Paul Erdman — Ultimele zile ale Americii

PAUL 


| Jr 35 
D. | j 
Pi 


iii 


TIFF — 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


PAUL ERDMAN 


ULTIMELE ZILE ALE AMERICII 


Traducere din limba engleză GHEORGHE GEORGESCU 
Titlul original: The Last Days of America, 1981 


- PAUL ERDMAN - 


Cuprins 


NOTA AUTORULUI 
Partea întâi 


WOW O0O0OA DUP UN 


10 
Partea a doua 


Partea a patra 
23 
24 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


NOTA AUTORULUI 


Trebuie să fac precizarea că relatarea acestor întâmplări, 
care au loc între 1985 şi 1987, a fost scrisă în 1980. Ea 
reprezintă părerea mea cu privire la ceea ce s-ar putea 
întâmpla şi vine, evident, în contradicţie cu realitatea. 

În cazurile în care personajele sunt identificabile aş dori 
să se reţină că această lucrare este o ficţiune, şi nu o 
lucrare de previziuni. 

Cititorii nu vor întâmpina nicio dificultate în 
recunoaşterea şi deosebirea personajelor reale de cele 
imaginare. Prinţul Leopold, de exemplu, este în întregime 
imaginar. În privinţa celorlalte personaje, aş ruga, de 
asemenea, să se înţeleagă că între acestea şi persoanele 
existente nu există nicio legătură sau, în orice caz, să nu se 
considere ca fiind subînţeles faptul că vor îndeplini acele 
funcţii în următorii cinci sau şapte ani. 


- PAUL ERDMAN - 


Partea întâi 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


1 


Să fii american în perioada anilor 1980 nu a fost 
întotdeauna uşor - aşa după cum o ştiţi cu toţii. La 
începutul deceniului, cei mai mulţi dintre noi erau convinşi 
că nu aveam nicio cale de ieşire. Avuseserăm parte, la 
urma urmei, de Vietnam şi de Richard Nixon, de Iran şi de 
Jimmy Carter. Ce altceva ar fi putut fi mai rău? 

Nu s-a întâmplat nimic catastrofal, ferească Dumnezeu! 
Ca de obicei, trebuia să mâncăm, să locuim undeva şi să ne 
mişcăm de ici-colo. Dar cine îşi mai putea permite să facă 
toate acestea, la un nivel cât de cât superior? Foarte puţini 
- cu benzina fără plumb care ajunsese la 3,85 galonul, cu 
un Cadillac model 1985, care costase 42.000 dolari, cu 
locuinţa din Woodside, pe care o cumpărasem cu 400.000 
de dolari, în 1982, iar acum ajunsese la peste un milion, 
după spusele vecinilor noştri care erau la curent cu 
asemenea lucruri, şi cu cotletul care ajunsese aproape la 
32 de dolari kilogramul. 

Totuşi, când noi, americanii, ne comparăm situaţia cu 
majoritatea oamenilor din lumea întreagă, într-adevăr nu 
avem pentru ce să ne plângem. Spunând aceasta nu mă 
refer la numărul de maşini de spălat vase şi de piscine care 
revin pe cap de locuitor, ci am în vedere principiile noastre 
de libertate, dreptul să muncim, să locuim şi să ne distrăm 
oriunde ne hotărâm şi oricum dorim. E greu de acceptat că 
altcineva pe pământ ar mai fi putut face acest lucru în 
1985. 

În Europa de est, sovieticii hotărâseră, chiar din 1983, să 
renunţe la normele civilizaţiei. În Polonia, în Cehoslovacia şi 
chiar în Ungaria, trebuia să faci ceea ce îţi indicau ruşii să 
faci ori, în caz contrar, dispăreai. În Brazilia şi, din 1984, şi 
în Mexic, dacă juntei, care se afla la putere, nu-i plăcea 
felul în care-ţi făceai cărarea la freză şi în special, dacă ţi-o 
făceai pe stânga, o păţeai. Chiar şi Italia, această minunată 


- PAUL ERDMAN - 


ţară, a trebuit să aleagă, în final, între haos şi cămăşile 
negre. Natural că a ales ultima variantă. 

Şi, pretutindeni, ne urau pe noi, americanii. Pentru că ne 
invidiau. 

De aceea, în 1985, pentru sărbătorirea Zilei 
Recunoştinţei, nu ne-ar fi putut nimeni ademeni să mergem 
în străinătate. Aşa că ne-am hotărât să facem ceea ce 
făceam de obicei în acea săptămână de sărbătoare, adică 
să ne reluăm pelerinajul anual la hotelul Mauna Kea de pe 
Big Island din Hawaii, bunul şi bătrânul stat al Americii. Aici 
ne aflam atunci, în seara de 18 noiembrie, când a început 
totul. Puţini au fost aceia dintre noi care au realizat atunci 
cât de critică a fost situaţia. Nici chiar America nu ar fi fost 
capabilă să reziste, dar despre aceasta vom vorbi mai 
târziu. 

În acea seară memorabilă, terminasem cina şi, în loc să 
urc în cameră cu Nancy, m-am decis să fac o plimbare pe 
malul mării şi să privesc la perdeaua de raze şi la 
spectacolul lor nocturn. Acolo mă aflam când a venit la 
mine mesagerul trimis de către administrator să mă anunţe 
că am fost căutat la telefon de către Herb Patterson şi că 
acesta vrea, de urgenţă, să stea de vorbă cu mine. 

Înainte de a vorbi despre ceea ce dorea el - ceva în 
legătură cu germanii - aş vrea să-l prezint pe Herb 
Patterson şi apoi să spun ceva despre perdeaua de raze. 

Herb era preşedinte al consiliului Corporaţiei Construcţiei 
de Rachete, MDC, din Sunnyvale, California, iar eu eram 
directorul companiei, deci el era şeful meu. Patterson avea 
un astfel de caracter, încât ar fi putut să-l facă pe un 
administrator de hotel de lux, cum era Mauna Kea, să 
acţioneze drept propriul său mesager cum, de fapt, a şi 
procedat în seara aceea. In faţa voinţei lui Patterson, 
administratorului - Bob Butterfield îi era numele, cred că 
mai este încă acolo, în caz că aveţi vreodată nevoie de o 
cameră - nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să se 
resemneze. 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Şi acum, despre perdeaua de raze. La începutul anului 
1960, Laurenee Rockefeller a hotărât să ridice un hotel pe 
Big Island, pe Coasta Kohala, care era acoperită cu straturi 
de lavă neagră, avea câteva plaje şi încolo nimic altceva. 
Era izolată şi liniştită, şi acesta era motivul care mă făcea 
să merg acolo. Când hotelul era aproape terminat, pentru 
a-i adăuga o nuanţă de pitoresc, arhitecţii au instalat o 
pereche de reflectoare puternice pe rocile de sub salonul 
principal pentru a ilumina marea. După cât se părea, 
lumina atrăgea planctonul, iar acesta reflecta o perdea de 
raze. De atunci, aproape în fiecare seară, uneori ajungând 
până la jumătate de duzină, aceşti monştri uriaşi se ridicau 
din adâncuri, chiar în faţa ochilor, începând cam în jurul 
orei zece, oră la care Herbie Patterson mă căutase la 
telefon. 

S-ar putea să vă surprindă faptul că am exagerat cu 
această istorioară, pentru a sugera o legătură simbolică 
între acele raze ca nişte catarge şi Herb Patterson şi, dacă 
este aşa, aveţi perfectă dreptate. Dar mie îmi uşurează 
începutul povestirii. 

Mai întâi, telefonul. M-am decis să-l dau din cameră, 
unde soţia mea era deja în pat şi citea. 

— Ce-ţi mai fac prietenii nocturni? mă întrebă ea când 
am intrat. 

Considera că fascinația mea pentru monștrii marini era 
un pic cam exagerată. Ea ştia că eram mult mai atras de 
aerul condiţionat din sălile de consiliu şi de birourile 
băncilor, decât de apele nocturne ale Pacificului. 

— Herb Patterson mi-a transmis să-l caut la telefon, am 
spus eu. N-a sunat aici? 

— A fost cineva care a dorit să-ţi vorbească personal. l- 
am spus că eşti plecat. 

— Mulţumesc. Uneori, sunt capabili să te facă să 
înnebuneşti. 

Am ridicat telefonul. Faptul că Hawaii aveau legătură 
directă în sistemul de comunicaţii ca şi Newart şi Cleveland 


8 


- PAUL ERDMAN - 


diminua ceva din romantismul insulelor, romantism care 
încă din 1980 era pe cale de dispariţie. 

— Herb, sunt eu, Frank, am spus. 

— Bine că m-ai sunat, Frank. Ascultă, avem necazuri în 
Europa. S-ar putea să fie o problemă grea. Te poţi întoarce 
mâine aici? 

— Sigur. 

— Hai să ne întâlnim în centru. 

Prin aceasta Patterson înţelegea centrul din San 
Francisco şi nu al oraşului Sunnyvale din peninsulă, unde 
aveam birourile corporației noastre. 

Am stabilit să ne întâlnim la clubul Pacific Union. Acesta 
era locul unde elita din nordul Californiei lua prânzul şi, 
ocazional, cina; iar eu şi Patterson făceam parte din 
această elită. Şi intenţionam să ne menţinem cât mai mult 


aşa. 
— La şapte, e bine, Frank? vru să afle Patterson. 
— Desigur. 
— OK, ne vedem mâine. Cele mai bune urări pentru 
Nancy. 


Nancy avea, desigur, cunoştinţă de toate, dar pretindea 
că nu. Am întâlnit-o în 1950. Ea era din Virginia şi eu eram 
din California. Ne-am cunoscut în Elveţia, unde, amândoi 
americani, urmam cursurile Universităţii din Basel. 
Domeniul ei era filosofia, cu preocupări laterale de teologie. 
Profesorii săi principali au fost Carl Jaspers şi Karl Barth. 
Domeniul meu erau economia şi finanţele. Amândoi ne-am 
luat doctoratul la sfârşitul anului 1959. Eu am primit 
summa cum laude şi ea magna cum laude. Ne-am căsătorit 
trei zile mai târziu şi am reuşit, de atunci, să rămânem 
împreună. Mulţumesc lui Dumnezeu, evenimentele, care s- 
au perindat, au demonstrat acest lucru. 

În timpul zborului înapoi spre casă, a doua zi, ea n-a scos 
niciun cuvânt despre Herb Patterson, Corporaţia 
Construcţiei de Rachete, despre germani sau rachete de 
croazieră. Mai târziu, mi-a spus că tot timpul călătoriei a 
stat în cumpănă, să-mi spună ca pur şi simplu să 

9 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


demisionez imediat, fără să dau nicio justificare nimănui. 
Bineînţeles însă că n-a făcut-o. 

După aterizarea pe Aeroportul Internaţional din San 
Francisco ea a plecat cu un taxi şi cu bagajele spre locuinţa 
noastră din Woodside, iar eu cu un alt taxi m-am dus la 
clubul Pacific Union, să mă întâlnesc cu Patterson. 


10 


- PAUL ERDMAN - 


2 


Franz Josef Strauss, cancelarul Germaniei de Vest, 
descris de unii ca „un demagog gras şi inteligent”, îşi 
chemase ministrul afacerilor externe, pe Graf Otto von 
Amsburg, la o întâlnire scurtă, neprogramată, înainte de 
prânz, în ziua de luni, 18 noiembrie 1985. La întoarcerea în 
biroul său, von Amsburg a făcut o uşoară modificare în 
planurile sale: în ziua următoare, el personal, şi nu 
adjunctul său, va fi prezent la NATO, înaintea întâlnirii 
programate de la Bruxelles. Această modificare de program 
va avea, până la urmă, într-un mod extraordinar, profunde 
implicaţii pentru noi toţi. De fapt, fără să se refere în mod 
expres la această acţiune deosebită, Henry Kissinger a 
descris mai târziu procesul pus astfel în mişcare drept 
capabil să „afecteze viitorul întregii omeniri”. 

Era dificil să-ţi dai seama de acest lucru atunci. Pe 
ordinea de zi, de la Bruxelles, a doua zi, se aflau două 
probleme serioase, dar care nu erau câtuşi de puţin noi şi 
care nu păreau să conţină prevestiri apocaliptice. Prima era 
o moţiune pentru confirmarea că NATO va amplasa 572 de 
rachete de croazieră americane, cu lansare de la sol - 
GLCM - fără vreo altă amânare şi că guvernele Angliei, 
Italiei, Germaniei de Vest, Belgiei şi Olandei sunt de acord, 
irevocabil, să permită ca asemenea rachete - toate 
încărcate cu focoase nucleare - să fie amplasate pe 
teritoriul lor. A doua moţiune se referea la tipul sistemului 
de rachetă care urma să fie amplasată de NATO. Se aflau în 
competiţie trei sisteme: cel construit de Boeing în Seattle, 
unul dezvoltat în St. Louis de către General Dynamics şi 
sistemul oferit aliaţilor Americii, de către Corporaţia 
Construcţiei de Rachete - MDC - din Sunnyvale California. 

Rezultatul ambelor votări era ceva previzibil în cercurile 
NATO. Se cunoştea faptul că guvernele Olandei şi Belgiei, 
împotriva voinţei lor, trebuiau până la urmă să înceteze cu 
veşnicul lor boicot privind amplasarea rachetelor de 


11 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


croazieră. La urma urmei, acum când ruşii s-au infiltrat 
puternic în lugoslavia, le mai rămânea oare altceva de 
făcut? De asemenea, la fel de sigură părea alegerea 
Corporaţiei Construcţiei de Rachete drept prim contractant 
pentru rachetele NATO. Era unanim cunoscut că rachetele 
de croazieră ale lui Boeing continuau să explodeze 
deasupra Washingtonului, incendiind mult mai mult decât 
doar câţiva copaci, în timp ce prototipurile lui General 
Dynamics  dispăreau pur şi simplu: unele deasupra 
Pacificului, câteva peste Caraibe şi una deasupra Mexicului. 

Inainte ca întâlnirea să aibă loc, Graf Otto von Amsburg 
fusese văzut pe coridoarele cartierului general NATO 
purtând discuţii amicale mai întâi cu ministrul apărării al 
Belgiei şi apoi cu comandantul şef al Forţelor Armate ale 
Olandei, un general de aviaţie. Ceea ce au discutat se pare 
că a cauzat un pic de agitaţie, pentru că amândouă 
delegaţiile, a Olandei şi a Belgiei, au declanşat imediat 
evidente manevre de culise şi de aranjamente. Rezultatul a 
fost că deschiderea adunării a fost întârziată cu o jumătate 
de oră. 

Primul vot a decurs cum era de aşteptat şi s-a obţinut 
unanimitatea. Al doilea nu; de fapt, a doua problemă de pe 
ordinea de zi nici nu a fost supusă la vot. Aceasta din cauza 
lui Graf Otto von Amsburg, care printr-o moţiune cerea ca 
luarea deciziei privind alegerea sistemului de arme ce 
urmau a fi amplasate să fie amânată peste două 
săptămâni, adică până luni, 2 decembrie 1985. Elnu a 
prezentat nicio motivare pentru cererea făcută. Moţiunea 
sa a fost imediat adoptată de liderii delegaţiilor Belgiei şi 
Olandei. Moţiunea a fost deci adoptată în unanimitate. Unul 
dintre generalii delegaţiei americane fusese văzut înainte 
de votare producând o adevărată furtună printre colegii săi, 
dar, în cele din urmă, Statele Unite s-au aliniat celorlalţi, 
pentru acceptarea cererii Germaniei - Belgiei - Olandei. 

Otto von Amsburg s-a întors la Bonn în după-amiaza 
aceleiaşi zile. Timpul de zbor Bruxelles-Bonn este de doar 


12 


- PAUL ERDMAN - 


treizeci şi cinci de minute. A dat apoi patru telefoane, toate 
cu destinaţie în interiorul Germaniei de Vest. 

Scopul acestor telefoane era să aranjeze, peste două 
săptămâni şi o zi mai târziu, o întâlnire consultativă pentru 
un plan orientativ necesar, întâlnire ce urma să fie ţinută la 
Gasthous zum Sternen, un mic han de ţară la aproximativ 
unsprezece kilometri nord de Bonn, pe vechiul drum spre 
Köln. Planul era orientativ, pentru că era prea devreme să 
se spună ce atitudine vor lua americanii. Trei dintre cele 
patru persoane cu care a stat de vorbă au spus că vor fi 
prezente acolo. Doctorul Reinhardt Kreps, preşedintele 
consiliului Deutsche Bank, nu era în ţară - acesta fiind la 
New York - aşa că von Amsburg închise pur şi simplu 
telefonul, fără să-i spună ceva secretarei. A hotărât să-l 
sune el mai târziu. 

Apoi Graf von Amsburg l-a sunat pe cancelar. După ce 
acesta şi-a terminat de prezentat raportul, Strauss a zis 
către  aristocratul german care servea Germania ca 
ministrul al Afacerilor Externe după tradiţia lui Bismark: 
„Ausgezeichnet. Die Amis merken nichts. Die Scheisskerle 
werden täglich einfăltiger. Lass uns hoffen, dass wir sie 
jetzt endlich los werden. Mach nur weiter so, Otto”. 

În traducere aceasta ar însemna: „Excelent. Americanii 
nu observă nimic. Acele capete pline cu tărâțe, devin, pe zi 
ce trece, tot mai stupide. Să sperăm că acum, în sfârşit, ne 
vom descotorosi de ei. Acţionează, Otto”. 

E posibil ca Franz Josef Strauss să aibă minte, dar în mod 
cert, nu are clasă. Dar avea dreptate. Noi, capetele pline cu 
tărâţe, nu am sesizat nimic. Cel puţin, capul plin cu tărâțe 
care eram eu nu a făcut-o. 


13 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


3 


Probabil că unii dintre dumneavoastră aţi trecut pe la 
Fairmont Hotel, în San Francisco, din când în când şi v-aţi 
întrebat ce e cu imensul bloc din piatră aflat în piaţă peste 
drum. Ei bine, acesta este clubul Pacific Union. Din anumite 
motive, îmi amintesc câteva din figurile care se aflau în 
salonul principal în seara aceea: Steve Bechtel Jr., care 
conducea cea mai mare corporație şi proprietate privată 
din lume. Se afla acolo împreună cu Keller, căruia i-am uitat 
prenumele, şeful lui Standard Oil din California. Apoi era 
acolo Prentice Cobb Halle, magnat al Departamentului 
antrepozite, care cu un deceniu mai înainte asimilase 
Nieman Marcus, ca şi când acesta ar fi fost un chioşc 
pentru vânzarea cârnaţilor prăjiţi, în Texas. Se afla acolo cu 
bătrânul senator din Illinois. Era acolo un cuplu Swigg, o 
familie care stăpânea hotelul de peste drum şi, de 
asemenea, era un cuplu Haases - care stăpânea Levi 
Strauss. Vă spun toate acestea ca să aveţi idee care erau 
personalităţile prezente şi cine avea acces acolo. Nu era 
suficient să conduci o mare companie sau o mare bancă ori 
altceva mare. Trebuia să deţii un procentaj rezonabil din 
acestea. Aceasta, dragi prieteni, este ceea ce separă, în 
realitate, bărbaţii de băieţi în Statele Unite ale Americii, iar 
clubul Pacific Union era unul dintre ultimele localuri dispuse 
să recunoască acest fapt şi să trimită la dracu publicul. 
Apropo, şi femeile erau trimise la dracu. Nu li se permitea 
accesul. interdicţia aceasta părea să fie destul de firească, 
de vreme ce nu exista nicio femeie care să conducă sau să 
stăpânească ceva de o anumită importanţă pe o rază de 
sute, probabil de mii de kilometri în jurul centrului lui San 
Francisco. 

Cum de am ajuns eu şi Herb Patterson printre băieţii 
mari din salon, în ziua aceea? Cred că Herb Patterson avea 
acelaşi drept acolo ca şi Steve Bechtel sau Prentice Cobb 
Hale, întrucât era proprietarul unei părţi substanţiale din 


14 


- PAUL ERDMAN - 


afacerile la care era preşedinte. Eu? Ei bine, asemenea 
tuturor celorlalţi care erau aduşi din afară pentru a ocupa 
postul de director al unei companii aveam şi eu pachetul 
meu de acţiuni, care nu era prea mare, dar suficient ca să- 
mi permită accesul în clubul Pacific Union. Când Herb 
Patterson sponsoriza pe cineva acolo, acesta era automat 
admis. 

Dar este suficientă această prezentare. Eram aşezat deja 
la masă, având în faţa mea un gin dublu şi un corn, când, în 
seara aceea de 19 noiembrie, a intrat în club Patterson. 
Herb a comandat o votcă dublă şi trei măsline. 

— Ei bine, Herb, ce s-a întâmplat? 

— Generalul nostru. M-a sunat noaptea trecută dintr-o 
cabină telefonică de la cartierul general NATO, din 
Bruxelles, imediat după ce a ieşit de la adunarea care 
avusese loc. 

— Probabil că a luat, ca de obicei, măsuri de siguranţă, 
am spus eu. 

— Cred că da. Acum, lasă-mă să-ţi spun ce-a zis. S-a 
întâmplat ceva în legătură cu votul. Nu numai că nu au 
aprobat sistemul nostru, dar mi-a spus că belgienii şi 
olandezii înclină acum spre Boeing-General Dynamics. E de 
necrezut. 

— Ce facem? 

— Vrei să-ţi spun pe ocolite sau direct? a întrebat 
Patterson. 

— Direct. 

— Bine. Ascultă. Frank, ne găsim iarăşi acolo unde ne 
aflam acum câţiva ani. Cineva a fost corupt, fie în 
Departamentul Apărării, fie printre generali, fie mai ştiu eu 
unde. Ştii bine, şi ei ştiu la fel de bine, şi toată lumea ştie 
bine că rachetele noastre de croazieră şi în special sistemul 
nostru de teleghidare sunt sută la sută mai bune, din toate 
punctele de vedere, decât versiunile lor. Tu ştii aceasta, 
Pentagonul o ştie şi, până ieri, majoritatea membrilor NATO 
erau de acord cu ele. Mă repet, dar suportă-mă, Frank. 
Suveica voturilor în NATO privind această aprobare o 

15 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


constituie Germania, Belgia şi Olanda, aşa după cum o ştii 
bine. l-am avut întotdeauna în buzunarul nostru. Dar acum? 

— Stai o clipă, Herb, că doar nu mai suntem în 1970. Pur 
şi simplu, nu cred că cineva trage iarăşi sforile. Deci, pentru 
ce sau pentru cine au votat? 

— Au votat continuarea procurării şi amplasării 
armamentului. Dar au amânat cu două săptămâni decizia 
privind tipul de armă pe care o vor cumpăra. 

— Asta înseamnă că ne-a mai rămas o şansă, am zis eu. 

— Da, mai avem una. Dar dacă data viitoare votează 
împotriva noastră... 

După câte îmi amintesc, a urmat o mică pauză în discuţia 
noastră. A venit chelnerul şi amândoi am comandat fripturi 
şi o sticlă de vin bun, alb. Clubul are o pivniţă bună. De 
asemenea, are şi un serviciu rapid şi eficient. Rezultatul a 
fost că în treizeci de minute nu mai aveam niciun motiv să 
amânăm discuţia. 

— Foarte bine. Cum putem să ne asigurăm că data 
viitoare nu vor vota împotriva noastră? 

— Cred, a zis Patterson, că va trebui să-l reactivăm pe 
domnul doctor Zimmerli în Elveţia. Şi Aeroconsult în 
Liechtenstein. 

Aş putea acum să afirm aici că în acel moment am ridicat 
speriat mâinile şi am încercat cu disperare să-l conving pe 
Herb Patterson că există, de exemplu, moralitatea, etica, 
codul manierelor şi alte lucruri de felul acesta. Aş putea la 
fel de bine să afirm că i-am spus lui Patterson că, în ceea 
ce mă priveşte, principiile sunt mult mai importante decât 
supraviețuirea unei corporații, cum era Corporația 
Construcţiei de Rachete sau decât supraviețuirea lui Herb 
Patterson ca preşedinte al ei, sau decât supraviețuirea lui 
Frank W. Rogers ca director al acesteia. 

Dar... mi-e teamă că lucrurile nu s-au întâmplat aşa. 
Pentru că de fapt i-am zis: 

— Intenţionezi să te ocupi personal de această afacere, 
Herb, sau vrei s-o rezolv eu? 

— Tu nu-l cunoşti pe Zimmerili, nu-i aşa? 

16 


- PAUL ERDMAN - 


— Personal, nu. Dar ştiu, cel puţin vag, ceva despre... 

— Eu ştiu ce ştii tu, Frank. Cred că tu ai venit în consiliu 
cu trei ani după ce am clasat întreaga afacere. 

— la să vedem, am venit aici la sfârşitul lui 1982. 

— Da, atunci trecuseră trei ani şi jumătate de când 
dezactivasem Aeroconsult. 

— Mai există altcineva, care, întâmplător, ştie de vechile 
aranjamente? am întrebat eu. 

— Sam Jackson a ştiut ceva. Este mort. 

Sam Jackson a fost predecesorul meu ca director al 
Corporaţiei Construcţiei de Rachete. A murit în 1983 de 
moarte naturală... cred. 

— Ştii, am spus eu, este regretabil că trebuie să 
recurgem la o astfel de soluţie. 

Patterson a răspuns cu o voce joasă şi rece: 

— Nu avem de ales. Chiar crezi că voi sta cu mâinile în 
sân şi voi lăsa Boeing şi General Dynamics să ne sufle de 
sub nas o afacere de miliarde de dolari? 

— Herb, dar nu... 

— Rachetele lor nu sunt bune de nimic! Cu viteza lor şi 
cu acel sistem prost de ghidare „Tercom”, ruşii vor fi 
capabili să le doboare imediat după ce au fost lansate. Asta 
doreşti, Frank? 

— Dar de unde ştii că, acolo, cineva a fost cumpărat? 

— Pentru că întreaga mea viaţă mi-am petrecut-o în 
astfel de afaceri. Acolo, pe toţi dracii, se întâmplă ceva 
suspect. Dar Frank, ascultă-mă, dacă vrei să te retragi chiar 
acum e suficient să-mi spui şi te voi înţelege. Când te-am 
adus în Corporaţia Construcţiei de Rachete, sincer îţi spun, 
n-am crezut că se va ajunge până aici. 

— Ascultă, Herb, nu mi-am petrecut optsprezece ani 
lucrând în lumea întreagă pentru Citibank şi Chase 
Manhattan, ca să nu ştiu ce facem aici şi ca să nu cunosc 
mult mai multe decât îţi închipui tu. Aşa că hai să terminăm 
cu fleacurile şi să trecem la acţiune, şi te mai întreb o dată. 
Vrei să te ocupi personal de această problemă sau vrei să 
mă ocup eu? 

17 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Dacă aş fi mai tânăr, Frank... a răspuns Patterson cu o 
voce moale. 

— Foarte bine, de unde trebuie să încep? Cu generalul 
nostru? 

— Doamne, nu! Trebuie început cu Zimmerli, în Basel. El 
va putea afla cine face toată scamatoria asta, dacă o face 
cineva. Ştii, eu am văzut mulţi avocaţi abili în viaţa mea, 
dar domnul doctor Zimmerli, după cât ştiu eu, se poate 
descurca în orice ţară şi în orice limbă. 

— Cred că trebuie să aflu ceva mai multe detalii despre... 
mă înţelegi, cât de mult să forţez sau să slăbesc coarda, 
fără să fac valuri inutile. 

— Tot ceea ce ai nevoie se află într-un dosar. Se găseşte 
într-un seif în biroul lui Zimmerili. Probabil că este acoperit 
cu praf, după atâta timp. Dar în el vei găsi tot ce ai nevoie 
să afli. Inutil să-ţi spun, Frank, că nu trebuie să laşi dosarul 
din mână, pe undeva. De asemenea, aş vrea să-ţi sugerez 
că nu este necesar să-i spui toate astea lui Nancy. Inţelegi 
ce vreau să spun? 

— Inţeleg. 

— Ar fi mai bine să vii la uzină cu o valiză, pregătit să 
pleci mâine, a continuat Patterson. Dacă Nancy te întreabă 
ceva, spui, de exemplu, că pleci la Londra sau altceva 
asemănător. 

Când i-am spus lui Nancy despre plecarea mea la Londra 
nici măcar nu s-a ostenit să se uite la mine. Când am 
întrebat-o mai târziu despre acest lucru, mi-a zis că a 
constatat că sunt deja băiat mare şi ştiu, prin urmare, ce 
trebuie să fac. 

Ei bine, eram deci băiat mare. Aici aş dori să mă opresc o 
clipă pentru a vorbi pe şleau despre faptul la care ne 
înhămam eu şi cu Patterson în seara aceea, la clubul Pacific 
Union. În fapt ne angajam într-o acţiune de corupţie. Da, 
corupţie. 

Cred că timp de mai mulţi ani a existat o totală confuzie, 
cel puţin în America, cu privire la înţelesul exact al 
cuvântului „corupţie”. Vreau să spun că au existat nişte 

18 


- PAUL ERDMAN - 


exemple, cu adevărat patetice, a ceea ce eu aş numi 
„Sstimulări”, cea mai dezgustătoare dintre ele fiind aşa 
numita afacere Abscam. A fost, de fapt, cazul unui obscur 
congresman, dintr-un district obscur, care a acceptat 
cincizeci de mii de dolari de la un agent FBI de origine 
libaneză, deghizat într-un om de afaceri din Arabia Saudită, 
pentru obţinerea unei licenţe de jocuri de noroc, în New 
Jersey. Acesta, dragi prieteni, nu era felul de corupţie în 
care eu şi Patterson intenţionam să ne angajăm. 

Nu aveam de gând să ne implicăm într-o operaţiune 
dintre cele obişnuite, în care sunt implicate aşa numitele 
corporaţii multinaționale - operaţiuni pe care ex-senatorul 
Frank Church obişnuia să le investigheze. Şi am să mă refer 
la câteva exemple care te fac să te întrebi: Ce dacă IT&T au 
mituit nişte inspectori vamali în Chile? Şi ce dacă Textron - 
poate că vi-l mai amintiţi pe domnul Miller, care a fost 
ministrul de finanţe - îşi rotunjea compania, sau ce dacă 
nişte colonei din Iran erau puţin unşi pentru a-i determina 
să cumpere trei jalnice elicoptere Bell? Toate acestea nu 
erau decât nişte fleacuri, nu acte de corupţie. 

Şi acum, să vă spun ce se înţelege în realitate prin 
corupţie, în ultima parte a secolului douăzeci. Nu este cazul 
unor „stimulări” şi nici de mituire, undeva, în vreo gheretă 
de vamă latino-americană, şi nici ceva care se întâlneşte 
adeseori în investigaţiile senatorului Church. Şi, dacă ne 
referim la acest domeniu, trebuie spus că singurul lucru 
real descoperit de comisie a fost marele defect al lui 
Church, respectiv lipsa lui de orice imaginaţie. Este un om 
mic care, evident, gândeşte puţin. El a ratat totul, cu 
excepţia câtorva cazuri. Acum nu intenţionez să vorbesc 
despre unele lucruri, pe care primii mei concurenţi, 
McDonnel Dougals sau Lockheed sau General Dinamics, 
sau Boeing le făceau în lume prin anii 1970. Vreau însă să 
clarific lucrurile privind atitudinea pe care am avut-o eu 
când am intrat în această chestiune, în ultima parte a 
anului 1985, prezentând două exemple pe care le consider, 
din punct de vedere istoric, paralele. 

19 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Mai întâi povestea generalului Douglas MacArthur şi a 
preşedintelui Filipinelor. Este o poveste scurtă. Preşedintele 
Filipinelor, Manuel C. Quezon, fusese prins într-o capcană în 
Corregidor la sfârşitul lui 1941. Este de înţeles faptul că 
Quezon vroia să scape, înainte ca japonezii să pună mâna 
pe toţi. MacArthur, din anumite motive, a refuzat să-l ajute. 
La 3 ianuarie 1942, preşedintele Quezon emite un ordin de 
plată, prin care suma de 500.000 dolari se transferă din 
contul tezaurului Filipinelor în New York City, în contul 
personal al lui MacArthur. La 19 februarie 1942, MacArthur 
primeşte confirmarea că fondurile au intrat în contul său la 
- unde altundeva? - Chase Manhattan Bank. La 20 
februarie, Quezon a părăsit Corregidor într-un submarin 
american. Din acea zi, Filipinele sunt un bun prieten al 
Statelor Unite şi MacArthur ne-a dovedit tuturor adevărul 
veşnic prezent în cuvintele bătrânului cântec „Soldaţii 
bătrâni niciodată nu mor, doar se sting... bogaţi”. 

Al doilea exemplu este Henry Luce. Da, piosul Henry 
Luce, care a pus bazele revistei Time şi pe care a condus-o 
timp de decenii. Dacă răsfoieşti prin paginile revistei Time 
din anii 1960 şi 1970, vei găsi că unul dintre marii eroi ai 
publicaţiei, alături de mari oameni ca Chiang Kai Shek, era 
şahul Iranului. De ce? Probabil că avea ceva de-a face cu 
faptul că Agenţia Reza Pahlavi, administratorul financiar şef 
al şahului, a transferat din contul nr. 214895.20 de la Union 
Bank a Elveţiei din Geneva un milion dolari în contul 
domnului Henry Luce, în 1962. Cum de cunosc aceasta? Ei 
bine, aşa cum i-am spus şi lui Patterson în noaptea aceea la 
San Francisco, atunci când ai lucrat pentru Chase 
Manhattan şi ai colindat o lume întreagă, ai învăţat şi ai 
făcut o mulţime de lucruri. MacArthur obişnuia să lucreze 
cu banca noastră, iar Union Bank a Elveţiei, în Geneva, era 
pe aceeaşi stradă cu biroul nostru şi obişnuiam să facem 
schimb de impresii din război, în care părţile implicate erau 
bineînţeles de mult timp decedate. Scopul relatărilor mele 
este de a arăta că există un anumit tip de corupţie, la un 
nivel foarte înalt, care poate avea mari consecinţe. Poate 

20 


- PAUL ERDMAN - 


chiar să modifice în bine mersul istoriei. Putem oare 
declara că toţi cei care profită din afaceri financiare 
murdare sunt oameni ai diavolului? Eu mă îndoiesc. Să ne 
gândim numai: dacă cineva ar fi suflat ceva cu privire la 
generalul MacArthur în 1942, ce s-ar fi întâmplat? Am fi fost 
încă împotmoliţi în Guadalcanal. Este adevărat? Sau să-l 
luăm pe domnul Luce şi prietenul său, şahul Iranului. 
Desigur, şahul a sfârşit acolo unde cred eu că trebuia să 
sfârşească, dar, cel puţin, el i-a ţinut pe ruşi în bazinul din 
sud-vestul Asiei timp de douăzeci şi cinci de ani. Dar fără 
sprijinul lui Luce şi al prietenilor săi sus-puşi la Washington, 
cât timp s-ar mai fi menţinut el? Să fim drepţi, când şahul a 
plecat, s-a dus dracului şi Iranul. Şi în parte din această 
cauză Corporaţia Construcţiei de Rachete şi germanii şi 
ruşii au ajuns să se ciocnească în interesele lor din 1985. Şi 
din cauza acestor interese, cineva foarte sus-pus fusese 
încă o dată cumpărat. 

Cred că mintea lui Herb Patterson era plină de gânduri 
asemănătoare în acea seară de 19 noiembrie 1985. Pentru 
că, pe California Street, după cină, când fiecare o luă în 
direcţia lui, el a zis: 

— Reţine ceea ce-ţi spun, Frank, întrucât presupun că te 
va frământa înainte de culcare. Nu a fost niciodată dovedit, 
dar aproape toţi din industrie, aproape toţi în Germania au 
puternice suspiciuni în ceea ce priveşte Corporaţia 
Lockheed care ar fi încheiat în 1962 afacerea secolului, 
vânzând Germaniei de Vest avioanele de luptă Starfighter 
tip 350 F-104, atunci când omul cu numele Franz Josef 
Strauss era ministru al apărării în Germania de Vest. După 
Germania, au venit la Lockheed Belgia şi Olanda. Avioanele 
F-104 au fost o realizare atât de nereușită, încât mai mult 
de jumătate din ele s-a prăbuşit. Dar nu ăsta este lucrul 
important. Important este că Strauss este acum cancelar al 
Germaniei, după ce a stat aproape douăzeci şi trei de ani 
într-o retragere totală. Mi se pare curios faptul că la numai 
câteva luni de la reapariţia sa pe scena politică din Europa 


21 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


a apărut deodată această „Problemă a Procurării”. A făcut o 
pauză. Apoi a continuat: 

— Mâna dreaptă a lui Strauss este Graf Otto von 
Amsburg. Strauss l-a numit ministru de externe, după cum 
ştii, dar legăturile dintre ei nu se opresc aici. Gândeşte-te 
că Zimmerli îi cunoaşte familia lui von Amsburg. 

A făcut din nou o pauză. 

— Cu toţii, acolo urmăresc să fie foarte, foarte evazivi 
sau cam aşa ceva. Cunosc acest aspect, pentru că m-am 
lovit de el înainte. Ceea ce îţi sugerez este să memorezi 
aceste nume, dar să-l laşi pe Zimmerli să acţioneze cum 
consideră el că este necesar, înainte ca tu să tratezi cu 
factorii interesaţi. Dacă toate acestea par puţin cam vagi, 
cauza o găseşti în faptul că pescuim în ape foarte tulburi. 
Pe mâine, Frank. 


În dimineaţa următoare, am plecat de acasă la şapte şi 
un sfert şi, ca de obicei, am mers pe Sandhill Road, am 
trecut pe lângă Centrul Medical Stanford, apoi prin Palo 
Alto, Autostrada 101 şi m-am îndreptat spre sud, spre 
Sunnyvale. 

În ce priveşte Sunnyvale, California, acesta nu este un 
loc care să sugereze ceva periculos pentru omenire. In 
Sunnyvale eşti confruntat cu masivele construcţii ale 
Corporaţiei Construcţiei de Rachete. Asemenea lui Boeing 
în Seattle sau lui Lockheed în Burbank, corporaţia are 
propriul aerodrom, privat, un uriaş situat între Autostrada 
101 şi Golful San Francisco. La fel de impresionant ca 
aerodromul, chiar mult mai impunătoare decât acesta, sunt 
acele uriaşe hangare din spatele pistei de lansare, 
construcţii unde se montează sau, cel puţin, au fost 
montate rachetele balistice tip MDC. Din când în când, 
uriaşele uşi erau lăsate deschise pentru stimularea 
imaginaţiei acelor astronauți închipuiţi care se deplasau 
spre sud, la locurile lor de muncă din San Jose nu cu o 
rachetă MDC, ci cu Ford LTD. 


22 


- PAUL ERDMAN - 


În dimineaţa aceea, în loc să mă îndrept direct spre 
biroul meu, m-am decis să mă opresc la Uzina nr. 5 să văd 
cum mergeau lucrurile acolo. Uzina nr. 5 este locul unde se 
fac operaţiunile de asamblare finală a prototipurilor 
rachetelor de croazieră MDC. Când am păşit în uriaşa 
clădire, ca de obicei, nu m-am putut abţine să nu fiu 
cuprins de admiraţie faţă de ceea ce, încă o dată, a realizat 
tehnologia americană. 

În dimineaţa aceea se găseau în montaj opt dintre ele. 
Racheta noastră de croazieră avea o lungime de aproape 
patru metri şi jumătate, colorată într-un albastru strălucitor 
şi semănând foarte mult cu o versiune mai lungă a acelor 
torpile navale, pe care le-am folosit pe submarine în cel de- 
al Doilea Război Mondial. Oricine însă dacă privea trăgea 
concluzia că armele moderne sunt infinit mai complexe. 
Fiecare dintre cele opt prototipuri era fixat în poziţia 
verticală, acoperit cu sute de conductoare şi fire, care 
legau zeci de instalaţii mobile cu aparate şi instrumente 
electronice sofisticate, dispuse în jurul său. 

În Uzina nr. 5, nu se auzea niciun zgomot, niciun strigăt; 
nu se afla nicio macara uriaşă, nu se auzea niciun fluierat, 
nicio tânguire. Locul nu semăna nicidecum cu o scenă 
obişnuită din construcţia de avioane sau din uzinele 
aerospaţiale. De fapt, Uzina nr. 5 semăna mai mult cu un 
laborator de cercetări decât cu o fabrică industrială. Chiar 
şi îmbrăcămintea „muncitorilor” era similară celei din 
laboratoare. Zeci de tehnicieni purtau halate albe, mulţi 
alţii erau îmbrăcaţi cu jachete de tweed, cămăşi Brooks 
Brothers şi tradiţionalele cravate. Nu exista niciun muncitor 
manual. Şi dacă cineva ar fi continuat să analizeze scena, 
ar fi sesizat, de îndată, un alt aspect: media de vârstă a 
angajaţilor nu depăşea treizeci de ani. Nivelul mediu de 
educaţie al oamenilor din această clădire se afla undeva 
între absolvent al unei facultăţi şi doctor, nu din North 
Dakota, ci din Stanford, Cal şi Cal Tech fiind cele mai bine 
reprezentate, ca şi MIT şi Georgia Tech. Majoritatea dintre 
ei erau specializaţi în domeniul ingineriei electronice. Cei 

23 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


mai în vârstă ca Frederick Terman şi apoi Joe Petit, de la 
Stanford, erau şi cei mai buni în meserie. 

Noi îi plăteam pe oamenii noştri cu venituri foarte bune. 
Şi aceasta, pentru că ei realizaseră două miracole, care 
constituiau cheia succesului în ceea ce priveşte rachetele 
noastre de croazieră, primul fiind sistemul unic de 
teleghidare, electronic, la care corporaţia noastră lucrase 
peste zece ani, şi al doilea fiind un uimitor motor cu jet care 
încorpora un sistem electric de alimentare cu combustibil, 
care depăşea cu un deceniu pe cele actuale. Aceste 
miracole au costat compania peste un miliard şi jumătate 
de dolari. Corporaţia noastră era aşadar acum în posesia 
unei rachete cu o uimitoare capacitate, având două 
extraordinare calităţi performante: dacă cele 572 de 
rachete pe care NATO intenţiona să le amplaseze ar fi fost 
lansate - şi chiar presupunând că cincizeci la sută dintre 
acestea ar fi fost interceptate - în zece minute, ar fi fost 
ucişi o sută douăzeci şi cinci de milioane de ruşi. Este 
uluitor, nu-i aşa? La fel de uimitor este şi faptul că 
veniturile financiare ale Corporaţiei Construcţiei de Rachete 
erau asigurate până la sfârşitul acestui secol. 

Cel puţin aşa gândiserăm noi. 

— Domnule Rogers, mi se adresă cineva în spatele meu, 
secretara domnului Patterson a telefonat şi mi-a spus să vă 
transmit că domnul Patterson vă aşteaptă în biroul său. 
Acum. 

Era cineva de la biroul inginerului-şef. Părea cam 
încurcat. Nu putea realiza faptul că şi directorii companiilor 
pot fi chemaţi la ordin. De către preşedinţii consiliilor. 

Câteva minute mai târziu, secretara preşedintelui 
Patterson mă introducea în biroul şefului. 

— Salut, Frank. Cred că e timpul să acţionăm. [i-am 
rezervat un loc pentru zborul direct cu Lufthansa la 
Frankfurt, care are legătură cu Swissair pentru Basel... Vei 
fi aşteptat. Ţi-ai adus cu tine o valiză? 

— Da. 


24 


- PAUL ERDMAN - 


— Sper că nu te deranjează toată această grabă. Totuşi, 
nu există niciun motiv, după părerea mea, pentru care noi 
ar trebui să ne mişcăm repede, mai înainte ca noua poziţie 
a Germaniei - sau aparent noua poziţie - să se contureze. 
După ce ţi-ai făcut un program în Basel, dă-mi un telefon. 
Ştii unde. 

Patterson se abţinuse în tot timpul discuţiei noastre să 
pronunţe numele doctorului Zimmerli sau cel de 
Aeroconsult. 

— Nu este cazul să-ţi amintesc cât de importantă este 
toată această afacere, Frank, a continuat Patterson, 
ridicându-se în picioare. Dacă vei reuşi cu treaba asta, 
cred, fără pic de îndoială, că-mi vei succeda pe acest 
scaun. 

Am dat doar din cap. Patterson era, uneori, un pic prea 
transparent. 

— Cât de departe vrei să merg cu această problemă, 
Herb? am întrebat. 

— Atât de departe pe cât o cere situaţia din Basel, Frank. 

Era ridicol să vezi cum doi oameni normali, care 
conduceau o importantă corporație americană, trebuia să 
discute în şarade de acest gen în propriul birou. Dar nu se 
ştie niciodată. 

Ne-am strâns mâinile şi am plecat spre aeroport. 


25 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


4 


Doctorul Zimmerli aştepta la aproximativ treizeci de 
metri, de partea cealaltă a ieşirii, prin care treci pe 
teritoriul Elveţiei, după ce-ai făcut controlul vamal, la 
aeroportul din Basel. Pistele de aterizare şi cea mai mare 
parte din terminal se află în Franţa. Este un aeroport 
aparte, după cum şi Basel este un oraş deosebit. 

Zimmerli era un bărbat înalt şi zvelt, sau poate mai 
curând uscăţiv şi deşirat. Fruntea îi era îngustă, ochii 
aproape negri şi pătrunzători. Prima dată când l-am văzut 
mi-a reamintit de fotografiile bătrânului John D. Rockefeller. 
Dar nu pentru că Zimmerili ar fi fost aşa de bătrân. După 
aprecierea mea, trebuia să aibă între cincizeci şi cinci şi 
şaizeci de ani. 

— Sie sind Herr Dr Rogers, au fost primele sale cuvinte. 
Vocea îi era monotonă. Nu a schiţat niciun zâmbet. Nimic. 

— Herr Dr. Zimmerli? am întrebat. 

A înclinat uşor capul. 

— Doriţi în engleză sau germană? a întrebat el apoi, încă 
stând fără să se mişte şi fără să clipească. 

— În engleză, deocamdată, dacă nu vă deranjează. 

A ridicat din umeri. 

— În ceea ce mă priveşte, ar putea fi în franceză sau 
italiană, rusă sau spaniolă, sau... 

— Da, l-am întrerupt eu, unde e maşina? 

A făcut semn unui bărbat care aştepta la aproximativ trei 
metri în spatele său. 

— Şoferul dumneavoastră, mi s-a adresat el, în timp ce 
omul se apropia. Numele său este Hans-Peter. Este absolut 
de încredere. Domnul Patterson l-a folosit întotdeauna când 
obişnuia să vină aici. Domnul Patterson totdeauna a folosit 
un Mercedes 600 negru. Este ceea ce avem afară. Dacă 
preferaţi altceva, eu... 

— Perfect, i-am spus întrerupându-l iarăşi. Să mergem. 


26 


- PAUL ERDMAN - 


Vremea era la fel de neospitalieră ca şi sosirea. Cerul era 
cenuşiu, burniţa uşor, iar temperatura probabil era doar cu 
două grade peste punctul de îngheţ. Când trăieşti în 
California pentru o perioadă mai lungă, uiţi de mizeria pe 
care cea mai mare parte dintre oameni trebuie s-o îndure 
cel puţin o jumătate din an. Dar eu nu am prea uitat. Basel, 
clima lui, aerul depresiunii ce cuprindea Valea Rinului, în 
care se afla amplasat oraşul, îmi erau familiare. La urma 
urmei, aici am urmat universitatea timp de trei ani, aici am 
întâlnit-o pe soţia mea, am uimit într-adevăr intelectualii 
locali, luându-mi doctoratul cu menţiunea summa cum 
laude, o distincţie acordată anual pentru doi dintre cei mai 
buni absolvenţi, dar rareori pentru străini şi niciodată 
pentru americani. Astfel de lucruri nu se uită în Basel. 

— Nu s-a schimbat mult, nu-i aşa? a întrebat Zimmerli, 
când am ajuns să trecem prin Spalenquartier. 

— Nu. Dar îmi face impresia că vă place aşa. De când se 
află aici familia dumneavoastră? 

— Au venit din Franţa la sfârşitul secolului şaisprezece. 
Erau hughenoți, înţelegeţi... Când aţi absolvit cursurile aici, 
domnule Rogers? 

— 1959. 

— Cu summa, nu-i aşa? 

— Da. Şi dumneavoastră? 

— Oh, mult mai devreme, bineînţeles. În 1951, ca să fiu 
exact. 

— Nu, m-am referit la distincţie. 

— Am uitat. Magna, cred. 

Ce porcărie! Acesta este un lucru pe care nimeni nu-l 
uită. Academic, eu eram cu o treaptă superior lui Zimmerili. 
Era evident că acesta nu vroia să stăruie prea mult pe 
acest nefericit caz. 

— Soţia a rămas acasă, presupun. O cheamă Nancy, 
cred, a continuat el. 

— O cunoaşteţi? l-am întrebat eu mai mult decât 
surprins. 

— Nu. Dar unii dintre prieteni o cunosc. Copii? 

27 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Nu. Când a fost domnul Patterson ultima oară aici? 

— Patterson? Oh, acum câţiva ani. Când am clasat mai 
mult sau mai puţin operaţiunea. 

— Presupun că ştiţi pentru ce mă aflu aici? 

— Da. Pentru a o reactiva. 

— Ei bine, eu nu i-aş spune chiar aşa. Sper să reuşim să 
rezolvăm problema utilizând căile obişnuite. 

— Într-adevăr, a răspuns sec Zimmerli. 

— Graf Otto von Amsburg ştie că mă aflu aici? 

— Cine? a zis el cu un ton tăios. 

— Graf Otto von Amsburg. 

— Nu. Pentru ce artrebui să ştie? 

— Domnul Patterson crede că ne-ar putea fi de folos în 
această chestiune. 

— Aşa crede? Mă întreb, de ce? 

— Spunea că i-aţi cunoscut familia. 

— O cunosc. Ei bine, lăsaţi să organizez eu treburile în 
această problemă. Probabil că vom merge la Graf Otto von 
Amsburg. Dar toate la timpul potrivit. 

— Şi care este, după dumneavoastră, domnule doctor, 
timpul potrivit? 

— Mai întâi, trebuie să avem nişte discuţii aici, în Basel. 
Mâine. Şi apoi, probabil, trebuie să vizităm un prieten în 
Bruxelles. Şi poate, după aceasta, vom merge să 
cunoaştem un prieten sau doi în Germania. 

— Mâine? Dar eu mă gândeam că, în mod cert, vom 
începe în după-amiaza aceasta. În orice caz, va trebui mai 
întâi să mergem la biroul dumneavoastră şi să luăm dosarul 
acela. Vreau să mă uit prin el, dacă nu ne putem întâlni 
astăzi. 

— Acest lucru nu va fi posibil. 

— Mai exact, ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ceea ce am spus. Nimeni nu vede acel dosar 
până ce nu primesc instrucţiuni clare de la domnul Herbert 
Patterson. 


28 


- PAUL ERDMAN - 


— Cred că trebuie să clarificăm puţin lucrurile, şi chiar 
acum, domnule doctor Zimmerli, am spus eu, ca să fiu mai 
academic, dar plin de draci. 

— Vă rog. 

— Domnul Patterson, şi deci Compania, mi-a dat o 
absolută carte blanche în această problemă. Cu alte 
cuvinte, toate deciziile vor fi luate prin mine şi vor fi 
definitive. 

— Dar bineînţeles. Eu sunt şi voi rămâne, dragul meu 
prieten, umilul şi supusul dumneavoastră slujitor. A făcut o 
pauză. Aşa mi s-a spus de către domnul Herb Patterson. 

Ajunsesem la hotelul Euler în piaţa Bahnhofplatz. 

— Hans-Peter, s-a adresat Zimmerli şoferului, du 
bagajele domnului Rogers înăuntru. Apoi mi s-a adresat 
mie: Cred că voi rămâne aici, întrucât plouă. Sunt convins 
că simţiţi nevoia să vă odihniţi. Să fiţi la biroul meu la şapte 
şi jumătate precis, mâine-dimineaţă. Şi vom demara 
acțiunea. i 

Şi iată, aşa am fost concediat. Inceputul nu era prea 
promiţător. Personalul de la hotel era plin de solicitudine. 
Am băut un martini la bar. Apoi am luat un prânz delicios la 
restaurant. Şi m-am hotărât să trag un pui de somn. Să 
aştept până a doua zi. Voi pune şaua pe domnul doctor 
Zimmerli odată pentru totdeauna. 


29 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


5 


Sabine von Planta m-a sunat în cameră după aproximativ 
patru ore. Îmi amintesc acest lucru, pentru că hotărâsem să 
nu depăşesc ora cinci, în speranţa că voi avea parte deo 
noapte bună de somn, lăsând problemele neplăcute să se 
rezolve la timpul lor. Telefonul a sunat aproape imediat 
după ce i-am deblocat soneria. 

— Tu eşti, Frank? a întrebat o voce. Era o voce joasă şi 
guturală. 

Am rămas complet surprins când am auzit-o. Nu mă 
aşteptam să mai vorbesc vreodată cu Sabine von Planta. 
Stabiliserăm o înţelegere reciprocă în acest sens. 

— Frank? de data aceasta cu un glas mai cald. 

— Da, Sabine. Am încercat să fiu indiferent. Tăios şi sec. 
Scurt. Absent. Plictisit. 

— Putem să ne vedem? m-a întrebat. 

— Nu... 

— Sunt la hotel. 

— Bine, dar eu... 

— Vin sus. Doar pentru un minut. 

A ajuns sus în mai puţin de un minut. Era mult mai 
atrăgătoare decât mi-o aminteam. Şi, după trei ani de zile, 
mi-o aminteam destul de bine. Era o femeie cu un corp 
splendid, cu o faţă de patrician şi un păr lung care-i flutura 
în vânt. Şi se îmbrăca întotdeauna ca şi când tocmai atunci 
păşise pe Faubourg St. Honore după ce fusese sărutată 
uşor pe obraz de către Yves Saint-Laurent. 

Era, sincer vorbind, cea mai atrăgătoare femeie, pe care 
o întâlnisem în viaţa mea. 

Ne-am strâns mâinile. Şi mâna mea... de fapt, braţul îmi 
tremura. 

— La dracu, Sabine, am zis. 

— Ştiu. Amândoi am promis. Dar pur şi simplu nu am fost 
în stare să-mi ţin promisiunea. 

— La fel i-am promis şi lui Nancy, am adăugat. 

30 


- PAUL ERDMAN - 


— Ştiu... Nu vreau să-ţi calci această promisiune. 

— Cum de-ai aflat că sunt aici? Am sosit în Elveţia doar 
de câteva ore, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Lucrez la Staatsanwaltschaft. De fapt, sunt adjunct de 
procuror. De asemenea, sunt încă necăsătorită. 

— Felicitări. Pentru ambele performanţe. Dar ce legătură 
au toate acestea cu mine? 

— Te afli pe lista de supraveghere a poliţiei de la toate 
aeroporturile acestei ţări. Tu treci prin controlul imigranţilor 
şi poliţia află imediat. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Tot ce ştiu este că azi, după prânz, în timp ce 
mă aflam pe coridorul de la tribunal, şeful poliţiei locale, 
care este un tip foarte isteţ, mi-a spus că tocmai ai sosit în 
oraş. Şi s-a referit la tine ca fiind un „iubit de-al meu”. 

— Cum este posibil să mă aflu pe lista lor? N-am mai fost 
în Elveţia de trei ani de zile. 

— Nu... Trei ani şi două luni. Ai plecat pe 1 septembrie 
1982. Îţi aminteşti? 

Mi-am amintit. Era exact cu două săptămâni înainte să 
intru în Corporaţia Construcţiei de Rachete ca omul 
Numărul Doi al Companiei. A fost luna unor schimbări 
radicale pentru mine: de la bancher internaţional, la postul 
de director al unei companii aerospaţiale; de asemenea, de 
la perioada de om căsătorit şi cu cea mai teribilă amantă 
din lume, la cea de om căsătorit pur şi simplu. Şi nu Sabine 
a fost aceea care mi-a tras clapa sau mi-a impus un 
ultimatum. 

— Sunt perfect fericită aşa, îmi spusese ea de 
nenumărate ori. 

Nancy fusese cea care mi-a impus un ultimatum. ŞI jur, 
pe Dumnezeu, că niciodată nu bănuisem că ea ştie ceva. 
De fapt, ea niciodată, nici măcar o dată, nu a pronunţat 
numele lui Sabine. lar noi trăiam împreună de trei ani. Şi în 
toţi aceşti trei ani n-am auzit nici măcar o aluzie din partea 
lui Nancy. Noi locuiam în Londra, unde se afla sediul băncii 
mele. Sabine era avocat la o firmă de avocaţi în Zurich, 

31 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


care se ocupa de unele afaceri ale noastre, în Elveţia. 
Uneori, aceasta ne impunea să lucrăm împreună - ca 
bancher şi avocat - în Paris sau în New York şi o dată în 
Istanbul. Noi finanţaserăm un export de tutun acolo, 
afacere tranşată prin Elveţia. Acesta era motivul pentru 
care avocaţii noştri elveţieni erau implicaţi. Sabine m-a 
întâlnit la hotelul Istanbul Hilton având documentele prin 
care o bancă din Elveţia garanta pentru împrumutul 
acordat de noi turcilor. Atunci am hotărât să ne petrecem 
noaptea împreună. 

Am încheiat tratativele în dimineaţa următoare. Dar am 
mai rămas la Istanbul împreună încă patru zile fără să ieşim 
măcar o dată din hotel... Era în septembrie 1979. 

Era anul în care s-a semnat la Viena Convenţia Salt Il. 
Brejnev şi Carter. Amândoi dispăruţi acum. Ciudat mijloc 
să-mi amintesc de începutul celei mai frumoase poveşti de 
dragoste pe care am trăit-o. Sau pe care mi-am imaginat-o. 

— De ce la Procuratură? Şi de ce în Basel? 

— Eu sunt de aici şi am vrut să fac ceva deosebit. De 
altfel, nu a fost dificil. Tatăl meu a aranjat totul. 

Tatăl ei era preşedinte la Hoffman La Roche, cea mai 
mare companie farmaceutică din lume, care era situată în 
Basel şi care dăduse unei lumi flămânde minunate soluţii 
pentru problemele ei, ca valium şi librium. Familia ei fusese 
printre fondatorii acestei firme spre sfârşitul secolului 
nouăsprezece. Umblau vorbe că întreaga avere ajungea în 
jurul unei jumătăţi de miliard de franci elveţieni. Când von 
Planta vroia ceva în Basel, obținea. Sigur. 

— Ce faci acolo? am întrebat. 

— Garda Financiară este expresia cea mai apropiată în 
limba engleză. Oficial i se spune Wirtschaftsdelikte. 

— Şi, sunt pe lista voastră, da? 

— Ascultă, Frank. Nu eşti pe lista noastră sau pe ceva 
asemănător. Printr-o întâmplare am aflat că eşti pe o listă 
sau alta a poliţiei. Ştii bine că au asemenea liste, cu 
nemiluita. 


32 


- PAUL ERDMAN - 


Bineînţeles că avea dreptate. Poliţia, în Elveţia, este o 
organizaţie ce se aseamănă mult cu Gestapoul şi pe care o 
întâlneşti în Europa de Vest. În Europa de Est, ele există 
desigur, fără excepţie. Aceste poliţii au menirea să 
supravegheze activităţile, toate activităţile străinilor. Dacă 
unii dintre străini încalcă legile, ei sunt fie deportaţi, fie 
trimişi la închisoare. Deportarea nu necesită nicio acţiune 
juridică. Sentinţele de condamnare la închisoare sunt 
făcute de mântuială. Nu trebuie însă trasă, de aici, 
concluzia că elveţienii sunt responsabili pentru o astfel de 
poliţie de stat. Absolut deloc. Libertăţile lor civile sunt 
aproape la fel de bine apărate ca şi cele ale englezilor sau 
chiar ale americanilor. Poliţia elveţiană are sarcina să 
urmărească respectarea legii, adică să-l protejeze pe bietul 
creştin elveţian de influenţa elementelor străine, precum 
cele italiene şi turce, aşa cum şi Gestapoul avea sarcina să 
urmărească respectarea legii, adică să-l protejeze pe bietul 
creştin german de influenţa elementelor străine, precum 
cele evreieşti sau ţigăneşti, prin anii 1930 şi 1940. 

Elveţienii, în multe direcţii, au aceleaşi tradiţii germanice 
ca vecinii lor de la nord, cu deosebirea însă că ei le-au 
păstrat fără întrerupere de-a lungul întregului secol 
douăzeci, pentru că ei nu au fost siliţi să renunţe la ele, 
întrucât nu au pierdut războiul. Elveţienii n-au pierdut 
niciodată un război. Pentru că ei niciodată nu s-au luptat. 
Au fost mereu neutri. Chiar şi în privinţa naziştilor, evreilor, 
ţiganilor şi americanilor. Aşa cum aveam să descopăr acest 
lucru ceva mai târziu. 

— Ai putea afla de ce mă aflu pe listă? 

— Poate că da. 

— Acum? 

A trecut pe lângă mine. Până atunci stătuserăm amândoi 
între pat şi uşă. A ridicat receptorul şi a format un număr. 

— Fremdenpolizei? Geben Sie mir bitte Herr Dr 
Wunderlin, a întrebat. Apoi după o pauză: Herr Dr 
Wunderlin? Sabine von Planta hier. Bitte Koennen Sie mir 
mitteilen, warum sich mein Freund, Herr Doktor Frank 

33 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Rogers aus Amerika, auf der Fahndungsliste des Flughafens 
befindet? 

Nu a aşteptat mai mult de treizeci de secunde, după care 
a zis: 

— Vielen Dank, apoi a închis. 

— Ei? am întrebat. 

— Nu elveţienii sunt cei care te-au trecut pe listă. 

— Atunci, cine? 

— Germanii. Poliţia federală a Germaniei de Vest din 
Wiesbaden. Cu precizarea de a nu fi reţinut. Dar să fie 
informaţi imediat despre orice sosire sau orice plecare. 

— Ceea ce tu ai făcut. 

— Frank, eu nu i-am informat. Eu te informez pe tine. 
Poliţia este cea care se ocupă cu asemenea lucruri. 

— Dar în cazul în care ordinul ar fi fost să fiu „reţinut”, ai 
fi fost implicată. Sau...? 

— Bineînţeles. 

— Voi executaţi chiar întotdeauna ceea ce germanii vă 
cer să faceţi? 

— Desigur că nu. Numai atunci când există înţelegeri 
reciproce. 

— Ce fel de înţelegeri? 

— Acelea care implică o reciprocitate. 

— Te referi la Interpol? 

— Nu. Interpolul nu are nimic de-a face cu aceasta. Este 
o chestiune bilaterală. În asemenea cazuri, există o 
înţelegere stabilită cu ani în urmă între Elveţia şi Germania. 
Interpolul nu are motive să se implice. 

— De ce, nu? 

— Interpolul nu are nimic de-a face cu cazurile politice. 

— Politice? De data aceasta am început să strig. Dar ce 
dracu am eu cu politica? 

— Frank, voi încerca să aflu. Tot ce ştiu este că atunci 
când primim astfel de solicitări direct din Germania sau 
Franţa, în baza unei înţelegeri bilaterale, e vorba de un 
motiv politic. Cum este, de exemplu, terorismul. 

A urmat o tăcere lungă. 

34 


- PAUL ERDMAN - 


— Sabine, am spus eu în cele din urmă, iartă-mă. Este 
ridicol. Tu, bănuiesc, încercai doar să mă ajuţi. Nu ştiu ce se 
întâmplă cu mine. 

— Te înţeleg, Frank. Cred că ar fi mai bine să plec. 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu. Ascultă, hai să 
coborâm şi să bem ceva. Dacă nu te deranjează să fii cu 
cineva care se află pe lista voastră de urmărire. 

— Într-adevăr, cred că poate ar trebui să plec. 

— Haide, Sabine. Doar am glumit, în ordine? 

După care, am luat-o în braţe şi am sărutat-o. Ca urmare, 
ea m-a sărutat uşor. Şi... 

— Ar fi mai bine să-mi pun o cravată, am zis eu punând 
capăt unei situaţii care ne-ar fi întors înapoi acolo unde ne 
aflaserăm acum trei ani şi două luni, o situaţie 
sentimentală dezastruoasă. 

Barul de la hotelul Euler este mic, se aseamănă mai mult 
cu un bar englezesc decât cu unul continental şi este 
plictisitor. Am băut ceva şi apoi l-am mobilizat pe Hans- 
Peter şi ne-am dus cu Mercedesul, traversând Rinul, la Red 
Ox Grill, care de asemenea era un bar, ce semăna cu unul 
englezesc, dar care nu-i plictisitor. După ce am mai luat 
două băuturi, ne-am aşezat să mâncăm de cină, care a 
constat în două entre-câtes bătrâne acoperite cu sos Cafe 
de Paris, cartofi prăjiţi şi salată. 

— Bucuros că te-ai întors? a întrebat ea, în timp ce 
terminam Pommardul 69, care, în dolari, îmi amintea de 
echivalentul unei rachete mici de croazieră. 

— Nu-mi place să recunosc acest lucru, dar răspunsul 
este da. Masa aici este absolut de neconcurat. 

— Dar oamenii? 

— Pe oameni îi poţi învinge. Cu mici excepţii doar. Una 
ceva mai deosebită. 

— Pot să presupun că... 

— Poţi. 

Şi mi-a atins mâna, peste masă, provocându-mi aceeaşi 
senzaţie pe care o avusesem cu trei ani şi două luni în 
urmă. După care m-a întrebat: 

35 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Frank, de fapt, ce faci tu aici? 

— De ce întrebi? 

— Poate că te pot ajuta. 

— Ca să-l văd pe doctorul Amadeus Zimmerili. 

Buzele i s-au ţuguiat într-un fluierat uşor. 

— Cred că este cineva în America. 

— Adică? 

— Om cu greutate. 

— In ce sens? 

— Are prieteni sus-puşi. 

— Oamenii voştri sunt interesaţi de persoana lui? 

— Oamenii noştri? 

— Mă refer la Procuratură, dragă Sabine. Hai să nu 
intrăm în chestiunile secrete ale Elveţiei. 

— Nu suntem deloc interesaţi de persoana doctorului 
Amadeus Zimmerili. Pot să afirm acest lucru cu certitudine. 
Şeful meu şi cu Zimmerli sunt foarte buni prieteni, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. De aceea, numele domnului 
doctor Amadeus Zimmerli nu a ieşit niciodată în evidenţă. 

— Ar fi putut să iasă? 

— Probabil. Avem legi aici, ştii bine, referitoare la 
exportul de arme. Se interzice acest export în zonele unde 
există un potenţial conflict militar. 

— Ştiam că acele legi se referă numai la armele fabricate 
în Elveţia. 

— Este o problemă de interpretare. 

— Şi opinia şefului tău este că atât timp cât... 

— Cred că ar fi mai bine să nu mai discutăm acest 
subiect, Frank. 

— Cum ai ajuns să ştii atât de multe despre Zimmerili? 

— Este prieten cu tatăl meu. 

— Doamne, dar mică-i lumea. 

— Frank, Elveţia este o lume mult mai mică decât cred 
că-ţi poţi tu imagina. Îţi dau doar o sugestie. Fii foarte 
precaut cu Zimmerli. Şi să nu crezi că-l poţi învinge pe 
propriul său teren. Ei se acoperă unii pe alţii aici. Un singur 
cerc de persoane conduce această ţară. Sunt mai puţin de 

36 


- PAUL ERDMAN - 


o sută de bărbaţi. Şi aş mai putea adăuga că nu există nicio 
femeie. Douăzeci de bancheri, douăzeci de industriaşi, o 
duzină de avocaţi, şi aşa mai departe; noi, elveţienii, le 
cunoaştem numele. Zimmerli este unul dintre ei. La fel e şi 
tatăl meu. Şi, de asemenea, şeful meu, doctorul Wunderlin. 
Dacă unul dintre ei decide să fii urmărit, atunci toţi te vor 
urmări. 

— OK, Sabine. Cred că am recepționat mesajul. Dar cred 
că greşeşti cu privire la un mic detaliu. Eu nu sunt aici ca 
să-l urmăresc pe Zimmerili şi pe tovarăşii săi. Mă aflu aici ca 
să lucrez cu el. 

— Atunci, pentru ce prietenii lui din Germania te-au pus 
pe listă? 

Era o întrebare corectă căreia nu i-am găsit răspuns în 
seara aceea, pentru că am condus-o pe Sabine acasă, pe 
Nadelberg, şi apoi m-am întors la Euler să mă culc - singur. 

Gândurile însă nu mi-au dat pace în noaptea aceea. De 
ce germanii m-au trecut pe lista lor? 


37 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


6 


La şapte şi jumătate, a doua zi de dimineaţă, doctorul 
Amadeus Zimmerli mă aştepta aşezat la masa de lucru din 
biroul său, de pe Dufourstrasse 27. Nimic nu trăda fantezia. 
Un birou mobilat ieftin, care nu te impresiona cu nimic. 
Totul emana modestie. 

Aparent, Zimmerli se hotărâse să fie amabil. Pregătise 
pentru mine cafea şi pişcoturi crocante. Micul său dejun se 
rezuma la o serie de ţigări Gauloises. El a pufăit din ţigară, 
iar eu am sorbit din cafea timp de circa trei minute, după 
care am trecut la afaceri. Sau, mai bine zis, Zimmerli a 
trecut la afaceri. 

— Cred, a început el, că ar trebui poate să prezint 
problema aşa cum mi-a fost prezentată şi mie, noaptea 
trecută, prin telefon, de către prietenul nostru comun, Herb 
Patterson. Apoi, dacă suntem de acord asupra problemei, 
voi propune câteva întâlniri care ar putea conduce la o 
soluţie. Este acceptabil? 

Era. 

— Gut. Acum, aşa după cum probabil cunoaşteţi, eu, 
firma mea de avocaţi şi o organizaţie „soră” am fost în 
trecut implicaţi în probleme similare, sau mai precis în 
vânzarea rachetelor Falcon ale Corporaţiei MDC. Aveţi 
cunoştinţă despre acest lucru? 

Aveam. 

— Gut. Acum, după câte înţeleg, aţi încercat să obţineţi 
un sprijin pentru racheta dumneavoastră de croazieră cu 
lansare de la sol, în NATO, fără asistenţa noastră. Şi 
imediat aţi avut probleme. Este corect? 

Era. 

— Problema se referă la convingerea că unul din 
concurenţii dumneavoastră, sau poate chiar amândoi, au 
mituit pe careva, sau probabil un număr de persoane, iar 
dumneavoastră nu aţi făcut acest lucru. Este corect 
rezumată problema? 


38 


- PAUL ERDMAN - 


— Poate. Dar noi nu avem nicio dovadă de existenţa unor 
acte de corupţie în această chestiune. Acesta-i şi motivul 
principal pentru care mă aflu eu aici. Să mă ajutaţi să 
clarific acest lucru. 

— Cred că am un răspuns la aceasta. Dar mai întâi, aş 
vrea să vă întreb ceva. Sunteţi directorul Corporaţiei 
Construcţiei de Rachete. Sunteţi de fapt omul lor financiar. 
Este corect? 

— Corect. 

— Vânzările dumneavoastră în Europa au fost 
întotdeauna dirijate şi controlate de domnul Bob Lee. El îi 
cunoaşte pe toţi din NATO care sunt implicaţi în această 
afacere. Pentru ce vă aflaţi dumneavoastră aici şi nu 
domnul Lee? 

— Pentru că această problemă are o extraordinară 
importanţă pentru corporație. Şi pentru că domnului Lee, 
ca şi tuturor celorlalţi oameni ai companiei care se ocupă 
cu vânzările, li s-au dat instrucţiuni stricte, în raport cu care 
ei trebuie să acţioneze, în ceea ce priveşte promovarea 
vânzărilor în străinătate, instrucţiuni care ţin seamă de 
Legea privind practicile de corupţie în străinătate. Domnul 
Patterson şi cu mine am considerat că situaţia poate 
necesita mai multă flexibilitate decât pot permite acele 
instrucţiuni specifice, dacă sunt riguros interpretate. 

— Înţeleg, a replicat Zimmerili. Şi sunt de acord cu 
raţionamentul dumneavoastră. Gut. Acum, vă voi spune ce 
am descoperit eu. Şi cred că cheia se află în Belgia. Pentru 
că omul cheie este belgian. Vreţi să-i cunoaşteţi numele? 

— De ce nu? am răspuns eu. Întrucât făcusem deja un 
pas, prin acea declaraţie referitoare la poziţia mea faţă de 
acea ridicolă Lege privind practicile de corupţie în 
străinătate, m-am hotărât să mai fac unul. 

— Prinţul Leopold. Cel mai tânăr frate al regelui. 

De data aceasta, m-am auzit fluierând uşor. 

— Cât de sigur sunteţi? l-am întrebat atunci. 

Ridicând din umeri, Zimmerili a spus: 

— Nouăzeci la sută. 

39 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Cum aţi descoperit? 

— Prin omul nostru din Belgia, Rene Van der Kamp. 

— Cine este acesta? 

— Ministrul afacerilor economice. Omul de legătură 
dintre cabinetul belgian şi familia regală. 

— Şi de unde ştie el? 

— Cred că va trebui să-l întrebaţi direct pe el. Există 
anumite limite referitor la cât se poate obţine într-o 
convorbire scurtă, telefonică. Cred că veţi fi de acord că am 
procedat destul de bine. 

Am fost de acord. 

— Cine plăteşte, deci? am întrebat eu în continuare. 

Din nou, Zimmerli a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. De fapt, n-are importanţă. Dar cred că ar 
trebui să avem în vedere „plata în avans”, cum spuneţi 
dumneavoastră în America. 

— Cât de mare ne putem permite să fie acest avans? am 
întrebat. 

A scos din sertarul biroului un dosar mare, prăfuit. 

— Acestea sunt documentele pe care le-aţi cerut ieri. 
Domnul Patterson, în discuţia noastră telefonică din 
noaptea trecută, m-a instruit să vă pun la dispoziţie 
dosarul. Oricum, acesta nu trebuie să iasă acum sau 
vreodată din acest birou. Inţelegeţi acest lucru? 

Am dat din cap afirmativ. 

Mi-a întins dosarul peste masă zicând: 

— Situaţia financiară curentă se găseşte totalizată în 
tabelul scris cu roşu. 

L-am deschis acolo, am parcurs pagina şi apoi am zis: 

— La dracu, dar este uluitor! 

In mod normal, nu folosesc un astfel de limbaj în afaceri, 
dar acum eram de-a dreptul uimit. Eu nu eram doar 
directorul Corporaţiei MDC, ci fusesem adus acolo de către 
Patterson pentru a deveni geniul financiar rezident al 
companiei, iar aici erau peste optsprezece milioane dolari, 
pe care preşedintele consiliului companiei mele le 


40 


- PAUL ERDMAN - 


deturnase în Elveţia fără ca eu să am absolut nicio 
cunoştinţă. Era uluitor. Şi admirabil. 

— De unde provin? am întrebat. 

— lran. 

— Când? 

— Mult timp în urmă. Mai precis în 1978. 

— Cum? 

— Am folosit firma Aeroconsult, care a servit drept agent 
al Corporaţiei MDC pentru vânzarea rachetelor lor Falcon în 
lran. Tratativele le-am dus cu un general care comanda 
forţele aeriene, pentru şah, în ultimii ani ai acestuia. 
Trebuie să-i uitaţi numele. Noi am supraevaluat afacerea cu 
aproximativ zece procente. Poate că au fost cincisprezece 
procente. De asemenea, trebuie să uitaţi acest lucru. 
Generalul a reţinut jumătate şi a returnat cealaltă 
jumătate, care s-a ridicat la aproximativ douăsprezece 
milioane dolari, dacă-mi amintesc bine. Aceste 
douăsprezece milioane au ajuns acum la optsprezece 
milioane de dolari. Interese reciproce, bineînţeles. 

— Cum de nu a descoperit nimeni? 

— Vreţi să spuneţi, atunci când a plecat şahul şi a venit 
la putere Ayatollahul? 

— Da. 

— Amintiţi-vă că Khomeini a împuşcat o duzină de 
generali imediat după preluarea puterii. 

— Da. 

— Generalul nostru a fost al doilea la rând. Erau atât de 
grăbiţi, încât l-au împuşcat înainte să mărturisească. 

— Cum de ştiţi toate acestea? 

— Acum avem un general în noua forţă aeriană a 
Iranului. 

Totul părea logic. Dar era ceva totuşi care nu-mi era clar. 
Aşa că am întrebat: 

— Cum l-ați manipulat pe patronul firmei Aeroconsult? 

— În mod riguros, trebuie să existe o măsură în orice 
afacere. Aeroconsult este o corporație absolut 
independentă. Statutul ei defineşte activitățile sale foarte 

41 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


precis. Ea acţionează ca agent pentru vânzări şi consultant 
tehnic privind construcţia de avioane şi tehnologie. 
Preşedintele consiliului este un membru al familiei regale 
din Liechtenstein. Capitalul a fost materializat în acţiuni la 
purtător. Acţiunile se găsesc depozitate în seiful din acest 
birou. Firma noastră de avocaţi le va folosi pentru vot, dacă 
vreodată ar apărea problema votului, dar asta nu se va 
întâmpla niciodată. 

— Dar, dacă apare? 

— Aşa cum am spus când ne-am întâlnit, dragă domnule 
Rogers, eu sunt şi rămân umilul şi supusul dumneavoastră 
slujitor. 

— Şi dacă se întâmplă ca eu şi Herb Patterson să murim 
în acelaşi accident de avion? Ce dovadă va avea Corporaţia 
MDC pentru recuperarea celor optsprezece milioane dolari? 

— Niciuna. Absolut niciuna. Şi cred, domnule Rogers, că 
toţi preferăm această alternativă. Nu-i aşa? 

Aceasta este situaţia la elveţieni: rareori îi interesează 
proveniența şi niciodată nu se lasă copleşiţi de morală, 
atunci când este vorba de bani. 

— Cred, a continuat Zimmerili, că am putea foarte bine să 
sunăm la Aeroconsult, pentru a-i consulta cu privire la 
această problemă deosebită. Deşi mă îndoiesc că vom avea 
nevoie de toate cele optsprezece milioane dolari, în ciuda 
inflaţiei. După câte îmi amintesc eu, când Lockheed a 
cumpărat Japonia, l-au plătit pe prim-ministrul Tanaka cu 
1,2 milioane pentru afacerea L 10-11. 

— Poate că aşa este. Dar noi ar trebui să cumpărăm trei 
ţări. 

— Ah, da, dar două dintre ele sunt mici. A început să 
zâmbească. Am o sală de conferinţe adecvată pentru 
dumneavoastră, ca să parcurgeţi acest dosar, dacă mai 
doriţi s-o faceţi, a adăugat Zimmerli după aceea. 

l-am dat de înţeles că vreau. 

— Din nefericire, trebuie să rămân restul zilei la tribunal. 
Aşa că vă las singur... Şi, la plecare, vă reamintesc încă o 


42 


- PAUL ERDMAN - 


dată că nimic din conţinutul acestui dosar Aeroconsult nu 
trebuie să transpire. 

El a plecat, iar eu m-am mutat în sala de conferinţe. Pot 
să vă spun, de la bun început, că dosarul nu mai conţinea 
nimic nou, sau ceva surprinzător. Cea mai mare parte din el 
se referea la „vânzarea” rachetelor aer-aer tip Falcon ale 
Corporaţiei MDC, cât s-a dat, cui şi pentru ce, sub nume 
codificate, care în mod constant se schimbă. 

Probabil că cea mai interesantă secţiune era cea care se 
găsea chiar la început, o secţiune care, evident, nu fusese 
întocmită de domnul doctor Zimmerli sau altcineva din 
biroul său, ci de către un anonim din exterior - probabil 
angajat drept consultant de către Herb Patterson. Acest 
raport se referea la uimitoarele legături pe care biroul de 
avocaţi al lui Zimmerili, Zimmerili şi Lutz le dezvoltaseră de- 
a lungul anilor cu unii dintre cei mai proeminenţi 
constructori de armament, cu negustori din Europa de Vest 
şi cumpărători din restul lumii. Acesta confirma faptul că 
firma de avocaţi era un agent ideal pentru oricare 
companie, cum ar fi Corporaţia MDC, care încerca să vândă 
armament pe piaţa internaţională. Cel mai interesant 
capitol, din punctul meu de vedere, era descrierea evoluţiei 
relaţiilor dintre familia elveţiană a lui Zimmerili şi familia 
germană a lui von Amsburg. 

Unei persoane nefamiliarizate cu detaliile privind istoria 
europeană în secolul douăzeci ar putea să-i pară curios 
faptul că o familie germană, angajată în fabricarea de 
armament, ar putea fi în astfel de relaţii familiare cu 
avocaţii din Elveţia cea neutră. Dar astfel de situaţii erau 
numeroase, dacă se are în vedere modul în care au evoluat 
lucrurile în timp. 

Pentru cei mai mulţi dintre americani, anonimatul, sau 
mai curând „acoperirea” - cuvânt care este atât de folosit 
în Elveţia, ţară care are legile ei specifice referitoare 
îndeosebi la secretul bancar, asocierea în corporaţii şi 
spionajul industrial - constituie o recentă descoperire, plină 
de atracţie. Pentru cea mai mare parte dintre firmele 

43 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


individuale şi corporaţii, începuturile maşinaţiunilor lor în 
Zurich sau Geneva nu datează, în mod obişnuit, mai 
devreme de anii 1960. Dar acest lucru nu este valabil şi 
pentru germani. Şi nu neapărat pentru că germanii au fost 
mai iscusiţi decât americanii în a pune mâna pe o afacere 
bună. De fapt, nevoia de a avea legături cu elveţienii i-a 
forţat pe germani, chiar înainte de anii 1920, din cauza 
neşansei pe care au avut-o de a pierde Primul Război 
Mondial. Tratatul de la Versailles i-a scos permanent din 
sfera afacerilor cu arme, sau măcar aşa s-a spus. Dacă 
doreau să înceapă reînarmarea, trebuiau s-o facă 
clandestin şi să acţioneze prin intermediari. În anii 1930, 
întrucât începuseră să se pregătească pentru revanşă, 
nevoia unor astfel de intermediari, pentru a masca acţiunile 
lor, a devenit şi mai importantă. 

În ambele decenii, elveţienii, contra unor plăţi, erau mai 
mult decât gata să acţioneze pentru ei. De fapt, erau aliaţi 
naturali. Majoritatea elveţienilor vorbesc germana. Au 
folosit împreună o frontieră între Basel şi frontiera 
austriacă. Au folosit un sistem comun de legi. Chiar au 
efectuat manevre militare împreună spre sfârşitul anului 
1912. De asemenea, au avut o concepţie comună despre 
restul lumii şi în special lumea anglo-saxonă. 

Astfel, o bună parte a construcţiei de armament, în afara 
Germaniei, precum şi testarea acestora în Spania, au fost 
finanţate prin intermediari elveţieni. Dar apogeul cooperării 
germano-elveţiene s-a atins în 1930, când prima forţă 
industrială, care se afla în spatele pregătirilor Germaniei 
pentru al Doilea Război Mondial şi arhitectul crematoriilor 
cu gaze de la Dachau şi Buchenwald, respectiv I.G. Farben, 
a hotărât să-i utilizeze pe elveţienii din Basel drept 
intermediari pentru toate activităţile lor internaţionale. 

Firma de avocaţi, care începând din 1934 a lucrat pentru 
Farben, nu era alta decât Zimmerii, Zimmerli şi Lutz. 
Amândoi Zimmerli erau tatăl şi unchiul domnului doctor 
Amadeus Zimmerli. Ceea ce fraţii Zimmerli au realizat 
împreună a fost o societate pe acţiuni, numită Interhandel, 

44 


- PAUL ERDMAN - 


cu sediul în Basel. Toate acţiunile deţinute de I.G. Farben, 
în diferite colaborări internaţionale strategice, în special 
cele de proprietar al celei mai mari companii chimice din 
America, General Analine şi Film, fuseseră transferate la 
Interhandel. Apoi, într-un mod misterios, acţionarul de la 
Interhandel a fost transferat la o obscură bancă din Basel, 
numită Sturzenneger Bank şi voila - deodată, I.G. Farben a 
dispărut de pe scenă. 

Odată cu evenimentele din 1942, guvernul american, 
bineînţeles, a rechiziţionat compania General Analine şi 
Film, precum şi alte proprietăţi ale lui I.G. Farben din 
Statele Unite, drept captură de război. lar după ce 
Germania a pierdut, în mod nefericit, al Doilea Război 
Mondial, guvernul Statelor Unite, prin Departamentul de 
Justiţie, care fusese însărcinat cu administrarea şi folosirea 
proprietăţilor duşmanului, a început să se preocupe de 
vânzarea aşa-ziselor proprietăţi. Acest lucru a stârnit 
reacţia firmei Zimmerli, Zimmerili şi Lutz. Aceştia s-au dus 
la guvernul elveţian şi au început să se plângă că 
americanii vor să vândă bunuri naturale elveţiene, pe care 
le-au rechiziţionat ilegal în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Guvernul elveţian, care are în realitate un crez 
ferm şi de neocolit privind inviolabilitatea proprietăţii 
elveţiene, a protestat la Washington. Şi aşa, una dintre cele 
mai mari şi legale acţiuni ale secolului a fost stopată. Toţi 
ştiau că elveţienii mint cu neruşinare, dar de fiecare dată 
când americanii au încercat să ajungă la documentele 
depozitate la Sturzenegger Bank, care ar fi putut dovedi 
acest lucru, guvernul elveţian invoca legile elveţiene cu 
privire la secretul bancar. Şi de fiecare dată când 
americanii încercau să ajungă la documentele depozitate la 
Zimmerli, Zimmerli şi Lutz, guvernul elveţian striga că se 
face spionaj industrial. 

Acest impas legal a durat aproape douăzeci de ani. Apoi, 
elveţienii au organizat una dintre cele mai murdare lovituri 
financiare ale secolului. Azi se crede că Robert Vesco ar fi 


45 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


individul care a furat cei mai mulţi bani în secolul douăzeci 
printr-un singur jaf colectiv. Dar nu a fost chiar aşa. 

lată ce s-a întâmplat: în afacere a fost interesată cea mai 
mare bancă a Elveţiei, Union Bank. Aceasta a cumpărat - 
fără multă zarvă - un procentaj foarte mare din acţiunile 
puse în circulaţie ale firmei Interhandel, dar nu din cele 
încuiate într-un depozit nazist, bine asigurat în Argentina. 
Puteai cumpăra acţiuni pe nimica toată, pentru că nimeni, 
nimeni nu era tentat să cumpere acţiunile unei companii 
ale cărei active fuseseră blocate de guvernul Statelor Unite. 
Apoi preşedintele consiliului de conducere al băncii, bunul 
doctor Alfred Schaefer a mers şi a găsit un consilier: prinţul 
Radziwill, care era soţul surorii lui Jackie Kennedy, lucru de 
mare importanţă, dacă se avea în vedere că era rudă cu 
Robert Kennedy, procurorul general al Statelor Unite şi deci 
şeful Departamentului de Justiţie, care avea în sarcină 
administrarea şi folosirea proprietăţilor rechiziţionate de la 
duşman. Ei bine, Schaefer apelează la prinţul său, care 
acţionează şi el. Şi - minunea-minunilor - printr-o uluitoare 
schimbare de opinie, guvernul american recunoaşte 
pretenţiile elveţienilor în Statele Unite, proprietăţile sunt 
vândute, iar încasările sunt „repatriate” în Elveţia, spre 
marea bucurie şi satisfacţie a unui grup de nazişti bătrâni, 
a băncii Elveţiei Union Bank, a doctorului Alfred Schaefer şi, 
bineînţeles, a firmei de avocaţi a lui Zimmerli, Zimmerli şi 
Lutz. 

Umblau zvonuri că încasările lor totale, începând cu I.G. 
Farben în 1934 şi sfârşind cu reglementarea din 1964, se 
ridicau la 8,6 milioane de dolari. 

Apropo de aceste lucruri, la dosar se găsea şi o veche 
fotografie a consiliului directorilor lui I.G. Farben în 1939, 
unde puteai vedea poza şi numele lui Graf Ludwig von 
Amsburg. Acesta stătea lângă doctorul Herman Abs, care, 
mai târziu, a ajuns preşedintele consiliului de conducere de 
la Deutsche Bank. Fiul lui von Amsburg, desigur, ajunge 
ministrul afacerilor externe al noii Germanii în 1985, în timp 


46 


- PAUL ERDMAN - 


ce Amadeus Zimmerli moşteneşte firma de avocaţi, care a 
manipulat toate afacerile lui I.G. Farben în Elveţia. 

Deci, era foarte natural ca aceşti doi oameni să lucreze 
împreună. Pentru că în 1962 sau în 1971, ca şi în 1934 şi în 
1925, problema pentru Germania se punea la fel: să 
găsească un intermediar pentru activităţile lor militare 
internaţionale. La început Germaniei de Vest i se 
interzisese de către aliaţi să desfăşoare comerţ 
internaţional cu arme, ca urmare a celui de-al Doilea 
Război Mondial. Apoi, ca să arate cât de buni băieţi sunt ei, 
Parlamentul german, în 1961, a votat o lege numită 
„Kriegswaffen-Kontroligesetz”, sau Legea controlului 
armelor de război, care permitea industriei germane să 
exporte armament numai aliaţilor NATO sau ţărilor prietene 
neutre şi democratice, cum era Elveţia. 

Astfel, în 1962, în timp ce Zimmerili, Zimmerli şi Lutz 
desfăşura încă o activitate fructuoasă pentru Interhandel al 
lui I.G. Farben, cel de-al treilea Zimmerli al firmei, 
Amadeus, s-a hotărât să stabilească un nou intermediar 
pentru germani, subvenţionat de către Otto von Amsburg, 
a cărui familie stăpânea von Amsburg Last-wagonfabrik, o 
fabrică de camioane, tractoare şi tancuri pentru armata 
germană. Compania voia să vândă tancuri pentru Africa de 
Sud. Dar acest lucru era interzis prin legea din 1961. Aşa că 
vehiculele în chestiune au fost vândute unei companii 
elveţiene cu sediul în Basel 24 Dufourstrasse, adresa lui 
Zimmerli, Zimmerli şi Lutz, care, la rândul ei, a vândut 
Israelului vehiculele şi Africii de Sud tancurile. Şi această 
mică tranzacţie, implicând peste 195 de milioane în 1962, a 
pus bazele unei noi generaţii de cooperare elveţiano- 
germane spre binele omenirii. 

Zimmerli Jr. şi von Amsburg Jr. au devenit foarte 
apropiaţi, ca adevăraţi tâlhari ce erau. Erau parteneri 
esenţiali în noua corporație elveţiană pentru „re-export”, cu 
toate că germanul era un partener foarte, foarte retras în 
umbră. Următoarea mare lovitură dată de Zimmerili a fost 
schimbarea de direcţie. Şi aceasta a început în momentul 

47 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


în care Corporaţia Construcţiei de Rachete şi preşedintele 
acesteia, domnul Herb Patterson a devenit interesat. 

Toate acele naţiuni care cumpăraseră F-104 de la firma 
Lockheed pentru asigurarea apărării lor aeriene, în anii 
1960 şi 1970, prospectau piaţa pentru o rachetă aer-aer. 
Era natural ca aceasta să provină din Statele Unite. Toţi, 
începând cu Lockheed Hughes şi Boeing, încercau să obţină 
vânzarea. Corporaţia MDC se afla de asemenea în 
competiţie cu racheta lor Falcon. Şi astfel, preşedintele 
Corporaţiei MDC a ajuns să se folosească de talentele 
speciale şi de relaţiile firmei Zimmerili, Zimmerli şi Lutz. În 
dosarul pe care-l citeam nu se făceau referiri la acest 
aspect. În schimb se dădeau explicaţii detaliate în multe 
alte probleme. In rezumat, Corporaţia MDC a plătit sume 
masive, drept mită, pe atunci Ministerului Apărării 
Germaniei de Vest, al cărui nume nu era foarte definit aici, 
la fel şi ministrului de stat al Regatului Belgiei, Rene Van 
der Kamp, ca să opteze pentru racheta Falcon a Corporaţiei 
MDC. Germanul îl ademeneşte pe partenerul său danez, iar 
Van der Kamp se asigură că atât Olanda, cât şi 
Luxemburgul, partenerii Belgiei, vor vota tot pentru 
Corporaţia MDC. Şi totul cu dolarii de la Aeroconsult. 

Costul total al mituirii a fost mai puţin de zece milioane. 
Valoarea totală a contractului NATO a fost 476 milioane. 
leftin. A urmat apoi afacerea cu lranul. Apoi una minoră cu 
Coreea de Sud, Pakistan şi Egipt. Acum racheta Falcon era 
învechită. Dar în perioada sa de vârf, Corporaţia MDC, prin 
Aeroconsult şi avocaţii elveţieni, a realizat vânzări în lumea 
întreagă de aproape un miliard de dolari. Fără legătura 
Liechtenstein-Elveţia, vânzările noastre internaţionale ar fi 
fost probabil zero! 

Acum, după cum ştiţi, nu numai Corporaţia MDC era 
preocupată să vândă arme în străinătate. La fel de 
interesate erau şi Lockheed, Northrop, Boeing etc. Trebuia 
s-o facem. Pentru că, dacă nu o făceam, atunci cum am fi 
putut concura cu firmele franceze? Sau cu cele suedeze? 
Sau italiene? lată de exemplu, Dassault ar fi făcut orice ca 

48 


- PAUL ERDMAN - 


să vândă avionul Mirage şi rachetele Mystral. Şi guvernul 
Franţei le-ar fi permis să facă orice. De fapt, îi şi încuraja. 
Guvernul francez a făcut reguli speciale, creând excepţii de 
la legile lor privind controlul schimburilor cu străinătatea, 
pentru ca astfel Dessault să-şi poată transfera banii în 
Elveţia pentru mituirea potenţialilor cumpărători din toată 
lumea. Am fi putut ca noi sau Lockheed, sau Northrop să 
stăm cu mâinile în sân şi să privim cum ne suflă afacerile? 
Evident că nu. 

Părerea unanimă, bineînţeles, era că nu aveam nicio 
şansă după toate acele investigaţii făcute în anul 1970, 
când Lockheed şi Northrop, şi Boeing, şi mulţi alţii au fost 
descoperiţi şi nu le mai rămăseseră altceva de făcut decât 
să-şi înceteze toate operaţiunile „exterioare” care creaseră 
atâtea probleme. 

Ei bine, permiteţi-mi să sugerez că opinia publică în 
această problemă, ca şi în altele asemănătoare, nu era cu 
totul în temă. Desigur, ei şi-au încetat acele operaţiuni 
exterioare, acolo unde au fost descoperiţi. Dar ce se 
întâmplă cu restul celorlalte operaţiuni? Vreau să spun că 
există locuri unde îi poţi descoperi, dar sunt şi locuri unde 
nu poţi face acest lucru. Dacă, prost inspirat, ai acţionat în 
Bahamas, sau în Panama, sau oriunde în Caraibe, meriţi să 
fii descoperit. Aţi auzit vreodată ca vreo operaţiune 
„externă”, manipulată prin Elveţia, să se prăbuşească? 
Bineînţeles că nu. Şi credeţi-mă că noi, cei de la Corporaţia 
MDC, nu eram singurii care desfăşurau mari operaţiuni 
dirijate prin Elveţia. 

Adevărul este că MDC îşi avea depozitele în Elveţia şi 
niciodată nu a neglijat să-şi achite taxele necesare pentru 
asigurarea securităţii lor. Aşa se explică de ce Corporaţia 
MDC nu a fost niciodată descoperită. De aceea nu era cazul 
să se acţioneze altfel. Acum era mai prudent să se respecte 
calea legală pentru o perioadă. Nu exista nicio altă soluţie. 

La drept vorbind, o operaţiune de tipul celei cu 
Aeroconsult, cu un intermediar ca Zimmerili, Zimmerli şi 
Lutz, era perfectă din punct de vedere al afacerilor. Dar 

49 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


ceea ce mă îngrijora pe mine, parcurgând dosarul acela, 
era următorul lucru: dacă von Amsburg trebuie să aleagă 
între „clienţii” său americani şi „partenerii” săi germani, cu 
cine va merge? Aşa cum accentuase şi Sabine, firma 
Zimmerli era adânc implicată în aceste afaceri. Dar, la 
dracu, cu toate aceste îndoieli - ceea ce era acceptabil 
pentru rachetele de croazieră şi NATO trebuia să fie 
acceptabil şi pentru MDC şi Statele Unite. Nu-i aşa? 

După aproximativ două ore, am lăsat deoparte dosarul 
Aeroconsult şi m-am întors la hotel hotărât să-mi scot 
aceste lucruri din cap. Nu-mi servea la nimic să umblu după 
fantome. Aveam doar misiunea să mă ocup de o simplă 
treabă de mituire, care era un lucru obişnuit. Nu era o 
afacere deosebită. 

Dar atunci, de ce poliţia vest-germană îmi urmărea 
îndeaproape mişcările? 

După ce am ajuns la hotel, am sunat-o pe soţia mea ca 
să-i spun că, de fapt, eu mă aflam în Elveţia şi nu la Londra. 
Ea mi-a răspuns doar monosilabic de-a lungul celor două 
minute. Niciun comentariu, nicio întrebare, ci doar „da” sau 
„înî” şi „la revedere”. Mă simţeam pe undeva vinovat, deşi 
nu exista niciun motiv real ca să mă simt astfel! Sigur că o 
văzusem pe Sabine, dar la insistenţele ei. Şi nu s-a 
întâmplat absolut nimic. Atunci, de ce soţia mea îmi 
provoca acest sentiment de vinovăţie? Cu cât mă gândeam 
mai mult la acest lucru, cu atât deveneam mai furios. Aşa 
că am sunat-o pe Sabine la birou şi am invitat-o să luăm 
prânzul împreună. 

Ne-am întâlnit la Bottminger Schloss, un mic castel 
medieval de la marginea Baselului. Se servea o mâncare 
bună şi avea un şanţ de fortificaţii, peste care era montat 
un pod basculant. L-am luat pe Hans-Peter cu Mercedesul. 
Tocmai sosisem, când Sabine şi-a făcut apariţia într-un 
Ferrari. Ne-am sărutat doar pe obraz, după care am trecut 
podul. 

— Ar trebui să se organizeze curse de automobile în 
Elveţia. 

50 


- PAUL ERDMAN - 


— Te referi la Ferrari? A fost ideea tatălui meu, a 
răspuns. 

— El ştie că ne întâlnim? 

— Desigur. Şi dacă ştie, ce? E greu de presupus că ne-ar 
bârfi lui Nancy, nu-i aşa? 

Întotdeauna am avut impresia că am de-a face cu femei 
dotate cu acest minunat dar al vorbelor de spirit. 

— Am mai făcut nişte descoperiri cu privire la cine din 
Germania a solicitat să fii trecut pe listă. 

— Da? 

— Dacă nu te interesează, n-aş vrea să te mai plictisesc 
şi cu asta. 

— OK, OK, mă interesează. 

— Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei de Vest. 

— Cineva, în mod deosebit? am întrebat eu în continuare. 

— Da, de fapt, cineva foarte deosebit. Însuşi ministrul de 
externe, Graf Otto von Amsburg. 

— Credeam că este doctor von Amsburg. 

— Aşa este. Şi Graf. De asemenea, domnul ministru. 
Alege ce-ţi place, dragă. 

— Nu ai impresia că ne cam şicanăm astăzi? 

— Poate că da. Ce facem, ne oprim aici sau, probabil, 
vom accepta ca acest domn să ne ofere o masă? 

Domnul în cauză era doar chelnerul-şef, care rămăsese 
cu ochii fixaţi pe decolteul lui Sabine. 

— Pentru câte persoane? a întrebat ridicându-şi cu 
părere de rău ochii spre mine. 

— Zwie, am replicat căutând să-i demonstrez 
disprețuitorului ticălos cât de perfect stăpânesc eu 
germana. 

După ce ne-am aşezat, Sabine a comandat două martini 
sec, într-un dialect elveţian. 

— Mulţumesc pentru că îţi aminteşti. 

— Îmi amintesc mult mai mult, a fost răspunsul ei. 

— De exemplu? 

— De exemplu, prima oară când ne-am culcat împreună 
la Istanbul. 

51 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Începuse să se dezlănţuie. Şi ea ştia foarte bine că, deşi 
îmi făcea plăcere ceea ce tocmai menţionase, nu suportam 
să vorbesc despre acest lucru şi mai cu seamă în public. Şi 
mai ştiam la fel de bine că dacă nu o opresc la timp, 
probabil va începe să intre în detalii intime, cu o voce 
ridicată, tocmai pentru a mă irita şi mai mult. 

— Bine, Sabine. Acum, te rog încetează. Şi spune-mi, te 
rog, ce te supără? 

A tăcut câteva clipe. 

— Toată această făţărnicie a ta. 

— Ce făţărnicie? 

— A pretinde că nu ştii nimic despre marele tău prieten, 
Graf von Amsburg. 

— Despre ce dracu tot vorbeşti acolo? Marele meu 
prieten Graf von Amsburg! Dar pentru numele lui 
Dumnezeu, nici măcar nu m-am întâlnit vreodată cu acest 
om. 

— Oh, chiar aşa? 

— Da, chiar aşa. 

— Dar nu prea concordă cu cele spuse de tatăl meu, 


dragă. 
— Adică. 
— Tata te place, ştii bine. 
— Da, ştiu. Şi? 


— El spune că eşti amestecat în afaceri periculoase, cu 
arme, pentru Germania, şi, dacă doreşti să afli ce ar fi mai 
nimerit pentru tine, află că ar trebui să iei primul avion şi să 
te întorci în California. 

La auzul acestora, m-am mai domolit puţin. 

— De unde ştie tatăl tău toate acestea? a fost cel mai 
nimerit lucru pe care l-am găsit de spus. 

A ridicat doar din umeri. Dar apoi a zis: 

— Îi urăşte pe germani. Deseori, în aceşti ultimi doi ani, 
ne-a spus că trebuie să fim din nou atenţi. Atât timp cât 
Willy Branat şi Helmut Schmidt conduceau ţara, lucrurile 
erau în regulă. Cu toate că avea îndoieli şi asupra lui 
Schmidt. Dar ceea ce l-a îngrijorat mai mult a fost ceea ce 

52 


- PAUL ERDMAN - 


s-a întâmplat la ultimele alegeri, când Franz Josef Strauss şi 
tovarăşii săi din partidele CSU şi CDU s-au afirmat. E vorba 
de indivizi, cum este, de exemplu, prietenul tău doctorul 
Otto von Amsburg. Aceştia îi urăsc pe ruşi, după cum 
afirmă ei. Dar urăsc la fel de mult şi Statele Unite. lar tatăl 
meu nu poate înţelege cum americanii de felul tău pot fi 
atât de stupizi ca să ducă tratative cu germani de teapa 
acestora. Sau poate este o naivitate. El te place, Frank, şi 
crede că eşti un naiv şi că eşti manipulat. Spune însă că 
şeful tău, domnul Patterson, nu este nici naiv, nici stupid. El 
este diabolic şi se serveşte de tine, iar tu ar trebui să te 
întorci în California şi să pui stavilă acestor prostii. 

— Îngrozitor. Acum, am de suportat predicile unui 
elveţian, pentru numele lui Dumnezeu! Dar cine dracu îi 
vindea tunuri antiaeriene lui Hitler până cu cinci minute 
înaintea terminării războiului? Voi, elveţienii, iar voi ştiţi 
foarte bine lucrul acesta. Cine a trimis mii şi mii de evrei 
peste graniţa elveţiano-germană, an după an, ca să nu se 
simtă lezaţi partenerii lor de afaceri de la Berlin? Voi, 
elveţienii. Şi voi îmi reproşaţi mie că fac afaceri cu 
germanii? De ce? Pentru că anumiţi tovarăşi ai tatălui tău 
din Zurich vor să vândă rachete germanilor în locul nostru? 
Poate domnul Bohrle? Haide, Sabine, să fim serioşi. 

Ei bine, la auzul acestora s-a ridicat şi a ieşit din 
restaurant, iar treizeci de secunde mai târziu, am auzit cum 
Ferrari-ul se îndepărta. 

In seara aceea, eu şi doctorul Amadeus Zimmerli am luat 
la ora opt avionul Swissair şi am zburat la Bruxelles. 


53 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


7 


Zborul de la Basel la Bruxelles cu un DC-9 nu a durat 
mult, aproximativ o oră. Dar a fost suficient timp ca 
doctorul Amadeus Zimmerli să-mi relateze o poveste 
interesantă. 

— Regele Belgiei, a început el, are doi fraţi, prinţul 
Albert, care este un om simpatic, şi prinţul Leopold, care nu 
e simpatic. 

Leopold seamănă cu bunicul său, care a colaborat cu 
naziştii şi, drept rezultat, a fost detronat după război. 
Elveţienii şi-l amintesc bine pe Leopold, pentru că soţia lui 
murise într-un tragic accident de maşină pe drumul ce 
trece pe lângă lacul Lucerna. De fiecare dată când un şofer 
de duminică, elveţian, trece pe lângă acel loc, arată 
monumentul familiei acestuia şi înfăţişează nefericitele 
clipe în care buna regină Astrid a murit acolo. Elveţienii îşi 
iubesc monarhii, iar Astrid este singura care a fost 
asasinată în ţara lor în timpurile moderne. Toate acestea 
erau spuse de Zimmerli care se pare că avea un dezvoltat 
simţ macabru ascuns în spatele înfăţişării sale inexpresive. 

Dar să revenim la Leopold al Il-lea. Cu toate că el 
semăna la caracter cu bunicul său, nu prea putea fi 
considerat un colaborator, când era vorba de maşinaţiuni 
cu ruşii, albanezii sau orice altceva de genul acesta. Pe 
Leopold nu-l preocupau nici ideologiile, nici geopolitica, nici 
alianțele. Singura lui problemă erau banii. Fiind al treilea 
urmaş (după alţi doi fraţi foarte sănătoşi) la un tron minor, 
european, speranţele sale erau slabe. Dar cele mai mari 
necazuri ale lui Leopold veneau din partea regelui şi a 
reginei - o femeie religioasă şi austeră de origine spaniolă - 
care-l ţineau din scurt, vorbind din punct de vedere 
financiar. lar Leopold, asemănător semenilor săi regali din 
ţările nordice ale Europei, avea gusturi costisitoare. 

De exemplu, în anii 1960 şi începutul anilor 1970, 
obişnuia să petreacă mult timp împreună cu prinţul 

54 


- PAUL ERDMAN - 


Bernhardt al Olandei, fapt ce a determinat pe câţiva din 
anturajul lor să ridice din sprâncene. Pentru că şi 
Bernharadt, la fel ca Leopold, era ţinut din scurt financiar, în 
ciuda faptului că soţia sa, buna regină luliana, era probabil 
cea mai bogată femeie de pe pământ, ajungând, fără să se 
mai pună la socoteală şi drepturile sale din Anglia, la un 
miliard sau două de dolari. luliana, preciza Zimmerili, ca un 
bun elveţian ce era, era de departe cel mai mare deţinător 
de acţiuni la Royal Dutch-Shell şi ea singură deţinea mai 
mult decât toate celelalte ţări. 

Totuşi, în ciuda sărăciei la care erau obligaţi de familiile 
lor, Bernhardt şi Leopold obişnuiau să călătorească în 
lumea întreagă şi să trăiască pe picior mare. Prinţul 
olandez se pare că avea întotdeauna o sursă personală, 
pusă la dispoziţia sa, care-i permitea să aibă caviar, 
şampanie şi femei în călătoriile sale la Paris, Roma, Rio, 
Hong Kong. Aparent şi totodată ostentativ, totul se făcea în 
numele promovării resurselor lumii necivilizate. În realitate 
însă, aceasta constituia numai un motiv de a scăpa de 
plictiseala din Olanda şi de chingile unei drăguţe, dar 
îndesate soţii, care-şi petrecea cea mai mare parte a 
timpului cu cel care îi prezicea viitorul - prezicător care, 
după spusele lui Zimmerili, era un profet prezent pe statele 
de plată de la Aeroconsult. 

Oricum, Leopold al Belgiei, evitând în mod miraculos 
căsătoria, era un perfect tovarăş de călătorii pentru 
curtenitorul şi amabilul Bernhardt. Unii tipi nesuferiţi 
spuneau că acesta nu era nimic mai mult decât un codoş 
regal. Dar, iarăşi, după spusele lui Zimmerli, nu erau decât 
vorbe pornite din invidie. 

Dar unele dintre ele s-au materializat, pentru că asociaţia 
de călătorii Bernhardt-Leopold ajunge la un sfârşit nedemn 
în 1976, când comitetul bisericesc din Senatul Statelor 
Unite a dezgropat faptul că sursa bogățiilor prinţului 
consort al Olandei nu era alta decât Corporaţia din 
Burbank, California. Prinţul, care era totodată şi general al 
Forţelor Aeriene Olandeze, a fost, după cum este cunoscut 

55 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


de toţi, compromis. Guvernul Olandei a cumpărat avioane 
Lockheed şi prinţul a continuat să trăiască în lux. Dar, 
fireşte, în urma dezvăluirilor făcute n-au mai fost nici 
avioane, nici caviar, nici blonde. 

— Ghinionistul Bernhardt, am comentat eu când 
Zimmerli a ajuns la acest punct al povestirii. 

— Ah, da. Dar mai ghinionist a fost Leopold, a adăugat 
Zimmerli. Pentru că, vedeţi, dragul meu prieten Rogers, 
prinţul Leopold, fără să aibă niciun amestec, a fost de 
asemenea pus la pământ, iar viaţa sa de lux ruinată - şi 
totul din cauza, aşa cum apare retrospectiv, unui minor 
incident de corupţie. 

Pentru un elveţian sau un belgian, tot scandalul iscat de 
această afacere era de neînțeles. Morala, atât cea tipic 
olandeză, cât şi cea americană, nu a putut pătrunde 
niciodată în nicio ţară, cu toate că absenţa ei s-a simţit în 
Belgia mai mult decât oriunde. Deoarece, după cum explica 
Zimmerli, jumătate din cabinetul belgian a fost întotdeauna 
compromis şi, deşi toată lumea ştia, nimeni nu se sesiza de 
acest lucru. 

— Dar aceasta a fost acum zece ani. 

— Intr-adevăr. Necazul este că acum cinci ani s-a 
declanşat un alt scandal, de data aceasta fiind implicat 
fratele lui Leopold, prinţul Albert. 

— Dar am reţinut că era considerat un tip cumsecade. 

— Şi este, crede-mă. Am încercat să mi-l apropii în 
diverse ocazii, dar n-am avut succes, a replicat Zimmerii, 
aceasta constituind cea mai valoroasă mărturie privind 
integritatea sa şi pe care prinţul Albert al Belgiei ar fi putut 
s-o capete vreodată. 

— Deci, ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— Ei bine, există în Belgia un conglomerat financiar 
uriaş, care practic stăpâneşte jumătate din ţară, respectiv 
Societe Generale. 

— Zimmerli, l-am întrerupt eu, am fost bancher în 
Europa, aşa că nu mă considera un ignorant cu privire la 
cele ce se petrec. 

56 


- PAUL ERDMAN - 


— Foarte bine. În acest caz, ai auzit probabil de scandalul 
în care a fost implicat Eurosystem Hospitalier? 

— Vag, am răspuns eu, ceea ce, în parte, era adevărat. 

— A zguduit din temelii întreaga comunitate economică a 
Belgiei. lată ce s-a întâmplat. Eurosystem Hospitalier, care 
era în întregime subvenţionat de către Societe Generale, a 
contractat constituirea unui complex spitalicesc în Arabia 
Saudită pentru preţul de 1,2 miliarde de dolari. Când 
lucrarea era aproape trei sferturi terminată, a intervenit 
falimentul. Nimeni n-a putut înţelege motivul. Unde au 
dispărut toţi banii? Ei bine, guvernul a făcut cercetări şi a 
descoperit că Societe Generale obținuse contractul în urma 
unui „comision secret”, care se ridica aproape la 282 
milioane. Asta mai zic şi eu corupţie! 

— Isuse! l-am aprobat eu. 

— Dar, a continuat Zimmerili, asta era deja prea mult, 
chiar şi pentru belgieni. 

— Şi cum a fost implicat prinţul Albert? 

— Ei bine, amănuntele nu au fost date publicităţii. În 
schimb, se ştia în toată Europa că prinţul Albert fusese 
conducătorul misiunii belgiene, care obținuse contractul de 
la saudiţi. Existau păreri conform cărora prinţul şi-ar fi 
depăşit îndatoririle sale regale. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Prinţul Albert a supravieţuit. Dar ceea ce vreau să 
accentuez este că, încă o dată, Leopold a avut un eşec 
serios. Prima dată, a suferit pentru păcatele lui Bernharat, 
apoi pentru cele reale sau imaginare ale fratelui său, 
Albert. 

— Şi fără îndoială că a sosit timpul să se înfrupte şi el din 
bunătăţi. 

— Exact, a răspuns Zimmerli. Apoi, a continuat să 
explice: Nu a fost o chestiune de bunăvoință, ci mai 
degrabă una de circumstanţă. După scandalul prinţul 
Albert-Societe Generale, toată lumea din Belgia a devenit 
circumspectă fiind foarte atentă la capcanele corupţiei. Aşa 
că până şi tradiționala şi cea mai mare sursă de bani 

57 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


pentru corupţie, respectiv companiile  aerospaţiale 
americane, erau acum obligate să-şi oprească motoarele. 
Scandalurile - şi masiva publicitate - au acţionat negativ, 
dar nu chiar atât de negativ încât urmele lăsate să nu 
dispară după câţiva ani şi să nu se reia afacerile. Reala 
problemă însă a fost că voi, poporul american, aţi pus la 
Casa Albă, în 1976, pe cercetaşul ăla. Chiar înainte de a-şi 
prelua funcțiile, a început să trăncănească despre 
drepturile omului, moralitatea guvernului, cinstea 
corporațiilor, despre Vechiul şi Noul Testament. lar acum, 
ce a ajuns? Un misionar baptist, în Africa! 

Ce sfârşit ruşinos pentru un preşedinte al Statelor Unite! 
Numai că acesta lăsase, în urma lui, ceva cu care noi a 
trebuit să trăim în continuare: Legea privind practicile de 
corupţie în străinătate, care considera drept o infracţiune, 
acţiunea unei corporaţii americane de a-i mitui pe oficialii 
unui guvern străin, cu scopul de a obţine sau de a creşte 
profiturile rezultate din afaceri. De asemenea, a interzis 
falsificarea registrelor de contabilitate pentru acoperirea 
plăţilor externe. Era singura lege de acest fel, în toată 
lumea civilizată. Era, în ochii lui Zimmerili şi ai belgienilor în 
general, şi ai prinţului Leopold, în particular, o glumă! 

Dar cruciadele morale, aşa după cum a constatat 
omenirea din exemplele puse la dispoziţie de istorie, au o 
durată scurtă de viaţă. Deja, la începutul anilor 1980, 
această lege începuse să piardă din autoritate. Afacerile 
Americii sunt, la urma urmelor, afaceri. Aşa că niciun 
director al vreunei corporaţii n-a fost trimis după gratii sub 
incidenţa acestei legi. lar după 1982 niciun executiv nu a 
mai fost nici măcar citat. Aşa că, până în 1985, industria 
aerospațială americană era din nou gata, chiar dornică să 
folosească un om cu ambițiile dubioase ale prinţului 
Leopold, dar, fără îndoială, cu relaţii solide. lar Leopold, 
după ce a stat retras o lungă perioadă, după afacerile 
prinţul Bernhardt-prinţul Albert era de asemenea gata să 
intre în joc. Relaţiile sale, în afară de cele vechi, realizate în 
Olanda - şi care erau şi cele mai eficiente - vizau 

58 


- PAUL ERDMAN - 


aristocrația: conți şi duci, prinți papali ai Danemarcei, 
Italiei, Norvegiei şi, în mod deosebit, ai Germaniei. 

— De exemplu? am întrebat. 

— De exemplu, Graf Otto von Amsburg, ministrul 
afacerilor externe al Republicii Federale a Germaniei, fu 
răspunsul lui Zimmerii. 

— Deci, drumul spre Germania trece prin Bruxelles, am 
tras eu concluzia. 

— Exact. Tocmai ceea ce am încercat să accentuez chiar 
de la început. Se pare că, de data aceasta, nu este rândul 
lui Lockheed sau al lui Boeing sau General Dynamics să 
descopere un prinţ pentru a-şi putea vinde sistemul de 
rachete. Sarcina noastră este să-l convingem pe Leopold că 
tratează cu o companie sau cu companii neeficiente. 

— Şi drumul spre prinţ? 

— Îi veţi întâlni în exact zece minute. 


Baronul René Van der Kamp ne aştepta la aeroportul din 
Bruxelles. Era înalt, de cel puţin 1,95 m, elegant îmbrăcat 
într-un pardesiu de caşmir, cu guler din blană şi însoţit de 
un şofer în uniformă. 

— Ah, bunul meu prieten Amadeus. Sunt foarte, foarte 
bucuros să te văd. Şi-a scos una din mănuşi pentru a da 
mâna cu noi. Şi dumneavoastră sunteţi domnul Rogers, a 
continuat. Bine aţi venit în micuța noastră ţară. 

După ce a făcut un semn cu mâna către poliţia de control 
şi vameşi, ne-a condus spre jaguarul care ne aştepta. 

— Am aranjat să fiţi găzduiţi la Amigo. Sunt încredinţat 
că vă veţi simţi bine. Cunoaşteţi desigur Bruxelles-ul, 
domnule Rogers. 

— Într-adevăr, îl cunosc. Am dus, în trecut, numeroase 
tratative cu un număr de bănci de aici, cu Societe Generale 
şi în particular cu Banca Lambert. 

— Bineînţeles. Baronul Lambert a menţionat numele 
dumneavoastră. Dar acum, dumneavoastră vă ocupați de 
problema rachetelor. 


59 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Da. Dar, după cum ştiţi, afacerile noastre necesită 
mulţi bani. Şi sarcina mea este să-i procur. Aşa cum 
obişnuiţi dumneavoastră să spuneţi: plus à change, plus 
c'est la meme chose. 

— Oh, dar vorbiţi excelent franceza! Este o adevărată 
plăcere să întâlneşti un american civilizat ca 
dumneavoastră. Cred că ne vom înţelege foarte bine. 

Şi astfel am făcut cunoştinţă cu René Van der Kamp, cel 
de-al doilea membru din teribilul trio Zimmerli-Van der 
Kamp-Von  Amsburg, respectiv combinaţia  elveţiano- 
belgiano-germană care mâncau americani naivi la masa de 
prânz. 

Sau cel puţin aşa gândeau ei. 

Când m-am înregistrat la Amigo, împreună cu Zimmerili, 
am găsit o serie de mesaje care mă aşteptau. Cinci dintre 
ele veneau de la aceeaşi persoană, care-mi cerea s-o sun 
de urgenţă. Casierul companiei mele, Russ Egan. li 
adusesem cu mine de la vechea mea bancă, aşa că, dacă 
aveam o copie care să-mi semene, la MDC, acesta era 
Egan. 

Van der Kamp s-a oferit să ne ducă undeva, să bem 
ceva, dar era evident că nu asta dorea, aşa că amândoi, şi 
eu, şi Zimmerili, i-am mulţumit şi ne-am retras în camerele 
noastre pentru odihnă. Am stabilit de comun acord să ne 
întâlnim a doua zi la prânz, în holul hotelului. 

La Bruxelles, era acum aproape ora zece seara ceea ce 
însemna că în California era ora prânzului şi ştiam că Egan 
servea prânzul în biroul său, atunci când eu lipseam. El îşi 
făcea meseria foarte serios. L-am prins în treizeci de 
secunde. 

— Russ, aici Frank Rogers. 

— Frank! Sunt bucuros că m-ai sunat. Avem o problemă. 

— Bine. Ce anume? 

— Citibank. Le-au ajuns la urechi zvonuri că există 
posibilitatea pierderii contractului extern cu privire la 
rachetele noastre de croazieră, cu lansare de la sol. 

— Este imposibil! 

60 


- PAUL ERDMAN - 


— Şi eu aş fi gândit la fel, a replicat Edgar. Problema este 
că eu nu-mi dau seama cât adevăr există în aceste zvonuri. 
Edgar s-a oprit. Apoi a întrebat: Este adevărat, Frank? 

Şi fără să ezit nici măcar o secundă, i-am răspuns: 

— Bineînţeles că nu. 

— Ei bine, trebuie văzut mai întâi ce au vrut. 

— Ce-au vrut ei nu este tocmai bine. De fapt, dacă fac ce 
gândesc, va fi o catastrofă. Ei au spus că au suspendat 
imediat demersurile privind deschiderea unei linii de credit, 
adiţionale, de 250 de milioane de dolari. Şi ştii bine, Frank, 
că, dacă nu obţinem prima tranşă de 50 de milioane în 
următoarele treizeci de zile, dăm de fundul sacului. 

— Să-i ia dracu de pui de căţea! 

— Au şi acţionat deja, Frank. Cer mai multe garanţii 
colaterale, pe care nu le avem, sau o dovadă, spuneau ei, 
un fel de asigurare verbală din partea guvernului vest- 
german, că noi dispunem de o susţinere totală din partea 
lui NATO pentru rachetele noastre. 

— Nu cred acest lucru. 

— Regret că nu eşti aici, Frank, a fost răspunsul lui. 

— Ce-a zis Herb Patterson când i-ai raportat situaţia? am 
întrebat apoi. 

— Nu i-am spus lui Patterson. M-am gândit că mai întâi 
să vorbesc cu tine, Frank. Îi ştii pe Patterson. E în stare să o 
rupă complet cu Citibank şi în acest caz ne aflăm într- 
adevăr în încurcătură. 

— Ai procedat bine. 

— Dacă vrei să-mi cunoşti părerea, Frank, cred că ar 
trebui convocat de urgenţă consiliul de conducere. Este o 
problemă vitală. Dacă vom avea necazuri cu contractul 
rachetelor de croazieră, ei bine, va trebui să apelăm la un 
ajutor din afară. 

— Ştii foarte bine, Russ, că Patterson nu va susţine pe 
nimeni, chiar în eventualitatea unei fuziuni. 

— Avem blocat un capital de peste un miliard de dolari, 
în dezvoltarea rachetelor de croazieră, Frank. Dacă trebuie 
să renunţăm la el, venitul nostru net, va fi mai puţin decât 

61 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


o para. Ştii bine acest lucru. Acesta este sfârşitul 
Corporaţiei Construcţiei de Rachete, dacă Patterson nu este 
raţional. McDonnell Douglas va... 

— Doamne, Dumnezeule, Russ. Ştii foarte bine că 
Patterson s-ar scufunda mai degrabă cu întreaga navă şi cu 
echipaj cu tot, decât să negocieze o fuziune cu McDonnell 
Douglas. 

— Ţi-am explicat care este părerea mea, Frank, a 
continuat Egan. Noi ne-am înţeles perfect. McDonnell 
Douglas a realizat miliarde furnizând lui Boeing şi General 
Dynamics sistemul lor de ghidare tip Tercom. Dar acest 
sistem este învechit şi ei cunosc acest lucru. Ceea ce am 
realizat noi aici este exact ce le trebuie lor - şi nu mă refer 
numai la afacerea rachetelor de croazieră, ci la mult mai 
mult. Cu tehnologia noastră şi cu banii lor, am putea să-i 
desfiinţăm pe maimuţoii de la Boeing şi General Dynamics 
odată pentru totdeauna. McDonnell Douglas sunt în stare 
să plătească un preţ fabulos pentru MDC, Frank. Aşa că 
acţionarii noştri ar putea rămâne fericiţi. Este ceva firesc, 
Frank. 

— Las-o baltă, Russ. Şi vorbesc serios. Ultimele mele 
cuvinte au fost rostite pe un ton mult mai tăios decât 
obişnuiesc, şi mai ales atunci când este vorba de Russ 
Egan. 

— Bine, Frank. Tu eşti şeful. 

— Hai să nu ne enervăm. Şi, Russ, nu-i lăsa pe bancherii 
ăia afurisiţi să te calce-n picioare. Tu chiar crezi că Citibank 
intenţionează să anuleze contractul în condiţiile în care ei şi 
prietenii lor au deja trei sferturi dintr-un miliard de dolari 
investiţi la noi? Tu chiar crezi că au altă soluţie decât aceea 
de a cheltui ceva bani pentru a ieşi din încurcătură? 

— Ai un stil tonifiant de a pune problema, a fost 
răspunsul lui Russ, chicotind. Deci depăşisem cel puţin 
starea de panică. 

— Cine a sunat de la Citibank? l-am mai întrebat. 

— Dillon. 

Dillon era director. Ne cunoşteam foarte bine. 

62 


- PAUL ERDMAN - 


— Poate că ar fi mai bine să-i dau eu un telefon şi să-l 
scutur puţin. 

— Cred că este o idee bună. La dracu, dacă încă totul 
este în regulă cu germanii, nu avem de ce să ne alarmăm. 

— Exact. 

— Şi, Frank, cred că ar fi foarte bine dacă l-ai suna şi pe 
domnul Patterson. 

— De acord. Oricum, intenţionam să-l sun. 

— Când te vei întoarce? a fost ultima sa întrebare. 

— Dacă totul merge bine, nu mai puţin de zece zile. 

— Mă bucur să aud asta. Compania îţi simte lipsa, Frank. 

— OK, OK, nu fi îngrijorat. Te invit la o bere când mă- 
ntorc, Russ. 

— Grozav. 

După aceea, am întrerupt legătura. 


Următorul telefon i l-am dat lui Dillon, la Citibank, în New 
York. Secretara lui mi-a spus că se află într-o conferinţă şi 
că probabil urma să stea acolo nici mai mult, nici mai puţin 
pentru totdeauna. Asta până ce i-am explicat că eram 
directorul Corporaţiei Construcţiei de Rachete, după care 
mi-a spus să aştept. Dillon a fost pe fir în mai puţin de zece 
secunde. 

— Bine că m-ai sunat, Frank, au fost primele sale 
cuvinte. Ce-i cu zvonurile care circulă referitoare la 
proiectul vostru de rachete? 

— Dar ce-ai auzit, Clay? am răspuns. 

— Că sunteţi înlăturați. Că NATO şi-a schimbat hotărârea. 

— Şi cine ţi-a spus toate astea? 

— N-are importanţă. Chestiunea este că am aflat de la 
sursă. 

— Care sursă? 

— Herb Patterson. 

— Haida, de. Tu chiar poţi crede că Patterson ar 
recunoaşte aşa ceva, chiar dacă ar fi adevărat? 


63 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Asta aşa e. Fără îndoială că Patterson şi-ar oferi mai 
degrabă mama ca amanet, în cazul în care Corporaţia ar fi 
la strâmtoare. Deci, care este adevărul, Frank? 

Acum trebuie să fiu precaut, am zis în sinea mea. 

— Adevărul este că acum mă aflu în Europa. Şi că mâine 
urmează să mă întâlnesc cu belgienii şi peste două zile, cu 
germanii. Şi că după asta voi fi în situaţia să-ţi dau o 
asigurare absolută, referitor la situaţia proiectului 
rachetelor noastre de croazieră. Personal, în New York, 
dacă doreşti, Clay. 

— Da. Ei bine, nu vreau să-ţi creez necazuri, Frank. Dar 
cred că acest lucru ar fi necesar. Am primit mai multe 
telefoane azi, cu privire la această problemă, de la unii 
dintre prietenii noştri care participă împreună cu noi la 
împrumutul pe care vi l-am asigurat vouă. Sunt foarte 
îngrijoraţi. Cred că va trebui să am ceva concret, de data 
aceasta, Frank. De altfel... 

— Haide, Clay. Să nu mai răscolim acest rahat. 

— Ascultă, Frank. Nu este vorba de nicio cacealma. Ni s- 
au pus întrebări foarte categorice referitoare la acordul 
nostru de împrumut încheiat cu voi, privind păstrarea unui 
suficient stoc real. În cazul în care afacerea rachetelor de 
croazieră pică, va trebui să intrăm în el. lar tu şi Patterson 
va trebui să plecaţi la plimbare. 

— Bănuiesc că tovarăşilor tăi de la McDonnell Douglas le- 
ar plăcea acest lucru. 

— N-are nicio legătură cu aşa-zişii noştri tovarăşi de la 
McDonnell Douglas. Are legătură însă cu 750 de milioane, 
care sunt banii noştri şi pe care voi, indivizilor, i-aţi prăpădit 
pe un sistem de rachete pe care nu-l vrea nimeni. Ei bine, 
voi nu ştiţi cum se conduce o companie de rachete, pe cât 
timp McDonnell Douglas ştie. Şi dacă soluţia constă într-o 
fuziune a lui MDC cu ei, atunci se va face, a spus Dillon. 

— Văd că acest mod de a pune problema nu ne duce 
nicăieri, i-am răspuns. Am să-ţi spun ceva, Clay. Linişteşte-i 
pe prietenii tăi pentru câteva zile, bine? Altfel, zvonurile vor 
ajunge să facă înconjurul Wall Street şi vor intra cu toţii în 

64 


- PAUL ERDMAN - 


alertă, inclusiv SEC, şi nu cred că vreunul dintre noi ar dori 
acest lucru. Nu-i aşa? 

— De acord, a replicat Dillon. 

— Astăzi este marţi. Să stabilim o zi precisă. Să ne 
întâlnim miercurea viitoare în New York. Este în patru 
decembrie. Voi avea ceea ce doreşti cu mine. Şi apoi vreau 
ca linia noastră de credit să fie activată imediat. 

— Ascultă, dacă voi aduceţi dovezile, noi vom acţiona. 
Aşa cum am procedat întotdeauna, Frank. Hai să ne 
întâlnim în biroul meu, la prânz. E bine? 

— De acord. 

— Şi, Frank, mult succes. 

— Mulţumesc. 


Nu l-aş putea învinui pe Dillon pentru atitudinea sa 
categorică. Uite, eu am fost bancher cea mai mare parte 
din viaţa mea şi vă spun sincer că, dacă aş fi fost Citibank, 
nu i-aş fi lăsat Companiei Construcţiei de Rachete nici 
măcar un dolar. Totuşi, să facem o mică analiză: lumea 
suferise încă o dată transformări dramatice în prima 
jumătate a anului 1980. Ceea ce înainte reprezenta un risc 
total inacceptabil pentru o bancă devenise acum unul 
dintre cele mai convenabile împrumuturi posibile. 

Explicaţia se află în procesul de reciclare a petro- 
dolarilor. La începutul deceniului, cu un preţ al țițeiului de 
30 de dolari barilul şi cu un export al OPEC de până în 
treizeci milioane barili pe zi, venitul lor total s-a ridicat la 
300 de miliarde pe an din care au cheltuit 200 de miliarde 
şi le-a rămas 100 de miliarde pentru a fi investiţi. O parte 
din ei au fost transformați în titluri şi obligaţii 
guvernamentale în Statele Unite, Anglia, Germania şi 
Japonia. Dar cea mai mare parte din ei a fost trimisă la 
marile bănci ale lumii - Citibank, Chase, Deutsche Bank, 
Union Bank a Elveţiei şi aşa mai departe. Aceste bănci 
aveau gata pregătiţi clienţi din Lumea a Treia - Brazilia, 

65 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Chile, China, India - şi lista poate fi continuată. Băncile le- 
au dat aproape tot ce au primit de la OPEC, asumându-şi 
riscul ca intermediar, risc pe care naţiunile din OPEC nu ar 
fi îndrăznit să şi-l asume. Dar, în 1982, Turcia ajunge în 
situaţia gravă de a nu-şi mai putea achita datoriile, la fel şi 
Zair. În 1983, urmează Zambia şi Sudan. În 1984, Jamaica 
şi Polonia ating cotele de risc inacceptabile. 

Imediat, fluxul de bani spre Lumea a Treia a început să 
se reducă. Dar surplusul ţărilor OPEC, nu. Astfel, în 1985, 
vânzările OPEC au scăzut la douăzeci şi cinci milioane barili 
pe zi, însă preţul petrolului a crescut la 60 de dolari barilul. 
Cu un venit, acum în exces, de jumătate de miliard de 
dolari pe an, surplusul anual se ridică la 140 de miliarde pe 
an, iar orice împrumut, şi repet orice, către o mare 
corporație industrială din lumea capitalistă era înhăţat de 
către băncile din New York, chiar dacă uneori acest gest 
era prea vizibil. 

Argumentul era că niciun guvern de pe pământ, pe la 
mijlocul anilor 1980, nu ar fi lăsat o companie ca MDC să 
sucombe. Dar situaţia nu a fost întotdeauna aşa. 

lată, în anii 1970, un exemplu care avea în vedere 
guvernul Statelor Unite. Au existat uneori apeluri foarte 
insistente, cum a fost cazul lui Penn Central. Cereau ca 
guvernul federal să intervină. Se aprecia că, dacă Penn 
Central era lăsat să sucombe, întreaga piaţă financiară din 
New York ar fi intrat în panică şi acesta ar fi fost sfârşitul 
nostru, al tuturor. Ei bine, Penn Central a dat faliment şi nu 
s-a întâmplat nimic. 

Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în legătură cu 
Compania Lockheed. Guvernul a intervenit, a garantat 
pentru Lockheed un împrumut şi întreaga afacere s-a 
terminat cu bine. Lockheed a supravieţuit foarte frumos, 
fără s-o coste nici măcar un penny. Povestea lui Chrysler a 
fost mult mai murdară şi a lăsat multora un gust amar. 

Dar toată această întâmplare este o veche problemă a 
economiei. Pe la mijlocul anilor 1980, cu nesfârşita criză 
energetică, toate cele întâmplate anterior îşi pierduseră 

66 


- PAUL ERDMAN - 


importanţa. Acum dacă o Corporaţie „strategică” ajungea 
în situaţia de faliment, Washington, Bonn sau Tokio nu 
aveau altă soluţie decât să garanteze pentru ea, chiar dacă 
un asemenea fapt contrazicea o elementară logică 
economică. Era vorba de o logică „socială” care, de data 
aceasta, avea prioritate. Nu era vorba de o supravieţuire la 
capacitatea normală, dar era totuşi supravieţuire. 

Dar exista oare o altă soluţie? In perioadele anterioare, 
când creşterea economică era un fenomen obişnuit, un 
ineficient putea fi lăsat să piară, pentru că alţi noi şi 
inventivi întreprinzători veneau şi-i luau locul. Lumea 
devenea tot mai mare şi tot mai bună. 

Dar aceasta nu a durat mult. În anii 1980, nu numai că 
nu a existat nicio creştere economică, dar în 1985, de 
exemplu, nivelul mediu de viaţă al unui american nu era 
mai ridicat decât fusese cu zece ani mai înainte. De ce? Din 
cauza energiei. Toate sistemele economice sunt în realitate 
nişte maşini foarte simple, care au la bază raportul dintre 
energia consumată şi producţia obţinută. Singura soluţie 
pentru ca producţia să rămână la nivel constant, dacă 
energia care se introduce scade, este să crească 
productivitatea. În perioada anilor 1980, America s-a 
confruntat cu cele două mari probleme ale omenirii - 
scăderea fizică a resurselor energetice şi scăderea 
productivităţii muncii. Încă nu s-a produs nimic alarmant, 
cu excepţia câtorva ţări care au ajuns în pragul 
falimentului. A urmat apoi un deceniu în care nu a existat 
nici o creştere economică - creşterea economică zero, 
însoţită de o rată medie anuală a inflaţiei de peste zece la 
sută. 

Nimic îmbucurător. 

Dar, cel puţin, nu exista şomaj în masă. Pentru că acum 
guvernul asigură supraviețuirea chiar şi în cazurile cele mai 
ineficiente, dacă păstrarea unui număr suficient de oameni 
devine imposibilă. Personalul direct angajat al Corporaţiei 
MDC număra treizeci şi şase de mii de oameni, aşa că eram 
salvaţi. Eram salvaţi de la un colaps. Dar nu eram salvaţi de 

67 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


la pericolul unei fuziuni forţate. Într-o astfel de situaţie, 
guvernul ar fi constrâns Citibank şi Citibank ne-ar fi 
constrâns pe noi, lucru pe care l-ar fi putut face oricând 
date fiind diferitele clauze prinse în contractul lor de 
împrumut şi astfel, fie că le plăcea sau nu acţionarilor, 
consiliului, directorilor, etc. Corporaţia MDC trebuia să 
fuzioneze cu o companie mai puternică. În cazul nostru, 
fără nicio îndoială, aceasta ar fi fost McDonnell Douglas. 
Băncile ar fi finanţat fără rezerve pe McDonnell Douglas, 
guvernul ar fi garantat acele împrumuturi şi toată lumea ar 
fi fost fericită - băncile, sindicatele, Pentagonul şi 
McDonnell Douglas. 

Ce se întâmplase cu compania noastră de ajunsese într- 
un astfel de pericol? Două fapte esenţiale, ieşiserăm din 
afacerile de construcţii în aviația civilă în 1960 şi chiar ne 
schimbaserăm numele în Corporația  Construcţiei de 
Rachete, tocmai pentru a reflecta această schimbare. 
Aceasta a fost o greşeală. Noi - şi folosesc cuvântul „noi” 
chiar dacă eu nu aveam nimic de-a face cu MDC în timpul 
acela - am dat crezare părerilor care circulau conform 
cărora  atinsesem nivelele de saturație în privinţa 
transporturilor aeriene civile şi deci singura soluţie era 
înlocuirea pieţei de desfacere. Ei bine, nici Boeing, nici 
McDonnell Douglas, nici Lockheed n-au dat crezare acestor 
pronosticuri şi, cu toate că în ultimele două decenii 
fuseseră în situaţii foarte penibile - financiar vorbind - în 
1985 ele rămăseseră în picioare din punct de vedere 
financiar. O altă problemă - pe care n-aş numi-o greşeală - 
a fost Salt II. Acest tratat, cu toate că nu a fost niciodată 
ratificat, a stopat dezvoltarea noilor rachete, cu excepţia a 
două cazuri: racheta MX şi racheta de croazieră. Corporaţiei 
MDC i-au rămas trei opţiuni: să fabrice racheta MX, să 
dezvolte o rachetă de croazieră sau să părăsească încet 
domeniul rachetelor şi să se reprofileze pe construcţia de 
frigidere sau televizoare. Corporaţia MDC a optat pentru 
racheta de croazieră şi ca atare am investit totul pentru a 
ajunge în vârf. Desigur că avem încă în fabricaţie toate 

68 


- PAUL ERDMAN - 


tipurile de rachete, atât vechi, cât şi noi. Dar nimic din 
toate acestea nu se apropie de racheta de croazieră cu 
lansare de la sol. Am investit 1,5 miliarde în această 
rachetă şi, dacă am fi pierdut, eram desfiinţaţi în calitate de 
companie independentă. 

Un astfel de caz aproape că era să aibă loc mai înainte în 
California şi eu, din nefericire, am fost implicat, pentru că 
banca noastră fusese una dintre băncile care serveau 
interesele lui Rockwell International. La începutul anilor 
1970, Rockwell decisese să se impună cu bombardierul B-1, 
aşa cum Corporaţia MDC decisese să construiască racheta 
de croazieră cu lansare de la sol. Lui Rockwell i-au trebuit 
cinci ani şi 3,8 miliarde de dolari pentru B-1. La 30 iunie 
1977, Jimmy Carter a anulat fabricarea bombardierului B-1. 

Rockwell a supravieţuit cu greu. Corporaţia MDC însă nu 
va putea supravieţui. Vom sfârşi prin a fi o subdiviziune a 
lui McDonnell Douglas. Aşa cum spunea cineva, un 
constructor militar este ca un uriaş cu maxilare din sticlă. 
Este suficient un simplu şoc şi gata cu el. 

Dillon şi Citibank cunoşteau toate aceste aspecte la fel 
de bine ca oricare altul. Omul care însă ar fi fost cel mai 
afectat n-ar fi fost nici Dillon, şi nici eu. Ar fi fost cel care şi- 
a consumat întreaga viaţă pentru Corporaţia Construcţiei 
de Rachete: Herbert Patterson. 


M-am hotărât să rup coada pisicii chiar acum, aşa că am 
ridicat din nou receptorul şi am cerut operatoarei să-mi dea 
Sunnyvale, California. 

— Herb, mă aflu în Bruxelles, au fost primele mele 
cuvinte când el a răspuns. 

— Cum merg treburile? m-a întrebat el. 

— Prea devreme ca să-ţi spun. Voi afla mai mult până 
mâine noapte. 

— Tu ce părere ai? 

— Cred că ne aflăm pe calea cea bună. 

— Bun. 


69 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Ascultă, Herb, am continuat, a intervenit ceva foarte 
serios, în legătură cu băncile. 

— Ce vrei să spui? 

— Problemele noastre de aici au ajuns la urechile lui 
Citibank. 

— Cum dracu s-a întâmplat acest lucru? Ai vorbit cu 
cineva? 

— De fapt, Dillon a spus că datorită ţie. 

La auzul acestora, bătrânul ticălos a făcut o pauză de 
două secunde. Apoi a zis: 

— Mie! Cu toată forţa vocii sale. Am să-i dau acestui pui 
de căţea un telefon chiar acum şi... 

— Herb, pentru numele lui Dumnezeu, nu agrava 
lucrurile. Tocmai am vorbit cu Dillon şi i-am spus că 
săptămâna viitoare când mă întorc acasă mă voi opri 
pentru a lua prânzul cu el. Îi voi duce garanţiile pe care le 
vrea. Altfel, intenţionează să ne taie creditul. 

— Să-i ia dracu, sar toţi să-ţi pună mâna-n gât! 

— Ascultă, Herb, nu te îngrijora... Voi rezolva eu această 
problemă. Într-un fel, sau altul. 

— Îţi spun, Frank. Această companie îţi datorează mult. 
Este timpul ca acest lucru să fie cunoscut de toată lumea. 
La următoarea şedinţă a consiliului, te voi propune director 
executiv al companiei. 

— Nu este cazul acum să... 

— Nu plec nicăieri. Voi rămâne preşedinte, dar tu vei 
conduce afacerile, Frank. Aşa intenţionez. Acum, consideră 
că ai preluat funcţia şi vino acasă să punem la punct toate 
detaliile. 

Asta a fost tot. Uluitor. 

Următorul telefon l-am dat acasă. N-a răspuns nimeni. 
Am încercat numărul lui Sabine în Elveţia. De asemenea, 
niciun răspuns. lată, eram pe punctul de a deveni capul 
unei corporaţii de multi-miliarde de dolari, şeful a treizeci şi 
şase de mii de oameni şi nimeni nu mi-a răspuns la telefon 
când am sunat. 

Aşa că am plecat să mă culc. 

70 


- PAUL ERDMAN - 


Villa Lorraine este situată într-un parc de la periferia 
Bruxellesului şi este cel mai bun restaurant din Belgia. 
Baronul René Van der Kamp era bine-cunoscut acolo. Toţi 
trei am fost conduşi într-un separeu din sticlă, care asigura 
pe de o parte priveliştea unei păduri în plină iarnă şi pe de 
altă parte discreţia necesară. 

Niciunul nu a mâncat aperitive şi niciunul n-a băut decât 
puţin din vinul alb - un excelent Bordeaux alb, îmi 
amintesc. Toţi am comandat fripturi. După aceea, s-a 
instalat o situaţie jenantă, care a devenit evidentă pentru 
toţi. Van der Kamp a fost cel care, în cele din urmă, s-a 
hotărât să deschidă discuţia. 

— Cred, domnule Rogers, că ar trebui să-mi explic puţin 
poziţia. Eu am o personalitate duală. Jumătate aparţin 
sectorului public, unde am servit ca ministru în cinci 
cabinete diferite. Cealaltă jumătate aparţine sectorului 
privat, unde servesc drept consultant industrial, atât pentru 
industria belgiană, cât şi pentru cea americană. Îmi place 
să cred că cele două laturi se completează una pe alta. Am 
adus cel puţin o duzină de companii americane în Belgia, 
dintre care unele, fiind companii mari, au adus o 
importantă contribuție serviciilor noastre belgiene. In 
calitate de consultant, le-am arătat avantajele prezentate 
de ţara mea şi am aranjat întâlniri directe cu bancheri, cu 
oameni de stat şi aşa mai departe. In calitate de ministru, 
m-am asigurat că sunt achitate toate taxele cuvenite. Aşa 
că vedeţi cum o mână de-a mea o spală pe cealaltă. Totul 
pentru avantajul reciproc al prietenilor mei. Mă înţelegeţi, 
domnule Rogers? 

— Vă înţeleg. Este foarte clar, domnule baron. 

Doctorul Amadeus  Zimmerli şedea tăcut, părând 
nerăbdător. 

Apoi s-a decis să spună ceva. 

— René, ai putea să-i spui domnului Rogers ce s-a 
întâmplat la şedinţa NATO din săptămâna trecută? 


71 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Da. Colegul meu, Beekens - ministrul nostru al 
apărării, domnule Rogers - mi-a spus următoarele: ca 
urmare a unor considerente pe care el nu a apreciat că 
trebuie să mi le încredinţeze, deocamdată - şi accentuez 
acest lucru - deocamdată a retras consimţământul acordat 
de Belgia pentru sistemul de rachete de croazieră cu 
lansare de la sol, din producţia Corporaţiei MDC. La fel au 
procedat şi olandezii, şi desigur, germanii. 

— Cine a făcut primul pas spre această „temporară” 
retragere a consimţământului? a întrebat Zimmerii. 

— Germanii, a replicat Van der Kamp. 

— Deci, ordinea în care s-a făcut retragerea a fost prima 
Germania, apoi Belgia şi apoi Olanda. 

— Da, de acord cu colegul. 

— Bun. Dar ceilalţi membri? 

— Nu au spus nimic. Dar toţi au căzut de acord să pună 
în stand-by orice hotărâre privind sistemul de arme. 

— Deci nu a existat niciun consimţământ acordat 
sistemelor lui Boeing sau General Dynamics? a întrebat 
Zimmerili. 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? am intervenit eu, pentru prima oară de 
la începutul dialogului. 

— Absolut sigur, a fost replica lui Van der Kamp. 

— Aveţi impresia că sau Boeing, sau General Dynamics 
au jucat, să zicem, un rol în această nouă situaţie? a 
întrebat Zimmerili. 

— Posibil. 

— Pe ce vă bazaţi? 

— Domnul Schleyer, mi s-a spus, a fost la Bruxelles 
săptămâna trecută. 

— Domnul Schleyer, a intervenit Zimmerli în ajutorul 
meu, este un german, rezident în St. Moritz, care a 
răspuns, iniţial, de operaţiunile lui I.G. Farben la Paris şi 
cunoscut ca unul care a acţionat anterior drept consultant, 
printre alte nume notabile, atât pentru Lockheed, cât şi 
pentru Northrop. Anchetatorii senatorului Church au 

72 


- PAUL ERDMAN - 


încercat să ajungă la el acum câţiva ani, în St. Moritz. 
Guvernul Elveţiei le-a pus în vedere să-şi înceteze acţiunile, 
pentru că altfel vor fi aruncaţi în închisoare. Ei au părăsit 
Elveţia. Schleyer a rămas. 

— Inţeleg, a fost singurul răspuns pe care l-am 
considerat mai nimerit. Era evident că Schleyer şi cu 
Zimmerli se găseau în tabere opuse. 

Zimmerli a abordat o nouă serie de întrebări. 

— René, prietenul tău ştie că ne aflăm aici? 

— Da. 

— Crede că ar putea să ne fie de vreun folos? 

— Depinde. 

— De ce? 

— De modul în care vă prezentaţi cazul. Nu este o 
chestiune de... cum să spun... 

— Bani, a intervenit Zimmerili. 

Van der Kamp nu a apreciat această remarcă, deloc 
amuzantă, aşa că, ignorând-o, a continuat: 

— Permiteţi-mi să prezint situaţia altfel. Prinţul Leopold 
este un om cu înalte principii, ca şi restul familiei sale. El şi 
deci ei nu vor avea absolut nimic de-a face cu nicio 
persoană sau persoane care ar păta reputaţia lor în mod 
deliberat sau accidental. 

— Dacă prinţul îşi dă seama că nu există niciun risc de 
acest fel? 

— Cred că şansele de a-l convinge pentru a ne fi de 
ajutor ar creşte. 

— Cât de repede? Timpul este esenţial în această 
problemă. Ori ne poate ajuta înaintea următoarei întruniri 
NATO, care va avea loc pe două decembrie, ori ne pierdem 
toţi timpul degeaba. 

— Putem stabili aceasta imediat, a rostit Van der Kamp. 

— Cât de repede poate fi acest imediat? am întrebat. 

— Prietenul meu va dori să se întâlnească cu 
dumneavoastră în seara aceasta. Dacă totul merge bine, 
aţi putea avea un răspuns până mâine după-amiază. Poate, 
a răspuns Van der Kamp. 

73 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Zimmerli a privit din nou spre mine pentru a-mi observa 
intenţia. Am încuviinţat din cap. 

— Perfect, domnule baron, unde, în seara aceasta? 

— La reşedinţa mea de vară. În afara lui Knokke, Het 
Zoute. O cunoaşteţi? 

— Am auzit, l-a întrerupt Zimmerli. La ce oră? 

— V-aş propune ora nouă seara. Vă voi aştepta la 
reşedinţa mea. Prietenul meu va fi cu mine. Vă voi da toate 
indicaţiile pentru a putea ajunge acolo. O să veniţi singur 
cu maşina. Da? 

— Da, a zis Zimmerili. 

— Şi să fiţi foarte atent. Da? 

— Da, a repetat Zimmerili. 

— Acum spuneţi-mi, domnule Rogers, a continuat Van 
der Kamp. Ce părere aveţi despre noul dumneavoastră 
director? Noi, belgienii... şi aşa mai departe, ca şi când 
nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat între noi. Doar un prânz, 
ca atâtea altele, între un executiv de la o corporație 
americană, avocatul său elveţian şi ministrul afacerilor 
economice al Belgiei. Un schimb de păreri, doar atât. 

La ora două şi jumătate am părăsit restaurantul. 

Pe la ora trei, eram înapoi la Amigo. Am tras un pui de 
somn. 


74 


- PAUL ERDMAN - 


8 


Îmi amintesc de seara aceea, aşa cum îmi amintesc de 
orice seară din viaţa mea. Era în 23 noiembrie 1985 şi 
vremea în Belgia era mizerabilă, dincolo de orice închipuire. 
În timp ce  străbăteam străzile întunecoase ale 
Bruxellesului, nu puteam să nu-mi amintesc cum arăta 
oraşul cu ocazia zilelor tradiţionale dinaintea Crăciunului. 
Era renumit în toată Europa pentru decoraţiunile sale 
spectaculoase, care transformau acest oraş veşnic 
posomorât într-o feerie de iarnă. Sărbători tradiţionale. 
Sună de parcă s-au scurs decenii. De fapt, acele sărbători 
tradiţionale au luat sfârşit acum cinci ani, 1980 a fost 
ultimul an al acelor plăcute sărbători tradiţionale, an în care 
energia a devenit o problemă pentru noi toţi. 

Străzile Bruxellesului au fost întotdeauna pline de hopuri, 
iar acum, întrucât guvernele făceau economii de fonduri, 
oriunde şi la orice nivel, numărul lor evident atingea noi 
recorduri. Am închiriat unul dintre acele Forduri germane, 
un Taunus, cu cutie manuală, care mergea 70 de kilometri 
cu patru litri de benzină şi care avea viteza unui Ford, 
Model A din 1935. Reprezenta probabil un simbol al 
direcţiei în care se îndrepta calitatea vieţii noastre sau la 
care deja ajunseserăm. 

Traficul era redus în centru, efect al sistemului de 
raţionalizare iar, îndată ce am părăsit suburbiile oraşului, 
acesta a devenit aproape inexistent. Burniţa era pe punctul 
să îngheţe. Întrucât ne deplasam înspre nord-est, vânturile 
pornite despre Marea Nordului începuseră să se simtă 
puternic şi uneori să clatine maşina. Zimmerli stătea alături 
de mine, fără să spună nimic. Maşina nu avea radio, 
sistemul de încălzire funcţiona prost. Era o atmosferă 
deprimantă. 

De ce? De ce făceam toate acestea? 

Am să vă dau două versiuni. Una consta în faptul că eu 
însumi credeam în seara aceea că nu făceam, mai mult sau 


75 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


mai puţin, decât ceea ce ar fi făcut orice executiv al unei 
corporaţii importante, aflat într-o situaţie similară, critică, 
de concurenţă. Era o luptă între noi şi ei, Corporaţia 
Construcţiei de Rachete împotriva lui Boeing şi General 
Dynamics. Era un joc cu o miză foarte mare, iar eu trebuia 
să joc şi să câştig. Ştacheta se afla la o nouă înălţime în 
raport cu experienţa mea şi acum fusese ridicată şi mai sus 
de către Herb Patterson, prin numirea mea ca director 
executiv al uneia dintre cele mai importante companii din 
lume. Pentru un individ care nu împlinise încă cincizeci de 
ani nu era rău deloc, nu? Chiar deloc! Şi dacă a câştiga 
însemna a juca murdar, încălcând regulile, chiar şi legile, ei 
bine, OK - Frank Rogers era băiat mare acum. Şi putea 
susţine un meci dur cu toţi ceilalţi. lar dacă meciul necesita 
asocierea cu o lichea de avocat, cum era Zimmerili, şi cu un 
politician veros ca Van der Kamp, cu scopul de a corupe un 
cocoşat de prinţ belgian, ei bine, Frank Rogers era mai mult 
decât pregătit, era dornic şi capabil să facă acest lucru. 

Cu alte cuvinte, un tip dur joacă dur şi câştigă. 

Cealaltă versiune s-ar apropia mai mult de realitate. 
Poate că adevărata cauză care-l făcea pe Frank să 
acţioneze era teama. Pentru că Frank Rogers şi-a investit 
toate rezervele sale în Corporaţia Construcţiei de Rachete. 
El a renunţat la douăzeci de ani de carieră în specialitatea 
bancară pentru a fi director al unei companii în al cărei 
domeniu nu avea nicio competenţă tehnică. A trecut de la 
munca plătită cu 150.000 pe an, la alta pentru care primea 
300.000 pe an. Avea o casă de un milion de dolari în 
Woodside, din care a achitat doar o treime, un iaht în Bay, 
pentru care a achitat douăzeci la sută, o soţie care avea 
nevoie de cel puţin treizeci sau patruzeci de mii de dolari 
pe an drept bani de cheltuială. Şi, dacă proiectul rachetei 
de croazieră pica, atunci Corporaţia MDC s-ar fi prăbuşit 
într-un fel sau altul, iar Frank Rogers ar fi fost aruncat afară 
din slujbă. In aceste condiţii, ar fi rămas fără casă şi fără 
iaht. Şi probabil că, în final, şi fără nevastă. 


76 


- PAUL ERDMAN - 


Pentru că anul 1985 nu mai era 1975 sau 1965. Acum 
era o lume în care numele jocului era supraviețuirea. O 
lume în care nimic nu mai era de iertat, ca în anii 1930. Era 
suficientă o singură greşeală şi ajungeai din bancher un om 
terminat, de la Montgomery Street, la Mission Street. Şi aş 
fi un idiot dacă i-aş lăsa pe încrezuţii de europeni să-mi 
facă una ca asta! 

Dacă-mi amintesc bine, ne-a trebuit mai mult de o oră să 
ajungem pe ţărmul Knokke, un loc de-a dreptul neprimitor. 
Tot ce putea oferi în timpul verii era nisipul, pe nişte plaje 
sălbatice şi pe dunele pline cu iarbă, aflate dincolo de ele. 
În acest loc niciodată nu s-ar fi construit în secolul 
douăzeci, pentru că apa era ca gheaţa şi poluată, vremea 
era câinoasă, localnicii flamanzi erau neospitalieri şi 
vorbeau o limbă numai de ei cunoscută, arhitectura era 
primitivă, iar mâncarea era ordinară şi predispunea la 
îngrăşat, deliciul localnicilor fiind mesele cu bere şi cartofi 
prăjiţi. Dar mai înainte ca avioanele să fie inventate, 
permițându-le belgienilor să guste adevărata frumuseţe, 
Knokke era frumuseţea nordului - fiind pentru Bruxelles 
ceea ce Atlantic City obişnuia să fie pentru Philadelphia. 

Atât ca informaţie turistică. Adevărul este că, dacă 
Knokke arăta aşa în timpul verii, în sezonul său de vârf, vă 
puteţi imagina cum putea arăta la 23 noiembrie! „Sumbru” 
nu era un cuvânt potrivit să-l descrie. Nici chiar la lumina 
farurilor maşinii, nu puteai să vezi ceva. Ca de altfel în 
toate ţările din nordul Europei, şi în Belgia zilele sunt scurte 
în timpul iernii. Până la ora nouă, se scurseseră deja cinci 
ceasuri bune de întuneric. Dacă se urmărea ideea folosirii 
întunericului drept acoperire pentru adunarea noastră 
clandestină, condiţiile erau mai mult decât excelente. 

În Knokke nu am întâlnit nicio maşină, cele mai multe 
dintre case erau închise în perioada de iarnă, chiar şi 
singurul hotel de pe plajă era închis, ca şi toate staţiile de 
benzină şi toate restaurantele. 


77 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Dar cel puţin am găsit un indicator, pus la o intersecţie, 
care ne arăta că pentru Het Zoute trebuia s-o luăm la 
dreapta. 

Het Zoute este locul unde cei bogaţi din Bruxelles îşi au 
reşedinţele de vară. Ca şi parizienii, pe care cei din clasele 
de sus din Bruxelles îi imită aproape în toate privinţele, 
belgienii cu posibilităţi se refugiau complet, în luna august, 
mulţi dintre aceştia îndreptându-se spre Zuid, unde-şi 
petrec cea mai mare parte a timpului, la petreceri, 
cocteiluri, prânzuri, cine. În multe privinţe, comportarea 
aşa-zisei societăţi europene este atât de previzibilă, 
plictisitoare şi de neimaginat, încât nu pot înţelege de ce 
atât de mulţi americani încă au sentimentul de inferioritate 
atunci când tratează cu aceştia. Acum însă, fiind vorba de o 
personalitate regală, problema se punea într-un mod 
diferit. De aceea, am fost constrâns să întreb: 

— Spune-mi, Zimmerili, exact, cum ar trebui să mă 
adresez unui membru al familiei regale belgiene? 

— Ce vreţi să spuneţi? m-a întrebat el. 

— Mă refer la ce trebuie să spun atunci când îi voi fi 
prezentat. 

— Oh. Spuneţi doar „Enchante, Monseigneur”. 

— Monseigneur, hă? 

— Ja, a răspuns consilierul nostru elvețian. 

„Cum voi proceda?” mă gândeam în sinea mea. Cum 
dracu voi reuşi să mituiesc un prinţ, pe care nu-l întâlnisem 
până acum niciodată? 

— Deja aţi depăşit, a zis Zimmerli. 

— Ce am depăşit? 

— Rue Royale, a răspuns el, ceea ce mi s-a părut cam 
straniu. Aceasta este strada pe care se află casa lui Van der 
Kamp. 

Aşa că am executat o întoarcere în U, lucru care a 
prezentat un risc tot atât de mare ca şi atunci când aş fi 
întors în mijlocul deşertului Sahara, după care am intrat pe 
Rue Royale. In dreptul celei de-a treia case, Zimmerli mi-a 
făcut semn să intru prin porţile deschise, pe un drum care 

78 


- PAUL ERDMAN - 


ocolea o dună de nisip. Cocoţat în vârful dunei, se afla un 
lung bungalow. La intrarea principală se vedea doar o 
singură maşină - Jaguarul lui Van der Kamp. Era dovada că 
ajunsesem unde trebuia. 

Afară, vântul se înteţise puternic, biciuind dunele cu 
particule de apă smulse de pe crestele valurilor şi apoi 
îngheţate. Van der Kamp ne văzuse, probabil, venind, 
pentru că ne-a deschis uşa înainte de a suna. Cât timp ne- 
am strâns mâinile nu am spus niciunul nimic. Van der Kamp 
ne-a luat hainele şi le-a pus, personal, într-o debara. 
Evident, în casă nu se afla vreo menajeră sau intendent în 
noaptea aceea. 

Sufrageria avea o lungime de aproape 25 de metri şi era 
dominată de un şemineu imens în care ardea un foc 
puternic. Lângă foc stătea, în picioare, un bărbat înalt, 
aproape de patruzeci de ani. Van der Kamp a făcut 
prezentările: 

— Enchantă, Monseigneur, am zis. 

lar el mi-a răspuns: 

— Imi face o deosebită plăcere să vă întâlnesc, dragă 
domnule Rogers. Şi acum, vă rog, să renunţăm la protocol. 
Am să-ţi spun Frank şi tu spune-mi Leopold. Mi-e teamă că 
Leopold nu este un nume prea obişnuit în California. 
Adevărul este că, odată, când mă aflam în Malibu, localnicii 
începuseră să-mi spună Leo. Acum, René, ar trebui să-i 
aduci lui Frank să bea ceva. Ceva destul de tare, având în 
vedere vremea de afară. 

Un bărbat absolut încântător! 

Băuturile au apărut în pahare de apă, din cristal, pline pe 
jumătate cu Chivas Regal şi puţină apă. Prinţul a luat două, 
mi-a întins unul mie, a ciocnit paharul meu cu al său şi a 
ZIS: 

— Îţi urăm bun venit ca unui nou prieten, Frank. Sunt 
convins că acesta este doar începutul. 

In tot acest timp, avocatul meu elveţian a rămas 
deoparte cu baronul van der Kamp, fără să spună niciunul 


79 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


nimic, doar privind. Următoarea mutare, evident, era a 
mea. 

— Prinţe Leopold, am început cu stângăcie, fără să fiu 
sigur unde voi ajunge, sunt cu adevărat onorat şi convins 
că, într-adevăr, acesta este doar un început, nu numai 
pentru noi, ci şi pentru ţările noastre. Nu sunt sigur cât de 
multe ştiţi în realitate despre scopul misiunii mele aici. 

— Ştiu destul de puţin. Dumneavoastră încercaţi să 
convingeţi NATO să revină la sistemul dumneavoastră de 
rachete de croazieră cu lansare de la sol. Am dreptate? 

— Aveţi. 

— Baronul van der Kamp mi-a spus multe despre 
dumneavoastră. Cred că ştiţi că nu sunteţi singurul 
reprezentant al unei companii aero-spaţiale americane, 
care încearcă să facă acelaşi lucru. 

— Sunt foarte convins de faptul că atât Boeing, cât şi 
General Dynamics au un interes enorm în atingerea 
aceluiaşi scop privind sistemele rachetelor de croazieră. 

— Da. Există un om, pe nume Manfred Schleyer. Domnul 
Manfred Schleyer. Este german, dar locuieşte în St. Moritz 
acum. Trebuie să-l cunoşti, Zimmerili, a spus el, întorcându- 
se spre avocatul elveţian cu o privire destul de 
dispreţuitoare. 

Zimmerli însă nu a răspuns nimic. 

— Îl cunoşti sau nu-l cunoşti? i s-a adresat atunci Leopold 
schimbând tonul vocii. 

— İl cunosc. 

— Şi? 

— Ştiu că obişnuia să lucreze pentru Northrop. Şi pentru 
Lockheed. 

— Da. Lockheed. Între 1958 şi 1974, mai exact. Atunci, în 
1975 şi 1976, când trebuia să apară şi să scoată la iveală 
adevărul, ca să apere onoarea prietenului meu Bernhardt, 
ce-a făcut dânsul? 

Din nou, Zimmerli n-a scos niciun cuvânt. 

— Am să vă spun eu ce-a făcut. A dispărut complet. Și 
doi ani mai târziu, când comitetul senatorului Church şi 

80 


- PAUL ERDMAN - 


comisia Van Drie din Olanda îşi terminaseră vânătoarea lor 
de vrăjitoare, numai atunci, elveţienii au recunoscut că 
acesta se ascunsese tot timpul la St. Moritz, cu acordul lor. 
Anchetatorii lui Church au bănuit acest lucru, dar, când au 
încercat să meargă la St. Moritz după el, guvernul elveţian 
i-a ameninţat cu închisoarea pentru spionaj. Imaginaţi-vă! 
Aceşti oameni erau în realitate consilieri ai Senatului 
Statelor Unite şi elveţienii intenționau să-i arunce după 
gratii numai ca să-şi protejeze băncile lor. Ştii care este 
părerea mea despre domnul Schleyer şi voi, elveţienii, 
Zimmerli? 

Bunul prinţ Leopold a făcut un gest specific francezilor, 
foarte grosolan. 

— Acum două săptămâni, a avut tupeul, îndrăzneala să 
mă sune. Spunea că se află la Bruxelles şi voia să mă 
viziteze. Spunea că el reprezintă un foarte, foarte mare 
contractant american în probleme de apărare, care nu era 
nici Lockheed şi nici Northrop, şi că acesta ar avea nevoie 
de un consultant şi că voiau să discute despre o 
compensație anuală, de ordinul a şapte cifre, în dolari, şi 
nu, bineînţeles, în franci belgieni. Imaginează-ţi. l-am spus 
să închidă telefonul sau pun să-l arunce afară din ţară! 

— Monseigneur, a exclamat baronul Van der Kamp, este 
o noutate pentru mine. Trebuia să mă sunaţi imediat. Aş fi 
cerut Ministerului de Justiţie să-l pună în primul avion! 

Aşa vorbea bunul ministru al afacerilor economice al 
Belgiei, care-l sunase pe bunul meu consilier elveţian nu 
mai mult decât acum trei zile, să-i spună că Schleyer 
fusese la prinţul Belgiei, dar că nu era sigur dacă Schleyer 
reprezenta interesele lui Boeing sau General Dynamics şi, 
de asemenea, nu era sigur dacă Leopold a fost cumpărat 
definitiv ori este încă disponibil pentru o ofertă mai bună. 
Era evident că totul avusese loc de curând. Dar cine era 
sponsorul lui Schleyer? 

— Presupun că a fost unul dintre „prietenii” noştri din 
California care l-a montat pe acest tip Schleyer, am riscat 
eu, intrând în joc. 

81 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— De fapt, n-a spus nimic, a răspuns Leopold. 

— Probabil, pentru că nici el nu ştia, monseigneur, a 
intervenit şi domnul doctor Zimmerili. 

— Nu fi ridicol. Cum putea să nu ştie? 

— Poate că, pentru început, a vrut să aibă 
consimţământul dumneavoastră, urmând apoi să meargă şi 
să găsească pe cineva, căruia să-i ofere serviciile 
dumneavoastră, monseigneur, a zis consultantul meu în 
materie de corupţie, care-şi arăta acum abilitatea, 
insultându-l totodată de-a dreptul pe prinţul Leopold. 

— Consimţământul meu? a strigat prinţul. Acest individ 
Schleyer încearcă să mă pună într-o lumină proastă. Sunt 
convins de asta. Ei încearcă să-mi distrugă familia. Primul a 
fost fratele meu Albert, care doar se străduia să ajute 
exporturile bietei noastre naţiuni. Acum eu. Următorul va fi 
regele. 

Prinţul juca un pic teatru pe această temă. Dar ceea ce 
spunea el m-a convins categoric că bănuielile lui Herb 
Patterson erau, aşa cum deseori s-a confirmat, perfect 
justificate. Nu puteam ignora posibilitatea ca aceia care ne 
concurau să vină şi să arunce sume mari de bani în Europa. 
Ori intram în joc şi plăteam înainte, ori eram desfiinţaţi. 

Ca prin minune, cursul conversaţiei lui Leopold a 
alunecat brusc într-o direcţie care ducea la Herb Patterson. 

— Acum, a spus el, vreau să ştiu exact cu cine tratez. Nu 
mai vreau să am de-a face cu tipi ca Schleyer în afaceri. 

— Foarte bine, am intervenit eu. Cunoaşteţi compania 
noastră - Corporaţia Construcţiei de Rachete. Domnul 
Herbert Patterson este preşedintele, iar eu sunt directorul. 
Asta este. 

— Şi altcineva? 

— Cum altcineva? 

— Cine mai este implicat din compania dumneavoastră? 

— Nimeni. Absolut nimeni. Aveţi cuvântul meu. Singurele 
persoane implicate, în vreun fel, sunt domnul Patterson şi 
cu mine, din Statele Unite, iar doctorul Zimmerli şi baronul 
Van der Kamp, din Europa. 

82 


- PAUL ERDMAN - 


După această ultimă afirmaţie pe care o făcusem, 
privirea lui Leopold a rămas pironită asupra mea circa zece 
secunde. Apoi s-a întors către René Van der Kamp făcându- 
i acestuia semn cu o mişcare uşoară a capului, după care 
cei doi bărbaţi au părăsit camera lăsându-ne pe doctorul 
Amadeus Zimmerili şi pe mine, singuri, lângă foc. 

— Ce înseamnă toate astea? l-am întrebat pe consilierul 
meu elveţian. 

— Ei bine, se pare că am ajuns în situaţia pe care cred că 


dumneavoastră o numiţi „loc de unde nu există 
întoarcere”. Ei trebuie, fără îndoială, să decidă dacă merg 
mai departe. 


— Cum a mers până acum? 

— Extraordinar de bine. Dar, dacă se vor decide să 
meargă mai departe, va trebui să riscaţi, şi compania 
dumneavoastră de asemenea. Înţelegeţi acest lucru? De 
altfel, Leopold nu va risca. Îl înţeleg, sincer. Mai întâi, a fost 
distrus tovarăşul său Bernhardt, apoi fratele lui, Albert, a 
intrat în încurcătura aceea, fapt pentru care regele a fost 
extrem de afectat, crede-mă. Baudouin este un om foarte 
corect. Dacă Leopold ajunge să fie prins cu ceva, regele 
probabil că-l va alunga din ţară. 

— Dar, măcar poate aranja ceva? 

Doctor Zimmerili a ridicat din umeri. Apoi a răspuns: 

— Poate că da, poate că nu... Dar, fie că ne place, fie că 
nu, domnule Rogers, el este singurul prinţ pe care-l avem în 
acest moment. 

— Ce facem mai departe, presupunând că încheiem 
târgul? am întrebat. 

— Propunerea mea este să lăsaţi restul pe seama mea. 
Trebuie însă să cunosc un singur lucru. Cât? Şi cât putem 
oferi acum? 

— Dumneata eşti expertul. 

— Foarte bine. Cred că parametrii au fost deja stabiliţi, a 
zis Zimmerili. In vorbele prinţului. Un număr de şapte cifre. 


83 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— De acord. Hai să vedem... În esenţă, vorbim de 
tratative privind trei ţări: Belgia, Olanda şi Germania. Care 
este suma de care putem dispune în Liechtenstein? 

— Echivalentul a 18,1 milioane de dolari. 

— OK. Hai să vedem, am spus, făcând un calcul rapid, cu 
şapte cifre. Ce zici de un avans de un milion? Apoi un 
milion şi jumătate când livrează Belgia. La fel pentru 
Olanda. Dublăm asta, sau trei milioane, dacă ne livrează 
Germania. Nu... 

— Staţi aşa. Nu merge. Fără Germania, întregul 
aranjament se duce dracului. Aşa că inversaţi ordinea. Trei 
milioane dacă livrează Germania, încă trei milioane dacă 
livrează Belgia şi Olanda, însă sub formă de tantieme. 

— Nu va fi de acord, a răspuns Zimmerili categoric. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. „Livrează”? Ce se poate înţelege prin asta? 

— Ceea ce se spune. Voturi în consiliul NATO pentru 
sistemul de rachete de croazieră cu lansare de la sol al 
Corporaţiei Construcţiei de Rachete pentru a fi amplasate 
în Europa. Este foarte, foarte simplu. 

— Nu va fi de acord. Vă reamintiţi ce-a spus Van der 
Kamp la masa de prânz? Belgia şi Olanda, da. Dar 
Germania va fi o mare problemă. Leopold şi Van der Kamp 
nu vor fi de acord cu planul vostru de gratificaţii şi de acest 
lucru vă pot asigura eu. Ei vor vrea să li se plătească 
pentru fiecare vot în parte. Şi vor vrea jumătate din sumă 
în avans. 

— Jumătate, în avans, numai pentru o încercare? 

— Chiar aşa. 

— Şi cum putem şti dacă în realitate încearcă? 

— Cred că ar trebui să mă lăsaţi pe mine, a replicat 
Zimmerli. Şi amintiţi-vă cum Lockheed i-a plătit prinţului 
Bernhardt doar pentru a încerca. De fapt, într-o împrejurare 
Lockheed i-a plătit lui Bernhardt 100.000 dolari, chiar şi 
pentru nicio încercare. 

— Nu zău, am contracarat eu. 


84 


- PAUL ERDMAN - 


— Este o poveste adevărată. În 1968, Lockheed încerca 
să vândă Forţelor Aeriene Olandeze - la care Bernharat era 
inspector, general - avionul lor de patrulare navală, tip 
Orion P-35. Dar Parlamentul olandez a preferat varianta 
franceză Breguet Atlantique. Carl Kotchian, care era atunci 
director la Lockheed - care cred că era exact omologul 
dumneavoastră - i-a oferit lui Bernhardt o jumătate milion 
dolari dacă acesta va încerca să convingă câţiva membri 
mai importanţi din parlament. Nu era, în realitate, o afacere 
grozavă; era vorba de treizeci de avioane, cam la două 
milioane fiecare. Oricum, Bernharat a refuzat banii, pentru 
că, a spus el, nu are nicio posibilitate. Kotchian a fost atât 
de impresionat de cinstea acestuia, încât a aranjat ca 
acesta să primească oricum 100.000 de dolari prin Elveţia. 

— Cum, prin Elveţia? 

— Ei bine, ca de obicei, au încercat şi de data aceasta să- 
şi acopere urmele, şi iată ce s-a întâmplat. Lockheed, 
California, a autorizat eliberarea unui cec, în valoare de 
100.000 de dolari, plătibili unui oarecare Victor Baarn - nu 
prea inteligent ales acest nume, după părerea mea - carea 
fost prezentat drept un avocat elveţian care adusese 
servicii firmei Lockheed în străinătate. Semăna deci un pic 
cu mine, numai că eu nu am lucrat niciodată pentru 
Lockheed şi exist în realitate, a zis Zimmerli. 

— Din nefericire, am murmurat eu. 

— Ei bine, a continuat Zimmerili, netulburat, Lockheed 
Burbank a transmis către Credit Suisse, din Geneva, să 
elibereze un cec la purtător şi să-l păstreze până când 
Victor Baarn, va veni să-l ridice şi să-l încaseze. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Cineva a venit şi a acţionat exact aşa. Numai că atunci 
când Bernhardt a fost întrebat cu privire la acest aspect, el 
nu şi-a mai amintit nimic. La fel nici Credit Suisse. Când 
echipa senatorului Church a venit în Europa şi a încercat 
să-l înhaţe pe Schleyer în St. Moritz, guvernul elveţian i-a 
ameninţat cu închisoarea. Nu ştiu de unde a obţinut 


85 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Leopold această informaţie, dar crede-mă că este 
adevărată. 

— Şi care-i morala povestirii? am întrebat eu. 

— Sunt, de fapt, două, a replicat Zimmerili. Una este că, 
pe plan local, prinții sunt bine protejaţi, când este vorba de 
corupţie. A doua, că Bernhardt este încă un prinţ cu bun 
renume, că Credit Suisse este încă o bancă cu un bun 
renume. Singura parte care a rămas total discreditată este 
Lockheed şi singurul individ care a trebuit să dispară este 
omul care a fost director la Lockheed, Carl Kotchian. Din 
toate acestea, poţi deduce morala, dacă ai nevoie de aşa 
ceva, că este mai bine să fii corupt, decât să corupi, în 
situaţia când lucrurile ajung să se încurce într-un fel. 

— Ce vrea să însemne ultima morală? 

— Că dumneavoastră, dragă domnule Rogers, aţi ajuns, 
de asemenea la punctul „de unde nu mai există 
întoarcere”, a fost răspunsul lui Zimmerii. 

In acest moment, Leopold şi René Van der Kamp s-au 
întors în salon. 

— Domnule Rogers, a zis baronul Van der Kamp, cred că 
am ajuns la o decizie. Vrem să mergem mai departe alături 
de dumneavoastră în problema sistemului de rachete de 
croazieră al companiei dumneavoastră şi al viitorului său 
rol în Europa. Prinţul Leopold şi-a exprimat dorinţa de a 
acorda sprijinul său total pentru promovarea proiectului 
dumneavoastră, nu numai în Belgia, ci în oricare altă ţară 
din NATO unde dânsul poate avea influenţă. A făcut o 
pauză. Apoi continuă alegându-şi cu grijă cuvintele. Cu 
condiţia să cădem de acord asupra stabilirii condiţiilor 
necesare. 

— Şi care sunt? a întrebat doctorul Amadeus Zimmerili, 
asumându-şi acum rolul de purtător de cuvânt, din moment 
ce întreaga afacere părea că intrase pe un plan profesional, 
o profesie în care el şi Van der Kamp erau, fără nicio 
îndoială, maeştri. 


86 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu cred, a zis Van der Kamp, că este necesar ca 
prinţul Leopold să fie plictisit cu asemenea detalii. Cred că 
are alte treburi urgente de rezolvat. 

Leopold a dat din cap, cu nobleţe regească. 

— Dar vă pot asigura că prinţul Leopold îşi exprimă 
întregul său acord în principiu referitor la această afacere şi 
va acorda tot sprijinul său de îndată ce detaliile respective 
vor fi bătute în cuie, în această seară. Este adevărat, 
Monseigneur? 

— Este. 

Apoi a avansat către mine, să-mi strângă mâna, după 
care s-a îndreptat spre ieşire. La fel a făcut şi Van der 
Kamp, scuzându-se: 

— Domnilor, vă rog să mă scuzaţi pentru câteva minute. 
Trebuie să-l conduc pe prinţul Leopold... ăă într-un alt loc. 
Foarte aproape, vă asigur. Vă rog, mai serviţi-vă cu o 
băutură. 

— Ce înseamnă toate astea? l-am întrebat pe Zimmerii, 
de îndată ce s-a închis uşa în urma lor. 

— Leopold are, probabil, o maşină bine ascunsă pe 
undeva. Sunt foarte precauţi. Şi trebuie să recunosc că-mi 
place acest lucru. Niciunul dintre noi nu are nevoie de 
necazuri, nu-i aşa? 

După aceea, doctorul Zimmerli a preparat încă două 
pahare cu scotch. În mai puţin de cinci minute, René Van 
der Kamp s-a întors. 

— Văd că v-aţi servit deja, a zis el. Am să vin şi eu 
imediat. S-a dus la bar şi, întorcându-se, a ridicat paharul 
toastând: Pentru succes. Pentru Europa. 

Am băut cu toţii. 

— Şi acum, a continuat Van der Kamp, cred că ar trebui 
să ne mutăm în biroul meu, dacă apreciaţi că putem trece 
la concretizarea soluţiei. Presupun, domnule Rogers, că şi 
intenţia dumneavoastră este aceeaşi? 

— Aşa este. 

Biroul lui Kamp avea, bineînţeles, pereţii tapetaţi cu 
rafturi cu cărţi şi o masă de lucru în stil franțuzesc, 

87 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


acoperită cu piele roşie. Era o cameră plăcută, bine 
luminată şi bine aerisită... Van der Kamp ne-a făcut semn 
cu mâna, lui Zimmerli şi mie, să ne aşezăm pe o canapea la 
capătul camerei, iar el, în loc să se aşeze la masa de lucru, 
îşi trase un scaun, de cealaltă parte a mesei pentru cafea. 

— Nu, a zis Zimmerli, având un anumit motiv. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Van der Kamp, vizibil iritat. 

— la loc aici, lângă domnul Rogers, pe canapea. 
Dumneavoastră sunteţi, la urma urmelor, factorii principali, 
eu fiind aici numai pentru a interveni cu sfatul, dacă mi-l 
cereţi, oricare dintre dumneavoastră. 

In acest mod, şi-a stabilit clar poziţia sa de elveţian 
neutru. Deci, Van der Kamp şi el au schimbat locurile între 
ei. Şi am început. 

La întrebarea mea: 

— Ce-aţi hotărât împreună cu prinţul Leopold? 

Van der Kamp a răspuns: 

— Belgia şi Olanda nu vor constitui nicio problemă. 
Problema rămâne Germania. 

— Fără Germania nu există nicio înţelegere, am spus eu 
răspicat. 

— Dar nu aţi menţionat acest lucru înainte, a zis Van der 
Kamp ridicând tonul. 

— Ştiu. Probabil că ar fi trebuit s-o fac. Dar nu are 
importanţă. Repet, fără Germania, nicio înţelegere. 

— Vă daţi seama cine trebuie să ia această decizie în 
Germania? m-a întrebat Van der Kamp. 

— Presupun că va trebui mers chiar la vârf, am răspuns. 

— Ştiţi cât ar putea costa? 

— Nu. 

— Ştiţi despre cine este vorba? 

— Franz Josef Strauss. 

— Exact. Dar nu bătrânul Franz Josef Strauss. 
Dumneavoastră vă referiţi la omul care conduce acum 
Germania şi vrea să rămână în această postură încă o 
perioadă îndelungată. Chiar şi în Belgia, domnule Rogers, 


88 


- PAUL ERDMAN - 


partidele politice au nevoie de mulţi bani, în ziua de azi, 
pentru a supravieţui. 

— Îmi dau seama de acest aspect. Vă voi spune care 
este oferta cu care suntem noi pregătiţi: un total de zece 
milioane de dolari. Pentru Belgia, Olanda şi pentru Franz 
Josef Strauss. În schimb, noi aşteptăm un consimţământ 
total şi irevocabil şi sprijinul celor trei guverne pentru 
sistemul de rachete de croazieră al Corporaţiei Construcţiei 
de Rachete, în cadrul NATO. 

Eram convins că am tratat problema admirabil. 

— Nu este suficient, a zis Van der Kamp calm. Şi după o 
pauză a continuat: Îmi dau seama că pentru 
dumneavoastră zece milioane de dolari reprezintă o sumă 
mare de bani, dar cred că subestimaţi cerinţele de azi ale 
Europei, în acest domeniu. Riscul, pentru toate părţile 
implicate, nu este unul obişnuit. Acesta este enorm de 
mare. Avem în vedere aranjamente care îi implică pe 
cancelarul Germaniei de Vest şi partidul său politic, pe 
fratele regelui Belgiei şi şeful de stat-major al Forţelor 
Armate ale Belgiei care, de asemenea, trebuie să fie de 
acord. Mai avem încă două personalităţi, foarte sus-puse, 
de la vecinii noştri de la nord, olandezii, ale căror nume i- 
am promis prinţului Leopold să nu le divulg. Oricum, vă pot 
asigura că votul olandez va fi absolut garantat în NATO, 
dacă aranjamentele dintre noi vor fi definitivate. De 
asemenea, mai sunt şi eu. Vreau să fiu bine înţeles. Sunt 
doar un ministru în guvernul belgian; totuşi, acesta este 
întregul meu mijloc de trai şi întreaga mea viaţă. Nu-mi pot 
permite să risc toate acestea - şi mâna sa făcu înconjurul 
camerei - fără să am o asigurare suficientă. 

— Cât trebuie în total? am întrebat eu. 

— Douăzeci de milioane de dolari. Jumătate acum, 
jumătate după votare, în NATO. Aceasta rămâne prima şi 
ultima mea ofertă. 

Mai mult sau mai puţin, exact aşa cum prezisese 
Zimmerli. 


89 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Cred că aceste douăzeci de milioane constituie mai 
puţin de 0,1 procente din valoarea ultimului contract al 
proiectului dumneavoastră de rachete de croazieră, a 
continuat Van der Kamp. Lockheed şi Northrop au plătit 
cândva un comision de până la zece procente din valoarea 
vânzărilor actuale. 

Avea dreptate. Acum, cu numai nouă zile înaintea votării 
finale în NATO, cum aş putea găsi o altă alternativă de a 
acţiona? La ce bun să mă mai târgui? 

— Facem târgul, Van der Kamp, am spus hotărât. 

M-am ridicat şi i-am întins mâna dreaptă. Van der Kamp 
mi-a strâns-o şi el cu un gest rapid şi ferm. 

— Bun... a zis şi Amadeus Zimmerili, care, în calitate de 
agent pentru tratative nu putea interveni, ci doar să 
manifeste un sentiment de mândrie pentru ce se realizase 
aici. 

— OK, m-am adresat apoi lui Zimmerli: Dumneata eşti 
expertul. Cum vom proceda în continuare? 

— Unde vreţi să fie vărsate cele douăzeci de milioane? l- 
a întrebat Zimmerili pe Van der Kamp. 

— Swiss Bank Corporation, în Basel, a răspuns ministrul 
belgian, fără să ezite o secundă. 

— În dolari? 

— Da. Este un cont pentru dolari. lată numărul. 

Van der Kamp şi-a băgat mâna în buzunar, şi-a scos 
agenda, a răsfoit-o puţin, a rupt o pagină, a scris un număr, 
după care i-a întins-o lui Zimmerli. 

— Cine este managerul care face operaţiunile? 

— Rudolph Koening. 

— Un om capabil, a comentat Zimmerili. Fratele său este 
judecător. 

— Da. Un om capabil, aşa se vorbeşte, a zis şi Van der 
Kamp. 

— Ei bine, putem afirma că Swiss Bank nu va avea 
niciodată probleme din partea judecătorilor Curţii din Basel. 

Au chicotit amândoi. Era plăcut să constaţi că trăieşti 
într-o lume în care instituţiile cheie, respectiv băncile şi 

90 


- PAUL ERDMAN - 


tribunalele, lucrează în deplină armonie, în interesul 
societăţii. Şi era deosebit de plăcut să afli că Elveţia a fost 
întotdeauna gata să-şi pună instituţiile la dispoziţia 
vecinilor săi europeni pentru a servi interesele liberei 
iniţiative şi chiar a guvernului. 

— Să înţeleg că dumneavoastră vă angajaţi să faceţi 
plăţile celorlalţi colaboratori? a întrebat apoi Zimmerili. 

— Da, bineînţeles, a răspuns Van der Kamp. 

— Şi cum putem noi şti dacă... şi vocea lui Zimmerli s-a 
estompat. 

— Dacă vor fi făcute plăţile colaboratorilor? a întrebat 
Van der Kamp. 

— Exact. După cum bine ştii, René, în trecut, multe astfel 
de comisioane s-au blocat prin diferite canale. 

— Imi dau bine seama de asta, Amadeus. Problema se 
pune astfel: tot ceea ce vă interesează este rezultatul. 
Adică trei voturi în NATO pentru MDC. Corect? 

— Da. 

— Cum ajung la acest rezultat este treaba mea. 

— Perfect. Dar vreau asigurări scrise. 

— De la cine? Strauss? De la Leopold? Sunteţi nebuni? 
De data aceasta, Van der Kamp îşi ieşise din fire. 

— Nu, nu de la Strauss, nici de la Leopold sau Bernhardt 
şi nici de la generalii voştri sau ai lor. Ci de la tine, dragul 
meu baron, a replicat Zimmerli cu un zâmbet prefăcut pe 
faţă, şi mai înainte de a pune din nou întrebări, am să-ţi 
spun de ce vreau în scris de la tine. Pentru că eu şi firma 
mea de avocaţi intenţionăm să rămânem în afaceri încă 
pentru multă vreme. Şi nu vrem să fim cândva acuzaţi de 
eventualele eşecuri privind afacerile dirijate de noi. De 
către nimeni! Prin asta înţeleg Strauss sau Leopold, sau în 
cazul de faţă Corporaţia Construcţiei de Rachete, în special 
domnul Rogers aici de faţă şi domnul Herbert Patterson din 
Sunnyvale. Cu alte cuvinte, să fim acuzaţi de eşuarea 
transferului către voi a întregii sume discutate, respectiv 
zece milioane de dolari acum şi zece milioane de dolari 


91 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


atunci când voi şi „clienţii” voştri vă veţi îndeplini 
obligaţiile, domnule baron Van der Kamp. 

O justificare cam lungă, dar cu un înţeles foarte clar. 
Zimmerli vroia să nu-l lase pe Van der Kamp să-şi bage 
mâna în borcanul cu miere... lar faţa roşie a lui Van der 
Kamp trăda faptul că acestuia nu-i convenea câtuşi de 
puţin o astfel de implicaţie. 

— Dragul meu doctor Zimmerli, uneori lipsa voastră 
elveţiană de maniere devine mai vizibilă decât în mod 
obişnuit. Am crezut că noi toţi am fost de acord că toate 
acestea sunt înţelegeri între gentlemeni? 

— Să fiu bine înţeles, aşa e, aşa e, a zis Zimmerili. Numai 
că în cazul acesta special, trebuie stabilit în scris. 

— Şi ce se va scrie? 

— Nu te alarma. Doar atât: „Primit de la domnul Frank 
Rogers douăzeci milioane de dolari”. 

— Oh, nu, am zis eu. Nu domnul Frank Rogers, ci „Primit 
de la doctorul Amadeus Zimmerli douăzeci milioane de 
dolari”. 

De data aceasta, a fost rândul lui Zimmerli să roşească. 

— Ce vrei să spui, Rogers? Corporaţia Construcţiei de 
Rachete este cea care cheltuie banii şi primeşte servicii în 
schimbul lor, nu eu. 

— Dumneata, doctore Zimmerli, am replicat, eşti plătit 
cu o frumoasă recompensă anuală de către Corporaţia 
Construcţiei de Rachete pentru a coordona aceste afaceri 
într-o manieră acceptabilă pentru conducătorii corporației. 
Şi aceasta este maniera în care eu vreau să fie făcută 
această afacere. 

— Altceva? a întrebat Zimmerli cu mult mai mult 
sarcasm decât ar fi fost capabil să adune. 

— Da, iată, am continuat. Vreau, de asemenea, câte o 
„confirmare” din partea fiecărui primitor, din cadrul celui 
de-al „doilea eşalon de beneficiari”, pe care atât de frumos 
l-aţi numit mai adineauri. 

— Nu fi idiot, a intervenit Zimmerili, arătându-şi acum 
deschis tot dezgustul său faţă de persoana mea. Numai un 

92 


- PAUL ERDMAN - 


american poate fi atât de stupid şi în stare, nu numai să 
gândească asemenea lucruri, dar să le mai şi spună. 

— Adevărat? In cazul acesta, mi-e teamă că nu mai 
putem continua defel să facem afaceri împreună. 

Şi, spre surprinderea amândorura, m-am ridicat şi m-am 
îndreptat spre uşa biroului lui Van der Kamp. 

— Stati, staţi! a strigat Van der Kamp după mine. Haideţi 
să nu ne enervăm. Sunt convins că ne putem înţelege. 

A venit lângă mine şi mi-a pus o mână pe umăr. Rene 
Van der Kamp era înalt de aproape 1,95 în şi avea nişte 
braţe pe măsură. Era impresionant. Am dat afirmativ din 
cap şi mi-am reluat locul pe canapea. 

— La ce v-aţi gândit? a întrebat baronul belgian. 

— Nimic fantezist, am zis. De fapt, ceea ce vreau eu nu 
lezează cu nimic. Nicio chitanţă. Niciun acord scris. Nicio 
menţiune referitoare la rachetele de croazieră sau NATO 
sau altceva de felul acesta. 

Amadeus Zimmerli a părut de-a dreptul stupefiat. Era 
oare posibil ca în această afacere să-i fi scăpat ceva din 
vedere? 

— Tot ce vreau este ca fiecare parte să scrie o simplă 
scrisoare de confirmare cu privire la serviciile oferite de 
plătitor. 

— Plătitor? a întrebat Zimmerili, nefiind evident prea sigur 
asupra sensului acestui cuvânt. 

Engleza lui era aproape perfectă, dar nu chiar sută la 
sută, în condiţii de stres, iar acum erau cu adevărat clipe 
de stres. 

— Mica noastră Companie Liechteinstein. 

— Aeroconsult, a replicat Zimmerili, în timp ce flacăra din 
ochii săi injectaţi se stingea încet. 

— Exact. Aeroconsult A.G., am zis. Inofensivă. Complet 
inofensivă. Şi voi face un pas mai departe. Nu vreau aceste 
scrisori. Nu vreau nici măcar copii după acestea. Ele vor 
rămâne depozitate în faimosul seif al firmei Zimmerli şi 
Lutz de pe Dufourstrasse, în Basel, Elveţia, înţelegeţi? 
Vreau să le văd. Atâta tot. Şi să ştiu că ele se găsesc acolo. 

93 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Pentru cazul în care, într-o zi, ei ar avea chef să urzească 
planuri împotriva mea, indiferent cine ar fi „ei”. S-a înţeles? 
Nu am deloc chef, dragă doctore Zimmerili, să devin un al 
doilea caz Carl Kotchian. 

— Şi când le vreţi? m-a întrebat Zimmerli devenind iar 
practic. 

— În schimbul lor, şi numai în schimbul lor, vom plăti cele 
zece milioane de dolari. Plus chitanţa de la baronul Van der 
Kamp. Sunt convins că domnul Koenig de la Swiss Bank 
Corporation din Basel este familiarizat cu astfel de 
tranzacţii. Cred că termenul german pentru asta este „Zug 
um Zug” - quid, fiind scrisorile de confirmare şi chitanţa de 
la Baron, şi quo, fiind cele zece milioane de dolari acum şi 
zece milioane de dolari, mai târziu... Inţeleg, desigur, am 
continuat eu apoi, că dumneavoastră, domnule baron Van 
der Kamp, veţi reţine zece la sută de la fiecare plată 
„secundară”, respectiv două milioane de dolari. 

— Cred, zise Van der Kamp, că aceste aranjamente sunt 
realizabile. 

Amadeus Zimmerli părea foarte acrit, într-adevăr. 

— Nu-mi place deloc, a zis el. 

— De ce? am întrebat. 

— Pentru că este imposibil. Chiar credeţi ca Leopold sau 
Strauss vor fi de acord să trimită la Aeroconsult o astfel de 
scrisoare? Şi s-o semneze? 

— Nu, i-am răspuns, spre surprinderea lui. Dar cineva 
dintre reprezentanţii lor oficiali va putea face acest lucru. 
Va face acest lucru, fără să aibă habar, acum sau mai 
târziu, despre aceste afaceri. Pentru că Aeroconsult nu va 
replica niciodată ceva şi totul se va opri aici. Este vorba 
doar de o simplă scrisoare de confirmare, o scrisoare 
banală de confirmare. Nimic mai mult. Nici nu mă 
interesează. Tot ceea ce mă interesează într-adevăr este 
să-mi iau o mică măsură de siguranţă - foarte mică în cazul 
acesta - o asigurare cu privire la fidelitatea actuală şi, în 
special, cea viitoare a partenerilor mei într-o astfel de 
afacere neobişnuită. 

94 


- PAUL ERDMAN - 


— Ja, zise Zimmerli, revenind pentru o clipă la limba sa 
maternă, da Saukaib het ebbis do, care în traducere ar 
însemna „Da, pui de căţea, a obţinut ceva, totuşi”. Când? a 
întrebat el apoi. 

— Azi suntem în 23. Să zicem în 29. Ne vom întâlni la 
Basel. Vom face livrările respective către domnul Rudolph 
Koening, la Swiss Bank Corporation. Şi apoi vom face 
recepţiile respective, după ce domnul Koening, a schimbat 
Quids de la noi pe quos de la dumneavoastră. Unt pentru 
tunuri. Sau cel puţin voturi pentru propriul nostru tip de 
tunuri, tunurile noastre. 


95 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


9 


Enormul sediu al lui Swiss Bank Corporation se află la 
intersecţia  Elizabethenstrasse cu  Aeschenvorstadt, în 
Basel. Este o construcţie de granit, de culoare închisă, gri, 
cu nişte ferestre mici, care face impresia unei clădiri solide 
şi lipsite de viaţă. Seamănă cu o închisoare. 

În dimineaţa zilei de vineri, 29 noiembrie, la ora 
unsprezece, am intrat în holul principal şi m-am adresat 
unui bărbat îmbrăcat într-un costum închis la culoare - 
spunându-i că sunt aşteptat la domnul Rudolph Koenig - şi 
care m-a însoţit până la lift, m-a însoţit în lift, m-a însoţit 
până într-o sală goală de conferinţe şi mi-a spus, în nişte 
termeni nu prea precişi, să aştept acolo. Aşteptarea a fost 
scurtă. După o jumătate de minut mai târziu, a intrat 
doctorul Zimmerli însoţit de baronul Van der Kamp. 

— Ei bine? am întrebat. 

— Totul este în regulă, a replicat Zimmerli. 

M-am uitat la Van der Kamp. Acesta a dat din cap şi a 
început să-şi scoată mănuşile gri, suedeze. 

— C'est parfait, a spus el hotărât. 

Aş vrea să spun că la auzul acestor cuvinte am avut 
senzaţia de uşurare şi de bucurie a realizării, senzaţie pe 
care poate n-am avut-o niciodată în viaţa mea. S-au scurs 
şase zile de la întâlnirea avută la Het Zoute şi, în tot timpul 
acestor şase zile, nu cred că această problemă să-mi fi ieşit 
din minte mai mult de cinci minute, exceptând orele de 
somn. 

Nu avea niciun sens să pierd timpul prin Belgia sau să 
mă duc mai devreme înapoi în Elveţia. Aşa că am 
vagabondat prin nordul Europei. Am plecat la Stockholm 
pentru două zile. Este un oraş minunat în preajma zilelor de 
Crăciun. Au acele magazine speciale de Crăciun în care eşti 
atras de cea mai frumoasă gamă de ornamente şi podoabe 
pentru pomul de iarnă de pe pământ. Există în atmosfera 
de iarnă o veselie de necomparat şi de neaşteptat în 


96 


- PAUL ERDMAN - 


rândurile suedezilor, de altfel sobri. Am locuit la Grand 
Hotel, care se pregătea să primească grupul laureaţilor 
Premiului Nobel pe anul 1985. Dar cel mai grozav lucru la 
Grand, în noiembrie, este bogata gamă de băuturi expuse 
într-un uriaş bufet aşezat într-una din aripile sale. Mai este 
şi altceva la Stockholm în această perioadă a anului. Nu 
există lumină mai mult de câteva ore. De aceea, nu ai 
niciun fel de remuşcări bând la orice oră din zi, pentru că 
mereu e ori amurg, ori întuneric şi, pe deasupra, la barul de 
la Grand se pregăteşte cel mai mare şi mai tare Bloody 
Mary din univers, făcându-i pe unii, care obişnuiau să 
servească masa la St. Regis, înainte ca Sheraton să 
cumpere acest local şi să-l ruineze, să arate ca pungile 
acelea ce se dau copiilor să-şi pună în ele fulgii de porumb. 
Rezultatul a fost că am băut mult în Stockholm, şi asta a 
durat duminică, luni şi o parte a zilei de marţi. 

Marţi seara, am plecat la Copenhaga şi m-am stabilit la 
Royal. Am fost de multe ori acolo, înainte, întotdeauna cu 
soţia mea, când locuiam la Londra, în perioada când lucram 
la bancă. Lui Nancy îl plăcea Tivoli, iar mie-mi plăceau 
berea daneză şi micul dejun. Intotdeauna ne-am simţit bine 
acolo. l-am simţit imediat absenţa, aşa că, la zece minute 
după ce m-am înregistrat la hotel, am sunat-o. 

La început, părea bucuroasă. Apoi mi-a zis că se apropie 
sfârşitul anului şi se gândea să meargă la San Francisco să 
facă cumpărături pentru Crăciun, înainte să înceapă ploile. 
Ştiţi, eu şi Nancy nu am avut copii, cu toate acestea noi am 
sărbătorit întotdeauna Crăciunul ca şi când am fi avut un 
pom mare de Crăciun, multe cadouri pentru fiecare, un 
curcan şi altele. Întotdeauna, făceam împreună pregătirile, 
cu săptămâni înainte. De data aceasta era, după cum îmi 
aminteam eu, pentru prima oară când am lăsat-o complet 
singură în această perioadă a anului. Şi, pe măsură ce 
discutam, devenea tot mai evident faptul că se simţea 
foarte singură. După ce, în final, ne-am spus la revedere şi 
am pus receptorul în furcă, am rămas pe marginea patului, 


97 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


cu un gol mare în stomac, care sigur nu era din cauza 
foamei. 

Mi-a trebuit mult timp până am reuşit să adorm în 
noaptea aceea şi, când s-a crăpat de ziuă, am decis că 
drumul la Copenhaga a fost o greşeală. M-am întors la 
aeroport şi am luat avionul spre Amsterdam. La sosire m- 
am aprovizionat cu cărţi în limba engleză, în aeroport - 
unde găseşti o colecţie mai bogată decât la Kennedy - m- 
am înregistrat la hotelul Amstel şi apoi am hotărât să 
petrec restul zilei şi seara în cameră, citind şi comandând 
diverse prin room-service. În următoarea zi, după-amiază, 
am luat avionul spre Elveţia şi am ajuns din nou la Euler, 
chiar la timp pentru servirea cinei. L-am sunat pe Zimmerili 
să-l anunţ că m-am întors, am discutat câteva detalii 
financiare şi astfel s-a încheiat săptămâna. 

Mă întrebaţi probabil de ce acest vagabondaj? Ei bine, 
nici eu însumi nu mă cunosc. Sunt un maniac al muncii, aşa 
cum este oricare alt executiv american. Normal, aş fi putut 
călători în jurul Europei, aşa cum am făcut-o în cele 
descrise mai sus dar, în loc să beau Bloody Mary cu litrii 
sau să lenevesc zile întregi în cameră citind,.aş fi putut lua 
prânzul la Enskilda Bank, în Stockholm cu Waltenburg, să 
servesc cina cu domnii de la Nordske Bank în Copenhaga, 
să iau micul dejun cu oamenii de la Fokker Aircraft în 
Amsterdam şi aşa mai departe. 

In această perioadă de timp, exceptând o discuţie cu 
Zimmerli, după ce am sosit înapoi la Basel, între duminică, 
24 noiembrie şi vineri, 29 noiembrie, ora unsprezece, nu 
am avut nicio discuţie de afaceri. Ba nu, una. A fost un 
telefon scurt al lui Herb Patterson la începutul săptămânii. 
l-am spus că tot ce mai aveam de făcut era să aşteptăm şi 
să vedem. Acesta a mormăit, a spus că este de acord şi mi- 
a propus să fac o escapadă şi să mă recreez. l-am răspuns 
că eram prea bătrân şi prea obosit pentru asemenea 
lucruri, ceea ce l-a făcut să mormăie din nou. 

lar acum, se pare că Dumnezeu şi-a întors faţa spre 
mine. De cum l-am văzut pe Zimmerli că a început să 

98 


- PAUL ERDMAN - 


întindă hârtiile pe masa din sala de conferinţe de la Swiss 
Bank Corporation, în frumosul centru al oraşului Basel, mi- 
am dat seama că lucrurile au intrat pe un făgaş bun. 

Primul set de documente era constituit din trei scrisori. 
Toate erau adresate lui Aeroconsult, Vaduz, Liechtenstein. 
Toate aveau aceeaşi dată. Toate confirmau serviciile de 
consultanţă pe care Aeroconsult era pregătit să le ofere. 

Prima venea de la biroul cancelarului Republicii Federale 
a Germaniei. A doua venea de la secretariatul Maiestăţii 
Sale regale, prinţul Leopold Il. A treia venea de la biroul 
inspectorului general al Forţelor Aeriene Regale ale 
Olandei. Niciuna dintre ele nu avea semnăturile lizibile. Dar 
acest lucru nu prea avea importanţă. Toate împreună 
reprezentau însă asigurarea mea. Dacă cineva ar încerca 
să-mi scufunde nava, i-aş trage pe toţi ticăloşii împreună cu 
mine la fund. Teoria mea era că acele trei scrisori, toate cu 
aceeaşi dată, vor fi suficiente să declanşeze investigaţii 
imediate şi simultane în toate cele trei ţări. Ei ştiau acest 
lucru şi nu aveam nicio îndoială că ştia şi Leopold, şi 
tovarăşul său olandez, şi că - faptul cel mai important şi de 
care eram convins - ştia şi Franz Josef Strauss. 

— Sincer să fiu, mi-a fost teamă că nu va exista timp 
suficient ca să primim aceste scrisori, am zis, după ce m- 
am uitat la ele. 

— Aveţi dreptate. Două au venit ieri şi ultima cu poşta de 
dimineaţă în Vaduz. In Vaduz ei deschid devreme. Aşa că 
am folosit un elicopter, să le aducă. Este un gest ce 
caracterizează Aeroconsult, nu-i aşa? Era afirmaţia lui 
Zimmerli. 

M-am întins să le strâng. 

— Nu, nu, nu, a zis Zimmerli, de data aceasta vizibil 
agitat. Am responsabilitatea acestor scrisori. Aşa ne-am 
înţeles în Belgia. Vă amintiţi? 

Aşa era. Avea dreptate. 

— Ce facem mai departe? am întrebat. 

— La timpul potrivit, voi înmâna aceste documente 
domnului Koenig de la această bancă, iar acesta, la rândul 

99 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


său, vi le va prezenta dumneavoastră, după ce au fost daţi 
banii, iar dumneavoastră mi le daţi mie pentru păstrare în 
siguranţă. Aşa ne-am înţeles. Vă amintiţi? 

— Din nou, ai dreptate, am spus, bucurându-mă că ideea 
îmi aparţinea, dar regretând faptul că ar fi fost posibile 
aranjamente mai bune şi mai sigure. 

Următorul actor care intra în scenă pentru mica noastră 
piesă amorală era bunul doctor Rudolph Koenig. Unul dintre 
directorii lui Swiss Bank Corporation. Surprins, acesta veni 
direct spre mine. 

— Sunteţi domnul Frank Rogers, nu-i aşa? Poate că vă 
amintiţi de mine. Am fost la universitate în aceeaşi 
perioadă. 

Nu-mi aminteam, dar nu era cazul să i-o spun. 

— Fireşte, am răspuns şi i-am strâns mâna cu câteva 
scuturături în stil elveţian. 

— Am băut o dată cafeaua împreună, a continuat Koenig. 
Eraţi apreciat drept un unicat - un american care să 
vorbească dialectul nostru. Baseldytsch. Studenţii vă 
apreciau pentru silinţa dumneavoastră. 

— I cha immer no a bitzli, am răspuns, fapt care i-a făcut 
pe Koenig şi Zimmerli să râdă. Oricum, noi americanii, n- 
am trecut niciodată drept nişte lingvişti. 

— Aşa, acum să vedem ce avem aici, a continuat Koenig, 
arătând astfel că s-a terminat cu râsul. 

— li cunoşti, desigur, şi Zimmerli şi-a căutat cuvintele 
potrivite pentru a-l prezenta pe René Van der Kamp, ca 
reprezentant al aristocrației belgiene, ministru în cabinet şi 
confident al familiei regale, pe baronul Van der Kamp, 
cealaltă parte în tranzacţia noastră. 

— Dar, bineînţeles, a zis domnul Koenig. Dânsul a fost un 
client valoros al băncii noastre timp de mai mulţi ani. 

Baronul belgian şi bancherul de la Swiss şi-au înclinat 
capetele, unul către celălalt. 

Următoarea mutare a făcut-o Zimmerli. 

— Noi tocmai am încheiat o înţelegere de consultanţă cu 
prietenul nostru baron. Prin „noi” înţeleg Aeroconsult, aşa 

100 


- PAUL ERDMAN - 


cum ştii, Rudy, din discuţia noastră telefonică de la 
începutul acestei săptămâni, discuţie referitoare la această 
problemă, a zis el. 

— Desigur, a replicat bancherul elveţian. 

— Şi acum, prima problemă care trebuie rezolvată. Vrem 
ca tu să transferi imediat suma de zece milioane de dolari 
americani la numărul de cont menţionat în această 
Zahlungsauftrag. 

Zimmerli a împins ordinul de transfer pe masă, spre 
Koenig. 

— Aş vrea să notezi, Rudy, pe Zahlungsauftrag că aceste 
trei documente - şi Zimmerli împinse acum scrisorile pe 
masă - au fost depozitate la tine, ca parte a acestei 
tranzacţii, cu precizarea că ele îmi vor fi date mie, iar eu, în 
schimb, îţi voi da o chitanţă. Poftim, aceasta este chitanţa. 
Este totul clar, Rudy? 

— Desigur. Pentru operațiunile bancare elvețiene, 
aceasta reprezintă o tranzacţie extrem de simplă. 

Koenig a examinat cele trei scrisori, le-a avizat, a 
examinat ordinul de transfer al băncii, l-a avizat, a 
examinat chitanţa de la Zimmerii pentru cele trei scrisori 
pe care încă nu le primise înapoi, a avizat-o, a ridicat 
receptorul şi a strigat în el. Câteva secunde mai târziu a 
apărut un curier căruia Koenig i-a înmânat ordinul de 
transfer, apoi a împins cele trei scrisori spre Zimmerli. În 
timp ce curierul se pregătea să plece, a fost oprit de vocea 
lui Zimmerili. 

— Un moment, a zis Zimmerli. Mai există încă trei ordine 
adiţionale de plată, care ar trebui să-l însoţească pe al 
meu. Nu-i aşa, René? 

Baronul Van der Kamp a aprobat dând din cap, a băgat 
mâna în mapa lui cea scumpă şi a scos trei duplicate ale 
formularului Swiss Bank Corporation pe care Koenig tocmai 
îl dăduse curierului. 

Zimmerli a dorit să le vadă. Van der Kamp a refuzat să i 
le arate. 


101 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Asta nu-i treaba dumitale, a zis, şi i le-a înmânat lui 
Koenig. 

— Dar aceasta este, a replicat Zimmerli, scoțând o 
chitanţă de zece milioane de dolari. Semnează aici. 

A arătat cu degetul locul respectiv. Van der Kamp a privit 
lung, a ezitat puţin şi a semnat. Zimmerli a luat-o, s-a uitat 
la ea şi i-a dat-o belgianului înapoi. 

— Ai uitat să completezi data. Suntem în 29 noiembrie. 

Van der Kamp ar fi fost gata să-l ucidă, dar încă o dată s- 
a supus. Zece procente din zece milioane de dolari făceau 
un milion. Chiar şi pentru un politician belgian era mult. 

Rudolph Koenig a privit în jur la toţi, s-a convins de 
existenţa unui consens şi l-a expediat pe curier. 

— Acum, după cum înţeleg eu, Amadeus, mai există o 
altă problemă, adiacentă, care solicită intervenţia noastră. 

— Există, a răspuns Zimmerili, este vorba de a doua plată 
de zece milioane din contul Aeroconsult cu care urmează 
să se procedeze exact la fel. 

— Foarte clar, a replicat bancherul. Va exista, la fel, un 
set adiţional de scrisori? 

— Nu, a zis Zimmerli. Acum, a continuat avocatul 
elveţian, este vorba despre o problemă pe care eu şi 
domnul Rogers am dori s-o discutăm în particular, cu tine, 
Rudolph, înainte de a finaliza această afacere. Sper că nu 
te superi? l-a întrebat Zimmerli pe Van der Kamp. 

— Desigur că nu, a răspuns acesta. 

— Poate că ar trebui să mergem în biroul meu, pentru 
câteva minute, a zis Koenig. 

Aşa am şi făcut. Odată ajunşi acolo, Zimmerli a intrat 
direct în subiect. 

— Este vorba de o sumă de 1,9 milioane de dolari, de 
care avem nevoie. Aşa cum ştii, Rudolph, s-a adresat el 
bancherului elveţian, în contul nostru de la tine, în ziua de 
vineri, existau 18.117.436,17 dolari. Noi avem nevoie de 
exact 20 de milioane. Am discutat aceasta cu domnul 
Rogers noaptea trecută, la telefon, şi el preferă să ne 
facilitaţi un împrumut de la banca voastră pentru, să zicem, 

102 


- PAUL ERDMAN - 


treizeci de zile, nu mai mult. Condiţiile, ţi le lăsăm ţie să le 
pui. 

— Am discutat problema cu colegii mei, la întâlnirea 
noastră de dimineaţă, şi vom fi mai mult decât bucuroşi să 
vă acordăm o înlesnire pe bază de contract. Totuşi, atât cât 
cunoaştem noi Aeroconsult, drept client, cred, domnilor - şi 
dumneavoastră trebuie să fiţi de acord - că în esenţă, 
Aeroconsult nu se află în postura de a oferi o garanţie 
pentru o astfel de facilitate. Şi la urma urmelor, este vorba 
de aproape două milioane de dolari. Ceea ce colegii mei şi 
cu mine vă propunem este să primim o garanţie din altă 
parte. De exemplu, compania dumneavoastră, domnule 
Rogers. 

Am aprobat din cap. 

Atunci, Zimmerli a scos din mapa sa o singură foaie de 
hârtie. Mi s-a părut destul de familiară. Antetul era cel al 
Corporaţiei  Construcţiei de Rachete din Sunnyvale, 
California. 

— Chiar am pregătit o astfel de garanţie, Rudolph, după 
tipicul obişnuit. Sper să fie satisfăcătoare. 

Koenig s-a uitat peste ea. 

— Perfect, a zis. În ceea ce ne priveşte pe noi, este 
necesară semnătura dumneavoastră ca director al 
Companiei, domnule Rogers. 

În realitate, era necesar mai mult decât atât. 

Conform regulamentelor Corporaţiei MDC, erau, în acest 
caz, necesare două semnături, de la doi conducători, plus 
decizia unanimă a consiliului directorilor - pe care eu şi 
Patterson, deseori o obţineam. 

Nu poţi conduce o companie ca a noastră după bunul 
plac. Poate o companie de industrie uşoară sau o fabrică de 
încălţăminte, dar nu o companie aerospațială. 

Aşa că am semnat. 

— Există vreun motiv să discutăm acest aspect şi cu Van 
der Kamp? am întrebat. 

— În esenţă nu, a zis Koenig. Dar există două informaţii 
pe care trebuie să le capăt de la dumneavoastră. Când va 

103 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


trebui eliberată cea de-a doua tranşă de zece milioane 
către Van der Kamp? Şi cine îmi va da dispoziţie să 
procedez la eliberarea ei? 

Intrunirea NATO era programată să aibă loc la prânz. 
Votarea avea să se facă, fără îndoială, până în ora unu. Toţi 
aveau să plece de la adunare nu mai târziu de ora două. 

— Fondurile nu vor fi eliberate înainte de ora trei în după- 
amiaza zilei de luni, 2 decembrie, aşa-i? 

Toţi ne-au aruncat privirile pe calendarul Swissair de pe 
peretele lui Koenig. Aşa era. 

— Şi cine va autoriza eliberarea? 

La dracu, bineînţeles că nu puteam fi eu acela. S-ar fi 
aflat imediat că este o tranzacţie cu arme, atât timp cât 
este implicat Frank Rogers. Cel puţin până acum, am fost 
precaut, şi trebuia şi în continuare să fiu la fel. Nu aveam 
deloc intenţia să devin un martir pentru MDC, dacă, dintr- 
un motiv oarecare, s-ar fi întâmplat ceva. Aşa că am spus: 

— Domnul Zimmerli o va autoriza. 

— Am să te sun, a zis Zimmerili. 

— Ja, dar cum voi fi eu sigur că tu eşti la telefon? l-a 
contracarat Koenig. 

Avea dreptate. Oricine s-ar fi putut da drept Zimmerili la 
telefon. 

— Stabiliţi dinainte un semn de recunoaştere, am zis cam 
plictisit de această afacere de corupţie. 

— Bună idee, a rostit Zimmerili, căzând într-o cugetare 
profundă. Te voi suna eu, Rudy, a zis după aceea, şi îţi voi 
spune în englezeşte „Vulturul zboară”! 

Doamne! Cât de trăsnit poţi să fii? 

— Şi atunci voi elibera cea de a doua tranche la numărul 
de cont al lui Van der Kamp? a întrebat Koenig, ca să fie 
sigur. 

— Exact. 

— Dar va trebui ca el să fie iar prezent aici, ca să 
semneze o a doua chitanţă? întrebă Koenig. 

Bună remarcă. Dar nu era necesar. l-am făcut semn cu 
ochiul lui Zimmerili. 

104 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu este necesar, i-a spus el lui Koenig. Faci doar 
transferul imediat. 

Ne-am ridicat toţi trei. 

— Rudy, îi vei spune lui Van der Kamp cum se va 
proceda cu o doua tranche de zece milioane? a întrebat 
Zimmerli. 

— Da, dacă preferaţi, a răspuns bancherul. 

— De ce nu? am spus eu. 

Eu şi Zimmerli ne-am strâns mâinile, am coborât cu liftul 
în holul principal, am ieşit în Aeschenvorstadt, ne-am strâns 
mâinile încă o dată şi târgul s-a încheiat. 

„Frank Rogers, mi-am zis, în timp ce traversam strada şi 
am început să cobor Freiestrasse spre Rin, tocmai ai 
finalizat una dintre cele mai mari afaceri cu arme din 
secolul douăzeci. Deci, eşti pe punctul de a deveni 
directorul celui mai mare şi mai bun constructor de rachete 
de croazieră din lume, vei ajunge un om bogat, puternic şi 
foarte renumit. Acum, ar trebui să-ţi suni soţia cu care ai 
vorbit doar o dată în două săptămâni, ceea ce este un pic 
cam exagerat, sau să-ţi suni fosta iubită care este mai la 
îndemână, cu care să celebrezi succesul?” 

M-am decis să le sun pe amândouă. 

Nancy avea o voce normală, chiar fericită, când i-am 
spus că mă voi întoarce în California miercuri seara. Fosta 
mea iubită avea o voce cam reţinută, având în vedere 
ultimul nostru prânz, care se încheiase cu un dezastru, dar 
apoi s-a înveselit când am invitat-o să luăm împreună cina, 
luni seara. 

Am petrecut o mare parte din ziua de sâmbătă la 
Kunstmuseum din Basel, admirând încă o dată tablourile lui 
Holbein şi extraordinara colecţie a lui Picasso, iar cea mai 
mare parte a zilei de duminică am citit în camera mea de la 
hotelul Euler. Îmi place să-mi petrec sfârşitul de săptămână 
în acest fel şi la fel îi place şi soţiei mele. 

Viaţa revenea la normal. 


105 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


10 


În ziua aceea de luni, 2 decembrie, m-am hotărât să iau 
masa în camera mea de la Euler, pentru că ştiam că voi 
primi o groază de telefoane la începutul după-amiezii şi nu 
avea niciun sens să mă las prins la un prânz prelungit în 
restaurantul de jos, chiar dacă ghidul Michelin considera 
restaurantul Euler printre cele mai bune din Elveţia. 

Am început să răsfoiesc Bas/er Zeitung, care era plin 
numai cu noutăţi locale, ce nu mă interesau deloc, apoi m- 
am uitat prin Herald Tribune, care avea un mic, foarte mic 
articol pe pagina a treia, ce menţiona faptul că o foarte 
importantă adunare NATO a fost programată să aibă loc în 
ziua aceea, o adunare în care se va discuta problema 
rachetei de croazieră cu lansare de la sol, pentru a zecea 
oară, dar că, de data aceasta, se pare, se va lua o decizie 
finală. 

Am încercat să prind televiziunea elveţiană, uitând însă 
că Elveţia nu are program de televiziune în timpul zilei, 
pentru că, ziceau ei, aceasta constituie un mijloc de 
corupere a oamenilor din activitate. Aşa că am pornit 
postul naţional de radio elveţian, Beromuenster. La 12:29 
aceştia încep să emită un semnal electronic de atenţionare 
şi la 12:30 se aude un beep lung ce indică jumătatea de oră 
când încep să emită ştirile, care sunt ascultate de cel puţin 
jumătate din populaţia vorbitoare de limbă germană, 
pentru că aceasta era proporţia celor care mergeau în 1985 
să ia prânzul acasă. Uneori, când petreci câteva zile în 
Elveţia, ai senzaţia că ceasurile au rămas oprite undeva în 
urmă, cam pe la începutul secolului. 

Aveau acelaşi crainic la Beromuenster, de care mi- 
amintesc şi care avea un stil de-a dreptul unic - nicio 
inflexiune a vocii, lent, calm. Dacă Zurich, Geneva şi Basel 
ar arde până la temelie în acelaşi timp, sunt convins că ar 
transmite ştirea în acelaşi stil încet, calm şi fără nicio 
inflexiune. 

106 


- PAUL ERDMAN - 


În jurul orei 12:44 a zis, aşa cum zicea de obicei, şi îmi 
amintesc acest lucru încă din zilele când am studiat la 
Universitatea din Basel: 

— Acest buletin mi-a fost adus chiar acum. După aceea, 
a continuat în germană, fireşte, dar eu voi traduce. 
Consiliul NATO tocmai a terminat întâlnirea de la Bruxelles. 
Această adunare a fost convocată pentru a stabili tipul de 
rachetă de croazieră cu lansare de la sol pe care NATO 
urmează s-o cumpere şi s-o amplaseze, deşi rachetele vor 
rămâne sub controlul american. În unanimitate s-a hotărât 
să fie selectată racheta produsă de Corporaţia Generală 
Dynamics din St. Louis, Missouri şi San Diego, California. 
Ministrul apărării elveţiene, care a apreciat pozitiv 
potenţialul rachetelor de croazieră pentru apărarea Elveţiei, 
propune, fără îndoială... 

Îmi amintesc perfect cuvintele pe care le-am urlat la 
crainicul postului de radio elveţian, în acel moment: 

— Ticăloşi, împuţiţi de europeni! 


N-a durat mai mult de cinci minute şi a sunat telefonul. 
Era Herb Patterson, de la Sunnyvale. 

— Ai auzit? a întrebat el fără ca măcar să mai salute. 

— Da, i-am răspuns, după care am început să repet 
aceleaşi cuvinte: Ticăloşi, împuţiţi de... 

— Lasă asta acum. Ascultă cu atenţie, Frank. Nu mai 
vorbi cu nimeni. De fapt, nici să nu te mişti. Ai înţeles? 

— Am înţeles, dar... 

— Fă dracului ce ţi-am spus, a răcnit el. 

— La dracu, dar pentru cât timp? am urlat şi eu la rândul 
meu. 

— Două zile, bine? 

— De ce? am întrebat iar. 

Linişte. 

— Bine. Ce fac cu Dillon de la Citibank? l-am promis să 
mă întâlnesc cu el, pentru un prânz, în New York, poimâine. 

— Uită de Dillon pentru moment. Fă numai ce-ţi spun eu, 
Frank. Te rog. 

107 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Bănuiesc că acest „te rog” şi-a făcut efectul. 

— Bine. Va trebui să-i spun ceva soţiei mele. l-am promis 
că voi fi acasă miercuri noaptea. 

— Dacă te ţii de promisiune. 

După aceea, Patterson a închis. 

Jur pe Dumnezeul meu că am stat aşa acolo, cum eram 
aşezat pe marginea patului, în camera de la Euler, două ore 
întregi, încercând să descopăr ce ar fi putut să mai facă. 
Eram la pământ. Terminaţi! Nu mai exista nicio cale prin 
care el sau altcineva să mai poată salva Compania MDC. 

Uitasem însă de Franz Josef Strauss. 


108 


- PAUL ERDMAN - 


Partea a doua 


109 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


11 


Germania - 3 decembrie 1985. Aşa cum au arătat mai 
târziu înregistrările făcute, la căderea serii, pe această 
dată, Graf Otto von Amsburg, ministrul al afacerilor externe 
al Germaniei de Vest, l-a luat pe domnul Herbert Patterson 
din Sunnyvale, California, de la aeroportul de lângă Köln. 
Von Amsburg l-a condus pe Patterson într-o casă dintr-un 
sat, între Köln şi Bonn, după care a mai mers încă doi 
kilometri, la un mic han numit Zum Sternen. Într-o 
sufragerie izolată în spate, cu acces direct la locul de 
parcare, îl aşteptau patru oameni. 

Aceştia erau mai întâi domnul Reinhardt Kreps, şef al 
celei mai mari bănci din Germania, Deutsche Bank. Venise 
de la Frankfurt, conducându-şi pe autostradă Mercedesul 
tip 600, cu o viteză medie de 90 km la oră. 

Al doilea ca importanţă era domnul director general al 
Siemens A.G., cel mai mare conglomerat electronic din 
Germania. Schmidt venise de la Munchen în Hansa Jet. Apoi 
era profesorul doctor Ernest Bosch, un savant, care 
conducea Messerschmidt Boelkow-Blohm Gmb, companie 
care, împreună cu Dornier Werke, reprezenta industria 
aerospațială a Germaniei de Vest. El venise de la Stuttgart, 
cu trenul. Cel de-al patrulea bărbat era generalul Lothar 
von Seefeld, inspector general în Bundeswehr şi prin 
urmare comandantul-şef al Forţelor Armate Germane. 
Acesta îşi condusese personal Opelul Diplomat, venind de 
la nord de Bonn şi era îmbrăcat în haine civile. 

După cum v-aţi putut da seama din cele prezentate până 
acum, toţi aceşti oameni, împreună cu Graf Otto von 
Amsburg, reprezentau elita complexului militaro-industrial 
al celei de-a doua mari puteri din Vest, Republica Federală 
a Germaniei. Acum ar trebui şi, într-adevăr, trebuie 
accentuat faptul că domnul Franz Josef Strauss, cancelarul 
Republicii Federale a Germaniei, a lipsit de la întâlnire. 
Accentuez: nu a participat! Nu! S-a spus în repetate rânduri 


110 


- PAUL ERDMAN - 


că el este acela care a orchestrat personal întreaga 
adunare din seara aceea. Dar nu este adevărat, conform 
informaţiilor mele, şi pot afirma că nimeni n-ar fi putut fi 
mai bine informat despre ceea ce a răsuflat în seara aceea 
decât mine, exceptând, bineînţeles, pe cei care au fost 
prezenţi în sală. 

Totuşi, spunând acestea despre Franz Josef Strauss, nu 
urmăresc să susţin că n-ar fi fost el iniţiatorul acelui mic 
conclav de pe Rin, din acea noapte de decembrie 1985, 
pentru că orice prost şi-ar putea da seama că, de vreme ce 
germanii au ales un om ca Strauss drept liderul lor naţional, 
ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea trebuia să se 
întâmple. Karl Marx ar fi definit aceasta drept un imperativ 
istoric. 

Strauss era singurul om care datorită inteligenţei sale, a 
doctrinei şi puterii sale constituia primul pion al masivei 
politici de deplasare spre dreapta în Germania, o deplasare 
care trebuia să aibă - de fapt, noaptea din decembrie 1985 
arăta că deja avea - consecinţe militare fundamentale, 
care, în cele din urmă, nu puteau conduce decât la o totală 
revizuire a situaţiei strategice globale - exact lucrul de care 
primul arhitect al echilibrului strategic global, Henry 
Kissinger, s-a temut cel mai mult. 

să mă explic. Henry Kissinger era un rezultat al studiilor 
sale, al specializării şi a tot ceea ce ştia el mai bine - dar nu 
al baseballului. 

Limba pe care Kissinger o ştia cel mai bine era germana. 
Zona pe care Kissinger o cunoştea cel mai bine era Europa 
Centrală. Şi istoria pe care Kissinger o ştia cel mai bine era 
istoria diplomaţiei secolului al nouăsprezecelea, care într-o 
mare măsură era istoria diplomaţiei Europei Centrale, 
istorie care a fost şi este una dintre cele mai ample analize 
scrise în limba germană. Toate se leagă între ele. Secolul al 
nouăsprezecelea, în viziunea lui Kissinger, nu a început 
odată cu semnalul de la miezul nopţii al ultimei zile din 
1800, ci mai degrabă în 1815, odată cu concluziile 
Congresului de la Viena. Pentru că acestea au redat 

111 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Ordnung, adică ordinea unei lumi care trecuse prin decenii 
de haos adus de Revoluţia Franceză şi produsul ei 
inevitabil, Napoleon. 

Viena a însemnat o revenire la legitimitate, la legalitate, 
o revenire la o lume în care naţiunile care meritau să deţină 
puterea reglementau mersul lucrurilor şi o lume în care cei 
care conduceau naţiunile ce mențineau o putere globală 
aveau un singur gând: să păstreze status quo-ul şi nu să 
scufunde corabia. Un factor cheie, şi nu factorul cheie, în 
menţinerea Status quo-ul era menţinerea unui echilibru 
militar, un echilibru în care nici Anglia, nici Franţa, nici 
Rusia, nici Imperiul Austro-Ungar, nici Prusia să nu poată 
realiza o heghemonie europeană. 

Îmi dau seama că aceste informaţii sunt plictisitoare, dar 
ele servesc următoarelor două scopuri: primul, pentru a 
demonstra că eu, Frank Rogers, aş putea, uneori, sau chiar 
în mod obişnuit, să semăn cu zeci de mii de oameni de 
afaceri, adică total cufundat în discuţii de afaceri, având o 
imaginaţie limitată şi apreciind că Şcoala de Afaceri din 
Harvard reprezintă culmea culturii şi a educaţiei. 

Ei bine, în ceea ce mă priveşte, această opinie ar fi 
adevărată doar în parte. 

Este adevărat, am petrecut cea mai mare parte din viaţa 
mea lucrând ca bancher. Şi este, de asemenea, adevărat 
că am petrecut cei mai frumoşi ani ai mei ca Numărul Doi 
la o companie aerospațială, un record care nu o va inspira 
pe Jane Fonda să facă un film despre viaţa mea. Numai că 
aţi uitat faptul că eu am petrecut cei mai buni ani pentru 
educaţia mea la Universitatea din Basel în Elveţia. Şi că, în 
acest timp, nu m-am ocupat numai de compararea teoriilor 
monetare ale lui John Maynard Keynes cu cele ale lui Milton 
Friedman (concluzia fiind că Keynes a uitat mai mult despre 
teorii şi sisteme monetare decât Friedman şi-a amintit 
vreodată), ci am studiat istoria europeană modernă cu 
Edgar Bonjour şi că specialitatea mea a fost istoria 
diplomaţiei secolului al nouăsprezecelea, cu accent pe 
Europa Centrală, totul studiat în germană, pentru că 

112 


- PAUL ERDMAN - 


aceasta era /ingua franca la Universitatea din Basel. Toate 
astea, doar în trecere. 

Al doilea motiv, deşi probabil că aţi şi uitat toate cele 
prezentate până acum referitor la primul motiv, este de a 
trasa o paralelă între situaţia din Europa, existentă după 
Congresul de la Viena în secolul al nouăsprezecelea, şi cea 
existentă înaintea acelei întâlniri de la Köln în secolul 
douăzeci, sau, ca să fiu mai precis, între 1945 şi 1985, sau, 
pentru a fi şi mai precis, în timpul lui Pax Americana pe 
care Henry Kissinger căuta s-o menţină nelimitat, chiar 
dacă aceasta însemna uneori obligaţia de a suporta astfel 
de crize, cum a fost cea a şahului în Iran. 

Aşadar, ce sens avea acea întâlnire de răscruce (în sens 
istoric) din Koln din 3 decembrie 1985? Scopul urmărit era 
ca Germania de Vest să-şi rupă sforile de marionetă, care o 
ţineau legată de Statele Unite după al Doilea Război 
Mondial şi astfel să ducă o politică externă independentă, 
revenind în rândul superputerilor mondiale şi din punct de 
vedere politic, întrucât din punct de vedere economic şi 
financiar scopul fusese atins. 

Privind spre trecut, aproape că este de neînțeles să 
poată cineva fi surprins de toate câte s-au întâmplat după 
întâlnirea de la Köln. Putea oare lumea să mai creadă că 
politica americană şi hegemonia militară a Vestului ar fi 
putut să dureze o veşnicie, în ciuda faptului că hegemonia 
economică şi financiară deja o pierduseră? Ar mai fi putut 
oare cineva să creadă că cele două superputeri „naturale”, 
Germania şi Japonia, vor visa permanent la aspiraţiile lor 
de-a lungul deceniilor, secolelor sau mileniului? Chiar au 
crezut cu toţii că Germania va fi întotdeauna condusă 
numai de băieţi buni ca Adenauer, Erhardt, Kiesinger şi 
Willy Brandt - în special Willy Brandt? 

Comportarea celui de-al cincilea cancelar al Germaniei 
după război, Helmut Schmidt, ar fi putut da de înţeles că un 
vânt nou, prevestitor de schimbări, începuse să sufle prin 
Germania. Schmidt nu a avut oricum nicio remuşcare 
atunci când a calificat un preşedinte american drept un 

113 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


nebun, un fanatic religios, un cultivator de arahide, şi chiar 
mult mai rău. Helmut Schmidt a fost acela care deja în 
1979 declarase nu numai că Jimmy Carter nu reprezenta o 
speranţă, ci că oricărui candidat la preşedinţia americană 
(adică Ronnie Reagan) îi lipseau calităţile de lider şi că, 
dacă Germania vrea sau nu, va trebui treptat să-şi asume 
rolul de lider în vest în anii 1980, pentru a umple golul care 
a fost creat în timp de incapacitatea americanilor de a 
conduce. Şi avea dreptate, privind retrospectiv. Dar nu era 
atât de important ce zicea el atunci, ci important era cum 
zicea şi că acestea erau zise de un om care, în comparaţie 
cu succesorul său, Strauss, era pentru America o floare 
ofilită. 

Dată fiind victoria categorică repurtată în alegerile din 
1984 de către coaliția dintre Uniunea Creştin Democrată şi 
Uniunea Creştin Socialistă asupra social-democraţilor, 
Helmut Schmidt a pierdut conducerea asupra partidului său 
şi a dispărut. Peisajul politic german era acum, în totalitate, 
controlat de Strauss, liderul acelei coaliţii de dreapta şi 
cancelarul celei de a doua naţiuni puternice din lumea 
occidentală, Republica Federală a Germaniei. El stătuse în 
eşalonul doi o perioadă atât de lungă, încât nimeni nu se 
mai gândea cu adevărat că se va ridica vreodată în fruntea 
Germaniei. Pentru că Strauss avea ca persoană mai multe 
puncte vulnerabile. 

In primul rând, era bavarez, şi bavarezii sunt în general 
priviţi în estul Germaniei drept nişte grosolani, beţivani de 
bere şi ţărani cu gura mare. Ei bine, Strauss mai mult sau 
mai puţin îndreptăţea aşteptările, pentru că era ahtiat după 
bere, avea gura mare, a pierdut cea mai mare parte din 
simpatia socială, era aproape la fel de gras pe cât era de 
scund şi vorbea germana cu un îngrozitor accent de ţăran 
bavarez. De asemenea, nu constituia întotdeauna o 
companie plăcută. 

La mijlocul anilor 1970, de exemplu, se afla în New York, 
poleindu-şi imaginea, ca expert în afaceri externe, şi locuia 
la Plaza Hotel. Deşi era în miez de iarnă, Strauss - aşa cum 

114 


- PAUL ERDMAN - 


el a pretins mai târziu - s-a hotărât la ora 2 a.m. să iasă şi 
să ia o gură de aer proaspăt colindând prin jurul blocului în 
care se găsea hotelul. Ei bine, aşa după cum ştiţi, acesta 
este un cvartal mare. Şi este un cvartal care nu este total 
lipsit de femei mai tinere sau mai puţin tinere, dornice de 
asemenea de o gură de aer proaspăt sau altceva, la orice 
oră. Soarta a făcut ca Strauss să se apropie de o astfel de 
amatoare de aer proaspăt sau invers, şi nu se ştie dacă 
părţile au avut sau nu satisfacţii reciproce în scurta lor 
întâlnire, dar se ştie că tânăra doamnă a intrat în posesia 
portmoneului lui Strauss, adică l-a curăţat pe bietul Franz 
Josef Strauss de toţi banii şi de actele de identitate. Aşa că 
s-a trezit pe străzile din New York, singur şi lefter, aruncat 
pe un țărm străin, şi toate acestea din cauza prieteniei 
manifestate faţă de autohtoni. Strauss a făcut o greşeală 
cerând ajutorul Partidului Democrat din New York, ajutor pe 
care nu l-a primit, ba s-a mai ales şi cu o proastă publicitate 
făcută în ţară. Un bavarez de seamă, surprins în marele 
oraş, cu pantalonii în vine. Conducătorii unei naţiuni nu pot 
fi făcuţi dintr-un astfel de aluat. Cu toate că, privind în 
trecut, națiunea noastră, americană, nu s-ar fi simţit cu 
nimic jenată dacă Jimmy Carter ar fi... dar nu, acest lucru 
nu-i frumos să-l spunem. 

Un alt punct vulnerabil al lui Strauss era de natură mai 
serioasă. Se părea că nu putea avea un respect total faţă 
de drepturile constituţionale ale altora, dacă aceştia 
ajungeau să fie în dezacord cu el prea des şi prea energic. 
Din acest punct de vedere, cel care i-a creat probleme în 
acel timp a fost un organ de presă, adică o revistă de ştiri 
germană, al cărei aspect era modelat după Time şi 
Newsweek, respectiv Der Spiegel, fondată şi condusă de un 
oarecare Hers Augstein, un adept al stângii, care fusese 
chiar de la începutul revistei sale un critic dur al lui Strauss, 
omul extremei drepte. Când Konrad Adenauer l-a numit pe 
Strauss ministru al apărării Germaniei de Vest la începutul 
anilor 1960, complexul lui Augstein a atins noi dimensiuni 
de teamă că Strauss îi va succeda lui Adenauer drept 

115 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


cancelar şi că Germania va aluneca înapoi spre un 
radicalism de dreapta. Aproape în fiecare număr al lui Der 
Spiegel, Strauss era tocat bucățele. 

In 1962, Strauss s-a răzbunat. De pe poziţia sa de 
ministru al apărării, a acuzat pe Der Spiegel că a dat în 
vileag secrete militare ale Germaniei şi a azvârlit în 
închisoare câţiva dintre conducătorii revistei. Era ca şi când 
Nixon l-ar fi închis pe Ben Bradlee de la Washington Post şi 
pe Abe Rosenthal de la New York Times, pentru că aceştia 
au publicat extrase din documentele Pentagonului, ceea ce 
Nixon fără îndoială că ar fi dorit s-o facă, dar nici în cele 
mai plăcute visuri ale sale n-ar fi îndrăznit aşa ceva. 

Reacţia împotriva lui Strauss, din cauza acestui fapt, a 
fost atât de vehementă în Germania, încât, într-un timp 
foarte scurt, Adenauer a trebuit să-l îndepărteze din 
cabinetul său şi se părea, după unii observatori, că acest 
incident va însemna sfârşitul carierei politice a lui Franz 
Josef Strauss. Dar nu a fost deloc aşa, pentru că omul şi 
politica sa aveau în Germania un sprijin electoral mult mai 
puternic decât şi-ar fi putut închipui cineva. Pentru că, în 
esenţă, Strauss susţinea sfârşitul pentru Germania a 
statutului de ţară învinsă în urma războiului. 

— O ţară care a realizat un miracol economic, cum este 
Germania, nu mai are de ce să-şi ceară scuze pentru 
Auschwitz. 

Acesta era tipul de declaraţii care ridica audiența 
germană în picioare, atunci când Strauss, un bun orator, 
ţinea discursuri după discursuri, an după an, organizându-şi 
revenirea pe arena politică. Câteva dintre declaraţiile sale 
ne pot spune mult mai multe despre acest om. De 
exemplu: 

— Sunt pentru un naționalism german şi cer supunere 
necondiționată. 

Sau: 

— Un lucru ar trebui întrebat domnul Brandt şi anume, ce 
a făcut dânsul în timpul celor doisprezece ani în 


116 


- PAUL ERDMAN - 


străinătate? Noi, cei care am rămas acasă, ştim ce am 
făcut. 

Trebuie reţinut că „cei doisprezece ani în străinătate” se 
referă la perioada când Willy Brandt a preferat viaţa de exil 
în Norvegia şi Suedia decât să rămână în Germania sub 
Adolf Hitler, aşa cum a făcut Strauss. 

Sau: 

— Pot veni la putere, dar atunci nu mai plec. 

Alegerile din 1984 l-au adus pe Franz Josef Strauss la 
putere, spre surprinderea unui foarte mare număr de 
analişti. 

În fine, cel mai vulnerabil punct al lui Strauss îl constituie 
părerea generală conform căreia el era un tip sortit să 
piardă, nefiind niciodată în stare să învingă pe unul mai 
tare. Spunând aceasta, oamenii se refereau la alegerile din 
octombrie 1980, când Strauss a candidat la postul de 
cancelar al Germaniei şi a pierdut categoric. De aceea 
opinia generală era că acesta a fost sfârşitul lui Franz Josef 
Strauss. 

Dar cei care gândeau astfel, evident, nu studiaseră 
istoria recentă a Americii. Sau alţii deja uitaseră lecţiile 
învăţate din cariera lui Richard Milhous Nixon. Şi el era un 
adept al politicii de dreapta. Şi el a manifestat un dispreţ 
total faţă de drepturile constituţionale. Şi el, la fel, 
provenea dintr-o zonă, care nu prea se bucura de simpatia 
oamenilor din restul ţării, respectiv din sudul Californiei. La 
fel şi el a pierdut în prima încercare de a obţine preşedinţia 
Americii, în noiembrie 1960. După încercarea de a ajunge 
guvernatorul Californiei câţiva ani mai târziu, când a 
pierdut, toţi, şi prin toţi înţeleg chiar toată lumea, spuneau 
că acesta este sfârşitul lui Richard Nixon. Ei bine, toţi au 
subestimat tenacitatea omului, care era convins că are 
datoria să încerce din nou. În 1968, a încercat din nou şi a 
câştigat cu o substanţială diferenţă. La fel s-a întâmplat şi 
cu Strauss. 

O contribuţie de seamă la victoria acestuia în 1984 a 
adus-o ideea pe care a susţinut-o mereu în platforma 

117 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


politicii sale, că Germania trebuie să-şi dezvolte propria 
forţă militară, permanentă şi independentă. Şi la această 
declaraţie straussiană, de independenţă, se referea acel 
Graf Otto von Amsburg, ministrul afacerilor externe, când 
s-a ridicat şi s-a adresat celor patru oameni adunaţi în jurul 
lui, în seara aceea la restaurantul din Köln. 

— Meine Herren, a început el, Heute abend ist das Neue 
Deutschland endlich geboren und dieses Ereignis ist nur 
einem Mann zu verdanken Unserm Bundeskanzler, dem 
neuen Fuehrer des Deutschen Volkes, Franz Josef Strauss 
Zu Seinem Wohl! 

Cu o singură mişcare toţi patru s-au ridicat în picioare şi, 
cu paharele pline cu Niersteiner Spaetlese, au toastat în 
cinstea omului care era într-adevăr liderul lor şi se afla de 
fapt în spatele naşterii Noii Germanii, cancelarul Strauss. 

Apoi, Amsburg a continuat: 

— Repet, în noaptea aceasta, se naşte, în sfârşit, Noua 
Germanie, pentru că, în seara aceasta, sunt în situaţia să 
vă asigur că noua doctrină germană de independenţă 
strategică militară este foarte aproape de a deveni 
tehnologic realizabilă. Încă o dată, vom fi capabili să 
distrugem Uniunea Sovietică. lată, domnilor, după 
patruzeci de ani de supraveghere şi constrângere, vom fi 
din nou în situaţia să ţinem capul sus în lume. 

Cei cinci oameni şi-au ridicat paharele şi au băut 
împreună, pentru această ultimă idee exprimată de Graf 
Otto von Amsburg printr-un singur cuvânt: 

— Deutschland! 

Pentru cei nefamiliarizaţi cu Germania modernă, tot 
acest ritual sună poate cam dramatic, sună a ceva care 
scontează pe un anumit efect. Cu greu se poate imagina un 
grup similar de americani sau de englezi, fără să mai 
discutăm de italieni, care să se comporte în acest mod. Dar 
a nu cunoaşte Germania şi specificul ei poate fi fatal până 
la urmă. Să-i ironizezi pentru formalismul lor, arătat în 
astfel de ocazii, pentru comportarea lor de barbari din 
perioada Karneval sau Octoberfest este o mare greşeală. 

118 


- PAUL ERDMAN - 


Germania modernă, adică Germania de Vest, ca să fim 
exacţi, este o naţiune cu o teribilă energie latentă gata de a 
fi eliberată. Este o naţiune care numără peste şaizeci de 
milioane, dar ce fel de şaizeci de milioane! Populaţia este 
aproape în totalitate omogenă, dotată cu un amestec de 
inteligenţă, educaţie, talent tehnic, spirit întreprinzător, 
dragoste de muncă, cumpătare, supunere faţă de legi, 
ambiţii, mândrie şi un sentiment de superioritate. In ciuda a 
două devastatoare căderi, din prima jumătate a secolului 
douăzeci, poporul german şi conducătorii săi au trăit 
întotdeauna cu ideea unui destin neîmplinit. O naţiune care 
l-a dat pe Goethe, Beethoven, Bismark şi von Braun simte 
că este o rasă de elită a cărei vreme, cu răbdare, va veni. 

Acum însă, ca să nu fim acuzaţi, trebuie spus că aceasta 
nu înseamnă câtuşi de puţin reîntoarcerea către o 
Germanie a rasismului susţinut de Hitler şi, în special, de 
Himmler. Dar nici nu are de-a face cu conceptele lui 
Jefferson despre democraţie, sau ale lui Jackson. Cu alte 
cuvinte, nici rasism şi nici teorii politice. Elitismul german 
modern din anii 1980 avea drept cea mai puternică 
componentă credinţa în inerenta superioritate intelectuală 
şi culturală a poporului german, în raport cu nivelul 
intelectual şi cultural al celor două supraputeri care domină 
lumea la ora actuală, Statele Unite şi Uniunea Sovietică. 
Aceeaşi încredere o aştepta şi generalul de Gaulle din 
partea Franţei; în schimb, ea a apărut în Germania. Dar de 
Gaulle nu a fost cu nimic surprins de acest fapt, el fiind un 
mare admirator al realizărilor germane, iar germana era 
singura limbă străină pe care el a folosit-o cu multă 
uşurinţă. 

Graf Otto von Amsburg a reprezentat, în rezumat, cel 
mai reuşit rod al gaullismului germanic. De fapt, el fusese 
un foarte bun prieten al fiului lui de Gaulle, în timpul 
misiunii efectuate de acesta la Baden-Baden. Ca unul care 
provenea dintr-o familie cu o veche tradiţie militară, von 
Amsburg nu-şi făcea nicio iluzie că superioritatea 
intelectuală şi culturală ar avea vreo pondere privind 

119 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


puterea geopolitică. Ceea ce conta era puterea militară şi 
voinţa - sau cel puţin o voinţă aparentă - de a o folosi, 
chiar şi în condiţiile în care cei slabi de inimă ar putea 
considera acest lucru drept o sinucidere. Graf Otto von 
Amsburg şi-a dat seama că în secolul douăzeci şi unu ceea 
ce contează într-adevăr pentru o naţiune este să deţină trei 
componente militare şi politice: 

1. Focoase nucleare. 

2. Mijloacele pentru transportarea acestor focoase 
nucleare la mari distanţe. 

3. Comandamentul care să aibă voinţa de a apăsa pe 
trăgaci. 

Pe la mijlocul anului 1985, prima condiţie şi a treia erau 
îndeplinite. 

Aţi putea pune însă întrebarea de când avea Germania 
focoase nucleare? Răspunsul: de la sfârşitul anilor 1950! 
Pentru că din anii 1950, zeci, sute şi chiar mii de focoase 
nucleare de construcţie americană se găseau depozitate în 
Germania de Vest şi se aflau sub comanda unită a 
comandamentului american şi german pe acest teatru 
militar de operaţii. Aceasta a fost şi cauza pentru care 
Uniunea Sovietică a stopat acea nebunie în legătură cu 
Berlinul de Vest şi nu pentru că, vezi doamne, americanii ar 
fi sacrificat vreo picătură din sângele lor pentru Berlin, în 
ciuda declaraţiilor bombastice ale lui Kennedy /ch bim auch 
ein Berliner etc. Ci pentru că ei ştiau bine că existau două 
degete care aveau acces la trăgaciul nuclear pe platforma 
de război a Europei Centrale, şi că unul dintre aceste 
degete era pur arian. Trebuie precizat însă că armele 
nucleare care puteau fi folosite de germani erau arme cu 
caracteristici tactice, deci cu o rază maximă de acţiune de 
câteva sute de kilometri. Dar această rază era suficientă 
pentru a distruge în totalitate orice forţă de atac de la sol 
din partea sovieticilor. 

Germania de Vest însă nu se simţea deloc tributară 
acestor focoase tactice americane, depozitate pe teritoriul 
ei. Germanii aveau capacitatea să fabrice şi să amplaseze 

120 


- PAUL ERDMAN - 


toate tipurile de focoase nucleare tactice şi strategice de 
care ar fi avut nevoie. Deja în 1970, Germania de Vest era 
pe primul plan în lume privind tehnologia nucleară. Afară 
de faptul că Germania avea zeci de reactoare nucleare în 
funcţiune pe teritoriul ei, industria nucleară germană 
începuse să domine piaţa externă. De fapt, una dintre cele 
mai mari păcăleli încheiate între Helmut Schmidt şi Jimmy 
Carter, când amândoi îşi conduceau ţările, a fost 
autorizarea exporturilor germane de tehnologie nucleară 
avansată către Lumea a Treia. Industria vest-germană, 
compusă din patru mari giganţi - AEG, Brown Boveri, 
Siemens şi Kraftwerk Union - a negociat cu Brazilia un 
contract de cinci miliarde de dolari, pentru construirea unui 
număr de reactoare nucleare şi totodată a fabricii de 
reprocesare a reziduurilor nucleare. Carter s-a opus acestui 
program pentru că, dacă brazilienii cuplau reactoarele 
nucleare construite de Germania cu fabrica de reprocesare, 
construită tot de aceasta, ei ar fi avut posibilitatea să 
producă suficient plutoniu pentru fabricarea unei bombe 
atomice pe lună. Germanii, în cele din urmă, au cedat. 

Ceea ce nimeni nu-şi dădea seama era că, dacă 
Germania avea posibilitatea să dea la export atâta 
tehnologie nucleară, atunci care ar fi trebuit să fie 
capacitatea nucleară proprie? Dacă ei posedau o 
tehnologie pe care Statele Unite au apreciat-o drept o 
ameninţare majoră pentru pacea lumii dacă ar fi încăput pe 
mâinile brazilienilor, care sunt consideraţi printre cei mai 
blajini oameni de pe pământ, atunci care putea fi 
capacitatea proprie a Germaniei, sau mai precis, potenţialul 
acesteia privind fabricarea de focoase nucleare? Răspunsul 
este: cel puţin egal cu cel al Franţei. Şi probabil mult 
superior celui al Angliei. Bănuielile care circulau în lume 
erau că Germaniei i-ar fi trebuit aproape trei luni să pună 
pe picioare o astfel de producţie de focoase nucleare, şi că 
ar avea suficient plutoniu necesar pentru a fabrica cel puţin 
o sută de focoase nucleare pe lună. 


121 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Atât, deocamdată, referitor la condiţiile de la punctul 
unu. 

Condiţia de la punctul trei, adică credibilitatea conducerii 
germane privitor la utilizarea forţei militare, trebuie spus că 
a lipsit complet între 1945 şi 1984. Până la sfârşitul anului 
1950, Germania de Vest a fost din toate punctele de 
vedere un satelit al Statelor Unite. În timpul anului 1960, 
deja nu mai era un client total aservit Americii, dar ca 
naţiune, aceasta era interesată de-un singur lucru: să facă 
bani, să devină bogaţi, să existe câte-o maşină în fiecare 
garaj, câte un televizor în fiecare cameră şi câte un german 
pe fiecare metru pătrat al fiecărei plaje mediteraneene în 
lunile iunie şi septembrie. În timpul anilor 1970, odată 
atinse aceste țeluri sub conducerea partidului Creştin 
Democrat al lui Adenauer, Erhardt şi Kissinger, poporul 
german s-a decis să se întoarcă spre partidul socialist şi 
pacifist al lui Willy Brandt. Dar destul de repede şi-au dat 
seama că fiind bogaţi şi pacifişti au început să se 
plictisească. Germania dorea acum un lider, care să 
realizeze consolidarea ei. Helmut Schmidt, deşi era şi el un 
socialist, era suficient de arogant ca individ pentru a 
satisface această nevoie pentru o vreme. Acesta însă era 
mai mult interesat să consolideze finanţele şi economia 
Germaniei, decât să clădească o putere militară. Ideea sa 
era că, pentru a ajunge la conducerea internaţională, 
trebuie creată Uniunea Monetară Europeană, un foarte 
complicat aranjament în cadrul Pieţei Comune, unde, în 
esenţă, toate celelalte monede principale europene să 
depindă de valoarea mărcii germane. În acest fel, marca 
trebuia să stea alături de dolar şi de lira sterlină, cele două 
monede cheie ale lumii. Era pentru prima oară din 1945, 
când Bonnul a luat prima poziţie politică directă împotriva 
intereselor Statelor Unite. Ei bine, aceasta putea constitui 
un bun câştig pentru Schmidt, dar prea puţin şi plictisitor 
pentru indivizii din Bierhalle, din Ruhr. Aceştia vroiau o 
acţiune concretă pe care ei s-o înţeleagă. 


122 


- PAUL ERDMAN - 


Şi cu aceasta, am ajuns iarăşi la vechiul nostru prieten, 
Franz Josef Strauss. El a eşuat în încercarea din 1980 de a 
ajunge la conducerea Cancelariei, dar în 1984 Germania 
era pregătită să-l accepte. El a câştigat aceste alegeri cu o 
majoritate covârşitoare de voturi, pentru că era considerat 
a fi omul care ar putea să realizeze încă o dată, pentru 
Germania, rolul de lider în lume, să realizeze o dezvoltare 
într-adevăr independentă, chiar un potenţial militar 
nuclear, dacă acest lucru s-ar fi impus pentru a impresiona 
lumea şi a arăta seriozitatea noului rol al Germaniei pe 
glob. De aceea Strauss îndeplinea în mod ideal cerinţele 
pentru o conducere conformă cu condiţiile precizate la 
punctul trei. 

Rămânea  nerezolvat numai un lucru: posibilitatea 
realizării unei rachete strategice, respectiv mijlocul pentru 
transmiterea focoaselor nucleare în spaţiul aerian al 
Moscovei. Răspunderea pentru realizarea unei astfel de 
posibilităţi, Strauss a dat-o omului care, în 1985, s-a aflat 
atât de aproape de postul de cancelar, precum s-au aflat 
atâţia alţii în Germania, respectiv Graf Otto von Amsburg. 

In jurul orei zece, cei cinci bărbaţi din restaurantul din 
Köln, terminaseră cina - Rehruecken mit Breiseibeeren und 
Spaetzli, cafeaua fusese servită împreună cu un pahar 
mare plin cu Kirschwasser pentru două persoane şi cu 
Steinhaeger pentru alte două, singurul abstinent fiind von 
Amsburg. 

După ce ultimul chelner a părăsit camera, din nou von 
Amsburg a fost acela care se adresă grupului, dar de data 
aceasta rămânând în scaunul său. Era o masă rotundă, dar 
evident că Graf era primus inter pares, chiar dacă invitaţii 
săi includeau pe cel mai puternic bancher al Germaniei, pe 
cel mai puternic industriaş, pe conducătorul militar al 
naţiunii şi pe conducătorul ei ştiinţific, care, de asemenea, 
era conducătorul industriei aerospaţiale a Germaniei. 
Aceştia reprezentau Deutsche Bank, Siemens A.G., 
Bundeswehr şi Messerschmidt care constituiau enorma 


123 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


putere a Germaniei în 1985. Von Amsburg intenţiona să 
reorganizeze aceste capacităţi. 

— Şi acum să vă prezint care este problema, domnilor. 
Ne aflăm aici pentru a stabili măsurile necesare în vederea 
achiziţionării tehnologiei de fabricaţie a unei rachete de 
croazieră germane. Ca să fiu mai precis, vom obţine 
tehnologia de fabricaţie şi de amplasare a unei rachete de 
croazieră cu lansare de la sol, cu o rază de acţiune de trei 
mii de kilometri şi capabilă să dezvolte două viteze de 
croazieră, când aceasta este echipată cu focos nuclear şi o 
încărcătură de zece kilotone, cu sau fără posibilitatea 
intensificării radiaţiei. 

— De la cine? a întrebat domnul director Josef Schmidt, 
conducătorul lui Siemens A.G., cel mai mare fabricant de 
echipamente electrice şi electronice din Germania. 

— De la Corporația  Construcţiei de Rachete din 
Sunnyvale, California, a fost răspunsul lui von Amsburg. 

— Nu înţeleg, a intervenit generalul Lothar von Seefeldt, 
comandantul-şef al Forţelor Armate ale Germaniei, întrucât 
conform instrucţiunilor primite chiar de la dumneavoastră; 
ieri am retras acordul nostru pentru racheta lor de 
croazieră, pentru NATO. Aceasta dintr-un punct de vedere. 
Din alt punct de vedere, Statele Unite şi-au luat în faţa 
ruşilor irevocabilul angajament că - dacă şi când vor fi 
amplasate rachete de croazieră cu lansare de la sol în 
Europa de Vest - aceste rachete de croazieră strategice vor 
rămâne totuşi sub controlul total şi absolut american şi că 
acea amplasare şi control vor constitui un obiectiv, la 
vedere, pentru inspecţie şi verificare sovietică. 

— Und? a întrebat von Amsburg, evident iritat de 
răspunsul şi atitudinea generalului. 

— Und? Ei bine, nu există niciun „Und”. Asta e. Nu există 
niciun mijloc, de niciun fel, ca noi, germanii, să obţinem 
accesul la racheta de croazieră realizată de Sunnyvale şi, 
cu atât mai puţin, să obţinem o licenţă ca s-o construim 
aici. 

— Aţi terminat? a intervenit ministrul de externe. 

124 


- PAUL ERDMAN - 


— Jawol, domnule ministru, a replicat generalul. 

— Bine. Sincer vorbind, domnilor, a continuat von 
Amsburg privind în jurul mesei la cei trei invitaţi civili, toate 
cele spuse aici de general au fost adevărate. Accentuez, au 
fost adevărate. Dar nu vor mai fi. 

— Scuzaţi-mă, a zis Schmidt de la Siemens, dar, dacă 
înţeleg bine, sperati să obţineţi într-un fel sau altul accesul 
complet la întreaga tehnologie necesară pentru fabricarea 
sistemului de ghidare a rachetelor de croazieră MDC, aici în 
Germania? 

— Da, a replicat von Amsburg. Şi sperăm ca Siemens să 
asimileze procesul de fabricaţie. Numai dacă nu aveţi ceva 
împotrivă, domnule Schmidt? Caz în care ne-am adresa 
firmei Telefunken. 

— Nu, nu, a intervenit Schmidt. Aţi înţeles greşit ezitarea 
mea. Nu are nimic de-a face cu dorinţa noastră de a asimila 
un astfel de proiect pentru Ministerul Apărării. Nu numai că 
o vom face cu mare plăcere, dar îi vom asigura cea mai 
înaltă prioritate în corporaţia noastră. Sunt sigur că sunteţi 
convinşi de faptul că noi, cei de la Siemens, sau cel puţin 
aceia dintre noi care avem un cuvânt de spus acolo, 
suntem în totalitate de acord cu domnul Strauss, referitor 
la dezvoltarea unui potenţial nuclear strategic propriu, 
german. Problema, şi singura problemă care mă pune pe 
gânduri este cum? Cum credeţi că este posibil să avem un 
acces total la sistemul lor de ghidare? 

— Voi ajunge la acest punct peste un minut, a replicat 
von Amsburg. 

— Presupun, din cele ce am auzit, că veţi avea de 
asemenea acces şi la tehnologia de fabricaţie a motorului 
MDC? Acestea au fost zise de către profesorul doctor Ernst 
Bosch, şeful lui Messerschmidt, unul şi singurul fabricant 
german cu potenţial de fabricaţie atât a carcaselor, cât şi a 
motoarelor construcţiilor aerospaţiale. 

— Aşa este. Vom avea accesul total la sistemul de 
rachete de croazieră MDC - în totalitatea lui. Şi, domnule 


125 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


profesor, noi ne gândim la compania dumneavoastră 
pentru fabricarea motorului şi a carcasei de la MDC. 

— Dar ce înţelegeţi prin acces? Aveţi o rachetă completă, 
total operaţională? Sau aveţi acces total la documentaţia 
lor, la tehnologia de prelucrare? 

— Mă  scuzaţi că vă întrerup, domnule profesor. 
Răspunsul la toate întrebările puse de dumneavoastră este 
da. 

— Das istja unglaublich! a exclamat Profesorul Bosch. 

— Nu este incredibil, a răspuns von Amsburg. Ci doar 
surprinzător, aş sugera eu. 

— Şi ce spune guvernul american despre aceasta? a 
întrebat generalul Lothar. 

— Guvernul american nu ştie absolut nimic, dragă 
domnule general. Şi nici nu va afla despre aceasta mult 
timp. lar după aceea, nu vor avea absolut nimic de făcut 
decât să stea liniştiţi. 

— Cum se va putea ţine secretă această chestiune atâta 
vreme? 

— Noi am păstrat secretul dezvoltărilor industriale 
similare, în trecut, pentru perioade îndelungate. 
Dumneavoastră, generale, trebuie să vă amintiți despre 
ceea ce l.G. Farben a realizat în secret, în anii 1930, 
respectiv construirea unei capacităţi imense de producere 
a cauciucului sintetic şi a benzinei sintetice. Şi nimeni, din 
afara Germaniei, exceptând poate oamenii de vârf de la 
Standard Oil, din New Jersey, care aveau o vagă idee 
despre ceea ce făceam noi aici, nu a aflat. De fapt, a 
continuat von Amsburg, oamenii de la Standard Oil, la 
insistența noastră, nu au dezvoltat o capacitate de 
fabricaţie a cauciucului sintetic în Statele Unite, în 1930, cu 
toate că foloseau o tehnologie în comun cu noi. La vremea 
aceea însă, guvernul Statelor Unite nu cunoştea detaliile. 
Dumneavoastră ar trebui să cunoaşteţi aceste aspecte 
generale, întrucât tatăl dumneavoastră s-a aflat în consiliul 
de la I.G. Farben până în 1944. 


126 


- PAUL ERDMAN - 


— Cunosc foarte bine toate cele menţionate de 
dumneavoastră, domnule ministru, a replicat generalul, de 
data aceasta cu bărbia sa de prusac împinsă uşor înainte. 
Nu am fost preocupat de iscusinţa noastră de a păstra 
secretă această acţiune. Ceea ce mă preocupă se referă la 
partenerii noştri din Statele Unite. Pentru că, este evident, 
aceşti parteneri vor trebui să fie şi ei implicaţi. Şi întrucât 
aţi adus exemplul cu cauciucul sintetic din anii 1930 şi cu 
rolul jucat de Standard Oil din New Jersy, pot presupune, în 
cazul de faţă, că va fi implicat vârful conducerii 
manageriale de la Corporaţia Construcţiei de Rachete. Pot, 
în continuare, presupune că această acţiune nu va fi 
cunoscută de întregul consiliu director de la Corporaţia 
Construcţiei de Rachete, pentru că, dacă sunt corect 
informat, un cadru de seamă al CIA este membru al acestui 
consiliu. 

— Mă uluiţi, a zis von Amsburg, şi de data aceasta nu 
exista niciun dubiu în cele ce spunea. 

— Aţi uitat, domnule ministru, că am vizitat Sunnyvale şi 
Corporaţia Construcţiei de Rachete cu două ocazii diferite, 
în trecut, pentru a mă familiariza cu racheta lor de 
croazieră, întrucât versiunea lor privind acest tip de rachetă 
este în mod precis - şi accentuez în mod precis - ceea ce 
are nevoie Germania. Am avut apoi ocazia să mă 
familiarizez, de asemenea, cu însăşi corporaţia. De aceea 
există astfel de temeri din partea mea privitor la 
posibilitatea existenţei unor breşe şi scurgeri de informaţii 
din partea americană, în cazul în care are loc acest transfer 
de tehnologie, aşa cum propuneţi dumneavoastră să aibă. 

— Eu nu propun, domnule general. Eu vă spun, a precizat 
von Amsburg, că aceasta va avea loc. Cu condiţia însă ca 
noi, şi prin noi înţeleg noi toţi cei care ne aflăm aici, eu, 
ministrul, Bundeswerhrul, industria electronică germană, 
industria aerospațială germană, să obţinem cooperarea 
prietenilor noştri de la Deutsche Bank. In mod deosebit, ne 
uităm cu toţii spre dumneavoastră, domnule Kreps. 


127 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Domnul Reinhardt Kreps era director general la Deutsche 
Bank din Frankfurt, cea mai puternică dintre instituţiile 
financiare germane, refăcută după al Doilea Război 
Mondial, de către un oarecare Hermann Abs, care odinioară 
fusese membru în consiliul director al lui I.G. Farben, apoi 
omul de încredere al lui Konrad Adenauer, apoi omul de 
încredere al lui John J. McClay, omul de încredere al lui 
Nelson Rockefeller, al cărui bunic fusese fondatorul lui 
Standard Oil, partenerul lui I.G Farben în probleme de 
tehnologie de război în anii 1930. Deci problemele se 
învârteau într-un cerc închis. Ca să fiu mai precis, I.G. 
Farben, Hermann Abs, Konrad Adenauer şi John J. McClay 
au dispărut toţi, dar spiritul lor se continuă prin persoana 
lui Reinhardt Kreps. Dacă Franz Josef Strauss, cancelarul 
Germaniei, ar apela la el în numele Germaniei, el l-ar 
asculta. Mai exact, Strauss nu se afla acolo în seara aceea, 
dar dacă trebuia să fie cineva alter ego-ul său, atunci 
acesta nu putea fi decât Graf Otto von Amsburg. Aşa că 
Kreps aruncând o privire în jurul mesei a zis: 

— Domnilor, sunt la dispoziţia dumneavoastră. Deutsche 
Bank şi Germania s-au servit întotdeauna una pe alta. 
Interesele Germaniei sunt şi interesele lui Deutsche Bank. 

— Excelent, a comentat Graf von Amsburg. 

— Totuşi, a continuat Kreps, noi cei de la Deutsche Bank 
trebuie mai întâi să fim complet convinşi că ceea ce aţi 
discutat aici este într-adevăr spre binele Germaniei. Banca 
noastră, aşa după cum ştiţi, domnilor, este adânc implicată 
în Statele Unite. Avem o filială mare în New York avem o 
participare majoră la finanţarea unui foarte mare număr de 
investiţii, în New York. Avem corporaţii multinaționale, de 
care clienţii noştri ţin seama, cu sediul în Statele Unite. Noi 
am acordat acestora, până acum, împrumuturi şi 
obligaţiuni în valoare de peste o sută de miliarde de mărci. 
De fapt, instituţia noastră este cel mai mare furnizor de 
capital pentru corporaţiile din Statele Unite. Cel mai mare. 
De aceea noi, sub niciun motiv, nu ne vom implica în nicio 


128 


- PAUL ERDMAN - 


„aventură” care ar putea, într-un anume fel, pune în pericol 
aceste relaţii. 

Atunci generalul Lothar von Seefeldt a spus: 

— Dragă domnule Kreps, trebuie să clarific un anumit 
aspect legat de această conjunctură. Eu poate că am 
manifestat o oarecare doză de scepticism, în seara 
aceasta, cu privire la cele discutate. Trebuie categoric să 
precizez totuşi că acest scepticism nu a fost o consecinţă a 
faptului că în discuţie au fost puse probleme care ar friza 
aventura. Ceea ce m-a îngrijorat şi continuă să mă 
îngrijoreze a fost modul cum acest transfer de tehnologie ar 
putea fi ţinut secret până când el va fi fait accompli, după 
care acest lucru nu mai are importanţă. 

— Pot să vă asigur, generale, şi totodată şi pe 
dumneavoastră, domnule Kreps, a zis von Amsburg, că noi 
ne-am dat seama de problema păstrării secretului pe 
perioada critică a transferului propriu-zis de tehnologie şi 
că avem în acest sens o soluţie. Dar nu vom intra în detalii 
privind această soluţie, până când nu vom avea un proiect 
viabil aici. Şi nu vom avea un proiect viabil dacă Deutsche 
Bank nu cooperează. Bineînţeles, şi acest lucru nu trebuie 
luat în niciun fel drept ofensă, domnule Kreps, mai există şi 
alte bănci: Dresdener Bank, Bank fuer Gemeinwirt... 

Kreps a intervenit: 

— vă pot asigura, Graf von Amsburg, că vă veţi 
confrunta cu aceleaşi rezerve din partea oricăreia dintre 
aceste instituţii. Va trebui să-i convingeţi tot aşa cum 
trebuie să mă convingeţi şi pe mine. 

— Despre ce? a întrebat von Amsburg, vizibil ţâfnos. 

— Despre importanţa pe care o prezintă această rachetă 
de croazieră pentru viitorul Germaniei. 

Din nou a vorbit generalul von Seefeldt: 

— Domnule Kreps, trebuie să presupun că nu sunteţi 
familiarizat cu acest nou sistem de arme? 

— Nu, ştiu despre ce e vorba. In principiu, acesta este un 
avion fără pilot. O versiune modernă a bombelor 
zburătoare V-1 sau V-2, construite de von Braun pentru noi 

129 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


în cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă aşa stau lucrurile, 
îmi vine greu să cred că merită riscul să ne pierdem clienţii 
americani. 

— Cred, domnule, a continuat Seefeldt, adresându-se 
acum lui Graf von Amsburg, cu atitudinea unui general care 
se adresează ministrului afacerilor externe, că, dacă sunteţi 
de acord şi dacă-mi permiteţi, aş prezenta domnului Kreps 
câteva detalii privind capacitatea rachetei de croazieră. 
Apoi, probabil că dânsul va înţelege cum deținerea de către 
noi a acestui sistem de arme poate modifica fundamental 
poziţia geopolitică a Germaniei de Vest în lume, şi cum 
deținerea de către noi a acestui sistem de arme va duce în 
timp la creşterea şi nicidecum la scăderea importanţei lui 
Deutsche Bank în ochii clientelei sale americane, ca şi în 
ochii clientelei sale de pretutindeni. 

— Vă rog s-o faceţi, dacă şi domnul Kreps vrea s-o 
asculte, a replicat van Amsburg. 

— Nu numai că vreau, domnule general, chiar vă rog să 
faceţi acest lucru. 

Generalul s-a ridicat în picioare. 

— Mai întâi, domnule Kreps, vreau să vă spun că aţi avut 
perfectă dreptate presupunând că această rachetă de 
croazieră americană nu este cu nimic mai mult decât, aşa 
cum aţi menţionat, o versiune modernă a lui V-1. Precizez 
că este V-1 şi nu V-2, pentru că racheta de croazieră nu 
este o „rachetă”, ci mai degrabă un simplu vehicul înaripat, 
antrenat de un motor, consumator de aer şi capabil să 
realizeze un zbor aerodinamic. 

Generalul a văzut priviri aţintite asupra lui, aşa că s-a 
hotărât să schimbe vocabularul în beneficiul audienței 
civile. 

— Pe scurt, domnilor, racheta de croazieră este chiar un 
mic avion fără pilot, ca şi cea originală proiectată de către 
von Braun, înainte de anii 1940. Diferenţa este că 
versiunea de astăzi a lui V-l poate parcurge distanţe 
imense, până la trei mii de kilometri, la joasă altitudine - 
mai puţin de o sută de metri - şi poate fi autoghidată spre 

130 


- PAUL ERDMAN - 


ţinta finală cu o fenomenală precizie. Ca să fiu mai precis, o 
rachetă lansată de lângă Köln, în această seară, ar putea 
lovi, cu o abatere de sub treizeci de metri, mausoleul lui 
Stalin, dacă acesta ar fi ţinta aleasă. 

Zâmbetele care au brăzdat feţele celor patru auditori l-au 
convins pe general că o astfel de ţintă s-ar afla precis pe 
locul întâi în lista dorințelor celor prezenţi. 

— Din punct de vedere istoric, a continuat generalul, 
ştiind că istoria este un element sine qua non, atunci când 
te adresai unui grup de savanţi germani, indiferent de 
subiect - şi reţineţi că într-adevăr acesta era un grup de 
savanţi întrucât fiecare dintre ei avea un doctorat, fapt ce 
venea în contrast cu mandatele de acreditare ale aproape 
tuturor oamenilor de afaceri şi bancheri din Statele Unite! 
Dar aceste aspecte ne îndepărtează de subiect. Historish 
geschen, a repetat generalul, racheta modernă de 
croazieră a devenit posibilă în urma descoperirilor ştiinţifice 
şi a realizărilor tehnice făcute de oamenii de ştiinţă şi 
inginerii americani, în trei domenii diferite. 

Mai întâi, şi generalul a început să peroreze ca un 
conferenţiar la academia militară, a fost o descoperire 
ştiinţifică de proporţii majore în domeniul tehnologiei 
motoarelor cu reacţie. Realizarea rachetei de croazieră a 
depins de construirea unui motor care a trebuit să fie mult 
superior faţă de ce şi-a putut omul imagina din punct de 
vedere al rezistenţei şi al eficienţei sale. Corporaţia 
Williams Research - bineînţeles că W a fost pronunţat ca V 
- din Massachusets a realizat acest deziderat acum 
cincisprezece ani. Esenţial e că aceştia au construit un 
motor capabil să pună în mişcare un vehicul cu greutate în 
jur de o tonă şi jumătate, pe o distanţă aproape de trei mii 
de kilometri şi care să cântărească numai şaptezeci şi cinci 
de kilograme. Avea un metru lungime şi patruzeci de 
centimetri lățime. Domnule Kreps, acest motor era 
comparabil cu motoraşul trenulețului nepoților 
dumneavoastră, montat pe Mercedes 600. 


131 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Sehr interessant, a replicat bancherul pe un ton care 
sugera că nu s-ar supăra deloc dacă generalul ar fi un pic 
mai scurt în expunerea sa. 

— Der zweite technische Durchbruch, a continuat 
generalul von Seefeldt, a fost în domeniul cartografiei, da, 
în tehnica întocmirii hărților. Calculatoare imense şi unice, 
americane, construite de IBM au fost folosite pentru a mări 
şi trasa imagini ale suprafeței pământului obţinute de 
sateliții americani, cu o precizie ce depăşeşte imaginaţia. 
Trebuie să acceptăm un lucru, domnilor, că în domeniul 
aerospațial şi al calculatoarelor, americanii au realizat 
lucruri pe care noi, germanii, nu putem decât să le 
admirăm. 

Câţiva au dat din cap în silă, pentru că toţi cei prezenţi 
aici ştiau foarte bine că fără von Braun şi Debus şi alţi 
câţiva germani răpiți în vara şi la sfârşitul anului 1945, 
programul spaţial american nu ar fi putut avansa. 

— lar în domeniul microelectronicii, americanii au făcut 
adevărate minuni, a spus generalul. Astfel McDonnell 
Douglas a realizat un sistem de ghidare a rachetei, 
incredibil de mic şi la fel de complex, cunoscut sub 
denumirea de TERCOM, care constă în „identificarea 
conturului terenului”. Adică microcalculatorul de la bordul 
rachetei, care este inima sistemului TERCOM, este 
programat cu acele extraordinar de precise hărţi, realizate 
cu calculatorul, pe care sunt evidenţiate caracteristicile şi 
detaliile terenului de-a lungul traiectoriei de zbor a 
rachetei. În timpul zborului său, racheta foloseşte radarul 
altimetrului pentru a măsura mereu diferenţa de înălţime 
faţă de sol, adică toate modificările de înălţime care apar în 
raport cu nivelul mării, respectiv dealuri, văi, lacuri sau 
munţi. Traiectoria ei este programată să corespundă 
conturului solului, cum ar fi de exemplu între Dusseldorf şi 
Kremlin. Dar punctul critic este că linia urmată nu va fi însă 
una dreaptă. Poate fi programată o linie în zigzag sau alt 
traseu de zbor. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de 
racheta balistică, a cărei traiectorie este perfect previzibilă 

132 


- PAUL ERDMAN - 


din prima secundă după ce a fost lansată, racheta de 
croazieră se poate abate, adică are o traiectorie ce poate fi 
predeterminată, dar nu poate fi previzibilă. Este adevărat, 
domnule profesor Bosch? a întrebat generalul cu o largă 
înclinare a capului în direcţia bunului profesor. 

— Absolut. Noi, cei de la Messerschmidt, suntem foarte 
conştienţi de performanţele armei. Adevărul este că, 
deocamdată, este aproape imposibil să fie doborâtă. Pentru 
că traiectoria sa este imprevizibilă, inamicul ar trebui să fie 
capabil s-o urmărească în permanenţă cu radarul, pentru a 
lua efectiv contramăsuri. Dar încearcă dacă poţi să faci 
acest lucru. Nu-i aşa, domnule Schmidt? 

Mingea se găsea acum în terenul şefului de la Siemens 
A.G., cel mai mare producător de radare din Germania, atât 
radare primare, cât şi cele secundare. 

— Până în prezent, da, a replicat Schmidt. Trebuie să 
înţelegeţi, domnule Kreps, că şi cel mai bun radar, pe care-l 
fabricăm la Siemens - şi cred că noi le fabricăm pe cele mai 
bune din lume - are enorme dificultăţi cu identificarea 
obiectelor cu lungimi de şase metri, care se deplasează 
doar la şaptezeci şi cinci metri deasupra solului. De ce? 
Pentru că există o prea mare variaţie a solului, care 
provoacă pete pe radar, la altitudini aşa de joase. Şi chiar 
în situaţia în care o astfel de rachetă ar fi identificată, 
profilul său pe ecranul radarului nu ar fi mai mare decât al 
unui pescăruş. Eine Moewe! 

— Exact, a spus generalul, care îşi orchestra încet 
întreaga audienţă. Deci strategia de luptă, dezvoltată de 
aliaţi, care încă este actuală, constă în lansarea de sute, 
chiar mii de astfel de rachete de croazieră, de pe un 
aerodrom situat în afara graniţelor adversarului şi care, 
ajungând să lovească ţinta, reuşesc în colectiv să sufoce 
sistemul de apărare aeriană al inamicului. 

— Aş putea să adaug ceva? a întrebat profesorul Bosch. 

— Bineînţeles că puteţi. 

— Domnul inginer J.R. Utterstrom, pe care-l cunosc şi 
care a lucrat la construirea rachetei de croazieră a lui 

133 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Boeing, a făcut o comparaţie cu o invazie de şobolani, care 
răspândesc ciuma. „Trebuie să-i prinzi pe toţi, îmi spunea el 
odată, sau dacă nu, eşti mort.” 

— Ja, ja, a exclamat Schmidt. Dar Utterstrom, pe care 
noi, cei de la Siemens, îl cunoaştem la fel de bine, a 
exagerat serios, după părerea noastră, în cazul rachetei de 
croazieră. 

Generalului, care rămăsese în picioare, nu-i plăcu câtuşi 
de puţin această remarcă. Intenţiona oare Schmidt să 
spulbere întreaga lui prezentare? 

Dar, dacă generalul era tulburat, în schimb, ministrul de 
externe era şi mai tulburat. Von Amsburg avea nevoie de 
sprijin, de sprijinul total din partea lui Deutsche Bank în 
această tentativă, sau altfel... 

— Dragul meu director Schmidt, a zis von Amsburg, cred 
că ar trebui să ne cilarificaţi ultima dumneavoastră 
afirmaţie. 

— Desigur. Mai înainte de orice, nu cred că are vreun 
sens limbajul eufemistic folosit ca „inamic” sau „oponent”. 
Noi discutăm despre Uniunea Sovietică, aşa că hai să nu ne 
mai ascundem după deget. 

Noi, la Siemens, suntem complet la curent cu 
contramăsurile care au fost dezvoltate de către sovietici cu 
privire la racheta de croazieră, aşa după cum sunteţi şi 
dumneavoastră, Graf von Amsburg. Aşa că ştim, după cum 
şi dumneavoastră ştiţi, că deja în noiembrie 1978, sovieticii 
au testat racheta lor sol-aer tipul SA-10, care, într-o mare 
măsură, este o imitație a rachetei de croazieră a lui Boeing. 
Este capabilă să doboare cinci rachete din cinci. Cunoaştem 
precis acest lucru, pentru că fiecare operaţiune a fost 
monitorizată şi înregistrată de către staţiile americane de 
detecție, pe care aceştia le aveau la graniţa iraniano- 
sovietică. Racheta SA-10 se află în producţie de serie, deja 
de trei ani de zile. Fabricaţia ei este la fel de ieftină, ca şi 
cea a rachetei de croazieră americane, adică mai puţin de 
un milion ruble bucata, şi sovieticii se află acum într-o 
vastă acţiune de amplasare în masă a acestor rachete, 

134 


- PAUL ERDMAN - 


întregul program îi va costa eventual cincizeci de miliarde 
de ruble. 

— Dar... a zis generalul. 

— Mai târziu, l-a întrerupt directorul general de la 
Siemens A.G... De fapt, racheta SA-10 ar fi neutilizabilă fără 
o altă tehnologie, dezvoltată în paralel de către ruşi, 
respectiv un sistem de instalaţie radar denumit „priveşte 
jos, ocheşte jos”, foarte eficient. Acest sistem de radar, 
„priveşte jos, ocheşte jos”, nu are probleme cu obstacolele 
prezente la sol. Acesta acţionează astfel avionul sovietic, 
care ar putea fi aparatul lor MIG-25 sau un alt avion mai 
mare şi care este purtătorul unui radar de supraveghere, 
aşa cum este cel american E-3A, realizat de asemenea de 
Boeing. Indiferent care dintre avioane ar fi, radarul 
proiectează o perdea de raze în jos, într-un punct aflat în 
aria sa de patrulare, să zicem în Europa de Est, pentru 
Polonia, sau chiar în nord-estul Rusiei. In mod normal, pe 
ecranul radarului trebuie să apară impulsurile create de 
toate obstacolele întâmpinate, adică clădiri, dealuri sau alte 
obiecte de pe pământ şi care au tendinţa să bruieze 
impulsurile care ar fi create de prezenţa rachetei de 
croazieră. Dar, acum sovieticii au un calculator la bordul 
avioanelor lor de supraveghere care sesizează numai 
obiectele aflate în mişcare şi anulează de pe ecran 
impulsurile obiectelor statice pe care le interferează, la sol. 
Într-o fracțiune de secundă, poziţia rachetei de croazieră 
este transmisă staţiilor de la sol, care lansează rachetele 
SA-10, cu rezultate dezastruoase. Avionul MIG-25, posedă o 
mare putere de distrugere, fiind dotat cu rachete aer-aer, 
ghidate după căldura jetului motoarelor şi care ar fi 
suficiente pentru ţinta oferită de racheta de croazieră. Cred 
că domnul von Amsburg nu poate să nu fie de acord cu 
cele spuse. 

Şi domnul Schmidt a rămas tăcut, aşa cum rămăsese 
întreaga audienţă. Oare a reuşit acesta să spulbere 
proiectul lui Franz Josef Strauss de obţinere a unui rol pe 
glob pentru noua Germanie? 

135 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


În acest moment, era în jur de ora unsprezece noaptea, 
după ora Europei Centrale, în ziua aceea de 3 decembrie 
1985, când un chelner a ciocănit la uşa sufrageriei. Graf 
von Amsburg s-a dus să-i răspundă, a murmurat câteva 
cuvinte şi, după ce uşa s-a închis, s-a adresat grupului: 

— Domnilor, vă propun o pauză de câteva minute. Am o 
convorbire telefonică extrem de importantă care mă 
aşteaptă. Mă voi întoarce repede, cred eu, cu veşti bune. 

Chelnerul a primit dispoziţii pentru un nou rând de 
aperitive şi băuturi, în timp ce von Amsburg s-a grăbit spre 
biroul directorului restaurantului. 

— Von Amsburg Hier, au fost primele sale cuvinte după 
ce a ridicat receptorul. 

— Ja. Und Amadeus Zimmerili, hier. 

— Unde sunteţi? a întrebat ministrul de externe german. 

— Hotel Amigo, în Bruxelles, a răspuns avocatul elveţian, 
şi sunt convins că linia este absolut liberă. O cunosc pe 
operatoarea de aici, de la hotel. 

— Cum a mers? 

— Perfect. Puteţi să-i transmiteţi domnului Patterson că 
nu are de ce să fie îngrijorat în privinţa domnului Rogers. 

— Ai înregistrat totul? 

— Da. Totul este pe casetă video. Tocmai m-am întors de 
la René Van der Kamp. A derulat o parte din casetă pe 
aparatul său şi este perfect. 

— Excelent. 

— Mă voi întoarce la Basel cu următorul avion. Mă veţi 
găsi acolo, dacă aveţi nevoie de vreun ajutor în legătură cu 
Rogers. 

— Sunteţi convins că nu va încerca nicio şmecherie? 

— Acesta este motivul pentru care am aranjat toate 
acestea, nu-i aşa? Dacă el încearcă să ne tragă pe sfoară 
acum, atunci noi îl aruncăm la lupi. Pentru acest gen de 
corupţie, poţi căpăta în Belgia cel puţin doi ani, credeţi-mă. 
La fel şi în Statele Unite. 

— Ei bine, să sperăm că nu se va ajunge la astfel de 
ameninţări, a zis von Amsburg. Când am vorbit ieri la 

136 


- PAUL ERDMAN - 


telefon cu Patterson mi-a zis că el este convins că Rogers 
va accepta de bunăvoie să negocieze fără nicio reţinere, 
când va afla ce-i oferim. 

— Probabil că aveţi dreptate. Rogers nu mi-a făcut 
impresia - şi nimănui nu i-a făcut - că ar fi o persoană 
periculoasă. O fi el inteligent, dar nu este clădit din acelaşi 
material ca noi, mă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Nătăfleţ? 

— Exact. Un nătăfleţ tipic american, a replicat Zimmerii. 
Face parte dintre aceia pe care noi, europenii, nu-i mai 
putem asculta spunându-ne cât de recunoscători trebuie să 
le fim încă, pentru faptul că au câştigat al Doilea Război 
Mondial. 

— Ştiu, Amadeus! Aceasta, până la urmă, o să ajungă de 
domeniul trecutului. Foarte bine. In acest caz, eu voi 
acţiona aici. Cu Patterson. Aşteaptă veşti de la mine, după 
ce vom termina adunarea noastră din această noapte. In 
orice caz, adu-l pe Rogers mâine la Bonn. Dar nu, nu la 
Bonn. Ci într-un loc mai puţin expus. 

— De ce nu în Pădurea Neagră? a întrebat avocatul 
elveţian. 

— Unde? 

— Sankt Blasien. 

— Hanul acela vechi? 

— Exact. Am stat acolo acum câţiva ani, când vânam 
porci mistreți. Am să-l sun pe Rogers acum şi-i voi spune că 
plecăm mâine-dimineaţă. 

— De acord. Trebuie să plec. 

Aceasta a fost clipa în care conspirația a trecut dincolo 
de punctul de unde nu mai există întoarcere. 


137 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


12 


Herb Patterson stătea în salonul din casa ţărănească, 
rezervată de von Amsburg, recitind probabil pentru a zecea 
oară propunerea pe care o pregătise, când acesta tocmai 
intra pe uşă din faţă. Ceasul arăta unsprezece şi un sfert. 

— Puneţi-vă paltonul, domnule Patterson. Prietenii mei 
ne aşteaptă. 

— Au fost de acord cu aspectele financiare? a întrebat 
Patterson. 

— În principiu da, a replicat von Amsburg, cu mai puţină 
sinceritate. Kreps, îl cunoaşteţi bine, presupun că vrea să 
se asigure că sistemul vostru de rachete de croazieră 
merită riscul. 

— Merită riscul? Al cui risc? Cunoaşteţi ce risc îmi asum 
eu, doar pentru faptul că mă aflu aici? Refuz să... 

— Liniştiţi-vă, domnule. Patterson. Şi puneţi-vă paltonul. 
Este frig afară. 

Patterson s-a conformat şi a sărit în maşina care aştepta 
afară. Von Amsburg a trecut la volan. Ningea uşor. 

— Vom ajunge în câteva minute. Vă propun următoarele, 
domnule Patterson. Mai întâi, să prezentaţi calităţile 
rachetelor  Corporaţiei MDC, în comparaţie cu cele 
construite de Boeing şi de General Dynamics. Apoi, dacă 
sunteţi de acord, domnule Patterson, v-aţi putea prezenta 
propunerea dumneavoastră. Sunt convins că domnul Kreps 
se va afla în situaţia să vă răspundă imediat. 

— Sper. Cred că am fost suficient de clar, şi anume, ori 
cădem la o înţelegere imediat, ori abandonăm totul. 

— Aţi fost destul de clar, domnule Patterson. 

— Aveţi veşti de la avocatul elveţian? 

— Da, de fapt, am. Cred că problema dumneavoastră, 
sau mai bine aş spune a noastră, în legătură cu directorul 
companiei dumneavoastră, se va rezolva. 

— Fără acordul lui, întreaga afacere nu va avea succes. 
El este omul care are întreaga responsabilitate pentru 


138 


- PAUL ERDMAN - 


finanţele companiei noastre. În cazul în care tratativele de 
aici vor reuşi şi finanţarea se va deschide, el va descoperi 
ceea ce s-a întâmplat în câteva săptămâni sau poate chiar 
câteva zile. Aşa că este absolut necesar ca el să intre în 
afacere şi să accepte acest lucru. Partea tehnică nu mă 
preocupă deloc. Nu am nevoie de nimeni de acolo. Eu am 
construit această companie, de la început, şi nu există 
nimeni în industrie care să ştie mai mult despre acele 
nenorocite de rachete decât mine. Înţeles? 

— Cu certitudine, domnule Patterson, a replicat Graf von 
Amsburg, care gândea că acest Herb Patterson era cel mai 
nesuferit, necioplit, gălăgios, încăpățânat şi îngâmfat 
american pe care-l întâlnise vreodată. Şi doar văzuse în 
viaţa lui destui indivizi din aceştia, extravaganţi, ca John 
Connally, Hamilton Jordan şi chiar Muhammed Ali. 

Von Amsburg nu a pierdut nicio secundă după ce a intrat 
în salonul separat de la Gasthaus Zum Sternen. 

— Meine Herren, se adresă el tovarăşilor săi germani, vă 
rog să luaţi loc. Vi-l prezint pe domnul Herbert Patterson, 
care a venit astă-seară de la San Francisco, ca să fie cu noi. 
Domnul Patterson este preşedintele consiliului Corporaţiei 
Construcţiei de Rachete. Compania sa este lider în lume în 
ceea ce priveşte tehnologia rachetelor. Domnul Patterson a 
fost singurul organizator şi responsabil al acestei conduceri 
tehnice. El este de asemenea un prieten al Germaniei şi un 
admirator al domnului cancelar Strauss. 

Acestea sunau ca un discurs de nominalizare la o 
convenţie politică. Şi lui Patterson i-a plăcut acest lucru. 

— Mă simt onorat, a început el. Regret că Franz Josef nu 
se află aici. Îmi place. E un om deosebit. În San Francisco 
am fost la un club pentru bărbaţi, Bohemian Club. Clubul 
are în proprietatea sa aproape două mii de acri, la nord de 
San Francisco, pe Russian River. Noi îi spunem Dumbrava. 
In fiecare vară ne întâlnim acolo, pentru două săptămâni, 
să mâncăm şi să bem împreună cu invitaţii noştri. Acolo ne 
considerăm toţi egali. Strauss a fost acolo vara trecută. El 
ştie cum să bea cu ei. Şi Schmidt a fost de asemenea acolo 

139 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


de câteva ori. Dar el niciodată nu a fost un om plăcut. 
Strauss este... 

De data aceasta, von Amsburg l-a întrerupt. Omul 
începuse s-o ia razna şi trebuia oprit. 

— Domnule Patterson, dacă-mi  permiteţi această 
întrerupere. Cancelarul mi-a spus să vă transmit cele mai 
sincere regrete că nu a putut fi de faţă în această seară. 
Din nefericire, a izbucnit o criză într-un anumit sector, la 
Bonn. Acum sper că ne veţi spune câte ceva despre 
racheta dumneavoastră de croazieră. 

Patterson, oarecum îmbujorat la faţă, întrucât 
consumase ceva mai mult la plăcuta petrecere de pe 
Lufthansa, în timpul zborului de la San Francisco, şi-a dat 
seama că fusese jignit, dar nu a luat în seamă insulta. 

— Foarte bine. Aud că sunt printre dumneavoastră unii 
care sunt sceptici cu privire la performanţele rachetei 
noastre de croazieră. OK, permiteţi-mi să clarific unele 
neînţelegeri pe care le aveţi. Mai întâi, racheta noastră de 
croazieră nu se poate compara nici pe departe cu rachetele 
construite de Boeing sau de General Dynamics. Aceştia 
sunt capabili să inducă NATO în eroare, dar aceasta este 
problema NATO. Ei sunt prima generaţie, noi suntem a 
doua. Permiteţi-mi să vă arăt diferenţa. La Boeing şi 
General Dynamics, rachetele lor de croazieră sunt în 
esenţă, gemene. Ele sunt prea mari, prea încete şi lucrul 
cel mai periculos dintre toate pentru toţi aceia care se 
bizuie pe ele, aşa cum se pare că o face şi NATO, este 
sistemul lor de ghidare, fabricat de către McDonnell 
Douglas, care este un adevărat eşec. Nu este fiabil. Şi 
acum să vă prezint racheta noastră. Aveţi aici o poză a ei. 

Patterson adusese mapa cu el şi scosese din ea un 
pachet pe care l-a dat lui von Amsbufg; acesta l-a deschis 
şi a înmânat tuturor copii cu schiţele rachetei de croazieră 
MDC. 

— OK, a zis el, priviţi mărimea. Nu are şase metri, cum 
are racheta Boeing, ci numai patru metri. De ce? Pentru că 
am construit propriul nostru motor, care este mult superior 

140 


- PAUL ERDMAN - 


şi are un consum mai redus. Puteţi vedea din această 
schiţă că cea mai mare parte din volumul rachetei este 
folosită doar pentru depozitarea combustibilului. 
Economisiţi combustibil, economisiţi spaţiu. Aceasta este 
ceea ce am făcut noi. Fapt deosebit de important este că 
Boeing şi General Dynamics s-au bazat exclusiv pe un 
motor turbo, cu ventilaţie de aer, tip Williams. Ruşii 
folosesc încă turboreactorul la rachetele lor de croazieră, 
pentru numele lui Dumnezeu... Ei bine, cât de repede vă 
puteţi deplasa cu aceste tipuri de motoare? Nu prea 
repede. Aşa că toată lumea a încercat să realizeze un 
motor, statoreactor. E adevărat că s-au mişcat repede, dar 
n-au ajuns prea departe, pentru că statoreactorul este un 
mare consumator de combustibil. Noi am găsit o soluţie. 
Am realizat motorul hibrid MDC, care încorporează eficienţa 
combustibilului în turbină şi avantajele prezentate de 
statoreactor. Racheta noastră este într-adevăr de 
croazieră. 

Profesorul Bosch şi directorul general Schmidt au lăsat să 
le scape o exclamaţie de admiraţie. lar Patterson a savurat- 
o cu satisfacţie. 

— Sunteţi surprinşi, nu-i aşa? Aveţi tot dreptul să fiţi. Am 
redus spaţiul necesar depozitării combustibilului până la 
treizeci şi cinci la sută şi am dublat viteza de croazieră, dar 
am păstrat, nu am crescut, domnilor, raza de acţiune, la 
trei mii de kilometri. 

Din nou Bosch şi Schmidt s-au uitat unul la celălalt. 

— Cred că sunteţi la curent cu  contramăsurile 
sovieticilor, respectiv combinaţia dintre SA-10 şi sistemul 
de supraveghere radar „priveşte jos”. Ei bine, când 
sistemul de apărare antirachetă de croazieră va fi complet 
amplasat şi aceasta, probabil, va avea loc aproximativ în 
patru ani, după calculele noastre, rezultă următoarele: cu 
numărul nostru mare de rachete şi cu viteza respectivă, un 
procent de 52,7 din rachetele de croazieră MDC vor 
penetra acest sistem de apărare şi-şi vor atinge ţintele în 
adâncul teritoriului sovietic. 

141 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Deci Utterstrom a avut dreptate, a comentat Bosch. 

— Utterstrom a avut dreptate, domnule, pentru că eu am 
dezvoltat nu o invazie de şobolani, ci o invazie de super- 
şobolani. Şi acum vreau să revin la sistemul nostru de 
ghidare. Domnule Schmidt, dumneavoastră trebuie să 
cunoaşteţi acest lucru. Dar am să vă spun totuşi. Deja în 
1977 profesorul Kosta Tsipsis, de la MIT, spunea, oricui voia 
să audă, că acest sistem de ghidare, folosit de Boeing şi de 
General Dymnamics, respectiv TERCOM, nu va putea 
funcţiona deasupra apei, a mlaştinilor sau a terenului plat. 
Este adevărat, Bosch? 

Şi profesorul Bosch, care bineînţeles că-l cunoştea pe 
Patterson, şi căruia nu-i făcea plăcere în mod deosebit felul 
în care i s-a adresat cu „Bosch” în public un american de 
teapa lui Patterson, a dat, cu toate acestea, afirmativ din 
cap. 

— Dar oricare dintre dumneavoastră care a călătorit mai 
mult prin Uniunea Sovietică ştie că o bună parte din 
întinderile de la nordul acestei ţări prezintă astfel de 
particularităţi de teren. Adevărat? Deci, să ne gândim 
puţin. Întrucât acolo se află majoritatea țintelor sovietice, 
vă puteţi da seama ce se va întâmpla cu rachetele General 
Dynamics? Ei bine, se vor pierde, asta e tot. Şi Patterson a 
chicotit. Aproape că şi vedea cum rachetele lor nenorocite 
se învârt în cercuri, deasupra tundrei. Dar nu se va 
întâmpla acelaşi lucru cu ale noastre. De ce? Pentru că noi 
folosim un altimetru cu laser în sistemul nostru de ghidare. 
TERCOM poate, cel mult, identifica obiecte la sol, care au 
trei metri lăţime şi treizeci centimetri înălţime, de la o 
altitudine de două mii metri. Am dreptate, Bosch? 

Şeful companiei aerospaţiale a Germaniei a dat din nou 
afirmativ din cap. 

— OK. Sistemul nostru - căruia îi spunem TERTRAK - 
identifică obiecte cu mult sub douăzeci de centimetri lăţime 
şi cinci, da, cinci centimetri înălţime. E clar? Aţi putea 
pierde rachetele noastre deasupra Atlanticului sau a 
Oceanului Pacific, sau a Marilor Lacuri, dar nicidecum 

142 


- PAUL ERDMAN - 


deasupra Rusiei. De data aceasta, Patterson şi-a privit 
audiența. Sunteţi convinşi? a întrebat el. 

Von Amsburg li s-a adresat lui Bosch şi Schmidt: 

— Domnilor? 

Savantul şi industriaşul, amândoi, s-au ridicat în picioare 
şi au venit să-i strângă mâna lui Patterson. 

Şi când germanii îţi strâng mâna, ei ţi-o strâng cu 
adevărat. 

— Cred, a zis Bosch, că pot vorbi şi pentru colegul meu, 
domnul Schmidt, spunând că domnul Patterson a realizat 
un sistem de arme contra căruia nu va fi posibilă nicio 
apărare efectivă în acest secol. Felicitările noastre. 

Ochii lui Patterson se umplură practic de lacrimi, la auzul 
acestor cuvinte. Oricum, mâna lui Dumnezeu, care l-a 
ajutat toată viaţa, l-a îndrumat încă odată în direcţia cea 
bună, respectiv spre acest grup german, care ştie să 
aprecieze contribuţia pe care el, Patterson, a adus-o la 
progresul întregii omeniri. 

— Acum, a continuat Patterson, vă puneţi fără îndoială 
întrebarea „Ce caută Patterson în Germania”? 

Asistenţa era impresionată. Foarte impresionată. Omul 
ridica probleme corecte şi până acum dăduse răspunsuri 
corecte cu o francheţe şi o eficienţă aproape nemţeşti. 

— Am să vă spun. Motivul se găseşte precis în urmă cu 
şase ani şi jumătate, în iunie 1970, când cel mai mare 
nătărău pe care l-am avut vreodată ca preşedinte, Jimmy 
Carter, a semnat la Viena Convenţia Salt II. Şi nu conţinutul 
tratatului în sine era ceva perfid, cât ceea ce conţinea 
protocolul anexat la acesta. Şi nimeni nu putea face nimic, 
pentru că acest Carter, acest ignorant pişăcios - şi acesta 
era un cuvânt cu totul nou pentru cei prezenţi - a spus că 
nu-i pasă dacă Senatul va ratifica sau nu acest tratat, 
întrucât el îl va susţine în orice caz. Doamne, măcar de-ar fi 
rămas în Georgia. 

Intreaga asistenţă a dat afirmativ din cap. 

— Fără nicio îndoială, domnilor, că fiecare dintre 
dumneavoastră are cunoştinţă despre ce conţinea acel 

143 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


protocol, dar aş vrea totuşi să vă împrospătez memoria. 
Guvernul Statelor Unite promitea Rusiei că nu se va 
amplasa niciun fel de rachetă de croazieră cu lansare de la 
sol, cu o rază de acţiune mai mare de şase sute de 
kilometri înainte de ianuarie 1983. O adevărată sinucidere. 
Dar lucrul şi mai grav a fost faptul că această înţelegere a 
fost menţinută în toţi anii următori. De ce? De ce guvernul 
american a făcut un astfel de lucru? Racheta noastră, şi 
când vă referiţi la o rachetă de croazieră cu lansare de la 
sol, cu rază de acţiune strategică, vă referiţi implicit la 
racheta de croazieră MDC, fără nicio îndoială, este singura 
armă nouă, la îndemâna Vestului, care ar putea neutraliza 
imediat superioritatea strategică militară pe care ruşii o au 
la ora actuală. De ce, a început Patterson aproape strigând, 
de ce guvernul american, în cârdăşie cu guvernul rus, a 
încercat să înmormânteze aceasta pentru totdeauna? 

S-a uitat la fiecare cu o privire aspră. 

— Din cauza dumneavoastră, domnilor. Din cauza 
Germaniei. Pentru că Rusia se teme încă de Germania. Nu 
se teme de Statele Unite, sau cel puţin, nu se mai teme. 
Pentru că, gândesc ei, noi ne-am muiat. Şi pe toţi dracii, 
probabil că au dreptate... Noi suntem mult prea speriaţi, ca 
să-l punem la punct pe acest idiot de Castro. Inchipuiţi-vă! 
li permitem acestui nenorocit să-şi facă mendrele după 
bunu-i plac. Ruşii ştiu bine că dacă rachetele de croazieră 
cu lansare de la sol ar fi amplasate într-o cantitate masivă 
în Germania, ar fi fost prinşi în vechiul cleşte, dintre 
Germania în partea de vest şi, nu Japonia, de data aceasta, 
ci China, în partea de est. Pentru că, cu ajutorul rachetelor 
de croazieră, Germania ar putea să lupte cu uşurinţă 
împotriva Rusiei, mâine, aşa cum a făcut-o, ieri, în 1941. Şi 
acum, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Nu pot fi de 
acord cu ceea ce s-a întâmplat după 1941 în această ţară. 
Ceea ce vreau să menţionez însă este faptul că, pentru 
realizarea unui echilibru strategic militar între Rusia şi 
Germania, este necesar să se introducă rachete de 


144 


- PAUL ERDMAN - 


croazieră cu încărcătură nucleară, în această ţară. Am 
dreptate? 

Spunând acestea, s-a uitat la Grafvon Amsburg. 

— Aveţi perfectă dreptate. Şi, în timp ce-i răspundea, 
ochii lui Graf erau fixaţi asupra lui Reinhardt Kreps, şeful lui 
Deutsche Bank, omul cheie din grup, care putea obţine 
această rachetă pentru Germania. 

— Şi ruşii le-au inoculat americanilor credinţa că este în 
interesul nostru comun să nu se întâmple acest lucru. Că, 
în cele din urmă, Statele Unite vor avea la fel de mult de 
suferit ca Rusia, dacă Germania şi-ar recăpăta, încă o dată, 
independenţa, şi că singurul mijloc de prevenire al unui al 
treilea război mondial este menţinerea pentru totdeauna a 
cohegemoniei ruso-americane. Observaţi că primul în aşa- 
numita tovărăşie este Rusia. De ce? Pentru că acum ei sunt 
în stare să distrugă Vestul cu rachetele lor şi să 
supravieţuiască. Acesta-i motivul. Şi într-adevăr, într-unul 
din aceşti ani, au încercat chiar să ne arate puţin din 
secretul lor şi să ne şantajeze, într-o manieră comparabilă 
cu cea a OPEC şi a arabilor. Pe scurt, vreau să vă spun, 
domnilor, că acesta este sfârşitul societăţii vestice, aşa 
cum o ştiţi şi dumneavoastră de altfel. 

Asistenţa era fascinată. 

— Dar eu, Herbert Patterson, nu am de gând să permit 
ca acest lucru să se întâmple. Cu ajutorul dumneavoastră, 
domnilor, racheta MDC, în curând, va face parte din 
arsenalul Vestului... la timp, sper, pentru a-i stopa pe ruşi, 
cel puţin până la sfârşitul acestui secol. Mă voi ruga la 
Dumnezeu să fie aşa. 

Cu această remarcă religioasă, omul din Sunnyvale s-a 
aşezat jos. Spre surprinderea lor chiar, cei cinci lideri ai 
Germaniei de Vest au aplaudat. Nici chiar Franz Josef 
Strauss în persoană n-ar fi reuşit să aranjeze mai bine 
lucrurile decât o făcuse acest necioplit inginer american. 

Era aproape douăsprezece şi jumătate în Germania, 
adică de o jumătate de oră era 4 decembrie 1985. Von 
Amsburg a propus să se ia o nouă pauză şi, în timp ce toţi 

145 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


s-au ridicat, el s-a grăbit să-l ia de braţ pe Kreps şi să-l 
conducă deoparte, vorbindu-i cu multă ardoare, tot timpul. 
Patterson, Schmidt, Bosch şi generalul von Seefeldt formau 
un grup multinațional, militaro-industrial, clasa întâi, adică 
un inginer, un industriaş, un savant şi un general, toţi 
înfrăţiţi în afaceri cu arme, fără să ţină seama de 
naţionalitate sau de înclinații politice, stăteau împreună, în 
linişte, conştienţi că trăiau un moment istoric. 

Politicianul şi bancherul nu au întârziat mult. Discuţia lor, 
separată, nu a durat mai mult de trei minute. De data 
aceasta, bancherul a fost cel care a început să vorbească, 
după ce ministrul de externe a cerut audienței să reînceapă 
discuţiile. 

— Domnule Patterson, a început Reinhardt Kreps, înainte 
de a asculta cele prezentate de dumneavoastră, eram 
extrem de sceptic cu privire la această întreagă afacere. 
Dar nu mai sunt. Cred că aveţi deja o propunere pentru noi. 

Patterson a scos o serie de documente din mapa galbenă 
pe care o adusese cu el. 

— Aşa este, a zis el. Mai întâi, aici este hârtia cu bilanţul 
nostru, aici este profitul nostru şi evidenţa pierderilor, iar 
aici se găsesc amănunte referitoare la datoriile noastre. 
Veţi observa că un mare procentaj din ele sunt cu termen 
scurt. 

Ochii bancherului german au parcurs încet primul 
document, apoi pe al doilea, apoi pe al treilea, după care 
au revenit la cel dintâi. 

— Ce  înţelegeţi prin venit net curent, domnule? a 
întrebat acesta. 

— Puteţi constata că noi am investit veniturile noastre în 
proiectul rachetei de croazieră cu lansare de la sol, care s-a 
ridicat la 1,5 miliarde de dolari. Aş vrea să menţionez că în 
urma deciziei luată de NATO, care practic ne obligă la un 
rol de subcontractant la General Dynamics, aproape o 
treime din această sumă reprezintă valoarea reală. Cu alte 
cuvinte, noi trebuie imediat să considerăm drept avere 
inutilizabilă un miliard de dolari. 

146 


- PAUL ERDMAN - 


— Şi altceva? 

— Ei bine, ca să spun adevărul, probabil încă o jumătate 
de miliard. Este vorba de o cantitate de echipamente care 
acum devin inutilizabile, un anumit inventar foarte 
costisitor, reduceri de producţie care acum devin necesare, 
toate vor crea probleme, întrucât noi nu avem nicio 
rezervă. Una peste alta, aşa cum v-am spus, se ajunge lao 
jumătate de miliard. 

— Deci, la cât ajungeţi cu venitul net, real? 

— Nu-mi face nicio plăcere să o spun. Aproape de zero. 

— Valoare de lichidare? a întrebat atunci bancherul, 
încolţindu-l neîncetat pe Patterson. 

— Companii asemănătoare Corporaţiei Construcţiei de 
Rachete nu ajung la lichidare, a replicat Patterson, acum un 
pic iritat. Suntem mult prea importanţi pentru securitatea 
naţională. 

— Să fim sinceri, domnule Patterson, privind la 
programul dumneavoastră de încasări şi datorii, la sfârşitul 
acestui an, veţi fi puşi în postura de falimentari, fără nicio 
îndoială. Sunteţi fără niciun ban. În realitate nu aveţi niciun 
fel de active pe care le-aţi putea vinde pentru a obţine 
bani. Şi nu puteţi să Împrumutați niciun ban, pentru că, în 
conformitate cu cele constatate de mine, venitul net real al 
dumneavoastră nu este zero, ci este chiar negativ. 

Kreps s-a oprit, iar Patterson a rămas tăcut. 

— Dragă domnule Patterson, a continuat Kreps, eu nu vă 
spun toate acestea pentru a vă umili. Eu doar încerc, de 
dragul meu, de dragul colegilor mei de aici, şi de asemenea 
de dragul dumneavoastră, să stabilim clar situaţia 
dumneavoastră financiară actuală. Dacă ajungem la un 
acord, vom putea merge mai departe, pentru o analiză mai 
constructivă. 

— Foarte bine. Tot ce spuneţi este corect. Cu toate 
acestea, şi ceea ce vreau să spun este un lucru foarte 
important, faptul că noi n-am fost acceptaţi ca prim 
contractant pentru racheta de croazieră cu lansare de la sol 
nu înseamnă că firma noastră este terminată. Noi avem 

147 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


încă motorul nostru, pe care oricare fabricant de rachete de 
croazieră, fie cu lansare din aer, de pe apă sau de la sol, va 
fi interesat să-l folosească. Mă refer la Boeing şi la General 
Dynamics. Boeing îl poate utiliza pentru racheta lor de 
croazieră, lansatoare de bombe, General Dynamics pentru 
racheta lor cu lansare de pe apă, tip Tomahawk şi acum 
chiar racheta NATO. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
sistemul nostru de ghidare. Toţi vor fi interesaţi să 
înlocuiască sistemul TERCOM cu sistemul nostru. Nu există 
niciun dubiu în acest sens. 

— Cât timp va mai trece până vor avea loc toate 
acestea? a întrebat Kreps. 

— Doi sau trei ani. În anul fiscal 1988, MDC va fi un 
concern viabil şi capabil să-şi achite toate aceste datorii. 
Problema este... şi vocea-i slăbi... 

Incă o dată Patterson începea să-şi arate vârsta. Şi nu 
era nimic surprinzător. Tocmai zburase opt mii de kilometri 
fără să doarmă un minut. lar acum se afla implicat în lupta 
vieţii sale, pentru supraviețuirea companiei sale, într-o ţară 
străină, printre oameni străini şi în mijlocul nopţii. 

— La cât se ridică suma de care aveţi nevoie? a întrebat 
şeful lui Deutsche Bank. 

— Directorul meu, Frank Rogers se ocupă de finanţele 
companiei noastre, a replicat Patterson. El este un tip 
capabil şi, în trecut, estimările şi pronosticurile sale s-au 
dovedit a fi incredibil de precise. El va trebui să vină şi să 
vă dea cifrele precise şi explicaţiile corespunzătoare. Dar 
noi doi am discutat, de fapt, împreună această problemă. 
Am căzut de acord că este, aşa cum îi spunem noi în 
Statele Unite, „un număr cu o rezervaţie de zerouri”. Adică 
un miliard de dolari. Dar să fiu scurt. Banca noastră de 
operaţiuni, care este Citibank, va căuta să intre în acţiune, 
dacă vom urma această cale. Soluţia lor pentru problema 
noastră, ca şi pentru problema lor de altfel, este să facem o 
fuziune cu McDonnell Douglas. Dar, dacă ei intră în acţiune 
sub acoperirea clauzelor din contractul nostru de împrumut 
cu ei, aceştia ar putea forţa fuziunea. Şi aşa cum, corect, 

148 


- PAUL ERDMAN - 


aţi analizat situaţia, domnule Kreps, ei vor demara procesul 
de fuzionare prin aruncarea noastră, mai întâi în starea de 
faliment, pe data de 2 ianuarie, după ce nu vom mai avea 
posibilităţi să ne achităm obligaţiile financiare, la sfârşitul 
acestei luni. Aşa-i? Ei bine, după cum puteţi vedea din cea 
de-a treia hârtie, noi le datorăm lor şi băncilor cu care 
colaborează în materie de împrumuturi încă trei sferturi de 
miliard de dolari. 

— Deci este vorba de 1, 75 miliarde? a întrebat Kreps. 

— Aşa cum am zis, cu o aproximaţie de zece la sută, 
Frank Rogers va fi în situaţia să vă dea cifre precise. Cei din 
jurul mesei erau obişnuiţi să discute despre numere mari, 
dar acestea de faţă constituiau chiar şi pentru ei nişte 
sume uriaşe de bani. 

— Este prea mult pentru o bancă, cred că mă înţelegeţi, 
domnule Patterson, a menţionat Kreps. 

— Desigur, a răspuns Patterson. 

— Aşa că, dacă ne hotărâm să intrăm în afacere, a 
continuat Kreps, adresându-se de data aceasta întregii 
asistenţe, nu numai americanului, va trebui s-o facem 
respectând normele pieţei, conform tuturor regulilor, 
întrucât va fi necesar să invităm şi alte bănci să participe la 
această afacere. 

— Care este dobânda normală? a întrebat Patterson. 

— Ei bine, dobânda normală este că nimeni nu va 
împrumuta nici măcar un dolar Corporaţiei MDC sau cel 
puţin aici în Europa. În Statele Unite lucrurile ar putea fi 
altfel. Dar aici, în Europa, noi avem în vedere activele 
active reale şi numai atunci luăm o decizie dacă acordăm 
sau nu un împrumut unei companii. In ţara dumneavoastră, 
domnule Patterson, băncile obişnuiesc să aibă altceva în 
vedere în problema  garanţiilor concrete şi acordă 
împrumuturi ţinând seama de viitoare beneficii, sau în baza 
promisiunilor unor viitoare beneficii. _ 

Kreps începuse să se abată de la subiect. In mod 
surprinzător, nu von Amsburg a fost acela care a intervenit 


149 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


de data aceasta, pentru a reveni la tema discutată, ci şeful 
de la Siemens, Josef Schmidt. 

— Reinhardt, cred că acest aspect este cunoscut de noi 
toţi. Dar dacă Deutsche Bank îşi va pune numele pe 
această afacere, nimeni în realitate nu se va preocupa de 
restul detaliilor. Aşadar, care ar fi dobânda curentă conform 
pieţii? 

— Termenul maxim ar fi de trei ani. Rata dobânzii va fi 
variabilă şi ajustabilă, la fiecare trei luni, cu un punct peste 
rata de împrumut a eurodolarului la Londra. Asta înseamnă 
treizeci de procente dobândă şi cu o rată de început de 
paisprezece procente, fu răspunsul lui Kreps. 

— Noi plătim numai unsprezece procente dobândă la 
Citibank! a exclamat Patterson. 

— Domnule Patterson, a zis Kreps, cu un ton foarte 
aspru, eu nu mă tocmesc cu dumneavoastră şi nici nu 
discut termene şi rate. Eu vă spun care sunt condiţiile 
noastre curente. Privirea i s-a îndreptat spre ministrul de 
externe pentru ajutor. 

— Domnule Patterson, a zis von Amsburg recepţionând 
semnalul, îmi face impresia că avansăm încet în rezolvarea 
problemei. Pentru că, dacă nu se îndeplinesc condiţiile 
noastre şi chiar foarte rapid, mă tem că nu mai are niciun 
sens să discutăm mai departe despre un sprijin financiar 
german pentru compania dumneavoastră. 

— Eu mă pot achita de obligaţiile mele, nu vă fie teamă, 
a zis Patterson din nou iritat. Şi voi putea face acest lucru 
până în Crăciun. Dar vreau să vă spun că nu sunt sigur 
dacă oamenii dumneavoastră vor putea face acelaşi lucru 
până atunci. Eu am mai trecut prin asemenea situaţii şi 
altădată cu bancherii. Se învârt de colo până colo şi... 

— Dar nu bancherii germani, domnule Patterson, a 
precizat Kreps. Dacă prietenii mei prezenţi aici sunt 
mulţumiţi şi se declară de acord cu termenul în care 
dumneavoastră urmaţi să faceţi transferul de tehnologie, 
eu vă garantez că Deutsche Bank va fi în situaţia să vă 


150 


- PAUL ERDMAN - 


refinanţeze compania, înainte de 31 decembrie, anul 
acesta. Este clar? 

Se simţea un ton ascuţit în vocea bancherului. 

Von Amsburg, observând atât tonul aspru al bancherului, 
cât şi timpul avansat şi dându-şi seama că, în astfel de 
condiţii, negocierile ar putea rapid să devină neproductive, 
s-a decis să întrerupă discuţiile în acest stadiu. Aşa că s-a 
ridicat. 

— Domnilor, cred că este suficient pentru seara aceasta. 
Este evident că suntem cu toţii de acord în principiu. De 
asemenea, suntem de acord că timpul este esenţial... Aş 
vrea să adaug un factor de viitor: secretul privind această 
chestiune este de importanţă maximă. De aceea, cred că 
nu este optim să ne întâlnim în grup, din nou aici, mâine. 
Dar, oriunde vom cădea de acord să ne întâlnim pentru a 
relua discuţiile, cred că ar fi mai bine dacă ne împărţim 
într-un grup tehnic de lucru şi unul financiar. Propun ca 
domnul Bosch şi domnul Schmidt să se ocupe de 
aranjamentele transferului tehnologic cu domnul Patterson, 
iar eu şi domnul Kreps să încercăm apoi să finalizăm 
aspectele financiare ale noului nostru partener, împreună 
cu dânsul. 

Apoi, von Amsburg şi-a înclinat capul spre generalul 
Lothar von Seefeldt, inspector general al Forţelor Armate 
ale Germaniei de Vest. 

— Poate atunci, domnule general, dumneavoastră veţi 
participa la întâlnirea finală, care se va ţine când vor cădea 
de acord ambele grupe. Mă tem că implicaţiile militare vor 
apărea numai dacă se va ajunge la un acord comun privind 
celelalte aspecte. 

— Voi aştepta şi voi fi la dispoziţia dumneavoastră, Graf 
von Amsburg, a replicat generalul, care în mod obişnuit şi- 
ar fi pocnit călcâiele, dar nu prea avea condiţii să facă 
acest lucru cu succes, întrucât stătea pe scaun. 

— Unde? a strigat tare şeful de la Siemens A.G. care 
devenise evident nerăbdător. Şi când? 


151 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Amândoi, dumneavoastră împreună cu Bosch, sunteţi 
din sudul Germaniei, a răspuns Amsburg, aşa că am putea 
să ne întâlnim acolo. Dar nu cred că ar fi recomandabil să 
ne întâlnim la Munchen sau Stuttgart. Şi nici la Frankfurt. 
De fapt, cred că ar fi bine să evităm marile oraşe. Şi mai 
este încă ceva ce va trebui luat în consideraţie. Cred, 
domnule Patterson - şi la auzul numelui său americanul se 
trezi, fiind realmente nedormit - că ar fi foarte bine ca 
directorul companiei dumneavoastră să participe la unele 
dintre aceste întâlniri. Unde se află el acum? 

Von Amsburg a pus întrebarea ca şi când nu ar fi aflat 
acest lucru doar cu o oră mai înainte, prin telefon, de la 
tovarăşul său Zimmerili. 

— În Basel, a răspuns Patterson, după ce se gândise o 
clipă. 

Cu toate că era târziu şi că fiecare, nu numai Patterson, 
era obosit, această informaţie îi făcu să ridice din 
sprâncene. De ce directorul unei companii aerospaţiale, cu 
sediul în California, se află în Elveţia acum, într-un moment 
critic ca acesta? 

— Ce potriveală, a continuat von Amsburg, ca şi când 
Basel ar fi fost pentru oricine cel mai natural loc din lume 
unde ai dori să-ţi petreci o oarecare vreme. Rezultă că este 
destul de uşor. Hai să ne întâlnim în Pădurea Neagră, deci. 
Nu se află nimeni acolo, în această perioadă. Sezonul 
turistic s-a terminat şi iarna încă nu a început. De fapt, nu 
cred, că anul acesta au avut ceva zăpadă. Ce părere aveţi 
de Sankt Blasien? La Hotel Hirschen. Dumneavoastră, 
domnilor, trebuie să-l cunoaşteţi. Se află vizavi de biserica 
cu Zwiebelturn. 

Toţi cu excepţia lui Patterson au încuviinţat dând din cap. 
Toţi cunoşteau biserica aceea cu turla ca o ceapă. 

— Eu şi domnul Patterson vom fi deja acolo mâine la 
prânz, a spus von Amsburg. Mă voi ocupa eu de cazarea 
dumneavoastră. Nu va fi necesar să vă înregistraţi. Mă 
înţelegeţi? 

Au înţeles. 

152 


- PAUL ERDMAN - 


13 


Trebuie să mă întorc înapoi. Nu mult, doar o singură zi. 
Mă întorc la ziua de 2 decembrie, când securea NATO a 
căzut pe grumazul lui MDC şi când Herb Patterson m-a 
sunat imediat după aceea, ordonându-mi să stau liniştit în 
cameră la hotelul Buler, din Basel, timp de două zile. 

„Ai încredere în mine”, îmi spusese el atunci. Ei bine, i- 
am telegrafiat totuşi soţiei, pentru a o înştiinţa că 
întoarcerea mea în California se amână cu câteva zile. Doar 
atât. După care am început să aştept. 

Dar Sabine von Planta m-a sunat să-mi amintească de 
faptul că programaserăm împreună o întâlnire pentru seara 
aceea, ca să sărbătorim ceva. Şi, spunea ea, mă suna 
pentru a se asigura că nu a intervenit nimic şi că, dacă sunt 
de acord, programul nostru va fi puţin modificat, faţă de ce 
anticipaserăm noi. 

Cunoscând modul lui Sabine de a rezolva problemele 
incomode într-o manieră piezişă, m-am hotărât să intervin 
imediat. 

— Sabine, nu prea mă simt în apele mele, acum. Aşa că 
spune-mi mai întâi tu ce-ai aranjat şi după aceea eu am să- 
ţi spun dacă am să vin sau nu. 

Vreau să spun că în situaţia în care cariera, viitorul meu 
şi Dumnezeu mai ştie ce fuseseră spulberate de furtună, 
nu-mi ardea deloc să mă ţin de jocuri copilăreşti cu o fostă 
amantă. 

— Eşti la ciclu, dragă? a zis ea. 

— Hai, spune. 

— Ei bine, tatăl meu te place, o ştii bine. Şi a considerat 
că ar fi interesant să invite câţiva dintre prietenii săi la 
cină, şi să mergem şi noi. 

— In seara asta? 

— In seara asta. 

— Cam târziu acum să trimiţi o asemenea invitaţie. 


153 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Ei bine, de fapt s-a aranjat deja. l-am spus tatălui meu 
că vei veni, întrucât, la urma urmei, amândoi căzuserăm de 
acord să petrecem această seară împreună. M-ai invitat 
doar, îţi aminteşti? 

— Dar nu cu tatăl tău şi cu toţi prietenii lui de golf. 

— Asta este Elveţia, dragă. Cu partenerii de golf nu 
serveşti cina. Cu partenerii de golf doar se joacă golf. Cu... 

— Sabine! 

— Da, dragă. Pe la ora şapte, la reşedinţa tatălui meu, 
este bine? 

Dar aceasta contravenea consemnului să stau liniştit şi 
să aştept. 

— Bine. De acord, la şapte. 

— Bun. Vei avea timp suficient să tragi şi un pui de 
somn. 


Unii dintre dumneavoastră îşi vor spune probabil „Acest 
individ Rogers este un rahat” şi vă rog să-mi iertaţi 
expresia care mă pune într-o lumină proastă, mai ales 
atunci când este folosită de către o femeie. Mă refer la 
faptul că acceptasem să ies din nou cu fosta mea amantă, 
când acasă aveam o soţie atât de drăguță, care îmi purta 
de grijă, se preocupa de mine şi-mi ducea lipsa, etc, etc. Vă 
întrebaţi de ce nu i-am telefonat lui Nancy mai des, mai cu 
seamă după acea lungă discuţie pe care am avut-o din 
Copenhaga, când am simţit că este singură. Aţi putea, de 
asemenea, să vă întrebaţi ce fel de femeie putea fi Sabine 
von Planta, care se comporta astfel, ştiind că sunt căsătorit, 
cât şi despre promisiunea pe care i-o făcusem lui Nancy 
acum trei ani. Ei bine, toate astea nu pot fi explicate cu 
uşurinţă. Dar mai întâi, poate ar trebui să vă spun ceva mai 
mult despre mine. Eu nu sunt deloc un bărbat cu priză la 
femei şi nu am fost niciodată. Desigur, am înălţimea de un 
metru optzeci de centimetri. Aveam un păr bogat blond şi 
obişnuiam să joc fotbal la colegiu. Am fost un element 
studios, nu numai în timpul anilor de universitate la Basel, 
ci şi mai înainte, la Şcoala pentru Relaţii Externe, din 

154 


- PAUL ERDMAN - 


Georgetown. Vă spun toate astea nu pentru a vă da 
dumneavoastră impresia că aş fi un eventual intelectual 
nedescoperit, Robert Redford, sau... lar acum, la cincizeci 
de ani, ar fi o minciună să ascund că am cam luat proporții, 
că cea mai mare parte din părul meu cel blond a dispărut şi 
că pântecul tinde să avanseze ceva mai mult atunci când 
uit să-l sug. Şi nu este nici cazul să dau explicaţii că n-am 
priză la femei, pentru că acestea m-ar găsi un tip 
respingător din cauza urâţeniei sau a mutismului meu ci 
pentru că eu mi-am ales singur acest fel de viaţă. Ca s-o 
spun mai direct, mi-a plăcut întotdeauna să beau şi să mă 
distrez mai mult cu prietenii decât cu fetele. OK? 

Şi acum referitor la soţia mea, Nancy. Semăna cu 
Jennifer Jones, când m-am căsătorit cu ea, şi încă şi acum 
arată la fel. Nu glumesc deloc. Joacă puţin tenis. Are umor. 
Este foarte inteligentă. Urăşte oamenii bădărani. Nu o 
preocupă parvenirea pe scara socială. Refuză de obicei să 
participe la reuniuni şi mese, în afară de cazurile când ştie 
dinainte cine va sta alături de ea. Cred că, la o analiză mai 
amănunţită, poate fi considerată un pic snoabă. Dar 
scrisorile sale de acreditare, respectiv familia şi educaţia, 
vin să explice o astfel de atitudine. Şi eu sunt un pic snob, 
şi nu găsesc nimic rău în asta. Ceea ce încerc să arăt direct 
- pentru că urăsc metoda analitică de prezentare a acestui 
fel de lucruri - este că amândoi ne simţim atraşi unul de 
altul şi că mariajul nostru se bazează pe un spirit de 
egalitate şi pe un simţ al respectului reciproc. Şi din 1959, 
niciunul din noi nu s-a schimbat. Eu am mai oscilat puţin, 
acum câţiva ani, dar atâta tot. Incă ne place unul de altul şi 
cred că ne şi iubim în felul nostru. 

Atunci, de ce Sabine? Adevărul este că nu ştiu. Aşa a fost 
să fie. Dar cred că am explicat deja când şi cum s-a 
întâmplat. Niciodată însă nu m-a preocupat să-mi explic 
cauza. Ei bine, am să încerc acum. Dar foarte pe scurt. 
Sabine se trage dintr-o familie asemănătoare cu a lui Nancy 
şi are acelaşi nivel de educaţie. De fapt, ar fi cinstit să spun 
că există ceva mai mult decât un pic de sânge aristocratic 

155 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


care curge prin venele familiei Planta. Deci, dacă Nancy 
este gravă, Sabine este o fire veselă. Dacă Nancy iubeşte 
valsul, Sabine e moartă după muzica disco. Dacă Nancy nu 
discută niciodată despre viaţa noastră intimă, nici chiar cu 
mama ei, când trăia în Virginia, Sabine se laudă cu 
sexualitatea ei. Sabine chicoteşte mult. Îi place să 
vorbească italiana. Bea bere. Şi, apropo, este, în acelaşi 
timp, o fată izbitor de frumoasă: picioare lungi, sâni mari, 
arătând ca o italiancă. Dar, din anumite motive pe care 
niciodată nu le-a spus, nu se simte atrasă în mod deosebit 
de bărbaţi. De nouăzeci şi nouă de ori dintr-o sută, îmi 
spusese, preferă să rămână acasă, să citească şi să-şi 
viziteze tatăl, decât să iasă cu un nebun care aşteaptă ca 
ea să ţopăie de bucurie când el îi pipăie piciorul, după ce i- 
a plătit o nenorocită de masă de o sută de franci. Tot atât 
de misterios este faptul că m-a plăcut din prima clipă în 
care privirile noastre s-au întâlnit. Şi mie mi-a plăcut de 
asemenea. Şi încă-mi place. Foarte mult. Atunci am găsit 
că este mult mai amuzant să fiu cu ea decât să beau şi să 
mă distrez cu băieţii. Dar, pentru mine totuşi, acestea 
cântăreau la fel, dacă puteţi să mă înţelegeţi. Sabine a 
adăugat o nouă dimensiune vieţii mele, o dimensiune care 
este unică şi pe care n-aş fi trăit-o în absenţa ei. 

Dar latura amuzantă, şi cu asta am să revin din nou la 
povestea mea, este că atunci greşeam în ceea ce priveşte 
atitudinea adoptată de Nancy în toată această întâmplare. 
De-a lungul a trei ani de zile am vorbit din când în când 
despre Sabine, într-un mod neutru. Şi simţeam că Nancy 
era mai mult decât curioasă şi nu era deloc geloasă. Oricât 
părea de ciudat, dădea impresia că avea o admiraţie 
deosebită pentru doamna din Elveţia. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că a fost aşa. Dar eu nu cunoşteam aceste 
aspecte, atunci. Este adevărat că instinctul m-a ajutat să 
prevăd cum vor reevolua lucrurile cu Sabine. De aceea i-am 
trimis lui Nancy o telegramă, în loc să-i dau telefon, pentru 
a-i comunica despre întoarcerea mea acasă. Pentru că 
ştiam că în acea zi, ceva mai târziu, voi fi cu Sabine. 

156 


- PAUL ERDMAN - 


Bogătaşului elveţian îi place să fie realmente recunoscut 
ca bogătaş. Deşi există un mit răspândit printre elveţieni şi 
anume că, oricât de bogaţi ar fi, lor nu le place să arate 
acest lucru. Aceasta însă nu este decât o minciună 
gogonată, ca şi mitul răspândit de englezi privind politeţea 
lor, când, în realitate, ei se numără printre cele mai 
necioplite popoare de pe pământ, sau ca ideea lansată de 
francezi, că ei ar fi, de fapt, singurul popor care înţelege şi 
cultivă arta, ca pe o componentă naturală a vieţii lor 
cotidiene, când de fapt au realizat cele mai urâte oraşe de 
pe pământ, sau la fel de bine ca mitul lansat de suedezi, că 
ei ar fi tipul de om nepăsător, liniştit şi drăguţ, când în 
realitate pot deveni bădăranii şi beţivanii cei mai ţâfnoşi de 
pe faţa pământului. 

Deci, pe cine am lăsat în afară? Pe nimeni care să fie 
important. Aşa că mă voi întoarce la elveţieni. Poate aţi 
observat, din când în când, că nu m-am ferit câtuşi de 
puţin, dând de înţeles că „ipocrizie” este cuvântul inventat 
probabil pentru a numi trăsătura lor cea mai notabilă. Ei 
bine, cele prezentate mai sus sunt pentru a dovedi că mai 
există şi alte popoare care îmi displac la fel de mult. Şi 
acum mă voi referi la tatăl lui Sabine von Planta, care era 
foarte elveţian, foarte bogat şi foarte mândru de 
amândouă. 

Am luat un taxi spre reşedinţa acestuia la Arlesheim, o 
suburbie din Basel, care era un fel de Bel Air în nordul 
Elveţiei. Casa era aşezată pe aproximativ zece acri de 
pajişte şi arbuşti şi semăna arhitectural cu Douglas 
Fairbanks, masiva şi vechea clădire din Beverly Hills locuită 
timp de foarte mulţi ani de un rezident bătrân elveţian, 
Bernie Cornfeld, o comparaţie şi o realitate ce i-ar fi putut 
convinge prin aspectul ei respingător pe mulţi elveţieni de 
rarul lor bun gust. Un majordom mi-a răspuns la uşă, o 
menajeră aştepta să-mi ia în primire paltonul, după ce eu i-l 
dădusem majordomului, în timp ce o altă menajeră aştepta 
lângă o uşă, indicându-mi direcţia în care urma să mă 

157 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


deplasez. Mai fusesem acolo înainte, atunci când eu şi 
Sabine ne aflam în relaţii strânse, dar niciodată Papa nu 
pregătise o astfel de artilerie. Poate că motivul îl constituia 
restul invitaţilor aflaţi pe listă, m-am gândit eu. 

Şi raţionamentul meu s-a dovedit de îndată a fi corect. 
Gazda mea, după ce m-a întâmpinat într-adevăr cu foarte 
multă căldură - Sabine avea dreptate, dintr-un motiv 
necunoscut el m-a plăcut - a făcut prezentările. Primul care 
mi-a fost prezentat era ginerele fondatorului lui Buehrli 
Maschimenfabrik şi actualul conducător al celei mai mari 
filiale a acestuia, Contraves, primul producător de 
armament sofisticat din Elveţia, gama lor de produse 
incluzând rachete aer-aer, antitanc, şi alte variante sol-aer. 
Al doilea era directorul lui Union Bank a Elveţiei, banca, 
dacă vă reamintiţi, care l-a pus pe prinţul Radziwill pe 
statul de plată pentru perioada în care avea loc procesul de 
smulgere a proprietăţilor lui I.G. Farben din ghearele 
guvernului american. Al treilea era profesorul Juergen 
Neuhaus, şeful Departamentului economic şi al ştiinţelor 
politice al Universităţii din Basel şi totodată rector al 
acestei instituţii cu o vechime de 524 ani, un guru pedant, 
cunoscut în elita conducătoare din Elveţia. Gazda mea, 
şeful lui Hoffman La Roche, cea mai mare companie 
farmaceutică din lume, şi totodată unul dintre cei mai 
puternici industriaşi din lume nu era cu nimic mai prejos 
decât restul invitaţilor elveţieni. 

In mod evident, toţi trei, respectiv fabricantul de 
armament, bancherul şi profesorul se considerau egali între 
ei. Ca să spun adevărul, eu mă simţeam extrem de flatat că 
von Planta a reuşit să-i adune pe toţi în cinstea mea. Nu 
puteam însă să mă abţin şi să nu mă întreb dacă tot ceea 
ce făcea nu era strâns legat de cele ce transpiraseră deja la 
Bruxelles în acea zi şi de ceea ce-mi rezerva viitorul. 

Dar acest gând mi-a venit şi a dispărut imediat, pentru 
că Sabine tocmai îşi făcea intrarea. Şi ce mai intrare! 

Decolteul ei era ceea ce reţinea privirile după imaginea 
de ansamblu a corpului său. Avea sâni mari, magnifici şi 

158 


- PAUL ERDMAN - 


aproape  feciorelnici  zbătându-se în permanenţă şi 
amenințând să scape din strânsoarea sutienului, un model 
special Givenchy, care valora în jur de 5.000 de dolari. 

Sabine îşi permitea să se tutuiască lejer cu toţi cei 
prezenţi, exceptându-l, bineînţeles, pe profesor. A fost de-a 
dreptul exuberantă când a venit să mă întâmpine, o primire 
care s-a finalizat cu o posesivă luare de braţ, după care 
amândoi am condus parada spre sufragerie, unde mi s-a 
rezervat locul de onoare, la dreapta lui Sabine. Mama ei era 
moartă de cel puţin cincisprezece ani, aşa că, fiind singurul 
copil, ea crescuse drept stăpâna casei, rol pe care Îl 
îndeplinea cu graţie şi siguranţă. 

Ceea ce a constituit însă pentru mine un lucru 
surprinzător, dar - trebuie să recunosc - şi impresionant a 
fost modul în care clasele de sus europene abordează 
statutul de amantă. Toţi cei prezenţi astă-seară erau fără 
nicio îndoială conştienţi că eram un bărbat căsătorit de 
multă vreme. Cu toate acestea, toţi găseau acceptabil şi 
natural faptul, că eu şi Sabine, fuseserăm şi, probabil, încă 
eram îndrăgostiţi şi prieteni. Un preşedinte european pe 
timpul mandatului său a avut două astfel de relaţii, alături 
de eleganta sa soţie. Faptul vine să demonstreze că există 
întotdeauna cineva care vine în întâmpinarea eternei 
căutări a omului spre perfecţiune. 

Cina elveţiană a fost de înaltă clasă: păstrăv afumat, 
urmat de vânat cu sos marinat de cireşe negre şi - reţineţi 
că era decembrie - andive belgiene cu brânză şi tartă St. 
Honore€ ca desert. Vinul alb a fost un Aigle, iar cel roşu un 
Dole. 

Când s-a adus brânza, conversaţia s-a concentrat asupra 
mea. Cel care a lansat tema şi a dat tonul a fost rectorul 
universităţii. 

— Domnule Rogers, a început el - există obiceiul ca 
printre absolvenţii Universităţii să se renunţe la titlul de 
„doctor”, acesta fiind subinţeles, sau cel puţin se 
presupune a fi - sunteţi unul de-ai noştri şi în acelaşi timp 
un american. De aceea, sunteţi singurul care aveţi 

159 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


posibilitatea, din punctul nostru de vedere, să ne explicaţi 
ce se întâmplă în Statele Unite ale Americii. Goethe, aşa 
cum ştiţi, zicea „Amerika, Du hast es besser”. Mi-e teamă 
că în acest caz, dacă doctorul Goethe ar fi fost cu noi în 
seara aceasta, şi-ar fi exprimat o altă părere. 

Amuzant - pentru Basel. Am râs cu toţii de mica sa 
glumă. Dar apoi a venit întrebarea serioasă. 

— Ce nu merge? 

Şi într-adevăr, ce? Era destul de dificil să-ţi explici acest 
lucru ţie personal, dar mai cu seamă unui grup de străini. 

— Nu cunosc exact, am început eu, dar unele dintre 
principiile de bază sunt denaturate. Ne jucăm cu expresii 
de felul „edificiul moral” al unei naţiuni, sau „credinţa în 
propria soartă a unui popor”, sau „voinţa de a-şi exercita 
puterea” pentru conducerea unei ţări. Ei bine, acest edificiu 
moral este astăzi complet uzat, această credinţă se stinge 
rapid, iar această conducere este acum absentă. De când? 
Ei bine, părerea mea este că totul a început în 1973, odată 
cu începutul celui de-al doilea mandat al lui Nixon, când el 
era deja pe drojdie; probabil el ştia acest lucru şi de aceea 
a intrat în criză. Şi practic, de atunci, noi n-am mai avut un 
preşedinte. Primul a fost un cultivator de arahide, apoi un 
actor ratat. Cel prezent? Acesta se găseşte în funcţie doar 
de un an, dar este sigur că seamănă cu ceilalţi. lar noi, 
americanii, suntem îngrijoraţi că, probabil, această stare 
nefericită a conducerii noastre va persista. Raymond Aron, 
pe care, desigur, îl cunoaşteţi cu toţii, era convins că 
actuala politică americană şi sistemul său electoral duce 
inevitabil la apariţia în continuare a unor astfel de 
preşedinţi mediocri, la pierderea prestigiului şi a autorităţii 
şi că lucrurile vor rămâne aşa până ce se va întreprinde o 
drastică revizuire a acestui sistem electoral. Astăzi, un 
preşedinte american trebuie să fie expert în relaţiile publice 
şi nu în arta guvernării. Astfel, este aproape imposibil să 
găseşti un preşedinte american care să se ridice la nivelul 
de cultură sau de competenţă al unui cancelar german sau 
al unui preşedinte al Franţei. Declinul preşedinţiei Statelor 

160 


- PAUL ERDMAN - 


Unite coincide, fără nicio îndoială, cu declinul ţării noastre. 
Şi poate că cel mai tulburător aspect al acestui declin este 
faptul că, pentru prima dată în istoria noastră, noi ne-am 
pierdut complet încrederea ca naţiune. Şi această 
încredere, acest avânt a fost, cred eu, cheia succesului 
Statelor Unite. Ea se afla întotdeauna undeva înainte, iar 
poporul credea că acolo, undeva, se află şi o parte din 
destinul naţiunii noastre. El crede în continuare că 
Dumnezeu îi va da acea conducere care-l va călăuzi spre 
acel pământ al făgăduinţei, sigur şi darnic, pentru că, aşa 
cum remarca şi Goethe, America, într-adevăr, întotdeauna 
a avut ceea ce este mai bun. 

Am făcut o pauză. 

— Cred că toate acestea par copilării, dar aceasta-i 
America. Sau, poate, mai bine zis, a fost America. Chiar 
acum ne poticnim mai rău ca niciodată, preocupaţi de 
faptul că creşterea noastră economică s-a oprit din cauza 
inflaţiei, care ne va cuprinde pe toţi în viitor, şi aceasta din 
cauza OPEC care neîncetat ni se opune an de an, şi din 
cauza ruşilor care devin mai belicoşi pe zi ce trece şi mai cu 
seamă acum după ce au eliminat din drumul lor lugoslavia. 
Dar mai mult decât toate acestea este faptul că nimeni nu 
face nimic să oprească sau să schimbe mersul acestor 
procese. Ai o adâncă senzaţie de frustrare în ziua de azi, 
ştiindu-te american. 

— Vă cred. Dar cu noi cum rămâne? 

Era pentru prima dată când îl auzeam pe bancher 
vorbind. 

— Care noi? am întrebat, fără să glumesc, nefiind chiar 
sigur ce gândeşte. 

— Noi, europenii? Noi, elveţienii? a răspuns el. 

— Ce vreţi să spuneţi? am întrebat eu neştiind unde vrea 
să ajungă. 

— Ştiţi destul de bine că, în ciuda tuturor plângerilor 
noastre, noi toţi, cei de aici, privim spre Statele Unite ca 
spre salvarea noastră finală. Refugiul final. Națiunea care, 
dacă ar începe din nou vacarmul, ar garanta pentru noi. 

161 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Chiar şi Franţa împărtăşeşte acest sentiment. Dar puteţi 
garanta pentru noi, acum? Puteţi? 

Începea să se contureze mai clar motivul acestei mici 
adunări. Aceşti indivizi erau îngroziţi, chiar şi gnomul 
gnomilor din Zurich. Îi îngrozea problema unde va merge el 
acum să-şi depună banii. Foarte amuzant. Toţi aceşti 
membri aparţinând unui club al sfârşitului lumii, din Statele 
Unite, se considerau deştepţi, depunându-şi banii până la 
ultima leţcaie, într-un cuib sigur în Elveţia. Dar cât de prost 
poţi să fii? Fără protecţia Statelor Unite, fără umbrela 
militară americană peste întreaga Europă, băncile şi averile 
din Elveţia se vor afla în siguranţă, ca şi cele din Letonia şi 
Lituania, şi cred că oricine îşi mai aminteşte de acele mici 
ţări baltice, înainte de a fi fost integrate în blocul rublei. 

Omul de la Union Bank din Elveţia cunoştea acest lucru. 
La fel de bine ştia şi gazda mea, regele industriei 
farmaceutice. 

— Frank, a zis el, fiind singurul care îşi permitea să-mi 
folosească numele mic, cunoşti întâmplător o carte a unei 
vechi cunoştinţe de-a mea, Graf Otto von Amsburg? 

„Oho, fii atent”, m-am gândit. De ce oare se aduce în 
discuţie numele acesta? Stranie coincidenţă. Aşadar, seara 
asta însemna mult mai mult decât gândisem eu. 

— Cine? am întrebat. 

De data asta, Sabine a fost aceea care a făcut joc dublu. 
Acesta era, de fapt, germanul care - pretinsese ea - ceruse 
să fiu pus sub supravegherea internaţională a poliţiei şi 
deci nu-i puteam uita numele chiar atât de repede. De fapt, 
ea era convinsă că-l cunoşteam chiar personal. Dar seara 
devenise prea interesantă pentru ea ca să dea acest lucru 
în vileag şi astfel să scoată din joc miza scontată. De aceea, 
a spus doar cu o voce dulce şi abia auzibilă: 

— Ministrul afacerilor externe al Germaniei de Vest şi, 
după o foarte mică pauză, a adăugat: „dragă”. 

— Desigur, am spus eu, dar cred că nu cunosc această 
carte. 


162 


- PAUL ERDMAN - 


— Trebuie s-o citeşti, a continuat tatăl lui Sabine. Dar, 
pentru că nu ai avut încă ocazia s-o citeşti, permite-mi să 
arăt la ce se referă şi motivul pentru care am amintit de ea 
aici. 

Din anumite motive, acesta s-a uitat peste masă la 
bărbatul care conducea filiala Contravers, care - mi s-a 
părut mie - l-a aprobat printr-o mişcare aproape invizibilă a 
capului. 

— Titlul ei este Deutschland am Ende des 20. 
Jahrhunderts Fuehrer-Nation, oder Sklave. 

— Captivant, am zis, mai mult de dragul lui Sabine, dar 
nu am auzit niciun chicot din partea ei. In această seară era 
de-a dreptul serioasă. 

— Teza lui von Amsburg este destul de simplă şi destul 
de directă, a continuat tatăl ei. Cu logica sa tipic teutonică, 
acesta lansează ipoteza că, în cazul în care Germania nu va 
umple golul de conducere lăsat pe scena europeană de 
Statele Unite la sfârşitul secolului douăzeci, cele două 
Germanii, de Vest şi de Est, vor ajunge irevocabil pe orbita 
sovietică. La început el a pretins că se va ajunge lao 
„finlandizare” a Germaniei de Vest, apoi la un fel de 
„confederaţie” cu Germania de Est, şi în final la o totală 
„reunificare” sub seceră şi ciocan. 

A făcut o pauză, aşteptând probabil comentarii din 
partea mea, care însă s-au lăsat aşteptate, aşa că a 
continuat. 

— După raţionamentele ulterioare ale lui von Amsburg, 
Statele Unite, fiind silite să treacă dintr-o criză energetică 
în alta, dintr-o criză de conducere în alta vor fi mereu 
implicate în rezolvarea haosului lor de acasă pentru cel 
puţin încă un deceniu sau mai mult şi prin urmare nu va 
exista nicio posibilitate să intervină pentru Germania, care 
încet va dispărea din rândul ţărilor din Vest. Aşa s-a 
întâmplat cu Iranul, Afganistanul şi mai târziu cu lugoslavia. 
Toate au dispărut fără ca măcar un strop de sânge 
american să fi fost vărsat pentru apărarea lor. Ar fi o 
adevărată nebunie, a continuat el raţionamentul, să se 

163 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


creadă că un strop de sânge american va fi vreodată 
sacrificat pentru Germania. 

Toţi au dat afirmativ din cap. 

— Bineînţeles, a continuat domnul doctor von Planta, von 
Amsburg susţine deschis că un asemenea proces nu va fi 
posibil decât numai cu acceptarea tacită a unui astfel de 
destin din partea conducerii Germaniei. Vechea conducere 
germană, respectiv social-democraţii Willy Brandt şi Helmut 
Schmidt au preferat soluţia mai bine cu ruşii, decât nişte 
oameni morţi. 

— Dar aceşti oameni nu mai sunt, am intervenit eu. 

— Exact. Eliminarea lor a fost scopul real al acestei cărţi. 
Ea a apărut cu două luni înaintea alegerilor din Germania. 
In carte, von Amsburg precizează clar că singura 
alternativă a Germaniei de Vest pentru a ajunge o naţiune 
independentă este să se redea puterea partidului care a 
adus măreţia Germaniei după al Doilea Război Mondial, 
adică partidului lui Konrad Adenauer şi al lui Ludwig 
Erhardt, Uniunea Creştin Democrată. Şi singurul om potrivit 
să poarte această mantie a măreției, obţinută din giganţii 
Germaniei moderne, era după schemele lui Amsburg, 
bineînţeles, Franz Strauss. Acum, fiţi îngăduitori cu mine. 
Ascultaţi ce urmează. 

Gazda noastră s-a ridicat, a mers la un bufet alăturat, a 
scos o carte cu coperţi roşii şi negre, evident, cartea lui von 
Amsburg, s-a întors la locul lui din capul mesei, a deschis 
cartea şi a zis: 

— Ja, aici este, la pagina 197. Citez: 


Um aus bistoriseber Notwendigkeit unabhaengig zu 
bleiben muss Deutschland Atomwaffen besitzen und zvar 
genug solcher Waffen un Russland total zerstoeren zu 
Koennen. Die Russen muessen wieder Todesangst vor den 
Deutschen bekommen. Nur dann werden wir als Nation das 
20 Jahrhundert ueberleben. 


164 


- PAUL ERDMAN - 


lată, a zis el apoi, negru pe alb. Strauss şi von Amsburg 
intenţionează să înarmeze Germania de Vest cu arme 
nucleare, într-o cantitate suficientă, pentru a fi în stare să 
anihileze Rusia. Aceasta-i calea pentru supraviețuirea 
Germaniei. 

După aceasta, von Planta şi toţi cei de la masă şi-au 
îndreptat privirile spre mine. 

— Aveţi de gând să le permiteţi acest lucru, domnilor? 

Brusc, deveniserăm formali. lar el mi s-a adresat direct, 
gest pe care l-am apreciat drept absurd. 

— Îmi este teamă, am început eu să răspund, că personal 
n-am nimic de-a face cu faptul că germanii vor sau nu 
înarmarea nucleară. Nu sunt omul potrivit. 

— Adevărat? a întrebat şeful companiei elveţiene de 
rachete Contraves. Ei bine, eu, unul, nu sunt convins că nu 
sunteţi omul potrivit, aşa cum spuneţi dumneavoastră. Dar, 
înainte de a mai scoate o singură vorbă despre acest lucru, 
vreau să precizez că nici eu, şi cred că nimeni dintre noi, 
cei prezenţi aici, în această seară, nu condamnăm în niciun 
fel şi nici nu suntem în dezacord cu tezele şi concluziile 
domnului von Amsburg. De aceea, nu vă condamnăm nici 
pe dumneavoastră, domnule Rogers. 

Lucrurile deveneau confuze. Să mă condamne pe mine şi 
pentru ce? Dar asta încă nu era totul. 

— Permiteţi-mi să explic mai departe. Ruşii deţin la ora 
actuală o superioritate militară copleşitoare în Europa. 
Absolut copleşitoare. Ei au douăzeci şi una de mii de 
tancuri, faţă de cele şapte mii pe care le are NATO. Au 
primit mii de avioane militare, în timp ce NATO are două 
mii. Raportul faţă de numărul de militari al lui NATO este 
doi la unu. Bineînţeles că ei întotdeauna au avut o 
superioritate, raportată la tancuri şi număr de oameni, dar 
noi - şi cred că pot utiliza acest termen de noi, pentru că 
întotdeauna am considerat armata elveţiană, mai mult sau 
mai puţin, ca pe un adjunct neoficial al NATO - ne-am bazat 
pe faptul că deţinem o superioritate tehnologică 
copleşitoare în domeniul aviaţiei, rachetelor, focoaselor 

165 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


nucleare, sistemelor de alarmare, o întreagă gamă 
tehnologică cu care putem echilibra capacitatea lor şi deci 
să ţinem în balanţă teroarea existentă în Europa. 

— Toţi cunoaştem acest aspect, a murmurat profesorul. 
Treceţi la obiect. 

— Problema este că acum sovieticii posedă racheta SS- 
20, cu rază medie de acţiune şi cu focoase nucleare 
ajungând la 4.500 kilometri, toate amplasate, putând 
distruge oricare parte a Europei de Vest, pe care o doresc. 
Nimeni dintre noi, respectiv NATO, Franţa, Elveţia, nimeni 
dintre noi, nu are niciun mijloc de represalii ori mijloace de 
a contracara ameninţarea SS-20, cu o ameninţare similară 
din partea noastră. Oare, voi, americanii, sunteţi pregătiţi 
să vă ridicaţi pentru noi, lansând rachetele voastre 
balistice, intercontinentale spre Rusia, atunci când Rusia va 
lansa rachetele SS-20 asupra Europei sau se va proceda ca 
în situaţia Afganistanului, a lugoslaviei sau a Finlandei? 

— La obiect, la obiect! a exclamat profesorul. 

— Adevărata problemă este aceasta: cred că, acum, noi, 
europenii ne confruntăm cu problema alegerii protectorului, 
respectiv între americani şi germani. Cu cine vom merge, 
domnule Rogers? 

Aceasta nu mai era doar o chestiune serioasă. Aceasta 
era o chestiune mortal de serioasă. 

— Permiteţi-mi să pun o întrebare suplimentară, a 
continuat şeful de la Contraves... În cazul în care ne vom 
baza pe Germania de Vest pentru a ne asigura protecţia 
împotriva Uniunii Sovietice, aceasta va avea capacitatea s- 
o facă? 

— Opriţi-vă aici, am spus eu. Căutaţi soluţii la nişte 
probleme care pur şi simplu nu există. Hai să ne întoarcem 
înapoi la cele discutate mai înainte, la masă, şi anume, că 
noi am pierdut superioritatea noastră tehnologică pe scară 
europeană. Aţi uitat însă ceva, domnilor: racheta noastră 
de croazieră cu lansare de la sol! Ruşii ar putea avea SS- 
20, dar Europa are, sau cel puţin va avea racheta noastră 
nucleară cu rază medie de acţiune, care, la drept vorbind, 

166 


- PAUL ERDMAN - 


este mult superioară. Aşa că, din nou va exista un echilibru 
de forţe. 

— Nu, nu va exista, a intervenit omul cu rachetele de la 
Zurich, având de data aceasta multă amărăciune în glas. 
Eu, personal, va trebui să văd măcar una dintre aceste 
rachete amplasate şi gata de lansare, ca să cred. lată, 
Statele Unite au promis Europei racheta de croazieră din 
ultima parte a anilor 1970. Acum ne găsim la sfârşitul lui 
1985 şi încă nu este niciuna amplasată. Presupunând că 
aveţi dreptate, domnule Rogers, în cele ce aţi afirmat, va fi 
nevoie de cel puţin doi ani de zile până când rachetele lui 
General Dynamics vor fi produse în cantităţi suficiente ca 
să se înceapă amplasarea lor. Dar trebuie să vă spun sincer 
că mă îndoiesc că acestea vor fi vreodată amplasate. Deci 
unde ne găsim astăzi? Exact acolo unde ne-am găsit acum 
şase ani. Sovieticii pot oricând distruge oraşe ca Berlin, 
Bonn sau Hamburg, precum Paris, Londra, Roma şi Zurich, 
cu rachetele lor SS-20, fără să primească nicio ripostă. Nu 
există niciun sistem de rachete amplasat undeva în Europa 
care ar putea în realitate distruge, drept represalii, ceva 
important în patria sovietică. Voi, americanii, a 
concluzionat acesta, trebuie să fiţi de acord cu ceea ce am 
să spun: aţi amăgit şi aţi trădat Europa, domnule. 

De fapt, omul avea dreptate. Nu referitor la acuzarea de 
„trădare”, ci referitor la situaţia rachetelor. În protocolul 
încheiat cu ocazia SALT Il, guvernul Statelor Unite fusese 
de acord să nu amplaseze rachete de croazieră cu lansare 
de la sol, până la sfârşitul anului 1982 şi fusese de acord cu 
prelungirea succesivă a acestei înţelegeri, cât timp 
sovieticii vor recunoaşte acest protocol, în ciuda faptului că 
tratatul SALT nici nu fusese ratificat măcar. Casa Albă era 
mulţumită că sovieticii erau de acord, aşa că înţelegerea a 
fost practic extinsă pentru doi ani în 1982 şi pentru încă doi 
ani, în 1984. Aceasta nu era rezultatul unei „slăbiciuni” sau 
a unei „senilităţi” din partea preşedintelui implicat în 
proces, ci era mai degrabă rezultatul unei puternice 


167 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


birocraţii care controla procesul SALT, atât în Uniunea 
Sovietică, cât şi în Statele Unite. 

Ronald Regan a venit la Casa Albă în 1981, convins că va 
reuşi să renegocieze total SALT II şi poate chiar să revoce 
întregul proces SALT şi să restabilească superioritatea 
absolută militară americană asupra sovieticilor. Dar, la fel 
ca în atâtea alte probleme, el a trebuit să se răzgândească 
din cauza birocraţilor. Dacă procesul SALT ar fi fost anulat, 
argumentau aceştia, al treilea război mondial ar fi devenit 
inevitabil. Nimeni, la Casa Albă, fie el uliu, fie porumbel, 
republican sau democrat, fie Carter sau Regan, şi niciunul 
dintre liderii de la Kremlin nu voia să fie responsabil pentru 
aceasta. Aşa că protocolul a rămas valabil în continuare. 

Ca să fim corecţi, guvernul american a lansat perdele de 
fum ca să-şi ascundă politica. De exemplu, în decembrie 
1979, cu aproape şase ani înaintea zilei de 2 decembrie 
1985, când a avut loc acea importantă adunare NATO, 
Statele Unite au propus şi cea mai mare parte dintre 
membrii NATO au fost de acord cu ideea instalării unor 
rachete cu rază medie de acţiune şi cu lansare de la sol, în 
Europa, în perioada 1983-1984, instalare ce va anula 
„înţelegerea” cu Uniunea Sovietică. 

Era vorba de rachetele 108 Pershing Il, construite de 
către vechiul nostru prieten General Dynamics - nimic mai 
mult decât o modernizare a vechii rachete Pershing | care 
erau amplasate în jurul Germaniei de aproape un deceniu şi 
care erau nişte rachete tactice, cu o rază foarte scurtă de 
acţiune, şi deci, ineficiente - şi 464 de rachete sol-sol, 
construite de unul dintre cei mai slabi concurenţi ai noştri, 
care aveau o rază de acţiune de 2.000 de kilometri şi care 
erau de fapt nişte porcării, dacă-mi scuzaţi expresia. Erau 
atât de încete că, dacă două dintre ele ar fi penetrat 
sistemul de apărare sovietic, indivizii care le-au creat ar fi 
leşinat, şi asta cu condiţia ca ele să fi fost măcar 
amplasate, pentru că de fapt nici nu au fost. Şi nu din 
cauză că Belgia şi apoi Olanda s-au opus încontinuu faţă de 
amplasarea lor, ci pentru că Statele Unite nu au intenţionat 

168 


- PAUL ERDMAN - 


niciodată să le amplaseze, pentru că exista posibilitatea ca 
acest lucru să fie evitat. Aşa că, în 1984 protocolul a fost 
reînnoit. Dar, un an mai târziu, o nouă reînnoire nu a mai 
intrat în discuție. După incursiunea sovieticilor în 
lugoslavia, nu mai exista, cel puţin în mintea mea, nicio 
rațiune pentru care Statele Unite să nu treacă în sfârşit la 
instalarea rachetelor de croazieră construite de General 
Dynamics. Dar - şi acest „dar” a fost, cred, ceea ce l-a 
stârnit pe omul de la Contraves - chiar în condiţiile în care 
acestea ar fi fost amplasate, numai un deget american s-ar 
fi aflat pe trăgaciul de lansare. Pentru că, această politică 
era de fapt cheia speranţei Americii de a păstra 
cohegemonia nucleară în lume, împreună cu Uniunea 
Sovietică, şi aceasta chiar în ciuda Afganistanului, în ciuda 
lranului şi a lugoslaviei. Toată lumea era de acord cu 
împărţirea tactică a armelor nucleare împreună cu aliaţii. 
Dar, niciodată a armelor strategice, pentru că, dacă o a 
treia putere ar fi avut posibilitatea să atace Uniunea 
Sovietică, ar fi provocat un contrarăspuns iresponsabil, care 
ar fi condus la distrugerea civilizaţiei vestice. 

Aşadar, să rezumăm: nu am dat Europei de Vest arme 
nucleare strategice, pentru că nu am avut încredere în ei. 
Ei au cauzat deja două războaie mondiale. Şi era destul. Cu 
asemenea cuvinte, le-am răspuns eu oamenilor din jurul 
mesei. 

lar ei au fost. De acord cu raţionamentul meu, dar nu şi 
cu concluzia. Aşa că profesorul m-a întrebat atunci: 

— Dragă domnule Rogers, toate au fost minunate şi 
bune, atât timp cât noi am putut avea încredere în 
dumneavoastră. Dar nu mai putem avea. Nu mai avem 
încredere nici în intenţiile şi nici în voinţa dumneavoastră. 

Şi acestea erau spuse de un om de ştiinţă elveţian! 

— Credeţi că Germania este mai de încredere? am 
întrebat eu neîncrezător. 

— Ne aflăm în aceeaşi barcă, a răspuns acesta. 

— Şi ne găsim deja flancaţi de Rusia şi de Iugoslavia, a 
adăugat bancherul. 

169 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Şi, aşa după cum aţi afirmat şi dumneavoastră, 
domnule Rogers, a adăugat gazda noastră, bunul doctor 
von Planta, Statele Unite „se poticnesc astăzi mai rău ca 
niciodată”. Cred că acestea au fost exact cuvintele 
dumneavoastră. 

— Deci, a revenit profesorul, noi, elveţienii, trebuie să 
găsim pe cineva în care să avem încredere. Împotriva celor 
mai bune gânduri ale noastre, împotriva tuturor lecţiilor 
istoriei şi împotriva tuturor emoţiilor noastre, aşa după cum 
bine ştiţi, domnule Rogers, nouă, sincer, nu ne plac 
germanii. Cu toate acestea, se pare că nu ne rămâne altă 
alegere de făcut. Tristul adevăr este că voi, americanii, aţi 
atras această nesiguranţă, nu numai asupra voastră, ci şi 
asupra noastră, a tuturor celor prezenţi aici. 

Mă tem că nu eram pregătit să răspund la o asemenea 
chestiune. Aşa că omul de la Contraves a găsit de cuviinţă 
să umple golul lăsat. 

— Cred că este cazul să revin la ceea ce spuneam acum 
câteva minute, a zis el, şi cred că acum vom putea realiza 
cât de vital va fi răspunsul dumneavoastră pentru noi, cei 
prezenţi aici, şi nu luaţi ca indivizi, ci ca reprezentanţi ai 
naţiunii noastre elveţiene. 

Mi s-a părut apoi că-şi caută cuvintele potrivite. 

— Continuaţi, am zis, devenind furios, nu mai puţin pe 
Sabine, care mă pusese în această situaţie şi care acum 
stătea acolo, fără să spună absolut nimic, privind doar cum 
mă înghesuie toţi. 

— Este adevărat, domnule, a spus din nou omul 
specialist în rachete, că guvernul Germaniei de Vest 
intenţionează să procure de la compania dumneavoastră 
tehnologia care îi va permite să producă în masă, în 
Germania, o rachetă de croazieră cu lansare de la sol, cu o 
rază de acţiune de peste trei mii de kilometri şi o viteză de 
1,4 Mach şi cu capacitate de transport de cinci sute 
kilotone, încărcătură nucleară? 

Isuse Hristoase, Atotputernice! 


170 


- PAUL ERDMAN - 


— Acesta este cel mai absurd lucru pe care l-am auzit 
vreodată, în viaţa mea! am exclamat eu. Era evident că 
vehemenţa mea avusese efect. 

— Dragul meu Frank, m-a întrerupt tatăl lui Sabine, lasă- 
mă să te asigur că noi nu intenţionăm câtuşi de puţin să ne 
amestecăm în ce priveşte problema voastră. Te poţi baza 
sută la sută pe faptul că nimeni de aici, niciunul dintre cei 
prezenţi aici, în această seară, nu va discuta această 
problemă în afara acestei camere. Ai asigurarea fiecăruia 
dintre noi. Nu-i aşa, domnilor? 

Şi ceilalţi trei bărbaţi au aprobat energic din cap. 

— Totuşi, a continuat von Planta, această informaţie mi-a 
fost adusă la cunoştinţă după weekend şi am apreciat-o ca 
fiind de foarte mare importanţă pentru noi toţi, aşa încât 
am organizat această reuniune pentru a explora 
ramificaţiile posibile pentru ţara noastră şi, fireşte, pentru 
Europa. Sper că-mi vei ierta subterfugiul la care am recurs. 
Nu am vrut să te supăr cu nimic. 

Ce aş fi putut zice după o astfel de elegantă disculpare? 
Nu avea niciun sens să joc rolul patriotului jignit. Aşa că m- 
am hotărât din nou să fac apel la logică. 

— Mi-e teamă - şi cu aceasta m-am adresat specialistului 
în rachete de la Contraves - că supoziţia dumneavoastră 
este lipsită de sens. De ce Corporaţia Construcţiei de 
Rachete şi tehnologia noastră? lată, dacă aş fi în locul 
germanilor şi aş vrea o rachetă de croazieră, aş căuta una 
care s-a aflat în fabricaţie. De exemplu, versiunea cu 
lansare din aer a lui Boeing. Guvernul nostru le-a dat un 
contract pentru 3.418 bucăţi, în 1980, şi au construit deja 
jumătate din această cantitate. Sunt bune. Sau de ce nu vă 
adresaţi celor de la General Dynamics, care au construit 
racheta de croazieră cu lansare de pe apă, tip Tomahawk? 
Şi aceasta se află deja în fabricaţie. Ce găsiţi special la 
rachetele noastre? Există doar câteva prototipuri. Sunteţi 
un specialist în rachete. Aşa că ştiţi care sunt riscurile pe 
care le implică asemenea acţiuni. 

Specialistul de la Contraves avea deja răspunsul pregătit. 

171 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Într-adevăr, sunt un specialist în rachete şi, aşa cum 
aţi spus, cred că răspunsul este evident. Pentru versiunea 
Boeing, aşa cum bine ştiţi, este nevoie de bombardiere tip 
B-52 ca platforme de lansare pentru rachetele de croazieră 
strategice. lar pentru rachetele Tomahawk cu lansare de pe 
mare este nevoie de o navă acasă. Germania nu are niciun 
B-52; de fapt, ea n-are niciun bombardier cu rază mare de 
acţiune. De asemenea, n-are nicio navă. Aşadar, Germania 
are nevoie de o rachetă de croazieră strategică cu rază 
lungă de acţiune, care să poată fi lansată de pe o platformă 
plasată pe calea ferată sau, chiar şi mai bine, de pe un 
tractor-trailer, un camion, aşa cum obişnuiţi voi americanii 
să le spuneţi, în orice caz, de pe o unitate mobilă, care 
poate fi parcată, să zicem, de exemplu, în Pădurea Neagră. 
Sau, ca să mă exprim mai bine, chiar sute de astfel de 
unități. Aceasta este ceea ce ne trebuie. Şi aceasta este 
exact ceea ce are Corporaţia Construcţiei de Rachete 
acum. 

A făcut o pauză, aşteptând să-l întrerupă cineva. Întrucât 
nimeni n-a făcut-o, el a continuat: 

— Nu numai faptul că racheta voastră are lansare de la 
sol este motivul pentru care germanii sau alţii manifestă 
interes. Desigur că există posibilitatea să se modifice 
racheta Boeing ALCM pentru a o face cu lansare de la sol. 
Compania noastră ar putea face acest lucru destul de uşor. 
Dar racheta Boeing este o rachetă deja depăşită. 
Corporaţia MDC a dezvoltat o a doua generaţie de rachete 
de croazieră, cu un nou motor şi cu un nou sistem de 
ghidare. Atât Boeing, cât şi General Dynamics au încercat 
să stea departe de voi, dar, după părerea noastră, amândoi 
au greşit. Sistemul de ghidare al lui General Dynamics este 
un eşec; acesta-i şi motivul pentru care atât de multe 
dintre prototipurile lor au fost pierdute. Era evident că 
tuturor elveţienilor prezenţi nu le scăpase până acum nimic 
din ceea ce spusese omul de la Contraves. Şi atunci când 
Boeing a încercat să realizeze un nou motor pentru a-l 


172 


- PAUL ERDMAN - 


concura pe al vostru, în mărime şi performanţă, iată ce s-a 
întâmplat: au explodat toate deasupra statului Washington! 

Avea din nou dreptate. 

— Singura rachetă de croazieră cu lansare de la sol 
existentă astăzi, care îndeplineşte toate cerinţele privind 
posibilitatea de a transporta focoase nucleare aproape 
asupra oricărei ţinte din Uniunea Sovietică este cea a lui 
MDC. Şi, acesta este, domnule, motivul pentru care ne-am 
întâlnit, în această seară, având în vedere posibilitatea 
punerii la dispoziţia Germaniei a tehnologiei unei astfel de 
rachete, aşa cum a menţionat prietenul nostru comun, 
doctorul von Planta. 

Nu intenţionam să reiau totul de la capăt. Cunoştinţele 
sale despre problema rachetelor de croazieră erau 
complete şi de  nezdruncinat. Însă concluziile sale 
referitoare la ceea ce Corporaţia MDC ar fi făcut, sau ar 
putea să facă, erau simple copilării. 

— Admiţând că tot ceea ce aţi afirmat cu privire la 
calităţile rachetei noastre este corect, am spus eu, cum s- 
ar putea transfera tehnologia de fabricaţie a unui astfel de 
sistem complex de armă, fără ca o jumătate din glob s-o 
ştie? Este ridicol fie chiar şi numai gândul la aşa ceva. 

Am observat că, în timp ce vorbeam, profesorul dădea 
afirmativ din cap, fapt care m-a făcut să cred că am 
limpezit lucrurile. Dar specialistul elveţian în rachete m-a 
întrebat: 

— Aţi auzit vreodată de un individ pe nume Alfred 
Frauenknecht? 

— Nu, am răspuns, dar, chipurile, ar fi trebuit să aud. Ce 
legătură are cu cele discutate? 

— Direct, niciuna, a replicat omul de la Contraves - şi 
acum, în sfârşit, mi-am reamintit numele lui - 
Schmiedheine, sau mai complet, Werner Schmiedheine - 
dar indirect o mare legătură. Întâmplarea a avut loc acum 
douăzeci de ani, dar acest lucru nu contează, pentru că 
schimbări prea substanţiale în domeniul tehnologiei nu au 
apărut, exceptând doar aparatura avansată pe baza 

173 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


semiconductorilor. Pe atunci, forţele aeriene elveţiene se 
aflau într-un proces de reechipare, pentru perioada anilor 
1970-1980. Se simţea nevoia unui nou aparat de luptă şi 
bombardament. Guvernul s-a decis pentru proiectul francez 
Mirage IIl şi a hotărât să-l fabrice, sub licenţă în Elveţia, 
unul dintre concurenţii noştri, Sulzer Brothers A.G., în 
Winterhur. 

— La obiect! La obiect! a zis profesorul, şi, de data 
aceasta, eram cu totul de acord cu el. 

— Aveţi răbdare, a replicat Schmiedheine, continuând 
netulburat de intervenţia profesorului. Israelienii hotărâseră 
şi ei să folosească Mirage Ill ca element de sprijin pentru 
forţele lor aeriene. Decizia s-a dovedit a fi foarte bine- 
venită. Pentru că ei au câştigat Războiul Celor Şase Zile, 
din 1967, datorită în special superiorității lor tehnice în aer, 
şi această superioritate a avut la bază aparatul Mirage III. 
Totuşi, câteva dintre acestea au căzut în luptă. Dar atunci 
când Israelul a vrut să le înlocuiască cu altele noi, de 
Gaulle, din motive cunoscute doar de el, motive pe care le- 
a luat cu el în mormânt, a blocat continuarea exportului 
pentru aceste avioane. Israelul a făcut fatala greşeală să se 
încreadă în Franţa, cumpărând aceste aparate, în loc să le 
construiască direct în Israel, sub licenţă. Deci ce era de 
făcut? 

— Mai departe, mai departe! 

— Singura soluţie era să fure tehnologia şi să înceapă 
construirea lor. Foarte bine. La o conferinţă de la Paris, l-au 
întâlnit pe Frauenknecht. Acesta era inginer, specialist la 
Sulzer. L-au plătit, după cât îmi aduc eu aminte, cu două 
sute de mii de dolari. Şi acest simplu inginer, care, de fapt, 
nu era decât un tehnician, întrucât nu urmase nicio 
universitate, a organizat singur transferul întregii tehnologii 
de fabricaţie a lui Mirage III către Israel, incluzând cele mai 
complicate componente ale avionului, nu mai puţin foarte 
sofisticatul motor, capabil să imprime aparatului o viteză de 
2,2 Mach. Greutatea totală a documentaţiei ajungea la 
aproape trei tone. Şi cum a făcut acest lucru? 

174 


- PAUL ERDMAN - 


lată-ne jucând o piesă de Agatha Christie, faţă în faţă la o 
masă, luând cina în Elveţia, într-o noapte rece de 
decembrie. 

— Îmi amintesc perfect de această întâmplare, a spus 
gazda noastră, şi vă rog să credeţi că aşa a fost. 

— Şi eu, a zis bancherul. A fost de fapt cel mai josnic act 
de trădare, pe care a trebuit să-l suporte această ţară, 
după Primul Război Mondial. Niciodată n-am înţeles de ce 
Curtea Supremă l-a condamnat doar la patru ani şi 
jumătate. Ar fi trebuit condamnat pe viaţă. Sau dus în faţa 
plutonului de execuţie. 

Bancherii din Elveţia, ca şi ceilalţi de pretutindeni, au toţi 
aceleaşi inimi de piatră. 

— Îmi amintesc de întâmplare, dar mărturisesc că am 
uitat cum a procedat, zise profesorul Neuhaus. Dar cred că 
este destul de evident. Trebuie să fi folosit metoda 
microfilmării documentaţiei. 

— De acord, am spus eu. 

— Discret, de fapt, foarte discret, a zis Schmiedheine. 
Totuşi prea evident. Cheia succesului era accesul la 
documentaţie. Pentru aceasta, Frauenknecht a avut o idee 
într-adevăr strălucită. El a raportat corect directorului 
companiei sale că există un singur exemplar din 
documentaţia avionului Mirage în Elveţia şi că, în cazul în 
care ar apărea un accident, cum ar fi un incendiu sau 
altceva, construcţia avionului ar fi periclitată. Dar latura cu 
adevărat originală a planului său a constat în următoarele. 
Cunoscând politica de economisire practicată la Sulzer 
Brothers, Frauenknecht a emis ideea că, dacă s-ar executa 
două copii ale documentaţiei, pe microfilme, şi dacă 
acestea s-ar păstra în locuri diferite, nu numai că s-ar 
asigura o protecţie împotriva accidentelor menţionate, dar 
înseşi spaţiile necesare şi costurile de depozitare vor fi 
infinit mai mici decât cele necesare pentru depozitarea 
unor desene. După aprecierea lui Frauenknecht, acestea 
ajungeau la 50.000 de franci elveţieni anual. Ei bine, 
întrucât directorul general de la Sulzer era elveţian, nu a 

175 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


putut zice nu la o astfel de afacere. lar Frauenknecht, 
bineînţeles, s-a oferit să supravegheze personal toată 
treaba şi desigur că a primit aprobarea. 

— Aşa că el a făcut trei seturi de microfilme în loc de 
două, am spus eu. 

— Nu, a răspuns Schmiedheine. Acest lucru ar fi fost 
imposibil. Sulzer era şi este încă foarte preocupat de 
problema securităţii. Toate microfilmările din uzină se află 
sub o supraveghere permanentă şi sub cel mai riguros 
control. Deci cum a reuşit el s-o facă? 

Ei bine, abia de-acum devenea interesant. Nu foarte 
interesant, dar cel puţin, uşor incitant. 

— Eu renunţ, a spus Sabine, intrând pentru prima oară în 
discuţie, şi rotindu-şi uşor ochii spre mine. 

Cred că Schmienheine a observat mişcarea ochilor lui 
Sabine şi s-a uitat la ea, dar nu chiar la ochi, întrucât în 
momentul acela o menajeră a întins un pahar cu 
Kirschwasser sub pieptul ei ceea ce l-a făcut pe fabricantul 
de armament elveţian să-şi coboare privirea ceva mai jos, 
spre decolteul ce se revărsa la numai câţiva centimetri de 
lichidul alb, din pahar. Dar el nu s-a simţit câtuşi de puţin 
tulburat de această privire licenţioasă. 

— Am să vă spun, a reluat Schmiedheine. În realitate, a 
fost vorba de îndemânarea unui scamator. În conformitate 
cu regulile de securitate, desenele originale, odată 
microfilmate, trebuie distruse. Locul pentru executarea 
acestei operaţii era crematoriul oraşului... Şi Frauenhnecht 
a insistat, de asemenea, să se ocupe el personal de 
această treabă. Bineînţeles, în drumul spre crematoriu el a 
descărcat documentele într-un garaj. Dar în garajul 
respectiv se găseau depozitate trei tone din documentaţia 
pe care o adusese de la Oficiul de Patente din Berna şi 
care, după cinci ani, conform legii, era scos din uz. A 
schimbat documentaţiile între ele şi a ars-o pe cea 
nefolositoare. O dată pe lună, încărca câte un camion cu 
documentaţie şi o transporta într-un alt garaj lângă 
frontiera germano-elveţiană, de unde era ridicată de către 

176 


- PAUL ERDMAN - 


un agent israelian, care o transporta apoi pe un aeroport 
particular în sudul Germaniei şi o urca într-un avion 
israelian, ce aştepta s-o ducă la Tel Aviv. 

— Drăguţ, am spus eu. Şi cum l-au prins? 

— Cineva a deschis din întâmplare uşa la garaj, într-o zi, 
şi a văzut documentaţia, adică pe cea reală. 

— Şi? 

— Din nefericire, fiecare document era ştampilat cu roşu 
Streng geheim! Strict-secret. Tipul respectiv a chemat 
poliţia şi Frauenknecht, când a venit să ridice ultimul 
transport, a fost arestat. 

— Şi israelienii? 

— S-au servit de documentaţie pentru a construi propriul 
avion, respectiv Kfir sau Leul Tânăr. Şi astăzi încă, acesta a 
rămas cel mai rapid avion. 

— Şi care-i problema? a intervenit profesorul, care tot 
timpul  monologului dăduse dovadă de nerăbdare, o 
nerăbdare care s-a domolit când menajera i-a împins în faţă 
cel de-al treilea pahar cu Kirschwasser. 

— Problema este că, dacă un simplu tehnician de jos, ca 
Frauenknecht, a fost în stare să facă transferul complet al 
tehnologiei de fabricaţie a unuia dintre cele mai avansate 
avioane militare din lume, către Israel, cât de uşor îi va fi 
unui preşedinte de consiliu al unei companii, cum este a 
dumneavoastră, domnule Rogers, să transfere toate 
planurile şi tehnologia de fabricaţie referitoare la 
construirea rachetei dumneavoastră de croazieră în 
Germania de Vest, mai cu seamă că şeful, respectiv 
domnul Patterson, este cunoscut drept un tiran ale cărui 
instrucţiuni trebuie să fie respectate imediat şi în totalitate, 
sau altfel... Am dreptate, domnule Rogers? 

— Numai pe jumătate, am replicat eu. Eu nu sunt 
tehnician. Eu am fost de părere că transferul în secret al 
unei tehnologii avansate, în special al unui întreg sistem 
sofisticat de armament, fie el un avion sau o rachetă, este 
oarecum imposibil. Am crezut că, în orice caz, este ceva 
care depăşeşte posibilităţile unui singur om. Dar am greşit. 

177 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Totuşi, domnilor, eu consider că nu are niciun sens să se 
continue discuţia pe marginea acestui subiect, mai cu 
seamă că nu tratăm o problemă care să se refere la 
posibilităţi tehnice de realizare. Ceea ce discutaţi 
dumneavoastră, domnilor, aici, referitor la Corporaţia 
Construcţiei de Rachete şi la preşedintele acestei companii, 
domnul Patterson, şi indirect, fie că aţi exprimat acest lucru 
aici sau nu, la persoana mea, este că ne aflăm implicaţi 
într-un act de trădare. La fel ca Franenknecht care şi-a 
trădat patria. La fel şi noi, din anumite motive, pe care 
niciunul dintre dumneavoastră nu le-a exprimat aici, ne 
aflăm antrenați într-o acţiune menită să pună la dispoziţia 
unei naţiuni istoric iresponsabile, respectiv Germaniei, 
mijloacele prin care aceasta ar putea declanşa al treilea 
război mondial şi să ne distrugă pe toţi. Nimeni n-ar face 
aşa ceva decât dacă ar fi cumva forţat s-o facă şi numai din 
motive zdrobitoare. Aici întregul dumneavoastră scenariu 
nu rezistă. Pentru ce am face aşa ceva? 

Am crezut că voi reuşi prin această întrebare retorică să 
opresc lucrurile aici. Dar bancherul din Zurich nu a ţinut 
seamă de aceasta. 

— De ce? a repetat el întrebarea. Vă voi da nu un motiv, 
ci motivul principal şi anume întrucât compania 
dumneavoastră este falimentară începând cu această 
după-amiază. 

Sabine aproape că s-a sufocat la auzul acestei afirmaţii. 
lar feţele celor prezenţi în jurul mesei au încremenit. 

— Şi de unde ştiu? a continuat el, nemaiprivind acum la 
mine, ci la compatrioţii săi de la masă. Pentru că unul 
dintre clienţii noştri este deţinător de acţiuni ale acestei 
corporaţii. Astfel, departamentul nostru special a urmărit 
realizările companiei dumneavoastră. Am verificat cu ei 
înainte de a veni aici. Mi-au spus că astăzi aţi pierdut 
contractul NATO, pe care v-aţi bazat cu disperare. Mi-au 
spus, în continuare că, având în vedere situaţia financiară a 
companiei dumneavoastră, fără acel contract NATO, sunteţi 
terminaţi. Afară de cazul - şi aceasta este acum părerea 

178 


- PAUL ERDMAN - 


mea - în care cineva, cum ar fi Germania, vă va ajuta. Mi-e 
teamă că, „scenariul”, aşa cum l-aţi definit dumneavoastră, 
nu suferă de lipsă de motivaţie. Ceea ce discutăm aici, 
acum, are la bază o motivaţie maximă, şi anume 
supraviețuirea. Şi această supravieţuire a constituit şi 
motivul care ne-a adunat pe noi toţi aici în seara asta. Aşa 
stând lucrurile, cred că întâlnirea a fost bine-venită. Pentru 
că acum ştim şi suntem de acord că Elveţia nu se mai 
poate baza în viitor pe America pentru a o apăra. Ne mai 
rămâne să stabilim dacă vecinul nostru de la nord va fi 
capabil să-şi asume rolul de protector, de gardian al 
Europei, împotriva ursului rusesc. Acum, ştim că răspunsul 
la o astfel de întrebare este da. Dar şi cu ajutorul rachetei 
dumneavoastră, domnule Rogers. 

In ceea ce mă privea, era de acum prea mult. 
Conversaţia alunecase de la o speculație amuzantă la o 
acuzaţie periculoasă, absurdă şi total nefondată. 

— Cineva v-a minţit, am spus eu, iar la auzul acestora 
bancherul de la Zurich deveni roşu ca racul. Nu cu privire la 
situaţia noastră financiară şi nici cu privire la consecinţele 
extrem de grave ale votului NATO, ce vor afecta viitorul 
companiei, am adăugat eu. În acest sens, informaţia 
dumneavoastră a fost absolut corectă. 

Fizionomia bancherului a început să revină la normal. 

— Ceea ce am avut în vedere, am continuat eu, 
adresându-mă acum tuturor, a fost informaţia 
dumneavoastră privitoare la târgul cu Germania. Pot să vă 
garantez că nimeni din Corporaţia Construcţiei de Rachete, 
nimeni, nici preşedintele ei, nici directorul ei, nimeni nu a 
avut vreo discuţie cu careva în Germania, referitor la 
posibile tratative cu privire la racheta noastră de croazieră 
şi tehnologia acesteia, precum şi posibilul ei transfer, în 
schimbul rezolvării problemelor noastre financiare. În acest 
sens, domnilor, aveţi cuvântul meu de coleg al fraternității 
academice elveţiene. 

Apoi mi-am împins înapoi scaunul de la masă. 


179 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Tatăl lui Sabine, vizibil încurcat de starea mea 
emoţională, a încercat să spună ceva, dar a fost oprit de 
mâna profesorului Neuhaus. 

— Dragă Rogers, a zis el, îţi acceptăm cuvântul dat. Şi 
cer scuze pentru orice aluzie care, întâmplător, ar fi putut 
atinge onoarea dumitale. 

— Aşa e, aşa e, s-au auzit murmure în jurul mesei, care 
nu păreau a fi prea convingătoare. 

Apoi, ridicându-se, tatăl lui Sabine a dat semnalul că cina 
luase sfârşit. Nu s-a mai spus nicio vorbă. Ne-au fost oferite 
hainele, s-au strâns mâini, ne-am salutat. Cei trei vizitatori 
elveţieni, profesorul, bancherul şi fabricantul de arme 
dispărură în noaptea de decembrie, iar gazda s-a retras la 
culcare. Sabine s-a oferit să mă ducă la hotel, dar am 
refuzat propunându-i în schimb să cheme un taxi. Până a 
venit am stat acolo în hol fără să ne spunem nimic. Când 
am ieşit în aerul rece, eram amorţit, dar nu de frigul de 
afară, ci la gândul celor discutate la cină. Am intrat în taxi, 
i-am dat şoferului instrucţiunile necesare şi mintea a 
început să-mi lucreze. 

Prima concluzie: totul fusese bine aranjat dinainte. 
Concluzia a doua: scopul urmărit a fost să se tragă un 
semnal, unul puternic, că ceva foarte important se punea la 
cale, că instituţiile elveţiene, militare, politice, financiare, 
ştiau acest lucru şi hotărâseră să verifice în ce măsură este 
afectat viitorul Elveţiei. Concluzia a treia: Herb Patterson se 
afla în spatele acestei acţiuni în care fără nicio îndoială era 
implicată Germania şi care puteau fi nişte tratative, în 
scopul rezolvării crizei noastre financiare. 

Ei şi? 

Personal, nu am fost capabil să rezolv problema noastră. 
Atunci, de ce n-ar putea Herb Patterson să încerce o altă 
soluţie? Şi ce dacă a trebuit să ducă tratative cu germanii? 
Erau doar aliaţii noştri, nu-i aşa? Pentru numele lui 
Dumnezeu, Patterson în niciun caz n-ar fi încercat ceva, 
fără aprobarea celor din Pentagon, din Departamentul de 
Stat şi a Biroului Oval. 

180 


- PAUL ERDMAN - 


Adevărat? 

Atunci pentru ce atâta dramă în această seară? 

Pentru că, probabil, elveţienii au vrut să facă acelaşi târg 
pe care Patterson îl încerca cu germanii. La dracu, şi francii 
elveţieni erau la fel de buni ca mărcile germane. Totuşi, 
aceasta nu are sens, pentru că Pentagonul nu ar permite 
niciun fel de tratative cu o ţară neutră cum este Elveţia, 
privind un sistem de arme ca racheta de croazieră. Singura 
cale deci rămasă pentru elveţieni ar fi dacă Patterson ar 
încerca să negocieze aici, în Europa, pe cont propriu. În 
acest caz, Contraves ar fi intrat în acţiune pentru primirea 
tehnologiei, Union Bank a Elveţiei ar fi preluat întreaga 
finanţare iar profesorul ar fi trebuit să-i convingă pe 
politicieni cu privire la importanţa şi meritul tratativelor. 
Aşadar, seara avusese un rost. 

Exceptând doar faptul că implica trădare. 

Când am ajuns cu gândul la acest punct, mi-am dat 
seama că ajunsesem deja în faţa hotelului Euler. Am plătit 
taxiul, am intrat la bar, am comandat un Chivas şi un pahar 
de apă, l-am băut, am comandat un al doilea, l-am băut, 
am achitat băuturile, am luat liftul până la etajul trei, am 
intrat în cameră, m-am dezbrăcat, am intrat în pat şi m-am 
culcat. 

Era prea periculos să mă mai gândesc. 


181 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


14 


Am dormit aproape treisprezece ore. Am comandat nişte 
sendvişuri în cameră, după care am ieşit să mă plimb pe 
jos vreo patru ore, până la punctul unde se întâlnesc cele 
trei frontiere, elveţiană, germană şi franceză. Când m-am 
întors la hotel cu taxiul, se făcuse deja întuneric. Era exact 
data de 3 decembrie, când avionul lui Patterson ateriza în 
Germania. 

Nu am vrut să las lucrurile să rămână acolo unde 
fuseseră lăsate în seara precedentă. Cred, de fapt, că 
voiam să-mi clarific temerile şi suspiciunile. Nancy ar fi fost 
un partener ideal în acest sens, dar... Am sunat-o pe 
Sabine. Trebuia să rămână până mai târziu la birou, mi-a 
zis ea, dar ne-am putea întâlni la hotel între ora nouă şi 
zece. Ea a venit la ora nouă şi jumătate, îmi amintesc, şi 
ne-am dus, vizavi, la restaurantul din Bahnhof, unul care 
avea cea mai bună friptură în sos de pe pământ, după care 
ne-am întors în camera mea pe la douăsprezece şi un sfert, 
tocmai când suna telefonul. Era, bineînţeles, domnul 
Amadeus Zimmerli, care îmi transmitea veşti, şi anume că 
tocmai vorbise cu domnul Patterson şi că ar trebui să 
plecăm în Germania, a doua zi, ca să ne întâlnim cu el 
acolo, într-un loc încă necunoscut. Spunea că m-ar fi sunat 
în dimineaţa aceasta la o oră rezonabilă, înainte de a veni 
să mă întâlnească. 

Sabine stătuse pe un scaun, lângă fereastră, răsfoind o 
revistă Time şi ascultând, bineînţeles, fiecare cuvânt. 

— Cine a fost? a întrebat ea. 

— Ştii bine cine, am răspuns. 

— Pleci cu el în Germania? 

Am ridicat din umeri. 

— Şeful tău, Patterson, vine şi el în Germania? 

Am ridicat din nou din umeri. 

Şi atunci au apucat-o dracii, a venit şi s-a aşezat exact în 
faţa mea, agitându-şi degetele în faţa ochilor mei. 

182 


- PAUL ERDMAN - 


— Tatăl meu te-a avertizat, îţi aminteşti? El mi-a spus să 
te anunţ că germanii şi acest individ, Patterson, se folosesc 
de tine şi că, dacă ţi-a mai rămas ceva bun în capul tău 
american, ar trebui să pleci de aici înapoi în California. Dar, 
în schimb, tu pleci în Germania! Ei bine, dacă faci acest 
lucru, crede-mă, n-am de gând să mai am de-a face cu 
toate astea şi nici cu tine. Spunând acestea, s-a îndreptat 
spre uşă. 

— Aşteaptă un minut, am zis. 

Asemenea ieşiri şi manifestări nu erau o noutate pentru 
mine. Sabine se dezlănţuise în acest mod cel puţin de 
douăzeci de ori în timpul aşa-numitelor noastre relaţii, dar 
începuse să mă calce totuşi pe nervi. Şi un alt lucru care, 
de asemenea, mă călca pe nervi era „să primesc”, pentru a 
doua oară, sfaturile de mâna a doua date de preasfântul ei 
tată. 

— Înainte de a dispărea complet din viaţa mea, spune-mi 
doar ce înseamnă înscenarea asta pusă la cale de familia ta 
noaptea trecută? 

— Ce vrei să spui prin „înscenare”? Şi ce legătură are cu 
familia mea? Nu, îţi atrag atenţia, nu te lega de tatăl meu! 

Acum părea scoasă din minţi. 

— Şi de ce nu? La început am presupus că este cel mai 
nofob german din lume. Pot să-ţi reamintesc chiar 
cuvintele, pe care, cu amabilitate, mi le-ai spus în timpul 
romanticului nostru prânz de acum o săptămână de la 
Bottminger Schloss: „El nu poate înţelege cum pot fi 
americanii, ca tine, atât de stupizi să negocieze cu 
germanii”. Aşa mi-ai spus. E adevărat? 

Ea stătea încă lângă uşă, dar măcar, de data aceasta, 
tăcea. Pentru un moment. 

— Aşa că spune-mi, dragă, am continuat, cum de 
gândeşti acum că este minunat faptul că militariştii 
germani îi vor înlocui pe americani ca apărători ai Elveţiei? 
Şi, pentru că tot ne aflăm la subiectul ăsta, spune-mi doar 
cine dracu l-a informat pe el că eu şi Patterson intenţionăm 
să dăm germanilor minunata şi micuța noastră rachetă de 

183 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


croazieră, de dragul asigurării noastre financiare, a 
pensiilor noastre şi a altor ciubucuri care nu au fost spuse 
în detaliu de către tatăl tău şi de tovarăşii săi? 

— Să te ia dracu’, împreună cu cel care i-a spus! a urlat 
ea. Este amicul tău, Amadeus Zimmerli. 

— De ce-ar fi făcut-o? 

— De unde să ştiu? Pot să-ţi spun, dacă vrei, doar ce 
bănuiesc eu. 

— Spune. 

— Dacă germanii au posibilitatea să negocieze cu şeful 
tău despre racheta aceea, atunci de ce n-ar face acelaşi 
lucru şi elveţienii? 

— Ai uitat un lucru: Zimmerili lucrează pentru noi. Relaţia 
avocat-client nu va permite niciodată... 

— Frank! a zis ea. Frank, a repetat, niciodată nu vei 
scăpa de apucăturile tale din Vestul-Mijlociu. 

Faptul că m-am născut în St. Louis şi am stat acolo până 
la vârsta de patru ani, când părinţii mei s-au mutat în 
California, nu a afectat practic atitudinea mea faţă de viaţă. 
Însă Sabine avea această idee fixă. Dar cum aş fi putut s-o 
conving de contrariu? 

— De acord. Am fost fericit acolo, am replicat eu. Dar să 
nu ne îndepărtăm de la subiect, care era Amadeus 
Zimmerli. 

— Ţi-am spus deja. 

— Ce mi-ai spus? 

— Că Zimmerili este un escroc. 

— Ei bine, nu e chiar aşa. 

— Haide, las-o, Frank. Tu nu vrei de fapt să afli acest 
lucru. Şi apoi mai există şi un alt prieten de-al tău sau, mai 
bine zis, fostul tău prieten, von Amsburg. 

— Isuse Hristoase, Sabine, am urlat eu, nu-ţi poate intra 
în cap că eu nu l-am întâlnit în viaţa mea pe acest von 
Amsburg? De ce vrei s-o iei iarăşi de la cap? Nu-l cunosc 
absolut deloc. 

— Dar tatăl meu nu gândeşte la fel. 


184 


- PAUL ERDMAN - 


— Ei bine, tatăl tău greşeşte. Poate că pentru prima dată 
în viaţa lui. 

— Foarte bine. Asta înseamnă că este şi mai rău, a zis 
ea, după o mică pauză. 

— Cum, adică, şi mai rău? 

— Vrei cu adevărat să ştii ceea ce cred eu? a întrebat ea, 
după care a adăugat. Acum? 

— Ce vrei să spui prin „acum”? 

— Vreau să spun că accept ceea ce spui referitor la von 
Amsburg. Şi, de asemenea, mai vreau să spun că accept 
ceea ce ai spus la sfârşitul mesei din noaptea trecută şi 
anume că niciodată n-ai fost implicat într-o negociere cu 
germanii. 

— Opreşte-te pentru un minut, am spus. Vrei să spui că 
până acum nu ai crezut acest lucru? Asta deja este prea 
mult! 

— Da’ te ambalezi, dragă. Linişteşte-te o clipă. Şi spune- 
mi: te interesează ceea ce gândesc eu acum sau nu? 

— Dă-i drumul. 

— Mai întâi, să-mi răspunzi la o primă întrebare. 

— Poate. Acum joci rolul de Staatsanwalt. Nu-i aşa? 

— Referitor la problema în care sunteţi implicaţi 
amândoi, ţi-a spus vreodată Amadeus Zimmerli că-ţi va 
înlesni o întâlnire cu von Amsburg? Pentru un sprijin din 
partea acestuia sau pentru altceva? 

— Neoficial? M-am gândit că, la urma urmelor, era totuşi 
procuror. 

— Da, dragă, a răspuns ea. 

— OK. Răspunsul este da. 

— Următoarea întrebare: cu o anumită ocazie, sau din 
întâmplare, şeful tău, faimosul domn Patterson, ţi-a dat de 
înţeles că el îl cunoaşte pe Grafvon Amsburg? 

— Ei bine, da. 

— Acum, cred că putem să reducem lucrurile la două 
ipoteze. Sau Zimmerili, împreună cu Amsburg şi ai lui - 
pentru că trebuie să mai fie şi alţii implicaţi - vă 
manevrează pe tine şi pe Patterson, cu scopul de a crea o 

185 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


astfel de panică asemănătoare celei de faliment, la care se 
referea Union Bank, în speranţa că tu, sau Patterson, sau 
amândoi le veţi sări direct în poală. OK? Sau Zimmerli, von 
Amsburg şi Patterson au acţionat împreună, chiar de la 
început, încercând să te suprime. Exact însă, nu-mi dau 
seama pentru ce. 

— Anuleaz-o pe ultima. 

— Înseamnă că prima s-ar putea apropia de adevăr? 

— Mă tem că da, am răspuns. 

— Crezi că Patterson s-ar putea să se fi vândut lor? 

— Posibil. Am să descopăr acest lucru destul de curând, 
nu-i aşa? 

— Numai dacă eşti încăpățânat şi suficient de stupid să 
te duci în Germania cu acel escroc Zimmerili, a zis ea. 

— Foarte bine, acum propun ca tu să te calmezi. Şi de 
data aceasta, aş vrea să-mi răspunzi tu la două întrebări. 
OK? Şi, fii atentă la limbaj. 

— Zău? 

— Tatăl tău şi cu Zimmaerli sunt prieteni, adevărat? am 
întrebat-o ignorând comportarea ei şmecherească. 

— N-am spus niciodată aşa ceva. Ceea ce, poate, am 
spus este că se întâlnesc, din când în când, pentru că 
amândoi fac parte din elita ce conduce această ţară. 

— Să ne întoarcem puţin înapoi. Ai insinuat că ar exista 
ipoteza ca tatăl tău să fi primit de la Zimmerili informaţia 
referitoare la aşa-zisa noastră negociere cu germanii 
privind transferul de tehnologie a rachetei de croazieră în 
schimbul unei garanţii financiare? 

— Eu nu am insinuat. Eu am afirmat acest lucru. 

— Bun. Acum, domnişoară procuror, te rog să-mi spui de 
ce tatăl tău, care trebuie să-l cunoască la fel de bine pe 
escrocul de Zimmerili şi care lasă să se creadă că-i urăşte 
pe germani, de ce preasfântul tău tată s-a înhăitat cu 
Zimmerli, von Amsburg şi cu Patterson? 

— Ce vrei să spui? a întrebat Sabine. _ 

— Vreau să spun, de ce nu i-a denunţat? In public. Să-i 
spună lui Dan Rather. 

186 


- PAUL ERDMAN - 


— Cine este Dan Rather? 

— Sabine, pentru numele lui Dumnezeu! De ce n-a făcut- 
o? Dacă ar fi făcut acest lucru, în loc să organizeze nebunia 
de la cina aceea, acum întreaga discuţie n-ar mai fi avut 
loc. lar negocierea respectivă ar fi căzut. 

— Foarte bine, am să-ţi răspund, a zis ea. Dar sunt 
convinsă că eşti prea american, dragul meu, ca să poţi 
înţelege ce vreau să-ţi spun. 

Am lăsat-o să continue, fără să fac niciun comentariu. 

— Vezi tu, elveţienii, sau mai precis, bărbaţii elveţieni, 
pun ţara mai întâi şi oricând mai presus de orice - şi când 
zic orice înţeleg soţie, copii, iubită, câine. Atunci când 
majoritatea ia o decizie care afectează Elveţia, nu mai 
încape niciun comentariu. Toţi strâng rândurile, fără să se 
ţină seama de poziţia deţinută anterior de fiecare, şi se 
constituie într-un monolit în faţa întregii lumi, restul lumii 
constituind duşmanul. 

— Până aici, destul de cinstit. 

— Ei bine, aceasta se pare că s-a întâmplat în legătură cu 
racheta voastră de croazieră, cu germanii, cu domnul 
Patterson, cu interesul potenţial al Elveţiei investit în 
această afacere... şi cu tine. 

— Este mult prea complicat pentru mintea mea de 
american din Vestul Mijlociu. 

— Lasă-mă să încerc din nou. Tatăl meu s-a străduit să te 
pună în gardă ca să ieşi la timp din această afacere, pentru 
că te place şi totodată îi urăşte pe germani. 

— Te repeţi. 

— Ştiu.  Intrucât tu nu ai luat în considerație 
avertismentul său, iar Contraves, Union Bank şi rectorul 
universităţii au decis că acum ceea ce este bine pentru 
Germania este bine şi pentru Elveţia, rezultă că s-a ajuns la 
un consens. Şi acum, tatăl meu nu mai are altceva de făcut 
decât să strângă rândurile împreună cu ceilalţi care au luat 
această decizie. lar tu eşti liber să procedezi cum crezi de 
cuviinţă. 


187 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Şi problema este dacă sunt sau nu un băiat suficient 
de mare ca să reuşesc să mă descurc? 

— Exact. 

— Ei bine, sunt. Şi voi fi. Mâine. În Germania. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu, am răspuns, şi, din nefericire, era adevărat. 

— Pot să mai spun ceva? a întrebat ea atunci. 

— Nu. Şi ea n-a mai adăugat nimic. 

— Pot să rămân aici la noapte? 

— Da. 


În jurul orei trei dimineaţa, din anumite motive, ne-am 
trezit amândoi, aproape în acelaşi timp. 

— Frank? 

— Da. 

— Eşti supărat? 

— Nu. Şi da. 

— Ei bine, să nu fii. A fost vina mea. 

Nu i-am răspuns. 

— Eşti necăjit în legătură cu Nancy? 

— Nu necăjit. Mă întreb doar, uneori, dacă nu ar fi trebuit 
s-o las să-şi urmeze propria viaţă, pe care este foarte 
capabilă să şi-o organizeze. 

— Şi ce te-ai fi făcut fără ea? 

— M-aş fi căsătorit poate cu tine. 

— Nu fi caraghios, Frank. Hai să ne culcăm. 

— Nu. De ce nu? 

— Pentru că femei ca mine nu se căsătoresc niciodată cu 
americani din Vestul Mijlociu. 

— Atunci, ce cauţi aici? 

— Sunt aici pentru că-mi placi şi te iubesc. 

— Dar nu atât încât să te căsătoreşti cu mine? 

— Frank, ascultă. Nancy este cu adevărat o femeie 
extraordinară. Ea are nevoie de tine. Tu ai nevoie de ea. 
Este evident că vă plăceţi mult unul pe altul. Aşa că nu-ţi 
scufunda barca singur. Nu doresc să mă căsătoresc cu tine. 
N-am vrut niciodată. Şi nici n-am să vreau vreodată. 

188 


- PAUL ERDMAN - 


Apropo, dacă vreodată te vei despărţi de Nancy - pentru că 
ai adus acest subiect în discuţie - va trebui să uiţi de mine. 
Imediat, definitiv şi pentru totdeauna. 

— Niciodată nu te-am putut înţelege, Sabine. Dacă nu 
vrei să te căsătoreşti cu un american din Vestul Mijlociu, 
atunci de ce nu-ţi găseşti ca soţ un elveţian simpatic din 
Berna sau Lucerna? 

— Am încercat. De două ori, în ultimii trei ani. 

— Ce ai încercat? 

— „Să-mi găsesc un soţ elveţian simpatic”, aşa cum ai 
spus-o tu atât de frumos, dragă. 

— Ascultă, eu nu încerc să mă amestec, pentru 
Dumnezeu. Nu trebuie să-mi spui nimic. E treaba ta. 

— Taci, Frank, pentru numele lui Dumnezeu. La început, 
mi-ai propus să mă căsătoresc cu tine, iar acum nu suporţi 
ideea că acest lucru trebuie să-l fac totuşi cu cineva, de sex 
masculin. 

— Aţi trăit împreună? 

— Cu primul, da. Cu celălalt, nu. 

— Cine au fost? 

— Primul era doctor. Chirurg. Celălalt era la Ministerul de 
Externe al Elveţiei. În Berna, apropo. Eşti atât de deştept 
încât poţi să prevezi şi acest lucru. 

— Aşadar, ai trăit cu un doctor. 

— Numai două săptămâni. Era cu trei ani mai tânăr decât 
mine. 

— Nu-mi spune mai mult. 

— Oh, nu, nu ne oprim aici. Tu ai deschis discuţia. Ceea 
ce încerc să-ţi spun este că am descoperit, în sfârşit şi 
irevocabil, că nu aş putea face faţă situaţiei de a-mi 
petrece zi după zi cu cineva care aşteaptă să-i sorb fiecare 
cuvânt anost, să-i admir fiecare gest prostesc şi să mă bag 
în pat împreună cu el, şi toate acestea doar pentru că este 
bărbat. Eu nu. Eu vreau pace şi linişte. Îmi place să fiu de 
capul meu. Vreau să-mi petrec viaţa aşa cum vreau eu. 
Dacă acest lucru înseamnă egoism şi egocentrism, ei bine, 


189 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


poate să fie. Unele femei nu ajung să sfârşească drept soţii, 
iar eu sunt prin definiţie una dintre ele. E clar? 

N-am răspuns nimic. 

— Eu te vreau pe tine în viaţa mea, Frank, şi mă voi 
strădui să te păstrez cât voi putea. Dar aşa cum înţeleg eu. 
Aşadar, să nu mai vorbim despre căsătorie. Ok? 

— Am încheiat târgul, am murmurat. 

— Frank? 

— Da. 

— Crezi, că într-o zi, am putea fi toţi trei împreună? 

Aceasta m-a făcut să sar direct în mijlocul patului. 

— În pat? Dar eşti nebună... A chicotit. 

— Nu, nesuferitule. Cu toate că... 

— Categoric nu! 

A chicotit din nou. 

— Haide, Frank. Nu fi aşa puritan. Am glumit doar. Ceea 
ce am gândit - şi m-am gândit foarte serios la acest lucru - 
este că mi-ar face mare plăcere s-o cunosc mai bine pe 
Nancy. 

— Nu sunt sigur că ar fi prea bine. 

— Te-ai supăra dacă i-aş telefona? 

— Ascultă, Sabine, nu vreau ca Nancy să creadă că ne 
jucăm cu ea. Este o femeie foarte mândră. 

— Ştiu. Aceasta ar fi cea din urmă impresie pe care aş 
dori să i-o fac. Dar, totuşi. Poate într-o zi, din întâmplare. 
Mi-ar plăcea acest lucru. 

După alte două minute: 

— Frank? 

— Da. 

— Dacă aş fi bolnavă, într-adevăr bolnavă, ai veni la 
mine? 

— Isuse, Sabine, am spus, simțind deodată o răceală pe 
şira spinării, s-a întâmplat ceva? 

Am aprins lumina şi m-am uitat la ea. 

— Nu. Bineînţeles că nu. Dar de-abia te-am regăsit şi n- 
aş vrea să te pierd iarăşi, definitiv. 


190 


- PAUL ERDMAN - 


— Voi reveni atât de repede, Sabine, încât n-o să-ţi vină 
să crezi. 

— Adevărat? 

— Adevărat. 

S-a întins peste pat şi a stins lumina. 

— Vrei să mă ţii în braţe până ce adorm? m-a întrebat. 

— Da. 

Şi aşa am făcut. 


191 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Partea a treia 


192 


- PAUL ERDMAN - 


15 


Miercuri, 4 decembrie 1985. Eu şi Sabine am luat un mic 
dejun uşor, pe la ora şase. La ora şapte şi jumătate, a 
plecat la birou... Mi-a lăsat patru numere de telefon, scrise 
pe o foaie de hârtie smulsă din notesul hotelului Euler, pe 
care a pus-o în paşaportul meu. Când ne-am îmbrăţişat la 
despărţire, trebuie să recunosc că am simţit sentimente 
profunde pentru fată, sau pentru femeie, dacă vreţi să-i 
spuneţi aşa. Era fără îndoială un pic şmecheră, vorbăreaţă 
şi zgomotoasă şi avea tendinţa să se amestece în treburile 
mele puţin cam mult. Dar era o fiinţă bună, poate chiar 
prea bună pentru mine. 

La ora opt şi jumătate, escrocul meu de avocat elveţian 
m-a sunat şi m-a întrebat dacă sunt de acord să vină şi să 
mă ia de la hotel, pe la zece. l-am răspuns că da. Mai mi-a 
spus că ar trebui să împachetez totul şi să achit nota. Am 
întrebat de ce. Şi mi-a răspuns că nu mă mai întorc aici. 
Aşa mi-a spus, chiar cu asemenea cuvinte. Suna puţin a 
ameninţare. La dracu, Sabine atât m-a bătut la cap cu 
diversele ei teorii, încât acum tot ceea ce Zimmerili ar fi zis, 
fără îndoială că mă alarma. 

Câteva minute mai târziu, m-a sunat Russ Egan de la 
uzină, din Sunnyvale. De data aceasta, el era într-adevăr 
alarmat. Mi-a spus că a sunat la cel puţin treizeci de 
hoteluri diferite prin Europa, încercând să mă găsească. In 
cele din urmă, secretara lui Patterson i-a sugerat să mă 
caute la hotel Euler în Basel şi, fără nicio îndoială, aceasta 
însemna că în curând Patterson va avea o nouă secretară. 

Problema lui Egan? Clay Dillon de la Citibank a sunat şi 
părea foarte, foarte nervos. Dillon a spus că m-a aşteptat 
să luăm împreună prânzul. Mai precis, eu îi promisesem lui 
Dillon că ne vom întâlni în biroul său la prânz. Era 
adevărat? Egan vroia să ştie. Aşa trebuia să fie, dar nu am 
reuşit, întrucât, i-am explicat eu, ar fi trebuit să iau 
Concorde de la Londra, ca să pot ajunge la timp, lucru care 

193 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


mi-a fost imposibil. Ce trebuia să facă Egan? Să-l sune pe 
Dillon, i-am propus eu, şi să-i spună că voi veni un pic mai 
târziu. Aproximativ vreo două zile. Şi dacă întreabă ceva cu 
privire la proiectul rachetei de croazieră? „Mormânt”, i-am 
zis, nicio vorbă. Eu niciodată nu folosisem o astfel de 
expresie înainte în viaţa mea, întrucât mi se părea total 
nepotrivită, iar uneori chiar protestam împotriva utilizării ei. 
Dar acum se potrivea. Egan mai avea o întrebare şi anume 
dacă, din întâmplare, ştiam unde se află Patterson? Dillon 
ar fi dorit să vorbească cu el. „N-am nicio idee”, i-am 
răspuns. Şi încă odată, expresia „mormânt” şi-a găsit o 
bună utilizare. 

Conform instrucţiunilor, am împachetat şi am coborât în 
hol ca să achit hotelul. Amadeus Zimmerli a sosit exact 
după program, conducând un Peugeot. Odată bagajele 
puse în portbagaj, am intrat repede în maşină pentru că 
afară se lăsase un frig serios. Când m-am referit la 
schimbarea vremii, Zimmerli a avut, ca de obicei, un 
răspuns gata pregătit. 

— Moş Crăciun vine peste două zile... Când soseşte este 
totdeauna frig. 

În Elveţia, Moşul vine puţin mai devreme decât în 
America, şi anume pe 6 decembrie. El se arată cu o carte 
neagră, din care citeşte lista păcatelor făcute de membrii 
tineri ai familiilor elveţiene. De asemenea, el vine înarmat 
cu nuieluşă dintr-o ramură de pom, pentru că greşeala şi 
pedeapsa merg încă mână în mână în Elveţia. Ameninţările 
fiind depăşite, Moşul caută cel de-al treilea obiect pe care l- 
a cărat cu el, un sac din pânză, plin cu dulciuri, alune, 
mandarine şi jucării din plastic, pe care-l deşartă pe podea, 
covor sau orice altceva aşezat pe jos. 

O ultimă observaţie: 

Trebuie reţinut ceva conform credinţei elveţienilor: Moş 
Crăciun locuieşte în Pădurea Neagră. 

Când am început să meditez la toate acestea, căutând o 
semnificaţie simbolică, am început să chicotesc, pur şi 
simplu. lată deci cum eu, director la o companie 

194 


- PAUL ERDMAN - 


aerospațială americană, angajat într-o afacere cu rachete 
de croazieră, eram condus de abilul avocat elveţian spre 
Pădurea Neagră să văd - ei bine, cu certitudine nu pe Moş 
Crăciun. Dar întrebarea era: pe cine? Şi cu ce era înarmat, 
cu nuieluşa sau cu săculeţul cu dulciuri? 


* 


Ningea când am intrat în suburbiile lui St. Blasien, iar 
satul arăta aşa cum ar fi putut să arate un sat din Pădurea 
Neagră, cu nişte case asemănătoare unor cabane din 
bârne, mânăstirea şi vechea biserică cu turla ca o ceapă, 
cu cofetăria, care bineînţeles, avea la vedere, în vitrină 
schwarzwaelderkuchen, şi oameni bătrâni pe străzi. 
Amuzant lucru. Pe vremea când îmi făceam studiile la 
Basel, obişnuiam să mergem deseori în Pădurea Neagră, 
uneori pentru a schia iarna pe Feldberg, dar de cele mai 
multe ori pentru a ne plimba sau a hoinări vara în jurul lui 
Titisee şi St. Blasien, şi mi se părea că singurii oameni tineri 
pe care-i întâlneam erau fie vizitatori, fie turişti, aşa cum 
eram noi. Dar nu toţi localnicii erau bătrâni, iar femeile încă 
se îmbrăcau fie în rochii lungi negre, în timpul săptămânii, 
sau duminicile şi de sărbătorile religioase, fie în Tracht 
compus dintr-o fustă lungă albastră şi bluză albă cu mâneci 
bufante, ceva care aducea cu Albă-ca-Zăpada. 

Dar nu Albă-ca-Zăpada era cea care ne aştepta când am 
oprit în faţa Gasthof zum Hirschen. Şi niciunul dintre cei 
şapte pitici. Amândoi bărbaţii care ne aşteptau erau înalţi 
de peste un metru optzeci de centimetri. Pe unul din ei îl 
cunoşteam şi m-aşteptam să-l găsesc acolo: şeful şi 
mentorul meu, domnul Herbert Patterson. Era îmbrăcat, ca 
şi când tocmai ieşise din biroul său de la Sunnyvale, 
California. Bărbatul care se afla alături de el arăta ca unul 
pregătit să dea o raită în jurul pădurii cu un /ederhosen, 
pentru numele lui Dumnezeu, cu şosete verzi şi ghete cu 
şireturi şi o pălărie cu pană. Totuşi, nu arăta ridicol. De 
fapt, privit mai cu atenţie, semăna mai puţin cu un 

195 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Buergermeister din St. Blasien şi mai mult cu un membru 
rătăcit al clanului von Habsburg, care are încă nişte castele 
prin regiune. În clipa în care am coborât din maşină, 
Patterson a venit repede. Dar nu la mine, ci la Zimmerili. 

— Amadeus, a izbucnit el, ce bine că te revăd! A trecut 
mult de când nu ne-am mai văzut. 

— Aproape şapte ani, a replicat Zimmerii. 

Apoi s-a întors către omul îmbrăcat în /ederhosen, care 
tocmai se apropiase de noi. Spre mirarea mea, Zimmerli și- 
a înclinat capul, destul de uşor, cu toate astea gestul său 
constituia clar un semn de servilism, ultimul lucru la care 
m-aş fi putut aştepta din partea avocatului nostru elveţian. 

Omul a dat mâna fără să scoată niciun cuvânt şi apoi s-a 
întors spre mine. 

— Trebuie să fiţi domnul Rogers. Eu sunt von Amsburg. 
Bine aţi venit. Mă voi strădui să fac în aşa fel încât şederea 
dumneavoastră în această parte a ţării noastre să fie cât 
mai plăcută posibil. Permiteţi-mi să vă ajut la bagaje. 

Lui Patterson, care pusese mâna pe umărul meu drept 
singura formă de salut din partea lui, nu-i mai rămânea 
altceva decât să-l însoţească pe ministrul de externe al 
Germaniei de Vest, ducându-ne bagajele în hotel, aceasta 
fiind, fără îndoială, după mulţi ani, prima dată când avea în 
mână o valiză. Când m-am apropiat de biroul de recepţie 
din hol pentru a mă înregistra, von Amsburg mi-a spus că 
nu este necesar, a dat valiza mea unui bătrân, care era 
valetul, mi-a spus că am camera 14 şi că mă vor aştepta la 
bar după circa cincisprezece minute. Era evident cine avea 
ultimul cuvânt. Acesta nu era Herb Patterson. 

Cincisprezece minute mai târziu, am intrat în bar, nu era 
chiar un bar, ci mai de grabă un Bierstube, cu multe coarne 
de cerb montate pe plăci de lemn şi plin de localnici, care 
îşi beau prima bere pe ziua respectivă. 

— Vreţi şi dumneavoastră una? m-a întrebat von 
Amsburg după ce-mi făcu semn să iau loc la masa la care 
el stătea împreună cu Patterson. 


196 


- PAUL ERDMAN - 


Nici urmă de Zimmerili, care dispăruse într-o cameră 
plasată jos, sub camera mea. Prin „una” el înţelegea o bere 
cu spumă. Patterson şi el aveau deja câte una aşezată în 
faţa lor, ceea ce constituia o premieră pentru şeful meu 
care, de când îl cunoşteam eu, nu servea decât lichior şi un 
vin scump. Dar se părea că azi trebuia să-l urmăm 
îndeaproape pe lider şi dacă liderul nostru german bea 
bere, şi noi, americanii, trebuia să bem bere. La urma 
urmei, ne aflam în ţara lui. 

— Acum, a zis von Amsburg, după ce m-am aşezat, să 
începem să clarificăm puţin lucrurile, întrucât din privirile 
dumneavoastră, domnule Rogers, deduc că aşteptaţi o 
explicaţie. 

— În ce priveşte această presupunere, domnule, aveţi 
absolută dreptate, am răspuns uitându-mă direct în ochii lui 
Herb Patterson, în care n-am văzut nimic. Aşa că m-am 
întors din nou către german. 

— Ei bine, să încep prin a vă spune cum ne-am întâlnit eu 
şi domnul Patterson pentru prima dată. Şi nu intenţionez să 
vă spun aceste lucruri, domnule Rogers, pentru a întreţine 
o conversaţie, ci pentru că circumstanţele în care ne-am 
cunoscut, au o legătură directă cu prezenţa noastră aici, 
astăzi. Cunoaşteţi, bineînţeles, Dumbrava Boemă. 

Sigur că o cunoaştem. Dar aş vrea să v-o prezint celor 
dintre dumneavoastră care poate n-o cunosc. „Dumbrava”, 
aşa cum o numesc toţi membri, este reşedinţa de vară a 
Clubului Boemian. Situat în centrul oraşului San Francisco, 
este clubul numărul doi al oraşului, care urmează după 
Pacific Union Club de pe Nob Hill. Clubul are aproape două 
mii de membri, printre care se numără mulţi din Bagdad, 
plus o mulţime de tineri avocaţi şi agenţi de bursă. 
Dumbrava se află la optzeci de kilometri în nordul oraşului 
pe Russian River, la aproximativ 16 kilometri de locul unde 
acesta se varsă în Oceanul Pacific. Este o dumbravă cu 
conifere, are un lac, un amfiteatru natural cu mii de locuri 
şi un loc amenajat pe râu pentru înot. Dar locurile cele mai 
atractive sunt „taberele”, în realitate nişte cabine mari din 

197 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


lemn sau cabane cu multe priciuri pentru dormit, bucătării, 
mese şi, lucrul cel mai important din toate, baruri, pentru 
că mare parte din timp membrii şi-o petrec în mod obişnuit 
bând până la două, trei dimineaţa. Aceştia ies din când în 
când, urinează pe cel mai apropiat copac, după care se 
întorc iarăşi la băutură. Nu este permis accesul femeilor, 
nici chiar a prostituatelor. Pentru astfel de afaceri, trebuie 
să ieşi din Dumbravă şi să mergi într-un oraş alăturat, 
Guerneville. 

Cele două mari săptămâni de la Dumbravă încep practic 
în mijlocul lui iulie. Spectacolele începeau cu lecturi 
susținute de câştigători ai Premiului Nobel, dintre care 
mulţi sunt membri ai clubului, şi continuau cu muzică 
interpretată de unii ca George Shearing sau Benny 
Goodman. Insă adevărata atracţie a Dumbravei, în cea de a 
doua jumătate a lunii iulie, o constituie ocazia de a sta 
alături de membri cu nume marcante, membrii de onoare, 
care încep cu preşedinţi şi foşti preşedinţi ai Statelor Unite, 
secretari şi foşti secretari de stat, şefii primelor douăzeci 
dintre cele mai mari bănci din Statele Unite şi în special 
invitaţi care sosesc din toate colţurile lumii, regi, prinți, şahi 
şi premieri. Aceştia sosesc pe aeroportul Santa Roza în 
avioanele lor, după care folosesc un 707, pe care îl folosea 
şi Kissinger când venea aici, pe vremea când conducea 
Departamentul de Stat. Există şi o fotografie a lui în holul 
aeroportului Santa Roza. 

Tabăra principală, unde au stat Jerry Ford şi prinţul 
Bernhardt, Henry Ford şi Helmut Schmidt, şi Anthony 
Edens, şi lista poate continua, este ultima tabără, pe partea 
stângă, când cobori pe drumul principal, care se termină la 
râu. Aceasta este tabăra unde, de exemplu, Eisenhower şi 
Nixon s-au întâlnit pentru prima dată, în 1950, dacă îmi 
aduc bine aminte. Acesta, de fapt, este locul unde a 
început colaborarea Nixon-Eisenhower şi care merită să 
figureze menţionată într-o obscură carte de istorie. Totuşi, 
un eveniment mult mai important a avut loc la Dumbrava 
Boemă, cu opt ani înainte, adică în 1942, un eveniment ce 

198 


- PAUL ERDMAN - 


merită cel puţin un paragraf întreg în istoria modernă a 
omenirii. Şi acesta era de fapt incidentul la care se referea 
von Amsburg. 

— Vă amintiţi, mi s-a adresat el, ce s-a întâmplat la 
începutul războiului acolo. A fost o victorie a democratilor, 
pentru că a condus la înfrângerea puterilor fasciste, 
Japonia, Italia şi bineînţeles a noastră. Ei bine, nu. Vreau să 
exagerez, dar întâlnirea mea cu Herb Patterson de la 
Dumbrava Boemă, din 1965, ar putea, foarte bine, să 
conducă acum la un rezultat de o importanţă istorică la fel 
de mare. 

Nu am zis nimic, dar mintea îmi lucra. Şi nu-mi făcea 
nicio plăcere. Pentru că referirea la incidentul din 1942 şi 
paralela care se făcea acum erau practic mai mult decât o 
aluzie. 

În septembrie 1942, s-au întâlnit acolo Ernest Lawrence, 
James Conant, Arthur Compton, Robert Oppenheimer, 
Edward Teller şi încă alte opt persoane. Toate aceste nume 
nu vă spun ceva? 

Mie, recunosc că da. Într-o noapte, am stat între Regan şi 
Teller la un dineu al cărui scop l-am şi uitat, iar după aceea 
i-am spus lui Herb Caen, comentatorul de la San Francisco, 
cât de speriat am fost de faptul că am stat între Eddie şi 
Ronnie. Ei bine, nu m-am înţeles prea bine atunci cu 
Ronnie. Ei şi? Asta era în 1985 şi toată această întâmplare 
cu Ronnie nu mai avea nicio importanţă, ea fiind doar o 
amintire. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre cele 
întâmplate în 1942, în Dumbravă. Deşi este tot o amintire, 
de data aceasta nu se mai poate trece la fel de uşor peste 
ea. Pentru că, atunci, acolo, cei adunaţi au stabilit în comun 
un program, care în final a condus la fabricarea, testarea şi 
aruncarea bombei atomice asupra oraşului Hiroshima. Şi de 
ce s-a întâmplat la Dumbrava Boemă? Pentru că, dacă s-ar 
fi aflat că Oppenheimer, Conant şi Lawrence s-au întâlnit 
undeva, atunci întreaga armată de fizicieni din 
universitățile din Goettingen, Tübingen şi Tokio ar fi ştiut 
imediat că în America a început era atomică. Ultimul loc la 

199 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


care cineva s-ar fi gândit pentru o astfel de întâlnire era 
casa clubului din această Dumbravă Boemă a decadenţei, 
de pe Russian River, în California. 

Deci, lumea a căpătat o bombă. Şi ce dacă? Atât timp cât 
nimeni n-o poate transporta, de ce să ne îngrijorăm? 
Pakistanezii, indienii, sud-africanii şi israelienii au acum 
bomba. Cum pot aceştia s-o transporte la ţintă? Nu pot. 

Ce s-ar întâmpla dacă ar putea? Ei bine, aceasta era, 
dragi prieteni, ceea ce-i separa în 1985 în realitate pe 
bărbaţii din domeniul nuclear de băieţii din acest domeniu, 
respectiv mijlocul de transport. lar în 1965, la Dumbrava 
Boemă, Graf von Amsburg şi-a întâlnit viitorul furnizor 
pentru un astfel de sistem de transport, respectiv pe Herb 
Patterson. Acesta era gândul care mă stăpânea înaintea 
discuţiei din ziua aceea la Bierstube, în Pădurea Neagră. 

— Cine v-a recomandat? l-am întrebat pe ministrul de 
externe al Germaniei. 

— Am fost cu Franz Josef Strauss, a răspuns el. Amândoi 
eram invitaţii lui... von Amsburg mi-a spus cine era 
persoana, dar eu nu-i voi menţiona aici numele şi vă rog să 
mă credeţi că este prima dată când îmi cenzurez propria 
povestire. De fapt, persoana respectivă, implicată, nu are 
nimic, şi accentuez acest lucru, de-a face cu conspirația 
care a început în vara aceea la Dumbravă. Prin urmare, de 
ce să-i menţionăm numele aici? 

— Apoi a mai fost Larry Metcalf, a continuat von 
Amsburg, iar când i-a pronunţat numele, amândoi, el şi 
Herb Patterson, s-au privit pe furiş. 

Şi aveau şi motive în acest sens. Pentru că Larry Metcalf, 
după cum ştiţi, este în momentul de faţă cel mai apropiat 
om al preşedintelui Statelor Unite şi este actualul şef de 
Cabinet de la Casa Albă, este ceea ce toţi preşedinţii 
moderni se pare că simt nevoia să aibă, adică un tip care 
să aranjeze lucrurile. Eisenhower îl avea pe Sherman 
Adams, Nixon l-a avut pe Haldeman, Carter pe Ham Jordan, 
Regan pe Ed Meese, şi aşa mai departe. 


200 


- PAUL ERDMAN - 


— Lui Metcalf i-a plăcut foarte mult ideea lui Strauss. A 
făcut o pauză, după care a adăugat: Larry s-ar putea să ni 
se alăture, puţin mai târziu. 

— Înţeleg, a fost singurul meu răspuns. Am aşteptat ca 
să continue unul din ei. Dar amândoi stăteau acolo, 
aşteptând să vorbesc eu. 

— Deci, la ce se referă toate acestea? am întrebat. 

— Este vorba de două probleme, Frank, a spus Patterson. 
Două probleme foarte importante şi anume supraviețuirea 
companiei noastre şi supraviețuirea Vestului. 

— Şi cum va supravieţui compania? am întrebat eu 
atunci. Dacă nu există niciun contract pentru racheta de 
croazieră, nu există nici bani. Suntem la pământ, Herb. 

— Nu încă. Sau cel puţin nu chiar de azi. Am lucrat ca un 
nebun, timp de trei zile, fără întrerupere, ca să pun la punct 
nişte tratative, Frank. Vom putea face rost de 1,75 miliarde 
de dolari, pentru a ne menţine, până ce vom pregăti 
altceva care să ia locul rachetei de croazieră. 

— Cine o să-ţi dea această sumă de bani? 

— Ei, a răspuns Patterson, deplasându-şi privirea spre 
von Amsburg şi apoi din nou spre mine. 

— Înţeleg, am zis. 

În acel moment, valetul, bătrânul de şaptezeci şi doi de 
ani, a intrat să-l anunţe pe von Amsburg că este urgent 
chemat la telefon. De la Bonn, a adăugat. Von Amsburg ne- 
a spus că nu va lipsi mai mult decât câteva minute şi a 
plecat. Pentru prima oară de când începuse această 
poveste incredibilă, mă aflam singur cu Herb Patterson. 

— Ei bine, Herb, ce se întâmplă aici? am spus pe un ton 
aspru şi iritat. 

— Nimic, din ceea ce crezi tu, Frank. 

— M-ai păcălit de la bun început, nu-i aşa? am continuat. 

— Mi-am închipuit că vei spune asta. Dar nu ai dreptate. 
Acum taci, pentru numele lui Dumnezeu, şi lasă-mă să-ți 
explic, mai înainte să se întoarcă împuţitul ăsta de german. 

— Poate-mi spui ceva care să mă bucure. 


201 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Şi da şi nu. Dar este adevărat. Atunci când te-am 
trimis în Europa, să încerci să obţinem voturile în NATO, am 
fost absolut sincer. Mă gândeam că împreună cu omul 
nostru din Elveţia şi cu prietenii lui din Benelux şi 
Germania, vom putea obţine acel contract cu NATO. 

— Ei au primit banii, Herb. 

— Ştiu, au primit banii, dar ne-au înşelat. 

Nu m-am aşteptat câtuşi de puţin ca Patterson să spună 
asta. 

— Stai puţin, am zis eu atunci. Vrei să spui că te-au 
înşelat şi pe tine? 

— Bineînţeles. 

— Cum? 

— Am primit un telefon de la von Amsburg. Mi-a spus că 
nu are nicio posibilitate să influenţeze votarea în favoarea 
noastră, aşa cum ar fi dorit el. Generalii şi birocraţii au 
hotărât să voteze pentru General Dynamics, şi asta a fost 
tot. Birocraţii sunt cei care ne-au înşelat. lar von Amsburg 
n-a putut interveni cu nimic. 

Privirea mea plină de scepticism l-a determinat să 
continue: 

— Uite, Frank, acelaşi lucru se poate întâmpla şi în ţara 
noastră. Toată lumea supraestimează puterea pe care o 
are în realitate un secretar al afacerilor externe sau un 
secretar al oricărui alt departament. Nouăzeci la sută din 
deciziile acestuia nu sunt altceva decât faits accomplis, 
stabilite înainte de către oamenii din Pentagon, care au 
existat acolo înaintea lui, şi care vor exista acolo şi după 
plecarea lui. La fel este şi aici. 

— Deci spuneai că ai primit un telefon de la von 
Amsburg, l-am întrerupt eu. 

— Exact. Chiar după votare, Frank, te-am sunat imediat 
la Basel şi am vorbit cu tine. Îţi aminteşti asta. 

— Îmi amintesc. 

— Foarte bine. Uite ce propunea von Amsburg: guvernul 
său şi unii dintre prietenii lor din finanţe şi industrie ar 
putea, probabil, să fie interesaţi să gireze pentru noi. 

202 


- PAUL ERDMAN - 


— Cu 1,75 miliarde de dolari, am spus eu. 

— Ei bine, suma nu a fost menţionată atunci. S-a discutat 
numai în principiu. 

— Foarte bine, te-am ascultat. Acum răspunde-mi, Herb: 
Ce a pretins exact von Amsburg drept quid pro quo pentru 
aceste nemenţionate 1,75 miliarde de dolari? 

— Racheta noastră de croazieră, a răspunse el direct şi 
fără ocolişuri, întreaga tehnologie de fabricaţie a rachetei, 
inclusiv câteva prototipuri. 

— Opreşte-te puţin. Vreau să clarific mai întâi câteva 
aspecte minore, care mă intrigă, înainte să trecem la altele 
mai importante. 

— Dă-i drumul! 

— Vrei să spui că germanii, adică von Amsburg şi cu 
tovarăşii săi, respectiv Amadeus Zimmerili, René van der 
Kamp, prinţul Leopold ne-au promis voturile din NATO, 
după care ne-au înşelat şi apoi, cunoscând situaţia noastră 
vulnerabilă, ne-au propus acest sprijin de girant? 

— Acesta este rezultatul final, a răspuns din nou 
Patterson. Dacă a fost, cumva, planificat de la început, nu 
ştiu. Şi nici nu vom şti. 

— Dar este incredibil. Dacă aceşti ticăloşi ţi-au făcut aşa 
ceva, pentru ce dracu te mai afli aici? 

— Există vreo altă alternativă? 

— Rupe coada pisicii. Acceptă o fuziune cu Boeing sau cu 
General Dynamics sau cu McDonnell Douglas. 

— Nu, Frank. 

Asta a fost întotdeauna ceea ce l-a preocupat pe 
Patterson. Corporaţia MDC este copilul lui şi trebuie să 
rămână al lui. Indiferent ce s-ar întâmpla. 

— Ascultă, Herb, este posibil ca tu să „faci afaceri” cu 
aceşti indivizi, dar pe mine să nu contezi. Nu este admisibil. 
Vreau să zic, pentru numele lui Dumnezeu, că vrei să-mi 
propui o cârdăşie cu un guvern care s-a lăsat mituit, a luat 
banii şi apoi ne-a înşelat, iar noi să trecem cu vederea 
aceste mici detalii şi să mergem mai departe, pentru că 


203 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


supraviețuirea Corporaţiei MDC este mult mai importantă 
decât cel mai elementar principiu? 

— la-o uşurel, Frank, bătrâne. Ţi-aş sugera s-o iei mai 
uşor cu principiile. Vrei să-ţi amintesc oare „cine” a fost 
coordonatorul acţiunii prin care s-a mituit acest guvern 
străin, sau mai bine zis guverne? 

— Să lăsăm asta acum, am spus. 

— Mă tem că nu putem „lăsa asta” nici acum, nici 
altădată. Asta este realitatea, Frank. 

Când m-a privit, am constatat că acea uşoară stânjenire, 
prezentă în comportamentul său de când ne-am întâlnit 
aici, în Pădurea Neagră, acum dispăruse total. La urma 
urmei, eram din aceeaşi tagmă, complici la crimă. 

— Dar asta-i numai jumătate din poveste, a zis Patterson. 
Cred că ai face mai bine să asculţi şi cealaltă jumătate 
înainte să tragi vreo concluzie greşită şi, în special, înainte 
de a spune „pe mine să nu contezi”. Cred că în final vei 
accepta să rămâi. 

— Foarte bine. Convinge-mă. 

—Eu nu încerc să conving pe nimeni, a replicat 
Patterson, ştiind că era din nou stăpân pe situaţie şi 
căutând să mă facă să înţeleg acest aspect. Te vei 
convinge singur. 

Nu am spus nimic. 

— Poate că-ţi pui întrebări cu privire la Larry Metcalf, a 
zis Patterson. 

— Adevărat. 

— Ei bine, vreau să-ţi spun mai întâi că, dacă va veni, nu 
va fi prezent ca persoană oficială. El va veni ca persoană 
particulară. lar dacă cineva va pune vreodată întrebări, el a 
fost aici pentru o mică vacanţă la Baden-Baden şi a făcut 
câteva plimbări prin Pădurea Neagră. 

— La fel ca şi atunci când Ham Jordan s-a dus în Panama 
să aranjeze lucrurile cu şahul. 

— Eşti mult mai aproape de adevăr decât crezi, Frank. 


204 


- PAUL ERDMAN - 


— De ce nu-mi spui doar ce caută Larry Metcalf aici şi să 
mă laşi pe mine să judec singur cât de aproape sunt de 
adevăr? 

— Uşurel, Frank. Nu foloseşte la nimic să ne ambalăm. 
OK. Să-ţi spun ce s-a întâmplat. După ce am primit oferta 
din partea lui von Amsburg cu privire la o posibilă 
negociere cu Germania pentru obţinerea unei garanţii, a 
început să mă preocupe problema securităţii naţionale. 

S-a oprit şi a făcut semn chelnerului să mai aducă încă 
două halbe cu bere. După ce acesta le-a adus, Patterson a 
continuat de unde rămăsese: 

— Am ştiut că Metcalf şi-a păstrat relaţiile cu Strauss şi 
cu von Amsburg şi am să-ţi spun şi de ce. Pentru că ei 
gândesc la fel cu privire la direcţia în care se îndreaptă 
lumea. Şi eu la fel. Şi la fel gândesc o mulţime de alţi 
oameni, oameni cu greutate. 

— De exemplu? am întrebat eu. 

— O parte din adevărata aristocrație a Europei. Baronul 
Van der Kamp este unul. Bernhardt. Şi, după cum vezi, 
aceştia nu sunt germani. 

— Unde v-aţi întâlnit cu toţii de aţi făcut asemenea 
descoperiri? am întrebat eu atunci. 

— La conferințele din Bilderberg. Sau la întâlnirile de la 
Mount Pelerin Society. La Comisia Trilaterală. 

— Haide, Herb, nu veni cu o asemenea gogoaşă răsuflată 
că, vezi Doamne, Comisia Trilaterală ar fi cea care ne 
coordonează viaţa, făcând parte dintr-o mare conspirație, 
iar tu eşti un simplu mesager al lui David Rockefeller. 

— Eu nu sunt mesagerul nimănui, Frank. A sosit timpul 
să afli. Tot ceea ce încerc să-ţi spun este că s-a creat un 
consens printre toţi oamenii de înţeles ai comunităţii 
internaţionale, că, dacă se va lăsa în continuare ca estul să 
se infiltreze în vest, aşa cum s-a întâmplat sub conducerea 
americană, atunci ne vom confrunta rapid cu mari necazuri. 
Larry Metcalf împărtăşeşte opinia noastră. La fel şi 
generalul Harms. La fel şi Franz Josef Strauss, Graf von 
Amsburg, prinţul Leopold şi... 

205 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— OK. Am reţinut „cine” face parte. Acum aş vrea să ştiu 
„ce”? Ce încercaţi voi să faceţi? am întrebat eu. 

— Am să-ţi spun repede, pentru că este posibil ca von 
Amsburg să se reîntoarcă în două minute. Şi am să-ţi 
vorbesc despre geopolitică. Ştiu, uneori gândeşti că sunt un 
bătrân ticălos necioplit, Frank, dar din când în când mai şi 
gândesc puţin. Germania de Vest este cea mai importantă 
ţară din lume, până acum, pentru securitatea Statelor 
Unite. Germania de Vest este protectorul nostru în Europa. 
l-ai menţionat mai înainte pe Hamilton Jordan şi pe şah. Ai 
dreptate. Aşa cum Iranul şi şahul au fost protectorii noştri 
în Golful Persic, tot aşa Germania de Vest este omul nostru 
de pază în Europa. Şahul a fost polițistul nostru pe care l- 
am abandonat şi uite ce s-a întâmplat. intreg sud-estul 
Asiei s-a destrămat. Destul de rău. Dacă Germania dispare, 
dispare şi Europa. Ei bine, Germania nu are această 
intenţie. Strauss şi von Amsburg sunt gata să le ţină piept 
ruşilor, şi asta cu o eficienţă mai mare decât cea de azi a 
Statelor Unite. Armata germană a lui Strauss este cel puţin 
de două ori mai bună decât armata noastră. Dacă li se cere 
să lupte contra ruşilor, aceştia vor lupta până la ultimul om. 
Tu cunoşti armata noastră, Frank. Sunt atât de dopaţi încât 
îşi vor da seama că e război după ce acesta este pe 
jumătate pierdut. Germanii cunosc forma mizerabilă a 
militarilor noştri. Şi acum ajung la problema bănească. Ei 
ştiu că dacă ruşii vor acţiona mâine, noi nu vom avea 
voinţa şi nici mijloacele să-i contra atacăm. Insă germanii 
au această voinţă. lar acum ne cer şi mijloacele, respectiv 
rachetele de croazieră. Şi noi suntem de acord că trebuie 
să le aibă. 

— Prin „noi” pe cine ai în vedere? am întrebat eu. 

— Am în vedere Casa Albă. Îi am în vedere pe generalul 
Harms. Pe Al Haig. Pe John J. McClay. Pe Richard Nixon. 

— Ai discutat cu Nixon despre aceasta? am întrebat eu 
din nou. 

— Nu. Dar el va fi de acord. 

— Ai vorbit cu preşedintele, deci? 

206 


- PAUL ERDMAN - 


— Am vorbit cu Larry Metcalf. E acelaşi lucru. 

— Înî. Spune-mi ceva mai mult referitor la răspunsul lui 
Larry, am propus eu. 

— El a spus-o pe şleau. Părerea lui este că, dacă nu le 
creăm germanilor condiţii în acest sens, ei pot ajunge la 
negocieri cu sovieticii. Dacă nu poţi lupta contra lor, atunci 
prefă-te că eşti cu ei. 

— Am crezut că Strauss şi amicii lui îi urăsc pe ruşi. 

— La fel i-a urât şi Hitler cu amicii săi. 

— Touché. Mai departe. 

— Ei bine, problema este că poporul american nu este 
pregătit pentru acest lucru, ei încă gândesc că Germania 
este plină de nazişti. La fel se întâmplă şi cu Congresul. Cea 
mai mare parte dintre proştii ăia n-ar fi capabili nici măcar 
să urmărească o astfel de conversaţie. 

— Deci? 

— Deci soluţia este să fie puşi în faţa faptului împlinit, 
fait accompli, şi în acest caz, ce-ar mai putea face? 

— Şi Larry Metcalf vrea să-i asigure pe Strauss şi pe von 
Amsburg că, în ce priveşte Casa Albă, aceasta nu se va 
amesteca? Şi că ei ar dori să le dea binecuvântarea oficială, 
dar datorită circumstanțelor politice, acum nu pot decât să 
promită că vor avea grijă să privească în altă parte? 

— Ei bine, nu a spus chiar aşa, dar cred că da, Frank, 
aceasta este şi impresia mea. Am vorbit ieri la telefon cu 
generalul Harms, în Baden-Baden, şi un susţinător mai bun 
decât Harms nu se poate găsi. Ceea ce este foarte natural. 
Pentru că, de pe postul de comandant-şef al forţelor NATO, 
ştie mai bine decât oricine că singura putere care poate sta 
între sovietici şi Atlantic sunt germanii. 

— Prin urmare, Frank, cred că acum, după ce ai aflat cine 
este implicat în toată această afacere, şi... 

Discuţia a fost întreruptă de sosirea lui von Amsburg. 

— Mă scuzaţi că a durat atât de mult. A fost cancelarul. 
Mi-a cerut să vă transmit cele mai bune urări din partea sa, 
Herb... 

La auzul acestor cuvinte l-am văzut pe Patterson radiind. 

207 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— A spus că primeşte invitaţia dumneavoastră de a vă 
întâlni la Dumbrava Boemă, în luna iulie, ca invitat al 
dumneavoastră. Intenţionează să vină. 

Acum Patterson era într-adevăr mulţumit de sine. lar eu 
n-am putut să nu reflectez la cât de mare va fi cercul 
acesta de la Dumbravă, acel idilic loc care a dat lumii 
bomba atomică, pe Richard Nixon şi care acum era pe cale 
să-l fixeze pe Franz Josef Strauss la comanda unui sistem 
de rachete care să distrugă Uniunea Sovietică. Şi pe noi 
toţi. 

— Domnilor, am spus ridicându-mă în picioare. Consider 
că prezenţa mea aici în continuare nu serveşte nici unui 
scop. Se pare că deja totul este aranjat dinainte. 

Patterson nu mai radia acum. 

— Stai jos, Frank, a zis el. 

Cred că vorbele lui au sunat mai degrabă a ordin. 

— Îmi pare rău, Herb. 

— Cred că ar fi bine să stai jos, Frank. Mai sunt câteva 
detalii pe care consider că ar trebui să le cunoşti înainte de 
a pleca cu adevărat, dacă vei mai vrea să pleci. 

— Se pare că am deranjat, a zis von Amsburg. Cred că 
cel mai bine ar fi să revin puţin mai târziu. 

Şi a plecat din nou. 

— Nu poţi pleca de aici, Frank, a spus Patterson ignorând 
ieşirea germanului. 

— De ce nu? 

— Pentru că noi nu te vom lăsa. 

— Noi? 

— Da, noi. Te afli implicat în această afacere până-n gât, 
Frank... şi avem totul imprimat pe casetă video, color. 

— Ce vrei să spui? 

— incercarea ta de a mitui trei guverne din NATO. Oferta 
ta de 20 de milioane de dolari, făcută ministrului afacerilor 
economice al Belgiei. Aranjamentele stabilite. 

— Het Zoute. 


208 


- PAUL ERDMAN - 


— Totul se află în seiful lui Zimmerli, în Basel. Şi va 
rămâne acolo, crede-mă. Ca să te calmeze şi să acţionezi 
raţional. 

— Nu ţine. În acest caz îi voi trage pe toţi la fund după 
mine. 

— Pe cine? a întrebat Patterson. 

Am făcut o pauză, ca să mă gândesc. 

— Mi s-a spus, a continuat Patterson, că singurele 
persoane implicate pe casetă sunt Var der Kamp şi cu tine. 
Mi s-a spus, de asemenea, că domnul Van der Kamp a 
acţionat conform instrucţiunilor Ministerului de Justiţie al 
Belgiei. 

— O capcană, a fost singurul răspuns pe care l-am putut 
da. 

— Nu este ceva specific Belgiei. Capcana este un mod de 
viaţă, mi s-a spus. 

— Ascultă, hai să fim realişti, am replicat. Dacă mă 
forţaţi să fac acest lucru, voi da totul în vileag, aici. 

— Cine va sta să asculte un escroc? Şi asta dacă escrocul 
va mai avea posibilitatea să pălăvrăgească. 

Ultima remarcă nu mi-a plăcut. De fapt, brusc am simţit 
ceva, ca un spasm în stomac. Stătusem până atunci în 
picioare, tot timpul. M-am aşezat şi am început să gândesc 
foarte, foarte repede. Logica m-a dus la o singură 
concluzie. Ori intram în joc chiar acum, ori dispăream. 
Foarte rapid, definitiv şi, probabil, chiar aici, în Pădurea 
Neagră, unde orice s-ar fi întâmplat ar fi intrat sub 
jurisdicţia germană şi cu asta, basta. 

Foarte bine. Fii atent. Mergi înainte cu cacealmaua 
pregătită de ei cu ajutorul casetei. Nu face nici cea mai 
mică aluzie că ai gândit totul, absolut totul. Pentru că însuşi 
Patterson - este evident acest lucru - a intrat în acest joc. 
Nimeni şi nimic nu i-ar putea opri acum pe aceşti indivizi. 

— Ascultă, Herb, am spus eu după aproximativ un minut 
de tăcere. Nu-mi place această afacere. Nu-mi place ceea 
ce am auzit. Dar nu sunt nici nebun. Niciodată n-aş face 


209 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


publică această chestie. Aşa că, pentru ce toate aceste 
ameninţări? 

— Frank, n-am vrut să ajungem cu lucrurile până aici, 
dar... 

— Ce dracu, am spus eu întrerupându-l. Nu are niciun 
sens să fiu naiv. Este vorba doar de afaceri. Nu-i aşa? 

— Exact. Este lucrul cel mai bun de făcut, Frank. 

— OK, cred că s-a terminat. 

— Nu este totuşi suficient, Frank. 

— Ce vrei să spui, Herb? am întrebat atunci. 

— Vreau să spun că trebuie să te hotărăşti acum, a 
răspuns el. 

lar când a pronunţat aceste cuvinte am văzut în ochii lui 
o privire de fanatic, într-adevăr de fanatic, care te speria. 
Am avut dreptate, mi-am zis atunci. Aceşti indivizi m-ar fi 
ucis! 

— E în regulă, am zis. Accept. Eu sunt un tip al dracului 
de încăpățânat, dar acum accept. 

— Eşti absolut sigur, Frank? a întrebat atunci Patterson 
căutând să-mi pătrundă cu privirea până în ultimul ungher 
al creierului. Aici nu este cazul nici de glumă, şi nici de 
distracţie. Aceasta este o afacere extrem de serioasă. 
înţelegi? 

„Băiete, oh, băiete! Fii foarte, foarte atent cu individul 
ăsta, m-am gândit eu atunci. E suficient să ai cea mai mică 
ezitare şi-ţi faci rost de cea din urmă îmbălsămare.” 

— Desigur că înţeleg, am replicat. 

— Dacă accepţi să intri în joc, trebuie să rămâi pentru 
totdeauna în joc. Inţelegi acest lucru? 

Cum să nu înţeleg? 

— Desigur, am replicat din nou. 

Incă o dată am fost cercetat de privirea aceea nebună. 

— OK, de ce nu-ți bei restul de bere, Frank? Am o vorbă 
cu von Amsburg. 

Trecusem testul. Am băut. Mâna îmi tremura puternic 
însă. 


210 


- PAUL ERDMAN - 


Patterson a revenit împreună cu germanul, în mai puţin 
de trei minute. Am reuşit între timp să mă calmez şi, când 
von Amsburg a venit să-mi strângă mâna, am fost în stare 
să-l privesc, ca de la partener la partener, direct în ochi - 
nişte ochi reci, de gheaţă, dar nu de nebun. 

— Sunt atât de bucuros că, v-aţi hotărât să lucraţi cu noi 
la acest proiect, în cele din urmă. Nu veţi regreta acest 
lucru, a zis el. Între timp a mai sosit încă un partener de 
afaceri. Am să explic modul nostru de lucru: ne-am decis să 
ne împărţim în două grupe, una tehnică şi una financiară. 
Membrii grupei financiare sunt adunaţi în camera 21, la 
etajul doi, în capătul holului... Sunteţi aşteptat acolo. 

Patterson şi-a petrecut braţul în jurul umerilor mei, în 
timp ce toţi trei am ieşit împreună din bar, unul lângă altul. 
Ce păcat că în fundal nu exista şi puţină muzică militară, un 
marş fascist. Aveam de gând să ne apucăm de treabă 
pentru securitatea omenirii - de fapt, nu apărarea 
democraţiei, ci mai mult apărarea omenirii de democraţie. 
lar eu mă aflam la mijloc. 

A dracului încurcătură! Mă aflam în ghearele lor. Şi, după 
cum mergeau lucrurile, foarte curând întreaga Americă va 
fi în ghearele acestora. Ce altceva ar mai fi putut dori? 

Răspunsul se întrezărea foarte clar. Aceşti oameni călare 
pe caii lor albi vor începe imediat să dicteze - într-adevăr, 
acesta era cuvântul potrivit - să „dicteze” politica externă a 
Vestului în acord cu ceea ce ei ar considera că este bine şi 
moral. În realitate, ar avea loc un transfer de putere de la 
Statele Unite către Germania. De fapt, aici se înfăptuia o 
trădare, o trădare la înalt nivel. Aceştia încercau să facă, pe 
ascuns, ceea ce preşedintele Regan încercase să facă pe o 
cale democratică şi eşuase, pentru că el moştenise o 
situaţie militară şi o situaţie economică care se aflau într-o 
asemenea stare încât nimeni nu ar fi putut să îndrepte 
lucrurile în patru ani. Logica care-l stăpânea pe Patterson 
era, cred, că, dacă Regan nu a reuşit să rezolve această 
situaţie, atunci nimeni din America nu va putea. Singura 


211 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


soluţie era să-şi întoarcă privirile către germani. Aceştia 
ştiau cum să aibă grijă de ruşi. 

Dar fără Frank Rogers! Mie niciodată nu mi-au plăcut 
germanii. N-am avut niciodată încredere în ei, dar nu ăsta 
era motivul principal. Eu întotdeauna am crezut că 
moralitatea trebuie să joace un rol important în politica 
guvernamentală şi mai cu seamă în politica externă. 
Statele Unite, în ciuda câtorva accidente, precum cel din 
Vietnam, era de fapt singura naţiune capabilă să aibă o 
putere militară suficientă pentru a-i ţine în şah pe ruşi o 
perioadă nedefinită şi asta fără a folosi această putere într- 
o manieră amorală pentru a subjuga voinţei lor alte naţiuni. 
Acest lucru l-am învăţat în Georgetown şi în acest lucru am 
continuat să cred cu fermitate toată viaţa mea. 

Dar cum să-i opreşti pe aceşti indivizi? Dacă ar fi sesizat 
numai o licărire din cele ce-mi treceau prin cap, fără nicio 
îndoială că m-ar fi împuşcat şi m-ar fi îngropat la patru 
metri sub pământ în Pădurea Neagră. Şi era chiar foarte 
simplu. Nimeni nu ştia că mă găsesc aici. Cu excepţia lui 
Sabine. Dar ce-ar fi putut ea să facă? Un lucru se contura 
acum clar că trebuia să ies de aici imediat, mai înainte să 
ajungă cineva la concluzia că Frank Rogers a constituit un 
mare pericol pentru securitatea omenirii. Deci, mai întâi, să 
ies de aici, să rămân viu şi apoi să găsesc o cale prin care 
să opresc toate acestea. 

Nu vreau, în continuare, să vă plictisesc cu detaliile 
privind restul zilei în Pădurea Neagră. Vă voi schiţa doar 
ceea ce s-a întâmplat. 

M-am întâlnit cu von Amsburg şi cu şeful de la Deutsche 
Bank în camera 21, unde, credeţi-mă, parc-aş fi fost pus 
într-un storcător. Mai întâi, am verificat fiecare cifră de pe 
lista bilanţului nostru, fiecare adnotare de pe această listă 
şi fiecare comentariu şi observaţie făcute de către auditorii 
noştri. Concluzia, trasă în urma întregii analize făcute, era 
că după renunţarea, de către NATO, la proiectul rachetei de 
croazieră, venitul net real al nostru, la 31 decembrie 1985, 
era minus 435 milioane şi, accentuez, era minus. 

212 


- PAUL ERDMAN - 


Am trecut apoi la profit şi pierderi. Mi s-a cerut să separ 
rapid profiturile preconizate pierderile prevăzute şi 
surplusul în bani lichizi pe anii 1986, 1987 şi 1988, în baza 
presupunerii unei infuzii de capital nou de 1 miliard dolari. 
Am făcut diverse ipoteze referitoare la potenţialele vânzări 
ale celor două sisteme avansate de motoare şi ale 
sistemului de ghidare către restul industriei aerospaţiale şi 
concluzia trasă a fost că acest flux de pierderi va fi probabil 
oprit în trimestrul trei al anului 1987. Dar între timp, 
întrucât compania noastră devenea un subcontractant, în 
loc de contractant principal, pierderile noastre cumulate 
ajungeau la 1,6 miliarde dolari. Nu era nevoie să fii geniu 
ca să-ţi dai seama că 1 miliard nu va salva pacientul. Va fi 
nevoie de încă cel puţin 600 milioane dolari, deci un total 
pentru germani de 2,35 miliarde dolari, având în vedere că 
Deutsche Bank, împreună cu partenerii săi, urmau să 
achite către Citibank cele trei sferturi de miliard pe care ni 
le dăduseră nouă. 

Doctorul Kreps a scuturat din cap când am pus rezultatul 
final pe o bucată de hârtie şi i-am întins-o. 

— Nu putem susţine asta. Nu este posibil cu un astfel de 
bilanţ. Vă aflaţi în situaţia lui Chrysler în 1981 şi acum iată 
ce i s-a întâmplat. 

— Dar această comparaţie simplistă nu se potriveşte, l- 
am contracarat. Chrysler a trebuit să se reutileze pentru a 
reintra în afaceri, întrucât rămăsese, tehnologic, în urma 
concurenţei şi a cerinţelor pieţei. Situaţia noastră este 
tocmai invers. Noi ne aflăm cu ani de zile în avans faţă de 
concurenţă şi piaţa încă nu a ajuns să primească produsele 
noastre. Vor fi necesari vreo doi ani până când acest lucru 
se va întâmpla. Dar noi suntem utilaţi pentru a produce, 
acum. 

Era adevărat. Nu aveam nicio îndoială că în anii care au 
mai rămas din acest secol, Corporaţia MDC va vinde zeci de 
mii de motoare şi sisteme de ghidare lui Boeing şi General 
Dynamics, şi chiar lui Martin Marietta. Problema era că, în 
timp ce aceştia îşi vor da seama că au nevoie de tehnologia 

213 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


noastră, noi să fim ca de a le vinde produsele, cel puţin ca 
o companie independentă. 

— Probabil că ai dreptate, a zis bancherul german. Dar 
va fi imposibil să le explic băncilor, respectiv partenerilor 
noştri. Toţi sunt interesaţi de numărul participanţilor! Şi mai 
este ceva. Ei cred că siguranţa constă în numărul cât mai 
mare de participanţi. Vreau să zic că, dacă sunt mai multe 
bănci implicate într-o afacere ca aceasta, e cu atât mai 
bine. Pentru că, într-un eventual caz, dacă lucrurile 
evoluează prost şi vom avea nevoie de o garanţie 
guvernamentală, atunci vor fi implicate mai multe guverne. 
Apoi, încă un aspect foarte serios pe care îl văd este 
dorinţa lui Citibank să iasă din afacere. Dar fără ei, vom 
pierde o influenţă importantă la Washington, de fapt, o 
influenţă-cheie. 

— Guvernul Statelor Unite nu va lăsa Corporaţia 
Construcţiei de Rachete să capoteze, am spus eu. 

— Poate că nu. Dar nu este absolut sigur. Corporaţia 
Lockheed ajunsese, de exemplu, pe marginea prăpastiei. 

Şi avea dreptate. 

— Dar dacă Citibank rămâne în continuare? am întrebat 
eu. 

— Există o astfel de posibilitate? m-a contracarat Kreps. 

— Poate da, poate nu. Şi dacă este da? 

— În cazul acesta, putem rezolva problema. Noi vom 
aduna împreună doar 1,6 milioane de dolari în loc de 1,75 
menţionate noaptea trecută de către domnul Patterson. /a. 

— Foarte bine. Faceţi-mi legătura telefonică, am spus eu. 

În Germania nu ţi se face legătura telefonică. Trebuie să 
găseşti un telefon cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa că am 
mers la cabină, am sunat operatoarea hotelului şi i-am 
cerut să-mi facă legătura cu Clay Dillon, directorul lui 
Citibank din New York. Dillon a răspuns atât de repede 
încât lăsa impresia că aştepta acest telefon. 

— Unde eşti? au fost primele lui cuvinte, după ce a aflat 
cu cine stă de vorbă. Mai degrabă, aş putea spune că lătra 
la mine. 

214 


- PAUL ERDMAN - 


— Germania, am răspuns eu. 

— Germania, hm. Acum n-a mai lătrat. 

— Da, Clay. Apropo, te-a sunat Russ Egan, să-ţi ceară 
scuze în numele meu pentru prânzul programat azi? 

— Da, m-a sunat. Foarte frumos din partea ta. Ce s-a 
întâmplat în Germania? 

— Cred că ne vom rezolva problema. 

— Adevărat? Pentru mine, problema va fi rezolvată 
numai când voi primi înapoi cele 750 de milioane de dolari, 
Frank. 

— Dacă insişti, Clay. Cred că totul va fi aranjat până la 
sfârşitul lunii. 

— Să fim serioşi, Frank. 

— Sunt. 

— Cine ar putea să dea o sumă atât de mari de bani unor 
indivizi ca voi, ştiind în ce situaţie vă aflaţi după ce luni s-a 
renunţat în NATO la racheta voastră de croazieră? 

— Nişte prieteni bancheri, de aici. 

— În Germania? Glumeşti? Aceştia n-au niciun fel de 
încredere în corporaţia voastră. 

— Pariezi? 

— Cine? 

— Deutsche Bank. 

— Ce propun ei? 

— O refacere a capitalului. Doresc să acorde un 
împrumut de 1,6 miliarde de dolari. 

— Isuse Hristoase! Cu cine discutaţi de la Deutsche 
Bank? a întrebat el cu scepticism în glas. 

— Cu Reinharat Kreps, am replicat. 

— Isuse Hristoase! a zis el, fiind de data aceasta pe 
deplin convins. De ce? 

lar eu, sincer să fiu, nici nu ştiam cum s-o mai întorc. Dar 
tocmai atunci a intrat pe uşă, în camera 21, Herb 
Patterson, urmat de Larry Metcalf şi de generalul Harms. 

— Ştii ce, Clay, am să-ţi dau la telefon pe altcineva ca să- 
ţi dea răspunsul. Tocmai a intrat Herb Patterson cu nişte 
prieteni. Aşteaptă un moment. 

215 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


L-am luat pe Patterson de braţ, i-am explicat cine era la 
telefon, despre ce discutam şi ce încercam să obţin - să 
urgentez negocierea refinanţării de către germani şi în 
acelaşi timp menţinerea lui Citibank pe mai departe, în 
combinaţie, pe motivul că altfel vor pierde un client 
valoros, care era pe cale de a trece de la starea de faliment 
la cea de client solvabil. 

Lui Herb Patterson i-a plăcut grozav chestia asta. Când 
luă receptorul, în loc să vorbească cu Clay Dillon, el a 
întrebat unde este Walt, adică şeful lui Dillon şi 
preşedintele de consiliu al celei mai mari bănci din New 
York. Walt se găsea, aparent, într-o şedinţă. Herb i-a spus 
lui Clay să-l scoată afară din şedinţă pe Walt, dacă într- 
adevăr Citibank mai vrea să menţină legăturile de afaceri 
cu Corporaţia Construcţiei de Rachete. Când acesta a venit 
la telefon, Herb i-a transmis că vroia să stea de vorbă în 
particular cu el şi prin urmare să aştepte un minut, până ce 
se va deplasa la un alt telefon. 

Patterson a pus telefonul jos şi i-a zis lui von Amsburg să- 
i transfere legătura în camera sa, dar von Amsburg i-a 
răspuns că numai operatoarea telefonică poate face acest 
transfer, aşa că Patterson a trebuit să-i ceară să coboare şi 
s-o anunţe. Von Amsburg s-a grăbit să iasă din cameră. 
Patterson i-a luat apoi de braţ pe Larry Metcalf şi pe 
generalul Harms şi toţi trei au părăsit camera 21, în care 
stătuseră de fapt foarte puţin. 

La un moment dat, am rămas în cameră doar cu Kreps şi 
niciunul din noi, practic, nu ştia ce să spună. Aşa că l-am 
întrebat dacă ştie un restaurant în apropiere, care să ţină 
deschis până mai târziu. Mi-a sugerat Schwarzwald Hotel, 
în Titisee, doar la câţiva kilometri, la nord. Mi-a spus că au 
sala de mese aşezată pe un lac, că se serveşte cel mai bun 
Sauerbratens din Germania şi mi-a propus să încerc o sticlă 
de vin local din Baden, respectiv un Riesling, care nu era 
teribil, dar era bun şi greu de găsit în afara regiunii. S-a 
gândit că serviciul este asigurat numai până la ora zece, 


216 


- PAUL ERDMAN - 


oră care pentru Germania este o oră destul de târzie, într- 
adevăr. 

Mi-a spus că ar fi bine să sun înainte, ca să mă asigur. De 
fapt, a adăugat el, dacă nu mă deranjează, ar putea să mă 
însoţească. Şi-a privit ceasul. Era aproape de ora cinci. 
Afară deja se lăsase întunericul. Discuţiile noastre 
financiare fuseseră atât de aprinse, încât nici nu ne 
dăduserăm seama când a trecut timpul. 

— Dacă sunteţi de acord, am să sun la Titisee acum şi 
am să rezerv o masă. Pentru şapte jumătate sau, mai bine, 
pentru opt. Cred că mai sunt câteva chestiuni pe care Graf 
von Amsburg va dori să le clarifice în seara asta, având în 
vedere că lucrurile decurg în mod satisfăcător acum cu 
banca dumneavoastră din New York, a spus bancherul 
german. 

A luat apoi receptorul, care atârna acolo, dar care nu 
fusese încă pus în furcă, a chemat operatoarea şi a făcut 
rezervarea pentru ora opt. Imediat după aceasta, Patterson 
a năvălit în cameră. 

— Cine a fost la telefonul acesta? a vociferat el. 

Kreps s-a uitat la el ca şi când ar fi văzut o maimuţă care 
tocmai coborâse dintr-un copac din Pădurea Neagră. Eu n- 
am zis nimic şi am arătat uşor cu capul în direcţia 
bancherului german. Patterson s-a calmat imediat. 

— Desigur. Scuze. V-aş fi foarte recunoscător dacă aţi 
ridica din nou receptorul, domnule Kreps, şi aţi vorbi cu 
bancherii noştri din New York. Am organizat aici o 
conferinţă telefonică. Preşedintele şi directorul lui Citibank 
se află la celălalt capăt al firului. Eu mă duc la telefonul de 
jos din hol. Tot ce trebuie să faceţi este să le explicaţi ce 
intenţionaţi dumneavoastră în legătură cu sprijinirea 
noastră financiară. Cred că acum Citibank va dori să 
rămână în continuare cu vechiul lor credit. 

Kreps a ridicat receptorul, a repetat cu amănunte precise 
situaţia bilanţului companiei noastre, proiectul cu care am 
căzut de acord privind profitul pentru următorii trei ani şi 
dorinţa lui Deutsche Bank de a examina posibilitatea 

217 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


formării unei asociaţii de refinanțare a companiei noastre 
cu 1,6 miliarde de dolari, timp de trei ani de zile, după care 
a stat şi a ascultat un timp. Apoi a zis: 

— De acord, şi a ascultat încă un minut. Cred că ar fi mai 
bine dacă unul dintre dumneavoastră aţi veni aici, la 
Frankfurt, a zis el, probabil exact de azi într-o săptămână. A 
ascultat din nou şi apoi a zis: Excelent. A închis telefonul şi 
s-a întors către mine. Aţi avut dreptate, domnule Rogers. 
Au căzut de acord să rămână în continuare. Au fost de 
acord cu deschiderea refinanţării. Domnul Dillon va veni 
miercurea viitoare la Frankfurt şi împreună vom stabili 
condiţiile unui nou contract de împrumut. El îşi dă seama 
că împrumutul lor trebuie să fie subordonat celor al nostru, 
şi deci va vrea să cunoască exact condiţiile noastre, 
înţelegeţi acest lucru, desigur. Aşadar, domnule Rogers, 
acum suntem parteneri. 

Ne-am strâns mâinile. 

lată, încă un pas pe drumul spre pieire. Patterson a 
năvălit înapoi în cameră şi pe faţa lui se putea citi un singur 
lucru: triumful! Reuşise încă o dată. Fusese într-adevăr pe 
marginea prăpastiei, dar acum viitorul companiei sale era 
asigurat, viitorul moştenirii pe care el, Herb Patterson, o va 
lăsa omenirii, respectiv cea mai bună companie de rachete 
de pe pământ. 

A venit direct spre mine. 

— Ţi-am spus, Frank. Am ştiut că vom reuşi. Şi vreau să 
repet ceea ce ţi-am spus de două ori în ultimele zile. Când 
ne vom întoarce la Sunnyvale, primul lucru pe care-l voi 
face va fi să renunţ la funcţia de director executiv. Tu 
trebuie să fii şeful, Frank, şi înainte chiar de sfârşitul 
acestei săptămâni. Aş vrea să-ţi spun că sunt mândru de 
tine, băiete, de felul în care te-ai descurcat aici. Patterson 
avea ochii plini de lacrimi, fără să se ruşineze de acest 
lucru. 

Von Amsburg s-a întors imediat în cameră, iar clipa de 
glorie a lui Patterson a trebuit să ia sfârşit. Se vedea foarte 


218 


- PAUL ERDMAN - 


clar că ministrul de externe jucase pentru american, pentru 
prima şi ultima oară în viaţa sa, rolul de mesager. 

Von Amsburg nu s-a îndreptat nici spre Patterson, nici 
spre mine, ci s-a dus direct la Reinhardt Kreps şi i-a zis: 

— Tocmai am stat de vorbă cu cancelarul. Mi-a cerut să 
vă transmit mulţumirile sale în numele Deutschland. 

De data aceasta, a fost rândul lui Reinhardt Kreps să aibă 
ochii scăldaţi în lacrimi. 

Von Amsburg s-a întors apoi spre noi. 

— Domnilor, acum, după ce aspectele financiare s-au 
stabilit, cred că am putea să ne întâlnim, zic eu, într-o oră 
şi cu tehnicienii. Domnul Patterson mi-a spus că, de 
asemenea, n-au existat dificultăţi privind înţelegerea 
pentru transferul de tehnologie şi pentru stabilirea unui 
program de producţie preliminară. 

— Aşa este, a zis Patterson. Cred că singura problemă 
deschisă acum rămâne cea a amplasării. Aş dori să aflu 
care este părerea generalului dumneavoastră Seefeldt. L- 
am adus aici pe generalul nostru Harms care are câteva 
idei destul de bune cu privire la acest subiect şi pe care 
cred că ar fi bine să-l ascultați. 

Nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la Larry Metcalf. 
Am aflat, mai târziu, că Metcalf, după ce a avut o lungă 
discuţie cu preşedintele consiliului de la Citibank, plecase la 
fel de liniştit precum venise. 

O oră mai târziu, ne-am adunat toţi într-o aşa-numită 
sală de conferinţe a hotelului, nu prea mare, dar suficientă 
pentru a permite desfăşurarea şedinţei noastre, şedinţă 
plenară, pe care am putea s-o numim Şedinţa Comitetului 
German de Planificare a Rachetelor de Croazieră sau 
Comitetul Unit Americano-German sau, mai bine, Comitetul 
Unit Germano-American pentru că noi, yankeii, eram în 
minoritate, fiind numai trei, respectiv Herb Patterson, 
generalul Harms şi eu, fabricantul de arme, generalul şi 
omul finanţelor. Acestea erau de fapt componentele 
oricărui război sau a amenințării unui război. Mai trebuie 
spus că cea de a patra componentă, cea politică, lipsea 

219 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


acum, întrucât Larry Metcalf plecase. Dar acesta lăsase, 
fără nicio îndoială, asigurări că toate aranjamentele din 
această seară vor primi binecuvântarea lui şi deci 
binecuvântarea tronului, a puterii, pe care o reprezenta. 

Germanii deţineau posturile strategice. Von Amsburg era 
tot atât de aproape de funcţia de conducător de stat ca şi 
Franz Josef Strauss, care nu era prezent aici, iar Reinhardt 
Kreps reprezenta cea mai mare şi mai puternică bancă de 
pe pământ, respectiv Deusche Bank. Banca sa ajunsese din 
urmă pe primul lider al lumii, Banca Americii, un eveniment 
care a trecut uşor nebăgat în seamă. Dacă acesta ar fi avut 
o mai mare publicitate, lumea, şi în special americanii, ar fi 
realizat mai înainte de a fi prea târziu că marşul german 
spre ascendență va ajunge până la urmă la rezultatul de 
astăzi, după cele două încercări eşuate din prima jumătate 
a acestui secol. Dar... 

Complexul  militaro-industrial era mult mai bine 
reprezentat de partea germană. În seara aceea de 
miercuri, fix la ora şase au intrat în această ordine: 
directorul doctor Josef Schmidt, care conducea Siemens 
A.G., cel de-al doilea mare concern electronic de pe 
pământ, profesorul doctor Ernest Bosch, şeful lui 
Messerschmidt-Boelkow-Blohm GmbH, firmă care deţinea 
monopolul industriei aerospaţiale a Germaniei şi, în sfârşit, 
generalul Lothar von Seefeld, inspectorul general al 
Forţelor Armate ale Germaniei de Vest, comandantul lor 
şef. 

Cinci germani şi trei americani, care erau antrenați în 
procesul de transformare a modului de conducere a lumii. 

Von Amsburg l-a prezentat pe Kreps, care a relatat 
despre rezultatul activităților Finanzausschuss. Se 
obţinuseră succese, sută la sută. 

Ernest Boch ne-a prezentat ceea ce stabilise grupul 
tehnic de lucru. Sau, mai bine zis, planul pe care-l 
stabiliseră. Conform acestui plan, Messerchmidt-Boelkow- 
Blohm GmbH trebuia să fie primul contractant al rachetei şi 
totodată constructorul corpului acesteia. 

220 


- PAUL ERDMAN - 


Siemens urma să construiască cele două motoare şi 
sistemul de ghidare. Firma familiei von Amsburg din 
Bavaria, la Nurnberg mai precis, trebuia să fabrice 
vehiculele pentru lansare, adică camioane mari, Lastwagen 
auf deutsch şi, mai târziu, vehicule specializate pe calea 
ferată, echipate cu rampe pentru lansare, pentru toate 
tipurile de rachete germane de croazieră, cu lansare de la 
sol. Singurul element care nu putea fi fabricat sau reprodus 
de pe planurile de la Sunnyvale erau hărţile cu conturul 
suprafeţei terestre, sau cel puţin a acelei părţi din 
suprafaţa terestră care avea importanţă în cazul de faţă, 
adică Europa de Vest, Europa de Est, Uniunea Sovietică, 
Artica, şi partea de sud-vest a Asiei. 

Teoretic, s-ar putea dirija un roi de rachete de croazieră, 
din Bavaria spre sud-est, traversând Balcanii peste Turcia şi 
chiar Iran, înainte de a se îndrepta spre nord către ţintele 
sovietice din Asia, unde aceştia îşi aveau producţia de 
rachete şi terenurile lor de testare. Aceste hărţi puteau fi 
realizate doar de o naţiune care poseda o reţea foarte 
specializată de sateliți spaţiali şi un echipament şi mai 
specializat pentru întocmirea hărților. Aceste echipamente 
erau atât de apreciate de către Statele Unite, încât atunci 
când, în 1980, englezii au încercat să cumpere rachete de 
croazieră cu lansare de la sol, din Statele Unite - pentru a 
înlocui rachetele lor balistice, amplasate pe submarine, 
rachetele Polaris, care erau depăşite - una dintre 
problemele ivite atunci a fost refuzul Pentagonului de a 
elibera aceste hărţi pentru englezi. În cele din urmă 
englezii au optat pentru racheta balistică Trident al cărei 
cost total s-a ridicat la 12 miliarde de dolari, când, de fapt, 
ar fi putut, fără îndoială, să capete un sistem mult superior 
de rachetă la jumătate de preţ, dacă militarii americani ar fi 
avut încredere în ei şi le-ar fi dat pe mână cea mai 
avansată tehnologie. Amintirea lui Burgess şi Melean nu 
pierise încă în America şi, pentru că în anii 1980 echilibrul 
strategic dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ajunsese 
prea delicat, organizatorii apărării americane socoteau că 

221 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


nu-şi pot permite nici cel mai mic risc, riscul de a da asul 
din mână, respectiv potenţialul rachetei de croazieră, care 
ar fi putut ajunge la inamic prin aliatul Statelor Unite, cel 
mai de încredere din lume. 

Dar Corporaţia Construcţiei de Rachete avea aceste 
hărţi. Acestea făceau parte din ansamblul funcţional al 
sistemului de ghidare. Şi, pentru a-şi arăta bunăvoința şi a 
accelera aranjamentele financiare cât mai repede posibil, 
Herb Patterson a promis că unul dintre avioanele 
Corporaţiei MDC va ateriza la Frankfurt, lunea următoare, 
cu un set complet de hărţi pentru lucru încărcate în 
memoria calculatorului nostru TERTRACK. Cum putea 
Patterson să facă acest lucru? Pur şi simplu, dând ordine în 
acest sens. El conducea Corporaţia MDC. Restul era un 
lucru uşor. Siemens va trimite la Sunnyvale, de urgenţă, 
trei oameni ca să stabilească ce documente, planuri şi 
manuale sunt necesare pentru punerea în fabricaţie. La fel, 
Messerschmidt, care era mai mult interesant în maşinile- 
unelte şi performanţele acestora, în Sunnyvale, decât în 
produsul finit. Sistemele noastre electronice constituiau 
punctul de interes pentru Siemens şi în această privinţă 
rămăsese în suspensie o problemă nerezolvată. Exista un 
număr de componente electronice strategice care nu 
puteau fi produse de către Siemens, pentru că decalajul lor 
în domeniul semiconductorilor era încă prea mare. 
Patterson le-a spus să-i prezinte o listă cu aceste 
componente, cât de rapid posibil, şi el le va comanda direct 
la furnizorii săi din Sillicon Valley, sub motivul realizării 
unor stocuri necesare pentru viitoarea producţie a Statelor 
Unite ca prim contractant al produselor, iar acesta urma să 
le transfere la Siemens, în Munchen, contra cost, 
bineînţeles. In privinţa vehiculelor pentru lansare, 
compania lui Amsburg din Nurnberg deţinea întreg 
monopolul. Corporaţia Construcţiei de Rachete nu avea 
niciun fel de experienţă în acest domeniu. Von Amsburg, 
deşi nu era tehnician, a asigurat grupul că această sarcină 
nu constituie nicio problemă pentru compania sa. Aceasta a 

222 


- PAUL ERDMAN - 


mai fabricat vehicule pentru lansare pentru racheta 
Pershing |, în Germania, aşa că erau familiarizați cu 
procesul de fabricaţie, care în sine nu era prea complexă. 

Mai era încă o componentă a sistemului de arme şi chiar 
foarte importantă, respectiv focosul nuclear. Dar în această 
direcţie, germanii nu aveau nevoie de ajutorul Statelor 
Unite, al Corporaţiei Construcţiei de Rachete sau al 
altcuiva. Ei erau, probabil, națiunea cea mai avansată de 
pe pământ, în acest domeniu, fapt cunoscut chiar de toată 
lumea. Numai un singur amănunt i-a împiedicat până acum 
să-şi folosească experienţa lor în materie de focoase şi 
anume semnarea de către Germania de Vest a tratatului de 
neproliferare nucleară în 1954. Dar acest tratat s-a bazat 
iniţial pe prezumția că cele două superputeri vor fi capabile 
să controleze cele două jumătăţi ale lumii. Situaţie, care, de 
fapt, în 1985 nu mai corespundea realităţii. Practic, astăzi, 
acest tratat nu reprezenta decât un pact de sinucidere 
mutuală a semnatarilor. Atât timp cât naţiuni ca India, 
Pakistanul, Israelul şi Africa de Sud, precum şi Libia cu 
ajutorul Pakistanului posedă arme nucleare, pactul din 
1954 a devenit la fel de neviabil ca şi Tratatul de la 
Versailles. 

Aşa că problema focoaselor nucleare a fost clarificată în 
acea seară prin două fraze spuse de către Ernst Bosch, de 
la Siemens. 

— Am discutat cu câţiva colegi de la compania noastră şi 
m-au asigurat că, odată cunoscuţi parametri ca greutate, 
deplasare, etc, au nevoie de mai puţin de trei luni pentru a 
pune la punct fabricaţia. De asemenea, m-au asigurat că 
avem suficient plutoniu, provenit de la uzina de 
reprocesare din Mannheim, pentru a face faţă oricărui 
program pe care-l vom stabili. 

Deci asta era. Tehnicienii au terminat expunerea cu puţin 
înainte de ora şapte. Mai rămâneau în suspensie doar două 
probleme. Când se putea trece la amplasare şi cum se 
putea păstra secretul acestei amplasări? 


223 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Generalul von Seefeldt, care poseda cunoştinţe avansate 
în domeniul ingineriei, ca absolvent al înaltei Şcoli Tehnice 
din Stuttgart, printre alte licenţe pe care le avea, şi care, 
aşa după cum menţionase deja, făcuse câteva vizite la 
Sunnyvale pentru a se familiariza cu tehnologia noastră şi 
care totodată cunoştea capacităţile de producţie de 
armament ale firmelor germane Siemens, Messerschmidt şi 
von Amsburg A.G., era considerat cel mai capabil să 
răspundă la aceste întrebări. 

Răspunsurile sale au fost date foarte succint: 

— Vom avea nevoie, în final, de două mii de rachete de 
croazieră, a început acesta. Dar şi numai cu trei sute, gata 
amplasate, vom reuşi să intimidăm Uniunea Sovietică. De 
ce? Pentru că, în prima fază a instalării, ei nu vor avea timp 
să dezvolte niciun sistem de apărare. Mai târziu, desigur că 
penetraţia va deveni mult mai dificilă, oricum. Cu toate că, 
în realitate, nu are nicio importanţă, continuă el, merită 
totuşi reţinut faptul că în prezent sovieticii au amplasate 
deja aproximativ 275 de rachete cu rază medie de acţiune 
tip SS-20 cu trei focoase nucleare şi că ei continuă această 
amplasare de rachete cu o rată medie de o rachetă pe 
săptămână. Menţionez acest aspect, pentru că din punct de 
vedere politic aparenţa unui echilibru între numărul de 
rachete german şi cel sovietic poate avea o mare 
importanţă. Trebuie avut grijă ca niciodată să nu se dea 
impresia existenţei unei superiorităţi copleşitoare faţă de 
sovietici. Singura dată când ruşii luptă bine este atunci 
când se simt încolţiţi. 

Am observat că generalul Harms dădea afirmativ din 
cap, cu multă convingere, la auzul acestora. Era evident că 
amândoi se considerau superiori generalilor de duzină. 

Am mai observat, de asemenea, cum Patterson mă 
urmăreşte cu privirea din când în când. Incepuse oare să 
aibă îndoieli referitoare la loialitatea mea? Se temea că mă 
aflam aici şi urmăream toate aceste detalii? Ce s-ar fi 
întâmplat cu Nancy dacă ei ar fi... N-aş putea s-o sun, în 
niciun caz acum. Ar fi trebuit să fac acest lucru din Basel. 

224 


- PAUL ERDMAN - 


Doamne, ce încurcătură! Ce-ar face ea, dacă aş dispărea 
pe neaşteptate. Cui i-ar telefona? Lui Patterson, bineînţeles, 
şi-ar primi un mare sprijin din partea acestuia! Şi apoi, 
poate, lui Sabine. 

— Foarte bine, zicea generalul von Seefeldt, ce program 
de producţie poate fi anticipat? Şi când poate începe 
amplasarea? Absolut nimeni nu poate răspunde precis la 
această întrebare, dar eu anticipez că în douăsprezece luni 
vom putea fabrica circa şapte bucăţi pe săptămână, 
crescând treptat la un nivel maxim de unsprezece bucăţi 
săptămânal, după alte douăsprezece luni. Aceasta 
înseamnă că ne vom putea atinge obiectivul iniţial de trei 
sute de rachete, în stare de a fi amplasate, într-o perioadă 
de douăzeci şi una de luni, deci în septembrie 1987. 

A făcut o pauză. Nimeni nu părea că intenţionează să 
pună vreo întrebare, aşa că acesta a continuat. 

— Mai trebuie să mă refer la o problemă. Cred că n-ar 
trebui să ne gândim la un program de amplasare treptată a 
rachetelor, pentru că şansele de a fi descoperite de 
germanii din Est şi deci de sovietici pot fi sută la sută. Mi-e 
teamă că, într-o astfel de situaţie, sovieticii ar putea să 
emită un ultimatum şi aceasta ar fi înmormântarea acestui 
program. Şi poate chiar mai mult decât atât. De aceea, 
amplasarea trebuie făcută, practic, peste noapte. Şi astfel 
vom putea fi în situaţia de a răspunde la ultimatumul 
sovietic cu un contraultimatum întru totul credibil. Sunteţi 
de acord? 

Intrebarea Îi era adresată generalului Harms, 
comandantul nostru din NATO, care continua tradiția 
generalului Haig. De fapt, acesta era un protejat al celui 
dintâi consilier al lui Richard Nixon, care condusese Statele 
Unite foarte eficient în timpul ultimelor luni ale lui Nixon, 
fusese recompensat cu postul de secretar de stat sub 
Reagan şi care astfel servea drept model în privinţa 
modului de gândire, printre generali, lucru foarte vizibil şi la 
cei doi cu care împărţeam sala de conferinţe şi o 


225 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


conspirație, în acest Hotel zum Hirschen, din inima Pădurii 
Negre. 

Generalul Harms avusese grijă să aprobe doar dând din 
cap, fără să scoată vreun cuvânt. Exista posibilitatea să 
facă cineva şi ceva înregistrări aici. Fără îndoială că 
generalul învățase acest lucru de la mentorul său, Haig. Şi 
asta era totul! Adunarea se sfârşise. Complotul fusese pus 
la punct. Fiecare personaj îşi cunoştea bine rolul pe care 
trebuia să-l joace. Era ora şapte p.m., miercuri seara, în 4 
decembrie 1985, când numărătoarea inversă începuse. 

Herb Patterson a venit să-mi spună că el împreună cu 
von Amsburg şi cu generalul Harms mai avea câteva lucruri 
de discutat cu generalul von Seefeldt, privitor la tehnologie 
şi la procedura transferului, precum şi asupra programului 
respectiv, şi s-a scuzat că trebuie să mă lase singur pentru 
cină în seara aceea. Poate, sugeră el, vom putea bea ceva 
împreună, mai târziu. l-am spus să n-aibă griji în acest 
sens, întrucât aranjasem să iau masa cu Kreps şi că în 
acest timp vom putea discuta mai în amănunt unele 
aspecte financiare şi, am mai adăugat eu, probabil că 
amândoi suntem destul de dărâmaţi, în special Patterson 
care se agita de patru zile în şir, şi deci cel mai nimerit 
lucru este să ne odihnim şi să ne reîntâlnim la micul dejun. 
Am căzut de acord asupra acestui punct şi a rămas ca a 
doua zi dimineaţă la opt să ne vedem la Kaffee şi Kuchen. 

— Intenţionez să ne rezervăm locuri pentru zborul de 
mâine spre San Francisco, a zis Patterson. Şi, în drum spre 
casă, vom putea trage o beţie, Frank, având în vedere că 
vei deveni director executiv al Corporaţiei Construcţiei de 
Rachete. Va trebui să sărbătorim acest eveniment. Nu-i 
aşa? 

Mă privea cu multă atenţie în timp ce vorbea şi pot să jur 
pe Dumnezeu că am zărit, din nou, acea privire stranie din 
ochii lui. Accidentul s-ar putea întâmpla în avion, la 
întoarcerea spre San Francisco. „leşi dracului, afară de aici, 
Rogers, mi-am spus. Repede!” 


226 


- PAUL ERDMAN - 


— Ne vom vedea mâine-dimineaţă, Herb, am spus, în 
timp ce ne îndreptam toţi spre uşă. Apoi m-am gândit la 
ceva şi am strigat după el: Herb, poate că Zimmerli ar dori 
să ia masa cu noi. Unde l-aş putea găsi? 


— Las-o baltă. A plecat acasă, acum câteva ore. A 
terminat ce avea de făcut pe aici. 


227 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


16 


Titisee seamănă, în miniatură, cu lacul Tahoe, cu ape 
albastre, înconjurat de copaci înalţi, pe un teren plin de 
râpe. În decembrie, la Tahoe, zăpada începe să cadă pe 
piscurile din Sierra din vecinătatea lui Squaw Valley sau 
Incline. In seara aceea, la o depărtare de zece mii de 
kilometri, începuse de asemenea să cadă prima zăpadă pe 
Feldberg, cel mai înalt munte din sudul Germaniei, care se 
afla la numai câţiva kilometri la nord de lac. În timp ce eu şi 
Kreps ajunseserăm la hotelul Schwarzwald pe Titisee, 
spectacolul zăpezii se instalase deja şi aici. 

— Schoen, a zis el, în timp ce am coborât din BMW 2000 
al acestuia. 

— Sher schoen, am răspuns. Und so friedlich. 

Era plăcut. Aproape suficient ca să-ncepi să cânţi 
fragmente din Stille Nacht, Heilige Nacht. La urma urmei, 
peste trei săptămâni era Crăciunul. 

Dar mă tem că mintea mea nu era stăpânită de gânduri 
de bun creştin, preocupat fiind cum aş putea fura BMW-ul 
lui Kreps şi cum să fug dracului de aici. Mă gândeam că, 
dacă reuşesc să fug, restul lucrurilor se vor rezolva de la 
sine. 

Sala de mese de la hotel era splendidă, vinul local era 
bun, iar conversaţia antrenantă, Reinhardt Kreps fiind un 
om inteligent şi totodată plăcut. 

La ora zece, am ocolit lacul cu maşina şi am coborât 
dealul Sankt Blasien, amândoi dornici de o noapte de somn. 

— La dracu, am spus eu, coborând din BMW, în parcarea 
din spatele hotelului Hirschen. Mi-am uitat pardesiul. 

Şi era adevărat. Îl agăţasem în vestiarul restaurantului şi 
uitasem să-l cer la plecare. Intrucât nu purta aşa ceva, 
Kreps nici nu s-a gândit să-mi atragă atenţia. 

— Reinhardt, am spus eu atunci, ştiu că eşti obosit. Aş 
propune să mergi să te culci şi, dacă-mi este îngăduit, 
împrumută-mi maşina ta, mă duc să-mi recuperez 

228 


- PAUL ERDMAN - 


pardesiul, poate mai servesc şi un whisky la bar, după care 
îţi las cheile în cutia de pe panoul frontal, de aici, de la 
hotelul Hirschen. 

A fost de acord. Deşi cu o oarecare ezitare, până la urmă 
a fost de acord. Europenii, toţi europenii, chiar şi cei foarte 
bogaţi, cum era Kreps, ţin la maşina lor mai mult decât este 
cu putinţă şi, dacă astăzi nu sunt mulţi dintre ei care şi-ar 
da viaţa pentru patrie, există însă foarte mulţi care ar face- 
o pentru maşina lor, pentru Peugeot, Volvo sau BMW. De 
aceea ei niciodată nu împrumută cuiva maşina. Dar Kreps 
nu a riscat nici pe departe să mă jignească, mai ales că în 
seara aceea gestul ar fi putut avea efecte imprevizibile, 
poate, asupra tratativelor, care tocmai fuseseră încheiate. 
Aşa că el mi-a întins cheile şi a dispărut în hotelul Hirschen. 

Când am pornit motorul, parcă ceva îmi spunea că n-am 
să reuşesc. M-am uitat la ceas şi am văzut că era 10:17 
p.m. Rezervorul era plin. Am pornit caloriferul şi am plecat 
de la Gasthof zum Hirschen. 

Am condus apoi spre nord la Titisee unde am oprit în faţa 
hotelului Schwarzwald. Am lăsat motorul mergând, am 
alergat înăuntru, mi-am luat pardesiul şi am ieşit rapid 
afară, după care am îndreptat maşina spre frontieră. 

Am ajuns la frontiera germano-elveţiană la ora 12:35 
a.m. 

Ştiam că trebuie să mă aflu trecut pe vreo listă acolo şi 
bineînţeles că, după ce mi-a luat paşaportul, grănicerul 
elveţian, echipat în uniformă verde a intrat înăuntru şi a 
revenit după trei minute. Când mi-a întins paşaportul 
înapoi, ticălosul mi-a aprins brusc o lanternă drept în ochi, 
şi, ţinând-o aşa, a murmurat „OK”. M-a privit îndepărtându- 
mă. 

Străzile din Basel, după miezul nopţii şi în cursul 
săptămânii, mai ales la început de decembrie sunt complet 
goale. Oamenii nu pleacă la serviciu la şapte şi jumătate, ci 
sosesc. Asta înseamnă că ei se culcă devreme seara. Aţi 
putea crede că unii merg să se culce la ora nouă şi cei mai 
mulţi la ora zece? lar cei mai trăsniţi, la ora unsprezece? 

229 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Ştiam unde trebuia să ajung în Basel, dar nu eram sigur 
cum trebuie să procedez. Trecuse ceva timp de când 
fusesem în oraş. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că s-a 
schimbat foarte puţin. Am urmărit indicatoarele alb cu 
negru „Stadt Zentrum”, am ajuns la podul Wettstein, de 
peste Rin, şi imediat mi-am dat seama unde mă aflam. 
Când am ajuns la sediul Swiss Bank Corporation unde 
fusesem de curând jefuit de 20 de milioane de dolari, am 
coborât dealul spre Barfuesserplatz, numită astfel după 
biserica, în care călugări cu picioarele goale obişnuiau să-şi 
etaleze sărăcia şi umilinţa, trăsături care, nu pentru mult 
timp, au fost en vogue în Elveţia. De fapt, creştinismul 
însuşi era considerat în general passé, aşa că biserica a 
fost transformată în muzeu, care prezintă artă medievală şi 
obiecte istorice, armuri şi alte mărunţişuri de acest fel. 
Stopul era pe culoarea roşu, iar, când am oprit, un poliţist 
se afla la colţ, la trei metri de maşină. Acesta se uită la 
BMW, îşi lasă capul în jos încercând să-l vadă pe şofer, 
adică pe mine. Infăţişarea mea, cred eu, că este obişnuită 
în circumstanţe normale, dar în noaptea aceea adrenalina 
începuse să se reverse puternic, fiind în stare să văd în 
jurul meu 360 de grade, fără să mişc măcar cu un 
centimetru capul. Mi s-a părut că am stat acolo o oră, 
aşteptând să se schimbe culoarea semaforului, fără nici 
măcar să respir, darmite să mă mai şi mişc. 

Se putea ca domnul Reinhardt Kreps să nu fi putut dormi 
din cauza maşinii împrumutate unui străin şi coborâse în 
parcare să verifice. 

Dar când, în cele din urmă se făcu verde, am intrat cu 
multă precauţie în intersecţie şi mi s-a părut, când mi-am 
aruncat ochii în oglinda retrovizoare, că polițistul nu s-a 
obosit să-mi citească numărul de înmatriculare şi nici n-a 
scos vreun carneţel ca să-l noteze. 

De aceea, am tras concluzia că Reinhardt Kreps se 
culcase, aşa că-mi mai rămăseseră cel puţin şapte ore, 
până la opt dimineaţa, când urma să mă întâlnesc cu Herb 
Patterson pentru a-mi rezolva problemele. Dar cum? 

230 


- PAUL ERDMAN - 


Exact nu ştiam, dar ştiam de unde să încep, respectiv cu 
Nadelberg 27. Aşa că am folosit BMW-ul, am urcat dealul 
spre închisoarea oraşului, am luat-o la dreapta pe lângă 
clădirea principală a universităţii şi am parcat într-un loc în 
faţa lui Peterskirche, o biserică care era încă biserică. 

Se lăsase deja ceaţă. Temperatura începuse să scadă 
rapid. De data aceasta aveam măcar pardesiul cu mine. Am 
ieşit afară, am încuiat maşina şi m-am îmbrăcat. Am pornit 
pe aleea din dreapta bisericii, m-am întors la Nadelberg, 
am trecut pe lângă casa în care a locuit Erasmus din 
Rotterdam la începutul secolului şaisprezece şi unde 
obişnuia să se întâlnească, printre alţii, şi cu Hans Holbein, 
apoi am mers mai departe spre Imbergaesslein, o stradă 
care are o serie de trepte abrupte, ce te conduc jos, direct 
spre centrul oraşului, şi m-am oprit în faţa unei clădiri 
galbene cu patru etaje. 

Am apăsat pe soneria de lângă plăcuţa de metal, pe care 
era menţionat „V. Planta”, şi după zece secunde, se auzi în 
difuzorul montat afară în perete un glas. Tăios: 

— Um Gotteswille was mechtesi zu daere Zyt? 

— Eu sunt, am răspuns. Şi pentru numele lui Dumnezeu, 
comandă drăcia asta şi lasă-mă să intru. 

Ea a acţionat imediat zăvorul de la uşă, am intrat şi, în 
mai puţin de şapte secunde, am urcat scările celor două 
etaje, până la uşa apartamentului ei. Mă aştepta. 

— Arăţi cam straniu, Frank, a zis ea, retrăgându-se puţin, 
ca să mă privească. Ce s-a întâmplat? 

— Hai să intrăm, am spus eu. 

Odată intraţi, după ce a aprins lumina în camera de 
oaspeţi, m-a privit din nou, cu atenţie. 

— Nu trebuia să te duci, nu-i aşa? a întrebat, ştiind bine 
că îmi spusese de nenumărate ori să stau deoparte şi să nu 
mă duc la Pădurea Neagră, fiind mai bine să mă întorc în 
California. 

— Nu, tu... 

— Ce s-a întâmplat? 


231 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


M-am aşezat pe canapea şi am început să-i povestesc. În 
timp ce-i relatam, ea a scos nişte brânză şi o sticlă de 
Gewuerztraminer. S-a aşezat în partea opusă a măsuţei 
joase din onix pentru servit cafeaua, ascultându-mă. 

Când am terminat, a venit şi a îngenuncheat în faţa mea, 
mi-a luat ambele mâini într-ale ei, m-a privit direct în ochi şi 
mi-a spus: 

— Dragul meu, vreau să fiu foarte sinceră cu tine, OK? Ei 
bine, mi-e teamă că ai făcut trei mari greşeli, una după 
alta. Mai întâi ai acţionat aici nesăbuit în tentativa de 
corupţie, apoi ai mers în Germania şi te-ai implicat în tot 
acel plan de trădare, în loc să fi plecat, şi acum, cea mai 
stupidă dintre toate, fuga cu o maşină furată, pentru 
numele lui Dumnezeu. Mă întreb, Frank, unde ţi-e capul? Ce 
vrei să faci acum? 

— Cred că încep acum să ştiu ce am de făcut. Adevărul 
este că tot timpul am ştiut, mai mult sau mai puţin. Acum 
însă totul îmi este foarte clar. Mă voi duce şi voi da 
publicităţii ceea ce ştiu şi voi pune stavilă la toate acestea. 

— După care vei fi un om terminat, Frank, a zis ea. 
Pentru tot restul vieţii. 

— Ştiu asta. 

— Şi cum rămâne cu Nancy? 

Era, într-adevăr, o problemă! În mod inevitabil, amantele, 
întotdeauna, găsesc o ocazie să aducă vorba despre soţia 
ta, chiar şi atunci când nu există nicio legătură cu problema 
în speţă. 

— Ce are Nancy de a face cu toate acestea? am întrebat 
eu. 

— Cum ai de gând s-o întreţii? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Va mai rămâne cu tine? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Ce vrei să dai publicităţii? 

— Ceea ce ţi-am spus şi ţie. 

— Câte documente poţi aduce cu tine? 

— Ce vrei să spui prin documente? 

232 


- PAUL ERDMAN - 


— Frank, hai să fim mai realişti. Documente! Înseamnă 
dovezi. Înseamnă bucăţi de hârtie care să ateste legătura 
dintre biroul cancelarului, Herb Patterson şi 1,5 miliarde de 
dolari, şi aranjamentul lor colectiv privind obţinerea de 
către germani a rachetei de croazieră a Corporaţiei MDC. 

— Nu am aşa ceva. 

Mi-a eliberat mâinile, s-a îndreptat spre barul care separa 
camera de bucătărie, şi-a aprins o ţigară, dintre cele pe 
care în 1985 numai femeile le mai fumau şi a zis: 

— Atunci, renunţă. 

— Dar ştiu unde le pot găsi. 

— Unde? 

— În seiful lui Amadeus Zimmerli. 

— Eşti sigur? 

— Ei bine, acolo este locul unde sunt ţinute toate 
dosarele referitoare la actele de mituire. 

— Şi cum te pot ajuta aceste dosare? 

— Ce vrei să spui? Ştii bine că este împotriva legii să 
mituieşti pe cineva. Cel puţin în ţara noastră. 

— Ei bine, cine a mituit? 

— Ştii foarte bine cine a făcut-o. 

— Ah, tu! 

— Da. Dar, la al cui ordin? 

— Dovedeşte-o. 

— Ascultă, există un dosar în acel seif al lui Zimmerli cu 
întreaga istorie a  escrocheriei pe care Corporaţia 
Construcţiei de Rachete şi Patterson o desfăşoară de ani de 
zile în Libia, Iran şi Pakistan şi... 

— În ce ani? 

— Ce importanţă are? 

— În ce ani? a repetat ea. 

— Ei bine, înainte de 1977. 

— Este vorba de Statutul Limitărilor, care este încă în 
vigoare. Şi, după cum ştiu eu, acţionează şi în America. 

— Nu contează. Le voi da presei. Îi voi ruina pe Patterson 
şi pe clica lui şi voi pune capăt acestui târg cu germanii. 


233 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Acum ei depind exclusiv de Patterson pentru a obţine 
livrarea. lar eu sunt în afara acestor tratative. 

— Ştii cum le spun elveţienii la astfel de informaţii pe 
care tu vrei să le dai publicităţii, Frank? 

— Cum? 

— Kalte kaffii - cafea rece. Noutăţi de ieri. Nimănui nu-i 
pasă ce a făcut Patterson acum zece ani, chiar dacă a fost 
ceva împotriva legii. 

— La dracu, în mod sigur vor fi interesaţi când vor auzi 
ceea ce intenţionează să facă. 

— S-ar putea să ai dreptate, a spus ea atunci, cu toate că 
nu vei reuşi mare lucru cu un astfel de material. 

— Nu prea cred. Mă gândesc, de exemplu, că Spiegel ar 
fi foarte interesată. 

— Numai dacă aduci dovezi care să reziste în faţa curţii 
de justiţie germane atunci când Strauss va pretinde o 
despăgubire de un miliard de mărci pentru calomnie. 

— Vom vedea. Părerea mea este că, acolo, în seiful lui 
Zimmerli, există referitor la această problemă mult mai 
multe decât ne putem închipui noi, materiale care pot face 
ca prin comparaţie dosarul de corupţie al Corporaţiei MDC 
să arate ca o fecioară nevinovată. 

— Poate că ai dreptate. 

Şi-a aprins altă ţigară. 

— Deci, acestea fiind zise, aş avea două întrebări, Sabine 
şi, în timp ce vorbeam, îmi amintesc că m-am uitat la ceas 
şi, observând că era deja trecut de ora două dimineaţa, am 
ezitat. 

— Aşadar, întreabă, a zis ea. 

— OK. Vrei să mă ajuţi? 

— Da, a răspuns ea, fără nici cea mai mică ezitare. 

— Mulţumesc. Perfect, am să-ţi spun ce intenţionez să 
fac la noapte. 

— Foarte bine, spune-mi. 

— Intenţionez să mă duc, să-l iau pe Zimmerli, să-l oblig 
să meargă la biroul său din Dufourstrasse, să-l fac să 
deschidă acel seif şi apoi să iau de acolo tot ce pot căra. 

234 


- PAUL ERDMAN - 


Sau, mai bine zis, ceea ce mi-ar da impresia că va fi 
folositor. 

— Şi cum intenţionezi să-l determini pe Zimmerli să facă 
toate acestea? m-a întrebat ea. 

— Intenţionez să împrumut arma ta, dacă se poate, 
dragă. 

— Frank, a spus ea atunci, tu eşti un drăguţ şi eu te 
iubesc, dar ştii foarte bine că n-ai folosit în viaţa ta un pistol 
şi probabil că nici măcar nu ştii să-l încarci, iar dacă o faci, 
ai putea să te împuşti în picior. Nu fi catâr. 

— Nu sunt catâr. O spun foarte serios. 

— N-ai fi în stare să împuşti pe cineva, şi eşti conştient 
de acest lucru. 

— Nu intenţionez să împuşc pe nimeni, pentru numele lui 
Dumnezeu. Vreau doar să-l ameninţ cu el pe Zimmerili. 

— Ca în filme. 

— Ca în filme, da. Ce găseşti rău în asta? 

— Dacă Zimmerli îţi miroase jocul? 

— Vrei să ştii ce voi face? 

— Da. 

— Am să-l pocnesc. Cu asta. Şi mi-am ridicat în sus 
pumnul drept. Sunt un tip suficient de puternic şi mă simt 
într-o formă bună. Nu vă mint dacă vă spun că la colegiu 
am fost campion de box la categoria grea, dar am jucat 
fotbal. Şi ea ştia acest lucru. 

Ştiţi ce a făcut Sabine? A început să râdă! 

Destul de drăguţ! 

— Nu ai fi în stare să-l loveşti pe acest ticălos de 
Zimmerili, a zis ea. 

— Ascultă, ai avea poate dreptate în alte circumstanţe, 
dar nu acum. Vorbesc serios. 

Într-adevăr vorbeam serios, iar ea şi-a dat seama de 
acest lucru. 

— Din curiozitate, a zis ea apoi, cum ai ştiut că am armă? 

— Nu am ştiut, a fost numai o problemă de logică! Nu pot 
crede că procurorii elveţieni, fie chiar şi femeile, s-ar putea 
bucura în cercurile teroriste de mai multă popularitate 

235 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


decât cei din alte părţi ale Europei. Se pare că tipi ca voi au 
fost frecvent îngenuncheaţi în Milano. Şi deci am presupus 
că vi se permite să vă înarmaţi. 

— Ei bine, de data aceasta, ai dreptate. Cu toate că am 
obținut-o doar anul trecut şi după o îndelungată insistenţă. 

Am înţeles foarte bine acest aspect. Trăisem în această 
ţară suficient de mult timp ca să ştiu că problema armelor 
este tratată cu multă, foarte multă seriozitate în Elveţia. 
Motivul este că există câte o armă foarte puternică aproape 
în fiecare gospodărie. Fiecare bărbat elveţian este în 
armată între vârsta de şaptesprezece şi cincizeci şi trei de 
ani şi, pe întreaga perioadă, acesta îşi păstrează acasă, dat 
de guvern, sturmgewehr, o carabină automată de producţie 
elveţiană, capabilă să ucidă zeci de oameni, cu un singur 
încărcător. Prin lege, fiecare cetăţean-soldat trebuie să ţină 
şi suficientă muniţie acasă. 

Cu toate acestea, în ciuda acestei proliferări de arme, 
rata crimelor prin împuşcare, în Elveţia, este practic zero. 
Nimeni, dar absolut nimeni, nu s-ar gândi să folosească 
sturmgewehr în alte scopuri decât cele militare. De aceea 
este aproape imposibil să primeşti permis ca să-ţi cumperi 
orice tip de pistol şi chiar permisele pentru armele de 
vânătoare sunt înregistrate cu multă atenţie. 

În cultul elveţian al vieţii de fiecare zi armele constituie 
un tabu absolut. 

Însă, în cazul meu, situaţia era diferită. Mă aflam 
antrenat într-o acţiune de salvare a omenirii de 
revanşardismul german. Şi pentru aceasta aveam nevoie 
de o armă, de arma lui Sabine. 

— Ei bine? am întrebat eu atunci. 

— Nu, a răspuns ea. 

— Nu! am zis sau, mai bine spus, am urlat eu. Nu fi o 
elveţiancă atât de sucită! Am nevoie de armă, Sabine, 
înţelege. 

— Nu, a repetat ea. Nu pot să ţi-o dau. Şi cu asta basta. 

Am ştiut că era hotărâtă şi nu mai avea niciun rost să 
argumentez în continuare. 

236 


- PAUL ERDMAN - 


Deci ce trebuia să fac? Încercaţi să vă puneţi în locul meu 
în acea noapte. Logica şi spiritul de conservare îmi spuneau 
că trebuie să ajung la documentaţia din seiful avocatului 
elveţian. Logica, în continuare, îmi spunea că singura cale 
de a obţine acest lucru era ameninţarea şi folosirea forţei. 
Dar eu am fost crescut într-o familie normală, unde oamenii 
uneori se certau, dar niciodată nu s-au gândit să recurgă la 
forţă sau măcar să amenințe cu forţa. Am jucat fotbal în 
colegiu, aşa cum am menţionat deja, dar acesta era doar 
un joc. Am fost prea tânăr pentru Războiul din Coreea şi 
prea bătrân pentru cel din Vietnam, aşa că n-aveam niciun 
fel de experienţă militară care mi-ar fi putut fi de folos în 
noaptea aceea. Nu am fost niciodată jefuit, nimeni nu a 
încercat vreodată să mă înşele. Singura, doar singura mea 
experienţă în materie de violenţă, erau cele văzute în filme 
sau cele de pe ecranele televizorului. Sabine avea dreptate. 

Dar eu trebuie să fac ceva. 

— Trage-i o cacealma, a zis atunci Sabine citindu-mi 
perfect gândurile. 

— Cu ce? 

— N-are importanţă. Cu orice poate semăna cu un pistol, 
atât timp cât se află în buzunar. 

— Haide, pentru numele lui Dumnezeu. Seamănă puţin 
cu filmele lui Humphrey Bogart. 

— Ascultă, dacă există un lucru pe care elveţienii îl cred 
cu privire la americani, sau mai bine zis, două lucruri, este 
că sunt un popor foarte violent şi sunt fericiţi că au arme. 
Am citit recent că în oraşul Oakland, nu prea departe de 
locul unde tu ţi-ai trăit viaţa protejată, în acest ultim an, 
1984, au fost 207 crime şi aproape toate înfăptuite cu 
arma. Noi nu am avut în Elveţia atât de multe crime, de-a 
lungul a douăzeci de ani! Şi noi avem o populaţie de şase 
milioane de oameni, în timp ce în Oakland cred că nu 
depăşeşte un milion. 

— Şi ce legătură au toate astea cu mine? 

— Dacă vei spune că ai o armă asupra ta şi dacă vei 
arăta destul de furios, aşa cum mă aştept de fapt să arăţi 

237 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


atunci când te vei afla faţă-n faţă cu Zimmerili, acesta va 
crede că eşti înarmat şi că eşti în stare să foloseşti arma. 

— Pentru că sunt american. 

— Aşa este. Există încă un motiv pentru care europenii s- 
au săturat de americani şi anume pentru că aceştia sunt 
prea neciopliţi pentru gusturile noastre. 

— Mulţumesc foarte mult, am spus. 

— Ei bine, acesta-i adevărul. Foloseşte-te de acest 
avantaj. 

Acum era ora două şi jumătate dimineaţa. 

— Eşti absolut sigură cu privire la armă? 

— Absolut. 

— OK. Ai o cheie mare sau altceva? 

— Nu-ţi trebuie o cheie mecanică. 

— Din punct de vedere psihologic, am nevoie de o cheie 
mecanică. 

— Am o cutie cu scule în debaraua din dormitor. Mă duc 
să văd. 

S-a întors aducând cu ea o cheie mecanică zdravănă. 

— OK. Unde locuieşte Zimmerli? am întrebat. 

— Pe Bruderholz. Soţia i-a decedat acum câţiva ani şi n- 
au avut copii, aşa că singurul lucru de care trebuie să te 
temi sau nu este un câine rău. Adresa este Arbedostrasse 
19. Am o hartă în dormitor. A adus-o şi mi-a arătat drumul 
pe care trebuia să merg. 

— Să presupunem că totul va merge conform planului, că 
voi obţine documentele, şi... 

— Ce ai de gând să faci cu Zimmerli? m-a întrebat, 
întrerupându-mă. 

— Adevărat. Ce voi face cu el? 

— Dacă aş fi în locul tău, l-aş închide într-o debara din 
biroul lui. 

— Este o idee foarte bună. Aşa voi face. Şi după aceea? 

— Părăseşti rapid Europa. 

— Adevărat. Dar cum? 

— Nu ştiu. Depinde de ceea ce vor decide prietenii tăi din 
Germania când vor primi veştile bune despre tine. 

238 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu crezi că vor fi foarte prudenţi ca să nu stârnească 
agitaţie publică? 

— Ba cred. Dar asta nu înseamnă că nu vor încerca să te 
aresteze foarte, foarte discret. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu. Dar vor înscena ei ceva. 

— Cred că vor avea nevoie de timp, am zis eu fără să fiu 
pe deplin convins. 

— Poate, dar, dacă aş fi în locul tău, după terminarea 
acţiunii, aş pleca pentru totdeauna din Elveţia şi la fel aş 
proceda şi cu Germania de Vest. Te pot aresta în oricare 
din ele, pentru furt - în Germania pentru BMW şi în Elveţia 
pentru furtul documentelor din seif. 

— Am împrumutat maşina, am precizat eu. 

— Ştiu, dragă. 

— Bine. Deci voi pleca la Paris şi voi lua Pan Am către 
casă. 

— Îţi va trebui o zi întreagă să ajungi acolo. 

— Care ar fi mai aproape? 

— Luxemburg. 

— Luxemburg! Acesta-i ultimul loc unde s-ar gândi să mă 
caute. Nu s-ar putea la fel de bine în Islanda? 

— Ei şi? a zis ea. Dacă nu au auzit încă nimic despre tine 
în Luxemburg, fii sigur că nu te vor căuta nici în Islanda. 
Hai, nu deveni paranoic. Vei fi numai în tranzit, oricum. 
Nimeni nu va şti acest lucru. 

— Stai aşa, am intervenit eu, trebuie anulat totul. 

— De ce? 

— Pentru că din clipa în care voi trece frontiera elveţiană 
în Franţa, pentru Luxemburg, poliţia voastră va afla şi, aşa 
cum mi-ai spus acum două săptămâni, informaţia ajunge 
imediat la Bonn. Vor afla deci de Luxemburg. 

— Ai dreptate. Dar am să te trec eu frontiera în Franţa, a 
zis ea. 

— Cum? 

— Ai încredere în mine. 


239 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


M-am ridicat şi, credeţi-mă, eram extrem de încordat, iar 
nodul din stomac începuse să crească, dându-mi impresia 
că înainte de sfârşitul nopţii va ajunge de mărimea unei 
mingi de baschet. 

— Unde ne vom întâlni? am întrebat eu. 

— Unde ai parcat acum? 

— În faţă la Peterskirche. 

— Acelaşi loc. Când? 

— La patru. 

— Voi fi acolo în maşina mea, a zis ea. 

— Pentru ce două maşini? 

— Pentru că... Acum, uite, dacă ceva merge prost, a 
continuat ea, telefonează-mi. 

— Bine. 

Mi-am îmbrăcat credinciosul meu pardesiu, am introdus 
cheia mecanică în buzunar, nefiind sigur că voi fi în stare să 
realizez ceea ce aveam de gând. Am mângâiat-o pe Sabine 
pe obraz şi m-am grăbit să ies repede afară, înainte să 
încep să tremur şi să-mi fie teamă de mine însumi. 

Mi-au trebuit exact douăsprezece minute ca să ajung la 
locuinţa lui Zimmerli. Am ocolit clădirea, totul era liniştit, 
aşa că am parcat maşina chiar pe stradă în dreptul 
numărului 19. Rapiditatea, m-am gândit eu, este mai 
importantă acum decât discreţia. 

Am mers aproximativ zece metri, poate, până la uşă. 

Foarte aproape de casă se găsea un felinar pentru 
iluminatul public, aşa că nu-mi fu deloc greu să găsesc 
soneria. Am apăsat pe buton, cam trei secunde. Aproape 
imediat a apărut lumină la fereastra de la etajul doi, de 
deasupra intrării şi deci deasupra mea. Cineva a deschis 
fereastra şi s-a auzit vocea foarte reţinută a lui Zimmerli. 

— Waer isch do? 

M-am dat puţin înapoi, m-am uitat în sus şi am răspuns, 
cât am putut de calm. 

— Eu sunt, Frank Rogers. 

— Ceva probleme? 

— Da. Patterson m-a trimis. 

240 


- PAUL ERDMAN - 


— Bine. Aşteaptă puţin, cobor imediat. 

Lumina de deasupra s-a stins. După câteva secunde s-a 
aprins lumina din hol şi a apărut în uşă domnul Amadeus 
Zimmerli, îmbrăcat într-un halat de casă. Mi-a întins mâna, 
pe care i-am strâns-o, fără să spun un cuvânt. Evident, nu 
bănuia nimic cu privire la intenţiile mele. 

Am intrat înăuntru, când ela puso altă întrebare. 

— Patterson se află şi el în Basel? 

— Nu. E în Germania. Încă se lucrează la detaliile tehnice 
cu privire la transfer. Vreau să cred că va reuşi să-l rezolve. 

— Desigur, desigur. Să mergem în camera de zi, a zis el 
fără să-şi dea seama că problema avea să fiu eu şi că, de 
fapt, era de nerezolvat. 

Odată intraţi, el a acţionat două comutatoare, care au 
aprins lumina în camera de zi şi au stins-o pe cea din hol. 
Draperiile erau bine trase la ferestre. Deci aveam discreţia 
necesară. 

— Vrei să-mi dai pardesiul, Frank? a zis el întinzând 
mâinile în credinţa că-i voi permite să mă ajute. 

— Nu, am răspuns eu, simțind că încep să clocotesc şi 
temându-mă că nu va ieşi nimic bun din asta, dar mi-am 
dat seama că altă soluţie nu aveam, aşa că am continuat. 
De fapt, Amadeus, aş propune să mergem şi să luăm 
pardesiul tău. O să mergem la tine la birou. 

Mâinile sale au rămas suspendate în aer şi s-a dat doi 
paşi înapoi. 

— Şi încă un lucru, Amadeus, deşi nu-mi place deloc 
acest lucru, am o armă cu mine, în buzunarul pardesiului şi 
sunt ferm hotărât să mă folosesc de ea, în cazul că nu faci 
exact ce-ţi cer. Ai înţeles? 

— Bist du wahnsinnig? a întrebat el, mai întâi înroşindu- 
se, dar mai apoi albindu-se, când a văzut că mă îndrept 
spre el. 

— Nu sunt deloc nebun. Sunt extrem de furios. Şi acum, 
pune-ţi odată pardesiul, Zimmerili, sau încep să mă descarc 
chiar aici şi chiar acum. 


241 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


M-am îndreptat din nou spre el, iar acesta s-a retras încă 
trei paşi ca să evite contactul cu mine. 

— Eşti băut? m-a întrebat atunci. 

— Nu. Sunt complet treaz. Şi complet conştient, 
Zimmerli. Pardesiul. Unde este? 

— Dar, nu... 

De data aceasta m-am dus direct spre el, l-am apucat de 
reverele halatului şi l-am ridicat în sus cu mâna stângă. Nu 
aveam timp de joacă. 

Acum, când mă aflam faţă-n faţă cu acest pui de căţea, 
am simţit o puternică dorinţă să-i aplic o lecţie. 

— Destul, a zis el, de data aceasta sincer speriat. Am să 
mă îmbrac. 

— Nu. Vei aduce două lucruri, pardesiul şi cheile. Vreau 
ca între chei să fie una de la clădirea în care se află biroul 
tău, o alta de la biroul tău şi una de la seiful din biroul tău. 
Deci trei chei. Am ridicat trei degete de la mâna stângă 
pentru că dreapta o tineam în buzunarul pardesiului, pe 
cheia mecanică. 

— Bine, bine, a zis. 

— Aşa că mişcă. 

S-a întors în hol, unde a aprins lumina, şi a deschis uşa la 
o debara de unde şi-a scos pardesiul. 

— Îmbracă-l, am spus eu, iar el s-a conformat. 

— Cheile sunt sus. 

— Atunci, hai sus, am replicat făcând un semn în acest 
sens cu cheia aflată în buzunar. 

— Nu fi nervos. 

— Nu sunt nervos. Nu vreau însă să pierd toată noaptea. 

Cheile se aflau în dormitor pe măsuţa de toaletă ce se 
găsea amplasată exact în faţa intrării. Le-a luat şi a dat să 
iasă. 

— Nu, am zis eu. Închide fereastra şi stinge lumina. 

După ce a făcut întocmai, am coborât, a stins lumina în 
hol şi odată ajunşi afară, a încuiat uşa. L-am îmbrâncit uşor 
în direcţia străzii, după care l-am îmbrâncit din nou în 
direcţia BMW. 

242 


- PAUL ERDMAN - 


— Şi acum să stai liniştit, i-am spus, după ce am intrat în 
automobil. Am pornit motorul, m-am uitat la clădirea care 
acum arăta la fel de întunecată şi de liniştită ca în 
momentul sosirii acolo, după care am dat colţul şi m-am 
îndreptat spre centrul oraşului. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

Nu i-am răspuns nimic, fiind preocupat numai de 
conducerea maşinii. 

— Ce vrei? 

— Câteva lucruri din seiful tău. Mai precis, dosarul, sau 
nu, toate dosarele referitoare la Corporaţia Construcţiei de 
Rachete, Aeroconsult, la tranzacţia de două milioane de 
dolari pe care tocmai am încheiat-o cu Swiss Bank 
Corporation, în special, corespondenţa dintre Aeroconsult şi 
Biroul Cancelarului de la Bonn, şi... 

— Dar pentru ce? 

— Taci. De asemenea, dosarele tale referitoare la 
domnul von Amsburg, René van der Kamp şi cei doi prinți, 
belgian şi olandez. De data aceasta încercam din nou o 
cacealma, pentru că nu era deloc sigur c-ar fi avut 
înregistrate negocierile sale cu aceşti indivizi, sau cel puţin 
acele înregistrări care ar fi putut interesa pe o a treia parte. 
Şi, dacă le avea, de ce ar fi recunoscut faţă de mine? ŞI 
nişte casete video, am adăugat eu, ca să-l năucesc 
complet. 

Tocmai atunci a apărut din ceaţă, în faţa noastră, 
mergând încet, o maşină. Zimmerli a înţeles situaţia, cum 
am înţeles-o şi eu, aşa că i-am spus: 

— Să nu îndrăzneşti. 

Era o maşină de poliţie, care, în timp ce ne apropiam, s-a 
îndreptat încet spre bordură şi a oprit. Am trecut pe lângă 
ea, fără să încetinesc sau să întorc capul. Am continuat 
drumul ştiind că poliţia controla, desigur, numerele de 
înmatriculare germane, comunicate prin radio. În clipa în 
care i-am văzut plecând de lângă bordură, la distanţă de 
câteva case în spatele meu, virând la dreapta în intersecţie, 


243 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


am ştiut că BMW-ul încă nu era trecut pe lista de control şi 
că această situaţie se va menţine până dimineaţă. 

— Nu te aştepta să ai mereu un asemenea noroc, a spus 
Zimmerli. Avem, probabil, una dintre cele mai eficiente 
poliţii din Europa. Şi, aş mai putea adăuga, în cazul în care- 
ţi faci iluzii cu privire la elveţieni, că poliţia noastră 
urmăreşte obţinerea unui rezultat concret, fără să se piardă 
în detalii inutile. Numai pentru faptul că ai avut această 
stupidă îndrăzneală să foloseşti o armă vei avea de 
suportat consecinţe foarte grele, Rogers. 

— Arma te va face pe tine să suporţi consecinţe şi mai 
grele, Zimmerli, dacă nu-ţi ţii gura. 

— Pot pune o întrebare? a insistat el. 

— Întreabă. Apoi taci. 

— Bine. Şi propun să mă asculţi cu atenţie. De ce nu vrei 
să-mi spui ce te preocupă? Dacă ai fi rezonabil, sunt 
convins că am putea ajunge la un rezultat mulţumitor 
pentru amândoi. 

Continuam să fiu atent la drum. 

— Îmi dau seama că nu este o problemă de bani. Este o 
problemă de principiu. Am dreptate? Desigur, iar eu sunt 
de acord. Afacerea asta cu germanii este periculoasă. 
Fiecare suntem preocupaţi de eventualele consecinţe 
neplăcute, în cazul în care ceva ar merge prost. De aceea 
trebuie luate măsuri de asigurare. Noi ne-am luat 
asemenea măsuri de asigurare cu casetele video. OK? Ei 
bine, cred că ne aflăm deja în posibilitatea de a-ţi garanta 
nişte măsuri de asigurare, pentru un milion sau chiar două 
milioane. 

— Închide-ţi gura aia scârboasă, Zimmerli. Gândeşte-te 
mai bine cum pot fi găsite mai repede, în seiful tău, acele 
dosare şi ce s-ar putea întâmpla cu tine, dacă nu le capăt în 
mai puţin de cinci minute. 

— Faci cum doreşti, a zis el, cu o impertinenţă ce mi s-a 
părut total deplasată. Oare omisesem ceva? 

Am ajuns pe Dufourstrasse în mai puţin de cinci minute 
şi am parcat direct în faţa clădirii în care era biroul său. Şi 

244 


- PAUL ERDMAN - 


de ce nu? Nu mai conta acum dacă lucrurile vor decurge 
rapid şi uşor sau se vor complica. 

Am intrat pe uşă şi ne-am urcat în lift fără să aprindem 
vreo lumină. La etajul trei, am folosit pentru a ajunge la 
apartamentul biroului său doar o mică lampă portabilă, una 
dintre acelea care se ataşează la chei. Mi-am dat seama 
însă că trebuia totuşi să risc, pentru că aveam nevoie de 
lumină ca să pot alege dosarele care mă interesau. 

— Să aprindem o lumină, am zis eu, şi el s-a conformat. 

Parcă şi lămpile păreau că strigă când am rămas 
amândoi nemişcaţi acolo, câteva secunde, după aprinderea 
lor. Numai liniştea rămăsese netulburată. 

— Seiful, am zis. 

Ei bine, am să vă relatez ce s-a întâmplat atunci şi să ştiţi 
că acesta-i adevărul. El a îngenuncheat, şi-a scos cheile, 
pentru că în Elveţia încă mai există, şi nu ştiu de ce, multe 
seifuri care au cheie în loc de broască cu combinaţie de 
cifre, a introdus cheia în broască, a răsucit-o, a prins cu 
ambele mâini o mică roată pe care a rotit-o, a deschis uşa, 
a căutat înăuntru şi a scos un pistol! 

— Nu, am ţipat eu. Şi în acelaşi moment l-am îmbrâncit. 
Şi bineînţeles cu mare forţă. Arma era îndreptată spre 
mine. 

A căzut pe spate. Capul i s-a izbit în momentul căderii de 
marginea uşii de la seif. Apoi s-a lăsat o linişte totală. 

— OK, Zimmerili, să trecem peste asta. 

Dar imediat mi-am dat seama. Am îngenuncheat lângă 
el. Nicio mişcare. l-am luat mâna dreaptă şi i-am căutat 
pulsul. N-avea. Am mai încercat odată. Nimic. 

Era mort! 

A fost, bineînţeles, cel mai greu moment din întreaga 
mea viaţă. 


245 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


17 


Seiful rămăsese larg deschis, micul pistol Walter PPK al 
lui Zimmerli îi căzuse din mâna dreaptă şi stătea lângă 
piciorul său drept. L-am ridicat şi l-am introdus în buzunarul 
meu stâng. De ce am făcut-o nu ştiu nici până azi. 

Am îngenuncheat alături de mort şi am privit în interiorul 
seifului. Chiar în faţă, blocând vederea înăuntru se afla o 
mică valiză neagră. Am scos-o şi am pus-o pe podea. În 
spate se găsea un teanc de dosare. Tocmai ceea ce 
căutam. Am scos afară vreo zece şi am început să citesc pe 
etichetele acestora. Pe primul era scris „Brasilia-HUF”. Pe 
următorul am văzut „Gummi A.G.”. Apoi „Hammer-Vaduz”, 
dar niciun dosar MDC. Am mai scos încă un teanc. Acelaşi 
lucru. M-am ridicat şi am deschis valiza şi am văzut că era 
scris cu caractere mici, chiar sus „Aeroconsult, documente 
din 1985”. In Elveţia Ordnung (legea) cere ca totul să fie 
etichetat. L-am ridicat şi am văzut că era destul de greu. 
Era un pachet bine făcut. Mai mult ca sigur că Zimmerli era 
pe cale să-l transfere într-un loc mult mai sigur. 

După cum era de greu, mi-am dat seama că acolo nu 
erau numai documente, ce se refereau la „Aeroconsult, 
documente din 1985”, ci acolo se găsea întreaga istorie a 
lui Aeroconsult şi a relaţiilor sale cu Patterson, încă de la 
începutul acestora. 

Acestea erau, într-adevăr, documentele pe care le 
căutam. Le-am luat şi m-am îndreptat spre uşă. Am stins 
luminile din birou, dar, când am plecat, mi-am dat seama 
că n-am să mă descurc în întunericul din hol. Aşa că le-am 
aprins la loc, m-am urcat apoi în lift, am coborât la parter, 
am ieşit şi m-am îndreptat spre intrarea din Dufourstrasse. 
Nu era nimeni lângă maşină şi, de fapt, nu se afla nimeni 
pe nicăieri. Ceaţa era şi mai densă decât înainte şi era 
foarte, foarte frig. Am aşezat valiza lângă mine, în faţă, şi 
am pornit maşina. 


246 


- PAUL ERDMAN - 


Deodată, m-am gândit că poate ar trebui să renunţ. În 
realitate însă, şi-mi vine greu să recunosc acest lucru, am 
tras maşina de la bordură şi am plecat, iar când am ajuns 
în faţa lui Swiss Bank Corporation - vreau să adaug - am 
simţit o satisfacţie reală. 

Transpiram şi îngheţam în acelaşi timp, îmi simţeam 
braţele ca de plumb, iar picioarele începuseră să-mi 
tremure. Adevărată tărie de caracter, nu-i aşa? Ei, dar ce 
dracu, nu prea eram obişnuit să omor şi să jefuiesc seifuri. 
Eram un individ care-şi petrecuse cea mai mare parte din 
viaţă lucrând la bancă şi care acum era director la o 
companie aerospațială câştigând un sfert de milion de 
dolari pe an, cu o soţie, o casă în Woodside şi un iaht, 
adăpostit în portul San Francisco. Şi iată, acum, mă aflam 
în Elveţia la ora 3:45 dimineaţa, colindând pe străzi, pentru 
că, deşi mintea încă funcţiona bine, trupul se hotărâse să 
se revolte împotriva acelei situaţii extrem de anormale. 

Mă găseam într-adevăr amestecat într-o încurcătură 
foarte urâtă. Luasem în realitate viaţa unui om. Nu exista şi 
nu putea să existe niciun fel de scuză pentru această faptă. 
Desigur că a îndreptat arma spre mine. Dar s-ar fi putut 
foarte bine să recurgă şi el la o simplă cacealma, ca şi 
mine, cu cheia mecanică din buzunarul pardesiului. Fireşte, 
totul se întâmplase foarte repede! Dar de ce a trebuit să-l 
îmbrâncesc oare atât de tare? Imi amintesc că m-am auzit, 
după aceea, vorbind cu voce tare: 

— Doamne, te rog, iartă-mă, n-am vrut. 

Dar cu asta nu puteam rezolva situaţia în care mă 
găseam. Stăteam acolo, nemişcat, ca şi cel care murise în 
clădirea aflată ceva mai sus pe stradă, încercând cu 
disperare să găsesc o ieşire. Nu exista niciuna. Pusesem 
capăt vieţii unui om, fără un motiv justificabil. Şi aceasta 
era o faptă mârşavă! 

Şi acum? De ce am luat aceste materiale din seif? Ce să 
fac cu ele? Cum voi ajunge acasă? In câteva ore, trei, sau 
cel mult patru, vor fi pe urmele mele. 


247 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Poate că cel mai bun lucru ar fi să mă duc acum direct la 
poliţie şi să le spun adevărul, să le povestesc ce s-a 
întâmplat. A fost un accident nefericit, fără să fie un act de 
răzbunare, nepremeditat, neintenţionat, neprevăzut şi 
profund regretat. Vor accepta toate acestea? Nu, desigur 
că nu. Mă vor duce acolo, să vadă cadavrul şi apoi mă vor 
acuza. Sub ce acuzaţie? Omor prin imprudenţă? Nu, mă vor 
acuza de omucidere fără premeditare. Sau poate de crimă. 

Şi apoi? Mă vor închide. Şi din cele auzite de mine, în 
Elveţia poţi fi închis un timp fără să se dea vreun anunţ. Pur 
şi simplu voi dispărea pentru o perioadă de timp. Şi în 
continuare? Poate, dar nu poate, ci în mod sigur, acei 
oameni din Germania vor afla, şi asta destul de rapid. ŞI 
apoi, cineva va aranja o nefericită sinucidere. Este o 
metodă pe care ei o aplică frecvent, cu teroriştii, în Europa 
Centrală. Acum, eu prezentam pentru puterile din Europa 
Centrală un pericol mult mai mare decât teroriştii, pentru 
că aveam posibilitatea să dărâm guverne şi să provoc o 
schimbare totală în lupta aceasta pentru acapararea puterii 
în lume. Dar, unde şi cum aş putea acum să fac acest 
lucru? 

Oare oamenii aceia din Pădurea Neagră nu vor reuşi 
direct sau prin prietenii lor să mă prindă oriunde m-aş 
ascunde? La urma urmelor, există tratate de extrădare 
între toate naţiunile civilizate. Presupunând că iau acum un 
avion spre Londra sau Toronto, nu este posibil să fiu arestat 
acolo şi trimis înapoi cu primul zbor în Europa Centrală? De 
fapt, mă întrebam eu, cum acţionează această extrădare? 
Citisem despre procese, în romane, dar cei care le scriau 
nu ştiau în realitate mai nimic, cel puţin privind anumite 
detalii utile. 

Mă aflam deci într-o înfundătură. Sau poate că nu. Vesco 
a scăpat tocmai când se părea că toţi îl au în mână. Dar 
cum să fac? Acum trebuia să fac rost de timp pentru 
gândire. Era evident că orice era acum mai bun decât să fiu 
arestat în Europa Centrală şi apoi să urmeze o sinucidere 
nedorită. Deci mişcă-te, Rogers, mi-am spus. Repede! 

248 


- PAUL ERDMAN - 


În mod miraculos, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, nu 
exista absolut deloc trafic în centrul oraşului Basel. Dar m- 
am hotărât să nu mai trec din nou prin Barfuesserplatz, ca 
să nu dau din nou peste acelaşi poliţist la colţul intersecţiei, 
poliţist care să se uite pentru a doua oară în aceeaşi noapte 
la BMW-ul cu plăcuţă de înmatriculare din Frankfurt. Aşa că 
am făcut o întoarcere în U, în faţa lui Swiss Bank 
Corporation şi m-am îndreptat în direcţia locuinţei lui 
Zimmerli. După câteva ocolişuri făcute pe diferite trasee, 
am oprit în faţă la Peterskirche, întâlnind în tot acest timp 
numai trei vehicule, respectiv două taxiuri şi un vechi VW 
cu numere austriece. 

Era ora 4:07, în acea dimineaţă de joi, 5 decembrie 1985. 
Sabine mă aştepta, dar nu cu Ferrari, ci cu un VW Golf, care 
era, după cum mi-a explicat ea mai târziu, proprietatea 
Departamentului de Justiţie al Cantonului din Basel-Stadt, 
unde ea lucra ca procuror adjunct. 

— Cum a mers? m-a întrebat imediat ce am parcat BMW 
şi m-am apropiat de maşina ei. 

— Nu prea bine. 

— Poliţia? 

— Nu, mai rău. 

S-a uitat la mine şi apoi a zis: 

— Mai târziu. Acum să plecăm, înainte ca oamenii să 
înceapă să se îndrepte spre locurile lor de muncă. Imi 
povesteşti mai târziu. Urmează-mă la o oarecare distanţă. 

M-am întors înapoi la BMW şi am făcut întocmai. Sabine 
s-a dovedit a fi mult mai loială decât m-aş fi aşteptat. La 
urma urmelor, nu este obligatoriu ca prietenele să ocupe 
un loc de frunte în ierarhia loialității. În zilele acelea, 
citisem şi auzisem că ele îşi schimbă prietenii cel puţin o 
dată sau de două ori pe an, mai cu seamă în marile oraşe. 
Mă întrebam ce va face în clipa în care va afla ce s-a 
întâmplat în realitate. De asemenea, mă întrebam ce voi 
face şi eu. Exista, la urma urmei, o limită, o limită bine 
definită, până unde aş fi putut s-o trag după mine în 
această afacere. Vreau să spun că, în cazul în care ar fi fost 

249 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


prinsă cu mine acum, şi-ar fi ratat întreaga viaţă, aşa după 
cum eu aproape mi-o ratasem pe a mea! 

Pe străzi, începea circulaţia. Nu erau încă autobuze sau 
camioane, dar bănuiesc că oamenii care urmau să le 
conducă se deplasau acum spre depouri cu maşinile 
personale. Ceaţa era foarte deasă şi îndată ce ieşeai din 
conul de lumină al felinarelor stradale, care şi aşa erau 
înjumătăţite dată fiind economia de energie, te găseai într- 
un întuneric beznă. 

Îndată ce am ajuns la periferia oraşului Basel, Sabine a 
mărit viteza maşinii ei. 

Şi acum, în cazul în care vreţi să părăsiţi Elveţia şi să 
intraţi în Franţa fără să fiţi agasaţi cu formalităţile legale de 
imigrare sau de controlul vamal, am să vă spun cum să 
procedaţi. 

Dacă vă aflaţi în centrul oraşului Basel, priviţi indicatorul 
alb cu negru, pe care scrie „Zoologischer Garten”, adică 
grădina zoologică. Se află cam la zece străzi depărtare de 
inima oraşului. Când aţi ajuns în dreptul intrării principale, 
urcați puţin dealul şi o luaţi la stânga. Vă aflaţi acum pe 
Oberwilerstrasse şi de aici, după cum se spune în Elveţia, 
nu vă mai puteţi rătăci. Trebuie să mergeţi drept înainte. 
După ce aţi parcurs cam trei kilometri, daţi pe partea 
stângă de bătrânul castel Bottminger. |n continuare, 
traversaţi satul Oberwil şi cu aceasta vă aflaţi deja în 
teritoriul ţării. Următorul sat este Biel, şi apoi cel mai mic 
din toate satele, respectiv Benken, cu o populaţie de numai 
155 de suflete. În timp ce-l traversaţi, veţi observa un 
indicator la dreapta pe care scrie „Zolf”. Este un drum 
îngust pe care trebuie să-l urmaţi şi, după vreo doi 
kilometri, veţi întâlni din nou un indicator pe care va scrie 
la fel „Zo/f” şi sub el „Douane”. Pe stânga, se află o casă 
tipic ţărănească elveţiană, iar în faţa ei se găseşte un 
catarg cu steagul elveţian. În casă stă grănicerul, vameşul, 
autoritatea de control a imigrației, toate reprezentate de un 
singur om. Când acesta aude că a oprit o maşină în faţa 
casei, iese afară să vadă cine este. În mod obişnuit, de cele 

250 


- PAUL ERDMAN - 


mai multe ori e vorba de un elveţian care merge câţiva 
kilometri în Franţa, unde are o livadă sau o mică plantație 
de viță-de-vie, sau are vreo rudă de origine franceză care 
trăieşte acolo într-o minunată izolare. Aproape toţi aceşti 
„Clienţi” şi grănicerul folosesc între ei numai numele mic. In 
felul său, acest procedeu este total neelveţian şi folosit 
tocmai pentru că este uşor de înfăptuit. 

Dar lucrul cel mai izbitor, la acest punct de trecere a 
frontierei, este că nu există nicio barieră şi niciun grănicer 
francez. În realitate, de partea cealaltă a liniei de separare 
a Franţei de Elveţia nu există nimic, nici case, nici ferme, 
nimic, decât un drum neasfaltat care duce într-o pădure 
alsaciană. 

În noaptea aceea, sau mai bine zis în dimineaţa aceea, 
cu puţin înainte de ora cinci, amândouă vehiculele noastre 
au oprit cam la o jumătate de kilometru de trecerea 
frontierei, un loc izolat, care se afla în Elveţia. Am oprit 
amândoi motoarele. 

— Sabine, am început eu în şoaptă când ne aflam 
amândoi afară, în faţa BMW-ului, înainte de a merge mai 
departe cu încurcătura aceasta, vreau să-ţi explic ce s-a 
întâmplat noaptea, în biroul lui Zimmerli. 

— Mai târziu, a replicat ea. Se face târziu. Prin asta 
înțelegând devreme. Acum ascultă, a continuat ea. 
Frontiera se află la o jumătate de kilometru de drum 
neasfaltat, în partea franceză. Când vei ieşi din pădure, vei 
ajunge la Neuweiler. Acesta este în Franţa, dar folosesc 
încă nume germane pentru sate. Şi acum fii atent. După ce 
ajungi acolo, trebuie s-o iei la stânga în mijlocul satului. La 
stânga! Pentru că, dacă mergi înainte, ajungi din nou la o 
trecere de frontieră şi ajungi din nou în Elveţia. Diferenţa 
este că la punctul de trecere, de data aceasta, este un 
grănicer francez care păzeşte. 

— Nu-ţi fie teamă. Am să ţin minte. Am s-o iau la stânga, 
în Neuweiler. Mi-e teamă însă de această trecere de 
frontieră. De unde ştii că nu-i păzită? 


251 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Probabilitatea este foarte mică, a replicat ea, nu prea 
încurajator... Uneori paznicii pleacă în patrulare, de obicei, 
cu un câine. Ei şi? Apeşi pe accelerator în caz că vezi pe 
careva. 

— OK. Şi după ce ajung în Franţa, ce fac? 

— Continui să mergi drept înainte. Vei trece prin 
Hueningen, în franceză i se spune Huingue, şi ajungi la 
Neudorf, respectiv Village Neuf. Această porţiune se întinde 
pe zece kilometri. Pe această parte a satului Neudorf, vei 
vedea un restaurant de ţară cu numele Restaurant du 
Canal. Există un drum îngust, care trece la dreapta pe 
lângă el. Treci peste canal şi mergi la prima casă aflată pe 
partea dreaptă. Acolo se află un hambar. Tragi maşina în 
hambar şi închizi uşile. Cineva va veni şi te va găzdui în 
casă până vom stabili mai departe ce trebuie făcut. Numele 
ei este Helăne. Domnişoara Helăne. Este menajera mea. 
Mama ei şi acum ea se află în serviciul familiei noastre de 
patruzeci de ani. Ea vorbeşte doar dialectul alsacian, dar 
cred că vei fi în stare să te descurci. OK. Mâine, am să vin 
acolo şi vom trece împreună în Luxemburg, de unde vei 
putea pleca mai departe. 

— Am înţeles. Dar aşteaptă un minut, Sabine, pentru 
că... 
Amândoi am auzit o maşină, care tocmai se apropia cu 
viteză foarte mare. Zgomotul s-a îndepărtat aproape la fel 
de repede precum venise. Evident că cineva trecea prin 
Benken şi se îndrepta spre Basel. Insă acest eveniment a 
grăbit desfăşurarea lucrurilor. 

Ea şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu, m-a sărutat 
cu foc şi a plecat înapoi spre automobilul său. Nu-mi mai 
rămânea altceva de făcut decât să plec şi eu. Şi-a pornit 
motorul, apoi a aprins luminile de poziţie, a întors VW-ul, cu 
puţină dificultate, şi a dispărut lăsându-mi impresia că mi-a 
făcut cu mâna. Dar gândul meu nu a rămas mult timp la 
Sabine. Am pornit BMW-ul, am aprins farurile pe fază lungă 
şi am apăsat pe accelerator până la podea. Cred că am 
trecut pe lângă casa care avea în faţa ei un catarg cu 

252 


- PAUL ERDMAN - 


steagul elveţian, aşa cum mai văzusem destule pe la 
periferie, cu o viteză de 120 kilometri la oră. Maşina intră 
pe drumul de ţară, de partea cealaltă a frontierei, cu o 
izbitură puternică. Se clătină, dar până la urmă se redresa 
şi am ajuns în pădure. Drumul era plin de hârtoape, BMW-ul 
gemea, derapa, sfărâma pământul sub el, dar mă 
deplasam, da, mă deplasam, şi mă aflam în afara Elveţiei, 
şi mă simţeam atât de bine, încât am lăsat să-mi scape un 
chiot şi am apăsat încă o dată pe accelerator. 

Senzaţia de uşurare nu poate fi descrisă! Am învins 
sistemul şi am scăpat de ticăloşi! Franţa reprezenta pentru 
mine în momentul acela ţara libertăţii şi casa celui curajos. 
Am văzut indicatorul, care avea scris pe el „Neuweiler” şi 
echivalentul său în limba franceză, pe care l-am uitat, şi 
eram foarte atent, s-o iau la stânga, aşa cum mă instruise 
Sabine. 

Omul cu câinele, exact aşa cum mă prevenise Sabine, se 
găsea chiar acolo, în mijlocul străzii. M-a văzut şi s-a retras 
cât a putut de mult, în afara drumului meu, dar... 

A urmat apoi o bufnitură surdă. Am avut realmente o 
senzaţie de greață. N-am să uit niciodată acel zgomot. Oh! 
Chiar şi acum îmi este greu să mă gândesc la întâmplarea 
aceea. Prea multe lucruri stupide şi imposibil de închipuit 
trebuia să mi se întâmple! 

Am oprit maşina cu roţile scrâşnind, după aproximativ 
cincizeci de metri. Am coborât şi m-am uitat înapoi, dar 
între timp se aprinseseră deja luminile la vreo trei case. 
Deci se putea acorda un prim ajutor, m-am gândit. Foarte 
urgent. 

Numai dacă acest ajutor mai era într-adevăr necesar 
cuiva. Era aşa de întuneric şi ceața era atât de groasă, 
încât îmi era imposibil să stabilesc precis ce se întâmplase. 
Poate că omul a reuşit să evite lovitura, iar bufnitura care 
s-a auzit să fi fost câinele. Dar şi în acest caz, tot nu 
scăpăm de acea senzaţie de greață. Între timp, s-au aprins 
luminile la încă două case. Satul începuse să se alarmeze. 


253 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


A trebuit să mă întorc la maşină. Motorul îl lăsasem 
mergând, aşa că am închis uşa şi am demarat din nou. 
BMW-ul putea fi condus foarte bine, întrucât o parte din 
faţă nu fusese grav avariată. Poate că maşina lovise câinele 
cu bara... Conducând acum cu 150 kilometri la oră, am 
trecut prin satul Huningue. După câteva minute am zărit 
indicatorul la periferia lui Village Neuf. Am frânat brusc 
când am observat o clădire la stânga care probabil era 
restaurantul, aşa că am întors cu precauţie maşina pe 
drumul îngust, de pe lângă acesta, am traversat podul 
peste canal şi, exact aşa cum mi-a indicat Sabine, am oprit 
în faţa unei case, cu un hambar pe stânga, a cărui uşă era 
deschisă. 

In timp ce închideam foarte atent uşile hambarului, după 
ce am tras maşina înăuntru, s-au aprins luminile în casă. S- 
a deschis uşa din spate şi o femeie a apărut cu o lanternă 
în mână. 

— Sin se dr ami vo dr Madame Sabine? m-a întrebat ea în 
acea limbă specifică regiunii alsaciene din Franţa, care de 
fapt este un amestec nostim între dialectul primitiv al 
tribului germanic Alemannen şi o franceză ţărănească. 

— Ja, am răspuns eu. 

— So kemme’ se jetzet iine, Monsieur, a zis ea, Vite, 
sisch froid. 

Înţelegeţi ce vreau să spun? 

Nu aveam nimic cu mine decât hainele de pe mine şi o 
mică valiză pe care o purtam cu grijă. Mă conduse într-un 
dormitor, îmi arătă unde era toaleta jos în hol şi închise uşa 
în urma ei. Am pus valijoara pe noptieră, mi-am scos 
pardesiul, jacheta, cămaşa şi pantofii şi m-am vărăt în pat, 
unde am stat şi m-am gândit. In jurul orei şapte şi jumătate 
eram încă treaz şi afară se lumina uşor de ziuă. Ştiam că 
într-o jumătate de oră tot iadul se va revărsa, nu aici, în 
Franţa, ci în cealaltă parte a Rinului, acolo sus, pe dealurile 
cunoscute drept Pădurea Neagră. 


254 


- PAUL ERDMAN - 


18 


Ziua a început în Pădurea Neagră ca orice zi normală. 
Domnul Kreps, director general la Deutsche Bank, a venit în 
sala pentru micul dejun în jurul orei 7:35 şi a servit fără 
grabă masa, citind între timp Frankfurter A Ugemeine. La 
7:55 americanul Patterson a intrat în sală şi a cerut numai o 
cafea. l-a spus chelneriţei că aşteaptă pe cineva care 
trebuie să vină în câteva minute şi deci să aştepte cu 
comanda. La ora opt fix a intrat şi domnul ministru Graf 
Otto von Amsburg, de asemenea cu un Frankfurter 
Allgemeine în mână şi, după ce i-a salutat înclinând capul 
pe ceilalţi doi domni, a luat ca şi aceştia loc, singur, la 
masă. Scena respectivă avea mai degrabă un aspect 
englezesc decât german, având în vedere această 
indiferenţă studiată. 

Dar această scenă de izolare şi indiferenţă nu avea să 
dureze mult. Prima mică întrerupere avu loc în clipa când 
bătrânul valet a intrat în sală, s-a apropiat de Kreps şi i-a 
vorbit la ureche încet şi totuşi repede, după care bancherul 
a aruncat ziarul pe masă fără să-l mai împăturească şi a 
ieşit grăbit afară. O a doua întrerupere la fel de minoră a 
avut loc în momentul în care fata de la bufet l-a informat pe 
ministrul von Amsburg din pragul uşii şi cu o voce destul de 
tare că este căutat la telefon foarte urgent. 

Prin urmare, Herb Patterson a rămas singur în sală, 
situaţie pe care el a apreciat-o drept o situaţie normală de 
afaceri şi ca atare nu s-a preocupat de acest lucru. 

Stabilise împreună cu Frank Rogers să se întâlnească la 
ora opt, iar acum trecuseră deja patru minute peste 
această oră. Nervozitatea lui Patterson creştea cu fiecare 
minut care trecea. Să fi fost oare o greşeală din partea lui 
faptul că l-a lăsat pe Rogers să iasă singur? Poate ar fi mai 
bine să verifice în cameră chiar acum! 

În timp ce se apropia de telefonul interior de la recepţie, 
Patterson s-a pomenit faţă în faţă cu Kreps. 


255 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Unde este colegul dumneavoastră? l-a întrebat acesta. 

— Despre ce vorbiţi? a replicat Patterson. 

— Domnul Rogers al dumneavoastră. Îmi vreau 
automobilul înapoi. 

Patterson n-avea nicio idee la ce se referea bancherul şi 
expresia sa neprefăcută putea demonstra acest lucru din 
plin. 

— Hotelul avea obligația să-mi pună bagajele în BMW-ul 
2000 al meu, în timp ce iau micul dejun, dar m-au informat 
că automobilul lipseşte. Am verificat şi, într-adevăr, aşa 
este. | l-am lăsat aseară domnului Rogers al 
dumneavoastră. 

Expresia feţei lui Patterson nu mai era aceeaşi. 

„Ticălosul de pui de căţea” au fost următoarele lui 
cuvinte. De data aceasta a fost rândul bancherului german 
să nu aibă idee despre ce vorbea celălalt. 

— Unde se află domnul Rogers? a întrebat el. 

Patterson a ridicat receptorul telefonului de interior al 
hotelului şi a cerut camera 14 fără să primească, 
bineînţeles, niciun răspuns. Tocmai punea receptorul jos, 
când din cabina telefonică alăturată, de unde se putea 
vorbi cu exteriorul, a ieşit domnul ministru von Amsburg 
alb la faţă. 

— Eris tot, a zis el. 

Patterson, care nu vorbea deloc germana, nu a înţeles 
nimic, dar culoarea feţei germanului îi spunea suficient. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat el pe von Amsburg. 

— Zimmerli a fost asasinat. l-au găsit cadavrul acum 
câteva minute, a replicat von Amsburg. 

— Cine? a întrebat Kreps. 

El nu-l întâlnise niciodată şi nici nu auzise de Amadeus 
Zimmerli. 

— Un elveţian, a răspuns ministrul de externe german, 
revenindu-şi foarte repede. Probabil un terorist. 

Elita conducerii Germaniei trăieşte într-o permanentă şi 
acută teamă faţă de propria teorie cu privire la teroriştii 
care intenţionează să aducă sistemul capitalist în pragul 

256 


- PAUL ERDMAN - 


unei anarhii, printr-o serie de atentate asupra politicienilor, 
bancherilor şi judecătorilor. 

— Unde este poliţia? a întrebat apoi bancherul german. 

— Trebuie să vină şi să ne scoată afară de aici. S-ar 
putea să fi pus o bombă... 

— Nu, nu cred. Nu înţelegeţi. Nu este aici. Este în Basel. 
Se pare că cineva l-a răpit pe Zimmerli de la locuinţa lui, l-a 
forţat să meargă la biroul său şi să deschidă seiful, după 
care l-a omorât, a spus von Amsburg. 

Patterson a ascultat şi s-a dat înapoi, ca şi când cineva îl 
împinsese sau ca şi când n-ar fi vrut să audă ceea ce 
tocmai auzise. Apoi a întrebat: 

— Când i-aţi dat automobilul dumneavoastră? 

Intrebarea era, desigur, adresată lui Kreps, dar von 
Amsburg a avut impresia că americanul i se adresează lui. 

— Ce automobil? Despre ce vorbeşti, Patterson? Nu 
înţelegi că... 

— Taci, a zis Patterson, iar von Amsburg părea pe 
punctul de a-l pocni. Lasă teroriştii. Mi-e teamă că ceea ce 
s-a întâmplat are o explicaţie mult mai simplă. Se pare, şi 
acum s-a adresat exclusiv lui von Amsburg, că Rogers a 
luat azi-noapte automobilul domnului Kreps şi nu i l-a 
înapoiat. Mi-e teamă că a plecat în Elveţia cu el. Şi... ei 
bine, poţi să deduci singur mai departe. Ai auzit o parte din 
discuţia pe care am avut-o ieri cu el. 

Von Amsburg a dat afirmativ din cap. Începuse să 
înţeleagă. Fără să mai spună un cuvânt s-a îndreptat spre 
cabina telefonică. După mai puţin de un minut, a revenit. 

— Rogers a trecut frontiera germano-elveţiană pe la 
Loerrach în jurul orei 12:35, în dimineaţa aceasta. 

Expresia feţei lui Patterson părea să spună „V-am spus 
eu”. 

— Dar ce legătură are domnul Rogers cu acest elveţian? 
a vrut să ştie bancherul german. 

Von Amsburg a făcut uşor din mână către el. 


257 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Mai târziu, a replicat el. Vă voi explica mai târziu. 
Propun, dragul meu prieten, să ai încredere în mine. Mă voi 
ocupa de această afacere imediat, poţi fi sigur de aceasta. 

— Da, dar referitor la tot ceea ce am stabilit aici? Există 
vreun pericol? Pot continua cu aranjamentele bancare, 
precum am discutat? De fapt, noi am pus la punct toate 
detaliile cu domnul Rogers. 

— Procedaţi exact aşa cum aţi planificat şi cum aţi 
programat, a replicat von Amsburg. 

lar Patterson a aprobat dând energic din cap. 

— Când aţi început discuţiile, domnul Rogers nu 
cunoştea de fapt toate aspectele, a zis Patterson. Acum 
totul este ca dumneavoastră împreună cu Citibank să 
începeţi să lucraţi, nu-i aşa? 

A privit spre von Amsburg care, de data aceasta, era cel 
care trebuia să aprobe din cap. 

— Dar cum rămâne cu secretul operaţiunilor? a insistat 
Kreps. Consider că aceasta este o condiţie esenţială pentru 
asigurarea succesului. 

— Este, a admis von Amsburg. Vom lua măsuri ca acest 
secret să fie păstrat. Dacă domnul Rogers este implicat în 
această afacere din Elveţia, puteţi fi siguri că va fi prins, va 
fi arestat şi va fi complet izolat fără putinţă să ia legătura 
cu cineva. In acest fel el nu va vorbi cu nimeni, despre 
nimic până când nu va mai prezenta niciun pericol. Avem 
împreună o înţelegere cu privire la problemele delicate, de 
interes comun, care a dat rezultate foarte bune până acum. 
Cred că atunci când va înţelege, spunându-le oricum pe 
ocolite, că interesele noastre comune privind viitorul 
apărării naţionale depinde de aceasta, domnul Rogers va 
dispărea într-adevăr pentru o lungă perioadă de timp. Pot 
acum să vă propun, domnilor, să vă întoarceţi la micul 
dumneavoastră dejun? Am să vă comunic destul de repede 
viitorul nostru plan de acţiune. Şi v-aş mai ruga pe amândoi 
să nu-i deranjaţi pe ceilalţi colegi ai noştri cu această 
problemă chiar acum. De fapt, niciunul dintre ei nu l-a 
cunoscut pe Zimmerili, iar ceea ce s-a întâmplat în Basel - 

258 


- PAUL ERDMAN - 


zise el adresându-se acum lui Kreps - s-ar putea să-l 
implice sau nu pe Rogers, şi, chiar dacă ar fi aşa, acest 
lucru nu are nimic de a face cu ce am discutat noi aici. Este 
vorba numai de o coincidenţă. 

Kreps ştia foarte bine că acesta minţea, dar von Amsburg 
era ministrul afacerilor externe al Germaniei de Vest, iar 
Kreps era un german şi, dacă aceasta era soluţia propusă, 
atunci aceasta va constitui soluţia reală. Din acest moment, 
pentru domnul Kreps şi pentru Deutsche Bank, domnul 
Frank Rogers a încetat să mai existe. 

— Ich verstehe, a zis el îndreptându-se spre sala de 
mese, dar întrebând încă o dată: Cum rămâne cu BMW-ul 
meu? 

— Propun să vă procuraţi altul, a replicat von Amsburg, 
iar dacă vă contactează careva dintre autorităţi referitor la 
vehiculul furat, spune-ţi doar că acesta a fost furat de către 
o persoană pe care nu o cunoaşteţi. Aţi înţeles? 

— Jawohl, a răspuns Kreps, dispărând de data aceasta în 
sala pentru micul dejun, fără nicio altă ezitare. 

— Deci, a întrebat Patterson, intenţionezi să predai 
problema securităţii Germaniei? 

— Categoric nu, a replicat von Amsburg. Nu trebuie 
amestecate nici securitatea, nici serviciile de informaţii. 
Numai poliţia şi oamenii respectivi din Ministerul de Justiţie. 
Aici în Germania, nu este vorba decât despre furtul unui 
automobil. Însă în Elveţia este cazul unei crime de gradul 
întâi. Şi avem informaţii că poliţia elveţiană a Ministerului 
de Justiţie din Basel desfăşoară o amplă acţiune de 
prindere a celui care a înfăptuit-o. Fără nicio îndoială că e 
omul dumneavoastră, Rogers. 

— Dar n-ar putea ca Serviciul de Informaţii... 

— Nu, l-a întrerupt von Amsburg. Aceştia vor aborda 
problema ca pe o problemă politică. lar noi nu avem 
intenţia să facem din aceasta o problemă politică. Este o 
problemă pentru cei care se ocupă cu cazurile obişnuite de 
crime. Nu avem nevoie de complicaţii politice. Mă 
înţelegeţi, domnule Patterson? 

259 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


lar acesta l-a înţeles, în cele din urmă. 

— Acum trebuie să dau câteva telefoane. 

Primul telefon a fost pentru Wunderlin, şeful Procuraturii 
Cantonului din Basel-Stadt, prietenul lui Amadeus Zimmerili 
şi prieten, de asemenea, cu alţi cetăţeni de seamă 
elveţieni, cum au fost cei adunaţi pentru cină, doar cu două 
nopţi mai înainte, în suburbia din Basel cunoscută sub 
numele de Arlesheim. Von Amsburg, foarte succint, a 
menţionat că autorităţile germane au motive serioase să 
creadă că un american, pe numele de Frank Rogers, este 
implicat în asasinarea lui Amadeus Zimmerli în dimineaţa 
aceasta. De fapt, autorităţile germane l-au avut pe acest 
american sub observaţie de mai mult timp, pentru că au 
bănuit că acesta este amestecat într-un trafic ilegal de 
arme. Autorităţile locale cred că Rogers călătoreşte într-o 
maşină BMW albastră cu numere de înmatriculare din 
Frankfurt. 

Al doilea telefon a fost pentru şeful de la Hoffman La 
Roche. Şi acest telefon a fost la fel de laconic. Von Amsburg 
a spus că-i telefonează mânat de faptul că sunt cunoştinţe 
comune şi cunoscând prietenia lui cu nefericitul Amadeus 
Zimmerli. A dorit să arate că nu numai el personal, ci însuşi 
guvernul său are un interes vital în cazul lui Zimmerli. 
Pentru că cel care l-a asasinat este fără îndoială un 
american, pe nume Frank Rogers, suspectat de trafic ilegal 
de arme la nivel internaţional. Atât el, cât şi guvernul său 
vor da o înaltă apreciere dacă von Planta va vorbi cu 
domnul Wunderlin, şeful Procuraturii Cantonului din Basel- 
Stadt, precizând ca, atunci când Rogers va fi arestat, să fie 
ţinut complet izolat şi pe timp nelimitat. El, von Amsburg, 
va dori să se întâlnească personal cu ministrul apărării din 
Elveţia pentru eventuale explicaţii mai amănunțite cu 
privire la toată această afacere şi va aprecia foarte mult 
dacă domnul von Planta va aranja cu discreţia cuvenită o 
astfel de întâlnire, de preferat, pe teren elveţian. 

l-a asigurat în continuare pe industriaşii elveţieni că atât 
el, cât şi ţara sa vor fi recompensaţi prin reciprocitate, 

260 


- PAUL ERDMAN - 


pentru că această cooperare privind rezolvarea problemei 
Rogers-Zimmerli într-un mod cât mai discret posibil va 
constitui o contribuţie majoră, pe termen lung, la interesele 
naţionale ale Elveţiei. 

Von Planta l-a asigurat pe ministrul de externe german 
că se va ocupa personal de problemă şi că-l va informa pe 
ministrul apărării cu privire la această conversaţie. 

Cei din Europa centrală îşi strângeau rândurile foarte 
rapid. 

În ora următoare toţi cei care s-au întâlnit atât de discret 
la Hotel zum Hirschen în Sankt Blasien au plecat, fiecare 
spre destinaţia sa, neştiind câtuşi de puţin că tot ceea ce 
au planificat cu atâta atenţie împreună se afla acum în 
pericol din cauza abandonării unuia dintre ei. Acei membri 
ai „conspiraţiei” care erau implicaţi sau cel puţin informaţi, 
respectiv von Amsburg, Patterson şi Kreps, au rămas ultimii 
şi au plecat împreună cu un Mercedes 600, special, care a 
fost adus de la Stuttgart, chiar de la Uzina Mercedes, cu 
viteza sunetului, după ce directorul general al firmei 
Mercedes Benz a primit o cerere urgentă pentru un astfel 
de transport din partea Ministerului Afacerilor Externe de la 
Bonn. 

Observaţi că sistemul funcţionează. Vechea reţea - fie în 
Anglia, unde aceasta a fost inventată, fie în Germania şi 
Elveţia unde aceasta a fost stimulată - îşi atinge scopurile 
foarte bine. In fond, această reţea înglobează probabil tot 
ceea ce se referă la aşa-numita „structură” a naţiunii. 
Pentru această reţea, o asemenea structură este reală şi 
funcţională. Dacă ministrul de externe al Germaniei are 
nevoie de un transport, şeful de la Mercedes va rezolva 
cererea fără să pună nicio întrebare. Dacă ministrul apărării 
elveţiene a gândit că este necesară obţinerea tehnologiei 
rachetei de croazieră, directorul lui Hoffman la Roche şi 
şeful Procuraturii din Basel vor soluţiona această cerere. lar 
dacă un american ajunge în această reţea, ei bine, asta 
înseamnă ghinion! 


261 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Maşina specială a plecat din Sankt Blasien în jurul orei 
unsprezece dimineaţa. Doctorul Kreps a coborât exact în 
faţa clădirii zgârie-nori a Deutsche Bank, în centrul oraşului 
Frankfurt, pe la ora unu, după care Mercedesul s-a întors 
spre Autobahn, a traversat artera principală nord-sud, şi cel 
de-al doilea pasager, Herb Patterson, a coborât în faţa 
masivului terminal al aeroportului din Frankfurt. O oră mai 
târziu, acesta se afla în drum spre Statele Unite. Ministrul 
de externe german a ajuns la birourile sale din Bonn cu 
puţin înainte de sfârşitul programului. Imediat l-a chemat la 
el pe şeful poliţiei federale a Germaniei, pe directorul 
Bundes-Kriminalanit din Wiesbaden, şi a cerut să fie 
informat într-o oră cu tot ce s-a descoperit în legătură cu un 
caz de asasinat la Basel. Presupunea că Interpolul trebuie 
să fie bine informat. Nu a oferit nicio justificare pentru cele 
solicitate. În conformitate cu protocolul, această cerere 
trebuia să ajungă la Wiesbaden prin ministrul de interne de 
la Bonn, care, politic, este răspunzător de problemele 
poliţiei în Germania. Dar von Amsburg voia să păstreze 
cercul celor „informaţi” cât mai restrâns posibil. Oamenii 
din Wiesbaden, evident, au înţeles acest aspect, întrucât la 
ora 6:15 în acea seară, şeful Poliţiei Germaniei a sosit 
personal, cu un elicopter se pare, aducând nişte ştiri 
surprinzătoare. Din datele deţinute de Interpol şi de 
autorităţile din Basel, BMW-ul pe care Rogers l-a furat 
fusese văzut pe străzile din Basel în vecinătatea biroului de 
avocaţi al lui Zimmerli, cu câteva minute înainte de ora 
asasinării avocatului elveţian, după estimările făcute. Acest 
fapt nu era ceva surprinzător. Dar ceea ce era nou şi 
adăuga o nouă dimensiune - atât din punct de vedere al 
urgenţei, cât şi geografic vorbind - prinderii acestui om 
este faptul că acelaşi BMW albastru german, cu număr de 
Frankfurt, a accidentat mortal un grănicer francez care 
patrula şi care-l somase lângă punctul de trecere a 
frontierei, la ieşirea din Basel. 

Amănuntele exacte nu erau încă cunoscute, dar existau 
cel puţin trei martori ai acestei întâmplări. 

262 


- PAUL ERDMAN - 


În momentul de faţă, domnul Frank Rogers se afla în 
capul listei celor urmăriţi, atât în Franţa, cât şi în Germania, 
urmărit pentru omorârea unui funcţionar public în Franţa şi 
urmărit pentru crimă, jaf şi fraudă bancară în Elveţia. În 
această ultimă ţară se purtau chiar discuţii dacă omorul 
sau frauda bancară trebuia considerată cea mai gravă 
dintre cele trei infracţiuni. 

După ce şeful poliţiei a plecat convins că acum avea încă 
un prieten bun, în cercurile înalte, von Amsburg îşi aprinse 
o ţigară, prima după atâtea zile. Se pare că „problema 
Rogers” era deja rezolvată. El deschise un dosar cu 
menţiunea „urgent” care fusese pus pe biroul său. Se pare 
că ambasadorul Germaniei în Indonezia fusese prins în 
flagrante cu fiica de şaptesprezece ani a prim-ministrului, 
într-un hotel din Jakarta. 

Von Amsburg a decis ca acesta să fie rechemat pentru 
un prim raport. 

Mai întâi Rogers, acum acesta. Viaţa era plină de fapte 
mărunte care din nefericire, îţi distrag atenţia prea des de 
la preocupări de primă importanţă. Von Amsburg îşi privi 
ceasul. Era aproape şapte. Franz Josef Strauss îl aştepta 
pentru a servi cina, împreună, la opt. Acesta va fi bucuros 
când va auzi cele stabilite în ultimele zile. În sfârşit, 
Germania se afla pe drumul spre ocuparea locului din vârf. 
Unde de data aceasta va rămâne. 

Toate gândurile referitoare la americanul Frank Rogers 
au dispărut, ca şi când agasantul şi „micuţul” om nici n-ar fi 
existat. Doar o slabă remarcă de milă la adresa bietului 
străin, un amator, ajuns să fie răstignit de francezi şi de 
elveţieni pentru uciderea „unuia de-al lor”. Von Amsburg s- 
a cutremurat, gest foarte rapid. 


263 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


19 


Era aproape ora cinci după-amiază când m-am trezit. La 
început am fost complet dezorientat. Apoi, din nefericire 
pentru liniştea mea, am înţeles exact unde mă aflam şi 
pentru ce. 

M-am sculat, am ridicat jaluzelele şi, cu toate că 
întunericul începuse să se lase, era suficientă lumină care 
să-mi permită să văd exact unde eram. Alături de casă se 
găsea un mic canal şi peste acesta se vedea Restaurant du 
Canal. lar totul în jur era câmpie plată unde creştea un bun 
sparanghel. Cel mai bun, bineînţeles, era cel din Calvados, 
o regiune din nordul Franţei. 

Cunoşteam satul Village Neuf destul de bine. Pentru că 
pe vremea când eram student la Universitatea din Basel, 
obişnuiam să trecem frontiera în Alsacia aproape la fiecare 
sfârşit de săptămână în lunile mai şi iunie, pentru unul sau 
mai bine zis două motive: să mâncăm şi să bem. Aceasta 
se întâmpla spre sfârşitul anilor 1950. In vremea aceea, 
pentru zece franci, pe care îi numeam încă nouveau francs, 
pentru că reforma monetară franceză avusese loc nu cu 
mult timp înainte, puteai căpăta o farfurie vârf cu 
sparanghel alb, fierbinte, o sosieră plină cu maioneză, tot 
atât de multă şuncă ţărănească pe cât puteai mânca, 
brânză franţuzească şi o sticlă, fie cu Edelzwicker, fie cu 
Riesling Kaefferkopf, şi toate acestea pentru un echivalent 
a doi dolari americani! 

Mort. Cel elveţian în mod sigur, cel francez doar probabil. 
Nu mai exista nicio scăpare din asta. Toate aceste amintiri 
nu puteau să schimbe cu nimic situaţia. Nu mai eram acel 
student fără probleme, preocupat doar de o disertaţie sau 
de aşteptarea unei examinări orale. Eram un bărbat de 
patruzeci şi opt de ani care a făcut ceva de neimaginat 
pentru un om cu pregătirea mea, cu educaţia mea... dar se 
întâmplase. Am auzit o ciocănitură nesigură în uşa 


264 


- PAUL ERDMAN - 


dormitorului meu, după care aceasta se deschise puţin şi o 
voce-mi zise: 

— Monsieur, sin'se wach? 

— Ja, am răspuns şi femeia şi-a arătat capul. 

— S'isch d'Madame, au telefon, zise ea. 

— Vin, am zis în limba engleză pentru a contribui mai 
mult la confuzia lingvistică. 

Mi-am tras pe mine pantalonii şi femeia m-a condus prin 
casa întunecată, în camera de zi, unde ardea un foc 
puternic de lemne, într-o sobă. Mi-a arătat un telefon 
aşezat lângă foc. 

— Bună, am spus eu, cu 0 voce, şi slabă şi tremurătoare, 
pentru că ştiam că orice urma să aflu de la celălalt capăt al 
firului telefonic nu putea să însemne nimic bun! 

— Frank! Oh, Frank! a fost tot ceea ce a putut să spună 
pentru început. 

— Da. Nimic bun, aşa-i? am reuşit să mai scot şi eu din 
gură. 

— Nu-ţi poţi imagina ce se întâmplă aici, a zis ea. 

— Te cred. Cât de grav este? Vreau să zic, omul, adică 
francezul? 

— Mort, de asemenea. 

— La dracul! 

— Avea patru copii. 

— Sabine, pentru numele lui Dumnezeu, nu am 
intenţionat să fac aşa ceva. 

— lartă-mă, Frank. Nu am vrut să spun asta. Dar nu-ți 
poţi închipui cât de revoltați sunt oamenii aici. Nu numai 
autorităţile. A intervenit şi presa, numele tău, fotografia ta, 
totul se află pe prima pagină. Ce-ai de gând să faci? 

— Să plec dracului de aici, asta e ceea ce intenţionez să 
fac. 

— Şi unde să te duci? 

— Mă gândesc în America de Sud sau Costa Rica. 

— Cum? a întrebat ea atunci. 

— Nu ştiu. Dar trebuie să găsim rapid o soluţie. Am făcut 
o pauză. Asta este, dacă tu mai vrei. 

265 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Încetează cu astea, Frank. Desigur că vreau. Aşa cum 
zic şi ei, suntem implicaţi amândoi. Eu am fost cea care te- 
a condus noaptea trecută. Toate au fost cu ghinion. 

— A fost numai o întâmplare. Şi numai din vina mea. 
Sută la sută. Tu nu ai absolut nimic de a face cu toate 
astea. Şi dacă vrei să renunţi, Sabine... 

— Am zis să încetezi cu astea. Acum ascultă, Frank, voi 
veni acolo. 

— Eşti sigură? 

— Da. Acum sunt acasă. Nu am mai putut rămâne la 
birou. Ştiau cu toţi despre trecutul nostru. Şi tatăl meu m-a 
sunat. A încercat să pară că ar vrea să fie de folos, dar sunt 
sigură că urmărea doar să culeagă informaţii. Şeful meu, 
Wunderlim, se ocupă personal de cazul tău. Chiar şi Berna 
se interesează acum de întreagă această poveste, Frank, 
francezii, Parisul, Bonnul... 

— Bonn? am întrerupt-o eu. 

— Germanii vorbeau la telefon cu Wunderlim, când am 
plecat de la birou. Era chiar directorul Biroului Federal 
pentru Probleme Criminale. 

— Ce au ei de-a face cu aceasta? 

— Cred că va trebui să-mi spui tu asta, Frank, a răspuns 
ea. Tot ceea ce ştiu este că există un ordin de arestare şi 
că oriunde te vor prinde, fie aici, în Elveţia, fie în Franţa sau 
Germania, vei fi total izolat, fără drept de comunicare şi, 
mai mult sau mai puţin, pentru totdeauna. 

— Te cred, am răspuns. Este exact ceea ce doreau 
Patterson şi cu Von Amsburg. Am trădat această afacere şi 
le-am oferit acestor ticăloşi capul meu pe o tavă. 

— Stai aşa, a zis ea. Este cineva la uşă. Ascultă, întrerup 
legătura. 

Şi asta a fost tot. 

Am rămas în picioare cu telefonul mort în mână, într-o 
casă străină, în mijlocul Europei, fără să am unde să mă 
duc. Doar la închisoare, la care va trebui să mă aştept 
odată şi odată. Şi chiar pentru o perioadă foarte lungă de 
timp. Dacă nu cumva voi reuşi să plec din Europa şi să mă 

266 


- PAUL ERDMAN - 


refugiez undeva. Dar unde? Ce ţară îmi va acorda protecţie 
împotriva cererilor de extrădare ale autorităţilor Franţei şi 
Elveţiei? Nu era acelaşi lucru ca în cazul unei taxe sau 
fraude sau chiar a unui act de violenţă cu motivaţie 
politică, aşa cum de fapt era situaţia mea. Cazul meu poate 
figura pur şi simplu la crimă şi omor fără premeditare. 

Poate Brazilia. Dar Brazilia a declanşat nişte controale 
foarte atente şi riguroase pentru străini. Trebuie să ai viză, 
fără de care nu te acceptă. Paraguay. Aceasta era într- 
adevăr o posibilitate reală... Unii dintre cei mai mari escroci 
internaţionali călătoresc liber cu paşapoarte paraguaiene. 
Evident că ei supraveghează aproape pe fiecare, cu o 
exigenţă mai mare sau mai mică. Dar aceasta este o 
chestiune de preţ. In cazul meu, după părerea mea, preţul 
ar fi de un milion de dolari, cel puţin, pentru oamenii 
generalului de acolo. 

Dar toate acestea erau pure fantezii. Eu nu aveam un 
milion. Nu aveam nici măcar cum să mă apropii de cineva 
din Paraguay. Eu nu aveam nici măcar o idee cum dracului 
aş putea să ies din Alsacia, din această provincie a Franţei. 
Să zbor, bineînţeles, poate până în Luxemburg şi apoi să 
iau un avion pentru Islanda. Da, aceasta ar fi o soluţie! Aş 
ajunge în Islanda. Şi apoi? Apoi, următoarea staţie ar fi New 
York şi FBI şi, bineînţeles, arestarea. Acesta ar fi ultimul loc. 
Într-adevăr, în unele aeroporturi, poţi spera ca autorităţile 
să fie mai ineficiente, să poţi trece prin controlul de 
frontieră şi să dispari dincolo. Dar nu în aeroporturile 
Statelor Unite ale Americii. Mai degrabă poţi să traversezi 
în Cuba cu o barcă sau să treci înot Rio Grande, decât să-i 
păcăleşti pe cei din aeroportul Kennedy. Şi chiar în cazul în 
care ai reuşi, ar trebui să trăieşti ca Patty Hearst după 
aceea. Într-o permanentă fugă şi ducând o viaţă ascunsă. 
Eu eram prea bătrân pentru astfel de lucruri. Dar stai! 
Cuba. Aceasta ar putea însemna ceva! O soluţie la limită, 
dar care nu trebuie desconsiderată. Cum să ajung în Cuba? 
Am un răspuns la asta! Prin Germania de Est. Aceştia au 
zboruri directe de la Berlin, Berlinul de Est, la Havana. 

267 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Ştiam bine acest lucru. Acele uriaşe şi vechi lliuşin puteau 
zbura - se pare - jumătate din distanţa în jurul globului, 
fără realimentare. Cunoşteam Germania de Est. Odată am 
luat masa cu Walter Ulbricht acolo. Este adevărat. Mă aflam 
la un târg la Leipzig, încercând să obţin finanţarea pentru 
un mare contract, pe vremea când eram bancher la Londra 
şi atunci Ulbricht m-a invitat să luăm cina împreună. 
Ultimul dintre stalinişti, dar ce importanţă are? 

Desigur că, mă aveau înregistrat. Ei păstrau informaţii 
despre oricine. 

Dar chiar şi Germania de Est ar fi vrut să aibă acum de-a 
face cu mine? Vreau să zic, după ce am omorât doi 
oameni? Şi nu era niciun motiv politic, atât cât puteau ei să 
ştie. Cuba, eram convins, nu ar fi fost o problemă. OK. Dar 
cum să ajung în Germania de Est? Nu există nicio 
posibilitate pe calea aerului. Pentru că nu aş fi putut 
niciodată trece de un control al paşapoartelor, în Europa. 
Toţi aveau, în mod sigur, numărul meu afişat în roşu, alb şi 
albastru, în fiecare aeroport din Europa. Aş putea să merg 
cu o maşină, dar nu cu un BMW-ul. S-ar putea ca Sabine să- 
mi facă rost de o altă maşină. Dar aceasta ar însemna să 
traversez de-a latul toată Germania de Vest şi să reuşesc 
să trec prin ambele controale francez şi german, la trecerile 
de frontieră. 

Acest lucru nu era posibil. 

OK. Ce-ar fi să merg cu vaporul? Cu o maşină aş putea 
ajunge la Canalul Mânecii, sau la Mediterană, sau chiar în 
Atlantic, fără să fie nevoie să trec peste vreo frontieră. Dar 
să renunţ la Canalul Mânecii. Dincolo se află Anglia şi 
Interpolul este mai mult ca sigur implicat, iar Anglia este 
membru cu drepturi depline al Interpolului, aşa că, odată 
arestat în Anglia, aş fi fost extrădat fie în Franţa, fie în 
Elveţia, foarte repede şi foarte neplăcut. 

Deci Africa. Africa de Nord. Ar fi o soluţie. la să vedem. 
Algeria, nu. Libia! Poate că da! Ghadafi ar primi pe oricine. 
Imaginaţi-vă că acesta ar descoperi că eu eram domnul 
Rachetă de Croazieră! Pe toţi dracii, ar fi trimis un 

268 


- PAUL ERDMAN - 


submarin pentru mine. Să mă ia din Marsilia. Începea să-mi 
placă ideea. 

Ar fi fost ca într-un film despre al Doilea Război Mondial 
combinat cu Humphrey Bogart în Gasban. 

— Monsieur, era menajera lui Sabine. 

Avea o tavă în mână, iar pe tavă se aflau o sticlă verde şi 
un pahar de cristal. S-a dovedit a fi un Gewuerztraminer - 
un Hug - răcit numai atât cât să-i dispară mirosul de plantă 
şi de pământ şi să dea la iveală una dintre cele mai 
grozave băuturi pe care le-a putut crea omenirea, în cazul 
de faţă popoarele a două naţiuni pline de imaginaţie: 
Ungaria, care a descoperit strugurii, şi Franţa care a 
descoperit viticultura. 

Se duse şi porni televizorul. Era unul dintre cele mai 
complicate aparate de pe pământ, care avea posibilitatea 
să prindă programele din Franţa, Germania şi Elveţia, cu 
toate că cele două zone foloseau sisteme diferite de emisie 
şi chiar sisteme color diferite. Televizorul era, bineînţeles, 
un tip vechi pe care Sabine l-a dăruit menajerei sale şi care 
reprezenta o piesă de rezistenţă în această cameră, dintr- 
un sat din Alsacia. Era ora şase şi pe canalul german cânta 
I Love Lucy, pe cel francez era The Rockford Files, iar pe cel 
elveţian era Walt Disney. Ei râd de cultura noastră, dar 
mănâncă hamburgerii noştri şi privesc la filmele noastre. 

După o jumătate de oră, Putzfrau a lui Sabine a intrat cu 
un platou plin cu pate, şuncă şi brânză şi un borcan mare 
cu cornichons. Văzând că prima sticlă de vin se golise, se 
întoarse cu a doua. La ora şapte, elveţienii au început să 
transmită ştirile. Prima ştire se referea la Polonia. Forţele 
de ocupaţie ruseşti se aflau într-un continuu asalt, fără să 
se întrevadă la orizont vreo concesie. Situaţia, spunea 
comentatorul, din Rusia în 1985, devenea tot mai 
asemănătoare cu situaţia din Statele Unite în 1968 sau 
1969, când drept rezultat al superexpansiunii în afara 
graniţelor, lucrurile au început să se denatureze acasă. A 
doua ştire se referea la un accident de cale ferată lângă 
Berna. 

269 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


A treia ştire se referea la mine. Mai întâi au arătat o 
fotografie de a mea, o fotografie recentă, apoi o fotografie 
a BMW-ului albastru, cu o vedere de prim-plan a plăcuţelor 
cu numerele din Frankfurt şi apoi un apel dacă cineva a 
văzut fie maşina, fie omul, indiferent când, ziua sau 
noaptea, să anunţe imediat poliţia. Dacă cineva îl va vedea 
pe acest bărbat să nu se apropie de el. Acesta a ucis deja 
doi oameni, este probabil înarmat şi mai mult ca sigur că 
nu are niciun scrupul ca să ucidă din nou. In continuare, 
erau date alte detalii: bărbatul este un american care poate 
vorbi şi dialectul elveţian foarte fluent. Se bănuia că 
franceza acestuia ar fi destul de slabă. Are o înălţime de 
peste 1,80 metri şi o greutate în jur de optzeci kilograme, 
are părul blond spre şaten, cu un început de chelie. Foarte 
probabil că este îmbrăcat cu costum şi cravată, croială 
americană şi un pardesiu albastru. 

În continuare, au arătat imagini ce prezentau faţada 
clădirii în care era situat biroul lui Zimmerli, apoi au 
comutat, prezentând străzi din satul Neuweiler, în Franţa, 
imediat după frontiera elveţiană. Un cadavru sub pătură. 
Uh! Am întrerupt televizorul. 

Gazda mea a revenit după cincisprezece minute şi a 
pornit din nou aparatul, care de data aceasta transmitea pe 
Canalul Unu francez. Au început să transmită ştirile; cele 
referitoare la mine constituiau cel de-al patrulea grupaj de 
informaţii transmise din Franţa. Gazda a văzut întreaga 
secvenţă şi, evident, nu a făcut nicio legătură între acel 
corp de sub pătură şi omul care făcuse acest lucru şi care 
stătea acum în camera ei de zi. Cel puţin aşa am sperat eu. 

Aproximativ cinci minute mai târziu, a sunat din nou 
telefonul. Am ridicat receptorul şi am auzit iarăşi vocea lui 
Sabine. 

— Pot vorbi numai câteva secunde, a zis ea, pentru că 
am revenit la birou. 

— M-am uitat la televizor, am spus eu. 

— Exact. Acum lasă-mă să vorbesc. Am un plan. Dar 
trebuie să meargă sută la sută. 

270 


- PAUL ERDMAN - 


— Paraguay? 

— Taci şi ascultă, Frank, a zis. Apropo, am avut o lungă 
convorbire telefonică cu soţia ta astăzi, ceva mai devreme. 

— Doamne! Asta era tot ce-mi lipsea. 

— Ţi-a transmis că te iubeşte. 

— De ce o implici şi pe ea, Sabine? 

— Taci dracului şi ascultă, a replicat. Vreau să te 
descotoroseşti de maşina aceea germană. Imediat. 

— Cum? 

— Există un drum de ţară, care urmăreşte traseul 
canalului. Mergi pe el doi sau trei kilometri şi apoi scufunzi 
maşina în canal. 

— Nu o vor descoperi dimineaţă? 

— Posibil. Sau mai bine zis, probabil. 

— În cazul acesta poliţia va scormoni peste tot. 

— Oricum, nu vei mai fi acolo. Adverbul care s-ar potrivi 
aici ar fi „enigmatic”, cred, dar eu nu folosesc niciodată 
acest cuvânt. 

— Şi cum mă întorc după ce am scufundat maşina? am 
întrebat. _ 

— Pe jos, dragul meu. Pe jos. lţi aminteşti cum? a 
adăugat ea ironică, precum îi era firea. Ai reţinut? a 
repetat. 

— Da, să trăiţi. 

— Bun. Acum ascultă. Intenţionez să vin să te iau la opt 
şi jumătate, mâine-dimineaţă. Să fii pregătit. 

Nu cred că era nevoie de acest „Să fii pregătit”. Doar 
eram pregătit pentru... 

— Dă-mi-o acum la telefon pe Madame Héläne. 

— Ascultă, ea nu are nicio idee cine sunt. De ce s-o 
amestecăm? 

— Adu-o la telefon, Frank. 

Aşa că am făcut semn cu telefonul spre Madame Helăne, 
care stătea în pragul uşii de la bucătărie ascultând totul. 
După ce Madame Héläne a luat receptorul, a ascultat, a 
chicotit de câteva ori apoi a întrerupt brusc. 

— Stai o clipă! am strigat eu. 

271 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Dar era prea târziu, legătura s-a întrerupt şi nu puteam 
să o sun la un birou unde se afla procuratura districtului, 
care, de fapt, era centrul de urmărire a unui fugar 
american, acuzat de săvârşirea a două crime, plus altele, 
mai mari şi mai mici, şi care din întâmplare, eram tocmai 
eu. 

Madame, menajera alsaciană, a dispărut în bucătărie şi 
s-a întors cu o lanternă cu bătaie foarte lungă, pe care mi-a 
întins-o. 

Maşina. Sau aşa cum îi spunem în Franţa, /a voiture. 

Dintr-odată, am început să mă simt mai bine. Mă 
gândeam că Sabine are un plan. Şi în realitate, trebuia să 
aibă un plan. Altfel, nu avea niciun rost s-o sune pe Nancy, 
nu-i aşa? 

Probabil ca Nancy urma să vină să mă întâlnească în 
Paraguay. 

Dar cum voi reuşi să ajung în Paraguay? Starea mea de 
spirit deja începuse să se mai liniştească, aşa că m-am 
ridicat cu lanterna în mână şi m-am dus în dormitor să-mi 
iau jacheta şi pardesiul. 

Când am revenit, am observat că lumina din hambar, 
care acum era declarat garaj, era aprinsă, iar Madame se 
ocupa cu deschiderea uşilor. lar acolo se afla, aşa cum se 
arătase aseară, la televiziunea elveţiană, franceză şi 
probabil şi la altele, un BMW albastru, cu numerele de 
înmatriculare din Frankfurt. 

Dar Madame văzuse acelaşi program, cu aceleaşi imagini 
pe care le văzusem şi eu şi, dacă acum ea nu ajungea să 
facă vreo legătură între maşină, persoana mea şi grănicerul 
francez mort, eu nu mă mai numeam Frank Rogers. 
Gândind mai departe, mi-a venit ideea că poate n-ar fi rău 
să-mi schimb numele. Apoi să mă debarasez de pardesiu 
odată cu cheia mecanică şi pistolul, pardesiu pe care l-am 
aruncat pe bancheta din spate. BMW-ul a pornit imediat. 
Am ieşit cu spatele din garaj, am continuat să merg cam 
zece metri pe drum, după care am virat la stânga, pe un 
drum de ţară care mergea paralel cu canalul. Am văzut 

272 


- PAUL ERDMAN - 


cum Madame stinsese luminile de afară. lar eu n-am aprins 
farurile. Pentru început, a fost mai greu, dar, din fericire, în 
noaptea aceea luna îşi arăta trei sferturi din suprafaţă şi nu 
exista pe cer nici un nor. Totul părea să fie foarte simplu. 
Am mers cam trei kilometri după care canalul parcă 
crescuse în lăţime şi probabil şi în adâncime. Am oprit 
maşina şi am efectuat câteva manevre pentru a direcţiona 
automobilul spre canal. Am adus maşina până la marginea 
acestuia şi am oprit, am tras frâna de mână şi am scos 
maşina din viteză, lăsând motorul să meargă. Problema era 
însă alta. Deşi maşina avea roţile din faţă pe bordura de 
ciment a canalului, roţile din spate se găseau în noroiul din 
drum, aşa că era dificil s-o împing în canal după cum 
vedeam că fac unii în filme prin Amsterdam. Deci cum ar fi 
trebuit să procedez fără să mă ud şi fără să mă accidentez? 

La Şcoala de Afaceri de la Harvard nu te învăţa cum să 
rezolvi astfel de probleme. 

M-am hotărât să întorc maşina invers. După multe 
manevre de mers înainte şi înapoi, am reuşit să aşez BMW- 
ul cu roţile din spate pe bordura de ciment a canalului. Am 
pus maneta de viteză la punctul mort, am slăbit frâna, am 
ieşit din maşină, am trântit uşa, am băgat braţul prin 
geamul deschis şi am introdus maneta de viteză în 
marşarier şi am sărit lateral. 

A alunecat în apă fără probleme. Dar plutea pe suprafaţa 
apei. Minune! Insă până la urmă am văzut doar o bulă de 
aer. Nu au fost necesare decât cincisprezece minute ca 
maşina să se scufunde. Acoperişul dispăruse complet. Fără 
îndoială că maşina era vizibilă sub apă, în lumina zilei, dacă 
cineva ar fi navigat pe canal sau dacă ar fi mers pe 
marginea acestuia cu scopul să caute aşa ceva. 

Drumul înapoi spre casa gazdei mele mi-a luat douăzeci 
sau treizeci de minute şi, în ciuda celor insinuate de 
Sabine, am găsit că acest lucru m-a înviorat, având în 
vedere că eram şi fără pardesiu. Poate că nu făceam prea 
mult pentru rezolvarea micii mele probleme, dar mă agitam 
serios. 

273 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Madame Putzfrau mă aştepta în camera de zi. Cred că 
este timpul să spun câte ceva şi despre această doamnă 
menajeră. Până acum am lăsat să se creadă că aceasta ar 
fi arătat de şaptezeci şi cinci de ani, zbârcită şi strâmbă. Ei 
bine, nu este adevărat. Probabil că avea până în treizeci şi 
cinci de ani, destul de bine dotată, osoasă, destul de înaltă 
şi, dacă te uitai mai atent, era şi prezentabilă, o versiune 
rurală cu obraji roşii a unei Ingrid Bergman grosolane. 
Evident că am exagerat puţin, dar oricum nu era o fiară, 
cum probabil am lăsat impresia că ar fi putut să fie. 

Bănuiesc că mă şi plăcea. Pentru că, dacă mă gândesc 
acum, altă explicaţie nu găsesc având în vedere că ştia 
precis cine sunt. Sau probabil că era un gest de loialitate 
faţă de Sabine. În orice caz, ceea ce a făcut în continuare o 
clasa precis în categoria de complice cu mine. 

Aşa cum am spus, mă aştepta în camera de zi, stând pe 
canapea, cu şorţul pe ea, cu o sticlă în care se părea a fi 
şampon de păr, aşezată în faţa ei şi lângă aceasta încă o 
sticlă mai mică, amândouă purtând o eticheta „L'orea!”. 
Alături, lângă ea, se afla un halat din material moale. S-a 
ridicat, mi-a întins halatul şi mi-a zis 

— Madame Sabine her mr gsagt, | muess ihre Hohr 
faerbe. S'il vous plait ziense das a Ich mach das scho firse 
(tradus cu aproximaţie ar fi „Doamna Sabine mi-a spus că 
trebuie vopsit părul, aşa că îmbrăcaţi-vă cu asta, iar eu fac 
restul). Lucrurile păreau să meargă spre bine. Insemna că 
Sabine nu numai că avea o idee, ci avea chiar un plan 
conform căruia eu trebuia să mă deghizez. Ei bine, eram 
gata să fac orice numai să pot ieşi dracului din ghearele 
elveţienilor şi ale francezilor, aşa că am intrat în dormitor, 
de unde, după două minute, am ieşit îmbrăcat în halatul de 
baie, ce-mi ajungea deasupra genunchilor. 

— Puțin scurt, am zis eu, după ce Madame Helâne a 
început să chicotească văzându-mă. 

— S'isch mim Mann gsi, a zis ea... Al soţului. 

— Şi unde este? am întrebat. 


274 


- PAUL ERDMAN - 


A ridicat din umeri, în acel stil franțuzesc, care vrea să 
spună, în acelaşi timp, şi „cine ştie” şi „cui îi pasă”. 

— Kemme se, a zis apoi şi m-a condus în baie. 

În faţa lavoarului se afla un scaun, pe care m-a aşezat. A 
umplut lavoarul cu apă şi mi-a dat de înţeles că trebuie să 
mă ridic şi să mă aplec cu capul în lavoar. Mi-a turnat ceva 
şampon pe păr şi m-a înşfăcat, vreau să spun că mi-a 
înşfăcat capul, l-a vârât în apă şi a început un masaj dur. 

— Uşurel! am ţipat eu, dar fără niciun rost. 

A urmat apoi sticla numărul doi, care evident trebuia să 
fie nişte vopsea sau colorant, sau altceva, ce se foloseşte 
astăzi pentru vopsirea părului. Şi acesta a fost aplicat cu un 
masaj asemănător. Madame Héläne era o fată puternică! 
Apoi a urmat un prosop înfăşurat cu multă îndemânare în 
jurul capului meu şi, întrucât aveam încă ochii plini de 
spumă, a trebuit să mă ducă de mână până la scaun. După 
toate astea, m-a bătut uşor pe spate, aşa cum procedezi cu 
puştii de opt ani, când au făcut o treabă bună, şi m-a lăsat 
acolo să reflectez la absurdităţile vieţii, timp de o jumătate 
de oră, ca să acţioneze vopseaua. 

În cele din urmă, s-a întors, a îndepărtat prosopul şi a 
început să chicotească foarte zgomotos. M-am ridicat, m- 
am privit în oglindă şi am văzut că de dincolo mă privea un 
străin bătut de soartă, cu părul negru şi o barbă blondă 
crescută de două zile. M-am simţit prost. Am stat aşa 
amândoi, în picioare, vreme de un minut, jenat unul de 
celălalt, după care i-am mulţumit, i-am strâns mâna şi am 
plecat în camera mea. 

Femeia trebuie să fi văzut proasta mea dispoziţie, pentru 
că aproape imediat am auzit o ciocănitură în uşă şi, când 
am deschis, mi-a oferit o altă sticlă de vin, de data aceasta 
un Riesling. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: 

— Guete Nacht, Monsieur, şi a dispărut. 

M-am vârât în pat, am băut sticla şi am adormit într-o 
jumătate de oră. 


275 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


20 


Probabil că era miezul nopţii când mi s-a părut că aud 
sunând telefonul. Dar cred că am visat ceva, pentru că am 
adormit atât de profund ca şi când aş fi căzut într-un leşin. 
La ora şapte şi jumătate dimineaţa, fără nicio îndoială, 
cineva mă scutura cu delicateţe, aceasta fiind Madame 
Helâne. 

— Se mien ufsteeh, a zis ea, vite. 

Vroia să mă scol repede. Era îmbrăcată într-o rochie 
groasă, cu o flanelă de lână şi un şal şi era foarte evident 
că trebuia să plecăm. 

Am făcut un duş, dar foarte rapid, pentru că temperatura 
din casă nu-mi permitea mai mult. Dintr-o privire rapidă 
afară, am înţeles că se lăsase îngheţ în toată ţara. Ea încă 
mai păstra instrumentele de ras ale soţului, care mi-au fost 
foarte utile. Am îmbrăcat tot ce aveam şi am coborât în 
bucătăria gazdei, unde am fost întâmpinat de cornuri calde, 
unt proaspăt şi acea cafea neagră franţuzească, la filtru. 

In mai puţin de cinci minute, Madame Héläne era în 
bucătărie, îmbrăcată cu încă o flanelă peste cea obişnuită, 
aducând cu ea o jachetă bărbătească de schi cu glugă şi o 
servietă cu fermoar. 

Amândouă piesele arătau a fi al dracului de scumpe. 

Mi le-a întins şi mi-a arătat ceasul cu cuc de pe peretele 
din bucătărie; cucul trebuie să fi fost mut, pentru că nu l- 
am auzit niciodată, după care mi-a zis că trebuie să 
plecăm. 

să plecăm. Desigur. Dar unde? Şi cum? Şi unde era 
Sabine? 

Madame Héläne nu vorbea şi, după felul în care îmi 
arătase ceasul, nu mai aveam ce întreba. Probabil că 
descoperiseră maşina, în canal, şi începuseră să cerceteze 
casă cu casă. Am îmbrăcat jacheta, despre care am aflat 
mai târziu că era una veche, din garderoba tatălui lui 
Sabine, am luat servieta şi eram gata de plecare, când mi- 


276 


- PAUL ERDMAN - 


am amintit de valiza cea mică, pentru numele lui 
Dumnezeu! Am alergat înapoi în dormitor după ea şi am 
ieşit afară în dimineaţa rece franţuzească, mergând în 
urma lui Madame Héläne. 

Aliniate de peretele hambarului au apărut mijloacele de 
transport, respectiv două biciclete, una nouă, de culoare 
roşu strălucitor, pentru ea şi una veche, prăfuită, de 
culoare verde, pentru mine. In această ţară a turului 
Franţei, situaţia noastră de acum nu mi se părea cu nimic 
misterioasă, întrucât  proveneam dintr-un loc unde 
mişcarea în aer liber este un lucru obişnuit. Buna mea soţie 
şi cu mine obişnuiam să ne petrecem frecvent câte o oră, 
plimbându-ne pe drumurile din Woodside şi Los Altos Hills, 
în dimineţile de duminică, şi asta înainte să bem Bloody 
Mary, fie la cineva pe drum, fie acasă când ceasul bătea 
amiaza. Doamne, m-am gândit, cât de îndepărtate mi se 
par toate acestea! Probabil că n-am să mai văd niciodată 
Woodside. Poate că n-am să mai pun niciodată piciorul în 
Statele Unite. Şi totul din cauza acestui escroc de Patterson 
şi a prietenilor săi, fasciştii germani. Mi-am adus aminte de 
Somoza, probabil din motive stranii, sau poate că nu prea 
stranii. Şi el a plecat în Paraguay, dar l-au descoperit şi l-au 
aruncat în aer cu maşină cu tot, cu bazuka. El nu s-a mai 
întors în Nicaragua, ci s-a dus în America, dar într-un 
coşciug. A dorit să fie înmormântat în Florida. Oricine vrea 
să fie îngropat în Florida probabil că merită să fie spulberat 
cu o bazuka. 

Madame Helâne a pus valijoara mea în micul portbagaj, 
în spatele bicicletei roşii, şi servieta în cel al bicicletei 
bărbăteşti. Am încălecat şi am pornit să traversăm canalul. 
În dreptul restaurantului du Canal, am cotit spre dreapta, 
îndreptându-ne înapoi spre autostrada principală Mulhouse 
St. Louis. După circa cincisprezece minute am ajuns la 
autostradă, dar, în loc să mergem spre dreapta, spre nord, 
ca să ne îndepărtăm de acei hoţi cu nume de elveţieni, ne- 
am întors spre stânga, după mine o direcţie greşită. După o 
jumătate de oră, am ajuns la periferia oraşului St. Louis, 

277 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


unde am mers din nou la dreapta urmărind indicatorul care 
ne arăta direcţia „Aerodrom”. 

Aha! Ne îndreptăm spre un aeroport. Ca să fiu mai exact, 
spre aeroportul Mulhouse, care este geamănul aeroportului 
Basel, împărțind amândouă aceeaşi pistă de decolare- 
aterizare, care se află de fapt în Franţa, dar având fiecare 
terminalul său, acestea fiind complet separate între ele. Era 
poate cel mai interesant aeroport de acest fel de pe 
pământ. Drumul care duce la terminalul elveţian şi care 
trece pe teritoriul francez este o autostradă cu două benzi 
de circulaţie şi cu un gard înalt pe ambele părţi, întocmai 
ca la Coridorul Danzing, şi ajunge până la porţile de plecare 
la Swissair. Dar toate acestea nu mă interesau. Mă aflam în 
Franţa şi intenţionam să mai stau încă un timp în Franţa. 
Dorinţa mea era să iau un avion francez, să schimb la Paris 
cu o cursă pentru Marsilia şi, probabil, din Marsilia cu 
vaporul. Apoi, libertatea. 

Încrederea mea în Sabine, în aceste momente, era 
totală. Şi era foarte normal să fie aşa, pentru că toate 
aranjamentele ei, cu excepţia acelui nefericit incident care 
s-a soldat cu moartea vameşului francez, au funcţionat 
perfect. lată, trecerea clandestină a frontierei, paradisul de 
la Madame Helăâne, scufundarea automobilului şi acum 
ieşirea dintr-un teritoriu în care mă căutau şi plecarea cu 
un avion francez de cursă internă care nu necesita 
prezentarea unui paşaport. 

Foarte, foarte bine! 

Ei bine, se făcuse ora nouă şi jumătate când am ajuns la 
parcarea aeroportului Mulhouse. Se anunţa a fi o zi 
frumoasă, rece, senină, fără niciun nor pe cer. O zi bună de 
trăit, dar nu în închisoare. Fusese un trafic mare pe 
autostradă, alături de banda rezervată bicicliştilor, dar 
nimeni nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. 
Bicicletele, în Franţa, sunt încă un mijloc de transport, nu 
numai de recreere. Ne-am încadrat perfect într-o scenă 
obişnuită alsaciană. Eram acolo, dar nimeni nu avea grija 
noastră. 

278 


- PAUL ERDMAN - 


Ne-am dus în cel mai îndepărtat colţ al parcării, unde ne- 
am oprit. Am scos gluga, pe care i-am dat-o lui Madame 
Helăne. Ea mi-a întins în schimb servieta cu fermoar, care 
împreună cu mica mea valiză neagră, pe care am luat-o de 
pe bicicleta verde, îmi garanta aspectul tipic al unui om de 
afaceri pregătit pentru o călătorie peste noapte. 

— D. Madame Sabine her mir qsagt, dass alles was se 
brueche, isch de drinne, a zis ea. Tot ceea ce mi-ar fi fost 
necesar se afla în servietă. 

Apoi şi-a întins braţul stâng spre mine, m-a luat pe după 
gât şi mi-a aplicat un sărut mare şi zdravăn direct pe gură. 
Amândoi aveam feţele îngheţate de vânt, dar buzele ei 
erau calde, cărnoase, şi ochii încărcaţi cu lacrimi. Era ceva 
extraordinar de frumos din partea ei, să-şi exprime, într-un 
mod atât de gingaş, camaraderia - pentru că acesta era 
cuvântul potrivit - care s-a stabilit între noi doi în douăzeci 
şi patru de ore. Apoi s-a întors, a apucat ghidonul bicicletei 
verzi, a aşezat-o paralel cu bicicleta ei, a încălecat şi a 
pornit pedalând înapoi spre spaţiul de parcare. Nu a privit 
deloc înapoi. A dispărut din vedere după câteva secunde. 
Nu am mai văzut-o niciodată de atunci. Dar deseori mă 
gândesc la ea, de două, trei ori pe zi, când mă cuprinde 
nostalgia amintirilor. Era din toate punctele de vedere o 
fată mare cu mâini mari, zâmbet mare şi o inimă foarte, 
foarte mare. 

Perfect. lată-mă. Mă aflam iarăşi singur, fără niciun ghid, 
fără Madame Héläne, care să mă orienteze, dar eram dirijat 
în schimb de mâna invizibilă a alteia, Madame Sabine. 

Dar nu era chiar aşa, dacă stau să mă gândesc. Această 
mână invizibilă continua să acţioneze, de data aceasta, prin 
intermediul conţinutului acelei serviete, am presupus eu. 
Cum ajunsese oare servieta acolo? 

Am intrat în terminal. Spaţiul rezervat pentru realizarea 
formalităţilor de zbor era gol, cu excepţia a două fete de la 
ghişeul pentru cursele aeriene interne, a unui bărbat de la 
ghişeul Air France, a unei fete şi a unui pasager de la 
ghişeul Swissair. 

279 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Pe lângă peretele opus acestor ghişee se aflau nişte 
scaune de plastic. M-am dus şi m-am aşezat pe unul dintre 
ele şi am deschis servieta. Primul lucru, deasupra, era o 
scrisoare. Ei bine, nu era exact o scrisoare. Era un mesaj, 
bătut la maşină fără nicio semnătură. Mai exact era o listă 
cu conţinutul servietei. Acesta fusese închis în cinci plicuri. 

1. Un paşaport francez, pe numele de Jean-Paul Mayer. 

2. Un plic gol, preştampilat, cu care trebuia returnat acel 
paşaport. Adresa va fi pusă mai târziu. 

3. O confirmare de rezervare pentru o cursă de avion, pe 
numele domnului Jean-Paul Mayer. 

4. Două sute de franci, pentru achitarea acelui bilet. 

5. Două mii de franci elveţieni. 

6. Un număr de telefon, la care trebuia să sun, la ora 
11:15 a.m. 

Asta era tot! 

Mi-am privit ceasul. Arăta nouă şi jumătate. Era vineri, 6 
decembrie. Atât de multe detalii doar pentru o orientare 
generală. Trebuie să recunosc că aveam nevoie într-o 
asemenea conjunctură de o astfel de orientare, pentru că 
şocul de a mă afla în public, din nou printre oameni, care ar 
putea să mă recunoască şi să anunţe poliţia, care m-ar 
pune după gratii, probabil pentru tot restul vieţii mele, îşi 
făcea efectul din plin. 

Am căutat să mă stăpânesc şi să mă concentrez asupra 
celor ce aveam de făcut. Aveam telefonul lui Sabine, care 
mi-a cerut să sun exact într-o oră şi treizeci şi cinci de 
minute. Ca să o sun de la Paris însemna că există un avion 
care pleacă chiar acum. 

Moment de panică! M-am luptat cu picioarele care erau 
gata s-o ia la fugă, realizând de fapt că nici nu ştiam 
încotro să fug. Personalul de la ambele ghişee, cel pentru 
curse interne şi cel pentru Air France, dispăruse. Era oare 
prea târziu? 

Singura persoană capabilă să-mi furnizeze vreo 
informaţie rămăsese numai fata de la ghişeul Swissair. 


280 


- PAUL ERDMAN - 


Tocmai plecasem în direcţia respectivă, când, ceva, un al 
şaselea simţ, m-a făcut să mă opresc. 

„Uşurel, uşurel”, omule, mi-am zis. Am făcut stânga 
împrejur şi m-am dus din nou pe scaunul de plastic. Am 
tras iarăşi fermoarul de la geanta lui Madame Héläne şi am 
deschis plicul numărul unu. Am scos paşaportul. Era 
albastru, francez şi purta numele lui Jean-Paul Mayer, avea 
fotografia unui tip cam de vârsta mea, cu aceeaşi culoare a 
părului pe care o aveam eu acum, dar asemănarea nu era 
prea reuşită. 

Emoţia a pus din nou stăpânire pe mine. Totuşi, am 
reuşit să mă liniştesc. Paşaportul acesta nu va fi controlat. 
La urma urmelor, eu intenţionam să merg la Paris cu o 
cursă internă franceză, care nu necesita controlul 
paşaportului în aeroportul Mulhouse. Trebuie deschis plicul 
cu confirmarea pentru rezervare, mi-am zis, şi vom vedea 
cum stau lucrurile. 

Aşa am făcut şi din confirmare rezulta clar că Jean-Paul 
Mayer are rezervat loc pentru zborul 49, cu plecare din 
Mulhouse la ora 10:15, pe data de 6 decembrie, iar ceea ce 
mai era scris acolo era de necrezut: cu destinaţia Zurich şi 
prin agenţia de zbor Swissair! 

Trebuie să vă spun că, în momentul acela, inima mea 
bătrână a început s-o ia razna. Ce plan diabolic putea fi 
acesta? Am ucis un om, pentru numele lui Dumnezeu, 
căutând să ies din Elveţia, iar, acum, nebuna mea prietenă 
mă făcea să mă întorc de unde plecasem! 

Uşurel, uşurel, mi-am zis eu iarăşi. Trebuie să existe o 
logică aici. Acesta-i ultimul loc unde vor căuta... Adevărat? 
Ultimul. La fel ca atunci când vrei să ascunzi ceva într-o 
cameră. Îl pui la vedere, acolo unde nimeni nu caută, 
atunci când se ştie că în mod deliberat ai căutat o 
ascunzătoare. Toţi învăţăm acest lucru încă de copii. Nu-i 
aşa? Deci planul era să ajung în tranzitul internaţional, în 
aeroportul Kloten din Zurich, de unde cu un alt avion să 
plec în Paraguay sau oriunde. 

Foarte, foarte inteligent! 

281 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Şi foarte, foarte periculos. S-o recunoaştem. Acum era 
9:52 a.m. Avionul meu pleca peste douăzeci şi trei de 
minute. Am deschis plicul care conţinea francii francezi şi i- 
am vârât în buzunarul de la jachetă, am pus paşaportul 
într-un alt buzunar, m-am ridicat, am luat în mână micuța 
mea valiză neagră şi m-am îndreptat spre ghişeul Swissair. 

— Pour Zurich, am spus eu. 

— Votre nom? 

— Mayer. 

A apăsat pe butoanele calculatorului terminal, care a 
eliberat după câteva secunde tichetul de călătorie. 

— 187 francs, Monsieur, a zis ea. 

l-am întins două bancnote de câte o sută de franci. Mi-a 
înapoiat restul şi biletul. 

— La valise, a zis ea apoi, arătând spre valijoara neagră. 

— Je la porte, am răspuns. 

După care ea mi-a întins tichetul pentru bagaj, pe care l- 
am ataşat la mânerul acestuia şi am plecat. Încă o dată 
făcusem cunoştinţă cu Ordnung elveţian. 

Următorul hop: vama franceză. M-am îndreptat spre sala 
de aşteptare şi am intrat în culoarul de trecere, format din 
două bare de oţel, îndreptându-mă spre bariera prin care 
se trece în sala rezervată tranzitului internaţional şi care, în 
mod obişnuit, era păzită de un ofiţer francez. De data 
aceasta nu era unul, ci doi. Aceştia discutau şi râdeau. Am 
ajuns la ei, mi-am pus valijoara şi geanta pe pupitrul lor, 
am căutat în buzunarul stâng, am scos paşaportul francez 
şi l-am dat unuia din ei, care întinsese mâna. Continuau să 
discute. L-a deschis şi l-a închis foarte repede, restituindu- 
mi-l cu întreaga indiferenţă de care putea dispune. Am luat 
paşaportul şi am împins bariera. Ei încă discutau. Niciunul 
nu se uitase la mine. Asemenea celor mai mulţi dintre 
oamenii zilelor noastre şi aceştia erau nişte superficiali. La 
aceasta adăugându-se încă un element, şi anume disprețul 
unui francez faţă de altul. De unde o fi luat Sabine acest 
paşaport? 


282 


- PAUL ERDMAN - 


Am trecut prin controlul cu raze X, apoi printr-o uşă, şi m- 
am trezit în imensa sală de aşteptare pentru tranzit 
internaţional, cu o mulţime de scaune, un mare magazin 
tax-free şi doar vreo zece pasageri în total, care, după 
impresia mea, erau elveţieni. Aceştia veniseră printr-o altă 
aripă a terminalului, respectiv partea elveţiană a acestuia, 
pentru a lua o cursă locală spre Zurich, o linie de 
ramificaţie de la aeroportul provincial Mulhouse spre 
aeroportul Kloten, Zurich, care reprezenta unul dintre 
nodurile internaţionale de trafic aerian pentru zboruri 
aproape spre toate oraşele mai mari de pe glob, pentru alte 
zeci de curse care aterizau acolo. 

M-am apropiat din obişnuinţă de un stand de ziare, dar 
m-am oprit, m-am întors şi m-am retras spre un rând de 
scaune complet gol. Distanţa până la stand era doar de 
zece metri, aşa că puteam să văd destul de bine. Herald 
Tribune avea fotografia mea pe prima pagină! lată deci că 
şi americanii începuseră să-mi acorde atenţie! 

În mai puţin de un minut, a fost anunţat zborul Swissair 
49. Cele zece, douăsprezece persoane din sală s-au aliniat 
la poarta anunţată, iar eu m-am aşezat în spatele lor şi, 
după câteva minute, ne aflam toţi în avionul Swissair DC-9. 
Am fost cel din urmă care a intrat pe uşa din spate şi m-am 
aşezat în ultimul rând, astfel încât să fiu primul la ieşire. 
Nimeni nu avea motive să se uite în mod deosebit la mine 
şi trebuia să am grijă să nu provoc aşa ceva. 

Stewardesa îşi făcea de lucru cu ziarul local Basler 
Zeitung şi cu un pahar de carton cu cafea neagră. Ea, ca şi 
cei de la vama franceză, nici nu s-a uitat la mine. Eu eram 
doar unul dintre navetiştii obişnuiţi, pe care avioanele 
trebuiau să-i transporte dintr-un loc într-altul. Atitudinea 
acestora era cea obişnuită, adică să treacă mai repede 
ziua, în speranţa că nimeni nu le va crea probleme sau nu îi 
va obliga la un efort suplimentar. Preocuparea mea era să 
nu exagerez situaţia, să nu atrag atenţia nimănui printr-o 
suspiciune nepotrivită sau o precauţie nerealistă. Cine ar fi 


283 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


fost interesat de Frank Rogers? Eram doar un escroc, 
printre mulţi alţi escroci care călătoreau. Adevărat? 

Am deschis ziarul Bas/er Zeitung în care mă aflam chiar 
pe prima pagină! Cam multă zarvă pentru o astfel de 
problemă. Cel puţin, acesta nu publica nicio fotografie. 
Ziarele europene, sau cel puţin cele continental-europene, 
nu obişnuiesc să folosească prea mult pozele. Acestea 
folosesc adesea şi o hârtie de proastă calitate, încât uneori 
ziarele apar chiar neclare. Şi aceasta, m-am gândit eu, 
constituie un semnal al raţionalizării. Distanţa de zbor între 
Mulhouse şi Zurich este scurtă, aproximativ optzeci de 
kilometri, aşa că avionul nici nu urcă peste trei mii de 
metri. Dacă te aşezi pe partea dreaptă a avionului, într-o zi 
clară, cum se anunţa cea din 6 decembrie, poţi avea o 
privelişte minunată a părţii de nord a Alpilor elveţieni. 

Dar locul meu era pe partea stângă, aşa că nu m-am 
bucurat de această posibilitate. 

Am aterizat exact la ora 10:45. Am ieşit primul din avion. 
Imediat am ajuns în sala de aşteptare şi m-am amestecat 
printre sutele de oameni preocupaţi să schimbe un zbor cu 
altul. Zurich este pentru Europa Centrală ceea ce 
aeroportul Atlanta este pentru partea de sud a Statelor 
Unite, adică o masă turnantă pentru pasageri, unde se 
realizează comutările de zboruri. Dacă ai muri şi ai vrea să 
ajungi în raiul din sud, se zice că trebuie să schimbi avionul 
la Atlanta. La fel se întâmplă şi cu Zurich. 

În ceea ce mă priveşte însă, în dimineaţa aceea, oraşul 
Zurich, aeroportul său şi chiar pământul de sub picioarele 
mele nu reprezentau decât un teritoriu elveţian. lar pe 
teritoriul elveţian, Frank Rogers era mai mult decât un om 
dat în urmărire. În realitate, dacă m-ar fi prins, convingerea 
mea definitivă era că speranţa de viaţă a domnului Frank 
Rogers s-ar fi găsit sub forma unui american sănătos, de 
patruzeci şi opt de ani. 

M-am aşezat pe un scaun din aeroport, mi-am pus Bas/er 
Zeitung în faţa mea şi am aşteptat. Ştiam numărul la care 


284 


- PAUL ERDMAN - 


trebuia să sun la ora unsprezece şi un sfert, pentru că 
avusesem suficient timp să-l memorez în timpul zborului. 

OK, mi-am zis, cred că e timpul şi m-am îndreptat spre 
unul dintre telefoanele publice la ora 11:14 după ceasul din 
aeroport, am introdus un franc şi optzeci de centime, am 
format numărul şi aproape imediat mi-a răspuns Sabine. 

— Eu sunt, am zis. 

— Gott sei Dank, s-a scăpat ea în limba maternă pentru 
a-i mulţumi lui Dumnezeu. 

— Frank, am veşti bune. Dar am foarte puţin timp la 
dispoziţie. Mă aflu într-o cabină cu telefon public, de pe 
stradă, lângă biroul meu şi nu pot sta aici prea mult. Aşa că 
ascultă. 

— Ascult. i 

— Trebuie înapoiat paşaportul. Iți voi da adresa. 

— Aşteaptă un minut. Vreau să scot plicul din servietă. 
Spune. 

— Este adresa tatălui meu Riehenerstrasse: 217 în 
Arlesheim. Dar să scrii numele meu pe plic. 

Am scris întocmai pe plicul care avea deja ştampila 
poştei elveţiene pe el. Am introdus paşaportul în plic şi l-am 
lipit. 

— OK, am zis. S-a făcut. Este o cutie poştală chiar aici la 
doi metri. Şi unde plec de aici? Apoi, cu o voce mult mai 
puternică decât intenţionasem - dar simţeam cum pică 
cerul peste mine am zis: Stai aşa, pentru numele lui 
Dumnezeu. Cum naiba am să mai ies de aici fără paşaport? 

— Trebuie doar să asculţi, Frank, nu să gândeşti a zis ea. 

— Începe să nu-mi placă treaba asta. 

— N-ai încotro. 

— Bine, spune-mi. 

— Mergi la ghişeul pentru bilete al lui Swissair, care este 
în sala de tranzit. Dacă-mi aduc eu bine aminte, se află 
lângă cabinele telefonice, unde eşti tu acum. 

Aşa era. 


285 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Există o cursă cu numărul 100, dacă nu greşesc, a lui 
Swissair, care pleacă zilnic la ora prânzului. Pentru New 
York. Pleacă cu ea. 

— New York! am urlat eu. Ei bine, nu chiar aşa, dar ceva 
asemănător unui țipăt. 

— Fă ceea ce-ţi spun, Frank. Altfel... 

— Aşteaptă o clipă. Sub ce nume mă prezint la Swissair? 

— Cu numele tău. Şi le vei arăta paşaportul tău. Il mai ai 
încă nu-i aşa, Frank? Când a pus această întrebare avea în 
glas o îndoială disperată. 

Mi-am pipăit buzunarul stâng, de la piept, al jachetei. Era 
acolo. 

— Îl am. Dar, Sabine, mă vor prinde. De data aceasta 
vocea mea era a unui disperat. Şi, ca să fiu sincer, semăna 
foarte mult cu o tânguire. 

— Nu te vor prinde. Fetele alea de la ghişeul pentru 
bilete sunt cele mai proaste funcţionare de pe pământ. 

— Dar de ce nu m-aş folosi în continuare de paşaportul 
francez? 

— Pentru că, prostănacule, un francez are nevoie de viză 
americană în paşaport pentru a putea ajunge în Statele 
Unite. Şi trebuie să prezinte această viză funcţionarilor de 
la transporturile aeriene pentru a i se elibera un bilet. 

Avea dreptate. 

— Ba mai mult, a continuat ea, indiferent de situaţie 
trebuie neapărat să primesc înapoi paşaportul francez şi 
cât mai curând posibil. 

— Cum l-ai procurat? am întrebat. 

— Domnul Mayer este închis aici. Fraudă. Aşteaptă aici la 
Lohnhof să fie judecat. Întotdeauna le păstrăm 
paşapoartele aici, într-un seif special. Avem la ora actuală 
113 străini închişi, deci 113 paşapoarte. Al lui a fost cel 
care s-a potrivit cel mai bine. Dar cu cât paşaportul său se 
întoarce mai repede în seif, cu atât este mai bine. Cred că 
mă înţelegi ce vreau să spun? 

— Şi cum a ajuns tot acest material la Madame Helăne? 
am întrebat, parcă asta ar fi avut vreo importanţă. 

286 


- PAUL ERDMAN - 


— l-am telefonat foarte devreme în dimineaţa asta şi a 
venit cu bicicleta pentru a ridica geanta. Eu nu puteam 
risca personal să trec frontiera. S-ar putea să-şi amintească 
cineva acest amănunt mai târziu, când întregul caz este 
investigat şi atunci... 

— Dar ce fac cu computerul? 

— Ce computer? 

— Computerul de la Swissair. Când funcţionara introduce 
numele meu în calculator pentru zborul 100 spre New York. 

— Ce importanţă are? Tu nu eşti urmărit de către 
Swissair şi înregistrat în calculatorul lor. Tu eşti urmărit de 
poliţia elveţiană, franceză, Interpol... 

— Dumnezeule, Sabine! 

— Au descoperit maşina acum patruzeci şi cinci de 
minute, a spus ea, de data aceasta cu o voce joasă. Ai lăsat 
arma lui Zimmerli şi cheia mecanică de la mine, în 
pardesiu, în maşină. 

— Ce importanţă are? 

— Niciuna. Vreau să spun numai că de acum ţi-ai pierdut 
toate drepturile. 

— Ei şi? Oricum mi le pierdusem. 

Era deja ora 11:25 şi zborul 100 Swissair era anunţat la 
difuzor pentru îmbarcare. 

— Ai dreptate, a adăugat ea. Nu are importanţă. 
Important este să ieşi de aici. 

— Spre New York, am spus. 

— Da. În opt ore. Oh, Frank, mă voi duce acasă şi mă voi 
ruga pentru tine. Îi tremura glasul. 

— Dar în continuare, cum vor evolua lucrurile? am 
întrebat. Sigur că în Statele Unite voi putea avea avocaţi 
capabili, dar până la urmă pot obţine extrădarea mea şi... 

— Frank, nu înţelegi! Este cineva afară care aşteaptă la 
cabină. Plec. Pleacă la New York! Frank, a mai şoptit ea cu 
o voce răguşită, aproape speriată. Pleacă la New York! 

A închis. 

Am rămas cu receptorul în mână şi tot ce-mi amintesc 
este senzaţia copleşitoare de descurajare care m-a cuprins. 

287 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Era într-adevăr aceasta o soluţie? Chiar dacă aş reuşi şi m- 
aş întoarce acasă, oare pentru cât timp? De ce să nu 
înfrunt situaţia acum şi să scap de toate? Toată această 
alergătură şi strădanie vor sfârşi, fără îndoială, rău. 

Dar, dar, dar eu eram singurul individ, singurul care ar 
putea să-i oprească pe ticăloşii ăia din Germania, şi pe cei 
din Washington, şi pe cei din New York, şi pe ticălosul din 
Sunnyvale. Dacă renunţi acum, Frank Rogers, va trebui să 
spui adio înainte de a apuca să mai rosteşti vreun cuvânt 
cuiva. 

Incepând cu Pădurea Neagră, m-am aflat într-o 
permanentă cursă, încât nici n-am avut răgazul să analizez 
mai profund această stare de lucruri. Ceea ce se punea la 
cale acum era un act de trădare asemănător celui de la 
Pearl Harbor! Patterson nu ne vindea doar germanilor, el 
demarase un proces care submina întregul viitor al Statelor 
Unite! 

Să ştiţi că-i urăsc pe acei indivizi care fac paradă de 
patriotism, cu pancarte gogonate şi steguleţe la revere, 
care-şi pun ostentativ mâna pe inimă atunci când imnul 
Statelor Unite ale Americii este cântat la meciuri. Dar în 
acel moment, pentru că mi-am dat seama că ţara noastră 
este cea mai bună ţară de pe pământ, mi-am dat seama în 
acelaşi timp că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să 
merg înainte. 

Dar cum aş putea oare să împiedic manevrele acestor 
trădători? Eram sigur că Sabine are un plan. Poate că totuşi 
Paraguay ar fi fost o soluţie mai bună. Ar fi însemnat un loc 
sigur, chiar dacă viaţa de fugar în Paraguay nu ar fi fost 
exact ceea ce mama mea s-ar fi aşteptat de la fiul ei. Dar 
cel puţin această călătorie ar fi avut un sfârşit fericit şi mi- 
aş fi permis un răgaz ca să mă „regrupez”. Acolo aş fi fost 
liber să mă plimb fără să-mi fie teamă că poate într-o zi nu 
voi mai putea face acest lucru. La ce i-ar folosi însă unui om 
să aibă posibilitatea să se plimbe câţiva ani, ştiind că 
oricând există posibilitatea să ajungă înapoi în Elveţia sau 
Franţa, în cătuşe? 

288 


- PAUL ERDMAN - 


La dracu cu toate astea, mi-am zis în cele din urmă, nu 
poţi fi sigur niciodată. Adevărat? Şi, dacă mai fac mult timp 
purici prin Zurich, atunci fără îndoială că aşa mi se va 
întâmpla... Şi subito! 

Am agăţat receptorul în furcă, am apucat valijoara şi 
servieta şi m-am dus direct la cutia poştală în care am 
introdus plicul. 

Când acesta a dispărut, am simţit parcă apropiindu-se un 
sfârşit ameninţător. Am scăpat apoi de geantă, goală acum, 
aruncând-o în coşul de gunoi de lângă cutia poştală: Nu mai 
deţineam niciun as în mânecă. Trebuia să mă bazez numai 
pe noroc. 

Tocmai mă îndreptam spre ghişeul Swissair când am 
auzit cel de-al doilea apel la difuzoare pentru îmbarcarea la 
zborul 100. 

— Mai aveţi locuri pentru zborul spre New York? am 
întrebat eu. 

— Aveţi o rezervare? m-a întrebat funcţionara în albastru 
cu insigna aurie a lui Swissair pe rever. 

Dacă aş fi avut o rezervare, aş mai fi pus o astfel de 
întrebare? 

— Nu, am răspuns eu. 

— Aveţi un bilet? 

— Nu, am răspuns. 

| s-a părut puţin dubios. Ei nu sunt obişnuiţi cu acest stil 
de a călători în Zurich. lţi procuri biletul cu o lună sau două 
mai înainte, îţi faci o rezervare şi te duci la aeroport cu 
două ore mai devreme. Aşa procedează un bun elveţian. 

— Să văd, a zis ea. Apoi m-a întrebat: Ce clasă? 

Simţind că este un lucru stupid, totuşi i-am răspuns întâi. 

— Fumător? 

— Nu. 

A introdus datele în calculator. 

— Aveţi noroc. Locul 7 B. 

— Bun. 

— Costă 1311 franci, a mai zis. Şi  paşaportul 
dumneavoastră, vă rog. 

289 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Am numărat patrusprezece din teancul de douăzeci de 
sute şi apoi am scos paşaportul din buzunar. 

— Sunteţi american? 

— Da. 

Nici nu s-a ostenit măcar să-l deschidă! Şi de ce ar fi 
făcut-o? Americanii n-au nevoie de viză ca să se întoarcă în 
ţara lor. Bine gândit, Sabine, mi-am zis pentru cel puţin a 
treia oară în dimineaţa aceea. 

Mi-a scris tichetul, mi-a rupt cuponul şi mi l-a introdus 
într-un plic, care era talonul pentru îmbarcare. Mi le-a dat 
spunându-mi: 

— Călătorie plăcută, domnule. 

Şi asta a fost tot. Nu a fost nevoie de niciun noroc. 

Mai trebuia acum doar să urc în avion. Şi să decolez. 

In Elveţia, au încă un respect deosebit pentru diferenţa 
de clasă, realizând că anumiţi oameni sunt înzestrați de 
Dumnezeu cu un statut special. Astfel, în aeroportul Zurich, 
întâietatea, pentru urcarea la bordul avionului, nu o au nici 
femeile cu copii, nici invalizii în cărucioare, ci pasagerii 
pentru clasa întâi, oamenii cu bani. 

Erau puţini, dar acum, când timpul de decolare era foarte 
apropiat, am început din nou să devin nervos. Sigur că 
aceasta era o sală de tranzit internaţional. Sigur că nimeni 
nu se uită la paşaportul tău aici, fie că veneai, fie că plecai. 
Era ca un teritoriu neutru, ca o ţară a nimănui pentru acei 
călători. Dar eu mai fusesem prin acest aeroport înainte şi 
aş fi putut jura că am văzut poliţia elveţiană umblând prin 
această sală de tranzit. Incă le aparţinea lor şi, după câte 
ştiam eu, nu exista nicio lege care să le interzică să intre şi 
să târască pe careva afară. Vreau să spun că aceasta nu 
era chiar clădirea Naţiunilor Unite! 

Aşa că mereu îmi aruncam privirea peste umăr. Până la 
urmă m-am văzut în DC-10. l-am dat stewardesei talonul de 
îmbarcare care mi-a arătat la stânga, spunându-mi: x 

— Cinci rânduri mai în față, domnule, apoi a adăugat: Imi 
permiteţi să vă iau haina, domnule? 


290 


- PAUL ERDMAN - 


La urma urmelor, era decembrie, deja înnorat, chiar 
ningea uşor şi nu se ştie ce vreme ar putea să fie la New 
York. 

— Nu-i nevoie, i-am spus. 

Acest fapt a provocat în ziua aceea o primă privire 
întrebătoare în ceea ce mă priveşte. Comportarea mea 
ieşea din comun. Funcţionarilor de la transporturile aeriene 
nu le plac asemenea comportări. Ei gândesc că oamenii 
care au o astfel de comportare, ce iese din normele 
obişnuite, pot fi periculoşi şi sunt instruiți ca să-i ţină în 
permanenţă sub observaţie. El-Al a elaborat pe această 
temă o întreagă ştiinţă. Din fericire, acesta era elveţian. 
Stewardesa s-a întors spre pasagerul următor şi am rămas 
liber să mă duc până la rândul şapte, să-mi pun valijoara în 
compartimentul de deasupra şi să mă aşez în locul de 
lângă culoarul de trecere. Locul de la fereastră rămăsese 
încă neocupat. 

— Cafea irlandeză? m-a întrebat stewardesa. 

— Desigur. Şi rapid. 

Mi-a zâmbit. Nu mai avea acea privire întrebătoare. M- 
am relaxat. Puțin. 

Dar dacă, printr-o întâmplare nefericită, au ajuns să 
descopere că mă aflam în acest aeroport şi vin la bord să 
mă aresteze? Nu ar fi acesta un picior în fund? 

Stewardesa mi-a adus cafeaua irlandeză, tare şi fierbinte, 
şi mâinile îmi tremurau puţin când am încercat s-o beau. 
Dar, băiete, are un gust minunat! 

A sosit şi vecinul de scaun. Se părea că am noroc, era 
femeie, nici prea în vârstă, nici prea tânără şi nu arăta nici 
rău. Când a spus „scuzaţi” în timp ce intra la locul său, mi- 
am dat seama că are un accent american. Bun, m-am 
gândit eu. E bine să creăm impresia pentru ceilalţi pasageri 
că suntem împreună, vezi doamne, un dentist cu soţia, din 
Rock Island, care se întorc acasă după zece zile petrecute 
în Europa, într-un mic concediu mai ieftin, având în vedere 
că era sfârşit de sezon. 


291 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Am început să mai prind puţin curaj. Dar nu îndeajuns 
pentru a începe să mă adresez oricui. Trebuia să stau 
liniştit, să aştept şi, eventual, să mă rog puţin până ce vom 
decola. 

Asta se petrecea la 12:02. Zece minute mai târziu a 
dispărut semnalul pentru fixarea centurilor de siguranţă şi 
m-am dus imediat la toaleta din faţă. Aici m-am privit în 
oglindă pentru prima oară din ziua când am părăsit baia lui 
Madame Héläne din micuța casă de lângă canalul din 
Alsacia. Nu arătam deloc grozav. Vopseaua nu-şi făcuse 
prea bine efectul, iar la o examinare mai atentă era ceva 
care te izbea. Dădeam puţin impresia unui homosexual în 
declin. Când prezentabila mea vecină a aflat că eram din 
San Francisco, a tras concluzia că va avea în mine un 
tovarăş de drum de care trebuia ori să se teamă, ori să fie 
atrasă. Lucru care-mi convenea teribil. 

Toaleta, în avionul DC-10, se află chiar în partea din faţă, 
după cum ştiţi, aşa că, de fiecare dată când ai nevoie, 
trebuie să defilezi prin cabina de clasa întâi, lucru foarte 
jenant, mai ales dacă mai ai şi ceva probleme cu aparatul 
urinar, sau ai căpătat ceva mai neplăcut la Paris, sau ai pur 
şi simplu o stare nervoasă ce te obligă să urinezi. Personal, 
nu mă găseam în niciunul dintre cazurile arătate mai sus. 
Dar era un tip care stătea în rândul patru, pe partea 
cealaltă, care s-a încruntat atunci când privirile noastre s- 
au întâlnit, în timp ce mă întorceam plin de indiferenţă la 
locul meu. 

Asta este paranoia acută, mi-am zis, când m-am aşezat. 
La început, întâmplarea cu stewardesa şi pardesiul, iar 
acum acest individ, care părea să fie foarte elveţian şi care 
putea fi foarte periculos. 

De ce o fi ales Swissair? Doar şi TWA are curse între 
Zurich şi New York. Sabine făcuse o greşeală, desigur. 
Elveţienii zboară cu Swissair şi aproape niciodată pe alte 
linii, dacă acest lucru este posibil. Aceştia sunt în această 
privinţă mult mai şovini decât israelienii sau irlandezii. Prin 
urmare, aici ar fi fost cel din urmă loc unde ar fi trebuit să 

292 


- PAUL ERDMAN - 


mă aflu. Zborul cu TWA ar fi fost plin cu tineri americani 
fumători, care nu ar fi acordat atenţie nimănui. Acest avion 
însă era plin cu patrioţi elveţieni! lar eu eram individul care 
tocmai l-am eliminat pe unul dintre cetăţenii de vază ai 
patriei lor! 

— Către casă? m-a întrebat vecina mea. 

— Da, am răspuns, sperând că vocea mea, modificată 
uşor nu a sunat prea nervos. 

— Şi eu la fel. Sunt bucuroasă să plec de aici. 

Ea era bucuroasă! 

— Dar pentru ce motiv? 

— Nu pot suporta elveţienii. 

— Nici eu, dar asta este o poveste lungă. Ha! Ha! Dar ce 
v-au făcut? 

— Nimic. Doar atitudinea lor nesuferită de superioritate. 

— Cu ce vă ocupați? am întrebat-o. 

— Sunt medic. Ginecolog. Am fost la o Conferinţă aici, la 
Zurich. Pentru problema tampoanelor. 

— Nu-i nevoie să intraţi în amănunte. 

Ea a râs. 

— Vă deranjează dacă-mi  acordaţi o  consultaţie 
medicală? am întrebat. 

M-a privit intrigată, dar a aprobat din cap. 

— Apar un pic cam original? 

A râs din nou, apoi a zis: 

— Acum, că aţi spus-o chiar dumneavoastră, da. 

— Ei bine, nu. Mi-am vopsit doar părul. Şi asta este o 
poveste mai lungă. 

— Vă cred. 

— Vă pot oferi ceva de băut? am întrebat-o. 

Am făcut un semn regesc către stewardesa surprinsă de 
acest gest, pentru că a te servi înseamnă pentru ea a-ţi 
face un serviciu. A adus două pahare cu votcă martini. 

— Skol, a zis vecina mea, când au sosit paharele. 

Zece minute mai târziu, a zis din nou „Skol” şi până ce 
am ajuns la coasta Atlanticului a mai cerut o dată. Mă 


293 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


simţeam complet relaxat şi mâinile încetaseră să-mi mai 
tremure. 

Elveţianul care avea locul pe celălalt culoar s-a dus în 
faţă, iar la întoarcere a intrat pe culoarul meu şi, când s-a 
apropiat de rândul şapte, avea privirea fixată asupra mea, 
o privire răutăcioasă, o privire de diavol! 

A trecut pe lângă mine şi, cu toate că nu am îndrăznit să 
întorc capul, aş fi putut afirma, în baza noului simţ care mi 
se dezvoltase, că a ocolit prin spatele compartimentului de 
clasa întâi şi s-a dus la locul său din rândul patru de pe 
cealaltă parte a avionului. 

— L-ai văzut pe tipul acela? a întrebat doctoriţa de lângă 
mine. 

— Da, am răspuns, îngrijorat la gândul că acest lucru 
devenise deja vizibil. 

— Se pare că te cunoaşte, a continuat ea. 

— Probabil din cauza părului. 

Ea a râs şi apoi a adăugat: 

— Eşti simpatic. Cum te cheamă? 

— Frank. 

— Pe mine Laura. 

Ne-am strâns mâinile. 

Trecuse aproximativ o oră şi jumătate de când 
plecaserăm din Zurich şi începuseră pregătirile pentru 
servirea mesei. Nu-mi place să fiu luat prin surprindere, aşa 
că m-am îndreptat din nou spre toaleta din faţă - probabil 
efectul cafelei irlandeze şi a celor două pahare de votcă 
martini. La întoarcere, am cercetat cu privirea printre 
pasagerii aşezaţi în faţă. Elveţianul de pe culoarul celălalt 
nu mai era la locul lui. Mi-am continuat drumul. Şi l-am 
zărit, era în ultimul rând de la clasa întâi şi discuta cu un 
steward şi cu un alt individ destul de agitat. Niciunul nu 
privea în direcţia mea. Ei, şi ce? Chiar dacă aş fi subiectul 
acestei discuţii, ce dracu mi-ar putea face acum elveţienii? 

Între timp a sosit mâncarea care era în realitate destul 
de bună. Am aflat că ginecologista era din Los Angeles, mai 
precis din Holmby Hills, că era căsătorită cu un chirurg şi 

294 


- PAUL ERDMAN - 


mi-a explicat cum reuşesc ei să se descurce cu viaţa de 
acolo. 

Avea o fată care pleca în Columbia şi mergea acum la 
New York, unde intenţiona să rămână câteva zile, înainte să 
plece acasă. Când m-a întrebat cu ce mă ocup, iar eu am 
pâlbâit ceva legat de retragere vremelnică la pensie, 
aceasta mi-a aruncat o privire curioasă. Dar în continuare 
am discutat despre schi, despre Sun Valley şi Gstaad şi ne- 
am petrecut plăcut timpul împreună. După ce masa s-a 
terminat, am băut câte un lichior Benedictine, apoi am luat 
nişte pături şi perne şi ne-am pregătit să aţipim puţin, 
ştiind că filmul care urma trebuia să fie la fel de prost ca 
majoritatea filmelor de pe avioane. Tocmai când ne 
cuibărisem în pături amândoi, ea mi-a atins uşor mâna 
stângă, la fel cum făcuse şi Madame Héläne, după ce-mi 
vopsise părul, în Franţa, cu o noapte mai înainte. 

— Frank, a spus noua mea prietenă Laura, eşti un tip 
cam straniu, dar eşti simpatic. Nu-i lăsa să pună mâna pe 
tine! 

Am avut senzaţia că o văd pe mama. 

Filmul care rula era o nouă versiune a unui film clasic 
american din anii 1970, Urşii argintii, avându-i protagonişti 
pe bătrânul, dar încă bunul actor Michael Caine şi pe 
plinuţa, dar încă sexy, Cybille Sheppard. 

În timp ce filmul prezenta secvențele din Lugano, iar eu 
mă înmuiasem destul de bine din cauza alcoolului pe care 
tocmai îl înghiţisem, cineva m-a bătut pe umăr. Era 
stewardul. 

S-a aplecat şi cu o voce foarte liniştită, dar cu un accent 
mizerabil, mi-a zis: 

— Vreţi să veniţi cu mine, domnule? Cineva ar dori să vă 
vorbească. 

Ce era de făcut? 

— Cine? am întrebat, încercând să găsesc o soluţie. 

Nu am fost prea inspirat că am băut atâta alcool şi că am 
cumpărat ca prostul bilet la clasa întâi. In spate, la clasa 


295 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


economică, aş fi fost un oarecare printre mulţi alţii. Al 
dracului de stupid. 

— Doi domni, a răspuns stewardul. 

— Nu mă interesează. 

— Mă tem că insistă, a replicat el. 

— Spune-le că mă doare în fund de ei, am zis, nefiind 
sigur dacă acesta a înţeles ultima parte din frază. 

— Ce s-a întâmplat, Frank? a întrebat Laura. 

— Nu ştiu, i-am răspuns. 

Stewardul s-a îndepărtat. 

— Culcă-te la loc, i-am zis Laurei, nu s-a întâmplat nimic. 

Din nou am fost bătut pe umăr. În avion era destul de 
întuneric din cauza filmului şi, când mi-am aruncat privirea 
peste umăr, în spate, pentru a-l pune la punct pe steward, 
am văzut că, de fapt, nu era acesta, ci unul dintre tipii din 
cabina de comandă, şi, după tresele ce le purta pe mâneci, 
am dedus că, probabil, era pilotul. 

Necazuri! 

— Veniţi cu mine, domnule. Sunt căpitanul. 

M-am ridicat. Mi-a indicat să merg în faţă, înaintea lui. M- 
am supus. In spaţiul dintre paravanul pe care era montat 
ecranul şi cabina de comandă, unde de obicei stau 
stewardesele, ne aşteptau doi bărbaţi stând în picioare. 
Unul din ei era individul din rândul patru de pe culoarul al 
doilea. Celălalt tip, de asemenea cu o faţă pătrată, având în 
mână un ziar. 

— Vreau să fiu sigur, a zis căpitanul. 

A aprins o lanternă pe care a îndreptat-o mai întâi spre 
fotografia din ziar, apoi direct în ochii mei, bestia dracului. 

— Das isch dr. Gauner, a zis elveţianul, gnau Wieni gsait 
ha, exprimând într-un dialect primitiv elveţian că eu eram 
exact omul despre care vorbise. 

— Was mache mr. Jetzt? a spus căpitanul elveţian, 
adresându-se celuilalt cap pătrat, care s-a dovedit a fi un 
avocat din Basel, un coleg al recent decedatului Amadeus 
Zimmerli. 


296 


- PAUL ERDMAN - 


Acesta era un caz clasic, nefericit, în ceea ce mă privea, 
când apare omul nedorit, în locul nedorit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă aici? am 
intervenit cu o voce ridicată, luându-i prin surprindere pe 
cei doi cetăţeni elveţieni şi pe căpitanul navei lor. 

— Passesi uf, a zis elveţianul din rândul patru, er isch 
sehr gfaerlik. Adică îl avertiza să fie atent, întrucât eram 
extrem de periculos! 

— Sunteţi Frank Rogers? a întrebat căpitanul, revenind la 
problemă. 

— Într-adevăr. 

— Cel care este menţionat în acest ziar? a întrebat el 
iarăşi. 

— Fără îndoială, am răspuns, fără să mă uit la ziar. 

— Aveţi tupeu, a zis căpitanul elveţian, să veniţi în acest 
avion. 

— Tupeu? am întrebat. Ce înseamnă asta? Am venit în 
acest avion cu bilet ca toţi ceilalţi, care m-a costat aproape 
1.300 de franci elveţieni. Aceasta înseamnă, căpitane, că 
dumneavoastră trebuie să mă serviţi pe mine. Aşa că nu vă 
mai pierdeţi timpul foarte valoros, pentru care eu am dat 
bani; faceţi-vă meseria, iar eu mă întorc la locul meu ca să 
văd restul filmului. 

Când te afli la încurcătură, atacă! Cei trei elveţieni au 
rămas acolo, având feţele roşii, fiecare altă nuanţă, 
complet uimiţi de tupeul acestui bădăran american. 

— Destul, a zis căpitanul elveţian. Eu comand această 
navă şi să nu uiţi asta, Rogers. După aceea, s-a adresat 
celor doi civili elveţieni: Vreau să-l imobilizaţi aici pe loc. 

Acum era rândul meu să le spun celor doi elveţieni: 

— Incercaţi numai să mă atingeţi şi veţi face cunoştinţă 
cu pumnii mei. Apoi m-am adresat căpitanului: Mă întorc la 
locul meu acum. Să nu încerci ceva, tipule, că declanşez un 
tărăboi de întorc întreg avionul pe dos. Cred că nu doreşti 
acest lucru, nu? 

Bineînţeles că nu. 

M-am întors la rândul şapte, locul B. Laura dormea. 

297 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Zece minute mai târziu stewardul a revenit. 

— Căpitanul doreşte să stea de vorbă cu dumneavoastră 
din nou, domnule. 

— De ce nu? 

M-am ridicat şi l-am urmat. De data aceasta, a fost foarte 
curtenitor, când ne-am aflat dincolo de separeul din faţă, şi 
a ciocănit la uşa cabinei de comandă. Aceasta a fost 
deschisă din interior şi mi s-a cerut să intru şi să stau jos pe 
locul al treilea, în spatele copilotului. 

— Domnule Rogers, a zis căpitanul, de data aceasta 
convins că nu avea niciun rost să mă irite oricât de 
periculos criminal, de bădăran american, sau cine ştie ce 
Dumnezeu aş fi fost. Am luat legătura prin radio cu şeful 
operaţiunilor din Zurich, a continuat el. A vorbit la telefon 
cu autorităţile în criminalistică din Basel. Am cerut să-mi 
retransmită câteva mesaje şi un ordin referitor la persoana 
dumitale. 

— Continuati, am zis. 

— Mesajul principal este următorul: sunteţi acuzat de 
săvârşirea unei crime de către procurorul-şef şi de 
judecătorul de instrucţie al Cantonului din Basel-Stadt, 
domnul Wunderlin. Există de asemenea un ordin 
internaţional de arestare şi deci trebuie să acţionez în 
conformitate cu acest ordin şi să vă rețin, domnule. 

— Înţeleg, am răspuns. 

— Mi s-a spus să vă informez, de asemenea, că sunteţi 
acuzat de omor fără premeditare în Franţa şi că există un 
ordin de arestare a dumitale, eliberat de această ţară. 
Interpolul a fost informat de către autorităţile elveţiene că 
vă aflaţi la bordul acestei nave, cu cererea ca această 
informaţie să fie transmisă Ministerului de Interne din Paris. 

— Înţeleg. 

— Mi s-a cerut în continuare să vă informez că nu există 
nicio problemă din punct de vedere juridic în legătură cu 
Franţa, pentru că vă aflaţi reţinut pe pământ elveţian, 
întrucât nava este, desigur, proprietatea Swissair. Deci nu 
există nicio îndoială că responsabilitatea privind persoana 

298 


- PAUL ERDMAN - 


dumneavoastră o au autorităţile din Basel şi nicidecum cele 
franceze. Înţelegeţi toate aceste aspecte? 

— Înţeleg. Într-adevăr, înţeleg. 

— Nouă, elveţienilor, după cum ştiţi, întotdeauna ne 
place să facem lucrurile într-un mod cinstit, ordonat şi cu 
generozitate. Mi s-a spus că vă veţi bucura de un mare 
avantaj, dacă vă veţi supune acum, de bunăvoie, mie, care 
acţionez în numele autorităţilor elveţiene. Mi s-a spus să vă 
informez, în mod expres, că această supunere de bunăvoie 
va conta extrem de mult în faţa curţii de justiţie, în 
momentul în care va fi dat verdictul cu privire la persoana 
dumneavoastră. Înţelegeţi acest lucru? 

— Da. Foarte generos, am murmurat. 

— De acord, a zis căpitanul elveţian. Şi vorbea serios. Din 
fericire, a continuat el, unul dintre oamenii pe care i-aţi 
întâlnit afară, acum câteva minute, este un avocat elveţian 
şi s-a oferit voluntar să întocmească un document care să 
prezinte pe scurt situaţia existentă şi în care să se 
precizeze că sunteţi de acord să vă predaţi de bunăvoie 
autorităţilor elveţiene, pentru a răspunde acuzațiilor ce vi 
se duc. Dacă îl semnaţi, cred că, deocamdată, restul nu mai 
are nicio importanţă. 

— Sună grozav pentru mine. Sper să nu vă creez prea 
multe probleme. Vreau să zic că trebuie să conduceţi acest 
avion şi văd deja adunaţi câţiva nori în faţa noastră şi... 

— Nu, nu, a zis ticălosul, l-am conectat pe pilot automat. 

„Ce dobitoc am fost”, mi-am zis, trecându-mi mâna prin 
păr şi întrebându-mă cum ar fi posibil să mai scap de aici. 

— Unde ne aflăm exact? am întrebat eu. 

— O oră aproximativ până la Kennedy, a răspuns. 

— Respectaţi programul de zbor? 

— Bineînţeles. Ah, vă gândiţi, probabil, că ni s-a cerut să 
ne întoarcem din cauza dumitale? Nu, nu. In ziua de azi, nu 
transportăm decât cantitatea minimă de combustibil. 
Putem să ajungem la Kennedy exact peste o oră. Franţa se 
află la patru ore înapoi, iar Elveţia aproape la cinci ore. 
Imposibil. 

299 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Se gândiseră şi la alternativa aceasta. 

— Inţeleg. Şi care este planul pe care-l aveţi? 

— Cred că este puţin prea devreme pentru a intra în 
toate detaliile, a răspuns căpitanul elveţian. 

Puteam să pariez că avea un plan. Dar era la fel de 
prematur să devin agresiv faţă de aceşti indivizi. 

— Când va fi gata acest document? am întrebat. 

— Probabil în zece sau cincisprezece minute. 

— Trebuie să vă spun că nu mă simt bine, le-am spus 
străduindu-mă să simulez cât mai bine un leşin. 

— Vreţi un pahar cu apă? 

— Cred că trebuie să stau puţin întins. Şi probabil să-mi 
fac o injecție cu insulină. Sunt diabetic, ştiţi, şi susceptibil 
de şoc diabetic, din cauza emoţiilor puternice din ultimul 
timp. 

De data aceasta, elveţianul a pălit. Desigur că nu avea 
nevoie de un eventual cadavru pe nava sa. 

— Unde vă ţineţi insulina? a întrebat. 

— Am o valijoară în cutia de bagaje. Din fericire, doamna 
care are locul lângă mine este medic. Sunt sigur că-mi 
poate acorda un ajutor. 

M-au scos din cabină şi m-au dus la locul meu în câteva 
secunde. Aveau deci intenţia să-mi întindă o cursă şi să mă 
ţină legat la bord pe toată perioada de popas a navei la 
Kennedy. Zborul Swissair 100 de la Zurich la New York 
devine zborul Swissair 101 de la New York la Zurich exact 
după două ore de la aterizare, iar eu aş fi singurul pasager 
care ar fi efectuat o călătorie dus-întors. De fapt, cine ştia 
că mă aflu în acest avion? O singură persoană, adică 
Sabine. Ea mă trimisese în acest avion, dar nu mai avea 
nicio posibilitate să mă mai scoată de aici. 

— Laura, i-am zis scuturând-o puţin. Sunt eu, Frank 
Rogers. Mă aflu într-o mare încurcătură cu autorităţile 
elveţiene. 

— Am bănuit eu că ceva nu-i în regulă, a zis ea serios 
alarmată. 


300 


- PAUL ERDMAN - 


— Să punem punctul pe i înainte de a veni să pună din 
nou mâna pe mine. Vor încerca să mă transporte înapoi în 
Elveţia. 

— N-au dreptul să facă aşa ceva! a explicat ea. 

— Eu ştiu asta, şi tu ştii asta, dar... 

— Adevărat, a zis ea. 

— M-au atras într-o cursă acolo, în faţă şi atunci le-am 
spus că sunt diabetic şi că pot intra într-un şoc din cauza 
stresului. 

— Şi este adevărat? m-a întrebat ea, privindu-mă direct 
în ochi. 

— Nu. Soţia mea este diabetică, nu prea grav, dar 
suficient ca să ştiu cum să mimez aşa ceva. 

— Şi vrei să te ajut să mimezi cât mai bine? a precizat 
ea. 

— Exact. 

— Stewardesă! s-a adresat ea fetei care se învârtea pe 
culoarul din spatele nostru şi care avea, bineînţeles, 
instrucţiuni să mă ţină sub observaţie. Adu două pături şi 
două pahare cu apă. Imediat. Şi ajută-mă să înclin acest 
scaun pe spate. 

Îndată m-am trezit culcat la orizontală şi împachetat în 
două pături, bând din apa pe care o mai vărsăm din când în 
când din paharul ţinut de către vecina mea. 

— Le-am spus că am nişte insulină în valijoara neagră din 
compartimentul pentru bagaje. Poţi să simulezi o injecție? 

— Pot face mai mult decât atât, mi-a răspuns ea. 

Avea propria trusă, aşa cum au întotdeauna doctorii şi, 
cu multă autoritate, i-a cerut stewardesei să i-o aducă, a 
scos din ea o seringă, un tampon şi mi-a injectat nişte ser 
sau altceva. 

— Nu-ţi fie teamă, nu doare. Poate ar trebui să gemi din 
când în când. De obicei, apar dureri abdominale ascuţite, o 
respiraţie greoaie, senzaţie de vomă. 

— Am să încerc, am zis. 

Pasagerii ceilalţi erau indiferenți la toate acestea, 
datorită filmului. Dar când acesta s-a sfârşit, jaluzelele au 

301 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


fost ridicate şi eu eram acolo, întins în mijlocul lor, gemând 
din când în când. 

Astfel de scene produc, bineînţeles, celor din jur o 
anumită stare de disconfort. 

După aproximativ zece minute, a apărut pe culoar 
căpitanul având în mână, de data aceasta, o foaie de hârtie 
obişnuită. 

— Cum se simte? a întrebat-o pe vecina mea. 

— Nu prea bine, i s-a răspuns. 

— Poate citi aceasta? a întrebat iarăşi el. 

— Categoric, nu. Vreţi să intre în comă? 

li voi acorda totuşi elveţianului de la Swissair credit. A 
aruncat o ultimă privire asupra mea, în care exista mai 
mult decât o uşoară urmă de scepticism. Acest atac 
neaşteptat prea venise aşa, la momentul potrivit. 

— Ne puteţi ajuta să-l coborâm din avion la aeroportul 
Kennedy? a întrebat el atunci. 

— Voi avea grijă de el, atât pe timpul transportării, cât şi 
în aeroport, s-a oferit ea. 

— Vă mulţumesc, a zis el spălându-se astfel pe mâini de 
acest micuţ scârbos - adică de mine - şi evitând astfel să 
fie implicat în ceva care se prevedea să devină o situaţie 
foarte neplăcută. 

Odată aterizaţi la New York, nu mai aveau nicio 
posibilitate să mă reţină la bord. Ruşii au încercat şi ei de 
câteva ori, dar n-au avut succes, întrucât se ştia de 
prezenţa mea la bord. Era evident că Laura putea face 
cunoscut acest lucru. Zece minute mai târziu, pilotul a 
revenit pentru o nouă informaţie. 

A vorbit cu Laura, pentru că eu încă simulam o 
semicomă, sub cele două pături albastre elveţiene. 

— Dacă se află într-o stare satisfăcătoare pentru a auzi 
acestea, îi puteţi aduce la cunoştinţă că am stat de vorbă 
cu autorităţile din Elveţia, privitor la cazul său. Au spus că 
nu au altă soluţie decât să informeze FBl-ul că se află la 
bord. Trebuie să se aştepte să fie întâmpinat de către 
aceştia. Mi-e teamă că acest şoc nu mai poate fi evitat. A 

302 


- PAUL ERDMAN - 


făcut o pauză după care a continuat: După părerea mea, ar 
fi fost mult mai bine pentru el să se întoarcă de bunăvoie în 
Elveţia. Dar aşa cum obişnuiţi voi, americanii, să spuneţi, 
asta-i treaba lui. 

Apoi nu s-a mai întâmplat nimic. Am ajuns la Kennedy, 
am aterizat, avionul a fost tras la burduful pentru ieşire, s-a 
deschis uşa şi am ajuns afară, înfăşurat într-o pătură, urmat 
de vecina mea, doctoriţa, care ducea două valize, a ei şi a 
mea. 

Personalul de la Swissair s-a aliniat la uşă pentru a-şi lua 
rămas-bun de la pasageri şi, bineînţeles, că nu mi s-a 
adresat niciun cuvânt când am trecut pe lângă ei. Şi aşa 
fusese mult prea mult că trebuiseră să suporte atâtea ore 
lângă ei o astfel de creatură ca mine. Pe elveţianul din 
rândul patru şi prietenul său avocatul nu i-am mai văzut 
niciodată. După zece paşi făcuţi în interiorul terminalului, 
m-am dat deoparte, am desfăcut pătura, am periat cu 
mâna câteva scame de lână de pe jachetă şi pantaloni, am 
scos un pieptene, pe care l-am trecut prin păr, şi i-am spus 
Laurei, care stătea lângă mine: 

— Nu ştiu cum să-ţi exprim mulţumirile mele pentru tot 
ceea ce ai făcut pentru mine. 

— Suntem amândoi americani, a zis ea. Şi mi-ai plăcut de 
cum te-am văzut. Nu-mi pot da seama cum, dar simt când 
un individ are probleme imediat ce mă uit la el. 

Intre timp, s-au apropiat de noi doi bărbaţi. 

— Biroul Federal de Investigații, au spus amândoi 
arătându-mi, în acelaşi timp, legitimaţiile lor. 

— Sunteţi împreună? au întrebat uitându-se la Laura. 

— Nu, a spus ea, şi imediat s-a alăturat coloanei de 
pasageri ce încă mai ieşeau din avion, s-a îndreptat spre 
controlul imigranţilor şi a dispărut. 

— Am fost contactaţi de către Interpol acum patruzeci şi 
cinci de minute şi ne-au informat că un oarecare Frank 
Rogers se află la bordul acestui avion şi ne-a cerut să-l 
reținem pentru cercetări. De asemenea, ne-au trimis şi o 
fotografie prin teleimprimator. 

303 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Mi-au arătat o poză de-a mea. 

— Dumneavoastră sunteţi Frank Rogers? a întrebat pe un 
ton oficial purtătorul de cuvânt al FBI. 

— Eu sunt, i-am răspuns. 

— Sunteţi cetăţean al cărui stat? m-a întrebat el iarăşi. 

— Al Statelor Unite, am răspuns, şi din anumite motive 
amândoi au părut surprinşi. 

— Sunteţi american? 

— Sunt. 

— Aveţi paşaportul? 

— Da. Am scos paşaportul şi i l-am dat. 

Acesta şi-a privit tovarăşul şi apoi mi s-a adresat: 

— Vă supăraţi dacă aşteptaţi doar un minut sau două aici 
cu colegul meu, domnule? Glasul îi era plin de politeţe. 

— Absolut deloc. 

Am rămas acolo, amândoi în picioare, destul de 
stânjeniţi, neştiind, de fapt, ce ne-am putea spune unul 
altuia. Ce ai fi putut să-i spui unui om pe care erai pregătit 
să-l duci la închisoare, să-l trimiţi apoi în Europa ca să fie 
închis, pentru Dumnezeu ştie cât timp? Aşa că acesta nu a 
zis nimic. După cinci minute, partenerul său s-a întors şi mi- 
a înapoiat paşaportul. 

— Mi-au confirmat că este valabil, domnule Rogers. Vă 
mulţumim foarte mult. Ne cerem scuze pentru deranjul 
făcut. 

= Ce? _ 

— Sunteţi liber, domnule. Incă o dată trebuie să vă 
cerem scuze pentru inconvenientele pe care, poate, vi le- 
am creat. 

— Am crezut că Interpolul a eliberat un ordin de arestare 
pe numele meu, am spus, neputând încă crede nimic din 
tot ce se întâmpla. 

— Elveţienii au eliberat un ordin de arestare pentru 
dumneavoastră, domnule Rogers. Şi francezii, a precizat el. 

— Interpol... dar m-a întrerupt brusc: 

— Statele Unite nu fac parte din Interpol, domnule 
Rogers. FBl-ul oricum face schimb de informaţii cu 

304 


- PAUL ERDMAN - 


Interpolul şi acţionează pentru anumite solicitări ale 
acestuia pe bază de voluntariat. În acest caz particular, 
ambele guverne, elveţian şi francez, au cerut reținerea 
dumneavoastră, prin Interpolul din Paris şi, în anumite 
condiţii, noi am fi onorat această cerere de arestare a 
dumneavoastră. Dar au neglijat o importantă informaţie, în 
acest caz particular, cea referitoare la naționalitatea 
dumneavoastră. Am vorbit cu biroul nostru şi m-au 
autorizat să vă spun că vom informa Interpolul din Paris că 
am stat de vorbă cu dumneavoastră şi că vă aflaţi în New 
York. Asta e tot. Suntem autorizaţi să nu facem nimic mai 
departe. Aşa că, domnule Rogers, sperăm că nu v-am 
provocat neplăceri. La revedere, domnule. 

Şi au plecat! 

Am intrat în coloana pentru imigranţi, am prezentat 
funcţionarului paşaportul, iar acesta mi-a făcut semn către 
vameşi. Atunci am înţeles că, de fapt, nu aveam nimic de 
declarat. Singurul lucru pe care-l avusesem era micuța 
valiză neagră, cu care vecina mea, fără îndoială, complet 
tulburată de ceea ce se întâmplase şi fără să-şi dea seama, 
a plecat pentru că o avusese în mână la coborâre din avion, 
presupunând că-şi însoţeşte pacientul. 

Apoi, ea m-a zărit şi mi-a făcut semn cu mâna. Avea un 
zâmbet larg când a văzut că eram singur. Şi avea valijoara 
mea neagră. Se afla deja la vamă. Întrucât nu aveam nimic 
de declarat, am trecut prin vamă câteva minute mai târziu. 

Apoi altcineva mi-a făcut semne disperate cu mâna. 
Soţia mea! 

In următoarele cinci minute nu mai ştiu ce s-a întâmplat. 
Nancy plângea. Laura era într-o confuzie totală, cerându-şi 
scuze pentru valiză, explicaţii date soţiei referitoare la 
Laura, mulţumiri ale soţiei şi ale mele adresate Laurei 
pentru ajutorul dat, am luat valiza în mână, am luat şi 
valiza soţiei, am sărutat-o pe Laura, am ieşit afară din 
terminal cu Nancy, după care, eu şi soţia mea ne aflam 
într-un taxi, îndreptându-ne spre centrul oraşului New York. 


305 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Ai scăpat, Frank, au fost primele ei cuvinte, pe care le- 
a rostit, îndată ce ne-am aflat amândoi singuri pe bancheta 
din spate. 

— Nu pot să înţeleg, am zis. 

— Frank, dar tu tremuri. Uşurel. Ai scăpat, a repetat ea. 

Acuma am început să tremur puternic - cel mai al naibii 
lucru care mi s-a întâmplat vreodată. 

— Gata, Frank, mi-a zis Nancy strângându-mă cât a 
putut. S-a terminat. 

— Totul este în regulă acolo în spate, prieteni? ne-a 
întrebat taximetristul sesizând ceva. 

— Grozav, domnule, grozav, am răspuns eu, iar 
tremurăturile au început să se potolească. 

— Te simţi mai bine, nu-i aşa? a întrebat Nancy. N-are de 
ce să-ţi mai fie teamă, Frank, nu-i aşa? 

— Nu, absolut deloc. 

— Când vom merge la hotel şi-ţi voi spune anumite 
lucruri, Frank, te vei simţi atât de bine, încât nici nu-ţi va 
veni să crezi. 

— M-am aşteptat să fiu dus la închisoare acum, am spus. 

— Ştiu, am vorbit cu Sabine. 

— Cine a aranjat totul? Incepusem să devin un paranoic. 
Patterson! Şi am strigat acest nume atât de tare, încât 
şoferul de taxi a privit nervos la noi prin oglinda 
retrovizoare. Ticăloşii aceia mă au iar la mână! 

Bineînţeles că, odată scos din încurcătura aceasta, nu-mi 
mai rămânea nicio altă alternativă, decât să merg alături 
de ei şi să fac ceea ce îmi vor cere ei. De aceea chiar şi 
indivizii de la FBI s-au purtat atât de manierat cu mine şi şi- 
au cerut scuze. La dracu, dispoziţiile de ultimă oră au venit 
de sus, probabil la cererea lui Patterson, care acum se află 
la Sunnyvale, dispoziţii adresate lui Larry Metcalf la Casa 
Albă, iar el a luat legătura cu şeful FBI care a intervenit 
apoi la Biroul FBI din New York. „Lăsaţi-l liber. Problemă de 
securitate naţională.” 

In acest fel au pus mâna pe mine. De data aceasta, în 
mod definitiv. 

306 


- PAUL ERDMAN - 


— Frank! Dar acum, Nancy era cea care ridicase vocea. 
Încetează odată! Doamne, ei te-au adus în starea aceasta. 
Şi Nancy a început să plângă din nou, într-un fel care nu-i 
stătea în fire. 

— În permanenţă am crezut că îi voi învinge pe acei 
ticăloşi, am zis eu apoi. 

Ea s-a oprit imediat din plâns. 

— Frank, ai reuşit. Nu-ţi vine să crezi, nici eu nu pot 
crede încă. Dar ştiu că nu există nicio eroare. l-ai învins, 
Frank... Acum poţi să-l dobori pe acest ticălos nenorocit de 
Patterson, odată pentru totdeauna. 

— Cum? am întrebat. 

— La hotel, am să-ţi povestesc totul. 


307 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


21 


Hotelul era Hilton, din New York. Îmi amintesc că mai 
stătusem o dată la Hilton, foarte curând după deschiderea 
acestuia. Nancy făcuse rezervările. Ea nu era de acord cu 
hotelurile Plaza sau Regency, sau Carlisle, sau altele, 
pentru că, spunea ea, în camere pereţii au tapetul scorojit, 
covoarele sunt murdare, băile sunt antice, iar serviciul în 
cameră este sub orice critică şi toate acestea pentru trei 
sute de dolari pe noapte. Ea prefera să dea o sută cincizeci, 
la hotel Hilton, pentru că la fel ca în motelurile din perioada 
de concediu ştiai măcar la ce să te aştepţi. 

— Şi la urma urmelor, Frank, mi-a explicat ea mai 
departe, trebuie să ne gândim şi la bani, ştii bine. Nu 
suntem bogaţi. Numai în America poţi câştiga sute de mii 
de dolari, an după an, şi să sfârşeşti până la urmă sărac. 
Intenţionez să-mi iau o slujbă, a adăugat după aceea. Nu te 
vei supăra, nu? 

Cum m-aş putea supăra? Obţinuse doctoratul în aceeaşi 
săptămână cu mine. Şi predase la Mills College timp de trei 
ani, la început. Dar era mult de atunci. Şi nu se bucura nici 
de o sănătate prea grozavă. 

— Hai să nu ne gândim încă la asta, Nancy, am zis. 

Şi apoi am înaintat cu greu prin oraş în acea după- 
amiază târzie de vineri. Era o zi blândă în New York pentru 
decembrie. Park Avenue era ca de obicei splendid, cu 
decoraţiile sale de Crăciun. Fifth Avenue era şi mai grozav. 
Am deschis geamul de la taxi şi am respirat profund. Nu 
apreciezi multe lucruri decât atunci când ajungi în situaţia 
de a le pierde. Să trăiesc în siguranţă acasă, în Statele 
Unite, să mă plimb cu Nancy pe bancheta din spate, într-un 
taxi hodorogit din New York, să privesc traficul şi 
aglomeraţia de pe străzi, de dinainte de Crăciun, iată ceea 
ce aş fi pierdut probabil în mod irevocabil. 

Nancy începuse să-şi dea aere. Aveam la hotel un 
apartament cu un singur dormitor. Primul lucru pe care l-a 


308 


- PAUL ERDMAN - 


făcut după plecarea băiatului care adusese bagajele a fost 
să comande patru pahare cu votcă martini, prin room- 
service, respectiv două pentru ea şi două pentru mine. 
Eram căsătoriţi de atâta timp, încât acest lucru îl făcea de- 
acum în mod automat. 

— Trebuie să-ţi cumperi ceva de îmbrăcat, a zis, pentru 
că singurele lucruri pe care le aveam erau hainele de pe 
mine şi valijoara neagră din seiful lui Amadeus Zimmerli. Ea 
o pusese în debara. 

— Era cât pe ce să mă prindă în avion, Nancy, i-am spus. 

— Vrei să-mi povesteşti? 

l-am povestit. 

— Ai fost norocos, a comentat ea când am ajuns la 
momentul părăsirii avionului în pături, însoţit de Laura, 
pentru că ai avut cunoştinţe despre diabet şi, mai norocos, 
pentru că ai avut o vecină ca Laura. 

— De acord, am afirmat. Dar ceea ce a urmat a fost mai 
mult decât noroc. Doi tipi de la FBI s-au apropiat de mine, 
mi-au pus câteva întrebări, mi-au verificat paşaportul, după 
care mi l-au dat înapoi şi au dispărut... De necrezut. 

— Foarte bine, a zis ea atunci. Te-ai relaxat? 

Cel de-al doilea martini era aproape pe sfârşite şi mă 
simţeam la fel de relaxat precum fusesem cu două 
săptămâni în urmă. 

— Au trecut două săptămâni? am întrebat. 

— Mai mult. Ai plecat pe 20 noiembrie, Frank. Acum 
suntem în 6 decembrie. Eşti plecat de şaptesprezece zile. 

— Tu ştiai de la bun început că ar fi trebuit să renunţ, nu- 
i aşa? 

A ridicat din umeri. 

— În avion, când ne întorceam în San Francisco, din 
Hawaii, am intenţionat să-ţi propun să te retragi chiar 
atunci. Dar am renunţat. M-am gândit că eşti băiat mare şi 
ştii bine ce ai de făcut. 

— Da, ei bine, mi-e teamă că m-am jucat cu nişte băieţi 
mai mari decât mine. 

— Exact ceea ce spunea şi Sabine, a replicat. 

309 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Ascultă, Nancy, în ceea ce o priveşte pe Sabine... 

Mi-a tăiat-o brusc: 

— Vreau să clarificăm odată acest aspect, Frank. Nu mă 
interesează nimic despre Sabine. Nimic. Tot ceea ce ştiu 
este că probabil ţi-a salvat viaţa. Şi deci, într-o mare 
măsură, şi pe a mea. Atâta tot. 

— Bine, dar... 

A ridicat autoritar mâna în sus. Şi cu asta s-a încheiat 
capitolul. 

— Acum, un aspect care nu are legătură cu cele 
discutate este că Sabine von Planta este cea mai 
inteligentă fată cu care am avut vreodată de-a face. Este 
foarte ageră. Mintea îi funcţionează atât de rapid, încât 
chiar şi tu, dragul meu, ajungi să te simţi lângă ea, un 
neputincios. 

Acum, a fost rândul meu să ridic din umeri. 

— Ea s-a străduit să te scoată din Europa, dar problema 
era unde? a continuat Nancy. A căutat să-ţi găsească un 
adăpost care să nu aibă un caracter temporar, unde să stai 
şi să câştigi nu doar timp, ci un adăpost permanent şi în 
care securitatea ta să fie absolută. Absolută. Cred că încă 
te iubeşte, Frank, a zis încălcând regulile stabilite chiar de 
ea cu privire la Sabine von Planta. 

Şi-a amintit de un caz ce a avut loc la începutul anilor 
1970, sau cel puţin şi-a amintit că a auzit despre el. A sunat 
la Ambasada americană din Berna şi i-au spus că singura 
documentaţie în Europa care ar putea-o ajuta se află 
probabil în biblioteca Ambasadei americane din Londra, 
singura dintre ambasadele noastre care are o bibliotecă 
bogată şi specializată în tratate încheiate de Statele Unite, 
de-a lungul ultimilor două sute de ani. 

— Nu treci prea repede la subiect, Nancy, am spus eu. 

— Nu, şi nici nu vreau să mă grăbesc, a răspuns ea. Şi în 
mod deliberat a sorbit o înghiţitură de votcă după care a 
continuat: Evident, Sabine nu putea să meargă la Londra, 
întrucât se ocupa de tine. Aşa că m-a sunat pe mine. Am 


310 


- PAUL ERDMAN - 


primit telefonul ieri-dimineaţă la ora două, în California, 
respectiv zece dimineaţa, ora locală a Elveţiei. 

Se potrivea. Eu mă aflam în casă la Madame Héläne, 
aproape de lăsarea serii, şi dormisem un somn adânc. Am 
stat de vorbă apoi cu ea în seara aceea, la telefon, înainte 
de a privi ştirile la televizor şi-mi amintesc acum foarte bine 
cum ea spusese că ştie ceva, dar trebuie să fie încredinţată 
sută la sută şi că vorbise cu Nancy mai devreme, în ziua 
aceea. Toate se legau acum între ele. 

— Continuă, am zis. 

— Mi-a spus să plec imediat la Washington. Mi-a explicat 
exact unde să merg. Imi aranjase deja dinainte, telefonic, 
întâlnirea la firma de avocaţi Saxon, Ross şi Dunbar din 
Dupont Circle. 

— Pentru ce zi? 

— Pentru astăzi, în dimineaţa asta, a răspuns. 

— In cazul acesta, cum Dumnezeu ai ajuns aici? 

— Am luat cursa de la ora unu de pe National spre La 
Guardia şi apoi cu un taxi am venit la aeroportul Kennedy 
ca să te aştept. 

— Aşadar, ştiai că mă aflu în acest avion? 

— Sabine a spus că, dacă toate lucrurile merg bine, ar 
trebui să te afli în avion. 

— Dar ea trebuia să se bazeze pe nişte documente ca să 
fie sigură sută la sută în ceea ce făcea. lar eu m-am urcat 
în acel avion înainte ca ea să le aibă. E adevărat? 

— Nu avea altă alternativă. Era sigură nouăzeci la sută. 
Parcă ar mai fi avut vreo importanţă acum? 

Dar mi s-a părut deodată că, în zilele acelea, aproape toţi 
operau cu şansele vieţii mele. 

— OK. Acum lasă-le dracului, Nancy, hai să ajungem la 
punctul final. 

— Foarte bine. S-a ridicat, şi-a luat valiza, a deschis-o, a 
scos un plic, l-a deschis, a extras un document şi mi l-a 
întins. Citeşte-l. 

Prima pagină arăta astfel: 


311 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


1900 
TRATAT DE EXTRĂDARE 


Încheiat 14 mai 1900, ratificat de către Senat 5 iunie 1900, 
ratificat de către Preşedinte 25 februarie 1901, ratificat de 
către Elveţia 21 ianuarie 1901, Publicat 28 februarie 1901. 


ARTICOLE 


I. Predarea acuzatului. 

II. Crime care justifică extrădarea. 

III. Tentative de a executa crime care justifică extrădarea. 

IV. Curte specială. 

V. Procedură. 

VI. Detenţie provizorie. 

VII. Delicte politice. 

VIII. Restricţii. 

IX. Antecedente predare către un al treilea stat. 

X. Amânarea extrădării. 

XI. Persoane cerute de către un al treilea stat. 

XII. Bunuri însuşite de către fugar. 

XIII. Cheltuieli. 

XIV. Anularea tratatului anterior durată ratificare. 

Guvernul Statelor Unite ale Americii şi Consiliul Federal al 
Confederaţiei  Elveţiene, cu privire la o mai corectă 
interpretare a justiţiei... 


— Poţi să sari peste restul acestei pagini, a zis privindu- 
mă cum citesc. Treci la articolul |. 


ARTICOLUL | 


Guvernul Statelor Unite ale Americii şi Consiliul Federal al 
Elveţiei se angajează reciproc de a extrăda acele persoane 
acuzate sau condamnate pentru oricare dintre crimele sau 
delictele enumerate în cadrul Articolului II, comise pe teritoriul 
unuia din statele semnalate, şi descoperite pe teritoriul 
celuilalt stat, cu precizarea că în Statele Unite, aceasta se va 
face numai pe baza dovedirii criminalităţii în concordanţă cu 
legile locale unde fugarul sau persoana va fi descoperită şi va 


312 


- PAUL ERDMAN - 


justifica prinderea sa şi trimiterea pentru a fi judecat acolo 
unde s-a comis crima. 

În Elveţia, extrădarea se va executa în concordanţă cu legile 
acestei ţări şi care se află în vigoare la data cererii de 
extrădare. 

Oricum, niciunul din cele două guverne nu va fi solicitat să- 
şi extrădeze propriii cetăţeni. 


ARTICOLUL II 


Extrădarea se consideră justificată pentru următoarele 
crime şi delicte, considerate ca atare, atât de legile locale 
unde se află fugarul, cât şi de cele ale statului care face 
solicitarea: 

1. Crimă, inclusiv asasinat, fratricid, infanticid şi otrăvire 
omor cu premeditare. 

2. Incendiere cu premeditare. 

3. Tâlhărie, furt prin efracţie, spargere de locuinţe, spargere 
de magazine. 

4. Falsificare de bani sau falsificarea documentelor publice 
sau private, folosirea frauduloasă a banilor falsificaţi sau a 
documentelor falsificate. 

5. Falsificarea sau deteriorarea monedei, a bancnotei, a 
obligaţiunilor publice, a biletelor de bancă, a contractelor sau 
a altor certificate şi instrumente de credit emiterea sau 
punerea în circulaţie a unor astfel de instrumente de credit cu 
intenţia de fraudă, falsificarea sigiliilor publice, ştampilelor sau 
mărcilor, sau folosirea frauduloasă a acestor articole 
falsificate. 

6. Abuzul de încredere din partea organelor publice. 

7. Escrocheria sau abuzul de încredere, comis de către 
avocat, bancher, administrator de stat al unei terţe părţi, ori 
de către directorul, un membru sau un funcţionar al unei 
corporaţii sau asociaţii, când prejudiciul respectiv depăşeşte 
suma de o mie de franci. 

8. Mărturia falsă, coruperea unui martor. 

9. Răpirea, violul, răpirea de minori, bigamia, avortul. 

10. Distrugerea voită şi ilegală sau obstrucţionarea căilor 
ferate, care periclitează viaţa umană. 


313 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


11. Pirateria, acţiunile care provoacă pierderea sau 
distrugerea unui vas. 


Aici m-am oprit. Şi dintr-odată am început să nu mă mai 
simt bine. Conform articolului II, eram pasibil de a fi oricând 
extrădat elveţienilor! 

— Dragă, am zis căutându-mi cuvintele cu atenţie, tu şi 
cu Sabine sunteţi sigure de ceea ce aţi făcut? 

— Categoric, a răspuns ea. 

— Da? Ei bine, lasă-mă să-ţi arăt ce record a realizat 
soţul tău. Din lectura articolului Il, pot intra uşor în câteva 
categorii menţionate acolo. 

— Zău? 

— Adevărat! Categoria 1: crimă sau omor cu premeditare 
- sunt vinovat de moartea avocatului din Basel. Categoria 
2: Incendiere cu premeditare, nevinovat. Categoria 3: 
tâlhărie, spargere de locuinţă - sunt vinovat pentru că am 
spart biroul avocatului, am furat valiza neagră din seiful 
avocatului. Categoria 4: falsificare, nevinovat. Categoria 5: 
deteriorarea instrumentelor de credit. Poate că nu ştii, dar 
am semnat o garanţie de două milioane dolari, împrumut la 
Swiss Bank Corporation săptămâna trecută, ceea ce este 
ilegal, întrucât sunt necesare pentru asemenea lucruri 
semnăturile a doi funcţionari ai Corporaţiei Construcţiei de 
Rachete, deci sunt vinovat. 

— Vrei să continui? 

— Da, vreau să continui. Categoria 6: abuz de încredere, 
nu este cazul. Categoria 7: escrocherie, sunt vinovat. Vezi 
categoria 9: răpire, sunt vinovat, pentru că am luat un 
avocat din locuinţa acestuia. Categoria 10 şi 11, nevinovat. 

— N-are importanţă, a zis Nancy. Nu am luat-o în seamă. 

— Deci să numărăm. Pot intra în cinci dintre cele 
unsprezece categorii de delicte care justifică extrădarea. 

— N-are importanţă, a zis ea din nou. Dar, dacă vrei să te 
torturezi cu orice preţ, spune-mi ce s-a întâmplat exact cu 
avocatul acela. 


314 


- PAUL ERDMAN - 


— A încercat să mă şantajeze cu nişte casete video pe 
care le avea în seif. L-am silit să meargă cu mine la biroul 
său pentru a le recupera. A deschis seiful şi a scos din el o 
armă. L-am împins. A căzut şi s-a lovit la cap. Şi a murit. 

— Îngrozitor. 

— Crezi că eu nu ştiu acest lucru? am răspuns iritat. 

— Uşurel, Frank, a replicat ea şi a scos un al doilea 
document din plicul mare pe care încă îl ţinea în mână. 
Citeşte. 

Avea antetul lui Saxon, Ross şi Dunbar din Dupont Circle 
33, Washington D.C. Avea data de 5 decembrie 1985. 


Dragă doamnă Rogers, 


Avem plăcerea să vă transmitem răspunsul nostru referitor 
la tratatele de extrădare dintre Statele Unite, Elveţia şi Franţa. 
Curtea Supremă a Statelor Unite a făcut observaţia că, în 
conformitate cu normele de drept internaţional, nu poate fi 
considerată legală o extrădare care nu se încadrează în 
tratatul Factor v. Laubenheimer, 290 US 276 (1933). V-am 
trimis copii atât după tratatul elveţian, cât şi după tratatul 
francez. 

Paragraful al doilea din articolul | al Tratatului elveţian, din 
1900, prevede: 

„Niciunul din cele două guverne nu vor fi solicitate să-şi 
extrădeze propriii cetăţeni”. 

Puteţi să constataţi existenţa unui limbaj similar şi în 
Tratatul de Extrădare Francez cu Statele Unite din 1909 şi 
anume: 

„Niciuna dintre părţile semnatare nu se simte obligată să 
extrădeze propriii ei cetăţeni sau supuşi, în baza acestei 
convenţii” 

In 1936, Curtea Supremă a Statelor Unite a folosit aceste 
prevederi în cazul Valentine ex rel US v. Niedecker, 299 US 5. 
In acest caz, Franţa a cerut extrădarea din Statele Unite a doi 
cetăţeni născuţi în Statele Unite care au fost acuzaţi în Franţa 
de delicte ce se încadrau în tratat. In urma arestării lor pentru 
a fi extrădaţi în vederea cercetărilor guvernului francez, 
aceştia au aplicat habeas corpus, susţinând că preşedintele 


315 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Statelor Unite nu are nicio autoritate constituţională să-i 
extrădeze Franţei, pentru că tratatul îi exceptează pe cetăţenii 
Statului solicitat. Curtea Supremă a fost de acord, precizând 
că nu există nicio autoritate legală pentru Statele Unite de a-şi 
extrăda propriii cetăţeni. 

Oficiul consultativ al Departamentului de Stat ne-a răspuns 
că ei consideră concluziile cazului Valentin funcţionale nu 
numai în cazul tratatului francez, dar şi în cazul tratatului 
elveţian. 

In concluzie, doamnă Rogers, noi considerăm că soţul 
dumneavoastră, ca cetăţean al Statelor Unite, nu poate fi 
extrădat nici în Franţa, nici în Elveţia. 

Vă remitem alăturat o chitanţă pentru serviciul legal 
efectuat în valoare de 5.000 dolari. Cu tot respectul, 


Saxon, Ross şi Dunbar 


— De necrezut! a fost singurul lucru pe care l-am putut 
rosti. 

— Absolut, a zis Nancy, exact aşa cum a prevăzut Sabine 
că va fi. 

— Dar ce-au făcut cei doi indivizi în acel caz Valentine? 
am întrebat eu. 

— Crimă. Două crime, de fapt. Şi erau fără nicio îndoială 
vinovaţi, a răspuns Nancy. 

— Au ucis doi oameni în Franţa? am întrebat eu, vrând să 
fiu foarte, foarte sigur. Şi deci aşa a fost? Odată întorşi 
acasă, pe pământ american, pentru că erau cetăţeni 
americani, au fost liberi? 

— Întocmai. 

— Acelaşi lucru se poate aplica şi în cazul Elveţiei? 

— Exact. 

M-am ridicat, m-am îndreptat spre soţia mea, am 
îmbrăţişat-o şi am zis: 

— Nancy, sunt, în sfârşit, acasă. Şi vreau să spun că din 
toate punctele de vedere posibile. 

— Ştiu, a zis ea. 


316 


- PAUL ERDMAN - 


Amândoi am dormit paisprezece ore întregi în noaptea 
aceea şi apoi am petrecut un sfârşit de săptămână prin 
oraş în New York. Am mers şi am văzut două spectacole, 
am luat masa sâmbătă noaptea la Four Seasons, iar 
duminică noaptea la Michael, aşa că luni dimineaţa eram 
complet refăcuţi şi fizic şi mental. Şi aveam gata planul de 
acţiune. 

La ora opt, am făcut un duş, m-am bărbierit şi m-am 
îmbrăcat, după care am coborât în hol, să cumpăr Times. 
Intors în cameră, am scos valijoara neagră din debaraua 
din dormitor şi m-am aşezat la măsuţa din camera de zi, 
gata să-mi pregătesc campania împotriva lui Herb 
Patterson, Graf Otto von Amsburg şi o acoliţilor acestora. 

Nu era nimic important pe prima pagină, aşa că am 
deschis la rubrica „afaceri”. Aici am găsit: „Corporaţia 
Construcţiei de Rachete anunţă suspendarea din funcţie a 
directorului ei”. Urmau apoi trei paragrafe. Primul preciza 
că anunţul pentru suspendare a constat într-o declaraţie 
trimisă sâmbătă de către preşedintele şi fondatorul 
Corporaţiei MDC, domnul Herbert Patterson. Al doilea 
paragraf menţiona că persoana vizată, domnul Frank 
Rogers, a fost - se pare - implicată în nişte întâmplări 
bizare în Europa. Continua apoi cu faptul că autorităţile 
elveţiene au confirmat că s-a emis un ordin de arestare 
pentru Rogers în legătură cu moartea unuia dintre cei mai 
cunoscuţi avocaţi din Elveţia. Mai departe se mai arăta că 
domnul Rogers este de asemenea urmărit de autorităţile 
franceze în legătură cu un incident de frontieră, care s-a 
soldat cu moartea unui oficial francez. Nu s-a putut obţine 
însă nicio confirmare oficială în acest sens. Ultimul paragraf 
încerca să spună că nu se deţin informaţii referitoare la 
situaţia actuală a domnului Rogers. 

— Nancy! am strigat, ducându-mă în dormitor să-i arăt. 
Dar ea încă dormea. 

Am lăsat-o să doarmă şi am revenit în camera de zi. Am 
ridicat receptorul. După ce am intrat în legătură cu Times, 


317 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


am întrebat de redactorul rubricii de afaceri a ziarului, 
dându-mi numele. 

— Da? a răspuns acesta. 

— Aici e Frank Rogers, am zis. 

— Dumneavoastră sunteţi...? 

— Da. 

— Înţeleg. Ei bine, cu ce vă pot fi de folos? 

— Aş vrea să ne întâlnim. 

— Unde vă aflaţi? 

— Chiar aici, în New York, am replicat eu. 

— Să zicem la unsprezece. Ştiţi unde să veniţi? 

— Da, am răspuns eu. 

— Atunci, aşa rămâne. 

Perfect. Acum să ne distrăm. Am luat valijoara neagră, 
am aşezat-o pe masă, alături de telefon, şi am deschis-o. 
Era plină cu plicuri mari sigilate. Nici urmă de casete video. 
N-am să-i pot învinge pe toţi, m-am gândit atunci. 

Am observat că fiecare plic avea emblema lui Swiss Bank 
Corporation, sus în colţul din stânga, respectiv, trei chei 
încrucişate. 

Ciudat. 

Am luat două plicuri. Am desfăcut la unul dintre ele cu un 
creion partea de sus şi cu multă atenţie l-am deschis. In 
plic nu se găsea nimic altceva decât pachete strânse de 
bani, respectiv bancnote de câte cinci mii de franci. Am 
deschis şi cel de-al doilea plic. La fel. 

Am găsit un plic mic, ascuns printre teancurile de 
bancnote. L-am deschis şi am găsit în el o scrisoare mică, 
adresată lui Zimmerli de către Rudolph Koenig de la Swiss 
Bank Corporation, prin care se confirma că a fost extras 
echivalentul în franci elveţieni a sumei de 2 milioane de 
dolari, din contul numărul 74-48-73-2, contul lui René van 
der Kamp, la care Zimmerli avea de asemenea drept de 
semnătură. 

Stai aşa, m-am gândit. Acesta trebuie să fie contul în 
care au fost transferate cele două serii de câte zece 
milioane şi din care apoi s-au plătit cele douăzeci de 

318 


- PAUL ERDMAN - 


milioane, mai puţin cei zece la sută, „prietenilor” noştri din 
NATO, pentru a asigura votul în favoarea lui MDC. Evident 
că întreaga afacere fusese o şaradă. Zimmerli neavând 
încredere în Van der Kamp şi vrând să se asigure că cea 
de-a „doua” plată se va face cu certitudine din contul lui 
Van der Kamp şi aşa mai departe, aceştia au stabilit 
dinainte să împartă cele zece procente. De aceea au 
împărţit drepturile de semnătură, la contul intermediar de 
la Swiss Bank Corporation. Reieşea clar că Zimmerli se 
hotărâse să păstreze sută la sută comisionul şi să-l extragă 
mai înainte ca Van der Kamp să facă exact acelaşi lucru cu 
el. 

Doamne, intrasem, în realitate, într-o bandă de şarlatani. 
Nu exista nicio îndoială Herb Patterson mă implicase în 
acest grup de hoţi, care nu m-au înşelat doar pe mine, ci se 
înşelau chiar unul pe celălalt. Nu era implicat nici Boeing şi 
nici General Dynamics. Erau doar nişte intermediari 
europeni lacomi, care puseseră la cale toată această 
afacere. 7 

Aşadar, aveam acum cele două milioane de dolari. In 
schimb, nu aveam nici un singur document sau măcar o 
casetă video. Nimic, nimic, decât bani. 

Nancy a intrat în cameră tocmai atunci, zâmbindu-mi în 
timp ce-şi freca ochii somnoroşi. Zâmbetul i-a încremenit 
pe buze imediat ce mi-a văzut faţa. 

— Acum ce mai este? m-a întrebat ea domol. 

— Priveşte. 

Erau bani întinşi pretutindeni. Ea cunoştea bine Elveţia, 
doar studiase acolo, tot atât timp cât şi mine, dar nu 
văzuse niciodată până atunci bancnote de cinci mii de 
franci. 

— Sunt adevărate? a întrebat ea. 

— Sunt adevărate, i-am răspuns. 

— Şi ce-i rău în asta? 

— Asta-i tot. Tot ce am adus cu mine. Niciun document, 
nicio dovadă, doar bani. Apoi am adăugat: Am stabilit o 


319 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


întâlnire la Times la ora unsprezece. Am să le spun toată 
povestea. Poftim! 

l-am întins rubrica pentru afaceri din ziar, arătându-i 
articolul. 

L-a citit. 

— Renunţă, Frank, a zis ea. 

— Ce? 

— Renunţă la Times. Probabil că nici nu te vor asculta. 
„Bizar” scrie aici. O să creadă că eşti nebun. Ei ştiu că tu 
eşti un escroc. Scrie foarte clar chiar aici, în ziar. 

— Mă vor asculta, am replicat eu. 

M-am dus la ora unsprezece. Omul m-a ascultat timp de 
cincisprezece minute fără să citesc nimic pe faţa lui. A 
întrebat apoi despre nişte documente doveditoare. l-am 
răspuns că n-am aşa ceva. M-a întrebat dacă este adevărat 
că am ucis un avocat în Elveţia. l-am răspuns că a fost un 
accident. M-a întrebat dacă am fost implicat într-un alt 
incident în Franţa. l-am răspuns că a fost, de asemenea, un 
accident. Mi-a propus să consult un medic. A zis că-i pare 
rău. Şi m-a condus la lift. 

Nici nu mi-a întins mâna, ci mi-a întors spatele şi a 
plecat. 

Am luat avionul de după-amiază spre San Francisco. La 
ora şapte, în acea seară de luni, ne aflam în locuinţa 
noastră din Woodside. Nu am ieşit din casă aproape trei 
luni de zile. 

Ei câştigaseră. Aşa se întâmplă mereu. 


320 


- PAUL ERDMAN - 


22 


În aceeaşi zi de luni, primul transport de desene, 
manuale, hărţi şi diferite circuite electronice era încărcat în 
avionul particular 707 pe aeroportul lui MDC din Sunnyvale 
şi douăsprezece ore mai târziu, acesta ateriza la Frankfurt 
pe Main, unde au fost încărcate în camioane şi transportate 
sub o pază deosebită la complexul industrial Siemens A.G., 
de la periferia oraşului Munchen. 

Un alt avion a urmat după patru zile. 

In ziua de miercuri, din aceeaşi săptămână, Clay Dillon 
sosea la bordul unui avion TWA, pe acelaşi aeroport 
Frankfurt şi era întâmpinat de către Kreps. A doua zi, 
directorul Citibank, împreună cu preşedintele de la 
Deutsche Bank s-au întâlnit şi au căzut de acord cu privire 
la împrumuturile necesare pentru asigurarea supravieţuirii 
Corporaţiei Construcţiei de Rachete. Era vorba de 1,6 
miliarde de dolari, un împrumut pe trei ani, susţinut de un 
grup de bănci sub conducerea Deutsche Bank şi condiţionat 
de acordul Citibank de a susţine creditele curente ale MDC, 
în valoare de 750 milioane de dolari. În ziua de vineri, Herb 
Patterson se găsea din nou în Germania, împreună cu 
casierul de la MDC, Russ Egan şi, în cadrul unei ceremonii 
în sala de consiliu de la sediul lui Deutsche Bank - toate 
părţile şi-au depus semnăturile pentru contractul total de 
2,35 miliarde de dolari. 

In seara aceea, Herb Patterson lua cina în particular la 
locuinţa lui Graf Otto von Amsburg, de la Bonn. Nici măcar 
soţia ministrului afacerilor externe nu era prezentă. 

Cei doi bărbaţi se găseau într-o stare de euforie şi 
automulţumire. Von Amsburg desfăcuse o sticlă, din 1979, 
de Schloss Johannisberger Gruenlack Spaetlaese şi, în timp 
ce amândoi sorbeau din el, discuţia a revenit la nesfârşitele 
afaceri sau cel puţin la ceea ce-l interesa pe german. 

— Ce se mai ştie despre omul vostru, Rogers? a întrebat 
el. 


321 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Un uluitor lanţ de evenimente, a răspuns Patterson. 

— De fapt, l-a ucis pe Zimmerili, ştii bine acest lucru. 

— Sunt complet convins că a fost un accident, a răspuns 
Patterson. Îi cunosc pe Rogers de prea mult timp şi nu pot 
crede că ar fi putut face aşa ceva, în mod deliberat. 

Von Amsburg a ridicat din umeri. 

— Oricum, a continuat Patterson, n-are importanţă. Omul 
este terminat. Lunea trecută, New York Times m-a sunat şi 
mi-a spus că Rogers fusese în dimineaţa aceea la ziar 
spunându-le o poveste stranie despre o conspirație privind 
vânzarea unor importante secrete ale tehnologiei de 
fabricaţie a rachetelor de croazieră către o putere străină. 

— Nu-mi place să aud aşa ceva. 

— Nu-ţi fie teamă. L-au ascultat un timp, l-au întrebat 
despre unele dovezi privind această conspirație şi, întrucât 
Rogers n-a avut absolut nimic ca să le prezinte, au tras 
concluzia că omul este dezechilibrat mintal. Ei ştiau că el 
este vinovat de moartea celor doi oameni din Elveţia şi 
Franţa. 

— Se pare că nu poate fi extrădat, a comentat Von 
Amsburg. 

— Ştiu. Departamentul nostru a stabilit acelaşi lucru. 
Este uimitor, nu-i aşa? a zis Patterson. 

— Astfel de lucruri sunt mult mai banale decât îşi pot 
imagina oamenii, a răspuns diplomatul german adăugând: 
Şi cu asta, presa s-a domolit? 

— Până acum da. Bineînţeles, Rogers şi-a dat seama că 
este terminat şi că nu poate să mai continue urmărirea. 

— Dar ce reacţie va avea Times când vor auzi despre 
noul fond financiar care i-a fost pus la dispoziţie lui MDC de 
către toate băncile şi de Deutsche Bank? 

— Sunt convins că mă vor suna din nou. 

— Şi ce le vei spune? 

— Le voi spune ceea ce este evident. Germania de Vest 
este cel mai important aliat din punct de vedere militar, cât 
şi din alte puncte de vedere al Statelor Unite. Ceea ce este 
bun pentru Statele Unite din punct de vedere militar este 

322 


- PAUL ERDMAN - 


evident bun şi pentru Germania de Vest. Şi viceversa. Ceea 
ce facem aici nu este o conspirație, ci cimentarea unei 
viitoare alianţe-cheie în lumea occidentală. 

— Herbert, a zis von Amsburg, propun să ne continuăm 
cina. 


323 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Partea a patra 


324 


- PAUL ERDMAN - 


23 


Era 17 ianuarie 1987, când prima rachetă de croazieră 
germană era gata pentru testări. Testările aveau loc într-o 
zonă îndepărtată din Zair, pe la începutul lui februarie. 
Demonstrația a avut un succes deplin. Un al doilea test a 
avut loc în martie. De asemenea, succesul a fost sută la 
sută. Al doilea test s-a efectuat cu o rachetă de croazieră 
care a fost prevăzută cu un material plastic destinat pentru 
a o face „invizibilă” faţă de radarul inamic şi care constituia 
o componentă majoră a tehnologiei „ultrasecrete” ce 
fusese dezvoltată de Statele Unite în perioada anilor 1970- 
1980. Corporaţia Construcţiei de Rachete fusese adânc 
implicată în acest program, chiar de la început, iar domnul 
Patterson a avut în vedere ca Siemens A.G. să aibă acces la 
această tehnologie de vârf. Industria chimică germană, mai 
precis Haechst A.G., care era unul dintre succesorii lui I.G. 
Farben, a dezvoltat această tehnologie, reuşind să obţină 
pentru racheta de croazieră germană o substanţială, dar nu 
totală, ci doar o substanţială imunitate chiar faţă de 
detecția radarului „priveşte-jos”. 

Se preconiza că un procent de şaptezeci şi unu dintre 
rachete îşi vor atinge scopul, respectiv ţinta în Uniunea 
Sovietică. 

Operațiunile de testare au fost imediat întrerupte, pentru 
că acum problema păstrării totale a secretului asupra 
proiectului devenea mult mai importantă chiar decât 
dezvoltarea sistemului de arme, care necesita şi un 
program de testare mai sofisticat. 

În data de 15 iunie 1987, Graf Otto von Amsburg a plecat 
la Moscova, un eveniment care a provocat multe semne de 
întrebare în lume. De fapt, nu era pentru prima dată, în 
timpurile moderne, când un ministru de externe al 
Germaniei, reprezentantul unui regim de extremă dreapta, 
face o vizită surprinzătoare la Moscova. Joachim Ribbentrop 
făcuse acelaşi lucru în 23 august 1939. 


325 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


George Kennan, care era ataşatul ambasadei în timpul 
acela, l-a descris pe Ribbentrop astfel: „un încrezut 
nesuferit, un fost negustor de vinuri care îmbrăţişase 
ambițiile nesăbuite ale lui Hitler, un nazist parvenit prin 
excelenţă, îngâmfat, slugarnic şi servil faţă de Fuhrer, şi 
arogant faţă de toţi ceilalţi”. Graf Otto von Amsburg nu era 
însă omul de mai înainte. Acesta era un aristocrat deosebit 
de manierat, provenind dintr-o familie care putea privi 
înapoi peste secole, dispunând de averi şi privilegii şi care, 
cu toate că îmbrăţişase ambițiile nesăbuite ale lui Franz 
Josef Strauss, nu era de loc servil faţă de acesta. Dar nici 
Strauss nu era Hitler. Existau însă, din nefericire, asemănări 
între şeful lui Ribbentrop şi şeful lui Amsburg. Rudolf 
Augstein, publicistul de la revista germană Der Spiegel, 
omologul lui Time, pe care Strauss a încercat de mai multe 
ori să-l arunce după gratii, era probabil la fel de îndreptăţit, 
ca oricare german, să-i compare pe cei doi conducători. 
Augstein pretindea că Strauss, ca şi Hitler, era pe deplin 
convins că el era unul dintre „aleşi”, un Mesia al zilelor 
moderne. Era complet convins, ca şi Hitler, că el avea „o 
misiune”. Când a fost întrebat odată de Frankfurter 
Aligemeine Zeitung, un omolog german al lui New York 
Times, cine sau ce ar fi vrut să fie, dacă ar fi avut 
posibilitatea să aleagă, răspunsul lui Strauss a fost 
„profesor de istorie sau cancelar al Germaniei în 1932”. 

Ei bine, când Strauss a pierdut alegerile pentru cancelar 
din 1980, toată lumea a gândit că noul mesia german era 
terminat. Nu se ţinea însă seama de faptul că patruzeci şi 
cinci la sută dintre germanii care merseseră la urne 
votaseră pentru el, acordându-i deci un mare număr de 
voturi. Nu se ţinea seamă de faptul că Germania intra într-o 
nouă eră de naționalism revizionist şi de xenofobie, având 
ca principală ţintă externă STATELE UNITE. De asemenea, 
nu se ţinea seama de faptul că Franz Josef Strauss va 
convinge, patru ani mai târziu, poporul german că el, şi 
numai el, va salva omenirea, sau cel puţin Europa, sau 
numai Germania, de o a treia catastrofă din acest secol şi 

326 


- PAUL ERDMAN - 


că noua cale care duce omenirea la pieire constă în a urma 
conducerea falimentară din punct de vedere intelectual a 
Statelor Unite. Va convinge poporul german că salvarea 
constă în independenţa politică, economică şi militară a 
Germaniei. Va convinge poporul german că primul pas spre 
obţinerea independenţei faţă de Statele Unite este o 
remilitarizare a Germaniei şi că o garanţie şi un suport al 
declaraţiei de independenţă faţă de Statele Unite era o 
declaraţie de intenţie pentru o coexistenţă cu Uniunea 
Sovietică. 

Puteţi să numiţi asta „Finlandizarea Germaniei” sau 
oricum vă place, dar obiectivul Strauss-von Amsburg este 
obţinerea unui statut de neutralitate armată cu accentul 
pus pe adjectivul „armată”. Lozinca sa ar fi putut fi aceeaşi 
cu cea a coloniilor americane: „Pe noi să ne lăsaţi în pace”. 

El abordase asemenea puncte de vedere doar în întâlniri 
particulare şi, uneori, foarte voalat în interviurile de la TV 
din campania electorală din 1984. El nu trebuia să strige 
tare aceste idei. Germanii ştiau ce gândeşte şi ştiau că 
trebuie să fie precaut. Aşa că l-au votat. Deşi de doi ani în 
funcţie, încă mai avea nevoie pentru Germania de umbrela 
protectoare a Statelor Unite. Incă mai avea nevoie de 
trupele americane de aproape trei sute de mii de oameni 
care staţionau în Germania şi care constituiau un tampon 
între poporul său şi tancurile sovietice. Avea încă nevoie de 
acea ameninţare prin care America ar fi declanşat un război 
nuclear, chiar şi în condiţiile în care acesta, ar fi implicat şi 
patria americanilor, în scopul protejării aliaţilor şi a 
prietenilor lor germani. O lume întreagă ştia însă că 
această ameninţare era la fel de lipsită de conţinut ca 
oricare altă ameninţare. 

Dar în iunie 1987 ei ştiau că, în curând, foarte curând, nu 
vor mai avea nevoie de acei americani aroganţi şi inferiori. 

Aşadar, el l-a trimis pe Graf von Amsburg la Moscova să 
testeze atmosfera de acolo, aşa cum Hitler îl trimisese pe 
Ribbentrop. 


327 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Deosebirea este însă că Ribbentrop şi cu Hitler se aflau 
într-o mare grabă. intrucât ei planificaseră atacarea 
Poloniei exact o săptămână mai târziu. Şi voiau să fie 
absolut siguri că sovieticii rămâneau neutri. 

A face în continuare o paralelă între situaţia din 1939 şi 
cea din 1987 ar fi o inducere în eroare. Pentru că, oricum, 
Strauss nu se gândea să înceapă un război! De fapt, 
obiectivul său era opus acestei presupuneri, respectiv să 
rămână în afară de război şi să aşeze Germania într-o 
poziţie în care să nu existe pericolul distrugerii sale într-un 
eventual conflict sovieto-american. Mai degrabă poziţia lui 
Strauss-von Amsburg, în 1987, era asemănătoare cu cea a 
lui Stalin şi Molotov în 1939, decât cu cea a lui Hitler şi 
Ribbentrop, adică urmărea obţinerea de acorduri şi statutul 
de ţară neutră pentru ţara lor în cazul unui conflict mondial. 

Nu se cunoaşte exact natura acelor discuţii purtate la 
Moscova în iunie între sovietici şi germani. Von Amsburg 
vorbea fluent limba rusă şi deci nu a existat niciun fel de 
translator la discuţie. Mulţi germani învăţaseră această 
limbă în perioada în care fuseseră invitaţii guvernului 
sovietic, respectiv 1945-1947. 

Se ştie, în orice caz, că testarea atmosferei din Rusia a 
fost foarte pozitivă. Pentru că sovieticii ştiau că, dacă ei 
extind jocul arme-pentru-unt la limita extremă sau chiar şi 
în situaţia menţinerii aceluiaşi ritm de joc mai mult timp, 
pot apărea anumite fisuri interne în sistemul sovietic. În 
mod paradoxal, Karl Marx le spusese discipolilor săi că tot 
ceea ce aceştia aveau de făcut era să aştepte până ce în 
mod inevitabil sistemul capitalist va exploda. lar sovieticii 
au gândit că acea criză energetică constituia semnalul că a 
sosit clipa finală. Dar acest lucru nu avusese loc. Nu a fost 
nicio prăbuşire în 1979, nici în 1981 şi nici în 1984. Aceasta 
nu apăruse conform aşteptărilor. Între timp însă, sistemul 
sovietic se apropia de pragul prăbuşirii. Sovieticii europeni 
erau cei mai săraci oameni albi de pe pământ, chiar mai 
săraci decât polonezii, bulgarii şi albanezii. Şi această 
situaţie nu mai putea să dureze mult timp. 

328 


- PAUL ERDMAN - 


Von Amsburg propunea acum o deschidere pe care 
sovieticii tocmai o doreau. Aceasta însemna realizarea 
acelei cruciale deplasări geo-politice care ar fi permis 
sovieticilor să-şi exerseze puterea militară pe care o 
construiseră timp de trei decenii. Sistemul sovietic 
economic ajunsese în pragul prăbuşirii, dar puterea ei 
militară atinsese un nivel de superioritate pe scară 
mondială care nu avea element de comparaţie în timpurile 
moderne. 

Ar fi trebuit aplicată doctrina lui Clausewitz mai degrabă 
decât cea a lui Marx, pentru a aduce prosperitatea 
poporului rus prin obţinerea unei dominaţii sovietice 
mondiale. Mai întâi, au făcut acest lucru englezii în secolul 
nouăsprezece şi apoi americanii în secolul douăzeci. Acum 
era rândul mamei Rusia pentru următorul secol. Cu condiţia 
însă ca Germania să stea deoparte. 

In seara plecării sale, ruşii l-au servit pe von Amsburg cu 
şampanie, în Crimeea, în graba lor de a-i face acestuia pe 
plac. Se ştie ce i-a spus acesta şefului său a doua zi după 
ce s-a întors la Bonn: 

— Ruşii sunt dispuşi să facă o înţelegere, Franz. Acum tot 
ce ne rămâne este să demonstrăm că putem să punem în 
practică această înţelegere. 


Tot în iunie 1987 începuse, aşa cum s-a dovedit mai 
târziu, cea mai teribilă vară pe care am avut-o în nordul 
Californiei în secolul douăzeci, adică nişte zile foarte 
fierbinţi urmate de nopţi reci şi care au continuat să se 
menţină săptămâni şi luni de-a rândul. La sfârşitul lui iunie 
părea că lucrurile se îndreaptă puţin prin regiunea 
podgoriilor - şi voi reveni ceva mai târziu la acest subiect - 
aşa că eu şi Nancy ne-am decis să scăpăm de căldură, 
petrecând câteva zile la Pebble Beach, pescuind, jucând 
puţin tenis şi chiar bucurându-se de răcoarea climei de pe 
peninsula Monterey în acea perioadă a anului. 

Soţia şi cu mine căutam să ne menţinem departe de 
întâmplările din 1985. Amândoi ştiam că nu era nimic de 

329 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


făcut în această direcţie şi deci nu era cazul să ne mai 
supărăm unul pe altul în mod inutil. Dar cred că trecuseră 
deja trei zile din această scurtă vacanţă când am rupt acest 
legământ, sau mai bine zis, Nancy a fost cea care l-a rupt. 
Serveam micul dejun, pe terasă, citind ziarele, aşa cum de 
fapt făceam în mod obişnuit, când ea îmi întinse o parte din 
ediţia pentru Coasta de Vest a lui New York Times. 

— Citeşte asta, a zis ea, e de necrezut. 

Editorialul începea cu adunarea NATO programată să 
aibă loc în săptămâna aceea la Washington. Primele fraze 
spuneau aproape tot: „Alianţa Atlantică nu a fost niciodată 
mai puternică decât astăzi. Ceea ce s-a început în 1949, 
sub forma unei înţelegeri pentru protecţie între zece state 
europene, sub scutul protector al puterii copleşitoare a 
Statelor Unite, împotriva amenințării sovietice a devenit azi 
o uniune de parteneri egali. Ceea ce este demn de 
remarcat este faptul că încă o dată Statele Unite şi 
Germania de Vest, după atâţia ani, au ajuns să strângă 
relaţiile sub conducerea lui Carter şi a lui Reagan”. 

Al doilea paragraf: „Actuala administraţie merită toate 
felicitările pentru faptul că a găsit atitudinea şi tonul 
corespunzător în tratativele duse cu omul care pare a fi 
unul dintre prietenii ei cei mai buni din lume, respectiv noul 
cancelar al Germaniei, Franz Josef Strauss.” Îmi era 
suficient. l-am dat ziarul înapoi. 

— lţi vine să crezi? a întrebat Nancy... Chiar nimeni nu-şi 
dă seama de ce se întâmplă? 

— Cred că nu, am replicat eu. Sau poate totul s-a 
destrămat. 

Am spus acest lucru, dar fără să cred nimic din ceea ce 
spuneam. 

M-am întors la ziarul meu, Wall Street Journal. De fiecare 
dată când îl citeam, aveam satisfacția de a nu mă mai afla 
în lumea industrială sau a băncilor. Prăbuşirea la vale a 
tăvălugului economic şi politic american, care începuse la 
începutul deceniului, părea că nu se va termina. 


330 


- PAUL ERDMAN - 


Rata inflaţiei atinsese nivelul de douăzeci de procente, 
de opt ori din 1980. Şi procesul se repeta. De exemplu, 
douăzeci de procente, urmate apoi de o perioadă de şase 
luni de recesiune. Apoi iar o revenire la douăzeci de 
procente, pentru ca după şase luni să apară o nouă 
explozie a inflaţiei şi o nouă revenire la douăzeci de 
procente. Şi tot aşa... „Al Malabre” avea pe prima pagină 
un articol în care relua această mizerabilă istorie. Am 
renunţat să-l mai citesc. Cine avea nevoie să fie şi mai 
deprimat? 

Journal obişnuia să-şi aşeze informaţiile deosebite pe 
pagina a treia, în loc de pagina întâi. Şi am aflat iar ceva de 
necrezut, şi anume că însăşi IBM avea probleme! Se 
aştepta ca în trimestrul doi, acesta să se confrunte cu mari 
pierderi. Articolul menţiona ca posibilă o pierdere de peste 
un miliard de dolari pe an. Totuşi nu se anticipau probleme 
financiare deosebite, întrucât se contractase un împrumut 
pe termen de trei ani cu Arabia Saudită, în jurul a trei 
miliarde de dolari. Nu se menţiona însă în articol şi cu ce 
preţ se obținuse acest împrumut. 

Imediat sub acest articol urma un altul, care menţiona 
cauzele care stăteau la baza necazurilor lui IBM - 
concurenţa japonezilor, bineînţeles. 

Sosise timpul pentru americani să înveţe nume noi 
precum Fujitsu şi Nichidan-Toshiba. Aceste două corporaţii 
împreună deţineau deja nouăsprezece la sută din noua 
piaţă de calculatoare a Statelor Unite. Mai mult decât atât, 
din ultimele date reieşea că piaţa japoneză deţinea peste 
cincizeci la sută din piaţa Californiei. 

Următorul articol de pe aceeaşi pagină se referea la 
Apple Computer. Mulţi dintre ei îşi amintesc azi de Apple 
Computer, când a apărut în 1980, pe Wall Street. Acum, 
după aproape şapte ani, acesta se îndrepta spre faliment. 
Acţiunile sale, care costaseră atunci 23 de dolari, urcaseră 
la 98 dolari, iar acum le obținea cu 1,5 dolari bucata. Se 
pare că nimeni nu le mai dorea. Pentru că, la fel, şi Apple 
Computer a trebuit să se confrunte cu un val de 

331 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


calculatoare personale produse de firmele japoneze NEC, 
Sharp, Hitachi. 

Pe pagina a patra am văzut cum St. Louis dădea 
faliment. Pagina a cincea menţiona că Yankees au plătit 7 
milioane de dolari pentru un jucător din Porto Rico. În 
pagina a şaptesprezecea vedeai că United California Bank a 
împrumutat Companiei Apple Computer o sumă mare de 
bani. Journal se întreba cât de mari puteau să ajungă 
câştigurile lui UCB în 1987. În pagina douăzeci şi trei Moody 
anunţa că a coborât valoarea obligaţiunilor IBM de la trei 
cifre AAA la o singură cifră A. 

Am pus ziarul jos pentru un moment şi m-am gândit la 
acea biată femeie, care venea o dată pe săptămână să facă 
curăţenie. Bunicul ei îi lăsase, când a murit la sfârşitul 
anilor 1960, un număr de obligaţiuni albastre, cu 
instrucţiunile de a fi păstrate într-un fond de încredere 
pentru a-i asigura o existenţă decentă. Ei bine, valoarea pe 
piaţă a acelor obligaţiuni valora acum doar nouăsprezece la 
sută din valoarea lor iniţială. De asemenea, devenea 
dramatică situaţia americanilor în vârstă. Economiile lor 
erau spulberate de inflaţie, ajungând săraci şi părăsiţi. Am 
oftat din greu când m-am gândit la ei. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Nancy. 

— Obligaţiunile, am răspuns. 

— Ah da! Ştia foarte bine ce înţelegeam eu prin 
obligaţiuni. 

De fapt, ea îmi cunoştea mai toate opiniile şi de cele mai 
multe ori era de acord cu ele. Aşa cum făceam deseori, şi 
acum mă întrebam cum de acceptăm un guvern care a 
promis în fiecare an să realizeze o echilibrare a bugetului şi 
face această promisiune de zece ani încoace, fără să facă 
însă absolut nimic. Cum de îi acceptăm în continuare pe 
acei  nătărăi din Washington, care ne-au promis 
„independenţa” energetică, în fiecare an, începând din 
1977, iar în 1987 ne aflam în aceeaşi situaţie dezastruoasă. 
Cum de acceptăm o forţă de muncă ce refuză treptat să 
facă orice. Cum de îi acceptăm pe acei oficiali care refuză 

332 


- PAUL ERDMAN - 


cu încăpățânare să înăsprească legile de imigrare pentru că 
am ajuns să ne înecăm într-o mare a umanităţii, care nici 
măcar nu doreşte să fie asimilată în cultura noastră. 

Cred că am ajuns să mă comport ca un reacţionar 
bătrân. Ei bine, este posibil. Ştiam că America îşi pierdea 
poziţiile treptat, începând cu perioada lui Jimmy Carter, fără 
să se întrevadă vreo soluţie de ieşire din impas. Şi eram 
îngrijorat că într-una dintre aceste zile, unul dintre 
duşmanii noştri, fie pe faţă, fie stând la pândă, se va 
năpusti profitând de slăbiciunea noastră temporară. Şi mai 
eram îngrijorat că nimeni, se pare, nu-şi dădea seama cât 
de vulnerabili deveniserăm, ca naţiune. 

Ultima surpriză în ziua aceea, îmi aduc aminte, am avut- 
o întorcând pagina pentru a căuta articolul de fond de la 
Journal. Intotdeauna procedez astfel lăsând acest articol la 
urmă pentru că mi se pare bun şi-mi face plăcere să-l 
savurez. Insă în ziua aceea n-a mai fost aşa. Articolul era 
intitulat „NATO, bastion al viitorului Americii”. Şi începea 
astfel: „Niciodată securitatea Vestului n-a fost mai 
garantată decât sub conducerea comună a Statelor Unite şi 
a Germaniei de Vest”. 

Mi se părea foarte asemănător cu ceea ce probabil 
americanii citiseră timp de luni şi săptămâni întregi, înainte 
de Pearl Harbor. Nu i-am mai arătat lui Nancy. Nu am vrut 
s-o supăr mai mult decât era. lar evenimentele care au 
urmat au arătat că aveam dreptate. 


Trei luni mai târziu, la 27 octombrie 1987, chiar imediat 
după prânz, un convoi de 327 de vehicule pentru lansarea 
rachetelor de croazieră, care erau de fapt nişte combinaţii 
de traulere uriaşe, părăseau platforma fabricii lui von 
Amsburg din Nurnberg şi se deplasau spre sud, pe 
autostrada care duce la Munchen şi mai precis pe artera de 
circulaţie care duce la uriaşul complex industrial al lui 
Siemens A.G. Unul câte unul acestea au intrat în hangarele 
bine păzite, în vederea realizării ultimelor operaţiuni de 
montare a rachetelor de croazieră. De fapt, această 

333 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


montare a rachetelor pe vehiculele de lansare era o 
operaţiune foarte simplă. Cercetătorii de la Siemens 
pregătiseră un program pe calculator cu ajutorul căruia, în 
noaptea aceea, cele 327 de rachete puteau fi gata montate 
până la ivirea zorilor. 

Fiecare rachetă era prevăzută cu un focos nuclear de 
cinci sute kilotone, adică echivalentul a 500.000 tone de 
exploziv convenţional. Fiecare rachetă avea prestabilită 
drept ţintă câte un centru, cu un anumit nivel de populaţie, 
din Uniunea Sovietică. Strategia consta în uciderea, în 
procent de cincizeci la sută, a populaţiei sovietice, atacând 
cu un prim val de rachete, mergându-se pe probabilitatea 
că un procent de optzeci la sută dintre acestea vor trece 
prin detecția radar şi celelalte contramăsuri şi îşi vor atinge 
ţintele prevăzute. 

Până în seara de 22 octombrie toate cele 327 de vehicule 
de lansare se găseau gata pregătite. Ele urmau să se 
deplaseze în timpul nopţii spre noile poziţii de lansare astfel 
încât să se preîntâmpine o eventuală descoperire a lor, fapt 
ce ar fi provocat blocarea amplasării în continuare. Semăna 
mai de grabă ca un joc de-a baba oarba, iar cercetătorii de 
la Siemens erau conştienţi de acest lucru. 

La 23 octombrie, reţeaua serviciului de informaţii a 
Germaniei de Est, care de fapt împânzise Germania de 
Vest, a informat imediat Uniunea Sovietică că un număr 
neprecizat de rachete mobile de croazieră fuseseră 
amplasate în jumătatea de sud a Germaniei. 

La 24 octombrie, Graf Otto von Amsburg l-a contactat pe 
omologul său de la Kremlin, Andrei Gromiko, spunându-i 
acestuia că a sosit momentul continuării discuţiilor asupra 
problemelor pe care le abordaseră în discuţiile bilaterale de 
la Moscova din iunie. 

Gromiko, care avea deja în mână raportul serviciului est- 
german de informaţii cu cifra estimativă de o mie de 
rachete de croazieră deja amplasate în poziţie de lansare, a 
luat legătura într-o oră cu omologul său şi a propus o 
întâlnire pentru a doua zi. 

334 


- PAUL ERDMAN - 


La 25 octombrie, von Amsburg a plecat la Moscova 
pentru a doua oară în acel an. Două zile mai târziu, el şi cu 
Gromiko au stabilit proiectul unui pact de neagresiune 
sovieto-vest german prin care se cădea de acord ca în 
cazul agresiunii uneia dintre părţile semnatare, cealaltă 
parte să rămână parte neutră. În protocolul secret, alăturat, 
Germania de Vest cădea de acord să se retragă din NATO şi 
să trimită imediat o notă Statelor Unite cerându-li-se ca, în 
termen de şase zile, să-şi retragă complet trupele de pe 
teritoriul german. În acelaşi protocol secret, Uniunea 
Sovietică cădea de acord să-şi retragă complet forţele 
militare din Germania de Est. În cadrul aceluiaşi termen de 
şase zile de la semnarea respectivului pact, ruşii cădeau de 
asemenea de acord cu ieşirea Germaniei de Est din Pactul 
de la Varşovia. 

La 28 octombrie 1987, Franz Josef Strauss a venit la 
Moscova şi a semnat acel tratat. La prânz, ora Moscovei, a 
fost dat un comunicat succint sovieto-german referitor la 
acesta. 

A declara că guvernul Statelor Unite a fost luat prin 
surprindere de comunicatul Moscovei este un fals al 
secolului. Lucrurile reprezentau o pagină nouă a 
maşinaţiunilor lui Ribbentrop din 23 august 1939. 

Casa Albă a fost mai mult decât surprinsă când, două ore 
mai târziu, a primit o „notă” de la Bonn referitoare la 
decizia Germaniei de a se retrage din NATO imediat, 
împreună cu cererea sa ca în maximum şase zile să fie 
retrase toate forţele militare americane de pe teritoriul 
Germaniei de Vest. 

La ora nouă, în dimineaţa aceea, s-a întrunit Consiliul de 
Securitate pentru a formula răspunsul preşedintelui. Cineva 
din anturajul preşedintelui a sugerat că, având în vedere 
gravitatea situaţiei, se impune prezenţa unei persoane 
foarte  familiarizate cu acest aspect al problemei şi 
propunea ca să fie invitat la această întâlnire Henry 
Kissinger, care se afla acum în Georgetown. Propunerea a 
fost agreată de către preşedinte. Toată lumea era pregătită 

335 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


să intre în sala de consiliu, când, în cele din urmă, a sosit şi 
Henry, mai târziu ca de obicei, dar fără nicio îndoială 
aflându-se în centrul atenţiei. El a fost cel căruia 
preşedintele a adresat prima întrebare: 

— Henry, ce se întâmplă acolo? 

— Mă tem că un lucru foarte grav. 

— Dar de ce, Henry? 

— Cum de ce, domnule preşedinte? 

— De ce fac germanii acest lucru? 

— Pentru că, domnule preşedinte, ei nu ne iubesc pe noi, 
americanii... Trebuie precizat că ei nu-i iubesc nici pe ruşi. 
Împreună le-am distrus națiunea în 1945, împărţind-o în 
două, şi pentru că practic am tratat aceste două părţi ca pe 
nişte state vasale. Germanilor nu le place să fie sub călcâiul 
nimănui. Franz Josef Strauss s-a angajat în acţiunea de a 
pune capăt acestui aspect şi, poate, să se şi răzbune într- 
un anumit fel. 

— Dar cancelarul Strauss a fost aici chiar acum câteva 
luni. Şi am căzut de acord aproape în totalitatea 
problemelor, a protestat preşedintele. 

— Mi-e teamă că a jucat teatru, domnule, a răspuns 
Kissinger. Poate, dacă eu... şi-a terminat ideea printr-un 
oftat gutural. Fără el, în mod inevitabil, omenirea va intra 
într-o mare încurcătură. 

— Dar Strauss a spus de nenumărate ori că ei au nevoie 
de prezenţa trupelor noastre, ca scut de protecţie împotriva 
sovieticilor, a continuat preşedintele, căutând să pătrundă 
în miezul problemei. 

— Nu mai este actual, domnule, a intervenit secretarul 
apărării. Dacă aţi citit raportul serviciului nostru de 
informaţii care a fost întocmit acum o oră... Toţi cei 
prezenţi aprobară dând din cap. Atunci ştiţi că germanii din 
vest au instalat între cinci sute şi o mie de rachete de 
croazieră nucleare, gata de lansare. Germanii au acum 
capacitatea de a distruge Uniunea Sovietică, în cazul în 
care ar fi atacați. Aşa că, în aceste condiţii, nu mai au 
nevoie de noi, domnule. 

336 


- PAUL ERDMAN - 


Preşedintele a dat din cap afirmativ. Prin urmare aceasta 
era realitatea existentă în spatele celor ce se petreceau. 

— Deci, ce este de făcut? 

— Nu trebuie să intrăm în panică, a zis Kissinger, pentru 
că ar fi exact ceea ce germanii doresc foarte mult. Dacă 
acum, noi şi sovieticii am începe să aruncăm unii împotriva 
altora rachetele balistice intercontinentale, pe deasupra 
capetelor germanilor, ne-am distruge unii pe alţii, iar ei, în 
final, vor putea declara că au câştigat, de fapt, al Doilea 
Război Mondial. Singurele puteri industriale care ar 
supravieţui în lume ar fi Germania şi Japonia. Adevărată 
ironie, nu? 

— Dar este tolerabilă o astfel de situaţie? 

Întrebarea a fost pusă de consilierul preşedintelui cu 
Problemele Securităţii Naţionale şi părea a fi adresată 
tuturor celor din sală. 

— Ce înţelegeţi prin a nu tolera? a răspuns secretarul de 
stat. Dacă le vom spune sovieticilor că nu vom accepta 
această nouă situaţie a germanilor, vom risca exact ceea 
ce Henry spunea mai înainte, respectiv ruşii vor anticipa 
caracterul inevitabil al punerii cărţilor pe faţă şi vor lansa 
imediat un prim atac nuclear împotriva Statelor Unite. 

Niciun comentariu, aşa că a continuat: 

— Ei bine, acum se ridică întrebarea dacă vom putea 
suporta acest prim atac şi dacă vom fi capabili să 
răspundem cu un contraatac nuclear care să fie eficient 
pentru a permite Statelor Unite să „câştige” războiul. 

— Dar există vreo problemă ca noi să nu câştigăm? a 
întrebat comandantul suprem al naţiunii noastre. 

Secretarul apărării a părut foarte jenat şi chiar reţinut în 
a răspunde la întrebare... Dar nimeni din sală în ziua aceea 
nu era dispus să garanteze pentru el în problema 
respectivă. 

— Mi-e teamă că da, domnule, a zis el, în cele din urmă. 

O linişte mormântală s-a aşternut în întreaga sală de 
consiliu. 

— Nu mi s-a spus niciodată asta. 

337 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


— Nu, domnule. Asta bănuiesc, pentru că aceste 
probleme nu au fost niciodată clare. Din punctul nostru de 
vedere, la Pentagon, aceasta era doar o chestiune de timp. 
Când sistemul nostru MX va fi funcţional şi rachetele 
noastre antibalistice, cu armament LASER, vor fi, de 
asemenea, funcţionale - privirea i s-a ridicat în direcţia 
sateliților - ei bine, nu vor mai exista probleme. Mi-e teamă 
însă că situaţia de faţă a apărut cu doi ani mai devreme. In 
momentul actual, domnule, forţele noastre de contraatac 
sunt extrem de vulnerabile. 

Liniştea a devenit apăsătoare în sală. Acum, când viaţa 
fiecăruia dintre cei aflaţi acolo se afla în acelaşi pericol ca şi 
a restului cetăţenilor naţiunii, adevărul ieşea la iveală. 

— Aşadar, care sunt opţiunile ce ne mai rămân? a 
întrebat omul presupus a fi conducătorul Lumii Libere. 

El şi-a îndreptat privirile spre secretarul economiei care 
tăcuse ca un înţelept tot timpul discuţiilor. 

— S-ar putea pune ipoteza unui conflict nenuclear cu 
Uniunea Sovietică. Am putea să îndreptăm trupele noastre 
aflate în Germania de Vest, spre Est împotriva Armatei 
Roşii. 

Şeful de stat-major aproape că a amuţit, când auzi aşa 
ceva. lată cum acest agent de bursă de pe Wall Street 
încearcă să ne înveţe cum să luptăm cu ruşii! 

Agentul de bursă a continuat: 

— Dar, domnule preşedinte, mi-e teamă că şi această 
variantă este limitată. Nu avem posibilitatea unei victorii 
rapide, fapt care ar duce la o prelungire a conflictului. Nu 
avem rezerve de petrol decât pentru optzeci şi nouă de 
zile, în ţară. Jumătate din navele noastre se află în clipa de 
faţă în reparaţii. Nu avem titaniu. Mi-e teamă că... 

— Prostii, a zis şeful de stat-major. Nimic din cele spuse 
aici nu ne împiedică în operaţiunea noastră, pentru că noi 
putem câştiga un război la sol cu sovieticii, în Europa. Aşa 
că să lăsăm aceste fleacuri. 


338 


- PAUL ERDMAN - 


— Foarte bine, Luther, a zis preşedintele, adresându-se 
generalului şi devenind vizibil nerăbdător, ce putem să 
facem? 

— Chiar vreţi să ştiţi? a replicat generalul, şi toţi cei din 
sală s-au simţit umiliţi. 

— Da. 

Aşadar, orgoliul Academiei de la West Point s-a lansat. 

— Este foarte simplu şi nu avem nevoie de el aici, să ne 
dea sfaturi - şi a arătat cu capul în direcţia lui Kissinger. 
Pentagonul a avut destui profesori luminaţi, se pare. V-o 
spun eu. 

Întreaga sală a înmărmurit. 

— Avem două posibilităţi fie să ne mişcăm primii, să-i 
luăm prin surprindere, să-i bombardăm şi s-i terminăm - şi 
un zâmbet a fluturat pe faţa lui ca şi când în imaginaţia sa 
vedea deja o astfel de distrugere - sau să părăsim Europa. 

Acesta nu era un reprezentant al eleganţei, dar avea 
talent pentru a rezuma concis un lucru. 

Privirea preşedintelui s-a îndreptat din nou spre 
Kissinger. 

— Henry? 

— Aşa este. Ori o variantă, ori alta, nu avem altceva de 
ales. Singura problemă deschisă este pe care din ele o 
alegem. _ 

Ca de obicei, Kissinger a avut ultimul cuvânt. In acest 
moment, preşedintele s-a ridicat dând de înţeles că 
adunarea a luat sfârşit. Apoi s-a întors în Biroul Oval, 
singur, pentru a hotări. 


339 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


24 


Ziua de 28 octombrie a căzut într-o miercuri şi-mi pot 
aminti de fiecare amănunt al zilei. A început prin a fi cald 
de dimineaţă, apoi a devenit o zi caniculară aşa cum erau 
aproape toate zilele, de cinci luni, în California. Doamne, ce 
an bun a fost pentru noi 1987! 

Eu şi Nancy ne-am sculat de cum au dat zorile şi eram 
foarte binedispuşi. Motivul îl constituia faptul că trăiam 
emoţiile sosirii invitatului nostru din Zurich, unul care 
promisese să stea cu noi la podgorie până la sărbătorirea 
Zilei Recunoștinței. Da, era, bineînţeles, Sabine von Planta! 
Ne-a sunat exact cu o săptămână în urmă şi ne-a întrebat 
dacă există posibilitatea să vină pentru un timp, acesta 
fiind de fapt pentru ea un gest normal, ce se încadra 
perfect cu felul ei de a fi. Nancy a fost cea care a stat cea 
mai mare parte din timp la telefon discutând cu ea şi 
asigurând-o că era chiar cel mai potrivit timp pentru o 
astfel de vizită şi convingând-o, în final, să vină cât de 
repede. 

Când a coborât din micuțul avion cu care venise de la 
aeroportul din San Francisco, ne revedeam pentru prima 
oară după noaptea aceea de la frontiera elveţiano- 
franceză. Era aceeaşi frumoasă, dinamică, sigură de sine, 
dar probabil puţin mai retrasă. Devenise vizibil un nou 
element la ea şi anume, o anumită fragilitate... S-a 
întâmplat oare ceva? 

Ea şi cu Nancy s-au îmbrăţişat chiar pe marginea pistei 
de aterizare şi era unul dintre acele cazuri rare, de 
acceptare reciprocă, spontană şi durabilă. Nancy râdea, 
Sabine chicotea şi amândouă, în mod cu totul natural, s-au 
luat de braţ şi s-au îndreptat spre locul de parcare, 
lăsându-mă în urmă, abia băgat în seamă, să car bagajele. 
Aeroportul Santaroza este atât de mic şi de neoficial, încât 
trebuie să-ţi duci singur bagajele, care sunt descărcate din 
avion. 


340 


- PAUL ERDMAN - 


— Acum, Frank, a zis Sabine, după ce am pornit, acordă- 
mi în sfârşit puţină atenţie, povesteşte-mi despre podgorie, 
despre vinărie, despre toate. 

— Nu, mai bine să-ţi arăt, decât să-ţi vorbesc. Dacă ai 
putut aştepta atâta, mai poţi încă douăzeci de minute până 
ajungem acolo. 

Nancy mi-a spus, mai târziu, că eram bosumflat, dar 
asta, fireşte, e o aiureală. 

Aşa că, amândouă, aşezate pe bancheta din spate a 
Cadillacului meu vechi, şi-au depănat una alteia viaţa, în 
timp ce eu îndreptam maşina pe US 101 spre nord şi apoi 
spre est, pe California 128. 

Am ajuns în mai puţin de douăzeci de minute. Când 
Sabine a văzut, pentru prima dată, de sus de pe deal, 
Alexander Valley, nu a putut să-şi creadă ochilor. Apoi am 
intrat pe poartă, a văzut viţa-de-vie, vinăria şi casa albă, şi 
veche, în stil victorian, care acum era locuinţa noastră. 
Sabine a îndrăgit totul de la început. 

— Dar nu e nici Bordeaux, nici Burgundia. Este... dar nu- 
şi găsea cuvântul potrivit. 

— Este California, draga mea, am zis eu şi fii, în sfârşit, 
binevenită. 

De data aceasta eu eram acela, şi nu Nancy, care a 
primit un sărut lung şi o îmbrăţişare plină de pasiune. 

Am instalat-o într-una din camerele de sus şi i-am propus 
să încerce să tragă un pui de somn. Eu şi Nancy am ieşit pe 
terasă, de unde se vedeau cei două sute de acri şi unde 
stăteam de obicei să ne bucurăm de soarele de după- 
amiază. Sosise timpul culesului, maistrul angajat de noi 
făcuse uz de toată priceperea sa şi acum nu mai aveam 
nimic de făcut decât să aşteptăm să vedem dacă 
speranţele noastre puse în Cabernetul Sauvignon, în 1987, 
se vor realiza. Şi pot adăuga că, într-adevăr, s-au realizat. 
Se spune astăzi că, probabil, va fi cunoscut drept cel mai 
reuşit Cabernet produs în California, după renumitul Jordan 
1977. Şi asta spune, într-adevăr, destul de mult! 


341 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Am să mă întorc puţin, ca să explic această scenă rustică 
şi viaţa noastră idilică. Probabil aţi crezut că, după ce eu şi 
Nancy ne-am întors acasă, la Woodside, în acel decembrie 
1985, am căzut într-o stare de lâncezeală. Bineînţeles, 
chiar înainte de a mă întoarce, s-a răspândit vestea cu 
privire la implicarea mea în anumite întâmplări prin Europa, 
întâmplări din care n-a lipsit violenţa. Nimeni nu-şi putea da 
seama însă de ce eram totuşi liber să mă plimb, dar nimeni 
nu îndrăznea să-mi pună întrebări. Corporaţia Construcţiei 
de Rachete mi-a trimis un cec cu salariul corespunzător 
ultimei luni din 1985, prin poştă cu aviz de primire. Mi-au 
trimis lucrurile personale de la birou, printr-un serviciu de 
livrări, pentru care, de asemenea, a trebuit să semnez de 
primire. Au trimis apoi un avocat cu o ofertă pentru 
reglementarea pensionării, pe care, de altfel, nici nu o 
cerusem. Am semnat şi pentru aceasta. 

Aşadar, se părea că activitatea şi cariera mea se 
terminaseră mai mult sau mai puţin, la patruzeci şi opt de 
ani. 

Ei bine, cred că era cam prin mijlocul lui ianuarie, când 
Nancy începuse să lipsească zile întregi de acasă. Nu 
îndrăzneam deloc s-o acuz, atât timp cât eu nu făceam 
altceva decât să mă învârtesc prin casă, să citesc şi să 
aştept ora şase, ca să mă aşez la televizor pentru a urmări 
ştirile. În ultima zi din lună, pe când stăteam aşezat în faţa 
aparatului şi mă pregăteam să-l pornesc, ea s-a năpustit 
înăuntru prin uşa din faţă. Avea obrajii roşii de emotie. 

— Frank, unde sunt banii aceia elveţieni? m-a întrebat. 

— În seif. Acolo unde trebuie să şi rămână. Sunt bani 
murdari. 

— Cât revine în dolari? 

— Aproape două milioane şi jumătate. 

— Ei bine, vom folosi aceşti bani, aceşti franci pentru a 
începe o viaţă nouă. 

— Oh, nu. 


342 


- PAUL ERDMAN - 


— Oh, ba da. E timpul să termini odată cu starea asta, 
Frank. Ascultă-mă, tu ai nevoie de o schimbare. Vino aici şi 
stai jos! 

M-am dus şi m-am aşezat, iar ea a rămas în picioare în 
faţa mea. 

— Ai uitat deja ce au încercat să-ţi facă acolo? Că voiau 
să te arunce după gratii şi chiar să te omoare? Şi asta 
pentru ceva pus la cale de ei. Nu ţi-au acordat absolut 
niciun fel de consideraţie, ci, din contră, te-au apreciat 
drept un lucru consumabil. Un nimic. O cârpă de aruncat la 
gunoi. Şi priveşte cum minunata voastră companie te-a 
tratat de când te-ai întors. Ţi-au trimis un curier ca să 
semnezi. Nimeni n-a fost alături de tine. Te-au declarat un 
lepros în propria comunitate. Şi nu numai pe tine. La fel şi 
pe mine. Dar nu mai accept acest lucru. Nici măcar o zi! 
Băiete, a înnebunit! O luam deci de la început. 

— Dar aceia sunt bani mânjiţi, am protestat. 

— Acei bani sunt bani şi ne aparţin, cinstit şi drept. Ţine 
minte acest lucru în capul ăla mare al tău, odată pentru 
totdeauna! Inţelege, Frank! Această sumă încă nici nu este 
de ajuns pentru necazurile pe care această bandă de hoţi şi 
trădători ni le-au creat. 

Apoi a început să-mi vorbească despre podgorie. Căutase 
mult timp şi acum găsise exact ceea ce dorise. 

— Noi amândoi am fost toată viaţa nişte iubitori ai 
vinului, Frank, a zis, de ce n-am urma acest drum? 
Mulțumită lui Herb Patterson şi tovarăşilor săi, suntem liberi 
acum să facem ceea ce ne place şi să trăim acolo unde 
vrem. 

A doua zi am plecat la Healdsburg şi m-am întâlnit cu 
vânzătorul. Acesta era un iranian care fugise cu şahul şi cu 
o sumă de bani, din care o parte o investise într-o 
proprietate din Alexander Valley. Cineva avusese grijă de 
aceasta în locul său. Acum vroia să se scape de ea, repede, 
curat şi cu bani gheaţă, după care vroia să se întoarcă în 
Orientul Mijlociu. În clipa în care a văzut teancurile de 
bancnote de câte cinci mii de franci, a crezut că a căzut 

343 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


mană cerească pe capul lui. Amândoi, atât el, cât şi Nancy, 
au insistat să facem târgul chiar atunci pe loc şi să mergem 
la Santa Rosa, să finalizăm titlul de proprietate. Din acea 
seară, am devenit proprietarii a două sute de acri de 
podgorie şi a unei vinării bine puse la punct. Şi eu nici nu 
văzusem măcar locul. 

Nu este nevoie să mai spun că ea a fost bucuria vieţii 
noastre de atunci. Eu am insistat să-i schimb numele în 
Castelul Nancy, pentru un motiv lesne de înţeles, dar nu 
numai pentru asta. Nancy, la urma urmei, este numele unui 
foarte bine-cunoscut oraş francez. Foarte puţini americani 
ştiu că acesta era recunoscut mai mult pentru minele sale 
de cărbune, decât pentru vinul său şi se află situat într-o 
vale care seamănă mai mult cu o vale din Ruhr decât cu 
una din Napa. Şi am avut dreptate. Am livrat sticla cu 30 de 
dolari bucata şi n-am putut onora chiar toate comenzile 
care ne-au sosit. Intre timp am mai făcut o achiziţie pentru 
afacerile noastre familiale. L-am „împrumutat” pe omul 
considerat cel mai bun specialist în pregătirea vinului din 
California. Deci aveam struguri, aveam condiţii şi tot ceea 
ce ne mai lipsea era un specialist. Şi acesta era specialistul 
care ne trebuia... Rezultatul s-a materializat prin obţinerea 
Cabernet Sauvignonului 1987, la care m-am referit deja, 
mai înainte, respectiv unul dintre cele mai bune vinuri 
produse vreodată în Statele Unite. 

Nancy care, aşa după cum ştiţi, a avut întotdeauna 
probleme cu sănătatea, părea că înfloreşte acum ca un 
trandafir, din clipa în care am plecat de la Woodside şi ne- 
am mutat în vechea casă în stil victorian devenită 
proprietatea noastră. Era aproape toată ziua în podgorie, 
de cum începea primăvara. Chiar şi diabetul ei, care se 
agravase treptat, acum începuse să stagneze şi se simţea 
atât de bine, încât doctorii i-au oprit insulina. Se datorează 
exerciţiului fizic pe care îl face, explicau aceştia. Mie toate 
acestea îmi păreau destul de anoste în comparaţie cu tot 
ceea ce făcusem înainte. Deseori m-am întrebat dacă nu 
cumva simţeam lipsa activităţii din zilele trăite până atunci. 

344 


- PAUL ERDMAN - 


Răspunsul meu era mereu acelaşi: eu şi Nancy ne bucurăm 
acum, într-o singură zi, cât ne bucuram înainte într-o lună... 
Şi una dintre cele mai mari plăceri ale noastre era să stăm 
pe terasă, după-amiaza, fără să facem nimic, la fel ca şi în 
ziua aceea de octombrie 1987. 

Am auzit telefonul sunând. Am alergat pentru a-l opri 
înainte ca Sabine să se trezească. Era un vecin. 

— Frank, porneşte radioul. Se întâmplă ceva deosebit în 
Europa. Cred că tu ştii deja. 

Am intrat în bucătărie şi am căutat pe toate posturile de 
radio din San Francisco. Toate menţionau că germanii şi cu 
sovieticii semnaseră un pact de neagresiune. Umblau deja 
zvonuri despre un eventual război. Preşedintele se va 
adresa naţiunii la ora şapte, ora locală. 

Am revenit pe terasă ca să-i spun lui Nancy. 

— Nu le-a trebuit nici măcar doi ani de zile, a zis ea. Apoi 
a adăugat: Mi-e cam teamă, Frank. 

Am dat din cap. Şi mie îmi era teamă. 

— Ce putem face? 

— Nimic. 

— Va fi război? 

— Nu. 

Nancy s-a gândit că invitata noastră s-ar putea să fie 
flămândă când se va trezi, aşa că, deja la ora cinci, era în 
bucătărie pregătind masa. Sabine a coborât pe la cinci şi 
jumătate şi era îmbrăcată într-o rochie de vară, extrem de 
simplă. La fel era şi Nancy, în blugi şi bluză albă, care-i 
scotea în evidenţă tenul bronzat şi-i accentua silueta. 

Eu am preparat una dintre specialităţile mele, Mai-Tai, 
specialitate pe care cea mai mare parte dintre invitaţii 
noştri pretindeau, după ce îşi terminau al treilea pahar, că 
era chiar mai bună decât cele servite la Trader Vic. În seara 
aceea ne-am fixat la două. După cel de-al doilea, Sabine 
ne-a adus la cunoştinţă că şi-a părăsit serviciul şi s-a 
hotărât să părăsească Elveţia pentru o perioadă de timp. 
Era ceva prea represiv şi prea sufocant. Spunea că nu mai 
poate respira acolo. Avea nevoie să plece din Elveţia pentru 

345 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


o vreme. Deci, ar putea să rămână la noi? Probabil, chiar un 
pic mai mult decât... 

Bineînţeles că putea să rămână cât dorea. Nancy chiar 
insistase în acest sens. De fapt, începusem să construim o 
căsuţă pentru oaspeţi, jos, pe un lac micuţ, pe care ea nu-l 
văzuse încă, la capătul proprietăţii. Era o cabană din 
prefabricate. Urma să fie gata probabil în şase sau şapte 
săptămâni. Era exact ceea ce trebuia. 

Sabine a fost atât de fericită la auzul acestei veşti, încât 
nici Nancy, nici eu nu am avut tăria să-i mai spunem despre 
ceea ce amicii ei din Europa Centrală aveau intenţia să 
facă. Ea tocmai părăsise Europa încercând să lase totul în 
urmă, iar acum ticăloşii chiar intenționau să invadeze 
liniştea noastră, aflată la o distanţă de unsprezece mii de 
kilometri. 

Nancy pregătise doi fazani într-un sos delicios cu vin 
roşu. De asemenea, în cinstea lui Sabine, a mai preparat 
nişte spaetz/i. Eu am adus două sticle din vinul nostru, 
Cabernet 1985, şi ne-am bucurat toţi trei de o masă foarte 
veselă. Dar în jurul orei şapte am simţit nevoia să discut cu 
Sabine despre ceea ce se petrecea în Europa. 

Răspunsul ei a fost asemănător cu cel al lui Nancy. 

— Aşadar, au început să acţioneze. 

Uneori uitam că cele două femei ştiau totul despre 
Patterson, von Amsburg, Franz Josef Strauss şi rachetele de 
croazieră. |n acest moment însă, nu puteam să nu-mi 
amintesc că datorită acestor două femei mă aflam acum 
aici, în Alexander Valley, în această seară, cu ele, în loc să 
fiu închis într-o celulă, singur, în Elveţia. 

Cu puţin înainte de ora şapte, m-am dus în dormitor şi 
am adus televizorul portativ în sufragerie. 

— Ştiu că este enervant, am zis, dar consider că trebuie 
să auzim ce se petrece şi nici nu vreau să punem capăt 
petrecerii noastre. 

Amândouă, Nancy şi Sabine, au fost de acord. Au curăţat 
masa lăsând doar brânză, pâine şi vin. 


346 


- PAUL ERDMAN - 


Preşedintele a apărut doar pentru trei minute. Acesta a 
spus că Uniunea Sovietică şi Germania de Vest au semnat 
un pact de neagresiune ceva mai devreme în acea zi, la 
Moscova. De asemenea, a mai spus că Germania a ieşit din 
NATO. 

— Vom respecta această hotărâre, a continuat el. De 
fapt, este evident că timpul a impus nevoia realizării unor 
astfel de alianţe. Deci noi am decis să retragem tot 
personalul militar de pe teritoriul german. Sperăm să ne 
încadrăm în limita celor şase zile. Întregul personal se va 
întoarce în Statele Unite. 

— Aşadar, el nu are intenţia să apese pe niciun buton, a 
comentat Nancy, exact aşa cum ai spus tu, Frank. 

— Acum pot face cu Europa tot ceea ce vor, a zis Sabine, 
întotdeauna realistă. Dar fără mine. Gott sei Dank. 

Preşedintele a turuit mai departe, neîndrăznind să ridice 
ochii spre camera de luat vederi, ţinând privirea mereu 
fixată pe textul scris. 

— Este din ce în ce mai evident că toate interesele 
noastre de peste graniţă, fie din Europa, fie din Orientul 
Mijlociu, pot fi mai bine servite printr-o negociere de pace, 
decât printr-o confruntare armată. Deci, noi, de asemenea, 
avem în plan să retragem forţele noastre navale, atât din 
Oceanul Indian, cât şi din Mediterana, în interesul păcii. 

— Acum, va renunţa şi la Golful Persic! a exclamat 
Nancy. 

— Am căzut de acord să mă întâlnesc cu secretarul 
Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii 
Sovietice, a spus preşedintele, fără să ridice măcar o dată 
ochii, şi cu cancelarul Republicii Federale a Germaniei, 
poimâine, pentru a discuta aceste aspecte, precum şi alte 
probleme. 

Mai erau deci, şi „alte probleme”? Se vedea că era total 
prăbuşit. A fost o victorie uşoară pentru ruşi şi pentru noii 
lor tovarăşi, germanii. Ne culcam la pământ, nu numai 
primind lovituri, ci şi gemând din greu. 


347 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


După o lungă pauză, preşedintele a adăugat: „Ne vom 
întâlni la Munchen”. 

— Dumnezeule, a zis Sabine, Chamberlain, 1938. 
Intenţionează să-l umilească pe preşedinte. Ingrozitor! 

Am închis televizorul. Toţi trei rămăseserăm tăcuţi. 
Veselia dispăruse. Cele două femei s-au uitat la mine, 
temându-se să nu revin cumva la starea aceea de posac, 
de acum câţiva ani, când lucrurile păreau atât de sumbre. 

— Frank, a zis Nancy, au câştigat ei pentru moment, dar 
nu suntem învinşi. Aminteşte-ţi tot ceea ce avem încă aici 
şi fii mulţumit. 

După aceea, s-a ridicat cu un pahar în mână şi cu glas 
ferm a zis: 

— Pentru minunata noastră viaţă nouă şi pentru 
minunatul nostru vin! 

A ţinut sus o sticlă de Chateau Nancy Cabernet 
Sauvignon 1985. Eu şi Sabine ne-am ridicat şi am băut 
împreună cu ea. 

— lar eu vreau să beau pentru ţara voastră, ultimul 
refugiu pentru un om liber, a spus Sabine cu ochii plini de 
lacrimi. 

Am băut din nou. 

Ele au aşteptat toastul meu. 

— Pentru ultimele zile ale Americii, am zis. 

Dar nimeni nu a vrut să bea. Toţi trei ştiam de-acum că 
petrecerea s-a terminat. 


Dar toţi ştiam, în acelaşi timp, că aveam nevoie unul de 
altul mai mult decât oricând. Aşa că am rămas împreună. 
Sabine îşi are propria fermă lângă a noastră şi a obţinut 
cetăţenia. Şi ştiţi ceva? Nu mai sunt chiar atât de sigur în 
ceea ce priveşte acel ultim toast al meu. Pentru că deja 
există o nouă stare de spirit care străbate ţara noastră. Noi 
n-am ştiut de ce dispunem aici până în clipa în care am fost 
pe punctul de a pierde totul. Acum însă, pentru că suntem 
conştienţi de acest lucru, nimic nu ne va opri să ne ridicăm 
iarăşi. 

348 


- PAUL ERDMAN - 


Va fi, poate, pentru prima dată în istorie când ar putea 
avea loc un asemenea fenomen. 
Şi, de ce nu? La urma urmelor - suntem americani. 


ALEXANDER VALLE, 
California, 1992 


349 


- ULTIMELE ZILE ALE AMERICII - 


Săptămâna: Financiară Ill mi 
9789731103616 


www.rao.ro 


www.raobooks.com