Vintila Corbul — Cavalcada in Iad vol.2

Vintilă Corbul 


CAVALCADĂ ÎN IAD 
k k 


Roman 


Editura Cartea Românească 
Bucureşti, 1982 


Versiune electronică: 


[V1.0] 


Deodată, telefonul de pe noptieră a zbârnâit atât de strident, 
încât am avut senzaţia că îmi sparge timpanele. Am dus receptorul 
la ureche. Glasul excitat al lui Melchinger a răbufnit în pâlnia 
neagră: 

— lertaţi-mă, Herr General, că am îndrăznit să vă tulbur la ora 
aceasta. Acum câteva secunde am fost chemat la telefon de 
Sturmbannfihrerul Grunau. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Paznicii l-au găsit pe inginerul Haag drogat, în apartamentul 
său de la fabrică. După primele cercetări, s-a constatat că i s-au 
furat o serie de documente secrete. 

— Ce spui! Vino imediat la mine! 

Am coborât din pat şi mi-am îmbrăcat halatul. Am aprins toate 
becurile. Aveam senzaţia că lumina îmi limpezea gândurile. Tocmai 
acum să se întâmple încurcătura aceasta! Evident, nu aveam nici o 
responsabilitate. Paza lui Haag şi a documentelor lui revenea altor 
organe. Nu era mai puţin adevărat că Haag îmi fusese recomandat 
în mod special şi că se afla într-o oarecare măsură sub autoritatea 
mea. La Berchtesgaden afacerea aceasta va stârni o vâlvă 
considerabilă. 

Melchinger şi-a făcut apariţia urmat de von Geist. Amândoi erau 
în uniformă. 

— Când v-am spus că am mai văzut-o undeva pe Yvonne Vitry, 
nu m-am înşelat, Herr General. Azi-noapte la trei, 
Sturmbannfihrerul Grunau a primit de la Berlin ordinul telefonic de 
a aresta pe Yvonne Vitry, alias Suzanne Blanchard, alias Evelyne 
Terry, alias Simone Chautemps, agentă a /nte//igence Service-ului. 

— Yvonne Vitry spioană? am exclamat uluit. Nu pot să cred! 

— Yvonne Vitry, pe numele ei adevărat Simone Chautemps, 
figura în fişele Serviciului Contraspionaj de pe lângă înaltul 
Comandament al Wehrmachtului. Abia acum mi-am adus aminte că 
i-am văzut fotografiile la Sectorul | - spionaj - şi la Sectorul Il - 
contraspionaj. Erau nişte fotografii mai vechi... 

— Nu încerca să-ţi justifici deficienţele, glumi von Geist. 

— Grunau s-a deplasat personal spre a proceda la arestarea 
spioanei. La locuinţa ei i s-a adus la cunoştinţă că Simone 
Chautemps... 

L-am întrerupt: 


— Foloseşte, te rog, numele sub care o cunosc. E mai simplu. 

— Cum porunciţi, Herr General, s-a supus Melchinger. Cum v-am 
spus, Grunau a fost informat de personalul hotelului că Yvonne 
Vitry a lipsit toată noaptea. Nu venise nici la program. Un boy de la 
ascensor şi-a amintit că a văzut-o părăsind hotelul în preajma orei 
nouă, însoţită de inginerul Haag. Şi că acesta, în clipa în care se 
urca în maşină, a ordonat şoferului: „Cartierul Filipescu!”... 
Cartierul Filipescu e mare, continuă Melchinger. Grunau a pierdut 
un timp preţios luând la pieptănat toate adresele din acest cartier 
rezidenţial pe care ar fi putut Haag să le frecventeze. Bineînţeles, 
nu putea trezi lumea în miez de noapte, spre a face investigaţii. 
Oamenii săi au împânzit cartierul, în căutarea maşinii lui Haag, un 
„Mercedes” albastru, cu număr militar.  Continuându-şi 
investigaţiile, a aflat că la colonelul von Haugwitz avea loc o 
petrecere. A telefonat colonelului, care l-a informat că inginerul 
plecase cu o oră înainte, însoţit de Yvonne Vitry. In vreme ce 
oamenii lui cercetau oraşul, Grunau s-a gândit să dea o raită pe la 
uzinele „Gandara”, unde ştia că Haag avea un apartament. Când a 
sosit la destinaţie, a dat peste un spectacol care l-a înnebunit. Haag 
zăcea adormit pe o canapea, lângă o masă mică, pe care se afla o 
frapieră cu o sticlă de şampanie destupată şi două pahare. La 
analiză, făcută numaidecât, au constatat prezenţa unui narcotic 
puternic într-unul din pahare. Casa de fier în care Haag îşi ţinea 
hârtiile de valoare era deschisă. 

— Bietul Haag! am exclamat. 

— Nici situaţia lui Grunau nu este de invidiat, zise Melchinger. | 
se va reproşa că nu a fost vigilent. 

— Yvonne a fugit cu documentele? l-am întrebat. 

— O lovitură uimitor de uşoară. Grunau a instalat cordoane 
poliţieneşti la ieşirile din oraş. Măsurile erau însă tardive. Acum un 
sfert de oră a aflat că un avion, pilotat de Radu Başotă, se ridicase 
în zori de pe aerodromul Băneasa, într-un zbor de încercare. Başotă 
era însoţit de un copilot. Probabil Yvonne Vitry. Personalul 
aerodromului nu s-a opus decolării, deoarece Başotă îşi efectua 
îndeobşte zborurile înainte de răsăritul soarelui. 

Fără să vreau, m-am uitat la ceas. Se făcuse ora 6. Am dat la o 
parte perdeaua. Se luminase de ziuă. 

— Cum de a ajuns Grunau la concluzia că Radu Başotă a ajutat-o 
pe Yvonne Vitry să fugă din România? 

— Başotă nu s-a mai întors la Băneasa, deşi se afla în aer de 


— 5 — 


peste cincizeci de minute. Normal, zborurile lui nu durează mai 
mult de treizeci de minute. Pe de altă parte. Gestapoul a capturat 
în preajma aeroportului o maşină cu număr italienesc, la bordul 
căreia o santinelă îl recunoscuse pe Radu Başotă, însoţit de o 
tânără femeie. In sfârşit, totul s-a petrecut atât de repede, şi mai 
ales atât de neprevăzut, încât o astfel de lovitură, care în condiţii 
obişnuite n-ar fi avut nici o şansă de succes, s-a desfăşurat cu 
precizia şi uşurinţa mersului unui ceasornic. In calitatea mea de 
german, deplâng reuşita spioanei, dar nu mă pot împiedica să nu îi 
admir curajul şi dârzenia. 

— Cred că la ora aceasta avionul se află deasupra Adriaticei, zise 
von Geist. 

— Lucrurile se complică şi mai mult, adăugă Melchinger. 
Aparatul pe bordul căruia Başotă şi-a luat zborul era un prototip 
care urma să fie omologat în curând. 

Von Geist se uita gânditor la fereastra poleită de razele soarelui. 

— Şi-au plănuit bine lovitura. 

— Foarte bine! am replicat. 

M-am privit în oglindă. Barba îmi crescuse peste noapte, 
întunecându-mi obrazul. 

— Nu am stofă de poliţist, am spus. N-aş fi bănuit-o niciodată pe 
Yvonne, pardon, pe Simone Chautemps, că este spioană. 

— Faceţi progrese, Herr General, a zâmbit Melchinger, l-aţi 
reţinut numele real. Simone Chautemps. 

Am zâmbit şi eu. 

— Alias Evelyne Terry, alias Suzanne Blanchard, alias Yvonne 
Vitry. 

In sinea mea am simţit o umbră de regret. Când o revăzusem la 
„Ambasador”, avusesem impresia că întâlnirea îi făcuse plăcere. 
Dacă aş fi avut documente secrete asupra mea, i-aş fi căzut în 
plasă, convins că am recucerit-o. Când am cunoscut-o la „Georges 
V” , am petrecut câteva nopţi împreună. De ce a făcut-o? Voia să- 
mi smulgă informaţii? Poate că m-a plăcut. Iluziile cu care mă 
hrănisem până acum erau serios zdruncinate. 

M-am întors spre cei doi ofiţeri. 

— Mă iertaţi, trebuie să mă bărbieresc. 

Von Geist şi Melchinger au lipit călcâiele. Când am intrat în 
camera de baie, i-am auzit râzând. 

— Ce deziluzie pe bietul Haag! a rostit von Geist. 

— Câteva zile s-a crezut în paradis, a replicat Melchinger. 


DR E 


— Şi s-a trezit în infern! a grăit von Geist. 
Am auzit uşa închizându-se în urma lor. Dacă ar fi înlocuit 
numele lui Haag cu al meu, n-ar fi greşit... 


Dimineaţa, la 9, am fost informat că avionul Fuhrerului aterizase 
la Băneasa. Cinci minute mai târziu, am fost chemat la telefon de 
cabinetul  mareşalului Antonescu. Colonelul Davidescu mi-a 
transmis o invitaţie a Mareşalului, care dorea să-mi vorbească 
neîntârziat. Mi-ar conveni ora 11? Am răspuns afirmativ. 

Normal ar fi trebuit să fiu invitat prin intermediul Marelui Stat- 
Major Român. Probabil că interveniseră evenimente grave, de 
vreme ce eram chemat fără să se ţină seamă de etichetă. La ora 
fixată, m-am prezentat la Preşedinţie. Mareşalul m-a primit imediat. 
Se mai afla de faţă şi generalul de armată Vârnav. 

— Sunt informat că în cursul acestei zile plecaţi la 
Berchtesgaden, mon Général, mi s-a adresat în limba franceză. 

— Sunt chemat de Führer, excelenţă, am replicat. 

— N-am să vă rețin mult, a adăugat Mareşalul. Profit de ocazie, 
spre a vă ruga să fiţi interpretul meu pe lângă Führer. 

— La dispoziţia dumneavoastră. 

Mareşalul a început prin a-şi sublinia îngrijorarea sa cu privire la 
situaţia diviziilor româneşti prinse în Crimeea de ofensiva 
mareşalului  Tolbuhin. Armata 17-a germană, comandată de 
generalul-colonel Jaenecke, la care se adăugau unităţile româneşti, 
înjumătăţite după luptele grele purtate până atunci, nu aveau nici o 
şansă de a rezista cu succes Armatei a 2-a ruseşti de gardă şi 
Armatei a 51-a, care atacaseră istmul Perekop. Fuhrerul a declarat 
recent că ofensiva rusească va fi zăgăzuită, iar Fe/ldmarschallul 
Schörner a raportat la 7 aprilie - curând după înscăunarea sa în 
fruntea Grupului de armate Ucraina-Sud - că totul este în ordine şi 
că apărarea Crimeii va fi asigurată. La 8 aprilie, ruşii au declanşat 
atacul,  răsturnând previziunile optimiste ale lui Schörner. 
Actualmente, trupele germane şi române din Crimeea sunt prinse 
într-o cursă de şoareci. Fiihrerul, consecvent politicii sale, a ordonat 
generalului Jaenecke să se organizeze în fortăreaţa Sevastopol, în 
vederea unei rezistenţe nelimitate. Cuvintele lui au fost categorice: 
„Nu cedaţi nici un petec de pământ! Nu veţi îmbarca nici un om 
valid!” România, mi-a declarat mareşalul Antonescu, nu poate 
renunţa la diviziile ei din Crimeea. Aceste unităţi sunt necesare 
apărării teritoriului naţional. 


— Am mai adus acest lucru la cunoştinţa Funrerului, a adăugat 
el, şi mă menţin pe poziţia adoptată atunci. Diviziile române trebuie 
retrase din Crimeea. 

Punctul de vedere al mareşalului Antonescu nu era original. Şi 
von Manstein şi von Kleist solicitaseră evacuarea peninsulei. 

Generalul Vârnav a luat apoi cuvântul. Mi-a expus situaţia 
dezastruoasă a unităţilor în chestiune. 

— Nu putem admite, a încheiat el, nimicirea gratuită a atâtor 
divizii, în virtutea unei politici pe care nu o înţelegem. Dacă 
Fuhrerul nu va aproba retragerea unităţilor noastre din Crimeea, 
vom efectua retragerea pe propria noastră răspundere. 

Dârzenia acestui general era cu atât mai surprinzătoare cu cât 
românii aveau sub ochi exemplul ltaliei, în care autorităţile 
germane se impuseseră cu forţa. Nu condamnam atitudinea 
interlocutorilor mei. Le înţelegeam disperarea. Poziţia cea mai grea 
o avea Antonescu. Angajamentele luate în '941 faţă de Hitler nu 
mai puteau fi respectate. Războiul, îl expunea oprobriului unanim al 
poporului român. Vârnav exprima opinia armatei române. Limbajul 
său era violent. 

Am  făgăduit să expun Fuhrerului punctul lor de vedere, 
întrevederea a durat patruzeci de minute. 

De la Preşedinţia Consiliului de Miniştri am plecat direct la 
aerodrom. La 12,30 avionul şi-a luat zborul. 

Am sosit la Berchtesgaden odată cu amurgul. M-a întâmpinat tot 
generalul Schmundt. Cu zâmbetul lui diplomatic, m-a anunţat că 
Fiihrerul nu mă va primi în cursul serii, aşa cum. Işi propusese, 
deoarece nu se simţea bine, iar doctorul Morell, medicul său 
personal, îi recomandase odihnă deplină. Mâine. În jurul prânzului. 
Mă voi putea prezenta Fuhrerului. Intre timp voi fi găzduit în casa 
de oaspeţi. Înainte de cină m-ar deranja să am o întrevedere cu 
generalul Jodl? Generalul Jodl era dornic să discute cu mine o serie 
de chestiuni privind România şi frontul din Crimeea. Invitaţia era 
politicoasă, aşa că nu mă puteam sustrage. Ultima mea discuţie cu 
Jodl fusese destul de tare. Nu se înveninase, fiindcă Göring făcuse 
pe mediatorul. După tonul prevenitor al lui Schmundt mi-am dat 
seama că nu eram ameninţat să mi se ridice comanda. N-aş spune 
că am simţit o uşurare deosebită. Imi convenea să rămân în armată 
numai spre a fi de folos conjuraţilor. Dacă aş fi îmbrăcat haina 
civilă, contribuţia mea s-ar fi redus considerabil. 

Cred că Schmundt era curios să vadă cum voi reacţiona la 


DRE pS 


invitaţia lui Jodl. Aş fi putut găsi un pretext spre a mă dispensa de 
această discuţie. Oficial funcţia mea depindea direct de 
Reichsmarschallul Göring şi de Hitler, comandantul suprem al 
armatei. Nici Keitel nu avea autoritate asupra mea. Când i-am spus 
lui Schmundt că accept să mă întâlnesc cu Jodl, m-a privit surprins. 
Fusese desigur convins că voi da un răspuns negativ. Adevărul este 
că eram curios să ascult opiniile lui Jodl. Principial trebuia să 
coincidă cu opiniile Fuihrerului. Voiam să văd până la ce limită a 
servilismului ajunsese acest general, care în '942 îndrăznise să ia 
apărarea Fe/dmarschallului List şi a altor generali maltrataţi de 
Hitler. 

L-am găsit pe Jodl în sala hărților, în plină discuţie cu câţiva 
ofiţeri de stat-major. Era de faţă şi generalul Erich Feligiebel, şeful 
Serviciului informaţiilor din Armata de uscat, pe care-l întâlnisem 
recent la generalul Beck. Când am intrat, Jodl şi-a întrerupt 
peroraţia şi s-a îndreptat spre mine zâmbindu-mi cu prietenie, ca şi 
când ultimul nostru schimb de cuvinte nici n-ar fi avut loc. 
Amabilitatea lui mi-a părut suspectă. 

— Vă rog să mă iertaţi că mi-am permis să vă solicit această 
întrevedere. Ştiu că veniţi de la un drum lung şi că sunteţi obosit. 
Mâine de dimineaţă trebuie să expun Fuhrerului situaţia de pe 
frontul din Crimeea şi aş fi vrut să cunosc şi părerea 
dumneavoastră referitoare la posibilităţile unui sprijin aerian 
adecvat în eventualitatea retragerii noastre din peninsulă. Voiam să 
mai ştiu dacă socotiți că avem şanse să obţinem câteva divizii 
proaspete româneşti. Ne-ar fi extrem de necesare în sectorul sudic 
al Frontului de Est. In definitiv, românii ar trebui să facă eforturi mai 
mari. 

Harta Crimeii, cu operaţiile Grupului de armate Ucraina-Sud, era 
întinsă pe masă. 

— Românii, i-am explicat, pretind să traducem în fapt asigurările 
date de Führer mareşalului Antonescu cu privire la stabilizarea 
frontului pe Nistru. Marele Stat-Major Român cere să fie retrase din 
Crimeea cele şapte divizii româneşti şi repatriate, spre a fi folosite 
pe frontul din Moldova. 

Jodl s-a apropiat de masă şi mi-a arătat istmul Perekop. 

— Dispunem aici de forţe importante. Armata 27, de sub 
comanda lui Jaenecke, are efective cvasi complete. 

— Ce înţelegeţi prin cvasi complete? Cincizeci la sută? 

Jodl m-a privit cu reproş. 


— Cred că depăşesc optzeci la sută. Deci o armată germană, 
plus şapte divizii româneşti, împotriva a două armate ruseşti. 

— Resturile unor unităţi germane şi româneşti intrate în derută. 

— Situaţia nu e chiar atât de neagră. Evident, şi eu sunt 
partizanul evacuării Crimeii, dar Fuhrerul este de altă părere. Deşi 
îmi acordă încă toată încrederea... 

— Am auzit, Herr General, i-am replicat rece. V-a răsplătit 
serviciile militare acordându-vă medalia de aur a partidului. 
Felicitările mele. 

O uşoară roşeaţă s-a aşternut pe obrazul lui Jodl. Aluzia mea nu-i 
scăpase. Era iritat că-i respingeam mâna întinsă. 

— Cunosc punctul dumneavoastră de vedere, mi-a răspuns. Pe 
pieptul unui militar trebuie să strălucească distincţii militare, nu 
politice. 

Jodl şi-a aruncat din nou privirile asupra hărţii. Se întreba, de 
bună seamă, dacă mai avea rost să continue o convorbire începută 
sub auspicii atât de proaste. Miza pe care şi-o propusese era legată 
probabil de persoana mea, căci a reluat perseverent: 

— Germania trece prin încercări grele, Herr General. 

M-a privit cu francheţe în ochi. Nu ştiu cât era de sincer, în orice 
caz, încerca să dea discursului său aparenţa sincerităţii. Am 
observat că şi ofiţerii din statul său major se eclipsaseră. 

— Orice divergență trebuie să dispară. Să ne reunim eforturile în 
vederea salvării Germaniei, a adăugat. 

In numele cui vorbea Jodl? Dacă von Reichenau şi-ar fi asumat 
misiunea de a încerca să realizeze un bloc al generalilor în jurul lui 
Hitler, ar fi avut - în ciuda opiniilor sale naziste - o greutate sporită, 
datorită rangului său în armata şi serviciilor aduse în trecut 
Germaniei. Congestia cerebrală, care în '942 îl expediase în 
paradis, îl lipsise pe Hitler de suportul unui militar de carieră, 
acceptat într-o oarecare măsură de generali, în ciuda ereziilor lui. În 
Jodl nu avea însă nimeni încredere. In ultima vreme se arătase, ca 
şi Keitel, o slugă prea plecată a Funrerului său. Autoritatea şi 
prestigiul său scăzuseră la zero. 

— Demonul subversiunii se apropie pas cu pas, mi-a vorbit Jodl. 
Laşii caută o ieşire din impas printr-o soluţie politică. Toţi aceştia 
propun să negociem în loc să ne batem. Sunt de acord să 
negociem, căci un război nu poate fi prelungit la nesfârşire. Dar o 
capitulare în condiţiile actuale ar echivala cu un dezastru. Trebuie, 
mai întâi, să ajungem la o restabilire a echilibrului militar, graţie 


a iba 


noilor arme secrete care vor intra în curând în dotaţia armatelor 
noastre, şi numai după aceea să-i poftim pe adversari la masa 
negocierilor diplomatice. Am susţinut acest punct de vedere şi într- 
o expunere pe care am făcut-o nu demult, în prezenţa 
Reichsleiterilor şi Gauleiterilor. 

A tăcut câteva clipe, căutând parcă să-şi orânduiască 
argumentele. 

— Am să vă fac o destăinuire. Recent i-am înaintat Fuhrerului un 
memoriu, în care am susţinut că o continuare a luptelor pe toate 
fronturile nu mai este posibilă. Incercarea de a păstra toate 
cuceririle, în scopul conservării unui prestigiu greşit înţeles, nu mai 
poate fi luată în consideraţie. Nu mai este valabil nici argumentul 
că printr-o rezistenţă prelungită, pe toate fronturile, vom izbuti să 
împiedicăm forţele armate inamice de a invada teritoriul 
Germaniei. Trebuie să renunţăm la Italia, să ne organizăm apărarea 
în sud pe Alpi, iar cu diviziile disponibile să întărim forţele de 
apărare din Franţa. O debarcare anglo-americană şi constituirea 
unui nou front în vest ne-ar fi fatale. Dacă am retrage şi diviziile din 
Creta şi cele din Norvegia, am întări frontul din Rusia, spre a ajunge 
eventual la o stabilizare. Petrolul din România ne-ar asigura 
carburanţii necesari pe cel puţin cinci ani. In orice caz, trebuie să 
împiedicăm crearea unui nou front în vest. Prinşi între două focuri, 
nu am avea nici o şansă de a continua războiul până în momentul 
în care ni se va oferi ocazia favorabilă de a negocia o pace 
onorabilă. A 

Planul lui Jodl ar fi fost viabil acum doi ani. In momentul de faţă, 
echilibrul de forţe era prea serios compromis ca să mai poată fi 
restabilit sau cel puţin ameliorat. Convorbirea cu Jodl era totuşi 
instructivă, căci dezvăluia frământările din tabăra lui Hitler. 

— Să nu credeţi că am fost de acord cu atitudinea fuhrerului faţă 
de generali, a rostit Jodl. In nenumărate rânduri am ridicat glasul 
împotriva măsurilor luate împotriva comandanților de armate, 
acuzaţi de incapacitate. S-a temut probabil că a vorbit prea mult, 
căci s-a grăbit să adauge: In ceea ce mă priveşte, am avut 
întotdeauna încredere în geniul militar al Fuhrerului. Din nefericire, 
acest geniu nu este servit şi de o experienţă adecvată, de 
cunoştinţe militare aprofundate. In ciuda talentelor sale de strateg 
înnăscut, Fuhrerul rămâne un diletant în acest domeniu. Un diletant 
genial, dacă vreţi, dar cu toate calităţile şi defectele inerente... 
diletantismului. Mulţi generali mă acuză că nu mă împotrivesc 


ordinelor adeseori greşite ale Fuhrerului. Credeţi că dacă aş încerca 
să-i demonstrez erorile, aş avea şanse să fiu ascultat? Fuhrerul nu 
acceptă niciodată poveţele generalilor. 

Eram uluit de declaraţiile lui Jodl. Dezastrul spre care ne 
îndreptam cu toţii îi deschisese probabil ochii. Acum, în cel de-al 
doisprezecelea ceas, încerca să-şi răscumpere greşelile. Pe de altă 
parte, afirmaţiile lui privitoare la refuzul lui Hitler de a-i da 
ascultare nu erau exagerate. Göring îmi declarase odată cu 
parapon: 

— Fuhrerul nu a întrebat niciodată pe generali dacă sunt de 
acord cu hotărârile lui. In cursul expozeurilor sale militare, nu cere 
părerea nimănui. Dacă vreun general ar îndrăzni să se ridice şi să 
spună «Mein Führer, socotesc că opinia dumneavoastră este 
eronată, aşa că nu sunt de acord cu măsurile pe care intenţionaţi a 
le lua», desigur că atitudinea aceasta i-ar părea elucubrantă. Nu 
numai că un asemenea om ar fi executat prin împuşcare, dar eu 
însumi l-aş considera cel puţin nebun. 

Dincolo de vorbele lui Göring desluşeam amărăciunea unui 
personaj care se vedea plasat într-o poziţie de inferioritate. Göring 
era redus la rolul de simplu executant, ca orice comandant de mare 
unitate. 

Insuşi Generalul Blomberg, fostul ministru de război, debarcat cu 
atâta tam-tam de Hitler, declara adeseori intimilor: „Nu este cu 
putinţă să îl contrazici pe Führer. iți vorbeşte întotdeauna cu atâta 
volubilitate şi violenţă, încât nici nu-ţi dă timp să te reculegi. Te 
forţează să-i accepţi ideile. Emană un asemenea magnetism, este 
înzestrat cu atâta putere de sugestie, încât te convinge şi te 
antrenează pe făgaşul opiniilor lui.” 

— Credeţi că-mi place acest rol pasiv, de simplu furier al 
Fuhrerului? a reluat Jodl. Vă rog să mă credeţi, Herr General, că am 
încercat să obţin o comandă în Finlanda, în trupele alpine. Fuihreru/ 
are oroare de chipuri noi. 

Sinceritatea acestor declaraţii putea da naştere la îndoieli. 
Cunoşteam complexul de inferioritate pe care-l încerca de multă 
vreme Jodl. 

— Să nu vă închipuiţi că la Cartierul General al Fuhrerului viaţa 
este uşoară. La Rastenburg, sau aici, la Berghof, ai impresia că 
trăieşti într-o mănăstire. Ca să intri şi să ieşi, îţi trebuie un permis 
special, pe care la ora actuală nu-l posedă decât adjunctul meu, 
generalul Warlimont. Restul ofiţerilor, începând cu Feldmarschallul 


Keitel, sunt cu desăvârşire rupţi de lume. Nici un zvon dinafară nu 
ajunge până la noi. Aici nimeni nu cântă, nimeni nu râde. Ştiţi ce-mi 
spunea deunăzi Feldmarschallul Keitel? „Nu ştiu ce să fac ca să ies 
de aici. De douăzeci de ori i-am cerut Reichsmarschallului Göring să 
obţină pentru mine comanda unei unităţi de pe front. Deşi sunt 
Feldmarschall, m-aş mulţumi cu o divizie.” 

Fără să fiu răutăcios, am râs în sinea mea. Keitel nici n-ar fi 
meritat mai mult. Dacă n-ar fi fost ginerele lui Blomberg şi servul 
umil al Fuhrerului, n-ar fi ajuns Feldmarschall. Nici comandant de 
corp de armată sau de divizie n-ar fi ajuns. Ar fi rămas un simplu 
şef de stat-major al unei unităţi obscure, pierdute prin străfundurile 
Rusiei. 

— Am avut curajul, Herr General, a continuat Jodl, să spun 
Reichsleiterilor şi Gauleiterilor adevăruri care ar fi putut să mă 
coste scump. 

Şi această afirmaţie era relativă. Adevărurile savant trunchiate 
sunt echivalente cu minciunile cele mai abile. 

— Inaltul comandament a săvârşit mari greşeli, Herr General. A 
continuat Jodl. Greşeli care au generat eşecuri ireparabile. Eşecuri 
la Moscova şi în Africa de Nord, eşecuri în campaniile din Caucaz şi 
din Egipt, eşecuri la Stalingrad şi în Tunis, eşecuri în Italia şi în 
Crimeea... 

Picături de sudoare îi curgeau pe frunte. Vorbea sacadat, 
respirând greu. 

— Am pierdut pe Frontul de Est două armate blindate, pe care ne 
străduim zadarnic să le reconstituim. Efectivele din est nu ne mai 
îngăduie să executăm operaţii importante, capabile să răstoarne 
situaţia în favoarea noastră. S-a sfârşit mult lăudata mobilitate a 
armatelor noastre, s-a sfârşit superioritatea noastră aeriană. 
Forţele economice ale adversarilor, superioritatea potenţialului lor 
militar şi uman încep să se facă simţite. Falimentul Italiei în toate 
domeniile şi absenţa unei producţii masive de armament şi muniții 
în ţările aliate, nu pot fi compensate de fantasticul efort al 
Germaniei. În aceste condiţii iniţiativa ne scapă şi trece în mâinile 
inamicului. Criza de efective, criza de mână de lucru, criza 
materiilor prime ne leagă de mâini şi de picioare. Mai mult însă 
decât orice ne uzează raidurile aeriene anglo-americane asupra 
oraşelor şi zonelor industriale. 

Am plecat privirile spre harta pe care ofiţerii de stat-major 
însemnaseră cu steguleţe localităţile greu lovite de incursiunile 


EA, i 


bombardierelor vrăjmaşe. 

— Nu facem, Herr General, decât să recoltăm fructele războiului 
pe care noi înşine l-am semănat în Europa, i-am răspuns. 

— Am vrut războiul cu toţii, dar un război cavaleresc. 

Am zâmbit. 

— Nu aş crede că împuşcarea prizonierilor de război se numără 
printre regulile luptelor cavalereşti... 

— Nici bombardarea populaţiei civile de către anglo-americani 
nu este cavalerească. 

— Inceputul l-am făcut noi, la Varşovia, Herr General. Dar acum 
regretele sunt inutile. 

— Tot ce pot să vă spun, reluă Jodl. Este că efectele psihologice, 
morale şi materiale ale acestor raiduri teroriste sunt atât de grave, 
încât trebuie cu orice preţ diminuate, dacă nu total eliminate. Este 
adevărat că această mare încercare a avut şi consecinţe fericite. A 
unit poporul german într-un ultim şi regenerator efort... 

A vrut probabil să adauge „în jurul Fuhreru/ui şi al partidului 
naţional-socialist”, dar s-a oprit la timp. Ştia că auditoriul său nu 
era sensibil la asemenea formule. 

Jodl a făcut o pauză. Stătea drept ca o lumânare în faţa hărţii cu 
steguleţe şi le contempla întunecat. Intreaga atmosferă îmi evoca 
finalul unei tragedii antice. 

— Incapacitatea de a ne menţine la nivelul atins de duşmanii 
noştri în domeniul producţiei aeronautice şi al detecţiei avioanelor 
ne-a adus în situaţia actuală. Reichs/eiterilor şi Gauleiterilor le-am 
explicat că suntem pe punctul de a precumpăni inferioritatea 
noastră aeriană printr-o producţie intensivă a artileriei antiaeriene 
cu tragere lungă. Le-am demonstrat, cu lux de cifre, că fiecare raid 
inamic se va solda cu pierderi crescânde de bombardiere şi aparate 
de vânătoare. Am furnizat un coeficient de 10-12%, susceptibil să 
sporească simţitor în viitorul apropiat. Am susţinut că zborurile 
bombardierelor în formaţie strânsă vor fi mult stingherite. M-am 
referit şi la războiul submarin, al cărui declin este datorat măsurilor 
energice luate de inamic, şi anume protecţia aeriană sporita, 
intrarea în serviciu a detectoarelor perfecţionate, precum şi a unor 
bombe submarine extrem de puternice. 

Jodl nu-mi spunea nimic nou. Era surprinzător doar faptul că 
recunoştea falimentul politicii Fuhrerului. 

— Dispunem încă de importante efective militare. 179 de divizii 
sunt angajate pe Frontul de Est, 48 se bat pe frontul italian, 53 sunt 


— 14 — 


amplasate în Franţa şi în Ţările de Jos, iar 16 se află în mod practic 
imobilizate în Norvegia şi Danemarca. Cu alte cuvinte, 179 de 
divizii în Est faţă de 117 în Vest. Dacă am cobori diviziile din 
Norvegia pe frontul rusesc, iar diviziile din Italia le-am redistribui în 
Franţa şi eventual în Rusia, am întări forţele noastre armate de pe 
aceste două fronturi, care rămân şi cele mai importante. O 
debarcare reuşită în Franţa ar pune în primejdie zona industrială 
Ruhr. lar cucerirea României de către ruşi ne-ar priva de principala 
noastră sursă de petrol. Regiunea Ruhr şi regiunea Ploieştilor sunt 
indispensabile continuării războiului. 

Tabloul înfăţişat de Jodl era sumbru. Se trezise şi el din euforia 
succeselor uşoare din primii ani ai războiului. 

— Din nefericire, reluă el, Fuhrerul nici nu vrea să audă de 
abandonarea Norvegiei şi a Italiei. Nici Creta nu concepe să o 
cedeze. 

Mă uitam pe hartă la cercul care se strângea în jurul celui de-al 
treilea Reich. Germania lui Hitler se sufoca asemenea unei vietăţi 
prinse între inelele unui şarpe boa. 

— Soluţia preconizată de dumneavoastră, Herr General, este 
interesantă, i-am spus. Nu credeţi însă că aplicarea ei nu ar face 
decât să prelungească războiul, fără să ducă la un final convenabil 
pentru noi? 

— Avem nevoie de timp, a replicat Jodl. 

Recunoşteam în această frază ideea fixă a lui Hitler. Străduinţa 
disperată de a se câştiga timp. 

— Serviciile noastre de informaţii, reluă Jodl, apreciază că forţele 
inamice concentrate în Anglia se ridică la aproximativ 41 de divizii 
de infanterie, 9 sau 10 divizii blindate, 2 divizii aeropurtate şi 7 
batalioane de paraşutişti. In cazul unei debarcări, ar dispune de 
mijloace de transport pentru circa 12 divizii de infanterie, la care s- 
ar adăuga 2 sau 3 divizii blindate. 

— Serviciile noastre de informaţii, am intervenit, mai spun că 
forţele armate inamice staționate în Anglia sporesc zi de zi şi că 
cifrele citate de dumneavoastră sunt susceptibile a fi modificate 
printr-un aport continuu de trupe de peste Ocean. Informaţiile 
noastre sunt foarte incomplete în ceea ce priveşte forţele aeriene 
inamice. În cazul unei debarcări, nu putem ridica în aer decât un 
număr de avioane ridicol de mic. Cunoaşteţi, cred, misiunea care 
mi s-a încredinţat recent? 

— Transferarea unor aparate de vânătoare de pe Frontul de Vest 


— 15 — 


în Germania. Cunosc, mi-a răspuns. Ştiu că v-aţi opus acestei 
măsuri. V-am susţinut punctul de vedere. 

— Mulţumesc. Şi rezultatul? 

— Punctul de vedere al Fuhrerului a triumfat. 

— Eram sigur. Dar să revenim la datele furnizate de serviciile de 
informaţii, am spus. În primele luni ale lui '942, ruşii dispuneau de 2 
300 000 de combatanți. Azi efectivele lor au crescut la 5 500 000 
de oameni, ceea ce corespunde la circa 327 de divizii de infanterie, 
plus 51 de divizii blindate. 

— Diviziile noastre din Rusia, la care se adaugă diviziile aliaţilor 
noştri, se ridică la aproximativ 200, a obiectat Jodl. 

— Multe din aceste divizii au efective care nu depăşesc nivelul 
unui batalion! am ripostat. Când veţi înceta să mai manevraţi pe 
hartă divizii stafii? 

Obrajii lui Jodl s-au împurpurat. 

— Sunteţi prea sever! 

— Sunt realist, Herr General. 

Jodl a suspinat. 

— V-am rugat să-mi oferiţi sugestiile dumneavoastră în ceea ce 
priveşte Crimeea. 

— Sugestiile mele? Să încheiaţi pacea. 

Jodl a tresărit. Muşchii fălcilor i s-au încleştat. Sperase să mă 
câştige cu argumentele sale. Glasul lui se pierduse în deşert. 

— Credeam că îmi veţi oferi soluţii constructive, a rostit 
posomorât. 

— Oferiţi-mi şi dumneavoastră avioane şi tancuri. Fără avioane şi 
fără tancuri nu ne mai putem bate. Aţi sacrificat diviziile de blindate 
ca pe nişte simple plutoane de infanterie. Acum suportăm 
consecinţele unor greşeli capitale. M-am uitat la ceas: Mă iertaţi. S- 
a făcut târziu. Putem continua şi mâine această instructivă 
convorbire. Instructivă în măsura în care ar genera şi soluţii 
constructive. Mă îndoiesc însă că vom ajunge la asemenea soluţii. 

Fruntea lui Jodl se încreţise ca un burduf de armonică. 

— Am onoare să vă salut, i-am spus. 

— Am onoare să vă salut, a replicat cu regret. 

Am părăsit indispus sala hărților. Nu desluşisem încă jocul lui 
Jodl, dar nici nu mă întreceam cu firea să dezleg enigma. Poate că 
şi el încerca să pescuiască în apă tulbure. Nu-mi inspira încredere. 
Schimba prea uşor orientarea. Se arătase într-o vreme ostil 
directivelor militare ale Funrerului, ca să devină mai târziu omul 


Lle 


său de casă. Acum, când se apropia ziua judecății de apoi, încerca 
o nouă voltă. Prea târziu. Şi el, ca şi alţi generali, căuta să se 
scuture de povara responsabilităţilor, mai ales acum, în faza finală 
a războiului, aruncând întreaga vină a dezastrului în spinarea lui 
Hitler. In timpul operaţiilor ofensive victorioase din Polonia şi 
Franţa, din Grecia şi Africa de Nord, toţi aceştia îşi atribuiau cu 
mândrie succesele militare acceptând grade şi decoraţii militare, 
uneori bastoane de mareşali. Eşecurile care au urmat le-au 
zăgăzuit elanul, le-au înfrânt trufia, le-au surpat încrederea în 
propria lor capacitate, le-au prăvălit moralul. Goana după tapi 
ispăşitori nu-i puteau elibera de propria responsabilitate, eram 
vinovaţi toţi într-o măsură mai mare sau mai mică! 

M-am îndreptat spre casa oaspeţilor. Am intrat în sufragerie. Nu- 
mi era foame, dar voiam să-mi găsesc o ocupaţie. M-am aşezat la o 
masă liberă. Un servitor în livrea mi-a înfăţişat lista de mâncăruri. 

— Imi permiteţi să iau loc lângă dumneavoastră? am auzit un 
glas. 

Am ridicat ochii de deasupra listei. Generalul Erich von Feligiebel 
se oprise în faţa mea şi mă privea zâmbind. 

— Vă rog, l-am poftit. 

După plecarea servitorului, mi s-a adresat aproape în şoaptă, 
păstrând pe buze acelaşi zâmbet amabil, menit să înşele pe cei din 
jur asupra gravităţii discuţiei noastre. 

— Să fiţi foarte atent, Herr General. Aici se petrec lucruri mari. 
Lupta dintre Himmler şi Bormann a luat proporţii epice. Multă lume 
va fi strivită în acest vârtej. 

Am observat că vorbea printre dinţi, abia mişcându-şi buzele. 
Luxul lui de precauţiuni m-a făcut să surâd. 

— Aici toată lumea se spionează. Cu cât ai o poziţie mai înaltă, 
cu atât mai mult roiesc spionii în jurul tău. Vă transmit un mesaj. 
Amiralul Canaris doreşte să vă vorbească. 

— li stau la dispoziţie. Când şi unde? 

— Amiralul ţine să vă ferească de a fi văzut împreună cu el. De 
când Abwehrul a trecut sub controlul lui Himmler, amiralul este filat 
în permanenţă. Va găsi însă mijlocul de a vă întâlni în taină. 

Cunoşteam înclinarea spre mister a lui Canaris. 

— Bun. Am să aştept un semn de viaţă. 

M-am uitat în jur. Câteva mese erau ocupate. Ofiţeri de stat- 
major, doi sau trei Gauleiteri, ofiţeri S.S., toţi în uniforme. Nu 
cunoşteam aproape pe nimeni. 


— Situaţia lui Canaris e atât de grea? l-am întrebat. 

— Foarte grea, a replicat von Feligiebel. Abwehrul era de multă 
vreme suspectat de Himmler şi de trioul Schellenberg- 
Kaltenbrunner-Huppenkothen. Anul trecut, în decembrie, Gestapoul 
a descoperit un vast trafic de devize, în care era implicat Hans von 
Dohnanyi, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai colonelului 
Oster şi ai amiralului Canaris. Se pare că sume mari erau folosite 
pentru trecerea unor evrei în Elveţia. Oster a fost obligat să 
demisioneze, iar împotriva lui Dohnanyi s-a deschis o anchetă. 
Amiralul nu a putut fi implicat în această afacere. Himmler credea 
că posedă un argument puternic spre a solicita lui Hitler 
desfiinţarea Abwehrului. Canaris a reuşit să dejoace planurile lui 
Himmler. L-a prevenit pe Keitel că Reichsfuhrerul S.S. urmărea să 
priveze 0O.K.W.-ul de propriul său serviciu de informaţii, spre a intra 
în posesia tuturor secretelor armatei. Dar deznodământul crizei nu 
era decât amânat. In februarie, Erich Vermehren, un agent al 
Abwehrului, ataşat pe lângă reprezentanța noastră diplomatică din 
Istanbul, a trecut de partea englezilor. Vermehren, un antinazist 
convins, era însoţit de soţia sa, frumoasa contesă Elisabeth von 
Plattenberg, de asemenea agentă a Abwehrului. Aceasta a fost 
pentru Canaris lovitura de graţie. Himmler a reuşit să-l convingă pe 
Hitler că Abwenhrul este un organism ostil regimului. Fuhrerul a 
semnat o ordonanţă prin care desfiinţa acest serviciu de spionaj al 
armatei şi îl înlocuia cu un Amt Mill, organism plasat sub ordinele 
directe ale lui Himmler. Canaris a fost înscăunat în fruntea unui 
stat-major special pentru războiul economic şi comercial. O 
degradare deghizată. 

— Şi amiralul a acceptat această diminuare a atribuţiilor sale? 

— A acceptat pentru că era preferabil să rămână la curent cu 
mişcările din Amt Mill decât să se vadă scos în factor comun şi 
ulterior tras la răspundere pentru cine ştie ce crime imaginare. 
Kaltenbrunner, cel mai înverşunat duşman al său, îl ţine permanent 
sub observaţie. Amiralul este însă foarte abil. Deşi activează doar 
de câteva luni în Amt Mill, a şi reuşit să vâre zâzanie între Gestapo 
şi S.S. Uitaţi-l şi pe Bormann! mi-a atras atenţia Feligiebel. Ce-o fi 
căutând aici? Foarte rar ia masa printre noi. 

L-am văzut pe Bormann în uşa sufrageriei. Căuta din ochi o 
masă. Bondoc, viguros, cu picioare scurte şi arcuite, avea 
înfăţişarea unui Feldwebel vulgar, muşchiulos şi cu pântece 
proeminent, a unui măcelar din hale, specialist în sacrificarea 


SE: 


vitelor. Ochii lui reci şi vicleni, umbriţi de sprâncene groase, clipeau 
des, în vreme ce îşi plimbau privirile asupra lumii din sală. Când m- 
a văzut, figura i s-a luminat zâmbitoare. S-a îndreptat spre mine. 

II cunoşteam pe Bormann. Toţi cei care intrau în contact cu Hitler 
îl cunoşteau pe Bormann, această „umbră” a stăpânului. In 
aparenţă, dar numai în aparenţă, postul lui era modest. Director al 
Cancelariei partidului şi secretar al Fuhrerului. Spre deosebire de 
camarazii lui Hitler din vechea gardă, încărcaţi cu onoruri, titluri, 
decoraţii şi dotaţii, Bormann afecta o modestie care înşelase pe 
mulţi. Declara cu patos celor dispuşi să-l asculte că fericirea lui cea 
mai mare era să stea în umbră şi de acolo să poată sluji cu 
devotament pe Führer, unicul său Dumnezeu. Căpeteniile partidului 
se fereau însă de Bormann ca de o reptilă. Omul acesta cu aspect 
atât de insignifiant reuşise să capteze încrederea lui Hitler. Vorbele 
lui şoptite insidios la urechea Fuhrerului puteau să ducă la destituiri 
de generali şi de Fe/dmarschalli, la revocări de miniştri, la debarcări 
brutale din posturile cheie ale partidului, la condamnări la moarte. 
Bormann ajunsese să fie mai temut decât toate celelalte căpetenii 
ale partidului la un loc. Groaza aceasta, pe care numai numele lui o 
răspândea ca pe o lepră, era datorată forţei oculte pe care o 
reprezenta acest om insesizabil. Exploziile de mânie ale lui Göring, 
aroganţele lui Ribbentrop, perfidiile lui Himmler, violențele de 
limbaj ale lui Goebbels îşi găseau antidoturi. Lucrăturile lui 
Bormann nu puteau fi preîntâmpinate, căci erau imprevizibile. 
Omul acesta era invincibil, fiindcă nu ataca direct, ci acţiona numai 
prin braţul Fuhrerului. 

S-a oprit în dreptul meu. 

— Herr General, îmi acordaţi cinstea să cinăm împreună? 

— Cine vă poate refuza, Herr Bormann? i-am răspuns cu falsă 
amabilitate. 

Prezenţa lui îmi provoca o repulsie fizică. Era o senzaţie imposibil 
de stăpânit. Părul unsuros, dat pe spate, obrajii bucalaţi, lucioşi de 
grăsime, sprâncenele groase, ca doi viermi păroşi, flitul scurt, 
țeapăn, ca de taur, uniforma brună, prost croită, păreau cu totul 
deplasate în încăperea aceea plină cu ofiţeri de o corectitudine 
vestimentară exemplară. 

Mi-a întins o mână mare, atât de umedă, încât mi-a udat palma. 
Neobservat de Bormann, mi-am şters-o cu şervetul întins pe 
genunchi. 

Bormann a comandat o supă de sânge, o mâncare de scoici şi o 


— 19 — 


felie de pâine. Tot ce găsise mai frugal pe lista de mâncăruri. 

— Trebuie să sprijinim efortul de război al Germaniei, 
consumând cele mai ieftine şi mai accesibile alimente. 

Grăsimea lui, obrajii săi roşii, pântecele care făcea să-i 
plesnească tunica nu se mențineau numai cu supă de sânge şi 
mâncare de scoici. Sunt convins că în solitudinea ferecată a 
cabinetului său de lucru se înfrupta cu cele mai alese preparate 
gastronomice. În public arunca praf în ochii oamenilor. 

Comportarea lui la masă aş fi dat-o drept pildă copiilor, dar 
făcându-le o recomandaţie negativă: „lată cum nu trebuie să vă 
purtaţi”. Sorbea supa ţuguindu-şi buzele şi emițând un şuierat care 
amintea zgomotul supapei de siguranţă a unui cazan supraîncălzit, 
mesteca, deschizând de fiecare dată gura mare, astfel încât înfăţişa 
privirilor bolul de mâncare, întors când pe o parte, când pe alta, pe 
paieta lată şi vânătă a limbii. Se scobea între dinţi, mânuind cu 
delicateţe degetul mic al mâinii stângi, iar după ce reuşea să 
smulgă din cavernele dintre măsele câte un rest de alimente, îl 
scuipa pe jos. Cred că vulgaritatea manierelor lui era căutată. 
Bormann părea să spună tuturor celor din jur: „Sunt un om de jos, 
un necioplit, lipsit de cultura voastră. Cu toate astea, sunt, după 
Führer, cel mai puternic om din Reichul german. Vă dispreţuiesc pe 
toţi. Nu ştiu ce mă reţine să nu vă scuip în farfurii. Aţi zâmbi, 
cerându-mi tot voi scuze. Mă priviţi cu spaimă, dar vă străduiţi să- 
mi surâdeţi cu amabilitate sau cu prietenie. Nu am nevoie nici de 
amabilitatea şi nici de prietenia voastră. Nu vreau decât să mă ştiţi 
de frică. Să vă cutremuraţi când mă vedeţi în preajma voastră şi să 
vă podidească năduşelile când vă apar noaptea în vis. Dacă auziţi 
că mi se rosteşte numele, vreau să vă apuce palpitaţiile. lar în final 
să ştiţi că tot eu voi fi acela care vă va redacta ordinul de 
condamnare la moarte. Azi acest ordin îl semnează Hitler. Mâine îl 
voi semna eu. De asta puteţi fi siguri. Şi voi şi ceilalţi lideri ai 
partidului. Nici voi, generalii, şi nici voi, miniştrii, nu-mi veţi scăpa. 
Cei care mi se vor supune necondiţionat, cei care vor declara servil 
manierele mele reprezintă un model de comportare spartană, 
indispensabil în Germania de mâine, cei care vor recunoaşte în 
mine pe cel mai copleşitor geniu vor avea şanse să 
supravieţuiască. Cei care vor îndrăzni să cârtească fie numai cu 
gândul, să se ferească de urgia mea. Dacă Fuhrerul şi-ar ridica 
mâna protectoare de deasupra mea, v-aţi năpusti asupră-mi şi m- 
aţi sfâşia, fericiţi că, astfel, aţi scăpa de spaima care vă încolţeşte 


320) 


ori de câte ori vi se vorbeşte de mine. Führerul însă nu va înceta să 
mă protejeze. Ştie că îi sunt cel mai credincios slujitor. Eu nu îi pot 
lua locul, căci nu am partizani printre veteranii partidului. Nu 
jinduiesc să-i iau locul, fiindcă prezenţa lui la cârma poporului 
german constituie pentru mine cea mai eficace pavăză. Sunt însă 
mai tânăr decât Hitler. Este în ordinea firească a lucrurilor să-i 
supraviețuiesc. Dar când se va întâmpla acest eveniment, toate 
pârghiile de conducere ale Germaniei vor fi în mâna mea. Şi 
partidul, şi S.S.-ul, şi armata. Göring, Goebbels, Ribbentrop şi 
ceilalţi corifei care m-au privit de sus atâta vreme vor trebui să mi 
se târască la picioare. Voi avea însă grijă să nu-mi complic 
existenţa. Am să-i împăiez sau am să-i conserv în spirt, într-un fel 
de muzeu al începuturilor naţional-socialismului. Nu am nevoie de 
dragostea voastră. De frica voastră am nevoie. Şi nu mă voi 
mulţumi să mă ştiu temut de germani. Toată Europa, lumea 
întreagă trebuie să mă ştie de frică. Attila, Genghis-Han, Tamerlan 
vor fi umbrele mele palide. Nu, nu sunt nebun! Nu sunt nici îmbătat 
de glorie. Ascensiunea mea a fost lentă. Mi-am făcut loc încetul cu 
încetul, asemenea unei cârtiţe care găureşte prin întuneric galerii 
peste galerii, afânând pământul sub temeliile monumentelor 
trufaşe, care se vor prăvăli într-o zi şi vor fi înghiţite de miriadele 
de galerii subterane”. 

N-aş vrea ca acest monolog să pară melodramatic. ŢIi-l 
sugerează însăşi persoana lui Bormann. Omul acesta nu are nevoie 
să-ţi vorbească spre a te face să-l înţelegi, aşa după cum un 
crocodil nu are nevoie de grai spre a te preveni că te va sfâşia dacă 
vei avea nenorocul să-i ieşi în cale. 

Bormann îşi mânca scoicile şi mă privea zâmbind. Un zâmbet 
aparent placid, binevoitor, bonom. Tot atât de placid ca şi fălcile 
unui crocodil care cască la soare. Sunt păsări care ciugulesc 
resturile de alimente rămase printre colții reptilei. Probabil că şi 
Bormann avea colaboratorii lui, asemenea păsărilor prietene ale 
crocodililor. Dar cine-i cunoştea pe aceşti colaboratori? Erau tot 
atât de şterşi - la figurat - ca şi patronul lor. Cred că erau recrutaţi 
din sânul lumii interlope, ca să fie după chipul şi asemănarea lui. 
Sau poate că printre ei se află şi aristocrați, şi generali, şi înalţi 
demnitari. De ce nu? Josnicia omenească nu are limite. Indivizi 
dispuşi să-şi vândă conştiinţa în schimbul unei situaţii s-au găsit şi 
se vor găsi întotdeauna. 

Bormann îmi zâmbea. 


RE een 


— Vă urmăresc de multă vreme activitatea, Herr General. 

Zâmbetul lui era binevoitor, dar cuvintele rămâneau sibiline. 

Activitatea unui om poate fi constructivă sau destructivă. 
Bormann nu precizase în ce categorie plasa activitatea mea din 
trecut. 

A continuat: 

— Aţi luptat şi pe Frontul de Est, şi pe Frontul de Vest, şi pe 
frontul din Italia, şi pe cel din Africa. Rezultatele n-au fost 
întotdeauna pe măsura eforturilor dumneavoastră, dar bătălia 
pentru existenţa Reichului şi a naţional-socialismului nu s-a 
terminat încă. Vor învinge forţele răului sau forţele binelui? Care 
sunt forţele răului şi care sunt forţele binelui? 

Nu era prost Bormann. Acumulase o viclenie ascuţită a 
nenumărate generaţii de înaintaşi, care pregătiseră secolului XX 
surpriza unui om-minune. Insul care personifica viclenia sub toate 
formele şi nuanțele. Viclenia la care se adăuga şi o masivă doză de 
sadism. Puteam să constat acest lucru după modul cum dirija 
conversaţia - mai bine zis monologul - de la masa mea. 

— M-am străduit întotdeauna, Herr Bormann, să nu fac lucrurile 
pe jumătate, i-am răspuns potrivit felului său de a vorbi. 

A zâmbit iarăşi. 

— Străduinţele sunt rareori încununate de succes. Când te crezi 
mai aproape de ţel, intervine ceva neprevăzut care dă totul peste 
cap. 

Aveam impresia că între mine şi Bormann se desfăşura un duel 
american. Ne aflam înarmaţi într-o pădure şi ne căutam unul pe 
celălalt. După fiecare trunchi de copac riscai să te trăsnească un 
glonte. Din dosul fiecărui tufiş bănuiai că se îndreaptă spre tine 
gura unui pistol gata să verse foc. 

— Cum merg treburile prin România? m-a întrebat. 

— Românii s-au săturat de război. 

A început să râdă, săltându-şi pântecele întemnițat în tunica 
brună. 

— Toţi ne-am săturat de război. Dar cine rezistă mai mult pe 
baricadă câştigă. Noi nu avem de gând să abandonăm partida. 
Cred că sunteţi de aceeaşi părere cu mine, nu-i aşa?... Eh, ce 
stupidă întrebare v-am pus! Cum aţi putea avea altă părere decât 
Fuhreruh 

Jocul continua, crud. 

— Vom câştiga războiul, Herr General, fiindcă avem mai multă 


capacitate de rezistenţă decât duşmanii noştri, a reluat. Dacă am fi 
apelat la ultimele resurse ale rezistentei noastre germanice, n-am fi 
pierdut nici primul război mondial. Atunci generalii au abandonat 
partida, impunând guvernului constituit să cerşească pacea. 
Ludendorff, Hindenburg, Seeckt şi alţi trădători în uniformă militară 
şi cu „Crucea pentru merit”, agăţată de gât, au dat Germania pe 
mâna duşmanului. Astăzi însă s-au schimbat lucrurile. Armata de 
uscat, aviația, marina sunt naţional-socialiste. Şi generalii sunt 
naţional-socialişti. Dumneavoastră sunteţi înscris în partid, Herr 
General? 

— N-am făcut niciodată politică, HerrBormann. 

— Rău, Herr General. Foarte rău. Cum puteţi fi german fără să 
faceţi parte din partidul naţional-socialist? Germania şi național- 
socialismul au ajuns să se confunde. 

Raționamentul era de o simplitate dezarmantă. Oglindea însă 
fanatismul personajului. 

— Naţional-socialismul, continuă el să brodeze pe aceeaşi temă, 
justifică existenţa Germaniei. Fără naţional-socialism ţara aceasta 
şi-ar pierde raţiunea de a exista. Sunteţi de altă părere? 

Atacul era direct. 

— Cum aş putea să contest că la ora actuală partidul se 
confundă cu cel de-al treilea Reich? 

Gura i s-a lărgit într-un zâmbet amuzat. 

— Sunteţi tare şmecher, Herr General! 

Vulgaritatea expresiei sale m-a făcut să izbucnesc în râs. 

— Este pentru întâia dată că mi se face un asemenea 
compliment. 

— Vă supără? 

— De ce? Dumneavoastră, Herr Bormann, înfrumuseţaţi limbajul 
cult, îl îmbogăţiţi cu expresii pitoreşti. Altfel ar rămâne incolor, nu-i 
aşa? 

Von Feligiebel fusese lăsat în afara conversaţiei. Stingherit, se 
uita când la mine, când la Bormann, întrebându-se desigur unde 
avea să ducă această încrucişare de spade. 

— Spuneaţi că românii vor pacea, zise el, redevenind serios. 

— Absolut. 

— Dacă s-ar face toate după voia omului, unde am ajunge? 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Pretenţioşi mai sunt şi românii! Ar trebui să ştie că războiul 
are suişuri şi coborâşuri. li vom împinge pe ruşi înapoi, până la 


— DI 


Volga. Armele noastre secrete vor schimba radical mersul 
operaţiilor. 

Povestea cu armele secrete începuse să mă apese pe nervi. 

— Românii, reluă el, ar trebui să facă mai puţine fasoane. Am fi 
putut să-i strămutăm în Ucraina... Dar n-am făcut-o! Am fi putut să 
le luăm regiunea petroliferă... Dar n-am făcut-o! Am fi putut să-i 
dezmembrăm... 

— Dezmembrarea însă am început-o. Deşi ne erau aliaţi. 

— Trebuia să dăm unele satisfacţii teritoriale vecinilor lor, Herr 
General. 

In aceeaşi clipă, un Feldwebel s-a apropiat de generalul von 
Feligiebel şi i-a comunicat că este chemat la telefon. Generalul s-a 
scuzat faţă de noi şi a plecat. Am avut impresia că Bormann 
aranjase lucrurile în aşa fel, încât să rămână singur cu mine. 
Impresia a devenit certitudine în momentul în care directorul 
Cancelariei partidului mi s-a adresat cu ton blajin: 

— Intâlnirea mea cu dumneavoastră, în seara asta, nu este cu 
totul întâmplătoare. 

Mi-am amintit imediat avertismentul lui von Feligiebel. 

— De la o vreme, a rostit Bormann, se poartă în jurul 
dumneavoastră discuţii ample. Nu mai departe decât acum câteva 
zile se vorbea despre includerea dumneavoastră în grupul de 
generali care urmează să fie înălţaţi la rangul de Feldmarschall. 

După modul cum fusese angajată discuţia, însemna că Bormann 
intenţiona să-mi propună un târg. Bastonul de mareşal în schimbul 
cine ştie cărui serviciu. Aruncase nada şi acum aştepta reacţia 
mea. Nu m-am arătat deloc entuziasmat şi nici nu i-am mulţumit 
pentru informaţie. Lipsa mea de înţelegere l-a iritat. Şi-a muşcat 
buza de jos, iar smocurile de păr care-i ieşeau din urechi şi din nas 
au părut să se zbârlească. 

— Rangul de Feldmarschall implică mari drepturi şi privilegii, dar 
şi obligaţii. 

— Evident, am replicat. Cunosc regulamentul militar. 

M-a privit lung. Se întreba, desigur, dacă eram prost sau dacă 
făceam pe prostul. A optat probabil pentru a doua variantă, căci mi- 
a trecut pe sub nas o nouă tentaţie: 

—  Fuhrerul intenţionează să distribuie în curând dotaţii 
căpeteniilor militare care s-au distins în această nouă fază a 
războiului. 

— Nevoile mele materiale, Herr Bormann, sunt foarte reduse, am 


i DA 


replicat. Mi-am pierdut soţia şi doi din cei patru fii ai mei. Solda 
militară şi veniturile mele personale acoperă cu prisosinţă 
necesităţile familiei... 

— Albert, fiul dumneavoastră cel mare, a căzut prizonier la ruşi, 
dacă nu mă înşel? 

— Făcea parte din Armata a 6-a, încercuită la Stalingrad. 

A clătinat din cap cu compătimire. 

— Trist! Foarte trist! Aţi avut şi un fiu care a întâmpinat unele 
neplăceri, nu-i aşa? 

— A fost decapitat. 

— Ah, da! Imi amintesc. Urâtă afacere. Aveţi noroc cu cel de-al 
treilea fiu, pe nume Rudolf... Da, da, Rudolf. Nu i-am uitat numele. 
Mi l-a elogiat unchiul său, Stanaartenfuihrerul Gerlach. 

Colonelul Gerlach! Fratele meu vitreg, zămislit de mama într-a 
treia şi ultima ei căsătorie... Ce proastă inspiraţie a avut să se 
mărite cu acel doctor de ţară, în compania căruia şi-a măcinat 
ultimii ani de viaţă. Niciodată n-am reuşit s-o înţeleg pe mama, 
această femeie frumoasă, deprinsă cu luxul, cu bogăţia, cu o viaţă 
fastuoasă, şi care a renunţat la toate, spre a se dedica unui ins cu 
douăzeci de ani mai tânăr decât ea, dar sărman ca lov. 

— Al patrulea băiat cum se numeşte? m-a întrebat. 

— Uwe. 

— Câţi ani are? 

— Treisprezece. 

— Abia păşeşte pragul adolescenţei! Eh, frumoasă viaţă i se 
deschide lui Uwe în cel de-al treilea Reich! Fiii dumneavoastră, 
Rudolf şi Uwe, vor moşteni o Germanie puternică, stăpână pe 
destinele Europei. Vor fi, desigur, nişte vajnici naţional-socialişti. 

Nu i-am răspuns. 

— Nu există ceva mai frumos decât familia, a adăugat elegiac. 
Pentru mine familia este sfântă, Herr General. Soţia şi copiii 
reprezintă micul univers al fiecărui german, a declamat cu patos. 
Într-o zi - când se vor mai linişti apele - am să vă poftesc la mine 
acasă. Aş dori să-mi cunoaşteţi soţia. Frau Gerda Bormann. Cea 
mai înţeleaptă femeie din lume. Pentru că natalitatea cunoaşte un 
mare regres, datorită războiului, soţia mea a admis să aduc în 
căminul conjugal o actriţă tânără, cu care întreţin relaţii 
sentimentale, spre a spori pe această cale numărul copiilor în 
propria mea familie. Da, Herr General, soţia mea a făcut acest gest, 
luându-şi angajamentul să pună la punct un sistem de rotaţie a 


SE, 1: — 


maternității, mai precis, un program în cadrul căruia femeile să 
facă de serviciu cu schimbul în patul meu, în scopul măririi 
producţiei de copii. 

Am făcut un efort ca să nu izbucnesc în râs. 

— Când am auzit că-mi face o asemenea propunere, care-i 
evidenția spiritul civic, a continuat cu toată seriozitatea Bormann, 
am sărutat-o pe amândoi obrajii şi i-am spus: „Se cunoaşte că eşti 
de rasă bună, naţional-socialistă! Eşti o adevărată femeie nazistă!” 

— Remarcabil! am declarat laudativ. 

— In curând sper să măresc parcul feminin, mi-a declarat cu 
solemnitate. V-aş sfătui să-mi urmaţi exemplul, Herr General, spre 
a sprijini efortul de sporire al natalității în ţara noastră. 

— Sunt prea bătrân pentru asemenea isprăvi, Herr Bormann, m- 
am scuzat. Am cincizeci şi patru de ani. 

— Nici eu nu mai sunt tânăr, Herr General, dar datoria mai 
înainte de toate! 

M-am înclinat: 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, Herr Bormann. 

Situaţia era atât de comică, dar în acelaşi timp de un tragism 
atât de cumplit, încât atingea graniţele grotescului. Pe ce mâini 
încăpuse Germania şi poporul german! 

— Am preconizat şi alte măsuri eficace pentru sporirea 
natalității. N-am să le expun pe toate aici, pentru că nu este nici 
timpul şi nici cazul. După cum recomand bărbaţilor germani să nu 
se sfiască a convieţui cu mai multe femei deodată, tot aşa am 
propus măsuri care să ducă la restrângerea natalității la slavi. 
Fecunditatea slavă este nedorită. 

Şi-a umplut paharul cu apă şi l-a băut până la fund. 

— Sunt împotriva băuturilor alcoolice şi a tutunului, mi-a spus. 

A sărit derutant la alt subiect: 

— Aveţi foarte multă căutare, Herr General. 

— Pardon? am întrebat nedumerit. Am căutare? Cum adică? 

— Şi Reichsfuhrerul S.S. Himmler vă caută compania! 

M-a privit fix cu ochii lui porcini, încercând să-mi citească 
gândurile. l-am înţeles procedeul, folosit îndeobşte de anchetatori. 
Te plimbă cu vorbe prin diferite domenii, ca să revină fără veste la 
subiectul care-i interesează. Deci aici voia să ajungă. 

— Reichsfuhrerul S.S. Himmler a avut amabilitatea să mă invite 
la un dineu. 

— La Paris, nu-i aşa? 


— 26 — 


— Exact. La Paris. 

— La reşedinţa sa. 

— Da. 

— In prezenţa mai multor căpetenii S.S. din Franţa. 

— Cât de bine sunteţi informat, Herr Bormann! am exclamat cu 
prefăcută naivitate. 

— Bănuiesc că aţi discutat lucruri interesante? 

— Conversaţia Reichsfiihrerului S.S. este în general interesantă, 
am răspuns ambiguu. 

Mă întrebam dacă nu cumva Himmler făcuse unele declaraţii în 
legătură cu cele discutate cu mine. Fusese cumva anchetat? Nu-mi 
ajunsese la cunoştinţă aşa ceva. Bormann mă lăsa să cred că 
Himmler nu s-ar fi aflat într-o postură tocmai bună. Nu ştiu de ce, 
dar am avut brusc revelaţia că blufează. Era viclean, dar îi lipsea 
inteligenţa. Încerca să mă facă unealta sa împotriva lui Himmler. 
Mersese până acolo încât ajunsese să-mi promită bastonul de 
mareşal. Il uram pe Himmler, dar nici pe Bormann nu îl aveam la 
suflet. Dacă voiau să se mănânce între ei, erau liberi să o facă. Nu 
aveam însă de gând să joc pe mâna vreunuia împotriva celuilalt. 
Dacă aş putea să contribui la ascuţirea animozităţii dintre aceste 
personaje, aş face-o cu toată plăcerea. Dar pentru aceasta îmi 
trebuiau mai multe date. 

— Nu-mi aduc prea bine aminte despre ce am discutat, i-am 
răspuns, dar voi încerca să recapitulez... Evident, aceasta cere 
timp... 

Zâmbetul lui stereotip i-a schimonosit iarăşi faţa. Şi-a închipuit 
că eram dispus să mă târguiesc, dar că îmi pregăteam condiţiile. 
Era gata să plătească bine. Numai că eu nu aveam de gând să mă 
las cumpărat. 

— Mi-ar face plăcere să ne mai vedem, Herr General. Să mai 
discutăm despre noua promoţie de Fe/dmarschalli. Poate că îmi veţi 
oferi unele sugestii. In calitatea dumneavoastră de specialist în 
aviaţie aveţi dreptul să aspiraţi la o situaţie mult mai înaltă decât 
aceea pe care o aveţi actualmente. fe/amarschallul Milch a 
îmbătrânit... De asemenea şi Sperrle... Inaltele comandamente 
trebuie încadrate cu oameni noi. Cei vechi s-au uzat. Rezultatele 
negative de pe front îmi susţin teza. 

N-a lipsit mult ca să-mi propună o colaborare. L-a oprit însă ceva. 
Viclenia lui nu era o armă destul de tare faţă de concepţia mea 
asupra onoarei. Bormann nu avea de-a face cu oameni de onoare. 


De aceea se potrivea poate atât de bine cu Hitler. 

Cina se încheiase. Ne-am despărţit în cei mai buni termeni. 

— Aştept un semn de viaţă din partea dumneavoastră, mi-a spus 
după ce mi-a strâns mâna. 

Inainte de a mă retrage în camera mea din casa de oaspeţi, m- 
am întâlnit cu generalul Schmundt, care m-a invitat la un coniac. L- 
am rugat să mă ierte, căci mă simţeam obosit. Discuţiile purtate cu 
Feligiebel, cu Jodl şi cu Bormann trebuiau judecate la rece, în 
solitudine. Eram surprins de laudele pe care Gerlach le adusese 
fiului meu Rudolf. Nu cred că Gerlach avea o simpatie deosebită 
pentru familia mea. Interesul lui deosebit pentru Rudi îmi părea 
suspect. 

M-am închis în odaia mea şi am încercat să mă culc. Am adormit 
cu greu. Am avut un somn agitat, populat de coşmaruri enervante. 
Mergeam pe un câmp neted, cu zăpezi mari în care mă afundam 
până la genunchi. Imi târam anevoie picioarele amorţite de frig. Pe 
cerul vânăt se roteau corbi mari. În urma mea, locotenentul Busch 
se lupta cu nămeţii. IIl auzeam gâfâind. Ştiam amândoi că ne 
pândeşte o primejdie iminentă, mortală. Ne încolţise o frică 
îngrozitoare. In ce consta această primejdie, n-aş putea să spun. 
Zăpada îmi ajunsese până la brâu. Inaintam prin omătul pufos, dar 
totuşi rezistent, fără să ştiu încotro mă îndrept. In depărtare nu se 
vedea nimic, în afară de linia curbă a orizontului. Corbii ţipau 
frenetic, lansându-se uneori asupra noastră, în căderi bruşte de 
Stukasuri îndoliate. Deodată n-am mai auzit gâfâitul lui Busch. Am 
întors capul. Priveliştea mi-a încrâncenat pielea. Busch rămăsese în 
urmă. Sleit de puteri, se prăvălise în zăpadă. Corbii se năpustiseră 
asupra lui şi îl sfâşiau de viu. Busch abia se mai apăra, mişcându-şi 
convulsiv braţele. Auzeam fâlfâitul metalic al aripilor negre, cârâitul 
fioros de sfârşit de lume. Mă uitam cuprins de oroare la scena 
aceea îngrozitoare, dar nu puteam alerga în ajutorul lui Busch. 
Picioarele îmi erau încleştate în zăpadă ca în nişte curse de lupi. 
Agitam deznădăjduit braţele în speranţa că voi izgoni corbii. Dar 
păsările negre nu ţineau seama de strădaniile mele. La un moment 
dat nu l-am mai văzut pe Busch. Dispăruse sub mormanul de păsări 
negre care mişcau din aripile lor mari şi negre. Când s-au ridicat în 
sfârşit spre culmile cerului, în locul în care se aflase Busch n-am 
văzut decât ceva sângerând. M-a podidit plânsul. Am pornit iarăşi la 
drum spre zona inospitalieră. Corbii continuau să se rotească 
asupra mea. Acum îmi va veni mie rândul, îmi spuneam. Picioarele 


— 28 — 


eliberate din cursele de lupi se târau prin zăpada înaltă, lăsând 
urme paralele, care se pierdeau la infinit. Incotro mergeam? 
Deodată mi s-a luminat mintea. II căutam pe Uwe. Nădăjduiam să-l 
găsesc dincolo de linia zării. Dar linia zării se îndepărta de mine ca 
şi Fata Morgana. Eram singur în imensitatea albă. Nu! Nu eram 
singur! Cerbii zburau deasupra mea într-un imens stol care 
înnegrise cerul. Un cer de aripi negre, în plină mişcare, ce se lăsa 
cu încetul asupra mea ca şi capacul unui teasc asupra unui pumn 
de struguri. Cerul de aripi negre, colcăitoare, cobora treptat. ŞI 
zăpada începuse să se înnegrească. Umbrele corbilor invadaseră 
văzduhul, întinau învelişul argintiu al omătului. Aripile coborau, 
coborau, coborau... Fâlfâitul lor, din ce în ce mai zgomotos, mă 
asurzea. Zăpada se transforma în praf de cărbune. De cărbune 
erau şi corbii care descriau cercuri concentrice, tot mai apropiate. 
Aerul agitat de aripile lor îmi lovea obrazul. Gheara unui corb mi s-a 
încurcat în păr. Abia atunci mi-am dat seama că am capul 
descoperit. Imi agitam mâinile şi alergam zănatec. Picioarele mele. 
Stârneau praful de cărbune ridicându-l în perdele negre ca şi aripile 
corbilor. Am strigat: „Busch, Uwe!... Uwe!... Unde sunteţi? 
Răspundeţi!...”. Mi-au răspuns ţipetele păsărilor negre. O aripă mi-a 
atins obrazul cu o mângâiere rece, înfiorătoare... Atingerea morţii... 
Am răcnit... 

M-am trezit din somn, gâfâind. Broboane de sudoare îmi scăldau 
obrajii. Sudoarea îmi umezise părul şi gulerul pijamalei. 

Am aprins lampa de pe noptieră. Am suspinat adânc, fericit că 
totul nu fusese decât un coşmar. M-am uitat la ceas. Era abia trei. 
Mi-am aprins o ţigară. Busch! De ce l-am visat pe Busch? Şi pe 
Uwe? Dar pe Uwe nu-l văzusem în vis. li rostisem numai numele. 
Am râs. De ce îmi făceam atâtea gânduri. Era firesc să-l visez pe 
Busch. Nu-l trimisesem oare în căutarea lui Uwe? Poate că în clipa 
aceasta au şi ajuns la Munchen. De ce să mă frământ, când aş 
putea să telefonez la Munchen? Indată ce voi auzi că Busch şi cu 
Uwe au sosit acasă, am să mă liniştesc... 

Am ridicat receptorul. Am dictat centralistei numărul de telefon 
al locuinţei mele. 

— Imediat! mi-a răspuns cu amabilitate profesională. Aşteptaţi la 
aparat. 

Legăturile telefonice cu exteriorul cerute din Berghof se bucurau 
de prioritate absolută. Aşteptam să aud de la celălalt capăt al firului 
glasul bătrân al lui Gunther, majordomul, care să-mi spună că Uwe 


— 29 — 


sosise la Munchen însoţit de locotenentul Busch. Poate că plecaseră 
la Traunkirchen. S-a scurs aproape un minut. Capătul aprins al 
ţigării mi-a ars deodată degetele. Nici nu observasem când se 
consumase ţigara. Uitasem să o mai fumez. Am scăpat-o pe covor. 
Am ridicat-o de jos şi am strivit-o în scrumieră, ţinând cu cealaltă 
mână telefonul la ureche. 

— Aveţi legătura, m-a vestit centralista. 

Am auzit în aparat un zbârnâit repetat la intervale regulate. „Ce 
rău este să ai servitori bătrâni!”, mi-am zis iritat. După război am 
să schimb întreg personalul de serviciu. Am să angajez numai 
oameni tineri care să-mi răspundă repede la telefon. 

Îl vedeam în închipuire pe Günther trezindu-se, coborându-şi 
anevoie din pat picioarele bolnave şi îndreptându-se şchiopătând 
spre telefonul din hol. Telefonul din hol suna şi în camera lui. Am să 
instalez un telefon şi în camera lui Gunther. Să-mi răspundă mai 
repede. 

In definitiv, de ce mă frământ atâta? Munchenul nu se află în 
zonele bântuite zilnic de escadrele anglo-americane. Am să dau 
totuşi poruncă lui Busch să-l ducă pe Uwe la Traunkirchen. Nici un 
bombardier inamic nu-şi va irosi încărcătura de explozibile, 
aruncând-o asupra unei localităţi atât de neînsemnate. 

Glasul lui Günther a hârâit astmatic în aparat. 

— Casa Altenburg-Delmond. 

— La telefon Eugen von Altenburg. Bună seara, Gunther! 

— Să trăiţi, alteţă! 

— Herr Leutenant Busch şi Uwe au sosit la Munchen? 

— N-au sosit, alteţă. 

— Nici nu şi-au anunţat sosirea? 

— Nu şi-au anunţat-o, alteţă! 

— Bine. Rudi ce mai face? 

— Este sănătos, alteţă. 

— Poţi să-l chemi la telefon? 

— Nu este acasă, alteţă. 

— Nu este acasă? La ora aceasta? Unde a plecat? 

— Nu ştiu, alteţă. 

— Am să mai telefonez în cursul zilei de mâine. Să-i spui lui Rudi 
că l-am căutat. 

— Prea bine, alteţă. 

— Bună seara, Gunther. 

— Să tră... 


Am închis enervat telefonul. De ce întârzia Busch să sosească la 
Munchen? Am chemat din nou centralista. l-am dat numărul şi 
indicativul castelului din Prusia al mătuşii mele. Speram să aflu de 
acolo ştiri în legătură cu Uwe. Am aşteptat aproape un sfert de oră, 
ceea ce nu era mult faţă de miile de convorbiri telefonice impuse 
de bombardamentele inamice executate noapte de noapte asupra 
teritoriului Reichului. 

Mi-a răspuns Frau Ursula Schmidt, menajera mătuşii mele. S-a 
arătat foarte încântată fiindcă îmi auzea glasul. La întrebarea mea, 
mi-a răspuns că Uwe plecase la Munchen însoţit de Busch. 

— Când a plecat? 

— Aseară. N 

Mă agitasem pe degeaba. Insemna că acum se aflau pe drum. 

— Principe, mi-aş îngădui să vă pun o întrebare, a grăit Frau 
Ursula. 

— Te rog, Frau Ursula. 

— Contesa este îngrijorată de situaţia de pe front. E cazul să ne 
refugiem în Vest? 

Era cazul. Dar puteam să-i spun prin telefon acest lucru, când 
ştiam că toate convorbirile erau interceptate? 

— Nu aveţi motive de îngrijorare. Dacă însă contesa doreşte să 
schimbe aerul, daţi o raită până la Traunkirchen. 

Frau Ursula mi-a răspuns într-un mod care mi-a dovedit că nu e 
proastă şi că e în stare să înţeleagă lucrurile spuse pe jumătate. 

— Cred că va trebui să schimbe aerul. A luat tuse convulsivă de 
la nişte copii din sat. 

— Atunci plecaţi neîntârziat, Frau Ursula. Urează din partea mea 
contesei grabnică însănătoşire. La vârstnici tuşea convulsivă e 
foarte primejdioasă. Să fie atentă! 

— Mulţumesc, principe. Mâine fac bagajele... Bună seara. 
Sărutaţi-l pe Uwe din partea mea. 

— Am să mă achit, Frau Ursula, de acest comision. Bună seara. 

Am închis telefonul. Puteam să-mi reiau liniştit somnul. Din 
nefericire, e greu să adormi după dorinţă. Ca să-mi treacă timpul, 
am mai aprins o ţigară. Afară se stârnise un vânt puternic. Il 
auzeam şuierând pe la obloane. 

Unde o fi umblând la ora aceasta Rudi? Ştiu că, la vârsta lui; li se 
mai întâmplă tinerilor să lipsească noaptea de acasă. N-am să mă 
supăr pentru aceasta. Tatăl meu era mai aspru. Trăia însă în alte 
timpuri. Lui Rudi nici nu i-ar trece, cred. Prin minte că aş putea 


— 31 — 


ridica obiecţii în ceea ce priveşte escapadele lui nocturne. M-au 
fulgerat iarăşi întrebările: Ce legătură are Rudi cu Gerlach? De cea 
vorbit Gerlach lui Bormann despre Rudi? Ce a avut să-i spună?... 


Standartenfiihrerul Gerlach! Fratele meu vitreg! Întotdeauna mi- 
a fost ostil. Am simţit instinctiv acest lucru. Cu toate acestea, îl 
salvasem de la moarte... Era în '934. Mai precis, în noaptea de 30 
iunie, intrată în istorie sub numele de Noaptea cuţitelor lungi... 

Peste două luni se vor împlini zece ani de la acea faimoasă 
„Noapte a cuţitelor lungi”. Zece ani care s-au rostogolit ca o 
avalanşă. Ca o avalanşă s-a rostogolit asupra Germaniei şi național- 
socialismul. 

Pentru mine şi pentru familia mea, cei douăzeci şi cinci de ani 
care se scurseseră din clipa în care Hitler îşi făcuse intrarea în 
cămăruţa dosnică a cârciumii din Herrenstrasse reprezentaseră 
fundalul unei degringolade care se accentuase pe măsură ce 
partidul îşi înfipsese tot mai adânc ghearele în carnea sângerândă a 
Germaniei. Câteodată îmi spuneam că familia mea simboliza 
existenţa altor milioane de familii din această ţară urgisită de 
oameni lipsiţi de Dumnezeu. 

In '934, când „Noaptea cuţitelor lungi” îşi contura în zare 
semnele premonitorii, eram colonel şi îndeplineam funcţia de ofiţer 
de legătură al Ministerului de Război pe lângă Feldmarschallul 
Hindenburg, preşedintele Republicii Germane. Trăiam în acea 
epocă frământările inerente - îmi spuneam pe atunci - unei 
schimbări fundamentale de regim. 

La 26 ianuarie '934, presa germană anunţa cu surle şi trompete 
două evenimente. Primul îl constituia semnarea unui tratat de 
neagresiune, pe termen de zece ani, încheiat între Germania şi 
Polonia. Cinci ani mai târziu, Hitler avea să-şi calce angajamentele 
şi să invadeze Polonia. In anii premergători războiului, minciunile 
Fuhrerului mă uluiau. Imi ziceam că sunt justificate de necesităţi 
politice. Abia mai târziu mi-am dat seama că întreaga politică a lui 
Hitler era bazată pe minciună. Minciunile deghizate sub masca 
adevărului nu au însă viaţă lungă. Dreptatea iese la lumină şi se 
răzbună, iar posteritatea ridică vălul minciunii, al imposturii politice 
şi restabileşte adevărul istoric. Al doilea eveniment, semnalat cu 
surle şi trompete de presa germană, era discursul pe care Hitler 
avea să-l ţină la 30 ianuarie '934, pentru a sărbători un an de la 
preluarea puterii. Realizările lui - în acea scurtă perioadă de timp - 


îi Die 


erau spectaculoase. Dărâmase Republica de la Weimar, impusese 
dictatura sa personală, lichidase partidele politice din opoziţie, 
lăsând viaţă legală numai partidului naţional-socialist, desfiinţase 
Reichul federal, alcătuit din state cvasi autonome, şi îi substituise 
un Reich unitar, îngenunchease justiţia, lichidase sindicatele 
muncitoreşti, ridicase drepturile cetăţeneşti ale evreilor, pe care-i 
împinsese la periferia societății, anulase libertatea presei, 
nazificase cultura şi binecuvântase Germania cu o ciupercărie de 
lagăre. Mulţi germani îl aclamau, fiindcă izbutise să înlăture anarhia 
endemică lăsată moştenire de decesul Germaniei imperiale a 
Hohenzollernilor şi fiindcă avusese îndrăzneala să proclame 
egalitatea Germaniei învinse cu celelalte mari puteri ale lumii. 
Plebiscitul din toamna precedentă, ca mai toate plebiscitele votate 
sub regimuri politice de mână forte, confirmase - cu o zdrobitoare 
majoritate - încrederea maselor în infailibilitatea Führerului. 

Un singur lucru nu-l reuşise încă Hitler. Să politizeze armata. El 
nu putea uita, de pildă, că în ianuarie '933, când lupta pentru 
cucerirea puterii se desfăşura cu înverşunare, generalul von 
Hammerstein-Equord, şeful Statului-Major al Armatei, îl prevenise 
fără menajamente: „Dacă obţineţi puterea pe căi legale, nu am 
nimic de zis. In caz contrar, voi ordona trupelor să tragă”. 
inţelegând că generalul von Hammerstein nu aruncase o vorbă în 
vânt, Hitler manevrase astfel încât să ajungă în fruntea guvernului 
respectând aparent legalitatea. Putsch-ul său nereuşit din '923 îl 
îmbogăţise cu o învăţătură pe care avea să o folosească mai târziu. 
O mişcare politică, spunea el, nu reuşeşte să pună mâna pe putere 
dacă nu îşi asigură în prealabil sprijinul cel puţin al uneia din 
instituţiile puternice. Acum, după ce ajunsese şeful guvernului, se 
putea dispensa de sprijinul Bisericii, îngrozită de teoriile 
antireligioase ale liderilor naţional-socialişti. Nu era însă înţelept să 
neglijeze importanţa Armatei, care păstra încă o independenţă 
supărătoare, incompatibilă cu acel Fuhrerprinzip preconizat de 
Hitler. Fuhrerul avea la dispoziţie formaţiile S.A. ale lui Rohm, care 
cuprindeau aproape trei milioane de oameni. Armata dispunea însă 
de o forţă de şoc, care, în cazul unui conflict cu partidul național- 
socialist, ar fi fost capabilă să neutralizeze oricând capacitatea de 
luptă a S.A.-ului. 

Spre a supune armata, Hitler avea nevoie de un cal troian. 
Reuşise să-l găsească în persoana Fe/dmarschallului Werner von 
Blomberg, căruia îi încredinţase Ministerul de Război. Von Papen, 


care făcea parte din guvern în calitate de vicecancelar, propusese 
candidatura generalului von Fritsch, un personaj integru, cu vastă 
experienţă, dar Hitler se împotrivise deoarece nu agrea spiritul de 
independenţă al acestui ofiţer. Hindenburg îl preferase pe 
Blomberg, fiindcă îl considera apolitic, disciplinat, dedicat carierei 
sale, tradiţiei militare, precum şi castei din care făcea parte. Când îi 
acordase învestitura, îi recomandase cu stăruinţă să ţină armata în 
afara politicii. Dincolo de faţada unui cavalerism desuet, von 
Blomberg avea un caracter slab, influenţabil. Din primele zile a 
căzut sub influenţa lui Hitler, care îl domina cu personalitatea lui 
dinamică. In prezenţa acestuia se comporta ca şi când s-ar fi aflat 
într-o stare hipnotică. Noi, ofiţerii, aveam despre noul ministru de 
război o părere proastă. Von Rundstedt mi-a spus textual: „Nu l-am 
înţeles niciodată. Are capul în nori şi mai face şi pe teozoful. Nimeni 
nu-l poate suferi”. Printre puţinii ofiţeri care aveau o părere bună 
despre von Blomberg se număra şi Erhardt Milch, ajuns ulterior 
Feldmarschall al aerului. „Omul acesta este tot atât de priceput în 
domeniul militar cât şi în chestiunile politice. Am fost martor la o 
discuţie destul de tare pe care a avut-o cu Führerul într-o problemă 
în care nu voiau să cadă de acord”. Adevărul este altul. Von 
Blomberg avea toate defectele unui ins timid, lipsit de hotărâre. 
Asemenea multor timizi, care se aruncă în focul luptei cu o 
temeritate pe care nici ei nu o înţeleg, von Blomberg simţea nevoia 
să se smulgă de sub tutela tot mai apăsătoare a lui Hitler. Izbucnea 
atunci în adevărate crize, care nu durau mai mult decât un foc de 
paie, dar care l-au determinat pe Führer - câţiva ani mai târziu - să- 
| înlăture din fruntea Ministerului de Război, concediindu-l ca pe un 
servitor. In primii ani ai ministeriatului, von Blomberg nu numai că 
nu apărase interesele armatei, aşa cum făgăduise lui Hindenburg, 
ci se manifestase ca un servil slujitor al totalitarismului național- 
socialist. 

Generalul von Hammerstein, care se arătase atât de puţin 
prietenos faţă de Hitler, avea să sufere în curând consecinţele 
atitudinii sale. Opiniile lui privitoare la o apropiere politică faţă de 
Rusia Sovietică erau cunoscute. Von Hammerstein se arătase 
partizanul concepţiilor strategice ale lui von Schlieffen, care se 
străduise să demonstreze imposibilitatea câştigării unui război 
purtat de Germania pe două fronturi. Von Hammerstein socotea că 
o înţelegere cu Rusia ar asigura Reichului libertatea de acţiune faţă 
de Occident. Hitler se grăbise, să demonstreze Fe/dmarschallului 


SE y ee 


Hindenburg că şeful de stat-major era vândut ruşilor şi iudeo- 
masonilor. Pistonat şi de von Blomberg, preşedintele acceptase 
înlăturarea lui von Hammerstein. 

Numirea unui nou şef de stat-major avea să se facă numai cu 
preţul unor mari frământări. Hitler dorea să instaleze în această 
funcţie pe un partizan de-al său, şi anume pe Walter von 
Reichenau, pe atunci colonel. Von Reichenau fusese şeful de stat- 
major al lui von Blomberg, înaintea numirii acestuia la 
departamentul Războiului. Indată ce se văzuse ministru, von 
Blomberg se grăbise să îndepărteze pe şeful de cabinet al 
ministerului, generalul-maior von Bredow, şi să-l aducă în loc pe 
von Reichenau. Generalul von Bredow era suspectat, deoarece se 
număra printre intimii generalului Kurt von Schleicher, fost cancelar 
al Germaniei, înainte de venirea lui Hitler la putere. Von Schleicher 
nu-şi ascunsese niciodată ostilitatea faţă de Hitler, pe care-l 
socotea un parvenit. Atitudinea aceasta avea să-l coste viaţa. 

Incercarea lui Hitler de a-l instala pe von Reichenau; în fruntea 
Statului-Major al Armatei se izbise de împotrivire lui Hindenburg. 
Eram de faţă când acesta a declarat la o şedinţă de cabinet: „Nici 
nu mă gândesc să-i încredinţez lui von Reichenau o funcţie care 
implică răspunderi atât de mari. Nu a exercitat nici un fel de 
comandă. Nu a avut nici cel puţin un regiment sub ordinele sale. li 
mai trebuie experienţă. Von Reichenau nici nu poate fi luat în 
discuţie”. Ministrul de război, bine dresat de Hitler, a declarat că îşi 
va prezenta demisia în cazul că numirea lui Reichenau nu va fi 
acceptată. 

Preşedintele Hindenburg l-a privit de sus şi a rostit tăios: 

— Funcţia dumneavoastră de ministru, Herr General, are un 
caracter politic. In această calitate nu aveţi autoritatea de a discuta 
o hotărâre de ordin militar luată de preşedintele Reichului. Dacă 
voiţi să demisionaţi, sunteţi liber să o faceţi. Vă previn însă că voi 
socoti aceasta drept un act de insubordonare. 

Von Blomberg se înroşise, se bâlbâise penibil şi se vârâse 
înfricoşat în cochilia sa. j 

Hitler nu scosese un cuvânt. Inregistrase însă lecţia. Nu 
intervenise fiindcă nu voia să se expună unei riposte dure din 
partea bătrânului preşedinte. De un singur om se temea Hitler. De 
Hindenburg, care avea încă suficientă autoritate spre a-l înlătura. 

În cele din urmă criza a fost rezolvată prin numirea generalului 
von Fritsch în funcţia de şef al Marelui Stat-Major. Hindenburg 


dăduse satisfacţie lui von Papen şi armatei. Spre deosebire de von 
Blomberg, generalul von Fritsch era înzestrat cu înalte însuşiri 
militare. Energic, auster, generos, de o severitate pe care o 
tempera spiritul său drept, perfect cunoscător al doctrinelor 
militare, ştia să se facă iubit şi respectat de subalterni. 

Intre von Blomberg şi von Fritsch relaţiile n-au fost niciodată 
cordiale. Ministrul de război era gata să accepte orice 
compromisuri.  Laudele liderilor naţional-socialişti îi  gâdilau 
vanitatea. Socotea că misiunea sa de căpetenie consta în realizarea 
unei apropieri între armată şi partid. Hitler dorea mai mult decât 
atât, contopirea armatei cu partidul. Fricţiunile dintre cei doi şefi ai 
armatei aveau să se reflecte şi înlăuntrul corpului ofițeresc. Mulţi 
ofiţeri tineri îmbrăţişaseră doctrina naţional-socialistă. Generalii şi 
ofiţerii de  stat-major, tradiţionalişti prin definiţie, păstrau o 
atitudine de expectativă, faţă de partid. Violenţele de limbaj ale lui 
von Reichenau şi, ale celor care-i împărtăşeau convingerile creau o 
stare de indispoziţie. 

Divergenţele manifestate în sânul corpului ofițeresc aveau să 
permită ulterior aservirea armatei. 

Toate amănuntele amintite până acum ar părea fastidioase. 
Totuşi, ele pot face înţeleasă situaţia de mai târziu. Un fapt este 
limpede. Numai armata ar fi fost capabilă să-l doboare pe Hitler. 
Ofiţerimea germană nu a acţionat eficient, fiindcă era ruptă în 
două. Aceste tendinţe contradictorii au condamnat-o la neputinţă. 
Dacă se mai ţine seama şi de prezenţa acelei pături intermediare 
de nehotărâţi, dispuşi oricând să îmbrăţişeze cauza taberei 
învingătoare, şi prin contre-coup sa părăsească tabăra aflată într-o 
situaţie grea, nu este de mirare că militarii adversari ai lui Hitler nu 
au reuşit să-l debarce, în ciuda încercărilor repetate. 

Prima criză dintre partid şi armată a intervenit după faimoasa 
şedinţă a Reichstagului din 30 ianuarie. Şi înainte de această dată a 
existat o stare de tensiune latentă. Dar paroxismul se apropia. 

Formaţiile S.A. ajunseseră să constituie un stat în stat. Excesele 
săvârşite în numele partidului luau proporţii îngrijorătoare. După ce 
anihilaseră pe comunişti, atacau făţiş pe toţi adversarii național- 
socialismului, indiferent de culoare sau chiar de nuanţă. Pretextul 
era simplu. S.A. acţiona în calitate de poliţie auxiliară. Arestările 
abuzive, torturile aplicate recalcitranţilor sau celor bănuiţi ca atare, 
asasinatele politice, jafurile, brutalităţile intolerabile, săvârşite la 
lumina zilei, făceau să sporească îngrijorarea celor care iubeau 


ordinea. Kerrl, ministrul justiţiei şi subsecretarul său de stat, Roland 
Freisler - viitorul preşedinte al sângeroasei curţi populare care avea 
să condamne la moarte pe Willi şi atâţia studenţi nevinovaţi - erau 
oricând gata să acopere cu autoritatea lor abuzurile săvârşite de 
membrii formațiilor S.A. 

Căpitanul Rohm, comandantul S.A., nu era mulţumit cu puterea 
poliţienească pe care şi-o arogase, încălcând atribuţiile organelor 
de stat însărcinate cu păstrarea ordinii publice. Ambiţiile sale erau 
şi mai înalte. În concepţia lui, S.A. trebuia să constituie nucleul 
viitoarei armate populare, care să ia locul Reichswenhrului, alcătuit 
din „profesionişti mercenari”. S.A., S.S. şi armata urmau să fie 
plasate sub autoritatea unui Minister al Apărării, încredinţat lui. 

Militarii, care până atunci stătuseră în expectativă, socotindu-se 
oarecum în afara periculosului joc, s-au simţit direct ameninţaţi şi 
au intrat în alarmă. Majoritatea ofiţerilor nu concepeau să stea 
umăr la umăr cu Rohm, această brută care dirija o bandă de sadici, 
de afacerişti şi de homosexuali, protejaţi de Hitler. Informat de 
generali asupra intenţiilor lui Rohm şi indignat de îndrăzneala S.A.- 
ului, preşedintele Hindenburg a opus un veto categoric. 

Hitler, dornic să evite un conflict cu preşedintele şi cu armata, 
conflict care ar fi implicat riscuri serioase pentru existenţa 
partidului naţional-socialist, a încercat să-l determine pe Rohm să 
renunţe la proiectele sale. Rohm era însă unicul personaj din partid 
care refuza să-i execute orbeşte ordinele. Socotea că ştatele sale 
de serviciu îl îndrituiau să aspire la un rol predominant, de care 
însuşi Hitler trebuia să ţină seama. Intrase înaintea acestuia în 
partidul muncitorilor germani, iar în armată avusese gradul de 
căpitan şi făcuse parte din Comandamentul districtului militar 7 din 
Munchen, aşa că se socotea superior lui Hitler, care nu fusese 
decât un simplu caporal. 

Pe Rohm l-am cunoscut cu prilejul ceremoniilor de la 30 ianuarie 
'934. Gras, scurt, fălcos, făcea impresia unui pachet de muşchi 
întemnițați într-o uniformă S.A. Ochii mici şi răi, înfundaţi în 
grăsime, obrajii plini, mustaţa scurtă, gesturile bruşte, vioiciunea-i 
neobişnuită, brutalitatea şi cinismul său îţi inspirau o senzaţie de 
dezgust, dar şi de teamă. Trăsătură pe care am întâlnit-o ulterior şi 
la Bormann. Abia mai târziu am înţeles că această brutalitate, 
împletită cu o totală lipsă de scrupule erau comune tuturor liderilor 
nazişti. 

L-am revăzut pe Rohm două săptămâni mai târziu, în cabinetul 


SIE e — 


mareşalului von Blomberg. Ministrul îl invitase ca să-l convingă să 
renunţe la dotarea formațiilor S.A. cu arme de foc uşoare şi grele, 
operaţie care se desfăşura de câteva luni fără autorizaţia 
guvernului şi a armatei. Ilnarmarea celor aproape trei milioane de 
membri ai S.A. risca să ridice întreaga Europă împotriva Germaniei. 
Fusesem chemat de von Blomberg să asist la această întrevedere. 
Rohm a ripostat cu aroganță că nu are de dat socoteală nimănui de 
hotărările luate. S.A.-ul nu făcea decât să se conformeze principiilor 
enunțate în Mein Kampf, Biblia naţional-socialismului. În această 
lucrare, Fuhrerul făgăduia să facă din S.A. armata viitorului. In focul 
peroraţiei sale, Rohm a izbit cu pumnul în masa de lucru a 
mareşalului. Gestul în sine nu putea fi socotit ca o lipsă de respect 
faţă de şeful departamentului armatei, deoarece şi Rohm era 
ministru fără portofoliu, demnitate onorifică, de care nu se simţea 
deloc mândru. 

Rohm sosise înconjurat de un numeros stat-major. Printre 
însoțitorii săi, am remarcat un tânăr blond, cu ochi albaştri şi 
trăsături aspre, a cărui figură îmi părea vag cunoscută. Când 
privirile noastre s-au încrucişat, tânărul mi-a zâmbit, înclinând capul 
în semn de salut. Mă întrebam unde l-am mai întâlnit. Deodată, în 
mintea mea s-a făcut lumină. L-am revăzut copil, cu bucle blonde şi 
pantaloni scurţi. Purta un costum albastru, de marinar, cu guler alb, 
proaspăt scrobit. Se afla pe trotuarul din faţa gării Berlin. Mama 
mea îl ţinea de mână. Era îmbătrânită şi îmbrăcată foarte simplu. 
Rochia cenuşie, cumpărată, cred, de gata, era întristător de 
sărăcăcioasă faţă de toaletele elegante şi costisitoare care-i 
umpleau garderoba pe când era măritată cu tata. Lângă ea se afla 
şi un bărbat tânăr, în haine civile, ponosite, care se uita neajutorat 
în dreapta şi în stângă. 

Mama, care păstra încă un aer autoritar, arăta ca o lupoaică ce-şi 
apără puii. ln preajma lor erau aliniate pe trotuar câteva 
geamantane jerpelite. Mama şi tânărul neajutorat căutau din ochi o 
trăsură, dar nu reuşeau să găsească nici una liberă. Scena se 
petrecea înaintea primului război mondial. II însoţeam pe tata, care 
arbora magnifica lui uniformă de general de cavalerie. Şi eu făceam 
parte din cavalerie. Eram pe atunci locotenent. Nu apucasem să 
trec în aviaţie. Sosisem împreună cu tata de la Munchen. Trăsura 
care ne aştepta în faţa gării a tras la trotuar în faţa noastră. Şi tata 
o văzuse pe mama. Am salutat-o amândoi, cu tot respectul. Ne-a 
răspuns distant. 


Tata a chibzuit câteva clipe, apoi s-a îndreptat spre mama. L-am 
urmat. S-a oprit în faţa mamei, izbindu-şi pintenii. A înclinat capul şi 
spre însoţitorul ei. Mama îl privea cu o expresie vag ostilă. 

— Imi permiteţi să vă pun la dispoziţie trăsura mea? Nu am 
bagaje, aşa că pot merge pe jos până acasă. 

Mama l-a privit îndelung, bănuitoare, s-a uitat şi la mine, iar 
după câteva clipe a acceptat oferta. Concesivă, a făcut chiar 
prezentările. Aşa am avut ocazia să-l cunosc pe tânărul ei soţ, 
doctorul Fritz Gerlach, şi pe fiul lor, Ernst. Când mama mi-a întins 
mâna, m-am simţit foarte mişcat. l-am sărutat-o. Am crezut că 
desluşesc în ochii ei o scânteiere de duioşie, care s-a stins îndată. 
Doctorul n-a scos un cuvânt. Se uita întunecat şi sfios când la tata, 
când la mine. Uniformele noastre strălucitoare îi zgândăreau 
vanitatea. Ţin minte că micul Ernst - avea pe atunci vreo 7 ani - mă 
privea cu ochi duşmănoşi. De ce? N-aş putea să spun. Ştia oare că 
sunt fratele lui vitreg? li vorbise mama de mine? Nu cred. Mama 
era o fiinţă absurd de mândră. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi 
recunoscut greşelile. Pentru mine, gestul ei de a fi renunţat pe rând 
şi la tata şi la baronul von Bruck, spre a se căsători în cele din urmă 
cu acest insignifiant doctor de provincie, constituia o greşeală. 
Poate că mama nu judeca la fel. Poate că era fericită alături de 
ştersul ei soţ şi de Ernst, copilul cu bucle blonde şi Ochi albaştri. 
Realitatea este că nu am înţeles-o niciodată. Cred că nici tata nu a 
înţeles-o. Cred că a iubit-o mult, căci, după ce au divorţat, tata nu 
s-a mai căsătorit. Nu mi-a vorbit însă niciodată de mama. 
Comportarea ei îl rănise sufleteşte. Nu mă înşel când afirm acest 
lucru. 

Mama şi noua ei familie s-au instalat în trăsură şi au plecat. De 
atunci n-am mai văzut-o. A murit curând după încheierea 
războiului. După câte ştiu, şi doctorul a murit, dar ceva mai târziu. 

Acum îl reîntâlneam pe tânărul Ernst Gerlach, în anturajul 
căpitanului Rohm. Cunoşteam reputația căpitanului, aşa ca 
explicaţia ascensiunii lui Ernst îmi părea destul de limpede. Avea o 
înfăţişare agreabilă, dar asprimea ochilor săi distona cu armonia 
trăsăturilor. Deşi, după calculele mele, abia împlinise 30 de ani, 
avea un grad înalt, judecând după broderiile din aur de pe guler şi 
după respectul pe care i-l arătau cei din jurul său. 

Mă întrebam câţi ani vor mai trece înainte de a mă mai întâlni 
iarăşi cu fratele meu vitreg. Evenimentul acesta avea să se 
petreacă însă mai repede decât mă aşteptasem. 


întrevederea dintre Rohm şi von Blomberg s-a încheiat într-o 
atmosferă explozivă. Dacă Ffe/dmarschallul ar fi folosit violențele 
verbale ale interlocutorului, sunt convins că acesta nu ar fi ezitat 
să-şi scoată revolverul. Ar fi fost o reacțiune firească lui. 

După încheierea discuţiei, m-am  înfăţişat preşedintelui 
Hindenburg, la castelul Neudeck, spre a-i raporta tot ce văzusem. 
Bătrânul stătea adâncit în fotoliul său şi privea gânditor în gol, în 
vreme ce îi relatam fidel furtunosul schimb de cuvinte. Numai jocul 
degetelor, care se mişcau cu nervozitate pe nişte clape nevăzute, îi 
trăda imensa-i trăire lăuntrică. Se întreba, cred, în clipele acelea, 
dacă nu săvârşise o mare şi ireparabilă greşeală încredinţând 
puterea lui Hitler. 

După ce am terminat ce aveam de spus, Hindenburg a întors 
spre mine ochii lui bătrâni, care mai păstrau încă acea sclipire de 
oţel atât de temută odinioară. 

— Cât am să mai trăiesc, Altenburg, am să-i ţin în frâu pe 
oamenii aceştia. Ce are să se întâmple însă după moartea mea? S-a 
uitat la fiul său, colonelul Oskar von Hindenburg, care era de faţă, 
şi a continuat cu glasul său egal: Am crezut că partidul național- 
socialist va întrona în ţară liniştea şi disciplina socială. Am judecat 
greşit. Trebuie să mai trăiesc cel puţin doi ani, ca să pot readuce în 
fruntea Germaniei pe acel Hohenzollern care va merita să ridice din 
țarină sceptrul şi coroana imperială. 

Bătrânul Feldmarschall păstra încă o măreție, o autoritate pe 
care nimeni nu îndrăznise să i le conteste. Acum, în amurgul vieţii, 
arăta ca un vultur pleşuv, impozant încă, deşi anii mulţi îi apăsau 
aripile. 

— AŞ vrea, Altenburg. Să cunosc mai amănunţit această 
organizaţie S.A., care pare să scape şi de sub controlul lui Hitler. Nu 
cunosc intenţiile lui îndepărtate. In momentul de faţă, însă, nu are 
curajul să mă supere şi nici să înfrunte armata. 

A închis ochii. Cu capul rezemat de spătarul fotoliului, respira 
încet şi regulat, dând impresia că doarme. S-a scurs câtva timp. Mă 
întrebam dacă nu este cazul să mă retrag fără zgomot. 
Feldmarschallul a deschis ochii. 

— Să ţineţi armata departe de politică, Altenburg. Acesta este 
testamentul meu. În clipa în care partidul naţional-socialist va reuşi 
să se instaleze în inima armatei, şi să o dirijeze fără a mai 
întâmpina opoziţie, Germania va deveni un simplu instrument în 
mâna lui Hitler. Degetele lui continuau să cânte pe clapele 


— 40 — 


închipuite: Reţine bine, Altenburg, vorbele mele. Repetă-le şi lui 
Blomberg. Dacă S.A.-ul nu va depune armele, va trebui să apelăm 
la o soluţie de forţă. Ai înţeles? Soluţie de forţă. Cu orice riscuri! 

A închis iarăşi ochii. Stătea nemişcat ca un mort. Şi degetele 
încetaseră să se mai agite. Nu-i mai auzeam nici respiraţia. Mi-am 
dat seama că trăieşte, fiindcă pieptul i se mişca ritmic sub tunica 
militară. Pleoapele grele i s-au ridicat anevoie. 

— Poţi să pleci, Altenburg. Nu uita ce ţi-am spus. 

Am salutat după toate regulile artei. Fe/dmarschallul a ridicat 
mâna dreaptă, cam la cinci centimetri deasupra genunchilor, apoi a 
lăsat-o iarăşi să cadă. 

— La revedere, a şoptit. La revedere... 

Am părăsit întristat castelul. Preşedintele avea nevoie de doi ani, 
iar medicii nu-i dădeau mai mult de câteva luni de trăit. Ce se va 
întâmpla după moartea sa? Spiritele erau atât de înfierbântate, 
încât mă temeam de izbucnirea unui război civil. 

La Berlin am făcut o vizită căpitanului de vas Patzig, şeful 
Abwehrului care avea să fie înlocuit un an mai târziu de Wilhelm 
Canaris. Abwehrul era un serviciu de informaţii al armatei, care se 
ocupa cu spionajul în străinătate. Activitatea sa reală era mult mai 
vastă, îmbrăţişând şi ceea ce se numeşte „frontul intern”. In 
general, nu mi-a plăcut niciodată să am de-a face cu spionii. 
Oamenii aceştia alcătuiesc o lume a lor, dirijată de alte principii 
etice decât ale noastre. Căpitanul Patzig urma să-mi pună la 
dispoziţie date asupra organizării, S.A.-ului. Patzig a scos din casa 
de fier un dosar. 

— Aveţi aici tot ce vă trebuie. Bănuiam că mi se vor cere 
informaţii asupra S.A.-ului. 

— Vă mulţumesc. 

— Consultați aici dosarul, sau preferaţi să îl luaţi cu 
dumneavoastră? 

— Vreau să-l studiez în liniştea cabinetului meu de lucru. 

— Perfect. Este al dumneavoastră. Nu e nevoie să mi-l înapoiaţi. 
Am destule copii. Este de dorit să nu cadă în mâini străine. 

— Cunosc regula. İl voi păstra în casa mea de fier. După ce îl 
studiez, vi-l restitui. 

— Şi mai bine. 

In aceeaşi noapte m-am închis în biroul meu şi m-am adâncit în 
analiza celei mai formidabile organizaţii militare puse în slujba unui 
partid. Datele culese de Patzig erau succinte şi precise. Am 


— 41 — 


întocmit un rezumat pentru preşedintele Hindenburg. 

S.A. (Sturm Abteilung), Serviciu de ordine al N.S.D.APP, 
(Naţionalsozialistische Deutsche Arbeitspartei), partidul național- 
socialist german al muncii. Origine: secţia de gimnastică şi de sport 
creată şi dirijată de ofiţerul de marină militară Johann Ulrich 
Klintzsch. Misiuni: serviciu de ordine şi propagandă. Uniformă: 
tunică brună-cenuşie, brasardă cu crucea încârligată, centiron cu 
diagonală, capelă austriacă, pantaloni cenuşii, moletiere, bocanci. 
Armament: teoretic, membrii S.A. nu sunt înarmaţi. Practic, dispun 
de depozite secrete de arme albe şi de foc. Conducere: începând 
din 1930, Ernst Rohm, cu titlul de şef de stat-major al S.A. şi S.S. 
Organizarea S.A.: o grupă (Schar) cuprinde între 4 şi 12 oameni. 3 
până la 6 grupe alcătuiesc o secţie (Trupp). 4 secţii alcătuiesc o 
companie (Sturm), comandată de un căpitan şi de un ofiţer 
instructor. 4 sau 5 companii alcătuiesc un batalion (Sturmbann). 4 
sau 5 batalioane compun un regiment (Standarte), cu un efectiv ce 
variază între 1 000 şi 3 000 de oameni. 3 regimente alcătuiesc o 
brigadă (Untergruppe), 4 până la 7 brigăzi compun o divizie 
(Gruppe). Din punct de vedere teritorial, Germania este împărţită în 
21 de regiuni, cuprinzând 21 de divizii (Gruppen). Efectiv total: 2 
500 000 de oameni. 

Inţelegeam acum de ce Rohm îşi formulase pretenţia de a prelua 
rolul armatei. Intreaga organizaţie S.A. era calchiata pe organizarea 
unităţilor militare. Regimentele S.A. (Standarten) primeau numele 
şi numerele vechilor regimente imperiale. 

S.A. mai cuprindea 4 servicii: directive, personal, justiţie, igienă. 
3 secţii: stat-major, instrucţie, administraţie, precum şi o şcoală 
S.A. (Reichsfiihrerschule). 

S.S.-ul se afla tot sub controlul lui Rohm. Datele în legătură cu 
S.S.-ul erau mai reduse. 

S.S. (Schutz-Stațfeln), eşaloane de protecţie. La origine au avut 
misiunea să asigure protecţia Fuhrerului. Garda lui personala 
dispune de o uniformă neagră, cu insigna cap de mort la caschetă. 
Organizare: sectoare  (Oberabschnitte), secţii  (Abichnitte), 
regimente (Standarten). Comandant: Heinrich Himmler. Efective: 
400 de oameni la fondare; 60 000 în 1932; 100 000 în 1933. 

In afară de unităţile S.A. şi S.S., armata brună a partidului 
dispunea şi de coloane motorizate de corpuri de motociclişti, de 
formaţii de cavalerie şi chiar de o escadrilă de aviaţie. 

Eram uluit. Abia acum îmi dădeam seama de amploarea 


SE e a 


primejdiei. Un război civil părea iminent. Cum de reuşise Rohm să i 
se creeze o armată atât de numeroasă? Cifrele furnizate de Patzig 
erau reale. Seriozitatea informaţiilor Abwehrului nu putea fi pusă la 
îndoială. Uneori subestima forţele adversarului. Niciodată nu se 
făcuse vinovat de exagerări. 

Lucram la concluziile raportului meu către preşedinte, când 
majordomul mi-a anunţat o vizită. 

Herr Ernst Gerlach, alteţă. Vă roagă să-l primiţi, deşi ora este 
târzie. 

Mi-am consultat ceasul. Se făcuse 10 şi jumătate. 

— Condu-l în salon. Vin şi eu îndată. Roagă-l să mă aştepte. 

Am închis dosarul lui Patzig şi raportul meu în seiful mascat de 
rafturile cu cărţi ale bibliotecii şi, înainte de a cobori la Gerlach, am 
trecut pe la Elissa, care mă aştepta cu masa întinsă. Copiii 
mâncaseră mai devreme şi se retrăseseră în cartierele lor. Soţia 
mea era în stare să vegheze până noaptea târziu, ca să cineze cu 
mine. Am găsit-o în salonul de muzică. 

La apariţia mea, s-a ridicat de la pian. Ochii îi scânteiau de 
plăcere. Era atât de frumoasă! Cine ar fi crezut că cel mai. Mare 
copil al ei era un adolescent care îşi dădea aere de tânăr domn? 

— Te rog să mă ierţi, scumpa mea. Va trebui să mă mai aştepţi 
puţin. Am primit o vizită. 

— La ora aceasta? 

—  Inchipuieşte-ţi, fratele meu vitreg vine să mă vadă după 
douăzeci şi ceva de ani de la prima noastră întâlnire; 

— Mi-ai vorbit odată de el. De ce nu-l inviţi la masă? 

— În primul rând, nu ştiu ce vrea. Dacă va fi cazul, îl invit. 

— Poate că omul vrea să înnoiască o legătură de familie. 

— Poate. 

— Să fii bun cu el. Promite-mi că ai să-l aduci la cină. 

— Bine, scumpa mea! |ţi făgăduiesc. 

— Acum du-te. Nu-l lăsa să aştepte. 

În vreme ce coboram scara, mă întrebam în ce calitate venea 
Ernst Gerlach la mine? Făceam parte din două tabere antagoniste. 
Stăruinţa lui de a fi primit la o oră atât de târzie mă îndreptăţea să 
presupun că nu venea într-o simplă vizită de curtoazie. 

Mă aştepta în salon. Stătea în picioare şi se uita la focul care 
ardea în cămin. Deşi ne aflam în plină vară, noaptea era umedă şi 
rece. 

Când am intrat, s-a întors spre mine. Mi-a zâmbit, apoi a venit 


— 43 — 


către mine întinzându-mi mâna. 

— Te rog să mă ierţi că mi-am permis să te vizitez la o oră atât 
de nepotrivită. 

— Formalismele n-au rost între noi, i-am spus. Te rog, ia loc. 

— Mulţumesc. 

S-a aşezat pe o canapea, lângă foc. S-ar fi zis că îl atrăgea jocul 
capricios al flăcărilor. M-am aşezat lângă el. 

— Spune-mi, ce vânt te aduce? 

— Un vânt care poate să însemne începutul unei ere noi. 

Inceputul unei ere noi? Ce voia să spună cu această introducere 
solemnă? 

Ernst s-a uitat în jur. 

— Deşi suntem fii ai aceleiaşi mame, facem parte din lumi 
diferite, Eugen. Dumneata ţi-ai petrecut copilăria în belşug şi în lux. 
Sunt şi alţi oameni care se bălăcesc în belşug - cămătari îmbogăţiţi 
peste noapte nu lipsesc în ţara asta - dar la ei ţin găseşti această 
ambianţă de rafinament, corolar indispensabil unui om de lume. 
Dumneata, Eugen, eşti un desăvârşit om de lume. Şi copiii dumitale 
au să-ţi semene. Sunteţi, cum se spune, nişte gentlemani. 

Eram nedumerit. Ce rost aveau aceste consideraţii? 

— Eu, însă, a continuat Ernst, mi-am petrecut adolescenţa 
bălăcindu-mă prin scursorile rigolelor din cartierele rău famate ale 
Hamburgului. 

Etalarea acestei mizerii, atât de puţin glorioase m-a izbit 
neplăcut. 

— Ştiam că tatăl dumitale era medic. 

— Da, da, un medic obscur, fără clientelă. Când te-am întâlnit 
pentru întâia oară, eram în drum spre Hamburg. Inghiţisem atâta 
mizerie în târguşorul acela din Prusia, căruia vreau să-i uit până şi 
numele, încât părinţii mei hotărâseră să înceapă o viaţă nouă într- 
un oraş mare. Işi închipuiau, sărmanii, că oraşele mari oferă 
posibilităţi sporite de dezvoltare unei familii nevoiaşe. Plecarea 
noastră la Hamburg a fost determinată şi de tablourile minunate pe 
care mama ni le zugrăvea, când ne vorbea despre viaţa frumoasă 
din metropolele lumii. 

A zâmbit cu un fel de răutate calmă. 

— Mi-am spus adeseori că mama a făcut cea mai proastă afacere 
divorţând de un principe şi apoi de un mare industriaş, ca să se 
căsătorească cu un medic frumos, dar lipsit de posibilităţi 
materiale. Ar fi fost preferabil - dacă realmente nu se putea lipsi de 


— 44 — 


dragostea lui - să şi-l ia amant. Aş fi venit şi eu pe lume în familia 
principelui sau a industriaşului, deşi aş fi fost în realitate vlăstarul 
cucului. M-aş fi bucurat de o adolescenţă îndestulată, aş fi urmat 
cele mai înalte şcoli şi aş fi fost astăzi unul din stâlpii respectabili ai 
societăţii. 

L-am contrazis politicos. 

— Şi aşa eşti un personaj important. Nu face oricine parte din 
Statul Major S.A. 

— Dar cu ce preţ! a zâmbit sarcastic Gerlach. 

Era frumos fratele meu vitreg, dar flăcările purpurii din cămin îi 
aşterneau pe faţă umbre şi lumini care-i ascuţeau trăsăturile, 
dându-le o expresie drăcească. 

— Ce s-a întâmplat la Hamburg? l-am întrebat, ca să nu aibă 
impresia că i-am tăiat intenţionat firul unor confidenţe care nu mă 
interesau. 

Chiar dacă soarta lui şi a tatălui său, medicul, mă preocupau mai 
puţin, eram totuşi dornic să cunosc amănunte din ultimii ani de 
existenţă ai mamei. 

— La Hamburg, a continuat Ernst, ne-am instalat într-un 
apartament minuscul din cartierul afacerilor. Drumul până la 
Hamburg, cheltuielile de instalare, cele câteva mobile pe care a 
trebuit să le cumpărăm, au înghiţit ultimele economii ale familiei. 
Eram însă bogaţi în speranţe. Mama şi tata erau siguri că la 
Hamburg viaţa lor va cunoaşte o întorsătură favorabilă. Dar 
pacienţii aşteptaţi cu nerăbdare de tata întârziau să se prezinte la 
uşa cabinetului său. Au trecut zile, săptămâni. Nu apăsau pe 
soneria de la intrare decât furnizorii şi creditorii. Ţin minte că 
primul pacient a fost femeia de serviciu care spăla scările blocului 
în care locuiam. A alunecat pe o coajă de săpun şi în cădere şi-a 
făcut o entorsă. Tata i-a dat îngrijirile necesare, bineînţeles, gratuit. 

Majordomul s-a înfăţişat tăcut, purtând pe tava de argint pahare 
de cristal şi sticle cu băuturi exotice. Intre povestea lui Ernst şi 
atmosfera opulentă din casa mea, se deschisese un fel de falie, 
care sporea distanţa psihică dintre noi. Promisiunii pe care o 
făcusem Elissei de a-l invita la cină, nu-i puteam încă da urmare. 

— Whisky, coniac, bitter, şampanie? l-am întrebat. Dacă eşti 
amator, am şi ţuică românească. 

— Şampanie! a replicat Ernst. Când beau şampanie, mă răzbun 
pe mizeria din trecut. 

Majordomul ne-a servit şampanie şi pişcoturi. Apoi Ernst şi-a 


— 45 — 


reluat istorisirea. Îşi muia din când în când cu voluptate buzele în 
băutura acidulată. 

— Părinţii mei au început să-şi vândă mobilele una câte una. 
Mama s-a lipsit şi de haina ei de blană, un vizon pe care-l avea din 
timpuri bune. 

Biata mama! Fusese atât de demnă, încât nu solicitase niciodată 
vreun sprijin bănesc din partea foştilor ei soţi. Tata ar fi ajutat-o cu 
dragă inimă. Dar habar nu avea de sărăcia ei. 

— Când casa s-a golit de lucruri, a rostit Ernst, părinţii mei şi-au 
zis că nu mai are rost să păstreze un apartament, de pe urma 
căruia nu aveau nici un avantaj. Ne-am mutat într-o cameră modest 
mobilată, dintr-o casă cu cinci etaje din cartierul portului. Chiria era 
convenabilă, dar onorabilitatea vecinilor noştri de palier lăsa de 
dorit. Majoritatea chiriaşelor erau femei de moravuri uşoare, care-şi 
racolau clienţii pe stradă şi-i aduceau sus, în casă. Eram adeseori 
martor la scandaluri provocate de clienţi recalcitranţi sau răi 
platnici. Intr-o noapte, una din chiriaşe a fost asasinată. O vecină 
de cameră a descoperit-o întâmplător. Atras de urletele ei, am 
alergat şi eu să văd despre ce e vorba. Am intrat împreună cu alţi 
locatari în odaia moartei. Inainte de a muri, nenorocita se zbătuse. 
Cearşafurile, cuvertura, pernele erau răsucite. Ucigaşul o 
strangulase cu un ciorap de damă. Nu pot să uit obrajii aceia vineţi, 
ochii rotunzi, înspăimântați şi ficşi, limba uluitor de lungă, scoasă 
din gură şi atârnând pe pernă, pântecele dezgolit, mâinile 
încleştate de cearşaf. Spectacolul acela îngrozitor m-a urmărit nopţi 
de-a rândul. Ciudat este că mă visam în postura asasinului. O 
strangulam cu ciorapul, în vreme ce ea se zbătea sălbatec şi mă 
zgâria cu unghiile. Nu ştiu cum de puteam la vârsta aceea şi la 
lipsa mea de experienţă sexuală, să intuiesc asemenea gesturi. 

Mama s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Sărmana! A fost cel mai 
constant pacient al tatălui meu. In casa aceea nenorocită, tata a 
avut o oarecare clientelă: primele ajutoare la prostituatele care se 
otrăveau în momente de mare depresiune sufletească, ori îngrijirea 
vecinilor răniţi în cursul încăierărilor endemice din cartier. A venit şi 
războiul. Pe tata l-au luat în armată. Fiind mobilizat, ne bucuram de 
solda lui militară. Într-o seară, mama a vărsat sânge. Am chemat 
un doctor care i-a dat primele îngrijiri, apoi a transportat-o cu 
ambulanţa la spital, în ciuda împotrivirii ei, căci nu voia să mă lase 
singur. Am rămas pe seama prostituatelor şi peştilor care 
scăpaseră de mobilizare. Culmea este că în compania lor n-am dus 


— 46 — 


niciodată lipsă de mâncare şi de îmbrăcăminte. M-au învăţat însă 
alte lucruri. Aveam paisprezece ani, vârstă la care băieţii sunt mai 
receptivi ca niciodată. Am cunoscut atunci viaţa sub cele mai 
sordide aspecte. 

Am remarcat că Ernst încerca o adevărată voluptate să mă 
impresioneze în mod neplăcut cu descrierea propriei sale decăderi 
morale. Nu încerca să-mi trezească mila, compătimirea. 
Dimpotrivă. O făcea cu o intenţie ofensivă. Mă umilea cu suferinţele 
sale. Sau poate că mă înşelam. Poate că se complăcuse în această 
cloacă. Işi descria experienţele sexuale, care includeau cele mai 
dezgustătoare devieri, cu lux de amănunte, deşi observase că 
acest lucru mă contraria. 

— Când mama s-a întors de la spital, după un tratament care 
durase câteva luni, eram alt om. Golisem cupa vieţii până la 
drojdie, deşi nu ieşisem încă din vârsta copilăriei. De atunci drumul 
meu a înregistrat o cotitură hotărâtoare. M-am integrat acelei lumi 
interlope care mă educase, care mă formase după legile ei. Mama 
şi-a dat seama de schimbarea intervenită. Cred că aceasta i-a şi 
grăbit sfârşitul. Am furat, m-am vândut femeilor şi bărbaţilor 
dispuşi să mă cumpere, am făcut parte din bande de tineri, am 
învăţat să trişez, să înşel, să fac rău... Sfârşitul războiului l-a adus 
pe tata acasă, dar odată cu demobilizarea lui, s-a stins şi unica 
noastră sursă onorabilă de trai. Implinisem şaptesprezece ani. Am 
început să aduc eu bani în casă. Eram mândru că puteam să o fac. 
Mama, care cunoştea proveniența acestor bani, suferea în tăcere. 
Tata nu se sinchisea. Era încântat că avea asigurată ziua de mâine. 
Apoi a început să bea. Într-un an de zile a devenit alcoolic. În 
momentele de beţie nu era agresiv. Cerea iertare mamei că nu 
fusese în stare să-i ofere o viaţă fericită şi adormea plângând. 
Fiindcă îi aveam pe amândoi în grijă, îmi impusesem să lucrez cu 
prudenţă. Dacă m-ar fi arestat poliţia, părinţii mei, lipsiţi de orice 
mijloc de subzistență, ar fi pierit de foame. In '920 mama a murit. 
Tata i-a supravieţuit trei sau patru ani. Alcoolul îl imbecilizase. Trăia 
într-un fel de amorţire fizică şi psihică, din care nu încerca să se 
trezească. Alcoolul îl ajuta, cred, să uite că era un iremediabil ratat, 
că distrusese viaţa mamei şi că era cauza indirectă a propriei mele 
nimicnicii. Să nu crezi, Eugen - observă că am ţinut seama de 
amabila ta invitaţie şi îţi spun pe nume - să nu crezi, dragul meu, 
că îmi jeluiesc tinereţea pierdută. Isprăvile mele de atunci îmi 
procurau senzaţii tari, momente de euforie, plăceri frenetice. Da, 


— 47 — 


da, acesta este adevărul! Mă simţeam, cum s-ar spune, ca peştele 
în apă. Astăzi, evident, dezaprob multe din faptele mele de 
odinioară. Dar dacă fac bilanţul, ajung la concluzia că am trăit din 
plin. A râs, arătându-şi dinţii albi şi frumoşi: Dacă aş avea talent 
literar, mi-aş scrie memoriile. L-aş lăsa în umbră pe Casanova. 

A dat peste cap şampania din cupă. 

— Intr-o noapte a murit şi tata. In zori, când m-am întors acasă, 
l-am găsit prăvălit în mijlocul odăii. Era într-o băltoacă de sânge. Se 
împiedicase, probabil, în vreme ce mergea, ţinând în mână o sticlă 
de şnaps. Mi-am pus odată întrebarea dacă a fost un accident, sau 
o sinucidere. Nu am încercat să aflu răspunsul. Tata plecase la un 
drum fără întoarcere. Lămurirea cauzei morţii lui l-ar fi servit cu 
ceva?... Am rămas singur. Singur e un fel de a zice. Trăiam cu o 
prostituată foarte cumsecade. Intr-o noapte a fost ucisă pe o stradă 
din apropierea portului. Ca să evit să fiu târât într-o anchetă cu 
urmări, poate, neplăcute - am avut întotdeauna oroare de închisori 
- am fugit din Hamburg şi m-am oprit tocmai la Munchen. 
Vremurile erau atât de tulburi încât nimeni nu m-a întrebat cine 
sunt şi ce caut în acest oraş în care călcam pentru întâia dată. Să 
nu mă priveşti cu ochi bănuitori, Eugen, căci pe femeia aceea nu 
am ucis-o eu. Câteva luni după fuga mea din Hamburg, adevăratul 
asasin a fost prins şi a făcut mărturisiri complete. La Munchen mi- 
am găsit între timp cunoştinţe noi. Oraşul era mai potolit decât 
Hamburgul, dar şi aici găseai ocazii destule să câştigi bani. M-am 
legat sufleteşte de un grup de tineri care făceau parte dintr-o 
grupare politică nouă, Partidul German al Muncii, care-şi propunea 
să smulgă puterea din mâna, îmbuibaţilor, a evreilor şi a 
înstrăinaţilor, şi să o încredinţeze celor obidiţi. Cum printre aceştia 
mă aflam şi eu, am îmbrăţişat cauza partidului. Am cunoscut astfel 
pe toţi liderii lui. Şi pe Führer, şi pe Göring şi pe Goebbels, şi pe 
Himmler, şi pe Rohm. Rohm mi-a arătat cea mai mare preţuire, a 
zâmbit echivoc Ernst. 

Şi-a turnat iarăşi şampanie. 

— Vezi de ce am ezitat să-ţi spun pe nume? 

— Dragul meu Ernst, nu eşti vinovat dacă împrejurările au fost 
vitrege cu dumneata. 

Mărinimia mea suna fals. M-am grăbit să-i risipesc impresia de 
jenă pe care vorbele mele ar fi putut să i-o creeze. 

— S-a făcut târziu, Ernst. Poate că nu ai mâncat. Nu ţi-ar face 
plăcere să iei masa cu soţia mea şi cu mine? Elissa ţine să te 


— 48 — 


cunoască. 

M-a privit cu mirare. 

— După toate cele ce ai auzit despre mine, mai eşti dispus să mă 
introduci în mijlocul familiei dumitale? Ai un caracter şi un suflet de 
aur, Eugen. 

Vorbele lui mi-au părut vag ironice. 

— li iau pe oameni aşa cum sunt, Ernst. 

— Mulţumesc, mi-a zâmbit. 

Comportarea lui Ernst la cină a fost ireproşabilă. Ne-a amuzat, 
înşirând cu vervă anecdote care n-ar fi displăcut nici celei mai 
puritane dintre fetele bătrâne. Corectitudinea şi manierele lui mi-au 
amintit pecetea pe care educaţia şi influenţa mamei o lăsaseră 
asupra acestui om. Mediul dezagregant de mai târziu nu reuşise să- 
i denatureze trăsăturile bune ale firii lui. Sau, cel puţin, aşa îmi 
închipuiam. 

După cină, Elissa s-a retras în apartamentul ei, iar Ernst şi cu 
mine ne-am retras în salon, unde ne aşteptau cafelele şi lichiorurile. 

— Acum să trec la adevăratul motiv al vizitei mele, mi-a spus, 
după ce şi-a aprins o havană. Sunt emisarul căpitanului Rohm. Mai 
bine zis, al Obergruppenfiihrerului Rohm, şeful de stat major al 
formațiilor S.A. Ai să te întrebi de ce m-a trimis tocmai pe mine. 
Explicaţia nu este grea. In dosarul meu se află piese din care reiese 
că sunt fratele dumitale vitreg. Te asigur că nu m-am împăunat cu 
această rudenie, deşi este cât se poate de onorabilă. 

II credeam pe cuvânt. Dacă ar fi vrut să profite de pe urma mea 
sau a lui Friedrich, ne-ar fi cerut bani. Dar nu o făcuse niciodată. 
Moştenise ceva din caracterul dârz al mamei. 

— Rohm a socotit că aş fi cel mai potrivit emisar al său pentru o 
primă luare de contact cu principele von Altenburg-Delmond, 
personaj influent în anturajul preşedintelui Hindenburg. 

— Influenţa mea este extrem de relativă. 

— Să lăsăm modestia la o parte, Eugen! a replicat sec. Dacă nu 
aş fi cunoscut tăria poziţiei dumitale şi posibilităţile de care dispui, 
nu te-aş fi deranjat cu prezenţa mea în seara aceasta. 

— Apreciez sinceritatea dumitale, Ernst. 

— Rohm, a reluat el, este o brută, un bădăran, un psihopat 
sexual, dar, în felul lui, are caracter. Ceea ce lipseşte cu 
desăvârşire altor căpetenii ale partidului. Dacă şi-a pus ceva în 
gând, o spune fără înconjur. 

— Actualmente are de gând să pună mâna pe armată, nu-i aşa? 


— 49 — 


— Da. Şi o va face. Mai devreme sau mai târziu. Dacă el personal 
nu va reuşi să ajungă la acest rezultat, alţii îl vor obţine. 

— Cine sunt aceşti „alţii”? Göring? Goebbels? Himmler? 

— Anvergura lor e minoră pentru asemenea operaţii ample. 

— Atunci, cine? 

— Adolf Hitler. Funrerul. 

— După câte ştiu, în conflictul dintre armată şi S.A. Hitler a 
adoptat o atitudine neutră. 

— Neutralitate aparentă, Eugen. Scopurile lui Rohm şi ale lui 
Hitler sunt aceleaşi. Rohm însă atacă frontal. Hitler lucrează 
insidios. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Am dreptate, Eugen. A sorbit puţină cafea. Te-am prevenit, 
Eugen, că sunt emisarul lui Rohm. |ţi spun dinainte că nu îmi fac 
iluzii asupra rezultatului misiunii mele. Îţi cunosc caracterul şi 
concepţiile. Din auzite şi din dosarul dumitale personal, care mi-a 
trecut prin mână. 

— Partidul mi-a făcut cinstea să întocmească un dosar în jurul 
persoanei mele? 

— Cinstea aceasta a făcut-o tuturor ofiţerilor superiori şi generali 
din Reichswehr. Şi ofiţerii inferiori vor veni la rând, Eugen. 

— Interesant! Foarte interesant! 

— Rohm doreşte să realizeze o contopire a armatei şi a S.A. fără 
vărsare de sânge. 

— In cadrul întrevederii de anul trecut de la Bad Godesberg între 
conducătorii S.A. şi ofiţerii superiori din Reichswehr, s-a constatat 
că un acord nu este posibil. Rohm a vrut totul sau nimic. Crede-mă, 
Ernst, în condiţiile acestea nu văd ce s-ar mai putea discuta. 

— In momentul de faţă, Rohm este dispus să facă o serie de 
concesii. 

— De pildă? 

— A renunţat să mai revendice Departamentul Războiului sau 
comanda supremă a armatei. Rohm s-ar declara satisfăcut, dacă un 
număr însemnat de gradaţi S.A. ar fi încadraţi în corpul ofiţerilor şi 
subofiţerilor din Reichswehr. 

— Cu alte cuvinte, să primim calul troian în armată. După ce se 
vor instala la comanda unor unităţi militare cheie, vor aresta într-o 
noapte pe ofiţerii ostili S.A., iar printr-un ordin de zi vor declara 
Reichswehrul armată populară. Pe scurt, îl vor aservi S.A.-ului. 
Hitler vrea să ferească armata de tulburări intestine. l-a hărăzit un 


destin mare. Refacerea şi reînarmarea ei masivă, astfel încât să-i 
redea splendoarea de altădată. 

Ernst a zâmbit cu superioritate. 

— Crezi în aceste baliverne, Eugen? 

— Pentru moment îmi convine să cred. Ce va fi mâine, vom 
vedea. 

Ernst a izbucnit în râs. 

— Vreţi, cum s-ar spune, să-l jucaţi pe Hitler. Militarii n-au fost 
niciodată buni diplomaţi. Până la urmă, Hitler are să vă joace pe 
degete. Nu ştiţi, poate, de ce sprijină armata în conflictul ei cu S.A.? 
Ei bine, am să-şi explic. Primo: preşedintele Hindenburg îşi trăieşte 
ultimele zile. Hitler are de gând să-i devină succesor pe căi legale, 
sprijinindu-se pe armată. Dacă s-ar pronunţa pentru S.A., s-ar naşte 
tulburări care ar risca să-i compromită situaţia. Secunao: te rog, 
Eugen, să reţii acest punct, căci este cel mai important. Hitler vrea 
să scape de Rohm, care îl jenează. Hitler este şeful partidului, dar 
Rohm dispune de armata brună. Are sub comandă 2 500 000 de 
oameni înarmaţi, care ar putea oricând să doboare actuala 
conducere a partidului şi să-l plaseze pe el în vârful piramidei. 

— Argumentul e destul de tare, am replicat. 

— Am să-ţi fac o confidenţă. Faptul e cunoscut de foarte puţini 
oameni. Lui Rohm i-au făcut avansuri generalul von Schleicher, 
fostul cancelar, precum şi un grup de politicieni centrişti, în frunte 
cu Bruning. Dacă ar accepta o colaborare cu centrul, Rohm ar fi 
mâine stăpânul Germaniei. Din nefericire, este un mare naiv. În 
nenumărate rânduri mi-a declarat că nu concepe să lupte împotriva 
lui Hitler. Dar că este gata să facă tot ce-i stă în putinţă spre a-i 
lichida pe Göring, pe Goebbels şi pe Himmler. 

— Himmler, în calitate de şef al S.S.-ului, nu este subalternul 
direct al lui Rohm? l-am întrebat. 

— Este, dar nu vrea să mai fie. Himmler năzuieşte să ia locul lui 
Rohm. 

Am făcut un gest de dezgust. 

— Rohm s-a compromis cu abuzurile sale. 

Ernst a scuturat scrumul havanei în scrumiera de argint. 

— Crezi că Rohm ar fi putut să facă toate aceste... abuzuri... cum 
le numeşti dumneata, dacă nu s-ar fi bucurat de acordul lui Hitler? 
Hitler a avut nevoie să-şi desființeze adversarii politici. Pe orice 
cale. Şi a reuşit. Sunt bun prieten cu Rohm, dar trebuie să recunosc 
superioritatea intelectuală a lui Hitler. Rohm, după cum ţi-am mai 


— 51 — 


spus, este o brută. Deşi l-am prevenit că toate căpeteniile 
partidului - inclusiv Hitler - s-au coalizat împotriva lui, nu a vrut să 
mă creadă. Pentru Rohm, Funreru/ reprezintă totul. Această 
încredere îl vă duce la pieire. Să revenim la oile noastre, Eugen. Imi 
dai vreun răspuns la oferta mea? 

— Să mă consult mai înainte, cu factorii răspunzători... 

— Am fi preferat să te adresezi direct preşedintelui Hindenburg. 
Dacă îl informezi şi pe Blomberg, strici totul. 

— Am să reflectez, Ernst. 

Ernst s-a ridicat din fotoliu. 

— Mi-am îndeplinit misiunea. Imi dai voie să mă retrag. Ţin, cu 
acest prilej, să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate. 

— Sper să mai vii pe la noi, i-am spus. Indiferent de rezultatele 
discuţiilor de azi, casa mea îţi rămâne deschisă. 

S-a înclinat. 

— lţi mulţumesc, Eugen. 

Mi-a întins mâna. 

— Sunt profund mişcat de primirea pe care mi-ai făcut-o. 

— Eşti fratele meu, Ernst. 

S-a înclinat iarăşi, apoi a părăsit încăperea. 

Am  cugetat îndelung asupra convorbirii mele cu Ernst. 
Argumentele lui nu păreau lipsite de valoare. Cel mai fericit lucru 
pentru Germania ar fi fost să scape şi de Rohm, şi de Hitler. In '934 
armata ar fi fost capabilă să-i lichideze. Din nefericire, von 
Blomberg, von Reichenau şi ofiţerii, care aşteptau grade şi situaţii 
înalte de pe urma unei colaborări strânse cu Hitler, vegheau spre a 
contracara acţiunile militarilor ostili naţional-socialismului. In jurul 
lui Hindenburg se constituise un cordon sanitar, alcătuit din 
partizanii lui Hitler. 

N-am reuşit să supun preşedintelui propunerile lui Rohm. Căci o 
înrăutăţire bruscă a sănătăţii sale l-a silit să suspende, pentru un 
timp nedeterminat, orice audienţă de lucru. Un fapt intervenit în 
cursul lui aprilie mi-a permis să-mi dau seama că teoriile lui Ernst 
nu erau false. În ziua de 11, cancelarul Hitler s-a îmbarcat la Kiel pe 
crucişătorul Deutschland, cu destinaţia Königsberg. Cancelarul, 
însoţit de von Blomberg şi de comandanții armatelor de uscat şi de 
mare. Generalul von Fritsch şi amiralul Raeder, urmau să asiste la 
manevrele militare din Prusia Orientală. Pe puntea lui Deutschland 
s-a purtat o discuţie care avea să aibă urmări capitale pentru 
viitorul Germaniei. Cu îndrăzneala care îl caracteriza, Hitler a 


Sei 


propus conducătorilor armatei un târg. Să i se încredinţeze 
conducerea supremă a statului după moartea lui Hindenburg. In 
schimb, îşi lua angajamentul să pună capăt agitaţiei create de 
Rohm, să reducă simţitor efectivele S.A. şi să asigure totodată 
dezvoltarea armatei, pe care avea să o înarmeze masiv. Von 
Blomberg, care lucra în deplin acord cu Hitler, a declarat că este 
gata să-l asigure de tot sprijinul său. Nici amiralul Raeder nu a făcut 
dificultăţi. Sporirea considerabilă a forţelor militare maritime, 
făgăduită de Hitler, îi era pe plac. Singurul care s-a arătat reticent a 
fost generalul von Fritsch. Inainte de a da un răspuns, a cerut un 
răgaz spre a se consulta cu generalii comandanţi de mari unităţi. 
Hitler a fost nevoit să accepte formula. Consfătuirea lui von Fritsch 
cu generalii s-a ţinut în mai la Bad Nauheim. Eram şi eu de faţă. 
Majoritatea generalilor au acceptat oferta lui Hitler. Lipsa de simţ 
politic a militarilor s-a manifestat atunci în toată goliciunea ei. În 
clipa în care au îngăduit lui Hitler să preia puterea supremă şi-au 
pus singuri zgarda şi botniţa. 

Marea finanţă şi marea industrie acceptaseră în '933 un guvern 
prezidat de Hitler, în care vedeau un element de ordine. Acum 
dădeau semne de nemulţumire. Arestările arbitrare, persecutarea 
evreilor, aroganţa crescândă a membrilor S.A. creau o atmosferă de 
nesiguranţă improprie bunului mers al afacerilor. Marii proprietari 
funciari, alarmaţi de declaraţiile incendiare ale lui Rohm, care 
preconiza, ca şi Gregor Strasser, naţionalizarea industriei şi a 
latifundiilor, pretindeau a se pune capăt unei agitaţii care risca să 
facă prozeliţi. 

Animozitatea declarată a cercurilor de dreapta împotriva lui 
Rohm şi a S.A.-ului îi convenea lui Hitler, căci îi asigura un sprijin 
moral şi material puternic, în eventualitatea unei ciocniri deschise 
cu formaţiile S.A. 

Intre timp, întreaga Germanie trăia într-o stare de tensiune şi de 
expectativă, pe care o înregistra şi presa străină. O întrevedere 
între Hitler şi Rohm nu a ameliorat relaţiile dintre S.A. şi 
conducerea partidului. Preşedintele Hindenburg, căruia i-am 
transmis propunerile lui Rohm, mi-a declarat că nu concepe să aibă 
relaţii cu un om care se plasează în afara legii. 

In acele zile am mai avut o întrevedere cu Ernst, care m-a vizitat 
la locuinţa mea. Voia să ştie dacă demersul meu pe lângă 
preşedinte avusese vreun rezultat. l-am repetat cuvintele lui 
Hindenburg. 


= 53 


Ernst a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Am impresia că toată afacerea aceasta este regizată de Hitler. 
Are neapărată nevoie de un ţap ispăşitor şi acesta va fi Ernst Rohm. 

M-a privit gânditor, apoi a rostit câteva vorbe pe care aveam să 
mi le reamintesc mai târziu: 

— Crezi că înlăturarea lui Rohm va rezolva criza? Crezi că va 
înceta teroarea? Crezi că Hitler va întrona legalitatea? Dacă eşti 
dispus să crezi acest lucru, află, dragul meu Eugen, că te înşeli 
amarnic! 

A plecat, mai întunecat decât noaptea de afară. 

A doua zi Hitler a zburat cu avionul în Italia. Urma să aibă o 
întrevedere cu Mussolini. În timpul absenței sale de la Berlin am 
fost invitat la o recepţie oferită de ambasadorul Statelor Unite. 
Printre oaspeţi se afla şi vicecancelarul Franz von Papen, care 
contribuise în mare măsură la instalarea lui Hitler în fruntea 
guvernului. Von Papen era un prieten al familiei mele. Il cunoscuse 
pe tata şi se bucurase de prețuirea acestuia. 

— Von Papen este un diplomat înnăscut. Nu-i lipseşte inteligenţa 
şi nici spiritul de iniţiativă. In politică se descurcă bine; proba 
evidentă - ascensiunea lui rapidă. Are însă un caracter slab. 
Această trăsătură negativă a firii sale are să-l piardă. 

Părerea formulată de tatăl meu avea să fie în curând confirmată. 

Indată ce m-a văzut, von Papen m-a luat deoparte. 

— Vă rog, principe, să-l anunţaţi pe preşedinte că îl rog să mă 
primească de urgenţă. Germania este în pragul uneia din cele mai 
grave crize din istoria ei milenară. Cazul Rohm nu este decât un 
imens bluff. În locul lui Ernst Rohm - dacă Hitler va găsi cu cale să-l 
doboare - va veni un individ cu aceleaşi tare, poate mai puţin 
homosexualitatea. Indiferent cum se va numi succesorul lui Rohm, 
politica brutală a S.A.-ului nu se va schimba, căci aceasta este 
politica partidului naţional-socialist. 

Von Papen îmi repeta, cu alte vorbe, argumentele lui Ernst 
Gerlach. 

— L-am adus la putere pe Hitler ca să scoatem ţara din anarhie, 
a adăugat. Am căzut din lac în puț. Poimâine voi ţine la 
Universitatea din Marburg un discurs, în care voi dezvălui toate 
racilele guvernării naţional-socialiste. Voi spune lucrurilor pe nume. 
Inainte de a pleca la Marburg, doresc să-i împărtăşesc punctul meu 
de vedere preşedintelui. Am datoria să o fac. 

Niciodată nu-l văzusem pe von Papen atât de agitat. Părul 


— 54 — 


argintiu, pieptănat îndeobşte pe spate, îi căzuse în dezordine pe 
tâmple, mustaţa sură i se zbârlise, ochii cenuşii aruncau scântei. 

— Hitler ne-a înşelat pe toţi. Ne-a aruncat praf în ochi. Acum, 
încearcă să ne încalece, să ne supună voinţei lui. Dar nu-i va 
merge. Am tăcut destul. De azi înainte voi vorbi. 

A doua zi de dimineaţă, am aranjat să fie primit de preşedinte. 
Am avut o convorbire lungă. Intre patru ochi. Von Papen a ieşit 
triumfător din cabinetul lui Hindenburg. 

— Zilele lui Hitler sunt numărate, mi-a declarat cu patos. Trebuie 
să punem capăt activităţii nefaste a acestui individ. S-a uitat la 
ceas: Chiar în clipa aceasta plec la Marburg. Ai să auzi vorbindu-se 
despre mine. 

Contele von der Schulenburg. Aghiotantul preşedintelui, care 
ascultase, ca şi mine, filipica lui von Papen, s-a scărpinat în bărbie: 

— Să-l fi auzit pe Herr von Papen acum un an şi jumătate. 
Pledând cauza lui Hitler cu o volubilitate de avocat bine plătit. 
Atunci voia să-l dărâme de la putere pe generalul von Schleicher. 
Azi nu mai are nevoie de Hitler. Vrea să scape şi de el, spre a 
prelua cancelariatul. Vulpile se bat între ele. Care vulpe îşi va lăsa 
pielea? 

Am clătinat din cap în semn de îndoială. 

— Von Papen suportă comparaţia cu o vulpe. Lui Hitler însă 
prada pe care a prins-o între fălci nu-i mai scapă... 

În dimineaţa zilei de 18 iunie am primit la castelul Neudeck 
textul discursului rostit de von Papen. Într-adevăr, era tare. Câteva 
pasaje mi-au reţinut atenţia: 

„Discuţiile libere, deschise, ar fi mai folositoare poporului decât 
căluşul pus azi presei germane. Guvernul trebuie să ţină seama de 
vechea maximă: «Numai incapabilii se tem de critici»... Oamenii 
mari nu sunt creaţi de propagandă... Dacă guvernanţii vor să 
păstreze un contact strâns cu poporul, trebuie să nu-i subestimeze 
capacitatea de a judeca evenimentele... Organizarea cea mai 
eficace, propaganda cea mai abilă nu pot întreţine la infinit 
încrederea maselor”... 

— Rândurile acestea au să stârnească mare furtună, i-am spus 
lui von der Schulenburg. 

N-am fost profet mincinos. Goebbels, ministrul propagandei, 
înfuriat de vâlva stârnită în jurul declaraţiilor lui von Papen, a 
ordonat confiscarea tuturor ziarelor care reproduceau discursul de 
la Marburg. Dar vicecancelarul avusese grijă să distribuie textul 


integral şi corespondenţilor de presă străini, care s-au grăbit să-l 
difuzeze în jurnalele din lumea întreagă. 

Informat de insubordonarea vicecancelarului, Hitler a denunţat 
într-o cuvântare fulminantă pe „pigmeii care îşi imaginează că pot 
opri cu câteva fraze gigantica renaştere a poporului german”. Von 
Papen a ripostat, afirmând că discursul rostit la Marburg era în 
spiritul preşedintelui Hindenburg şi că faţă de abuzul săvârşit de 
ministrul propagandei înţelegea să-şi manifeste dezacordul, 
prezentându-şi demisia din guvern. A încheiat, amenințând că va 
aduce la cunoştinţa preşedintelui aceste grave încălcări ale 
legalităţii. 

Von Papen a obţinut o nouă audienţă la Hindenburg. Deşi foarte 
bolnav, acesta mi-a ordonat să îl chem imediat pe Fe/dmarschallul 
von Blomberg. N-am asistat la discuţia dintre, preşedinte şi 
ministrul de război. Ştiu doar că von Blomberg a ieşit consternat 
din camera lui Hindenburg. Chiar şi de pe patul său de moarte, 
bătrânul Feldmarschall ştia să se facă ascultat. Era asemenea unui 
leu care mai găseşte puterea să scoată un răget, vârând spaima în 
supuşi. La 21 iunie a sosit şi Hitler la Neudeck. Preşedintele a 
refuzat să-l primească. L-a întâmpinat ministrul de război, în 
prezenţa lui von der Schulenburg şi a mea. 

Von Blomberg, dinamizat de mânia preşedintelui, i-a făcut lui 
Hitler o primire rece. Şi-a înfipt monoclul în orbită, a adoptat o 
poziţie rigidă şi, din înaltul poziţiei sale de purtător de cuvânt al 
supremei autorităţi în stat, i-a declarat solemn: 

— Excelență, sunt autorizat de către Feldmarschallul 
Hindenburg, preşedintele Reichului, să vă aduc la cunoştinţa 
următoarele: Dacă nu se va pune neîntârziat capăt stării de 
tensiune care domneşte în Germania, preşedintele va proclama 
legea marţială şi va trece sub autoritatea armatei puterile de stat. 

Hitler şi-a încleştat fălcile şi pumnii, dar şi-a stăpânit orice altă 
reacțiune. Cu un calm căutat, sub care se desluşea un mare clocot 
lăuntric, a cerut să fie autorizat a se înfăţişa preşedintelui. Contele 
von der Schulenburg a executat acest oficiu. După o scurtă ezitare, 
Hindenburg a acceptat să-l primească, în prezenţa lui von 
Blomberg, şi, sub o formă ultimativă, i-a confirmat declaraţiile 
ministrului de război. 

In aceeaşi seară, Hitler s-a înapoiat la Berlin, unde a convocat pe 
toţi liderii naţional-socialişti, cu excepţia lui Rohm. Göring mi-a 
istorisit ulterior modul în care s-a desfăşurat întrunirea, menită să 


pună capăt puterii S.A.-ului în Germania. În, vreme ce Goebbels şi 
celelalte căpetenii adoptaseră o atitudine ambiguă, căci se temeau 
de consecinţele pe care le-ar fi putut zămisli o încercare de 
soluţionare drastică a crizei, Göring şi Himmler l-au povăţuit pe 
Hitler să ia măsuri energice, singurele capabile să taie nodul 
gordian. 

— Dispun de informaţii precise, a afirmat Himmler, potrivit 
cărora Ernst Rohm a pus la cale un putsch, menit să răstoarne 
guvernul şi să instaleze la putere infamele căpetenii S.A. 

Criza se apropia de punctul culminant. La 25 iunie, generalul von 
Fritsch a pus armata în stare de alarmă. Trei zile mai târziu, Rohm 
a fost exclus din Liga ofiţerilor germani. La 29 iunie, Vo/kischer 
Beobachter, oficiosul partidului naţional-socialist, a publicat un 
articol semnat de ministrul de război, care declara că armata 
sprijină acţiunea lui Hitler împotriva S.A. In aceeaşi zi am fost 
chemat de Göring la sediul Ministerului Aviației. 

Purta uniforma de general de infanterie. Preşedintele 
Hindenburg îi conferise acest grad în august '933. Işi pusese toate 
decoraţiile, inclusiv „Ordinul pentru merit” şi „Crucea de Fier”. 

— Ora H a sosit, mi-a declarat cu emfază. In noaptea aceasta 
duşmanii ordinii vor fi lichidaţi. Vă rog să mă credeţi, principe, că 
am angajat această luptă numai pentru binele Germaniei, pentru 
consolidarea ei atât pe tărâm intern, cât şi internaţional. 

Vorbea cu o vehemenţă şi cu o sinceritate care nu păreau 
trucate. 

— După cum vedeţi, port cu mândrie uniforma de general de 
infanterie, dovada peremptorie că sunt alături de armată împotriva 
elementelor anarhice din S.A. 

Zâmbea, plin de încredere în sine. 

— Mâine, când liniştea şi ordinea vor fi restabilite, vom porni cu 
toţii, principe, la reconstruirea Germaniei. Voi schimba uniforma de 
infanterist cu uniforma de aviator. Voi face din aviația militară 
germană cea mai puternică forţă aeriană din lume. Sunt convins 
că-mi veţi da tot sprijinul. Apelez la dumneavoastră, fiindcă am 
luptat umăr la umăr în primul război mondial, zburând pe avioane 
fragile, dar care deveniseră invincibile, fiindcă erau dirijate de 
aviatori căliţi în lupte fără număr. Nu uit, principe, că vă datorez 
viaţa. 

M-am înclinat. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, Herr General. Aş fi sărit în 


— 57 — 


ajutorul oricărui camarad aflat în primejdie. 

Göring mi-a zâmbit cu prietenie. Obrajii îi luceau, ca şi când ar fi 
fost unşi cu vaselină. Mirosea a parfum franțuzesc. 

— Vă rog, principe, să fiţi interpretul meu pe lângă excelenţa-sa 
Feldmarschallul Hindenburg. Să-l asiguraţi de întreg devotamentul 
meu şi să-i relataţi tot ce aţi văzut la Berlin în această noapte 
eroică. 

Göring adoptase o poziţie belicoasă, ca şi luptătorii imortalizaţi în 
marmură de Kolbe. 

După ce ne-am despărţit, m-am înapoiat la locuinţa mea. 
Primisem ordin de la Hindenburg să rămân la Berlin, spre a urmări 
evoluţia crizei. A doua zi, aproape de ora prânzului, aghiotantul lui 
Göring m-a informat că Hitler se deplasase personal la Bad- 
Wiessee, unde arestase pe Rohm şi pe câţiva lideri S.A. In timpul 
ciocnirii dintre însoțitorii cancelarului şi garda S.S. a lui Rohm, 
fuseseră ucise câteva persoane. Represiunea putsch-ului continua 
cu energie la Munchen, la Berlin şi în alte oraşe ale Germaniei. 
Eram rugat să informez pe preşedintele Hindenburg că operaţiile se 
desfăşurau potrivit planului, fiind încoronate de succes. Cancelarul 
nu-şi va precupeţi eforturile până când rebelii nu vor fi pedepsiţi 
exemplar. 

Am făcut în ziua aceea vizite la Ministerul de Război şi la Statul- 
Major al Aviației. Şi von Blomberg şi generalul von Fritsch mi-au 
comunicat că armata nu a fost chemată să intervină, dar că trupele 
continuă să fie consemnate în cazărmi, spre a face faţă oricăror 
eventualităţi. Lichidarea lui Rohm şi a acoliţilor săi se desfăşura 
fără să fi dat naştere la tulburări sângeroase. Cancelarul Hitler, mi- 
a explicat von Blomberg, a reuşit să juguleze putsch-ul lui Rohm, 
vădindu-şi din nou spiritul de iniţiativă, hotărârea nezdruncinată, de 
a nimici pe duşmanii ordinii şi ai armatei. Şi von Reichenau 
participa la întrevedere. Inmonoclaţi, ireproşabili, în uniformele lor 
împodobite cu decoraţii şi insigne militare, aduceau pe întrecute 
elogii înţelepciunii şi intrepidităţii lui Hitler. „Ziua de 30 iunie - mi-a 
declarat von Reichenau cu tonul său aspru - va rămâne odată 
însemnată cu aur în istoria Germaniei”. 

Pe străzi domnea liniştea. Patrule S.S. circulau, spre a menţine 
ordinea. Trecătorii, puţini la număr, umblau grăbiţi, mai mult 
strecurându-se pe lângă ziduri, ca şi când s-ar fi temut să nu fie 
surprinşi în mijlocul străzii de vreo rafală de împuşcături. Limuzine 
cu perdelele trase, dube ale poliţiei, camionete fără nici un semn 


= - 0 


de recunoaştere, dar escortate de maşini cu oameni înarmaţi, 
treceau cu mare viteză. Lumea ar fi trebuit să se bucure, fiindcă 
scăpa de teroarea S.A.-ului. Cu toate acestea, citeai îngrijorarea pe 
toate chipurile. Germania intrase într-un ciclu de violenţe care nu 
mai puteau fi zăgăzuite, fiindcă însuşi partidul naţional-socialist îşi 
durase existenţa şi şi-o menținea prin folosirea violenţei. 

Spre seară am început să primesc preciziuni în legătură cu 
„operaţiile de curăţire”, cum le numea însuşi Göring, care s-a 
deranjat să îmi telefoneze în două rânduri. Rohm şi încă 
nouăsprezece lideri S.A. fuseseră executaţi prin împuşcare în 
închisoarea de la Stadelheim din Munchen. Cancelarul Hitler 
hotărâse iniţial să execute două sute de şefi S.A., întemnițați la 
Stadelheim odată cu Rohm, dar Frank, ministrul de justiţie al 
Bavariei, îl prevenise că un astfel de măcel ar demoraliza pe 
numeroşi membri ai partidului. Alţi 150 de conducători S.A., 
arestaţi la Berlin, au fost aduşi la Şcoala de cădeţi din Lichterfelde 
şi împuşcaţi fără judecată de agenţi din poliţia personală a lui 
Göring şi a lui Himmler. 

Arestările şi execuțiile continuau fără întrerupere în întreaga 
Germanie. În cursul nopţii mi-au parvenit veşti care m-au îngrijorat. 
Indivizi necunoscuţi, sau cel puţin aceasta era versiunea poliţiei, au 
pătruns cu forţa în locuinţa generalului von Schleicher, pe care l-au 
ucis, împreună cu soţia sa. Necunoscuţi erau şi inşii care l-au ridicat 
de la domiciliul său pe Gregor Strasser, fostul colaborator al lui 
Hitler, care, ca şi von Schleicher, dusese tratative cu Rohm. 
Coincidenţa era tulburătoare. Bănuielile mele aveau să fie 
confirmate ceva mai târziu. Strasser fusese transportat la 
„Columbiahaus”, închisoarea Gestapoului, unde „s-ar fi sinucis”. 
Versiunea era ridicolă. 

Doi civili s-au înfăţişat la Cancelariatul Reichului şi au cerut să fie 
primiţi de von Bose, şeful de cabinet al lui von Papen. Ajunşi în faţa 
lui von Bose, cei doi inşi l-au împuşcat fără nici o explicaţie. Edgar 
Jung, alt colaborator al lui von Papen, care participase la elaborarea 
discursului de la Marburg, a fost executat în închisoarea 
Gestapoului. Generalul von Bredow, fostul director de cabinet al 
ministrului de război, înlocuit de colonelul von Reichenau, a căzut 
de asemenea victimă represiunii. Toţi aceştia nu aveau nici o 
legătură cu S.A.-ul, dar se numărau printre rivalii politici ai național- 
socialismului. Hitler a profitat de ocazie spre a-i extermina. Multe 
victime au pierit în „Noaptea cuţitelor lungi”. Mă uitam cu groază la 


telefonul care zbârnâia la intervale tot mai dese, vestindu-mi noi 
crime. 

Elissa stătea lângă mine şi mă privea înspăimântată. Surprinsese 
câteva convorbiri telefonice pe care le purtasem cu Göring, cu 
Abwehrul şi cu Ministerul de Război, aşa că aflase, fără să vrea, 
lucruri pe care aş fi preferat să i le ascund. 

Trecuse de miezul nopţii. Stăteam în salon, cu o sticlă de coniac 
lângă aparatul telefonic. Nu sunt amator de băuturi tari. Culmea 
este că alcoolul nu a reuşit să mă ameţească. Când mă aflu în mare 
tensiune nervoasă, cele mai tari băuturi nu au nici un efect asupra 
mea. Un fenomen inexplicabil, dar absolut real. 

O trimisesem pe Elissa la culcare. Rămăsesem singur lângă 
telefon. Imi pierise somnul. Am auzit zbârnâind soneria de la 
intrare. Liniştea din casă era atât de adâncă, încât zbârnâitul m-a 
făcut să tresar. Ce-ar fi să primesc şi eu vizita unor necunoscuţi? 

Majordomul şi-a făcut intrarea. 

— Herr Ernst Gerlach vă roagă să-l primiţi, alteţă. 

Insolitul vizitei nocturne, în atmosfera aceea de teroare, care 
amintea faimoasa „Noapte a Sfântului Bartholomeu”, nu părea să-i 
fi făcut vreo impresie imperturbabilului servitor. 

— Să poftească, i-am spus. 

Peste câteva clipe, Ernst Gerlach a apărut în salon. Purta un 
costum civil, frumos croit. Era palid. Avea o mustață scurtă, 
englezească. Ţinea sub braţ o servietă de piele neagră. 

— Te rog să mă ierţi că te inoportunez la ora aceasta. Sunt 
urmărit de Gestapo. M-am gândit că poate ai să-mi acorzi azil două 
sau trei zile, până trece furtuna. 

S-a lăsat să cadă pe o canapea. Era istovit. Folosea însă un ton 
plin de naturaleţe, ca şi când ar fi vorbit despre vreme. 

— Poţi să rămâi în casa mea cât pofteşti, i-am spus. Aici nu are 
să te caute nimeni. Bineînţeles, dacă nu te-au văzut intrând. 

— Nici o grijă. Am fost foarte atent. 

Şi-a desprins mustaţa falsă. A zâmbit, amuzat de mirarea mea. 

— Dragul meu Eugen, nu uita că am trecut prin multe în viaţa 
asta. Priceperea în arta deghizării m-a ajutat cum nu se poate mai 
bine. M-am strecurat printre cordoanele instalate de poliţie şi de 
Gestapo cu o uşurinţă remarcabilă. 

Şi-a scos din buzunar câteva carnete de identitate şi trei 
paşapoarte. 

— Şi astea mi-au servit de minune. Eh, experienţa câştigată la 


Hamburg!... Şi documentele tot de atunci le am... Ştii de unde vin 
eu? 

— Dacă ai să-mi spui, am să ştiu. 

— Tocmai de la München. Mai precis, de la Bad-Wiessee. Mă 
aflam la hotelul „Hansibauer”, cu Rohm şi cu prietenii lui. 
Petrecusem toată noaptea. 

— Şi putsch-uh 

— Care putsch? 

— Tentativa de a-l răsturna pe Hitler? Lovitura de stat pe care o 
pregăteaţi? 

A surâs. Şi-a vârât carnetele de identitate şi paşapoartele în 
buzunarul dinăuntru al hainei. 

— Rohm n-a pus la cale nici un putsch. 

— Glumeşti! 

— Nu glumesc deloc! Trupele S.A. intraseră în concediu pentru o 
lună de zile. Toţi membrii formațiilor se risipiseră pe la casele lor. 
Cu ce era să facem putsch-ul? Cu cei douăzeci sau treizeci de 
prieteni şi aghiotanţi ai lui Rohm? Cu treizeci de oameni să 
înfruntăm Gestapoul, poliţiile personale ale lui Göring şi ale lui 
Hitler, trupele S.S. şi pe deasupra Re/chswenhrul, care stătea la 
pândă? Ne aflam la Bad-Wiessee fiindcă rămăsese convenit ca 
Rohm şi Hitler să aibă în această localitate o întrevedere menită să 
pună capăt conflictului dintre S.A. şi armată. Naiv eşti, Eugen! Ai 
crezut în povestea cu putsch-uh Toţi sunteţi nişte naivi. Din 
nefericire, această naivitate are să vă coste scump. Aşa cum l-a 
costat şi pe Rohm, această brută. Pot să mă servesc cu un coniac? 

— Te rog. lartă-mă că nu ţi-am oferit un pahar. Destăinuirile 
dumitale mi-au tăiat suflul. 

Ernst a golit un pahar pe care şi-l umpluse până sus. 

— Excelent! Işi mai turnă unul: Vizita lui Hitler, în zori, ne-a 
surprins absolut nepregătiţi. Ne aşteptasem să sosească aproape 
de ora prânzului. Rohm comandase un meniu împărătesc. Voia ca 
împăcarea să se facă în jurul unei mese pantagruelice. „Oamenii cu 
burta plină, spunea el, sunt mai concesivi decât flămânzii.” Am 
văzut tot ce s-a întâmplat. Sunt singurul care le-a scăpat, printre 
degete. 

— Cum aşa? 

— Imi stricasem stomacul cu nişte icre negre... Noaptea am ieşit 
de mai multe ori la W.C. Asta mi-a şi salvat viaţa. In zori, mă aflam 
la W.C.. Când am auzit zgomot în holul hotelului. Sosise Hitler, cu 


— 61 — 


gorilele lui. Am ieşit să văd ce se întâmplă. Hitler îl pocnea tocmai 
cu cravaşa peste obraz pe tânărul şi frumosul conte von Spreti, 
aghiotantul lui Rohm, care se afla întâmplător în hol. Apoi gorilele 
au năvălit în camerele ocupate de căpeteniile S.A. Pe Rohm l-au 
trezit din somn şi l-au luat pe sus. Pe Heines l-au găsit de 
asemenea dormind. L-am auzit pe Hitler urlând că l-a găsit pe 
Heines în pat cu şoferul său. „Heines nu se poate lipsi de un 
Lustkndbe”, a rostit atunci dispreţuitor Goebbels. „Duceţi-i pe 
amândoi afară şi împuşcaţi-i!” a ordonat Hitler furios. Mă 
ascunsesem în compartimentul de sus al unui mare dulap încastrat 
pe culoar, în care se ţinea rufăria. Am văzut prin uşa întredeschisă 
cum l-au scos pe Rohm din odaia lui şi cum i-au mânat cu patul 
puştilor pe Heines şi pe şoferul său, de-a lungul coridorului înţesat 
cu şefi S.A., care nu reuşeau să se dezmeticească. Ceva mai târziu 
am auzit nişte rafale de armă, trase în curte. Ulterior am aflat că 
împuşcaseră pe Heines şi pe bietul şofer. De şofer mi-a părut rău. 
Nu avea nici douăzeci de ani. Şi habar nu avea de putsch. In mai 
puţin de o oră, toţi prietenii şi colaboratorii lui Rohm au fost 
încărcaţi în dube şi expediaţi spre o destinaţie necunoscută. 

— l-au dus la Munchen, i-am explicat. Pe Rohm l-au executat. 

— Eram sigur... a rostit Ernst. Gestapoul a răscolit hotelul, spre a 
nu le scăpa nici un prieten de-al lui Rohm. Pe mine n-au reuşit să 
mă dibuie. Stăteam ascuns după vrafurile de cearşafuri curate. Era 
acolo sus loc destul. După ce s-au asigurat că nu mai rămăsese 
nimeni prin camere, au plecat, lăsând doi S.S.-işti de pază la 
intrarea hotelului. O femeie de serviciu, care ţinea la mine fiindcă îi 
dădeam întotdeauna bacşişuri bune, s-a strecurat cu chei potrivite 
în camera mea, a scos un costum civil, portofelul, servieta aceasta 
şi toate actele mele. După ce m-am îmbrăcat, am ieşit pe o 
fereastră care răspundea într-o curte laterală. Am sărit un gard de 
lemn-câinesc şi... dus am fost. 

Mă uitam la Ernst şi aveam impresia că plutesc în plin roman de 
aventuri. 

— Un autobuz întâlnit pe şosea m-a dus până la München. 
Evident, am evitat să trec pe acasă. Eram sigur că locuinţa mea 
fusese pusă sub observaţie. In oraş domnea mare agitaţie. M-am 
abătut pe la un prieten din zile grele, care mi-a procurat bani, 
mustaţa aceasta şi un automobil. Cu maşina am ajuns până aici, la 
Berlin. 

— Şi acum ce ai de gând? Să pleci din Germania? 


— 62 — 


— Ah, nu! Nici nu mă gândesc! Cu îngăduinţa dumitale, am să 
stau aici câteva zile, până trece furtuna şi se risipesc norii. Apoi iau 
legătura cu Heydrich. 

— Sunt informat că Heydrich este un tip periculos. 

— De acord. Aceasta mă şi face să mă adresez lui. Heydrich îl va 
opera pe Himmler, aşa cum Himmler l-a operat pe Rohm. Există un 
cerc vicios, Eugen. Mi-a arătat servieta lui: Am aici câteva 
documente interesante, susceptibile să arunce în aer întreg edificiul 
naţional-socialist. Un carnet cu însemnări şi un teanc de scrisori şi 
acte oficiale, pe care mi le-a încredinţat Rohm. Rohm era un 
maniac sângeros, dar avea şi o fărâmă de minte. Nu îndestulătoare 
spre a-l feri de cursa întinsă de Hitler, dar atât cât trebuie ca să-şi 
ia câteva măsuri de apărare. Te miri, poate, Eugen, că îţi spun 
toate acestea. E bine să le ştii, fiindcă s-ar putea să am un 
accident. In cazul că aş dispărea, te-ai putea folosi de aceste 
documente, şi ai fi un mare naiv dacă nu ai face-o. 

Mă uitam la omul acesta şi reflectam asupra relaţiilor existente 
între liderii partidului. Suspiciuni, trădări, servilisme şi, în ultimă 
instanţă, o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru cucerirea puterii. 
Dacă pentru realizarea acestui ţel era necesar să-ţi suprimi 
prietenii şi vechii camarazi de luptă, cărora le datorai ascensiunea, 
cu atât mai bine. Scăpai de nişte inşi faţă de care erai debitor. 

— Rohm, a continuat Ernst, mi-a încredinţat piesele acestea încă 
de acum două luni. Se temea să nu cadă victima unui atentat şi 
documentele să ajungă în mâna duşmanilor săi. Inainte de a le 
pune în siguranţă, le-am citit. Crede-mă, mi s-a făcut părul 
măciucă. Cu ajutorul lor am să-mi cumpăr imunitatea şi eventual o 
nouă şi prosperă carieră în S.S. Pentru a intra în posesia 
documentelor, Heydrich va fi oricând gata să mă înalțe la gradul de 
Gruppenführer. 

— Dar dacă Heydrich te suprimă după ce pune mâna pe hârtii? 

Ernst a râs. 

— N-ar fi exclus să-i treacă ideea aceasta prin cap. Documentele 
sunt însă fotografiate. Clişeele de află în Elveţia, în mâini sigure. 
Dacă mor şi originalele dispar, fotocopiile vor apărea în întreaga 
presă occidentală. Printre cei grav compromişi s-ar afla şi Heydrich. 
M-ai înţeles, Eugen, dragule? 

— Am înţeles, Ernst. Şi vă plâng. 

A izbucnit în râs. 

— Plângi pe stăpânii Germaniei? Ştii că ai haz, Eugen? 


— 63 — 


A mai băut un coniac. 

— Documentele acestea te-ar face om mare. Dacă ai vrea să mă 
dai pe mâna Gestapoului şi să le păstrezi, ai dovedi că eşti un 
demn naţional-socialist. Dar n-ai să procedezi în felul acesta. Ai 
prea mult caracter, Eugen. Eşti prea nobil... 

Aproape că mă sfida. 

— In noblețea caracterului tău stă însăşi cauza slăbiciunii tale. Şi 
tu şi camarazii tăi, ofiţerii, veţi pieri fiindcă sunteţi oameni de 
onoare. E greu să te lupţi cu un asasin straşnic înarmat care te 
pândeşte din întuneric, când tu vrei să fii cavaler şi să-ţi măsori 
puterile cu ale duşmanului tău la lumina zilei. Naivul meu Eugen!... 
Sunt cam obosit. Nu s-ar putea să mă odihnesc puţin? 

— Imediat. Dau ordin să ţi se pregătească o cameră şi un supeu. 

Ernst râse. 

— Ciudată mai e şi viaţa asta. De dimineaţă îmi spuneam că mi-a 
sunat ceasul, iar seara sunt oaspetele principelui von Altenburg- 
Delmond. Mă aşteaptă o cameră bună şi un supeu somptuos... Un 
supeu! Un supeul... 

A izbucnit într-un râs homeric. Mă întrebam dacă este în 
plinătatea facultăţilor mintale. Dar mă înşelam. Ernst era foarte 
lucid. Reacţiile sale erau însă imprevizibile... N 

Comedia de care îmi vorbise Ernst se desfăşura în plin. În 
duminica următoare a avut loc o recepţie în cinstea lui Hitler, în 
grădinile  Cancelariatului Reichului. Marea lui victorie trebuia 
sărbătorită. Luni, preşedintele Hindenburg l-a felicitat pentru 
curajul şi hotărârea cu care zdrobise complotul S.A.-ului. Şi Göring 
s-a văzut omagiat pentru energia cu care dusese la îndeplinire 
misiunea încredinţată de Hitler. Generalul von Blomberg, în numele 
membrilor guvernului şi al armatei, a ridicat în slăvi pe cancelar 
pentru modul cum ştiuse să apere statul şi instituţiile sale. 

intre timp au început să circule zvonuri tot mai insistente în 
legătură cu execuțiile şi asasinatele săvârşite în faimoasa noapte. 
Oameni nevinovaţi, care nu avuseseră nici o legătură cu politica, au 
fost împuşcaţi numai fiindcă au avut nenorocirea să se potrivească 
la nume cu persoane trecute pe listele negre. Era tipic cazul unui 
critic muzical de la Münchener Neueste Nachrichten, care fusese 
ucis de agenţii Gestapoului, în prezenţa soţiei şi a copiilor săi. 
Preşedinţi de asociaţii studenţeşti, prelați, oameni politici, militari 
căzuseră sub gloanţele ucigaşilor numai fiindcă nu acceptaseră să 
susţină cu entuziasm regimul, aşa cum procedaseră oportuniştii 


— 64 — 


dornici să-şi păstreze scaunele sau să urce în ierarhia funcţiilor de 
stat. Se zvonea că numărul oamenilor ucişi s-ar fi ridicat la câteva 
mii, dintre care numai circa trei sute ar fi făcut parte din S.A. Multe 
răzbunări personale se săvârşiseră sub masca reprimării putsch- 
ului. Ca să liniştească efervescenţa mulţimii, care începuse în 
sfârşit să înţeleagă că totul nu fusese decât o abilă manevră 
politică, Hitler s-a simţit obligat să ţină un discurs în Reichstag. Cu 
ton declamator, a denunţat tentativa lui Rohm de a răsturna 
guvernul prin forţa armelor. Rebelii stabiliseră data şi ora loviturii: 5 
după amiază la Berlin, 9 seara la Munchen. Cu durere în suflet, el, 
Hitler, ajunsese la concluzia că numai printr-o acţiune sângeroasă 
va putea preîntâmpina izbucnirea revoltei. indrăzneaţa operaţie 
fusese încununată de succes. Hitler a citat şi cifre. Şaptezeci şi 
patru de persoane, printre care nouăsprezece înalţi demnitari din 
S.A., fuseseră împuşcate. Trei se sinuciseseră. Führerul a înfierat 
apoi trădarea lui Rohm şi a generalilor von Schleicher şi von 
Bredow, care intraseră în contact cu o mare putere străină, 
cerându-i sprijinul. Işi primiseră însă pedeapsa. Hitler a mai 
declarat că i s-a imputat de unele cercuri executarea vinovaţilor, 
fără a-i fi trimis în prealabil în faţa tribunalelor. Procedase astfel 
fiindcă purta pe umeri o mare responsabilitate faţă de poporul 
german care îi dăduse puterea de judecător suprem. Pe viitor, toţi 
cei care vor încerca să se ridice împotriva statului vor avea acelaşi 
sfârşit. 

Implicarea în complot a generalilor von Schleicher şi von Bredow 
a constituit o greşeală tactică. Fe/dmarschallul von Mackensen şi 
generalul von Hammerstein au protestat împotriva acestor 
calomnii. Pentru că nu a putut să furnizeze dovezi în sprijinul 
afirmației sale, Hitler a preferat să declare ulterior că cercetări 
suplimentare întreprinse din ordinul său au dovedit nevinovăția 
celor doi generali, care fuseseră ucişi „din eroare”. A promis 
reabilitarea lor publică, dar a omis să o aducă la îndeplinire. 

Hitler îşi atinsese scopul. Printr-o singură lovitură, suprimase pe 
cel mai primejdios rival, erijându-se totodată în postura de apărător 
al intereselor şi al tradiţiilor sacrosancte ale armatei... 

In preziua discursului rostit de Hitler în Reichstag, a ieşit şi Ernst 
din ascunzătoarea lui. Intr-o dimineaţă şi-a luat servieta sub braţ şi 
a plecat în oraş. li dăruisem un costum gris-fer, foarte sobru, care îi 
dădea o înfăţişare de diplomat. Trei zile nu l-am mai văzut. Am 
crezut că faimoasele lui documente nu-i fuseseră de nici un folos şi 


— 65 — 


că Gestapoul îl lichidase în tăcere. Spre surprinderea şi bucuria 
mea - vai, cât aveam să regret mai târziu gestul pe care-l făcusem, 
salvându-l de la moarte - Ernst s-a înapoiat triumfător. Purta 
uniforma de S.S.-ist. 

— Figura a reuşit! m-a anunţat plin de entuziasm. Heyarich a 
acceptat formula mea. In cadrul unei audiente la Führer, i-a 
declarat că fusesem agentul său acoperit şi că adusesem mari 
servicii partidului, raportând Gestapoului fiecare mişcare a lui 
Rohm. Ernst a râs cu hohote: Bine i-am mai manevrat! Când te 
gândeşti că viaţa mea a atârnat de un fir de păr. Dacă m-ar fi 
înhăţat cu câteva zile mai înainte, acum i-aş fi ţinut companie lui 
Rohm în Walhalla. Între timp, spiritele s-au mai răcorit, aşa că 
Heydrich a putut să judece la rece avantajele ofertei mele. lţi 
datorez viaţa, scumpul meu Eugen. Viaţa şi viitoarea mea 
ascensiune. 

Ernst nu se îmbăta cu apă rece. Protecţia lui Heydrich valora 
mult în acea epocă. Deşi nu avea pe atunci decât 29 de ani, 
Heydrich fusese înscăunat şef al S.S.-ului şi conducător al 
Gestapoului. Susţinut de acest înalt şi puternic personaj, Ernst avea 
să facă o carieră strălucită. Rohm căzuse, doborât de Himmler, 
fostul său om de încredere. Datorită pieselor furnizate de Ernst lui 
Heydrich, Himmler devenea vulnerabil faţă de tânărul său discipol. 
Dacă Heydrich nu şi-ar fi încheiat prematur cariera în atentatul 
săvârşit la Praga, Himmler ar fi avut prilejul să cunoască din plin 
toate deziluziile lui Rohm... 

La începutul lui august armata a trebuit să-şi achite poliţa. 
Preşedintele Hindenburg se stingea ca o lumânare al cărei fitil se 
apropia de sfârşit. Potrivit aranjamentului încheiat între generali şi 
Hitler, acesta urma să fie uns şef suprem al celui de-al treilea Reich 
de îndată ce preşedintele şi-ar fi încheiat agonia. Lucrurile însă nu 
erau atât de simple. Fe/dmarschallul Hindenburg avea alte gânduri 
pentru Germania. In testamentul său politic lansa un apel către 
poporul german, îndemnându-l să readucă pe tron dinastia 
Hohenzollern. Cu două săptămâni înainte de a muri, m-a chemat la 
căpătâiul său şi mi-a vorbit îndelung despre primejdia instalării în 
Germania a unei dictaturi. Această primejdie ar spori dacă i s-ar 
încredința lui Hitler şi preşedinţia republicii. Testamentul său, mi-a 
spus, va cuprinde recomandări precise în sensul constituirii, unei 
monarhii constituţionale, de tip englez, în cadrul căreia libertăţile 
individuale să fie respectate. 


— 66 — 


Hindenburg a vorbit despre intenţiile lui şi ale altor personaje din 
anturajul său. Informat de această situaţie, Hitler a hotărât să 
prevină orice surpriză, asumându-şi conducerea statului îndată 
după moartea bătrânului Feldmarschall. La 2 august, Hindenburg 
şi-a dat sfârşitul. Câteva ore mai târziu, un comunicat oficial a 
informat poporul german că în ziuă de 1 august, Consiliul de 
Miniştri -  anticipând moartea preşedintelui - hotărâse să 
încredinţeze lui Adolf Hitler funcţiile de şef al statului şi al 
guvernului, precum şi comanda supremă a forţelor militare ale 
Reichului. 

Militarii au fost chemaţi să depună jurământ de credinţă 
Fuhrerului personal, nu poporului şi statului german. In acest mod 
au fost încălcate prevederile constituţionale, care dispuneau 
alegerea prin vot secret a unui nou preşedinte de republică. 

Mai rămânea de îndeplinit o formalitate. Deschiderea 
testamentului semnat de defunctul Feldmarschall Hindenburg. Spre 
surprinderea generală, Ministerul Propagandei a dat un comunicat 
afirmând că nu ar fi existat un astfel de testament, ci numai o 
scrisoare, prin care fostul preşedinte aducea elogii lui Adolf Hitler. 

In realitate, se desfăşuraseră în culise o serie de manevre demne 
să figureze într-o comedie tragică. Îndată după încheierea 
ceremoniilor funebre de la Tannenberg. Hitler telefonase lui von 
Papen, cerându-i să facă investigaţii pentru găsirea grabnică a 
testamentului. Zelos, von Papen s-a pus pe lucru. Spera să reintre 
în grațiile lui Hitler, a cărui autoritate nu mai putea fi disputată. La 
Neudeck domnea mare agitaţie. Testamentul nu putea fi găsit. 
Colonelul Oskar von Hindenburg, supus presiunilor tot mai mari ale 
lui von Papen, a scos la lumină testamentul, pe care-l reţinuse 
probabil spre a-l specula. Documentul a trecut şi prin mâna mea. Și 
prin aceea a contelui von der Schulenburg. Fe/admarschallul 
Hindenburg reitera în scris tot ceea ce îmi spusese prin viu grai 
înainte de a muri. Îndată ce s-a văzut în posesia testamentului, von 
Papen s-a grăbit să-l depună la picioarele noului stăpân al 
Germaniei. Hitler l-a citit, apoi l-a distrus. 

La 19 august, un plebiscit a confirmat uzurpările succesive ale 
Fuhrerului Adolf Hitler. Treizeci şi opt de milioane de cetăţeni 
germani i-au dat vot de încredere. Dar patru milioane i l-au refuzat. 
La congresul partidului, întrunit în septembrie la Nürnberg, 
Gauleiterul Adolf Wagner al Bavariei a citit o proclamaţie a 
Fiihrerului în faţa celor treizeci de mii de delegaţi ai partidului, 


— i — 


înflăcăraţi de un entuziasm delirant. Germania naţional-socialistă 
va dăinui o mie de ani!” Atât de mare era autoritatea Fuhrerului, 
încât dr. Kerrl. Ministrul afacerilor bisericeşti, avea să declare 
ditirambic: „Partidul se bazează pe un creştinism pozitiv, iar 
creştinismul pozitiv se confundă cu naţional-socialismul... Național- 
socialismul reprezintă voinţa lui Dumnezeu... Unii clerici afirmă că 
religia creştină venerează pe Christos, fiul lui Dumnezeu. E o 
minciună... Adevăratul creştinism este întruchipat de partid, iar 
partidul şi mai ales Führerul cheamă poporul german să se îndrepte 
spre adevăratul creştinism... Führerul Adolf Hitler este heraldul 
acestei noi revelații. 

După dizolvarea cabinetului militar şi civil al fostului preşedinte 
Hindenburg, am fost pus la dispoziţia Ministerului de Război. Von 
Blomberg m-a chemat în biroul său. 

— Cunoştinţele dumneavoastră în domeniul aeronauticii trebuie 
valorificate. Astăzi, când păşim la crearea unei puternice armate a 
aerului, locul dumneavoastră este alături de zburătorii militari. La 
cererea ministrului aviaţiei, am hotărât să vă trec în cadrele forţelor 
aeriene. Sper că nu aveţi nimic împotrivă? 

Intervenţia lui Göring era evidentă. Ce-mi rămânea de făcut? 
Aviația fusese întotdeauna marea mea pasiune. Deci, am acceptat. 
In ziua când m-am prezentat lui Göring. Acesta mi-a dat acolada în 
faţa colaboratorilor săi apropiaţi din Ministerul Aviației. 

— Vă aşteaptă o activitate grea, dar constructivă, Herr Oberst. 
Mâine veţi avea mândria de a vă fi numărat printre făuritorii 
impunătorului Luftwaffe, care va ridica Germania printre marile 
puteri ale lumii. 

Curând după trecerea mea în aeronautică, am primit gradul de 
general-maior. 

— Ascensiunea dumneavoastră abia începe, principe, mi-a spus 
Göring într-o seară, pe când eram invitatul său la un dineu 
prietenesc. Păşim împreună pe un drum glorios. Drumul pe care au 
păşit eroii... Germania de mâine ne va fi recunoscătoare... 

S-au scurs de atunci zece ani. Nu ştiu dacă Germania ne este 
recunoscătoare pentru jalea şi lacrimile pe care armatele noastre şi 
S.S.-ul şi Gestapoul - aceste două nestemate de pe „capul de mort” 
nazist - le-au împrăştiat cu risipă în Europa şi în Africa, în aer şi pe 
mări. 

Aşteptam să fiu chemat de Hitler şi îmi prefiram prin minte tot 
felul de amintiri, unele mai triste decât altele. Pentru morţi timpul 


nu mai există. Şi eu începusem să pierd noţiunea timpului. 
Moartea, care îmi dă şi mie târcoale, vrea să mă rupă treptat de 
deprinderile oamenilor vii. 


Numai de nu m-aş îmbolnăvi de nervi... Poate că în clipa aceasta 
sunt deja bolnav. 

Orele trec... A trecut dimineaţa, a trecut după-amiaza, s-a lăsat 
înserarea, fără ca Hitler să mă cheme... 

Soarele se ascunsese după crestele împurpurate ale munţilor, 
când am fost anunţat să mă prezint Fuhrerului. Generalul 
Schmundt m-a introdus, ca de obicei, în încăperea vastă, cu 
ferestre imense, deschise spre un peisaj montan de o frumuseţe 
ireală. 

Fuhrerul era singur. Stătea cu mâinile la spate, în dreptul 
ferestrei, şi privea gânditor munţii. Cred că nu-i vedea. 


Degetele mâinilor i se mişcau din când în când, ca tentaculele 
unor sepii. Am stat câteva clipe, cu Schmundt, în poziţie de drepţi. 
Nu ne observase prezenţa. Schmundt a tuşit uşor... Nimic. A tuşit 
iarăşi, ceva mai tare. M-a privit perplex, apoi şi-a luat curajul în 
dinţi şi a ridicat braţul, rostind cu glas puternic: 

— Heil Hitler! 

Fuhrerul a tresărit. S-a întors spre noi. A zâmbit. Era pentru 
prima oară că îl vedeam zâmbind. Trăsăturile i se îngreunaseră, i se 
deformaseră, asemenea unei schele care se lasă într-o parte şi e 
gata să se prăbuşească. Asimetria chipului său se accentuase. Mi-a 
făcut o impresie penibilă. 

— Luaţi loc, Herr General, mi s-a adresat. 

S-a lăsat să cadă pe o canapea largă. M-am aşezat şi eu. 
Schmundt a rămas în picioare. Hitler i-a făcut un semn. Generalul a 
izbit călcâiele şi a părăsit camera. Era pentru prima oară că 
rămâneam singuri. Hitler prefera să-şi primească generalii în 
prezenţa statului său major. 

Câteva clipe a păstrat tăcerea. M-a privit lung, de parcă ar fi vrut 
să-mi citească în suflet. Nu ne despărţea decât o masă rotundă şi 
joasă. Dacă aş fi purtat un revolver asupra mea, l-aş fi omorât, 
descărcându-i în piept câteva gloanţe. Nimeni însă nu avea 
permisiunea să se prezinte înarmat în faţa Fuhrerului. 

— V-am chemat, Herr General... 

Şi-a întrerupt fraza, ca şi când ar fi uitat ce a vrut să spună. Şi-a 


— 69 — 


plimbat mâna peste frunte. Am observat că degetele îi tremurau. 

— V-am chemat. Herr General... ca să-mi împărtăşiţi punctul 
dumneavoastră de vedere asupra Crimeii... Şi Manstein şi Kleist, şi 
Model, şi Schomer, şi Antonescu... mi-au cerut să aprob evacuarea 
peninsulei... 

Abia vorbea. Glasul îi era răguşit. Făcea eforturi evidente pentru 
rostirea fiecărui cuvânt. Abia le înlănţuia. 

— Dispunem în Crimeea de cinci divizii germane şi de opt divizii 
româneşti, a continuat. Treisprezece divizii nu sunt capabile să 
apere Sevastopolul? 

Ochii lui Hitler, stinşi până în clipa aceea, s-au aprins. 

—  Treisprezece divizii reprezintă o forţă apreciabilă, Herr 
General. 

— Dacă efectivele ar fi complete, ar constitui o forţă apreciabilă. 
Din nefericire, în cursul retragerii, au suferit pierderi uriaşe. 
Impotriva lor, mareşalul Tolbuhin a aruncat 28 de divizii intacte. 
Proporția este de unu la cinci. Am desfăcut o hartă a Crimeii, pe 
care o adusesem cu mine: După cum vedeţi, i-am explicat, Corpul 
49 de armată apără aici sectorul occidental al Sevastopolului. 
Corpul 5 asigură apărarea sectorului oriental, de la Balaklava la 
Svernaia. Armata rusă 51 şi-a concentrat forţele în vederea cuceririi 
crestei Sopun, care constituie cheia de boltă a întregii apărări a 
sectorului oriental. Cucerirea Sopunului de către von Manstein în 
'942 a pecetluit soarta fortăreței Sevastopolului, care a căzut în 
mâinile noastre. Acum raportul de forţe s-a inversat. Ruşii sunt cei 
care ameninţă să ne arunce în mare. 

Hitler s-a încruntat. Şuviţa de păr de pe frunte i se lăsase pe 
ochi. Se uita atent la dispozitivul trupelor noastre. 

— Trebuie să rezistăm în Crimeea şase săptămâni. Atâta cer 
Armatei 17. Şase săptămâni. Dacă soldaţii nu mai au muniții. Să se 
bată cu ghearele şi cu dinţii. Dar să păstreze Sevastopolul. 

— Românii nu vor să se mai bată, mein Führer. 

— Nu vor? Dacă nu vor, să-i silim! Să împănăm unităţile 
româneşti cu trupe germane. Dacă românii dau semne de 
slăbiciune şi încearcă să se retragă, să tragem asupra lor. 

Soluţiile Führerului mă exasperau. l-am explicat punctul de 
vedere al lui Antonescu. Hitler a clătinat din cap cu îndărătnicie. 

— Când vă veţi înapoia la Bucureşti, Herr General, să-i explicaţi 
lui Antonescu că păstrarea Crimeii în mâinile noastre este de un 
interes primordial pentru apărarea zonei petrolifere române. Dacă 


To 


ruşii se instalează în Crimeea, vor avea la dispoziţia bombardierelor 
lor o bază de plecare foarte apropiată de Ploieşti. 

— Bombardarea teritoriului românesc pe calea aerului se pare că 
a căzut în sarcina exclusivă a anglo-americanilor. De la Foggia au o 
bază de plecare ideală pentru escadrele lor aeriene. 

— Şase săptămâni, numai şase săptămâni trebuie să reziste, 
Herr General, Sevastopolul. 

— Românii, mein Führer, ţin mai puţin la Crimeea decât la 
teritoriul lor naţional. 

Fiihrerul şi-a trecut mâna prin păr. 

— Nu înţelegeţi, Herr General, că cele şase săptămâni pe care le 
cer sunt de o importanţă vitală pentru continuarea războiului? Dacă 
pierdem Sevastopolul, turcii, încurajați de insuccesele noastre, vor 
intra în război alături de aliaţi. In cursul viitoarelor şase săptămâni 
englezii vor debarca în Europa, şi anume în Vest. Dispun de 
informaţii precise. Forţele noastre din Franţa vor arunca în mare 
trupele de invazie. Vom asista la un nou Dunkerque. Cele cincizeci 
de divizii din Vest, devenite astfel disponibile, le voi trimite pe 
Frontul de Est. Cincizeci de divizii cu efective intacte. Vă daţi seama 
ce înseamnă acest lucru, Herr General? Vom recupera nu numai 
Crimeea, dar vom ajunge la Volga. Voi spăla în sânge eşecul de la 
Stalingrad... 

Se însufleţise iarăşi. Manevra diviziile ca pe nişte piese de şah. 
Războiul se reducea - pentru el - la o suită de operaţii strategice, 
desfăşurate magistral, dar numai în imaginaţia lui. lmbătat de 
succesele din Polonia şi din Franţa, îşi atribuise talente de infailibil 
conducător de oşti. In vreme ce vorbea tot mai surescitat, mai 
exaltat, încercam să reconstitui mintal frământările sale interioare. 
Ce proces de gândire se desfăşura în creierul său? Incontestabil, 
suferea cumplit. Individul acesta, care ajunsese să se creadă egalul 
lui Dumnezeu, care gustase toate satisfacţiile unei puteri exercitate 
atât de arbitrar, încât lăsase în umbră pe cei mai absoluţi şi mai 
sângeroşi satrapi orientali, se vedea acum împins irezistibil spre 
zidul ispăşirilor de către o forţă superioară lui. Mânia neputincioasă 
îl rodea mai rău decât un cancer, Hitler, care spunea, ca şi 
Napoleon, că ar trebui scos din vocabular cuvântul imposibil, se 
vedea înfruntat, călcat în picioare, umilit de nişte oameni pe care îi 
socotise demni doar de a-i fi robi. Trufia lui fără margini trebuia să 
se plece în faţa unor lovituri atât de cumplite, încât îl sugrumau. 
Neputinţa de a-şi impune voinţa sa inamicului din afara Germaniei 


îl înnebunea. Se răzbuna, tiranizându-şi colaboratorii, apăsând 
grumazul unui întreg popor, cu o exacerbare care îl împingea la 
acte de o cruzime dementă. Avea, desigur, senzaţia că este prins 
într-o cursă ai cărei pereţi se apropiau inexorabil, strivindu-l lent. 

— Şase săptămâni. Atâta vreau, Herr General, şase săptămâni... 
Armatele germane se bat de cinci ani, şi nu sunt în stare să-mi 
asigure în Crimeea un răgaz de şase săptămâni? Atât de 
neputincioase au ajuns?... Dumneavoastră, generalii, nu vedeţi 
legătura care există între spaţiu, economie şi strategie. Când vă 
referiţi la o retragere, o apreciaţi în kilometri. Eu văd tone de grâu, 
de fier, de cărbune pe care le pierdem. A deschis larg mâna şi a 
pus-o peste frontul Crimeii: Dacă păstrez peninsula, voi cădea în 
spatele frontului rusesc ajuns acum la porţile României. Nu 
înţelegeţi acest adevăr?... Defetiştii vorbesc de perspectiva unei 
înfrângeri, de suferinţele poporului german. Victoriile nu se 
cuceresc fără sacrificii. Pe de altă parte, situaţia noastră este 
privilegiată faţă de a inamicului. Operaţiile militare se desfăşoară 
numai pe teritorii străine. Acum, după cinci ani de război, suntem 
încă stăpâni pe trei sferturi din Europa. Se poate vorbi de o 
înfrângere? Este adevărat. Am întâmpinat unele dificultăţi. Soldaţii 
noştri sunt obosiţi. Dar duşmanii noştri credeţi că stau pe roze? 
Credeţi că ei nu sunt la capătul rezistenţei? Cel care rezistă mai 
mult învinge. Vara anului 1944 va vedea începutul unei uriaşe 
ofensive germane împotriva ruşilor, iar anul 1945 va suna prohodul 
tuturor duşmanilor noştri. Da, da, aşa va fi, Herr General... Dacă 
soldaţii noştri nu vor fi în stare să zdrobească toţi inamicii 
Germaniei până la finele anului viitor, ne vom bate şi în '946, şi în 
'947, şi în '950... ne vom bate până când duşmanii noştri vor cădea 
istoviţi la pământ... Armele noastre secrete îşi vor spune în curând 
cuvântul... 

Hitler devenise obsedant cu armele lui secrete. Tuturor 
generalilor le făgăduise minuni graţie acestor arme, menite să 
schimbe faţa lumii. 

— Voi şterge de pe faţa pământului toate centrele populate ale 
inamicului!... 

Cunoşteam activitatea tehnicienilor şi savanților germani. Timpul 
lucra însă împotriva lor. Fanfaronadele lui Hitler referitoare la 
continuarea războiului la infinit erau rizibile. In ritmul în care 
înregistram înfrângeri, sfârşitul se întrezărea cu limpezime. De 
părere contrară erau doar orbii sau cei care voiau să fie orbi. 


A tăcut brusc. S-a ridicat în picioare. M-am ridicat şi eu, crezând 
că audiența se încheiase. Avea privirea rătăcită. Boala de care îmi 
vorbise Himmler nu era o invenţie. 

Hitler şi-a încrucişat braţele la piept. Se uita la harta întinsă pe 
masă. A ridicat apoi ochii spre mine. Privirea îi era atât de fixă, de 
pătrunzătoare, încât aveam impresia că mă. Străpunge. Un zâmbet 
viclean i-a strâmbat faţa. 

— N-ar fi imposibil, Herr General, ca într-un viitor apropiat să se 
producă cea mai senzaţională răsturnare de alianţe. Să ne întindă 
mâna americanii şi englezii... 

A lăsat fraza neterminată, aşteptând să citească efectul în ochii 
mei. 

— Da, da. Englezii şi americanii nu vor accepta bolşevizarea 
Europei. Dacă balanţa succeselor s-ar înclina categoric în favoarea 
ruşilor - remarcaţi, Herr General, am spus dacă - Occidentul ar 
schimba imediat orientarea. Dacă vor fi puşi în situaţia de a alege 
între comunism şi un naţional-socialism ceva mai concesiv, vor 
alege alternativa din urmă. Colaborarea lor cu Moscova este 
impusă de împrejurări şi are un caracter temporar. Evident, într-o zi 
vom ajunge să negociem pacea la masa verde. Dar nu a sosit încă 
momentul favorabil, Herr General. Imi trebuie câteva succese 
spectaculoase şi ai să-i vezi cum se vor grăbi să ne facă oferte de 
pace... 

Pe cine voia Hitler să convingă? Pe mine? Sau voia să se 
convingă pe sine? Uitase declaraţia anglo-americanilor de la 
Casablanca? Uitase că figura pe lista criminalilor de război, 
întocmită de englezi, americani şi ruşi? 

— Va trebui să ne mai batem, Herr General, ca să obţinem o 
pace onorabilă. Americanii nu sunt rezistenți. Vor ceda cei dintâi. 
Izolaţioniştii din Congres au un cuvânt de spus, iar americanii de 
mijloc preferă comoditatea de acasă unor aventuri militare pe alte 
continente. Se spune că englezii sunt tenaci ca buldogii. Şi Churchill 
e un încăpățânat fără pereche. Rachetele noastre însă au să-i 
cuminţească. Rămaşi singuri, ruşii vor fi nevoiţi să se încline. Şi-a 
desfăcut braţele şi a făcut un gest larg: Va veni şi ziua în care vom 
semna pacea. Nimic nu durează la infinit. Nici războiul nu se va 
prelungi peste decenii. Dar pacea o vom face când vom găsi 
momentul favorabil. S-a aşezat iarăşi pe canapea: Credeţi, Herr 
General, că sunt un Moloh însetat de sânge? Şi mie mi-ar plăcea să 
fie iarăşi linişte în lume, să mergem seara la teatru, să întreţinem 


SE n e 


legături cu cercurile artistice, să lăsăm din când în când grijile la o 
parte şi să ne bucurăm de plăcerile vieţii... Dar ca să ajungem 
acolo, trebuie să luptăm în continuare. leri l-am chemat pe 
Schomer. l-am vorbit ca şi dumitale. Schörner m-a înţeles. Nu pot 
să spun acelaşi lucru despre generalul Jaenecke. Este un defetist. 
N-am fost bine inspirat când i-am încredinţat comanda Armatei a 
17-a. Comportarea lui în Crimeea ilustrează concluziile mele. Am 
să-l destitui... i 

Vorbea fără să se mai oprească. Imi aminteam de Ciano, care se 
plângea că îl copleşeşte puhoiul verbal al lui Hitler. Şi pe Mussolini 
ajunsese să-l irite discursurile-i interminabile. 

Mă întreb cum de suportau Keitel şi Jodl să-l audă bătând câmpii 
zi de zi. Aveau, desigur, nervii tari. Eu n-aş fi rezistat. 

— Cred că ne-am înţeles, zise Hitler, ridicându-se iarăşi. Şase 
săptămâni, Herr General. imi trebuie şase săptămâni. 

Am renunţat să mai discut. Ştiam că este inutil să ridic obiecţii. 
Toţi cei care îndrăzniseră să o facă îşi pierduseră situaţiile. Pe mine 
nu mă speria o destituire. Dar, ca şi Stauffenberg, nu voiam să plec 
din armată. Aveam încă multe de făcut. 

— Cât despre România, mă bizui pe diplomaţia dumneavoastră. 
Faceţi-i pe români să înţeleagă că nu trebuie să aştepte salvarea 
numai de la noi. Să declare şi ei războiul total, să-şi mobilizeze 
toate forţele. Inchei, amintindu-vă misiunea dumneavoastră de 
căpetenie. Organizarea unei apărări eficiente a regiunii petrolifere 
române. Mi-a întins mâna: Vă urez succes, Herr General. 

Am strâns harta, l-am salutat şi am părăsit încăperea. Când m- 
am văzut sub cerul liber, am respirat adânc. 

In aceeaşi noapte am plecat la Munchen. M-am dus direct acasă. 
Busch nu venise cu Uwe. Câte momente de supremă desfătare 
spirituală nu-mi procurase biblioteca mea! Am răsfoit tot felul de 
cărţi, la întâmplare. Pe o carte am găsit o semnătură a lui Uwe, 
trasată stângaci. Scrisul lui la 4 sau 5 ani. Litere de tipar 
disproporţionate, dar atât de dragi. Am început să caut şi alte 
semnături. Am dat peste numele lui Willi, aşternut cu mână sigură, 
pe pagina de titlu a unui volum dedicat cailor de rasă. Lui Willi îi 
plăceau mult caii şi câinii. Şi semnătura lui Rudi am găsit-o pe un 
Mein Kampf, în care pasaje întregi erau subliniate cu sârg. Numai 
Albert nu lăsase nici o urmă. Până şi mărturia scrisului său 
dispăruse. Un gând urât m-a fulgerat. Nu cumva Rudi distrusese 
orice urmă care ar fi putut să ne amintească de Albert? Dar ce rost 


— 74 — 


ar fi avut? Nu se certase niciodată cu Albert. Avusese conflicte 
numai cu Willi. Dar dacă... Am dat la o parte un tablou de Bosch, 
care ascundea un seif secret zidit în perete. Am format cifrul. Uşa 
masivă s-a deschis fără greutate. Intr-un compartiment al seifului 
păstram scrisorile primite din partea copiilor mei de-a lungul anilor. 
Pe toate le păstrasem. Printre aceste misive se afla şi ultimul mesaj 
pe care Albert mi-l trimisese din Stalingrad. Nu l-am mai găsit. Am 
cercetat scrisoare cu scrisoare. Zadarnic. Nu dispăruse nimic 
altceva. Am înţeles, Rudi cunoştea cifrul seifului. II încredinţasem, 
de altfel, tuturor fiilor mei, pentru a-l folosi în eventualitatea că aş fi 
căzut pe front. In fanatismul său, Rudi distrusese mesajul în care 
Hitler, idolul său, era insultat de Albert. 

M-am uitat la ceas. Se făcuse 5 şi jumătate. Am dat la o parte 
draperiile grele de la ferestre. In bibliotecă a năvălit lumina lividă, 
bolnăvicioasă a unei dimineţi ceţoase. Va fi grea să decolez în 
asemenea condiţii atmosferice, mi-am zis. L-am sunat pe Gunther. 
Bătrânul a apărut târându-şi picioarele. Deşi ora era foarte 
timpurie, Günther îşi îmbrăcase fracul de gală. Imi cinstea prezenţa 
în casă. Gestul lui m-a înduioşat. 

— Rudi nu s-a înapoiat încă? l-am întrebat. 

— Nu s-a înapoiat, alteţă. 

— Hm!... A mai lipsit şi în alte nopţi? 

— Lipseşte din când în când, alteţă. 

— Mulţumesc, Gunther. N 

— Eu vă mulţumesc, alteţă. Imi permiteţi să vă servesc micul 
dejun, alteţă? 

— Da. Adu-mi-l aici. 

— Pot să sting lumina electrică, alteţă? 

— Stinge-o, Gunther. 

A ieşit fără zgomot. Peste zece minute s-a înapoiat, aducându-mi 
micul dejun pe o măsuţă pe rotile. Nu se mai încumeta să se 
folosească de tăvile mari de argint, folosite în asemenea cazuri. Nu- 
I mai ajutau braţele. Imi adusese lapte, ouă şi pâine. 

— De la vacile şi găinile noastre, alteţă. 

— Nu prea o duceţi bine cu proviziile, Gunther. E mare lipsă de 
alimente? 

Bătrânul servitor a clătinat din cap. 

— Cu bani găseşti orice. Şi ţigări americane, alteţă. 

— Nu aveţi bani? 

„„„Eram uimit. Bancherul meu din Munchen avea dispoziţie să 


— 75 — 


dea lunar lui Rudi o sumă de bani pentru întreţinerea casei, separat 
de celelalte cheltuieli. Suma era apreciabilă. Ar fi acoperit din plin 
întreţinerea lui şi a douăzeci de servitori. l-ar mai îi rămas şi bani de 
rezervă. 

— Ce face Rudi cu banii? l-am întrebat. Cheltuieşte cu femeile? 

— Ah, nu, alteţă. Donează mai toţi banii partidului. Pentru casă 
reţine foarte puţin. 

Am ridicat din umeri. Băiatul acesta era o enigmă pentru mine. 

— Voi da dispoziţie lui Herr Langerfeld să-ţi furnizeze lunar o 
sumă de bani pentru hrana personalului de serviciu. 

— Mulţumesc, alteţă. 

Devotamentul lui Rudi faţă de nazişti începea să mă irite. Toate 
au o margine. N 

Gunther a tuşit uşor. Insemna că avea să-mi spună ceva. 

— Vorbeşte, Günther. 

— Dacă alteţa-voastră îmi permite... 

— Hai, dă-i drumul. 

Preliminariile diplomatice ale bătrânului mă enervau. 

— Herrchen Rudi, alteţă, se va înrola zilele acestea voluntar în 
armată. Am auzit o convorbire - iertaţi-mi indiscreţia involuntară - 
cu un instructor din Hitlerjugend. 

Rudi nu-mi scrisese nimic despre intenţiile lui. 

Avea taine faţă de mine. Mă socotea şi pe mine un duşman al 
nazismului? i 

— Spune şoferului să pregătească maşina. Intr-o jumătate de oră 
trebuie să fiu la aeroport. 

— Prea bine, alteță. 

După plecarea lui Günther m-am aşezat la masa de lucru din 
bibliotecă şi am aşternut câteva rânduri într-un bilet adresat lui 
Rudi. 


„Regret că nu am avut posibilitatea să te văd în cele câteva ore 
pe care le-am petrecut la Munchen. Ti-am scris de câteva ori, dar 
nu ai găsit timp să-mi răspunzi. Eşti atât de ocupat? Aş vrea să ştiu 
ce se întâmplă cu tine. Imbrăţişări, 

Tatăl tău” 


Scurta misivă era rece. Mi-a fost imposibil să-i imprim mai multă 


căldură. Mă simţeam înstrăinat de Rudi. 
In drum spre aeroport m-am oprit câteva minute la unchiul 


SEI = Ea 


Rudolf. M-a primit bombănind. Nu-i plăcea să fie trezit brusc din 
somn, căci îi făcea rău la inimă. N-a putut să-mi furnizeze nici o 
explicaţie în legătură cu absenţele nocturne ale lui Rudi, ori cu 
proiectata lui înrolare în armată. Nu-l mai văzuse de două 
săptămâni. Am plecat, lăsându-l să-şi continue somnul. 

La orele 8, avionul meu şi-a luat zborul de pe aeroportul din 
Munchen, iar la unsprezece am aterizat! a Berlin. Călătoria a fost 
monotonă, deoarece a trebuit să survolăm în permanenţă norii care 
acopereau aproape în întregime teritoriul Germaniei. Norii erau cei 
mai buni prieteni ai locuitorilor marilor oraşe, căci sileau 
bombardierele anglo-americane să facă drumul întors fără să fi 
lansat bombele asupra obiectivelor propuse. 

Am trecut pe la Statul-Major al Aerului, unde mi s-a transmis 
ordinul Reichsmarschallului Göring de a mă prezenta în aceeaşi 
după-amiază la Karinhall. Am găsit şi o notă telefonică a 
generalului Olbricht, care mă ruga să-i fac o vizită la 
Comandamentul Armatei de rezervă. Mă aflam la şeful Serviciului 
organizare, când am fost chemat la telefon de amiralul Canaris. l- 
am recunoscut imediat glasul. 

— Vorbesc de la un telefon public, mi-a spus. Aş vrea să vă 
întâlnesc, Herr General. 

— Cu plăcere. Unde şi când? 

— Peste o oră. În Grünewald. La întretăierea lui 
Kronprinzessinnen Weg cu Havelchaussee. 

Am zâmbit. Recunoşteam mania lui Canaris de a se învălui într-o 
atmosferă de mister. La ora fixată, m-am prezentat la întâlnire. l- 
am văzut de departe silueta măruntă, pe marginea şoselei. Gulerul 
trenck-coat-ului îi era ridicat până la urechi. Avea o scuză. Ploaia 
măruntă care se pornise aproape de prânz. La volanul maşinii mele 
se afla Hans. In băiatul acesta aveam încredere deplină. Mai multă, 
în orice caz, decât în fiul meu Rudi. 

Am oprit în dreptul lui Canaris şi am deschis portiera. S-a urcat 
repede în maşină. 

— Ce ploaie urâtă! a exclamat. Dă-i drumul, băiete! i-a poruncit 
lui Hans. 

— Unde mergem, Herr Admiral? l-am întrebat. 

A râs. 

— Acolo unde ne va duce hazardul, Herr General. 

In vreme ce automobilul îşi sporea viteza, Canaris s-a uitat în 
spate. 


— Văd că nu sunteţi urmărit, Herr General. Perfect! Vom putea 
sta de vorbă în linişte. 

— Nu vă temeţi că v-au filat pe dumneavoastră? l-am întrebat. 

— Nu. Orice ar face, ştiu să le scap de sub nas. Mă las urmărit 
numai când îmi convine să am un alibi furnizat de agenţii 
Serviciului de siguranţă. 

Am poruncit lui Hans să ne plimbe pe unde îi va plăcea, apoi am 
ridicat geamul care ne despărţea de şofer. 

Amiralul şi-a scos pălăria şi a scuturat-o de apă. Părul lui era mai 
alb decât omătul. 

— In clipa aceasta staţi de vorbă cu un om terminat, Herr, 
General, mi-a zâmbit cu voioşie. 

S-ar fi zis că situaţia grea în care se afla îl amuza. 

— Când a murit Heydrich, am crezut că am scăpat de cel mai 
mare duşman, a continuat. Acum am dat de unul şi mai înverşunat. 
Kaltenbrunner, urmaşul lui Heydrich. 

A aşezat pălăria pe banchetă, lângă el. A început să-şi frece 
mâinile. 

— Unii spun că eu l-aş fi suprimat pe Heydrich, folosindu-mă de 
Serviciul secret britanic. Aceştia au imaginaţie bogata. Adevărul 
este altul... 

De ce îmi făcea destăinuirile acestea? Avea faima unui om tainic. 

— Vă întrebaţi, poate, de ce vă vorbesc atât de deschis? mi-a 
spus. O fac fiindcă am încredere în dumneavoastră şi fiindcă 
dumneavoastră aveţi mare, foarte mare nevoie de mine. Dar să 
termin ceea ce aveam să vă spun despre Heydrich. In primii ani 
după ce am luat în primire conducerea Abwehrului, relaţiile mele cu 
omul acesta au fost excelente. Colaboram în problemele care 
permiteau o colaborare. Heydrich se arăta un discipol atent, aş 
putea spune, respectuos. Voia să înveţe de la mine sforăriile 
indispensabile activităţii serviciilor secrete. Şi le-a învăţat. In 
măsura în care l-am lăsat eu să le înveţe. Cunoaşteţi povestea: 
elevul îşi depăşeşte adeseori dascălul. In clipa în care Heydrich şi-a 
închipuit că nu mai are ce învăţa de la mine şi că prezenţa mea 
devine inoportună, a început să mă lucreze. Cu puţin înainte de a fi 
ucis, la Praga, a reuşit să-mi impună semnarea unui document care 
reglementa colaborarea dintre Serviciul său de siguranţă şi 
Serviciul meu secret. Imi îngrădea activitatea. Işi închipuia, pe 
atunci, că a reuşit să mă culce la pământ. Reuşise să-l îndârjească 
şi pe Führer împotriva mea. Nu bănuia însă ce lovitură îi 


78 


pregăteam... y 

A făcut o pauză. li râdeau ochii. 

— Dacă n-ar fi murit, mi-ar fi prilejuit cea mai formidabilă 
satisfacţie. Reuşisem să-mi procur nişte documente pe care le 
vânam de multă vreme. Dovada originii sale evreieşti. Vă închipuiţi 
ce senzaţie aş fi făcut, dând la lumină câteva piese care stabileau 
indubitabil sângele semit al temutului  Obergruppenfiihrer 
Reinhardt Heydrich, locţiitor al protectorului Reichului pentru 
Boemia şi Moravia, şeful Oficiului de Siguranţă al Reichului - 
celebrul R.S.H A, - care cuprinde în sânul său nu mai puţin 
însemnatul Gestapo. Un străbun al lui Heydrich purta perciuni şi era 
haham. Ce mutră ar fi făcut Hitler şi compania! Canaris a oftat: Dar 
n-am avut parte să mă bucur de această lovitură de teatru. 
Heydrich a murit... Amiralul şi-a şters cu batista obrazul ud încă de 
ploaie. Remarcaţi cred, Herr General, cât sunt de mărinimos. 
Deplâng moartea duşmanului meu... Da, da. Sfârşitul lui Heydrich a 
căzut foarte prost. Dacă supravieţuia trei luni, îl lichida pe Himmler, 
maestrul său. Odată cu Himmler, ar fi căzut şi Kaltenbrunner. Abia 
la urmă l-aş fi doborât şi eu pe Heydrich. Vedeţi dar, Herr General, 
că nu aveam nici un interes să pun la cale suprimarea lui Reinhardt 
Heydrich. Oamenilor de bună-credinţă le este greu să lupte 
împotriva calomniilor... Şi-a vârât batista în buzunar. Pot să fumez? 

— Vă rog. 

Şi-a aprins o ţigară. Mi-a oferit şi mie una. 

— Himmler şi Kaltenbrunner aşteaptă cu nerăbdare să depună 
câte o coroană pe mormântul meu. Sper să le-o iau înainte. Pentru 
moment, însă, Himmler şi Kaltenbrunner sunt mai tari. Ştiţi poate 
că Himmler mi-a oferit o sinecură, pe care am acceptat-o cu un 
singur scop. Să păstrez relaţii cu unii agenţi ai Serviciului secret. 
Ulterior a trebuit să renunţ şi la acea sinecură şi să intru în viaţa 
privată. Acum sunt liber ca aerul. Duc viaţă de celibatar, fiindcă pe 
soţia şi pe cele două fiice ale mele le-am trimis în Bavaria, pentru a 
le feri de bombardamente. Am rămas singur, cu doi basseţi şi cu 
bucătarul meu arab. Mă vizitează un vecin sau doi. Jucăm şah şi 
table. O viaţă tihnită de pensionar... 

Aşteptam continuarea. Nu-mi fixase Canaris această întâlnire ca 
să-mi vorbească despre existenţa lui tihnită, acum, după ce intrase 
pe linia moartă. li cunoşteam însă tehnica. 

— Inainte de a-mi acorda acel concediu prelungit, care-mi 
îngăduie să fiu atât de liber, a reluat Canaris, Reichsfihrerul 


— 79 — 


Himmler m-a chemat într-o zi în biroul său. „Generalii 
dumneavoastră pregătesc o lovitură de stat. Herr Admiral.” Am 
făcut pe miratul. „Generalii mei? Foştii mei colaboratori din 
Abwehr?” Himmler a râs, ridicând colţul gurii: „Să nu-mi spui că 
dumneata, fostul şef al Abwehrului, nu ştii ce se pregăteşte!” Am 
adoptat o mutră nevinovată. „Poate că nu folosim acelaşi limbaj. 
Nu vreţi să fiţi mai explicit?” Reichsfihrerul mă privea zâmbind 
sarcastic. „Chiar nu ştiţi despre ce este vorba? Şi eu care credeam 
că nimic nu-i scapă Abwehrului. Mă dezamăgiţi, Herr Admiral!” 
Discuţia s-a oprit aici. Himmler a schimbat vorba, fiindcă îşi 
atinsese scopul. Ştia că vorbele lui vor ajunge la urechea 
generalilor prin intermediul meu. li prevenea astfel că le urmăreşte 
jocul, că ar putea oricând să-i aresteze pe complotişti, dar că nu o 
făcea, fiindcă aştepta compensaţii. Peste două zile m-a chemat 
iarăşi în biroul său, sub pretextul discutării unor chestiuni de 
spionaj economic. Fleacuri care pregăteau terenul pentru ceva mult 
mai serios. „La Paris am stat de vorbă cu generalul von Altenburg- 
Delmond. Remarcabil ofiţer. Ştiţi poate că este singurul principe pe 
care Fuhrerul l-a mai păstrat în armată. Pe ceilalţi i-a expediat pe la 
casele lor sau prin lagăre” M-am prefăcut că îl urmăresc cu politicos 
interes şi nimic mai mult. „La conferinţa în cadrul căreia s-a 
discutat soarta principilor, a continuat Himmler, şi 
Reichsmarschallul Göring şi eu am opinat ca generalul von 
Altenburg să fie reținut în armată”. A trecut apoi la alt subiect. 
Lansase nada, fiindcă ştia că am s-o înghit. Era sigur că voi lua 
legătura cu dumneavoastră, spre a vă transmite vorbele lui. 
Reichsftihrerul S.S. vă reaminteşte probabil pe această cale unele 
chestiuni discutate între patru ochi. 

Amiralul a zâmbit fin. Aştepta răspunsul meu. 

— Hitler n-a murit încă. Dar apostolii lui vor să-şi asigure 
succesiunea, am rostit cu scârbă. 

— Eram sigur, zise Canaris. Reichsfiihrerul S.S. încearcă să 
exercite, prin dumneavoastră, un sondaj asupra generalilor. A 
învăţat lecţia de la Hitler. Caută sprijinul armatei. 

— Nu are la dispoziţie Gestapou/? Trupele S$.S5.? 

Canaris a râs ironic. 

— Cu un pumn de poliţişti terorizezi o ţară, dar nu poţi cuceri 
puterea. Cât priveşte diviziile S.S., a avut grijă Hitler să le trimită pe 
front. Nu pe toate, evident, destule însă, ca să nu permită 
constituirea unui nucleu prea puternic de unităţi S.S. în Germania. 


Prudenţa este una din condiţiile înţelepciunii, Herr General. Ce 
ploaie! Parcă am fi în plină vară! 

Remarca amiralului era întemeiată. Se revărsa din văzduh o 
adevărată cascadă, care făcea să sune ca o tobă acoperişul 
maşinii. 

— E mai bine să plouă cu apă decât cu bombe, zise Canaris. leri 
noapte cartierul gării a fost cumplit bombardat. 

Am simţit că mă încolţeşte spaima. 

— Au fost lovite trenuri de călători? am întrebat, cu gândul la 
Uwe. 

— Bombele au căzut în preajma gării şi pe străzile învecinate. 

Am respirat. Trenurile aflate în gară nu avuseseră de suferit. 
Acesta era esenţialul. 

— Aţi cunoscut, cred, pe principesa Mafalda, soţia principelui 
Philip von Hesse? a rostit amiralul. 

— Fiica regelui Italiei? Da. Am cunoscut-o. Fuhrerul nu putea să o 
sufere. 

— După arestarea lui Mussolini de către rege, Hitler a internat-o 
în lagărul de la Buchenwald. S-a răzbunat pe tată, arestând-o pe 
fiică. Şi pe soţul ei l-a internat, deşi principele îl servise până atunci 
cu credinţă. Zilele acestea am aflat că biata principesă a murit în 
lagăr. 

Războiul nu scutea de rigorile lui nici pe mai-marii zilei şi nici pe 
cei mărunți. 

— Culmea este că nici familia lui Mussolini nu a scăpat intactă, 
am spus. Ada Ciano, fiica ducelui, a rămas văduvă, fiindcă Hitler a 
stăruit ca Ciano să fie executat. Mussolini ar fi fost dispus să se 
arate mai indulgent cu ginerele său. 

— Cine îi mai cere lui Mussolini părerea? a exclamat amiralul. 
Bietul duce nu mai este decât o biată remorcă a Führerului, care-l 
târăşte cu viteză ameţitoare spre un punct în care linia ferată se 
termină pe buza unei prăpăstii. Ce ironică mai este şi soarta! Cu un 
an înainte de a fi arestat, Mussolini alergase în Libia, la Dema, spre 
a-şi face o intrare triumfală în Alexandria, pe care Rommel năzuia 
să o ia cu asalt după ce cucerise Tobrukul. Trezirea din visurile-i de 
mărire a fost atât de dureroasă... 

— Trezirea este pentru noi toţi dureroasă, Herr Admirai. Nu 
vedeţi? Suntem în plină cavalcadă spre infern! 

— Nenorocirea este că în această cavalcadă ne însoțesc şi fiinţe 
nevinovate, Herr General. Noi ne plătim păcatele. Ce vină au însă 


— 81 — 


femeile, copiii, bătrânii care îşi aşteaptă sfârşitul în lagărele de 
exterminare? Aţi auzit de lagărele de exterminare, Herr General 
Aţi auzit de Auschwitz, de Treblinka, de Manuhhausen, de Dachau? 
Aţi auzit de miile de oameni trimişi zilnic în camerele de gazare? Aţi 
auzit de „soluţia finală”, formulă nevinovată la prima vedere, dar 
care se traduce prin lichidarea tuturor evreilor de pe teritoriile din 
Europa aflate sub stăpânire germană? Aţi auzit de faimoasele 
Einsatzgruppen, organizate de Himmler şi de Heydrich, în scopul de 
a însoţi armatele germane de ocupaţie din Est şi de a aplica 
„soluţia finală”? Aţi auzit de executarea prizonierilor de război, în 
disprețul Convenţiei de la Geneva, semnată şi de Germania? De 
unele ştiţi, Herr General. De altele, nu. Toate aceste murdării m-au 
făcut să trec în tabăra adversarilor lui Hitler. In ceea ce mă 
priveşte, sunt un om terminat. Sau, cel puţin, aşa mă socotesc 
duşmanii mei. Himmler şi Kaltenbrunner au avut grijă să-mi reteze 
mâinile şi picioarele. Dar mi-a mai rămas capul, Herr General. Şi 
capul meu judecă încă... A aspirat adânc aroma ţigării. Mai am încă 
destule săgeți în tolbă. Documente adunate cu sârg, care pot 
dobori întreg edificiul naţional-socialist. Dacă, prin imposibil, 
Germania va ieşi învingătoare, piesele acestea nu vor avea nici o 
utilitate. Invingătorii, oricâte crime ar avea pe conştiinţă, îşi 
păstrează mâinile curate. Urmele de sânge nu apar decât pe 
mâinile învinşilor... 

Şi-a zdrobit ţigara pe trei sferturi consumată în scrumiera fixată 
pe brăţarul banchetei. 

— Dacă aş fi în America, aş deschide o agenţie de detectivi şi, 
graţie experienţei mele, aş repurta succese remarcabile. Aici, în 
Germania, iniţiativa privată în acest domeniu este interzisă. Păstrez 
însă unele surse de informaţie. Şi aceste informaţii vi le ţin la 
dispoziţie... Acum nu pot decât să vă dau o povaţă. Dacă vreţi să 
loviți, grăbiţi-vă! A început să se vorbească prea mult în jurul 
acestui subiect. Sunt prea mulţi conjuraţi ca să nu facă indiscreţii. 
lar unul dintre marile defecte ale omului este limbuţia. Am vorbit 
de-ajuns. De acum înainte nu ştiu dacă o să ne mai putem vedea. E 
mai sănătos şi pentru mine, şi pentru dumneavoastră. Dacă voi 
avea ceva să vă spun, ştiu cum să vă găsesc. Dacă veţi avea 
nevoie de mine, telefonaţi-mi de la un telefon public. E destul să-mi 
spuneţi că reţeta pentru eczema câinelui este gata. Aceasta va 
însemna că în ziua respectivă ne vom întâlni în acelaşi punct şi la 
aceeaşi oră ca şi astăzi. Acum vă rog să ordonaţi şoferului să 


— 82 — 


oprească maşina. Trebuie să vă părăsesc. 

Şi-a pus pălăria pe cap şi a ridicat gulerul trenck-coat-ului. 

— Cum să vă las în ploaia aceasta? am protestat. Să vă duc până 
la un adăpost. 

— Mulţumesc. Sunt deprins cu intemperiile. 

Am poruncit şoferului să oprească. Amiralul a pus mâna pe 
clanţa portierei. 

— Un moment, l-am rugat. Aş vrea să vă pun o întrebare. 

— Spuneţi! 

— Aş vrea să ştiu dacă Stanadartenfuhrerul Ernst Gerlach a 
participat la anchetarea studenţilor din Munchen, condamnaţi la 
moarte şi executaţi în '943. 

— Nu cunosc acest lucru, dar nu-mi va fi greu să-l aflu. 

— Dacă rezultatul este pozitiv, v-aş ruga să mi-l comunicaţi. Mai 
rămân două zile la Berlin, apoi mă găsiţi la Bucureşti. 

— In ordine. Vă dau eu de urmă. 

M-a salutat şi a coborât sprinten din maşină. Mi-a făcut semn cu 
mâna, apoi s-a pierdut în pădure. Ploaia continua să cadă. 

— La Comandamentul Armatei de rezervă, Hans! 

In vreme ce străbăteam străzile, îndreptându-ne spre centrul 
oraşului, mă uitam cu tristeţe la casele lovite de bombe. Nu va mai 
trece mult, şi Berlinul va arăta tot atât de pustiit ca şi Hamburgul. 

Clădirea Comandamentului Armatei de rezervă din 
Bendlerstrasse are un aspect opresiv. Nu mi-ar plăcea să lucrez 
într-o astfel de fortăreață. Activitatea mea din ultimii ani m-a 
învăţat cu viaţa nomadă. Străbat Europa în lung şi în lat mai vârtos 
decât amploaiaţii de la „Wagons-Lits”. N-aş mai putea să stau legat 
de un birou. Şi când te gândeşti că în edificiul acesta sinistru din 
Bendlerstrasse se pune la cale lovitura meniră să scape Germania 
de tirania lui Hitler. Nu trebuie să te călăuzeşti după aparenţe. 

L-am găsit pe Olbricht foarte întunecat. Se mai aflau în biroul său 
generalul Fritz Lindemann şi generalul Paul von Hase, şeful 
Comendulirii din Berlin. 

— Am mai ratat un atentat, mi-a spus Olbricht după ce mi-a 
strâns mâna. Stauffenberg a fost chemat la Rastenburg, că să 
prezinte raportul periodic al comandamentului. Şi-a zis că ocazia nu 
trebuie pierdută. A luat în servietă o bombă. În ultimul moment, 
conferinţa a fost amânată, fiindcă Hitler hotărâse să plece inopinat 
la Berchtesgaden. i 

— Dementul acesta are un noroc fantastic, zise von Hase. In 


— 83 — 


ultimele şase luni s-au încercat împotriva lui zece atentate. 
Generalul Stieff, colonelul Schrader, căpitanul Axei von der Busche, 
căpitanul von Kleist, Stauffenberg au eşuat în tentativele lor 
repetate de a-l ucide. 

— Eşecurile au totuşi o explicaţie, zise Lindemann. Recent l-am 
auzit pe Hitler ţinând unul din acele interminabile monologuri care 
plictisesc pe toată lumea. Acesta însă era extrem de instructiv. 
„Acum înţeleg bine de ce nouăzeci la sută din asasinatele politice 
înregistrate de istorie au fost încununate de succes. Singura 
măsură preventivă împotriva atentatelor este să duci o existenţă 
neregulată - să te plimbi, să mergi cu maşina, să călătoreşti, fără 
să te ţii după un anumit program. Toate să le faci pe neaşteptate. 
Ori de câte ori plec la drum cu maşina, nu anunţ pe nimeni 
dinainte. Nici poliţia. Evident, înfrunt în permanenţă riscul de a fi 
suprimat de un criminal sau de un idiot. Impotriva fanaticilor, a 
idealiştilor nu există măsuri infailibile de apărare. Este adevărat că 
şi unităţile S.S. care-mi asigură apărarea au o bogată experienţă şi 
ştiu să dejoace planurile fanaticilor şi ale vânduţilor. N-am să cad 
niciodată în cursă, ca bietul Heydrich. Nici acum nu mă dumiresc 
cum un şef al Serviciului de siguranţă a putut să fie atât de 
imprudent în ceea ce priveşte apărarea propriei sale vieţi.” 

— Foarte interesant, zise von Hase. 

— Va trebui să ne adaptăm jocului său, rosti Olbricht. 

— Va fi greu, dar nu imposibil, am intervenit. Avem destui 
oameni dispuşi să se sacrifice. Un singur ins nu poate avea toate 
şansele de reuşită. Dacă vor acţiona mai mulţi, probabilitatea unui 
succes va creşte direct proporţional. 

— Din nefericire, rosti Olbricht, nici la ora aceasta complotiştii nu 
sunt de acord cu privire la modul de a-l înlătura pe Hitler. Rommel 
afirmă că nu trebuie să-l ucidem, căci am face din el un martir. 
Soluţia cea mai elegantă, susţine el, este să-l arestăm şi să-l 
trimitem în faţa unui tribunal extraordinar, să fie judecat pentru 
toate crimele săvârşite. 

— Soluţia este elegantă, dar nu practică, zise von Hase. 
Mussolini a fost arestat şi scos din circulaţie cu multa uşurinţă, 
fiindcă nu avea în spate Gestapoul şi diviziile S.S. 

— Totul e relativ, Herr General, am spus. Şi devotamentul 
Gestapoului şi al diviziilor S.S. este susceptibil să slăbească dacă 
şefii lor îşi schimbă orientarea. 

— Aici e problema, zise Lindemann. Ar fi dispuşi să schimbe 


— 84 — 


orientarea? 

— Himmler este dispus. 

Le-am istorisit ultima mea convorbire cu acest personaj, precum 
şi avertismentul lui Canaris. 

— Că Himmler tratează cu aliaţii este un secret al lui Polichinelle. 
Dacă va fi vreodată chemat să dea socoteala, va spune că meseria 
lui este să facă pe agentul provocator. 

— Şi Canaris a folosit acest argument, zise Olbricht. Dar nu a mai 
convins pe nimeni. 

— Canaris nu este Himmler, am replicat. 

Lindemann a izbucnit în râs. 

— Ce ţi se pare atât de comic? l-a întrebat Olbricht iritat. 

— Mi-am adus aminte de o scenă petrecută la 0O.K.W. în 
decembrie '943, când s-a aflat că doi ofiţeri germani au fost 
judecaţi de ruşi la Harkov şi executaţi prin împuşcare pentru „crime 
de război”. Vestea a avut efectul unui duş rece asupra tuturor. De 
atentate poţi să scapi, de pe front s-au văzut mulţi oameni 
întorcându-se teferi. Dar de un tribunal care îţi analizează fiecare 
acţiune, în lumina unor aşa-zise principii de justiţie internaţională, 
nu ai cum să te fereşti. 

— Precedentul acesta, stabilit de aliaţi, poate să-l invoce şi Hitler 
faţă de cei care bombardează populaţia civilă a oraşelor, interveni 
von Hase. 

— Poate să le invoce, dar nu să le şi aplice. A trecut vremea în 
care cuvântul lui Hitler era lege pentru toată Europa, zise Olbricht. 

Zbârnâi telefonul. Răspunse scurt: 

— Nu! Nu!... Nu sunt aici pentru nimeni! A trântit telefonul în 
furcă. O.K.W.-ul! a exclamat Olbricht cu asprime. Imi cere, desigur, 
noi unităţi. Nu le este destul că înrolăm copii de 16 ani şi îi trimitem 
în linia întâi. Vor, probabil, să-i mobilizăm şi pe cei de 14. 

— Vom ajunge şi acolo, zise von Hase. 

Subiectul mă interesa. Era legat de înrolarea lui Rudi. 

— Realmente primiţi în armată minori? am întrebat. 

— Desigur. Organizaţia Hitlerjugend este cea mai bogată 
pepinieră de copii-soldaţi, mi-a explicat Olbricht. Diviziile Hermann 
Göring şi Hitlerjugend sunt alcătuite aproape în exclusivitate din 
copii între 16 şi 18 ani. Am participat la o conferinţă la ©O.K.W. 
Himmler îi explica Fuhrerului că băieţandrii din cele două divizii se 
bat adeseori cu mai mult fanatism decât camarazii lor mai 
vârstnici. Hitler îl asculta cu încântare. Şi-a frecat mâinile şi a rostit: 


— 85 — 


„Să constituim cât mai multe divizii asemănătoare”. Ne-a aruncat o 
privire circulară, apoi ne-a vorbit cu satisfacţie: „Vedeţi în ce constă 
superioritatea educaţiei naţional-socialiste? Altădată băieţii aceştia 
nu ştiau decât să se joace. Li se băgau în cap tot felul de idei 
nesănătoase. Noi am reuşit să facem din ei nişte germani 
adevăraţi. Deşi sunt insuficient instruiți, se bat cu o bravură fără 
seamăn. Toţi comandanții lor i-au lăudat.” 

— In ce constă pregătirea lor militară? am întrebat. 

— Şase luni de pregătire intensivă la Oberwiersfeld sau în alte- 
centre de instrucţie. Uneori acest termen se restrânge la cinci luni 
şi chiar la mai puţin. Totul e în funcţie de necesităţile frontului şi de 
creşterea înrolărilor de tineri. Fiecare divizie este încadrată de 
ofiţeri şi de subofiţeri. Subofiţerii au între 26 şi 30 de ani. 

— Care este vârsta medie pentru fiecare divizie? 

Olbricht a zâmbit cu amărăciune. 

— N-o să mă credeţi! Vârsta medie este de 18 ani şi jumătate, 
calculul înglobând întreg efectivul, de la generalul comandant şi 
până la ultimul recrut. 

— Aceasta înseamnă că majoritatea soldaţilor au sub 18 ani? 

— Evident. 

Eram indignat. Pe Rudi îl convinseseră să se înroleze. Făceau din 
el carne de tun. Peste câţiva ani avea să vină rândul lui Uwe. 

— Se preconizează realmente sporirea numărului acestor divizii? 
l-am întrebat iarăşi. 

— Anul trecut, în august, mi-a explicat, aveam cinci divizii 
constituite. 

— Cinci? am repetat neîncrezător. 

— Diviziile 305, 44, 24 blindată, Hermann Göring şi Hitlerjugend. 
La ora actuală numărul lor a crescut. Nu mai vorbesc de o serie de 
unităţi auxiliare. Dacă doriţi, vă pun la dispoziţie ordinea lor de 
bătaie. 

— Mulţumesc. Mă interesa numai cu titlu de curiozitate. 

Olbricht schiţa pe mapa sa de pe birou tot felul de figuri 
geometrice. Le întărea contururile, le haşura, le combina.. 

— Nu m-aţi întrebat de ce mi-am permis să vă invit aici. Herr 
General, mi s-a adresat după un timp. 

— Eram sigur că o să-mi spuneţi, am zâmbit. 

— Complotul nostru realizează mari progrese. Imposibilitatea de 
a ne întruni cu toţii, spre a ne împărtăşi ideile, mă obligă să joc 
oarecum rolul de legătură între căpeteniile conspirației. Trebuie să 


— 86 — 


vă pun la curent cu câteva fapte, după opinia mea, deosebit de 
importante. În primul rând, personalitatea lui Stauffenberg. 

Am înclinat din cap în semn de încuviinţare. 

— II cunosc. Este un ofiţer excepţional, înzestrat cu un dinamism 
şi o tenacitate deasupra oricăror laude. 

— Stauffenberg, a reluat Olbricht, îmi declara deunăzi că nu 
concepe decât o singură alternativă: reuşita sau moartea. 

— Cred. Stauffenberg nu aruncă vorbele în vânt. 

— La ultima consfătuire cu generalul Beek s-a hotărât 
suspendarea oricăror atentate individuale împotriva lui Hitler. 
insuccesele întâmpinate până acum ne-au determinat să adoptăm 
această măsură. In schimb, am trecut la organizarea temeinică a 
complotului, astfel încât uciderea lui Hitler să nu reprezinte un gest 
izolat, ci să facă parte dintr-o acţiune concertată şi pusă la punct. 

— Aveţi şi acordul meu, am rostit. 

— Un personaj de prim-plan, care a stat până acum într-o 
semirezervă, a acceptat să activeze ferm alături de noi. 

— Cine? 

— Feldmarschallul Rommel. 

— Eram sigur. 

— La începutul lunii viitoare vom organiza o întâlnire a 
comandanților de armată care au aderat la complot. Vom găsi o 
formulă care să permită o reuniune fără să dăm de bănuit 
organelor de Siguranţă. Cu acest prilej se vor adopta ultimele 
măsuri şi se va fixa eventual data loviturii. Acceptaţi să luaţi parte 
la această consfătuire? 

— Accept. Va participa şi Rommel? 

— Da. Şi-a dat consimţământul. 

— Perfect. Mai aveţi să-mi comunicaţi ceva? 

— Pentru moment, atât. 

M-am ridicat de pe scaun. 

— Meine Herren, îmi permiteţi să mă retrag. Mi-ar fi făcut 
plăcere să mai rămân în mijlocul dumneavoastră, dar timpul scurt 
pe care-l am la dispoziţie - nu pot rămâne la Berlin mai mult de 
patruzeci şi opt de ore - mă obligă să mă privez de această 
satisfacţie. 

Când m-am văzut în maşină, am încercat să arunc o privire de 
ansamblu asupra evenimentelor care se precipitau. In cazul unei 
nereuşite, trebuia să-mi iau măsuri de precauţie. Nu pentru mine, 
căci de multă vreme mă socoteam un mort între vii, ci pentru Uwe, 


— 87 — 


care avea tot viitorul înainte. Pentru Rudi nu puteam să fac nimic. 
Işi alesese un drum care îl despărţea de întreaga lui familie. 

Am observat, la un moment dat, că maşina mergea pe străzi, 
fără să aibă o destinaţie precisă. Hans văzuse că sunt cufundat în 
gânduri şi nu voise să mă tulbure. l-am fost recunoscător pentru 
delicateţea-i sufletească. 

— La hotel, Hans! am poruncit. 

Casa mea de pe Unter den Linden fusese distrusă în cursul 
primelor bombardamente. De atunci, ori de câte ori soseam la 
Berlin, trăgeam la un hotel din centru, care scăpase nevătămat. 
Hotărâsem să-mi prelungesc şederea în capitală, fiindcă voiam să 
dau neapărat de urma lui Uwe şi a lui Busch. Ştiam doar că 
plecaseră din Prusia. De atunci, nimic... 

Indată după instalarea mea la hotel, am telefonat la Munchen. 
Gunther mi-a comunicat că Uwe nu sosise încă. Am telefonat şi la 
Bucureşti. Dacă intervenise ceva, Busch, care nu ştia că plecasem 
la Berchtesgaden, lăsase poate vreun mesaj pentru mine. Iarăşi 
nimic. |Incepusem să mă alarmez. Aveam totuşi o speranţă. 
Incursiunile aeriene anglo-americane provocau serioase perturbări 
în mersul trenurilor. Poate că Busch şi cu Uwe făcuseră un popas, 
undeva, pe parcurs, îmi spuneam că nu are nici un rost să mă agit. 
Busch nu era un copil. Se descurcase în situaţii grele. Nu-mi 
rămânea decât să aştept. 

La prânz n-am fost în stare să mă ating de mâncare. M-am retras 
în camera mea şi m-am întins pe pat. Până atunci nu-mi dădusem 
seama cât sunt de obosit. Noaptea de veghe, petrecută în 
biblioteca locuinţei mele din München, drumul până la Berlin, 
surescitarea provocată de incertitudinea în care mă aflam şi-au 
spus cuvântul. Îndată ce am pus capul pe pernă, am şi adormit. A 
fost un somn greu, de plumb. Când m-am trezit, se întunecase. Mi- 
am consultat ceasul. Se făcuse 8. Adormisem fără să-mi dezbrac 
tunica. Nu făcusem decât să-i desfac copcile de la gât. Şi Göring mă 
aştepta. Nu lăsasem vorbă să fiu trezit din somn la o anumită oră, 
fiindcă nu-mi închipuisem că am să dorm atât de mult. 

Am telefonat lui Hans, care avea camera la ultimul etaj, şi i-am 
poruncit să pregătească maşina. Mi-am făcut o toaletă sumară, mi- 
am schimbat uniforma şi am plecat la drum. 

Când am ajuns la Karinhall, ofiţerul de serviciu m-a informat că 
Reichsmarschallul întrebase de mai multe ori despre mine. În 
vreme ce îmi lăsam cascheta şi mantaua la garderobă, am auzit 


— 88 — 


zgomot de voci pe un fundal de muzică. 

— Ce-i aici? l-am întrebat. Petrecere? 

Ofiţerul a clătinat din cap. 

—  Excelenţa-sa Reichsmarschallul are câţiva invitaţi, Herr 
General. 

Am făcut probabil o schimă dezgustată, căci ofiţerul m-a privit 
jenat. 

— Excelenţa-sa Reichsmarschallul nu s-a simţit prea bine. L-au 
obosit inspecţiile recente. Simţea nevoia să se destindă. A chemat 
câţiva prieteni. 

— Bine. Mulţumesc, am rostit morocănos. 

Am intrat în holul cel mare. Karinhall era o combinaţie hibridă 
între un castel şi un pavilion de vânătoare. In hol şi în încăperile 
adiacente se desfătau cu şampanie şi gustări rafinate un mare 
număr de oaspeţi. Uniformele militare şi de partid dominau. 
Costumele civile aveau puţină trecere în cel de-al treilea Reich. 
Lipsa „Crucii de Fier” pe piept echivala cu un capitis diminutio. 
Câteva perechi dansau, în ritmul unui tango executat de o 
orchestră bine pusă la punct. Din milioanele de soldaţi care 
alcătuiau armata germană, Reichsmarschallul îşi alesese un grup 
de instrumentişti virtuozi. 

Göring era îmbrăcat într-o uniformă de culoarea oului de rață, 
împodobită cu o bogată colecţie de decoraţii. Cred că le alesese 
după gradul lor de somptuozitate şi nu după importanţa reală. 
Purta inele multe, cu solitari scânteietori. Când m-a văzut, mi-a 
întins cu afecţiune mâna. 

— Vă aşteptam, principe, mi-a vorbit cu inimitabila lui bonomie. 

Era înconjurat de un stol de femei tinere. In ciuda corpolenţei 
sale, Göring nu se simţea atras de siluetele suple, ci de rotunjimile 
planturoase care evocau amploarea sinilor şi şoldurilor celebrei 
Mae West. Nu corespundeau toate invitatele strictelor tipare ariene. 
In domeniul feminin, Göring se arăta foarte eclectic. 

— Daţi-mi voie să vă prezint pe prietenul meu, generalul principe 
von Altenburg-Delmond, s-a adresat tinerelor sale însoţitoare. 

Am salutat cu o seacă înclinare a capului. 

— O veste bună! le-a zâmbit el. Principele nu este însurat. 

Incântat de gluma lui, m-a privit cu bunăvoință. Expresia 
posomorâtă a chipului meu nu se preta ambianţei vesele de la 
Karinhall, căci a adăugat îmbietor: 

— Ce e cu mutra aceasta de înmormântare, principe? Trebuia să 


— 89 — 


lăsaţi la garderobă, odată cu mantaua, şi grijile. 

Vulgaritatea veselă a cuvintelor sale nu mi-a descreţit fruntea. 
Dornic să mă dispună, Göring a făcut semn unui valet care circula 
printre invitaţi, purtând cu solemnitate o tavă încărcată cu pahare 
de şampanie. A luat o cupă şi mi-a oferit şi mie una. S-au servit şi 
curtezanele rubiconde. 

— Prosit! a rostit Göring. 

— Prosit! i-au urat ele în cor. 

Am ridicat şi eu paharul. 

— Prosit! 

Am gustat şampania. Era minunată. 

— „Veuve Cliquot”! s-a împăunat Göring. Cru 1910. 

— Ce tare este! a gungurit o amplă Brunhildă. M-a şi ameţit. 

— Răbdare! a grăit Reichsmarschallul. Vă pregătesc băuturi şi 
mai grozave. 

Şampania, orchestra, planturoasele invitate, râsetele care 
ţâşneau ca nişte fuzee, atmosfera aceea de carnaval nu cadrau cu 
războiul. Dar Reichsmarschallul Göring nu-şi făcea excese de 
scrupule în acest domeniu. Quod licet Jovi... 

— Ne iertaţi câteva clipe, s-a adresat însoţitoarelor, care au 
chicotit cu alcoolizata veselie. 

Göring m-a luat de braţ şi m-a condus într-un salon în care 
puteam discuta într-o relativă linişte. 

— Vreau să vă cer un serviciu, principe. 

M-am înclinat. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Herr Reichsmarschall. 

Şi-a frecat jovial mâinile. 

— Ştiam că mă pot bizui pe dumneavoastră. Şi acum să vă spun 
despre ce este vorba. Săptămâna trecută m-a convocat Führerul la 
Berchtesgaden. Faţă de dumneavoastră nu am secrete. Ori de câte 
ori mă cheamă Fuhrerul în prezenţa sa, am palpitaţii. Atmosfera 
aceea de mănăstire nu se potriveşte cu temperamentul meu. La 
Berghof, compania feminină se reduce la Frau Bellow, soţia 
colonelului von Bellow, aghiotantul Führerului, şi la Frăulein Eva 
Braun. Aţi cunoscut-o pe Frăulein Braun? 

— Da. Am schimbat odată câteva vorbe. 

Göring a râs. 

— Profesia ar fi îndrituit-o pe Frău/ein Braun să fie mai veselă, 
mai comunicativă. Din nefericire, a contaminat-o austeritatea 
Fiihrerului. Nu râde niciodată. Uneori abia dacă schiţează în vârful 


buzelor o caricatură de zâmbet. Frau von Schirach, care mai 
înveselea cu tinereţea ei reuniunile de la Berghof, nu mai dă pe 
acolo de când Baldur face pe supăratul la Viena. Singura femeie cu 
adevărat agreabilă din anturajul Funrerului era Frau Ley. Dar n-a 
rezistat ambianţei demoralizante şi s-a sinucis. Când mă aflu la 
Berghof, principe, sunt tentat să-i urmez exemplul. 

Puhoiul acesta de vorbe era o expresie a nervozităţii sale, de la o 
vreme tot mai pronunţată. Sticlirea ochilor, voioşia aceea 
înfrigurată, neastâmpărul său vădeau o stare psihică deteriorată. 

— Cum m-a văzut, Fiihrerul m-a luat în primire, a continuat 
Goring. Mi-a reproşat incapacitatea armatei noastre Şi mi-a ordonat 
să iau urgente măsuri pentru apărarea regiunii Ruhr şi a oraşelor 
din vest, tot mai des bombardate de anglo-americani. Ce măsuri de 
îndreptare să iau, principe? a rostit cu iritare în glas. Poate să mă 
umflu ca broasca din poveste să capăt proporţiile lui Gulliver în ţara 
piticilor şi să prind cu mâna din zbor bombardierele inamice. Vrea 
O.K.W.-ul să apăr oraşele din vest? Să-mi dea avioane şi tunuri 
antiaeriene. Şi mai presus de orice, carburant. Ex nihilo, nihil. Dacă 
nu-mi pun la dispoziţie mijloace de luptă, cum să acţionez? S-a 
uitat critic la pântecele lui voluminos şi a râs cu forţată veselie: 
Doar să mă fac zeppelin, a adăugat. 

Cercetarea protuberanţei sale abdominale l-a făcut să treacă la 
altă ordine de idei: 

— Nu puteţi să-mi recomandaţi, principe, o cură eficace de 
slăbire? Ah, cât vă invidiez silueta! Aveţi înfăţişarea unui locotenent 
cu galoane de general de armată... 

S-a întunecat iarăşi. 

— Imputările Funrerului nu m-ar fi afectat prea mult. Frecuşurile 
acestea între vechi camarazi de luptă au un caracter aproape 
afectuos. 

Işi aurea pilula. 

— M-a supărat însă faptul că era şi Keitel de față. Lacheul acesta 
mă privea triumfător. Eram săpunit şi eu, nu numai el. Vă 
mărturisesc, principe, că mi-am impus voința să nu ripostez aşa 
cum s-ar fi cuvenit. 

_ Mi-am stăpânit un zâmbet ironic. Göring era de-a dreptul comic. 
In prezenţa Führerului se fâstăcea ca un elev timid în fața unui 
profesor sever şi exigent. 

— Vă mărturisesc, principe, că nu sunt într-o dispoziție 
sufletească propice unei vizite în zonele bombardate. Nu o duc bine 


— 91 — 


cu nervii. Am nevoie de odihnă, de puţină distracţie. Eforturile din 
ultima vreme m-au extenuat. 

A făcut o pauză. 

— l-aş fi încredinţat lui Milch această misiune, dar actualmente 
este reţinut pe Frontul de Est. Afară de aceasta, am mai multă 
încredere în dumneavoastră. Luaţi legătura cu Stumpf. Vă acord 
puteri depline. Destituiţi, tăiaţi capete! Numai să obţineţi rezultate. 
Nu vă cer să faceţi minuni, pentru că minunile nu sunt posibile în 
secolul douăzeci. 

intelegeam raţionamentul lui Göring. Mă trimitea în locul lui, ca 
să nu se compromită în cazul unui fiasco. Se va justifica faţă de 
Führer invocând o indispoziţie care-l reţinuse în casă. Parcă îl 
vedeam pe Hitler ascultându-i plictisit pretextele. li ierta păcatele, 
fiindcă Göring rămânea totuşi unul dintre cei mai vechi şi mai 
credincioşi camarazi. Că nu-i mai acorda credit moral, aceasta era 
altă chestiune. 

— Mâine am să fac o vizită la cartierul general al lui Stumpf, Herr 
Reichsmarschall. Am să vă raportez măsurile luate. 

— Perfect! Perfect! Ah, era să uit o chestiune penibilă. Furtul de 
documente de la Bucureşti. Eşti informat, cred, de cazul inginerului 
Haag. Un afemeiat, un imbecil care s-a lăsat dus de nas deo 
spioană. Am să-i reproşez baronului von Bruck alegerea pe care a 
făcut-o în persoana acestui ins. Führerul este furios. Abia azi de 
dimineaţă a aflat porcăria. L-a şi chemat pe Kaltenbrunner. 

— Pe vremea lui Canaris nu s-ar fi întâmplat aşa ceva, am 
opinat. 

Göring m-a privit fix, cu ochii lui albaştri, apoşi. 

— Credeţi? Avea şi Canaris păcatele lui. Altfel nu l-am fi înlăturat. 
Ce părere aveţi de afacerea Haag? 

— Nu cunosc valoarea documentelor furate. 

— In curând vom afla şi acest lucru. O comisie specială va 
ancheta cazul. Himmler tună şi fulgeră. Abia a preluat sarcinile 
Abwehrului, că s-a şi poticnit. Mulţi inşi vor ieşi jumuliţi din buclucul 
acesta. 

Mi-a revenit în minte saltul comic al Sturmbannfiihrerului 
Grunau, când adjunctul său l-a făcut atent să nu calce pe nişte 
grenade neexplodate. Dacă ar fi murit atunci, i s-ar fi rostit la 
înmormântare un panegiric şi ar fi fost onorat cu o înaintare în grad 
post-mortem. Acum îl aştepta cu siguranţă o retrogradare, dacă nu 
şi o sancţiune mai gravă. 


— 92 — 


— O cunoşteaţi şi dumneavoastră pe spioană, Herr General, a 
grăit Göring. Nu v-a furat cumva vreun document? 

— Nu. Nu mi-a furat nimic. 

— Aţi scăpat uşor. 

Şi-a înfipt mâna în şold şi mi-a zâmbit complice. 

— Am auzit că era foarte frumoasă! Adevărat? 

— Era o femeie splendidă. 

— Are să-l coste cam scump pe inginerul Haag cele câteva ore 
de fericire gustate în compania individei. In sfârşit... îl priveşte! 
Acum să ne întoarcem în salon. Puțin amuzament nu v-ar strica nici 
dumneavoastră. 

— Vă rog să mă iertaţi, Herr Reichsmarschall. Aş prefera să plec. 
Sunt preocupat de câteva chestiuni spinoase... 

M-a întrerupt cu solicitudine: 

— Am băgat de seamă că nu sunteţi în apele dumneavoastră. 
Spuneţi-mi ce vă supără. Aş putea să vă fiu de folos. 

— Nu ştiu nimic de soarta celui mai mic fiu al meu. 

— Mi se pare că mi l-aţi prezentat odată. Când v-am făcut o 
vizită la Traunkirchen. Drăguţ băiat! Are să ajungă un vajnic 
naţional-socialist. 

Un nod mi s-a urcat în gât. Am fost ispitit să-i spun că această 
apartenenţă politică era singurul lucru pe care nu i l-aş fi dorit lui 
Uwe. 

— Ce i s-a întâmplat? m-a întrebat Göring. 

L-am pus la curent, în puţine cuvinte. 

— Nu e cazul să vă neliniştiţi. Am să dau totuşi dispoziţie poliţiei 
să vă caute băiatul. Ca să nu mai fiţi îngrijorat. 

— Vă mulţumesc, Herr Reichsmarschall. 

Nu îmi făceam iluzii că se va ocupa de cazul lui Uwe. Era prea 
egoist şi prea leneş, spre a se osteni cu asemenea fleacuri. Va da 
ordin aghiotantului să ia legătura cu poliţia, aghiotantul va telefona 
unui personaj înalt, care la rândul său va pune în mişcare un 
personaj subaltern, şi în chipul acesta, din om în om, interesul se va 
pierde şi nu se va ajunge la nici un rezultat. 

Am părăsit Karinhallul şi m-am înapoiat la Berlin. De la primul 
telefon public am telefonat contelui Helldorf, prefectul poliţiei. Nu 
mă lăsam pe seama lui Göring. Trebuia să mă descurc singur. Il 
cunoşteam bine pe Helldorf. Şi el făcea parte din complot. Eram 
sigur că ar fi răsturnat cerul şi pământul ca să-l găsească pe Uwe. 
Din nefericire, Helldorf plecase la Breslau. L-am căutat atunci pe 


— 93 — 


contele von der Schulenburg, adjunctul prefectului. Dar nici acesta 
nu era de găsit. Nu se afla nici la prefectură şi nici la locuinţa sa, 
îngrijorarea mea creştea. Am telefonat din nou la München. Nimic! 
Se făcuse târziu. Aproape 11. La ora aceea toate autorităţile erau 
închise. Mi-ar fi fost imposibil să mă culc înainte de a pune lumea în 
mişcare... îmi frământam creierul în căutarea unei soluţii. Mi-am 
amintit deodată că exista totuşi la Berlin un om care mi-ar fi putut 
da o mâna de ajutor, dacă, bineînţeles, se afla în capitală: nepotul 
meu, principele Erwin von Marburg-Erbach, aghiotantul lui 
Goebbels. Erwin era bine văzut de ministrul propagandei, iar 
cuvântul său avea greutate. l-am telefonat la locuinţa sa. Am avut 
bucuria să-mi răspundă un servitor, care m-a informat că principele 
se afla în Berlin, dar că era reţinut de treburi la Ministerul 
Propagandei. L-am căutat la minister. O secretară mi-a dat imediat 
legătura. g 

— Erwin, trebuie să-ți vorbesc neapărat. In noaptea aceasta. 

— Tocmai plecam acasă, Onkel Eugen. De unde vorbeşti? 

— Din oraş. De la un telefon public. 

— Atunci cum facem? Te-ar deranja să vii la mine acasă? Am sta 
de vorbă în linişte. Te tratez şi cu un pahar de Porto. 

— Peste douăzeci de minute sunt la tine. 

— Bine. Te aştept. 

Erwin avea o vilă confortabilă şi relativ singuratică, pe malul 
lacului Tegeler. Holtei convins, ducea o viaţă de sibarit, în măsura 
în care îi îngăduiau ocupațiile. Rolul său avea un caracter mai mult 
decorativ. Goebbels se simţea flatat să aibă ca aghiotant un 
principe autentic. Erwin nu era un nazist convins. Nu ştiu nici eu de 
ce a intrat în partid. Era destul de bogat ca să nu aibă nevoie de 
avantajele materiale pe care i le-ar fi procurat această apartenenţă 
politică. Nu-l întrebasem niciodată de ce îşi alesese acest drum şi 
nici el nu-mi dăduse explicaţii. Ne vedeam destul de rar, deşi Erwin 
părea să-mi arate o afecţiune deosebită. 

Când am ajuns la vila de pe marginea lacului, Erwin mi-a deschis 
personal uşa. Era în uniformă S.S. 

— Ştiu că nu îţi plac veşmintele acestea, mi-a zâmbit, dar abia 
am sosit şi nu am avut timp să mă schimb. 

Erwin avea chipul şi înfăţişarea unui actor de cinema. Cred că la 
Hollywood ar fi recoltat un mare succes. Valetul său, Klement, 
preparase un supeu magnific pentru două persoane. Lumânări, 
cristale, dantele. 


— 94 — 


— Nu cumva aşteptai pe cineva, Erwin? N-aş vrea să te deranjez. 

— Nici o grijă, Onkel Eugen. Supeul este în cinstea dumitale. 

Ne-am aşezat la masă. In vreme ce erau servite hors-d'foeuvres- 
urile, i-am vorbit despre Uwe. 

— Te rog să fii încredinţat că mâine de dimineaţă pun toată 
poliţia Reichului în alertă, mi-a făgăduit. Nu ai însă motiv să te 
alarmezi. Poate că s-au oprit undeva, pe drum. Spui că Busch e în 
permisie, iar Uwe se bucură că a scăpat de compania mătuşii sale, 
care, între noi fie vorba, e o fiinţă foarte puţin agreabilă. 

I-am mulţumit pentru încurajare, dar aceasta nu mă liniştea. 

—  Cunoşti adresa părinţilor lui Busch? m-a întrebat. Să le 
telefonăm şi lor. Poate ştiu ceva. 

— Da. O idee bună! 

Aveam numărul de telefon al locuinţei lui Busch, din Bremen. 

Deşi Erwin se folosea de circuitele oficiale, am obţinut destul de 
greu Bremenul, deoarece întreaga regiune se afla în alarmă. 
Telefonul părinţilor lui Busch a sunat multă vreme în gol. 

— Să-i chemăm mai târziu, a opinat Erwin. Poate că sunt în 
adăpost. 

Ne-am continuat supeul. Preparatele culinare erau de un 
rafinament extraordinar faţă de timpurile pe care le trăiam. 
Ajunsesem la friptura de fazan - o raritate - când a zbârnâit soneria 
de la intrare. 

— Cine să fie la ora aceasta? a încreţit Erwin din sprâncene. 

Klement s-a îndreptat cu pasul lui rar, de bâtlan, spre uşă. A 
deschis. In aceeaşi clipă am făcut ochii mari. Erwin m-a privit uşor 
jenat. In pragul intrării apăruse Re/chsministerul Joseph Goebbels, 
însoţit de două femei tinere, drăguţe şi foarte vesele, cărora le 
oferise câte un braţ spre a le susţine. Făcuseră probabil libaţiuni 
îmbelşugate pe altarul lui Bacchus, căci se clătinau vizibil. 

Goebbels nu se aşteptase să mă vadă. A clipit des, dar nu şi-a 
pierdut cumpătul. S-a apropiat de masă, împreună cu însoţitoarele 
sale. Era în uniformă. Fetele purtau rochii de bal. Am înţeles în clipa 
aceea de ce se bucura Erwin de atâta trecere în ochii şefului său. 
Ţinea loc de paravan. N 

Goebbels şi-a muncit câteva clipe mintea. Incercând să mă 
plaseze în timp şi spaţiu. In cele din urmă m-a recunoscut. Mă 
văzuse adeseori la Berchtesgaden, la Rastenburg şi la recepţiile de 
la Cancelariatul Reichului. Nu eram în relaţii amicale. lar atribuţiile 
noastre nu aveau puncte de contact. 


— 95 — 


— Vă salut, Herr General, a rostit cu oarecare greutate în limbă. 

— Vă salut, Herr Reichsminister. 

Îl vedeam pe Goebbels într-o postură cu totul inedită. 

Erwin a făcut prezentările cu eleganţă, ca şi când ne-am fi aflat 
la o recepţie diplomatică. Nici pe el nu-l descumpănise vizita lui 
Goebbels. Era, desigur, obişnuit să-l primească la orice oră din 
noapte sau din zi. Eu eram intrusul. 

— Frăulein Mitzi şi Frăulein Fritzi, a rostit el, făcând un gest larg, 
rotund, de maestru de ceremonie. Unchiul meu, generalul principe 
von Altenburg-Delmond. 

— Incântate! au rostit într-un glas cele două fete. Au chicotit, 
lipindu-se tandru de ministrul propagandei Reichului. 

Am salutat cu o înclinare a capului. Chipul lui Goebbels, până 
atunci de o imobilitate impenetrabilă, s-a destins. 

— Unchiul dumitale, Erwin? Nu ştiam. Mă bucur foarte mult. S-a 
întors spre mine: Herr General, trimit îndată maşina după Trudi. O 
blondă afriolantă, care şi-a vopsit părul în negru spre a avea o 
înfăţişare mai exotică. Să fim trei cu trele. 

— Mă iertaţi, Herr Reichsminister, dar n-am să pot rămâne... 

— Pardon! a ridicat el mâna. Nu admit să plecaţi. Unchiul lui 
Erwin este prietenul meu. 

— Sunteţi prea bun, dar... 

— De ce? a insistat el, ridicând mefistofelic sprânceana dreaptă 
într-un fel de accent grav. V-a indispus sosirea mea? Atunci plec! 

Am zâmbit conciliant. Nu trebuia să-l indispun tocmai acum, 
când voiam să-l folosesc spre a-l găsi pe Uwe. 

— Nu interpretaţi greşit reticenţele mele... 

— Să nu-mi spuneţi că plecaţi la o conferinţă militară nocturnă. 
Cu tot respectul ce vi-l port, n-am să vă cred. 

— Eu nu vreau să tulbur cu prezenţa mea mica şi nevinovata 
dumneavoastră petrecere. Sunt prea bătrân, Herr Reichsminister. 

— Câţi ani aveţi, dacă nu sunt indiscret, Herr General? 

— Cincizeci şi patru, Herr Reichsminister. 

— Ne despart abia şase ani, Herr General. Dar nu anii contează. 
Inima noastră rămâne tânără!... Veşnic tânără!... S-a întors spre 
Klement: Spune-i şoferului să alerge după Trudi. Să o scoată de 
unde va şti. 

— Am înţeles. Herr Reichsminister. 

Valetul a dispărut prompt. 

— In vreme ce Klement pregăteşte un mic supeu pentru şase 


— 96 — 


persoane, să trecem în salon şi să ne delectăm cu un whisky, zise 
Erwin. 

— De acord! a declarat Goebbels. Ah, de ce nu sunt englezii tot 
atât de buni ca şi whisky-ul lor?! Mitzi, Fritzi, duceţi-vă sus şi faceți- 
vă frumoase. Să mergem dincolo, meine Herren! 

Am vrut să plec, dar Erwin mi-a schiţat un semn imperios, să nu 
mai fac mofturi. In vreme ce fetele au pornit zglobii pe scări în sus, 
noi, bărbaţii, am intrat în salon. Potrivit făgăduielii sale, Erwin a 
scos din dulapul-bar o sticlă de „Johny Walker”. 

Goebbels s-a adâncit într-un fotoliu. Corpul plăpând, pipernicit, 
se pierdea între pernele moi, îmbrăcate în brocart. Alcoolul îi 
colorase obrajii palizi cu două pete roşii. Părea să fie bolnav de 
plămâni. li analizam - fără să mă observe - capul prelung, trupul 
puţintel, membrele subţiri, ca de paing. Cât era ide «departe fizicul 
lui Goebbels de acel tip de nordic ideal, cântat pe toate vocile de 
ideologii şi de propagandiştii partidului. 

Işi gustă băutura chihlimbarie. 

— Când ne va suna ceasul, nu ne vom alege decât cu amintirea 
fulgerătoare a câtorva clipe plăcute. Aroma unui vin bun, 
îmbrăţişarea unei femei frumoase, satisfacția unor succese... Aş 
adăuga „efemere”. Făcu o schimă dezgustată: Toate succesele, 
toate plăcerile sunt efemere. Numai amărăciunile stăruiesc... Astăzi 
suntem mari şi puternici... Omenirea se cutremură când ne rosteşte 
numele... leri am fost mărunți, anonimi, dispreţuiţi!... Mâine?... Ce 
va fi mâine? Drapele cu zvastică vor flutura pe toate edificiile din 
marile capitale ale lumii... sau... vor fi călcate în picioare de 
duşmani!... Ce se va alege din noi în această ultimă eventualitate? 
Va mai veni Trudi la ordinul meu? Dar dumneata, Erwin, îmi vei mai 
oferi ospitalitate cu generozitatea de azi? 

Erwin îşi arătă brasarda cu crucea încârnligată. 

— Ne aflăm în aceeaşi barcă, Herr Reichsminister. 

— Da şi nu, replică Goebbels, clătinând din cap. Peştii mărunţei 
scapă prin ochiurile plasei pescarului. Peştii mari ajung în 
frigorifice. Morga peştilor. 

Işi bău whisky-ul. 

— Încă unul, te rog, Erwin. 

Se uită la lichidul întemnițat în paharul de cristal. 

— Ce culoare frumoasă, ce savoare, ce tărie!... II dai peste cap, 
şi... gata! Nu mai rămâne pe fundul paharului decât puţină aromă, 
care dispare aşa cum dispar şi amintirile legate de cei morţi... Ce 


— 97 — 


caraghioşi sunt oamenii care fug de moarte. Nu poţi scăpa de 
Doamna cu Coasa, după cum nu poţi scăpa nici de chemarea 
destinului. Unii încearcă să-l trişeze. Mulţi dintre cei care şi-au 
legat, de pildă, soarta de ascensiunea fulgurantă a Fuhrerului au, 
de la o vreme, impresia că steaua lui a început să pălească. Vor să 
se smulgă din coada stelei filante şi să se piardă prin pulberea 
anonimă a Căii Lactee. Dar steaua căzătoare îi târăşte mai departe 
şi îi consumă, topindu-i la temperaturi uriaşe. Dumneavoastră 
complotaţi împotriva Führerului, Herr General? 

L-am privit impasibil. 

— Nu înţeleg întrebarea, Herr Reichsminister. 

Goebbels a râs. Râsul nesigur al unui beţiv. 

— Intrebarea mea nu trebuie să vă supere, Herr General, Astăzi 
toată lumea complotează. 

— Chiar toată lumea? 

— Toată, Herr General. Toată, în afară de mine. Unii complotează 
împotriva Fuhrerului, alţii complotează împotriva şefilor ierarhici - 
ia aminte, Erwin - grupuri complotează împotriva altor grupuri... 
comploturi, comploturi, comploturi! Numai eu nu complotez. Poate 
că nici dumneata nu complotezi, Erwin. Presupun că nici principele, 
unchiul dumitale, nu complotează. După cum vezi, declin verbul „a 
complota”... Este uimitoare frecvenţa cu care acest cuvânt este 
rostit în zilele noastre... Şi-a proptit bărbia în piept: Führer!... 
Complot!... Cuvinte care se întretaie, aşa cum stelele intră în 
conjuncţie... A oftat adânc: Şi ce om mare este Funrerul!... Geniul... 
Instrumentul spontan al unui destin divin. In faţa lui mă simt 
copleşit. Personalitatea lui are atâtea fațete, încât este imposibil să 
îl descrii. Prietenos, bun şi milos ca un copil; viclean, inteligent şi 
abil ca o pisică; tunător, superb şi uriaş ca un leu... Când vorbeşte, 
cuvintele sale au rezonanţa unei profeţii... Hitler este atât de mare, 
încât şi natura i se supune. Uitaţi-vă pe cer, meine Herren, şi veţi 
vedea că şi stelele, în licărul lor, adoptă forma crucii încârligate. 
Uitaţi-vă bine! 

Erwin i-a umplut din nou paharul cu whisky şi, neobservat de 
Goebbels, care fixa cu priviri sumbre candelabrul cu zeci de braţe, 
mi-a făcut semn cu ochiul. „Fii atent, părea să-mi spună, omul 
acesta a alunecat pe panta confidenţelor. Nu i se întâmplă des. 
Băutura îi dezleagă limba”. 

— Cine se rupe de Hitler piere! rosti cu mânie Goebbels. Nemesis 
veghează asupra Fuhrerului şi îi pedepseşte pe trădători... Tonul i 


s-a îndulcit brusc: Führerul!... Pentru acest om sunt gata să-mi vărs 
ultima picătură de sânge, să-mi vând Diavolului sufletul şi să renunţ 
la ultima speranţă într-o viaţă de apoi, calmă şi luminoasă... În jurul 
nostru, Herr General, nu este decât furie şi întuneric. Sângele curge 
sub cupola neagră a beznei spirituale... Va trebui să învingem spre 
a se face iarăşi lumină... Fiat lux! 

işi întinse picioarele subţiri pe covorul portocaliu, cu flori 
chinezeşti, măiestrit împletite. 

— Fuhrerul a fost şi rămâne viaţa mea. Pentru el şi pentru 
înălţarea lui nu m-am dat înapoi de la nici un efort. În modestul 
meu domeniu de activitate... 

— Modest? Aţi făcut din propagandă unul dintre cele mai 
puternice instrumente de luptă, a intervenit curtenitor Erwin. 

Goebbels se uita la pocalul de cristal din mâna sa, aşa cum se 
uitau odinioară ghicitoarele în globurile lor de sticlă, căutând 
răspuns la întrebările puse viitorului. 

— Propaganda are legi aspre! Dacă vrei să obţii rezultate, să nu 
ţii seamă de protestul scrupulelor... Să faci din alb negru şi din 
negru alb. Adversarilor să le negi calităţile şi să le priveşti prin lupă 
defectele. Să-i ataci fără milă, să le cauţi punctul slab, să-ţi ascuţi 
cu grijă lancea şi să o înfigi acolo unde cuirasa e mai slabă. Şi-a 
îndreptat privirile spre Erwin: Poate că într-o zi ai să-mi iei locul, 
Erwin. 

Acesta făcu o schimă protestatară. 

— Nu mi-a trecut niciodată prin minte să vă iau locul. 

Goebbels a schiţat un gest obosit, ca şi când ar fi vrut să-i 
închidă gura. 

— Când eram în opoziţie, a continuat Goebbels, am profitat din 
plin de libertatea de necrezut acordată presei de Republica de la 
Weimar. Am luptat împotriva democraţiei cu propriile ei arme. 
Bineînţeles, după ce am cucerit puterea, am schimbat modul de 
lucru. Nu am mai îngăduit opoziţiei să-şi facă de cap. Aplicarea 
forţei a devenit un mijloc perfect de guvernare. 

A pus paharul pe măsuţa joasă din apropierea sa, a izbit palmele 
de braţele fotoliului şi s-a ridicat în picioare. 

— De ce vă plictisesc cu teoriile acestea? După cum nu se va 
mai naşte un al doilea Hitler, nu se va mai reedita nici fenomenul 
Goebbels. Nimeni nu mă va egala... 

A făcut câţiva paşi spre a-şi dezmorţi picioarele. 

— Mi s-a lăsat alcoolul în tălpi, zise. Le simt atât de grele, de 


parcă aş purta un costum de scafandru... 

S-a oprit în faţa lui Erwin. Nepotul meu era foarte înalt, aşa că 
Goebbels îl privea de jos în sus. 

— Ciudat! Cât sunt de mic pe lângă dumneata, Erwin! Cu toate 
acestea, eu te-am salvat de la moarte. Ştii că anul trecut te pândea 
lagărul? Ca şi pe principele von Hesse şi compania. Dar te-am 
scăpat. Pentru cât timp?... Cine ştie?... Poate că ţi-am amânat 
numai sfârşitul. Noi, germanii, am ars toate punţile. Nu ne mai 
putem întoarce şi nici nu vrem să o facem. Am ajuns la extrema 
limită şi suntem hotărâți să înfruntăm toate vicisitudinile. A râs: 
Unde sunt damele, Erwin? Ne lasă cam mult să le aşteptăm. 

Işi turnă singur alcool în paharul de cristal. 

— O să vă faceţi o idee proastă despre mine, Herr General. Eu, 
Goebbels, tată de familie model, mă bălăcesc printre prostituate... 
Am să vă explic. Este o măsură de igienă sexuală. Compania 
permanentă şi exclusivă a soţiei îţi atrofiază organele, îţi scade 
apetitul sexual. Variația amoroasă te menţine în formă. Principiul 
este verificat.. 

Cele două tinere coborau la braţ pe scara acoperită cu covoare. 

— Ce făpturi fermecătoare! exclamă Goebbels. Pe care o vrei, 
Erwin? 

— Alegerea o faceţi dumneavoastră, Herr Reichsminister. 

Goebbels îmi aruncă o privire tulbure. 

— Vă încredinţez dumneavoastră mărul lui Paris. Alegeţi! 

— Aştept pe Trudi, Herr Reichsminister. 

Ministrul propagandei Fuhrerului ridică din umeri. 

— Cum vă este voia. N 

Mitzi şi Fritzi se opriseră în dreptul său. Işi arătau perlele dinţilor 
într-un râs fermecător. Privirile lui Goebbels coborâră asupra sânilor 
rotunzi, dezgoliţi pe jumătate de decolteul generos. 

— Hesperidele nu se puteau lăuda cu fructe mai delicioase, vorbi 
el. 

Le cuprinse cu câte un braţ pe după mijloc. Fetele chicoteau 
încântate. Una îşi vâri degetele manicurate în părul lui rar şi 
unsuros, gâdilându-l cu voluptate. 

— Cine merge cu mine până sus? întrebă el gutural. 

— Luaţi-le pe amândouă, Herr Reichsminister, propuse Erwin. Să 
nu vă obosească greutatea alegerii. 

Goebbels înclină capul satisfăcut de soluţia care i se oferise. 

— Ai dreptate, Erwin. Eşti un tânăr plin de resurse. Mă iertaţi, 


— 100 — 


Herr General! Haidem sus, fetelor! 

Se îndreptă spre capul scării, strângându-le de mijloc. Semăna 
cu un vas, încadrat de două braţe mult mai înalte decât el. Au urcat 
scările şi au intrat într-o cameră de la etaj. După ce am auzit uşa 
închizându-se în urma lor, m-am întors spre Erwin. 

— Instructivă întâlnire. Nu mi-a dat însă timp să-i vorbesc despre 
Uwe. 

— Mă ocup eu de chestiunea aceasta, Onkel Eugen. Nici o grijă. 

— Atunci, plec. Pe Trudi ţi-o cedez. 

A zâmbit. 

— Mulţumesc. Nu te refuz. Poate că ne trăim ultimele zile... Să le 
înfrumuseţăm pe cât ne stă în putinţă... 

l-am întins mâna. 

Erwin m-a condus până în curte. M-am urcat în maşină, i-am mai 
făcut o dată semn cu mâna, apoi Hans a pus motorul în mişcare. 
Când ieşeam în stradă, ne-am încrucişat cu Horsch-ul lui Goebbels, 
care o aducea pe Trudi... 


În cursul zilelor următoare am făcut un turneu prin câteva oraşe 
bombardate din vest şi am inspectat unităţile de apărare ale 
teritoriului. Inapoiat la Berlin, am convocat pe generalul Korten, 
şeful  Statului-Major al Aerului, şi pe generalul Stumpff, 
comandantul lui Luftflotte Reidi. Misiunea lui Stumpff - apărarea 
aeriană şi antiaeriană a Germaniei - se dovedise extrem de dificilă. 
Pentru a face faţă atacurilor non-stop ale bombardierelor anglo- 
americane, flota lui aeriană fusese întărită cu două Gruppen de 
aparate de vânătoare J.G. 3 Udet, transferate din Rusia în 
Germania, precum şi cu majoritatea avioanelor de luptă J.G. 11, J.G. 
27 şi J.G. 53, luate de pe fronturile din Rusia, din Italia şi din 
Balcani. Cele şapte /agdaivisionen, de sub comanda lui Stumpff. 
Fuseseră regrupate în două /agadkorps, ceea ce, în concepţia 
Statului-Major al Aerului, trebuia să ducă la o reechilibrare a forţelor 
de apărare aeriene, atât pe plan tactic, cât şi strategic. În sfârşit, în 
martie '944, se înființase un /aegerstab. Menit să impulsioneze şi să 
sporească producţia avioanelor de luptă de toate tipurile la peste 5 
000 de aparate pe lună. In ciuda atacurilor neîntrerupte executate 
de bombardierele anglo-americane, Speer reuşise un adevărat tur 
de forţă, realizând în '944, la avioanele de luptă cu un singur 
motor, o creştere a producţiei de 300 la sută faţă de '943, iar la 
aparatele cu două motoare, o creştere de 50 la sută, în acelaşi 


— 101 — 


interval de timp. Comandamentul Luftwaffe îşi punea mari speranţe 
în noul avion cu reacţie Messerschmiat Me. 262, destinat să 
revoluţioneze războiul aerian. In martie şi în aprilie '944, primele 13 
avioane Me. 262 fuseseră puse la dispoziţia Armatei aerului pentru 
experimentare şi instrucţie. 

Generalul Galland, care făcuse un zbor de încercare pe bordul 
acestui aparat, mi-a vorbit cu entuziasm despre calităţile lui 
extraordinare. Mi-am propus să-i verific personal performanţele. 
Dacă ţinem seama şi de progresele realizate de uzinele 
constructoare de rachete V. 2 la Penemunde, perspectivele păreau 
încurajatoare. 

Păreau numai, fiindcă în primele luni ale lui '944 a intervenit un 
fapt care a răsturnat toate planurile Comandamentului Luftwaffe şi 
a periclitat continuarea intensivă a producţiei de război. Până în 
iarna '343-'944, bombardierele anglo-americane sufereau mari 
pierderi în cursul raidurilor asupra Reichului. Faptul era explicabil. 
Bombardierele aveau o rază mare de acţiune, în vreme ce 
avioanele de luptă, care ar fi trebuit să le escorteze, nu aveau 
aceleaşi posibilități. Bombardierele, lipsite de protecţia unor 
aparate de vânătoare. Erau hărţuite în cursul misiunilor de 
bombardament, de aviația de luptă germană, care le provoca mari 
pierderi. Acestea se ridicau uneori până la 15 la sută din totalul 
aparatelor care survolau Germania. In februarie '944 şi-au făcut 
apariţia aparatele de luptă americane, cu mare rază de acţiune. 
Bombardierele lor veneau acum însoţite de o escortă puternică. 
Deveniseră în mod practic invulnerabile. Dacă se mai ţine seama şi 
de faptul că numai în 1943 americanii îşi propuseseră să-şi 
sporească flota aeriană cu 107 000 avioane, pe care de altfel le-au 
şi realizat în proporţie de 87 la sută, se poate lesne deduce 
disperarea Comandamentului Luftwaffe faţă de o întorsătură care 
schimba catastrofal raportul de forţe existente. 

Generalii Korten şi Stumpff erau copleşiţi de şirul de adversităţi 
care se abăteau asupra Germaniei. g 

O nenorocire nu vine niciodată singură. In Rusia, deplasarea 
frontului spre vest făcea ca bombardierele He. 111, cu rază medie 
de acțiune, să nu mai poată atinge centrele de comunicaţii şi 
industriale ruseşti, aflate la o depărtare prea mare faţă de bazele 
noastre de plecare. Bombardierele He. 117, care aveau o rază de 
acţiune superioară celor He. 111, prezentau defecte de fabricaţie 
care le făceau improprii unui serviciu îndelungat. Pe de altă parte, 


— 102 — 


atacurile aeriene anglo-americane asupra regiunii petrolifere 
Ploieşti au silit Comandamentul Luftwaffe să deplaseze toate 
unităţile sale aeriene de luptă din Polonia în România. În Italia abia 
dacă mai păstram în acea epocă 370 de avioane. 

In sfârşit, Comandamentul Luftwaffe mai avea o sarcină grea: 
apărarea fabricilor de carburant sintetic din Silezia, de la Politz, 
Leuna şi Brux. În cazul pierderii regiunilor petrolifere româneşti, 
carburantul sintetic ar fi rămas ultima noastră resursă. 

Göring îmi dăduse puteri depline, cerându-mi în schimb să salvez 
o situaţie deznădăjduită. Ce soluţii trebuia să aplic? Să aduc 
avioane din Franţa? Exclus! In ciuda raportului meu negativ, Hitler 
ordonase transferarea în Germania a unui număr apreciabil de 
aparate de luptă. Din ltalia nu mai aveam ce lua. Din Rusia, de 
asemenea. Fabricarea de avioane într-un ritm crescând ar fi 
ameliorat eventual situaţia. Dar şi aici intervenea o dificultate. 
Lipsa de cadre. Pierduserăm un mare număr de piloţi 
experimentați. Tinerii aviatori trimişi în diverse misiuni de luptă, 
după o instrucţie insuficientă, erau doborâţi încă de la primul 
contact cu inamicul. Germania, după cinci ani de război, nu mai 
putea dispune de resursele umane inepuizabile ale Statelor Unite şi 
ale Rusiei. Şi lipsa de combustibil ne crea serioase dificultăţi. 

Intrasem într-un cerc vicios. Comandamentul Luftwaffe cerea lui 
Speer avioane, fără de care apărarea centrelor industriale devenea 
imposibilă, iar Speer riposta că nu le poate fabrica dacă uzinele 
sale continuă să fie bombardate. 

Cu paleative era greu să remediez situaţia. Singura soluţie ar fi 
fost folosirea masivă a pulso-reactoarelor V. 1 şi a rachetelor V. 2, 
care ar fi obligat pe anglo-americani să treacă în defensivă. Dar 
până atunci trebuiau luate măsuri imediate. 

Am convocat Comitetul de dezvoltare a forţelor aeriene, a cărui 
conducere intra în atribuţiile Fe/dmarscha!/lului Milch. Intrucât Milch 
se afla pe Frontul de Est, preşedinţia conferinţei îmi revenea de 
drept. Erau de faţă generalii Korten şi Stumpff, reprezentanţii 
Ministerului Aerului, ai Ministerului Economiei de Război şi 
conducătorii fabricilor de avioane. 

incă de la primele replici participanţii la conferinţă s-au împărţit 
în două tabere. De o parte, partizanii priorităţii absolute a 
avioanelor de bombardament, de alta, susţinătorii priorităţii 
avionului de vânătoare. Discuţia nu avea numai interes academic. 
Erau în joc două concepţii strategice. Concepţia ofensivei cu orice 


— 103 — 


preţ, care vedea în avionul de bombardament un instrument de 
represalii, în opoziţie cu concepţia defensivei aeriene, care urmărea 
în primul rând zăgăzuirea incursiunilor aeriene inamice, prin 
folosirea masivă a avioanelor de vânătoare. Abia în faza a doua se 
preconiza trecerea la contraofensivă. Hitler, care nu privise acest 
război decât prin prisma politicii de prestigiu, adoptase prima 
variantă, care i-ar fi permis să răspundă la bombardarea Germaniei 
printr-o bombardare a Angliei. Feldmarschallul Milch, gata oricând 
să-i cânte în strună, pleda în sprijinul aceleiaşi concepţii. De 
cealaltă parte a baricadei se plasaseră, în trecut, generalii Udet, 
jeschonnek şi Galland, precum şi inginerii Heinckel şi 
Messerschmidt. Bizuindu-se şi pe sprijinul meu, Messerschmidt 
rezistase presiunilor lui Milch, lucrând pe cont propriu la 
desăvârşirea avionului cu reacţie, care, potrivit opiniei noastre, 
trebuia să facă ravagii printre bombardierele inamice. Göring 
împărtăşea ideile taberei noastre, dar nu îndrăznea să se opună lui 
Hitler. La fiecare şedinţă a comitetului, Milch izbise cu pumnul în 
masă, impunându-şi cu autoritatea gradului său punctul de vedere. 

De data aceasta am luat taurul de coarne. Anulând linia trasată 
de Milch, am cerut lui Messerschmidt să treacă la producţia masivă 
de aparate Me. 262 cu reacţie. 

Korten şi Stumpff mă priveau cu spaimă. Că dădeam dispoziţii 
care se băteau cap în cap cu ale lui Milch, nu i-ar fi impresionat 
peste măsură. Atributele mele erau egale cu ale lui Milch, aşa că 
puteam să adopt un punct de vedere contrar. Grav era însă faptul 
că în spatele lui Milch se afla Hitler. Aceasta nu mi se putea ierta. 
Generalii Udet şi Jeschonnek, căzuţi în dizgraţia Fuhrerului, pentru 
că nu-i împărtăşiseră opiniile, ieşiseră elegant din scenă, 
sinucigându-se. Eu nu aveam de gând să ajung la această 
extremitate. Eram hotărât să-mi îndeplinesc până la sfârşit datoria 
faţă de Germania. 

Când a aflat rezultatul dezbaterilor comitetului, Göring s-a făcut 
pământiu. M-a chemat la Karinhall, să mă lămurească. 

— Mă puneţi în conflict cu Führerul, principe, mi-a reproşat cu 
tristeţe. 

— Îmi asum răspunderea hotărârilor luate, Herr Reichsmarschall. 

— Ştiu că nu mă veţi lăsa descoperit, dar nu acesta este 
esenţialul. Nu cunoaşteţi preferința Fuhrerului pentru avionul de 
bombardament? 

— A sosit timpul, Herr Reichsmarschall, să-i arătăm Fuhrerului că 


— 104 — 


există totuşi probleme pe care nu le-a pătruns temeinic. 

Göring a făcut o mutră alarmată şi a ridicat mâinile ca şi când ar 
fi vrut să se apere de o vedenie. 

— Glumiţi, principe! 

— Nu glumesc deloc, Herr Reichsmarschall. Suntem în ceasul al 
doisprezecelea. Orice fantezie devine extrem de costisitoare. lar 
consecinţele le plăteşte Germania. 

Eram conştient de riscurile pe care mi le asumam vorbind cu 
atâta brutalitate. Ajunsesem însă la marginea răbdării. Germania 
suferise destul. 

— Eu mă spăl pe mâini, principe, a grăit Göring, cu glas scăzut. 

Cred că în realitate îi convenea atitudinea mea. Işi găsea în mine 
un paratrăsnet, care polariza furiile lui Hitler. 

— Când va auzi ce hotărâre aţi luat, va face un scandal monstru, 
m-a prevenit. Ştiţi cum a reacţionat Führerul la una din ultimele 
conferinţe de la 0.K.W,, când Milch i-a spus că primele avioane Me. 
262 vor fi echipate experimental pentru misiuni de vânătoare?... L- 
a acuzat de insubordonare, de sabotaj şi de neexecutarea 
ordinelor. Milch nu avea nici o vină, principe. Messerschmidt făcuse 
pocinogul. Principe, vă atrag atenţia prieteneşte. Vă primejduiţi 
bastonul de mareşal, care aşteaptă să vă fie înmânat... 

In dimineaţa următoare am experimentat personal avionul cu 
reacţie Me. 262. Pe care Galland mi-l lăudase cu atâta entuziasm. 
Câţiva ofiţeri de stat-major m-au prevenit politicos că mă expun 
unei primejdii inutile. Me. 262 nu fusese încă pus la punct. 
Persoana mea era necesară ţării. 

l-am privit cu ironie. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu flatat. Cei 
care se întrec în măguliri îşi bat în general joc de cei pe care-i ridică 
în slăvi. 

Eram pe aerodromul de încercare Lechfeld, de lângă fabrica din 
Augsburg. Am ales unul din cele patru avioane cu reacţie aliniate în 
vederea încercării. Inginerul Messerschmidt ţinuse să fie de faţă. 
Era mândru de opera sa. Îl îngrijora însă gândul că un general de 
armată avea să-i piloteze avionul. Un accident ar fi provocat 
comentarii şi critici aspre. Pe de altă parte, un zbor încheiat în 
condiţii bune şi apreciat elogios ar fi stârnit evident mai multă 
vâlvă decât dacă ar fi fost făcut de un simplu pilot de încercare. 

Nu mi-e ruşine să mărturisesc că eram emoţionat. O emoție care 
nu se datora unui simţământ de teamă, ci extazului pe care-l 
încercam în faţa acestui aparat menit - cred eu - să facă epocă în 


— 105 — 


istoria aviaţiei. Me. 262 avea o formă ciudată. Lipsa elicei, cu care 
eram obişnuiţi cu toţii, mi-a strecurat la început un sentiment de 
neîncredere. Elicea devenise în concepţia noastră un element 
indispensabil zborului. Un avion fără elice părea un corp omenesc 
fără suflet. Cele două nacele plasate sub aripi adăposteau 
reactoarele. Galland îmi spusese că inginerii nu fuseseră în stare 
să-i spună câţi cai putere dezvoltau aceste reactoare. 

Un pilot de încercare a executat un zbor demonstrativ, care m-a 
încântat, iar după ce a refăcut plinul de carburant mi-a oferit locul 
său. Von Geist - care sosise între timp la Berlin - mă privea 
perplex. Se întreba desigur dacă la vârsta mea voi fi în stare să 
suport o asemenea încercare. În sinea mea am râs de temerile lui, 
fiindcă în clipa aceea nu mă simţeam deloc bătrân. Este fantastic 
stimulentul pe care ţi-l oferă o experienţă nouă, riscurile unui zbor 
pe un aparat încă necunoscut, privirile oamenilor aţintite cu uimire 
sau neîncredere asupra ta. In clipele acelea întinerisem cu treizeci 
de ani. Este reconfortant să ştii că eşti capabil să mai încerci 
asemenea emoţii juvenile. 

M-am căţărat în carlingă. M-am instalat bine pe banchetă, apoi 
m-am avântat în marea aventură. Goneam pe un runway de circa 
cincizeci de metri lăţime. Spaţiu suficient, dar care, la viteza de 140 
de kilometri pe oră, pe care am atins-o în câteva clipe, mi-a părut 
oarecum strâmt. La 220 de kilometri pe oră, avionul s-a desprins de 
sol. Era şi timpul. Runwayul se termina. Me. 262 era un aparat 
remarcabil. Câştiga înălţime cu o uşurinţă uluitoare. Trăiam o 
exaltare indescriptibilă. Pe măsură ce mă îndepărtam de sol şi aerul 
rarefiat opunea o rezistenţă mai mică, viteza avionului creştea într- 
un ritm care mi-a trezit admiraţia. Un astfel de aparat era destinat 
să facă ravagii printre zburătorii anglo-americani. In linie dreaptă 
am atins 900 de kilometri pe oră, ceea ce reprezenta un avans de 
cel puţin 180 de kilometri pe oră faţă de cel mai rapid avion cu 
elice. In asemenea condițiuni, lupta aeriană devenea o joacă. Me. 
262 şi V-urile 1 şi 2 ne acordau o superioritate aeriană care ne 
permitea să întrezărim posibilitatea încheierii unei păci onorabile. 
Dacă bineînţeles vom avea timpul să le producem în masă. Din 
nenorocire, timpul lupta împotriva noastră. Inaintarea inexorabilă a 
ruşilor pe Frontul de Est ne plasa în faţa unor probleme insolubile. 
Mult temuta debarcare în Vest ne-ar fi complicat considerabil 
situaţia. Rămânea de văzut dacă Speer va reuşi să iasă învingător 
din această întrecere cu timpul. 


— 106 — 


Zborul pe Me. 262 mi-a întărit convingerea că acest avion, 
echipat pentru misiuni de luptă, va izbuti în scurtă vreme să pună 
stavilă incursiunilor aeriene anglo-americane deasupra Germaniei. 

Am zburat aproape douăzeci de minute. Eram încântat, 
Generalul Galland avusese dreptate.  Trepidaţiile motorului 
dispăruseră cu desăvârşire. Nici zgomotul asurzitor al elicei nu se 
mai auzea. Te însoțea în permanenţă un fel de şuierat, ca şi când ai 
fi sfâşiat o imensă draperie de mătase. 

Am aterizat fără să întâmpin dificultăţi. Inginerul Messerschmidt 
mă aştepta pe aerodrom. L-am felicitat cu multă căldură. 

— Me. 262 reprezintă o izbândă nu numai pentru 
dumneavoastră, ci şi pentru spiritul german. 

inginerului Messerschmidt îi râdeau ochii. 

— Vă mulţumesc, a replicat cu modestie. N-am făcut însă decât 
să aplic şi să perfecţionez principiul inginerului Coandă. Lui trebuie 
să-i mulţumesc, în primul rând. Fără Coandă, această realizare n-ar 
fi fost posibilă. Culmea este că inginerul acesta - român de origine 
- lucrează actualmente în Anglia. Omagiile noastre ar trebui trimise 
pe calea aerului la Londra. 

Am izbucnit în râs. 

— Englezii ar avea toate motivele să se învineţească de invidie, 
fiindcă i-am depăşit, folosind o invenţie pe care ei au avut-o la 
dispoziţie cu mult înaintea noastră. La ora aceasta, experimentează 
şi ei, poate, motorul cu reacţie. Dumneavoastră aveţi însă meritul 
de a fi fost primul care a aplicat cu succes acest principiu pe 
avioanele de luptă. 

In ziua aceea am avut o lungă convorbire telefonică. Am lăudat 
lui Göring performanţele lui Me. 262 şi rezultatele pe care aşteptam 
să le obţină. 

— Trebuie să vă dau o veste tristă, Herr General, a replicat 
posomorât. Acum o jumătate de oră m-a chemat la telefon 
Fiihrerul. Era informat de hotărârea luată în cadrul comitetului şi o 
dezaproba. Au avut grijă să-l monteze duşmanii dumneavoastră. 
Fuhrerul mi-a ordonat să punem accentul pe producţia avioanelor 
de bombardament şi ca atare să echipăm Me. 262 pentru misiuni 
de bombardament. 

Am avut senzaţia că mi se toarnă în cap o găleată cu apă. O 
trezire penibilă dintr-un vis frumos. 

— Herr Reichsmarschall, sunt gata să suport consecinţele. Vă ţin 
demisia mea la dispoziţie. 


— 107 — 


— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, principe! Fuhrerul cunoaşte 
spiritul dumneavoastră de independenţă. Asta nu înseamnă că nu 
vă respectă ca om şi ca soldat. Este însă convins că va reuşi să vă 
câştige de partea sa. 

— Mă îndoiesc, Herr Reichsmarschall. Sunt prea realist ca să 
accept compromisuri, mai ales în situaţia grea în care ne aflăm. 

La celălalt capăt al firului, Göring a tuşit încurcat. Ştia că toate 
convorbirile telefonice erau interceptate. Chiar şi cele oficiale. 
Atitudinea mea de frondă era arhicunoscută. Führerul mă reţinea în 
funcţie. De ce? Nu ştiu. Poate că avea nevoie de colaboratori care 
să-l contrazică. Nu e plăcut să întâlneşti în orice ocazie numai 
spinări plecate. In caz de insuccese, nu ai pe cine să-ţi verşi mânia 
şi să arunci răspunderile. 

— V-aş ruga să treceţi în seara aceasta pe la Karinhall. Vă aştept 
neapărat. Auf Wiedersehen! 

Convorbirea telefonică mi-a lăsat un gust amar. Nici în preajma 
finalului piesei Hitler nu voia să renunţe la politica sa de prestigiu. 
Pentru a se răzbuna, bombardând teritoriul britanic, expunea cu 
bună-ştiinţă oraşele germane bombardamentelor continue ale 
aliaţilor. Hitler refuza să accepte un adevăr elementar: Germania 
nu se mai bătea pentru prestigiu, ci pentru existenţă. 

După convorbirea cu Göring, l-am chemat la telefon pe Erwin. Mi- 
a spus că nu aflase încă nimic în legătură cu Uwe, dar că în curând 
spera să obţină veşti. Goebbels ceruse personal prefectului de 
poliţie, von Helldorf, să se ocupe de acest caz. 

Seara m-am înfăţişat la Karinhall. Göring m-a primit cu 
amabilitatea lui de totdeauna. Am desluşit în ochii lui un fel de 
compătimire pe care o resimţi faţă de prietenii grav bolnavi, când îi 
vizitezi într-o cameră de spital. Mă credea probabil doborât de 
dizgraţia care nu se materializase încă. Dar care mă ameninţa într- 
un viitor apropiat. Părea să-mi spună:., Am făcut tot ce am putut 
pentru dumneavoastră, principe, dar de la o vreme depăşiţi 
măsura”. 

Göring m-a poftit în cabinetul său de lucru. 

— Va trebui să plecaţi urgent la Bucureşti, principe. 

Am înţeles. Eram - cum se spune - eliberat de sarcinile care mi 
se încredinţaseră în legătură cu apărarea teritoriului Germaniei. 
Feldmarschallul Milch avea să se înapoieze de pe Frontul de Est 
spre a relua prezidenţia comitetului. Milch era mai comod decât 
mine. 


— 108 — 


— Să nu consideraţi acest lucru drept un vot de blam, a adăugat 
Göring. Sunteţi trimis la Bucureşti cu o misiune specială. Să 
explicaţi lui Antonescu - în mod diplomatic - că pentru moment nu 
mai avem posibilitatea să trimitem trupe noi în România. Am întărit 
forţele noastre aeriene de la Ploieşti cu avioane de luptă luate din 
Polonia. Mai mult nu putem face. Făgăduiţi-i un sprijin militar 
substanţial în viitor. Făgăduielile, principe, nu costă nimic. Dacă 
situaţia noastră militară se va ameliora,  făgăduielile 
dumneavoastră se vor materializa. Dacă nu... Dumnezeu cu mila! 
Solicitaţi totodată o sporire a cotelor de carburant. Lipsa de 
carburant se face tot mai simțită. Fabricăm mii de avioane, dar nu 
le putem ridica de la sol din cauza lipsei de benzină. Am redus la 
strictul necesar misiunile aeriene. După cum vedeţi, pe umerii 
dumneavoastră apasă o grea sarcină. De succesul acestei misiuni 
depinde bastonul dumneavoastră de mareşal. 

Argumentul din urmă m-a lăsat rece. Göring îl folosea cu o 
frecvenţă care dovedea marea lui slăbiciune pentru fleacuri. 

De la Karinhall m-am înapoiat direct la hotel. Am comunicat lui 
von Geist că a doua zi de dimineaţă vom pleca la Bucureşti pe 
calea aerului, întrucât misiunea mea la Berlin încetase. A suspinat 
uşor, dar nu a făcut comentarii. Se aşteptase la acest lucru. Am 
poruncit lui Helmuth, ordonanța, să facă bagajele. M-am retras apoi 
în salonaşul apartamentului meu, dând poruncă să nu fiu deranjat. 
M-am aşezat pe un fotoliu şi am desfăcut o carte: Avant le Grand 
Silence de Maurice Maeterlinck. 

Nu mă puteam concentra asupra lecturii. Atâtea lucruri mi se 
învălmăşeau în minte, încât am închis cartea. Zbârnâitul telefonului 
m-a făcut să tresar. 

— Vorbiţi cu înaltul Comandament al Armatei, a rostit telefonista. 

Peste câteva clipe am recunoscut glasul lui Keitel. După 
formulele de rigoare, a intrat în subiect: 

— Sunt informat că înaintea plecării dumneavoastră la Bucureşti, 
Reichsmarschallul Göring v-a făcut unele recomandaţii. Din înalt 
ordin vă rog să adăugaţi la sarcinile încredințate un punct de o 
importanţă primordială. Incercaţi să obţineţi din partea lui 
Antonescu. Proclamarea mobilizării totale a României. România 
dispune încă de resurse umane neutilizate. Din studiile noastre 
reiese că ar putea mobiliza uşor încă un milion de oameni. Pentru 
început, cinci sute de mii ne-ar fi de un real folos. Vă urez succes 
deplin. Să mă ţineţi la curent cu mersul negocierilor. V-am 


— 109 — 


încredinţat această misiune peste capul lui von Killinger. 

— Voi face tot posibilul, Herr Feldmarschall. 

— Bun. Gândiţi-vă, Herr General, că de succesul tratativelor 
dumneavoastră depinde aripa sudică a Frontului de Est. 

Am închis telefonul. Oamenii aceştia de la O.K.W. erau pur şi 
simplu nebuni. Ce motive ar fi avut Antonescu să ordone 
mobilizarea totală? De frica ruşilor? Alături de ruşi se aflau 
francezii, americanii, englezii, de care o mare parte din opinia 
publică românească se simţea foarte ataşată. 

In vreme ce îmi prefiram gândurile, telefonul a sunat din nou. 
Cine putea să mă mai cheme la ora aceasta târzie? Am ridicat 
iarăşi receptorul. 

— Alo! 

— Principele von Altenburg-Delmond, vă rog. 

— Eu sunt la aparat. Cine întreabă? 

— Te salut, Onkel Eugen. Aici Erwin. N-ai vrea să treci pe la 
mine? Dacă eşti obosit, vin eu la dumneata. 

— Ai vreo veste de la Uwe? 

— Nu veşti... Mai degrabă presupuneri... 

Glasul lui păstra un ton liniştit. Am desluşit însă sub această 
mască fonică o tulburare care mi-a vârât un cuţit în inimă. 

— În zece minute sunt la tine, Erwin. De unde vorbeşti? 

— De acasă. Vasăzică, te aştept. 

Am încheiat convorbirea. Am telefonat la garaj, ordonând lui 
Hans să vină imediat cu maşina. 

Nu ştiu când am ajuns la locuinţa lui Erwin. M-a primit în 
bibliotecă. Purta un costum civil bleumarin şi o cravată în acelaşi 
ton, împodobită cu o perlă albă. Amănuntele acestea mi s-au 
întipărit în minte fără nici un fel de justificare. 

— Onkel Eugen, sa nu-ţi pierzi curajul. N-am reuşit să aflăm 
nimic despre Uwe, dar se pare că am dat de urmele locotenentului 
Busch. 

A scos din buzunar un carnet de identitate. Cerneala mânjise 
foile, dar literele de tipar şi fotografia se desluşeau bine. Carnetul 
era uscat, dar coperţile se scorojiseră, ca şi când ar fi stat în apă. 
M-am uitat la fotografie. L-am recunoscut pe Busch. 

— Unde aţi găsit-o? 

Erwin m-a privit cu gravitate. 

— Eşti sigur, Onkel Eugen, că ofiţerul din fotografie este 
aghiotantul dumitale? Uită-te bine! 


— 110 — 


— Sunt absolut sigur, Erwin. Unde aţi găsit carnetul? 

Nepotul meu a suspinat. Il priveam cu încordare. 

— În buzunarul cadavrului unui ofiţer tânăr, scos din subsolul 
inundat al unui bloc lovit de bombe. 

Enervarea îmi încrâncenase pielea. 

— Busch? Într-un subsol inundat? Unde? Aici la Berlin? Ce să 
caute Busch într-un subsol? 

— Clădirea, mi-a explicat Erwin, se află aproape de gară. Ar fi o 
explicaţie. Spuneai că Busch venea din Prusia şi se afla în drum 
spre Munchen. Între două trenuri, s-a oprit în Berlin. In vreme ce se 
plimba pe stradă, l-a surprins alarma. A intrat, împreună cu lumea 
împanicată, în adăpostul amenajat în subsolul unei mari clădiri. În 
timpul bombardamentului, clădirea a fost lovită. Dărâmăturile au 
acoperit ieşirile din adăpost. Ghinionul a făcut să se spargă 
conductele de apă... 

Mi se încleştaseră dinţii. 

— Nu se poate, am izbutit să pronunţ, cu preţul unui mare efort. 
Nu se poate... 

Erwin vorbise numai de Busch. Nu rostise un cuvânt despre Uwe. 
A încercat să zâmbească: 

— Nu am făcut decât să lansez o ipoteză. 

— Şi Uwe? am întrebat. 

— Nu ştiu nimic despre Uwe. Poliţia îl caută prin spitale. Poate că 
între timp a ajuns la Munchen, ori s-a întors la mătuşa lui. N-ar fi 
exclus să fi plecat la Bucureşti, după dumneata. 

Erwin încerca să mă îmbete cu apă de trandafiri. 

— N-au găsit în subsol şi cadavrul unui copil de treisprezece ani? 

Erwin a ridicat din umeri. 

— S-au găsit cadavrele multor copii. Dar nici unul nu avea 
semnalmentele lui Uwe. 

Mi-am dat imediat seama că mă minţea. Cine se preocupase în 
momentele acelea de semnalmentele lui Uwe? Era însă o minciună 
filantropică. Nu puteam să-l învinovăţesc. 

— Majoritatea cadavrelor erau de nerecunoscut, a explicat Erwin. 
Scoase de sub dărâmături... |ţi închipui... Strivite... Desfigurate... 

Am înţeles. 

— Şi cadavrele, Erwin? Unde sunt cadavrele? 

— Au fost atât de multe în noaptea aceea, Onkel Eugen, încât le- 
au înhumat în gropi comune. 

Am lăsat mâinile să-mi cadă de-a lungul corpului. O ceaţă neagră 


— 111 — 


mi se lăsase asupra ochilor. Probabil că m-am clătinat, căci Erwin 
m-a prins de braţ. 

— Nu vrei să stai pe canapea, Onkel Eugen? 

— Nu, mulţumesc, am bâiguit. 

Ceaţa se ridicase. Ar fi fost ruşinos să mă dau în spectacol, 
leşinând ca o femeie. 

— Un coniac, Onkel Eugen? 

— Mulţumesc. 

Mi-a adus un pahar mare, plin pe jumătate cu coniac: 

— Dă-mi altceva! am rostit, îndepărtând paharul. 

Mi-a oferit un whisky sec. Am dat băutura peste cap. l-am simţit 
căldura inundându-mi fiinţa. Mi s-au mai limpezit gândurile. 

— Cere Munchenul, Erwin. 

S-a executat. Am înţeles că îndeplinea o simplă formalitate. 
Vorbise probabil cu Munchenul. A răspuns Gunther. Nu! Uwe nu 
sosise încă. Îl aştepta în fiecare seară cu masa pusă. 

A sunat iarăşi telefonul. 

— Alo! a răspuns Erwin. 

li auzeam replicile monosilabice. 

— Da! Eu! Nu?... Toate?... Da... Foarte bine! 

Mi se răciseră mâinile, de parcă aş fi stat în ger. 

— Continuaţi! a poruncit Erwin. Luaţi la rând toate spitalele, 
clinicile, cabinetele medicale! Cercetaţi peste tot!... Da! Aştept!... 
Gute Nacht! A închis telefonul: Dăm noi de Uwe, Onkel Eugen, a 
încercat să mă încurajeze. Cu confuzia care domneşte acum în 
Berlin, nu trebuie să te mire că toate merg de-a-ndoaselea... 

Am pus paharul pe masă. 

— iți mulţumesc, Erwin, pentru tot ce ai făcut pentru mine şi 
pentru Uwe. Te las. E foarte târziu. Mâine ar trebui să plec la 
Bucureşti. Dar faţă de nenorocirea aceasta, am să-mi amân 
plecarea cu o zi sau două. Noapte bună, Erwin... 

Când m-am văzut afară, în noapte, mi s-au umplut ochii de 
lacrimi. Până atunci mă stăpânisem eroic. Nu voiam să plâng. Poate 
că Uwe scăpase. Poate că zăcea rănit pe patul vreunui spital. 
Carnetul de identitate al lui Busch am să-l trimit părinţilor săi. Pe 
ofiţerul acesta îl aveam pe conştiinţă. Dacă nu l-aş fi trimis după 
Uwe, acum ar fi fost în viaţă. S-ar fi aflat pe banchetă, aici, lângă 
mine. li vedeam zâmbetul copilăros. Zâmbetul acesta se confunda 
cu zâmbetul lui Uwe, Ce puteam să scriu părinţilor lui Busch? Că fiul 
lor murise în timp ce îmi făcea un serviciu personal? 


— 112 — 


Am cutreierat în noaptea aceea spitalele. Gradul şi titlul meu îmi 
deschideau toate uşile, dar nu mi-l înapoiau pe Uwe şi nici pe 
Busch. Pretutindeni eram primit cu solicitudine. Câte un medic de 
serviciu, istovit, cu ochii îngreunaţi de somn, mă conducea prin 
saloanele cu răniţi de pe urma bombardamentelor. 

În zori m-am întors la hotel. Pierdusem orice speranţă. l-am 
telefonat lui Erwin şi l-am rugat să se intereseze unde au fost 
înmormântați morţii găsiţi în subsolul înecat de ape. Intenţionam 
să-l caut pe Uwe. Erwin mi-a spus că mă va rechema de îndată ce 
va obţine informaţii mai precise. 

In aşteptarea apelului său telefonic, m-am aşezat pe un fotoliu în 
faţa ferestrei deschise. Mă uitam la soarele care răsărea printre 
copacii îmbrăcaţi în veşmântul proaspăt al primăverii. Uwe n-are să 
mai vadă nici răsăritul soarelui şi nici frunzişul verde. 

A sunat telefonul. Am ridicat febril receptorul. Cu multe 
menajamente, Erwin mi-a explicat că mii de victime neidentificate, 
printre care şi morţii din subsolul inundat, au fost înhumați în gropi 
comune, săpate în grabă la cimitirele din Neukoln, Mariendorf şi 
Steglitz... In aceste condiţii, n-aş avea nici o şansă să dau de... 
osemintele lui Uwe, în cazul că acesta - a adăugat repede Erwin - 
s-ar afla printre morţii aceia, ceea ce el se îndoia foarte. 

— Sunt convins, Onkel Eugen, că Uwe are să apară când ai să te 
aştepţi mai puţin. 

Când s-au deschis prăvăliile, am intrat în prima florărie şi am 
cumpărat toate florile pe care le-am găsit. Rămăseseră puţine, căci 
morţii erau mulţi, foarte mulţi, în Berlinul din primăvara lui '944. Pe 
mormintele comune din cele trei cimitire am împrăştiat toate 
florile... 

intâi Albert, apoi Willi şi acum Uwe. Nu-mi mai rămăsese decât 
Rudi. Rudi. Pe care-l bănuiam că îşi denunţase fratele, îmi 
rămăsese cel mai nevrednic dintre fiii mei... 

In ziua aceea am umblat ca un năuc. In ciuda evidenţei, am 
continuat să telefonez la Munchen şi în Prusia. Ştiam că am să 
primesc răspunsuri negative, dar stăruiam să fac încercări, în 
speranţa absurdă că voi da de urma lui Uwe. 

Nici la Berlin nu mai puteam să-mi prelungesc şederea. 
Amânasem de două ori plecarea la Bucureşti. Nu trebuia să uit că 
mă aflam în plin război. Riscam să fiu acuzat de insubordonare. 
Este adevărat, toate aceste considerente nu mă mai impresionau 
ca înainte. Dispariţia lui Uwe îmi tocise sensibilitatea. 


— 113 — 


Era într-o dimineaţă. Mergeam pe stradă fără nici o ţintă. 
Făcusem o vizită contelui Helldorf, care îmi confirmase spusele lui 
Erwin. Toate investigaţiile făcute de poliţie la Berlin şi prin oraşele 
prin care ar fi putut să treacă Uwe nu dăduseră rezultate. 

Umblam printre oameni fără să ştiu ce fac. La un moment dat 
am traversat neatent o stradă. Era să mă calce un camion. M-am 
refugiat pe trotuar. În clipa aceea m-am văzut oglindit în geamul 
unei vitrine. Mă gârbovisem ca un bătrân de 70 de ani. Am 
remarcat că trecătorii mă priveau cu mirare. Deprinşi cu înfăţişarea 
ţanţoşă a militarilor germani, erau nedumeriţi de delăsarea mea. 

Constatarea aceasta a fost ca o lovitură de bici. Nu mi-era 
permis să mă mai jeluiesc. Trebuia să mă comport ca un general 
german. Nenorocirile care mă doborâseră pe mine loviseră nouă 
familii din zece. Lamentările erau zadarnice. 

În aceeaşi zi am plecat cu trenul la Bucureşti... 


Poziţia socială îţi creează o anumită viziune. Într-un fel privesc 
lumea oamenii simpli şi într-alt fel o văd cei care ocupă poziţii 
înalte. Războiul privit de generali şi de Fe/dmarschalli capătă alte 
valenţe. Aspectele tactice dispar, acoperite de problemele 
strategice. Pentru comandanții grupurilor de armate, diviziile devin 
nişte unităţi mijlocii, iar regimentele capătă dimensiuni minuscule. 
Calculul nu-l mai faci în companii sau în batalioane, ci în divizii şi în 
corpuri de armată. Această deformare profesională duce şi la o 
deformare psihică. Deformarea psihică se accentuează la parveniţi, 
care îşi pierd literalmente busola. Doar căderile bruşte sau 
nenorocirile familiale îi readuc la realitate. _ 

Hitler îşi închipuia că este un mare strateg. In cadrul operaţiilor 
pe care le conducea din străfundul bine protejat al Bunkerului de la 
Rastenburg, deplasa pe hartă diviziile şi corpurile de armată cum ai 
deplasa pe o masă nişte cutii de chibrituri. Hitler se socotea 
omniscient; sau cel puţin aşa îşi închipuia. Hitler uitase însă un 
mare adevăr. Dezvoltarea societăţii moderne implica o tehnicizare 
şi o specializare atât de extreme, încât diviziunea strictă a muncii 
se impunea axiomatic... Un fagotist cu înclinări muzicale 
multilaterale poate mânui cu uşurinţă un flaut, un clarinet, un 
saxofon, poate şi o trompetă, dar îi este imposibil să stăpânească 
toate instrumentele unei orchestre simfonice. 

Hitler săvârşise încă o greşeală, care avea să-l coste scump. Se 
înconjurase de o clică de partizani credincioşi, fără să ţină seama 


— 114 — 


de competenţa lor reală. La rândul lor, aceştia se înconjuraseră de 
oameni de casă. Intreg aparatul de stat încăpuse pe mâna unor 
indivizi aleşi pe criteriul devotamentului faţă de partidul național- 
socialist. Cu rare excepţii, erau nişte incapabili. Spre a-şi păstra 
locurile, gras retribuite, prezentau Fuhrerului liste de realizări 
spectaculoase, pe care Goebbels se grăbea să le clameze din 
înaltul tribunei. 

Inaintea izbucnirii războiului şi în primii ani de campanie, 
destituise pe toţi generalii care încercaseră să-i spună adevărul. li 
acoperise însă cu onoruri pe toţi cei care îl minţeau, spre a-i face 
plăcere. Megalomania, unită cu orbirea lui fatală, îl împinsese într-o 
aventură cu urmări incalculabile. Acum, în pragul dezastrului, 
începuse desigur să se trezească din visurile lui. Mulţi dintre vechii 
lui colaboratori căzuseră în dizgrație. Era însă prea târziu. Sunase 
ceasul al doisprezecelea. 

Dacă Hitler ar fi fost înţelept, ar fi înţeles că a pierdut partida şi 
ar fi suportat consecinţele. Nu îl trăgea însă nimeni la răspundere, 
căci reprezenta autoritatea supremă în stat. Se agăța cu disperare 
de puterea care începea să-i scape din mâini. „Aliaţii” Axei, pe care 
îi împinsese cu sila în război, dădeau semne de emancipare. Italia 
lui Mussolini se năruise. Italia lui Badoglio încheiase armistițiul cu 
duşmanii Axei. România, Ungaria, Finlanda jucau în ham. 
Acceptaseră tutela Germaniei atâta vreme cât o crezuseră 
invincibilă. Acum erau semne că ţările respective se pregăteau să 
treacă în tabăra adversă. Era o realitate pe care numai orbii nu 
puteau să o vadă şi sfetnicii care-l asigurau pe Hitler de 
devotamentul nepieritor al „sateliţilor”. 

Plecam acum la Bucureşti. In această capitală din sud-estul 
Europei, unde se juca o carte hotărâtoare pentru continuarea 
războiului. 

In ceea ce mă priveşte, nu refuzam să accept realitatea. 
Dispariţia Elissei şi a celor doi copii ai mei - poate şi a celui de-al 
treilea - mă treziseră din automatismul unei existenţe care tindea 
să facă şi din mine un instrument pus în slujba ideilor demente de 
subjugare a lumii profesate de Hitler şi de acoliţii lui. 

Soseam la Bucureşti înarmat cu puteri depline. Cunoşteam 
valoarea acestor formule goale. Dacă nu voi corespunde vederilor 
lui Hitler, mi se vor ridica puterile depline, aşa cum mi se ridicaseră 
şi cu prilejul ultimei mele misiuni. Nu mi se anunţase încă 
destituirea. O aşteptam însă de pe o zi pe alta, în ciuda asigurărilor 


— 115 — 


lui Göring şi a simpatiei interesate ce-mi arătau Himmler şi 
Bormann. Mi se oferise un târg, Reichsfiihrerul S.S., pe de o parte, 
şi directorul Cancelariei partidului, pe de alta, aşteptau să-mi 
definesc poziţia. Dacă răspundeam la mâna întinsă de Himmler, îmi 
făceam din Bormann un duşman de moarte. Şi viceversa. 

Rezerva în care stăruiam să rămân nu mă putea servi la infinit. 
jocul de basculă din jurul persoanei Führerului era atât de 
imprevizibil, reţeaua de interese atât de complicată, încât n-ar fi 
fost imposibil ca într-o zi Himmler şi Bormann să se alieze. În ziua 
aceea amândoi îşi vor aduce aminte că le-am respins avansurile şi 
mă vor zdrobi. Göring, cu toată afecțiunea pe care mi-o arăta, nu ar 
fi fost în stare să se lupte cu cei doi titani reuniți. 

Singurul care nu-mi ceruse niciodată nimic fusese Goebbels, Era 
cred unicul personaj din partid care nu visa să-i ia locul lui Hitler... 

In gară, la Praga, trenul meu a tras la peron, paralel cu o 
garnitură alcătuită din vagoane de clasă, cu destinaţia Varşovia. 
Majoritatea călătorilor erau militari în drum spre front. Este greu să 
le descriu chipurile întunecate. Mă plimbam pe peron împreună cu 
von Geist. Spectacolul soldaţilor tineri - cei mai mulţi nu ieşiseră 
din vârsta adolescenţei - îmi evoca chipul copiilor mei. 

Deodată von Geist m-a făcut atent. 

— O figură cunoscută, Herr General. 

Mi-a arătat silueta greoaie a unui S.S.-ist, care golea o sticlă cu 
bere la unul din chioşcurile cu băuturi de pe peron. 

— Nu-l cunoaşteţi? Grunau, şeful Gestapoului de la Bucureşti. 

In clipa aceea ne-a observat şi S.S.-istul. Şi-a luat sticla de la 
gură, a pus-o jenat pe tejghea şi ne-a salutat. A şovăit câteva clipe, 
apoi s-a apropiat de noi. 

— Hei] Hitler! a ridicat mâna într-un viril salut. 

Pe petliţa de la guler avea însemnele de Obersturmführer, 
corespunzător gradului de locotenent în Wehrmacht. 

— Bună ziua, Herr Grunau. Ce cauţi la Praga? 

M-a privit posomorât. 

— Cunoaşteţi cazul inginerului Haag, Herr General? 

— Da. Ce-i cu el? 

— li suport consecinţele. După plecarea dumneavoastră din 
Bucureşti, a sosit de la Berlin Herr Standartenführer Ernst Gerlach, 
care a deschis o anchetă din ordinul lui Herr Obergruppenfuihrer 
Kaltenbrunner. 

Hm! Gerlach, la Bucureşti. Drumurile noastre se întretăiau iarăşi. 


— 116 — 


— Până la urmă, eu am ieşit ţapul ispăşitor, a continuat Grunau. 
Spioana şi cu complicele ei îşi luaseră zborul, aşa că trebuia să 
plătească cineva oalele sparte. M-au retrogradat, m-au transferat în 
Waffen S.S. şi acum mă trimit pe front. A oftat din greu: Mă 
aşteptam la alt tratament după câte am făcut pentru partid şi 
pentru S.S. In locul meu a rămas Helfferich. A fornăit, apoi s-a 
scărpinat după ureche: Am să-mi las oasele în Rusia. 

— Nu mor toţi oamenii care merg pe front, HerrGrunau. 

— Se poate. Am însă presimţirile mele. 

L-am privit cu dispreţ şi cu milă, apoi m-am întors spre von Geist: 

— Să ne urcăm în vagon. Trebuie să plece trenul. 

M-am uitat la Grunau. La obrazul lui gras şi transpirat, la petliţa 
cu insigna S.S., la burta întemniţată în centura de piele. 

— Te las cu bine, Herr Grunau. 

— Hei] Hitler! a izbit el călcâiele. 

Am zâmbit. Cum l-ai mai strânge de gât şi pe Führer, Herr 
Grunau, fiindcă a îndrăznit să te smulgă din puful de la Bucureşti, 
spre a te trimite în linia întâi pe Frontul de Est! Evident, nu i-am 
spus aceste cuvinte, dar cred că le-a intuit. M-a privit lung, cu ochii 
lui porcini, atât de asemănători cu ai lui Bormann. 

L-am lăsat singur în mijlocul peronului. Când trenul meu a pornit 
spre Bucureşti, s-a pus în mişcare şi garnitura în care se afla 
Grunau. Câteva minute, trenurile au mers paralel. Soldaţii şi S.S.- 
iştii care mergeau spre Rusia se uitau cu mare jind la plăcile 
indicatoare de pe vagoanele noastre, pe care scria cu litere roşii: 
Berlin - Praha - Budapest - Bucureşti - Sofia. 

N-aş putea să spun că Bucureştiul reprezenta încă o garnizoană 
de tout repos de când războiul se mutase pe teritoriul României. 

La Budapesta s-a ataşat la garnitura noastră un vagon special, 
cu perdelele lăsate şi cu santinele S.S. la uşi. 

— Un personaj important, zise von Geist. 

Conducătorul trenului, pe care l-a interogat, n-a ştiut să-i spună 
despre ce demnitar era vorba. Ne-a informat doar că trenul nostru 
era precedat de o locomotivă de siguranţă, care ar sări în aer în 
eventualitatea unui atentat pe calea ferată, îndreptat împotriva 
trenului nostru. 

— S-au luat toate măsurile de precauţie, am rostit ironic. Trebuie 
să fie scumpă tare pielea personajului. 

Abia după sosirea mea la Bucureşti am aflat că avusesem 
cinstea să călătoresc în acelaşi tren cu  excelenţa-sa 


— 117 — 


Obergruppenfuihrerul dr. Ernst Kaltenbrunner. Herr Kaltenbrunner 
învățase lecţia. Nu voia să repete experienţa predecesorului său, 
Heydrich, a cărui imprudenţă îl costase viaţa. 

Vizita şefului R.S.H.A. la Bucureşti dovedea că evenimentele se 
precipitau. Când personaje de o asemenea anvergură se deplasau, 
însemna că se pregăteau lucruri mari. Vizita lui Himmler la 
Bucureşti în noiembrie '940 a precedat asasinarea de către 
legionari - de curând instalaţi la putere - a câtorva zeci de oameni 
politici români, care îşi manifestaseră ostilitatea faţă de Garda de 
Fier şi de Germania. Deşi avusesem până atunci ocazia să cunosc 
spiritul duplicitar al politicii externe duse de diplomaţia național- 
socialistă, am rămas neplăcut impresionat de campania dezlănţuită 
de presa americană, care afirma că Germania se afla în spatele 
acţiunii legionarilor. Nu pot să uit un articol din Washington Evening 
Star, care constata că faţă de orientarea nazistă a legionarilor, era 
uşor de presupus că evenimentele din România fuseseră instigate 
de germani. Presa americană aducea acuzaţii categorice: „Crimele 
politice din România, executate de elementele gardiste dominate 
de nazişti, dovedesc încă o dată că Hitler nu şovăie să recurgă la 
asasinate, dacă acestea folosesc scopurilor sale”. Până şi posturile 
de radio britanice acuzau Germania că a aprobat şi încurajat 
masacrul de la închisoarea Jilava. 

Dacă mai aveam unele îndoieli în ceea ce priveşte amestecul 
Germaniei în această urâtă afacere, care a revoltat opinia publică 
românească, ostilă prin definiţie răfuielilor sângeroase, mi-am 
pierdut ultimele iluzii când colonelul Oster, din Abwehr, mi-a 
înfăţişat copia unui raport confidenţial al lui von Killinger către 
Ribbentrop. Raportul scotea în evidenţă sprijinul pe care unii 
reprezentanţi ai Serviciului politic secret german din România 
continuaseră să-l acorde legionarilor, chiar şi după ce Hitler dăduse 
lui Antonescu mână liberă spre a zdrobi rebeliunea „cămăşilor 
verzi”. Ţin minte că în acea epocă până şi unii membri ai 
Abwehrului erau nedumeriţi de politica prolegionară a S.D.-ului, 
care aparent contracara politica proantonesciană a lui Hitler. In 
realitate, era o atitudine concertată. Fuhrerul îl sprijinea oficial pe 
Antonescu, dar îl păstra în rezervă pe Horia Sima, şeful Gărzii de 
Fier. Potrivit obiceiului său, armata era ţinută în afara combinațiilor 
politice. Generalul Halder, încunoştinţat de criza provocată de 
rebeliunea din România, îmi spunea că Hitler ordonase ca Misiunea 
militară germană de la Bucureşti să nu se amestece în chestiunile 


— 118 — 


de politică internă ale ţării. La nevoie - şi numai cu aprobarea 
expresă a Fuhrerului - putea interveni în sprijinul lui Antonescu, în 
cazul că acesta ar cere-o. 

Datorită faptului că m-am însurat cu o româncă şi am păstrat în 
cursul anilor un contact destul de strâns cu societatea românească, 
am avut posibilitatea să mă familiarizez oarecum cu problemele 
politice, sociale şi economice ale acestei ţări. Deşi nutresc o mare 
simpatie pentru poporul român, calitatea mea de cetăţean străin 
îmi permite să adopt o poziţie obiectivă şi îmi place să cred că nu 
m-am îndepărtat nici o clipă de la această linie de conduită. 

L-am întâlnit pe Kaltenbrunner la Legația germană. Baronul 
Manfred von Killinger, care nu strălucea printr-o inteligenţă 
deosebită, îşi dăduse totuşi seama că trebuia să existe o 
coordonare între diferitele organe politice, economice, militare şi 
poliţieneşti, care alcătuiau vastul sistem de opresiune german din 
România. Diplomaţii Reichului trăiau într-o splendidă izolare, 
militarii erau obligaţi să nu aibă legături decât cu O0.K.W.-ul şi cu 
comandamentele respective, specialiştii în problemele economice 
nu admiteau amestec străin în sfera lor de activitate, iar Gestapou/ 
şi S.D.-ul acționau independent de toţi ceilalţi parteneri. Ceea ce se 
întâmpla la Bucureşti reprezenta, în mic, procedeele impuse de 
Hitler întregului aparat de stat. Pare absurd, dar aceasta este 
realitatea. Speer nu a aflat decât din emisiunile radio de intrarea 
armatelor germane pe teritoriul Rusiei, cel puţin aşa susţinea el. 
Militarii nu erau niciodată informaţi de mersul tratativelor 
diplomatice. Hitler le pretindea să fie oricând gata de acţiune. Atât 
şi nimic mai mult. Goebbels nu ştia ce se petrece în departamentul 
lui Himmler, Göring nu permitea imixtiunea armatei de uscat în 
problemele aviaţiei de război, Ribbentrop se împăuna cu privilegiul 
de a lucra direct cu Hitler şi de a nu-i informa pe colegii din guvern 
asupra intenţiilor şi manevrelor sale. Numai Hitler avea dreptul să 
ştie totul, să hotărască totul, să cenzureze totul. In felul acesta - 
socotea el - personalitatea lui devenea indispensabilă. Dacă s-ar fi 
îmbolnăvit sau ar fi pierit Hitler, întreg aparatul de stat s-ar fi 
poticnit El şi numai el ţinea în mâinile sale toate frâiele puterii. 

De această împrejurare ţineam seama şi noi, conjuraţii. Moartea 
neaşteptată a lui Hitler ar fi creat un haos de care voiam să 
profităm spre a cuceri puterea. _ 

La Bucureşti, von Killinger simţea neajunsurile acestei politici. In 
calitatea lui de ministru plenipotenţiar şi de trimis extraordinar al 


— 119 — 


Fiihrerului, se considera un fel de întruchipare a acestuia, un 
vicerege, care ar fi fost îndreptăţit să se bucure de toate drepturile 
şi puterile. Generalul Hansen îmi vorbise odată despre pretenţiile 
lui von Killinger ca despre o enormitate rizibilă. 

Prezenţa mea şi a lui Kaltenbrunner la Bucureşti i-au părut 
probabil ministrului plenipotenţiar prielnice pentru limpezirea unei 
situaţii pe care o socotea de multă vreme precară. Când am intrat 
în cabinetul baronului von Killinger, i-am găsit deja acolo pe 
Kaltenbrunner şi pe Ernst Gerlach, fratele meu vitreg. Diplomatul 
mi-a făcut o primire sobră, protocolară. Nu era în apele lui. 
Sprâncenele groase, apăsate de greutatea creţurilor frunţii 
încruntate, îi umbreau ochii întunecaţi. Kaltenbrunner, în schimb, 
m-a salutat jovial. Şeful AR.S.H.A. avea o mutră de gangster în 
uniformă S.S. O cicatrice adâncă îi brăzda obrazul stâng, până la 
colţul gurii, accentuându-i expresia patibulară. Kaltenbrunner se 
mândrea cu această glorioasă urmă a unui duel studenţesc. Cred 
mai degrabă că o dobândise în cursul unei încăierări prin vreo 
tavernă din Viena. Kaltenbrunner era austriac de origine, ca şi 
Hitler. Doctor în drept, îşi începuse cariera juridică în calitate de 
avocat stagiar şi de secretar al unui avocat din Salzburg. In '932 s-a 
înscris în partidul naţional-socialist austriac. A reuşit să se impună 
atât de repede, încât, un an mai târziu, s-a văzut înscăunat 
comandant al lui Standarte S.S. 37. In '934, autorităţile austriece l- 
au arestat şi internat într-un lagăr de concentrare. Eliberat după 
puţin timp, a fost numit şeful Diviziei a 8-a S.S. Arestat iarăşi, trimis 
în judecată pentru crimă de înaltă trădare, exclus din barou, s-a 
văzut condamnat la câteva luni închisoare. Pentru aceeaşi vină, în 
Germania lui Hitler ar fi fost executat. Când a ieşit din închisoare a 
pregătit, împreună cu Seyss-in-quart, Anschlussul. Alipirea Austriei 
la Germania, în '938, i-a permis să ocupe funcţii tot mai înalte. 
După asasinarea lui Heydrich, AR.S.H.A.-ul a rămas fără stăpân. 
Himmler a propus pentru această funcţie pe un protejat al său, 
tânărul S.S.-ist Walter Schellenberg, în care avea toată încrederea. 
Fiihrerul l-a preferat însă pe Kaltenbrunner, care îşi câştigase laurii 
de încercat S.S.-ist. Himmler a fost nevoit să se supună. Fiindcă nu 
avea încredere în acest austriac ambițios şi calculat, a păstrat 
conducerea nominală a R.S.H.A., încredinţând lui Kaltenbrunner 
sarcina de a se ocupa de Amturile III şi IV, adică serviciile S.D., 
interne şi externe. Spre a-i îngrădi şi mai mult autoritatea, Himmler 
l-a plasat pe Schellenberg la conducerea Amtului VI, făcându-l 


— 120 — 


astfel şeful spionajului nazist. Schellenberg era autorizat să lucreze 
direct cu Himmler. Lui Kaltenbrunner nu i-a convenit această 
situaţie, dar s-a abținut să facă obiecţii. Trebuia mai întâi să-şi 
consolideze situaţia, şi numai după aceea să lovească, dacă se 
poate, chiar în Himmler, şeful său suprem. Kaltenbrunner avea sub 
controlul său direct lagărele. Am auzit că atrocitățile săvârşite de 
Heydrich erau glume faţă de sistemele perfecţionate de tortură şi 
de asasinare în masă introduse de Kaltenbrunner. Toate acestea le 
ştiam numai din zvonuri şi din cele discutate cu amiralul Canaris şi 
cu alte căpetenii din Abwehr. Himmler învăluia în cel mai strict 
secret activitatea R.S.H.A. S.S.-iştii care s-ar fi făcut vinovaţi de 
vreo indiscreţie n-ar mai fi văzut lumina zilei. 

Instalarea lui Kaltenbrunner la R.S.H.A. a dovedit lui Himmler că 
temerile lui fuseseră întemeiate. Schellenberg, favoritul lui 
Himmler, a devenit în curând ţinta preferată a atacurilor lui 
Kaltenbrunner. Lupta între şeful suprem şi vienez era acerbă. 
Aparent, cele două căpetenii lucrau în deplin acord. În ascuns se 
mâncau ca lupii. 

Kaltenbrunner mi-a întins o mână mare cât o lopată. Era foarte 
înalt - atingea aproape doi metri - şi avea umeri puternici şi laţi ca 
de gorilă. Ochii lui mici şi negri aveau o expresie care te îngheţa. 
Capul îi era mare, osos, trăsăturile adânci, bărbia grea. Dinţii 
galbeni, stricaţi, sporeau aerul repulsiv al feţei. Degetele mari şi 
puternice erau îngălbenite de nicotină. 

Kaltenbrunner obținuse de curând un mare succes, dărâmând 
Abwehrul. Pentru aceasta îşi unise eforturile cu ale lui Himmler. 

— Herr General, trebuie să mulţumesc amfitrionului nostru 
fiindcă mi-a oferit prilejul să vă strâng mâna, mi-a vorbit cu 
zgomotoasă prietenie. 

Duhnea a alcool. Cred că băuse mult în cursul dimineţii. 
Kaltenbrunner era însoţit de fratele meu vitreg, care purta uniforma 
de Standartenführer S.S. Vizita lui Ernst la Bucureşti îl costase 
scump pe Grunau. Cine avea să vină la rând? 

Ernst m-a salutat cu amabilitate condescendentă. Nu mai avea 
nevoie de mine, aşa că îşi îngăduia să fie mai rece. 

La invitaţia lui von Killinger, m-am aşezat pe un fotoliu, în afara 
conului de lumină pe care îl descria lampa cu abajur de pe birou. 
Von Geist, care mă însoțea, s-a instalat pe un scaun lângă mine. S- 
au aşezat şi ceilalţi interlocutori. Un servitor ne-a adus cafele şi 
lichioruri. 


— 121 — 


— Aveţi cumva şampanie? a întrebat Kaltenbrunner cu 
ostentativă familiaritate. Lichiorurile sunt pentru dame. 

Vorbirea lui era căutat vulgară. Voia să ne demonstreze că nu-l 
impresionau nici epoleţii mei şi nici uniforma de diplomat a lui von 
Killinger. Ernst zâmbea în colţul gurii. II amuza scena. 

Secretarul s-a înapoiat cu o sticlă de şampanie. l-a umplut un 
pahar lui Kaltenbrunner. A privit băutura cristalină în lumina lămpii. 
— Mda, îmi place culoarea! a rostit. Mai vrea cineva şampanie? 

Am răspuns cu toţii negativ. 

— Foarte bine, a replicat şeful R.S.H.A. Mi-ar fi displăcut să 
împart cu cineva minunea asta de şampanie! 

A izbucnit în râs, foarte încântat de propria sa glumă. Ernst 
continua să zâmbească. Von Killinger păstra o mască de bronz. Von 
Geist era impenetrabil. Şi eu arboram o mutră impasibilă. 
Kaltenbrunner a tuşit sec. Il indispusese probabil refuzul nostru de 
a face haz de gluma lui. Era deprins ca „spiritele” să-i fie 
întâmpinate cu explozii de râs. 

— Heil Hitler! a ridicat paharul. 

Ne-am conformat toastului. După plecarea servitorului, von 
Killinger şi-a gustat lichiorul, apoi şi-a întins posesiv mâinile pe 
masa de lucru. 

— Mă bucur, meine Herren, de cinstea pe care mi-aţi făcut-o 
răspunzând la invitaţia mea. Am ţinut să profit de trecerea 
dumneavoastră prin Bucureşti... 

— Nu sunt numai în trecere, l-a întrerupt Kaltenbrunner. Am de 
gând să-mi prelungesc şederea. Vreau să mă bucur şi eu deo 
scurtă vacanţă. Incognito, bineînţeles. Am auzit lucruri grozave 
despre Valea Prahovei. 

Kaltenbrunner s-a întors spre mine. 

— După câte sunt informat, Herr General, şi dumneavoastră veţi 
rămâne un timp în România. Vi s-au acordat puteri depline... 

Aruncă o privire iscoditoare asupra lui von Killinger. De ce 
vorbise despre puterile mele depline? Voia să-l întărite pe 
exponentul lui von Ribbentrop, arătându-i că a ajuns a şaptea spiţă 
la roată? 

Ministrul plenipotenţiar îşi gargarisi contrariat gâtlejul. 

— Cu atât mai bine, meine Herren. Împreună vom rezolva câteva 
chestiuni care mă îngrijorează profund. În ultimele zile am avut 
întrevederi cu mareşalul Antonescu şi cu Mihai Antonescu. 
Guvernul român, meine Herren, este indispus de amestecul tot mai 


— 122 — 


făţiş al organelor S.S. în treburile interne ale României şi cere cu 
insistenţă ca aceste ingerinţe să înceteze. Mareşalul m-a prevenit 
cu toată seriozitatea. Dacă nu se vor lua măsuri de îndreptare, se 
va adresa direct Fuhrerului. 

Kaltenbrunner îşi mângâie bărbia grea şi ciolănoasă. 

— Asta e tot? întrebă el. 

Von Killinger făcu o schimă care-i oglindea indignarea. 

— Cum, nu e de-ajuns? Tocmai acum, când situaţia internă din 
România a devenit explozivă, datorită deplasării frontului în 
Moldova, să-l irităm pe mareşalul Antonescu? 

Kaltenbrunner zâmbi ironic: 

— Bine, am să vă răspund. Mai înainte însă, aş vrea să vă pun o 
întrebare. Aţi chemat reprezentanţii armatei pentru aceeaşi 
chestiune? 

Von Killinger se răsturnă în fotoliul său, apoi mi se adresă cu o 
politeţe care distona cu tonul oarecum dur pe care-l folosise faţă de 
Kaltenbrunner. 

— Bombardamentele aeriene, tot mai frecvente, exercită o 
influenţă negativă asupra opiniei publice, care se arată tot mai 
ostilă continuării războiului. Guvernul român întâmpină o opoziţie 
sporită... Mihai Antonescu mi-a cerut să luăm măsuri grabnice şi 
eficiente care să pună capăt incursiunilor aeriene inamice... Să 
întărim, de pildă, forţele noastre aeriene din România. 

— Cine trebuie să răspundă primul? întrebă plictisit 
Kaltenbrunner. 

— Mi-e indiferent, replică von Killinger. Nu vă rog decât să-mi 
furnizaţi explicaţii pe care să le pot repeta lui Mihai Antonescu şi, 
dacă este posibil, soluţii. In special soluţii. Dacă luăm măsuri de 
îndreptare, consolidăm situaţia lui Antonescu. Şi trebuie să i-o 
consolidăm. În România, mareşalul a rămas cel mai devotat prieten 
al Germaniei. 

Şi-a băut lichiorul, apoi s-a rezemat de braţul fotoliului, într-o 
poziţie de aşteptare. Kaltenbrunner şi-a mai turnat un pahar de 
şampanie, apoi mi s-a adresat cu amabilitate. 

— V-ar deranja dacă v-aş ceda rândul? 

Am zâmbit. 

— Deloc. Mai ales că am foarte puţine de spus. Comandamentul 
Luftwaffe a făcut tot ce a putut ca să întărească forţele noastre 
aeriene din Germania şi din România. Acesta este adevărul crud. Aş 
minţi dacă v-aş făgădui o ameliorare grabnică a situaţiei. Dacă 


— 123 — 


armele secrete îşi vor dovedi eficacitatea, poate că lucrurile se vor 
îndrepta... Nu numai că nu sunt capabil să furnizez întăriri, dar mă 
văd pus în penibila postură de a cere românilor să îşi sporească 
numărul de divizii pentru a sprijini efortul nostru de război. 
Feldmarschallul Keitel mi-a cerut, înaintea plecării mele la 
Bucureşti, să obţin mobilizarea totală a românilor. 

Kaltenbrunner mă asculta, savurându-şi tăcut şampania. Gerlach 
îşi examina unghiile. Von Killinger se răsuci în fotoliu. Nu-şi găsea 
locul. 

— Aşa de grea este situaţia? mă întrebă îngrijorat. 

— Foarte grea. Am să vă rog chiar să-mi mijlociţi o audienţă la 
mareşalul Antonescu. _ 

— Evident, replică ministrul plenipotenţiar. In cursul zilei voi lua 
legătura cu Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi cu cabinetul 
Mareşalului. Sunt încredinţat, Herr General, că veţi obţine 
satisfacţie. Am toată încrederea în mareşalul Antonescu, în 
guvernul său, în România prietenă şi aliată... 

— Eu n-as avea atâta încredere, interveni cu răceală 
Kaltenbrunner. Poate că Antonescu este de bună-credinţă. Nu am 
însă nici o încredere într-o parte din echipa sa ministerială şi cu 
atât mai puţin în români. Recentul furt de documente, în care a fost 
implicat şi inginerul Haag, nu ar fi fost posibil fără sprijinul direct al 
unor cercuri din România. 

— Să nu generalizăm, zise von Killinger. Nu există regim politic 
fără duşmani. 

— Impotriva regimului prezidat de mareşalul Antonescu s-au 
coalizat toate fostele partide, zise Kaltenbrunner. Există o mare 
ostilitate împotriva Mareşalului, fiindcă şi-a legat soarta de a 
Germaniei. Zdrobirea rebeliunii legionare i-a adus omului acestuia o 
oarecare popularitate, care nu mai e aceeaşi în anii din urmă, din 
cauza... hm!... a situaţiei Frontului din Est, a bombardamentelor, a 
unor livrări de... materiale către noi. 

— Armata este de partea lui, grăi von Killinger. 

Kaltenbrunner râse. 

— Gerlach, citeşte, te rog, acestor domni titlurile câtorva note 
informative. Pentru documentarea personală. 

Ernst scoase dintr-o servietă ţinută pe genunchi un vraf de hârtii, 
din care extrase câteva piese, probabil mai interesante. Citi: 

— Într-un compartiment de clasa întâi al acceleratului Bucureşti- 
Craiova, un general român în uniformă califică războiul purtat de 


— 124 — 


Germania drept o acţiune banditească. 

— Amănuntele nu interesează, zise Kaltenbrunner. Altceva, 
Gerlach! 

— Un grup de savanţi şi oameni de ştiinţă români înaintează 
mareşalului Antonescu un memoriu prin care cer imediata ieşire a 
României din război. Doriţi nume? întrebă Ernst. 

Kaltenbrunner făcu un gest negativ. 

— Nu-i nevoie. O înşiruire de nume, majoritatea necunoscute 
pentru noi, dar aici probabil de notorietate, ar face lectura 
fastidioasă. Se întoarse spre von Killinger şi spre mine: Dacă doriţi 
amănunte, vă ţin documentele la dispoziţie. Continuă, Gerlach! 

— Preşedintele partidului liberal trimite un memoriu mareşalului 
Antonescu prin care îi reproşează că nu apără cu suficientă vigoare 
interesele României faţă de exigenţele economice tot mai mari ale 
Germaniei. 

— Interesant, nu-i aşa? întrebă Kaltenbrunner. 

— O notă informativă procurată de S.D. din arhivele 
Comandamentului Armatei | Române apreciază că 90% din români 
sunt antigermani, continuă Gerlach. 

— Mai departe, Gerlach. 

— In iulie '943, Armata | Română înscrie în actele de mobilizare 
14127 de oameni care nu au răspuns la ordinele de chemare, de 
încorporare şi de mobilizare. In acelaşi an, Corpul 5 teritorial 
raportează 25 000 de soldaţi neprezentaţi la unităţile militare. 

— Altceva! zise Kaltenbrunner. 

— La Cairo, emisari români au încercat să ia contact cu 
oficialităţile anglo-americane, în vederea discutării unui armistițiu... 

— Prostii! zise von Killinger. Aliaţii nu vor trata cu românii. Anglo- 
americanii pretind capitularea fără condiţii. Emisarii de care ne-aţi 
vorbit au vreo împuternicire din partea lui Antonescu? 

— Nu. Au însă legătură cu Coroana. 

— Vedeți?! exclamă triumfător ministrul plenipotențiar. 
Antonescu nu s-ar preta la asemenea murdării. Imi cunosc eu omul. 

— Citeşte, Gerlach! porunci Kaltenbrunner. Mai departe! 

— Ìn casa unui general de armată s-au întâlnit reprezentanţi ai 
partidului comunist, liberal şi naţional-ţărănist. 

Von Killinger ciuli urechile. 

— In casa unui general de armată? Puteţi să-mi daţi numele lui? 
întrebă el. 

— De ce nu? Generalul Vârnav. 


— 125 — 


— Vârnav! am exclamat. 

— İl cunoaşteţi? m-a întrebat Kaltenbrunner. 

— Desigur, am replicat. Relaţii militare. 

— Poate că a fost o simplă reuniune amicală, opină von Killinger. 

— Amicală? râse batjocoritor Kaltenbrunner. Duşmanii de ieri s- 
au unit împotriva noastră. Se repetă în mic alianţa dintre anglo- 
americani şi ruşi împotriva Germaniei. 

Von Killinger îşi şterse cu batista fruntea asudată. 

— Dacă sunteţi siguri că reuniunea a avut un caracter duşmănos 
Germaniei, de ce nu cereţi autorităţilor române să-i aresteze? 

Gerlach făcu o schimă dezgustată. 

— Ce realizăm dacă îi arestăm? Numai dacă am înconjura 
întreaga Românie cu gratii am reuşi să-i punem la popreală pe toţi 
adversarii celui de-al treilea Reich. 

— Are dreptate  Standartenfuhrerul Gerlach, interveni 
Kaltenbrunner. În asemenea cazuri, soluţiile radicale sunt singurele 
recomandabile. Exterminarea în masă. E preferabil să piară o sută 
de nevinovaţi decât să scape un vinovat. 

M-am cutremurat de oroare. Ultima frază caracteriza personajul. 
Mă întrebam de ce nu se înţelegea cu Himmler! Aveau aceeaşi 
mentalitate. 

Ne-am despărţit în ziua aceea fără să ajungem la vreun rezultat. 
Doleanţele lui von Killinger au rămas neîmplinite. 

| se rezerva acelaşi rol decorativ ca şi ambasadorului Mackensen 
de la Roma. Pe Mackensen şi pe primul său consilier, principele von 
Bismarck, îi surprinseseră de fiecare dată evenimente pe care nu 
fuseseră în stare să le prevadă. 

Kaltenbrunner îl privea pe von Killinger cu superioritatea 
binevoitoare a unui matur faţă de un copil precoce. Nu împărtăşea 
încrederea ministrului plenipotenţiar în cei doi Antoneşti. In ceea ce 
mă priveşte, nu vedeam utilitatea amestecului lui von Killinger în 
chestiunile cu caracter strict militar. Imi transmisese punctul de 
vedere al mareşalului Antonescu. Mă voi revanşa informându-l la 
rândul meu - în mare - asupra măsurilor pe care voi înţelege să le 
iau. 

In aceeaşi după-amiază am avut o lungă conferinţă cu ofiţerii 
colonei şi generali din Luftwaffe. Ca şi în unităţile aeriene afectate 
apărării teritoriului german, am constatat cu tristeţe acelaşi moral 
scăzut. Frecvența şi puterea crescândă a incursiunilor aeriene 
inamice  zădărniceau eforturile apărării noastre.  Trecuseră 


— 126 — 


vremurile în care  aviatorii noştri făceau ravagii printre 
bombardierele inamice. In august '943, bombardamentul executat 
asupra Ploieştiului de către cinci grupuri de B-24 americane, 
totalizând 177 de aparate, care şi-au luat zborul de pe aeroporturile 
din Africa de Nord, s-a soldat pentru inamic, cu 54 de avioane 
pierdute. Câteva zile mai târziu, din 377 de bombardiere 
americane, care au atacat Schweinfurt şi Regensburg, 60 au fost 
doborâte. Dacă anglo-americanii ar fi continuat să înregistreze 
pierderi în acest ritm, ofensiva lor aeriană s-ar fi epuizat, aşa cum 
se epuizase ofensiva noastră aeriană împotriva Angliei în '940. 

In zilele următoare am avut întrevederi cu o serie de căpetenii 
ale armatei române, printre care şeful Marelui Stat Major, 
comandantul Forţelor Aeriene, ministrul Aerului şi, în cele din urmă, 
cu mareşalul Antonescu însuşi. Imi părea extrem de ciudat şi de 
umilitor rolul de solicitant pe lângă români. Cel de-al treilea Reich 
decăzuse atât de mult, încât aştepta să îşi amelioreze situaţia 
datorită unei sporiri a sprijinului militar român. Dispreţuiţilor aliaţi 
de ieri li se cereau azi sacrificii importante, începând cu mult 
trâmbiţata mobilizare generală, de pe urma căreia Goebbels 
nădăjduia să obţină efecte miraculoase. La toate eşaloanele am 
întâmpinat un refuz politicos, dar categoric. Mareşalul Antonescu, 
atât de acomodant odinioară, ridica acum obiecţiuni de ordin 
militar şi economic. N-aş putea să spun că argumentele sale erau 
lipsite de temei. Ştiam însă că Hitler şi O.K.W.-ul nu le vor accepta 
şi că vor încerca să-şi accentueze presiunile asupra României. Dacă 
Antonescu ar fi fost singur, poate că ar fi cedat mai uşor. Din 
nefericire, trebuia să ţină seama de opoziţia tot mai acerbă a 
propriului său popor. 

Intr-o convorbire pe care am avut-o cu Ernst Kaltenbrunner 
înaintea plecării sale în Germania, acesta mi-a declarat că va 
propune Fiihrerului să ocupe România. Nu cred că va reuşi să se 
facă ascultat. Mareşalul Antonescu se bucura încă de încrederea lui 
Hitler. Acesta prefera să aibă la conducerea României un om tare, 
decât să rişte o aventură care, în momentele de grea cumpănă 
actuale, era susceptibilă să genereze consecinţe incalculabile. 

Prelungirea şederii mele la Bucureşti nu mai avea obiect. Ultimul 
raport pe care-l trimisesem la O.K.W. şi la Statul-Major al Aerului 
era sumbru. Nu vedeam posibilă o îmbunătăţire a situaţiei. Singura 
soluţie ar fi fost retragerea diviziilor noastre din Grecia, Albania, 
Bulgaria şi lugoslavia pe linia Dunării, ca să întărim pe această cale 


— 127 — 


potenţialul defensiv al României şi al Grupului de armate Ucraina- 
Sud. Ştiam însă că asemenea propuneri nu aveau nici o şansă dea 
fi însuşite de către Hitler. 

In timpul şederii mele la Bucureşti, am mai făcut o vizită Sultanei 
Basarab. Vestea dispariţiei lui Uwe şi presupunerile legate de 
această dispariţie au afectat-o profund. Uwe era nepotul ei 
preferat. Sultana o iubise pe Elissa mai mult decât pe toate 
celelalte fete ale ei. Moartea tragică a Elissei îi adâncise 
sentimentele de dragoste pentru Uwe. 

Intre timp, germanii şi românii evacuaseră Crimeea. Din cei 235 
000 de soldaţi şi ofiţeri care - la începutul lui aprilie - alcătuiau 
Armata a 17-a, numai 130 000 au putut fi îmbarcaţi şi trimişi în 
România. La 9 mai ruşii reintraseră în Sevastopol, Generalul 
Almendinger se retranşase în Herson, pentru a proteja evacuarea 
ultimelor noastre trupe din Crimeea. Patru zile durase această 
rezistenţă. Pierderea Crimeii a fost grav resimţită de Hitler, care, 
după câte am auzit, a făcut o criză de nervi vecină cu nebunia. Un 
alt capitol din istoria celui de-al doilea război mondial se încheiase. 

Marea ofensivă a ruşilor părea să cunoască un moment de 
stagnare. Armata sovietică avea nevoie de un respiro după marile 
succese înregistrate în primele luni ale lui '944. Hitler a încercat să 
profite de acest răgaz, întărind frontul cu trupe proaspete. In 
primăvara acelui an au apărut pe Frontul de Est primele unităţi 
alcătuite exclusiv din tineri de 18 ani şi chiar mai puţin. l-am văzut 
instalându-se pe poziţii în cursul unei inspecții pe care am făcut-o 
în sectorul Grupului de armate Centru, din ordinul lui Hitler. Mulţi 
dintre ei priveau amuzaţi această nouă experienţă. Erau mândri 
fiindcă se vedeau trataţi ca nişte oameni în toată firea. Numai 
inconştienţa proprie tinereţii îi făcea să privească senini moartea în 
faţă. Mă întrebam dacă nu am să-l întâlnesc şi pe Rudi printre ei. 
Nu mai ştiam nimic de el. Făcuse cred intenţionat ca să nu-i dau de 
urmă. Nu-mi scrisese nici o scrisoare şi nici nu lăsase vorbă la 
Munchen în ce unitate se înrolase. Unchiul Rudolf, înspăimântat de 
bombardamentele aeriene care se abăteau cu regularitate asupra 
oraşului, îşi împachetase colecţiile de soldaţi de plumb şi de cărţi 
despre heraldică şi se refugiase cu aceste comori undeva în jurul lui 
Kitzbuhel. Numai colecţia de armuri nu fusese în stare să o 
evacueze din Munchen. O părăsise cu lacrimi în ochi. 

Trebuie să recunosc că nici eu nu am făcut eforturi pentru a da 
de urmele lui Rudi. Aş fi putut să apelez la serviciile generalului 


— 128 — 


Olbricht, care avea în mână întreaga armată de rezervă şi implicit 
recrutările. Mă înstrăinasem însă de fiul meu. Singurul care 
supravieţuise fraţilor săi. Această împrejurare ar fi fost normal să 
ne apropie. Dar nu se întâmplase acest lucru. Rudi îşi alesese un 
drum care nu coincidea cu al meu. Amândoi eram intransigenţi. O 
trăsătură întâlnită la toţi membrii familiei mele. Rămăsesem singur. 
Singur cu amintirea Elissei şi a băieţilor mei dispăruţi... 


Mă aflu de aproape două săptămâni în România. Două 
săptămâni de profundă criză morală. Niciodată n-am încercat mai 
acut simţământul propriei mele inutilităţi. Toate strădaniile, toată 
energia mi le-am cheltuit în zadar. Am câteodată senzaţia că mă 
învârtesc într-un labirint şi că drumul meu se încheie într-o 
fundătură cu ziduri înalte şi masive ca de temniţă. In jur se lasă 
întunericul. Un întuneric populat de vaiete şi de scrâşniri furioase. 

Sunt obosit. 

La conferinţa de dimineaţă cu ofiţerii mei ascult distrat 
expunerea lui von Geist, asupra operaţiunilor militare din ultimele 
douăzeci şi patru de ore. Chipul lui Albert, al lui Willi şi al lui Uwe se 
conturează în aer. Mă privesc în ochi şi îmi surâd cu afecţiune. 
Siluetele lor sunt atât de pregnante, încât par să se fi materializat. 
Aproape că sunt tentat să întind mâna şi să-i ating. Să le mângiâi 
obrajii, părul... Am însă destulă luciditate ca să mă stăpânesc. Dacă 
aş face un gest necontrolat, aş oferi un spectacol penibil. Imi dau 
seama că chipurile copiilor mei sunt rodul imaginaţiei. Sau poate că 
sunt aievea, dar nu-mi îngăduie decât mie să le desluşesc... 

Mă scutur din aceste gânduri şi încerc să mă concentrez asupra 
expunerii lui von Geist. Şi generalul Gerstenberg este de faţă. 
Chipul lui de copil îmbătrânit înainte de vreme e întunecat de griji. 

— „Ultimul atac aerian asupra Ploieştiului, explică von Geist, s-a 
făcut remarcat prin numărul ridicat al aparatelor folosite de inamic: 
930 de bombardiere Boeing B-17 şi Douglas B-18, escortate de 
şase grupuri de P-47, P-38 şi P-51. Pierderile înregistrate... 

Locotenent-colonelul Melchinger s-a aplecat la urechea mea. 

— Mă iertaţi, Herr General, sunteţi chemat la telefon de 0.K.W. 
Feldmarschallul Keitel, personal... 

— Bine, am replicat. 

Am lăsat pe Gerstenberg să prezideze conferinţa şi am trecut la 
telefon. Keitel era surescitat. li auzeam în aparat respiraţia agitată. 

— Fuhrerul ordonă să vă deplasaţi de urgenţă în Italia. Anglo- 


— 129 — 


americanii, sprijiniți de trupe franceze, au declanşat ofensiva azi 
noapte la 23,31. Kesselring o prevăzuse la o dată mult mai târzie. 
Din rapoartele primite până la ora aceasta, aviația noastră este ca 
şi inexistentă. Mergeţi la faţa locului şi vedeţi ce este de făcut. 

Aşteptam şi expresia fatidică: „Aveţi puteri depline.” 

— Fuhrerul, continuă Feldmarschallul, vă acordă puteri depline. 
Luaţi orice măsuri veţi crede de cuviinţă. 

Keitel era nebun sau inconştient? Echilibrarea raportului de forţe 
în condiţiile actuale era o aberaţie. Cu ce să realizez acest 
echilibru? Cu cele câteva sute de aparate pe care le aveam în 
Italia? Imi acorda puteri depline. Cum să le utilizez? 

Mi-am amintit de distrugerea celebrei mânăstiri de pe Monte 
Cassino de către bombardierele anglo-americane, fără ca aviația 
noastră să fi putut interveni. Generalul Sir Bernard Freyberg, 
comandantul Corpului 2 de Armată Neozeelandez, pretinsese 
bombardarea mânăstirii sub cuvânt că acest monument 
arhitectonic ar fi făcut parte din sistemul defensiv german. 
Adevărul este că Fe/dmarschallul Kesselring, la cererea Vaticanului, 
a interzis militarilor germani să pătrundă în incinta mânăstirii ori să 
instaleze depozite de orice natură. Comandantul suprem al forţelor 
din Mediterana, Sir Henry Maitland Wilson, a efectuat un zbor 
asupra clădirilor, ca să se convingă personal cum stau lucrurile. 
După aterizare, a declarat că a văzut nişte antene şi soldaţi 
germani circulând prin curţile interioare. Faţă de mărturia lui Wilson 
şi de insistenţele lui Freyberg, generalul Clark a ordonat 
bombardarea lui Monte Cassino. La 15 februarie, un prim val de 
140 de fortărețe zburătoare au lansat sute de tone de bombe 
asupra mânăstirii. Distrugerea a fost continuată de focul artileriei 
grele. Tirul a durat o oră, după care un nou val de fortărețe aeriene 
au aruncat asupra ruinelor un covor de bombe de câte 100 kg, 
desăvârşind vandalismul. Avioanele germane n-au fost capabile să 
intercepteze şi să provoace pierderi formațiilor aeriene inamice. 
Paradoxal, distrugerea mânăstirii ne-a servit, căci Kesselring, 
socotindu-se eliberat de angajamentele sale, a instalat, în ruinele 
transformate într-o puternică fortăreață, Regimentul 3 
Fallschirmjăger, întărit de câteva baterii de artilerie, reuşind să 
domine întregul sector Cassino. 

Distrugerea mânăstirii n-a folosit la nimic aliaţilor. Asalturile lor 
repetate au fost respinse cu pierderi grele. Acest episod a constituit 
pentru mine o lecţie. Din acel moment mi-am dat seama că pe 


— 130 — 


frontul italian supremaţia aerului trecuse definitiv de partea 
aliaţilor. 

Spre ltalia am plecat cu trenul. Se încheiaseră deplasările cu 
avionul. Cerul era acum al anglo-americanilor. La 13 mai am sosit 
la Roma. În seara aceleiaşi zile m-am înfăţişat la cartierul general al 
Feldmarschallului Kesselring. L-am găsit în sala hărților, înconjurat 
de ofiţerii săi de stat-major. 

Kesselring era bine dispus. Râdea de o glumă pe care i-o 
istorisea generalul Westphal, şeful de stat-major al Grupului de 
armate germane din Italia. Când m-a văzut, mi-a ieşit jovial în 
întâmpinare. 

— Rezistăm, Herr General! Rezistăm eroic. Trupele noastre se 
bat splendid. Churchill declara nu demult că ltalia este „burta 
moale” a Axei în Mediterana. lată că s-a înşelat. La Anzio n-a făcut 
mare lucru, iar ofensiva aceasta bate pasul pe loc. Le pregătesc 
anglo-americanilor nişte surprize pe care n-au să le uite curând. O 
burtă blindată cu oţel, ca un tanc „Tigru”. Poftiţi, să vă arăt pe 
hartă. 

M-a luat prieteneşte de braţ. Optimismul lui Kesselring era tonic. 
Pe masă erau întinse o hartă mare a Italiei, precum şi o serie de 
planuri directoare la scară mică. 

— lată Linia Gustav, mi-a arătat-o el, urmărind-o cu degetul pe 
hartă. Dacă inamicul reuşeşte s-o străpungă, se vor izbi de o nouă 
centură de fortificaţii, Linia Adolf Hitler. 

— Linia Senger, Herr Feldmarschall, îl corectă Westphal. Ştiţi că 
Fuhrerul nu a fost de acord cu această titulatură. 

Kesselring râse. 

— Ai dreptate. Uitasem. E prea neînsemnată ca să poarte 
numele Fuhrerului. Dacă şi linia aceasta va fi depăşită, a continuat 
să-mi explice, inamicul se va poticni de Linia Caesar, pe care am 
construit-o la sud de Roma. Dacă va cădea şi aceasta, am pregătit 
noi poziţii defensive - Linia Gotică sau Albastră - care constituie o 
barieră de-a latul Italiei, în zona aceasta, din apropierea Florenței. 

— Capul de pod de la Anzio-Nettuno nu vă procură bătaie de 
cap? 

— Pentru moment, nu. Von Mackensen n-a fost în stare să-l 
lichideze, dar sunt convins că îl va putea neutraliza. Mi-am 
constituit şi o importantă rezervă. Cinci divizii. Dacă îmi procuraţi 
câteva avioane în plus, vom face minuni. Actualmente nu dispun 
decât de 560 de aparate. 


— 131 — 


— Ştiu, am replicat. În ianuarie aveaţi 370. În februarie vi s-au 
repartizat 140 de bombardiere, cu rază lungă de acţiune, iar în 
martie, 50 de Do 217 şi He 177. M-am gândit pe drum la o soluţie. 
Şi cred că am găsit-o. In cursul următoarelor 48 de ore veţi primi 50 
de bombardiere şi 40 de aparate de vânătoare. lar la începutul 
săptămânii viitoare vă mai procur încă o sută de avioane. 

Kesselring oftă adânc. 

— Nu e prea mult, dar tot e mai bine decât nimic. 

— E maximum ce vă pot da, Herr Feldmarschall. 

— Ştiu. Austriecii au o expresie: Cea mai frumoasă fată nu poate 
să dea decât ce are. 

Voiam să-l ajut pe Kesselring. Frontul din Italia nu trebuia să 
cadă înainte de înlăturarea Fuhrerului. Fără Hitler, vom discuta 
altfel cu aliaţii. Făcusem un adevărat tur de forţă ca să-i procur lui 
Kesselring aceste avioane. Mi-era teamă însă că mi le va cere 
O.K.W.-ul. Şi de o debarcare în Franţa mă temeam. Ofensiva din 
Italia putea să fie o diversiune menită să ascundă intenţiile 
inamicului în vestul Europei. 

In primele zile ale ofensivei, optimismul lui Kesselring părea să 
fie justificat. In ciuda superiorității terestre şi aeriene a inamicului, 
diviziile germane rezistau cu îndârjire. Se spunea că Linia Gustav 
este invulnerabilă. Până acum nu îşi dezminţise numele: 2 000 de 
tunuri vărsau foc asupra fortificațiilor noastre. Valurile atacurilor 
inamice se zdrobeau de contraforturile munţilor. Avioanele pe care 
reuşisem să i le procur începuseră să sosească. Din nefericire, erau 
prea puţine spre a restabili echilibrul pe cerul Italiei, aşa cum 
pretindea Keitel. 

După douăzeci şi patru de ore petrecute la cartierul general al lui 
Kesselring, m-am înapoiat la Roma. O.K.W.-ul îmi ceruse să 
întocmesc un memoriu asupra oportunității declarării Romei drept 
oraş deschis. La înaltul Comandament al Armatei părerile erau 
împărţite. Un grup de stat-majorişti opinau ca Roma să fie păstrată 
cu orice preţ. Aliaţii, pretindeau ei, vor ezita să distrugă Oraşul 
Etern. Trebuia să profităm de această împrejurare şi să 
transformăm Roma într-o fortăreață germană. Kesselring şi cu mine 
adoptasem o părere contrară. Anglo-americanii distruseseră 
mânăstirea de pe Monte Cassino fiindcă li se păruse că reprezintă 
un obiectiv militar. 

Mă aflam la sediul Comandamentului german din Rema, când mi 
s-a adus la cunoştinţă că aliaţii au reuşit să străpungă zona de sud- 


— 132 — 


vest a Liniei Gustav. Pe străzile oraşului circulau în permanenţă 
patrule germane pentru a menţine ordinea. Detaşamente S.S. 
Cutreierau cartierele, ridicând bărbaţii valizi ale căror braţe de 
muncă erau necesare industriei de război germane. Asistam 
cuprins de oroare la vânătorile de pe străzile oraşului. După fiecare 
razie, nenorociţii erau încărcaţi în camioane şi transportaţi sub pază 
la trenuri. li vedeam aruncând priviri înfricoşate ca nişte bieţi câini 
prinşi de hingheri. Asistam la acest ruşinos spectacol fără să pot 
face nimic. 

In ziua străpungerii Liniei Gustav, pe zidurile din Roma au apărut 
manifeste care îndemnau populaţia să ridice armele când aliaţii se 
vor apropia de capitală. Nu pot să uit ura pe care o citeam în ochii 
italienilor ori de câte ori vedeau pe străzi soldaţi în uniforme 
germane. 

lureşul inamic nu mai putea fi oprit. Trupele noastre, conduse de 
mâna de fier a lui Kesselring, se retrăgeau în relativă ordine. 
Paraşutiştii din ruinele mânăstirii de pe Monte Cassino şi-au părăsit 
cei din urmă poziţiile, şi aceasta numai la ordinul expres al 
Feldmarschallului. |n  înaintarea-i spre Roma, Armata a 5-a 
Americană a făcut la 25 mai joncţiunea cu Corpul 6 de armată 
american, aflat în capul de pod de la Anzio. Armata a 8-a Britanică 
şi trupele franceze de sub comanda generalului Juin înaintau de-a 
lungul văilor Liri şi Sacco, escaladând munţii din care germanii îşi 
făcuseră nenumărate fortărețe. 

Apropierea aliaţilor de Roma n-a produs nici o reacţie în oraş, 
aşa cum ne temeam. Atentatul săvârşit în Via Rassella împotriva 
unei formaţii din Südtiroler Ordnungsdienst a fost urmat de 
represalii atât de violente, încât cetăţenii capitalei, terorizaţi, n-au 
mai îndrăznit să iniţieze nici o altă acţiune asemănătoare. Faptele 
s-au petrecut astfel: un măturător din Grupurile de acţiune 
patriotică a plasat în tomberonul său o bombă pe care a făcut-o să 
explodeze în preajma detaşamentului german. Zeci de soldaţi au 
fost ucişi pe loc. Cei rămaşi în viaţă s-au văzut atacați cu focuri de 
armă de alţi luptători din G.A.P., plasați în diferite puncte ale străzii. 
Era deci vorba de o acţiune bine concertată. Generalul Maelzer, 
comandantul pieţei din Roma, a raportat imediat la O.K.W. Din 
ordinul lui Hitler, Fe/dmarschallul Keitel a recomandat lui Maelzer 
ca represaliile să fie exemplare. Iniţial, Hitler hotărâse ca întreg 
cartierul să fie aruncat în aer. In cele din urmă a rămas stabilit să 
fie executaţi prin împuşcare câte zece ostateci pentru fiecare 


— 133 — 


soldat german ucis. În seara zilei de 24 martie, 335 de ostateci, 
printre care ofiţeri superiori italieni, intelectuali, muncitori, au fost 
împuşcaţi şi îngropaţi în galeriile subterane din Via Ardeatina. 

Efectul acestei pedepse cumplite a fost atât de mare, încât nici 
un atentat şi nici o acţiune colectivă nu a mai fost întreprinsă la 
Roma împotriva trupelor de ocupaţie. Spiritele erau atât de 
înfierbântate. Incât repetarea oricărui act necugetat din partea 
Rezistenței ar fi atras o represiune de proporţii incalculabile. 

Dacă la Roma S.S.-ul şi poliţia reuşiseră să facă ordine, nu se 
putea spune acelaşi lucru despre restul Italiei. Acţiunile partizanilor 
împotriva trupelor germane creşteau în amploare şi, prin reflex, se 
intensificau şi represaliile. Comuniştii italieni, grupaţi în brigăzile 
„Garibaldi”, Grupurile de acţiune patriotică (G.A.P.), Scuadrele 
acţiunii patriotice (S.A.P.) săvârşeau atentate, sabotaje, puneau la 
cale greve, atacau trenuri militare, extinzându-şi activitatea în 
întreaga peninsulă rămasă încă sub ocupaţie germană. Acţiunile lor 
sângeroase erau îndreptate nu numai împotriva trupelor noastre. 
Pe măsură ce se înăspreau represaliile, se înmulţeau şi formaţiile 
de partizani. Formaţiile „Giustizia e Liberta”, „Matteotti”, apoi 
grupurile independente, alcătuite din inşi fără apartenenţă politică, 
dar hotărâți să participe la lupta împotriva germanilor şi a 
fascismului intrat în descompunere. În jurul lui Mussolini s-au 
mobilizat „Brigăzile negre”, formaţiile „Muti”, „Garda naţională 
republicană” şi poliţia fascistă, care se războiau cu partizanii. 

In Italia domnea infernul. Războiul nu se mai purta numai între 
armate. Civilii se luptau pe cont propriu. Armele albe erau folosite 
alături de armele de foc. Fasciştii erau înjunghiaţi noaptea pe 
străzi.  Răzbunările nu  întârziau. Familiile partizanilor erau 
exterminate, începând cu bătrânii şi terminând cu copiii. 

Tinerii soldaţi germani din diviziile proaspăt constituite se 
dovedeau mai nemiloşi decât camarazii lor mai vârstnici. 
Adolescenţii, fanatizaţi de doctrina naţional-socialistă, răspundeau 
la atacurile partizanilor împrăştiind moartea. 

— Să nimiciţi banditismul! ordona Mussolini mareşalului Graziani, 
ministrul de război al guvernului fascist fantomă instalat de 
germani în localităţile paradisiace de pe malurile lacului Garda. 

Mussolini nu a fost autorizat de Hitler să se instaleze la Roma. | 
se rezervase un rol decorativ. Germania avea nevoie de o 
justificare politică a continuării prezenţei sale în Italia. 

In timp ce pasiunile exacerbate se dezlănţuiau cu furie dementă, 


— 134 — 


făcând să se reverse sângele, Claretta Petacci îşi continua idila cu 
Mussolini, stârnind mânia neputincioasă a Rachelei, planturoasa 
soţie a dictatorului, sub privirile binevoitoare ale gărzii S.S., pusă la 
dispoziţie de Hitler. 

Autorităţile germane părăseau în grabă Roma. Ca şi în plin Ev 
Mediu, Papa îşi asumase autoritatea asupra Oraşului Etern, care îşi 
aştepta cu înfrigurare împlinirea destinului... 

Mă aflam la sediul cartierului general al lui Kesselring, când am 
fost chemat de generalul Maelzer la telefon. 

— Vă prezint felicitări, Herr General, mi-a vorbit. Fiul 
dumneavoastră, Rudolf, a fost decorat cu „Crucea de Fier”. S-a 
distins în luptele împotriva partizanilor. 

l-am mulţumit pentru informaţie. 

—  Brigadefuhrerul Horst Goerttler a adus elogii entuziaste 
băiatului dumneavoastră, a continuat Maelzer. Tânărul von 
Altenburg, mi-a spus Goerttler, va face o carieră frumoasă în corpul 
S.S. 

— Fiul meu face parte din unităţile S.S.? l-am întrebat. 

— N-aţi ştiut? a exclamat comandantul pieţei din Roma. 
Credeam că dumneavoastră l-aţi îndrumat... 

— Nu l-am îndrumat, Herr General, i-am răspuns. Şi-a ales singur 
cariera. 

— Bravo! înseamnă că are spirit de iniţiativă. Aşa trebuie să se 
comporte un tânăr naţional-socialist. 

N-aş putea să afirm că Maelzer a rostit cu ironie fraza aceasta. 
Am crezut totuşi că desluşesc în glasul său o uşoară compătimire. 

— Dacă vreţi să staţi de vorbă cu el, îl găsiţi la Spitalul Militar. 

— E rănit? l-am întrerupt alarmat. 

Glasul sângelui a fost mai puternic decât aversiunea mea faţă de 
Rudolf. 

— Nimic grav, a rostit Maelzer. O uşoară rană la şold. Într-o 
săptămână va părăsi patul. 

— Unde îl pot găsi? l-am întrebat. 

— La Viterbo. 

Mi-a dat toate indicaţiile necesare. Adresa spitalului, etajul şi 
salonul în care se afla internat Rudolf. 

In mai puţin de o oră puteam să ajung la Viterbo. Prezenţa mea 
nu era indispensabilă la cartierul general, aşa că am plecat să-mi 
văd fiul. L-am găsit pe Rudolf într-un salon cu alţi şapte răniţi. La 
apariţia mea, a scos o exclamaţie de bucurie. Am fost mişcat. l-am 


— 135 — 


strâns mâna. Şeful spitalului, care mă însoțea, s-a grăbit să mă 
informeze că procesul de vindecare se afla pe sfârşite. 

Pe noptiera lui Rudi se afla un portret, ascuns în parte de un vas 
cu flori. Am zâmbit. M-am gândit că am să-i aflu taina repetatelor 
lui absenţe nocturne de acasă. Probabil o blondă Gretchen din vreo 
organizaţie de tinere fete. Când am tras florile la o parte, am avut o 
surpriză penibilă. Am dat peste portretul lui Hitler, vorbind de la 
tribună. Am avut impresia că mă privea batjocoritor. 

Rudi a citit, cred, expresia de dezamăgire de pe chipul meu, dar 
i-a dat cu totul altă interpretare. 

— Să nu crezi, tată, că nu am şi fotografia dumitale. Un moment! 

A tras din sertarul noptierei un portofel de piele şi a scos dintr-un 
compartiment o fotografie a mea în uniformă militară. Avea multe 
urme de degete. 

Mi-a întins-o. 

— Poftim! E cam murdară, fiindcă a trecut prin multe mâini. Am 
arătat-o la camarazi. Toţi ţineau să-ţi admire „Crucea de Fier” cu 
frunze de stejar şi cu briliante. 

l-am restituit-o. Nu ştiam ce să mai cred. Exuberanţa lui 
tinerească, ochii aceia albaştri şi inocenți, glasul care nu-şi 
pierduse încă limpezimea de cristal a copilăriei erau ai unui 
monstru? Dacă îşi denunţase fratele, o făcuse cu bună-credinţă. 
Fusese educat în acest spirit. In ochii lui delaţiunea devenise o 
îndatorire civică. Dar criminalul care ucide, convins că gestul său 
are o justificare, îşi poate găsi o scuză în ochii societăţii? Autorii 
morali sunt marii vinovaţi. Acest adevăr îl înţelegeam din ce în ce 
mai bine. 

— Mi-au dat şi mie „Crucea de Fier”, îmi spuse cu mândrie. 

— Am auzit. Te felicit, Rudi! 

Am rostit cuvintele cu jenă, ca şi când m-aş fi făcut vinovat de o 
minciună. 

— Toată lumea vorbeşte despre isprava lui, mi-a explicat şeful 
spitalului. Fiul dumneavoastră este eroul zilei. Cu riscul vieţii, a 
reuşit să arunce în aer depozitul de muniții al unei puternice 
formaţiuni de partizani, retranşaţi în munţi şi care rezistaseră până 
atunci repetatelor atacuri ale unităţilor S.S. trimise spre a-i 
distruge. A săvârşit acest gest de vitejie strecurându-se singur, 
noaptea, până în mijlocul taberei inamice. 

Acţiunea era într-adevăr remarcabilă. Am mai zăbovit câteva 
minute la căpătâiul fiului meu. Cred că Rudi era recunoscător 


— 136 — 


providenţei fiindcă întrevederea cu mine avea loc în prezenţa 
celorlalţi răniţi din salon. Aceasta îl scutea de anumite explicaţii pe 
care nu cred că ar fi fost încântat să mi le furnizeze, în cazul că i le- 
aş fi cerut. li făcuse plăcere vizita mea, pentru că îi dădea ocazie 
să-mi demonstreze că fusese capabil să se conducă în viaţă fără să 
aibă nevoie de îndrumarea mea. Poate că sunt prea bănuitor. N-ar 
fi imposibil să se fi bucurat sincer că mă vedea. Dar această 
bucurie fusese întunecată de amintirile care ne asaltau pe 
amândoi. Cred că în sinea lui îmi reproşa atitudinea îngăduitoare pe 
care o adoptasem faţă de Willi şi faţă de Albert. 

In clipa în care mi-am luat rămas bun de la Rudi, am avut 
impresia că respiră uşurat. Am părăsit spitalul. Vizita mea se 
încheiase cu un eşec. 

In vreme ce maşina mă ducea spre cartierul general, am încercat 
să-mi analizez propriile greşeli şi să caut posibilitatea unei suduri 
între mine şi fiul meu. Este uşor să declari că nu mai este nimic de 
făcut. Trebuie să reînnoieşti eforturile spre a salva ce mai poate fi 
salvat. 

Dacă cei dinafară mi-ar urmări zigzagul gândurilor, ar fi 
îndreptăţiţi să-mi atribuie un caracter slab. Intr-o vreme, nu demult, 
apreciam că ruptura dintre mine şi Rudi era definitivă. Acum 
făceam drumul întors şi căutam soluţii susceptibile să ducă la o 
reconsiderare a legăturii noastre de familie. In ciuda defectelor 
sale, rămânea totuşi fiul meu. El îmi va purta numele şi va păstra 
tradiţia familiei. Acest argument avea o tărie care nu putea fi 
contestată. Dacă aş încerca să mi-l apropii, poate că aş reuşi să-l 
smulg din confuzia în care se afla. Rudi era o victimă a mediului în 
care fusese crescut, a teoriilor cu care îl intoxicaseră, nu numai pe 
el, ci şi întregul tineret. 

La 6 ani l-au încadrat în centrele de educare pentru cei mici, 
denumite „Pimpf”. La 10 ani, după un examen de admitere care 
cuprindea probe de istorie şi de atletism, a intrat în organizaţia 
Jungvolk. A depus, cu acest prilej, un jurământ pe „drapelul 
sângelui”, făgăduind să-şi dea viaţa - la nevoie - pentru Adolf 
Hitler. 

La 14 ani l-au promovat în Hitlerjugend, organizaţia de tineret 
dirijată de Baldur von Schirach. La 18 ani trebuia să treacă în S.A., 
iar după un stagiu de doi ani, urma să fie încadrat în Arbeitdienst - 
Serviciul muncii - fără de care nu i s-ar fi îngăduit să se înscrie în 
facultate, să fie înrolat în armată ori să ocupe vreo funcţie publică. 


— 137 — 


Războiul, cu uriaşele lui sacrificii omeneşti, avea să reducă stagiile 
în S.A. şi Arbeitdienst pentru tinerii care doreau să se înscrie 
voluntari. Acesta fusese şi cazul lui Rudi, care, la 17 ani, se văzuse 
primit în corpul S.S. 

Organizaţia care a exercitat cea mai puternică înrâurire asupra 
lui a fost fără îndoială Hitlerjugend. in decretul care a instituit-o, 
Führerul preciza: „Tineretul german, crescut în sânul familiei şi în 
şcoli, va fi educat din punct de vedere fizic, intelectual şi moral, în 
spiritul naţional-socialismului, prin intermediul lui Hitlerjugend" 
Această frază nu reprezenta o simplă formulă. Hitler era hotărât să 
formeze pe viitorii cetăţeni ai Germaniei potrivit tiparelor 
preconizate de el. Efectele aveau să se vadă în curând. La vârsta 
adolescenţei, tineretul vădeşte o maximă receptivitate faţă de 
influenţele dinafară. Propaganda turnată cu stăruinţă diabolică 
avea să dea roadele aşteptate. Fanatizaţi de învăţăturile primite, 
de ceremonialul sumbru şi impresionant al adunărilor, de tentaţiile 
inerente unei vieţi în comun, în care instinctele sexuale se puteau 
dezvolta în voie - taberele de băieţi erau instalate lângă taberele 
de fete, iar oficialităţile se arătau foarte îngăduitoare în ceea ce 
priveşte relaţiile dintre tineri - era firesc ca aceşti adolescenţi să se 
înstrăineze de propriile lor familii. Numai experienţa teribilă a 
Stalingradului îi risipise lui Albert iluziile pe care şi le făcuse în 
Hitlerjugend. Rudi nu avusese încă ocazia să cunoască reversul 
medaliei. Fără îndoială că într-o zi se va petrece şi acest fenomen, 
care îi va răni însă adânc sufletul. Numai Willi reuşise să rămână 
imun la învăţămintele naziste. 

Periodic, adolescenţii din Hit/erjugend erau trimişi în tabere, 
unde erau supuşi unui intens antrenament fizic. Marşuri, alergări, 
salturi, combinate cu o instrucţie paramilitară riguroasă. Citirea 
hărților, orientarea, recunoaşterea terenului, semnalizarea, exerciţii 
militare; o educaţie dedicată războiului, pe care Hitler îl dorise şi îl 
pregătise cu tenacitate. Tinerii, grupaţi pe cartiere - dacă 
proveneau de la oraşe - sau pe comune - dacă veneau de la ţară - 
erau organizaţi în plutoane, companii şi batalioane comandate de 
gradaţi aleşi dintre tineri, dar sub directa şi permanenta 
supraveghere a membrilor partidului naţional-socialist. Purtau 
uniformă kaki şi pumnale simbolice, spre a se familiariza cu armele 
albe. 

Fetele erau încadrate în Jungmaedel. Aveau un costum alcătuit 
dintr-o bluză albă, fustă albastră, ciorapi trei sferturi şi bocanci 


— 138 — 


pentru mărşăluit. Ca şi băieţii, erau îndoctrinate cu filozofie nazistă. 
Traiul în comun dădea adeseori naştere la complicaţii. Numeroase 
fete se înapoiau din tabără însărcinate. Dar aceasta nu îngrijora cu 
deosebire pe conducătorii naţional-socialişti. Germania avea nevoie 
de soldaţi. 

Recrutarea în Hitlerjugend era obligatorie, ca şi în armată. 
Părinţii care ar fi îndrăznit să se opună erau pasibili de pedepse 
privative de libertate, copiii urmând a fi încredinţaţi orfelinatelor 
sau familiilor de naţional-socialişti convinşi. 

Tinerii care se distingeau în Jungvolk sau în Hitlerjugend erau 
încadraţi în şcoli subordonate direct partidului - şcolile „Adolf 
Hitler”, institutele naţionale de educaţie politică şi Ordinul 
castelanilor. Din rândurile acestor tineri urmau să se recruteze 
elitele  naţional-socialiste de mâine.  Incontestabil, educația 
intensivă în aer liber, exerciţiile de educaţie fizică oţeleau corpul 
tinerilor germani. Dar condiţia fizică excelentă era precumpănită de 
pervertirea minţilor. Asemenea altor tineri, Rudi fusese intoxicat de 
educaţia naţional-socialistă. Imi revenea acum obligaţia de a 
încerca imposibilul spre a-l smulge de sub această influenţă 
pernicioasă. N-aş avea scuză dacă aş abdica de la rolul meu de 
părinte. Mă integrasem în grupul de oameni care voiau să 
însănătoşească Germania, eliberând-o din lanţurile nazismului, şi 
ezitam să lupt pentru salvarea fiului meu? 

Voi face gestul pe care nu îndrăznisem să-l fac faţă de Albert. Voi 
căuta să-l încadrez pe Rudi în formaţiile auxiliare inspectoratului 
meu general. Ce se va întâmpla însă dacă Rudi va refuza să mă 
urmeze? Dacă, în fanatismul lui, va prefera să acţioneze în 
rândurile S.S.-ului? 

Va trebui să stau cu el de vorbă. Voi încerca să-l conving, să-i 
deschid ochii. O voi face cu multă prudenţă. Dacă aş brusca 
lucrurile, Rudi ar putea reacţiona într-un mod cu totul nedorit. 

Imprejurări potrivnice m-au silit însă a amâna această clarificare. 
Armatele americane, engleze şi franceze se apropiau de Roma. 
Trebuia să mobilizez toate forţele aeriene de care puteam dispune, 
să sprijin retragerea lui Kesselring. La 4 iunie aliaţii au pătruns în 
Roma, evacuată de forţele noastre fără luptă. 

In zorii zilei de 6 iunie, pe când mă aflam la Florenţa, m-a trezit 
din somn un apel telefonic. Generalul Bodenschatz, ofiţer de 
legătură al Reichsmarschallului Göring pe lângă O0.K.W, m-a 
informat că în cursul nopţii a fost semnalată o vie activitate inamică 


— 139 — 


în zonele Carentan şi Caen din nordul Franţei. Paraşutări de trupe şi 
bombardamente aeriene. Detaşamente de paraşutişti au ocupat 
diferite puncte la nord de Carentan. 0O.K.W.-ul aprecia că această 
operaţie era menită să creeze o diversiune pentru adevărata 
debarcare care va fi efectuată în zona Pas de Calais. Bodenschatz 
era optimist. 

— Trupele noastre sunt gata să intervină acolo unde inamicul va 
încerca să debarce. Vom avea un nou Dieppe, Herr General. 
Reichsmarschallul Göring mi-a ordonat să iau urgent legătura cu 
dumneavoastră. Dacă situaţia se complică, ceea ce nu cred, va fi 
necesar să întărim forţele noastre aeriene din Franţa. Vom prelua, 
eventual, o parte din unităţile de Luftwaffe din Italia. 

Inainte de a-şi încheia comunicarea, Bodenschatz m-a informat 
că în cursul zilei va avea loc o mare recepţie la castelul Klessheim, 
în onoarea generalului Stojay, noul şef al guvernului ungar. 
Evenimentele din Normandia nu vor schimba cu nimic programul 
oficial. 

Deşi nu era încă ora 5, m-am îmbrăcat şi am comandat micul 
dejun. Convorbirea cu Bodenschatz îmi izgonise somnul. Nu-i 
împărtăşeam optimismul. Refuzam să subestimez efortul militar al 
anglo-americanilor. Asistasem la debarcările lor din nordul Africii şi 
din Italia şi ştiam la ce ne puteam aştepta. 

Cert este că sosise ora H. Mult temuta debarcare din Franţa 
avusese, în sfârşit, loc. Se deschisese cel de-al doilea front. l-aş 
spune mai degrabă al treilea, căci era ridicol să nu ţinem seamă şi 
de teatrul de război din Italia. 

Pentru Germania, debarcarea în Franţa însemna începutul 
sfârşitului. Războiul a avut pentru noi o evoluţie care mi-a sugerat o 
comparaţie simplă, dar sugestivă. Un obiect aruncat la verticală are 
la plecare o viteză iniţială maximă, care descreşte pe parcurs până 
ce obiectul atinge un apogeu, unde viteza lui scade la zero. Incepe 
apoi căderea, a cărei viteză se accelerează până ce egalează viteza 
maximă de la punctul iniţial de plecare. 

In primii trei ani ai războiului, Germania câştigase cu o rapiditate 
deconcertantă. Campania din Rusia încetinise ritmul cuceririlor. 
Atingerea Volgăi şi a Caucazului reprezentase apogeul. Dezastrul 
de la Stalingrad a marcat începutul căderii. Infrângerile aveau să 
crească treptat în amploare, iar ritmul lor să devină tot mai rapid. 

Prefiram cu tristeţe aceste gânduri, când von Geist s-a înfăţişat 
spre a primi ordine. l-am relatat convorbirea cu Bodenschatz. 


— 140 — 


— Trebuia să vină şi momentul acesta, Herr General, a rostit 
fatalist. Şi-a îndreptat tunica şi a tuşit scurt: Herr General! 

A făcut o pauză. Nu ştia cum să înceapă. 

— Spune, von Geist! 

— Mă gândeam că ar fi cazul să vă luaţi un nou aghiotant. Busch 
a fost dat dispărut. 

Am suspinat. M-am uitat la scrumiera de cristal de pe masă, la 
statuia de marmură a lui Hermes din nişa dintre ferestre, la covorul 
chinezesc, ca şi când aş fi aşteptat să-mi risipească îndoielile. 

— Pe cine propui, von Geist? 

— Pe locotenentul Speich. 

— Cine mai e şi acesta? 

— Lucrează la Serviciul informaţii. Fiul Gau/eiterului Speich. 

— Altul! am rostit. Să nu aud de Gauleiteri. Telefonează la Statul- 
Major al Aerului. Să-mi trimită un ofiţer, la întâmplare. 

Poate că am să-l îndepărtez de moarte. Funcţia de aghiotant al 
unui general inspector de armată este comodă şi într-o oarecare 
măsură lipsită de primejdii. Imi fac iluzii. Nu te poţi lupta cu 
destinul. Şi Busch se va fi bucurat când a primit numirea de 
aghiotant. Ştia că scăpase de linia întâi a frontului. Moartea îl 
aşteptase însă la rendez-vous. Eu nu fusesem decât instrumentul 
Doamnei cu Coasa. Incercam să-mi uşurez conştiinţa raţionând 
astfel? Cred că nu. Mă înclinam în faţa fatalităţii. Căci fatalitatea ne 
însemnase pe toţi. Incepând de la Fe/dmarschallul comandant al 
unui grup de armate şi terminând cu ultimul soldat. 

Telefonul a sunat iarăşi. A răspuns von Geist. 

— Alo!... Am onoare să vă salut! Imediat! A acoperit cu mâna 
microfonul: Generalul Bodenschatz, m-a anunţat el. 

Am luat receptorul. Am auzit vocea joasă, de bariton, a 
generalului. 

— Contrar aşteptărilor mele, lucrurile iau o întorsătură 
neplăcută, Herr General, mi-a vorbit. Importante forţe navale 
inamice au fost semnalate în largul mării. Se pare că nu avem de-a 
face cu o diversiune, aşa cum am presupus, ci cu o adevărată 
debarcare. Fe/dmarschallul Keitel vă roagă să veniţi de urgenţă la 
Rastenburg. 

— Cu ce vin? Cu trenul? 

— Avionul Fuhrerului va sosi în cursul dimineţii la Florenţa. 

Convorbirea s-a încheiat. Vizitele acestea la Berchtesgaden sau 
la Rastenburg începuseră să mă plictisească. Dar comedia nu avea 


— 141 — 


să mai dureze mult. 

Inainte de a pleca în Germania, l-am chemat la telefon pe 
Kesselring. L-am informat că fusesem chemat de Keitel şi că era de 
aşteptat să i se ia o parte din forţele sale aeriene. 

— Eram sigur că se va întâmpla aşa. De îndată ce am auzit că 
anglo-americanii au debarcat în Normandia, am ştiut că voi fi 
deposedat de aviaţie. Vă urez succes, Herr General, în noua 
misiune. Mă îndoiesc însă că urările mele vă vor servi la ceva. 

Umorul negru al lui Kesselring mi-a descreţit fruntea. 

— Şi eu vă urez să nu mai faceţi un pas dincoace de Linia 
Gustav, i-am spus. 

Trei ore mai târziu, mă îmbarcam pe avionul Führerului împreună 
cu von Geist şi cu principalii mei ofiţeri de stat-major. 

— Vacanţa noastră în Italia s-a terminat, meine Herren, le-am 
spus, în vreme ce avionul rula pe pista de decolare şi se desprindea 
lin de sol. Nu ştiu dacă vreunul din noi va apuca să o mai vadă 
înainte de sfârşitul războiului. 

Când am ajuns la Berghof, am putut să-mi dau numaidecât 
seama că domnea o agitaţie neobişnuită. Toată lumea mergea însă 
în vârful picioarelor. Führerul dormea. Ordonase să nu fie trezit 
înainte de ora 3 după amiază. Noaptea dormise prost şi acum avea 
nevoie de odihnă. 

Indată după sosirea mea, am avut o scurtă convorbire cu 
generalul Bodenschatz, cu colonelul Nicholas von Bellow, ataşatul 
aviaţiei pe lângă Führer, precum şi cu generalul-maior Christian 
Eckhard, din statul-major al lui Korten. In puţine cuvinte m-au pus 
la curent cu situaţia. De la comandamentul din Şt.-Lo al Corpului 84 
de armată, sosiseră ştiri alarmante. Dimineaţa, în jurul orei 7, 
primele unităţi aliate, transportate pe vase de debarcare, 
invadaseră plajele de la Les Dunes de Varville, Les Moulins, Le 
Hamel, Courseulles şi Hermonville sur Mer. Diviziile 709, 352 şi 716 
infanterie, de sub comanda generalului Marcks, erau deja angajate 
în luptă cu inamicul, care dispunea de importante forţe blindate. 
Feldmarschallul von Rundstedt aruncase în bătălie Divizia 28 
„Panzer” din rezerva Grupului de armate B. de sub comanda lui 
Rommel şi ceruse autorizaţie 0O.K.W.-ului de a folosi în acelaşi scop 
şi cele două divizii „Panzer” 12 S.S. şi Lehr. Ţinute la dispoziţia 
Fuhrerului. Feldmarschallul se făcuse forte să arunce în mare, cu 
sprijinul acestor unităţi blindate, forţele inamice. Generalul Jodl 
interzisese însă intrarea în acţiune a celor două divizii ale 0.K.W.- 


— 142 — 


ului, fără ordinul expres al Fuhrerului. Dar Fuhrerul dormea şi 
nimeni nu se încumeta să-l trezească. 

La O.K.W. părerile erau împărţite. Majoritatea ofiţerilor, în cap cu 
Keitel şi cu Jodl, continuau să creadă că adevărata debarcare va 
avea loc în zona Pas de Calais. Cei cu opinii contrare nu cutezau să- 
şi susţină cu vigoare punctul de vedere, ca să nu indispună pe şefi. 

Keitel m-a primit în prezenţa lui Jodl şi a principalilor săi 
colaboratori. Mi-a vorbit calm despre operaţiile în curs, pe care le 
socotea numai un prolog al adevăratei debarcări. 

— Să nu ne pierdem cumpătul şi să fim gata pentru orice 
eventualitate. Am ţinut, Herr General, să fiţi de faţă când îi vom 
raporta Funhrerului situaţia din Normandia. S-ar putea să avem 
nevoie de forţe aeriene suplimentare. Vă rog să studiaţi toate 
ipotezele. 

În sfârşit, Hitler s-a trezit din somn. Veştile din Normandia nu i-au 
făcut o impresie extraordinară. Era atât de bine dispus, încât a 
făcut chiar o glumă, ceea ce i se întâmpla foarte rar. 

— Mielul se vâră în gura lupului. Ce face lupul? Îl hăpăie, încântat 
de acest festin. Ah, ce bun a fost mieluşelul! 

A râs cu poftă şi şi-a netezit şuviţa de păr care i se lăsase pe 
frunte. A stat de vorbă cu Keitel, cu Jodl. l-a lăudat fiindcă nu s-au 
lăsat contaminaţi de agitația Ffe/dmarschallului von Rundstedt şi i- 
au respins cererea de a angaja în luptă cele două divizii ale O.K.W. 
Mie mi-a ordonat să constitui un corp aerian capabil să intervină cu 
eficacitate împotriva forţelor inamice care nu vor întârzia să 
debarce în zona Pas de Calais. 

— Ciudată şi nestatornică fiinţă mai este şi Fuhrerul! mi-a vorbit 
Bodenschatz, după încheierea conferinţei. Acum o lună l-am auzit 
spunând că nu ar fi exclus ca anglo-americanii să debarce în 
sectorul Cotentin. lar acum, când evenimentele par să-i confirme 
previziunile, crede că toată afacerea nu constituie decât o 
diversiune neglijabilă. 

In vreme ce Hitler îşi întreținea oaspetele ungar la castelul 
Klessheim, veştile continuau să vină de pe Frontul de Vest. 
Rommel, pe care evenimentele îl surprinseseră într-o scurtă 
permisie în Germania, se înapoiase la cartierul său general de la 
Roche-Guyon. Umbrele înserării se lăsau asupra Obersaltzbergului, 
când Hitler, după o nouă conferinţă cu colaboratorii săi, l-a 
autorizat pe Rommel să folosească cele două divizii pe care i le 
refuzase lui Rundstedt. Insă îi interzicea să deplaseze unităţi de-ale 


— 143 — 


Armatei a 15-a în sprijinul Armatei a 7-a, angajată în luptă. 
Adevărata invazie, pretindea Hitler, va avea loc în alt punct din 
nordul Franţei. Nici von Rundstedt şi nici Rommel, care înţeleseseră 
în sfârşit care era realitatea, n-au fost în stare să-l convingă de 
contrariu. 

Seara târziu, făcând bilanţul ştirilor sosite în cursul zilei şi 
legându-le de informaţiile care continuau să ne asalteze, am ajuns 
cu toţii la concluzia că nu era vorba de o diversiune, cum 
pretindeau Hitler şi Jodl, ci de o adevărată ofensivă de mari 
proporţii. Poziţiile noastre de artilerie de la Merville căzuseră. Pe 
valea râului Orne, la nord de Caen, puternice formaţiuni militare 
britanice, întărite de blindate, se instalaseră încă din cursul zilei. 
Trupe aeropurtate, apreciate la circa două divizii, fuseseră 
paraşutate în Cotentin. Generalul Wilhelm Falley, comandantul 
Diviziei 91 Fa//schirmjăger, căzuse în luptă la nord de Carentan. 
Generalul Blumentritt, şeful de stat-major al Fe/dmarschallului von 
Rundstedt, ne-a informat telefonic că numărul trupelor angajate în 
acţiune este atât de mare, încât orice îndoieli privitoare la 
importanţa acestei operaţii sunt rizibile. Valuri de avioane inamice 
aruncă mii de tone de bombe asupra bateriilor de coastă. 
Radarurile germane au semnalat o multitudine de nave inamice în 
largul lui Port en Bessin. La Moulins, Rommel a reuşit să arunce în 
mare o parte din trupele americane debarcate, dar luptele 
continuau cu îndârjire. Numeroase tancuri britanice şi americane s- 
au scufundat în timpul debarcării, dar şi mai multe au reuşit să 
spargă dispozitivul de apărare german de la St.-Laurent, 
Arromanche şi Merville. Divizia 21 „Panzer” nu a izbutit să 
nimicească forţele inamice de pe malul stâng al râului Orne. Caen 
este în flăcări. Cele două divizii blindate ale Fuhrerului s-au izbit de 
un puternic baraj de foc, care le-au imobilizat. 

Comunicatul militar german de aseară a anunţat că lupte 
violente au loc în zona atacată de inamic, dar că cel mai târziu în 
cursul nopţii debarcarea va fi respinsă. Până şi Hitler se convinsese 
că lucrurile luau o întorsătură neplăcută. 

In noaptea aceea m-am întâlnit pe culoarele de la Berghof cu 
Standartenfiihrerul Zander, adjunctul lui Bormann la direcţia 
secretariatului partidului naţional-socialist. Zander avea un cap de 
Mefisto. Uniforma lui neagră, de S.S.-ist, întărea această impresie. 
M-a oprit din drum. 

— Tocmai vă căutam, Herr General. Herr Direktor Bormann 


— 144 — 


doreşte să se întreţină cu dumneavoastră. Când îi puteţi acorda 
câteva minute? 

Formula, deşi elegantă, era imperioasă. Bormann aştepta 
desigur răspunsul meu la propunerea pe care mi-o făcuse în 
legătură cu Himmler. M-am uitat la ceas. 

— Chiar acum, i-am răspuns lui Zander. 

Preferam să termin mai repede această corvoadă. L-am găsit pe 
Bormann în cabinetul său. O cameră nu prea mare, de o sobrietate 
monahală. La intrarea mea, directorul secretariatului de partid şi-a 
smuls din fotoliu lăbărţata-i persoană. Mi-a întins mâna, apoi mi-a 
oferit un loc. 

— Sunteţi foarte prompt, mi-a declarat cu amabilitate. 

— Abia peste o jumătate de oră sunt convocat la o conferinţă de 
către Fe/ldmarschallul Keitel. 

Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Cu mâna dreaptă, Bormann 
îşi masă mâna stângă, apoi îşi trase deget după deget, făcând să 
sune încheieturile. 

— Nu avem nevoie de o oră ca să punem la punct anumite 
chestiuni. Cred că vă reamintiţi ultima noastră convorbire? Nu e 
mult de atunci. 

Am clătinat din cap în semn afirmativ. 

— Am încercat să recapitulez conversaţia pe care am avut-o cu 
Reichsfiihrerul dar nu mi-am amintit nimic care să merite o atenţie 
deosebită. 

Bormann a făcut ochii mici, ca şi când ar fi încercat să cearnă 
lumina lămpii prin sita genelor. 

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez însemnătatea anumitor vorbe, 
cărora dumneavoastră nu le-aţi acordat poate nici o însemnătate. 

Am afectat o expresie jenată. 

— Nu ştiu dacă nu ar fi lipsit de delicateţe din partea mea să 
dezvălui unei terţe persoane... 

Bormann a făcut o schimă nemulțumită. N 

— Nu sunt o oarecare terță persoană, Herr General. indeplinesc 
o funcție care implică serioase responsabilități. Sunt secretarul 
Führerului şi în această calitate cunosc o serie de chestiuni de o 
importanță arzătoare. 

— Nu mă îndoiesc, Herr Bormann. 

— Führerul este foarte indispus, Herr General, de mersul 
evenimentelor. Personaje cu înalte situaţii, puse în faţa unor 
împrejurări grele, au dat dovadă de o slăbiciune condamnabilă. 


— 145 — 


Uneori s-au făcut vinovate de acte de trădare. 

Am făcut pe naivul. 

— Credeţi că Reichsfuhrerul S.S... 

Am lăsat fraza neterminată. 

Bormann şi-a muşcat buzele. Credea în vina lui Himmler, dar nu- 
mi putea spune mie acest lucru. Chiar dacă i-aş fi făcut jocul, tot nu 
mi s-ar fi destăinuit. 

— Reichsfiihrerul Himmler este în afara oricăror bănuieli, mi-a 
declarat ritos. Unii dintre colaboratorii săi apropiaţi au profitat însă 
de buna sa credinţă şi au acţionat împotriva intereselor statului... 

— Herr Bormann, nu întreţin relaţii cu nici unul dintre 
colaboratorii apropiaţi ai Reichsfuhrerului şi nici nu l-am auzit pe 
Reichsführer vorbind despre aceştia. 

Bormann s-a întunecat la faţă. 

— Regret că îmi respingeţi mâna întinsă, Herr General. 

Cuvintele lui erau încărcate de ameninţări. In clipa aceea mi-am 
dat seama că mă înscrisese pe lista duşmanilor săi. li cunoşteam 
reputaţia. Deviza lui era: „Nu uit şi nu iert!” Acceptam totuşi riscul. 

— Vă rog să credeţi, Herr Bormann, că vă bucuraţi de toată 
consideraţia mea. Nu pot să vă spun însă nimic semnificativ. Am 
discutat cu Reichsfiihrerul S.S. despre crezul partidului, despre 
viitorul înfloritor al Germaniei... Subiecte generale... 

M-am ridicat de pe scaun. 

— Nu vreau să vă mai rețin. 

Şi-a arătat dinţii îngălbeniţi de nicotină într-un fel de rânjet. 

— Mi-ar fi făcut plăcere să mă reţineţi. Dar dacă sunteţi ocupat... 

S-a ridicat şi el în picioare. L-am salutat înclinând scurt capul. 
Ne-am despărţit în noaptea aceea fără să ne dăm mâna. 

A doua zi de dimineaţă am avut mult de lucru. Divizia de 
vânătoare de la Metz am pus-o la dispoziţia Grupului de armate 
Vest. Führerul mi-a ordonat să preiau aproape în întregime 
bombardierele lui Kesselring. Frontul italian îşi pierduse definitiv 
importanţa. 

La conferinţa de dimineaţă a Funhrerului a apărut şi colonelul von 
Stauffenberg. Venise cu nişte rapoarte ale Armatei de rezervă 
asupra posibilităţii sporirii recrutărilor. Părea mai palid ca de obicei. 
Deşi pierderea unui ochi îi strica simetria feţei, frumuseţea lui virilă 
nu suferise cu nimic. Expresia i se înăsprise, se maturizase. 

După conferinţă ne-am retras într-un fumoar. 

— Când am plecat din Berlin, generalul Olbricht m-a rugat să vă 


— 146 — 


transmit un mesaj din partea amiralului Canaris. 

— Olbricht ştia că sunt la Berchtesgaden? 

— Da. Vă căutase la cartierul general al Fe/amarschallului 
Kesselring. De acolo a aflat unde vă pot găsi. 

— Şi mesajul? 

— Nu este prea lung. Stanaartenfihrerul Gerlach a participat în 
calitate de reprezentant personal al lui Himmler la anchetarea 
studenţilor Hans şi Sophie Scholl, precum şi a celorlalte loturi de 
studenţi condamnaţi la moarte de Tribunalul poporului. 

Am respirat greu. Bănuisem acest lucru. Lucrurile se înlănţuiau 
treptat. Rolul lui Rudi în arestarea fratelui său se contura acum cu 
limpezime. Îl denunţase pe Willi, pus la cale de Gerlach. De ce 
făcuse Gerlach acest lucru? Il ajutasem într-un moment de grea 
cumpănă. li pusesem casa mea la dispoziţie. Poate că îmi datora 
viaţa... 

— „Standartenfihrerul Gerlach a contribuit hotărâtor la aplicarea 
pedepsei capitale. In urma recomandării sale exprese, judecătorul 
Freisler a fost numit preşedinte al Tribunalului poporului.” Atât, 
Herr General. 

Mi-am împreunat pumnii încleştaţi. 

— Fiul meu Wilhelm a făcut parte dintre studenţii condamnaţi la 
moarte şi decapitaţi cu securea. 

Ochii lui Stauffenberg au părut să se umezească. 

— Ştiam, Herr General. 

Am păstrat câteva momente tăcerea. 

— Stauffenberg, trebuie să te informez asupra discuţiei pe care 
am purtat-o azi-noapte cu Bormann. Te previn că trebuie să grăbim 
declanşarea acţiunii. Bormann îl bănuieşte pe Himmler că tratează 
cu duşmanii regimului, ceea ce este, de altfel, adevărat. Pe de altă 
parte, Himmler nu a ştrangulat conspirația noastră, deoarece speră 
să o canalizeze în sensul intereselor lui. Prea mulţi oameni sunt 
angajaţi în acţiunea noastră, ca să nu presupun că s-au săvârşit 
unele indiscreţii. Este imposibil ca Gestapoul să nu fi aflat ceva 
despre noi. 

— Chiar dacă deţine unele elemente împotriva noastră, acestea 
nu constituie probe concludente. Ofițerii germani care participă 
alături de noi la conspirație, Herr General, au simţul onoarei. Nu ar 
vorbi, chiar dacă agenţii Gestapoului le-ar înfige gura pistolului în 
ceafă. 

În fumoar au intrat doi ofiţeri superiori. Stauffenberg a schimbat 


=;147 


imediat subiectul. Mi-a vorbit despre efectele bombardamentelor 
asupra Berlinului, apoi mi-a istorisit cu haz câteva isprăvi ale 
copiilor lui. 

Ofițerii au fumat câte o ţigară, apoi au părăsit salonul. 

— Planurile, noastre sunt gata, a revenit Stauffenberg la subiect. 
Grupate sub numele de cod „Walkyria”, instrucţiunile au fost 
distribuite conjuraţilor. Oficial, „Walkyria” reprezintă acţiunea pe 
care trupele noastre din interior şi din teritoriile ocupate trebuie să 
o întreprindă în cazul că milioanele de muncitori străini şi de 
prizonieri, mobilizați în industria germană, ar declanşa o revoltă 
care ar pune în primejdie Germania. Stauffenberg a zâmbit fin: 
Fuhrerul cunoaşte planul „Walkyria”. Şi căpeteniile ©O.K.W.-ului îl 
cunosc, dar adevăratul lui rost îl ştim numai noi. „Walkyria” ne va 
permite să punem mâna pe cele mai importante oraşe îndată după 
suprimarea lui Hitler. Garnizoanele din Viena, Köln, Munchen, 
Dusseldorf, Bruxelles, Paris vor trece imediat de partea noastră. Nu 
am lăsat nimic la întâmplare. Numai la Berlin nu am reuşit să ne 
consolidăm. Avem la dispoziţie prea puţine trupe din armata de 
uscat, singurele pe care ne bizuim. Formaţiile S.S. şi unităţile din 
Luftwaffe, devotate Fuhrerului, sunt mult mai numeroase. In cazul 
angajării unor lupte de stradă, cu partizanii rămaşi credincioşi 
regimului, ofiţerii din Luftwaffe vor încerca să folosească împotriva 
noastră tunurile artileriei antiaeriene. 

— Ai uitat poliţia, i-am spus. Contele Helldorf este de partea 
noastră. 

— Nu am uitat-o. l-am fixat deja rolul. Graţie sprijinului ei, vom 
conta pe elementul surpriză. Mişcări masive de trupe în capitală ar 
da de bănuit. Poliţiştii fac parte însă din decorul cotidian al străzii. 
Prezenţa lor, chiar în număr sporit, va trece neobservată. In 
momentul hotărâtor, vom ocupa punctele-cheie ale oraşului şi 
clădirile publice importante: Cancelariatul Reichului, ministerele, 
radioul, centrele telefonice şi telegrafice, sediile Gestapoului. Vom 
aresta totodată căpeteniile naziste aflate întâmplător în Berlin. 

— Unul dintre cele mai însemnate obiective, i-am spus, trebuie 
să îl constituie izolarea 0O.K.W.-ului de restul Germaniei. Numai aşa 
i-aţi împiedica pe Göring, Himmler, Keitel, Jodl, sau pe oricare alt 
lider naţional-socialist, care s-ar afla la Rastenburg, să dea alarma 
şi să ralieze trupele rămase credincioase naziştilor. 

— Am prevăzut şi acest lucru, zise Stauffenberg. Generalul Ernst 
Feligiebel, şeful transmisiunilor din O.K.W., va avea grijă să scoată 


— 148 — 


din funcţie centrala telefonică şi telegrafică de la Rastenburg. Două 
ore după asasinarea lui Hitler şi după ocuparea punctelor strategice 
din Berlin, vom da semnalul „Walkyria” în întreaga Germanie, 
precum şi pe cele trei fronturi. 

Planul lui Stauffenberg era cuprinzător. Mă impresiona prin 
amploarea lui. Colonelul acesta tânăr avea o minte remarcabilă. Mă 
înclinam în faţa concepţiilor sale îndrăzneţe, pline de strălucire. 
Numai faptul că izbutise să antreneze în acţiunea plănuită de el un 
număr atât de mare de personalităţi îi dovedea capacitatea şi 
spiritul de organizare. 

Mi-a cerut permisiunea să fumeze. Am vrut să-i ofer tabachera 
mea, dar Stauffenberg fuma numai o anumită marcă de ţigări. Cu 
cele trei degete tefere de la unica lui mână, şi-a scos din buzunar o 
ţigară, şi-a pus-o între buze, apoi şi-a aprins-o cu propria-i brichetă. 
Toate gesturile acestea le-a executat cu o rapiditate şi o precizie 
uimitoare. Stauffenberg făcuse desigur nenumărate exerciţii pentru 
a se putea servi cu atâta uşurinţă de singurul său braţ. 

— Dintre generalii Armatei de uscat, numai doi îmi provoacă 
griji. Fromm e un nehotărât. In calitatea lui de comandant al 
Armatei de rezervă, ar fi extrem de util, fiindcă are posibilitate să 
manevreze toate unităţile militare din interior. Dacă putsch-ul va 
reuşi, Fromm va trece numaidecât de partea noastră. Insă nu 
concepe să înfrunte riscul unui insucces. E prea laş. 

— Atunci cum îl veţi face să semneze ordinele în baza cărora 
trupele vor executa operaţia „Walkyria”? 

— Foarte simplu. Vom semna noi ordinele, în numele său. 

— Perfect! 

— In afară de Fromm, continuă Stauffenberg, mai există un 
general care ne va da o oarecare bătaie de cap. Von Kortzfleisch, 
comandantul Wehrkreis Ill, care cuprinde în raza lui şi Berlinul. 
Ofiţerul acesta este un nazist încarnat. De multă vreme vânează 
bastonul de mareşal. Cum propria-i capacitate o deficientă, nu 
poate aspira la funcţiile cele mai înalte decât făcând pe lacheul lui 
Hitler. Ca şi Keitel sau Schörner. In preajma putsch-ului îl vom 
aresta, iar în locul lui îl vom instala pe generalul Freiherr von 
Thuengen, devotat cauzei noastre. Întrucât şi von Hase, 
comandantul pieţei din Eerlin, este alături de noi, avem toate 
şansele să punem mâna pe capitală în primele ore după 
declanşarea loviturii de stat. 

Mă încântau siguranţa cu care ştia să vorbească, hotărârea lui 


— 149 — 


nestrămutată. 

Stauffenberg se ridică din fotoliu. Era atât de înfierbântat, încât 
simţea nevoia să se mişte, să se agite. 

— Sunt totuşi oameni care afirmă că înlăturarea lui Hitler şi a 
regimului său politic nu va remedia cu nimic situaţia. Se va spune 
că l-am lovit cu pumnalul în spate, că l-am împiedicat să 
restabilească în ultimul moment echilibrul militar. Infrângerea 
Germaniei fiind inevitabilă, luăm asupra noastră responsabilitatea 
încheierii unei păci dezastruoase. 

— Argumente specioase! am replicat. Trebuie să ne asumăm 
riscul, indiferent de ceea ce va spune lumea. Istoria ne va judeca 
aşa cum se cuvine. Nu se va mai putea spune că poporul german |- 
a urmat ca o turmă pe Hitler. Posteritatea va avea proba existenţei 
unei mişcări ostile naţional-socialismului, a unei rezistenţe care nu 
s-a manifestat numai prin proteste verbale ori prin acte sporadice 
ale unor indivizi exasperaţi, ci s-a afirmat printr-o operaţie de mare 
amploare, la care au participat numeroşi ofiţeri şi compacte 
formaţiuni militare. 

— Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere, Herr 
General, a rostit Stauffenberg. Ceva mai mult, socotesc necesară 
afilierea la complot a unor elemente dinafara armatei. 

— Gordeler va fi ostil acestei concepţii. 

— Il vom sili să o accepte. Noi nu ne ridicăm împotriva lui Hitler 
în numele unei oligarhii militare. Facem acest pas conştienţi că în 
spatele nostru se află întregul popor german. 

Am contemplat gânditor candelabrul de bronz cu multe braţe, ca 
şi când aş fi găsit acolo o sursă de inspiraţie. 

— Acum câteva zile, dragul meu Stauffenberg, am stat de vorbă 
cu un tânăr locotenent, fost coleg de facultate al fiului meu Willi. În 
prezenţa acestui ofiţer am încercat un simţământ ciudat. Mi-am dat 
seama că Hitler nu va nimici pe veci Germania. Din mijlocul tinerilor 
se vor ivi elemente care vor ridica din ruine o nouă Germanie. 
Crede-mă, Stauffenberg, aş fi fericit să vă dau o mână de ajutor. 

Von Stauffenberg a aspirat aroma ţigării, apoi a replicat domol: 

— Vă mulţumesc, Herr General, pentru mâna pe care mi-o 
întindeţi. 

A zâmbit. Un zâmbet care-i întinerea uimitor chipul. 

— Dacă aţi vrea să ne sprijiniți efectiv, am avea pentru 
dumneavoastră un rol foarte important. 

— Te ascult, Stauffenberg. 


— 150 — 


— V-am mai spus că ne temem de intervenţia ofiţerilor şi a 
trupelor din Luftwaffe în sprijinul regimului... Dacă Göring ar fi 
neutralizat, şi un complotist cu un înalt rang în aviaţie i-ar lua locul, 
aviatorii ar ezita să se angajeze într-o acţiune ostilă nouă. Sau chiar 
dacă ar face-o, mulţi dintre ei s-ar desolidariza. In orice caz, am 
semăna confuzia... p 

Lăsă fraza neterminată. Imi aruncă o privire întrebătoare. Fumul 
ţigării pe care o ţinea între degetele-i tefere se ridica drept ca un fir 
de mătase albastră. 

— Am înţeles, Stauffenberg, ce aşteptaţi de la mine. Să-l arestez 
pe Göring şi să preiau comanda forţelor aeriene. Aviatorii vor primi 
astfel ordine din partea unui general de aviaţie. Imi asum această 
misiune. 

Chipul colonelului s-a luminat de parcă o rază de soare i-ar fi 
căzut pe obraz. 

— Eram sigur că nu ne veţi refuza. Vă mulţumim, Herr General. 
Cu îngăduinţa dumneavoastră, vom stabili ulterior amănuntele 
operaţiei... 

— Sunt la dispoziţia dumitale, Stauffenberg. Cred însă că ar 
trebui să ne grăbim. 

— Sunt de acord, Herr General, şi... 

Stauffenberg se întrerupse. Intraseră în fumoar trei ofiţeri 
superiori şi un general din Waffen S.S. ne-au salutat cu respect. 

— Şi sunt de acord că efortul nostru de război trebuie sporit, 
reluă Stauffenberg, schimbând cu abilitate macazul. Rolul aviaţiei 
are să fie hotărâtor! încheie el cu o frază ambiguă. 

M-am ridicat şi eu în picioare. 

— Stauffenberg, te rog să transmiţi omagiile mele contesei, soţia 
dumitale. Sper să te mai văd zilele acestea. Combativitatea 
dumitale este reconfortantă. 

Folosisem şi eu „sesam”-ul liderilor nazişti. După ce m-am 
despărţit de Stauffenberg, m-am retras în camera mea. Deşi 
trecuse demult ora prânzului, îmi pierise pofta de mâncare. 
Convorbirea cu Stauffenberg, în special referirea la Gerlach, mă 
răscolise. Bănuielile mele fuseseră deci exacte. Gerlach, nu numai 
că nu îi luase apărarea lui Willi, dar este de presupus că făcuse tot 
ce îi stătuse în putinţă spre a-i agrava situaţia. Şi Rudi fusese pus la 
cale de Gerlach. 

„Să te fereşti de omul acesta, îmi spusese odată Elissa. E mai 
fals decât o vulpe...” 


— 151 — 


În după-amiaza aceea am avut mult de lucru. Trebuia să iau 
toate măsurile înaintea plecării mele în Vest, aşa cum îmi ordonase 
Fuhrerul. Târziu, în noapte, m-am retras în camera mea. L-am poftit 
şi pe von Geist la un pahar de coniac. Simţeam nevoia să schimb 
câteva vorbe. Nu mă îndoiam de devotamentul său, iar în opiniile 
lui aveam încredere. Fără să fie o minte strălucită, era înzestrat cu 
o masivă doză de bun-simt şi de înţelepciune. 

Ocupam în pavilionul oaspeților o odaie încăpătoare, 
confortabilă. Un pat mare, o masă de lucru, altă masă, mai joasă, 
înconjurată de fotolii, o fereastră largă spre un magnific peisaj de 
munte. Perdelele şi draperiile înflorate, covoarele în culori vii 
dădeau o notă veselă încăperii. 

Mă aşezasem cu von Geist în jurul măsuţei joase. Un servitor în 
livrea ne servise o sticlă cu coniac, saleuri şi alune. Von Geist turna 
tocmai băutura în paharele balonate, când am auzit o bătaie în uşă. 

— Intră! am strigat. 

În prag şi-a făcut apariţia Stauffenberg. 

— lmi iertaţi vizita atât de tardivă. Doream să vă vorbesc. 

— Vizitele dumitale nu mă deranjează niciodată, Stauffenberg. 
Te rog să iei loc. 

Stauffenberg s-a aşezat pe un fotoliu în faţa mea. Von Geist i-a 
turnat şi lui un pahar. Stauffenberg i-a mulţumit. Când a vrut să ia 
paharul de pe masă, l-a răsturnat din greşeală. Coniacul s-a vărsat 
pe masă, iar paharul s-a rostogolit pe covor. Stauffenberg s-a 
plecat să-l ridice. 

— Lasă-l! i-am spus. Sun după pahare... 

Deodată, Stauffenberg, care se plecase după pahar, mi-a făcut 
imperios semn cu mâna să nu fac nici o mişcare. M-am uitat 
întrebător la von Geist, care m-a privit tot atât de intrigat. 

Stauffenberg a ridicat capul şi a dus un deget la buze, cerându- 
ne tăcerea. A pus pe masă paharul ridicat de jos. 

— Pot să beau tot în paharul acesta! a rostit cu glas neutru. Ce 
să mai deranjăm servitorii. La nevoie, pot să-l spăl în camera de 
baie. 

In acelaşi timp ne-a făcut semn să ne uităm sub masă. A 
continuat să ne ceară prin gesturi să nu vorbim. Mirat, von Geist s-a 
lăsat într-un genunchi, executând indicaţiile lui Stauffenberg. Când 
a ridicat capul, avea nişte ochi rotunzi, stupefiaţi. Şi el mi-a făcut 
semn să mă uit, dar fără să fac vreun comentariu. 


— 152 — 


Sunt foarte suplu, aşa că am făcut fără nici un efort ceea ce mi 
se cerea. Cred că am fi oferit în clipa aceea un spectacol foarte 
comic cuiva care ar fi intrat întâmplător în cameră. Trei ofiţeri cu 
multe galoane pe umăr, umblând de-a buşilea sub o masă cu 
băuturi. 

Stauffenberg mi-a arătat sub tăblia mesei un microfon fixat cu 
cleme. Un fir pleca de la microfon pe lângă piciorul mesei şi intra 
sub covor. Era de aceeaşi culoare cu mobila şi fusese fixat pe 
dinăuntrul piciorului de lemn, aşa încât era invizibil pentru 
persoanele care ar fi întreținut o conversație stând pe fotolii. 

Convorbirea noastră a continuat, sub o formă cu totul inofensivă. 
Stauffenberg mă salvase şi pe mine, şi pe von Geist, împiedicându- 
ne să purtăm o discuție compromițătoare, care ar fi fost 
înregistrată de la masa de ascultare. Norocul sau întâmplarea îl 
serviseră de minune. Aproape o jumătate de oră am vorbit despre 
campania din Vest, având grijă să strecurăm şi unele critici, ca să 
nu dăm de bănuit celor care ne ascultau că le-am surprins 
stratagema. 

Eram pus în faţa unei enigme. Cine instalase microfonul? 
Oamenii lui Bormann? Ai lui Himmler? La O.K.W., generalul 
Feligiebel se ocupa de transmisiuni. Feligiebel era însă omul nostru. 
Dacă ar fi ştiut de instalarea microfonului, m-ar fi avertizat. 
inseamnă că nu era o măsură generală. Dar dacă Feligiebel era în 
legătură cu duşmanii noştri? Nu! Imposibil! Feligiebel nu era un 
trădător. Bormann sau Himmler avuseseră iniţiativa. Mai degrabă 
Bormann, care la ora aceasta mă ura, cred, de moarte, fiindcă-i 
refuzasem colaborarea. N-ar fi fost imposibil nici ca Himmler să se 
fi aflat îndărătul întregii afaceri. Intârzierea mea de a-i răsplăti 
eliberarea lui Georges de Gandale îl determinase să mă spioneze. 
Se temea, poate, să nu îl lucrez, aliindu-mă cu Bormann, sau 
complotând cu generalii, fără să-i ofer sprijinul acestora. 

Oricare din ipoteze ar fi fost valabilă, un lucru rămânea sigur: 
laţul din jurul meu se strângea. 

M-am despărţit în noaptea aceea de von Stauffenberg şi de von 
Geist după o convorbire care - sunt convins - i-a dezamăgit pe 
agenţii de la masa de ascultare. După plecarea lor, am făcut o baie, 
apoi m-am culcat. Este foarte ciudată senzaţia pe care o încerci 
când ştii că fiecare zgomot pe care-l faci, fiecare cuvânt pe care-l 
rosteşti sunt urmărite şi înregistrate de nişte oameni care îţi vor 
răul. Aproape că îmi era teamă să adorm. In starea de tensiune 


— 153 — 


nervoasă în care mă aflam, aş fi putut vorbi în somn. Ştiinţa a pus 
la dispoziţia tiranilor tot felul de mijloace graţie cărora să-ți 
îngrădească libertatea şi să-ţi siluiască lent conştiinţa. Nu le mai 
rămâne decât să descopere procedeul citirii gândurilor. 

La conferinţa Fuhrerului din ziua următoare, veştile rele s-au 
acumulat. Capetele de pod inamice de la Sainte-Mere-Eglise, St.- 
Laurent, Arromanches, Courseulles şi Merville se dezvoltau în front 
şi în adâncime, creând serioase probleme trupelor noastre. La 
Sainte-Mere-Eglise generalul von Sahlieben intervenise personal pe 
câmpul de luptă. Batalionul 795 Osttruppen se predase în primele 
ore ale luptei. Un batalion de paraşutişti din Regimentul 6 
Fallschirmjăger fusese capturat în întregime. Şi acestea erau numai 
informaţii disparate. Gestul generalului Kraiss, care îndrăznise să se 
retragă să nu cadă în încercuire, pierderea oraşului Carentan, 
moartea generalului Marcks în timpul operaţiilor de recucerire a 
poziţiilor ocupate de inamic în Cotentin, încercările zadarnice ale lui 
Rommel de a arunca în mare unităţile inamice debarcate la est de 
Saint-Lo, la care se adăugau bombardamentele masive executate 
de flotele aeriene anglo-americane, precum şi acţiunile partizanilor 
francezi, care aruncau în aer linii ferate, poduri, tuneluri, 
dezorganizând spatele frontului nostru, au spulberat definitiv 
optimismul afişat de Hitler în ajun. După expunerea lui Jodl asupra 
operaţiilor în curs, Führerul a făcut o criză de nervi. A condamnat 
cu vehemenţă lipsa de pregătire şi moralul scăzut al soldaţilor 
germani, defetismul ofiţerilor şi carenţa statelor-majore. 

In sectorul de debarcare a trupelor britanice, situaţia noastră era 
dramatică. Grupului blindat Vest, de sub comanda generalului 
Schweppenburg, i s-a încredinţat misiunea de a degaja oraşul 
Caen, cheia de boltă a apărării germane din Normandia. Formaţiile 
de tancuri, atacate în valuri de sute de bombardiere inamice, au 
suferit pierderi atât de mari, încât resturile au fost nevoite să se 
retragă. Generalul von Schweppenburg s-a ales cu o serioasă 
comoţie cerebrală, iar şeful său de stat-major, colonelul Ritter und 
Edler von Dewans, a fost ucis împreună cu toţi ofiţerii săi. Un atac 
fulgerător al unui detaşament de tancuri „Tigru”, sprijinit de divizia 
generalului von Luttwitz, a reuşit să sfărâme ofensiva britanică în 
zona Caen, dar intervenţia brutală a trei sute de bombardiere 
inamice a pus capăt contraatacului nostru. Dacă ar fi avut un sprijin 
aerian adecvat, von Luttwitz i-ar fi aruncat pe britanici în mare. Din 
nefericire, aviația noastră era ca şi inexistentă în raport cu uriaşele 


— 154 — 


desfăşurări de forţe aeriene ale anglo-americanilor. 

După ce a preconizat o serie de soluţii menite să restabilească 
superioritatea noastră pe pământ, în aer şi pe mare, Hitler şi-a 
înfipt mâna stângă în centironul de piele, iar dreapta a ridicat-o în 
cea mai tipică postură de demagog instalat la tribună. Avea să ne 
comunice o veste importantă. Ochii îi scăpărau, ţinea fruntea sus, 
bărbia scoasă înainte, pieptul bombat. 

— Armele secrete pe care vi le-am făgăduit vor intra foarte 
curând în istorie. Peste 500 de proiectile pulso-reactoare aşteaptă 
să fie dirijate spre Londra şi spre alte obiective de interes vital din 
Marea Britanie. Tehnicienii noştri au terminat 54 de rampe de 
lansare şi alte zeci sunt în curs de construcţie. 

S-a avântat apoi într-unul din interminabilele lui monologuri, 
făgăduind nimicirea definitivă a tuturor vrăjmaşilor celui de-al 
treilea Reich. 

Imi permiteam să fiu sceptic. Recent, purtasem o lungă discuţie 
cu colonelul Watchel, specialist în operaţiile de lansare, care îmi 
destăinuise îndoielile sale. Sistemul de pilotaj automat nu fusese 
încă pus la punct, aşa că precizia tirului rămânea discutabilă. 

După conferinţă am plecat cu trenul la Paris. Aveam misiunea să- 
| suplinesc pe Sperrle. Führerul era foarte nemulţumit de 
comportarea Fe/dmarschallului pe care intenţiona să-l destituie. 
Sperrle nu era vinovat. Ex nihilo nihil. Nu i se putea pretinde să facă 
minuni. Nu avea la dispoziţie nici acel minim de forţe aeriene fără 
de care o apărare eficientă era imposibilă. Sperrle se ilustrase în 
timpul războiului civil din Spania, dirijând faimoasa Legiune 
„Condor”. Condiţiile din Franţa erau altele. Laurii lui Sperrle se 
ofileau. Reputația lui se destrămase treptat. Astăzi Hitler îl socotea 
incapabil. Sperrle fusese un om al partidului. Se ridicase cântând în 
struna lui Göring şi a Fuhrerului. İşi plătea acum scump uşoara-i 
ascensiune de odinioară. 

Când m-am suit în vagonul cu paturi, am avut o surpriză. Pe 
culoar l-am întâlnit pe ziaristul Pantelimon Radomir, pe care-l 
cunoscusem în casa Sultanei Basarab. Il remarcasem atunci pentru 
opiniile lui pronaziste. 

— Ce plăcere să vă revăd, Herr General! m-a întâmpinat, 
întinzându-mi jovial mâna. 

Prezenţa lui în trenul de Paris m-a intrigat. Mi-a zdrobit degetele 
într-o strânsoare exagerat de cordială. Cred că dacă m-aş fi arătat 
mai prietenos, n-ar fi ezitat să mă bată cu palma pe umăr. Ziaristul 


— 155 — 


acesta era tipul volubilului entuziast şi zgomotos. În vreme ce 
şoferul îmi instala valizele în compartiment, Radomir mă privea cu 
o bucurie pe care cred că n-ar fi resimţit-o nici dacă şi-ar fi revăzut 
fratele după o foarte lungă despărţire. 

Von Geist îl examina critic. Nu era deprins cu familiarismele 
acestea de prost-gust. 

— Mergeţi departe, Herr General? 

Ziaristul acesta brunet, cu păr creţ ca un papuaş, nu ştia 
probabil că discreţia este apanajul educaţiei. 

— La Paris, i-am răspuns laconic. 

— Şi eu tot la Paris merg, mi-a explicat. Am să rămân în capitala 
Franţei câteva zile, apoi îmi continui drumul spre Lisabona. Sunt în 
misiune, a adăugat cu glas scăzut, după ce a aruncat o privire 
prudentă în jur. 

Dintr-un compartiment a ieşit o femeie între două vârste, 
planturoasă, uşor vulgară, acoperită de bijuterii. Părul acaju era 
orânduit într-o coafură complicată, potrivită poate într-o sală de 
bal, dar cu totul deplasată într-o călătorie cu trenul. Purta o rochie 
de mătase, cu flori mari ca nişte lăptuci. Mirosea a parfum şi a 
transpiraţie. Doamna era urmată de o tânără spălăcită, vag 
cocoşată şi cu gâtul strâmb. Eleganţa veşmintelor era însă 
deasupra oricărui reproş. Un bărbat, tânăr, blond, falnic şi extrem 
de infatuat, încheia cortegiul. 

— Îmi permiteţi, Herr General, să vă prezint tribul Radomir, mi-a 
vorbit glumet ziaristul. _ 

Făcea încă o impoliteţe. Imi prezenta pe soţia lui, când ar fi 
trebuit să procedeze invers. Socotea, probabil, că titlul meu princiar 
mă îndreptăţea la anumite privilegii. 

— Soţia mea Aglaia, Herr General, fiica mea, Simona Petrescu- 
Giuleşti, şi ginerele meu, avocatul Raymond Petrescu-Giuleşti. 

Mândru că se putea afişa în compania mea, mi-a declinat apoi 
numele, subliniind titlul de principe. Il rostise cu aceeaşi 
solemnitate cu care un maestru de ceremonie anunţă numele 
participanţilor la o recepţie de mare gală. L-am recomandat la 
rândul meu pe von Geist. 

— Aglaio, s-a adresat Radomir soţiei, principele este ginerele 
principesei Sultana Basarab. 

Aglaia Radomir şi-a ţuguiat buzele într-un surâs care voia să fie 
cuceritor, dar care mi-a evocat o comparaţie pe care nu îndrăznesc 
să o aştern nici în paginile acestui jurnal intim. 


— 156 — 


— Principesa este o fiinţă adorabilă! a exclamat Aglaia Radomir. 
Suntem în vizită, s-a grăbit să adauge. 

Radomir s-a plecat la urechea mea. 

— Am făcut un imens sacrificiu material acceptând să-mi servesc 
ţara la Lisabona. Vă închipuiţi, am lăsat pe mâini străine 
administrarea ziarelor mele... 

Am înţeles. Radomir şi „tribul” său părăseau ca şobolanii vasul 
care se scufunda. Cred că omul acesta îşi pusese la bătaie toată 
influenţa spre a-şi procura paşapoarte pentru întreaga familie. 

— La Bucureşti situaţia e grea, a adăugat. Bombardamentele 
anglo-americanilor şi deplasarea frontului până la laşi nu au reuşit 
totuşi să-mi clatine încrederea în victoria Germaniei. Sunt convins 
că Fuhrerul va stăpâni lumea. Antrenat pe aripile unui exuberant 
entuziasm, ridică mâna şi exclamă: Heil Hitler! 

Von Geist a zâmbit în colţul gurii. Germanofilia lui Radomir 
căpăta accente comice, fiindcă era falsă. Poate că într-o vreme 
Radomir crezuse sincer în succesul final al naţional-socialismului. 
Fuga lui de acum dovedea că acea încredere se spulberase. 

— Ce plăcut este să te afli printre germani! adăugă Radomir. De 
când am intrat pe teritoriul ţării dumneavoastră, care spiritual este 
şi a mea, respir alt aer, continuă cu ton teatral, grandilocvent. Un 
aer curat, purificator... 

Aglaia Radomir îl privea cu minunare, Simona - cu plictiseală, iar 
ginerele - cu ironie. Raymond Petrescu-Giuleşti se lăsase cumpărat, 
dar nu mergea până acolo cu complezenţa încât să-şi admire 
socrul. Îl cunoştea desigur prea bine. Nu mă miram că acest tânăr 
nu purta uniforma. Era tipul ambuscatului. 

— Duceţi-vă la vagonul-restaurant, se adresă Radomir „tribului”. 
Eu rămân cu principele von Altenburg. 

— Ah, nu! am protestat. Vă rog să nu o lipsiţi pe doamna 
Radomir de prezenţa dumneavoastră. Aş fi neconsolat dacă aş şti 
că mi-ar imputa absenţa dumneavoastră... Rămâneţi în sânul 
familiei, scumpe prietene! l-am povăţuit cu ironie. 

Radomir a rămas oarecum descumpănit. Ginerele era încântat. 
Nu-l indispunea umilirea socrului său. Probabil că acesta îl făcea să 
simtă jugul autorităţii sale. Raymond Petrescu-Giuleşti era un 
„peştişor” recalcitrant. 

Am reuşit, în sfârşit, să scap de prezenţa familiei Radomir. 

— Până la Paris, i-am spus lui von Geist, nu mai ies din 
compartiment. Nu vreau să mai suport tiradele lui Radomir. 


— 157 — 


Am luat cina în compartimentul meu, apoi m-am culcat, întins pe 
cuşetă, în întuneric, ascultam ţăcănitul ritmat al roţilor şi mă 
gândeam la Gerlach... 


Dimineaţa, în gara Metz, vagoanele noastre au fost ataşate la 
expresul Berlin-Paris. Deşi nu intrasem încă în miezul verii, se 
lăsase o căldură înăbugşitoare, un fel de pâclă, ce învăluia cu valuri 
fantomatice peisajul. Lăsasem deschise şi uşa şi fereastra, dar 
curentul de aer era atât de fierbinte, încât aveam impresia că mă 
aflu într-o baie de aburi uscați. 

M-am plimbat cu von Geist pe peronul înţesat de călători. Am 
simţit numaidecât în atmosferă un element nou. Inainte de 
debarcarea aliaţilor în Normandia, climatul din Franţa era calm. Cu 
excepţia mişcărilor de trupe germane şi a loviturilor sporadice ale 
Maquisului, te-ai fi putut socoti în plină pace. Francezii îşi vedeau 
de treburi şi în general evitau conflictele cu militarii germani. Acum 
populaţia civilă adoptase alt aer. Unii oameni ne priveau pieziş, pe 
sub sprâncene. Timoraţii se uitau la noi cu frică. Se gândeau 
probabil să nu dea de vreo încurcătură tocmai acum, în preziua 
eliberării. Majoritatea francezilor ne fixau însă cu nedeghizată 
ostilitate. Dacă privirile ar fi avut puterea să ucidă, desigur că S.S.- 
iştii ar fi fost exterminați până la unul. Trecerea lor prin mulţime 
era întâmpinată cu un fel de murmur indefinisabil, pe care-l mai 
auzisem şi la Bucureşti, un murmur încărcat de ură, aşa cum norii 
de furtună sunt încărcaţi de electricitate. 

— Onkel Eugen! am auzit un glas voios. 

M-am răsucit pe călcâie. 

— Erwin, ce-i cu tine? 

Nepotul meu, aghiotantul lui Goebbels, era în haine civile, care-i 
veneau mult mai bine decât uniforma S.S. Sau poate aşa mi se 
părea mie. 

— Am coborât din tren să cumpăr nişte jurnale de la chioşc, îmi 
spuse. Vin de la Berlin şi sunt în drum spre Paris. Pregătesc o vizită 
a Reichsministerului Goebbels în capitala Franţei. In ritmul însă în 
care aliaţii înaintează, mă îndoiesc că vizita aceasta va mai avea 
loc. Şi dumneata tot la Paris mergi? 

— Tot. Trebuie să particip la o conferinţă la Roche-Guyon cu 
generalii. 

Erwin clătină capul, afectând o disperare comică. 

— Ah, generalii! Câte migrene i-aţi pricinuit Fuhrerului 


— 158 — 


Neobservat de von Geist. Erwin îmi aruncă o privire întrebătoare 
asupra acestuia. 

— Poţi să vorbeşti, i-am spus. Suntem între prieteni. 

Erwin se destinse. 

— Cred că la ora aceasta Fuhrerul vă urăşte pe dumneavoastră, 
generalii, mai mult decât îi urăşte pe ruşi, pe americani şi pe 
englezi la un loc. 

— l-ai uitat pe francezi, am adăugat. 

— Pe francezi îi disprețuiește. Nu le face nici cel puţin cinstea de 
a-i plasa în rândul adversarilor... Despre generali nu are decât 
aprecieri negative. Deunăzi, Goebbels îmi spunea că Führerul i-a 
forfecat furios. Generalii, afirma el, nu numai că îl dezinformează, 
dar pe deasupra mai sunt lipsiţi şi de cultură. Mai toţi ofiţerii 
superiori din Armata de uscat sunt produsul unei educaţii deficitare. 
Le scuză într-o oarecare măsură nivelul intelectual scăzut, fiindcă 
militarii nu au menirea să predea filozofia din înaltul catedrelor 
universitare. Nu poate însă tolera lipsa lor de pregătire 
profesională. 

— Hm! Omul acesta, care nu a depăşit gradul de caporal şi n-a 
urmat nici o şcoală superioară, face procesul pregătirii noastre 
profesionale! exclamă batjocoritor von Geist. Nu se poate spune că 
îi lipseşte tupeul. 

— Eram de faţă, continuă Erwin, când Führerul îi declara lui 
Frank, guvernatorul general al Poloniei, că Statul-Major al Armatei 
Germane constituie ultima francmasonerie pe care nu a dizolvat-o 
încă. Stat-majoriştii au fost oricând gata să-şi trădeze, să-şi vândă 
şefii. l-ar fi vândut, dacă li s-ar fi oferit prilejul, şi pe Moltke şi pe 
Schlieffen. Aceşti mândri domni, cu dublele lor lampasuri purpurii la 
pantalon, spunea Führerul, nu sunt decât nişte boiernaşi aroganţi şi 
cu ţeasta goală, nişte animale primejdioase societăţii. Sterili, lipsiţi 
de idei, laşi, dar cu pretenţii imense... 

Am râs dispreţuitor. 

— De la o vreme încoace, Hitler face tot mai des apel la 
reminiscenţele lui de caporal, spre a găsi soluţii strategice. L-am 
auzit, nu demult, declarând cu seninătate că e mai greu să conduci 
o grupă de soldaţi decât un grup de armate şi că experienţa lui din 
primul război mondial ne-ar putea fi îndreptar în actualul război. Vă 
mărturisesc că puţin a lipsit să nu pufnesc în râs. 

S-a dat semnalul de plecare a trenului. Ne-am urcat în vagoane. 

— Să nu fii văzut prea multă vreme în compania noastră, Erwin, 


— 159 — 


i-am spus râzând. Ai să te compromiţi în ochii S.S.-iştilor. 

— Sunt compromis gata, zise Erwin. Acum câteva zile, la 
Cancelariatul Reichului,  Obergruppenfuhrerul Kaltenbrunner 
spunea că nobilii sunt duşmanii prin definiţie ai național- 
socialismului. Că inutilitatea lor a devenit atât de manifestă, încât 
ar trebui împăiaţi şi expuşi într-un muzeu cu antichităţi. Câţiva 
ofiţeri superiori din S.S., care se aflau de faţă, au făcut mare haz. 
Kaltenbrunner s-a prefăcut că abia în clipa aceea îmi observase 
prezenţa. A rânjit, arătându-şi colții ca un lup: „Oh, iartă-mă, 
principe! Dacă aş fi ştiut că eşti aici, m-aş fi exprimat mai elegant. 
Aş fi propus să vă facem mumii. Dumneata te-ai fi bucurat de un 
regim preferenţial. Ţi-aş fi făcut o mască mortuară din aur masiv, 
ca a lui Tutankamon.” M-am înclinat şi i-am răspuns cu 
amabilitate: „vă mulţumesc pentru bunăvoință. [in să vă 
încredinţez. Herr Obergruppenfiihrer, că aş fi fericit dacă aş şti că 
masca mea va figura alături de a dumneavoastră.” Kaltenbrunner a 
râs verde. „Ai replica uşoară şi spiritul ager, principe. Ar fi păcat să 
i se pună brusc capăt.” Fără să mai aştepte riposta mea, a părăsit 
încăperea. Ţin minte că cicatricea i se înroşise ca un moţ de 
curcan... 

— Duşmănia lui Kaltenbrunner e primejdioasă, Erwin. 

— Ştiu. Am avut grijă să-mi iau măsuri de prevedere. In primul 
rând m-am plâns lui Goebbels, care s-a făcut foc. „Să încerce numai 
să se atingă de dumneata, Erwin! Te rog un singur lucru. Dacă va 
mai încerca să te provoace, evită să-i răspunzi. Spre a-l dobori pe 
Himmler, căruia năzuieşte să-i ia locul, s-a făcut sluga lui Bormann. 
Şi cum Bormann este la ora actuală mâna dreaptă a Führerului, e 
recomandabil să eviţi ciocnirile cu Kaltenbrunner.” Câteva zile mai 
târziu, Goebbels mi-a încredinţat misiunea aceasta. Scopul său 
nemărturisit a fost să mă îndepărteze din Berlin. Nu-i convine nici 
lui o ciocnire cu Bormann. 

— Dar Gerlach? Pentru cine lucrează Gerlach? 

— Care Gerlach? Stanaartenfuihrerul 

— Exact. A fost pe vremuri omul lui Heydrich. 

— Aha, îl cunosc! Acum lucrează cu Kaltenbrunner. Are impresia 
că Himmler e pe ducă. Aşa că a trecut în tabăra lui Bormann. 

— Ce intrigi infecte! 

— Dictatura se hrăneşte cu intrigi, aşa cum viermii se hrănesc cu 
stârvuri. 

M-am despărţit de Erwin cu gândul să-l recrutez în tabăra 


— 160 — 


noastră. Voiam totuşi să-l mai sondez înainte de a mă descoperi, 
făcându-i propuneri ferme. Era nepotul meu, dar purta uniforma 
S.S., iar inițialele acestea mă umpleau de dezgust, îmi trezeau 
instinctiv neîncrederea. Mă bizuiam însă pe câteva elemente care 
pledau în favoarea bunei-credinţe a nepotului meu. Erwin nu 
intrase în S.S. din oportunism sau din dorinţa de a se căpătui. Avea 
un nume ilustru şi o avere frumoasă. Imbrăcase uniforma neagră 
închipuindu-şi că naţional-socialismul reprezenta o mişcare de 
renovare a Germaniei. Avusese însă tot timpul să se trezească din 
visuri şi să vadă realitatea. Cred că în clipa aceasta era îngrijorat, 
deşi îmi ascunsese acest lucru. Ştia că Goebbels îi va lua apărarea, 
dar mai ştia că omul acesta l-ar fi lăsat din braţe dacă Hitler i-ar fi 
cerut-o. Şi cum Hitler ajunsese să facă tot ce îi sugera Bormann... 

Am ajuns la Paris dimineaţa la 11. Pe străzi m-am simţit 
înconjurat de o ostilitate surdă, ieşită din starea de latenţă din 
primii ani ai ocupaţiei, când mulţi francezi nu mai credeau în 
posibilitatea unei victorii aliate. Acum parizienii ridicau capul. 
Privirile lor erau mai directe, mai îndrăzneţe. Nu se mai sfiau să te 
înfrunte din ochi. Eram însă preocupat mai puţin de comportarea 
francezilor faţă de armata de ocupaţie decât de propriile mele 
probleme, care se împleteau de altfel cu problemele Germaniei. 

După o vizită la Comandamentul Luftwaffe, unde am avut o 
scurtă întrevedere cu un Sperrle descurajat de evoluţia operaţiilor 
din nordul Normandiei, am plecat spre cartierul general al lui 
Rommel de la Roche-Guyon, unde mi se spusese că aveam să-l 
găsesc şi pe Fe/ldmarschallul von Rundstedt. 

Eram foarte bucuros la gândul că voi juca un rol activ în 
complotul împotriva lui Hitler. Imi dădeam seama că marea 
confruntare nu mai putea fi întârziată şi nici evitată. Prea mulţi 
oameni se angajaseră în luptă ca să mai dăm înapoi. Ezitările nu 
mai erau posibile. 

Când am sosit la Roche-Guyon, mi s-a raportat că Fe/dmarschallii 
von Rundstedt şi Rommel plecaseră inopinat spre front şi că îi 
puteam găsi la Lisieux sau la Caen. Cunoşteam concepţia lui 
Rommel de a păstra contactul personal cu frontul. Mă surprindea 
însă gestul lui von Rundstedt, care - datorită vârstei - părăsea mai 
rar cartierul său general. Insemna însă că situaţia era foarte 
serioasă de vreme ce amândoi găsiseră necesar să inspecteze linia 
frontului. 

Nu mă indispunea perspectiva unei deplasări până la Caen. Eram 


— 161 — 


curios să văd zona luptelor. Se făcuse ora 9 când am plecat de la 
Roche-Guyon. Am luat-o pe şoseaua 313 până la Les Andelys, am 
cotit la stânga, traversând Sena, şi odată ajunşi la şoseaua 182, am 
virat spre Paris până la joncţiunea cu şoseaua 13. Am făcut din nou 
la dreapta pe şoseaua 13. Până la Evreux drumul a fost relativ liber. 
Cei 74 de km dintre Evreux şi Lisieux i-am parcurs însă într-un 
tempo de melc. Mişcările de trupe îngreunau circulaţia. Drumul 
este monoton, deoarece străbate un platou întins. Dincolo de 
Lisieux peisajul devine mai atractiv. Şoseaua şerpuieşte coborând 
în pitoreasca vale a râului Auge. 

Inainte de a intra în Saint-Loup-de-Fribois, ne-a atacat o formaţie 
de aparate de vânătoare inamice. Avioanele zburau razant, aşa că 
apariţia lor a surprins coloanele militare în plin mers pe şosea. 
Armele de bord ale inamicului împroşcau foc, făcând ravagii printre 
trupele noastre. Infanteriştii, deprinşi cu aceste atacuri, părăseau în 
câteva salturi şoseaua, aruncându-se pe burtă în plin câmp, sau 
prin şanţuri. 

Ca de obicei, Hans a dat dovadă de o remarcabilă prezenţă de 
spirit. A tras brusc maşina spre dreapta, oprind lângă şanţ. 

— Săriţi, Herr General! a apucat să spună. N 

În clipa aceea mi-am regăsit toată agilitatea tinereții. În mai 
puţin de două secunde am deschis portiera şi m-am aruncat în 
şanţ, laolaltă cu von Geist, cu Hans şi cu maiorul Heilingsdorff. 

Avioanele au trecut ca o trombă pe deasupra noastră, vărsând 
foc de mitraliere. In vreme ce stăteam lipit de pământ, nu m-am 
putut opri să nu ridic capul spre aparatele inamice. Le cunoşteam 
performanţele şi mă interesa să le văd operând. In clipa aceea 
uitasem că riscam să mă trăsnească în creştet. 

După trecerea lor, m-am ridicat de jos şi am început să-mi scutur 
hainele. 

— Noroc că era şanţul curat! am exclamat, uitându-mă la 
însoțitorii mei. 

În jur, avioanele făcuseră prăpăd. Mulţi soldaţi zăceau morţi sau 
răniţi. Câteva camioane ardeau. O ambulanţă se răsturnase în şanţ. 
Doctorul, infirmierii şi câţiva soldaţi se priponiseră cu spinarea în 
maşină şi o împingeau, străduindu-se să o repună pe roate. 

— Heilingsdorff! l-am auzit pe von Geist strigând. Heilingsdorff! 

Mi-am întors privirile într-acolo. 

Von Geist stătea aplecat asupra maiorului, care încremenise cu 
burta la pământ. Când m-am apropiat de ei, am văzut tunica lui 


— 162 — 


Heilingsdorff pătată de sânge la umăr. După poziţia ei, rana nu 
putea să fie mortală. Când von Geist a încercat să-l ridice cu faţa în 
sus, cascheta de pe capul lui Heilingsdorff a căzut în iarbă. Abia 
atunci am observat că e găurită. Glonţul îl lovise în regiunea 
occipitală, făcându-i o rană rotundă, ca o băncuţă. 

Hans a alergat după ambulanţă. Doctorul, un ofiţer tânăr, în 
halat alb - cred că abia ieşise de pe băncile şcolii - a îngenuncheat 
lângă Heilingsdorff. După o examinare sumară, a înclinat din cap. 
Mi-a raportat: 

— Este mort, Herr General. 

— Bine, domnule ofiţer, am replicat. Du-te la răniții dumitale. Au 
mai multă nevoie de dumneata. |ţi mulţumesc. 

S-a ridicat în picioare, a făcut salutul hitlerist şi s-a îndepărtat. 

Maşina mea scăpase neatinsă. 

Avioanele au apărut iarăşi. De data aceasta veneau din sens 
invers. Curăţiseră şoseaua şi acum executau un nou atac, 
desăvârşindu-şi opera. Câţiva infanterişti au prins să tragă cu 
pistoalele lor mitralieră în aparatele inamice. Ripostă, în general, 
puţin eficace. La viteza fantastică a avioanelor în zbor razant este 
aproape imposibil să-l loveşti în organele lui vitale. Trebuie să te 
ajute şi hazardul. 

M-am aruncat iarăşi în şanţ. Atitudinile de bravadă în asemenea 
cazuri nu îşi au rostul. In clipa aceea am auzit o explozie deasupra 
capului. Un avion, lovit în rezervorul de benzină, a luat foc şi s-a 
prăbuşit la câteva sute de metri depărtare, vârându-se cu botul în 
nişte tufe. O nouă explozie l-a spulberat, în uralele soldaţilor noştri. 
Ne-am ridicat din nou. 

— De la Caen voi trimite după cadavrul lui Heilingsdorff, zise von 
Geist. 

— Avea familie? am întrebat. 

— Trei copii. Soţia lui a fost ucisă într-un bombardament aerian. 

— Bietul Heilingsdorff! am rostit. 

Sărăcăcios epitaf. Dar ce puteam spune în plus? 

Hans mi-a raportat că maşina nu păţise nimic nici de data 
aceasta. 

— Să mergem, am spus. 

Ne-am instalat în Horsch şi am plecat la drum. Aveam inima 
grea. De trei ani lucram cu Heilingsdorff. Era un ofiţer priceput şi 
destoinic. Nu l-am auzit niciodată cârtind. Era tipul soldatului care 
execută ordinele orbeşte. 


— 163 — 


Înainte de a intra în Caen, am oprit la postul de comandă al unei 
unităţi de tancuri. Am cerut să mi se dea legătura cu 
Feldmarschallul von Rundstedt sau cu Rommel. În ciuda încercărilor 
ofițerului cu transmisiunile, mi-a fost imposibil să dau de ei. N-am 
obţinut decât informaţia că se aflau în inspecţie undeva pe frontul 
din zona Caen. 

Bombardamentele asupra oraşului, aflat încă în mâinile noastre, 
în ciuda atacurilor repetate ale inamicului, continuau fără încetare. 
Tancurile erau camuflate într-o pădurice şi aşteptau înserarea spre 
a interveni în luptă. Deplasările lor în cursul zilei ar fi fost uşor 
reperate. Un covor de bombe lansate din bombardierele britanice 
le-ar fi distrus în câteva minute. 

Comandantul unităţii de tancuri mi-a ieşit în întâmpinare, 
prezentându-şi raportul. Era surprins de apariţia mea în acest 
sector. Căpitan tânăr, dar cu o oarecare experienţă dobândită pe 
Frontul de Est, mi-a înfăţişat în cuvinte puţine, dar precise, istoricul 
operaţiilor din sectorul său. Nu avea o privire de ansamblu şi nici nu 
putea să o aibă. Luptele căpătaseră un caracter confuz. Atacuri şi 
contraatacuri dezlănţuite într-o rapidă succesiune nu permiteau 
ofiţerilor combatanți din prima linie să-şi facă o idee asupra 
situaţiei generale. 

Dinspre Caen se auzea o neîntreruptă canonadă, care părea să 
cuprindă un front foarte întins. Coloane de fum negru 

— Probabil depozite de carburanţi incendiate - se ridicau în 
vălătuci spre cer. 

— Resimţiţi lipsa aviaţiei noastre? l-am întrebat pe ofiţer. 

— Foarte mult, Herr General. Ori de câte ori pornim la atac, 
avem de-a face nu numai cu tancurile şi infanteria inamică, dar mai 
ales cu aviația lor, care ne provoacă pierderi grele. Impotriva 
aviaţiei nu ne putem apăra. Unităţile de artilerie antiaeriană 
îndeplinesc în special misiuni antitanc, aşa că noi suntem lăsaţi 
oarecum la cheremul bombardierelor britanice. 

Mă gândeam la Hitler şi la generalii lui de la 0.K.W. Ce bine le-ar 
prinde să-l asculte pe ofiţerul acesta tânăr. Ar trage concluzii 
preţioase. 

Mă pregăteam să mă urc în Horsch-ul meu şi să plec spre 
comandamentul Grupului Blindat Vest, când o maşină de campanie 
şi-a făcut apariţia la liziera păduricii. Maşina a oprit în dreptul meu. 
De lângă şofer a coborât un ofiţer, care s-a îndreptat spre mine. Il 
vedeam în contre-jour, aşa că nu am putut să-i desluşesc de la 


— 164 — 


început faţa. 

— Am onoarea să vă salut, Herr General, m-a salutat ofiţerul, 
izbind sec din călcâie. 

Glasul mi-era cunoscut. Abia în clipa aceea mi-am dat seama că 
era nepotul meu, locotenent-colonelul von Graffenstein-lIslingen. 

— Erich, tu aici? Numai la întâlnirea aceasta nu mă aşteptam. 

— Sunt ofiţer de legătură al Comandamentului Armatelor din 
Vest. Fe/ldmarschallul Rommel a fost încunoştinţat că îl cauţi şi m-a 
trimis după dumneata. 

— Unde e Rommel? 

— Lângă aerodrom, la Carpiquet. 

— Carpiquet? : 

— O localitate la circa doi kilometri vest de Caen. In prima linie. 

Am izbucnit în râs. 

— li cunosc obiceiul. Să mergem! 

M-am îndreptat spre Horsch-ul meu. 

— Ţi-aş propune, Eugen, să laşi Horsch-ul aici şi să plecăm cu 
maşina mea. Va trebui să mergem peste câmp. Cu Horsch-ul 
dumitale de lux nu prea te văd strecurându-te prin coclauri. 

— Erich, îţi accept ospitalitatea. 

L-am lăsat pe Hans să mă aştepte, adăpostit la liziera pădurii, şi 
ne-am îndreptat spre maşina lui Erich. Forma ei ciudată mi-a atras 
atenţia. 

— Ce marcă mai e şi aceasta? 

— Un Willis de campanie. Capturată acum trei zile de la 
americani. O folosesc în locul maşinii mele, aruncată în aer de o 
mină. 

— Şi tu? Erai în maşină? 

— Eram. Insă, după cum vezi, am scăpat teafăr. Şoferul şi doi 
ofiţeri care mă însoțeau au murit pe loc. 

— Dragul meu, te felicit. 

Mă instalasem lângă şofer. Erich şi von Geist se aşezaseră pe 
bancheta din spate. Maşina era nervoasă şi se comporta bine pe 
terenul accidentat. Arcurile erau cam tari, dar în timp de război nu 
mai cauţi asemenea comodităţi. 

Şoferul coti la dreapta şi strecură maşina la umbra unor copaci. 

— De ce te-ai oprit? l-am întrebat iritat. 

— Avioane, Herr General! a rostit, arătându-mi un grup de 
aparate de vânătoare care apăruseră fără veste şi acum zburau 
razant, mitraliind trupele noastre terestre. 


— 165 — 


O formaţie puternică de bombardiere se apropia de Caen, venind 
dinspre nord. 

— Cum şi-o fi închipuind Fuhreru/ că putem lupta în asemenea 
condiţii? a rostit cu mânie reţinută Erich. Ori de câte ori lansăm 
contraatacuri, suntem zdrobiţi de bombardamentele aeriene. 
Numai noaptea putem opera fără să fim victimele sigure ale 
zburătorilor inamici. 

Lupta era inegală. Şi, cu toate acestea, trebuia să rezistăm până 
vom reuşi să-l înlăturăm pe Hitler. Ruşii - mai abili politiceşte decât 
anglo-americanii - repetau în toate proclamaţiile lor că se băteau 
împotriva naziştilor, nu a poporului german. 

Avem însă dreptul să  condamnăm cu atâta asprime 
intransigenţa aliaţilor?... Imi amintesc că, în '943, Canaris mi-a 
procurat o copie a unor note stenografice luate de Frau Wolff, 
secretara lui Hitler, cu prilejul expunerii făcute de acesta în faţa 
unor generali, convocați la Berchtesgaden în 22 august '939: 
„Decizia mea de a ataca Polonia a fost luată încă din primăvara 
trecută. Vom duce un război-fulger. Forţa noastră se bazează pe 
două elemente: viteza şi brutalitatea. Genghis-Han a masacrat 
milioane de femei şi de copii cu premeditare şi fără să se lase 
frânat de scrupule. Cu toate acestea, istoria îl consideră un 
fondator de imperii. Ceea ce lumea occidentală, iritată, va spune 
despre mine îmi este cu totul indiferent. Am decis să trimit în faţa 
plutonului de execuţie pe oricine va îndrăzni să formuleze critici 
împotriva politicii mele. Ordon tuturor unităţilor «Cap de mort» să 
extermine fără milă oameni, femei şi copii polonezi. Numai aşa vom 
cuceri spaţiul vital de care avem nevoie. La Munchen am putut să- 
mi dau seama cât de laşi sunt Daladier şi Chamberlain. Aceşti 
politicieni nu vor îndrăzni să ne atace. Se vor mărgini la o blocadă. 
Ne vom procura însă materiile prime din Est. Polonia va fi 
depopulată şi colonizată cu germani. Voi dărâma apoi Rusia 
Sovietică şi voi pune bazele unei dominaţii germane milenare. Va 
trebui să fim cu ochii în patru în ceea ce priveşte Italia şi Japonia. 
Mussolini este ţinut în şah de un rege cretin şi de un principe 
moştenitor vândut anglo-americanilor, iar împăratul Japoniei este o 
replică a ultimului ţar: lipsit de caracter, nehotărât, laş. Faţă de 
forţa noastră, micile state din Europa sunt inofensive. De la 
moartea lui Kemal Ataturk, Turcia e guvernată de idioţi. Carol al 
României este aservit apetiturilor sale sexuale. Regele Belgiei şi 
regii Nordului depind de bunul plac al popoarelor lor, care dau 


— 166 — 


dovadă de o iremediabilă oboseală. Însuşiţi-vă mentalitatea unor 
stăpâni ai lumii! Să nu vedeţi în popoarele supuse decât nişte cete 
de maimuțe care cer a fi biciuite! Atacul nimicitor împotriva 
Poloniei se va declanşa sâmbătă dimineaţa. Vă aşteaptă o glorie 
nepieritoare. Să fiţi duri. Să acţionaţi aşa cum v-am spus: repede şi 
brutal. Europa Occidentală trebuie să se cutremure de groază când 
va auzi vorbindu-se despre faptele voastre. Aceasta e maniera cea 
mai umană de a conduce un război, fiindcă îl scurtezi la maximum.” 
În aceeaşi zi a vorbit şi generalilor din Armatele de uscat, de mare 
şi de aer. Discursul său a îmbrăcat o formă mai academică. 

Când se referise la laşitatea oamenilor politici din Occident, 
Hitler nu fusese departe de adevăr. Spre a-şi feri pielea şi liniştea, 
Daladier şi Chamberlain îngăduiseră Fuhrerului să ocupe ţară cu 
ţară, aproape o treime din Europa. Nu intraseră în război decât în 
ceasul al doisprezecelea. Dacă s-ar fi arătat fermi de la primele 
încercări ale lui Hitler de a viola tratatele existente, omenirea nu ar 
fi ajuns să fie cuprinsă mai târziu de o conflagrație de pe urma 
căreia aveau să piară zeci de milioane de oameni... 

După ce avioanele s-au pierdut la orizont, ne-am continuat 
drumul. În preajma unui sat, răscolit de bombe, am întâlnit tancuri 
care se îndreptau spre linia întâi. Mastodonţii aceştia de fier 
ofereau un spectacol impresionant. Greutatea lor făcea să se 
cutremure pământul, iar huruitul şenilelor te asurzea. 

— Mark 5, zise Erich. 45 de tone. Bate tancurile Sherman, de 30 
de tone. Şi Churchill, de 40 de tone. 

— Din nefericire, sunt prea puţine, zise von Geist. 

— Dacă am fi avut tancuri şi avioane, astăzi inamicul ar fi fost în 
fundul Canalului Mânecii, rosti Erich. 

Pe lângă tancuri mărşăluia un detaşament de infanterie. Soldaţii 
- majoritatea aveau peste 40 de ani - păreau istoviţi şi mai ales 
demoralizaţi. Debarcarea, deşi aşteptată de multă vreme, îi luase 
totuşi prin surprindere. Mulţi ajunseseră să creadă că invazia nu se 
va materializa niciodată. Aspectul lor era jalnic. Aveau privirile 
rătăcite, abia îşi târau picioarele. 

— Cu aceşti nenorociţi vrea O.K.W.-ul să stăvilească iureşul 
blindatelor anglo-americane! a exclamat cu scârbă von Geist. 

— Trupele de elită luptă în Est, zise Erich. Aici nu avem decât 
soldaţi prea bătrâni sau prea tineri. Majoritatea celor vârstnici sunt 
recuperaţi după răniri grave, mulţi sunt bolnavi ori incapabili de 
eforturi susţinute. Ar fi trebuit să fie trimişi la căminele lor, dar 


— 167 — 


armata nu se poate dispensa de anemicul lor aport. Hitler a făcut 
până acum atâta risipă de carne de tun, încât am ajuns să ne 
folosim şi de infirmi. Mă întreb ce ne-am fi făcut dacă nu am fi avut 
pe flăcăiandrii din Hitlerjugend... 

— Am auzit că sunt de o temeritate care atinge inconştienţa. 

Erich a zâmbit trist. 

— Adevărat. Se bat cu o încrâncenare. Cu o dârzenie care te fac 
adeseori să te întrebi dacă nu şi-au pierdut instinctul de 
conservare. Dacă vrei, Eugen, pot să-ţi arăt cum s-au luptat tinerii 
aceştia. Otto, să facem un ocol prin Rots! porunci el şoferului. Se 
întoarse iarăşi spre mine: Ştii cum e poreclită Divizia 12 S.S. 
„Panzer”?... Baby Division, fiindcă este alcătuită numai din 
copilandrii din Hitlerjugend. 

Maşina a cotit pe un drum de ţară, mărginit de pajişti verzi, de 
garduri vii şi de mănunchiuri de copaci. Din loc în loc se vedeau 
tancuri distruse, înnegrite de fum. In jurul lor iarba era arsă. 
Prizonieri englezi, supravegheați de santinele germane săpau gropi 
în care morţii erau aruncaţi claie peste grămadă. O pâclă uşoară se 
aşternuse în văzduh. 

— Unde mergem? am întrebat. 

— Într-o mică localitate cucerită de canadieni şi recucerită de ai 
noştri, de copilandrii din Hitlerjugend. 

Dacă tinerii aceştia erau tot atât de fanatici ca Rudi, orice excese 
erau explicabile. 

După o perdea de copaci apărură nişte ziduri pe jumătate 
prăvălite. Resturile unor aşezări omeneşti, care ofereau acum un 
peisaj de o sălbăticie selenară. Cu un singur corectiv. Marea aceea 
de ruine, scormonite de cratere adânci, era presărată cu cadavre şi 
cu tancuri nimicite. Cadavrele aveau însă o particularitate. Nu erau 
izolate şi răspândite ici şi colo, ca după orice bătălie. Soldaţii erau 
încleştaţi câte doi. Ori câte trei, într-o ultimă şi cumplită 
îmbrăţişare. Inainte de a muri. Se măcelăriseră reciproc cu cuţitele. 
Îi vedeai prăvăliţi pe ulițele satului, prin grădini, în pragul caselor 
năruite. Un tânăr cu părul blond încremenise cu gura încleştată în 
beregata unui canadian. Altul spintecase pântecele unui britanic, 
care mai găsise puterea să-şi împuşte adversarul în cap. Un servant 
atârna, frânt de mijloc, pe marginea turelei deschise a unui tanc. 
Doi inşi, care se rostogoliseră probabil într-o încrâncenată luptă 
corp la corp, fuseseră striviţi de şenilele unui tanc, imobilizat la 
rândul său de o lovitură bine ţintită în organele vitale. Un flăcău de 


— 168 — 


vreo 17 ani, cu vestonul desfăcut la gât şi cu „Crucea de Fier” pe 
piept, zăcea înconjurat de patru cadavre de paraşutişti englezi. În 
aer plutea un miros greu, de putreziciune. Roiuri de muşte colcăiau 
pe buzele şi în orbitele morţilor. 

Umblam printre cadavre, îndurerat de acest spectacol de o 
cruzime inimaginabilă. 

— Copilandrii nu cad prizonieri şi nici nu iau prizonieri. Pentru ei 
nu există decât: „Victorie sau moarte”. Indoctrinaţi de Hitler, refuză 
să conceapă noţiunea de „retragere”. Mor pe poziţie, dar nu fac un 
pas înapoi. 

Dispreţul pentru viaţă şi pentru moarte al acestor copii era 
uimitor. Pentru ei războiul rămăsese o joacă. O joacă oribilă, căreia 
i se dedicau cu toată seriozitatea. Nu le era frică de moarte, fiindcă 
nu ştiau ce înseamnă. La 20 de ani fenomenul acesta nu poate fi 
înţeles. 

Un băiat, care nu cred să fi avut mai mult de 16-17 ani. Părea să 
fi adormit. Stătea cu picioarele adunate sub el şi se rezemase de un 
zid. Ţinea în mână o puşcă-mitralieră şi îşi lăsase capul pe umăr, ca 
şi când l-ar fi mirat visul care i se perinda prin faţa ochilor minţii. 
Nu avea nici o rană aparentă. Poate că suferise un soc, care îl 
făcuse să-şi piardă cunoştinţa. M-am apropiat de băiat şi m-am 
lăsat într-un genunchi. l-am atins cu dosul palmei mele obrazul. În 
aceeaşi clipă puşca-mitralieră din mâinile lui a început să tragă. 
Impactul gloanţelor a descris o şerpuire dezordonată pe zidul unei 
case de peste drum. Simultan, băiatul a căzut pe o parte. Abia 
atunci am observat că tânărul avea o rană deasupra urechii stângi. 
O rană din care se scursese un fir subţire de sânge. In cădere, 
degetul lui, împietrit apăsase pe trăgaci, declanşând rafala. Nu 
lovise, din fericire, pe nici unul din însoțitorii mei. 

M-am ridicat în picioare. Ce făcuse războiul din aceşti copii! Eram 
atât de absorbit de soldatul-copil, încât m-a trezit ca dintr-un vis 
gestul lui Erich, care mi-a atins braţul. 

— Cred că va trebui să plecăm, Eugen. Priveşte! 

Imi arătă cu mâna capătul uliţei. Un mare număr de soldaţi 
germani veneau în fugă spre noi. Din când în când se uitau în urma 
lor. 

— Fug de inamic! rosti von Geist cu un ton în care se îmbinau 
amărăciunea şi disprețul. 

— Nişte bieţi tătici, zise Erich. 

Soldaţii se apropiau de noi. În urma lor se auzeau împuşcături 


— 169 — 


dezordonate, rafale de mitralieră, bubuituri de tunuri uşoare. 

— Să mergem, propuse Erich. 

— Nu! am replicat. Rămânem. 

M-am postat în mijlocul uliţei, cu faţa spre soldaţii care se 
apropiau alergând. Cu gesturi măsurate, mi-am scos tabachera din 
buzunar, am deschis-o şi, după ce am ales o ţigară, mi-am dus-o la 
gură şi mi-am aprins-o. Gesturile acestea foarte banale aveau o 
aparenţă atât de ciudată în acele împrejurări dramatice, încât primii 
soldaţi, ajunşi în preajma mea, s-au oprit. Unii mă priveau 
îndobitociţi. Alţii, impresionați probabil de calmul meu, atât de 
distonant cu panica nebună care-i încolţise, şi-au revenit în parte. 

— Vin englezii! strigă înspăimântat un infanterist cu tâmple albe 
şi ochelari cu lentile groase. _ 

— Ei şi? am ripostat calm. N-au decât să vină. li vom primi aşa 
cum se cuvine. 

Grupul de soldaţi opriţi în jurul meu creştea. Constituiau un fel 
de barieră în mijlocul uliţei, de care se loveau fugarii. In cele din 
urmă am reuşit să stăvilesc iureşul. Am văzut printre oameni un 
Feldwebel borţos şi astmatic. 

— Unde sunt ofiţerii voştri? l-am întrebat. 

— Au căzut, Herr General. Au căzut cu toţii în luptă... La intrarea 
în sat... Inamicul, sprijinit de tancuri, ne-a atacat cu forţe 
superioare... 

In aceeaşi clipă, la capătul uliţei, au apărut două tancuri 
Churchill, urmate de grupuri de infanterişti care se adăposteau 
înapoia coloşilor de oţel. 

Ai noştri s-au instalat printre ruine, în aşteptarea inamicului. 
Disproporţia dintre forţele noastre şi ale lor era categorică. Mă şi 
vedeam prizonier într-un lagăr britanic, ceea ce nu mă încânta 
deloc. Aş fi putut încerca să ies din încurcătură, strecurându-mă 
printre zidurile rămase încă în picioare. Un ofiţer de rangul meu ar 
fi reprezentat o pradă importantă. Un simţământ nedefinit mă 
împiedica să-i las pe soldaţii care avuseseră încredere în mine şi să 
fug spre spatele frontului. Ştiu că era un gest de bravadă inutilă, că 
locul meu nu era în linia întâi şi că nu aş fi îndreptat cu nimic 
situaţia dacă aş fi rămas să lupt în mijlocul acestui pumn de soldaţi 
înnebuniţi de spaimă, dar care prinseseră curaj văzându-mă printre 
ei. Mă priveau cu încredere, ca şi când persoana mea i-ar fi apărat 
mai eficient decât un regiment de tancuri. Mă aflam într-o postură 
stupidă, dar fără ieşire. Erich şi von Geist se uitau la mine 


— 170 — 


nedumeriţi. 

— Mai avem câteva grenade antitanc, mi-a raportat Feldwebelul. 

Un huruit de senile înapoia noastră m-a făcut să întorc capul într- 
acolo. Un Tigru de 62 de tone apăruse după o cotitură a uliţei. Altul 
răsări printre ruine. Un al treilea că bufni, trecând printr-o clădire, 
rămasă până atunci în picioare şi pe care o sfărâmă ca pe o 
construcţie din cărţi de joc. 

Tancul Churchill din capul coloanei inamice a scuipat foc. 
Proiectilul s-a zdrobit de blindajul primului Tigru, fără să-i provoace 
stricăciuni. Turela acestuia s-a rotit, îndreptând ţeava tunului său 
de 88 spre tancul inamic. Ştiam ce va urma. De la prima lovitură, 
tancul Churchill a luat foc. Şi Tigrul care spintecase clădirea a tras. 
Al doilea Churchill a sărit în aer. Bucăţi de blindaj au zburat prin 
aer, căzând apoi cu zgomot sec printre dărâmături. Infanteriştii 
britanici s-au risipit ca potârnichile, căutând adăpost printre zidurile 
caselor distruse. 

— Acum putem pleca, mi-a strigat Erich la ureche, spre a acoperi 
zgomotul făcut de tirul dezordonat al armelor de foc de toate 
tipurile. Nu mai avem ce căuta aici. 

Avea dreptate. Tigrii restabiliseră situaţia. Nu mai aveau nevoie 
de prezenţa mea. Am plecat spre maşină. Ne-am întâlnit cu alte 
tancuri, care se îndreptau spre inamic. Şenilele lor călcau peste 
mormanele de cadavre ale copilandrilor din Hitlerjugend şi ale 
canadienilor. 

Am ajuns în sfârşit la maşină. Şoferul ne aştepta impasibil. Am 
plecat spre Rommel. 

— Ce-o fi zi când că am întârziat atâta? am spus. 

— Are să mă mustre, Eugen, pentru tot ce s-a întâmplat, a 
zâmbit Erich. 

Am râs. 

— Nici o grijă. Am să-i spun că a fost ideea mea. 

L-am găsit pe Rommel la Carpiquet, aşa cum fusese convenit. M- 
a întâmpinat cu toată căldura. 

— Ce bine îmi pare că vă văd teafăr, Herr General! M-am temut 
să nu vi se fi întâmplat ceva. 

l-am istorisit pe scurt episodul de la Rots. _ 

— A fost imprudent din partea dumneavoastră. A zâmbit. |n 
toată afacerea aceasta nu are vreun amestec nepotul 
dumneavoastră, locotenent-colonelul von Graffenstein? Şi pe mine 
a vrut să mă ducă la Rots. 


— 171 — 


Am trecut la alt subiect, mai arzător. Situaţia militară. Rommel 
era pesimist. 

—  Anglo-americanii beneficiază nu numai de avantajul 
superiorității lor în oameni şi materiale, ci şi de incapacitatea 
O.K.W.-ului de a judeca limpede situaţia. Inamicul s-a instalat în 
Normandia şi ne ronţăie divizie după divizie, pentru că Hitler nu ne- 
a îngăduit să contraatacăm cu toate forţele trupele debarcate. Am 
fost obligaţi să renunţăm chiar la principiile de strategie care au 
permis succesele noastre din primii ani ai războiului. In ziua întâi a 
debarcării n-am putut arunca în luptă decât Divizia 21 „Panzer”, 
fiindcă O.K.W.-ul ne-a interzis formal să angajăm în acţiune Diviziile 
12 „Panzer” S.S. şi Lehr, aflate în rezerva 0O.K.W.-ului. Când am 
obţinut în sfârşit autorizaţia să le folosim, era prea târziu. Inamicul 
se instalase temeinic pe coastă, iar sprijinul artileriei cu tragere 
lungă de pe navele de război îi crea o umbrelă la adăpostul căreia a 
putut nu numai să prindă rădăcini pe pământul Normandiei, dar să- 
şi şi dezvolte ofensiva de mai târziu. Chiar şi acum, în ceasul al 
doisprezecelea, Hitler ne interzice să recurgem la diviziile 
imobilizate din ordinul său la Cherbourg, precum şi la Armata 15, 
care aşteaptă o ipotetică debarcare în Pas de Calais. 

— Mulţi generali şi-au închipuit că debarcarea va avea loc în Pas 
de Calais, am replicat. 

— Adevărat, a rostit Rommel. Şi eu am înclinat să accept această 
ipoteză. De atunci însă am putut să constat că adevărata debarcare 
a avut loc aici, în zona Carentan-Caen. În clipa în care ni se va 
permite să recurgem la Armata 15, va fi prea târziu. Anglo- 
americanii vor fi atât de consolidaţi, încât nu-i vom mai urni cu 
nimic. Luptele care se desfăşoară actualmente sunt deosebit de 
grele. 

— Ştiu, am replicat. Am fost martorul unui mărunt episod. Am 
admirat intervenţia unei formaţii de Tigri. 

Rommel lovi cu cravaşa pulpana mantalei sale de piele. 

— Ce folos! Bombardierele inamice au grijă să intervină la 
momentul oportun. Covoarele lor de bombe vin de hac celor mai 
puternice tancuri. 

Feldmarschallul se monta vizibil. 

— Sperrle nu ne dă nici un sprijin. Aviația lui e invizibilă. 

— Feldmarschallul Sperrle e legat de mâini şi de picioare, am 
spus. 

— Propria lui incapacitate îl leagă de mâini şi de picioare. 


— 172 — 


M-a luat de braţ şi m-a tras deoparte, astfel încât vorbele lui să 
nu fie auzite şi de ceilalţi ofiţeri. 

— Dacă nu acţionăm mai repede împotriva lui Hitler, catastrofa 
este iminentă pentru Germania. Poate că ştiţi, Herr General. Am 
hotărât să merg alături de dumneavoastră. Dacă ieri mă opuneam 
asasinării lui Hitler, fiindcă nu voiam să facem din acest om un 
martir, astăzi nu mai am nici un fel de scrupule. Trebuie să lovim, şi 
cât mai repede! Acum câteva ore am avut o lungă convorbire cu 
von Rundstedt. Am căzut de acord să provocăm o discuţie deschisă 
cu Hitler. Am de gând să-i spun tot adevărul, pe care i-l ascund 
servilii săi colaboratori. V-aş ruga să participaţi la această 
conferinţă, care sper să fie hotărâtoare pentru continuarea 
războiului. 

Am schiţat un gest de neîncredere. 

— Mă îndoiesc că veţi reuşi să schimbaţi concepţiile lui Hitler. 
Diseară mă înapoiez la Paris. Voi încerca să stau de vorbă cu 
Sperrle. 

— Nu cred că îl veţi găsi treaz. Benchetuieşte noapte de noapte. 

— Incearcă să-şi înece în alcool simţământul propriei sale 
neputinţe, am replicat. 

— Sunteţi prea indulgent, Herr General. Dacă nu este capabil să 
facă faţă situaţiei, să demisioneze. De ce nu-i luaţi locul? 

— Credeţi-mă, Herr Feldmarschall, că aş fi fericit să scap de 
funcţia pe care o îndeplinesc. Am ajuns să joc rolul unui medic de 
gardă trimis cu ambulanţa oriunde se întâmplă câte o nenorocire. 

— De la o vreme nenorocirile abundă, completă Feldmarschallul. 

Convorbirea cu Rommel m-a impresionat. In drum spre Paris mă 
gândeam numai la vorbele lui. Dacă omul acesta - care fusese nu 


demult un partizan al lui Hitler şi al naţional-socialismului - lua 
acum poziţie împotriva idolului său de ieri, însemna că stăm foarte 
prost. 


Am sosit la Paris pe înserat. La „Crillon” mă aştepta colonelul 
Merian, şeful Secţiei organizare. Când a aflat de moartea lui 
Heilingsdorff, a rămas foarte afectat. Erau buni prieteni. 

— Doriţi, Herr General, să cerem un ofiţer anume în locul lui 
Heilingsdorff? 

M-a fulgerat o idee. Acum, în preajma declanşării complotului, 
aveam nevoie de oameni pe care să mă bizui. 

— Da. M-am gândit la un ofiţer capabil să-l înlocuiască pe 
Heilingsdorff. Locotenent-colonelul Erich von Graffenstein-lIslingen. 


— 173 — 


De la cartierul general al lui von Rundstedt. 

— Prea bine, Herr General. Am să-i cer mutarea. Cred că 
Feldmarschallul va fi de acord. 

— Ca să nu întâmpini dificultăţi, am să vorbesc personal la 
telefon cu Burgdorf. 

Generalul-colonel Wilhelm Burgdorf avea un cuvânt greu, în 
calitatea lui de director al personalului din O.K. W. 

— Statul-Major al Aerului, reluă Merian, ne-a trimis un ofiţer în 
locul lui Busch. 

— Da? Foarte bine. Cum îl cheamă? 

— Locotenentul Karl von Bruck. 

L-am privit lung. Am crezut că glumeşte sau că aiurează. 

— Karl von Bruck? am exclamat. Nepotul meu? 

— Da. Nepotul dumneavoastră! a replicat calm Merian. 

Numirea aceasta m-a contrariat. Tocmai acum, în preajma crizei 
care se pregătea, nu aveam nevoie de băieţi crescuţi în vată. Nu 
voiam nici să-l târăsc pe fiul lui Friedrich într-o aventură cu urmări 
incalculabile. In cazul unui insucces al complotului, un locotenent 
oarecare ar fi scăpat uşor cu faţa curată. Era de presupus că nu 
făcusem confidenţe politice unui ofiţer mărunt în grad. Dacă l-aş fi 
avut aghiotant pe nepotul meu, oricine ar fi fost îndreptăţit să-şi 
închipuie că îl iniţiasem asupra loviturii pe care o pregăteam. 
Aveam de gând să-l trimit pe Karl înapoi, la Statul-Major al Aerului, 
spre a i se da alta întrebuințare, dar nu puteam lua această măsură 
- care l-ar fi vexat pe drept cuvânt - înainte de a sta cu el de vorbă. 

— Trimite-mi-l pe tânărul von Bruck... Cred că va fi nevoie să 
cerem alt ofiţer. Mai versat... Nu ştiu dacă mă înţelegi. 

Merian a zâmbit. 

— Vă înţeleg foarte bine, Herr General. 

— Bine. Mă duc să mă odihnesc puţin. Să vină sus, la mine. 

Ajuns în apartamentul meu, m-am lăsat să cad într-un fotoliu. 
Eram istovit. Ciudat! Moartea lui Heilingsdorff mă impresionase mai 
puţin decât sfârşitul tragic al lui Busch. Moartea lui Busch era 
legată de moartea lui Uwe. 

Apariţia lui Karl în prag mi-a risipit gândurile. Când l-am privit 
mai atent, m-a zguduit parcă un şoc electric. Karl, în uniformă, 
avea aerul lui Albert. Şi Karl şi Albert moşteniseră frumuseţea 
bunicii lor. M-am recules. l-am întins mâna şi l-am poftit pe un 
scaun, lângă mine. Era înduioşător de tânăr. 

— Ce e cu tine, Karl? Tu în uniformă? Te credeam mobilizat pe 


EI ȚA = 


loc. 

— Am fost mobilizat pe loc, mi-a răspuns. 

Îmi surâdea. Surâsul mamei şi surâsul lui Albert. 

— Şi? l-am întrebat. 

— Am renunţat la mobilizarea pe loc şi am cerut să fiu trimis pe 
front. 

— Ştii ce înseamnă frontul, Karl? l-am întrebat cu gravitate. 

— Nu am plecat la război cu gândul să mă distrez. Ştiam ce mă 
aşteaptă, zise Karl. 

Avea mâini albe şi frumoase, ca de fată. Şi un obraz neted şi 
trandafiriu. Şi gene lungi, arcuite. Ar fi fost păcat să moară. 

— Cum de te-au lăsat tatăl şi bunicul tău? 

— Bunicul nu a ridicat obiecţii. A spus că este o mândrie să mori 
pentru Hitler şi pentru Germania naţional-socialistă. 

— lartă-mă că te dezamăgesc, Karl, dar bunicul tău este un senil. 

— Aşa spune şi tata. 

— Atunci cum a îngăduit Friedrich... 

— Tata nu a fost de acord. A făcut tot ce a putut ca să-mi 
schimbe gândul. 

— De ce nu ți l-ai schimbat? 

— De ce? Am să-ţi spun de ce, Onkel Eugen. 

Obrazul i s-a întunecat. Ochii lui atât de languroşi s-au înăsprit 
brusc. 

— Acasă mă sufocam. Suferințele oamenilor care muncesc în 
uzină nu mă mai lăsau să dorm. La început am încercat să mă 
blindez, afectând un fel de nepăsare. Organizam petreceri, cu 
băieţi şi fete de vârsta mea - pe care îi mai puteam găsi, 
bineînţeles, căci rândurile lor se răreau necontenit - şi încercam să 
uit, făcând tot felul de nebunii. 

Când îl văzusem ultima oară pe Karl, în somptuoasa reşedinţă a 
baronilor von Bruck de la Bochum, nu mi-aş fi închipuit că nutreşte 
asemenea gânduri. 

— Câţi ani ai, Karl? Ai împlinit douăzeci? 

— Nu, Onkel Eugen. Am intrat voluntar în şcoala de ofiţeri. Cu 
dispensă de vârstă, obţinută de bunicul. A fost ideea lui. Voia să-şi 
arate pe această cale devotamentul său faţă de Führer. Acum 
ideea lui mi-a servit, căci mi-a permis să scap de tutela sa şi a lui 
tata. 

— Ştiai că statul-major are să te trimită la mine? 

— Nu. Am cerut să fiu trimis pe front. Intr-o unitate de 


— 175 — 


vânătoare. Cunosc perfect pilotajul. Probabil că tata a intervenit să 
fiu repartizat la o unitate ferită de riscuri. 

Am înclinat din cap. 

— Am înţeles, Karl. 

Karl şi-a frământat mâinile. Voia să spună ceva, dar şovăia. 

— Dă-mi o mână de ajutor ca să fiu trimis pe front. 

Am făcut o mină atât de uluită, încât şi-a închipuit probabil că m- 
a supărat. Adevărul este că nu mă aşteptasem la o asemenea 
cerere. 

— Să nu-ţi închipui, Onkel Eugen, că nu mi-ar plăcea să rămân cu 
dumneata, mi-a spus ca să mă îmbuneze. Aş dori să mă înţelegi. Nu 
mă tentează să fac războiul la Paris. Vreau să înfrunt primejdiile. Nu 
mi-e frică de moarte. 

Şi eu, care intenţionam să-l îndepărtez de mine, ca să-l feresc de 
primejdii! i 

— Unde ai vrea să fii repartizat? Pe frontul din Normandia? In 
Italia? în Italia aproape că nici nu mai avem aviație. 

— Prefer Frontul de Est, zise Karl. Acolo am cu cine să mă bat. 

Simplismul raţionamentului său m-a dezarmat. Dacă îl trimiteam 
pe Frontul de Est, îi pregăteam soarta lui Albert. Şi eu voiam să-l 
feresc, în ciuda dorințelor sale. 

— Bine, vom mai sta de vorbă despre aceasta, i-am spus. Până 
se va face rocada de aghiotanți, în sensul dorinței tale, ai să-ţi iei 
atribuţiile în primire. Ţi-au rezervat o cameră, aici, la hotel? 

— Da, Onkel Eugen. Camera fostului dumitale aghiotant, 
locotenentul Busch. După câteva clipe a adăugat cu timiditate: lți 
mulţumesc, Onkel Eugen. 

— Pentru? 

— Pentru că ai acceptat să-mi înlesneşti plecarea pe front. 

— Bine. In seara aceasta iei masa cu mine. Uite, este opt fără 
zece. Peste o jumătate de oră mă aştepţi jos, în restaurant. Maître 
d'h6tel-ul are să-ţi indice masa mea. 

M-a salutat, străduindu-se să imprime gesturilor sale acea 
precizie prusacă, atât de preţuită de ofiţerii tradiţionalişti din 
Wehrmacht, apoi a părăsit încăperea. Băiatul acesta îmi era foarte 
simpatic. Poate fiindcă făcea opoziţie tatălui său. M-am întrebat 
dacă în străfundul sufletului meu nu-i păstram încă ranchiună lui 
Friedrich pentru că mi-o răpise pe Anneliese. Nu! Nu era aşa. Aş fi 
fost prea meschin, şi trăsătura aceasta nu mi-o recunoşteam. 
Ostilitatea mea împotriva baronului Albrecht von Bruck şi a fiului 


— 176 — 


său era datorată scârbei pe care mi-o provoca setea lor de aur. O 
exploatare mai crudă decât la uzinele „Bruck” n-am întâlnit nicăieri 
pe lume. 

Intenţionam, aşadar, să satisfac dorinţa lui Karl şi în acelaşi timp 
să-mi îndeplinesc o îndatorire faţă de unul din nepoţii mamei mele. 
Dacă morţii au o existenţă, dincolo de hotarele lumii noastre, a 
celor vii, sunt sigur că mama, sau umbra ei, se va bucura. 

Dar evenimentele se precipitau. Unul dintre aceste evenimente 
avea să-l târască şi pe Karl în vârtejul complotului. 

Hitler, la propunerile Fe/dmarschallilor von Rundstedt şi Rommel, 
acceptase să facă o vizită pe Frontul de Vest. Cei doi comandanţi 
aveau de gând să-i spună câteva adevăruri crude, dar 
indispensabile pentru luarea unei hotărâri în privinţa continuării 
războiului. Întâlnirea urma să aibă loc la 17 iunie, în localitatea 
Margival. Cu patruzeci şi opt de ore înaintea acestei vizite, a 
intervenit un fapt care mi-a făcut dovada opticii căpeteniilor S.S. 
faţă de persoana mea. 

Mă aflam la Comandamentul Luftflotte 3 din Vest. Conferinţa - 
având drept obiect carenţa forţelor noastre aeriene în bătălia din 
Normandia - dura de aproape cinci ore. Cinci ore de discuţii şi 
căutări sterile. Trebuia să găsim soluţii. Cum? Dumnezeu ştie! 
Superioritatea aeriană a anglo-americanilor atingea un coeficient 
de douăzeci la unu. Potrivit ultimelor noastre informaţii, aliaţii 
dispuneau de aproximativ 12 000 de avioane de bombardament, 
de luptă, de recunoaştere şi de transport, faţă de 500 ale noastre, 
la care puteam adăuga aparatele de vânătoare din flota aeriană 
afectată apărării teritoriului german. Această deplasare de avioane 
spre Vest implica o slăbire a eficacităţii apărării cerului 
metropolitan, cu toate consecinţele respective. 

In cursul discuţiilor, Sperrle mi-a declarat că nu e capabil să facă 
faţă ofensivei aeriene inamice dacă nu i se pun urgent la dispoziţie 
cel puţin 2 000 de avioane de luptă. In primele 36 de ore după 
invazie, primise o întărire de 200 de aparate, iar până la 10 iunie i 
se mai repartizaseră încă 100. l-am făgăduit alte 200 de avioane. 
Sperrle a ripostat că 1 000 de avioane reprezintă o cifră derizorie şi 
că preferă să demisioneze decât să se compromită participând la 
campania din Normandia cu o flotă aeriană necorespunzătoare 
misiunilor impuse. 

Replica mea l-a sufocat. 

— Herr Feldmarschall, mă tem că în curând nu vom mai avea 


— 177 — 


carburant nici pentru o mie de avioane. Am primit de la O.K.W. un 
ordin prin care mi se cere să reducem la minimum consumul de 
benzină. Misiunile avioanelor noastre de luptă se vor limita la 
atacarea formațiilor mari de bombardiere inamice, iar atacurile 
aeriene asupra forţelor terestre ale duşmanului vor fi îngăduite 
numai în cazul unor acţiuni decisive pentru continuarea războiului. 

M-am întors spre Karl, care făcea parte din grupul ofiţerilor mei 
prezenţi la conferinţă. ' 

— Fii bun, te rog, şi du-te până la hotel. In seiful din 
apartamentul meu vei găsi un plic roşu cu ştampila Statului-Major 
al Aerului. Adu-l încoace. lată cheia! 

Karl s-a executat. In aşteptarea lui, am continuat discuțiile. 
Sperrle era disperat. 

— In condițiile astea suntem pierduţi! repeta el posomorât, după 
ce îi enunţam unul câte unul argumentele invocate de Göring 
pentru a justifica reducerea activității noastre aeriene. 

S-a scurs aproape o jumătate de oră. Karl nu mai sosea. Eram 
intrigat. Întârzierea lui nu avea justificare. Să nu i se fi întâmplat 
vreun accident! Nu-mi era teamă pentru plicul roşu. Documentul, 
cifrat, nu avea o importanță deosebită. Nu cuprindea date precise, 
ci numai considerente destul de largi. De aceea îl şi păstram în 
seiful din apartamentul meu. Hotelul „Crillon”, folosit de numeroşi 
înalți demnitari, era ținut sub o permanentă supraveghere. După 
trei sferturi de oră de aşteptare, m-am adresat lui von Geist: 

— Telefonează, te rog, la hotel şi întreabă de von Bruck. Vezi de 
ce întârzie. 

În aceeaşi clipă un ofiţer şi-a făcut apariţia în sala conferinţelor. 

— Locotenentul von Bruck telefonează de la „Crillon”, Herr 
General. |ntreabă dacă este posibil să vă vorbească. V-am făcut 
legătura cu aparatul de pe masă. 

Am dus receptorul la ureche. Explicaţiile lui Karl mi-au tăiat 
respiraţia. După tonul lui deferent şi oficial, am înţeles că vorbea 
dintr-o încăpere în care se aflau mai multe persoane. 

— Vă rog să-mi iertaţi întârzierea, Herr General. Am fost însă 
împiedicat de împrejurări independente de voinţa mea. Când am 
intrat în apartamentul dumneavoastră, am dat peste un individ 
care forţa seiful. Surprins de apariţia mea, a încercat să fugă. Când 
am văzut că nu ţine seama de somaţiile mele, am tras. 

— L-ai omorât? 

— Cred că da. Chiar acum a sosit un medic, care îl examinează. 


— 178 — 


— Bine. Vin şi eu îndată. Am trântit receptorul în furcă şi m-am 
ridicat de la masă: Meine Herren, vă rog să mă iertaţi, dar trebuie 
să mă retrag. Herr Feldmarschall, m-am adresat lui Sperrle, vom 
continua discuţia în cursul dimineţii de mâine 

Am părăsit încăperea urmat de von Geist şi de şefii de secţii din 
statul meu major. In drum spre maşini, le-am spus despre ce era 
vorba. Von Geist era consternat. 

— Sunt convins că insul care a încercat să spargă seiful nu era 
un simplu pungaş, mi-a declarat el, după ce Horsch-ul s-a pus în 
mişcare. 

— ţi împărtăşesc părerea. Dar mai înainte de a ne pronunţa, 
trebuie să vedem care este situaţia. Imi pare rău că tocmai lui Karl i 
s-a întâmplat încurcătura asta. 

— Şi eu aş fi acţionat ca şi el, zise von Geist. 

— N-aş vrea să i se creeze complicaţii. Dacă individul în 
chestiune este un agent al Gestapoului, sau al S.D.-ului, numele lui 
Karl va fi însemnat cu roşu în registrele lui Himmler. 

Când am ajuns la hotel, m-a întâmpinat directorul în persoană. 
Afectat, şi-a cerut scuze. 

— Regret că tocmai în hotelul meu s-a întâmplat aşa ceva... 

L-am poftit să se liniştească, apoi am luat-o pe scări în sus, 
urmat de întreaga suită. In apartamentul meu se adunase lume 
multă. O patrulă din poliţia militară, comandată de un Feldwebel, 
doi ofiţeri din Comandamentul Marelui Paris, şeful gărzii hotelului, 
reprezentanţi ai Gestapoului, fotografi şi un roi de agenţi în civil 
care-şi îndeplineau îndatoririle rutiniere. 

La apariţia mea, toţi şi-au întrerupt activitatea. Maiorul Waitz din 
Comandamentul Marelui Paris, Sturmfuhrerul S.S. Brome, din 
partea Gestapoului, mi-au raportat pe rând constatările lor. Karl mi- 
a repetat mai pe larg tot ce-mi relatase la telefon. Locotenent- 
colonelul Melchinger, şeful Secţiei informaţii, cerceta cu priviri de 
linx întreaga scenă. Concluziile erau unanime. Un spărgător se 
introdusese în hotel şi încercase să forţeze seiful din apartamentul 
meu, închipuindu-şi că va găsi bani. Sturmfuihrerul S.S. l-a felicitat 
pe Karl pentru prezenţa sa de spirit. 

— Poate că ar fi fost preferabil să-l fi prins viu pe spărgător. N-ar 
fi exclus să aibă legături cu Rezistenţa şi să fi căutat documente. 
Cercetările noastre vor urmări şi această pistă. 

M-am uitat la cadavrul întins pe covor. Avea înfăţişarea tipică a 
unui german. Blond, înalt, bine făcut, căzuse trăsnit de două 


— 179 — 


gloanţe trase de Karl. Două pete de sânge îi îmbibaseră haina la 
piept, în dreptul inimii. 

După încheierea formalităţilor, agenţii Gestapoului au luat 
cadavrul şi s-au făcut nevăzuţi, laolaltă cu Sturmfunhrerul. Au plecat 
şi ofiţerii din Comandamentul Marelui Paris, care asistaseră la 
cercetări, şi poliţia militară. Am rămas numai cu ofiţerii mei şi cu 
eroul serii, Karl. 

Abia atunci Melchinger a deschis gura: 

— Pe pseudospărgătorul seifului l-am întâlnit acum câteva 
săptămâni pe culoarele sediului S.D. din Paris. Când l-am văzut 
întins pe covor, l-am recunoscut imediat. 

L-am privit pe sub sprâncene. 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur. Individul face parte din Amtul VI, grupa VI B 1. 
Ochiul meu nu mă înşală. Mă surprinde comedia Gestapoului. 

— Pe mine nu mă surprinde, zise von Geist. 

Am deschis uşa seifului, ascuns după un tablou care înfăţişa o 
natură moartă. Conţinutul era intact. 

— N-au cotrobăit prin hârtii, am spus. 

— Mă iertaţi, Herr General, a intervenit Melchinger. Indivizii 
aceştia se pricep să nu lase urme. 

— Chiar dacă şi-au vârât coada, n-au avut ce găsi, am replicat. 
Dacă aş avea de ascuns hârtii compromiţătoare, nu le-aş închide 
într-un seif. Meine Herren, sunteţi liberi până mâine dimineaţă. 
Karl, peste un sfert de oră vii să mă iei la masă. Von Geist, rămâi 
puţin cu mine. 

După plecarea ofiţerilor, l-am poftit să ia loc pe un scaun. l-am 
arătat prin semne camera şi l-am întrebat, tot prin semne, dacă 
putem vorbi. A mişcat negativ din mână. 

— Hai să bem un coniac la bar, von Geist, l-am poftit cu glas 
tare. 

— La ordinele dumneavoastră, Herr General. 

Am coborât împreună în hol. Am cumpărat un ziar de la standul 
presei şi ne-am îndreptat spre bar. Ne-am aşezat la o masă, apoi 
am comandat două coniacuri. 

— In fiecare dimineaţă, după ce plecaţi de la hotel, specialiştii lui 
Melchinger cercetează toate unghiurile apartamentului 
dumneavoastră, în căutare de microfoane, mi-a explicat von Geist. 
În seara aceasta v-am rugat să nu vorbiţi pentru că nu aş putea 
garanta că individul surprins de aghiotantul dumneavoastră nu a 


— 180 — 


instalat vreun microfon. 

— Atunci de ce l-ai lăsat pe Melchinger să vorbească? 

— De ce? Foarte simplu. E bine să se ştie la S.D. că nu suntem 
chiar atât de proşti şi că le-am descoperit jocul. Melchinger ştia la 
ce se expune când a făcut acele afirmaţii... 

— Melchinger bănuieşte că sunt urmărit? 

— Da, Herr General. Şi este alături de noi. 

— l-ai vorbit? 

— l-am vorbit. La început pe ocolite. Apoi direct. Şi von 
Westheim e alături de noi. De Merian nu garantez. 

Clientela de seară a barului începuse să-şi facă apariţia. Mesele 
se ocupau pe rând. 

— Plasa se strânge, von Geist. M-am uitat la ceas: Opt şi un 
sfert, am rostit. In seara aceasta vom face o vizită. 

Von Geist m-a privit întrebător. 

— Telefonează, te rog, generalului von Stupnagel şi spune-i că îl 
invit la o plimbare cu maşina prin Bois de Boulogne. Peste o 
jumătate de oră trec să îl iau de acasă. 

Von Geist mi-a executat ordinul. Am rămas singur. Mă uitam la 
ofiţerii germani şi la femeile care ocupau celelalte mese. Conversau 
în şoaptă, râdeau, se amuzau, fără să pară că îi preocupă ziua de 
mâine. Majoritatea erau tineri. Pe câţi dintre aceştia îi va prinde în 
viaţă sfârşitul războiului? Supraviețuitorii vor plăti şi pentru 
nelegiuirile săvârşite de criminalii în uniforme negre, brune sau 
kaki. Criminali care în clipa aceasta se află printre noi... 

Von Geist s-a înapoiat la masă. 

— Generalul von Stupnagel vă aşteaptă. Fumaţi, Herr General? 

— Da, mulţumesc. 

Mi-a oferit o ţigară şi foc de la bricheta sa. 

— In seara aceasta cred că vom lua o hotărâre mare, von Geist. 

— Foarte bine, Herr General. Aşteptam acest moment. Sunt 
alături de dumneavoastră. Cu trup şi suflet. 

In clipa aceea Karl a apărut în pragul barului. Şi-a rotit privirile 
prin încăpere, iar când m-a zărit, s-a apropiat de masa mea. 

— V-am căutat, Herr General, aşa cum mi-aţi ordonat. 

— Ai să cinezi singur, Karl. În seara aceasta am puţină treabă în 
oraş. 

— Nu pot să vă însoțesc? 

— Nu. 

— Păcat! a zâmbit. 


— 181 — 


A zâmbit şi von Geist. S-a gândit probabil - ca şi mine - la Busch. 
Busch n-ar fi îndrăznit să facă asemenea aprecieri. Karl era însă 
nepotul meu. 

— Karl, să dai ordin lui Hans să mă aştepte cu maşina în faţa 
hotelului. 

— Am înţeles, Herr General, a replicat cu afectat respect. 

Lui Karl nu-i lipsea umorul. In clipele acestea de tensiune, 
prezenţa lui era tonică. Peste zece minute s-a înapoiat, raportându- 
mi că maşina trăsese la scară. L-am lăsat pe von Geist să-şi 
savureze coniacul şi m-am ridicat de la masă. In aceeaşi clipă l-am 
văzut pe Helmuth, ordonanța, care se înființase în prag, purtând ca 
pe nişte moaşte cascheta, mănuşile şi centura mea. Karl nu uitase 
nici acest amănunt. Era un aghiotant desăvârşit. 

Când am ieşit în stradă, Karl mă aştepta lângă maşină, echipat 
de drum. M-am încruntat cu forţată severitate. 

— Ce înseamnă asta? 

— Lasă-mă să te însoțesc, Onkel Eugen, m-a rugat, aşa cum se 
roagă un copil să i se dea o jucărie. Pe aici se întâmplă lucruri care 
nu îmi plac. 

Stăruinţele lui n-au reuşit să mă supere. Nu puteam uita că 
pentru mine ucisese un om. 

— Chiar dacă mergi la o întâlnire galantă, am să te aştept în 
maşină. Parisul nu e sigur, Onkel Eugen. 

Am început să rid. 

— Băiatule dragă, înţelegi? Nu se poate. 

— Chiar dacă te rog, Onkel Eugen? a stăruit el cu înflăcărare. 

Am şovăit o clipă. 

— Bine. Urcă-te lângă mine. 

In momentul în care Hans îmi deschidea portiera maşinii, un Buik 
a oprit în spatele Horsch-ului meu. Din automobil a coborât Ernst 
Gerlach, în uniformă de Standartenführer S.S. M-a văzut şi m-a 
salutat de la distanţă cu jovială familiaritate. 

— Ce bucurie să te întâlnesc aici la Paris, Eugen! mi-a vorbit, 
apropiindu-se de mine cu mâinile întinse. 

M-am uitat la mâinile acelea albe, frumos modelate şi extrem de 
îngrijite. Mâinile lui luda. M-am stăpânit să nu-l pleznesc cu dosul 
palmei peste gura aceea care-mi zâmbea etalându-şi dinţii albi şi 
frumoşi ca într-o reclamă comercială. 

— Cu ce ocazie la Paris? l-am întrebat cu afectată prietenie. 

Nu voiam să ştie cât de mult îl duşmănesc. Nu trebuia să afle 


— 182 — 


acest lucru decât în ziua în care aveam să-l sugrum cu mâinile 
mele. Şi ziua aceea se apropia. 

— Particip la pregătirea vizitei Fuhrerului în Franţa, mi-a explicat. 
Dar dumneata? 

— Şi eu mă pregătesc pentru vizita Fuhrerului. 

M-a privit cu interes şi mi-a surâs. 

— Da? 

— Da. Trebuie să-i prezint un raport în legătură cu forţele 
aeriene din Vest. 

— Ne vom întâlni deci la Margival. 

— Sigur. 

— Nu ţi-ar face plăcere să cinăm împreună mâine seară? 

— Imi pare rău, Ernst, dar mă pregătesc pentru conferinţă. 

A desluşit probabil ceva ciudat în glasul meu, căci m-a privit 
curios. 

— Tânărul dumitale aghiotant nu este nepotul baronului Albrecht 
von Bruck? 

— Exact. Nepotul soţului mamei dumitale. 

Ernst a râs. 

— Ce anomalie! Am avut trei taţi, printre care un principe şi un 
miliardar. Cu toate acestea, au fost vremuri când n-am avut ce 
mânca. 

— Dacă te-ai fi adresat principelui, te-ar fi ajutat. lar fiul lui ţi-a 
fost de folos. Nu-i aşa? Şi încă în vremuri grele. 

— Recunosc şi îmi scot pălăria, Eugen. 

— Sunt convins că şi tu ai face la fel dacă ţi s-ar oferi ocazia. 

Mi-a aruncat o privire brusc rece. 

— Evident, Eugen. Dar până acum nu mi s-a oferit. 

Am făcut o schimă ironică. 

— La revedere, Ernst. 

— La revedere, Eugen. La revedere, nepoate. 

— Pardon? a replicat Karl, privindu-l cu impertinenţă. 

— Vom mai sta de vorbă, a rostit Ernst cu falsă amabilitate. 
Acum văd că sunteţi grăbiţi. 

— Intr-adevăr, suntem foarte grăbiţi, am replicat. 

L-am salutat fluturându-mi mănuşa, apoi am intrat în maşină. 
Karl s-a aşezat lângă mine. 

— Cine mai e şi S$.S.-istul acesta? 

l-am istorisit pe scurt povestea vieţii lui Gerlach. 

— Auzisem eu ceva, a rostit el. Tata şi bunicul nu mi-au vorbit 


— 183 — 


niciodată de acest personaj. Servitorii erau mai limbuţi. 

— N-ai pierdut nimic că nu l-ai cunoscut. 

În timp ce maşina gonea pe străzile riguros camuflate, mă 
întrebam dacă nu exista o legătură între tentativa de spargere a 
seifului meu şi vizita lui Ernst la Paris. 

Am ajuns în sfârşit şi la von Stupnagel, care mă aştepta fumând 
o ţigară în capul scării de marmură a intrării reşedinţei sale. | l-am 
prezentat pe Karl. 

— L-am cunoscut pe tatăl dumitale, i-a spus generalul, 
strângându-i mâna. Un bărbat remarcabil. 

— Vă mulţumesc, Herr General, a rostit Karl cu deferenţă. 

Eram uimit de spiritul de disciplină al acestui tânăr de bani gata. 
Aveam impresia că îl amuza situaţia. L-am trecut pe Karl în faţă. 
Lângă şofer, iar lui von Stupnagel i-am oferit locul din dreapta mea. 

— La Bois de Boulogne! am poruncit lui Hans. 

M-am întors spre prietenul meu. 

— Heinrich, trebuie să-ţi vorbesc. Aveai cumva invitaţi la masă? 

— Câţiva prieteni. Dar nu importă. l-am lăsat să se delecteze cu 
câteva sticle de şampanie până la înapoierea mea. 

— De-ai noştri? 

— De-ai noştri. Aşteaptă şi ei ora H. 

— Cred că a sosit momentul să fixăm această oră. 

— Ai discutat cu Stauffenberg? 

— Nu. Altă variantă. Poimâine, Hitler va sosi în Franţa. 

— Ştiu. Conferinţa de la Margival. 

— lată un prilej foarte potrivit ca să ne punem planul în aplicare. 

În întunericul din maşină nu puteam să văd chipul lui von 
Stupnagel. Dar mi-am dat imediat seama că îmi urmăreşte cu 
multă atenţie raţionamentul. 

— Nu e rea ideea, a răspuns după o pauză. 

— La Margival îl vom avea în mână. Il putem aresta şi eventual... 
ucide... 

— O asemenea lovitură cere pregătire... 

— Pot conta pe o parte din ofiţerii mei de stat-major. Şi Rommel 
are oamenii lui. 

Von Stupnagel respiră adânc. N 

— Hitler este însoţit în deplasările lui de o gardă puternică. In 
plus. Oberg a primit ordin să-i asigure paza. 

— Himmler nu ne va pune bețe în roate, Heinrich. 

— Dacă îl determini să închidă ochii. 


— 184 — 


— Nu va fi greu. Voi încerca să iau legătura cu el. Dacă îi ofer un 
târg, acceptă. 

Von Stupnagel scăpă o exclamaţie. 

— İl suprimăm pe Hitler ca să intrăm sub jugul lui Himmler? 

— De Himmler vom scăpa mai uşor. Nu are anvergura şi nici 
popularitatea lui Hitler. 

—  Ştiind însă de ce suntem capabili, îşi va lua măsuri de 
precauţie. 

— Să ne vedem acolo, Heinrich. Important este să-l lichidăm pe 
Hitler. 

Pe fundalul farurilor camuflate ale unei dube-gonio, profilul lui 
von Stupnagel se înscria într-o camee albăstruie. 

— Sunt gata să te sprijin, Eugen, mi-a declarat cu simplitate. 
Crezi că vei reuşi să-l convingi şi pe Rommel? Participarea lui este 
indispensabilă. Margival este situat în sectorul armatei sale. 

— Rommel nu va ridica obiecţii. 

— Dar von Rundstedt? 

— Mâine voi încerca să-l conving. 

Von Stupnagel a suspinat: 

— Nu cred că vei reuşi. Von Rundstedt tremură pentru pielea 
fiului său. Dacă dăm greş, ştie că tânărul von Rundstedt va ajunge 
în faţa plutonului de execuţie. Il urăşte pe Hitler. Dar prudenţa lui 
atârnă mai greu în balanţă decât ura. 

— Mâine de dimineaţă am să stau de vorbă cu amândoi 
Feldmarschallii. 

— Dacă ajungeţi la un acord, să mă anunţi imediat, ca să pot lua 
măsuri. Mă bizui pe toate trupele de uscat din Marele Paris. Pe S.S.- 
işti îi voi dezarma uşor. Aviatorii îmi vor crea unele complicaţii... 

— De aviatori am eu grijă, Heinrich. Il arestez pe Sperrle, preiau 
comanda Flotei Aeriene şi emit un ordin de zi prin care dezleg 
forţele aeriene din Vest de jurământul către Führer. 

— In regulă. In momentul în care îmi dai semnalul, declanşez 
operaţia „Walkyria” pe întreg teritoriul Franţei. Mai ai ceva să-mi 
spui? 

— Pentru moment, nu. 

— Atunci să ne înapoiem. Când crezi că ai să-mi poţi comunica 
rezultatul convorbirilor cu von Rundstedt şi cu Rommel? 

— Mâine, la ora prânzului. 

— Bun. Voi avea deci timpul să pun totul la punct. 

intre noi s-a instalat pentru câteva momente o linişte adâncă. 


— 185 — 


Von Stupnagel a rupt tăcerea: 

— Simt că renasc, Eugen. Perspectiva acţiunii îmi dă aripi. Abia 
aştept să-l văd la pământ! 

— Şi eu sunt nerăbdător, Heinrich. Pentru binele Germaniei. 

Am poruncit prin telefon lui Hans să facă drumul întors. L-am 
lăsat pe Stupnagel în faţa reşedinţei sale. Am coborât şi eu din 
maşină. Luna ieşise dintre nori şi îi lumina chipul inteligent. 

— Să bei o cupă de şampanie pentru succesul nostru de 
poimâine, i-am spus. 

A râs. 

— Dacă nu aş fi fost sigur de succes, nu m-aş fi avântat în 
această afacere. 

l-am strâns mâna. 

— Urează-mi noroc, Heinrich! 

— Noroc şi succes, Eugen! a rostit cu solemnitate. Toţi avem 
nevoie de puţin noroc. 

Ne-am despărţit. Karl a trecut lângă mine, pe bancheta din 
spate. Von Stupnagel ne-a urmărit cu privirea până ce ne-a pierdut 
după colţul străzii. Parcă-l văd, stând drept, ca o statuie, în bălaia 
razelor lunii. Dacă Wehrmachtul ar fi avut mai mulţi ofiţeri de talia 
lui von Stauffenberg şi a lui von Stupnagel, demult am fi scăpat de 
Hitler. 

Karl m-a privit lung. Acum, după ce răsărise luna, puteam să-i 
văd faţa. 

— Am impresia că se pregătesc lucruri mari, Onkel Eugen. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu se pregăteşte nimic, Karl. 

Preferam să-l ţin departe de toate complicațiile acestea. 

— Onkel Eugen! 

— Da, Karl. 

— Aş vrea să rămân cu dumneata. 

Căldura glasului său m-a mişcat. Era uimitor cât de repede se 
ataşase băiatul acesta de mine. L-am sondat. 

— S-ar putea să ai de întâmpinat primejdii mai mari chiar decât 
pe front. Şi nu vreau să te am pe conştiinţă, Karl. 

— Tocmai asta caut, Onkel Eugen. Primejdia! 

— Să nu regreţi într-o zi, băiatule. 

— Pune-mă la încercare. 

— Bine. Să ne mai gândim. 

— İn ceea ce mă priveşte, hotărârea mea e luată. Rămân. Doar 


— 186 — 


dacă ai să mă izgoneşti... 

— Nu. Aceasta n-am s-o fac. 

A râs plin de voioşie. 

— Prima mea zi de activitate în funcţia de aghiotant al 
generalului principe von Altenburg-Delmond începe sub auspicii 
minunate. 

— Hm! am exclamat cu îndoială. 

— Câţi oameni interesanţi am cunoscut... La Bochum mă 
plictiseam de moarte. Aceiaşi directori servili, aceeaşi uzină 
cenuşie, mai cumplită decât un lagăr de concentrare, acelaşi 
cântec mormăit de bunicul... Sous /es ponts de Paris!... Ah, ce 
plictiseală!... Ce plictiseală! 


A doua zi, în zori, am plecat cu maşina la cartierul general al lui 
Rommel. Avusesem grijă să-i anunţ din timp sosirea mea. 

l-am vorbit de planul meu. L-a acceptat numaidecât. A 
recunoscut că nu trebuia să pierdem ocazia. 

— Va fi necesar şi acordul lui von Rundstedt. Să nu riscăm în 
ultimul moment să se opună şi să dea totul peste cap. Vă daţi 
seama, Herr General, ne jucăm existenţa pe o carte. Şi această 
carte trebuie să fie câştigătoare. Nu spun acest lucru fiindcă mă 
tem pentru viaţa mea. Suntem în plin război şi un glonte poate 
oricând să ne curețe. Avem însă o datorie faţă de ţara aceasta şi 
faţă de copiii noştri. i 

In ultimele zile, nici Rommel nu stătuse inactiv. Intocmise un 
program, care prevedea, printre altele, deschiderea unor tratative 
cu anglo-americanii. Armistițiul propus de el cuprindea următoarele 
puncte: încetarea ostilităților pe Frontul de Vest şi retragerea 
trupelor germane dincolo de Rin, încetarea bombardării oraşelor 
germane, tratative de pace separată cu anglo-americanii. Rommel 
întocmise chiar o listă a personalităților care urmau să ia legătura 
cu aliaţii. Printre aceştia se aflau generalul von Stupnagel, 
generalul Speidel, generalul Geyr von Schweppenburg, generalul- 
locotenent conte Schwerin, viceamiralul Rugge şi locotenent- 
colonelul Hafacker. Von Schweppenburg fusese ataşat militar la 
Londra, iar contele Schwerin avea numeroşi prieteni în rândurile 
nobilimii britanice. 

— Zilele astea un agent al nostru, Hans Ziemann. Curier 
diplomatic, va lua legătura în Elveţia cu Allan Dulles, spre a-i remite 
propunerile noastre scrise, mi-a declarat Rommel. Nu aţi vrea să 


— 187 — 


faceţi şi dumneavoastră parte din delegaţie? m-a întrebat după un 
timp. Legăturile dumneavoastră de rudenie cu Robert Sunderland, 
duce de Northland, v-ar deschide multe uşi. 

l-am făgăduit că voi reflecta asupra acestei propuneri. Ca şi von 
Stauffenberg, l-am rugat să prevadă în programul său şi 
posibilitatea deschiderii de tratative cu Rusia Sovietică. 

—  Anglo-americanii nu vor accepta să trateze separat cu 
Germania, i-am spus. Declaraţia de la Casablanca este categorică... 

— Nu cred că vom reuşi să ajungem la o înţelegere cu ruşii, a 
replicat Rommel. Pe Frontul de Est nu vom înceta luptele până nu 
vom realiza un modus vivendi cu anglo-americanii. Evident, şi faţă 
de Est vom adopta o nouă strategie. Vom scurta, de pildă, frontul 
pe o linie care să lege Dunărea-Carpaţii-Lemberg-Vistula-Memel. 
Bastionul Carpaţilor reprezintă un pivot de cea mai mare 
importanţă. Va proteja nu numai regiunea petroliferă românească 
şi Balcanii, ci mai ales flancul drept al Frontului de Est. Ruşii nu vor 
cuteza să execute o pătrundere adâncă în Polonia şi în Prusia, atâta 
vreme cât Carpaţii vor rămâne în mâinile noastre, descoperindu-le 
flancul stâng. Dacă ar săvârşi această imprudenţă, ar risca să 
sufere o înfrângere similară cu aceea pe care am suferit-o noi la 
Stalingrad. 

Incăpăţânarea lui Rommel de a nu trata cu ruşii m-a indispus. 
Germania avea nevoie de pace. lşi făceau iluzii toţi aceia care 
contau într-o spargere a unităţii aliaţilor. Acalmia de pe Frontul de 
Est nu avea să dureze la infinit. Declanşarea unei noi ofensive 
ruseşti, acum, când ne băteam cu anglo-americanii în Normandia, 
ne-ar fi dat lovitura de graţie. 

Inarmat cu acordul de principiu al lui Rommel, am plecat în 
aceeaşi zi la cartierul general al lui von Rundstedt Presupunerile lui 
Stupnagel se dovediră exacte. Bătrânul Feldmarschall refuză 
categoric să se ralieze acţiunii plănuite de mine. : 

— Nu! Hitler este oaspetele meu. Nu pot să fac una ca asta. In 
ciuda defectelor sale, reprezintă totuşi autoritatea supremă în stat.. 
Am depus un jurământ... Nu îmi asum responsabilitatea unui gest 
pe care istoria ar putea să-l condamne... 

II priveam pe von Rundstedt cu dispreţuitoare milă. Argumentele 
lui erau jalnice. Omul acesta căzuse de pe soclul pe care i-l 
ridicasem. Expresia ochilor mei l-a descumpănit. 

— Sunt convins, Herr General, că voi reuşi să-l conving pe Hitler 
să adopte o nouă atitudine faţă de război. li voi demonstra în cifre 


— 188 — 


că o continuare a campaniei din Franţa reprezintă o sinucidere... 

N-am mai aşteptat să-şi dezvolte argumentele. M-am retras 
scârbit de poziţia acestui om. Nu ştiam cum s-o definesc. Laşitate? 
Comoditate? Frică de răspundere? Oricare ar fi fost eticheta, 
comportarea lui era incalificabilă. 

De la von Rundstedt m-am înapoiat la Rommel. l-am relatat 
insuccesul tentativei mele. 

— Eram sigur, zise Rommel. Feldmarschallul a început să se 
ramolească. 

— Cred că va trebui să acţionăm peste capul lui, am spus. 

Rommel a clătinat din cap. 

— Văzând şi făcând. Mă tem de un lucru. Von Rundstedt va lua 
măsuri deosebite, spre a nu fi pus în faţa faptului împlinit. 

— Aveţi dreptate. Mâine vom aviza. 

M-am înapoiat la Paris, l-am vorbit lui von Stupnagel despre 
rezultatul negativ al tentativelor mele. A rămas tot atât de 
deziluzionat ca şi mine. 

— Pierdem un prilej minunat, a suspinat. 

A doua zi de dimineaţă, m-am înfiinţat la Margival în primele ore 
ale dimineţii. Intâlnirea dintre Hitler şi comandanții de armate din 
Franţa avea să se desfăşoare într-un imens Bunker, construit 
pentru a adăposti O.K.W.-ul pe tot timpul proiectatei debarcări 
germane în Anglia. Debarcarea în Anglia nu avusese loc, iar 
Bunkerul rămăsese nefolosit. 

Potrivit vechiului său obicei de a nu respecta orarele 
deplasărilor, Hitler şi-a făcut apariţia la Margival cu o oră înainte de 
program. Rommel şi von Rundstedt nu sosiseră încă. 

Fuhrerul venise pe calea aerului, fiind escortat de o importantă 
formaţie de aparate de luptă germane. De la prima vedere mi-am 
dat seama că este pradă unei mari nervozităţi. Il înspăimânta, cred, 
vecinătatea frontului. Margival era situat între Soissons şi Laon, 
deci la o depărtare apreciabilă faţă de teatrul de operaţii. Hitler 
avea însă atâta grijă pentru păstrarea integrităţii sale fizice, încât, 
aici, pe teritoriul francez, nu-şi găsea astâmpărul. Se învârtea ca un 
animal în cuşcă. Inainte de a intra în Bunker, s-a uitat neliniştit la 
cer, a scrutat zarea, apoi a pătruns în imensul adăpost. Era 
înconjurat de Jodl şi de un grup de ofiţeri tineri din Wehrmacht şi 
S.S., majoritatea necunoscuţi. Se afla şi Gerlach printre aceştia. 
Formaţia S.S. care-l însoțea era impresionantă. Luxul acesta de 
precauţii avea semnificaţia lui. Un neiniţiat şi-ar fi putut închipui că 


— 189 — 


Führerul se pregătea să intre într-un oraş de curând cucerit şi că se 
temea de surprize. 

Rommel şi von Rundstedt au sosit ceva mai târziu. Nici n-au avut 
timp să se consulte înainte de a-l vedea pe Hitler. Fuihreru/ ne-a 
primit în sala hărților. Instalat pe un scaun fără spătar, cerceta cu 
privirile un plan director al regiunii Caen. Jodl îi explica mersul 
operaţiilor. Jodl, ca şi toţi ceilalţi ofiţeri prezenţi, stătea în picioare. 

Ne-a lăsat aproape cinci minute să aşteptăm, fără să ne arunce o 
privire. Atitudinea lui era de-a dreptul insultătoare. La sfârşitul 
acestui interval de timp, a ridicat privirile de deasupra hărţii. Şi-a 
luat de pe nas ochelarii şi ne-a aruncat o privire severă. Se 
comporta cu noi ca şi când am fi fost nişte acuzaţi aduşi în fala unui 
tribunal. S-a lansat într-un virulent rechizitoriu împotriva 
Feldmarschallilor, atribuindu-le responsabilitatea eşecului nostru 
din Normandia. Nu m-a ocolit nici pe mine. Mi-a reproşat, ca şi lui 
Sperrle, incapacitatea aviaţiei noastre pe Frontul de Vest. 

Deopotrivă cu von Rundstedt şi cu Rommel, eram uluit de tupeul 
său. Cu patentă rea-credinţă a omis să menţioneze interzicerea 
folosirii celor două divizii din rezerva 0O.K.W.-ului în primele ore 
după debarcare. Nu afirm că intervenţia lor, aşa cum a fost cerută 
de Rundstedt, ar fi schimbat soarta războiului. Campania aliată din 
Normandia ar fi luat însă precis altă întorsătură. 

Feldmarschallul von Rundstedt a fost atât de indignat de 
primirea pe care Fuhrerul ne-a făcut-o, încât, după încheierea 
filipicei, nu s-a ostenit să mai răspundă şi a trecut cuvântul lui 
Rommel. A 

Eram curios să-l aud vorbind pe „Eroul din Africa”. li cunoşteam 
îndrăzneala şi eram iniţiat în atitudinea pe care o adoptase - în 
taină - faţă de regim. Hitler aştepta explicaţiile Fe/dmarschallului, 
pe care odinioară îl ridicase în slăvi. Acum i se năruise încrederea şi 
în acest om, pe care-l socotise o expresie a regimului său politic. 

Rommel a început prin a declara, cu un curaj care mi-a trezit 
admiraţia, că lupta împotriva aliaţilor, superiori nouă în aer, pe 
mare şi pe uscat, era zadarnică. Dacă O.K.W.-ul ar renunţa la 
principiul său de a nu ceda inamicului nici un metru de pământ şi 
ne-ar îngădui să ne retragem pe o linie interioară, astfel încât să 
ieşim din bătaia tunurilor cu tragere lungă ale navelor de război 
anglo-americane, am avea poate unele şanse să ne reorganizăm şi 
să impunem inamicului o bătălie pe terenul şi în condiţiile alese de 
noi. 


— 190 — 


În vreme ce Rommel vorbea cu pasiune, urmăream reacţiile 
oglindite pe chipul şi în gesturile Führerului. Pe masă, în faţa 
acestuia, se afla un set de creioane colorate. Hitler luase un creion 
verde şi îl ţăcănea ritmic în tăblia mesei. Pe măsură ce debitul 
verbal al lui Rommel creştea în vehemenţă, iar atacurile lui tot mai 
tăioase împotriva 0O.K.W.-ului se intensificau, creionul lui Hitler îşi 
accelera ţăcănitul. S-ar fi zis că exista o legătură între curba 
ascendentă a argumentelor agresive ale lui Rommel şi violenţa 
reţinută încă a bătăilor creionului. Muşchii feţei lui Hitler se 
contractau sub pielea palidă, uscată, ochii i se îngustau ori de câte 
ori îndrăzneala expunerii  Fe/dmarschallului atingea culmi 
nemaiîntâlnite în obiecțiile formulate de alţi generali. Eram curios 
să văd deznodământul acestui duel. Eram convins că în momentul 
acela von Rundstedt regreta că nu ne lăsase să declanşăm 
atentatul. 

Ultimele lui iluzii în bunul-simţ al „ţiganului caporal” se 
stinseseră. Privirea bătrânului Feldmarschall, îndreptată ostentativ 
asupra lui Hitler, reflecta un dispreţ atât de profund, atât de vizibil, 
încât toţi cei de faţă se simțeau stingheriţi. Numai cei doi S.S.-işti - 
care stăteau în poziţie de drepţi la un pas înapoia Führerului - 
aveau chipurile atât de impasibile, încât păreau săpate în piatră. 
Mă întrebam dacă insensibilitatea lor se datora spiritului de 
disciplină sau imposibilității de a înţelege tragedia care se 
desfăşura în faţa lor. Inclin spre a doua variantă. 

M-am uitat pieziş şi la Gerlach. Nu voiam să observe că îl 
analizez. Părea că şi pe el îl amuza scena. Ca şi Karl, nu era lipsit 
de umor. Umorul este caracteristic întregii noastre familii. 
Conştiinţa sfârşitului oribil şi inevitabil pe care-l întrevedeam cu 
toţii nu ne împiedica să urmărim cu profund interes şi cu un fel de 
ironie detaşată tot ce se petrecea în jurul nostru. În definitiv, nu 
trebuie să uităm că trăim o epocă de răsturnări atât de formidabile, 
încât istoria le va înscrie cu litere grase în analele ei. E şi acesta un 
privilegiu. Să fii martor, prin forţa împrejurărilor, la momente 
hotărâtoare în evoluţia omenirii. Nu numai martor, ci şi actor. 
Numai înţelepţii reuşesc să se desprindă de lume şi să privească 
totul cu filozofică imparţialitate. Mi-ar plăcea să cred că atinsesem 
acest stadiu. 

In fanatismul, în nebunia sa, Hitler refuza să accepte sfârşitul 
dezastruos al războiului. Se agăța de orice fir de pai, în speranţa că 
norocul se va întoarce de partea sa. Ernst Gerlach era însă prea 


— 191 — 


lucid ca să nu-şi dea seama că totul avea să se termine. Cred că în 
ziua aceea nu se va tulbura prea tare, fiindcă prăbuşirea Reichului 
naţional-socialist nu va reprezenta pentru el decât o aventură în 
plus. Nu era un fanatic. 

Sunt sigur că mâine, după încheierea războiului, dacă îi va 
supravieţui - şi cei de-o seamă cu el supraviețuiesc îndeobşte, în 
pofida tuturor încercărilor - se va întoarce la prostituatele şi la 
lumea lui interlopă în care se va simţi ca un peşte în apă. 

Fuhrerul a răspuns lui Rommel, înlăturându-i cu un gest autoritar 
toate obiecțiile. Cu o siguranţă aparentă, care reflecta, cred, mult 
cinism, a încercat să ne demonstreze că toate argumentele lui 
Rommel sunt false. Soldaţii noştri trebuie să reziste pe poziţiile 
actuale până la apariţia noii arme. Pe lângă asta, armata germană 
va obţine o formidabilă întărire prin intrarea în luptă a avioanelor 
cu reacţie, de care aliaţii nu dispuneau încă. 

— Pretinsa noastră inferioritate aeriană se va transforma mai 
repede decât vă închipuiţi într-o invincibilă superioritate. li vom 
izgoni de pe cerul Europei şi pe aviatorii englezi, şi pe cei 
americani. De ruşi nici nu mai vorbesc. 

Exact în acel moment am fost anunţaţi că valuri de bombardiere 
inamice zburau pe deasupra adăpostului. 

Vestea l-a făcut să-şi întrerupă pentru câteva momente tirada. 
Asigurările lui îşi găsiseră o dezminţire rapidă. Rommel a profitat de 
ocazie ca să treacă la contraatac: 

— Dacă nu se va ţine seama de opiniile noastre, frontul din 
Normandia se va prăbuşi, iar înaintarea anglo-americanilor spre 
inima Germaniei nu va mai fi zăgăzuită. Prăbuşirea frontului din 
ltalia este aproape un fapt consumat. Căderea Romei în mâinile 
aliaţilor a demonstrat slăbiciunea armatelor noastre. Mă întreb 
dacă şi Frontul de Est va mai putea fi stabilizat. Germania este 
actualmente cu desăvârşire izolată. Puţinii noştri aliaţi ne părăsesc 
pe rând. Chiar şi cei care luptă încă în tabăra noastră nu mai sunt 
cu sufletul alături de noi. Toate acestea nu fac decât să slăbească 
Germania. Şi sfârşitul nu va întârzia, oricare ar fi argumentele 
verbale invocate de propaganda oficială. Nu ne mai rămâne decât 
un Singur lucru de făcut: Pacea! 

In clipa aceea Hitler a sărit de pe scaun şi l-a întrerupt cu 
violenţă: 

— Te poftesc să te interesezi mai puţin de desfăşurarea politică 
a războiului şi să te ocupi mai mult de frontul dumitale! 


— 192 — 


Se îngălbenise, buzele îi tremurau, ochii aruncau scântei, părul îi 
căzuse pe frunte. Agita creionul colorat, îndreptându-l ca pe un 
pistol spre pieptul lui Rommel. 

— Nu tolerez să vă mai amestecați în probleme care nu vă 
privesc! Şi aceasta o spun pentru toată lumea, adăugă ofensiv, 
aruncând o privire circulară asupra generalilor. 

Mă aşteptam să ordone arestarea lui Rommel. Deşi acesta a fost, 
cred, primul lui impuls, a renunţat să-l pună în practică. Ne-a întors 
brusc spatele şi a părăsit încăperea, urmat de Jodl şi de S.S.-iştii din 
garda sa personală. 

Toţi ofiţerii erau consternaţi. O parte dintre S.S.-işti rămăseseră 
cu noi. Ne urmăreau cu privirile aşa cum paznicii dintr-o închisoare 
urmăresc cu privirile pe deţinuţii care se plimbă, în ora de repaos. 

M-am întors spre cei doi Feldmarschallii care stăteau întunecaţi 
în dreapta mea. 

— Voi încerca să-l conving pe Führer să se consulte cu toţi 
comandanții de mari unităţi de pe frontul de invazie, spre a-şi face 
o idee mai precisă în legătură cu mersul operaţiilor. 

Rommel şi von Rundstedt mi-au înţeles imediat intenţiile. 

— Sunt de acord, a rostit Rommel. 

— Procedaţi cum credeţi, a adăugat von Rundstedt. Mă spăl pe 
mâini. Sunteţi mai tineri. judecaţi altfel situaţia. Mai real. Aveţi 
carte blanche din partea mea, Herr General. 

Am rugat pe unul din S.S.-işti să raporteze Fuhrerului că solicit să 
mă primească neîntârziat în audienţă. 

— Am înţeles. Vă rog să aşteptaţi, mi-a răspuns S.S.-istul 

Rommel mă privea zâmbind în colţul gurii. Dacă reuşeam să-l 
conving pe Hitler să facă o inspecţie la cartierul general al Armatei 
a 15-a, soarta lui era pecetluită. 

Au trecut aproape douăzeci de minute. Aşteptam cu toţii noi 
ordine. 

Generalul Schmundt, aghiotantul său, şi-a făcut intrarea. S-a 
apropiat de mine. M-a salutat. 

— Fuhrerul vă aşteaptă în apartamentul său, Herr General îmi 
permiteţi să vă însoțesc. 

— Bine. Să mergem. 

Toţi ofiţerii prezenţi mă priveau cu mirare şi cu teamă. Ernst 
Gerlach, care rămăsese în sala hărților, zâmbea mefistofelic. Am 
străbătut culoare de beton. 

— S$.S.-ul capătă pe zi ce trece alură de armată regulată, Herr 


— 193 — 


General, m-am adresat lui Schmundt, care a zâmbit fără să-mi 
răspundă. 

Deşi sistemul de ventilaţie funcţiona din plin, aerul era greu, 
aproape irespirabil. Poate că şi emoția pricinuită de importanţa 
misiunii pe care mi-o asumasem mă făcea să simt o apăsare în 
piept. 

Un S.S.-ist cu grad de Scharfiihrer ne-a deschis o uşă blindată. 
Am intrat într-o încăpere destul de largă, în care se aflau aghiotanţi 
şi S.S.-işti din suita lui Hitler. 

Sturmbannfuhrerul S.S. Fritz Darges, aghiotantul personal al 
Fiihrerului, stătea ca un câine credincios în faţa uşii stăpânului. 

— Anunţaţi  Fuhrerului sosirea generalului principe von 
Altenburg-Delmond, i-a poruncit cu solemnitate Schmundt. 

— Zu Befehl! a rostit Sturmbannfiihrerul, apoi a intrat în 
cabinetul lui Hitler. 

Am aşteptat aproape un minut. Mă întrebam cum va primi Hitler 
inițiativa mea. Darges a apărut iarăşi. 

— Poftiţi, Herr General! 

Mi-a deschis larg uşa. Am pătruns în cabinetul Führerului, urmat 
de Schmundt. Hitler nu era singur. Discuta animat cu Jodl. La 
intrarea mea, a tăcut. 

— Ce doriţi, Herr General? m-a întrebat glacial. 

Alegând diplomatic cuvintele, spre a nu-i atinge susceptibilitatea 
şi a-i câştiga în acelaşi timp încrederea, am încercat şi-l conving că 
o vizită în apropierea frontului nu numai că ar înflăcăra pe 
combatanți, dar i-ar şi îngădui să-şi facă o idee mai cuprinzătoare 
despre necesităţile frontului. Am fost machiavelic. l-am declarat că 
nu sunt întru totul de acord cu opiniile lui Rommel, dar că spiritul 
de descurajare care domneşte incontestabil printre ofiţerii şi 
soldaţii din linia întâi trebuie neapărat zăgăzuit prin intervenţia sa 
directă. 

— Cuvintele voastre, Mein Führer, m-au îmbărbătat. Vă 
mărturisesc că înainte de a mă înfăţişa în faţa voastră, vedeam 
situaţia militară în culori foarte negre. Mi-aţi luat parcă un văl de pe 
ochi. 

Hitler a zâmbit, uşor flatat. Zic ușor flatat fiindcă elogiul meu, 
interesat, era foarte sărac faţă de idolatria pe care i-o manifestau în 
orice ocazie ofiţerii superiori şi generalii din anturajul său. Dincolo 
de zâmbetul său amabil, am desluşit totuşi o umbră de îndoială. 
Cred că Hitler n-ar fi avut încredere în acele momente de restrişte 


— 194 — 


nici în propria sa mamă. 

Jodl părea satisfăcut de intervenţia mea. Credea poate că mă voi 
ralia la grupul său. 

Hitler m-a privit lung, cântărindu-şi probabil răspunsul. 

— Propunerea dumneavoastră este interesantă, Herr General. 
Am să avizez. Vă rog să aşteptaţi decizia mea. In orice caz, vă 
mulţumesc. Apreciez gestul dumneavoastră. 

Mi-a întins mâna. l-am strâns-o, cu prefăcută căldură. 

M-am înapoiat în sala hărților. Rommel şi von Rundstedt mă 
priveau întrebători. 

— Trebuie să aşteptăm hotărârea Fuhrerului, le-am spus cu ton 
oficial, pentru galerie. 

Minutele au prins să se scurgă, aparent din ce în ce mai lungi. 
Dacă vrei să înveţi ce înseamnă aşteptarea, să te alipeşti celor 
mari. Abia peste o jumătate de oră generalul Schmunat şi-a făcut 
intrarea. 

— Herr Feldmarschall, s-a adresat el lui von Rundstedt, care 
avea gradul şi funcţia cele mai înalte, Fuhreru/, la sugestia 
generalului principe von Altenburg-Delmond, a hotărât să facă o 
inspecţie la cartierul general al Grupului de armate B, pe data de 
19 iunie. Cu acest prilej doreşte să aibă un schimb de vederi cu 
comandanții de corpuri de armate şi de divizii. 

Von Rundstedt s-a înclinat. 

— Prea bine. Vom lua toate măsurile spre a-l primi pe Führer în 
mijlocul nostru. 

Fraza, aparent inofensivă, avea pentru Rommel şi pentru mine 
un dublu sens, care ne-a bucurat. Ştiam, în sfârşit, că de data 
aceasta şi bătrânul Feldmarschall era alături de noi. 

In aceeaşi după-amiază, von Rundstedt şi Rommel au plecat la 
cartierele lor generale. Eu m-am înapoiat la Paris. Ştiam ce aveam 
de făcut, ca şi Rommel, de altfel. In aceeaşi noapte au fost puse la 
punct toate amănuntele arestării lui Hitler şi ale mişcărilor de trupe 
consecutive acestei operaţii. In tabăra noastră, a complotiştilor, 
exaltarea creştea din oră în oră. De data aceasta eram siguri de 
reuşită. Cu orice riscuri, Hitler trebuia să fie doborât. Dacă se va 
opune arestării, ori tulburările interne vor ameninţa să incendieze 
Germania, execuţia lui va fi ordonată fără nici o ezitare. 

In ziua următoare am primit însă o veste care ne-a prăvălit de pe 
culmile speranţelor în hăurile dezamăgirii. In după-amiaza zilei de 
17 iunie, la câteva ore după plecarea Fe/dmarschallilor, un V. 1 


— 195 — 


rătăcit a căzut deasupra Bunkerului de la Margival, în care Hitler îşi 
stabilise cartierul general pe timpul şederii sale în Franţa. Explozia 
n-a făcut victime. S.S.-ul a analizat ipoteza unui atentat nereușit, 
îndreptat împotriva Fuihrerului. Inspăimântat, acesta a decomandat 
vizita pe front şi s-a înapoiat la Berchtesgaden, unde se considera 
în mai multă siguranţă. 

Ulterior, am aflat prin generalul Feligiebel că Ernst Gerlach n-ar fi 
fost străin de această schimbare de program. Intuise intenţia mea? 
Cert este că omul acesta mi se punea din nou de-a curmezişul. 
Hotărârea mea de a-l distruge a devenit astfel mai fermă ca 
niciodată... 


La 24 iunie am primit ordin din partea O.K.W.-ului să mă 
deplasez de urgenţă pe Frontul de Est. Ruşii declanşaseră o 
ofensivă care ameninţa să ia pentru noi proporţii catastrofale. 
Contrar previziunilor Fuhrerului, care se aşteptase ca ofensiva 
ruşilor să se producă în zona Grupurilor de armate Ucraina-Nord 
sau Ucraina-Sud, având ca obiectiv principal zona petroliferă 
românească, înaltul Comandament Rusesc îşi îndreptase efortul 
spre Grupul de armate Centru, de sub comanda lui Ernst Busch, 
una dintre creaturile lui Hitler. Bietul Busch! 

işi plătea scump înalta sa demnitate. Gâdilând vanitatea 
Fuhrerului şi ridicându-i în slăvi talentele de strateg, îşi primise 
recompensa: bastonul de Feldmarschall şi comanda unui grup de 
armate, care reuşise să păstreze un vast intrând în dispozitivul 
fronturilor ruseşti. Busch avea să fie victima propriei sale ambiţii. 
Este adevărat că primise o moştenire grea. Dar acolo unde nu 
putuseră face faţă nişte înaintaşi cu strălucite state de serviciu, 
Busch avea pretenţia să cucerească lauri cu care să-i 
împodobească proaspătul baston de mareşal. 

Ipoteza pe care von Schlieffen o socotise cea mai dezastruoasă 
dintre toate - război pe două fronturi - îşi găsea acum o tristă 
ilustrare. 

La 20 iunie, partizanii din spatele Grupului de armate Centru au 
dezlănţuit o acțiune generală, bine  concertată, destinată 
dezorganizării liniilor de comunicaţie germane; pentru distrugerea 
depozitelor de muniții şi alimente. In următoarele 48 de ore s-au 
înregistrat circa 3 000 de lupte şi peste 10 000 de sabotaje. Un 
record care ar fi trebuit să dea de gândit atât O.K.W.-ului, cât şi 
Feldmarschallului von Busch. Serviciile germane de informaţii şi 


— 196 — 


aviația de recunoaştere semnalaseră importante mişcări de trupe 
ruseşti, dar Hitler continuase să afirme că toate acestea nu erau 
decât diversiuni: Grupul de armate Centru dispunea de 37 de divizii 
de infanterie, cu efective mult reduse, şi o singură divizie blindată. 

In zorii zilei de 22 iunie, 138 de divizii sovietice, sprijinite de 43 
de brigăzi de care, au pornit la atac, după o formidabilă pregătire 
de artilerie. Cea de-a 6-a Luftflotte, care asigura protecţia aeriană a 
Grupului de armate Centru, dispunea numai de 40 de aparate de 
vânătoare. Şi pe frontul de Est Germania pierduse superioritatea 
aeriană. 

Inainte de a mă prezenta la comandamentul Grupului de armate 
Centru, trebuia să trec pe la Berchtesgaden pentru a primi ordine. 
In ajunul plecării mele din Franţa am făcut o vizită lui Rommel. 
Feldmarschallul era îngrijorat. Nu primise nici o veste de la Hans 
Ziemann. Nu ştia dacă acesta reuşise să ia legătura cu Allan Dulles 
sau dacă intervenise ceva care îl împiedicase să-şi îndeplinească 
misiunea. Ziemann avea asupra sa o fiolă cu cianură, pe care 
trebuia să o sfărâme între dinţi în caz că ar fi fost prins. Toţi cei 
care executau asemenea misiuni erau pregătiţi sufleteşte pentru 
un sfârşit prin otrăvire. O astfel de moarte era infinit preferabilă 
torturilor aplicate de Gestapo. 

Mi-am luat rămas bun şi de la von Stupnagel. Era optimist şi 
avea convingerea că în mai puţin de o lună vom reuşi să-l ucidem 
pe Hitler. La 26 iunie am ajuns la Berchtesgaden. Sosirea mea a 
coincis cu vizita lui Busch, care venea de pe front ca să solicite 
aprobarea lui Hitler în vederea retragerii trupelor sale dincoace de 
Nipru. Bilanţul bătăliei după primele patru zile de operaţii era 
dezastruos. La aripa stingă, patru divizii din Armata a 3-a fuseseră 
încercuite la Vitebsk. La aripa dreaptă, Armata a 9-a, atacată de 
cele 50 de divizii de infanterie şi de cele 13 brigăzi mecanizate ale 
mareşalului Rokossovski, era pe punctul de a fi prinsă într-o vastă 
mişcare de învăluire. Inamicul intenţiona să-şi dezvolte pătrunderile 
din flancurile Grupului de armate Centru, pe care să le împresoare, 
cucerind totodată Orşa, Moghilev şi Bobruisk. 

Ca de obicei. Hitler a refuzat să aprobe cererea lui Busch. „Nu 
cedez nici un metru de pământ” devenise un fel de laitmotiv 
irealizabil. Disperat, Busch a implorat atunci întărirea grupului său 
de armate cu unităţi de blindate aduse din sud. Hitler a respins şi 
această soluţie. Şi pe Frontul de Vest, şi acum pe cel de Est, făcea 
o eroare de calcul, apreciind că ofensivele actuale nu erau decât 


— 197 — 


diversiuni, adevăratele ofensive urmând să se producă în alte 
sectoare. 

Scârbit de jelaniile lui Busch, Hitler i-a ordonat să se înapoieze la 
cartierul său general de la Minsk şi să continue bătălia până la 
distrugerea inamicului. Am asistat la plecarea lui Busch de la 
Berchtesgaden. Avea privirile rătăcite ale unui condamnat la 
moarte care porneşte pe ultimul lui drum. La Minsk îl aştepta o 
mare dezamăgire. Fe/dmarschallul Model îi precedase, spre a 
prelua, din ordinul lui Hitler, comanda Grupului de armate Centru. 
Busch avea să se înapoieze în Germania şi să se scufunde în cea 
mai adâncă uitare. 

Şederea mea la Berchtesgaden s-a prelungit dincolo de 
previziunile iniţiale. Hitler hotărâse în ultimul moment să rămân la 
dispoziţia sa, ca să mă trimită acolo unde se vor produce 
adevăratele ofensive. 

Cu acest prilej am asistat şi la vizita pe care au făcut-o, la 
Berghof, von Rundstedt, Rommel şi Sperrle, pe care Hitler îi 
chemase la ordin, laolaltă cu amiralul Kranke, şeful grupului naval 
Vest, şi generalul Guderian, general-inspector al trupelor blindate. 
Intrevederea a avut loc la 28 iunie. Fuhrerul le-a ţinut un lung 
discurs, calchiat pe tipicul altor discursuri tot atât de vehemente, 
dar şi de sterile. După ce a amintit efectele miraculoase ale armelor 
secrete, a încheiat exprimându-şi convingerea în victoria finală. 
Von Rundstedt şi Rommel erau consternaţi. Făcuseră un drum atât 
de lung ca să fi se ţină o cuvântare propagandistică pe care ar fi 
putut tot atât de bine să o asculte şi la radio. Cei doi Fe/dmarschalli 
i-au solicitat o audienţă privată, spre a-i supune o serie de 
probleme deosebit de importante, care cereau o dezlegare 
grabnică. 

Hitler i-a privit de sus şi i-a apostrofat cu aroganță: 

— Orice discuţii sunt inutile. Datoria dumneavoastră este să 
rezistaţi cu orice preţ. Altă soluţie nu există! 

Von Rundstedt a părăsit furios reşedinţa lui Hitler. Rommel a mai 
rămas o noapte la Berchtesgaden, pentru o întrevedere cu Keitel, 
pe care l-a conjurat să se folosească de toată influenţa sa şi să-l 
convingă pe Hitler să pună capăt campaniei din Vest. Un război 
purtat de Germania pe două fronturi era mai mult decât absurd. 
Keitel a ridicat din umeri. 

— Ştiu că situaţia este catastrofală, dar nu pot să fac nimic. 
Fuhrerul nu renunţă la ideile sale. 


— 198 — 


Keitel era dezumflat ca un balon spart. Până şi omul acesta 
începuse să întrevadă înfrângerea. Orbit de geniul lui Hitler, îi 
acceptase toate fanteziile, convins că prin glasul stăpânului său 
vorbea însăşi providenţa. Acum se trezise din vis. Dar era prea 
târziu ca să mai poată repara ceva. Se învățase cu jugul. Acum 
aştepta cu fatalism sfârşitul. Momentele lui de depresiune 
sufletească alternau cu răbufniri de optimism. Hitler avea talentul 
să-l remonteze. Când îi vorbea de victoria inevitabilă a Germaniei, 
Keitel rămânea cu privirile aţintite în gol şi întrevedea cu ochii 
minţii marşuri triumfale ale Wehrmachtului prin mai toate 
capitalele lumii. 

După plecarea celor trei Feldmarschalli la Paris, atmosfera de la 
Berghof a înregistrat un salt brusc spre „vreme închisă”. Ştirile de 
pe cele două fronturi erau îngrozitoare. Comunicatele militare, 
încărcate de optimism, nu mai înşelau pe nimeni. Ribbentrop căuta 
interlocutori pe care să-i convingă că ora diplomaţiei avea să sune 
în curând şi că rolul lui urma să capete proporţii gigantice în Europa 
postbelică. Göring îşi făcea fugitiv apariţia, răspundea jovial la 
salut, îşi bătea colaboratorii pe umăr, făcea câte o scurtă vizită 
Fuhrerului, care nu ştia cum să scape mai repede de prezenţa lui, 
apoi pleca la Karinhall, bucuros că îşi încheiase corvoada. Bormann 
arunca în dreapta şi în stânga priviri crunte, care băgau în răcori pe 
toată lumea. Gusta cu voluptate puterea pe care i-o delegase 
Hitler. Era atât de preocupat de propria-i ascensiune şi de 
subminarea adversarilor, încât nu avea timp să se preocupe şi de 
situaţia de pe fronturi. Ca şi Himmler, spera să ajungă într-o zi 
stăpânul Germaniei, chiar şi al unei Germanii înfrânte. Himmler 
umbla tăcut ca o fantomă. Impenetrabil, glacial, imita atitudinile lui 
Robespierre. Reluase politica lui Rohm, de a-şi impune autoritatea 
asupra armatei. Avea în subordinea sa poliţia, Gestapoul, serviciile 
de spionaj, în sfârşit, toate forţele oculte ale statului. Treptat, 
unităţile sale militarizate, faimoasele Waffen S.S., urmau să 
înlocuiască armata regulată. In ziua când va avea şi armata la 
dispoziţie, va fi stăpânul Germaniei. Insuccesele militare îl 
deranjau, căci îi primejduiau imperiul pe care şi-l clădea cu 
tenacitate. Goebbels se foia ca un viezure, ţinea discursuri 
fulminante, străduindu-se să electrizeze poporul abrutizat de cinci 
ani de război, linguşea pe Führer şi naţional-socialismul, fără să uite 
că scadenţa se apropia şi că finalul va fi groaznic. Era cuprins de o 
adevărată frenezie. Incerca să uite hidra înfrângerii care îl aştepta 


— 199 — 


la capătul drumului. Keitel, Jodl şi celelalte personaje de a doua 
mărime din anturajul Fuihrerului îşi făceau tot felul de calcule în 
legătură cu viitorul nebulos. Toţi îşi puneau deoparte bani şi valori. 
Se pregăteau pentru ziua de mâine. Funcţionarii mărunți nu aveau 
a se teme de prefacerile de mâine. Este adevărat că Hitler se 
bucurase de mai multă stabilitate decât predecesorii săi din 
Republica de la Weimar. Dar cei o mie de ani de pace germanică, 
făgăduiţi cu atâta patos, nu păreau să-şi găsească împlinirea. 
Evident, toţi aceştia nu aşteptau cu cuget uşor transformările 
radicale, inevitabile, dar toată lumea încerca să se deprindă cu 
gândul. 

La Berchtesgaden zilele se scurgeau într-o agitaţie frenetică. 
Mare vâlvă a făcut raportul prin care von Rundstedt cerea să fie 
desărcinat din funcţiile sale, în cazul că nu i se va acorda libertatea 
de acţiune pe care o socotea indispensabilă, spre a-şi executa 
comanda aşa cum socotea de cuviinţă. 

Keitel îl chemase la telefon şi îl rugase să rămână la postul său. 

— Avem nevoie de dumneavoastră, Herr Feldmarschall. Spuneţi, 
ce credeţi că trebuie să facem? 

— Ce să faceţi? Să faceţi pace, idioţilor! 

Keitel se clătinase sub greutatea insultei. Apoi îl sufocase mânia. 
Nu putea îngădui să i se vorbească pe acest ton. In calitatea lui de 
şef al Comandamentului Suprem al Armatei, era îndreptăţit să 
pretindă a fi tratat cu respect. Insultele proferate de von Rundstedt 
nu erau de altfel adresate numai lui, ci şi Fuhrerului. Dacă 
telefoniştii de serviciu nu ar fi ascultat convorbirea sa cu bătrânul 
Feldmarschall, poate că ar fi trecut-o sub tăcere. Aşa însă era 
obligat să reacționeze. 

Raportase Fuhrerului epitetul formulat de von Rundstedt. 

— După ce că este incapabil, îşi mai permite şi obrăznicii! 
exclamă Hitler furios. 

Poate că în alte condiţii ar fi ignorat ofensa. Von Rundstedt 
vorbise despre el în termeni şi mai tari. Dar pe atunci era în plină 
glorie. Fuhrerul îl tolerase, fiindcă avea nevoie de experienţa lui. 
Acum însă îl socotea un om terminat. _ 

—  Intocmeşte decretul de  destituire. Il vei înlocui cu 
Feldmarschallul von Kluge. 

Cadrilul Fe/dmarschallilor, revocaţi, permutaţi, destituiţi, trecuţi 
în rezervă, căpăta un tempo tot mai accelerat. Hitler îşi pedepsea 
generalii pentru înfrângerile de pe front, uitând că aroganţa lui în 


— 200 — 


politica externă coalizase întreaga lume împotriva Germaniei şi că, 
în aceste condițiuni, nici un strateg, oricât de genial, n-ar fi reuşit 
decât să întârzie sfârşitul. 

Ca să enumăr înfrângerile de pe Fronturile de Vest şi de Est ar fi 
fastidios. N-am să insist, de pildă, asupra bătăliei de la Bobruisk, în 
care întreaga Armată a 9-a avea să fie împresurată şi distrusă. 

Dacă ar fi să descriu pe larg tragedia din iunie '944 a Grupului de 
Armate Centru, mi-ar trebui volume întregi. 

Aveam să fiu, de altfel, martor la zvârcolirile disperate ale 
Armatei a 4-a, care primise ordin din partea lui Hitler să nu cedeze 
Moghilevul şi Orşea, deşi Armatele a 9-a şi a 3-a, care o flancau, se 
prăbuşeau sub loviturile masive şi repetate ale ofensivei ruseşti. 

Hitler mi-a ordonat personal să mă deplasez la cartierul general 
al Armatei a 4-a. 


Înainte de a pleca la drum, însoţit de întregul meu stat-major, 
am avut neplăcerea de a mă întâlni cu Himmler. leşeam tocmai de 
la o conferinţă prezidată de Keitel. II reprezentam pe Göring, care 
nu mai călcase demult pe la Berchtesgaden. Coridorul pe care-l 
străbăteam era foarte aglomerat. Himmler, care perora în mijlocul 
unui grup de S.S.-işti, s-a desprins de însoțitorii săi şi mi-a ieşit în 
întâmpinare. M-a salutat, apoi m-a luat deoparte. 

— Ce mai face nepotul dumneavoastră Georges de Gandale? m- 
a întrebat cu interes. Sper că şi-a băgat minţile în cap şi nu mai 
cochetează cu Rezistenţa. 

Imi amintea pe departe de serviciul pe care mi-l făcuse la Paris şi 
târgul propus cu acea ocazie. l-am răspuns că nu primisem nici o 
veste de la nepotul meu, dar că speram să se fi cuminţit. 

Himmler a suspinat. 

— De la o vreme Maquisul ne dă mai puţină bătaie de cap decât 
duşmanii dinăuntru. E o constatare tristă, dar adevărată. Acum 
câteva zile, de pildă, Gestapoul a arestat un curier diplomatic, Hans 
Ziemann, care întreținea legături cu oficiale americane de spionaj 
din Elveţia. 

Mi-am păstrat aparent calmul, deşi vestea mă zguduise serios. 
Rommel îi încredinţase lui Ziemann un mesaj către Allan Dulles. 
Himmler a continuat: 

— Vă închipuiţi ce afectat a fost Ribbentrop când a aflat că un 
subaltern al său îşi trădează ţara. li era teamă să nu se spună că 
Ziemann ar fi lucrat în numele său. Temerile sale sunt întemeiate, 


— 201 — 


Herr General. Astăzi toţi suntem suspectaţi. Şi Ribbentrop, şi eu, şi 
dumneavoastră... Nu mai departe decât acum câteva zile, am avut 
o explicaţie furtunoasă cu Führerul. Persoana răuvoitoare îl 
informase că duc tratative cu aliaţii prin persoane interpuse. 

Declaraţiile lui explozive aveau un scop care pentru moment îmi 
scăpa. 

— Evident, a adăugat, nu mi-a fost greu să spulber intrigile. l-am 
explicat că în calitatea mea de şef suprem al S.S.-ului dirijez printre 
altele spionajul şi contraspionajul german. Contactele cu agenţii 
străini intră în cadrul obligaţiilor mele de serviciu. Trebuie să-i 
provoc spre a obţine la rândul meu informaţii. 

Am înţeles unde voia să ajungă. Oamenii lui de încredere puteau 
să-l contacteze pe Dulles fără să trezească bănuieli. Figura pe care 
i-o făcuseră Bormann şi Obergruppenfiihrerul Muller nu se va mai 
repeta. Himmler se oferea să treacă asupra unui om al său 
misiunea pe care Rommel o încredinţase lui Ziemann. Dar în 
schimbul acestui serviciu cerea recunoaşterea formală de către 
armată a pretențiilor sale de a deveni şef al statului după 
înlăturarea lui Hitler. Repeta manevra pe care Hitler o făcuse 
apropiindu-se de generali în preziua sacrificării lui Rohm. În caz 
contrar, îl va sili pe Ziemann să vorbească. Şantajul era limpede. 

Himmler mi-a vorbit insinuant: 

— Am puţini prieteni, Herr General. Aş fi fericit dacă printre 
aceşti aleşi v-aţi număra şi dumneavoastră. 

In clipa aceea mi-am dat seama că nu îmi rămânea altceva de 
făcut decât să-i las impresia că accept să intru în jocul sau. 

— Oferta dumneavoastră, Herr Reichsführer, mă onorează, am 
replicat. In seara aceasta trebuie să plec pe Frontul de Est. Am să 
lipsesc numai câteva zile. V-ar deranja dacă - după înapoierea mea 
- v-aş face o vizită? 

Himmler a făcut o schimă de satisfacţie. 

— Dimpotrivă, Herr General, mi-ar face mare plăcere. Am pune 
la punct multe lucruri, spre folosul nostru reciproc. 

Ne-am despărţit după o foarte cordială strângere de mână, care 
căpăta semnificaţia unui acord. Un sfert de oră mai târziu, intram în 
cabinetul de lucru al lui Feligiebel. l-am relatat discuţia mea cu 
Himmler. 

— Omul acesta ştie prea multe, i-am spus. Odată cu Führerul 
trebuie să dispară şi Himmler. L-am lăsat să creadă că îi accept 
prietenia. Aceasta nu înseamnă că i-am câştigat şi încrederea. 


— 202 — 


Dându-i impresia că ne pretăm formulei preconizate de el, 
câştigăm însă timp. Dar Himmler, repet, trebuie să piară. 

— Perfect! a replicat Feligiebel calm. Voi comunica acest lucru lui 
Stauffenberg. 

Două ore mai târziu, Horsch-ul meu gonea pe şoseaua în 
serpentină care coboară de la Berghof spre Berchtesgaden. Von 
Geist se afla lângă mine. Karl se aşezase lângă şofer. Era încântat 
că plecăm într-o nouă misiune, care în imaginaţia lul tinerească lua 
probabil proporţii de aventură. 


Drumul până la Varşovia l-am parcurs cu trenul, fără să întâmpin 
incidente remarcabile. Dincolo de Varşovia, dificultăţile au prins să 
se acumuleze. Transporturile militare spre front încetineau 
considerabil traficul feroviar. Oricât de anevoioasă era circulaţia pe 
linia ferată, trebuia să o prefer unei călătorii pe şoselele 
arhiaglomerate de coloane de infanterişti şi de vehicule militare de 
tot felul. Dincolo de Riala-Podlaska şi mai ales de Brest-Litovsk, 
călătoria a devenit un infern. Linia ferată se strecura printre 
mlaştinile Pripetului. De o parte şi de alta a terasamentului zăceau 
în mormane carcase de fier sfărâmate, resturi ale unor trenuri 
aruncate în aer de partizani. 

La circa 50 de kilometri de Brest-Litovsk am suferit primul atac 
de partizani. Garnitura noastră a fost atacată cu focuri de armă şi 
de mortiere. Se trăgea de după perdelele unor copaci pletoşi, 
crescuţi în mijlocul mlaştinilor. Garda trenului şi soldaţii din 
regimentul S.S. transportat spre front au ripostat cu un tir furios. 
Locomotiva izolată, care deschidea drumul trenului nostru, a sărit 
în aer. Sub focul violent al inamicului, pionierii germani au reparat 
la iuţeală linia. Două vagoane incendiate au fost detaşate de restul 
garniturii şi  răsturnate de oamenii noştri pe flancurile 
terasamentului. 

După refacerea liniei, am plecat mai departe. 

— Aceasta este prima acţiune de război la care am luat oarecum 
parte, mi-a vorbit cu însufleţire Karl. 

Tânărul acesta era modest. Luptase cot la cot cu infanteriştii, 
expunându-se fără teamă focului inamic. Felicitările mele l-au făcut 
să roşească de plăcere. 

In apropiere de Baranovici am ajuns din urmă un tren militar 
deraiat. Trebuia să aşteptăm nişte garnituri goale şi un tren cu 
răniţi care veneau dinspre front. 


— 203 — 


Karl stătea pe bancheta din faţa mea şi se uita pe fereastră la 
mulţimea de pe peron. 

— Este înălţător să ştii că faci parte din rândurile acestor oameni 
în uniformă, care luptă, ca şi tine, pentru aceeaşi cauză! a exclamat 
el deodată. li iubesc, ca şi când ar fi cu toţii fraţii mei. 

Am fost ispitit să-i răspund: 

„Ai dreptate, băiatule. Uniforma şi perspectiva morţii ne înfrăţesc 
pe toţi.” 

Dar nu am rostit aceste vorbe, fiindcă nu voiam să-i sfărâm 
entuziasmul. l-am dat un răspuns conformist: 

— Ne înfrăţeşte dragostea de patrie, Karl. 

Acum, când războiul se apropia de hotarele patriei germane, 
priveam lucrurile cu alţi ochi. Luciditatea rece a filozofului începea 
să se estompeze. Ajunsesem să mă întreb dacă nu ar fi mai firesc 
să renunţ la acţiunea mea împotriva lui Hitler, să reintru în frontul 
anonim al soldaţilor disciplinaţi, apolitici, şi să-mi dedic toate 
energiile luptei pentru apărarea patriei. Apoi tot eu îmi dădeam 
răspunsul. Dragostea de ţară mi-o manifestam cu mai multă tărie 
ridicându-mă împotriva naţional-socialismului. Dărâmând pe Hitler 
şi pe complicii lui, serveam Germania. 

Am plecat noaptea din Baranovici. Vagoanele se târau grele şi 
obosite pe liniile de fier. Un fel de râmă uriaşă, cu o locomotivă 
neagră în loc de cap. Mă uitam la ofiţerii caro se aflau cu mine în 
compartiment şi încercam să le ghicesc gândurile. Pe toţi părea să 
îi apese presentimente negre. S-ar fi zis că ne îndreptam spre o 
dihanie apocaliptică ce avea să ne înghită cu tren cu tot. 

— Nu v-ar face plăcere să ascultați finalul Simfoniei a IX-a? rupse 
tăcerea von Geist. 

— Nu am nimic împotrivă, i-am spus. Ne-ar mai spăla gândurile 
de zgura tristeţii. 

Von Geist nu a mai aşteptat îndemnuri. A ieşit din compartiment 
şi, peste câteva minute, s-a înapoiat cu patefonul său. L-a instalat 
pe măsuţa de lângă fereastră, a pus o placă şi l-a lăsat să cânte. 

Situaţia noastră era tragicomică. Urmăream cu religiozitate 
îndemnurile la iubirea aproapelui, tălmăcite de Beethoven, în 
vreme ce trenul ne ducea spre teatrul unor bătălii în care milioane 
de oameni se ucideau, folosindu-se de cele mai perfecţionate 
instrumente de exterminare în masă. 

Mă uitam la ofiţerii din compartimentul meu, la Karl, la von Geist, 
la von Westheim, care ascultau transfiguraţi muzica, şi mă 


— 204 — 


întrebam câţi din ei vor apuca să vadă sfârşitul acestui an. 

In clipa aceea. Karl, care stătea lângă fereastra deschisă, a 
exclamat cu uimire de copil: 

— Ce roşu e cerul în zare!... 

Ne-am uitat cu toţii pe geam. Orizontul era o mare de flăcări, 
care se ridicau spre cer în volute infernale. Explozii puternice 
aruncau la intervale neregulate fulgerări albe-verzui pe cerul 
împurpurat. 

— Să fi ajuns frontul până aici? exclamă von Westheim. 

— Totul e posibil, zise Melchinger. 

Trenul îşi continua mersul. Focul de care ne apropiam creştea în 
întindere. Când am ajuns la circa un kilometru de locul sinistrului, 
semnalizări pe linie au oprit trenul. Un locotenent de pionieri, cu 
hainele şi cu faţa înnegrite de funingine, s-a oprit în pragul 
compartimentului. 

— Herr General, îmi permiteţi să vă raportez! Un tren cu 
carburant, din triajul gării, a fost aruncat în aer, în urma unui tir de 
mortiere declanşat de partizani. Incendiul s-a întins şi la un tren cu 
muniții, staționat în apropiere, precum şi la două garnituri care 
transportau trupe spre front. 

— Multe pierderi omeneşti, Herr Leutenant? 

— Nu le cunoaştem încă, Herr General. După estimările noastre, 
foarte aproximative, câteva sute de victime. Şi gara a luat foc, şi 
depozitele... 

Transpiraţia îi îmbibase uniforma. Albul ochilor săi contrasta cu 
faţa-i mânjită de funingine. 

— Vom avea mult de aşteptat? am întrebat. 

— Stingerea incendiului şi repararea liniilor vor cere câteva ore, 
Herr General. Am făcut însă toate pregătirile pentru o transbordare. 

— lată o soluţie bună. Doresc să ajung cât mai repede la Minsk, i- 
am spus. 

indrumat de locotenent şi de câţiva soldaţi ai săi, am coborât din 
vagon, urmat de toţi ofiţerii mei. Am ocolit pe departe gara şi după 
o jumătate de oră de marş, prin terenuri virane şi hârtoape, am 
ajuns la unul din cele două trenuri care veneau dinspre Minsk şi 
care acum urmau să facă drumul întors. Transbordarea oamenilor 
şi a materialului uşor care putea fi cărat cu spinarea a necesitat 
două ore, după care am putut să ne continuăm drumul. In cursul 
aceleiaşi nopţi am ajuns la Minsk. Am avut o scurtă convorbire cu 
Feldmarschallul Model, urmaşul lui Busch la comanda Grupului de 


— 205 — 


armate Centru. Mi-a făcut o scurtă expunere asupra operaţiilor în 
curs. Dintre cele patru armate care constituiau grupul său numai 
Armata a 2-a era intactă. Armatele a 3-a şi a 9-a fuseseră nimicite, 
şi Armata a 4-a se afla într-o situaţie foarte grea. Podurile de pe 
Berezina, care i-ar fi permis să se retragă spre est, se aflau în 
permanenţă sub bombardamentul avioanelor inamice. Dacă nu-i 
puteam asigura un sprijin aerian eficace, şi soarta Armatei a 4-a 
avea să fie pecetluită. 

In aceeaşi noapte, profitând de beznă, am plecat cu un avion de 
transport, escortat de aparate de vânătoare, spre postul de 
comandă al Armatei a 4-a. Trebuia să mă documentez la faţa 
locului. 

L-am găsit pe generalul Tippelskirch, comandantul armatei, la 
Borisovo, o localitate de pe râul Berezina, rămasă celebră în istorie 
prin înfrângerea suferită acolo de Napoleon în 1812. Două corpuri 
de armată se străduiau să apere acest pivot al întregului sector de 
centru, supus atacurilor repetate ale Fronturilor 2 şi 3 ucrainene. 
Generalul Tippelskirch era livid. 

— Situaţia noastră este deznădăjduită. Dacă pierdem Borisovo, 
nu vom mai dispune decât de un singur pod peste Berezina, în 
dreptul localităţii Berezino. Vă închipuiţi, cred, ce înseamnă să 
scurgi o întreagă armată peste un singur pod, atacat fără încetare 
de bombardierele inamice. 

Foarte curând am avut prilejul să asist involuntar la acest 
cumplit spectacol. Un bombardament de artilerie declanşat de 
inamic asupra aerodromului improvizat la nord-est de Borisovo a 
distrus nu numai avionul meu de transport, dar şi cele două 
aparate de vânătoare care îl escortaseră. Prevenit, comandantul 
Luftflotte \V a trimis o formaţie aeriană care să-mi asigure 
înapoierea pe calea aerului la Minsk. Aterizarea acesteia nu mai era 
posibilă din cauza tirului intens al artileriei ruseşti. A rămas să plec 
cu maşina până la Berezino, unde exista un aerodrom, de 
asemenea improvizat. Imprejurări potrivnice au dat însă totul peste 
cap. 

In dimineaţa următoare, Borisovo a căzut în mâinile ruşilor, în 
ciuda înverşunatei apărări a trupelor noastre. L-am însoţit pe 
Tippelskirch în retragerea lui până la Berezino. Tot drumul am fost 
supuşi bombardamentului aviaţiei inamice. Printr-o adevărată 
minune, eu şi ofiţerii mei am scăpat neatinşi. La Berezino ne 
aşteptau surprize şi mai neplăcute. Bombardierele ruseşti atacau în 


— 206 — 


valuri neîntrerupte atât orăşelul înţesat cu trupe, cât şi podul de 
peste Berezina, provocându-i mari avarii. Pionierii - dând dovadă 
de spirit de sacrificiu şi de un curaj admirabil - reparau 
stricăciunile, fără să ţină seama de bombele care cădeau ploaie în 
jurul lor, secerându-i. 

În scurtele intervale dintre atacurile în valuri ale aviaţiei inamice, 
coloanele germane treceau podul, scurgându-se spre vest, sub 
protecţia iluzorie a unei ariergărzi angajate într-o luptă inegală cu 
un inamic mult superior. Pe apele râului pluteau la vale cadavre de 
oameni, de animale şi tot felul de epave. Priveliştea era dantescă. 
In aceste condiţii folosirea aerodromului devenea imposibilă. 

Am reuşit să-i procur prin radioul lui Tippelskirch sprijinul a 60 de 
avioane de luptă, care nu reprezentau însă mare lucru faţă de 
sutele de aparate de vânătoare inamice. Urmăream cu mânie 
neputincioasă luptele aeriene inegale. Ori de câte ori vedeam 
avioanele germane descriind pe cer vrile însoţite de cozi din fum şi 
foc, simţeam cum mi se strânge inima... g 

Aici, la Berezino, nu mai aveam nici un rol. Îmi îndeplinisem 
misiunea atât cât îmi fusese cu putință. Aş fi putut să mă înapoiez 
cu maşina până la Minsk, dar amânam zi de zi plecarea. Urmăream 
cu un fel de fascinaţie morbidă străduinţele supraomeneşti ale 
ofiţerilor şi ale trupei de a salva podul până la retragerea ultimului 
om. Pierderile erau enorme. Mii de oameni, printre care zeci de 
ofiţeri. Şi trei generali, au pierit pentru apărarea podului de peste 
Berezina. 

La 3 iulie Tippelskirch a reuşit să treacă pe malul occidental al 
râului ultimele sale unităţi. Podul a fost în sfârşit aruncat în aer, iar 
coloanele de trupe în plină retragere au pătruns în imperiul 
mlaştinilor. Constituite în careuri mobile, Corpurile de armate 12 şi 
27 îşi făceau anevoie drum prin labirintul pustelor nisipoase. 
inconjurate de noroaie înşelătoare, în care se cufundau pe vecie şi 
oameni şi vehicule. 

În vreme ce ariergarda armatei angaja lupte cu avangarda 
inamică, flancurile noastre erau atacate fără preget de formaţii 
puternice de partizani. Când am ieşit în fine din mlaştini şi am păşit 
pe teren ferm, am respirat cu toţii. Intrasem într-o zonă de păduri 
seculare, cu copaci atât de groşi şi de înalţi, încât aminteau 
coloanele unor catedrale. In acel moment am primit o veste 
cumplită, care ne-a năruit toate speranţele. Minskul, spre care ne 
îndreptam în marş forţat, fusese cucerit de ruşi. Căzusem deci în 


— 207 — 


încercuire. Soarta Armatei a 4-a era pecetluită. Toate eforturile 
făcute până atunci rămăseseră zadarnice. Au fost reluate 
aprovizionările pe calea aerului. Dar şi de data aceasta şi-au 
dovedit ineficienţa. Model a ordonat lui Tippelskirch să-şi facă drum 
spre vest, cu orice sacrificii. Model cerea însă imposibilul. Trupele 
erau lipsite şi de muniții şi de carburant, iar cercul inamic se 
strângea. 

Se părea că de data aceasta aveam să cad prizonier împreună 
cu Tippelskirch şi cu întregul său stat-major. In ultimul moment am 
fost anunţat prin radio de către Fe/dmarschallul Model că 0.K.W. şi 
Reichsmarschallul Göring, personal, ordonaseră să fiu scos 
împreună cu ofiţerii mei din încercuire. Puținele luminişuri din 
această imensă pădure erau de proporţii atât de restrânse, încât o 
aterizare ar fi fost de domeniul fanteziei. Pe de altă parte, aparatele 
de vânătoare inamice survolau în permanenţă codrii, spre a 
împiedica aprovizionarea noastră cu arme, muniții şi alimente. 

Eram într-o situaţie îngrozitoare. Nu mă preocupa existenţa mea. 
De când îmi pierdusem soţia şi copiii, mi se atrofiase parcă şi 
instinctul de conservare. Mă alarma însă soarta ofiţerilor mei, care 
mă însoţiseră în această misiune. 

Resturile Armatei a 4-a, imobilizate în pădure, se zvârcoleau sub 
un neîntrerupt bombardament aerian şi de artilerie, la care se 
adăugau atacurile concentrice ale armatelor de încercuire. 
Generalul Vincenz Muller, comandantul Corpului 12 armată, a fost 
primul care a cedat presiunii. Fără să ceară autorizaţia lui 
Tippelskirch, s-a predat, împreună cu întreaga sa unitate. Corpul 27 
s-a fărâmiţat într-o multitudine de detaşamente, care şi-au căutat 
salvarea încercând să se strecoare printre găurile plasei. În cursul 
unui puternic atac nocturn al inamicului, m-am rupt de Tippelskirch 
şi de statul său major, care hotărâseră să capituleze. Împreună cu 
ofiţerii mei, la care s-au ataşat soldaţi şi ofiţeri din unităţi disparate, 
ne-am îndreptat spre vest. Treizeci de oameni dispuneau de 18 
puşti-mitraliere şi de 16 carabine, dar de foarte puţină muniţie. 
Hrana se reducea la vreo cincizeci de cutii de conserve şi la câteva 
batoane de ciocolată. Ziua stăteam ascunşi prin desişuri, iar 
noaptea mergeam fără oprire. In stânga sau în dreapta noastră 
auzeam uneori grindina unor împuşcături, care nu durau mult. 
Ştiam atunci că încă un detaşament căzuse în mâinile inamicului. 

Murdari, nebărbieriţi, flămânzi, istoviţi de oboseală şi de emoţii, 
umblam în neştire, călăuzindu-ne după un plan director oarecum 


— 208 — 


inutilizabil în pădurea aceea de coloane, toate la fel. 

O busolă „Bezart”, capturată de un ofiţer în timpul primei 
campanii din Franţa, ne-a fost de mai mare folos. 

Intr-o noapte s-a stârnit furtuna. Trăsnetele cădeau în jurul 
nostru, incendiind copacii. Uzi ca nişte bureţi, ne s trec uram pe 
lângă trunchiurile arborilor, bucuroşi că vaietele vijeliei ne 
acopereau zgomotul paşilor. Medalia avea însă şi revers. Siluetele 
noastre se profilau vizibil pe fundalul pădurii, iluminate intermitent 
de salvele fulgerelor. În clipele acelea am încercat senzaţia oribilă a 
oamenilor hăituiţi. Infruntam totuşi riscurile, mergând înainte. După 
socotelile noastre, nu eram departe de liniile germane. 

În noaptea aceea am fost surprinşi de un detaşament rusesc. 
Fugeam printre copaci, ripostând cu economie la focul armelor 
automate ale ruşilor. Dacă ne-am fi aflat la câmp deschis, nici unul 
dintre noi n-ar fi supravieţuit acestei vânători. Trunchiurile arborilor 
ne fereau însă de gloanţe. 

Furtuna a încetat tot atât de brusc precum se dezlănţuise. 
Asupra pădurii s-a lăsat linţoliul unui întuneric adânc. Imprejurarea 
aceasta ne-a salvat. Am continuat să fugim. 

Dintre ofiţerii mei, von Westheim nu a mai răspuns la apel. Cu 
sufletul greu, cu mintea înceţoşată şi corpul apăsat de o oboseală 
incomensurabilă, am plecat iarăşi la drum. Nu ne mai păsa de 
nimic. Uitasem de toate temerile noastre, nu mai ţineam seamă de 
cele mai elementare măsuri de prudenţă. Am ajuns iarăşi într-o 
regiune mlăştinoasă. Un soldat, care se îndepărtase de noi, a căzut 
într-o capcană de noroi. Atraşi de strigătele lui disperate, am 
alergat să-i dăm o mână de ajutor. Când ne-am apropiat la câţiva 
metri, i-am văzut capul dispărând în smârc, mâinile agitându-se 
câteva clipe, apoi dispărând şi ele. 

Moartea repetată până la saţietate nu te mai impresionează, 
ajunge să te abrutizeze. Sfârşitul soldatului scufundat în smârc ne-a 
zguduit însă cumplit. Era o moarte urâtă, scârboasă. Pe care nu şi-o 
dorea nici unul din noi. 

Am reluat marşul spre vest. Cred că dacă nu i-aş fi avut lângă 
mine pe Karl şi pe von Geist, demult aş fi renunţat la acest maraton 
silit. La vârsta mea, realizarea unor asemenea performanţe pare să 
intre în domeniul fabulaţiei. Optimismul tonic al lui Karl, 
seriozitatea şi dârzenia lui von Geist mi-au întărit curajul, mi-au 
stimulat nervii, mi-au biciuit organismul, dându-mi posibilitatea să 
străbat pe jos. Alături de ei, într-un timp record, peste o sută de 


— 209 — 


kilometri. De cele ori nu m-am sprijinit de braţul lui Karl sau al lui 
von Geist... 

Ţin minte că am ocolit oraşul Minsk pe la sud. Ecourile unui 
puternic duel de artilerie ne-au avertizat că ne apropiam de linia 
frontului. Într-o seară am stat câteva ore ascunşi între tufişuri, în 
vecinătatea unei unităţi de infanterie inamică ce îşi amenaja poziţia 
de luptă. După ce s-a întunecat, am ieşit din ascunzători şi târându- 
ne pe burtă, am ieşit din sectorul primejdios. Zgomotul pe care-l 
făceam strecurându-ne prin frunziş era acoperit de bubuiturile 
tunurilor. Ne-am ridicat şi ne-am continuat drumul cu multă grijă. 
Nu era uşor să te strecori printre unităţile ruseşti. 

Karl se afla în permanenţă în preajma mea. Eram uimit de 
rezistenţa acestui copilandru. Nu l-aş fi crezut capabil să facă faţă 
atâtor încercări. 

La un moment dat am stat două ore la pământ, sub un 
bombardament intens. Asistam involuntar la o puternică pregătire 
de artilerie. Presupun că ne aflam în no man’s land. In jurul nostru 
nu se vedea umbră de om. Când bombardamentul a încetat, ne-am 
ridicat în picioare şi, frângându-ne de mijloc, am alergat spre liniile 
noastre. In aceeaşi clipă am auzit şuierul caracteristic al unui obuz 
care se apropia. 

— La pământ, Karl! am strigat, aruncându-mă în iarbă. 

Explozia, destul de apropiată, a ridicat o trombă de pământ care 
a recăzut asupra noastră laolaltă cu o ploaie de schije şi aşchii de 
lemn. 

Am sărit iarăşi în picioare, încântat că scăpasem teferi. Karl, care 
se afla lângă mine, nu s-a mai ridicat. Era noapte, aşa că nu am 
putut să-mi dau seama dacă fusese rănit, sau îl năucise suflul. M- 
am uitat în jur. Am văzut câţiva soldaţi dintre cei care ne însoţiseră 
în cumplita noastră odisee fugind spre avanposturile germane. Pe 
von Geist nu l-am zărit. Cred că se rătăcise de noi în timpul 
bombardamentului. 

L-am luat pe Karl în spinare şi am pornit spre liniile noastre. 
Poate că surescitarea îmi dădea aripi. Cert este că nici nu-i 
simţeam greutatea corpului. Aproape zece minute am bâjbâit prin 
întuneric. Deodată au apărut în faţa mea siluetele unor soldaţi care 
se avântau la atac. Imi pierdusem orientarea, aşa că n-aş fi putut 
să spun dacă veneau din liniile noastre sau ale inamicului. M-am 
aruncat la pământ, trăgându-l pe Karl după mine. 

In clipa aceea am auzit o comandă guturală, rostită în limba 


— 210 — 


germană. Comanda aceasta mi-a mângâiat auzul mai plăcut decât 
cea mai divină muzică. Primii soldaţi germani au trecut pe lângă 
mine. Calvarul se încheiase. Restul poate fi istorisit în câteva 
cuvinte. De la postul de comandă al unui batalion de infanterie din 
prima linie, unde mi-am găsit refugiul, am anunţat cartierul general 
al lui Model. Apelul meu a făcut senzaţie. Mă dăduseră dispărut. De 
la Comandamentul diviziei a sosit o maşină, escortată de un 
detaşament puternic, care m-a condus până la cartierul general al 
grupului de armate. 

| se dăduseră lui Karl primele ajutoare. Spre marea mea bucurie, 
s-a constatat că îşi pierduse doar cunoştinţa din cauza unei contuzii 
la cap, provocată probabil de suflul obuzului explodat în apropierea 
noastră. După ce şi-a revenit în simţiri, l-am sărutat părinteşte pe 
obraji. Mă socoteam răspunzător de viaţa lui. La divizie l-am întâlnit 
şi pe von Geist. A doua zi a apărut şi Melchinger. 

Feldmarschallul Model mi-a făcut o primire entuziastă: 

— Am anunţat la O.K.W. miraculoasa dumneavoastră salvare, 
Herr General. Reichsmarschallul Göring a ordonat să vă pun la 
dispoziţie cele mai rapide mijloace de locomoţie ca să vă înapoiaţi 
în ţară. Fuhrerul vă aşteaptă la Berchtesgaden. Curajul şi 
tenacitatea dumneavoastră au stârnit admiraţia tuturor. Aţi săvârşit 
un miracol. Chipul lui Model s-a întunecat brusc: Din nefericire, nu 
pot să spun acelaşi lucru despre marea majoritate a soldaţilor şi 
ofiţerilor Armatei a 4-a. Cu excepţia câtorva mii, care au reuşit să 
se salveze, strecurându-se printre liniile inamice, restul a căzut în 
captivitate. Armata a 4-a a fost literalmente nimicită. 

Model mi-a înfăţişat apoi un bilanţ al bătăliilor din luna care abia 
se încheiase. 

— İn mai puţin de 15 zile au fost lichidate 25 de divizii, totalizând 
400 000 de combatanți. Au căzut în captivitate sau au dispărut 30 
de generali. Din întregul Grup de armate Centru n-am mai rămas 
decât cu 8 divizii. Ruşii dispun actualmente - potrivit informaţiilor 
noastre - de circa 130 de divizii, sprijinite de 65 de brigăzi de 
tancuri. A făcut un gest de neputinţă: Cu aceste opt divizii, la care 
se vor adăuga alte opt divizii promise de O.K.W,, mi se cere să 
rezist presiunii armatelor ruseşti pe un „front inexpugnabil”, care 
să se sprijine pe Baranovici, pe liziera de vest a pădurii Nabilotca şi 
pe lacul Naraci. 

Model era renumit pentru energia, dârzenia şi îndărătnicia cu 
care disputa inamicului fiecare petec de pământ. De data aceasta 


— 211 — 


era descurajat. 

—  Reichsmarschallul v-ar fi pus la dispoziţie avionul său 
personal, dar superioritatea aeriană a inamicului este atât de 
categorică încât v-aş fi trimis la moarte sigură dacă aş fi acceptat 
să folosiţi acest mijloc de transport. 

In preziua plecării mele în Germania, Baranovici a fost cucerit de 
inamic. Drumul meu cu trenul a durat secole - aşa am avut 
impresia atacurile aeriene asupra gărilor ne-au provocat întârzieri 
enorme. La Munchen am ajuns după patru zile de drum, ca să aflu 
că Fuhrerul plecase în ajun la Rastenburg. Statul Major al Aerului 
mi-a comunicat totodată că Reichsmarschallul Göring îmi acordase 
din proprie iniţiativă o permisie de şapte zile să mă refac după 
peripeţiile prin care trecusem. 

Vestea m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât îmi permitea să 
amin corvoada de a da ochi cu Hitler. L-am întrebat şi pe Karl dacă 
nu l-ar ispiti câteva zile de permisie. 

— Ce să fac cu permisia? a replicat. Să mă duc la Bochum? Când 
mă gândesc la fabrică, mă cuprind fiorii. Să dau o raită prin Berlin, 
sau prin vreun alt oraş? Pentru ce? Să văd numai ruine şi jale? Aici 
la Munchen găsesc acelaşi lucru. Peripeţiile noastre în Rusia n-au 
făcut decât să-mi deschidă gustul pentru noi acţiuni. E grozav de 
excitant să ştii că asupra ta plutesc primejdii fără număr, Onkel 
Eugen! 

Ne aflam în biblioteca locuinţei mele din Munchen. Era atâta 
linişte în camera aceasta tapetată cu cărţi. Incât aveam senzaţia că 
mă aflu pe altă lume. 

— Mă întreb cu cine semeni, Karl? am zâmbit. Nu-mi amintesc să 
fi avut aventurieri în familie. 

M-am oprit brusc. Greşeam. Aveam aventurieri. Ernst Gerlach 
era un exemplar tipic. Şi în sufletul mamei încolţise sămânţa 
aventurii. Altfel n-ar fi schimbat trei soţi. Poate că şi Rudi... 

— Ştii ce m-am gândit, Onkel Eugen? Contempla zecile de mii de 
tomuri aurite, distribuite pe rafturile bibliotecii: Cred că ar fi bine să 
profităm de aceste zile libere, spre a împacheta cărţile acestea să 
le expediem undeva, la ţară. Ar fi păcat să cadă peste ele o bombă. 

Reîntâlneam la Karl dragostea şi interesul pentru cărţi ai lui Willi. 

— Ideea ta nu e rea, i-am spus. 

In aceeaşi zi am început să le împachetez, ajutat de Karl, care - 
trebuie să recunosc - ducea tot greul operaţiei. Se căţăra pe scara 
portativă şi aduna teancurile de volume, pe care le sorta după 


— 212 — 


mărime; iar eu le viram în saci de hârtie. Karl era plin de voie bună. 

— Sunt convins că în clipa aceasta cărţile se bucură, mi-a spus. 
Câteodată am impresia că sunt vii. 

— Sunt, în orice caz. Cei mai buni şi mai devotați prieteni. Nu te 
părăsesc, nu te trădează niciodată. 

— Am citit odată în Pendennis de Thackeray o frază care mi-a 
dat mult de reflectat. Dacă s-ar scrie vreodată istoria secretă a 
cărţilor, astfel încât să apară în subsolul paginilor gândurile şi 
intenţiile autorului, o mulţime de romane insipide ar deveni 
interesante şi atrăgătoare. 

Dragostea lui pentru slova scrisă mi-a făcut mare plăcere. 
Descopeream necontenit în sufletul acestui tânăr comori, care mă 
încântau. 

— Cărţile, dragul meu Karl, au o însuşire minunată. Permit 
gândurilor autorului să-i supravieţuiască. Generaţii de cititori le trec 
prin filtrul minţii lor, redându-le viaţă. Descartes susţinea că prin 
intermediul cărţilor întreţinem un dialog cu morţii. 

— Din nefericire nu toate cărţile sunt bune şi captivante, Onkel 
Eugen. Există şi cărţi primejdioase... 

— Este adevărat. Există însă şi cărţi proaste. Totuşi, cărţile rele 
prezintă şi ele un interes documentar. Numai ignarii distrug cărţi 
sub cuvânt că sunt contrare felului lor de a gândi. 

Karl mânuia tomurile cu voluptatea unui bibliofil. Era nu numai 
un admirator al albumelor de artă şi al edițiilor rare, ci şi un bun 
cunoscător al literaturii universale. 

— Tata şi bunicul îmi reproşau întotdeauna că îmi pierd timpul cu 
lectura romanelor, mi-a spus râzând. Când eram copil, ajunseseră 
până acolo cu severitatea încât încuiau biblioteca. Profesorii mei 
aveau dispoziţie să nu-mi recomande decât cărţi utilitariste. 

Strângerea cărţilor şi expedierea lor cu maşina la Traunkirchen, 
unde nu erau expuse pericolului bombardamentelor aeriene, 
făceau să-mi treacă plăcut timpul. Seara ne odihneam ascultând 
muzică. Ne delectam cu câte un păhărel de benedictină sau de 
chartreuse. 

Mă aflam de două zile la Munchen. Eram încântat că nu mă 
deranjase nici un mesaj telefonic. Nu simţeam nevoia să primesc 
vizite şi nici să urmăresc ştirile. Mă rupsesem de lume. Mă 
gândeam la Elissa, la copiii mei şi retrăiam în compania lor. Karl îmi 
respecta lungile tăceri. Se cufunda în lectura unui tratat voluminos 
ori se extazia în faţa ilustraţiilor originale din tomurile de mare lux, 


— 213 — 


tipărite în tiraje strict limitate. 

Intr-o seară, uşa salonului s-a deschis încet şi în prag a apărut 
Gunther. Cu glasul lui subţiat de bătrâneţe a anunţat un nume care 
mi-a făcut plăcere. 

— Herr Oberst, von Stauffenberg, alteţă! 

— Să poftească! am exclamat, ridicându-mă de pe canapea. 

Gunther a deschis amândouă canaturile în calea vizitatorului. 

Ori de câte ori îl vedeam pe Stauffenberg, încercam un 
simţământ ciudat, în care se îmbinau admiraţia şi mila. Războiul 
făcuse din bărbatul acesta falnic un infirm. l-am strâns mâna 
teafără, apoi i l-am prezentat pe Karl. Neobservat de acesta, 
Stauffenberg mi-a aruncat o privire întrebătoare. Semnificaţia era 
limpede. Putea să-mi vorbească deschis în prezenţa acestui tânăr? 

Aveam încredere în Karl şi nu aş fi ezitat să discut chestiuni 
delicate în prezenţa lui. Dar am ezitat să-i angajez 
responsabilitatea, compromiţându-l în cazul unei eventuale eşuări a 
complotului, cu atât mai mult cu cât omisiunea de denunţ ar fi fost 
grav pedepsită. 

— Karl, fii te rog amabil şi ordonă lui Gunther să pună un tacâm 
în plus pentru oaspetele nostru. 

Karl a înţeles că voiam să rămân singur cu Stauffenberg. Mi-a 
zâmbit şi s-a retras cuminte. 

— Am primit mesajul dumneavoastră referitor la Himmler, a 
rostit colonelul ex abrupto. In consecinţă, mi-am făcut planul să-i 
suprim şi pe Reichsfuhrerul S.S. şi pe Göring odată cu Hitler. Acum 
trei zile - mai precis la 11 iulie - am fost chemat la Berchtesgaden, 
să prezint „zugravului” raportul periodic asupra Armatei de rezervă. 
Fusesem informat că Hitler şi Goring aveau să participe la 
conferinţă, aşa că mi se oferea prilejul să scap de toţi trei deodată. 
M-am prezentat la reuniune, având în servietă o bombă de 
fabricaţie britanică. Una din acele maşini infernale trimise pe calea 
aerului partizanilor din Maquis. Un agent din Abwehr mi-a procurat 
o asemenea bombă. În ultimul moment, Himmler nu s-a mai 
prezentat la conferinţă. Am chemat atunci la telefon Berlinul. 
Generalul Olbricht m-a povăţuit să amân executarea atentatului 
până când voi reuşi să-i prind pe toţi trei la un loc. 

Am făcut un semn de nerăbdare. 

— Soarta lui Göring nu trebuie să te preocupe. Nu a rămas 
hotărât să-l lăsaţi pe seama mea? 

— Nu vă înapoiaserăţi încă de pe Frontul de Est. 


= 214 


— Da, ai dreptate, am convenit. Acum sunt la dispoziţia 
dumneavoastră. la loc, te rog. 

Ne-am aşezat pe canapea. l-am oferit un pahar cu benedictină. 

— Sunt de părere, i-am spus, că atentatul nu mai trebuie 
întârziat. Cu sau fără oamenii lui de încredere, Hitler trebuie să 
moară. De ceilalţi ne vom ocupa noi. 

— De aceeaşi părere este şi generalul Beck. 

— Atunci, nu-ţi mai rămâne decât să treci la acţiune. Când 
trebuie să te prezinţi iarăşi Fuhrerului? 

— La 15 iulie. 

— Adică poimâine? 

— Exact. 

— In cazul acesta, mâine seară voi fi la Berlin, astfel ca în ziua şi 
la ora hotărâtă de dumneata să-l arestez pe Göring. Pe Himmler dă- 
| în primire altcuiva. 

Von Stauffenberg şi-a golit paharul cu benedictină, apoi a rostit 
scurt: 

— Aşa am să fac. 

— Deci, rămâne hotărât pe data de 15. 

— Jawohl, Herr General! 

Mi-am frecat satisfăcut mâinile. 

— In sfârşit, se apropie ziua răfuielilor! începusem să disper, 
Stauffenberg. 

— Zarurile au fost aruncate, Herr General. 

— Văd. Şi mă bucur. 

Am mai discutat câteva chestiuni în legătură cu desfăşurarea 
complotului. Mi-am învățat bine rolul. După ce am epuizat 
subiectul, i-am propus să trecem în sufragerie. 

— Este cazul să ne refacem forțele cu o sticlă de şampanie 
„Veuve Cliquot”. 

Deşi nu era mare amator de băuturi alcoolice, a acceptat cu 
plăcere să ridicăm un pahar în cinstea reuşitei noastre comune. 

In sufragerie ne aştepta masa întinsă. Dineul nu strălucea prin 
bogăţia şi varietatea meniului. 

Contrastul dintre mâncărurile simple şi somptuozitatea tacâm 
urilor şi a tăvilor mari de argint crea un tablou de un comic 
irezistibil. Gunther era un tradiţionalist. S-ar fi socotit dezonorat 
dacă i s-ar fi cerut să prezinte cina într-un serviciu de masă 
obişnuit. 

— Ce mai e nou pe la Berlin, Stauffenberg? 


— 215 — 


— Nu se vorbeşte decât de situaţia militară din Est. Cercurile 
oficiale sunt foarte îngrijorate de când ruşii au ajuns la o sută 
treizeci de kilometri de hotarele răsăritene ale Prusiei. Führerul şi-a 
mutat iarăşi penaţii la cartierul general de la Rastenburg, 
reamintindu-le comandanților de armate că această frântură de 
teritoriu din Prusia este sacrosanctă şi că inamicul trebuie 
împiedicat cu orice preţ să ajungă până acolo. 

Soneria de la intrare a bâzâit. Gunther a plecat să deschidă. Din 
hol mi-au ajuns la ureche zgomot de paşi şi glasul lui Rudi. 

— Tata e acasă? Cine-ar fi crezut! 

Glasul lui era neutru. Nu s-ar fi spus că îl bucura prezenţa mea. A 
intrat în sufragerie, urmat de Gunther. Purta uniformă S.S, şi avea 
pe piept „Crucea de Fier”. Am făcut prezentările, în vreme ce 
Gunther punea un tacâm suplimentar. 

— Cu ce ocazie la Munchen? l-am întrebat. 

— Concediu de convalescenţă. Zece zile. Dar n-am să-l fac în 
întregime. Ţara şi partidul au nevoie de braţul fiecărui german. 

În felul lui era un viteaz; din nefericire, se pusese în slujba răului. 

— Vin pe jos de la gară. Nu circulă nici un tramvai. Americanii au 
bombardat rău Munchenul. Dar Fuihrerul îl va răzbuna. 

Stauffenberg îl privea impasibil, ca şi Karl, de altfel. Rudi se 
lansase într-un adevărat logos propagandistic, aşa cum i se 
turnaseră şi lui destule până reuşiseră să-l îndoctrineze. li ascultam 
întunecat elucubraţiile şi convingerea cu care vorbea. Deodată şi-a 
dat seama că discursul său este întâmpinat dacă nu cu ostilitate, 
cel puţin cu politicoasă indiferenţă. A tăcut brusc. 

S-a roşit. A mai vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit şi şi-a vârât 
nasul în farfurie. Din clipa aceea n-a mai scos un cuvânt. 

Am stat de vorbă cu von Stauffenberg despre muzică, despre 
teatru, despre filozofie. Prezenţa lui Rudi îngheţase însă atmosfera. 
După desert, von Stauffenberg a cerut îngăduinţa să se retragă. 
Trenul său pleca peste o jumătate de oră. L-am condus până la 
maşină. Inainte de a ne despărţi, i-am strâns cu putere mâna. 

— De reuşita dumitale depinde viitorul acestei ţări. 

— De reuşita noastră, Herr General. Eu nu sunt decât o rotiţă în 
această amplă mişcare. 

— Eroii sunt modeşti, Stauffenberg. 

Mi-a mulţumit cu emoție, apoi s-a urcat în maşina militară care îl 
aştepta la scară. Am urmărit-o cu privirile până a ieşit din curte. 

Plecarea lui von Stauffenberg l-a înviorat pe Rudi. Băiatul acesta 


— 216 — 


simţise instinctiv că von Stauffenberg era un duşman al 
hitlerismului. Restul serii s-a întreţinut foarte amabil cu Karl. A 
încercat să-l tatoneze asupra ideilor sale politice. Karl s-a eschivat 
diplomatic, plasându-se pe terenul unor generalităţi care permiteau 
interpretări variate. Indispus că nu găsise în vărul său un nazist 
convins, Rudi s-a retras devreme la culcare. 

A doua zi, însoţit de Karl, am plecat cu maşina la Berlin. Hans nu- 
şi mai putea demonstra măiestria automobilistică respectând cu 
stricteţe orarul fixat de mine, aşa ca odinioară. Era tot mai greu să 
străbaţi oraşele ruinate de bombardamente. Drumurile deschise 
printre dărâmături erau strâmbe şi aglomerate. Atacurile aeriene 
sporeau dificultăţile. 

Pe drum i-am dezvăluit în sfârşit lui Karl scopul deplasării mele la 
Berlin. După o îndelungată chibzuinţă, ajunsesem la concluzia că 
nu-l puteam ţine departe de complot. In lupta disperată pe care noi, 
unii ofiţeri, urma să o dezlănţuim împotriva lui Hitler, aveam nevoie 
de o mare libertate în mişcări şi de oameni de credinţă care să-mi 
execute orbeşte ordinele, conştienţi că, în cazul unui insucces, 
participarea lor la conjurație ar putea să-i coste capul. Karl s-a 
arătat mai receptiv decât mi-aş fi închipuit. A acceptat cu 
entuziasm să se integreze în rândurile complotiştilor. 

— Mă gândesc cu deliciu la surpriza penibilă pe care au s-o aibă 
bunicul şi tata când vor afla că am participat activ la conjurație. 
Sunt sigur că bunicul va încerca să mă dezmoştenească. Tata va fi 
mai realist. In cazul unui succes al loviturii noastre, va afirma că mi- 
a cunoscut activitatea şi că m-a îndemnat să lupt cu toată energia. 
Dacă eşuăm, mă va dezavua, cu indignare şi va face caz de 
nazismul lui şi al părintelui său... 

Pe înserat am ajuns la Berlin. Am făcut prima vizită la locuinţa 
generalului Olbricht. Se mai aflau de faţă câţiva generali şi ofiţeri 
superiori. M-am retras cu Olbricht într-un salonaş, şi acolo am pus 
la punct ultimele amănunte ale loviturii de a doua zi. Indată ce i se 
va anunţa de la Rastenburg uciderea lui Hitler, va da semnalul 
declanşării operaţiei „Walkyria”. In acel moment aveam să preiau 
conducerea flotei aeriene a Reichului şi să ordon arestarea lui 
Göring şi a principalilor săi colaboratori, în cap cu şeful Statului- 
Major al Aerului. Două companii de infanterie aveau să ocupe 
Ministerul Aviației şi Statul-Major al Aerului, permiţând ofiţerilor mei 
să se instaleze în posturile-cheie şi să emită îndată ordine în 
consecinţă tuturor unităţilor de Luftwaffe din Germania şi de pe 


— 217 — 


cele trei fronturi. 

Incepând din noaptea aceasta, complotiştii trebuiau să fie 
pregătiţi pentru a intra în acţiune la ora H. Olbricht era optimist. 

— Toate rotiţele maşinii sunt bine unse, mi-a declarat el. Mâine 
seară pe vremea aceasta Germania va fi eliberată. Poporul german 
va renaşte... Nu se poate spune că înlăturarea lui Hitler şi a 
acoliţilor lui va soluţiona automat toate problemele în suspensie. 
Vom discuta însă cu aliaţii de pe alte poziţii. 

Am trecut apoi pe la generalul Beck. L-am găsit calm şi hotărât. 
Ca şi Olbricht, era sigur de victorie. 

M-am înapoiat la hotel, unde l-am primit pe von Geist, în 
prezenţa lui Karl. Toţi ofiţerii mei de stat-major. Implicaţi în 
complot, se aflau la Berlin şi aşteptau să intre în dispozitiv la ora 
anunţată de Olbricht. Erich von Graffenstein, nepotul meu, luase 
locul lui Heilingsdorff la Secţia operaţii, iar maiorul Wolfgang Ritter 
- un ofiţer pe care-l avusesem sub comandă în timpul campaniei 
din Franţa - preluase funcţiile lui von Westheim. 

Olbricht era atât de sigur de succes, încât obținuse aprobarea 
generalului Beck de a declanşa operaţia „Walkyria” cu două ore 
înainte de atentat, spre a permite trupelor din infanterie şi 
unităţilor de tancuri dinafara Berlinului să intre în capitală în 
momentul în care se va anunţa uciderea lui Hitler... 


15 iulie 1944. 

O dimineaţă înăbuşitoare, cu cer de plumb topit şi o păâclă aurie 
plutind în aer. In dimineaţa aceea nu m-am mişcat de la hotel. 
Aşteptam semnalul. Stauffenberg plecase încă din ajun la 
Rastenburg. 

In sfârşit, la 11.00 am primit un mesaj telefonic de la 
Comandamentul Armatei de rezervă. Se dăduse semnalul 
„Walkyria”. Unităţile de tancuri porniseră spre Berlin, unde aveau şi 
ocupe Cancelariatul Reichului, ministerele şi alte instituţii. Olbricht 
fusese anunţat telefonic de Stauffenberg - potrivit unui cod cifrat - 
că obişnuita conferinţă a Fuhrerului începuse şi că la era 13.00 
urma să explodeze maşina infernală. 

La 12,30, spre marea surprindere şi confuzie a complotiştilor, 
generalul Olbricht a poruncit revocarea operaţiei „Walkyria”. 
Trupele care apucaseră să intre în Berlin au primit ordin să se 
înapoieze în cazărmi. Abia mai târziu am obţinut explicaţia acestui 
contraordin: Stauffenberg telefonase lui Olbricht că Hitler părăsise 


— 218 — 


sala de conferinţe înainte de ora 13.00. Gestul acesta neprevăzut 
făcuse să eşueze complotul. Mulţi dintre conspiratori au încercat cu 
acest prilej un simţământ de adâncă descurajare. Tocmai când se 
crezuseră mai aproape de izbândă, totul se dăduse peste cap. 

Declanşarea şi revocarea operaţiei „Walkyria” treziseră probabil 
bănuielile căpeteniilor de la O.K.W. Generalului von Falkenhausen, 
care făcea parte din complot, i s-a ridicat în aceeaşi zi comanda. 
Am pierdut astfel un pion important. Urmaşul lui era un hitlerist 
convins. 

A doua zi a avut loc la locuinţa lui Stauffenberg - care se 
înapoiase de la Rastenburg - o reuniune cu principalii lui 
colaboratori: locotenent colonelul von Hafacker - care stabilea 
legătura cu generalii din vest. Contele von der Schulenburg - 
adjunctul prefectului poliţiei din Berlin, precum şi Trott zu Solz. In 
cadrul discuţiilor s-a stabilit că Stauffenberg va face o nouă 
tentativă cu prilejul primei sale convocări la Cartierul General al 
Führerului. 

La 18 iulie am fost invitat la Statul Major al Aerului. Generalul 
Korten mi-a cerut scuze fiindcă îmi întrerupea concediul. Avea să- 
mi transmită însă un ordin urgent din partea O.K.W.-ului. In ajun, 
Feldmarschallul Rommel fusese grav rănit în cursul unui atac aerian 
inamic. Față de această situație urma să iau imediat legătura cu 
Feldmarschallul von Kluge, urmaşul lui von Rundstedt la comanda 
forţelor noastre din vest, spre a stabili noi măsuri în vederea 
stăvilirii ofensivei anglo-americane din nord-vestul Franţei. Printre 
complotiştii din Berlin, vestea rănirii lui Rommel a semănat 
consternarea. După revocarea lui von Falkenhausen, primeam o 
nouă lovitură. 

Când mă pregăteam să părăsesc Berlinul, cu destinaţia Paris, am 
primit o scrisoare de la Rudi care îmi vestea iminenta sa înapoiere 
la unitate. Şi el fusese rechemat înainte de încheierea permisiei. Nu 
am rămas surprins. Veştile de pe cele două fronturi erau alarmante. 

La 19 iulie, înainte de ora prânzului am plecat cu trenul meu de 
comandament spre Paris. Generalul Korten mă informase că 
apărarea noastră în sectorul central al frontului de est era pe 
punctul de a se prăbuşi. Generalul Heusinger, şeful operaţiilor din 
O.K.W., cerea întăriri urgente. Ruşii declanşaseră ofensiva şi în 
sectorul nordic. Generalul Friessner, care înlocuise pe generalul 
Lindemann, cerea - ca şi predecesorul său - să i se îngăduie a 
executa o retragere strategică, spre a evita o cădere în încercuirea 


— 219 — 


pregătită de ruşi. Hitler, iritat - de ceea ce numea el „tânguielile” 
lui Friessner - îl permutase în România, unde domnea liniştea, iar 
pe Schörner „măcelarul” îl expediase în nord, încredinţându-i 
soarta grupului de armate care trebuia „să apere până la ultimul 
om” Ţările Baltice. 

Până şi Korten, un naţional-socialist convins, ajunsese să critice 
atitudinea Fuihrerului, care îşi pierduse vizibil busola. Stârniseră 
mare senzaţie la O.K.W. Declaraţiile lui potrivit cărora pierderea 
vastelor teritorii din est nu constituia, la urma urmei, un mare 
dezavantaj, deoarece liniile de etape gigantice din trecut fuseseră 
restrânse, aşa că pe viitor apărarea avea să se facă în condiţii mai 
bune. 

Cât de bune erau aceste condiţii, se poate deduce şi după 
succesele înregistrate de ruşi în sectorul Grupului de armate 
Ucraina Nord. La Brodi fuseseră încercuiți 40 000 de oameni din 
Armata 1 „Panzer”. Corpul al 3-lea blindat încercase să intervină în 
sprijinul asediaţilor, dar fusese respins după lupte grele. Generalul 
Lindemann, comandantul forţelor încercuite, capitulase, fiind 
condamnat la moarte în contumacie de către Hitler. Generalii Lasch 
şi Langel refuzaseră însă a se preda. Cu preţul unor lupte 
îngrozitoare, soldate cu mari pierderi, reuşiseră să iasă din 
încercuire, laolaltă cu 5 000 de oameni. Ruşii trecuseră între timp 
Bugul şi pătrunseseră adânc spre vest. 

Potrivit orarului, la miezul nopţii trebuia să ajungem la Paris. 
Anunţasem din timp sosirea mea lui von Kluge - acum comandantul 
suprem al Frontului de Vest - şi el îmi comunicase că mă aşteaptă 
la Roche-Guyon. Am parcurs drumul prin Germania, aflându-mă 
într-o stare sufletească neagră. Bombardamentele aeriene ne-au 
silit să facem numeroase popasuri, care ne-au întârziat dincolo de 
cele mai pesimiste prevederi. Miezul nopţii ne-a prins la 
Strassbourg. Abia după ora 1 trenul s-a pus în mişcare, 
îndreptându-se spre Nancy 

In vagonul-restaurant, afectat conferinţelor, stăteam cu von 
Geist şi cu şefii de secţie în jurul hărților întinse pe masă. 
Urmăream desfăşurarea operaţiilor din Normandia. Inamicul nu 
realizase progrese spectaculoase, dar serviciile noastre de 
informaţii semnalau masive debarcări de trupe anglo-americane, 
menite să întărească şi să dezvolte puternicul cap de pod din 
nordul Franţei. Lupte grele se desfăşurau la Caen şi la Saint-Lo. Era 
de aşteptat ca inamicul să lanseze o nouă şi puternică ofensivă. 


— 220 — 


Armata a 5-a blindată, de sub comanda generalului Eberbach - 
care-l înlocuise pe von Schweppenburg, considerat defetist de către 
Hitler - precum şi Armata a 7-a, de sub comanda generalului 
Hausser, rezistau anevoie celor un milion de soldaţi anglo- 
americani, sprijiniți de puternice forţe blindate şi de peste 2 000 de 
avioane. 

Aveam sub ochi copia unui raport întocmit de Rommel în preziua 
gravului său accident. Raportul, adresat Comandamentului Trupelor 
din Vest, era în realitate destinat lui Hitler. După ce arăta ca de la 
începutul debarcării în Normandia, germanii pierduseră 97 000 de 
soldaţi şi 2 360 de ofiţeri, dintre care 28 de generali, menţiona că 
întăririle primite în acelaşi interval de timp se cifrau la 6 000 de 
oameni. Obţinuseră de asemenea 17 tancuri noi, în locul celor 225 
pierdute în luptă. 

„Inamicul, încheia el, este pe punctul de a sparge subţirele 
nostru front şi de a pătrunde adânc în interiorul Franţei. Lupta 
inegală se apropie de sfârşit.” 

Acum Rommel zăcea în nesimţire pe patul unui spital. Suferise o 
dublă fractură a bazei craniului - specialiştii nu sperau să-l salveze. 
Îmi aminteam de prima întâlnire dintre Rommel şi von Kluge, după 
ce acesta preluase comanda Frontului de Vest. „Feldmarschall 
Rommel, îl prevenise cu asprime von Kluge, de azi înainte îmi veţi 
executa fără discuţie ordinele. Vă sfătuiesc să nu uitaţi acest 
lucru.” 

Urmaşul lui von Rundstedt sosise în Franţa aţâţat de Hitler 
împotriva generalilor „molegşiţi” de traiul bun de la Paris. 

— Cred, meine Herren, că străpungerea frontului nostru va fi 
efectuată în sectorul Armatei 1 Americane, am spus, după ce am 
examinat harta. Americanii sunt mai combativi decât britanicii şi 
dispun de forţe blindate şi aeriene superioare. 

Am descris două cercuri imaginare în jurul lui Şt.-Lo şi al lui Le 
Menil-Vigot. 

— Între aceste localităţi se va desfăşura efortul principal al 
inamicului. 

Von Geist s-a sprijinit de masă. 

— Înseamnă că aviația noastră de luptă va trebui concentrată în 
această zonă... 

— Exact. Von Graffenstein, redactează ordinul de operaţii. 

Von Graffenstein luă un blocnotes şi se aşeză la masă. 

Mi-am scos din buzunar tabachera şi am desfăcut-o. Mă 


— 221 — 


pregăteam să-i ofer o ţigară lui von Geist, când am simţit o 
puternică zguduitură, care ne-a aruncat pe toţi la podea. Am auzit 
zgomot de geamuri sparte, de fiare care se rup, în vreme ce 
vagonul s-a aplecat spre stânga într-un unghi de circa 60 de grade 
faţă de verticală, încremenind apoi într-o poziţie nefirească. Lumina 
se stinsese. Masa prinsă de podea nu s-a răsturnat peste mine. Mă 
încurcasem în schimb în hărţile, documentele şi dosarele care 
căzuseră asupra mea. Totul se petrecuse atât de repede, încât mi- 
au trebuit câteva secunde ca să mă reculeg. Mi-au ajuns la ureche 
gemete, iar după un foarte scurt timp, ţăcănitul caracteristic al 
unor arme automate. 

Mi-am dat seama că fuseserăm victimele unui atentat şi că 
maquisarzii, după ce făcuseră să deraieze trenul, ne atacau cu 
focuri de armă. Mă întrebam cum de scăpasem cu viaţă. Am mişcat 
prudent mâinile, picioarele. Suferisem probabil unele contuzii, căci 
simţeam dureri la cap şi în şoldul stâng. 

Am auzit apoi glasul lui Karl: 

— Onkel Eugen! Onkel Eugen!... 

— Aici sunt, Karl. Tu cum te simţi? 

— Cred că am scăpat teafăr. Dar nu văd nimic. 

Glasul lui Erich a răsunat energic: 

— Donnerwetter! 

Au urmat exclamaţii, strigăte. 

— Ce beznă a dracului! 

— Mi-au rupt picioarele! a gemut cineva. 

M-am ridicat anevoie de jos. Am făcut un pas. Am simțit deodată 
că piciorul calcă pe un geam, îl sparge, apoi se cufundă în gol. M- 
am agăţat instinctiv de ceva. Cred că era un picior al mesei. Mi-am 
restabilit echilibrul, dar în acelaşi timp m-am lovit cu capul de un 
obiect tare. Am scăpat şi eu o înjurătură. Cineva a aprins o 
brichetă. In lumina plăpândă a flăcării am văzut vagonul răsturnat 
aproape pe-o parte. Peretele stâng, cu ferestrele lui cu tot, 
devenise podea. Am auzit răpăitul gloanţelor pe învelişul metalic. 

Un miros înecăcios de fum mi-a înţepat nările, apoi la unul din 
capetele vagonului a răbufnit o flacără. Mi-am văzut atunci ofiţerii, 
unii  târându-se, alții  clătinându-se printre  sfărâmăturile 
compartimentului. Câţiva zăceau în nesimţire. Lângă mine 
încremenise locotenent-colonelul Melchinger. Faţa îi era plină de 
sânge. L-am apucat de braţ şi l-am clătinat uşor: 

— Melchinger! Melchinger! 


— 222 — 


A deschis ochii şi a bâiguit ceva neînțeles. 

Karl s-a apropiat de mine. Umbla atent, ferindu-se să nu calce 
peste ferestre. M-a prins cu solicitudine de braţ: 

— Ai păţit ceva, Onkel Eugen? 

Căldura din glasul lui m-a mişcat. 

— larba rea nu piere, am zâmbit. 

L-am văzut şi pe von Geist. Se plecase asupra lui Melchinger. 

— Să-l scoatem de aici, propuse el, luându-l pe după umeri. 

— Pe unde ieşim? a mormăit Erich. 

— Pe ferestre, a replicat von Geist. 

— Pe sus? Nu se poate. Cum ajungem acolo? 

— Pe jos. Rambleul terasamentului e destul de înclinat. 

Karl l-a înşfăcat pe Melchinger de picioare. 

— O iau înainte, zise el. 

S-a lăsat pe una din ferestrele cu geamul spart. Prima jumătate a 
corpului său a dispărut. A dispărut apoi şi cealaltă jumătate. 

— Să ieşim repede, zise von Geist. Vagonul are să ardă în curând 
ca o torţă. 

Am ieşit şi eu pe drumul folosit de Karl. M-am aşezat pe 
marginea ferestrei şi am legănat uşor picioarele în gol, până am 
atins pământul. M-am lăsat apoi să alunec pe terasament în jos. 
Câţiva soldaţi au apărut în jurul nostru. Unii erau plini de sânge. Un 
Feldwebel m-a ajutat să mă ridic. În aceeaşi clipă a icnit. În colţul 
gurii i-a apărut un fir de sânge. Când să cadă, l-am prins în braţe. 

— M-au lovit... în spinare, a bolborosit. 

Corpul lui s-a lăsat deodată greu. L-am aşezat pe iarbă. 

— Un medic, un infirmier! am strigat. 

Focul de arme al maquisarzilor continua cu furie. Şi ai noştri 
trăgeau. Karl s-a ivit lângă mine, însoţit de von Geist. 

— Melchinger e rănit, zise colonelul. Mă tem să nu fi suferit o 
leziune internă. Şi-a revenit, dar se plânge de dureri violente în 
coşul pieptului. 

Von Geist şi-a scos pistolul din tocul său şi a început să tragă 
undeva în noapte, pe o ţintă pe care n-am reuşit să o văd. 

— L-am atins, zise el. 

Două din vagoanele deraiate luaseră foc. 

A apărut şi Hans, şoferul meu. Ochii înlăcrimaţi îi scânteiau în 
lumina incendiului. 

— Ai păţit ceva, Hans? 

— Horsch-ul, Herr General, a bâiguit el. L-au distrus. 


— 223 — 


Hans era statuia vie a dezolării. 

— Nu-i nimic, am încercat să-l consolez. Facem noi rost de altul. 
Bine că ai scăpat cu viaţă. 

L-am bătut pe umăr. | s-a luminat faţa... 

Duelul armelor automate continua înverşunat. Magquisarzii erau 
protejaţi de întuneric. Noi ne profilam pe fundalul trenului cuprins 
de flăcări. Mi-am dus mâna la portrevolver. Abia atunci mi-am dat 
seama că eram descins. Imi lăsasem pistolul în compartiment. Karl, 
care-mi observase gestul, mi-a oferit arma lui. 

— Păstreaz-o, băiatule! i-am spus. S-ar putea să ai nevoie. Cine e 
neglijent, ca mine, plăteşte. 

l-am zâmbit şi lui. 

— Momentan, n-am ce face cu un pistol. Pentru ochii mei bezna 
din jur e atât de adâncă, încât ar trebui să trag la nimereală... 

Schimbul de focuri a început să se rărească. Maquisarzii erau 
desigur mai puţin numeroşi decât noi. Reuşiseră să arunce trenul în 
aer, să ucidă câţiva soldaţi şi ofiţeri germani, să dezorganizeze 
pentru câteva ore circulaţia feroviară. Işi îndepliniseră misiunea şi 
acum se retrăgeau. Aveau toate motivele să fie mulţumiţi. In 
curând s-au topit în noapte. Ai noştri au cercetat terenul în jur. N-au 
găsit nici urmă de francez. Maguisarzii dispăruseră, luându-şi cu ei 
răniții şi morţii. Lucraseră magistral. Nu cred că suferiseră serioase 
pierderi omeneşti. Ne-am adunat şi noi morţii şi răniții. Melchinger 
şi-a dat sufletul cam la o oră după accident. Incepuseră să 
sosească ajutoarele. Medicul nu-i putuse face nimic. 

— Leziuni interne, mi-a explicat. 

Von Geist mi-a raportat bilanţul provizoriu al atentatului: 

— Morți: 22 oameni, dintre care 3 ofiţeri. Răniţi: 33, dintre care 1 
ofiţer. 

Spre răsărit cerul negru prinsese a se decolora. Zorii îşi vesteau 
apariţia. 

— Noapte cu peripeții, rosti von Geist. Mi-au distrus plăcile şi 
patefonul. 

Mi-am adus aminte de Simfonia a IX-a de Beethoven, pe care o 
ascultasem în drum spre Minsk. „Iubirea şi înfrăţirea între oameni”. 
Ce ironie! 

Ofițerii au reuşit să salveze hărţile şi documentele secrete. Din 
trenul cu ajutoare sosit de la Nancy a debarcat un detaşament de 
pionieri cu utilajele şi materialele necesare înlăturării vagoanelor 
distruse şi reparării rapide a liniei şi a terasamentului. Cu acest tren 


— 224 — 


am plecat spre Nancy, dar înainte de Sarrebourg garnitura noastră 
a fost oprită în plină pădure. Podul peste Sarre fusese aruncat în 
aer. P 

Fierbeam. In nici una din deplasările mele prin Franța nu 
întâmpinasem atâtea dificultăți. Maquisarzii îşi intensificau 
activitatea. 

Şi aici am pierdut încă două ore până a sosit alt tren de ajutor. 
Cu o maşină militară din Sarrebourg, un fel de rablă antediluviană a 
comandamentului pieței, mi-am continuat drumul până la Nancy. 
Plecasem însoţit numai de Karl şi de Hans. La Nancy am obţinut un 
Chevrolet decapotabil rechiziţionat, într-o stare destul de bună. A 
trebuit să iau cu mine şi pe şoferul Chevro/etului, ca să se 
înapoieze cu maşina la Nancy, după ce avea să mă lase la Paris. 
Bineînţeles, l-am instalat pe Hans la volan. Voiam să ajung în 
capitală înainte de ora prânzului. Hans era capabil să săvârşească o 
asemenea performanţă, chiar şi cu un Chevrolet de rechiziţie. 

Când am ieşit din Nancy, se ridicase pâcla. Soarele ardea 
cumplit. Deşi ne aflam într-o maşină deschisă, curentul de aer 
stârnit în mers era atât de fierbinte, încât simţeam că mă înăbuş. 
Am urcat panta râului Meurthe şi am pătruns apoi în pădurea Haye, 
care îmbracă platoul dintre văile Meurthe şi Moselle. Indată ce am 
intrat în pădure, s-a răcorit şi aerul. Copacii înalţi, umbroşi, îşi 
ridicaseră spre văzduh ramurile încărcate cu frunziş bogat. Era o 
adevărată desfătare. Abia aşteptam să ajung la Paris, să fac o baie 
şi să-mi schimb uniforma, care arăta jalnic după păţania din 
noaptea trecută. 

Karl contempla cu încântare copacii seculari. 

— După cum englezii nu se pot lipsi de mare, aşa nu ne putem 
noi lipsi de pădure, zise el. Pădurea este viaţa noastră. 

Tonul lui elegiac m-a făcut să zâmbesc. 

— Nu cumva compuli şi poezii, Karl? 

— Am încercat, mi-a mărturisit el. Acum câţiva ani. Eram mult 
mai tânăr. 

Ultima lui frază m-a făcut să zâmbesc. 

— Eram amorezat de o fată din Bochum. O chema llse... 

De după o cotitură a drumului, mascată de cortina arborilor, a 
ieşit un pâlc de oameni înarmaţi. Armele lor automate au început 
să tragă. Căzusem într-o ambuscadă. 

— Dă-i drumul, Hans! i-am strigat. 

Cred că Hans a apăsat pedala de acceleraţie până la fund, căci 


— 225 — 


Chevroletul a ţâşnit ca un cal cravaşat. Am auzit gloanţele 
şuierând. Pe parbriz s-a înscris un şirag de perforaţii perfect 
rotunde, care semănau cu un colier de perle. Trecusem de cordonul 
de oameni. Credeam că scăpasem de primejdie. Din şanţul din 
dreapta s-au ridicat alţi inşi. Şi de după copacii din stânga au 
apărut siluete. Am observat dintr-o aruncătură de ochi expresia de 
surprindere, apoi de încleştare a muşchilor din obrajii lui Karl. Şi-a 
dus mâna la piept. 

— Te-au lovit, Karl? am apucat să-l întreb. 

In aceeaşi clipă l-am văzut pe Hans tresărind. Maşina mergea cu 
peste o sută douăzeci de kilometri pe oră. A mai avut puterea să 
frâneze. A plecat capul pe volan, apoi n-a mai făcut nici o mişcare. 
Un glonte îi perforase artera carotidă dreaptă. Sângele îi ţâşnea ca 
dintr-o minusculă fântână arteziană. Dacă n-ar fi avut tăria să 
oprească maşina în ultimul moment, ne-ar fi proiectat în vreunul 
din copacii care străjuiau drumul. Şi al doilea şofer a schiţat un gest 
necontrolat, apoi a lăsat capul pe marginea portierei. 

— Predaţi-vă! a strigat un bărbos, înarmat cu o puşti-mitralieră. 

Dintr-o aruncătură de ochi am putut să-mi dau seama că orice 
rezistenţă ar fi fost imposibilă. Douăzeci sau treizeci de inşi, 
straşnic înarmaţi, ieşiţi ca din pământ, stăteau cu armele 
îndreptate spre Karl şi spre mine. Săvârşisem o mare imprudenţă 
plecând fără escortă la drum. 

Am ridicat mâinile. A ridicat şi Karl mâna dreaptă, plină de 
sânge. Braţul stâng îi atârna inert. Tunica i se îmbibase de sânge în 
dreptului buzunarului de sus, din stânga. Şi mâneca stângă i se 
umpluse de sânge. 

Bărbosul s-a apropiat de maşină, urmat de alţi patru sau cinci 
inşi. Am încercat să mă ridic în picioare. 

— Stai acolo unde eşti! mi-a poruncit bărbosul. 

Mărturisesc că în clipa aceea am încercat o senzaţie bizară. Un 
individ oarecare, nebărbierit, nespălat, îmi dădea ordine. Până 
atunci numai Hitler şi Göring avuseseră autoritatea să o facă. 
Printre oamenii care înconjuraseră maşina se aflau numeroşi tineri. 
Am remarcat şi o femeie. Purta o rochie neagră, ponosită. Părul îi 
era tuns scurt, băieţeşte. Războiul, încercările grele prin care 
desigur trecuse, strădaniile şi oboselile inerente vieţii pe care o 
ducea, o făcuseră să-şi piardă orice feminitate. Părea asexuată. 

Un tânăr cu şapcă trasă pe ochi s-a apropiat de mine şi de Karl. 
Ne-a cerut armele într-o nemţească stricată. 


— 226 — 


— Nu sunt înarmat, i-am răspuns în franţuzeşte. 

Karl i-a predat revolverul său. Chipul lui m-a impresionat Era 
livid. Îşi muşca buzele ca să-şi stăpânească durerea fizică. 

— Ofiţerul acesta este grav rănit. Are nevoie de ajutoare, am 
rostit. 

— Lasă-l, că nu moarte! Porcul! a scuipat bărbosul. 

Karl l-a privit fix, fără să rostească un cuvânt. 

Doi oameni au coborât cadavrul lui Hans din maşină şi l-au 
aruncat în şanţ. 

— Să-l lăsaţi acolo! a ordonat bărbosul. Camarazii lui să-i 
găsească hoitul. 

M-a privit cu o ură de nedescris. 

— Eşti general! a rânjit. Pasăre rară! Ar trebui să te execut pe 
loc. Dar te mai las câteva ore în viaţă. Poate că o să avem nevoie 
de tine. Cât despre puţoiul ăsta, a adăugat îndreptându-şi privirile 
spre Karl, cred că ar fi mai bine să-i tragem un glonte în cap. 

— Este prizonier de război, a rostit un bărbat vârstnic, cu mustăţi 
cenuşii şi mâini bătătorite. 

Bărbosul, care părea să fie şi şeful grupului, a scuipat într-o 
parte. 

— Prizonieri? Mă faci să râd! Dar porcii ăştia au acordat statutul 
de prizonieri oamenilor noştri căzuţi în mâinile lor? l-au executat 
fără judecată. Hai, luaţi-i de aici şi duceţi-i! 

L-au coborât din maşină şi pe al doilea şofer. Nu ştiu dacă 
murise. În vreme ce îl cărau spre şanţ, braţele şi capul îi atârnau 
fără viaţă. 

— Poate că nu e mort, am rostit. 

— Nu te îngriji de asta! m-a repezit bărbosul. 

Tânărul care-l dezarmase pe Karl s-a instalat la volan. Un altul, 
cu obrazul acoperit de pistrui, s-a aşezat pe bancheta din faţă, 
ţinându-ne sub ameninţarea puştii sale mitralieră. 

Bărbosul m-a privit iarăşi. 

— Noi rămânem aici, ca să le facem o primire călduroasă tuturor 
nemților tăi care vor avea nenorocul să treacă prin pădurea asta. 
Drumul! a ordonat tânărului de la volan. 

Maşina cu parbrizul împodobit de perforaţiile gloanţelor B-a urnit. 
A mai mers circa o sută de metri pe şosea, apoi a cotit pe un 
drumeag care şerpuia prin pădure. 

Karl pierdea mult sânge. Era pe punctul de a leşina. 

— Imi daţi voie să mă ocup puţin de ofiţerul acesta? Dacă nu-i 


— 227 — 


opresc hemoragia, moare. Pierdeţi un ostatec. 

— Bine. Fă-i ce poţi, a rostit pistruiatul. Dar să nu încerci vreo 
şmecherie, că îţi găuresc pielea. 

Avea nasul ascuţit şi bărbia ştearsă. Tipul unui tânăr şi mărunt 
funcţionar. Cred că în timp de pace n-ar fi fost în stare să strivească 
o muscă. Războiul transformă şi astfel de oameni în fiare. 

Am desfăcut tunica lui Karl. Cu batista mea i-am improvizat un 
tampon care să-i oprească hemoragia rănii de la piept. Gloanţele 
pătrunseseră deasupra sânului stâng. Cred că afectaseră muşchii 
pectorali şi eventual geamănul intern. Cu batista lui Karl am făcut o 
legătură strânsă deasupra rănii de la braţ. 

Am mers prin pădure circa un sfert de oră. Drumul se strecura 
printre copaci. O cupolă de frunziş verde ne ferea de razele toride 
ale soarelui. In alte condiţii, plimbarea aceasta ar fi fost plăcută. 

In momentele acelea îmi treceau prin cap tot felul de gânduri. 
Căzusem prizonier. Incercam simţămintele atâtor ofiţeri şi soldaţi 
germani care cunoscuseră amărăciunea captivităţii. Trebuie să 
mărturisesc, totuşi, că eram descumpănit. Ştiam că mai devreme 
sau mai târziu Germania va fi învinsă, că îmi va veni şi mie rândul 
să cad în mâna inamicului. Mă învăţasem oarecum cu gândul că am 
să fiu dus cu turma într-un lagăr de prizonieri. Că voi întâlni acolo 
alţi camarazi de nenorocire. Ştiam însă că şi gardienii vor fi militari. 
Uniforma îmbracă nu numai trupul, ci modelează şi spiritul. Evident, 
nu mă aşteptam la un tratament blând. În calitatea mea de 
general, mă socoteam totuşi îndrituit să pretind un anumit respect. 
Cel puţin un respect formal... Nici un moment nu mă gândisem că 
aş putea să cad în mâinile maquisarzilor. Ştiam că partizanii ucid. 
Nu au ce face cu prizonierii. Poate că pe mine vor să mă folosească 
în alt chip. Nu-mi rămânea decât să aştept desfăşurarea 
evenimentelor. Regretam un singur lucru. Că eram împiedicat să 
mai particip la complotul împotriva lui Hitler... 

Maşina s-a oprit brusc. Tânărul care luase locul lui Hans a sărit 
din maşină. 

— Coborâţi! ne-a poruncit. 

Pistruiatul ne-a deschis portiera. Dincolo de ostilitatea lui am 
desluşit o vie curiozitate. Se uita la uniforma mea, la galoane, la 
„Crucea de Fier” cu frunze de stejar şi cu briliante. Briliantele 
acestea minuscule păreau să-l fascineze. Cred că i-am intuit bine 
gândurile, căci în clipa în care am coborât din maşină, sprijinindu-l 
pe Karl, m-a întrebat aspru: 


— 228 — 


— Ca să obţii tinicheaua aia cu briliante ai omorât mulţi oameni? 

— Am doborât câteva avioane. 

— Franţuzeşti? 

— Şi franţuzeşti. 

— Câte? 

— Multe. 

— Cât de multe? Spune o cifră. 

— Câteva zeci. 

A fluierat şi m-a privit cu oarecare respect. 

— Haidem! a zis şoferul. 

L-am urmat. Karl abia se mai ţinea pe picioare. Rănile, cel puţin 
după cât îmi dădusem seama, nu erau grave. Pierderea sângelui 
însă îl slăbise mult. Se lăsase pe braţul meu. Era ameţit. Spre 
surprinderea mea, pistruiatul m-a întrebat cu glas neutru: 

— Dacă ţi-e greu, pot să-l duc şi eu câţiva metri. Nu vrei? 

— Mulţumesc. E datoria mea. 

— Cum vrei. 

După un pâlc de tufişuri a apărut o casă dărăpănată. În vremurile 
ei bune servise drept adăpost pădurarilor. In faţa casei se afla un 
bătrân cu o pălărie pleoştită, ca şi mustăţile sale albe. Era înarmat 
cu O puşcă 

— Uite ce-am adus! exclamă triumfător tânărul şofer. 

Bătrânul s-a apropiat de mine. Obrazul lui tăbăcit de vânturi era 
pungit de riduri. Mustăţile îi acopereau buzele, iar colţurile lungi îi 
încadrau bărbia grea, osoasă. Ca şi pistruiatul, mi-a privit îndelung 
epoleţii şi decoraţiile. 

— Ai grad mare, mi-a vorbit, morfolindu-şi cuvintele. Hai, intraţi! 

Sub supravegherea  pistruiatului, care ţinea gura armei 
îndreptată spre noi, am pătruns în casă. Am străbătut o încăpere nu 
prea largă, în care se afla o masă mare, cu tăblia tocită de multe 
mâini, câteva scaune şchioape şi o vatră de bucătărie; am trecut 
printr-o săliţă strâmtă, igrasioasă, cu o ferestruică scundă, apoi am 
intrat într-o cămăruţă cu un pat primitiv, alcătuit din câteva 
scânduri negeluite, aşezate pe o ramă grosolan meşterită şi 
sprijinită pe patru picioare scurte. O pătură ruptă acoperea în parte 
scândurile. O fereastră zăbrelită lăsa să intre o lumină verzuie. 
După ce am intrat în cămăruţă, pistruiatul a scos din buzunar o 
cheie, cu care se pregătea să ne încuie. 

— Imi trebuie o faşă şi un dezinfectant pentru tânărul acesta, i- 
am spus, arătându-l pe Karl, care se lăsase să cadă pe patul 


— 229 — 


improvizat. 

— O să vină cineva să se ocupe de el, mi-a răspuns de data 
aceasta fără ostilitate. 

A ieşit, a închis uşa în urma lui, apoi am auzit cheia răsucindu-se 
în broască. Pentru mine, zgomotul acela metalic a căpătat brusc o 
semnificaţie îngrozitoare. Am încercat, pentru întâia oară în viaţă, 
senzaţia celui care este întemnițat. Sentimentul pe care-l încerci în 
momentul în care ştii că ţi-ai pierdut libertatea, că vei rămâne 
claustrat între patru ziduri şi la dispoziţia adversarilor este nu 
numai bizar, dar şi exasperant. Ceea ce ar putea să pară ciudat 
este că nu mi-a fost nici un moment frică. Cu moartea mă 
familiarizasem. Că maguisarzii ar fi putut să fie instrumentele ei, nu 
prezenta pentru mine nici o importanţă. Eram pregătit sufleteşte să 
am un rendez-vous cu moartea pe front, în timpul vreunui zbor cu 
avionul sau în faţa plutonului de execuţie. Eşuarea complotului 
împotriva lui Hitler nu ar avea alt deznodământ. Cel mult, aş putea 
să evit execuţia publică, trăgându-mi un glonte în cap. 

Ajutorul făgăduit pentru Karl întârzia. Incepusem să-mi deschei 
nasturii de la veston. Mă gândeam să-mi dezbrac cămaşa şi să o 
rup în fâşii cu care să-l pansez. In clipa aceea am auzit cheia 
răsucindu-se în broască. Uşa s-a deschis şi în prag a apărut o fată 
tânără. 

Trebuie să mărturisesc că întâlnirea aceasta a constituit una din 
cele mai mari surprize din viaţa mea. O aveam în faţă pe Colette 
Latour. Am recunoscut-o de îndată, deşi lipsa fardurilor îi schimba 
oarecum fizionomia. 

— Dumneata? a rostit stupefiată. Dumneata aici? 

— După cum vezi, am replicat. Ne revedem în condiţii puţin 
agreabile. 

Colette s-a aplecat asupra lui Karl. Cu mişcări rapide, dar pline 
de îndemânare, i-a descoperit rănile, le-a examinat cu atenţie. Karl 
îşi stăpânea eroic gemetele. i 

— Gloanţele au afectat numai muşchii, a rostit ea. Nimic grav. In 
zece-cincisprezece zile se vindecă. Am să-l pansez. Dar are să-l 
doară puţin. 

Karl a zâmbit palid. Colette a scos dintr-o trusă medicală de 
prim-ajutor tifon şi dezinfectante. In vreme ce curăța expert rana 
de la piept, mi s-a adresat cu glas potolit: 

— Când v-au prins, ofiţerul acesta era cu dumneata? 

— Da. Este aghiotantul şi nepotul meu. Ca şi Georges. 


— 230 — 


Colette a tresărit. M-a privit o clipă cu ochii ei limpezi ca apa 
albastră a unui iezer. 

— Nepotul dumitale? 

— Am să fac prezentările. Nepotul meu, Karl von Bruck, 
Mademoiselle Colette Latour. 

Colette a înclinat uşor din cap. Karl a vrut să se ridice de pe pat, 
dar ea l-a împiedicat: 

— Lasă-mă să termin! i-a spus cu uşoară asprime în glas. 

După ce i-a spălat şi i-a dezinfectat rănile, i le-a pansat 
impecabil. 

— Eşti foarte pricepută, i-am spus. 

— Viaţa te învaţă cu multe... Cred că a pierdut mult sânge, a 
adăugat. Haina e îmbibată... 

După ce a terminat operaţia, şi-a strâns trusa şi s-a ridicat în 
picioare. Fusta cenuşie şi bluza neagră, severă, îi scoteau totuşi în 
evidenţă supleţea şi eleganța corpului. A vrut să spună ceva, a 
ezitat, s-a uitat la mine, la Karl, frământată de o vizibilă agitaţie 
lăuntrică. A făcut un efort, apoi mi s-a adresat cu fermitate: 

— Am să vă las să fugiţi! 

Cred că am făcut ochii mari. Expresia de surprindere întipărită pe 
chipul meu i-a smuls un zâmbet. 

— Plătesc o poliţă, mi-a spus. 

Firesc ar fi fost să accept cu bucurie şi recunoştinţă oferta ei. Am 
şovăit: 

— Dacă fugim, te expunem, fără îndoială, represaliilor din partea 
camarazilor dumitale. Vor bănui... 

— Nu vor bănui nimic. Până acum n-am lăsat nici un german să- 
mi scape. lar dacă nu veţi profita de oferta mea, riscaţi să plătiţi 
pentru toate crimele săvârşite de compatrioţii dumneavoastră... 
Dumneata nu ai crime pe conştiinţă. Cel puţin aici, în Franţa. Sunt 
bine informată. 

— Ar fi în stare să ne execute fără judecată? exclamă Karl 
scandalizat. Dar legile internaţionale, legile umanităţii... 

Chipul tinerei femei s-a întunecat. 

— Legile umanităţii? Cine mai ţine seamă de asemenea legi? Cu 
atât mai mult cu cât germanii dumneavoastră le-au călcat cei 
dintâi. Acum le-a venit rândul să plătească... Normal, nu-i aşa? S-a 
uitat la ceas: Peste aproximativ două ore veţi putea pleca... Pe cei 
doi tineri care v-au adus până aici am să-i îndepărtez sub un 
pretext oarecare. Va rămâne numai bătrânul... Şi eu, bineînţeles. 


— 231 — 


Voi spune că m-aţi atacat când am venit să vă aduc de mâncare. M- 
aţi dezarmat şi aţi fugit... Tot ce vă cer e să nu faceţi nici un rău 
bătrânului când veţi ieşi din casă. Veţi fugi cu maşina cu care aţi 
venit... O luaţi pe drumeagul care coteşte spre stânga, mergeţi 
circa zece minute, până ajungeţi la o cruce de lemn. Acolo drumul 
se desparte în două. Vă angajaţi pe cel din dreapta. Coborâţi apoi 
printr-un teren accidentat - dar practicabil - în valea Mosellei. Cotiţi 
la dreapta, de-a lungul râului, şi ajungeţi la Toul. La Toul găsiţi 
trupe germane... Vă rog un singur lucru: Să uitaţi de existenţa 
drumului prin pădure... şi de locul acesta unde veţi mai petrece 
două ore de captivitate. 

— Ai cuvântul nostru de onoare, Mademoiselle! 

— Vă mulţumesc. S-a uitat în ochii mei: L-ai salvat pe Georges, şi 
acest gest nu pot să-l uit. Mai presus de legile războiului, suntem 
oameni. Simplu, nu-i aşa? 

— Ce mai face Georges? 

— Comandă o formaţie de partizani în sectorul Caen... Acum vă 
las. Să fiţi gata de plecare... 

Karl schiţă un zâmbet: 

— Vă mulţumesc şi eu, Mademoiselle, pentru tot ce aţi făcut 
pentru mine. 

— Să-i mulţumeşti unchiului dumitale, i-a surâs cu drăgălăşenie. 
E un om admirabil. Odată. Intr-un bistrot din Paris, i-am făcut o 
declaraţie de dragoste. Nu este aşa, mon général? 

— Mademoiselle, sunt copleșit. 

Colette şi-a strâns lucrurile, şi-a luat trusa şi s-a îndreptat spre 
uşă. In prag s-a oprit. 

— Peste două ore sunt înapoi. Poate şi mai devreme. Până atunci 
vă las singuri. Pe curând. 

A ieşit, a încuiat uşa, apoi i-am auzit paşii depărtându-se pe 
culoar. 

— Ce lovitură de teatru! a exclamat Karl. Şi ce fată minunată. 

Am înclinat din cap. 

— Intr-adevăr minunată, Karl. 

Eram profund mişcat de gestul ei. Cuvintele ei de încurajare ne 
întăriseră moralul. Chiar dacă o făcea spre a ne îndulci ultimele 
clipe ale vieţii, merita toată recunoştinţa. Căci în sufletul meu 
păstram încă un sâmbure de îndoială. 

Karl adormise extenuat. Era palid şi înduioşător de tânăr. Din 
tinerii aceştia îşi recolta războiul cea mai abundentă substanţă. Cât 


— 232 — 


era de nedrept! 

Stăteam în picioare, rezemat de perete, îl lăsasem pe Karl să se 
întindă cât mai comod pe patul de scânduri. Dacă ar şti Friedrich 
prin ce primejdii trecea fiul său... Bunicul s-ar fi mărginit să strige 
„Heil Hitler!” şi să fredoneze apoi Sous les ponts de Paris. 

Minutele se  scurgeau grele. Domnea o linişte adâncă, 
apăsătoare. Colette nu-mi spusese, dar nu-mi era greu să deduc 
motivul pentru care maguisarzii rămăseseră la pândă pe şosea. 
Aşteptau să apară vreo coloană militară germană, a cărei trecere le 
fusese probabil semnalată. Eu căzusem întâmplător în ambuscadă. 
Dacă ar fi ştiut maguisarzii că în mâinile lor se afla şi fiul unuia 
dintre cei mai importanţi fabricanți de armament din Germania, ar 
fi avut toate motivele să se bucure. O asemenea pradă nu se 
capturează în fiecare zi. 

Mi-am aprins o ţigară. Niciodată nu am simţit mai pregnant 
efectul calmant al tutunului. Mi-am adus aminte de un episod din 
timpul campaniei din nordul Africii. incercarea unui grup de 
comando britanic de a-l captura pe Fe/dmarschallul Rommel. Atacul 
nocturn asupra cartierului său general de la Cyrena, instalat mult 
înapoia liniilor germane, uciderea ofiţerilor şi a soldaţilor germani 
luaţi prin surprindere, norocul fantastic al lui Rommel, care tocmai 
în noaptea aceea plecase într-o inspecţie... Episod plin de culoare... 

Războiul îţi rezervă cele mai bizare surprize. 

M-am uitat la ceas. Trecuseră demult cele două ore făgăduite de 
Colette. 

De undeva, de departe, mi-a ajuns la ureche răpăitul unor 
împuşcături, la început izolate, apoi tot mai dese. Coloana germană 
căzuse desigur în ambuscada pregătită cu sârg. Zgomotul 
împuşcăturilor l-a trezit şi pe Karl. 

— Se apropie frontul! a exclamat. 

— Până la linia frontului mai sunt sute de kilometri, i-am spus. Ai 
noştri se bat cu formaţiile de rezistenţă... 

— Poate că au plecat să ne caute. 

— N-aş crede, deşi nu ar fi imposibil. î 

In clipa aceea s-a răsucit cheia în broască. In pragul celulei a 
apărut Colette. 

— Haideţi! ne-a spus. Acum e momentul. 

Mi-a întins o puşcă-mitralieră. 

— Cu asta ai să-l ameninţi pe bătrân. Dar să nu-l împuşti” Eu am 
să merg înaintea voastră, ţinând mâinile ridicate! Să mergem! 


— 233 — 


__ Inima îmi bătea cu putere. Colette îşi respectase cuvântul dat. 
Inviorat de perspectiva apropiatei eliberări, Karl se ridicase în 
picioare. Cu gura armei îndreptată spre Colette, care mergea 
înaintea noastră, am străbătut cele câteva încăperi prin care mai 
trecusem o dată. Când am ieşit afară, bătrânul stătea cu spatele 
spre casă şi trăgea cu urechea la zgomotul luptei. Cei doi tineri nu 
erau de faţă. 

— Haut les mains! i-am strigat bătrânului. 

S-a răsucit brusc pe călcâie şi a încercat să pună mâna pe 
propria lui puşcă, dar când a văzut-o pe Colette în bătaia armei 
mele, a cedat. A ridicat mâinile. 

— Sales Boches! a exclamat cu scârbă. 

Maşina se afla acolo unde o lăsasem. Am dat puşca-mitralieră lui 
Karl, care a apucat-o cu mâna lui teafără, iar eu m-am instalat la 
volan. Ţinând conştiincios pe Colette şi pe bătrân sub ameninţarea 
armei, tânărul s-a aşezat pe banchetă alături de mine. Efortul 
acesta îi storcea picături de sudoare. 

In clipa în care maşina s-a pus în mişcare, am aruncat o privire 
fugară asupra Colettei. Am avut impresia că desluşesc pe chipul ei 
umbra unui surâs. Am pornit cu mare viteză pe drumul indicat. 
Maşina sălta prin hârtoape, ca o barcă pneumatică lansată pe un 
râu de munte care spumegă printre stânci şi bolovani. Am auzit din 
urmă împuşcături. Un glonte a găurit geamul din spate. 

Ne-am continuat drumul. leşisem din zona primejdioasă. Karl se 
uita extatic înainte. 

— Frumoasă e viaţa! a exclamat. 

Am micşorat viteza. Mă temeam ca şocurile să nu-i agraveze 
rănile. In mai puţin de un sfert de oră am ajuns la crucea despre 
care îmi vorbise Colette. Am luat-o pe drumul care cotea spre 
dreapta. M-am uitat la ceasul de bord. Se făcuse ora 1 şi jumătate. 

Am coborât în valea Mosellei pe un drum şerpuit, de un pitoresc 
indescriptibil, dar mărginit de văgăuni adânci, amenințătoare. 
Inaintam încet, cu prudenţă. 

— Voi avea ce povesti prietenilor, mi-a spus Karl la un moment 
dat. 

— Episodul cu Colette va trebui să-l uiţi, Karl. Cel puţin până la 
sfârşitul războiului. Nu trebuie să se audă că ne-a lăsat să fugim. l- 
am face un mare rău. 

Karl a suspinat. 

— Ai dreptate, Onkel Eugen... 


— 234 — 


Aproape de ora 3 am ajuns la Toul. Fe/djandarmerie din Toul mi- 
a pus la dispoziţie un şofer. Un renan de vreo 17 ani, care 
răspundea la numele de Franz. Naţional-socialismul trecea cu 
încetul povara războiului pe grumazul copiilor. 

Când Franz s-a aşezat la volan, am simţit o strângere de inimă. 
Am avut impresia că îl văd pe Hans răsucind cheia în contact. 

Trenul meu de comandament nu apucase încă să treacă prin 
Toul. Reparaţiile la pod erau pe terminate. l-am explicat 
comandantului Fe/djandarmeriei din Toul că am fost atacat de 
maquisarzi, care mi-au ucis şoferul şi încă un soldat şi mi-au rănit 
aghiotantul, dar am evitat să vorbesc despre Colette şi despre casa 
din pădure. Informaţiile pe care i le-am furnizat erau atât de vagi şi 
de disparate, încât nu cred că le-a putut folosi. Mi-a raportat că 
maquisarzii lansau adeseori atacuri în această regiune. 

Un medic din localitate a examinat rănile lui Karl. A confirmat 
diagnosticul Colettei, apoi l-a pansat după toate regulile artei. Am 
prânzit frugal la Toul, iar în preajma orei 4 am plecat spre Paris. 
Noul meu şofer nu îşi însuşise măiestria lui Hans. Avea însă o 
scuză. Era atât de tânăr, încât nu-i puteam reproşa lipsa de 
experienţă. Mergea încet, aşa că începusem să-mi pierd răbdarea. 
La un moment dat i-am ordonat să lase volanul, căci am să conduc 
eu maşina. M-a privit cu nişte ochi atât de trişti şi de speriaţi, încât 
mi-a făcut milă. Il înspăimântase nemulţumirea mea. Sunt convins 
că avea pentru întâia oară de-a face cu un general. Işi închipuia 
probabil că generalii sunt nişte căpcăuni care înghit oameni. Când 
i-am spus să rămână la volan, i s-a luminat faţa, aşa cum se 
luminau chipurile copiilor mei când le aduceam daruri. Mi-am zis că 
n-are să fie mare nenorocire dacă voi ajunge la Paris cu o oră mai 
târziu. Mergeam domol, ca la plimbare. 

La Sezanne am ajuns la ora 6. Comandantul Fe/djandarmeriei, 
anunţat din Toul de trecerea mea prin localitate, m-a rugat să 
accept o escortă alcătuită din patru motociclişti. 

— O măsură de prevedere pe care îmi permit să v-o recomand 
cu stăruinţă, mai ales acum, după ce Deutschlandsender a transmis 
comunicatul acela... 

— Ce comunicat? 

— N-aţi auzit? S-a încercat un atentat împotriva Fuhrerului. 
Ştirea a făcut vâlvă. Oraşul e în plină fierbere. Mă tem că aceasta 
va încuraja pe teroriştii din Maquis... 

Am acceptat escorta şi am trecut de data aceasta la volan. 


— 235 — 


Vestea mă zguduise. Am condus până la Paris cu viteză maximă. La 
curbe aveam grijă să încetinesc sensibil ritmul, spre a-l menaja pe 
Karl. Voiam să evit smuciturile. Ajuns la Paris, m-am îndreptat spre 
hotelul „Majestic”, sediul Comandamentului Militar al Franţei. Eram 
nerăbdător să aflu noutăţi de la Stupnagel. La comandament am 
întâlnit numai mutre lungi, de înmormântare. Colonelul von 
Hartenfels din statul-major al lui Heinrich m-a informat că acesta a 
plecat cu zece minute înainte la Roche-Guyon, unde fusese 
convocat de Fe/dmarschallul von Kluge. 

— Ai auzit, Hartenfels, despre un comunicat special emis de 
Deutschlanadsender? 

Colonelul m-a privit stânjenit. Nu voia să se lanseze pe un teren 
primejdios mai înainte de a vedea cum vor evolua lucrurile. 

— Mi s-a spus că s-ar fi transmis un comunicat, Herr General, dar 
nu l-am auzit personal. 

Am format la telefon numărul generalului von Boineburg. Ştiam 
că se bucura de prietenia şi încrederea lui Stupnagel. Era imposibil 
să nu fie la curent cu situaţia. Am avut norocul să-l găsesc imediat. 

— De când încerc să dau de dumneavoastră! a exclamat 
generalul de îndată ce a auzit numele meu. În tot cursul zilei aţi 
fost căutat de Comandamentul Armatei de rezervă. Acum o 
jumătate de oră a telefonat după dumneavoastră şi 
Reichsmarschallul Göring. 

Am desluşit în glasul lui von Boineburg o emotie pe care încerca 
să şi-o stăpânească. 

— Vin imediat la dumneata, i-am spus. 

— Vă aştept. 

In mai puțin de zece minute am ajuns la Comandamentul Marelui 
Paris. Von Boineburg se afla în cabinetul său. 

— Ce se întâmplă? l-am întrebat. 

Era tras la faţă şi părea foarte obosit. 

— Lucruri grave, lucruri foarte grave, Herr General. Se pare că 
Fuhrerul ar fi fost ucis, deşi Deutschlandsender pretinde contrariul. 
Cu câteva minute înainte de ora 16, Berlinul a dat semnalul 
declanşării operaţiei „Walkyria”. Colonelul von Stauffenberg l-a 
anunţat personal pe locotenent-colonelul Hafacker că Führerul este 
mort şi că generalul Beck a preluat puterea supremă. 

Am respirat adânc. 

— Slavă Domnului! 

Von Boineburg mi-a aruncat o privire neutră. 


— 236 — 


— Situaţia e mult mai complicată decât pare, Herr General. 

In clipa aceea a apărut un ofiţer cu un mesaj teleimprimat pe 
care-l înmână lui von Boineburg. Acesta îl parcurse cu privirile, apoi 
mi-l oferi. L-am citit şi eu. Intr-o circulară adresată tuturor 
comandanților de armate, Stauffenberg le aducea la cunoştinţă că 
anunţul lui Deutschlandsender era fals şi că Hitler murise. Le cerea 
în consecinţă să execute integral operaţia „Walkyria”. 

In momentul acela ar fi trebuit să fiu la Berlin. Un complex de 
împrejurări potrivnice mă împiedicase să-mi îndeplinesc misiunea 
pe care mi-o asumasem. Aici, la Paris, nu puteam fi de nici un folos. 

— Daţi-mi legătura cu Berlinul, am ordonat ofițerului care 
adusese ordinul teleimprimat. Vreau să vorbesc cu generalul Beck. 

Trebuia să fac ceva în sprijinul putsch-ului. Nu concepeam să 
stau pasiv în aceste momente cruciale. 

In vreme ce ofiţerul se străduia să obţină legătura cu Berlinul, a 
sosit alt ordin circular, semnat de Feldmarschallul von Witzleben. 
După ce informa că generalul Beck, noul şef al statului, îi 
încredinţase comanda supremă a Wehrmachtului, ordona 
integrarea neîntârziată a formațiilor S.S. în armata activă şi ordona 
arestarea tuturor ofiţerilor S.S. şi S.D. 

Nu terminasem lectura textului, când ni s-a adus un al treilea 
ordin circular, semnat de data aceasta de Keitel, care ne anunţa că 
Fuhrerul numise pe Reichsfiihrerul S.S. Heinrich Himmler în funcţia 
de comandant al Armatei de rezervă. Armata germană primea 
dispoziţie să nu execute decât ordinele lui Himmler şi ale lui Keitel. 
Orice alte ordine semnate de Fromm, Witzleben şi Hoepner erau 
nule şi neavenite. 

Am rămas consternat. Evenimentele luau o întorsătură pe cât de 
confuză şi neaşteptată, pe atât de neplăcută! 

— Aveţi Berlinul, Herr General, m-a prevenit ofiţerul. 

Am dus receptorul la ureche. Am desluşit la celălalt capăt al 
firului un glas care rostea cuvintele sacadat, ca şi când s-ar fi aflat 
sub imperiul unei mari emoţii. 

— Alo! Cine doreşte să vorbească generalului Beck? 

Mi-am declinat numele. 

— Un moment, Herr General! 

Auzeam în receptor zgomot de glasuri, de uşi trântite, tropot de 
paşi. „Arestaţi-i şi pe Oberhauptfiihrerul S.S. Piffraeder, şi pe 
generalul Korzfleisch!” strigă cineva. „Inchideţi-i la un loc cu 
Fromm”, răsună alt glas. A urmat o serie de ordine şi contraordine, 


— 237 — 


şi mai ales de imputări. Le auzeam bine, de parcă aş fi fost de faţă: 
„De ce n-au ocupat sediul Gestapoului?”... „Ce fac tancurile lui 
Glaesemer? Nu mi s-a raportat că au intrat în dispozitiv!”... „Ce 
veşti aveţi de la Rungfunkhaus? Maiorul lacob nu raportează 
nimic?”... „Ce face Remer? Nu l-a arestat încă pe Goebbels?”... 
„Generalii comandanţi din Viena şi Praga să urgenteze executarea 
operaţiei - «Walkyria»!”... „Viena a revocat ordinul de arestare a 
S.S.-iştilor. Şi Praga l-a revocat”... „Laşii! Ne lasă în aer”... „Parisul, 
ce face Parisul?”... „Herr General Altenburg vă aşteaptă la 
telefon”... „Da, da! Imediat!”. 

Am auzit în receptor glasul lui Beck. 

— lartă-mă, Altenburg, dar aici este un adevărat balamuc. De 
unde vorbeşti? De la Paris? Te aşteptam aici, la Berlin! 

l-am confirmat că mă aflam în cabinetul generalului von 
Boineburg. l-am explicat de ce nu mă putusem prezenta la Berlin, 
aşa cum fusese convenit: 

— Lasă asta. Chiar şi la Paris ne poţi fi util. la imediat legătura cu 
von Kluge. N-aş fi crezut că omul ăsta poate fi atât de nehotărât. 
Ne-a lăsat descoperiţi. Şi pe Stupnagel l-a lăsat descoperit... 

A întrerupt convorbirea, spre a da câteva ordine: „Spuneţi-i lui 
Helldorf să-l aresteze pe Goebbels. Dar să se grăbească. Fiecare 
clipă e prețioasă... Unde sunt trupele lui Hase? Ordonaţi-i să intre în 
acţiune!...” 

Mi s-a adresat iarăşi: 

— Altenburg, am toată nădejdea în dumneata. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, Herr General. 

Aparatul de radio a prins să emită un nou comunicat oficial, pe 
care l-a auzit probabil şi Beck, deoarece a exclamat furios: 

— Ce minciuni mai spun oamenii lui Goebbels? 

Cu ton grav, de zile mari, crainicul anunţa că. In cursul nopţii, 
Fuhrerul va adresa un mesaj poporului german. „Asta nu trebuie să 
vă demobilizeze”, a strigat Beck colaboratorilor săi. Nu ne 
interesează dacă Hitler este mort sau viu. Trebuie să ne îndeplinim 
misiunea până la capăt!... Ce fac ofiţerii dumitale, Olbricht? Ne 
atacă?... Tocmai pe noi?... Scandalos!... Trădătorii!...” 

Legătura s-a întrerupt. 

— Alo! Alo! am strigat 

Receptorul era mort. L-am aşezat încet în furcă. Urmărisem 
involuntar, prin telefon, crâmpeie ale tragediei de la Berlin. Căci 
acolo se desfăşura o adevărată tragedie. Stauffenberg şi oamenii 


— 238 — 


lui pierduseră partida. 

M-am întors spre von Boineburg. 

— Un nou eşec! am rostit, încă sub impresia convorbirii pe care o 
purtasem cu Beck. 

Von Boineburg replică domol: 

— Eram sigur că are să se întâmple aşa. Cred că la ora actuală, 
numai aici, în Franţa, continuă lupta împotriva lui Hitler. Se uită la 
ceas: In clipa aceasta trupele noastre arestează pe S.S.-iştii din 
Paris. Inainte de a pleca la Roche-Guyon, generalul Stupnagel a 
ordonat să continuăm fără ezitare executarea operaţiei „Walkyria”. 

Am înclinat posomorât capul. 

Von Boineburg a adăugat: 

— Dacă toţi ofiţerii ar fi avut tăria de caracter a generalului von 
Stupnagel, Hitler ar fi pierdut demult partida... Mai credeţi că 
putsch-ul poate să reuşească? 

— Nu! Categoric, nu! am replicat. Suntem victimele propriei 
noastre nehotărâri. 

Von Geist, care era de faţă, îşi aprinse o ţigară. 

— Deci, împotriva evidenţei şi a afirmațiilor lui Stauffenberg, 
Hitler trăieşte. 

Am clătinat din cap. 

— Trăieşte, de vreme ce s-a anunţat că va vorbi la radio. Hm! 
Am crezut tot timpul că Keitel blufează. Ascultaţi! Incă un 
comunicat! 

Ne-am îndreptat privirile spre aparatul de radio. Aşteptam cu 
teamă ştirile, care nu puteau să fie decât rele. Crainicul anunţă cu 
emfază arestarea generalului von Hase; comandantul Berlinului, 
precum şi preluarea acestei funcţii de către generalul Rheiraecke, 
care primise misiunea să ia cu asalt Comandamentul Armatei de 
rezervă din Bendlerstrasse, ultimul punct de rezistenţă al 
complotiştilor din capitala Germaniei. Unităţile de tancuri şi trupele 
din Waffen S.S. îşi manifestaseră cu entuziasm ataşamentul faţă de 
Fuhrer. 

Telefonul de pe birou zbârnâi strident. Boineburg duse receptorul 
la ureche. 

— Da?... Bine!... Foarte bine! a rostit cu oboseală în glas. A pus 
receptorul în furcă şi s-a întors spre mine: Mi s-a comunicat în clipa 
aceasta arestarea Brigadefuhrerului Oberg. Odată cu el au mai fost 
arestaţi peste o mie de S.S.-işti. 

— Cine a dat acest ordin? l-am întrebat. Von Kluge sau 


— 239 — 


Stupnagel? 

— Generalul von Stupnagel. 

Mi-am şters cu batista fruntea asudată. 

— Heinrich este un viteaz! am rostit. A păşit pe un drum fără 
întoarcere... 

Aparatul de radio şi-a întrerupt din nou emisiunea spre a făgădui 
poporului german o foarte apropiată cuvântare a Fihrerului. 

— İn ciuda dificultăţilor pe care le întâmpinăm, partida nu este 
încă pierdută, von Boineburg, i-am spus cu convingere. Dacă 
trupele din Franţa vor continua lupta împotriva lui Hitler, exemplul 
lor va fi contagios. 

— Dacă! rosti dubitativ von Boineburg. Aviatorii şi mai ales 
marinarii sunt nazişti fanatici. 

— Adevărat, zise von Geist. 

Am aruncat o privire spre ceasul de bronz de pe cămin. 

— Nu e prea târziu, am spus. Plec la Roche-Guyon, să stau de 
vorbă cu von Kluge. Până obţin o nouă maşină, în locul Horsch-ului 
meu distrus, te rog, Boineburg. Să-mi pui la dispoziţie un mijloc de 
locomoţie. Chevroletul care m-a adus la Paris trebuie înapoiat 
unităţii care mi l-a împrumutat. 

Boineburg a format un număr la telefonul interior şi a dat un 
ordin scurt. Când am coborât în faţa hotelului mă aşteptau un 
Mercedes mare, foarte arătos, cu fanionul generalilor de armată, şi 
două maşini de escortă. l-am mulţumit lui Boineburg, care mi-a 
deschis portiera. 

— Sper să mă înapoiez cu veşti bune de la Roche-Guyon, i-am 
spus. 

A schiţat un gest în care se oglindea o mare dezamăgire. 

— Vă urez succes, Herr General. După câteva clipe, a adăugat: 
Nu pun la îndoială talentul dumneavoastră diplomatic şi nici spiritul 
dumneavoastră de persuasiune. Mă îndoiesc însă că veţi reuşi. 
Feldmarschallul von Kluge este un om pe care nu te poţi bizui. 

M-am urcat în maşină. Von Geist s-a aşezat în stânga mea. 

— La cartierul general de la Roche-Guyon! am poruncit şoferului. 
Repede! Cât poţi de repede! 

Aveam senzaţia neplăcută că suntem prinşi într-un vârtej din. 
Care nu mai exista scăpare. Ne zbăteam zadarnic. Mercedesul 
gonea ca o nălucă în noapte. Spre a păstra acest tempo infernal, 
şoferul  aprindea din când în când faza mare, luminând până la 
mari depărtări şoseaua, în ciuda camuflajului riguros impus în 


— 240 — 


nordul Franţei. Maşinile de escortă, care ar fi trebuit să ne 
încadreze, rămăseseră în urmă. Abia se mai ţineau după noi. 

Ultima oară parcursesem drumul acesta îndreptându-mă spre 
Rommel. De atunci se scurseseră parcă decenii. Când am ajuns la 
Roche-Guyon, un căpitan de stat-major m-a întâmpinat în capul 
scării. 

— Herr General von Boineburg ne-a anunţat sosirea 
dumneavoastră, mi-a raportat ofiţerul. Herr Feldmarschall von 
Kluge se află în sala portretelor, împreună cu Herr General von 
Stupnagel. Permiteţi-mi să vă conduc. 

Am străbătut câteva coridoare şi încăperi somptuoase, prin care 
forfoteau ofiţeri cu chipuri întunecate, ce reflectau o profundă 
îngrijorare. 

— Care mai este situaţia pe front, Herr Hauptmann? l-am 
întrebat, dornic să sfărâm tăcerea grea, obsedantă. 

— Destul de rea, Herr General. Şt.-Lo a căzut ieri în mâinile 
americanilor, care îşi continuă înaintarea sprijiniți de tancuri şi de 
artilerie. N-ar fi exclusă o spargere a frontului. 

Imi vorbea cu toată sinceritatea. Nu se temea că ar putea fi 
învinuit de defetism. 

L-am găsit pe von Kluge în faimoasa sală a portretelor, care 
zdrobea cu somptuozitatea ei grupul restrâns de generali şi ofiţeri 
superiori divizați în două grupuri distincte. Grupul lui von Kluge şi al 
unor ofiţeri de stat-major, în frunte cu generalul Blumentritt, şi 
grupul lui von Stupnagel. Printre însoțitorii acestuia se afla 
locotenent-colonelul von Hafacker, omul de legătură al lui 
Stauffenberg cu comandamentul Grupului de armate Vest. 

— Nu mai putem face nimic, striga coleric von Kluge în 
momentul în care am intrat în sală. Atentatul a eşuat. Am rămas 
legaţi de Hitler... Bine aţi venit, Herr General, mi s-a adresat, 
întinzându-mi cu grabă mâna. 

Era încântat de sosirea mea, căci îi permitea să se sustragă 
pentru câteva momente presiunii la care era supus. Socotea că va 
găsi în mine un sprijin. In calitatea mea de aviator, se presupunea 
că aş fi devotat regimului. 

— Spuneţi şi dumneavoastră, a continuat să-mi vorbească direct. 
Nu ar fi o nebunie să ne încăpăţânăm a lupta pentru o cauză 
pierdută? Hitler a învins. Trebuie să recunoaştem cinstit. Cred că la 
ora aceasta şi generalul Beck, şi Olbricht, şi Stauffenberg sunt 
arestaţi. 


— 241 — 


Von Stupnagel îl asculta indignat. 

— Herr Feldmarschall, interveni von Hafacker, nu este esenţial 
ceea ce se întâmplă la Berlin. Hotărârile pe care trebuie să le luăm 
aici, în Franţa, sunt mult mai importante. Fac apel la 
dumneavoastră în numele viitorului Germaniei. Vă cer să acţionaţi 
aşa cum ar fi acţionat în locul dumneavoastră Fe/dmarschallul 
Rommel, dacă ar fi fost de faţă. La 9 iulie am purtat cu el o 
convorbire confidențială, în cadrul căreia am pus la punct detaliile 
acţiunii. Lepădaţi-vă de Hitler şi luaţi comanda acţiunii de eliberare 
pe care am întreprins-o noi aici, în Vest. Puneţi capăt războiului şi 
deschideţi negocieri de pace. Opriţi masacrul, feriţi Germania de 
cea mai cumplită catastrofă din întreaga ei istorie. 

Cuvintele lui Hafacker răsunau sacadat, ca nişte lovituri de 
ciocan repetate la intervale regulate. Aveau un anumit ritm, o forţă 
impresionantă. Şi acum le aud. Mi s-au întipărit în minte. Prin glasul 
lui Hafacker aveam senzaţia că vorbeşte întreaga Germanie. 

— Inutil! a replicat sec von Kluge. Hotărârea mea este definitivă. 

Von Stupnagel era atât de revoltat de poziţia negativă a 
Feldmarschallului încât s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit pe terasă. 
Cred că îi venea să explodeze. 

— Misiunea noastră este să câştigăm războiul, nu să ne ocupăm 
de politică. 

— Şi credeţi că îi mai puteţi câştiga? l-am întrebat. 

M-a privit lung, descumpănit de intervenţia mea. Se aşteptase la 
un sprijin din partea mea. 

A zbârnâit telefonul. A răspuns Blumentritt. 

— Herr Gesandte Abetz doreşte să vă vorbească, Herr 
Feldmarschall. 

Von Kluge a luat din mâna generalului receptorul şi l-a dus la 
ureche. 

Intervenția ambasadorului Abetz era mai mult decât inoportună. 
Nazist convins, om de încredere al lui Ribbentrop, era firesc ca prin 
argumentele sale să sporească neîncrederea lui von Kluge în 
complotişti. 

— Jawohl, Herr Gesanate! a rostit Feldmarschallul. Jawohl, Herr 
Gesandte!... Jawohl! 

Eram scârbit de respectul pe care-l manifesta faţă de Abetz. 

— Voi face tot ce este necesar, Herr Gesanate!... Aveţi dreptate! 
„„„ Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră... Nu trebuie să ne 
dăm în spectacol faţă de francezi. Am să vă comunic măsurile pe 


— 242 — 


care le-am luat. 

A închis telefonul. Şi-a trecut mâna prin păr, făcând să-i 
strălucească inelul cu blazon. 

— Apelul lui Abetz mi se pare foarte rezonabil. Oricare ar fi 
situaţia la Berlin, aici, în Franţa, trebuie să fim uniţi. 

Telefonul a sunat iarăşi. A răspuns tot Blumentritt. A ascultat 
comunicarea, apoi s-a adresat lui von Kluge. 

— Amiralul Krancke vă aduce la cunoştinţă, Herr Feldmarschall, 
că a ordonat mobilizarea trupelor de marină din Vest şi că este 
gata să intervină spre a restabili ordinea şi legalitatea. 

Obrajii lui von Kluge se împurpurară. 

— Cine a tulburat ordinea şi legalitatea în Franţa? La Paris 
domneşte linişte deplină. 

Blumentritt a repetat amiralului cuvintele lui von Kluge. Deodată 
expresia ochilor săi s-a schimbat. Asculta cu uimire şi emoție 
replica amiralului. A aruncat asupra noastră o privire plină de 
îngrijorare. A lăsat în jos telefonul. A ezitat câteva clipe, ca şi când 
s-ar fi temut de efectul pe care vorbele lui îl vor avea asupra lui von 
Kluge. Blumentritt nu era totuşi un timorat. 

— Amiralul a fost informat că toţi membrii formațiilor S.S. şi S.D. 
Din Paris au fost arestaţi, în cap cu Brigadefiihrerul Oberg. 

Despre aceasta era deci vorba. M-am uitat la von Kluge şi am 
avut impresia că chipul lui se descompune. 

— Absurd! exclamă cu neîncredere. Cine putea să ordone 
asemenea monstruozitate? 

— Eu. 

_ Am întors cu toţii privirile spre uşa înalta care dădea spre terasă. 
In prag apăruse Stupnagel. Auzise discuţia şi venea să lămurească 
lucrurile. 

— Dumneata? a exclamat consternat von Kluge. 

Dacă i s-ar fi spus că a sosit Ziua de Apoi, nu cred că ar fi fost 
mai penibil surprins. 

— Cum ţi-ai permis? zbieră el deodată. Blumentritt, comunică-i 
lui Krancke să aştepte ordinele mele. Voi încerca să repar tot ce a 
stricat Herr von Stupnagel. p 

Stupnagel îl privea cu un dispreţ nedeghizat. In ochii săi von 
Kluge nu era decât un trădător. 

— Vasăzică, S$.S.-iştii şi S.D.-iştii sunt arestaţi din cauza dumitale! 
vociferă Feldmarschallul, înroşindu-se ca o creastă de cocoș. Auziţi! 
ni se adresă cu indignare. Herrvon Stupnagel a ordonat din proprie 


— 243 — 


iniţiativă, fără să consulte pe nimeni şi fără să-şi informeze şefii 
ierarhici, arestarea  Brigadefuhrerului Oberg şi a tuturor 
subalternilor săi! Este un abuz de putere fără precedent. 

Von Kluge îşi duse mâna la gât, ca şi când ar fi simţit că se 
sufocă. 

— Blumentritt, telefonează imediat la Paris. Prin fir direct. 
Anulează ordinul! 

incepu să se plimbe agitat prin sală, în vreme ce Blumentritt ieşi 
spre a-i executa porunca. Abia atunci mi-am dat seama cât de 
înspăimântat era von Kluge. Gândul că i s-ar putea reproşa lipsa de 
loialitate faţă de Hitler îl înnebunea. 

Blumentritt intră grav. 

— Prea târziu, rosti el. Colonelul von Linstow mi-a raportat că 
operaţia este aproape încheiată. Brigadefuihrerul Oberg şi 
colaboratorii săi au şi fost întemnițați. 

— Cum? strigă furios von Kluge. l-au şi băgat în închisoare? 
Nemaipomenit! Cum o să ne justificăm faţă de Führer, faţă de 
Reichsfiihrerul S.S. Himmler? lţi dai seama ce ai făcut, Herr von 
Stupnagel? 

— Imi dau perfect de bine seama! ripostă generalul. 

— Să te descurci cum vei şti, zise von Kluge. Porţi singur 
responsabilitatea acestui act. Eu mă spăl pe mâini. 

Heinrich ripostă cu asprime: 

— Nu mai putem da înapoi. Ceea ce s-a făcut e bun făcut! 

Von Kluge clătină cu îndărătnicie din cap. 

— Refuz să mă asociez acţiunii pe care ai întreprins-o. 

Locotenent-colonelul Hafacker găsi cu cale să intervină iarăşi: 

— Herr Feldmarschall, v-aţi dat cuvântul de onoare că veţi lupta 
alături de noi. 

— Mi l-am dat. Dar am pus o condiţie. Să moară porcul. Dar 
porcul n-a murit. 

— Gândiţi-vă bine, Herr Feldmarschall, reveni Hafacker la atac. 
În mâinile dumneavoastră se află soarta a milioane de germani... 

Von Kluge şovăi câteva clipe. 

— Dacă Hitler ar fi murit... 

Un ofiţer intră aferat. 

— Herr Feldmarschall, sunteţi chemat la telefon de 0.K.W. Acum 
câteva clipe am primit şi ştirea că generalul Beck s-ar fi sinucis... 

Von Kluge îşi plimbă mâna peste ochi, ca şi când ar fi încercat să 
se reculeagă. 


— 244 — 


— Dă-mi legătura cu 0O.K.W.-ul la mine în cabinet. Se întoarse 
spre Stupnagel şi spre mine. Vă rog să mă aşteptaţi. Revin. 

Vorbi apoi ofiţerilor săi de stat-major: 

— Blumentritt, meine Herren, să mergem! 

Am rămas în sală numai cu Stupnagel şi cu ofițerii săi. Discuţia 
cu von Kluge îmi lăsase un gust amar. Nehotărârea, timorarea 
acestui om mă uluiseră. Pe fruntea lui Stupnagel se săpaseră cute 
adânci. Hafacker nu-şi mai găsea astâmpărul. 

— Ce facem? am întrebat. 

Stupnagel ridică din umeri. 

— Am aruncat zarurile şi am pierdut. Laşitatea lui von Kluge a 
dat totul peste cap. 

— Există totuşi o ultimă soluţie, am spus. 

— Care? întrebă Hafacker. 

— Să-l arestăm! 

— Prea târziu, zise Stupnagel. Ofițerii lui nu se vor solidariza cu 
noi, mai ales acum, după ce ştiu că în Germania putsch-ul a eşuat. 
Orice efort e inutil... Ne scuzaţi, meine Herren! vorbi el ofiţerilor săi. 
Mă trase deoparte. Bagă de seamă, Eugen. Imi vorbi aproape în 
şoaptă. Nimeni nu trebuie să ştie că ai participat la pregătirea 
acestui complot. De altfel, nici nu ai fost de faţă când am declanşat 
operaţia „Walkyria”. Nu trebuie să fii amestecat în represaliile care 
vor urma. Nici tu şi nici Rommel. Ofițerii mei ştiu foarte puţine 
lucruri despre tine. lar cei care-ţi cunoşteau opiniile sunt acum 
morţi. Şi Olbricht, şi Beck, şi von Stauffenberg, şi Witzleben... Dacă 
vom plăti cu viaţa acţiunea noastră, tu, cel puţin, să rămâi liber, ca 
să poţi organiza din nou ceea ce nu am izbutit noi... Tu şi cu 
Rommel aveţi suficientă tenacitate ca să luaţi totul de la început. 
Nu are rost să te compromiţi solidarizându-te cu noi. Ar fi un gest 
gratuit, care nu ar servi cu nimic cauza duşmanilor hitlerismului. 
Ne-am înţeles, nu-i aşa? Mi-a întins mâna: Făgăduieşte-mi, Eugen, 
că ai să continui. 

— lţi făgăduiesc, Heinrich, am rostit cu solemnitate. 

— Nu uita pilda sfântului Petru, care s-a lepădat de lisus... La 
nevoie să faci la fel. Pentru a servi cauza libertăţii, orice expediente 
sunt permise, recomandabile chiar... 

— Nu! Aşa ceva n-am să fac, Heinrich. 

— Făgăduieşte-mi că ai să faci tot ce va fi necesar pentru 
izbânda cauzei libertăţii, chiar şi să o abjuri, de formă. 

Apelul lui era imperios. Am cedat. 


— 245 — 


— Bine, Heinrich, îţi făgăduiesc. 

— Să ne întoarcem la ofiţerii mei. Poate că am să fiu capabil să 
le ridic şi lor moralul... Mă simt răspunzător, fiindcă i-am îndemnat 
să mă urmeze... De ce întârzie von Kluge? 

Intră un ofiţer. Se opri în faţa mea, izbind din călcâie. 

— Herr General, sunteţi chemat la telefon de Herr General 
Hannesse. 

— Ce vrea? 

— Doreşte să vă raporteze... 

— Bine, dă-mi legătura. 

— Puteţi vorbi la acest telefon, Herr General. 

Bănuiam ce avea să urmeze. Hannesse, în calitatea lui de 
general de Luftwaffe, se socotea obligat să-şi manifeste existenţa, 
pronunţându-se pentru una din tabere. li cunoşteam convingerile 
pronaziste. Nu mă îndoiam că era hotărât să se angajeze în luptă 
sub flamura lui Hitler. Nu era însă atât de îndrăzneţ încât să se 
avânte în acţiune, fără a avea acoperirea unui şef ierarhic. Această 
acoperire l-ar fi servit în cazul că evenimentele ar fi luat o 
întorsătură contrară intereselor lui Hitler şi ale acoliţilor săi. 

Presupunerile mele s-au dovedit exacte. 

În termeni seci, dar moderați, Hannesse şi-a mărturisit 
ataşamentul său faţă de Hitler şi repulsia lui faţă de complotul urzit 
de un grup de iresponsabili cu multe galoane pe umăr. Imi cerea 
autorizaţia să intre în acţiune, spre a înăbuşi rebeliunea din Paris. 
M-a întrebat dacă am aflat de arestarea S.S.-iştilor, în frunte cu 
Oberg. 

— Da, am fost pus la curent, Hannesse. Se pare că ar fi o 
neînțelegere. Fe/dmarschallul von Kluge vorbeşte în clipa de faţă la 
telefon cu Fe/dmarschallul Keitel. Vor stabili probabil, de comun 
acord, măsurile care urmează a se lua. Aşteaptă ordinele 
superioare, care nu vor întârzia. 

In clipa în care am închis aparatul, şi-a făcut şi von Kluge 
intrarea. Era negru la faţă. S-a apropiat de Stupnagel. 

— Herr von Stupnagel, să te consideri eliberat din toate funcţiile 
dumitale. Putem socoti această întrevedere încheiată. 

Nu i-a întins mâna. Heinrich şi-a izbit călcâiele. 

— Dumneavoastră vă rog să mai rămâneţi, Herr General, mi s-a 
adresat von Kluge. Avem de pus la punct o serie de chestiuni care 
comportă urgenţă. Situaţia pe front este foarte gravă... 

Am întins mâna mea lui Heinrich, care mi-a strâns-o protocolar. 


— 246 — 


S-a îndreptat spre ieşire, urmat de ofiţerii săi. 

— Herr von Stupnagel! l-a strigat din urmă von Kluge. Un 
moment. 

Heinrich s-a oprit în dreptul uşii. 

— Ce doriţi, Herr Feldmarschall? 

Von Kluge a făcut câţiva paşi spre el. 

— Te sfătuiesc să te îmbraci în haine civile şi... să dispari, a rostit 
cu o vagă căldură în glas. 

Cred că îl mustra conştiinţa. 

— Vă salut, Herr Feldmarschall, s-a mărginit Heinrich să-i 
răspundă. a 

A ieşit din sală. In noaptea aceea l-am văzut pentru ultima 
oară... 


Am rămas până în zori la cartierul general al lui von Kluge. 
Asistaţi de Blumentritt şi de ofiţerii din statul său major, am 
discutat o serie de ipoteze în legătură cu desfăşurarea operaţiilor 
din Normandia. Nici unuia din cei prezenţi nu-i era însă gândul la 
bătălia din nord. Ne împărtăşeam opiniile cu un fel de automatism 
uşor de înţeles. Stăteam în jurul mesei cu hărţi, dar în realitate nu 
făceam decât să aşteptăm comunicatele care soseau cu 
regularitate. 

Cu puţin înainte de ora 1, am ascultat la radio glasul hârâit al lui 
Hitler, care clama cu indignare: 

— Camarazi germani! Dacă vă vorbesc astăzi, o fac în primul 
rând spre a vă dovedi că nu am fost rănit şi că sunt deplin sănătos, 
iar în al doilea rând, spre a vă dezvălui o crimă fără seamăn în 
istoria Germaniei. O clică restrânsă, alcătuită din ofiţeri ambiţioşi, 
iresponsabili şi totodată lipsiţi de bun-simţ şi de inteligenţă, a pus 
la cale un complot care urmărea să mă elimine nu numai pe mine, 
dar şi întregul stat-maior al Wehrmachtului. Bomba plasată de 
colonelul conte von Stauffenberg a explodat la doi metri în dreapta 
mea, rănind serios pe câţiva dintre credincioşii şi preţioşii mei 
colaboratori. Unul dintre aceştia a şi murit. In ceea ce mă priveşte, 
am scăpat neatins, cu excepţia câtorva zgârieturi, contuziuni şi 
arsuri fără importanţă. Socotesc acest miracol drept o confirmare a 
înaltei sarcini pe care mi-a încredinţat-o Providența... Banda de 
criminali va fi nimicită fără milă! Ordon tuturor autorităţilor militare 
să nu dea ascultare ordinelor emise de această ceată de 
uzurpatori. Datoria tuturor autorităţilor este să-i aresteze, iar dacă 


— 247 — 


vor încerca să reziste, să-i împuşte fără avertisment. A sosit timpul 
să ne răfuim cu aceşti tâlhari aşa cum suntem obişnuiţi noi, 
naţional-socialiştii!” 

Ascultam copleşiţi discursul furibund al Fuhrerului. Ştiam ce va 
urma. Von Kluge îşi muşca nervos buzele. Blumentritt stătea 
încruntat şi îşi frământa din când în când nervos mâinile. Ceilalţi 
ofiţeri îşi aruncau pe furiş priviri înspăimântate. Ce amploare vor 
lua represaliile lui Hitler era întrebarea pe care şi-o puneau cu toţii. 
Numeroşi ofiţeri cârtiseră împotriva Fuhrerului şi a modului cum 
conducea războiul. Şi cum delatorii nu lipseau, fiecare ofiţer se 
gândea acum că la dosarul său existau piese care-i oglindeau 
părerile, expunându-l unor sancţiuni a căror seriozitate trebuia să 
fie pe măsura amenințărilor împroşcate de Hitler la radio. 

Amiralul Krancke şi generalul Hannesse n-au mai fost nevoiţi să 
intervină, pentru că la Paris lucrurile s-au limpezit în aceeaşi 
noapte, după cum am fost informaţi la telefon de generalul von 
Boineburg însuşi. Din ordinul lui von Stupnagel, în jurul orei 1, 
Boineburg a eliberat pe toţi S.S.-iştii arestaţi, iar pe Brigadefuhrerul 
S.S. Oberg l-a poftit cu toate menajamentele la hotelul „Raphael”, 
unde ambasadorul Abetz a jucat rolul de împăciuitor. Cu tact 
diplomatic, a demonstrat celor prezenţi - printre care se afla şi 
Stupnagel - că orice antagonisme trebuie să dispară, faţă de marea 
bătălie în care se află angajată Germania. Spre câştigarea acestei 
bătălii supreme trebuie canalizate toate energiile. Oberg şi 
Stupnagel au acceptat formula. De ochii lumii, s-a lansat oficial 
zvonul că arestarea S.S.-iştilor nu fusese decât un „exerciţiu de 
alarmă”. Pretextul nu putea înşela însă pe nimeni. Lumea l-a 
acceptat totuşi pentru valoarea lui nominală. La dedesubturi nu 
îndrăznea nimeni să se mai gândească. 

Stupnagel şi Oberg au ciocnit câte o cupă de şampanie, sub 
privirile fals binevoitoare ale lui Abetz. La auzul acestei veşti, von 
Kluge a făcut haz de necaz. 

— Extraordinar om şi acest Abetz! Nu se putea o soluţionare mai 
elegantă. Mă bucură când încurcăturile se termină cu bine... 

Nu ştiu dacă în inima sa era tot atât de liniştit pe cât voia să 
pară. Poate că în naivitatea lui îşi închipuia că toate dificultăţile se 
vor aplana, iar lucrurile vor reintra în normal. Aş paria însă că şi el, 
ca şi mine, nu a putut să închidă ochii în cele câteva ore de odihnă 
pe care ni le-am îngăduit după lunga conferinţă nocturnă. 

Mi s-a oferit ospitalitate într-o încăpere a castelului. Ore de-a 


— 248 — 


rândul m-am frământat într-un pat cu baldachin, fără să mă pot 
linişti. La 8 m-am îmbrăcat şi am coborât în cabinetul lui 
Blumentritt. L-am găsit bărbierit proaspăt şi pus la punct, ca un 
tânăr ofiţer care se pregăteşte să plece la bal. Numai ochii obosiţi, 
roşii, îi trădau zbuciumul lăuntric. Blumentritt nu participase activ la 
complot. Dar sufleteşte rămânea alături de complotişti. 

— Ce noutăţi, Blumentritt? l-am întrebat, aşezându-mă pe un 
scaun. 

— Nu am aflat mare lucru, în afară de faptul că Himmler şi 
Goebbels au reuşit să-şi impună definitiv autoritatea la Berlin. Se 
pare că s-ar fi operat multe arestări. Numai zvonuri. Şi acestea 
răspândite cu teamă... îmi permiteţi să vă ofer o cafea? 

— Mulţumesc, Blumentritt. Sunt sătul de erzaţuri. 

După o ultimă întrevedere cu von Kluge, care mi-a cerut să 
sporesc sprijinul aerian în sectorul Şt.-Lo, am plecat la Paris, în 
timpul discuţiilor, nu rostise nici un cuvânt despre evenimentele din 
ajun. 

La 10 şi jumătate am ajuns la palatul Luxembourg. Generalul 
Hannesse mi-a prezentat - foarte agitat - raportul asupra ultimelor 
evenimente. L-am ascultat cu răbdare, deşi le cunoşteam pe cele 
mai multe încă de la Roche-Guyon. Ultima ştire m-a zguduit însă 
profund. Colonelul Brücker din Comandamentul Militar al Franţei îi 
comunicase că generalul von Stupnagel primise ordin să se 
prezinte neîntârziat la Berlin. 

— Asemenea acte de gravă insubordine nu pot rămâne 
nepedepsite, mi-a declarat cu aprindere Hannesse. 

l-am ordonat să convoace în aceeaşi după-amiază o conferinţă a 
comandanților de mari unităţi, să discutăm posibilitatea 
intensificării operaţiilor aeriene pe frontul din Normandia. 

De la palatul Luxembourg am plecat la hotelul „Crillon”. Voiam 
să-l văd pe Karl, să aflu cum îşi petrecuse noaptea şi cum se mai 
simţea. Am avut satisfacția să-l găsesc înfruptându-se cu poftă 
dintr-un mic dejun frugal. Era bine dispus, deşi paloarea din obraji 
nu-i dispăruse. 

— Te-a mai văzut vreun doctor? l-am întrebat. 

— Doi chirurgi, a replicat. Trimişi de Merian, care a şi venit de 
câteva ori să mă vadă. S-a purtat foarte frumos cu mine. 

— Am să-i mulţumesc. Ce-au spus doctorii? 

— Că am o constituţie de fier, deşi par plăpând ca o fetiţă. 
Comparaţia cu fetiţa m-a cam şifonat. 


Age 


Am râs. 

— Lasă, Karl. Vei avea tot timpul să arăţi ca un moş. Tinereţea 
nu durează la infinit. Ai să regreţi înfăţişarea aceasta. Ai să 
istoriseşti nostalgic nepoților: „Eh, copii, dacă aţi şti cât de frumos 
am fost cândva...” 

În clipa aceea a intrat colonelul Merian. Părea neliniştit. 

— Un mesaj pentru dumneavoastră, Herr General. Sunteţi 
chemat de urgenţă la Rastenburg. 2 

Nici nu am tresărit, deşi vestea era alarmantă. Imi venise deci şi 
mie rândul. 

— Merian, cheamă te rog la telefon Comandamentul Militar al 
Franţei. Vreau să vorbesc cu generalul Stupnagel. 

A format numărul. Nici nu l-am auzit vorbind. Gândurile îmi 
zburau aiurea. De ce mă chemaseră la Rastenburg şi nu la Berlin? 

— Herr General von Stupnagel a plecat cu maşina acum câteva 
minute, mi-a raportat Merian. _ 

— Mulţumesc. Ordonă şoferului să se pregătească de drum. Intr- 
o jumătate de oră vreau să plec. Spune-i lui von Geist să vină până 
la mine. 

— Am înţeles, Herr General, a rostit grav Merian. 

Am desluşit în glasul lui un accent trist. Il îngrijora soarta care 
părea să mi se hărăzească? 

— Merg şi eu cu dumneata, Onkel Eugen, mi-a vorbit ferm Karl. 

— Nici nu poate fi vorba, Karl. Ai nevoie de odihnă, să te 
restabileşti. Am să-ţi dau un concediu de zece zile. Dacă va fi 
nevoie, îl reînnoim. 

Karl s-a apropiat de mine. 

— Onkel Eugen, uneori sunt mai încăpățânat decât un catâr. 
Dacă refuzi să mă iei cu dumneata, am să plec singur la drum. Cu 
destinaţia Rastenburg. 

Gestul lui m-a înduioşat. 

— În primul rând, n-ai să poţi pătrunde la Rastenburg, Karl. Acolo 
nu se intră oricum. În al doilea rând, e bine să stai cât mai departe 
de mine în cursul zilelor care vor urma. 

— Ţi-e teamă, Onkel Eugen, să nu fiu implicat în complot! 

L-am privit lung, apoi am rostit cu seriozitate. 

— Intr-o oarecare măsură. 

— Ştiu destul de multe, Onke/ Eugen, ca să nu mă aştept la 
menajamente din partea lor. Dacă vor ajunge la dumneata, vor 
ajunge şi la mine. 


— 250 — 


Ca să nu ÎI irit - mi-era atât de milă - m-am prefăcut că cedez. 

— Bine. Accept să vii la Berlin, dar nu mai înainte de trei zile. 

— De ce trei zile? 

— Puţină odihnă, puţin vin negru, care să-ţi refacă sângele, 
puţină distracţie... Apoi, remontat, porneşti la drum. In regulă? 

— İn regulă, a acceptat în cele din urmă. A 

Speram ca în trei zile să mi se lămurească situaţia. In bine, sau 
în rău. Am stat de vorbă şi cu von Geist. l-am dat în primire arhiva 
mea. Toate hârtiile personale le-am ars. Am avut o scurtă 
convorbire şi cu nepotul meu Erich şi cu Merian. Ca şi lui von Geist, 
le-am trasat instrucţiuni precise. 

— Dacă voi fi implicat în ancheta care indiscutabil se va 
deschide, şi veţi fi interogaţi, să declaraţi că nu aţi ştiut nimic 
despre existenţa acestui complot. Dacă vi se va spune că am făcut 
mărturisiri susceptibile să vă implice în proces, să ştiţi că acestea 
sunt manevre utilizate adeseori de anchetatori şi că nu am făcut şi 
nu voi face niciodată declaraţii compromiţătoare pentru voi. Voi şti 
să-mi asum în exclusivitate răspunderea actelor mele. 

Inainte de plecare, l-am rugat pe von Geist să-l pregătească şi pe 
Karl pentru orice eventualitate. Mie îmi venea greu să-i vorbesc. 
Ştiam cât este de loial şi mai ştiam că nu va accepta niciodată să 
se apere. N 

La 11 am părăsit Parisul. In afară de şofer, nu mă însoțea decât 
un Feldwebel bine înarmat. Refuzasem o escortă numeroasă. Chiar 
dacă pe drum aş fi fost victima unui atentat, n-aş fi avut ce regreta. 
Viaţa nu-mi mai rezerva decât mizerii. Am folosit ruta Epernay- 
Châlons-sur-Marne-Verdun-Metz. Ştiam că trebuia să traversez 
regiuni păduroase, bântuite de maguisarzi. Era însă preferabil acest 
itinerar celui prin Nancy. Nu voiam să creez complicaţii 
suplimentare Colettei în cazul că aş fi căzut din nou în mâinile cetei 
sale de partizani. 

De data aceasta am ordonat şoferului să circule cu viteză 
moderată. Nu mă grăbeam să ajung la Rastenburg. Ştiam că la 
capătul drumului nu mă aşteptau bucurii. Căutam să prelungesc 
agonia? Poate. 

Prin toate localităţile prin care am trecut, atât în Franţa, cât şi 
Germania, n-am întâlnit decât chipuri sumbre şi buze ferecate. 
Oamenii erau atât de înfricoşaţi, încât nu îndrăzneau nici să te 
privească în ochi. 

In trecere prin Berlin m-am oprit la Statul-Major al Aerului, cu 


— 251 — 


scopul mărturisit de a cere un sprijin sporit în piloţi şi aparate de 
luptă pentru frontul din Normandia. In realitate, speram să mai aflu 
noutăţi în legătură cu atentatul, cu represiunile iniţiate. Chiar dacă 
nu participasem activ la declanşarea complotului, din motivele 
ştiute, fusesem totuşi la Paris în acel timp, iar legăturile mele 
prieteneşti cu unele dintre căpeteniile conspirației nu constituiau o 
taină pentru nimeni. Trebuia totodată să mă interesez dacă Goring 
continua să se afle la Rastenburg sau dacă se înapoiase la 
Karinhall. 

La Statul-Major al Aerului am întâlnit o mare animaţie. Ofițerii se 
agitau ca nişte furnici intrate în panică. Ingrijorarea întuneca toate 
frunţile. Majoritatea condamnau cu violenţă complotul şi Armata de 
uscat, în sânul căreia „se mai aflau încă duşmani ai regimului”. 
Resentimentul lor era prada şi unei nenorociri care m-a impresionat 
şi pe mine. Generalul Korten, şeful Statului-Major al Aerului, care se 
aflase în sala hărților în momentul exploziei, fusese grav rănit. 
Adjunctul său mi-a declarat că, potrivit ultimelor informaţii sosite 
de la spitalul unde fusese internat rănitul, starea acestuia era 
disperată. L-am întrebat dacă au mai fost şi alte victime. Mi-a 
răspuns evaziv. 

— Zvonurile circulă, Herr General. Eu nu mă ghidez după 
zvonuri. 

Am înţeles. Se închisese în el. Mă bănuia, sau pur şi simplu se 
temea să vorbească? A doua variantă, cred, era cea mai plauzibilă. 

Mi-am continuat drumul spre Rastenburg cu trenul. La O.K.W. am 
fost supus unui sever şi vexant examen corporal. Tratamentul era 
de altfel aplicat tuturor celor care intrau sau ieşeau. S.S.-iştii 
căutau cu turbare arme. 

indată după instalarea mea am fost chemat de Göring în 
pavilionul său. Fe/dmarschallul m-a primit plimbându-se nervos prin 
încăperea care-i servea drept cabinet. 

— Urâtă afacere, principe! mi-a declarat după ce mi-a strâns 
mâna. Cu energie şi căldură, ca de obicei. 

Semn bun. Rolul meu în complot nu fusese încă dibuit. 

— Este o adevărată minune că Fuhrerul a scăpat cu viaţă. Dar 
pronia a voit acest lucru, spre binele poporului german. 

Am surprins în glasul lui un accent ciudat. Vorbele nu erau 
rostite cu sinceritate. Jucau rolul unui paravan menit să-i ascundă 
adevăratele gânduri. Göring nu era bucuros de salvarea 
miraculoasă a lui Hitler. Dacă Hitler ar fi murit în ajun, el, Göring, ar 


— 252 — 


fi fost la ora aceasta stăpânul Germaniei. 

— Vinovaţii trebuie să fie aspru sancţionaţi, rosti sentenţios. Toţi 
generalii care au năzuit să-l suprime pe Führer şi să împingă 
Germania într-un război civil merită spânzurătoarea! Au murit din 
cauza lor sau sunt pe moarte câţiva dintre cei mai credincioşi 
colaboratori ai Fuhrerului. li cunoaşteţi şi dumneavoastră, principe. 
Generalul Korten, colonelul Brandt, stenograful Berger, generalul 
Schmundt... şi Bodenschatz a fost rănit grav. 

Îmi părea rău de Korten, de Schmundt, de Bodenschatz. 
Colaborasem cu ei şi îi apreciam într-o oarecare măsură. 

— Şi acum să discutăm despre altă chestiune, zise Göring, 
punând astfel capăt introducerii. Himmler este pe punctul de a 
deveni un personaj foarte important. Foarte, foarte important. In 
anumite cercuri - nu pot rosti nume, dar dumneavoastră cred că 
ştiţi despre cine este vorba - se vorbeşte că Reichsfuhrerul S.S. n- 
ar fi străin de tot ceea ce s-a întâmplat. Chiar dacă nu a făcut parte 
din complot, a ştiut însă de existenţa lui. Era imposibil să nu ştie, 
dacă ţinem seama de reţeaua de spioni pe care-i are în slujbă. Cred 
că sunteţi de acord cu mine, nu-i aşa? Ei bine, nu va ezita să 
lovească în stânga şi în dreapta. Am asistat la ultima lui întrevedere 
cu Fuhrerul. A făgăduit că va face să cadă multe capete. Acest zel 
era firesc să placă. Göring s-a rezemat de birou şi şi-a încrucişat 
braţele la piept: Poziţia mea a rămas neschimbată. Continui să mă 
menţin în rezervă. Nu vreau să mă uzez. Germania şi Wehrmachtul 
au încă nevoie de braţul meu... 

Se uită cu dezgust în jur. Il indispuneau cămăruţa în care i se 
instalase cabinetul, pădurea care se vedea prin fereastra deschisă. 

— Nu-mi place atmosfera de aici. Mă înăbuşă. Parcă aş fi într-o 
colivie... 

Se încovoiase de spinare. S-ar fi zis că o mare greutate îi apăsa 
umerii. Păstră câteva clipe tăcerea. Privea undeva în gol. Căzuse 
parcă în transă. Auzisem că se droghează. Comportarea lui 
confirma bănuielile. Işi scutură capul, desprinzându-se din reţeaua 
de păianjen a fantasmagoriilor sale. 

— leri a fost şi Mussolini pe aici. Era consternat. Fuhrerul l-a dus 
să vadă locul atentatului. Mussolini se uita perplex la urmele 
exploziei. Se gândea probabil că îl aşteptau şi pe el astfel de 
încercări. 

Göring a râs, apoi a rostit maliţios: 

— şi face însă iluzii. Nimeni n-are să atenteze la viaţa lui, fiindcă 


— 253 — 


nu mai e decât o fantoşă în mâinile noastre. O biată fantoşă, pe 
care o trage de sfori Rahn, ambasadorul nostru la Roma... Rectific, 
ambasador în Italia decapitată, în Italia fără capitală. Führerul l-a 
condus pe Duce până la tren. Inainte de a-şi lua rămas bun, i-a 
declarat cu afecţiune: „Ştiu că pot să mă bizui pe dumneavoastră şi 
vă rog să mă credeţi când vă spun că vă consider cel mai bun 
prieten. Poate singurul pe care-l am pe lume”. 

Göring era rănit în amorul său propriu. Ultima frază a lui Hitler nu 
era o simplă formulă protocolară, ci reflecta o convingere intimă. 
Stăpânul Germaniei nu mai avea încredere în nimeni. Nici în foştii 
lui camarazi de luptă, din „epoca eroică” a partidului. 

L-am lăsat pe Göring cu reflecţiile, cu amărăciunile şi cu 
fantasmele lui şi am plecat spre sala de conferinţe. 

— Ce spuneţi, Herr General, de nemernicii care au atentat la 
viaţa iubitului nostru Führer? m-a întrebat Keitel, manifestând o 
indignare spectaculoasă. 

De sinceritatea mâniei lui nu mă îndoiam. Căderea sa imediată şi 
definitivă ar fi fost o concluzie logică a exterminării lui Hitler. Toţi îl 
urau pe militarul acesta îngâmfat, prost şi servil. Ceilalţi ofiţeri 
prezenţi îşi aruncau priviri piezişe. Se suspectau unii pe alţii. 

Sosirea Fuhrerului a fost salutată cu un cor de „Heil Hitler!” 
rostit pe diverse voci cu aceeaşi însufleţire de comandă. Führerul n- 
a schiţat nici un gest. S-a apropiat de masă, a aruncat o privire 
asupra hărților, apoi a rostit pentru toată lumea: 

— Germania se zbate în cel mai cumplit război de apărare pe 
care l-a cunoscut vreodată omenirea, iar dumnealor săvârşesc 
atentate! De data asta n-o să ne pierdem vremea cu proceduri 
complicate. O să ne dispensăm de tribunalele militare. li vom târî 
pe toţi în faţa Curţii de Justiţie Populară. N-o să ne pierdem vremea 
ascultându-le balivernele. Curtea va acţiona cu viteza fulgerului. lar 
sentinţa va fi executată la două ore după pronunțare. Prin 
spânzurătoare! Fără milă... 

Hitler era atât de furios, încât cred că nu a înţeles nimic din 
darea de seamă asupra operaţiilor militare, prezentată de Jodl. Işi 
încleşta şi îşi descleşta pumnii, îşi încorda muşchii fălcilor şi din 
timp în timp înghiţea câte două sau trei pastile viu colorate, 
preparate de doctorul Morell, şi aliniate pe masă, în faţa sa. 

Aproape de sfârşitul expunerii lui Jodl şi-a făcut apariţia Göring. 
Stătea deoparte, temându-se parcă să nu intre în raza vizuală a lui 
Hitler. După Jodl a vorbit Keitel despre necesitatea stabilizării 


— 254 — 


Frontului de Est, apoi mi s-a dat cuvântul. Trebuia să fac o 
expunere asupra operaţiilor aeriene din Normandia. Nu am avut 
multe de spus, fiindcă aportul aviaţiei noastre era neglijabil. Hitler 
dădea impresia că mă ascultă, dar gândurile îi zburau aiurea. Mi- 
am dat seama de acest lucru, fiindcă la un moment m-a întrerupt, 
strigând furios: 

— Ticăloşii!... Nemernicii!... Demenţii!... Am să le scot eu din cap 
visele de mărire! Năpârcile!... Le-am dat grade, decoraţii, solde 
grase, dotaţii princiare... Şi care le-a fost mulţumirea?... Viperele!... 
Nici unul n-are să-mi scape. Nimic nu-i va mai feri de mânia mea!... 
Meine Herren, continuăm mâine conferinţa. Destul pe ziua de azi!... 

A ieşit urmat de S.S.-işti, care-l escortau în permanenţă. Ofițerii 
rămaşi în sala de conferinţe au schimbat priviri timide. Explozia de 
furie a Fuhrerului îi siderase. In aceeaşi seară, în vreme ce mă 
aflam în camera mea din pavilion, am primit o convocare din partea 
Comisiei speciale S.S. care ancheta evenimentele de la 20 iulie. 
Keitel îmi vorbise în treacăt despre acest organism creat ad-hoc. 
Mai multe nu ştiam. Nu aveam pe cine să întreb şi nici nu cred că 
aş fi găsit pe cineva dispus să-mi facă destăinuiri. Când m-am 
prezentat lui Keitel şi i-am cerut permisiunea de a pleca la Berlin, 
spre a mă înfăţişa în faţa comisiei, m-a privit ciudat. Cred că în 
clipa aceea m-a şi văzut cu laţul de gât. 

— Mâine trebuia să vă continuaţi expunerea în faţa Fuhrerului. 
Dar dacă sunteţi invitat în faţa comisiei... desigur, am să vă justific 
absenţa... Lumânarea comisiei este datoria fiecărui bun german, 
Herr General. 

La despărţire a evitat să-mi întindă mâna. Pentru el eram ciumat. 
M-am înapoiat în camera mea, mi-am făcut bagajele şi în aceeaşi 
noapte am plecat la Berlin. Am ajuns în capitală dimineaţa la 8. M- 
am instalat la hotel, m-am odihnit o oră, apoi am plecat la sediul 
Gestapoului, unde aveau să se desfăşoare lucrările comisiei. Nu s- 
ar putea spune că nu am încercat o strângere de inimă în clipa în 
care Mercedesul meu a oprit în faţa clădirii care adăpostea birourile 
centrale ale celei mai odioase instituţii din Germania. Dar nu îmi 
era frică. Mă pregătisem sufleteşte pentru cele mai întunecate 
perspective, înainte de a urca treptele de la intrare, am bombat 
pieptul, am aruncat o privire plină de sfidare asupra clădirii, apoi m- 
am avântat în necunoscut. Ofiţerul de serviciu, căruia i-am înmânat 
convocarea, m-a privit ciudat. Era foarte tânăr. Nu-şi însuşise încă 
acea comportare rece, neutră, dar atât de fioroasă, a 


— 255 — 


gestapoviştilor experimentați. Un gradat S.S. m-a condus prin mai 
multe coridoare până în faţa unei uşi înalte, pe care mi-a deschis-o. 
Am intrat într-o încăpere în care se aflau trei inşi în uniformă S.S. 
Un Obersturmbannfuhrer, un Sturmbannführer şi un gradat care 
bătea la o maşină de scris. La apariţia mea au luat poziţia de 
drepţi. Cei doi ofiţeri s-au prezentat. Nu le-am reţinut numele. 
Poate că eram prea agitat. M-a surprins, ce-i drept, primirea pe 
care mi-au făcut-o. Mă aşteptasem să fiu tratat ca un simplu 
prevenit. M-au poftit să iau loc pe un scaun, s-au instalat la două 
birouri, apoi a început interogatoriul. Nu pot să-i spun altfel, deşi 
Obersturmbannfuhrerul a avut grijă să mă prevină că am fost 
chemat numai spre a lumina comisia asupra câtorva conspiratori, 
pe care i-aş fi cunoscut personal. 

— Vrem să ştim, a continuat, dacă în cadrul relaţiilor 
dumneavoastră de serviciu sau de prietenie cu aceşti oameni i-aţi 
auzit sau i-aţi văzut manifestându-şi vreodată prin cuvinte sau prin 
gesturi ostilitatea faţă de Führer şi faţă de orânduirea național- 
socialistă. Vă rugăm să reţineţi că nu vi se poate imputa faptul că 
aţi fost prieten cu individul Heinrich von Stupnagel. Nu aveaţi 
desigur de unde să ştiţi că sub uniforma lui acoperită cu decoraţii 
se ascunde sufletul unui trădător. 

Intrebările erau insidioase şi de răspunsurile pe care aveam să le 
dau depindea soarta mea. Jucam în acel moment o carte mare. Cert 
este că anchetatorii nu ştiau mare lucru despre mine, căci mi se 
adresau cu tot respectul, în vreme ce se refereau la Heinrich 
folosind termenul de „individ”. 

— Inainte de a ne răspunde, a glăsuit Obersturmbannfuhrerul, 
ţin să vă informez că Stupnagel a încercat să se sinucidă, dar nu a 
reuşit decât să se rănească. Frica de răspundere, de consecinţele 
inevitabile ale actului său l-au determinat să ajungă la această 
extremitate... Vă ascultăm, Herr General. 

Dacă aveam să le spun că Stupnagel nu criticase niciodată 
regimul sau pe Hitler, S.S.-iştii ar fi tras imediat concluzia că încerc 
să-mi acopăr prietenul şi în acelaşi timp să mă eschivez. Era 
imposibil să nu fie informaţi că avusesem adeseori o atitudine 
critică faţă de conducerea războiului. 

— Herr Obersturmbannfihrer, i-am răspuns fără să mă grăbesc, 
admit că am discutat adeseori cu generalul Heinrich von 
Stupnagel... 

— Nu este cazul să-i mai acordaţi titulatura de general... 


— 256 — 


— Mă iertaţi, dar până la ora actuală nu ştiu să existe ordin, 
hotărâre judecătorească sau dispoziţie supremă, care să-i fi ridicat 
gradul. Dacă dumneavoastră sunteţi încunoştinţaţi, aceasta este 
altă chestiune... 

Obersturmbannfiihrerul a tuşit spre a-şi drege glasul. Replica 
mea l-a stingherit. Şi-a mângâiat cu palma începutul de chelie, apoi 
şi-a împreunat mâinile pe masa de lucru. 

— Se vor lua măsuri în acest sens, Herr General. Pot să vă 
asigur. Trădătorii nu sunt demni să poarte grade şi uniformă 
militară... Continuaţi, vă rog, ideea pe care aţi început să o 
formulaţi. 

— Cum v-am spus, am discutat în câteva rânduri chestiuni de 
război. Ultimele eşecuri militare de pe Fronturile de Est şi de Vest 
nu ne-au lăsat indiferenți. Aşteptam rezultate spectaculoase de pe 
urma utilizării armelor noastre secrete, dar pentru moment 
deplângeam lanţul de insuccese militare înregistrate. 

— Aceste insuccese au fost atribuite conducerii supreme a 
armatei? 

Intrebarea voia să fie abilă. 

— Fuhrerul dispune de un vast  stat-major, Herr 
Obersturmbannfiihrer. Nu există o responsabilitate unică... 

— Inţeleg, a replicat anchetatorul. Observațiile critice erau de 
ordin general. 

— Evident 

Sturmbannfuhrerul a găsit cu cale să intervină. Era blond, suplu 
şi avea nişte ochi reci şi ficşi ca de peşte. 

— Stupnagel nu v-a făcut niciodată aluzii la necesitatea vreunei 
schimbări în cadrul înaltului comandament al armatei? 

— Nu-mi amintesc să fi specificat nume, Herr Sturmbannführer. 

S-a uitat lung la creionul cu care se juca. 

— Armatele, grupurile de armate sunt conduse de generali, nu-i 
aşa? Nu aţi rostit niciodată numele acestor generali? 

— Nu trebuie să uitaţi, Herr Sturmbannfiihrer că în calitatea mea 
de general inspector al Luftwaffe am menirea să discut operaţiunile 
de război, să inspectez unităţile de pe front şi din ţară, să critic sau 
să aprob ordinele emise de diverşi comandanţi de mari unităţi... 
Generalul von Stupnagel are, sau avea, largi atribuţiuni în cadrul 
funcţiunilor sale de comandant militar al Franţei. In această calitate 
puteam discuta orice chestiuni legate de operaţiunile de război... 

— Mă tem că m-aţi înţeles greşit, Herr General, m-a întrerupt 


— 257 — 


suav Sturmbannfiihrerul. Prima mea întrebare a fost precisă şi se 
referea la înaltul Comandament al Armatei. 

— În ceea ce mă priveşte, am ripostat cu duritate, am adus 
adeseori critici aspre generalului Jodl şi chiar Feldmarschallului 
Keitel. Este incontestabil că anumite hotărâri militare luate de 
O.K.W.... 

— Cu alte cuvinte, de Führer... 

— Şi de Führer, dacă vreţi, nu au dat rezultatele scontate, 
deoarece aveau la bază premize greşite... 

Obersturmbannfiihrerul a zâmbit în mustață. 

— Herr General este foarte explicit. Responsabilitatea eşecurilor 
revine, în esenţă, conducătorilor de armate, fie ei generali sau 
Feldmarschalli. Fuhrerul nu poate să greşească, nu-i aşa, Herr 
General? 

— În această privinţă v-am spus ce aveam de spus. 

Interogatoriul a continuat în acest ritm aproape trei ore. 

A fost un fel de meci între două pisici şi un şoarece, care nu voia 
să se lase prins. M-au chestionat asupra lui Stauffenberg, a lui 
Olbricht, a lui Beck, a lui Feligiebel. O luptă strânsă, înverşunată, la 
sfârşitul căreia am ieşit extenuat. Sturmbannfiihrerul era exasperat 
fiindcă nu reuşise să mă încolţească, în ciuda întrebărilor sale 
meşteşugite. Obersturmbannfihrerul îmi părea mai puţin ostil. 
Poate că era doar un procedeu îndemânatec, spre a-mi câştiga 
încrederea. Le cunoşteam artificiile. 

— Vom continua mâine de dimineaţă această instructivă 
convorbire, mi-a vorbit Obersturmbannfuhrerul cu exagerată 
amabilitate. 

Am străbătut, la plecare, aceleaşi coridoare sumbre şi reci. 
Ofiţerul de serviciu m-a lăsat să ies, cu vădit regret. li plăceau 
victimele. Cât mai numeroase. Şi încerca o adevărată voluptate 
când aceste victime erau de înalt rang. l-am desluşit reflecţiile 
numai după modul în care se uita la decoraţiile şi la epoleţii mei. 

Am făcut o plimbare cu maşina în afara Berlinului. Nu voiam să 
mai văd oameni. Tot felul de gânduri mi se învălmăşeau într-un 
adevărat caleidoscop. Abia într-un târziu m-am înapoiat la hotel. 
Nu-mi era foame. Când sunt foarte enervat am senzaţia că mi se 
înnoadă stomacul. Tânărul de la recepţie, îndată ce m-a văzut, m-a 
anunţat că de repetate ori am fost chemat la telefon de Paris. Cine 
putea fi? Von Geist, von Kluge, Karl, Erich? 

— Acum o oră a sosit din Franţa şi aghiotantul dumneavoastră, 


— 258 — 


Herr General. Va aşteaptă sus, în apartament. 

— Mulţumesc. Dacă mă cheamă iarăşi Parisul, îmi dai imediat 
legătura. j 

Eram furios şi în acelaşi timp mişcat de gestul lui Karl. Impotriva 
opreliştilor mele, venise la Berlin. Intrase în gura lupului. Dacă aş fi 
simţit că lucrurile ar fi luat o întorsătură proastă, intenţionam să-i 
dau de veste, pe căi ocolite, să se facă nevăzut. L-am găsit în 
salonul apartamentului meu, ascultând la un aparat de radio 
uvertura din Maeştrii cântăreți din Nürnberg, cântată atât de tare, 
încât vibrau ferestrele. Avea braţul imobilizat într-o eşarfă. l-am 
făcut semn să micşoreze intensitatea sunetului. Mi-a răspuns tot 
prin semne că zidurile au urechi. l-am apreciat prudenţa. Şi-a 
apropiat faţa de a mea. 

— Opresc muzica după ce voi termina tot ce am să-ţi spun, 
Onkel Eugen. Aseară a fost arestat la Paris Erich. 

— Graffenstein? 

— Da. Nepotul dumitale. L-au ridicat de lângă mine. Venise în 
camera mea să se intereseze cum o duc cu braţul. L-au luat pe sus. 
N-a apucat decât să-şi prindă buzele între degete, făcându-mi astfel 
un discret, dar elocvent semn că gura îi va fi pecetluită, orice s-ar 
întâmpla. La Paris au mai fost arestaţi şi câţiva ofiţeri din statul- 
major al lui von Stupnagel. Am venit dinadins ca să te informez. 

l-am pus mâna pe umărul teafăr. 

— Mulţumesc. Karl. Acum poţi să pui radioul mai încet. 

A micşorat volumul emisiunii, lăsând simfonia să se audă doar ca 
un murmur. 

— Nu trebuia să pleci de la Paris în halul acesta, l-am mustrat. 
Doctorii ţi-au prescris odihnă. 

— Am preferat să fiu lângă dumneata, Onkel Eugen. Erai prea 
singur... A zâmbit. L-am adus şi pe Helmuth. 

Iniţiativa aceasta nu mi-a displăcut. Aveam nevoie de o 
ordonanţă. Atâta vreme cât Helmuth îmi va păzi lucrurile, nimeni 
nu-mi va cotrobăi prin bagaje fără ştirea mea. Doar dacă vor veni 
cu mandat de percheziţie... Nu aveam nici o piesă compromiţătoare 
asupra mea. Dar agenţii Gestapoului ar fi fost capabili să-mi 
strecoare prin lucruri vreun document care m-ar fi putut incrimina. 

— Iţi mulţumesc din nou, Karl. Eşti un băiat bun. 

M-a privit cu dragoste filială. 

— Cuvintele dumitale mă bucură, Onkel Eugen, mai mult decât 
toate laudele care mi s-au adus vreodată. 


— 259 — 


Am luat prânzul împreună. Meniul era alcătuit dintr-o ciorbă 
incoloră, o bucată de pâine neagră, cleioasă, şi un erzaţ de cafea 
îndulcită cu zaharină. Vinul a fost în schimb excelent. 

— Ce bine ar fi dacă omul s-ar putea hrăni numai cu vin! a grăit 
Karl. 

Helmuth ne-a servit țigări americane, aduse tot de Karl. 

— Pradă de război, a zâmbit acesta. 

A zbârnâit telefonul. 

— Parisul! a exclamat Karl, după ce a dus receptorul la ureche. 

Mi l-a înmânat. Am auzit glasul înfundat, ca din butoi, al lui von 
Geist. Nici telefoanele nu mai funcționau cum trebuie. 

— Vă dau o veste neplăcută, Herr General. |n cursul dimineţii, 
după plecarea dumneavoastră, mi s-a adus la cunoştinţă că Rudi a 
fost rănit pe frontul din Italia. 

— Grav? am întrebat cu emoție. 

— Specialiştii sunt însă optimişti. li vor face o trepanaţie. A avut 
ghinion. Abia sosise la unitatea sa. 

— Imi pare foarte rău, von Geist. 

— Eu ce fac, Herr General? Rămân la Paris? Vin după 
dumneavoastră la Berlin? 

— Aşteaptă ordinele mele. Deocamdată nu ştiu nici eu cum vor 
evolua lucrurile. 

Abia am terminat convorbirea cu von Geist că telefonul a 
zbârnâit iarăşi. 

— Halo! Herr General von Altenburg? am auzit un glas afectat la 
celălalt capăt al firului. 

— Eu. Cine întreabă? 

— Am onoarea să vă salut, Herr General. Vă vorbeşte 
Obergruppenfihrerul Heinrich Muller. 

Şeful Gestapoului îmi făcea primejdioasa cinste de a mă chema 
personal la telefon. 

— Aş dori să stăm puţin de vorbă în cursul acestei după-amiezi. 
V-ar deranja să-mi faceţi o vizită în jurul orei cinci? 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Herr Obergruppenftihrer. 
Unde vă găsesc? 

— La sediul Gestapoului. V-aş fi poftit la mine acasă. Din 
nefericire, am atâta de lucru, încât în mod practic mi-am mutat 
domiciliul la Gestapo. Nu mai îmi văd familia cu zilele. Contez deci 
pe dumneavoastră la ora cinci. 

Am închis telefonul, apoi m-am uitat la ceas. 


— 260 — 


— Patru fără douăzeci, am rostit. Karl, hai să facem o scurtă 
plimbare cu maşina. Ajută la digestie. Până la cinci sunt liber. 

Abia după ce ne-am instalat în Mercedes şi am ridicat geamul 
care ne despărţea de şofer i-am vorbit fără înconjur: 

— Laţul se strânge, Karl. Mă tem că la ora aceasta situaţia mea e 
serios compromisă. Mă întreb de ce nu m-au arestat până acum? 
Poate că le sunt mai de folos în libertate. In orice caz, cel mai 
înţelept lucru pe care-l ai de făcut, Karl, este fie să pleci la părinţii 
tăi la Bochum, fie să te topeşti undeva prin munţii Tirolului. Dacă 
poţi, este preferabil să treci în Elveţia. Războiul nu va mai dura 
mult. lar riscul de a fi dat dezertor nu va mai prezenta în curând 
nici o importanţă. Cel de-al treilea Reich se va prăbuşi foarte 
curând. Proscrişii de azi vor fi învingătorii de mâine. Dacă, 
bineînţeles, vor reuşi să supravieţuiască zvârcolirilor sfârşitului. 
Agonia Germaniei naziste va fi grea, Karl. Am să încerc să obţin de 
la amiralul Canaris un paşaport fals pentru tine. 

— Inutil, Onkel Eugen. Ti-am mai spus, rămân alături de 
dumneata. 

— Eşti inconştient sau nebun, Karl? 

— Poate că sunt fanatic, Onkel Eugen. Nu mă crezi capabil? 
Pune-mă la încercare! 

Am ridicat din umeri. Nepăsarea tinereţii e dezarmantă. Am 
scrutat chipul lui Karl. Am citit în ochii lui o hotărâre atât de fermă, 
încât am rămas uimit. Eram curios să ştiu cât de adânci erau 
convingerile lui. 

— In definitiv, ce ai tu de împărţit cu regimul acesta? Părinţii tăi 
sunt onoraţi de Hitler şi de întreg regimul nazist. lar într-o zi, nu 
prea îndepărtată, vei fi stăpânul unui uriaş complex industrial 
producător de armament şi de maşini grele. Te aşteaptă o 
existenţă de sibarit şi de plutocrat. De ce să rişti totul? 

Mi-a zâmbit. Un zâmbet luminos, aproape vesel, foarte puţin 
potrivit cu vorbele care aveau să urmeze: 

— Fac parte dintr-o generaţie de tineri care au început să 
aprecieze libertatea, care refuză jugul aurit acceptat cu seninătate, 
cu dăruire chiar, de nişte înaintaşi idiotizaţi de propaganda nazistă. 
Dacă pui într-o tipsie a cântarului toate avantajele enumerate de 
dumneata şi în cealaltă tipsie libertatea singură şi goală, aleg fără 
ezitare libertatea. Dispreţuiesc livreaua galonată a slugilor de lux şi 
sunt gata să o schimb oricând cu sărăcia unui om stăpân pe viaţa, 
pe voinţa şi pe năzuinţele lui. 


— 261 — 


Am înţeles. Am înţeles foarte bine. Karl n-avea suflet de valet. 
Primejdia nu numai că nu îl înspăimânta, ci îi crea o stare de 
exaltare insuflându-i puteri noi, voinţa de a se orienta în lupte, de a 
învinge. Infăţişarea lui plină de eleganţă nu-ţi sugera o forţă 
lăuntrică atât de dârză, de îndărătnică. 

I-am surâs. 

— Pot să mor liniştit, Karl. Ştiu că va avea cine să continue 
lupta... cu sorţi sporiţi de izbândă. Trebuie să fii însă prudent. Să nu 
le cazi în gheare. 

— Voi avea toată grija, Onkel Eugen. 

Ajunsesem în Grunewald, pe marginea lui Havel See. Nu eram 
departe de locul în care mă întâlnisem ultima oară cu Canaris. 

— Să ne întoarcem în oraş, Karl. Nu vreau să întârzii la rendez- 
vous-ul cu Obergruppenfiihrerul Muller. 

În trecere prin Zehlendorf, am oprit în dreptul unui telefon 
public. Am intrat în cabină şi, după ce am închis uşa, am format 
numărul lui Canaris. Aveam să mă folosesc de limbajul 
convenţional, hotărât dinainte. 

— Alo! Herr Canaris, vă rog. 

La celălalt capăt al firului mi-a răspuns un glas aspru, 
necunoscut. 

— Pentru moment lipseşte. Cine întreabă? 

Tonul nu permitea confuzie. Am lăsat telefonul în furcă şi m-am 
înapoiat în maşină. 

— Dă-i drumul! am ordonat şoferului prin interfon. 

M-am întors spre Karl: 

— Am încercat să vorbesc cu amiralul Canaris. Mi-a răspuns un 
glas tipic de gestapovi;st. Bietul Canaris! înseamnă că l-au arestat şi 
pe el. 

Mă întrebam adeseori ce rol jucase Canaris în cadrul ultimelor 
evenimente. li servise pe complotişti. Era însă cu desăvârşire 
sincer? Nu o făcea spre a-şi pregăti o ieşire onorabilă din scenă în 
eventualitatea - tot mai probabilă - a prăbuşirii celui de-al treilea 
Reich? 

Cred că la ora aceasta Gestapoul făcea felurite investigaţii să 
afle de la ce post telefonic fusese chemat amiralul Canaris. Trăiam 
un coşmar oribil. Voi mai apuca vreodată zile senine? Mă îndoiam. 

La 5 fără cinci am ajuns în faţa sediului Gestapoului. La 5 precis 
am intrat în cabinetul de lucru al lui Muller. Obergruppenfiihrerul 
S.S. s-a ridicat de la birou şi mi-a ieşit în întâmpinare cu mâna 


— 262 — 


întinsă. 

— Punctualitate britanică! a rostit. Mă onorează. Vă rog, luaţi loc. 

Mi-a oferit cu un gest un fotoliu plasat în faţa biroului său. Un 
zâmbet larg îi plutea pe buze. Cordialitatea personificată. Ochii îi 
erau însă răi şi plini de viclenie. Aveam senzaţia că mă aflu în faţa 
unei reptile. Cunoşteam reputaţia lui Muller din descrierea pe care 
mi-o făcuse odată Canaris. Ştiam că şeful Gestapoului era un 
adversar feroce al lui Himmler şi al favoritului acestuia, Walter 
Schellenberg, şeful S.D.-ului. Mai ştiam că era omul lui Bormann. 
Acel Bormann care mă ura fiindcă nu i-l dădusem pe mână pe 
Himmler, destăinuindu-i tot ce discutasem cu acesta la Paris. 

— Îmi permiteţi să vă ofer un coniac? m-a îmbiat, plin de voie 
bună. 

— Vă mulţumesc. Am luat masa târziu şi am încheiat-o cu două 
pahare de coniac. Vreau să am capul limpede. 

Muller a descris un gest larg. 

— Trebuie să ştiţi că vă aflaţi în faţa unui prieten. Lumea şi-a 
făcut o idee greşită despre Gestapo. Işi închipuie că instituţia 
aceasta reprezintă o sperietoare. Gestapoul are şi misiunea de a-i 
ajuta pe cei buni, de a-i feri de neplăceri, de primejdii... îmi 
permiteţi să-mi torn un pahar de coniac? 

— Vă rog. 

Incerca să-mi adoarmă vigilenţa. 

— Poate că veţi accepta până la urmă şi dumneavoastră un 
păhărel. In sfârşit, să revin la subiectul acestei întrevederi. Sunteţi 
desigur curios să ştiţi de ce v-am invitat, nu-i aşa? 

— Perspicacitatea nu vă lipseşte, i-am zâmbit. Este adevărat. 
Sunt foarte curios. 

— Eram sigur, a rostit după ce şi-a golit paharul. Pentru că vă 
preţuiesc, Herr General, am să vă vorbesc deschis. Ca între doi 
prieteni. 

— Mă onoraţi, i-am spus. 

A clipit, plin de voie bună. 

— Onoarea este a mea. Dar să continui. Sunt oameni - 
răuvoitori, desigur - care pretind că aţi fi unul dintre corifeii 
complotului eşuat la 20 iulie. 

L-am privit calm. Fără să rostesc un cuvânt. A continuat: 

— Ei bine, am refuzat să dau crezare acestor aserţiuni. Am 
indiciile mele precise care mă îndreptăţesc să trag concluzii 
contrare. Nu numai că nu sunteţi ostil marelui nostru Führer şi 


— 263 — 


partidului, dar v-aţi manifestat hotărât refuzul de a colabora cu un 
înalt personaj, care a încercat să vă propună o alianţă puţin 
ortodoxă... 

M-am încruntat uşor, spre a-i da impresia că încerc să-mi 
răscolesc amintirile. 

— Nu ştiu la ce situaţie vă referiţi! 

— Câtă eleganţă sufletească! a exclamat Müller. Generozitatea 
dumneavoastră vă onorează. 

A făcut o pauză. Şi-a strâns nodul de la cravată şi şi-a îndreptat 
tunica. 

— Uneori, Herr General, excesul de sentimente frumoase strică. 

Muller nu-şi dezminţea reputaţia. Animozitatea lui împotriva lui 
Himmler nu scăzuse. Jocul lui de acum se încadra în aceeaşi luptă 
surdă împotriva şefului său suprem. Lucra singur? Se făcuse din 
nou unealta lui Bormann, ca şi în cazul doctorului Langbehn? 

— Viaţa dumneavoastră este foarte prețioasă pentru noi, Herr 
General. Vom lua măsuri speciale de securitate. Aveţi mari 
duşmani. Mari şi puternici. Cred că bănuiţi şi dumneavoastră. Nu-mi 
este cu putinţă să vă spun mai mult. Într-o zi însă sper să pot vorbi. 
In ziua aceea îmi veţi mulţumi, Herr General. 

Îmi oferi o havană. 

— Fumaţi? Nu? îmi pare rău. Şi-o aprinse. 

— Vom întări statul-major al inspectoratului dumneavoastră 
general cu un ofiţer superior S.S. 

Am înţeles. Imi anexau un spion care avea să mă supravegheze 
în permanenţă. 

— Oficial, va avea misiunea să facă legătura cu Waffen S.S. şi cu 
Comandamentul Armatei de rezervă, care - cred că sunteţi 
informat - a fost recent încredinţat Reichsfihrerului S.S. Heinrich 
Himmler. 

Când rosti acest nume, zâmbetul lui Muller se transformă într-un 
rictus. Himmler cunoştea desigur sentimentele pe care i le nutrea 
subalternul său. Cum de nu izbutea să-l înlăture? Ajunsese 
Bormann atât de puternic încât reuşea să menţină în fruntea 
Gestapoului un personaj care-şi manifesta aproape făţiş ostilitatea 
împotriva conducătorului suprem al corpului S$.S.? Atunci cum se 
explica înscăunarea lui Himmler în locul lui Fromm? Himmler 
săvârşise o performanţă pe care înaintaşul lui Rohm se străduise 
zadarnic să o realizeze. Tocmai acum, când se apropia de zenitul 
carierei sale, când îşi instala autoritatea şi asupra unor unităţi din 


— 264 — 


Wehrmacht, era atât de vulnerabil? 

Muller se ridică de pe scaun. 

— Vă rog să mă iertaţi că mi-am îngăduit să vă invit până aici. V- 
am dat în schimb veşti bune, nu-i aşa? Mi-a strâns călduros mâna. 
Şi încă ceva, Herr General. Aţi fost rugat să vă prezentaţi şi mâine 
de dimineaţă Comisiei speciale de anchetă. Această măsură se 
revocă. Sunteţi liber să vă deplasaţi oriunde vă cheamă ocupațiile 
dumneavoastră. Am onoarea să vă salut, Herr General. Şi ori de 
câte ori veţi simţi nevoia să staţi de vorbă cu un prieten, să-i 
împărtăşiţi grijile, să vă destăinuiţi, nu şovăiţi să-mi călcaţi pragul. 

— Sunt mişcat de bunăvoința dumneavoastră, Herr 
Obergruppenführer, i-am răspuns cu afectată amabilitate. 

De sinceritatea prieteniei lui aveam toate motivele să mă 
îndoiesc. Aghiotantul său personal m-a condus până la maşină. In 
timp ce traversam holul de la intrare, m-am încrucişat cu 
Obersturmbannfihrerul care mă anchetase de dimineaţă. M-a 
salutat cu respect. În privirea lui am desluşit însă o expresie bizară, 
pe care nu mi-a fost greu să o interpretez. Obersturmbannfihrerul 
vedea în mine un suspect. Oricare ar fi fost manifestările de 
prietenie ale Obergruppenfiihrerului Muller, în ochii lor rămâneam 
un complice al complotiştilor compromişi la 20 iulie. 

M-am înapoiat la hotel. Karl mă aştepta, plin de îngrijorare. Când 
i-am povestit cum stau lucrurile, i s-au luminat ochii. 

— Înseamnă că pericolul a trecut! a rostit cu însufleţire. 

— Inseamnă că sunt pus sub o supraveghere foarte severă, Karl. 
Tu nu ai auzit de acele personaje suspectate de poliţie, dar care 
sunt lăsate în libertate spre a fi urmărite pas cu pas? 

— Crezi că... 

— Nu cred. Sunt sigur. M-au lăsat în libertate fiindcă vor să 
lovească prin intermediul meu într-un foarte important personaj. 

Am purtat această primejdioasă convorbire în barul hotelului, 
aproape gol la ora aceea. 

In aceeaşi noapte, după cină, Obergruppenfiihrerul Muller m-a 
chemat la telefon. Era târziu. Mă pregăteam de culcare. 

— Să-mi iertaţi acest apel telefonic tardiv, a rostit şeful 
Gestapoului. Am ţinut să fiu consecvent cu cele discutate cu 
dumneavoastră în cursul acestei după-amiezi. Locotenent-colonelul 
conte von Graffenstein-lslingen, arestat aseară, a fost pus în 
libertate acum o oră. Din ordinul meu. Dacă nu mă înşel, 
locotenentul-colonel von Graffenstein este nepotul dumneavoastră? 


— 265 — 


— Da, Herr Obergruppenfuhrer. Şi vă mulţumesc mult pentru 
eliberarea lui. 

— Măsurile de represiune dau adeseori naştere la abuzuri, a 
reluat Muller. Anchetatorii au interpretat greşit unele indicii - după 
părerea mea - lipsite de importanţă. 

— Herr Obergruppenfiihrer, vă admir pentru luciditatea şi spiritul 
de justiţie... 

— Când plecaţi din Berlin? m-a mai întrebat. 

— In cursul zilei de mâine. Mă înapoiez la Rastenburg şi la 
cartierul general Luftwaffe. 

— Vă urez drum bun, Herr General. 

A doua zi am plecat la Rastenburg. Keitel m-a primit zâmbindu- 
mi cu falsă prietenie. 

— Mă bucur că aţi fost scos din cauză. Unii pretindeau că ar 
plana serioase bănuieli asupra dumneavoastră. 

— Greşelile sunt omeneşti, Herr Feldmarschall. 

— Chiar acum zece minute am semnat un ordin prin care 
Standartenfihrerul Ernst Gerlach a fost numit ofiţer de legătură al 
O.K.W.-ului cu inspectoratul dumneavoastră general. Este un ofiţer 
destoinic, pe care vă puteţi bizui. 

Am rămas siderat. De ce îl numeau tocmai pe Gerlach? Nu ştiau 
oare că Gerlach îmi este frate vitreg? Ori îl aleseseră dinadins, 
închipuindu-şi că faţă de o rudă voi fi mal puţin rezervat şi că 
treptat voi aluneca pe panta destăinuirilor? 

— Am auzit că fiul dumneavoastră a fost grav rănit pe front, 
reluă Keitel. Vă rog să primiţi expresiunea simpatiei mele şi 
totodată felicitări pentru comportarea sa vitejească. Am aflat toate 
acestea de la Standartenfuhrerul Gerlach, care este un mare 
admirator al dumneavoastră şi al fiului dumneavoastră. Când 
credeţi că vă puteţi înapoia la Paris? 

— Cât de curând, Herr Feldmarschall. 

— Zilele acestea va trebui să inspectaţi şi unităţile noastre 
aeriene din România. Nu mai este nevoie să vă subliniez 
importanţa petrolului românesc, singura noastră resursă de 
combustibil acum, după ce fabricile noastre de benzină sintetică 
sunt bombardate aproape zilnic de aviația inamică. 

După întrevederea cu Keitel, m-a chemat la telefon cartierul 
general Luftwaffe. Trebuia să mă prezint imediat 
Reichsmarschallului Göring. In mai puţin de trei sferturi de oră am 
parcurs cei şaizeci de kilometri care despărţeau Comandamentul 


— 266 — 


Suprem al Wehrmachtului de la Rastenburg de cartierul general al 
lui Göring. Era pe înserat. Soarele în asfinţit îmbrăca pădurea într-o 
hlamidă de purpură, care se îmbina armonios cu zonele verzui de 
umbră. Deşi ne apropiam de sfârşitul lui iulie, domnea o răcoare 
plăcută. Firea îşi etala gătelile ei cele mai fermecătoare. Viaţa ţinea 
să-mi demonstreze că este o plăcere să fie trăită şi că pentru a o 
păstra, merită să te lupţi cu ghearele şi cu dinţii. Karl stătea lângă 
mine. Era gânditor. Gândurile lui nu puteau fi trandafirii. Umbra 
unui surâs îi plutea totuşi pe buze. Tinereţea îmbracă până şi urâtul 
în haine de sărbătoare. 

Göring m-a primit fără martori în cabinetul său. Mi-a strâns mâna 
cu multă cordialitate. 

— Nu vă închipuiţi cât mă bucur, principe, că v-aţi întors iarăşi 
printre noi... 

Îmi vorbea de parcă m-aş fi înapoiat din împărăţia morţii. Poate 
că avea dreptate. Reveneam dintre morţi. 

— Nici-o clipă n-am acceptat gândul că aţi putea fi implicat în 
complot. Am fost convins că este o manevră a lui Himmler, care 
încearcă să mă lipsească de unul din cei mai apropiaţi colaboratori 
şi în acelaşi timp să compromită aviația. Himmler este perfid, 
principe. Vrea să demonstreze Fuhrerului că şi printre aviatori a 
încolţit sămânţa trădării. Himmler susţine că întreaga armată, 
inclusiv aviația, este putredă, defetistă, lipsită de combativitate, că 
ofiţerii din Wehrmacht sunt laşi, refractari, animați de un îngust 
spirit de castă şi că dispreţuiesc din tot sufletul pe camarazii lor din 
corpul S$.S.... Şi eu şi Bormann ne-am ridicat împotriva acestui 
punct de vedere. Luă de pe masă un ordin scris, pe care îşi aruncă 
privirile. Uitaţi-vă, chiar azi Bormann a dat o directivă care intră în 
contradicţie cu opiniile lui Himmler. Făcu lectura cu glas tare: 
„Fuhrerul şi-a exprimat dorinţa ca, după stabilirea 
responsabilităţilor şi după soluţionarea problemelor ridicate de 
evenimentele din 20 iulie, nimeni să nu-şi mai permită a ofensa în 
ansamblu corpul ofiţerilor, al generalilor, al nobilimii, precum şi cele 
trei armate, de uscat, de aer şi de mare, care alcătuiesc 
Wehrmachtul”. Poftiţi, principe, citiţi şi dumneavoastră! 

După ce îmi înmână documentul, începu să se plimbe prin 
cameră. 

— Refuz să cred că vreun aviator a fost capabil să săvârşească 
oribila crimă de a ridica mâna împotriva Fuhrerului. În sânul lui 
Luftwaffe nu există trădători. Toţi ofiţerii sunt devotați partidului şi 


— 267 — 


celui de-al treilea Reich. 

Demagogia lui Bormann era explicabilă. Se erija în apărătorul 
armatei spre a lovi în pretenţiile lui Himmler, care voia să-şi 
aservească Wehrmachtul. Nici lui Bormann, nici lui Göring şi nici lui 
Goebbels nu le convenea o sporire a puterii lui Himmler şi o 
consolidare a autorităţii acestuia asupra armatei. Chestiunea 
succesiunii şefiei statului îi preocupa pe toţi liderii în egală măsură. 
Toţi se luptau pentru păstrarea unui echilibru de forţe care să nu 
permită favorizarea unui lider al partidului în dauna celorlalţi colegi. 

— Complotul, a continuat Göring, a scos la iveală dihonia care 
dăinuie între căpeteniile partidului. Curând după explozie a avut loc 
o discuţie penibilă în faţa Führerului şi a lui Mussolini. Ribbentrop, 
care era de faţă, a avut neobrăzarea să-mi reproşeze mie şi 
celorlalte căpetenii ale armatei precara situaţie militară în care ne 
aflăm. Vă mărturisesc, principe, că n-am mai putut suporta. l-am 
adus aminte de falimentul politicii lui externe, care ne-a adus aici. A 
ridicat atunci glasul. In clipa aceea, principe, am văzut roşu: „Dacă 
nu-ţi ţii gura, comis-voiajor împuţit, te trăsnesc în cap cu bastonul 
ăsta de mareşal. Nu te-ai priceput, Herr Ribbentrop, decât să vinzi 
şampanie infectă clienţilor pe care i-ai tras pe sfoară!” Ribbentrop 
s-a făcut verde. „Sunt încă ministru de Externe şi, în această 
calitate, am dreptul să pretind a fi tratat cu respect, chiar şi de un 
Reichsmarschall. lar numele meu este von Ribbentrop!” Auzi 
neruşinare, să-mi scoată ochii cu particula lui nobiliară, obţinută 
prin mijloacele pe care le ştim cu toţii. Apoi cineva a amintit 
trădarea lui Rohm. Evocarea acestui nume l-a trezit pe Führer din 
toropire. Explozia lui de mânie ne-a cutremurat: „Ceea ce i-am 
făcut lui Rohm şi complicilor săi este nimic faţă de ceea ce am să le 
fac trădătorilor de azi. Am să-i nimicesc pe toţi, fără cruţare, iar pe 
nevestele şi pe copiii lor am să-i internez în lagăre de concentrare”. 
Mussolini se îngălbenise ca o stafie. li venea să leşine. Numai eu 
mi-am păstrat cumpătul... A 

Gasconada lui Göring mă amuza. Işi încheie naraţiunea gâfâind 
ca un alergător după o cursă lungă. Se aşeză istovit pe scaunul său. 

— Nu o duc bine cu sănătatea, principe. Am palpitaţii, obosesc 
repede, nervii m-au lăsat... Războiul, responsabilităţile care-mi 
incumbă m-au uzat. Dar nu regret. Mă sacrific pe altarul patriei şi al 
partidului. 

Obrajii lăsaţi, guşa flască, cearcănele pronunţate aveau o tentă 
verde-pământie. Nici gesturile nu-i mai erau sigure. Mâinile erau 


— 268 — 


agitate de un tremur continuu. 

— Acest complot trebuie să ne trezească din letargie, principe, a 
reluat aproape cu ton de implorare. Trebuie să facem ceva, astfel 
ca flota aeriană să răsară din cenuşă ca pasărea Phoenix. Să 
recâştigăm încrederea Fuihrerului. Toată puterea este în mâna 
noastră. Şi fabrici şi oameni ne sunt la dispoziţie. Nu ne rămâne 
decât să-i utilizăm... Dacă va fi nevoie, vom construi uzine 
subterane... In sfârşit, trebuie să existe o soluţie... Trebuie! 
Colaboratorii mei nu reuşesc să o găsească. Poate că o veţi găsi 
dumneavoastră... 

Aproape că se jeluia. M-a impresionat penibil. Toată aroganţa şi 
trufia lui de odinioară se sfârşiseră. 

— M-am gândit să vă ofer postul lui Korten. 

Am schiţat un gest negativ. 

— Vă mulţumesc pentru încredere. Nu sunt făcut pentru funcţia 
de şef de Stat-Major al Luftwaffe. 

— Ştiu. Ca şi Rommel, preferaţi contactul direct cu frontul 
îndeletnicirilor birocratice. Doriţi o flotă aeriană? 

— Vă mulţumesc încă o dată, Herr Reichsmarschall. Prefer 
funcţia de general inspector. Imi permite să am o privelişte de 
ansamblu... 

Nu am recunoscut, fireşte, că în calitatea mea de general 
inspector de armată mă bucuram de o mai mare libertate de 
acţiune. 

— Cum doriţi, principe. Tot ce pot să vă spun este ca am ajuns la 
concluzia dumneavoastră referitor la acordarea priorităţii aviaţiei 
de luptă asupra celei de bombardament. Ca să putem reconstrui 
uzinele distruse de aviația inamică, trebuie să asigurăm o apărare 
eficace a teritoriului... Am să susţin punctul dumneavoastră de 
vedere şi în faţa Fuhrerului. 

La ora aceasta mă interesa foarte puţin dacă Fuhrerul îşi va 
însuşi, ca şi Göring, concluziile mele. 

— Ar trebui să vă trimit pe Frontul de Est, dar şi în Vest este 
necesară prezenţa dumneavoastră. Generalii noştri de aviaţie sunt 
nişte impulsivi, care nu văd mai departe de lungul nasului... Poate 
că veţi găsi un mijloc spre a salva situaţia... 

Se întrerupse. Işi dăduse desigur seama că îmi cerea imposibilul. 
Miracolele erau apanajul altor timpuri. Göring rămăsese cu bărbia 
înfiptă în piept şi cu mâinile întinse pe masa de lucru. Tunica albă, 
cu multe zorzoane. li atârna pe torsul slăbit. Ridică fruntea. Ochii îi 


— 269 — 


erau stinşi. Părea epuizat, ca o lămâie stoarsă până la ultima 
picătură. 

— Să-mi telefonaţi zilnic din Franţa, rosti împleticit. Zilnic! 

Cred că avea imperioasă nevoie de droguri, iar prezenţa mea îl 
împiedica să şi le administreze. 

— La revedere, principe. La revedere! 

Lăsă iarăşi capul în piept. Am ieşit încet, ca din camera unui 
bolnav. Nu-l invidiam pe Göring. Nesiguranţa funcţiei mele era 
preferabilă puterii lui care începea să se surpe. Eu mă voi putea 
eventual salva. Göring era însă definitiv condamnat. Ca şi Hitler. 
Providența care îl salvase la 20 iulie îi rezerva de bună seamă un 
sfârşit şi mai îngrozitor. 

M-am înapoiat la Rastenburg, de unde aveam să mă îmbarc în 
trenul pentru Berlin. In cursul scurtei mele şederi la O.K. W., mi s-a 
prezentat oficial şi Gerlach, care avea să-şi ia postul în primire. În 
atitudinea lui se amestecau, abil dozate, familiarismul şi respectul 
datorat unui şef ierarhic. 

— Fuhrerul, mi-a explicat generalul Burgdorf, şeful personalului 
superior al armatei, doreşte ca Standartenfuhrerul Gerlach să fie 
reprezentantul său direct pe lângă dumneavoastră. Veţi avea în 
Standartenfiihrerul Gerlach un colaborator preţios. 

Era limpede. Din clipa aceasta, Gerlach avea să mă urmărească 
tenace, ca o umbră. Eu, care refuzasem întotdeauna să accept rude 
sub comanda mea, aveam acum în subordine un frate vitreg şi doi 
nepoți. În situaţia în care mă aflam, nu-i puteam însă proteja. 
Dimpotrivă, pentru Karl şi pentru Erich, eram un balast. lar în Ernst 
Gerlach aveam un duşman. 

In aceeaşi noapte am plecat cu trenul la Paris. Ce căutam în 
Vest, n-aş putea să spun. Mergeam să inspectez o flotă aeriană 
care în mod practic dispăruse de pe cerul Franţei. Indeplineam o 
misiune „de rutină”. Agitaţia febrilă din jurul meu era totuşi 
preferabilă unei inactivităţi care m-ar fi silit să mă gândesc numai 
la complicațiile în care mă zbăteam, ca o insectă prinsă într-o 
pânză de păianjen. 

Era aproape 3 noaptea când am trecut prin Berlin. Stăteam 
singur în compartimentul meu şi mă întreţineam cu un pahar de 
coniac. O carte deschisă - asupra căreia nu reuşisem să mă 
concentrez - zăcea aruncată pe patul acoperit cu cearşafuri 
strălucitor de albe. Nu îmi era somn. O greutate supărătoare îmi 
apăsa creierul, iar inima îmi palpita din când în când, zbătându-se 


— 270 — 


în piept. Lăsasem fereastra deschisă. Luna răspândea o lumină 
alburie, lăptoasă, care învăluia câmpia, trenul şi năvălea în 
compartimentul meu. Insoţitorul vagonului îmi adusese o sticlă cu 
apă minerală. 

Cineva a bătut uşor în uşă. 

— Intră! 

In prag a apărut Ernst Gerlach, în uniforma lui de S.S.-ist. 

— Pot să intru? m-a întrebat. 

— Pofteşte. la loc pe banchetă. 

Ocupam singurul fotoliu din cabină. Se aşeză cu grijă pe cuşetă. 

— N-aş fi îndrăznit să ciocănesc în uşă dacă nu l-aş fi văzut pe 
însoțitor aducându-ţi apă minerală. Nu-mi era nici mie somn. 
Stăteam pe culoar şi contemplam peisajul nocturn. Mi-am spus că e 
mai plăcut să-ţi petreci timpul în doi. Insomnia şi singurătatea nu 
sunt deloc agreabile. 

Am sunat pe însoțitor, care a adus un pahar şi pentru Ernst. Am 
oferit fratelui meu un coniac. 

— Prosit! mi-a urat, înainte de a-şi gusta băutura. 

— Prosit! 

— Bun coniac! a rostit. 

A tăcut câteva clipe. Mă uitam pe fereastră. 

— Eugen, aş vrea să-ţi pun o întrebare. 

Am întors capul spre el. 

— Ştii de ce am fost ataşat pe lângă persoana dumitale? 

Intrebarea era directă. Foarte directă. Am răspuns simplu. 

— Bănuiesc. 

— Îți datorez o explicaţie, Eugen. Ţi-o datorez, aşa cum îţi 
datorez şi viaţa. 

Falsa lui sinceritate mă scârbea. 

— Să nu mai vorbim despre aceasta, Ernst. 

— De ce să nu vorbim? Se spune că recunoştinţa este o floare 
rară. Mie îmi place să o cultiv. 

— Dă? Foarte frumos. 

Tonul meu incolor l-a descumpănit. Nu voiam să-mi dezvălui încă 
bateriile, spunându-i tot ce ştiam în legătură cu pretinsele lui 
sentimente de recunoştinţă. 

— Ştii de ce eşti liber în clipa aceasta, Eugen? 

— Trebuia să fiu arestat? 

— Da. 

— Nu ştiam. 


— 271 — 


— Acum poţi să afli. Eşti liber fiindcă te urăsc doi oameni mari şi 
puternici. 

— Ce paradox! 

— Da. Este un paradox. Ura lor îţi garantează pentru moment 
securitatea personală. 

— Nu e posibil să fii mai explicit? 

— Voi încerca, deşi acest lucru poate să mă coste capul. 

— Ştiu. Recunoştinţa îţi dă ghes să-mi vorbeşti... 

— Nu fi ironic, Eugen! 

— Nu sunt ironic. 

— Vrei să mă asculţi? 

— Te ascult cu tot interesul. 

— Şi Himmler şi Bormann ştiu că eşti unul dintre corifeii 
complotului. Ştiu cu precizie, dar nu au probe. Lipsa probelor nu ar 
constitui o problemă insolubilă, fiindcă sub tortură ţi s-ar smulge 
orice mărturisiri. 

— Din ce în ce mai interesant. ; 

— Nu-i aşa? Şi tonul lui era ironic. Imi dai voie să continui? 

— Desigur. 

— Himmler te urăşte fiindcă ai făcut parte dintr-un complot care 
urmărea răsturnarea unui regim ce constituia temeiul puterii lui. Te 
mai urăşte fiindcă ţi-a făcut o propunere de colaborare pe care i-ai 
respins-o. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. Dar şi de data aceasta lipsesc probele. Lui Himmler i-ar fi 
convenit un complot, însă concretizat în sensul intereselor sale. 
Dumneavoastră, generalii, aţi declanşat lovitura de stat fără să 
ţineţi seamă de năzuinţele lui. Acum se răzbună. Şi răzbunarea sa 
va fi cruntă. Pe dumneata, Eugen, te urăşte mai mult decât pe toţi 
ceilalţi generali la un loc. 

— De ce? 

— Fiindcă îl ai la mână. Aţi purtat o discuţie confidențială, a cărei 
dezvăluire l-ar costa nu numai funcţia, ci şi viaţa. 

— Dacă discuţia purtată are implicaţii atât de grave, aceleaşi 
consecinţe le-aş putea suferi şi eu. 

— Fireşte. 

— Atunci de ce sunt liber? 

— Fiindcă te urăşte şi Bormann. Aici intervine însă o deosebire. 
Himmler vrea să te ucidă, ca să dispară orice posibilitate de a se 
vedea compromis. Bormann vrea să te păstreze în viaţă, ca să-l 


— 272 — 


demaşti până la urmă pe Himmler. 

— Ernst, am să intru în jocul dumitale, în construcţia dumitale 
sau a acelora care ţi-au transmis-o. Dacă discuţia pe care am avut- 
o cu Himmler a fost confidențială, de unde se ştie la ce s-a referit 
ea? Dacă am făcut parte din complot, de ce nu există nici o probă a 
acestei participări? Lipsa de probe nu o declar eu, ci dumneata! 
Deci, lăsând la o parte astfel de... hm! Carenţe ale logicii formale, 
să presupun că tot ce spui e exact... 

Ernst mă asculta răbdător, privindu-mă fără expresie. Departe de 
a mă irita, atitudinea lui mă făcea să fiu calm şi lucid. Trebuia să 
joc cât mai exact o piesă pe care amândoi o ştiam falsă. Am 
continuat: 

— După ce va obţine declaraţiile mele, Bormann nu va ezita să 
mă lichideze. Din moment ce nu-i voi mai fi util... 

— Judeci foarte lucid, Eugen. 

— Concluzia este limpede, am replicat. Dacă voi continua să tac, 
barca mea va continua să plutească pe marea dezlănţuită de furiile 
celor doi titani. 

— Da şi nu, rosti Ernst. Poate că Himmler va reuşi să te lichideze. 
Un accident poate interveni oricând. Cunoşti sfârşitul generalului 
von Fritsch pe frontul din Polonia! Se zvoneşte că un S.S.-ist i-a tras 
un glonte în cap. Şi dumitale ţi s-ar putea întâmpla acelaşi lucru. 

— Inţeleg. 

— Există şi altă variantă. Bormann să obţină din altă sursă 
probele de care are nevoie. In momentul acela eşti pierdut. Te va 
lăsa pradă zbirilor lui Himmler. lar pe Himmler îl va dobori la 
momentul ales de el. 

— Cu alte cuvinte, situaţia mea este desperată. 

— Oarecum, a zâmbit Ernst. 

— Atunci nu-mi rămâne decât să aştept inevitabilul. 

— Nu e soluţia cea mai bună. In prăbuşirea dumitale îl vei târî şi 
pe Rudi. Cunoşti hotărârile Führerului referitoare la familiile 
complotiştilor. 

Am râs. 

— Rudi este un nazist atât de fanatic, încât vor ezita să-l 
interneze în lagăr. Poziţia lui Rudi e sigură. Ceilalţi copii ai mei nu 
mai depind de puterile Fuhrerului, ale lui Himmler şi ale lui 
Bormann. 

— li uiţi pe Karl von Bruck şi pe Erich von Graffenstein, nepoţii 
dumitale. 


— 273 — 


— Karl şi Erich sunt şi nepoţii dumitale, Ernst. 

— Karl, da. Erich este nepotul dumitale prin alianţă. Cu mine n- 
are nici-o legătură. Nici soarta lui Karl nu m-ar preocupa îndeosebi. 
Legăturile mele cu familia von Bruck au fost ca şi inexistente. S-au 
preocupat vreodată baronii von Bruck de soarta copilandrului care 
a crescut printre curvele din Hamburg? 

— Nici principii von Altenburg nu s-au preocupat. Dar nu din vina 
lor. Nu aveau de unde să ştie în ce situaţie te afli. 

— Ar fi putut să se intereseze, Eugen. 

Am pus mâinile pe măsuţa de lângă fereastră. Contururile 
paharului şi ale sticlei de coniac se proiectau pe mâneca vestonului 
meu. 

— Cumplit trebuie să ne mai urăşti, Ernst. 

Şi-a aşezat mâinile pe genunchi. 

— De ce să nu fiu sincer... într-o vreme v-am urât de moarte. 
Eraţi puternici voi pe atunci. Cu timpul însă mi-a trecut. Astăzi sunt 
eu cel puternic. În orice caz, mai mult decât dumneata, Eugen. 
Baronii von Bruck sunt încă foarte puternici. Mă depăşesc cu mult. 
Dar Karl von Bruck este în mâna mea. 

— Eşti sigur, Ernst? N 

— Absolut. Soarta lui rămâne legată de a dumitale. In aceeaşi 
situaţie se află şi Erich von Graffenstein. Dacă te vei prăbuşi, îi vei 
târî după dumneata. 

L-am privit lung. Sub pretext că îmi caut ţigările, aş fi putut să 
întind mâna până la revolver, să-l scot din teaca lui de piele şi să-i 
descarc toată încărcătura de gloanţe în piept. L-aş fi răzbunat pe 
Willi. În clipa de faţă, însă, acest deznodământ nu m-ar fi servit cu 
nimic. Trebuia să-mi salvez mai întâi nepoţii. De Karl eram mai 
legat decât de Rudi. După aceea va suna şi ceasul răfuielilor. 

— Să rămânem la oile noastre, zise Ernst. Există totuşi o soluţie 
ideală. Il înfunzi pe Himmler, iar eu îţi asigur trecerea în Elveţia. Şi 
dumitale şi nepoților... 

Şi în locul lui Himmler va veni alt Himmler. Cel de-al treilea Reich 
trebuie să dureze o mie de ani. O mie de ani de fericire. A murit 
Himmler, trăiască Himmler... 

— Poţi să lupţi împotriva unui individ, dar nu şi împotriva unui 
sistem. 

Am clătinat din cap. 

— Nu am nimic de declarat, Ernst. 

Rictusul i-a schimonosit din nou buzele. 


— 274 — 


— Nu-i nimic. Aştept. Am tot timpul. 

— Cum ţi-e voia. 

— Cu un singur corectiv, Eugen. Dacă se vor ivi probe împotriva 
dumitale, nici Dumnezeu nu te va mai putea salva. Şi se vor ivi 
aceste probe. 

Am ridicat din umeri. 

— Ţi-am mai spus. Nu am ce declara. Acum fii amabil şi lasă-mă 
să mă culc. 

Ernst a sărit în picioare. 

— lartă-mă dacă te-am plictisit cu prezenţa mea. 

— Nu m-ai plictisit. Am purtat o conversaţie instructivă. 

Ernst mi-a urat noapte bună. Apoi s-a retras. Când a închis uşa în 
urma lui, am tras adânc aerul în piept. In lipsa lui atmosfera se 
făcuse mai curată. Am scos din valiză portretul Elissei şi l-am 
aşezat pe măsuţa de la căpătâiul cuşetei. 

M-am dezbrăcat şi m-am strecurat sub cuvertură. Prin geamul 
deschis intra în cabină miros de fân proaspăt cosit... 


x 


Către sfârşitul lui iulie am asistat la dislocarea liniilor noastre de 
apărare din Franţa şi la străpungerea săvârşită de americani, care 
au reuşit să ajungă într-un iureş până la Avranches. Bombardierele 
inamice vărsau, pe lângă torentul de bombe, şi valuri de napalm, 
care se aprindeau învăluind în flăcări trupele noastre aflate în plină 
retragere. Hitler sancţiona insuccesele, destituind generali. Aceasta 
era unica soluţie la care mai putea apela. Spargerea frontului din 
Normandia avea să aibă consecinţe de o gravitate excepţională. 
Blindatele inamice, reţinute până atunci de barajul trupelor 
noastre, s-au revărsat ca un imens tăvălug peste teritoriul Franţei, 
măturând orice rezistenţă. 

Contraofensiva ordonată de Hitler, care visa să taie în două 
invazia inamică, l-a silit pe von Kluge să angajeze în luptă ultimele 
sale unităţi de elită. Hitler promitea să trimită în ajutor sute de 
tancuri, sute de avioane şi noi divizii de infanterie... Blindatele, 
bombardierele, avioanele de luptă, marile unităţi motorizate, 
existau însă numai pe hârtie şi în imaginaţia lui Hitler. In preajma 
declanşării ofensivei, generalul Warlimont. Adjunctul lui Jodl, a sosit 
la Cartierul general al lui von Kluge, cu un mesaj imperios din 
partea lui Hitler: „Spune-i Fe/dmarschallului să nu mai privească în 
urmă, ci numai înainte...” Von Kluge era timorat. Ştia că asupra lui 


— 275 — 


planau suspiciuni. Loialitatea sa faţă de Führer era discutabilă. 
Reichsleiterul Ley, ministrul Frontului Muncii, clama plin de 
indignare că toţi nobilii din Wehrmacht trebuie spânzurați. 

Contraofensiva a fost compromisă şi de ordinele contradictorii 
ale lui Hitler. Operaţiile militare începute la 7 august ora 00.00 au 
echivalat cu o bătălie disperată împotriva unor forţe terestre mult 
superioare şi a unor forţe aeriene inamice care stăpâneau în 
exclusivitate cerul. 

Avioanele pe care von Kluge îmi pretindea să i le furnizez, în 
baza  făgăduielilor  Fuhrerului,  întârziau să-şi facă apariția. 
Contraofensiva s-a înnămolit datorită propriei ei neputinţe. Cele 
două armate germane din zona Falaise-Argentan-Avranches, care 
se încăpăţânau - datorită ordinelor isterice ale lui Hitler - să 
continue o operaţie militară sortită eşecului, s-au văzut la un 
moment dat amenințate cu încercuirea. La 14 august înaltul 
Comandament German din Vest şi-a recunoscut înfrângerea. Von 
Kluge a cerut autorizaţia de a se retrage din punga de la Falaise. 

În aceeaşi noapte ni s-a semnalat dispariţia Fe/dmarschallului. Se 
ştia că von Kluge plecase să inspecteze trupele noastre din zona 
periclitată. Cineva a lansat zvonul că Fe/dmarschallul ar fi rămas în 
mod deliberat în punga de la Falaise, fie spre a se preda inamicului, 
fie spre a trata cu acesta capitularea armatelor germane din Vest. 

Ernst Gerlach mi-a declarat cu această ocazie: 

— Von Kluge şi-a dezvăluit în sfârşit jocul. Trădarea lui va face să 
cadă multe capete. 

De la 0.K.W. soseau repetate apeluri telefonice. Hitler pretindea 
să fie informat de soarta Fe/dmarschallului. Era convins, se pare, de 
defecţiunea lui von Kluge. 

Mă aflam în acea vreme la cartierul general al Grupului de 
armate Vest. Statul Major al Fe/dmarschallului îşi pierduse capul. 
Generalul Blumentritt era vânăt de supărare. 

— Mă gândesc cu groază la ceea ce ne aşteaptă, mi-a mărturisit. 

Curând după ora prânzului, a sosit de la O.K.W. Un ordin semnat 
de Hitler. Generalul Hausser avea să preia provizoriu comanda 
Grupului de armate Vest, până la numirea unui succesor al lui von 
Kluge. Aşteptam cu toţii să se abată asupra noastră un nou val de 
arestări, care să se suprapună arestărilor operate de Comisia 
specială de anchetă a complotului din 20 iulie. Ca să descriu 
tensiunea nervoasă în care ne aflam cu toţii ar fi fastidios şi inutil. 

In cursul nopţii următoare, von Kluge şi-a făcut apariţia. Convoiul 


— 276 — 


lui de maşini fusese atacat de avioane inamice, care-i distruseseră 
camioneta radio, îi avariaseră propriul automobil, uciseseră sau 
răniseră pe unii dintre însoțitorii săi. 

— Am trecut prin momente pe care n-am să le uit, mi-a declarat. 

Era plin de noroi, avea uniforma ruptă, emoția şi durerea îl 
sluţiseră. Arăta ca o fantomă. 

— Toată ziua a trebuit să stăm ascunşi într-un lan de grâu, ca să 
scăpăm de atacurile aeriene inamice, mi s-a destăinuit posomorât. 
A fost un adevărat infern... 

Inapoierea  Feldmarschallului a fost anunţată O.K.W.-ului. 
Răspunsul lui Hitler nu a întârziat. Feldmarschallul nu mai era 
autorizat să îşi inspecteze trupele din linia întâi şi nici să se mai 
apropie de punga de la Falaise. Până la noi ordine, îşi va exercita 
comanda de la cartierul său general, sub supravegherea 
permanentă a unui ofiţer S.S. şi lui von Kluge îi era dat acum să 
trăiască experienţa mea. Hitler începuse de aproape un an sistemul 
de a-şi impune „reprezentanţii personali” pe lângă generalii care 
nu-i mai inspirau încredere deplină. „Reprezentanţi personali”, care 
nu erau în realitate decât nişte gardieni cu insigna „cap de mort” la 
caschetă. 

In noaptea de 16 spre 17 august von Kluge a ordonat evacuarea 
pungii de la Falaise, fără să mai aştepte încuviințarea Führerului. 
Spectacolul la care asistase în cursul acelei inspecții plină de 
peripeții îl făcuse să ajungă la concluzia că orice continuare a 
rezistenţei ar fi constituit un sacrificiu gratuit. 

In primele ore ale dimineţii următoare Fe/dmarschallul Model şi-a 
făcut apariţia la cartierul general. Suplu, rigid, cu monoclu, cu 
uniforma strânsă pe corp şi împodobită cu cele mai înalte distincţii 
militare, arunca priviri ironice asupra ofiţerilor care-i ieşiseră în 
întâmpinare. 

— Herr Feldmarschall, s-a adresat lui von Kluge, Führerul a 
aprobat evacuarea pungii de la Falaise. 

Von Kluge a zâmbit satisfăcut. Inţelepciunea măsurilor sale nu 
mai era contestată. 

— Totodată, a continuat Model, vă aduc la cunoştinţă hotărârea 
Fiihrerului care a binevoit să-mi încredinţeze comanda Grupului de 
armate Vest. 

Tot sângele s-a scurs din obrajii lui von Kluge. Fără să spună un 
cuvânt, a luat scrisoarea pe care i-a înmânat-o Model. A desfăcut-o, 
şi-a aruncat ochii asupra conţinutului, apoi ni s-a adresat cu un 


— 277 — 


calm desăvârşit: 

— Meine Herren, Fuhrerul mi-a ridicat comanda. Herr General 
Blumentritt, vă rog să citiţi cu glas tare acest ordin. 

Mesajul lui Hitler era de o duritate incalificabilă. Uitând de 
serviciile pe care i le adusese von Kluge în cursul campaniilor din 
est şi din vest, încheia cu o frază umilitoare: „Nu mai sunteţi 
calificat să vă exercitaţi comanda în vest. Ca atare, v-am trecut la 
dispoziţia înaltului comandament al Wehrmachtului”. 

In clipa aceea von Kluge şi-a dat - cred - pentru prima dată 
seama de imensa greşeală pe care o săvârşise, refuzând să se 
solidarizeze cu complotiştii. Regretele erau însă târzii. Erorile se 
plătesc scump. 

— Herr Feldmarschall, sunt gata să vă cedez comanda, s-a 
adresat lui Model. Formalităţile de predare-primire le vom încheia 
în cursul acestei zile... Blumentritt, la ora 5 maşina mea să fie gata 
de plecare. 

In aceeaşi dimineaţă am primit şi eu un ordin de la O0.K.W, 
transmis prin cartierul general Luftwaffe. Trebuia să plec 
neîntârziat în România. Generalul Friessner, comandantul Grupului 
de armate Ucraina-Sud, semnala complicaţii politice la Bucureşti. 

Am dat ordine în consecinţă ofiţerilor mei, iar după ce mi-am luat 
rămas bun de la von Kluge şi de la Model - acest monument de 
aroganță - am plecat la Paris. Trenul meu de comandament mă 
aştepta sub presiune. 

Plecarea mea din capitala Franţei a coincis cu un eveniment 
politic semnificativ. Monsieur Pierre Laval, şeful guvernului francez 
de la Vichy, părăsea Parisul, escortat de o formaţie a Gestapoului şi 
se îndrepta spre inima Germaniei. În aceeaşi zi, Hitler a hotărât să 
abandoneze sudul Franţei. Inaintarea aliaţilor debarcaţi în Provence 
nu mai putea fi zăgăzuită. Digurile germane se prăvăleau pe toate 
fronturile... 


La 18 august am sosit cu trenul la Bucureşti. Pe peronul gării 
Mogoşoaia mă aşteptau ministrul plenipotenţiar von Killinger, 
generalul Hansen, generalul Gerstenberg,  Helfferich, şeful 
Gestapoului şi însoțitorii lor. l-am poftit în vagonul meu salon, unde 
am avut o primă luare de contact. Le-am expus motivul sosirii 
mele. Inaltul Comandament al Wehrmachtului era intrigat de 
rapoartele generalului Friessner, care stăruia să atragă atenţia 
Fiihrerului asupra situaţiei explozive din România. Generalul 


— 278 — 


Friessner se temea de o schimbare radicală a politicii României faţă 
de Germania. Serviciile noastre de informaţii semnalau o stare de 
spirit alarmantă în rândurile populaţiei şi ale armatei române. O 
repetare a loviturii de stat din Italia ar descoperi nu numai spatele 
grupului de armate Ucraina-Sud, dar ar compromite şi desfăşurarea 
operaţiilor militare în Balcani. 

— Ingrijorarea generalului Friessner este lipsită de orice temei, a 
intervenit von Killinger. Orientarea politică a României nu va suferi 
nici o schimbare. Mareşalul Antonescu este devotat Fuhrerului şi 
Germaniei, iar regele Mihai nu îndrăzneşte să-i iasă din cuvânt. Cu 
prilejul ultimei sale întrevederi cu Führerul, mareşalul a declarat 
solemn că va lega soarta poporului român de a celui german şi că 
va merge până la moarte alături de noi. Răspund de loialitatea 
Mareşalului! încheie cu patos von Killinger. 

— Adevărul este că toate pârghiile Statului sunt în mâinile lui 
Antonescu. Nu se face o mişcare în ţară fără ştirea sa, întări 
generalul Hansen afirmaţiile diplomatului. 

Helfferich, şeful Gestapoului, care stătuse până atunci în rezervă, 
găsi necesar să-şi spună cuvântul. Am remarcat cu acest prilej că 
purta insignele de Sturmbannführer. Himmler îi răsplătise serviciile 
şi devotamentul, înaintându-l în grad. 

— Imi permiteţi să nu împărtăşesc optimismul dumneavoastră, 
zise Helfferich. 

De când luase locul lui Grunau, câştigase în prestanţă. Afecta o 
poză plină de importanţă, de gravitate. Aerele lui de superioritate 
erau de-a dreptul groteşti. 

— Şeful Siguranţei române mi-a semnalat o agitaţie subterană 
suspectă, confirmată şi de agenţii mei. Comuniştii, şi de altfel 
întreaga opoziţie, îşi ridică tot mai vehement glasul împotriva 
guvernului. 

— Lasă-i să critice, zise von Killinger. Vorbele n-au costat 
niciodată nimic. Bârfelile politice constituie adeseori o binevenită 
supapă de siguranţă... Oamenii care înjură şi clevetesc, trec rareori 
la acte... 

Gerstenberg clătină din cap. 

— Numai dacă ar exista un aparat care ne-ar permite să citim 
gândurile curate ale românilor, aş avea încredere în ei. 

Von Killinger îşi biciui cu mănuşile genunchiul. 

— Să nu exagerăm, meine Herren. Generalul Friessner a propus 
Fuhrerului ca toate unităţile ale Luftwaffe de pe teritoriul României, 


— 279 — 


precum şi Fe/djandarmerie, Gestapoul şi chiar agenţii diplomatici, 
să treacă în subordonarea comandamentului Grupului de armate 
Ucraina-Sud. Nu cred însă că Reichsmarschallul Hermann Göring va 
aproba ca artileria antiaeriană şi aviația să iasă de sub comanda sa 
directă. Nici Reichsfuhrerul Himmler nu va admite ca armata să ia 
sub controlul ei Gestapoul. Cât priveşte Excelenţa sa Joachim von 
Ribbentrop. Sunt sigur că va respinge orice imixtiune a armatei în 
treburile noastre diplomatice. Fiecare departament trebuie să-şi 
păstreze autonomia. Vă rog să raportați la O.K.W. punctul nostru de 
vedere, zise von Killinger. Am şi avut grijă să informez Ministerul 
Afacerilor Externe, asupra intenţiilor generalului Friessner. 

Mi-am stăpânit râsul. Departamentul Afacerilor Externe nu mai 
era de multă vreme decât un minister fantomă, iar Ribbentrop o 
fantomă de ministru. M-am ridicat de pe scaun. 

— Meine Herren, am să avizez. Chiar în cursul acestei zile voi 
face o vizită la cartierul general al Grupului de armate Ucraina-Sud. 
Vreau să stau de vorbă cu generalul Friessner. 

— l-am cerut o nouă escadrilă de vânătoare pentru apărarea 
regiunii petrolifere, zise Gerstenberg. A aprobat acest lucru, dar 
până în prezent nu am primit nimic. 

— Bine, Gerstenberg. Am să văd ce este de făcut. 

M-am întors spre Helfferich. 

— Ce mai ştii de predecesorul dumitale? Acum câteva luni l-am 
văzut - dacă nu mă înşel - pe peronul unei gări. Praga sau 
Varşovia. Era în drum spre front. 

Helfferich ridică dezolat mâna. 

— Nu-l fericesc pe Sturmbannfiihrerul Grunau, Herr General. 
Ştiţi, poate, că a fost retrogradat. 

— Ştiu. 

— Acum două săptămâni a căzut prizonier la ruşi. 

— Aşa? 

— Se pare că i se va face un proces. Este acuzat că ar fi ucis un 
mare număr de prizonieri ruşi în primul an de campanie din Rusia. 
Ridicol, nu-i aşa? Ce putea să facă? Primise ordine de sus. 

Am zâmbit ironic. 

— Şi dumneata ai executat prizonieri ruşi? 

— Am participat la câteva execuţii, a rostit cu mândrie S.S.-istă. 
Sub aparenta lui bravadă se strecura însă o teamă insidioasă, pe 
care nu reuşea să şi-o ascundă în întregime. 

— Ai grijă să nu cazi în mâna ruşilor, i-am spus maliţios. 


— 280 — 


Nu mi-a răspuns dar am văzut că îl trece un fior. După plecarea 
acestor personaje, am ordonat să mi se pregătească maşina. In 
ciuda insistențelor lui Karl, care dorea să mă însoţească până la 
Slănic, l-am lăsat la Bucureşti. 

— Ai să faci bine să te instalezi la hotel şi să mă aştepţi până la 
înapoierea mea. Nu eşti încă restabilit. 

Karl s-a îmbufnat ca un copil. 

l-am zâmbit. 

— Nu mă sili să fac uz de autoritate. Vrei să-ţi dau câteva zile de 
arest la domiciliu? Poate numai aşa ai să te linişteşti, în definitiv, 
nu-ţi vreau decât binele. 

Karl s-a resemnat surprinzător de repede. 

— Bine. Atunci am să-mi găsesc altă ocupaţie. 

— Slavă Domnului. Dar să fie cât mai sedentară. 

— De acord. Făgăduiesc să nu ies din cameră câteva zile în şir. 

— Cuminţenia ta mă bucură, Karl. 

In vreme ce mă pregăteam de drum, Gerlach a intrat în cabinetul 
meu de lucru din vagon. Părea îngândurat. Tinea sub braţ o mapă 
cu documente. 

— Câteva hârtii cer a fi rezolvate grabnic, Eugen. 

A aşezat mapa deschisă pe birou. 

— Nu eşti în apele dumitale, Ernst, i-am spus. Ce te preocupă? 

Mi-a arătat prima adresă din vraful de hârtii oficiale. 

— Citeşte, te rog. 

Mi-am aruncat ochii asupra documentului. Comandamentul 
trupelor S.S. Mă încunoştinţa că îmi delegase un nou ofiţer de 
legătură, Obersturmfuhrerul Kurt Ross, care va fi subordonat 
Standartenfiihrerului Ernst Gerlach. 

— Eh, ce-i cu asta? l-am întrebat. 

— Sunt şi eu pus sub supraveghere. 

— De cine? 

— In nici un caz de Bormann sau de Muller. Aici şi-a vârât coada 
Himmler. Vrea să fie încunoştinţat de toate mişcările dumitale şi ale 
mele... Nu uita, Eugen, că sunt înzestrat cu un al şaselea simţ, care 
nu m-a înşelat niciodată. 

Gerlach nu se lăuda. Era într-adevăr înzestrat cu un al şaselea 
simţ. Ostilitatea mea ascunsă nu-i scăpase. Ştia că îl pândeam. Dar 
se prefăcea că nu observă. 

Mi-am aruncat ochii şi asupra celorlalte hârtii, apoi am închis 
mapa. 


— 281 — 


— Pot să mai aştepte. Peste zece minute plecăm la cartierul 
general al lui Friessner. Să fii gata. 

Gerlach a luat mapa de pe birou. 

— Aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte, Eugen. 

— Da? In legătură cu ce? 

— Cu situaţia noastră. 

— Te rog să fii concis, fiindcă ne aşteaptă un drum lung. 

Nu l-am poftit să se aşeze pe scaun. 

— Suntem de multe zile împreună, Eugen. 

— Ei, şi? 

— Pentru mine au fost zile de vacanţă. 

— Ştiu că n-ai prea avut mare lucru de făcut. 

— Pardon. Mi se încredinţase o misiune, dar n-am dus-o la 
îndeplinire. Nu mi-ai permis să o îndeplinesc. 

— Ernst, îţi pierzi vremea. Bucură-te mai departe de vacanţă şi 
lasă-mă să-mi văd de treburi. |ţi suport compania fiindcă nu am altă 
alternativă. Dar de poveţele tale scuteşte-mă. 

— Sosirea lui Ross complică lucrurile. 

— Pentru mine sunt şi aşa destul de complicate, Ernst. 

Gerlach şi-a netezit cu mâna rămasă liberă colţurile gurii. 

— Mă uimeşte tenacitatea dumitale, Eugen. Nu înţeleg de ce 
înfrunţi cu atâta seninătate primejdii care în orice clipă ar putea 
deveni mortale. 

— Poate că nu am nimic de ascuns, Ernst, sau poate că am 
planurile mele. Şi într-un caz, şi în celălalt, dumneata nu poţi avea 
o utilitate... 

— De a doua alternativă nu mă îndoiesc. Ce n-aş da să-ţi cunosc 
aceste planuri! Ne-ar feri pe amândoi de mari dezagremente. 

— Prezenţa lui Ross te-a tulburat prea tare. 

— Recunosc. M-a tulburat foarte tare. Se pregătesc lucruri mari. 
N-ar fi exclus să plătim amândoi cu capul. 

— Nu înţeleg de ce ai plăti dumneata? 

— Explicaţia e simplă: n-am reuşit să te conving sau să te 
demasc. Şi neîndeplinirea unei misiuni atrage consecinţe... 

— Sunt de părere să abandonezi, Ernst. Anunţă-ţi şefii că nu am 
nimic de spus. 

— Prefer, totuşi, să-mi continui vacanţa lângă dumneata. E mai 
agreabil şi poate că, în cele din urmă, se lămuresc lucrurile... 

— Nu mă întrebi şi pe mine ce prefer? 

— Nu. Ar însemna să-mi spui ceva dezagreabil. Vreau să evit 


— 282 — 


situaţiile ireparabile. 

— Cred că va trebui să te deprinzi cu gândul înfrângerii. 

— Nu. Niciodată nu am dat înapoi. 

— Atunci suportă riscurile. Am să-ţi spun şi eu câteva adevăruri. 
Primul: mi-ar plăcea să te văd cât mai puţin. 

— Regret, Eugen! Am ordinul să nu te scap din ochi. 

— In cazul acesta te rog să reduci la minimum relaţiile verbale. 

Gerlach s-a înclinat. 

— Cum doreşti. Dar sunt convins că într-o zi are să-ţi pară rău. Ai 
să recunoşti - prea târziu - că ţi-am dorit numai binele. 

— Să lăsăm poveştile pentru adormit copiii, Ernst. Destul cu 
vorba. Pregăteşte-te de drum! 

A izbit călcâiele şi a ieşit întunecat din cabină. 

Zece minute mai târziu am plecat cu maşina spre Slănicul 
Moldovei. În afară de nelipsitul Gerlach, eram însoţit de von Geist, 
de Merian şi de Erich von Graffenstein. Ne deplasam în trei maşini, 
escortate de motociclişti. Ross se instalase în automobilul lui Erich. 
Îşi luase deja aere de cuceritor. Tânărul acesta avea o mutră care 
cerea palme. Relieful accentuat al oaselor feţei, pielea care bătea 
într-un alb bolnăvicios cu reflexe verzui, ochii aspri, de o fixitate 
derutantă, expresia lor impenetrabilă, îl făceau extrem de antipatic. 
Era de o politeţe rece, enervantă. Nici Gerlach nu-l putea suferi. 

Am ajuns la cartierul general al lui Friessner la 3 după amiază. 
Cerul se înnoura a furtună. Stăruia o căldură umedă, lipicioasă. 
Aerul nemişcat te învăluia într-un fel de masă pufoasă, supărător 
de fierbinte. Caroseria maşinii frigea. Coloanele de infanterişti, 
germani întâlniți pe şosea, păreau alcătuite din schelete îmbrăcate 
în uniforme prea mari. 

L-am găsit pe generalul Friessner în mijlocul ofiţerilor săi de stat 
major, studiind harta frontului din Moldova. Părea tulburat. Ultima 
oară îl văzusem la O.K.W,, în preziua numirii sale în fruntea 
Grupului de armate Nord. Pe atunci era plin de optimism. N-aş 
putea spune că era un mare strateg. La comanda Grupului de 
armate Nord nu se remarcase prin soluţii geniale. Este adevărat că 
în anul de graţie '944 nici un general n-ar fi putut obţine rezultate 
mai bune. Cei mai capabili nu reuşiseră decât să încetinească 
ritmul înaintării inamicului. 

Iniţiativa operaţiilor militare ne scăpase de multă vreme din 
mână. 

Euforia pe care Friessner o încercase în primele zile după 


— 283 — 


înscăunarea sa la comanda Grupului de armate Nord se spulberase 
repede. Pe parcurs avusese tot timpul să se trezească la realitate. 
Minunile, pe care crezuse că va fi în stare să le săvârşească, se 
dovediseră a fi tot atât de intangibile ca şi mirajele din deșerturi. 
Eşecurile îi tăiaseră elanul. Acum privea evenimentele cu realism şi 
cu acea doză de amărăciune pe care ţi-o imprimă convingerea că 
totul este pierdut şi că orice eforturi suplimentare sunt zadarnice. 

Friessner slăbise. Grijile îi ninseseră părul, iar privirea îi era 
încărcată de tristeţe. Cum m-a văzut, m-a dus în faţa hărților. Mi-a 
arătat linia frontului. 

— Ruşii pregătesc o mare ofensivă în sectorul nostru. Serviciile 
noastre de informaţii - puţinele de care mai dispunem - şi aviația 
de recunoaştere au semnalat suspecte mişcări de trupe. Ruşii sunt 
maeştri în camuflarea pregătirii ofensivelor. Deplasările masive de 
trupe nu pot scăpa însă la infinit nedetectate. 

— Fuhrerul nu crede în posibilitatea unei ofensive sovietice în 
acest sector, i-am răspuns. 

— In acest caz va avea o mare dezamăgire, a rostit Friessner. 

— N-ar fi prima şi nici ultima. 

— Ofensiva aceasta, continuă Friessner, nu m-ar îngrijora atâta, 
dacă nu aş avea indicii că în curând se va produce în România o 
explozie antigermană, cu efecte - mă tem - pustiitoare pentru noi. 

Imi arătă iarăşi linia frontului. 

— Dacă ofensiva rusească va fi precedată, însoţită, sau urmată 
de o schimbare a orientării politice a României şi de intrarea 
armatei acestei ţări în rândurile duşmanilor noştri, vom fi prinşi 
între două focuri. Ştiţi ce ar însemna? 

— Ştiu. Un dezastru. 

— In zona frontului, reluă Friessner, dispunem de 400 000 de 
oameni, în zona etapelor - de 157 000, iar în zona interioară - de 
60 000. Chiar dacă adăugăm cei 25 000 de oameni afectaţi apărării 
regiunii petrolifere şi cei 40 000 de membri ai grupului etnic 
german, instruiți de S.S., suntem foarte departe de cei 929 000 de 
soldaţi ai Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene. leşirea din dispozitiv sau, cu 
atât mai mult, trecerea armatelor române de partea aliaţilor ne-ar 
da lovitura de graţie. Nu, nu mai că ne-ar slăbi iremediabil 
potenţialul de război, dar l-ar spori considerabil pe cel al inamicului. 

Argumentele lui Friessner nu erau noi pentru mine. 

— Atâta vreme cât România va fi aliata noastră, continuă 
generalul, vom rămâne stăpânii Balcanilor şi ai Dunării, cea mai 


— 284 — 


importantă şi economică arteră de circulaţie din centrul şi sud-estul 
Europei. Dacă România ne părăseşte sau trece de partea aliaţilor, 
legăturile noastre cu Bulgaria, Grecia, Albania vor fi definitiv tăiate, 
iar trupele germane din aceste ţări vor fi prinse ca într-o imensă 
cursă de şoareci. Vor fi sau capturate sau, în cel mai bun caz, silite 
să părăsească atât de pripit Balcanii, încât se va produce o 
dezorganizare totală. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, Herr General. 

— Păstrarea României în tabăra noastră ar prezenta însă 
multiple şi foarte serioase avantaje. Condiţiile de teren sunt 
prielnice unei apărări realizate cu forte relativ reduse. Ne-ar 
permite să ne menţinem poziţiile multă vreme pe aliniamente tari 
şi succesive, ceea ce ar pune capăt înaintării vertiginoase a ruşilor. 

— V-aţi stabilit aliniamentul de apărare în eventualitatea unei 
ofensive puternice, sovietice, care ar sparge frontul actual? l-am 
întrebat. 

— Evident. Carpaţii Orientali - zona fortificată Focşani- 
Nămoloasa-Brăila, apoi de-a lungul Dunării până la vărsarea în 
Marea Neagră. Ne vom sprijini pe aproximativ 1 600 de cazemate 
de beton, echipate cu armament antitanc şi automat, dispuse pe 
trei linii, şanţuri antitanc şi aproape două mii de lăcaşuri de tragere 
din beton, pentru armament antitanc şi automat, la care se adaugă 
numeroase şi vaste câmpuri de mine. Toate vor stăvili iureşul 
blindatelor ruseşti... 

— Numai dacă... 

— Numai dacă românii rămân aliaţii noştri, completă Friessner. 

— Şi ca să rămână, aţi luat vreo măsură? 

— Am luat. Am dispus alternarea marilor unităţi germane cu cele 
române, din motive de siguranţă... 

— Foarte bine, am replicat. Dar nu v-aţi gândit că o defecţiune a 
românilor ar duce la sfărâmarea iremediabilă a frontului nostru? 
Fiecare mare unitate românească va juca rolul unei pene înfipte în 
dispozitivul nostru de apărare, ceea ce va permite ruşilor să 
execute străpungeri multiple şi simultane? Vă daţi seama de 
consecinţe? 

— Cea mai bună formulă ar fi dezarmarea unităţilor româneşti, 
zise Friessner. Dar în condiţiile actuale o asemenea soluţie nu-mi 
pare viabilă. 

— Şi O.K.W.-ul şi von Killinger au o părere foarte bună despre 
Antonescu, am spus. 


— 285 — 


— Din nefericire pentru noi, Antonescu nu este armata română! 


— Aveţi dreptate. După câte sunt informat, propaganda 
comunistă s-a infiltrat serios în rândurile soldaţilor români. 

— Credeţi că numai ale soldaţilor? Pe foarte numeroşi ofiţeri 
români nu mai putem conta. 

Era atât de cald în sala hărților, încât am simţit nevoia să ieşim 
la aer. In faţa clădirii în care Friessner îşi stabilise cartierul general, 
se aflau câţiva copaci rotaţi. Ne-am refugiat la umbra unuia din ei, 
sub care fuseseră instalate scaune şi o masă. Fiindcă nu mâncasem 
încă, am acceptat să fiu invitatul lui Friessner la un prânz, care mi 
s-a părut foarte îmbelşugat după sărăcia alimentară din Germania. 
Peşte, supă de găină, friptură de pasăre, desert şi un vin de Cotnari 
cu un buchet mai bogat. 

Domnea o linişte atât de adâncă, încât auzeam bâzâitul 
bondarilor care se zbenguiau printre ramurile arborelui. 

— Frontul este suspect de tăcut, am spus. 

— Tăcerea din preajma furtunii, Herr General, zise Friessner. 

Conversaţia a alunecat pe alte făgaşuri. Am ajuns să discutăm 
despre muzica lui Wagner şi despre rolul pe care l-a jucat acest 
mare compozitor în viaţa regelui Ludwig al Il-lea al Bavariei. 
Friessner îmi descria tocmai castelul de la Schwanstein, când apăru 
aghiotantul său. 

Friessner îşi aruncă privirile asupra notei telefonice adresate lui 
personal. 

— Mareşalul Antonescu îşi anunţă vizita la cartierul meu general, 
îmi spuse. 

— A fixat data? 

— 20 august 1944. Cred că n-ar fi rău să asistați la această 
întrevedere. 

— Voi face tot posibilul, i-am făgăduit. 

— Unde v-aţi stabilit cartierul general? m-a întrebat Friessner. 

— La Bucureşti. La nord de pădurea Băneasa. Am vrut să fiu 
aproape de cele două puncte nevralgice ale României: capitala, cu 
importanta ei industrie, şi zona petroliferă Ploieşti. 

Când am vorbit de Bucureşti, Friessner s-a întunecat la faţă. 

— Bucureştiul, ca şi Parisul, au jucat un rol nefast asupra 
moralului trupelor noastre staționate în aceste garnizoane. Le-au 
moleşit, le-au tocit combativitatea, le-au rupt de realitate. Nu 
glumesc! Deunăzi, generalul Gerstenberg îmi declara că o singură 


— 286 — 


baterie de artilerie antiaeriană luată de la Ploieşti i-ar ajunge ca să 
facă ordine la Bucureşti, în cazul că s-ar încerca un pronunciamento 
care ar tinde să lovească în interesele noastre. Ascultaţi inepţie! Şi 
von Killinger îmi vorbea deunăzi de uşurinţa cu care trupele 
germane au făcut ordine la Roma, după ce Badoglio a încercat să 
ne tragă pe sfoară. 

— Românii sunt mai primejdioşi decât italienii, i-am ripostat. 

La cafea, Friessner mi-a dezvăluit planurile sale: 

— Dacă situaţia din România va continua să evolueze în sensul 
de care v-am vorbit, voi recurge la măsuri extreme, deşi în general 
evit să creez conflicte cu efecte ireversibile. 

— Şi care sunt aceste măsuri? 

— Ocuparea militară a României. 

Am clătinat din cap cu îndoială. 

— Mă tem că la ora actuală o asemenea măsură este irealizabilă. 
Cea mai bună soluţie ar fi evacuarea Balcanilor şi folosirea pe 
frontul rusesc a armatelor dispersate în sud-estul Europei. Din 
nefericire, nici această formulă nu este convenabilă, fiindcă am 
pierde petrolul românesc. 

— Potrivit opiniei dumneavoastră, suntem într-un impas total? 

Răspunsul meu afirmativ l-a dezorientat. M-a privit cu reproş. Mă 
socotea defetist? Cred că eram cel mai realist dintre noi doi. 

După desert, m-am ridicat de la masă. j 

— Cu tot regretul, sunt nevoit să vă părăsesc. In noaptea 
aceasta trebuie să fiu la Bucureşti, iar mâine am să inspectez 
regiunea petroliferă. Mă voi strădui să procur lui Gerstenberg 
escadrila de vânătoare de care are nevoie. 

— Vă mulțumesc. In ceea ce mă priveşte, nu mă pot dispensa de 
nici un avion. Inferioritatea noastră aeriană este şi aşa destul de 
accentuată. 

Am plecat de la cartierul general al lui Friessner foarte indispus 
de întorsătura pe care o luau evenimentele. Temerile lui erau 
justificate. | le împărtăşeam. N-am avut niciodată păreri bune 
despre „alianţa” noastră cu românii. Nu fiindcă nu aş fi avut 
încredere în corectitudinea conducătorului României. 

Partenerul de rea-credinţă nu fusese în nici un caz el. Falsitatea 
noastră nu putea însă fi tăgăduită. Machiavelismul lui Hitler şi al lui 
Ribbentrop putea fi acum plătit cu aceeaşi monedă. Căpeteniile 
politice româneşti ne asigurau de toată simpatia şi prietenia, dar în 
ascuns ni se pregăteau, fără ştirea sau voia lor, lovituri fatale. Sau 


— 287 — 


ei ştiau? Participau la pregătirea lor? r 

Noaptea, la 11, am ajuns la Bucureşti. Inainte de a mă despărți 
de von Geist, i-am ordonat să grăbească instalarea cartierului meu 
general la nord de pădurea Băneasa. 

— Se pare că voi rămâne mai multă vreme în România, îmi voi 
păstra apartamentul la hotel, de formă, dar mă voi stabili la 
Băneasa. Este mai prudent. 

Inainte de a mă retrage în apartamentul meu de la Athenee 
Palace, care fusese reparat într-un timp record, am trecut pe la 
Karl. Eram dornic să aflu cum se mai simte. Pe sub uşa lui se 
strecura o geană de lumină. Am ciocănit. 

l-am auzit glasul. 

— Cine e? 

— Eu, Altenburg! 

Mi-a deschis imediat şi m-a poftit înăuntru. Era în halat de 
noapte. Pe masa din mijlocul odăii se aflau tot felul de unelte 
minuscule, asemenea celor folosite de ceasornicari. Era acolo şi o 
tabacheră de aur masiv. Şuruburi, sârme şi alte piese mărunte erau 
aşezate într-o aparentă dezordine. 

— Ce mai face rănitul nostru? l-am întrebat zâmbind. 

M-a poftit să iau loc. El a rămas în picioare. 

— Rănitul este foarte ocupat. 

— Văd. Ce meştereşti acolo? 

Mi-a răspuns senin. 

— O bombă. 

Am sărit de pe scaun. 

— Ce spui? Glumeşti? 

— Nu glumesc deloc. Este pe terminate. 

In clipa aceea m-am îndoit serios de integritatea lui mintală. 

— Cu toţi S.S.-/ştii aceştia pe capul nostru, te-ai apucat să fabrici 
bombe? 

— Tocmai de aceea, a replicat calm. Cine şi-ar închipui că în 
asemenea condiţii ar îndrăzni cineva să fabrice bombe? 

— Eşti inconştient, Karl. 

— Nu sunt. Lasă-mă să-ţi explic. 

— Inainte vreme te fereai să vorbeşti de teama microfoanelor 
ascunse prin mobile. 

Karl şi-a vârât mâinile în buzunarele halatului de mătase. 

— Frumoasă atitudine faţă de generalul tău, am rostit. 

A izbucnit în râs, apoi şi-a scos mâinile din buzunare. 


— 288 — 


— Eşti adorabil când te superi, Onkel Eugen. Şi acum să te 
liniştesc cu privire la microfoane. In lipsa dumitale n-am stat 
inactiv. Am făcut rost de un detector. 

Mi-a arătat, cu un gest, o cutie pătrată, neagră, alezată în colţul 
camerei. 

— Dacă dau S.S.-iştii peste el? am exclamat. 

— N-au cum să dea. In camera mea are acces numai Helmuth. 

— Mulţumesc. Mi-ai corupt şi ordonanța. 

— In Helmuth am încredere. lar dacă S.S.-iştii vor dibui totuşi 
detectorul, am un argument pregătit. Nu fac decât să mă 
conformez imperativelor afişate pe toate zidurile! „Fiţi vigilenţi! Şi 
pereţii au urechi!” Discuțiile strict secrete, purtate la 
comandamentul nostru, nu vor risca să cadă în stăpânirea agenţilor 
stipendiaţi de spionajul anglo-american. 

Vorbele lui Karl nu erau lipsite de sens. Băiatul acesta, care arăta 
ca un tipic fils a papa, avea în realitate un cap organizat. 

— Şi dacă vor da de bomba aceasta? 

— Cum să dea peste ea? O port în permanenţă asupra mea. Eo 
simplă tabacheră. 

— Vorbeşti serios? 

— Cum nu se poate mai serios. Un înveliş de aur, o încărcătură 
de trotil, şi o capsă din fulminat de mercur. 

— Cu mecanism de ceas? 

— Fără nici un mecanism. Se declanşează la simpla apăsare. 

— Operatorul trebuie deci să se sacrifice. Crezi că se vor găsi 
amatori? 

— De ce nu? Unul dintre amatori se află sub ochii dumitale, 
Onkel Eugen. 

Ceea ce până la un moment dat mi se păruse o glumă căpăta 
deodată un aspect foarte grav. Sub aparenta nonşalantă a lui Karl. 
Se profila o atitudine de o fermitate surprinzătoare. Băiatul acesta 
se avânta, cu o temeritate pe care nu îndrăzneam să o calific, într-o 
aventură care putea să-l coste scump. Nu mă speria riscul de a mă 
vedea implicat într-un nou complot. Şi aşa, viaţa mea atârna de un 
fir de aţă. Voiam să-l feresc însă pe Karl de un sfârşit îngrozitor. 
Omul care îşi joacă existenţa pe o carte, are o şansă din două de a 
câştiga. Cei care fac kamikaaze se jertfesc chiar în cazul unei 
izbânzi. Câţiva ofiţeri germani încercaseră acelaşi procedeu spre a-l 
suprima pe Hitler. Am admirat întotdeauna spiritul de sacrificiu al 
acestor oameni. Acum, când un tânăr din propria mea familie se 


— 289 — 


pregătea să realizeze un asemenea proiect, priveam totul cu alţi 
ochi. 

— Te admir pentru curajul tău, Karl. Te-ai gândit însă la celălalt 
aspect al chestiunii? Cum ai să ajungi în prezenţa lui Hitler? 

— M-am gândit şi la asta, zise Karl. In lipsa dumitale, a sosit un 
ordin telefonic de la O.K.W. Pe data de 24 august eşti convocat la 
Rastenburg spre a raporta concluziile dumitale asupra situaţiei din 
România. Nimic nu te împiedică să mă iei cu dumneata. Ştiu că 
vom fi supaşi unei percheziţii corporale. Chiar dacă tabachera mea 
le va trezi curiozitatea, o vor deschide şi vor da peste câteva ţigări 
frumos orânduite. Are însă fundul dublu. Acolo se află încărcătura 
de trotil. 

Ideea nu era atât de irealizabilă pe cât îmi păruse la prima 
examinare. Important era să ajungi la Hitler. Pentru mine ar fi fost 
foarte uşor acest lucru. 

— Dragul meu Karl, află că m-ar tenta să fac pe cobaiul în 
această... operaţie. i 

Fraza, rostită cu toată convingerea, m-a surprins şi pe mine. Imi 
e greu să descriu stupefacţia zugrăvită pe chipul lui Karl. 

— Nu! Asta, nu! a rostit cu hotărâre. lei autorului meritele ideii şi 
ale aplicării ei. Tot ce te rog este să mă ajuţi să ajung la Hitler! 

Am rostit cu răbdare, ca şi când aş fi avut de-a face cu un copil 
recalcitrant pe care voiam să-l aduc pe drumul cel bun: 

— Dacă atentatul reuşeşte, şi Hitler va fi spulberat odată cu tine 
de explozia bombei, voi fi tras la răspundere pentru că te-am adus 
cu mine... 

— Va fi greu să dovedească... 

— Nu va fi greu deloc. Va trebui să mă sinucid ca să scap de 
torturi. Deci cea mai bună soluţie este să operez eu... 

M-a privit cu neîncredere. l-am vorbit cu blândeţe: 

— Ţi-e teamă că am să distrug bomba? 

A clătinat din cap, făcând să-i cadă pe frunte o şuviţă de păr 
blond. 

— Ah, nu! M-am gândit numai că dumneata eşti mai util ţării 
dacă rămâi în viaţă... 

— Bine. Până la 24 august vom mai reflecta. Tot ce pot să-ţi 
spun este că în principiu îţi accept ideea. 

I s-a luminat faţa. 

— Mi-a fost teamă că ai să mă consideri neserios, Onkel Eugen. 

L-am bătut pe umăr. 


— 290 — 


— Eşti un băiat excepţional, Karl. Mă mânaresc cu tine. 

— Adevărat? 

Am făcut mâna pumn şi am ridicat degetul cel mare în sus. Unul 
din semnele favorite ale aviatorilor. Karl a făcut acelaşi gest. 

— Pe viaţă şi pe moarte! a rostit surâzând. 

— Pe viaţă şi pe moarte, băiatule drag! Acum culcă-te! 

— Nu se poate. Mai am de lucru la bombă. 

— Bine. Nu uita însă că eşti convalescent. 

M-am înapoiat în apartamentul meu. Mă agitau cele mai ciudate 
simţăminte. 


Terminasem inspecția unităţilor de artilerie antiaeriană din 
regiunea Ploieşti, când Ernst Gerlach mi-a vorbit în treacăt; despre 
sinuciderea lui von Kluge. Fratele meu vitreg simţea o adevărată 
voluptate să-mi furnizeze ştiri neplăcute. li iertam răutatea, fiindcă 
puteam să fiu, graţie lui, la curent cu o serie de evenimente care 
altfel mi-ar fi scăpat. Se spune că un homme averti en vaut deux. 
Gerlach era convins că arestările operate în rândurile ofiţerilor 
superiori şi generalilor, pe care mi le înşiruia cu diabolică 
satisfacţie, aveau să-mi surpe moralul. Se petrecea însă un 
fenomen contrariu. Tentativele acestea insidioase îmi sporeau 
dârzenia, iar în ofiţerii care-mi împărtăşeau convingerile găseam un 
suport moral deosebit de eficace. Karl îmi oferea acum posibilitatea 
să intru din nou în arenă. 

După demiterea sa ruşinoasă, von Kluge plecase cu maşina spre 
Berlin. Pe drum a ordonat şoferului să facă un popas. Era în 
apropiere de Metz. Von Kluge a coborât ca să-şi mai dezmorţească 
picioarele. Neobservat de nimeni, a înghiţit conţinutul unei fiole cu 
otravă. Dus la spital, a sucombat la scurt timp după aceea. Asupra 
lui s-a găsit o scrisoare către Hitler. Reproches d'amour. 

Tot Gerlach îmi dezvăluise şi împrejurările încercării de 
sinucidere a lui Stupnagel, săvârşită în condiţii asemănătoare, dar 
cu vreo trei săptămâni înainte. Spre deosebire de von Kluge, 
Stupnagel îşi trăsese un foc de revolver în tâmplă, dar nu reuşise 
decât să se rănească grav. Pierzându-şi vederea. Acum se afla sub 
anchetă şi în curând urma să fie judecat, împreună cu coloneii von 
Linstow şi Finck şi cu locotenent-colonelul von Hafacker. Ştiam de 
la Gerlach că toţi aceştia fuseseră supuşi unor torturi cumplite, spre 
a fi se smulge numele complotiştilor care nu fuseseră încă 
descoperiţi, dar că, în ciuda acestui tratament, nu semnaseră 


— 291 — 


declaraţii compromiţătoare pentru nimeni. Nu-mi făceam iluzii 
asupra soartei lor. Ştiam - tot de la Gerlach - cum se desfăşurase 
procesul căpeteniilor complotului care acţionaseră la Berlin. După 
un simulacru de dezbateri, Roland Freisler - judecătorul care 
obținuse pedeapsa capitală şi pentru Willi - pronunţase sentinţa de 
condamnare la moarte a Feldmarschallului von Witzleben, precum 
şi a generalilor von Hase, Stieff şi Hoepner, la care se adăugau 
câţiva ofiţeri superiori şi inferiori, în frunte cu tânărul conte Peter 
Yorck von Wartenburg. 

Gerlach stăruise să-mi repete cu lux de amănunte interogatoriile 
umilitoare la care acuzaţii fuseseră supuşi de Freisler, precum şi 
executarea sentinţei de condamnare la moarte, îmi descrisese cu 
vervă cârligele de abator, folosite de data aceasta pentru 
spânzurarea lui von Witzleben şi a celorlalţi ofiţeri. Nu uitase să-mi 
relateze arestarea lui Goerdeler. A contelui Helldorf, a generalului 
Fromm, a amiralului Canaris şi a altor personaje implicate în 
complot. Ţin minte că Gerlach stăruise să-mi zugrăvească ultimul 
prânz pe care Wulf von Hassel îl luase, în compania celor doi fii ai 
săi, la restaurantul hotelului „Adlon”. Câteva ore mai târziu, von 
Hassel fusese arestat. 

— Şi nu uita că abia a început dansul, îmi spunea Gerlach cu 
satisfacţie. Listele cu indivizii compromişi în complot cresc zi de zi. 
Până acum au depăşit câteva sute. Dar cred că în curând vor 
ajunge la ordinul miilor... 

Stilul judecătorului Freisler nu mă surprindea. Arbitrarul era la 
modă în cel de-al treilea Reich. Condamnările la moarte rostite cu 
regularitate de către Curtea Populară nu făceau decât să 
oglindească lipsa oricărui spirit de justiţie. Fratele colonelului von 
Stauffenberg şi un nepot al lui Stupnagel fuseseră arestaţi, iar 
viitoarea lor condamnare la moarte era mai mult decât sigură, deşi 
aceştia nu avuseseră nici un amestec în complot. Şi cazul lor nu era 
unic. 

Mai mult însă decât orice, mă îndurerase constituirea acelui, 
juriu de onoare; alcătuit din militari, care avea misiunea să excludă 
din Wehrmacht pe ofiţerii bănuiţi a fi participat la complot, pentru a 
permite Gestapoului să-i ancheteze şi tribunalelor speciale să-i 
judece, deşi, potrivit legilor în vigoare, ofiţerii nu puteau fi judecaţi 
decât de instanţe militare. Nu mă mira faptul că generalii Guderian, 
Specht, Schroth şi Kriebel, la care se adăugaseră ulterior generalii 
Burgdorf şi Maisel - creaturile devotate ale lui Hitler - acceptaseră 


— 292 — 


să facă parte din acest juriu. Cei mai mulţi erau nişte arivişti dispuşi 
să plătească oricât de scump gradele, decoraţiile şi înaltele 
comandamente. Mă întrista însă faptul că Fe/dmarschallul von 
Rundstedt - acest om pentru care avusesem într-o vreme un 
adevărat cult - încuviinţase să prezideze juriul, acoperind cu 
autoritatea şi prestigiul numelui său o instanţă constituită ilegal, 
pentru a servi interesele lui Hitler. In ziua în care am aflat acest 
lucru, am simţit că se frânge ceva în mine. Imi pierdusem respectul 
pentru o figură, care în ochii mei luase proporţii de legendă. 

Kaltenbrunner şi Obergruppenfuhrerul S.S. Muller nu lipseau de 
la nici una din şedinţele juriului. In acest mod supravegheau 
îndeaproape pe toţi membrii instanţei. Cred însă că nici unuia 
dintre aceştia nu i-ar fi trecut prin minte să dea hotărâri contrare 
ordinelor lui Hitler, care pretinsese ca „toţi complotiştii să fie 
exterminați”. Guderian, de pildă, fusese numit, îndată după 
evenimentele de la 20 iulie, şef de stat-major al armatei de uscat. 
Unul dintre primele lui ordine de zi specifica: „Orice ofiţer de stat- 
major trebuie să fie un ofiţer naţional-socialist 

Seara, când am ajuns la Bucureşti, Gerlach mi-a mai adus o 
veste: 

— A fost arestat şi Schlabrendorff! a exclamat cu însufleţire. 
Totodată s-a aflat că generalul von Tresckow, despre care se 
spunea că ar fi căzut pe front, s-a sinucis în realitate. 

N-am comentat vestea. |n sinea mea i-am plâns şi pe 
Schlabrendorff şi pe von Tresckow. Nu puteam să uit tentativa lor 
nereuşită de a arunca în aer avionul Fuihrerului. 

Gerlach era înciudat fiindcă nu făceam aprecieri în jurul ştirilor 
pe care mi le servea cu atâta bunăvoință. 

— Eşti mai flegmatic decât un englez! mi-a spus odată. Sau te 
temi să vorbeşti în prezenţa mea? Rău faci, Eugen. Ai în mine nu 
numai un frate ci şi un prieten sincer. 

Ştiam cât preţuia această prietenie.. 

N-am putut să asist la întrevederea dintre generalul Friessner şi 
mareşalul Antonescu. Reorganizarea unităților aeriene şi 
antiaeriene, care asigurau protecţia zonei petrolifere, îmi solicita 
toată atenţia. Generalul Gerstenberg mi-a raportat în ziua aceea 
morfolindu-şi furios cuvintele: 

— Al şaptesprezecelea tren petrolier trimis spre patrie a fost 
incendiat pe valea Prahovei. Lipsa de benzină poate avea 
consecinţe mai grave decât zece bătălii pierdute. 


— 293 — 


Eram de acord cu Gerstenberg. Pe de altă parte, ajunsesem sa 
mă întreb dacă n-ar fi fost preferabil pentru Germania să se 
epuizeze toate resursele de benzină. Războiul s-ar fi încheiat cu 
câteva luni mai repede, evitând poporului german un cortegiu de 
orori pe care l-ar fi sporit orice zi de prelungire a măcelului. 
Începusem să-l înţeleg pe generalul conte Schwerin, care jucase un 
rol echivoc în timpul contraofensivei noastre împotmolite în punga 
de la Falaise. Şi el urmărise să scurteze acest calvar. 

La 20 august Fronturile 2 şi 3 Ucrainene au declanşat ofensiva 
pe care Friessner o aştepta cu teamă de aproape două săptămâni. 
Incă din prima zi, diviziile ruseşti au executat străpungeri adânci în 
dispozitivul Grupului de armate Ucraina-Sud. La 21 august, laşul a 
căzut în mâinile ruşilor. Veştile sosite din oră în oră la cartierul meu 
general erau înspăimântătoare. Armata a 6-a era ameninţată cu 
încercuirea. 

La 22 am făcut o vizită lui Friessner, pe front. Cu acest prilej am 
putut să-mi dau seama de proporţiile dezastrului care ne ameninţa. 
Am bâjbâit aproape cinci ore până am reuşit să ajungem la cartierul 
general al grupului de armate. Friessner era descompus. Cu o oră 
înainte, avusese o întrevedere cu mareşalul Antonescu. 

— Pe propria mea răspundere, mi-a declarat Friessner, am 
ordonat retragerea generală. Am convenit cu Antonescu să 
organizăm rezistenţa în Carpaţii Răsăriteni şi pe linia fortificată 
Focşani-Nămoloasa-Brăila. România, mi-a spus Antonescu, este 
gata să-şi îndeplinească până la capăt obligaţiile. Nu-şi va 
precupeţi sacrificiile şi la nevoie va recurge la războiul total. l-am 
atras iarăşi atenţia asupra atmosferei nesigure de la Bucureşti şi 
asupra manevrelor din culise ale opoziţiei. Antonescu m-a asigurat 
că armata română este alături de el şi că de la generalul 
comandant de armate şi până la ultimul soldat toţi îşi vor face cu 
prisosinţă datoria. 

— Şi dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila cedează? 

— Constituim un nou front pe versantul estic al Munţilor Apuseni. 
Dar nu cred că linia fortificată va ceda. 

Gerlach, Ross, precum şi von Geist asistau la această discuţie. 
Gerlach era îngândurat. Ross asculta însă cu totală detaşare 
vorbele lui Friessner. Nu păreau să-l intereseze operaţiile militare. 
Avea alte preocupări. A 

Friessner m-a condus în faţa mesei cu hărţi. Imi arătă spărtura 
executată de Frontul 2 Ucrainean în zona Paşcani-Podul lloaiei-laşi. 


— 294 — 


— Breşa, largă de 120 de kilometri, are o adâncime de 60 de 
kilometri. Dincoace, în sectorul Frontului 3 Ucrainean, ruşii au 
realizat o străpungere adâncă de 70 de kilometri. Cele cinci corpuri 
de armată rămase în această pungă, îmi arătă el intrândul aproape 
sugrumat între cele două străpungeri inamice, au primit ordin să se 
retragă. Cu cele 6 corpuri de armată germane şi române amplasate 
pe aliniamentul Carpaţilor Orientali, declanşăm un atac de flanc 
asupra ruşilor. Vom realiza astfel o mişcare de învăluire care va 
duce la încercuirea şi nimicirea celor două fronturi ucrainene. 

Planul era bine conceput. Dar pentru aceasta era imperios ca 
forţele germane şi româneşti să colaboreze strâns. Friessner punea 
însă sub semnul întrebării loialitatea acestor aliaţi. 

— Generalii români manifesta tot mai făţiş veleităţi de 
independenţă faţă de noi. Patru divizii româneşti au părăsit poziţiile 
îndată după declanşarea ofensivei ruseşti, retrăgându-se spre sud. 
Comandanții Armatelor 3 şi 4 Române sunt refractari executării 
planurilor de operaţii ordonate de noi. Starea de spirit a întregii 
ofiţerimi române mă îngrijorează. 

lritat, Friessner izbi cu pumnul în masă: 

— In situaţia actuală, o defecţiune a românilor ne-ar distruge. 

Friessner contempla mohorât hărţile întinse pe masă. Stătea 
imobil, ca şi când l-ar fi împietrit gândurile urâte. Ridică încet 
privirile spre mine. 

— Am neapărată nevoie de un sprijin aerian, mi-a spus. Cu trei 
sau patru escadrile de Stukas, nimicesc coloanele de blindate 
ruseşti, le sfărâm ofensiva... 

Eram îndurerat, fiindcă nu-l puteam ajuta cu nimic. 

— Va trebui să vă bizuiţi numai pe resursele proprii, Herr 
General. Mă străduiesc de patru zile să obţin o nouă escadrila 
pentru protecţia regiunii petrolifere. N-am reuşit să fac nimic, deşi 
am bătut la uşile tuturor mărimilor... 

Friessner întoarse capul. Se uită câteva clipe la peisajul care se 
desfăşura dincolo de ferestrele deschise. Copaci imenşi scăldaţi în 
lumina purpurie a soarelui care cobora spre asfinţit. 

— In sectorul central al frontului, zise el, domneşte acalmia. Ruşii 
şi-au întrerupt ofensiva. Nu puteţi lua de acolo câteva avioane? 

Zgomotul canonadei care acompaniase până atunci discuţiile 
noastre scădea în intensitate, ca după un răstimp să se intensifice 
iarăşi, asemenea unor modulaţii executate de un fantastic 
instrument muzical. 


— 295 — 


— Avioanele de pe frontul central, i-am explicat, sunt folosite 
pentru înăbuşirea revoltei din Varşovia. Sub zidurile Varşoviei se 
desfăşoară o bătălie de o cruzime care depăşeşte orice limite. 

Gerlach, care nu participase până atunci la discuţii, interveni cu 
intonaţie batjocoritoare în glas: 

— Polonezii vor fi în curând striviţi. Aşa se va întâmpla şi la 
Bucureşti dacă românii vor avea proasta inspiraţie să ne joace 
festa. 

M-am întors spre el şi l-am privit cu dispreţ. 

— Uiţi, Herr Standartenführer, că polonezii luptă folosindu-se 
doar de resurse locale. Românii au la dispoziţie armate întregi. 
Numai aici, pe frontul Moldovei, dispun de 23 de divizii, faţă de 21 
de divizii germane. Aceasta trebuie să-ţi dea de gândit. Mai au şi 
aviaţie... 

— Să încerce numai să se răscoale împotriva autorităţii noastre! 
stărui Gerlach. 

I-am întors spatele. 

— Herr General, m-am adresat lui Friessner, nu vă făgăduiesc 
nimic. Voi încerca totuşi să vă procur întăriri aeriene. Să nu vă 
aşteptaţi la minuni. Puterile mele sunt limitate de însăşi penuria 
noastră de avioane. Dacă am fi dispus de o aviaţie puternică, alta 
ar fi fost soarta războiului. La ora actuală aviația noastră este la 
pământ. 

Ofiţerul cu transmisiunile intră în sală. Se opri în dreptul meu. 

— Herr General, sunteţi chemat de O.K.W. Puteţi vorbi de aici, 
zise el arătându-mi unul din telefoanele de campanie orânduite pe 
o masă. Lângă fereastră. 

Am dus receptorul la ureche. 

— Vorbiţi cu Herr Feldmarschall Keitel, am auzit un glas cu 
inflexiuni imperturbabile de telefonist bine dresat. 

A răsunat apoi vocea lui Keitel. 

— Cum merg treburile prin România? 

— Destul de prost. Ce-aţi hotărât în legătură cu avioanele pe 
care vi le-am cerut pentru protecţia regiunii Ploieşti? 

— Am să vi le procur, a replicat Keitel. Am vorbit personal cu 
Göring. Mi le-a făgăduit în cel mai scurt timp. 

Eram lămurit. Cunoşteam valoarea făgăduielilor 
Reichsmarschallului. 

— Acum avem însă alte griji, mai stringente. 

— Ce s-a mai întâmplat? 


— 296 — 


Eram pregătit să mi se vestească cele mai oribile catastrofe. 

— Punga de la Falaise s-a închis. Opt divizii au fost nimicite. Alte 
şapte au reuşit să iasă din încercuire, dar fără materiale şi cu 
efectivele reduse la mai puţin de jumătate. 

— Era de aşteptat. O ofensivă lipsită de un sprijin aerian 
corespunzător nu poate avea o soartă mai bună. 

Keitel a tuşit iritat. Nu-i plăcuse probabil replica mea. A reluat 
comunicarea, ignorându-mi întreruperea: 

— Ca şi când n-ar fi fost de ajuns dezastrul de la Falaise, a mai 
intervenit o complicaţie. Parisul e... 

Câteva pârâituri în aparat m-au făcut să nu pot prinde restul 
comunicării. 

— Alo! Nu se aude... 

— Parisul e în plină insurecție, a repetat Keitel. Fuhreru/ a 
ordonat lui Choltitz să incendieze oraşul. 

M-au potopit amărăciunea şi indignarea. Distrugerea Parisului ar 
fi o crimă. Keitel n-a mai aşteptat răspunsul meu. 

— Va trebui să  rezolvaţi cât mai grabnic misiunea 
dumneavoastră în România şi să plecaţi pe Frontul de Vest. 

— Prezenţa mea în Franţa nu cred că îşi va mai avea rostul dacă 
nu mi se va da şi posibilitatea de a oferi un sprijin material 
comandamentelor respective. Cred că se pot dispensa de 
încurajările mele platonice şi de cuvintele mele de consolare. 

— Veţi putea dispune de un apreciabil număr de avioane. 

— Veţi dispune şi de carburant? 

— Milch mi-a promis că va face imposibilul. 

Am suspinat. Ştiam că şi eu cerusem imposibilul, după cum Milch 
şi Göring făgăduiseră imposibilul. 

— Când trebuie să plec în Franţa? 

— Cât mai grabnic. Veniţi mai întâi la Rastenburg. Führerul vrea 
să stea de vorbă cu dumneavoastră. Are să vă trimită avionul său 
personal. 

Mi-am amintit brusc de tabachera lui Karl. Pe băiatul acesta mi-l 
adusese Dumnezeu. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Herr Feldmarschall. 

— La Bucureşti e linişte? 

— Până acum totul e în ordine. 

— Friessner ne-a bombardat cu o serie de rapoarte alarmante... 
Deci nu e cazul să ne facem griji... 

— Să sperăm că nu. 


— 297 — 


— Bun. În cursul zilei de mâine. Avionul Fiihrerului va sosi la 
Bucureşti. Probabil pe înserat. Zborurile de noapte sunt mai sigure. 

Convorbirea telefonică s-a încheiat, lăsându-mi o impresie 
amarnică. 

— Ce spune? m-a întrebat Friessner. 

l-am repetat vorbele lui Keitel. Generalul şi-a dus mâna la frunte. 

— Eram sigur că aşa are să se întâmple. Este un fel de reacţie în 
lanţ. Va veni şi rândul Bucureştiului. O simt! 

Apăsat de gânduri negre, am părăsit Cartierul general al lui 
Friessner. Un simţământ ciudat îmi spunea că îl vedeam pe acest 
om pentru ultima oară. Soarele cobora domol spre apus. Peste fire 
se lăsase o răcoare plăcută. 

Parbrizul maşinii mele s-a făcut ţăndări sub impactul unei pietre, 
care l-a lovit apoi pe şofer în obraz. Năucit, acesta a scăpat volanul. 
Maşina a intrat într-un şanţ, din fericire puţin adânc, aşa că nu s-a 
răsturnat. In aceeaşi clipă am observat un copil care se ascundea 
într-un tufiş. 

— Ticălosul! a exclamat Gerlach, scoțând fulgerător pistolul şi 
trăgând asupra copilului. 

In ultima clipă, am avut prezenţa de spirit să-l lovesc peste braţ. 
Glontele şi-a schimbat traiectoria, găurind acoperişul maşinii. 

— Ai ajuns să faci război copiilor, Gerlach? i-am strigat cu 
asprime. 

M-a privit furios. 

— Dacă ne omora? 

— Nu ne-a omorât, am replicat. Copiii au reacţii imprevizibile. 
Nu-i poţi face răspunzători de actele lor. 

Am coborât din maşină, urmat de Gerlach, şi de Karl, care 
stătuse pe bancheta din faţă. Şoferul şi-a şters cu batista obrazul 
însângerat, apoi, ajutat de ceilalţi şoferi din convoiul maşinilor 
mele, a readus automobilul pe şosea. 

Când m-am urcat în maşină, am crezut că zăresc prin verzişul 
tufişurilor silueta unui copil. Şoferul a demarat. 

— Troglodiţi! a rostit Gerlach furios. Animale! Le-am adus pe 
tavă civilizaţia, cultura şi ei ne întâmpină aruncând cu pietre! 

Era zadarnic să-i răspund. Orice argument i-aş fi adus, n-aş fi 
reuşit să-l conving. 

incepuse să se întunece, când am fost din nou opriţi. Podul peste 
care trecea şoseaua fusese bombardat de ruşi. Traversarea râului, 
nu prea lat în acest sezon, se făcea pe un pod improvizat de 


— 298 — 


genişti. Trebuia să părăsim şoseaua, să ne strecurăm pe o variantă 
care cobora până la marginea apei şi după aceea să ne angajăm pe 
pod. Lăţimea acestuia nu permitea circulaţia în două sensuri. 
Fiindcă se acorda prioritate convoaielor militare, civilii erau obligaţi 
să aştepte ore întregi până li se dădea autorizaţia să treacă. Zeci. 
Poate sute de căruţe, trăsuri, maşini se îmbulzeau de o parte şi de 
alta a râului. 

Când am ajuns la capătul podului, un obstacol neaşteptat ne-a 
barat trecerea. Un autocamion militar românesc derapase şi 
rămăsese cu o roată în gol. Câţiva soldaţi români, ajutaţi de 
pontonieri germani, se străduiau să scoată autocamionul din 
încurcătură. Gerlach a coborât din maşină şi s-a îndreptat spre 
grupul de oameni. De la locul meu puteam să văd şi să aud tot ce 
se întâmplă. 

înfuriat că este obligat să îşi piardă vremea, Gerlach a dat ordin 
soldaţilor germani să răstoarne autocamionul în albia râului. 
Românii n-au înţeles la început despre ce e vorba. Dar când geniştii 
noştri au pus umărul la maşină, spre a-i face vânt peste marginea 
podului, şoferul autocamionului a început să protesteze. Când a 
văzut că argumentele lui nu au nici o trecere, s-a repezit la unul 
dintre soldaţii germani, care împingeau în dreptul roţilor din spate, 
şi i-a dat brânci. Restul s-a petrecut cu viteză uluitoare. Gerlach a 
scos pistolul şi a tras un glonte în pieptul românului. Acesta s-a 
clătinat, a căzut în genunchi, apoi s-a prăvălit pe-o parte. 

Soldaţii români s-au năpustit asupra geniştilor noştri. Gerlach a 
tras câteva focuri în aer, dar n-a reuşii să-i intimideze pe români. 
Încăierarea risca să ia proporţii. Am sărit din maşină. Urmat de 
ofiţerii mei, m-am repezit în mijlocul încăierării. Nu ştiu nici acum 
cum de am reuşit să domolesc spiritele. M-au ajutat şi doi ofiţeri 
români. Fără intervenţia lor, cred că lucrurile ar fi degenerat într-o 
luptă generală. Ofiţerul român cel mai vechi în grad a încercat să-l 
aresteze pe Gerlach. Lucrurile amenințau să ia din nou o 
întorsătură urâtă. Am intervenit iarăşi. L-am asigurat că împuşcarea 
şoferului român nu va rămâne nepedepsită şi că ofiţerul S.S. care 
săvârşise această faptă va fi deferit justiţiei militare germane, 
conform uzanțelor. Spre a-i dovedi buna mea credinţă, m-am 
prezentat. Ofiţerul român a ezitat câteva clipe. A aruncat o privire 
încărcată de ură asupra lui Gerlach. Apoi mi-a îngăduit să-l iau cu 
mine. 

Abia după ce am trecut podul şi ne-am văzut în drum spre 


— 299 — 


Bucureşti, am respirat în voie. 

— Eşti iresponsabil, Gerlach! l-am mustrat cu violenţă. Dacă n-aş 
fi fost de faţă la scena aceasta oribilă, ai fi fost acum ciuruit de 
gloanţe. Râul ţi-ar fi fost mormânt. Şi nu ai fi căpătat decât ceea ce 
meritai. 

Stătea răsturnat pe banchetă şi rânjea nepăsător. 

— A îndrăznit să ridice mâna asupra unui soldat german. 

— Aceasta nu justifică asasinatul pe care l-ai săvârşit. 

Gerlach a râs. 

— Ştiu că dacă ţi-ar sta în putinţă, m-ai trimite în faţa Curţii 
Marţiale. lţi cunosc simpatia pentru români. 

— Ţin totuşi să te asigur că voi raporta crima aceasta gratuită 
şefilor dumitale ierarhici. 

— Poate că soldatul român pe care l-am ucis azi ar fi tras mâine 
asupra unui soldat german. 

— Crezi că poţi invoca o scuză atât de stupidă în faţa unui 
tribunal militar? 

Gerlach a făcut un gest de indiferenţă. 

— N-am să ajung acolo. Poţi să fii sigur. 

In tot acest timp, Karl nu scosese un cuvânt. Sunt însă sigur că 
fierbea. Din clipa aceea n-am mai schimbat un cuvânt cu Gerlach. 

Aproape de Bucureşti, Gerlach a ieşit din muţenia sa. 

— Să facem pace, Eugen, mi-a vorbit cu ton prietenos. 

Nu-i vedeam faţa, fiindcă era întuneric în maşină. Nu-i 
desluşeam decât luciul dinţilor albi, etalaţi probabil într-un larg 
zâmbet. 

— Suntem doar fraţi, a adăugat. 

Nu i-am răspuns. 

— Cum vrei, a reluat după un timp. Ar fi fost totuşi preferabil să 
păstrăm relaţii cordiale. 

Am ripostat cu asprime: 

— Din momentul acesta relaţiile noastre se vor limita strict la 
obligaţiile de serviciu, Herr Standartenführer. 

— Prea bine, Herr General, mi-a răspuns calm. 

Moartea şoferului român îmi îngăduise să lepăd masca. Era mai 
bine aşa. 

Am ajuns în Bucureşti noaptea la orele 2. După ce m-am retras în 
apartamentul meu, l-am chemat pe Karl. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat? 

— Am văzut, Onkel Eugen. Şi sunt copleşit de indignare. Acest 


— 300 — 


frate vitreg al dumitale este un criminal înnăscut. 

— Fratele meu vitreg, Karl, este şi unchiul tău vitreg. Dar nu 
pentru asta te-am chemat. Mâine seară avionul personal al 
Fuhrerului va ateriza la Bucureşti. Sunt chemat la Rastenburg. 

A oftat adânc. 

— Când trebuie să pleci la Rastenburg? 

— Mâine seară. 

— Bine. Până mâine seară ai tabachera. Mai trebuie să pun ceva 
la punct. Nu-mi place cum funcţionează capsa. 

— Eşti un băiat înţelegător, Karl! 

— Mulţumesc, Onkel Eugen. 

— Acum du-te şi te culcă. Este târziu. Mâine vom avea mult de 
lucru. 

S-a îndreptat spre uşă. A pus mâna pe clanţă, apoi mi-a zâmbit. 

— Noapte bună, Onkel Eugen. 

— Noapte bună, Karl. 

După plecarea lui Karl, m-am aşezat într-un fotoliu şi mi-am 
îngropat capul în mâini. Se apropia deznodământul. Îl aşteptam cu 
înfrigurare. Un simţământ în care se îmbinau teama şi bucuria. 
Teamă la gândul că aş putea să dau greş, bucurie anticipată, 
fiindcă eram totuşi convins că tentativa aceasta va fi încununată de 
succes. Am întâmpinat zorile stând în acelaşi fotoliu. Helmuth a 
rămas foarte surprins când m-a găsit îmbrăcat. Se obişnuise să mă 
trezească din somn înainte de a-mi servi micul dejun. 

M-am dezbrăcat, am făcut un duş fierbinte, apoi m-am întins pe 
pat. 

— Dacă adorm, să mă trezeşti la nouă, i-am poruncit lui 
Helmuth. 

Helmuth a venit să mă trezească, aşa cum îi ordonasem. M-am 
îmbrăcat degrabă, apoi am cerut la telefon Preşedinţia Consiliului 
de Miniştri. Voiam să obţin o audienţă la mareşalul Antonescu. 
Românii dispuneau încă de importante formaţii de luptă aeriană, 
afectate apărării Bucureştiului şi altor centre urbane de seamă. 
Dacă Mareşalul ar accepta să cedeze generalului Friessner o parte 
din aceste formaţii, s-ar mai remedia dezechilibrul existent între 
forţele noastre aeriene şi cele ale inamicului. 

Directorul de cabinet al lui Antonescu m-a informat că acesta nu 
se afla la Preşedinţie. De îndată ce va lua legătura cu conducătorul 
statului, îmi va comunica ora la care voi putea fi primit. 

Ciudat! Voiam să se termine cât mai repede războiul şi, cu toate 


— 301 — 


acestea, mă străduiam să obţin avioane de la români, spre a 
prelungi agonia. Era aici o aparentă inconsecvenţă. In realitate, mă 
gândeam la poporul meu. Voiam să întârzii o inevitabilă invazie 
inamică. Până acum cizmele duşmanilor nu încălcaseră încă 
pământul Germaniei. Nu mă aşteptam din partea lor la 
menajamente. Nu mă resemnam totuşi să asist la un final 
îngrozitor. Nu eram înspăimântat fiindcă mă temeam de ce putea 
să se întâmple familiei mele. Demult nu mai aveam familie. 
Greşesc! Îl am pe Rudi. Mi-am amintit Parabola fiului risipitor. Cu 
toate păcatele lui, Rudi este sânge din sângele meu. Dacă a 
contribuit la asasinarea legală a fratelui sau, Providența va avea 
grijă să-l pedepsească. Eu nu pot să-mi asum rolul justiţiei. II mai 
am şi pe Karl, acest nepot admirabil care îmi este tot atât de 
devotat ca şi un fiu. Prezenţa lui în preajma mea, în aceste zile 
întunecate, a fost o mare mângâiere. Nici pe Erich nu-l pot uita, 
deşi îmi este mai puţin apropiat decât Karl. Erich e mai rece. Mai 
cumpătat. E şi firesc, a atins vârsta maturității. Entuziasmul, 
efervescenţa tinerească s-au topit. Astăzi este un bărbat în toată 
firea, care priveşte lucrurile cu înţelepciune. 

Mă pregăteam să cobor în sala hărților, unde aveam să asist la 
conferinţa cotidiană, când Karl şi-a făcut apariţia în apartamentul 
meu. Purta insigna de rănit în război şi „Crucea de Fier”, pe care le 
primise recent. 

Karl mi-a urat „bună dimineaţa” cu imperturbabila lui voioşie. 
Cred că băiatul acesta ar fi în stare să râdă şi în faţa plutonului de 
execuţie. Fericită fire. 

A scos din buzunarul de la piept tabachera de aur şi a pus-o pe 
masă. 

— Capsa funcţionează acum perfect, mi-a spus. 

Mângâia tabachera ca pe un obiect drag. 

— Eşti sigur, Onkel Eugen, că nu pot ajunge în prezenţa lui 
Hitler? 

l-am răspuns ferm: 

— Sunt sigur, Karl. Dacă ai stărui să operezi personal, am risca 
să stricăm totul. 

Karl a zâmbit. 

— Mă împiedici, Onkel Eugen, să intru în istorie. Dacă aş fi reuşit 
să-l ucid pe zugrav... 

— Poţi intra în istorie, Karl, şi fără să te foloseşti de uşa morţii... 
Ai o viaţă întreagă înaintea ta. Te aşteaptă înfăptuiri mari... Sunt 


— 302 — 


convins că n-ai să te iroseşti în fleacuri cotidiene, ca restul 
oamenilor. Eşti făcut din alt aluat, Karl. 

A suspinat. 

— Să-ţi arăt cum funcţionează dispozitivul de aprindere, Onkel 
Eugen. 

Mi-a dat explicaţiile necesare. Tabachera era o minune de 
ingeniozitate. Dacă o deschideai, ţigările aşezate în ordine nu-ți 
trezeau nici un fel de bănuială. Un buton, ascuns înăuntru, sub 
dispozitivul de deschidere al tabacherei, dar care se putea manevra 
cu o simplă apăsare de unghie, făcea să se aprindă capsa. 

Am vârât tabachera în buzunar. 

— N-am să te fac de râs, Karl. 

M-a privit lung cu ochii lui atât de strălucitori. 

— Sunt convins, Onkel Eugen. 

L-am tratat cu o ţigară din vechea mea tabacheră. 

— O folosesc pentru ultima oară, i-am spus. De acum înainte mă 
voi rezuma la tabachera pe care mi-ai oferit-o. N-am să mă mai 
despart de ea până în clipa în care am s-o folosesc. 

Am trecut în cabinetul meu de lucru, instalat la parter. Von Geist 
mi-a adus la semnat corespondenţa strict secretă. 

— Azi am primit dosarul lui Ross, îmi spuse el. l-am frunzărit foile 
calificative. Se bucură de aprecieri elogioase din partea ofiţerilor săi 
ierarhici. 

— Toţi S.S.-işti încercaţi, nu-i aşa? 

— Fireşte. 

— Am văzut că poartă şi „Crucea de Fier”. 

— I s-au răsplătit „actele de vitejie;”, Herr General, a rostit cu 
dispreţ. Ross a făcut parte - printre altele - dintr-un 
Einsatzkomando care a reuşit să lichideze numeroase grupuri de 
partizani din Polonia şi Rusia. A participat la „Operația Cottbus” sub 
comanda generalului S.S. Gottbertf precum şi la „curăţirea” 
ghetoului din Rovno. Aş putea să citez şi „operaţia de pacificare” a 
răscoalei evreieşti din Varşovia, în '943. Ştiţi ce se ascunde în dosul 
acestor fraze laudative? 

— Ştiu, von Geist. Ştiu. M-a informat şi Canaris. La început nu-mi 
venea să cred. Apoi m-am înclinat în faţa evidenţei. 

Von Geist puse mâna pe „Crucea de Fier” aninată la gât. 

— A ajuns să-mi fie ruşine că port această decorație, care astăzi 
recompensează şi crimele S.S.-iştilor. 

Mi-am prins fruntea în mâini. 


— 303 — 


— Am câteodată impresia că lumea întreagă a înnebunit. 
Asistăm la nişte aberante răsturnări de valori, dragul meu von 
Geist. Poate că într-o zi cerul se va limpezi. Atunci veţi privi în urmă 
cu oroare... 

— Vom privi, Herr General, m-a corectat. 

Am clătinat din cap. 

— Eu nu voi mai apuca acele zile senine, spre care năzuim cu 
toţii. N-am făcut totul, von Geist. N-am ştiut ce să fac. lar când am 
ştiut, sau am crezut că ştiu, n-am făcut. Am o vină teribilă, von 
Geist: o singură vină. Cu urmări ireparabile. O vină pe care o împart 
de altfel cu foarte mulţi, camarazi de ai mei. Am început prea târziu 
lupta împotriva lui Hitler. L-am lăsat să-şi consolideze puterea, şi 
abia după aceea am pornit la atac, şi nici atunci cu toată 
convingerea, nici atunci cu seriozitate. Disproporţia de forţe se 
făcuse prea mare. Rezultatul s-a văzut la 20 iulie... în sfârşit, ce să 
mai discutăm... Regretele tardive sunt sterile... Să sperăm că vom 
mai putea face ceva... 

Mi-am dus instinctiv mâna la tabachera dăruită de Karl. Pe care o 
purtam în buzunarul de la piept. M-am recules, apoi am trecut la 
altă ordine de idei. 

— Va trebui să ne pregătim iarăşi de plecare, von Geist. Fuhrerul 
mi-a dat ordin să inspectez Frontul de Vest. Trebuie să-l sprijin pe 
generalul Desloch... 

Am sunat. Lui Karl, care şi-a făcut apariţia, i-am ordonat să-mi 
dea legătura cu cartierul general al generalului colonel Otto 
Desloch. Comandantul Flotei a 3-a aeriene din Franţa. 

— Imediat. Herr General, a replicat Karl cu spartană precizie. 

Mi-a revenit în minte chipul Feldmarschallului Sperrle. Pe care 
Fuhrerul îl înlocuise cu Desloch, în speranţa că acest general va 
obţine rezultate mai bune. Sperrle îşi părăsise comandamentul, 
stigmatizat de aprecierile aspre ale lui Hitler. Care îl destituise 
pentru incapacitatea lui patentă. Desloch primise o moştenire grea. 
Tot atât de grea ca şi moştenirea primită de Model. Nici lisus 
Cristos, cu toate minunile lui, n-ar mai fi putut face ceva pentru 
Germania. 

Am căpătat relativ uşor legătura cu Desloch. 

— O.K.W.-ul mi-a anunţat apropiata dumneavoastră sosire în 
Franţa, mi-a vorbit. Mi s-a mai spus că veţi trece şi pe la 
Rastenburg. Vă rog să faceţi tot posibilul spre a-mi procura cel 
puţin cincizeci de bombardiere suplimentare. Führerul mi-a ordonat 


— 304 — 


personal să supun unui bombardament de nimicire cartierele 
răsculate din Paris. O acţiune menită să semene spaima printre 
parizieni. 

— După câte ştiu, la Paris se mai află trupe germane, Herr 
General. Riscaţi să provocaţi pierderi grele în rândurile propriilor 
noştri soldaţi. 

— Aceleaşi obiecţii le-a făcut şi generalul von Choltitz, a replicat 
Desloch. Ordinele Führerului sunt însă categorice, îmi permit să vă 
repet cuvintele sale: „Flota a 3-a Luftwaffe va nimici cu bombe 
explozive şi incendiare cartierele oraşului în care au fost semnalate 
focarele răscoalei”. Generalului von Choltitz nu-i rămâne decât să 
evacueze trupele germane din cartierele destinate a fi bombardate. 

— Presupun că veţi executa bombardamentele noaptea. 

— Evident. Ziua aparatele noastre ar fi ţinta atacurilor aviaţiei de 
vânătoare inamice. 

— Cum veţi delimita în timpul nopţii cartierele ocupate de 
răsculați de cele rămase în mâinile noastre? 

Desloch a tuşit încurcat. 

— Condiţiile de vizibilitate fiind aproape nule. Nu se poate vorbi 
de bombardarea unor obiective precise... Vom provoca, desigur, 
pierderi trupelor noastre. Dar sacrificiile omeneşti sunt preferabile 
pierderii unor bombardiere imposibil de înlocuit la ora actuală, după 
cum prea bine ştiţi şi dumneavoastră... Imi pare rău, Herr General, 
dar nu avem de ales. Dacă în cursul acestei zile generalul von 
Choltitz nu reuşeşte să înăbuşe răscoala, la noapte voi executa 
misiunea ce mi s-a încredinţat. Parisul va suferi soarta 
Hamburgului. 

— Parizienii vor avea de lucru cu Desloch şi cu Choltitz, rosti von 
Geist posomorât. Desloch va executa cu stricteţe ordinele 
Fiihrerului. lar von Choltitz este un tip de o dârzenie fără pereche. A 
participat la asediul Sevastopolului. In momentul în care oraşul 
acesta fortificat a căzut în mâinile noastre, von Choltitz nu mai 
avea sub comanda sa decât trei sute de supraviețuitori din cei cinci 
mii de soldaţi cu care plecase la asalt. Omul acesta se va îngropa 
sub ruinele oraşului, dar nu va ceda o palmă de pământ. 

— L'homme propose... von Geist. 

— Aveţi dreptate. La ora actuală e greu să faci pronosticuri... 

Vocea lui era lipsita de expresie. 

— De câtva timp, mă munceşte un gând, adăugă. Ma întreb în 
mâinile cui voi cădea prizonier? La ruşi sau la anglo-americani? 


— 305 — 


Întrebarea lui a rămas fără răspuns. În aceeaşi clipă Karl a 
pătruns în încăpere. 

— Acum câteva secunde am primit o comunicare telefonică de la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Herr General. Mareşalul 
Antonescu v-a fixat audiență pentru mâine de dimineață la ora 
zece. 

Am înclinat din cap. 

— Mulţumesc, Karl. 

Insemna că trebuia să-mi amân plecarea pentru ziua următoare. 
Nu puteam părăsi Bucureştiul înainte de a sta de vorbă cu 
Mareşalul. 

— De audiența mea de mâine, m-am adresat lui von Geist, 
depinde soarta Balcanilor. Dacă Antonescu va accepta să 
sporească efortul de război al României, suntem salvați... Cel puțin 
pentru un timp... 

l-am comunicat telefonic lui Keitel motivul pentru care eram 
nevoit să-mi amân cu 24 de ore plecarea din Bucureşti. A acceptat 
motivele invocate de mine. 

Am luat masa de prânz în compania ofiţerilor mei. Plana o 
atmosferă de înmormântare. Toţi mâncau în tăcere. Gerlach mă 
privea din când în când pe furiş. Mă prefăceam că nu-l observ. Il 
ignoram făţiş. Şi ofiţerii mei îl ţineau în carantină. Gerlach era 
nevoit să se întreţină numai cu aghiotantul său. Von Geist nu-i 
adresa cuvântul decât în relaţiile de serviciu. Gerlach resimțea 
înciudat indexul la care se vedea pus. Ross era însă indiferent. 
Dacă ofiţerii îi adresau cuvântul, răspundea. Dacă nu, păstra 
netulburat tăcerea. 

Eram la desert când m-a chemat la telefon Sultana Basarab. 
Aflase că sosisem la Bucureşti şi voia să mă vadă. l-am făgăduit că 
după ora 7 îi voi face o vizită. După prânz am încercat să mă 
odihnesc puţin. Domnea o căldură înăbuşitoare, pe care ventilatorul 
electric din camera mea o punea în mişcare, dându-mi o senzaţie 
de răcorire factice. Intins pe o canapea, am frunzărit jurnalele 
româneşti - lucru pe care îl făceam ori de câte ori mă aflam în 
România - apoi am încercat să adorm. Somnul m-a furat pe 
nesimţite. Plăcerea aceasta n-o mai încercasem de multă vreme. 
M-am trezit la 6. Pe o măsuţă din apropiere mă aştepta o oranjadă 
cu gheaţă. Helmuth era o ordonanţă foarte atentă. Mi-am îmbrăcat 
ţinuta cea mai bună. Ştiam că Sultanei îi plăceau eticheta şi un 
oarecare decor. 


— 306 — 


La 7 precis maşina mea a oprit în faţa casei cu lei. Am urcat 
scările de marmură. Lăstun, majordomul, mi-a deschis, cu aceeaşi 
calmă. Şi demnă încetineală. M-a condus prin câteva coridoare 
răcoroase, până la salonul „Louis XIV”, care privea spre grădina 
vastă din spatele casei. Un adăpost rudimentar, săpat în pământ, 
făcea un fel de cocoaşă dizgraţioasă printre rondurile cu trandafiri. 
Parfumul trandafirilor pătrundea suav în încăperea împodobită cu 
superbe tapiserii ce înfăţişau campaniile Regelui Soare. 

Sultana era singură. M-a surprins acest lucru, fiindcă de obicei o 
găseam înconjurată de nepoți sau de prieteni. Mi-a părut schimbată 
în rău. Părul era coafat impecabil, bijuteriile îi scânteiau, rochia de 
mătase neagră, brodată cu jeuri. Era de o distincţie gravă. Ochii 
inteligenţi îi luminau faţa. Ceva însă distona. Abia atunci am 
observat că mâna stângă îi zăcea moale pe genunchi. Sultana şi-a 
coborât privirile asupra mâinii sale. Pe care o examină ca pe un 
obiect străin de ea. 

— Credeam că nu se remarcă. 

Uşoara-i contrarietate din glas nu a durat decât câteva clipe. A 
ridicat asupra mea o privire calmă, surâzătoare. 

— Voiam să păstrez taina, adăugă. Dar la vârsta mea asemenea 
cochetării nu-şi mai au rostul. Am suferit un atac de congestie 
cerebrală. 

— Imi parc rău, Sultana, i-am spus. De ce nu m-ai anunţat? 

A ridicat uşor mâna dreaptă, făcând să-i scânteieze inelele de pe 
degetele-i grăsuţe şi albe. 

— La ce bun, Eugen? Comedia trebuie să se termine odată. 
Credeam că am să apuc sfârşitul războiului. Acum sunt sigură că nu 
voi avea parte de această bucurie. 

O rodeau aceleaşi presentimente ca şi pe mine. Această 
constatare mi-a făcut-o şi mai simpatică. Proximitatea morţii pe 
care o aşteptam amândoi ne apropia sufleteşte. 

— Acum câteva zile am visat-o pe Elissa, a rostit oftând. Stătea 
acolo, lângă cămin. Purta o rochie albă, bogat drapată, ca şi 
femeile din străvechea Eladă. Nu avea nici o podoabă. Era însă 
tânără şi atât de frumoasă... Se făcea că intrasem în salon. 
Prezenţa ei nu m-a mirat. „Ce bucuroasă sunt că te văd, i-am spus. 
Mi-era atâta dor de tine”... Mi-a surâs. Surâsul acela inimitabil, 
care-ţi mângâia sufletul şi îţi izgonea supărările. Un surâs care 
oglindea de data aceasta nu numai bunătatea-i nemărginită, dar şi 
o pace, o fericire care dădeau chipului ei o magnifică strălucire. „Să 


— 307 — 


te bucuri, mi-a spus Elissa cu glasu-i cald. Să te bucuri mult, fiindcă 
în curând amărăciunile au să te părăsească”... Apoi s-a topit în 
aer... Eram după boală, Eugen. M-am trezit din somn plângând de 
fericire. 

Ochii i se umeziseră. l-am mângâiat mâna albă. 

— Tâlcul visului e limpede ca apa de izvor, Sultana. Ai să te faci 
în curând sănătoasă... 

— Cât eşti de bun, Eugen. Nu încerca să mă înşeli! De ce vrei să- 
mi strici bucuria? Tâlcul visului e altul. Şi tu îl ştii. De atunci plutesc 
pe aripi de nori. Mă simt uşoară... uşoară ca un fulg... A zâmbit 
iarăşi: Nu te uita că sunt atât de planturoasă. Am început să mă 
desprind de învelişul acesta de carne... Da, da. Să nu mă priveşti 
neîncrezător! Vino şi stai pe canapea aici, lângă mine. 

Mi-a făcut loc. Răspândea un parfum proaspăt de lavandă şi flori 
de câmp. 

— Mai rămâi mult timp la Bucureşti? m-a întrebat cu interes. 

— Mâine seară, cel mai târziu, plec la Paris. 

Sultana a surâs extatic. 

— Paris! a exclamat. Ce fericit eşti! 

— Parisul nu mai este oraşul paradisiac pe care-l cunoşti 
dumneata, Sultana. j 

— Ştiu, Eugen. Am auzit la radio. Imi pare rău că n-ai să fii de 
faţă, să-mi închizi ochii. Am să-ți fac o destăinuire, Eugen. Pe toţi 
ginerii mei i-am iubit. Pe tine însă te-am prețuit cel mai mult. 

— iți mulţumesc, Sultana. M-ai preferat fiindcă am fost soţul 
Elissei. 

— Ai dreptate. Elissa a fost cea mai drăgălaşă dintre fetele mele. 
Celelalte, după ce s-au măritat, s-au rupt de mine. Numai Elissa a 
rămas apropiată de inima mea... Acum sunt fericită fiindcă ştiu că 
am s-o întâlnesc... 

— Pe front lucrurile merg rău, nu-i aşa? a adăugat după un timp. 

— Rău, Sultana. Foarte rău. 

— Lucrurile au să se schimbe în bine, mi-a spus. Nici nu-ți 
închipui cât de bine are să fie. Să ai încredere. Omenirea va ieşi din 
infernul acesta... Regret doar că Albert, Willi şi Uwe n-au să vadă 
zorile... Dar să lăsăm subiectele triste. In curând au să vină câţiva 
invitaţi. Mai vorbeşte-mi până atunci despre tine... 

Am zâmbit trist. 

— Dacă ţi-aş vorbi despre mine. Ar însemna să te indispun. N-aş 
putea să-ţi spun nimic îmbucurător... 


— 308 — 


M-a mângâiat pe braţ. 

— Are să fie bine, Eugen. Are să fie bine. Să nu uiţi vorbele mele. 

Uşa s-a deschis. Majordomul a apărut grav şi a anunţat cu glasul 
lui răspicat şi solemn: 

— Doamna Smaranda Paltin. 

Nu aveam dispoziţie să mă întreţin cu invitaţii Sultanei. Dar nu 
îndrăzneam să o supăr, plecând imediat. Ghicindu-mi gânaurile, 
Sultana mi s-a adresat rugătoare: 

— Fă-mi plăcerea să rămâi la cina, Eugen. Poate că ne vedem 
pentru ultima oară. 

N-am mai ezitat. 

— Bine, Sultana. Rămân. 

Smaranda Paltin a intrat purtându-şi pe trupul elefantin rochia de 
voal cu flori mari. Cerceii cu solitari i se legănau la urechi. Deşi 
avea peste 70 de ani, era insistent fardată. Mi-a întins degetele 
acoperite cu inele. 

— Ce mai faci, principe? Am auzit că aliaţii vă dau mult de furcă. 

— Din nenorocire, doamnă, trebuie să recunosc că lucrurile nu 
merg tocmai... 

— Domnii Pavel Sturzoiu şi Jean Daniel, anunţă iarăşi 
majordomul. 

Doi bătrâni, primul subţire şi cochet, al doilea gras şi cu reverele 
hainei presărate cu fire de tutun, intrară în salon, li mai văzusem în 
casă la Sultana. Sturzoiu era profesor universitar, moşier şi mare 
amator de pocher. Daniel era bancher şi arhimilionar. 

Mai înainte de a le fi strâns mâna, Smaranda izbucni ex abrupto: 

— N-aştept să vină ruşii peste noi! rosti categoric, clătinând cu 
energie capul şi făcând să-i scapere cerceii. 

— Şi unde o să plecaţi, scumpă doamnă? întrebă blazat 
profesorul. 

li sărută mâna, apoi se aşeză cu precauţie pe un fotoliu. Am avut 
impresia că fiecare mişcare făcea să-i scârţâie oasele. 

Smaranda Paltin încreţi din sprâncene. Expresia de contrarietate 
întipărită pe chipul ei nu îi altera înfăţişarea majestuoasă, 
accentuată de părul alb. 

— Unde am să plec? In Spania. Sau în Portugalia. Radomir nu a 
plecat cu tot neamul lui în Portugalia? 

— Radomir a adus servicii mari regimului, scumpă doamnă. 
Servicii pe care soţul dumneavoastră Luca Paltin nici nu le-ar fi 
conceput. Fiţi sigură că nu veţi obţine paşaport. 


— 309 — 


— Crezi că Luca ar fi în stare să se ploconească Mareşalului 
pentru un biet paşaport? Am maşină. Am să fug cu maşina. 

— Eu n-am unde să fug, zise Sturzoiu. N-am avut nici măcar 
prevederea să-mi creez depozite în străinătate. Toată averea mea 
e investită în pământ. 

— Prost plasament, zise bancherul, care începuse să-şi 
răsucească o ţigară. Trebuia să achiziţionezi acţiuni. Uşor de purtat, 
oricând negociabile, nu le afectează grindina şi nici seceta. 

Daniel era atât de bogat, încât ar fi putut să fumeze numai ţigări 
egiptene sau havane de mare lux. Dar prefera mahorcă pe care o 
răsucea în foiţă, ca ţăranii. Gusta îndeosebi acest mod de a fuma, 
sau o făcea din zgârcenie? 

— N-am încredere în bănci, spuse Sturzoiu. 

— Atunci suferă consecinţele neîncrederii dumitale. 

Sturzoiu râse ironic. 

— Crezi că mâine ai să fii menajat, Daniel? 

— Cred în puterea marii finanţe internaţionale, rosti cu emfază. 

Alt bătrân îşi făcu apariţia. Un fel de ruină omenească. Capul, 
mâinile, picioarele îi tremurau. Era atât de prăpădit, încât ai fi zis că 
dintr-o clipă într-alta are să se disloce în bucăţi care se vor rostogoli 
pe parchet. În ciuda permanentei sale frământări, păstra în orbita 
stingă un monoclu înrămat cu aur. Purta o cămaşă strălucitor de 
albă, cravată albă, mănuşi albe, manşete scrobite, albe, ghetre 
albe. Numai costumul de stofă fină. Englezească, era cenuşiu. 
Domnul Anatol Serghie, membru al „Jockey Club”-ului şi 
proprietarul unor vestite grajduri cu cai de curse, era unchiul 
industriaşului Raul Gandara. 

— Ce mai fac fetele şi băieţii? întrebă jovial şi scârţâit Serghie. 

| se răspunse cu o clătinare din cap. Serghie se lăsă să cadă pe 
un fotoliu. 

— Şi dumneata ai de gând să rămâi în ţară? îl întrebă Smaranda 
Paltin pe Daniel. 

— Totul e în funcţie de împrejurări, scumpă doamnă. Chiar dacă 
voi pleca, nu voi rupe legătura cu ţara. Voi lăsa împuterniciţi să mă 
reprezinte. 

— Săracii de ei! exclamă Smaranda. 

— Incontestabil, am să-i evacuez dacă tăvălugul frontului va 
trece peste Bucureşti. Nu cred însă că ruşii vor izbuti să spargă linia 
fortificată Focşani-Nămoloasa. Frontul se va stabiliza. Nu-i aşa, 
principe? Cel puţin până la debarcarea aliaţilor în Balcani. 


— 310 — 


— Au debarcat aliaţii în Balcani? întrebă senil unchiul lui Paul 
Gandara. 

La 80 de ani i se sclerozase şi judecata şi auzul şi aparatul 
locomotor. 

— N-au debarcat şi nici n-au să debarce! îi urlă în ureche 
Sturzoiu. 

— Rău, rău de tot, mormăi Serghie. 

Serghie plictisea pe toată lumea. Era însă tolerat, ca un fel de 
moaşte pe care drept-credincioşii le respectă, deşi nu au sub ochi 
decât nişte ciolane roase de vreme. 

— Aţi auzit ce a păţit amanta lui Metaxa? sări Daniel la alt 
subiect. 

Toate privirile se îndreptară spre bancher. Daniel îşi umezea cu 
vârful vânăt al limbii foiţa ţigării făcute sul. 

— Spune, emule, odată, ce a păţit? întrebă Smaranda. 

Bancherul îşi contemplă ţigara răsucită artistic şi îi vâri capătul 
între buzele-i groase şi vinete. Majordomul se materializă în 
preajma bancherului, căruia îi oferi focul unui chibrit. Lăstun n-ar fi 
folosit pentru nimic în lume bricheta, acest instrument vulgar. 
Sultana abia reuşise să-l convingă a trece de la lumânare la 
chibrituri. Inainte vreme Lăstun se înfiinţa ceremonios cu flăcăruia 
unei lumânări ori de câte ori invitaţii aveau nevoie să-şi aprindă 
ţigările. 

— S-a înecat în lacul de la Scăeni, rosti în sfârşit Daniel. 

— S-a înecat? Cu ce s-a înecat? Cu un os de peşte? întrebă 
Serghie în culmea curiozităţii. 

— Cu un os de caracatiţă! îi strigă Sturzoiu. 

— Ei drăcie! exclamă Serghie. 

— Zi mai departe, Daniel! îl îndemnă Sturzoiu. 

— Se plimba cu barca pe lac. 

— Singură? 

— Valetul lui Metaxa trăgea la rame. 

— Am înţeles, grăi cu dublu sens Smaranda. S-au hârjonit în 
barcă. Şi s-au răsturnat în lac. 

— Aşa se pare, zise Daniel. 

— Dacă nu mă înşel, Metaxa e internat în spital, interveni 
Sturzoiu. 

— Da. L-au operat de prostatită. Se pare că suferă de cancer. 

— I s-a adus la cunoştinţă moartea amantei? 

— I s-a adus. Cu menajamente. 


— 311 — 


— Nu trebuia. Durerea ar fi putut să-i înrăutăţească boala. 

— Nu i-a înrăutăţit-o. Dimpotrivă. Aşteaptă să se vindece. E 
încredinţat că moartea i-a luat amanta în locul lui. Mutatis 
mutandis. 

— Cine a murit? întrebă Serghie. 

— Mareşalul von Kluge! îi urlă profesorul la ureche. 

Imi zâmbi, cerându-mi pe această cale scuze pentru nevinovata 
lui glumă. 

— Ai ascultat radio Londra, principe? mă întrebă Smaranda. 

— Nu prea am timp, doamnă, să ascult emisiunile de radio, i-am 
răspuns cu amabilitate. 

— Se pare că la Paris s-au împuţit lucrurile, zise Daniel, 
aruncându-mi o privire piezişă. 

Sultana se încruntă, indispusă de expresia vulgară a bancherului. 

— Ah, ce dor mi-e de un chemin-de-fer la Cazinoul din Monte- 
Carlo! rosti nostalgic Smaranda Paltin. 

— Şi mie de marele Derby! adăugă elegiac Sturzoiu. Parcă mă 
văd în loja „Jockey Club”-ului de la Longehamp. Caii aleargă... 
spectatorii din tribune aplaudă... toaletele femeilor... 

— Femei? Hi-hi-hi, tot ştrengar ai rămas. Sturzoiule, chicoti 
Serghie. Numai la femei ţi-e gândul... Când eram tânăr, alergam cu 
limba scoasă după Cleo de... de... de... cum dracu o mai chema? 
Na. Că am uitat! 

— De Merode, completă Smaranda. Ştim povestea. Ne-ai spus-o 
de o sută de ori. 

— V-am vorbit eu de Cleo? chiţăi bătrânul. Extraordinar! 

Eram uluit. Aveam impresia că mă aflu într-un cenaclu de 
fantome venite din altă lume. Preocupările, amintirile, problemele 
lor erau atât de departe de ale mele, de ale lumii întregi! Mă 
întrebam dacă nu mă rătăcisem printre nişte umbre? Nici pe 
Sultana n-o mai recunoşteam. Urmărea cu politicos dar prefăcut 
interes conversaţia oaspeţilor. Gândurile ei erau însă departe. Nu- 
mi puteam explica de ce rămăseseră la Bucureşti fosilele acestea 
vii. Nu se temeau de bombardamente, ca atâţia cetăţeni ai 
capitalei, refugiaţi la ţară? Poate că nu cunoşteau simţământul fricii 
fiindcă erau deja morţi. Morți, ca şi mine... Nu! Nu trebuie să dau 
drumul hăţurilor! Ascultam ca prin vis conversaţia dezlânată a 
bătrânilor. Chicotelile aiurite ale lui Serghie, aforismele lui Daniel, 
amintirile răsuflate ale lui Sturzoiu... 

— Doamnă, cina este servită! vesti Lăstun. 


— 312 — 


Sultana se uită cu tristeţe la ceas. 

— Cum? S-a şi făcut ora nouă? N-a venit nici Luca, nici Raul, nici 
generalul Arbore... Şi Alexandru îmi făgăduise că va veni. 
Alexandru, fiul lui Vladimir Vulturescu. 

Nu-l mai văzusem demult pe Alexandru. Ştiam că era mobilizat 
în aviaţie. Avea gradul de sublocotenent, sau de locotenent. Cu 
toate acestea, nu mi-l imaginam decât copilandru, în pantaloni 
scurţi şi alergând prin grădină laolaltă cu verii săi. 

— Câţi ani are Alexandru? am întrebat-o. 

— Douăzeci şi trei, zise Sultana, ridicându-se anevoie din fotoliu. 

l-am oferit braţul. Mi-a acceptat cu recunoştinţă sprijinul. Ne-am 
îndreptat spre sufragerie. Sultana îşi târa anevoie piciorul stâng. Mi 
s-a adresat în şoaptă: 

— Mă bucur că mi-ai oferit tu braţul înaintea lui Sturzoiu sau a lui 
Serghie. Cât sunt ei de pricăjiţi, ne-am fi prăvălit împreună pe 
parchet. 

Smaranda Paltin, care purta în spinare mai puţini ani decât 
Sultana, ne urma vioaie, la braţul lui Sturzoiu. Daniel şi Serghie 
încheiau cortegiul. Când am străbătut marele salon, în drum spre 
sufragerie, Serghie s-a oprit priponindu-se de una din coloanele de 
marmură care sprijineau cupola centrală. 

— O clipă, să-mi trag răsuflarea! vorbi subţire, ca o babă. Ehe, 
au trecut vremurile când valsam în salonul ăsta trei nopţi şi trei zile 
la rând. „Eşti un dansator fără pereche”, îmi spunea Cleo. Cleo de... 
de... de... 

— Merode! completă Sultana. 

— Da, da, Merode. Luaţi-o înainte. Vin şi eu... Grele mai sunt şi 
picioarele astea!... Afurisit de grele! 

Lăstun l-a sprijinit cu bunăvoință. 

Ne-am aşezat în jurul mesei pregătite pentru douăsprezece 
persoane. Numai cinci oaspeţi răspunseseră la invitaţia Sultanei. 
Cina, servită sub strălucirea candelabrelor, era tare tristă. Florile 
răspândite pe masă cu somptuoasă profuziune evocau ofrandele 
aduse morţilor. Şi sfeşnicele cu lumânări aprinse căpătau o 
semnificaţie lugubră. 

Numai Smaranda Paltin mai alimenta conversaţia cu subiecte 
legate toate de evenimente petrecute cu mulţi ani în urmă, la Paris, 
la Viena sau la Londra. 

— Ce-o fi cu Luca de nu mai vine? rosti ea, întrerupându-şi 
comentariile asupra unei reprezentații wagneriene pe care o 


— 313 — 


văzuse pe scena operei din Weimar. Îmi făgăduise că are să vină la 
cină, după ce se va întâlni la club cu prietenii săi politici. 

Chiar atunci s-a deschis brusc uşa. Luca Paltin şi-a făcut o intrare 
furtunoasă,  nemaiîngăduind lui Lăstun să-l anunţe potrivit 
ceremonialului. Se opri spre a răsufla, apoi se apropie de masă şi 
se sprijini de ea în pumni, ca şi când s-ar fi pregătit să ţină un 
discurs. 

— Aţi auzit emisiunea de la Radio Bucureşti? rosti el în loc de 
bună seara. 

— Nu. Ce spune? întrebă Sultana. 

— Să nu-mi repeţi ultimul comunicat al Fuhrerului, rosti plictisit 
Sturzoiu. 

— Regele a anunţat la radio ieşirea noastră din alianţa cu 
puterile Axei! declară teatral noul sosit. In oraş circulă zvonul că 
Antonescu ar fi fost arestat. 

— Eşti sigur, Luca? întrebă Sultana, neîncrezătoare. 

— Sigur! Am auzit cu urechile mele. Se pare că au fost arestaţi şi 
câţiva miniştri, în frunte cu Mişu Antonescu. Smaranda, am venit să 
te iau. Te duc până acasă, cu maşina, apoi mă întorc la club. Acolo 
se bate fierul. N-ar fi exclus să mi se ofere un portofoliu în noul 
guvern. 

Ochii îi scăpărau. Se şi vedea mare demnitar, cu decoraţiile pe 
piept şi cu jobenul în mână, depunând jurământul în faţa regelui. 

Smaranda Paltin interveni viforoasă: 

— AŞ pune pariu că la ora aceasta toate portofoliile au şi fost 
distribuite. 

Deodată privirile tuturor s-au îndreptat asupra mea. Abia în clipa 
aceea şi-au dat seama că eram de faţă. 

— Cred că politica externă nu ne va schimba fundamental, a 
rostit Luca Paltin cu jenă. 

M-am ridicat de la masă. 

— Imi dai voie, Sultana, să mă retrag. l-am sărutat mâna. Sper 
să ne mai vedem, i-am spus. p 

Sultana m-a privit cu ochii umeziţi de emoție. In clipa aceea 
eram în mod virtual un duşman al țării ei. Cred însă că Sultana nu 
vedea în mine decât pe ginerele ei şi că făcea. Abstracţie de 
uniforma pe care o purtam. 

Lăstun a intrat în sufragerie. Umbla mai gârbovit ca de obicei. 
Purta pe palma stânga. Intinsă ca o tavă, un aparat telefonic auriu. 

— Sunteţi chemat la telefon, domnule general, a rostit cu 


— 314 — 


însufleţire. 

Şi Lăstun renunţase la masca sa de servitor suprastilat. A 
branşat aparatul la priza din sufragerie. 

— Poftiţi, domnule general. _ 

Ştiam că voi primi veşti proaste. In clipa aceea am avut impresia 
că se bucură. Până atunci nu mi se arătase niciodată ostil. 

Am luat receptorul. Aş fi preferat să nu răspund în prezenţa 
atâtor oameni nerăbdători să urmărească pe chipul meu oglindirea 
unor emoţii pe care le bănuiau. Eram însă hotărât să-i dezamăgesc. 
Orice mi s-ar comunica, îmi voi păstra calmul, în clipa în care am 
dus receptorul la ureche, mă aşteptam la cele mai rele veşti. 

— Alo! am rostit cu glas molcom. 

Am auzit glasul lui Karl. Era zguduit de emoție. Tonul lui rămânea 
totuşi oficial. 

— Herr General von Altenburg? 

— Da. Ce este, Karl? 

Când mi-a recunoscut vocea, l-am auzit răsuflând uşurat. 

— Ah, de când te caut, Onkel Eugen! Am răscolit oraşul, în cele 
din urmă am apelat la Helmuth, care mi-a dat ideea să te caut la 
doamna Basarab. Ai auzit poate comunicatul transmis în emisiunea 
de la 10 a postului de radio Bucureşti? 

— Nu l-am auzit personal, dar am fost informat. 

— Aici e mare vânzoleală. Mareşalul Antonescu a fost arestat. 
Killinger a făcut o vizită la palat şi i-a cerut eliberarea. A întâmpinat 
un refuz categoric. La ora aceasta suntem în stare de război cu 
România. 0O.K.W.-ul a fost informat. Fe/dmarschallul Keitel te-a 
căutat de două ori la telefon. 

— Bine, vin imediat, i-am spus. 

— Onkel Eugen! 

— Dal! 

— Te rog să fii foarte atent. Militarii germani sunt atacați pe 
stradă. Cred că ar fi înţelept să-ţi trimitem o escortă. 

— Nu, Karl. Am complica lucrurile. Plec îndată spre cartierul 
general. Am închis telefonul. M-am adresat Sultanei şi oaspeţilor ei: 
Regret că trebuie să mă lipsesc de plăcuta dumneavoastră 
companie. 

Am salutat, izbind milităreşte călcâiele. N-am mai întins nimănui 
mâna. 

— Vă rog, vă rog! a bâiguit Sturzoiu. 

— De ce pleci, generale? a chiţăit Anatol Serghie. Stai cu noi, să 


— 315 — 


comentăm evenimentele. 

Am ieşit din sufragerie, urmat de Lăstun, care m-a condus până 
afară, la maşină. Noaptea era adâncă. La adăpostul întunericului 
speram să mă pot strecura până la Băneasa. 

— Scoate fanionul! am ordonat şoferului. 

Câteva împuşcături au tulburat liniştea nopţii. M-am urcat în 
maşină. 

— La cartierul general! 

Şoferul a pus maşina în mişcare. În interiorul limuzinei era o 
căldură sufocantă. Am lăsat toate geamurile deschise. Am ieşit în 
stradă. 

— Ocoleşti Calea Victoriei şi o iei în sus pe Filantropia. 

Voiam să evit intersecțiile şi piaţetele importante, puncte de 
trecere care se şi aflau probabil sub controlul românilor. 

Am părăsit Calea Victoriei, luând-o la stingă pe strada 
Sevastopol. Pe un drum ocolit, am ieşit în bulevardul Filantropia. La 
un colţ de stradă, cineva a îndreptat o lanternă electrică asupra 
maşinii mele. 

— Repede! am ordonat şoferului. 

Am auzit două împuşcături. Şi o a treia. 

— Unde suntem? am întrebat. 

— leşim în bulevardul Mărăşti, Herr General. 

Noaptea era atât de întunecoasă. Incât nu vedeam decât pata de 
lumină albastră din faţa maşinii. 

— Pe ce drum putem ajunge la Băneasa fără să trecem pe 
şoseaua Kisseleff? 

— Putem coti pe lângă Hipodrom, Herr General. Este un drum 
care se desparte în două. Cel din stânga o ia spre Mogoşoaia, cel 
din dreapta se înfundă în pădurea Băneasa. 

— Bine. Nu opreşti dacă ţi se face semn. Ai înţeles? 

— Am înţeles, Herr General! 

Pe bulevardul Mărăşti ne-am încrucişat cu o coloană de soldaţi 
români în marş. 

Şoferul meu nu era prost. A stins toate luminile maşinii. Cum se 
descurca prin întunericul acela, nu ştiu. Cert este că am ieşit 
nesupăraţi la rondul al treilea al şoselei Kisseleff, unde am cotit la 
stânga spre Hipodrom. Acolo ne-a întâmpinat primul cordon de 
soldaţi români. 

— Drumul! am strigat şoferului. 

Maşina s-a avântat cu viteză maximă printre soldaţii care ne 


— 316 — 


somau să oprim. În ultimul moment s-au aruncat lateral, 
descărcându-şi carabinele în urma noastră. Am auzit impactul 
gloanţelor în geamul de la spate şi în portbagaj. 

Ciudat! Nu-i uram pe români fiindcă trecuseră de partea 
duşmanilor noştri. Ştiam însă că episodul acesta avea să ne coste 
foarte scump. Plăteam încă o poliţă, aşa cum mai plătisem altele la 
Roma şi la Paris. Era tulburător paralelismul acesta dintre Paris şi 
Bucureşti. 

— Alt cordon! rosti şoferul. 

— Nu văd nimic, am spus. 

Pentru ochii mei panglica vag alburie a şoselei era singurul lucru 
vizibil. Şi aceasta numai până la o oarecare distanţă. 

— Sunt ca nişte umbre de-a lungul şoselei, adăugă şoferul. 

— Dacă te somează, să te prefaci că opreşti. In ultimul moment 
să apeşi până la fund pe accelerator. 

— Am înţeles, Herr General. 

Incercam zadarnic să străpung cu privirile bezna. Ochii 
începuseră să mă lase. Trebuia deci să renunţ şi la pilotaj. Vârsta îşi 
cerea drepturile. 

Deodată am zărit o siluetă neagră în faţa maşinii. Maşina a 
încetinit mersul, apoi a ţâşnit ca din praştie. Am avut impresia că 
aripa a izbit ceva moale. 

— Am lovit un om, zise şoferul. 

In urma noastră au răpăit câteva focuri de armă. Am simţit un 
şoc care mi-a aruncat cascheta de pe cap. Am ridicat-o de pe 
banchetă, unde căzuse. Era cert că mi-o găurise vreun glonte. 

— Cred că au lovit rezervorul de benzină, zise şoferul. Uitaţi cum 
scade nivelul la indicator. Bine că nu am luat foc. 

— Să ajungem barem până la marginea pădurii, i-am spus. 
Printre copaci o putem lua şi pe jos. 

Pădurea Băneasa era împănată de trupe germane. Odată ajunşi 
acolo, scăpăm de pericole. Liziera pădurii a apărut deodată în faţa 
noastră, profilându-se destul de limpede. Dacă luna ar fi ieşit mai 
demult după tivul norului, acum am fi zăcut în vreun şanţ, striviţi de 
miile de kilograme ale limuzinei. 

Am intrat sub bolta copacilor. Şoferul a respirat adânc. 

— Am ajuns la liman, Herr General! 

l-am făgăduit două sticle de coniac franțuzesc. Le merita pe 
deplin. 

Când am sosit la cartierul general, ofiţerii m-au primit cu bucurie. 


— 317 — 


Karl jubila. Von Geist, flegmaticul von Geist, pe care numai muzica 
îl impresiona, era copleșit de emoție. Şi Gerlach era bucuros că mă 
vedea teafăr. Dar din alte motive. Dacă aş fi murit, sau aş fi căzut 
prizonier, pierdea Bormann una dintre cele mai puternice arme 
împotriva lui Himmler. Armă încă ipotetică, dar susceptibilă să aibă 
efecte distrugătoare dacă ar fi pusă în mişcare. 

— Ei, ce noutăţi? i-am întrebat. 

— Killinger a dat un ultimatum regelui. Ultimatumul a fost 
respins, zise von Geist. 

— Vreau să vorbesc la telefon cu Legația germană. 

Am trecut în sala hărților, urmat de ofiţeri. Harta Bucureştiului, 
cu întreg dispozitivul trupelor noastre din capitală şi din 
împrejurimi, era deja întinsă pe masă. 

— In ultimele două ore s-au semnalat ciocniri între formaţii 
româneşti şi germane, aici, aici şi aici! zise von Geist, arătându-mi 
pe hartă câteva puncte din cartierele centrale şi mărginaşe ale 
oraşului. 

— Toate acestea dovedesc o lungă şi eficientă pregătire, am 
opinat. 

Un ofiţer intră aferat. 

— Herr General, comunicațiile telefonice cu Legația germană 
sunt întrerupte. 

— Era de aşteptat, am spus. 

— Trebuie să trecem la represalii, a rostit Gerlach. 

I-am ignorat propunerea. Am observat că începe să fiarbă. 

— Sunt tăiate şi legăturile telefonice cu Misiunile militare ale 
Armatelor de uscat, de aer şi de marină, a raportat ofiţerul. Trupe 
româneşti şi formaţii de civili înarmate asigură paza Palatului 
Telefoanelor, a staţiei de radiodifuziune, a instituţiilor de stat şi a 
tuturor obiectivelor care prezintă un interes militar. 

Von Geist înconjurase cu roşu aceste obiective. 

— Incercaţi să obţineţi legătura prin firele de campanie. Dacă nu, 
prin radio. Legăturile telefonice cu Germania sunt încă în funcţiune? 

— Şi cu Germania şi cu Frontul de Est. Prin fire de campanie. 

Am cerut legătura cu generalul Friessner. Ofiţerul a ieşit spre a 
executa ordinul. 

Ofiţerul cu transmisiunile s-a înapoiat. 

— Herr General, aveţi la telefon Comandamentul Grupului de 
armate Ucraina Sud. 

Am ridicat receptorul. 


— 318 — 


— Alo! Herr General Friessner? 

— Eu sunt. Cine întreabă? 

— Generalul von Altenburg. Vă salut. 

— Sunt foarte bucuros că am putut da de dumneata! a exclamat 
Friessner. Am primit de la Bucureşti veşti contradictorii. Situaţia 
este confuză, nu-i aşa? De ce nu au intrat încă în acţiune trupele 
noastre? Fuhrerul mi-a ordonat să arestez pe rege şi pe membrii 
noului guvern. Nu am nici o veste de la Hansen... 

Legătura s-a întrerupt brusc. N-am mai auzit în receptor decât un 
fel de bâzâială. 

— Alo! Alo!... Generalul Friessner?... Alo!... Ce se întâmplă, von 
Geist?... Să se restabilească legătura cu Friessner! 

Maiorul Ritter a intrat grăbit în încăpere. M-a salutat cu un 
zgomotos: 

— Heil Hitler! A adăugat apoi emoţionat: Sunteţi chemat de 
O.K.W.! Herr Feldmarschall Keitel! Vorbiţi, vă rog, la aparatul 
acesta, adăugă, arătându-mi unul din telefoanele aliniate pe masă. 

Am recunoscut imediat glasul aspru, teatral, al 
Feldmarschallului. 

— Herr General von Altenburg? V-am căutat de mai multe ori, 
fără să pot da de dumneavoastră, a rostit cu reproş. Aveţi un stat- 
major ineficient, Herr General. 

Am ripostat cu duritate: 

— Pentru aceasta m-aţi chemat, Herr Feldmarschall? 

Replica mea l-a descumpănit. A ezitat câteva clipe înainte de a- 
mi răspunde: 

— Acesta e numai un aspect al problemei. Lovitura de stat de la 
Bucureşti v-a prins pe toţi nepregătiţi. 

— Herr Feldmarschall, imputarea aceasta să o faceţi ministrului 
plenipotenţiar al Reichului, şefilor de misiuni militare şi 
reprezentanţilor R.S.H.A.-ului, aflaţi de câţiva ani în România. Eu 
am sosit la Bucureşti abia acum cinci sau şase zile. 

— De ce n-a reuşit Killinger să constituie un nou guvern în 
România? Ce se întâmplă cu Hansen, cu Gerstenberg, cu toţi 
ceilalţi? 

— Nu pot să vă furnizez încă nici o explicaţie. Pentru moment 
situaţia este neclară. Potrivit informaţiilor fragmentare obţinute 
până acum, toţi şefii de misiuni s-ar afla blocaţi în Bucureşti. 

— S-au lăsat prinşi în cursă ca nişte novici. Este de neiertat! 

Pe fundalul vocii grave a lui Keitel, am auzit zbieretele isterice 


— 319 — 


ale lui Hitler. Nu-i distingeam cuvintele, dar puteam să-mi dau 
seama cât este de furios. 

— Un moment! Fuhrerul vrea să vă vorbească personal. 

Am auzit zgomotul pe care l-a făcut receptorul în clipa în care 
Hitler l-a smuls din mâna lui Keitel. 

— Ruşine! Ruşine! Ruşine! a urlat Führerul. 

Am îndepărtat câteva clipe receptorul de lângă ureche, ca să nu 
mă asurzească. 

— Armata germană s-a acoperit de ruşine! vocifera Hitler coleric. 

Parcă îl vedeam învineţindu-se, cu ochii ieşiţi din orbite, cu vinele 
de la gât şi de la tâmple umflându-se gata să se spargă. 

— Comandantul Marelui Paris nu este în stare să înăbuşe câteva 
focare insurecţionale, deşi este sprijinit de blindatele lui Model şi de 
bombardierele lui Desloch! lar la Bucureşti, Hansen şi Gerstenberg 
sunt ţinuţi în şah de o armată de desculți. 

Subestimarea adversarului, de care Hitler se făcuse de atâtea ori 
vinovat. Işi găsea şi în cazul acesta ilustrarea. 

— l-am dat ordin lui Choltitz să dea foc Parisului, să-l transforme 
într-un morman de ruine. Acelaşi ordin i l-am dat lui Friessner 
pentru Bucureşti. Şi Parisul şi Bucureştiul trebuie să aibă un sfârşit 
apocaliptic! Europa întreagă are ochii îndreptaţi asupra acestor 
două oraşe. Represaliile trebuie să fie exemplare! Herr General von 
Altenburg, ordon! Veţi coordona personal operaţiile de distrugere a 
Parisului şi a Bucureştiului, afectând pentru aceasta toate avioanele 
de luptă şi de bombardament disponibile. Veţi executa aceeaşi 
misiune ori de câte ori se vor mai semnala insurecţii în marile oraşe 
ale ţărilor ocupate. 

Il auzeam gâfâind. Aspira şuierat aerul. 

— Pierderea Parisului ne-ar  ştirbi prestigiul. Pierderea 
Bucureştiului ar fi însă o catastrofă. Este inutil să subliniez 
importanţa strategică a Carpaţilor în sistemul nostru de apărare. 
Pierderea României ar atrage pierderea grânarului românesc, 
pierderea petrolului românesc. Şi aceasta ar fi pentru noi o lovitură 
mortală. Ştiţi prea bine că uzinele noastre de benzină sintetică nu 
pot face faţă cerinţelor. Lipsa tot mai acută de benzină ne 
împiedică să angajăm în luptă totalitatea avioanelor şi tancurilor 
noastre blindate... 

Repeta o teorie pe care o cunoşteam de multă vreme. Ceea ce 
ţinea atunci de domeniul ipotezelor intra acum în domeniul unei 
realităţi cumplite. 


— 320 — 


— l-am ordonat şi lui Friessner, vă ordon şi dumneavoastră! 
Rupeţi unităţi de pe front, unităţi de infanterie, unităţi de blindate şi 
în special bombardiere şi expediaţi-le la Bucureşti. Aviația de pe 
toate fronturile este de resortul dumneavoastră. Veţi aprecia şi 
decide cuantumul forţelor aeriene necesare nimicirii Parisului şi a 
Bucureştiului. V-am trimis avionul meu. Vă veţi stabili cartierul 
general la O.K.W,, spre a avea o privelişte de ansamblu. Veţi lucra 
direct cu mine! 

Glasul lui atinsese iarăşi stridenţele marilor sale crize de furie. 

— Nu concep să pierdem România! Auziţi? Nu concep! NU CON- 
CEP! 

Răcnetele lui delirante făceau să-mi vibreze timpanele. 

— Am ordonat Grupului de armate Ucraina-Sud să facă 
imposibilul pentru zdrobirea românilor! Nu vreau să pierd Carpaţii! 
Nu vreau să pierd petrolul! Nu vreau!... Nu vreaul!... Jodl! la notă! 
Killinger va fi trimis în faţa judecății unui tribunal special. Mă 
asigura că nici o frunză nu se mişcă în România fără ştirea sa. Ha! 
Nici-o frunză! Şi lovitura românilor a fost pregătită sub ochii lui, fără 
ca el să prindă de veste... Incapabilul! Şi pe şeful Gestapoului din 
România să-l trimiţi în judecată! Vreau să-l văd atârnând în 
spânzurătoare! Am să-i spânzur pe toţi agenţii AR.S.H.A.-ului din 
România şi pe toţi imbecilii, de la Feldwebel şi până la general, care 
au stat ca nişte tembeli, permiţând organizarea acestei lovituri... 
Herr General, mi s-a adresat iarăşi. l-am ordonat lui Friessner să 
constituie un nou guvern, sub conducerea unui filogerman. Până 
acum  Friessner n-a făcut nimic. Vă  încredinţez acum 
dumneavoastră aceeaşi misiune. In acest scop vă veţi prelungi 
şederea în România încă 24 de ore. Indeplinirea acestei misiuni vă 
va aduce bastonul de mareşal, Herr General von Altenburg! 

Glasul lui se umflă iarăşi, căpătând accente furibunde. 

— Trebuie să păstrăm bastionul Carpaţilor! Retranşaţi în această 
fortăreață naturală, vom avea timpul să desăvârşim armele noastre 
secrete! 

Exasperant se mai repeta Hitler! 

— Cu ajutorul acestor arme voi nimici toate capitalele ţărilor 
aflate în război cu noi. Le voi şterge de pe faţa pământului!... Voi 
face să dispară până şi amintirea lor! 

li auzeam pumnii izbind frenetic într-o masă care răsuna lugubru 
în Bunkerul de la Rastenburg... 

— Războiul acesta nu-l vom termina decât pe scut sau sub scut! 


— 321 — 


a încheiat, citând faimosul legământ al romanilor: victorie sau 
moarte. 

Convorbirea s-a curmat brusc. Am lăsat receptorul să cadă în 
furcă. Mi se cerea să bombardez sălbatec Bucureştiul. Eram pus în 
aceeaşi dilemă ca şi von Choltitz. Cum puteam să bombardez un 
oraş încă împănat cu germani? 

— Ce facem? m-a întrebat Gerlach. 

— Aşteptăm! am răspuns sec. Nu vom trece la represalii înainte 
de a evacua trupele germane din Bucureşti. 

De acest pretext aveam de gând să mă ţin cu ghearele şi cu 
dinţii. 

Aproximativ un sfert de oră după convorbirea cu Führerul m-a 
chemat la telefon Friessner. Legătura cu cartierul său general 
fusese restabilită. Friessner mi-a comunicat că în urma convorbirii 
purtate cu Fuhrerul, a ordonat Brigadefiihrerului S.S. Hoffmeier, pe 
care l-a numit comandantul trupelor germane masate în regiunea 
Ploieşti, să constituie o coloană alcătuită din unităţi de artilerie 
antiaeriană cu care să pornească în marş forţat spre Bucureşti, cu 
misiunea de a ocupa punctele strategice ale oraşului, de a elibera 
pe mareşalul Antonescu şi pe miniştrii săi şi de a restabili situaţia 
dinaintea loviturii de stat de la 23 august. Incredinţase lui 
Hoffmeier această misiune, deoarece generalul Gerstenberg se afla 
împreună cu generalul Hansen la Legația germană. 

Friessner era încredinţat că nu voi ridica obiecţiuni împotriva 
ordinelor sale, pe care le dăduse de altfel conformându-se 
instrucţiunilor primite din partea Funrerului. A trebuit să-mi dau 
asentimentul, cu atât mai mult cu cât mi-a comunicat că Fiihrerul 
fusese de acord ca unităţile de artilerie antiaeriană din România - 
care depinseseră până atunci direct de Göring - să treacă sub 
comanda sa. 

Noaptea la ora 3, Karl m-a anunţat că eram chemat la telefon de 
Legația germană. Am răspuns imediat. Generalul Hansen îmi 
telefona chiar din cabinetul lui von Killinger. In urma unor tratative 
purtate cu palatul regal, se convenise ca generalul Gerstenberg să 
fie pus în libertate cu condiţia de a împiedica gruparea din pădurea 
Băneasa de a ataca Bucureştiul. 

O jumătate de oră după această convorbire, Gerstenberg a sosit 
la cartierul meu general, însoţit de doi ofiţeri români, care-i 
asiguraseră libera trecere. Am fost de acord cu punctul de vedere 
al lui Hansen, care susţinea că este înţelept să ne retragem trupele 


— 322 — 


din România, fără a provoca inutile vărsări de sânge. Ralierea mea 
la opinia lui Hansen nu era suficientă, întrucât trupele trecuseră 
sub comanda lui Friessner. 

Gerstenberg a chemat la telefon cartierul general al Grupului de 
armate Ucraina-Sud, spre a solicita şi acordul lui Friessner. Ceea ce 
mă aşteptam, s-a întâmplat. Friessner s-a opus categoric acestei 
măsuri, sub cuvânt că promisiunea lui Gerstenberg smulsă sub 
ameninţarea forței era nulă şi neavenită. In consecinţă, 
Gerstenberg urma să preia comanda grupării Băneasa, în scopul 
ocupării Bucureştiului. 

Am luat receptorul din mâna lui Gerstenberg şi am încercat să-i 
demonstrez lui Friessner că formaţiile germane din România erau 
dispersate în mijlocul românilor, care ne priveau cu ostilitate şi care 
n-ar ezita să sprijine cu armele acţiunea trupelor româneşti. Spre a 
supune din nou această ţară, va trebui nu numai să-i dezarmăm 
trupele - ceea ce nu era deloc uşor - ci să luăm cu asalt fiecare 
localitate, fiecare stradă, fiecare casă. Exemplul Parisului şi al 
Varşoviei, trebuiau să ne fie pildă. Friessner a rămas inflexibil. 
Frontul său avea nevoie de un spate acoperit. Nu concepea să se 
retragă fără luptă din România, chiar dacă această acţiune ar fi să 
se încheie cu un dezastru. 

— Se va încheia cu un dezastru, Herr General, i-am declarat cu 
tristeţe. 

— Riscurile războiului! a replicat cu încăpățânare. 

Gerstenberg s-a supus ordinelor lui Friessner. Prima lui măsură a 
fost de a aresta pe cei doi ofiţeri români care-l conduseseră până la 
Băneasa. 

Pornisem pe un drum fără întoarcere... 


Karl îşi aprinse o ţigară. Cu un bobârnac, aruncă chibritul, care 
descrise un arc de cerc luminos, înainte de a cădea în iarbă. Un arc 
de cerc vast ca un curcubeu descrise şi avionul de luptă german 
atins de proiectilele trasoare ale bateriei A.A. amplasate la liziera 
pădurii Băneasa. Avionul se prăbuşi în poziţiile româneşti, dincolo 
de rambleul căii ferate Bucureşti-Constanţa. Explodă. O imensă 
jerbă incandescentă, fantastic joc de artificii, ţâşni spre zenit. 

— De ce toate acestea? am rostit cu tristeţe. De ce? 

Din văzduh se cernea ploaie fină de cenuşă, ca în preajma unui 
vulcan în erupție. Coloana de fum care se ridica deasupra avionului 
sfărâmat se înfrăţea sus, departe, cu altă coloană de fum, uriaşă, 


— 323 — 


învolburată, străbătută de. Flăcări şi zebrată de fulgerele portocalii 
ale exploziilor ce ţâşneau din rezervoarele de benzină ale 
„Distribuţiei”. Alte coloane de fum se vălătuceau deasupra 
Bucureştiului. Culmile lor se umflau, se lăţeau, se revărsau, 
contopindu-se într-un imens nor negru, ca păcura, înroşit pe 
dedesubt de vâlvătaia purpurie care încorona ca un nimb oraşul. 
Viziune haotică, de o măreție stranie, înspăimântătoare. 

Trupele noastre îşi stabiliseră poziţiile pe liziera pădurii Băneasa. 
Dincolo, în liniile româneşti, scăpărau intermitent gurile tunurilor, 
ale mitralierelor, ale armelor automate. Victoria uşoară pe care o 
prevăzuseră Friessner şi căpeteniile de 0O.K.W. ameninţa să se 
transforme într-un dezastru. 

Veştile primite prin radio - şi prin puţinele fire de campanie care 
mai rămăseseră intacte - erau copleşitoare. 

In Bucureşti centrele de rezistenţă germane se prăbuşeau pe 
rând. Cu puţin timp înainte avusesem o ultimă convorbire la telefon 
cu maiorul Dietmar Wagner, de la Misiunea aeriană germană. 

— Muniția este pe sfârşite, îmi vorbise gâfâind. Dacă în 
maximum o jumătate de oră nu primim ajutoare, suntem nevoiţi să 
ne predăm. 

Maiorul încheiase convorbirea fără a mai folosi formula: „Hei/ 
Hitler!”. 

Ajutorul pe care-l aştepta Dietmar nu avea să se materializeze 
niciodată. Trupele germane masate la nord de capitală erau blocate 
de români. Aviația noastră, care continua să bombardeze 
Bucureştiul, provoca distrugeri masive, dar care nu aveau nici-o 
influenţă asupra desfăşurării luptelor de la Băneasa. 

Peste o jumătate de oră reuşisem să obţin iarăşi la telefon 
Misiunea aeriană germană. De la celălalt capăt al firului îmi 
răspunsese un glas în cea mai curată limbă românească: 

— Alo! Cine întreabă? 

Inchisesem telefonul. Cunoşteam tâlcul acestei replici. 

Prin radio reuşisem să stabilim legătura cu Misiunea militară 
germană pentru Armata de uscat, găzduită în sediul Şcolii 
Superioare de Război. Am putut să schimb câteva cuvinte cu 
colonelul von Haugwitz. 

— In momentul acesta mi-am terminat ultima ţigară, mi-a vorbit 
cu forţată voioşie. Cred că va trebui să iau la rând chiştocurile din 
scrumieră. Cercul asediatorilor continuă să se strângă. Poziţia 
dominantă a clădirii ne permite să ţinem sub focul armelor 


E 


automate unităţile româneşti. Dar rezistenţa noastră nu poate dura 
la infinit. 

Glasul lui s-a frânt. l-am desluşit deprimarea pe care nu mai era 
în stare să şi-o ascundă. 

— Dacă trupele germane nu vor reuşi să pătrundă în capitală, 
soarta noastră este pecetluită... 

Până mai ieri, von Haugwitz crezuse încă în victorie. Acum îşi 
pierduse, cred, ultima speranţă într-o ieşire onorabilă din război. 

L-am întrebat pe von Haugwitz dacă mai avea vreo veste de la 
inginerul Haag. Mi-a răspuns că nu mai ştia nimic despre el sau 
despre fabrica lui. De altfel, ce importanţă mai aveau toate 
acestea? 

Şi de pe front primeam ştiri rele. Trecerea României în tabăra 
Naţiunilor Unite a creat condiţii militare excepţional de favorabile 
pentru acţiunile armatei ruseşti. Grupul de armate Ucraina-Sud, 
lipsit de sprijinul trupelor române, era ameninţat cu încercuirea. 
Spatele neasigurat nu-i mai permitea să se retragă în condiţii 
acceptabile pe linia fortificată în care Friessner îşi pusese atâtea 
nădejdi. Prăbuşirea frontului din Moldova nu mai era decât o 
chestiune de zile. 

Intârziasem plecarea la 0.K.W. din cauza unui defect la unul din 
motoarele avionului trimis de Führer. Mecanici lucrau zi şi noapte 
spre a executa reparaţiile necesare. Acest răgaz neprevăzut mă 
silise să asist în continuare la luptele de la Băneasa. 

Stăteam împreună cu Gerstenberg şi cu ofiţerii mei de stat-major 
aproape de liziera pădurii Băneasa şi urmăream desfăşurarea 
operaţiilor. Şi Gerstenberg era deprimat. 

— Am făcut o mare greşeală că nu ne-am retras în ordine, mi-a 
mărturisit. j 

Chipul lui de copil bătrân era răvăşit. Intrevedea dezastrul. A 
continuat: 

— Am fost ispitit la un moment dat să explic generalului 
Friessner că atacul asupra Bucureştiului nu este soluția cea mai 
bună, a adăugat posomorât. Mi-a fost însă teamă că voi fi trimis în 
fața Curţii Marţiale. 

— Ai crezut vreo clipă că ai să poţi ocupa Bucureştiul? 

— Am crezut atâta vreme cât m-am bizuit pe exploatarea 
elementului surpriză. Din nefericire, românii ne-o luaseră înainte. 
Mi-am dat seama prea târziu de acest lucru. 

Un tânăr ofiţer de aviaţie a apărut în fugă. S-a oprit în faţa mea 


— 325 — 


şi m-a salutat scurt. 

— Reparaţia s-a efectuat, Herr General. Avionul vă aşteaptă. 
Românii atacă viguros aerodromul. 

Mi-am luat rămas bun de la Gerstenberg. 

— lţi urez succes, generale! 

Gerstenberg m-a privit pieziş, dar n-a rostit nici un cuvânt. 

M-am urcat în maşină, urmat de von Geist şi de Karl. in vreme ce 
automobilul străbătea aleile pădurii, îndreptându-se spre sediul 
cartierului meu general, de unde aveam să iau documentele 
secrete şi hărţile pe care trebuia să le înfăţişez Fuhrerului, m-am 
adresat lui von Geist: 

— Faţă de informaţiile primite de pe întreg cuprinsul României, 
mă tem că trenul nostru de comandament nu va mai ajunge la 
destinaţie. 

A înclinat capul în semn de încuviinţare. Am continuat: 

— AŞ fi preferat să vă scot pe toţi din România pe calea aerului. 
Dar nu este posibil. Nu dispunem decât de un singur avion de 
transport. Te las pe dumneata să stabileşti numele oamenilor - 
ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi - care îşi vor lua zborul cu acest avion. 
Vei pleca şi dumneata odată cu ei. Vă aştept la statul-major. Restul 
să vină cu trenul. Cât mai urgent. Vor reuşi poate să se descurce. 

Maşina a oprit în faţa edificiului care adăpostea cartierul meu 
general. Era mare forfoteală. Soldaţi echipați de drum scoteau din 
clădire armament, lăzi de campanie cu aparatură şi arhive, pe care 
le încărcau în camionete. Totul se făcea în acompaniamentul 
tunurilor care bubuiau în sudul pădurii. 

__ Helmuth mă aştepta în faţa casei, cu valiza mea gata pregătită. 
Imi părea rău că nu-mi era îngăduit să-l iau în avionul Fuhrerului. 

— Karl, fii bun te rog şi adu-mi servieta cu documente. la-ţi şi tu 
valiza. Mă însoţeşti până la Berlin. 

A sărit din maşină şi s-a îndreptat în fugă spre clădire. A urcat 
scările, sărind câte două trepte deodată. Şi von Geist a coborât din 
maşină. Era trist. Viitorul era mai incert, mai nebulos ca niciodată. 

Helmuth a pus valiza lângă şofer. Şi el era mohorât. 

— Mai ai vreo veste de la copii? l-am întrebat, ca să-l mai 
înseninez. 

Cea mai mare bucurie a lui era să mă interesez de cei pe care-i 
lăsase acasă. 

— Nici o veste, Herr General, mi-a răspuns. 

— Von Geist, după ce vă înapoiaţi în Germania, să-i dai o 


— 326 — 


permisie de cinci zile. Să-şi vadă nevasta şi copiii. 

Faţa lui Helmuth s-a înseninat. 

— Să trăiţi, Herr General! a exclamat în culmea fericirii. 

Mă întrebam dacă ordinul meu va putea fi pus în aplicare şi dacă 
războiul nu se va încheia pentru Helmuth într-un lagăr de prizonieri, 
mai înainte de a-şi fi văzut familia. 

Un Scharftihrer S.S. se apropie de maşină. 

— Herr General, sunteţi chemat la telefon de Comandamentul 
Grupului de armate Ucraina Sud. O comunicare urgentă. 

— Bine. Vin imediat. 

Am coborât din maşină. 

— Karl să mă aştepte, i-am spus lui von Geist. 

L-am urmat pe Scharfiihrer. Am urcat scara şi am intrat în holul 
clădirii. După lumina puternică de afară, penumbra dinăuntru îmi 
părea şi mai adâncă. Scharfuhrerul mi-a arătat uşa deschisă a unui 
birou lung, în fundul căruia se ghicea o masă. 

— Aveţi legătura la telefon din această cameră. 

Am intrat. L-am văzut pe Gerlach stând în picioare, în dreptul 
uneia din ferestre. Doi S.S.-işti încadrau uşa. Lângă birou, în fund, 
se afla Ross. Mă privea cu ochii lui rotunzi, lipsiţi de expresie. M-am 
apropiat grăbit de aparatul telefonic, aşezat pe birou. Când am 
întins mâna spre receptor, am auzit glasul lui Gerlach, dindărătul 
meu, venind ca de la o mare distanţă: 

— Inutil, Herr General. 

M-am întors brusc spre el. 

— Nu înţeleg! 

Chipul lui oglindea un triumf indescriptibil. 

— Herr General, sunteţi arestat. 

Mi-am încleştat fălcile. Imi întinsese o cursă. Am ripostat aspru: 

— Arestat? Din ordinul cui? 

— Comisia de anchetă a complotului din 20 iulie, a rostit 
răspicat. 

Scandase cuvintele rar, asemenea picăturilor de apă, care cad 
una câte una, la intervale regulate, din tavanul unei peşteri, 
clipocind pe învelişul apelor negre de dedesubt. 

Doi S.S.-işti au intrat în cameră, escortându-l pe Karl, care era 
palid ca un mort. 

— Din ordinul aceleiaşi comisii, a continuat Gerlach, l-am arestat 
şi pe locotenentul Karl von Bruck. 

— Stupid! am exclamat cu dispreţ. Nici Karl von Bruck şi nici eu 


— 327 — 


nu am avut nici o legătură cu complotul. 

Gerlach a râs în colţul gurii. 

— Nu am căderea să apreciez acest lucru. Pot să vă informez 
doar că fiul dumneavoastră, Rudolf, este de altă părere. Acum 
douăzeci şi patru de ore a semnat o declaraţie, potrivit căreia 
dumneavoastră şi locotenentul von Bruck aţi purtat o lungă 
convorbire cu contele von Stauffenberg în ajunul complotului. 

— Nu este adevărat! am rostit cu energie. Fiul meu este grav 
rănit. 

— A fost operat la cap şi şi-a revenit. Aflând despre mârşavul 
complot săvârşit împotriva Fuihrerului, primul său gând a fost să 
depună mărturie împotriva dumneavoastră şi a nepotului 
dumneavoastră. Rudolf von Altenburg este un adevărat german. 

Eram uluit. Rudi, fiul meu, mă denunţase!... Persevera să calce 
pe drumul pe care i-l deschiseseră educatorii săi naţional-socialişti. 
Işi trădase fratele, iar acum îşi trăda tatăl. 

Ştiam ce va urma. Aveam să fiu hărțuit în interogatorii 
interminabile, iar dacă nu voi face mărturisirile aşteptate, mă vor 
supune torturilor. Bormann mă avea acum în mână. Regretam 
numai că îl târam şi pe Karl după mine. Voi clama în faţa 
anchetatorilor nevinovăția lui Karl. N 

Gerlach făcu un semn lui Ross, care se apropie de mine. Intinse 
mâna cu palma în sus. 

— Vă rog să-mi predaţi armele dumneavoastră, Herr General! 

Mi-am scos pistolul de la centură şi i l-am înmânat. 

In aceeaşi clipă, ofiţerul de aviaţie care-mi anunţase repararea 
avionului a intrat grăbit în cameră. 

— Herr General, românii atacă... 

l-a vederea lui Ross care îmi lua arma, a rămas uluit. 

— Urmaţi-ne! mi se adresă Gerlach. 

M-am uitat la ofiţer, la Gerlach, la Ross... 

Deodată acesta a ridicat pistolul pe care mi-l luase, şi a îndreptat 
gura ţevii spre mine. Am ridicat instinctiv mâna într-un gest inutil 
de apărare. 

— Ce faci!?! a urlat Gerlach. 

Arma a scuipat două focuri. Am simţit o lovitură ca de pumn în 
pântece. La început amorţite, apoi urmate de o arsură năprasnică. 
Eram buimac, dar nu mi-am pierdut cunoştinţa. L-am văzut ca prin 
vis pe Gerlach aruncându-se asupra lui Ross, pe care l-a dezarmat. 

— Ce-ai făcut, nenorocitule!?! Ai merita să te împuşc pe loc! 


— 328 — 


Ross l-a privit fix, cu ochii lui de peşte. 

— M-am temut să nu cadă în mâna românilor... 

Ticălosul! Altul era mobilul gestului său. Mă împuşcase fiindcă 
primise ordin. Himmler nu voia să ajung în faţa comisiei de 
anchetă. 

Karl a vrut să alerge spre mine ca să mă sprijine. Unul din S$.S.- 
işti a încercat să-l împiedice, dar Karl i-a dat un brânci şi m-a prins 
în braţe în clipa în care eram pe punctul de a mă prăbuşi. M-a 
aşezat pe un scaun, în vreme ce Gerlach urla zănatec: 

— Arestaţi-l pe Ross! Şi chemaţi repede un doctor! Generalul von 
Altenburg trebuie să scape cu viaţă! Alergaţi după un doctor! 

Unul din S.S.-işti a ieşit din cameră. Celălalt a rămas să-l 
păzească pe Ross. Gerlach s-a apropiat de mine. 

— Am să te scap, Eugen! 

Imi vorbea aproape cu compătimire. 

— Trebuie să te scap de moarte. 

Incercam o satisfacţie bizară când vedeam cât este de supărat. 
Am senzaţia că mă sfârşesc. Dacă voi muri, Karl va fi supus unor 
torturi inimaginabile. O pânză întunecată mi s-a aşternut pe ochi. 
Arsura din pântece este intolerabilă. Simt pe limbă gust de sânge... 

Privirea lui Karl mă imploră. L-am înţeles... 

Mi-am încordat puterile. 

— Aprinde-mi o ţigară, Karl! 

— Să nu-ţi facă rău, zise Karl grijuliu. 

Mi se taie respiraţia. Am horcăit. Ştiu că voi muri. Pentru mine 
totul s-a terminat. Mă gândesc la Karl... Bietul Karl! 

L-am văzut deschizând tabachera. 

O lumină mare, puternică, orbitoare... O bubuitură dureroasă... 
Lumină albă, vie, copleşitoare, de sfârşit de lume... Lumină!... Totul 
se năruie... Beznă Torente de beznă... Neant... 

— Ridicolul este dezonorant, Eugen. Şi tu ai reuşit să atingi 
culmile ridicolului. 

Vorbele acestea rostite de Ernst Gerlach pe fundalul unui huruit 
de avion au fost primele pe care le-am auzit după ce m-am 
desprins cu eforturi penibile din tenebrele stării de inconştienţă. 

Spun penibile, fiindcă trecerea de la bezna nefiinţei la luciditate 
am făcut-o cu preţul unor suferinţe psihice inimaginabile. Mă 
luptam parcă să mă rup dintr-o masă amorfă, întunecată, care mă 
ţinea cu un fel de gheare nevăzute. 

Când am deschis ochii şi am văzut plecat asupra mea chipul lui 


— 329 — 


Ernst, crispat de un rictus plin de răutate, am încercat o senzaţie de 
repulsie. Are capul bandajat şi pungi vinete sub ochi, care-l fac 
aproape de nerecunoscut. Dar vocea lui aspră, metalică, nu mă 
înşală. 

— Cu o maşină infernală de proporţii minuscule, cu o jucărie, tu 
şi cu nepotul tău aţi încercat să vă sacrificați şi să mă imolaţi şi pe 
mine, ca într-o arhisiropoasă melodramă de bulevard, îmi şopteşte 
sarcastic. 

Râde şi mă priveşte cu un fel de amuzament feroce. 

— Bietul meu Eugen! Voi ofiţerii din Wehrmacht sunteţi de un 
comic irezistibil. Nu mă mai mir de ce atâtea atentate puse la cale 
de voi împotriva Fuhrerului au eşuat lamentabil. Daţi dovadă de un 
diletantism rizibil. De ce nu vă vedeţi de arta voastră militară? Din 
păcate, nici în domeniul ăsta n-aţi dat rezultate extraordinare. Dacă 
aţi fi fost mai competenţi, n-am fi ajuns aici. 

Tonul lui persiflant mi-a biciuit organismul mai aprig decât o 
injecție cu adrenalină. Am simţit cum sângele începe să-mi pulseze 
în vine. Totodată m-a copleşit o necuprinsă tristeţe. Moartea, acest 
suprem refugiu pentru oamenii ajurai la limitele extreme ale 
disperării, îmi refuzase graţia unui final brusc. 

— Trebuie să-i mulţumeşti tânărului medic care te-a reanimat, 
scumpul meu Eugen. Zelul cu care te-a smuls din ghearele morții 
merită toate laudele, nu-i aşa? Dacă n-ar fi fost el, te-aş mai fi putut 
eu duce la Berlin? 

Râde iarăşi cu acea sadică superioritate a anchetatorului 
conştient de atotputernicia lui asupra omului pe care-l anchetează. 
Exultă, fiindcă mă aflu la discreţia lui. 

— Muller are să-mi fie recunoscător că i te duc plocon. Acum va 
avea în sfârşit posibilitatea să te silească să vorbeşti... Eh, nu va fi 
prea uşor pentru tine, după ce li se vor da mâna liberă S.S.-istilor 
să te lucreze. Până la urmă vei spune şi cât lapte ai supt de la 
ţâţă... Ah, am impresia că te deranjează acest limbaj vulgar. Ştiu că 
îţi place vorbirea elegantă, rafinată, ca şi mediul în care te 
complăceai. Eh, de azi înainte s-a terminat cu huzurul, cu 
interioarele somptuoase, cu avioanele personale, cu trenurile 
speciale, cu atmosfera coruptă a înaltelor comandamente... In 
curând te vei limita la pereţii văruiţi ai unei celule şi la conversații 
nu tocmai amuzante cu anchetatorii din S.S... 

Sunt întins pe o targă, într-un avion militar de transport, aflat în 
plin zbor. Am braţul bandajat. Incerc instinctiv să-l mişc, dar mă 


— 330 — 


săgetează o durere ascuţită. Sunt ameţit şi am o continuă senzaţie 
de vomă. Şi pieptul mă face să sufăr, şi capul. 

Probabil că am scăpat fără voie un geamăt. Ernst mă priveşte cu 
falsă compasiune. 

— Te doare, Eugen?... Ce rău îmi pare. Vezi, aşa se întâmplă 
când te joci cu focul. Chicoteşte: i 

— Ai vrut realmente să mori. Sau ai încercat să mă sperii? In 
orice caz, socotelile nu ţi-au ieşit. Chipul său radiază. E în elementul 
lui: Ţi-ai pierdut trei degete de la mâna dreaptă, te-ai rănit la cap, 
la pântece şi la piept. Nu destul de grav, încât să faci o călătorie 
fără bilet de întoarcere în imperiul lui Hades, dar destul ca să suferi 
al dracului. Acum eşti sub efectul sedativelor şi nu prea simţi 
durerile. Dar peste câtva timp au să te chinuiască îngrozitor... Din 
nefericire, m-ai rănit şi pe mine. Te informez că ţin mult la 
integritatea mea corporală. N-am scăpat eu neatins de pe front, ca 
să fac cunoştinţă cu moartea prin intermediul tău. Satisfacţia de a 
te fi arestat m-a costat destul de scump. O rană la cap nueo 
glumă. Dar am să fiu recompensat, şi asta îmi întăreşte moralul. 
Vezi, tu ai ajuns general-colonel fiindcă taică-tău te-a turnat prinţ. 
Eu, fiu al unui pârlit medic de provincie, trebuie să mă ridic prin 
propriile mele merite. Sunt nevoit să mă caţăr călcând la nevoie 
peste cadavre... Chiar şi pe cadavrul tău, Eugen, deşi îmi eşti frate. 
li fac o mărturisire, scumpul meu. Pun interesele partidului 
naţional-socialist mai presus de fireasca mea afecţiune pentru tine. 
Te sacrific, dragul meu, fără nici un scrupul. 

Vorbele, privirile lui împroaşcă venin. Mă uluieşte atâta ură. Cred 
că în străfundurile creierului său se ascunde o demenţă incipientă, 
care are toate şansele să progreseze rapid. 

Am vrut să întorc capul, să scap de privirile lui malefice. 
Junghiurile din piept şi din cutia craniană se repetă fulgerător. 
Rămân nemişcat... Ochii mi se împăienjenesc. Simt că mă pierd. S- 
a deschis o uşă şi apare un tip în alb. Probabil medicul. Il văd ca 
prin ceaţă. 

— Nu-l obosiţi, Herr Standartenführer. Are nevoie de linişte. Dacă 
vreţi să ajungă viu la Berlin, trebuie să-l menajăm. Şi aşa am riscat 
mult transportându-l în starea gravă în care se află. 

Nu mai ştiu ce a răspuns fratele meu vitreg, fiindcă în juru-mi s-a 
făcut întuneric... 

Stările de luciditate - foarte scurte, de altfel - alternează cu 
prăbuşiri în hăuri negre, fără fund. 


— 331 — 


Am senzaţia că timpul se opreşte, iar după o stagnare a cărei 
durată nu o pot aprecia, se pune iarăşi în mişcare... 

M-am trezit într-un pat de spital. Un bec alb, fără abajur, aninat 
de tavan, aruncă o lumină care mă orbeşte. 

La picioarele patului picotează pe un scaun un S.S.-ist în 
uniformă. Stă cu braţele încrucişate şi cu bărbia înfiptă în piept. 
Sforăie uşor. La un moment dat tresare, ridică ochii spre mine şi mă 
priveşte. 

Are irişi de un albastru-spălăcit şi o mustăcioară îngustă sub nas, 
atât de nepotrivită cu fizionomia lui, încât pare lipită cu pap. 
Mustata îi dă înfăţişarea unei caricaturi a lui Hitler sau a lui Charlot. 
Mă priveşte lung, inexpresiv. Buzele îmi ard. Limba îmi este uscată 
şi aspră. Mă chinuie setea. 

S.S.-istul se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre chiuveta din 
colţul încăperii. la de pe o poliţă un pahar. Il umple cu apă şi, după 
ce îl duce la gură, îl varsă în chiuvetă. Cred că a intuit setea mea şi 
a făcut toată această manevră spre a mă chinui. 

Nu i-aş cere un strop de apă chiar dacă aş simţi că începe să-mi 
ardă stomacul. 

Se aşază iarăşi pe scaun, îşi încrucişează braţele şi închide ochii. 
Îmi dau seama că mă priveşte printre genele-i atât de rare încât 
par năpărlite. 

Imi fuge gândul la Willi. Mi se strânge inima. Cât trebuie să fi 
suferit în celulele Gestapoului. Bietul copil! Acum îi împărtăşesc 
soarta. Ciudat, şi el şi eu suntem victimele lui Rudi. Educaţia 
nazistă a făcut din Rudi un denunţător ordinar. Mă întreb dacă nu 
are remuşcări. Dar pot oare naziştii să încerce asemenea 
simţăminte umane? Ideologia naţional-socialistă a făcut din oameni 
automate, brute... 

Mi-e sete. Mi-e îngrozitor de sete... 

Când deschid ochii, văd că ferestrele sunt acoperite de un strat 
sidefiu de ceaţă. S-a luminat de ziuă. 

O infirmieră intră şi, fără să se uite la S.S.-ist, care se ridică de 
pe scaun şi face câteva mişcări de înviorare, vrea să-mi ia 
temperatura. 

— Apă, rostesc cu preţul unui mare efort. 

Observă probabil că buzele îmi sunt uscate. la de pe noptieră e 
linguriţă, o umple cu apă şi mi-o dă să beau. O sorb cu aviditate. 
Niciodată nu mi s-a părut apa mai bună. După ce îmi ia 
temperatura şi o notează pe graficul de la picioarele patului, iese. 


— 332 — 


Acum, după ce am băut stropii aceia de apă, mă simt parcă mai 
bine. 

Cad apoi într-o stare de amorţire din care nu mă smulge decât 
intrarea doctorului, dornic să mă examineze. Mă cercetează din 
priviri, apoi îmi ia pulsul. Intră şi sora. Medicul îi face cu voce 
scăzută unele recomandări, apoi iese. Infirmiera, între două vârste, 
înaltă şi uscată, nu scoate o vorbă. Imi face două injecții. Pare-se 
un sedativ, căci adorm... 

O înţepătură în braţ, aproape de încheietura mâinii sănătoase, 
mă scoate din amorţeală. Mi se face o perfuzie... 

Nici nu ştiu când s-a lăsat seara. Lumina becului din tavan mă 
incomodează, dar nu mă plâng. Alt S.S.-ist mă veghează. Este ceva 
mai tânăr şi are un bot proeminent ca de viezure. 

Sirenele încep brusc să urle vestind alarma aeriană. Vuietul lor 
modulat îl face pe S.S.-ist să se urnească de pe scaun şi să treacă 
la fereastră. Il înspăimântă moartea. Am asupra lui avantajul de a 
nu mă teme de moarte. O doresc, o chem... 

Aud bubuiturile scurte ale tunurilor antiaeriene. Se aud şi 
bubuituri mai grave, acoperite la un moment dat de huruitul unor 
avioane. Huruitul lor masiv indică o invazie aeriană inamică 
deosebit de puternică. Bombardamentul se dezlănţuie. 

Pereţii spitalului prind să se clatine. Din tavan cade puţină 
tencuială. 

S.S.-istul este mai galben decât o lămâie. După un timp violenţa 
bombardamentului scade. Apoi nu se mai aude nici huruitul 
avioanelor. Incetează şi tirul artileriei antiaeriene... g 

Atacurile aeriene inamice se repetă şi ziua şi noaptea. Intre timp 
sunt supus unui tratament intensiv. Doctorii vor să mă pună cât 
mai repede pe picioare, să mă predea în stare bună Gestapoului. 

Monotonia zilelor care se scurg încet începe să mă apese. De 
când sunt internat în spital, nu mi-a vorbit nimeni. Singurele 
cuvinte pe care le aud sunt recomandările făcute de medic 
infirmierei. 

Starea sănătăţii mele se ameliorează cu excepţia durerilor de 
cap, care sunt din ce în ce mai violente. 

Într-o dimineaţă medicul mă priveşte lung. 

— Primejdia a trecut. Te poţi considera salvat, îmi spune. 

— Ar trebui să-ţi mulţumesc, dar nu o fac, îi răspund. N-am 
motive să mă bucur. 

Ridică din umeri. 


— 333 — 


— Ne facem datoria. 

S.S.-istul cu bot de viezure mustăceşte ca şi când ar fi adulmecat 
ceva. 

Durerile mi s-au domolit. Pot să mişc braţul. Şi capul mi s-a mai 
limpezit. Mi se fac în continuare perfuzii. 

In ziua în care mi s-a dat pentru întâia oară puţină supă, şi-a 
făcut apariţia şi Ernst Gerlach. Işi poartă cu cochetărie uniforma 
S.S. Capul nu-i mai este bandajat. La un semn al lui, S.S.-istul cu 
bot de viezure iese din încăpere. Ernst se aşează pe scaunul rămas 
liber. Mă priveşte un timp cu simpatie. 

— Mă bucur. Eugen, că ai scăpat cu viaţă. 

Sinceritatea vibrantă din glasul lui nu reuşeşte să mă convingă. 
Este prea bine trucată. 

Nu răspund. Tăcerea mea nu-l dezorientează. Este probabil 
pregătit pentru orice reacţie aş avea. 

— In curând ai să fii transferat în Prinz Albrechtstrasse, a 
continuat. Ştii ce-i acolo? 

Ştiam. Sediul Gestapoului. Nici nu am cilipit. 

— Acolo şi-au făcut stagiul şi Stupnagel şi Linstow şi Finck, 
înainte de a fi spânzurați. Tot acolo au fost torturați şi Witzleben şi 
Hoepner şi Stieff şi Yorck şi Hagen şi alţi ofiţeri din Wehrmacht. Toţi 
au terminat atârnând în laţurile prinse de cârligele abatorului, a 
adăugat Ernst cu cruzime. Pot să te informez în plus că von 
Hafacker, unul dintre complotiştii de la Paris, a făcut destăinuiri 
complete. Asta l-a scăpat până acum de spânzurătoare. 

N-am răspuns nici de data aceasta 

— Hafacker a denunţat câteva personalităţi de prim rang, a căror 
participare la complot nu era cunoscută încă autorităţilor. Printre 
aceştia se află şi Rommel. Marele Rommel! Să te strâmbi de râs, nu 
altceva! 

Ernst râde cu poftă. Hohoteşte cu un fel de voluptate. Deodată 
se opreşte, ca şi când ar fi pus un capac râsului. Chipul lui redevine 
serios. N 

— Din nefericire, Eugen. In şiragul de nume citate de Hafacker 
figurează şi numele tău. 

Făcu o pauză, spre a citi pe chipul meu efectul cuvintelor lui. 
Impasibilitatea mea l-a dezamăgit. 

— Declaraţiile, compromiţătoare pentru tine, ale lui Hafacker, la 
care se adaugă acuzațiile categorice ale fiului tău, nu pot avea 
decât un singur final: spânzurătoarea. 


— 334 — 


Pentru întâia dată am rupt mutismul în care mă cufundasem: 

— Au pierit atâţia oameni până acum, încât spectacolul morţii nu 
mă mai înspăimântă. 

— Nici când eşti actor? 

Zâmbesc ironic: 

— Nu mă cunoşti îndeajuns, Ernst Gerlach. Este regretabil pentru 
tine... 

— Regretabil? De ce? 

— În cariera pe care ţi-ai ales-o trebuie să fii un bun psiholog. 

Face o schimă. 

— In Prânz Albrechtstrasse n-ai să mai ai timp pentru asemenea 
considerente. Duelurilor psihologice anchetatorii de acolo le preferă 
torturile. Nici unul dintre anchetați, începând cu Fe/dmarschallul 
von Witzleben şi terminând cu ultimul ofiţeraş din Wehrmacht, n-a 
scăpat de torturi. Cei care s-au sinucis înainte de a fi arestaţi au dat 
dovadă de înţelepciune. Au evitat chinurile suplimentare ale 
anchetei, care s-ar fi încheiat tot cu moartea. Din păcate pentru 
tine, sinuciderea - această supremă cale de a escamota o răfuială 
mai mult decât dezagreabilă - îţi este refuzată. Eşti în permanenţă 
supravegheat de oamenii noştri. Işi petrece mâna prin păr: Sunt 
sincer îndurerat pentru tine, Eugen. Când mă gândesc ce te 
aşteaptă... 

Găsesc puterea să râd. Se întunecă brusc la faţă: 

— llaritatea ta nu-şi are rostul. Când ai să fii supus la cazne, n-ai 
să mai râzi. Există totuşi o cale să le eviţi. Să spui tot ce ştii despre 
Himmler. 

Râd iarăşi: 

— Nu te temi că într-o zi Himmler are să afle ce unelteşti în 
spatele lui? 

— Am protectori mari, Eugen. Protectori care ar putea să te ajute 
şi pe tine. Dacă declaraţiile tale l-ar înfunda pe Himmler, ţi-aş 
garanta un paşaport pentru Elveţia. 

— Dă-mi voie să mă îndoiesc de garanţiile voastre. 

— Ai să fii supus torturilor, Eugen, iar până la urmă ai să declari 
totul. 

Am teoriile mele în această privinţă, care nu concordă cu punctul 
lui de vedere. Bineînţeles, mă feresc să i le dezvălui. 

— Stăruieşti în refuzul tău, Eugen? mă întreabă. 

— Nu am ce spune. 

Suspină adânc. 


— 335 — 


— Bine. Facă-se voia ta. Să nu spui că nu te-am prevenit. Ah, şi 
încă ceva! Curtea de onoare, prezidată de Fe/dmarschallul Keitel, 
de von Rundstedt şi de Guderian, ţinând seamă de probele 
furnizate de Comisia specială de anchetă, a hotărât degradarea ta 
şi ştergerea din controalele armatei. In felul ăsta ai devenit un 
simplu particular care poate fi judecat de instanţele civile, în speţă 
de Curtea Poporului. 

Ciudat. Vestea servită de Gerlach nu m-a impresionat deloc. Mă 
aşteptam la o asemenea măsură. Mă mâhneşte doar semnătura lui 
von Rundstedt pe documentul care mă excludea din armată. N-aş fi 
crezut că şi omul acesta va ajunge să execute servil ordinele lui 
Hitler. 

Ernst se ridică de pe scaun. 

— Imi pare rău că n-am căzut la înţelegere. Acum vei intra pe 
mâna lui Kaltenbrunner. Te plâng cu anticipație. 

II las să plece fără să-i răspund. Trec două zile. Sunt transferat 
într-o celulă din odiosul sediu al Gestapoului. 

Este ciudat cât de repede o clădire ajunge să se identifice cu 
oamenii care o ocupă. Când pătrunzi în edificiul din Prinz 
Albrechtstrasse, ai senzaţia că trăieşti un coşmar. Zidurile, uşile, 
ferestrele îţi sunt ostile. Vor parcă să te strivească, să te stoarcă de 
substanţă, să te depersonalizeze. De altfel, din clipa în care ai păşit 
pragul acestei clădiri, îţi pierzi numele şi devii un simplu număr de 
ordine. 

Acoliţii lui Kaltenbrunner m-au lăsat să aştept în celulă mai multe 
zile, înainte de a mă trimite în faţa anchetatorilor. Procedeul 
urmăreşte să-ţi pună la grea încercare nervii. Nimic nu este mai 
cumplit decât incertitudinea. 

In celulă domneşte uneori o căldură sufocantă. Ai senzaţia că te 
afli într-o baie de aburi uscați. Am auzit că aceasta face parte din 
torturile la care sunt supuşi toţi cei care cad pe mâna S.S.-iştilor. 
Un bec de peste două sute de lumini - extrem de puternic, faţă de 
dimensiunile restrânse ale încăperii - arde zi şi noapte, 
împiedicându-te adeseori să adormi. Am auzit că hrana redusă la 
minimum reprezintă încă unul din mijloacele de tortura. Pe mine nu 
mă supără deloc, fiindcă, datorită probabil stării sănătăţii mele, nu 
mi-e deloc foame. Ciorba lungă, dezgustătoare, servită pe un fund 
de gamelă, o restitui de cele mai multe ori neatinsă. 

După o astfel de cină, pe care n-am onorat-o nici cel puţin cu o 
privire, a intrat în celulă un S.S.-ist cu grad de Sturmbannführer. 


— 336 — 


M-a măsurat cu privirile din cap până în picioare, apoi mi s-a 
adresat cu superioritate, ca şi când ar fi avut în faţa sa un paria. 

— Gardienii mi-au raportat că refuzi să mănânci. lţi atrag atenţia 
că te putem hrăni şi cu forţa. Nu tolerăm greva foamei. 

Se răsuceşte pe călcâie şi iese. 

A doua zi au început interogatoriile. 

Imbrăcat în nişte haine civile ponosite, pe care mi le-a aruncat 
un gradat S.S., m-am pomenit luat mai mult pe sus şi dus într-o 
cameră în care m-au orbit două lămpi de birou cu becuri puternice. 
indreptate în plin asupra mea. M-au aşezat pe un scaun de lemn, 
cu spătar, apoi au început să curgă întrebările. 

La început banale, ca la orice interogatoriu. Numele, prenumele, 
şi aşa mai departe. 

Pe indivizii care mă interoghează nu-i văd decât sub forma unor 
umbre care se mişcă dincolo de lămpile aţintite spre mine. Culmea 
este că tot acest ritual, menit să bage spaima în anchetați, nu-mi 
face nici o impresie. 

Mă întreabă unul din ei ce părere am despre război. 

— Războiul? Il putem socoti pierdut. 

—  Defetism! exclamă primul anchetator. Cu generali ca 
dumneata nu este de mirare că nu l-am câştigat până acum. L-aţi 
sabotat pe Führer. Aţi sabotat Germania naţional-socialistă... Pff! O 
bandă de trădători! 

Apoi a trecut brusc la complotul din 20 iulie. 

— Ştim că ai făcut parte din grupul mârşav al ticăloşilor care au 
pus la cale asasinarea Fuhrerului. Ce rol ai avut în acest complot. 

Era inutil să neg. Dacă mă îndoiam în ceea ce priveşte denunţul 
lui Hafacker, aveam în schimb certitudinea că Gerlach nu minţise 
când îmi vorbise de acuzaţiile aduse de Rudi. Trebuia să dau însă 
răspunsuri care să nu compromită pe nici un complotist încă în 
viaţă. 

— Am purtat adeseori discuţii cu generalul von Stupnagel. 

— Generalul? Trădătorul vrei să spui... 

Intreruperea este destinată să-mi răvăşească logica explicaţiilor. 

— Am discutat adeseori cu von Stupnagel probleme legate de 
desfăşurarea operaţiilor militare pe diferitele fronturi şi am ajuns la 
concluzia că o continuare a războiului în actualele condiţii 
echivalează cu o sinucidere. 

— Interesant! Voiaţi să salvaţi Germania, „ajunsă pe marginea 
prăpastiei”, rosteşte cu ironie un glas dogit. 


— 337 — 


— Încercam să salvăm ce mai putea fi salvat. 

— Cui aţi atribuit vina? 

— Înaltului Comandament al Wehrmachtului. 

— Extraordinar! Propria voastră incapacitate n-aţi invocat-o? Și 
ca să puneţi capăt acestei „dezastruoase” stări de lucruri, v-aţi 
gândit că cel mai potrivit lucru este să suprimaţi dintr-o singură 
lovitură pe marele nostru Führer şi pe colaboratorii lui cei mai 
devotați. Minţile voastre criminale n-au găsit altă soluţie decât pe 
cea mai odioasă... 

— Văd că răspundeţi în locul meu. 

— Ai altă versiune? 

— Cea reală. Von Stupnagel şi cu mine am căzut de acord că 
numai o schimbare de orientare politică ar scuti Germania de o 
continuare a unui calvar ce nu mai poate fi tolerat. 

Unul dintre anchetatori izbucneşte în râs. Un râs batjocoritor, 
care sună mai dezagreabil decât un behăit de ţap. 

— Voi, doi ofiţeri mărginiţi, puneaţi la cale linia politică a 
Reichului. Uitaserăţi probabil ordinul marelui nostru Führer cu nr. 1 
din 13 ianuarie 1940, care stabileşte că „nici un ofiţer sau 
reprezentant al autorităţilor civile nu trebuie să cunoască decât 
atât cât este necesar pentru îndeplinirea propriilor sale sarcini”. Nu 
vă socoteaţi legaţi de ordinele Fuihrerului, fiindcă în sufletul vostru 
spurcat încolţise încă de atunci buruiana rebeliunii. N-aţi trecut la 
acte, fiindcă aţi socotit că nu sosise încă momentul. Pândeaţi însă 
din umbră, ca nişte briganzi... 

A intervenit glasul dogit al celuilalt anchetator: 

— Este limpede! Aţi complotat împotriva Führerului şi a 
guvernului celui de-al treilea Reich. De aici şi până a organiza 
atentatul de la 20 iulie nu mai era decât un pas. 

— Cine a mai asistat la aceste discuţii? mă întreabă primul 
anchetator. 

— Nu-mi amintesc să mai fi fost altcineva de faţă. Ah. Da! A fost 
odată prezent colonelul Linstow, şeful de stat-major al lui 
Stupnagel. Am grijă să citez numai numele unor personaje caro 
traversaseră demult apele Styxului. 

— Eşti incorigibil, Altenburg. „Fostul” colonel Linstow! mă 
corectează unul dintre anchetatori. Nu era de faţă şi Hafacker? 

— Nu. 

— Ciudat. Hafacker a declarat altfel. 

— Nu ştiu ce motive l-au determinat să spună un neadevăr... 


— 338 — 


În clipa aceea am simţit o lovitură cumplita în ceafă. Am avut 
senzaţia că îmi plezneşte creierul mic. 

— Asta ca să ţi se mai învioreze memoria, mă avertizează 
anchetatorul cu behăit de ţap. O să revenim la Hafacker şi la 
Stupnagel. Acum să ne spui ce legături ai purtat cu fostul general 
Beck şi cu ceata lui de lepădături? 

— Chestiuni de serviciu. 

— Cu Stauffenberg n-ai discutat nimic? 

Intram acum în domeniul declaraţiilor lui Rudi. Nu ştiam ce 
putuse inventa fiul meu, naţional-socialistul. Am hotărât să evoluez 
cu prudenţă, afectând o aparentă sinceritate. 

— Relaţii de serviciu, am repetat. 

— Nimic altceva? 

— M-a vizitat odată la locuinţa mea din Munchen. 

— Aha! Şi ce aţi discutat? Tot chestiuni de serviciu? 

— Ne-am exprimat nemulţumirea faţă de modul cum se 
desfăşurau operaţiile militare. 

— Despre atentatul pe care-l plănuia nu a venit vorba? 

— Nu. 

— Se mai afla cineva în locuinţa dumitale când ai primit vizita lui 
Stauffenberg? 

Eram sigur că Rudi vorbise şi despre Karl. 

— Fiul meu Rudi şi nepotul meu, locotenentul Karl von Bruck. 
Evident, şi câţiva servitori. Pot să afirm cu toată siguranţa că nici 
fiul şi nici nepotul meu n-au asistat la întrevederea mea cu 
Stauffenberg. 

Probabil că erau informaţi de acest lucru, căci n-au mai insistat. 

— Maşina infernală aflată asupra dumitale la Băneasa cărui 
personaj era destinată? 

In jurul acestei chestiuni era necesar să fiu cu multă grijă. 
Trebuia să-l feresc pe Karl. Mă întrebam dacă l-au arestat şi pe el. 
In caz că da, ce anume declarase? 

Am dat o explicaţie aiurea. 

— Era unul din acele obiecte cu capcane aruncate din avioanele 
aliate. O găsisem întâmplător şi o duceam la Ministerul Aviației ca 
să fie studiată. 

— Minţi! răcneşte anchetatorul cu glas dogit. Minţi ca un porc! 
Maşina infernală a fost fabricată de nepotul tău, Karl von Bruck. 

— Asta acum o aflu, am răspuns cu aparent calm. 

În realitate m-a cuprins panica. Însemna că bietul Karl fusese 


— 339 — 


arestat şi supus torturilor. Altfel n-ar fi vorbit. 

— Era o maşină infernală care trebuia să servească la un nou 
atentat împotriva Fuhrerului! zbiară celălalt anchetator. Karl von 
Bruck a făcut declaraţii complete. Ce-ai de spus? 

— Fie că a înnebunit, fie că a fost silit să declare nişte nerozii. 
Altfel nu le pot califica... 

O nouă lovitură în ceafă, extrem de violentă de data aceasta, mă 
proiectează cu fruntea de masa din faţa mea. Cred că şocul mi-a 
spart arcada, căci sângele a început să mi se scurgă şiroaie pe 
obrazul stâng. 

— Vom relua interogatoriul după ce ai să chibzuieşti câteva ore 
asupra nesăbuinţei de a încerca să ne induci în eroare. Nu uita, 
Altenburg, că te putem face să vorbeşti. Am înfrânt noi voinţa unor 
tipi mai încăpăţânaţi decât tine. Ştim să folosim la nevoie şi metode 
drastice. Te sfătuiesc să nu le încerci pe propria ta piele. Goerdeler, 
îl cunoşti, cred, a făcut declaraţii complete, evitând astfel să guste 
amărăciunea torturilor. Dacă vrei să le încerci, n-ai decât. Luaţi-l! a 
ordonat el gardienilor, care m-au şi încadrat. 

Când m-am ridicat în picioare, m-a cuprins o ameţeală atât de 
puternică, încât abia am scăpat să nu cad. Şi grumazul mă doare 
înspăimântător. 

Ajuns în celulă, m-am întins pe pat şi am respirat adânc. Nu voi 
scoate un cuvânt în plus, orice mi s-ar întâmpla! Şi nici n-am să mă 
sinucid. Voi aştepta să fiu trimis în faţa tribunalului. Ştiu că voi pieri 
în ştreang. Voi împărtăşi soarta atâtor oameni care s-au ridicat 
împotriva tiraniei. Voi muri păstrându-mi demnitatea, aşa cum sunt 
sigur că şi-a păstrat-o şi Willi! 

Ciudat! Adversităţile mă oţelesc. Spectrul torturilor, al morţii, în 
loc să mă înspăimânte, mă îndârjesc... 

Poate că gândurile mele, exteriorizate în cuvinte, ar părea 
grandilocvente, ieftine. Cei care au trecut prin ceea ce trec eu 
acum sunt sigur însă că m-ar înţelege... 

Interogatoriile continuă... 

A doua zi, a treia zi, a patra zi, am apărut iarăşi în faţa 
anchetatorilor, invizibili pentru mine, datorită becurilor care mă 
orbesc. Ameninţările, insultele, loviturile alternează cu declaraţii 
pline de bunăvoință, în care mi se făgăduieşte clemenţa... Dar cu o 
condiţie... Să dezvălui numele tuturor complicilor. 

Uneori interogatoriul durează, după socotelile mele, o oră sau 
două. Alteori se prelungeşte până ce mă prăbuşesc, lipsit de 


— 340 — 


vlagă... 

Când gardienii mă aduc pe braţe în celula mea, aruncându-mă 
ca un pachet pe patul strâmt, se scurge mult timp până îmi revin în 
fire. Pot să-mi dau seama de acest lucru după mâncarea care mi se 
serveşte la prânz şi seara. Aceste elemente sunt singurele pe care 
le folosesc pentru calcularea timpului... 

S-au scurs două săptămâni sau mai multe. N-aş putea să 
precizez. Nu am posibilitatea să crestez pe un lemn scurgerea 
zilelor, fiindcă nu dispun de instrumentele necesare, iar uneori zac 
într-un fel de semiletargie - în special după interogatoriile 
prelungite şi condimentate cu lovituri - perioade de timp imposibil 
de definit... 

De câte ori mă înapoiez în celulă, vlăguit, zdrobit, năuc, dar nu 
umilit, stau de vorbă cu umbrele copiilor mei, cu Elissa, cu părinţii 
şi cu străbunii mei... Se angajează un dialog mut, dar în închipuirea 
mea plin de elocvenţă. Câteodată îmi zic că am ajuns pe marginea 
nebuniei, că aceste convorbiri cu morţii sunt consecinţa unui 
dezechilibru nervos datorat condiţiilor în care mă aflu. Că sunt 
victima unor halucinaţii... Apoi mă las iarăşi în voia fantasmelor. 
Sau poate că nu sunt fantasme? Poate că fiinţele care mi-au fost 
cele mai apropiate sufleteşte îmi întind mâna de undeva de dincolo 
de mormânt... mă încurajează, mă mângâie... 

Apar în jurul meu şi Willi, decapitatul, şi Uwe, copilul care nu a 
apucat să păşească pragul adolescenţei, şi Albert, captivul, şi 
Elissa. Rudi nu apare niciodată. Nu apar decât ceilalţi, fiindcă sunt 
morţi. Înseamnă că şi Albert a păşit în împărăţia umbrelor. De 
aceea vine alături de fraţii lui, de Elissa... Intr-o zi apare în celulă şi 
umbra lui Karl... Mă priveşte cu ochii lui strălucitori şi plini de 
vioiciune... Zâmbeşte. Abia acum înţeleg că nici Karl nu se mai află 
printre cei vii... Dacă aş fi asistat la executarea lui, n-aş fi fost mai 
sigur că a murit... 

Confirmarea sfârşitului său o capăt în cursul unui nou 
interogatoriu. 

— Karl von Bruck, nepotul dumitale, Altenburg, s-a spânzurat în 
închisoare. Şi-a făcut din fâşiile cămăşii sfâşiate un laţ pe care l-a 
prins de gratii. Eh, o lepădătură mai puţin. Nu înţeleg de ce s-o fi 
grăbit! Aveam să-l servim, prompt şi conştiincios, ceva mai târziu. 
Cred că s-a chinuit enorm stând cu picioarele pe pământ şi 
lăsându-şi trupul să atârne totuşi în laţul prins de gratii... Şi ăsta e 
un fel de curaj. 


— 341 — 


Ce ironie a soartei. Ultimul descendent al dinastiei von Bruck a 
murit în arestul Gestapoului. Ucis de naziştii pe care dinastia i-a 
sprijinit cu atâta zel. Alianţa dintre baronii von Bruck, făuritori de 
tunuri, şi partidul naţional-socialist s-a încheiat fiindcă ambele părţi 
aveau interese convergente. Molohul nazist este însă nesăţios. A 
început să-şi mănânce prietenii de ieri. Cred că la ora actuală 
Friedrich von Bruck, fratele meu vitreg, îşi muşcă pumnii de durere. 
Plăteşte cu sângele propriului său fiu beneficiile fabuloase realizate 
datorită politicii agresive a lui Hitler. Se pare că există o 
providenţă... 

Glasul dogit al anchetatorului invizibil din dosul lămpilor aţintite 
spre mine prinde să hohotească: 

— Karl von Bruck a murit, dar ne-ai rămas în schimb tu, 
Altenburg! Vom avea grijă ca tu să nu-ţi poţi pune capăt zilelor. 
Trebuie să mori executat de mâna noastră... 

Il aud fără să-l văd. 

Deodată încep să râd. 

— Nu te văd, anchetatorule, fiindcă şi tu eşti o umbră. Sau ai să 
fii în curând... Foarte curând! Mai curând decât te aştepţi! 

Un pumn mă pocneşte peste gură. Simt gustul dulceag al 
sângelui pe buze. Altă lovitură mă culcă la pământ. 

Nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă cufund în întuneric. 

Când mă trezesc, constat că sunt întins pe pat, în celulă. 
Chinurile mele nu s-au încheiat încă. Mă doare capul îngrozitor. Şi 
capul mă doare, şi braţele mă dor... îmi duc mâna la gură. Buzele 
îmi ard ca focul... i 

Intr-un târziu intră un S.S.-ist. Il văd ca un fel de pată cenuşie, 
care se mişcă pe fundalul pereţilor proaspăt zugrăviți ai celulei. 

Mă ia de braţ şi mă ridică în picioare. Mă priveşte critic. 

— Ţi-ai mânjit de sânge şi cămaşa şi haina... Ah, murdar mai 
eşti! 

Cheamă alt S5.S.-ist. Nu ştiu ce grad are. Îmi aduce altă cămaşă, 
alte haine. Înainte de a-mi schimba veşmintele, îmi toarnă în cap o 
găleată cu apă atât de rece, de parcă ar fi scoasă de la gheaţă. 

— Hai! Trezeşte-te odată! Stai ca o momâie. Nu eşti în stare nici 
să te dezbraci şi să te îmbraci singur. Eh, prinţul s-a deprins să fie 
slujit de servitori... 

Mă scot apoi pe culoar. Cei doi S.S.-işti mă ţin unul de un braţ, al 
doilea de celălalt braţ. Dacă nu m-ar sprijini, m-aş nărui pe ciment. 

Mă împing într-un ascensor, apoi mă scot pe o uşă într-o curte 


E pe 


interioară, cu ziduri cenuşii, înalte. Mă uit instinctiv spre cer. 
Demult nu l-am mai văzut. Şi el e trist, cenuşiu... Pe jos s-a aşternut 
un strat subţire de zăpadă... înseamnă că a venit iarna... Că 
întreaga toamnă mi-am petrecut-o între pereţii celulei, răspunzând 
la interogatorii şi încasând lovituri... Aerul rece de afară mă 
înviorează puţin... 

Intru cu însoțitorii mei pe o uşă strâmtă, străbat un coridor 
înţesat cu S.S.-işti, care se uită la mine ca la o dihanie, şi pătrund 
într-un fel de anticameră cu covoare pe jos şi cu o secretară blondă 
care bate la maşină. Nici nu îşi aruncă privirile asupra mea. Este 
deprinsă probabil cu asemenea spectacole. Mai deprinsă chiar 
decât S.S.-iştii de pe coridor, care se uitau totuşi la mine. 

Cei doi inşi care mă sprijină mă introduc într-un cabinet de lucru 
vast, cu ferestre înalte, cu covoare adânci şi cu fotolii multe. La 
biroul mare se află un individ căruia nu-i desluşesc trăsăturile. 
Slăbiciunea mea fizică îmi aşterne în faţa ochilor o pânză de 
negură, un fel de pâclă jucăuşă. 

— Aşezaţi-l pe un fotoliu! porunceşte individul de la masa de 
lucru. 

Vocea lui îmi pare vag cunoscută. 

Am băgat de seamă ca prin vis că S.S.-iştii au ieşit şi că am 
rămas singur cu individul de la birou. 

— Nu mă mai cunoşti, Altenburg? mă întreabă nedumerit. Sunt 
Muller, şeful Gestapoului. 

Am închis ochii, încercând să-mi fac orânduială în gânduri* 

— Muller... am bâiguit. Muller! 

Mă priveşte cu afectată milă. 

— Rău ai ajuns, Altenburg. Atât de rău, încât aş săvârşi o crimă 
dacă ţi-aş întinde mâna. Inţelegi? 

Işi aprinde e ţigară. 

— Fumezi? mă întreabă: 

Am clătinat negativ din cap. 

— Faci rău că mă refuzi. In sfârşit... Să intrăm în subiect. Ţi-ai 
pus vreodată întrebarea de ce nu ai ajuns încă în faţa Curţii 
Poporului? 

— Nu, am răspuns. 

— Bizar! Eşti în asemenea măsură lipsit de curiozitate? Te-am 
scăpat până acum de ştreang. Pentru asta ar trebui să-mi fii 
recunoscător. Eşti pensionarul Gestapoului, începând din luna 
august. Mai precis, de la sfârşitul ei. Acum suntem în ianuarie. 


— 343 — 


Ştiai? 

Am clătinat iarăşi negativ din cap. 

— Dacă ai răspunde la bunăvoința mea cu bunăvoință te-aş scuti 
de multe neplăceri. 

Mi-am amintit de Gerlach. Şi Muller îmi propunea un târg. 

— Dă-mi o declaraţie amănunţită asupra discuţiei purtate cu 
Himmler. Ştii, atunci, la Paris! 

— Nu am ce să-ţi spun, Herr Miller, am deschis, în sfârşit gura, 
rostind pentru prima oară câteva vorbe inteligibile. 

— De ce nu vrei să-ţi uşurezi situaţia? 

Am ridicat din umeri. 

Muller aspiră un fum de ţigară, pe care-l expiră apoi, suflându- 
mi-l în nas. Fumul îmi face greață. 

— Te-aş putea sili să vorbeşti, dar nu o fac, Altenburg. Declaraţia 
dumitale o voi păstra în propriul meu seif. Nimeni, nu va şti de ea. 
Nimeni. Îţi garantez. În schimb, îţi ofer un paşaport pentru Elveţia. 

Am râs. 

— Mai degrabă un paşaport pentru iad. 

— Nu, nu! răspunde Muller. Vorbesc foarte serios. Şi te asigur că 
îmi respect cuvântul. 

L-am întrebat, cuprins de exasperare: 

— De ce nu mă spânzurați mai repede? Să terminăm odată. 

Imi zâmbeşte cu falsă bunăvoință: 

— Asta e doar începutul, Altenburg. Mai târziu ai să mă rogi în 
genunchi să te spânzur. Hm! Ei, îmi spui ce ştii? 

— Nu ştiu nimic... 

Cu un efort mi-am recâştigat calmul. Nu dezvăluiam discuţia 
purtată cu Himmler, fiindcă numai în chipul ăsta puteam rămâne în 
viaţă. 

— Nu fi absurd, Altenburg. Ai încă viaţa înainte. Elveţia, 
libertatea, te aşteaptă. Ei, ce zici? 

— N-am ce să vă spun! 

Muller suspină lung. 

— Păcat! Aş fi putut să fac multe pentru dumneata. Sunt 
înzestrat cu o mare doză de răbdare. Am să aştept să revii la 
sentimente mai bune. 

Apăsă pe o sonerie. Un ofiţer S.S. se iveşte în pragul uşii, lipindu- 
şi călcâiele. 

— Ordonaţi, Gruppenführer! 

— Duceţi-l în celulă! 


— 344 — 


Pe acelaşi drum, S.S.-iştii mă cară în gaura infectă unde sunt 
întemnițat. 

Interogatoriile au reînceput. Dure, obsedante... 

S-a mai scurs un timp nedefinit. Nu mai sunt în stare să-l 
calculez după numărul meselor servite. Plutesc între vis şi viaţă. 
Aproape că am reuşit să mă detaşez de lumea celor vii... 

Vaietele sirenelor care vestesc alarmele aeriene se îmbină într- 
un jalnic cor cu vaietele încarceraţilor aduşi pe braţe sau pe targă 
după interogatoriile luate cu preţul unor cazne care depăşesc prin 
rafinamentul lor torturile Inchiziției. Peste toate se aştern huruitul 
bombardierelor inamice şi bubuiturile violente ale exploziilor care 
fac să se cutremure din temelii pereţii închisorii. 

Bombardamentele aeriene aproape că nu se mai opresc. 
Momentele de răgaz se fac din ce în ce mai scurte. Mă întreb 
adeseori de ce nu cade o bombă şi peste sediul Gestapoului, astfel 
încât să îngroape sub dărâmături şi pe încarceraţi şi pe asupritorii 
lor. 

De la o vreme S.S.-iştii sunt tot mai neliniştiţi. Citesc în ochii lor 
spaima pe care o întâlnesc şi în ochii captivilor. Poate că groaza 
S.S.-iştilor este şi mai mare. Noi, încarceraţii, nu mai avem ce 
pierde. La urma urmei, moartea sub dărâmăturile clădirii este 
preferabilă morţii prin spânzurătoare. Dacă aliaţii ar ajunge la 
Berlin, soarta prizonierilor nu ar deveni mai rea. In schimb, pentru 
S.S.-işti viitorul se înfăţişează în culori foarte întunecate. Toţi ştiu că 
au să figureze pe listele celor acuzaţi de crime de război şi de crime 
împotriva umanităţii. 

Nu mai cunosc mersul operaţiilor militare. Dar după expresia de 
groază care se aşterne pe chipul lor când bombardamentele 
inamice fac să se zguduie pământul, dar mai ales după acea 
alterare a trăsăturilor feţei, consecinţă a nopţilor nedormite, a 
grijilor tot mai apăsătoare, a spaimei inspirate de viitorul plin de 
ameninţări, pot să-mi dau seama că lucrurile nu merg deloc bine 
pentru Germania. 

Intr-o zi intră în celula mea un gardian pe care nu l-am mai văzut 
până atunci. Este foarte tânăr şi poartă peste ochiul stâng o 
legătură neagră. După ce pune pe masă gamela cu ciorbă lungă, 
mă priveşte câteva clipe cu ochiul său teafăr, apoi, adunându-şi tot 
curajul, mi se adresează în şoaptă: 

— Vă rog să mă iertaţi, alteţă, numele meu este Johann Dietrich. 
Sunt fiul bătrânului Dietrich, grădinarul dumneavoastră. Nu ştiu 


— 345 — 


dacă vă mai amintiţi de mine. Când aţi plecat pe front, în '939, 
eram încă un copil. 

II privesc cu atenţie. Trăsăturile lui îmi par vag familiare. Dar 
legătura neagră de pe ochiul stâng mi-l înstrăinează. 

— Johann! am rostit. Johann! 

Deodată mi-l amintesc. Dietrich mi-l prezentase odată. Era foarte 
mândru de odrasla sa. Johann avea pe atunci ochi inteligenţi şi duri, 
care te priveau ciudat, îmbinând respectul cu un fel de sfidare ce 
răbufnea asemenea scânteierilor focului acoperit de cenuşă. 
Dietrich mi-a declarat atunci că fiul lui se făcuse remarcat prin zelul 
său în Hitlerjugend. 

Johann îşi duce degetul la buze, făcându-mi semn să tac, apoi 
iese. 

A doua zi s-a înfăţişat iarăşi cu mâncarea.. 

— Mă iertaţi că ieri n-am putut sta mai mult. Dacă zăbovesc, 
atrag atenţia. Am vrut să vă spun că m-am înrolat într-o unitate de 
tancuri S.S. pe Frontul de Est. Acolo mi-am pierdut ochiul. Pentru că 
nu mai puteam fi folosit în cadrele armatei active, m-au trecut în 
rândul gardienilor de închisoare. 

Pare nu numai descumpănit, dar şi profund rănit în amorul său 
propriu. 

— Nu-mi place meseria de gardian, îmi spune. 

Am zâmbit. 

— Ţintiseşi mai sus, Johann, nu-i aşa? 

Inclină capul, îmbufnat ca un copil. Johann nu este prea departe 
de vârsta copilăriei. Grijile şi războiul l-au maturizat înainte de 
vreme. 

Acum mi-l aminteam bine. Păstram însă o bănuială. Nu cumva 
mi-l trimiseseră spre a-mi smulge cine ştie ce declaraţii 
compromiţătoare? 

— Imi pare bine că te văd, Johann. 

Am luat gamela şi am început să mănânc fără grabă. 

Johann a şovăit câteva clipe, apoi a adăugat cu glas şi mai 
scăzut: 

— In mine puteţi avea încredere, alteţă. Ce-am văzut până acum 
m-a scârbit şi de Hitlerjugend şi de S.S. 

A părăsit celula, încuind uşa în urma lui. Suspiciunile mele s-au 
stins cu totul. Situaţia în care mă aflu e atât de gravă, încât orice ar 
declara Johann nu mi-ar complica-o mai mult.. Am hotărât deci să 
mă las în voia valurilor. 


— 346 — 


Interogatoriile au început să se rărească. În mod practic am 
recunoscut tot ce mi se imputa. Nu am rostit nume de persoane 
aflate în viaţă, oricâte presiuni s-au făcut asupra mea. Anchetatorii 
sunt desigur convinşi că nu pot scoate mai mult de la mine. 

Johann îmi aducea, odată cu mâncarea, şi veşti dinafară. Frânturi 
de comunicate militare, comentarii asupra vieţii mizerabile a 
berlinezilor, supuşi zi şi noapte bombardamentelor inamice, reduşi 
la o cvasifoamete din cauza lipsei tot mai acute de alimente, 
demoralizaţi de  neîntreruptul şir de înfrângeri ale armatelor 
germane. 

Intr-o zi apare radios. j 

— Alteță, vă aduc veşti mari. In Vest, Feldmarschallul won 
Rundstedt a reuşit să spargă frontul inamic. Tancurile noastre au 
pătruns adânc în spatele americanilor. Se pare că aliaţii vor fi 
aruncaţi în Atlantic. Apoi trupele noastre din Vest vor fi trimise pe 
Frontul de Est, spre a întări unităţile de acolo. Se spune că 
primăvara ne va găsi la Paris şi la Moscova. 

„Poate în calitate de prizonieri”, am replicat mintal, foarte puţin 
încrezător în acest reviriment. 

Succesele militare ale Germaniei naziste au determinat şi o 
sensibilă schimbare în atitudinea lui Johann. A devenit - poate fără 
să-şi dea seama - mai reticent, mai distant. Fumurile succesului n- 
au durat însă mult. Intr-o zi, Johann a intrat în celulă, copleșit de o 
disperare care dădea chipului său o expresie patetică. 

— Ofensiva din Ardem a fost zdrobită, m-a anunţat cu durere în 
glas. Comunicatele militare vorbesc despre retrageri elastice, 
despre replieri pe poziţii dinainte stabilite... Palavre! Palavre!... 
Anglo-americanii ne-au prăpădit. lar pe Frontul de Est ruşii au 
reluat ofensiva. 

Johann a redevenit supus, prietenos, grijuliu pentru sănătatea 
mea. Intr-o zi m-a anunţat că mă va duce la baie. 

Am primit vestea cu o bucurie necuprinsă. Pentru prima dată 
după câteva luni de detenţie mi se permite să fac o baie. Murdăria 
în care sunt obligat să trăiesc mă demoralizează mai cumplit decât 
toate celelalte neajunsuri la un loc. 

Baia aceea a însemnat pentru mine o desfătare de neînchipuit. 
Johann mi-a făcut rost de o coajă de săpun, care mi s-a părut mai 
minunat decât toate sărurile parfumate pentru baie folosite acasă. 
Am stat sub duş aproape un sfert de oră. Când am ieşit de acolo, 
m-am simţit renăscut. Lui Johann îi datorez privilegiul de a mă fi 


— 347 — 


putut bucura atâta vreme de apă caldă. Ceilalţi încarceraţi abia 
dacă sunt lăsaţi să stea câteva minute sub duş, inclusiv săpunitul. 

M-am înapoiat în celulă. Am senzaţia că baia m-a purificat. Mă 
întind pe pat şi, cu mâinile făcute cruce sub cap, îmi îngădui să mă 
cufund într-o plăcută reverie. 

Johann intră aducându-mi mâncarea. Pune gamela pe masă, apoi 
se apropie tiptil de mine şi îmi strecoară o lamă de ras. 

O iau şi îl privesc cu recunoştinţă. Imi face semn să nu rostesc 
un cuvânt de mulţumire. 

Apoi iese. 

O lamă de ras în celulele Gestapoului însemna mare lucru. Câţi 
dintre condamnaţi care aşteaptă să fie duşi la spânzurătoare n-ar 
renunţa la mântuirea sufletului în schimbul unui astfel de obiect, 
care le-ar permite să dispară dintre cei vii, tăindu-şi vinele. Gândul 
că pot să evit spânzurătoarea mă reconfortează. 

Bietul Johann! Şi-a riscat viaţa pentru a-mi uşura trecerea 
hotarului care desparte viaţa de eternitate. 

Seara, când aduce cina, citesc în ochii lui o expresie de stupoare, 
ca şi când faptul de a mă fi găsit în viaţă l-ar fi izbit neplăcut. 
Expresia aceasta nu durează decât o secundă. Pune pe masă 
gamela, îmi zâmbeşte prietenos şi părăseşte fără zgomot celula. 

Scena aceasta mută m-a tulburat. Atitudinea lui Johann este 
enigmatică. Reflectând mai temeinic, am început să desprind din 
nebuloasa impresiilor din primul moment ipoteze care mă pun în 
faţa unui mare semn de întrebare. Da! Johann era dezamăgit. Dacă 
păstra pentru mine sentimente de afecţiune, de respect, aşa cum 
voia să mă convingă, firesc ar fi fost să se bucure că trăiam încă. 
Bănuielile mele, adormite un timp, se trezesc iarăşi. Nu cumva 
Johann este un agent al lui Himmler? Sinuciderea mea ar pune 
definitiv capăt temerilor Re/chsfuhrerului S.S că l-aş putea denunța. 

Complicaţiile acestea neaşteptate mă smulg din amorţeala 
intelectuală în care mă cufundasem în ultimele săptămâni, fac să 
reînvie energia latentă, dârzenia, setea de luptă care m-au animat 
o viaţă întreagă. 

Este adevărat, mijloacele mele de apărare se reduc aproape la 
zero. Trebuie să-mi folosesc toate resursele minţii să contracarez 
planurile duşmanilor mei. Bătălia care se dă în jurul meu, între 
Bormann şi Himmler, ia proporţii. 

Şi durerile de cap care nu mai încetează... 

In zilele următoare am urmărit cu atenţie comportarea lui 


— 348 — 


Johann. Sunt conştient că mă pândeşte. Îmi aduce scurte ştiri 
dinafară, dar nu ştiu ce încredere mai pot avea în ele. In largă 
măsură acestea corespund aşteptărilor şi presupunerilor mele. 
Infrângerile militare, pierderile în oameni şi materiale cresc în 
amplitudine şi frecvenţă. inregistrate pe un grafic, ar înscrie 
desigur o curbă spectaculos ascendentă. 

Şi în concepţiile mele despre lume, despre viaţă s-a produs o 
schimbare. Nu mai vreau să mor. Trebuie să trăiesc, să fiu martorul 
ultimelor zvârcoliri ale naziştilor mari sau mărunți, să mă bucur din 
tot sufletul când Hitler şi acoliţii lui vor fi trimişi în faţa plutonului de 
execuţie. Căci hotărârea luată de aliaţi la Casablanca, în privinţa 
criminalilor de război, a rămas neclintită. Mai mult ca sigur că 
figurez şi eu pe listele întocmite de americani, de englezi şi de ruşi. 
In faţa tribunalelor lor am totuşi perspectiva de a fi judecat cu 
imparţialitate, lucru care mi se refuza astăzi. 

In miez de iarnă, un nou val de arestări a făcut ca beciurile 
Gestapoului să devină neîncăpătoare. In celula mea este adus un 
individ grăsun, între două vârste, plin de vânătăi. Poartă încă 
uniforma militară, căreia i s-au smuls gradele şi insignele. 

Gardienii au instalat pentru el un pat de campanie, peste care au 
aruncat o pătură, apoi s-au retras. După ce ne-am văzut singuri, 
individul m-a privit lung. 

— Mă iertaţi, nu sunteţi dumneavoastră generalul principe von 
Altenburg-Delmond? 

Inclin din cap. 

— Fostul general! subliniez. 

Tipul zâmbeşte sărman. _ 

— Abia v-am recunoscut. Imi permiteţi să mă prezint. Colonelul 
Hermann Blaskowitz, din Corpul 8 de tancuri. 

Salutul său militar, executat conform celor mai stricte canoane, 
are ceva insolit în ambianța celulei. 

— M-au arestat acum câteva zile, îmi explică. M-au ridicat din 
mijlocul soldaţilor mei şi m-au adus aici. 

Chipul îi este descompus. Spaima, umilinţele îndurate, loviturile 
primite au făcut din acest om un fel de gelatină care tremură la 
fiecare zgomot. 

Mă întreb dacă nu joacă teatru, dacă nu este un agent 
provocator. Blaskowitz suferă de o dezlănţuită logoree. Vorbeşte 
fără a se opri, incoerent, confuz, vădind o gravă deteriorare a 
echilibrului nervos. 


— 349 — 


Într-un târziu adoarme, epuizat de efortul său verbal. Se trezeşte 
abia când ni se aduce cina. Se aruncă asupra gamelei cu ciorbă ca 
şi când n-ar mai fi mâncat de câteva zile. Eu nu m-am atins de 
porţia mea. După ce soarbe hulpav ultima lingură se uită cu o 
intensitate bolnăvicioasă la gamela mea. 

— Mă ţin nemâncat S$.S.-iştii ăştia! Lipsa de hrană mă ucide. 

li arăt cu un gest porţia mea. 

— la-o! îl poftesc. Nu mi-e foame. 

Înghite în sec, în vreme ce ochii încep să-i sticlească de bucurie. 

— N-aş vrea să vă privez... 

Dar a şi întins mâna, înşfăcând gamela. Hăpăie ciorba până la 
fund, apoi răsuflă adânc: 

— Mi-am mai împrospătat forţele, rosteşte. Ţin să vă mulţumesc 
pentru bunătate. 

Apoi se culcă. Adoarme imediat. Somnul îi este însă chinuit de 
coşmaruri. Se zbate, geme, corpul i se cutremură spasmodic, 
sudoarea i se prelinge pe frunte, pe obraji. 

În celulă domneşte o căldură infernală. Becul puternic ne inundă 
cu lumina lui albă, orbitoare. Il văd şi cu ochii închişi. 

Nu este chip să adorm. Mă perpelesc în pat, când pe o parte, 
când pe alta, căutând o poziţie mai comodă. Oasele mă dor. Nu mă 
pot obişnui cu scândurile astea tari, acoperite doar cu o pătură. 
Haina păturită îmi serveşte drept pernă. 

Cred că a trecut de miezul nopţii, când năvălesc în celulă doi 
gardieni. Îl înşfacă pe colonelul ameţit încă de somn şi îl târăsc 
după ei. j 

Peste câteva ore îl aduc pe o targă. Il aruncă pe patul lui, apoi 
părăsesc celula. Fața bietului colonel este tumefiată. Buza de jos, 
sfâşiată, lasă să i se vadă dinții. Cămaşa îi este plină de sânge. 

ÎI doftoricesc aşa cum mă pricep. Avem apă în celulă, aşa că îi 
pun comprese, ca să-i mai uşurez durerile. Il privesc plin de 
compătimire. Nu-l mai bănuiesc că ar fi agent provocator. 

Într-un târziu se trezeşte din leşin. Printre gemete, se lansează 
într-o nouă revărsare de vorbe. Abia îl înţeleg. Bolboroselile lui au 
ceva patetic. 

Rosteşte numele soţiei lui, ale celor trei fiice, apoi prinde să 
înşiruie tot felul de personaje din O.K.W. pe care şi le aminteşte. 

— Mă cunoaşte şi Fe/dmarschallul Keitel... Ştie că sunt un soldat 
cinstit... că mi-am slujit cu credinţă patria... că m-am supus 
directivelor partidului naţional-socialist... că n-am crâcnit, oricât de 


— 350 — 


absurde ar fi fost ordinele primite... M-a lăsat totuşi să fiu târât din 
arest în arest, ca un borfaş de rând... Acum mă acuză că aş fi 
complotat împotriva Führerului... Vă rog să mă credeţi că n-am nici 
un amestec... Sunt victima unor calomnii... îşi trece exasperat 
mâna prin păr: Este de neconceput. Noi, ofiţerimea germană, am 
uşurat ascensiunea naţional-socialismului. l-am acordat girul 
nostru... Şi naziştii şi noi, militarii, am urmărit acelaşi ţel: 
desfiinţarea Tratatului de la Versailles. 

Vorbeşte ore întregi, apoi adoarme. 

Se trezeşte abia când ni se aduce nelipsita ciorbă şi boţul de 
pâine neagră şi tare, hrana noastră cotidiană. Ca şi în ziua 
precedentă, îi cedez partea mea de ciorbă. Mi-e de-ajuns pâinea. 

După prânz l-au luat din nou la interogatoriu. De data aceasta se 
înapoiază peste câteva ore, mai puţin şifonat de specialiştii în 
torturi. 

— Mi-am zis că dacă tot mă vor spânzura, aşa cum li s-a 
întâmplat atâtor camarazi ai mei, barem să fiu scutit de chinuri. 
Până mi se va instrui procesul, poate se schimbă ceva în Germania. 
In ritmul în care înaintează aliaţii, sfârşitul nu mai e departe, Herr 
General. 

Raționamentul acesta îl făcusem şi eu într-o vreme. Acum mi-am 
schimbat optica. 

Au trecut aproape zece zile de când împart celula cu Blaskowitz. 
În tot acest timp eu n-am fost niciodată chemat la interogatoriu. 
Johann continuă să ne servească mâncarea, dar nu mai schimbă cu 
mine decât vagi semne. Pretinde că s-ar teme de Blaskowitz. Către 
sfârşitul acestei perioade, colonelului i s-a adus la cunoştinţă că va 
fi trimis în faţa Curţii Poporului. Vestea îl deprimă profund. 

— Prea repede! Prea repede! repetă, clătinând cu disperare 
capul. Mă vor judeca şi mă vor lichida mai înainte ca regimul să se 
năruie... Prea repede!... Prea repede!... î 

Deznădejdea nu i-a istovit pofta de mâncare. lInfulecă 
literalmente ciorba şi boţul de pâine, apoi se aruncă şi asupra 
gamelei mele. Imi făcusem obiceiul să i-o cedez. 

— Să nu bage de seamă împuţitul ăsta de gardian că tot eu 
mănânc şi porţia dumneavoastră, îmi spune. Altfel e în stare să nu 
v-o mai aducă. Da, da! Trebuie să ne hrănim! Numai aşa ne putem 
menţine în viaţă. Ştiu, numai un miracol ne mai poate salva. Dar eu 
cred în miracole. Nu este oare un miracol prăbuşirea 
atotputernicului Reich naţional-socialist? Cine ar fi crezut că va fi 


— 351 — 


înfrânt? Armatele noastre cuceriseră trei sferturi din Europa. Nordul 
Africii era în mâna noastră. Şi deodată a început să ne meargă 
prost. De ce? Dumnezeu a hotărât să-i pedepsească pe nazişti. Mă 
întreb însă de ce ne pedepseşte şi pe noi, care suntem nevinovaţi? 

Colonelul Blaskowitz era de o naivitate incredibilă. Nu-şi dădea 
seama cât eram de vinovaţi şi noi, militarii... 

Am întrerupt conversaţia fiindcă tocmai ni se aducea mâncarea. 
Johann pune pe masă gamelele, pâinea, apoi se retrage tăcut. 

Ca de obicei, Blaskowitz îşi goleşte din câteva sorbituri gamela. 
Apoi se uită întrebător la ciorba mea rămasă neatinsă. Manevra 
aceasta se repetă zi de zi. Colonelul nu îmi cere în mod direct 
mâncarea, iar eu pretind că nu mi-e foame. Adevărul este că ciorba 
aceea lungă îmi face o mare scârbă. 

Cu îngăduinţa mea, Blaskowitz trage gamela spre el şi îşi vâră 
lingura în lichidul gălbui, apătos. O duce la gură. Soarbe ciorba şi 
deodată încremeneşte. Sta câteva clipe, apoi scapă lingura din 
mână. Ochii îi ies din orbite, faţa i se înverzeşte, membrele încep 
să-i tremure. Gemând. Se prăbuşeşte pe pardoseala de ciment. Se 
zvârcoleşte, în vreme ce în colţurile gurii îi apare o spumă 
albicioasă-gălbuie. 

Inspăimântat, încep să bat cu pumnii în uşă strigând după ajutor. 
Colonelul se zbate ca o găină cu capul tăiat. Mai bine de zece 
minute zbier ca un zănatic, fără să apară vreun gardian. In sfârşit, 
Johann şi un S.S.-ist intră în celulă. Se uită amândoi la Blaskowitz, 
care s-a făcut pământiu. 

— S-a otrăvit! exclamă S.S.-istul. De unde dracu şi-o fi făcut rost 
de otravă? 

— O fi tinut-o ascunsă prin vreo cusătură a hainei, opinează 
Johann. 

Îl privesc semnificativ. Ştiu de unde a provenit otrava. Nu-mi 
răspunde la privire. 

— Du-te după doctor! porunceşte S.S.-istul, întorcându-se spre 
Johann. 

Medicul apare peste câteva minute. Nici nu se osteneşte să-l 
examineze pe bietul colonel, agitat de slabe convulsii. 

— Probabil cianură! rosteşte gânditor. 

Au plecat cu toţii, luându-l pe Blaskowitz pe o targă. 

Din ziua aceea nu l-am mai văzut pe Johann. Bietul Blaskowitz! A 
înghiţit otrava destinată mie. Poate că e mai bine pentru el. 
Moartea prin spânzurătoare, cu toate pregătirile ei, ar fi fost mai 


— 352 — 


cumplită... 

N-au mai adus pe nimeni în locul lui Blaskowitz... 

Zilele se deapănă iarăşi monotone. Dacă se pot totuşi numi 
monotone  nesfârşitele alarme aeriene şi bombardamentele 
repetate la intervale tot mai scurte. Huruitul bombardierelor se 
aude până în străfundurile subsolurilor Gestapoului. 

Mă gândesc la Uwe. Mă aşteaptă oare acelaşi sfârşit? 

La interogatorii nu mă mai cheamă. M-au uitat? Ipoteza aceasta 
nu-mi pare credibilă. 

Stările de veghe şi de somn se succed într-o ambianţă de 
îndobitocire. Durerile de cap mă chinuie cumplit... 

Câte zile au mai trecut? Le-am pierdut socoteala. Să se fi 
terminat luna ianuarie? Poate că şi februarie şi-a epuizat filele de 
calendar. Cine ştie? 

Intr-o seară, după cină, S.S.-iştii vin să mă ia cu ei. Străbat din 
nou labirintul de coridoare şi de scări şi mă trezesc în cabinetul lui 
Muller. 

Mă priveşte pe deasupra ochelarilor. 

— Ei, ai de gând să vorbeşti? 

larăşi „afacerea Himmler”. Dacă l-aş denunța pe Reichsführerul 
S.S., aş furniza încă o piesă în dosarul întocmit de Bormann 
împotriva duşmanului său de moarte. Himmler nu s-ar nărui, fiindcă 
are încă mare trecere în ochii lui Hitler, dar eu, lipsit de acest atu, 
aş ajunge pe mâna călăului. 

Trebuie deci să tac. Tăcerea este ultima mea şansă. 

— Nu am nimic de spus. 

Muller nu mă supune la torturi, fiindcă o declaraţie împotriva lui 
Himmler, smulsă în asemenea condiţii, nu numai că i-ar complica 
situaţia, dar ar şi fortifica poziţia Reichsfuihrerului S.S. 

Muller clatină înciudat din cap. N 

— Eşti încăpățânat, Altenburg. Imi ridic aripa de deasupra 
dumitale. 

S.S.-iştii mă târăsc iarăşi în celula mea. 

Aştept să se materializeze ameninţarea lui Muller. 

Am început să resimt lipsa lui Johann. Prin el păstram cel puţin o 
legătură - vai, cât de fragilă - cu lumea dinafară. 

Nervii mi s-au tocit în aşa hal, încât nu mai îmi face nici o 
impresie ameninţarea de a fi rechemat în faţa anchetatorilor. Sunt 
pregătit sufleteşte pentru orice eventualitate. Moartea care l-a 
secerat pe Blaskowitz mă poate înşfăca oricând şi pe mine. Dacă 


=—353'— 


Himmler şi-a pus în gând să mă ucidă, viaţa mea nu mai are nici un 
preţ. 

Anchetatorii mă cheamă iarăşi în faţa lor. Sunt invizibili, în dosul 

paravanelor de lumină care mă orbesc. Mă anunţă că voi fi trimis în 
faţa Curţii Poporului. Aceasta înseamnă că Miller s-a ţinut de 
cuvânt şi a renunţat la serviciile mele. Poate să fie însă şi o simplă 
încercare de a mă intimida. Timpul îmi va arăta care dintre ipoteze 
este cea valabilă. 
__ S.S.-iştii îmi aduc nişte haine civile, mult prea largi pentru mine. 
Imi pun lanţuri la mâini şi la picioare, apoi mă urcă într-o autodubă 
cu compartimente strâmte, ca nişte carcere, fără ferestre şi fără 
lumină electrică. Pereţii de metal sunt reci ca gheaţa. In celelalte se 
află desigur alţi încarceraţi, căci le aud zgomotul lanțurilor şi paşii 
răsunând pe podeaua de fier. 

Nici la începutul călătoriei şi nici la sfârşitul ei nu am văzut vreo 
frântură de cer. Plecarea s-a făcut dintr-un gang lung şi vast cât un 
tunel, iar la sosire am coborât tot într-un gang, dar cu dimensiuni 
ceva mai restrânse. Amândouă sunt însă la fel de fioroase. 

După mine sunt scoşi din dubă şi ceilalţi prizonieri. Lanţurile de 
la picioare, târâte pe pardoseala de piatră, stârnesc ecouri 
metalice. Străbat nişte coridoare interminabile şi o mare sală de 
aşteptare înţesată de împricinaţi, care mă privesc cu o curiozitate 
avidă. Este pentru prima oară că dau ochi cu publicul în postura 
mea de deţinut. Mă întreb dacă mă cunoştea cineva. Nu încerc însă 
vreun simţământ de ruşine sau cel puţin de jenă fiindcă port lanţuri 
la picioare şi sunt escortat de gardieni. Prin însăşi prezenţa mea pe 
sălile tribunalului în postură de puşcăriaş, manifest divorţul dintre 
mine şi conducătorii celui de-al treilea Reich. 

Gardienii îmi deschid o uşă şi mă introduc într-un fel de 
anticameră cu pereţii lambrisaţi şi cu bănci orânduite pe margini. 
Imi îngăduie să mă aşez pe o bancă. Unul dintre gardieni - căci 
sunt patru la număr - îşi împinge cascheta pe ceafă şi începe să 
fluiere cântecul lui Horst Wessel. Ceilalţi trei au început să 
vorbească despre prostituate şi despre isprăvile lor amoroase. 
Toarnă tot felul de glume deocheate, presărate cu expresii vulgare, 
triviale, ca şi când nici n-aş fi de faţă. 

Aşteptarea se prelungeşte. Pe ceilalţi deţinuţi nu i-am mai văzut. 

La un moment dat se deschide o uşă. Doi gardieni intră, 
precedându-l pe maiorul Fabian von Schlabrendorff, care poartă de 
asemenea lanţuri la picioare. Întâlnirea aceasta neaşteptată ne 


— 354 — 


surprinde pe amândoi în egală măsură. Nu ne adresăm însă nici un 
cuvânt, deoarece cunoaştem consemnul. Privirile noastre sunt însă 
mai elocvente decât cele mai măiestrite vorbe. Ultima oară ne-am 
văzut pe Frontul de Est, cu prilejul eşuării atentatului organizat de 
generalul-maior von Tresckow împotriva lui Hitler. 

Între timp, gardienii mi-au scos lanţurile de la mâini. 

Un aprod bagă capul pe uşă. 

— Aduceţi-l în sală pe acuzatul Altenburg-Delmond. 

Unul dintre gardieni mi se adresează cu asprime: 

— Haide! Scoală-te mai repede de pe bancă! Tribunalul n-are 
timp de pierdut! 

Mă execut fără grabă, tocmai fiindcă ştiu că încetineala 
gesturilor mele îi scoate din fire. 

Gardianul care a fluierat până atunci cântecul lui Horst Wessel 
mă îmbrânceşte spre uşă. 

— Mişcă-te! Te târăşti ca un melc! 

Arunc o ultimă privire lui von Schlabrendorff, care mă 
încurajează cu un surâs aproape imperceptibil, apoi intru în sala 
tribunalului. 

Sala este mare, luminoasă. 

Freisler, asasinul fiului meu Willi, prezidează Curtea. Acum se 
pregăteşte să mă asasineze şi pe mine, cu toate formele legale pe 
care i le pune la îndemână justiţia naţional-socialistă. Justiţia 
aceasta nu mai este demult oarbă. Sentinţele se dau potrivit 
ordinelor primite de sus. 

Servilismul lui Freisler faţă de Hitler nu constituie o excepţie. Mai 
toţi judecătorii sunt nişte valeţi ai regimului. Cei care şi-au 
manifestat independenţa şi spiritul de dreptate au fost demult 
înlăturați. 

Publicul din sală nu mă interesează. Ştiu că este alcătuit din slugi 
ale regimului şi că misiunea lor este să-şi manifeste aversiunea faţă 
de odioşii „duşmani” ai lui Hitler şi ai celui de-al treilea Reich. 

Sunt împins într-o boxă. Mi se indică să mă aşez pe o bancă între 
doi gardieni. Inapoia mea fac de gardă câţiva poliţişti înarmaţi. Un 
avocat pe care nu-l cunosc se apropie de mine. Mă priveşte cu un 
fel de milă dispreţuitoare. 

— Sunt apărătorul dumitale desemnat din oficiu, mi se 
adresează cu voce joasă, gravă. Am studiat cu atenţie dosarul 
dumitale. Voi încerca tot ce-mi va sta în putinţă spre a-ţi uşura 
situaţia. Din nefericire, fapta dumitale este atât de gravă, încât mă 


— 355 — 


îndoiesc că am să pot face mare lucru. Eh! Dumnezeu cu mila! 

A vorbit şoptit, dar suficient de tare spre a fi auzit de către 
persoanele din imediata noastră apropiere. Exprimându-şi 
dezaprobarea-i fermă faţă de „crima” mea, îşi înscrie încă o faptă 
meritorie pe certificatul care-i atestă civismul, devotamentul faţă 
de partidul naţional-socialist. 

Se aşază apoi la locul lui. 

Freisler răsfoieşte dosarul meu. Are faţa osoasă, ochii răi, buzele 
subţiri. O chelie vastă i-a invadat ţeasta, mărginită deasupra 
urechilor şi la ceafă de un păr moale şi rar. Are degete subţiri ca 
nişte gheare. Subţire îi este şi nasul. 

Grefierul îmi strigă numele. Freisler îmi face semn să trec în faţa 
sa. Escortat de doi gardieni, ies din boxă şi mă opresc în faţa unei 
mese mici şi joase, plasată în faţa preşedintelui Curţii. 

Cei doi gardieni s-au aşezat pe câte un scaun, în stânga şi în 
dreapta mea, iar eu am rămas în picioare. Acuzatul nu are dreptul 
să stea jos în tot timpul procesului. Ca şi ceilalţi complotişti judecaţi 
de Freisler, port haine civile. Vestonul, mult prea larg, atârnă ca un 
clopot. Pantalonii, de asemenea, cu un număr sau două mai mari 
decât măsura mea, au tendinţa să cadă în jos. Silindu-ne să ne 
prezentăm în faţa Curţii în hainele acestea ponosite, mult prea 
ample pentru noi, Freisler vrea să ne facă ridicoli în faţa publicului. 

In momentul în care Freisler începe să-mi ia interogatoriul: - 
numele, prenumele, locul şi data naşterii, şi aşa mai departe - se 
aprind nişte proiectoare, care-şi îndreaptă fascicolele asupra mea. 

In primul moment am rămas oarecum descumpănit, apoi mi-am 
amintit că toate dezbaterile sunt filmate din ordinul personal al 
Fiihrerului. Seara, după ce-şi încheie „istovitoarele treburi de stat”, 
Hitler urmăreşte, din sala-i personală de proiecţie, batjocura la care 
sunt supuşi atentatorii la viaţa lui. 

— Recunoşti vina care ţi se impută? mă întreabă Freisler înainte 
de citirea rechizitoriului. 

— Da! rostesc fără şovăire. 

— Ei, bravo! lată în sfârşit, un criminal care-şi recunoaşte crima. 
Eşti o pasăre rară, Altenburg! mi se adresează cu ironie. 

Procurorul dă citire rechizitoriului. Vreo douăzeci de pagini, în 
care sunt enumerate cu lux de amănunte capetele de acuzare: 
rebeliune, participare la complot, înaltă trădare, defetism, îndemn 
la revoltă. Relaţiile mele cu şefii complotului din 20 iulie sunt 
expuse pe larg. Procurorul încheie cerând condamnarea mea la 


— 356 — 


moarte. 

Nu îmi fac iluzii asupra a ceea ce va urma. Ştiu că sentinţa mea 
de condamnare este semnată dinainte şi că procesul nu este decât 
o caricatură judiciară. Cel puţin să părăsesc cu demnitate scena. 

Freisler mă ia din nou în primire. Vorbeşte strident, sacadat, 
amintind lătratul unei javre arţăgoase: 

— Recunoşti că la cercetările dinaintea arestării dumitale ai 
minţit pe anchetatori, afirmând că nu ai participat la complot? 

Întrebarea este abilă. Freisler încearcă să mă pună în postura 
unui laş. 

Răspund cu brutalitate: 

— Da. Am minţit. Am minţit ca să pot rămâne în libertate, să pot 
acţiona în continuare. 

Replica mea l-a luat prin surprindere. S-a aşteptat la altă 
justificare. 

— Vasăzică, eşti un criminal înrăit! Un bandit lipsit de orice 
scrupule! Nici în ceasul al doisprezecelea nu eşti în stare să 
apreciezi gravitatea gestului dumitale! Recunoşti că ai purtat 
discuţii cu Beck şi cu von Stauffenberg, cu von Stupnagel şi cu 
Olbricht, în vederea eliminării Fuhrerului? 

— Da. Am purtat astfel de discuţii. Am socotit că numai printr-o 
schimbare de regim războiul fatal în care suntem angajaţi ar putea 
fi încheiat cu un ceas mai devreme. 

— Sinceritatea dumitale vădeşte nu numai sfruntarea unui 
criminal înrăit, ci şi inconştienţa unui pigmeu care şi-a închipuit că 
ar putea, împreună cu o mână de tâlhari - cu grade înalte în armată 
- să preia comanda supremă a Wehrmachtului şi să trădeze 
interesele poporului german, vânzându-l aliaţilor. 

Mă priveşte cu ură, tamponându-şi cu batista fruntea asudată. 

— Când l-ai primit pe von Stauffenberg în reşedinţa dumitale de 
la Munchen şi ţi-a vorbit despre complot, cum de te-a lăsat 
conştiinţa să nu-l pocneşti cu pumnul între ochi şi să-l dai pe mâna 
autorităţilor? Ai raportat cuiva discuţia purtată cu von 
Stauffenberg? 

— Nu. 

— Dacă te-ai fi dus la iubitul nostru Führer şi l-ai fi prevenit de 
ceea ce se pregăteşte, ţi-ai fi asigurat recunoştinţa armatei şi a 
poporului german. Numele dumitale ar fi rămas înscris cu litere de 
aur în cartea faptelor memorabile ale germanilor din toate 
timpurile. Dar n-ai făcut acest lucru, fiindcă erai putred până în 


— 357 — 


măduva oaselor, fiindcă socoteai, în prosteasca-ţi vanitate, că aţi 
putea suplini geniul marelui nostru Führer, că aţi putea acţiona mai 
bine decât conducătorul nostru al tuturora, omul care a extins 
frontierele Reichului până la extremele limite, care a asigurat 
patriei noastre o glorie nepieritoare. Nu te-ai gândit la consecinţele 
publicării unui comunicat oficial care ar fi anunţat armata şi poporul 
german că genialul nostru Führer a fost ucis mişeleşte şi că o ceată 
de aventurieri, în frunte cu Beck şi cu von Witzleben, au preluat 
puterea? Nu te-ai gândit că toţi germanii s-ar fi ridicat spre a vă 
linsa? 

Am simţit că mi se urcă sângele în cap. N-am mai ţinut seama că 
sunt acuzat, că am interesul să mă apăr, nu să acuz. Am ripostat 
dârz: 

— M-am gândit că numai în acest chip ar putea fi salvate vieţile 
a milioane de germani, care mor astăzi fără rost nu numai pe 
câmpurile de bătălie, ci şi în oraşele şi satele supuse 
neîntreruptelor bombardamente aeriene inamice. 

— Superioritatea aeriană a inamicului este temporară, Altenburg. 
Armele noi pe care le pregăteşte Führerul vor schimba radical faţa 
războiului. Dacă astăzi aliații ne mai potopesc cu 
bombardamentele, este datorită dumitale şi celor de o teapă cu 
dumneata. Aţi sabotat maşina de război germană! 

— Nu ştiam de existenţa acestui capăt de acuzare, am replicat. 
Pe front mi-am făcut întotdeauna datoria, chiar dacă am socotit în 
sufletul meu că mă băteam pentru o cauză pierdută. Duşmanii 
Germaniei sunt şi duşmanii mei. 

— Ce vorbe sforăitoare, Altenburg! Aţi vrut să repetaţi isprava 
mişelească a lui Badoglio. Unde te aflai în ziua atentatului? 

— In drum spre Paris. 

— Aha! Ţi-a fost frică să participi la complot. Ai preferat să te afli 
departe de focarele de la Berlin, Rastenburg şi Paris. 

— O.K.W.-ul îmi încredinţase misiunea să inspectez şi să 
reorganizez unităţile aeriene din Franţa. 

— Cum s-ar spune, i-ai lăsat pe alţii să facă treaba în locul 
dumitale, ca apoi să te aşezi la ospăţul gata pus. Numai că nu ţi-au 
ieşit socotelile aşa cum ai fi vrut. Din lucrările de la dosar reiese că 
nu eşti membru al partidului naţional-socialist. Slavă Domnului! Prin 
prezenţa dumitale în rândurile lui i-ai fi adus numai dezonoare. 
Apropo, de ce nu te-ai înscris în partidul nostru? 

— N-am fost de acord cu ideologia naţional-socialistă. 


— 358 — 


— Ah, da! Înţeleg! Dumneata erai prieten cu evreii şi cu toţi cei 
pe care-i supăra gloria crescândă a Germaniei naţional-socialiste. 

— Am fost şi sunt adversarul ideologiilor tiranice. Am doar vina 
că un timp le-am aplicat. 

Deodată şi-a muşcat buzele. Ştiam că făcuse parte din rândurile 
partidului comunist şi că mai târziu trecuse la naţional-socialişti. 
Renegaţii sunt întotdeauna excesiv de zeloşi. Speră ca în felul 
acesta să-şi facă uitat trecutul. 

Fiindcă i-am surprins punctul slab, am replicat cu dispreț: 

— In privinţa ideologiei comuniste sunteţi mai competent decât 
mine. 

Freisler s-a înverzit. A aruncat în jur priviri piezişe, spre a 
surprinde reacţia publicului şi a magistraţilor. Dar personajul acesta 
era prea temut ca oamenii să-şi permită a-şi oglindi pe chip 
expresii echivoce. 

— La interogatoriu ţi-ai recunoscut vina... 

— Da! Am recunoscut! Sunt vinovat că am îngăduit, mai mult 
decât atât, că am creat în mod indirect condiţii favorabile regimului 
naţional-socialist spre a se instala la putere, să se consolideze şi să 
declanşeze acest război nefast. 

— Omul ăsta e nebun! a strigat Freisler, sărind de pe scaun. 
Nebun de legat! Pronunţă asemenea blasfemii în faţa unei instanţe 
judiciare germane! Pedeapsa cu moartea este prea puţin pentru... 

In aceeaşi clipă au început să urle sirenele, anunțând alarma 
aeriană. Deşi vuietul lor îi acoperă glasul, Freisler continuă să 
vorbească. Dar cuvintele lui nu se mai aud. Evocă un actor 
mediocru, care rosteşte o tiradă într-un film mut. În locul pianului 
care acompania odinioară reprezentațiile cinematografice, acum se 
ridică impresionante vaietele sirenelor. 

Mărturisesc că am primit ca un semn divin apariţia 
bombardierelor. Aş fi fericit să cadă o bombă peste sala 
tribunalului, ca să se termine odată comedia aceasta grotescă. Acel 
Deus ex machina atât de obişnuit în dramele antice a adus un 
deznodământ neprevăzut procesului meu. Aproape simultan cu 
alarma, au început să se audă şi bubuiturile exploziilor. De la o 
vreme incursiunile aeriene inamice au devenit atât de frecvente, 
încât nu mai poate fi respectat programul care impune o anumită 
perioadă de timp între alarmă şi bombardamente. 

Pământul a început să se clatine, zidurile să se crape... 

— La adăpost! a urlat cineva. 


— 359 — 


Un poliţist mă apucă cu putere de braţ şi mă târăşte după el. 

Publicul din sală aleargă spre uşi. Freisler se agită ca un zănatic, 
străduindu-se să domine zgomotul cu lătratul lui isteric. 

Tras de poliţist, am traversat anticamera, am ieşit pe un culoar şi 
am pornit pe nişte scări în jos. Totul s-a petrecut în mai puţin de un 
minut. 

Ciudat! Trăiesc nişte clipe demenţiale, dar nu îmi este frică. 
Poate fiindcă ştiu că moartea mi-a însemnat deja fruntea. 

Pereţii tribunalului se zguduie. Deodată, o explozie puternică 
face să se deschidă tavanul. Văd o lumină orbitoare, apoi totul se 
cufundă în întuneric... 


x 


Reluarea contactului cu realitatea am făcut-o în împrejurări 
stranii. Sunt într-un pat de spital. Patul se zguduie odată cu clădirea 
lovită probabil de vreo bombă, căci din tavanul brusc fisurat prinde 
să cadă moloz şi bucăţi de tencuială. 

O infirmieră stă cu mâinile încleştate de patul meu şi se uită 
terorizată la plafonul zebrat de crăpături. Pacienţii din paturile 
învecinate cu al meu se privesc înspăimântați, aşteptând să se 
prăbuşească zidurile peste noi. 

Sunt năuc. Mă întreb dacă visez, sau dacă procesul meu a fost 
un vis... 

Un gradat S.S., cu caschetă pe cap şi cu o privire rătăcită de 
groază, se uită în jur căutând parcă un punct de sprijin. 

După un timp, zgomotul exploziilor încetează. Sirenele sună, 
anunțând încetarea alarmei. 

Mă uit la tovarăşii de suferinţă din celelalte paturi. Unii au capul 
bandajat, alţii braţele ori picioarele puse în atele ghipsate. In patul 
din stânga mea zace gardianul care m-a scos din sala de şedinţă. 
Picioarele îi sunt prinse de asemenea în aţele ghipsate. Cred că i-au 
administrat sedative puternice, căci doarme adânc. 

A apărut un doctor tânăr. Işi aruncă privirea asupra fişei de la 
picioarele patului meu, apoi îmi zâmbeşte. Are o figură deschisă, 
ochi limpezi, reconfortanţi. 

— De data asta aţi scăpat relativ uşor. Câteva contuzii şi o 
comoţie destul de puternică. 

Imi vorbeşte cu deferenţă, ca şi când n-aş fi un simplu deţinut. 

— Când îl putem ridica? întreabă S.S.-istul care nu se urneşte de 
la picioarele patului meu. 


— 360 — 


— În câteva zile, răspunde domol doctorul. Trebuie să se 
odihnească, să se refacă... N 

S.S.-istul mă fixează cu dispreţ. Işi spune desigur că este inutil să 
fiu îngrijit, de vreme ce tot aveam să pier atârnat în ştreang. 

Ridică din umeri. 

— Vă pierdeţi vremea, se adresează doctorului. 

— Fiecare ne facem meseria aşa cum ne pricepem mai bine, 
răspunde tânărul medic, uitându-se la mine. 

In clipa aceea am desluşit în ochii lui o înţelegere care mi-a 
încălzit sufletul. In lumea aceasta nu am deci numai duşmani. Sunt 
încredinţat că îmi cunoaşte povestea, dar nu mă tratează cu 
ostilitate. Îmi împărtăşeşte probabil convingerile... 

Zilele de refacere prescrise de el se scurg cu încetineală, în 
prezenţa S.S.-istului nu vorbesc cu nimeni. Când iese pentru câteva 
minute - fiindcă l-au îmboldit unele nevoi fiziologice - vecinii mei de 
pat îmi şoptesc la repezeală noutăţi. Nici ei nu-mi sunt ostili. Până 
şi gardianul mă priveşte cu simpatie. 

— Am avut mare noroc amândoi, îmi spune el într-o zi. Când 
bombele au căzut asupra tribunalului, au murit zeci de oameni. Și 
preşedintele Freisler a murit. L-au găsit strivit sub un bloc de beton. 
L-au recunoscut după robă şi după insignele de la piept. Actele le 
avea în haina rămasă în cabinetul său de lucru. 

„Incurcate sunt căile tale, Doamne! mi-am zis cu smerenie. N-aş 
fi crezut să moară Freisler înaintea mea.” 

S-au scurs şi zilele fixate pentru convalescenţă. 

In curând mă văd iarăşi într-o celulă din sediul Gestapoului. 
Procesului meu i s-a fixat un nou termen de judecată. Sunt 
mulţumit că nu mai trebuie să mă înfăţişez lui Freisler. Procesul se 
amână de câteva ori. Abia către mijlocul lui martie sunt adus din 
nou în faţa Curţii Poporului. 

Preşedintele completului de judecată este acum un oarecare Dr. 
Khrone, un ins pe atât de tăcut şi de calm, pe cât fusese Freisler de 
zgomotos şi de coleric. 

De data aceasta sorții par să-mi fie favorabili. Dosarul meu, 
distrus în timpul bombardării tribunalului, a fost incomplet 
reconstituit. Declaraţia lui von Hafacker nu mai există. A dispărut şi 
denunţul lui Rudi. Au rămas doar copiile unor declaraţii făcute de 
mine în faţa anchetatorilor, prin care recunoşteam parţial 
participarea mea la complot. Impotriva acestora nu-mi va fi greu să 
lupt. Pe vremuri am studiat şi dreptul. Evident, de atunci au trecut 


— 361 — 


câteva decenii, în cursul cărora am pierdut orice contact cu 
ştiinţele juridice. Mai păstrez însă noţiuni care-mi permit să ajung la 
concluzia că este preferabil să mă apăr singur. 

Am refuzat serviciile unui avocat din oficiu, care mai mult mi-ar fi 
complicat situaţia. Cunosc laşitatea acestor avocaţi. 

Tribunalul a admis să-mi pledez singur cauza. Apărarea mea se 
întemeiază pe următorul argument: declaraţiile mi-au fost smulse 
de anchetatori în urma torturilor la care am fost supus. In aceste 
condiţii îşi pierd orice valoare. 

Completul de judecată a urmărit cu atenţie pledoaria mea. 
Preşedintele tribunalului nu m-a întrerupt şi nici nu a încercat să 
mă încurce, procedeu folosit cu predilecție de Freisler. 

Probabil că anchetatorul-şef, despre care am aflat mai târziu că 
se numeşte Hobecker, a recunoscut folosirea unor mijloace nu 
tocmai ortodoxe pentru a smulge declaraţii deţinuţilor, căci 
tribunalul a acceptat argumentele mele. Cred că îngăduinţa sa este 
datorată şi descurajării cercurilor conducătoare naţional-socialiste 
faţă de succesele înregistrate de aliaţi. Prăbuşirea celui de-al treilea 
Reich a devenit o certitudine chiar şi pentru cei mai fanatici nazişti. 
Până şi gardienii de la închisoare au devenit mai timoraţi. 

Procurorul, ţinând seama de argumentele mele, a pus concluzii 
de achitare. Tribunalul şi-a însuşit punctul său de vedere, 
pronunţându-se în acest sens. 

Câteva zile mai târziu, am auzit că şi von Schlabrendorff a fost 
achitat pe baza aceloraşi concluzii. 

N-aş putea spune că hotărârea tribunalului mi-a produs o 
satisfacţie deosebită. Am nervii atât de tociţi, încât nici suferinţele 
şi nici bucuriile nu mai ating intensităţi mari. Privesc evenimentele 
- chiar şi acelea care mă interesează direct - cu o apatie totală. 

Achitarea de către tribunal nu a atras şi eliberarea mea din 
închisoare. În noaptea următoare, gardienii m-au urcat într-o 
autodubă care a pornit spre o destinaţie necunoscuta Nu pot să-mi 
dau seama cât a durat drumul. Ore, zile? Durerile de cap tot mai 
violente mă fac să mă zvârcolesc ca un vierme prins în vârful 
ascuţit al nadei. 

In miez de noapte am ajuns, în sfârşit, la destinaţie. Domneşte o 
beznă adâncă. Fiindcă bombardamentele aeriene inamice non-stop 
impun un camuflaj strict. incadrat de doi işti, am intrat într-o clădire 
joasă, cu un coridor lung, luminat zgârcit de un bec albastru. Se 
deschide o uşă şi mă pomenesc într-o încăpere joasă, văruită, cu 


— 362 — 


nelipsitul portret al Führerului aninat pe un perete între două 
steaguri cu zvastica. 

La o masă de lucru tronează un Sturmbannführer cu o mutră 
efeminată. Işi examinează atent unghiile manichiurate. Ridică 
asupra mea ochii albaştri, cu gene lungi, dar cu o expresie atât de 
rea, încât îmi încrâncenează pielea. Tipul sadicului cu înclinații spre 
rafinament. Cred că adoră muzica preclasică şi animalele. Are 
degete subţiri, fine, de pianist. 

Işi aruncă privirile asupra hârtiei pe care i-a predat-o unul dintre 
gardienii mei, apoi mă măsoară din cap până în picioare. 

— Altenburg-Delmond! exclamă, zâmbind cu falsă veselie. Te 
aşteptam. Scrie aici, adăugă arătându-mi hârtia de pe masă, că 
tribunalul te-a achitat. 

Izbucneşte în râs. Un râs tăcut, care-i urâţeşte faţa cu trăsături 
atât de regulate. 

— E mai cuminte să nu-ţi faci iluzii, ca să nu ai deziluzii. Ştii cine 
a spus vorbele astea, Altenburg? Stendhal. Un franţuz mai puţin 
degenerat decât compatrioţii lui. Poate fiindcă era de origine 
germană. Cine intră la Flosenburg nu mai iese viu... Ah, poate că 
nu ştii? Eşti oaspetele lagărului de la Flosenburg. Poate că ai auzit 
ce faimă are. N-ai auzit? Vei avea tot timpul să afli. 

Apasă pe butonul unei sonerii. Un tip îndesat, cu ochi mici, negri, 
în uniformă de gardian-şef, intră şi îşi izbeşte marţial călcâiele. 

— Pentru dumnealui regim solitar, îi porunceşte 
Sturmbannfihrerul, arătându-mă cu mâna-i deosebit de îngrijită. 
intoarce iar privirile spre mine: Celulă personală, cu tot confortul, 
Altenburg. Hai, duceţi-l! 

Işi examinează din nou unghiile, uitând de prezenţa mea. 

— Mişcă! se răsteşte la mine unul dintre S.S.-işti. 

Când am ieşit pe coridor, mi-a trântit un pumn în ceafă. 

— Nu ştii să zici şi trăiţi când ieşi din biroul unui comandant S.S.? 
Ei, las”, că-ţi facem noi educaţia! 

Imi mai aplică un pumn în şale, proiectându-mă de un perete. 
Gardianul-şef ne urmează, jucând în palmă nişte bile. 

Străbatem un coridor, ieşim într-o curte şi intrăm în alt coridor. 
Uşi straşnic ferecate sunt plasate de o parte şi de alta a culoarului. 
Miroase a formol. Mirosul puternic de formol nu reuşeşte să 
acopere o duhoare greţoasă, pe care mi-a trebuit ceva timp ca să o 
pot identifica: fum, carne şi grăsime arsă. 

S.S.-iştii deschid o uşă şi mă îmbrâncesc înăuntru. O trântesc 


— 363 — 


apoi în urma mea. Aud zgomotul cheii răsucindu-se în broască. Mă 
uit în jur. O lumină slabă, izvorâtă dintr-un bec electric ofticos, îmi 
îngăduie să desluşesc un pat de scânduri, cu o pătură deasupra şi 
cu o pernă. O masă de lemn şi un scaun completează mobilierul. 
Fereastra, plasată atât de sus, încât abia o pot atinge ridicând 
braţele deasupra capului, este acoperită cu scânduri. 

Mă aşez pe pat şi îmi cufund capul în palme. M-am deprins cu 
umilinţele, cu loviturile, cu frica aceea insidioasă care-ţi frământă 
măruntaiele, încleştându-le parcă într-un pumn nevăzut. Nu mi-am 
făcut nici-un moment iluzia că achitarea tribunalului va fi operantă. 
Cunoşteam procedeele Gestapoului. Acum le simt pe pielea mea. 

Cheia se răsuceşte în broască. Un gardian intră, aducându-mi o 
cană cu apă. lese fără să-mi acorde o privire. 

Mă întind pe pat; Cred că am adormit pe nesimţite, căci la un 
moment dat mă trezeşte zgomotul unor paşi în faţa uşii celulei. l- 
am identificat uşor. Paşi de deţinuţi, şovăielnici, târşiţi, şi paşi de 
gardieni, apăsaţi, autoritari, plini de aroganță. Da, da! Şi paşii pot fi 
aroganţi... Apoi se îndepărtează, pierzându-se treptat... 

Am închis ochii. Deodată îi redeschid, trezit din toropeală de 
răpăitul unor salve de arme automate. Mai trece un timp şi aud 
iarăşi paşi. Dar numai tropăitul arogant al cizmelor cu ţinte ale 
gardienilor. Apoi se aşterne liniştea. 

Zilele şi nopţile se perindă iarăşi. Liniştea este întreruptă de paşii 
care trec prin faţa celulei mele. La dus paşi şovăielnici şi paşi 
aroganţi. La întoarcere numai paşi aroganţi. Intre dusul şi întorsul 
lor, răpăitul armelor automate. Ştiu ce înseamnă. Execuţii! 

Spre deosebire de celula fără ferestre din sediul berlinez al 
Gestapoului, aici am o fereastră care-mi îngăduie să-mi dau seama 
de trecerea zilelor şi a nopţilor. Deşi este acoperită cu scânduri, pot 
vedea printre ele dungi subţiri de lumină. Ce înviorătoare sunt 
aceste dungi de lumină... 

Paşii - dusul şi întorsul lor - mă înnebunesc. Au început să mă 
urmărească şi în somn. Mă întreb când se va întâmpla ca şi ceilalţi 
deţinuţi să asculte cu inima strânsă - aşa cum ascult şi eu acum - 
paşii mei printre paşii altor inşi duşi la locul de execuţie. 

Aud câteodată şi urlete animalice de durere, şi sudălmi. 

Intr-o noapte, după trecerea şi înapoierea paşilor, se deschide 
uşa celulei şi în prag apare Ernst Gerlach, fratele meu vitreg. Suplu, 
cochet, cu cascheta, împodobită cu capul de mort, lăsată uşor pe 
spate, îmi zâmbeşte cu afecţiune. Am crezut la început că sunt 


— 364 — 


victima unui coşmar. 

— Lasă-ne singuri! porunceşte gardianului, care stă ţeapăn 
înapoia sa. 

Gardianul se execută. 

— lată-ne iarăşi împreună! rosteşte Ernst cu bunăvoință. 

Dacă nu i-aş cunoaşte firea, poate că m-aş lăsa înşelat de 
expresia duioasă a ochilor lui. 

— Eh, sângele apă nu se face! spune, aşezându-se pe scaunul de 
lângă masă. 

Examinează cu atenţie tăblia mesei, să constate dacă este sau 
nu murdară, apoi, satisfăcut de rezultatul investigaţiei, îşi sprijină 
braţul pe ea. 

Mă ridic în capul oaselor, deşi capul mă doare de îmi plezneşte. 

— Nu te bucuri că mă vezi, Eugen? mă întreabă. 

Nu-i răspund. 

Mă mustră în glumă, agitându-şi degetul arătător spre mine: 

— Naughty boy! exclamă cu prietenie. Naughty boy! 

Işi scoate cascheta şi o pune cu fundul în jos pe masă, lângă 
cana de metal plină cu apă. 

— Ei, nu te-ai săturat de existenţa asta celulară? 

Continui să păstrez tăcerea. 

— Nu vrei să vorbeşti? mă întreabă, clătinând din cap cu afectată 
tristeţe. Hm! Ai îndrăgit atât de mult temniţa, încât nu te mai 
interesează libertatea. Să ştii că oferta mea rămâne deschisă. O 
mică declaraţie în legătură cu discuţia purtată la Paris... 

II privesc cu răceală, cu detaşare, ca şi când aş avea de-a face 
cu o vietate lipsită de importanţă. 

— Ştii de unde vin acum, Eugen? De la Buchenwald. Am făcut o 
inspecţie la lagărul de acolo. L-am văzut printre alţii pe prietenul 
tău, generalul von Falkenhausen... Te uiţi la mine de parcă n-ai şti 
de cine îţi vorbesc. Falkenhausen, fostul comandant militar al 
Belgiei! Este exact în situaţia ta. Iţi trimite salutări. Mai este acolo şi 
generalul von Rabenau. Ce cucernic om şi acest von Rabenau! 
Când înalţă rugi către Dumnezeu şi către legiunile de sfinţi, ai zice 
că îi comandă ca pe câmpul de instrucţie. 

Scoate din buzunar o tabacheră şi o deschide îmbietor. 

— Imi permiţi să-ţi ofer o ţigară? 

N-am fost niciodată un fumător pasionat. Acum însă aş fi simţit o 
plăcere nebună să aspir aroma unei ţigări, dar m-am abținut să-i 
accept invitaţia. 


— 365 — 


— Nu fumez! răspund sec. 

Ernst îmi zâmbeşte cu bonomie. 

— In sfârşit, ai vorbit! înseamnă că gheaţa a început şi se 
spargă. N-are nici un rost să dăinuie supărarea între noi. Ce-a fost a 
fost! Să ştergem cu buretele neînțelegerile! Uite, acum vreau să te 
ajut. De aceea te sfătuiesc să cazi la înţelegere cu Bormann. 
Evenimentele se desfăşoară cu o rapiditate deconcertantă. Aliaţii 
au pătruns adânc pe teritoriul Germaniei. De îndată ce americanii 
se vor întâlni cu ruşii, va ţâşni scânteia! Da, da! Între anglo- 
americani şi ruşi domneşte o mare duşmănie. Când trupele lor se 
vor încăiera, Eisenhower va apela la ajutorul nostru. Căci şi noi 
suntem occidentali, ca şi ei. Asta nu trebuie să o uite domnii de la 
Washington, Paris şi Londra. Noi avem experienţa luptei cu ruşii. 
Ajutorul nostru va fi nepreţuit. Dar există un clenci. Anglo- 
americanii nu vor să negocieze cu Fuhrerul. Himmler ştie acest 
lucru şi încearcă să angajeze tratative cu Occidentul, ca să fie 
recunoscut şef al Reichului german după retragerea de la putere a 
lui Hitler. Occidentalii nu vor trata însă decât cu Bormann, care nu 
s-a compromis în nici un chip. Ascultă-mă pe mine. Eugen! Dacă 
întorci macazul, ai toate şansele să te reabilitezi, să primeşti poate 
din nou o comandă militară. De ce nu?... Imbrăţişează cauza lui 
Bormann! Nu mai sta la gânduri. 

Mă uit la el şi mă întreb dacă nu a înnebunit. Divagaţiile lui 
vădesc, în cel mai fericit caz, o totală ignorare a realităţii, îşi fac 
iluzii toţi aceşti nazişti care îşi închipuie că situaţia se va răsturna 
cu o sută optzeci de grade în favoarea lor. Ce nevoie au anglo- 
americanii de Germania muribundă? De resturile armatei germane 
epuizate? De căpeteniile naziste atât de grav compromise? Toţi 
aceştia presupun că este destul să-l înlăture pe Hitler, pentru ca 
aliaţii să-i accepte la masa negocierilor... 

— Dacă Himmler va fi exclus din competiţie şi Bormann va 
rămâne singurul purtător de cuvânt autorizat al partidului național- 
socialist, şi tu şi eu am ajunge foarte departe. 

Ernst Gerlach a început să mă amuze. Este orb sau încearcă să 
mă tragă de limbă? Refuz să cred că omul acesta, atât de calculat, 
de perfid, poate să dea dovadă de o asemenea inconştienţă. 

Işi aprinde o ţigară, apoi îşi vâră tabachera în buzunar şi se ridică 
de pe scaun. 

— Văd că nu vrei să vorbeşti, îmi spune cu părere de rău. Păcat! 

Deodată rămâne nemişcat, ca un câine de vânătoare care simte 


— 366 — 


brusc prada. Îşi încordează auzul. Stă aşa câteva clipe. 

— Auzi? mă întreabă. 

În clipa aceea desluşesc nişte trageri de artilerie foarte 
îndepărtate. 

— Americanii! şopteşte Ernst. Se apropie. Canonadele lor se aud. 
Pentru că îţi sunt prieten, am să-ţi fac o destăinuire. Veţi fi mutaţi 
cu toţii de aici, ca să nu cădeţi în captivitatea americanilor. 

Işi pune cascheta pe cap şi mă salută milităreşte. 

— Te las cu bine, Eugen. Dacă ai să te răzgândeşti, să-mi trimiţi 
vorbă. Va fi destul să comunici comandantului de lagăr că vrei să 
vorbeşti Standartenfuhrerului S.S. Ernst Gerlach. Să ne vedem cu 
bine, Eugen. i. 

Când să iasă din celulă, se opreşte cu mâna pe clanţă. Imi 
aruncă o privire peste umăr. 

— Am uitat să-ţi spun. Fiul tău, Rudi, a fost dat dispărut în timpul 
luptelor din Ardeni. Odată cu ieşirea lui din scenă şi cu distrugerea 
dosarului tău la Berlin, cele mai importante piese care te puteau 
incrimina au dispărut. Ai avut noroc, Eugen. Şi generalul Speidel a 
avut noroc. Comisia militară de onoare l-a socotit nevinovat. Ha-ha! 
Ce farsă! Speidel, nevinovat! Tu, nevinovat! Von Falkenhausen, 
nevinovat! Von Schlabrendorff, nevinovat! Mai rămâne să fie şi 
Canaris declarat nevinovat!... Dar ia aminte, Eugen! Războiul nu s-a 
terminat încă. În ochii S$.S.-ului sunteţi vinovaţi. Şi astăzi puterea o 
deţine S.S.-ul. Tribunalele? Vax! Armata? Vax! Poliţia? Vax! S.S.-ul e 
totul. S$.S.-ul şi partidul. Tatăl şi Dumnezeul nostru! Dacă vom fi 
învinşi pe câmpurile de bătălie, vom continua lupta subteran. Vom 
arunca Europa în aer. Da! da! Vom arunca Europa în aer!... 

lese trântind uşa în urma lui. Gardianul are grijă s-o încuie 
imediat. 

Restul nopţii am rămas treaz. Ascult cu ochii deschişi canonadele 
americane şi îmi spun că se apropie ziua Judecăţii de Apoi... 

A doua zi de dimineaţă primesc ordin să mă pregătesc de drum. 
În curte sunt încadrat într-o coloană de prizonieri. Nişte dube negre 
ne transportă la gară. Acolo suntem urcați în câteva vagoane de 
marfă. Primăvara se simte în aer. Vremea a început să se 
încălzească, iar în atmosferă plutesc miresme proaspete. Sau poate 
aşa mi se pare mie după mirosul greu de sânge şi de carne arsă din 
lagăr. 

O alarmă aeriană ne întârzie plecarea până seara. Odată cu 
căderea nopţii se lasă şi frigul. Majoritatea prizonierilor sunt numai 


— 367 — 


în haină, fără pardesie sau paltoane. Cine are un fular de lână sau 
un pulover se poate socoti fericit. 

Am mers cu trenul toată noaptea, făcând dese opriri în gări pe 
jumătate distruse de bombardamente. In ziua următoare ne 
continuăm drumul cu iuţeală de melc. Linia ferată este stricată în 
numeroase locuri şi trebuie să aşteptăm până ce o repară echipe 
de lucrători feroviari extenuaţi. N 

Ajungem la Dachau abia în noaptea următoare. In ciuda orei 
târzii, comandantul lagărului îmi face trista cinste de a mă chema 
în biroul său. 

Când am intrat, escortat de doi gardieni - măsurile de precauție 
în ceea ce priveşte persoana mea sunt foarte stricte - şeful 
lagărului, un ins plin de impertinenţă, mă examinează prin lentilele 
groase ale ochelarilor. 

— Altenburg-Delmond, nu-i aşa? 

Ochii lui bulbucaţi ca de broască întârzie câteva clipe asupra 
hainelor mele ponosite. 

— Mă întreb cum de nu îţi crapă obrazul de ruşine să umbli în 
halul ăsta! N-ar fi fost mai frumos să porţi acum uniforma militară? 
In loc să-ţi serveşti patria, în momentele astea grele, ai preferat să 
te înhăitezi cu nişte tâlhari care nu merită numele de oameni. 
Acum suferi consecinţele. Ţi-ai făcut-o cu propria ta mână. In 
sfârşit, ce să-ţi mai fac morală? Este inutil... Aici ai să faci parte din 
grupul special. Numai „crema” societăţii, adaugă cu ironie. O 
„cremă” mai otrăvitoare decât veninul de cobră. Asta nu înseamnă 
că ai să te bucuri de privilegii. Ţi-am rezervat tot regim celular. 
După câte văd, îţi prieşte. Ai făcut siluetă... Ilzbucneşte în râs. 
Duceţi-l în apartamentul rezervat! 

Şi aici, la Dachau, miroase a carne arsă. Mirosul acesta a îmbibat 
parcă şi pereţii. 

Zilele au prins iarăşi să se rostogolească. Izolarea în care sunt 
ţinut mă împiedică să aflu noutăţi dinafară. Intr-o seară gardianul 
intră în celulă. 

— Adună-ţi boarfele! îmi porunceşte. Hai, mai repede! 

„Boarfele” mele se reduc la două batiste, la o cămaşă de schimb 
şi la alte câteva nimicuri, printre care gamela proprie. 

Gardianul mă scoate în curte şi îmi ordonă să mă alipesc unui 
grup de prizonieri, care aşteaptă, ca şi mine, purtând diferite 
bocceluţe. Am surpriza să recunosc printre camarazii de captivitate 
pe bancherii Thyssen şi Schacht, pe Kurt von Schuschnigg, fostul 


— 368 — 


cancelar al Austriei, cu membrii familiei sale, pe principii Philip von 
Hessen şi Friedrich von Preussen, pe generalul von Falkenberg. Pe 
toţi i-am cunoscut în anii de libertate. Mai sunt printre noi femei şi 
copiii. Câţiva ţipi vorbesc englezeşte. Revederea atâtor cunoscuţi în 
acest loc sinistru mă umple de tristeţe. Nu ştiam ce vină li s-ar 
putea imputa copiilor în afară de faptul că părinţii lor „păcătuiseră” 
faţă de Führer şi de regimul nazist. E 

Von Falkenberg este într-o situaţie similară cu a mea. Imi 
istoriseşte în câteva cuvinte nenorocirile lui. Nu se deosebesc mult 
de ale mele. Vorbim în şoaptă, ca să nu fim auziţi de gardienii care 
înconjoară coloana. 

— Ce aşteptăm? îl întreb. 

— Se pare că vin americanii, îmi răspunde Falkenberg. S.S.-iştii 
vor să ne mute în alt lagăr. 

— Gura! se aude deodată glasul aspru al unui S.S.-ist. 

O întreagă flotă aeriană trece pe deasupra capetelor noastre. 

Avioanele huruie, făcând să vibreze atmosfera. Undeva, tunurile 
antiaeriene au început iar să tragă. 

Incerc o senzaţie ciudată în preajma oamenilor acestora din 
lumea mea, victime, ca şi mine, ale regimului nazist. In ultimele 
luni nu am avut de a face decât cu S.S.-işti şi cu câţiva judecători. 

Intr-un târziu, gardienii ne poruncesc să ne înapoiem în 
pavilioanele respective. 

— Se pare că nu mai au mijloace de transport, spune cineva. 

— Să nu ne facă de petrecanie, ca să scape mai repede de noi, 
opinează altul. 

Imi regăsesc în curând celula. De la fereastra mea văd printre 
scânduri coşul crematoriului. Scoate un fum gros, care pătrunde 
până şi la mine în celulă. 

Dimineaţa aud zarvă multă şi zgomotul caracteristic al unor 
tancuri. 

O jumătate de oră mai târziu, uşa celulei se deschide şi un 
militar american apare în prag... 


Cum era şi firesc, trecerea noastră sub administraţia 
americanilor nu a însemnat pentru mine o schimbare totală de 
regim. Acum sunt păzit de soldaţii americani. Mi-au luat 
interogatorii peste interogatorii. Am răspuns cu toată sinceritatea. 
Nu vreau să ascund nimic. Şi nici nu am ce ascunde. 
Responsabilitatea mea în declanşarea şi în purtarea acestui război 


— 369 — 


nu poate fi micşorată prin câteva răspunsuri abile. Anchetatorii mă 
supun unui adevărat bombardament de întrebări meşteşugite, dar, 
deşi se comportă cu asprime, nu mă insultă. 

Sunt informat că a început să se desfăşoare instrucţia în vederea 
deschiderii procesului intentat conducătorilor defunctului Reich 
nazist, aflaţi încă în viaţă. In închisorile prin care m-am perindat am 
întâlnit mulţi ofiţeri germani. Unii cu păcate mai mari, alţii cu 
păcate mai mici. Toţi şi le ispăşesc. 

La procesul de la Nurnberg am fost citat ca martor de către 
Göring. Şi-a închipuit probabil că aveam să-i dau un certificat de 
bună purtare. In ziua sorocită audierii mele am fost adus la tribunal 
într-o dubă americană. Când am intrat în sala de şedinţe, am avut 
impresia că pătrund într-un stup de albine. Sute de oameni se 
agitau, scriau, îşi vorbeau în şoaptă, în vreme ce tuburile de neon şi 
proiectoarele aţintite asupra estradei judecătorilor şi acuzaților din 
boxă revărsau potop de lumină albă, extrem de crudă. 

Toate privirile s-au îndreptat spre mine. Călăuzit de un aprod, am 
străbătut sala, oprindu-mă în faţa judecătorilor. 

Doi dintre aceştia, arborează uniforma militară rusească. Ceilalţi 
poartă robe. 

Mi-am aruncat privirile spre boxa acuzaților. Foştii conducători ai 
celui de-al treilea Reich şi-au pierdut aroganţa superbă de 
odinioară. Lipsiţi de uniforme, de fireturi, de decoraţii, şi mai ales 
de autoritatea pe care le-o împrumuta Hitler, arată ca nişte jalnice 
fantome. Prăbuşirea nazismului i-a readus la adevăratele lor 
proporţii. 

Mă uit la Göring, care stă liniştit ca o meduză pe scaunul său, şi 
gândul îmi fuge la splendoarea uniformelor lui, atât de ornate, încât 
atingeau grotescul. Mi-am amintit involuntar discuţia pe care am 
purtat-o împreună în primăvara lui '944, în castelul acela din 
Franţa, unde fusese cartiruit. Pe atunci mai credea în victoria finală 
a nazismului. 

M-a izbit apoi înfăţişarea amărâtă a lui Keitel şi a lui Jodl, în 
uniformele lor militare despuiate de galoane şi de decoraţii. 
Oamenii aceştia, odinioară atât de mândri şi de încrezuţi, au trimis 
la moarte milioane de germani şi provocând crime fără număr 
împotriva umanităţii. Acum aşteaptă cu sufletul la gură judecata 
tribunalului, care - în concepţia lor - trebuie să-i exonereze de orice 
vină, acceptându-le justificarea că au acţionat „din ordin”, îi văd cu 
ochii minţii la O.K.W., executând cu slugărnicie directivele militare 


— 370 — 


absurde ale lui Hitler, acest histrion care se socotea urmaşul lui 
Moltke, al lui Schamhorst şi al lui Clausewitz. li ridicau în slăvi 
geniul militar, consolidându-şi propria lor poziţie de căpetenii ale 
armatelor germane. 

Se află printre ei şi „von” Ribbentrop, acest orgolios conducător 
al diplomaţiei germane, care-şi închipuie că i-a depăşit pe 
Metternich şi pe Talleyrand. Nu-l elogiase odată Hitler, denumindu-l 
„noul meu Bismarck”? Ulterior, Fuhrerul avusese ocazia să constate 
cât de amar se înşelase acordând acestui comis-voiajor „înalta sa 
încredere”. 

Cu ceilalți acuzaţi avusesem mai puţine contacte. Pe 
Kaltenbrunner l-am văzut ultima oară la Bucureşti, în '944. 

Cu amiralii Doenitz şi Raeder am colaborat foarte puţin. De 
asemenea, cu Speer. Pe ceilalţi nu i-am întâlnit decât la recepţiile 
de la Cancelariatul Reichului, ori la defilările militare, tronând în 
tribune. 

Lipsesc din boxă două personaje care au jucat un mare rol în 
nenorocirile mele: Himmler şi Bormann. Imi pare rău că nu sunt 
prezenţi, ca să le citesc în ochi frica, laşitatea, pe care o desluşisem 
încă demult înapoia paravanului comportării lor despotice, 
scorţoase. 

Dacă Göring s-a aşteptat să depun mărturie favorabilă lui, în 
schimbul prieteniei interesate ce-mi arătase odinioară, i-am dat 
prilejul să constate că s-a înşelat amarnic. 

Apărătorul lui Göring mi-a pus prima întrebare: 

— Vă rog să explicaţi tribunalului condiţiile în care a avut loc 
bombardarea aeriană a Varşoviei. Această acţiune a fost impusă de 
desfăşurarea operaţiilor militare? 

Era o chestiune delicată. Göring spera desigur că răspunsul meu 
va pleda în favoarea tezei sugerate chiar de întrebarea 
apărătorului.  Cunoşteam argumentele lui Kesselring, care 
pretinsese că distrugerea Varşoviei de către aviația noastră nu 
contravenise Convenţiei de la Haga, capitala Poloniei fiind puternic 
fortificată şi dotată cu o foarte eficace apărare antiaeriană. 

— Distrugerea Varşoviei a fost rezultatul unui plan deliberat, 
stabilit cu mult timp înainte, am răspuns, spre consternarea 
avocatului şi a lui Göring, care s-a făcut pământiu. Am asistat la o 
conferinţă purtată în trenul special al lui Hitler la începutul celei de- 
a doua decade a lui septembrie '939, când Keitel a declarat că 
bombardarea  Varşoviei făcea parte dintr-o serie de măsuri 


— 371 — 


ordonate direct de Hitler şi de Göring. Keitel a apreciat că 
bombardarea aeriană distrugătoare a oraşului era necesară pentru 
a submina voinţa de luptă a polonezilor. 

Mi-am dat seama că declaraţia mea îl incrimina nu numai pe 
Göring, ci şi pe unii generali din înaltul Comandament al 
Wehrmachtului, pe care-i prezentam nu în lumina unor docili 
executanţi ai elucubraţiilor războinice ale lui Hitler, ci ai unor 
complici ai acestuia. 

Am adăugat, apăsând pe fiecare cuvânt: 

— Am participat personal la bombardarea aeriană a Varşoviei. 
Riposta artileriei antiaeriene poloneze a fost neglijabilă, iar 
faimoasele fortificaţii ale oraşului nu existau decât în fantezie. 
Bombardarea Varşoviei a fost gratuită. 

In sală s-a stârnit rumoare. 

Avocatul m-a întrebat dacă am asistat la conferinţa din 23 
noiembrie '939. 

— Am asistat personal, laolaltă cu comandanții marilor unităţi şi 
cu reprezentanţii O.K. W.-ului. Hitler a declarat cu această ocazie: 
„Tratatele? Le vom respecta atâta vreme cât ne sunt utile. Nici o zi 
în plus!” Apoi a adăugat: „Am şovăit multă vreme să optez între 
două soluţii: Fie să declanşez mai întâi atacul în Est, şi după aceea 
să încep ofensiva în Vest, fie să folosesc o ordine inversă. N-am 
creat Wehrmachtul spre a-l lăsa să mucegăiască. Am fost 
întotdeauna decis să declanşez atacul la momentul oportun. Astăzi 
hotărârea mea este luată. Voi lichida mai întâi pe franco-britanici. 
Pentru asta va trebui să violăm neutralitatea Belgiei şi Olandei. Ei 
şi? Nimeni nu are să ne reproşeze acest lucru după ce vom obţine 
victoria. Nu vom avea nici măcar nevoia să invocăm o scuză, ca în 
'914”... Câteva săptămâni după această conferinţă, 
Reichsmarschallul Göring mi-a mărturisit că a iniţiat discuţii secrete 
cu lordul Halifax, prin intermediul unui oarecare Knut Bonde. 
Englezii ar fi fost dispuşi să deschidă discuţii în vederea încheierii 
păcii dacă germanii ar fi acceptat să recunoască un stat polonez, 
redus, evident, ca întindere, şi să admită totodată unele libertăţi 
cehilor. Göring şi Hitler au respins această formulă, deşi ar fi fost 
foarte convenabilă pentru Germania. Dorinţa lor era să continue 
războiul, nu să încheie pacea. Purtaseră tratativele numai spre a 
câştiga timp. 

Apărătorul lui Göring a apreciat probabil că în alt domeniu aş 
putea da un răspuns mai favorabil clientului său. 


— 372 — 


— Aţi participat la bombardarea Rotterdamului? 

— Da. Mă aflam sub ordinele directe ale generalului Kesselring. 
Trebuia să intervenim în sprijinul paraşutiştilor comandaţi de 
generalul Student, încercuiți de forţe superioare inamice şi 
ameninţaţi cu distrugerea. Am aflat însă ulterior că paraşutiştii 
reuşiseră să se degajeze înainte de sosirea noastră, aşa că 
bombardarea şi distrugerea Rotterdamului, precum şi suprimarea 
atâtor vieţi omeneşti, a constituit o acţiune militară gratuită. 

— Ce forţe au fost angajate în această acţiune? m-a întrebat 
procurorul britanic. 

— Trei escadrile, cuprinzând câte treizeci de aparate fiecare. 

— Cine a ordonat declanşarea bombardamentului? 

— Reichsmarschallul Göring. 

Göring îşi tot ştergea cu batista faţa transpirată şi mă privea 
furibund. 

— Aţi văzut, înainte de a începe bombardamentul, rachete roşii? 
m-a întrebat avocatul apărării. 

Rachetele roşii lansate de la sol indicau aviaţiei că 
bombardamentul aerian nu trebuia să aibă loc. Întrucât paraşutiştii 
reuşiseră să restabilească situaţia în favoarea lor. 

— N-am văzut asemenea rachete! am ripostat. 

— Care a fost rostul marii ofensive aeriene declanşate împotriva 
Angliei în zorii zilei de 15 august? m-a întrebat iarăşi procurorul 
britanic. 

—  Nimicirea Air Force-ului şi zdrobirea moralului trupelor 
britanice în preziua debarcării în Anglia, hotărâtă de Hitler. 
Rezultatul îl cunoaşteţi. Două mii cinci sute de avioane germane 
distruse în trei luni şi pierderea de către noi a supremaţiei aeriene. 

— Vă mulţumesc, nu mai am de pus nici o întrebare, a rostit 
avocatul lui Göring, aşezându-se pe scaun. 

Procurorul american a intervenit, solicitând Curţii permisiunea de 
a-mi pune şi el o întrebare: 

— Cunoaşteţi faptul că acuzatul Hermann Göring, în calitatea lui 
de comandant suprem al Luftwaffe, a cerut lui Himmler prizonieri 
de război, precum şi persoane aflate în lagărele de concentrare, 
spre a fi utilizaţi forţat în uzinele subterane care fabricau avioane? 

— Da, ştiu că a cerut în acest scop un număr de internaţi. 

— Mulţumesc. 

— Mai are cineva de pus vreo întrebare? a rostit preşedintele 
tribunalului. Nu? Bun! Martorul poate să se retragă... 


— 373 — 


Am părăsit sala tribunalului. Scurt timp după aceea, uşa celulei 
s-a închis din nou asupra mea. Voi fi judecat pentru propriile mele 
fapte. Aştept dezbaterile şi hotărârea pe care o vor da judecătorii. 
Nu voi încerca să-mi demonstrez inocenţa, fiindcă sunt vinovat. 
Sunt vinovat că nu m-am împotrivit ascensiunii lui Hitler şi 
împlântării nazismului în carnea Germaniei. 

Noi, militarii, purtăm o mare vină. Ludendorff a dat girul său lui 
Hitler,  încurajându-l să cucerească puterea. Hindenburg i-a 
încredinţat oficial ocârmuirea Germaniei, iar mai târziu, înaltul 
Comandament al Wehrmachtului i-a satisfăcut toate capriciile. 

Socotesc că în mod indirect sunt vinovat de asasinatul juridic 
săvârşit asupra lui Willi, de dispariţia în neant a lui Albert, de 
sfârşitul îngrozitor al lui Uwe, de degradarea caracterului lui Rudi... 

Impotriva unui regim tiranic orice mijloace de luptă sunt 
justificate. 

Acum aştept hotărârea tribunalului care mă va judeca... 


SFÂRŞIT 


Lector: GEORGETA NAIDIN 
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU 
Apărut: 1982 


— 374 —