Paul Erdman — Panica din 89

PAUL 
ERDMAN 


PANICA 
DIN 


PAUL ERDMAN 


PANICA DIN '89 


Traducere din limba engleza MARIANA GRANCEA 
Titlul original: The Panic of '89, 1986 


CUVÂNT ÎNAINTE 
Partea întâi 


OUPUNH— 


ow 
pi 


ea a doua 


O œ N 


10 
11 
Partea a treia 


Cuprins 


CUVÂNT ÎNAINTE 


În Lunea Neagră, pe 19 octombrie 1987, Wall Street-ul a fost 
cuprins de panică. Acţiunile la bursă au scăzut cu douăzeci şi 
trei la sută şi, în decurs de şase ore şi jumătate, s-au pierdut 
mai mult de cinci sute de miliarde de dolari. În următoarele 
douăzeci şi patru de ore, crahuri similare au avut loc la Tokio, 
Hong Kong, Zurich, Frankfurt şi Londra. 


Lumea întreagă îşi ţinea respirația temându-se că 
degringolada care începuse pe Wall Street putea duce la 
consecinţe şi mai grave. Nu s-a întâmplat însă aşa ceva. De data 
aceasta, crahul s-a limitat la bursele din lume. 


Dar ce se va întâmpla data viitoare? Pentru că va exista şi un 
asemenea moment, deoarece problemele care au dus la prima 
panică - acest semnal de alarmă - rămân nerezolvate. 


După părerea mea, data viitoare va fi mult mai rău, având în 
vedere că ceea ce s-a întâmplat pe Wall Street a fost doar 
preludiul unei crize a întregului nostru sistem economic, criză 
care bănuiam că va avea loc în curând. Când va avea loc 
următoarea criză? 


Cartea de faţă este povestea crizei viitoare: „Panica din '89”. 
Să sperăm că ea va rămâne ce s-a intenţionat să fie iniţial: un 
roman de ficţiune. 


Partea întâi 


Era prima săptămână din decembrie şi vremea în Georgetown 
era foarte rece. Totuşi, nu numai primele rafale de aer îngheţat 
îi făceau pe unii dintre cei mai de seamă locuitori ai acelei 
comunităţi de elită să tremure când s-au dat jos din pat în 
dimineaţa aceea de marţi. In acest an 1988, mai era şi teama 
crescândă care începuse să pună stăpânire pe Washington din 
prima săptămână a lunii noiembrie 1988. Teama, care se 
amplificase în cele treizeci de zile, era determinată de ideea că 
totul va începe să se destrame în curând şi că în 1989 Statele 
Unite se vor afla într-o situaţie gravă, că economia, dolarul, 
băncile, Chrysler şi, da, chiar marele IBM se vor prăbuşi în 
curând. 

Necazurile se adunaseră treptat de la începutul celui de-al 
doilea mandat al lui Regan. Dar, întrucât el era unul dintre cei 
mai norocoşi preşedinţi americani, reuşise să le ţină piept. Era 
ca un fundaş care nu fusese eliminat niciodată din Liga 
Naţională de Fotbal. 

Dar pe 20 ianuarie venea la conducerea SUA un preşedinte 
nou cu o echipă nouă. 

Tocmai la aceste lucruri se gândea, în timp ce răsfoia ziarele 
în dormitorul de la etaj din casa lui aflată pe Dent Street 
numărul 3514, Paul Mayer, unul dintre cei mai importanţi 
locuitori ai Georgetownului. Printre aceste ziare se numărau 
Washington Post, New York Times, The Wall Street Journal, 
Financial Times, Nene Züricher Zeitung, Handelsblatt din 
Düsseldorf şi, bineînțeles Le Monde. După ce termină de răsfoit 
ziarele, luă de pe măsuţa de lângă pat telecomanda 
televizorului şi-l potrivi pe Canalul 22, care transmitea aproape 
toată ziua ştiri din lumea finanţelor, să vadă care era situaţia la 
burse. Nu se osteni să deschidă sonorul, deoarece îl interesau 
doar cifrele de pe ecran, nu comentariul. Această operaţie îi luă 
o oră, aşa că în momentul când termină, era ora nouă. Era marţi 
6 decembrie 1988. 

Servitoarea bătu la uşa dormitorului, aşa cum era instruită să 
facă în acest moment al dimineţii, când el era acasă, şi intră cu 
o tavă pe care avea o cafetieră de argint. O puse pe noptieră 
alături de monitorul pe care Mayer îl ţinea acolo în 
eventualitatea că avea nevoie de el în toiul nopţii sau în zori. li 


umplu ceaşca, apoi adăugă puţină frişcă, totul fără să scoată un 
cuvânt. Era originară din Puerto Rico, avea douăzeci şi patru de 
ani, un metru şaizeci înălţime şi era atrăgătoare, iar când se 
aplecă să toarne cafeaua în ceaşcă, sânii ei generoşi se văzură 
mai mult de jumătate. Totuşi, formele ei frumoase făceau notă 
distonantă în dormitorul lui Paul Mayer, înzestrat cu tehnică de 
vârf. 

— Mai doriţi ceva, domnule? întrebă ea. Accentul ei spaniol o 
făcea şi mai atrăgătoare. 

Paul Mayer nu-şi luă ochii de pe cifrele care se perindau pe 
ecranul televizorului. 

— Da, răspunse el. Pregăteşte-mi smochingul pentru diseară. 

Accentul lui nu era atât de plăcut, întrucât vorbea ca o 
persoană venită din Europa Centrală. 

— Smoching? întrebă ea nedumerită. 

— Tuxedo, zise Mayer, este termenul folosit de americani. 
„Smoching” i se spune la Stockholm şi Zurich. 

Din când în când, Mayer se întorcea la originile lui suedezo- 
elveţiene, deşi locuia în America de cincisprezece ani. Asta nu 
însemna că pe oameni îi interesa acest lucru. În oraş el era 
considerat un amestec între Henry Kissinger şi Paul Volcker. 
Asemănarea cu Volcker se explica prin faptul că Mayer era 
bancher şi avea cam un metru şi optzeci înălţime. De Kissinger 
era legat prin accent şi orginea asemănătoare, şi prin faptul că 
acum amândoi erau profesori la Şcoala pentru Relaţii Externe a 
Universităţii din Georgetown şi colegi la Centrul de Studii 
Strategice şi Internaţionale. 

Următoarea mişcare pe care o făcu Mayer fu să ridice 
receptorul şi să apese butonul aparatului care înregistra 
automat convorbirile. Dăduse instrucţiuni să i se înregistreze 
toate apelurile telefonice făcute înainte de ora zece dimineaţa, 
indiferent despre ce ar fi fost vorba. Mayer nu voia să vorbească 
cu nimeni până când nu era la curent cu tot ce se întâmplase în 
lume cât timp dormise. 

Fuseseră două apeluri: primul de la Sergio Dobrovski, unul 
dintre colegii lui de la Centrul de Studii Strategice şi 
Internaţionale care conducea Programul de Studii în Problemele 
Terorismului din cadrul centrului. Acesta îl ruga pe Mayer să 
treacă pe la biroul lui în după-amiaza aceea în cazul în care 
avea timp. Celălalt apel era de la George Pace, preşedintele şi 


directorul executiv al Băncii Americii, a doua mare bancă din 
lume. Acesta nu lăsase niciun mesaj, doar un număr de telefon 
din Londra, care, descoperi Mayer imediat, nu era al nici uneia 
dintre filialele băncii respective din acel oraş. 

După cum avea să-şi dea seama Mayer mai târziu - mult mai 
târziu, unii au spus că era chiar prea târziu - motivul pentru care 
fuseseră lăsate mesajele era că persoanele care sunaseră 
începuseră să-şi dea seama în acelaşi timp de iminenţa aceluiaşi 
fenomen ameninţător; Dobrovski avea informaţii despre cauzele 
lui tenebroase, iar George Pace îi simţea efectul iniţial, abia 
vizibil. 

Mayer, care nu-şi dădea seama că se petrecea ceva 
neobişnuit, în afara senzaţiei generale de „indispoziţie” ce 
plutea în aer la Washington în acele săptămâni dinainte de 
Crăciun, preferă să nu-şi modifice programul de dimineaţă şi îşi 
făcu obişnuitul duş, care dura cincisprezece minute. lată cum îşi 
planificase el ziua care-i stătea în faţă. 

Mai întâi, seminarul de la ora unsprezece de la Universitate. 
Împreună cu seria de conferinţe ţinute de Henry Kissinger, 
seminarul condus de Mayer era cursul la care se intra cel mai 
greu. Numărul studenţilor era limitat la cincisprezece, fiind 
admişi doar studenţi excepţionali, fapt ce conferea seminarului 
şi participanţilor un anumit prestigiu. Dar nu la prestigiu aspirau 
studenţii care voiau să facă impresie bună la începerea 
semestrului: era dorinţa de a parveni. Când în august 1988 se 
aflase că doctorul Paul Mayer se va număra printre cadrele 
didactice ale facultăţii, în aceeaşi clipă s-a ştiut şi că el avea 
relaţii - relaţii active, dubioase - în cele mai înalte eşaloane ale 
sistemului bancar, fără precedent în lume, care, contactate de 
un grup restrâns de absolvenţi, puteau fi transformate în bogății 
de nedescris, întrucât se spunea că, atunci când vorbea Mayer, 
ascultau Rockefellerii, cei din familia Rotschild, bogătaşii din 
Zurich şi bancherii de la băncile comerciale din Londra şi de la 
Merrill Lynch, precum şi cei care se ocupau de tranzacţiile cu 
aur, argint şi valută din Hong Kong, Los Angeles şi Abu Dhabi. 

Băieţii de la Georgetown credeau că, dacă exista cineva care-i 
putea ajuta să obţină după absolvire o slujbă cu un salariu, de 
preferat, începând de la şaizeci de mii de dolari pe an şi care să 
presupună cel puţin două călătorii pe an în Europa şi una în 
Asia, acesta era doctorul Mayer. Conferinţele lui Kissinger te 


puteau ajuta să intri, după un an sau doi, în diplomaţie şi 
eventual să obţii în Lagos un post de viceconsul, însărcinat cu 
ştampilarea paşapoartelor. Seminarul lui Mayer totuşi, după 
cum se sublinia în mod strategic într-un prospect al şcolii, te 
putea lansa imediat într-un post la firma Lazard Freres, Paribas, 
Credit Suisse, la Departamentul pentru împrumuturi externe, 
ceea ce putea să însemne un Porsche, dejunul la restaurantele 
Four Seasons, apartamente somptuoase, vacanțe la Mauna Kea! 

Cel puţin, aşa credeau puştii. Nimeni nu ştia, de fapt, în mod 
sigur, pentru că lui Mayer, ca şi lui Kissinger, nu-i plăceau 
studenţii în mod special şi se ţinea cât mai departe cu putinţă 
de ei. 

Casa lui Mayer nu era prea departe de campusul Universităţii 
Georgetown şi îi plăcea să străbată acest drum pe jos. Când 
făcea acest lucru, îi veneau nişte gânduri care nu aveau 
legătură cu problemele profesionale. In această dimineaţă îşi 
aduse aminte de Beaconsfield. Mayer petrecuse câţiva ani ca 
director general al filialei din Londra pentru împrumuturi externe 
a Băncii Naţionale a Elveţiei şi preferase să locuiască la 
Buckinghamshire. In fiecare dimineaţă se ducea pe jos la trenul 
cu care ajungea în treizeci de minute în gara Marylebone, de 
unde lua întotdeauna metroul ca să ajungă în City. Pietrele de 
pavaj, casele din cărămidă roşie, curţile mici nu prea îngrijite, 
vremea rece, urâtă, posomorâtă... Aşa îşi amintea el oraşul 
Beaconsfield, în decembrie. Aşa era acum şi Georgetown. Cât de 
plăcut e, se gândi el, să cunoşti şi să iubeşti două oraşe mici, 
situate la aproape cinci mii de kilometri distanţă unul de celălalt 
şi despărțite de ocean, oraşe care abia dacă se schimbaseră 
faţă de cum fuseseră în anii 1888 sau 1788. 

Intră în campus şi o luă la dreapta pe aleea care trecea pe 
lângă  impunătorul edificiu Healy şi ajunse la Centrul 
Intercultural, o clădire construită în stil modern care adăpostea 
Şcoala pentru Relaţii Externe. Spaţiul din faţa clădirii era pavat 
cu cărămidă roşie, motiv pentru care studenţii îi spuseseră Piaţa 
Roşie. 

— Salut, Paul, zise un bărbat înalt, plăcut la înfăţişare, care 
tocmai ieşise din clădirea aflată la vreo douăzeci de paşi mai 
departe. 


Era doctorul Peter Krogh, decanul Şcolii pentru Relaţii Externe 
şi singura persoană din Universitate care, în accepţia doctorului, 
se încadra în categoria de prieten. 

— Am un mesaj pentru tine, spuse Krogh în momentul în care 
se întâlniră în mijlocul Pieţei Roşii. O persoană sus-pusă, ca de 
obicei, adăugă el zâmbind. 

— Adevărat? spuse Mayer. După cum ştii, Peter, nu mă omor 
după persoanele sus-puse, doar dacă ea... 

— Îmi pare rău că te dezamăgesc. Nu e o ea. Când am zis sus- 
pusă m-am referit la Bob Reston. Vrea să-l suni imediat. 

Bob Reston era preşedintele Comitetului Rezervelor Federale. 

Mayer mormăi ceva, apoi întrebă: 

— Pot să mă folosesc de biroul tău? 

— Sigur. Ai timp să prânzim împreună? 

— De ce nu. Unde? 

— Ce-ai zice de Clubul Metropolitan? La unu? Plătesc eu. 

— În cazul ăsta ne întâlnim acolo. 


* 


Biroul lui Krogh era lambrisat în întregime, cu covoare 
persane şi objets d'art dintr-o diversitate de locuri ca Egipt, 
Finlanda, lordania şi India, reprezentând daruri oferite de 
guvernele acelor țări acestei importante instituții de învățământ 
care pregătea diplomați. De la fereastra biroului decanului se 
vedea un atrium enorm, căruia în campus i se spunea galerie, şi 
care era înconjurat de săli de clasă şi birouri ale şcolii. Fiind o 
clădire care folosea unul dintre cele mai avansate sisteme de 
producere a energiei - respectiv căldura solară - pe acoperişul 
atriumului erau aşezate o mulţime de celule fotovoltaice, 
tehnologie de vârf care simboliza ideea că America se afla din 
nou în fruntea comunităţii internaţionale a naţiunilor. Energia 
solară, Kissinger, Mayer erau parte din imaginea de putere pe 
care Universitatea Georgetown o proiecta. 

Secretara decanului îi făcu legătura în mai puţin de un minut 
cu preşedintele Comitetului Rezervelor Federale. 

— Îţi mulţumesc, Paul, că ai sunat atât de repede. la spune, 
nu cumva, din întâmplare, ai timp să treci pe aici după-amiază? 

— Bineînţeles. Dar, ştii ce, iau masa de prânz la ora unu, la 
Clubul Metropolitan cu Peter Krogh. Vă cunoaşteţi, nu-i aşa? 


— Sigur. Stă a doua casă de noi pe Q Street. 

— Atunci, n-ai putea să vii să mănânci cu noi? 

Preşedintele avu un moment de ezitare, apoi zise: 

— În regulă. Deşi vreau să discut o chestiune foarte delicată. 
Poţi să-i spui treaba asta lui Peter. 

— Sigur. 

— Mai vin cu cineva, adăugă preşedintele şi apoi menţionă 
numele celui care conducea Corporaţia pentru Asigurarea 
Depozitelor Federale, numită, cu afecţiune, de toţi americanii 
care-şi păstrau banii la o bancă CADF. Afecţiunea se datora 
faptului că această instituţie era o agenţie guvernamentală care 
le asigura în mod gratuit depozitele bancare în valoare de până 
la o sută de mii de dolari. 

„Pare un prânz foarte important”, îşi spuse Mayer în sinea lui 
în timp ce cobora în grabă scările, ca să ajungă la cei 
cincisprezece studenţi care-l aşteptau. Nu putea însă să nu 
admită că şi el era foarte nerăbdător să vadă despre ce era 
vorba. Asta nu însemna că regreta că părăsise prestigioasa 
poziţie de director general al Fondului Monetar Internaţional, 
unde avusese la dispoziţie zeci de miliarde de dolari şi ţinuse în 
mână soarta a zeci de naţiuni, pentru un simplu post de profesor 
universitar. Deoarece a fi la Georgetown nu însemna că eşti 
„doar” profesor, iar Kissinger dovedise în mod clar acest lucru. 
La fel Brzezinski şi mulţi alţii, de altfel, de la James Schlesinger 
la Jeane Kirkpatrick care făcuseră acelaşi lucru. Aproape că nu 
trecea zi fără ca vreo înaltă oficialitate guvernamentală 
americană sau străină să nu-i solicite spre a le cere sfatul. Dacă 
în 1988 se putea spune că SUA avea un grup de „eminenţe 
cenuşii”, atunci acesta se afla sub egida Universităţii din 
Georgetown. Paul Mayer înţelese că la acel prânz avea să fie 
inclus „oficial” în rândurile acestuia. 

Predatul era însă pe locul întâi. Seminarul pe care-l conducea 
Mayer purta titlul vag „Finanţe internaţionale: probleme şi soluţii 
potenţiale”. Săptămâna aceasta se discuta despre „Datoria 
Lumii a Treia”. Cel mai bun student al lui prezenta un referat în 
care sintetiza situaţia: la mijlocul anului 1988 datoria acestor 
ţări era de peste o mie de miliarde de dolari din care o mare 
parte faţă de bănci americane. Nicio parte din datorie nu fusese 
plătită. De fapt, descoperise un singur caz în care o naţiune din 
Lumea a Treia plătise, începând din 1982, două sute de milioane 


de dolari, deci milioane, nu miliarde, cu atât mai puţin mii de 
miliarde. Această ţară fusese Mexicul care, din motive 
necunoscute, efectuase această plată pe 3 decembrie 1985. 

Care era soluţia? Nu exista niciuna în perspectivă, conchisese 
studentul său. Ce era de făcut? Poate nimeni nu avea nevoie de 
o soluţie. Problema exista şi de zece ani lua amploare, dar nu se 
întâmplase nimic grav. Periodic, ţările datornice din America 
Latină amenințau că nu vor putea plăti. Apoi cereau ca termenul 
vechilor împrumuturi să fie renegociat, altfel... 

Bancherii americani cedau în mod invariabil şi prelungeau 
perioada de graţie pentru încă doi, trei sau cinci ani şi astfel 
acordau noi împrumuturi debitorilor lor de la sud de frontiera 
SUA, permițându-le să plătească doar dobânda la împrumuturile 
vechi care nu trebuiau plătite încă. În final, toată lumea era 
fericită. Argentina, Brazilia, Mexicul şi Venezuela continuau să 
împrumute tot mai mulţi bani de la Banca Americii şi de la 
Citybank, de la Chase Manhattan, de la Banca Mondială, de la 
Fondul Monetar Internaţional, ca economiile lor să poată 
funcţiona. Pe de altă parte, instituţiile financiare din lumea 
dezvoltată - particulare şi guvernamentale - reuşeau să 
întreţină mitul că cele două sute cincizeci de miliarde, apoi cinci 
sute de miliarde, apoi o mie de miliarde de dolari, la cât se 
ridicau împrumuturile acordate Lumii a Treia şi care erau în 
suspensie în registrele lor, erau o treabă „bună” din moment ce, 
la urma urmei, dobânda era plătită mai mult sau mai puţin la 
timp. O dată demonstrat acest lucru, băncile din sectorul privat 
înregistrau ca venit dobânda pe care o încasau. Rezultatul net 
era că înregistrau profituri record an de an. 

— După părerea mea, spunea studentul, există o reciprocitate 
perfectă de interese între naţiunile debitoare din Lumea a Treia 
şi bancherii din lumea dezvoltată. Apoi, conchise, citind din 
referatul său: „Nu există motive ca acest proces să nu continue 
la nesfârşit, cu condiţia ca toţi jucătorii principali să joace în 
continuare acest joc”. 

Toţi ceilalţi paisprezece studenţi păreau să fie de acord, cu 
excepţia unuia: Jose Martinez din Caracas (Venezuela) a cărui 
expresie sarcastică - de fapt, expresia lui obişnuită - fu înlocuită 
de un zâmbet, la început ironic şi apoi răutăcios când auzi 
concluzia colegului său. Dacă Paul Mayer ar fi urmărit 
comentariul tăcut, exprimat de faţa latino-americanului, ar fi 


putut să înţeleagă ce urma să se întâmple în lume, având în 
vedere că tatăl lui Jose Martinez era ministru de finanţe al 
Venezuelei, iar unchiul lui, ministru al petrolului şi copreşedinte 
al OPEC, organizaţia ţărilor exportatoare de petrol, care fusese 
creată la îndemnul ţării sale şi al cărei scop iniţial fusese să 
exercite presiuni asupra Statelor Unite. Dar tânărul Jose 
Martinez era la Georgetown doar unul dintre numeroşii latino- 
americani care figurau de ani de zile în foile matricole ale 
Universităţii cu vedere spre fluviul Potomac, loc unde generalii 
latino-americani îşi plasau fiii, dictatorii îşi trimiteau nepoţii şi 
unde nu demult preşedintele Boliviei îşi trimisese iubita de 
nouăsprezece ani - toţi cu speranţa că aceştia se vor maturiza 
într-o zi. 

Puţini o făceau însă. Şi, din această cauză, ei nu prea erau 
luaţi în serios. La fel stăteau lucrurile şi cu tânărul Jose Martinez. 
Totuşi, profesorul Mayer luă totul în serios şi păru foarte plăcut 
impresionat de referatul prezentat de studentul lui cel mai bun, 
un băiat harnic şi isteţ din Midwest, încât îi acordă nota maximă. 
Apoi, uitându-se îngrijorat la ceas, Mayer încheie în grabă 
seminarul, părăsind clădirea înainte ca vreun student să mai 
aibă timp să-l sâcâie cu vreo întrebare prostească. 


Decanul Krogh îl aştepta în holul de la intrarea Clubului 
Metropolitan şi luară imediat liftul până la restaurantul de la 
etajul al doilea. În lift mai erau subsecretarul de stat pentru 
economie, însoţit de ambasadorul Elveţiei. Se cunoşteau cu toţii 
şi fiecare mormăi către celălalt că trebuia să ia masa împreună 
cât de curând. Apoi cele două perechi îşi văzură fiecare de 
drum, fiecare urmând să discute probleme secrete, deoarece la 
Clubul Metropolitan erau întotdeauna pe agendă doar probleme 
deosebit de importante. Nu se bea bere decât ocazional, iar 
despre baseball nu venea vorba decât rareori. 

Tipul de la Comitetul Rezervelor Federale sosi cu liftul următor 
însoţit de preşedintele Corporaţiei pentru Asigurarea Depozitelor 
Federale. Amândoi păreau mult prea tineri pentru posturile pe 
care le deţineau în structura puterii financiare a Statelor Unite. 
Se spunea deseori că preşedintele Comitetului Rezervelor 
Federale este al doilea om ca putere din Statele Unite şi, 
implicit, din lume. Probabil că George Bush şi Gorbaciov n-ar fi 
fost de acord cu această afirmaţie, în pofida faptului că niciunul 


din ei nu era în stare să facă ceea ce făcea Robert Reston, 
respectiv să producă, din nimic, dolari, moneda care, pur şi 
simplu, mişca motorul întregii lumi. 

Nu s-ar fi putut spune că omul care conducea CADF era de 
acelaşi calibru, totuşi făcea şi el parte din elita puterii, pentru că 
el, alături de Consiliul Federal şi de Controlorul Monedei, 
superviza cele paisprezece mii şapte sute de bănci comerciale 
americane. În anii 1980, împrejurările fuseseră de aşa natură, 
încât el şi personalul condus de el făcuseră mai mult decât atât. 
Interveniseră pentru a împiedica apariţia unor situaţii financiare 
catastrofale. Datorită intervenţiei directe a unuia dintre 
predecesorii lui, William Isaac, Continental Illinois se mai 
număra încă, în 1988, printre primele unsprezece bănci ale 
Americii. În primăvara anului 1984, un număr mare de clienţi 
începuseră să retragă sume mari de bani, iar procesul evoluase 
atât de rapid, încât nu lipsise mult să se prăbuşească cea mai 
sigură instituţie financiară din Chicago, cum era considerată 
această bancă, eveniment care ar fi putut dezlănţui cea mai 
mare criză monetară din Statele Unite după 1930. Erau în joc nu 
numai banca din Chicago şi cele patruzeci de miliarde de dolari 
ai ei. Natura critică a situaţiei fusese determinată de faptul că 
două sute cincizeci de bănci mai mici din Midwest foloseau 
Continental Illinois ca pe propria lor bancă, ceea ce însemna că, 
dacă aceasta dădea faliment, acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi cu 
ele, deoarece vestea falimentului ar fi determinat depunătorii 
tuturor băncilor din Peoria, Molina şi Springfield să-şi scoată 
banii. 

Nimeni nu ştie în ce fază s-ar fi oprit, în cele din urmă, 
prăbuşirea dominoului. Preşedintele de atunci al CADF a 
considerat că nu există altă alternativă decât să-şi exercite 
atribuţiile într-un mod fără precedent. A concediat întreaga 
conducere a băncii, a silit propriul consiliu de administraţie să 
demisioneze şi a mutat o parte din funcţionarii săi de la 
Washington la Chicago să lucreze acolo, garantând cu puterea şi 
creditul Statelor Unite fiecare depozit al acelei bănci, de la cel 
mai mic până la cel mai mare. Cu alte cuvinte, a naționalizat 
banca Continental Illinois. 

Şi treaba a mers. 

Toată lumea din sistemul bancar ştia însă că se aflaseră pe 
marginea prăpastiei. Din privirile îngrijorate atât ale noului 


preşedinte al CADF, cât şi ale celui de la Comitetul Federal în 
timp ce luau masa la Metropolitan Club în acea după-amiază de 
marţi 6 decembrie 1988, o minte suspicioasă putea să tragă 
concluzia că o altă catastrofă se apropia. 

Paul Mayer, care avea acest gen de minte, presupunea exact 
acest lucru. După ce fu adusă cafeaua, întrebă: 

— Are cineva probleme? 

— Da, răspunse bărbatul de la Comitetul Rezervelor Federale. 

— Cine este de data aceasta? 

Bob Reston se uită întâi la bărbatul de la CADF, apoi la 
decanul Krogh, după care spuse: 

— Peter, treaba asta trebuie să rămână între noi. De acord? 

— Nicio problemă, aveţi cuvântul meu de onoare, spuse 
decanul Krogh luând o figură solemnă. 

— În regulă, zise atunci Reston. Este vorba de Banca Americii. 
Zvonurile au început ieri după-amiază. 

— Eu n-am auzit nimic, declară Mayer. Acum el era cel care 
părea îngrijorat. În mod normal nu-i scăpa nimic. De unde vin 
zvonurile? 

— De la Zurich şi Frankfurt. Deocamdată sunt foarte vagi. 

— Care-i problema? întrebă Mayer. 

— Noi sperăm să nu fie niciuna, răspunse de data asta 
preşedintele CADF. 

În 1984 scoaterea din impas a băncii Continental Illinois 
costase agenţia lui o mulţime de bani. Trei ani mai târziu, când 
First National Bank din Texas se aflase într-o situaţie similară, 
restabilirea echilibrului financiar al acesteia îl costase alte trei 
miliarde de dolari. Aceste greutăţi fuseseră provocate tot de 
împrumuturile nerestituite acordate companiilor petroliere. 

După ce preţul petrolului înregistrase prima mare scădere, de 
la treizeci şi unu de dolari la punctul cel mai de jos, zece dolari 
în 1986, în loc să extragă petrol, companiile respective 
începuseră să astupe puţurile petrolifere din Texas. Rezultatul a 
fost că acei clienţi ai băncii First National care împrumutaseră 
cel mai mult - producătorii independenţi de petrol din Midland, 
cei care făceau speculaţii cu proprietăţile imobiliare şi 
investiseră într-o serie de artere comerciale noi din jurul 
Houstonului - au fost ruinaţi unul câte unul. În 1987 pierderile 
rezultate din împrumuturi aduseseră banca în pragul 


falimentului. Operaţiunea de reabilitare a ei costase CADF 
aproape un sfert din capitalul ei. 

— M-aţi înţeles greşit. În ce constau zvonurile? întrebă Mayer. 

— Că Banca Americii urmează să înregistreze o pierdere 
foarte, foarte mare. Se spune că va fi cea mai mare din toate 
timpurile. Ceva de genul a două miliarde de dolari. 

— De ce? De ce acum? 

— Aş spune că întrebarea a doua este mai la obiect, răspunse 
bărbatul care conducea CADF. 

Se numea Roger Wells. Era contabil de meserie şi pedant din 
fire. În lumea mondenă de la Washington se făcuse deja 
cunoscut ca un tip lângă care nimănui nu-i făcea plăcere să stea 
la un dineu. El continuă: 

— La fel ca orice bancă centrală, Banca Americii are de mulţi 
ani problemele ei, după cum ştii şi tu foarte bine, Paul. Dar, 
poate, într-un fel este unică în ce priveşte împrumuturile 
nerecuperate atât din America, cât şi din afara ei. A împrumutat 
miliarde celor din jurul văii centrale a Californiei şi cel puţin alt 
miliard la nord de San Francisco, celor din regiunea viticolă. 

— Problema este că, acum - preşedintele CADF păru că i se 
adresează decanului - fermierii americani datorează împreună 
băncilor mai mult decât Brazilia, Mexicul şi Argentina la un loc şi 
că nu sunt solvabili. Apoi mai sunt împrumuturile legate de 
energie. De fiecare dată când preţul, țițeiului scade, restituirea 
altor sute de împrumuturi din Denver şi Houston devine 
problematică. Pe primul loc totuşi, se află proprietăţile 
imobiliare. Dumnezeu ştie câte construcţii în coproprietate au 
finanţat în Los Angeles şi peste tot în altă parte în California, şi 
noi toţi ştim ce se întâmplă cu valoarea acestor clădiri şi cu 
oamenii care au contribuit cu mai puţin de cincisprezece la sută 
la finanţarea lor. Ruinaţi, ei se retrag din afaceri, iar Banca 
Americii şi aproape fiecare societate de economii şi împrumut 
rămân cu buzele umflate. Şi, în sfârşit, mai e şi America Latină: 
băncile şi agenţiile guvernamentale de acolo au împreună la 
băncile noastre au o datorie de cinci sute de miliarde de dolari. 
lar această datorie nu stă pe loc. Ea creşte. lar Banca Americii 
este principalul creditor al Mexicului, Argentinei şi Venezuelei. 

Făcu o pauză, ca şi cum aştepta ca decanul să facă vreun 
comentariu. Dar, întrucât acesta nu aprecia conferinţa care i se 
ţinea şi nu făcu niciun comentariu, preşedintele CADF continuă: 


— Astăzi este un adevăr acceptat că nu avem de ce să ne 
îngrijorăm, pentru că aceste împrumuturi pot fi renegociate 
întruna. Dar dacă anul viitor începe recesiunea şi dacă ea este 
mai puternică ori durează, sau, Doamne fereşte, se întâmplă şi 
una şi alta, problema datoriei Lumii a Treia se va agrava şi mai 
mult şi, odată cu ea, situaţia noastră. Adăugaţi amortizările care 
vor trebui făcute în anul fiscal 1989, despre care se zvoneşte 
deja, şi Banca Americii va pierde încă două miliarde de dolari, 
plus sumele pe care le-am menţionat. Dacă această situaţie 
scapă de sub control, noi, cei de la CADF, va trebui să 
intervenim, şi asta o să ne coste enorm. 

Acum nu-l mai băga în seamă pe decan şi li se adresa lui 
Mayer şi preşedintelui Comitetului Federal. 

În timp ce Mayer asculta, se gândi că ar fi trebuit să-i dea 
acelui student minus zece sau, dacă ceea ce-l îngrijora pe acest 
om se dovedea adevărat, un patru. 

— Cum au reacţionat până acum bursele, Bob? întrebă Mayer, 
adresându-se preşedintelui Comitetului Rezervelor Federale. 

— Până astăzi nu au fost decât modificări abia perceptibile. 
Dar, începând de azi-dimineaţă, la Londra, europenii s-au apucat 
să ceară o primă de un sfert de procent de la Banca Americii 
pentru certificatele lor de depozit cu valoare mare. lar ea va 
satisface această cerere. 

Reston se întoarse apoi spre decanul Krogh. 

— Probabil nu-ţi spune mare lucru ce discutăm noi, dar, 
crede-mă, este important. 

— De ce? întrebă decanul, care începuse să se enerveze că 
toţi îi ţineau prelegeri pentru că el era singurul de la masă care 
nu fusese niciodată bancher. 

— Pentru că este primul vot de neîncredere. Bursa spune că 
riscul de a face depuneri la Banca Americii pentru o lună sau trei 
luni este acum mai mare decât la alte bănci mari. Noi vrem o 
primă sub formă de dobândă pentru a compensa acest risc; 
altfel, ne luăm banii şi îi depunem în altă parte. lată ce spun ei 
Băncii Americii. 

— Păi, dacă tot ce vor ei este o dobândă cu un sfert de 
procent mai mare, nu mi se pare că a intrat cineva în panică, 
răspunse decanul, găsind, în sfârşit, momentul ca să dea 
replica. 


— Aveţi dreptate, răspunse tipul de la Comitetul Federal, dar 
odată aceste procese declanşate, sfertul de procent devine 
jumătate, apoi un procent şi apoi... 

— Apoi încep retragerile, interveni Mayer, care, adresându-se 
preşedintelui CADF, întrebă dacă au început să se facă retrageri. 

— Nu, răspunse acesta imediat. Sau cel puţin noi nu credem. 
Un funcţionar de-al nostru, folosind mult tact, a dat un telefon 
azi de dimineaţă la San Francisco unuia dintre directorii băncii. 
Chiar înainte să vin aici, m-a informat că nu au loc niciun fel de 
retrageri. Dar nu putem fi siguri că a apreciat corect situaţia. 
Directorii nu au tendinţa să informeze consiliul de administraţie 
când apar necazuri, fie că e vorba de sistemul bancar, fie de 
alte domenii. 

Mayer dădu din cap în semn că era de acord cu ultima 
remarcă. Apoi adăugă: 

— Şi nu poţi chiar să te duci şi să vezi cum stau lucrurile, nu-i 
aşa? 

Preşedintele CADF răspunse categoric: 

— Bineînţeles că nu. Următoarea verificare programată a 
situaţiei financiare nu va avea loc decât în aprilie şi, după cum 
ştii, Paul, ea va fi efectuată de Controlorul Monedei, nu de noi, 
deoarece Banca Americii este o bancă federală, iar noi nu 
controlăm decât băncile statelor. Dacă s-ar face chiar şi numai o 
aluzie că guvernul, în special CADF, manifestă un interes 
deosebit faţă de bancă înainte de termenul respectiv, cine ştie 
ce reacţii ar putea să determine. 

Tăcu un timp pentru a permite auditoriului să perceapă 
importanţa celor spuse de el. 

Apoi Roger Wells vorbi mai departe: 

— Nu ştiu dacă vă amintiţi amănuntele dezastrului petrecut la 
Continental Illinois în 1984, eu le ştiu pentru că azi-dimineaţă 
am citit unele materiale făcute de predecesorii mei. La vremea 
respectivă, zvonul că banca avea probleme serioase a pornit de 
la Londra într-o joi dimineaţă. Şase ore mai târziu sediul din 
Chicago a Continental Illinois era deschis pentru public şi în 
prima oră numai europenii au retras peste trei miliarde de 
dolari. Câteva ore mai târziu au aflat şi japonezii şi, înainte de 
sfârşitul zilei, aceştia au mai retras încă un miliard şi jumătate. 
Înainte de a se încheia săptămâna, noi, vreau să zic noi şi 
Comitetul Federal, a trebuit să avansăm şaptesprezece miliarde 


de dolari pentru ca banca Continental Illinois să nu-şi închidă 
porţile. 

Era evident că preşedintele CADF nu recunoscuse cu plăcere 
că intervenise şi Comitetul Rezervelor Federale ca să ajute, 
deoarece, deşi CADF, Controlorul Monedei şi Comitetul 
Rezervelor Federale erau trei instituţii principale care 
reglementau sistemul bancar din SUA, toată lumea ştia că în 
realitate aceasta din urmă era cea care conducea cu adevărat. 

— Deci, dacă interveniţi cu ceva, riscaţi să dezlănţuiţi o 
avalanşă de retrageri de depozite. Şi dacă nu o faceţi...? întrebă 
decanul Krogh. 

— Dacă nu facem nimic şi se întâmplă ceva, o să avem dea 
face cu Congresul care se va năpusti asupra noastră, răspunse 
Roger Wells. 

— Dar oamenii nu ştiu că ei sunt asiguraţi de voi, indiferent ce 
se întâmplă cu banca? întrebă decanul. 

— Şi da, şi nu. O ştiu, dar mulţi dintre ei nu cred şi se 
călăuzesc după principiul „mai bine să fiu sigur decât să-mi pară 
rău”. Desigur că depozitele mari nu sunt garantate prin 
asigurarea depozitelor federale. De aceea marii depunători sunt 
atât de nestatornici, mai ales străinii. Şi, din momentul în care ei 
încep să-şi retragă depozitele, micii deponenţi îşi închipuie că 
cei dintâi trebuie să ştie ceva ce ei nu ştiu. Acesta este 
momentul în care mulţimea începe să se aşeze la rând în faţa 
ghişeelor de unde se fac retragerile. Nu-i aşa, Bob? 

Preşedintele Comitetului Federal încuviinţă din cap şi spuse: 

— De aceea noi am garantat depunerile clienţilor de la 
Continental, indiferent dacă sumele au fost mari sau mici. 

— Dar o să o faceţi din nou? Asta-i marea întrebare, nu-i aşa? 
întrebă Paul Mayer. 

— Adevărat, răspunse Reston. Dar tu ştii că ar trebui să o 
facem; eu ştiu că ar trebui să o facem. Numai că ei nu ştiu. ŞI 
bănuiesc că înţelegi cum gândesc ei, pentru că nu pot fi siguri 
sută la sută, din moment ce noi, iar prin „noi” înţeleg, cel puţin 
din punct de vedere tehnic, CADF - de această dată fu rândul 
celui de la Comitetul Federal să recunoască existenţa acestei 
din urmă instituţii uitându-se în direcţia lui Roger Wells înainte 
de a continua - suntem obligaţi din punct de vedere juridic să 
garantăm toate depozitele mai mari de o sută de mii de dolari. 
Nici măcar nu putem să sugerăm ceea ce tu şi eu ştim, că ar 


trebui să le asigurăm depunerile, întrucât nu putem lăsa un 
centru bancar monetar să dea faliment - pentru că, dacă am 
face-o, s-ar auzi proteste fără de sfârşit despre contribuabilul 
american care îi ţine în spinare pe bogătaşii lumii. 

— Ce procent din fondurile Băncii Americii este rulat pe piaţa 
monetară? întrebă Mayer. 

— Nu la fel de mare ca la majoritatea băncilor mari, răspunse 
Reston. Pe măsură ce conversaţia avansa, devenea limpede că 
el scotea în evidenţă tot mai mult rolul dominant al Comitetului 
Rezervelor Federale. Ei au o bază de depozite imensă în 
California, dar aş zice că cel puţin patruzeci la sută din ea nu 
este asigurată de CADF. Noi vorbim întruna despre felul cum 
această instituţie garantează depunerile la Banca Americii. 
Aceasta e o problemă, dar, după părerea noastră, a celor de la 
Comitetul Federal, nu este esenţială. Pe noi nu ne preocupă 
doar o bancă, ci sistemul bancar. Nu se poate spune că cineva 
din Europa sau Japonia moare de bucurie că la 20 ianuarie 
democraţii o să preia puterea. Pentru aceştia, democraţii 
înseamnă inflaţie, adică deteriorarea valorii dolarului. Unii, 
poate mulţi dintre ei, se vor hotărî să-şi depună banii în alte 
monede decât dolarul până vor vedea ce planuri are noua 
administraţie. Atunci s-ar putea ca necazurile să se dubleze: nu 
doar zvonuri despre dificultăţile unei mari bănci americane - 
ceea ce va determina creşterea retragerilor de depuneri de la 
banca aceea - dar şi teama că dolarul o să aibă probleme mari, 
ceea ce poate însemna incapacitatea de a face plăţi în dolari. 
Dacă ne loveşte de două ori un ghinion de acest gen, întregul 
sistem bancar s-ar putea să nu mai aibă lichidităţi. Nu uitaţi că 
în prezent străinii au în Statele Unite active în valoare de o mie 
şi cinci sute de miliarde de dolari şi că aproape o mie de 
miliarde din acestea sunt depuneri pe termen scurt la băncile 
noastre, depuneri care sunt rambursabile oricând. Dacă numai 
zece la sută din acestea ar părăsi brusc ţara... 

După ce ecoul ultimelor cuvinte rostite se stinse, în jurul 
mesei se aşternu pentru un timp tăcerea. 

Apoi preşedintele Comitetului Federal continuă: 

— Ştim cu toţii că nu putem face nimic în legătură cu ce se va 
întâmpla după 20 ianuarie. Dar, probabil, putem face ceva în ce 
priveşte situaţia Băncii Americii. De fapt, acesta este motivul 


pentru care am vrut să te văd, Paul. De asta am vrut noi să te 
întâlnim. 

— In regulă, răspunse Mayer, ascult. 

— Te cunoşti bine cu George Pace, nu-i aşa? 

— Cred că s-ar putea spune acest lucru. Îl cunosc cu mult 
timp înainte ca el să devină preşedintele BA. Eu lucram la Basel 
la Banca Naţională a Elveţiei, iar el se ocupa de operaţiunile 
Băncii Americii în Elveţia, astfel încât era normal să facem o 
mulţime de afaceri împreună. De fapt, aşa cum ştim cu toţii, nu 
există coincidenţe în lumea asta. Azi de dimineaţă mi-a lăsat un 
mesaj la robotul telefonic şi m-a rugat să-l sun. 

— E la Londra, nu? 

— Da. 

— Te-ar deranja dacă te-ai duce să vorbeşti cu el? 

De data aceasta fu rândul lui Paul Mayer să facă o pauză 
înainte de a vorbi. 

— Cred că nu. Când ai vrea să mă duc, Bob? întrebă el. 

— Cât mai repede posibil. 

— Săptămâna asta? întrebă Mayer după ce se gândi un timp. 

— Mâine dacă e posibil. Sau, şi mai bine, în seara asta. 

Urmă o altă pauză. Apoi Paul Mayer spuse: 

— Bine, dacă crezi că este urgent. Cum îmi sugerezi să-l 
abordez când ajung la Londra? 

— Discută deschis cu el, atâta tot. Spune-i că ţi-am cerut să 
stai de vorbă cu el. De data aceasta Robert Reston nu se mai 
osteni să includă şi CADF-ul. Spune-i că am considerat că e 
urgent din cauza zvonurilor. Intreabă-l dacă e ceva adevărat în 
povestea asta cu cele două miliarde şi ceva de dolari care 
urmează să fie trecute la pierderi. Dacă nu e nimic adevărat, 
află dacă ştie cine se află în spatele tuturor zvonurilor. Şi de ce. 

— Ce se întâmplă dacă are nevoie de ajutor? 

— Poziţia noastră este foarte clară. Va primi ajutorul de care 
are nevoie de la Comitetul Federal, fără îndoială. Cel puţin, 
deocamdată. 

— Pot să-i spun exact acest lucru? întrebă Mayer. 

— Da. Dacă vrea o asigurare o va primi. 

— Vrei să spui că, dacă vrea un telex în acest sens, o să-l 
primească, să spunem poimâine? 


— Nu chiar. După ceea ce s-a întâmplat cu Continental Illinois 
şi după catastrofa din Texas, trebuie să acţionăm metodic. 
Repede, dar în ordine. 

— Asta însemnând ce? întrebă Mayer. 

— Asta înseamnă că trebuie să primim întâi raportul tău. Apoi 
el primeşte telexul dacă are nevoie de el, lucru care sperăm din 
toată inima să nu se întâmple, adăugă Reston. Eşti de acord, nu- 
i aşa? îl întrebă apoi Reston pe preşedintele CADF. 

— Categoric. Dacă trebuie să intervii, noi te vom susţine. 

Reston se întoarse spre Mayer. 

— Crezi că pot să primesc raportul tău în timpul weekendului, 
Paul? 

— Nu văd de ce nu. 

Reston îi dădu apoi lui Mayer telefonul său de acasă şi îi 
sugeră să se întâlnească la el, la Bethesda. Îi mai spuse că s-ar 
putea să insiste să participe şi Controlorul Monedei, fiind şi el, 
alături de Comitetul Federal şi de CADF, responsabil de situaţii 
de acest gen. Reston nu-i explică de ce acesta nu fusese invitat 
la dejun. Mayer bănui că asta se datora vechii rivalități dintre 
cele trei agenţii care supraveghează şi controlează băncile. În 
cazul de faţă era clar că cel de la CADF şi Reston voiau să-l pună 
pe cel de la Controlul Monedei în faţa unui fait accompli. 

Peter Krogh semnă nota de plată pentru dejun. În timp ce 
plecau, ambasadorul Elveţiei în Statele Unite, care era şi el pe 
punctul de a se ridica de la masă, unde-i ţinuse tovărăşie 
bărbatul de la Departamentul de Stat, se uită mai întâi cum cei 
patru dispărură în lift, apoi la ceas. Era prea târziu să găsească 
pe cineva la Berna dacă suna la telefon. Aşa că se hotări să 
trimită un telex. Când preşedintele Comitetului Federal şi 
preşedintele CADF luau masa cu Paul Mayer, în lumea finanţelor 
internaţionale se cocea ceva deosebit de important: probabil 
ceva grav. Mai precis, era vorba de o problemă gravă pentru o 
bancă mare, o bancă americană mare. 

In mod normal, elveţienilor nu le plac necazurile mari când e 
în joc marfa lor preferată, banii, doar dacă nu sunt ei 
câştigătorii. Una dintre primele sarcini ale ambasadelor 
elveţiene în lumea întreagă era să furnizeze guvernului de la 
Berna informaţii economice secrete pentru a asigura o poziţie 
avantajoasă Confederaţiei Elveţiei. Ceea ce urmăreau ei în 
special erau evenimentele care ar fi putut afecta 


competitivitatea Elveţiei ca unul dintre cele mai importante 
centre financiare internaţionale. Ei ştiau că prosperitatea 
Elveţiei depindea de capacitatea băncilor elveţiene de a atrage 
în permanenţă o cantitate constantă de bani devalorizaţi. Dacă 
oamenii din lumea întreagă rămâneau convinşi că Elveţia era cel 
mai sigur loc din lume, ei puteau continua să-şi lase aici banii cu 
o dobândă de trei la sută, unu la sută şi, deseori, fără nicio 
dobândă, sau chiar cu o uşoară pierdere, deoarece, în vremuri 
deosebit de tulburi, băncile cereau depunătorilor o taxă de unu 
sau doi la sută pentru privilegiul de a-şi păstra banii în Elveţia. 

Pe de altă parte, toate acestea permiteau băncilor elveţiene 
să primească bani devalorizaţi şi, de multe ori murdari, din 
străinătate pe care îi dădeau apoi cu împrumut în Elveţia cu 
dobândă foarte mică. În acest fel cetăţeanul elveţian putea să 
primească un credit ipotecar cu patru la sută dobândă în timp 
ce un american sau un englez plătea o dobândă de trei ori mai 
mare. Mai important era faptul că băncile elveţiene acordau 
împrumuturi masive cu dobândă mică clienţilor din industria 
elveţiană, care, la rândul lor, foloseau aceste credite ieftine 
pentru a cumpăra corporaţii mari din Europa, America şi din 
Lumea a Treia, spre consternarea celor care conduceau aceste 
companii de ani de zile şi care, dintr-odată, se trezeau că se află 
la cheremul Băncii Naţionale a Elveţiei. Sau să luăm Hoffman-La 
Roche, companie farmaceutică din Basel. Aceasta a putut să 
finanţeze vaste programe de cercetare şi dezvoltare utilizând 
acelaşi tip de împrumuturi pe termen lung cu dobândă mică, 
ceea ce i-a adus un avantaj uriaş, în ce priveşte costurile, în 
comparaţie cu firmele din alte ţări cu care intra în concurenţă şi 
care trebuiau să plătească rate ale dobânzii de două sau de trei 
ori mai mari pentru a-şi finanța afacerile. In felul acesta, La 
Roche a fost cea care după război a realizat din vânzarea 
libriului şi valiumului cea mai mare cifră de afaceri în domeniul 
desfacerii de medicamente şi timp de decenii prosperase din 
punct de vedere financiar, în special pe piaţa americană, până 
când, când cele din urmă, în 1985 licenţa a expirat. 

Deci, dacă băncile elveţiene prosperau, acelaşi lucru se 
întâmpla şi cu industria elveţiană şi, în ultimă instanţă, cu 
întreaga ţară. Băncile făcuseră o treabă foarte bună foarte mult 
timp. Rezultatul era că cetăţenii elveţieni beneficiau de cel mai 
înalt nivel de trai din lume. În ultimul timp însă, din cauza 


concurenţei Americii şi a băncilor ei, devenise problematic dacă 
elveţienii vor mai putea mult timp să trăiască bine pe seama 
restului lumii. 

Ambasadorul elveţian trase concluzia că, dacă scena de la 
Metropolitan Club însemna necazuri mari pentru unele bănci 
americane importante, aceasta nu putea să însemne decât o 
veste bună pentru băncile elveţiene şi, implicit, pentru poporul 
său. Aceasta explică comportarea lui ulterioară. Când se 
întoarse la ambasadă întocmi personal nota adresată 
Ministerului de Externe de la Berna, echivalentul elveţian al 
Departamentului de Stat, îndeletnicire pe care în mod normal o 
considera sub demnitatea lui. Apoi, la masa de seară trimise 
înapoi sticla cu vin de Dale, un vin roşu elveţian greu din care 
obişnuia să bea şi ceru în schimb un Chateau Mouton Rothschild 
din 1976. Ocazia merita să fie sărbătorită: aroganţii bancheri 
americani aveau din nou necazuri şi poate că de data asta îi 
păştea, în sfârşit, un mare dezastru! In acest caz, miliardele se 
vor întoarce în scurt timp la locul pe care numai băncile 
elveţiene îl puteau oferi. 

Preşedintele Comitetului Rezervelor Federale, pe care-l 
aştepta limuzina, se oferi să-i ducă pe decan şi pe Mayer înapoi 
la Georgetown. Ei acceptară şi petrecură cea mai mare parte a 
timpului discutând despre echipa de baseball Redskin, care nu 
numai că câştigase meciul de baraj, dar se credea că în 
ianuarie, când meciul avea să fie disputat din nou la Palo Alto, 
va juca în supercupă. Il lăsară pe Mayer la colţul străzilor Dent şi 
35 şi îi urară noroc. 

La ora opt în aceeaşi seară, Mayer se găsea în avionul cu 
destinaţia Londra. Reuşise să-l găsească pe George Pace, 
directorul general al Băncii Americii, şi stabiliseră să ia masa a 
doua zi seara la rotiseria de la Savoy. Işi ceruse apoi scuze că nu 
putea să participe la dineul oficial care avea loc în seara aceea 
la Ambasada Germaniei. Maria îi călcase degeaba smochingul. 
Abia când era la jumătatea drumului deasupra Atlanticului îşi 
aminti de o altă treabă pe care n-o rezolvase - invitaţia pe care 
i-o adresase Sergio Dobrovski de a trece pe la Centrul de Studii 
Strategice şi Internaţionale ca să-l vadă. Uitase complet. 


2 

În acelaşi timp, Roberto Martinez, fratele bătrânului Jose 
Martinez şi, prin urmare, unchiul lui Jose Martinez, student la 
Universitatea din Georgetown, pleca cu avionul de la Aeroportul 
Internaţional Simon Bolivar. Deoarece drumul de la Caracas 
până la Maiquetia fusese, ca de obicei, îngrozitor, era cât pe-aci 
să piardă avionul. Erau douăzeci şi opt de kilometri pe o şosea 
minunată care cobora muntele şerpuind şi presupunea o 
călătorie care, în cele mai multe ţări, n-ar fi durat decât treizeci 
de minute. Totuşi, în Venezuela, care avea poate mai mulţi 
şoferi proşti decât orice ţară din lume, drumul dura în mod 
obişnuit o oră. Nu că s-ar fi întâmplat ceva deosebit, deoarece 
mai erau încă zece zile până la prima liturghie a sărbătorilor de 
Crăciun, zi în care toţi cetăţenii Caracasului ies în cârduri să 
cânte colinde şi, potrivit tradiţiei, aleargă pe străzi şi prin pieţe 
pe patine cu rotile, provocând un haos nemaipomenit în 
dezordinea obişnuită care domneşte pe drumurile Venezuelei. 

Roberto Martinez era un om puternic în Venezuela. În calitate 
de ministru al petrolului al acestei ţări, el, personal, controla 
compania Petroleos de Venezuela. Aceasta nu era o simplă 
companie petrolieră, ci compania care deţinea monopolul 
asupra producţiei de petrol şi produselor petroliere din ţară, a 
căror vânzare aducea guvernului venezuelean cea mai mare 
parte a veniturilor acestuia. Compania fusese creată cu două 
decenii în urmă, când Venezuela se hotărâse să naţionalizeze 
industria petrolului şi cumpărase toate terenurile petrolifere şi 
instalaţiile de rafinare pe care Shell, Esso şi British Petroleum le 
creaseră acolo, făcând din Venezuela una dintre cele mai mari 
puteri petroliere. Deşi Petroleos de Venezuela era proprietate de 
stat, întrucât era o corporație, o dată pe an conducerea ei ţinea 
o adunare a acţionarilor. Această adunare se deosebea de 
majoritatea adunărilor ţinute de alte companii petroliere prin 
faptul că participa la ea doar un singur om, Roberto Martinez, 
deoarece în calitate de reprezentant al guvernului, care deţinea 
toate acţiunile, el controla toate voturile. In acest fel, când era 
vorba de petrol, cuvântul lui era, pur şi simplu, literă de lege în 
Venezuela. Întrucât Roberto controla petrolul ţării, iar bătrânul 
Jose finanţele naţiunii, se putea spune - şi, de fapt, mulţi chiar 
spuneau - că cei doi fraţi Martinez controlau Venezuela, că 
națiunea rezista sau cădea odată cu ei. 


Motivul pentru care Roberto Martinez se afla în avionul 
companiei KLM, îndreptându-se spre Zurich, era că Venezuela 
cădea, aluneca înapoi în sărăcie. De ce? Pentru că preţul 
petrolului scădea din nou. De ce? Pentru că, după cum ştia orice 
om căruia nu îi era frică să spună adevărul, Statele Unite voiau 
ca el să scadă şi, chiar de la începutul deceniului al nouălea, 
făcuseră eforturi în acest sens, manevrând cererea, încurajând 
producţia petrolieră a ţărilor care nu erau membre ale OPEC, 
forţându-i pe toţi să facă tranzacţiile la preţul zilei de pe piaţa 
de la Rotterdam şi subminând astfel complet cartelul petrolului, 
care însemna în primul rând Venezuela. Pe yankei nu-i interesa 
ce nenorocire provocaseră, câţi oameni mureau de foame în 
munţii din apropierea Caracasului sau în cocioabele din jurul 
capitalei Mexico City. Ei conduceau lumea şi, atâta timp cât 
dolarul american domina, atâta timp cât băncile americane şi 
Wall Street-ul dictau la nivel global, americanii puteau să facă în 
continuare tot ce voiau fără teama că vor fi pedepsiţi. 

Roberto Martinez scrâşnea din dinţi numai la gândul că 
America îşi impunea din nou punctul de vedere, iar expresia 
care-i apăru pe faţă făcu să pară şi mai puţin simpatic 
stewardeselor de pe linia aeriană KLM, care îşi făcuseră cu 
ochiul cu subînţeles când Roberto Martinez se suise în avion. 
Mirosul dezagreabil al parfumului folosit de el şi uleiul îi 
strălucea în părul negru îl dăduseră de gol imediat: iată un 
bărbat care se socotea un dar dat de Dumnezeu femeilor. Cel 
puţin, aşa credea el cu mintea lui de latino-american. Din clipa 
în care se aşezase în scaun, le cântărise din cap până în picioare 
şi invers, fericind-o din când în când pe câte una dintre ele cu 
câte un zâmbet, sigur că aceste olandeze de abia aşteptau să 
pună mâna pe el. Numai ideea că acest lucru s-ar fi putut 
întâmpla ar fi făcut din el cel mai fericit bărbat din acel avion, 
dacă gândurile nu i s-ar fi întors întruna la nenorociţii de 
americani. 

Apoi starea de spirit i se schimbă. Dacă soarta Venezuelei şi a 
fraţilor Martinez era legată de petrol, soarta Americii depindea 
de Atotputernicul Dolar. În anii şaptezeci, prin intermediul OPEC, 
care era creaţia ei, Venezuela reuşise aproape să ruineze 
dolarul şi, ca urmare, devenise puternică ajungând la o 
prosperitate fără precedent. Fraţii Martinez avuseseră un rol 
important în acest proces. Când cartelul OPEC ridicase preţul 


petrolului la cifra enormă de treizeci şi patru de dolari barilul, 
Statele Unite fuseseră cuprinse de inflaţie, valoarea dolarului 
scăzuse brusc şi catastrofal şi, odată cu el, scăzuse şi puterea 
Americii. Ca urmare, Venezuela şi fraţii Martinez ceruseră şi 
reuşiseră în cele din urmă să fie respectaţi de Washington. 

Această „epocă de aur” n-a durat decât zece ani. lar acum 
venezuelenii, mexicanii, argentinienii, de fapt întreaga Americă 
Latină, cu excepţia Cubei şi a statului Nicaragua, se întorseseră 
acolo de unde porniseră: erau siliţi să trăiască din nou din 
pomana Statelor Unite! Astăzi, când preţul petrolului ajunsese la 
şaisprezece dolari barilul şi dolarul era iarăşi puternic în lumea 
întreagă, venezuelenii erau trataţi de americani ca mai înainte - 
ca nişte gunoaie! 

Dar dacă ultima dată Fratele cel Mare din Nord fusese 
îmblânzit când pierduse controlul asupra unui singur produs - 
petrolul - de data aceasta el ar putea fi îngenuncheat în cazul în 
care ar pierde controlul asupra unei singure mărfi şi mai 
importante - dolarul - iar Roberto Martinez şi fratele lui juraseră 
că se vor strădui din toate puterile să facă acest lucru. 

Pentru realizarea acestui scop erau bune orice mijloace. De 
fapt, cu o noapte mai înainte fraţii ajunseseră la concluzia că 
dacă avea să fie nevoie să se adreseze celui mai renumit 
cetăţean al Venezuelei - Carlos - o vor face. 


Totuşi, nu Carlos fu cel care-l întâmpină pe Roberto Martinez 
la aeroportul din Zurich. Era puţin probabil să fi existat cineva 
care să contrasteze mai puternic cu decanul terorismului 
mondial ca persoana care-i veni în întâmpinare. Era Ulrich 
Huber, preşedintele consiliului Băncii Naţionale a Elveţiei, cea 
mai mare bancă comercială din acea ţară, personificarea 
instituţiilor statului şi a puterii. De la birourile sale, la fel de 
importante, dintre cele mai mari trei oraşe ale Elveţiei, Zurich, 
Basel şi Geneva, Banca Naţională a Elveţiei dirija un activ de 
peste o sută de miliarde de dolari şi se considera principalul 
liant al substanţei care ţinea împreună lumea civilizată - banii 
oamenilor bogaţi. Misiunea ei era să ţină la loc sigur aceşti bani 
pentru a nu fi înhăţaţi de prostimea lumii. 

Din punctul de vedere al preşedintelui acestei bănci, din 
această categorie făceau parte, bineînţeles, şi teroriştii de genul 
lui Carlos, dar şi toţi perceptorii, comuniştii, socialiştii, orice 


bărbat cu păr lung şi aproape toţi americanii, care, deşi erau 
capitalişti, erau atât de primitivi, purtându-se arogant şi 
crezându-se superiori, încât de fiecare dată când trebuia să se 
ploconească în faţa lor, lui Ulrich Huber simţea că i se face 
greață. 

Dar poate că în scurt timp nu va mai trebui să se 
ploconească. Aşa cel puţin sperau în sinea lor cei doi bărbaţi, 
ministrul venezuelean al petrolului şi bancherul elveţian, în timp 
ce dădeau mâna în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1988 pe 
aeroportul Kloten. De fapt, venezueleanul fu cel care sugeră, în 
timp ce călătoreau mai târziu cu maşina în drum spre hotelul 
Baur au Lac, că, dacă vor reuşi, acest moment - când n-ar mai fi 
fost nevoiţi să se ploconească - putea să nu fie prea îndepărtat, 
cel puţin în ce priveşte Statele Unite. 

— Am aflat ceva foarte interesant în dimineaţa aceasta, spuse 
apoi Ulrich Huber, trecând la lucruri mai serioase. De la guvernul 
nostru şi are în mod sigur legătură cu activitatea noastră. 

— Prin „interesant” sper că aveţi în vedere „bun”, zise 
venezueleanul. 

Paradoxal, ei discutau în engleză, în pofida faptului că 
amândoi dispreţuiau în egală măsură nu numai America, dar şi 
Anglia. Antipatia venezueleanului avea cauze foarte speciale: 
englezii fuseseră aceia care tăiaseră craca de sub picioare 
OPEC-ului, pompând pe piaţă la mijlocul anilor optzeci petrolul 
extras de ei din Marea Nordului la preţuri de dumping. EIl, 
Roberto Martinez, îi arătase personal lui Margaret Thatcher, în 
vara anului 1985, cât de nebunească era această acţiune. El 
subliniase că era în interesul Angliei să coopereze cu OPEC şi să 
reducă imediat producţia de petrol din Marea Nordului. Numai 
limitând acum producţia, era posibilă oprirea scăderii preţului 
petrolului şi inversarea acestei tendinţe. Arabii, africanii, 
venezuelenii procedau la fel: toţi reduceau serios producţia cu 
preţul unor mari sacrificii pentru popoarele lor. Era prea mult să 
ceară englezilor să acţioneze şi ei rezonabil? 

Ea nici măcar nu catadicsise să fie politicoasă şi să-i 
răspundă, ci, pur şi simplu, două minute mai târziu, îl 
concediase... de fapt, îl dăduse afară în blestemata aia de 
Downing Street ca pe o slugă de ale cărei servicii nu mai ai 
nevoie. Ticăloasa! Ca urmare, câteva luni mai târziu preţul 
petrolului scăzuse cu repeziciune de la treizeci şi unu de dolari 


barilul la zece dolari barilul şi aproape că împinsese Venezuela 
spre faliment. 

Bancherul elveţian avea o atitudine mai detaşată faţă de cei 
care populau mica insulă situată nu prea departe de Europa. Lui 
nu-i plăceau englezii, pur şi simplu, pentru că erau leneşi, 
dezordonaţi şi săraci. Această catalogare a britanicilor nu 
însemna că el avea prejudecăţi faţă de anglo-saxoni. Din 
aceleaşi motive nu-i plăceau portughezii, turcii, sirienii şi mulţi 
alţii. 

Continuând să vorbească în engleză, Huber spuse: 

— Veşti bune. leri ambasadorul nostru la Washington a 
surprins o întâlnire foarte interesantă la care au luat parte 
preşedintele Comitetului Rezervelor Federale, preşedintele 
Corporaţiei pentru Asigurarea Depozitelor Federale şi Paul 
Mayer. Ambasadorul nostru nu ştie care a fost motivul special al 
acestei întâlniri, dar bănuieşte că o bancă americană importantă 
are probleme serioase. Nu ştia însă care. 

Venezueleanul râse zgomotos. 

— Dar noi ştim, nu-i aşa, Ulrich? 

Bancherul tresări. În afară de soţia lui, cu care era însurat de 
treizeci şi unu de ani, nu permitea nimănui să i se adreseze cu 
numele de botez. 

Venezueleanul nu observă nimic. Băgă mâna în buzunarul de 
la piept, trase afară tabachera, scoase o havană Monte Cristo, îi 
tăie capătul, lăsându-l să cadă pe podeaua limuzinei, ceea ce-l 
enervă şi mai tare pe Huber, şi o aprinse umplând maşina cu un 
fum negru. 

— Deci, vedeţi, continuă bancherul, tuşind uşor, noi ne ţinem 
de promisiune. Dar dumneavoastră? 

— Am stat de vorbă ieri cu omologul meu din Mexico City, 
care îl contactase deja pe prietenul nostru din Brazilia. 
Argentinienii nu trebuie convinşi. Ei susţin această idee de ani 
de zile. Deci vezi, adăugă el puţin cam iritat, am făcut ce am 
promis. Aş putea, dragul meu Ulrich, să-ţi amintesc, continuă 
venezueleanul, că îţi revenea şi „sarcina” să faci nişte 
aranjamente cu prietenii noştri din Est. 

— Nu vă faceţi griji, ne vom întâlni cu unul dintre ei în timpul 
prânzului, la bancă, răspunse Huber, apoi, punându-l cu 
fermitate la locul lui pe venezuelean, adăugă: Trebuie să fim cu 
toţii foarte, foarte discreţi. Mă simt obligat să vă cer să păstraţi, 


acum şi în viitor, o tăcere absolută, şi când zic absolută vreau să 
spun totală, în legătură cu acest subiect. 

Se uită lung la venezuelean prin fumul de ţigară. Ştia că era o 
naivitate din partea lui să spere că un latin o să înţeleagă sensul 
cuvântului discreţie, dar trebuia cel puţin să încerce. 

— Bineînţeles, bineînţeles, răspunse Martinez, ca şi cum era 
ultimul lucru din lume de care vreunul din ei ar trebui să se 
preocupe. 

În acest moment tocmai se apropiau de Bahnhofstrasse, 
destul de aproape de hotel. 

— Ai putea să-mi dai răspuns la o întrebare, Ulrich? Ce părere 
ai despre acest Mayer? Ar putea să fie periculos? 

Bancherul elveţian se uită la ceas. Era opt şi un sfert 
dimineaţa şi întârziase deja de la lucru patruzeci şi cinci de 
minute. O să-i explice repede şi apoi se va descotorosi pentru 
câteva ore de Martinez. 

— Ar putea fi foarte periculos! Nu poţi avea încredere în acest 
om. S-ar putea să nu ştii, dar în pofida faptului că pretinde că 
este suedez, Mayer este, de fapt, elveţian. Tot ce ştie a învăţat 
aici. Tatăl lui a venit la Basel de la Stockholm la sfârşitul anilor 
1930 împreună cu Per Jacobson. Amândoi au stat în Elveţia 
douăzeci de ani şi au condus Banca de Tranzacţii Internaţionale 
până când Jacobson a plecat la Washington să preia conducerea 
FMI. Deci, Mayer a crescut aici. In afară de aceasta, după ce şi-a 
terminat studiile de economie la Universitatea din Basel, el s-a 
angajat la banca noastră din acelaşi oraş. De fapt, şi el, şi eu am 
început să lucrăm acolo în acelaşi timp. La început am făcut 
analiză economică. Apoi am fost trimişi amândoi la New York să 
învăţăm meserie la filiala noastră de acolo. Mayer a fost apoi 
trimis la Londra, unde a preluat operaţiunile noastre de 
împrumuturi consorţiale internaţionale. Eu m-am întors în 
Elveţia. 

Mayer s-a întors acasă câţiva ani mai târziu şi a devenit în 
1971 cel mai tânăr director general din istoria Băncii Naţionale a 
Elveţiei. De fapt, a devenit şeful meu. Desigur că nu se poate 
spune că a fost totul pe merit. Mama lui a fost o Wallenberg. 
Prin proprietatea familiei asupra băncii Enskilda din Stockholm, 
Wallenbergii controlează de două generaţii sectorul privat al 
economiei Suediei. În mâna lor se află totul - de la şantierele 
navale la liniile aeriene, de la minerit la producerea de maşini 


de birou, maşini de cusut şi chiar centrale nucleare, făcând 
afaceri în lumea întreagă. Graţie mamei lui şi legăturilor de 
familie, tânărul Paul Mayer a putut fi introdus în lumea marilor 
afaceri. În Statele Unite au început să-i spună „omul care face 
ploile”, adică omul care dă o întorsătură favorabilă lucrurilor. 
Banca ştia că e un om de valoare şi i-au stabilit un salariu 
enorm. Dar pentru el nu contează banii. Ştia că la moartea 
mamei lui va moşteni o avere, ceea ce s-a şi întâmplat. În 
sfârşit, pe scurt, doi ani mai târziu şi-a dat demisia de la bancă. 
A fost ceva fără precedent şi nu s-a mai întâmplat nici de atunci 
încoace, aş zice. 

La vârsta de treizeci şi şase de ani i s-a oferit postul de 
director general adjunct al Fondului Monetar Internaţional de la 
Washington... evident ca rezultat al relaţiilor tatălui său. Dacă s- 
ar fi limitat la acea moştenire - la urma urmei, avea paşaport 
suedez şi a fost educat în Elveţia - şi ar fi lucrat cu acest statut 
la FMI, nimeni, iar eu, cel mai puţin, nu l-ar fi criticat niciodată. 

Dar el n-a procedat aşa. Când, în cele din urmă, postul de 
conducere al FMI a devenit liber, după ce Jacques de Larosiere s- 
a retras, guvernul american l-a sprijinit pentru acest post. 
Americanii n-au ce să regrete în această privinţă. La fel ca mulţi 
de aceeaşi categorie - Kissinger şi Brzezinski sunt cele mai bune 
exemple - Mayer ilustrează cel mai bine ideea de imigrant 
devenit un superamerican. La început sub Larosiere, apoi în 
timpul lui Mayer, Fondul Monetar Internaţional s-a transformat, 
nici mai mult nici mai puţin, într-un instrument al politicii 
externe financiare americane. Ei au ţinut sub control situaţia 
datoriei Lumii a Treia impunând populaţiei deja sărace din 
America Latină programe de austeritate pentru a proteja băncile 
americane; Mayer n-a suflat o vorbă stăpânilor lui de la Casa 
Albă sau de la Departamentul de Finanţe american când bugetul 
SUA a scăpat de sub control. El n-a scos o vorbă nici când, 
atrase de ratele dobânzii nemaipomenit de mari, capitaluri din 
lumea întreagă, printre care şi ale noastre, au început să se 
îndrepte spre SUA. El n-a formulat nici cea mai slabă critică 
atunci când banii - banii noştri - au fost folosiţi pentru 
finanţarea imenselor deficite ale administraţiei Reagan, a 
industriei americane, creând prosperitate, în timp ce continentul 
nostru a decăzut la o condiţie pe care anglo-saxonii o numesc 


cu cinism „euroscleroză”. Din ce cauză credeţi că sunt acum în 
Europa treizeci şi unu de milioane de şomeri? 

Mă întrebaţi dacă Mayer e periculos? După părerea noastră, 
acum este mai periculos ca niciodată. Anul trecut a plecat de la 
Fondul Monetar Internaţional, spunând - dacă mi-amintesc bine 
- că a petrecut acolo cincisprezece ani „în slujba lumii” şi că era 
momentul să plece. La vârsta de cincizeci şi doi de ani! Ce 
aroganță! Primul lucru pe care l-a făcut după ce s-a „retras” a 
fost să-şi transforme paşaportul său elveţian într-unul american. 
lar acum predă. În realitate, acţionează de conivenţă cu 
Kissinger, cu Brzezinski şi Schlesinger şi cu o trupă de foste 
înalte oficialități americane, atât republicani cât şi democrati, aş 
adăuga, în cadrul unui aşa-zis institut de „cercetare” de la 
Washington. Fac pe oamenii de ştiinţă, folosind drept paravan 
Universitatea din Georgetown. În realitate, sunt orice, numai 
oameni de ştiinţă nu. Ei sunt amestecați în lumea afacerilor, 
folosindu-şi numele şi relaţiile, puterea lor personală, pentru a 
influenţa afacerile pe plan mondial. Ei lucrează discret, folosind 
căi oculte. Dacă vrei să ştii adevărul, când Kissinger îl sună pe 
Gorbaciov, acesta din urmă îi răspunde. Dacă Mayer dă un 
telefon guvernatorului Băncii Angliei sau ministrului de finanţe al 
Mexicului, ei o să-i răspundă, şi încă imediat. Scopul pe care-l 
urmăresc este foarte clar: să menţină stătu quo-ul, adică să facă 
în aşa fel încât America să continue să conducă lumea. Ei se 
bucură de sprijinul financiar total al tuturor băncilor mari, al 
marilor companii petroliere, al tuturor companiilor producătoare 
de tehnică militară din Statele Unite. 

De asta e periculos doctorul Mayer. Acum este unul de-ai lor. 
Dacă află ce punem la cale, el şi prietenii lui vor fi primii care 
vor încerca să ne saboteze. _ 

Limuzina se oprise în faţa hotelului Baur au Lac. In timp ce 
băieţii de serviciu cărau bagajele venezueleanului, doctorul 
Huber îi reaminti acestuia că avea să fie luat la ora unsprezece 
şi cincizeci şi cinci precis şi îl rugă să aştepte în holul hotelului. 


Fusese o noapte lungă pentru Martinez şi era conştient că ar 
trebui să doarmă câteva ore. Călătoriile în Europa şi în Orient 
erau întotdeauna cele cu care se adapta cel mai greu. În plus, 
ultimele cuvinte ale bancherului elveţian îl nedumeriseră într-o 
bună măsură. 


Huber avea, fără îndoială, dreptate în ce-l privea pe Mayer. 
Martinez îşi aminti de prima lui întâlnire cu acesta. El şi fratele 
lui, reprezentând două ministere, al petrolului şi finanţelor, unde 
lucrau, dar pe care atunci nu le controlau încă, fuseseră chemaţi 
la sediul Fondului Monetar Internaţional de la Washington în 
legătură cu plata întârziată a dobânzii la un împrumut de două 
miliarde de dolari, pe care Fondul îl dăduse Venezuelei pentru a 
depăşi o perioadă de greutăţi financiare. Martinez îşi aminti că 
era prin 1977. Fuseseră nevoiţi să aştepte vreo jumătate de oră 
în biroul adjunctului directorului general în timp ce acesta 
conducea o şedinţă lipsită de importanţă în sala de consiliu de 
alături. Cât despre directorul general, acesta considerase 
evident că Venezuela nu era suficient de importantă ca să-şi 
piardă timpul cu ei. 

Când Mayer apăru în cele din urmă, nu puteai să nu fii 
impresionat. Avea cam un metru optzeci şi era mult mai înalt 
atât faţă de Roberto Martinez, cât şi faţă de fratele lui. Era 
îmbrăcat într-un costum italienesc, croit impecabil, cu o batistă 
roşie în buzunarul de la piept şi se mişca cu energia specifică 
unui sportiv de performanţă. Roberto Martinez îşi amintea chiar 
şi de felul cum îi strânsese mâna prima dată. Mayer nu i-o 
apăsase, ci i-o zdrobise, în mod sigur intenţionat. Şi apoi, în mod 
surprinzător, îşi întrebase oaspeţii dacă nu voiau să bea ceva 
împreună cu el. La urma urmei, spusese el, la Caracas era ora 
cinci şi jumătate. 

Mayer se dusese personal la barul situat într-un colţ retras al 
biroului său mai mult decât încăpător şi se întorsese cu două 
pahare foarte mari de Chivas şi apă. Şi cu două havane Monte 
Cristo! Cum să nu-ţi placă un astfel de om!? 

Dar, indiferent dacă-l plăcuseră sau nu, ceea ce făcuse Mayer 
mai târziu fusese de neiertat şi o insultă la adresa lui Roberto şi 
José Martinez şi a suveranităţii Venezuelei. În loc să-i creadă pe 
cuvânt - că vor introduce restricţii la import, că vor opera 
schimbări importante în politica fiscală şi monetară şi vor 
reduce inflaţia, pentru a convinge FMl-ul să le acorde o perioadă 
de graţie la plata dobânzii - Mayer trimisese în câteva 
săptămâni la Caracas o echipă de străini, de fapt, o haită de 
economişti ai FMI cu scopul de a monitoriza progresul 
Venezuelei; în realitate, veniseră să dicteze! Să fie redus 
deficitul fiscal! Să fie redusă emisia de monedă! Să fie pusă o 


taxă prohibitivă pe importul de whisky scoţian! În caz contrar, 
ei, adică FMl-ul, adică Mayer, vor suspenda toate acordurile cu 
Venezuela. 

Ticălosul! 

Lucrurile se  îndreptaseră, dar nu datorită lui Mayer. 
Venezuela depăşise dificultăţile financiare încă din 1979 doar 
pentru că - graţie OPEC - preţul petrolului crescuse de la 
douăzeci de dolari barilul la treizeci şi patru şi Venezuela 
dispunea din nou de dolari din abundență. Nu numai că plătiseră 
dobânzile, ci şi jumătate din datoria pe care o aveau la FMI. 

Apoi preţul petrolului scăzuse din nou sub douăzeci de dolari 
barilul şi uneori mult sub această cifră, iar Venezuela se afla din 
nou în situaţia de mai înainte. Acum ei datorau FMI şi băncilor 
americane, pe care acesta le proteja, de cinci ori mai mult decât 
în 1977. lar dobânzile în 1988 erau mai mari. Deci, dobânda 
care trebuia să fie plătită acum era năucitoare. Şi erau deja în 
întârziere cu douăsprezece luni. În condiţiile în care preţul 
barilului de petrol era de şaisprezece dolari şi jumătate, era 
imposibil ca Venezuela să poată plăti acum sau chiar peste alte 
douăsprezece luni sau chiar peste doisprezece ani. Fidel Castro 
prevăzuse acest lucru şi sugerase pe la mijlocul deceniului 
trecut că singura „soluţie” - singura alternativă la o revoluţie în 
întreaga Americă Latină - ar fi ca FMI să poată aranja un 
moratoriu de douăzeci de ani la toate plăţile - împrumuturi şi 
dobânzi. 

Dar băncile americane n-ar fi putut accepta niciodată acest 
lucru. Prin urmare, servitorul lor ascultător - FMI şi funcţionarii 
lui - s-a întors în Venezuela şi a fost mai sever ca niciodată cu 
ţara lor. De data aceasta cei de la FMI nici măcar nu şi-au mai 
dat osteneala să fie diplomaţi. „Conformaţi-vă obiectivelor 
noastre economice, spuseseră ei săptămâna trecută guvernului 
venezuelean, sau n-o să mai căpătaţi de la noi, de la Banca 
Mondială sau de la vreo bancă comercială din America de Nord, 
niciun cent!” 

Desigur că Mayer nu mai conducea spectacolul în mod direct. 
Dar, după cum îi spusese de mai multe ori fratele său, José, el 
era cel care-şi trimitea oamenii în Venezuela, în primul rând cu 
scopul expres de a o conduce. Yankeu ticălos! Nu, el nu era, aşa 
cum spunea Huber, american get-beget, ci doar un imigrant 
care s-a vândut pur şi simplu ca să capete cetăţenia americană! 


Cum să-l ţină pe Mayer la distanţă de toate acestea? 

Roberto Martinez întinse mâna după portvizitul său din care 
scoase o bucăţică de hârtie cu un număr de telefon din 
Germania, din Frankfurt-am-Main. Ridică receptorul. Apoi îi veni 
o altă idee. În loc să sune la Frankfurt, sună la Caracas, acasă la 
fratele său. Acolo era trei dimineaţa şi Roberto îşi dădu seama 
că făcuse o greşeală când la telefon răspunse nu fratele său, ci 
soţia acestuia. Jose nu era acasă. Ştiau amândoi unde era: la 
amanta lui. Când Roberto ceru numărul de telefon al tânărului 
Jose de la Washington DC, îl obţinu abia după ce suportă o 
tiradă de zece minute în legătură cu cât de porci erau fraţii 
Martinez. 

— Vacă grasă şi proastă! spuse el după ce închise telefonul. 

Tânărul Jose răspunse la telefon cu o voce somnoroasă, dar 
deveni imediat vioi când unchiul lui îi explică ce voia. 

— Când afli, sună-mă imediat, José, şi dacă nu mă găseşti, 
lasă un mesaj la telefonista hotelului. Îi dădu numărul de la Baur 
au Lac şi închise. Apoi îşi potrivi ceasul deşteptător să sune la 
ora unsprezece şi se culcă. 


Când Ulrich Huber sosi la Banca Naţională a Elveţiei, primul 
lucru pe care-l făcu fu să cheme pe una dintre fetele de la 
secretariat să treacă în revistă cu el agenda zilei. Victima fu, ca 
de obicei, Hanni Graber. Şi ca de obicei, ea îşi purta părul într-un 
Zopf, în coadă de cal, după moda elveţiană, care, după părerea 
lui Huber, părea ridicolă pentru o femeie de cincizeci şi unu de 
ani. 

Prima întâlnire din ziua aceea fusese programată pentru ora 
opt, iar acuma era deja opt şi jumătate. 

— Deci, unde este HerrWeber? Trebuia să fie aici, zise Huber. 

— A fost, Herr Doktor, îi explică Hanni Graber. A aşteptat 
cincisprezece minute şi a plecat înapoi în biroul lui. 

— Sună-l şi spune-i să vină înapoi. Şi, Hanni, de ce nu te 
gândeşti să-ţi aranjezi părul altfel. Pare caraghios aşa. 

În momentul în care ajunsese în secretariat, Hannelore Graber 
plângea. Şi noaptea trecută fusese atât de bine! Poate că ar 
trebui să-l sune şi să-i spună. S-ar putea ca lui Huber să nu-i 
placă felul în care îşi aranja ea părul, dar prietenului ei îi plăcea 
în mod sigur. Păcat că locuia la Berna şi nu putea să vină decât 
o dată pe săptămână la Zurich. In sfârşit, o dată pe săptămână 


era mai bine decât o dată pe lună. Da, o să-l sune neapărat, 
chiar dacă el îi spusese în repetate rânduri să nu-l sune la birou. 
Dar mai întâi trebuia să-l găsească pe directorul financiar al 
băncii şi să-l anunţe că Herr Doktor Huber tocmai sosise. 

Când Herr Weber sosi câteva minute mai târziu, era nervos 
pentru că aducea veşti proaste. 

— Guete Tag, Herr Weber. Hänt Şi d'Zahlen barat? îl întrebă 
Huber imediat. 

— Jo, Herr Doktor, răspunse cel întrebat. 

— Und? 

— S'gseht nit guet us, Herr Doktor, răspunse acesta după 
care îi înmână cifrele cu previziunile privind bilanţul de sfârşit de 
an şi situaţia profiturilor şi pierderilor băncii. 

Era 7 decembrie şi deci momentul prelucrărilor într-o manieră 
favorabilă a datelor, operaţie cu care, în acest moment al 
anului, se ocupau toate băncile elveţiene. 

Aceasta implica modificarea temporară a datelor statistice 
importante care reflectau situaţia băncii. Scopul acestor 
„ajustări” era de a pune banca într-o lumină cât mai favorabilă 
posibil când cifrele de la sfârşitul anului apăreau în cele din 
urmă în raportul final. Scopul era de a-i impresiona pe 
deţinătorii de acţiuni şi publicul deponent în sensul că banca lor 
era nu numai într-o situaţie bună, dar şi că obținea profituri şi se 
dezvolta. Dacă în Statele Unite un bancher ar fi manipulat cifrele 
în acest fel, ar fi ajuns cel puţin pentru câţiva ani, poate, nu 
chiar la închisoarea federală Leavenworth, dar în mod sigur la 
Lompoc sau la alt club de sport şi amuzament situat în afara 
vreunui oraş. In Elveţia, unde regulile bancare nu sunt atât de 
stricte şi unde nu există un sistem de asigurare de către guvern 
a depunerilor, ca acela pe care-l oferă CADF, pentru a linişti 
nervii depunătorilor, se consideră o prostie, dacă nu chiar lipsă 
de patriotism, să nu faci ca la sfârşitul anului situaţia să pară cât 
mai bună cu putinţă, deoarece, aşa cum merg băncile, aşa 
merge şi Elveţia. 

În momentul în care se uită pe listingul din computer, Huber 
îşi dădu seama că cifrele la 31 decembrie 1988 aveau să fie 
dezastruoase! Situaţia băncii şi, implicit, a Confederaţiei 
Elveţiene nu era bună. 

Veniturile din dobânzi fuseseră staţionare. În schimb, 
devalorizarea banilor se accentuase enorm. Nici situaţia 


împrumuturilor pe 1988 nu era mai bună. Volumul activelor 
scăzuse catastrofal. Era al doilea an la rând că se întâmpla acest 
lucru. Baza de câştiguri a băncii se eroda într-un ritm fără 
precedent în istoria ei şi banii se scurgeau din bancă, de parcă 
nişte deponenţi invizibili îşi retrăgeau în masă fondurile de la 
Banca Naţională a Elveţiei. Lucrul cel mai grav era că exodul de 
fonduri de la această bancă nu era determinat de faptul că unii 
clienţi îşi transferau depunerile la alte bănci din Zurich, Basel 
sau Geneva sau la Uniunea Bancară Elvețiană, sau la Creditul 
Elveţian pentru că ele ofereau dobânzi mai mari. Nu, banii 
părăseau pur şi simplu Elveţia. 

Incotro se îndreptau? 

Unde altundeva: în Statele Unite! La Citibank, la Chase, Wells 
Fargo şi chiar la Continental Illinois! Americanii absorbeau banii 
din lumea întreagă! Deoarece ei ofereau o dobândă de opt la 
sută, în timp ce elveţienii ofereau doar trei la sută. Cineva 
spusese, nu demult, că diferenţa de cinci la sută era suficientă 
pentru a scoate bani şi din piatră seacă! Problema era 
simplificată de faptul că în 1988, în noua eră a transformărilor 
electronice, operaţiunile de transfer erau foarte simple. La ora 
zece dimineaţa erau la Zurich, iar la zece şi un minut în aceeaşi 
dimineaţă erau la New York. 

Şi în ce scop? Helmut Schmidt, fost cancelar al Germaniei 
occidentale şi, pentru mulţi, unul dintre cei mai buni economişti 
în viaţă, spusese foarte clar: „Revoluţia uimitoare a economiei 
americane în timpul administraţiei Reagan are la bază banii 
altor popoare”. 

Banii Europei! Banii Elveţiei! 

Trebuia făcut ceva şi încă repede, fu concluzia trasă de Ulrich 
Huber poate pentru a suta oară. Diferenţa era că de data 
aceasta urma să se facă, în sfârşit, ceva. 


Cursa Aeroflot 76 de la Moscova ajunse pe aeroportul Kloten 
la ora zece dimineaţa, aducându-l, împreună cu alţi douăzeci de 
pasageri, pe un anume Vladimir Dolghih. Acesta era membru 
supleant în Biroul Politic al PCUS, ceea ce însemna că mai avea 
doar un pas pentru a deveni membru plin al organului de partid, 
compus din treisprezece membri, care conducea Uniunea 
Sovietică. Şeful lui era Nikolai Rijkov, pe care Mihail Gorbaciov îl 
făcuse prim-ministru la scurt timp după ce venise la putere în 


1985. Împreună, Rîjkov şi Dolghih conduceau economia celei de- 
a doua mari naţiuni din lume. Deşi era subalternul celui dintâi, 
Dolghih era considerat ca fiind deosebit de puternic, întrucât el 
deţinea o funcţie dublă în sistemul de conducere sovietic: era 
singurul care răspundea de programele interne ale Uniunii 
Sovietice în domeniul energetic, al mineritului şi metalurgiei şi 
era, de asemenea, trimis cu regularitate peste hotare, în special 
în Europa Răsăriteană, în calitate de specialist în probleme 
economice. 

Această misiune era o prelungire a celor două funcţii ale lui şi- 
| aducea pe Vladimir Dolghih direct în clădirea din 
Schutzengasse din Zurich, în care se afla filiala din Elveţia a 
Băncii Sovietice de Comerţ Exterior. Aceasta constituia centrul 
operaţiunilor financiare ale Rusiei pe continentul european. La 
aeroport, nu-l întâmpinase nicio delegaţie oficială, iar maşina 
care-l transportase pe Dolghih era un Citroen negru fără niciun 
însemn special pe ea, fiind maşina particulară folosită de 
directorul băncii. La bancă nu se făcuse niciun comentariu în 
legătură cu oaspetele de la Moscova. Totuşi, prezenţa lui era o 
dovadă că oraşul Zurich ocupa o poziţie cheie în afacerile 
financiare sovietice cu privire la cele două surse principale de 
venituri în valută forte ale Uniunii Sovietice. Filiala din Elveţia a 
Băncii Sovietice de Comerţ Exterior se ocupa de toate vânzările 
de aur ale acestei ţări; ea administra, de asemenea, cea mai 
mare parte a venitului provenit din exportul în Occident al unui 
alt produs important - petrolul. Din cele treizeci şi cinci de 
miliarde de dolari câştigaţi în Vest de Uniunea Sovietică, aceste 
două produse aduceau peste treizeci de miliarde de dolari. 

Fără dolarii produşi de aur şi petrol, sectoare întregi ale 
economiei ruseşti s-ar fi întors în secolul al nouăsprezecelea, 
întrucât n-ar mai putea finanța importul nici unui produs, 
începând cu grâul canadian, maşinile şi utilajele din Germania şi 
terminând cu componentele electronice din Finlanda. Treizeci şi 
cinci la sută din investiţiile Rusiei în utilaje şi maşini noi, 
imperios necesare, dacă Uniunea Sovietică voia să se dezvolte 
cât de cât, proveneau din Vest. Dacă încasările în dolari, 
provenind din exportul de petrol, gaze naturale şi aur scădeau 
continuu, importurile de acest gen ar fi trebuit reduse 
considerabil şi Uniunea Sovietică ar fi intrat într-o perioadă de 
creştere negativă. 


Gorbaciov nu putea permite să se întâmple acest lucru. De 
aceea el personal îl trimisese la Zurich pe Vladimir Dolghih, 
omul care răspundea de aurul şi petrolul Rusiei. 

Cei care conduceau Banca de Comerţ Exterior nu se apropiau 
niciodată la mai puţin de zece kilometri de Gorbaciov. Ei nu erau 
decât nişte tehnicieni. Ei puneau la dispoziţie scrisorile de credit 
care finanţau comerţul exterior al ţării lor. Făceau la bursă o 
varietate de operaţiuni la cursul zilei şi pe piaţa livrărilor la 
termen în dolari, franci elveţieni, yeni sau mărci, asemenea 
colegilor lor de la Chase, Corporaţia Băncilor Elveţiene sau 
Barclays, încercând să obţină mai mulţi bani cu ajutorul banilor. 
Ei au perfectat vânzarea lingourilor de aur rusesc pe piaţa 
aurului din Zurich şi au jucat la bursele de aur din New York şi 
Chicago când au considerat că preţurile la aur sunt mai bune. 
Au procedat la fel ca fermierii din lowa cu organele de porc şi 
fasolea soia. Ei au avut acelaşi motiv ca şi omologii lor 
capitalişti: profitul. 

Banca sovietică trebuia să obţină profituri pentru Maica Rusia 
şi nu pentru nişte acţionari de cine ştie unde. Ruşii care lucrau 
la Banca de Comerţ Exterior Sovietică din Elveţia aveau un 
motiv special să fie performanţi: dacă nu aduceau profit, erau 
trimişi acasă, unde cădeau în dizgrație, dacă nu chiar mai rău. 

Anunţarea prin telex a iminentei sosiri a unui membru 
supleant al Biroului Politic dăduse naştere la temeri de acest 
gen, deoarece toţi cei care se ocupau cu operaţiunile bancare 
ruseşti în Elveţia îşi aminteau de o zi fatală din noiembrie 1984, 
când un alt om de la Kremlin, dar nu de la un nivel atât de înalt 
ca Biroul Politic, sosise însoţit de alţi şase ruşi de la KGB. 

Până atunci, prezenţa financiară a Rusiei în Elveţia avea o 
formă diferită şi se numea altfel. Banca apărea sub numele de 
Wozhod Handelsbank AG. Ea nu fusese o filială, ci mai degrabă 
o societate pe acţiuni (de aici AG sau Inc.) independentă din 
punct de vedere financiar, a Băncii de Stat Sovietice 
(echivalenta Comitetului Rezervelor). 

Directorul comercial al băncii şi expertul în schimburile 
valutare era un funcţionar elveţian care devenise extrem de 
zelos, încercând să aducă profituri cât mai mari patronilor săi 
sovietici. Din această cauză, sperând să aibă noroc, făcuse 
speculaţii cu valori mari pe pieţele la termen în ideea că dolarul 
avea să scadă, lucru pe care-l făcuseră şi alţi intermediari 


elveţieni în anul acela. În realitate, dolarul crescuse la cel mai 
înalt nivel din ultimii doisprezece ani. Rezultatul: intermediarul 
elveţian pierduse trei sute cincizeci de milioane de dolari 
aparţinând Rusiei, valută câştigată cu greu, dar - cel puţin, aşa 
se spunea - nu se deranjase să raporteze acest lucru 
superiorilor săi sovietici. 

Când, în cele din urmă, adevărul a ieşit la iveală, ceea ce era 
inevitabil, au venit la Zurich omul de la Kremlin şi şase grei de la 
KGB. Mai târziu, în aceeaşi zi, la întoarcerea cursei Aeroflot, 
grupul celor şapte sovietici crescuse la douăzeci. Ceilalţi 
treisprezece erau ruşii care răspunseseră de administrarea 
generală a băncii Wozhod Handelsbank AG şi care pretindeau cu 
toţii că nu ştiuseră nimic şi că vina era doar a blestematului de 
economist elveţian. 

Nimeni, nici ruşii, nici Comisia Băncilor Elveţiene, care este 
echivalentul elveţian al Controlorului Monedei din America, nu i- 
a crezut. Toţi au fost de acord că o asemenea crimă infamă - la 
urma urmei, pierduseră trei sute cincizeci de milioane de dolari 
şi pătaseră reputaţia ambelor ţări - merita o pedeapsă pe 
măsură. 

Trei săptămâni mai târziu, într-o pădure din Siberia s-au auzit 
treisprezece împuşcături. 

Patru luni mai târziu, la 1 martie 1985 - era într-o vineri - 
Comisia Băncilor Elveţiene a anunţat că banca Wozhod fusese 
închisă pentru totdeauna. Au urmat apoi operaţiunile de 
lichidare a băncii în stil sovieto-elveţian. 

Directorul comercial a scăpat nepedepsit, dovedind încă o 
dată că merita să fii elveţian când e vorba de bani, mai ales 
banii altora, şi când pierderea îi privea pe alţii, cu condiţia ca 
aceşti alţii să fie străini. 

Când noua filială a Băncii Sovietice de Comerţ Exterior, sau 
Vneştorgbank, cum este cunoscută ea la Moscova, luă naştere 
din cenuşa vechii Wozhod, la conducerea ei fu numită o echipă 
nouă de tehnicieni sovietici foarte nervoşi. Nervozitatea lor 
atingea faza maximă în acea zi de 7 decembrie pentru că ei 
ştiau că 1988, la fel ca şi 1984, se dovedise a fi un alt an 
dezastruos. Dar, spre deosebire de anul 1985 care provocase 
probleme morale atât de grave în cercurile bancare sovietice, 
toţi ştiau că de data aceasta nu era vina nici unuia dintre ei. La 
urma urmei, filiala din Zurich a Băncii Sovietice de Comerţ 


Exterior nu stabilea preţul mondial al aurului; cu atât mai puţin 
putea să influenţeze preţul țițeiului brut pe pieţele mondiale. Nu 
era vina lor că atât preţul aurului, cât şi al țițeiului scăzuseră 
catastrofal. Vina revenea exclusiv şeicului Yamani. În 1986 el se 
decisese să dea o lecţie celorlalte ţări producătoare de petrol 
din lume. Dacă nu vor fi disciplinate, dacă nu-şi vor adapta 
producţia la condiţiile pieţei, pentru a menţine preţul, n-avea să 
facă acest lucru nici Arabia Saudită. Făcuse prea mult timp pe 
„calul de bătaie” în dezavantajul propriu. Deci Yamani dublase 
producţia Arabiei Saudite la patru milioane de barili pe zi, în 
pofida faptului că exista deja un excedent de petrol. Dar, în loc 
ca preţul să scadă doar cu câţiva dolari dovedind că Yamani 
avusese dreptate, preţurile se prăbuşiseră în câteva săptămâni 
de la treizeci şi unu de dolari barilul la zece dolari. Nu era vina 
lor că veniturile în dolari ale ruşilor scăzuseră catastrofal având 
în vedere aceste preţuri. Cum puteau să împiedice toate 
acestea, când pe de o parte veniturile scădeau, iar cheltuielile în 
dolari fuseseră mai mari ca niciodată în istoria URSS? De pildă, 
cine ar fi putut să prevadă că ei o să cumpere atâta grâu în 
1988? 

Poate că ei n-ar fi putut să prevadă acest lucru, dar oamenii 
care lucrau la banca rusă de pe Schutzengasse ar fi putut să-şi 
dea seama de rezultatul final al tuturor acestor tendinţe 
nefericite, respectiv că la sfârşitul anului 1988 Uniunea Sovietică 
nu va mai avea dolari. 

Problema care se punea era ce se va întâmpla? 

Trebuia să facă totuşi ceva şi încă repede. Era clar de ce 
venise la Zurich un membru supleant al Biroului Politic, 
răspunzând doar unei vagi invitaţii făcute cu cinci zile în urmă 
de Ulrich Huber de la Banca Naţională a Elveţiei. De aceea toţi 
funcţionarii de la Banca Sovietică de Comerţ Exterior fuseseră 
avertizaţi să-şi ţină gura şi să nu sufle o vorbă despre toată 
treaba, ceea ce ei ar fi făcut oricum. Işi dădeau seama că, dacă 
Vladimir Dolghih reuşea, poate mai rămâneau la Zurich încă trei 
sau patru ani şi aveau posibilitatea să bea whisky cât le poftea 
inima, să mănânce vițel elveţian şi să vadă la aparatele lor 
video japoneze toate filmele pornografice nemţeşti care le 
plăceau atât de mult. 


Sala de dineuri a conducerii Băncii Naţionale a Elveţiei nu se 
deosebea cu nimic de sălile de dineu de care dispuneau 
preşedinţii băncilor din Londra, New York sau Frankfurt. Toate 
costaseră viaţa a o mulţime de copaci: stejar când era vorba de 
băncile americane şi englezeşti, lemn de nuc când era vorba de 
sălile de dineu elitiste elveţiene sau germane. 

Nici conversaţia în acea sală de dineuri din Zurich, cu pereţii 
placați în lemn de nuc, nu se deosebea prea mult de cea care se 
purta de obicei în locuri de acest fel: aceasta se învârtea în jurul 
unui singur subiect: cum să produci bani pe seama altcuiva. 
Totuşi, experţii elveţieni aveau câteva particularităţi care-i 
deosebeau de restul bancherilor din lume. Una dintre acestea 
era felul lor direct de a aborda lucrurile. Elveţianul nu considera 
că era nevoie să-şi bată gura despre vreme, arabi sau avionul 
Concorde, aşa cum făceau bancherii englezi. Sau să vorbească 
despre golf, cum făceau americanii, care se interesau dacă 
cutare lovitură se practica în Scoţia sau la Palm Springs. Nu, 
elveţienii mergeau direct la obiect. 

Astfel, după ce-l aşezase pe Roberto Martinez la stânga sa şi 
pe Vladimir Dolghih la dreapta, Ulrich Huber făcu mişcarea de 
deschidere imediat după Hhorsd'oeuvvres - constând, cum se 
întâmpla deseori la Zurich, din Buindnerfleisch şi prosciutto. 
Vorbea simplu şi rar, ca rusul să-l poată înţelege ce spune. 
Făcea acest lucru nu numai pentru că foloseau o limbă străină 
pentru toţi, dar, mai ales, pentru că elveţienii îi consideră pe ruşi 
mai proşti decât pe majoritatea celorlalţi străini. 

— Domnule Dolghih, amândoi avem probleme cu activele 
lichide. 

Urmă o pauză. 

— lar cauza problemelor noastre este aceeaşi: politica fiscală 
şi monetară promovată de Statele Unite în ultimii opt ani. 

Altă pauză. 

— Americanii menţin rata dobânzii atât de mare, încât totul în 
lume este în dolari, depozite în bancă în dolari, obligaţiuni în 
dolari, acţiuni în dolari. Totul în dolari. 

Altă pauză. 

— Acolo unde nu sunt în franci elveţieni, depozite în bancă în 
franci elveţieni, obligaţii în franci elveţieni, acţiuni în franci 
elveţieni. 

Altă pauză. 


— Toate acestea nu sunt, de asemenea, în aur. Din acelaşi 
motiv nu mai sunt în franci elveţieni. Din cauza politicii 
promovate de Ronald Reagan, care cere ca guvernul Statelor 
Unite să împrumute sume uriaşe de bani, reducând cantitatea 
de dolari existentă pe piaţă intenţionat şi determinând creşterea 
valorii dolarului. Dacă guvernul american este pregătit să 
plătească opt la sută oricui le împrumută bani, de ce clienţii 
noştri - de fapt, în măsură tot mai mare, foştii noştri clienţi - şi- 
ar ţine banii în aur acolo unde nu primesc nimic sau în franci 
elveţieni, unde nu primesc decât trei la sută? 

Altă pauză. 

— Aşa că ei continuă să-şi scoată banii din băncile noastre şi 
nu-i mai interesează aurul vostru. 

Rusul tocmai îşi mânca Buindnerfleisch-ul. 

— Trebuie să le dăm o lecţie clienţilor noştri. Nu e bine să fii 
lacom. Trebuie să le dăm şi americanilor o lecţie. Trebuie să le 
arătăm că nu le permitem să ne dea cu tifla. Că nu mai pot să 
stabilească singuri preţul mondial al banilor, al aurului, al 
petrolului. 

La auzul cuvântului „petrol”, furculita rusului, de care atârna 
o felie de prosciutto, rămase în aer, în curatul aer elveţian. 

Bancherul simţi că venise momentul hotărâtor. 

— Dragul meu Dolghih, dacă reuşim, putem să ne rezolvăm 
cu toţii problema lichidităţilor, dumneavoastră, de asemenea, ca 
şi prietenul nostru venezuelean. O să profităm cu toţii în mod 
egal. 

— Explicaţia dumneavoastră, spuse el, întorcându-se spre 
Roberto Martinez. 

Sosise următorul fel, geschnetzeltes Kalbfleisch Zürcher Art şi 
Rösti, servit cu un vin de St. Saphorin bine răcit, şi terminaseră 
de mâncat, dar venezueleanul tot mai vorbea. Se opri din vorbit 
când fură aduse crema caramel şi cafeaua. 

Vladimir Dolghih şedea tăcut şi îşi bea cafeaua. 

Zece minute mai târziu rusul părăsi Banca Naţională a Elveţiei 
şi la ora cinci se urca la bordul avionului Companiei Aeroflot 
care-l ducea înapoi la Moscova. Venezueleanul şi elveţianul îl 
provocaseră cu propunerea lor, care era foarte tentantă. Dar 
ceva îl neliniştea. Îl atrăseseră oare într-o cursă? 


* 


Tocmai când nava Aeroflot ateriza pe aeroportul Şeremetiev 
din Moscova, la Georgetown tânărul Jose Martinez se dădea jos 
din pat. Aruncându-şi ochii pe ceasul său marca Rolex, montat 
cu diamante, văzu că era ora două după-amiază, deci ora 
obişnuită la care se scula el. 

Cei mai mulţi tineri care studiau la Georgetown nu locuiau în 
campus, deoarece nu era suficient spaţiu pentru cazare. Stăteau 
în apartamente situate la subsolul unor case vechi şi foarte mici 
din Georgetown, care la începutul anilor 1950 costaseră cam 
douăzeci de mii de dolari. Acum se vindeau la preţuri de zece 
sau de douăzeci de ori mai mari. Deşi preţul se schimbase, 
apartamentele de la subsol rămăseseră aceleaşi magherniţe de 
totdeauna; singura diferenţă era că acum se închiriau cu şase 
sute de dolari pe lună. 

Nu la fel stăteau lucrurile cu tânărul Jose Martinez. El nu 
locuia la subsol, ci ocupa un apartament cu două dormitoare şi 
două băi într-unul dintre cele mai elegante imobile rezidenţiale 
din oraş, numit Georgetown Arms. Printre facilităţile de care 
beneficia se numărau o piscină încălzită tot timpul anului şi o 
servitoare. Pe bătrânul Martinez îl costa două mii de dolari pe 
lună, dar tânărului Jose nu-i păsa. 

Acesta din urmă decise că locul unde trebuia să-şi înceapă 
misiunea era la Tombs, localul al cărui nume amintea de un 
cimitir. Toţi prietenii lui aveau să fie acolo, iar unul dintre ei va 
şti, fără îndoială, cum să facă rost de informaţia de care unchiul 
său avea nevoie. Bătrânul îl sunase de la Zurich şi aproape că-l 
rugase. Isuse Hristoase, merita un Jaguar sau chiar un Ferrari 
dacă reuşea. Spre deosebire de alte dăţi, tânărul Martinez 
începu ziua academică având o motivaţie serioasă. 

Restaurantul Tombs este pentru studenţii din Georgetown 
ceea ce este Mory's pentru studenţii de la Yale, sau Nassau 
pentru cei de la Princetown, localul preferat. Tombs se afla pe 
bulevardul 36 la intersecţia cu strada Prospect, exact vizavi de 
Şcoala pentru Relaţii Externe şi exact sub unul dintre 
restaurantele mai bune din Washington DC, Restaurantul 1789. 
Spre deosebire de cele mai multe localuri pentru studenţi, la 
Tombs mâncarea era cu adevărat excelentă şi nu se servea 
bere Budweiser sau Coors, ci bere Heineken la halbă. 


În fundul sălii, la o masă mare, şedeau, ca de obicei, prietenii 
tânărului José. Întrucât era două şi jumătate după-amiaza şi era 
8 decembrie, deci perioada examenelor de la mijlocul 
semestrului, cei mai mulţi studenţi erau sau la cursuri, sau 
învățau la Biblioteca Lauinger. Totuşi, potrivit tradiţiei latine, 
băieţii din Brazilia, Argentina şi Venezuela priveau cu dispreţ 
această comportare până în momentul în care ea devenea 
absolut necesară şi nu mai putea fi evitată. Atunci îi angajau pe 
cei mai buni profesori suplinitori pe care îi puteau găsi şi treceau 
examenele cu chiu cu vai. 

Chiar dacă jucai baschet, trebuia să ai media generală şase, 
altfel te dădeau afară de la universitate. Media mediilor băieţilor 
aşezaţi la masa din fundul localului Tombs era şase douăzeci şi 
cinci, după cum calculaseră ei o dată cu mare dificultate. Cu alte 
cuvinte, exact cât trebuia. La urma urmei, ce conta dacă foile lor 
matricole arătau îngrozitor? Nimeni n-avea să se uite la ele 
vreodată. Părinţii lor, care îi aduseseră aici, urmau să aibă grijă 
ca ei să absolve universitatea, chiar dacă ar fi trebuit să apeleze 
şi la Papa de la Roma, având în vedere că Universitatea din 
Georgetown era o şcoală iezuită. Ei aveau, de asemenea, să le 
asigure fiilor slujbe pe măsură în bănci sau companii comerciale 
pe care le administrau atât acasă la ei, cât şi la New York sau în 
Europa. 

Deci, de ce să se omoare cu firea? 

Primul lucru pe care tânărul Martinez îl făcu când ajunse la 
masa din fundul barului fu să comande un rând de băutură 
pentru toţi cei prezenţi. 

— Cunoaşte careva dintre voi pe cineva la biroul decanului 
Krogh? Vreau să spun, în plan intim, adăugă el. 

Toţi o cunoşteau pe Jan. Şi încă intim. Ea răspundea la telefon 
la Şcoala pentru Relaţii Externe şi se pregătea pentru o carieră 
în străinătate învățând spaniola şi portugheza într-un mod foarte 
simplu, adică în diferite paturi din diverse locuinţe situate la 
distanţă de zece minute de mers pe jos de la campus. 

— E la lucru acum? 

Toţi cei de faţă ridicară din umeri. 

Lângă scările pe care coborai, ca să te duci la restaurantul de 
la subsol din strada 35, era o cabină telefonică. Tânărul Jose 
formă 625-4216 şi la telefon se auzi: 

— Şcoala pentru Relaţii Externe. Biroul decanului. 


— Jan? 

— Da. 

— La telefon Jose Martinez. 

— Bună, Jose. Nu ne-am mai întâlnit de mult. Dar am putea s- 
o facem repede. Azi decanul e plecat cu treburi. 

— Ce-ai zice să mâncăm la mine diseară? 

— Mai degrabă aş prefera să ieşim undeva. Ce-ai zice de un 
restaurant italienesc? 

— Bine. Ce părere ai de Tiberio? 

Localul cu acest nume era cel mai scump pe o rază de trei 
sute de kilometri. 

— Vin să te iau la şapte, continuă Jose, fără să mai aştepte 
răspunsul. Apoi adăugă: Ce zici, ai putea să mă ajuţi într-o 
chestiune neînsemnată? 

— Sigur. Vino la şapte şi jumătate şi-mi spui atunci. Trebuie 
să stau aici mai târziu. 

— Nu, scumpo. Îţi spun acum. Poţi să dai de urma profesorului 
Paul Mayer? 

— Ce înţelegi când spui „să dau de urma”? 

— Adică unde stă şi unde umblă. 

— Nu cred că trebuie să fac asta. 

— N-o să ai necazuri, crede-mă. Taică-meu vrea să-i trimită 
ceva. 

— Bine, poate. Ne vedem la şapte şi jumătate. 

Nota de consumaţie la Tiberio se ridică la o sută nouăzeci şi 
cinci de dolari. 

După ce Jan luă o altă lecţie de spaniolă la avansați, îi dădu 
tânărului Jose celălalt lucru pe care acesta îl dorea. Se părea că 
profesorul Paul Mayer locuia pe strada Dent la numărul 3514. 
Dar nu era acasă acum. In după-amiaza aceea dusese un mesaj 
în biroul decanului şi, în timp ce aştepta să vadă dacă acesta 
avea un răspuns, îl auzise pe decanul Krogh spunând cuiva la 
telefon că profesorul Mayer plecase la Londra, că avea să 
lipsească toată săptămâna şi că, probabil, putea fi găsit la sediul 
de acolo al Băncii Americii. 

Tânărul José o recompensă cu generozitate, învăţând-o poziţia 
venezueleană, care, în scurt timp, avea să devină o modă în 
Georgetown, cel puţin, în acea parte a acestei zone situate la 
zece minute distanţă de mers pe jos de la campus. 


Când, în cele din urmă, se descotorosi de Jan, tânărul 
Martinez sună la numărul din Zurich dat de unchiul său. Acesta 
lipsea. Aşa cum fusese instruit, îi transmise telefonistei de la 
hotel tot ce aflase despre adresa şi locul unde se găsea 
profesorul Mayer, cu rugămintea să lase mesajul în scris în cutia 
de corespondenţă a unchiului său. 


3 

După ce Roberto Martinez se întorsese la hotelul Baur au Lac, 
după masa extrem de bogată şi distinsă servită la Banca 
Naţională a Elveţiei, se hotărâse să tragă un pui de somn. Ajutat 
de cele două păhărele de Kirschwasser băute la cafea, dormise 
aproape până seara. Era 7 decembrie 1988. Având în vedere că, 
potrivit obiceiurilor elveţiene, era târziu, iar afară părea că va 
începe să viscolească, venezueleanul se hotărî să stea la hotel şi 
să ia masa singur la rotiserie. Era prima dată după mulţi ani 
când mânca singur, de aceea starea lui de spirit nu era prea 
grozavă, deşi se îmbunătăţise oarecum datorită unei sticle de 
vin alb de Burgundia excelent, îmbuteliat de cei de la Baur au 
Lac, şi consumată în timpul mesei. 

Era aproape unsprezece seara când controlă pentru ultima 
dată cutia de corespondenţă de la recepţie şi găsi mesajul trimis 
de nepotul său. Starea lui de spirit se schimbă în bine. Urcă 
imediat în cameră şi luă receptorul telefonului. Avea să sune la 
Frankfurt. 

Terminase de format numărul, când brusc puse înapoi 
receptorul în furcă, înainte să aibă cineva timp să răspundă. Nu 
proceda inteligent, îşi spuse. Poliţia specială elveţiană care se 
ocupa cu supravegherea străinilor - renumita Fremdenpolizei - 
înregistra fără îndoială convorbirile de la hotelul Baur au Lac. Şi 
chiar dacă n-ar fi făcut acest lucru, ar fi primit zilnic o listă cu 
toate telefoanele date de la hotel. Numărul de telefon din 
Frankfurt era ultimul lucru pe care dorea ca ei să-l obţină de la 
el. Dacă îl urmărea poliţia din Elveţia şi dacă oamenii din 
Frankfurt ar fi avut neplăceri, ei şi-ar fi dat seama cum i-au găsit 
autorităţile şi, în acest caz pe el, Roberto Martinez, nu l-ar fi 
aşteptat decât moartea, şi asta foarte curând. 

Dar, la urma urmei, trebuia oare să sune într-adevăr? 

Se uită din nou la număr. Îi fusese dat fratelui lui, personal, de 
către unul dintre verii lui Carlos, care locuia la Caracas şi care 
ani de zile o dusese bine graţie notorietății renumitei lui rude 
teroriste. Când nu profita de această rudenie, era funcţionar la 
Ministerul de Finanţe, condus, bineînţeles, de celălalt frate 
Martinez. 

Pe neaşteptate ministrul venezuelean al petrolului se îmbrăcă 
din nou cu paltonul. De ce să nu procedeze ca în filme? 


leşi din hotelul Baur au Lac şi merse pe jos până în 
Bahnhofstrasse. Era deja unsprezece şi zece, şi pe străzile 
oraşului Zurich nu era ţipenie de om. Privi spre lac apoi înspre 
Paradeplatz. Nu se zărea nimeni. Nu reuşi să depisteze nici 
măcar o cabină telefonică. lar vântul care bătea dinspre lac era 
tot mai rece. Incepuse să ningă. 

Martinez se gândi cu amărăciune cât de diferită era acum 
situaţia lui în comparaţie cu frumoasele zile de altădată, şi nu cu 
mulţi ani în urmă. Pe vremea aceea, când un ministru al 
petrolului, ca el, venea în Elveţia, sosea însoţit de o suită 
întreagă de peste zece persoane, printre care un purtător de 
cuvânt pentru presă şi gărzi de corp. El şi omologii lui din Riad, 
Teheran şi Kuwait fuseseră dumnezeii energiei şi, din această 
cauză, se aflau în centrul atenţiei întregii lumi. Ei şi el, Roberto 
Martinez, care se numărase printre liderii ţărilor petroliere, îi 
făcuseră pe toţi elveţienii să se întoarcă la biciclete, când, din 
motive de economisire a energiei, în Elveţia fusese interzisă 
circulaţia motorizată duminica. 

Ce diferită era acum situaţia. Nici ziarişti care să se înghesuie 
să-i noteze fiecare cuvânt şi să-i filmeze fiecare gest. Niciun fel 
de suită. Nici măcar un om care să-l păzească şi să găsească o 
nenorocită de cabină telefonică. Sau măcar un blestemat de taxi 
care să-l ducă la un telefon public înainte să îngheţe de tot. 

Acum, e/vețienii erau cei care refuzau un mijloc de transport. 
Roberto Martinez era din nou pe punctul de a renunţa când, ca 
prin minune, apăru, în cele din urmă, un taxi mare, bine încălzit, 
condus de un şofer care vorbea englezeşte. Şoferul, pe care îl 
chema Uri, îi sugeră să meargă la un bar în oraşul vechi, unde 
ştia că era un telefon public. 

Zece minute mai târziu, după ce îi spusese lui Uri să aştepte 
în afara localului care se numea Zum Ochsen, şedea la bar şi 
bea bere elveţiană turnată dintr-o sticlă mare cafenie cu o 
etichetă pe care scria: Feldschloesschen Brauerei. Berea avea 
gustul melasei calde. După ce stătu un timp, atât cât să nu bată 
la ochi, întrebă unde este cabina telefonică şi fu îndrumat spre 
coridorul pe care se mergea la toaleta pentru bărbaţi. 

La Frankfurt răspunse o femeie. Aceasta vorbea o engleză 
impecabilă. Ştia cine este Martinez. li spuse acestuia să se ducă 
la gara din Zurich, unde, dacă veneai de pe Bahnhofstrasse, în 
hol, imediat pe stânga era un şir de cabine telefonice. Cabina de 


la care trebuia să vorbească era ultima din rândul de zece. Avea 
numărul 01-797-4422. Putea să fie acolo într-o jumătate de oră? 

Putea. 

Femeia închise. Era exact ca în filme. 

Roberto Martinez fu atât de mulţumit de sine, încât îşi 
comandă un scotch, îl bău, apoi mai comandă unul, pe care-l 
bău mai încet, uitându-se din când în când la ceas. După ce 
trecu un sfert de oră, se îmbrăcă din nou cu paltonul şi ieşi afară 
din localul Zum Ochsen în noaptea elveţiană extrem de rece, 
unde fidelul şofer Uri îl aştepta încă, cu motorul şi instalaţia de 
încălzire în funcţiune. 

La miezul nopţii gara din Zurich era goală, la fel ca şi străzile 
oraşului. Tot aşa erau şi cele zece cabine telefonice. Când sună 
telefonul, ţârâitul acestuia păru atât de strident în sala de 
aşteptare rece, goală şi tăcută, încât, pentru a doua oară în 
seara aceea, Martinez fu tentat să nu răspundă la telefon şi să o 
ia la fugă. 

Ridică receptorul ca să întrerupă zgomotul. După ce-şi declină 
identitatea, vocea, de data asta vocea unui bărbat, îi spuse în 
spaniolă să fie a doua zi la prânz la etajul trei al muzeului din 
Basel, în locul unde erau expuse picturile celor doi Holbein. 

Apoi cel care suna din Frankfurt întrerupse convorbirea la fel 
de brusc cum se întâmplase şi prima dată. 

Uri îl duse pe pasagerul său latino-american înapoi la hotelul 
Baur au Lac. Călătoria nu dură decât cinci minute, dar ceru 
pentru cursă două sute de franci. 

Bărbatul de la recepţie îi spuse lui Martinez că era un tren 
spre Basel care pleca a doua zi de dimineaţă la ora zece şi 
patruzeci de minute şi că ajungea acolo la unsprezece şi 
cincizeci şi şase de minute şi că de la gară până la muzeul de 
artă se făceau cu maşina maximum şapte minute. 

— Vreţi să-l vedeţi pe Picasso? 

— Nu, răspunse venezueleanul, pe cei doi Holbein. 

Funcţionarul de la recepţie dădu aprobator din cap. Aparent, 
nu toţi latino-americanii erau barbari. 

Zece minute mai târziu, Martinez adormi în aşternutul pus la 
dispoziţie de unul dintre cele mai bune hoteluri din lume, 
consolându-se cu gândul că chiar şi sans anturaj era încă în 
stare să acţioneze la fel de eficient ca întotdeauna. 


La mică distanţă de gara din Frankfurt, într-o cameră dintr-o 
clădire sordidă, cum numai în acest oraş se pot întâlni, bărbatul 
şi femeia cu care vorbise venezueleanul erau în pat, dar nu 
dormeau încă. Discutau despre riscul pe care-l implica acest 
drum. Bărbatul trebuia să ia trenul care pleca dimineaţa spre 
Elveţia pentru a se întâlni cu venezueleanul. Ea îi spunea că 
trecerea frontierei cu riscul de a fi recunoscut de grăniceri sau 
de cei de la vamă era o nebunie. Pur şi simplu, nu merita. 

El îi spuse că n-avea dreptate. Avea nevoie de bani. 

— Uită-te unde stăm, spuse el. Este nedemn de Carlos! 

O clipă nu zise nimic, apoi continuă: 

— Ei răspândesc zvonul că am murit. Dacă nu reuşesc să 
depăşesc situaţia asta, mai bine aş muri. 

— Nu vorbi prostii. De ce nu te ajută Gaddafi? 

— Poate din cauză că nu sunt arab. Poate pentru că 
îmbătrânesc. La urma urmei, cine poate şti ce gândeşte omul 
ăsta. E nebun. Cel puţin, nu mi-a confiscat vila. Deşi nici nu mi-a 
mai îngrijit-o. N-o să treacă mult timp şi o să arate ca 
magherniţa asta în care stăm. Dacă n-o să fac rost de nişte bani 
ca să o repar singur. 

— Despre câţi bani vorbeşte venezueleanul? 

— Cinci milioane de dolari. 

Mărimea sumei o impresionă pe femeie. 

— Dacă lucrurile se desfăşoară cum trebuie, ne putem muta 
la hotelul Frankfurterhof când mă întorc. 

Femeia râse. 

— Nu este vorba numai de bani, continuă Carlos. Avem 
nevoie de o conducere nouă şi venezueleanul ne poate ajuta în 
acest sens. 

— De ce e nevoie de o conducere nouă? 

— Pentru că, îi explică el, conducerea veche nu-i ducea 
nicăieri. De ani de zile Carlos îşi dăduse seama că sub această 
conducere mergeau pe un drum greşit. Nu reuşim să realizăm 
nimic şi, pur şi simplu, sunt prea bătrân pentru a-mi permite să 
mai greşesc. 

Carlos avea acum şaizeci şi unu de ani. Ani de zile trăise o 
mare parte din timp uitat de lume în vila aceea care se degrada 
tot mai mult, situată la periferia oraşului Tripoli. Eşecul la care 
se referea el privea „noua” ramură a euroterorismului care 
apăruse la sfârşitul anilor 1970. Fusese ideea lui, ultima lui mare 


idee. Personal plecase din Libia la Frankfurt în primăvara anului 
1977, ca să convingă Facţiunea Armata Roşie să preia această 
misiune. 

Atâta timp cât guvernul Germaniei de Vest era controlat de 
puterile care conduceau NATO, nu exista niciun mijloc prin care 
societatea europeană, iar în acest caz societatea germană, să 
poată fi silită să nu mai sprijine proprietatea privată asupra 
mijloacelor de producţie. Dacă reuşea ca Germania să nu mai fie 
fidelă NATO, ar fi fost distruse legăturile care o determinau să 
fie capitalistă, facilitând astfel relaţiile cu ţările din Est. Dacă 
Germania ar fi făcut acest lucru, ceilalţi parteneri ar fi procedat 
la fel. 

Pe de altă parte, alianţa putea fi distrusă dacă era frântă 
voinţa conducătorilor din Germania care se aflau în spatele 
NATO - pentru că ei profitau cel mai mult de pe urma acestei 
alianţe. Nu era vorba doar de generali, ci şi de baronii industriei 
germane care livrau generalilor arme şi de bancherii de la 
Frankfurt şi Dusseldorf care finanţau industria de armament. 

Nu trebuia pierdut din vedere nici sistemul judecătoresc, 
pentru că acesta îi apăra pe capitaliştii care distrugeau mediul 
defrişând pădurile Germaniei. Judecătorii erau cei care se aflau 
în fruntea unui sistem juridic ce avea în mod special menirea să 
protejeze mai mult proprietatea decât demnitatea oamenilor, 
sistem care reuşise deja să ruineze sufletul germanilor creând 
acea Konsumgesellschaft, în cadrul căreia oamenii din Germania 
erau învăţaţi că împlinirea înseamnă capacitatea de a cumpăra 
frigidere, de a conduce Mercedesuri, de a-şi petrece vacanţele 
în Spania, nu să citească operele lui Goethe, să asculte muzica 
lui Bach şi să mediteze la ideile lui Marx. 

Ţinta era ansamblul militaro-financiaro-juridic care crease 
toate acestea. Vor începe cu Germania. Vor crea acolo un 
model. Dar în scurt timp întreaga Europă se va afla pe agendă. 
Atunci niciun bancher, industriaş sau general de la Atlantic până 
la Elba nu va mai fi în siguranţă. Toţi vor fi urmăriţi. De fapt, 
dacă Facţiunea Armata Roşie reuşea în Germania, le spusese 
Carlos, el personal va avea grijă ca aceeaşi metodologie să fie 
aplicată şi în Franţa, Italia, Belgia... In sfârşit, oriunde era 
necesar. 

Noua strategie începuse să fie aplicată câteva luni mai târziu 
în vara anului 1977. 


Prima ţintă fusese cunoscutul bancher german Jurgen Ponto, 
preşedintele lui Dresdner Bank. De ce Ponto? Pentru că băncile 
germane, mai ales două dintre cele mai importante - Deutche şi 
Dresdner - nu numai că împrumutau bani complexului 
industrial-militar din acea ţară, dar erau şi principalii acţionari în 
cadrul corporațiilor care erau inima sistemului. Atacă marile 
bănci şi ai reuşit să zdruncini şi, în cele din urmă, să distrugi 
înseşi bazele sistemului. 

Ponto ieşise să o întâmpine pe fina lui la intrarea principală şi 
fusese împuşcat - mai bine zis ciuruit - câteva secunde mai 
târziu de armele Facţiunii Armata Roşie. Graţie mijloacelor de 
comunicare în masă, care se dezvoltaseră nemaipomenit de 
mult în Germania, în perioada postbelică, imaginea bancherului 
zăcând într-o baltă de sânge în faţa intrării propriei case se 
întipărise în mintea fiecărui german. 

Era o punere în scenă teroristă de cea mai bună calitate. 
Carlos, care se afla într-o altă casă conspirativă din afara 
Frankfurtului văzuse totul la televizor. 

Următoarea victimă fusese Hans-Martin Schleyer, 
preşedintele Asociaţiei Federale a Patronilor Germani, cea mai 
puternică şi influentă grupare de capitalişti din Germania 
Occidentală. Din nou Facţiunea Armata Roşie ţintise în vârf, nu 
la periferie. 

Devenind mai spectaculoşi, au început cu o acţiune de 
răsunet şi au căutat să speculeze fiecare fapt. Mai întâi l-au răpit 
pe Schleyer, trăgându-l afară din maşină după ce îi omorâseră, 
în plină zi şi cu sânge rece, pe cei doi oameni care erau paza lui 
de corp. Avea de ce să se ocupe televiziunea! Apoi, periodic, 
trimiteau fotografii mijloacelor de informare în masă în care el 
apărea viu şi citind ştiri din ziarul de ziua trecută despre el 
însuşi. În cele din urmă, s-au plictisit de joc, l-au omorât şi i-au 
aruncat trupul într-un loc unde ştiau că va fi găsit cu uşurinţă. 

Continuând în acest fel, anul următor l-au omorât pe unul 
dintre judecătorii cei mai importanţi din Berlin, care îi băgase la 
închisoare pe câţiva dintre camarazii lor din Facţiunea Armata 
Roşie, şi au făcut cunoscut întregului sistem judiciar din 
Germania că nimeni din societatea germană decadentă nu era 
invulnerabil. 

Un an mai târziu s-au apropiat şi mai mult de ţinta lor 
principală. Au încercat să-l asasineze pe generalul Alexander 


Haig, comandantul NATO, în timp ce acesta se ducea cu maşina 
la sediul din Bruxelles al acestei organizaţii. 

De data aceasta, au dat greş. Au întârziat cu cinci secunde. 

De fapt, abia în 1985 euroteroriştii au reuşit, în cele din urmă, 
să omoare un general. Victima, generalul René Audran, se 
ocupa cu tranzacţiile de arme franceze, era cel care, din 
însărcinarea ministerului Francez al Apărării, furnizase Arabiei 
Saudite avionul Mirage, iar Argentinei şi Irakului rachetele 
Exocet. L-au omorât în faţa casei sale din suburbia pariziană La- 
Celle-Saint-Cloud, trăgând în el cu mitraliera. De data aceasta, 
au avut grijă ca lumea să afle că boala teroristă era răspândită 
în mod deliberat şi coordonat; că acest asasinat fusese 
rezultatul unei acţiuni comune la care participaseră Facţiunea 
Armata Roşie, Acţiunea Franceză şi Celulele Belgiene ale 
Combatanţilor Comunişti. 

Câteva săptămâni mai târziu, membrii aceleiaşi grupări au 
intrat în casa doctorului Ernst Zimmermann, situată într-o 
suburbie a Munchenului, tocmai când acesta era pe punctul de a 
pleca la birou. L-au legat, l-au aşezat în patul conjugal, şi în 
prezenţa soţiei sale Ingrid şi sub privirile îngrozite ale acesteia, 
l-au executat, împuşcându-l în cap. Ce crimă comisese acesta? 
Era preşedintele consiliului Uniunii Producătorilor de Motoare şi 
Turbine, principala companie aerospațială  vest-germană. 
Zimmermann, sau compania lui, furniza motoare pentru tancul 
german „Leopard” şi pentru avionul de vânătoare şi 
bombardament al NATO „Tornado”. Deci, el trebuia să moară. 

Şi lucrurile au continuat în acest fel. 

Publicaţia The Wall Street Journal, analizând situaţia creată în 
Europa în 1988, concluziona că „Tuturor persoanelor importante 
din domeniul industrial şi finanţelor le este teamă să nu fie 
asasinate”. Şi continua: „Asta şi urmăreşte terorismul: să 
semene teroare în sufletele duşmanului”. Dar, deşi teama era 
prezentă, ea se reflecta mai mult în viaţa particulară a 
oamenilor importanţi, determinându-i să reducă cheltuielile 
exorbitante atât de dragi nevestelor lor: gata cu balurile, gata 
cu deschiderea stagiunii la operă, gata cu întâlnirile la curse. 
Cât priveşte ataşamentul lor public faţă de NATO şi Occident, el 
era la fel de ferm. 

Deci, nici noua tactică de a-i băga în sperieţi pe oamenii care 
conduceau firma Mercedes-Benz, Corporaţia Băncilor Elveţiene 


sau Royal Dutch nu dăduse niciun rezultat. Vechea tactică 
urmărind intimidarea oamenilor politici din Occident se 
dovedea, de asemenea, tot mai ineficientă. 

Astfel, în pofida prezenţei amenințătoare a Armatei Sovietice 
în Germania, creştin-democraţii în frunte cu Helmuth Kohl 
continuau să conducă ţara la fel de eficient ca mai înainte, pe 
vremea lui Adenauer şi Erhart. S-ar putea spune că identificarea 
în Germania de Vest a terorismului cu extremismul de stânga a 
contribuit la rămânerea la putere a conservatorilor, întrucât 
CDU-CSU era considerată de mulţi germani ca fiind o 
contrapondere mai eficientă la terorismul de pe străzi decât 
social-democraţii, ca să nu mai vorbim de ecologişti. 

Margaret Thatcher şi guvernul ei conservator conduceau încă 
Anglia în pofida încercărilor teroriştilor irlandezi de a o asasina 
pe ea şi întregul guvern în timp ce se aflau într-o clădire din 
Brighton, unde se adunaseră cu toţii la convenţia anuală a 
partidului lor. În pofida deceniilor de terorism atât din partea 
stângii, cât şi din partea dreptei, a răpirii şi asasinării de către 
Brigăzile Roşii a zeci de personalităţi importante din ltalia, 
printre care şi fostul prim-ministru Aldo Moro, procesul 
democratic nu numai că supravieţuise, dar, în a doua jumătate a 
deceniului al nouălea, se dezvoltase cum rareori se întâmplase 
înainte. lar după 1977, la fiecare sesiune de alegeri, numărul 
voturilor obţinute de comunişti a scăzut. 

Ce se întâmplase cu puterea lui Arafat şi a OEP în 1988? Ei Îi 
provocaseră de prea multe ori pe ultraconservatorii din Israel, 
aşa că Begin s-a dus, pur şi simplu, după ei în Liban şi i-a 
aruncat literalmente în mare. Încercarea lor de a răsturna 
regimul din Arabia Saudită, provocând o revoluţie la Mecca, s-a 
dovedit un eşec total. În cele din urmă, Arafat devenise o 
pacoste politică chiar şi pentru lumea arabă. 

Deci, de la Pirinei până la Elba şi de la Dublin până la Tel Aviv, 
în forma lui tradiţională, terorismul se dovedise falimentar. 

Carlos ştia acest lucru. 

lar în aceste zile de la finele anului 1988 ştia şi de ce. 
Urmăriseră obiective greşite. 

Crezuseră că vor putea să „câştige” subminând statul Israel 
prin atacuri teroriste de la bazele din Liban, că vor putea să 
pună capăt dominaţiei clasei de sus în Anglia o dată pentru 
totdeauna,  asasinându-l pe Mountbatten pe iahtul său, 


ucigându-l pe prim-ministrul Marii Britanii şi tot cabinetul la 
Brighton, că vor putea să împingă Germania Occidentală în 
braţele Germaniei Răsăritene, răpindu-i şi asasinându-i pe 
bancherii din Dusseldorf şi pe industriaşii din Munchen. 

Ceea ce înţelegea Carlos acum era că toate acestea 
implicaseră acte teroriste spectaculoase care dăduseră greş. 

Inţelegea că adevăratul duşman nu era reprezentat de 
gangsterii care conduceau Israelul, nu de conservatorii care 
voiau să aducă Anglia în secolul al nouăsprezecelea, nici de 
reacţionarii primitivi care formau familia regală din Arabia 
Saudită şi nici de clica total coruptă capitalistă aflată la putere 
în Germania Occidentală. 

Nu. Duşmanul - Occidentul - ar fi rezistat sau s-ar fi prăbuşit 
doar odată cu o singură naţiune şi numai una: Statele Unite. 
Restul, israelienii, englezii, germanii, saudiţii făceau, pur şi 
simplu, ce le spuneau americanii să facă. 

Şi uimitor, singura ţară care rămăsese esențialmente imună la 
terorism era SUA. Desigur, două sute de soldaţi americani 
fuseseră masacrați de către terorişti în timp ce dormeau în 
cazarma lor din Beirut. Bineînţeles, când şiiţii deturnaseră 
avionul aparţinând liniilor aeriene TWA ţinuseră captivi cincizeci 
de americani. Dar în Statele Unite propriu-zis? Exista terorism 
pe pământul Americii? 

Nici vorbă. 

De fapt, din momentul în care poliţia din os Angeles se 
hotărâse să lichideze Armata de Eliberare Reunită, transmițând 
în direct la televiziune operaţiunea respectivă, terorismul 
organizat dispăruse efectiv de pe scena Americii. Probabil că o 
mulţime de pretinşi terorişti trăseseră concluzia: era inutil să-şi 
piardă timpul într-o ţară unde poliţiştii acționau ca nişte câini 
turbaţi. 

Carlos conchisese că, dacă vrei să distrugi duşmanul, trebuie 
să-l loveşti în inimă. lar inima era compusă din cele cincizeci de 
state ale Americii. 

Cum? 

Cum să creezi un climat de teamă în Statele Unite, subminând 
astfel capacitatea lor de a se guverna... şi prin extensie, 
capacitatea de a conduce restul celeilalte jumătăţi a lumii? 

Un mijloc ar fi fost să transfere, pur şi simplu, vechile metode 
pe noul continent. Masacrarea puşcaşilor marini la Beirut 


dovedise că americanii erau extrem de vulnerabili la efectele 
psihologice ale terorismului. În decurs de câteva săptămâni de 
la masacru, sub presiunea opiniei publice americane, guvernul 
Statelor Unite fusese nevoit să se retragă complet din Orientul 
Mijlociu. După ce timp de treizeci de ani dominaseră din punct 
de vedere politic regiunea, acţiunea sinucigaşă a unui singur 
şofer, care conducea un camion încărcat cu exploziv şi care 
intrase într-o cazarmă a puşcaşilor marini americani situată la 
câteva sute de metri de ţărmul de est al Mediteranei, îi silise pe 
americani să se retragă. Când, mai târziu, avionul liniilor aeriene 
TWA fusese deturnat la Beirut, iar ostatecii americani au fost 
prezentaţi în direct, cu aroganță, în fiecare zi la televiziune, 
publicul american a devenit şi mai convins că Orientul Mijlociu 
era un loc de care guvernul Statelor Unite trebuia să stea cât 
mai departe posibil. 

Ar fi fost oare posibil ca o serie de acte similare, chiar în 
America, să determine o altă retragere masivă a americanilor - 
de data aceasta, din Europa? Oare uciderea unui număr mai 
mare de bancheri, industriaşi, judecători şi politicieni americani 
n-ar putea convinge opinia publică americană că, aşa cum se 
întâmplase în cazul Orientului Mijlociu, la fel se punea acum 
problema şi în ce priveşte Europa: că preţul plătit pentru o 
implicare şi mai profundă era prea mare? Că venise momentul 
ca America să-şi vadă de treburile ei sau, mai bine, să se 
izoleze. 

Deoarece trecuseră patru ani de când începuseră cercetările 
în cadrul lIniţiativei de Apărare Strategică, în scurt timp, ele 
aveau să dea roade. În curând va fi desfăşurat echipamentul pe 
care-l implica „Războiul Stelelor”. În acest caz, cine mai avea 
nevoie de NATO? De ce să fie americanii ţintele ticăloşilor de 
terorişti comunişti nebuni din Europa doar pentru că Statele 
Unite continuau să susţină o alianţă desuetă? 

Dar singur era aproape imposibil să facă acest lucru. Şi Carlos 
ştia asta. 

l-ar fi fost de folos totuşi. De fapt, i-ar fi fost de mare folos, l- 
ar fi readus pe Carlos pe prima pagină a fiecărui ziar din lume. 

Dar numai acest lucru n-ar fi suficient. Era nevoie de ceva cu 
totul nou. Ceva pe o scară mai largă. 

Ceva pe un plan total diferit. 


Să se întoarcă vărul său la Caracas. În timpul lungii convorbiri 
telefonice, pe care o avusese când îl sunase în Libia cu trei seri 
în urmă, acesta îi spusese că fraţii Martinez, care conduceau 
Venezuela, erau nebuni de legat. Ei deţineau poziţia cheie în 
rândul acelei clase şi în special al clicii din rândul acelei clase, 
care conducea şi condusese întotdeauna ţara. Toţi îi urau acum 
pe nord-americani cum nu-i urâseră niciodată, deoarece FMI şi 
bancherii americani le uzurpaseră puterea. În sfârşit, fraţii 
Martinez erau dispuşi acum să facă orice în acest sens. Ei ar fi 
sprijiniți în Venezuela aproape în totalitate, începând de la 
preşedinte şi până la şefii uniunilor sindicale. El, vărul lui Carlos, 
îi spusese că aceştia se gândeau la o „acţiune comună” cu 
tovarăşul lor venezuelean, Carlos, şi voiau să vorbească cu el 
despre acestea. ` 

Se părea că putea fi exact ce-şi doreau. In orice caz, era ceea 
ce el, Carlos, avea nevoie. Acţiune! Gazdei lui, care acuma Îl 
ignora complet, i-ar fi plăcut acest lucru. Asta nu însemna că i-ar 
fi spus ceva lui Gaddafi. Omul era nebun şi ar fi putut să facă 
sau să spună ceva care ar fi compromis totul. 

Nu-l surprindea câtuşi de puţin faptul că un om cu reputaţia 
lui Roberto Martinez, ministrul petrolului, şi fratele acestuia, 
Jose, ministrul de finanţe, voiau să aibă de-a face cu el, Carlos, 
teroristul. La urma urmelor, ei erau, cum spusese vărul său, de 
aceeaşi nație şi ştiau cu toţii că eliberatorul Americii Latine, un 
revoluţionar, un terorist, dacă era vorba să fie cinstiţi, avusese 
dreptate când, cu peste un secol şi jumătate în urmă, îi pusese 
în gardă pe toţi şi le arătase care era duşmanul lor comun. 

„Statele Unite, spusese Simon Bolivar, păreau făcute să 
impună sărăcia latino-americanilor în numele libertăţii.” 

Această libertate părea să includă şi libertatea de a impune 
latino-americanilor o datorie uriaşă, rate cămătăreşti ale 
dobânzii la această datorie şi apoi să ceară plata scadenţelor în 
numele liberei iniţiative, indiferent de suferinţele omeneşti pe 
care le-ar implica. 

Nu. Lucrurile merseseră prea departe. Această situaţie nu mai 
putea fi tolerată. Trebuia luate contramăsuri drastice. Şi toţi 
venezuelenii, în ultimă instanţă toţi latino-americanii, trebuiau 
să participe la această contraacţiune. 


Astfel, în ultimele săptămâni ale anului 1988, ei - ministrul 
petrolului, ministrul de finanţe şi revoluționarii - aveau o cauză 
comună, dacă a existat aşa ceva vreodată. 

Deci, trei ore mai târziu, Carlos îşi părăsi patul şi pe tovarăşa 
lui, care dormea încă, şi porni la drum. Afară nu se luminase 
încă de ziuă. 

După o jumătate de oră se afla în expresul Rheingold, care se 
îndrepta spre frontiera de sud a Germaniei şi oraşul Basel, situat 
în apropiere. 


4 

Primul moment al adevărului în acea zi - era joi, 8 decembrie 
1988 - sosi pentru Carlos când expresul Rheingold se opri la 
gara Badischer. Această staţie de cale ferată este o enclavă 
teritorială germană în interiorul oraşului helvet Basel. In anii 
1930, naziştii au profitat de privilegiile ce decurgeau din acest 
statut organizând acolo, pentru tinerii elveţieni, adunări ale 
organizaţiei Hitlerjugend. 

Naziştii veniseră şi plecaseră, dar gara Badischer rămăsese în 
continuare o enclavă. Toate trenurile care veneau din nord se 
opreau aici câteva minute, dar, de obicei, coborau puţini 
pasageri. Unii dintre cei rămaşi în tren deveneau nervoşi. 
Aceasta se datora faptului că ştiau că în această gară se urcau 
în tren funcţionari ai Serviciului elveţian pentru Imigraţie şi ai 
autorităţilor vamale ale acestei ţări. 

Deci, ca întotdeauna, şi în acea zi stătură în expresul 
Rheingold următoarele zece minute, în timp ce trenul străbătea 
oraşul Basel spre gara centrală elveţiană, Hauptbahnhof, ultima 
staţie situată de partea cealaltă a Rinului. Funcţionarii elveţieni 
se deplasau încet, la fel ca trenul, întrucât controlau, pe îndelete 
şi suspicioşi, actele fiecărui pasager. Nu deschideau bagajele 
decât arareori. Dar îşi consultau des registrele groase pe care le 
purtau cu ei, în care erau înregistrate numerele de paşaport ce 
trebuia urmărite, fotografii sau desene ale bărbaţilor sau 
femeilor pe care Interpolul, Poliţia Elvețiană sau Ministerul de 
Interne îi urmăreau şi voiau să-i prindă cu tot dinadinsul. 

Din momentul în care organizase răpirea miniştrilor OPEC cu 
ocazia conferinţei acesteia de la Viena, pe numele lui Carlos 
fusese emis un mandat de arestare internaţional. Desenul 
reprezentând figura lui Carlos, de care dispunea Interpolul, data 
din această perioadă, respectiv de treisprezece ani; cu alte 
cuvinte, era inutil. 

Lista cu numerele paşapoartelor era, de asemenea, inutilă, 
deoarece paşaportul mexican pe care îl avea Carlos nu figura pe 
aceste liste. Era un paşaport mexican autentic şi îi fusese 
eliberat de şeful Poliţiei din Mexico City. Polițistul - care acum 
era la închisoare - avusese nevoie de ajutor în comerţul cu 
droguri în care era implicat până peste cap. Ajutorul fusese 
necesar pentru că doi dintre clienţii lui din Europa îl înşelaseră şi 
el voia ca aceştia să fie lichidaţi. Fiind un om foarte ocupat, care 


avea îndatoriri legate de aplicarea legii, trebuind să facă faţă şi 
responsabilităţilor care decurgeau din faptul că era implicat în 
conducerea unei vaste reţele internaţionale de stupefiante, şeful 
poliţiei avea nevoie de ajutor din afară pentru punerea în 
aplicare a planului respectiv. Carlos se ocupase imediat de 
această treabă. În schimb, teroristul venezuelean primise o 
mulţime de pesos - dintre care o parte la valoarea de atunci a 
dolarului - şi o mulţime de paşapoarte mexicane noi. 

Dar, chiar ştiind acest lucru, Carlos avu nevoie de o uriaşă 
stăpânire de sine ca să rămână calm când jandarmul elveţian în 
uniformă verde spuse: Pässe, bitte. 

În paşaport, la rubrica ocupaţia, era trecut domeniul 
„farmaceutic”. Vizita lui era explicabilă, având în vedere faptul 
că la Basel se afla sediul celor mai mari trei companii de 
medicamente din lume: Hoffmann La Roche, Ciba-Geigy şi 
Sandoz. Carlos primi paşaportul mexican înapoi şi vameşul 
elveţian plecă. 

Cinci minute mai târziu Carlos se afla pe teritoriul Elveţiei şi 
era încă liber. 

Trenul 476 al lui Schweizerische Bundesbahn (Căile Ferate 
Elveţiene) părăsi Zurichul la ora zece şi patruzeci şi opt de 
minute fix, transportând o mulţime de oameni de afaceri 
elveţieni şi un ministru al petrolului din Venezuela. Roberto 
Martinez călătorea, bineînţeles, cu clasa întâi. Găsi imediat 
compartimentul pentru fumători, capitonat în pluş roşu, situat în 
vagonul al treilea al trenului compus din unsprezece vagoane. 
Nu plecase bine trenul şi el fuma deja pe ziua aceea a doua 
havană Monte Cristo, pufăind cu nervozitate, pe măsură ce citea 
numărul din 8 decembrie al ziarului Hera/d Tribune. 

Pe pagina întâi, editorialul arăta că se confirma încetarea 
focului între lran şi lrak. Se estima că odată ce pacea va fi 
aparent restabilită, în 1989 ambele ţări aveau să producă petrol 
la nivelul de dinainte de război - adică şase milioane de barili pe 
zi Iranul şi patru milioane Irakul. În pagina a doua era reprodusă 
o declaraţie a preşedintelui Reagan, în care se preciza că ultima 
lui propunere de buget prevedea cel mai mic deficit bugetar din 
deceniul al nouălea. Datoria publică avea totuşi să crească la 
aproximativ două mii şapte sute de miliarde de dolari. Editorialul 
de pe pagina a şasea arăta că în momentul când Reagan 
preluase funcţia, cu opt ani în urmă, datoria publică fusese mai 


mică de o mie de miliarde de dolari şi se întreba: dacă acest 
lucru se întâmplase în decursul a opt ani de guvernare 
republicană conservatoare, ce se va întâmpla în timpul 
administraţiei democraţilor liberali? 

Şi, în mod special, ce avea să se întâmple cu amendamentul 
Gramm-Rudman? Acest amendament fusese adoptat de 
Congres în 1985 şi fusese prezentat de unii ca fiind un mijloc 
sigur pentru a realiza echilibrul fiscal al Statelor Unite; alţii îl 
taxaseră drept „o deraiere programată”. Amendamentul 
prevedea că, dacă Congresul nu reuşea să reducă deficitul 
bugetar la un anumit nivel în fiecare an şi, în final, să-l reducă la 
zero în 1991, în mod automat s-ar reduce toate cheltuielile 
guvernamentale, indiferent de consecinţele asupra apărării sau 
altor servicii sociale. Nu scăpau nici bugetele FBI şi al serviciului 
intern pentru taxe pe profit, venituri, articole de lux şi distracţii. 
De unde ideea de „deraiere programată”. 

Dar până acum deraierea nu avusese loc, deoarece, în timpul 
preşedintelui Reagan, economia continuase să se dezvolte, 
făcând posibilă creşterea veniturilor din impozite. Rezultatul a 
fost realizarea an de an a obiectivelor amendamentului Gramm- 
Rudman, fără să se producă vreo disfuncţie economică 
importantă. N-a fost nevoie niciodată să se recurgă la acele 
reduceri îngrozitoare ale cheltuielilor guvernamentale. 

Herald Tribune arăta că acum, având în vedere faptul că 
începuse recesiunea economică, amendamentul Gramm- 
Rudman avea să fie în mod automat suspendat. Autorii lui 
fuseseră înţelepţi şi prevăzuseră această situaţie. Editorialul 
punea însă întrebarea dacă acum, când democraţii veneau din 
nou la putere, nu era, oare, probabil ca legea să fie anulată cu 
totul. Dacă n-ar trebui să fie abrogată pentru a da omului nou, 
care venea la Casa Albă, mână liberă pe plan fiscal pentru a 
putea face faţă şomajului care părea că nu poate fi evitat în 
1989 şi în anii următori? Şi când vor începe democraţii cu 
adevărat să cheltuiască, nu va trebui oare ca Ministerul de 
Finanţe al Statelor Unite să înceapă din nou să împrumute 
masiv? 

Cele două mii şapte sute de miliarde nu vor deveni atunci 
patru mii sau şase mii de miliarde de dolari? Va fi, oare, nevoit 
restul lumii să finanţeze încă o dată jumătate din datoria şi mai 
mare a Americii? Şi dacă nu, atunci ce se va întâmpla? 


Rezultatele ştirilor erau reflectate în pagina financiară. Vestea 
„bună” a păcii între Iran şi Irak redusese preţul țițeiului cu încă 
cincizeci de cenți. Se făceau chiar speculaţii că va exista un 
surplus de petrol de asemenea proporţii, încât s-ar putea ca, în 
cele din urmă, preţul să scadă până la nouă dolari barilul sau 
chiar mai puţin. Aceasta ar însemna scăderea inflaţiei şi rate 
mai mici ale dobânzii, sub nivelul obişnuit, la împrumuturile pe 
termen lung. Vestea „rea”, potrivit căreia Statele Unite erau 
condamnate să se înglodeze şi mai tare în datorii, provocase 
creşterea ratei dobânzilor la împrumuturile pe termen scurt la 
New York şi deprecierea dolarului în Europa. Acest lucru îl 
nedumerea pe autorul articolului de fond de pe pagina 
consacrată problemelor financiare a ziarului Herald Tribune. De 
obicei, de fapt aproape întotdeauna, când America creştea rata 
dobânzii, creştea în egală măsură şi valoarea dolarului. De ce 
dintr-odată aceste procese mergeau în direcţii opuse? 

Venezueleanului îi plăcea ce citea. El ştia de ce şi în curând, 
poate foarte curând, aveau să ştie şi ei. Cum spusese Reagan 
când fusese ales a doua oară? „N-aţi văzut încă nimic!” 

Martinez împături ziarul şi privi afară pe fereastră la peisajul 
elveţian. Aici nu erau munţi. Doar dealuri acoperite cu un strat 
subţire de zăpadă, apoi câte un sătuc şi după cinci minute altul. 
Totul era de un alb imaculat. Paşnica, liniştita, bogata şi sigura 
Elveţie. Poate că ar trebui să-şi cumpere o locuinţă aici şi să se 
retragă. De ce să rişte la vârsta lui? De ce să nu-i dea pur şi 
simplu uitării pe americani? Să uite preţul petrolului. Să-l dea 
uitării pe... Carlos. 

Trecu un alt sat. Pe placă scria „Aarau”. Apoi altul, 
„Rheinfelden”. 

Nu, fir-ar să fie. Era pur şi simplu prea tentant, deoarece cu 
cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins că ceea ce 
punea la cale putea să reuşească. Putea deveni cel mai 
important eveniment financiar al tuturor timpurilor. 

Dumnezeule! Îşi şi imagina titlurile din ziarul Herald Tribune. 
Mare de o şchioapă şi cu negru. 

PANICA ANULUI 1989! 

Merita să rişte. Chiar dacă riscul era nemaipomenit de mare. 
Chiar şi riscul de a fi văzut în public cu Carlos. Deoarece, dacă 
ulterior cineva ar fi făcut legătura între fapte, ar fi fost prea 
târziu. Pentru e. 


Kunstmuseum este cel mai vechi muzeu de artă public din 
lume. Caracterul universal al operelor de artă expuse aici şi 
calitatea excepţională reflectă nivelul de cultură al unui oraş- 
cetate care a fost şi este unic în Europa în ce priveşte 
rafinamentul său burghez - burgerlich - şi totuşi aristocratic. 
Dacă această caracterizare s-ar referi la un oraş din altă ţară 
decât Elveţia, termenii ar părea în mod evident contradictorii. 

Dar nu când e vorba de Basel, care este, poate, ultimul 
bastion al umanismului clasic într-o lume în care cultura de 
„masă” - o adevărată contradicţie în ce priveşte termenii - 
domină acum în mod irevocabil. Meritul apariţiei la Basel a unei 
asemenea stări de lucruri admirabile revine în cea mai mare 
parte hughenoţilor care fuseseră alungaţi din Franţa la sfârşitul 
secolului al  şaisprezecelea şi începutul secolului al 
şaptesprezecelea din cauza credinţei lor protestante. Mulţi 
dintre ei emigraseră la Basel şi aduseseră cu ei o etică a muncii 
care le-a permis să creeze repede bogăţie în oraşul care-i 
adoptase. Această bogăţie au păstrat-o pentru ei, în sensul că 
etica lor nu presupunea obligaţia să dea o parte din ea săracilor. 
Etica lor protestantă franceză cerea totuşi ca ei să-şi folosească 
bogăţia pentru educaţia concetăţenilor din noua lor patrie, în 
pofida faptului că cei mai mulţi dintre ei proveneau din rândul 
primitivilor ţărani elveţieni. Ei s-au simţit obligaţi să-i 
îmbogăţească din punct de vedere cultural, să le aducă 
Renaşterea în speranţa că Baselul va deveni pentru Europa 
centrală ce fusese Florenţa pentru Italia de nord. 

Deci bogăţia a fost folosită în mare măsură de ei şi de urmaşii 
lor pentru a promova artele în orice formă, de la teatru şi balet 
până la pictură şi sculptură. 

Aşa a apărut muzeul public de artă, primul din lume. 

O privire mai atentă asupra istoriei oraşului-cetate arată 
totuşi că unicitatea Baselului în ce priveşte bogăţia culturală nu 
îşi are începuturile în secolul al şaptesprezecelea şi nu se 
datorează doar hughenoţilor. Ea izvorăşte la cumpăna dintre 
secolele al cincisprezecelea şi al şaisprezecelea şi se datorează 
bisericii şi descoperirii tiparului. În 1431 Papa, care se întorsese 
la Roma după un lung exil, convocase Conciliul de la Basel, unde 
clerici din lumea întreagă se întâlniseră după o întrerupere de 
optsprezece ani încercând în zadar să stăvilească valul de 


corupţie care începuse să submineze însăşi bazele bisericii 
catolice. În urma acelui conciliu a luat fiinţă în 1456 
universitatea, înzestrată chiar de papalitate. Universitatea, la 
rândul ei, a atras industria tiparului şi pe unul dintre primii ei 
meşteri, Froebenius. Această bogăţie culturală îşi are originea 
aici, la Basel, încă de la sfârşitul secolului al cincisprezecelea. 

Ca urmare, oraşul-cetate a devenit în scurt timp un fel de 
magnet pentru unele dintre cele mai mari spirite din Europa. În 
primele decenii ale secolului al şaisprezecelea au venit la Basel 
Erasmus din Rotterdam, Paracelsus şi Hans Holbein. 

Aşa se explică prezenţa colecţiei Holbein la primul muzeu 
public de artă din lume în Basel. 

In sala în care se aflau cele mai importante lucrări ale celor 
doi Holbein stătea în acea zi de decembrie 1988 un ministru al 
petrolului venezuelean care nu ştia nimic din toate acestea. Asta 
nu însemna că nu era impresionat şi rămăsese indiferent. 
Deoarece tabloul lui Holbein care domina încăperea aceea, de 
fapt acel muzeu, era o pânză uriaşă reprezentându-l pe Hristos 
pe cruce. Emoţia pe care i-o produsese era atât de puternică, 
încât se putea observa sub forma unei lacrimi care se prelingea 
pe unul din obrajii lui Roberto Martinez, un om ancorat în lumea 
noastră laică la fel de mult ca oricare alt om din lume. Sau 
aproape ca oricare. 

In urma unei înţelegeri, în aceeaşi sală se mai afla un alt 
bărbat a cărui identitate reală făcea ca până şi un ministru al 
petrolului latino-american să pară prin comparaţie un sfânt. Era 
un bărbat mai în vârstă, mic de statură, brunet. În timp ce se 
deplasa pentru a ajunge lângă Roberto Martinez, înclină capul în 
semn de respect faţă de tabloul din faţa lui. Bărbatul propusese 
ca ei să se întâlnească acolo dintr-un motiv care nu avea nicio 
legătură cu papalitatea, universitatea sau industria tipografică, 
Holbein sau hughenoți. Motivul care-l determinase fusese faptul 
că el ştia că prin tradiţie muzeele au fost şi sunt locuri excelente 
de întâlnire pentru criminali sofisticaţi cum sunt spionii şi 
teroriştii. 

— Buenos dias, compadre. 

— Buenos... 

Teroristul îi făcu semn cu mâna să tacă. 


— Vorbim englezeşte! îi porunci el. Minunat, nu-i aşa? spuse 
Carlos arătând cu capul în direcţia pânzei uriaşe din faţa lor. Iți 
trezeşte un sentiment de venerație. 

Noroc că muzeul avea paratrăsnet, altfel l-ar fi trăsnit 
Dumnezeu. 

Carlos, alias mexicanul care lucra în domeniul farmaceutic, se 
îndreptă spre sala următoare unde se găsea portretul lui Luther 
pictat de Durer şi portretul lui Erasmus pictat de Holbein. Un 
paznic îl studie de la distanţă. Avea pregătirea necesară pentru 
a depista oamenii care păreau nelalocul lor acolo. Străinul, 
îmbrăcat cu haine ponosite şi pantofi uzaţi intra în această 
categorie. Omul părea în acelaşi timp inofensiv. Paznicul se 
îndepărtă, iar teroristul şi ministrul petrolului îşi continuară 
conversaţia lor cu caracter subversiv. 

— Sunteţi señor Martinez? întrebă Carlos. 

— Da, bineînţeles. 

— Ştiu o cafenea pe malul Rinului. Are cea mai bună patiserie 
din Elveţia. Putem merge acolo şi să vorbim pe drum. 

Carlos cunoştea Baselul, deoarece în acest oraş, unul dintre 
colegii lui de profesie, turcul Oral Çelik, complice al unui alt 
membru al frăţiei teroriste internaţionale, Mehmet Ali Agqa, 
omul care trăsese în Papă, crease o reţea de desfacere a 
heroinei. Atât Agqa, cât şi Mehmet făcuseră parte din 
organizaţia Lupii Cenugşii, principala organizaţie teroristă din 
Turcia. Când Çelik, care cumpărase pistolul Browning de nouă 
milimetri pe care-l folosise Agqa când trăsese asupra Papei, 
evadase, Lupii Cenugşii îl luaseră sub protecţia lor. Il băgaseră în 
comerţul cu stupefiante aprovizionându-l cu heroină de la 
Istanbul. Ei îl prezentaseră pe Çelik organizaţiei lui Carlos, care 
aranjase nu numai să-i fie schimbată faţa, în urma unei operaţii 
de chirurgie estetică efectuate la o clinică din afara oraşului 
Frankfurt, dar tot el îl ajutase să creeze un centru de distribuţie 
la Basel pentru a aproviziona piaţa de la nord de Alpi. Çelik avea 
în principal misiunea să transporte heroina din Bosfor în 
regiunea Rinului, trecând prin Grecia, lugoslavia şi Italia. De-a 
lungul anilor el transportase o mare cantitate de droguri. Carlos 
apărea din când în când la Basel, ca să-şi încaseze partea din 
suma realizată din vânzări. 

În drumul lor spre cafenea trecură pe Rittergasse, lăsară în 
urmă Catedrala şi mai apoi strada Rheinsprung. In conversaţia 


lor fură menţionate suma de cinci milioane de dolari şi trei 
nume: al preşedintelui Băncii Americii, a doua mare bancă din 
lume, al preşedintelui comitetului Rezervelor Federale din 
Statele Unite ale Americii, cea mai importantă bancă mondială 
Şi... al lui Paul Mayer. 

Cafeneaua se numea La Spielmann. Produsele de patiserie 
erau pe măsura faimei de care se bucurau. Conversaţia se 
învârtise în jurul „frumoaselor zile de altădată de la Caracas”. 
Când fu prezentată nota, plăti Carlos. 

Lângă cafeneaua La Spielmann se găsea o cabină telefonică. 
Carlos, căruia nu-i plăcea să utilizeze cărţi de credit sau un 
telefon ce trecea printr-o centrală, avea destule monede 
elveţiene ca să poată întreţine o convorbire telefonică de trei 
minute la Londra. Convorbirea dură chiar mai puţin. 

— Omul meu se va ocupa imediat de treaba asta, îi spuse el 
lui Martinez de îndată ce ieşi din cabina telefonică. Aştept să 
primesc cele cinci milioane de dolari aici, la Basel, mâine înainte 
de închiderea băncilor. Banii trebuie expediaţi pe acest nume şi 
în contul cu acest număr de la Banca Naţională a Elveţiei. 

Teroristul îi dădu ministrului petrolului o bucăţică de hârtie, 
apoi nu mai zise nimic şi aşteptă. 

— Poate că ai putea să aranjezi chiar acum, spuse el, arătând 
spre cabina telefonică în care nu intrase nimeni. 

Roberto Martinez, care nu-şi făcea probleme în ce priveşte 
folosirea cărţilor de credit, fu norocos. Fratele lui era acasă. 
Spuse că se va ocupa de această treabă în dimineaţa 
următoare, imediat ce deschideau băncile din Caracas. Aceasta 
însemna că fondurile vor fi la Basel în aceeaşi zi între orele două 
şi trei după-amiază. 

— Şi, altfel, cum stau lucrurile? întrebă din Caracas Jose 
Martinez senior. 

— Excelent, perfect, răspunse din Elveţia fratele său. 

— Şi ruşii? 

— Am luat legătura cu ei. A venit rândul tău, Jose. 

— Plec spre Mexico City mâine-dimineaţă. 

— Cum stau lucrurile cu omul din Brazilia? 

— A venit deja. 

— Bine. Cred că mai bine am închide. Nu se ştie niciodată, 
spuse Roberto Martinez, procedând în consecinţă. 


leşi afară din cabina telefonică şi îi spuse lui Carlos veştile 
bune. Cei doi venezueleni, ministrul petrolului şi teroristul, îşi 
dădură mâna şi dispărură în mulţimea, obişnuită în timpul zilei, 
de gospodine elveţiene care-şi făceau drumurile cotidiene la 
măcelar, brutar şi ceasornicarul din oraşul de jos, fără ca vreuna 
dintre ele să fie conştientă că în mijlocul lor tocmai fusese pusă 
la cale o mişelie. Înainte de a se încheia, avea să le afecteze pe 
toate, aşa cum avea să afecteze lumea întreagă. Dar unii aveau 
să fie mai afectaţi decât alţii. Mult mai mult. 

Printre aceşti puţini aleşi avea să se numere Paul Mayer. 


5 

În acea dimineaţă de 8 decembrie 1988 Paul Mayer îşi savura 
micul dejun în apartamentul pe care-l ocupa la hotelul Savoy. 
Era prima dată după ani de zile când mânca din nou scrumbii 
afumate. In timp ce mânca, se gândea la cele întâmplate în 
timpul cinei din seara anterioară. În ansamblu, cu o excepţie, 
totul mersese bine. Foarte bine. 

George Pace sosise la rotiserie tot numai zâmbete, extrem de 
bucuros că se întâlnea din nou cu vechiul său prieten Paul 
Mayer şi, mai ales, că erau împreună la Londra, oraş pe care 
amândoi îl cunoşteau bine şi-l iubeau mult. Amândoi erau destul 
de bătrâni să le placă să bea martini şi, în timp ce băuseră câte 
două pahare, vorbiseră mai ales despre frumoasele zile de 
altădată, din anii 1960 şi 1970, când marile bănci din lume erau 
bogate şi când oamenii care le conduceau erau mândri de 
meseria lor şi siguri de viitorul lor. 

Apoi, după ce comandaseră cina, preşedintele Băncii Americii 
pusese o întrebare care pentru o clipă schimbase atmosfera. 
Când el, Pace, îl sunase pe Mayer luni, o făcuse ca să-i ceară 
ajutorul. Nu se aşteptase însă ca Mayer să lase totul de o parte 
şi să sară într-un Pan Am cu destinaţia Heathrow. Ce 
determinase o asemenea acţiune precipitată? 

Mayer îi povesti despre dejunul luat la Clubul Metropolitan. 

Pace îl ascultă şi, pe măsură ce Mayer vorbea, se schimba tot 
mai mult la faţă. 

— Ai terminat ce aveai de spus? întrebă el în cele din urmă. 

— Da, aşa cred, răspunse Mayer. 

— Uite ce este. In primul rând, vreau să-ţi spun că-ţi apreciez 
sinceritatea, Paul. Tu ai fost întotdeauna cinstit, iar în seara asta 
ai procedat la fel. Dar m-ai pus în încurcătură. 

— De ce? 

— Voi fi şi eu la fel de cinstit cu tine. Când te-am sunat la 
începutul acestei săptămâni, am făcut-o pentru a te întreba 
dacă nu vrei să intri în consiliul băncii. Nu ne gândisem încă ce 
funcţie să-ţi dăm, dar poate că nici nu este nevoie. Când zic 
„Noi”, am în vedere consiliul de administraţie, care a hotărât 
deja această problemă. In esenţă, ne gândim să devii consilier 
special pe lângă Biroul preşedintelui, adică al meu. Am fi doi 
împotriva ticăloşilor de acolo. 

— Mă simt flatat. Nemaipomenit de flatat, George. 


— Dar eşti încă disponibil? întrebă Pace. 

— Nu, nu sunt. Ţi-a luat-o, de fapt, înainte Comitetul 
Rezervelor Federale. Acum sunt obligat să te privesc „obiectiv” 
şi apoi să comunic acestuia şi CADF. 

— Intr-o anumită privinţă este regretabil, spuse Pace. 

— Da, dar nu pot să spun că acest aranjament este veşnic. ŞI 
apoi, dacă toţi vor fi de acord că nu are loc un conflict de 
interese, nu există niciun motiv ca să nu putem discuta din nou 
oferta ta foarte generoasă. 

— Generoasă? Păi nici n-am discutat despre vreo 
remuneratie. 

— Credeam că ştii că banii n-au mare importanță pentru 
mine, George. M-am referit la poziția de încredere pe care mi-ai 
oferit-o, răspunse Mayer. Dar să pornim de unde suntem acum. 
Eu trebuie să analizez cu obiectivitate, calm şi cât mai repede 
starea actuală a băncii tale. Eşti dispus să cooperezi? 

— Absolut. Sută la sută. 

— Grozav. lţi pot spune chiar acum că Bob Reston va fi de-a 
dreptul încântat. La fel vor sta lucrurile cu cei de la CADF. Băieții 
de la Biroul Controlului Monedei s-ar putea să aibă altă poziție. 
Probabil că sunt gata chiar acum să trimită vreo două sute de 
revizori săptămâna viitoare. Sunt însă convins că-i va linişti 
Comitetul Federal şi-i va ţine la distanță de bancă atâta timp cât 
va fi nevoie. Cu condiţia să putem opri zvonurile. Şi acum, 
marea întrebare. Ce se întâmplă? 

— Te referi la zvonurile că la anul vom suferi lovitura 
secolului? 

— Exact. 

Tocmai atunci începură să sosească antricotul de vită, 
budinca de Yorkshire şi o sticlă de vin Pommard, vechi din 1979. 
In timp ce mâncau, George Pace spuse: 

— Va trebui să facem o amortizare din cauza pierderilor, dar 
nu de două miliarde de dolari, cum vorbesc idioţii ăia. 

— Unde? 

— În buna şi bătrâna Americă. 

— Cât? 

— Maximum un miliard. 

— Ce înseamnă asta pentru capitalul tău de bază? 

— Se reduce cu o jumătate de miliard şi scade sub minimul de 
şase la sută. 


— Adică? 

— O să trebuiască să mergem din nou afară şi să 
împrumutăm această jumătate de miliard. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Necazuri. Pentru că ar confirma zvonurile. Şi poate că ar 
începe să afecteze baza noastră de depuneri şi, în mare măsură, 
valoarea banilor. Şi mai e ceva, spuse Pace, apoi făcu o pauză. 
Să rămână între noi, Paul, continuă el, dar am auzit zvonuri din 
a şaptea sursă că cineva ne are în vedere. 

— Preluare? 

— Exact. 

— Cine ar putea să-şi permită? 

— Păi cu şase sau şapte miliarde, maximum opt, s-ar putea 
face. 

— Cine ar vrea să o facă? Poate că General Motors. Poate alt 
grup bancar. Poate o companie petrolieră. 

— Dar ce zic cei de la Comitetul Federal? Ar permite aşa 
ceva? 

— Păi, ce-i cu ei? Nimic nu e sfânt. Uită-te ce s-a întâmplat cu 
canalele de televiziune. S-a considerat întotdeauna că sunt 
intangibile. Nu pentru că trebuiau să aibă licenţă pentru staţiile 
lor, ci, oarecum, pentru că se considera că se bucură de 
încrederea publicului şi, ca atare, se află deasupra concurenţei 
financiare. Ei bine, asta nu l-a împiedicat pe un mocofan ca Ed 
Turner să încerce să ia CBS-ul. 

— Cu băncile situaţia stă altfel. 

— Da? Cine spune? zise preşedintele Băncii Americii, 
schimbând vorba. Uite, ce este, Paul, adăugă el. Nu mă 
preocupă acum treaba asta. E cineva care stă la pândă şi va 
trebui să aflăm cine este. Şi apoi, dacă e nevoie, să ne 
construim apărarea. Acum problema noastră sunt blestematele 
astea de zvonuri care-i pun pe jar pe marii noştri depunători. 

— Cum pot să te ajut? 

— Să le spulberi. Acum. 

— Cum? 

— Să faci să se afle că o să avem o pierdere de un miliard de 
dolari, dar că am luat măsuri. Acum, deoarece lucrezi pentru 
Comitetul Rezervelor Federale, şi dacă vine de la tine, o să te 
creadă. 

— Pot să dau şi cifre? 


— Sigur. Avem date până la ultimul cent. 

— De unde vin problemele cele mai mari? 

— De la proprietăţile imobiliare, agricultură şi blestematele 
alea de împrumuturi în legătură cu energia. Din cauză că preţul 
petrolului începe să scadă din nou, în fiecare săptămână dă 
faliment câte un client la Houston, la Beaumont sau Denver şi 
de fiecare dată se pierd câteva milioane din banii noştri. 

— E o treabă internă. 

— Da. 

— Care este situaţia cu Mexicul, Brazilia, Venezuela şi 
Argentina? Care este riscul? 

— Cam şase la sută din activele noastre sau sută la sută din 
capitalul nostru de bază, dacă vrei să fii rău. Dar ce-i cu asta? N- 
o să se întâmple nimic acolo ca să fie nevoie de amortizări din 
pierderi. E inutil să-ţi spun că America Latină e falimentară. Dar 
atâta timp cât nicio ţară dintre cele aflate la sud de SUA nu face 
public faptul că dă faliment, în ce ne priveşte n-o să avem 
necazuri. Deci miliardul de care vorbeam nu include amortizări 
suplimentare ale unor împrumuturi externe negarantate. i 

— În regulă. Voiam doar să ştiu exact despre ce este vorba. În 
orice caz, sunt de acord cu modul în care gândeşti şi cred că 
oricine altcineva ar face la fel. 

La sfârşitul serii se înţeleseră ca Pace să aducă, a doua zi de 
dimineaţă, la Savoy, toate datele importante privind situaţia 
băncii. Aveau să vadă împreună cifrele. După ce ajungeau la un 
punct de vedere comun, urma ca Mayer să înceapă turneul 
european înainte de a se întoarce la Washington, unde urma să 
comunice Comitetului Federal că lucrurile stăteau bine. 


Nici nu apucă bine să-şi termine micul dejun şi să reflecteze la 
seara anterioară că George Pace şi sosi. Aşa cum promisese, 
preşedintele Băncii Americii adusese date din computer cu 
privire la împrumuturile şi amortizările necesare. Era vorba, 
după cum sugerase el, de peste un miliard de dolari. 

— Pot să arăt cifrele astea celor de la Washington? întrebă 
Mayer după ce analiză cifrele o bucată bună de timp. 

— Sigur. 

— Perfect. Dar, aşa cum ne-am înţeles aseară, le voi face 
cunoscute în Europa. Voi începe aici, în City. De fapt, dacă nu te 
deranjează, George, cred că artrebui să telefonez şi să stabilesc 


câteva întâlniri pentru după-amiază. După aceea mă voi duce la 
Frankfurt şi Zurich, apoi mă întorc la Washington. Eşti de acord 
cu toate astea? 

— Este exact ce sperasem, răspunse preşedintele Băncii 
Americii. Se ridică apoi şi, în timp ce era pe punctul de a ieşi din 
cameră, adăugă: [i-aş fi foarte recunoscător dacă am ţine 
legătura foarte strâns, Paul. Mai ales dacă ţi se pare că situaţia 
începe să ne scape de sub control. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Mayer. O să ţin legătura cu tine, 
iar situaţia nu va degenera. 

— Mai am o propunere. Cred că ar trebui să vii la San 
Francisco şi să vorbeşti cu cei din consiliu. Ne întâlnim din nou la 
începutul săptămânii viitoare. Atunci ai putea să le spui direct că 
mă sprijină Comitetul Federal. Au nevoie să ştie asta, Paul, şi, cu 
cât vor afla mai devreme cu atât mai bine. Unii dintre ei încep 
să şovăie un pic. Ştiu că o să fie aproape de Crăciun, mai 
adăugă Pace, dar... 

— Nu-ţi face probleme. După cum ştii, n-am familie. Dar 
treaba asta depinde de Bob Reston. Il pun în temă imediat ce 
mă întorc la Washington. Sunt sigur că o să fie de acord. 

— Dacă va fi de acord, de ce n-ai veni să stai la noi, cu mine 
şi cu Annie, la Belvedere? 

În clipa aceea sună telefonul. Mayer ridică receptorul şi după 
câteva secunde, făcu semn cu receptorul spre Pace. Acesta îl 
luă, ascultă un timp, murmură câteva cuvinte de mulţumire şi 
închise. 

— Era secretara mea de la San Francisco, îi explică el lui 
Mayer. Se pare că The Wall Street Journal vrea să vorbească cu 
mine. Urgent. În pofida faptului că oamenii de aici de la bancă 
au fost foarte discreţi, cei de la ziar ştiu că sunt la Londra. Ca 
urmare, reporterul desemnat să se ocupe de această problemă 
şi-a ieşit din fire. 

— Tocmai de asta n-aveam nevoie acum, spuse Mayer. 

— M-am obişnuit cu lucrurile de care n-am nevoie, Paul, 
răspunse prietenul său de la BA. 

George Pace avea doar patruzeci şi opt de ani. Era un bărbat 
scund şi îndesat, bine legat. Jucase de fapt pe post de mijlocaş 
în echipa de fotbal a Universităţii Stanford pe vremea când 
această echipă se mai numea încă Indienii din Stanford. In San 
Francisco era cunoscut ca un tip bine dispus, care aducea 


întotdeauna un plus de veselie şi animaţie în grupul din care 
făcea parte. Prima impresie pe care o lăsa însă când intra într-o 
încăpere era aceea de forţă. In această dimineaţă londoneză 
mohorâtă de decembrie, nici această impresie nu se mai făcea 
atât de puternic simțită. Pace se îndreptă spre patul aşezat în 
colţul cel mai îndepărtat al micului apartament ocupat de Mayer 
şi se lăsă cu greu pe marginea lui. Era aproape cenușiu la faţă şi 
umerii i se lăsaseră. Părea un om de cincizeci şi opt de ani, 
candidat sigur la un infarct. 

— Ştii, Paul, continuă el cu o voce pierită, că mi-au cerut să 
preiau conducerea băncii cu doi ani în urmă. Am fost în al 
nouălea cer. Birou de director, limuzină, membru al clubului 
Pacific Union. Mi-a plăcut. l-a plăcut şi lui Annie. Le-a plăcut şi 
copiilor. Nu vreau să spun că mi-am făcut vreo iluzie. După cum 
ştii, banca a avut mari probleme la începutul anilor 1980. Cel 
care a fost înaintea mea a făcut o treabă nemaipomenită. A 
rezolvat o mulţime de probleme şi am crezut că o să pot să 
termin ce a început el. Dar acum nu mai sunt sigur de treaba 
asta, încheie el, trecându-şi mâna peste ochi. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de ziar, spuse Mayer repede. 
La urma urmei, se presupune că de asta sunt aici. Ca să te ajut, 
nu? Dă-mi voie să-l sun pe reporter. 

Pace dădu din cap în semn că e de acord. 

— Cum îl cheamă? întrebă Mayer. 

— Nu e bărbat, e femeie, răspunse Pace. O cheamă Sally 
Brown. 

— O cunosc după nume. M-a sunat de câteva ori când lucram 
la FMI. E la Londra? 

— Se pare că da. 

Mayer se duse la birou şi scoase cartea de telefon din sertar. 
Era cu colţurile îndoite şi murdară, ilustrând starea de lucruri din 
tara al cărei oaspete era în mod curent. The Wall Street Journal 
figura la o adresă nu departe de strada Fleet, la numărul de 
telefon 353-0671. 

O găsi imediat pe domnişoara Brown şi se prezentă, 
explicându-i că suna de la hotelul Savoy. 

— Chiar Paul Mayer în persoană? întrebă ea. 

— Da. Dacă vă amintiţi, am vorbit de mai multe ori în trecut. 

— Bineînţeles că-mi amintesc. Dar nu mai lucraţi la FMI, nu-i 
aşa? 


— Nu. 

Ea aştepta ca el să continue. 

— După câte am înţeles, vreţi să staţi de vorbă cu George 
Pace de la Banca Americii. 

— Exact. 

— Aş putea să întreb de ce? 

— Aş prefera să-i spun domnului Pace în persoană. 

— Sunt convins, dar vă pot asigura că el m-a împuternicit să 
răspund în numele lui la orice întrebare. Dar neoficial. 

Urmă o pauză lungă. Era clar că domnişoara Brown nu se 
dădea în vânt după lucruri spuse neoficial. 

— Nu ştiam că lucraţi pentru Banca Americii, zise ea. 

— Nu lucrez. Sunt aici din însărcinarea Comitetului Rezervelor 
Federale şi, în această calitate, m-am întâlnit cu George Pace. 
Nu sunteţi singura persoană, domnişoară Brown, pe care o 
interesează ce se întâmplă cu Banca Americii. 

— Bine. Aţi putea veni să stăm de vorbă? 

— Despre ce anume? 

— Se zvoneşte că banca a dat nişte împrumuturi care nu pot 
fi recuperate şi se vorbeşte de o eventuală preluare. Trebuie că 
ştiţi mai mult decât mine. 

— Poate. Haideţi să ne întâlnim... Mayer gândea cu 
repeziciune căutând un loc cât mai lipsit de ostentaţie... la barul 
Tower Carlton. Ştiţi unde e, în piaţa Cadogan. Să zicem la ora 
douăsprezece? 

Ea fu de acord imediat. 

După ce închise, Mayer se uită la preşedintele Băncii Americii. 
Lui Pace îi revenise culoarea în obraji. 

— Ar putea să fie o treabă nemaipomenită, George, spuse 
Mayer. Dacă o pot convinge că ţii situaţia sub control şi ea 
transmite exact, mă va scuti să mai fac turneul prin Europa. 

— Sper să fie aşa. Apropo, cum arată? 

— Domnişoara Brown? 

— Da. 

— Habar n-am. Nu ne-am întâlnit niciodată. 

— Atunci, cine ştie, Paul, poate astăzi avem amândoi noroc. 


6 

De-a lungul anilor, hotelul Tower Carlton cunoscuse şi vremuri 
bune şi perioade mai rele, dar salonul cu arcade şi barul 
rămăseseră neschimbate, continuând să-şi păstreze 
popularitatea. O mulţime de oameni de afaceri americani 
continuau să vină aici şi, ca de obicei, barul era plin. Paul Mayer, 
care sosise puţin mai devreme, îmbrăcat în costumul lui cu 
vestă lucrat la Fraţii Brooks, se simţea aici ca peştele în apă. 

În decurs de câteva minute intrară pe rând în bar două femei, 
ambele neînsoţite. Niciuna nu era atrăgătoare şi, spre uşurarea 
lui Mayer, niciuna nu se dovedi a fi Sally Brown. După remarcile 
făcute de George Pace, din nişte motive copilăreşti, Mayer 
sperase ca ea să nu fie tipul de femeie numit de germani 
Blaustrumpf, adică o femeie care, prin felul cum se îmbracă, 
ţine bărbaţii la distanţă şi îşi consumă prisosul de energie stând 
târziu la serviciu. 

În clipa în care o văzu ştiu că era Sally Brown şi că nu era 
genul de savantă. Avea poate mai mult de un metru şi şaizeci 
înălţime, păr blond roşcat, un ten bronzat şi era îmbrăcată 
elegant cu un taior bej Anne Klein, care dovedea că are gust şi, 
în acelaşi timp, îi scotea în evidenţă picioarele. 

Când Paul Mayer se ridică cu cei peste un metru şi optzeci ai 
săi ca să o salute - deoarece ea venise, fără niciun moment de 
ezitare direct la masa lui - ochii tuturor bărbaţilor de la bar se 
întoarseră spre ei. Probabil gândiseră la unison „Să poţi petrece 
câteva zile la Londra cu o astfel de fiinţă” şi, ca să se consoleze, 
mai comandaseră încă un rând de whisky cu apă. 

— Domnul Mayer, presupun, spuse ea cu un zâmbet 
profesional, urmat de o strângere de mână şi mai profesională. 

— Mă bucur că vă cunosc, răspunse el. Ne-am întâlnit în 
sfârşit. Nu vreţi să bem ceva împreună? 

— Nu, refuză ea în timp ce se aşeza, făcând semn cu mâna că 
nu era nevoie ca el să-i ţină scaunul. Apoi, în timp ce-l privea 
cum îşi aşeza trupul înalt în scaun, se răzgândi şi zise: De ce nu? 
Un Manhattan. N-am mai băut unul de când am fost aici ultima 
oară. 

— Nici eu, răspunse Mayer, deşi am venit ieri. 

Ea schiţă un zâmbet, acelaşi zâmbet automat, şi-l privi în timp 
ce comanda. 


— Sunteţi mai tânăr decât mi-am închipuit, zise ea apoi. 
Bănuiesc că ar fi posibil să aveţi şi simţul umorului. 

— Ce credeţi? 

— Nu ştiu exact, spuse ea. Mă aşteptam să fiţi mai degrabă 
sever, cu o ţinută profesională, chiar cazonă. Tipul funcţionarului 
de la Fondul Monetar Internaţional, dacă înţelegeţi ce vreau să 
spun. Acum, că ne-am întâlnit... 

Apoi, dându-şi seama că vorbise prea mult, întinse mâna să ia 
blocnotesul, care se afla într-o mică servietă pe care o pusese 
pe masă. 

Acum veni rândul lui Mayer să o privească. Îi amintea de 
Leslie Stahl de la PBS. Erau la fel de blonde, la fel de suple, 
slabe acolo unde trebuie şi aveau aceeaşi voce plăcută; totuşi, 
era în ochii ei o licărire metalică ce-l puse în gardă că putea să 
fie dură. 

— Începem? întrebă ea pe un ton mai rece, în timp ce licărirea 
metalică din ochii ei albaştri deveni şi mai pronunţată. 

— Sigur că da. 

Probabil că are treizeci şi unu sau treizeci şi doi de ani, se 
gândi Mayer. E puţin cam tânără pentru mine. Probabil că de 
asta a lansat ideea cazonă. 

— Aţi auzit zvonurile? 

— Am auzit că au fost lansate la Zurich. 

— Zurich, Frankfurt şi Tokio. 

La auzul cuvântului „Tokio”, Mayer tresări imperceptibil. 

— Cine de la Frankfurt, Zurich şi Tokio? 

— Îmi pare rău, nu pot să spun, răspunse ea. 

— În regulă, continuă Mayer. Dacă nu pot să aflu „cine”, 
atunci să vedem „ce” se zvoneşte. 

— Trei lucruri. BA. va avea o pierdere de două miliarde din 
cauza împrumuturilor interne. Va trebui să faceţi publice 
scrisorile de credit standby, ascunse atâta timp publicului care 
are încredere în voi şi... 

— Stai puţin. Care e a doua problemă? 

— Cele o sută optsprezece miliarde de dolari rezultate din 
disponibilităţi contingente care nu apar în bilanţul băncii. Am 
auzit că sunt probleme cu o jumătate de miliard. 

Paul Mayer avea o figură foarte sceptică, iar Sally Brown văzu 
acest lucru. El ştia foarte bine că orice mare bancă din Statele 
Unite emitea garanţii pentru credite şi niciuna dintre aceste 


operaţiuni nu se reflecta în bilanţ. Aceste garanţii erau diverse. 
Cu ajutorul lor, banca se asigura, de pildă, că oraşul San Jose va 
plăti cu obligaţiuni emise de municipalitate şi vândute 
publicului, că era garantată plata dobânzilor la sumele rezultate 
din schimburile comerciale, că se cumpărau şi se vindeau alte 
valute la preţul la zi, ca şi simple obligaţiuni de împrumut. 
Niciuna dintre aceste operaţiuni nu implica în mod normal 
asumarea unui „risc”. Deci, după părerea lui, ele nu trebuiau 
incluse în bilanţ. După părerea lui de specialist al FMI, aşa cum 
probabil interpreta ea, gândi el. 

— Va trebui să verific, dar pare mai degrabă o diversiune, 
spuse el. Poate că a apărut ceva pe neaşteptate, dar în niciun 
caz nu se poate apropia de o jumătate de miliard. Altceva ce 
mai e? 

— Venezuela. 

— Ce-i cu Venezuela? 

— Că nu poate şi nici nu vrea să mai plătească vreo dobândă 
la datoria ei externă, deoarece preţul petrolului scade în fiecare 
săptămână. 

— Asta e complet neadevărat. Şi sunt surprins că aţi crezut o 
chestie răsuflată ca asta. Întâi a fost Argentina, apoi Brazilia, 
Mexicul, Filipine, acum Venezuela. S-a întâmplat vreodată ca 
vreuna să nu plătească? Nu. Deci, pe asta să o lăsăm deo 
parte. Altceva? 

— Mai e ceva. Se zvoneşte că unele persoane din consiliul de 
administraţie al Băncii Americii s-au săturat de George Pace. Ei 
au senzaţia că duce banca de râpă. Se mai spune că aceşti 
oameni caută un partener cu care să fuzioneze şi care să aducă 
mai mult capital - de care banca are nevoie după acesta 
amortizări - şi un preşedinte cu care să fie siguri că aceasta nu 
se va mai întâmpla. 

— Cine v-a spus asta? 

— Ei, domnule Mayer, sau preferaţi să vă spun domnule 
doctor Mayer? 

— Niciuna, nici alta. Cel mai bine Paul. E mai puţin prusac. 

Ea păru să se gândească la propunere şi apoi se decise să fie 
mai puţin dură. 

— În regulă, Paul, dacă îmi spui Sally. 

— S-a făcut. 


Mayer se întinse să-şi ia servieta de pe pardoseală şi scoase 
listingurile cu datele pe care i le dăduse George Pace cu câteva 
ore mai devreme. 

— Haide să începem cu împrumuturile neachitate. Poftim. 
Cifrele sunt proaspăt ieşite din computer. 

Ea îi luă hârtiile din mână şi începu să le treacă repede în 
revistă. 

— Eşti, într-adevăr, împuternicit să-mi dai aceste date? 

Din întrebare şi după expresia feţei se vedea că era uimită. 

— Să ţi le arăt, nu să ţi le dau. 

— Destul de cinstit, spuse ea, continuând să întoarcă paginile. 
Aceste lucruri sunt de natură să prejudicieze BA, comentă ea, 
după ce ajunse la ultima pagină. Toată lumea crede că cifra este 
de două ori mai mare. 

— Ştim. Acum ştii şi tu. Şi în curând, sunt sigur, vor şti şi 
restul persoanelor curioase. 

— Dar cea de-a doua problemă? 

— Care? 

— Disponibilităţile contingente care creează probleme. 

— Să-ţi spun cinstit, nu ştiu, dar mă îndoiesc că e ceva de 
proporţii. lar dacă ar fi, ar afecta toate băncile centrale din 
Statele Unite. 

— De ce? 

— Pentru că toată lumea face acest lucru şi încă pe scară 
mare. 

— Cât de mare? 

— Să-ţi explic. Să luăm cele mai mari cincisprezece bănci din 
Statele Unite. Ele au, dau sau primesc câteva zeci de miliarde 
de active, ceea ce înseamnă aproximativ o mie de miliarde. 
Bine? La cât crezi că se ridică valoarea operaţiunilor 
neînregistrate în bilanţuri? 

— Mă dau bătută. 

— Tot o mie de miliarde. De fapt, chiar acum îmi dau seama 
că o cifră mai exactă ar fi o mie două sute de miliarde de dolari. 

— E înspăimântător de mult. 

Mayer ridică din umeri. 

— De ce procedează în acest fel? întrebă ea. 

— Ca să facă bani. Mai precis, ca să facă bani imediat. Ele 
primesc în avans dobânda la acele titluri. 

— Chiar dacă nu sunt lichidate de ani de zile? 


— Da, spuse Mayer. Ele prezintă interes pentru că, din 
moment ce nu sunt incluse în bilanţ, nu contează la calcularea 
necesarului minim de capital al băncii. Dacă ar figura în 
bilanţuri, băncile ar trebui să-şi ridice capitalul la multe miliarde. 
După cum ştii, capitalul e scump. 

Domnişoara Brown părea că îl urmăreşte, aşa că Mayer se 
hotărî să continue. 

— Mai este ceva care face ca acest gen de operaţiuni să fie 
atractiv. De obicei, aceste titluri se prezintă sub forma unor 
scrisori de credit standby. Tribunalele au hotărât ca în cazul în 
care banca dă faliment, chiar dacă ele nu apar în bilanţ, CADF 
este obligată să plătească compensaţii. 

— De ce? 

Mayer ridică din nou din umeri. 

— intrebam de ce se procedează aşa? spuse Sally Brown. 

— Pentru că, dacă aceste obligaţiuni, care nu sunt incluse în 
bilanţuri, n-ar fi garantate de CADF depunătorii, cel puţin cei 
avizaţi, ar putea să înceapă să se neliniştească. Din nefericire, în 
special în ultimii şase sau şapte ani, am asistat la sute de 
falimente ale unor bănci din Statele Unite. Totuşi, din fericire, cu 
excepţia unor mici instituţii filantropice din Ohio şi Maryland, 
protejate doar prin garanţii subvenţionate de stat, nicio bancă 
nu s-a confruntat cu situaţii ca acelea destul de des întâlnite în 
secolul al nouăsprezecelea şi până în 1933, când depunătorii 
năvăleau în masă la bănci şi îşi retrăgeau depunerile. Spun din 
1933, deoarece din acel moment, când a fost creată CADF, a 
intra în panică înseamnă a da dovadă de ignoranță. Această 
instituţie garantează toate obligaţiile, fie că sunt sau nu incluse 
în bilanţ. 

Sally Brown se gândi o clipă la cele spuse de Mayer. 

— Ştii, Paul, zise ea, adresându-i-se pentru prima dată cu 
numele mic, poţi să spui toate astea unor gospodine 
nepricepute, dintr-un orăşel de provincie, dar în Europa nu 
păcăleşti pe nimeni şi nici pe mine. 

— Cine încearcă să te păcălească? 

— Tu. Şi ca să-ţi arăt limpede ce cred, haide să analizăm ce-ai 
spus. Bine? Nu aşteptă însă să i se răspundă şi continuă: In 
primul rând, spune-mi dacă depozitele europene la Banca 
Americii sunt asigurate de CADF? Da sau nu? 


— Nu. Niciunul dintre depozitele de peste Ocean la vreun 
centru bancar din Statele Unite nu este acoperit, adică asigurat 
de CADF. De aceea niciuna dintre aceste bănci nu plăteşte 
niciun fel de prime de asigurare la aceste depozite. 

— De ce? 

— Pentru că depozitele de peste Ocean sunt instituţionale ca 
natură. Ele provin de la bănci, corporaţii, fonduri de pensii din 
Europa, cu alte cuvinte de la instituţii. Prin definiţie, ele sunt 
cuantificabile. Un milion nu este suma „oficială”, dar reprezintă 
unitatea normală când este vorba de depozite în eurodolari. 
Aceasta înseamnă că depozitele depăşesc cu mult limita de o 
sută de mii de dolari, adică suma maximă acoperită de CADF, şi 
aceasta e valabil atât pentru depozitele care provin din Europa, 
cât şi pentru cele care vin din Santa Rosa, California, să zicem... 

— Am înţeles. Următoarea întrebare. Ce procent din 
depozitele totale ale BA provin de peste Ocean, ceea ce 
înseamnă, cred, Europa şi Japonia în cea mai mare parte? 

— Nu pot să-ţi dau cifre în această privinţă pentru că nu le 
Cunosc. 

— Destul de corect. Haide să generalizăm, în acest caz. Să 
luăm cele mai mari bănci din Statele Unite - Banca Americii, 
Chase, Citibank, Security Pacific, în sfârşit, cunoşti lista. Luate 
împreună, cât la sută din depozitele lor totale provin de peste 
hotare? 

— Jumătate. 

Era pentru a doua oară când Sally nu-şi ascundea mirarea. 

— Atât de mult? 

— Da. 

— Şi recunoşti asta? 

— E o realitate. 

— Cine mai ştie acest lucru? 

— Comitetul Federal, CADF, Controlul Monedei, ca să numesc 
doar câteva instituţii. Dacă vrem să privim lucrurile din alt unghi 
de vedere, am putea să spunem că 99,9 din americani nu ştiu 
acest lucru. 

— In regulă, continuă doamna de la The Wall Street Journal. 
Acum, hai să zicem că s-ar şti. Ce s-ar întâmpla? 

— Bine, zise Mayer, deşi în ochii lui se vedea clar că devenise 
foarte prudent. 


— Ce s-ar întâmpla dacă ar fi vorba de o bancă americană, 
una cu adevărat mare. 

— De exemplu Banca Americii, adăugă sec Mayer. 

— Da, răspunse ea. 

— Ce ai face tu?replică el. 

— l-aş speria pe depunătorii europeni! zise ea. 

— Răspândind zvonul că banca are pierderi de două miliarde 
de dolari. 

— Exact. 

— Dar, de fapt, zvonurile trebuie să aibă substanţă dacă faci 
speculaţii în legătură cu ce ar urma să se întâmple cu adevărat. 

— De acord. Să spunem acum că aceste zvonuri despre 
pierderi de două miliarde de dolari se dovedesc a fi false. Că 
pierderea rezultată din împrumuturi neplătite se va cifra doar la 
un miliard de dolari. Ce se întâmplă însă dacă la aceste zvonuri 
cu privire la o pierdere de un miliard de dolari, rezultată din 
împrumuturi nerestituite, se adaugă zvonul că Venezuela, apoi 
Mexicul, apoi Brazilia au hotărât că nu mai vor să plătească 
dobânda la datoria lor. Nu pentru că ar exista vreo conspirație 
nemaipomenită, ci pentru simplul fapt că preţurile la tot ce 
exportă ele, de la banane la petrol, scad întruna, rezultatul fiind 
că veniturile lor în dolari nu sunt suficiente pentru a-şi plăti 
datoriile. Înseamnă că ar trebui să împrumute şi mai mulţi bani 
de la băncile americane pentru a-şi acoperi plăţile. Şi de ce? 
Doar pentru a permite băncilor americane să întreţină ficţiunea 
că toate împrumuturile Lumii a Treia din registrele lor sunt 
bune. Ce s-ar întâmpla dacă Venezuela ar ajunge la concluzia că 
este problema băncilor, nu a ei şi s-ar hotărî să nu plătească, 
anunțând acest lucru oficial şi deschis? Aceasta ar putea 
provoca o reacţie în lanţ în toate ţările situate la sud de frontiera 
SUA. Mă urmăreşti? întrebă ea după un timp. 

— Perfect, răspunse el. 

— Deci, ce s-ar întâmpla? 

— Guvernul nostru ar interveni, nu s-ar face retrageri masive, 
n-ar fi nicio panică. 

— Adevărat? Ţi-ai ţine banii la Banca Americii, dacă ai fi un 
depunător complet neasigurat aici, în Europa? Dacă ai fi nu 
numai neasigurat, dar n-ai dispune nici de influenţă pentru a 
aranja cu cei de la Washington să te includă sub umbrela CADF, 
chiar dacă din punct de vedere legal n-ar fi permis? 


Paul Mayer nu răspunse imediat. După un timp zise: 

— Eu ţi-am spus care e poziţia oficială. Dacă vrei să ştii 
părerea mea personală, dacă aş fi în situaţia asta, mi-aş retrage 
banii. Oricât de lipsită de logică ar părea poziţia mea, m-aş 
gândi în felul următor: de ce să-mi asum riscul, chiar şi de unu 
la un milion, dacă guvernul Statelor Unite ne lasă de căruţă pe 
noi, străinii; mi-aş retrage banii şi i-aş aduce acasă - adică la 
Londra, Tokio, Hong Kong sau Zurich. 

— Asta înseamnă că, dacă toţi de aici ar reacţiona aşa, 
jumătate din depozitele de la BA ar fi retrase. Şaizeci de 
miliarde de dolari. 

— Adevărat. 

— Eşti cu adevărat o figură, Paul Mayer, afirmă reportera. N- 
am întâlnit încă niciodată pe cineva implicat în instituţiile 
financiare guvernamentale americane care să-mi fi dat un 
asemenea răspuns. 

— Grozav. Dar nu uita că ne-am înţeles să nu fie consemnat 
ce ţi-am spus. Şi, înainte de a-mi pune alte întrebări ipotetice de 
genul celor pe care mi le-ai pus până acum, dă-mi voie să-ţi pun 
şi eu o întrebare. 

— E corect ce-mi ceri. 

— De ce ar face Venezuela, Brazilia sau Mexicul acest lucru? 
Asta ar echivala cu o sinucidere. Pentru că ele îşi dau seama 
perfect că, dacă nouă ne merge bine, le merge şi lor. Chiar şi 
Castro ştie acest lucru. 

— Poate da, poate nu, răspunse ea. Dă-mi voie acum să-ți; 
spun ceva. Confidenţial. 

— Te ascult. 

— Ai auzit vreodată de un anume señor Martinez din Caracas? 

— Sigur. Dar sunt doi: Jose şi fratele acestuia, dar am uitat 
cum îl cheamă. 

— Roberto. 

— Exact. Este ministru al petrolului. Şi ce-i cu asta? 

— umblă prin Zurich. 

— De unde au pornit zvonurile. 

— Ca să fiu cinstită, zvonurile au început înainte ca señor 
Martinez să fi sosit. Dar de atunci s-au intensificat. 

— Mulţumesc pentru informaţie. 

— Pentru puțin. Următoarea ştire, de asemenea, 
confidențială: un anume tovarăş Dolghih, membru al Biroului 


Politic al PCUS sau, cel puţin, membru de partid, s-a aflat la 
Zurich în aceeaşi zi cu señor Martinez şi, de fapt, au luat masa 
împreună la o bancă alaltăieri. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ei bine, crezi că e doar o simplă coincidenţă? 

Pentru prima dată Paul Mayer râse. Avea un râs frumos. 

— Sally Brown, spuse el, mă tem că mergi prea departe cu 
presupunerile. Vorbim despre bănci şi bancheri, împrumuturi şi 
bilanţuri. Acesta nu este un subiect pentru autorii de romane de 
spionaj ca le Carré sau Freddy Forsyth, oricât de mult mi-ar 
plăcea amândoi. Lasă-i în pace pe venezueleni, pe ruşi şi poate 
chiar pe elveţieni. Cred, de fapt, mi-e teamă că ceea ce se 
întâmplă în ultimele şapte sau zece zile are o explicaţie foarte 
simplă, şi cred, de asemenea, că şi tu îţi dai seama de acest 
lucru. Cineva pune la cale o preluare sau cel puţin o fuziune, în 
cârdăşie cu o persoană din consiliul de administraţie al BA. 
Răspândind aceste zvonuri, ei caută să reducă valoarea 
acţiunilor băncii şi între timp încep să acumuleze acţiuni. 

Sally Brown păru uluită. 

— Ştii cine poate fi? continuă Mayer. 

— Lasă-mă să mă gândesc, răspunse ea. 

— În timpul prânzului? întrebă el. Pregătesc aici o friptură de 
vită nemaipomenită. 

— Mi-ar plăcea. Dar, mai întâi, unde este toaleta pentru 
doamne? 

O privi în timp ce se îndepărta, lucru pe care-l făcură şi ceilalţi 
bărbaţi din bar. Plăti nota şi apoi se duse la şeful de sală să 
aranjeze pentru o masă. Voia una pe terasă, în spate, unde, îşi 
făcuse el socoteala, puteau sta unul lângă altul, putând să vadă 
întreaga sală. Când Sally Brown se întoarse, şeful de sală, care-l 
ţinea minte pe Mayer şi bancnota de cinci lire pe care i-o 
strecura de fiecare dată, se ocupă personal de masa lor. Sally fu 
puţin surprinsă că el aranjase să şadă unul lângă celălalt, dar nu 
protestă. 

— Drăguţ, comentă ea, în timp ce se aşeza pe canapeaua 
tapiţată în roşu. N-am fost niciodată aici, până acum. 

— Vin mai des oameni de afaceri americani şi tipi din Orientul 
Mijlociu. 

Ca pentru a-i susţine afirmaţia, şeful de sală apăru din nou, de 
data asta conducând o femeie cu ten măsliniu, uluitoare, cu un 


trup minunat, probabil o imigrantă iraniană foarte bogată, se 
gândi Mayer, judecând după ţinuta maiestuoasă şi eleganța 
hainelor foarte scumpe. Tipul cu care era, cu un cap mai mic şi 
cam onctuos, era atât de copleșit de prezenţa ei, încât îţi trezea 
mila. În cele din urmă, fură conduşi la o masă aşezată în dreapta 
celei a lui Mayer. În clipa în care exotica pereche se aşeză lângă 
cei doi americani de pe bancheta tapiţată în roşu, de pe terasă, 
parfumul ei se simţi foarte puternic în aer. 

— Îmi dau seama la ce te gândeşti, îi spuse Sally Brown în 
şoaptă lui Mayer. Vrei să schimbăm locurile? 

— Câtuşi de puţin. Am auzit că după ce trec de treizeci de ani 
se îngraşă. 

— În cazul ăsta tipul mic de statură de lângă ea a avut noroc. 
Are peste treizeci de ani, dar arată absolut nemaipomenit. Deşi 
trebuie să spun că e puțin cam saftig. 

— Prefer actuala companie, dacă-mi permiţi să mă exprim 
aşa. 

— Îţi permit. Cât de des vrei, Paul Mayer. Apoi adăugă: Haide 
să mai luăm un Manhattan. 

— Mi-ai citit gândul, răspunse Mayer, făcându-i semn unui 
chelner. 

— Vezi, ăsta-i avantajul cu reporterele americane, zise ea 
apoi. Poate că nu suntem saftig, dar cel puţin ştim să bem. 
Învăţăm la colegiu. 

— Care e în cazul tău? 

— Duke. 

— Mi-am închipuit, răspunse Mayer. 

— După ce? 

— Pentru că ai, cum spuneţi voi americanii, clasă. Clasa 
sudului. 

— Mulţumesc din nou, dragă domnule. Dar de ce spui „voi 
americanii”? Nu eşti american? 

— Sunt acum, dar am crescut în Elveţia. Acolo „clasă” 
înseamnă altceva. Eşti învăţat să fii tot timpul rigid, reticent, 
prudent. Ţi se spune că nu trebuie să te aştepţi la prea multă 
distracţie în viaţă, ceea ce nu cred că se întâmplă cu voi, 
americanii. 

— Bietul băiat! 

Mayer se pregătea să protesteze. 

— Nu te distrezi acum? întrebă ea. 


— Bineînţeles, zise Mayer, surprins să se audă dând acest 
răspuns. 

Sosise al doilea rând de cocteiluri Manhattan. La masa de 
alături fuse adus un ceainic cu ceai la gheaţă. 

— Pentru prânzul nostru, Paul, spuse acum Sally Brown, 
ciocnind paharul de al lui. 

Veni chelnerul să ia comanda. Amândoi luară friptură de vită. 
Mayer comandă, de asemenea, o sticlă de vin alb de Burgundia. 

— Ce naiba, am putea să ne stricăm şi restul după-amiezii, 
dar înainte de a o face, aş putea să revin pentru câteva minute 
la o mică chestiune de serviciu? 

— Bineînţeles. 

— Cum te împaci cu George Pace de la Banca Americii? 

El îi povesti. Amănunţit. Şi în timp ce el vorbea, niciuna din 
cele două persoane din Orientul Mijlociu de la masa vecină nu 
scoase o vorbă. lranienei îi căzu şervetul de două ori şi de 
fiecare dată şi-l recupera singură, expunându-şi o bună parte 
din bustul generos. Păru chiar că-şi schimbă poziţia pe 
banchetă, apropiindu-se de Paul Mayer. El simţi apropierea şi nu 
se putu împiedica să nu arunce o privire sânilor. Dacă nu s-ar fi 
simţit atras în egală măsură de frumuseţea americană din 
stânga lui, ar fi fost tentat să-şi examineze şi mai atent pe 
femeia din lran. Sally Brown observase, bineînţeles, ce se 
întâmplă. 

— Cred că inima doamnei de la masa vecină este cuprinsă de 
o mică pasiune. Ghiceşti cine pare să fie subiectul dorinţei ei 
orientale? 

— Dacă ai fi cu un tip onctuos ca ăsta, ţi-ar scăpa şi ţie 
şervetul tot timpul. 

— Touché. 

— Acum, spune-mi cine se zvoneşte că ar trage foloase de pe 
urma a ce se întâmplă cu Banca Americii? Karl Miller? 

Era pentru a treia oară în decursul acelei după-amieze când 
Sally rămânea perplexă. 

— De unde naiba ai ştiut? 

— N-am ştiut. 

— Ticălosule. 

— Acum, că mi-ai spus, spune-mi şi cine ţi-a spus. 

— Ştii că nu pot să-ţi dezvălui sursa, răspunse ea. Apoi zise: 
Bine, o să-ţi spun. După ce am urmărit zvonurile care 


începuseră să circule în Europa despre Banca Americii, am rugat 
câteva persoane de la Journal din New York să facă nişte 
săpături. Ei au venit cu povestea cu Miller. 

— În ce măsură te poţi bizui pe ei de obicei? 

— Răspunsul ar fi că sunt întotdeauna puţin sceptică. Din 
motive evidente, jumătate din oamenii de pe Wall Street 
încearcă întotdeauna să lanseze zvonuri cu ajutorul nostru. 

— Banca Americii este mare chiar şi pentru Miller. Prea mare, 
după părerea mea. l-ar trebui cel puţin şase miliarde, poate 
şapte. De unde o să facă el rost de atâţia bani? 

— New York-ul are un răspuns şi la această întrebare. 

— Cine? 

— „Ei” spun că Miller se bucură de ajutorul băncii Drexel 
Burnham Lambert care face speculaţii la bursă cu obligaţiuni cu 
risc mare. 

Consternarea care apăru pe faţa lui Paul Mayer la auzul 
ultimelor cuvinte rostite de Sally Brown era mai mult decât 
grăitoare. 

— Îţi poţi imagina ce reacţie ar provoca asta în Europa? zise 
el. A doua mare bancă a Americii să fie preluată de un hoţ 
notoriu, care face speculaţii la sânge cu active, şi totul să fie 
finanţat cu obligaţiuni cu risc mare în valoare de şase miliarde 
de dolari! Sfinte Sisoe! g 

— N-ar fi bine deloc, spuse Sally. Inseamnă că ajungem de 
unde am plecat. 

— Ce vrei să spui? 

— La discuția noastră de mai înainte, în legătură cu 
modalităţile de a-i speria pe deponenţii europeni. 

Mayer preferă să nu facă niciun comentariu. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş verifica şi m-ai anunţa şi pe mine, 
adăugă ea după ce se gândi puţin. 

— Cum? 

— Suni la Drexel Burnham. 

— Nu cunosc pe nimeni acolo. FMI nu se ocupă cu astfel de 
operațiuni. 

— Poate, dar Banca Americii trebuie că face afaceri cu ei tot 
timpul. Pune-l pe prietenul tău George Pace să-i sune. 

— Bună idee. Multumesc. 

— N-ai de ce. 


Când veni nota de plată, o înşfăcă ea. Urmă o mică luptă în 
timpul căreia Paul Mayer o atinse pentru prima dată. Învinse 
însă ea. 

— Trebuie să mă laşi să-mi iau revanşa altă dată, spuse el 
destul de neconvingător, în timp ce chelnerul pleca cu cartea ei 
de credit Platinum. 

— Cu plăcere, replică ea întinzându-se să-i atingă mâna. 

Când ieşiră din hotel, burniţa care ţinuse toată dimineaţa se 
oprise şi se zărea chiar o rază slabă de soare. Portarul, îmbrăcat 
în costumul soldaţilor călare din garda regală engleză, făcu 
semn unui taxi. 

— Pot să te las undeva? întrebă Mayer. Mergem cam în 
aceeaşi direcţie. Eu stau la Savoy. 

— Trebuie să mă duc la Harrods mai întâi. Vreau să iau nişte 
cotlete de la raionul lor de carne, care e nemaipomenit. 

— Te însoțesc. Nu e departe de aici. 

Ea ezită, apoi acceptă. 

Taxiul care trăsese la scară nu venise degeaba. Cele două 
persoane din Orientul Apropiat apărură chiar imediat după Paul 
Mayer şi Sally Brown. În taxi se sui doar femeia. Bărbatul îi dădu 
un bacşiş portarului şi rămase pe loc uitându-se la ceas, ca şi 
cum se întreba cum să-şi omoare timpul până la următoarea 
întâlnire. Deoarece taxiul în care se afla partenera lui de masă 
dispăruse, dând colţul, dădu impresia că se hotărâse să 
hoinărească puţin pe Knightsbridge. Rămase în urma celor doi 
americani la câţiva zeci de metri. 


Când Mayer reveni la Savoy, după ce o lăsase pe Sally Brown 
la biroul din Londra al ziarului, sună imediat la sediul principal 
din Londra al Băncii Americii şi după puţin timp obţinu legătura 
cu George Pace. După ce îi povesti ce era mai important din 
conversaţia avută în timpul mesei, îi spuse ce-i sugerase Sally 
Brown. Se dovedi că aceasta avusese dreptate. BA făcea multe 
afaceri cu Drexel Burnham, iar George Pace îl cunoştea destul 
de bine pe preşedintele firmei. Pace spuse că primul lucru pe 
care-l va face a doua zi de dimineaţă va fi să-l sune pe acesta. 

— În locul tău l-aş suna acum, spuse Mayer. 

— De ce? 


— Aş putea să iau legătura cu doamna de la ziar în după- 
amiaza asta, înainte ca ea să-şi scrie articolul. Dacă sunt ştiri 
proaste, aş prefera să fim noi cei care i le dăm. 

— La New York este ora opt seara, spuse Pace. Apoi adăugă: 
Ai dreptate, ca de obicei, Paul. O să-l caut. Nu pleca nicăieri 
timp de o oră. 

Pace îl sună trei sferturi de oră mai târziu. 

— L-am găsit acasă la Greenwich. Mi-a dat toate asigurările că 
Drexel Burnham nu este amestecată cu Miller şi nici cu altcineva 
în finanţarea vreunei oferte de preluare a băncii. 

— Crezi? 

— Cred. 

— Vreau să te mai întreb ceva. Ai vreo problemă cu scrisorile 
de credit standby? 

— Cincizeci de milioane. 

— Doar atât? 

— Da. 

— Te cred. 

Când Paul Mayer o sună pe Sally Brown crezu şi ea. 

— Ceea ce înseamnă că sunt doar zvonuri, dar nu ştim care 
este sursa lor, spuse ea. 

— Nicio sursă şi, după cum sper că am fost în stare să 
demonstrez, nicio bază, răspunse Mayer. 

— De acord. 

— Articolul tău o să reflecte aspectul ăsta? 

— Sigur, dacă o să-l publice. 

— Şi dacă sunt de acord, când se va întâmpla? 

— Mâine-dimineaţă. 

— Mulţumesc. Poftă bună la cotlete. 

Nu fusese invitat să guste şi el, ceea ce îl deranjase destul de 
mult. 

Mayer se hotărî să facă nişte speculaţii în legătură cu articolul 
care avea să apară în The Wall Street Journal. Dacă era publicat, 
îl prelua Financial Times, care apărea la Londra, şi rezultatul clar 
ar fi fost liniştirea apelor europene, ceea ce de fapt urmăreau 
atât el, cât şi George Pace. Aşa că nu mai avea rost să facă un 
tur pe la băncile europene. Dacă ar fi trecut pe la bănci, de abia 
că ar fi dat naştere la bănuieli. O să plece de dimineaţă cu 
avionul la Washington şi, aşa cum plănuise, îi va raporta lui Bob 
Reston în timpul weekendului. Avea cifrele din computer ca să 


liniştească şi apele de acolo. Rezultatul final va fi că el îşi 
îndeplinise misiunea inițială pentru Comitetul Rezervelor 
Federale într-un timp record. 

Rămăseseră fără răspuns două întrebări care-l sâcâiau: Cine 
punea în circulaţie zvonurile şi de ce? 


A doua zi de dimineaţă se apropie, mai mult decât sperase de 
răspunsul la întrebarea „cine”. 

Fu printre ultimii pasageri care se urcară la bordul avionului 
Pan Am 747 cu destinaţia Washington. Avea locul 6 a, la clasa 
întâi. Primul lucru pe care-l făcu în clipa în clipa în care se aşeză 
fu să înceapă să răsfoiască cu frenezie ediţia pentru Europa a 
ziarului The Wall Street Journal pe care-l cumpărase în grabă de 
la un chioşc de la aeroport. 

Articolul era pe pagina a treia, coloana a doua de sus. 

Era perfect! ÎI citi şi a doua, şi a treia oară ca să fie sigur. Era 
fără cusur. Sally Brown reuşise! 

Avionul 747 părăsise deja locul de îmbarcare a pasagerilor şi 
se îndrepta spre pista numărul doi a aeroportului Heathrow, 
înainte ca Mayer să-l observe pe ultimul pasager care se suise la 
bord, o femeie care se aşezase lângă el pe locul 6 b şi care 
rămăsese ascunsă în spatele ediţiei de dimineaţă a ziarului 
Herald Tribune. 

Era o femeie frumoasă, cu un ten măsliniu oriental, bine 
înzestrată de la natură. 


Partea a doua 


7 


În timp ce avionul în care se afla Paul Mayer se găsea 
deasupra Oceanului Atlantic, la Moscova trecuse de mult ora 
prânzului. Vladimir Dolghih se afla în localul său favorit, unde 
lua masa, şi era deja la al doilea pahar de votcă. 

Într-un oraş cunoscut pentru barurile lui murdare, unde 
oamenii trebuie să stea la mese mici, care le ajung până la 
piept, şi să calce în băltoace de băutură amestecate cu 
firimituri, şi restaurantele lui la fel de murdare, mirosind veşnic 
a varză, unde nişte chelneri posaci cu şorţuri murdare servesc o 
mâncare fără gust, cafe-barul Yama, amplasat pe strada 
Puşkinskaia, în imediata apropiere a Teatrului Balşoi şi la mică 
distanţă de Ministerul Industriei şi Comerţului, unde lucra 
Dolghih, făcea notă aparte şi ieşea în evidenţă ca o oază în 
deşertul Gobi. 

Localul este situat în subsolul unei clădiri vechi care 
adăpostise statul-major al mareşalului francez Murat în 1812, 
când trupele lui Napoleon ocupaseră Moscova. Dacă cobori 
treptele din strada Puşkinskaia, te trezeşti într-o serie de 
încăperi mici, intime care dau una în alta, renovate cu gust. 
După ce caută în van săptămâni întregi un loc civilizat unde să 
mănânce şi să bea, occidentalii care descoperă Yama îşi petrec 
aici în mod invariabil restul zilei sau noaptea, refugiindu-se ca 
într-un liman în acest local moscovit ce seamănă cu puburile 
londoneze sau cu braseriile din Paris, oraşe pe care acum 
regretă amarnic că le-au părăsit. Pentru oamenii mai civilizaţi, 
veniţi din Europa de răsărit, Yama seamănă cu vechile bodegi 
amenajate în pivnițe, pe care le găseşti în vechile oraşe baltice 
Riga şi Vilnius sau mai jos, spre sud, la Budapesta. 

Vladimir Dolghih lua masa de prânz acolo de trei ori pe 
săptămână. Era un loc unde, având în faţă un pahar de votcă, 
putea sau să mediteze la lucruri din trecut, sau să pună la cale 
cu prietenii lui de la minister planuri de viitor. În calitate de 
membru supleant al Biroului Politic, putea şi cerea să se bucure 
de intimitate şi de anumite privilegii la Yama. Masa din fund era 
întotdeauna reţinută pentru el; sticla cu votcă Stolicinaia era 
întotdeauna ţinută la frigider, întotdeauna plină şi întotdeauna 
disponibilă. În afară de faptul că se bucura de privilegii, Dolghih 
era şi respectat, deoarece, spre deosebire de mulţi dintre colegii 
lui care făceau parte din elita la putere care conducea URSS, nu 


apăruse niciodată într-o limuzină şi nici în compania vreunuia de 
la KGB. 

În afară de asta, Dolghih era un bărbat plăcut. Era scund de 
statură şi bine legat, iar părul îi era veşnic zbârlit. Se îmbrăca 
mai degrabă neglijent şi, după ce dădea pe gât câteva pahare, 
spunea glume scârboase, de multe ori chiar obscene. O dată pe 
lună - întotdeauna vinerea după-amiază, se întâlnea aici cu o 
fată foarte drăguță, deşi cam durdulie. O persoană dintre 
obişnuiţii localului pretindea că fata lucra la serviciul de 
dactilografie de la Kremlin. Se presupunea că, după câteva 
rânduri de băutură, Dolghih o ducea în apartamentul lui şi 
făceau amor pe rupte. Nimeni de la Yama nu-l blama pentru 
asta. Dimpotrivă, aceasta dovedea că era un Mensch. 

În această zi, era vineri 9 decembrie 1988, iar Dolghih nu 
prea se simţea un Mensch. Era singur şi, pe deasupra, îngrijorat. 
Procesul lui de gândire trecea repede de la eşec la planuri. 

Eşecul era în legătură cu raportul scris prezentat şefului său, 
Nikolai Riîjkov, imediat ce se întorsese la Moscova de la Zurich. 
Rîjkov, prim-ministrul şi conducătorul economic al Uniunii 
Sovietice, prieten cu secretarul general Gorbaciov, nu înghiţea 
nici proştii şi nici greşelile. Oare din cauza raportului, el, 
Dolghih, o să treacă drept prost? Oare interpretase corect ceea 
ce propusese ministrul de finanţe al Venezuelei să se facă? ŞI 
dacă da, avea să fie luat în serios? Dacă răspunsul la această 
ultimă întrebare avea să fie afirmativ, se ridica totuşi o altă 
întrebare: de ce ţinuseră cu tot dinadinsul ei - venezueleanul şi 
bancherul elveţian - să le spună lor, sovieticilor? 

Planurile erau legate de ceea ce intenţiona să-i sugereze lui 
Rîjkov în cadrul întâlnirii de la ora două pe care o stabilise şeful 
său. Dacă ar fi fost vorba doar de venezuelean, n-ar fi fost greu 
de făcut o sugestie, adică să-l ignore. Nu era decât un nebun din 
America Latină. Dar adevărul era că, dacă ar fi fost vorba doar 
de venezuelean, era puţin probabil că Rijkov şi şeful acestuia, 
Gorbaciov, l-ar fi trimis la Zurich. 

Amestecul Elveţiei, în special al Băncii Naţionale a acestei 
tări, înclinase balanţa, deoarece era aceeaşi bancă din Zurich 
care în 1984 făcuse aranjamente pentru un împrumut consorţial 
în franci elveţieni pentru Uniunea Sovietică. Fusese prima 
finanţare importantă obţinută de ruşi de la elveţieni după 
revoluţie. În următorii patru ani, banca respectivă devenise una 


dintre principalele lor bănci din Vest furnizându-le direct sau 
indirect peste cinci miliarde de dolari. O bună parte din aceste 
fonduri fusese folosită pentru achiziţionarea de utilaj petrolier 
foarte necesar dacă Uniunea Sovietică voia să fie în stare să 
pună în valoare noi surse de energie de care avea mare nevoie. 

Când la ministerul lor parvenise invitaţia din partea Băncii 
Naţionale a Elveţiei, se spusese că problemele care vor fi 
discutate se vor referi atât la aur, cât şi la petrol. Elveţienii ştiau 
că, atunci când era vorba de aceste două mărfuri, erau în joc 
interesele vitale ale Uniunii Sovietice, deoarece acestea, în 
special exporturile de petrol în Occident făceau ca Uniunea 
Sovietică să fie un debitor de încredere. Elveţienii nu spuseseră 
acest lucru în mod direct, dar conotaţiile erau clare, deoarece 
Banca Naţională a Elveţiei, la fel ca toate băncile din această 
ţară, cerea garanţii. Când era vorba de credite negarantate, 
buna-credinţă şi credibilitatea de care se bucura un stat nu erau 
suficiente. Băncile voiau să ştie dacă ţara respectivă avea 
capacitatea de a face încasări suficiente în valută forte pentru a 
restitui împrumutul acordat de ele, pentru a restitui integral, la 
termen, cu dobândă şi în franci elveţieni astfel de împrumuturi. 
Dacă se întâmpla ceva cu garanţiile, ruşii nu mai vedeau niciun 
ban. Era un cerc vicios: dacă se întâmpla ceva cu încasările din 
petrol ale Uniunii Sovietice, nu mai primea credite în valută 
forte; dacă nu erau credite, nu avea utilaj petrolier nou; dacă n- 
avea utilaj de foraj nou, nu putea să găsească noi terenuri 
petrolifere şi, având în vedere că cele vechi erau pe punctul de 
a se epuiza, Uniunea Sovietică avea să câştige tot mai puţin din 
exporturile ei de petrol, iar nivelul de trai avea să continue să 
stagneze... asta în cel mai bun caz. 

Deci Rijkov îl trimisese pe Dolghih la Zurich „să se înţeleagă 
cu elveţienii”. 

Şeful lui îi spusese că nu-l trimiteau pentru că i-ar fi interesat 
venezueleanul sau ce ar fi putut să propună acesta. 

Părerea lui Rijkov despre venezueleni fusese clară: „Sunt 
nişte ticăloşi de capitalişti lacomi, lipsiţi de principii, care 
acţionează de conivenţă şi care, când e vorba de profit, 
trădează pe oricine”, spusese el. 

Poate. Dar îţi puteai permite să-i ignori pe venezueleni după 
cele auzite de el la Zurich. Dacă ar fi putut să fie luat în serios - 
ajungea din nou la această întrebare - propunerile lui ar fi 


afectat în mod sigur şi esenţial preţul viitor atât al petrolului, cât 
şi al aurului. Era vorba însă de ceva şi mai important, mult mai 
important. Dacă vreunul dintre planurile venezuelene ar fi fost 
pus în aplicare, ar fi putut să schimbe, iar după părerea lui 
Dolghih ar fi schimbat, inevitabil, poziţia globală a Uniunii 
Sovietice: 

— în rău, dacă ar fi fost pusă în aplicare varianta întâi; 

— în bine, de fapt extrem de bine, dacă Venezuela, apoi 
Mexicul, Brazilia şi restul ţărilor ar fi fost în favoarea alternativei 
a doua. 

Tocmai acest lucru îl spusese în raportul prezentat lui Nikolai 
Rijkov. Ceea ce-l sâcâia totuşi pe Vladimir Dolghih, în timp ce îşi 
termina a doua votcă, era următoarea întrebare: dacă tot ce 
spusese venezueleanul se dovedea a fi doar flecăreala unui 
psihopat, nu se ducea naibii şansa de a deveni membru al 
Biroului Politic? Sau chiar mai rău? 

Se uită la ceasul său Rolex - directorul de la Vnestorgbank din 
Zurich, care-l condusese cu maşina, insistase să-l ia ca amintire 
- şi se hotări să mai bea un pahar de votcă să-i ţină la drum. 


* 


La ora două fix, Vladimir Dolghih intră în anticamera 
cabinetului prim-ministrului, Nikolai Rîjkov. Fiind persoana ce 
răspundea de trei sectoare cheie ale economiei sovietice - 
energia, mineritul şi metalurgia - Dolghih venea des în birourile 
lui Riîjkov din clădirea cenuşie de pe Novaia Ploşciadi. In pofida 
poziţiei pe care o deţinea, adeseori era lăsat totuşi să aştepte... 
uneori ore întregi. 

Acest lucru nu se întâmplă azi, vineri 9 decembrie 1988. 

De fapt, nici nu intrase bine, că Rijkov ieşi ca o fantomă din 
biroul lui. Era un bărbat vânos de vreo cincizeci şi cinci de ani, 
un tip serios, care semăna mult cu Andropov, dar ceva mai 
tânăr. Era un om plin de neastâmpăr intelectual. Ura oamenii 
care tărăgănau lucrurile şi, ca şi cum voia să dea exemplu, avea 
tendinţa să vorbească în propoziţii scurte. 

— Nu te dezbrăca de palton, Vladimir, îi porunci el. Am afară o 
maşină. Ne aşteaptă Mihail Gorbaciov în biroul lui la ora două şi 
un sfert. 


La început, Dolghih îi mulţumi lui Dumnezeu că băuse cele 
două pahare de votcă. Apoi îi mulţumi din nou lui Dumnezeu că 
votca nu avea miros, deoarece Mihail Gorbaciov condamna cu 
asprime consumul de alcool. In timp ce Rijkov era ajutat de unul 
dintre secretarii lui să-şi pună paltonul, Dolghih îl întrebă: 

— A văzut raportul meu? 

— Nu. Haide să mergem. 

Dolghih, care-şi cunoştea şeful, hotărî să nu mai întrebe 
nimic. 

Există două căi principale de acces la Kremlin. O intrare 
pentru turişti prin Poarta Troiţkaia, la care se ajunge prin 
bulevardul Karl Marx şi unde, cu toate că sunt militari înarmaţi 
la poartă, ei caută să nu se arate. Motivul acestei atitudini este 
că această parte a Kremlinului este rezervată turiştilor şi este 
complet separată de restul uriaşei clădiri. Când, după ce 
străbate pe jos grădini splendid îngrijite, un vizitator intră în 
complexul de clădiri şi i se cere să-şi scoată pantofii, întregul 
spaţiu capătă pitorescul neaşteptat al unei lumi de altădată, 
deoarece umblă în ciorapi sau în papuci din pâslă cafenie, puşi 
la dispoziţie, prin încăperi care adăpostesc comori ale țarilor din 
trecut. Se amestecă printre bătrâni, mame tinere, copii, nemți 
bogaţi, ţărani sovietici în cele mai bune haine ale lor, toţi în 
ciorapi sau încălţaţi cu aceiaşi papuci groşi din pâslă cafenie. Pe 
măsură ce vizitatorul străbate încăperile care odinioară 
adăposteau curtea împărătesei Ecaterina cea Mare, acestei 
senzaţii de pitoresc i se adaugă, în scurt timp, constatarea că 
Moscova, capitala poporului rus, este bogată din punct de 
vedere istoric şi cultural. Vizitatorul nu poate să nu fie 
impresionat de mulţimea de limbi pe care le aude în jurul său, 
nu numai numeroasele limbi din provinciile asiatice care sunt 
„state socialiste” ale Uniunii Sovietice, dar şi chineza, spaniola, 
engleza şi zulu. În 1988, pentru o mare parte a popoarelor lumii, 
Kremlinul era un fel de Mecca. 

Acest aflux nu se datorează pitorescului sau trecutului 
Kremlinului. Forţa care atrage o mulţime atât de diversă spre 
inima Moscovei este puterea, puterea absolută care se găseşte 
în cealaltă parte a Kremlinului, izolată de cea dintâi şi la care se 
poate ajunge doar prin Poarta Spasskaia, care dă în Piaţa Roşie. 
La această intrare, militarii sovietici sunt în dreptul lor şi îşi fac 
simțită prezenţa. In piaţă nu este permisă circulaţia pietonilor şi 


au acces doar maşini militare şi limuzine negre de genul celei 
care îi aduse pe Nikolai Rîjkov şi Vladimir Dolghih în acea după- 
amiază de iarnă a lunii decembrie 1988. Vântul începuse să 
spulbere din nou fulgii de zăpadă, dar niciunul din cei doi bărbaţi 
nu observă. Amândoi erau adânciţi în gânduri în momentul în 
care ajunseră la intrarea în Kremlin. 

Gărzile, îmbrăcate în mantale groase cenuşii, cu petliţele şi 
epoleţii albaştri ai trupelor de elită ale Kremlinului, primiseră în 
mod evident instrucţiuni de la superiori, deoarece limuzinei 
Ceaika în care se aflau i se făcu semn cu mâna să treacă chiar 
înainte ca aceasta să fi oprit complet. 

Partea „lucrativă” a Kremlinului este un amestec bizar de 
vechi şi modern. Sala congreselor, toată numai din sticlă şi oţel, 
contrastează puternic cu clădirea de alături, în care se află 
cabinetul lui Gorbaciov, una dintre cele mai vechi şi mai bogat 
ornamentate clădiri din incintă. Lenin şi Stalin, Hruşciov şi 
Brejnev, Andropov şi Cernenko - toţi conduseseră Uniunea 
Sovietică din acelaşi complex de birouri situat la etajul al treilea. 

Stilul de conducere foarte modern al lui Gorbaciov - despre 
care mulţi spuseseră că seamănă mai mult cu cel al unui avocat 
din Wall Street decât cu cel al unui autocrat slav - contrasta, de 
asemenea, deosebit de puternic cu obiectele de artă datând din 
secolul al şaptesprezecelea care împodobeau anticamera 
biroului său particular. Cei doi vizitatori fură întâmpinați de unul 
dintre secretarii lui şi conduşi imediat în încăperea respectivă, o 
cameră tapetată cu mătase bleu. Pe peretele din spatele 
biroului preşedintelui atârna portretul lui Marx şi Lenin. 
Gorbaciov, impecabil îmbrăcat într-un costum cu dungi subţiri, 
albastru, cravată cu dungi în diagonală şi cămaşă albă, ieşi din 
spatele biroului şi dădu mâna mai întâi cu Rijkov, apoi cu 
Dolghih. Le făcu semn cu capul să se aşeze alături de el în faţa 
unei măsuţe joase ce se afla în mijlocul încăperii uriaşe. 

— Tovarăşul Rijkov mi-a spus despre călătoria ta la Zurich, 
Vladimir, îi spuse el lui Dolghih. Te rog, spune cât mai pe scurt 
posibil ce s-a întâmplat acolo... 

Cei doi vizitatori ascultau cu foarte mare atenţie, deoarece 
Gorbaciov avea obiceiul să vorbească cu o voce joasă, blândă, 
aproape în şoaptă. 

— O să încerc, Mihail. 


La prima vedere relaţiile dintre membrii Biroului Politic păreau 
lipsite de formalism, toţi, inclusiv actualul primus inter pares 
secretar-general Gorbaciov, adresându-se unul altuia cu numele 
de botez. 

Dolghih scoase un teanc de note din servietă. 

— Lasă notele, îi porunci Gorbaciov, trecând pe neaşteptate 
de la şoaptă la un ton tăios, aspru. 

Dolghih le puse la loc. 

— Săptămâna aceasta, marţi, m-am întâlnit, începu el, cu 
ministrul petrolului din Venezuela. Ne-am întâlnit la sediul din 
Zurich al Băncii Naţionale a Elveţiei. Invitaţia a venit din partea 
directorului băncii, Ulrich Huber. 

Venezueleanul se numeşte Roberto Martinez. El a arătat că 
situaţia financiară a ţării sale a devenit imposibilă. Venitul lor în 
valută forte provine aproape exclusiv din exportul de petrol. 
Fără acest venit, nu mai pot plăti importurile de care populaţia 
are nevoie. În plus, la ora actuală, ei datorează patruzeci şi cinci 
de miliarde de dolari americanilor, iar aceştia le cer să plătească 
în primul rând dobânda la datorie. 

— Asta ştiu. Treci la fondul problemei, spuse Gorbaciov. 

— Fondul este că ei propun acum să se facă rapid ceva în 
această privinţă. 

— Şi care este „această privinţă”? întrebă Gorbaciov. Preţul 
petrolului sau datoria faţă de americani? 

— Amândouă, răspunse Dolghih. 

— Zi mai departe, îl îndemnă Gorbaciov. 

— În ce priveşte petrolul, ei şi Mexicul, în consorţiu, propun să 
se facă unul din următoarele două lucruri: sau să producă la 
întreaga capacitate pentru a obţine repede venituri cât mai 
mari, indiferent de ce se întâmplă cu preţul petrolului... 

— Ceea ce înseamnă sfârşitul OPEC, interveni Rijkov, şi 
probabil un preţ mic între şase şi opt dolari barilul faţă de 
şaisprezece dolari şi cincizeci de cenți cât costă în prezent. 

— Sau, continuă Dolghih, să încerce să şantajeze Statele 
Unite pentru ca acestea să stabilească un preţ fix la petrol de 
minimum douăzeci de dolari barilul, menţinând producţia la 
nivelul actual. 

— Cum ar putea să facă Statele Unite acest lucru? 

— Contractând sute de milioane de barili pentru rezerva lor 
strategică la acest preţ de douăzeci de dolari barilul. Cadrul 


juridic pentru crearea acestei rezerve există de mulţi ani şi, 
potrivit venezueleanului, rezerva este completată doar pe 
jumătate. Ar fi deci nevoie doar de o acţiune din partea 
executivului, respectiv a preşedintelui, ca Statele Unite să 
reîncepă să cumpere petrol pe scară foarte largă. 

Gorbaciov chibzui o clipă. 

— Ar merge? întrebă el. 

— Probabil. Americanii au întreprins acţiuni similare în trecut. 
Guvernul lor a acumulat uneori cantităţi uriaşe de argint, zinc 
sau cupru pentru a menţine preţul la un anumit nivel şi a-i linişti 
pe producătorii interni. Şi a mers. Cumpărând, de pildă, două 
miliarde de uncii de argint, guvernul american a menţinut preţul 
argintului timp de zeci de ani la un dolar şi douăzeci de cenți 
uncia, în pofida faptului că pe plan mondial exista o 
supraproducţie în acest domeniu. 

— Pentru a-i linişti pe alegători, s-a spus că acest stoc era 
necesar în cazul în care SUA s-ar fi aflat în pericol, adăugă 
Riîjkov. 

Gorbaciov părea sceptic. 

— Asta ar fi putut să meargă în anii 1950 în cazul argintului, 
dar noi vorbim de anul 1989 şi de petrol. Statele Unite nu pot să 
absoarbă singure tot petrolul pe care restul lumii se hotărăşte 
să-l pompeze pe piaţă. 

— Sigur că nu, răspunse Dolghih repede. Asta ar presupune 
ca americanii să intervină pe lângă aliaţii lor - în special Arabia 
Saudită, Anglia şi Norvegia - ca să-şi reducă producţia. Şi la 
rândul ei, OPEC să trebuiască să impună, în final, membrilor ei 
un anumit nivel al producţiei. 

— În ce măsură am fi afectaţi noi? întrebă Gorbaciov. 

— Intâlnirea de la Zurich a avut ca scop tocmai clarificarea 
acestui aspect, spuse Dolghih, omul care răspundea de 
administrarea vastelor resurse energetice ale Uniunii Sovietice. 
Ei ar vrea ca şi noi să reducem exporturile. 

— A menţionat cineva vreo cifră? întrebă Gorbaciov. 

— N-au spus clar, dar a fost menţionat de mai multe ori un 
procent general de reducere cu douăzeci la sută, în cazul în care 
ar exista un program american de susţinere a preţului. 

— Pentru cât timp? 

— Nici în acest caz n-au spus nimic limpede. Dar, după 
părerea mea, ar fi pentru mult timp. Cel puţin, doi ani. 


— Asta ar însemna pentru noi o pierdere de douăzeci de 
miliarde de dolari. 

— Cel puţin, adăugă Rijkov. S-ar diminua considerabil 
reputaţia noastră de solvabilitate. 

— Ar însemna un dezastru economic, conchise Gorbaciov. 

În încăpere se făcu tăcere. 

— Ce alternativă avem? mai întrebă el. 

— Producătorii de petrol latino-americani ar înnebuni. Ar 
extrage cât pot de mult şi cât mai repede cu putinţă şi l-ar 
arunca pe piaţa internaţională. 

— Şi ce s-ar întâmpla cu preţul? 

— Ar scădea la jumătate. Şeicul Yamani a încercat să facă 
acelaşi lucru în 1986. El a dublat producţia Arabiei Saudite şi 
preţul petrolului a scăzut de la mai mult de treizeci de dolari 
barilul la zece dolari. Dacă latino-americanii ar face aceeaşi 
nebunie şi ar reduce preţul la jumătate faţă de cel actual, ar 
trebui să reducem preţul sub zece dolari. 

— Cât ar însemna asta pentru noi? 

— Pe termen lung? Patruzeci de miliarde de dolari, poate 
şaizeci. 

Gorbaciov se ridică de pe canapea. 

— Lua-i-ar naiba de ticăloşi de latini! Castro ne costă trei 
miliarde de dolari pe an. Acum nebunii ăştia o să ne coste de 
douăzeci de ori mai mult! 

— Ei o să coste Statele Unite mult mai mult, spuse Riîjkov. 

— Depinde, îl contrazise Gorbaciov pe tovarăşul său din Biroul 
Politic. Dacă folosesc această metodă a măririi producţiei, 
Venezuela şi Mexicul ar putea să determine uşor reducerea 
preţului petrolului sub nouă dolari barilul, aşa cum ai spus tu 
mai înainte, Nikolai, iar Statele Unite ar economisi zeci de 
miliarde de dolari din importul de petrol. Ele ar câştiga şi toţi 
ceilalţi ar pierde. 

Avea dreptate. Aproape întru totul. 

— O să fie în câştig şi germanii, elveţienii, francezii, şi 
japonezii, spuse Dolghih. Ei sunt nevoiţi să-şi cumpere tot 
petrolul de care au nevoie. Cei care vor pierde vor fi cei care 
vând din Orientul Mijlociu, din Africa şi noi. 

— Dar numai dacă se aplică planul numărul unu al 
venezuelenilor, spuse Rijkov. Asta aveam în vedere, Mihail. 

Gorbaciov începu să umble prin cameră. 


— Dar care e planul lor numărul doi - să folosească „preţul”? 
întrebă el. E fezabilă această metodă? 

— Este în cel mai bun caz problematică, răspunse Dolghih. 
Aşa-numitul plan numărul unu poate fi aplicat unilateral de către 
venezueleni şi mexicani. Ei nu au decât să deschidă la 
maximum robinetele pe care le controlează. Celălalt plan, al 
„preţurilor”, depinde doar de Statele Unite. Mai precis, de faptul 
dacă ele pot fi şantajate să plafoneze preţul la douăzeci de 
dolari. 

— În ce constă acest şantaj? 

— Ei ar ameninţa că vor pune la pământ sistemul bancar 
american dacă nu se ajunge la o înţelegere. 

— Cum? 

— Chemând ţările latino-americane să facă public, oficial, 
faptul că nu-şi vor plăti împrumuturile 

— De ce s-ar asocia Brazilia? Sau Argentina? Sau Chile? Ele 
vor să poată importa petrol ieftin la fel ca Statele Unite. 

— Acestea, la rândul lor, urmăresc să obţină de la Statele 
Unite anumite concesii. 

— Care ar fi ele? 

— Tocmai ceea ce a propus Fidel Castro de mai multe ori. Un 
moratoriu tota/ pe timp de douăzeci de ani al tuturor plăţilor 
latino-americane pentru datoriile lor care să includă atât 
împrumuturile, cât şi dobânda. Economia realizată prin neplata 
dobânzilor ar fi mai mare chiar şi dacă ar plăti un preţ crescut la 
petrol. 

— lar Venezuela şi Mexicul ar câştiga atât din dobânzi, cât şi 
din petrol, adăugă Rijkov. 

Gorbaciov scutură din cap. 

— Prostii. Castro ştie acest lucru la fel de bine ca şi mine. De 
fapt, i-am spus acest lucru cu trei ani în urmă. Nu m-a ascultat şi 
a organizat la Havana o conferinţă a ţărilor latino-americane 
care au datorii. N-a venit nimeni. Ştiţi de ce? Pur şi simplu, 
pentru că nu poţi să-i determini pe oameni să-i preseze în acest 
fel pe americani. Pentru că aceştia ţin în frâu guvernele ţărilor 
din America Latină prin mijloace financiare, care se află în mâna 
lor. În cazul în care acestea refuză să plătească, a doua zi 
americanii - guvernul, băncile, corporaţiile - suspendă orice 
credit şi le confiscă toate activele aflate în SUA. Aceasta ar 
însemna dezastru economic. Deci, ele nu şi-ar asuma niciodată 


acest risc, pentru că niciuna dintre aceste ţări nu-şi poate 
permite să facă acest lucru. 

— Bancherul elveţian este de altă părere, Mihail, spuse 
Dolghih. 

Cei doi superiori ai acestuia îl priviră surprinşi. Gorbaciov se 
opri chiar din mers. 

— Adevărat? Asta este într-adevăr interesant. Explică-ne ce 
vrei să spui. 

Ceea ce Dolghih şi făcu. 


Când limuzina în care se aflau Vladimir Dolghih şi Nikolai 
Rîjkov trecu prin Poarta Spasskaia, a doua oară în acea vineri 
după-amiază, de data aceasta pentru a ieşi, la Moscova era ora 
patru şi se întunecase deja. Îmbătat de succes, Dolghih făcu 
ceea ce nu făcuse niciodată înainte. li sugeră şefului său că, 
având în vedere ora înaintată, în loc să se ducă înapoi la 
serviciu, ar putea trece pe la cafe-barul Yama să bea o votcă 
sau două. Spre mirarea lui, Rijkov acceptă imediat. 

Dolghih pierduse însă din vedere că era a doua vineri din 
lună, ceea ce însemna că fata de la serviciul de dactilografie al 
Kremlinului aştepta la Yama. Când cobori scările din strada 
Puşkinskaia şi o depistă în bar se văzu pus în situaţia de a trebui 
să ia o altă hotărâre critică într-o săptămână în care se părea că 
crizele nu se mai termină. Trebuia să se hotărască dacă să n-o 
bage în seamă şi să facă pe mortul în păpuşoi sau să rişte şi să 
i-o prezinte lui Rîjkov care era cunoscut ca un tip foarte puritan. 
Optă pentru cea de-a doua variantă. 

După cum se întâmplase de mai multe ori în săptămâna 
aceea, merită să rişte, deoarece şeful său o plăcuse imediat pe 
Svetlana. Nu după mult timp, cei trei se aflau împreună la masa 
din fundul cafe-barului Yama, unde singura lumină provenea de 
la un bec roşu în formă de lumânare. Sticla de votcă Stolicinaia, 
deosebit de tare, destinată lui Dolghih, îl aştepta rece pe masă. 
Deoarece se mai băuse din ea în ziua aceea, celor trei ruşi nu le 
fu greu să o dea gata. Când Dolghih se duse la bar să mai 
comande încă o sticlă, Svetlana profită de ocazie, se scuză şi se 
îndreptă spre toaleta pentru doamne. 

Plecarea ei fu determinată de faptul că doar cu câteva minute 
mai devreme mâna dreaptă a tovarăşului Rijkov se aşezase 
ferm pe coapsa ei stângă şi, imediat după aceea, începuse să-şi 


croiască drum în sus. Nefiind sigură ce privilegii îi poate acorda 
unui membru plin al Biroului Politic, Svetlana se decise să-l 
consulte pe Dolghih cu privire la protocolul necesar. 

În timp ce mergeau amândoi spre partea din faţă a cafe- 
barului, ea îi explică repede în şoaptă ce se întâmplase. Inainte 
ca Dolghih să aibă timp să răspundă, Svetlana îi spuse că avea o 
prietenă la serviciul de dactilografie de la Kremlin care sigur nu 
plecase încă de la lucru şi era, probabil, dispusă să vină să 
formeze astfel două perechi. Lui Dolghih îi surâse ideea. Oricât 
de drăguță şi supusă era Svetlana, puţină variaţie nu strica. O 
puse să sune şi răspunsul fu afirmativ. Cei doi alergară pe scări 
în strada Puşkinskaia, unde Dolghih o sui în limuzina care 
aştepta şi îi dădu şoferului instrucţiuni. 

Când Dolghih se întoarse la masă cu o nouă sticlă de 
Stolicinaia, dar sans Svetlana, îi explică imediat lui Rijkov ce 
aranjase şi încheie sugerând că ar putea merge în apartamentul 
lui imediat ce fetele se întorceau. Şeful lui fu atât de încântat, 
încât bătu din palme de plăcere. 

„Apele liniştite sunt adânci, se gândi în sinea lui Dolghih. Şi eu 
care credeam că-l preocupă doar munca.” Ca şi cum i-ar fi ghicit 
gândurile, Nikolai Rijkov se aplecă spre Dolghih şi spuse: 

— Înainte să se întoarcă ele, vreau să-ţi spun un lucru care 
cred că e important, Vladimir. Acum câteva zile am discutat 
despre problemele de la Zurich şi cu Viktor Cebrikov. 

Dolghih simţi că-l trece un fior. Viktor Cebrikov era şeful KGB. 

— M-a sunat de dimineaţă, continuă Rijkov. Se pare că 
venezueleanul tău s-a întâlnit în Elveţia cu teroristul Carlos. Nu 
ştim care este legătura, dar Cebrikov este sigur că există una. 
Este sigur, de asemenea, că înainte de a se termina această 
afacere cineva urmează să moară. 

— Dar de ce nu i-ai spus acest lucru tovarăşului Gorbaciov? 

— N-am considerat că era necesar. 

Văzând privirea îngrijorată a lui Dolghih, Rijkov îl luă de după 
umeri şi îi spuse: 

— Nu fi îngrijorat, Vladimir. Viktor Cebrikov ştie cum să se 
ocupe de lucruri de acest gen. 

În capul lui Dolghih se aprinse o luminiţă roşie. Evenimentele 
intraseră într-o zonă periculoasă, în zona dublei loialităţi. 
Această problemă nu fusese niciodată rezolvată în Uniunea 
Sovietică. Pe de o parte, erai devotat liniei partidului şi, prin 


aceasta, secretarului general. Pe de altă parte, dar niciodată 
direct, ci printr-un labirint de intrigi, erai devotat şefului KGB. 
Dolghih ştia că celor devotați lui Viktor Cebrikov le lipsea doar 
un vot ca să deţină majoritatea în Biroul Politic. Poate că ei, 
durii, erau pe punctul de a se constitui într-un grup care-l va 
contesta pe Gorbaciov. Poate că bărbatul de lângă el, prim- 
ministrul, avea în cele din urmă să dea acel vot care să schimbe 
echilibrul de forţe. lar dacă ei pierdeau, poate că gâtul lui, gâtul 
lui Dolghih, avea să atârne în ştreang, din cauză că se asociase 
cu ei. 

Dolghih nu ţinea nici cu partidul şi nici cu KGB-ul. El era, pur şi 
simplu, un birocrat. Avea doar un apartament cu patru camere 
şi nu i se pusese la dispoziţie o limuzină. După ce fusese trimis 
la Zurich, se gândise că poate, în sfârşit, se apropia de „cercul 
puterii” şi de toate privilegiile de care încă nu se bucura. Dar 
dacă asta însemna să fie implicat într-o luptă intestină, era clar 
că nu merita riscul. 

Dolghih auzise de la un prieten care lucra la Ministerul de 
Externe că în ianuarie avea să fie liber un post diplomatic 
neînsemnat, în străinătate, cel de ambasador în Sri Lanka. Soţiei 
lui o să-i placă clima caldă şi era sigur că acolo o să fie servitori. 
N-o să-i sufle o vorbă despre asta lui Rijkov. Dar mâine- 
dimineaţă o să depună cerere pentru acest post. 


8 

În acest timp Paul Mayer se afla în avionul Pan Am 747 la 
distanţă de o oră de aeroportul Dulles. Medita fericit şi mulţumit 
la săptămâna care trecuse şi care se dovedise al naibii de grea. 
Ajutat de publicaţia The Wall Street Journal, se părea că reuşise 
să schimbe radical situaţia Băncii Americii înainte ca aceasta să 
fi intrat în criză. 

Se părea, de asemenea, că avusese noroc, lucru care nu prea 
i se întâmplase până atunci în avion. Nu-şi putea aminti să fi 
avut o tovarăşă de călătorie atât de atrăgătoare ca aceea de pe 
scaunul de lângă el: păr lung şi negru, ten de culoare închisă şi 
forme superbe, după cât se putea zări de sub bluza ei albă. 

Ca urmare făcu ceva ce rareori i se întâmpla să facă în timp 
ce călătorea cu avionul: încercă să intre în vorbă cu o 
necunoscută. 

— Vă rog să mă scuzaţi, i se adresă el, nu am stat ieri la prânz 
la mese alăturate? 

Ea se întoarse cu totul spre el, dar nu părea prea sigură că 
ştie cum să procedeze. 

— Era în restaurantul de la Carlton Tower, adăugă el repede. 

După expresia jenată de pe faţa lui se putea deduce că 
regreta deja că deschisese discuţia. Apoi, parcă din milă pentru 
bărbatul stânjenit de lângă ea, doamna cu bluză albă şi fustă 
neagră se îndură să spună în cele din urmă ceva. 

— Da, îmi amintesc, răspunse ea într-o engleză învățată la 
pension. 

„Vorbeşte cu accent levantin”, se gândi el. 

— Eraţi cu o femeie foarte frumoasă. 

Ideea implicită era că femeia trebuia să fi fost soţia lui. Deci, 
se gândi Mayer, i se sugera că, în calitate de om însurat, trebuia 
să aibă destulă minte să nu încerce să intre în vorbă cu o femeie 
întâlnită în avion. 

Aşa că Mayer se mulţumi să tacă. La cincizeci şi doi de ani nu 
prea era expert în relaţiile cu sexul frumos. Fusese căsătorit la 
un moment dat, pe când avea treizeci de ani, cu o fată din 
Germania. Se cunoscuseră la Universitatea din Elveţia şi 
amândoi îşi luaseră în acelaşi an doctoratul în economie. Era 
înaltă şi slabă, dar inteligenţa şi talentul ei de a conversa, 
vigoarea şi energia compensau din plin celelalte defecte. Cel 
puţin, aşa spuneau toţi. De fapt, toată lumea din cercurile 


universitare din Basel spunea că sunt un cuplu perfect. Deci, s- 
au căsătorit. Lui Paul i-au trebuit doi ani ca să-şi dea seama că 
pe ea o interesau mai mult realizările ei intelectuale decât 
persoana lui. Nu-i plăceau copiii şi nici să facă dragoste. Lucrul 
cel mai grav era că nu era în stare să fie fericită. Aşa că s-au 
despărţit. Ea plecase în Germania să predea economia la 
Tubingen. El rămăsese în Elveţia, unde fusese atât de ocupat să 
avanseze pe scara ierarhică a Băncii Naţionale a Elveţiei, încât 
nu a mai avut niciodată vreo legătură serioasă cu o altă femeie. 
Pe vremea când trecuse la Fondul Monetar Internaţional, la 
Washington, Paul Mayer devenise un burlac relativ mulţumit, 
dar nu se putea spune că era celibatar sută la sută. De fapt, în 
acest moment, gândurile lui nu erau deloc ale unui celibatar, ci 
dimpotrivă. Aflat la douăsprezece mii de metri deasupra 
Oceanului Atlantic, simţea că inima şi trupul îi fuseseră cuprinse 
de o puternică dorinţă. Aşa că îşi făcu curaj şi se avântă. 

— Femeia cu care eram... este reporter la The Wall Street 
Journal. De fapt, de abia o cunoscusem. Am fost într-o scurtă 
călătorie. 

Femeia cu ten măsliniu din dreapta lui, observând că 
stânjeneala lui era reală, păru să fi ajuns la concluzia că el nu 
era, la urma urmei, un gigolo. 

— Locuiţi deci la Washington? întrebă ea. 

— Da. Predau acolo. La Georgetown. Dumneavoastră? 

— La San Francisco. Înainte am locuit la Londra. Şi mai înainte 
la Teheran. 

— A, deci sunteţi iraniană. 

— Da, am plecat de acolo în 1979. Soţul meu m-a trimis la 
Londra. 

— Şi v-aţi mai întors vreodată înapoi, dumneavoastră şi soţul? 

— L-au omorât pe soţul meu. Făcea parte din statul-major al 
generalului Khatami. Au fost omorâţi amândoi. 

— lmi pare rău, spuse el. 

— Eu m-am întors. Mama mea locuieşte la Teheran, ca şi cei 
doi fraţi şi sora mea. 

O stewardesă îi întrerupse, întrebându-i dacă vor să bea ceva. 
Spre surprinderea lui, ea comandă un gin şi apă tonică. El ceru 
un Martini. Când sosiră băuturile, el se hotărî să spargă gheaţa 
şi mai mult. 

— Mă numesc Paul Mayer, spuse el. 


— lar numele meu este Azar. Azar Shahani. 

Ridică paharul spre el şi pentru prima oară zâmbi. 

— Azar, repetă Paul. 

— inseamnă „foc”. Este un nume obişnuit în Iran. Potrivit 
tradiţiei noastre, focul este simbolul purității. 

Acum era rândul ei să se simtă stânjenită. 

— Nu prea sună bine în engleză, nu? întrebă ea. 

El zâmbi. 

— Shahani ce înseamnă? 

— Înseamnă „imperial”. 

Aceasta explica îmbrăcămintea ei, modul în care se purta, 
engleza impecabilă pe care o vorbea. 

— Mă tem că nici Paul şi nici Mayer nu pot concura cu astfel 
de nume. 

— Dar numele dumneavoastră mi se pare cunoscut. De ce? 

— Poate din cauza postului pe care l-am ocupat mai înainte. 

— Şi care a fost acesta? 

— Am condus un număr de ani Fondul Monetar Internaţional. 

— In acest caz trebuie să cunoaşteţi Iranul. 

— Nu foarte bine, dar am fost acolo de câteva ori. În afară de 
asta, l-am cunoscut foarte bine pe fostul dumneavoastră 
ambasador în Statele Unite, Ardeshir Zahedi. Un bărbat foarte 
plăcut. Cred că mă număram printre invitaţii cei mai importanţi 
la renumitele lui recepții. Dacă eram la Washington mă duceam 
de obicei, deoarece, trebuie să admit, îmi plac icrele negre şi 
şampania, iar Zahedi avea întotdeauna din belşug şi una, şi alta. 

Ea îl privi cu multă atenţie. 

— Am fost cu soţul meu la una dintre aceste recepții în 1977, 
când şahul a vizitat Statele Unite. Era în luna mai. Dar sunt 
sigură că n-aţi fost atunci acolo, altfel mi-aş fi amintit. 

li plăcu ce spuse ea, dar nu răspunse nimic. 

— Dar nu mai sunteţi bancher? întrebă ea. 

— Nu. Acum predau. 

— De ce? 

— De ce mi-am schimbat munca? 

— Da. Cred că aţi fost un om foarte puternic. 

— Da. Dar mă săturasem. 

— Nu vă lipseşte funcţia cu tot ce implica ea? mai spuse ea. 
Sunt sigură că toată lumea vă întreabă acelaşi lucru. Mă scuzaţi. 


— Nu-i nimic. Toţi mă întreabă, iar eu răspund: Nu încă. La 
urma urmei, sunt la universitate doar de un semestru. Mayer se 
gândi o clipă, apoi adăugă: Acum, dacă m-aţi întrebat şi 
dumneavoastră, cred că va trebui să schimb răspunsul. Da, îmi 
lipsesc maşinile luxoase, biroul, invitaţiile şi, îmi pare rău că 
trebuie să recunosc acest lucru, avioanele pe care le aveam 
întotdeauna la dispoziţie. Dar cred că sunt pe punctul de a mă 
implica din nou în astfel de treburi. Ceea ce, de altfel, o să mă 
ducă în foarte scurt timp la San Francisco. 

Ea nu lăsă să se vadă dacă înţelesese ce implica ultima 
propoziţie spusă de Mayer. Poate din cauză că în acel moment 
apăru stewardesa cu meniul. 

Aici se opri conversaţia dintre cei doi. După ce aterizară la 
aeroportul Dulles, păru normal ca ei să stea unul lângă altul în 
autobuzul care îi duse la terminal. În timp ce-şi aşteptau 
bagajele, ea îi spuse că va sta la Washington doar o zi şi apoi se 
va întoarce la San Francisco. 

Deci reținuse ce spusese el. 

— Poate am reuşi să cinăm împreună săptămâna viitoare? 
întrebă Mayer. 

— Mi-ar plăcea, răspunse ea. 

— Care este restaurantul dumneavoastră preferat la San 
Francisco? 

— Trader Vic's. Stars. L'Etoile. 

Se vedea că i se mai pusese şi înainte această întrebare. 

— În ce ordine? 

— Niciuna. Îmi plac toate la fel de mult. 

— Atunci, la Trader Vic's. O să mă ocup eu. Se opri o clipă, 
deoarece i se părea că face un lucru care nu se cuvenea, dar nu 
avea de ales. V-ar deranja dacă v-aş cere numărul de telefon? 
zise el şi, în aceeaşi clipă, se făcu roşu ca racul la faţă. 

— Sunteţi un om foarte drăguţ, spuse ea, atingându-i uşor 
mâna. 

De data asta, Mayer păru de-a dreptul stânjenit. 

Ea scoase o carte de vizită din poşetă şi i-o întinse. Scria: 
„Azar Shahani, Boutique, Main Street, 121, Tiburon, California”. 

— Aceasta este prăvălioara mea din districtul Marin, spuse ea. 
M-am specializat în îmbrăcăminte franţuzească şi nemţească. 
Mă gândeam să deschid un magazin şi la Londra. De asta m-am 
şi dus acolo. Dar acum nu mai sunt sigură că o voi face. 


Scoase apoi un pix, luă înapoi cartea de vizită din mâna lui 
Mayer şi scrise un număr de telefon pe dosul acesteia. 

— Acesta este numărul de acasă. Locuiesc pe Belvedere, care 
este chiar lângă Tiburon. 

— Ştiu, spuse Mayer. Apoi adăugă: Mulţumesc, Azar. 

— Pentru puţin, Paul. 

Apoi începură să vină bagajele. Al ei apăru primul şi câteva 
minute mai târziu dispăru. 

Afară o aştepta un BMW. înăuntru erau trei bărbaţi: un 
iranian, un palestinian şi un german, care era şoferul. Niciunul n- 
avea mult peste treizeci de ani. Când palestinianul deschise 
portbagajul, îi fu greu să facă loc valizei ei. In portbagajul şi aşa 
neîncăpător se găsea o puşcă mitralieră Uzi. 


Ea se aşeză pe locul din faţă şi, în timp ce maşina demara, 
şoferul, un german nu prea înalt, dar bine legat, cu mutră de 
brută, se uită la ea şi o întrebă: 

— Cum a mers? 

— Şi-a adus aminte că m-a mai văzut, răspunse ea. 

— Deci, ai stricat treaba. 

— Dimpotrivă, răspunse ea cu răceală în glas. Eu nu „stric” 
niciodată nimic. Vrei să ştii ce s-a întâmplat sau nu? întrebă ea 
când maşina porni din nou, după ce se opriseră să plătească 
taxa de parcare. 

Germanul îi aruncă o privire ucigătoare, dar nu spuse nimic. 

— De fapt, a mers perfect. Am stat lângă el tot drumul de la 
Londra. După cum am spus, şi-a amintit de mine. leri am stat la 
mese alăturate, într-un restaurant din Londra. A crezut că era 
pură coincidenţă. Omul habar n-are că-l urmărim de când a tras 
la hotelul Savoy. 

Unul dintre funcţionarii care lucrau la recepţia hotelului 
respectiv era iranian. 

— Rezultatul final este - continuă ea - că în ultimele opt ore 
am aflat povestea vieţii lui - trecut, prezent şi viitor. Săptămâna 
viitoare se va întâlni cu preşedintele Băncii Americii, George 
Pace, la sediul central al băncii din San Francisco. O să ne 
vedem şi vom lua masa împreună. 

— Probabil că te-a plăcut, spuse germanul. O fi dragoste la 
prima vedere, ce zici? 

Ea nici măcar nu-l învrednici cu privirea. 


— Cine a fost repartizat acolo? întrebă arabul mic de statură 
care stătea pe unul din locurile din spate. 

— Ahmed. Din felul în care răspunsese, se putea deduce ce 
părere avea ea despre libianul oacheş care o dusese la masă la 
Carlton Tower şi apoi îl urmărise pe Paul Mayer toată ziua. 

— Cum ai reuşit să stai lângă el în avion? 

— Când Mayer a schimbat data plecării şi şi-a rezervat alt 
bilet, a făcut-o prin intermediul biroului de voiaj de la hotel, iar 
Ahmed era de faţă. Omul pe care-l aveţi voi la recepţie, dar pe 
care nu l-am cunoscut, a aflat toate amănuntele şi restul a fost 
Uşor. 

— Am avut noroc că erai la Londra, Azar, spuse celălalt 
bărbat, iranianul care şedea şi el în spate. 

— Da, voi da, aţi avut noroc. 

În maşină se făcu din nou linişte. 

— Deci, spune-ne precis ce s-a întâmplat, îi ceru germanul, şi 
vorbeşte în acest microfon când povesteşti. 

Întinse mâna, luă un Sony mic din torpedoul maşinii şi i-l 
dădu. Ea se purta ca şi cum n-ar şti ce să facă cu el. 

— Apasă pe butonul roşu, Schătzehen, şi porneşte-l, zise el. 

Fără să-i arunce vreo privire, ea începu să vorbească. Vorbi cu 
o voce monotonă patruzeci de minute. Exact când termină, 
ajunseră în faţa hotelului Four Seasons, situat la marginea 
oraşului Georgetown. Ea îi dădu neamţului casetofonul, care-l 
închise şi-l băgă în buzunarul de la sacou. 

— Ţi-am rezervat cameră aici pentru o noapte şi bilet pentru 
mâine la ora nouă dimineaţa, la avionul companiei United care 
pleacă la San Francisco, spuse germanul. 

— Ce urmează să fac în continuare? 

— O să ţi se spună, zise el. Acum dă-te jos. 

Inainte de a scoate valiza lui Azar Shahani din portbagaj, îi 
făcu semn cu mâna portarului să se îndepărteze. Cineva de pe 
locul din spate îi dădu germanului o servietă. Acesta o puse 
lângă valiza lui Azar şi plecă fără să scoată o vorbă. Se sui la 
volanul BMW -ului şi se angaja în traficul intens din Georgetown. 

Zece minute mai târziu, după ce dăduse un bacşiş băiatului 
care-i cărase valiza şi încuiase uşa camerei, deschise servieta. 
Inăuntru găsi biletul de avion spre San Francisco şi douăzeci de 
mii de dolari în bancnote de câte o sută de dolari. 


Se gândi că totul devenise un coşmar. Mai bine nu s-ar fi dus 
înapoi în Iran în 1981. Dar numai în acest fel putea să afle dacă 
era posibil şi cum să o scoată pe mama ei de acolo. Se 
năpustiseră pe ea chiar în clipa când coborâse din avion la 
Teheran şi îi propuseseră: „Fii ochii şi urechile noastre, ajută-ne 
când avem nevoie de ajutor şi, cu timpul, mama ta o să capete 
permis de plecare”. Mullahii sunt buni la asta. Ei ştiu cât de 
sfântă este familia pentru un iranian. Deci, fuseseră siguri că ea 
o să facă orice, literalmente orice, pentru mama ei. 

După ce o ţinuseră sechestrată două zile şi insistaseră să-şi 
lepede hainele occidentale, să se îmbrace cu un chador negru şi 
să-şi acopere faţa, o lăsaseră în cele din urmă să plece acasă, la 
casa ei adevărată. In partea de nord a Teheranului. O lună mai 
târziu, o lăsaseră să plece din Iran. Dar nu încetaseră nicio clipă 
să se folosească de ea. 


Nu se înserase bine când în apartamentul luxos din 
Georgetown al tânărului Jose Martinez sună telefonul. Acesta, 
complet epuizat, aştepta. Judecând după criteriile tânărului 
Martinez, fusese o zi grea. 

Nici nu se luminase bine de ziuă când îl sunase unchiul său, 
de data asta de la Madrid. Fusese foarte criptic şi îi spusese 
doar două propoziţii. In primul rând, să stea lângă telefon în 
seara aceea la ora şapte. In al doilea rând, să facă tot ce i se 
spunea, când i se spunea şi fără să crâcnească. 

Acest gen de ordine îl irită de-a dreptul şi încă în aşa măsură, 
că nu mai putu să adoarmă din nou. Lucru care, după cum se 
văzu mai târziu, avu şi partea lui bună. Examenul de la mijlocul 
semestrului la Finanţe Internaţionale fusese programat la ora 
două în după-amiaza aceea şi, deoarece nu mai putea să 
doarmă, contrar obiceiului său, îşi petrecuse toată dimineaţa 
tocind, ceea ce se dovedi a fi o mişcare strălucită. Profesorul 
Mayer nu se întorsese şi îi ţinuse locul asistentul lui. Aceasta 
însemna că nu puteau să copieze, deoarece individul îşi lua 
treaba în serios. Dar mulţumită telefonului unchiului său, tânărul 
Jose era sigur că făcuse bine la lucrare în ciuda acestui handicap 
serios. 

Totuşi, încordarea provocată de acest examen, la care se 
bizuise doar pe propriile forţe, îl secătuise complet, aşa că după 
ce îi dădu, în cele din urmă, asistentului caietul cu coperţi 


albastre, în care scrisese răspunsurile la test, părăsi incinta bine 
încălzită a Centrului Intercultural şi, înfruntând vântul tăios de 
decembrie, care începuse să sufle dinspre Potomac, străbătu 
campusul şi o porni spre restaurantul Tombs. Sângele lui latin 
începuse deja să îngheţe în momentul în care ajunse în acest 
liman sigur. Ca să-şi revină, fu nevoit să dea pe gât câteva 
păhărele de Burbon sec, însoţite de berea respectivă. 

După puţin timp, începură să apară prietenii lui, băieţi din 
Brazilia, Mexic şi Argentina, care i se alăturară la masa mare, 
rotundă din fundul restaurantului. Veneau de la acelaşi examen, 
de la jumătatea semestrului, şi erau trişti. Fuseseră cu toţii 
persecutați de mica javră de asistent, care nu-i slăbise o clipă 
din ochi, aşa că nu le rămăsese altceva de făcut decât să dea 
caietele aproape goale. O lună mai târziu, calificativele lor 
aveau să fie trimise părinţilor lor la Sao Paulo, Mexico City şi 
Caracas şi din nou alocaţia le va fi tăiată şi se vor cufunda în 
sărăcie şi disperare. 

Căzuseră cu toţii de acord că măgarii de yankei, în mijlocul 
cărora trăiau, le erau ostili. 

Optară, aşadar, în colectiv pentru o noapte în care să-şi înece 
amarul în băutură şi să se compătimească reciproc. In aceste 
condiţii, fu un şoc pentru toţi când tânărul Jose Martinez se uită 
la ceas la ora şase şi patruzeci şi cinci de minute şi îi anunţă că 
îi părăseşte. Când, mai înainte, se dusese la bar şi comandase 
încă un rând de băutură, cineva sugerase că el învățase pentru 
examen şi, probabil, îl luase. Presupunerea fusese însă respinsă, 
fiind considerată o calomnie plină de răutate. 

În orice caz, tânărul Jose Martinez era acasă când sună 
telefonul la ora şapte şi un minut, seara. Când ridică receptorul, 
o voce întrebă: „Jose Martinez?” Omul nu ştia cum să pronunţe 
„]"-ul. Tâmpitul. 

Trecând peste această lipsă, tânărul Jose răspunse afirmativ 
cu o voce care i se părea lui că e plictisită şi sofisticată. 

— A vorbit unchiul tău cu tine? 

— Da. 

— Deci, se presupune că ştii ce trebuie să faci. 

Tipul nu punea întrebări, el dădea ordine, ceea ce începu să-l 
enerveze din nou pe tânărul José. 


— Cred că o să fac ce o să-mi ceri să fac, răspunse el, lăsând 
să treacă câteva secunde înainte de a adăuga cuvântul 
„domnule”, ca să-i arate tipului ce părere avea despre el. 

Tâmpitul de la capătul celălalt al firului nu observă nimic. 

— Ştii unde locuieşte profesorul Paul Mayer? 

— Da. 

— Unde? 

— Pe strada Dent, în Georgetown. 

— Cum? 

— Strada Dent. D-E-N-T, îi silabisi Jose cu voce tare. Ai înţeles? 

— Unde-i asta? Sfinte Hristoase! 

— Ţi-am spus o dată, în Georgetown. 

— Unde e Georgetown? întrebă omul a cărui voce devenise de 
data asta amenințătoare. 

— Între bulevardul Wisconsin şi campusul Universităţii 
Georgetown. Mai mult sau mai puţin. 

— Vreau să-mi arăţi. 

— Cum vrei. 

— Unde am putea să ne întâlnim în treizeci de minute, să 
zicem? 

Lui José îi veni o idee strălucită. 

— Ce-ai zice să ne întâlnim la Tombs? 

De la celălalt capăt al firului nu se auzi niciun răspuns. 

— Morminte? Vrei să ne întâlnim într-un cimitir? 

Jose râse. Ce tâmpit! 

— Nu, e numele unui restaurant. E destul de aproape de 
locuinţa profesorului Mayer. Unde eşti? 

— Să zicem că sunt la Du Pont Circle. 

— De acolo este destul de uşor. 

Apoi tânărul Martinez îi explică exact unde era restaurantul şi 
cum să ajungă acolo. Îi spuse că o să-l aştepte la bar şi o să 
fumeze o ţigară. Se îmbrăcă cu paltonul şi ieşi din nou afară în 
frigul care-i pătrundea până la oase. 

Băieţii nu plecaseră încă şi zgomotul care venea de la masa 
lor, din fund, era o dovadă că starea de spirit se îmbunătăţise. 
Când îl observară pe Jose, îl salutară veseli în cor. 

— Stai jos! strigară ei, în timp ce el se apropia de masa lor. 

— Nu pot, răspunse el. Am venit cu treabă. 

Afirmația îi fu întâmpinată cu un hohot de râs. 


— Nu glumesc, îi asigură Jose. Când prietenii lui se mai 
potoliră puţin, adăugă: De fapt, s-ar putea să am nevoie de 
ajutorul vostru, băieţi. Nu ştia în ce fel, dar, ce naiba, ei o să 
înghită momeala. 

Şi într-adevăr momeala prinse, deoarece simţiră cu toţii 
mirosul banilor de care ştiau că o să aibă mare nevoie din 
momentul în care foile lor matricole vor ajunge acasă. Aveau 
experienţă, pentru că lucrul ăsta se întâmpla în fiecare an. 

— Ce fel de treabă? întrebă unul dintre băieţii din Brazilia. 

— Urmărire, răspunse José. 

Vestea le luă piuitul. 

Profitând de uimirea plină de admiraţie pe care o stârnise în 
rândul prietenilor săi latino-americani, tânărul Jose Martinez se 
îndreptă spre bar şi se aşeză pe un scaun la capătul cel mai 
îndepărtat de lângă perete. Comandă un cocteil Margarita şi îşi 
aprinse un trabuc cubanez. Era pregătit. 

La ora opt, tipul, un blond înalt solid, îmbrăcat, Sfinte Sisoe, 
într-un palton de blană, intră în restaurant ca şi cum venea la el 
acasă. N-avea mult peste treizeci de ani. Pe obrazul stâng se 
vedea o cicatrice şi avea mutră de lichea. 

Tânărul José îşi dădu seama instinctiv că acesta era omul pe 
care-l aştepta, aşa că-i făcu semn cu mâna în care avea 
trabucul. Tipul îl observă imediat şi veni spre el. 

— Cred că tocmai am vorbit la telefon, zise tipul blond cu 
cicatrice pe faţă. 

— Da, domnule, am vorbit, răspunse el politicos. 

— Ai o maşină? 

— Da, domnule, am. 

— Aici? 

— Nu, domnule. O ţin în garaj, acasă. 

— Adu-o! 

— Acum? 

— Acum! 

Jose Martinez se sculă şi plecă fără să mai spună un cuvânt. 
Tipul cu care vorbise îşi scoase paltonul de blană, se aşeză pe 
scaunul de pe care se ridicase José şi, pe un ton răstit, comandă 
un coniac dublu. Barmanul îl aduse într-un timp record. 

Mulțimea de băieţi latino-americani din fundul restaurantului 
urmărea fiecare mişcare. Nu s-ar fi putut spune că nu le plăcea. 


— Nu ne-a dus cu preşul măgarul ăsta de Martinez, şopti unul 
dintre ei. Toţi fură de acord şi încuviinţară dând din cap. 

Peste cincisprezece minute, tânărul José se întoarse. În clipa 
în care tipul blond de la bar îl văzu coborând scările, aruncă 
câteva bancnote pe tejghea, se îmbrăcă cu paltonul de blană, 
urcă scările spre Jose şi apucându-l de braţ, îl întoarse înapoi în 
direcţia din care venise. Dispărură amândoi în sus pe scări. 

Zece minute mai târziu, tânărul Jose Martinez din Caracas, 
Venezuela, şi Joachim Schmidt din Frankfurt, Germania de vest, 
stăteau în maşina roşie, marca Mazda, a tânărului student la 
colţul pe care-l formează străzile Dent şi 35. Din locul unde 
parcaseră maşina, vedeau perfect faţada îngustă a casei cu 
numărul 3514. 

— Asta-i casa lui, spuse Martinez, arătându-i-o imediat ce 
oprise motorul. 

— Bine, spuse omul de la Facţiunea Armata Roşie. Acum vezi 
dacă e acasă. 

— Cum? 

— Du-te şi te uită. 

Tânărul Jose se dădu jos din maşină şi începu să se plimbe pe 
stradă. La Mayer acasă luminile erau aprinse şi la parter, şi la 
etaj. Se întoarse şi porni spre strada 35. La intersecţie era o 
cabină telefonică. Jose se apropie de ea, intră, ridică receptorul 
şi, prefăcându-se că poartă o convorbire, rămase acolo vorbind 
singur şi privind. 

Stătu acolo zece minute, apoi cincisprezece, apoi douăzeci. 
Treceau oameni în ambele direcţii, dar nimeni nu-l băgă în 
seamă, deoarece la Georgetown nu putea exista un lucru mai 
obişnuit decât studenţi în cabinele telefonice la orice oră din zi 
sau din noapte. Luă apoi o pauză. O camionetă de la magazinul 
franțuzesc de delicatese, de pe bulevardul Wisconsin, trase în 
faţa casei lui Mayer. Şoferul care căra pachetul cu bunătăţi, urcă 
treptele şi apăsă pe butonul soneriei. Deschise uşa o fată în 
uniformă de servitoare, nu Mayer. Ea luă pachetul, se văzu clar 
când îi dădu omului nişte bani şi asta fuse totul. 

„Fir-ar al naibii!” zise tânărul Jose în sinea lui, dar nu plecă, 
deşi, pe măsură ce trecea timpul, se făcea tot mai frig. Şi cine 
apăru cinci minute mai târziu, la subsuoară cu un teanc de 
caiete cu coperţi albastre? Asistentul cu ochi de vultur care 
stricase vacanţa unei jumătăţi de duzină de studenţi latino- 


americani, care-şi înecau acum amarul într-o cârciumă nu 
departe de acolo. Uşa fu deschisă din nou de servitoare. Dar 
acum, în timp ce tânărul Jose privea, apăru chiar doctorul 
Mayer, iar micul ticălos îi înmâna acestuia răspunsurile lor 
jalnice la cele cinci întrebări puse lui şi colegilor lui la seminarul 
de Finanţe Internaţionale de către geniul financiar care locuia pe 
strada Dent la numărul 3514. 

Profesorul şi asistentul său discutară două sau trei minute pe 
treptele din faţa casei după care se despărţiră şi uşa se închise 
din nou. Asistentul dispăru pe strada P. Tânărul Jose atârnă 
receptorul în furcă şi se întoarse la maşina lui. 

— Profesorul Mayer este acasă. Tocmai l-am văzut, îi spuse el 
germanului care stătea ghemuit în întunericul rece. 

— Cine era al doilea bărbat? 

Jose îi explică. 

— Bravo, spuse el, după care continuă: Uite numărul meu de 
telefon de la Washington, zise el, dându-i tânărului venezuelean 
o bucăţică de hârtie. Când Mayer pleacă, îl urmăreşti. Ori de 
câte ori se duce undeva mă suni şi îmi spui unde este. la 
numerele de înmatriculare ale maşinilor oamenilor cu care se 
întâlneşte. Asta e valabil şi pentru cei care vin aici. Ai înţeles? 

— Sigur. 

— Arde hârtia imediat ce eşti sigur că ai învăţat numărul pe 
dinafară. 

— Bine, domnule. Dar mai este ceva. Sper că nu te aştepţi să 
stau aici toată noaptea? 

Germanul se gândi o clipă apoi răspunse: 

— Nu. Dacă la ora zece este încă acasă şi nu-l mai vizitează 
nimeni, du-te acasă şi întoarce-te mâine-dimineaţă la ora opt. Şi 
încă ceva. Ai un aparat de fotografiat polaroid? 

— Nu, domnule. _ 

— Fă rost de unul mâine-dimineaţă şi de multe filme. Incearcă 
să faci fotografii oricărei persoane pe care o vezi cu Mayer, fie 
ea bărbat sau femeie. 

— Dar cum să fac rost de un aparat de fotografiat la ora opt 
dimineaţa? 

— Pune pe cineva să-ţi cumpere unul. 

— Şi de unde iau bani? 

— Nu-ţi face griji. Am ceva pentru tine, zise el dându-i un plic 
lui Martinez. Pentru cheltuieli. Ţinem legătura. 


Apoi tipul blond cu cicatrice pe faţă şi voce groasă se dădu jos 
din maşină şi o porni spre bulevardul Wisconsion. Tânărul José îl 
urmări prin oglinda retrovizoare a Mazdei până când acesta se 
făcu nevăzut în întunericul nopţii de decembrie. 

Jose aprinse apoi luminile de la bord şi deschise plicul. 
Înăuntru erau cincizeci de hârtii de câte o sută de dolari. 

Zece minute mai târziu, un taxi trase în faţa casei cu numărul 
3514 din strada Dent şi servitoarea, de data asta în haine de 
stradă, ieşi afară şi se sui în taxi. După alte zece minute luminile 
din casa profesorului Paul Mayer se stinseră. 

Jose Martinez junior trase înjurătura lui englezească preferată, 
întoarse cheile în contact, dădu drumul la căldură şi demară. 
Magazinul unde se vindeau aparate de fotografiat de pe 
bulevardul Wisconsin nu închisese încă. Cumpără cel mai bun 
aparat polaroid existent în magazin şi o jumătate de duzină de 
filme. 

În timp ce se întorcea spre casă, José începu să se gândească 
la profesorul Mayer. E drept că tipul greşea deseori în felul cum 
gândea, dar de un lucru nu te puteai îndoi: Mayer avea clasă. De 
aceea el, José Martinez, dorise atât de mult să se înscrie la 
cursul acestuia. Fusese surprins când Mayer îl acceptase. La 
urma urmei, nota lui medie nu fusese chiar atât de grozavă. Şi 
de atunci nu-i dăduse niciodată mai puţin de opt plus, ceea ce 
era peste medie, dar nu excepţional, în pofida faptului că el 
susţinea nişte teorii despre rolul pe care ar trebui să-l joace SUA 
în America Latină, care, trebuia să admită chiar şi el, erau cam 
bizare. Şi mai era ceva. Toată lumea ştia că Mayer era nu numai 
puternic, dar şi bogat precum Cresus, dar nu făcea niciodată caz 
de asta. Era clar că tipul avea clasă. 

Apoi începu să se gândească la unchiul său. Probabil că nu 
exista om mai josnic decât el. Lucrul cel mai scârbos la el era 
pofta lui de aventuri amoroase. Toată lumea din Caracas ştia că 
unchiul său Roberto alerga după fuste şi că el, cu cât fata era 
mai necoaptă, cu atât era mai încântat. Toată lumea se făcea că 
nu observă, deoarece era un om foarte important. Mama lui Jose 
nu putea să-l sufere. 

Când tânărul Jose ajunse acasă, se duse direct la culcare. 
Ceasul său Rolex nici nu arăta zece când adormise deja. Inainte 
să aţipească, continuase să se gândească, apropiindu-se de 
esenţa problemei. Ce naiba se întâmpla? De ce cineva de teapa 


jigodiei ăsteia de nazist l-ar urmări pe profesorul Paul Mayer? Şi 
de ce unchiul său, aşa respingător cum era, se cobora atât de 
jos şi colabora cu un individ ca ăsta? 


Şi de ce el, Jose Martinez junior se amesteca în toată mizeria 
asta? 


9 


Paul Mayer dormi mult a doua zi de dimineaţă. Aflase cu mult 
timp în urmă că somnul era singurul leac pentru oboseala 
provocată de diferenţele de fus orar. La ora zece se trezise din 
cauza zgomotului făcut de Maria, care trebăluia la parter. Apoi, 
aşa cum se aştepta, zece minute mai târziu uşa dormitorului fu 
deschisă la fel de încet şi de grijuliu ca întotdeauna. 

— Intră, Maria, spuse el. 

Ea intră, toată numai zâmbet şi purtând o tavă cu micul dejun 
încărcată cu de toate: de la biscuiţi până la ochiuri făcute în 
apă. 

In timp ce-i turna cafeaua, spuse: 

— Mă bucur, domnule profesor Mayer, că aţi reuşit să dormiţi 
mai mult. Arătaţi atât de obosit aseară. 

— Mă simt foarte bine în dimineaţa asta, Maria. Îţi mulţumesc 
de grijă. la spune-mi, ai putea să vii mâine? Ştiu că e duminică, 
dar... 

— Sigur că aş putea. 

— Mă gândeam să pregătim un dejun. Cam pentru ora unu. O 
să fim patru. Crezi că te-ai putea descurca? 

— Mi-ar plăcea. 

Era limpede că ţinea foarte mult la profesorul Mayer. 

— İn primul rând, trebuie să văd dacă pot să-i contactez. 

Maria plecă din cameră fără tragere de inimă, în timp ce el 
ridica receptorul şi forma numărul de telefon de acasă al 
preşedintelui Comitetului Rezervelor Federale. 

— Bob? 

— Da. 

— Paul Mayer la telefon. 

— Te-ai întors? Cum a mers? 

— Foarte bine. 

— Am bănuit când am citit The Wall Street Journal de ieri. Ai 
vreun amestec? 

— Da. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Cât de mult este adevărat din ceea 
ce scrie? 

— Tot. De aceea te sun. Vreau să-ţi prezint amănuntele. Am 
adus toate cifrele cu mine. Iniţial planificasem întâlnirea la tine 
acasă la sfârşitul acestei săptămâni, dar aş vrea să schimbăm, 


dacă eşti de acord. Ce-ai zice dacă ai veni la mine mâine, la 
prânz? 

— Sigur, dar trebuie să te avertizez în legătură cu ceva, 
totuşi. Mayer ascultă. 

— Prietenul nostru comun, Controlorul Monedei, vrea să fie de 
faţă. 

— E o pretenţie rezonabilă. 

— Vrei să-l suni tu sau îl sun eu? 

— De ce n-o faci tu, Bob? 

— În regulă. 

— Dar CADF? 

— O să vrea să vină şi ei. O să-i anunţ tot eu. La ce oră? 

— ţi convine ora unu? Mai ştii unde locuiesc? 

— Stai pe strada Dent. La intersecţia străzilor Dent şi 35. Am 
dreptate? 

— Exact. Numărul 3514. 

— O să fim acolo la ora unu. Dacă survine ceva, te anunţ din 
timp. 

— Grozav. 

Maria, care stătuse afară în faţa uşii dormitorului şi ascultase 
întreaga convorbire, bătu la uşă o jumătate de minut mai târziu. 

— Intră, zise Mayer. 

— Vin? 

— Da. La ora unu. 

— O să am grijă de toate, domnule profesor. Nu trebuie să vă 
îngrijiţi de nimic. 

— Ştiu. 

— Acum aţi vrea să vă aduc nişte cafea fierbinte? 

— Da. Şi servieta mea, te rog. 

Când ea se întoarse cu cafeaua şi servieta, îl privi atât de 
galeş, încât acesta îşi simţi întregul corp, ascuns sub pături, 
cuprins de un fior. La urma urmei, dacă o priveai mai atent, 
constatai că era în multe privinţe o variantă mai tânără a 
iranienei: avea tenul măsliniu, sâni plini, din care de obicei se 
vedea o mare parte, iar părul negru îi atârna pe umeri. lar afară 
era frig şi patul lui era cald şi jumătate gol. 

Făcând un efort nemaipomenit, se stăpâni. 

— Asta-i tot, Maria, spuse el, după care adăugă: Pentru 
moment. 


Se pare că ea îşi dăduse seama ce se petrecuse în mintea 
bietului bărbat. În timp ce ieşea din cameră, îi aruncă un zâmbet 
care-l făcu să se întrebe cât timp o să mai reziste. 

In servietă se găseau copii de pe listingurile BA. Mayer ştia că, 
după ce o să le prezinte oaspeţilor săi a doua zi la dejun, Banca 
Americii se va afla în atenţia instituţiilor cu rol reglementativ. 
Dar cifrele nu puteau rezolva o problemă pe care Mayer o 
considera ca fiind cea mai gravă şi cea mai importantă: cine 
încerca să determine o retragere masivă de depuneri de la a 
doua mare bancă mondială? Şi de ce? 

Luă un carnet şi scrise: 


Preluare - Drexel Burnham? 
Banca Naţională a Elveţiei? 
Roberto Martinez?? 
Dolghih???? 


Toate cele patru posibilităţi fuseseră ridicate în timpul 
conversaţiei cu Sally Brown la Carlton Tower. George Pace 
verificase prima variantă, pe Drexel Burnham, şi cel puţin asta 
nu se adeverise. Dacă ce spuseseră ei era adevărat - respectiv 
că nu se avea în vedere nicio încercare de preluare - atunci se 
părea că nimeni în Statele Unite nu avea motiv să submineze 
reputaţia băncii pentru a face să scadă preţul acţiunilor. Această 
concluzie îl determină pe Mayer să se întoarcă la computerul 
său IBM. 

Apăsă pe câteva clape şi pe monitor apăru situaţia acţiunilor 
Băncii Americii la sfârşitul zilei de vineri. Cincisprezece şi 
jumătate. Scăzuseră mai mult în săptămâna în care începuseră 
zvonurile, dar, după cum indica monitorul computerului, volumul 
fusese doar uşor peste normal - în medie cinci sute cincizeci de 
mii de acţiuni pe zi. Dacă cineva şi-ar fi propus să preia controlul 
asupra Băncii Americii, procesul de acumulare ar fi început deja, 
iar volumul operaţiunilor cu acţiunile băncii la bursa din New 
York ar fi reflectat acest lucru. Ceea ce nu se întâmplase. Se 
adeverea astfel că Drexel nu minţise. 

Aceasta însemna că bancherii de pe Wall Street, care se 
ocupau cu investiţiile, erau, de data asta, nevinovaţi. Rămâneau 
astfel ceilalţi trei ticăloşi principali: elveţianul, venezueleanul şi 
ruşii. Erau oare implicaţi în vreun fel? În caz afirmativ, ar trebui 


să le spună musaâfirilor săi mâine, în timpul mesei? Sau n-ar face 
decât să tulbure din nou apele? 

Apoi, sub cele patru însemnări de pe carnet mai scrise o a 
cincea: cererea lui George Pace de-a participa la următoarea 
întâlnire a consiliului băncii de la San Francisco. Trebuia să 
lămurească acest lucru cu Reston. Ar trebui, de asemenea, să-i 
spună şi de oferta pe care i-o făcuse Pace, chiar dacă 
deocamdată îl refuzase. Transparenţa totală n-ar fi avut de ce 
să strice. Nu voia să devină cunoscut în oraş ca un al doilea Bert 
Lance, care fusese amestecat în tot felul de lucruri dubioase. 

Apoi îşi aminti, vag, că mai fusese cineva pe care intenţionase 
să-l sune după ce se întorcea de la Londra. Dar, de data 
aceasta, din păcate, memoria îi jucă, lui Mayer, o festă. Se 
apucă deci să citească. Pe măsuţa de lângă patul său se 
adunaseră ziare şi reviste de patru zile. Următoarele opt ore şi 
le petrecu citindu-le. O mulţime de lucruri nu-i plăcură. Când 
afară se întunecă, cobori la parter. În frigider îl aşteptau câteva 
sandvişuri şi o bere. Maria, care plecase devreme să facă 
cumpărăturile pentru duminică, pregătise totul. 

Mâncă în camera de zi, luă o casetă din bibliotecă, o puse în 
aparatul video şi, în timp ce mânca, văzu un film cu Clint 
Eastwood, în care douăzeci şi una de persoane erau ucise pe 
străzile oraşului San Francisco. La ora nouă şi jumătate pe 
strada Dent la numărul 3514 se stinse lumina. 

O clipă mai târziu, tânărul Jose Martinez, care în afară de cele 
şase fotografii făcute servitoarei profesorului Mayer nu mai avea 
nimic de arătat, cobori din Mazda lui roşie. Se întoarse în 
apartamentul său, formă numărul primit de la tipul cu figură de 
nazist şi dădu raportul automatului care prelua mesajul. Apoi o 
chemă pe fata care răspundea la telefon la biroul decanului 
Krogh şi o invită la el. Când ea sosi, el luă de pe raftul de cărţi o 
casetă video şi urmăriră împreună încă o dată Debbie does 
Dallas. Uneori el încerca să imite driblingurile şi şuturile pe care 
miracolul tehnicii electronice la domiciliu le prezenta pe ecranul 
uriaşului televizor aşezat la picioarele patului său. Deoarece 
oraşul Georgetown nu avea echipă de fotbal şi deci nici 
posibilitatea să facă galerie, acesta era singurul mod în care 
tânărul Jose Martinez participa activ la sportul naţional al 
Americii. 


În duminica aceea, 11 decembrie 1988, soneria de la casa cu 
numărul 3514 din strada Dent sună la ora douăsprezece şi 
jumătate. Paul Mayer se uită surprins la ceas. 

Când deschise, în faţa uşii se afla preşedintele Comitetului 
Federal, Robert Reston. Oaspetele lui părea că-şi cere scuze din 
priviri. 

— Sper că nu te deranjez apărând mai devreme, spuse el, dar 
aş vrea să discut ceva cu tine înainte de sosirea celorlalţi. 

— Intră, îi spuse Mayer. 

Inainte ca uşa să se închidă, tânărul Jose Martinez le făcuse 
deja celor doi o fotografie perfectă din profil. 

— Ce bine că este cald la tine, spuse Reston în timp ce-şi 
scotea paltonul şi îl dădea Mariei, care apăruse de undeva. 
Mulţumesc, îi zise el, apoi, întorcându-se spre Paul Mayer, 
adăugă: Pişcă al naibii afară. 

— Ce-ai zice de ceva care să te încălzească? Dacă îmi 
amintesc, îţi place Dewars. 

— Da, ai dreptate ca întotdeauna, Paul. 

— Cred că o să beau şi eu acelaşi lucru, spuse Mayer. La urma 
urmei, e duminică. 

In camera de zi era un mic bar, iar Maria pregătise totul. 

— Ei, ia spune, ce te-a adus mai devreme? întrebă apoi Mayer 
în timp ce îi întindea oaspetelui său paharul cu whisky. 

Preşedintele Comitetului Federal era californian şi făcea încă 
notă aparte la Georgetown. In pofida faptului că era decembrie, 
era bronzat şi, în loc să poarte cravată, era îmbrăcat cu o bluză 
sport şi un pulover. Părea mai degrabă un jucător de tenis 
profesionist decât preşedintele băncii centrale a Statelor Unite, 
cea mai puternică instituţie financiară din lume. Când Paul 
Volcker se hotărâse să-şi dea demisia din această instituţie, iar 
Reagan îl numise pe Robert Reston în postul respectiv, o 
sumedenie de persoane îşi exprimaseră îndoielile. Chiar dacă 
acesta fusese timp de zece ani preşedintele celei mai mari bănci 
din Los Angeles, cei de pe Coasta de est îl considerau ca fiind un 
tip care nu făcea prea multe parale şi care îşi datora numirea în 
funcţia respectivă în special faptului că provenea din California. 
Mulţi dintre ei îşi schimbaseră însă repede părerea. 

— Am primit vineri după-amiază estimările preliminare pe 
trimestrul patru referitoare la Produsul Intern Brut şi şomaj, îi 
răspunse Reston. Mă tem că o să fie al dracului de prost, Paul. 


— Cât de mult a crescut cifra şomerilor? 

— Cu unu la sută. Aceasta este cea mai mare creştere, după 
câte îmi amintesc eu. lar PIB-ul o să scadă în primul trimestru al 
anului 1989 cu doi la sută. Aceasta ne arată cu siguranţă că ne 
îndreptăm rapid spre recesiune. 

— Ce implicații va avea aceasta asupra veniturilor 
Departamentului de Finanţe? 

— Vor începe să scadă brusc. 

— V-aţi revăzut estimările privind deficitul bugetar? 

— Dacă luăm în calcul ce se va întâmpla la capitolul cheltuieli, 
având în vedere că şomajul şi cheltuielile pentru asistenţă 
socială cresc pe măsură ce încasările din impozite scad... 
credem că 1989 va ajunge din nou la două sute cincizeci de 
miliarde de dolari. 

— Înseamnă că n-avem nicio şansă de scăpare, zise Mayer. 

— Da, e ca un tren de marfă cu frânele defecte care nu mai 
poate opri, spuse Reston, şi când oamenii o să-şi dea seama cât 
de grav poate fi, unii vor începe să-şi ia măsuri de siguranţă. 
După cum ştii, ultima mare recesiune a fost în 1981-1982. Când 
a început, deficitul nostru bugetar era de patruzeci şi şase de 
miliarde de dolari. Când s-a terminat, deficitul era de două sute 
zece miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, recesiunea a dus la 
creşterea deficitului de patru ori. La penultima mare recesiune 
din 1973-1975, deficitul a crescut de la două miliarde şase sute 
de milioane la nouăzeci şi nouă de miliarde de dolari. Dacă 
istoria se repetă, am putea să ajungem la un deficit de cinci 
sute de miliarde de dolari. 

— Tu în mod sigur nu crezi aşa ceva, nu? îl întrebă Mayer. 

— Bineînţeles că nu. Dar asta o să spună pesimiştii imediat ce 
aceste cifre o să înceapă să circule. Şi poţi fi sigur că ele vor 
circula chiar în primele zile ale lunii viitoare. Şi de la noi se scurg 
informaţii ca din orice loc de aici, de la Washington. Dar chiar 
dacă cercurile financiare acceptă cifra noastră de două sute 
cincizeci de miliarde de dolari, o să fie prăpăd. Acest deficit va 
face ca datoria publică să depăşească mult limita de trei mii de 
miliarde cu mult mai devreme decât se aşteaptă cineva. 
Aceasta înseamnă că anul viitor numai dobânzile vor fi în jurul a 
două sute cincizeci de miliarde de dolari, adică aproape cât 
obţinem din impozitele pe venit. Înspăimântător! 

— Într-adevăr, spuse Mayer. 


— Să privim adevărul în faţă, Paul, continuă Reston. Lucrurile 
au scăpat de sub control, iar faptul că de acum şi până la 
sfârşitul lunii ianuarie avem un guvern care nu-şi mai asumă 
nicio răspundere complică şi mai mult lucrurile. Toată lumea de 
la Casa Albă şi de la Departamentul de Finanţe caută să-şi 
strângă catrafusele cât mai repede cu putinţă. Ei vor să plece 
înainte de a se afla cât de gravă e situaţia. N-au văzut, n-au 
auzit. Ceea ce înseamnă că singurii oameni care rămân în oraş 
şi care vor face prăvălia să funcţioneze şi în capul cărora se vor 
sparge toate oalele o să fim noi, cei de la Comitetul Rezervelor 
Federale. 

— Cum va reacţiona Congresul? 

— O să înnebunească. O să dea vina pentru toate pe Japonia, 
Canada, Hong Kong şi Brazilia. La o săptămână după ce se 
întruneşte Congresul, vor adopta nişte legi protecţioniste care o 
să-ţi facă părul măciucă. O să vină din nou vremea taxelor de tip 
Smoot-Hawley. Dar nimeni nu mai vrea să audă despre astfel de 
lucruri. Anul acesta le-am spus de nenumărate ori acestor 
tâmpiţi că politica americană de protecţionism iniţiată din anii 
1930 este cea care a determinat transformarea unei puternice 
recesiuni în cea mai adâncă depresiune din istorie. N-au vrut să 
mă asculte. Îşi ascultă alegătorii, iar aceştia vor sânge. Sânge 
japonez. 

— lar noul preşedinte o să-i susţină. 

— Bineînţeles. Este democrat. El luptă împotriva japonezilor, 
cum a luptat împotriva republicanilor. El spune tuturor că, dacă 
nu se schimbă ceva în mod serios, vom deveni dintr-o ţară 
debitoare, care datorează deja restului lumii peste cinci sute de 
miliarde de dolari, ţară săracă, ce nu va mai putea deţine cărţi 
de credit. Ţii minte fraza asta? Trebuie s-o fi folosit de o sută de 
ori în timpul campaniei electorale. Şi americanii l-au crezut. 

— Şi ce se va întâmpla? 

— Dacă Congresul pune o taxă suplimentară de douăzeci la 
sută pe importuri în timp ce noi ne îndreptăm spre recesiune, 
cererea pentru orice - începând cu bauxită şi terminând cu 
bananele - va scădea catastrofal. 

— Şi uite că intră în discuţie Brazilia. 

— Şi Argentina, Filipine şi... aşa mai departe. Cunoşti 
scenariul. 

— Ce zic acum oamenii tăi despre petrol? întrebă Mayer. 


— Eşti sigur că vrei să auzi? Dacă recesiunea este de durată şi 
puternică, aşa cum a fost cea de la începutul administraţiei 
Reagan sau mai rău, cererea de energie va scădea. Deci ei 
estimează la şapte dolari barilul. In 1986, când preţul a scăzut, 
temporar, la 10 dolari barilul, Yamani a avertizat că s-ar putea 
întâmpla acest lucru, şi toată lumea l-a tratat ca pe Petrică din 
povestea cu lupul. În 1989, lupul o să vină de-adevăratelea. 

— Arabia saudită va supravieţui chiar şi la acest preţ. 

— Dar Mexicul, Venezuela, Indonezia, Nigeria nu vor 
supravieţui, de asemenea, nici jumătate din băncile din Texas. 

— Ce are de gând să facă Comitetul Federal? 

— Ca să fiu cinstit, nu ştiu. La anul ne vom afla în faţa unei 
situaţii imposibile. Casa Albă se va aştepta ca noi să finanţăm o 
mare parte din deficitul de două sute cincizeci de miliarde de 
dolari. Departamentul de Finanţe ne va cere să finanţăm un 
fond pentru a susţine America Latină. In acelaşi timp, Congresul 
ne va cere să punem în circulaţie o mai mare cantitate de bani 
pentru a reduce rata dobânzii în aşa fel, încât economia să 
înceapă să funcţioneze. iţi poţi imagina consecințele 
internaţionale, Paul? Va trebui să producem bani şi credite într- 
un ritm nemaiîntâlnit de la Războiul Civil! 

— Cât timp crezi că-şi vor ţine străinii banii în băncile noastre 
şi în hârtiile noastre guvernamentale din clipa în care vor afla 
acest lucru? În special dacă Congresul procedează cum crede el, 
şi rata dobânzilor începe să scadă cel puţin temporar şi dispare 
chiar şi acest stimulent de a ţine banii la New York în loc să-i 
ţină la Frankfurt şi Tokio. 

— Atunci, în afară de criza bugetară şi criza datoriei Lumii a 
Treia, vom avea o criză bancară sistemică de lichidităţi şi o criză 
a dolarului. N-am fost niciodată în această situaţie, între ciocan 
şi nicovală. Dacă reducem forţat rata dobânzii, ca să stimulăm 
creşterea economică internă, străinii îşi retrag banii. Dacă 
mărim rata dobânzii, ca să-i tentăm să rămână, economia se 
prăbuşeşte şi mai mult, iar şomajul va creşte şi mai puternic. 

— Acum, înţeleg de ce Volcker şi-a dat demisia când lucrurile 
mergeau bine, zise Mayer. 

— Unii au spus şi despre tine acelaşi lucru, Paul. 

Mayer dădu din umeri, apoi răspunse: 

— Nu sunt vinovat. Întotdeauna am crezut că se poate 
amâna, dacă pot să mă exprim aşa. Că putem continua să 


împrumutăm într-o parte ca să cârpim în altă parte, că, într-un 
fel, vom putea să ne extindem în aşa fel, încât produsul nostru 
să ţină pasul cu deficitele bugetare şi cu deficitele comerciale, 
cu datoria internă şi cu datoria externă. Am sperat că toate 
cifrele vor continua să crească şi, ca urmare, proporţiile vor 
rămâne aceleaşi şi toată lumea va fi liniştită. Cred că asta avea 
în vedere teoria economică a lui Reagan. 

— Dar dacă aceste estimări economice preliminare se 
dovedesc adevărate, muzica se va opri şi caruselul nu se va mai 
învârti. 

— lar unii oameni o să sară din el înainte de a se opri. 

— Şi în timp ce sar, o să caute să scape de tot ce au, de la 
certificatele de depozite de peste o sută de mii de dolari până la 
bonuri de tezaur. 

— Ceea ce înseamnă că atunci Comitetul Rezervelor Federale 
va trebui să cumpere când toată lumea vinde. Altfel, se creează 
panică. 

— Exact. 

— Uite ce este, spuse Bob Reston uitându-se la ceas. În 
câteva minute o să vină ceilalţi. Dă-mi voie să-ţi spun de ce am 
venit mai devreme. Noi, şi prin „noi” înţeleg consiliul 
guvernatorilor Rezervelor Federale, ţi-am fi recunoscători dacă 
ai accepta un post permanent de consultant. Îţi mulţumim că te- 
ai dus la Londra, fără să aştepţi să te rugăm de mai multe ori şi, 
după cât se pare, ai liniştit apele considerabil. O să avem nevoie 
de acelaşi gen de ajutor, dar în mai mare măsură dacă lucrurile 
despre care am vorbit vor evolua cu repeziciune în săptămânile 
şi în lunile care vin. Tu cunoşti oamenii din domeniu din lumea 
întreagă. 

— Apreciez faptul că mi-ai făcut această propunere şi accept, 
răspunse Mayer. 

— Grozav, spuse Reston. Acum, că ai acceptat, trebuie să-ţi 
spun că, cel puţin la început, n-a existat unanimitate în ce 
priveşte propunerea mea. Doi membri au fost de părere că ar 
trebui să-l aducem înapoi pe Paul Volcker în calitate de 
consultant, lucru de care n-aş avea nevoie în aceste condiţii, 
după cum singur trebuie că-ţi dai seama. Dacă Paul Volcker s-ar 
întoarce în sala noastră de consiliu, ar proceda ca înainte, şi eu 
ar trebui să-mi dau demisia. Oricum, propunerea a fost retrasă 
când le-am spus asta. Acum ajungem la problema retribuţiei. 


Noi suntem o instituţie guvernamentală şi, oricât de generoşi 
am vrea să fim... 

— Îţi apreciez bunăvoința, Bob, îl întrerupse Mayer, dar, după 
cum ştii, n-am nevoie de bani. Trece-mă în mod simbolic cu un 
dolar pe an. 

— Sigur? 

— Sigur. Acum vreau să-ţi spun şi eu ceva. George Pace vrea 
să mă duc la San Francisco mâine şi să particip la întrunirea 
consiliului său care are loc poimâine. El crede că va fi de ajutor 
dacă acum Comitetul Federal ar demonstra, prin prezenţa mea, 
că este dispus să ajute banca şi, în special, pe Pace, să iasă din 
aceste necazuri. 

— Grozavă idee. Du-te. 

— Pace mi-a mai spus că, la un moment dat, în viitor, ar putea 
să-mi ceară să devin consilier direct. Am spus că mă voi gândi la 
asta, cu condiţia să nu fie un conflict de interese în ce priveşte 
Comitetul Federal şi conducerea lui. 

— Nu cred că e vreo problemă. La urma urmei, ce ajută Banca 
Americii este de natură să ajute întregul sistem bancar. Haide să 
rezolvăm întâi problemele curente şi apoi, dacă tu o să vrei să-ţi 
schimbi postul pentru care primeşti un salariu fix cu altul mai 
bine retribuit la Banca Americii, întreaga noastră conducere o 
să-ţi dea binecuvântarea. 


Tocmai atunci, la numărul 3514 din strada Dent sună din nou 
soneria. Şi, în vreme ce polaroidul tânărului Jose Martinez 
înregistra la timp evenimentul, câteva secunde mai târziu, în 
casa profesorului Paul Mayer, intrară Controlorul Monedei şi 
preşedintele Corporaţiei pentru Asigurarea Depozitelor Federale. 
În cinci minute, tânărul venezuelean notă numărul de 
înmatriculare al maşinii cu care venise fiecare dintre cei trei 
oaspeţi. Era aproape ora unu, duminică, şi locuitorii din 
Georgetown, care se duseseră la biserică sau la restaurantul lor 
favorit pentru gustarea de la ora unsprezece, lăsaseră o 
mulţime de locuri libere în parcare. Deci, misiunea de 
supraveghere pe care o avusese Jose nu fusese grea. 

Acum tot ce-i rămânea de făcut nazistului era să afle ale cui 
sunt maşinile, se gândi el în timp ce se urcă din nou în Mazda lui 


roşie. Se mai gândi că s-ar putea să nu fie uşor, din moment ce 
două dintre numerele de înmatriculare erau din Maryland şi unul 
din Virginia. 

A doua zi de dimineaţă, un tânăr iranian, care lucra la 
Serviciul pentru Vehicule din Maryland, stabili în decurs de o oră 
cui aparţineau maşinile. Asemenea zecilor de mii de studenţi 
iranieni veniţi în SUA după ce şahul fugise din Iran, el dădea 
vina pentru toate greutăţile nu pe Khomeini ci, mai degrabă, pe 
tâmpiţii de americani care scăpaseră situaţia din mână. El 
parcursese drumul de la viza pentru studenţi la cea pentru 
vizitatori, apoi la cartea verde şi, în final, obținuse cetăţenia 
americană. Ce altceva ar fi putut să facă? Acasă nu se putea 
duce. Fiind cetăţean american avea dreptul să lucreze la SVM. 
Deşi acest loc de muncă îl ajuta să trăiască, el ştia că, dacă ar fi 
să aibă un viitor din nou, acesta nu putea fi decât înapoi în Iran. 

Deci, când ei îl sunaseră, cerându-i să le facă acest mic 
serviciu, obţinuseră informaţia în decurs de o oră. Computerul 
lui de birou putea să găsească orice număr de înmatriculare din 
Maryland şi să identifice proprietarul; un telefon dat unui coleg 
din Virginia în aceeaşi problemă dădu acelaşi rezultat în câteva 
minute. 


Dacă domnii din casa cu numărul 3514 din strada Dent ar fi 
ştiut de aceste maşinaţiuni care aveau loc pe străzile din 
Georgetown, nu ar fi stat chiar atât de liniştiţi. 

Dar, oricum, n-aveau să fie relaxaţi. 

— Haideţi să ne aşezăm la masă, propuse Paul Mayer, şi eu o 
să vă spun pe scurt ce ştiu despre situaţia actuală a Băncii 
Americii. In timp ce eu vorbesc, aţi putea să vă uitaţi pe cifrele 
astea, după care le înmâna copiile listingurilor cu privire la 
situaţia băncii. Cred că o să fiţi mulţumiţi de ceea ce veţi citi şi 
auzi. 

Doi fură mulţumiţi, dar unul nu. Bărbatul care făcea notă 
aparte era Charles Thayer, Controlorul Monedei. Era un avocat 
din Boston, un tip complet lipsit de simţul umorului, care 
păstrase trăsăturile de caracter ale celor născuţi în Noua Anglie, 
neavând încredere nici cât negru sub unghie în cei care trăiau 
pe Coasta de Vest. Cel mai tare îi antipatiza pe cei care 


conduceau băncile sau casele de economii şi împrumuturi de 
acolo. După părerea lui, respectivii conduceau instituţiile acelea 
ca pe nişte tripouri. Ca urmare, în aşa-zisul stat de aur, cum se 
autointitula California, în fiecare lună dădeau faliment o bancă şi 
două case de economii şi împrumuturi, şi de fiecare dată 
cetăţenii din restul ţării - inclusiv cei din nord-est - erau nevoiţi 
să plătească oalele sparte prin intermediul agenţiilor 
guvernamentale ale Statelor Unite ale Americii. 

Nu mai putea suporta. Era momentul ca aceşti tipi cu lanţurile 
lor de aur şi plini de bani de nu mai ştiau ce să facă cu ei, să afle 
că ei şi politica lipsită de coerenţă a băncilor pe care le 
reprezentau nu mai puteau fi toleraţi. Subminau încrederea 
americanilor în întregul sistem national. 

În timp ce Maria servea desertul şi cafeaua, el tocmai spunea: 

— Uitaţi ce s-a întâmplat cu Crocker National Bank. A fost una 
dintre cele mai mari bănci din ţara asta. Au administrat-o atât 
de prost şi au adus-o la un pas de faliment într-un ritm atât de 
rapid, încât, dacă n-ar fi preluat-o Midland, cine ştie ce s-ar fi 
întâmplat. Slavă Domnului că au intervenit englezii. Spre marele 
lor regret mai târziu, bineînţeles, pentru că au fost nevoiţi să 
acopere aproape un miliard de dolari pierderi nedeclarate. Un 
miliard, domnilor. In cele din urmă, au renunţat şi au vândut-o 
firmei Wells Fargo. Cel puţin în cazul ăsta, tu, spuse el, arătând 
spre preşedintele CADF, ai scăpat. Dar te-a costat destul de 
mult, când acelaşi lucru s-a întâmplat cu Seafirst din Seattle, 
nu? 

— Nu eram preşedinte atunci, interveni cel căruia i se 
adresase, ceea ce nu-l descurajă deloc pe Charles Thayer. 

— Poate, dar trebuie că eşti destul de în vârstă să ştii că 
Seafirst a fost cea mai mare bancă din nord-vestul Americii. 
Avea la îndemână compania care se ocupă de producţia Boeing- 
ului, industria forestieră, producţia de energie electrică... ceea 
ce însemna pentru consiliul de administraţie, al cărui sediu era 
la Seattle, destui oameni cumsecade cărora să le împrumute 
bani. Când colo ce a făcut conducerea? A preluat de la un 
bancher din Oklahoma, care bea bere din cizmele sale de 
cowboy, împrumuturi pentru energie în valoare de un miliard de 
dolari ce n-au putut fi recuperate, iar Seafirst a scăpat ca prin 
urechile acului de faliment. 

— Care-i problema, Charles? întrebă Bob Reston. 


— Ajung imediat la ea, domnilor, aveţi răbdare, răspunse 
Thayer tăios, apoi continuă: Uitaţi-vă ce s-a întâmplat cu 
Financial Corporation de la noi şi cu filiala ei American Savings, 
cea mai mare companie de împrumuturi şi economii din lume. 
Dacă n-am fi intervenit noi, marele expert din Los Angeles, care 
a condus-o, era pe punctul de a o ruina, precum şi pe deponenţii 
a treizeci şi unu de miliarde de dolari. El finanța rate ipotecare 
fixe pe treizeci de ani cu depozite pe nouăzeci de zile. Încă de 
acum o sută de ani, noi, la Boston, ştiam că acesta era un mod 
sigur de a da faliment. Acum aud că cel mai recent joc pe care-l 
fac băncile şi casele de economii şi împrumuturi este să facă 
operaţiuni pe termen scurt cu eurodolari pe care-i cumpără cu 
preţuri exorbitante la Londra, apoi îi revând şi folosesc fondurile 
pentru a cumpăra obligaţiuni cu risc mare, vândute de agenţi de 
bursă la New York. Asta e sinucidere curată! 

— Ştim, dar asta nu e câtuşi de puţin o problemă care-i 
priveşte pe cei de pe Coasta de Vest. La urma urmei, 
Continental Illinois se află la Chicago. lar crizele bancare cele 
mai mari din acest deceniu au avut loc în Ohio şi Maryland. 

— Sunt de acord, spuse preşedintele Comitetului Federal, dar 
adu-ţi aminte, Charles, că, în primul rând, proprii tăi specialişti 
contabili au fost cei care au permis să se întâmple aceste 
lucruri. 

— Nu se va mai întâmpla, răspunse Controlorul Monedei. Cel 
care a fost înaintea mea a permis acest lucru. Nu eu. Şi acum, 
domnule Reston, ajung la ceea ce voiam să spun. Nu voi mai 
tolera astfel de prostii. Am de gând să dau acestor persoane 
câteva lecţii. 

— Ce vrei să spui? întrebă Reston. 

— Îmi voi trimite, de data asta, propriii oameni să facă 
această treabă. 

— Ce treabă? 

— O revizie contabilă la Banca Americii. 

În cameră se făcu linişte. 

Apoi preşedintele Comitetului Federal, Robert Reston, vorbi 
din nou: 

— Cred că asemenea revizie, acum, n-ar fi bine-venită, 
Charles. În special dacă intenţionezi să trimiţi o echipă de pe 
Coasta de Est. 


Spinarea lui Charles Thayer deveni şi mai ţeapănă, dacă acest 
lucru mai era posibil. 

— Nu cred că am nevoie să mi se spună ce să fac şi ce să nu 
fac în ce priveşte menţinerea sănătăţii sistemului bancar din 
această ţară. lar dacă banca are probleme serioase, vreau să 
ştiu. Acum! 

— Aceasta nu presupune o revizie contabilă specială, Charles, 
zise Reston. Paul ţi-a dat deja toate datele cheie şi le-a explicat. 
BA va trebui să treacă la amortizări o pierdere de un miliard de 
dolari. lar Paul spune că ei vor putea să facă faţă acestei situaţii. 

Charles Thayer preferă să nu răspundă. Dar tăcerea lui era 
foarte grăitoare: nu avea încredere într-un fost imigrant cum era 
Paul Mayer, tot aşa cum nu avea încredere în bancherii 
excentrici din vest. 

Robert Reston reluă atacul: 

— Uite ce este. Am primit estimări preliminare ale PIB-ului şi 
ale şomajului. Şomajul va creşte cu un procent în trimestrul 
patru, iar PIB-ul va scădea cu doi la sută. Nu este momentul să 
agiţi apele. Şi aşa americanii o să fie destul de nervoşi. lar 
oamenii din afara ţării, care au în băncile noastre depozite pe 
termen scurt ce se ridică la peste o mie de miliarde, o să 
înceapă să fie cu adevărat nervoşi dacă simt că Statele Unite 
vor avea greutăţi economice mari în 1989. S-ar putea să ajungă 
la concluzia că, întrucât economia este în declin, acelaşi lucru s- 
ar putea întâmpla ici şi colo cu băncile. Şi s-ar putea hotări să 
plece. Or noi nu ne putem permite acest lucru. După o pauză 
continuă: In aceste condiţii, nu vreau să se întâmple nimic care 
ar putea determina o cerere masivă de restituiri la o bancă de 
proporţiile BA, cum ar fi o revizie contabilă specială ordonată de 
Controlorul Monedei. Dacă e nevoie, mă voi duce la Casa Albă 
cu această problemă. Mâine. 

Charles Thayer, care nu demult sărbătorise aniversarea a 
şaizeci şi patru de ani, se făcu pământiu la faţă. Nimeni nu-i 
vorbise vreodată în acest fel! 

— Sunt de acord cu Bob întru totul, sări şi preşedintele CADF. 

— Şi eu la fel, adăugă Paul Mayer, fostul imigrant şi fostul 
preşedinte al Fondului Monetar Internaţional. 

— Cred că nu mai e nimic de spus, zise preşedintele 
Comitetului Federal şi, în timp ce se ridică de la masă, declară 
pe un ton oficial: Vreau să ştii, Charles, că la cererea mea Paul 


Mayer se va duce la San Francisco mâine. El va lucra cu 
preşedintele BA. Sperăm că ei doi vor putea să pună capăt 
zvonurilor şi vor începe să refacă baza de depozite a băncii. Am 
aranjat o linie de credit standby de cinci miliarde de dolari pe 
care Paul o va avea la dispoziţie, dacă va fi nevoie. Sunt sigur că 
nu va fi nevoie, dacă şi tu cooperezi, Charles. 

Paul Mayer se gândi apoi la problemele de pe lista lui pe care 
voise să le discute, respectiv elveţienii, venezuelenii şi ruşii, dar 
în acea clipă Charles Thayer îşi luase deja singur paltonul din 
dulap, pornise spre uşă şi ieşise fără să mai spună vreun cuvânt. 

— Nu te necăji, Paul, spuse Robert Reston, în timp ce el şi 
preşedintele CADF îl urmau pe Controlorul Monedei în frigul de 
afară. Poţi să-i spui lui George Pace, când te întâlneşti cu el 
săptămâna viitoare, că o să mă descurc eu cu Controlorul 
Monedei. Apoi vino înapoi cât de repede poţi. Mi-e teamă că ne 
aşteaptă necazuri mult mai mari decât panica asta stârnită în 
jurul Băncii Americii şi o să avem nevoie de tine. 


10 

Când americanul de mijloc îi împarte pe latino-americani în 
buni şi răi, criteriul după care se călăuzeşte este dacă ei susţin 
sau nu obiectivele politice şi economice ale Statelor Unite. Ca 
urmare, Cuba, Nicaragua şi Argentina erau incluse de obicei 
printre cei răi, în timp ce Brazilia, Costa Rica şi Venezuela erau 
în mod inevitabil incluse printre latino-americanii buni. 

In ce priveşte Venezuela, era vorba de o greşeală de 
apreciere. Aduceţi-vă aminte de anii 1970. Dacă a fost ceva 
care aproape că a distrus economia Statelor Unite în acel 
deceniu (lăsând la o parte perioada administraţiei lui Jimmy 
Carter), aceasta a fost OPEC. Şi cine a fost una dintre 
fondatoarele acestei organizaţii şi întotdeauna una dintre 
susţinătoarele ei cele mai înverşunate? 

Venezuela. S 

Sau să ne gândim la anii 1980. In acel deceniu se considera 
că dezvoltarea comunismului în emisfera vestică este unul 
dintre cele mai mari pericole pentru securitatea Statelor Unite. 
Sandiniştii din Nicaragua erau esența răului pentru Casa Albă, 
unde atunci se afla Reagan, şi pentru Departamentul de Stat, 
condus atunci de Shultz. Cine a fost unul dintre organizatorii 
întâlnirii care a avut loc pe insula Contadora în ianuarie 1983 şi 
care avea ca scop să arate că America Latină susţinea acel 
regim cu o puternică orientare antiamericană? 

Venezuela. 

Această organizaţie, din care mai făceau parte şi Mexicul, 
Columbia, Panama, a devenit în mod inevitabil cunoscută sub 
numele de grupul celor patru de la Contadora. 

Şi acum, la sfârşitul anului 1988, Venezuela era din nou cea 
care punea ceva la cale. De data asta avea ca partenere alte 
două naţiuni: Mexicul şi Brazilia. Mai târziu, când lucrurile se vor 
limpezi, ele se vor numi, fireşte, grupul celor trei de la Madrid, 
chiar dacă „părinţii fondatori” ai acestei conspirații, proveniţi din 
cele trei ţări, au fost în număr de cinci. 

De ce s-au întâlnit la Madrid? Pentru că, dacă s-ar fi întâlnit la 
Mexico City, Caracas sau Rio, ar fi atras atenţia lumii sau, cel 
puţin, a americanilor. Totuşi, pentru niciunul dintre ei luat 
separat nu era neobişnuit să meargă în Spania. Toţi cinci aveau 
case de „vacanţă”, un eufemism pentru refugii sigure în 
Portugalia sau Spania, pe Costa del Sol sau la Algarve. Agenţiile 


de spionaj de la Washington şi din afara lui ştiau, bineînţeles, 
acest lucru şi mai ştiau, de asemenea, că cei cinci aveau conturi 
substanţiale la Madrid. Deci, faptul că miniştrii finanţelor şi 
petrolului din Mexic şi Venezuela, plus ministrul de finanţe al 
Braziliei, s-au îndreptat cu toţii spre Spania în acelaşi timp nu a 
trezit nicăieri îngrijorare. 

In plus, Spania prezenta avantajul că era, probabil, ţara vest- 
europeană unde antiamericanismul era cel mai violent. Marea 
majoritate a spaniolilor, şi nu numai guvernele lor, simpatizau 
cu aspiraţiile popoarelor de limbă spaniolă care trăiau la sud de 
Rio Grande. Ei înțelegeau întru totul dorinţa acestor popoare de 
a-i ţine pe yankei şi influenţa lor periculoasă la nord de acel 
fluviu. Chiar şi ei încercau să-i ţină la vest de Atlantic şi la est de 
Pirinei. Ani de zile, spaniolii încercaseră să scape de bazele 
navale americane de pe teritoriul lor şi de submarinele nucleare 
care le deserveau. 

Deci, dacă exista un loc în lume unde latino-americanii ar fi 
putut să discute nestânjeniţi problemele care-i priveau pe toţi şi 
implicau Statele Unite, în condiţiile unei discreţii totale, în 
siguranţă şi - ceea ce nu era lipsit de importanţă - în mijlocul 
unui lux exorbitant, acesta era hotelul Ritz din Madrid. 

Ulterior s-a considerat că era complet greşit să se spună că 
„grupul de la Madrid al celor trei” a reprezentat nişte ţări. 
Deoarece, după cum s-a arătat, şi pe bună dreptate, lăcomia 
acestor oameni extrem de venali şi nu aspiraţiile naţionaliste 
nobile ale ţărilor pe care le „reprezentau” îi determinaseră, în 
primul rând, să se întâlnească la hotelul Ritz. Acest argument a 
fost invocat întruna atunci când, o lună mai târziu ambasadorii 
acestor ţări au fost convocați la Departamentul de Stat pentru a 
da explicaţii în legătură cu ce se întâmpla. Asta nu înseamnă că 
vreunul dintre ei prezenta scuze, chiar dacă în sinea lor gândeau 
că, poate, cei trei merseseră puţin prea departe. 

Cei trei de la Madrid ştiuseră că depăşiseră măsura. Dar nu și- 
au făcut nicio clipă probleme din această cauză, deoarece ştiau 
că, întrucât acţiunile lor erau îndreptate numai împotriva 
Statelor Unite, nimeni n-o să protesteze; pentru că la sfârşitul 
anului 1988 Statele Unite deveniseră cea mai urâtă ţară din 
lume. Această ură violentă împotriva americanilor şi a Americii 
avea să creeze „mediul favorabil” care a ajutat acestor oameni 
venali, adunaţi în decembrie la Madrid, să se bucure ulterior de 


cooperarea unor persoane, de altfel, cu bun-simţ. Această ură 
nu exista doar în America Latină, unde de generaţii Statele 
Unite erau considerate ultima putere imperialistă mondială. Nu. 
Aceeaşi ură era endemică în Europa, unde Statele Unite erau 
considerate ca fiind o naţiune brutală, condusă de oameni 
primitivi care amenințau tot timpul cu distrugerea omenirii, 
obsedaţi să nu piardă puterea absolută indiferent cu ce preţ... 
pentru alţii. Mulţi europeni erau convinşi că, în cazul unei 
confruntări cu ruşii, americanii ar fi luptat până la ultimul... 
german, francez sau englez. Mai bine să moară ei decât să fie 
America comunistă. 

In Asia, Statele Unite erau considerate ca un copil mare, 
plângăcios. Atâta timp cât restul lumii zăcuse în ruine după cel 
de al Doilea Război Mondial, americanii militaseră până la unul 
pentru comerţul liber. Popoarele din lumea întreagă aveau 
nevoie cu disperare de lucrurile pe care numai americanii 
puteau să le furnizeze şi le cumpărau indiferent de preţ sau 
calitate. Dar când, în cele din urmă, în restul lumii au fost 
reînnoite capacităţile de producţie, americanii au descoperit pe 
neaşteptate că nu mai puteau concura cu Japonia, Hong Kong, 
Taiwan, şi Coreea de Sud în domeniul industriei oţelului, 
automobilelor, aparaturii electrotehnice de uz casnic, textilelor 
şi chiar al computerelor. Când comerţul liber n-a mai însemnat 
profituri uşoare pentru cei din Detroit sau Silicon Valley, ce 
credeţi că au făcut? In loc să muncească mai mult, au încercat 
să silească guvernul de la Washington să-şi închidă pieţele 
pentru mărfurile acelor ţări, stabilind cote la import. Şi când au 
reuşit, ei au spus străinilor: „Ne pare rău, dar, de data asta, 
trebuie să avem grijă de noi”. 

In Orientul Mijlociu, Statele Unite erau considerate ca fiind 
națiunea care n-o să înceteze niciodată să sprijine orbeşte 
Israelul. In Africa neagră era considerată ca fiind un susţinător 
tacit al apartheidului; în Africa albă era considerată ca o naţiune 
de mormoloci creduli care mai degrabă pleca urechea la ce 
spunea episcopul Tutu decât la ce spunea reverendul Jerry 
Falwell. 

Deci grupul celor trei de la Madrid ştia că în momentul în care 
vor pune acţiunea în mişcare, pe oamenii aflaţi la putere - la 
Londra, Frankfurt, Zurich, Tokio, Hong Kong şi Riad - nu-i vor 
interesa care fuseseră motivele lor personale şi, chiar dacă ar 


face-o şi i-ar dezaproba, atitudinea lor ar fi, în cel mai rău caz, a 
unor spectatori care-şi manifestă compasiunea, dar nu se 
angajează. Cu toţii gândeau în secret că venise momentul ca 
Unchiului Sam să i se taie din nas. Într-un cuvânt, americanii 
aveau cu toţii nevoie de o pedeapsă pe care o meritau. 

Şi dacă grupul celor trei reuşea, să le fie de bine. 

Era mai bine să încerce ei decât Castro, deoarece nimeni nu-l 
plăcea, de fapt. Vorbea prea mult şi se dovedise ghinionist. 
Încercase de două ori să organizeze acelaşi lucru, dar eşuase 
lamentabil de fiecare dată. De ce? Pentru că nu se bucura de 
influenţă şi îi lipsea motivaţia. 

Castro nu datora Statelor Unite niciun cent, în schimb, cei trei 
de la Madrid - Mexicul, Brazilia, şi Venezuela - aveau motive din 
belşug. 

În decembrie 1988 ele datorau împreună Statelor Unite şi 
băncilor din această ţară nu mai puţin de trei sute de miliarde 
de dolari! 

Lovitura determinată de aceste motivații ar fi putut să-l 
trimită pe Unchiul Sam la podea. 

Ar fi trebuit. În decurs de treizeci de zile. 

De ce era atâta urgenţă? În ultimă instanţă, oamenii care 
veniseră la Madrid erau la fel de conştienţi, ca şi cei care se 
întruniseră la Georgetown, de norii care se adunau. De ce să nu 
aştepte să se adâncească criza, întrucât ştiau în mod sigur că 
acest lucru trebuia să se întâmple în 1989? Dacă America era 
vulnerabilă în decembrie 1988 n-ar fi fost şi mai vulnerabilă la 
un „atac” din afară, să zicem, în iunie 1989? 

La toate aceste întrebări răspunsurile erau afirmative. Dar 
liderii conspirației de la Madrid, fraţii Martinez, aveau o 
problemă. În iunie 1989 ei nu vor mai fi la putere. 

Când, mai târziu, s-a făcut reconstituirea - pentru a descoperi 
cine-i vinovat şi a pregăti represaliile - a devenit imediat 
limpede că întregul proces începuse să se desfăşoare în prima 
duminică din decembrie 1988, care a căzut în a patra zi a lunii 
respective. Două zile mai târziu, după cum a reieşit din 
informaţiile culese, Roberto Martinez plecase în Europa cu un 
avion al liniilor KLM care aterizase în Elveţia unde, în câteva zile 
reuşise să-l atragă de partea lui pe preşedintele Băncii Naţionale 
a Elveţiei, doctorul Ulrich Huber; îi prezentase planul rusului 
Vladimir Dolghih, membru supleant în biroul Politic al PCUS; şi îi 


dăduse un „avans” de cinci milioane de dolari pentru servicii 
viitoare teroristului Carlos, compatriot de-al său, care locuia 
acum în Libia. 

La trei zile după prima duminică din decembrie 1988, fratele 
său, Jose Martinez senior, zburase cu avionul la Mexico City să-i 
convingă pe miniştrii petrolului şi finanţelor din ţara respectivă 
că amândoi vor servi atât interesele naţionale ale Mexicului, cât 
şi propriile lor interese financiare, dacă erau de acord să vină la 
Madrid. N-a avut nevoie de multe eforturi ca să-i convingă. In 
Mexic petrolul şi corupţia merg mână în mână. Ani de zile 
oamenii aflaţi la putere au jefuit fără milă ţara: au reuşit să 
transfere în conturile lor particulare din băncile elveţiene cel 
puţin patru miliarde de dolari din încasările provenite din petrol. 
Deci, n-a fost o problemă să-i recruteze. În seara aceleiaşi zile 
de şapte decembrie îl sunaseră împreună pe ministrul de finanţe 
al Braziliei la reşedinţa lui particulară din Sao Paulo. Brazilianul 
fusese convins pe jumătate, dar, în cele din urmă, fusese de 
acord să se alăture venezuelenilor la Madrid, dacă i se dădeau 
asigurări că se putea conta pe însuşi ministrul de finanţe al 
Mexicului. În mod irevocabil! De ce era nevoie de atâtea 
temenele? De ce era nevoie de atâtea asigurări reciproce? 

Răspunsul era simplu. Nicio ţară nu se putea ridica singură 
împotriva Statelor Unite şi să învingă. Ultima care încercase 
fusese Peru. În primele trei zile ale guvernării sale, tânărul 
preşedinte nou ales al acestei ţări, Alan Garcia, lansase două 
idei strălucite. În primul rând, hotărâse să-i dea afară pe cei de 
la Fondul Monetar Internaţional care, de fapt, conduceau 
treburile financiare ale ţării sale. Apoi a anunţat că acum, când 
redobândise controlul asupra destinului financiar al ţării lui, va 
plăti doar zece la sută din încasările din export ale ţării sale în 
cadrul datoriei externe, ceea ce, în esenţă, însemna că refuza să 
plătească, având în vedere că în momentul în care el prelua 
funcţia de preşedinte, datoria Peruului se ridica la paisprezece 
miliarde de dolari, ceea ce echivala cu întregul venit național al 
acestei tări pe un an întreg! Ca să înţelegem lucrurile mai bine, 
am putea să exemplificăm cu cazul SUA. Dacă ele s-ar afla într-o 
situaţie similară, datoria lor externă ar fi de patru mii de 
miliarde de dolari! Nu s-ar putea spune că aceasta era o 
noutate, în primul rând, pentru bancherii străini care 
împrumutaseră banii Peruului. Ceea ce era nou a fost ştirea 


nefericită că preşedintele acestei ţări, care le datora cele 
paisprezece miliarde, admisese în public că nu exista niciun 
mijloc ca Peru să poată plăti vreodată această datorie. Impăratul 
peruvian mărturisise chiar el că era lefter! 

Rezultatul imediat a fost că băncile americane fuseseră 
nevoite să aloce o rezervă de cincisprezece la sută, având în 
vedere riscul nerestituirii împrumutului de către Peru. Era o 
sumă neînsemnată în comparaţie cu toată datoria, dar situaţia îi 
enervase. Măgarii de peruvieni nu respectau regulile jocului! 
Deci, trebuiau daţi afară din club. Pe tăcute şi fără nicio 
excepţie, băncile au suspendat toate creditele pentru Peru, 
chiar şi creditele pe termen scurt de care ţara avea nevoie ca de 
aer pentru a-şi finanța comerţul exterior. 

Douăsprezece luni mai târziu, după ce ţara fusese aruncată 
într-o stare de haos economic, Peru s-a căit. Desigur că 
peruvienii nu aveau încă destui bani ca să plătească nici măcar 
a zecea parte din dobânda pe care o datorau la împrumutul lor 
extern. Dar au fost de acord, după ce li s-a pus cuțitul la gât, să 
nu spună nimic despre această problemă. 

A doua zi, Peru a început să primească din nou credite. 

De aici nevoia de acţiune colectivă. Băncile au putut să sperie 
şi să readucă la ascultare Peru care le datora paisprezece 
miliarde de dolari împuţiţi. Ele ar putea să facă acelaşi lucru 
Venezuelei care le datora cincizeci de miliarde de dolari. Dar cu 
greu ar fi putut face faţă grupului celor trei de la Madrid care 
împreună le datora mai mult de trei sute de mii de miliarde de 
dolari. 

Acum să ne întoarcem la întrebarea de ce era urgent. Pentru 
a răspunde la această întrebare, nu trebuie să facem apel la 
logică. Trebuie doar să arătăm că din patru în patru ani 
venezuelenii organizează alegeri prezidenţiale. Anii coincid cu 
cei în care au loc alegerile prezidenţiale din SUA, dar datele nu. 
În prima ţară alegerile nu se ţin în prima marţi din noiembrie, ci 
în prima duminică din decembrie şi aici cercul se închide din nou 
şi ajungem iar la 4 decembrie 1988. În acea duminică, 
preşedintele în exerciţiu al Venezuelei şi partidul său pierdură 
alegerile. Aceasta însemna că, potrivit constituţiei acestei ţări, 
noul preşedinte urma să preia funcţia la 10 februarie 1989. In 
aceeaşi zi, actualii miniştri ai petrolului şi finanţelor încetau să 
mai exercite această funcţie, ceea ce era destul de rău. Şi mai 


grav era faptul că fraţii Martinez nu fuseseră pregătiţi de fapt 
pentru această eventualitate. Aşteptaseră prea mult. Spre 
deosebire de nenumăraţii lor omologi din America Latină, fraţii 
Martinez nu profitaseră din plin de avantajele statutului lor de 
miniştri ca să fie pregătiţi pentru ziua când vor fi daţi afară din 
funcţii. 

Nu considerentele morale îi împiedicaseră să facă acest lucru, 
deoarece latino-americanii consideră că nu mai există nicio 
deosebire între faptul că ei primesc ici un bacşiş, colo un cadou 
pentru servicii făcute unei companii petroliere străine sau unui 
importator autohton de whisky, şi faptul că directorii unei 
corporaţii americane votează pentru ei înşişi „prime de 
recompensă”. Niciun american n-a intrat vreodată la închisoare 
doar pentru că şi-a plătit sieşi o primă de separare uriaşă în 
momentul în care devenise limpede că o altă corporație 
invadatoare se pregătea să-i preia compania. Singura diferenţă 
era că latino-americanii aflaţi la putere îşi luau primele de 
separare înainte de a fi debarcaţi. In timp ce directorii 
corporațiilor americane îi estorcau pe deţinătorii de acţiuni de la 
firma lor, fostul şef al poliţiei din Mexico City sau ministrul de 
finanţe al Boliviei îi estorcau pe contribuabilii ţării lor. In ambele 
cazuri, costurile acestor cadouri sau bonificaţii se redistribuia în 
masa de mii de deținători de acţiuni sau milioane de 
contribuabili şi, în acest fel, în realitate nimeni nu era 
prejudiciat. Deosebirea era în ce priveşte proporţiile. Nu era 
imposibil ca unii conducători de mari corporaţii americane să fi 
fost destul de îndrăzneţi şi să-şi aloce câteva milioane de dolari 
sau unii chiar câteva zeci de milioane când erau daţi afară în 
urma unei preluări ostile. Pe de altă parte, fostul şef al poliţiei 
din Mexico City reuşise în timpul cât deținuse această funcţie să 
acumuleze cu anticipație o compensație de nu mai puţin de un 
miliard de dolari. 

Cel mai sigur mijloc de a deveni cu adevărat bogat este să 
preiei cu totul o ţară şi să o jefuieşti la sânge înainte ca oamenii 
să te dea afară cu un picior în spate. Şi nu e neapărat nevoie să 
fie o ţară deosebit de bogată. Duvalier a dovedit acest lucru în 
Haiti, iar cei doi Marcos, Imelda şi Ferdinand, în Filipine, unde s- 
ar putea ca ei să fi bătut recordul mondial în această privinţă. 

Câştiguri de acest gen aveau în vedere fraţii Martinez. 
Deocamdată nu furaseră decât trei milioane de dolari - lucru pe 


care-l ştiau numai ei - pe care îi ţineau în băncile din Madrid şi 
Miami, întrucât erau prea puţini ca să merite atenţia bancherilor 
particulari din Geneva. 

Deci, problema se punea în următorii termeni: acum ori 
niciodată. lar acest acum trebuia să fie înainte de 10 februarie 
1989, cât timp fraţii Martinez se mai aflau încă la putere. Dacă 
reuşeau, nu numai că ar fi fost foarte bogaţi când plecau din 
posturile respective, dar s-ar fi bucurat de admiraţia poporului 
venezuelean, recunoscător pentru că îi salvase mândria 
naţională, restabilind independenţa financiară a ţării lor. Ei ar fi 
fost consideraţi nişte Bolivari moderni! 

Pe de altă parte, dacă nu reuşeau să-şi realizeze planurile 
până la acea dată, cei care le luau locul ar fi putut să fie destul 
de meschini şi să facă nişte cercetări pentru a descoperi cum 
furaseră ei cele trei milioane prăpădite de dolari şi să încerce să- 
i bage la închisoare. 

Deci, în planul prezentat celorlalţi conspiratori din Brazilia şi 
Mexic în timpul întâlnirii lor la hotelul Ritz a doua zi de 
dimineaţă, timpul era elementul esenţial. 

Au căzut cu toţii de acord că la sfârşitul anului 1988 era prea 
târziu să se facă cu adevărat ceva. In Europa toate băncile şi 
instituţiile financiare închideau de fapt cu câteva zile înainte de 
Crăciun şi deschideau doar la câteva zile după Anul Nou. Asta 
însemna că trebuia să aştepte până în a doua săptămână a lunii 
ianuarie ca să pună evenimentele în mişcare. 

Prima lor acţiune coordonată va fi să atace în grup, în punctul 
ei vital, cea de-a doua mare bancă din lume. S-a stabilit că toţi 
cinci vor acţiona concertat. S-a convenit, de asemenea, ca 
„acţiunea” iniţială să aibă loc în Statele Unite şi să fie puternic 
mediatizată. Rămânea să fie stabilit locul: la New York sau la 
San Francisco. Ministrul de finanţe brazilian a optat pentru 
hotelul Plaza din New York, deoarece acolo, le-a reamintit el 
colegilor săi latino-americani, se întâlniseră în 1985 miniştrii de 
finanţe ai Grupului celor Cinci - SUA, Japonia, Germania, Franţa 
şi Anglia - şi anunţaseră că vor rezolva problema supraevaluării 
dolarului. Ei arătaseră că vor interveni pe pieţele valutare 
mondiale şi vor vinde dolari. În consecinţă, în următoarele 
câteva luni valoarea dolarului scăzuse cu o treime graţie unui 
proces care se desfăşurase în ordine. Brazilianul sugerase că, 
dacă se vor întâlni la hotelul Plaza în, ceea ce vor anunţa ei va 


avea, fără îndoială, efecte mult mai mari, dar procesul care va fi 
pus în mişcare va fi, în mod sigur, mult mai puţin ordonat. EIl 
credea că ei vor putea să facă să scadă în decurs de câteva ore 
valoarea dolarului la jumătate, deoarece, după ce vor auzi toţi 
ce intenționau să facă, vor încerca să-şi scoată banii din Statele 
Unite în acelaşi timp. De data aceasta, pentru a stăvili panica, 
autorităţile vor încerca, fără îndoială, să cumpere cât mai mulţi 
dolari, a căror valoare va fi în scădere. Dar în condiţiile în care 
mai multe mii de miliarde de dolari erau răspândite în lumea 
întreagă, ar fi fost ca şi cum ai fi încercat să absorbi Oceanul 
Pacific cu un burete. 

Tuturor le-a plăcut ce a spus brazilianul, dar, deşi 
argumentele lui erau întemeiate, s-au hotărât totuşi pentru San 
Francisco, deoarece, după cum arătaseră venezuelenii, ei se 
băteau cu băncile americane nu cu dolarul american, iar victima 
lor bancară, prima lor victimă îşi avea sediul la San Francisco. 

Cu cinci minute înainte de ora şase, luni 12 decembrie, s-a 
ajuns la un acord deplin. Zece minute mai târziu au sosit 
şampania Cristal şi icrele negre Beluga. 

La scurt timp după aceea, ministrul de finanţe mexican a 
rostit câteva cuvinte: „In ţara noastră s-a spus deseori că Banca 
Americii nu va putea să facă să dispară Mexicul, dar Mexicul 
poate face să dispară Banca Americii. In curând vom demonstra 
cât de adevărat este acest lucru. Să bem pentru acest 
eveniment”. 

A făcut o pauză, apoi a ridicat paharul: „La revedere, Bancă a 
Americii”, a spus el. 

Toţi ceilalţi au râs. 

A doua zi de dimineaţă au părăsit Madridul cu avioane 
diferite. 


11 

Cam în acelaşi timp când cei cinci domni latino-americani 
părăseau Madridul în avioanele lor, la San Francisco, care este 
cu nouă ore în urma Spaniei şi unde, de aceea, era miezul 
nopţii, Paul Mayer ieşea din restaurantul Trader Vic's. Mersul lui 
era puţin nesigur. Nu pentru că ar fi fost beat, ci, mai degrabă 
ameţit. Dacă e să fim drepţi, în ultimele trei ore dăduse pe gât 
două cocteiluri Mai Tai, aproape o sticlă întreagă de Cabernet 
Sauvignon iordanian din 1975 şi la cafea un pahar, ba nu două, 
de Kirschwasser. 

— Am o propunere, îi spuse el drăguţei iraniene, care se afla 
lângă el în timp ce ieşeau în aleea nu prea romantică de lângă 
restaurant. Ca să încheiem seara, haide să mergem la L'Etoile 
să mai bem ceva. Am auzit că este cel mai bun loc pentru aşa 
ceva. 

— Da, este. Dar cu o condiţie. 

— Care, draga mea? 

— Bem numai un pahar şi apoi te duc cu maşina la hotel. 

— Grozav. Să mergem. 

Portarul de la Trader Vic's se dusese să-i aducă Mercedesul 
imediat ce o văzuse ieşind din restaurant. Trei minute mai târziu 
erau în vârful dealului Nob, unde portarul de la hotelul 
Huntington, chiar alături de L'Etoile, făcu din nou ca maşina ei 
să dispară ca prin farmec. 

— Se pare că eşti cunoscută aici, comentă Mayer. 

— Într-o afacere ca a mea trebuie să vii în contact cu oamenii, 
răspunse ea, iar la San Francisco acestea sunt două dintre 
locurile unde mă întâlnesc cu clienţii mei. 

După ce coborâseră scările care duceau la barul-restaurant, 
proprietarul în persoană, Claude Rouas, apăru să-i salute şi, 
după ce-i sărută mâna, îi conduse la o masă din colţ discret 
luminată. Aproape imediat sosi o sticlă de şampanie din partea 
patronului, cum le explică chelnerul. 

— Sunt impresionat, spuse Mayer, dar era greu să-ţi dai 
seama dacă se referea la ea sau la barul de la L'Etoile, unde 
atmosfera amintea de anii 1920, impresie creată şi de faptul că 
în fundul barului un tânăr în frac interpreta o melodie de 
Gershwin. Bănuiesc că acesta este corespondentul pe Coasta de 
Vest al hotelului Carlyle şi Boby Short, zise el. 


— Exact răspunse ea, mestecând cu beţişorul în băutura ei 
preferată. 

— A fost o seară plăcută, Paul, spuse ea. De fapt, n-am mai 
petrecut de ani de zile o seară atât de frumoasă. 

Era posibil ca creierul lui Paul Mayer să fi fost puţin înceţoşat 
din cauza celor două cocteiluri, dar fu pe fază: 

— Atunci, trebuie să repetăm mâine-seară. 

— De acord, dar va fi la mine acasă, răspunse ea prompt. 

— Nu m-am gândit la asta, Azar, protestă el grăbit. 

— Dar m-am gândit eu, răspunse ea. 

Paul simţi din nou că-l cuprinde cu putere dorinţa pe care o 
încercase cât stătuse lângă ea în avionul Pan Am în timp ce se 
întorcea de la Londra. 

— Ştii, spuse ea cu o voce joasă, răguşită, de când a fost ucis 
soţul meu nu mi-am mai petrecut cu adevărat timpul cu un 
bărbat. 

Deşi băuse destul de mult, Paul Mayer simţi că i se usucă 
gâtul. Oare ea îi spunea ceea ce credea el că îi spune? 

Zece minute mai târziu, ea îi propuse să plece, deoarece 
trecuse de mult ora când ea se ducea în mod obişnuit la culcare. 
Îşi deschidea de obicei boutique-ul la ora zece dimineaţa şi, 
întrucât, până la Crăciun nu mai erau decât două săptămâni, 
avea să fie o zi lungă. 

În acest fel fură spulberate speranţele pe care şi le făcuse 
Mayer în sinea lui. 

— Miercurea însă nu deschid niciodată înainte de 
douăsprezece, aşa că mâine-seară... 

Îi lăsă la hotelul Clift şi, o jumătate de oră mai târziu, după ce 
traversase podul Golden Gate şi trecuse pe insula din apropiere 
de capătul peninsulei Tiburon, ajunse acasă. In timp ce aprindea 
luminile în casa ei de pe Belvedere, sună telefonul. 

— Da, răspunse ea, după ce ridică receptorul. 

— Cum a mers? Era neamţul. 

— Aşa cum ţi-am spus. 

— Ce-ai aflat? 

— Nimic deocamdată. 

— Ce înseamnă asta? Acum vocea era mai agresivă. 

— Înseamnă exact ce am spus. 

— Nu face pe îmbufnata cu mine, Schătzehen. 

— Vine aici mâine-seară la cină. O să fie la bancă toată ziua. 


— O să fie la bancă toată ziua? Patronilor mei o să le placă 
asta. Foarte mult. Se potriveşte perfect cu planul lor. 

Ea nu spuse nimic. 

— După felul cum evoluează lucrurile s-ar putea să trebuiască 
să vin la San Francisco săptămâna viitoare, spuse el apoi. 

— Inţeleg. 

— Poate îmi rezervi şi mie câteva zile. O să am nevoie de 
cineva să-mi arate oraşul. Poate şi altceva între timp, ce zici? 

— Imposibil. Săptămâna viitoare o să fie cea mai ocupată din 
tot anul pentru afacerile mele. Ti-am promis să aflu ce pot de la 
Mayer. Nimic mai mult. Nu mă voi implica mai mult nici cu tine, 
nici cu prietenii tăi. 

— Ai mai auzit ceva de mama ta în ultimul timp? întrebă el 
după aceea. 

— Nu, răspunse ea. 

— O să auzi... după ce o să ne întâlnim săptămâna viitoare. 
Acum du-te şi te culcă, Schătzehen. Mâine o să ai o noapte 
lungă. Cel puţin, asta am planificat noi. 

După ce germanul închise, ea mai stătu un timp în picioare, 
cu receptorul în mână şi tremurând. Se gândi că lucrurile 
începeau să se complice. 


A doua zi de dimineaţă, pentru prima dată după mulţi ani, 
ajunse târziu la boutique-ul ei. Cele două vânzătoare veniseră 
deja, dar niciuna nu păru să observe că ceva nu era în ordine. 
Ea ştia că trebuia ca lucrurile să rămână aşa. Deoarece mai 
târziu, dacă se întâmpla ceva, aveau să fie puse o mulţime de 
întrebări şi nu voia ca viaţa să-i fie distrusă a doua oară. 

Paul Mayer adormise fără probleme şi se trezi a doua zi de 
dimineaţă într-o dispoziţie grozavă. Ziua promitea să fie 
frumoasă. Când ieşi afară din hotelul Clift în aerul limpede şi 
rece şi văzu soarele strălucind în acea dimineaţă de decembrie, 
se hotărî să meargă pe jos în loc să ia limuzina care-l aştepta. 
Nu era departe. O luă în jos pe strada Geary şi ajunse în Piaţa 
Union, cu mulţimea ei de palmieri şi flori, merse pe Strada 
Poştei şi se opri la magazinele Dunhill să-şi cumpere ţigări 
Partagas, apoi zăbovi în faţă la Gumps, admirând frumoasele 
decoraţiuni de Crăciun ale magazinului, intră prin Galeria din 
clădirea Crocker, unde se învârti vreo cinci minute printr-o 


librărie şi, în cele din urmă, ajunse în strada California şi la 
sediul celei de-a doua mari bănci din lume. 

Luă liftul până la etajul patruzeci şi fu salutat ca un oaspete 
dintr-o familie regală. George Pace îl duse imediat în camera de 
consiliu, unde toţi cei prezenţi se ridicară cu deferenţă în 
picioare la intrarea lui Mayer. Dădu mâna cu fiecare dintre ei, 
observând că media lor de vârstă era cu cel puţin zece ani peste 
a lui. 

— Stai aici, lângă mine, şi spune-mi cum îţi place cafeaua, 
zise preşedintele băncii. 

— Neagră, răspunse Mayer. 

George Pace se duse chiar el şi o turnă din cafetiera de argint. 

— În primul rând, vrem să-ţi urăm bun venit la Banca Americii, 
Paul, spuse apoi Pace. Am informat consiliul despre faptul că ai 
fost numit consilier special al Consiliului Guvernatorilor al 
Comitetului Federal. Le-am vorbit, de asemenea, despre felul 
cum ai acţionat în interesul nostru în Europa săptămâna trecută. 
Îţi suntem recunoscători, spuse el făcând o pauză. 

În mod normal, nu agreăm ca la şedinţele consiliului nostru să 
participe străini, mai ales când e vorba de cineva care 
reprezintă o agenţie cu rol reglementativ. Dar le-am spus 
colegilor membri în consiliu despre faptul că am colaborat în 
trecut şi le-am dat asigurări că nu eşti aici doar în calitate de 
consilier, ci şi ca prieten al Băncii Americii. 

— Ai prezentat exact lucrurile, afirmă Paul Mayer. 

În jurul mesei se auzi un murmur de aprobare colectivă. 

— Bun. Deci, e în regulă. Le-am vorbit colegilor despre 
întâlnirea ta de la sfârşitul săptămânii cu autorităţile de la 
Washington. Cum au mers lucrurile? 

— Excelent în toate privinţele. Cel mai important lucru este că 
am primit asigurări că tu şi banca vă bucuraţi de sprijinul deplin 
şi, când spun deplin aşa va fi, al Comitetului Rezervelor 
Federale. Robert Reston mi-a dat personal asigurări în acest 
sens. Şi, mai mult, ieri m-a sunat aici, la San Francisco, să-mi 
spună că în timpul întâlnirii de luni dimineaţă Consiliul 
Guvernatorilor a aprobat o linie de credit standby de cinci 
miliarde de dolari pe care Banca Americii îl poate obţine când 
vrea, dacă va fi necesar. 

De această dată în jurul mesei se auzi un oftat de uşurare 
general. 


Motivul era că în ultimii ani tribunalele americane 
manifestaseră o tendinţă crescândă de a-i face răspunzători 
personal pe directorii băncilor pentru daunele provocate 
clienţilor şi acţionarilor lor când instituţiile financiare, pe care se 
presupunea că ei le conduc într-un mod plin de responsabilitate 
şi cu prudenţă, dădeau faliment. O linie de credit de cinci 
miliarde de dolari din partea Comitetului Federal nu putea să 
rezolve complet situaţia în care se afla Banca Americii, dar 
putea fi în mod sigur de mare folos amânând acel moment. 

— Este o veste nemaipomenită, spuse George Pace. Sunt 
sigur că toţi suntem de acord în această privinţă. Dar şi eu am 
veşti bune; nu cred că vom fi nevoiţi să ne folosim de acest 
credit. Pentru că pot să te asigur că chiar ieri - ca răspuns la 
articolul din The Wall Street Journal - s-a schimbat în bine modul 
în care suntem evaluaţi pe piaţă. Banca Watch, care după cum 
ştiţi cu toţii este o instituţie care se ocupă cu evaluarea situaţiei 
băncilor din New York, ne-a mutat din nou pe poziţia C după ce 
ne trecuse pe poziţia C-D. Astăzi am şi constatat rezultatele. E.F. 
Hutton a revenit dimineaţă cu un depozit de o sută de milioane 
de dolari. Cei de la Financial Kemper din Chicago ne-au trecut 
din nou pe lista băncilor care se bucură de încredere, iar acum o 
jumătate de oră au venit cu o depunere de două sute de 
milioane de dolari. Deci, mulţumită în mare parte eforturilor 
tale, Paul, începem să refacem baza de depozite comerciale a 
băncii. 

Dar nimeni din această încăpere nu trebuie să-şi facă iluzii, 
continuă preşedintele BA. N-am scăpat în niciun caz de pericolul 
care ne ameninţa. Amortizarea miliardului de dolari ne va scăpa 
de cele mai multe probleme curente ale noastre. Spun cele mai 
multe, deoarece ar fi o naivitate să nu ne dăm seama că 
directorul fiecărei filiale mai are cel puţin două sau trei 
împrumuturi neachitate, ascunse în biroul său. 

— Atunci de ce să le mai ascundem? interveni unul dintre 
membrii comitetului executiv al băncii. Să prezentăm toate 
împrumuturile care n-au fost restituite. Să declarăm un 
moratoriu. Vom spune oamenilor de aici, din strada California, 
că n-o să li se întâmple nimic dacă o să spună adevărul. Dacă n- 
o facem, o să înceapă din nou să circule zvonuri. 

— Aş fi de acord cu ideea, dar nu ne putem permite, răspunse 
preşedintele băncii. 


— De ce nu? 

— Pentru că e vorba de cel puţin o altă jumătate de miliard. 
Poate mai mult. Dacă am face ceea ce sugerezi, toată lumea o 
să creadă că noi mai ascundem încă o jumătate de miliard sau 
chiar mai mult. Banca Watch a lui Keefe Bryette ne va trece din 
nou pe poziţia D şi banii o să înceapă să părăsească banca la fel 
de repede cum începuseră să intre. 

Se vedea că Paul Mayer începuse să se simtă puţin stânjenit. 

— De unde apar aceste probleme? întrebă el. 

— Construcţiile navale, proprietăţile mobiliare comerciale, 
agricultura. Avem o mulţime de tancuri petroliere, o mulţime de 
clădiri pentru birouri aici şi la Los Angeles, şi multe altele, 
începând de la struguri în valea Napa până la bumbac în Valea 
Imperială. 

Proprietăţile mobiliare ne dau cele mai mari dureri de cap. Am 
primit cifrele estimate în dimineaţa aceasta: împrumuturile 
noastre neperformante doar în acest domeniu vor ajunge la 
patru sute de milioane de dolari în trimestrul patru. 

— Cum staţi cu împrumuturile pentru energie? întrebă Mayer. 

— Sunt incluse toate în miliardul de amortizări, Paul. 

— Dar ce se întâmplă dacă la anul preţul petrolului scade cu 
alţi cinci dolari per baril? 

— Nimeni de aici nu crede că se va întâmpla aşa ceva. De 
fapt, nimeni de aici nu crede că preţul o să scadă din nou sub 
cincisprezece dolari barilul. 

În cameră se aşternuse o linişte profundă. 

— Domnule Mayer, interveni în discuţie un alt membru al 
comitetului executiv, tocmai v-aţi întâlnit cu persoanele acelea 
de la Washington. S-a discutat preţul petrolului? 

— Da. 

— Şi? 

— Toţi suntem de părere că acesta depinde de direcţia în care 
se va îndrepta economia anul viitor. 

— Şi încotro se îndreaptă economia? 

— În jos. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

— Ar putea să scadă preţul petrolului cu cinci dolari barilul? 

— Da, ar putea. Ba chiar cu mai mult. 


— Acesta este motivul pentru care Comitetul Federal a fost de 
acord cu acea linie de credit de cinci miliarde de dolari? 

— In parte, cred că da. 

— Dumneavoastră spuneţi că economia se îndreaptă spre 
recesiune, domnule Mayer, zise membrul comitetului executiv, 
apoi, întorcându-se spre George Pace, îl întrebă: Ce se întâmplă 
dacă acest proces se desfăşoară foarte repede, George? Şi ce se 
întâmplă dacă această recesiune va determina scăderea bruscă 
a cererii de energie. Atunci preţul petrolului va scădea sub zece 
dolari barilul. Poate şi sub această cifră. Ai un plan pentru 
întâmplări neprevăzute? Vor fi suficiente cele cinci miliarde de 
dolari? 

— Asta nu se ştie, răspunse Pace. Dar de ce ai devenit atât de 
pesimist dintr-odată? Am scăpat de cele mai multe probleme. 
Am întors lucrurile într-o direcţie bună. Tocmai v-am arătat 
acest lucru. Marile depozite vin înapoi. 

Uitaţi ce este, continuă directorul general al băncii. Dacă 
economia merge prost, toţi, toate centrele bancare o să aibă 
probleme. Ce credeţi că o să se întâmple atunci? Credeţi într- 
adevăr că Keefe Bryette va reduce indicele de evaluare al Băncii 
Watch la D pentru fiecare bancă din Statele Unite? Şi chiar dacă 
fac acest lucru, ce-i cu asta? Unde îşi va depune fondurile piaţa 
valutară? Au trei sute de miliarde şi cea mai mare parte din 
aceste fonduri se află în bănci ca a noastră. Nu vor mai avea 
unde să-şi depună banii, nu-i aşa? Dacă îşi retrag banii de la 
banca noastră, sigur că va trebui să ne folosim de linia de credit 
de la Comitetul Federal. Dar câte alte bănci s-ar putea să aibă 
nevoie de astfel de linii de credit? Zece? Douăzeci? Inţelegeţi ce 
vreau să spun? Am dreptate sau nu, Paul? 

— Mă tem că ai dreptate, răspunse Mayer. 

— Atunci, daţi-mi voie să vă pun următoarea întrebare, nu se 
lăsă interlocutorul său, care nu demult fusese invitat să facă 
parte din consiliul de administraţie al băncii, pentru că deţinea 
patru la sută din acţiunile acesteia. Cel puţin, Comitetul Federal 
are planuri pentru situaţii neprevăzute? 

— Dacă n-au acum, o să aibă în curând, răspunse Mayer. De 
fapt, abia zilele acestea mi s-a cerut să preiau această funcţie la 
Comitetul Federal tocmai pe aceste probleme. Tot ce pot să fac 
este să repet ce v-am spus. Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul 


Federal m-au împuternicit să vă dau asigurări că vor sprijini 
Banca Americii. Punct. 

Aceasta linişti apele. Fură apoi aduse în discuţie alte 
probleme, îndeosebi închiderea unor filiale ale băncii pentru a se 
face economii. 

In timp ce ei vorbeau, mintea lui Paul Mayer lucra. Reieşise că 
situaţia era mult mai proastă decât recunoscuse George Pace la 
Londra. Poate că el, pur şi simplu, nu-şi dădea seama de acest 
lucru, ceea ce ridica o problemă gravă: putea Pace să facă faţă 
acestui post? Dar putea cineva? Era desigur prematur să se 
afirme că Pace nu era capabil; la urma urmei, banca se afla 
acum într-o situaţie mai bună decât atunci când preluase el 
postul. Cu puţin noroc, ar fi putut să readucă banca la gloria de 
altădată. 

Mayer fu întrerupt din meditaţiile lui când o secretară intră în 
sala de conferinţe şi puse în faţa preşedintelui ceva ce părea un 
telex. In timp ce-l citea, oboseala pe care Paul Mayer o văzuse 
pe faţa lui George Pace la Londra apăru din nou. Nimeni din 
cameră, în afară de el, nu părea să fi observat sau, poate, 
presupuse Mayer, nimeni nu voia să observe. 

Cincisprezece minute mai târziu, Pace suspendă şedinţa. Aşa 
cum stabiliseră mai înainte, Paul Mayer rămase. 

— Să mai stăm aici câteva minute. Tocmai a venit ceva care 
nu ştiu dacă este important sau nu, spuse Pace şi îi înmâna 
telexul pe care secretara îl adusese în timpul şedinţei. 

„Prin prezenta vă facem cunoscută intenţia noastră de a 
invoca în decurs de treizeci de zile paragraful optzeci şi unu al 
acordului multi-anual de reeşalonare între guvernul Venezuelei 
şi dumneavoastră semnat la 18 februarie 1987.” 

Era semnat: „Jose Martinez, ministru al finanţelor”, 

— Ce prevede paragraful optzeci şi unu? întrebă Mayer. 

— Clauza de force majeure. 

— Şi ce implică asta? 

— Cutremure, răspunse directorul general al celei de-a doua 
mari bănci din lume, şi o altă scădere serioasă a preţului 
mondial al petrolului... ca cea la care te-ai referit ca probabilă. 

— Cine a acceptat acest lucru? 

— Cel care a fost înaintea mea. După ce s-a întâmplat în 
1986. 


— Nu-mi vine să cred, exclamă Paul Mayer, pierzându-şi 
stăpânirea de sine. Cât de proşti puteţi să fiţi! Cine mai 
beneficiază de aceeaşi clauză? 

— Doar doi. 

— Doar doi! Care sunt ăia? 

— Mexicul şi Brazilia. 

— Cel puţin, nu trebuie să-ţi faci griji în ce priveşte Brazilia, 
spuse Mayer, calmându-se puţin. 

— Poate da, poate nu. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei au insistat ca în locul petrolului să includem o serie de 
mărfuri de-ale lor. Dacă scad mult preţurile la cafea şi zahăr, 
Brazilia poate invoca clauza de force majeure. După cum ştii 
foarte bine, Paul, dacă scade preţul la petrol, după cum sugerezi 
tu că se va întâmpla, preţurile la cafea şi zahăr n-o să rămână 
nici ele mai prejos. 

— Şi toată lumea a acceptat aşa ceva? întrebă Paul Mayer. 

Prin „toată lumea” el avea în vedere cele peste şase sute de 
bănci ale consorţiului care împrumutaseră bani Venezuelei, 
Mexicului şi Braziliei. Când se pusese problema că aceste 
împrumuturi trebuiau finanţate, a fost creat un comitet format 
din experţii a paisprezece bănci şi, întrucât Banca Americii era 
banca principală în toate cele trei consorţii, directorul ei general 
fusese ales preşedinte al comitetului şi urma să conducă 
negocierile în numele tuturor băncilor. Noile aranjamente la care 
s-a ajuns erau guvernate de ceea ce bancherii numesc „Myras”, 
adică acorduri de reeşalonare multianuale. 

— N-au avut de ales. 

— Ai auzit ceva despre Mexic? 

— Nu, slavă Domnului. 

Exact în aceeaşi clipă, secretara bancherului intră încă o dată 
în sala de consiliu spunând: 

— M-am gândit că poate doriţi să vedeţi imediat două 
telexuri. 

După ce George Pace se uită la cele două mesaje, se schimbă 
atât de tare la faţă, devenind cenușiu, încât Mayer crezu că o să 
leşine. Se hotărî deci să acţioneze înainte ca situaţia să le scape 
de sub control. Prin urmare, îi porunci acestuia: 

— Arată-mi-le, George. 


Pace împinse cele două foi de hârtie în faţa lui Mayer. Prima 
începea în felul următor: 

„Prin prezenta vă informăm că intenţionăm să invocăm, în 
decurs de treizeci de zile, paragraful nouăzeci şi doi din acordul 
de reeşalonare multianual dintre guvernul Mexicului şi...” 

— Acest paragraf prevede clauza de force majeure? întrebă 
Mayer. 

— Da. 

Al doilea telex suna în felul următor: „Noi, guvernul Braziliei, 
vă aducem la cunoştinţă prin prezenta că intenţionăm să 
invocăm în decurs de treizeci de zile paragraful o sută 
şaptesprezece din...” 

— Asta o să ne dea gata, spuse Pace. 

— la-o încetişor, George, zise Mayer, privindu-l gânditor pe 
prietenul său. Apoi adăugă: Uite ce este, George. Primul lucru 
pe care trebuie să-l faci este să le răspunzi imediat. 

— În ce fel? 

— Trimite-le un telex în care le spui că nu există temeiuri ca 
să invoce force majeure şi că vrei să-şi prezinte imediat 
evaluările la San Francisco. În caz contrar, după treizeci de zile, 
tu îi vei trece pe lista neagră, cum ai procedat cu Peru cu câţiva 
ani în urmă. 

— Haide să-l formulăm acum. 

Cincisprezece minute mai târziu telexuri similare fură trimise 
la Caracas, Mexico City şi Brazilia. 

O jumătate de oră după aceea, primiră primul răspuns din 
partea Venezuelei. Ministrul de finanţe al acestei ţări, Jose 
Martinez, solicita o întâlnire pentru data de marţi, 10 ianuarie 
1989, la ora nouă, la San Francisco. Mai cerea să i se confirme 
urgent acceptul. Mesajul din partea Venezuelei se încheia cu 
sugestia ca această problemă să fie tratată de ambele părţi ca 
fiind strict confidențială. 

— Merge, spuse preşedintele Băncii Americii, care își 
redobândise controlul de sine. 

Cincisprezece minute mai târziu veni un telex similar din 
partea Mexicului. 

— Mi-e teamă că merge prea bine, spuse Mayer de data 
aceasta. 

— Ce vrei să spui? întrebă Pace. 


— Am senzaţia ciudată că ni se întinde o cursă. Nu simţi şi tu 
la fel? 

Când, zece minute mai târziu, sosi un telex similar din partea 
Braziliei, George Pace nu făcu decât să se uite la Mayer fără să 
spună niciun cuvânt. 

— La cât se ridică datoria în cazul Venezuelei? întrebă Mayer. 

— La două miliarde. 

— Mexicul? 

— Trei miliarde. 

— Brazilia? 

— Patru miliarde. 

— Ce rezervă ai în prezent pentru a face faţă acestei situaţii? 

— Cinci la sută. 

— Sfinte Hristoase! Dacă trebuie să treci aceste împrumuturi 
la amortizări din pierderi, îţi lichidezi întregul capital. 

— Mai e ceva. Cred că nu trebuie să se ştie nimic despre 
acest lucru, Paul. 

— Se pare că şi ei vor acelaşi lucru. 

— Să le acceptăm propunerea? 

— N-ai încotro. 

— Ai să fii aici la întâlnire? 

— Bineînţeles, răspunse Mayer. Dar celelalte bănci din 
comitetul de experţi? 

— Nu cred că se aşteaptă să fie invitate. Cel puţin, nu acum. 

— Nu mă gândeam la întâlnirea din ianuarie, mă refeream la 
momentul actual. Nu trebuie să-i informezi? 

— In toate cele trei telexuri latino-americanii spun că vor ca 
totul să fie confidenţial. Cred că n-avem de ales. Trebuie să fim 
de acord. Nu crezi? 

Paul Mayer nu spuse nimic. 

— De fapt, lucrurile nu se prezintă ca şi cum ei ar invoca cu 
adevărat clauza de force majeure. În acest caz, i-aş fi sunat pe 
loc. Dar, din moment ce ei nu au făcut acest lucru şi din 
moment ce este foarte probabil că vor să ne tragă pe sfoară, 
cred că este interesul fiecărei bănci din consorţiu să păstrăm 
tăcerea. 

— Cred că ai dreptate, răspunse Mayer fără tragere de inimă. 
Dar o să trebuiască să spun Comitetului Federal. 

— Tuturor sau doar preşedintelui Reston? 

— Doar lui Reston. 


— Şi Controlorului Monedei? Şi CADF? 

— Nu lucrez pentru ei, nu? răspunse Mayer. 

George Pace zâmbi pentru prima oară în ziua aceea. La San 
Francisco se făcuse deja vremea prânzului. 

— Ce-ai zice să mâncăm? întrebă Pace. 

— Bună idee. 

Mâncară sus la Clubul Bancherilor, situat la ultimul etaj al 
Băncii Americii, ceea ce însemna că-i puteau vedea pe 
majoritatea directorilor băncii care, în mod normal, luau masa 
acolo. 

Toţi ştiau foarte bine care era situaţia băncii şi din această 
cauză cei mai mulţi dintre ei deveniseră foarte nervoşi în ultimul 
timp. Din acest motiv George Pace şi Paul Mayer evitară să mai 
discute despre criza datoriei Lumii a Treia pentru ca pe faţa lor 
să nu se vadă nici cel mai slab indiciu că apăruseră noi 
dificultăţi. În timp ce plecau, Pace îl prezentă pe Mayer unui 
număr mare dintre colaboratorii săi apropiaţi făcând în aşa fel, 
încât să se creeze impresia că Mayer venise la bancă cu scopul 
de a-i ajuta să se refacă pentru viitor, acum că „necazurile” 
fuseseră depăşite. Odată întorşi la etajul patruzeci şi în biroul lui 
Pace, masca fu scoasă. 

— Îmi pare rău, dar cred că o să am nevoie de nişte date 
suplimentare pentru Comitetul Federal, spuse Mayer. 

— Tot ce ai nevoie, răspunse Pace. 

— Am nevoie de cele trei acorduri de reeşalonare şi o situaţie 
amănunţită a împrumuturilor acordate de BA ţărilor latino- 
americane. 

— Vrei să spui Mexic, Venezuela şi Brazilia? 

— Nu, întreaga Americă Latină. Totul. 

— O să ia ceva timp. 

— Nu-ţi face griji. O să stau afară, în anticameră, şi o să citesc 
ziarele până pui să se facă treaba asta. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Mayer se duse din nou 
în biroul lui Pace. Pe masa de lucru a acestuia se afla un teanc 
mare de dosare cu documentaţia despre America Latină. 

— Nu cred că o să poţi căra toate astea la Washington, spuse 
Pace. Ce-ar fi dacă ţi le-aş trimite prin curier? 

— Perfect. O să iau doar balanţele de cont. 

— Când crezi că ar fi cel mai bine să ţi le trimit şi unde? 


— Să spunem poimâine în jurul prânzului în strada Dent 
numărul 3514. 

Pace notă şi puse foaia cu adresa deasupra teancului de 
dosare. 

— Pleci cu Red Eye? mai întrebă el. 

— Nu. La nouă dimineaţa este un avion al Companiei United. 

— Ce program ai în seara asta? De ce nu vii cu mine la 
Belvedere şi să mănânci cu noi? O voi suna pe Annie să-i spun 
că vii. O să-i facă plăcere! 

Mayer ezită puţin. 

— De fapt, am şi fost invitat la cină la Belvedere, spuse el, de 
o doamnă. 

George Pace zâmbi pentru a doua oară în ziua aceea. 

— O cunosc? 

— Nu. Am întâlnit-o nu cu mult timp în urmă. 

— E drăguță? 

— Foarte drăguță. 

— Atunci de ce nu mergem să o luăm şi, cel puţin, să bem 
ceva împreună, toţi patru, la noi acasă. 

— Perfect. Dacă şi ea este de acord. 

— Întreab-o. Vin să te iau de la hotel la ora şase şi jumătate. 


Era ora şapte când limuzina trase în faţa casei lui Azar 
Shahani din bulevardul Madrona. Înainte ca Paul Mayer să fi 
avut timp să sune, uşa din faţă se deschise şi oacheşa iraniană 
apăru. 

— Sper că acest aranjament n-o să-ţi dea peste cap masa de 
seară. 

— Nu, deloc. După ce ai sunat, am pus totul să se păstreze la 
cald. 

George Pace stătea lângă uşa deschisă a lungului Cadillac şi 
era clar că o evalua din priviri, în timp ce ea şi Mayer se 
apropiau de maşină. 

— George, spuse Mayer, aceasta este Azar Shahani. lar el 
este George Pace. 

— Încântat! zise bancherul, şi se vedea că nu minţea când 
spunea acest lucru. 

Deşi avea pe deasupra un mantou de nurcă, acesta nefiind 
închis, ambii bărbaţi observară că pe dedesubt avea o rochie de 


culoare verde-închis, fără cordon, pe care numai gulerul o ţinea 
pe corp. 

Familia Pace locuia de partea cealaltă a insulei Belvedere, cu 
vederea spre San Francisco şi unde, din această cauză, casele 
valorau două milioane în loc de unul singur. Annie Pace păru la 
fel de încântată ca şi soţul ei să o cunoască pe noua prietenă a 
lui Paul Mayer. 

— E absolut superbă! îi şopti ea acestuia în timp ce soţul ei o 
conducea pe iraniană la bar. Unde ai descoperit-o? 

— În avion, în timp ce veneam de la Londra, răspunse Mayer. 

— Nu e englezoaică, nu-i aşa? 

— Nu, iraniană. 

— Da? 

— Nu este una dintre acele iraniene, Annie. Soţul ei a lucrat 
pentru şah şi cu noi. Ei l-au ucis. 

— Ce groaznic! 

Annie se duse apoi la Azar Shahani şi o luă sub protecţia ei. 
După două păhărele, era ora şapte şi jumătate, soţia 
bancherului şi refugiata iraniană erau deja prietene apropiate. 

George Pace reţinuse limuzina băncii şi insistase ca Paul să o 
folosească în restul serii şi dimineaţa următoare pentru a se 
duce la aeroport. În timp ce îşi luau rămas-bun, când află că 
Azar era singură de sărbători, Annie insistă ca ea să vină la 
dineul pe care îl dădeau în fiecare an în ajunul Anului Nou şi să 
petreacă cu ei şi prietenii lor. 

— A fost atât de ospitalieră, încât n-o să reuşesc să mă 
revanşez niciodată, zise Azar în timp ce se îndreptau spre 
partea cealaltă a insulei. 

Imediat ce intrară la ea în casă, Azar îl întrebă pe Mayer dacă 
nu voia să bea ceva. 

— Nu. Pentru moment e suficient, răspunse el. 

— Te deranjează să stai în camera de zi cât timp pregătesc eu 
totul? O să-ţi pun nişte muzică. Găseşti pe măsuţă ziarul 
Chronicle, dacă nu l-ai citit încă, spuse ea, după care dispăru în 
bucătărie. 

Paul Mayer luă ziarul San Francisco Chronicle şi, automat, îl 
deschise la pagina economică. Nu erau însă prea multe noutăţi. 
Puse ziarul înapoi pe măsuţă şi începu să se plimbe prin imensa 
cameră de zi. Pe pereţi erau atârnate câteva tablouri moderne, 
nu prea interesante, semnate de pictori americani. Mai 


impresionante erau două vaze vechi aşezate de o parte şi de 
alta a unui smochin destul de mare plasat în celălalt colţ al 
camerei; piece de résistance era un covor de Isfahan foarte 
mare şi fără îndoială foarte valoros. Prin fereastra mare ce 
părea că încadrează priveliştea, se vedeau golful şi luminile de 
la Berkley cu dealurile Oakland de pe partea cealaltă a golfului. 

Mayer se uită la ceas şi apoi intră pe uşa care bănuia că duce 
la bucătăria lui Azar Shahani. Nimeri într-adevăr acolo şi o găsi 
pe Azar foarte ocupată. 

— lartă-mă că te deranjez, ai cumva la îndemână o carte de 
telefon a districtului Marin? întrebă Mayer. 

— Bineînţeles. Este pe masa din camera pentru micul dejun. 
Este şi un telefon acolo. 

Înainte de a telefona, Mayer avu câteva secunde de ezitare. 
Se întreba dacă ar fi nepoliticos să întrebe dacă nu mai exista 
un telefon în altă parte a casei. Hotări că ar fi. 

— Pot să dau un telefon local? întrebă el, dacă găsesc 
numărul, adăugă mai încet. 

— Sigur. Te rog. 

Se duse în colţul unde se afla o masă şi se aşeză cu spatele la 
bucătărie. 

Numărul figura, dar adresa nu. 

George Pace răspunse la al cincilea apel şi, după tonul pe 
care-l avea, se simţea ca nu-i plăcea să fie deranjat acasă la 
acea oră. 

— Paul Mayer la telefon. Sper că nu te deranjez de la masă. 

— Nu-i nimic. 

— Uite ce e, George. Înainte ca tu să mă fi luat de la hotel, am 
avut timp să arunc o privire pe cifrele pe care mi le-ai dat şi ce 
am constatat m-a pus pe gânduri. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? 

— Tu - noi - nu putem să le dăm niciun cent acestor tipi. 
Banca ta nu-şi poate permite să reeşaloneze niciunul dintre 
împrumuturile acordate acestor ţări şi, cu atât mai puţin, celor 
trei. Dacă ele invocă în mod oficial clauzele lor de force 
majeure, autorităţile de la Washington vor considera în mod 
automat capital cu „valoare depreciată” împrumuturile acordate 
de toate băncile americane Mexicului, Venezuelei şi Braziliei. 
Aceasta înseamnă o amortizare imediată de cincisprezece la 
sută, ceea ce în cazul Băncii Americii echivalează cu un miliard 


trei sute cincizeci de milioane de dolari. Repet: pur şi simplu, nu- 
ţi poţi permite acest lucru. 

— Mie îmi spui!? Dar cine îi poate opri? 

— De asta te-am sunat, răspunse Mayer. Am de gând să 
abordez această problemă cu cei de la Comitetul Federal, şi 
când spun asta, mă refer la preşedintele Reston, şi să le spun 
exact ce ţi-am spus şi ţie. N-avem încotro, trebuie să jucăm dur. 
La început putem să încercăm singuri luna viitoare. Apoi, dacă 
vedem că nu răzbim, în următoarea rundă îl pun pe Reston să 
vină la San Francisco cu avionul următor. Atunci ei o să poată 
auzi direct de la sursă: sau fac uitată chestia cu force majeure, 
sau guvernul Statelor Unite le va tăia creditele financiare! 

— Va fi Reston de acord cu aşa ceva? 

— După ce-i spun ce s-a întâmplat astăzi şi după ce-i explic 
cifrele voastre, aş spune că răspunsul va fi categoric afirmativ. 

— Isuse Hristoase, Paul, fă în aşa fel ca lucrurile să nu răsuifle, 
altfel... 

— Nu-ţi face griji. Probabil că singurul loc de la Washington de 
unde nu se scurg informaţii este Comitetul Federal. Imi pare rău 
că te-am deranjat, George, dar am considerat că e mai bine să-ţi 
spun la ce m-am gândit înainte de a mă sui în avion mâine- 
dimineaţă, mai zise Mayer. 

— iți mulţumesc, Paul. Sunt de acord cu fiecare cuvânt pe 
care l-ai spus. 

— In regulă. O să te sun, spuse Paul, după care închise şi se 
înapoie în bucătărie. Scuză-mă, îi spuse el lui Azar Shahani. 

— Sunt probleme cu banca domnului Pace? întrebă ea. Am 
auzit fără să vreau, adăugă ea. 

— Da, are unele probleme. 

— Dar o să-l ajuţi să le depăşească, nu? 

— Da. Mă întorc în ianuarie. O să reuşim, răspunse Mayer. 

— Domnul şi doamna Pace sunt nişte oameni foarte drăguţi, 
nu-i aşa? Cum i-ai cunoscut? 

— El şi Annie locuiau în Elveţia, la Zurich, de câţiva ani, în 
timp ce eu lucram la Banca Naţională a Elveţiei. El conducea 
filiala din Elveţia a Băncii Americii. Nu-mi amintesc cum l-am 
cunoscut. Dar, după aceea, am început să jucăm golf împreună. 
Dacă stau să mă gândesc, cred că ne-am cunoscut pe un teren 
de golf la Crans sur Sierre. Eram amândoi în vacanţă şi ne 
dusesem acolo pentru acelaşi motiv: cel mai bun teren de golf 


din Elveţia este la Crans. În această ţară nu sunt prea mulţi 
oameni care ştiu să joace golf şi foarte puţini joacă bine, aşa că 
n-a fost uşor să formăm o echipă de patru. După ce ne-am 
cunoscut, ne-am petrecut tot restul vacanței împreună. 

Azar nu făcea decât să asculte şi nu scotea niciun cuvânt. 

— Ai putea să te întrebi ce am în vedere prin „patru”, adăugă 
Mayer. Eram căsătorit pe vremea aceea... Au trecut aproape 
douăzeci de ani de atunci. N-a durat mult. 

Fu rândul ei să vorbească. 

— Mai joci încă golf? 

— Nu. 

— Şi cum te distrezi? 

De data asta, fu rândul lui Mayer să tacă. Apoi spuse: 

— Bănuiesc că mă distrez cu vârf şi îndesat, făcând ce fac 
acum. 

— Vrei să spui ce faci cu domnul Pace? 

— Exact. Ceea ce facem noi este un joc important şi foarte 
complex şi, crede-mă, foarte antrenant. Riscurile sunt imense, la 
fel şi mizele. Deci, de ce să mai simt nevoia să joc golf? 

— Poate că golful e mai puţin periculos, rosti ea. 

Paul Mayer se gândi câteva secunde la ce spuse ea. 

— Să nu-ţi fie teamă că am să mor secerat de un atac de 
inimă. Mi-am făcut un control medical acum o lună de zile şi 
doctorii din Georgetown au spus că sunt la fel de sănătos ca 
economia americană, zise râzând. Am glumit, Azar, adăugă el. 

— Uneori nu înţeleg glumele americane, spuse ea. Acum sunt 
gata. Vrei să deschizi vinul, Paul? Ea observase că-i plăceau 
vinurile iordaniene şi avea deja pregătite câte o sticlă de 
Chardonnay şi Cabernet. 

Sufrageria era mică, elegantă şi scăldată în lumina unor 
lumânări. 

— Acasă mâncăm după obiceiul persan, adică stăm pe covor. 
Întindem deasupra lui un alt covor din piele, căruia noi îi 
spunem sofreh, pentru ca vesela să stea drept, punem apoi o 
faţă de masă albă şi farfuriile. De jur împrejur aşezăm perne pe 
care stăm. Mâncăm cu degetele de la mâna dreaptă. 

— De ce nu mâncăm şi astă-seară la fel? întrebă Mayer. 

— Pentru că suntem în America. Acum ia loc, te rog. 

Mâncarea era deja aşezată pe masă. 


— Acestui prim fel noi îi spunem Sabzi Khordan. Aici este un 
platou cu verdeţuri proaspete - pătrunjel, izmă, tarhon, frunze 
de coriandru, shahat... cred că voi îi spuneţi năsturel... şi mai 
multe plante ale căror nume englezeşti nu mi le mai amintesc. 
Deasupra este o felie de panir, cum îi spunem noi brânzei 
preparate din lapte de capră, iar aceasta este nane lavash, 
pâinea noastră. Acum uită-te la mine. 

Ea rupse o bucată din pâinea care semăna cu o lipie şi cu 
mâna dreaptă presără nişte verdeţuri, apoi puse pe ea două 
bucăţi de brânză. Cu o lingură luă nişte sos gros dintr-un 
castronaş, îl puse peste ierburi şi brânză, apoi îndoi pâinea. 

— Incearcă, spuse ea dându-i lui Paul Mayer sanavişul 
pregătit. 

— Grozav, spuse el după ce gustă. Ce-ai pus la sfârşit? Este 
nemaipomenit! 

— Noi îi spunem Mast va Vakhiar. Este iaurt cu castraveți şi 
stafide. 

Principalul fel urmă după o jumătate de oră. Era rață cu sos 
de nuci şi rodii servită cu garnitură de orez fiert. Ea îi spuse că 
în persană, orezul lor foarte aromat şi decorticat manual se 
numea chelou, iar felul de mâncare cu rață se numea Khoreshe 
Fesenjan. 

Până când ajunseră la desert, o budincă de lapte numită 
Halvaye Shir, pe care Mayer o mâncă din politeţe, dăduseră 
gata sticla de Cabernet şi jumătate din sticla de Chardonnay. 

Era ora zece când trecură în camera de zi să bea cafeaua. 
După ce îl servi, ea dispăru încă o dată în bucătărie şi se 
întoarse cu o cutie de trabucuri Partagas la care se vedea că nu 
se umblase. 

— Am observat că-ţi plac, spuse ea. 

Pe parcursul serii Mayer îşi dădu seama că de ani de zile, pur 
şi simplu, de ani de zile nu se mai simţise atât de bine, nu 
fusese atât de răsfăţat, atât de bine hrănit. Se simţea 
literalmente ca acasă. Şi în timp ce o privea cum stătea aşezată 
de partea cealaltă a măsuţei, întruchipare a frumuseţii pline de 
tinereţe, pe care nu puteai să nu o doreşti, fu conştient că nu va 
face niciun gest care să mărească intimitatea dintre ei. p 

Ştia în mod categoric că între ei exista o atracție reciprocă. Işi 
dădea seama, de asemenea, că această femeie persană degaja 
o mare senzualitate. Dar din limbajul trupului ei reieşea foarte 


clar că nu era încă pregătită să facă dragoste cu el şi, poate, cu 
nimeni altcineva. Deocamdată, cel puţin. 

Această senzaţie îi fuse confirmată când începură să discute 
despre religie. Deveni evident faptul că Azar era o femeie cu 
principii morale foarte puternice. Fu surprins auzind-o pe 
această femeie foarte modernă, la vreo treizeci de ani, vorbind 
cu respect profund despre mama ei, în timp ce-i explica locul 
important ocupat de familie în Islam. 

Conversaţia alunecă apoi spre boutique-ul ei, spre viaţa din 
districtul Marin şi motivele pentru care se stabilise pe insula 
Belvedere. Îi spuse că în zonă trăiau o mulţime de iranieni 
bogaţi, expatriaţi. De fapt, oraşul din apropiere de Tiburon 
fusese poreclit „Micul Teheran”. O întrebase ce atitudine aveau 
aceştia faţă de discipolii lui Khomeini care conduceau încă ţara. 
Prudentă, răspunse. De ce? Pentru că majoritatea voiau încă să 
se întoarcă acasă. Voia şi ea? Răspunse negativ, apoi brusc 
schimbă subiectul şi-l întrebă despre viaţa lui la universitate. La 
ora zece şi jumătate el se ridică de pe canapea mulţumindu-i 
pentru seara plăcută. 

Din această clipă în atitudinea ei se observă o schimbare 
evidentă. Starea de uşoară încordare de care fusese stăpânită 
toată seara şi rezerva pe care şi-o impusese dispărură ca prin 
farmec. După ce-i deschise uşa, îi luă pe neaşteptate îi luă faţa 
între mâini şi-l sărută ferm şi cu pasiune pe gură pe bărbatul 
surprins, spunându-i: 

— Eşti un om foarte drăguţ şi cumsecade, Paul. 

— Asta înseamnă că o să ne mai vedem în ianuarie? întrebă 
el. 

— Da. Sună-mă, te rog. 


După ce Paul Mayer plecă, Azar Shahani nu se duse la 
culcare. Stătu în întuneric în camera de zi, privind luminile din 
partea cealaltă a golfului, gândindu-se. li plăcea acest bărbat. 
Mult. Se întrebă dacă data viitoare n-o să termine în... pat. 
Trecuse mult timp de când nu mai făcuse dragoste. Prea mult. 

Dar dacă, după aceea, se întâmpla ceva? 

La ora două noaptea începu să sune telefonul. 

La ora două şi jumătate sună din nou. 

La ora trei, în cele din urmă, ridică receptorul. 

— Sper că nu te-am întrerupt, Schătzehen, începu el. 


— A plecat. 

— Povesteşte-mi exact ce s-a întâmplat. Am un magnetofon. 

Ea se conformă. 

Când se opri din povestit, neamţul o întrebă: 

— Eşti absolut sigură că aşa a spus: „Nu avem altă soluţie 
decât să jucăm dur”? 

— Da. 

— Şi l-ai auzit spunând că va veni la San Francisco, în 
ianuarie, chiar preşedintele Comitetului Rezervelor Federale? 

— Da. Să taie toate creditele. 

— Sunt sigur că nu născoceşti, Schătzehen, zise neamţul. 
Mensch, n-o să le placă atunci când o să audă treaba asta! 

— Vrei să spui că n-am aflat ce trebuia? întrebă ea. 

— Nu. Exact invers. 

— Deci, mama o să poată suna? 

— Asta depinde de şefii mei. O să recomand acest lucru, fără 
îndoială. 

— Vii aici săptămâna viitoare? 

— Nu ştiu. judecând după ce ai spus, cred că nu. Se pare că 
lucrurile se vor pune în mişcare la începutul lunii ianuarie. Deci, 
voi sta aici până când ei vor stabili ce vor să fac. Când şi unde. 
O să te anunţ. În ce priveşte mama ta, o să mai dureze câteva 
zile, cel puţin. Şi încă ceva. [ine-te departe de prietenii tăi 
iranieni. De toţi. 

— Dar trebuie să prezint în mod regulat rapoarte despre ei, 
răspunse ea. 

— Nu mai trebuie. S-a terminat. Un singur lucru o să-ţi mai 
cerem, Schătzehen. Apoi poţi să o scoţi pe mama ta din Iran şi 
să trăiţi fericite. Stai departe de iranieni şi ţine-ţi gura. Să nu 
sufli o vorbă nimănui! 


A doua zi, când se întoarse acasă, târziu, de la boutique-ul ei 
găsi în faţa uşii, într-o cutie, un buchet uriaş de flori, precum şi 
un bilet din partea lui Paul Mayer. Acesta îi mulțumea pentru 
seara plăcută şi îi scria că aştepta cu nerăbdare să o vadă 
imediat după Anul Nou. Biletul era semnat: „Cu dragoste, Paul”. 

O oră mai târziu o sună din Teheran mama ei. O anunţa că 
era sănătoasă, că nu i se întâmplase nimic rău. Îi spuseseră că 
probabil va obţine viză de plecare şi un bilet de avion pentru 
Zurich în ianuarie. Îi mai spuseseră că totul depindea de Azar. 


În cursul serii din ajunul Anului Nou, Paul Mayer îi telefona lui 
George Pace. li explică pe scurt că avusese nevoie de două 
săptămâni până să reuşească să aibă, în cele din urmă, o 
întrevedere mai lungă cu preşedintele Comitetului Federal şi 
acest lucru se întâmplase în după-amiaza aceea. Reston fusese 
întru totul de acord să-i sprijine referitor la venezueleni, 
mexicani şi brazilieni în cursul tratativelor din ianuarie. Îi spuse 
că se gândise că această veste o să-i mărească buna dispoziţie 
de Anul Nou şi de aceea sunase. Intrebă apoi dacă Azar Shahani 
era la dineul lor. Era. Când aceasta veni la telefon, îi spuse că se 
gândise mult la ea, că îi era dor de ea, că aştepta cu nerăbdare 
să o vadă la începutul lunii ianuarie. Ea îi mulţumi, dar nu 
răspunse mare lucru. 

Paul Mayer petrecu restul ajunului Anului Nou singur în casa 
lui din Georgetown, ascultând muzică de Bach şi Mozart. La ora 
unsprezece şi jumătate deschise televizorul şi privi mulţimea 
veselă care se înghesuia în Times Square, aşteptând sosirea 
anului nou. 

Crainicii de la televiziune şi invitaţii lor erau convinşi că 
veselia cu care populaţia din New York întâmpina noul an era 
întemeiată. De şase ani America prospera într-un mod fără 
precedent. 

Ce-i drept, se părea că se adună norii unei furtuni economice, 
dar, după cum conchidea crainicul de la NBC, deoarece anul 
vechi se încheia şi având în vedere că la Casa Albă venea un 
preşedinte nou, care aducea idei noi, o politică nouă şi pornea la 
treabă cu un suflu nou, aceşti nori, în mod sigur, vor dispărea 
repede în noul an. Şi apoi, aşa cum s-a întâmplat deseori în 
trecut, America va renaşte şi se va avânta spre viitor, deoarece 
energia ei era mai tumultuoasă ca niciodată în trecut. 

S-ar putea să aibă dreptate în această privinţă, se gândi 
Mayer. Este posibil ca 1989 să fie anul în care America va 
degaja o cantitate de energie fără precedent. Dar s-ar putea ca 
această energie să parvină dintr-o sursă la care nimeni nu se 
gândise: începutul unei catastrofe financiare! O catastrofă sub 
forma unei crize financiare de proporţii, în care toate hârtiile de 
valoare care întreţinuseră maşina economică americană în 
deceniul al nouălea - obligaţiuni cu risc mare, certificate de 
depozit cu valoare mare, active cu preţ fix, echivalarea 


dobânzilor, datoria Mexicului - să dispară ca un nor uriaş de 
fum. 

In ce-l privea, nu aştepta cu nerăbdare noul an. 

Pe 1 ianuarie 1989, la cinci minute după ora douăsprezece, 
Paul Mayer închise televizorul şi lumina. 


Partea a treia 


12 

Prima persoană „de pe tuşă” care-şi dădu seama că la 
începutul anului 1989 avea să se întâmple ceva important fuse 
un rus. Se numea Grigori Ustinov. El lucra în calitate de analist 
în cadrul direcţiei pentru Europa Occidentală a KGB, la etajul trei 
al sediului central al acestei instituţii de la Moscova. Era numai 
de un an în KGB şi, în pofida faptului că-şi luase doctoratul în 
economie la Universitatea din Moscova în 1987, avea grad mic, 
salariul lui fiind jumătate faţă de cel pe care-l primeau omologii 
lui de la CIA sau DAI, ceea ce însemna că primea ceva mai mult 
de treisprezece mii de ruble pe an. 

Totuşi, nu era deloc rău pentru un tip care avea douăzeci şi 
nouă de ani şi căruia i se deschidea în faţă o carieră frumoasă. 
Deşi nu-şi putea încă permite o maşină, avea televizor color, un 
video-recorder, un casetofon sofisticat pe care-l adaptase la un 
pick-up pentru discuri compact, plus douăsprezece discuri, 
aduse de un coleg din Finlanda. 

La urma urmei, Grigori Ustinov era un tânăr orăşean rus cu 
studii, cu toate aspiraţiile materialiste specifice acestei clase 
noi. De aici marea problemă a lui Grigori: i se părea că, în 
viitorul apropiat, nu existau prea multe posibilităţi de a avansa, 
întrucât fusese numit într-o funcţie modestă în KGB din care n-ai 
fi zis că se putea face o carieră strălucită. 

În primul rând, nu avea niciun fel de legătură cu serviciile 
„operative”, slujba lui fiind una de birou care presupunea 
analiza unor date şi nu lovituri de karate. În al doilea rând, erau 
analize, şi analize. În direcţiile care se ocupau de America 
Centrală sau de China erau numeroase activităţi care se pretau 
analizei, totuşi el fusese repartizat la direcţia care se ocupa de 
Europa Occidentală şi la care, prin comparaţie, materialul era 
destul de anost acum, când chiar şi Germania Occidentală 
schimbase macazul şi se dădea de ceasul morţii să fie drăguță 
cu ruşii. În plus, ţara repartizată de care urma să se ocupe, din 
Europa, era Elveţia, naţiune care figura pe unul dintre ultimele 
locuri pe „lista de duşmani” ai sovieticilor. 

Luni de zile încercase să primească cel puţin Suedia, o ţară 
ale cărei drepturi teritoriale Uniunea Sovietică le viola în 
permanenţă cu mini-submarinele ei, ceea ce însemna că exista 
cel puţin posibilitatea unui conflict şi, astfel, şansa sporită de a 
se face remarcat ca analist. Dar chiar cu o săptămână înainte i 


se spusese că, pentru a se ocupa de Suedia, ar trebui să aibă un 
grad mai mare şi că nu exista nicio şansă să fie promovat la acel 
nivel, cel puţin un an sau chiar doi. 

Deci, deocamdată, Grigori Ustinov era condamnat să se ocupe 
de o ţară neutră foarte plictisitoare din Europa Centrală. Dar 
fiind un mic ticălos agresiv, se hotărâse să tragă maximum de 
foloase din acest post. În primul rând, îşi formase o reţea proprie 
de oameni bine informaţi. Vorbea de obicei la telefon de două 
ori pe săptămână cu unul dintre ataşaţii - economic, militar sau 
cultural - ai ambasadei sovietice de la Berna, căutând să obţină 
mai multe amănunte pe marginea rapoartelor pe care ei le 
trimiteau cu regularitate la sediul KGB din Moscova şi care 
ajungeau, de obicei nedeschise, pe biroul lui. li invita la masă o 
dată pe lună pe corespondentul de la Moscova al agenţiei 
Schweizerische Depeschenagentur - agenţia de ştiri elveţiană - 
folosindu-se de acoperirea sa ca ziarist al Agenţiei Tass. O dată 
pe săptămână îl vizita pe cel care răspundea de supervizarea 
operaţiunilor filialei din Zurich a Băncii Sovietice de Comerţ 
Exterior, Vneştorgbank, încercând în mod indirect să fie la 
curent cu ceea ce se întâmpla în cercurile bancare elveţiene. 
Citea mult. Datorită faptului că în programa de doctorat în 
ştiinţe sociale de la Universitatea din Moscova era obligatorie 
cunoaşterea limbilor străine, ştia la perfecţie germana, franceza 
şi engleza. Citea în fiecare zi în întregime ziarele Neue Zürcher 
Zeitung, Schweizerische Handelsblatt, Basler Zeitung, Blick, 
Berner Tagesblatt, Journal de Geneve - plus Herald Tribune şi 
ediția pentru Europa a ziarului The Wall Street Journal pentru a 
cunoaşte punctul de vedere american asupra problemelor 
europene şi elvețiene - toate aceste ziare fiindu-i aduse în 
fiecare dimineață prin bunăvoința Companiei Aeroflot. De două 
ori pe zi, la ora unsprezece dimineaţa şi la cinci după-amiaza, 
asculta emisiunea postului de radio pe unde scurte a 
Radiodifuziunii Naţionale Elveţiene - Kurzwellendienst des 
Schweizerischen Rundfunks, pentru a selecta ştirile care ar fi 
putut să prezinte ulterior importanţă. 

Lucrurile se prezentau în felul următor: deşi Grigori era 
extrem de bine informat în legătură cu ceea ce se petrecea în 
Elveţia pe plan politic, economic şi financiar, niciunul dintre 
aceste aspecte nu prezenta importanţă pentru Uniunea 


Sovietică. Deci, nimeni din ierarhia KGB nu avea niciun motiv să 
observe existenţa lui Grigori Ustinov. 

Asta până la 4 ianuarie 1989. De fapt, cu o zi înainte, marţi 3 
ianuarie, avusese primul indiciu că, pentru prima dată în scurta 
lui carieră din cadrul KGB, la Zurich se cocea ceva important, 
ceva ce putea să aibă importante implicaţii strategice globale 
pentru Uniunea Sovietică. 

Omul de la Moscova care superviza filiala din Zurich a 
Vneştorgbank - cel cu care lua masa o dată pe săptămână - îl 
sună exact înainte de ora cinci în ziua aceea. Acesta îi spuse 
următoarele: în Europa, după vacanţa de Crăciun şi de Anul 
Nou, 3 ianuarie era prima zi dedicată în întregime afacerilor şi, 
de obicei, nu era o activitate prea intensă. Dar, în aceeaşi zi de 
3 ianuarie, ca la comandă, la Zurich toată lumea începuse să 
vândă nebuneşte dolari şi, în acelaşi timp, alţii începuseră să 
investească din gros în aur, cumpărând cu numerar mari 
cantităţi de metal, întărindu-şi poziţia pe piaţa aurului din 
Zurich. Întrucât acest oraş era centrul financiar unde ruşii îşi 
desfăşurau principalele tranzacţii cu aur şi o parte din 
tranzacţiile lor în valută, erau foarte sensibili la orice schimbare 
de direcţie. Ceea ce simţiseră oamenii de afaceri care lucrau la 
filiala din Zurich a Băncii de Comerţ Exterior a Rusiei la 
închiderea burselor din acel oraş, în acea zi de 3 ianuarie 1989, 
nu era doar o schimbare a direcţiei curentului financiar care 
predominase până atunci, ci şi o intensificare puternică a 
acestuia. Folosind termeni din domeniul meteorologiei, mai 
spuseseră că vremea se putea schimba de la timp frumos şi 
cald, la frig şi viscol. In Elveţia, explicaseră ei, vântul cald se 
numeşte Föhn, iar cel rece Bise. Ruşii din Zurich îi spuseseră că 
venea un Bise, care putea fi considerat rece chiar şi după 
criteriile moscovite. Expertul principal telefonase, folosind o linie 
telefonică specială ce modifica semnalele audio şi care, din 
această cauză, nu puteau fi recepționate decât cu un receptor 
special. Preferase această modalitate mesajului cifrat prin telex, 
ştiind că acesta putea fi descifrat uşor. Acest fapt îl 
impresionase în aşa măsură pe tipul de la Vneştorgbank, încât 
cincisprezece minute mai târziu îl sunase pe analistul de la KGB, 
care se afla în cealaltă parte a oraşului, comunicându-i ştirea. 
Era prima dată când luase iniţiativa şi-l contactase pe Grigori 
Ustinov. 


Plin de entuziasm, muncitor şi dornic să parvină, Ustinov se 
hotărî ca în seara aceea să renunţe la masă şi să rămână la 
serviciu. Să se gândească, să chibzuiască, sperând că, poate, o 
să mai sosească şi alte informaţii. Din jumătate în jumătate de 
oră asculta ştirile transmise de Agenţia Reuter. Nimic. Sună, de 
două ori la Tass, dar nici de acolo nu află nimic. Apoi, la ora 
unsprezece seara, sosi un telex de la ataşatul cultural de la 
Berna. Îi anunţa că avea ştiri importante şi că o să-l sune a doua 
zi de dimineaţă la ora opt fix. Ustinov se hotărî să nu aştepte. 
Ceru o convorbire urgentă prin linia de telefon specială cu Berna 
şi reuşi să-l prindă pe omul respectiv tocmai când acesta pleca. 

Primind asigurări că linia telefonică nu putea fi interceptată 
(nu puteai să fii sigur niciodată cu analiştii ăştia tineri) şeful 
reţelei din Zurich a KGB trecu la miezul problemei. Se părea că 
Banca Naţională a Elveţiei pregătea ceva neobişnuit. Potrivit 
spuselor ataşatului cultural, în dimineaţa aceea o mulţime de 
telexuri porniseră către conducerile a nouă dintre cele mai mari 
bănci comerciale din Europa Centrală. Trei erau elveţiene: 
Corporaţia Bancară Elvețiană, Uniunea Bancară Elvețiană şi 
Credit Suisse. Trei erau germane: Deutsche Bank, Dresdner 
Bank şi Commerzbank. Ultimele trei erau: cea mai mare bancă a 
Austriei, Creditanstalt, cea mai mare bancă a Olandei, 
Amsterdam-Rotterdam Bank, şi cea mai mare bancă din 
Luxemburg - Kredietbank. 

În fiecare telex se spunea acelaşi lucru: Banca Naţională a 
Elveţiei îi invita să participe la o întâlnire care avea să se ţină în 
biroul preşedintelui de la etajul cinci al sediului băncii din 
Borsenstrasse numărul 15, din Zurich, începând cu ora nouă, 
luni 9 ianuarie 1989. Urma să fie discutată doar o singură 
problemă: organizarea pentru mai multe ţări a unei linii de 
credit garantat cu risc suveran. Având în vedere natura 
deosebită a tranzacţiei, erau invitaţi să participe personal 
directorii generali ai băncilor. Era adresată rugămintea de a nu fi 
trimişi înlocuitori. Se cerea confirmarea participării în decurs de 
douăzeci şi patru de ore. 

Mesajele erau semnate de Ulrich Huber, preşedintele Băncii 
Naţionale a Elveţiei. 

Deşi invitaţia era destul de criptică, accepturile au început să 
sosească după o oră. La ora cinci după-amiază numai 
Luxemburgul nu răspunsese încă afirmativ. 


În afară de aceste mesaje, toată ziua Banca Naţională a 
Elveţiei fusese angajată într-o activitate frenetică în trei genuri 
de operaţiuni: cu valută, cu aur şi de echivalare a dobânzilor la 
împrumuturi. Oamenii băncii aruncau pe piaţă cantităţi mari de 
dolari, cum nu făcuseră niciodată până atunci, şi acumulau aur 
în proporţii fără precedent, nemaiîntâlnite de la sfârşitul 
deceniului al optulea. 

Aşadar, Grigori Ustinov făcuse acum un mare pas înainte. 
Avea confirmarea din a doua sursă sovietică a ceea ce-i spusese 
omul lui de la Vneştorgbank, dar acum ştia cine se afla în 
spatele acţiunii prevestitoare de rele în privinţa aurului şi 
dolarului. 

— Dar ce e cu aceste operaţiuni de echivalare a dobânzilor? îl 
întrebă el pe rezidentul şef al KGB de la Berna. 

— Ei schimbă într-un ritm nebunesc obligaţiunile cu rate 
variabile ale dobânzii cu obligaţiuni cu curs fix, veni răspunsul. 

Deşi susţinuse doctoratul în economie la Universitatea din 
Moscova şi, cu toate că, aşa cum deja s-a arătat, citea aproape 
tot ce-i cădea în mână în legătură cu operaţiunile de pe pieţele 
financiare occidentale, aproape niciodată nu înţelesese prea 
bine ce reprezenta acest gen de operaţiuni. Spre cinstea lui, 
Grigori se decise că nu era acum momentul să umble cu cioara 
vopsită, aşa că întrebă: 

— Ce înseamnă exact asta? 

— Care asta? veni replica pe linia telefonică specială care 
scotea doar un zumzet foarte slab. 

— Ce înseamnă aceste operaţiuni la care te referi? întrebă el 
direct. 

— Sunt înţelegeri în cadrul cărora două bănci fac schimb de 
plăţi ale dobânzilor pentru aceeaşi sumă de bani pentru aceeaşi 
perioadă de timp, veni răspunsul. Nu este vorba de un împrumut 
propriu-zis. 

— Nu înţeleg, spuse Ustinov. 

— Uite, spuse bărbatul de la KGB din Berna, care era un ofiţer 
superior. Să spunem că o bancă, cum este Banca Naţională a 
Elveţiei, a împrumutat o sumă mare de dolari cu o rată variabilă 
a dobânzii. Ei corelează rata variabilă cu LIBOR, London 
Interbank Offer Rate, care reprezintă rata dobânzii la care 
principalele bănci din Londra îşi oferă reciproc împrumuturi pe 
trei luni. Dacă LIBOR creşte, creşte şi rata dobânzii pe care 


trebuie să o plătească Banca Naţională a Elveţiei. Dacă, în 
general, la Londra şi New York rata dobânzii scade, costurile 
reprezentând dobânzi ale băncii scad şi ele. Ai înţeles până aici? 

— Cred că da. 

— Acum, haide să zicem că Banca Naţională a Elveţiei nu mai 
vrea să-şi asume riscul unor rate variabile ale dobânzii, 
deoarece crede că rata dobânzii o să crească. Ce face în acest 
caz? 

— M-ai prins! Nu ştiu. 

— Le echivalează pe rate ale dobânzii fixe. Se duce la altă 
bancă şi spune: „Uite ce este: noi am împrumutat, de la General 
Motors, cu o rată LIBOR plus un sfert de procent, o sută de 
milioane de dolari pe termen de un an, ceea ce înseamnă că 
acum plătim o dobândă de opt şi o pătrime la sută. Ce-ar fi dacă 
aţi prelua plăţile pentru rata variabilă a dobânzii noastre la G.M., 
în timp ce noi suntem de acord să vă plătim o rată fixă a 
dobânzii de opt şi jumătate la sută la o sută de milioane de 
dolari pe un an? 

— Dar de ce ar face a doua bancă acest lucru? : 

— Pentru că ea crede că rata dobânzilor va scădea. In acest 
caz, dacă LIBOR-ul scade, să zicem, la şapte la sută, ea va 
trebui să-i plătească lui G.M. în fiecare lună doar şapte şi un 
sfert la sută, în timp ce Banca Elveţiei plăteşte opt şi jumătate la 
sută, conform înţelegerii făcute, indiferent ce se întâmplă. 

— Atunci, dacă rata dobânzii rămâne neschimbată tot timpul 
anului, cealaltă bancă va obţine un profit egal cu diferenţa din 
ratele dobânzii, spuse Grigori, adică unu la sută din o sută de 
milioane de dolari. 

— Plus mărunţişul, spuse bărbatul de la KGB în engleză. 

Lucrase cinci ani în cadrul consulatului general sovietic de la 
San Francisco şi îi plăcea să folosească cuvinte din argoul 
american. 

— inseamnă că Banca Naţională a Elveţiei crede în mod sigur 
că rata dobânzii la împrumuturile în dolari o să crească probabil 
foarte mult. Şi, probabil, foarte curând, adăugă Ustinov. 

— Ai înţeles, puştiule, veni răspunsul de la Berna. Ceea ce 
este interesant, dar nu în mod deosebit. Ceea ce va fi interesant 
este răspunsul la întrebarea: De ce? De fapt, dragul meu Grigori, 
ne aflăm în faţa unui set de patru întrebări foarte interesante. 
Intâi: de ce conducerea Băncii Naţionale a Elveţiei este atât de 


sigură că rata dobânzii în Statele Unite va creşte extrem de 
mult, încât a dat instrucţiuni echipei ei, care se ocupă cu 
operaţiunile de echivalare, să se descotorosească cu orice preţ 
de obligaţiunile ei cu rată variabilă a dobânzii? 

— Cum de sunteti aşa de sigur de asta? întrebă Ustinov. 

— Ştiu, puştiule. Nu mă întrerupe. Doi: Dacă rata dobânzilor la 
împrumuturile în dolari o să crească nebuneşte, de ce vinde 
Banca Elveţiei dolari şi nu-i stochează! N-ar trebui să procedeze 
invers? La urma urmei, dacă rata dobânzii creşte la New York, 
banii din lumea întreagă vor începe să se scurgă încă o dată 
spre Statele Unite, împingând valoarea dolarului în sus şi nu în 
Jos. 

Trei: De ce, dacă ratele dobânzilor vor creşte, ei cumpără ca 
nebunii aur? La acesta nu se plăteşte dobândă, nu? Deci, de ce 
Banca Elveţiei cumpără aur întruna, licitând de fapt împotriva ei 
înşişi, având în vedere că preţul unei uncii de aur brut a crescut 
numai din cauza ei la doisprezece dolari? Nimeni altcineva nu 
părea să cumpere. Doar ei. 

Patru: Ar putea să fie doar o coincidenţă faptul că, în aceeaşi 
zi, când s-au petrecut toate acestea, Herr Generaldirektor 
Doktor Ulrich Huber a trimis acele invitaţii băncilor respective? 

— Vreţi să spuneţi că ar putea să existe o legătură între 
aceste fapte? zise Ustinov. 

— Nu „ar putea”, spuse omul KGB de la Berna. Trebuie să 
existe o legătură. 

— Care e? întrebă Ustinov spontan. 

— De unde dracu să ştiu? Eu nu sunt analist, puştiule. Tu să- 
mi spui. Apoi voi şti ce să urmăresc mai departe, ce întrebări să 
pun. Este important ca tu să descoperi legătura de care vorbim, 
dragul meu Grigori, pentru că aici a început să se întâmple ceva 
foarte important. Simt eu. Tu ce crezi? Spune-mi măcar ce 
bănuieşti. 

Pentru a doua oară, Grigori Ustinov se văzu pus în situaţia să 
aleagă dacă să se prefacă sau nu. Se hotărî din nou să fie 
sincer: 

— Ca să vă spun cinstit, n-am nici cea mai vagă idee. 

— Descoperă şi sună-mă. Imediat. Altfel va trebui să trec 
peste capul tău, oricât de mult mi-ar plăcea de tine. 

— Da. O să sun. Mâine, înainte de prânz. Şi mulţumesc, 
mulţumesc foarte mult. 


Cu aceasta linia specială ieşi din funcţiune. 

Câteva secunde mai târziu, Grigori stătea în faţa maşinii lui de 
scris electrice, nu prea sofisticate, scriind un raport pe care 
intenţiona să-l pună pe biroul şefului său după douăsprezece 
ore. Cât de sigure erau aceste informaţii, în special cea privind 
operaţiunile de echivalare şi acea „întâlnire strict secretă” care 
fusese stabilită să aibă loc la Zurich peste şase zile? Cum putea 
omul lor de acolo să ştie acest lucru? 

Grigori Ustinov îşi punea aceste întrebări, pentru că, fiind un 
analist încadrat pe un post inferior, nu avea acces la informaţiile 
strict secrete privind existenţa lui Hanni Graber. 

Dar cine era aceasta? 

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne 
întoarcem puţin în timp, de fapt, să facem o retrospectivă a 
relaţiilor helveto-ruse începând cu Primul Război Mondial şi cu 
Vladimir Ilici Lenin. Acesta a stat în Elveţia, respectiv la Geneva 
şi Zurich, aproape toată perioada războiului. De acolo a 
organizat el revoluţia rusă. Şi tot de acolo a pornit în faimoasa 
lui călătorie într-un vagon de marfă sigilat, trecând prin 
Germania, ca să ajungă înapoi în Maica Rusie, unde a început 
să-şi pună în aplicare planurile revoluţionare. Aceste lucruri sunt 
în general în mare parte cunoscute. Ceea ce nu ştiu însă foarte 
mulţi este că, înainte de a pleca din Zurich, Lenin a format cadre 
de aceleaşi opinii cu el din rândul elveţienilor care, câţiva ani 
mai târziu, au creat die Partei der Arbeit, adică Partidul 
Comunist din Elveţia, care în 1989 mai exista încă. Deşi n-a fost 
niciodată membră a acestui partid, Hanni Graber a fost timp de 
două decenii ceea ce se poate numi „o tovarăşă de... distracţii”, 
ceea ce înseamnă că participa la cele mai multe reuniuni 
dansante organizate de partid în sala sindicatelor şi venea 
deseori la restaurantul Stussihof la câte o serată de /ass, joc de 
cărţi elveţian asemănător jocului de pinacle. Restaurantul cu 
pricina era un loc de întâlnire sacrosant, deoarece, cât timp a 
stat la Zurich, aici obişnuia Vladimir Ilici Lenin să-şi petreacă 
serile, uneori bând bere cu băieţii, alteori vin alb cu iubita lui 
Inessa. Aşa cum aceasta din urmă mergea cu Lenin şi tovarăşii 
lui în excursiile lor pe munte, locul de destinaţie preferat fiind 
Sorenberg, tot aşa, şaptezeci de ani mai târziu, Hanni Graber 
mergea cu discipolii elveţieni moderni ai lui Lenin din Partidul 
Muncii în excursia anuală în Berner Oberland. 


Este puţin probabil că ea ar fi continuat astfel de activităţi 
dacă ar fi ştiut ce declaraţii şi recomandări făcuse Vladimir Ilici 
Lenin în acelaşi restaurant, Stussihof, unde ea juca atât de des 
cărţi. Ea nu ştia că Lenin spusese despre ţara ei că era „O 
republică de lachei. Asta este Elveţia!” şi că adresase îndemnul: 
„Puneţi mâna imediat pe bănci! Atunci Elveţia va fi o ţară 
proletară!” Dar, fiind o elveţiancă născută cu treizeci de ani 
înainte ca femeile din Elveţia să fi căpătat drepturi politice, 
Hanni Graber era totalmente apolitică. 

Cum ajunsese ea totuşi să se amestece cu aceşti comunişti? 
Se întâmplase în 1959, an în care se angajase ca simplă 
dactilografă la Banca Naţională a Elveţiei. În acelaşi an a început 
să se întâlnească, pentru prima dată în viaţa ei, cu un băiat. 
Prima ei iubire a fost un ucenic de măcelar, care era nemulţumit 
de starea lui socială şi care, dornic să parvină, încuraja revoluţia 
înscriindu-se în Partidul Comunist din Elveţia. Ulterior, el a 
părăsit partidul şi pe ea şi a emigrat în Australia. 

Hanni a continuat să trăiască la Zurich şi, deoarece nu /e 
purta pică, a continuat să danseze, să joace cărţi şi să meargă 
în excursie cu Genossen-ii elveţieni. Aceste activităţi şi banca, 
bineînţeles, deveniseră viaţa lui Hanni Graber... cel puţin până 
în 1985, când a survenit un al treilea element. La serata 
dansantă de Crăciun din anul acela l-a cunoscut pe ataşatul 
cultural al ambasadei sovietice. Acesta a devenit al doilea 
bărbat din viaţa lui Hanni şi asta chiar la o oră după ce el 
descoperise că ea era una dintre cele trei fete care lucrau la 
secretariatul preşedintelui consiliului Băncii Naţionale a Elveţiei. 
După aceea s-a culcat cu ea în fiecare săptămână, întotdeauna 
martea, întotdeauna la locuinţa ei din Zurich şi întotdeauna 
destul de devreme, în jurul orei nouă seara, deoarece Hanni 
trebuia să fie la serviciu în fiecare dimineaţă la ora şapte şi 
jumătate şi se mândrea că, din ziua în care se angajase, nu 
întârziase şi nici nu lipsise niciodată. 

In seara aceea, la ora nouă şi douăzeci, marţi 3 ianuarie 1989, 
după o partidă deosebit de pasionată, Hanni Graber a început să 
spună, ca de obicei, tot ce ştia despre noutăţile de la bancă. 
Erau o mulţime în ziua aceea, aşa că ataşatul cultural rus, un 
bărbat de cincizeci şi nouă de ani, continua să o mângâie în 
speranţa că, excitată fiind, va spune tot ce ştia. Altfel, ea s-ar fi 
uitat la ceas şi l-ar fi trimis acasă. După ce scosese tot ce putuse 


de la ea, rusul a mai fumat o ţigară şi a plecat în grabă înapoi cu 
Volkswagen-ul său la telexul şi la cartea cu cifruri de la 
ambasada de la Berna. 

Cum de nu ştiuse Banca Naţională a Elveţiei despre trecutul 
lui Hanni şi de faptul că pactizase cu duşmanii capitalismului? 

Pur şi simplu, pentru că era femeie, o creatură inferioară şi, 
de aceea, nu conta cu adevărat prea mult, nu era luată în 
considerare în ansamblul general al lucrurilor. Este adevărat că 
femeile elveţiene obţinuseră dreptul de vot în anii şaizeci, dar la 
asta se limitase totul. In ce priveşte misoginismul, chiar şi după 
standardele elveţiene, băncile în special formau o categorie 
aparte. La începutul acelui an, 1989, cele patru sute şi ceva de 
bănci elveţiene aveau trei mii patru sute cincizeci şi şapte de 
vicepreşedinţi, dar, dintre aceştia, niciunul nu era femeie. 

Niciunul nu era femeie, pentru că nu te poţi aştepta de la ele 
să înţeleagă chichiţele lumii finanţelor! Asta nu însemna că 
femeile n-aveau ce căuta în bănci! Niciun bancher elveţian n-ar 
fi pretins niciodată aşa ceva. Deoarece, după cum ştiu cu toţii, 
toţi cetăţenii elveţieni cumsecade, fetele elveţiene sunt loiale, 
muncitoare şi, în general, ordonate. De aceea erau bune casiere 
şi secretare excelente... cel puţin, până când nu le veneau idei 
nebuneşti. Se gândise cineva că prezintă riscuri pentru 
securitatea instituţiilor în care lucrau? Imposibil. Femeile nu 
erau amestecate niciodată în chestiuni strict secrete şi, chiar 
dacă ar fi auzit în vreun fel ceva, era puţin probabil că ar fi 
înţeles despre ce e vorba. 

Hanni îşi văzuse întotdeauna de treabă şi fusese răsplătită 
devenind membră a secretariatului, compus din trei „fete”, al lui 
Ulrich Huber, situat alături de biroul acestuia. Ea sau una din 
celelalte „fete” scria ce îi dicta acesta, îi trimitea telexurile, îi 
făcea corespondenţa şi răspundea la telefon. Deci, cu timpul, ce 
ştia el ştia şi ea, orice făcea el, ea era la curent. lar în această 
primă marţi a anului 1989 ea ştia că şeful ei organiza ceva 
foarte important. 

Huber îi dăduse instrucţiuni să primească rapoartele 
transmise din oră în oră ale experţilor în tranzacţii de la bursa 
de aur şi valută, ca şi pe cel al şefului grupului celor care se 
ocupau cu operaţiunile de echivalare a ratei dobânzii. Ea le 
colecta de fiecare dată şi, apoi, conştiincioasă, intra în vârful 
picioarelor în cabinetul lui şi le punea pe marginea biroului uriaş. 


Tot ea fusese cea care trimisese cele două telexuri către cei 
nouă preşedinţi ai celor nouă bănci prin care fuseseră invitaţi să 
vină la Zurich peste o săptămână. Altă fată primise însă 
însărcinarea să pregătească programul pentru acea întâlnire. 

Deşi Hanni dispunea de o mulţime de informaţii, nu era totuşi 
în stare în acel moment să facă o legătură logică între ele. 
Singurul lucru pe care putea să şi-l închipuie era că Banca 
Naţională a Elveţiei se dezechilibrase, şi încă rău, în ultimul timp 
şi că ceea ce făcea acum şeful ei era răspunsul la acest 
dezechilibru. 

Grigori Ustinov deţinea aceleaşi informaţii şi, cu cât se 
gândea mai mult, cu atât era mai convins că nu avea de ales şi 
că trebuia să admită că erau adevărate. La urma urmei, aceleaşi 
informaţii parveniseră prin rezidentul de la Berna şi prin 
intermediul omului de la Vneştorgbank din Moscova, surse 
independente una de alta pe care se putea bizui. 

Se întoarse deci din nou la maşina lui de scris şi, la ora opta 
doua zi de dimineaţă, raportul lui de şaisprezece pagini se afla 
pe biroul şefului său. 


La ora nouă dimineaţa în aceeaşi zi, joi 4 ianuarie, Sally Brown 
intră în sediul din Londra al ziarului The Wall Street Journal, îşi 
scoase  pardesiul din piele, îşi luă o ceaşcă de cafea 
englezească, cu un gust îngrozitor, şi se aşeză la biroul ei. 

Ca de obicei, dădu mai întâi câteva telefoane. Apoi se rezemă 
de spătarul scaunului şi începu să se gândească. Se gândea la 
Walter Wriston. 

Acesta deținuse ani de zile funcţia de preşedinte al lui 
Citibank. El fusese acela care făcuse din acea instituţie cea mai 
puternică bancă din lume. După ce se retrăsese, îşi petrecuse o 
mare parte din timp ţinând conferinţe şi scriind pentru New York 
Times articole conţinând opinii personale. Una dintre temele lui 
favorite se referea la cererile permanente privind o reformă a 
sistemului monetar internaţional şi revenirea la etalonul aur. 
Wriston susţinea că lumea nu se va mai întoarce niciodată la 
etalonul aur, pentru că, pur şi simplu, era demodat; el fusese 
depăşit de revoluţia tehnologică, în special de cea care avea loc 
în domeniul comunicaţiilor. Avem acum, spunea el mereu, un 
„etalon informaţional”, în cadrul căruia cunoştinţele, faptele se 
răspândesc în întreaga lume la câteva minute după ce se 


întâmplă ceva, se schimbă ceva, este dezminţit ceva. Deci 
cineva pe care-l interesează în mod legitim nişte active, vreo 
ţară, vreo monedă, vreo marfă poate controla situaţia chiar 
dacă se află la Polul Nord. Tot ce are el nevoie este un receptor 
al informaţiilor ce parvin prin satelit, un computer cu modem, o 
linie telefonică prevăzută cu un sistem de protecţie. Informaţia, 
şi nu o relicvă străveche, este ceea ce determină în prezent 
valoarea internaţională a yenului, lirei sterline, francului, 
dolarului, ca şi preţul a o sută de acţiuni ale IBM din New York 
sau al unei tone de zinc la Londra. Cu cât este mai bun sistemul 
de comunicaţii, cu atât este mai mică probabilitatea unor erori 
care ar putea duce la fluctuații violente ale valorilor 
internaţionale, monetare şi de altă natură. Deci, potrivit acestor 
afirmaţii, cu valoare de literă de evanghelie, făcute de Walter 
Wriston de la Citibank zilele falimentelor şi ale panicii au apus. 
Pe măsură ce eficienţa comunicaţiilor mondiale creşte, va creşte 
şi eficienţa tuturor burselor. Nimeni nu va mai avea motive să se 
piardă cu firea peste măsură. In concluzie, oricine va putea să 
ştie orice într-un răstimp de cincisprezece minute. Trebuie doar 
să fie conectat la sistem. 

— Chiar aşa, Walter? se adresă Sally peretelui din spatele 
biroului ei. Eu sunt conectată şi înot în informaţii până peste 
urechi. Dar ce valoare are o informaţie dacă n-am de unde să o 
apuc? 

După numeroasele telefoane date, se afla în situaţia că 
deţinea aceleaşi informaţii ca şi cele conţinute în raportul de 
şaisprezece pagini întocmit de Grigori Ustinov şi care acum se 
afla pe biroul şefului direct al acestuia în cadrul ierarhiei KGB de 
la Moscova. Problema era că Sally Brown se confrunta cu exact 
acelaşi set de întrebări pe care şi le puseseşi Grigori. De ce 
cineva din Elveţia făcea valuri mari pe piaţa aurului, valutei şi 
operaţiunilor de echivalare a dobânzilor? Era evident că cineva 
ştia ceva, ceva în plus ce nimeni altcineva nu ştia. Ce era acel 
ceva în plus? 

Walter Wriston spusese că o astfel de situaţie nu va mai fi 
posibilă. 

Îşi consultă însemnările să vadă dacă-i scăpase ceva. Aurul 
mai crescuse cu încă nouă dolari uncia, în plus faţă de cei 
doisprezece la cât ajunsese ieri. Dolarul continua să scadă 
serios în comparaţie cu francul elveţian, marca germană şi 


yenul japonez. Ratele dobânzii cresc peste măsură la New York: 
rata dobânzii la fondurile federale a sărit cu un procent azi- 
dimineaţă, la obligaţiunile la termen a crescut cu peste unu la 
sută, iar ratele dobânzii oferite la certificatele de depozit în 
dolari pe trei şi şase luni, la Londra, au crescut cu zero optzeci la 
sută. Se zvonea că elveţienii continuă să domine operaţiunile de 
echivalare şi se descotorosesc cât de repede pot de obligaţiunile 
cu rate variabile ale dobânzii pe care le deţin în America. 
Ea scrise apoi pe blocnotesul ei galben: 


Concluzie: Europenii, mai ales elveţienii, se debarasează de dolari, 
de obligaţiunile cu rată variabilă a dobânzii şi cumpără aur pentru 
că: 


1. Cineva din Elveţia este interesat ca în SUA să reînceapă imediat 
un proces serios de inflaţie. De aceea scapă de dolari şi se ascund 
de inflaţie în spatele adăpostului clasic, aurul. 


2. Dacă inflaţia creşte, cresc întotdeauna şi ratele dobânzii. Aceasta 
explică de ce elveţienii fac aceste echivalări, încercând să se 
angajeze în plăţi pe termen lung cu rate fixe ale dobânzii cât timp 
acestea sunt încă mici. 


— Se leagă, murmură ea. Apoi scrise: 


Altă concluzie: 

Dacă inflaţia începe în forţă în SUA şi, în acest fel, probabil, peste 
tot (vezi punctele 1 şi 2 de mai sus), aceasta va însemna că preţul 
tuturor activelor reale, şi nu numai al aurului, dar al tuturor 
mărfurilor, în special al petrolului va creşte corespunzător. 


Apoi scrise: Întrebare: Adevărat? 


Sally Brown era destul de mulţumită de persoana ei. Mintea îi 
funcţiona. Deschise computerul, intră pe serviciul de ştiri 
financiare al indicelui Dow Jones şi îl ceru pe cel al petrolului. O 
secundă mai târziu cifrele de pe monitor îi spuneau că preţul 
petrolului scăzuse cu un dolar şi douăzeci de cenți barilul atât 
pe piaţa la zi de la Rotterdam, cât şi pe piaţa livrărilor la termen 
de la New York. 


N-avea sens. Era o anomalie, şi anomaliile de obicei 
reprezintă indicii potenţiale. Nu-şi amintea cine-i spusese, dar 
ea crezuse. 

„Gândeşte-te, fato!” îşi spuse. 

Apoi sună telefonul. Era şeful grupului care se ocupa de 
operaţiunile de echivalare a dobânzilor de la filiala din Londra a 
băncii Chase Manhattan. Această bancă era cea mai bună în 
acest domeniu şi ea scrisese un articol foarte elogios despre ei 
în Journal. 

— La telefon e Gerry Gohler de la Chase, începu el. Am ceva 
care ar putea să te intereseze, Sally. Ceva foarte neobişnuit. Noi 
nu prea ştim ce înseamnă. Poate am putea rezolva împreună. 

— Despre ce e vorba, Gerry? 

— Elveţienii, în special Banca Naţională a Elveţiei, au fost 
foarte activi începând de ieri şi continuă în forţă azi în domeniul 
meu, al operaţiunilor de echivalare a dobânzilor. Probabil ai 
auzit deja. 

— Da. 

— Bine. Vreau să-ţi spun că în dimineaţa asta a apărut 
următoarea situaţie: curtierii londonezi se interesează peste tot 
şi caută instituţii de primă mână, de preferat bănci europene, 
care ar putea fi interesate să preia obligaţiuni de echivalare ale 
unei bănci elveţiene importante. 

— larăşi Banca Naţională a Elveţiei. 

— Curtierii nu au spus, dar ai ghicit. 

— De ce fac asta? 

— Explicaţia logică ar putea să fie că Banca Naţională a 
Elveţiei este îngrijorată că partenerii lor în astfel de operaţiuni 
nu-şi pot onora obligaţiile de plată. 

— S-a mai întâmplat asta până acum? 

— S-a întâmplat de câteva ori, dar de fiecare dată a fost vorba 
doar de sume în jurul a douăzeci de milioane de dolari. Cu alte 
cuvinte, nu erau în discuţie sume mari care să provoace 
îngrijorare, dacă ţii seama că în cazul operaţiunilor de 
echivalare, la care mă refer acum, este vorba de aproape cinci 
sute de miliarde de dolari. 

— Apropo, aceste obligaţiuni sunt incluse în bilanţ? 

— Bineînţeles că nu. 

Se gândi că Paul Mayer îi spusese că în această privinţă nu 
exista niciun motiv de îngrijorare. Îşi notă să-l sune. Imediat. 


— Ceea ce este cu adevărat interesant acum, continuă 
interlocutorul ei de la banca Chase, este partenerul implicat în 
fiecare caz. 

— Zi mai departe. 

— Banca Americii. 

Sally rămase ca trăsnită. Nu trecuseră nici trei săptămâni de 
când scrisese articolul acela elogios despre BA, articol care 
apăruse pe pagina întâi a ziarului Wall Street Journal. Primise 
informaţii eronate? Fusese dusă de nas? O păcălise Paul Mayer? 

Trase o linie groasă sub însemnarea pe care şi-o făcuse mai 
înainte, de a-l suna, şi scrise „imediat”. 

— Nu numai atât, continuă tipul de la Chase, dar curtierii ne- 
au spus că Banca Naţională a Elveţiei este dispusă să plătească 
comisioane foarte mari oricui poate aranja asemenea operaţiuni, 
comision pe care curtierii sunt mai mult decât dispuşi să-l 
împartă cu noi dacă putem să-i ajutăm. Şi îi ştii, Sally, pe 
elveţieni, ei niciodată nu vin cu o ofertă de afacere. 

— Deci, ce înseamnă asta? 

— S-ar putea să însemne că grupul care se ocupă cu astfel de 
operaţiuni de la Banca Elveţiei s-a săturat de cei de la BA. Poate 
că tipii din San Francisco i-au păcălit vreodată. Tot ce ştiu este 
că acest gen de tranzacţii este fără precedent. 

— Dacă fac o operaţiune de echivalare, trebuie să-i informeze 
în prealabil pe cei de la Banca Americii? 

— Depinde de ce a fost prevăzut în acordul iniţial, cred. Dar al 
şaselea simţ îmi spune nu numai că ar trebui să informeze BA, 
dar şi că ar fi nevoie ca aceasta să-şi dea consimţământul. Aşa 
cum ţi-am spus, Sally, un astfel de lucru este într-adevăr fără 
precedent. De asta te-am sunat. 

— Îți sunt recunoscătoare, Gerry, spuse ea. Dacă mai auzi 
ceva, sună-mă. Chiar şi acasă. Stai să-ţi dau numărul. 

După ce i-l dădu, închise. 

Ridică din nou receptorul, de data asta cu intenţia să-l sune 
pe Paul Mayer acasă. Işi dădu seama că nu are numărul lui şi 
începu apoi să formeze numărul de la serviciul de informaţii din 
Washington. Dându-şi însă seama că acolo era patru dimineaţa, 
trase o înjurătură specific americană şi trânti telefonul. 

Se hotări apoi să se ducă la şeful ei care răspundea de filiala 
din Londra a ziarului. li venise o idee, dar avea nevoie de 
sprijinul lui. Dacă teoria lui Walter Wriston nu era operantă 


săptămâna asta şi, deci, n-aveau să-i parvină informaţiile 
complete de care avea nevoie, ea trebuia, pur şi simplu, să facă 
în aşa fel încât să le obţină. 

— Sally, îi spusese acesta după ce ea îl informase, este o 
situaţie pe care o pot rezolva cei de la redacţia din Washington. 

— Pe naiba, pot. Uite ce-i. Eu am început să mă ocup de 
treaba asta. Am obţinut datele de la Banca Americii când nimeni 
altcineva n-a vrut să se ocupe. Ori mă duc, ori demisionez. 

— Bine, du-te. 


Cam pe la aceeaşi oră când Sally ieşea triumfătoare din biroul 
şefului ei de la Londra, şeful Secţiei de analiză politică şi 
economică a Direcţiei pentru Europa Occidentală a KGB 
terminase aproape de citit raportul de şaisprezece pagini 
alcătuit de Grigori Ustinov. Tocmai atunci unul dintre secretarii 
lui îi puse pe masă, ca de obicei la acea oră a zilei, o copie telex 
a sintezei Agenţiei Reuter despre ceea ce se întâmpla pe piaţa 
petrolului în dimineaţa aceea. lar ceea ce se întâmpla în acea zi 
de 4 ianuarie 1989 era că preţul petrolului scădea. 

La fel ca şi Sally Brown, îşi dădu seama de anomalie. N-avea 
sens ca preţul petrolului să scadă. In plus, o scădere serioasă a 
acestuia ar fi putut avea consecinţe extrem de neplăcute pentru 
economia sovietică. Din raportul tânărului Ustinov se părea că 
Banca Naţională a Elveţiei şi câteva consorţii necunoscute 
atacau dolarul şi urmăreau să facă afaceri grase cumpărând aur 
în cantităţi mari. Oare aceeaşi bandă de la Zurich încerca acum 
„să aranjeze” piaţa petrolului? 

Situaţia începea să fie gravă. 

Răsfoi în cartea de telefon cu numele angajaţilor până ajunse 
la litera U, apoi ridică receptorul. 

— Ustinov, spuse el, la telefon e Karpinski. Vino până la mine! 

În următoarea jumătate de oră parcurseră împreună raportul 
elaborat de Ustinov şi şeful acestuia îi puse de peste zece ori 
aceeaşi întrebare: 

— Eşti sigur? 

La ora prânzului atât raportul alcătuit de Grigori Ustinov, la 
care se adăugaseră adnotările şefului său de secţie, precum şi 
un buletin la zi al Agenţiei Reuter despre situaţia preţului 
petrolului se aflau pe biroul lui Viktor Cebrikov, omul care-i 
urmase lui Andropov în fruntea celui mai mare serviciu de 


spionaj din lume. Raportul avu un efect imediat în sensul că îi 
confirma lui Cebrikov ceea ce ştia deja, „ceva în plus”, ceea ce 
nici Grigori Ustinov şi nici şeful acestuia de la KGB, nici Sally 
Brown, şi nici şeful ei de la redacţia din Londra a ziarului The 
Wall Street Journal nu ştiau. 

El ştia totul despre venezuelean şi despre vizita acestuia din 
decembrie la Banca Naţională a Elveţiei, despre propunerea 
ciudată pe care cel dintâi împreună cu preşedintele băncii 
respective i-o făcuseră tovarăşului Dolghih. Când acesta, nefiind 
sigur ce trebuie să facă, se dusese la şeful său, Nikolai Rîjkov, şi 
apoi amândoi se duseseră la Mihail Gorbaciov, care fusese 
răspunsul secretarului general? 

„Nu vă băgaţi”. Inchipuiţi-vă: „Nu vă băgaţi!” 

Ei bine, el, Viktor Cebrikov, o să se bage. Pentru că el - de 
altfel, şi Rijkov, pentru că, îşi aminti acum, îi vorbise despre asta 
- avea cunoştinţă despre ceva de care tovarăşul Gorbaciov 
habar nu avea. Ştia de existenţa celuilalt venezuelean, Carlos, şi 
de întâlnirea de la Basel. 

Dacă Gorbaciov ar fi ştiut acest lucru poate... Dar el nu ştia, 
deoarece îi spusese lui Rijkov să „nu se bage”, înainte ca acesta 
să apuce să-i spună tot ce avea de spus. Dacă Viktor Cebrikov 
ar fi fost invitat la acea întâlnire, cum ar fi trebuit, cum în mod 
evident ar fi trebuit, atunci... 

Ei, tovarăşe Gorbaciov, de data asta ai greşit profund! 

Viktor Cebrikov se gândi câteva clipe, apoi îşi chemă 
secretarul şi dădu două ordine: 

— Spune oamenilor noştri din zona Mediteranei să afle unde 
este Carlos şi ce face. Imediat. Transmite-i rezidentului nostru 
de la Berna să afle despre ce va fi vorba la întâlnirea aceea de 
la Zurich. Să afle cât mai repede dacă Venezuela are vreun 
amestec în treaba asta. Şi întreabă-l dacă împrumutul pentru 
noi, de a cărui sindicalizare se ocupă Banca Naţională a Elveţiei, 
va fi afectat. 

Apoi, ca şi cum îi mai venise o idee, îi spuse secretarului său 
să i-l dea la telefon pe şeful secţiei personal. 

— Avem un analist la Secţia politică şi economică din cadrul 
Direcţiei pentru Europa Occidentală, îl cheamă Ustinov. 

— Ce-a făcut? 

— Nimic. Ce grad are? 

— Aflu imediat. 


Află în douăzeci de secunde. 

— Grigori Ustinov, douăzeci şi opt de ani, absolvent al 
Universităţii din Moscova... 

— Vreau doar gradul, nu biografia lui. 


— Locotenent. 

— Acum este maior, spuse Viktor Cebrikov. 

— Am înţeles. 

— Şi încă ceva. Scrie cumva în dosar de ce ţară doreşte să se 
ocupe? 


— Să văd. A cerut Suedia de nenumărate ori, spuse 
interlocutorul său după o lungă pauză. 
— Dă-i-o. 


În mod normal, pe Hanni Graber n-o suna nimeni la serviciu. 
Şefului ei, Ulrich Huber, nu-i plăcea acest lucru. Dar chiar înainte 
să se întoarcă de la masă, la ora două şi un sfert, sună un 
bărbat care lăsă uneia din cele două „fete” care lucrau cu Hanni 
un număr unde putea fi găsit. Aceasta era o „domnişoară” 
bătrână de cincizeci şi nouă de ani căreia unii îi spuneau 
bârfitoarea băncii, iar alţii târfa băncii. 

Când Hanni se întoarse, îi transmise mesajul, moment în care 
Fräulein Graber se îmbujoră foarte tare la faţă. Acest fapt o făcu 
pe colega de secretariat a lui Hanni, care dădea legătura 
telefonică la aparatul PBX din biroul lor în ziua aceea, să asculte 
convorbirea lui Hanni cu acel bărbat. Dacă judecai după prefix, 
apelul fusese făcut de la Berna. Pe cine putea să cunoască 
Hanni la Berna? Mai ales un bărbat. La urma urmei, ea abia dacă 
cunoştea pe cineva la Zurich, fie el femeie sau bărbat! Poate că 
era cel cu care avea ea acele scurte şi misterioase convorbiri o 
dată pe săptămână şi, în special, miercurea dimineaţă, după cât 
se părea. 

Tipa respectivă era, bineînţeles, geloasă, pentru că, deşi 
Hanni Graber avea cincizeci şi unu de ani, era încă o femeie 
destul de atrăgătoare. Pe trupul ei înalt de un metru şi şaizeci şi 
cinci, cele şaizeci de kilograme erau repartizate perfect. În plus, 
faptul că-şi purta părul lung, blond, în coadă de cal o făcea să 
arate mai degrabă de treizeci şi nouă decât de cincizeci şi unu 
de ani. 

Telefonul sună de trei ori la numărul din Berna. Apoi se auzi 
un glas de femeie care spuse: 


— Botschaft der UdSSR. 

— Ja, Fräulein, spuse Hanni foarte încet. Ich möchte gerne mit 
dem Kulturattaché sprechen. 

— Wen darf ich melden? 

— Fräulein Graber. 

— Wie, bitte? Sie müssen etwas lauter sprechen. 

— Deci ea vorbi mai tare: 

— Fräulein Graber. 

— Moment, bitte. 

Când ataşatul cultural sovietic veni la telefon, intră direct în 
subiect. 

— Hanni, am nevoie să mă ajuţi. Repede. Am nevoie doar de 
o mică informaţie. E vorba de întâlnirea de săptămâna viitoare, 
cea mare de luni de dimineaţă. Ştii la ce mă refer, nu? 

— Bineînţeles că ştiu, răspunse Hanni Graber, din a cărei voce 
se observa că-i displăcea convorbirea. Dar de ce te interesează? 

— Am să-ţi spun martea viitoare, seara. Dar numai în cazul în 
care nu te-ai răzgândit şi nu mai vrei să continui... 

— N-am vrut să spun asta. 

— Bine. Ceea ce vreau să ştiu este un lucru mărunt. Ştii, 
cumva, dacă întâlnirea de săptămâna viitoare este organizată 
pentru a reglementa un important împrumut consorţial pentru 
Venezuela? 

— Asta-i tot? 

— Nu. Poate ai putea să mă ajuţi cu o altă mică problemă. În 
ce stadiu se află împrumutul pe care banca ta îl organizează 
pentru Uniunea Sovietică? E vorba de două miliarde. Fusese 
stabilit pentru sfârşitul lunii ianuarie. Poţi să afli ceva? 

La început Hanni nu spuse nimic, apoi răspunse: 

— O să încerc. 

— O să te sun acasă la ora şapte. Am să-ţi fiu recunoscător 
pentru asta, Hanni, spuse rusul, după care închise telefonul. 

Hanni Graber puse şi ea telefonul în furcă şi, în cele din urmă, 
închise şi bârfitoarea băncii. Fără să privească în direcţia lui 
Hanni, ea ieşi din birou, porni pe coridor şi intră, fără măcar să 
bată la uşă, în biroul şefului securităţii Băncii Naţionale a 
Elveţiei. 

După două ore, la linia telefonică ce ducea la apartamentul lui 
Hanni Graber fusese instalat de către autorităţile elveţiene un 
aparat de ascultare. 


Fix la ora şapte în seara aceea sună telefonul. Era o voce de 
bărbat care vorbea cu accentul specific est-europenilor. 

— Ai reuşit să obţii informaţia? 

— Da. 

— Şi? 

— Se vor discuta două aranjamente de credit. Unul pentru 
Venezuela şi altul pentru Mexic. 

— Te referi la împrumuturi consorţiale? 

— Nu, mă refer la linii de credit. Liniile de credit vor fi puse la 
dispoziţie de toate cele nouă bănci şi se ridică la o sumă totală 
de cincisprezece miliarde de dolari. Mexicul va primi zece 
miliarde, iar Venezuela cinci. 

— Şi împrumutul pentru Uniunea Sovietică? 

— O să fie discutat conform programului. 

— Eşti absolut sigură? 

— Da. 

— Hanni... eşti nemaipomenită! N-o să te mai întreb niciodată 
astfel de lucruri. Îţi promit. Trebuie să închid. 

— Ne vedem martea viitoare? 

— Bineînţeles, spuse el şi închise. 


Două ore mai târziu ataşatul cultural sovietic trecu frontiera 
Elveţiei cu Franţa. A doua zi, la ora opt dimineaţă, se sui la 
bordul unui avion al companiei Air France care făcea curse între 
Paris şi Moscova. Intenţiona ca de la aeroport să se ducă direct 
la biroul lui Viktor Cebrikov. 


În aceeaşi dimineaţă, la ora şapte fără un sfert, patru ofiţeri 
de la Kantonalpolizei din Zurich, dintre care unul era femeie, 
bătură la uşa apartamentului lui Hanni Graber. Când aceasta, 
îmbrăcată în halat de casă, deoarece abia atunci se sculase, 
deschise uşa, femeia poliţist o informă că este arestată, în baza 
articolelor 272 şi 273 ale Codului Penal elveţian, sub acuzaţia de 
spionaj economic. 

Poliţista scoase apoi din geanta ei o cărticică cu coperţi roşii şi 
citi cu glas tare articolele respective. În partea finală a 
articolului 273 se spunea: „/n schweren Fällen ist die Strafe bis 
zu zehn Jahren Zuchthaus”. 


Hanni părea că n-aude. 

— Vă mai citesc încă o dată această propoziţie, Fräulein 
Graber, spuse poliţista: „In cazuri considerate grave pedeapsa 
poate să meargă până la zece ani de închisoare”. Inţelegeţi? 

Hanni Graber răspunse în sfârşit. Acum nu mai arăta de 
treizeci de ani. De fapt, acum arăta mult mai bătrână decât era 
în realitate. 

— Ja, ich verstehe. 

— Atunci îmbrăcaţi-vă, îi porunci poliţista, care se aşeză pe 
marginea patului în timp ce Hanni făcea ce i se spusese. 
Pregătiţi-vă o valiză. Vă sugerez să luaţi doar lucruri strict 
necesare. 

O oră mai târziu, Hanni Graber era închisă în secţia pentru 
femei a închisorii centrale din Zurich, bine cunoscută 
prostituatelor, hoaţelor de prin magazine şi barmaniţelor care 
înşelau clienţii ca un loc unde ele petreceau în mod normal 
douăsprezece ore înainte de a fi scoase de acolo de proxenetul 
care le exploata, de soţii lor sau de proprietarii barurilor. Nimeni 
n-avea să apară să o scoată pe Hanni Graber în următoarele 
douăsprezece ore şi, de fapt, nici în următoarele douăsprezece 
zile. Ea avea să fie ţinută la izolare, nu avea dreptul să 
comunice cu nimeni şi nici să beneficieze de asistenţa unui 
avocat sau de ajutorul cuiva, inclusiv al ruşilor. 

Hanni Graber învăţa lecţia vieţii ei: nu trebuie să-ţi bagi nasul 
în treburile unei bănci elveţiene! 


Viktor Cebrikov se afla şi el în cursul unui proces de învăţare. 
Părea tot mai mult că duşmanul său de o viaţă, din lupta 
împotriva căruia făcuse principalul scop al existenţei lui în 
ultimii cincizeci de ani era totuşi vulnerabil. Şi, ceea ce era 
curios, de fapt uimitor, era că toată lumea pierduse din vedere 
natura acestei vulnerabilităţi. Cu excepţia lui Karl Marx. Acesta 
arătase foarte clar ce îi va îngenunchea în mod inevitabil pe 
americani: sistemul lor capitalist care va sări în aer de la sine. 
Dar nimeni nu-l mai citea pe Karl Marx, nu? Cu atât mai puţin 
tinerii deştepţi şi şmecheri din anturajul tovarăşului Gorbaciov. 

Totuşi n-avea să strice dacă inevitabilul era ajutat puţin, aşa 
cum se va întâmpla acum. 

Deoarece curând, poate foarte curând, Statele Unite vor fi 
lovite din trei părţi: o lovitură va veni din partea Americii Latine. 


Cealaltă din partea Europei. Acest lucru fusese reconfirmat de 
omul lor care tocmai se întorsese de la Zurich. Lovitura finală va 
veni din Orientul Mijlociu. 

Poc, poc, poc! 

Rezultatul va fi haosul. Americanii vor fi paralizaţi, deoarece, 
considera Cebrikov, ei nu vor şti pe cine să se răzbune, având în 
vedere că toate acestea aveau să se întâmple fără ca Uniunea 
Sovietică să mişte măcar un deget! 

Lovitura de graţie... prin asta era atât de diabolic planul pus la 
cale de venezueleni. Cât priveşte natura lui, nu încăpea nicio 
îndoială. Nu mai puţin de cinci surse diferite din Orientul Mijlociu 
raportaseră acelaşi lucru: se zvonea că atât Carlos, cât şi Abu 
Nidal erau la Beirut. Carlos ajunsese cu o noapte mai înainte cu 
un avion cu reacţie libian. Avionul se mai afla încă pe o pistă a 
aeroportului din Beirut, păzit de o duzină de palestinieni. 

Se spunea că ei recrutau asasini în Sabra, Shatila şi Burj al 
Brajneh, cele trei tabere ale refugiaților palestinieni situate la 
sud de oraş, ale căror barăci mizere erau pline de tineri disperaţi 
care căutau să se răzbune împotriva unei lumi ce le furase 
patria şi, în acest fel, viitorul. 

Care era ţinta de data aceasta? 

Nimeni nu ştia, dar se spunea că trebuia să fie una 
importantă, din moment ce Carlos şi Abu Nidal aveau o mulţime 
de bani de cheltuit. O mulţime! Se zvonea că milioane. Milioane 
de dolari! La început s-a crezut că, fiind atât de mulţi, trebuia să 
fie implicat din nou Gaddafi. Alţii precizară însă repede că, în 
condiţiile în care preţul petrolului scădea din nou, liderul libian 
nu mai dispunea de atâţia bani ca să-i risipească. Dar dacă nu 
era Gaddafi, cine putea fi? Nimeni de la Beirut, nici de la 
Damasc, nici de la Tripoli nu părea să ştie. 

Dar Viktor Cebrikov ştia. Deoarece aflase despre întâlnirea 
dintre Carlos şi ministrul petrolului din America Latină, la Basel. 
Erau bani venezueleni. Acesta fusese scopul întâlnirii de la 
Basel. Dacă faci legătura cu ceea ce se întâmplase la Zurich în 
decembrie şi raportezi la ceea ce era programat să se întâmple 
săptămâna viitoare la Zurich, vo;/ă, totul era clar. 

Americanii aveau să fie atacați pe neaşteptate în punctul cel 
mai slab: 

— de guvernele latino-americane. 

— de băncile europene. 


— de grupul sau grupurile sinucigaşe organizate de Carlos şi 
Abu Nidal cu bani venezueleni. 

Poc! Poc! Poc! 

Deşi era absolut împotriva normelor introduse de Mihail 
Gorbaciov, şeful KGB descuie un sertar de la biroul său şi scoase 
o sticlă mare de Stolicinaia. 

— Pentru declinul şi prăbuşirea Statelor Unite, spuse el cu 
voce tare, adresându-se biroului în care nu era nimeni, şi pentru 
nebunul de la Kremlin care a crezut că poate să facă afaceri cu 
Ronald Reagan, adăugă el încet. 

Apoi îl sună pe un coleg de la Ministerul Apărării. 

— Cred că a venit momentul, apropo de Pakistan. De ce nu 
treci pe aici, când ai timp, să stăm de vorbă. 

Apoi Cebrikov îşi chemă secretarul. 

— Vreau ca toţi oamenii noştri din Mexic să fie puşi în stare de 
alarmă. S-ar putea să intrăm în acţiune săptămâna viitoare. 

După ce secretarul său închise uşa, Cebrikov mai trase o 
duşcă de votcă. Aştepta acest moment din 1962. 


În aceeaşi zi, de 5 ianuarie 1989, serviciile secrete 
occidentale  începură să se agite. BfV, Bundesamt fur 
Verfassungsschutz, serviciul de contraspionaj din Germania 
Occidentală, fu cel care trimise un telex biroului central al 
Interpolului de la Paris în care se preciza că informatorii lor 
tocmai le aduseseră la cunoştinţă că un anume Joachim Schmidt 
dispăruse din Frankfurt cu o lună în urmă şi se credea că este în 
străinătate punând la cale noi acţiuni teroriste. Schmidt, 
continua mesajul, era un membru de seamă al grupării 
Facţiunea Armata Roşie, dar acţiunile lui teroriste nu se limitau 
la Germania. Fusese văzut de două ori la Beirut în compania lui 
Abu Nidal şi o dată la Tripoli, împreună cu Ilici Ramirez Sanchez, 
cunoscut şi sub numele de Carlos. Se bănuia că uneori servea ca 
„Supervizor pe teren” al acţiunilor teroriste întreprinse în Europa 
Occidentală şi sponsorizate atât de Nidal, cât şi de Carlos. 

In continuare se dădeau amănunte despre acest om. Vorbea 
aproape perfect engleza cu accent american, deprins când, 
tânăr fiind, lucrase la clubul ofiţerilor de la baza forţelor aeriene 
de la Rhein-Main. Vorbea, de asemenea, aproape fluent araba, 
ca urmare a faptului că, la sfârşitul deceniului al optulea, 
petrecuse optsprezece luni într-o tabără de pregătire a 


teroriştilor situată în afara Damascului. Avea peste un metru şi 
optzeci înălţime, era blond şi îi lipsea falanga superioară de la 
degetul al treilea, de la mâna stângă. 

Omul era viclean şi periculos, atrăgea atenţia BfV. Era posibil 
să apară oriunde, de la Roma la Londra şi la New York. Se cerea 
Interpolului să alerteze cât mai multe organe de poliţie din 
lumea întreagă. 

In după-amiaza aceea, semnalmentele lui Joachim Schmidt 
sosiră prin telexul unităţii antiteroriste a FBI şi intrară imediat în 
computerul central al agenţiei de la Washington. 


13 

În 1989, Beirutul arăta ca Berlinul în 1945. Era un oraş în 
ruine. 

În timp ce Abu Nidal, aşezat pe locul din spate al unui 
Mercedes 300, străbătea străzile acestui oraş, avându-l alături 
pe Ilici Ramirez Sanchez, privea ruinele de afară cu o mândrie 
aproape paternă. El fusese cel care începuse procesul de 
distrugere, punând la cale atacul, aproape fatal, asupra lui 
Shlomo Argov, ambasadorul Israelului în Regatul Unit. Acest 
atac determinase un răspuns dur din partea evreilor, soldat cu 
invadarea Libanului de către Israel, ceea ce dusese la 
distrugerea politică şi fizică a Libanului ca stat. 

Chiar şi numai acest lucru, gândea Abu Nidal, făcea din el 
primul terorist al lumii şi al tuturor timpurilor. Mai mare şi decât 
Carlos Şacalul, omul care şedea lângă el fără să scoată o vorbă. 
Desigur, anii 1970 fuseseră dominați de Carlos. Când acesta 
organizase atentatul împotriva sediului OPEC de la Viena şi 
răpise nu mai puţin de zece miniştri ai petrolului din Algeria şi 
Libia, devenise cel mai celebru terorist al secolului al 
douăzecilea. 

Dar ce făcuse el de atunci? Aproape nimic. Este adevărat că 
pusese o bombă într-unul din trenurile superrapide din Franţa, 
La Très Grande Vitesse; pusese altă bombă în gara din Marsilia; 
contribuise la punerea în aplicare a unui plan de asasinare, la 
Frankfurt, a unor bancheri şi oameni de afaceri germani cu 
ajutorul Facţiunii Armata Roşie. Dar câţi fuseseră omorâţi, la 
urma urmei? Câteva zeci, cel mult. 

Şi ce făcuse el, Abu Nidal? Din 1985 omorâse aproape şapte 
sute de oameni. Asta făcuse! Şi băgase în sperieţi întreaga 
lume! 

Anii 1970 fuseseră ai lui Carlos, dar nu încăpea îndoială că 
anii 1980 erau ai lui, ai lui Abu Nidal. Doar într-un singur an, 
1985, el şi oamenii lui organizaseră şi efectuaseră deturnarea 
pachebotului de croazieră Achille Lauro în Mediterana; 
distruseseră avionul 727 al liniilor Egiptair şi uciseseră şaptezeci 
dintre pasagerii lui; omorâseră de Crăciun evrei şi americani pe 
aeroporturile din Roma şi Viena. Dar asta era doar ce se ştia! 
Dacă puneai la socoteală ceea ce făcuse chiar în Orientul 
Mijlociu, în special în Liban şi la frontiera cu Israelul, doar în acel 


an Abu Nidal reuşise să omoare o sută optzeci şi unu de oameni 
şi să rănească grav mai mult de două sute! 

In cei trei ani care trecuseră de atunci, Abu Nidal şi Consiliul 
Revoluționar Al Fatah, pe care-l conducea, omorâseră cinci sute 
unsprezece persoane. Numărul victimelor crescuse în urma 
atentatului din holul rezervat liniilor Pan Am de pe aeroportul 
Charles de Gaulle din Paris, când fuseseră omorâte şaizeci şi 
una de persoane, în special americani, ca şi în urma mitralierii 
întregii echipe naţionale de fotbal a Israelului, în timp ce aceasta 
se înregistra la hotelul Amigo din Bruxelles, şi în urma celei mai 
mari lovituri, doborârea, cu ajutorul a două lansatoare de 
rachete sovietice, portabile, a avionului 747 aparţinând liniilor El 
Al în timp ce acesta era pe punctul de a ateriza pe aeroportul 
din Atena în vara anului 1988, faptă care se soldase cu moartea 
tuturor evreilor aflaţi la bord. Chiar prestigioasa revistă 
Newsweek spusese despre el că „Prin numărul de victime şi 
cruzime, în comparaţie cu el, «Carlos», teroristul internaţional 
numărul unu al anilor 1970, părea un îngeraş”. 

Americanii făcuseră tot ce le stătuse în puteri ca să-l 
găsească şi să-l omoare. Dar degeaba! Răspândiseră minciuni 
insidioase despre el: ba că murise în urma unui cancer la ficat, 
ba că fusese asasinat de oamenii lui Yasser Arafat. Toate 
acestea dovedeau cât de mult doreau americanii ca lumea să 
creadă, cel puţin, că scăpaseră de el. Bineînţeles că obosise, şi 
acest lucru începuse să se vadă. Când se uitase în oglindă în 
dimineaţa aceea, trebuise să admită că chelia lui avansa tot mai 
mult. Dar părul îi era încă negru. Negru ca pana corbului. Şi 
ochii îi rămăseseră ageri. El continua să fie Abu Nidal „spiritul 
rău care bântuie doar noaptea”. 

Dar nu era încă noapte. Era o zi însorită de iarnă, cum sunt 
astfel de zile în Liban, iar lumina soarelui scotea în evidenţă tot 
ce era urât. 

Abu Nidal îl privi pe tovarăşul său. Carlos îşi ţinea ochii închişi. 
Revista Newsweek n-avea dreptate. El n-arăta ca un îngeraş, 
arăta ca un bărbat bătrân şi obosit. 

Dar, se gândi Abu Nidal, avea şi calităţi: ştia cel puţin cui să 
se adreseze când avea nevoie de ajutor. Şi avea într-adevăr. 
Trăind de atâţia ani izolat în Libia, nu mai avea oamenii lui şi 
trebuia să-i caute în „afară”. De aceea era atât de strâns legat 
de Facţiunea Armata Roşie din Germania. Aceştia puteau să-i 


pună la dispoziţie asasini de profesie. Dar, de data asta, ei nu-l 
puteau ajuta. Deoarece, de data asta, el avea nevoie de ucigaşi 
de profesie de un soi deosebit, rar, un soi selecționat pe care 
numai el, Abu Nidal, îl putea oferi: terorişti gata atât să ucidă, 
cât şi să se sinucidă. 

Şi de unde din altă parte decât de la Beirut ar fi putut Carlos 
să cumpere astfel de oameni? La urma urmei, nimeni nu moare 
pentru bani, nu? Bineînţeles că nu. Dar cu bani putea fi 
cumpărat Abu Nidal, iar acesta putea să facă rost de ucigaşi 
dispuşi să moară, iar aceştia erau palestinienii. 

Abu Nidal dovedise acest lucru de nenumărate ori. Toţi cei 
patru tineri palestinieni ai săi care deturnaseră avionul egiptean 
fuseseră ucişi de autorităţile malteze. Toţi cei trei palestinieni ai 
lui, care omorâseră nouăsprezece dintre pasagerii liniilor El Al şi 
TWA care stăteau la coadă la punctele de control de pe 
aeroportul din Roma, fuseseră, de asemenea, ucişi. La fel se 
întâmplase cu cei trei palestinieni care deschiseseră focul pe 
aeroportul din Viena, cei patru care plasaseră o bombă pe 
aeroportul din Paris, cei trei care la Bruxelles omorâseră echipa 
de fotbal a Israelului. Toţi muriseră şi toţi doriseră să moară, 
deoarece Coranul le spusese că-şi vor găsi răsplata în ceruri, 
răsplată care compensa mizeria trăită în scurta lor viaţă 
petrecută pe pământ într-un exil degradant. 

De ce ar dori nişte tineri să moară? 

Deoarece erau tineri cuprinşi de o „sfântă mânie”, o mânie 
inimaginabilă care se putea calma doar vărsând sânge în 
numele lui Dumnezeu. Ei primeau directive de la Coran: „Luptă- 
te pe cărarea lui Dumnezeu cu cei care luptă cu tine”. 

Şi cine erau cei care luptau împotriva lor şi a întregului islam? 
Evreii şi protectorii lor, americanii. Li se spusese acest lucru zi şi 
noapte în taberele de pregătire din Iran. Li se spunea acest lucru 
mereu în taberele de pregătire de aici din Liban. Deseori le-o 
spunea chiar Abu Nidal. Şi ei credeau. Deoarece, dacă Mahomed 
era profetul lor, desigur că Abu Nidal era Adevăratul Lui Slujitor. 

— Care ţi-a plăcut mai mult? întrebă Abu Nidal în timp ce 
Mercedesul se îndrepta spre partea de nord a oraşului Beirut. 

Carlos deschise ochii şi scoase încet un notes din buzunarul 
de la haină. 


— Cel înalt pe care l-am văzut în districtul Sabra, mi-am notat 
numele lui, îl cheamă Ben Ahmed Sharam. Şi cel mic de statură 
şi tăcut din Shatila. 

— Te gândeşti la Abdel Moussa. 

— Da. Ticălosul ăla nenorocit. Câţi ani are? 

— Douăzeci şi unu. 

— A mai omorât până acum? 

— Doar o dată. Un evreu irakian. L-a strangulat. 

Carlos nu păru prea încântat. 

— Ştie să mânuiască arme automate? 

— Mi s-a spus că mânuieşte o armă Kalaşnikov ca un violonist 
bun vioara. 

— Dar un Uzi? 

— Nu-ţi face griji. lranienii au o mulţime de arme Uzi 
cumpărate direct de la israelieni, iar Abdel Moussa este antrenat 
de iranieni. 

Carlos păru satisfăcut. 

— Problema e cum îi ducem acolo? 

— Este totul aranjat, răspunse Abu Nidal. 

— Nu se duc în Europa, ştii. N-o să fie simplu. 

— Este deja aranjat. 

— Cum? 

— Avem oamenii noştri în Amman. 

— Cum? 

— Din momentul în care ai vorbit cu mine, după ce te-ai întors 
de la Basel, oamenii mei au ştiut de ce va fi nevoie. Şi am găsit 
două paşapoarte care sunt exact, dar absolut exact ce ne 
trebuie nouă. 

— Cum ai făcut rost de ele? 

— Sunt ale unor studenţi - de fapt doi veri - care se întorceau 
cu un avion al liniilor Middle East Airlines de la New York la 
Amman în vacanţa de Crăciun. Unul dintre oamenii noştri 
lucrează la punctul de control al paşapoartelor pentru Orientul 
Mijlociu de la aeroportul JFK din New York. El i-a depistat. 

— Dar cum ati intrat în posesia lor? 

— Ne-am dus la părinţii lor care locuiesc la Amman. Tatăl 
unuia din băieţi lucrează la o bancă americană. Tatăl celuilalt 
lucrează la British Petroleum. Le-am pus problema în termeni 
foarte categorici. Paşapoartele copiilor lor sau viaţa. Nu le-a fost 
greu să se hotărască. 


— Şi unde sunt studenţii acum? 

— Se află în siguranţă în casele părinţilor lor din Amman. O să 
stea acolo până îi anunţăm noi. 

— Şi unde sunt paşapoartele acum? 

— Aici, spuse Abu Nidal, băgând mâna în buzunarul de la 
piept. 

Carlos, care nu călătorise niciodată decât cu paşapoarte false, 
se uită foarte atent la ele. Unul era pe numele Mohammed 
Obeidat, celălalt pe numele Jaber al Ahmed. Amândouă aveau 
vize de student valabile până la sfârşitul lunii iunie 1989. Pe 
ambele paşapoarte era pus acelaşi timbru sec al ambasadei 
americane din Amman. Unul din studenţi avea douăzeci de ani, 
celălalt douăzeci şi unu. 

— Perfect, spuse Carlos. Ai fotografiile? 

Din nou Abu Nidal întinse mâna spre buzunarul de la piept şi 
de această dată scoase un pliculeţ din care extrase două 
fotografii de paşaport: una a tânărului asasin înalt cu care 
vorbiseră în tabăra de refugiaţi de la Sabra, cealaltă a tânărului 
ucigaş mic de statură din Shatila. 

Carlos se uita întruna la cea de-a doua fotografie. 

— Dumnezeule, ce groaznic arată! 

— Dar arată şi de douăzeci şi unu de ani, spuse Abu Nidal. 

Carlos părea că ezită. Apoi întrebă: 

— Vorbesc englezeşte? 

— Cel înalt din Sabra vorbeşte aproape perfect, dar cel mic de 
statură din Shatila... Mâinile lui Abu Nidal făcură un semn din 
care se deducea că nu te puteai aştepta la prea mult de la el în 
acest sens. Apoi adăugă: Va fi un element de risc în momentul 
când vor trece pe la ghişeul de imigrare şi prin vamă, în 
America. Dar şansele sunt foarte bune, încât până şi cel mic de 
statură va putea trece. La urma urmei, ei mi-au spus că în 
fiecare an în America vin sute de mii de studenţi străini şi că unii 
dintre, ei au cunoştinţe limitate de engleză. Nu uita că 
paşapoartele şi vizele sunt autentice. lar vizele sunt pentru 
studii la o şcoală care primeşte o mulţime de arabi. 

— Ce şcoală-i asta? 

— O veche universitate iezuită din Washington DC numită 
Georgetown. Universitatea are un program special de studii 
pentru arabi. Se pare că din cauza asta Universitatea şi lordania, 
în special Hussein şi fiul lui, sunt foarte apropiate. Cei doi băieţi 


ale căror paşapoarte le avem învaţă acolo cu burse plătite de 
familia regală. 

— N-o să le placă treaba asta, comentă Carlos. 

— Foarte rău pentru ei, răspunse Abu Nidal. M-au gonit din 
lordania acum doisprezece ani. Apoi m-am dus în Irak de unde 
m-au gonit acum opt ani, aşa că m-am dus în Siria. Mi s-a 
întâmplat acelaşi lucru. Acum sunt silit să stau bătut în cuie la 
Beirut, cum eşti tu silit să stai la Tripoli. Să-i ia dracu pe toţi, 
Carlos. 

Se apropiau de faleză când Mercedesul trase în faţa unei 
barăci mari. Înăuntru era un restaurant, unul palestinian. Era, 
deci, un loc sigur pentru oameni ca Ilici Ramirez Sanchez şi 
Mazen Sabry al-Banna, alias Carlos şi Abu Nidal. Mâncară tocană 
cu carne de miel în timp ce oamenii lui Abu Nidal schimbau, într- 
o cameră din spatele restaurantului, fotografiile de pe cele două 
paşapoarte iordaniene. 

— Sunteţi organizaţi în America? întrebă Abu Nidal în timp ce 
masa era pe sfârşite. 

— Am trimis acolo cel mai bun om al nostru. Joachim Schmidt. 
Şi avem două case conspirative. Fiecare pe câte un țărm al 
Americii. 

— Şi arme? 

— Uzi, după cum ţi-am spus. Am băgat un vagon de arme prin 
Mexic, spuse el şi râseră amândoi. Îi distra faptul că palestinienii 
aveau să-i omoare pe americani cu arme fabricate în Israel. 

Carlos se uită la ceasul de la mână. 

— Ar trebui să mă duc la aeroport. 

O oră mai târziu, avionul cu reacţie de producţie germană, 
proprietate a guvernului libian, decola şi, urmărit tot timpul de 
radarele Flotei a Şasea Americane, se întoarse la Tripoli. 


A doua zi, 6 ianuarie 1989, la ora opt dimineaţa, decola cu 
destinaţia Londra un avion DC-8 al liniilor aeriene Middle East. 
Printre pasageri erau şi doi studenţi care se întorceau la 
Universitatea din Georgetown din vacanţa care durase trei 
săptămâni şi pe care o petrecuseră acasă, la Amman. La Londra, 
înainte de a se reîmbarca, de data asta pe un avion al liniilor 
britanice, cu destinaţia directă aeroportul Dulles, stătură o oră în 
holul pentru pasagerii în tranzit al aeroportului Heathrow. 


Niciunul din ei nu acceptă să mănânce sau să bea ceva din 
mâinile murdare ale stewardeselor britanice. Amândoi citiră tot 
timpul din Coran. 


Doar cu şase scaune mai în faţă şedea o ziaristă americană 
pe nume Sally Brown. Nici ea nu mâncă şi nici nu bău prea mult 
în timpul acelui zbor transatlantic pentru că, de obicei, mintea ei 
lucra în permanenţă. 

În primul rând, o preocupa Paul. El fusese acela care o băgase 
în treaba asta. Bineînţeles că şi ea dădea târcoale sperând să 
găsească ceva deosebit despre Banca Americii, dar, până în 
clipa în care luase masa cu Paul Mayer la Londra, nu găsise 
nimic spectaculos. El îi arătase chiar şi listingurile acelea din 
computer ale băncii, pe baza cărora scrisese în articolul său că 
lucrurile nu stăteau chiar atât de rău cu Banca Americii, cum se 
zvonise. Acum se întreba dacă nu cumva Paul Mayer n-o 
indusese în eroare. Sau George Pace, preşedintele BA, îi 
păcălise pe amândoi, pe Paul Mayer şi ziarul ei? 

Prefera ultima variantă, pentru că, deşi Mayer avea cincizeci 
şi doi de ani, era, fără îndoială, un bărbat deosebit de atrăgător. 
Şi nici ea nu mai avea douăzeci şi unu. 

Apoi reveni la motivul pentru care se afla în avionul care se 
îndrepta spre Washington şi Mayer. Îşi punea întrebarea dacă nu 
exagera. Miercuri totul fusese clar: lumea se afla în pragul unei 
crize financiare majore. Preţul dolarului scăzuse spectaculos, al 
aurului crescuse şi, din nou, Banca Americii părea că se clatină 
pe marginea prăpastiei. 

Apoi lucrurile se opriseră. 

Era ca şi cum cineva apăsase pe un buton şi pusese procesul 
în funcţiune, apoi pe neaşteptate apăsase din nou pe un buton 
şi-l oprise. 

Sau era un alt acces de paranoia, o boală atât de obişnuită în 
rândul ziariştilor care se ocupă de probleme financiare? 

Poate că nu se întâmpla nimic important. 

În acest caz, ea, Sally Brown, va avea necazuri. Îi convinsese 
pe şeful ei de la Londra că se ocupa de ceva nemaipomenit în 
comparaţie cu care criza din august 1982, când Mexicul fusese 
pe punctul de a nu-şi mai achita împrumuturile şi dobânzile, 
avea să pară un fleac, ceva ce putea face să pară, prin 
comparaţie, lipsite de importanţă ultimele zile ale lunii iulie 


1984, când Banca Continental Illinois fusese pe punctul de a da 
faliment. Îl convinsese pe şeful ei să accepte acest punct de 
vedere, iar pe şefii ei de la New York, din strada Liberty numărul 
200 - să-i publice articolul. 

Era oare pe punctul de a se face de râs? 

Se bizuia pe Paul Mayer să o scoată din încurcătură, 
bineînţeles dacă îl găsea pe ticălosul ăsta. 


* 


Tânărul José Martinez era foarte, foarte îngrijorat şi nu se 
simţea în largul său în timp ce aştepta în afara zonei unde erau 
ghişeele pentru controlul paşapoartelor şi vama, la parterul 
aeroportului din Dulles. Încă înainte de Crăciun, când îşi 
petrecuse cea mai mare parte a unei zile de duminică 
fotografiindu-i pe profesorul Mayer şi pe musafirii lui, începuse 
să aibă îndoieli. De ce avea nevoie neamţul de fotografii? Aceste 
îndoieli tulburătoare reapăruseră când, doar cu şase zile în 
urmă, nazistul îşi făcuse apariţia neinvitat în apartamentul lui 
din Georgetown. Bineînţeles, unchiul lui îi spusese să facă ce-i 
spunea individul, dar lucrurile începuseră să scape de sub 
control. În după-amiaza respectivă, tipul nici nu intrase bine în 
apartamentul lui pe la ora cinci, că începuse imediat să umble 
încolo şi încoace, ca şi cum era la el acasă. 

— Unde dracu crezi că te trezeşti? îl întrebă el pe tipul cu faţă 
de nazist. 

Acesta continuase să-şi bage nasul peste tot şi nu spusese 
nimic. 

— Ai ceva musafiri la sfârşitul ăsta de săptămână? îl întrebase 
nazistul. 

— Da. Pe prietena mea. 

— Spune-i să nu mai vină. 

— De ce? 

— Pentru că doi oameni vor sta aici câteva zile. 

— Ştie unchiul meu de treaba asta? 

— Păi de unde crezi că am adresa ta? răspunse germanul. 
Acum sun-o pe prietena ta şi spune-i că sâmbăta şi duminica 
asta eşti ocupat. 


lar acum, aproape de miezul nopţii, aştepta să sosească 
avionul de Londra, în timp ce nazistul supraveghea de la 
distanţă. 

— Cum arată? îl întrebase pe nazist. 

— Ca arabii, fusese răspunsul. Cam de vârsta ta. Merg la 
aceeaşi şcoală ca tine. 

— Atunci de ce nu procedează ca toţi ceilalţi care se duc la 
campusul universitar, să ia un taxi? 

— Pentru că ei sunt diferiţi, de aia. 

— Cum îi cheamă? 

Spre surprinderea lui, ca să-i poată răspunde, nazistul fusese 
nevoit să scoată din buzunar o bucată de hârtie. 

— Mohamed Obeidat şi Jaber al Ahmed. 


Pasagerii avionului 109 al British Airways începură să iasă din 
vamă exact înainte de miezul nopţii. Şi iată-i şi pe tipii 
respectivi. Tânărul Jose Martinez se apropie imediat de ei. 

— Mergeţi la Georgetown? 

Arabul mic de statură, cu faţă de om rău, aprobă din cap. 
Tânărul Martinez se uită înapoi la neamţul care stătea la vreo 
cinci-şase metri mai departe şi care, de asemenea, încuviinţă 
din cap. 

— Bine. Haideţi să mergem, spuse José. 

Se îndreptară spre parcare, unde nazistul îşi lăsase BMW-ul. 
Acesta, care era deja cu câţiva paşi înaintea lor, puse 
geamantanele în portbagaj şi îi urcă pe arabi în partea din spate 
a maşinii, într-un timp record. Câteva minute mai târziu cei trei 
studenţi de la Georgetown şi şoferul lor neamţ se aflau pe 
autostrada ce  străbătea împrejurimile statului Virgina, 
îndreptându-se spre capitala națiunii. 

— Învăţaţi la Şcoala pentru Relaţii Externe sau ce faceţi? 
întrebă Jose, care şedea pe scaunul din faţă, întorcându-se spre 
ei ca să-i vadă mai bine. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Sau învăţaţi la Şcoala de Studii Economice? 

Din nou nu primi niciun răspuns. 

— Lasă-i în pace, spuse neamţul. 

— Nu vorbesc englezeşte? întrebă tânărul José. 


— Sigur că vorbesc, altfel cum ar fi putut să se înscrie la 
Georgetown dacă n-ar fi ştiut, răspunse germanul. Sunt doar 
obosiţi. 

Deodată, din spate, se auzi cineva vorbind într-o engleză 
perfectă: 

— Suntem amândoi înscrişi la Programul de Studii pentru 
Arabi, condus de profesorul Michael Hudson. 

Vorbise tânărul înalt. 

— De unde sunteţi? 

— Din lordania, de la Amman. 

Pentru prima dată în seara aceea tânărul Jose începu să se 
liniştească. La Georgetown veneau tineri din lumea întreagă, iar 
unii erau cu adevărat ciudaţi. 

— Locuiţi în campus? 

Nu primi niciun răspuns. Jose se întoarse spre neamţ. 

— Vreau să spun că, dacă au camere în campus, de ce dracu' 
trebuie să stea la mine. 

— Nu mai pune întrebări şi ţine-ţi gura, c-altfel o păţeşti, 
spuse neamţul. Vorbesc serios. O să stea la tine trei nopţi. lar 
tu, prietenul meu care mori de deştept, o să stai cu ei în casă tot 
timpul. 

— Haide, omule! 

— Şi dacă spui o vorbă despre asta, indiferent cui, o să dai de 
un mare bucluc. Cum ar fi moartea. 

„Fir-ar al naibii! se gândi Jose. Ticălosul vorbeşte serios!” 

Aşa că se decise să nu mai spună nimic. 

O jumătate de oră mai târziu o luară pe strada N, una dintre 
zonele cu cele mai bune şi scumpe apartamente din 
Georgetown, şi opriră în faţa unui imobil. Nu era chiar locul în 
care te-ai fi aşteptat să găseşti o casă conspirativă pentru 
terorişti. 

Portarul era obişnuit cu tânărul Jose Martinez, care pleca şi 
venea noaptea însoţit de colegi studenţi de ambele sexe, de 
diverse culori şi care vorbeau diferite limbi. De aceea nu i se 
păru nimic neobişnuit când la ora unu noaptea apărură cei doi 
arabi cu geamantanele lor. 

— Vreţi să vă ajut? întrebă el. 

— Da, răspunse José. Ai putea să-i duci pe cei doi prieteni ai 
mei sus cu liftul şi să le deschizi uşa. Mă întorc imediat. 


Neamţul aştepta afară, în BMW. Jose se aplecă să vorbească 
cu el prin fereastra deschisă. 

— Ai vorbit serios când ai spus că trebuie să stau în casă tot 
sfârşitul acestei săptămâni? 

— Da. 

— Deci, vrei să murim de foame? 

— O să aduc eu... vru neamţul să spună, dar se opri. Nu, n-o 
să meargă. 

Câteva clipe nu spuse nimic. 

— In regulă. Pleci şi cumperi de mâncare de câte ori este 
nevoie. Dar să-ţi ţii gura. Nu glumesc când spun că o păţeşti 
dacă vorbeşti. Şi nu-i lăsa să plece pe cei doi tipi. 

— Bine. 

— Uite aici, spuse neamţul, dându-i un plic. Pentru mâncare. 
Voi suna mâine. 

Acestea fiind spuse, plecă. 

Sus, în camera de zi a lui José, arabii aşteptau stând în 
picioare. 

— Dormitorul ăsta o să fie al vostru, le spuse el în timp ce-i 
conducea într-acolo. Trebuie să staţi aici weekendul ăsta. Bine? 
Altfel dau de dracu! Clar? Aveţi aici baie şi duş, şi tot ce vă 
trebuie. Vă las să vă descurcaţi singuri. Ne vedem mâine- 
dimineaţă. 

— Mulţumesc, spuse cel înalt. 

— Pentru puţin, răspunse tânărul Jose Martinez. 

O oră mai târziu, închise televizorul din dormitorul lui şi se 
culcă. Ultimele gânduri înainte de a adormi fură la unchiul său. 
Cum dracu' ajunsese el să se amestece cu doi tineri din 
lordania? Mai cu seamă cu cel mic de statură. 


La ora zece, a doua zi de dimineaţă, sună telefonul. Era 
neamţul. 

— O să fiu acolo într-o jumătate de oră. Trezeşte-i pe cei doi. 
Vreau să le dau ceva. 

Când intră în dormitorul lor, cei doi tineri arabi dormeau încă. 
O jumătate de oră mai târziu, când sosi neamţul, păreau încă 
foarte obosiţi şi circumspecţi. 

Din clipa în care intră în apartamentul lui Jose, neamţul vorbi 
cu ei în arabă. Se opri doar o clipă şi-i dădu lui Jose ordin să facă 
o cafea tare. 


Când José se întoarse şi aduse primele două ceşti cu cafea şi 
le puse pe măsuţă în faţa celor doi tineri arabi, nu putu să nu 
observe ce era pe măsuţă. Fotografii. Fotografii polaroide. De 
fapt, fotografiile pe care le făcuse cu noul său aparat polaroid 
înainte de Crăciun, cele în legătură cu care încă de atunci îşi 
făcea probleme şi pe care le dăduse apoi neamţului. 

Într-una era profesorul Paul Mayer, vorbind cu asistentul său 
în pragul uşii casei sale din strada Dent numărul 3514. Erau, de 
asemenea, cele trei fotografii cu cei trei bărbaţi care veniseră la 
dejun în duminica aceea din decembrie. Şi apoi încă două 
fotografii ale acestora, în grup, când plecau. 

Se duse înapoi la bucătărie să ia o a treia ceaşcă de cafea 
pentru neamt. De data asta, când se întoarse cu ea în camera 
de zi, mâna îi tremura. Trebui să facă un efort ca să o pună pe 
măsuţă fără să o verse. Neamţul, care nu vorbea o arabă prea 
elevată şi arăta din când în când la fotografii, nu-l băgă în 
seamă. 


O jumătate de oră mai târziu, neamţul plecă în stilul său, 
adică pe neaşteptate, lăsându-i pe cei doi arabi pe o canapea în 
camera de zi a lui José. Fotografiile dispăruseră. 

— Hei, băieţi, nu vă e foame? 

— Ba da, veni răspunsul, de data asta din partea amândurora. 

„Şi eu se presupune că trebuie să fac pe băiatul de serviciu”, 
se gândi José. 

— Mai spune-mi o dată cum te cheamă, îl întrebă Jose pe cel 
înalt. 

— Mohammed Obeidat. 

— Şi pe el? 

— Jaber. Jaber al Ahmed. 

— În regulă. Acum Mohammed dă-mi voie să-ți spun ce 
problemă am. Se presupune că eu trebuie să vă dau de 
mâncare aici în apartament, dar eu habar n-am să gătesc. Tot 
ce pot să fac este să mă duc la Roy Rogers pe Wisconsin sau la 
Burger King pe strada M şi să iau nişte nenorociţi de 
hamburgheri, care vor fi deja reci până mă voi întoarce. 

José făcu o pauză. 

— Sau... sau putem să mergem la Tombs şi să mâncăm ceva 
ca lumea. Probabil cunoaşteţi restaurantul ăsta? Aşa că ştiţi şi 
că au bere Heineken la halbă. 


Jose făcu o nouă pauză. 

— Aoleu, uitasem că voi nu beţi. Deci, vreţi să staţi zăvorâţi 
aici tot restul acestui weekend sau... 

— O să mergem cu tine, spuse arabul cel înalt care pretindea 
că se numeşte Mohammed Obeidat. 

— Bun. Dar trebuie să-mi promiteţi că nu o să-i spuneţi 
împuţitului ăluia de neamt. Bine? 

Era ora prânzului şi era sâmbătă. La Tombs era plin. În după- 
amiaza aceea Hoyas jucau cu echipa St. John în marea arenă 
sportivă de la Landover şi o mulţime de studenţi mâncau şi beau 
din gros înainte de a porni spre Maryland, la meci. 

Latinii, cărora le displăcea să facă eforturi prea mari în 
general şi în special când era vorba de sport, erau instalaţi la 
masa lor, Stammtisch, din fundul restaurantului cu intenţia 
vădită de a-şi petrece cea mai mare parte a zilei acolo. Când îi 
văzură pe Jose şi pe cei doi tipi care erau cu el, se strânseră 
automat pentru a le face loc. 

— Au o problemă cu dormitul, aşa că stau la mine în timpul 
weekendului. Sunt la Programul de Studii pentru Arabi. El e 
Mohammed Obeidat, zise José, arătând spre cel mai înalt dintre 
cei doi arabi, iar el e Jaber al Ahmed sau ceva în genul ăsta. 

Toată lumea scoase un mormăit care trebuia să însemne 
„hello”. 

Cei doi arabi mâncară hamburgherul comandat de Jose cu tot 
ce era în el; apoi încă unul şi încă unul. Băură laptele comandat, 
cu scuze pentru cei din jur, de José. Niciunul din ei nu participă 
la conversaţia care se desfăşura în jurul lor, dar nimeni nu îşi 
făcu probleme din cauza asta, deoarece în majoritatea timpului 
ceilalţi studenţi vorbeau spaniolă. Cu greu te puteai aştepta ca 
un arab să vorbească spaniola, nu? 

Apoi, în jurul orei unu şi jumătate, apăru unul dintre băieţii din 
Brazilia, un prieten destul de apropiat al tânărului Jose Martinez. 
Incă o dată, se înghesuiră şi mai mult ca să-i facă loc şi acestuia. 
Şi încă o dată Jose comandă un alt rând de bere şi... două 
pahare cu lapte. 

— Ce faci cu laptele? îl întrebă nou-venitul pe José. 

— Este pentru Mohammed şi Jaber, răspunse José. 

— Jaber? întrebă brazilianul. 

— Da, Jaber al Ahmed. Este noul meu amic din Amman, 
lordania, răspunse Jose arătând cu capul spre acesta. 


Brazilianul se uită la arabul scund, apoi din nou la Jose, apoi 
făcu semn cu capul spre ieşire. Fu nevoit să facă acest semn de 
trei ori până fiul ministrului de finanţe al Venezuelei să observe. 

Câteva minute mai târziu, Jose spuse că trebuie să se ducă la 
toaletă. Când brazilianul îl ajunse din urmă şi nu-i mai vedea 
nimeni de la Stammtisch, îl apucă strâns de braţ. 

— Ce se întâmplă? 

— Ce vrei să spui? întrebă la rândul lui José. 

— De unde i-ai găsit pe tipii ăştia doi? 

— Mi i-a adus un prieten. E ceva în neregulă? 

— Ai spus că cel mic de statură e Jaber al Ahmed. 

— Exact. 

— Şi că urmează cursurile Şcolii pentru Relaţii Externe. Că 
studiază în cadrul Programului de Studii pentru Arabi şi că este 
din lordania. 

— Exact. 

— Nu-i adevărat, Jos€. Îl cunosc pe Jaber al Ahmed. Tipul ăsta, 
prietene, nu este el. 

— Ce vrei să spui când afirmi că-l cunoşti? 

— Locuieşte la acelaşi etaj cu mine în cvartalul studenţesc A. 

— Poate că sunt doi. 

— Las-o moartă, José. 

Jose nu mai spuse nimic. Ştia că undeva ceva nu era în 
regulă, că trebuia să nu fie în regulă din cauză că era amestecat 
nazistul. Apoi îşi aminti de avertismentul acestuia. 

— Uite ce e, îi spuse prietenului său brazilian. Nu sufli o vorbă 
nimănui. Bine? Altfel intru la apă rău de tot. Până aici... şi făcu 
un semn cu mâna în dreptul gâtului, mişcând-o înainte şi înapoi 
ca pe un cuţit. 

Brazilianul ridică din umeri. 

— Nu-ţi fac probleme, nu-i treaba mea. Numai că nu poţi să 
nu-ţi pui întrebări. Ce s-a întâmplat cu adevăratul Jaber al 
Ahmed? 

— Uite ce-i, spuse José, noi ştim că arabii sunt cu toţii într-o 
ureche. Ei pun ceva la cale. Să aducă pe cineva sau ceva în ţară. 
E treaba autorităţilor americane, nu-i a noastră. Am dreptate? 

— Sigur. Dar nu te amesteca, Jose, îl avertiză prietenul său. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. 

Zece minute mai târziu, Jose plecă de la restaurant, cu cei doi 
arabi în urma lui. Când ajunse acasă, deschise televizorul şi 


văzu o reluare a filmului Gunsmoke. Arabilor păru să le placă 
filmul. 

Masa de seară, constând din pizza şi cocteil de lapte cu 
ciocolată şi care le fusese livrată de Chicago Pizza de pe strada 
M, o luară în faţa televizorului. 

La ora zece seara, arabii se ridicară de la masă ca să se ducă 
la culcare. 

— Mulţumesc, Jose, spuse cel înalt. A fost o zi foarte 
frumoasă. N-am mai petrecut de mult atât de bine. ţi 
mulţumim. 

— Da, spuse cel mic de statură. Mulţumirile mele, multe 
mulţumiri. 

Zâmbiră amândoi şi, pentru o clipă, ambii părură a fi ce ar fi 
putut să fie: doi bărbaţi foarte tineri care ajunseseră într-o ţară 
străină şi, pe neaşteptate, un localnic prietenos le dăduse de 
mâncare şi îi găzduise. Inchiseră uşa dormitorului, lăsându-l 
perplex pe tânărul Jose Martinez. 

— Ce dracu, se adresă el încăperii în care nu mai era nimeni, 
nu se poate să fie niște oameni răi, nu? 

Dar, când se trezi a doua zi de dimineaţă, nu mai era atât de 
sigur în legătură cu ceea ce crezuse seara trecută. 

De ce naiba le arătase neamţul fotografiile în care erau 
profesorul Mayer şi oaspeţii lui? 

Se gândi că a găsit răspunsul. 

Se duse în dormitor, ridică receptorul şi formă un număr de 
telefon. Răspunse mama lui de la Caracas. 

— Jose e la telefon, spuse el. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă mama lui imediat. 

— Nimic, mamă. Vreau să vorbesc cu tata. 

— Nu e acasă. De ce vrei să vorbeşti cu el? 

— Nimic important. Unde este? 

— La Mexico City. 

— Este şi unchiul acolo? 

— Da. De ce? 

— Nu-ţi face griji. Nu-i nimic grav, mamă. Ştii unde aş putea 
să-l găsesc în Mexico City? 

— Nu, dar cred că cei de la birou ştiu. 

— E duminică, mamă. 

— Ce e atât de urgent? 


— Nimic, mamă. Ştii ce, am să sun la tata la birou mâine. 
Cum e vremea acolo? 

— E cald şi plouă. Ce s-a întâmplat, Jose? 

— Nimic. Trebuie să închid. Totul e bine. O să sun săptămâna 
viitoare din nou. 

Mama nu spuse nimic. 

— La revedere, mamă. Sun din nou săptămâna viitoare, zise 
el şi închise. 

„Fir-ar al naibii! Acum ce fac?” 


Nu departe de campusul Universităţii Georgetown, în acelaşi 
oraş, Sally Brown se trezise şi îi era foame. Hotărâse să se 
răsfeţe şi să stea la hotelul Four Seasons, care era aşezat la 
marginea cartierului Georgetown. Deoarece ajunsese la 
Washington vineri la miezul nopţii, petrecuse cea mai mare 
parte din timp în camera ei, dormind. Acum era din nou 
pregătită să ia lumea în piept. 

Sună serviciul la cameră şi comandă un mic dejun cu 
adevărat american - şuncă, ouă, suc de roşii, cafea - şi ceru săi 
se să-i trimită şi ziarele Washington Post şi New York Times. 

Se hotări să mai stea puţin în pat. Se simţea nemaipomenit de 
bine, dar nu din cauză că hotelul la care trăsese era luxos, ci 
pentru că era acasă în bătrâna şi buna Americă, din nou acasă 
printre americani. Europa era magnifică, şi ea n-avea să regrete 
niciodată că se dusese acolo pentru ziarul său. Dar... 

De-a lungul anilor, problemele cu care se confruntau 
americanii în Europa se înmulţiseră, dar, în ultimul timp, 
antipatia nedisimulată cu care era primită acolo începuse să o 
deprime. Îşi aminti de un interviu luat recent lui Michael 
Heseltine, fost ministru englez al apărării care acum urma să-i ia 
locul lui Margaret Thatcher. Ţinea minte aproape fiecare cuvânt. 


Dacă forţa deosebită a Americii îi permite să cumpere sectoare 
tot mai numeroase ale economiei europene, schimbând relaţiile 
dintre ea şi Europa din relaţii de parteneriat în relaţii de 
subordonare industrială, în acest caz, în Europa, resentimentele 
faţă de America se vor intensifica şi antiamericanismul va lua 
amploare. 


Şi acest lucru îl spusese un membru al Partidului Conservator 
din Anglia! 


Îi luase un interviu lui Willy Brandt din Germania Occidentală, 
devenit acum eminența cenuşie a social-democraţilor care 
sperau să revină la putere în scurt timp. Atitudinea acestuia faţă 
de Statele Unite, mai ales în timpul administraţiei lui Ronald 
Reagan, fusese o atitudine de dispreţ nedisimulat. „N-avem 
nevoie de rachetele voastre, nici de tehnologia voastră, nici de 
banii voştri. A venit momentul ca voi, americanii, să vă daţi 
seama de acest lucru şi să începeţi să vă vedeţi de treburile 
voastre şi să nu vă băgaţi nasul în treburile noastre!” Şi toate 
acestea le spunea un om care fusese Regierende Bürgermeister 
al Berlinului de Vest, oraş ce supravieţuise blocadei sovietice 
numai graţie podului aerian organizat de americani, care le 
aduceau mâncare şi combustibil. 

Cu tinerii lucrurile stăteau şi mai rău. În întreaga Europă 
Centrală venise la putere o nouă generaţie, bărbaţi şi femei mai 
tineri, care nu vedeau în americani pe eliberatorii lor din timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial, ci pe agresorii Vietnamului. 
Americanii erau consideraţi ca fiind nişte acaparatori capitalişti, 
simbolul puterii lor fiind marile bănci multinaționale: Citibank, 
Chase Manhattan, Banca Americii. Ei, şi nu tancurile ruseşti, 
erau inamicii. 

Se întreba, în sinea ei, dacă nu cumva unii dintre ei şi-or fi 
propus să distrugă vreunul dintre aceste simboluri în speranţa 
că vor provoca, pe plan financiar, un fel de reacţie în lanţ pentru 
a determina America să se retragă şi să salveze Europa de 
„Subordonarea” economică de care cei ca Heseltine şi Branat se 
săturaseră. 

Sosi micul dejun şi, odată cu el, ziarele. 

Primele pagini ale ziarelor Post şi Times erau dominate de 
probleme economice. Nu se ştie cum, dar ziarele intraseră în 
posesia estimărilor preliminare pentru primul trimestru al anului 
1989. Perioada de avânt economic, se arăta în ziare, era pe 
punctul de a se încheia. Ziarele conchideau că amendamentul 
Gramm-Rudman va trebui suspendat. Deficitul, care speraseră 
cu toţii că va fi ţinut în cele din urmă sub control, va începe să 
crească din nou. Noua administraţie, care prelua puterea exact 
peste două săptămâni, va trebui să „pompeze” în cheltuielile 
guvernamentale, care crescuseră extrem de mult, pentru ca 
şomajul să nu ajungă la niveluri inacceptabile. Aceste cheltuieli 
nu puteau fi finanţate decât prin împrumuturi de stat mai mari, 


ceea ce însemna că rata dobânzii s-ar putea să crească şi mai 
mult şi, poate, foarte repede. 

Consecințele internaționale, sugera Times, puteau fi 
dezastruoase. Ratele mai mari ale dobânzii puteau să însemne 
că era posibil ca şi costul serviciilor legate de uriaşa datorie a 
Lumii a Treia să atingă niveluri inacceptabile. Cel mai grav vor fi 
afectate acele ţări datornice care erau şi exportatoare de petrol, 
deoarece, dacă în condiţiile unui declin serios al activităţii de 
afaceri în Statele Unite cererea de petrol ar scădea pe o piaţă 
deja saturată, preţul va scădea şi mai mult. Şi, concomitent, 
venitul unora dintre ţările cu cele mai mari datorii: Mexicul, 
Venezuela, Nigeria. 

„Dacă ele se duc de râpă, se gândi Sally Brown, se va duce şi 
Banca Americii. lar dacă Banca Americii se duce de râpă, 
atunci...” 

Avusese dreptate în legătură cu bănuielile ei! Avea să fie cel 
mai important eveniment din viaţa ei. Dacă... dacă nu va începe 
totul înainte ca ea să-l aştearnă pe hârtie! 

— Fir-ar al naibii! spuse ea şi continuă să citească. În 
secţiunea economică a ziarului T/mes dădu peste o adevărată 
mină de aur. 

In coloana din stânga de pe prima pagină a secţiunii 
economice, erau, nici mai mult nici mai puţin, decât trei articole 
mici foarte speciale. Unul vorbea despre o întâlnire a miniştrilor 
finanţelor şi petrolului din Venezuela, Brazilia şi Mexic, care, se 
pare, urma să aibă loc la Mexico City la sfârşitul săptămânii. Al 
doilea articol sublinia zvonul că preşedinţii celor mai mari nouă 
bănci din Europa Centrală se întruneau luni în Elveţia. În a treia 
notiţă se spunea că, pe neaşteptate, Banca Naţională a Elveţiei 
contramandase punerea la punct a unui aranjament privind un 
împrumut consorţial de două miliarde de dolari pentru Uniunea 
Sovietică, împrumut programat pentru sfârşitul lunii ianuarie. 

Se dădu jos din pat. 

— La naiba, îşi zise ea, o să dau buzna. 


O oră mai târziu, îmbrăcată foarte elegant, apăsa butonul uşii 
casei de la numărul 3514 din strada Dent, din Georgetown. 

Paul Mayer era încă în pat şi citea ziarele. Tocmai luase în 
mână ediţia de peste Ocean a ziarului Guardian şi citea cu 
atenţie editorialul de pe pagina întâi intitulat „Nu sunt 


antiamerican”. Conţinea câteva dintre ideile îngrijorătoare care 
o preocupaseră pe Sally Brown mai devreme în dimineaţa aceea 
de duminică, în timp ce citea ziarele în camera ei de hotel nu 
prea departe de casa lui Paul Mayer. 

Articolul începea în felul următor: 


Nu sunt antiamerican, spunea Edward Heath, şi nici domnul 
Michael Heseltine, fostul ministru al apărării, nu este. Sir Raymod 
Lygo, preşedintele companiei British Aerospace, a trăit mulţi ani în 
America, deci şi el tăgăduieşte acest lucru cu putere. Dar toţi şi, 
virtual, orice om politic sau om de afaceri, care se aventurează să- 
şi dea cu părerea în aceste zile în orice problemă, trebuie mai întâi 
să psalmodieze în cor: „Nu suntem, nu suntem, nu suntem 
antiamericani”. 

In unele cazuri, bineînţeles, această psalmodiere se face din 
ipocrizie. Unor oameni nu le plac sau n-au încredere în americani. 
Dar în acest an, 1989, este necesar să ne oprim mai mult asupra 
acestei probleme, deoarece aceasta începe să aibă o semnificaţie 
specifică. Problema poate fi exprimată pur şi simplu în limbajul 
afacerilor: deoarece corporaţiile ei transnaţionale pot intra pe orice 
piaţă doresc, fiind pretutindeni în lume sprijinite de uriaşul sistem 
bancar american, Statele Unite despoaie Europa de capacitatea ei 
de producţie independentă. Sau, şi mai brutal spus, în termeni 
culturali, politici şi economici: devenim fără voie al cincizeci şi 
unulea stat al SUA. Pe fondul unor astfel de sentimente, frustrarea 
şi neînţelegerea proliferează, deoarece pe continent există 
sentimentul că uriaşa locomotivă a economiei americane începe să 
câştige lupta împotriva unui grup de naţiuni lipsite de putere, care 
sunt prea mici pentru a concura singure, prea năucite pentru a se 
uni cum trebuie. Pe măsură ce extremele acestei dileme se 
conturează, cresc teama şi disperarea. 

Din păcate, azi, în ianuarie 1989, este din păcate prea uşor să 
fii antiamerican, având în vedere că America este văzută în tot mai 
mare măsură ca un pericol în prezent, iar, pe de altă parte, cu un 
viitor nesigur. 


Soneria de la uşa casei lui Paul Mayer sună pentru a doua 
oară şi, în cele din urmă, Maria deschise uşa. De cum o văzu pe 
Sally, nu o simpatiza deloc. 

— Ce doriţi? întrebă ea. 

— Să-l văd pe profesorul Paul Mayer, răspunse Sally. 

— Vă aşteaptă? 


— Nu. 

— Atunci ar fi mai bine să plecaţi. 

Maria făcu gestul de a închide uşa. 

— Dă-i, te rog, asta, spuse Sally întinzându-i cartea ei de 
vizită. Am să aştept, mai adăugă ea. 

Maria închise uşa, lăsând-o pe Sally să aştepte în faţa intrării. 
Urcă fără nicio tragere de inimă scările şi bătu la uşa 
dormitorului lui Paul Mayer. 

— Intră, Maria, spuse el. A fost cineva la uşă? 

— O femeie, răspunse Maria şi, îndreptându-se spre patul lui 
Mayer, acoperit cu ziare, îi dădu cartea de vizită. 

Mayer aruncă doar o privire şi sări imediat din pat. 

— Du-te afară, Maria, trebuie să mă îmbrac. Şi dă-i drumul 
înăuntru doamnei aceleia. Oferă-i o ceaşcă de cafea. Spune-i că 
voi cobori imediat. 

Nici nu dispăru bine pe uşă că Paul şi începu să-şi scoată 
pijamaua. Zece minute mai târziu, îmbrăcat impecabil, cu un 
sacou albastru şi un pulover pe gât, Mayer cobori scările. 

— Sally, ce surpriză plăcută! spuse el şi se aplecă să o sărute 
în timp ce ea se ridica de pe canapea. 

— Te rog să mă scuzi că am dat buzna, zise ea. 

El făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi respins chiar şi ideea 
că ar putea să-l deranjeze. 

— Eşti liberă pentru o mică gustare înainte de masa de prânz? 

— Da, bineînţeles. 

— Bun. O să mergem la Restaurantul 1789. Putem merge pe 
jos până acolo. 

— Dar mai întâi aş vrea să vorbim. 

— Atunci o să avem nevoie de mai multă cafea, spuse el şi o 
sună pe Maria. 

După ce sosi cafeaua proaspătă, Sally începu să vorbească. 

— Paul, cred că ne aflăm în pragul unei mari degringolade 
financiare. 

— Da? De ce crezi asta? 

Îi explică, începând cu activităţile de la bursă din primele zile 
ale săptămânii. Pe neaşteptate - spunea ea - începuseră să se 
facă speculaţii, care luaseră amploare, în defavoarea dolarului. 
În acelaşi timp, începuseră operaţiuni de speculă de mari 
proporţii cu aurul. Şi, în final, deşi părea fără sens, preţul 
petrolului pe pieţele livrărilor la termen începuse să scadă. 


Mayer o întrerupse: 

— De ce ţi se pare că n-are sens? N-ai citit ziarele din 
dimineaţa asta? Cuvântul de ordine este: Vremurile bune sunt 
pe punctul de a se termina. Ne-aşteaptă recesiunea. Deci, 
cererea de petrol urmează să scadă, ca şi preţul acestuia. 

Sally Brown se îmbujora puţin la faţă. 

— Cum a putut Banca Naţională a Elveţiei să ştie acest lucru 
cu o săptămână înainte de a afla altcineva? întrebă ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că Banca Naţională a Elveţiei este cea care 
se află în spatele tuturor acestor operaţiuni - cu aurul, cu dolarii 
şi cu livrările la termen a petrolului. Tot ea este cea care i-a pus 
gând rău Băncii Americii. Au început în primele zile ale 
săptămânii trecute, apoi s-au oprit. Fac pariu pe toţi banii pe 
care îi am în buzunar că mâine-dimineaţă sau marţi dimineaţă 
cel târziu o să fie iadul pe pământ. 

— Stai puţin. Ce-ai spus despre Banca Americii? zise Paul 
Mayer, căruia Sally reuşise, în sfârşit, să-i trezească interesul. 

— Nu ştii ce se întâmplă pe piaţa operaţiunilor de echivalare a 
dobânzilor? 

S Nu. 

li relată tot ce ştia şi era limpede că ce aflase era de natură 
să-l tulbure pe Mayer. 

— Eşti absolut sigură de această informație? o întrebă el. 

— Da. Deţin informaţia chiar de la oamenii de la Chase din 
Londra. 

— De ce crezi că face toate astea Banca Națională a Elveției? 
mai spuse el. 

— Evident, ca să scoată bani din ceva ce pare un lucru sigur și 
să se răzbune. 

— De ce spui că este un lucru sigur? 

— N-o să-ți spun. O să-ți arăt. Ai la îndemână suplimentul 
economic al ziarului Times de duminică? 

— Bineînţeles. 

Cât ai clipi din ochi, se duse sus şi se întoarse cu ziarul. 

— Poftim, spuse el întinzându-i-l. 

— Prima ştire: miniştrii finanţelor şi petrolului din Venezuela, 
Mexic şi Brazilia se întâlnesc la Mexico City. A doua: nouă bănci 
se întâlnesc mâine la Zurich. 


— Şi? 


— Şi vor tăia creanga de sub picioare Băncii Americii. 
Venezuela, Mexicul şi Brazilia intenţionează să anunţe că sunt în 
imposibilitate de a-şi plăti împrumuturile la băncile americane, 
iar băncile europene au de gând să intervină şi să ajute aceste 
ţări să fie solvabile. 

— N-o să îndrăznească, răspunse Mayer. 

— Cine n-o să  îndrăznească? Mexicul şi Venezuela? 
contracară ea. În condiţii normale s-ar putea să ai dreptate, 
deoarece ele au ştiut întotdeauna că, dacă ar anunţa fiecare în 
parte că este în imposibilitate de a plăti, America nu le-ar mai 
da niciun bănuţ. 

— Exact. 

— Numai că acum acest lucru nu mai este valabil. O să-i 
susţină europenii, lăsând Statele Unite cu un sac mare, gol. 

— De unde ştii toate acestea? 

Ea nu spuse nimic, încercând să joace tare. 

— Uite ce este, continuă Mayer. Ai dreptate în ce priveşte 
Mexicul şi Venezuela şi poţi să adaugi pe listă şi Brazilia. Toate 
trei au notificat deja Băncii Americii că invocă clauzele de force 
majeure stipulate în acordurile de împrumut. Oamenii care se 
întâlnesc azi la Mexico City se vor întâlni cu noi - şi prin noi 
înţeleg Banca Americii, eu, în noua mea calitate de consultant al 
Comitetului Rezervelor Federale şi poate alţi câţiva - la San 
Francisco, marţi dimineaţă. Cum ai aflat? 

Văzând că a câştigat prima rundă, Sally se hotărî să mai 
încerce o dată, deci continuă să rămână tăcută. Aşa că Paul 
Mayer reluă: 

— Au ameninţat şi înainte de mai multe ori că vor face aşa 
ceva, dar nimeni, inclusiv eu, nu i-a luat în serios, deoarece 
ştiam că nu o să pună în practică această ameninţare. 

Mayer făcu o pauză, se ridică şi, în timp ce umbla prin 
cameră, continua să vorbească. 

— Dar acum, când europenii îi sprijină din punct de vedere 
financiar, nu ştiu. Când a început treaba asta? mai întrebă el. 

— Îţi aminteşti că la Londra te-am întrebat despre Venezuela? 

— Vag. 

— Ei bine, ştim foarte sigur că ministrul petrolului din 
Venezuela, Roberto Martinez, a fost la Zurich la mijlocul lunii 
decembrie. La Banca Naţională a Elveţiei. 

Paul Mayer se uită la ceas. 


— Acolo este opt seara acum. Am să-l sun imediat. 

Paul se referea la Ulrich Huber, preşedintele Băncii Naţionale 
a Elveţiei şi fost coleg al său. Locuia la Kusnacht, localitate 
situată pe marginea lacului Zurich. Mayer avea în computer 
numărul de telefon al acestuia. Se scuză şi se duse să-l afle. 
Sună tot de acolo. 

La telefon răspunse o femeie. 

— Bisch Du's, Heidi? întrebă Mayer în dialectul elveţian. 
Vorbea la persoana a doua singular, deoarece prietenia lui cu 
familia Huber data din perioada când lucrase la Basel după ce 
terminase studiile universitare. 

— Ja. Wär isch am Telephon? 

— Do isch dr’ Paul Mayer. Chasch du di no a mi erinnere? 

— Naturlig, Paul, hisch du în Züri? 

— Nai. I telephonier vo Amerika. Los, isch dr’ Ulrich de? 

Urmă o lungă pauză. 

— I bi nit sicher, wart an Augeblick. I gang go luege. 

Când ea spuse că se duce să vadă dacă soțul este acasă - 
într-o zi de duminică, seara, când toată lumea în Elveţia era 
acasă, Mayer îşi dădu seama că fusese prevenită. 

Avusese dreptate. Când Heidi Huber se întoarse, îi spuse că 
soțul ei trebuie să fi plecat, poate într-o plimbare până la 
restaurant să bea un pahar de vin. Voia să-i lase un mesaj? 

— Nu, răspunse el. 

Paul Mayer întrerupse convorbirea cât putu el de politicos şi 
formă alt număr, de data asta al preşedintelui lui Deutsche Bank 
din Frankfurt, cea mai puternică instituție financiară europeană. 
De data asta răspunse fata în casă. Ea spuse că acesta nu era 
acasă şi că tocmai plecase într-o scurtă excursie în afara 
oraşului. Mayer o crezu. Probabil că chiar în acea clipă el se afla 
într-un avion al Lufthansa sau al liniilor aeriene elveţiene, cu 
destinația Zürich. 

Încercă apoi la Luxembourg. De data aceasta, îl găsi pe cel pe 
care îl căuta, respectiv pe preşedintele lui Kredietbank. li puse 
întrebarea foarte deschis. 

— Eşti invitat să participi la o întâlnire la Zürich mâine- 
dimineață? 

— Da. 

— Te duci? 

— Nu. 


— Poţi să-mi spui în legătură cu ce este această întâlnire? 

— Este strict confidenţial, Paul. 

— Banca Naţională a Elveţiei încearcă o linie de credit de mari 
proporţii pentru Mexic şi Venezuela? întrebă Mayer. 

— Deci, ai aflat? veni răspunsul luxemburghezului. 

— De ce s-ar expune orice bancă europeană unui asemenea 
risc venind din partea Americii Latine când ştii ce probleme au 
deja băncile americane din această cauză? 

— Ei, pentru că noi o să cerem garanţii. 

— Am crezut că era vorba de împrumuturi normale, fără 
garanţii. 

— Nici vorbă, Paul. Noi, europenii, nu suntem atât de proşti, 
ştii doar. Aceste credite vor fi garantate integral. Cu petrolul 
mexican şi venezuelean. 

— Dar guvernele acestor ţări au refuzat întotdeauna să 
discute acest lucru. 

— Nu şi de data asta, veni răspunsul. 

— Atunci de ce Kredietbank nu va participa? 

— Pentru că noi, luxemburghezii, n-avem intenţia să ne 
asociem la un astfel de atac financiar evident împotriva 
Americii. Pentru că, de fapt, aşa stau lucrurile, zise bancherul 
din Luxembourg. 

— Andre, spuse Paul Mayer, nici nu ştii cât de mult îţi apreciez 
sinceritatea. Te asigur că nu voi relata nimănui conţinutul 
acestei convorbiri. Dar te asigur, în acelaşi timp, că, atunci când 
toată tevatura asta va trece, câţiva oameni din acest oraş vor şti 
ce poziţie aţi avut tu şi Luxembourgul în această problemă. 

Paul Mayer închise şi cobori din nou. Sally Brown nu mai era 
aşezată pe canapea în camera lui de zi ci, dimpotrivă, îşi punea 
pardesiul. 

— Deci, ţi s-a făcut foame, spuse Mayer. 

— Nu. AŞ vrea să renunţ la această gustare, zise ea. Se 
potriveşte ce-ai aflat cu ce ţi-am spus eu? întrebă ea. 

— Da, se potriveşte. Ai avut dreptate. In toate cazurile. 

— De asta trebuie să plec. Mă gândesc să iau trenul care face 
naveta la New York şi voi scrie articolul acolo. 

— Nu mai poate să aştepte o zi? 

— Îmi ia o zi să-l compun. Ce scriu eu e dinamită curată şi, 
înainte de a-l publica, editorii o să vrea să verifice fiecare 
informaţie cât de mică. 


— Deci, o să apară marţi? 

— Da. Dacă ei cred ce le spun azi, când ajung la New York, şi 
atrag atenţia tuturor asupra acestei probleme mâine-dimineaţă. 

— Tot ce am discutat aici nu este destinat publicităţii. Sunt 
convins că-ţi dai seama de acest lucru, spuse Mayer a cărui 
voce devenise acum metalică. 

— Îmi dau seama, zise ea, peun ton la fel de tăios. 

— Ştii că ai putea să faci mari deservicii cu acest articol. 

— Dacă nu-l scriem noi, o face Times sau The Post. Şi, sunt 
convinsă că ar putea să o facă într-un mod mai puţin favorabil 
instituţiilor financiare din această ţară. Nu uita că noi, cei de la 
The Wall Street Journal, suntem cu toţii de partea voastră, 
domnule Mayer. 

O conduse la uşă. 

— Deci, te duci la San Francisco la întâlnirea aceea, afirmă ea, 
întorcându-se spre el după ce ieşise pe uşă. 

— Da, şi cred că şi tu vei face la fel, fără îndoială. 

— Sigur. Întâlnirea o să aibă loc la bancă? 

— Da, dar probabil că n-o să vă lase să intraţi nici în clădire. 

— Nu-i nimic. Găsim noi o cale, spuse ea, după care adăugă: 
De obicei, stau la hotelul Fairmont. O să fiu acolo mâine-seară 
târziu. Dacă ai timp să bei ceva, sună-mă. 

— Sigur, zise Mayer, apoi îşi aminti de Azar Shahani şi 
adăugă: Dacă reuşesc. 

Înainte de a pleca, Sally Brown mai spuse: 

— Apropo. În ziarele de azi a mai fost un articolaş. Banca 
Naţională a Elveţiei, care pare să fie subiectul nostru de discuţie 
preferat în dimineaţa asta, a mai făcut ceva: a contramandat 
semnarea unui aranjament privind un împrumut consorţial în 
valoare de două miliarde destinat Uniunii Sovietice. Ar putea să 
fie vreo legătură între acest fapt şi celelalte probleme? 

— Nu-mi dau seama acum, răspunse Mayer. 

Apoi Sally plecă. 


Paul Mayer petrecu următoarele cinci ore vorbind la telefon şi 
încercând să găsească diferite persoane şi să le avertizeze în 
legătură cu ceea ce urma să se întâmple, căutând să obţină 
eventuale acorduri standby în cazul în care vor deveni necesare. 


Se părea însă că nimeni nu era acasă. Şi, ceea ce era mai rău, 
se părea că nici la Washington nu mai rămăsese nimeni, 
deoarece era perioada interimatului. Preşedintele, care mai 
deţinea această funcţie doar două săptămâni, plecase şi se afla 
la ferma sa din California, făcând pregătirile finale pentru 
crearea Bibliotecii Reagan în campusul universitar Stanford şi 
primindu-i pe grangurii din California care urmau să finanţeze 
cea mai mare parte din costurile acesteia. Toţi oamenii 
preşedintelui se întorseseră acasă la ei în Dallas, Oakland şi Los 
Angeles şi îşi căutau slujbe. lar Congresul, care nu-şi putea 
asuma nicio responsabilitate, nu era în sesiune. La Washington 
nu rămăseseră decât birocraţii. 

In după-amiaza aceea de duminică, Paul Mayer îi contactă pe 
trei dintre cei mai importanţi birocraţi în vederea unei scurte 
călătorii la San Francisco: pe cei trei oameni care răspundeau de 
sistemul bancar american: Robert Reston, preşedintele 
Comitetului Rezervelor Federale, Roger Wells, omul care 
conducea Corporaţia pentru Asigurarea Depozitelor Federale, şi 
Charles Thayer, Controlorul Monedei. 

Toţi fură de acord să ia a doua zi cursa liniilor United care 
pleca zilnic de la aeroportul Dulles spre Coasta de Vest în jurul 
orei cinci după-amiază. Întâlnirea cu mexicanii, venezuelenii şi 
brazilienii era programată să înceapă la ora nouă în dimineaţa 
zilei următoare, zi ce se putea dovedi deosebit de critică pentru 
istoria financiară a Statelor Unite: marţi, 10 ianuarie 1989. 

Al patrulea om, ministrul de finanţe, pe care Mayer îl găsise în 
cele din urmă la Houston, unde, se zvonea, că urma să devină, 
la începutul lunii februarie, preşedintele celei mai mari bănci din 
acel oraş, refuzase să participe la întâlnire, spunând că totul era 
o cacealma. Il avertiză pe Mayer că, ducându-se la San 
Francisco, preşedintele Comitetului Rezervelor Federale - iar 
ministrul ştia că Mayer era consultant al acestui comitet şi, în 
special, al preşedintelui acestuia - ar mări credibilitatea 
zvonurilor în sensul că se întâmpla într-adevăr ceva grav. El, 
ministrul finanţelor (cel puţin, pentru încă două săptămâni), nu 
voia să fie părtaş la aşa ceva. În ultimii patru ani, mexicanii îi 
dăduseră lui - principalul responsabil pentru finanţele ţării - 
asigurări că în niciun caz nu se vor orienta spre această opţiune 
de a se declara în imposibilitate să-şi achite obligaţiile 
financiare. 


— Ţii minte ce panică a fost la începutul anului 19867? îl 
întrebă el pe Mayer. Preţul petrolului - am în vedere preţul 
curent - al zilei, scăzuse la zece dolari barilul. lţi aminteşti? 

Mayer spuse că într-adevăr îşi amintea. 

— Şi toată lumea spunea că în vara aceea mexicanii vor fi la 
pământ din punct de vedere financiar şi că nu vor avea altceva 
de făcut decât să se declare în imposibilitate de a-şi plăti 
datoriile. 

Mayer îşi amintea şi de asta. 

— Ei bine, au făcut ei acest lucru? Sigur că nu! Şi nu o vor 
face nici de data aceasta. 

Cu aceste cuvinte, ministrul de finanţe, al cărui mandat expira 
peste puţin timp, închise telefonul. 

Apoi, în duminica aceea de 8 ianuarie, veni rândul lui Paul 
Mayer să primească un telefon, lucru care se întâmplă în jurul 
orei cinci. Îi suna unul dintre colegii lui de la Centrul de Studii 
Strategice şi Internaţionale al Universităţii Georgetown, grup de 
gândire din care făceau parte cu toţii de la Kissinger, Brzezinski, 
Schlesinger până la doamna Kirkpatrik. La telefon era Sergio 
Dobrovsky, recunoscut în general ca fiind cel mai mare expert 
american în probleme de terorism. De fiecare dată când era 
deturnat un avion, în mod automat Dobrovsky apărea la 
televizor fiind intervievat de toţi reporterii, începând cu Ted 
Koppel de la ABC şi terminând cu MacNeil sau Lehrer de la PBS. 

— M-am întors ieri din Israel, începu Dobrovsky, şi oamenii de 
acolo mi-au spus câteva lucruri care s-ar putea să aibă sau nu 
legătură cu problemele de care te ocupi tu. 

În clipa aceea Mayer îşi aminti ceva ce uitase până atunci. 

— Sergio, scuză-mă. Ai lăsat un mesaj înainte de Crăciun şi 
acum îmi dau seama că nu te-am sunat. Am plecat la Londra în 
Ziua aceea. 

— Nu-ţi face probleme. Înţeleg. Deci, la Tel Aviv am aflat 
următoarele: se pare că teroristul Carlos, îţi aminteşti de el, nu, 
Paul? 

— Sigur. 

— Ei bine, a fost văzut la Beirut săptămâna trecută în 
compania lui Abu Nidal. 

Dobrovsky era aproape sigur că nu trebuia să-l întrebe pe 
Mayer dacă ştia cine era acesta. 


— Recrutau oameni, ceea ce nu este un lucru neobişnuit. 
Neobişnuit este faptul că, de data asta, s-ar putea, subliniez, s- 
ar putea ca ţinta să fie în Statele Unite. Spun acest lucru pentru 
că ei căutau ca cel puţin unul dintre oamenii recrutaţi să 
vorbească excelent engleza, de preferat cu accent american. 

— De unde ştiu israelienii acest lucru? 

— Au informatori în toate taberele de refugiaţi palestinieni. 

— Dar în ce măsură ar putea asta să mă privească direct pe 
mine, Sergio? întrebă apoi Mayer. 

— Dă-mi voie să-ţi explic. Israelienii au aflat că în spatele 
acestei recrutări se află bani venezueleni. De aceea e implicat 
Carlos. Israelienii au încercat apoi să-şi explice de ce. Şi, deşi ar 
putea să ţi se pară absurd, Paul, ei s-au gândit că Venezuela, 
care azi se află într-o situaţie financiară foarte dificilă, din cauza 
preţului petrolului care începe din nou să scadă, s-ar putea să 
încerce să destabilizeze sistemul financiar american şi, într-un 
fel, ca rezultat al acestei manevre să scape de povara pe care o 
reprezintă plata datoriei. Israelienii s-au gândit, de asemenea, 
că aici s-ar putea să fie şi mâna ruşilor. Ce-ar putea fi mai 
important pentru ruşi, m-au întrebat ei, decât să încurajeze 
orice acţiune care ar putea să pună la pământ sistemul bancar 
american? 

— Tot nu înţeleg unde baţi, Sergio. 

— Ei bine, mai direct spus, israelienii au formulat următoarea 
ipoteză: ce s-ar întâmpla dacă în cadrul unei acţiuni coordonate 
a unor naţiuni din America Latină şi a ruşilor, urmărind, cum am 
spus, destabilizarea sistemului financiar american, ei ar face 
ceva care ar putea să pună la pământ sistemul bancar 
american? 

— Te gândeşti la o operaţiune teroristă? întrebă Mayer. 

— Exact. Cum ar proceda? 

— Să fiu al naibii dacă ştiu, Sergio, răspunse Mayer. 

— Şi israelienii erau derutaţi, spuse Dobrovsky. Îl cunoşti pe 
colegul meu Robert Kupperman de la CSIS? 

— L-am cunoscut. 

— El a scris o broşurică intitulată Punctele vulnerabile 
ascunse ale Americii. De asta te-am sunat luna trecută. Voiam 
să ştiu ce părere ai despre ea. Se referă la o serie de reţele, 
vreau să spun reţele de importanţă strategică, reţele care ar 
putea fi scoase din funcţiune prin câteva acţiuni teroriste, 


paralizând astfel sectoare importante ale acestei ţări. Teza lui 
este cel mai bine exemplificată prin ce s-ar putea întâmpla 
reţelelor de furnizare a energiei electrice. Dacă îţi aminteşti, în 
1965 şi în 1977, la New York şi într-o parte din zona de nord-est, 
sistemul electric a căzut, a fost un accident, şi zona cel mai 
dens populată din Statele Unite a fost, pur şi simplu, paralizată 
pentru douăzeci şi patru de ore. Kupperman susţine că, dacă 
centre importante de producere a electricităţii din New York, 
Chicago, California şi din alte părţi ar fi atacate în mod deliberat 
şi sistematic, blocarea activităţii care ar surveni n-ar putea fi 
înlăturată într-o singură zi şi, probabil, nici măcar după o 
săptămână sau o lună. Ar fi un dezastru naţional. 

In timp ce Mayer asculta, se uită la ceas. 

— Sergio, te urmăresc, înţeleg, dar... 

— Ştii clădirea aceea din New York de pe strada Water unde 
se află toate instalaţiile pentru teleprocesare? 

— Da, am auzit de ea. 

— Acolo sunt instalate computerele care prelucrează datele 
pentru cele patru reţele electronice de transfer de fonduri. După 
cum ştii, aceste reţele leagă între ele toate băncile din Statele 
Unite şi băncile americane cu băncile din lumea întreagă cu care 
lucrează ele. Am fost înăuntru... Volumul instalaţiilor este 
impresionant. Ceea ce este însă mai impresionant, Paul, este că 
numai computerele din clădirea aceea procesează la fiecare 
două sau patru ore date echivalând cu bugetul federal! Ele 
mânuiesc mii de miliarde în fiecare săptămână! Poţi să-ţi 
imaginezi ce s-ar întâmpla dacă cineva ar arunca în aer locul 
acela? Dă-mi voie să-ţi citesc concluzia lui Kupperman: „Băncile 
americane sunt cele mai vulnerabile nu din cauza 
împrumuturilor acordate naţiunilor latino-americane şi pe care 
acestea nu le restituie, ci, mai degrabă, din cauza modului cum 
se desfăşoară afacerile prin aceste reţele pe care aceste 
instituţii şi cei care investesc în ele le consideră ca fiind sigure”. 
Kupperman spune în cea mai limpede engleză: „Aruncaţi în aer 
strada Water şi puteţi opri timp de două luni sistemul bancar 
american şi o mare parte din cel mondial”. 

Acum Mayer asculta cu foarte mare atenţie. 

— Sunt două posibilităţi: un plan terorist care să urmărească 
paralizarea fizică a sistemului nostru, continuă Dobrovsky. 


Cealaltă ar fi un act terorist care să provoace daune psihologice 
enorme cu aproximativ aceleaşi rezultate. 

— Şi care ar fi ţinta? 

— L-ar putea viza pe succesorul lui Paul Volcker la conducerea 
Comitetului Federal. 

— Vrei să spui pe Robert Reston, îl întrerupse Mayer. 

— Exact. 

— Sergio, pare cam exagerat. 

— Da? Adevărat? Păi, am auzit de multe ori spunându-se că 
preşedintele Comitetului Federal este considerat de mulţi ca 
fiind al doilea din lume în ce priveşte puterea. Cel puţin, aşa se 
spunea despre Paul Volcker. Şi, am verificat ceva. Preşedintele 
acestui comitet nu are un serviciu secret de protecţie. 

— La ce-ar folosi să fie omorât? 

— Intr-un moment de criză financiară? N-ar face decât să 
încline şi mai mult balanţa. Şi să transforme o criză financiară în 
panică, minunata panică financiară de modă veche din secolul al 
nouăsprezecelea. La asta foloseşte! 

— Bine, Sergio, şi ce vrei să fac eu? 

— Am auzit că ai devenit consilierul celui care i-a urmat lui 
Paul Volcker în funcţie... 

— Bob Reston... îl întrerupse Mayer din nou pe interlocutorul 
său. 

— Te rog, spune-i ce ţi-am spus. 

— De ce nu-l suni tu, personal? 

— Pentru că s-ar putea să treacă zile întregi înainte ca el să 
aibă timp să mă cheme. lar aici este vorba de ceva foarte 
urgent. 

— Spune, Sergio. 

— Israelienii tocmai au stabilit că doi tineri potenţiali terorişti 
au dispărut din Beirut cu două zile în urmă. Ei cred că aceştia s- 
ar putea să fie în drum spre Statele Unite, probabil spre 
Washington. M-au informat acum o jumătate de oră. De asta îţi 
telefonez acum. 

— Îţi mulţumesc, Sergio. Am să-i transmit lui Reston ce mi-ai 
spus. Dar n-ar trebui ca FBl-ul sau cine are în grijă aceste lucruri 
să fie informaţi? 

— Israelienii au şi făcut asta şi o să controlez şi eu. Mai e şi 
altceva, adaugă Dobrovsky. In timp ce eram în Israel, Mossadul, 
ca orice serviciu secret din Occident, a fost informat de Interpol 


că un membru extrem de periculos al Facţiunii Armata Roşie din 
Germania Occidentală este în mişcare. Se crede că omul este 
folosit atât de Abu Nidal, cât şi de Carlos pentru a „conduce” 
unele dintre operaţiunile lor. S-ar putea ca şi el să aibă aceeaşi 
direcţie. Deci, spune-i prietenului tău Reston să fie foarte atent 
o săptămână sau chiar două. Trebuie să evite parcările 
subterane. Să schimbe ruta pe care circulă de acasă la serviciu, 
din când în când să controleze dacă în faţa casei lui nu sunt 
parcate maşini cu aspect ciudat. Trebuie să ştie aceste lucruri. 

— În regulă, Sergio. Mă întâlnesc cu Reston mâine-seară şi o 
să-i transmit tot ce mi-ai spus. Mulţumesc. 

După ce închise, Paul Mayer se gândi la ceea ce i se spusese 
în urmă cu treizeci de secunde. Unii ziceau că Sergio Dobrovsky 
era un tip nervos, care acţiona mânat de impuls. Probabil că 
asta se datora muncii lui. O să-i spună cu siguranţă lui Reston în 
avion despre asta. Dar dacă era adevărat ceea ce spusese 
despre cei doi arabi terorişti şi conducătorul lor german şi dacă 
ei se aflau într-adevăr la Washington DC, asta era în mod 
categoric problema FBI- ului, nu a lor. 

Apoi Paul începu să se gândească la lucruri mai urgente. 


Grupul terorist la care se referise Sergio Dobrovsky era 
absolut real şi venise la Washington. Dar nu mai era acolo. ŞI 
nici nu se îndrepta spre New York sau spre clădirea aceea de pe 
strada Water. 

Cei trei bărbaţi se aflau în cursa 87 a liniilor aeriene United cu 
destinaţia San Francisco, California. 

Plecaseră aproape pe neaşteptate. In duminica aceea, după- 
amiază, la ora două, Joachim Schmidt telefonase la 
apartamentul tânărului Jose Martinez, casa conspirativă din 
Washington unde fuseseră cazaţi cei doi tineri arabi. li spusese 
lui Martinez că cei doi musafiri ai lui trebuie să-şi facă bagajele 
şi să fie gata de plecare într-o oră. Nu spusese unde. 

Dar tânărul Jose aflase. 

Arabul înalt, cel care spusese că-l cheamă Mohammed 
Obeidat, lăsase în camera de zi geanta de voiaj cu care venise şi 
se întorsese în dormitorul pus la dispoziţia lor de José, ca să 
termine de împachetat. Celălalt arab era încă acolo. 

Drumul fiind liber, Jose, care era nemaipomenit de nervos, se 
hotărî să arunce o scurtă privire în geantă. 


Înăuntru nu erau decât trei obiecte: ceva care arăta ca o carte 
de rugăciuni în arabă şi două bilete de avion nefolosite. 

Amândouă biletele fuseseră cumpărate şi eliberate la 
Washington DC şi erau pe numele de Selim Aytul şi Ugur 
Mumcu, nume deloc obişnuite, dar care mai degrabă păreau 
turceşti decât arabe... dar cine şi-ar fi bătut capul cu astfel de 
amănunte la ghişeele de control de pe aeroporturile din Statele 
Unite. 

Data şi numărul cursei nu fuseseră completate, dar destinaţia 
era clară: San Francisco, California. 

Şi amândouă biletele erau doar pentru călătoria de ducere! 

Tocmai când era pe punctul de a le pune înapoi în geantă, 
Jose observă că pe dosul unuia din bilete era ceva scris. O 
adresă: bulevardul Madrona, numărul 126, Belvedere, California. 

Era adresa următoarei case conspirative. Probabil că neamţul 
fusese acela care o scrisese în eventualitatea că ar putea 
interveni ceva care să-i despartă. Asta însemna că ei aveau să 
dispară din viaţa lui şi să devină problema altcuiva. 

Neamţul sosise la ora trei fix. La ora trei şi cinci minute el şi 
cei doi oaspeţi ai lui Jose plecaseră deja. Arabii plecaseră fără să 
spună un cuvinţel, ceea ce nu fusese cazul cu germanul. 

— Uită toată afacerea, spusese tipul. Pentru totdeauna. Altfel, 
nu numai tu, dar şi familia ta din Caracas, poate şi mama ta o 
veţi păţi. 

După ce se închisese uşa, tânărul Jose Martinez se duse la 
barul său şi scoase afară o sticlă de coniac. Îşi turnă o porţie 
serioasă într-un pahar de apă şi luă o sorbitură zdravănă. Se 
simţi ceva mai bine. 

Apoi se gândi la ceva care-l făcu să se simtă şi mai bine. De 
ieri, de când văzuse fotografiile polaroid pe măsuţă, bănuielile 
lui, că exista o legătură între aceşti asasini arabi, profesorul Paul 
Mayer şi... unchiul său, deveniseră tot mai puternice. De aceea 
sunase acasă. 

Dar acum nu mai era atât de sigur. La urma urmei, ei se 
duceau la San Francisco, în timp ce profesorul Mayer era aici, la 
Washington. Tânărul Jose Martinez ştia acest lucru, deoarece 
Mayer avea să ţină seminarul de finanţe internaţionale a doua 
zi. În semestrul acesta orele de seminar fuseseră schimbate şi el 
începea la ora patru după-amiază. Intenţiona să vorbească cu 


profesorul Mayer după aceea, în pofida celor spuse de ticălosul 
acela de neamt. 


În seara aceea, la ora şapte, tânărul José Martinez se duse la 
Tombs să ia masa de seară cu câţiva dintre prietenii săi. Dar, 
spre deosebire ele alte dăţi, nu era binedispus. Evenimentele 
ciudate petrecute îşi lăsaseră amprenta chiar şi asupra acestui 
tânăr de douăzeci şi unu de ani. Deci, la ora nouă se ridică şi 
plecă, iar la ora zece dormea tun, singur în apartamentul său 
luxos din strada N. 

În cealaltă parte a cartierului Georgetown, Paul Mayer 
hotărâse şi el să se ducă la culcare mai devreme. Avea să fie o 
săptămână grea: întâi zborul la San Francisco, apoi întâlnirea cu 
latino-americanii, după care Dumnezeu ştie ce se putea 
întâmpla. Deci, la puţin timp după ora zece, în seara aceea, 
luminile în strada Dent, numărul 3514, se stinseră. 

Înainte de a adormi, ultimul gând al lui Mayer fu să-l sune pe 
decanul Krogh de la Şcoala pentru Relaţii Externe, deoarece 
trebuia să amâne seminarul de a doua zi. 


14 

Două ore mai târziu, în Elveţia, la Zurich, era deja ora şase 
dimineaţa... oră la care, de obicei, se scula Ulrich Huber, 
preşedintele Băncii Naţionale a Elveţiei. 

In această dimineaţă, luni 9 ianuarie, el şedea pe locul din 
spate al limuzinei sale marca Mercedes, care-l purta pe străzile 
oraşului încă întunecate şi pustii în cea mai mare parte. Şi 
fierbea încă de furie. Împotriva ruşilor! 

Se gândea la obrăznicia nemaipomenită a acestor slavi 
primitivi! Avuseseră îndrăzneala să-şi planteze un spion în 
banca lui şi nu numai în banca lui, ci chiar în secretariatul lui. 
Fără îndoială că o sedusese tipul acela din KGB, de la ambasada 
lor de la Berna, cel care, potrivit autorităţilor, fugise deja din 
Elveţia. Chiar şi numai acest gând era dezgustător. Nu că i-ar fi 
fost milă de ea! Din partea lui, putea să putrezească în 
închisoare până la sfârşitul secolului. 

Ruşii aveau să plătească. Chiar mai mult decât îşi închipuiau. 
Avuseseră nevoie de împrumutul acela de două miliarde de 
dolari pe care el fusese de acord cu atâta generozitate să-l 
aprobe pentru ei. Acum o să aibă şi mai multă nevoie de el. Nu 
peste mult timp, peste douăzeci şi patru de ore, ei nu vor mai fi 
în stare să vândă în Europa Occidentală niciun metru cub din 
gazele lor naturale scumpe. Toţi clienţii lor vor trece imediat pe 
petrol, care se ieftinise. Şi chiar pe cărbune! In acest caz, de 
unde să facă rost ruşii de valuta necesară pentru a cumpăra 
mâncare? In mod sigur, nu de la Banca Naţională a Elveţiei! 

Şi nu trecuse decât o lună de când el, personal, le deschisese 
literalmente uşa, se oferise să le permită să intre în club, în 
Clubul European sau, în orice caz, în Clubul Europei Centrale. 
Fusese o greşeală nemaipomenită. Ruşii nu fuseseră niciodată 
europeni şi nici nu aveau să devină cu adevărat. Ar fi trebuit să 
nu uite acest lucru. Şi n-ar fi trebuit să dea uitării crezul său de 
bază: nu trebuie să ai niciodată încredere în comunişti! 

In momentul în care ajunse la banca din Bârsenstrasse, 
mintea lui Huber trecu imediat la un alt subiect: conturile 
personale a cinci miniştri, câte doi din Venezuela şi Mexic şi unul 
din Brazilia. 

Banca Naţională a Elveţiei virase în contul fiecăruia zece 
milioane de dolari. Acest lucru îl ceruse ministrul venezuelean al 
petrolului, onctuosul Roberto Martinez. lar el fusese de acord să 


le dea o asemenea sumă: să deschidă o linie de credit, 
negarantat, pentru el, pentru fratele lui şi pentru ceilalţi trei 
miniştri din Mexic şi Brazilia, adică, în total, cincizeci de milioane 
de dolari. Dar aceste cinci linii de credit puteau fi folosite doar 
ca garanţie pentru cele cinci conturi de investiţii deschise 
simultan pentru cei cinci latino-americani, nefiind permisă 
retragerea de bani lichizi. Nimeni nu putea să dea bir cu fugiţii 
înainte de a-şi face treaba. Şi nu exista niciun risc! Dacă latino- 
americanii îşi făceau treaba, iar acum n-avea niciun dubiu că ei 
vor face acest lucru la San Francisco a doua zi, atunci cele zece 
milioane ale lor vor deveni douăzeci de milioane şi poate chiar 
patruzeci de milioane de dolari... şi asta, probabil în mai puţin 
de o săptămână! In momentul în care operaţiunea avea să fie 
încheiată, Banca Naţională a Elveţiei avea să-şi ia înapoi cele 
zece milioane de dolari pe care le avansase fiecăruia dintre 
aceşti latino-americani. Era treaba lor ce făceau cu profiturile 
care rămâneau în conturile lor. 

Totul funcţiona conform planului. Deocamdată, jumătate din 
aceste fonduri fusese folosită ca garanţii pentru trei tipuri de 
tranzacţii la preţul fix actual: cumpărarea de metale preţioase, 
respectiv aur şi argint, şi achiziţionarea masivă de poziţii 
nedeţinute atât pe piaţa dolarului, cât şi a petrolului din SUA în 
speranţa obţinerii de profituri, dacă preţurile celor două articole 
vor scădea. 

Banca Naţională a Elveţiei achiziţionase poziţii enorme şi 
„dusese în spate”, de fapt, conturile latino-americane tot timpul. 
Ea începuse aceste operaţiuni săptămâna trecută, apoi se 
oprise. 

Acum, în această luni, 9 ianuarie, avea să reia procesul. Dar 
azi se adăuga un element nou. Incepeau să vândă acţiuni, 
limitându-şi operaţiunea, de fapt, la cele treizeci de acţiuni de la 
care se porneşte în realizarea mediei indicelui industrial Dow 
Jones: IBM, General Motors, General Electric, du Pont, Exxon... 
cele mai bine cotate dintre toate acţiunile americane. De ce 
tocmai acestea? Deoarece cele mai multe dintre ele figurau la 
bursa din Zurich, ceea ce însemna că Banca Naţională a Elveţiei 
putea să înceapă să-şi consolideze poziţia - pentru ea şi pentru 
conturile celor cinci miniştri latino-americani - cu şase ore 
înainte ca bursele din New York să fi apucat măcar să deschidă. 
Zurichul mai avea un avantaj: regulile cu privire la vânzările de 


bunuri nedeţinute, aplicate la Borse din acel oraş, erau diferite 
de cele din New York. 

O vânzare de bunuri nedeţinute se numea la Zurich 
Leerverkauf, adică o „vânzare goală”, adică vindeai ceva ce nu 
aveai încă, urmând să livrezi acest ceva ulterior, în speranţa că 
puteai să vinzi cu anticipație acţiuni ale IBM la o sută cincizeci 
de dolari azi, contând pe faptul că înainte de a trebui să le 
livrezi la Zurich, o lună mai târziu, o să-ţi poţi onora oferta 
cumpărând acţiunea doar cu o sută de dolari, câştigul realizat în 
cursul acestui proces fiind de cincizeci de dolari pe acţiune şi 
aceasta într-un timp foarte scurt. La Zurich nu trebuia să aştepţi 
un „semna!” pentru a te angaja într-un Leerverkauf, aşa cum se 
proceda la New York. Această regulă fusese stabilită la New York 
pentru a preîntâmpina sau, cel puţin, pentru a atenua orice 
prăbuşire potenţială a bursei: preţul ultimei acţiuni vândute 
trebuia să reflecte preţul adjudecat şi înregistrat înainte de a se 
începe vânzarea de acţiuni nedeţinute. Aceasta însemna că nu 
era posibil ca piaţa să fie inundată de un val de astfel de acţiuni. 

Asta nu însemna că Banca Naţională a Elveţiei nu intenţiona 
să continue să facă astfel de operaţiuni la New York în 
momentul în care se deschidea bursa. S-ar fi putut să fie mai 
greu, dar curtierii fuseseră instruiți să vândă cât puteau de mult 
fără să facă mare vâlvă. lar la New York urmau să cumpere nu 
numai acţiuni ale companiilor care figurau pe lista Dow Jones, 
fiind avute în vedere, în plus, Banca Americii, bineînţeles, 
Citibank, Manufacturers Hanover, Chase, Chemical şi Bankers 
Trust. De ce fuseseră incluse aceste companii? Pentru că 
acestea erau cele şase bănci care acordaseră împrumuturi 
Mexicului, Venezuelei şi Braziliei, şi aveau cele mai multe 
împrumuturi, nerecuperate încă, pentru energie în Statele Unite. 
Acestea erau totodată bănci care, pentru a finanța 
împrumuturile respective, depindeau cel mai mult de depozitele 
uriaşe din alte ţări - din Europa şi Japonia. 

Prin urmare, erau, ca să folosim o expresie a unui profesor de 
la Centrul de Studii Strategice Internaţionale, un „vânat uşor”, 
ca rațele când clocesc, iar acum se deschisese sezonul. 


Lucru cu totul neobişnuit, un sfert de oră mai târziu, Huber îi 
convocă în biroul său pe şefii curtierilor de la banca sa şi le dădu 


instrucţiuni speciale în legătură cu operaţiunile pe care urmau 
să le facă şi între ce limite. 

Când le expuse, pe rând, aceste marje, oamenii ridicară 
surprinşi din sprâncene, marjele fiind fără precedent. Huber nu 
vorbea de zeci de milioane, ci de sute de milioane, pentru 
fiecare dintre ei. Banca urma să-şi asume nişte riscuri enorme. 

Apoi Huber veni cu câteva completări la instrucţiunile lui care 
mai atenuară surprinderea asistenţei. Banca nu-şi asuma riscul 
respectiv decât pentru un timp foarte scurt. Huber voia ca toate 
aceste vânzări de valori nedeţinute - fie că era vorba de petrol, 
dolari sau acţiuni ale IBM-ului - să fie acoperite, adică 
recumpărate patruzeci şi opt de ore mai târziu. 

Vinzi valori nedeţinute luni şi le recumperi miercuri. 

În cele din urmă, dădu instrucţiuni agenţilor care făceau 
operaţiuni cu obligaţiuni. Aceştia urmau să înceapă imediat 
lichidarea obligaţiunilor în dolari: atât a celor de stat, cât şi a 
celor emise de corporaţiile din SUA, precum şi a tuturor 
obligaţiunilor în eurodolari, fie că era vorba de obligaţiuni 
directe, convertibile sau obligaţiuni cu cupon zero. Ele urmau să 
fie vândute la bursă, iar numerarul realizat în dolari să fie 
convertit în franci elveţieni. Fără întârziere. 

Apoi îi concedie pe curtieri şi agenţii de bursă. În scurt timp în 
sala lui de conferinţe avea să se adune un grup mai prestigios 
de bancheri. 


La ora nouă fără un sfert aceştia începură să sosească în faţa 
Băncii Naţionale a Elveţiei din Borsenstrasse, monument din 
marmură şi granit închinat avariţiei. Cei veniţi erau oameni care 
conduceau băncile ce controlau Europa Centrală. Primii sosiți 
fură ceilalţi trei care conduceau Elveţia: preşedintele Corporaţiei 
Elveţiene a Băncilor, al Uniunii Bancare Elveţiene şi al Băncii 
Credit Suisse; apoi, şefii lui Deutsche Bank, Dresdner Bank şi 
Commerzbank, cele trei mari bănci din Germania Occidentală; în 
cele din urmă, preşedinţii celor două bănci care conduceau 
Olanda şi Austria -  Amsterdam-Rotterdam Bank şi 
Creditanstaltbank din Viena se alăturară celor care îşi ocupaseră 
locurile în jurul mesei de stejar. 

In mod inexplicabil, Luxemburgul nu dăduse curs invitaţiei. 

La ora nouă fix, aşa cum fusese anunţat, Ulrich Huber începu 
şedinţa şi, ca de obicei, intră direct în subiect. 


— Este în interesul fiecăreia dintre ţările europene ca noi să 
asigurăm aprovizionarea pe termen lung cu energie ieftină. 
Niciuna dintre ţările noastre nu are resurse interne de petrol. 
Depindem întru totul de importuri. În anii 1970 continentul 
nostru a fost adus de două ori pe marginea prăpastiei ca urmare 
a unor creşteri masive ale preţurilor impuse de furnizorii noştri 
din Orientul Apropiat. In acest deceniu am avut un răgaz. 
Motivul pentru care v-am rugat să veniţi astăzi este de a ne 
asigura nu numai că această perioadă de răgaz va continua, dar 
şi pentru ca cel puţin în următorii doi ani să putem avea un preţ 
maxim garantat de doisprezece dolari barilul. Tot ce trebuie să 
facem este să ne schimbăm furnizorii: să trecem de la cei din 
Orientul Mijlociu şi Libia la America Latină: respectiv Mexic şi 
Venezuela. Aprovizionarea sigură cu energie ieftină a ţărilor 
noastre de aici, din Europa Centrală, ne-ar permite să ne 
planificăm în mod ordonat viitorul economic, să accelerăm 
considerabil creşterea economică şi să putem concura din nou 
în mod eficient pe pieţele mondiale. In acest deceniu restul lumii 
şi-a bătut joc de noi numind „euroscleroză” starea în care ne 
aflăm. Acest lucru nu mai trebuie să se întâmple. Ultimul 
deceniu al acestui secol va fi din nou deceniul Europei. 

Care este quí pro quo-ul acestui aranjament pe termen lung la 
acest preţ? Foarte simplu: un acord privind un credit-punte 
iniţial de cincisprezece miliarde de dolari pentru Mexic şi 
Venezuela. 

Incăperea în care se aşternuse o tăcere de moarte începu să 
se agite. 

— Ştiu exact ce gândiţi, domnilor. Vă întrebaţi de ce trebuie 
să ne implicăm noi, europenii, în America Latină care s-a dovedit 
un cimitir financiar pentru băncile americane. Dintr-un punct de 
vedere strict bancar şi doar pentru un singur motiv: ni se vor 
acorda garanţii! În contrast cu împrumuturile acordate de 
americani, acestea nu vor fi împrumuturi comerciale 
negarantate în sens clasic. In esenţă, ele vor fi împrumuturi 
comerciale garantate integral cu petrol. Până acum nu s-a făcut 
niciodată acest lucru. Ce părere aveţi, domnilor? Inainte de a-mi 
răspunde, trebuie să vă mai spun un lucru: Am nevoie de un 
angajament din partea dumneavoastră astăzi. Altfel... 

In încăpere se făcu din nou o tăcere desăvârşită. 


Deşi întrebarea „Ce părere aveţi?” fusese adresată întregului 
grup de bancheri, toată lumea ştia că primul care urma să 
răspundă era Herr Generaldirektor Doktor Lothar Eisenstadt, 
preşedintele lui Deutsche Bank, cea mai mare bancă din 
Germania şi cea mai bună din Europa. El era primus inter pares 
al grupului. În acest an, 1989, fusese uitat faptul că banca lui 
finanţase complexul militar-industrial al celui de-al Treilea Reich 
- 1.G. Farben, Krupp şi Messerschmidt. Poziţia lui se baza pe 
fapte recente: aşa cum funcţiona Germania Occidentală, aşa 
avea să funcţioneze şi Europa Centrală. Şi în 1989 Deutsche 
Bank era cea care poruncea în Germania. 

Răspunsul lui fu scurt, dar sub formă de întrebare: 

— Warum so dringend? De ce atâta grabă? 

Răspunsul lui Ulrich Huber fu la fel de scurt, dar cu siguranţă, 
direct. El explică ce urma să se întâmple a doua zi la San 
Francisco. Explicaţia se încheie cu cuvintele „încetarea plăţilor”. 

Fură cuvintele care, mai mult ca oricare altele, umplură de 
groază inimile bancherilor. 

Şi, după ce Huber le rostise, aproape vedeai cum ceilalţi 
bancheri din încăpere calculau riscurile financiare ale acestui 
împrumut acordat Mexicului, Braziliei şi Venezuelei, deoarece 
ştiau că riscurile la care erau expuşi în aceste ţări erau legate 
de riscurile băncilor americane. Incapacitatea de a restitui 
împrumuturile americane însemna automat incapacitatea de ali 
se restitui împrumuturile acordate de ei, anterior, Americii 
Latine. Dar ei mai ştiau şi că, după ce situaţia se liniştea, 
lucrurile puteau fi aranjate pe bază unilaterală, fără ca 
americanii să fie amestecați sau măcar informaţi. 

De fapt, nu conta prea mult. Cu excepţia Braziliei, riscul 
financiar la care erau expuse băncile din Europa în America 
Latină, în comparaţie cu cele americane, era neînsemnat, 
deoarece mai întâi se asiguraseră împotriva unor eventuale 
pierderi la împrumuturile fără garanţii. 

Cel care conducea Deutsche Bank întrebă cum stăteau 
lucrurile cu Brazilia. 

Ulrich Huber avea răspunsul pregătit. Venezuela va primi un 
împrumut garantat de cincisprezece miliarde de dolari din care 
va împrumuta o treime Braziliei. Acesta nu era un lucru nou. Ei 
procedaseră la fel cu Argentina la începutul anilor 1980, deşi 
atunci îşi pasaseră unii altora bani americani. 


Răspunsul îl mulţumi pe reprezentantul lui Deutsche Bank. 

— Contează pe mine, spuse el. 

După aceea totul merse uşor. Toată lumea căzu de acord. 
Apoi începură să discute amănuntele. Cât de mult din cele 
cincisprezece miliarde de dolari vor fi credite-comerciale; cât vor 
reprezenta creditele interbancare, cât de siguri pot fi că 
americanii nu le vor confisca garanţiile. 

— Nu cred că e posibil să invadeze Mexicul, nu? răspunse 
Huber la această ultimă întrebare. Şi nici n-o să îndrăznească să 
confişte în largul mării încărcătura tancurilor petroliere 
aparţinând companiilor noastre. 

Se ridică apoi problema dobânzilor. Toţi voiau rate variabile 
ale dobânzii şi insistară ca acestea să fie cu un procent mai 
mare decât LIBOR-ul, adică rata dobânzii la care principalele 
bănci din Londra îşi oferă reciproc împrumuturile. 

Discuţiile cele mai mari fură în legătură cu preţul petrolului, 
garanţia lor la acest împrumut. Se conveni ca noul preţ de 
referinţă al petrolului brut mexican să fie de doisprezece dolari 
barilul, iar indicele de indexare să fie corelat cu rata inflaţiei din 
Europa Centrală. Huber sugeră să se folosească preţul 
deflaţionist pe baza căruia OECD calculase PIB-ul pentru 
Germania Occidentală, şi toată lumea fu de acord. 

De ce doisprezece dolari barilul? fu altă întrebare. Pentru că 
era destul de scăzut ca să constituie un stimulent nemaipomenit 
pentru economia europeană... şi, pe parcurs, să contribuie 
considerabil la creşterea averilor celor mai importanţi clienţi 
industriali ai bancherilor din încăperea aceea. Şi ar fi adus 
suficiente venituri Mexicului şi Venezuelei ca să poată 
supravieţui - acum, că vor avea asigurată pentru mulţi ani o 
piaţă pentru producţia lor totală de trei milioane şi jumătate de 
barili pe zi. Unul dintre bărbaţii din încăpere întrebă cum era 
posibil acest lucru acum, când de ani de zile li se spusese că 
Mexicul şi Venezuela abia dacă puteau să supravieţuiască chiar 
şi cu douăzeci de dolari barilul? Huber avea un răspuns şi la 
această întrebare. Deoarece Mexicul şi Venezuela scăpaseră de 
povara vechii datorii: nu mai plăteau dobânzi, nu mai plăteau 
datoria de miliarde de dolari pe care o aveau mai ales la 
americani. Dar Brazilia? întrebase altcineva. Răspuns: şi ţara 
aceea va scăpa de costul serviciilor la datoria ei de o sută 
douăzeci de miliarde de dolari și, la fel ca Europa, va beneficia 


de energie la preţuri mult mai mici. La fel ca Europa Centrală, 
Brazilia trebuia să importe o mare parte din petrolul ei. Ea va 
putea, de asemenea, să importe petrol cu doisprezece dolari 
barilul, din moment ce noul preţ de referinţă pe care-l stabileau 
acum la Zurich avea să servească drept referinţă pentru tot 
ţiţeiul, indiferent dacă provenea din Arabia Saudită, Nigeria sau 
Libia. Preţurile pentru ţiţei de toate densităţile, din toate sursele, 
vor scădea inevitabil la acelaşi nivel şi vor rămâne staţionare. 

În final, căzură de acord că Banca Naţională a Elveţiei va fi 
cea care va dirija aceste operaţiuni, iar preşedintele acesteia, 
Ulrich Huber, îi va reprezenta în relaţiile cu debitorii. El fusese, 
de asemenea, numit purtător de cuvânt în relaţiile cu 
americanii. 

Urmă apoi elaborarea amănunţită a proiectelor de acord cu 
latino-americanii privind împrumuturile. Dejunul fu servit în sala 
de conferinţe. Era aproape de cinci după-amiază, ora Europei 
Centrale, când fiecare bancher prezent semnă un acord de 
principiu, care în toate cazurile urma să fie supus aprobării 
consiliului de administraţie al băncilor respective, de a se 
împrumuta Venezuelei şi Mexicului cincisprezece miliarde de 
dolari. La ora şase fix Huber ridică şedinţa. O jumătate de oră 
mai târziu trimitea un telex foarte lung miniştrilor de finanţe din 
Mexic şi Venezuela în care îi informa că ajunseseră la o 
înţelegere şi le prezenta cu foarte multă precizie condiţiile 
acesteia. ` 

După o oră Huber primi telexuri din Mexico City şi Caracas. In 
ambele cazuri condiţiile erau acceptate ín toto. 

Până când germanii se întoarseră la băncile lor din Frankfurt, 
iar olandezii la banca lor din Amsterdam, şi cei care conduceau 
corporaţia Bancară Elvețiană şi Uniunea Bancară Elvețiană 
ajunseră la sediile lor situate nu prea departe de clădirea Băncii 
Naţionale a Elveţiei, în acea zi de luni, 9 ianuarie 1989, era prea 
târziu să se facă totuşi ceva pornind de la informaţiile uluitoare 
pe care le primiseră în timpul zilei, deoarece Ulrich îi 
sechestrase, pur şi simplu, în sala de conferinţe timp de nouă 
ore. Bursele, începând cu cele din Zurich şi terminând cu cele 
din New York, erau sau închise, sau pe punctul de a se închide. 
Filialele de la Londra ale băncilor americane, agenţiile de bursă 
şi băncile de investiţii prin intermediul cărora europenii îşi 


desfăşurau cele mai multe dintre afacerile lor fuseseră închise 
demult. 

Dar ştiau cu toţii exact ce vor face în momentul în care se vor 
deschide pieţele financiare a doua zi de dimineaţă. Unul dintre 
ei ştia totuşi că, mult înainte de acest moment, se va apuca deo 
treabă foarte serioasă. 


Ruşii îşi pierduseră „omul” din interiorul Băncii Naţionale a 
Elveţiei, respectiv pe Hanni Graber, dar aveau încă destui 
informatori în cadrul cercurilor bancare vest-europene. 

Cel mai important dintre aceştia era unul dintre cei care 
participaseră la conferinţa de la Zurich, preşedintele lui 
Creditanstalt Bankverein din Viena. Austria avea „relaţii 
speciale” cu Uniunea Sovietică chiar din momentul în care ruşii 
se retrăseseră în 1954, Austria fiind singura ţară care scăpase 
de ocupaţia sovietică. Rămăseseră însă sfori pe care ruşii le 
trăgeau cu regularitate. Austriecii îşi dăduseră seama că cel mai 
bun mijloc ca ruşii să fie mulţumiţi era să întreţină relaţii 
comerciale cu ei şi să facă tot ce le stătea în puteri ca să 
finanţeze cu generozitate acest comerţ. Preşedintele lui 
Creditanstalt Bankverein, cea mai mare bancă din Austria, 
fusese, logic, omul însărcinat să realizeze aceste aranjamente 
financiare. Predecesorul acestui preşedinte şi predecesorul 
predecesorului avuseseră şi ei această responsabilitate şi, în 
decursul anilor, ajunseseră să cunoască persoanele importante 
de la Moscova. 

Aşa se întâmplase că preşedintele în exerciţiu al Creditanstalt 
Bankverein ajunsese să-l cunoască pe şeful actual al KGB-ului, 
Viktor Cebrikov. 

De pe vremea imperiului austro-ungar, vienezii sunt cunoscuţi 
atât pentru lenea lor, ei spun Sch/amperei, cât şi pentru 
duplicitatea lor nemaipomenită. Bancherul de la Viena simţise 
aproape chiar de la început că la Zurich se ivise nu numai 
prilejul să facă o mulţime de bani, având în vedere dobânda de 
unu la sută peste LIBOR la un credit garantat, dar şi posibilitatea 
să câştige „încrederea” Moscovei. În mintea lui de austriac, 
ideologia, politica Est-Vest nu avea nicio importanţă. El văzuse 
doar posibilitatea nemaipomenită de a face un joc dublu şi de a 
trage foloasele. 


În timp ce se afla în avionul său particular care-l ducea spre 
Viena, preşedintele dăduse deja un telefon acasă la Cebrikov şi 
o pusese în gardă pe persoana care răspunsese - fusese sau 
soţia acestuia, sau fata în casă - că va suna din nou la miezul 
nopţii, după ora Moscovei, şi că era absolut necesar să 
vorbească cu Cebrikov personal. 

La miezul nopţii, când bancherul austriac sună la numărul 
direct de acasă a lui Viktor Cebrikov, răspunse şeful KGB în 
persoană. Puțin după miezul nopţii, acesta avea să afle totul. 

După ce îi mulţumise din toată inima bancherului austriac şi 
încheiase convorbirea, Viktor Cebrikov, fără să şovăie măcar o 
clipă, deşi era foarte târziu, ridică receptorul şi-l sună acasă pe 
firul particular direct pe preşedintele Mihail Gorbaciov. 

Acesta nu dormea încă. Ascultă ce-i spuse Cebrikov, apoi zise: 

— Vreau să fii aici în treizeci de minute. 

Cebrikov era în culmea fericirii! În sfârşit, îi aveau pe 
americani la degetul mic! 


Cebrikov simţi că ceva nu era în regulă când Gorbaciov nu-i 
oferi nici de mâncat, nici de băut. Nici măcar ceai! 

La ora trei dimineaţa, când ieşi din apartamentul lui 
Gorbaciov, Viktor Cebrikov era palid şi tulburat. Nu mai jubila. 
Dimpotrivă. 


15 

Chiar în clipa în care se deschiseră bursele la New York, în 
acea zi de marţi, 10 ianuarie 1989, toată lumea îşi dăduse 
seama că avea să fie o zi rea. S-ar putea ca acelora de la bursă 
să le placă greutăţile tocmai pentru provocarea pe care o 
reprezintă ele, dar în dimineaţa aceea, problemele erau, după 
părerea multora, insurmontabile. 

O mulţime de curtieri erau deja nervoşi din ziua anterioară, 
deoarece erau preocupaţi de cifrele referitoare la situaţia 
economică ce deveniseră cunoscute în timpul weekendului. Se 
terminase cu revirimentul economic, îi anunţase New York 
Times. Era o certitudine absolută că în 1989 avea să fie 
recesiune. Ştirea nu fusese însă o noutate absolută. In adâncul 
inimii toţi ştiau că prosperitatea din timpul administraţiei 
Reagan nu avea să dureze /a nesfârșit. Mersul ascendent al 
afacerilor se încheia totdeauna şi, de obicei, după trei ani. 
Actuala perioadă de prosperitate neîntreruptă dura de şase ani 
şi sfârşitul acesteia se aştepta de mult. 

Deci, luni dimineaţa, preţurile la toate acţiunile scăzuseră. 
Apoi începură zvonurile, ulterior confirmate, că europenii, în 
special băncile elveţiene, achiziţionau cantităţi uriaşe de acţiuni 
de bunuri nedeţinute, începând de la cele ale IBM până la cele 
ale lui Citibank. Acest fapt în sine nu însemna mare lucru, 
deoarece elveţienii erau cunoscuţi pentru nepriceperea lor cu 
privire la speculaţiile la bursă, în special la cele din Statele 
Unite. Totuşi, reuşiră să agite spiritele pe Wall Street, şi la 
închidere indicele Dow Jones scăzuse cu douăzeci şi şase de 
puncte. Nu era bine, dar nu era nimic de natură să provoace 
dureri de cap serioase. 

Dar înainte de deschiderea burselor în această dimineaţă de 
marţi, apăruse un element nou: articolul de pe prima pagină a 
ziarului The Wall Street Journal scris de o anume Sally Brown. 
Aceasta vorbea de două întâlniri: una care tocmai avusese loc la 
Zurich şi la care participaseră nouă bănci europene şi cealaltă, 
la care urmau să ia parte Banca Americii şi miniştrii petrolului şi 
finanţelor din Mexic, Venezuela şi Brazilia şi care era 
programată să înceapă la nouă dimineaţă, ora Pacificului, la San 
Francisco în ziua aceea. În articol se mai spunea: „America 
Latină va anunţa că este în imposibilitate de a-şi plăti 
împrumutul datorat, mai ales băncilor americane, iar băncile 


europene urmau să intervină şi să ajute aceste ţări să fie 
solvabile acordându-le noi împrumuturi garantate. Garanţia era 
reprezentată de petrol.” 

Agenţia Reuter confirmase această ştire şi adăugase că, în 
urma înţelegerii de la Zurich, noul preţ de referinţă va fi de 
doisprezece dolari barilul. 

La început oamenii de la burse nu ştiură ce să facă. La urma 
urmei, în 1985/1986 preţul unui baril de petrol scăzuse de la 
treizeci şi unu de dolari la zece dolari barilul, înainte să crească 
din nou. Aproape toată lumea salutase această scădere cu un 
entuziasm general. Preţuri mai mici la petrol însemnau o inflaţie 
mai mică, inflaţia mai mică însemna rate ale dobânzii mai mici, 
iar rate ale dobânzii mai mici însemnau împrumuturi pe termen 
lung mai mari. Înviorarea acestui domeniu de activitate avusese 
ca rezultat o înviorare serioasă a pieţei de acţiuni şi făcuse ca 
indicele Dow Jones să ajungă în 1986 la un nivel fără precedent. 

Apoi îşi reconsiderară părerea, lucru pe care-l făcuse şi 
autorul articolului din Journal, care cita declaraţia unui expert în 
probleme  latino-americane, profesorul Robert Lindner de la 
Şcoala de înalte Studii Internaţionale din cadrul Universităţii 
John Hopkins. Acesta amintea ce spusese în 1986: „Dacă preţul 
petrolului rămâne mult timp sub douăzeci de dolari barilul, va fi 
un dezastru”. Din fericire, el nu rămăsese, arăta profesorul, şi 
deci dezastrul nu avusese loc. De ce? Pentru că încă trei ani de 
prosperitate în Statele Unite făcuseră ca cererea de energie să 
crească, deci, în pofida faptului că existase un surplus, preţul 
petrolului se stabilizase. Acum însă, când recesiunea bătea la 
uşă, te puteai aştepta simultan atât la efectele excedentului de 
petrol, cât şi ale scăderii cererii la acest produs. Preţul petrolului 
avea să fie afectat în acelaşi timp de ambii factori: atât de 
ofertă, cât şi de cerere, ceea ce era o situaţie absolut nouă. 
Deci, chiar şi fără tranzacţia de la Zurich, preţul de doisprezece 
dolari barilul ar fi fost inevitabil. lar acum, când Iranul şi Irakul 
livrau petrol la întreaga capacitate, acel „preţ de referinţă” n-ar 
fi putut fi menţinut mult timp; următorul pas avea să fie o 
scădere până la şapte dolari barilul. Aceasta, spunea el, n-o să 
însemne numai un dezastru. Mai degrabă, prevestea bătălii 
financiare hotărâtoare pentru băncile noastre. 

Oare puteau fi oprite toate acestea? Şi dacă da, de către cine? 
Ziarul avea răspunsuri la ambele întrebări. La prima răspunsul 


era „poate”. La a doua era următorul: „Singurul om care poate 
să preîntâmpine acest posibil dezastru financiar este Robert 
Reston, preşedintele Comitetului Rezervelor Federale, creditorul 
la care lumea întreagă apela în ultima instanţă”. 

Articolul din The Wa// Street Journal se încheia într-o notă 
optimistă. Se părea că Robert Reston ştia perfect de bine cât de 
gravă era situaţia şi avea să participe personal la întâlnirea de 
azi, de la San Francisco, însoţit de consultantul său, doctorul 
Paul Mayer de la Universitatea din Georgetown, ca şi de 
Controlorul Monedei şi de preşedintele CADF. 

O mulţime de curtieri nu citiră însă articolul până la capăt. 
Preferau să înceapă să vândă decât să citească mai departe. De 
ce? 

Primul motiv era: recesiunea însemna suspendarea 
amendamentului  Gramm-Rudman, ceea ce ar fi dus la 
împrumuturi federale şi la creşterea ratei dobânzii. 

Rezultatul: începură să vândă obligaţiuni. 

Al doilea motiv: Mexicul tăia craca de sub picioare tuturor 
băncilor. În condiţiile în care un baril de petrol costa doisprezece 
dolari sau mai târziu chiar şapte, era posibil ca băncile să taie 
craca de sub picioare industriei interne. Prăbuşirea preţurilor la 
petrol avea să ducă la reducerea preţurilor tuturor mărfurilor, 
ceea ce însemna că fermierii aveau să se confrunte cu necazuri 
şi mai mari. Asta însemna, în cel mai bun caz, că băncile 
trebuiau să-şi restrângă activitatea în mod considerabil. 
Creditele bancare vor scădea. Rata dobânzilor va creşte şi mai 
mult. 

Rezultatul: scăderea în şi mai mare măsură a cursului 
obligaţiunilor. Veştile proaste şi prăbuşirea bursei de obligaţiuni 
erau prea mult pentru curtierii de la bursa de acţiuni. Aşa că 
începură să vândă şi ei. 

După o oră de la deschidere, indicele Dow Jones scăzuse cu 
şaizeci şi şase de puncte. Dacă ar fi rămas la acel nivel, ar fi 
constituit un record pentru cea mai mare scădere dintre două 
vacanțe. Un record similar fusese stabilit cu o generaţie în urmă, 
într-o marţi, cunoscută drept Marţea Neagră: 29 octombrie 
1929. 

Cele de mai sus nu se limitau totuşi numai la bursa din New 
York. La bursa de hârtii de valoare la termen, din New York, 
unde se negocia cursul acţiunilor compozite, ca şi la bursa 


comercială din Chicago, unde erau afişate cursurile la vânzare şi 
cumpărare pentru cinci sute de mărfuri, se întâmplă acelaşi 
lucru: se înregistrară cele mai mari scăderi de preţuri din istorie. 

Apoi la mărfurile cumpărate şi vândute la termen: 

specialităţi de porc: - plafon minim pentru toate sortimentele. 

bumbac: - plafon minim pentru toate calităţile. 

cupru: - plafon minim. 

cherestea: - plafon minim. 

plumb: - plafon minim. 

Aproape la toate mărfurile cu care se făceau operaţiuni la 
termen, la toate bursele din Statele Unite, preţul minim 
ajunsese la limita de jos, ceea ce însemna că preţul scăzuse cu 
întreaga sumă cu care putea să scadă în intervalul dintre două 
perioade când bursa era închisă. Preţurile la livrările din martie, 
în cazul cărora nu se aplicau astfel de plafoane, scăzuseră 
catastrofal. 

Dar unele scăderi de preţ erau mai importante decât altele în 
Ziua aceea: 

benzină: - plafon minim. 

păcură: - plafon minim. 

ţiţei: - plafon minim. 

Venitul naţional viitor al Venezuelei şi Mexicului depindea de 
aceste preţuri. 

cafea: - plafon minim. 

fasole soia: - plafon minim. 

ulei de soia: - plafon minim. 

făină de soia: - plafon minim. 

Venitul viitor al Braziliei depindea de aceste preţuri. 

Erau apoi ratele dobânzii la operaţiunile la termen cu hârtii de 
valoare. 

Ginnie Mae: - plafon minim. 

Obligaţiuni de tezaur: - plafon minim. 

Eurodolari: - plafon minim. 

Aceasta însemna că aveau să crească toate dobânzile. În 
general, dobânda la cele mai multe împrumuturi negarantate 
fluctuează în sus şi în jos şi, odată cu ea, ratele dobânzii. Din 
ceea ce se petrecea pe piaţa livrărilor la termen în ziua aceea, 
Mexicul, Brazilia şi Venezuela puteau deduce că, în timp ce 
veniturile lor din exporturile de petrol şi cafea aveau să scadă 


rapid, cheltuielile pentru plata dobânzii urmau să crească 
corespunzător, deci aveau să fie falimentare! 


* 


În condițiile în care devenea tot mai evident că țările din 
America Latină vor anunţa că nu pot să-şi achite datoria, iar 
valoarea obligaţiunilor scădea şi bursa acţiunilor se prăbuşea, 
un număr tot mai mare de străini care deţineau valori în Statele 
Unite îşi puneau întrebarea dacă este înţelept să-şi păstreze 
investiţiile făcute în dolari americani. Deci, unii se hotărâră să 
scape de dolari cât timp mai puteau obţine un preţ bun. 

La scurt timp, celelalte monede începură să fluctueze 
necontrolat. La prima oră a dimineţii, pe piaţa interbancară, 
marca germană, yenul japonez şi francul elveţian crescură cu 
cinci la sută faţă de dolar. Chiar şi lira sterlină crescuse cu trei la 
sută. 

Aceasta determină Comitetul Federal din New York să-l sune 
pe Robert Reston care se afla la San Francisco. Această 
instituţie este singura îndrituită să intervină pe pieţele de 
schimburi valutare, acţionând în esenţă ca agent în numele 
administraţiei americane când aceasta hotărăşte că este nevoie 
să fie întreprinsă o acţiune pentru a stabiliza valoarea 
internaţională a dolarului. Cei de la Comitetul Federal voiau să 
afle de la Reston dacă trebuia să înceapă să vândă mărci, yeni 
şi franci şi să cumpere dolari care erau vânduți în cantităţi tot 
mai mari. lar dacă răspunsul era afirmativ, cât de mulţi? 

Robert Reston tocmai se bărbierea în apartamentul pe care-l 
ocupa la hotelul Clift din San Francisco când sună telefonul. 

După ce cei de la New York îi spuseră ce se întâmpla - nu 
numai cu dolarul, dar şi cu acţiunile, obligaţiunile şi mărfurile 
încă din prima oră după deschiderea burselor pe Coasta de Est 
şi că acest proces începuse şi continua în partea central-nordică 
a SUA - Reston autoriză o intervenţie iniţială de un miliard. 

Apoi îl sună pe Paul Mayer, care era în apartamentul de 
alături, pe Controlorul Monedei şi pe preşedintele CADF, care 
ocupau apartamente alăturate, un etaj mai jos. Aceştia sosiseră 
foarte târziu, cu o seară înainte, deoarece la Dulles decolarea 
avionului fusese amânată, cu mai mult de două ore din cauza 
vremii, şi se duseseră direct la culcare. Douăzeci de minute mai 


târziu se adunaseră cu toţii în apartamentul lui Reston şi se 
uitau la televizor. Cei de la hotelul Clift preluau emisiunea de 
Ştiri Financiare pe Canalul 10, iar în marţea aceea de 10 
ianuarie, înainte ca ziua să se termine, acesta avea să 
înregistreze cel mai mare grad de audienţă din istoria lui, 
întrecând canalul de televiziune KGO, care avusese întotdeauna 
cea mai mare audienţă din oraş. 

La ora opt fără un sfert, indicele Dow Jones scăzuse cu 
şaptezeci şi trei de puncte şi continua să scadă. Telefonul din 
apartamentul lui Reston sună. Era din nou Comitetul Federal din 
New York. Reston mai autoriză încă un miliard de dolari. Toată 
lumea din încăpere îşi dădu seama că s-ar putea ca această 
acţiune să fie inutilă: guvernul Statelor Unite putea să intervină 
prin Comitetul Rezervelor Federale pentru a susţine valoarea 
dolarului pe piaţa valutelor străine. Dar nu exista în ţară putere, 
publică sau privată, care să intervină la bursa din New York 
pentru a susţine valoarea acţiunilor IBM sau ale lui General 
Motors. 

— Ce crezi, Paul? întrebă Reston după ce termină convorbirea 
cu New Yorkul. 

— Situaţia scapă de sub control. Toate preţurile, cu excepţia 
aurului, scad. 

— Ce altceva aş mai putea face? 

— Nimic. Rezistă următoarele câteva ore şi speră că o să le 
vină mintea la cap blestemaţilor ăstora de mexicani, 
venezueleni şi brazilieni. 

Ca la comandă, telefonul din apartamentul preşedintelui 
Comitetului Federal sună din nou. De data asta era preşedintele 
Băncii Americii. 

— Ei vor să schimbe locul de întâlnire, îi spuse el lui Reston. 
Cer cu insistenţă acest lucru şi vor un loc neutru. 

— Nu-i nicio problemă, zise Reston. Unde? 

— La hotelul Fairmont. Au reţinut deja o sală de conferinţe şi 
au şi pregătit-o. În aproximativ o oră trec să vă iau cu limuzina 
băncii. 

— O să te aşteptăm în holul hotelului, George. 

— Mai e ceva. Au programat o conferinţă de presă pentru ora 
zece tot la Fairmont. 

— Ticăloşii, spuse Reston şi închise. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mayer. 


Reston le transmise tuturor mesajul lui George Pace. 

— Nu-mi sună deloc bine, afirmă Controlorul Monedei. 

Apoi fiecare plecă în apartamentul său, stabilind să se 
reîntâlnească la ora nouă fără un sfert în holul hotelului Clift. 


Aflat la hotelul Fairmont, ministrul petrolului din Venezuela 
sunase deja în Elveţia, pentru a vorbi personal cu preşedintele 
Băncii Naţionale din acea ţară, Ulrich Huber. Deşi nu mai era 
nimeni altcineva în camera lui, Roberto Martinez simţi nevoia să 
vorbească încet. După schimbul cuvenit de amabilităţi, intră 
direct în subiect. 

— Cum stăm? 

— Deocamdată mai bine decât mă aşteptam. 

— Cât de bine? 

— AŞ spune că v-am dublat deja banii, cel puţin. De fapt, ai 
făcut bine că ai sunat. Unii dintre oamenii noştri cred că ar 
trebui să începem să acţionăm, ca să profităm de pe urma 
situaţiei create la New York. Ce părere ai? 

— În niciun caz! înţelegi? 

Acum venezueleanul ridicase glasul. 

— Dar dacă n-o facem acum, atunci când? 

— Mâine, aşa cum am plănuit iniţial. 

— De ce eşti atât de hotărât? întrebă bancherul elveţian în 
felul său extrem de reţinut şi politicos. 

— Pentru că sunt mult mai aproape decât dumneata de tot ce 
se întâmplă, răspunse venezueleanul. Apoi întrebă: Cât este 
ceasul la Zurich? 

— Aproape cinci după-amiază. 

— În mod normal închideţi la ora cinci, nu-i aşa? 

— Da. De ce întrebi? 

— Deoarece cred că vei constata că merită să stai mai târziu 
la serviciu astăzi. O să te sun mâine-dimineaţă la aceeaşi oră, 
mai spuse el şi închise. 


Exact în acelaşi timp, maşina lui Azar Shahani ieşea cu 
spatele din garajul casei din bulevardul Madrona de pe insula 
Belvedere. Joachim Schmidt din Facţiunea Armata Roşie 


germană şedea pe scaunul din faţă lângă ea, iar cei doi arabi, în 
spate. 

Neamţul se uită la ceas şi o întrebă: 

— Eşti sigură că ajungem într-o jumătate de oră? 

— Eşti sigur că trebuie să mergem la hotelul Fairmont? îi 
replică ea. 

— Aşa a spus omul, adică ministrul petrolului din Venezuela. A 
telefonat aseară. 

— Ce-o să facem la Fairmont? 

— Doar ne întâlnim cu nişte oameni. 

— Dacă e numai atât, de ce mi-ai cerut să-ţi descriu atât de 
amănunţit hotelul? îl întrebă ea, deoarece el îi ceruse chiar şi o 
schiţă a holului. 

— Nu-ţi face griji, Schăâtzehen, e ultimul lucru pe care ţi-l mai 
cerem. Vom merge împreună la Fairmont, apoi vom dispărea din 
viaţa ta. 

După aceea, în timp ce maşina condusă de Azar Shahani rula 
pe bulevardul Madrona îndreptându-se spre bulevardul Tiburon, 
care-i scotea în Autostrada 101, pe care, dacă o luai spre sud, 
ajungeai la San Francisco, germanul sporovăi întruna. 

— Îmi place casa ta, spuse el. E liniştită. De cât timp o ai? 

— De şapte ani. 

— Mama ta o să stea cu tine aici? 

— Da. În cazul în care vă ţineţi de cuvânt şi o lăsaţi să plece 
din Iran. 

— Noi ne ţinem de cuvânt. Nu-ţi face griji, Schătzehen, 
răspunse el. la spune, te-ai culcat vreodată cu profesorul din 
Georgetown? 

La început ea nu răspunse. Apoi întrebă: 

— De ce te interesează? 

— intrebam şi eu aşa. 

— N-o să-i faceţi rău, nu-i aşa? ` 

— Nu. Nu avem nimic cu el. Nu e important. Imi pare rău că 
am deschis discuția. 

După asta ea păru să se relaxeze. Ştia că Paul Mayer era la 
San Francisco. Îi promisese că o va suna... dar n-o făcuse. Ştia, 
de asemenea, că el stătea întotdeauna la Clift. Deci, orice ar fi 
intenționat oamenii ăştia să facă, după ce ajungeau la Fairmont, 
nu avea să-l afecteze pe el. 


— Cum se numeşte locul ăsta? întrebă neamţul arătând spre 
stânga către o întindere de apă ocolită de şosea. 

Când veniseră duminică noaptea cu taxiul de la aeroport în 
districtul Marin fusese întuneric şi de atunci niciunul dintre ei nu 
părăsise casa conspirativă de pe bulevardul Madrona. 

— Golful Richardson. E o rezervaţie pentru păsări, răspunse 
Azar. 

— Da? Îmi plac păsările. În ţara mea pădurile mor din cauza 
poluării. lar dacă mor copacii, mor şi păsările. E groaznic. 

Cinci minute mai târziu intrară pe autostradă. Fiind ora de 
vârf, când toată lumea se îndrepta spre locurile de muncă din 
oraş, era mare aglomeraţie şi se circula foarte încet. De aceea le 
luă cincisprezece minute ca să ajungă la capătul de nord al 
podului Golden Gate şi încă alte cinci ca să ajungă în piaţeta de 
la celălalt capăt al acestui pod, unde se plăteşte taxa. 

Neamţul devenea din ce în ce mai nervos. 

— Ai zece minute să ne duci acolo, îi spuse el lui Azar. 

Ca la un semn, în momentul în care ajunseră la calea Doyle, 
în direcţia străzilor Marina şi Lombard, ambele ducând în centrul 
oraşului San Francisco, circulaţia se descongestionă, în sfârşit, şi 
începură să meargă cu viteză mare. 

— O să ajungem acolo în zece minute, spuse ea. 


Biroul Federal de Investigaţii, FBI, este instituţia îndrituită prin 
lege să se ocupe de problema terorismului în Statele Unite. Ea 
are un serviciu special cu sediul la Washington, districtul 
Columbia, care se ocupă exclusiv de această activitate. Cele 
mai multe informaţii îi parvin de la Interpol, CIA, DIA, NSA şi de 
la Departamentul de Stat, organisme care urmăresc activităţile 
teroriste în străinătate şi alertează FBI în cazul în care cineva 
sau ceva de acest gen pare să se îndrepte spre teritoriul 
Statelor Unite. 

În anii 1980 nu se întâmplase nimic deosebit, ceea ce nu 
însemna însă că unitatea antiteroristă a FBI nu fusese în 
permanenţă ocupată. Erau reperaţi cu regularitate pe 
aeroporturile din New York libieni care păreau suspecți; libanezi 
care vizitau monumentul lui Washington; sirieni care umblau 
prin preajma sinagogilor din Los Angeles. Îi verificaseră pe cei 
mai mulţi dintre ei, dar, în majoritatea cazurilor, totul nu fusese 
decât pierdere de timp. Era deci normal ca în timp să privească 


cu neîncredere informaţiile care le parveneau cu privire la 
eventuale acţiuni teroriste în Statele Unite. 

Incepând de duminică, 8 ianuarie 1989, după-amiaza - telexul 
trimis de israelieni fusese înregistrat la ora patru şi cincizeci şi 
şase de minute - şi până marţi, 10 ianuarie, la ora unsprezece şi 
treizeci şi cinci de minute fix, deci două zile mai târziu, avură loc 
patru întâmplări care schimbară în mod radical această 
atitudine. 

Mai întâi, fu telexul. Parvenind direct de la Mossad, serviciul 
de spionaj cu cea mai mare experienţă din lume în ce priveşte 
terorismul, nu se putea spune că era o informaţie de care nu 
trebuia să ţină seama. Din punct de vedere al FBI, necazul cu 
israelienii era că ei aduceau prea multe informaţii. De aceea era 
ca şi cum ar fi trebuit să curețe grâul de pleavă. 

Dacă stăm să ne gândim acum, este evident că ei induseseră 
telexul respectiv în categoria plevei. Oamenii de la FBI îi 
sunaseră pe cei de la serviciile de securitate ale aeroporturilor 
Dulles şi Kenedy întrebând dacă în ultimele două zile nu 
sosiseră doi tineri arabi care păreau suspecți. Li se răspunse că, 
după câte ştiau ei, nu. Era duminică pentru toţi - pentru cei de 
la aeroporturi şi pentru cei de la FBI. Deci mesajul sosit prin 
telex intrase în computer şi fusese „clasat” printre alte diferite 
rapoarte despre terorişti cunoscuţi „care nu mai fuseseră 
văzuţi” la Beirut sau în diferite alte locuri ca Damascul sau 
Tripoli şi se bănuia că se îndreptau spre ţinte necunoscute - 
Israel, Europa Occidentală - sau, deşi posibilitatea era mai mică, 
spre Statele Unite. 

Telefonul primit de la profesorul Dobrovsky a doua zi de 
dimineaţă îi determină să scoată informaţia din computer. Da, îi 
răspunseră ei, israelienii îi avertizaseră că doi sau mai mulţi 
arabi se îndreptau spre SUA. Da, controlaseră la serviciul de 
securitate al Biroului de imigrări de la aeroporturi şi nu aflaseră 
nimic. Dar Joachim Schmidt? Da, Interpolul îi prevenise şi în 
legătură cu el. Nu existau motive să se creadă că el sosise în 
State. 

Profesorul le vorbise despre teoria colegului său Robert 
Kupperman, adică despre clădirea din strada Water din New 
York şi despre preşedintele Comitetului Federal. Cei de la FBI 
mai auziseră despre aceste lucruri de zeci de ori. Ei îi promiseră 
totuşi lui Dobrovsky, pe care-l cunoşteau ca pe un om care 


provenea din cercurile universitare, drăguţ, competent, deşi 
uneori cam exaltat, să ia legătura imediat cu cei care se ocupau 
cu securitatea în clădirile Comitetului Rezervelor Federale, ceea 
ce ei şi făcură, trecând apoi la probleme mai urgente. 

Cât despre aceştia din urmă, în majoritatea timpului nu aveau 
ce face, aşa că, după ce primiră mesajul de la FBI, îşi pierdură 
aproape toată ziua făcând speculaţii în legătură cu felul cum vor 
acţiona dacă în faţa intrării principale va trage o camionetă plină 
cu dinamită. Când şeful lor auzi că Robert Reston urma să plece 
la San Francisco în seara aceea, o sună pe secretara acestuia şi 
îi spuse ce-i comunicaseră cei de la FBI. Secretara îi transmise 
că, pentru orice eventualitate, să ia legătura cu şeful serviciului 
de securitate al Băncii Americii din San Francisco. 

Omul nostru se conformă şi primi asigurări că forţele de 
securitate de acolo primiseră deja întăriri importante, având în 
vedere întâlnirea programată să înceapă în sala de consiliu a 
băncii de la etajul patruzeci la ora nouă a doua zi, marţi 10 
ianuarie 1989. Acum, urmau să aducă forţe suplimentare. 

Deci, aşa stăteau lucrurile marţi 10 ianuarie 1989 la ora 
unsprezece şi treizeci de minute, ora în zona de est. 

În acel moment la centrala telefonică a sediului FBI din 
Washington sună cineva. Cel care suna, şi care după voce părea 
tânăr, ceru să vorbească cu cineva care se ocupa de terorism, 
spunând că era urgent. 

Agentul special Joseph McGrath ridică receptorul. 

— Inţeleg că suni în legătură cu o acţiune teroristă, spuse el. 

— Da, domnule, veni răspunsul. 

— Te rog să-mi explici. Voi înregistra dacă eşti de acord. Da? 

— Da, domnule. 

— Atunci începe. 

In timp ce agentul special îşi făcea însemnări, tânărul Jose 
Martinez începu să povestească despre neamt, despre faptul că 
supraveghease casa profesorului Mayer din Georgetown, că 
făcuse fotografii cu un aparat polaroid, despre sosirea celor doi 
arabi, despre faptul că descoperise că ei nu erau ceea ce 
pretindeau că sunt, că văzuse deja două bilete pentru avionul 
de San Francisco şi despre adresă: bulevardul Madrona, 
Belvedere, California. La sfârşit, îi spuse agentului că ei 
plecaseră definitiv din apartamentul lui duminică după-amiază. 


Până la acest punct al relatării, agentul FBI îl lăsase să 
vorbească fără să-l întrerupă nici măcar o clipă. Apoi îl întrebă: 

— În primul rând, cum ai ajuns să fii implicat alături de aceşti 
oameni? 

— Acest lucru nu vi-l pot spune, domnule. 

— Destul de cinstit. Dar poţi să-mi spui cine este profesorul 
Mayer? 

— Este profesor la Universitatea Georgetown. Din cauza lui 
sun. Mi-e teamă că o să-l omoare. Profesorul Mayer ţine cursul 
de finanţe internaţionale şi este un om foarte cunoscut în 
cercurile internaţionale. A fost director executiv la Fondul 
Monetar Internaţional şi... 

În această clipă agentului îi căzu fisa. 

— Aşteaptă, te rog, şi nu închide, apoi acoperind cu palma 
microfonul telefonului, strigă un coleg care se afla în partea 
cealaltă a încăperii. George, George! Prinde-i la telefon imediat 
pe cei de la Comitetul Federal, cere biroul preşedintelui şi 
întreabă dacă-l cunosc pe un oarecare profesor Paul Mayer. Și 
află unde este preşedintele. Sună în clipa asta! Ridică palma de 
pe microfon şi spuse: Vreau să-mi descrii cât mai precis cu 
putinţă pe neamţ şi pe cei doi tineri arabi. Gândeşte-te bine. Nu 
te grăbi! 

Tânărul Jose vorbea încă în clipa în care cel pe care-l chema 
George strigă din colţul celălalt al încăperii. 

— Joe, ascultă. Am prins-o la telefon pe secretara 
preşedintelui Reston. Mayer este consilier al preşedintelui 
Reston şi au plecat amândoi la San Francisco, unde urmează să 
aibă loc o întâlnire la Banca Americii. Este programată să 
înceapă la ora nouă, ora Coastei de Vest, deci exact peste un 
sfert de oră. 

— Fir-ar al dracului! Nu întrerupe convorbirea cu ea. Intră pe 
linia cinci! strigă Joe McGrath altui coleg, apoi îl întrerupse pe 
tânărul Jose Martinez, căruia îi spuse: Ascultă! Este foarte 
important ce-ţi spun! Voi începe să acţionez imediat pe baza 
celor spuse de tine. Este esenţial să rămâi în legătură cu noi. Un 
coleg de-al meu este acum pe fir şi o să noteze tot ce o să-i 
spui. 

Apoi Joe McGrath puse unitatea teroristă a FBI în stare de 
alarmă totală. 

— Pe ce linie eşti, George? strigă el. 


— Şapte. 

McGrath intră pe linia şapte. 

— Ascultă-mă cu mare atenţie, îi spuse el secretarei 
preşedintelui Comitetului Federal. Unde este domnul Reston 
acum? 

— Presupun că la hotelul unde trage de obicei. 

— Care? 

— Hotelul Clift din San Francisco. 

— Ce număr are? 

Secretara i-l dădu imediat. 

— Mulţumesc, rămâi la aparat. Harry, îi spuse el unuia dintre 
agenţii speciali care se adunaseră în jurul biroului său, prinde la 
telefon serviciul nostru din San Francisco. Apoi altui agent: 
George, sună-l pe şeful Biroului de Informaţii de la Serviciul de 
poliţie al oraşului San Francisco. Îi cheamă Chris Sullivan. Unui 
al treilea îi spuse: Caută-l pe şeful Serviciului de securitate de la 
Banca Americii din San Francisco. Tu sună-l pe preşedintele 
Reston la hotelul Clift din San Francisco, îi spuse celui de-al 
patrulea agent. Uite numărul, zise el rupând pagina din 
blocnotes. 

Acesta fu momentul în care începu toată nebunia. 


Azar Shahani îşi parcase maşina în garajul de la subsolul 
hotelului Fairmont. Avusese dreptate. Nu-i trebuise decât exact 
zece minute ca să ajungă acolo de la podul Golden Gate. 

Din garajul hotelului respectiv, dacă mergi pe o rampă lungă 
înclinată ajungi la un şir de lifturi. Dacă apeşi pe butonul pe care 
este litera H, liftul te duce două etaje mai sus, în holul principal. 
În clipa în care se deschiseră uşile liftului care-i adusese din 
garaj pe neamţ, pe iraniană şi pe cei doi tineri arabi, se 
deschiseră şi uşile altui lift de alături, din care ieşiră vreo zece 
persoane care coborâseră din camerele lor, unele cu valize, şi 
care, în cea mai mare parte, se duseră la casierie, situată în 
partea din fund a holului, pe dreapta. 

Neamţul, urmat de cei doi arabi, cu geamantanele în mână, şi 
de Azar Shahani se îndreptară direct spre canapeaua circulară, 
tapiţată cu pluş roşu şi aşezată exact în mijlocul vastului hol al 
hotelului. Neamţul le arătă canapeaua cu capul şi, în timp ce el 
mergea încă, ceilalţi trei se opriră. 


Azar Shahani se aşeză cu faţa spre intrarea principală a 
hotelului, avându-i în dreapta şi în stânga pe cei doi arabi. 
Fiecare îşi pusese valiza alături pe pardoseală. 

Cei trei şedeau tăcuţi, privind la oamenii care veneau şi 
plecau prin cele două uşi din sticlă glisante aflate la vreo nouă- 
zece metri în faţa lor. Pentru un observator neavizat, nu erau 
decât trei persoane care tocmai achitaseră nota de plată la 
hotel şi aşteptau să fie luaţi de cineva şi conduşi poate la 
aeroport. 

Era ora opt şi patruzeci şi cinci de minute, fix. 


* 


Limuzina ce aparţinea Băncii Americii şi care îl transporta pe 
preşedintele ei, George Pace, tocmai trăsese în faţa hotelului 
Clift. Din clipa în care plecase de acasă, de pe insula Belvedere, 
Pace recitea propunerea pe care intenţiona să o facă debitorilor 
latino-americani. Călătoria lui matinală zilnică spre oraş era una 
dintre puţinele momente când avea linişte şi era absolut singur, 
timp de care acum avea şi mai mult nevoie pentru a pregăti 
apărarea celei de-a doua mari bănci din lume, care se părea că 
era supusă unor presiuni din toate părţile. In mod deliberat, 
refuzase să i se instaleze un telefon în limuzină ca să nu piardă 
măcar aceste treizeci de minute de linişte şi singurătate. 

Acest lucru se dovedi a fi o greşeală. 

Preşedintele Comitetului Rezervelor Federale, Robert Reston, 
şi consilierul lui principal recent numit, profesorul Paul Mayer, 
aşteptau în hol împreună cu Controlorul Monedei şi cu 
preşedintele Corporaţiei pentru Asigurarea Depozitelor Federale. 
Niciunul dintre ei nu părea grozav de binedispus. 

Pace îi salută şi, fără prea multă vorbă ieşiră din hotel şi se 
înghesuiră în lungul Cadillac negru: trei în spate şi doi pe 
strapontine. Automobilul demară, îndepărtându-se de intrarea 
hotelului şi apoi, ieşind din strada Geary, se angajă pe strada 
Taylor, îndreptându-se spre dealul Nob. 

— Fir-ar să fie, spuse preşedintele Comitetului Federal. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă George Pace. 

— Mi-am uitat ţigările. 


La fel ca şi predecesorul său la conducerea băncii, Paul 
Volcker, când se afla într-o stare de tensiune Robert Reston 
fuma. 

— Nu-i nimic, găsim la magazinul Dunhill ceva mai jos pe 
Strada Poştei, spuse preşedintele celei mai mari bănci din San 
Francisco. 

Apoi George Pace se uită la ceas. 

— Probabil că n-a deschis încă, dar la magazinul de ziare de la 
St. Francis e deschis şi ştiu sigur că sunt bine aprovizionaţi cu 
ţigări. 

Se întoarse apoi pe strapontină şi, trăgând geamul glisant 
care-l despărţea de scaunul din faţă, spuse: 

— Pat, ia-o la dreapta pe Strada Poştei şi opreşte lângă 
intrarea laterală a magazinului St. Francis. 

Maşina opri exact în faţa locului de unde Squeaky Fromm 
trăsese asupra preşedintelui Gerald Ford în 1975. Urma 
glonţului, care trecuse la un milimetru de preşedinte, se putea 
vedea încă pe peretele hotelului din Strada Poştei. 

Era ora opt şi patruzeci şi şapte de minute când Bob Reston 
dispăru prin intrarea laterală a magazinului St Francis. Patru 
minute mai târziu, la ora opt şi cincizeci şi unu de minute, apăru 
purtând triumfător sub braţ câteva pachete de ţigări Partagas. 
Limuzina se întoarse înapoi în Strada Poştei şi o luă la stânga pe 
strada Powel îndreptându-se spre strada California, aflată ceva 
mai departe de deal. La intersecţia străzilor Powell cu California, 
unde şoferul voia să o ia din nou la stânga, limuzina se trezi 
blocată în spatele unui vagon pe cablu, lăsat acolo din cine ştie 
ce motiv. Nu mult mai departe de dealul Nob, la intersecţia 
străzilor California şi Mason, se afla intrarea principală a 
hotelului Fairmont. 


La ora opt şi patruzeci şi cinci de minute, un agent FBI sunase 
la hotelul Clift. Robert Reston nu răspunsese. Abia după un 
minut reuşi să o prindă din nou pe centralistă şi o rugă să-i dea 
legătura cu adjunctul directorului căruia îi explică faptul că FBI- 
ul voia să vorbească cu Robert Reston şi că era extrem de 
urgent. După treizeci de secunde, ajutorul directorului era din 
nou la aparat şi îi spuse că preşedintele Comitetului Federal şi 
alţi trei oaspeţi se pare că tocmai plecaseră într-o limuzină. Ce 


voia să spună că „tocmai plecaseră”? întrebase el. Adică cu 
două sau trei minute mai înainte. 

Pe un alt fir, un alt agent special luase legătura cu şeful 
securităţii de la Banca Americii, operaţie ce-i luase un minut. De 
fapt, agentul îl găsise tocmai când acesta se pregătea să 
părăsească garajul băncii cu jumătate din efectivele de 
securitate ale acestuia. Şeful securităţii îi explică ce se întâmpla. 
Secretara preşedintelui îi lăsase un mesaj pe care îl primise doar 
cu zece minute mai înainte, când sosise la lucru. Şeful ei o 
sunase cu o jumătate de oră mai devreme şi îi spusese că 
întâlnirea nu se mai ţinea la bancă, ci la hotelul Fairmont. Acum 
el lua o serie de măsuri pentru a asigura securitatea. 

Era un om încet şi îi trebui aproape un minut ca să 
povestească totul. 

— Isuse Hristoase, spuse Joseph McGrath, lasă telefonul, 
mişcă-te până la Fairmont şi scoateţi-i de acolo pe preşedinte şi 
pe toţi ceilalţi. Pe toţi! O să-ţi explic mai târziu. la-o din loc! mai 
zise el, după care închise. 

McGrath se adresă apoi celor aflaţi în încăpere care formau 
nucleul unităţii antiteroriste a FBI. 

— Cine are legătura cu biroul nostru din San Francisco? 

— Linia unsprezece, ţipă cineva. 

McGrath apăsă pe butonul cu numărul unsprezece. 

— Ce ţi-au spus oamenii mei? întrebă el. 

— Să-l găsesc pe Reston sau la Clift, sau la Banca Americii, 
veni răspunsul. Două dintre echipele noastre se îndreaptă deja 
spre maşinile lor. Biroul FBI de la San Francisco este la etajul 
optsprezece al clădirii federale de pe strada Golden Gate 
numărul 450. 

— Lasă asta. A fost schimbat locul întâlnirii. Reston tocmai a 
plecat de la hotelul Clift acum trei minute şi se îndreaptă spre 
hotelul Fairmont. 

— În regulă. Oamenii noştri o să fie acolo în cinci sau şase 
minute. 

Apoi McGrath strigă: 

— Cine este în legătură cu poliţia din San Francisco? 

— Linia doi. 

McGrath îi spuse şefului Serviciului de Informaţii care se afla 
în clădirea tribunalului din San Francisco că fusese schimbat 
locul de întâlnire. 


— În regulă, veni răspunsul. Avem pe stradă două maşini 
speciale de patrulare ale poliţiei şi amândouă se îndreaptă spre 
bancă. Tocmai am vorbit cu cea care circulă pe strada 
California. O voi întoarce din drum. O să fie la Fairmont în două 
minute. O să intrăm prin spate. 

— Dă-mi hotelul Fairmont! strigă apoi McGrath. 


La ora opt şi cincizeci şi patru de minute, vagonul pe cablu, 
care fusese blocat la intersecţia străzilor Powell şi California, 
începu, în sfârşit, să circule din nou şi limuzina Băncii Americii 
putu să cotească la stânga pe strada California şi, după ce urcă 
puţin la deal, o luă la dreapta pe strada Mason. Şoferul ocoli 
aleea circulară din faţa hotelului şi trase în dreptul scărilor care 
duceau la uşa ce dădea în holul principal al hotelului Fairmont. 

Maşina fără însemne a poliţiei din San Francisco, care mergea 
pe strada California şi în care erau trei membri ai brigăzii tactice 
a oraşului, întoarse şi cei trei oameni intrară în hotel prin spate. 
Maşina îşi croise drum prin intersecţia unde era blocat vagonul 
pe cablu, sărind peste o porţiune de trotuar. Maşina se opri 
brusc cu frânele scrâşnind în acelaşi garaj unde-şi parcase 
Mercedesul Azar Shahani. Cei trei poliţişti în uniformă îşi luară 
armele, puşti automate AR-14, totdeauna încărcate şi puse pe 
scaunul din spate, şi alergară în sus pe rampă spre liftul care 
ştiau că îi ducea direct în holul hotelului Fairmont. 

Când ieşiră din lift, în dreapta lor, în faţa biroului de recepţie, 
directorul hotelului vorbea precipitat cu doi dintre oamenii care 
făceau parte din corpul de securitate al hotelului şi arăta spre o 
canapea circulară tapiţată cu pluş roşu aşezată exact în mijlocul 
holului uriaş. 

Pe canapeaua aceea şedeau trei persoane, toate având tenul 
brun al celor care provin din Orientul Mijlociu: doi bărbaţi tineri 
exact ca aceia descrişi de radioul maşinii de patrulare a poliţiei 
tactice şi o femeie foarte frumoasă puţin mai în vârstă decât ei. 

Apoi totul se petrecu cu rapiditate. 

Un bărbat - neamţul Joachim Schmidt - care stătea în picioare 
la intrarea principală şi se uita afară, se întoarse brusc, făcu un 
semn cu mâna spre arabi şi apoi se îndepărtă foarte repede. 

Imediat cei doi arabi se aplecară să-şi deschidă cele două 
geamantane de lângă ei. Femeia dintre ei şedea şi privea drept 
înainte, ca în transă. 


Uşile glisante din sticlă, care dădeau în holul hotelului, 
începură să se deschidă şi, unul câte unul, intrară George Pace, 
preşedintele Băncii Americii, Robert Reston, preşedintele 
Comitetului Federal, şi profesorul Paul Mayer, consilierul 
amândurora. 

Cei trei membri ai brigăzii tactice erau deja în mişcare şi 
alergau spre canapeaua circulară din mijlocul holului. Apoi, 
dintr-odată, începură să strige din toate puterile. 

Pentru o clipă toţi încremeniră, ca într-o poveste. Chiar şi cei 
doi arabi care se ridicaseră în picioare cu armele lor Uzi în 
mână. La fel şi cei trei bărbaţi care tocmai intraseră în hol şi 
care acum stăteau la vreo cinci, şase metri distanţă de gura 
armelor arabilor. 

Apoi brigada tactică deschise focul. 

Gloanţele trase de armele lor AR-14 aproape că-i despicară în 
două pe cei doi băieţi arabi. Capul femeii frumoase, care 
continuase să stea jos între ei, păru că explodează. 

Alţi trei bărbaţi, purtând insigne pe piept şi care veneau de la 
o întâlnire la micul dejun a asociaţiei lor profesionale, tocmai 
intraseră în hol prin partea de nord şi erau exact în spatele 
canapelei circulare când începură împuşcăturile. Gloanţele îi 
nimeriră pe toţi trei în gât. In timp ce cădeau, sângele ţâşni în 
toate părţile şi continuă să curgă pe covorul roşu după ce 
ajunseră jos. Inainte ca trupul să-i fie zguduit de un ultim spasm, 
al morţii, unul dintre ei scoase un strigăt sfâşietor. 

Ochii lui Mayer înregistrară toate acestea într-un fel de 
mişcare cu încetinitorul în care imaginile se învălmăşeau, în 
timp ce mintea lui făcea comentariul. Cu ochii şi cu mintea o 
urmărea pe Azar Shahani. La început, observând-o stând acolo 
şi întrebându-se de ce. Apoi, văzându-i pe cei doi bărbaţi de 
lângă ea ridicându-se cu puştile automate îndreptate împotriva 
lui şi înțelegând de ce: ea îl păcălise şi acum ei urmau să-l 
omoare! Dar, în loc să se întâmple aşa ceva, cineva deschisese 
focul, şi capul ei, nu al lui, explodase. 

Era prea mult. Incepu să vomite şi căzu pe covorul din holul 
hotelului Fairmont. 

Cele două maşini pline de agenţi FBI sosiră un minut mai 
târziu. In decurs de treizeci de secunde, în mijlocul unui haos 
nemaipomenit, îi luară repede şi pe tăcute pe Robert Reston şi 


pe ceilalţi bărbaţi care mai erau cu el scoţându-i din clădire şi 
explicându-le că puteau fi şi alţi terorişti în jur. 

Agenţia Reuter stabilise ca un ziarist să asiste la conferinţa de 
presă pe care miniştrii latino-americani o programaseră pentru 
dimineaţa aceea, la o oră mai târzie. Ziaristul sosise mai 
devreme şi tocmai îşi bea cafeaua în separeul pentru micul 
dejun, care se găsea tocmai lângă intrarea laterală a hotelului 
Fairmont, când începură împuşcăturile. După ce încetară, el 
aşteptă încă trei minute şi apoi se repezi în hol. Poliţiştii tocmai 
evacuau lumea de acolo şi erau foarte agresivi. Inainte de a fi 
literalmente îmbrâncit pe uşă afară, reuşise să arunce o 
privire... şi numărase cadavrele de pe jos. Deşi era departe de 
mijlocul holului, văzu şase trupuri, cinci aparţinând unor bărbaţi 
şi unul al unei femei. 

— Cine sunt? întrebă tipul de la Reuter pe cel mai apropiat 
poliţist. 

— Bancheri, răspunse cel întrebat. Şi acum cară-te de aici, 
mai zise acesta, înainte de a-l îmbrânci. 

Această informaţie falsă transformă criza financiară, aflată pe 
punctul de a izbucni, în panică financiară, deoarece trei minute 
mai târziu, la ora nouă fix, ora Pacificului, ziaristul de la Reuter 
era în cabina telefonică din holul hotelului Mark Hopkins, de pe 
strada California, vizavi de hotelul Fairmont, şi-şi transmitea 
relatarea. Voia să fie primul şi reuşi. Câteva secunde mai târziu, 
în întreaga lume se răspândi prin satelit şi ajunse la fiecare 
bancă, la fiecare casă de intermediere, la fiecare bursă de 
schimb de la Frankfurt până la Londra şi de la New York la Tokio, 
ştirea că preşedintele Comitetului Rezervelor Federale ale 
Americii, preşedintele Băncii Americii şi alţi trei bărbaţi, printre 
care şi Controlorul Monedei şi preşedintele Corporaţiei pentru 
Asigurarea Depozitelor Federale fuseseră asasinați în hotelul 
Fairmont din San Francisco. Fusese, de asemenea, împuşcată o 
femeie neidentificată, probabil un spectator nevinovat. 

Pe Wall Street era ora douăsprezece când „ştirea” transmisă 
de pe Coasta de Vest se răspândi în întreaga bursă din New York 
şi toată lumea reacţionă în acelaşi fel. Fu iadul pe pământ! In 
timpul ultimei ore, înainte de închidere, indicele Jones căzu 
brusc cu o sută douăsprezece puncte. Pe piaţa de mărfuri 
reacţia fuse aceeaşi: preţurile scăzură extrem de mult şi brusc. 
Preţul petrolului reacţionă la fel, iar la sfârşitul zilei comerciale 


respective atinsese cel mai scăzut nivel din 1973, respectiv cinci 
dolari barilul. 

În decursul aceleiaşi ore, surveni un eveniment nou care 
transformă ceea ce până atunci fusese o criză internă, ce 
implica lichidarea în masă a activelor financiare, într-o criză 
monetară internaţională extrem de puternică. Străinii, începând 
cu cei din Europa Centrală, traseră concluzia că nu mai 
rămăsese nimeni la cârma financiară a Statelor Unite. La un 
moment dat, în lume circulase gluma că nu mai exista etalonul 
aur, ci etalonul Paul Volcker. Apoi venise rândul lui Robert 
Reston să devină un astfel de etalon, iar el murise. Preşedintele 
Statelor Unite, care urma să părăsească peste zece zile funcţia, 
era la ferma sa. Congresul era şi el în vacanţă. Nu rămăsese 
nimeni să conducă prăvălia care se numea Statele Unite ale 
Americii. 

Patruzeci şi cinci la sută din depozitele Băncii Americii erau 
controlate de străini; toate erau depozite instituţionale; toate 
depăşeau suma de o sută de mii de dolari şi de aceea niciunul 
nu era asigurat. În următoarele trei ore, din aceste depozite fură 
retrase brusc douăsprezece miliarde, respectiv aproape zece la 
sută din depozitele totale ale băncii. Alte treizeci şi două de 
miliarde de dolari fură retrase de la Citibank, Chase Manhattan, 
Manufacturers Hanover, Bankers Trust, Morgan First Chicago, 
Chemical, Security Pacific şi First Interstate. Nu numai că aceste 
fonduri părăsiră băncile, dar ele ieşiră chiar din ţară. Totul se 
realiză prin transferuri prin cablu, deci acum banii erau aici, iar 
în următorul minut dispăreau, pur şi simplu. Deşi Comitetul 
Federal din New York intervenise masiv, dolarul se prăbuşise. Nu 
fusese de niciun folos faptul că la prânz, ora Coastei de Vest, 
Robert Reston se duse la studioul din San Francisco al ABC, de 
pe strada Front, sub cea mai puternică escortă poliţienească 
văzută în acel oraş, şi explicase în direct la acest post de 
televiziune naţional că era încă în viaţă. 

Odată ştirea pornită, luase amploare ca o avalanşă. Pe 
neaşteptate, oamenii începură să se înghesuie la uşă, mai bine 
zis să iasă pe uşa băncii cu banii lor în mână, înainte ca aceasta 
să se închidă cu zgomot. Germanii îi spun T7orsch/usspanik, 
adică panica uşilor închise. 

La ora trei, în după-amiaza acelei zile, preşedintele 
Comitetului Federal, consilierul său, Paul Mayer, Controlorul 


Monedei şi preşedintele  Corporaţiei pentru Asigurarea 
Depozitelor Federale plecară cu un avion militar cu reacţie la 
Santa Barbara, de unde un elicopter avea să-i ducă la ferma 
preşedintelui. 

Un timp, după ce decolară, cei patru bărbaţi nu vorbiră prea 
mult. Erau cu toţii prea buimăciţi de grozăvia situaţiei apărute 
într-un interval de timp atât de scurt. Erau, de asemenea, 
copleşiţi de măsurile de securitate care se luaseră. În avion erau 
nici mai mult nici mai puţin decât douăzeci de agenţi din 
Serviciul Secret şi ai FBI. Şi li se spusese de ce. Cel care 
condusese atacul terorist, un neamt pe nume Joachim Schmidt, 
fusese văzut de cei din Brigada Tactică chiar înainte ca ei să 
deschidă focul şi dispăruse în timpul haosului care urmase. 

După un sfert de oră de zbor, Robert Reston şi Paul Mayer se 
mutară la coada avionului pentru a dezbate problema, 
rămânând acolo tot timpul călătoriei, iar Paul Mayer susţinu cea 
mai mare parte a conversaţiei. Când elicopterul ateriză pe 
pajiştea de lângă fermă, veni să-i întâmpine însuşi preşedintele. 
Dinspre Pacific se apropia furtuna. Incepuse să bată vântul şi se 
făcuse frig. Deci, primul lucru pe care-l făcu preşedintele, în 
clipa în care intrară în salonul acestuia, fu să le ofere cafea. 
Acceptară cu toţii. 

— Secretarul-şef al Casei Albe a pornit încoace, spuse el, dar 
nu cred că soseşte mai devreme de o oră. Incepem sau Îl 
aşteptăm? 

ÎI întrebă, de fapt, pe Robert Reston care, în calitate de 
preşedinte al Comitetului Rezervelor Federale, avea funcţia cea 
mai mare dintre oaspeţii lui. 

— Cred că este o chestiune extrem de urgentă, spuse Reston. 
Deci, aş sugera să începem. 

— În regulă. Care este părerea voastră? 

— Noi n-avem nicio părere, răspunse Reston imediat. Ori 
închidem băncile, ori ne vom confrunta cu consecinţe 
imprevizibile şi de proporţii, ceea ce nu ne putem permite ca 
naţiune. 

Controlorul Monedei îl întrerupse: 

— Nu sunt de acord. Toată treaba asta a început din cauza 
Băncii Americii şi putem să o încheiem tot cu ea. Dacă am fi 
făcut o verificare a situaţiei băncii, aşa cum am mai sugerat, 
acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată. 


— Charles, îl întrerupse preşedintele, haide să dăm uitării 
trecutul. Ai altă propunere? 

— Da. Acum doi ani, Congresul a învestit Corporaţia pentru 
Asigurarea Depozitelor Federale cu autoritatea de a putea 
prelua orice bancă din această ţară care este insolvabilă şi să o 
conducă atâta timp cât este necesar. Aş zice să facem acest 
lucru acum. Haideţi să facem imediat lucrul acesta cu Banca 
Americii. Comitetul Federal o poate refinanţa peste noapte. ŞI 
mâine-dimineaţă o deschidem ca de obicei. Apoi lucrurile se vor 
linişti, aşa cum s-a întâmplat în 1984, după ce am refinanţat 
Continental Illinois, şi, în 1978, când am procedat la fel în cazul 
băncii First National din Texas. Vreau să spun, domnule 
preşedinte, că nu trebuie să exagerăm. 

Robert Reston îl întrerupse: 

— Domnule preşedinte, cred că ar trebui să ascultăm părerea 
profesorului Mayer. 

— Dă-i drumul, Paul, spuse preşedintele. 

Se întâlniseră de nenumărate ori în trecut, în timp ce Mayer 
lucra încă la FMI. 

— Mulţumesc. O să fiu foarte direct. Nu sunt absolut deloc de 
acord cu Charles Thayer. Aici nu e vorba de criza unei singure 
bănci. Ne confruntăm cu o problemă sistemică. Sunt puse sub 
semnul întrebării credibilitatea şi solvabilitatea întregului sistem 
bancar american. Noi trebuie să dăm răspunsuri la toate aceste 
probleme. În timp ce le căutăm, avem două posibilităţi: să ţinem 
băncile deschise, aşa cum sugerează Charles, dar fiind absolut 
conştienţi că Comitetul Federal va trebui să finanţeze nu doar o 
singură bancă, ci pe toate. Dacă nu suntem pregătiţi să 
refinanţăm sistemul bancar pe scară foarte largă, atunci nu vom 
avea altceva de făcut decât să închidem toate băncile înainte ca 
ei să le închidă în locul nostru. 

— Care „ei”? întrebă preşedintele. 

— Germanii, elveţienii, japonezii... ei au depozite pe termen 
scurt de sute de miliarde de dolari în băncile noastre, domnule 
preşedinte. Au retras deja cincizeci de miliarde. Mâine, dacă îi 
lăsăm, o să mai retragă altă sută de miliarde de dolari. Aceasta 
va avea ca rezultat insolvabilitatea tuturor centrelor bancare din 
SUA care operează cu valută şi hârtii de valoare. S-ar putea ca 
totul să fi început de la Banca Americii, dar acum se află în 


aceeaşi situaţie Chase, Citibank şi Pacific Security care toate 
sunt bănci mari. 

— Are dreptate, spuse Roger Wells de la CADF. Dacă ar fi 
vorba doar de Banca Americii, am putea face faţă situaţiei. Cu 
greu. Dar, aşa cum a arătat şi Paul, problema este sistemică. 
Ceea ce n-a spus el este că mâine nu numai străinii o să-şi 
retragă depozitele, dar o să li se alăture şi deponenţii americani. 
Apoi vor începe să aibă probleme băncile mici. După cum a spus 
Bob Reston, nu avem de ales şi trebuie să le închidem pe toate, 
şi asta acum! 

— In regulă, fu de acord preşedintele, voi închide băncile. 
Apoi ce vom face? 

Răspunse Bob Reston: 

— Trebuie să ne ocupăm imediat de factorul care a provocat 
această situaţie, în primul rând: declaraţia publică a latino- 
americanilor că nu-şi pot plăti datoria externă. 

— Ştie cineva dintre cei de faţă cum poate fi rezolvată 
această problemă? 

Nimeni nu scoase o vorbă. Apoi vorbi Paul Mayer: 

— Da, domnule, cred că ştiu eu. 

— Dă-i drumul! 

— Va trebui să revenim la câteva idei fundamentale, domnule 
preşedinte. În primul rând, SUA trebuie să caute să stabilizeze 
preţul țițeiului la douăzeci de dolari barilul. Într-un minut vă voi 
explica cum şi de ce e nevoie. Apoi... 

Mayer vorbi un sfert de oră şi nimeni nu-l întrerupse. 

Tocmai când termina ce avea de spus, sosi secretarul-şef al 
Casei Albe. Acesta din urmă şi preşedintele, după ce se scuzară, 
se îmbrăcară cu balonzaidele şi ieşiră din salon. Când se 
întoarseră, se aşezară cu spatele la cămin şi cu faţa la cei patru 
bărbaţi. 

— Sunt de acord cu dumneata, spuse preşedintele adresându- 
se şefului Comitetului Federal. Vom închide băncile. Vrem ca 
dumneata şi profesorul Mayer să rămâneţi împreună şi să 
elaboraţi un plan pentru rezolvarea acestei situaţii dificile. Apoi 
să sperăm că latino-americanii o să-l accepte. Dacă nu sunt 
cooperanţi, ei bine, spuse el, ridicând din umeri în stilul său 
devenit faimos, cel puţin, nimeni n-o să poată să ne acuze că n- 
am încercat. 


Elicopterul îi duse pe cei patru bărbaţi înapoi la aeroportul din 
Santa Barbara. Acesta ateriza lângă un alt elicopter militar 
încărcat cu aparatură de televiziune, în timp ce echipa de 
teleaşti care-l folosea dădea târcoale nerăbdătoare. Controlorul 
Monedei şi şeful CADF se reîmbarcară în avionul militar cu 
reacţie care îi adusese de la San Francisco şi, câteva minute mai 
târziu, se îndreptară spre Washington DC. Robert Reston şi Paul 
Mayer fură duşi cu maşina la hotelul Biltmore şi instalaţi într-una 
din vilele amplasate cu faţa spre mare, pe terenul aparţinând 
acestui hotel splendid. 

O oră mai târziu, Ronald Reagan apăru la televizor în legătură 
cu o proclamaţie prin care anunţa o vacanţă legală de trei zile 
pentru bănci. Toate casele de schimb aveau să fie, de 
asemenea, închise. Era prima dată, după 4 martie 1933, când 
un preşedinte fusese silit să recurgă la o asemenea măsură. 

Deşi situaţia era gravă, Ronald Reagan părea calm, demn şi 
optimist. El îşi încheie scurta cuvântare declarând că deja se 
lucra la elaborarea unei soluţii. 

Consilierii lui politici, care se adunaseră la Santa Barbara, 
erau mai puţin calmi. De fapt, erau foarte furioşi. Străinii le 
compromiteau şeful şi ultimele zile publice din cariera politică a 
acestuia. li stricau ultimele săptămâni cât mai avea de stat în 
funcţia de preşedinte. Şi, dintre toţi, mexicanii, venezuelenii şi 
brazilienii le provocau cele mai multe necazuri. Ingraţii dracului! 


16 

După împuşcăturile din hol, mexicanii, venezuelenii şi 
brazilienii se retrăseseră în apartamentele lor de la etajul 
şaisprezece al hotelului Fairmont. În hol erau mai mulţi poliţişti 
decât oaspeţi. La început, la fel ca toată lumea, latino- 
americanii nu ştiuseră nici ei ce se întâmplă. Din respect pentru 
cele cinci înalte oficialități americane care fuseseră asasinate, 
conferinţa de presă pe care o programaseră pentru ora zece 
dimineaţa fusese amânată. Apoi, pe măsură ce trecuse timpul, 
deveni limpede că singurii morţi erau teroriştii, doi tineri arabi şi 
o femeie iraniană şi trei bărbaţi aflaţi acolo din întâmplare. In 
timp ce priveau la televizor, ascultând speculaţiile ce se făceau 
în legătură cu cine se afla în spatele a ceea ce se numea acum 
„masacrul de la hotelul Fairmont”, deveni clar că nimeni, dar 
absolut nimeni, nu încercase să stabilească vreo legătură între 
prezenţa lor la San Francisco şi atentatele împotriva 
preşedintelui Comitetului Federal şi a celorlalţi patru bărbaţi 
care fuseseră cu el. 

Presa îi luă totuşi cu asalt, întrucât era evident pentru aceştia, 
ca şi pentru restul lumii, că intenţia ţărilor latino-americane de a 
anunţa că nu-şi pot plăti datoria faţă de băncile americane 
determinase ceea ce se numea acum „Panica din '89”. 

După ce preşedintele american apăru la televizor, anunțând o 
vacanţă legală a băncilor, Roberto Martinez, furios ca un leu, se 
sfătui cu fratele său în legătură cu această situaţie. Amândoi 
căzură repede de acord că nu puteau să mai păstreze tăcerea. 
Era mai bine să-şi facă imediat cunoscută poziţia faţă de 
americani şi apoi să plece. Repede. Cât mai repede. 

Miniştrii petrolului şi finanţelor din Mexic căzură de acord 
imediat, la fel şi ministrul de finanţe al Braziliei. Fură de 
asemenea de acord ca Roberto Martinez să fie purtătorul lor de 
cuvânt. 

Sally Brown de la The Wall Street Journal puse prima 
întrebare. 

— Având în vedere cele întâmplate astăzi, vă mai menţineţi 
intenţia de a înceta plata datoriei? 

Răspunsul lui Martinez fu următorul: 

— Ceea ce s-a întâmplat astăzi, lăsând la o parte incidentul 
nefericit de mai devreme din acest hotel, n-a făcut decât să ne 
întărească hotărârea de a invoca clauzele de force majeure din 


acordurile noastre cu privire la împrumuturile cu băncile 
americane, cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca 
Mondială. 

Apoi se lansă într-un fel de discurs. La sfârşitul zilei preţul 
petrolului ajunsese la cinci dolari barilul. Preţul cafelei scăzuse 
la nouăzeci şi opt de cenți livra. Ratele dobânzii crescuseră cu 
două sute de puncte, adică cu doi la sută. Faceţi socoteala. Asta 
avea să însemne că America Latină va sărăci la cote fără 
precedent, nemaiîntâlnite din secolul trecut! 

Dar nu-şi dădea seama că ei provocaseră această 
degringoladă economică? Nu ştiau că, dacă se închideau băncile 
americane, fapt de care şi ei erau vinovaţi cel puţin parţial, nu 
vor mai avea acces la nicio sursă de finanţare americană? Cum 
va putea să supravieţuiască Mexicul? 

Se hotărî să răspundă ministrul de finanţe mexican. 

— O să supravieţuiască foarte bine. Vă mulţumim de 
întrebare. 

— Cum? 

— O să ne ajute prietenii noştri europeni. Băncile sunt încă 
deschise, după cum vedeţi. lar după ce s-a întâmplat azi, cred 
că chiar şi voi, presa americană, sunteţi destul de deştepţi ca să 
vă daţi seama că acum ei sunt doldora de bani, afirmă el, apoi 
se opri pentru ca tot ceea ce voia el să spună în continuare să 
aibă un efect mai mare. N-avem nevoie de voi. Vo; sunteţi aceia 
care aveţi nevoie de noi. 

Die Schadenfreude i se vedea atât de limpede pe faţă, încât 
unii dintre reporteri începură să fluiere pur şi simplu, iar 
întrebările deveniră foarte jenante. Ca urmare, peste un sfert de 
oră, Roberto Martinez întrerupse brusc conferinţa de presă. 

In timp ce ieşea afară din sala unde se ţinuse conferinţa de 
presă împreună cu un coleg, Warren Hinkle de la San Francisco 
Examiner, Sally Brown spuse: 

— Cred că ştiu că suntem la ananghie şi o să ne strângă cu 
uşa, indiferent ce se va întâmpla. 

Hinkle replică: 

— Lucrurile se petrec din nou ca în timpul crizei ostaticilor din 
lran. Doar că, de data asta, e vorba de băncile noastre. N-aş fi 
crezut niciodată că Reagan o să permită cuiva să ne facă aşa 
ceva. 


Pe aeroportul din San Francisco aştepta un avion Gulfstream 
III aparținând guvernului Venezuelei. Putea transporta 
doisprezece pasageri în condiţiile unui confort deosebit, dar în 
această călătorie nu transporta decât patru persoane. Ministrul 
de finanţe al Venezuelei, Jose Martinez, senior, nu avea să 
călătorească cu ei. Acesta primise un apel disperat de la fiul său 
care studia la Universitatea din Georgetown. Din această cauză 
urma să se îmbarce la bordul unui avion al liniilor Red Eye cu 
destinaţia Washington DC să afle ce se întâmplase. 

Avionul venezuelean trebuia să plece la ora nouă seara. Se 
îndrepta spre Mexico City, unde miniştrii mexicani trebuiau să 
raporteze preşedintelui lor, care-i aştepta la aeroport, se 
realimenta şi apoi, împreună, miniştrii trebuia să ajungă la 
Caracas, unde intenționau să pregătească o întâlnire de urgenţă 
a tuturor ţărilor latino-americane datornice, de la Argentina şi 
Peru până Chile şi Ecuador. Scopul era de a se prezenta într-un 
front perfect unit în faţa yankeilor, a FMI şi a Băncii Mondiale. 
Acum, când graţie lor acestea erau în derută, nu va fi greu să se 
realizeze unitatea tuturor ţărilor latino-americane. 

Era miezul nopţii când aterizară la Mexico City şi, în timp ce 
miniştrii mexicani ai petrolului şi finanţelor discutau cu 
preşedintele lor, iar ministrul brazilian al finanţelor bea ceva, 
venezueleanul, Roberto Martinez, sună la Banca Naţională a 
Elveţiei. 

Când Ulrich Huber răspunse la telefon, el nu putu să-şi 
ascundă bucuria. 

— Ţi-am spus, nu? Să aştepţi până miercuri. Şi vezi ce s-a 
întâmplat! 

Huber îi răspunse într-un mod total lipsit de entuziasm, ceea 
ce-l irită. 

— N-o să fie nici o miercuri, nici o marţi şi nici o vineri. Totul 
este închis. 

— Ce contează? 

— Cum să putem profita când toate bursele sunt închise? 
Chiar în Europa în dimineaţa asta nu se fac operaţiuni cu niciun 
fel de hârtii de valoare americane, acţiuni, obligaţiuni, cu 
emisiuni ale guvernului sau corporațiilor. 

— Şi ce-i cu asta? Noi o să avem profituri uriaşe în ele! 

— Noi avem profituri uriaşe pe hârtie. 

— Dar ce se poate întâmpla acum? 


— Nu ştiu, dar nu-mi place, fu răspunsul bancherului elveţian. 
Acum te rog să mă scuzi, dar am treabă. La revedere, señor 
Martinez. 


La amiază, la ora unu şi jumătate, echipajul mexican 
terminase de alimentat avionul G III şi făcuse ordine în cabină. 
Cei patru miniştri latino-americani se îmbarcară din nou şi, o 
jumătate de oră mai târziu, avionul decola, îndreptându-se spre 
Caracas. 

Când se afla la aproape cinci mii de metri altitudine explodă. 


17 

La auzul acestei ştiri, întreaga Americă Latină fu cuprinsă de 
teamă şi aversiune faţă de yankei, dar începu să-i respecte din 
nou. 

Oamenii îşi aduceau aminte ce se spunea că le făcuse CIA lui 
Lumumba şi Dag Hammarskjald în Congo, ce încercaseră să-i 
facă lui Castro în nenumărate rânduri, deşi fără rezultat. Jimmy 
Carter fusese cel care pusese capăt acestor lucruri. Dar acum 
era limpede că CIA se apucase din nou de treabă. lar de data 
asta se întrecuse pe sine: pusese la cale o curăţenie generală. 

Din perspectiva celor de la Langley, Virginia, punctul de 
vedere pe care-l susțineau era că nimeni de la CIA nu ştia nimic 
despre această problemă! 

Deci, miercuri, 11 ianuarie, la o zi după Panica din '89, de la 
reşedinţa Casei Albe de pe Coasta de Vest, situată pe dealurile 
din spatele oraşului Santa Barbara, fură trimise cu conştiinţa 
curată, mesaje de condoleanţe, care se încheiau exprimându-se 
speranţa că, dacă o tragedie de asemenea proporţii putea să 
aibă vreun sens, ea ar putea servi drept catalizator pentru o 
conciliere a intereselor tuturor popoarelor celor două Americi. 
Preşedintele Statelor Unite îi invita pe preşedinţii Mexicului, 
Venezuelei şi Braziliei să se întâlnească cu el imediat în 
California pentru a realiza acest lucru. 

Şeful de cabinet al preşedintelui Statelor Unite îi trezi atât pe 
Robert Reston, cât şi pe Paul Mayer la ora cinci dimineaţa, 
sunându-i la telefon şi informându-i despre ceea ce se 
întâmplase la Mexico City şi despre intenţia preşedintelui de a 
organiza cât mai repede posibil o întâlnire cu şefii de stat ai 
celor trei state latino-americane. Cei doi bărbaţi se apucară de 
treabă imediat. 

Primul lucru pe care-l făcu Paul Mayer fu să-şi mobilizeze 
colegii de la Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale de la 
Universitatea din Georgetown. El îi spunea „grupul de presiune”. 
Începu cu doctorul Henry Kissinger pe care-l sună acasă. 

— Paul e la telefon, spuse el. Sper că nu te-am trezit. 

— M-a trezit altcineva acum trei ore ca să-mi spună ştirile de 
la Mexico City. Presupun că de asta mă suni. 

— Adevărat. Noi credem că această întâmplare constituie o 
ocazie de a rezolva criza bancară. Preşedintele nostru i-a invitat 
pe preşedinţii Mexicului, Venezuelei şi Braziliei să vină la Santa 


Barbara. Vrem să-i determinăm să renunţe la hotărârea lor de a 
anunţa că încetează plăţile. În acest scop, noi intenţionăm să 
propunem reactivarea Agenţiei Internaţionale pentru Energie, 
Henry. lar preşedintele mi-a spus să te rog să ne ajuţi în acest 
sens. 

Agenţia la care se referea Mayer fusese creată în 1973, la 
sugestia lui Henry Kissinger. În momentul înfiinţării, scopul ei 
fusese să protejeze ţările consumatoare de petrol de orice 
eventuale embargouri petroliere. Cele douăzeci şi una de naţiuni 
semnatare căzuseră de acord să cumpere şi să stocheze 
suficient petrol pentru a putea depăşi fără probleme o nouă 
criză a energiei. In consecinţă, Statele Unite creaseră Rezerva 
Strategică de Petrol şi cumpăraseră încă cinci sute de milioane 
de barili de petrol pe care le stocaseră în salinele subterane din 
Louisiana. In pofida faptului că iniţial fusese autorizată stocarea 
unui miliard de barili de petrol, procesul se oprise brusc în 1986, 
când se crease un mare surplus de petrol. Paul Mayer voia să 
schimbe această situaţie la fel de brusc, doar că de data 
aceasta mecanismul avea să fie folosit pentru un scop exact 
opus: nu pentru a preveni pericolele pe care le-ar comporta 
lipsa petrolului, ci pentru a atenua efectele economice mondiale 
ale unui surplus de petrol, care dusese la o scădere exagerat de 
mare a preţului acestuia. Obiectivul era de a stabili un plafon 
minimal al preţului mondial al petrolului, unul cu care să poată 
supravieţui şi Statele Unite şi Mexicul. Îi explică toate acestea lui 
Kissinger. 

— Da, înţeleg ce urmăreşti, Paul. O să te ajut, bineînţeles. 
Sunt sigur că vei reuşi. Dacă putem să-i convingem pe germani 
şi pe japonezi, ceilalţi se vor alinia. Cel puţin, aşa s-a întâmplat 
în 1973. 

— Adevărat. Ai vrea să-l suni pe cancelarul Kohl? 

— Sigur. Ce vrei să-i spun? 

— Că preşedintele nostru este pregătit să înceapă să cumpere 
încă cinci sute de milioane de barili pentru Rezerva Strategică 
de Petrol. Vrem ca şi germanii să-şi reactiveze simultan 
programul şi să mai cumpere rezerve pentru încă o sută de zile. 

— Da. Dar la ce preţ, Paul? 

— Douăzeci de dolari barilul. 

— De ce douăzeci? De ce nu cincisprezece sau douăzeci şi 
cinci de dolari? 


— Douăzeci de dolari barilul a fost ultimul preţ la care 
Rezerva Strategică de Petrol a cumpărat petrol din Mexic. Dacă 
au acceptat atunci, nu există niciun motiv să credem că n-o să 
accepte acum. În special având în vedere preţul actual al 
titeiului pe piaţă. Inainte de a închide bursele ajunsese la cinci 
dolari, Henry. 

— Inţeleg. Dar de ce ar accepta Germania? La urma urmei, 
sunt închise băncile noastre, din cauza latino-americanilor, nu 
băncile /or. 

— Da, Henry, dar trupele noastre sunt cele care îi ţin pe ruşi 
pe malul celălalt al Elbei, nu trupele lor. 

— Poate că ar trebui să-l suni pe David Abshire să le 
amintească acest lucru înainte de a suna eu, răspunse Kissinger. 

David Abshire era din Georgetown şi Reagan îl numise 
ambasador al SUA la NATO şi ocupa încă acel post la Bruxelles. 

— Am să rezolv imediat, spuse Paul Mayer. 

— Cred că mai bine l-ai putea influenţa pe Kohl prin cineva 
din interiorul Germaniei, adăugă Kissinger. Cred că-l cunoşti pe 
Lothar Eisenstadt de la Deutsche Bank. Ar trebui să-l suni 
imediat, Paul. El o să fie receptiv. Am auzit că a fost implicat 
până peste cap în afacerea pe care europenii au încercat să o 
organizeze împreună cu latino-americanii. Spune-i că suntem cu 
toţii foarte supăraţi pe el. 

— Pot să te citez? 

— Categoric. ` 

— Mai vreau să-ți spun ceva. In afară de ce vrem să facem cu 
petrolul, intenționăm să realizăm câteva noi finanţări-punte 
pentru Mexic, Venezuela şi Brazilia şi, probabil, pentru alte 
câteva ţări latino-americane, care se vor înghesui când vor auzi 
de aşa ceva. Vrem să participe şi germanii şi japonezii. 

— Nici unuia dintre ei n-o să le placă ideea. 

— Ştim. De asta aş vrea să te rog să-mi faci şi alt serviciu, 
Henry. 

— Adică? 

— Ai putea să vorbeşti cu David Rockefeller? El se bucură de 
influenţă atât la Bonn, cât şi la Tokio. 

— Sigur. 

— Şi cu Walter Wriston. Cred că te întâlneşti cu el destul de 
des. 

— O să vorbesc, spuse Kissinger. La ce cifră vă gândiţi? 


— Noi credem că japonezii ar trebui să participe cu cinci 
miliarde de dolari. lar germanii ar putea să dea trei sau patru 
miliarde. O să-l determinăm pe guvernatorul Băncii Mondiale să 
ne dea cinci miliarde de dolari şi succesorul meu de la FMI o să 
mai dea alte trei miliarde. O să ajungă. 

Kissinger mormăi aprobator. Paul Mayer gândea în stil mare, 
aşa cum făcea el întotdeauna. 

— Am o idee, adăugă Kissinger. Eşti în relaţii bune cu Paul 
Volcker? 

— Da, deşi nu sunt sigur că Bob Reston este. 

— În locul tău l-aş suna imediat. Roagă-l să vorbească în acest 
sens cu Pohl de la Bundesbank şi cu Sumita de la Banca 
Japoniei. Paul Volcker are încă o influenţă uriaşă asupra lor, 
Paul. 

— Ştiu. Am rezerve, pentru că Bob Reston e puţin sensibil în 
problema asta. Nu-i nimic. O să mă descurc eu. 

— În mod sigur, cei mai mulţi oameni cu care am să vorbesc o 
să vrea mai multe amănunte. Unde te pot găsi, Paul? 

— Sunt la hotelul Biltmore la Santa Barbara, ca şi Bob Reston. 

Kissinger spuse apoi: 

— Paul, ţi-aş fi recunoscător dacă ai face încă ceva pentru 
mine. Ai putea să-l rogi pe preşedinte să-mi dea un telefon? In 
felul acesta pot să spun tuturor că vorbesc în numele lui. ` 

— Sigur, Henry. Şeful său de cabinet stă vizavi, la Sheraton. li 
spun să-ți dea un telefon imediat, să stabiliți când să te sune 
preşedintele. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Adevărat. Multumesc, Henry. 

— Cu plăcere, Paul. Trebuie să ne vedem mai des. 

Mayer îl sună pe şeful de cabinet de la Casa Albă, care-l 
asigură că preşedintele îl va suna pe Kissinger în decurs de o 
oră. R 

Apoi Mayer începu să tragă sforile spre Tokio. li sună pe Mike 
Mansfield, ambasadorul american de acolo, şi îl prinse tocmai 
când acesta se ducea la culcare. Îi explică şi acestuia ce 
propuneau ei pentru a rezolva criza bancară americană. In ce 
privea petrolul, sperau ca Japonia să cumpere două sute 
cincizeci de milioane de barili în următoarele şapte sau opt luni 
cu douăzeci de dolari barilul şi să-l depoziteze în tancuri 
petroliere în jurul insulelor lor, profitând de surplusul de nave 


existent pe plan mondial. Ei sperau ca japonezii să contribuie şi 
la o finanţare-punte pentru America latină. 

— Cât de mult şi sub ce formă? întrebă ambasadorul. 

— Cinci miliarde sub forma unui împrumut direct acordat 
Braziliei. Mansfield îi puse aceeaşi întrebare pe care i-o pusese 
Kissinger. 

— Dar de ce ar face-o? 

— Pentru că aceste cinci miliarde sunt un fleac în comparaţie 
cu ceea ce ar putea să piardă. Noi le datorăm aproape cât ne 
datorează nouă America Latină. Ei au investiţii aici de peste trei 
sute de miliarde, în obligaţiuni de stat americane, în depozite 
bancare şi acţiuni. Trebuie să le spui lucrul ăsta direct, Mike. 
Statele Unite sunt pentru Japonia ceea ce este Mexicul pentru 
noi: un debitor pe care nu-ţi poţi permite să-l laşi să se ducă de 
râpă. 

— Voi avea nevoie de tot sprijinul, spuse Mansfield. 

Mayer îi povesti despre sforile pe care le trăgea Kissinger 
pentru a asigura acest sprijin şi îi mai spuse că, dacă putea să-l 
găsească pe Paul Volcker, fostul preşedinte al Comitetului 
Rezervelor Federale, era sigur că acesta o să facă acelaşi lucru. 

— E grozav. Mă voi duce la prim-ministru dimineaţă, vreau să 
zic dimineaţa noastră, adică peste vreo opt ore. Dacă 
preşedintele îl sună pe acesta cam în acelaşi timp, va fi bine. 

— O să aranjez, răspunse Mayer. 

li sună încă o dată pe şeful de cabinet de la Casa Albă. Mayer 
se uită apoi la ceas. Era doar şapte dimineaţa, ora Coastei de 
Vest. Se hotărî să se ducă până la vilişoara de alături, unde 
stătea Bob Reston. Când Mayer intră, acesta era, bineînţeles, la 
telefon. Se ocupa de partea internă, în timp ce Mayer se ocupa 
de partea internaţională. 

După ce închise, Reston spuse: 

— Era Carl Reichart, preşedintele de la Wells Fargo. Banca lui 
se prezintă deosebit de bine, dar şi el se teme de ce s-ar putea 
întâmpla dacă nu ajungem la o înţelegere cu latino-americanii. 
Deci, i-am transmis acelaşi mesaj pe care l-am spus şi celor de 
la Banca Americii, de la Chase, Citibank şi Chemical. Acum 
trebuie să vorbesc cu ceilalţi. 

Se duse înapoi la telefon. Mesajul pe care-l transmitea Reston 
centrelor bancare americane importante era următorul: 
Comitetul Federal este pregătit să susţină financiar fără nicio 


limită orice bancă având probleme. Ghişeul de scont al 
Comitetului va fi deschis cu generozitate ziua şi noaptea, dacă 
va fi nevoie. Nicio bancă americană nu va suferi din cauza lipsei 
de lichidităţi. 

După ce Reston terminase de vorbit cu preşedintele băncii 
Manufacturers Hanover, Mayer spuse: 

— Tocmai am vorbit cu Henry Kissinger. El o să ne ajute să-i 
convingem pe germani şi pe japonezi. O să-i pună pe David 
Rockefeller şi pe Walter Wriston să facă acelaşi lucru. Dar el a 
sugerat că ar trebui să ne asigurăm şi de sprijinul altcuiva. Al lui 
Paul Volcker. 

Reston nu spuse nimic. 

— Aş putea să-l sun eu, Bob, dar sunt sigur că ar vrea să-l rogi 
tu. 

— Bine. O să-l sun. Ce vrem să facă? 

Mayer îi explică, apoi se duse înapoi la vilişoara lui şi se apucă 
din nou de treabă, lucrând la preţul petrolului, de data asta din 
punct de vedere al ofertei. Nu-l cunoştea personal pe şeicul 
Yamani, dar ştia că era prieten bun cu un fost ambasador 
american în Arabia Saudită, care locuia acum în Virginia. 
Ambasadorul şi Mayer se întâlneau o dată pe lună la dejun la 
Washington. Mayer îl sună şi îi explică şi acestuia ce încercau să 
facă. 

— Spune-i lui Yamani că e nevoie să coopereze şi el, dacă 
vrem să reuşească treaba. Mai spune-i că, dacă reduce cu zece 
la sută producţia Arabiei Saudite, îi vom determina şi pe englezi 
şi pe norvegieni să facă acelaşi lucru. 

— Ai deja acceptul lor în acest sens? se auzi neîncrezătoare 
vocea de la celălalt capăt al firului. 

— Nu, dar sunt pe punctul de a-l avea. Spune-i lui Yamani că, 
dacă vrea să-l sune preşedintele, acesta o va face. Se pare că 
toată lumea vrea acest lucru. 

Apoi Mayer sună din nou la hotelul Sheraton, care era situat 
pe plajă la vreun kilometru şi jumătate depărtare de Biltmore. 
Acolo stăteau întotdeauna oamenii preşedintelui când acesta se 
afla la ferma lui. 

În dimineaţa aceea hotelul era ticsit. Se aflau acolo miniştrii 
din fostul cabinet, căruia i se încheia mandatul, şi personalul 
care fusese chemat de şeful lor cu o zi înainte. Mayer stabili 


două întâlniri: una cu secretarul de stat şi alta cu secretarul 
finanţelor. 

O jumătate de oră mai târziu, Bob Reston şi el fură conduşi 
într-o limuzină protejată de două maşini ale Serviciului Secret. 
Fură primiţi mai întâi de secretarul de stat căruia îi spuseră ce 
voiau de la doamna Thatcher. Nu voiau bani, ci doar o reducere 
cu zece la sută la extracția de petrol din Marea Nordului. Acesta 
promise că va acţiona imediat. 

Apoi se duseră în apartamentul secretarului finanţelor. 
Discuţia nu se dovedi a fi uşoară. Acesta voise să părăsească 
funcţia ca un erou şi să lase viitorului guvern bugetul cel mai 
echilibrat din cei opt ani ai administraţiei Reagan. Acum, totul se 
ducea naibii. Şi ei îi cereau să mărească deficitul bugetar cu 
încă douăzeci de miliarde de dolari! 

— N-avem de ales, Jim, îi spuse Mayer. Trebuie să ajutăm 
băncile. Acum. Cu mulţi bani. 

Mayer propunea să se creeze un nou fond de douăzeci şi cinci 
de miliarde de dolari cu care să fie cumpărate împrumuturile 
acordate de băncile americane ţărilor mai puţin dezvoltate, 
degrevând băncile, măcar în parte, de povara împrumuturilor 
negarantate,  nerecuperate de la ţările latino-americane 
datornice. In clipa în care noua agenţie federală, ce gira fondul, 
prelua aceste împrumuturi, ea îşi declara disponibilitatea de a 
purta discuţii cu naţiunile latino-americane datornice în vederea 
reeşalonării plăţii împrumutului şi a unui moratoriu temporar 
privind rata dobânzii. 

Mayer încheie cu aceste cuvinte: 

— Preşedintele vrea acest lucru, Jim. 

— In regulă. Atâta timp cât o să spuneţi limpede că asta a fost 
ideea voastră, şi nu a mea. Dar, înainte de a face public acest 
lucru, mai bine v-aţi asigura de altceva. 

— Ce anume? 

— Că preşedintele nou ales şi oamenii lui vor fi de acord. 

— Acesta este următorul lucru pe care mi l-am propus să-l 
fac, răspunse Mayer. 

La ora nouă dimineaţa, ora Coastei de Vest, Reston şi Mayer 
se întoarseră la Biltmore. Împreună îl sunară pe şeful echipei 
preşedintelui ales şi îi explicară ce încercau să facă pentru a 
rezolva criza financiară naţională. Acesta fu de acord să ia 


următorul avion spre Los Angeles şi să se întâlnească cu ei la 
hotelul Century Plaza la ora opt în seara aceea. 

— Cred că o să ne înţelegem cu el, spuse Reston după ce 
terminară convorbirea. 

— Apropo, l-ai găsit pe Volcker? întrebă Mayer. 

— Da. A fost extraordinar de drăguţ. 

— Grozav, zise Mayer, fără să mai facă alt comentariu. Apoi 
adăugă: Mai am de dat două telefoane, Bob, şi îţi sugerez să 
luăm apoi o pauză lungă pentru cafea. 

— De acord. Ne întâlnim la cafenea peste o jumătate de oră. 

Prima persoană pe care o sună Mayer fu Lothar Eisenstadt de 
la Frankfurt. Acesta era încă la slujbă, la Deutsche Bank. 

— Mă gândeam că s-ar putea să am veşti de la tine, Paul, fură 
primele cuvinte cu care îl întâmpină acesta. 

— Henry Kissinger îţi transmite salutări, Lothar. El mi-a mai 
spus să-ţi transmit că suntem cu toţii foarte supăraţi pe tine. 

— Da, înţeleg. Oricum, totul s-a terminat acum. Dar, nu uita, 
Ulrich Huber a fost cel care a organizat treaba asta, nu eu. 

— Da? Înţelesesem că băncile germane se angajaseră să 
participe cu şapte miliarde de dolari. 

— Poate. 

— Ei bine, noi avem de gând să vă cerem jumătate, cu 
deosebirea că va fi un împrumut direct şi substanţial pentru 
Mexic. Fără garanţii. 

Germanul dădu un răspuns care nu-l angaja cu nimic. 

Atunci Paul Mayer se hotărî să spună lucrurilor pe nume. 
Putea să încerce să dea toată vina pe elveţieni, dar toată lumea 
din cercurile financiare americane ştia că băncile germane 
jucaseră un rol cheie în „înţelegerea de la Zurich”, care era la fel 
de moartă ca şi cei patru pasageri din avionul care se prăbuşise 
după ce decolase din Mexico City. Dacă Statele Unite nu se vor 
bucura de cooperarea totală a băncilor germane în rezolvarea 
acestei crize financiare, de provocarea căreia ele erau, în primul 
rând, răspunzătoare, o să urmeze represalii, represalii serioase. 

Lothar Eisenstadt înţelese mesajul. 

— Poţi conta întotdeauna pe prietenii tăi germani, Paul, zise el 
acum. O să mă duc personal la cancelar în această problemă. In 
seara asta. Dă-mi toate amănuntele. 


După ce bancherul german repetă că îi va ajuta pe americani, 
reluă subiectul legat de preşedintele consiliului Băncii Naţionale 
a Elveţiei. 

— Dacă latino-americanii cooperează şi deschideţi bursele 
săptămâna viitoare, o să fie iadul pe pământ. Se zvoneşte că 
banca lui Huber a vândut hârtii de valoare nedeţinute în 
cantităţi fără precedent şi acum vrea să le cumpere. Când o să 
încerce să facă treaba asta, oamenii lui o să fie omorâţi. 

— N-ar fi prea rău, spuse Mayer. 

— Am senzaţia că Ulrich îşi va anunţa demisia mai devreme 
decât intenţiona, spuse bancherul german. Apoi adăugă: Paul, 
când vii data viitoare la Frankfurt, trebuie să iei masa cu noi. 

Germanul îşi dăduse seama ce loc ocupa acum Paul Mayer în 
ierarhia americană a puterii. 

Paul îi dădu asigurări că o va face şi apoi închise. 

Ultimul om pe care-l sună Mayer în dimineaţa aceea fu 
directorul executiv al Băncii Amercii, George Pace. 

— Cred că în curând o să scăpăm de necazuri, George, spuse 
el, apoi îi explică ce se întâmplase de dimineaţă. 

— Eşti sigur că latino-americanii o să-şi facă apariţia? întrebă 
Pace în al cărui glas se simţea îngrijorarea. 

— O să ştim în curând. Dar sunt convins că o să apară, 
răspunse Mayer. 

— Ştii că m-a sunat de dimineaţă Reston, zise apoi Pace. Din 
ceea ce mi-a spus el, chiar dacă aceştia nu apar, o să ne susţină 
Comitetul Federal. 

— N-o să se ajungă niciodată la asta, George. Apropo, 
Controlorul Monedei a fost de părere că nu era cu adevărat 
nevoie de o asemenea acţiune din partea Comitetului Federal. El 
a propus ceva: CADF să intervină şi să preia imediat - vreau să 
spun, noaptea trecută - banca ta. El spunea că doar prin 
această acţiune s-ar fi pus capăt crizei. 

In vocea lui Pace se auzi un tremur uşor când întrebă: 

— Cine a respins ideea? 

— Toţi. 

— Şi n-o să mai fie reluată? 

— Sunt sigur că nu. 

— Paul, nici nu ştii cât de recunoscător îţi sunt pentru sprijinul 
pe care mi l-ai acordat în timpul ultimei luni. 


— Prietenul la nevoie se cunoaşte, George. Acum destinde-te. 
Bucură-te de perioada asta cât banca are vacanţă legală. 

In timpul pauzei pentru cafea, Bob Reston şi Paul Mayer 
căzură de acord ca şi în continuare să-şi împartă munca. Reston 
se va ocupa de miniştrii de finanţe ai Japoniei şi Germaniei 
Occidentale, în timp ce Mayer va trage sforile la Banca Mondială 
şi Fondul Monetar Internaţional, la Washington. 

În clipa în care ieşeau din cafenea, Reston fu chemat prin 
pager. După câteva minute se întoarse cu veşti bune. Îl sunase 
şeful de cabinet al preşedintelui: toţi cei trei preşedinţi latino- 
americani acceptaseră invitaţia de a veni la Santa Barbara. 
Intâlnirea cu ei urma să aibă loc la hotelul Biltmore începând de 
la ora zece a doua zi, joi 12 ianuarie. 


La ora opt, în seara aceea, Paul Mayer, Robert Reston şi 
secretarul finanţelor se întâlniră la hotelul Century Plaza din Los 
Angeles cu cei patru membri ai echipei preşedintelui nou ales 
care se ocupau de trecerea de la o administraţie la alta. 

După ce „Planul Mayer”, cum începuse să i se spună acum, 
fusese expus amănunţit, discuţia se orienta spre implicaţiile 
bugetare din 1989. Cumpărarea cantităţii respective de petrol 
avea să coste enorm. Mai era apoi şi crearea fondului de 
douăzeci şi cinci de miliarde de dolari pentru cumpărarea 
datoriilor contractate în ţările latino-americane. 

Se punea întrebarea dacă vechea administraţie era dispusă să 
împartă cu ei „reproşurile” care li se vor face. 

— Aveau de ales? răspunse fără tragere de inimă secretarul 
finanţelor. 

Apoi Paul Mayer orientă discuţia în altă direcţie. Arătă că 
poate poporul american o să înţeleagă că ţara avea nevoie de 
aceste soluţii. Economia era cuprinsă de recesiune. Pomparea, 
direct sau indirect, a unor fonduri guvernamentale masive în 
sistemul bancar va duce în mod sigur la adoptarea unor practici 
mai liberale de acordare a împrumuturilor interne de către 
băncile americane. Dacă amendamentul  Gramm-Rudman 
rămânea inoperant în continuare sau era respins de democrati, 
cheltuielile generale ale guvernului urmau să crească. Acest 
stimulent  keynesian!, paralel cu faptul că băncile îşi 
recăpătaseră capacitatea de a putea să împrumute, era de 


1 Keynes, John Maynard, 1883-1946 - economist englez. (n.tr.) 


natură să oprească declinul şi să inverseze repede această 
tendinţă. La auzul acestor cuvinte, fostul secretar al finanţelor 
tresări. Dar democraţilor din încăpere le plăcu. 

La ora unu noaptea, preşedintele nou ales declară că va 
susţine Planul Mayer. 

Autorul planului se întoarse la hotelul Biltmore de la Santa 
Barbara la ora trei dimineaţa. Trei ore mai târziu, se sculă şi se 
apucă din nou de treabă. Veneau răspunsuri de la Bonn, Londra, 
Tokio şi Riad, şi toate erau afirmative. Mayer se apucă să-şi 
pună planul pe hârtie. Preşedintele îl va prezenta celor trei şefi 
de stat latino-americani la ora patru în după-amiaza aceea. 


Întâlnirea nu începu bine. După ce preşedintele expuse Planul 
Mayer, fiecare preşedinte latino-american făcu o declaraţie de 
independenţă. Niciunul dintre ei nu putea sau, pur şi simplu, nu 
voia să accepte un program care fusese elaborat unilateral de 
Statele Unite. Puteau fi antamate discuţii în jurul lui, dar, 
probabil, ar fi fost nevoie de săptămâni sau luni înainte de a se 
putea ajunge la o soluţie. 

După ce-şi spuseră părerea, preşedintele îi lăsă să aleagă. 
Dacă voiau să afle cum se putea trăi cu cinci dolari barilul de 
petrol, în ceea ce-l privea nu avea nimic împotrivă. Dacă ei 
voiau, de asemenea, să trăiască fără niciun credit sau ajutor 
financiar din partea guvernului Statelor Unite şi a băncilor 
americane, el tot nu avea nimic împotrivă. 

„ÎI acceptaţi sau nu”, asta le spuse preşedintele. 

Il acceptară. 

Aceasta însemna că Statele Unite, Germania şi Japonia 
împreună urmau să cumpere cinci milioane de barili de petrol pe 
zi, cel puţin, timp de şapte luni. Toţi ceilalţi membri ai Agenţiei 
Internaţionale de Energie vor fi puternic încurajați să se alăture 
eforturilor lor de a stabiliza preţul mondial al petrolului, 
mărindu-şi propriile rezerve strategice de petrol. 

În ce priveşte oferta, presiunea şi „persuasiunea morală” 
exercitată de americani asupra Arabiei Saudite şi englezilor 
dăduseră rezultate. Războiul preţului între aceste două ţări 
producătoare fusese factorul care determinase căderea preţului 
la petrol în 1986. Răspunzând atât ofertei atrăgătoare a unui 
preţ plafon al țițeiului, sponsorizat de americani, cât şi presiunii 
politice exercitate, ambele naţiuni fuseseră de acord să-şi 


reducă imediat producţia cu zece la sută; în consecinţă, Arabia 
Saudită stabilea un plafon zilnic la extracția de petrol de patru 
milioane de barili, iar englezii, de două milioane. Exista impresia 
că, urmând exemplul saudiţilor, ceilalţi membri ai OPEC îşi vor 
reduce şi ei producţia şi, deocamdată, vor rămâne la cotele de 
producţie revizuite. Norvegia, care nu făcea parte din OPEC, se 
angajase să procedeze şi ea la fel. 

Rezultatul net era următorul: Venezuela şi Mexicul aveau 
astfel asigurată piaţa pentru întreaga lor producţie totală de trei 
milioane şi jumătate de barili de petrol pe zi, la preţul minim de 
douăzeci de dolari barilul. 

Cum stăteau lucrurile cu Brazilia? În ultimul minut al activităţii 
sale deosebit de intense, Paul Mayer reuşise să adauge ceva 
planului său pentru a rezolva una dintre cele mai grave 
probleme ale Braziliei: guvernul Statelor Unite urma să aibă 
imediat convorbiri cu  brazilienii în vederea  reactivării 
Organizaţiei Internaţionale a Cafelei, tratat comercial care avea 
scopul să stabilizeze preţul mondial al cafelei. Tratatul urma să 
fie reînnoit în 1989 şi existau temeri că Statele Unite, principala 
consumatoare de cafea, se va eschiva să participe... în speranţa 
că în acest fel, ca şi în cazul petrolului, se considera că stabilirea 
unui preţ-plafon - în cazul cafelei de un dolar şi treizeci şi cinci 
de cenți livra - era tot atât de profitabil pentru Brazilia ca prețul- 
plafon de douăzeci de dolari barilul pentru Venezuela şi Mexic. 
Şi ceea ce era bine pentru Brazilia, Mexic şi Venezuela era, 
desigur, bine şi pentru băncile americane şi astfel pentru ţară. 

Veneau la rând aranjamentele financiare. Banca Mondială 
fusese de acord să instituie un nou credit de cinci miliarde de 
dolari, care să fie împărţit între cele trei ţări, şi nu pusese nicio 
condiţie. Fondul Monetar Internațional se angajase să 
stabilească noi linii de credit pentru Venezuela şi Mexic în 
valoare de câte un miliard şi jumătate de dolari. Japonezii se 
angajaseră să acorde Braziliei un împrumut direct în valoare de 
cinci miliarde de dolari. Germanii acceptaseră să acorde 
Mexicului un împrumut direct de trei miliarde şi jumătate de 
dolari. Guvernul american promisese să creeze un fond în 
valoare de douăzeci şi cinci de miliarde de dolari pentru a 
degreva băncile americane de o parte din împrumuturile 
nerestituite de ţările latino-americane. 


Conducătorilor latino-americani li s-a spus că preşedintele nou 
ales dăduse asigurări că finanţarea acestui program se va afla 
pe unul dintre primele locuri pe lista de priorităţi a noii 
administrații. 

Ce trebuiau să facă în schimb cele trei naţiuni latino- 
americane? Să înceteze pentru totdeauna să mai vorbească 
despre incapacitatea lor de a-şi achita datoriile şi să reia imediat 
plata dobânzilor la împrumuturile internaţionale restante. 

La ora nouă seara, acordul fu semnat şi, implicit, fu adoptat 
Planul Mayer. Conferinţa de presă care urmă avu loc în sala de 
bal a hotelului Biltmore, în condiţiile unor măsuri de securitate 
foarte severe, şi dură până la orele unsprezece noaptea. 

Paul Mayer, care răspunsese la cele mai multe dintre 
întrebările puse de reporteri, o ajunse din urmă pe Sally Brown 
de la ziarul The Wall Street Journal în timp ce ieşea din hotel. 

— Ce-ai zice să bem ceva înainte de culcare? o întrebă el. 

— De acord, răspunse ea. De data asta, plătesc eu trataţia. 
Dar, în primul rând, trebuie să-mi scriu articolul. Ne întâlnim la 
miezul nopţii la bar. 

Când sosi, o oră mai târziu, el o aştepta singur la o măsuţă. 
Primele ei cuvinte după ce se aşezară fură: 

— Ai fost nemaipomenit astă seară, Paul. Şi am menţionat 
acest lucru în articolul meu. 

Apoi îi povesti ce mai scrisese. După ce băură două coniacuri, 
el o întrebă pe neaşteptate: 

— N-ai vrea să vezi cum stau? 

Ea îl privi preţ de cinci secunde, apoi răspunse: 

— Sigur. De ce nu? 

Apoi, un sfert de oră mai târziu, în timp ce el stingea ultima 
lumină din vilişoara numărul trei A, pe neaşteptate, Sally se 
aşeză în capul oaselor în patul lui, ţinând cu afectare cearşaful 
ridicat până la nas. 

— Mi-a venit o idee. Atragerea mea în vilişoara ta a făcut 
parte şi ea din Planul Mayer? 

— Da, deşi am inclus-o în ultima clipă. Sper să meargă, spre 
satisfacția ambelor părţi implicate. 

Şi merse. 


Luni, 16 ianuarie 1989, băncile lucrau din plin, la fel ca şi 
bursele, începând cu cele de la New York până la cele de la San 
Francisco. 

Banii care, doar cu şase zile în urmă, se scurseseră afară din 
bănci şi din ţară, se întorceau acum în proporţii fără precedent. 
Dolarul crescuse la cel mai înalt nivel din ultimele optsprezece 
luni. Preţul aurului se prăbuşi. Preţurile la petrol crescură. 
Preţurile de referinţă pentru petrol neprelucrat, de la Arabian 
Light la West Texas Intermediate, la Brent North Sea, la Mexican 
Isthmus Light fluctuau în jurul cifrei de douăzeci de dolari barilul. 
Preţurile la petrol crescuseră nu numai din cauza condiţiilor 
prevăzute în acordul semnat la Santa Barbara, dar şi datorită 
faptului că Irakul şi Iranul se băteau din nou. In urma unui atac 
prin surprindere, irakienii ocupaseră insula Karg, principalul 
terminal petrolier iranian pentru export în Golful Persic. Şi ce să 
mai vorbim de piaţa de acţiuni! La sfârşitul zilei crescuse cu o 
sută cincizeci şi unu de puncte. Şi cel mai bine cotată la bursa 
din New York era Banca Americii. 

Acum, toată lumea era de acord că „Panica din '89” acţionase 
ca un fel de catharsis. Ea impusese luarea unor măsuri pentru 
rezolvarea unora dintre cele mai grave probleme economice 
mondiale. Băncile aveau din nou o situaţie solidă. Dar mai 
important era faptul că se demonstrase că guvernul american 
putea să facă faţă crizelor financiare într-un mod strălucit chiar 
şi într-o perioadă când nu avea puteri depline datorită alegerilor 
care avuseseră loc. Exista, de asemenea, un acord deplin că se 
va putea face faţă şi recesiunii. 


Patru zile mai târziu, pe 20 ianuarie 1989, aveau loc 
festivitățile pentru instalarea noului preşedinte. Profesorul Paul 
Mayer şi Sally Brown, care veniseră pentru o săptămână la New 
York, se hotărâseră să se ducă pe bulevardul Pennsylvania şi să 
privească parada. După un timp, se făcuse foarte frig, aşa că 
Paul sugeră să ia un taxi spre Georgetown şi să urmărească 
restul paradei la televizor. 

Abia urcaseră în taxi când el spuse: 

— Am o idee. De ce să nu mergem la Four Seasons să-ţi luăm 
lucrurile? 

— Aşa, dintr-odată? întrebă ea. 


— Nu-i chiar dintr-o dată. Oricum, o să mai stai doar o 
săptămână. 

— Eşti cam neinformat, tipule. Ziarul tocmai m-a numit şefa 
secţiei din Washington. Aşa că data viitoare, când mă întorc, n-o 
să fie doar pentru o săptămână. 

— Cred că o să supraviețuiesc, răspunse Mayer. 

— Vom vedea, replică ea. 

Apoi Mayer adăugă: 

— Apropo, s-ar putea să am şi eu o slujbă nouă. Noul 
preşedinte mi-a cerut să trec pe la Casa Albă săptămâna 
viitoare. 

Mayer îi ceru şoferului taxiului să meargă la hotelul Four 
Seasons. 

Când cei doi intrară pe uşa casei cu numărul 3514 din strada 
Dent din Georgetown, el ducându-i valiza, li se făcu o primire 
rece. Maria rămase cu ochii pe valiză. 

— O voi duce în dormitorul pentru oaspeţi, spuse ea. 

— Nu, Maria, du-o în dormitorul meu. 

După ce aceasta dispăru, Sally spuse: 

— Eşti sigur că servitoarea ta n-o să-mi pună otravă în 
cafeaua de dimineaţă? 

— Nu. M-am gândit deja la treaba asta. l-am dat liber pentru 
noapte. Nu-ţi face griji. O să se obişnuiască. 

Apoi deschise televizorul să vadă restul paradei de 
inaugurare. Cinci minute mai târziu, la uşa principală se auzi un 
ciocănit. 

La început, Mayer păru deconcertat, dar, când deschise uşa, 
văzu că era tânărul Jose Martinez. 

— Jose, exclamă Mayer, intră înainte de a îngheţa. 

Tânărul se uită în spatele profesorului Mayer şi o văzu pe 
Sally Brown. 

— Nu vreau să vă deranjez, spuse el. 

— Intră câteva minute. Să bem ceva. 

Mayer îl prezentă pe tânărul Jose Martinez lui Sally Brown ca 
pe unul dintre studenţii lui buni, apoi o rugă pe Maria să aducă o 
sticlă de şampanie şi trei pahare. 

— Am venit să vă mulţumesc personal, domnule profesor 
Mayer, spuse tânărul Jose Martinez. 

— N-ai pentru ce, José. În afară de asta, nici n-am făcut prea 
mult. La urma urmelor, ne-ai salvat viaţa. 


De fapt, Jose îi mulțumea pentru că Mayer îi făcuse rost deo 
mică bursă care să-i permită să studieze la Georgetown sau în 
altă parte cât timp voia el. Mayer aflase că familia lui Jose nu 
mai putea să-l întreţină. Se spunea că tatăl lui, care fusese silit 
să demisioneze din postul ministerial pe care-l deținuse în 
Venezuela, fusese amestecat împreună cu un bancher elveţian 
în nişte speculaţii care ieşiseră prost, iar acum era înglodat în 
datorii. Cât despre bancherul elveţian, părea că se împuşcase. 

— Dacă acest tânăr n-ar fi sunat la FBI, îi explică Mayer lui 
Sally Brown, eu şi Bob Reston am fi fost cei care ar fi sfârşit pe 
Covorul din holul hotelului Fairmont, în locul celor trei terorişti şi 
a lui Azar Shahani. 

Era prima dată când pomenea numele acelei femei în faţa lui 
Sally. 

— Ai cunoscut-o, nu-i aşa? 

— Pe iraniană? 

— Da. 

— Era teroristă? 

— Câtuşi de puţin. Iniţial, când au început împuşcăturile, am 
crezut că m-a păcălit. Dar mai târziu am aflat că o ţineau 
ostatică pe mama ei, de fapt, întreaga familie, la Teheran. 
Ultima dată când i-a vizitat i s-a spus: „Ajută-ne şi li se va 
permite să plece”. Aceasta ar fi fost ultima dată. 

— De unde ştii asta? 

— Autorităţile i-au percheziţionat casa din Belvedere. Au găsit 
acolo scrisori, jurnalul ei... 

— Biata femeie... 

— Da. 

Maria sosi cu şampania şi, pe neaşteptate, starea de spirit se 
schimbă. Atenţia lor se mută spre televizor, unde se transmitea 
parada. O jumătate de oră mai târziu tânărul Jose se ridică să 
plece şi Paul Mayer îl conduse până la uşă. 

Când se întoarse în camera de zi, Sally Brown spuse: 

— Este un tânăr foarte drăguţ. 

— Da, este. 

— l-a trebuit mult curaj să facă ce a făcut. Am senzaţia că 
acest lucru ţi se datorează în mare parte ţie, Paul. Este clar, 
puştiul crede despre tine că eşti extraordinar. 

Paul Mayer nu mai spuse nimic în legătură cu această 
problemă. Aşezat pe canapea, alături de Sally Brown, privi 


parada şi pe cei care-i fotografiau şi filmau pe preşedinţi, atât 
pe cel vechi, cât şi pe cel nou. Maria trebui să aprindă focul. 
Şampania şi căldura începură să-şi facă efectul. Apoi Sally 
Brown îşi îndreptă spatele şi luă aceeaşi poziţie pe care o luase 
în patul lui din vila de la hotelul Biltmore. 

— Mai e ceva ce n-am discutat niciodată, în afară de „femeia 
din Iran”, adăugă ea. 

— Te gândeşti tot timpul, nu te opreşti niciodată? 

— Nu, nu mă opresc. 

— În regulă. Care e lucrul acela? 

— Oare CIA este cea care a provocat explozia avionului 
aceluia? 

— Cine ştie? Eu, în mod sigur, nu ştiu. 

Ar fi putut să adauge că avea bănuielile lui, mai ales după ce 
îl sunase pe George Pace de la Banca Americii. Dar nu-i spuse. 

— Ei bine, cineva trebuie să ştie. 


La Moscova, Mihail Gorbaciov şi soţia lui Raisa urmăreau, de 
asemenea, la televizorul lor transmisia prin satelit a serbărilor 
prilejuite de instalarea noului preşedinte. Împreună cu ei se afla 
şi noul şef al KGB. 

Când emisiunea se termină, Gorbaciov deschise o sticlă de 
şampanie, şampanie de Crimeea. 

— Într-un fel e rău că mandatul lui, care a durat opt ani, a 
expirat, spuse el. Începuse să-mi placă de el. Puteai să faci 
afaceri cu el. Ştia că este în interesul nostru reciproc să 
protejăm poziţia celuilalt de participare la hegemonie. Atâta 
timp cât ambele ţări continuă să fie puternice, ele se află în 
siguranţă. 

Îi spuse apoi soţiei sale despre oferta făcută în dimineaţa 
aceea de Banca Americii de a aranja un împrumut de trei 
miliarde de dolari pentru Uniunea Sovietică. Acum, când preţul 
petrolului revenise la douăzeci de dolari barilul, Rusia era 
considerată din nou o ţară căreia i se puteau acorda credite. 

— Vreau să-ţi arăt ceva care a sosit prin curier azi, spuse 
Gorbaciov. Se duse la biroul său şi scoase dintr-un sertar de la 
mijloc o notă scrisă de mână. Făcându-i cu ochiul omului de la 
KGB, îi dădu nota soţiei lui. Pe notă scria: Dragă Mihail, 
mulţumiri!” Era semnat: „Ron”. 

— Pentru ce-ţi mulţumeşte? întrebă soţia lui.. 


— Pentru ceva lipsit de importanţă făcut de oamenii lui, la 
aeroportul din Mexico City, spuse el, arătând cu capul spre noul 
şef al KGB. 

Raisa se gândi la ce spusese soţul ei, apoi răspunse, citând un 
vechi proverb rusesc: Pyka Pyky Moet. 

— Exact, răspunse soţul ei. „O mână spală pe alta.” 


Săptămâna; Financiari | | 


957897 3110361832 
www .rao.ro 
www.raobooks.com