Vintila Corbul — Cavalcada in Iad vol.1

Vintilă Corbul 


CAVALCADĂ ÎN IAD 
xk 


Roman 


Editura Cartea Românească 
Bucureşti, 1982 


Versiune electronică: 


[V1.0] 


În memoria tatălui meu, 
Generalul CONST. P. CORBUL 


Motto: 


Cruce albă de mesteacăn, 
Răsărită printre creste, 
Cine te cunoaşte-n lume, 
Cruce fără de poveste? 


ION SAN-GIORGIU 


— Excelenţa-sa Reichsmarschallul Hermann Göring vă aşteaptă. 

Glasul marţial al ofițerului de ordonanţă m-a trezit din gânduri. 
Am zdrobit vârful aprins al ţigării în scrumiera de cristal şi m-am 
ridicat din fotoliu. 

În faţa mea se afla o oglindă înaltă, cu o somptuoasă ramă 
aurită, care mi-a reflectat imaginea. Mi-am îndreptat instinctiv 
tunica. Uniforma mea de campanie distona cu eleganța calmă a 
salonului „Louis XVI”, în care aşteptasem spre a fi primit de 
Reichsmarschall. Ochii uşor încercănaţi mi-au amintit de nopţile de 
veghe din ultima săptămână. Parcă şi tâmplele îmi încărunţiseră 
mai mult. Peste un an, doi, am să arăt ca un om bătrân... Câte nu 
se pot însă întâmpla într-un an, doi... Războiul m-a învăţat să 
trăiesc în prezent şi să-mi frunzăresc din când în când amintirile... 
La ziua de mâine aproape că nu cutez să mă mai gândesc. 

Am surprins privirile ofițerului de ordonanţă întârziind asupra 
crucii de fier cu frunze de stejar şi briliante, pe care o purtam la 
gât. Câte invidii, câtă ură nu mi-au atras aceste briliante conferite 
de Führer într-un moment de euforie provocată de victoriile mele 
aeriene. Victorii tot atât de inutile ca şi faptele de arme ale 
camarazilor mei... 

Ofiţerul de ordonanţă s-a răsucit pe călcâie, a deschis uşile duble 
şi a intrat în biroul Reichsmarschallului. Cu glasul lui aspru, 
sacadat, de ostaş bine dresat, m-a anunţat cu emfază: 

—  Excelenţa-sa generalul de aviaţie principe Eugen von 
Altenburg-Delmond. 

Am aspirat adânc aerul. O ciudată bătaie de inimă îmi îngreuna 
respiraţia. Mi se zbătea parcă în piept o pasăre captivă. Nu era de 
vină emotia... De multă vreme nu mai încercam nici o emoție în 
preajma stăpânilor celui de-al treilea Reich. 

Când am călcat pe parchetul de stejar, cu riguroase figuri 
geometrice, am avut senzaţia că zgomotul paşilor mei trezeşte 
umbrele ascunse prin ungherele salonului. Umbre care se ridicau 
fluturând din aripi nevăzute, spre a mă învălui şi pe mine, şi pe 
ofiţerul de ordonanţă, şi pe Reichsmarschallul care mă aştepta în 
cabinetul său de lucru. 

Hermann Göring stătea la o masă lungă, „Louis XVI” , de o 
rafinată eleganţă, în ton cu coloanele de marmură corintice, care 
accentuau splendoarea clasicizantă a încăperii. A ridicat privirile de 
deasupra hârtiilor care aşteptau a fi rezolvate şi mi-a zâmbit. 


— 5 — 


Zâmbetul voia să pară vesel, reconfortant. Nu reuşea însă decât să- 
i crispeze gura într-o schimă grotescă. Şi Reichsmarschallul avea 
ochii încercănaţi. Obrajii de un rozaliu palid, bolnăvicios, atârnau 
flasc, ca şi guşa revărsată peste gulerul cu broderii de aur. 
Uniforma încărcată de fireturi îi dădea înfăţişarea unui general de 
operetă. 

Ofiţerul de ordonanţă a salutat izbind din călcâie, apoi a părăsit 
încăperea, închizând în urma sa canaturile uşii. 

Reichsmarschallul s-a ridicat de la masă şi mi-a întins mâna-i 
mare, transpirată. 

— Cum aţi călătorit, principe? 

În intimitate, mi se adresa întotdeauna folosind titlul meu de 
nobleţe. 

— Extrem de confortabil. Ultimul avion pe care mi l-aţi pus la 
dispoziţie este o adevărată bijuterie. 

Reichsmarschallul şi-a frecat mâinile. 

— Mă bucură! Mă bucură!... Luaţi loc, va rog! 

Am rămas în picioare, pentru că nici el nu se aşezase, îi 
examinam înfăţişarea, fără să am aerul că îl studiez. Avea în 
gesturile lui o nervozitate care-i trăda nemulţumirea. Dizgraţia în 
care căzuse, datorită insucceselor repetate ale flotei militare 
aeriene a Reichului, aflată sub comanda sa directă, îi măcina nervii. 
Işi pierduse superba lui siguranţă de pe vremuri. Cordialitatea, 
veselia lui, nonşalanţa, care îl prindeau atât de bine altădată, sunau 
acum fals. Göring se comporta asemenea unui bătrân actor, intrat 
în declin, dar care încearcă să-şi epateze publicul folosind mijloace 
de expresie şi manieră potrivite poate rolurilor de june-prim, 
interpretate cu atâta succes odinioară. 

A luat de pe birou o cutie de argint cu ţigări şi mi-a oferit-o 
deschisă. 

— Ţigări americane, a zâmbit iarăşi. 

Am acceptat. Tot el mi-a oferit foc de la bricheta lui de aur. 

— Ce veşti mi-aduceţi de la Roma, principe? Kesselring se 
descurcă mulţumitor fără Rommel? 

Trecerea lui Rommel în fruntea Grupului de armate B. din Franţa 
îşi avea explicaţia în teama O.K.W.-ului de o debarcare aliată la 
Calais sau în Normandia. 

Göring îmi punea întrebări cu tonul neglijent al unei gazde 
dornice să întreţină o conversaţie cu oaspetele său. De când nu-l 
mai chemau atât de des la cartierul general al Führerului, nu mai 


s E 


era la curent cu desfăşurarea la zi a operaţiilor militare. În calitatea 
mea de martor ocular, îi puteam servi informaţii de prima mână. Nu 
ştiu dacă mai avea să le folosească. Inspecţiile lui pe front se 
răriseră mult. Nici pe la sediul Comandamentului aviaţiei germane 
nu mai era văzut decât în împrejurări excepţionale. Se retrăsese la 
castelul Karinhall, princiara lui reşedinţă din Schorfheide, şi acolo 
încerca să-şi omoare plictisul şi amărăciunea organizând petreceri 
şi vânători monstre. 

— Kesselring se străduieşte să facă faţă unui duşman care 
dispune de o zdrobitoare superioritate în oameni şi materiale, i-am 
explicat. Pe de altă parte, mişcările lui din spatele frontului sunt 
considerabil îngreunate de acţiunile partizanilor italieni. 

Reichsmarschallul şi-a aprins la rândul său ţigara. l-a aspirat 
aroma, apoi a rămas cu privirile aţintite asupra spiralei de fum 
albăstrui care se ridica, din vârful incandescent al ţigării, spre 
candelabrul de cristal aninat deasupra biroului. M-a întrerupt: 

— Aliaţii nu vor reuşi să câştige mult trâmbiţata lor bătălie 
pentru Roma. 

Reluase tonul emfatic de personaj oficial al regimului. Dar şi-a 
dat probabil seama că se afla în faţa unui auditor pe care nu-l mai 
impresionau tiradele patriotarde, cu iz de comunicat militar. 

— Vasăzică, presiunea aliaţilor se intensifică, a adăugat după o 
scurtă pauză. Numai că Linia Gustav este invulnerabilă. Incercările 
lui Alexander de a o străpunge s-au soldat până acum cu eşecuri 
răsunătoare. 

lar încerca să se îmbete cu apă rece. Reichsmarschallul era 
incorijibil! 

Dacă aş fi încercat să-i descriu adevăratul aspect al campaniei 
din Italia, nu m-ar fi înţeles şi nici nu l-ar fi conceput. Confortul 
castelelor şi palatelor în care-şi petrecea existenţa îl rupeau de 
realitate. Aveam impresia că Reichsmarschallul uitase că este 
soldat. 

Puteam să-i spun că pământul Italiei şi timpul se uniseră 
împotriva noastră? Clima atât de ospitalieră a acestei ţări se 
burzuluise, arătându-şi colții. Ploile nu mai conteneau. Frigul, 
zăpada, îngheţul transformau munţii în tobogane pe versantele 
cărora trupele noastre se târau, războindu-se în egală măsură şi cu 
forţele naturii, şi cu trupele inamice. In fundul văilor, maşinile, 
tancurile, artileria se înfundau în noroi. Podurile, rupte de puhoaie, 
îngreunau deplasarea rapidă a trupelor. Aceasta permisese şi 


== 


debarcarea aliaţilor pe plajele de la Anzio şi Nettuno, la 90 de 
kilometri înapoia Liniei Gustav. Este adevărat că masivele 
muntoase - cu pante abrupte, cu râpe adânci şi creste dezgolite - 
ofereau unităţilor noastre posibilitatea să-şi organizeze apărarea în 
condiţii relativ bune. Traiul soldaţilor era însă infernal. Legaţi de 
poziţiile lor, dormeau sub cerul liber, adăpostindu-se după stânci, 
ori găsindu-şi culcuş prin crevase. Nu-şi puteau săpa gropi 
individuale şi nici tranşee. Expuşi pe pantele golaşe puhoiului de 
foc revărsat necontenit de artileria şi aviația aliată, soldaţii noştri 
rezistau cu energia disperării. Cadavrele îngheţate, înţepenite, 
zăceau lângă cei vii, într-o promiscuitate pe care cuvintele n-ar 
reuşi să o zugrăvească în toată oroarea ei. Soldaţii aflaţi în zonele 
în care terenul permitea construirea tranşeelor stăteau în 
permanenţă cu picioarele afundate în glod. Uneori se scurgeau 
săptămâni fără ca oamenii să se poată descălţa spre a-şi usca 
picioarele. Unora începeau să le putrezească degetele. Umezeala şi 
degerăturile furnizau o recoltă cumplită de bolnavi. Dar cine se 
putea ocupa de ei? Puteam să-i vorbesc despre toate acestea 
Reichsmarschallului Hermann Göring, care stătea acum răsturnat în 
fotoliul său „Louis XVI” ? M-ar fi întrerupt cu un gest de plictiseală: 
„Cunosc toate astea... Le cunosc foarte bine!...” M-am mărginit să-i 
vorbesc în termeni seci, tehnici: 

— Fortificațiile Liniei Gustav rezistă încă bine. 

In spatele biroului lui Göring se afla o imensă hartă a Italiei 
Centrale, la scară mică. Ofițerii din statul său major o pregătiseră în 
vederea sosirii mele. M-am ridicat din fotoliu şi m-am apropiat de 
hartă. 

— După cum vedeţi, Linia Gustav se desfăşoară de-a lungul 
râului Garigliano şi a afluentului său Rapido, apoi de-a curmezişul 
Apeninilor, se întinde până la Monte Cassino. De aici, urmează 
valea râului Sangro până la Adriatica. Cheia de boltă a 
dispozitivului apărării este Monte Cassino. De pe această creastă 
putem supraveghea valea Lirii. Mănăstirea plasată în vârful 
muntelui constituie pentru noi un observator ideal, care permite 
dirijarea tirului artileriei asupra trupelor inamice din vale. Sistemul 
nostru de apărare ar fi inexpugnabil dacă superioritatea în artilerie 
a inamicului nu s-ar fi dovedit atât de zdrobitoare. 

Şi Göring se ridică de pe scaunul său. Se uită îndelung la hartă 
apoi începu să se plimbe dintr-un capăt în celălalt ai biroului. 

— Principe, am vrut să rămânem între patru ochi pentru ca să-mi 


CES: pi 


puteţi vorbi deschis. De ce Kesselring a fost incapabil să-i azvârle 
pe aliaţi în mare? La Anzio a dispus de nouă divizii faţă de patru 
divizii inamice, debarcate pe plajă. 

— Există o explicaţie, Herr Reichsmarschall. Bombardamentele 
aeriene inamice şi barajul stabilit de tunurile grele ale marinei, în 
sprijinul trupelor debarcate, au menţinut continuu sub foc poziţiile 
noastre, slăbind eficacitatea contra atacurilor lui Kesselring. 

— Şi aviația noastră? m-a întrebat Reichsmarschallul. 

— Inferioritatea forţelor noastre aeriene din Italia... 

— Ştiu! m-a întrerupt el, scrâşnind. Sunt sabotat. Duşmanii mei 
fac totul ca să mă discrediteze. In O.K.W. nu întâmpin decât 
ostilitate. Adversarii mei sabotează producţia de avioane, ca să 
lovească în mine... 

L-am privit calm, fără a lăsa gândurile să mi se oglindească pe 
chip. Criza lui de isterie mă scârbea. 

A trecut la fereastră. Cu degetele lui groase, încărcate de inele, a 
început să bată nervos darabana în geam. 

— Sunt înconjurat numai de duşmani, principe. Dumneavoastră 
pot să vă vorbesc cu toată sinceritatea. Toţi încearcă să mă sape, 
să mă compromită în ochii Fuihrerului. Numai dumneavoastră îmi 
sunteţi prieten. 

S-a întors spre mine. Ochii i se umeziseră. Se autocompătimea. 
El, eroul numărul unu al Germaniei, era ţinta unor atacuri mişeleşti! 
Duşmanii se străduiau să-l jefuiască de coroana lui de lauri! Ideile 
acestea erau limpede exprimate pe chipul lui. 

— Da, da. Numai dumneavoastră sunteţi prietenul meu, a reluat 
cu ton plângăreţ. Ştiu, o simt... Aţi fost totdeauna alături de mine. 
Când aţi doborât cel de-al optzeci şi treilea avion, aţi făcut-o pentru 
Germania şi pentru mine. V-am numit general inspector al aviaţiei 
fiindcă am ştiut că mă pot bizui pe dumneavoastră. Că nu veţi 
încerca să mă induceţi în eroare, ca atâţia alţii, care-mi jinduiesc 
înalta poziţie în cel de-al treilea Reich. Nu vor să-mi ierte că am fost 
un vizionar... că nu m-am limitat să mâzgălesc nişte hârţoage, ca 
ei... 

Deodată începu să se plimbe prin cameră. Agitat, cu mâinile la 
spate, într-o tipică atitudine napoleoniană. Călca furios covoarele, 
ca şi când ar fi călcat peste trupurile adversarilor săi. 

— Toţi mă cred învins, la pământ... Dar încrederea asta stupidă 
în propriile lor forţe are să le fie fatală... Da, da! Oamenii aceştia nu 
mă cunosc. Nu ştiu de ce sunt în stare. Au uitat că eu şi numai eu 


—9— 


am durat, piatră cu piatră, edificiul măreț al gloriei partidului 
naţional-socialist. Eu şi numai eu am fost mâna dreaptă a 
Fuhrerului. Eu am reprezentat adevărata forţă a mişcării noastre... 
Vă asigur, principe, că n-am să rămân inactiv. Am să reacţionez cu 
toată energia... 

Se monta singur, avea nevoie să se agite, să se descarce în 
explozii verbale, să amenințe, spre a-şi crea astfel iluzia că mai 
este încă un om de acţiune. Dar aceste spectaculoase manifestări 
de energie nu aveau continuitate. Reichsmarschallul recădea în 
amorţeala lui, se închidea în Karinhall, şi acolo îşi rumega 
paraponul, cheltuindu-se în ospeţe fără de sfârşit. Se înşela, luând 
de bune adulările interesate ale indivizilor din anturajul său, ale 
acelor paraziți suspecți care nu ezitau să-l compare cu marii eroi ai 
Antichității. După o serie de victorii spectaculoase, bătălia pentru 
Anglia îi sfărâmase aripile. Acum vegeta. leşea din când în când din 
bârlogul său şi făcea rapide inspecții pe front. Ca şi acum, de pildă. 

in momentul acesta ne aflam într-un castel din Franţa, în 
preajma faimosului Zid al Atlanticului. Reichsmarschallul voise să 
verifice personal eficacitatea fortăreţelor de beton ridicate în calea 
unei eventuale debarcări inamice. Zelul lui războinic, trezit datorită 
cine ştie cărui factor, se topise iarăşi. După o vizită de două zile pe 
linia fortificațiilor, vizită împletită cu banchete, se ascunsese de 
ochii oamenilor în castelul acesta, care amintea gloriile monarhiei 
franceze. 

M-a privit cu ochii lui albaştri, care îşi pierduseră limpezimea. 

— Nu a sosit încă momentul, principe, a reluat el după o pauză. 
Nu a sosit încă momentul să lovesc... Dar mă pregătesc... Mă 
pregătesc pentru marea răfuială. 

Nu rostea nume. Ştiam însă că se referea la Himmler. La 
Bormann şi la Goebbels, marii lui rivali. 

S-a oprit brusc în faţa mea. Trăsăturile crispate i se destinseră. 
Voia să-mi arate că e stăpân pe nervii săi. Că de la o explozie de 
mânie poate trece fără tranziţie la o conversaţie liniştită, la 
construcţii verbale logice. 

— Pe Mussolini l-aţi văzut? m-a întrebat cu voce joasă, 
echilibrată. 

In sinea mea am zâmbit. Jongleriile acestea nu mă mai 
impresionau. Il cunoşteam prea bine. 

— L-am văzut la Milano, am replicat. 

— Ce impresie v-a făcut? 


e iba 


— Un strigoi. 

Reichsmarschallul a izbucnit în râs. 

— Superbă comparaţie. Şi mie mi-a făcut aceeaşi impresie, când 
l-am văzut ultima oară. Un strigoi care îşi lepădase giulgiul şi se 
întorsese printre cei vii. Se străduia jalnic să-i convingă că nu e 
mort. Dar nu reuşea... Spuneţi-mi, nu a încercat să vă epateze cu 
aerul lui războinic? 

— A încercat. Adoptase o poziţie măreaţă de proconsul roman. 

— Împărații nu-i mai plac? 

— Nu-i mai plac. Are oroare de tot ceea ce îi aminteşte purpura 
imperială sau coroana regală, de când Victor Emanuel a întors 
macazul, trădând fascismul... M-a primit în cabinetul său, tronând 
pe un jeţ cu spătar înalt. S-a ridicat în picioare şi mi-a întins o mână 
care voia să fie viguroasă, dar care tremura. Era slab, palid, ochii i 
se înfundaseră în fundul capului. Uniforma îi atârna pe corpul 
descărnat. Un spectacol jalnic. 

— A fost întotdeauna un clovn, rosti sec Reichsmarschallul. A 
trebuit să-l ducem şi pe el în cârcă. 

— Mi-a vorbit o jumătate de oră despre „renaşterea ltaliei 
fasciste”, despre încrederea sa în Führer şi în victoria finală. 

— Ştiu... Placa obişnuită. 

— |mi vorbea de parcă ar fi ţinut un discurs maselor. La un 
moment dat s-a oprit din peroraţie. Poate că expresia ochilor mei l- 
a derutat... A încheiat întrevederea, rugându-mă să vă transmit 
salutările sale cordiale. 

— N-am ce face cu ele. Putea să şi le păstreze... Omul asta îmi 
sugerează un balon dezumflat. L-am văzut după eliberarea lui de 
către Skorzeny. Era de un comic jalnic... Obrazul i se însenină: 
Isprava lui Skorzeny n-ar fi fost posibilă fără performanţele 
aviatorilor noştri. 

Eram dezgustat. Aterizarea aceea pe un vârf de munte constituia 
cel mult o ispravă sportivă demnă de toate laudele. Dar cu 
asemenea aventuri nu se câştigă războaiele. Cu Mussolini sau fără 
Mussolini, soarta campaniei din Italia era pecetluită. 

— La Roma ce mai e nou? m-a întrebat după o scurtă pauză. A 
venit primăvara? 

Salturile acestea dezordonate de la un subiect la altul vădeau o 
dezorientare, o lipsă de echilibru de-a dreptul îngrijorătoare. Nu se 
mai putea concentra? 

l-am răspuns pe acelaşi ton. 


— La Roma primăvara îşi vesteşte sosirea. Aproape de ora 
prânzului, soarele începe să-ţi prăjească obrazul. E o plăcere să te 
plimbi prin Pincio. Ghioceii te întâmpină peste tot... 

Reichsmarschallul a început să-şi frece încântat mâinile. ÎI 
desfăta probabil tabloul destul de banal zugrăvit de mine. 

— Primăvara e splendidă pretutindeni. Pe mine mă 
reconfortează, mă-ntinereşte. 

Fără să vreau, mi-am amintit isprăvile faimosului Popeye, 
marinarul, irezistibilul erou al desenelor animate. Păţaniile lui, de 
un comic savuros, culminau cu încurcături aparent inextricabile, 
căci până la urmă ingeniosul Popeye înghiţea o porţie respectabilă 
de spanac, oţelindu-şi muşchii, câştigând o energie vulcanică, 
incomensurabilă, cu ajutorul căreia reuşea să-şi înfrângă toţi 
duşmanii... Reichsmarschallul Göring şi celelalte căpetenii ale 
Germaniei naziste nu se bucurau de privilegiul lui Popeye. Tot 
spanacul din lume n-ar fi reuşit să-i fortifice. 

Reichsmarschallul se lăsă să cadă pe o canapea. Tolănit ca o 
gelatinoasă meduză peste pernele moi, îmbrăcate în brocart, îmi 
evoca una din acele translucide vietăţi marine, aruncate de valuri 
pe o plajă unde le aşteaptă inexorabil moartea... Apoi imaginea 
aceasta a lăsat locul alteia, surprinzător de vii, de impresionante. L- 
am văzut pe Reichsmarschall prăbuşit, cu pieptul şi pântecele 
sfâşiate de violenţa unei explozii. Işi dăduse sufletul. Gura îi 
rămăsese căscată ca la un peste mort. Alături de el zăceau 
Fiihrerul şi Himmler. De asemenea fără viaţă. Mânjiţi de sânge, 
sfârtecaţi, erau acoperiţi de umbrele unor corbi, care zburau pe 
deasupra lor, alunecând în spirale largi pe culmile vântului. 

Dacă Stauffenberg va reuşi... 

— Ce mai face Maelzer? m-a întrebat, smulgându-mă din 
gânduri. 

— Maelzer? 

— Comandantul pieţei din Roma. Nu l-ai cunoscut? 

— L-am cunoscut. Maelzer bea şampanie. 

— Şi aleargă după femei, nu-i aşa? 

Reichsmarschallul râde. Indulgenţa lui pentru Maelzer nu mă 
surprinde. li cunosc capriciile. Peste o oră e în stare să ordone 
trimiterea generalului Maelzer în faţa Curţii Marţiale, pentru cine 
ştie ce vină, mai mult sau mai puţin imaginară. 

Reichsmarschallul mă priveşte ciudat. Pare gânditor. Mă întreb 
ce îşi spune în clipa aceasta despre mine. Ştiu că în adâncul 


sufletului său mă dispreţuieşte. Aşa cum îl dispreţuiesc şi eu. Nu 
mi-a putut niciodată ierta refuzul de a mă înscrie în partidul 
naţional-socialist, cu atât mai mult cu cât propunerea venise chiar 
din partea lui. Işi închipuise atunci că îmi face un mare serviciu 
deschizându-mi porţile partidului. Impotriva aşteptărilor acelora 
care mă şi vedeau trecut pe linie moartă, Göring a continuat să-mi 
arate toată încrederea.  Cunoşteam motivele, inaccesibile 
neiniţiaţilor. 

Reichsmarschallul s-a ridicat de pe canapea. S-a apropiat de 
mine şi m-a bătut afectuos pe umăr. Ştiam că în clipa aceasta joacă 
teatru. 

— Am o veste pentru dumneavoastră, principe. V-am propus 
pentru bastonul de mareşal. 

M-am înclinat, fără să manifest vreun entuziasm. 

— Ştiu, adevărații viteji nu aleargă după recompense. Le 
apreciem modestia, principe. Nouă, căpeteniilor armatei, ne revine 
datoria să le încununăm fruntea cu lauri. 

Frazele lui sforăitoare mă amuzau. Comedia aceasta ar fi fost 
rizibilă dacă în dosul ei nu s-ar fi ascuns o tragedie... Mă propusese 
pentru bastonul de mareşal! Imi venea să râd. Chiar dacă ar fi făcut 
această propunere, raportul lui ar fi ajuns în coşul de hârtii al 
Fiihrerului. Reichsmarschallul nu se mai bucura de nici o trecere în 
ochii lui Hitler. Ultima scânteie a prestigiului său se consumase în 
'943, când a obţinut ca restaurantul de lux „Horcher” din Berlin să 
fie exceptat de la măsura generală a închiderii tuturor 
întreprinderilor comerciale care nu erau necesare continuării 
războiului. 

Când a băgat de seamă că vorbele lui nu au efectul scontat, mi-a 
zâmbit stingherit, apoi şi-a împreunat mâinile pe pântece. Un mare 
briliant îi strălucea la mâna stângă, irizând curcubee miniaturale. 

— Principe, am constatat un lucru care mă întristează. Nu mi-aţi 
cerut niciodată nimic. De ce? Nu v-aţi simţit îndeajuns de apropiat 
faţă de... persoana mea? 

S-a răsucit pe călcâie, apoi s-a îndreptat iarăşi spre fereastră. A 
rămas cu privirile aţintite undeva, peste culmile arborilor din parc. 

— Vă înţeleg scrupulele şi vă apreciez pentru această discreţie... 
Totuşi, aş fi fost încântat să vă fiu de folos... 

Am păstrat tăcerea. 

Pe pietrişul aleii din faţa ferestrei se auziră scrâşnind paşi 
cadenţaţi. Se schimba garda. 


SEA, bc 


— Îmi reproşaţi poate că nu v-am salvat fiul, studentul acela 
strălucit... Dacă aş fi ştiut la timp... 

— Nu vă reproşez nimic, Herr Reichsmarschall. 

— Dar eu am faţă de dumneavoastră o datorie de onoare... Nu 
pot să uit! 

— Nu aveţi nici o datorie, Herr Reichsmarschall. 

Göring încerca să mă copleşească, subliniindu-şi mărinimia, 
eleganța cu care înţelegea să-i răsplătească pe cei care îi făcuseră 
odată un bine. 

— Poate că într-o zi am să vă fiu totuşi de folos... 

— Vă mulţumesc, Herr Reichsmarschall. 

Tonul rece al răspunsului meu nu l-a demontat. 

— In persoana mea aveţi un înger păzitor, principe. 

Aluzia era străvezie. Mă lăsa să înţeleg că mă pândeau primejdii. 
Îmi cerea să răspund cu recunoştinţă la recunoştinţa lui. Un 
complex bizar de obligaţii, care ne legau în egală măsură. Ne lega 
mai degrabă un blestem, care ne apăsa pe amândoi. 

Nisipul scrâşni iarăşi prin faţa ferestrelor. Apoi se aşternu din nou 
liniştea. Cerul era de un trandafiriu limpede. Ceasul monumental de 
bronz de pe cămin îşi intensifică parcă tic-tacul. Limba încrustată 
cu onix pendula ritmic. Undeva porniră brusc să bubuie tunurile 
antiaeriene. Răpăitul lor înfundat tulbura liniştea grea. 

— larăşi o incursiune aeriană inamică, rosti Göring ca pentru 
sine. Se îndreaptă desigur spre regiunea industrială pariziană. Ce 
neobrăzare! Au început să atace în plină zi... Se bazează pe o 
pretinsă superioritate aeriană... 

Pretinsă? Era orb sau încerca să se înşele? 

— Mi se reproşează că am pierdut supremaţia aeriană, adăugă el 
cu amărăciune. Am fost pregătiţi pentru un B/itzkrieg, nu pentru un 
război de uzură. Flotele aeriene inamice bombardează frumosul 
pământ al Germaniei. Distrug oraşe şi uzine. Uzine producătoare de 
avioane. Speer trebuia să prevadă construcţia unor hale subterane. 
Acum e prea târziu. Asemenea lucrări nu se execută cât ai bate din 
palme. 

Se scărpină în urechea stângă, agitându-şi ca un mestecău 
degetul mic al mâinii înlăuntrul pavilionului cartilaginos şi mare al 
aparatului său auditiv, îndreptat spre fereastră asemenea unui 
dispozitiv de ascultare al artileriei antiaeriene. 

— O mare băşică de săpun şi acest Speer! Da, da! O mare băşică 
de săpun. 


— 14 — 


_ Aversiunea Reichsmarschallului faţă de Speer îşi avea explicaţia. 
In '942, cu prilejul reorganizării economiei de război, Fuhreru/ 
limitase prerogativele lui Göring, încredinţând lui Albert Speer 
Departamentul Armamentului şi al Muniţiilor. În '943 restrânsese 
din nou domeniul de activitate al Reichsmarschallului, trecând 
asupra lui Speer, în mod practic, cea mai mare parte din economia 
germană legată de producţia de război. Re/chsmarschallul resimţise 
această ultimă ştirbire a puterilor sale ca pe un afront personal. Nu 
voia să înţeleagă că Speer îi era superior în domeniul economic. 
Departamentul acestuia fusese transformat în Minister al Reichului 
pentru Armament şi Industria de Război. Pe Göring era firesc să-l 
irite această lentă dar continuă alunecare de pe culmile olimpului 
hitlerist, spre văile în care personalitatea lui era din ce în ce mai 
umbrită. Speer devenise un adevărat dictator pe tărâmul 
economiei, cu atât mai mult cu cât se bucura de încrederea 
nelimitată a lui Hitler. 

Reichsmarschallul se rezemă de masa lui de lucru. Corpul său 
masiv descria, faţă de verticalitatea picioarelor biroului, un unghi 
de douăzeci şi ceva de grade. Mă întrebam dacă mobila aceea, 
împinsă lateral de greutatea Reichsmarschallului, nu va porni să 
alunece pe parchetul lucios, compromiţându-i echilibrul. Ar fi avut 
haz să-l văd pe impunătorul Reichsmarschall lungit pe podea şi 
zbătându-se ca să se ridice, asemenea unei broaşte-ţestoase 
răsturnate pe spate. 

— Speer ne ameţeşte cu statisticile lui. Potrivit lor, producţia de 
război s-a triplat în ultimii doi ani şi jumătate. Dacă această 
dinamică, dacă această curbă ascendentă este reală, de ce ducem 
atunci lipsă de avioane, de tancuri, de vehicule motorizate? De ce? 
incepu iarăşi să se plimbe prin încăpere: Am de gând să încerc o 
remediere a acestei situaţii. Am în mâna mea încă destule pârghii 
ale economiei germane, ca să pot interveni cu sorţi de izbândă. Nu 
ştiu dacă mă înţelegeţi? 

— Vă urmăresc cu atenţie, Herr Reichsmarschall. 

— Ei bine, am un plan, principe. 

Trecu în faţa unei alte hărţi, care înfăţişa întreaga Europă. Arătă 
cu un gest perimetrul Carpaţilor Orientali. 

— Cu excepţia câtorva acţiuni limitate asupra regiunii petrolifere, 
România este ferită de bombardamentele aviaţiei americane şi 
britanice. De ce? N-as putea să spun. Poate că Roosevelt şi 
Churchill îi menajează pe români. Evident, cu anumite scopuri. Va 


— 15 — 


trebui să strămutăm în România parte din uzinele noastre 
producătoare de rachete. Acolo am putea executa şi armele 
noastre secrete. Cel puţin unele din ele... 

Cunoşteam opiniile Reichsmarschallului despre România. Le 
împărtăşeau de altfel şi celelalte căpetenii ale economiei germane. 
România devenise indispensabilă efortului nostru de război, mai 
ales după bombardamentele non-stop executate de aviația anglo- 
americană asupra teritoriului patriei germane. 

Iluziile pe care Reichsmarschallul le mai nutrea în '943 
începuseră să se sfărâme. Pe atunci mai credea într-o schimbare a 
soartei războiului în favoarea noastră. Ţin minte că am asistat la o 
discuţie purtată de el cu generalul Galland. Re/chsmarschallul se 
congestionase de mânie. 

— Cum poţi să afirmi, Galland, că aviația noastră nu e în stare să 
se opună cu succes incursiunilor aeriene inamice? Te-ai gândit 
vreodată la reacţia Führerului dacă i-aş înainta un asemenea 
raport? Pot să-i spun oare că aviatorii noştri sunt nişte incapabili? Iți 
interzic să-mi mai vorbeşti despre asemenea monstruozităţi. 

Aveam un mare respect pentru Galland, care nu se sfia să-i 
spună adevăruri crude, cu orice risc. Era în cursul bătăliei pentru 
Anglia. Apărarea aeriană şi antiaeriană a inamicului zădărnicea 
toate atacurile noastre. Exasperat de ineficacitatea ofensivei 
lansate de forţele noastre aeriene, Reichsmarschallul inspecta 
bazele de atac de pe coasta Mării Mânecii. În decorul acela de 
război, exploziile de mânie ale lui Göring luau proporţii homerice. 
Răgea ca un tigru, potopindu-şi subalternii cu insulte împroşcate 
laolaltă cu stropi de scuipat. Le reproşa incompetenţa, laşitatea, 
lipsa de capacitate combativă. 

— V-am pus la dispoziţie cele mai bune, cele mai perfecţionate 
avioane din lume! Ce vă mai trebuie? le-a strigat el, ajuns în 
culmea furiei. 

Toţi ofiţerii îl priveau consternaţi. Numai Galland a rostit calm 

— Nişte Spitfire, Herr Reichsmarschall. Asta ne mai trebuie... 

Mă aflam în clipa aceea lângă Göring. Replica lui Galland i-a 
retezat glasul. S-a întors spre mine, a vrut să spună ceva, a făcut o 
schimă dezgustată, apoi s-a răsucit pe călcâie şi s-a îndepărtat. 

Reputația de vitejie a lui Galland era atât de mare, încât Göring a 
preferat să nu ia împotriva lui măsuri disciplinare. La nevoie ştia să 
fie diplomat... 

Acum bubuiturile artileriei antiaeriene răbufneau cu violenţă 


e Bes 


crescândă. 

— Inainte de a pleca în România, aş vrea să luaţi legătura cu 
baronul von Bruck. Am discutat cu el această problemă. Este în 
principiu de acord cu ideea mea. Rămâne să găsim calea de ao 
pune cât mai rapid m aplicare. 

— Am înţeles, Herr Reichsmarschall. 

— Sper că veţi rămâne să luaţi cina în compania mea. 

Nici nu a mai aşteptat să-i răspund. A sunat din clopoţelul de 
argint de pe birou. Ofiţerul de ordonanţă a apărut izbindu-şi 
călcâiele. 

— Herr General von Altenburg-Delmond este în seara aceasta 
oaspetele meu. Telefonează generalului von Geldern să mă ţină la 
curent cu toate fazele incursiunii aeriene... 


M-am uitat la ceas. 

— Este ora trei, Hans. La patru vreau să fiu la Paris. 

Şoferul meu şi-a repezit mâna la capelă. 

— Am înţeles, Herr General. 

M-am instalat ca de obicei lângă Hans. Aghiotantul meu, 
locotenentul Heinz Busch. S-a aşezat pe bancheta din spate. 

Horsch-ul meu de doisprezece cilindri se avântă ca un cal de 
curse. Vremea e frumoasă. Un soare „cu dinţi” scaldă natura într-o 
ploaie de aur. Zăpada s-a topit aproape cu desăvârşire. Doar în 
locurile ferite de razele soarelui mai vezi câte puţină zăpadă, 
murdară. Imbătrânită, ca şi iarna. 

In maşină e cald. Las gândurile să-mi zboare. Ştiu că mă pot 
bizui pe Hans. Băiatul acesta e un as al volanului. Imi este devotat 
fiindcă l-am scos de pe frontul de răsărit. Deşi nu mi-a spus-o, are 
impresia că l-am scăpat de la moarte. Am simţit acest lucru încă 
din clipa când i-am spus că am să-l iau în serviciul meu. | s-au 
luminat atunci ochii, ca şi când i s-ar fi deschis porţile paradisului. 
Inspectam în epoca aceea forţele noastre aeriene de pe frontul 
central. Era în februarie '943. Mă aflam la Viazma, cu puţin înainte 
de ocuparea oraşului de către ruşi. Avusesem o lungă consfătuire 
cu von Manstein, care mi se plânsese de insuficienţa numerică a 
trupelor de sub comanda sa. In cursul aceleiaşi luni avea să 
primească de altfel întăriri substanţiale, care i-au permis apoi să 
reziste şi să treacă la o contraofensivă, vai, de scurtă durată. 

Era pe înserat. Domnea un frig pătrunzător. Vântul îngheţat sufla 
năprasnic. Circulam pe o şosea acoperită cu un strat de gheaţă atât 


— 17 — 


de compact, încât ai fi putut face patinaj. Maşina mea - pe atunci 
un Mercedes, care cunoscuse zile mai bune - derapa dând din 
coadă ca o rață. Mă îndreptam spre casa în care eram încartiruit. 
Din sens contrar venea o coloană de camioane cu soldaţi ce se 
îndreptau spre front. Coviltirele nu reuşeau să-i ferească de vântul 
tăios. Mă uitam cu compătimire la chipurile lor tinere, învineţite de 
frig, la echipamentul cu totul inadecvat pentru o campanie de iarnă 
în stepele ruseşti. Imi spuneam că în condiţiile acestea numai 
strălucitele calităţi de strateg ale lui Manstein mai puteau salva 
oarecum situaţia. 

In clipa aceea maşina a început să derapeze. A descris un arc de 
cerc, ajungând cu spatele în faţă. N-aş putea să spun de ce şi în ce 
chip, am intrat într-unul din camioanele acelea grele. Totul s-a 
petrecut în câteva clipe. 

Eu n-am păţit nimic. Mercedesul s-a ales cu farurile sparte, cu 
masca şi cu aripile din faţă scofâlcite. Dar şoferul s-a trezit 
proiectat din maşină tocmai sub roţile camionului, care i-a strivit 
picioarele. Se întâmplă şi asemenea anomalii, cu atât mai 
inexplicabile cu cât maşina, cu excepţia dezagrementelor estetice, 
nu suferise nici o altă stricăciune mai serioasă. 

Mecanicii de la atelierul de reparaţii auto al comandamentului 
mi-au reparat Mercedesul. Schimbându-i farurile şi îndreptându-i de 
bine, de rău aripile. Atunci l-am văzut şi pe Hans. Mi-a atras atenţia 
fiindcă semăna cu Albert, unul din cei patru fii ai mei. Avea aceiaşi 
ochi albaştri, care se minunau parcă de tot ceea ce vedeau în jur, 
acelaşi obraz neted, ca de fată, acelaşi mers suplu. Aici se oprea 
însă comparaţia. Hans purta un combinezon de lucru, peste care îşi 
pusese vestonul şi un fular de lână. Capela îi era înfundată peste 
urechi. M-a impresionat fiindcă tremura de frig în vreme ce monta 
farurile. Îi clănţăneau literalmente dinţii. 

L-am întrebat cu ce se ocupă în viaţa civilă. Mi-a spus că este 
şofer de încercare la uzinele Mercedes Benz. |n primii trei ani de 
război fusese mobilizat pe loc. Abia în toamna lui '942 primise ordin 
de chemare. Trimis pe front, luptase în linia întâi, până în ianuarie 
'943, apoi fusese mutat la atelierul de reparaţii, unde specialiştii 
aveau mare căutare. 

Nu ştiu ce m-a determinat să-l cer în locul şoferului meu. Poate 
fiindcă semăna cu Albert. Când a aflat că avea să mă urmeze în 
patrie, în calitate de şofer, s-a transfigurat. Radia o lumină pe care 
n-am s-o uit niciodată. Era fericit că scapă de front. O făcea din 


E: 


laşitate? Nu cred. În cursul celor câteva luni petrecute în linia întâi, 
primise „Crucea de Fier”. Puteam oare să-l condamn fiindcă îl 
bucura faptul că avea să scape de front? De iarna aceea infernală? 
De moartea care-l pândea la fiecare pas? 

Considerentele acestea par, probabil, nelalocul lor. E 
surprinzător, desigur, să le auzi formulate de un ofiţer de carieră, 
care a participat la două războaie, a împrăştiat moartea şi a 
înfruntat-o senin, cu fruntea sus, şi-a văzut epoleţii încărcaţi cu 
galoane şi pieptul acoperit cu decoraţii. Am luptat în primul război 
mondial cu acea temeritate tipică tinereţii, care nu concepe 
moartea, şi am pornit într-al doilea război cu gândul să-mi respect 
jurământul militar, dar fără să mă mai anime focul sacru al tinereţii 
pierdute. Mă uzaseră anii, îmi atârnau prea greu pe umăr, sau nu 
eram convins de justeţea cauzei pentru care plecasem la război? In 
ofiţerii şi în soldaţii de sub comanda mea vedeam înainte vreme 
nişte automate perfecte. Acum vedeam în ei oameni. Cu toate 
calităţile şi defectele lor. Cred că Albert mi-a sădit această 
concepţie nouă despre război, despre moarte... 

N-am avut niciodată a mă plânge de Hans. Işi dă silinţa să-mi 
citească în ochi dorinţele, să mi le prevină. Nu este comportarea 
unui soldat faţă de şeful său ierarhic, ci supunerea afectuoasă a 
unui fiu faţă de părintele său. Hans nu vede războiul cu ochii cu 
care îl văd eu. Facem parte nu numai din generaţii deosebite, ci şi 
din lumi deosebite. N 

O dată şi-a permis să facă o glumă. Inainte de a mă urca în 
maşină, i-am spus, ca de obicei, că doresc să fiu în trei ore la 
Nürnberg. Aveam de parcurs trei sute optzeci de kilometri, în 
vremuri normale, o medie orară de o sută treizeci de kilometri pe 
autostrăzile germane n-ar fi constituit o problemă. Acum, în timp de 
război, situaţia era alta. Ne încrucişam cu convoaie militare, aveam 
de străbătut localităţi bombardate, riscam în orice moment să fim 
opriţi de atacuri aeriene inamice. Până atunci Hans nu dăduse greş 
niciodată. La ora fixată de mine, nici un minut mai devreme sau 
mai târziu, mă depunea la destinaţie. 

In ziua aceea eram foarte preocupat din cauza unei discuţii 
furtunoase purtate la Ministerul Aerului cu reprezentanţii uzinelor 
constructoare de avioane. Le reproşasem întârzierea unor livrări de 
bombardiere imperios necesare pe Frontul de Est. Eram atât de 
adâncit în gânduri, încât nici nu-mi amintesc drumul pe care l-am 
parcurs. Ştiu doar că la un moment dat am pierdut aproape 


— 19 — 


douăzeci de minute din cauza unui blocaj de circulaţie. Mai ştiu că, 
înainte de intrarea în Nurnberg, Hans încetinise neobişnuit mersul 
maşinii. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat surprins. 

— M-am temut să nu sosim prea devreme, mi-a zâmbit. 

Am mormăit ceva neînțeles, fără să fac haz de gluma lui. 

intre un general şi şoferul său familiarităţile nu sunt permise, în 
sinea mea am râs. 

De atunci nu şi-a mai îngăduit să glumească. Aceasta nu 
înseamnă că şi-a schimbat atitudinea faţă de mine, sau că eu m-am 
arătat mai sever ca de obicei... 

Recenta mea convorbire cu Reichsmarschallul Göring mi-a creat 
o stare sufletească bizară. Aveam impresia că asistasem la ultimul 
prânz al unui condamnat la moarte. Meniul acela, de un înalt 
rafinament gastronomic, bogăţia argintăriei, serviciul impecabil, 
toată atmosfera aceea de lux şi belşug, în vreme ce avioanele 
inamice zburau pe deasupra noastră, înapoindu-se la bazele de 
plecare după ce îşi îndepliniseră misiunea, aveau o coloratură de 
coşmar. 

Noua misiune pe care mi-o încredinţase Göring nu era deloc 
uşoară. România a constituit întotdeauna pentru noi o problemă. 

România! Când rostesc numele acesta, văd o piaţă din oraşul 
Cluj. Indeobşte fiecare ţară îţi sugerează un oraş, un monument sau 
un punct turistic reprezentativ. Franţa îţi evocă imediat Turnul 
Eiffel, Statele Unite - zgărie-norii din New York, Anglia - orologiul 
Big Ben, Italia - Fântâna di Trevi, Germania - Brandenburgische 
Tor. Siluete stereotipe, multiplicate la infinit pe afişele turistice. 
Mie, Franţa îmi trezeşte în minte imaginea falezei de la Etretat, cu 
povârnişurile ei abrupte cu valurile veşnic agitate, cu atmosfera 
aceea fabuloasă care te face să te aştepţi în orice clipă la apariţia 
unor înspăimântători şerpi de mare... Statele Unite îmi evocă florile 
roşii, ca de ceară, ale unor cactuşi spinoşi, arici vegetali, aninaţi de 
buza unui canyon sălbatic, în fundul căruia şerpuieşte un râu sărac 
în ape... Anglia? Cursele de galop de la Epsom. Mulțimea se agită, 
tribunele urlă, caii înspumaţi se apropie de potou... Vulcanul Etna 
este pentru mine simbolul Italiei şi al Siciliei. Un munte conic, 
încununat de volute de fum, asemenea unei căşti de cavaler 
medieval, încununată de un mănunchi de pene... Germania îmi 
evocă terasa unei cofetării de pe o stradă din Hamburg. La o masă 
se află cei patru feciori ai mei. Albert, Willi, Rudi şi Uwe. Azi strada 


20) 


nu mai există. Au spulberat-o escadrele americane. De Albert nu 
mai ştiu nimic, iar Wihi... 

Când rostesc cuvântul România, văd Clujul. Mai bine zis, o piaţă 
din Cluj. Piaţa centrală, în care se află o imensă catedrală cenușie şi 
statuia unui războinic călare. Era în '940, spre toamnă. Veneam cu 
maşina de la Bucureşti. Mă aflam în drum spre Berlin. Purtam haine 
civile. Eram foarte grăbit. Imi propusesem să străbat oraşul fără 
oprire. Aproape de centru, m-am împotmolit însă într-o mare de 
oameni. Se scurgeau încet, într-o masă compactă, agitată. N-am să 
le uit chipurile. Erau livizi. In ochii lor citeam o mânie şi o jale 
cumplite. Din direcţia spre care se îndreptau se auzea un vuiet, ca 
şi când s-ar fi revărsat apele unei uriaşe cataracte. Era inutil să 
încerc a-mi face drum cu maşina prin acea imensă mulţime. l-am 
spus şoferului să aştepte, apoi am coborât din automobil şi m-am 
amestecat printre oameni. Eram curios să ştiu ce se întâmplă. 
Obloanele vitrinelor erau trase în jos cu zgomot de tunet. Un tânăr 
din preajma mea a strigat deodată: 

— Nu cedăm Ardealul! 

Zeci, sute, mii de glasuri i-au răspuns într-un crescendo delirant. 

— Nu! Nuu! Nuuu! Nuuuu!... 

Din cealaltă parte a străzii s-a ridicat iarăşi o voce joasă, ca de 
clopot: 

— Nu cedăm Ardealul!... 

Răspunsul n-a întârziat. Colectiv, puternic, rostogolindu-se ca o 
avalanşă. 

— Nu! Nuu! Nuuu! Nuuu!... 

Cunoşteam destul de puţin limba română. Dar chiar dacă nu aş fi 
cunoscut-o, aş fi înţeles numai din intonaţia glasurilor exasperarea 
mulţimii şi refuzul ei de a se supune unui fapt intolerabil. Eram 
prins între oameni ca într-o menghine. Înaintam odată cu ei. Striviţi 
între pereţii clădirilor care încadrau strada, ne scurgeam încet ca 
apele unui fluviu spre o mare. Şi era într-adevăr o mare, omenirea 
aceea fantastică, adunată în piaţa dominată de catedrala cu ziduri 
cenuşii. Şi din celelalte străzi care răspundeau în piaţă veneau 
coloane masive de oameni. 

Toată lumea avea privirile îndreptate spre un balcon. Aştepta 
probabil apariţia unui personaj, care întârzia. 

Impins de oameni, m-am trezit pe marginea unui trotuar, în 
apropierea unui magazin cu arme de vânătoare. In faţa magazinului 
se afla o camionetă cu lăzi care aşteptau să fie descărcate. Dar 


cine mai avea acum timp de aşa ceva? 

In balcon a apărut un om. A început să vorbească. Eram prea 
departe ca să-l aud ce spune. Nimeni nu-l auzea. Încercările omului 
aceluia de a se face înţeles, fără ajutorul unei instalaţii de 
amplificare, păreau absurde. Deşi îşi dădea seama că vorbele lui nu 
pot fi desluşite decât de cei din imediata lui apropiere, continua să 
strige şi să gesticuleze. Cei de sub balcon au început la un moment 
dat să aplaude. 

— Sigur! Nu vom ceda!... Nu! Nuuul!... 

Doar atât puteam să prind cu urechea. 

— Aaarme! Aaarme! Vrem aaarme! s-a pornit să scandeze iarăşi 
lumea. 

Câţiva inşi de lângă mine s-au căţărat în camionetă şi au început 
să spargă lăzile. In strigătele dezlănţuite ale celor din jur, au scos la 
iveală cartuşe, puşti de vânătoare cu una sau cu două ţevi, pistoale 
de salon şi tot felul de arme sportive. Le-au împărţit la 
manifestanți. Bieţii oameni! Voiau să pornească la luptă înarmaţi fie 
şi cu puşti şi pistoale bune doar pentru joacă. 

— Nemţii ne silesc să cedăm Ardealul! Jos cu ei! a strigat un 
militar. 

— Jos! Jooos! Jooos! a intonat corul cu mii de glasuri. 

M-am strecurat cu preţul unor istovitoare opinteli până la gangul 
unei case. Am reuşit în sfârşit să mă refugiez înăuntru. Am respirat 
adânc. 

O bătrână cumsecade m-a ajutat să trec prin alt gang într-o 
străduţă paralelă cu o latură a pieţei. Aici nu mai era lume. M-am 
pomenit apoi într-o stradă largă, cu case înalte şi cu magazine 
straşnic oblonite şi ferecate. Mă întrebam încotro s-o iau ca să 
ajung la maşină. Mi-era teamă să cer informaţii, folosindu-mă de 
limba germană. Spiritele erau destul de montate împotriva 
germanilor. Bravada inutilă mi-a repugnat întotdeauna. 

Trotuarele erau înţesate de oameni care se îndreptau spre piaţă. 
Partea carosabilă rămăsese liberă. La un capăt al străzii a apărut o 
coloană de soldaţi români. Mergeau cu capul în jos, posomorâţi, 
încrâncenaţi de mânie. 

Oamenii de pe trotuare, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, s-au 
repezit spre ei. 

— Unde plecaţi? 

— Rămâneţi să luptaţi împreună cu noi! 

— Nu plecaţi! 


— Nu ne lăsaţi! 

Strigătele erau întretăiate de hohote de plâns. Coloana continua 
să mărşăluiască. Pe obrajii multor soldaţi curgeau şiroaie de 
lacrimi, 

Participasem până atunci la campania din Polonia şi la cea din 
Franţa. Crezusem că distrugerile, durerea, moartea n-au să mă mai 
impresioneze. Mă socoteam imunizat împotriva sensibilităţii, a 
milei. Scenele din Cluj mi-au dovedit că eram încă om. Că nu 
devenisem un automat, aşa cum voia să facă Funhrerul din orice 
soldat german. 

In aceeaşi seară am trecut graniţa României. Vechea graniţă, 
căci pe cea nouă o trecusem înainte de a cobori o minunată coamă 
de deal de la sudul Clujului. Pe drum m-am încrucişat cu coloanele 
de soldaţi maghiari, care veneau să ocupe porţiunea din Ardeal 
cedată Ungariei... 

Reichsmarschallul Göring mă trimitea acum la români, la aliaţii 
noştri. Aliați cărora le  înstrăinasem teritoriile şi cărora le 
pretindeam să dea dovadă de devotament faţă de Reich, faţă de 
poporul german şi faţă de Führer 


Am intrat în Paris la ora fixată. Exactitatea riguroasă a lui Hans 
nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Apropierea primăverii se 
simţea în aerul rece, parfumat. Cerul senin îşi desfăşura bolta de 
aur asupra oraşului. Străzile erau însă moarte. Aveam senzaţia că 
mă aflam într-o metropolă lipsită de suflul vieţii. Trotuarele goale, 
bulevardele pustii, casele şi mai ales monumentele pierdute în 
liniştea aceea nefirească mă făceau să cred că mă aflu într-un 
imens cimitir. Nu lipseau decât crucile, dar nu aveai nevoie de un 
prea mare efort de imaginaţie ca să le vezi apărând pe fundalul 
clădirilor. Ramurile copacilor, grilele de fier, firmele, suprapuse 
întâmplător văzute dintr-un anumit unghi, îţi sugerau nişte 
monumente funerare, dominate de cruci cu cele mai variate forme. 
Cruci greceşti, cruci treflate, cruci latine, cruci de Lorena, cruci în 
teu, cruci ale sfântului Andrei, cruci de Malta, cruci egiptene... 

Poate că nervii obosiţi începuseră să-mi joace feste... 
Impresionat de atmosfera aceasta mortuară, am ordonat lui Hans 
să micşoreze viteza maşinii. Nu voiam să tulbur liniştea care plana 
asupra uriaşului cimitir. Hans m-a privit cu mirare, pe care n-a 
reuşit să şi-o ascundă. Era pentru întâia oară că îi dădeam un astfel 
de ordin. Mergeam acum încet, atât de încet, încât ai fi crezut că 


= DI 


urmam un car funerar. Câte un trecător solitar, zgribulit, în hanţe 
roase în coate, se uita cu uimire la Horsch-ul meu. Căuta probabil 
din ochi afetul de tun, acoperit de faldurile unui drapel german, sub 
care să se contureze protuberantele unui sicriu somptuos. 

Ne aflam pe Champs-Elysées şi ne îndreptam spre Place de la 
Concorde. Voiam să ajung la hotelul „Crillon”, unde trăgeam ori de 
câte ori soseam la Paris. Aş fi putut să capăt găzduire la cumnatul 
meu, marchizul de Gandale. Avea o casă superbă în cartierul Saint- 
Germain. Dar nu mai îndrăzneam să-i calc pragul. Cum aş fi putut 
să mai dau ochi cu el, după ce-i ucisesem fiul... 

Noroc că circulam cu viteză redusă. In faţa botului maşinii au 
apărut, fără veste, trei copii, care alergau jucându-se cu cercul. 
leşiseră probabil dintr-o stradă lăturalnică. Hans a frânat brusc. 
Cercul unuia din copii s-a lovit de masca maşinii şi a căzut, 
mişcându-se concentric de câteva ori înainte de a încremeni pe 
caldarâm. Copilul împietrise în faţa /Horsch-ului. Şi-a revenit însă 
repede, a luat cercul şi a zbughit-o spre trotuar, urmat de prietenii 
săi. Fuseseră tot atât de surprinşi ca şi noi de această întâlnire 
intempestivă. Avenue des Champs-Elysées, atât de circulată 
odinioară, era acum goală, aşa că nu e de mirare că ajunsese un 
teren de joacă al copiilor din cartier. 

Apariţia lor în clipa aceea a avut darul să risipească brusc 
atmosfera macabră care mă învăluise atât de stăruitor până atunci. 
Am avut senzaţia netă că primăvara năvăleşte impetuos, sfâşiind 
vălurile îndoliate care planau asupra oraşului. Soarele care 
răspândise până atunci o lumină lividă, bolnăvicioasă, a prins să 
strălucească vesel. 

Numai Horsch-ul meu negru părea un dric, uitat de o ursită rea 
pe bulevardul acesta măreț, care mocnea parcă, dornic să-şi 
trăiască iarăşi viaţa tumultuoasă de odinioară. 

La „Crillon” mă aştepta apartamentul rezervat. Aghiotantul meu 
avusese grijă să se ocupe de acest lucru. Ştiam că era nerăbdător 
să se bucure de seara liberă pe care aveam neîndoios să i-o acord. 
Bietul Busch! Nu era prea departe de vârsta copiilor care se jucau 
cu cercul. Avea 22 de ani şi patru victorii aeriene înregistrate în 
palmaresul său. Mă întreb dacă a apucat vreodată să se joace cu 
cercul. În „Hitlerjugend” se practicau alte sporturi, mai utilitariste. 

Abia mă urcasem în apartament, când a sunat telefonul. 
Ordonanţa mea, caporalul Helmuth Kinzler, a răspuns la aparat. 
Aşa cum îl educasem, a rostit tare numele celui care mă chema, 


= DA 


aşteptând să-i fac semn dacă sunt sau nu sunt de găsit. Eram 
obosit şi foarte indispus după recenta mea discuţie cu 
Reichsmarschallul Göring. Nu aveam poftă să stau de vorbă cu 
nimeni. Era destul că în cursul serii trebuia să chem pe şeful meu 
de stat-major, colonelul von Geist, spre a-i ordona să facă 
pregătirile necesare în vederea plecării mele în România. 

Personajul de la celălalt capăt al firului era însuşi Fe/dmarschallul 
Hugo Sperrle, comandantul-şef al forţelor aeriene de pe Frontul de 
Vest. Sperrle fusese desigur informat că avusesem o lungă 
conferinţă cu Reichsmarschallul Göring. Faptul că nu fusese şi el 
chemat îl îngrijora fără doar şi poate. Dorea acum să afle de la 
mine dacă omisiunea se datora unei dizgraţii sau pur şi simplu unui 
complex anodin de împrejurări. Odinioară Göring obişnuia să facă 
inspecții inopinate la unităţile de pe front, să constate la faţa locului 
dacă maşina de război germană funcţiona fără greş, începând cu 
cele mai înalte eşaloane şi terminând cu subunitățile de minimă 
importanţă. Dacă şi-ar fi anunţat sosirea cu surle şi trompete, 
factorii răspunzători ar fi avut tot timpul să-şi ia din timp măsuri de 
prevedere. 

Am luat receptorul din mâna ordonanţei. Chiar dacă nu aş fi 
recunoscut glasul fe/dmarschallului, i-aş fi identificat persoana 
după limbajul său înflorit. Feldmarschallul Sperrle era un ofiţer de 
şcoală veche, priceput în egală măsură să dezvolte o temă militară 
în faţa subalternilor, cât şi să facă subtile complimente femeilor 
frumoase. Mă poftea să iau cina în compania sa, la palatul 
Luxembourg, sediul Comandamentului Luftwaffe de la Paris. 

Nu-mi plăcea să mă las prins în vârtejul banchetelor, al 
petrecerilor, al acelui dolce far niente în care se legănau mai toţi 
ofiţerii germani aflaţi la Paris. Moleşiţi de confortul, de viaţa aceea 
uşoară, încântătoare, atât de deosebită de condiţiile vitrege din 
restul Europei, se lăsau târâţi pe panta demoralizării, deveneau 
incapabili să mai lupte. Nu exista pedeapsă disciplinară mai temută 
decât expedierea în stepele ruseşti. 

Mutarea de la Paris într-o unitate de pe Frontul de Est echivala 
cu o condamnare la moarte. 

Nu fac pe moralistul. Socotesc însă că războiul impune norme de 
conduită caracterizate printr-o sobrietate, printr-o seriozitate 
desăvârşite. O asemenea ţinută, o asemenea comportare trebuie 
să o adopte mai ales cei cărora destinul le-a hărăzit misiuni relativ 
lipsite de primejdii. Folosesc termenul „relativ”, pentru că războiul 


RE, 1: — 


modern nu-şi alege victimele. Soldaţii din spatele frontului, cât şi 
populaţia civilă sunt supuşi adeseori la aceleaşi vicisitudini ca şi 
luptătorii din linia întâi. 

Seara, înainte de a mă duce la palatul Luxembourg, l-am chemat 
pe colonelul von Geist şi i-am dat instrucţiuni în vederea plecării în 
România. Ştiam că mă pot bizui pe ofiţerul acesta, tip al 
statmajoristului eficient. Avea un cap foarte bine organizat şi o 
memorie prodigioasă. Arhicompetent în orice chestiune legată de 
atribuţiile sale, era înzestrat şi cu vaste cunoştinţe în domeniul 
literaturii şi al muzicii. Era în stare să-ţi vorbească ore întregi 
despre romanele lui Lion Feuchtwanger, Erich Kästner sau Arnold 
Zweig, deşi scriitorii aceştia primiseră pecetea de duşmani ai 
culturii germane, iar operele lor fuseseră incluse în ceea ce 
Goebbels numea „dezagreganta literatură mondială evreiască”. 
Von Geist nu era mai prejos nici de acei muzicologi experţi care şi- 
au dedicat activitatea şi geniul lor studiului muzicii clasice sau 
modeme. Ocupațiile acestea profesionale şi extraprofesionale nu-i 
mai dăduseră răgaz să se dedice şi femeilor. Nu era căsătorit şi nici 
nu avea de gând să-şi făurească vreodată un cămin. „M-am însurat 
cu cariera armelor, iar amantele mele sunt literatura şi muzica”, 
obişnuia el să spună. Von Geist avea de gând să-şi petreacă seara 
aceea la operă. Un amuzament rarisim de la izbucnirea războiului 
încoace. 

Feldmarschallul Sperrle m-a primit cu multă căldură. Dineul, 
servit într-unul din acele somptuoase saloane cu denumiri de zeități 
antice, era de o bogăţie şi de un rafinament rare. Şampanie aveam 
la discreţie. Toţi convivii erau aviatori. 

— Este reconfortant să te afli între camarazi de aceeaşi armă, 
mi-a declarat jovial, după primele toasturi. 

Reconfortant! Cuvântul acesta îl auzisem şi din gura 
Reichsmarschallului Göring. Şi unul şi altul îl rosteau ca pe o 
incantaţie, aşteptând un efect magic. 

O orchestră alcătuită din soldaţi cu înclinări muzicale ne desfăta 
auzul cu valsuri vieneze. 

Eram atât de obosit, încât n-am fost în stare să particip la 
conversaţia generală. Răspundeam prin monosilabe la întrebările 
puse. Făceam eforturi ca să nu dau vreo replică aiurea. Auzeam ca 
prin vis că se vorbea despre femei, despre muzică şi despre tot 
felul de fleacuri. Subiectul „război” părea să fie tabu. 

Ajunsesem la desert, când ofiţerul de serviciu s-a înfăţişat în sala 


— 26 — 


festinului. În cursul zilei următoare trebuia să mă prezint Fihrerului 
la cartierul său general de la Rastenburg. Am citit Fe/dmarschallului 
Sperrle note, apoi i-am cerut îngăduinţa să mă retrag, deoarece 
voiam să mă odihnesc două sau trei ore înainte de a părăsi Parisul. 

O tăcere adâncă se aşternuse asupra încăperii. Până şi muzica 
încetase să mai cânte. S-ar fi zis că mesajul acela adusese vestea 
unei morţi. Fe/dmarschallul Sperrle mi-a strâns mâna fără să mai 
surâdă. 

Am părăsit vag alarmat palatul Luxembourg. Ce voia Funrerul? 
Dacă era vorba de probleme militare, ar fi fost mai firesc să cheme 
pe Reichsmarschallul Göring sau pe şeful Statului-Major al Aerului. 

Mă aflam în drum spre hotelul „Crillon”, când un impuls de 
neînțeles m-a determinat să-i ordon şoferului: 

— Ascultă, Hans, să faci un ocol pe Boulevard Saint-Germain. 

Ne aflam în clipa aceea pe Rue de la Seine. Fără să ceară 
explicaţii suplimentare, Hans a ocolit la dreapta pe Quai Malaquais, 
apoi pe Rue Dauphine, înapoindu-se pe Boulevard Saint-Germain, 
pe care abia îl traversasem în drumul meu spre casă. Hans îşi luase 
obiceiul să studieze în prealabil ghidurile tuturor oraşelor prin care 
aveam să trecem. Preferam acest procedeu, căci în caz contrar ar fi 
trebuit să-mi anunţ dinainte trecerea prin localităţile prevăzute în 
itinerarul meu, ceea ce mi-ar fi atras automat o serie de complicaţii 
susceptibile să mă întârzie. Potrivit protocolului militar, ar fi trebuit 
să mă întâmpine în fiecare oraş delegaţi ai garnizoanei respective 
şi să mi se furnizeze o escortă adecvată. Călătoriile incognito mă 
fereau de asemenea neplăceri. 

Am luat-o iarăşi la dreapta pe Boulevard Saint-Germain, apoi la 
stânga, pe Rue du Bac. 

— Mai încet, Hans. 

Horsch-ul se strecura mârâind ca o panteră pe străzile pustii, 
luminate slab de felinarele riguros camuflate. Printre casele 
impunătoare a apărut pe dreapta edificiul pe care îl căutam. Era alb 
ca un templu grec. Coloane corintice îi străjuiau intrarea. Ferestrele 
înalte erau cufundate în întuneric. 

— Opreşte! am poruncit. 

Horsch-ul a încremenit în preajma casei. Am rămas cu privirile 
aţintite asupra intrării cu coloane corintice. Inima îmi bătea mai 
tare. Mă gândeam la cei dinăuntru, care dormeau poate la ora 
aceasta. Incercam să-mi închipui somnul lor frământat de 
coşmaruri, durerea lor surdă, care nu se va alina în veci. 


DP 


„Veţi putea oare să mă iertaţi vreodată?” am şoptit lăuntric. 
Hans stătea nemişcat, ca o statuie. Hans, pe care-l scăpasem poate 
de la moarte... Am rămas aşa aproape un sfert de oră. Eu, cu 
gândurile mele, şi cu casa aceea albă ca un templu grec. 

— La hotel, Hans! 

Horsch-ul a descris o curbă elegantă şi s-a îndreptat spre Pont 
Royal. 

La hotel mă aştepta o telegramă cu acelaşi conţinut, sosită prin 
Comandamentul Marelui Paris. Eram urgent chemat la O.K.W. 
Inaltul Comandament al Wehrmachtului nu lăsa nimic la 
întâmplare. 

În aceeaşi noapte l-am căutat pe von Geist. Lipsea. 
Reprezentaţia de la Operă se încheiase, desigur. Poate că la ora 
aceasta supa la vreun local de noapte, în acompaniamentul unei 
orchestre de ţigani. Lipsea şi aghiotantul meu, locotenentul Busch. 
Cred că se afla în vreun alcov. Până în zori nu avea să calce pe la 
hotel. N-am reuşit să dau decât peste maiorul Heilingsdorff, şeful 
secţiei operaţii din statul meu major. Era reţinut în camera lui de o 
migrenă cumplită. l-am ordonat să-i anunţe lui von Geist plecarea 
mea la Cartierul General al Führerului. Deplasarea în România urma 
să fie amânată până la înapoierea mea de la Rastenburg. Am 
chemat apoi la telefon statul-major al Reichsmarschallului Göring, 
rugind să i se comunice noua mea misiune. Ştiam că 
Reichsmarschallul avea să tune şi să fulgere, fiindcă O.K.W.-ul 
dădea ordine peste capul lui. Nu-i rămânea însă decât să se supună 
şi să-şi rumege amărăciunea. 

Inainte de culcare, i-am dat şi lui Hans dispoziţii precise. La 5 de 
dimineaţă să mă aştepte cu maşina în faţa hotelului. Să fie pregătit 
pentru un drum lung. 

Am încercat apoi să aţipesc. Am citit câteva pagini dintr-un 
roman de Louis Bromfield, dar somnul refuza să mi se lipească de 
gene. Am închis romanul şi am stins lumina. Intunericul mi-a risipit 
însă ultimele veleităţi de a mă scufunda în imperiul somnului şi al 
uitării. Din bezna înconjurătoare ţâşneau zigzaguri luminoase, 
împletite cu elipse multicolore, care se pierdeau într-un abis negru. 
jerbe scânteietoare, asemenea unor magnifice cozi de păun. Şi eu 
mă aflam pe culmea unui snop de lumină, care despica spaţiile 
vijelios, ca o stea căzătoare. Dar nu cădeam. Goana aceasta printre 
aştri şi cozi jucăuşe de comete continua într-un ritm drăcesc. 
Deodată steaua dinaintea mea s-a transformat într-un avion de 


— 28 — 


vânătoare. Un avion pe care-l fugăream. În mână aveam o manşă. 
Am apăsat pe declanşator. Steaua pe care mă aflam a început să 
împrăştie diamante inofensive. Toate, dar absolut toate, se 
năpusteau asupra stelei-avion urmărită de mine. In clipa aceea am 
auzit un strigăt. In steaua din faţa mea am zărit chipul lui Henri, 
care întorsese capul şi se uita îngrozit spre mine. 

— De ce ți-e frică, Henri? Sunt eu, Eugen, unchiul tău! 

II înspăimântau diamantele slobozite de pe steaua mea. 

— Henri! Aşteaptă! Nu fugi! Ah, Henri! 

Diamantele îl potopeau, sfărâmându-i învelişul luminos al nacelei 
lui. Henri a urlat. A urlat lung, sinistru, strident, ca un câine care 
vesteşte moartea. Coada stelei lui a început să împroaşte în urmă 
sânge. Valuri de sânge şi de fum. Sângele cădea ploaie peste 
obrazul meu, peste veşmintele mele, îmbibându-le, roşindu-le. 
Steaua din faţa mea se prăbuşea în hău. S-a mai uitat o dată la 
mine, apoi nu l-am mai văzut. L-a înghiţit bezna... 

M-am trezit gemând. Coşmarul acesta mă urmăreşte adeseori. 
Sunt oare vinovat de moartea lui Henri? Nu aveam de unde să ştiu 
că el se afla pe avionul acela de vânătoare care mi-a ieşit în cale... 
Era în timpul bătăliei din 5 iunie '940. 150 de divizii ale 
Wehrmachtului, dispunând de tancuri, trupe motorizate şi artilerie, 
se năpusteau, irezistibil tăvălug, peste Linia Weygand, improvizată 
peste noapte. Luftwaffe domina  văzduhul. Flota aeriană, 
comandată de mine, avea misiunea să intercepteze şi să distrugă 
avioanele inamice care ar fi încercat să atace coloanele noastre 
motorizate şi de tancuri. In cursul acestei bătălii sondam adeseori 
câmpul de luptă, urmărind personal desfăşurarea operaţiilor 
aeriene şi cooperarea dintre Luftwaffe şi forţele terestre. Mi s-a 
întâmplat să particip şi direct la luptele aeriene, înscriind la activul 
meu câteva victorii. In cadrul unei astfel de ciocniri cu aviația 
inamică, mi-a ieşit în cale un B/och 151 de urmărire, dirijat de un 
ageamiu. S-ar fi zis că se silea să se plaseze în cea mai 
dezavantajoasă poziţie. L-am fulgerat, lovindu-l în organele sale 
vitale. L-am văzut cum se descompune, lăsând în urmă o coadă de 
sfărâmături. A intrat în vrilă şi, după o dementă cursă elicoidală, s-a 
zdrobit de pământ, aproape de o buclă a râului Somme. 

Mărturisesc că n-am dat importanţă acestui incident. Reţinusem 
numai locul unde avionul îşi încheiase cursa zănatică. 

Au trecut două zile. Linia Weygand se prăbuşise. Blindatele 
noastre traversaseră cursurile de apă Somme şi Aisne şi intraseră 


— 29 — 


în oraşul Rouen. Mă aflam la popota flotei, în mijlocul unui grup de 
ofiţeri. Comentam cu însufleţire succesele răsunătoare din ultimele 
zile. Eram mândri de isprăvile noastre. Ţin bine minte că era pe 
înserat. Un aparat de radio cânta muzică de dans. In clipa aceea și- 
a făcut apariţia un căpitan, şeful secţiei transmisiuni. Imi aducea un 
mesaj sosit cu câteva clipe înainte de la Marele Cartier. Eram 
înălţat în grad şi mi se conferea totodată o înaltă distincţie militară. 
In vreme ce subalternii mă felicitau pentru acest succes, şi-a făcut 
intrarea ofiţerul meu de legătură de la Comandamentul forţelor 
terestre, în veselia generală, expresia întunecată a chipului său m-a 
izbit neplăcut. Am simţit că mi se strânge inima. 

Ofiţerul s-a apropiat de mine. Voia să-mi vorbească, dar nu ştia 
cum să înceapă. 

— Ce este, Bucholz? l-am întrebat. 

S-a uitat stingherit la ofiţerii din jur. Am înţeles că voia să-mi 
vorbească între patru ochi. L-am tras deoparte. 

— Te ascult, Bucholz. 

— Imi permiteţi să vă raportez, Herr General... A ezitat o clipă, 
apoi a scos din buzunarul de la piept o fotografie: La spitalul nostru 
de campanie au adus un aviator francez... Un ofiţer tânăr... A murit 
la o jumătate de oră după internare. Avea şira spinării fracturată... 
Şi leziuni interne... Am fost de faţă când îi cercetau actele. Din 
portofel i-a căzut o fotografie. Am luat-o. 

Bucholz scoase din buzunarul de la piept o fotografie cu un colţ 
îndoit. Mi-o întinse. Mi-am aruncat ochii asupra ei. Am avut o 
tresărire. Fotografia mă înfăţişa între doi tineri pe care-i ţineam pe 
după umăr. Nepoţii mei, Henri şi Georges de Gandale. Râdeam 
tustrei cu poftă, uitându-ne spre obiectiv. Mi-a revenit brusc în 
minte scena. Eram la Londra. Asistam cu nepoţii mei la un meeting 
aviatic. Georges concurase la acrobaţii aeriene. După ce îşi 
încheiase cu succes exhibiţia aeriană, am hotărât să imortalizăm 
clipa aceea fotografiindu-ne. Henri avea o mare admiraţie pentru 
Georges şi pentru mine, fiindcă eram aviatori. Incepuse şi el să ia 
lecţii de pilotai, în ciuda opreliştii părinteşti. Maică-sa, marchiza de 
Gandale, sora soţiei mele, era îngrozită de pasiunea fiilor ei pentru 
aviaţie. Se scurseseră din ziua aceea trei ani... 

M-am uitat la ofiţerul meu. 

— Care din ei, Bucholz? 

— Henri de Gandale, Herr General. 

In momentul acela m-a fulgerat o bănuială. 


— Unde a căzut? _ 

— Aproape de noi. Într-o buclă a râului Somme. 

M-au podidit sudorile. Coincidenţa era absurdă, este adeseori 
mai incredibilă decât ficţiunea. 

— M-am gândit, Herr General, că nu e bine să cadă fotografia în 
mâinile autorităţilor militare. Să se spună că fraternizaţi cu nişte 
aviatori inamici... 

Intenţia lui era frumoasă. Voia să mă protejeze. 

— Tânărul francez este nepotul meu. Eu l-am doborât, Bucholz. 
Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă fotografia ar fi căzut în mâna 
autorităţilor. De oameni nu mă tem. Aş putea să mă tem eventual 
de pedeapsa lui Dumnezeu. În orice caz, îţi mulţumesc pentru 
gândurile tale bune. Ă 

Am băgat fotografia în buzunar. Bucholz mă privea aiurit. In 
seara aceea nu m-am mai întors printre camarazii mei, care 
ţinuseră morţiş să mă sărbătorească. Am ieşit afară. Se întunecase. 
Se auzeau în depărtare canonade de artilerie. 

ÎI ucisesem pe Henri, nepotul meu preferat. Era atât de 
neaşteptată vestea aceasta, încât nu reuşeam să-i înţeleg sensul. 

Prin intermediul Crucii Roşii am anunţat marchizului şi marchizei 
de Gandale moartea eroică a fiului lor. Aş fi putut să le duc 
personal vestea, căci puţin timp după aceea trupele germane au 
ocupat Parisul. Aş fi putut să-i vizitez, să le prezint condoleanţe, cu 
atât mai mult cu cât am fost informat că nu părăsiseră capitala. Dar 
n-am îndrăznit să le calc pragul. 

Când zorile au prins să poleiască geamurile, eram treaz. Moartea 
lui Henri îmi trezise reminiscenţe dureroase, legate de alte morţi... 
Unele mai cumplite, mai zguduitoare decât altele... 

Sfârşitul năprasnic al lui Henri a fost prima lovitură pe care am 
suferit-o în războiul acesta. Dacă în locul lui ar fi fost un 
necunoscut, desigur că nu mi-ar fi făcut nici o impresie. Aşa cum nu 
mi-au făcut nici o impresie seria de aviatori pe care i-am doborât 
înaintea lui Henri. Pentru mine, nenorociţii aceia rămâneau nişte 
indivizi anonimi, buni doar să sporească palmaresul victoriilor mele 
aeriene. Nu aveau chip, nici vârstă şi nici identitate. Nişte simple 
exemplare umane, ca atâtea altele, pe care le întâlneşti pe stradă, 
ori pe câmpul de bătălie. Henri era însă altceva. De el mă simţeam 
legat sufleteşte... 

Helmuth, ordonanța, m-a smuls din marasmul gândurilor. Imi 
aducea micul dejun. Ouă, şuncă, unt. Rarităţi care nu mai apăreau 


— 31 — 


decât pe foarte puţine mese. N-am putut să mă ating de bunătăţile 
acelea, care l-ar fi făcut fericit pe orice mic parizian. | le-am dat lui 
Helmuth, care mi-a mulţumit fără mult entuziasm. Sunt sigur că, ori 
de câte ori mă servea, îşi oprea partea leului. Măcar cu atâta să se 
aleagă. Cu toate acestea, ar fi trebuit să se considere fericit, 
fiindcă, în loc să se bată pe front, ajunsese ordonanța mea. 
Helmuth era însă prea obtuz ca să-şi facă astfel de raționamente. 
Lua viaţa aşa cum i se oferea. Nu-i cerceta legile. Era împăcat cu 
soarta sa. O accepta cu fatalitatea tipică ţăranului legat de pământ 
şi de capriciile naturii. Helmuth are ochi verzi ca iarba-broaştei, iar 
chica lui blondă e mai ţepoasă decât o mirişte proaspăt cosită. 

Am făcut o baie fierbinte, m-am bărbierit, mi-am îmbrăcat 
uniforma cea mai bună, iar la orele 5 am ieşit din hotel. 

Horsch-ul mă aştepta la trotuar. Pe Helmuth l-am lăsat la hotel. 
Hans putea să-i ţină locul o zi sau două. Locotenentul Busch stătea 
teapăn în faţa maşinii. | se închideau ochii. Petrecuse desigur până 
în zori, dar avusese timp să se bărbierească. Ne-am instalat în 
maşină. 

— Hans, în zece ore să fim la Berlin. 

— Am înţeles, Herr General. 

Am pornit la drum. Când am ieşit din Paris, nu se luminase încă 
de ziuă. Cerul se decolora spre est, prevestind răsăritul soarelui. 
Am închis ochii şi am încercat să dormitez. Drumurile lungi cu 
maşina sau cu trenul mă plictisesc. Aş fi preferat să circul cu 
avionul. Fuhrerul dăduse însă ordine precise. Pentru motive de 
securitate, mareşalii şi generalii de armată nu erau autorizaţi să 
circule decât cu avioane trimotoare escortate de aparate de 
vânătoare. Flota noastră aeriană era însă atât de descompletată, 
încât ar fi fost de neconceput să scot din dispozitiv avioane 
susceptibile să facă în orice moment faţă unor incursiuni aeriene 
inamice. 

Până la Berlin nu ne-am oprit decât de patru ori pentru benzină. 
Am mâncat frugal, în timpul mersului. Helmuth îmi pregătise un 
coşuleţ cu provizii. Le-am împărţit cu Busch şi cu Hans. 

La Berlin am lăsat maşina să mă aştepte şi, potrivit uzanţei, m- 
am îmbarcat în trenul special al O.K.W.-ului, care trebuia să mă 
ducă la Rastenburg. Imi părea rău că nu avusesem timp să fac o 
scurtă vizită lui Stauffenberg la sediul Comandamentului armatei 
de rezervă. La înapoierea mea de la Marele Cartier mi-am propus 
să trec neapărat pe la el. 


îi Die 


În aşteptarea plecării trenului, am coborât pe peron, ca să-mi 
mai dezmorţesc picioarele, anchilozate după lungul drum cu 
maşina. Câţiva generali şi ofiţeri superiori se plimbau pe lângă 
vagoane, fumând şi stând de vorbă. Preferam să nu leg conversaţie 
cu vreunul din ei. Ştiam că până la urmă discuţia se va axa în jurul 
războiului, subiect de care eram sătul. Uneori simt nevoia să mă 
rup de preocupările curente, să-mi odihnesc mintea. In asemenea 
cazuri, dacă am timp şi posibilitate, mă cufund în lectura unui 
roman sau a unui tratat de istorie sau de filozofie. Este cel mai 
eficace mijloc spre a-mi spăla pentru câteva momente creierul de 
zgura gândurilor negre. Când sunt obligat să particip la conferințele 
de la înaltul Comandament al Armatei, şi Führerul se dezlănţuie în 
interminabilele şi elucubrantele lui expuneri asupra situaţiei de pe 
diferitele fronturi, oferind soluţii care ating proporţii de o 
monstruoasă inconştienţă, mă închid în mine şi mă concentrez 
asupra vreunui subiect cu totul rupt de conferinţa la care asist. Abia 
după ce Hitler îşi încheia incoerentele-i tirade, ies din cochilia 
gândurilor mele şi mă integrez în mediul ambiant. În vreme ce 
restul auditoriului, năucit de logoreea furioasă a Fuhrerului, 
încearcă să se reculeagă, eu sunt odihnit, ca şi când nici n-aş fi 
participat la aceste absurde discuţii militare. 

Pe când mă plimbam, aşteptând semnalul de plecare a trenului, 
am observat o vie mişcare la capătul peronului. Se apropia un înalt 
personaj, judecând după numeroasa lui suită. Nu-i puteam distinge 
chipul, fiindcă începuse să se întunece, iar camuflajul era riguros. 
Abia când a ajuns în dreptul meu l-am recunoscut. Era însuşi Herr 
Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al celui de-al treilea 
Reich. 

Când m-a văzut, s-a oprit în dreptul meu. 

— Herr General, sunt încântat că vom călători împreună, mi-a 
spus, după ce am schimbat saluturile de rigoare. Sper să ne vedem 
în tren şi să mai schimbăm câteva cuvinte. 

Personajul acesta dubios, ajuns din comis-voiajor şef al 
diplomaţiei germane, mă interesa îndeosebi. inalta-i situaţie 
dobândită prin jocul unor împrejurări extraordinar de favorabile, 
sublinia mediocritatea căpeteniilor naziste, recrutate potrivit unor 
criterii care nu aveau nici o contingenţă cu promovarea unor valori 
autentice. 

Măreţ, plin de acea morgă, de acea suficienţă proprie 
parveniţilor, se comporta cu o scorţoşenie rizibilă. 


— 33 — 


Ne-am despărţit. Ribbentrop s-a urcat în vagonul său, urmat de 
întreaga suită de scribi. Abia după ce s-a pus trenul în mişcare, m- 
am căţărat şi eu pe scară şi m-am îndreptat spre compartimentul 
meu. 

Credeam că Ribbentrop uitase de intenţia sa de a ne revedea. 
Mă pregăteam să deschid o carte - primul volum al /storie; 
Cruciadelor de Grousset - când unul din căţelandrii ministrului, un 
tânăr cu alură de dandy, mi s-a înfăţişat, transmiţându-mi o 
invitaţie a patronului său. 

— Excelenţa-sa vă roagă să-i faceţi onoarea de a lua cina în 
compania sa. 

Suspinând, am închis cartea. 

— Mulţumesc. Comunicaţi-i, vă rog, că accept cu plăcere. Peste 
câteva minute am să vin. 

Căţelandrul s-a retras ploconindu-se. Politeţea lui nu era lipsită 
de un fel de condescendenţă amuzantă. Cred că tânărul acesta se 
şi vedea într-un an sau doi ambasador la Paris sau la Madrid. 

Mi-am continuat lectura încă o jumătate de oră. Dacă Herr von 
Ribbentrop avea gust să cineze în tovărăşia mea, nu-i rămânea 
decât să aştepte. Ştiam că săvârşesc o impoliteţe, dar gestul meu 
era deliberat. 

Am plecat spre vagonul ministrului. Mă aştepta, întreţinându-se 
cu unul din adjuncţii săi. Masa era pregătită. Cristalele de Boemia şi 
porţelanurile fine luceau discret. Printre farfurii erau împrăştiate 
câteva flori. Cred că ambițiosul căţelandru le procurase. Bunăvoinţa 
şefilor trebuie câştigată pe orice cale. 

Mi-am cerut scuze pentru întârziere. Ministrul le-a acceptat, fără 
să-şi manifeste iritarea, care mocnea desigur în sufletul său. Eu, un 
simplu ofiţer, îndrăznisem a-l face să aştepte pe unul dintre cei mai 
apropiaţi colaboratori ai Fuhrerului. Pe deasupra, mai făceam parte 
şi din tagma generalilor, pe care Hitler şi oamenii lui de încredere o 
dispreţuiau din toată inima. 

Ribbentrop şi-a concediat colaboratorul, apoi ne-am aşezat la 
masă. Ne servea un chelner în frac, extrem de stilat. Sub aparenta 
lui detaşare profesională, se ascundea desigur un agent al 
Gestapoului. Sau poate al Abwehrului. În cel de-al treilea Reich, 
spionii de diferite nuanţe abundau. Chelnerul urma să înregistreze 
tot ceea ce avea să se discute la această masă. Şi eu şi Ribbentrop 
ştiam acest lucru. Ne deprinsesem însă, aşa cum te deprinzi cu un 
ulcer nevindecabil care te macină lent. 


SE 


Am deschis ceremonialul, rostind câte un toast, Ribbentrop - în 
cinstea Fuihrerului; eu - în cinstea victoriei. Eram convins că la ora 
aceasta nici ministrul nu mai credea în infailibilitatea 
conducătorului Germaniei naţional-socialiste, după cum nici eu nu 
mai credeam într-o încheiere fericită a războiului. In sinea noastră, 
amândoi ştiam că aventura aceasta trebuia să se termine mai 
devreme sau mai târziu, dar în orice caz printr-un seism catastrofal, 
care avea să ne înghită pe toţi. 

Ribbentrop afecta manierele unui perfect om de lume. Relaţiile 
lui cu clientela, din epoca premergătoare intrării sale în partidul 
naţional-socialist, şi, mai târziu, contactul cu lumea diplomatică îi 
dăduseră acel lustru indispensabil unui demnitar, obligat să facă 
faţă multiplelor obligaţii mondene legate de lumea saloanelor. 

La început am evitat de comun şi tacit acord subiectele politice. 
Ne tatonam însă asemenea unor duelişti care şi-au încrucişat 
spadele. Fiecare caută să descopere punctele slabe ale 
adversarului, pentru a lovi mai târziu exact acolo unde trebuie. 
Ribbentrop voia să afle, prin mine, ce gândesc generalii. Nu avea 
nevoie de declaraţii ample. Era destul de abil spre a se mulţumi cu 
aluziile fine ori cu acele tăceri abil dozate, mai elocvente pentru 
iniţiaţi decât cele mai formale mărturisiri. Şi aceasta pentru simplul 
motiv că vorbele sunt făcute pentru a ascunde adevărul, cum 
foarte bine afirma Talleyrand. 

La un moment dat, Ribbentrop mi s-a adresat cu sinceritate 
perfect jucată: 

— E firesc să ne înţelegem, Herr General. Amândoi facem parte 
din aceeaşi lume. Oricâte prevenţiuni ar avea Führerul împotriva 
oamenilor cu sânge albastru, noi doi rămânem totuşi nişte 
aristocrați. 

Inlăuntrul meu am hohotit. Mă amuza pretenţia lui Ribbentrop de 
a face parte din casta nobilimii. Eram informat că îşi însuşise 
particula de von prin intermediul unei adopţiuni. Işi descoperise o 
rudă îndepărtată cu titlu nobiliar, care acceptase să-i mijlocească 
pe această cale intrarea în rândurile aristocrației germane. Nu 
puteam să uit fraza lui Goebbels, care declarase odată, cu ironie, 
despre colegul său de la Afacerile Externe: „Ribbentrop şi-a 
cumpărat numele cu banii soţiei, iar funcţiile şi le datorează unei 
escrocherii”. 

Mărturisesc că am săvârşit un act de o flagrantă incorectitudine 
morală acceptându-i pretenţiile. Dar scopul scuză mijloacele. Voiam 


să obţin şi eu unele informaţii. Şi pentru aceasta trebuia să-i captez 
în prealabil simpatia. Jocul avea sorţi de izbândă. 

— Din nefericire, Herr Reichsminister, aţi spus un mare, dar trist 
adevăr. Credeţi-mă, am reflectat adeseori asupra dificultăţilor pe 
care a trebuit să le înfrângeţi spre a vă afirma în ochii Fuhrerului, 
cu atât mai mult cu cât persoanele din anturajul său nu erau deloc 
bine intenţionate faţă de reprezentanţii nobilimii. 

Am băgat de seamă că manevra mea reuşise. Vanitatea era 
punctul vulnerabil al interlocutorului meu. Şi vulpile au slăbiciunile 
lor. lar Ribbentrop nu strălucea prin inteligenţă, ci printr-o viclenie 
de negustor versat în a-şi trage pe sfoară clienţii. 

Ministrul şi-a muiat buzele în paharul cu şampanie, apoi a 
suspinat trist: 

— Aţi atins o chestiune delicată. Ei bine, am să vă fac o 
mărturisire. Mă bucur că aţi abordat-o. Am să vă dezvălui un fapt, 
mai bine zis o atitudine, în jurul căreia n-am făcut publicitate, 
tocmai spre a nu-mi atrage animozitatea anumitor personaje din 
imediata apropiere a Fuhrerului. Poate că nu o să mă credeţi. Sunt 
singurul dintre liderii partidului naţional-socialist care s-a străduit în 
repetate rânduri să mijlocească o apropiere între Führer şi generali. 
Mă refer la generalii din lumea noastră, nobiliară. 

Neruşinarea lui mă sufoca. Evident, m-am ferit să-i arăt 
adevăratele mele simţăminte. Indrăznea să-mi vorbească despre 
atitudinea sa binevoitoare faţă de generali, când în realitate nu 
pierduse niciodată prilejul să-i calomnieze. Mai ales în preajma 
izbucnirii războiului, Ribbentrop îi atacase cu înverşunare, fiindcă o 
parte dintre ei nu erau de acord cu excesele politicii de mână-forte 
pe tărâm extern, preconizată şi aplicată de Hitler şi de Göring. Fie 
spre a fi pe placul Fuhrerului, fie spre a-şi manifesta megalomania, 
Ribbentrop sfidase lumea occidentală, realizând ceea ce nici cei 
mai înverşunaţi duşmani ai Germaniei nu speraseră să realizeze 
vreodată, şi anume constituirea celei mai formidabile coaliţii 
împotriva celui de-al treilea Reich. Pe generalii care nu fuseseră de 
acord cu această politică externă, susceptibilă să împingă 
Germania într-un război cu urmări incalculabile, Ribbentrop îi 
acuzase de laşitate, de opoziţie sistematică faţă de directivele 
Fuhrerului, de orbire, de ignorare a intereselor legitime ale ţării. Nu 
fusese străin de înlăturarea generalilor Blomberg şi von Fritsch de 
la conducerea armatei în '938 şi nici de starea de tensiune creată 
mai târziu între şeful statului şi majoritatea căpeteniilor militare. 


Ribbentrop şi-a dat seama că scăpase o afirmaţie atât de 
flagrant contrară realităţii, încât s-a grăbit să facă o rectificare: 

— Chiar dacă în preajma războiului opiniile mele nu au fost 
întotdeauna identice cu ale conducătorilor armatei, ţelurile mele nu 
s-au îndepărtat de ale lor. Toţi urmăream în egală măsură crearea 
unei Germanii puternice, care să arbitreze destinele Europei. Poate 
şi ale lumii. De ce nu? 

Intrarea chelnerului l-a făcut să-şi zăgăzuiască tirada. Acesta ne- 
a servit caviarul, apoi ne-a lăsat iarăşi singuri. 

— Dorinţa mea cea mai vie este să lucrez mână în mână cu 
generalii. Este şi firesc. Destinele Germaniei sunt acum în mâinile 
dumneavoastră. Când Marte începe să-şi zăngănească armele, 
Pallas-Athena trebuie să-şi pună stavilă glasului. 

Un clopoțel de alarmă a sunat undeva, în subconştientul meu. 
Oferta de colaborare a lui Ribbentrop era prea bruscă, prea directă 
ca să nu-mi dea de gândit. In ceea ce priveşte sinceritatea lui, 
aveam toate motivele să mă îndoiesc. Intr-o zi, fiind convocat la 
Berchtesgaden, pentru a asista la o conferinţă a Fuhrerului cu şefii 
armatei, am surprins o convorbire purtată între acesta şi ministrul 
său de externe. 

— După încheierea războiului, vorbea Ribbentrop cu obişnuita lui 
emfază, îmi voi comanda o casetă magnific sculptată, în care voi 
depozita toate tratatele şi acordurile internaţionale pe care le-am 
încălcat în timpul exercitării funcţiilor mele, precum şi pe acelea pe 
care le voi încălca pe viitor. 

Impresionat de cinismul lui Ribbentrop, care se complăcea să-şi 
etaleze lipsa de scrupule, de corectitudine, într-o poză 
talleyrandiană, Fuhrerul a izbucnit în râs: 

— După ce îţi vei umple prima casetă, îţi voi trimite un cufăr, 
fiindcă este mai încăpător. 

Hitler, ca şi Ribbentrop, îşi închipuia că partenerii de la masa 
verde a tratativelor politice internaţionale erau atât de naivi încât 
să se lase înşelaţi de minciunile turnate cu sfruntare. Nu-şi dădeau 
seama că într-o zi paharul trebuia să se umple şi că ultima picătură 
avea să dea totul peste cap. Se încrezuseră prea orbeşte în forţă. 
Fuseseră atât de inconştienţi, încât nu prevăzuseră că politica de 
Diktat, folosită abuziv, este susceptibilă să provoace reacţii în lanţ. 
Ceea ce se şi întâmplase. lar consecinţele funeste le suferea acum 
o ţară întreagă. 

Ribbentrop dăduse dovadă de lipsă de prevedere politică până şi 


SIE e — 


în ceea ce priveşte interesele sale proprii. Cu aroganţa-i 
caracteristică, împinsese orbeşte Germania la război, ne spulberase 
toate alianțele europene, crease numai ostilitate împotriva noastră, 
fără să-şi dea seama că, odată ostilitățile declarate, rostul lui avea 
să înceteze, iar rolul său se va restrânge la o prezenţă decorativă, 
dar inutilă, în anturajul Führerului. 

Acum Îmi întindea mâna, sperând să realizeze prin mine o 
împăcare cu generalii atât de dispreţuiţi de el odinioară? Era naiv 
sau inconştient? Şi eu şi camarazii mei ştiam că Ribbentrop este un 
om terminat. Că nu se mai bucură de nici un credit. Că globul 
pământesc, survolat de un vultur german - simbolica broderie de 
pe uniformele sale - nu mai avea nici un sens. Vulturul se jigărise, 
iar globul pământesc îi scăpase din gheare. Bietul vultur, pe rele 
mâini căzuse! 

— O diplomaţie fermă, împletită cu acţiuni militare ferme sunt 
singurii factori care pot asigura Reichului o ieşire onorabilă din 
acest război. Din nenorocire, adaugă el, elemente iresponsabile 
sapă temeliile statului german, încercând să lege un dialog cu 
duşmanii ţării noastre. Să nu vă mire. Suntem trădaţi, Herr General. 

Reapariţia chelnerului cu o friptură de fazan îl făcu să-şi 
întrerupă iar confidenţele. Işi goli paharul de şampanie. 

— Cred că mâine vom avea vreme frumoasă, rosti cu falsă 
dezinvoltură, aruncând o privire piezişă chelnerului, care tranşa 
atent pasărea. 

Tonul cu care rostise aceste vorbe suna atât de fals, încât era 
imposibil să nu-l fi izbit şi pe individul care ne servea. 

— Se simte primăvara în aer, continuă Ribbentrop. Vremea 
frumoasă va permite armatelor noastre de pe Frontul de Est să 
treacă la contraofensivă. 

Rostise vorbele acestea convins, cu un ton doctoral, grav, ca şi 
când ar fi enunțat o axiomă. Am fost ispitit să-l întreb dacă a fost 
vreodată în linia întâi. Dacă a văzut spărgându-se în apropiere 
vreun proiectil inamic, dacă a încercat vreodată emoția luptătorului 
în acele clipe de suspense provocate de fâşâitul unui proiectil prin 
aer. Ştii că proiectilul trebuie să cadă, dar nu ştii unde, şi nici cât de 
aproape de tine. Ribbentrop purta cu ostentaţie „Crucea de Fier” 
dobândită - pretindea el - în cursul primului război mondial. În 
legătură cu această decorație circulau multe zvonuri. Se pare că 
Fuhrerul i-o conferise post bellum, pentru a da un oarecare lustru 
acestui colaborator apropiat. Cartea de vizită cu firma pivniţelor de 


vinuri pe care Ribbentrop le reprezentase în tinereţe nu constituia o 
recomandaţie tocmai strălucită pentru viitorul conducător al politicii 
externe a Germaniei. In cursul unui ospăț stropit din belşug cu 
vinuri şi şampanie, Reichsmarschallul Göring îmi declarase 
confidenţial: 

— Ribbentrop este cobea noastră. Situaţia noastră externă în 
momentul declanşării acestui război nu i se poate imputa decât lui. 
L-a vrut cât mai repede şi cu orice preţ. Din păcate, Führerul i-a 
acordat lui mai mult credit decât altora... care-i recomandau 
prudenţa... Ar fi fost ridicol să i se atribuie numai lui Ribbentrop 
responsabilitatea crizei din septembrie '939, care a culminat cu 
declaraţia de război a Angliei şi a Franţei. Cert este că Führerul nu 
şi-a închipuit nici un moment că Marea Britanie va reacţiona aşa 
cum a reacţionat la invadarea Poloniei. Ribbentrop îl asigurase că 
Anglia şi Franţa nu vor îndrăzni să intervină. Puse în faţa faptului 
împlinit, vor ceda şi de data aceasta, mulţumindu-se să înainteze 
un platonic protest diplomatic la Berlin. Führerul, care se bizuia pe 
neutralitatea celor două mari puteri, încercase o adevărată explozie 
de furie când i se comunicase că toate punţile fuseseră rupte. 
Făcuse amare reproşuri ministrului său de externe, care se 
mărginise să invoce tot felul de pretexte confuze. Fulgerătoarele 
succese militare germane din '939 şi '940 îi permiseseră ministrului 
să recâştige terenul pierdut: „Am ştiut că acest război trebuie 
început în toamna lui '939, spunea el intimilor. Era momentul cel 
mai potrivit. Rezultatele se văd”. Aşadar, îşi păstrase postul de şef 
al Departamentului Afacerilor Externe. 

După ieşirea chelnerului, Ribbentrop m-a fixat cu ochii lui reci şi 
răi. 

— Da, da, suntem trădaţi, a reînnodat el şirul rupt al expunerii. 
Grupuri şi grupuscule, cercuri mai mult sau mai puţin oficiale, 
personalităţi de prim-plan din partid întreţin un dialog susţinut cu 
agenţii puterilor occidentale. Dispun de informaţii precise, Herr 
General. Dacă aş rosti un singur cuvânt, ar cădea multe capete. 
Dar prefer să tac şi să aştept momentul favorabil. 

II lăsam să vorbească. Tăcerea mea îl îndârjea, silindu-l să-şi 
dezvolte teoriile. Dacă vrei să-l faci pe cineva să spună mai multe 
decât şi-a propus iniţial, arată-te vag neîncrezător. 

Spre a te convinge, îşi va dezvălui toate armele. Va fi mai 
vorbăreţ decât trebuie. 

— Numai eu pot încheia pacea. Legăturile mele cu lumea 


diplomatică occidentală mi-ar deschide porţi ermetic închise altora. 
Prestigiul meu este încă intact. In ultima vreme am stat într-o 
oarecare rezervă. l-am lăsat pe alţii să se uzeze. 

A atacat friptura de fazan. Decupa elegant o aripă. Toate 
gesturile lui erau de o precizie căutată. 

— Evident, nu voi accepta compromisuri, a reluat. Nu voi 
deschide un dialog cu puterile occidentale decât din momentul în 
care noile noastre arme vor începe să-şi realizeze efectul psihologic 
în rândurile duşmanilor noştri. După ce vom transforma în cenuşă 
Londra, Moscova şi poate Washingtonul, voi discuta pacea. Dar în 
condiţiunile puse de mine. 

Intâlneam la Ribbentrop aceeaşi orbire, aceeaşi imposibilitate de 
a înţelege realitatea ca şi la celelalte căpetenii ale Reich-ului. Sunt 
sigur că noaptea, după ce se întindeau pe pat şi rămâneau singuri 
cu întunericul, aceştia simțeau că îi încolţeşte frica. Frica aceasta le 
izgonea somnul, făcându-i să întâmpine cu ochii congestionaţi de 
veghea silită zorile cenuşii. Majoritatea luau desigur somnifere. In 
chipul acesta dormeau profund, fără vise. Scăpau de coşmarul 
realităţii şi de spectrul unui viitor nesigur. Alţii petreceau 
nebuneşte, încercând să uite în braţele femeilor şi în fumurile 
vinului perspectiva înfrângerii iminente, a scadenţei poliţelor, a 
morţii. 

Intr-un fel, îi înţelegeam pe aceşti energumeni care ajunseseră în 
fruntea piramidei, luptându-se cu ghearele şi cu dinţii, ucigând şi 
jefuind la adăpostul unor forme legalizate tot de ei. Nu concepeau 
să-şi piardă poziţiile înalte. Spre a şi le păstra, erau dispuşi să lase 
a fi măcelărită întreaga naţiune germană. Nu admiteau să se 
înapoieze în mediocritatea din care abia se smulseseră datorită 
miraculosului panaceu pe care îl constituise soluţia național- 
socialistă. 

— Voi negocia o pace onorabilă. Herr General, voi oferi soldaţilor 
acestei ţări prilejul de a se înapoia la căminele lor încununaţi de 
laurii câştigaţi în bătăliile purtate pe toate fronturile Europei şi ale 
Africii, pe uscat, în aer şi pe mare. 

Ribbentrop rămase cu privirile aţintite meditativ în gol. Adoptase 
o poză măreaţă şi în acelaşi timp vag suferindă. Voia să apară în 
postura unui Atlas al secolului XX, care purta pe umerii lui povara 
omenirii învrăjbite. Va fi destul să ridice bagheta magică a 
înţelepciunii, experienţei şi capacităţii sale, ca apele învolburate să 
se liniştească, să intre în făgaşurile lor şi pacea să coboare 


— 40 — 


definitiv. Din nefericire pentru el - şi Ribbentrop o ştia prea bine - 
nici Fuhrerul nu mai era dispus să apeleze la serviciile lui. Hitler nu 
îi ridicase portofoliul Externelor fiindcă se învățase cu omul acesta 
îngâmfat, aşa cum te înveţi cu o mobilă inutilă care-ţi încarcă fără 
rost casa. Ştii că nu îţi mai poate fi de folos, dar o laşi la locul ei, 
fiindcă eşti preocupat de treburi mai importante. |ţi propui, la prima 
ocazie, să o urci în pod sau să o arunci în magazia cu vechituri. 
Ocazia întârzie însă. Ribbentrop îşi păstra ministerul în virtutea 
inerţiei. Hitler îl uitase cu desăvârşire. Când îl vedea apărând la 
Rastenburg şi învârtindu-se ca o umbră printre ofiţerii aferaţi, îşi 
făgăduia să reglementeze într-o zi situaţia acestui indezirabil 
ministru de externe. Apoi uita iarăşi. Poate că într-o zi îi va tăia 
capul. N-ar fi exclus. Capriciile dictatorilor sunt imprevizibile. 

— In altă ordine de idei, vreau să vă exprim, Herr General, 
admiraţia mea pentru splendidele eforturi depuse pe front de către 
căpeteniile eroicelor noastre armate. Ridic paharul în cinstea 
dumneavoastră şi a lor. 

Pe lângă placa veche cu „eroica noastră armată”, intervenea un 
element nou. Admiraţia lui Ribbentrop faţă de generali, şi anume 
de cei ostili regimului. Sensul ascuns al cuvintelor lui era limpede 
pentru mine. Valeţii cu lampas roşu ai lui Hitler nu i-ar fi putut 
asigura supraviețuirea politică în cazul înlăturării Funrerului. Şi 
Ribbentrop îşi pregătea cu sârg această supravieţuire. Uita că 
Germania se apropia de finalul unei aventuri cumplite, că o 
eventuală preluare a puterii de către generalii adversari ai 
nazismului n-ar fi fost decât o soluţie temporară, destinată să ducă 
eventual la scurtarea războiului, că oricum zilele național- 
socialismului erau numărate. Spera, în mod absurd, să fie folosit de 
generali în cazul că aceştia vor deveni vreodată factori hotărâtori ai 
destinelor Germaniei. 

La desert conversaţia a alunecat pe alte tărâmuri. Am vorbit 
despre lumea diplomatică, făcând unele incursiuni şi în rândurile 
nobilimii britanice. Lui Ribbentrop îi plăcea să se împăuneze cu 
relaţiile pe care şi le crease la Londra în epoca ambasadoriatului 
său. În realitate, aristocrația britanică îl ţinuse la distanţă. Amorul 
lui propriu suferise cumplit. Ostilitatea sa declarată faţă de Anglia 
contribuise în largă măsură la deteriorarea relaţiilor dintre această 
tară şi Germania. Cauze aparent lipsite de importanţă au adeseori 
consecinţe de o amploare incomensurabilă. 

Ne-am ridicat de la masă aproape de ora 11. M-am retras, 


— 41 — 


invocând oboseala resimţită după drumul lung de la Paris şi până la 
Berlin. Ne-am despărțit în cei mai buni termeni. Gândurile noastre 
intime erau însă insondabile. In ceea ce mă priveşte, nu-mi doream 
decât să-l văd înapoindu-se la mica şi obscura reprezentanţă de 
vinuri. Cred că ar fi fost cea mai cumplită pedeapsă care i s-ar fi 
putut aplica lui Ribbentrop. 


În compartimentul meu cuşeta era pregătită pentru noapte. 
Cearşafurile albe, perna moale, cuvertura din păr de cămilă mă 
îmbiau la somn. Inainte de a mă culca, am scos din valiza mică din 
piele de crocodil, care mă însoţeşte în toate călătoriile, un triptic 
din brocart, de dimensiunile unui portefeuille, în care păstrez chipul 
Elissei surprins în trei instantanee, legate fiecare de câte o clipă de 
fericire. Clipe luminoase, pline de farmec, dar atât de puţine faţă de 
puhoiul amărăciunilor de mai târziu. 

Am desfăcut tripticul şi l-am aşezat în picioare pe măsuţa de la 
capătul cuşetei. În fiecare noapte, înainte de a lăsa somnul să-mi 
închidă pleoapele. Imi arunc ochii asupra chipului Elissei, care-mi 
surâde şi îmi făgăduieşte că va veghea asupra mea. Mă simt atunci 
foarte aproape de ea, deşi ne desparte lespedea unui mormânt. 
Moartea i-a dăruit Elissei tinereţea veşnică. Bătrâneţea nu mai are 
puterea să o sluţească, aşternându-i riduri peste trandafirii 
obrajilor. 

Elissa! Când o zăresc în faţa ochilor minţii zbenguindu-se ca o 
căprioară printre copacii din preajma vilei noastre de la 
Traunkirchen, mă văd şi pe mine tânăr, alergând alături de ea, 
împletindu-mi hohotele de râs cu ale ei. Bucurându-ne de viaţă, de 
libertate, de fericirea pe care o credeam eternă... 

Elissa! Aş vrea să o descriu. Poţi să descrii însă o rază de soare? 
în viaţa mea cenuşie, care pare că se va încheia în această 
cumplită noapte a domniei naţional-socialismului, Elissa a fost o 
rază de soare, care mi-a luminat fruntea şi sufletul. 

Am cunoscut-o în '915. Tatăl ei era ministru plenipotenţiar la 
Berlin. România nu intrase încă în război împotriva Germaniei. 
Franţa, Anglia şi Imperiul țarilor făceau mari eforturi spre a o atrage 
în tabăra lor. Dar aceste ipoteze intrau încă în domeniul 
speculațiilor de politică internaţională. Berlinul se bizuise pe 
prietenia regelui Carol | şi socotise că acesta nu-şi va renega 
sângele german şi va rămâne credincios Triplei Alianțe, de care se 
afla legat de peste trei decenii. Cu toate acestea, chiar 


SEE y a 


neutralitatea decretată în 1914 şi apoi zvonurile unui tratat cu 
Petersburgul, unite cu excepţionala mişcare internă în favoarea 
Antantei şi ostilă nouă, nu puteau să nu ne îndemne la rezervă faţă 
cu acest aliat al imperiului. Elissa avea în acea epocă 12 sau 13 ani. 
Incă de pe atunci era foarte frumoasă. Când am văzut-o pentru 
prima oară, însoțea pe mama ei, Sultana Basarab, poftită la o mică 
reuniune oferită de principesa von Hohenlohe. Nu mi-aş fi închipuit 
atunci pentru nimic în lume că peste şase ani fetiţa aceasta 
zglobie, care cucerise pe toate vârstnicele invitate ale principesei, 
avea să devină soţia mea. Eram într-o scurtă permisie, după opt 
luni petrecute neîntrerupt pe front. Deşi aş fi fost îndreptăţit să îmi 
consum într-un chip mai frivol acele câteva zile de răgaz, 
acceptasem să conduc la reuniunea principesei pe mătuşa mea, 
contesa von Kulmbach, care ţinuse să se mândrească fată de 
prietenele ei cu un nepot erou, recent decorat cu „Crucea pentru 
merit”. 

Ştiu că în după-amiaza aceea m-am plictisit de moarte. Am 
remarcat cu acel prilej că bătrânele doamne erau mai belicoase 
decât noi, cei din linia întâi. Erau pline de ură împotriva francezilor 
şi a britanicilor şi comentau cu satisfacţie scufundarea de către un 
submarin german a transatlanticului american Lusitania, fără să se 
gândească la eventualele consecinţe ale acestei acţiuni. 

Sultana Basarab era extrem de rezervată, aşa cum se cuvine 
unei soţii de diplomat. Elissa, în schimb, după ce ascultase cu 
atenţie aprecierile doamnelor, care ridicau în slăvi isprăvile 
submarinelor noastre, intervenise scandalizată: 

— Dacă aţi fi fost pe bordul Lusitaniei, n-aţi mai fi vorbit aşa! 

Observaţia ei avusese efectul unui duş rece. Bătrânele doamne o 
priviseră cu severitate şi dezaprobare, în vreme ce Sultana Basarab 
schimba feţe-feţe. Apoi trecuseră la alt subiect. 

Din clipa aceea Elissa mi-a devenit foarte simpatică. Şi eu 
condamnam războiul purtat împotriva civililor. Dar uniforma pe 
care o arboram nu-mi îngăduia să-mi exprim părerile prin viu grai. 

S-au scurs apoi anii, aşa cum se scurg apele năvalnice ale unui 
râu de munte. Am trecut din cavalerie în aviaţie. Avionul de luptă 
câştiga o importanţă tot mai mare. Pilotând unul din aparatele 
acelea plăpânde şi rudimentare, pe bordul cărora astăzi nici n-aş 
îndrăzni să-mi iau zborul, am obţinut mai bine de şaizeci de victorii 
aeriene omologate. Sedus de gloriola eroismului şi de strălucirea 
insignelor de război, am aspirat să-i întrec pe toţi aşii aviaţiei 


— 43 — 


militare germane. În anii aceia, idealul meu era să-l depăşesc pe 
von Richthofen. Prăbuşirea armatei germane, care în '918 a plecat 
umilă steagul, m-a împiedicat să înscriu la palmaresul meu mai 
multe avioane inamice doborâte decât eternul meu rival. Spre 
deosebire însă de von Richthofen, am avut norocul să 
supraviețuiesc războiului. Înfrângerea Germaniei m-a umplut de 
amărăciune. Crezusem în invincibilitatea celui de-al doilea Reich, 
aşa că victoria aliaţilor a avut pentru mine semnificaţia unei foarte 
triste revelații. Eram atât de îndrăgostit de cariera armelor, încât 
mă gândeam cu groază că va trebui să renunţ la uniforma militară 
spre a intra în viaţa civilă, aşa cum fuseseră nevoiţi să facă 
majoritatea ofiţerilor de carieră după licențierea armatei. Generalul 
von Seeckt - fostul şef de stat-major al Fe/dmarschallului 
Mackensen - înscăunat şef al Reichswehrului după înăbuşirea 
puciului Kapp, m-a rechemat în cadrele armatei, reduse la 100 000 
de oameni pe baza Tratatului de la Versailles. Von Seeckt îmi 
fusese profesor la Şcoala de război şi avea o părere frumoasă 
despre mine. 

In acea epocă, Germania trecea prin grave frământări politice, 
sociale şi economice. Revoluţia bătea la uşă. Inflaţia, consecinţă a 
dezastrului economic postbelic, cufundase populaţia Germaniei 
într-un marasm care nu permitea nici celor mai optimişti politicieni 
să prevadă o redresare a ţării. Armata, sau mai bine zis resturile ei, 
sprijinea în mod făţiş mişcările politice de dreapta. Tendinţă care 
de altfel a uşurat mai târziu şi ascensiunea lui Hitler. Dar pe atunci 
politica nu mă interesa. 

Dezorientat de răsturnările spectaculoase al căror martor eram, 
am regăsit un oarecare echilibru sufletesc în dragostea mea pentru 
Anneliese, o mică dansatoare de cabaret. Anneliese era o fiinţă 
extraordinară. Făceam parte însă din lumi cu totul diferite, aşa că o 
căsătorie ar fi fost imposibilă. In acea epocă mezalianţele erau încă 
hulite. De atunci moravurile s-au schimbat. Fiicele regilor se mărită 
cu burghezi de rând, iar un împărat a renunţat la coroană, spre a se 
căsători cu o femeie nu tocmai austeră. 

Anneliese nu concepea să se eternizeze în postura de amantă. 
Ne-am despărţit cu durerea în suflet. Von Seeckt, care ştia de la 
tatăl meu de existenţa acestei legături, s-a gândit să mă 
tămăduiască, expediindu-mă în Spania, în calitate de ataşat militar. 
Schimbarea aceasta de atmosferă a fost binevenită. Rănile mele 
sufleteşti s-au cicatrizat cu încetul. Poate că nici nu erau prea 


— 44 — 


profunde. 

La Madrid am reîntâlnit pe Elissa. Tatăl ei, Antioh Basarab, 
fusese acreditat ministru plenipotenţiar al României pe lângă 
guvernul majestăţii-sale Alfons al XIII-lea. 

Fusesem invitat la una din acele fastuoase, dar foarte triste 
recepții oferite la palatul regal. Sălile imense, cu plafoane pictate 
de Tiepolo şi de maeştri ai picturii spaniole, erau de o răceală pe 
care o sublinia simetria obositoare a mobilelor puţine, a tablourilor 
cu magnifice rame aurite şi a piedestalelor cu statui de marmură. 
Două sute de lachei, cu peruci pudrate şi livrele bogat galonate, 
erau aliniaţi începând de la intrare şi până în sala tronului. 
Halebardieri în costume de o somptuozitate perimată izbeau cu 
halebardele lor în pardoselile de marmură ori de câte ori intrau 
granzi de Spania sau purtători ai ordinului „Lâna de aur”. 
Personajele zugrăvite în numeroasele tablouri de Goya urmăreau, 
din cadrele lor poleite, defilarea înalţilor demnitari şi diplomaţi, 
îmbrăcaţi în costume încărcate cu decoraţii şi broderii de aur, care 
se îndreptau spre sala tronului, unde aveau să se încline în faţa 
suveranului. Femeile, în majoritatea lor urâte şi bătrâne, îşi etalau 
pe umerii zbârciţi inestimabile coliere de perle şi de diamante. In 
atmosfera aceasta de o funebră măreție, apariţia celor 18 ani ai 
Elissei a făcut senzaţie. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, încât 
m-a fermecat, tăindu-mi răsuflarea. Antioh Basarab şi soţia lui s-au 
bucurat când m-au văzut printre fosilele acelea mai ţepene decât 
nişte moaşte purtate cu evlavie de preacucernici enoriaşi. 
Diplomatul român îl preţuia îndeosebi pe tata. Împreună 
participaseră la multiple vânători călare pe domeniile unor mari 
seniori din Germania, Franţa şi Marea Britanie. Făceau cu toţii parte 
dintr-o lume care avea să sombreze într-o mediocritate vag aurită 
după izbucnirea primului război mondial. Acolo, la Madrid, această 
lume arunca încă palide pâlpâiri înainte de a se nărui definitiv sub 
răbufnirile cataclismului sângeros din cea de a patra şi a cincea 
decadă a secolului nostru. 

Elissa purta o rochie din văluri albe, care cădeau în diafane 
falduri. O tiară de rubine îi încununa părul blond, armonizându-se 
cu un colier şi cu o brățară lată tot din rubine. Pentru mine recepţia 
aceea n-a mai existat. Eram orbit de prezenţa strălucitoare a 
Elissei. La balul care a urmat, în sala cea mare a palatului, n-am 
putut să-i smulg decât un singur vals. Pe carnetul ei de bal erau 
înscrise nenumărate nume. Nu m-am mirat Toţi bărbaţii - indiferent 


— 45 — 


de rangul lor - erau dornici să-şi încolăcească braţul în jurul 
mijlocului suplu al primăverii. Poate că păcătuiesc prin lirism. Eram 
însă atât de îndrăgostit! 

In timpul valsului, i-am mărturisit Elissei admiraţia mea şi i-am 
cerut îngăduinţa să o mai vizitez. A izbucnit în râs. Cu o sinceritate 
dezarmantă, m-a întrebat brusc: j 

— Eşti îndrăgostit de mine, nu-i aşa? Imi pare rău. Şi dumneata 
îmi eşti foarte simpatic. Te ţin bine minte. Te-am văzut înainte de 
intrarea României în război, la o mică reuniune. Ţi-am admirat cu 
acea ocazie uniforma împodobită cu decoraţii, prestanţa, aerul 
acela de erou, de cuceritor... Dacă mi-ai fi mărturisit atunci că te-ai 
îndrăgostit de mine. Aş fi fost fericită. 

— Erai însă un copil, am zâmbit. 

— O fată de treisprezece ani nu mai e un copil, a replicat. Se 
socoteşte deja o domnişoară... Acum sunt îndrăgostită de un băiat. 
Student în medicină... 

— Sunt dezolat. 

— Din nefericire, tata îl detestă. 

— De ce? 

— Este fiu de negustor... Cârciumar, adăugă ea cu jenă. Şi tata 
are oroare de cârciumari. 

A suspinat, copleşită brusc de o adâncă tristeţe. 

— Ce este el de vină dacă tatăl său vinde vin cu ulcica? 

Conversaţia s-a încheiat odată cu valsul. Am condus-o pe Elissa 
la părinţii ei, care s-au comportat faţă de mine cu o deosebită 
amabilitate. Câteva zile mai târziu am fost invitat la o recepţie la 
Legația română. Am revăzut-o cu plăcere pe Elissa. Am dansat de 
data aceea două valsuri şi un charleston. Incepuse voga charleston- 
ului. Mişcările Elissei erau de o graţie incomparabilă. Cred că dacă 
ar fi urmat şcoala de balet, ar fi depăşit-o şi pe Isadora Duncan. 

Am întâlnit-o apoi la o vânătoare călare pe domeniile ducelui de 
Infantado. Era posomorâtă. Nu mai primise nici o veste de la iubitul 
ei. 

— Poate că este ocupat cu examenele, am încercat să o 
consolez. 

— Mă tem că s-a îndrăgostit de alta, a replicat cu tristeţe. 

Ne-am revăzut la câteva recepții diplomatice. Devenisem un fel 
de confident al Elissei. Imi vorbea despre amărăciunile ei 
sentimentale. Scrisese câteva scrisori studentului, dar nu primise 
nici un răspuns. Era abătută. 


— 46 — 


Am invitat-o la o partidă de tenis. A acceptat cu plăcere. Era o 
jucătoare excepţională. Mi-a dat enorm de lucru. Trebuia să alerg 
dintr-un capăt la celălalt al terenului, spre a-i prinde mingile 
măiestrit jucate. Deşi nu eram un începător, m-a bătut cinci seturi 
la rând. Victoriile acestea i-au mai risipit gândurile cenușii. Râdea 
cu hohote la încercările mele disperate de a-i face faţă. 

Au trecut astfel şase luni. Nu mi-a mai vorbit de studentul ei 
decât o dată sau de două ori, şi atunci mai mult cu resentiment 
decât cu durere. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am mărturisit 
că o iubesc. 

— N-aş fi îndrăznit să-ţi mai fac această declaraţie dacă nu aş fi 
avut impresia că studentul în medicină îţi este mai puţin drag ca 
odinioară. N-ai vrea să fii soţia mea? 

Intrebarea aceasta bruscă a descumpănit-o. 

— M-ai luat prin surprindere! 

— Nu-ţi cer să-mi dai un răspuns imediat. Am să aştept cu multă 
răbdare. Ştiu, sunt mult mai vârstnic decât dumneata. 

— Câţi ani ai? m-a întrebat. 

— Treizeci şi doi. 

— Diferenţa nu este prea mare, a replicat sentenţios. Mama este 
cu douăzeci de ani mai tânără decât tata. 

— Aceasta înseamnă că pot să sper? 

A clătinat din cap. 

— Ştiu eu? Să mă mai gândesc. 

S-au mai scurs două săptămâni, la sfârşitul cărora mi-a permis 
să mă prezint părinţilor ei spre a-i cere mâna. Fericit, am sărutat-o 
cast pe obraji. Pe vremea aceea etapele iubirii erau mult mai mari 
ca acum. Părinţii Elissei au acceptat cu bucurie cererea mea. 

— Sunt sigură că ai s-o faci fericită, mi-a spus Sultana Basarab, 
zâmbindu-mi cu afecţiune. 

Nunta a avut loc la Madrid, în cadru intim, din cauza unui deces 
intempestiv survenit în familia ei. La ceremonie n-au participat 
decât părinţii ei şi tatăl meu, naşii - ducele şi ducesa de Infantado - 
şi cei doi martori de la căsătoria civilă, un consilier al Legaţiei 
române şi un tânăr secretar al Ambasadei germane. Surorile Elissei, 
marchiza de Gandale, ducesa de Northland şi doamna Vulturescu, 
n-au putut să asiste, deoarece fuseseră reţinute de alte obligaţii, 
pare-se, mai stringente. Am aflat mai târziu că marchiza de 
Gandale se arătase violent ostilă intrării în familie a unui german. 
Tatăl Elissei îmi luase apărarea. 


— 47 — 


— Eugen nu este un prusac ursuz, ci un austriac autentic. Printre 
strămoşii lui se află şi câţiva bavarezi. Dar nici un german din nord. 
Aceste considerente pledează în favoarea lui. În orice caz, 
adăugase cu fermitate, spre a pune definitiv capăt obiecţiilor, 
Eugen este preferabil fiului de cârciumar. 

Argumentul fusese hotărâtor. 

Acum, dacă analizez mai bine aceste evenimente, nu pot să nu 
găsesc o tulburătoare explicaţie atitudinii pe care o adoptase faţă 
de mine marchiza de Gandale: presimţise poate că voi aduce 
nenorocirea în familie. 

După căsătorie, Elissa a avut delicateţea să nu-mi mai vorbească 
despre vechiul ei amor. Uneori o umbră de tristeţe îi întuneca 
obrazul, dar aceasta trecea repede. Ne-am petrecut luna de miere 
pe Coasta de Azur şi la Napoli, iar în ultima săptămână de concediu 
am vizitat rudele din Germania. Toţi unchii şi toate mătuşile mele 
au îndrăgit-o. Elissa avea însuşirea extraordinară de a câştiga nu 
numai afecțiunea rudelor şi părinţilor, dar şi a străinilor cu care 
intra în contact. Poate fiindcă era atât de bună, de înţelegătoare, 
de veselă. 

Tata îmi spunea cu admiraţie: 

— Din şiragul de principese care s-au perindat de-a lungul 
secolelor în familia noastră, Elissa se va desprinde ca un giuvaer 
unic, dragul meu Eugen. Felicitări. Ai ştiut să alegi. 

Cuvintele acestea, izvorâte din suflet, m-au mişcat profund. 
Eram cu atât mai mândru, cu cât veneau din partea unui om foarte 
zgârcit în complimente. Elissa era într-adevăr o podoabă a familiei 
noastre. 

Au trecut ani. Ani de necuprinsă fericire. Elissa mi-a dăruit patru 
fii. Albert, Wilhelm, Rudolf şi Uwe. Să-i descriu? Este tare greu. Nu 
pot decât să afirm că fiecare din ei moştenise câte ceva din 
frumuseţea şi calităţile morale ale mamei lor. Când ieşeam 
împreună pe stradă, toată lumea întorcea admirativ capul după noi. 
Doar Rudi era ceva mai impulsiv, dar mi-am zis că această 
trăsătură de caracter avea să se modifice în bine cu timpul. 

Elissa era o amfitrioană fără pereche. Recepţiile noastre aveau 
multă căutare. Elissa se arăta tot atât de prevenitoare faţă de 
principii din casele domnitoare, cât şi faţă de cel mai modest 
invitat. Oamenii de artă - scriitori, pictori, compozitori - erau însă 
oaspeţii ei preferaţi. Reuniunile literare pe care le organiza aveau 
un succes enorm. Visul Elissei era ca unul din fiii ei să ajungă 


— 48 — 


romancier. Avea talent literar. Poeziile ei recoltau ropote de 
aplauze. Publicate sub pseudonim în revistele de specialitate, au 
avut o mare audienţă la public şi la critică. 

După cucerirea puterii de către nazişti, rândurile scriitorilor şi 
pictorilor care ne frecventau cu asiduitate casa au început să se 
rărească, spre amărăciunea Elissei. Proscrişi de regimul pe care 
refuzau să-l ridice în slăvi, ori puşi la index fiindcă nu aveau origine 
ariană pură, preferaseră să plece în exil. Mulţi dintre cei care 
cutezaseră să rămână în Germania fuseseră arestaţi şi internaţi în 
lagăre de concentrare. La fel i se întâmplase şi prietenului nostru 
Karl von Ossietzky, care a şi primit premiul „Nobel”, în vreme ce se 
afla deţinut într-un lagăr. Îl arestaseră îndată după incendierea 
Reichstagului. Incoronarea cu lauri a lui von Ossietzky l-a înfuriat la 
culme pe Hitler, care a emis un decret în virtutea căruia nici un 
cetăţean german nu mai era autorizat să accepte premiul „Nobel” 
fără înalta sa autorizaţie. Autorităţile au avut grijă ca bietul von 
Ossietzky să moară curând după ce i s-a atribuit faimoasa 
distincţie. 

Arderea în public a cărţilor interzise a trezit, de asemenea, 
indignarea Elissei. Multe dintre acestea erau scrise de prieteni de-ai 
noştri şi figurau în bibliotecă la loc de cinste. Mai mult decât orice, 
a scandalizat-o hotărârea lui Goebbels de a scoate din muzee şi din 
galeriile de artă toate tablourile care - pretindea el - glorificau o 
„artă  decadentă”,  necorespunzătoare normelor artistice ale 
naţional-socialismului. Gafa lui Goebbels, care a organizat o 
expoziţie de tablouri condamnate, spre a demonstra marelui public 
teza sa, s-a întors împotriva lui Goebbels, deoarece pânzele expuse 
au atras o mare de oameni dornici să contemple pentru ultima oară 
câteva capodopere ale picturii universale, semnate de Van Gogh, 
Renoir, Gauguin şi alţii, pe care energumenii naţional-socialismului 
le socoteau pernicioase. 

lritată de această măsură stupidă a guvernanţilor, Elissa a 
organizat o mare recepţie, la care a invitat numeroase căpetenii 
naţional-socialiste, în frunte cu Göring şi cu Goebbels. In marele 
salon, deasupra căminului monumental de marmură, figura un 
tablou de Van Gogh, pe care nu au putut să nu-l remarce toţi 
„iluştrii” invitaţi. 

Medicul nostru curant, un foarte competent internist, era evreu. 
După fuga acestuia în străinătate, am apelat la serviciile altui 
internist eminent, de asemenea evreu. Doctorul acesta, pe nume 


— 49 — 


Schonfeld, era foarte iubit de copiii mei, de care se ocupa cu multă 
dragoste. Intr-o seară l-am căutat la telefon, deoarece Albert. 
Băiatul meu cel mare, răcise şi avea temperatură. Nu era ceva 
grav, însă trebuia să plec cu Elissa la Paris şi nu mă înduram să-l 
las acasă bolnav, în grija tatălui meu. O femeie de serviciu m-a 
anunţat că domnul doctor plecase cu doamna la o rudă în 
provincie, dar că avea să se întoarcă peste o săptămână. Am 
chemat alt medic, care l-a examinat pe Albert, i-a prescris câteva 
medicamente şi ne-a asigurat că în maximum trei zile băiatul va fi 
capabil să iasă din casă. 

— Puteţi pleca fără grijă la Paris, mi-a spus. Nu e decât o răceală 
uşoară, banală. 

Doctorul a avut dreptate. A doua zi temperatura lui Albert a 
scăzut mult. Totuşi, Elissa a stăruit să mai rămână câteva zile la 
căpătâiul lui, până îl va vedea deplin vindecat. Aş fi amânat şi eu 
plecarea, dar trebuia să fiu a doua zi la Paris, unde aveam de 
rezolvat anumite treburi care nu admiteau amânare. 

Perspectiva unei lungi călătorii cu trenul - fără compania 
antrenantă a Elissei - nu mă încânta deloc. 

Ne apropiam de graniţa franceză. Gestapoul şi vama verificau în 
tren paşapoartele şi bagajele. Era aproape de ora prânzului. Pe 
geamul deschis al compartimentului meu intra un aer proaspăt, 
tare, care îmi stimula pofta de mâncare. Ca să trec de la vagonul 
meu cu paturi la vagonul-restaurant trebuia să străbat mai multe 
vagoane clasă, ticsite de călători. In vreme ce mă opinteam să trec 
printr-un culoar în care se îmbulzeau tot felul de oameni, m-a izbit 
un spectacol neaşteptat. 

Doctorul Schonfeld, palid, stătea dezorientat în faţa unui grup de 
gestapovişti şi de vameşi, care-i examinau documentele de 
călătorie, arborând mutre bănuitoare, ostile. În jurul lui, o femeie 
vârstnică şi câţiva copii de diverse vârste - familia lui Schonfeld, 
presupun - se uitau împanicaţi la zbirii în uniformă. 

Un gestapovist cu grad de Scharfuhrer examina paşaportul 
medicului şi compara fotografia cu originalul, clătinând cu 
neîncredere din cap. 

— Nu sunteţi una şi aceeaşi persoană, a rostit aspru 
gestapovistul. N-o să mă convingeţi de contrariul. 

— Fotografia din paşaport mă arată mult mai tânăr, a convenit 
Schonfeld. Asta nu înseamnă că nu sunt eu. 

Când m-a văzut, o licărire de speranţă i-a sclipit în ochi, urmată 


ea Da 


brusc de o expresie de spaimă dementă. A întors brusc privirile în 
altă parte. Intrigat, m-am oprit la o oarecare distanţă, ca să văd ce 
urmează. 

— Va trebui să coborâţi la punctul de frontieră, a vorbit cu ton 
categoric gestapovistul. Vă veţi descurca acolo cu superiorii mei... 

Schonfeld şi-a împreunat rugător mâinile: 

— Nu se poate să faceţi una ca asta, domnule subofițer. Sunt 
aşteptat la Paris. Orice întârziere m-ar costa bani grei. 

— Nu mă priveşte! a ripostat gestapovistul. Coborâţi la punctul 
de frontieră, şi cu asta, basta! Familia dumneavoastră poate să-şi 
continue drumul. E în regulă. Dar dumneavoastră... 

Schonfeld s-a uitat înspăimântat la soţia şi la copiii lui. În clipa 
aceea am intervenit. 

— Ce se întâmplă, Herr Scharfiihrer? l-am întrebat cu simpatie 
trucată. 

L-am salutat neutru pe Schonfeld, care mi-a răspuns cu o scurtă 
şi foarte încurcată schimă de recunoaştere. 

Scharfiihrerul m-a privit cu gravitate şi respect. Când îmi 
examinase paşaportul, numele şi calitatea mea îl impresionaseră. 

— Acest călător încearcă să ne înșele vigilenţa. Foloseşte un 
paşaport cu o fotografie care nu corespunde, mi-a explicat, 
arătându-mi documentul. Priviţi şi dumneavoastră! 

M-am uitat. Deosebirea dintre fotografie şi original era într- 
adevăr frapantă. Originalul era chel. Gras, urât, pe când insul 
imortalizat de fotograf avea o mutră relativ tânără, simpatică, 
încoronată de o foarte bogată podoabă capilară. Exista o oarecare 
identitate de trăsături, dar care permiteau interpretări multiple. 
Ceea ce m-a izbit mai mult a fost însă numele înscris pe paşaport. 
Friedrich Schulze, de profesie pictor, arian sută la sută. 

Am izbucnit în râs, apoi am înapoiat gestapovistului paşaportul. 

— Pe domnul Schulze îl cunosc întâmplător foarte bine. A pictat 
acum câţiva ani un portret al soţiei mele. Pot să te asigur de acest 
lucru. Pârdalnica de vârstă îl schimbă pe om... 

Chipul gestapovistului s-a luminat. Chiar dacă trăsăturile vag 
semite ale lui Schonfeld i-ar fi trezit unele bănuieli, toate acestea 
cădeau în faţa declaraţiei mele formale. În acea epocă afirmaţiile 
unui general din Wehrmacht aveau încă puterea de a impresiona 
pe agenţii Gestapoului. 

Scharfiihrerul a restituit lui Schonfeld paşaportul. 

— In regulă, Herr Schulze! 


— 51 — 


M-a salutat cu respect şi a trecut la alt grup. Râzând, am strâns 
mâna medicului, apoi m-am îndreptat spre vagonul-restaurant. 
Abia după ce am trecut graniţa, doctorul Schonfeld a venit la masa 
mea. Transpiraţia i se scurgea şiroaie pe frunte şi pe obraji, bărbia 
îi tremura încă sub imperiul emoţiei prin care trecuse. Dar era 
fericit. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, Herr General! Intervenţia 
dumneavoastră a fost providenţială. Când v-am văzut însă apărând 
pe culoar, am încremenit de spaimă. Ca să pot ieşi din Germania, 
am folosit paşapoarte false, care m-au costat o avere. Dacă 
dumneavoastră m-aţi fi salutat jovial, aşa cum obişnuiaţi, cu un „ce 
mai faci, dragă Schonfeld?”, acum aş fi zăcut în beciul Gestapoului 
de la punctul de frontieră... 

De atunci l-am pierdut din vedere pe doctorul Schonfeld, a/ias 
pictorul Schulze. După câte ştiu, a ajuns cred prin Canada. Când i- 
am povestit mai târziu Elissei acest episod, bucuria ei a fost 
necuprinsă. Elissa detesta procedeele  inchizitoriale ale 
Gestapoului... 

Tot ea m-a învăţat să cunosc România şi pe români, acest popor 
atât de greu încercat. 

In fiecare an Elissa şi copiii îşi petreceau vacanţa de vară în 
România, pe unul din domeniile mamei ei. Drumul de la Berlin la 
Bucureşti, sau de la München la Bucureşti, îl parcurgeam invariabil 
cu automobilul. Peisajele din România, în special cele din munţii şi 
din regiunea dealurilor transilvănene, ne cucereau de fiecare dată 
cu frumuseţea lor proaspătă. Am străbătut de zeci de ori podişul 
transilvan. Valea Prahovei, Valea Oltului, bogatul Bărăgan sau 
litoralul Mării Negre. De fiecare dată îi descopeream noi splendori. 

Mă îndrăgostisem de România. In epoca cenușie cuprinsă între 
cele două războaie mondiale, Europa se zbătea într-un marasm din 
care nu avea să-şi găsească o fatală ieşire decât prin instaurarea 
unor regimuri de mână forte în majoritatea ţărilor din sudul, centrul 
şi sud-estul continentului; expansionismul german şi italian 
exportau dictatura ca pe o marfă de mare preţ. Regele Carol al Il- 
lea al României încercase să păstreze un precar echilibru între 
democraţiile occidentale şi totalitarismul fascist, impunând de la un 
moment dat ţării sale un regim politic hibrid, în speranţa că va 
domoli pe Führer şi pe Duce, asigurându-şi şi intern autoritatea 
râvnită. Multă vreme mi-am închipuit că România va fi ferită de 
frământările care agitau întreaga Europă Centrală. Datorită unei 


Sei 


politici economice şi sociale greşite, populaţia României se lovea de 
greutăţi materiale insurmontabile, care se traduceau prin curbe de 
sacrificiu, împrumuturi masive în străinătate, venituri reduse, toate 
acestea generând o condamnabilă mizerie. Nu am început să-mi 
dau bine seama de această stare de lucruri decât prin anii '30. 

Elissa era foarte sensibilă la suferinţele oamenilor sărmani. Ori 
de câte ori avea posibilitatea, încerca să le îndulcească viaţa. Din 
nefericire, nu stătea în puterea ei să rezolve crizele sociale. Elissa 
m-a umanizat. Ea mi-a schimbat optica de până atunci, ea m-a 
ajutat să pătrund tainele sufletului omenesc, ea m-a făcut să am 
milă de oameni, să-i înţeleg. Instinctiv lua apărarea celor slabi. 
Persecutarea evreilor, întemnițarea adversarilor politici, încălcarea 
libertăţilor individuale erau pentru ea crime de neiertat. Treptat am 
ajuns să-i împărtăşesc convingerile. 

Elissa! Un suflet mare într-o fiinţă plăpândă. 

Primele simptome ale bolii ei au început să se manifeste în 
primăvara lui '937. Cefalee, alterarea vederii, iar mai târziu crize 
precedate de o aură cu fosfene şi halucinaţii vizuale. Examenul 
medical a stabilit existenţa unei tumori cerebrale, în toamna 
aceluiaşi an starea ei s-a înrăutățit atât de mult, încât medicii, 
întruniţi în consult, au hotărât să o supună unei intervenţii 
chirurgicale. Operația era grea şi comporta mari riscuri, însă 
nutream speranţe deoarece îmi asigurasem serviciile unui mare 
chirug german, profesorul doctor Gert Berger, o somitate cu 
reputaţie internaţională. Specialiştii nu excludeau posibilitatea 
existenţei unei tumori de natură canceroasă. 

Am internat-o pe Elissa în sanatoriul doctorului Berger. Ţin minte 
că s-a hotărât să se efectueze intervenţia chirurgicală pe data de 
25 septembrie dimineaţa. La căpătâiul Elissei îmi petrecusem zile şi 
nopţi de-a rândul. Boala ei evoluase cu o rapiditate deconcertantă 
chiar şi pentru specialişti. A sosit dimineaţa pe care şi Elissa şi eu şi 
copiii o aşteptam cu mare emoție. Dar, spre uimirea colaboratorilor 
apropiaţi ai doctorului Berger, acesta întârzia să-şi facă apariţia. In 
cursul celor treizeci şi cinci de ani de activitate, chirurgul nu 
întârziase niciodată de la program. Doctorul Strasser, directorul 
adjunct al sanatoriului, i-a telefonat acasă. Apelurile lui repetate nu 
au primit nici un răspuns. Eram consternat. Ce se întâmplase? 
însoţit de doctorul Strasser, m-am dus cu maşina mea până la 
locuinţa profesorului Berger. Ne-a deschis o femeie de serviciu 
vârstnică, plânsă, emoţionată la culme. Am cerut să vorbesc 


doctorului. Femeia de serviciu a vrut să ne spună ceva, dar s-a 
abținut. Ne-a poftit în casă. Ne-a introdus într-un salon, rugându-ne 
să aşteptăm câteva clipe. A dispărut apoi, lăsându-ne singuri. 
Atmosfera aceasta de mister era derutantă. Nu am avut mult de 
aşteptat. O femeie distinsă, palidă, îmbrăcată în negru şi care-şi 
frământa nervos între degetele-i subţiri batista de dantelă, a intrat 
în salon. 

— Frau Berger, m-a lămurit doctorul Strasser, care m-a prezentat 
apoi soţiei profesorului. 

Cu vocea întretăiată de emoție, doamna Berger ne-a explicat că 
în primele ore ale dimineţii profesorul fusese arestat şi ridicat de 
Gestapo. Ei i se ordonase să nu vorbească la telefon până la noi 
dispoziţii. De aceea nu răspunsese nimeni la apelurile lui Strasser. 

Am avut senzaţia că se prăbuşeşte cerul asupra mea. 

— Gnădige Frau, voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a obţine 
eliberarea soţului dumneavoastră, i-am făgăduit. Am şi eu tot 
interesul să fie eliberat. 

— Să vă ajute Dumnezeu, a rostit ea suspinând. 

Am pus în joc toate relaţiile şi influenţa de care dispuneam. Am 
bătut la toate uşile mărimilor regimului. N-am putut să realizez 
nimic. Doctorul Berger se făcuse vinovat de înaltă trădare. În ce 
consta această înaltă trădare, n-am putut să aflu. Câteva zile mai 
târziu, am fost informat că profesorul decedase în timpul 
cercetărilor, victimă a unui atac de congestie cerebrală. Sunt 
încredinţat că în realitate nu rezistase torturilor la care fusese 
supus. Începuseră încă de pe atunci să-mi ajungă la ureche zvonuri 
în legătură cu mijloacele de lucru ale Gestapoului. 

Intervenţia chirurgicală la care trebuia să fie supusă Elissa a fost 
amânată cu câteva zile. Mă întreb dacă această întârziere i-a fost 
fatală sau dacă doctorul Strasser, care a operat-o, era mai puţin 
priceput decât predecesorul său. Elissa a murit pe masa de 
operaţie. 

Aceasta a fost prima lovitură pe care regimul mi-a dat-o indirect. 
Poate că nici doctorul Berger n-ar fi izbutit să o salveze. N-ar fi fost 
exclusă însă o reuşită a intervenţiei chirurgicale, cu atât mai mult 
cu cât profesorul avea la activul său un impresionant şirag de 
succese... N 

Elissa a murit. A murit însă pentru ceilalţi oameni. In sufletul meu 
trăieşte. Seara, înainte de a mă culca, stăm de vorbă. Îi privesc 
fotografia şi schimbăm cuvinte fără grai. Elissa îmi surâde. Şi eu îi 


— 54 — 


zâmbesc. Uneori mă potopeşte o mistuitoare durere sufletească. 
Minciuna cu care încerc de atâta vreme să mă hrănesc îmi apare în 
toată enormitatea ei. Apoi îmi revin. Imi spun că n-am dreptate să 
disper. Că Elissa este lângă mine. Că nu mă va părăsi niciodată... 
Roţile vagonului ţăcăne ritmic. Locomotiva şuieră. Trenul 
străpunge noaptea, ducându-mă spre împlinirea destinului meu... 


Am ajuns la Rastenburg curând după miezul nopţii. În gară am 
fost primit de generalul Rudolf Schmundt, aghiotantul personal al 
Fuhrerului. |n întâmpinarea lui Ribbentrop nu venise decât un 
colonel oarecare, unul din acei nenumărați ofiţeri care roiau ca 
muştele la înaltul Comandament al Armatei. 

Ştiam că Schmundt fusese într-o vreme subalternul lui Rommel. 
Rommel mi-l descrisese în culori extrem de favorabile. Schmundt îi 
facilita audienţele la Hitler. Faţă de Rommel am avut întotdeauna 
curajul să vorbesc deschis. Ştiam că aveam de-a face nu numai cu 
un om de onoare, dar şi cu unul dintre aceia care-mi împărtăşeau 
aversiunea împotriva căpeteniilor naziste. Faţă de Schmundt eram 
reticent. Mă temeam că îl pervertise contactul cu mareşalul Keitel, 
acest valet al Fuhrerului, şi cu generalul Jodl, mâna lui dreaptă. 

În vreme ce Mercedesul gonea pe sub bolta întunecoasă a 
copacilor, Schmundt m-a întrebat dacă l-am văzut pe mareşalul 
Rommel în cursul vizitei mele în Franţa. l-am răspuns că n-am avut 
această plăcere. 

— Primul concediu am să mi-l petrec la Paris, mi-a spus el 
râzând. Dacă, bineînţeles, nu va avea loc până atunci debarcarea 
aliată în nordul Franţei. Cred că numai o operaţie militară inamică 
de mare anvergură ar mai putea tulbura seninătatea ofiţerilor 
noştri de la Paris. 

Debarcarea aceasta constituia de multă vreme un coşmar pentru 
conducătorii armatei germane. Era aşteptată cu o teamă abil 
ascunsă sub faţada unei încrederi manifestate zgomotos. 
Deschiderea celui de-al Doilea Front în Vest nu mai putea să 
întârzie. Armata germană avea să fie prinsă între două focuri, 
perspectivă pe care o parte dintre foştii conducători ai 
Wehrmachtului, izgoniți ulterior de Hitler, se străduiseră să o 
îndepărteze cât mai mult. Fuhrerul şi colaboratorii săi, în cap cu 
Ribbentrop, avuseseră grijă să transforme în realitate iminentă o 
ipoteză pe care Marele Stat-Major al Armatei o întrevăzuse 
întotdeauna cu oroare. 


Eram curios să ştiu de ce mă chemase Hitler, dar nu am cerut 
lămuriri lui Schmundt. In atmosfera încărcată de suspiciuni de la 
0O.K.W., orice discuţie în jurul Fuhrerului poate da naştere la cele 
mai năstruşnice interpretări. |n tonul unei simple întrebări, 
răuvoitorii căutau explicaţii adeseori defavorabile celui care 
formulase întrebarea. Singurul mod în care te puteai referi la 
persoana lui Hitler, fără să trezeşti comentarii dubioase, era să 
ridici un toast în cinstea lui. Aceasta nu te angaja la nimic. Făcea 
parte din protocolul imuabil al oricărui dineu oficial sau cvasi oficial. 
Dacă te aflai la masă alături de un om pe care nu-l cunoşteai bine, 
era de asemenea recomandabil să toastezi pentru Führer. Dădeai o 
dovadă formală de dragostea şi devotamentul pe care i le purtai. 
Evident, gândurile nu ţi le putea citi nimeni. Salvai însă aparențele. 

— Mâine dimineaţă la zece, mi-a spus Schmundt, sunteţi 
aşteptat de Führer, Herr General. 

Am înclinat din cap. 

— Mulţumesc. 

— Şi Feldmarschallul Keitel doreşte să vă vorbească. 

Am înclinat iarăşi din cap. 

— Foarte bine. 

Mercedesul traversa în clipa aceea fâşia de teren minată şi triplul 
cordon de sârmă ghimpată care înconjurau Cartierul General. 

Câteva minute mai târziu a oprit în faţa casei de oaspeţi, în care 
eram găzduit ori de câte ori soseam la O.K. W. 

— De câteva zile atmosfera de aici este foarte încărcată, a rostit 
Schmundt înainte de a ne despărţi. Führerul este iritat de 
atitudinea... defetistă a câtorva generali. 

Pauza plasată înaintea cuvântului „defetistă” îi sublinia înţelesul. 

— Sunteţi de acord cu această expresie, Herr General? l-am 
întrebat cu răceală. 

Schmundt m-a privit în ochi, apoi a zâmbit. 

— Nu! Nu sunt! Tocmai că nu sunt! Dar am ţinut să vă previn. 

l-am mulţumit. 

— Sunteţi prea bun, Herr General. 

— Vă urez noapte bună, a rostit Schmundt, ducându-şi mâna la 
cozorocul caschetei. 

— Noapte bună. 

Am făcut o baie fierbinte înainte de a mă culca. Am luat şi un 
barbituric. Voiam să dorm adânc. Aveam nevoie de un somn fără 
vise. Fără coşmaruri. 


În cameră era cald şi bine. Patul moale, cu cearşafuri de o 
albeaţă desăvârşită, te invita la odihnă. Un aparat de radio cânta 
muzică în surdină. La un moment dat, muzica s-a întrerupt. 
Crainicul a anunţat jurnalul de seară. Emisiunea a început, ca de 
obicei, cu un comunicat al înaltului Comandament al Armatei 
asupra situaţiei de pe front. Am închis aparatul. Mi-era greață de 
comunicatele militare. 

In cameră s-a făcut linişte. Nu se mai auzea decât vântul 
şuierând la ferestre. Se termina cu vremea frumoasă din ultimele 
zile. Mă gândeam la soldaţii care în clipa aceasta dormeau zgribuliţi 
sub cerul liber pe toate fronturile Europei. Mantaua, fularele, 
flanelele, mănuşile de lână nu reuşeau să-i ferească de muşcătura 
viscolului. Barba, sprâncenele le erau acoperite de promoroacă. 
Unii visau poate că se aflau acasă, în mijlocul familiei. Că se 
adăposteau sub un acoperiş ospitalier şi sub o pătură caldă, în 
vreme ce focul duduia în sobă. Mulţi nu aveau să se mai trezească 
din somn. În zori, camarazii lor îi vor găsi ţepeni, ca nişte vite 
tăiate, congelate în frigoriferul vreunui abator. 

Unde se afla acum Albert? Undeva, în dormitorul comun al 
vreunui lagăr de prizonieri? Era îngropat sub un morman de 
cărămizi? Zăcea într-o groapă comună, cu alţi eroi la un loc? 

Dar Willi?... Willi, scumpul meu Willi? 

Coşmarul acesta îl trăiam cu ochii deschişi, în fiecare noapte, 
înainte de a adormi. Ciudat! De ce visele urâte îţi par mai 
înfiorătoare decât realitatea? De ce? Ar exista o explicaţie. Cu 
visele nu ai timp să te familiarizezi... 

Am stins lumina. Vântul şuiera tot mai ascuţit. La un moment dat 
s-a pornit să ţipe ca un cor de iele. 

Capul îmi era greu, ca şi când aş fi avut plumb în loc de creier. 
Simţeam o durere surdă în tâmpla dreaptă. O durere difuză, 
enervantă. Nu ştiu dacă am adormit sau dacă visam cu ochii 
deschişi. Albert se afla lângă mine. Şi Willi se afla, şi Uwe... Numai 
Rudi lipsea. Unde era Rudi? Unde plecase? De ce plecase?... 

Cineva a ciocănit în uşă. 

— Este ora şapte, Herr General. 

In cameră era întuneric. Ferestrele, bine camuflate, nu îngăduiau 
luminii zilei să pătrundă înăuntru. Eram obosit, ca şi când n-aş fi 
dormit toată noaptea. Poate că nici nu am dormit. Câteodată 
aproape că nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Am senzaţia că 
umblu pe un înveliş moale, de nori. Că lumea din jur, oameni, case, 


— 57 — 


peisaje sunt ireale. Cred că nervii sunt de vină. Nu mă 
autocompătimesc. Am fost întotdeauna împotriva văicărelilor 
inutile. Nimic nu poate schimba mersul destinului. Nici jelaniile, nici 
scrâşnitul dinţilor, nici exploziile de revoltă... 

Un soldat cu uniforma impecabilă - atât de deosebită de 
zdrenţele murdare de pe front - a dat perdelele groase la o parte şi 
a lăsat lumina să pătrundă în încăpere. Mi-a servit micul dejun. 

Am băut un pahar cu lapte. Nu m-am atins nici de unt, nici de 
ouă, nici de ciocolata pe care ar fi ronţăit-o cu deliciu atâţia copii 
din Germania. Hitler şi ofiţerii de la O.K.W. erau bine îngrijiţi şi 
hrăniţi. Pe umerii lor apăsa doar povara grea a războiului. Din 
Bunkerul inexpugnabil, vârât adânc sub pământ, Führerul şi 
sfetnicii lui militari trimiteau la moarte tineretul german. Hitler nu 
avea copii. Nu cunoştea valoarea unui vlăstar, sânge din sângele 
tău, carne din carnea ta. Pentru el tinerii nu erau decât nişte pioni 
pe tabla de şah a calculelor sale fantasmagorice. Tinerii aceştia nu 
aveau nume, nici chip şi nici personalitate. Nu reprezentau decât o 
uriaşă masă de manevră. 

Mi-am îmbrăcat mantaua, mi-am pus cascheta şi am ieşit din 
cameră. Am străbătut un coridor lung, cu uşi multiple de o parte şi 
de alta. La capătul lui, un planton mi-a deschis o ultimă uşă. 

Când m-am văzut afară, am tras adânc în piept aerul rece. 
Vântul smucea ramurile goale ale copacilor, izbindu-le între ele, 
făcându-le să sune ca nişte oase care se ciocnesc. Pe cerul 
plumburiu se goneau nori vineţi. Norii aceştia veneau în mase 
compacte dinspre răsărit, invadând cerul Germaniei. Până şi natura 
prefigura tragedia care avea să se desfăşoare şi pe pământul 
acesta. O tragedie inexorabilă, căreia nimeni şi nimic nu-i mai 
putea pune capăt. Eram prinşi într-un imens maelstrom, din care nu 
mai exista scăpare. O pace, în condiţii oricât de grele, ar mai fi 
putut salva ceva. Din nefericire, aliaţii nu voiau să trateze cu Hitler, 
iar Hitler nu concepea să fie lăsat în afara jocului. 

Copacii dezgoliţi de veşmântul frunzişului arătau ca nişte corpuri 
descărnate de bătrâni sau de schilozi. Imaginile acestea lugubre 
mă urmăreau de la o vreme, exasperându-mă. Era cazul să mă 
scutur de obsesiile acestea maladive. Trebuia să mă lupt; cu mine 
însumi. Nu mi-e îngăduit să abandonez partida. Am un anumit rost 
în jocul acesta de forţe angajate în jurul meu. Numai în ziua când 
voi socoti că mi-am îndeplinit misiunea mă voi putea retrage. Sub 
orice formă. Refugiindu-mă chiar sub aripa morţii. 


= - 0 


Dar să nu folosim cuvinte mari, sforăitoare. Nu mi-au plăcut 
niciodată atitudinile teatrale, grandilocvenţele, îngăduite numai 
histrionilor. Histrioni care evoluează pe scenele teatrelor, sau cei 
care se agită perorând din înaltul tribunelor. 

Vântul îmi agită pulpanele mantalei, îmi biciuieşte obrajii. Sub 
talpa cizmelor mele, frunze uscate, aduse de vijelie, sunt strivite ca 
nişte vietăţi minuscule. 

Am ajuns la Bunkerul înaltului Comandament al Armatei. Două 
santinele prezintă arma, cu admirabilă precizie. Soldaţii aceştia 
tineri, cu ochi albaştri, mă înduioşează. Gândul îmi fuge la 
milioanele de soldaţi tineri, blonzi şi cu ochi albaştri, care rătăcesc 
acum pe întinsul Europei din ordinul lui Hitler. Hăituiţi ca nişte fiare 
de către forţele reunite ale tuturor duşmanilor Germaniei. Hitler şi 
acoliţii săi au reuşit să asmuţă împotriva lor întreaga Europă, 
întreaga lume. Chiar şi presupuşii noştri aliaţi, ungurii, românii, 
italienii, ne urăsc. l-am târât şi pe ei în această aventură 
nebunească. Ungurii ar trebui să ne fie totuşi recunoscători, fiindcă 
le-am dăruit jumătate din Transilvania românilor. Recunoştinţa este 
însă floare rară. 

Intru în Bunker. Ofiţerul de serviciu îmi verifică documentele. Mă 
amuză măsurile acestea de precauţie, care vădesc „încrederea” lui 
Hitler în armată. A 

Generalul Schmundt mă primeşte în biroul său. Işi consultă 
ceasul. 

— Vă rog să aşteptaţi un moment. Fuhrerul este în conferinţă cu 
Herr Goebbels. Imi permiteţi să vă ofer un coniac franțuzesc? 

Nu l-am refuzat. Aveam nevoie de un întăritor. Întrevederile cu 
Hitler nu erau deloc comode. Numai prin prezenţa sa, acest om 
avea darul să mă crispeze. 

— Fuhrerul este foarte neplăcut impresionat de modul cum se 
desfăşoară operaţiile militare pe Fronturile de Est şi de Sud, a rostit 
Schmunat, în vreme ce turna coniac în pocale de cristal. 

Mi-am dezbrăcat mantaua şi m-am instalat într-un fotoliu. 

— Mă tem că în curând au să-l indispună şi veştile de pe Frontul 
de Vest, am replicat sec. 

Generalul a ridicat intrigat privirile asupra mea. 

—  Socotiţi iminentă deschiderea celui de-al doilea front? 
Dispuneţi de unele indicii? 

— Amiralul Canaris mi-a furnizat o serie de informaţii extrem de 
interesante. 


— 59 — 


Schmundt a zâmbit. 

— Canaris este un imaginativ. O debarcare aliată în Franţa n-ar 
avea nici o şansă. 

— Credeţi? 

— Sunt convins. 

Mi-a oferit paharul cu coniac. l-am urat sănătate, apoi am 
degustat băutura. Era excelentă. Am simţit cum îmi încălzeşte 
măruntaiele. 

— Fuihrerul are o încredere de nestrămutat în Zidul Atlanticului, a 
reluat Schmundt. 

— Mă tem că se înşală, am replicat. 

Schmundt a  clipit jenat. Indoielile mele referitoare la 
infailibilitatea Führerului îl puneau într-o situaţie neplăcută, în 
calitatea lui de aghiotant personal al lui Hitler, nu se cuvenea să 
accepte cu seninătate cuvintele mele. 

— Se înşală, dacă este greşit informat, a zâmbit Schmundt. 

Zâmbetul acesta avea rostul lui. Cuvintele oficiale erau îndulcite 
de expresia echivocă a feţei. 

A zbârnâit o sonerie. 

— Mă iertaţi, a tresărit, reluându-şi aerul marţial. 

A părăsit camera, lăsându-mă singur, cu coniacul meu. Peste 
câteva clipe s-a înapoiat. 

— Fuhrerul vă aşteaptă, Herr General. 

M-am ridicat fără grabă din fotoliu, mi-am golit paharul, apoi am 
zâmbit lui Schmundt. 

— Se înşală, aşa cum s-a înşelat şi în ceea ce priveşte 
capacitatea de luptă a ruşilor. In '941 îi socotea virtual învinşi, Herr 
General. 

Mă întrebam dacă Schmunat avea să transmită lui Hitler vorbele 
mele. Nu mă temeam de consecinţe. N-aş fi fost deloc indispus 
dacă Hitler m-ar fi scos din armată. N-aş fi fost nici primul şi nici 
ultimul. Generalii şi mareşalii maziliţi se numărau cu duzinile. 

Am intrat în cabinetul Führerului. L-am găsit plimbându-se prin 
faţa mesei sale de lucru. Era singur. Umbla încovoiat, apăsat de 
gânduri. Şuviţa lui de păr, atât de speculată în caricaturi, îi atârna 
pe frunte asemenea unui deget înmănuşat, îndreptat spre pământ. 
S-a oprit şi mi-a întins mâna. 

Ochii lui, altădată scăpărând drăceşte, erau acum stinşi. O 
scânteiere vagă abia mai mocnea sub cenuşă. 

— Veniţi de la Anzio, Herr General. 


— 60 — 


Făcu o pauză, ca şi când ar fi încercat să-şi adune gândurile, 
risipite de o rafală de vânt. 

— Am inspectat forţele noastre aeriene de pe frontul din Italia, 
mein Führer. La înapoiere am vizitat Zidul Atlanticului. 

— Ştiu, vom vorbi şi despre aceasta, Herr General. Să revenim la 
campania din Italia. Puteţi să-mi explicaţi de ce Kesselring nu a 
reuşit să nimicească capul de pod de la Anzio? De ce nu i-a aruncat 
în mare pe anglo-americani? 

l-am repetat, fără alterări, teza pe care am susţinut-o şi în faţa 
lui Göring. M-a ascultat un timp în tăcere. Imi dădeam seama, după 
neastâmpărul mâinilor sale, că este enervat, că încearcă să se 
stăpânească. Deodată m-a întrerupt: 

— Invocaţi superioritatea aeriană a inamicului, puterea de foc a 
artileriei lui... Ei bine, vă înşelaţi, Herr General! Alta este realitatea. 
Sunt înconjurat de incapabili. Generalii noştri nu sunt preocupaţi 
decât de retragerile strategice. Această atitudine defetistă este 
intolerabilă. Numai autoritatea mea, numai intransigenţa mea au 
împiedicat până acum o prăbuşire a fronturilor. Nu am hotărât încă 
înlocuirea lui Kesselring fiindcă am avut în vedere faptele lui de 
arme din trecut. Sunt însă cu ochii asupra lui. 

Hitler se monta vizibil. Apatia pe care i-o citisem în ochi la 
începutul acestei întrevederi lăsase locul unei expresii amare, dar 
care exprima în acelaşi timp o încăpățânare de neclintit. Totodată 
şi vocea îi creştea în volum. 

— In cursul debarcării, aliaţii nu au întâmpinat în mod practic nici 
o rezistenţă, a continuat. In întregul sector nu se aflau decât două 
batalioane descompletate din Divizia 29 „Panzer”, trimise spre 
refacere. Mă mir că aliaţii nu au speculat acest succes, spre a-şi 
desfăşura forţele şi a cădea în spatele Liniei Gustav. Mă întreb cum 
ar fi reacţionat atunci Fe/dmarschallul Kesselring? Imi vorbeaţi de 
superioritatea aviaţiei inamice. Sunteţi sigur că forţele noastre 
aeriene sunt folosite în mod judicios? Am lăsat teritoriul Germaniei 
descoperit, spre a întări potenţialul aerian al fronturilor noastre. 
Acest sacrificiu a dat rezultatele scontate? Nu! Categoric, nu! 
Vorbea acum sacadat, subliniindu-şi frazele cu gesturi bruşte, 
dezordonate: Am să retez toate putregaiurile, mă înţelegeţi? Am să 
retez toate putregaiurile! 

In aceeaşi clipă braţul lui descrise un arc de cerc descendent, ca 
şi când ar fi decapitat un condamnat la moarte. 

Se învârtea prin cameră ca un leu în cuşcă. 


— 61 — 


— Pe Frontul de Est, generalii îmi ceruseră să construiesc o linie 
fortificată pe malul drept al Niprului. În primul rând, nu-mi puteam 
îngădui luxul de a încurca traficul pe căile ferate, lansând spre 
răsărit multitudinea de trenuri necesare transportului de materiale. 
in al doilea rând, nu am încredere în liniile fortificate. Ştiţi cum au 
căzut Linia Maginot şi celelalte sisteme de fortificaţii din vest. In al 
treilea rând, ar fi fost de-ajuns să ridic o astfel de linie în est, ca toţi 
generalii să se grăbească a se retrage la adăpostul ei. lar eu sunt 
adversarul retragerilor. Un ostaş adevărat trebuie să aştepte cu 
seninătate moartea pe poziţia ce i-a fost încredinţată. Nu îi este 
permis să facă un pas înapoi. Lui Paulus i-am acordat bastonul de 
mareşal pentru că a rezistat până în ultima clipă în ruinele 
Stalingradului. E adevărat că în cele din urmă m-a dezamăgit şi el. 

Ca şi Göring, fugea de la un subiect la altul cu o lipsă de logică 
deconcertantă. 

— In sfârşit, nu v-am chemat aici spre a face procesul lui 
Kesselring. Am vrut să cunosc opinia dumneavoastră. Acum sunt 
lămurit. De vreme ce i-aţi găsit scuze... 

— Mă iertaţi, mein Führer, nu i-am găsit scuze. Am judecat 
obiectiv... 

— Lăsaţi-mă să judec eu capacitatea generalilor mei. 
Dumneavoastră nu ştiţi decât să-mi contracaraţi planurile, să faceţi 
cauză comună împotriva mea. 

Şi-a dat probabil seama că vorbise prea mult. S-a oprit brusc. A 
făcut o pauză. li auzeam respiraţia grea, şuierătoare, încerca să-şi 
refacă energia cheltuită în această izbucnire verbală, după părerea 
mea, incalificabilă. 

— Am hotărât să vă încredinţez o misiune. Herr General, a 
reluat, fixându-mă cu ochii lui care-şi recâştigaseră vioiciunea şi 
mobilitatea. O misiune extrem de importantă, asupra căreia să 
păstraţi cel mai desăvârşit secret. 

— La ordin, mein Fuhrer! am replicat calm. 

— Vreau să cunosc situaţia reală, subliniez, rea/ă, a forţelor 
noastre aeriene din Franţa. Dispunem acolo de o flotă militară 
neutilizată, în vreme ce teritoriul Germaniei şi Frontul de Est sunt 
lipsite de o forţă aeriană adecvată. Nu am nevoie de cifre statistice, 
ci de un memoriu documentat asupra necesităţilor reale ale forţelor 
noastre militare din Franţa. Surplusul de avioane - şi sunt convins 
că există un astfel de surplus - trebuie transferat unităţilor de 
Luftwaffe, afectate apărării teritoriului Germaniei. Trebuie să apăr 


— 62 — 


Germania de incursiunile aeriene tot mai îndrăzneţe ale inamicului. 
Industria noastră de război a înregistrat enorme distrugeri în ultima 
vreme. Trebuie să prevenim alte distrugeri, şi mai mari. 

Soluţia simplistă a lui Hitler mă făcea să râd. Imi amintea 
anecdota individului care se învelea cu o plapumă prea scurtă. 
Dacă îşi acoperea pieptul, îi rămâneau picioarele dezvelite. Dacă îi 
era frig la picioare şi lăsa plapuma în jos, rămânea cu pieptul afară. 
In al cincilea an de război, ajunsesem să ne folosim de metoda 
cârpelilor. 

Am încercat să ridic obiecţiuni. O debarcare în nordul Franţei nu 
era exclusă. Lipsite de o protecţie aeriană eficace, trupele noastre 
n-ar fi capabile să reziste şocului... j 

— Am avut în vedere toate ipotezele, m-a întrerupt Hitler. În 
privința aceasta, hotărârea mea este definitivă. V-am ales pe 
dumneavoastră pentru îndeplinirea acestei misiuni, deoarece 
sunteți în măsură să-mi prezentați obiectiv situația. Dacă aş fi cerut 
acest lucru Feldmarschallului von Rundstedt sau lui Rommel, 
aceştia s-ar fi străduit să-mi demonstreze nu numai că nu se pot 
lipsi de nici un avion, dar că forțele lor aeriene sunt cu totul 
insuficiente. In calitatea dumneavoastră de general-inspector al 
Luftwaffe, aveţi o privire de ansamblu, care vă permite să apreciaţi 
mai limpede dozarea forţelor noastre aeriene pe diferitele fronturi. 
Chibiţii pot judeca mai limpede problemele, de şah decât jucătorii 
respectivi. 

Comparaţia era savuroasă - „chibiţul Altenburg-Delmond”! 

Hitler şi-a încrucişat mâinile la piept. Legănându-se când pe 
vârfuri, când pe călcâie, a continuat: 

— In cadrul aceleiaşi misiuni, veţi executa apoi o anchetă pe 
Frontul de Est. Veţi inspecta Grupul de armate Sud. Manstein îmi 
solicită neîncetat întăriri aeriene, spre a degaja Armata a 8-a, 
încercuită la Korsun. Concepţiile mele în această privinţă le 
cunoaşteţi. Sunt duşmanul neîmpăcat al retragerilor. Armata a 8-a 
trebuie să reziste pe poziţii până la ultimul om. Nu voi îngădui o 
deplasare a liniei actuale a frontului. Protejarea zonei petrolifere 
româneşti şi păstrarea bastionului Carpaţilor sunt imperative de la 
care nu ne putem sustrage. Pierderea, României ar constitui pentru 
noi un dezastru cu urmări incalculabile. 

Se opri în dreptul meu. Mă privea în ochi, încercând parcă să mă 
hipnotizeze. 

— Trebuie să rezistăm pe poziţii, Herr General Să ţinem 


inamicul în loc şi să câştigăm timp. Înţelegeţi? Avem nevoie de 
timp. Spre a desăvârşi armele noastre secrete şi a da o lovitură 
năprasnică duşmanilor Germaniei. Haideţi cu mine! 

Narcisiştii se îmbată de plăcere admirându-şi propria imagine. 
Hitler se îmbăta ascultându-şi logoreea. S-ar fir-zis că discursul pe 
care mi-l debitase îi dăduse puteri noi. Omul istovit pe care-l 
găsisem la intrarea mea în această încăpere se transformase într- 
un personaj dinamic. Era o răbufnire de energie, sau o simplă 
agitaţie nervoasă? 

Am străbătut împreună un culoar lung. Toţi cei pe care-i 
întâlneam - ofiţeri, soldaţi, generali - se lipeau de perete, 
încremenind ca nişte blocuri săpate în stâncă. Am intrat într-o sală 
vastă, al cărei centru era ocupat de o masă mare, acoperită cu 
hărţi. In jurul lor se aferau mai mulţi ofiţeri, care pregăteau 
conferinţa de dimineaţă a Fuhrerului. Am recunoscut printre ei pe 
Feldmarschallul Keitel şi pe generalul Jodl. Era de faţă şi Schmundt. 
La intrarea noastră, toţi cei prezenţi au luat poziţie de drepţi. 

Keitel i-a prezentat raportul. 

— Gut'n Morgen, a rostit rapid Hitler. Apoi s-a apropiat de hărţi: 
Priviţi, Herr General, mi s-a adresat, arătându-mi câteva puncte din 
nordul Franţei, din Lombardia. Din Carpaţii României şi din Boemia. 
Am nevoie de aceste poziţii pentru a amplasa rampele de lansare 
ale unor proiectile teleghidate care vor transforma în ruine cele mai 
importante centre urbane, industriale şi de comunicaţii ale Angliei 
şi Rusiei sovietice. Aceeaşi soartă o vor suferi şi Statele Unite. Abia 
atunci vom putea vorbi despre pace. 

Ribbentrop îmi spusese acelaşi lucru, folosind însă alte cuvinte. 
Uimitor se mai repetau căpeteniile naziste! 

In vreme ce Hitler îşi debita teoriile, mă uitam pe sub sprâncene 
la ofiţerii care stăteau respectuoşi în jurul mesei şi-i ascultau cu 
devoțiune cuvintele. Nu puteam să înţeleg cum de reuşise 
caporalul acesta să se impună atâtor generali şi ofiţeri superiori, 
care abia îndrăzneau să răsufle, spre a nu-i tulbura expunerea. 
Invocând o inspiraţie de natură cvasi divină, Hitler, acest om lipsit 
de orice pregătire militară, se autoproclamase comandant suprem 
al armatei germane. Cu o încredere în sine care atingea nebunia, 
poruncea la milioane de soldaţi şi îi trimitea cu seninătate la 
moarte. Nu se deosebea cu nimic de acei strategi de cafenea, care 
dirijează pe tăblia de marmură a meselor bile de pâine întruchipând 
divizii, armate şi grupuri de armate. Cu o deosebire: strategii de 


— 64 — 


cafenea nimiceau bilele de pâine, în vreme ce Hitler nimicea 
tineretul Germaniei. Cei care se extaziau în faţa geniului său nu 
înțelegeau acest lucru? Comandanții de armată, care-i acceptau 
ordinele, nu ştiau că ştiinţa militară, ca orice ştiinţă, necesită o 
pregătire îndelungată, grea? în vremuri imemoriale, când oamenii 
se războiau cu ghioage şi ciomege, era firesc ca unul din ei, mai 
energic, mai viforos, mai inteligent, să ia iniţiativa, să-şi asume 
conducerea unei cete, sau chiar a mai multora. In vremurile 
noastre, varietatea armelor şi înalta lor tehnicitate, fantasticele 
efective de oameni angajate în luptă, precum şi complexitatea 
operaţiilor militare impun, pe lângă un talent înnăscut, şi o vastă 
experienţă. Napoleon, acest geniu militar, nu reuşise să facă faţă 
Europei coalizate. Hitler se socotea probabil în stare să-l 
depăşească pe Napoleon, deoarece îşi ridicase împotriva sa şi 
America. Prezumţiozitatea lui ar fi rămas cel mult comică, dar prin 
amploarea forţelor pe care le pusese în mişcare atingea culmi 
apocaliptice. Omenirea întreagă ajunsese la cheremul capriciilor 
unui ins care se socotea unsul lui Dumnezeu, dar care în realitate 
nu era decât un biet dement. 

— Am nevoie de timp! începuse să urle Hitler, izbind cu pumnul 
în masă. Am nevoie de timp, şi îl voi obţine cu orice preţ, cu orice 
sacrificiu! Dacă poporul german nu va fi în stare să corespundă 
destinului pe care i l-am hărăzit, nu-i rămâne decât să piară. 

Şuviţa de păr îi căzuse pe ochi. Aplecat pe hartă, arunca în jur 
priviri provocatoare. Părea să spună: „Încercaţi numai să fiţi de altă 


părere!... Îndrăzniţi!... Hai!... Îndrăzniţi!...”. Ne fixa aşa cum un 
îmblânzitor de animale îşi fixează jivinele grupate în dreptul biciului 
său. „Îndrăzniţi!... Îndrăzniţi numai!...” 


Feldmarschallul Keitel înclina din cap, încuviinţând cu convingere 
vorbele Fuhrerului. Generalul Jodl stătea nemişcat, ca un preot care 
ascultă extaziat vorbele profetului... Un general S.S. rânjea, 
încântat de performanţa stăpânului său: 

— Da, da, mein Fuhrer, abia atunci vom putea vorbi despre pace. 

Cuvintele sale, rostite fără intonaţia bizară a lui Hitler, îşi 
pierdură brusc toată puterea de persuasiune. Răsunară banal, ca 
nişte simple înşiruiri verbale. 

Fiihrerul îi aruncă o privire piezişă, înţelesese probabil că vorbele 
lui, rostite de alt om, riscau să neutralizeze atmosfera de magică 
teroare şi fascinantă speranţă pe care el o crease. 

— Trebuie să câştigăm timp, repetă el. Căci timpul luptă pentru 


noi. 

Fraza stereotipă, rostită de Hitler, căpăta o colosală audienţă la 
aceşti oameni loviți din toate părţile, dar cărora nu le venea încă să 
creadă în falimentul politicii şi strategiei lor. 

Un ofiţer tânăr intră, pe tăcute, aducând generalului Jodl o notă 
telefonică urgentă. Jodl adresă o privire supusă şefului său suprem. 

— Imi permiteţi, mein Führer? 

— Citeşte! porunci Hitler. Şi spune-mi pe scurt despre ce e 
vorba. 

Jodl îşi aruncă ochii asupra mesajului. 

Privirile tuturor celor de faţă erau îndreptate asupra lui. Chipul 
său prelung, trăsăturile aspre, expresia-i severă, obrajii palizi îi 
dădeau înfăţişarea unui ascet în uniformă militară. 

— Mein Fuhrer, Feldmarschallul von Manstein solicită din nou 
îngăduinţa de a retrage Armata a 8-a din încercuirea de la Korsun. 
Pretinde că situaţia se agravează. O modificare a liniei frontului 
consecutivă eliminării pungii de la Korsun ar fi susceptibilă să 
amelioreze poziţiile noastre defensive... 

— Nu, nu, nu, NU! zbieră Hitler, izbind iarăşi cu pumnul în masă. 
Transmiteţi imediat lui Manstein ordinul meu. Armata a 8-a nu se 
va clinti de pe poziţiile ei actuale. Am aprobat constituirea unei 
grupări alcătuite din opt divizii blindate, spre a sparge încercuirea. 
Această forţă considerabilă va dărâma toate zăgazurile. Inamicul va 
fi doborât şi zdrobit. 

Eram uimit de uşurinţa cu care acest om dirija pe hartă divizii, 
armate, grupuri de armate, fără să aibă un contact direct cu 
frontul. Legăturile lui cu milioanele de oameni care se războiau pe 
viaţă şi pe moarte cu fantasticul tăvălug rusesc se reduceau la 
câteva fire telefonice şi la un serviciu de curieri. Hitler nu se mai 
apropiase demult de linia frontului. Se temea ca un glonte rătăcit, 
sau explozia unui proiectil să nu pună capăt preţioasei lui vieţi, 
indispensabilă Germaniei. Nici colaboratorii lui apropiaţi nu mai 
aveau voie să se deplaseze în zonele de operaţii. Nu voia să-i 
piardă. Intr-adevăr, nici nu i-ar fi fost uşor să descopere lachei mai 
devotați decât Keitel şi Jodl. 

Culmea este că într-o vreme Jodl îndrăznise să ţină piept lui 
Hitler. Se înapoiase tocmai dintr-o misiune la cartierul general al 
grupului de armate de sub comanda Ffe/amarschallului List. 
Fuhrerul îi imputa Feldmarschallului tactica lui de temporizare. List 
nu era de acord cu înaintarea „cu orice preţ”, pe care Hitler o 


— 66 — 


impunea armatelor germane de pe Frontul de Est. Reproşându-i o 
serie de greşeli tactice, Fuhrerul hotărâse să-l destituie. Jodl luase 
apărarea bătrânului Feldmarschall, afirmând că greşelile acestuia 
erau consecinţa ordinelor anterioare date de Hitler însuşi. O 
asemenea îndrăzneală ar fi putut să-l coste scump. Vânăt de furie, 
fiindcă-i se  contestau talentele de strateg, Hitler părăsise 
încăperea, decis să-l înlocuiască pe Jodl cu generalul Paulus, un 
element tânăr, în care avea toată încrederea. Căderea lui Paulus în 
mâinile ruşilor la Stalingrad salvase indirect situaţia lui Jodl. Hitler 
se resemnase să-l păstreze. Jodl - în ciuda cusururilor sale - era un 
burghez potolit, docil, spre deosebire de ceilalţi generali de origine 
nobilă. Păţania aceasta, care ar fi putut să aibă pentru Jodl un 
sfârşit neplăcut, îi servise drept lecţie. Renunţase să se mai erijeze 
în paladinul generalilor nedreptăţiţi şi intrase definitiv în ham, 
arătându-se un executant zelos al ordinelor lui Hitler. 

Jodl redactă pe loc ordinul destinat lui von Manstein. Hitler îl citi, 
întărindu-l cu un final imperios, care amintea proclamaţiile lui 
Cezar... 

In aceeaşi zi am părăsit Cartierul General de la Rastenburg, 
plecând în Franţa pe bordul unuia din avioanele personale ale lui 
Hitler. 

Am făcut o scurtă escală la Berlin. L-am luat pe Busch cu mine şi 
am lăsat vorbă lui Hans să mă aştepte cu maşina până la 
înapoierea mea în Germania. In tot acest timp avea să fie trecut în 
subzistenţa Comandamentului Luftwaffe. 

Am sosit la Paris înainte de miezul nopţii. M-am instalat, ca de 
obicei, la hotelul „Crillon”. Am luat masa singur în apartamentul 
meu. Simţeam nevoia să conversez numai cu gândurile mele. Mi se 
încredinţase o misiune foarte ingrată. Pe scurt, trebuia să 
deposedez armatele noastre din Vest de un pretins surplus de forţe 
aeriene. Nu aveam de gând să lucrez peste capul Fe/dmarschallului 
von Rundstedt, comandantul Frontului de Vest, şi nici să 
nesocotesc părerile lui Sperrle şi ale Fe/dmarschallului Rommel. Imi 
repugna obiceiul lui Hitler şi al oamenilor săi de casă, în cap cu 
Keitel, de a acţiona fără să ţină seama de obiecţiunile 
comandanților de armate. Nu concepeam să mă fac instrumentul 
Fuhrerului, să subminez cu bună-ştiinţă dispozitivul nostru de 
apărare din Franţa. 

Inainte de a mă culca, am ordonat lui Busch să convoace la 
hotel, pentru a doua zi, pe von Geist şi pe şefii de secţii din statul 


— 67 — 


meu major. Totodată am cerut Comandamentului Luftwaffe din 
Paris să-mi pună la dispoziţie patru automobile necesare 
deplasărilor mele şi ale colaboratorilor mei. 

Am citit o jumătate de oră un roman de Franz Werfel, iar când 
am simţit că somnul începe să-mi îngreuneze pleoapele - fără să 
apelez la intermediul barbituricelor, minune care nu mi se mai 
întâmplase de multă vreme - am închis cartea şi am stins lumina. 

In visele mele urâte, care mă obosesc mai cumplit decât un marş 
forţat într-o regiune accidentată, mă văd elev în Şcoala militară. Mă 
aflu în faţa unei table negre şi am o creta în mână. Un profesor, 
uneori cunoscut, de cele mai multe ori străin, îmi pune întrebări. 
Trebuie să scriu nişte formule matematice pe tablă. Creta mi se 
topeşte însă în mână. Caut alta. Când încep să trasez cifre pe tablă, 
creta se macină în câteva clipe şi rămân cu mâinile goale. lau altă 
cretă. Şi aceasta se sfărâmă. Cifrele pe care vreau să le scriu pe 
tablă refuză să apară pe fundalul negru. Profesorul mă priveşte 
ironic. Imi pune altă întrebare. Caut alte bucăţi de cretă. Manejul 
acesta se repetă exasperant. Variaţiile sunt minime. In loc să am 
de-a face cu o tablă neagră, mă aflu pe un pupitru în faţa unui caiet 
de teze. Constat că nu are decât o foaie albă. Celelalte sunt 
murdare, rupte, sau scrise de altcineva. Ora se apropie de sfârşit. 
intorc caietul pe toate feţele. Intâlnesc numai zmângăleli. Sunt 
îngrozit, fiindcă ştiu că în curând va suna clopoţelul, vestind 
sfârşitul orei... Un sfârşit care capătă în ochii mei proporţii de 
catastrofă. Profesorul de pe catedră mă urmăreşte cu ochii lui 
îngheţaţi şi răi. Trebuie să scriu ceva. Deodată nu-mi mai găsesc 
tocul. Bag de seamă că şi călimara e goală. Mă uit înspăimântat în 
jur. Vreau să moi tocul în călimara colegului meu. Dar nu se poate. 
Camarazii mei sunt grupaţi la un capăt al clasei, iar eu mă aflu 
singur, izolat, la celălalt capăt. De unde să iau cerneală? Minutele 
trec... Se scurg... Uniforma de elev mă strânge, mă sufocă, mă 
striveşte, mă arde, ca o tunică a lui Nessus. A dispărut şi caietul din 
faţa mea. Găsesc altul pe bancă, lângă mine, dar foile sunt lipite. 
Panica mea creşte... 

Mă trezesc din somn gâfâind. Sunt transpirat. Broboanele de 
sudoare de pe frunte, de pe grumaz mi-au umezit perna. O sudoare 
fierbinte, care se răceşte brusc. O simt rece ca gheaţa. Mă învelesc, 
încercând să găsesc puţină căldură sub plapumă. 

Sunt într-o cameră frumoasă de hotel. Dar camera aceasta 
frumoasă nu reprezintă decât un foarte scurt antract între realităţi 


mai cumplite decât coşmarul din care abia am ieşit. 

Imi aduc aminte că mă aflu în plin război. Mizeria, suferinţele, 
ura, moartea colcăie în jurul meu. Îl revăd pe Hitler, înnebunit de 
lanţul de catastrofe abătute asupra lui, îi revăd colaboratorii, 
oportunişti linguşitori, arivişti aprigi, asasini cu capul de mort 
brodat pe caschetă. Şi pe lângă aceştia, ofiţerii năuciţi, conştienţi 
de dezastrul pe care nu-l pot stăvili, şi o gardă alcătuită din S.S.-işti 
îndoctrinaţi, fanatizaţi, imbecilizaţi de o propagandă absurdă, 
criminală, strecurată abil în creierii lor, cu circumvoluţiuni puţine. 
Ciudat este că şi aceşti 

S.S.-işti au fost nişte oameni obişnuiţi. l-au cucerit însă 
avantajele materiale, posibilităţile de avansare rapidă, demagogia 
ieftină, cristalizată în formule precise, uşor de memorat. Se 
cramponează cu ghearele şi cu dinţii de privilegiile lor, de imensa 
putere pe care le-a oferit-o partidul naţional-socialist. Au 
posibilitatea să jefuiască, să tortureze, să ucidă, protejaţi de lege şi 
de stăpânii lor. Pentru fărâmiturile festinului, sunt în stare nu numai 
să denunte, dar şi să-şi extermine prietenii, rudele, părinţii. Aceste 
exemplare monstruoase au atins în domeniul lor perfecțiunea. Nici 
doctorul Caligari n-ar fi visat să realizeze specimene atât de total 
dedicate răului. 

Suntem obligaţi să trăim în mijlocul acestor indivizi, cărora li s-au 
dezvoltat prin educaţie toate instinctele animalice. Faţă de ei nu 
există imunitate. Nici poziţia socială, nici rangul militar, nici vârsta, 
nici strălucirea minţii nu te pot feri de arbitrarul lor. Curând după 
cucerirea puterii, Göring dădea o serie de directive care atingeau 
culmile absurdului: 

— Fiecare glonte care iese azi din ţeava unui pistol al poliţiei îmi 
aparţine mie. Dacă numiţi acest fapt un asasinat, atunci eu sunt 
asasinul. Eu sunt cel care a ordonat măsurile acestea. Şi pe viitor 
înţeleg să sprijin fără rezerve toate aceste acţiuni. Îmi asum 
întreaga răspundere şi nu mi-e frică de acest lucru. 

Altădată declara în public: 

— Nu e treaba mea să fac dreptate, şi singurul meu ţel este să 
distrug, să extermin, nimic altceva. Lupta pe viaţă şi pe moarte, în 
care pumnul meu va zdrobi pe toţi duşmanii noştri, se va da prin 
intermediul «Cămăşilor brune»... 

Pentru păstrarea acestei ordini eram trimis să lupt. Pentru Hitler, 
şeful lor, depusesem jurământ de soldat. 

Am acum misiunea de a lăsa trupele noastre din vest fără 


apărare aeriană. Hitler are nevoie de protecţie în metropolă. Nu 
importă ce se va întâmpla cu soldaţii trimişi să lupte pe pământul 
Franţei. Toţi aceştia nu au decât un rost: să reziste până la unul, 
pentru a salva pe Fuhrerul Adolf Hitler. 

După ce m-am îmbrăcat, l-am, primit pe von Geist. Eram atât de 
iritat, încât nici n-am putut să-mi iau micul dejun. 

— Este ora nouă şi patruzeci şi cinci, Herr Oberst. La zece trebuie 
să fim la cartierul general al Fe/dmarschallului von Rundstedt. Pe 
drum am să-ţi explic pe scurt despre ce e vorba. Ofițerii sunt jos? 

— Aşteaptă în hol, Herr General. 

— Maşinile? 

— Sunt trase în faţa hotelului. 

— Perfect. Coborâm. 

Urmaţi de Busch, care călca apăsat în urma noastră, am 
străbătut coridorul, îndreptându-ne spre scară. Personalul de 
serviciu al hotelului ne privea pe sub sprâncene. Le simţeam 
ostilitatea ascunsă în dosul măştii lor impasibile. 

În hol ne aşteptau proaspătul colonel Wilhelm Merian, 
locotenent-colonelul Horst Melchinger, maiorii Kurt Heilingsdorff şi 
Karl von Westheim, toţi şefi de secţii, asistați de principalii lor 
colaboratori. În total, zece persoane. Le-am întins mâna, apoi ne- 
am îndreptat spre maşini. 

Asupra oraşului se lăsase o pâclă rece, lipicioasă. Nici o adiere 
de vânt nu agita pavilionul negru, alb şi roşu, arborat pe Rolls- 
Royce-ul afectat persoanei mele. 

— La Saint-Germain-en-Laye! am ordonat şoferului. 

Cortegiul de maşini se puse în mişcare. Ro//s-Royce-ul se afundă 
într-un nor de ceaţă. Nu se mai vedea nimic în jur. Mă întrebam 
cum de se orienta şoferul. 

— Parcă ne-am afla într-un zbor fără vizibilitate, a zâmbit von 
Geist. 

— Toată armata noastră din Franţa se află într-un fel de zbor fără 
vizibilitate, am replicat. In clipa în care se va ridica norul şi vom fi 
puşi în faţa realităţii, vom rămâne uluiţi 

— Cred şi eu! suspină şeful statului meu major. 

L-am pus la curent cu misiunea mea. A clătinat din cap. 

— Nu crezi că suntem şi noi vinovaţi? 

— Armata a fost întotdeauna apolitică, Herr General. 

— AŞ spune, mai degrabă, că a dus politica struţului, von Geist. 

Colonelul îşi împreună mâinile înmănuşate, apoi le desfăcu într- 


A70 


un gest care-i trăda nervozitatea. 

— Aveţi dreptate. Când Hitler l-a lichidat pe Röhm şi a pus zăbală 
formațiunilor S.A., l-am aprobat cu căldură. Am crezut că va 
respecta integritatea şi independenţa armatei. Că îi va reda vechea 
strălucire... M-am înşelat. M-am înşelat amar. 

Incercă să străpungă cu privirile ceața groasă. Maşina înainta cu 
precauţie. 

— Dacă am fi ştiut ce are să se întâmple, am fi luat măsuri, reluă 
el. 

— Dar nu le-am luat... 

Mă uitam la geamul gros care ne despărţea de compartimentul 
şoferului. Bine că nu ne putea auzi!... 


Când am ajuns la Saint-Germain-en-Laye, pâcla începuse să se 
ridice. Un vânticel sprinţar pornise să rupă negura aşternută asupra 
orăşelului ca un văl pe obrazul unei femei bătrâne. 

Rolls-Royce-ul s-a angajat pe Boulevard Victor Hugo. Peisajul 
începuse să capete contururi. 

— lată şi şcoala de fete, zise el. 

— Nu se putea un amplasament mai ideal pentru un înalt 
comandament, am zâmbit. Vecinătatea unui liceu de fete nu le 
poate inspira decât gânduri trandafirii. 

Rolls-Royce-ul a pătruns într-o curte vastă, a făcut un ocol şi s-a 
oprit în faţa unei intrări de beton deschisă în flancul unei coline. 
Santinelele au prezentat arma cu acea precizie care a constituit 
întotdeauna mândria soldatului german. 

Cartierul general era instalat într-o cazemată cu trei nivele, 
menită să reziste celor mai grele bombardamente. 

In întâmpinarea mea a ieşit colonelul Wilhelm Mayer Detring, 
şeful secţiei informaţii. 

— Herr Feldmarschall von Rundstedt a sosit la comandament? l- 
am întrebat, întinzându-i mâna. 

Ştiam că bătrânul Feldmarschall - împlinise 68 de ani - obişnuia 
să se trezească din somn foarte târziu. Ora 10 îl găsea adeseori în 
pat. 

— A sosit şi vă aşteaptă, Herr General, mi-a răspuns Detring. 

— Ce se mai aude cu debarcarea? l-am întrebat. 
Dumneavoastră, cu informaţiile, trebuie să fiţi atotştiutori. 

— Pentru moment, linişte şi pace, Herr General. Anglo-americanii 
sunt ocupați în Italia, iar ruşii au grijă de frontul lor. Aici, aşteptăm 


— 71 — 


primăvara. 

Am intrat în cazemată, însoţit de Detring şi urmat de întregul 
meu stat-major. 

Comandantul Frontului de Vest mă aştepta în sala hărților. Era 
înconjurat de un mare număr de ofiţeri. Pe unii îi cunoşteam. 
Generalul Gunther Blumentritt, şeful  statului-major al 
Feldmarschallului, generalul Hans von Salmuth, comandantul 
Armatei a 15-a, generalul Friedrich Dollmann, comandantul Armatei 
a 7-a, generalul Edgar Feuchtinger, comandantul Diviziei 21 
blindate, generalul Marcks, cu piciorul lui de lemn, comandantul 
Corpului de armată 84, generalul Karl von Schliben, comandantul 
Diviziei 709, şi alţii de care nu auzisem până atunci. Unii erau prea 
tineri. Restul făceau parte din unităţi militare cu care nu avusesem 
prilejul să colaborez îndeaproape. 

Vârsta destul de înaintată nu-i răpise Fe/dmarschallului Gerd von 
Rundstedt prestanţa, eleganţa-i aristocratică. Avea un aer 
impunător care-l intimida până şi pe Hitler. Von Rundstedt nu 
căutase niciodată să intre în grațiile căpeteniilor regimului. Le trata 
cu o brutalitate adeseori şocantă. „Dacă bătrânul bombăne, spunea 
despre el Führerul, înseamnă că totul merge bine.” 

— Am fost înştiinţat că vii de la Rastenburg, m-a întâmpinat. Am 
auzit că pe acolo domneşte o atmosferă de înmormântare. Ce mai 
face Keitel? Sper că nu-şi istoveşte substanţa cenuşie, punându-şi 
creierul la contribuţie pentru toate fleacurile? 

Dispreţul lui Rundstedt faţă de servilismul comandantului O.K.W. 
Era arhicunoscut. A schimbat dezgustat subiectul. 

— După cum vezi, ne războim pe hartă cu un inamic ipotetic. 
Aşteptăm o debarcare care întârzie să se producă. 

— Intârzierea aceasta este şi motivul pentru care mă aflu aici, i- 
am răspuns. 

M-a privit lung. Lumina albă, puternică, izvorâtă din tavan, dădea 
o strălucire metalică părului său alb, arunca o tentă lividă pe 
obrazul celorlalţi ofiţeri. Epoleţii lor din aur împletit scânteiau. 

In vreme ce-i strângeam mâna, am murmurat, spre a nu fi auzit 
de cei din jur: 

— AŞ dori să discutăm ceva între patru ochi, Herr Feldmarschall. 

A zâmbit ciudat, apoi mi-a vorbit tare, pentru galerie: 

— Te rog să pofteşti în biroul meu, von Altenburg. Vreau să-ţi 
ofer o havană primită din Spania. Se întoarse spre ceilalţi ofiţeri: 
Meine Herren, ne înapoiem imediat. Continuaţi exerciţiul fără mine. 


Când ne-am văzut singuri în cabinetul său, m-a invitat să iau loc. 
A rămas în picioare. li cunoşteam neastâmpărul. Fe/dmarschallul 
obişnuia să se plimbe prin cameră ori de câte ori întreținea discuţii 
serioase. Presimţea că aveam să-i aduc veşti dezagreabile. 

Pe biroul său se afla un vas cu garoafe delicate, de seră. Când 
Feldmarschallul trecu pe lângă birou, în necontenitul lui du-te-vino, 
atinse cu mâneca florile. 

— Ce bucurii îmi aduci de la O.K.W,, von Altenburg? Să nu-mi 
spui că îmi anunţi sosirea unor avioane de ultimul tip! Avem atâta 
nevoie de ele... 

Mi-am scuturat o urmă de scrum de pe mânecă. 

— Am misiunea să vă iau o parte din avioanele disponibile. 

Bătrânul Feldmarschall râse ironic: 

— Eram sigur. De la O.K.W. nu puteai veni cu o veste bună. 
Aceasta e tot ideea lui Hitler? 

— Tot. Industria germană suferă pagube colosale de pe urma 
bombardamentelor aeriene anglo-americane. Disperat, Speer l-a 
prevenit pe Führer că producţia industriei de armament va scădea 
în curând la zero dacă nu i se va asigura o protecţie aeriană 
adecvată. A 

— Paleative! a exclamat Fe/dmarschall-ul cu scârbă. Işi închipuie 
că o sută sau două de avioane smulse din dispozitivul meu ar 
restabili un oarecare echilibru de forţe pe cerul Reichului. Dacă 
dezastrul acesta nu ne-ar afecta şi pe noi, îţi mărturisesc, von 
Altenburg, că m-aş bucura. Imi dai voie să-mi înştiinţez 
colaboratorii? 

— Raportul meu către Führer trebuie să aibă un caracter 
confidenţial. N-am fost autorizat să vă dezvălui scopul adevărat al 
vizitei. Trebuia să mă documentez la faţa locului şi, înarmat cu 
datele necesare, să mă înapoiez la 0.K.W. Ulterior, aveţi să fiţi 
înştiinţat de hotărârea Fuhrerului. 

— Cu alte cuvinte, urmează să fiu pus în faţa faptului împlinit. 

— Exact, Herr Feldmarschall. 

— Te asigur că ofiţerii mei vor şti să tacă. Mă bizui pe discreţia 
lor. 

— Perfect. Chemaţi-i! 

Feldmarschallul sună. Un locotenent foarte tânăr, aproape un 
copil. Işi făcu apariţia în pragul uşii. 

— Von Altenburg, mi se adresă Fe/dmarschallul, îmi dai voie să-ţi 
prezint pe fiul meu. Aghiotantul ideal. 


BE n 


Locotenentul izbi călcâiele. 

— Am onoarea să mă prezint, locotenent von Rundstedt. 

l-am strâns mâna. 

— Chipeş ofiţer, Herr Feldmarschall! i-am vorbit bătrânului, care- 
şi contempla cu mândrie şi înduioşare vlăstarul. 

În aceeaşi clipă mi-a venit în minte chipul lui Albert. Mi-am 
reproşat îngustimea vederilor, încadrate pe atunci într-o gamă de 
îndatoriri pe care le socoteam indispensabile unui adevărat militar. 
Un cod al onoarei de care începusem să mă îndoiesc, după 
nenorocirea lui Albert. Dacă l-aş fi luat atunci pe lângă mine - şi aş 
fi putut s-o fac - nu m-aş fi frământat astăzi ca un nebun, punându- 
mi tot felul de întrebări în legătură cu soarta lui. 

— Cheamă, te rog, pe von Salmuth, pe Dollmann şi pe 
Blumentritt, s-a adresat Fe/dmarschallul fiului său. 

Locotenentul ieşi, urmărit de privirile bătrânului. 

— Singura mea consolare, rosti acesta. Se uită în jur, de parcă s- 
ar fi sufocat: în Bunkerul acesta mă simt ca o pasăre în colivie. N- 
am reuşit să mă obişnuiesc cu cazematele. Am senzaţia că masa 
aceasta imensă de fier şi beton mă apasă pe creştet. 

Am zâmbit. li cunoşteam repulsia faţă de fortărețele subterane. 
Ştiam cât se străduiseră colaboratorii săi spre a-l convinge să 
coboare în acest Bunker, construit pentru a-i adăposti 
comandamentul. Fiul Fe/dmarschallului jucase un rol hotărâtor. 
Spre a-i face plăcere, bătrânul ostaş acceptase să se coboare sub 
pământ. Un violent bombardament aerian inamic păruse să ofere 
stat-majoriştilor prilejul cel mai nimerit pentru a demonstra 
Feldmarschallului eficienţa cazematei. După ce stătuse o jumătate 
de oră în Bunker, von Rundstedt telefonase colonelului care dirija 
apărarea antiaeriană: „Zimmerrnann, pot să ies afară? Cu 
bombardierele inamice mă înţeleg mai bine decât cu zidurile 
acestea. Am să stau destul în cavou...” 

Cei trei generali chemaţi de tânărul von Rundstedt îşi făcură 
solemn intrarea. Fe/dmarschallul le expuse sumar situaţia. Folosea 
cuvinte puţine, dar de o precizie absolută, în glas îi desluşeam 
amărăciunea. Generalii se priviră consternaţi. 

— Asta ne mai lipsea! rosti generalul-colonel von Salmuth, 
prinzându-şi cu un gest automat monoclul în orbita dreaptă. 

Armata a 15-a, de sub comanda lui von Salmuth, cuprindea în 
perimetrul ei Olanda, Belgia şi o zonă vastă din nordul Franţei, 
incluzând oraşele Reims, Paris şi Caen. In concepţia 0.K.W.-ului, ca 


— 74 — 


şi a majorităţii strategilor germani, regiunea Calais era susceptibilă 
să constituie un ideal cap de pod în eventualitatea unei debarcări a 
aliaţilor. Apropierea ei de coastele Angliei uşurează operaţiile de 
transport ale trupelor inamice, atât pe mare, cât şi pe uscat. Toată 
lumea e de acord că forţele terestre, aeriene şi navale de sub 
comanda generalului von Salmuth erau menite să facă faţă 
efortului principal inamic. Preocuparea lui de căpetenie era legată 
de constituirea unor rezerve strategice cât mai puternice, 
susceptibile a fi aruncate în luptă la momentul oportun. 

Intenţia lui Hitler de a prelua o parte din forţele aeriene 
staționate în Franţa l-a zguduit. 

— Războiul modern nu e de conceput fără aviaţie! a explodat el. 
Lipsiţi de sprijinul aviaţiei, vom fi nişte victime sigure. Cunoaşteţi 
soarta campaniei din Africa, după ce i s-au luat lui Rommel cea mai 
mare parte din avioane, pentru a fi trimise pe Frontul de Est... 

Von Salmuth era un coleric. Se congestionase la faţă, vinele 
gâtului i se umflaseră. Deşi se cutremura de furie, monoclul din 
orbita dreaptă rămânea neclintit. 

— In eventualitatea unei debarcări, Funrerul ne-a făgăduit un 
suport de o mie de avioane, interveni von Dollmann. 

— Blumentritt, se adresă Fe/dmarschallul şefului său de stat- 
major. Prezintă, te rog, situaţia forţelor noastre aeriene. 

Generalul Blumentritt dispăru câteva momente şi se întoarse cu 
un dosar verde; având pe copertă pecetea „Strict secret”. 

— Vă supun cele mai recente date, Herr Feldmarschall, zise el. 
Pe hârtie, dispunem de 402 bombardiere şi aruncătoare de torpile, 
adăugă, deschizând dosarul şi desfăşurând un tablou bătut la 
maşină. 

— Care este cifra reală, Blumentritt? rosti fe/dmarschallul. 
Spune! 

— Două sute, Herr Feldmarschall. Restul sunt în reparaţie. 

— Ai auzit, von Altenburg? Continuă, Blumentritt! 

— Avioane de vânătoare: 336. 

— De câte dispunem efectiv, Blumentritt? 

— De 220, Herr Feldmarschall. 

— Dacă dăm şi din acestea, cu ce mai rămânem, von Altenburg? 
mă întrebă Fe/ldmarschallul. Chiar ieri am discutat această 
problemă cu Sperrle. S-a mărginit să invoce nişte argumente 
stupide şi la urmă şi încheie ridicând dezolat din umeri. 

— Ar trebui să vă adresaţi Reichsmarschallului Göring, Herr 


— 75 — 


General, încercă să-mi sugereze von Salmuth. 

— Göring? exclamă Fe/dmarschallul cu greață. Imbecilul acesta 
şi-a băgat capul între urechi şi nu vrea să mai ştie de nimic. 

Blumentritt făcu o schimă ironică. 

— In '940, comandantul suprem al aviaţiei afirma că îşi va pune 
ştreangul de gât în clipa când primul avion inamic va zbura 
deasupra teritoriului Germaniei. 

— Göring păstrează bastonul de mareşal numai pentru a se 
scărpina cu unul din capete pe spinare, declară von Rundstedt. 
Treci la avioanele de recunoaştere, Blumentritt! 

— Pe hârtie: 89, reluă şeful de stat-major. Contăm însă numai pe 
46. Pe lângă acestea, mai dispunem de 64 de avioane de transport, 
dintre care numai 31 pot fi folosite imediat. 

— Ei, ce părere ai? mă întrebă Fe/dmarschallul. Efectiv nu putem 
arunca în luptă decât 466 de avioane, la care se adaugă cele 31 de 
avioane de transport. Unde sunt cele o mie făgăduite de caporalul 
dumitale? 

— Nu este numai al meu, Herr Feldmarschall! am zâmbit. 

Generalul von Salmuth îşi aprinsese o ţigară, din care aspira 
nervos fum după fum. 

Blumentritt mi-a oferit dosarul. L-am luat. l-am admirat coperta 
cu vulturul german şi zvastica imprimată cu roşu. 

— Foarte arătos, am rostit. li cunosc conţinutul, Blumentritt. 
Tablourile prezentate de Sperrle nu diferă mult de ale dumitale. 

l-am restituit dosarul. 

Von Salmuth fu cuprins de un acces de tuse tabagică. Se înroşise 
ca o tomată bine coaptă. 

— Lasă-te de tutun, von Salmuth, îl povăţui Fe/dmarschallul. N-aş 
vrea să te îmbolnăveşti tocmai acum. Am nevoie de dumneata. 

Mă uitam la generalii aceştia încărcaţi cu galoane şi decoraţii. Le 
citeam în ochi amărăciunea. Se ştiau condamnaţi. Aşa cum mă 
ştiam şi eu. Prelungeam agonia fiindcă - apreciam noi - aveam 
datoria s-o facem. Cred că la ora aceasta nici Fuhrerul nu mai 
credea într-o întorsătură favorabilă a războiului. 

Dollmann era ceva mai senin. Armata a 7-a, de sub comanda sa, 
apăra sectorul de nord-vest al Franţei, începând de la Caen şi 
terminând la Nantes. Dollmann avea încredere în eficacitatea 
fortificațiilor Atlanticului. Socotea că o tentativă de debarcare ar 
putea fi stăvilită cu mijloace locale. 

Dacă era ceva mai optimist decât ceilalţi camarazi ai săi în ceea 


E 


ce priveşte perspectiva unei campanii în Franţa, nu-şi făcea însă 
nici o iluzie asupra soartei războiului în general. Cu câteva luni în 
urmă îl întâlnisem la Comandamentul Marelui Paris. Fusesem 
convocați la o conferinţă la care participase şi generalul Warlimont, 
în calitate de reprezentant al O.K.W.-ului. Warlimont vorbise 
îndelung despre noile arme, care aveau să fie în curând puse la 
punct. Datorită lor, mersul războiului avea să se schimbe total în 
favoarea noastră. Până atunci, armata trebuia să-şi păstreze 
neştirbit moralul şi să lupte cu tot curajul pentru victoria finală. 

După conferinţă ieşisem cu Dollmann în oraş. Fiindcă ne era 
foame, am intrat într-un restaurant. În vreme ce aşteptam să ni se 
servească hors-d'oeuvres-urile, Dollmann - care fusese până atunci 
foarte gânditor - mi se adresase ex abrupto: „Mă întreb ce am să 
fac după ce se va termina războiul şi va trebui să lepăd uniforma 
militară. Sunt priceput în construcţii de drumuri şi poduri. Poate că 
mi se va găsi o întrebuințare în vreuna din întreprinderile 
specializate în acest domeniu. Dacă se vor prezenta prea mulţi 
candidaţi şi nu se va mai găsi un loc şi pentru mine, aş putea să mă 
fac şofer. Da, da, şofer pe un taximetru e o situaţie onorabilă...” 

Am râs atunci de gluma lui Dollmann. În realitate, vorbele lui 
exprimau o stare de spirit generală. Nimeni nu mai credea în 
miracolele făgăduite de Hitler şi de O.K. W.... 

— Ce este de făcut, von Altenburg? m-a întrebat Fe/dmarschallul. 
Trebuie să găsim o cale spre a împiedica descompletarea forţelor 
noastre aeriene. Şi aşa suntem destul de oropsiţi. 

I-am făgăduit că nu mă voi face în nici un caz coada de topor a 
O.K.W.-ului. Pe baza datelor procurate de ofiţerii mei, voi întocmi 
un raport, ale cărui concluzii i le voi supune spre examinare şi 
aprobare. 

Bătrânul Feldmarschall a primit cu satisfacţie propunerea. 

— Va trebui să mă pun de acord şi cu Rommel, am adăugat. Nu 
l-aţi putea invita aici? 

Von Rundstedt şi-a întrerupt plimbarea prin faţa biroului. 

— lată o chestiune delicată. Relaţiile mele cu Rommel nu sunt 
tocmai cordiale. Deşi este în subordinea mea, se arată foarte 
refractar. Hitler i-a acordat o mare libertate de iniţiativă. A reuşit să 
ne învrăjbească. Cunogşti principiul. Divide et impera. Cred că este 
preferabil să iei direct legătura cu el. 

— Fie! Am să-i fac o vizită la comandamentul său. M-am uitat la 
ceas. Până la Roche-Guyon am de parcurs circa cincizeci de 


kilometri. În două ore sunt înapoi. 

— Inainte de plecare, te rog să iei micul dejun cu mine, m-a 
poftit Fe/dmarschallul. 

— lertaţi-mă, dar... 

— O cafea veritabilă n-are să-ţi facă rău, a insistat. Şi eu mă 
rezum tot la o cafea. La vârsta mea cumpătarea este de rigoare. 

Nu puteam să-l refuz; după cum nu l-au refuzat nici ceilalţi 
generali. Peste câteva minute, un soldat a apărut cu cafelele 
aburinde. Blumentritt ne-a tratat cu ţigări. Fe/amarschallul şi-a 
amintit că îmi făgăduise o havană. Mi-a oferit să-mi aleg una dintr-o 
cutie de „Corona-Coronas”. 

Cafelele, ţigările au destins atmosfera. Generalul von Salmuth se 
lansase în povestirea unei anecdote cu iz politic, când colonelul 
Detring, şeful secţiei informaţii, şi-a făcut aferat intrarea. 

— Ce s-a întâmplat, Detring? l-a întrebat von Rundstedt. 

— Îmi permiteţi să vă raportez, Herr Feldmarschall. Maiorul 
Blumel, din secţia colonelului Schenck, a fost ucis azi-noapte la 
Paris... L-au atras într-o cursă... 

Feldmarschallul şi-a pus ceaşca de cafea pe birou. 

— Ce spui, Detring? 

— Acum un minut am primit o comunicare de la Comandamentul 
Marelui Paris. 

In acelaşi moment apăru un maior de stat-major care îi anunţă 
pe Feldmarschall că generalul von Stupnagel comandantul militar 
al Franţei, cerea să-i vorbească la telefon. Von Rundstedt ridică 
receptorul unuia din telefoanele de campanie de pe birou. 

Convorbirea cu generalul von Stupnagel nu dură mult. Von 
Stupnagel îi confirma ştirea primită de la Comandamentul Marelui 
Paris, furnizând unele amănunte obţinute de la Stindt, şeful 
Gestapoului din Franţa. Blumel fusese ucis cu focuri de revolver. Un 
agent al Gestapoului, care încercase să-l salveze, căzuse grav rănit. 
Ancheta continua. Fuseseră operate câteva arestări. Stindt era 
încredinţat că va descoperi pe asasini. Fe/dmarschallul ne relată 
spusele lui Stupnagel. 

— Urâtă afacere! exclamă la sfârşit. Foarte urâtă! 

Telefonul zbârnâi iarăşi. Maiorul ridică receptorul. L-am auzit 
rostind cu respect: 

— Am onoarea să vă salut, Herr General... îndată, Herr General... 
Se întoarse spre von Rundstedt: Herr General Oberg doreşte să vă 
vorbească, Herr Feldmarschall. 


<78 


Blumentritt a rotunjit ochii, adresându-mi o privire elocventă. 
Dacă se amesteca Oberg, însemna că lucrurile luau o întorsătură 
foarte serioasă. 

Cunoşteam reputaţia lui Oberg, acest general S.S., fost şef de 
stat-major al lui Heydrich, fost comandant al celui de-al 22-lea 
Standarte S.S. din Mecklemburg, fost şef al poliţiei şi al S.S.-ului din 
Radom, Polonia, unde ordonase asasinarea în masă a evreilor din 
localitate, înaintat apoi Brigadeführer şi general-maior al poliţiei. In 
'942, Himmler îl ridicase în rang, acordându-i titlul de Höhere S.S. şi 
Polizeifiihrer. Pe lângă demnitatea aceasta de şef suprem al 
formațiilor S.S. şi al poliţiei, Himmler îl numise şi reprezentantul său 
personal în Franţa. Atât de mare era puterea acestui ins, încât 
preluase, din ordinul lui Hitler, şi funcţiile poliţieneşti rezervate 
până atunci administraţiei militare. Protecţia spatelui trupelor fiind 
astfel încredinţată lui Oberg, era firesc ca acesta să se intereseze 
personal de cazul Blumel. 

Convorbirea telefonică a Fe/dmarschallului cu generalul S.S. se 
reduse la o serie de monosilabe, rostite la intervale lungi. Oberg se 
dezlănţuise într-un adevărat torent verbal, care se auzea până la 
noi, deşi ne aflam la câţiva paşi de telefon. 

Feldmarschallul lăsă în cele din urmă receptorul în furcă. 

— Oberg mi-a dat asigurări formale că moartea lui Blumel va fi 
răzbunată. Cel puţin o sută de ostateci francezi vor fi executaţi. Mi- 
a mai declarat că a şi înaintat un raport telefonic lui Keitel, 
solicitând aprobarea şi urgentarea execuțiilor. Dădu la o parte 
cafeaua, care nu-l mai tenta: Toată afacerea aceasta este 
îngrozitoare. Oberg a ţinut să precizeze că represaliile nu vor 
întârzia. Până la miezul nopţii - cel mai târziu - execuțiile vor avea 
loc. Nu înţeleg graba aceasta. 

Generalul von Salmuth îşi scoase monoclul şi îl puse la loc în 
orbită. Era un gest mecanic, care-i trăda nervozitatea. 

— Măcelari! rosti el. 

Eram consternat. Expresia lui von Salmuth reflecta şi gândurile 
mele intime. Războiul nu are nimic frumos în el. Dă frâu liber 
instinctelor animalice din fiecare om. Gilorifică crima colectivă, 
atribuindu-i justificări de o înaltă moralitate. Statele mari şi 
puternice, care atacă ţările lipsite de posibilitatea de a se apăra, 
îmi fac impresia unor bandiți straşnic înarmaţi, care dau năvală 
într-o casă locuită de oameni paşnici. Hitler a atins măiestria în 
ceea ce priveşte agresiunile premedita-te împotriva unor vecini mai 


— 79 — 


slabi. Şi nu sunt singurul care gândesc aşa. 

— Herr Feldmarschall, vă cer îngăduinţa să plec! i-am spus. Aş 
vrea să fiu cât mai operativ. 

Eram nerăbdător să stau de vorbă cu Rommel, acest „copil 
răsfăţat” al poporului german. li purtam o mare stimă. L-am văzut 
luptându-se în nordul Africii, dând peste cap diviziile britanice, 
trimise să-i stăvilească asaltul impetuos. L-am văzut luptându-se şi 
la El Alamein şi transformând o înfrângere dezastruoasă într-o 
retragere organizată. Este o nenorocire că şefi militari de talia lui 
au trebuit să se bată pentru o cauză murdară. O mare parte din 
vină o purtăm şi noi, generalii. Am fost lipsiţi de curajul generalului 
Ludwig Beck, şeful Statului-Major al Armatei, care în '939 a preferat 
să demisioneze decât să participe la conducerea unui război 
apreciat de el ca nefast. Ulterior s-au găsit şi alţi generali care şi-au 
exprimat protestul demisionând. Dar acestea au fost cazuri 
sporadice. Oportuniştii - şi asemenea exemple se întâlnesc în toate 
armatele din lume - s-au oferit servili să ocupe locul demisionaţilor. 
Dispreţul lui Hitler faţă de generali exprimă nu numai atitudinea lui 
faţă de nişte căpetenii militare care l-au dezaprobat în marea lor 
majoritate, ci mai ales dezgustul faţă de o castă care nu a avut 
tăria să-şi manifeste hotărât opoziţia. In ochii săi, generalii apăreau 
în postura unor dulăi care-şi mârâie uneori stăpânul, dar care ştiu 
de frica biciului, îi socoteşte atât de jos, încât refuză să mai stea cu 
ei la masă. 

Aproape de ora prânzului am plecat spre cartierul general al lui 
Rommel. Până la Roche-Guyon aveam de parcurs cincizeci de 
kilometri. Şoseaua era bună, iar cerul se înseninase. Sena, scăldată 
în soarele călduţ, îşi plimba apele leneşe de-a lungul malurilor cu 
vegetaţie golaşă. 

Am trecut pe lângă biserica Notre-Dame din Poissy, cu zidurile ei 
străvechi poleite cu tot aurul revărsat din văzduh, am traversat 
străduţele patriarhale din Meulan. După Vetheuil, am trecut prin 
preajma falezelor calcaroase ale căror creste dinţate evocă ruinele 
unor castele maure, iar după un cot larg al Senei, mi-a apărut, 
profilându-se printre copaci, silueta magnificului castel al ducilor de 
La Rochefoucauld, sediul cartierului general al Fe/dmarschallului 
Rommel. 

M-a primit colonelul Hans Georg von Tempelhof, din secţia 
operaţii a Grupului de armate B., care m-a condus până la biroul 
Feldmarschallului. 


Rommel fusese prevenit de sosirea mea şi mă aştepta. M-a 
întâmpinat cu braţele deschise. 

— Aş paria că aţi venit să-mi luaţi aviația, aşa ca la El Alamein! 

Nu-mi purta duşmănie. Ştia că executam această misiune din 
ordinul lui Hitler. Mai ştia că mă opusesem acestei măsuri absurde. 
Obiecţiile mele fuseseră măturate de Keitel şi de Jodl, care nu 
pierdeau ocazia să cânte în struna Fuhrerului. 

Am rămas surprins de cuvintele lui. 

— V-a anunţat cineva scopul vizitei mele? l-am întrebat. 

Rommel a râs. 

— Nu m-a prevenit nimeni. Am ghicit. Vreţi să spuneţi că nu am 
dreptate? 

— Nu îndrăznesc să vă contrazic, am răspuns. Vă felicit pentru 
spiritul dumneavoastră de deducție. 

— Mulţumesc, Herr General... 

In timpul prânzului, Rommel se dovedi a fi un amfitrion foarte 
agreabil. Mi-a vorbit despre soţia şi despre fiul său, pe care îi adora. 
ÎI ascultam profund impresionat. Admiram familia aceasta unită. 
Aproape că o invidiam. Familia mea nu mai exista decât cu numele. 
Cei care supravieţuiau erau risipiţi în cele patru vânturi. Este foarte 
trist să te vezi singur, după ce te-ai deprins o viaţă întreagă să 
trăieşti printre ai tăi, să tei bucuri de bucuriile lor, să te întristezi 
odată cu ei, să simţi căldura unui cămin. Primeam veşti numai de la 
băiatul meu cel mai mic. Il lăsasem în grija unei rude apropiate, 
contesa Clara von Wendlinghausen. Locuia într-un castel medieval 
din nordul Prusiei. În ultima lui scrisoare îmi descrisese, plin de 
încântare, o fantomă pe care o surprinsese rătăcind în miez de 
noapte într-un turn pe jumătate ruinat. La 13 ani, fiul meu era un 
romantic incorijibil. La vârsta lui şi eu credeam în fantome. 

Spre deosebire de supeurile sardanapalice oferite de Göring şi de 
alte căpetenii ale regimului, felurile servite la masa lui Rommel 
erau de o sobrietate spartană. Omul acesta se supunea aceloraşi 
privaţiuni ca şi soldaţii săi. Nu concepea un tratament privilegiat. 
Numai vinurile, aduse în cinstea mea, erau de o calitate superioară. 

După prânz ne-am plimbat prin parc, apoi Rommel a convocat în 
cabinetul său pe principalii săi ofiţeri de stat-major. Am lucrat 
împreună până seara. Activitatea noastră s-a cristalizat într-un 
masiv dosar cu planuri şi documente. Inainte de a-mi lua rămas 
bun de la Rommel, am primit un telefon de la cartierul general al 
Feldmarschallului von Rundstedt. 


— 81 — 


Bătrânul comandant al Frontului de Vest mă invita să cinez în 

compania sa. Cu această ocazie, voia probabil să afle ce 
discutasem cu Rommel. 
_ Era noapte când am părăsit parcul palatului din La Roche-Guyon. 
impreună cu Rommel petrecusem câteva ore plăcute. Subiectele 
discutate nu fuseseră - ce-i drept - deosebit de amuzante. Dar ne 
învăţasem cu ele. 

Şoferul ARo//s-Royce-ului meu nu era de talia lui Hans, prin 
întuneric înainta ca un melc. Cerul se acoperise şi camuflajul sever 
al farurilor nu permitea o vizibilitate satisfăcătoare. După toate 
celelalte, eram opriţi din loc în loc de patrule, care cercetau vigilent 
actele. Măsurile de precauţie luate de Rommel erau foarte severe. 

Când am ajuns la Saint-Germain-en-Laye, se făcuse ora 10. Am 
oprit în faţa cazematei comandamentului. Tânărul locotenent von 
Rundstedt mi-a ieşit în întâmpinare, poftindu-mă să-l urmez la 
locuinţa în care fusese cartiruit tatăl său. Acolo eram aşteptat cu 
masa. 

Feldmarschallul îşi rezervase o clădire modestă, dar confortabilă, 
pe Rue Alexandre Dumas. O grădină mare, înconjurată cu un gard 
înalt de fier, izola edificiul de casele din jur. 

Indată după sosirea mea, ne-am aşezat la masă. Şi aici, ca şi la 
Rommel, meniul nu strălucea prin varietate şi rafinament. Felurile - 
puţine la număr - erau însă suculente şi bine preparate. Ca şi la 
Roche-Guyon, vinurile erau delicioase. Fe/dmarschallul avusese 
delicateţea să invite la masă şi pe colonelul von Geist şi pe şefii de 
secţii din statul meu major. Se mai aflau de faţă generalul 
Blumentritt şi principalii ofiţeri din comandament. Generalii von 
Salmuth şi Dollmann se înapoiaseră la posturile lor de comandă. 

Ne aflam la desert când colonelul Detring, şeful secţiei 
informaţii, a fost chemat la telefon. Peste câteva minute s-a 
înapoiat îngândurat în sufragerie. 

— Imi permiteţi să vă raportez, Herr Feldmarschall. Mi s-a 
comunicat acum de la Paris că un prim lot de cincizeci de ostateci 
au fost executaţi, drept represalii pentru asasinarea maiorului 
Blumel. Un al doilea lot de cincizeci de ostateci vor fi executaţi în 
cazul că şi agentul Gestapoului va muri de pe urma rănilor. 

Asupra unora dintre noi vestea aceasta a avut efectul unui duş 
rece. Un colonel chel, fălcos, încorsetat într-o tunică ce nu reuşea 
să-i zăgăzuiască pântecele revărsat, declară înţepat că S.S.-ul din 
Paris se arătase prea sever, ordonând împuşcarea unui număr atât 


— 82 — 


de mare de ostateci, dar că asemenea măsuri se impuneau, ca să 
se pună capăt atentatelor săvârşite împotriva trupelor de ocupaţie. 
Alt colonel formulă o părere diametral opusă. Soluţiile acestea 
arbitrare, susţinu el, nu rezolvau criza, ci o înăspreau. Câţiva ofiţeri 
interveniră în discuţii. Opiniile erau împărţite. Colonelul cel fălcos 
susţinea emfatic că securitatea trupelor germane trebuie păstrată 
cu orice preţ şi că execuțiile de ostateci frânau atentatele 
machisarzilor. 

Feldmarschallul nu participa la discuţii. Asculta ironic părerile pro 
şi contra. Nu se pronunţa în prezenţa atâtor ofiţeri, ca să nu rişte să 
i se răstălmăcească vorbele de răuvoitori. Ostilitatea lui faţă de 
Hitler era îndeajuns de cunoscută. Dacă ar fi criticat măsurile lui 
Oberg, şi-ar fi complicat şi mai mult situaţia, şi aşa destul de 
compromisă. 

— Am familie, Herr General, îmi spusese el odată. Nu-mi îngădui 
să joc prea mult în ham. 

Discuţiile convivilor au alunecat apoi spre alt subiect. Efortul de 
război german. Colonelul fălcos s-a lansat într-o înflăcărată tiradă 
asupra perspectivelor unei victorii germane, pe care el o vedea 
profilându-se la orizont. După părerea lui, ruşii erau sleiţi de puteri. 
Contraofensiva de o asemenea amploare îi costase enorme pierderi 
în oameni şi materiale. In curând, armatele lor aveau să se 
poticnească... 

li ascultam plictisit inepţiile. Plictisit era şi Fe/ldmarschallul. La un 
moment dat nu s-a mai putut abţine. S-a ridicat de la masă, imitat 
de toţi ofiţerii. 

— Meine Herren, mâine avem o zi grea. Câteva ore de odihnă ne 
vor prinde bine. S-a întors spre mine: V-aş ruga să mai rămâneţi 
câteva minute, Herr General. Aş vrea să punem câteva chestiuni la 
punct. 

Ofițerii, în cap cu Blumentritt şi cu von Geist, au salutat, apoi au 
părăsit sufrageria. In curând am rămas numai cu von Rundstedt şi 
cu fiul său. 

— Atâta prostie începuse să mă sufoce, a exclamat 
Feldmarschallul. Mai luăm un coniac? 

— Unul singur înainte de plecare. 

Ne-a servit tânărul von Rundstedt. Remarcasem până atunci 
tactul lui. Deşi era fiul comandantului suprem al forţelor noastre din 
vest, stătea rezervat deoparte, nu se amesteca în discuţii, nu îşi 
dădea aere, ca atâţia tineri care prin comportarea lor stridentă, 


lipsită de modestie, nu-ţi permit nici o clipă să uiţi că sunt nişte 
autentici fils à papa. 

Am ajuns la Paris curând după miezul nopţii. M-am retras în 
apartamentul meu, fără să-i mai dau ordine lui von Geist pentru a 
doua zi. 

Helmuth Kinzler, ordonanța, mă aştepta cu baia gata pregătită. 
Am făcut un duş, am băut un coniac dublu, apoi am încercat să mă 
culc. Inainte de a stinge lumina, îmi închipuisem că voi adormi 
repede. Eram foarte obosit. intunericul m-a trezit însă din 
somnolenţă, ca şi când aş fi luat un excitant puternic. Cu ochii 
deschişi, încercam să desluşesc prin întuneric contururile odăii. 

In faţa mea apărea, într-o confuză alternanță, când fiul 
Feldmarschallului, când Albert. Uneori, trăsăturile lor se contopeau, 
apoi se diferenţiau iarăşi. Personalitatea fiecăruia se singulariza cu 
pregnanţă. In cele din urmă, chipul tânărului von Rundstedt s-a 
estompat şi înaintea ochilor mei a rămas numai Albert, în uniforma 
lui de ofiţer de tancuri. Tunica, bine strânsă pe corp, purta la piept 
„Crucea de Fier”. Uniforma a dispărut sub un veşmânt alb, ca un 
linţoliu. Halatele albe care camuflau iarna uniformele militarilor mi- 
au trezit întotdeauna în minte imaginea unor giulgiuri mortuare. 
Comparaţiile acestea morbide mă hăituiesc, exasperându-mă. 

Veşmântul lui Albert fusese odată alb. Acum era murdar, rupt şi 
pătat cu sânge. Dar nu cu sângele lui Albert, ci cu sângele 
camarazilor săi grav răniţi. Ajutase la transportarea lor până la 
avioanele care aveau să-i scoată din Stalingradul încercuit. Albert - 
Stalingrad... Pentru mine, aceste două nume sunt indisolubil legate. 
Căderea Stalingradului a fost pentru armata germană începutul 
sfârşitului. Pentru mine a constituit o lovitură tot atât de cumplită, 
căci atunci l-am pierdut pe Albert... 


În ochii mei, războiul se prezintă sub forma unor coloane de 
tancuri de motorizate, de infanterişti, văzute din zborul păsării. 
Coloanele se scurg învăluite în volute de praf, se târăsc prin 
noroaie vâscoase, şerpuiesc pe şosele, se strecoară pe ulițele 
satelor ori dau buzna peste periferiile oraşelor. Războiul înseamnă 
coloane care înaintează, urmărind impetuos inamicul, ori care se 
retrag dezordonat, făcându-şi loc anevoie printre alte coloane în 
debandadă. Pentru mine, războiul mai înseamnă furnicar de oameni 
care se învălmăşesc, măcelărindu-se. Nu-i vezi cum mor, căci de 
acolo, de sus, ai numai o privelişte de ansamblu. Războiul 


— 84 — 


înseamnă proiectile-trasoare - mărgele de foc - izvorând în rafale 
sacadate din pântecele păsării care te poartă pe aripile ei, 
înseamnă alte mărgele de foc împroşcate din miile de ţevi ale 
tunurilor antiaeriene, şi repezite spre văzduh în feerice evantaie. 

Pentru zburători, moartea în luptă este o moarte curată. N-ai să-i 
vezi niciodată târându-se în coate, cu pântecele spintecat şi cu 
maţele şerpuind prin iarbă, aşa cum li se întâmplă infanteriştilor ori 
soldaţilor din oricare altă armă terestră. Din avion am văzut oraşe 
arzând. Din înălţimea aceea par nişte imense lacuri de lavă 
incandescentă. Am văzut, de sus, şiraguri de tunuri trăgând în 
noapte. Deflagraţiile de la gura tunurilor păreau scânteieri de 
licurici. Am văzut tancuri înfruntându-se, împungându-se ca nişte 
bizoni în rut. Am văzut ruine cenuşii, multiplicări la infinit ale 
Acropolei. 

Îmi revine în minte, cu uimitoare claritate, Directiva 41 din '942. 
Mă aflam la Comandamentul Luftwaffe, când mi-a căzut pentru 
întâia dată în mână acest document care cristaliza concepţia 
strategică a Fuhrerului şi operaţiunile militare corespunzătoare care 
trebuiau întreprinse în cursul acelui an. Precizia seacă a termenilor 
folosiţi era caracteristică modului de exprimare poruncitor, aspru, 
categoric al lui Hitler. După ce ordona Grupului de armate Nord să 
îşi reia ofensiva în scopul cuceririi Leningradului şi a stabilirii unei 
joncţiuni cu finlandezii, preciza că efortul principal avea să fie 
executat de Grupul de armate Sud, căruia îi revenea misiunea să 
cucerească întreaga Rusie meridională, până la Marea Caspică. 
„Toate forţele de care dispunem, poruncea el, trebuie concentrate 
pentru efectuarea operaţiei principale în sectorul sudic, cu scopul 
de a nimici inamicul la vest de Don, ceea ce ne va îngădui să 
cucerim ulterior regiunile petrolifere din Caucaz şi să trecem 
Caucazul.” Nu mă gândeam pe atunci că directiva aceasta avea să 
fie prima verigă a lanţului de nenorociri care urmau să se abată 
asupra copiilor mei. 

Hitler ajunsese la concluzia că o continuare a războiului nu era 
posibilă fără grâul ucrainean, fără petrolul caucazian. O.K.W.-ul 
afectase 217 divizii, menite să ducă la îndeplinire planul lui Hitler. 

Ofensiva aceasta nu pornea sub auspicii tocmai bune. Funrerul 
atribuise în exclusivitate generalilor eşecul din '941 al ofensivei 
împotriva Moscovei. Omul acesta, care se socotea un strateg 
înnăscut, nu numai că subapreciase potenţialul ruşilor pe plan 
militar, politic şi economic, dar, îmbătat de succesele rapide din 


Occident, fixase armatelor germane obiective disproporţionate cu 
posibilităţile lor. Trupele noastre erau istovite, iar rezistenţa ruşilor 
creştea în raport invers proporţional cu scăderea capacităţii noastre 
de luptă. Succesele din vara şi toamna lui '941 aminteau tristele 
experienţe à /a Pyrrhus, care câştiga bătălii, dar pierdea războaie. 

După eşecul din faţa Moscovei, Hitler hotărâse să treacă la o 
primenire a înaltelor comandamente. Către mijlocul lui decembrie 
începuse acţiunea de „curăţire”, destituind pe Fe/dmarschallul 
Walter von Brauschitsch. Comandantul trupelor de uscat, şi pe 
Feldmarschallul Theodor von Bock, comandantul Grupului de 
armate Centru. Urmaseră apoi o serie de destituiri, transferări, 
degradări, trimiteri în judecata curților marţiale, care săpaseră 
adânc moralul generalilor. Generalul-colonel Guderian, autorul 
faimoaselor străpungeri din Franţa, se văzuse trecut pe linie 
moartă. Generalul-colonel Höppner, comandantul Grupului 3 de 
tancuri, a fost degradat şi i s-au ridicat toate decoraţiile, fiindcă a 
ordonat din proprie iniţiativă retragerea unităţii sale, ameninţată de 
încercuire. Generalul-colonel Strauss, comandantul Armatei a 9-a, a 
preferat să se interneze într-un spital şi să ceară înlocuirea sa 
pentru cauză de boală. Un ofiţer din O.K.W. îl prevenise de ceea ce 
i se pregătea. 

Eram cu toţii consternaţi. Sancţiunile aplicate de Hitler erau 
absurde. Trimisese în faţa Curţii Marţiale pe generalul von Sponeck, 
învinuit că ar fi „îngăduit” retragerea diviziei sale, angajată în luptă 
în peninsula Kerci. Destituise pe generalul von Stupnagel, 
destituise pe  generalul-colonel von Falkenhorst,  măturase 
literalmente generalii, plasând adeseori în locul lor creaturi 
devotate partidului naţional-socialist, care se remarcaseră până 
atunci doar prin servilismul şi prin devotamentul lor faţă de Führer. 
Feldmarschallul von Rundstedt, comandantul Grupului de armate 
Sud, se văzuse înlocuit cu Fe/dmarschallul Walter von Reichenau. 
Fusese înlăturat şi /Fe/dmarschallul von Leeb de la comanda 
Grupului de armate Nord. Nici unul dintre conducătorii de armate 
care începuseră războiul împotriva Uniunii Sovietice nu reuşise să-şi 
păstreze funcţia după prima iarnă petrecută pe teritoriul Rusiei. 

Ofensiva din nord nu a înregistrat nici un succes. Leningradul, 
transformat într-o fortăreață inexpugnabilă, ca şi Moscova, n-au 
putut fi cucerite. In sud au fost realizate înaintări spectaculoase, 
dar obiectivele principale fixate de Hitler n-au putut fi atinse. Până 
la Batum, importantul port de pe coasta Mării Negre, mai rămâneau 


de parcurs 500 de kilometri. 600 de kilometri mai trebuiau să 
străbată armatele noastre spre a ajunge la Baku, pe coasta Mării 
Caspice. De cucerirea oraşului Tiflis, plasat pe pipe-/ine-ul care 
aducea petrolul de la Baku la Batum, nici nu putea fi vorba. 

In esenţă, această ofensivă se soldase cu un eşec. Ilmensele 
teritorii ocupate impuseseră o diluare a forţelor noastre armate, 
care acționau pe fronturi disproporţionate. Intre Grupurile de 
armate A. şi B., care făceau parte din Frontul de Sud, se deschidea 
un gol de 400 de kilometri, ocupat de o singură divizie motorizată. 
Flancul nordic al acestei uriaşe pungi rămânea astfel serios expus 
unei contraofensive sovietice. Cucerirea Stalingradului ar fi permis 
armatelor germane să-şi scurteze frontul şi să-şi consolideze 
totodată poziţiile cucerite până atunci. 

Grupul de armate A., comandat de Fe/dmarschallul Wilhelm List, 
care avusese misiunea să treacă Donul inferior şi să ocupe Kubanul 
şi Caucazul, prezenta un caracter omogen. Grupul de armate B., 
care avusese rolul să traverseze Donul mijlociu, să dea peste cap 
unităţile sovietice din acest sector şi să cucerească Stalingradul, 
era comandat de un ofiţer nu prea experimentat, generalul Freiherr 
Maximilian von Weichs. Trupele de sub comanda sa aveau în 
componenţa lor două armate germane bine antrenate, o armată 
germană ceva mai slabă, alcătuită din rezervişti, cu o pregătire 
militară mai puţin satisfăcătoare, precum şi patru armate alcătuite 
din români, unguri şi italieni, care nu manifestaseră până atunci un 
zel deosebit în această încleştare pe moarte dintre teutoni şi slavi. 
Dacă trupele ungureşti şi mai ales cele italieneşti erau foarte slabe, 
nu se putea spune acelaşi lucru despre români, care puteau fi mult 
mai combativi, dar care nu se arătaseră niciodată credincioşi cauzei 
noastre. Intre soldaţii noştri şi soldaţii români exista o tensiune care 
creştea pe zi ce trece. Este incontestabil că românii s-au arătat 
întotdeauna ostili participării lor la campania din est. Cu excepţia 
mareşalului Antonescu şi a unui cerc restrâns de generali şi oameni 
politici, partizani ai Axei, armata şi întreaga opinie românească nu- 
şi ascundeau duşmănia faţă de noi. Sunt semnificative demisiile 
generalilor români Ciupercă, Orăşanu, lacobici, care afirmau că nu 
au ce căuta în Transnistria şi în stepele Rusiei. 

Generalului-colonel Friedrich Paulus, comandantul Armatei a 6-a, 
i-a revenit misiunea să cucerească Stalingradul. intr-unul din 
regimentele de tancuri de sub comanda sa se afla şi fiul meu 
Albert. 


— 87 — 


În cea de-a doua jumătate a lui august, Armata a 6-a, sprijinită 
de armata a 4-a „Panzer”, a pornit la atac. Eforturile lui Paulus au 
fost la început încununate de succes. Diviziile de tancuri au izbutit 
să spargă dispozitivul de apărare sovietic şi să se apropie de 
Stalingrad. Preocupat de înaintarea trupelor sale, care constituiau 
un „V” cu vârful îndreptat spre Stalingrad, Paulus a scăpat din 
vedere să-şi asigure flancurile. In iureşul lor, blindatele sale au 
depăşit Donul, şi la 23 august au atins periferiile Stalingradului. 
Rezistenţa ruşilor fusese extrem de dârză. Trupele lor în retragere 
sufereau pierderi enorme. Comandamentul sovietic reuşise totuşi 
să-şi păstreze câteva capete de pod pe malul drept al Donului, în 
special la Kletskaia - cam la şaptezeci de mile nord-vest de 
Stalingrad - şi ceva mai târziu şi-a creat un altul la vest de 
Serafimovici. Aceste capete de pod aveau să joace un mare rol în 
dezastrul nostru de mai târziu. 

Stalingrad este un mare centru industrial şi de comunicaţii, 
amplasat în vârfui cotului vestic al Volgăi inferioare. Străvechiul 
Ţariţin a căpătat numele lui Stalin. 

Pe generalul Paulus l-am cunoscut personal. Ca şi mine, era 
însurat cu o româncă. Făcuse o carieră frumoasă. Calitățile lui 
militare, dar mai ales originea sa burgheză contribuiseră a-l ridica 
în ochii /Fuhrerului, care avea oroare de ofiţerii cu particulă 
nobiliară. Ocupase numeroase funcţii de răspundere, ajungând, 
printre altele, şef de stat-major al Fe/dmarschallului von Reichenau. 
La 52 de ani căpătase comanda Armatei a 6-a, cinste care îi crease 
mulţi duşmani. 

| s-a imputat lui Paulus că era un perfect executant, dar că nu 
corespundea funcţiei de comandant de armată. Este discutabil 
dacă alt general s-ar fi descurcat mai bine. Paulus a avut ghinionul 
că, prin forţa împrejurărilor, s-a văzut pus în situaţia de a primi 
ordine direct de la Hitler. Dacă la aceasta se mai adaugă şi 
formidabila presiune pe care a trebuit să o suporte din partea 
armatelor sovietice, nu este de mirare că nu a fost capabil să dea 
rezultatele aşteptate. 

Cert este că Stalingradul a însemnat o cotitură hotărâtoare în 
strategia înaltului Comandament Sovietic, care din acel moment a 
renunţat la apărarea elastică, trecând pe tot frontul la 
contraofensivă. Asediul Stalingradului a început efectiv la 2 
septembrie. Oraşul, supus unui bombardament continuu de către 
Luftwaffe, s-a transformat în curând într-un morman de ruine. 


— 88 — 


Noaptea, exploziile bombelor şi incendiile luminau cerul ca în plină 
zi. Din ordinul Fuihrerului am inspectat în două rânduri unităţile 
aeriene afectate operaţiunilor de la Stalingrad. Am zburat deasupra 
oraşului lovit de moarte. Aglomerarea aceasta urbană şi industrială 
se desfăşura ca o fâşie lungă de circa cinci kilometri de-a lungul 
apelor Volgăi. In lăţime, abia dacă atingea pe alocuri doi sau trei 
kilometri. Oraşul vechi ocupa sudul Stalingradului Oraşul nou, 
construit în jurul Pieței Roşii, de pe colina Mamai, cobora treptat 
până la debarcader. În nord se desfăşurau zona industrială şi nodul 
de comunicaţii. Oraşul e străbătut de râpe care fac ca apele 
pluviale să se reverse în Volga, Malurile apei, orientate spre răsărit, 
sunt râpoase. Trupele, ascunse la adăpostul lor, sunt perfect 
apărate. Tirul de artilerie nu le poate atinge, deoarece sunt plasate 
în unghi mort. Numai din aer ar avea cum să fie lovite, dar ruşii au 
adus aici o aviaţie puternică, care a oprit trecerea aparatelor 
noastre peste fluviu. 

După o ultimă şi distrugătoare pregătire de artilerie, combinată 
cu bombardamente aeriene, blindatele Armatei a 6-a au pornit la 
atac. Oraşul vechi a căzut cel dintâi în mâinile noastre. Luptele s-au 
desfăşurat apoi, înverşunate, în jurul silozurilor, care au fost 
cucerite cu preţul unor pierderi colosale, suferite de ambele tabere. 
Germanii şi ruşii se băteau printre ruinele fumegânde, printre 
exploziile care nu mai conteneau, se băteau pe străzi, prin pivnițe, 
prin halele fabricilor cu acoperişuri desfundate, pe lângă zidurile 
înnegrite de fum, rămase prin minune în picioare, se băteau 
cufundaţi până la gleznă în grâul revărsat din silozurile spintecate, 
din garniturile de tren fărâmiţate, se băteau corp la corp, într-o 
încăierare turbată, care nu mai avea nimic omenesc. 

Am urmărit de câteva ori din avion desfăşurarea bătăliei. 
Spectacolul era înfiorător. Centrul oraşului şi sectorul industrial 
erau o mare de foc şi de fum. Ştiam că parte din populaţia civilă 
reuşise să se refugieze dincolo de Volga, dar mai ştiam că foarte 
mulţi bătrâni, femei şi copii fuseseră găsiţi morţi printre ruine. 

In cartierul de nord lupta luase proporţii de coşmar. După ce 
avioanele revărsau mii de tone de bombe, unităţi de geniu şi 
formaţii de asalt aruncau în aer clădire cu clădire, spre a deschide 
drum infanteriei şi tancurilor. 

In timpul acesta, la cartierul său general de la Viniţa, Führerul îşi 
rumega mânia. Nu înţelegea de ce operaţiile de cucerire se 
desfăşurau atât de greu. Dacă ar fi venit la faţa locului, poate că ar 


— 89 — 


fi înţeles. Unii generali murmurau, încăpăţânarea lui Hitler de a 
cuceri Stalingradul îi exaspera. Pierderile suferite de trupele 
noastre erau disproporţionate cu importanţa obiectivului. Pretindea 
că numai lipsa de hotărâre a generalilor a împiedicat - cu un an 
înainte - cucerirea Moscovei. Acum, Hitler era hotărât să-şi ducă 
opera până la capăt. Stalingradul trebuia să rămână în mâinile 
noastre. Dincolo de baricadă, Stalin adoptase o atitudine tot atât de 
intransigentă. Rusia, proclama el, nu mai are teritorii de cedat. 
Generalul sovietic Lopatin, comandantul Armatei a 62-a, a fost 
înlocuit fiindcă a propus părăsirea Stalingradului. Eremenko, 
comandantul grupului de armate angajate în apărarea 
Stalingradului, a rostit o frază care a ajuns până la urechile noastre: 
„Păstrăm Stalingradul sau murim”. 

Serviciile noastre de informaţii dispuneau de date grăitoare în 
legătură cu hotărârea ruşilor de a nu mai ceda un petec de pământ. 
Ne mai furnizaseră şi alte date. Se părea că ruşii concentrează 
importante forţe militare în vederea unor operaţiuni de mare 
anvergură. Informat, Hitler a râs. 

— Ruşii sunt la capătul puterilor. La Stalingrad vor suna în 
curând clopotele, vestind înmormântarea puterii sovietice. 

Feldmarschallul List, care a încercat să-i deschidă ochii asupra 
perspectivelor sumbre care ne aşteptau, a fost destituit. Apoi, altă 
bombă: Halder, şeful Statului-Major al Armatei de Uscat, a fost 
înlăturat. Halder fusese un strălucit profesor al şcolii de război 
germane. 

— N-am nevoie de dascăli, a exclamat Hitler, ci de oameni 
pătrunşi de fanatismul naţional-socialist, de soldaţi capabili să 
conducă războiul meu din Rusia. 

inlocuitorul lui Halder a fost desemnat în persoana generalului 
Kurt Zeitzler. Valoarea nu se măsoară în ani, părea să spună Hitler, 
parafrazându-l pe Corneille. Numai că Zeitzler era lipsit de geniu. 
Dar ce importanţă are? Stăpânul celui de-al treilea Reich 
personifica geniul. Capul îi plesnea sub presiunea ideilor geniale. 

La a 19-a aniversare a putsch-ului de la Munchen, Hitler a ţinut 
un discurs fulminant în faţa partizanilor fanatici, din vechea gardă, 
adunaţi în localul berăriei „Burgerbrău”: 

— Am vrut să ating Volga într-un anumit punct, şi anume în 
oraşul care poartă numele lui Stalin. Am reuşit să-l cucerim, cu 
excepţia câtorva poziţii inamice, care vor trece în curând în mâinile 
noastre. Am fost întrebat: „De ce nu-i lichidaţi pe ruşi mai repede?” 


Am să vă spun motivul: Nu vreau să repet experienţa de la Verdun. 
Prefer să desăvârşesc cucerirea oraşului folosindu-mă de câteva 
mici grupuri de asalt. Timpul nu contează... 

Când Hitler a ţinut acest discurs, mă aflam la comandamentul 
generalului von Weichs. L-am ascultat la radio. Von Weichs, care se 
afla lângă mine, m-a privit uluit. 

— Auzi! Câteva mici grupuri de asalt! Ce zic soldaţii din 
Stalingrad care întâmplător îl ascultă? Pe cine vrea să înşele? 

Neînsemnatele grupuri de asalt erau în realitate opt divizii. Opt 
divizii angajate într-o luptă cumplită cu ruşii fanatizaţi de un 
patriotism care le dădea aripi. Deprinşi cu luptele de stradă, 
disputau cu îndârjire fiecare casă, fiecare fundătură, fiecare 
rambleu. Printre mormanele de moloz zăceau mormane de morţi. 
Ruşii stăpâneau încă cea mai mare parte din zona industrială, 
debarcaderul, centrul feroviar şi râpele dinspre Volga. 

Ştiam că Albert se afla în infernul acela, încă din primele zile ale 
asediului. Imi muşcam pumnii, reproşându-mi încăpăţânarea de a 
nu mă fi folosit de influenţa mea, spre a-l muta într-o unitate din 
interior. Nu o făcusem, fiindcă aveam o tradiţie şi o onoare de 
apărat, fiindcă în familia noastră nimeni nu acceptase vreodată 
ruşinea ambuscării la partea sedentară. Abia mai târziu mi-am dat 
seama că toate aceste considerente nu-şi puteau găsi aplicaţia în 
războiul absurd pe care-l purtam. Eram târâţi într-un dans al morţii 
din care nu mai exista scăpare. 

In acest timp, Hitler pleca la Berchtesgaden. De acolo, din 
ambianța aceea feerică a Bavariei, lansa apeluri înflăcărate 
comandanților de unităţi de la Stalingrad: 

— Cunosc imensele dificultăţi legate de misiunea ce vi s-a 
încredinţat. Situaţia ruşilor nu este mai uşoară, acum, când sloiurile 
şi-au făcut apariţia pe Volga, îngreunându-le aprovizionarea. Aştept 
să vă folosiţi de această împrejurare favorabilă şi să acţionaţi cu 
toată energia pentru cucerirea fabricii de tunuri şi a oţelăriei... 

Am ascultat această fanfaronadă penibilă de la cartierul meu 
general, instalat în fostul conac al unui domeniu princiar. Clădirea, 
un palat cu peste două sute de încăperi, cunoscuse - după 
revoluţie - întrebuinţări multiple. Marile saloane de la parter 
serviseră drept grânare, iar în apartamentele de la etaj îşi găsiseră 
sălaşul administraţia colhozului local, creşe, cantine, precum şi un 
muzeu al partidului. Intr-una din aripile clădirii mi se amenajaseră 
două camere pentru uzul meu personal, mobilate sobru, cu piese 


— 91 — 


găsite prin podul uriaş cât hala unei gări. 

Ziua, clădirea, pe jumătate ruinată, semăna cu o cazarmă 
dezafectată. Mesele de lucru, prozaice şi meschine, instalate prin 
încăperile imense, distonau cu tavanele afumate, crăpate, cu 
oglinzile sparte, cu coloanele de marmură ciobite, urme ale unei 
splendori demult apuse. 

Când umbrele înserării se lăsau asupra edificiului, acoperind 
imperfecţiunile atât de vizibile ziua, palatul îşi recăpăta ca prin 
farmec măreţia de odinioară. Colonada care împodobea faţada 
monumentală se profila majestuos pe fundalul zidurilor alburii. 

Militarii germani pe care-i întâlneam pe culoare risipeau însă 
repede acest miraj încântător. Clădirea îşi recăpăta aspectul de 
ruină jalnică, evocându-mi obrazul răvăşit al unei femei căreia 
mersul neiertător al anilor îi răpise frumuseţea, graţia şi farmecul. 
În această ambianţă dezolantă, stridenţele glasului isteric al 
Fiihrerului, răspândite de difuzoarele aparatelor de radio, stârneau 
ecouri obositoare, obsedante. 

Stăteam cu von Geist în cabinetul meu de lucru şi ascultam 
întunecat elucubraţiile conducătorului celui de-al treilea Reich. In 
soba de fier, adusă nu ştiu de unde - căci cea originală, de faianţă 
policromă, era stricată - duduia focul, răspândind o căldură 
plăcută. In ceştile de pe masă abureau două ceaiuri. Când glasul 
Fuhrerului s-a curmat şi acordurile preludiului din Parsifal s-au 
revărsat cascadă în cameră, m-am uitat la von Geist. 

— Ei, ce zici? 

M-a privit, apoi a ridicat din umeri. 

— Menirea soldatului este să execute ordinele superiorilor săi. 

Pe o consolă de marmură ardea o lampă cu gaz. Instalaţia 
electrică şi mica uzină generatoare de energie a palatului nu mai 
funcționau demult. De câteva zile, specialiştii se străduiau să le 
repare. 

Imi duceam ceaşca la gură, când am auzit primele Împuşcături. 
La început rare, apoi înteţindu-se ca o grindină ce cade pe un 
acoperiş. Nu se întunecase încă. La ferestre pâlpâiau ultimele 
scăpărări ale soarelui care apunea dincolo de culmile copacilor din 
parc. 

Von Geist a sărit de pe scaun şi a trecut la fereastră. Câteva 
bubuituri caracteristice de brandturi au făcut să vibreze geamurile. 
M-am ridicat şi eu. 

— Ce să fie? a exclamat von Geist. Frontul e la mai bine de 


— 92 — 


cincizeci de kilometri! 

Impuşcăturile se auzeau în special în dreptul intrării principale, 
care privea spre sud. Alte împuşcături au prins să le ţină isonul în 
direcţia opusă. 

— S-ar zice că suntem împresuraţi! grăi von Geist, încreţindu-şi 
sprâncenele. 

Am văzut pe fereastră nişte umbre strecurându-se printre 
trunchiurile copacilor, apoi şi scânteierile ca de licurici ale unor 
arme de foc care trăgeau în salve dese. 

Locotenentul Busch a intrat în cameră. Abia îi desluşeam faţa în 
penumbra care se lăsase. Numai ochii şi dinţii îi străluceau, ca la o 
mască africană. 

— Cartierul general este atacat de franctirori, Herr General, 

— Eram sigur, am rostit. Mulţi? 

— Probabil au atacat clădirea din trei direcţii. 

A intrat şi colonelul Merian. Mitralierele lătrau cu furie. 
Brandturile bubuiau. Eram ţinta unui atac organizat. 

Cartierului meu general i se afectase - pe lângă un pluton de 
gardă din trupele de aviaţie - şi o companie din Waffen S.S., 
comandată de un Sturmfuhrer pe nume Gert Schuch, care se 
făcuse remarcat prin zelul depus în cadrul unei Einsatzgruppe cu un 
bogat palmares de succese în lupta împotriva franctirorilor. Odată, 
la un chef, Schuch se lăudase în faţa ofiţerilor mei că împuşcase 
personal peste cincizeci de franctirori şi spânzurase alţi şaptezeci. 
Ofiţerul acesta S.S., cu o mutră banală, inexpresivă, avea maniere 
onctuoase, de prelat. Cred că în tinereţe aspirase să devină preot. 
Valurile vieţii îl împinseseră însă în marea familie a național- 
socialiştilor. 

— Franctirorii aceştia merg la sinucidere sigură, zise Merian. Am 
alertat, prin telefon, cea mai apropiată mare unitate germană, care 
a şi trimis spre noi un batalion motorizat. In maximum o jumătate 
de oră vor fi aici. In clădirea aceasta putem rezista unor forţe mult 
superioare, asemenea spaniolilor lui Franco în  Alcazarul 
transformat în fortăreață. Dar nu va fi cazul. 

Spre stupefacţia lui Merian, pronosticul său nu s-a confirmat. 

Profitând de umbrele înserării şi graţie unei abile manevre - un 
atac diversionist asupra intrării principale, spre a atrage într-acolo 
grosul apărătorilor noştri - franctirorii au reuşit să pătrundă în aripa 
vestică a clădirii printr-o intrare laterală mai puţin păzită. 

Situaţia ameninţa să se complice. Mi-am îmbrăcat mantaua şi m- 


— 93 — 


am înarmat cu pistolul meu de serviciu, spre a fi pregătit pentru 
orice eventualitate. Ar fi fost culmea să cad prizonier în spatele 
liniilor noastre. M-aş fi acoperit de ridicol. 

Insoţit de von Geist, de Merian şi Busch, am coborât în marele 
hol. Soldaţii, retranşaţi la ferestre, trăgeau asupra asediatorilor, 
care ripostau cu un foc viu. Răpăitul puştilor mitraliere făcea să 
vuiască boitele clădirii. In aripa vestică lupta continua înverşunată. 
S-a scurs aproape un sfert de oră fără ca partizanii să înregistreze 
noi progrese. 

— Abia acum se poate spune că lovitura lor a eşuat, m-am 
adresat lui Merian, care se afla lângă mine. M-am uitat la ceas. 
Motorizatele promise ar trebui să sosească dintr-un moment într- 
altul. 

Focul concentric al asediatorilor a încetat tot atât de brusc pe cât 
începuse. Franctirorii s-au retras în pădurea care ne înconjura, fără 
a fi urmăriţi de soldaţii noştri. In desişurile acelea sălbatice, 
superioritatea ruşilor ar fi fost zdrobitoare. Când batalionul trimis în 
ajutorul nostru şi-a făcut apariţia, lupta se sfârşise. 

Bilanţul pierderilor noastre era serios. Doisprezece morţi, 
optsprezece răniţi şi trei dispăruţi. Printre aceştia din urmă se afla 
şi Sturmfuhrerul S.S. Schuch. Toată noaptea, detaşamente puternic 
înarmate au patrulat pădurea pe o mare adâncime, în căutarea 
franctirorilor. N-au reuşit să dea decât peste cadavrele ruşilor 
căzuţi în timpul luptei. Abia de dimineaţă l-au descoperit pe 
Schuch, spânzurat de un copac şi îngheţat sloi. 

In aceeaşi seară, von Weichs ne-a invitat la o conferinţă la care 
urma să participe şi comandantul celei de a 4-a Luftflotte, generalul 
Wolfram von Richthofen. Von Weichs era tras la faţă, cearcăne 
negre făceau să-i adâncească în orbite ochii obosiţi. După ce a 
ascultat cu multă atenţie relatarea atacului nocturn, a deschis 
conferinţa: 

— Meine Herren, secţia de informaţii îmi furnizează de câteva 
zile veşti ciudate. Se pare că ruşii pregătesc ceva. intensificarea 
atacurilor agresive ale franctirorilor sunt semnificative. 

Von Richthofen a ridicat din umeri. 

— În sectorul nostru, activitatea franctirorilor a fost întotdeauna 
intensă. Avioanele noastre de recunoaştere nu mi-au semnalat 
mişcări de trupe inamice. Aceasta contează. Trebuie să 
recunoaşteţi că în stepa aceasta întinsă şi netedă ca o farfurie, 
pregătirea unei contraofensive n-ar scăpa neobservată. In râpele 


— 94 — 


din preajma Donului şi a Volgăi nu se pot ascunde mari unităţi... 
Cred că informaţiile dumneavoastră sunt eronate. Agenţii au 
adeseori imaginaţia bogată. 

Von Weichs a clătinat din cap cu îndoială: 

— Mă tem! Mă tem de surprize! Flancurile Armatei a 6-a îmi pun 
probleme foarte serioase. Cuprind şi câteva unităţi italieneşti, 
româneşti şi ungureşti, care nu-mi inspiră încredere. Românii, 
destul de apropiaţi de Stalingrad, sunt cei care-mi dau cea mai 
mare bătaie de cap, zise von Weichs. Ştiţi ce figură mi-au făcut de 
curând? Când veţi auzi, veţi rămâne tablou. Divizia 1 blindată mi-a 
restituit decoraţiile pe care le trimisesem pentru a răsplăti faptele 
de arme ale militarilor din acea unitate. Am trecut faptul acesta sub 
tăcere, ca să nu înveninez şi mai mult atmosfera dintre armatele 
noastre şi aliaţi. 

Am rămas foarte surprins de acest gest. Von Richthofen a 
intervenit, zâmbind ironic: 

— Credeţi că nu au avut dreptate? Am fost informat că oameni 
din unităţile noastre de tancuri i-au deposedat cu forţa de 
cantităţile de carburanţi aduse de cisternele româneşti. Este de 
mirare că nu s-au iscat incidente şi mai serioase. 

— Ştiu, suspină von Weichs. Mi s-a adus şi mie la cunoştinţă 
acest fapt regretabil. Românii trebuiau totuşi să-şi dea seama că 
unităţile noastre se bucură de o oarecare prioritate. Noi ducem 
greul războiului. In fond, românii, ungurii, italienii nu sunt decât 
nişte anexe... 

— Le cereţi totuşi să-şi verse sângele... 

— Evident, situaţia e oarecum delicată. Cel mai potrivit lucru ar fi 
fost să încadrăm trupele aliate în unităţile noastre, zise von Weichs. 

— Eh, raţiuni înalte de stat au impus să fi se îngăduie 
comandamente proprii, grăi von Richthofen. Acum trebuie să 
suportăm consecinţele. 

Von Weichs îşi masă uşor ceafa: 

— O.K.W.-ul se teme că ruşii vor profita de ocazie spre a încerca 
o străpungere tocmai în astfel de puncte nevralgice, cum e sectorul 
românesc. Ştiţi ce a spus deunăzi fuhrerul „Aş dormi mai liniştit 
dacă Donul ar fi apărat de germani. li împărtăşesc părerea. 

Am socotit că sosise momentul să intervin: 

— Să nu uităm că noi i-am silit pe români să intre în război. Ei ar 
fi preferat să rămână neutri. 

Von Richthofen ridică sentenţios mâna: 


— Nu există neutralitate, a spus Fuhrerul. Cunoaşteţi cazul 
Belgiei şi al Olandei, adăugă el, nu mai vorbesc de Danemarca şi de 
Norvegia. Trebuia să folosim teritoriul Ungariei şi al României spre 
a putea trece în lugoslavia şi în Grecia. Dacă nu i-am fi lucrat tare 
pe români, am fi riscat să ne facă figura pe care ne-au făcut-o 
sârbii. 

— Armatele româneşti, zise von Weichs, ne-au creat întotdeauna 
dificultăţi. Pe români nu i-am simţit niciodată apropiaţi sufleteşte. 
Ochii lor continuă să fie îndreptaţi spre Anglia şi spre Franţa. 

Trebuia să recunosc, spre ruşinea mea, că debarcarea aliaţilor în 
Maroc şi Algeria, survenită în aceeaşi epocă, mă preocupa mai 
puţin decât luptele de la Stalingrad. O teamă ciudată îmi strângea 
inima. Era ca şi când m-aş fi aflat în faţa unui pericol iminent. 
Simţământul acesta era ne justificat. Eram convins că bătălia de la 
Stalingrad nu avea să mai dureze mult. După ocuparea oraşului, 
mă gândeam să solicit un concediu pentru Albert. li datoram 
această recompensă. In ciuda principiilor mele severe, eram ispitit 
să-i provoc mutarea într-o unitate mai ferită. Poate că instinctele 
ancestrale, adormite de-a lungul secolelor de civilizaţie, se trezesc 
în preajma unor evenimente pe care noi, cu simţurile noastre 
imperfecte, nu avem cum să le prevedem. Aproape că uitasem de 
existenţa celorlalţi trei capii ai mei. Toată grija era concentrată 
asupra lui Albert. 

In ziua de 18 noiembrie am primit ordinul să mă prezint la 
Berchtesgaden, spre a raporta Fuhrerului concluziile mele 
referitoare la situaţia de pe frontul Stalingradului. Noaptea, târziu, 
am sosit la Berghof. Hitler se culcase. M-a primit în schimb Göring. 
Invitase la cină pe Keitel, pe Jodl, pe noul şef de stat-major Zeitzler 
şi pe alţi generali. Curtenitor ca de obicei, Göring mi-a oferit un loc 
la masă în preajma sa. 

— Ce mai e nou la Stalingrad? m-a întrebat, zâmbind cu 
bonomie. De câteva zile încoace Zeitzler ne împuie capul cu o 
pretinsă contraofensivă pe care ar pregăti-o ruşii. Cică Abwehrul ar 
fi în posesia unor informaţii precise. În ceea ce mă priveşte, nu prea 
pun bază pe spioni. 

Eram sigur că generalul Zeitzler fusese prevenit de von Weichs. 

l-am spus tot ce ştiam în legătură cu bătălia pentru Stalingrad, 
precum şi temerile mele în legătură cu flancurile Armatei a 6-a. 

— Pentru a face fată oricărei eventualităţi, interveni Jodl, am 
dispus întărirea Armatei a 3-a române cu Corpul 48 blindat, de sub 


comanda generalului von Heim. 

Mi-am exprimat îndoiala în legătură cu eficacitatea Corpului 48 
blindat, dotat doar cu 140 de tancuri, mult inferioare celor ruseşti. 

Feldmarschallul Keitel m-a privit cu uşoară ironie. 

— Sunteţi puţin încrezător în forţa combativă a unităţilor noastre, 
Herr General. 

— Experienţa m-a învăţat să fiu circumspect, Herr Feldmarschall. 
Operaţiile conduse pe hartă nu se potrivesc întotdeauna cu cele 
reale. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, Herr General? m-a întrebat, 
încreţind iritat din sprâncene. 

Spre stupoarea celor de faţă, am explicat calm: 

— Ofițerii de stat-major ar face bine dacă ar ieşi din când în când 
din turnul de fildeş al cabinetului şi ar lua contact cu frontul. 

Keitel s-a înroşit până în vârful urechilor. 

— Insinuaţi că ne-am rupt de front? 

— Nu insinuez. Este o realitate. 

— Meine Herren, n-are nici un rost să ne pierdem cumpătul, a 
intervenit împăciuitor Göring. Generalul von Altenburg ştie prea 
bine că Fuhrerul a interzis colaboratorilor săi apropiaţi să-şi expună 
viaţa inspectând frontul. Evident, aceasta nu înseamnă că trebuie 
să ne mulţumim numai cu rapoartele scrise ale comandamentelor 
operative. Generalul von Altenburg, ca şi Rommel, este partizanul 
contactului direct cu frontul. Nu-i putem face o vină din aceasta. 

Keitel m-a privit urât. Pe sub sprâncene, apoi şi-a vârât nasul în 
farfurie. Ştiam că îmi făcusem din el un duşman, dar puţin îmi păsa. 
Nu l-am putut suferi niciodată. Lichelismul mi-a repugnat chiar dacă 
purta galoane de Feldmarschall. N 

Jodl a intervenit în sprijinul şefului său. Îl disprețuia pe Göring. 
Fiindcă nu îndrăznea totuşi să-l atace direct, şi-a îndreptat săgețile 
spre mine. 

— Credeţi-mă, Herr General, pesimismul dumneavoastră nu-şi 
are rostul. La Stalingrad se bate una dintre cele mai valoroase mari 
unităţi ale armatei germane. lar comandantul ei ştie ce vrea. 
Deunăzi, generalul von Wietersheim, comandantul Corpului 14 
blindat, s-a plâns că înregistrează zilnic pierderi de câte cinci sute 
de oameni. „Dacă va mai continua aşa, a încercat el să-i 
demonstreze, în curând voi rămâne fără nici un soldat.” Paulus i-a 
răspuns tăios: „Dumneata comanzi Armata a 6-a, Wietersheim, sau 
eu?”. 


— 97 — 


Aluzia lui Jodl era directă. Îmi recomanda să mă rezum la rolul 
meu şi să nu mă amestec în atribuţiile O.K. W.-ului. 

— Dacă aţi fi ţinut mai mult seamă de obiecțiile comandanților 
de armate, i-am replicat sec, aţi fi evitat o serie de greşeli care ne- 
au costat scump. 

Göring a ridicat sentenţios mâna. 

— Nu putem nega unele greşeli săvârşite în trecut. Prelungirea 
campaniei din Rusia se datorează unor astfel de greşeli. Dar, a 
adăugat împăciuitor, nu este mai puţin adevărat că greşelile 
îmbogăţesc experienţa. În viitor, vom şti cum să procedăm... 

Incheie peroraţia în coadă de peşte. Folosesc această expresie 
de argou pentru că ilustrează perfect frâna pe care Göring şi-a pus- 
o graiului. 

Nici lui Jodl nu-i plăcea să dea amploare unei discuţii care punea 
în joc reputaţia căpeteniilor O.K. W.-ului. Diferendul lui cu Hitler era 
de dată recentă. Abia se potoliseră apele şi nu dorea să le vadă 
iarăşi tulburate de atacurile îndreptate de mine împotriva camarilei 
din fruntea armatei. Jodl, ca şi Keitel, prefera să-şi lovească pe 
ascuns adversarii, în sânul 0O.K.W.-ului intriga rămânea cel mai 
prețuit mijloc de luptă. 

— Să revenim la Stalingrad, a reluat Göring după o pauză. 

Bineînţeles, discuţiile din seara aceea n-au dus la nici un 
rezultat, şi nici nu puteau să ducă, fiindcă poziţiile noastre erau 
ireductibile. 

A doua zi de dimineaţă, pe când îmi luam micul dejun, înainte de 
a mă înfăţişa Fuhrerului, m-am pomenit cu von Geist, care arbora o 
mutră de înmormântare. 

— Ruşii au declanşat un puternic atac în sectorul Armatei a 3-a 
română. Chiar acum cinci minute am vorbit la telefon cu generalul 
von Richthofen. Este pur şi simplu înnebunit. Nu poate să înţeleagă 
cum de au reuşit ruşii să-şi concentreze atâtea unităţi militare fără 
ca aviația noastră de recunoaştere să prindă de veste. 

M-am ridicat de la masă, lăsând micul dejun neisprăvit, îmi 
trecuse pofta de mâncare. 

— Nu e de presupus că au folosit trupe aeropurtate, continuă 
von Geist. Inferioritatea lor aeriană... 

— Nici nu poate fi vorba de trupe aeropurtate! am replicat. 
Aseară, Reichsmarschallul Göring ne vorbea despre învăţămintele 
pe care ar trebui să le tragem de pe urma greşelilor noastre. La 
Stalingrad am făcut încă o greşeală. N-am prevăzut că ruşii se vor 


folosi de un camuflaj riguros. Este mai mult ca sigur că trupele se 
deplasau noaptea, iar ziua stăteau ascunse prin sate, prin păduri, 
ori prin văile râpoase ale râurilor. In condiţiile acestea, nu mă mir 
că recunoaşterea noastră aeriană nu le-a depistat. Abwehrul a avut 
dreptate. Riposta trebuia să vină. Ai să vezi, von Geist, cum are să 
ne mai mustre Fuhrerul, pe Göring şi pe mine, pentru nereuşita 
recunoaşterilor lui von Richthofen. 

Ceea ce am prevăzut s-a confirmat întocmai. Göring şi toate 
celelalte căpetenii ale armatei, aflate în ziua aceea la 
Berchtesgaden, s-au ales cu o săpuneală straşnică. Toate 
trăsnetele care ar fi trebuit să cadă pe capul lui von Richthofen, 
dacă ar fi fost de faţă, s-au abătut asupra mea. Hitler mi-a reproşat 
ineficienţa aviaţiei noastre de recunoaştere, ca şi când eu aş fi 
executat misiunile incriminate. L-am lăsat să-şi descarce nervii, 
apoi am încercat să-i demonstrez că succesul străpungerii 
executate de ruşi este mai puţin imputabil aviaţiei noastre de 
recunoaştere, cât disproporţiei dintre imensa lungime a frontului şi 
insuficientele forţe germane angajate în luptă. 

Hitler m-a privit lung, şi-a muşcat buzele, apoi mi-a întors 
spatele. S-a îndreptat după aceea spre hartă şi i-a ordonat lui Jodl 
să expună mersul operaţiilor de la Stalingrad. 

Reichsmarschallul Göring mi-a zâmbit recunoscător. Reuşisem să 
îndepărtez fulgerele care până atunci îl ameninţaseră şi pe el. 
Acest om violent, dominator, aspru, se bâlbâia în faţa Fuhrerului ca 
un elev timid în prezenţa unui foarte sever dascăl. 

In cadrul unei expuneri relativ scurte, Jodl a arătat modul în care 
ruşii au executat atacul împotriva flancurilor Armatei a 6-a. Înainte 
de ivirea zorilor, artileria sovietică a declanşat un foarte puternic şi 
susţinut bombardament asupra sectorului Kletskaia-Serafimovici. 
Deşi nu se poate vorbi de elementul surpriză, a explicat Jodl, ruşii 
au reuşit totuşi, prin această intensă pregătire de artilerie, să-şi 
creeze un teren favorabil pentru atacul ce avea să urmeze. Intr- 
adevăr, în primele ore de dimineaţă, trupe sovietice de asalt, 
sprijinite de şase armate, au atacat la nord de Stalingrad flancul 
drept al Armatei a 3-a române şi flancul stâng al Armatei a 6-a de 
sub comanda generalului Paulus. La sud de Stalingrad, inamicul a 
atacat sectorul apărat de cea de-a 4-a Armată „Panzer” şi de 
Armata a 4-a română. Armatele româneşti, slab echipate, sunt pe 
punctul de a ceda în faţa puternicei presiuni a blindatelor inamice. 
Evident, scopul urmărit de inamic este prinderea în cleşte a 


— 99 — 


Armatei a 6-a din Stalingrad. Comandantul Grupului de armate B. A 
ordonat imediata intrare în acţiune a Diviziei a 22-a „Panzer” şi a 
Diviziei 1 blindate română. Generalul von Weichs, a completat Jodl, 
crede că va putea stăvili atacul inamic cu forţele de care dispune în 
prezent. 

După ce Jodl şi-a încheiat expunerea, Hitler s-a adâncit în 
studierea operaţiilor însemnate pe hartă. Asupra ofiţerilor adunaţi 
în jurul său s-a lăsat o tăcere profundă, ca într-o catedrală. Era şi 
cazul. Fiihrerul cugeta. Cugeta profund, căutând soluţia menită să 
transforme atacul sovietic într-o victorie a armatelor noastre. Apoi a 
început să vorbească. Ofițerii din statul său major i-au ascultat cu 
religiozitate întreaga expunere. 

— Acestea sunt ultimele zvârcoliri ale inamicului, şi-a încheiat 
Hitler monologul. 

N-aş putea să-i rezum soluţia. Nici n-am fost atent. Ştiam că se 
va sintetiza într-o serie de ordine scrise şi că unul din aceste ordine 
mă va privi şi pe mine. Aveam să-l execut, pentru că eram obligat 
s-o fac. Nu simţeam însă nici un îndemn lăuntric. Nu fiindcă aş fi 
fost defetist. Imi dădeam seama însă, cu dureroasă acuitate, de 
inutilitatea efortului şi sacrificiilor noastre. In acelaşi timp, mă 
gândeam la Albert. Încercam să-l prind în închipuirea mea aşa cum 
prinzi o imagine pe un film fotografic. II vedeam luptându-se printre 
ruinele din Stalingrad... Se târa pe lângă un zid de fabrică rămas în 
picioare ca prin minune... Trăgea dintr-o puşcă-mitralieră... îi 
vedeam aburii respirației pierzându-se în aerul îngheţat... îi auzeam 
respiraţia gâfâită... Ruşii, mii de ruşi, sute de mii de ruşi, năvăleau 
urlând peste deşertul presărat cu ruine... Albert se bătea corp la 
corp... Am văzut lama unei baionete sclipind în lumina lăptoasă a 
zilei... Baioneta, repezită ca o săgeată spre pieptul lui Albert, a 
pătruns prin halatul murdar, prin manta, prin tunică, prin cămaşă... 

Am dus mâna la frunte. Un colonel care se afla lângă mine m-a 
prins cu solicitudine de braţ. 

— Vă e rău, Herr General? 

— Nu, n-am nimic. Mulţumesc. 

Spre seară, în cursul nopţii şi în dimineaţa următoare, au început 
să sosească ştiri din ce în ce mai grave. La nord de Stalingrad, la 
joncţiunea Armatei a 6-a cu unităţile de acolo, acestea au fost 
lovite în plin de formidabilul iureş al blindatelor sovietice şi date 
peste cap. La sud de oraş, Divizia a 14-a „Panzer”, înfruntând 
viscolul, a încercat să degajeze Corpul de armată 11, dar această 


— 100 — 


timidă încercare de contraatac a fost contracarată de intrarea în 
debandadă a Corpului 48 blindate. Pe de altă parte, divizia blindată 
a generalului von Heim nu a izbutit să arunce în luptă decât 
jumătate din cele 104 tancuri de care dispunea, deoarece şobolanii 
de câmp roseseră învelişul de gutapercă al instalaţiilor electrice. 
Divizia 16 „Panzer” a primit ordinul să se deplaseze în direcţia 
Kalaci, spre a stăvili năvala blindatelor inamice care traversaseră 
Donul şi acum coborau dinspre nord, spre a face joncţiunea cu 
unităţile sovietice de tancuri din sud, care descriau o mişcare de 
învăluire a flancului sudic al Armatei a 6-a germane. 

Timpul se aliase cu ruşii. Rapoartele primite de la cartierul 
general al lui von Weichs menţionau că viscolul şi frigul bântuiau 
întregul sector în care se desfăşura bătălia Stalingradului. 

In seara zilei de 20 noiembrie, von Weichs a raportat 
desăvârşirea încercuirii Armatei a 6-a. Cleştele sovietic se 
închisese. Hitler a făcut o criză de furie. Exploziile lui de mânie, 
care înspăimântau atât de tare pe generalii din anturajul lui, nu 
aveau nici un efect asupra ruşilor. Incercările disperate ale lui von 
Weichs de a degaja Armata a 6-a au rămas sterile. 

Generalul Paulus fusese surprins de evenimente la postul său de 
comandă de la Golubinskaia, pe malul drept al Donului, în vreme ce 
ofiţerii şi soldaţii de la postul de comandă fugeau în debandadă, 
lăsând în mâna inamicului întreaga arhivă a Armatei a 6-a, Paulus, 
însoţit de generalul Schmidt, şeful statului său major, s-a îmbarcat 
pe bordul unui „Fiesler Stork”, refugiindu-se la Nijni-Cercaia, 
localitate plasată în afara sectorului împresurat de ruşi. De acolo 
avea de gând să conducă operaţiile de spargere a încercuirii. 

Informat de această situaţie, Hitler, care de multă vreme nu se 
mai apropiase de front, a oferit încă o dată camarilei sale 
spectacolul unei fulminante indignări. 

— Locul unui comandant este în mijlocul trupelor sale. Paulus nu 
are ce căuta la Nijni-Cercaia. Zeitzler, a poruncit el şefului de stat- 
major, scrie: „Comandantul Armatei a 6-a se va înapoia la 
Stalingrad. Trupele sale se vor instala pe un front închis şi vor 
aştepta ordinele mele!” 

In aceeaşi seară am primit ordin să mă deplasez la 
comandamentul Grupului de armate B., spre a analiza posibilitatea 
sporirii sprijinului aerian acordat armatei asediate. Am executat cu 
mare grabă această misiune, fiindcă mă apropiam de Stalingrad şi 
deci de Albert. 


— 101 — 


Revederea mea cu von Weichs a fost dramatică. Comandantul 
Grupului de armate B. ajunsese un simplu executant al ordinelor 
primite de la O.K.W. Iniţiativa sa fusese redusă la zero. Ştia că 
eşecul de la Stalingrad avea să-l coste scump, încerca să mai 
repare ce mai putea fi reparat, deşi ştia că forţele de care dispunea 
erau insuficiente spre a restabili situaţia în favoarea germanilor. 
Chipul lui von Weichs arăta ca una din acele măşti africane, 
luminate de jos în sus. Cehii i se scufundaseră în orbite. Obrajii 
căpătaseră o tentă de un verde-palid. Buzele încleştate se făcuseră 
violacee. Veghea silită din ultimele zile îl istovise. Abia se mai ţinea 
pe picioare. 

Von Weichs m-a informat că Paulus se înapoiase pe calea aerului 
în mijlocul trupelor sale încercuite. 

— Situația Armatei a 6-a este disperată, mi-a confirmat, 
tamponându-şi cu batista fruntea asudată. Trei sute de mii de 
germani sunt izolaţi într-o cursă de şoareci. Aprovizionarea lor nu 
se poate executa decât pe calea aerului. Cu forţele aeriene de care 
dispun, nu cred că am să pot face faţă necesarului de hrană, 
muniții şi carburanţi. 

— Pentru aceasta sunt aici, Herr General, i-am răspuns. Să găsim 
o soluţie. În primul rând vreau să cunosc efectivele prinse în 
încercuire. 

— Cifrele sunt aproximative. Trebuie să ţinem seama că unităţile 
respective au înregistrat mari pierderi. 

— Nu e nevoie să-mi amintiţi acest lucru, Herr General, am 
replicat. Ştiu că efectivele actuale ale majorităţii unităţilor noastre 
abia dacă reprezintă treizeci la sută din efectivele normale. 
Câteodată şi mai puţin. O.K. W.-ul uită întotdeauna acest lucru. 

In cursul aceleiaşi zile am prezidat conferinţa la care participau 
comandanții marilor unităţi aeriene afectate Grupului de armate B. 
Discuţiile s-au purtat în prezenţa lui von Weichs, a principalilor săi 
ofiţeri de stat-major, precum şi a unui delegat al Armatei a 6-a, 
generalul Hube, scos provizoriu din încercuire pe calea aerului. 

Cu două ore înainte am primit prin radio un raport al lui Paulus: 

„In ciuda eroicei noastre rezistenţe, valea Ţariţa, calea ferată de 
la Sovietski la Kalaci. Podul peste Don de la Kalaci, colinele de pe 
malul vestic al Volgăi, inclusiv Golubinskaia, Olskinskiîi şi Krainiîi au 
căzut în mâinile ruşilor. Masive forţe inamice se apropie dinspre 
sud-est şi dinspre vest, exercitând o puternică presiune asupra 
poziţiilor noastre. Nu cunosc situaţia trupelor noastre din 


— 102 — 


Gurovikino şi Chir. Donul a îngheţat şi poate fi trecut cu piciorul. 
Depozitele de combustibili sunt pe sfârşite. In curând, tancurile şi 
tunurile grele cu şenile nu vor mai putea fi folosite. Lipsa munițiilor 
se face din ce în ce mai simțită. Mai dispunem de hrană pentru 
şase zile.” 

Apelul era dramatic. Şeful de stat-major al Grupului de armate B. 
ne-a prezentat tabloul trupelor încercuite. Corpurile de armată 4, 8, 
11 şi 51, precum şi Corpul 14 blindate, cuprindeau 14 divizii de 
infanterie, 3 divizii motorizate, 3 divizii blindate, 161 de formaţiuni 
independente, începând cu unităţi de geniu, de A.A., de artilerie 
grea, aruncătoare de rachete, Fe/qjandarmeria etc., precum şi două 
divizii româneşti şi un regiment croat. Potrivit calculelor 
aproximative: 300 000 de oameni. Pierderile suferite de Armata a 
6-a în ultimele zile fuseseră însă atât de grele, încât se putea 
presupune că în realitate numărul supravieţuitorilor scăzuse la mai 
puţin de un sfert de milion de oameni. 

Potrivit calculelor, Armata a 6-a avea nevoie zilnic de minimum 
750 de tone de muniții, carburant, hrană şi furaje. Generalul von 
Richthofen a declarat că aviația de transport nu este capabilă să 
acopere acest necesar. Generalii Martin Fiebig şi Pickert au susţinut 
punctul de vedere al lui Richthofen. Părerea mea era deja formată. 
Potrivit protocolului militar, mi-am spus cel din urmă cuvântul. 

— Asigurarea unui transport zilnic de 750 de tone pe calea 
aerului nu este de conceput. Constituirea unui pod aerian care să 
poată îndeplini asemenea sarcini ar implica angajarea în acţiune a 
unei Luftflotte de trei ori mai numeroasă decât cea actualmente 
disponibilă. Aviația noastră de bombardament şi de vânătoare ar 
putea susţine cu sorţi de izbândă o încercare a Grupului de armate 
B. de a sparge dinafară încercuirea, contribuind astfel la degajarea 
Armatei a 6-a, care-şi va uni eforturile cu ale noastre, în vederea 
atingerii acestui scop. Păstrarea Stalingradului în actualele 
condițiuni reprezintă o concepţie utopică. 

Ştiam că îmi depăşisem misiunea, recomandând părăsirea 
Stalingradului. Făcusem totuşi acest gest, spre a-l sprijini pe von 
Weichs, care împărtăşea întru totul punctul nostru de vedere. 

Şi generalul Paulus ajunsese la aceeaşi concluzie, deşi generalul 
Schmidt, şeful statului său major, adopta o poziţie contrară, 
susţinând cu tărie că Stalingradul nu trebuie abandonat. 

Generalul von Weichs ne-a citit ciorna unui raport către Führer, 
în care se străduia să demonstreze inutilitatea continuării 


— 103 — 


eforturilor pentru păstrarea oraşului ruină de pe Volga. 

„Tocmai pentru că sunt conştient de excepţionala gravitate a 
deciziei care urmează a se lua şi mai ales de urmările ei 
îndepărtate, trebuie să vă raportez că socotesc necesar să accept 
propunerea generalului Paulus de a fi retrasă Armata a 6-a din 
Stalingrad. Considerentele pe care mă sprijin sunt următoarele: 

1) Aprovizionarea pe calea aerului a celor douăzeci de divizii 
încercuite este imposibilă. 

2) Întrucât nu considerăm realizabilă înainte de 10 decembrie 
constituirea unor forţe de şoc amice, capabile să sfărâme 
dispozitivul inamic de încercuire, singura formulă acceptabilă 
rămâne renunţarea la Stalingrad. La ora actuală, Armata a 6-a 
dispune încă de o suficientă valoare combativă spre a se degaja 
prin propriile ei mijloace. 

În urma dezagregării Armatei a 3-a române, Armata a 6-a 
rămâne singura formaţiune de luptă capabilă să dea lovituri grele 
inamicului. Propunem deci următoarea direcţie de atac: o 
deschidere spre sud-vest executată de grosul armatei, urmată de 
înaintarea simultană a aripii nordice de-a lungul căii ferate Cir- 
Morozovskaia şi a aripii sudice în direcţia Kotelnikovo. 

Sunt deplin conştient că această operaţie implică pierderi grele, 
atât în ceea ce priveşte armamentul, cât şi în echipament. Aceste 
riscuri sunt preferabile situaţiei care s-ar crea dacă Armata a 6-a ar 
rămâne încercuită, fără a putea fi aprovizionată. Aceasta ar 
însemna distrugerea ei totală.” 

Toţi au fost de acord cu acest raport. Generalul von Sodenstern, 
şeful de stat-major al Grupului de armate B., a rămas să-i dea 
forma definitivă, îndulcind unii termeni, astfel încât să poată fi 
supus Fuhrerului fără a-i ridica primejdios tensiunea arterială. 

În cursul nopţii, raportul a fost trimis la O.K.W. După cum am fost 
informat ulterior, generalul Zeitzler şi-a însuşit imediat concluziile 
lui von Weichs. 

Apoi a început aşteptarea. Toţi eram nerăbdător: să aflăm 
hotărârea lui Hitler, care îşi exprimase anterior voinţa fermă de a 
găsi personal soluţia crizei. Orele treceau, fără să primim vreun 
răspuns. Dacă îngrijorarea noastră, cei aflaţi în afara încercuirii, 
atinsese culmile, ne puteam lesne închipui care era starea 
sufletească a combatanţilor prinşi în cleştele de la Stalingrad. In 
cursul unei conferinţe la cartierul general al lui Paulus, comandanții 
de corpuri de armate de sub comanda sa, generalii Strecker, Heitz, 


— 104 — 


von Seydlitz, Jeannicke şi Hube, hotărâseră să ceară direct 
Fuhrerului autorizaţia de a părăsi Stalingradul şi de a ieşi din 
încercuire, condiţie indispensabilă pentru salvarea unor „preţioşi 
combatanți”. Hitler, care era extrem de susceptibil, ar fi putut să 
interpreteze această intervenţie făcută în numele unei colectivităţi 
drept o conjurație. Dar asemenea considerente treceau acum pe 
planul al doilea. 

Hitler sosise la Rastenburg cu puţin înainte de miezul nopţii, 
venind de la Berchtesgaden. Generalul Zeitzler ceruse să fie primit 
spre a-i supune raportul Grupului de armate B. şi mesajul lui 
Paulus. Hitler refuzase să-l primească. Era prea obosit după lungul 
său drum cu trenul. li fixase audienţă pentru ziua următoare la ora 
prânzului. 

La cartierul general al lui von Weichs şi la Comandamentul 
Armatei a 6-a tensiunea creştea în proporţie geometrică. Fiecare 
oră care se scurgea era o oră iremediabil pierdută. In acest timp, 
inamicul îşi consolida desigur poziţiile, îngreuind totodată situaţia 
trupelor încercuite. 

In noaptea aceea n-a dormit nici unul din ofiţerii care ştiau de 
existenţa dialogului dintre frontul de la Stalingrad şi O.K.W. 
Hotărârea care trebuia să taie nodul gordian întârzia. Hitler refuza 
să răspundă. Ulterior am fost informat de eforturile disperate făcute 
de Zeitzler spre a ajunge chiar în noaptea aceea la Führer. După 
intervenţii repetate, a reuşit, în sfârşit, să fie primit. 

Hitler era foarte liniştit. A ascultat raportul lui Zeitzler. 

— Asta e tot? a întrebat, după ce acesta şi-a încheiat expunerea. 
Vă agitaţi inutil. In tren, am discutat îndelung cu Jodl şi am găsit 
soluţia. Avea în ochi o expresie triumfătoare: Zeitzler, vom aduce 
din Caucaz două divizii blindate, care vor sparge încercuirea şi vor 
restabili legătura cu Armata a 6-a. 

Şeful de stat-major a rămas uluit de formula aceasta simplistă. 

— Mein Führer, deplasarea diviziilor din Caucaz va necesita cel 
puţin cincisprezece zile. In acest timp, Armata a 6-a se va epuiza, 
aşa că nu va mai putea participa la acţiunea de despresurare. 
Propun să nu pierdem timpul. Să trecem imediat la operaţia de 
străpungere. 

Hitler s-a încruntat, furios: 

— Străpungere?... Cum adică? Abandonând Stalingradul? 

— Mein Führer, aceasta este singura formulă viabilă. 

Hitler a izbit cu pumnul în masă. 


— 105 — 


— Nu! Categoric, nu! Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Nu 
renunţ la Stalingrad! Nu voi părăsi Volga! Pentru nimic în lume nu 
voi părăsi Volga! Vom mai discuta şi mâine. 

Hitler a întrerupt discuţia şi a plecat să se culce. 

Pe frontul Stalingradului lumea aştepta. Zeitzler a comunicat lui 
von Sodenstern că Fuhrerul nu a luat încă nici o hotărâre. Şeful de 
stat-major al O.K. W.-ului spera totuşi că în cursul zilei următoare va 
izbuti să-l convingă pe Führer să accepte evacuarea Stalingradului. 

Noaptea aceea lungă de iarnă a prins în sfârşit să se destrame. 
Zorile şi-au făcut apariţia, dezvăluind privirilor noastre stepa 
îngheţată, acoperită cu un strat de zăpadă, cerul plumburiu, 
duşmănos. Istoviţi de nesomn, oamenii se pregăteau pentru o nouă 
zi de luptă. Capul de pod pe care Armata a 6-a îl mai păstra încă la 
vest de Don costa imense sacrificii în oameni şi materiale. Cercul 
de foc din jurul Stalingradului se strângea treptat. 

Von Weichs încerca să-şi creeze un nucleu de blindate cu 
ajutorul cărora să sprijine dinafară străpungerea pe care Armata a 
6-a va încerca să o realizeze. Era sigur că Fuhrerul va aproba 
evacuarea Stalingradului. 

Ziua s-a scurs chinuitor de încet. S-a lăsat înserarea, apoi 
noaptea şi-a coborât iarăşi zăbranicul peste front. Dinspre 
Stalingrad se auzeau bubuituri de tunuri. 

Este greu să descriu simţămintele pe care le încercam. Un zid de 
trupe ruseşti mă despărţea de Albert. O gheară de foc îmi strângea 
sufletul, sufocându-mă, Mă obseda imaginea lui Albert, pierdut 
printre ruinele din Stalingrad. 

Ceasurile toate au vestit miezul nopţii. De la Rastenburg nu 
primeam în schimb nici o veste. A mai trecut o oră, şi încă una. 
Stăteam pe un scaun, lângă biroul lui von Weichs, şi mă uitam la 
telefonul care refuza să zbârnâie. Se mai aflau în încăperea aceea 
supraîncălzită încă cinci sau şase generali. Un fum gros de ţigară 
plutea în straturi albăstrii. Chipurile omeneşti se desluşeau anevoie 
prin negura aceea tabagică. Von Sodenstern nu se mişcase toată 
ziua de lângă telefon. Aştepta comunicarea lui Zeitzler. 

Deodată am tresărit cu toţii. Soneria telefonului zbârnâia vesel. 
Von Sodenstern a ridicat brusc receptorul. Urmăream pe chipul lui 
evoluţia convorbirii purtate cu Rastenburg. Ochii generalului s-au 
luminat. 

— Perfect, Herr General. Aşteptăm, a încheiat el, lăsând 
receptorul în furcă. 


— 106 — 


— Ce-a spus? a întrebat von Weichs nerăbdător. 

— Se pare că Zeitzler a reuşit să frângă încăpăţânarea 
Fiihrerului. Dimineaţa, la ora opt, vom afla hotărârea lui definitivă. 
Zeitzler speră să obţină evacuarea oraşului. 

— Comunică şi lui Paulus vestea! porunci von Weichs. 

— Cu mare plăcere, Herr General. 

Obţinu relativ uşor legătura telefonică directă cu Paulus. Ruşii nu 
dibuiseră probabil acest fir. Sodenstern transmise generalului 
Schmidt comunicarea lui Zeitzler. La celălalt capăt al firului vestea 
a făcut senzaţie. 

— Suntem foarte bucuroşi! i-a răspuns Schmidt. 

In clipa aceea, telefonul a amuţit. Sodenstern ne-a privit 
suspinând: 

— Cred că ruşii au tăiat firul, zise el. 

Un planton ne-a adus pe o tavă câteva ceşti cu ceai. Aburii se 
ridicau încolăcindu-se printre straturile de fum de ţigară. Când am 
dus ceaşca la gură, mi-am amintit iarăşi de Albert. Ce bine i-ar 
prinde şi lui un ceai în clipa aceasta! 

M-am aruncat pe un pat de campanie instalat într-o cameră 
alăturată de biroul lui von Weichs. Nici nu ştiu când mi-am scos 
tunica. Mi-era atât de somn, încât aveam senzaţia că mă durea tot 
corpul. Lăsasem vorbă să fiu trezit la opt fără un sfert. Mi-am lăsat 
capul pe pernă şi am închis ochii. Mi s-a părut că îmi iau foc 
pleoapele. Mă ardeau ca şi când ar fi fost turnate din plumb topit. 
Am deschis iarăşi ochii. Nu dormisem trei zile încheiate. Fumul de 
ţigară desăvârşise restul. Dacă ţineam un minut sau două ochii 
deschişi, senzaţia de arsură dispărea. 

Plantonul m-a trezit la ora fixată. Mi-era capul greu şi limba 
amară. O cafea mă aştepta la capul patului. Ara băut-o cu deliciu. 
Pe front, cafeaua era un articol de mare lux. La opt fără cinci m-am 
înfiinţat în cabinetul lui von Weichs. Aşteptam ordinul telefonic al 
Fuhrerului. 

Ora 8! Privirile tuturor ofiţerilor erau îndreptate spre telefon. 
Aparatul acela negru, de campanie ne hipnotiza. 

Au trecut cinci minute, şi alte cinci... Ne aruncam priviri 
nedumerite. S-a făcut ora 9, apoi 9 şi jumătate. 

Lipsa de seriozitate a lui Hitler mă scârbea. Comportarea sa 
iresponsabilă în momentele acestea de grea cumpănă îmi confirma 
părerea tristă pe care mi-o făcusem despre el. 

La 10, von Sodenstern n-a mai putut răbda. A chemat la telefon 


— 107 — 


O.K.W.-ul. Un ofiţer subaltern de stat-major l-a invitat să-şi păstreze 
calmul şi să aştepte ordinele superioare, care nu vor întârzia. 
Faptul că Zeitzler nu răspunsese personal la telefon ne-a pus pe 
gânduri. 

Stăteam cu toţii ca pe jăratec. 

— Te pomeneşti că iar ne lasă să aşteptăm douăzeci şi patru de 
ore! a exclamat von Weichs. 

In clipa aceea a intrat ofiţerul cu transmisiunile. 

— Peste câteva minute, a raportat el lui von Weichs, Führerul va 
vorbi la radio trupelor din Stalingrad. 

Toţi cei prezenţi au schimbat priviri consternate. Bănuiam ce va 
urma. Intr-adevăr, peste circa un sfert de oră, am auzit la radio 
glasul metalic, sacadat, al lui Hitler: 

„Armata a 6-a este temporar încercuită de forţe ruseşti. Ordon 
ca Armata a 6-a să se organizeze în zona delimitată de cota 137 - 
Stalingrad-Nord, Marinowka, Zibenko, Stalingrad-Sud. Armata a 6-a 
trebuie să fie încredinţată că voi face tot posibilul ca să fie 
aprovizionată şi deblocată la timp. Cunosc viteaza Armată a 6-a şi 
pe comandantul ei şi sunt convins că îşi vor îndeplini cu prisosinţă 
datoria!” 

Incheiase cu aceleaşi fraze sforăitoare, menite - în concepţia lui 
- să ridice moralul trupelor germane. Histrionul acesta nu ştia, 
probabil, că există situaţii pe care vorbele nu le pot ameliora. 
Generalului von Weichs îi pierise glasul. Von Sodenstern îşi ridică 
mâinile spre cer într-o implorare mută: 

— Mare e imbecilitatea omenească! 

Altădată, o asemenea frază n-ar fi întârziat să provoace reacţii 
diferite, în funcţie de gradul de servilism faţă de Führer al celor 
care o ascultau. De data aceasta trecu neobservată. Toţi cei 
prezenţi, ofiţeri de carieră, erau tacit de acord că Hitler săvârşea un 
act de o absurditate care atingea inconştienţa. 

Scurt timp după încetarea emisiunii, telefonul a zbârnâit. Eram 
chemat la Rastenburg. Stors de vlagă, m-am ridicat de pe scaun. 
Tuturor le-am întins pe rând mâna. 

— V-aţi făcut cu toţii datoria. Când în vârful piramidei domneşte 
incompetenţa, eforturile oamenilor cu pricepere şi experienţă devin 
inutile. 

M-am bărbierit, apoi am plecat cu avionul meu spre Cartierul 
General al Fuhrerului. Am ajuns la Rastenburg la 3 după amiază. M- 
a primit Zeitzler. Era palid şi crispat. M-a poftit în biroul său. Mi-a 


— 108 — 


oferit un scaun. Câteva clipe n-am fost în stare să rostim nici un 
cuvânt. Inconştienţa lui Hitler şi urmările grave pe care le 
prevedeam amândoi ne amuţeau. 

— Credeţi-mă, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a-i 
schimba gândul, Herr General, a rostit el, ridicând descurajat 
mâinile. 

— Sunt convins, Zeitzler. 

Mi-a oferit o ţigară. 

— Astăzi de dimineaţă, la opt, reluă, m-am înfăţişat Fuhrerului, 
pentru semnarea ordinului de evacuare a Stalingradului. Spre 
stupefacţia mea, Funrerul a refuzat să-şi arunce ochii pe 
documentul prezentat de mine. „În cursul nopţii am reflectat adânc, 
Zeitzler, mi-a spus. Am analizat problema Stalingradului sub toate 
aspectele şi am luat o hotărâre definitivă. Nici o putere din lume nu 
poate smulge pământul cucerit de soldatul german. Stalingradul 
reprezintă o cucerire care trebuie să rămână pe veci în stăpânirea 
noastră. Din clipa de faţă proclam acest oraş fortăreață germană. 
Garnizoana sa este constituită de Armata a 6-a.” Zeitzler trase 
câteva fumuri din ţigara pe care o uitase până atunci pe scrumieră: 
M-am străduit să-i demonstrez că Stalingradul nu îndeplineşte nici 
una din condiţiile unei fortărețe germane, actuală sau viitoare. 
Drept răspuns, a izbit cu pumnul în masă. „Nu voi părăsi Volga. 
Acesta este ultimul meu cuvânt!”. Zeitzler se ridică în picioare. 
Continuă nararea, făcând gesturi mari, care-i subliniau excitarea 
nervoasă: Eram atât de iritat, încât n-am mai putut să mă abţin. 
„Mein Führer, i-am strigat, dacă abandonăm Armata a 6-a, 
săvârşim o crimă. Contribuim indirect la uciderea sau la capturarea 
unui sfert de milion de soldaţi germani. Ceva mai mult! Pierderea 
unei mari armate ar sfărâma coloana vertebrală a frontului 
oriental.” 

— Nici argumentul acesta n-a reuşit să-l impresioneze? 

— Nu. Nu a reuşit. Ştiu doar că în momentul în care am rostit 
cuvântul „crimă”, a tresărit. A vrut să spună ceva, dar s-a 
răzgândit. A sunat pe ofiţerul de serviciu. „Cheamă imediat pe 
Feldmarschallul Keitel şi pe generalul Jodl”, i-a poruncit. l-am 
aşteptat să apară. Bănuiam ce se pregătea. După intrarea lor în 
încăpere, Fuhrerul mi s-a adresat cu gravitate: „Zeitzler, în 
momentele acestea de cumpănă vreau să cunosc şi opiniile 
colaboratorilor mei cei mai apropiaţi. Feldmarschall Keitel, te rog 
să-mi spui părerea dumitale sinceră. Este cazul să evacuăm 


— 109 — 


Stalingradul?” Fe/dmarschallul a luat poziţia de drepţi şi a rostit 
solemn: „Mein Führer, nu părăsiţi Stalingradul!” 

— Eram sigur că lacheul nu putea să iasă din cuvântul 
stăpânului! am exclamat mâniat. Şi Jodl? 

— Jodl şi-a căutat câteva clipe răspunsul, apoi a declarat, cu ton 
potolit, că până la noi ordine, Stalingradul trebuie să rămână în 
mâinile noastre. 

— Nu este de mirare, am intervenit. Jodl este încântat să scape 
de Paulus, singurul general care ar fi putut să-i ia locul. 

Zeitzler a zâmbit. Tacit, era de acord cu mine. 

— Şi ce s-a mai întâmplat, Zeitzler? 

— Führerul m-a întrebat dacă îmi menţin concluziile. l-am 
răspuns că sunt pentru încercarea de străpungere imediată a 
încercuirii. Fuhrerul m-a ascultat calm. Apoi mi s-a adresat cu un 
ton ce nu admitea replică: „Cred că ai remarcat, Herr General, că 
opinia mea este împărtăşită de doi ofiţeri care îţi sunt superiori atât 
în grad, cât şi în experienţă. Rămân deci la hotărârea mea. Ordon 
să apăraţi fortăreaţa Stalingrad!”. 

— lată o hotărâre care îl caracterizează, am replicat. Şi pe mine 
de ce m-aţi mai chemat? 

— Fuhrerul doreşte să discute cu dumneavoastră, Herr General, 
posibilitatea organizării podului aerian necesar aprovizionării 
Armatei a 6-a. 

— Concluziile mele, Zeitzler, coincid cu ale generalului von 
Weichs. Punctul lui de vedere îl cunoaşteţi. 

Zeitzler îşi examină unghiile. Părea jenat de ceea ce avea să 
urmeze. 

— Nu ştiu dacă sunteţi informat: Funrerul a hotărât să-l elibereze 
pe generalul von Weichs din funcţiile sale. In cursul acestei zile, 
Feldmarschallul Erich von Manstein va prelua comanda noului Grup 
de armate Don, care va avea sarcina să oprească ofensiva inamică 
şi să revină la situaţia dinaintea încercuirii. 

— O0.K.W.-ul îşi face iluzii, Zeitzler. 

— Ştiu, Herr General. Am încercat să le risipesc. M-am izbit însă 
de un zid. 

— Von Weichs nu este vinovat de situaţia de la Stalingrad. 
Răspunderea, atât cât se poate vorbi de o răspundere a noastră în 
acest moment, o poartă O.K.W.-ul. Apoi armata rusă de azi nu mai 
este cea din iulie '941. Nici noi nu mai suntem, în iarnă, şi pe Volga, 
cei din vara lui '941. 


— 110 — 


— Ştiu şi acestea, Herr General. Deşi sunt şeful de stat-major al 
înaltului Comandament al Wehrmachtului, am mâinile legate. Am 
fost redus la rolul unui simplu scrib. 

— Inţeleg, Zeitzler. Nu mă mir că Halder a preferat să plece. 

— Imi permiteţi să vă ofer un coniac, Herr General? Cer iertare. 
Răpit de focul discuţiei, am uitat să-mi îndeplinesc îndatoririle de 
gazdă. 

— Prefer o felie de pâine. De ieri de dimineaţă n-am luat în gură 
decât un ceai şi o cafea... Zeitzler, i-am spus deodată înspăimântat, 
să ştii, Zeitzler, că toate armatele noastre din Rusia vor fi nevoite în 
curând a se mulţumi cu un ceai pe zi, dacă-l vor mai avea şi pe 
acela. In orice caz, cei din Stalingrad vor ajunge repede la asta. Nu 
văd de ce ruşii n-ar continua ofensiva lor şi de aci încolo. Mă tem 
că, în câteva zile, să şi vrea Fuhrerul, nu vom mai putea salva 
armata de pe Volga. Chiar şi acum, nu garantez că o încercare de 
străpungere a încercuirii ar mai da rezultate bune. Timpul nu 
lucrează pentru noi, Zeitzler, în nici un caz pentru armatele noastre 
din Rusia. Uite Stalingradul, uite Leningradul, aminteşte-ţi de 
Moscova anul trecut... 

Zeitzler a tăcut şi m-a privit fără expresie drept în ochi. A 
ordonat unui planton să-mi pregătească un dejun rece. Spre 
deosebire de mesele spartane ale lui von Weichs, aici, la 
Rastenburg, se găseau tot felul de bunătăţi. Hitler nu ştia decât 
poate din auzite de lipsa tot mai accentuată a alimentelor. 

Am rămas în compania lui Zeitzler până la 6, când am primit 
ordin să mă prezint la cabinetul de lucru al Führerului. 

In încăperea care juca la Rastenburg rolul de „Sfântă o Sfintelor”, 
se aflau deja, la sosirea mea, Fe/dmarschallul Keitel, generalul Jodl 
şi alţi patru ofiţeri de stat-maior. Keitel m-a privit glacial. Nu mă 
putea suferi. Eu îi plăteam cu aceeaşi monedă. Nici nu ne-am 
strâns mâna. Stătea ţeapăn, de parcă şira spinării i-ar fi fost 
turnată din beton. Cu nasul pe sus, se tot uita pe pereţi, evitându- 
mi privirile. Monoclul îi scăpăra, reflectând lumina becurilor 
electrice. Uniforma îi cădea impecabil. Ai fi zis că în ziua aceea o 
scosese de la croitor. Avea aerul spilcuit al unui fante de 
garnizoană provincială. 

Jodl, în schimb, s-a arătat mai amabil ca niciodată. Părea să-şi 
ceară scuze pentru atitudinea pe care o adoptase în chestiunea 
Stalingradului. A adus vorba despre vreme. larna părea să se 
burzuluiască. Mi-a spus apoi că i-ar plăcea să facă o plimbare cu 


— 111 — 


schiurile. Fraza aceasta a sunat atât de comic în atmosfera aceea 
încărcată de tensiune, încât mi-a smuls un zâmbet. 

A zâmbit şi el, stânjenit de mutra mea. 

Zeitzler se plasase lângă mine, ca şi când ar fi vrut să-şi 
sublinieze opoziţia faţă de cei doi superiori ai săi. 

Ca de obicei, Hitler şi-a făcut o intrare spectaculoasă. A răspuns 
la ropotul de călcâie izbite în salvă, ridicând mâna dreaptă. Keitel îi 
prezentă raportul. 

Hitler se opri în faţa mea. 

— Veniţi de pe frontul Stalingradului, Herr General? 

Am înclinat din cap: 

— La ordinele dumneavoastră, mein Führer! 

S-a apropiat de harta Frontului de Est, întinsă pe peretele din 
stânga biroului. A privit-o îndelung, apoi s-a întors iarăşi spre mine: 

— Trebuie să rezolvăm o chestiune spinoasă, Herr General. 
Aprovizionarea garnizoanei germane din fortăreaţa Stalingrad. 

Auzisem formula aceasta şi din gura lui Zeitzler, aşa că nu m-a 
mai impresionat. Indispus că îşi ratase efectul, Hitler a adăugat: 

— Generalul Paulus mi-a raportat că are nevoie zilnic de 750 de 
tone de muniții, carburant, furaje şi alimente. Puteţi transporta pe 
calea aerului aceste cantităţi, Herr General? 

l-am răspuns fără ocoluri: 

— Cu mijloacele de care dispunem, nu putem, mein Führer. Am 
analizat această chestiune cu comandanții unităţilor aeriene. Şeful 
aviaţiei de transport mi-a declarat că nu poate duce în prezent mai 
mult de 350 de tone zilnic, cu aparatele de care dispune. Mă 
îndoiesc că va realiza chiar şi această performanţă. Şi subliniez că 
n-am avut în vedere atacurile aviaţiei inamice, deloc neglijabile... 
Trebuie ţinut seamă că transporturile acestea se fac nu numai în 
imediata lor vecinătate, dar şi survolând un teritoriu care 
deocamdată este sub controlul ruşilor... Bazele noastre sunt mult în 
urmă, drumul de parcurs e greu şi lung... 

Keitel a tuşit, dregându-şi glasul: 

— Trebuie să atingem plafonul de 750 de tone, Herr General! 

l-am răspuns sec: 

— Cu mijloacele de care dispunem, este imposibil, Herr 
Feldmarschall! 

Hitler şi-a înfipt mâna dreaptă în centura de piele. M-a privit 
aspru, întrerupându-mă: 

— Nu-mi plac ofiţerii care rostesc cuvântul „imposibil”. 


— 112 — 


— Mein Führer, cunosc greutatea vorbelor. Nu-mi iau niciodată 
angajamente irealizabile. Cei care procedează altfel vă fac un 
deserviciu. 

Hitler m-a fixat cu ochii lui duri. 

— Cer eforturi mari ofiţerilor mei, Herr General. Germania se 
luptă pentru existenţa ei şi pentru apărarea lumii occidentale. In 
sfârşit, ce tonaj zilnic apreciaţi dumneavoastră că poate fi realizat? 

— Maximum 250 de tone. 

— Ridicol! exclamă Keitel. Calculele mele prevăd o medie de 600 
de tone... 

— Calculele dumneavoastră sunt greşite, Herr Feldmarschall. 

Hitler şi-a muşcat mustaţa. S-a întors spre Jodl: 

— Ce părere aveţi, Herr General? 

— Potrivit uzanțelor militare, mein Führer, cifrele ridicate 
reprezintă o supraestimare sistematică. Cele inferioare - o 
subestimare  prudentă. Propun să cerem şi părerea 
Reichsmarschallului Göring. In calitate de comandant suprem al 
Luftwaffe, poate aprecia just posibilităţile reale ale flotei aeriene de 
transport. 

Göring se afla în acel timp la Paris. Plecase de la Berchtesgaden 
direct în capitala Franţei. Chemat la telefon, Reichsmarschallul a 
comunicat că se face forte să asigure asediaţilor 500 de tone zilnic. 
Şeful statului său major, generalul Jeschonnek, a asigurat O.K. W.-ul 
că în cel mai scurt timp va organiza un pod aerian care să 
funcţioneze în condiţii optime. Jeschonnek ştia de existenţa 
rapoartelor mele şi ale lui von Richthofen. Preferase să le treacă 
sub tăcere. Excesul de zel manifestat în acest caz, ca şi în alte 
împrejurări, avea să-l coste viaţa. Insuccesul sarcinilor militare 
excesive pe care şi le-a asumat fără să fi calculat în prealabil 
mijloacele de care dispunea l-a pus mai târziu în situaţia de a-şi 
trage un glonte în cap. 

—  Reichsmarschallul Göring a găsit calea de mijloc. Herr 
General, mi-a vorbit Hitler, încântat de răspunsul comandantului 
forţelor aeriene. Calea pe care şi eu o socotesc cea mai rezonabilă. 
Ne oprim la 500 de tone zilnic. 

— Aviația de transport, mein Führer, se va strădui să atingă 
această limită, dacă, bineînţeles, timpul nefavorabil, ori activitatea 
sporită a aviaţiei inamice nu ne vor împiedica... 

— Trebuie să o atingem, Herr General! Veţi acorda tot sprijinul 
generalului von Richthofen pentru a-şi îndeplini misiunea. Generalul 


— 113 — 


Zeitzler mi-a supus propunerea dumneavoastră referitoare la 
generalul-locotenent Pickert. Aprob să i se încredinţeze misiunea 
aprovizionării garnizoanei din Stalingrad. Sunt sigur că generalul 
Pickert îşi va îndeplini cu succes sarcina... Ah, să nu uit! Pe viitor, 
Herr General, veţi colabora cu Fe/ldmarschallul Erich von Manstein, 
pe care l-am numit comandant al noului Grup de armate Don. 

L-am fericit în clipa aceea pe von Weichs, fiindcă scăpase de 
responsabilitatea frontului Stalingrad. Bănuiam că îmi va veni şi 
mie rândul. 

In aceeaşi noapte m-am înapoiat la cartierul general al lui von 
Weichs. Laolaltă cu ceilalţi generali din Luftwaffe, am lucrat până în 
zori la pregătirea operaţiilor de transport. Fe/dmarschallul von 
Manstein nu-şi făcuse încă apariţia. 

In primele ore ale dimineţii m-am îmbarcat pe unul din avioanele 
de luptă care escortau aeronavele de transport şi m-am îndreptat 
spre Stalingrad. Voiam să mă documentez personal asupra 
condiţiilor locale. Gestul meu a produs mare surprindere. Generalul 
von Sodenstern m-a prevenit că mă expun unui risc inutil. Că pot 
obţine informaţiile care mă interesează fără să mă deplasez 
personal la faţa locului. l-am urmărit politicos argumentele, dar am 
făcut tot ce am găsit de cuviinţă. Trebuie să recunosc că zborul 
meu era determinat şi de dorinţa de a-mi revedea fiul. 

Apariţia mea la cartierul general al Armatei a 6-a a făcut vâlvă. 
Când am ajuns acolo, Paulus se afla în conferinţă cu comandanții 
corpurilor de armată de sub comanda sa. Imi anunţasem prin radio 
sosirea şi eram aşteptat cu nerăbdare. Generalii voiau să afle 
noutăţi de la mine. 

Când am intrat în subsolul amenajat pentru conferinţe, am 
remarcat imediat tensiunea nervoasă întipărită pe chipurile tuturor 
celor prezenţi. Desfăşurarea teribilelor evenimente din ultimele zile 
îl îmbătrânise pe Paulus, îi scofâlcise obrajii, îl încovoiase, de parcă 
l-ar fi apăsat un secol. Generalii de sub comanda sa ofereau 
imaginea aceleiaşi disperări, a aceleiaşi mânii neputincioase. 

— A intervenit vreo schimbare în hotărârea Fuihrerului? m-a 
întrebat Paulus. 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Nu a intervenit nimic, i-am răspuns. Şi nici nu va interveni 
vreo schimbare. 

Generalul von Seydlitz-Kurbach, comandantul Corpului 52 de 
armată, a făcut un gest de revoltă. 


— 114 — 


— Hotărârea Fuhrerului este incalificabilă. Nu ne este îngăduit să 
aşteptăm cu braţele încrucişate nimicirea unui sfert de milion de 
soldaţi. Singura şansă reală, fără să ştim sigur dacă vom reuşi, este 
să încercăm acum străpungerea din două părţi. Dacă mai 
întârziem, totul e pierdut. 

— Befehl ist Befehl! rosti mohorât Paulus. Nu am eu căderea să 
discut ordinele superioare. Ştiţi bine, am făcut imposibilul spre a 
smulge aprobarea evacuării Stalingradului. Führerul a hotărât 
altfel. 

Generalul Jeannicke, comandantul Corpului de armată, îşi 
îndreptă statura şi îşi bombă războinic pieptul: 

— Şi dumneavoastră, Herr General, vă resemnaţi să va supuneţi 
unui ordin absurd? La şcoala de stat-major am învăţat că nu toate 
ordinele trebuie executate orbeşte. Unui ofiţer i se cere 
discernământ, spirit de iniţiativă. Tot ce pot să vă spun este că 
Reichenau n-ar fi dat ascultare ordinului. 

— Eu nu sunt Reichenau, declară Paulus, încleştându-şi mâinile. 
Ordinul este ordin! 

Generalul von Seydlitz se întoarse spre mine: 

— Fuhrerul ne-a ordonat să murim. In ceea ce mă priveşte, refuz 
să execut un ordin absurd. 

Scoase din buzunarul tunicii un document pe care-l aruncă pe 
masă, în faţa comandantului său. 

— Ce-i asta? întrebă Paulus, ridicând surprins privirile spre 
Seydlitz. 

— Un raport, Herr General, pe care vă rog să-l înaintați 
eşaloanelor superioare. 

Paulus îşi aruncă privirile asupra documentului. Parcurse primele 
rânduri, apoi îl restitui lui von Seydlitz: 

— Nu pot să-l trimit, Herr General. Dumneavoastră refuzaţi pur şi 
simplu să executaţi un ordin al Fuhrerului. Raportul dumneavoastră 
reprezintă o nesocotire a autorităţii superioare a statului. O 
adevărată sfidare! Nu, nu pot să-l trimit! 

Seydlitz aspiră adânc aerul: 

— Imi asum întreaga răspundere asupra conţinutului acestui 
raport. Planurile O.K.W.-ului referitoare la aprovizionarea noastră 
pe calea aerului insultă logica, batjocoresc cele mai elementare 
principii tactice. Nici 500 de avioane care ar transporta 1 000 de 
tone zilnic n-ar izbuti să acopere nevoile Armatei a 6-a. 

— Reichsmarschallul Göring vă asigură 500 de tone pe zi, am 


— 115 — 


intervenit. Teoretic, este posibil. Practic, nu vă pot furniza mai mult 
de 250 de tone zilnic. Nu-mi îngădui să vă mint, meine Herren. 

Ceilalţi generali prezenţi se consultau din priviri. 

— Ce hotărâre luăm? întrebă generalul Hube. 

— Executăm hotărârea Fiihrerului, zise Paulus. 

— Trebuie să ne supunem, adăugă Schmidt, şeful statului său 
major. 

— Refuz să mă supun! ripostă von Seydlitz. Am fost atât de sigur 
că vom primi ordinul de ieşire din încercuire, încât am ordonat 
evacuarea avanposturilor şi distrugerea echipamentului individual 
de care ne puteam lipsi. 

— Cred că suntem capabili încă să realizăm o străpungere în 
direcţia Kotelnikovo, opină generalul Strecker. 

— Astăzi mai avem această şansă, zise Jeannicke. Mâine va fi 
prea târziu. 

Paulus ridică mâna. 

— Fuhrerul ne-a făgăduit. 

— Fuhrerul făgăduieşte multe! strigă von Seydlitz. Suntem sătui 
de baliverne! 

Schmidt făcu o figură scandalizată. 

— Se poate să rostiţi asemenea cuvinte? 

Von Seydlitz nu-i acordă nici o atenţie. 

— Herr General, vorbi el lui Paulus, dacă 0O.K.W.-ul îşi menţine 
hotărârea de a păstra Stalingradul şi ne ordonă să rămânem pe 
poziţii, datoria dumneavoastră de conştiinţă faţă de armată şi de 
poporul german vă dictează imperios să luaţi cu toată energia 
iniţiativa, spre a evita o catastrofă, nimicirea a 250 000 de soldaţi şi 
pierderea întregului material. Nu aveţi de ales! 

li plângeam pe toţi aceşti oameni care purtau pe umerii lor 
responsabilitatea celor douăzeci de divizii întemniţate în Stalingrad. 
Se treziseră însă prea târziu la realitate. Din nenorocire 0.K.W.-ul şi 
Hitler nu se treziseră nici acum, în ceasul al doisprezecelea. 

Paulus îmi arătă raportul lui von Seydlitz. 

— Dacă îi dau curs şi va ajunge la O.K.W,, semnatarul lui va fi 
trimis în faţa Curţii Marţiale. In locul meu, ce-aţi face? 

M-am uitat la von Seydlitz. Ochii îi scăpărau, oglindind o hotărâre 
nestrămutată. Ştiam că nimic nu-l mai putea înspăimânta. Generalii 
adunaţi în jurul mesei mă priveau, plini de curiozitate. 

— l-aş da drumul, Herr General Paulus. 

— Vă mulţumesc, zise von Seydlitz. 


— 116 — 


— Mai devreme sau mai târziu, adevărul trebuie să iasă la 
lumină, zise Jeannicke. Cu cât vom fi mai mulţi cei care protestăm, 
cu atât mai repede se va face lumină. Sunt gata să-l contrasemnez. 

— Bine, zise Paulus. Il trimit. Dar numai cu o singură semnătură. 
A generalului von Seydlitz. Altfel vom fi acuzaţi de a fi pus la cale o 
conspirație. Vom fi scoşi din încercuire, ca să fim judecaţi şi puşi în 
faţa plutonului de execuţie. Prefer să mor ca un soldat, cu arma în 
mână... Să trecem acum la chestiunea aprovizionării. Se întoarse 
spre mine: De câte avioane de transport dispuneţi, Herr General? 

— Pentru moment, o sută de trimotoare Junkers, care se pot 
ridica de pe aerodromurile Tazinskaia şi Morozovskaia, din cotul 
Donului. Câte aerodromuri pot fi utilizate aici, la Stalingrad? 

— Două. Pitomnik şi Gumrak. 

impreună cu Paulus şi cu ofiţerii săi de stat-major, am întocmit 
ordinul de operaţii. In soba de fier din colţul încăperii ardea focul. 
Plantonul îl împrospăta, aducând din timp în timp lemne. Soba era 
însă prea mică faţă de mărimea camerei. Aburii respirației descriau 
volute în aerul rece. 

Paulus se apropie de sobă şi îşi întinse palmele, spre a le încălzi. 

— Va trebui să facem economie de combustibil. 

M-am ridicat de pe scaun, căci îmi îngheţaseră picioarele. 
Generalii mă priveau ciudat, ca şi când aş fi fost singurul om 
sănătos într-o colonie de ciumaţi. 

— Vă fericesc fiindcă puteţi ieşi din închisoarea aceasta fără 
gratii, mi s-a adresat von Seydlitz. 

l-am zâmbit. 

— Pot să vă cer o favoare, Herr General? 

Un zâmbet larg i-a luminat şi lui faţa. 

— Fiul dumneavoastră trebuie să apară dintr-un moment într- 
altul. Când am aflat că veţi veni, i-am dat ordin să se prezinte la 
postul de comandă. 

Generalul von Seydlitz a deschis uşa care răspundea în 
anticameră. 

— Kunecke, a sosit locotenentul von Altenburg? 

— A sosit chiar în clipa aceasta, Herr General. 

— Haide, von Altenburg, grăbeşte-te! a rostit generalul. Tatăl 
dumitale te aşteaptă. 

Când Albert a intrat în cameră, aproape că nu l-am mai 
recunoscut. Halatul îmbrăcat peste manta îl făcea să arate ca un 
urs alb. Era bărbierit proaspăt. Vântul, frigul îi tăbăciseră obrazul, 


— 117 — 


dându-i o tentă cafenie, mult mai închisă decât părul său blond. Era 
fericit că mă vede. L-am îmbrăţişat, apoi, ţinându-l de umeri, l-am 
întors, ca să-i văd faţa în lumină. 

— Arăţi splendid, Albert! 

— Vă mulţumesc, Herr General! 

Respecta protocolul, evitând expresia familiară „tată” în 
prezenţa generalilor. 

Mi se rupea sufletul la gândul că va trebui să plec şi să-l las în 
încercuire. Aş fi putut să mă folosesc de autoritatea mea şi, sub o 
formă ori alta, să-l scot din Stalingrad. Dar ce-ar fi spus camarazii 
lui? Cum m-ar fi judecat străbunii mei, mai toţi soldaţi? S-ar fi 
răsucit în mormânt! Scoţându-l din Stalingrad, aş fi săvârşit un act 
de laşitate. Albert trebuia să împărtăşească soarta camarazilor săi! 
Exista totuşi o posibilitate să iasă din Stalingrad... Singura cale 
onorabilă: să cadă rănit, şi astfel să fie transportat laolaltă cu alţi 
răniţi... în clipa aceea, m-am rugat lui Dumnezeu ca Albert să fie 
rănit... Cât de monstruos este războiul!... Ajungi să doreşti ca un 
glonte, o schijă să-ţi lovească fiul... îi doreşti să sufere, să se 
chinuiască, ştiind că numai astfel poate fi salvat. Dacă rămânea în 
Stalingrad, potrivit ordinelor demente ale lui Hitler, era condamnat 
irevocabil la moarte. 

Pilotul avionului meu şi-a făcut apariţia. 

— A sosit momentul să plecăm, Herr General. Convoiul e gata de 
decolare. 

— Aţi ridicat toţi răniții? l-a întrebat Paulus. 

— Pe toţi, Herr General. 

Mi-am luat rămas bun de la Paulus, de la von Seydlitz, de la 
ceilalţi generali. Apoi l-am îmbrăţişat pe fiul meu. 

— Curaj, Albert! i-am şoptit. Vă scoatem noi repede de aici. 
Curaj! 

l-am strâns încă o dată mâna, bărbăteşte, fără să cred în 
promisiunea pe care i-o făcusem. Şi am plecat. O maşină militară 
mă aştepta. Albert m-a urmat până la maşină. L-am mai sărutat o 
dată pe obraji. N-am fost în stare să-l iau cu mine până la 
aerodrom. Cred că m-ar fi podidit lacrimile. Şi unui general nu-i 
este permis să plângă. Mai ales în faţa fiului său. 

Luasem cu mine raportul lui von Seydlitz. li făgăduisem că-l voi 
înainta ierarhic. 

Am decolat fără incidente, deşi se aşternuse o pâclă uşoară. 
Până la Morozovskaia aveam de parcurs 200 de kilometri. Când am 


— 118 — 


ajuns deasupra liniilor noastre, o ceaţă groasă acoperea pământul. 
Convoiul aerian s-a ridicat la trei mii de metri. Acolo, sus, cerul era 
însorit şi albastru ca o imensă cupă de cristal. Artileria antiaeriană 
inamică ne-a întâmpinat la un moment dat cu un baraj de foc 
destul de intens, dar lipsit de eficacitate. Trăgeau, folosindu-se 
doar de aparatele de ascultare. Am fost atacați apoi de vânătoarea 
rusă. Lupta aeriană s-a dezlănţuit aprig. Un Junkers lovit în plin a 
explodat în zbor, pulverizându-se într-o ploaie de sfărâmături. Altul 
a pornit-o spre pământ, ca o stea filantă. S-a înscris într-o vrilă 
graţioasă, pierzându-se în marea de ceaţă. Un avion de vânătoare 
sovietic, cuprins de flăcări, a descris un arc vast, ca un curcubeu. L- 
am pierdut din vedere doar când a trecut cam la vreo mie de metri 
sub pântecele avionului meu. Bătălia aceea aeriană m-a mai trezit 
din marasmul psihic în care mă cufundase vizita la comandamentul 
Armatei a 6-a. 

Stalingradul nu se mai vedea. 

O oră mai târziu, soseam la von Weichs. l-am înmânat raportul 
lui von Seydlitz. L-a citit cu atenţie. 

— Ce părere aveţi? m-a întrebat. 

— Păstraţi-l, l-am povâăţuit. M-ar durea să-l văd pe omul acesta 
căzând sub gloanţele unui pluton de S.S.-işti. In situaţia actuală, 
gestul lui de bravadă nu mai foloseşte la nimic. 

— Aveţi dreptate, a rostit gânditor von Weichs. Am să-i răspund, 
totuşi, numindu-l comandantul frontului de nord al pungii 
Stalingradului... 

Acesta a fost ultimul act de autoritate al generalului de armată 
von Weichs. A doua zi, Fe/ldmarschallul Erich von Manstein a sosit la 
cartierul general al Grupului de armate B., spre a-şi lua comanda în 
primire... 

Venise fără să se grăbească. Unui zbor cu avionul, îi preferase 
călătoria mai lentă, dar mai comodă, cu trenul. Aveam o stimă 
deosebită pentru capacitatea militară a acestui om. Ştiam că 
elaborase planurile de operaţii care duseseră la prăbuşirea 
fulgerătoare a armatelor franceze, deşi Hitler îşi asumase în 
întregime meritul acestei campanii. Işi dovedise talentul de strateg 
în Rusia, pe frontul de sud, la Sevastopol, şi pe cel de nord, la 
Leningrad. Acum, Hitler îi cerea să salveze situaţia la Stalingrad, 
uitând că von Manstein era un excelent soldat, dar nu un făcător de 
minuni. 

intâlnirea mea cu von Manstein la cartierul general de la 


— 119 — 


Starobelsk s-a desfăşurat într-o atmosferă sumbră, atât la propriu, 
cât şi la figurat. Ofițerii de stat-major erau sub impresia 
insuccesului de la Stalingrad. Frigul, dimineţile ceţoase, căderile 
bruşte de zăpadă, perspectiva iernii ruseşti, care-şi anunţa atât de 
aprig începutul, atacurile masive şi repetate ale infanteriei şi 
blindatelor inamice, sprijinite de neîntrerupte bombardamente de 
artilerie şi aviaţie, dar mai ales imensul semn de întrebare sub care 
se înfăţişa viitorul întregii campanii din Est săpau moralul trupelor. 
Ştiam cu toţii că vom retrăi cumplitele experienţe ale iernii '941, 
'942, care nu fusese deloc clementă cu armatele germane. Eşecul 
ofensivei pentru cucerirea Moscovei îşi găsea acum o şi mai 
cumplită replică în eşecul ofensivei de la frontul Stalingradului. 

— Colaborarea noastră, Herr General, sper să fie fructuoasă, mi- 
a spus von Manstein, după ce ne-am strâns mâinile. lau în primire 
frontul acesta în condițiuni vitrege. 

— Generalul von Weichs a făcut tot ce este omeneşte posibil. Cu 
forţele pe care le-a avut la dispoziţie, şi în condiţiile date, nici un alt 
general n-ar fi izbutit să pună stavilă contraofensivei ruseşti. 

Von Manstein m-a ascultat fără să spună un cuvânt. Nu ştiu dacă 
îmi împărtăşea părerea în ceea ce priveşte capacitatea militară a 
lui von Weichs. Cred însă că nici el nu-şi făcea mari iluzii în ceea ce 
priveşte misiunea ce-i fusese încredinţată. 

In aceeaşi zi am participat la prima lui conferinţă cu comandanții 
de mari unităţi de sub comanda sa. Grupul de armate Don avea să 
cuprindă Armata a 6-a, imobilizată la Stalingrad, Armata a 4-a 
blindate - din care nu mai rămăsese intactă decât Divizia 16 
motorizată - resturile Corpului 48 blindate, precum şi resturile 
Armatelor 3 şi 4 române, care suferiseră şocul principal al 
contraofensivei ruseşti. Pe lângă acestea, i se făgăduiseră întăriri 
alcătuite din Divizia a 6-a, care urma să sosească din Franţa, şi din 
Divizia a 23-a, luată de pe frontul din Caucaz. Aceste două divizii 
aveau să alcătuiască cea de-a 4-a Panzerarmee. O.K.W.-ul îi 
făgăduise în plus Divizia a 17-a, menită a constitui rezerva Armatei 
a 4-a „Panzer”. 

Von Manstein trebuia să nu-şi precupeţească eforturile dacă voia 
să pună capăt haosului de pe întregul front încredinţat grupului său 
de armate. Fugarii din toate unităţile care alcătuiseră compozitul 
Grup de armate B, al lui von Weichs, lovit de contraofensiva 
inamică, inundaseră căile de comunicaţie, gările, satele dinapoia 
frontului. Fe/djandarmerie nu izbutea să pună zăgaz şuvoaielor de 


— 120 — 


oameni care se scurgeau spre vest. 

S-a dovedit numaidecât că, în ciuda unor mari strădanii, aviația 
de transport nu reuşea să realizeze aprovizionarea Stalingradului în 
limitele promise şi ordonate de Re/chsmarschallul Göring. Nu numai 
că nu izbutise să atingă plafonul de 500 de tone zilnic, dar nici 
cifrele făgăduite de von Richthofen sau de mine nu au putut fi 
respectate. Timpul defavorabil, aviația de vânătoare şi barajele 
artileriei antiaeriene inamice, pe care numai orbii şi surzii de la 
O.K.W. nu putuseră să le prevadă, făceau ravagii printre aeronavele 
noastre de transport. Pierderile raportate de Pickert înregistrau 
creşteri alarmante. Zeci, apoi sute de trimotoare Junkers şi-au găsit 
sfârşitul pe stepele acoperite cu zăpadă. 

Se lăsase un frig atroce. Avioanele de pe sol erau lipsite de orice 
adăpost. Se iroseau ore întregi spre a se dezgheţa motoarele, ore 
care ar fi trebuit folosite pentru aprovizionarea Armatei a 6-a. Lipsa 
hangarelor îngreuna executarea reparațiilor strict necesare. Pentru 
mâinile înţepenite de frig ale mecanicilor, orice operaţie devenea o 
adevărată tortură. Maiorul Stallberger, şeful secţiei logistică a celui 
de-al 8-lea corp aerian, era disperat. Procentajul avioanelor 
disponibile scăzuse cu aproape 75 la sută. 

Operaţiile de regrupare a forţelor din Grupul de armate Don se 
dovediră şi ele în curând mai dificile decât îşi închipuia von 
Manstein. Unităţile pe care Fe/dmarschallul plănuia să le folosească 
pentru deblocarea Stalingradului trebuiră trimise în alte sectoare. 
Divizia 16 motorizata, de pildă, primise ordinul să acopere golul 
imens dintre Caucaz şi Volga. Alte unităţi se desfăşurau pe un front 
de aproape 800 de kilometri, de la Don şi până la stepa calmucă. 

Von Manstein intenţiona să scoată Armata a 6-a din Stalingrad, 
să-şi retragă unităţile din Caucaz şi, după ce va reconstitui un front 
scurtat, de-a lungul Donului - care-i va permite să realizeze 
concentrări de formaţiuni blindate - să declanşeze o ofensivă de 
mari proporţii. Ideea nu-mi părea irealizabilă. Din nefericire, Hitler 
nu concepea să piardă nici temporar teritoriile cucerite. In cadrul 
planurilor sale aberante, Fuhrerul preconiza o ieşire a Armatei a 6-a 
din Stalingrad, dar nu spre vest, ci spre est. În închipuirea lui 
bolnavă, o şi vedea atingând Uralul. 

Intr-o seară, după o lungă şi istovitoare conferinţă, von Manstein 
m-a poftit să bem câte un pahar cu ceai. Era împovărat de gânduri. 

— Sunt foarte stânjenit, Herr General, de hotărârile Fuhrerului, 
care îmi impune soluţii uneori... cum să spun?... dificile! Credeţi- 


— 121 — 


mă, am acceptat cu un simţământ de profundă îngrijorare noua 
mea însărcinare. Ştiam că trebuia să trec sub comanda imediată a 
Fiihrerului şi mai ştiam câte dificultăţi implică o asemenea situaţie. 
Nu i se poate contesta Fuhrerului ochiul câmpului. Deşi aparent 
este un amator, s-a dovedit adeseori un strateg versat... 

Von Manstein mă privea atent, aşteptând de la mine primul pas. 
L-am făcut, cu o violenţă şi o sinceritate care l-au uimit: 

—  Permiteţi-mi, Herr Feldmarschall, să mă îndoiesc de 
capacitatea strategilor autodidacţi. Un caporal, oricât ar fi de 
talentat, nu poate ajunge peste noapte căpetenia unor mari 
armate. Rezultatele s-au văzut. Soldaţii germani abia îşi mai trag 
sufletul. Fuhrerul uită că soldaţii aceştia sunt oameni. 

Interlocutorul meu înţelese că nu avea de ce păstra rezerve faţă 
de mine. 

— Da, zise el, alegându-şi cuvintele. Uită! Uită, pentru că el se 
socoteşte supraom şi ca atare cere şi altora eforturi supraomeneşti. 
Dar nu despre aceasta e vorba. Führerul nu este un simplu caporal. 
Eu socot că are talent militar. li lipseşte, însă ceea ce s-ar putea 
numi experienţă. Nu vrea să înţeleagă adevăruri elementare, la 
îndemâna oricărui ofiţer de stat-major. E în stare să-ţi înşire 
statistici interminabile despre forţele armate amice şi inamice, dar 
nu concepe uzura acestor unităţi. Pentru el, un corp de armată 
rămâne un corp de armată chiar dacă efectivul s-a redus la nivelul 
unui regiment. Afară de aceasta, încrederea sa în propria-i 
superioritate asupra, tuturor celorlalţi comandanţi ai armatei nu 
poate să aibă decât urmări funeste... 

Ascultându-l pe von Manstein, nu mă puteam opri să nu fac un 
paralelism între declaraţiile sale şi cele ale altor generali. 

— A supraestimat întotdeauna importanţa resurselor tehnice, 
adăugă von Manstein, vorbind parcă pentru sine. Nu este în stare 
să aprecieze raportul care trebuie să existe între calitate şi 
cantitate. Cu câteva tancuri Tigru, oricât ar fi ele de perfecţionate, 
nu poţi restabili situaţii care necesită un număr considerabil de 
trupe şi de blindate. Ceea ce se întâmplă aici, pe Frontul de Răsărit, 
este pilduitor. Mi-a trimis o divizie din Franţa, intactă şi perfect 
utilată. Ce pot face însă cu o divizie, la care se adaugă alte câteva 
unităţi de blindate, acestea reduse la mai puţin de jumătate, când 
trebuie să înfrunt formidabila forţă pe care o reprezintă 
actualmente ruşii? Da, da, revirimentul rusesc devine pentru noi o 
adevărată lovitură de măciucă... deşi, pentru un comandant sau 


— 122 — 


conducător cu oarecare experienţă nu este de conceput să nu fi 
prevăzut şi posibilitatea unei eventuale redresări a inamicului, mai 
ales când e vorba de Rusia. Sper să-i înfrângem. Va fi însă foarte 
greu, foarte greu... Se uită la mine cu aceeaşi privire absentă, deşi 
fixă, şi îşi descărcă sufletul şuierând: 

— In curând vom declanşa ofensiva. Succesul sau insuccesul 
atârnă de un fir de păr. Sunt obligat să mă călăuzesc după 
concepţiile Führerului. Cred însă... cred că până la urmă voi face tot 
ceea ce socotesc eu că este mai bine. 

— Adică? 

— Am să ordon lui Paulus să părăsească Stalingradul... Făcu iar o 
pauză, apoi încheie cu acelaşi oftat: Dacă va mai putea să-l 
părăsească... 

Am clătinat din cap. 

— Vă urez succes, Herr Feldmarschall. Aviația îşi va face datoria. 
Să sperăm că succesele operaţiilor vor justifica sacrificiile de până 
acum. 

Mi-am golit ceaşca de ceai, apoi m-am ridicat. 

— Imi permiteţi să mă retrag. Mai am ceva de lucru în seara 
aceasta... 

N-am vrut să-i împărtăşesc şi alte îndoieli ale mele. Avea nevoie 
de întreaga energie şi de întreg optimismul în marea bătălie care 
se pregătea. li doream din tot sufletul să reuşească. De succesul 
marşului său asupra Stalingradului depindea salvarea lui Albert... 

La 13 decembrie, Corpul de armată 47 blindate a primit ordinul 
să pornească la luptă. Două sute de kilometri îl despărţeau de 
Stalingrad. Divizia a 6-a, venită din Franţa, a intrat în acţiune. 
Sprijinită de Divizia 23, redusă la 40 de tancuri, a reuşit să 
străpungă poziţiile avansate inamice. Pătrunzând adânc în 
dispozitivul rusesc, urma să atingă, la 19 decembrie, Mişkovo, 
parcurgând până la această dată 130 de kilometri. 

Noaptea se vedeau fâşiile de lumină ale proiectoarelor din 
Stalingrad, străpungând ca nişte ţepi de arici cerul. 

— Cu orice riscuri, am hotărât să trec peste dispoziţiile 
Fuhrerului, mi-a declarat von Manstein la una din conferințele cu 
statul său major. Am dat ordin lui Paulus, pe propria mea 
răspundere, să evacueze Stalingradul, să încerce cu toată armata 
sa o străpungere a încercuirii în direcţia Mişkovo, ca să facă 
joncţiunea cu Corpul 47. 

Ştiam că von Manstein se bucura de un mare prestigiu în ochii lui 


— 123 — 


Hitler şi speram că acesta, pus în faţa faptului împlinit, îl va accepta 
ca atare. Lui Paulus nu-i rămânea decât să execute ordinul, cu atât 
mai mult cu cât era acoperit de autoritatea şefului său ierarhic. 
Mare a fost însă stupefacţia lui von Manstein când comandantul 
Armatei a 6-a a refuzat - în termeni ocoliţi, ce-i drept - să execute 
ordinul. Au urmat câteva discuţii, pe calea undelor, între 
Feldmarschall şi Paulus. 

Paulus a obiectat că nu poate ieşi în întâmpinarea generalului 
Hoth, comandantul Corpului 47, deoarece nu dispune de carburant 
suficient pentru unităţile sale blindate şi motorizate. Dacă s-ar 
folosi de actualele sale disponibilităţi, nu ar fi în stare să parcurgă 
mai mult de treizeci de kilometri, căci ar cădea în pană de 
carburanţi. Von Manstein i-a explicat că diviziile aflate în drum spre 
Stalingrad sunt urmate de 3 000 de tone de carburanţi şi de 
alimente. Paulus s-a mărginit să răspundă că Fuhrerul a interzis 
Armatei a 6-a ieşirea din Stalingrad şi că diviziile trimise spre a-l 
despresura au datoria să pătrundă ele până la oraşul-fortăreaţă. 
Enervat de încăpăţânarea lui Paulus, von Manstein a trimis la 
Stalingrad - pe calea aerului - pe maiorul Eismann din statul său 
major, cu misiunea de a-i demonstra lui Paulus absurditatea 
refuzului său şi gravele consecinţe la care expunea Armata a 6-a 
dacă nu va ieşi din încercuire. Imposibilitatea asigurării unei 
aprovizionări adecvate în combustibil şi muniții va scădea treptat 
capacitatea de luptă a trupelor sale. In cele din urmă, acestea vor fi 
nevoite să înceteze orice rezistenţă şi să capituleze. Ceea ce nu ar 
fi pe placul Funrerului... 

În acelaşi timp, a intervenit un fapt care a răsturnat definitiv 
situaţia în favoarea ruşilor, pecetluind soarta asediaţilor din 
„fortăreaţa” Stalingrad. Parcă dinadins, armatele sovietice au 
declanşat o ofensivă de mari proporţii, spre a contracara orice 
şansă de reuşită planului lui von Manstein. La 16 noiembrie, Armata 
1 rusă, profitând de ceața care se lăsase de-a lungul Donului, a 
căzut prin surprindere asupra Armatei a 8-a italiene. Aceasta a 
intrat în debandadă. Unităţile dislocate de rapida înaintare a 
blindatelor ruseşti n-au mai opus decât o rezistenţă sporadică. Ruşii 
au înregistrat încă din prima zi o pătrundere adâncă de 25 de 
kilometri. 

Von Manstein a informat imediat O.K. W.-ul. Hitler, scandalizat de 
comportarea aliaţilor săi, a telefonat lui Mussolini, cerându-i să 
ordone comandamentului italian o restabilire a frontului. După cum 


— 124 — 


am aflat mai târziu, Ducele a fost tare vexat de tonul lui Hitler. 

In acest timp, ruşii şi-au dezvoltat ofensiva, aruncând în bătălie 
Armata lor a 6-a, precum şi Armata a 3-a de gardă. 

Atacul Armatei a 6-a era axat pe direcţia Voroşilovgrad, iar cel al 
armatei a 3-a, pe direcţia Stalino. Efectele au fost fulgerătoare. 
Frontul nostru era ameninţat de un dezastru. Peste un milion de 
oameni riscau să aibă soarta armatei încercuite la Stalingrad. 

Armata a 4-a „Panzer” a contraatacat, spre a restabili frontul. 
Prinsă în luptă cu forţele uriaşe ale ruşilor, şi ameninţată din flanc 
de Armata a 5-a blindată rusă, care a irupt pe frontul Cir, a cerut 
întăriri. Von Manstein nu mai avea la dispoziţie decât Corpul de 
armată 47, angajat în operaţia despresurării Stalingradului. 
Feldmarschallul a cerut iarăşi lui Paulus să treacă la atac, spre a 
crea o diversiune. A întâmpinat un nou refuz. Hitler, consultat direct 
de Paulus, interzisese evacuarea „fortăreţei” de pe Volga. 

Bătălia această titanică s-a prelungit până în ajunul Crăciunului. 
Majoritatea forţelor noastre aeriene au trebuit să intervină în 
sprijinul Armatei a 4-a,. Panzer”, slăbind efortul necesitat de 
aprovizionarea Stalingradului. 

Von Manstein a aşteptat până în ultimul moment ca Armata a 6- 
a să facă un efort, spre a realiza joncţiunea cu Corpul 47. In cele 
din urmă şi-a dat seama că încercările lui de a salva cei 200 000 de 
oameni care mai rămăseseră în viaţă la Stalingrad riscau să 
compromită situaţia întregului front de la est de Don. In ajunul 
Crăciunului a dat ordin generalului Hoth să desprindă din corpul său 
de armată Divizia a 6-a - cea mai puternică - şi să o trimită în 
sprijinul Armatei a 4-a „Panzer”, grav ameninţată în sectorul 
Morozovskaia. 

Cadoul de Crăciun pentru ofiţerii şi soldaţii din Armata a 6-a, 
încercuită la Stalingrad, s-a rezumat la o veste tragică. Pierduseră 
ultima şansă de a mai fi salvaţi. Moartea lor era pecetluită. 

La 23 decembrie, contraofensiva Grupului de armate Don, pentru 
despresurarea Stalingradului, a încetat. Ofensiva sovietică la est de 
cotul Donului urma să se dezvolte până la 31 decembrie, când 
frontul avea să se stabilizeze provizoriu pe linia Bielosodsk, 
Milerovo, Morozovsk, Ţimlianskaia. 

Cât de departe e această expunere seacă de zugrăvirea realistă 
a faptelor! Ingrozitoarea situaţie a oamenilor închişi în Stalingrad 
avea să atingă culmi inimaginabile. După Crăciun, Paulus a hotărât 
reducerea raţiei de pâine de la 200 de grame la 100 de grame. 


— 125 — 


larna rusească s-a instalat cu întregul ei cortegiu de orori. S-au 
înregistrat brusc mari scăderi de temperatură, fluctuând în cele din 
urmă între minus 30° şi minus 40°. Degerăturile au prins să facă 
ravagii mai teribile decât armele de foc. S-au semnalat primele 
morţi prin inaniţie. 

Menţinerea podului aerian a fost posibilă cu preţul unor pierderi 
catastrofale, cifrate la 536 de aeronave de transport, 143 de 
avioane de vânătoare şi 123 de bombardiere. Făgăduielile lui 
Göring, făcute cu uşurinţă, de la cartierul general al Luftwaffe din 
Paris, îşi dădeau acum roadele. Capturarea de către ruşi a 
aerodromurilor de la Tazinskaia şi Morozovskaia ne-a silit să ne 
mutăm bazele de plecare mult mai înapoi, şi anume la Salsk, 
Novocerkask şi Ceretkovo. Astfel, s-a dublat distanţa care trebuia 
parcursă de fiecare dată. Posibilităţile de aprovizionare zilnice au 
scăzut sub 100 de tone. Apelurile repetate ale lui Paulus rămâneau 
fără rezultat. Avioanele de transport aduceau în schimb recoltă 
bogată de răniţi şi degeraţi, fără să-i poată însă evacua pe toţi. Cei 
rămaşi de la un transport la altul erau sortiţi unei morţi sigure, din 
cauza frigului şi a imposibilității de a fi se da ajutor medical. 
Parcurgeam zilnic listele răniților, sperând să întâlnesc şi numele lui 
Albert. De fiecare dată încheiam lectura, apăsat de un groaznic 
simţământ de frustrare. 

Către sfârşitul celei de-a doua săptămâni a lunii ianuarie, am 
primit o scrisoare de la Albert. 

„Astăzi, dragă tată, m-am uitat pe hartă şi m-am cutremurat 
când am văzut cât suntem de singuri. Fuhrerul, în care ne-am 
încrezut atâta, ne-a uitat sau ne-a lăsat în mod voit pradă 
duşmanului. Domnii generali de la 0.K.W. au conştiinţa curată! Un 
sfert de milion de oameni sunt lăsaţi să piară, pentru ca gloria 
Fuhrerului şi a celui de-al treilea Reich să supravieţuiască secolelor. 
Ce minciună! Mileniul de pace germană făgăduit de Führer va 
dăinui numai în textele discursurilor lui demagogice. Am stat de 
vorbă cu mai mulţi ofiţeri. In vreme ce viscolul şuieră, gerul ne arde 
şi bombele aruncate din bombardierele ruseşti cad în jurul nostru, 
răscolind ruinele, camarazii mei şi cu mine ne-am împărtăşit 
gândurile. Ştim că pentru noi nu mai există nici o speranţă, în ciuda 
comunicatelor încurajatoare şi îndemnurilor patriotarde primite 
zilnic prin radio de la O.K.W. 

După ce vom pieri cu toţii, îmi spunea un locotenent de tancuri, 
ziarele din Germania vor publica vestea în chenar negru, 


— 126 — 


acordându-ne onoruri post mortem şi dându-ne pildă generaţiilor 
viitoare. Ce pălăvrăgeală blestemată! 

Un ofiţer dintr-o unitate de artilerie îmi mărturisea deunăzi: «Nu 
sunt laş, dar mi-e sufletul amar fiindcă a trebuit să-mi arăt vitejia în 
slujba unei cauze absurde şi a unor criminali cu galoane multe pe 
umăr. Ştiu că vom muri cu toţii. Nu ştiu însă de ce poporul german 
a îngăduit să ajungem aici!» 

Un altul îmi declara cu durere în suflet: «Din întreaga noastră 
divizie n-am mai rămas decât 76 de oameni. Restul au murit. 
Majoritatea zac îngheţaţi sub un linţoliu de zăpadă. Pământul e atât 
de tare, încât nici nu pot fi înmormântați». 

Am în unitate, dragă tată, un soldat din Hitlerjugend. Are un chip 
de fată. In ochii lui albaştri citeşti o nedumerire dureroasă. Nu-i 
vine să creadă că sfârşitul se apropie şi că Fuhrerul ne-a uitat. 
«Comunicatele, îmi spunea el, afirmă că soldaţii mor cu numele lui 
Hitler pe buze. Aceasta e cea mai neruşinată minciună. Băieţii din 
Hitlerjugend, care şi-au dat sufletul în preajma mea, n-au rostit 
numele lui Hitler decât blestemându-l.» 

Dragă tată, vom mai supravieţui poate câteva zile. N-am să cad 
în captivitate. In ultima clipă am să-mi trag un glonte în cap. Când 
am plecat pe front, m-ai sărutat şi m-ai îndemnat să fiu credincios 
drapelului ţării mele. ldentificam atunci ţara mea cu Hitler, 
conducătorul ei. Cât de cumplit m-am înşelat! Aş fi făcut mai bine 
dacă, în loc să-l adulez, l-aş fi omorât cu un glonte. 

Am încredinţai această scrisoare unui ofiţer de aviaţie, ca să nu 
cadă pe mâna cenzurii. In nenorocirea în care ne aflăm, se mai 
găsesc încă fanatici - i-aş denumi mai degrabă demenţi - care 
citesc scrisorile destinate celor de acasă. Este interzis să ne 
plângem, căci nu trebuie să-i demoralizăm pe cei rămaşi în patrie. 
Nu-ţi vine să râzi de această tragică enormitate? 

Plătim cu suferinţele noastre păcatul de a fi încălcat pământuri 
care nu ne aparţin. Există o justiţie imanentă. Toate popoarele care 
săvârşesc această crimă sunt condamnate. Mai curând sau mai 
târziu îşi vor ispăşi pedeapsa. 

Te îmbrăţişez, dragă tată, şi te rog să te gândeşti din când în 
când la fiul dumitale, 

Albert” 


Am împăturit scrisoarea şi am strecurat-o în buzunarul de la 
piept, care purta insigna „Crucii de Fier”. Am citit o singură dată 


— 127 — 


rândurile lui Albert. Dar mi s-au întipărit atât de bine în minte, încât 
aş putea să le repet de la primul cuvânt şi până la ultimul. 

Da! Fiul meu avea dreptate, după cum au dreptate şi 
Stauffenberg şi Beck şi Oster. f 

Peste câteva zile am fost chemat iarăşi la Rastenburg. In avionul 
care avea să mă ducă până acolo, a luat loc şi generalul Hube, care 
fusese scos temporar din încercuire, spre a i se conferi frunzele de 
stejar la „Crucea de Fier” în gradul de cavaler. 

Pe drum am vorbit mult despre situaţia de la Stalingrad. Ca şi 
mine, era indignat şi împotriva lui Göring, care, prin făgăduinţele 
sale nesăbuite, îl încurajase pe Hitler să se arate atât de 
intransigent în ceea ce priveşte păstrarea Stalingradului. 

Mă întrebam dacă nu eram chemat la Rastenburg spre a mi se 
comunica destituirea din toate funcţiile pe care le deţineam. In 
orice caz, mă aşteptam să mi se facă aspre reproşuri referitoare la 
activitatea aviaţiei noastre. i 

Hitler l-a primit mai întâi pe Hube. In cadrul unei scurte 
ceremonii, i-a înmânat distincţia acordată, felicitându-l pentru 
bravura sa. 

Generalul Hube i-a mulţumit pentru cinstire, dar n-a omis în 
încheiere să-i toarne un adevăr amar: 

— Mein Führer, aţi executat prin împuşcare generali de armată. 
De ce nu ordonaţi să fie împuşcat şi generalul de aviaţie care v-a 
făgăduit că va aproviziona Stalingradul? 

Aluzia era străvezie. Hitler s-a mărginit să-l asigure că va face 
imposibilul spre a despresura Stalingradul. 

Odată ceremonia încheiată, generalul Hube a fost trimis din nou 
la Stalingrad, unde avea să-şi aştepte sfârşitul, purtând însă pe 
piept „frunzele de stejar”. Superbă consolare. 

După plecarea lui Hube, Hitler m-a chemat în cabinetul său. Erau 
acolo toţi membrii clicii Keitel-Jodl. 

— Herr General, am stabilit un nou plan de operaţii pentru 
despresurarea Stalingradului. 

„lar?” am reflectat scârbit. 

Placa aceasta cu despresurarea o auzisem de atâtea ori, încât mi 
se făcuse lehamite. Ştiam ce temei se putea pune pe promisiunile 
lui Hitler. 

— Am hotărât să execut o retragere metodică a aripii drepte a 
Grupului de armate A., a continuat el, arătându-mi pe hartă 
desfăşurarea acţiunii propuse. Diviziile acestea le voi folosi pentru 


— 128 — 


a sprijini Armata a 4-a „Panzer”, care luptă în defensivă la 70 de 
kilometri dincolo de Kotelnikovo. Voi zăvori de asemenea golul 
lăsat de italieni, ca să împiedic pe ruşi să se reverse în bazinul 
Doneţului. Pentru a realiza această vastă operaţie, care cere un 
anumit timp, Armata a 6-a trebuie să reziste la Stalingrad, să reţină 
în continuare pe cei 500 000 de ruşi care o asediază. Dacă Armata 
a 6-a ar înceta să mai lupte, jumătatea aceea de milion de ruşi ar 
rămâne disponibilă întărind trupele inamice aflate în luptă cu 
Grupul de armate Don. 

Raționamentul lui Hitler nu era lipsit de o oarecare logică. Pleca 
însă de la o premisă falsă. li lipsea timpul util pentru desfăşurarea 
acestor operaţii. Diviziile menţionate, din Grupul de armate A., nu 
se puteau deplasa până în sectorul luptelor mai înainte de zece 
zile, dacă nimic nu le-ar fi stânjenit înaintarea. larna extrem de 
grea, drumurile înzăpezite şi atacurile sovietice le îngreunau însă 
mişcările. lar Armata a 6-a a lui Paulus era la capătul resurselor. 

l-am explicat că unul din cele două aerodromuri din Stalingrad 
căzuse în mâna ruşilor şi că cel de-al doilea se şi afla sub focul 
artileriei lor cu tragere lungă. In condiţiunile actuale, chiar şi 
absolut insuficienta aprovizionare a Armatei a 6-a nu se mai putea 
face - cu oarecare succes - decât noaptea. În nici un caz, însă, nu 
eram în situaţia de a-i acoperi nevoile. Pierderile înregistrate de 
Luftwaffe, în oameni şi aparate, se ridicau la cifre uriaşe. 

Keitel mă privea iritat. Işi netezea din când în când mustaţa, cu o 
nervozitate vizibilă. Jodl era calm. Ştia că am dreptate, dar mă lăsa 
să mă zbat singur. 

— Veţi face imposibilul, Herr General! a rostit la un moment dat 
Hitler, încercând să pună capăt obiecţiilor mele. 

Scrisoarea din buzunarul de la piept îmi insufla curajul să-i spun 
tot adevărul. l-am descris în culori realiste situaţia dezastruoasă a 
trupelor din Stalingrad, foametea de acolo, lipsa de muniții, de 
medicamente, de combustibil, de moral 

— Am reuşit să scoatem din încercuire 30 000 de răniţi, mein 
Führer. Dar alţi 18 000 zac în pivnițe neîncălzite, aşteptând 
medicamente, şi este inutil să vă mai spun că numărul lor creşte 
neîncetat. Până şi soldaţi din linia întâi, chiar şi dintre cei nerăniţi, 
sunt găsiţi dimineaţa morţi, degeraţi, cu mâna pe armă. Pământul e 
atât de tare din cauza gerului, încât nu pot fi săpate gropi 
individuale. Asediaţii au ajuns să-şi mănânce ultimii cai. Au devorat 
carnea crudă, pentru că n-au avut combustibil ca să o frigă. Inghit 


— 129 — 


zăpadă ca să-şi potolească setea. Situaţia oamenilor a devenit 
intolerabilă. 

li vorbeam dârz, gândindu-mă la Albert şi la camarazii lui. Ştiam 
că vorbele mele nu aveau să fie consemnate în procesele-verbale. 
Erau prea aspre. Hitler mă asculta întunecat. Işi muşca buzele, şi 
mâinile începuseră să-i tremure. S-ar fi zis că auzea pentru prima 
oară asemenea vorbe. Nimeni nu îndrăznise, probabil, să-i 
Zugrăvească realitatea, sau dacă o făcuse, nu fusese luat în seamă. 
in vreme ce îmi revărsam amărăciunea, înfăţişându-i orori care 
depăşeau cele mai îngrozitoare scene imortalizate de penelul lui 
Goya, îmi spuneam că după ce îmi voi încheia rechizitoriul, voi fi 
probabil arestat, sub învinuirea de defetism. Ajunsesem însă într-o 
stare că puţin îmi păsa de urmări. 

Hitler nu m-a întrerupt. Abia după ce am terminat tot ce aveam 
de spus. A rostit cu voce scăzută, aş fi tentat să o definesc 
„Ssepulcrală” dacă nu m-aş teme de efecte fals melodramatice: 

— Herr General, v-am ascultat cu atenţie. Sunt informat asupra 
acestei situaţii. Acum o oră am primit un raport din partea 
generalului Paulus. Care solicita autorizaţia de a capitula, invocând 
dificultăţile menţionate şi de dumneavoastră. A trebuit să-l refuz. 
Interesele superioare ale Germaniei impun Armatei a 6-a să reziste 
pe poziţie până la ultimul om. Dacă trupele noastre care vor sparge 
încercuirea vor găsi numai mormane de cadavre, va însemna că 
eroii de la Stalingrad şi-au făcut datoria şi că memoria lor va fi în 
veci slăvită. Le vom înălța un monument care să supravieţuiască 
mileniilor. 

incepuse iar să divagheze, adoptând acea poză teatrală care mai 
avea încă darul să-i impresioneze pe unii auditori. Keitel îl privea cu 
extaz. Ceilalţi ofiţeri se comportau ca şi când ar fi fost electrizaţi de 
vorbele lui inspirate. Mimau atitudini războinice, de soldaţi decişi 
să-şi dea ultima picătură de sânge pentru patria germană şi pentru 
conducătorul ei. i 

Aveam senzația că mă aflu pe un podium. In fața omenirii uluite, 
o trupă de histrioni demenţi oferea un spectacol care se voia 
măreț, dar care nu reuşea decât să trezească repulsie. f 

Stauffenberg găsise o soluție, şi voia să o pună în practică. Imi 
vorbise despre planurile sale. lar eu aveam datoria să-l ajut. Din 
toate puterile mele... 

M-am înapoiat la cartierul general al lui von Manstein. l-am 
relatat convorbirea mea cu Hitler. Am insistat asupra hotărârii lui 


— 130 — 


de a se prelungi până la ultima limită rezistenta apărătorilor 
Stalingradului. 

Feldmarschallul a ridicat din umeri. 

— Situaţia Armatei a 6-a este disperată. Paulus suportă acum 
consecinţele propriei sale pasivităţi. Când i-am cerut sa încerce 
stabilirea joncţiunii cu trupele noastre, dispunea de o sută de 
tancuri. Se plângea că nu are combustibil suficient spre a ajunge 
până la noi. Atacul pe care l-ar fi dezlănţuit în direcţia noastră ar fi 
uşurat misiunea Armatei a 4-a „Panzer”. Poate că am fi reuşit să 
străpungem cordonul inamic din jurul Stalingradului. Chiar dacă nu 
am fi încheiat cu succes această operaţie, am fi avut conştiinţa 
împăcată că am făcut totul spre a obţine o soluţionare a crizei. 
Intervenţia diviziilor din flancul stâng al Grupului de armate A., 
preconizată de Führer, este utopică. Cred că sunteţi de acord cu 
mine. Acum, însă, continuarea rezistenţei Armatei a 6-a a devenit 
imperioasă. Dacă trupele inamice angajate în luptă cu forţele de 
sub comanda lui Paulus ar deveni disponibile, frontul nostru întreg 
ar fi literalmente măturat. Armata a 6-a trebuie deci să lupte până 
la ultimul om. Nu pentru a se mai salva, ci pentru a ne salva, într-o 
oarecare măsură, pe noi. Este nedrept să prelungim suferinţa 
sutelor de mii de soldaţi încercuiți - mă întreb dacă mai sunt sute 
de mii, după pierderile înregistrate până la ora actuală - însă 
războiul modern are legile lui. Odată pornit, nu i se mai poate pune 
capăt decât odată cu nimicirea uneia din tabere. Mă mir că pilda 
celui dintâi război mondial, cu urmările lui pentru învinşi, nu i-a pus 
pe gânduri pe conducătorii noştri mai înainte de a trece graniţa 
Poloniei. 

In cursul zilelor următoare am făcut o nouă vizită la Stalingrad. 
Cercul inamic din jurul oraşului se strânsese atât de tare, încât 
aterizările pe singurul aerodrom rămas în mânile Armatei a 6-a se 
mai efectuau numai la adăpostul nopţii. Ziua ne mărgineam să 
paraşutăm baloturi. 

Paulus ne-a primit în subsolul clădirii „Univermag”. Era năuc. Mi- 
a vorbit îndelung de necesitatea sporirii aprovizionărilor. Pierderea 
aerodromului de la Pitomnik constituise o lovitură cumplită. l-am 
răspuns că am atins plafonul posibilităţilor noastre, şi aşa destul de 
reduse. Mi-a vorbit despre parlamentarii sovietici care, la 8 
ianuarie, au oferit Armatei a 6-a condiţiile unei capitulări onorabile. 
Le-a respins, fiindcă avusese încredere în făgăduielile lui Hitler. De 
atunci şi până la data actuală, situaţia se înrăutăţise considerabil, 


— 131 — 


Armata a 6-a pierduse mai mult de trei sferturi din teritoriul deţinut 
la începutul asediului. Supraviețuitorii înfometați erau ameninţaţi 
să fie izolaţi în două pungi. 

— Unităţi disparate, nesocotindu-mi ordinele, au încercat să se 
strecoare înapoi spre vest printre poziţiile inamice, în speranţa că 
vor atinge avanposturile Grupurilor de armate Don sau A., mi-a 
declarat el cu amărăciune. Au refuzat să înţeleagă că merg la 
sinucidere. Orice rezistenţă a devenit inutilă. 

L-am văzut şi pe generalul von Seydlitz. Era pământiu. A încercat 
să-mi zâmbească. i 

— Aţi dori, desigur, să vă revedeţi fiul. In momentul de faţă, însă, 
nu mai ştiu nimic despre el. Am pierdut orice legătura cu unitatea 
lui. Suntem pierduţi, Herr General. Suntem pierduţi! 

Am ieşit ameţit şi eu din adăpostul lui Paulus. In jurul oraşului 
luptele se desfăşurau cu furie. Cerul era luminat intermitent de 
fulgerările exploziilor. 

Drumul până la aerodrom l-am făcut pe jos, ca şi la sosire. După 
cum am putut să-mi dau seama, aterizările avioanelor noastre la 
Stalingrad aveau să sisteze în curând. Aprovizionarea nu se va mai 
face decât prin paraşutări. Aerodromul ajunsese sub focul 
mitralierelor inamice. 

Mergeam bâjbâind printre ruine. Mă conduceau doi ofiţeri tineri 
din statul-major al lui Paulus. Mă uitam la ei şi le plângeam 
tinereţea. Slabi ca nişte umbre, nebărbieriţi, murdari, mă făceau să 
mă gândesc la Albert. 

M-am împiedicat, de cadavre de soldaţi, ţepeni ca nişte blocuri 
de gheaţă şi acoperiţi de zăpadă. Ori de câte ori întâlneam grupuri 
de militari, încercam să le desluşesc feţele livide în lumina crudă a 
exploziilor. Printre ei îl căutam pe Albert. Speram nebuneşte să-l 
întâlnesc. 

Exageram dificultățile drumului, ca să-mi încetinesc mersul. 
Voiam să câştig timp. Să văd cât mai mulţi soldaţi. Albert! Albert, 
fiul meu drag!... 

Când am ajuns la avion, se crăpa de ziuă. Pilotul m-a primit cu 
reproş. Întârzierea mea punea în primejdie un întreg convoi aerian. 

Mi-am luat rămas bun de la cei doi ofiţeri. Le oferisem mai 
înainte câteva pachete de ţigări. Ultimele pe care le mai aveam 
asupra mea. M-am urcat în carlingă. Asupra aerodromului se 
dezlănţui brusc un intens foc de artilerie. Un avion cu răniţi, lovit în 
plin, sări în aer. Altul luă foc. 


— 132 — 


Potrivit ordinelor mele, avionul meu a decolat ultimul. Când am 
survolat aerodromul, mi s-a strâns inima. Vedeam de acolo de sus 
mulţimea aceea de soldaţi tineri, condamnaţi la moarte sau la 
captivitate. Mă întrebam, care din alternative este mai bună? 

Proiectilele artileriei antiaeriene inamice se spărgeau în jurul 
avionului. Suflul exploziilor cutremura uneori aeronava. Stalingradul 
rămânea în urmă. Am trecut în chip miraculos prin toate barajele 
antiaeriene. Destinul mă menaja, rezervându-mi alte suferinţe. 
Când am ajuns deasupra liniilor germane, eram cu desăvârşire 
năuc. În zilele următoare m-am comportat ca un automat. Trăisem 
momente atât de îngrozitoare, încât mă mir că am avut puterea să 
le supraviețuiesc. 

Mesajele primite zilnic de la Paulus indicau o deteriorare rapidă 
şi iremediabilă a situaţiei. La 24 ianuarie a raportat pierderea 
legăturii cu aproximativ două treimi din armata de sub comanda 
sa. Un tronson, alcătuit din restul a patru corpuri de armată, se 
îmbulzea în centrul oraşului. Corpul 51 de armată fusese izolat în 
cartierul industrial de nord. Atacurile ruşilor se succedau în valuri 
de o intensitate şi de o violenţă nemaiîntâlnite. Inaltul 
Comandament Sovietic voia să lichideze cât mai repede punga de 
la Stalingrad. Tronsonul din centrul oraşului a fost la rândul său 
rupt în două. 

La 30 ianuarie, O.K. W.-ul a transmis prin radio decretul prin care 
Fuhrerul a numit pe generalul Paulus Feldmarschall. In aceeaşi zi 
am fost informaţi de pătrunderea ruşilor în sectorul central al 
oraşului. Tunurile Armatei a 6-a încetaseră să mai tragă din cauza 
lipsei de muniţie. Tancurile încremeniseră pe străzile blocate de 
ruine. Luptele se desfăşurau acum corp la corp. 

— In mod practic, bătălia de la Stalingrad s-a încheiat, mi-a 
declarat von Manstein. Am cerut înaltului Comandament al 
Wehrmachtului să îngăduie capitularea resturilor Armatei a 6-a. 
Continuarea oricărei rezistenţe capătă aspectul unui măcel inutil. 

În dimineaţa aceleiaşi zile am primit ordin să mă prezint de 
urgenţă la Rastenburg. 

La înaltul Cartier General al Führerului domnea o stare de 
nervozitate determinată în special de exploziile de mânie ale lui 
Hitler. 

Când am fost introdus în cabinetul său, urla la telefon: 

— Herr Feldmarschall von Manstein, interzic cu desăvârşire 
capitularea Armatei a 6-a! Am mai spus-o şi o repet. Luptele vor 


— 133 — 


continua până la ultimul combatant. Generalii se vor lupta pe 
baricade, alături de soldaţi. Işi vor păstra un ultim cartuş, şi când îşi 
vor da seama că orice rezistenţă devine imposibilă, îşi vor zbura 
creierii! Militarii care se predau îmi inspiră scârbă... In fiecare an, 
20 000 de persoane se sinucid în Germania. Este de neconceput ca 
un general să fie incapabil a face un gest de la care nu s-au dat 
înapoi atâtea femei... Dacă Paulus va capitula, nu voi mai crea 
mareşali... Eroismul sutelor de mii de soldaţi germani va fi întinat 
de laşitatea unui singur om... 

Hitler a închis telefonul. 

Feldmarschallul Keitel, impresionat de cuvintele Fuhrerului, a 
rostit convins: 

— Nu s-a mai pomenit ca un mareşal german să se predea... 

Hitler s-a întors spre mine. 

— Înaintea plecării dumneavoastră spre Rastenburg, aţi dat 
ordin ca aprovizionarea pe calea aerului să continue până în ultimul 
moment? 

— Mein Führer, i-am răspuns, aviatorii noştri mi-au raportat că 
nu mai pot face deosebire între poziţiile păstrate de trupele noastre 
şi poziţiile ocupate de inamic. Luptele se desfăşoară în interiorul 
oraşului. Corp la corp. 

— Admirabil este eroismul soldatului german, nu-i aşa, meine 
Herren? a rostit Hitler, plin de exaltare. Herr General, mi s-a 
adresat, veţi pleca în Africa de Nord. Doresc să luaţi legătura cu 
Feldmarschallul Rommel. li veţi acorda tot sprijinul în ofensiva pe 
care o pregăteşte. De data aceasta sper să fiţi mai norocos, Herr 
General... 

— Şi mai eficient, a completat Keitel. 

L-am privit în ochi, apoi m-am adresat lui Hitler: 

— Mein Führer, capacitatea mea este pusă la îndoială. Sunt gata 
să suport consecinţele, prezentându-vă demisia. 

Hitler a aruncat o privire mustrătoare lui Keitel. Apoi mi-a 
zâmbit: 

— In marea sa dragoste pentru patria germană, Fe/dmarschallul 
Keitel exagerează uneori. Socotesc că v-aţi făcut pe deplin datoria. 
Cu aceasta am închis discuţia! In cursul conferinţei de mâine 
dimineaţă, veţi primi ordinul de operaţii. Acum sunt prea obosit. 
Gute Nacht, meine Herren!... 


Prag de an 1944. Jocul războiului şi al morţii, în care se angajase 


— 134 — 


nu numai armata, dar şi întregul popor german, se apropia de 
sfârşit. 

Gândurile acestea bizare îmi treceau prin minte, în vreme ce-mi 
luam micul dejun în apartamentul meu de la hotelul „Crillon”. 
Incercam să mi-l imaginez pe Führer când îi voi prezenta raportul 
din care reieşea că Frontul de Vest nu se putea dispensa de 
avioanele sale, ci avea nevoie de întăriri substanţiale, spre a face 
faţă unei debarcări inevitabile. 

Imi înmuiam cornul în cafeaua cu lapte, când a sunat telefonul. A 
răspuns Helmuth, ordonanța. 

— Alo!... Da... Un moment, vă rog... A acoperit cu mâna 
microfonul: Herr General, o domnişoară, Colette Latour, doreşte să 
vă vorbească. Spune că are ceva urgent să vă comunice. 

„Colette Latour?” îmi părea vag cunoscut numele acesta, dar nu 
reuşeam să-l plasez în timp şi în spaţiu. Am încetat să-mi răscolesc 
memoria. Latour e un nume comun. Cunoşteam reputaţia multor 
pariziene tinere care căutau prietenia ofiţerilor germani, şi se 
alegeau cu cadouri şi alimente. După ce obțineau ceea ce doriseră, 
îi criticau pe toate cărările. O mixtură de oportunism şi patriotism, 
dozate astfel încât respectivele tinere să se aibă bine şi cu 
ocupanţii germani, dar şi cu concetăţenii intransigenţi. 

— Spune-i că sunt ocupat. Să revină altădată. 

Helmuth a tradus cuvintele mele în franţuzeasca lui 
aproximativă. 

Am uitat în curând de acest mărunt incident. Mi-am terminat 
micul dejun şi m-am pregătit de plecare. Inainte de a face o nouă 
vizită la cartierul general al Fe/ldmarschallului von Rundstedt, 
aveam de gând să trec şi pe la comandamentul Luftwaffe din Paris. 
Trebuia să mă pun de acord şi cu Sperrle. 

Imi îngăduisem să lenevesc o jumătate de oră în dimineaţa 
aceasta. Ştiam că von Geist se va descurca şi fără mine şi că îmi va 
procura într-un timp record tot materialul de care aveam nevoie 
pentru raportul către Führer. 

Tocmai când mă pregăteam să ies din cameră, telefonul a sunat 
din nou. Am aşteptat, cu mâna pe clanţă, în vreme ce Helmuth 
răspundea în locul meu. 

— Alo!... Da... Să trăiţi, Herr General!... imediat, Herr General! 

— Cine e? l-am întrebat. 

— Herr General von Stupnagel. 

Apelul lui telefonic mi-a făcut plăcere. Heinrich von Stupnagel, 


— 135 — 


comandantul militar al Franţei, se bucura de toată stima mea, cu 
atât mai mult cu cât ne lega o cauză comună. Íl neglijasem în 
ultima vreme, şi-mi reproşam acest lucru. 

Am luat receptorul din mâna lui Helmuth. 

— Te salut, Eugen! a răsunat vocea generalului. Ai venit la Paris, 
dar n-ai trecut şi pe la mine. 

— Mea culpa, Heinrich. În cursul după-amiezii îţi fac neapărat o 
vizită. Poate că ştii de ce mă aflu la Paris? A 

— Ştiu. Am stat de vorbă cu von Rundstedt. |ţi urez succes în 
misiunea ta. 

— Vom mai discuta despre aceasta, Heinrich. După-amiază unde 
te găsesc? La comandament, sau la tine acasă? 

— Aş prefera la o cafenea. Ne îmbrăcăm în civil, hoinărim puţin 
prin centru, ca în tinereţe, şi mai schimbăm câteva cuvinte. O cafea 
şi un absint pe terasa unei cafenele ne vor procura puţină 
destindere. Tu ai în orice caz mai multă nevoie de aşa ceva decât 
mine. 

— Perfect! Cum procedăm, Heinrich? 

— Te chem la telefon în jurul orei cinci, ca să stabilim locul de 
întâlnire. 

— De acord. Aştept apelul tău. Te salut, Heinrich! 

— Te salut, Eugen! 

Am lăsat încet receptorul în furcă. Dacă mă chema von 
Stupnagel, înseamnă că se pregătea ceva important. Rămăsese 
stabilit să nu ne întâlnim decât în caz de strictă necesitate. O 
prudenţă elementară impunea măsuri de precauţie. Gestapoul era 
vigilent, iar vigilenţa aceasta trebuia înşelată. 

Când am ieşit din hotel, am constatat cu tristeţe că vremea se 
stricase. Bătea un vânt rece, cerul se acoperise de nori, iar de sus 
cădeau stropi rari de ploaie amestecată cu fulgi mărunți de zăpadă. 

Maşina mă aştepta la trotuar. Şoferul a sărit să-mi deschidă 
portiera. In vreme ce mă aşezam pe bancheta din spate, de pe 
trotuarul de vis-à-vis a ţâşnit o fată. A deschis portiera din partea ei 
şi, cu o îndrăzneală care m-a stupefiat, s-a aşezat lângă mine. 
Mărturisesc că în primul moment avusesem impresia că fata voia 
să tragă asupra mea. Asemenea atentate erau monedă curentă în 
Parisul ocupat. 

lritat de această cutezanţă, eram pe punctul de a ordona 
şoferului s-o dea jos din maşină. Ghicindu-mi gândurile, fata m-a 
implorat, gâtuită de emoție. 


— 136 — 


— Vă rog, nu mă izgoniți! Sunt Colette Latour! 

— Numele dumneavoastră nu-mi spune nimic, Mademoiselle, am 
rostit cu severitate. Vă poftesc să coborâţi din maşină. 

— Nici numele „de Gandale” nu vă spune nimic? m-a întrebat, 
exasperată. 

— Gandale? Vă referiţi la marchizul de Gandale? 

— Mă refer la fiul său. La Georges. Acum mă lăsaţi să vorbesc? 

M-am întors către şofer, care urmărise uluit această scenă. 

— Treci la volan, i-am poruncit. Mă duci la Comandamentul 
Luftwaffe - Palais de Luxembourg! 

Portarul galonat al hotelului, un bătrân cu sprâncene albe, 
stufoase, ca nişte mustăţi, se uita plin de severitate la fata de lângă 
mine. „Incă o blestemată de colaboraţionistă!” părea el să spună. 

Maşina s-a urnit, înconjurând vasta Place de la Concorde. A luat- 
o pe Quai des Tuileries şi a cotit la dreapta pe podul Solferino. 

Am ridicat geamul care ne despărţea de şofer. 

— Vă ascult, Mademoiselle. Aţi menţionat un nume. 

— Da. Sunt logodnica lui Georges de Gandale. 

Acum mi-am amintit şi de numele ei. Bătrânul marchiz de 
Gandale îmi vorbise odată, curând după ocuparea Parisului, de 
pasiunea fiului său mai mare pentru o fată vulgară, pictoriţă, 
desenatoare, sau cam aşa ceva. Indurerat de moartea lui Henri - 
răpus de mine în acea înverşunată luptă aeriană din timpul bătăliei 
pentru Franţa - dorea să-şi asigure o descendență impecabilă, 
însurându-şi unicul fiu rămas în viaţă cu o reprezentantă a unei 
familii nobile şi pe cât posibil avute. Pasiunea lui Georges pentru o 
„pictoriţă vulgară” îi strica toate planurile. Întâlnirea mea cu 
marchizul de Gandale fusese întâmplătoare. Intrasem în acelaşi 
anticariat. Amândoi eram mari amatori de cărţi rare, cu legături 
somptuoase. Deşi suntem cumnaţi, ne-am privit stingheriţi. Ne 
despărţea un război, o baricadă. Marchizul nu ştia că eram autorul 
morţii fiului său. Pe mine, acest lucru mă făcea şi mai reticent. Mă 
simţeam vinovat nu numai faţă de marchiz, ci şi de întreaga 
noastră familie. Am schimbat atunci câteva vorbe. Fleacuri 
politicoase, lipsite de sens. Nu m-a poftit la el acasă şi nici eu nu m- 
am oferit să-i fac o vizită. Mi-a vorbit în treacăt despre pasiunea 
„bolnăvicioasă” a fiului său pentru Mademoiselle Latour, s-a 
interesat - pro forma - de ultimele mele achiziţii livreşti, apoi ne- 
am despărţit. În momentul când a părăsit anticariatul, cred că 
amândoi am respirat uşuraţi. Se încheiase o întrevedere penibilă. 


— 137 — 


Poate că după război, relaţiile noastre se vor îmbunătăţi. Dacă, 
bineînţeles, vom supravieţui acestui măcel. 

Fata nu avea o înfăţişare vulgară. Aş putea spune că m-a cucerit 
din primul moment cu delicateţea trăsăturilor, cu aerul acela 
reţinut, mândru chiar, la care nu renunţase nici acum. Când îmi 
solicita cu atâta insistentă o întrevedere. 

— Nu ştiu dacă aţi auzit de moartea maiorului Blumel? m-a 
întrebat Colette Latour. 

— Am auzit. 

— Se spune că ar fi fost ucis într-un hotel de către membri ai 
Rezistenței. Aceasta este, cel puţin, versiunea oficială. 

— Da, sunt informat şi de aceasta. 

— Ei bine, mon Général, versiunea oficială nu corespunde 
realităţii. Maiorul Blumel nu a fost ucis de partizani, ci de către un 
agent al Gestapoului. 

Am zâmbit ironie. 

— lertaţi-mă, Mademoiselle, mai degrabă versiunea 
dumneavoastră pare fantezistă. 

— Vreţi probe, mon General? 

— Mi-aţi putea oferi probe? 

— In corpul lui Blumel se află numai gloanţe provenite din 
pistolul de serviciu al agentului german. Şi viceversa. Agentul a fost 
împuşcat de Blumel. 

— Pare neverosimil. 

Blumel şi Schulze, agentul Gestapoului, făceau împreună afaceri 
de o natură specială. Schulze era prieten bun cu şeful lagărului din 
Romainville. Prin intermediul acestuia, avea lista tuturor ostatecilor 
care urmau a fi executaţi drept represalii în cazul unor atentate 
săvârşite împotriva ocupanților. 

— Şi? 

— Schulze lucra mână în mână cu maiorul Blumel. lată cum. 
Blumel avea o amantă franţuzoaică. O oarecare baroneasă de 
contrabandă, Julie de Lambert, care şi-a asigurat accesul în 
rândurile acelei societăţi cosmopolite care constituia înainte de 
război faimosul tout Paris. Schulze furniza lui Blumel listele de 
ostateci. Blumel lua contact, prin mijlocirea baronesei, cu familiile 
ostatecilor avuţi. In schimbul unei contribuţii în bani sau în bijuterii, 
familia respectivă obținea ca ruda deţinută în lagărul din 
Romainville să nu fie inclusă în loturile de ostateci trimişi în faţa 
plutoanelor de execuţie. Simplu, nu-i aşa? 


— 138 — 


— Da, aşa pare, Mademoiselle. 

— Toate lucrurile au mers perfect, până într-o zi, când agentul 
Schulze a avut impresia că este tras pe sfoară, în sensul că Blumel 
reţinea cea mai mare parte din bani, deşi în prealabil conveniseră 
să împartă contribuţiile în trei. 

Afacerea începea să mă intereseze. leşea la iveală încă unul din 
aspectele murdare ale activităţii agenţilor Gestapoului. 

— Lui Schulze nu i-a fost greu să-şi recruteze un agent care a 
intrat în legătură cu una din familiile puse la contribuţie. A aflat prin 
aceasta că Blumel îşi rezerva partea leului. A urmat o explicaţie. In 
faimoasa cameră de hotel. Se întâlneau acolo, sub pretextul unor 
vizite la nişte prostituate din cartier. 

Maşina opri în faţa Comandamentului Luftwaffe. 

— Foarte tristă afacerea, Mademoiselle, pentru reputaţia 
autorităţilor germane de ocupaţie. Dar ce rost am eu în toate 
acestea? 

— Unul dintre ostatecii care urmează a fi executaţi în cazul 
morţii lui Schulze este Georges de Gandale. 

Eram sigur că Mademoiselle Latour va ajunge aici. Presimţeam 
acest lucru. Aştepta acum să fac ceva. Imi va cere acest lucru. Şi 
era îndrituită să o ceară. Cât despre mine, aveam o dublă datorie 
faţă de familia de Gandale. In primul rând, în calitate de rudă 
apropiată, în al doilea rând, pentru a-mi spăla conştiinţa întinată de 
uciderea lui Henri. 

— Aţi venit la mine ca să intervin în această afacere, nu-i aşa, 
Mademoiselle? 

— Exact, mon Général. 

— Bine. Vom vedea ce este de făcut. 

Am ordonat prin interfon şoferului să continue drumul. O 
plimbare pe străzi. Indiferent pe unde. 

Rolls-Royce-ul şi-a reluat periplul prin Parisul acoperit de nori. 
Aveam să revin la Sperrle ceva mai târziu. 

— Puteţi să-mi furnizaţi şi alte date, Mademoiselle? 

Ochii fetei străluceau. Era fericită că apelul ei avusese ecou. 

— Vă mulţumesc, mon Général. Vă mulţumesc şi în numele lui 
Georges. 

— Imi fac datoria, Mademoiselle. Vă rog să continuaţi. 

l-am oferit o ţigară, pe care i-am aprins-o tot eu. 

— Vă mulţumesc, a rostit ea, surâzându-mi cu drăgălăşenie. 
Obrazul ei, atât de crispat până atunci, începea să se destindă. 


— 139 — 


Ceea ce pare extrem de ciudat, a reluat ea, este faptul că 
Gestapoul cunoaşte aceste împrejurări. Condiţiile morţii lui Blumel 
şi ale rănirii lui Schulze au fost anchetate temeinic, iar rezultatele 
au ajuns la cunoştinţa lui Stindt, şeful Gestapoului din Franţa. 
Presupunerea noastră... 

— A „noastră”? am repetat. Lucraţi cu cineva, Mademoiselle? 

Pe obrajii ei s-a aşternut o roşeaţă bruscă. 

— Am să vă vorbesc deschis, mon Général... 

— Asta şi aştept, Mademoiselle. 

— Suntem mai mulţi aceia care cunoaştem faptele aşa cum s-au 
petrecut în realitate. 

— Ce înseamnă acest „mai mulţi”, Mademoiselle? E bine să ne 
cunoaştem reciproc poziţiile. Ca să vă pot ajuta - şi am să vă ajut - 
trebuie să-mi precizaţi sursa informaţiilor dumneavoastră. Nu pot 
interveni decât în cazul că seriozitatea lor este în afară de orice 
îndoială. Faceţi parte din Rezistență, Mademoiselle? 

A ezitat câteva clipe. 

— Sunt convinsă că am de-a face cu un gentleman, mon 
General. 

— Numai dumneavoastră puteţi aprecia acest lucru. 

— Ei bine, am unele legături cu Rezistenţa. 

— Perfect. Vă ascult. 

— Presupunerea noastră este că Gestapoul vrea să ascundă 
unele aspecte care ar dezvălui turpitudinea agenţilor lui. In cazul că 
Schulze va supravieţui, îşi va primi pedeapsa, dar fără ca să se afle 
în afară despre acest lucru. Dacă va muri de pe urma rănilor, 
ostatecii vor fi executaţi, pentru ca opinia publică franceză şi chiar 
cea germană să nu afle realitatea. 

— Raționamentul e logic, Mademoiselle. Intervine o dificultate. 
Dacă Gestapoul vrea să-i acopere formal pe Schulze şi pe Blumel, 
înseamnă că poate să interpreteze probele existente aşa cum îi 
convine. Nu-i va fi greu să stabilească, de pildă, că pistolul cu care 
a fost ucis Blumel nu era al lui Schulze. 

— Ne-am gândit la acest aspect al chestiunii, grăi Colette Latour. 

— Şi? 

— Ne-am asigurat un martor, care cunoaşte toate dedesubturile. 

Am zâmbit. 

— Baroneasa? 

A zâmbit şi Colette. 

— Baroneasa. Am răpit-o pur şi simplu. Ştiam că dacă va încăpea 


— 140 — 


pe mâna Gestapoului, va dispărea fără urmă. 

- Splendid! Suntem în plin roman poliţist. După câte am înţeles, 
aşteptaţi ca eu să împiedic executarea unor ostateci, a căror 
existenţă depinde de supraviețuirea lui Schulze. 

— S-ar putea ca Schulze să fie suprimat de Gestapo. Versiunea 
oficială va atribui Rezistenței vina uciderii lui. 

— Autorităţile supreme germane îmi vor cere să le indic sursa 
informaţiilor mele. Nu vreau să vă implic şi pe dumneavoastră. 

— Ne-am gândit şi la această ipoteză. 

Scoase din geantă un plic voluminos. 

— Aveţi aici toate documentele. Inclusiv o mărturie scrisă a 
baronesei. Puteţi spune că plicul v-a fost înmânat de o tânără care 
a dispărut. 

Am luat plicul şi l-am strecurat în buzunarul mantalei. N-aş fi 
crezut că am să ajung să lucrez cu Rezistenţa franceză. 

— Dacă Gestapoul ordonă uciderea ostatecilor, tipărim 
declaraţiile baronesei şi le împrăştiem în întreaga Franţă, a 
adăugat. Să afle lumea modul în care lucrează poliţia germană. 

Biata fată! îşi făcea iluzii. Ce conta o neregularitate în plus sau în 
minus pentru o poliţie, pentru un întreg regim care se întemeia pe 
falsificarea adevărului şi pe folosirea abuzivă a forţei? 

— Am să fac tot ce-mi va sta în putinţă pentru logodnicul 
dumneavoastră. Vă făgăduiesc. Nu ştiu dacă voi izbuti. Voi recurge 
însă la toate mijloacele. 

— Să vă las adresa mea, mi-a propus. Poate aveţi să-mi 
comunicaţi ceva... 

Căută în poşetă un petec de hârtie. 

— Nu e recomandabil să o scrieţi, Mademoiselle. O voi ţine minte 
pe dinafară. 

Mi-a dat o adresă, aproape de cimitirul Montmartre. 

— Aş vrea să vă pun o întrebare, Mademoiselle. Ce v-a făcut să 
vă adresaţi mie? Nu v-aţi temut că aş fi capabil să vă dau pe mâna 
Gestapoului? 

— Nu. Vă cunoşteam reputaţia. Am vorbit adeseori cu Georges 
despre dumneavoastră. 

— Bine, Mademoiselle. Sper să vă dau cât mai curând o veste 
bună. Unde vă las? 

— Chiar aici. In Paris mă descurc uşor. 

Ne aflam lângă Jardin des Plantes. Am oprit maşina la trotuar. 
Colette Latour a coborât zglobie. Nu ştiu de ce, dar mi-a amintit o 


— 141 — 


căprioară. Avea aceiaşi ochi frumoşi şi catifelaţi. L-am fericit pe 
Georges fiindcă îşi găsise asemenea logodnică. Il ştiam cam 
fluşturatic. Colette va reuşi oare să-l păstreze? 

Am hotărât să amân întrevederea cu Sperrle. După cât mă 
lăsase Colette să înţeleg, starea lui Schulze era gravă. Putea să 
moară dintr-un moment într-altul. Trebuia să acţionez repede. Von 
Stupnagel ar avea un cuvânt greu în această chestiune, datorită 
funcţiei sale de guvernator militar al Franţei. Nu l-am găsit la 
hotelul „Majestic”, sediul Comandamentului militar al Franţei, dar 
şeful statului său major, generalul Speidel, mi-a recomandat să-l 
caut la Comandamentul Marelui Paris, unde se afla în conferinţă cu 
generalul von Boineburg. 

— La hotelul „Meurice”! am ordonat şoferului. 

Pe generalul Wilhelm von Boineburg-Lengsfeld îl cunoşteam de 
multă vreme. La Stalingrad comandase Divizia a 23-a blindate. 
Grav rănit, avusese norocul să se restabilească. In februarie '943 
primise comanda Marelui Paris. Se împlinea deci un an de când 
deţinea o funcţie mai mult decât comodă, doar foarte meritată, 
după zguduirile şi suferinţele îndurate pe Frontul de Est. Von 
Boineburg era unul din acei reprezentanţi tipici ai fostei ofiţerimi 
imperiale. Devotat tradiţiilor, păstrător al principiilor onoarei, era 
rău văzut de ofiţerii de şcoală nouă, pătrunşi până în măduva 
oaselor de ideologia nazistă. | se reproşa, de pildă, că în cadrul 
atribuţiilor sale militare nu se ilustrase prin acţiuni răsunătoare, 
care să sădească frica în sufletul parizienilor. „Are grijă Gestapoul 
să bage groaza în oameni, declara el cu dispreţ. Ce să-i mai 
supralicitez şi eu.” 

In ultimul an, Regimentul 1 de Securitate comandat de colonelul 
baron Kurt von Kraewel, aflat sub autoritatea directă a lui von 
Boineburg, nu avusese de instruit decât patru sau cinci cazuri, 
toate legate de delicte de drept comun. Lui von Boineburg îi 
repugnau afacerile cu substrat politic. „Sunt soldat, nu poliţist!” 
replicase el odată generalului Burgdorf, şeful personalului superior 
din armata de uscat, care susţinea că orice ofiţer trebuie să se 
considere în primul rând un militant naţional socialist. 

Hotelul „Meurice”, sediul Comandamentului Marelui Paris, era 
întru totul pe placul lui von Boineburg. După raportul de la ora 11 
dimineaţa, pe care i-l prezentau zilnic comandanții de unităţi din 
capitala Franţei, dădea o raită pe la barul hotelului, spre a-şi 
restaura forţele cu un coniac „Courvoisier” sau cu un păhărel de 


— 142 — 


„Fine Napoleon”. 

Când am sosit la hotelul „Meurice”, conferinţa nu începuse încă. 
Von Stupnagel şi von Boineburg discutau despre ultimul spectacol 
al Operei. Vizita mea l-a surprins. 

— ţi merge ceasul înainte? m-a întâmpinat von Stupnagel 
râzând. 

Generalul Heinrich von Stupnagel făcea parte dintr-o familie de 
militari. Inainte de venirea naţional-socialismului la putere, cinci 
membri ai dinastiei von Stupnagel deţineau funcţii în armată. 
Heinrich von Stupnagel era un ofiţer înnăscut. Crezul lui se reducea 
la trei cuvinte: „Dumnezeu, împăratul, Armata”. După abdicarea lui 
Wilhelm al II-lea, mareşalul Hindenburg luase locul rezervat până 
atunci suveranului Germaniei. Moartea venerabilului mareşal lăsase 
trinitatea descompletată. Nu-l acceptase pe Hitler decât prin forţa 
lucrurilor. II socotea un parvenit şi un descreierat. Stupnagel nu 
părăsise însă armata după venirea la putere a naziştilor, fiindcă nu 
concepea să poarte haina civilă. 

Apariţia mea l-a bucurat şi pe von Boineburg. Şi-a înfipt monoclul 
în orbită şi a luat o impecabilă poziţie de drepţi. 

— Salut cu plăcere pe principele-soldat! 

După ce am strâns mâna ofiţerilor prezenţi, l-am luat pe von 
Stupnagel deoparte: 

— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi. Urgent. 

— Şi eu am să-ţi spun multe, mi-a răspuns. 

S-a întors spre von Boineburg. 

— Deschideţi dumneavoastră conferinţa, Herr General! Revin 
imediat. 

M-a poftit într-un salon alăturat. A ordonat aghiotantului să nu fie 
deranjat. 

Indată ce ne-am văzut singuri, am intrat direct în subiect. 

— Trebuie să împiedicăm o nedreptate, Heinrich. 

l-am expus întreaga chestiune, fără să menţionez numele lui 
Colette Latour. 

— Tu ce poţi face? 

— Pot să ordon o nouă anchetare a cazului, având în vedere că 
maiorul Blumel este ofiţer al Wehrmachtului. Dar aceasta va cere 
timp. lar în ceea ce priveşte rezultatele, sunt sceptic. După cum îmi 
spui chiar tu, Gestapoul a măsluit probele. Referitor la mărturiile 
scrise ale baronesei, mi se va răspunde că sunt întocmite pro 
causa. Publicarea şi difuzarea lor clandestină vor face oarecare 


— 143 — 


vâlvă, dar Gestapoul n-ar fi deranjat, căci nu e la prima machiere a 
adevărului. A săvârşit atâtea, încât o mişelie în plus nu mai 
contează. 

— Tu n-ai nici o autoritate? 

— Am să-ţi explic pe scurt mecanismul execuțiilor de ostateci, ca 
să-ţi dai seama de rolul pe care-l joc. In primul an de ocupaţie, 
operaţia era simplă. In cazul unui atentat, comandamentul militar 
întocmea un raport şi îl înainta autorităţilor ierarhice. O.K. W.-ul, în 
speţă Keitel, ordona executarea unui număr de ostateci aleşi de 
Gestapo. Ulterior s-a socotit că responsabilitatea execuțiilor trebuie 
să fie împărtăşită de cât mai multă lume. După fiecare atentat, se 
întocmesc şase rapoarte. Primul - de către Gestapo; al doilea - de 
către Fe/ldkommandantur; al treilea - de către biroul Abwehrului, 
ataşat pe lângă fiecare Fe/dkommandantur. Al patrulea raport este 
întocmit de către Statul-Major al Wehrmachtului, al lui Luftwaffe 
sau al Kriegsmarinei, în funcţie de apartenenţa victimei la una din 
aceste arme. Al cincilea raport îl face Ambasada germană. Al 
şaselea şi ultimul este întocmit de Propagandastaffel. În baza lor se 
redactează un raport general, înaintat direct 0O.K.W.-ului. Keitel 
apreciază măsurile care urmează a se lua. Hotărăşte să fie 
executaţi, de pildă, douăzeci de ostateci. In consecinţă, îmi ordonă 
mie să împuşc douăzeci de oameni. Eu transmit ordinul lui Oberg, 
şeful suprem al formațiilor S.S. şi al poliţiei, care asigură 
executarea ordinului şi publicitatea necesară, în scopul intimidării 
populaţiei. Astfel, orice operaţie de acest gen angajează un mare 
număr de semnatari şi responsabilităţi care se reduc în ultimă 
instanţă la autoritatea supremă a lui Keitel, cel care ordonă, şi a lui 
Oberg, cel care execută. Pe scurt, participăm cu toţii, direct sau 
indirect, la această murdărie. lţi dai, cred, seama că nu am 
posibilitatea să fac vreo opoziţie la ordinul lui Keitel, şeful meu 
ierarhic. Odată plecat de la O.K.W, ordinul de execuţie trebuie 
îndeplinit. Oberg, sau organele sale în subordine au latitudinea să 
înlocuiască oricând pe un ostatec cu altul. Operaţie la care 
participau atât de fructuos Blumel şi Schulze. 

— Un adevărat birocratism al crimei. 

— Din nenorocire. 

— Deci, nu este nimic de făcut, Heinrich? 

— Dacă Abwehrul sau poliţia militară ar fi depins încă de noi, aş 
fi putut, eventual, schimba ceva. Himmler a avut însă grijă să le ia 
de sub autoritatea Wehrmachtului. Am să încerc totuşi să stau de 


— 144 — 


vorbă cu Oberg. 

— Sunteţi în bune relaţii? 

— N-aş putea spune. 

— İn cazul acesta, e preferabil să renunţi, Heinrich. Oberg ar fi în 
stare să acţioneze într-un sens diametral opus, ordonând 
executarea imediată a tuturor ostatecilor, mai ales că aprobarea lui 
Keitel va veni în orice caz. Lasă, am să găsesc tot eu o soluţie. 

— Te-ai gândit la vreuna? 

— Oberg. Până la ora actuală nu am avut nimic de împărţit. 

— Asta nu înseamnă nimic. Ca să-ţi dai seama de felul său de a 
fi, este destul să-ţi spun că şi-a început cariera în S.S., lucrând sub 
directa conducere a lui Heydrich. Oberg singur a cerut să-i fie 
prezentat. Foarte zelos, s-a străduit întotdeauna să calce pe urmele 
stăpânului său. A participat la operaţia din „noaptea cuţitelor 
lungi”, a deţinut apoi gradul de Standartenführer şi comanda celui 
de-al 22-lea Standarte S.S. din Mecklemburg; a devenit comandant 
al poliţiei din Bremen şi ceva mai târziu şef al poliţiei şi al 
formațiilor S.S. din Radom, Polonia, unde a participat la 
exterminarea evreilor. Dobândise o experienţă bogată în acest 
domeniu, acţionând energic cu prilejul „epuraţiei Rohm”. Drept 
recompensă pentru comportarea sa, a fost transferat la Paris cu 
gradul de Brigadeführer şi general-maior al poliţiei. L-a servit şi 
norocul. Postul de la Paris era rezervat unui oarecare Stahleker, 
care a avut însă ghinionul să moară în Rusia. 

— Oberg nu a avut vreun amestec în dispariţia rivalului său? 

— Nu cred. Nu ar fi însă exclus. Căpeteniile S.S.-ului au o 
înclinare deosebită să calce pe cadavre. Şi la propriu şi la figurat. 
Oberg e un exemplar strălucit al acestei lumi. După ce şi-a făcut loc 
spre culmile piramidei S.S., câştigând încrederea lui Heydrich, a 
ştiut să se vâre şi pe sub pielea lui Himmler, care l-a numit 
reprezentantul său personal la Paris. 

— Aceasta înseamnă că are mare putere. 

— Mare?... Foarte mare, dragul meu. 

— Ei bine, am să iau legătura cu Oberg. 

— Poate că ar fi înţelept să stai mai întâi de vorbă cu Stindt, 
şeful Gestapoului din Franţa. 

— Prefer să tratez direct cu dulăii. Javrele mărunte le ignorez. 

— Stindt nu e o javră măruntă. L-aş asemui mai degrabă cu o 
hienă. O vizită din partea ta i-ar gâdila amorul propriu. 

— Am impresia că m-as umili solicitându-l pe Stindt. 


— 145 — 


— Cum doreşti. În orice caz, să-mi spui şi mie ce ai făcut. 

— Sigur. Am să te ţin în curent. 

Stupnagel zâmbi. Faţa i se plisă într-o multitudine de riduri, care- 
i subliniară brusc vârsta. Pe cei mai mulţi oameni, zâmbetul îi 
întinereşte. Pe Heinrich von Stupnagel îl îmbătrânea. 

— Am şi eu să-ţi spun ceva. Din nefericire, trebuie să fiu 
mesagerul unei veşti proaste. Corifeii cercului Solf au fost arestaţi. 
Este o informaţie de ultimă oră. 

M-am încruntat. Ştirea nu mă lăsa indiferent. Din grupul acesta, 
cunoscut în anumite sfere pentru opiniile ostile guvernului, făceau 
parte câţiva oameni pe care-i cunoşteam bine. 

— Un agent provocator i-a dat peste cap, a continuat von 
Stupnagel. Intreţineai corespondenţă cu vreunul din membrii 
grupului? 

— Dragul meu, n-am întreţinut niciodată corespondenţă cu 
adversarii regimului. Orice mesaje le-am transmis prin viu grai. N- 
am făcut decât să aplic un principiu de prudenţă elementară. In 
jocul în care ne-am angajat, trebuie să fim pregătiţi pentru orice 
eventualitate. 

— Eşti mai prevăzător decât mine, Eugen. 

Mă aşteptasem la o cădere a acestui grup. Se vorbea prea mult 
şi prea pe faţă. Prin contele Albrecht von Bernstorff, mare 
latifundiar din Schleswig-Holstein, îl cunoscusem pe industriaşul 
Ballestrem, proprietarul unor vaste întreprinderi metalurgice şi 
miniere din Silezia. Ballestrem era însurat cu fiica lui Wilhelm Solf, 
fost secretar de stat la Ministerul Imperial al Coloniilor şi ultimul 
ministru de afaceri străine al lui Wilhelm al Il-lea. Adversar 
ireductibil al  naţional-socialismului, activase pe toate căile 
împotriva venirii la putere a lui Hitler. În timpul republicii de la 
Weimar, Solf deținuse diferite funcţii diplomatice, printre care şi pe 
aceea de ambasador la Tokio. După instalarea lui Hitler în fruntea 
guvernului, se retrăsese din viaţa politică, dar continuase să-şi 
manifeste deschis opoziţia. După moartea lui, fiică-sa continuase 
campania împotriva regimului. Voluntară, inteligentă, autoritară, îl 
atrăsese şi pe soţul ei în această acţiune. In casa lor îşi dădeau 
întâlnire câţiva moşieri şi înalţi funcţionari, care discutau despre 
necesitatea înlăturării regimului naţional-socialist şi despre căile 
cele mai potrivite pentru atingerea acestui scop. 

În casa lui Ballestrem l-am văzut de câteva ori şi pe contele 
Helmuth von Moltke, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai lui 


— 146 — 


Hitler. 

Arestarea membrilor grupului Solf nu putea rămâne fără urmări. 

— Se ştie cine a fost ridicat? 

— Am reuşit să aflu. Ballestrem, soţia sa, contele Bernstorff, 
Richard Kuntzler, consilier la Ministerul de Interne. Elsass, fostul 
primar al Berlinului, Kipp, Zarden şi alţi câţiva, al căror nume îmi 
scapă. 

— Moltke? 

— Moltke se află încă în libertate. 

— Incă? 

— L-au pus sub observaţie. Ştiu din sursă sigură. 

Vestea aceasta ar fi trebuit să mă tulbure. Eram însă perfect 
calm. 

— Va trebui să urgentăm operaţia „Flash”, am opinat. 

— Da, da. Şi eu i-am spus lui Olbricht acelaşi lucru. A fost de 
acord că nu mai putem amâna răfuiala. Acum două săptămâni am 
stat de vorbă despre tine. 

— Da? Cu cine? 

— Cu Beck şi cu von Witzleben. Amândoi sunt de părere să ţi se 
încredinţeze portofoliul Aviației. 

— Nu mă interesează demnităţile politice, Heinrich. Singurul 
lucru pe care-l doresc, din tot sufletul, este înlăturarea histrionului. 

— Ştiu. 

involuntar, am schiţat un gest de mânie. 

— II dorim de cinci sau şase ani. Dar nu facem nimic. 

— Eşti nedrept, Eugen. 

Afară se întunecase atât de mult, încât a trebuit să aprindă 
lumina.. Abia atunci am putut să văd cât era de abătut. 

— De data aceasta, sunt şi eu de acord că orice amânare 
constituie o crimă, a rostit plimbându-şi palma peste bărbie. Dacă 
ne va ajuta Dumnezeu, luna viitoare vom fi eliberaţi de pacoste. 
Cât mai stai la Paris. Eugen? 

— Maximum două zile. Mă înapoiez la Rastenburg. 

— Dacă poţi să te opreşti câteva ore la Berlin, te rog să-i 
comunici lui Olbricht şi lui Stauffenberg că sunt gata. 

— Am înţeles. Contează pe mine. 

l-am strâns mâna. 

— Trebuie să plec. li fac o vizită lui Oberg, apoi alerg la O.8.- 
West. 

— Transmite salutările mele lui von Rundstedt. 


— 147 — 


— Mulţumesc. N-am să uit. Apropo, von Rundstedt merge cu noi? 

— Nu ştiu. Am încercat să-l tatonez. 

— Bătrânul e foarte prudent. Se bucură de mult prestigiu. Dacă 
ar fi alături de noi, toată armata noastră din Franţa l-ar urma. 

— Crezi? La nevoie, mă descurc şi fără el. 

— Îți admir curajul, Heinrich. 

Nu-i făcusem un simplu compliment. Stupnagel avea un caracter 
tare. Nu-l înspăimântau primejdiile, ori de unde ar fi venit ele. Nu 
eram însă tot atât de sigur şi de subalternii lui. Ofițerii sunt legaţi 
de rutină. Nu le este frică de moarte. Pe front fac minuni de vitejie. 
Scoate-i însă din cazarmă, de pe câmpul de instrucţie, de pe 
poziţiile de luptă, şi îndeamnă-i să se angajeze în acţiuni rupte de 
preocupările lor obişnuite, să dea dovadă de iniţiativă, să joace 
totul pe o carte. Cei mai mulţi dintre ei se simt dezorientaţi, ezită 
să ia o hotărâre şi, în cele din urmă, dau înapoi. 

Mi-am luat rămas bun de la Stupnagel. Când am ieşit de la 
comandament, era întuneric. M-a scuturat un fior de frig. Vremea 
urâtă m-a indispus întotdeauna. Imi place soarele, căldura. In 
tinereţe îmi spuneam că ar fi trebuit să mă fi născut la tropice. De 
preferinţă pe Valea Amazonului. Mă atrăgea lumea aceea bizară, cu 
un colorit exotic, atât de deosebit de cenuşiul din Europa. Pe atunci 
nu-mi dădeam seama cât de frumoasă este Europa. 

Se făcuse ora 11. 

L-am găsit pe Oberg la hotelul „Ritz”, în mijlocul colaboratorilor 
săi. M-a primit imediat. Vizita mea l-a impresionat plăcut, căci îi 
evidenția propria sa importanţă. Ştia că veneam să-l solicit. Am 
simţit imediat acest lucra. Cred că era un abil cunoscător de 
oameni. Mi-a oferit loc, ţigări, m-a întrebat dacă nu sunt amator de 
un coniac sau lichior. l-am răspuns că dimineaţa prefer să nu beau 
alcool. 

In prezenţa acestui ins cu obraz plin, rozaliu, semn indubitabil al 
traiului bun, m-am simţit stingherit din primul moment. Mă privea 
cu ochii lui rotunzi, exoftalmici, plasați înapoia unor ochelari cu 
lentile groase. Părul de culoarea paiului se rărise în creştet, lăsând 
să i se vadă pielea rozalie 

— Ca şi obrazul - ce-i adăpostea calota craniană. Pântecele, 
planturos rotunjit, îi bomba tunica. 

— Cărui motiv îi datorez plăcerea acestei vizite, Herr General? 

Politeţea lui era onctuoasă, glasul avea acea scurgere lină, 
unsuroasă, a uleiului turnat dintr-o canistră. lţi dădeai imediat 


— 148 — 


seama că înapoia acestei amabilităţi aparente se ascundea o 
cruzime de fiară sălbatică. Cred că smulgea cu aceeaşi falsă 
bonomie mărturisirile nenorociţilor aduşi în faţa lui şi că păstra 
acelaşi potolit debit verbal şi când ordona trimiterea unei victime 
pe mâna călăului, îl cunoscusem pe Oberg odată, la o recepţie 
oferită de Ribbentrop, la Ministerul de Externe. Ce căuta Oberg 
printre diplomaţi, n-aş putea spune. 

Fără să mă pierd în preambuluri, i-am expus subiectul vizitei 
mele. În susţinerea afirmațiilor mele, i-am pus sub ochi scrisoarea, 
aşa cum convenisem cu Colette Latour. 

— N-aş fi dat urmare acestei chestiuni, i-am spus, dacă nu m-ar 
fi izbit unele aspecte susceptibile să compromită încrederea pe 
care marele public trebuie să o aibă în modul de lucru al 
Gestapoului. 

Cu mâinile împreunate pe pântece. Oberg a fixat câteva clipe 
tavanul, apoi mi-a zâmbit cu bunăvoință. 

— Apreciez grija pe care o purtaţi reputației Gestapoului. Pot să 

vă asigur că în cazul care vă preocupă nu aveţi nici un motiv să vă 
îndoiţi de corectitudinea anchetatorilor noştri. Versiunea prezentată 
de corespondentul dumneavoastră anonim este cu desăvârşire 
falsă. Gestapoul are mulţi duşmani, Herr General. Duşmanii aceştia 
au încercat să se folosească de dumneavoastră. Infăţişându-vă o 
poveste rocambolescă. Cazul maiorului Blumel este limpede. A fost 
ucis mişeleşte de bandiții din „Maqguis”. Chiar azi i-am studiat 
dosarul. Pot să vă garantez că acesta este purul adevăr. A încheiat 
zâmbindu-mi amabil. Şi eu cunosc oamenii. 
_ Aş putea să jur că, în clipa aceea, mintea lui începuse să lucreze. 
In ciuda expresiei sale placide, mă studia bănuitor. Se întreba, 
desigur, dacă intervenţia mea nu era determinată de considerente 
rămase obscure lui. Nu mergea până acolo încât să mă acuze că aş 
fi lucrat mână în mână cu maquisarzii. Nu respingea însă, probabil, 
o altă eventualitate. Mă ocupam de această afacere pentru că 
voiam să-l discreditez. Intre armată şi Gestapo se adâncise 
ostilitatea încă din aprilie '942, când Himmler reuşise să obţină din 
partea lui Hitler ordinul de a retrage statului-major al armatei de 
ocupaţie din Franţa activitatea poliţienească şi de a o trece asupra 
organelor S.S. Un singur lucru îl descumpănea pe Oberg. Persoana 
mea. Ştia că nu exercitam nici o funcţie în cadrul armatei de 
ocupaţie din Franţa, că atribuţiile mele erau legate de 
comandamentul Luftwaffe şi aveau tangenţe cu O.K. W.-ul. 


— 149 — 


—  Bandiţii au încercat să abuzeze de buna dumneavoastră 
credinţă, Herr General, a reluat. Lăsaţi pe seama noastră lichidarea 
acestei afaceri... Mi-a zâmbit din nou, apoi a adăugat: Afară numai 
dacă... 

A lăsat fraza într-un suspense cu multiple înţelesuri. 

— Numai dacă?! am repetat blajin. Spuneţi tot ce aveţi pe inimă, 
Herr Polizeifiihrer! 

Oberg a ridicat mâinile într-un gest dubitativ. 

— Mă gândeam că vă indispun, poate execuțiile de ostateci. 

Era un foarte abil şi periculos adversar acest Oberg. 
Raţionamentele lui se orientau pe alt făgaş. 

— N-am venit aici să discut principii, Herr Polizeiführer. Nu e nici 
locul, nici momentul. 

— Vă cer iertare, Herr General, a replicat calm. Am remarcat un 
nume într-o listă de ostateci a Secţiei a 4-a din Sicherheitspolizei. 
Ostateci propuşi a fi executaţi în cazul morţii lui Schulze. 

Am înţeles imediat unde voia să ajungă Oberg. Extraordinar de 
bine informat era omul acesta. 

— Georges de Gandale: a rostit el răspicat. Nu vă spune nimic 
acest nume? 

— Vă referiţi la fiul marchizului Jerome de Gandale? 

— Exact, Herr General! 

— Georges de Gandale este nepotul meu prin alianţă, Herr 
Polizeifiihrer. 

Discuţia noastră luase o întorsătură delicată. Eram obligat să 
merg înainte. 

— Ştiaţi că numitul Georges de Gandale se află pe lista 
ostatecilor, Herr General? m-a întrebat, cu falsă candoare, Oberg. 

Am replicat cu acelaşi ton: 

— Mă surprinde întrebarea dumneavoastră, Herr Polizeifiihrer. 
Pare să sugereze un fapt regretabil: că Secţia a 4-a din 
Sicherheitspolizei ar săvârşi indiscreţii. Indiscreţii care fac de altfel 
obiectul scrisorii pe care v-am prezentat-o. 

Contraatacul meu l-a descumpănit. 

— Vă mulţumesc în orice caz, Herr Polizeiführer, pentru 
informaţia pe care mi-aţi furnizat-o. Evident, nu mă poate încânta 
perspectiva executării prin împuşcare a nepotului meu... 

Atinsesem punctul nevralgic. Dacă Oberg voia să mă servească, 
nu-i rămânea decât să telefoneze la Secţia a 4-a, spre a dispune 
înlocuirea lui Georges de pe lista de ostateci. Dacă îmi era ostil, 


— 150 — 


acum avea să se manifeste. 

— Sunteţi un om nenorocos, Herr General. M-a privit cu 
compătimire: Georges de Gandale nu este primul membru al 
familiei dumneavoastră care are încurcături cu Gestapoul. Dacă nu 
mă înşel, a mai avut încurcături şi unul dintre fiii dumneavoastră, 
Herr General! 

Am avut senzaţia că sângele începe să-mi fiarbă în vine, că se 
ridică spre creştet, inundându-mi creierii. M-am stăpânit să nu scot 
arma din portrevolver şi să-l trosnesc în frunte pe individul acesta 
lăbărţat din faţa mea. Dar ce-aş fi realizat? Un Oberg mai puţin, n- 
ar fi însemnat mare lucru. Şi Heydrich murise, fără ca național- 
socialismul să-şi încetinească ritmul crimelor. 

— N-am venit aici, Herr Polizeiführer, ca să vorbesc despre fiul 
meu Wilhelm. 

— Evident, ştiu că vă doare, a rostit cu falsă compasiune. S-a 
ridicat din fotoliul său. V-aş sfătui, Herr General, să nu vă mai 
preocupaţi de cazul Blumel. Lăsaţi aceste probleme pe seama 
Gestapoului. De ce să riscaţi comentarii răuvoitoare? 

— Nu vă înţeleg, Herr Oberg! am rostit aspru. 

— N-ar fi plăcut pentru dumneavoastră să se interpreteze că 
interveniţi în sprijinul bandiţilor din „Maguis”. În ceea ce mă 
priveşte, sunt dispus să uit discuţia pe care am avut-o în cursul 
acestei dimineţi. Să spunem, de pildă, că mi-aţi făcut o vizită de 
curtoazie. 

Tonul lui era de o ironie insultătoare. 

L-am privit cu tot disprețul de care eram capabil. 

— Herr Oberg, nu v-am făcut o vizită de curtoazie. V-am adus la 
cunoştinţă un abuz pe care-l săvârşesc subalternii dumneavoastră. 
Vă rog să nu uitaţi discuţia pe care am purtat-o. In ceea ce mă 
priveşte, voi semnala cazul Blumel şefului dumneavoastră ierarhic. 

Oberg s-a înclinat. 

— Vă rog! Herr Reichsführer Himmler se află la Paris. Il puteţi 
găsi la reşedinţa sa. Dacă, bineînţeles, va avea timp să vă 
primească. Să vă dau adresa? 

— Mulţumesc, Herr Oberg. O cunosc. Avenue de Neuilly. Bună 
ziua. 

Am ieşit furios. Eram sigur că îndată după plecarea mea, Oberg 
va telefona lui Himmler. N-ar fi exclus ca Himmler să aducă la 
cunoştinţa 0O.K.W.-ului intervenţia mea în sprijinul lui Georges. Nu- 
mi era teamă de consecinţe. Nu mă prăbuşisem eu nici după 


— 151 — 


implicarea lui Wilhelm în afacerea aceea nenorocită. 

In mai puţin de zece minute, maşina mea a oprit în faţa 
fastuoasei reşedinţe pariziene a Re'/chsfuhrerului S.S. Himmler. 
Eram curios să aflu dacă mă va primi. Oberg mă informase că 
Himmler se află la Paris, închipuindu-şi că are să mă intimideze. 
Reputația Reichsfiihrerului S.S. Era atât de înfiorătoare, încât puţini 
oameni îndrăzneau să-i ceară audienţă. 

In faţa reşedinţei lui se aflau câteva maşini mari şi luxoase. Două 
santinele din trupele S.S. m-au salutat când am intrat cu Rolls- 
Royce-ul în curtea vastă din faţa clădirii. 

Am urcat cu hotărâre treptele spre uşile înalte de bronz aurit, 
străjuite de coloane greceşti, care ornau armonios faţada casei. M-a 
întâmpinat un ofiţer S.S. Mi-am declinat numele. 

— Sunteţi aşteptat de către Reichsführer, Herr General? m-a 
întrebat. 

— Nu mi-am anunţat sosirea. Comunicaţi-i, vă rog, vizita mea. 

M-a poftit într-un hol imens, decorat în stilul greoi şi compozit al 
celui de-al doilea imperiu. Marmură multă, aplice de bronz, scări 
interioare... Un fel de cavou de mare lux. 

Himmler nu m-a lăsat să aştept mult. Ofiţerul m-a poftit să-l 
urmez. Am străbătut două saloane, decorate cu o opulenţă care nu 
excludea o vagă notă de parvenitism, şi am intrat într-o bibliotecă 
imensă, cu pereţii acoperiţi de cărţi magnific legate. In dreptul unui 
cămin, în care ardeau vesel câţiva butuci, se afla Himmler. 

Uniforma lui neagră, de o severitate căutată, contrasta şi cu 
chipul lui de dascăl miop şi cu splendoarea încăperii. Omul acesta 
era pentru mine o enigmă. Nu exista o disonanţă mai izbitoare ca 
între înfăţişarea şi firea lui. Sub aspectul unui subbibliotecar de 
provincie, al unui impiegat oarecare sau al unui pedagog de liceu, 
se ascundea un tiran complexat şi un general nereuşit. Purta o 
mustață scurtă, ca şi şeful şi stăpânul său. Avea buze subţiri de om 
rău, obrazul palid, lipsit parcă de sânge, şi mâini delicate, albe, de 
femeie. 

— Ştiam că veţi veni, m-a întâmpinat, întinzându-mi mâna. Se 
pare că v-a supărat Oberg. Luaţi loc, vă rog, şi spuneţi-mi şi mie 
despre ce este vorba. 

Atitudinea lui prietenească m-a surprins. Mă aşteptasem să se 
comporte cu răceală, cu ostilitate chiar. Mă avea la mână. 
Intervenisem în favoarea unui deţinut dintr-un lagăr rezervat 
duşmanilor Reichului. Gestul putea să mă coste scump. Atitudinea 


— 152 — 


lui binevoitoare m-a pus şi mai mult în gardă. 

M-a ascultat cu atenţie. Mi-a cerut scrisoarea. A citit-o de la un 
cap la altul, apoi m-a întrebat cu amabilitate: 

— Pot s-o păstrez? 

— Vă rog. 

A agitat un clopoțel. Peste câteva clipe a apărut un valet cu 
felurite băuturi alcoolice şi cu cafele. Am acceptat o cafea. 

— Herr General, am să vă vorbesc deschis. S-ar putea ca 
versiunea prezentată de corespondentul dumneavoastră anonim să 
fie adevărată. Ceva mai mult. Să presupunem că este adevărată. 
Putem oare să murdărim reputaţia Wehrmachtului şi a Poliţiei, 
dezvăluind turpitudinea unor membri ai acestor corpuri? Ce-ar 
spune lumea dacă ar afla că ostatecii din lagărele noastre sunt 
triaţi înainte de a fi trimişi în faţa plutoanelor de execuţie, în funcţie 
de sumele plătite unor funcţionari ai Reichului? Ce idee îşi vor face 
oamenii despre corectitudinea noastră? Noi, germanii, avem o 
atitudine corectă faţă de animale. Ne purtăm corect şi cu 
dobitoacele omeneşti, fie că acestea se numesc francezi, ruşi, 
englezi, evrei sau polonezi. Nu suntem brutali sau lipsiţi de inimă. 
Ucidem fiindcă avem datoria să o facem. Ştiţi care este deviza S.S.- 
ului, Herr General! „A fi aspru faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, a 
ucide şi a primi moartea” Se poate ceva mai frumos? Mai înălţător? 

Flăcările din cămin îi aşterneau pe chip jocuri de umbre şi de 
lumini cu tonuri roşietice, asemenea unor pete de sânge. 

Degetele lui subţiri şi albe băteau neastâmpărat darabana în 
braţele fotoliului. 

— Am lovit fără milă, Herr General. Pe toţi cei care s-au făcut 
vinovaţi de corupţie, de cruzimi, sau de orice alte fapte reprobabile. 
N-am scutit nici pe cei mai devotați şi mai vechi camarazi. Am 
smuls evreilor, polonezilor şi altor duşmani ai Reichului bogăţiile pe 
care le posedau pe nedrept. Cei care şi-au însuşit abuziv o singură 
marcă din aceste bogății, sau care au îndrăznit să primească mită 
sunt pasibili de pedeapsa capitală. Câţiva S.S.-işti s-au făcut 
vinovaţi de asemenea crime, Herr General. Ei bine, toţi au fost 
condamnaţi la moarte... 

Imi venea să râd. Vechiul dicton latin „Quod licet Jovi...” îşi găsea 
în cazul acesta cea mai bună exemplificare. Cu ce bani îşi 
achiziţionase Göring castelul de la Karinhall, cu toate comorile lui? 
Dar ceilalţi conducători ai celui de-al treilea Reich, care trăiau într- 
un lux deşănţat? Cu ce îşi cumpărau casele somptuoase, tablourile 


— 153 — 


semnate de maeştri ai picturii universale, bijuteriile care 
împodobeau decolteurile opulente ale soțiilor şi amantelor? Dulăilor 
li se permitea orice. Căţelanadrii n-aveau voie să se atingă nici de 
fărâmiturile festinului. Din fericire pentru ei, aveau grijă să opereze 
mai mult sau mai puţin discret. Ca Schulze, de pildă. 

— Am să ordon anchetarea severă a cazului Schulze, adăugă el, 
calchiindu-se parcă peste gândurile mele. Dacă va fi găsit vinovat, 
îşi va plăti cu viaţa greşeala. In ceea ce priveşte ostatecii, ce 
importanţă are dacă mai mor încă cincizeci dintre ei... 

— Este vorba de un principiu moral, Herr Reichsführer, am 
replicat. 

— Principiile morale sunt apanajul germanilor. Celorlalte 
populaţii le refuz acest privilegiu, rezervat numai rasei noastre 
pure. 

Nu se atinsese de paharul de coniac, care îl aştepta pe masa din 
preajma lui. 

— Vă făgăduiesc, Herr General, că am să mă ocup de această 
chestiune. Vă mulţumesc, fiindcă; graţie dumneavoastră, pot să 
dau încă un exemplu aspru, dar salutar, pedepsind pe un nemernic. 

Colţul gurii se agita din când în când într-un fel de rictus care-i 
schimonosea faţa. 

— Am să mă interesez şi de Georges de Gandale, nepotul 
dumneavoastră. Voi ordona să se facă o anchetă în jurul lui. Vă 
datorez o satisfacţie, Herr General. Imprejurările nu mi-au îngăduit 
să vă fiu de folos în cazul fiului dumneavoastră, studentul acela 
inimos, care a pornit pe o cale atât de greşită. Ce-a fost a fost, Herr 
General. Să privim viitorul în faţă. Să-l privim cu încredere şi curaj! 

Nu se putea să nu-şi încheie tirada cu o frază sforăitoare. 

l-am mulţumit cu vorbe puţine, dar care au părut să-l încânte. l- 
am cerut apoi îngăduinţa să mă retrag. 

— Vă rog! a replicat el. Vreau să subliniez că vizita 
dumneavoastră mi-a făcut o deosebită plăcere. Pentru că aş vrea 
să nu încheiem atât de repede o discuţie interesantă, am să vă rog 
să fiţi mâine seara invitatul meu. 

M-am înclinat. 

— Vă mulţumesc, Herr Reichsfiihrer, dar mâine de dimineaţă va 
trebui să plec la Rastenburg. 

— Atunci, pe diseară. Ţin neapărat să mai stăm de vorbă. 
Rămâne, deci, la opt şi jumătate... 

Fusesem ispitit să-l refuz din nou. Dar mi-am dat seama că nu e 


— 154 — 


înţelept să-i resping mâna întinsă. Himmler nu făcea nimic la 
întâmplare. Dacă mă invita, însemna că urmărea ceva. Trebuia să 
mă pretez jocului până în ziua când voi fi în stare să-i văd puşi pe 
toţi la zid. 

Făcusem pentru Georges tot ce-mi stătuse în putinţă. Soarta 
celorlalţi ostateci rămânea în ceaţă. Chiar dacă nu vor fi executaţi 
pentru moartea lui Schulze, vor plăti pentru alte atentate. Căci 
„Maquis”-ul nu-şi înceta activitatea, iar Gestapoul continua 
execuțiile. Era un infernal cerc vicios. In Europa ocupată, moartea 
aducea moarte. 

Am ajuns la cartierul general al lui von Rundstedt abia la ora 
prânzului. Von Geist făcuse treabă bună. Adunase toate datele de 
care aveam nevoie. Incepuse chiar să întocmească ciorna unui 
raport care arăta riscurile grave pe care le-ar fi comportat pentru 
potenţialul militar al Frontului de Vest transferarea unor forţe 
aeriene din Franţa în Germania. Von Geist era un admirabil ofiţer 
de stat-major. Rapoartele şi ordinele de operaţii redactate de el 
constituiau perle ale genului. Se pricepea să-mi oglindească în scris 
concepţiile. Precizia termenilor, limpezimea frazelor, logica lor 
desăvârşită îmi trezeau admiraţie. Sunt încredinţat că von Geist era 
mult mai capabil decât majoritatea stat-majoriştilor de la O.K. W. Nu 
avea însă relaţii printre corifeii camarilei de la 0.K.W. 

Am avut o ultimă întrevedere cu von Rundstedt. L-am asigurat 
că voi lupta din răsputeri spre a nu se înjumătăţi aviația. 

Am luat prânzul în compania bătrânului Feldmarschall, apoi m- 
am înapoiat la Paris. Trebuia să o liniştesc pe Colette Latour. 
Aveam de gând să-i fac o vizită la adresa pe care mi-o dăduse. În 
prealabil, trebuia să văd dacă, după vizita la Himmler, nu cumva 
începeam să am parte de filajul agenţilor din Sicherheitspolizei, 
care, sub cuvânt că-şi îndeplinesc misiunea de a asigura paza 
înalţilor demnitari germani în trecere prin Franţa, de fapt le 
urmăresc drumurile şi contactele în ţara ocupată. In orice caz, 
Colette şi amicii ei fuseseră cum nu se poate mai imprudenţi 
abordându-mă atât de direct. Cel puţin să nu duc eu, fără voie, 
Gestapoul la casa fetei. Mi-am pus chiar întrebarea dacă agenţii 
aceştia nu o filaseră pe Colette după ce o lăsasem lângă Jardin des 
Plantes. Imi aminteam însă că nu am observat atunci nici o maşină 
care să se fi ţinut după noi. 

După-amiază, am schimbat uniforma militară cu un costum civil. 
Am părăsit hotelul, afectând aerul aferat al unui om dornic să-şi 


— 155 — 


petreacă o seară plăcută. Mai toţi demnitarii care veneau la Paris în 
interes de serviciu îşi petreceau nopţile hoinărind pe străzi, vizitând 
barurile sau casele de toleranţă controlate de poliţia germană. Se 
putea lesne presupune că mă îmboldise şi pe mine aceeaşi 
fantezie. 

In vreme ce, ARo//s-Royce-ul meu mergea agale pe marile 
bulevarde, m-am uitat de câteva ori în urmă. O maşină se ţinea 
după noi la o distanţă respectabilă. De data aceasta nu mai 
încăpea-îndoială. Eram urmărit. Oberg şi Himmler voiau să afle 
lucruri noi despre mine. 

Am hoinărit aproape o oră pe străzi. Umblam în special pe marile 
artere de circulaţie, care oferă un spectacol interesant străinilor în 
treacăt prin Paris. Am traversat piaţa din faţa Operei, am luat-o la 
stânga pe Chaussee d'Antin, apoi pe Rue Blanche, ieşind în 
Boulevard de Clichy. 

In tinereţe, vizitasem adeseori Parisul. Cunoşteam multe localuri 
de zi şi de noapte. Ştiam că lângă Place Pigalle se afla un bistrot 
curăţel, care-ţi permitea să ieşi, la nevoie, printr-un culoar, în Rue 
des Martyrs. Am oprit maşina în faţa bistrot-ului. Dezinvolt, am 
intrat înăuntru şi m-am aşezat la o masă. Am băut un pahar de vin 
negru, am făcut plata, apoi, folosind pasajul, am ieşit în Rue des 
Martyrs. Umblând pe jos, ca orice cetăţean al Parisului, am cotit la 
stânga pe Rue des Abbesses. Am mers drept înainte spre cimitirul 
Montmartre. Pe Rue de Maître, la numărul indicat de Colette, se 
afla alt bistrot, dar cu un aspect puţin atrăgător. Am intrat şi m-am 
aşezat la o masă. O matroană lăbărţată, cu sâni grei ca nişte saci 
cu porumb, s-a apropiat de mine. A şters cu un şervet cenuşiu 
tăblia mesei şi m-a întrebat cu glas cântat: 

— Cu ce vă servesc? 

Paltonul şi costumul meu distonau cu îmbrăcămintea deşănţată 
a celorlalţi clienţi. Dar acest lucru nu a părut să facă impresie. 

— Aş vrea să vorbesc cu Mademoiselle Latour, i-am spus cu voce 
joasă. 

Matroana m-a privit cu interes. 

— Mademoiselle Latour! Ah, da, un moment. 

A dispărut într-o cameră alăturată. Peste câteva clipe a apărut 
Colette. S-a îndreptat fără grabă spre masa mea. Abia atunci mi-am 
dat seama cât era de tânără şi de frumoasă, înaltă, admirabil 
construită, avea un păr uşor ondulat, de culoarea aurului vechi. 
Ovalul perfect al feţei, buzele magnific modelate, ochii de o 


— 156 — 


limpezime de iezer, paltonul simplu, dar de un rafinat bun-gust, îi 
dădeau înfăţişarea unui model de casă mare. 

S-a aşezat la masa mea. Din proprie iniţiativă, matroana cu sâni 
voluminoşi ne-a adus câte un „Pernod”, apoi a plecat să-şi vadă de 
treburi. 

Ochii fetei mă priveau întrebători. 

— Cred că am reuşit să-l scap, i-am spus. 

A suspinat uşurată. 

— Ce se va întâmpla cu ceilalţi ostateci? m-a întrebat după 
câteva clipe. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu sunt Dumnezeu, Mademoiselle. Puterile mele în cel de-al 
treilea Reich sunt limitate. 

— N-aţi avut neplăceri? 

Am citit în ochii ei un interes deosebit, o solicitudine care m-a 
mişcat. 

— N-a fost prea uşor, i-am zâmbit. 

A pus mâna ei albă şi fină pe mâna mea. 

— Vă mulţumesc mult, mult de tot, mon Général. 

— Dacă mai aveţi vreodată să-mi comunicaţi ceva, căutaţi-mă la 
hotelul „Crillon”. Acolo trag ori de câte ori mă aflu la Paris. 

— Am să vă dau şi eu un număr de telefon, mi-a spus, 
înmânându-mi o bucăţică de hârtie. La numărul acesta puteţi lăsa 
vorbă că doriţi să mă vedeţi. 

— Mulţumesc, Mademoiselle. Acum să-mi permiteţi să mă retrag. 

— Nu ştiu cum să-mi cer scuze fiindcă v-am pricinuit atâta bătaie 
de cap, mi-a surâs ea. Chiar şi deranjul de acum... 

Avea în obrazul stâng o gropiţă minusculă, care o făcea 
neînchipuit de atrăgătoare. 

— Credeţi-mă, Mademoiselle, că plimbarea până aici mi-a făcut 
plăcere. Mi-a adus aminte de tinereţea mea. 

M-a privit în ochi. lrişii ei, de un albastru ce bătea în verde, ca 
marea pe înserat, scânteiau. 

— Ce păcat că sunteţi german! 

Accentul ei, de o ingenuitate copilărească, m-a dezarmat, în felul 
ei, îmi făcuse un compliment, care însă m-a umplut de amărăciune. 
Cuvântul „german” avea în concepţia acestei fete înţelesul de 
„lepros”. 

Imi răsplătea gestul pe care-l făcusem insultându-mă. Ştiam că 
nu o făcuse cu intenţie. Aşa că nu m-am supărat. Mi-am luat rămas 


— 157 — 


bun şi am ieşit în stradă. Pe acelaşi drum m-am înapoiat în bistrot- 
ul din Place Pigalle. Am mai consumat un pahar de vin roşu şi am 
ieşit. Cam la vreo treizeci de metri în urma Ro//s-Royce-ului meu, 
Mercedesul agenţilor din Sicherheitspolizei staţiona lângă trotuar. 

Eram încântat că le jucasem o festă. M-am înapoiat la „Crillon”. 
Când am intrat în hotel, se întunecase. Trebuia să mă grăbesc. Am 
făcut un duş, apoi mi-am îmbrăcat uniforma. La Himmler trebuia să 
mă prezint bine. Inainte de a pleca la reşedinţa lui, mi-am chemat 
aghiotantul. 

— N-am să mă înapoiez prea târziu, Busch. Colonelul von Geist 
să mă aştepte cu toate documentele. In noaptea aceasta vom avea 
mult de lucru. Mâine de dimineaţă plecăm cu avionul la 
Rastenburg. 

La ora 8,30 precis, maşina mea a tras în faţa reşedinţei lui 
Himmler. Aveam impresia că repet isprava lui Saladin, care a intrat 
în grota celor patruzeci de tâlhari. Ca şi de dimineaţă, un aghiotant 
S.S. cu multe zorzoane m-a condus în preajma stăpânului. 

Himmler m-a primit de data aceasta într-un salon cu foarte 
bogate decoraţiuni. Am remarcat un amănunt semnificativ: pereţii 
erau împodobiţi cu tablouri de o valoare aproximativă. Se vedea 
însă bine că sub acestea rămăseseră dreptunghiuri de tapet, 
nedecolorate încă şi care dovedeau că vechile tablouri - de 
dimensiuni mai mari decât cele actuale - fuseseră înlocuite nu 
demult. Şi casa aceasta îşi dăduse desigur tributul, în obiecte de 
artă, cuceritorilor S.S. 

In jurul lui Himmler, prins în nelipsita lui uniformă neagră, se 
aflau câteva dintre căpeteniile S.S. de la Paris. Pe Oberg, care m-a 
salutat cu o curtenie neaşteptată, îl cunoşteam. Pe ceilalţi, Himmler 
mi i-a prezentat în ordinea importanţei. Befehishaber Scheer, şeful 
Ordnungspolizeiului, un tip care nu ţi-ar fi inspirat încredere, dacă l- 
ai fi întâlnit noaptea, târziu, pe o stradă singuratică; Befehishaber 
Knochen, şeful Sicherheitspolizeiului, un sportiv cu o mutră aspră şi 
rece, care se făcuse celebru în preajma războiului, răpind din 
localitatea Venloo doi ofiţeri englezi din serviciul de informaţii al 
armatei britanice, apoi şefii de secţii şi de Kommando, printre care 
Dannecker - însărcinat cu urmărirea evreilor, Brunner - specialistul 
în deportări, Bickler - organizatorul colaboraţioniştilor francezi, 
Pannwitz - lichidatorul lui Rotte Kapelle, Wagner - cel care ţinea 
sub supraveghere înalta societate franceză, Trapp - stăpânul 
lagărelor, la care se adăuga unul dintre cele mai temute personaje 


— 158 — 


din Franţa, Stindt, şeful Gestapoului. 

Himmler mi i-a prezentat pe fiecare, relevându-le meritele şi 
întârziind complezent asupra isprăvilor lor cele mai remarcabile. 
După ce a încheiat această formalitate, a exclamat cu mândrie: 

— Graţie acestor oameni ţin Franţa în pumnul meu, Herr 
General. Nu se mişcă un fir de iarbă fără ştirea mea. 

Comparaţia mi-a amintit un moment din copilărie. Aveam pe 
atunci un guvernor, abate de origine franceză, care îmi spunea că 
nu se clatină un fir de iarbă fără ştirea lui Dumnezeu. Himmler 
ajunsese să se socotească replica pământeană a Atotputernicului. 
Nici nu e de mirare. Orice îi era permis lui Kurt Heinrich Himmler, 
care îşi începuse cariera făcând pe comisionarul unui negustor de 
perii, ca după douăzeci de ani să se vadă stăpân pe viaţa şi pe 
moartea a zeci de milioane de oameni. j 

La reuniunea aceasta femeile nu figurau. In concepţia lui 
Himmler, femeia era un stâlp al familiei, care trebuia să furnizeze 
mulți fii națiunii germane. Otto Strasser afirma că Himmler îi 
declarase cu toată seriozitatea în preajma căsătoriei sale - avea pe 
atunci 27 de ani - că abia îşi pierduse virginitatea cu câteva zile 
mai înainte. Nu ştiu cum se împăca această anecdotă cu altă 
versiune, care pretinde că prin '919 Himmler ar fi trăit cu o 
prostituată, Friede Wagner, care-l întreținea din anemicele ei 
venituri. Poate că sunt nişte simple poveşti. N-am acces la cazierul 
Gestapoului, ca să cunosc adevărul. Dacă au existat însă piese care 
să dovedească aceste fapte, ele au fost desigur distruse demult. 

La dineul servit cu un ceremonial sever de servitori stilaţi, 
îmbrăcaţi în fracuri impecabile - cred că toţi erau ofiţeri S.S. - 
Himmler m-a plasat în dreapta sa. Meniul era de o bogăţie 
impresionantă. Fără să vreau mi-am amintit cozile din faţa 
magazinelor alimentare din Germania şi din teritoriile ocupate. 

Stăteam în jurul unei mese mari, rotunde. Lumânări aprinse, 
etalate în somptuoase sfeşnice de argint, făceau să lucească 
discret paharele de cristal şi serviciul de masă din porțelan fin, pe 
care era gravat un blazon cu o coroană ducală. 

— Aţi observat că suntem doisprezece convivi? m-a întrebat 
Himmler în vreme ce îşi desfăcea şervetul scrobit şi îl aşternea pe 
genunchi. Şi masa e rotundă. Ca la praznicele regelui Arthur şi ale 
împăratului Heinrich |. Trebuie să reînviem străvechile tradiţii 
germanice, Herr General, credinţele scumpe străbunilor noştri, 
virtuțile lor... 


— 159 — 


Spre deosebire de colaboratorii săi, Himmler era în felul lui un 
ascet. Dispreţuia alcoolul şi mâncărurile cu carne. La recepții se 
mărginea să-şi coloreze apa minerală cu câteva picături de vin. 

— Am recomandat întotdeauna subalternilor mei să evite 
alcoolurile tari, pernicioase sănătăţii şi moralului, şi să adopte un 
regim alimentar vegetarian. Carnea scurtează viaţa, Herr General. 

In vreme ce parcurgeam distrat meniul plasat lângă farfuria 
mea, Himmler mi s-a adresat doctoral: 

— După cum vedeţi, la masa mea vânatul lipseşte cu 
desăvârşire. Sunt duşmanul instinctelor sângeroase ale acelor 
oameni care consideră vânătoarea, acest oribil măcel de animale, 
un sport viril. Aceşti inşi să-şi demonstreze virilitatea pe câmpul de 
bătălie, înfruntând un duşman înarmat. Este de-a dreptul barbar să 
ucizi nişte animale lipsite de apărare. Am rămas profund 
impresionat deunăzi, când cineva mi-a vorbit despre respectul 
călugărilor budişti faţă de animale. Când merg noaptea prin păduri, 
aceşti călugări binecuvântaţi s-au obişnuit să sune dintr-un clopoțel 
spre a îndepărta din drumul lor vieţuitoarele pe care altfel ar risca 
să le strivească. La noi, melcii, viermii, aceste inofensive şi 
plăpânde vietăţi, sunt călcate şi strivite fără nici o remuşcare... 

Mânuia tacâmurile cu o delicateţe feminină. Manierele lui 
molcome, graiul blajin, mila pentru animale se potriveau atât de 
puţin cu o frază pe care o auzisem nu demult, rostită tot de acelaşi 
personaj cu înfăţişare atât de bizară: „Oamenii mari sunt apăsaţi de 
un greu blestem: spre a-şi îndeplini misiunea, trebuie să calce pe 
cadavre”. 

Mă amuza veneraţia cu care vorbele lui erau sorbite de oamenii 
din subordinea sa. 

— Noi, germanii, a continuat el, suntem buni, generoşi, idealişti. 
Toate aceste însuşiri sunt caracteristice rasei noastre. Nu ne este 
însă îngăduit a ne comporta corect, prieteneşte, cu credinţă, decât 
faţă de cei de un sânge cu noi. Popoarele inferioare, ruşi, cehi, 
polonezi, nu ne interesează decât în măsura în care îi putem folosi 
drept robi. Dacă zece mii, o sută de mii, sau un milion de slavi mor 
în slujba civilizaţiei noastre, înseamnă că şi-au îndeplinit menirea, 
aşa cum îşi îndeplinesc menirea şi vitele duse la abator, în scopul 
hrănirii populaţiei. Regret uciderea vitelor, dar sacrificarea lor este 
inevitabilă. 

Era îngrozitoare mania căpeteniilor naţional-socialiste de a-ţi 
turna tot felul de elucubraţii în formule sacrosancte, pe care trebuia 


— 160 — 


să le accepţi ca atare. 

— Aveţi perfectă dreptate, Herr Reichsführer, a întărit cu 
convingere Oberg. Faţă de popoarele acestea inferioare, mila nu-şi 
are rostul. Suntem datori să fim brutali, dacă interesul Germaniei o 
cere. Mulţi generali nu au înţeles înalta principialitate a politicii 
noastre. 

Făcea aluzie la mine? 

— Invocând o falsă umanitate, au încercat să ne împiedice a 
pune în practică aceste reguli aspre, dar imperios necesare, a 
continuat Oberg. Au făcut-o şi pe Frontul de Est şi pe Frontul de 
Vest. Din fericire, dreptatea noastră a triumfat, Parte din cei care s- 
au împotrivit aplicării stricte a legilor noastre au fost înlăturați. Vor 
mai fi înlăturați şi restul. Toate la timpul lor. 

Himmler l-a privit gânditor. 

— Cred că ar fi preferabil, dragul meu Oberg, să îi aducem pe 
drumul cel bun. Să le demonstrăm erezia, să-i îndoctrinăm, să le 
deschidem astfel larg ferestrele spre adevăr. 

Straniu, eram din ce în ce mai amuzat. Aluziile deveneau 
străvezii. li ascultam imperturbabil. Eram curios să văd unde aveau 
să ajungă. Când te afli într-un ospiciu de nebuni, nu te apuci să le 
demonstrezi că şi-au pierdut minţile. li laşi să-şi toarne aberaţiile. 
S.S.-iştii aceştia erau mult mai primejdioşi, fiindcă se bucurau de 
libertate. Ceva mai mult. Dispuneau de putere. De o putere fără 
restricţii. Puteau să  întemniţeze, să împrăştie teroarea, să 
jefuiască, să ucidă, în virtutea unor legi statale, făcute de ei şi 
pentru ei. Un popor întreg, o lume întreagă era lăsată la discreţia 
unor descreieraţi, fanatizaţi de câteva căpetenii însetate de putere. 

Mă uitam din când în când la Himmler, la acest amfitrion ciudat, 
fără să am aerul că îl studiez. Cum de reuşise să îşi câştige un 
ascendent atât de mare asupra lui Hitler, o autoritate atât de 
categorică în sânul partidului? Când îi vedeai bărbia ştearsă, ochii 
jucăuşi, care evitau să-ţi întâlnească privirile, mişcările şerpuitoare 
ale mâinilor, gâtul subţire, ca de găină golaşă, era cu neputinţă să- 
ţi închipui că omul acesta organizase cea mai formidabilă maşină 
de opresiune pe care o cunoscuse vreodată Germania. 

Poliţia nu fusese însă marea şi adevărata lui pasiune. Armata, 
uniforma, instrucţia militară exercitaseră întotdeauna asupra sa o 
atracţie puternică. Himmler se visase întotdeauna conducător de 
oştiri. Crearea trupelor S.S., acele îngrozitoare Waffen S.S., care 
aveau să cuprindă mai târziu 40 de divizii, reprezenta un început 


— 161 — 


de împlinire a visurilor lui. Spre deosebire de Hitler, care se 
obstinase să-i convingă pe mai toţi partizanii că este un strateg 
înnăscut, Himmler nu reuşise niciodată a face să i se ia în serios 
însuşirile militare. Generalul de armată Paul Hauser, din Waffen 
S.S., săvârşise imprudenţa de a declara, la un pahar cu vin, că 
Himmler habar n-avea de problemele militare, deşi se socotea mult 
mai priceput decât ofiţerii de carieră, pe care-i defăima în mod 
sistematic. Generalul Hauser scăpase de destituire numai datorită 
haosului care se instalase în Germania în ultimele luni de război. 
„Ar fi fost un bun dascăl de şcoală, dar în nici un caz un capabil 
conducător de armată”, afirmase generalul Walter Dornberger. 
Generalul Friedrich Hossbach îmi spusese odată despre Himmler că 
este „geniul rău al lui Hitler, şi individul cel mai lipsit de scrupule 
din cel de-al treilea Reich”. Semnificativ este faptul că şi alte 
personalităţi din conducerea partidului îl priveau cu multă antipatie. 
Ştiam precis că Alfred Rosenberg îi reproşa făţărnicia, iar Göring îl 
ura din tot sufletul. 

Abia la desert Himmler se mai destinse. 

— Ador fructele, îmi spuse. Şi sunt un bun cunoscător în acest 
domeniu. 

Făcea aluzie la diploma lui de inginer în agronomie, care îl plasa 
în rândul intelectualilor partidului, spre deosebire de numeroșii 
corifei, autodidacţi, începând cu Hitler. 

— Agricultura, Herr General, este o ştiinţă. O ştiinţă tot atât de 
complexă ca şi biologia. Progresul în ştiinţă este posibil numai prin 
studii intense, prin experienţe, prin sacrificii... Da, da... Chiar prin 
sacrificii umane, Herr General... 

Se înfrupta cu deliciu dintr-o portocală zemoasă. Fructele de la 
masa lui Himmler erau aduse din Spania. 

— Aici, în Franţa, ca şi dincolo, în est, ducem o bătălie crâncenă, 
atât pe frontul exterior, cât şi pe cel lăuntric. Ne batem cu armatele 
duşmane, ne batem cu cetele de partizani, ne batem chiar şi cu 
germanii rătăciţi de propaganda comunistă ori iudeo-masonică. 
Mâine însă, după ce vom decapita hidra cu mii de capete, care 
ameninţă existenţa neamului nostru, după ce vom cuceri victoria şi 
vom impune omenirii năucite de război o pace milenară, vom crea 
o lume nouă, o nouă ordine socială. Ştiţi cum va arăta această nouă 
ordine socială? Führerul nostru a zugrăvit-o în cuvinte nemuritoare: 
„Vom avea o clasă a cavalerilor, a stăpânilor, provenind din 
elementele cele mai diverse. Aceasta va fi recrutată din rândurile 


— 162 — 


celor care s-au ilustrat în lupta pentru cauza naţional-socialismului, 
găsindu-şi astfel justificarea istorică. Va urma apoi mulţimea 
membrilor partidului, categorisiţi ierarhic. Pe treptele de jos vor fi 
masele anonime,  colectivităţile slugilor, ale minerilor, ale 
muncitorilor manuali de orice categorie, care nu-şi vor mai schimba 
niciodată condiţia. Puțin importă dacă în trecuta societate burgheză 
aceştia au fost proprietari funciari, muncitori sau hamali. Poziţia 
economică şi rolul social de altădată nu vor mai avea nici o 
semnificaţie. Aceste distincţii ridicole vor fi contopite într-un unic 
proces revoluţionar. In sfârşit, jos de tot vom avea clasa străinilor 
cuceriţi, a sclavilor moderni.” 

Vorbele lui Himmler erau ascultate cu devoțiune, ca şi vorbele lui 
Hitler la Rastenburg. 

— Aţi înţeles sensul profund al mişcării naţional-socialiste. Nu 
poate să existe ceva mai amplu, mai măreț. Naţional-socialismul 
este mai mult decât o ideologie, este mai mult decât o religie, el 
reprezintă voinţa de a crea supraoameni. 

Am remarcat că Himmler repeta nu numai frazele lui Hitler, dar îi 
copia şi intonaţia. Reichsführerul a făcut o pauză, pregătind efectul 
frazelor finale. 

— Şi pentru că a venit vorba de cavaleri, de stăpâni, să punem 
punctul pe i. Cine vor fi aceştia? Răspunsul este simplu, limpede, 
categoric. Clasa stăpânilor va fi alcătuită din elita partidului, din 
membrii unităţilor S.S., care vor constitui totodată acel Schwarze 
Korps, acea încarnare a măreţului Mit al Sângelui, pe care l-a visat 
Fuhrerul... 

A încheiat discursul, plecând fruntea, afectând un aer pătruns, 
de preot care oficiază pe un altar nevăzut. Se lăsase o linişte 
profundă, ca în refectoriul unei mănăstiri. Comparaţia aceasta mi- 
au trezit-o chipurile smerite ale S.S.-iştilor, transfiguraţi de parcă ar 
fi ascultat cuvintele lui Dumnezeu. 

Erau făţarnici, sau fanatici? Granița dintre fariseism şi habotnicie 
este greu de delimitat. Cred că nici ei nu ştiau bine în ce categorie 
intrau. Un singur element atârna în balanţă. Perspectivele înfăţişate 
de Himmler îi transportau. Nu e puţin lucru să crezi că mâine vei 
stăpâni lumea. Lumea însă nu voia să se lase stăpânită de elitele 
S.S. Robii de care vorbea Himmler dădeau acum o lecţie exemplară 
stăpânilor celui de-al treilea Reich. Până şi germanii, care se 
lăsaseră la început orbiţi de făgăduielile mirobolante ale Führerului, 
începeau să deschidă ochii, să-şi dea seama de realitate. 


— 163 — 


Frământările subterane creşteau în amploare. Dar Himmler nu se 
temea. Trona în mijlocul celor zece S.S.-işti, convins că nimeni şi 
nimic nu-i va stăvili avântul. 

Incântat de spectacolul pe care mi-l oferise, Himmler a ridicat 
fruntea, şi-a privit ciracii, apoi a înălţat mâna, oferindu-le parcă 
benedicţiunea sa. 

— Herr General, mi s-a adresat cu prietenie, nu v-ar face plăcere 
să bem împreună o cafea? 

S-a ridicat de pe scaunul său, în vreme ce S.S.-iştii au sărit ca 
aruncaţi de un resort. Himmler m-a luat de braţ, conducându-mă 
spre un salon alăturat. Nici unul din S.S.-işti nu ne-a urmat. 
Cunoşteau desigur consemnul. 

Reichsfiihrerul S.S. mi-a oferit un loc pe un fotoliu, a închis singur 
uşa, apoi s-a aşezat pe o canapea „Empire” din faţa mea. 

După ce un servitor ne-a adus cafelele, a făcut semn că doreşte 
să fim lăsaţi singuri. 

A sorbit puţină cafea, apoi a lăsat ceaşca pe masă. 

— Am o veste bună pentru dumneavoastră, Herr General. 

Lepădase masca severă pe care o arborase la masă. Se 
umanizase. Avea iarăşi mutra lui de dascăl, atât de puţin potrivită 
cu uniforma-i neagră de S.S.-ist. 

— O veste foarte bună, Herr General, Georges de Gandale a fost 
eliberat. Am vrut să vă dovedesc încă o dată prietenia mea. Vreau 
să subliniem iarăşi că numai neşansa m-a împiedicat să vă fiu de 
folos şi în cazul fiului dumneavoastră. Wilhelm îl chema, nu-i aşa? 

Am rostit, brusc posomorât: 

— Wilhelm, Herr Reichsführer. Aveţi o memorie excelentă... 
Pentru eliberarea nepotului meu, Georges de Gandale, vă 
mulţumesc. 

— Prietenii trebuie să se ajute între ei, Herr General. 

Eliberarea lui Georges nu era totul. Atâta vreme cât tânărul va 
rămâne în Franţa, primejdia de a fi arestat din nou va pluti 
permanent asupra capului său. Mai aveam ceva de făcut: trebuia 
să-l scot din Franţa. Numai când îl voi şti ajuns în Spania sau în 
Elveţia, îl voi socoti în siguranţă. Poate că în privinţa aceasta îl va 
ajuta şi Colette. 

— Ce părere aveţi despre S.S.-iştii mei, Herr General? m-a 
întrebat Himmler, trecând fără tranziţie la alt subiect. 

— Remarcabili! am declarat. 

—  Fidelitatea, ascultarea oarbă şi curajul sunt calităţile 


— 164 — 


primordiale ale tuturor acestor luptători. Sute de mii se află sub 
ordinele mele. Cât despre devotamentul lor faţă de Führer şi de 
persoana mea, nu este nevoie să mai vorbesc. 

Am înclinat din cap în semn de încuviinţare. 

— Putem privi cu încredere viitorul, Herr General. 

Şi-a înmuiat iarăşi buzele în ceaşca de cafea. Himmler pregătea 
ceva. Aşteptam să văd unde voia să ajungă. In această ambianţă 
calmă, Himmler şi cu mine ne pândeam reciproc. Himmler se 
rezema cu tot corpul de braţul canapelei. 

— Un singur lucru mă îngrijorează, Herr General, grăi el, lăsând o 
umbră să-i acopere chipul. Pentru că am o mare încredere în 
dumneavoastră, am să vă vorbesc fără reticenţe. Am să vă rog însă 
ca tot ce veţi auzi acum să rămână între noi. 

— Herr Reichsführer, sunt deprins cu păstrarea secretului militar. 

— Cum vă spuneam, un singur lucru mă îngrijorează profund, 
zise el, afectând un aer funebru. Mă tem, Herr General, că marele 
nostru Führer nu va mai fi printre noi când vom sărbători sfârşitul 
victorios al războiului. 

Am adoptat o expresie de circumstanţă. 

— Fuhrerul Adolf Hitler este grav bolnav, Herr General „Poate că 
aţi observat cât s-a schimbat de mult în ultima vreme. Tremurul 
mâinilor, spinarea încovoiată, expresia rătăcită a ochilor... Două 
somităţi medicale, Herr General, care l-au consultat, mi-au declarat 
confidenţial: /Fuhrerul suferă de boala lui Parkinson. Faciesul 
myophatic, fenomenele tipice de paralizie incipientă a membrelor, 
mersul împiedicat sunt semne caracteristice. 

Eram uluit. Himmler nu făcea astfel de declaraţii fără un scop. 
Implicaţiile erau extrem de grave. Himmler ştia multe despre mine, 
dar trebuia oare să cred că ştia şi despre ofiţerii implicaţi în 
complot, de vreme ce îşi îngăduia luxul să facă mărturisiri atât de 
explozive? Era în orice caz sigur că nu voi vorbi lui Hitler. In privinţa 
aceasta, calculele lui erau exacte. 

— Mai devreme decât ne închipuim, Führerul va fi nevoit să îşi 
întrerupă activitatea. Sănătatea îi este atât de zdruncinată, încât 
foarte curând nu va mai fi în stare să-şi îndeplinească atribuţiile. In 
cazul unei morţi premature, ori a unei încetări a activităţii lui, va 
trebui să ne gândim la un om capabil să-i ia locul. Cred că sunteţi 
de acord cu mine? 

— Dacă situaţia este atât de serioasă, se impun, desigur, unele 
măsuri... 


— 165 — 


Discuţia noastră alunecase pe un tărâm primejdios. Căpătase un 
iz de înaltă trădare. In ceea ce mă priveşte, îmi cunoşteam poziţia. 
Intervenţia lui Himmler complica alarmant lucrurile. 

— Generalii, continuă el, ar trebui să se gândească serios la un 
înlocuitor al Fuihrerului, care să aibă în spate o forţă de şoc 
susceptibilă să păstreze ordinea în eventualitatea izbucnirii unor... 
de exemplu, tulburări interne. 

Aluzia era directă. Care conducător al celui de-al treilea Reich 
dispunea de o asemenea forţă? Himmler! 

— Această personalitate, adăugă el, trebuie să se bucure de un 
mare prestigiu, spre a putea trata o pace pe care o dorim, de altfel, 
cu toții... 

A apăsat semnificativ pe ultimul cuvânt. Ştia deci foarte multe 
amfitrionul meu. Ştia, însă, în orice caz, că ne avea pe toți în mână. 
Orice ofiţer sau civil care participa la un complot avea familie... 
Familiile constituiau pentru Himmler un zălog preţios... 

— Trebuie să vă declar că nu m-am dat înapoi de la nici un 
sacrificiu când a fost vorba de propăşirea Germaniei, a adăugat cu 
patos. Dacă situaţia ar cere-o, aş accepta sarcina ingrată de a 
prelua conducerea ţării... 

Ultima lui frază înlătura orice echivoc. Himmler îşi punea 
candidatura. Noi, generalii, eram invitaţi să-i acceptăm conducerea. 

intrebarea care se punea era următoarea: Cât de ample erau 
informaţiile pe care le deţinea asupra noastră? Dacă ştia puţine 
lucruri, sau numai presupunea inevitabilă o coaliţie de adversităţi 
împotriva lui Hitler. Ne obliga să ne descoperim. Dacă ştia multe, 
ne şantaja. Şi într-un caz şi într-altul, încerca să ia castanele din foc 
cu mâinile noastre. Oferea o alianţă su; generis: riscurile de partea 
noastră, eventualele avantaje de partea lui. 

— Cred că este cazul să reflectaţi profund asupra celor ce v-am 
spus, Herr General. 

Dacă îmi întindea o cursă? Arestarea membrilor grupului Solf 
trebuia să mă pună în gardă. Sigur era un singur lucru: întâlnirea 
din seara aceasta nu o provocase Himmler, ci era o consecinţă a 
vizitei mele din timpul zilei. Iniţiativa îmi aparţinea deci mie. 
Himmler prinsese doar mingea din zbor. 

Prin intermediul agenţilor Abwehrului şi în special al colonelului 
Oster, aflasem că Himmler încercase în câteva rânduri să ia contact 
cu oamenii politici din Occident. Aceştia îi respinseseră mâna 
întinsă. Era prea compromis spre a iniţia un dialog cu bărbaţii de 


— 166 — 


stat din Anglia şi din Statele Unite. Îşi închipuia că noi, generalii, 
eram mai puţin compromişi? Nu ştia că şi noi ne izbeam de foarte 
serioase dificultăţi? 

— Herr Reichsführer, vă mulţumesc pentru încrederea arătată. 
Am să ţin seama de recomandarea dumneavoastră şi am să 
reflectez asupra celor discutate. Cred că va fi necesar să ne mai 
întâlnim... Să mai discutăm anumite puncte... 

Incercam să câştig timp... 

— De acord, Herr General. Aştept să ne revedem. 

S-a ridicat din fotoliu şi mi-a zâmbit fin. 

— Dacă vă întâlniți cu Reichsmarschallul Göring. Vă rog să-i 
transmiteţi salutările mele cordiale. Aflaţi că vă preţuieşte foarte 
mult, Herr General. Cunoaşteţi şi motivul? Astrologul său l-a 
asigurat că un personaj în uniformă militară, cu semnalmentele 
dumneavoastră, este îngerul său bun. Şi i-a mai făcut o profeție, 
care aminteşte oarecum o faimoasă scenă petrecută între Ludovic 
al XI-lea şi astrologul său. l-a prezis că îşi va da sfârşitul la un an 
după moartea acestui înger păzitor... aşadar a dumneavoastră. Şi 
Reichsmarschallul l-a crezut. 

— Dacă mi-ar spune altcineva acest lucru, aş crede că este o 
simplă poveste, Herr Reichsführer. 

— Nu. Nu este nici un fel de poveste. Reichsmarschallul are grijă 
de dumneavoastră ca de propriii săi ochi. 

— Herr Reichsführer, mă copleşiţi. 

Ne-am luat rămas bun. Când am trecut împreună prin sufragerie, 
restul invitaţilor se aflau în jurul mesei şi se delectau cu lichiorurile. 

Am părăsit reşedinţa lui Himmler curând după miezul nopţii. Un 
sfert de oră mai târziu, soseam la hotelul „Crillon”. La recepţie mă 
aştepta un mesaj din Berlin. Generalul Olbricht dorea să mă vadă. 
Însemna că avea ceva important să-mi spună... 


Dineul oferit de Himmler îmi lăsase un gust de cenuşă, de care 
nu reuşeam să mă dezbar. Cât de puţin cunoşteam totuşi oamenii. 
Dacă l-aş fi văzut pe stradă, fără să ştiu cine este, n-aş fi bănuit 
niciodată că sub înfăţişarea lui anodină se ascunde un tiran sadic. 
Nici acum, după ce încercase să se apropie de mine, să mă 
capteze, vorbindu-mi cu o aparentă sinceritate, n-aş putea spune 
că-i pătrunsesem tainele sufletului. Mi s-a întâmplat adeseori să 
apreciez just caracterul unui om, chiar când relaţiile cu el erau de 
dată recentă. Poate că personalitatea îi era puţin complicată, ori 


— 167 — 


firea prea transparentă; poate că instinctele mele trezite - datorită 
cine ştie cărui motiv - acţionaseră eficient, punându-mă în gardă, 
ori, dimpotrivă, liniştindu-mă. Reputația lui Himmler era definitiv 
stabilită. Convorbirile mele cu acest personaj fuseseră destul de 
lungi şi de serioase, spre a-mi îngădui să-i descifrez caracterul, 
gândurile intime, pornirile. Cu toate acestea, în privinţa cunoaşterii 
lui, n-aş putea spune că eram mai avansat decât după prima 
noastră întrevedere. Amestecul acela de luciditate rece şi de 
nebunie, de misticism şi de sentimentalisme ieftine, de impulsuri 
sadice şi de generozităţi deplasate îl făceau impermeabil unei 
analize mai temeinice. Cum de ajunsese acest om să câştige 
încrederea lui Hitler? Psihopaţii nu fac de obicei trai bun. 
Egocentrismul lor, devierile mintale, concentrate asupra unui singur 
obiectiv, nu le permit acea comunicativitate indispensabilă traiului 
în societate. Hitler şi Himmler se înțelegeau perfect. Devotamentul 
Reichsfiihrerului S.S. faţă de stăpân atingea proporţiile adulaţiei. 
„Der treue Heinrich” îl definea Hitler. Tot Hitler declarase odată în 
public: 

— Himmler se devotează unei idei şi este credincios ei până la 
moarte. Graţie lui, formaţiile S.S. au reuşit să constituie un corp 
extraordinar. Himmler este pentru mine un fel de Ignaţiu de Loyola. 
Cu inteligenţă şi dârzenie, înfruntând toate dificultăţile, a făurit 
acest magnific instrument de luptă. 

Atât de magnific, încât o lume întreagă se cutremură când aude 
de S.S., aceste două litere împerecheate, devenite simbolul terorii 
şi al morţii. Şi familia mea şi-a dat tristul ei tribut. 

Dezastrul de la Stalingrad abia se încheiase. Germania aflase cu 
stupoare despre întâia mare înfrângere a celui de-al treilea Reich! 
După ce asistasem la agonia Armatei a 6-a din Stalingrad, Hitler mă 
trimisese iarăşi în Africa de Nord, spre a sprijini eforturile lui 
Rommel, care încerca să salveze resturile armatelor germane, 
italiene, zdrobite de Armata a 8-a a generalului Montgomery, în 
cursul bătăliei de la El Alamein, din octombrie '942. 

Incleştarea de la El Alamein abia se încheiase. Rommel începuse 
acea faimoasă retragere de-a lungul a 1 500 de kilometri de deşert 
- pe care comentatorii militari cu înclinări literare o asemuiseră cu 
retragerea celor zece mii de greci după bătălia pierdută în preajma 
Babylonului. Atât de magistral istorisită de Xenophon - când o nouă 
lovitură avea să zguduie din temelii dispozitivul apărării noastre din 
Mediterana. In cadrul operaţiei  „Torţa”, trupe americane, 


— 168 — 


transportate de peste 850 de vase, au executat debarcări 
coordonate în mai multe puncte de pe coastele atlantice şi 
mediteraneene ale Africii de Nord. Operația aceasta de mari 
proporţii avea de altfel să se încheie cu nimicirea totală a forţelor 
Axei, înghesuite în ultima lor redută: capul de pod de la Tunis. 

Nu pot să uit seara aceea din decembrie, când Hitler a convocat 
la Rastenburg pe generalul de armată von Arnim şi pe generalul- 
locotenent Ziegler, spre a le încredința misiunea de a stăvili marşul 
coloanelor americane, de sub comanda generalului Eisenhower, 
care, după ce invadaseră Marocul şi Algeria, se apropiau de Tunisia, 
în scopul de a o cuceri şi a cădea apoi în spatele greu încercatului 
Afrikakorps, de sub comanda lui Rommel. Am asistat şi eu la 
această conferinţă în calitatea mea de general-inspector al 
Luftwaffe. Operația pe care Hitler avea intenţia să o lanseze în 
Africa necesita un puternic sprijin aerian. 

In acel timp, ne aflam cu toţii sub impresia tragediei de la 
Stalingrad. Hitler, cu încăpăţânarea lui caracteristică, refuzase să 
autorizeze retragerea Armatei a 6-a din oraşul încercuit, aşa cum 
de altfel refuzase iniţial să aprobe şi retragerea lui Afrikakorps de la 
El Alamein, cerută de Rommel în repetate rânduri. Spre deosebire 
de Paulus, care executase ad litteram ordinele primite de la O.K.W,, 
Rommel îşi asumase răspunderea încălcării dispoziţiilor superioare 
şi, după ce se degajase din încleştarea Armatei a 8-a britanice, 
ordonase retragerea spre vest. 

Insuccesul de la El Alamein şi apoi cel de la Stalingrad avuseseră 
pentru Hitler semnificaţia unei intolerabile pierderi de prestigiu. Aşa 
ceva nu trebuia să se mai repete. Forţele aliate, de sub comanda 
lui Eisenhower, trebuiau date peste cap şi aruncate în mare. Keitel 
îl şi asigurase pe Führer că întocmise un plan de bătaie, menit să 
ducă la anihilarea efectelor debarcării anglo-americane din Africa. 
Von Arnim şi Ziegler luptaseră pe frontul de Est. Acum Hitler 
hotărâse să le încredinţeze Armata a 5-a „Panzer”, care urma să fie 
constituită în Tunisia. 

Când a întrebat din ce unităţi va fi alcătuită Armata a 5-a 
„Panzer”, Keitel s-a grăbit să-l informeze - cu acea siguranţă pe 
care o afişa întotdeauna - că, în afara unităţilor pe atunci existente 
în Tunisia, o va întări cu trei divizii blindate şi cu trei divizii de 
artilerie motorizate, la care se va adăuga şi divizia de Luftwaffe 
„Hermann Göring”, aflată în acel moment în refacere: până în 
martie '943, cel mai târziu, toate aceste unităţi vor fi transportate 


— 169 — 


în Tunisia. 

In concepţia lui Hitler, adoptată de altfel şi de von Arnim, Armata 
a 5-a „Panzer” avea să execute o ofensivă fulger. Baza de plecare: 
zona Tunis-Bizerta. Direcţia: Vest. Obiective: lanţul de munţi care 
constituie frontiera dintre Tunisia şi Algeria, apoi capturarea 
porturilor Bone, Philippeville şi Alger, în vederea aruncării în mare a 
trupelor de invazie aliate. Proiectul, foarte ambițios, nu ţinea seamă 
de posibilităţile reduse de aprovizionare ale unei armate de 
asemenea proporții. Superioritatea aviației anglo-americane 
schimbase raportul de forțe în favoarea aliaților. Feldmarschallul 
Rommel se plânsese în repetate rânduri de insuficiența 
aprovizionărilor. Lipsa de combustibil îl împiedicase sistematic să-şi 
dezvolte contraloviturile plănuite. Dacă se adăuga la aceasta şi 
inferioritatea lui Afrikakorps în blindate, tabloul dificultăţilor la care 
se expunea von Arnim era complet. 

Ca şi la Stalingrad, mi s-a încredinţat misiunea de a crea un pod 
aerian între Italia şi Africa, precum şi de a spori eficienţa protecţiei 
aeriene, absolut necesară convoaielor navale de transport, care 
făceau naveta între Sicilia şi Tunisia. Intrucât eram reţinut pe 
frontul oriental de operaţiile mult mai stringente ale aprovizionării 
Stalingradului încercuit, von Geist avea să se deplaseze în locul 
meu pe Frontul de Sud, cu scopul de a lua primele măsuri. 

Cu Fe/dmarschallul Kesselring, comandantul Frontului de Sud - şi 
şeful direct al lui Rommel - colaborasem în repetate rânduri şi nu 
avusesem niciodată a mă plânge. Nu puteam spune acelaşi lucru 
de o serie de ofiţeri, generali din subordinea sa, şi nici mai ales 
despre generalul von Rintelen, ataşatul militar german la Roma, 
însărcinat să dinamizeze guvernul fascist, care executa cu mari 
întârzieri aprovizionarea forţelor noastre din Africa. Cu von Rintelen 
avusesem discuţii tari, ca şi Rommel, de altfel, care-i reproşase 
adeseori inerția. Von Rintelen se mărginise să-i răspundă că 
responsabilitatea o aveau „macaronarii”. 

In pragul lunii februarie, când capitularea Armatei a 6-a la 
Stalingrad devenise iminentă, iar continuarea prezenţei mele la 
cartierul general al lui von Manstein nu-şi mai avea raţiunea, am 
plecat în Italia. 

Cu inima grea, am părăsit Frontul de Est. Il lăsasem pe Albert în 
infernul de la Stalingrad. Speram că va supravieţui încercărilor 
care-l aşteptau, că, odată războiul încheiat, se va înapoia în 
Germania, îşi va întemeia o familie şi se va bucura de o existenţă 


— 170 — 


calmă până la adânci bătrâneţi. Aproape doi ani m-am hrănit cu 
aceste iluzii. Prin intermediul Crucii Roşii, am încercat să mă 
interesez de soarta lui. Rezultatele au fost nule. 

Când am sosit în capitala Italiei, am putut să constat că situaţia 
era mai grea decât îmi închipuisem. Kesselring, cu care am avut o 
primă convorbire, mi-a afirmat că Roma devenise un cuib de viespi. 
Domnea un spirit defetist pronunţat, din cauza insucceselor recente 
ale lui Rommel şi a tratamentului la care erau supuse trupele 
italiene pe Frontul de Est. De altfel, în curând urma să mă conving 
personal de această stare de lucruri. In ceea ce priveşte executarea 
misiunii mele, m-a asigurat de tot concursul său. Ştiam însă că nu 
putea face mare lucru. 

La Roma domnea într-adevăr o atmosferă de înmormântare. 
Iminenţa instalării unor mari forţe anglo-americane în nordul Africii 
crea perspective sumbre. O debarcare aliată în Sicilia sau în sudul 
Italiei părea iminentă. Italienii se arătau din ce în ce mai rebeli 
continuării ostilităţilor. Intraseră în război împinşi de la spate de un 
dictator belicos, care nu mai ştia la ora aceea cum să iasă onorabil 
din încurcătură. Roma, atât de veselă odinioară, arăta acum ca un 
oraş asediat. Fasciştii în uniformă erau priviţi cu antipatie. Chipurile 
oamenilor erau cenușii. 

Atmosfera aceasta apăsătoare am întâlnit-o pretutindeni. Chiar 
şi în birourile personajelor politice sau ale căpeteniilor armatei, cu 
care am fost silit să iau contact. Fiindcă von Rintelen nu mi-era 
aproape de nici un folos, am luat personal taurul de coarne, făcând 
vizite personalităţilor oficiale de care depindea rezolvarea 
problemelor aprovizionării. Peste tot am întâlnit o delăsare totală. 
Am ajuns până la generalul Ambrosio, şeful Marelui Stat-Major, 
numit în locul mareşalului Cavallero, revocat din ordinul lui 
Mussolini. Ambrosio m-a asigurat de toată cooperarea sa. Deşi se 
străduia să fie prietenos, i-am desluşit instinctiv ostilitatea ascunsă 
în dosul unei politeţi impecabile. insă chiar dacă ar fi vrut sincer să 
mă sprijine, cred că tot n-ar fi fost în stare s-o facă, atât de mare 
era debandada în zona interioară. 

l-am declarat că Rommel nu va mai rezista în Africa dacă nu i se 
vor asigura cantităţi sporite de carburanţi. 

— Am depus până în prezent sforţări uriaşe, mi-a răspuns. Care 
sunt rezultatele? Acum câteva zile, Armata a 8-a britanică a ocupat 
Tripoli. Imperiul nostru colonial a încetat să mai existe. Ne vom face 
şi mai departe datoria. Dar moralul trupelor noastre este 


— 171 — 


zdruncinat. Încercările prin care soldaţii noştri trec în Africa, dar 
mai ales trista experienţă de pe Frontul de Est nu sunt de natură să 
le sporească avântul combativ alături de aliaţii germani, care nu s- 
au arătat întotdeauna generoşi. Este cazul să vă reamintesc modul 
în care mareşalul Rommel a sacrificat infanteria noastră la EI 
Alamein, sau tratamentul aplicat soldaţilor noştri de către germani 
la cotul Donului? j 

Ce rost avea să mai discut? li înţelegeam amărăciunea. Dar ce 
puteam să fac? Să-i fi exprimat compasiunea pentru brutalitatea de 
care dăduseră dovadă soldaţii germani, aruncând pe răniții italieni 
din propriile lor camioane? 

Arestarea lui Mussolini şi schimbarea de orientare politică, 
încercată de Italia câteva luni mai târziu, aveau să-mi demonstreze 
că în momentul discuţiei mele cu Ambrosio acesta punea deja la 
cale răsturnarea regimului fascist, aşa cum eu şi prietenii mei 
pregăteam doborârea lui Hitler şi a întregului său sistem de 
guvernare. 

După întrevederea cu generalul Ambrosio, am mai avut câteva 
întâlniri cu diverşi oameni politici, majoritatea fascişti, care se 
plasau totuşi la poli opuşi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de 
Germania. Farinacci, de pildă, credea în victoria celui de-al treilea 
Reich. Chiar dacă în mintea lui se trezeau uneori îndoieli, le 
izgonea, fiindcă prăbuşirea naţional-socialismului şi a fascismului ar 
fi însemnat sfârşitul puterii sale. Fără Mussolini, Farinacci n-ar fi 
însemnat nimic. În cursul unei discuţii, mi-a declarat că la începutul 
lui noiembrie ar fi spus Ducelui: „Există trădători care ar privi cu 
bucurie înfrângerea armatei noastre, ca să poată lovi în fascism. 
Dar pe toţi aceştia îi vom nimici. Dacă va fi nevoie, vom cobori din 
înaltul tribunelor şi vom lua arma în mână.” 

Credea că îmi face plăcere Farinacci când mă asigura de 
neclintitul său devotament faţă de Axă. 

Şi Buffarini mi-a ţinut un discurs asemănător. Şi el a înfierat cu 
energie defetismul militarilor, împărtăşit şi de multe căpetenii ale 
partidului fascist. Mi-a citat confidenţial câteva nume de vânduți, 
printre care Grandi, Bottai, Federzoni şi Ciano. 

— ltalia şi fascismul trec printr-o mare criză, principe, mi-a 
declarat el. Dar din această încercare vor ieşi fortificate. Vă rog să 
asiguraţi pe prietenii noştri din Germania că ne vom face până la 
urmă datoria. 

Câteva zile după sosirea mea la Roma, am primit o veste tristă. 


— 172 — 


Generalul-locotenent Fischer, comandantul Diviziei a 10-a „Panzer” 
din Tunisia, fusese ucis în urma exploziei unei mine italieneşti peste 
care trecuse cu maşina. Agonia durase câteva ore. Deşi avea 
picioarele retezate şi braţul stâng smuls, găsise puterea să dicteze 
începutul unei scrisori, adresată soţiei sale. 

Generalul-maior von Broich a preluat comanda diviziei, iar la 
G.S.0. 1 a fost repartizat locotenent-colonelul conte von 
Stauffenberg. Pe Stauffenberg îl avusesem elev la Şcoala de război. 
Era un ofiţer strălucit, avea o putere de muncă ieşită din comun, 
nervi tari şi o rezistenţă fizică remarcabilă. Studia cu aceeaşi 
pasiune arta militară, cât şi istoria. Vorbea curent mai multe limbi. 
Generos, bun camarad, de o seriozitate desăvârşită, dar în acelaşi 
timp extrem de spiritual, ştia să se facă simpatizat de toată lumea. 
Poate că aceste caracterizări amintesc o foaie de memoriu. 
Deformare profesională, de care nu reuşesc să mă dezbar când 
vreau să descriu un personaj. Pot să adaug şi câteva trăsături 
omeneşti, care nu şi-ar fi avut locul într-o foaie calificativă. Era un 
bărbat de o frumuseţe rară. Soţia lui, o tânără de familie bună, îl 
adora. 

Von Stauffenberg fusese la începutul carierei sale un monarhist 
convins, apoi opiniile sale se liberalizaseră, căpătând o coloratură 
socialistă. Fusese întotdeauna un adversar ireductibil al lui Hitler şi 
al naţional-socialismului. Foarte curajos, nu se ferea să-şi expună în 
public punctul de vedere. Ţin minte că în vreme ce mă aflam în 
biroul lui Halder. La Paris, von Stauffenberg nu ezitase să critice cu 
violenţă pe Hitler, deşi se mai aflau de faţă şi generalii von 
Stupnagel, Feligiebel şi Wagner. Un fapt semnificativ: nimeni dintre 
cei prezenţi nu a găsit cu cale să-l contrazică. 

In Tunisia, von Stauffenberg avea să fie grav rănit în timpul unui 
atac săvârşit asupra maşinii sale de două avioane inamice, să se 
aleagă cu braţul drept amputat de la cot, cu două degete lipsă de 
la mâna stângă şi cu ochiul stâng scos. În ciuda acestei invalidităţi, 
avea să-şi continue activitatea în armată. 

L-am întâlnit pe Stauffenberg la Roma. Era în trecere spre Tunis. 
Cu această ocazie am vorbit îndelung despre război. Era serios 
îngrijorat de perspectivele negre care se deschideau Germaniei. Mi- 
a mărturisit dezgustul, său faţă de ezitările generalilor de a-l 
înlătura pe Hitler. 

— Numai suprimarea acestui monstru mai poate salva ţara, mi-a 
declarat cu înflăcărare. Până acum generalii au pierdut ocazii care 


— 173 — 


nu se vor mai repeta prea curând. 

La despărţire, l-am rugat să fie mai prudent. Armata era 
împănată de spioni ai lui Himmler. Clamându-şi opiniile antinaziste, 
riscă să-şi atragă neplăceri. Şi ar fi fost păcat să se aleagă cu o 
destituire din armată, sau poate cu o sancţiune şi mai gravă. 

In aceeaşi seară l-am întâlnit pe Canaris, la Ambasada germană. 
leşeam de la generalul von Rintelen, iar amiralul terminase tocmai 
o lungă convorbire cu ambasadorul von Bismarck. Omul acesta 
constituia pentru mine un mare semn de întrebare. Dinamic, foarte 
inteligent şi de o abilitate diabolică. Scund, de o vioiciune 
neobişnuită pentru vârsta lui, avea talentul de a te convinge că 
negrul este alb şi albul - negru. Această putere de persuasiune îi 
servea de minune în cariera sa de şef al Abwenrului, mai precis 
Amt Auslandnachrichten und Abwehr de pe lângă 0.K.W. În termeni 
mai largi, Canaris dirija serviciul de informaţii din străinătate, 
precum şi organizaţiile de spionaj şi contraspionaj dependente de 
armată. Nu ştiu dacă amiralul Wilhelm Canaris avea prieteni. Pentru 
el, personalităţile din cel de-al treilea Reich se împărțeau în trei 
categorii: în primul rând, cele folositoare - care trebuiau cultivate, 
captate, la nevoie cointeresate; în al doilea rând, cele nefolositoare 
- pe care nu le ignora, dar le păstra în rezervă, pentru orice 
eventualitate; în al treilea rând, duşmanii - nu prea mulţi, dar 
foarte puternici, şi pe care îi lucra din umbră. Canaris nu era un 
înger. Funcţiile sale cereau lipsă de scrupule, supleţe a spiritului, 
versatilitate, înclinare spre intrigă, calităţi şi defecte indispensabile 
unui om silit să evolueze printre meandrele pline de primejdii ale 
spionajului şi ale contraspionajului. Era bănuit de multă vreme că 
practica un joc dublu, dar adversarii lui nu reuşeau să-şi procure 
dovezi. Cert este că amiralul scăpase mulţi nenorociţi din ghearele 
Gestapoului. O făcea din mărinimie, sau voia să-şi asigure 
recunoştinţa unor oameni pe care i-ar fi folosit în eventualitatea 
unei răsturnări de situaţii? Se mai şoptea că întreţine legături 
ascunse cu agenţiile aliate, în special cu serviciile de informaţii 
britanice şi americane din Spania şi din Elveţia. Prevedea 
înfrângerea naţional-socialismului şi îşi pregătea o portiţă de 
scăpare? 

Un singur lucru pot să-l certific fără ezitare. Canaris era un 
duşman înverşunat al lui Hitler. De multe ori îi contracarase 
planurile, lucrând însă cu o abilitate care nu permisese să fie 
descoperit. Nu se angajase în luptă alături de cercurile care 


=i 


pregăteau doborârea lui Hitler. Le acoperea însă sistematic 
manevrele şi le acorda un sprijin indirect, furnizându-le prin 
persoane interpuse informaţii preţioase. 

Cel mai înveninat vrăjmaş al lui Canaris era Himmler, care 
urmărea de multă vreme să-i smulgă Abwenrul/, spre a-l integra în 
organizaţiile S.S. Amiralul avea un aliat puternic în armata foarte 
geloasă pe prerogativele ei. Lupta surdă dintre generali şi Himmler 
nu putea decât să-i folosească lui Canaris, care îşi conducea cu 
dibăcie barca. 

Canaris m-a invitat să luăm masa împreună în seara aceea. 

Am acceptat. Ştiam că de la omul acesta puteam afla multe.. 
Canaris mă servise adeseori, prevenindu-mă asupra unor atacuri pe 
care le-am stăvilit, luând din timp contramăsuri adecvate. Îmi 
cunoştea aversiunea faţă de Hitler şi faţă de metodele lui politice. 

Seara a venit să mă ia cu maşina de la hotel. Eram îmbrăcaţi 
amândoi în haine civile, aşa că nu riscam să atragem atenţia. Am 
intrat într-o mică osteria din Trastevere, acest străvechi şi atât de 
pitoresc cartier din Roma. Ştiam că vom găsi acolo o sticlă cu vin 
de Castelli şi câte o porţie de spaghetti „alla carbonara”, care ne 
plăceau amândurora în egală măsură. 

In osteria se aflau puţini clienţi. Dinspre bucătărie venea o 
apetisantă aromă de macaroane. Era cald şi bine. Ne-am aşezat la 
o masă retrasă. 

— Localurile publice sunt locuri foarte potrivite când vrei să 
discuţi chestiuni secrete, mi-a spus el odată. E de-ajuns să te 
asiguri că mesele din jur sunt libere. lar ca să nu ţi se citească, de 
la distanţă, pe buze, vorbele rostite, este recomandabil să ţii 
coatele pe masă şi mâinile împreunate în dreptul gurii, gest 
inofensiv, care nu dă de bănuit. 

Canaris s-a arătat în seara aceea un conviv extrem de agreabil. 
Mi-a povestit câteva păţanii hazlii din Spania, legate de 
aventuroasa lui profesie. Eram dezamăgit. Pentru atâta lucru mă 
invitase la cină? Şi el şi eu eram prea ocupați spre a ne pierde 
câteva ore sporovăind în jurul unui castron cu spaghetti. 

Abia la desert, Canaris a atacat chestiuni care mă interesau. Şi-a 
golit paharul, apoi şi-a aşezat coatele pe masă, împreunându-şi 
mâinile la nivelul buzelor. Işi mişca jucăuş degetele, ca şi când ar fi 
cântat la un fluier imaginar. 

— Se pregătesc lucruri mari, Herr General, mi-a spus ex abrupto. 
Relaţiile dintre Italia şi Germania se alterează pe zi ce trece. Ştiţi 


— 175 — 


poate că în cursul bătăliei de la Stalingrad, Ciano a făcut o vizită 
intempestivă la Rastenburg. 

— Am auzit vag despre acest lucru, dar nu ştiu ce s-a vorbit. 

— Fuhrerul a recomandat să se păstreze cel mai desăvârşit 
secret asupra discuţiilor purtate. Nu vrea să se afle în afară că a 
intrat dihonia între partenerii europeni ai Axei. 

Ochii lui Canaris scăpărau de veselie, ca şi când mi-ar fi povestit 
o anecdotă savuroasă. 

— Vizita lui Ciano a fost provocată în primul rând de tratamentul 
dur la care militarii italieni de pe Frontul de Est pretind că sunt 
supuşi din partea trupelor noastre. N-aş spune că nemulţumirile lor 
sunt în totul nejustificate. Nu este mai puţin adevărat că şi 
înflăcărarea lor combativă lasă mult de dorit. Dar aceasta e altă 
chestiune. 

A sorbit puţin vin, apoi, cu cel mai firesc şi mai şic aer, a început 
să-şi agite iarăşi ritmic degetele. 

— Ştiţi poate că epitetele pe care Ciano le împerechează cu 
numele câtorva dintre cele mai strălucite personaje ale Reichului 
nu sunt tocmai tandre. „Cretinul de Ribbentrop”, „banditul de 
Hitler”, „imbecilul de Keitel” sunt termeni de care se serveşte în 
mod curent. Am avut grijă ca Funrerul să fie informat de aceste 
amabile caracterizări. Vreau să-i menajez dispepsia de care se 
zvoneşte că ar suferi. In vagonul personal al lui Ciano am avut grijă 
să instalez microfoane. Omul meu a ascultat totul. Ciano a fost 
urmat de o numeroasă suită, printre care şi generalul Cavaliero. Pe 
întreg traseul german, atmosfera din tren a avut tot timpul să se 
înfierbânte. „Aţi observat? s-a plâns Cavallero lui Ciano. Ofițerii 
care ne însoțesc sunt insultaţi prin gări de militarii germani.” Ciano 
a replicat furios: „Am remarcat. Se petrec fapte intolerabile.” „La 
opriri, ni se interzice să coborâm pe peron”, s-a plâns un aghiotant. 
„Nu ne e permis să ne dezmorţim picioarele, plimbându-ne pe 
lângă vagoane.” „Aşa este, a replicat aprins ginerele lui Mussolini. 
S-ar spune că suntem prizonierii, nu oaspeţii Fuhrerului. ” „Călătoria 
aceasta îngrozitoare am s-o ţin minte toată viaţa!” a exclamat la un 
moment dat Cavallero. 

Canaris avea talentul de a colora prin tonul său istorisirea, 
dându-i relief şi savoare. 

— La Rastenburg, a continuat amiralul cu aceeaşi vervă, lucrurile 
s-au complicat şi mai mult. Ciano venea cu un mesaj imperios: 
„Incheiaţi pacea cu ruşii!” Recomandarea aceasta nu era de natură 


— 176 — 


să-l încânte pe Hitler, căci sublinia tristul ecou pe care eşecul 
nostru de la Stalingrad îl avusese în Italia. Infricoşat de succesul 
operaţiei „Torţa” şi de pericolul iminent al mutării teatrului de 
război din nordul Africii pe teritoriul Italiei, Mussolini pretindea 
Fuhrerului să ajungă la un modus vivendi cu ruşii, deoarece 
pericolul cel mai mare venea acum din partea anglo-americanilor. 
„Canalizaţi preocupările ruşilor spre Extremul Orient”, îl mai 
povăţuia Ducele. 

In tot acest timp, Hitler îşi rumega mânia. Nu era deprins a i se 
trasa linia de conduită. Ciano şi-a dezvoltat aproape o oră teoriile. 
Cred că în momentele acelea, Führerul se întreba dacă n-ar fi mai 
nimerit să-l dea afară, închizând astfel penibila filipică. După ce 
contele Ciano şi-a epuizat argumentele, Hitler a trecut la 
contraatac. A arătat că germanii au dezlănţuit campania din est 
numai spre a preveni o agresiune sovietică, apoi s-a lansat într-unul 
din discursurile lui menite să epateze auditoriul. A elogiat armata 
germană, care a reuşit să pătrundă pe o adâncime de 1 500 de 
kilometri în inima Rusiei, şi a încercat să demonstreze că iarna 
stăvileşte temporar avântul soldaţilor noştri, dar că, odată cu 
venirea primăverii, va fi reluată ofensiva spre est. Stalingradul nu 
reprezenta decât un episod fără importanţă. Ciano nu s-a lăsat 
convins. Discuţia a căpătat un caracter contradictoriu. Deşi tonul 
rămânea politicos şi aparent calm, temperatura replicilor creştea. 
Spre a evita înveninarea confruntării verbale, cele două părţi au 
convenit să treacă la discuţia situaţiei din Mediterana. „Faza în care 
ne aflăm acum evocă cel de-al patrulea război punic, a declarat 
Fuhrerul cu emfază. Tunisia a căpătat o importanţă strategică 
deosebită. Germania pregăteşte  dezlănţuirea unei ofensive 
hotărâtoare, menită să ducă la nimicirea inamicului, la cucerirea 
Algeriei şi a Marocului şi la reocuparea teritoriilor pierdute din Libia. 
Dar atingerea acestor obiective nu este posibilă fără cooperarea 
activă a Italiei. Flotei italiene îi revine sarcina de a asigura 
aprovizionarea trupelor combatante din Africa. Neîndeplinirea 
acestei condiţii va atrage după sine nimicirea tuturor forţelor italo- 
germane angajate în luptă.” Cu alte cuvinte, responsabilitatea 
revenea în întregime Italiei. Discuţiile s-au încheiat într-o atmosferă 
de îngropăciune. Ciano a declarat că va aduce la cunoştinţa Ducelui 
punctul de vedere al Fuhrerului. Italienii au plecat furioşi spre 
patrie, iar Hitler a rămas convins că aliaţii săi din sud au început să 
şovăie. In consecinţă, a hotărât să-şi ia măsuri de prevedere. Pe 


— 177 — 


dumneavoastră, Herr General, v-a trimis în Italia spre a activiza 
aprovizionarea şchiopătândă a trupelor din Africa. Mie mi s-a 
încredinţat misiunea să sondez intenţiile înalţilor demnitari italieni 
şi să-i descopăr pe aceia care cochetează cu aliaţii. Himmler a sosit 
de curând la Roma, într-o vizită de prietenie. In realitate, trebuie să 
studieze la faţa locului mijloacele de trecere a puterii din mâna 
autorităţilor italiene într-a forţelor germane, cu minimum de 
zguduire. Kesselring a şi primit dispoziţii să fie gata pentru a ocupa 
cu trupele sale centrele vitale ale peninsulei, a aresta pe înalții 
demnitari ostili alianţei cu Germania şi a oficializa astfel aservirea 
definitivă a acestei ţări. Numai von Bismarck, ambasadorul nostru, 
nu a primit nici o misiune specială. Diplomaţii sunt în general atât 
de naivi, încât află evenimentele de seamă în urma omului de pe 
stradă... 

— Şi italienii? l-am întrebat. 

— Italienii? Işi blestemă ceasul când au intrat în război alături de 
Germania. Şi Mussolini a început să se trezească. 

— İl credeam un fanatic. 

Canaris a ridicat din umeri. 

— Mussolini nu este un fanatic. Nu are suficientă tărie de 
caracter. A ajuns acolo unde se află datorită unui favorabil complex 
de împrejurări. A dovedit că este un perfect birocrat. A făcut o 
oarecare ordine în haosul postbelic. Atât şi nimic mai mult. În 
politica externă a fost un nehotărât, spre deosebire de Hitler, care 
a fost consecvent, de la început şi până la sfârşit. Un exemplu tipic 
al caracterului lipsit de fermitate al lui Mussolini îl reprezintă 
fluctuaţia politicii sale faţă de Austria şi faţă de Dolffus. L-a sprijinit 
un timp, ca mai târziu să-l părăsească. Mussolini nu a intrat în 
război cu convingerea că serveşte o cauză. In mai '940 a chemat 
pe mareşalii Badoglio şi Balbo, spre a le comunica hotărârea sa de 
a uni forţele Italiei cu ale Germaniei în vederea zdrobirii Marii 
Britanii. Badoglio a ridicat obiecţiuni: „Nu suntem pregătiţi pentru 
un război. V-am prezentat aproape săptămânal rapoarte în acest 
sens. Avem douăzeci de divizii care dispun doar de şaptezeci la 
sută din armamentul necesar. Pregătirea de luptă reprezintă 
acelaşi coeficient. Celelalte douăzeci de divizii au un coeficient şi 
mai scăzut. Maximum cincizeci la sută. Lipsesc tancurile. Forţele 
noastre aeriene nu sunt organizate. Echipamentul militar este ca şi 
inexistent. În această situaţie, putem oare intra în război? Coloniile 
noastre se zbat în mari lipsuri. Flota comercială este împrăştiată pe 


— 178 — 


mări... Ar fi să ne sinucidem!” a declarat mareşalul în încheiere. 
Ducele l-a ascultat, stând cu mâinile în şolduri, în acea tipică poză 
care în concepţia lui trebuia să-i exteriorizeze hotărârea, virilitatea. 
„Sunteţi prea enervat ca să puteţi judeca limpede, corect situaţia. 
Pot să vă asigur că în septembrie războiul va fi încheiat. Am nevoie 
de câteva mii de morţi, astfel încât să pot asista la conferinţa păcii 
în calitate de beligerant.” 

— Foarte interesant! am exclamat. 

— Interesant şi trist totodată, a replicat amiralul. Trist şi pentru 
italieni, şi pentru noi. O Italie neutră, dar prietenoasă faţă de 
Germania, ar fi constituit o permanentă ameninţare faţă de aliaţi. 
Necunoscând adevăratul potenţial militar al armatei italiene, 
englezii ar fi acceptat poate într-o zi medierea Ducelui. Intervenind 
alături de noi, ne-a silit să trimitem un mare număr de divizii în sud, 
spre a-i scoate din încurcătură. N-ar fi fost preferabil ca armatele 
germane angajate în Balcani şi în Africa să se fi aflat acum în 
Rusia? Dacă aliaţii vor ataca Franţa, şi această perspectivă a intrat 
în domeniul posibilităţilor apropiate, vom avea de luptat nu pe 
două, ci pe trei fronturi. Aici ne-a dus politica „inteligentă” a lui 
Hitler şi a lui Mussolini. Vă vorbeam, Herr General, de versatilitatea 
Ducelui. Omul acesta trăieşte momente de euforie, urmate de stări 
de adâncă descurajare. In iulie '940, Mussolini declara: „In trei zile 
am anihilat cincizeci la sută din potenţialul naval britanic”. lar în 
octombrie '940, intrarea în România a trupelor germane l-a făcut să 
exclame bătăios: „Hitler mă pune întotdeauna în faţa faptelor 
împlinite. Acum îi voi plăti cu aceeaşi monedă. Va afla din ziare că 
am ocupat Grecia. Astfel echilibrul va fi restabilit”. A ordonat 
generalilor săi să atace pe toate fronturile. Inaintea declanşării 
campaniei din Grecia, le dădea instrucţiuni care îi evidenţiau lipsa 
de pricepere în domeniul artei militare. După o conferinţă rămasă 
memorabilă prin absurditatea tezelor susţinute de el, a declarat, 
plin de sine: „Să nu vă îngrijoreze pierderile. Fac această precizare 
fiindcă unii comandanţi au proasta deprindere de a-şi opri 
înaintarea din cauza pierderilor grele”. Insuccesele armatelor 
italieneşti din noiembrie i-au strecurat în suflet primele îndoieli. 
Hitler i-a trimis un mesaj în care nu l-a scutit de critici. 
Descumpănit, Mussolini i-a declarat lui Ciano: „Hitler m-a pocnit 
peste bot. Ce lecţie aspră!” Cam în aceeaşi epocă se destăinuia tot 
ginerelui său: „Nu mai e nimic de făcut. Trebuie să cerem încetarea 
ostilităţilor prin intermediul lui Hitler.” In decembrie, la Tobruk, 


— 179 — 


italienii au suferit una dintre cele mai cumplite înfrângeri din istoria 
acestui război: „Cinci generali căzuţi în captivitate şi un general 
căzut pe câmpul de luptă, s-a văitat indignat. lată raportul existent 
între italienii înzestrați cu o capacitate militară şi cei lipsiţi de o 
asemenea capacitate”. In iulie '941, moralul lui Mussolini a 
înregistrat un salt care l-a făcut să exulte, în ciuda bombardării 
oraşului Napoli. „Sunt fericit că oraşul acesta cunoaşte nopţi atât 
de aspre. Rasa are să devină mai puternică. Războiul va face din 
napolitani un popor nordic”. Uneori se revolta împotriva autorităţii 
lui Hitler: „Nu-mi place să fiu chemat la întrevederi, ca un secretar 
la porunca stăpânului”. Mai târziu se supunea, mormăind în culise: 
„Trebuie să-l ascult pe Führer debitând trei ceasuri un monolog 
plictisitor”. Sau: „Deocamdată nu am ce face. Trebuie să urlu 
deopotrivă cu lupii”. Intrarea în război împotriva Rusiei i-a trezit 
accente de entuziasm liric. S-a oferit să trimită un număr de divizii 
pe Frontul de Est. Propunerea lui nu l-a entuziasmat pe Hitler. 
Mussolini a stăruit să contribuie cu forţele sale armate la 
înfrângerea ruşilor. Când a trecut în revistă primele unităţi 
destinate Frontului de Est, a declarat, plin de exuberanţă: „Aceste 
divizii sunt superioare celor nemţeşti atât în ceea ce priveşte 
oamenii, cât şi materialul”. 

— Savuroasă pantalonadă! am exclamat. 

— Declaraţiile lui atingeau uneori grotescul: „Unii pretind că 
raţionalizarea pâinii la două sute de grame pe cap de om este 
foarte puţin. Ei bine, pot să vă asigur că la primăvară voi reduce şi 
această raţie. Sunt fericit că vom vedea pe chipul poporului italian 
urmele suferinţei. Astfel voi putea vorbi cu autoritate sporită la 
conferinţa păcii”. 

— Pare de necrezut! 

— V-aş putea cita, Herr General, şi alte perle de acest gen. 
Dosarele mele sunt pline. Bătălia de la Stalingrad l-a lăsat fără glas. 
S-a închis în reşedinţa sa de la Rocca delle Caminate şi acolo îşi 
rumegă amărăciunea. Aceasta nu înseamnă că ar fi abandonat 
lupta. Işi pregăteşte o reintrare spectaculoasă în scenă. 

— M-aţi întrebat mai adineaori ce fac italienii? Am să vă răspund. 
Datorită rolului meu, sunt bine informat. Italienii din metropolă 
suferă de foame. Bombardamentele aliate îi seceră. Aproape că nu 
există familie care să nu-şi plângă morţii căzuţi fie pe front, fie în 
oraşele supuse bombardamentelor. In acest timp, privilegiaţii 
petrec. Comentează amoral lui Mussolini pentru Claretta Petacci, 


— 180 — 


participă la festivalul filmului de la Veneţia, organizează recepții 
sub pretextul activării operelor de binefacere. Se destrăbălează, 
frecventează barurile, tripourile clandestine, saloanele... Piva, 
secretarul federal fascist din Veneţia, a îndrăznit să protesteze: 
„Potentaţii şi amantele lor au venit să admire filmul Cãile inimii, în 
care apare o nouă vedetă, pe nume Myriam Petacci. Şi-a descoperit 
talente de actriţă de când sora ei joacă un rol atât de important în 
existenţa Ducelui. Toţi oamenii aceştia îşi fac bivuacul săptămâni 
întregi în apartamente luxoase, defilează ca un torent de noroi, 
sfidează poporul angajat în istovitorul său efort de război. Dacă ar 
trebui să spun unde începe şi unde se termină putreziciunea, cu 
siguranţă că n-aş reuşi. Ceea ce simt totuşi este că a sosit 
momentul să facem curăţenie, să lichidăm odată pentru totdeauna 
acest bordel neruşinat”. Nu ştiu, Herr General, dacă Piva va reuşi 
să-şi mai păstreze multă vreme locul. Nu e înţelept să te legi de cei 
mari. Şi-a privit ceasul: Mă tem că va trebui să plec. In noaptea 
aceasta trebuie să am o întrevedere importantă, care nu permite 
amânare. 

A cerut nota de plată. După ce am ieşit împreună în stradă, m-a 
luat de braţ. Şi-a apropiat faţa de obrazul meu. Abia îl desluşeam, 
din cauza camuflajului sever, dar îi auzeam bine respiraţia. 

— Şi în Germania se pregătesc evenimente mari, Herr General. 
Poate că veţi avea şi dumneavoastră un rol în schimbările care vor 
urma. Vă dau însă un sfat. Să fiţi extrem de prudent. Jocul 
dumneavoastră nu este absolut acoperit. Poate că unii vor încerca 
să se folosească de dumneavoastră sau de prietenii 
dumneavoastră. Fiţi atent. Să ştiţi să deosebiți pe prieteni de 
duşmani. Acum două săptămâni cenzura a pus mâna pe o scrisoare 
semnată de un imbecil - nu pot să-i spun altfel - care participase la 
o reuniune la contele Moltke. La această reuniune, la care aţi 
asistat şi dumneavoastră, s-a discutat despre necesitatea 
răsturnării actualului regim. Trebuie să  recunoaşteţi şi 
dumneavoastră că subiectul era exploziv. Vă închipuiţi ce s-ar fi 
întâmplat dacă scrisoarea ar fi căzut în mâna Gestapoului. Norocul 
dumneavoastră este că cenzorul care a dat de scrisoare era 
agentul meu. lat-o! V-o ofer. 

A scos din buzunarul dinăuntru al hainei un plic pe care mi l-a 
strecurat. 

— Vreau să ştiţi numai că în mine aveţi un prieten. Maşina mea 
are să vă conducă până la hotel. Să nu vă supăraţi că am să mă 


— 181 — 


retrag. 

Am protestat. Nu voiam să-l las fără maşină. 

— AŞ fi preferat să fac o plimbare pe jos până acasă. 

M-a strâns de braţ. 

— Nu vă sfătuiesc, Herr General. Nu e sănătos să circulaţi singur 
noaptea pe străzile Romei. În oraşul acesta nu suntem înconjurați 
numai de prieteni. Folosiţi maşina mea. Eu am treabă undeva, pe 
aproape. Afară de aceasta, sunt deprins să mă feresc de primejdiile 
nocturne. Nu uitaţi că de mulţi ani încoace trăiesc într-un mediu 
oarecum bizar... 

A dat poruncă şoferului, m-a salutat - i-am văzut o clipă faţa în 
lumina albăstruie a farurilor - apoi s-a topit în noapte. 

Indată ce am ajuns la hotel, am desfăcut scrisoarea. Un baron 
infatuat, pe care-l cunoscusem la Moltke, istorisea cu o candoare 
dezarmantă o discuţie auzită în casa prietenului său. Discuţia 
aceasta putea constitui o probă serioasă într-un proces de înaltă 
trădare. Inconştient, baronul cita o serie de nume, printre care şi pe 
al meu. După ce am terminat lectura, am dat foc scrisorii. Scrumul 
l-am zdrobit conştiincios în scrumieră. Am luat hotărârea să-l previn 
pe Moltke. Prietenul său, baronul, trebuia exclus din cercul său. 

În zilele următoare am avut mult de lucru. Am zburat de două ori 
până în Africa, spre a verifica intensificarea transporturilor 
destinate armatelor lui Rommel şi lui von Arnim. Am constatat cu 
satisfacţie că ritmul şi volumul aprovizionărilor pe calea aerului 
înregistrau o creştere îmbucurătoare. Era şi timpul. În decembrie şi 
în ianuarie '943, italienii pierduseră aproape cincizeci de nave de 
transport. Aviația inamică, foarte activă, ataca tot mai viguros 
convoaiele maritime italieneşti, în acord cu Comandamentul celei 
de-a 2-a Luftflotte, am repartizat operaţiilor de transport 200 de 
avioane /u-52 şi 20 de Messerschmidturi hexamotoare, care au 
reuşit să transporte 7 500 de tone lunar, o performanţă nerealizată 
la Stalingrad. Este adevărat că aprovizionările acestea nu atingeau 
nici pe departe nivelul de 120 000 de tone solicitate de fronturile 
noastre din Africa. Mai mult nu puteam face. 

In acest timp, la Roma se vorbea despre mizeriile amoroase ale 
lui Mussolini. Se zvonea că Ducele s-ar fi certat cu Claretta Petacci. 
Intr-un moment de exasperare, s-ar fi plâns contesei de Gange că 
se săturase de Claretta, care îl scârbea mai rău decât un „vomitiv”. 
Împreună cu fratele ei, îl şantaja, ameninţându-l că îi va face un 
mare scandal şi îl va compromite în ochii lumii. Mussolini se 


— 182 — 


închisese într-una din vilele sale dinafara Romei, spre a scăpa de 
prezenţa obsesivă a pretenţioasei sale amante. Persoanele din 
intimitatea lor clătinau din cap, pline de indulgență faţă de aceste 
„Zbenguieli primăvăratice”. 

Nu sunt moralist şi nici n-am fost vreodată. Eram însă profund 
dezgustat de complicațiile sentimentale ale acestui sexagenar. 

Mussolini avea şi alte motive de nemulţumire. Căpeteniile 
fasciste începeau să manifeste veleităţi de independenţă. Miniştrii 
dădeau dovadă de o incapacitate notorie. Ciano, propriul său 
ginere, îi crease o situaţie imposibilă, intrând în conflict cu Hitler. 
Mussolini înţelegea bine un mare adevăr. 

Singurul său aliat la ora aceea era Fuhrerul. Interesele lor 
comune îi sileau să meargă cot la cot până la moarte. Retras la 
ţară, chibzuise adânc. Inarmat cu o nouă doză de energie, se 
înapoiase la Roma, demisese pe cei mai compromişi membri ai 
guvernului, în cap cu Ciano, care îşi găsise refugiul instalându-se 
ambasador al Italiei pe lângă Vatican. 

Fiihrerul primise în sfârşit satisfacţie. Dar toate aceste zvârcoliri 
nu aveau decât un caracter formal. Dezorganizarea, haosul, 
neîncrederea erau atât de mari, încât o ameliorare politică şi 
economică nu mai erau posibile. 

O boală de stomac a Ducelui dăduse naştere la zvonuri multiple. 
Se spunea că are cancer, că în curând se va retrage de la 
conducerea statului şi că succesiunea va fi preluată de un 
reprezentant al palatului. 

In acele zile am fost chemat din nou la Rastenburg, să raportez 
Fiihrerului ultimele schimbări intervenite pe fronturile din Africa. În 
ajunul plecării mi s-a comunicat că Fuhrerul se deplasase la 
Smolensk. 

L-am lăsat la Roma pe Kesselring, care, în ciuda optimismului 
său, era foarte îngrijorat de ostilitatea surdă faţă de tot ce era 
german. La 13 martie, aproape de prânz, am sosit la Smolensk, 
localitate care adăpostea Cartierul General al Grupului de armate 
Centru, de sub comanda Fe/dmarschallului von Kluge. Fuhrerul 
sosise cu avionul său personal, escortat de un numeros stol de 
avioane de vânătoare. Íl însoțea un puternic detaşament de trupe 
S.S., singurele cărora Hitler catadicsea să le încredinţeze paza 
persoanei sale. 

La Smolensk domnea mare agitaţie. De multă vreme Führerul nu 
mai călcase pe front, şi acest eveniment era comentat în fel şi chip. 


— 183 — 


Îndată după aterizarea mea pe aerodromul din Smolensk, am fost 
chemat. Erau în sala aceea de conferinţe cel puţin douăzeci de 
generali, printre care se strecuraseră cam tot atâţia S.S.-işti. 
Fiihrerul înţelesese în sfârşit că situaţia de pe Frontul de Est era 
foarte gravă, de vreme ce hotărâse să vină în inspecţie la 
Smolensk. Îşi închipuia probabil că prezenţa sa în mijlocul trupelor 
va reuşi să le electrizeze, să le imprime acel elan capabil să-i 
poarte ca pe vârfui unui val până la contraforturile Uralilor. 

Inainte de a intra în sală, îmi ieşise în întâmpinare maiorul 
Fabian von Schlabrendorff, din statul-major al comandamentului, 
care mi-a strecurat la iuţeală câteva fraze surprinzătoare. 

— Peste câteva ore, Führerul va pleca la Rastenburg. În nici un 
caz să nu acceptaţi să călătoriţi cu avionul său. Dacă vă invită, să 
pretextaţi o indispoziţie fizică gravă. E o chestiune de viaţă şi de 
moarte. 

Prinsese un moment favorabil, astfel ca vorbele lui să nu fie 
auzite şi de alte urechi. Eram uluit. L-am privit lung. Innebunise 
Schlabrendorff? Îl cunoşteam destul de bine. ÎI întâlnisem pentru 
întâia dată la generalul Ludwig Beck, fostul şef de stat-major al 
armatei germane. |nsoţea pe generalul-maior Henning von 
Tresckow, şeful de stat-major al Grupului de armate Centru. Cu 
acea ocazie, Schlabrendorff îmi făcuse o impresie frumoasă. Ştiam 
că e mâna dreaptă a lui von Tresckow, unul dintre cei mai 
înverşunaţi potrivnici ai lui Hitler. 

Chipul lui inteligent reflecta un calm desăvârşit. Numai ochii-i 
întunecaţi, adăpostiţi după ochelarii cu rame metalice, aveau o 
sclipire atât de intensă, atât de elocventă, încât am înţeles 
seriozitatea mesajului lor. Ș 

Am înclinat din cap în semn de încuviinţare. Îndată ce am intrat 
în sala de conferinţe, Hitler m-a şi luat în primire: 

— Ah, veniţi de la Roma! Avem să stăm de vorbă, Herr General. 

A continuat câteva minute să se întreţină cu generalii din jurul 
său, printre care nelipsiţii Keitel şi Jodl. Fe/dmarschal!lu/ Gunther 
von Kluge, comandant pe atunci al Grupului de armate Centru, îi 
explica pe hartă situaţia frontului. Hitler a dat câteva directive 
scurte, apoi s-a întors iarăşi spre mine: 

— Acum câteva zile, von Neurath mi-a furnizat câteva informaţii 
interesante asupra atmosferei de la Roma. Sper că-mi aduceţi veşti 
noi. 

Ştiam că se referea la Constantin von Neurath, fiul fostului 


— 184 — 


ministru de externe. Tânărul von Neurath era delegatul S.S. al 
Ministerului Afacerilor Străine pe lângă armata lui Rommel din 
Africa. 

l-am raportat succint, dar fără să omit nimic esenţial, tot ce am 
socotit că este necesar să ştie în legătură cu ltalia şi cu Africa de 
Nord. Expunerea mea n-a durat mai mult de zece minute. Hitler m- 
a ascultat foarte atent. 

— Rapoartele dumneavoastră m-au satisfăcut întotdeauna prin 
precizia lor, Herr General. Dacă aprecierile dumneavoastră ar fi 
ceva mai optimiste... 

A zâmbit, lăsând fraza neterminată. Era în toane bune? Sau voia 
să ascundă ceva sub acest zâmbet oarecum forţat? Afecta un calm 
britanic. Rareori îl văzusem în această stare sufletească. 

— După părerea dumneavoastră, nu suntem deloc iubiţi în Italia? 
a rostit. 

— Nu, mein Führer. Numai Mussolini ne rămâne credincios. 

— Mussolini este un om de nădejde, a declarat Hitler. Din 
nefericire, soldaţii lui nu sunt buni de nimic. Şi strada? Cum arată 
strada? 

— Dacă oamenii n-ar fi prost îmbrăcaţi şi nehrăniţi, s-ar crede că 
Roma se află în plină pace. Lumea se plimbă pe stradă, umple până 
la refuz sălile de cinema, dansează, bea vin prost prin cârciumile 
ticsite, se uită strâmb la soldaţii germani şi pare-se şi mai strâmb la 
fasciştii în uniformă. Spre a evita incidente cu populaţia foarte 
susceptibilă a Romei, comandamentul german a ordonat soldaţilor 
noştri să nu circule prin oraş îmbrăcaţi în uniformă militară. 

— Foarte frumos! a exclamat Hitler. A ajuns să ne fie ruşine de 
uniforma noastră militară! _ 

Fraza lui era ambiguă. Il scandalizase  desconsiderarea 
uniformei? Sau ironia lui ascundea abil desconsiderarea pe care el 
însuşi o avea pentru uniforma militară, compromisă în ochii săi de 
generali? Forma sibilină a vorbelor lui crea o stare de jenă. Ofițerii 
de carieră schimbară priviri ciudate, în vreme ce S.S.-iştii zâmbiră 
în colţul gurii. 

— Părerea mea este formată, meine Herren, declară el doctoral. 
Războiul acesta a fost sistematic sabotat de italieni. Decât să fi 
maimuţărit pe soldaţii adevăraţi, încurcându-ne pe front, ne-ar fi 
fost de mai mare folos muncind în uzinele noastre de armament. 

— Am fi făcut din ei nişte muncitori conştiincioşi, interveni Keitel, 
îndreptându-şi monoclul. l-am fi învăţat să preţuiască disciplina 


— 185 — 


germană. 

— Nu le-ar fi convenit plutocraţilor, zise Jodl. Ar fi pretins că le 
stricăm muncitorii, familiarizându-i cu legislaţia noastră socială atât 
de avansată. 

Hitler făcu o schimă plină de scârbă. 

— Italienii le-au făcut pe toate în contratimp. Dacă în '939 ar fi 
declarat că sunt solidari cu noi, englezii şi francezii nu ar fi îndrăznit 
să ne declare război. S-au vârât în foc târziu, când nu mai era 
nevoie. 

Generalul Schmundt găsi necesar să intervină. 

— Tânărul von Neurath mi-a spus că ofiţerii noştri de pe 
submarinele aflate la Spezia au surprins nişte mesaje suspecte 
purtate pe calea undelor între crucişătorul „Vittorio Veneto” şi 
Malta. 

— Duplicitatea italienilor e certă, zise Hitler. Ducele este bine 
intenţionat, dar toată lumea îl sabotează. Ce oră e, Warlimont? 

— Două, mein Führer. 

— N-am să uit niciodată vizita pe care am făcut-o la Roma în mai 
'938. Am simţit imediat că mă aflu în prezenţa a două lumi care se 
înfruntă. De o parte, căldura, prietenia primirii fasciste, de cealaltă, 
răceala glacială a militarilor şi a personajelor de la Curte. Evident, 
acestor indivizi abjecţi nu le-am dat nici o importanţă. Cei mai mulţi 
sunt nişte laşi. In special bogătaşii cu venituri mari. Aceştia n-au 
nevoie de schimbări politice. Nici de revoluţii, nici de războaie. Nici 
Ducele nu poate face nimic. Printre cei mai apropiaţi colaboratori ai 
săi se găsesc inşi vânduți palatului. Ciano, de pildă... Cum v-am 
spus, eram la palat. Trebuia să dau braţul meu contesei Ciano, ca 
să o conduc la masă. Deodată a intrat ca o bombă principele Philip 
de Hessa, cu Mafalda lui. Mare agitaţie! Ceremonialul cerea să 
schimb imediat partenera. Am dat braţul Mafaldei. De ce? Fiindcă 
era fiica regelui Victor-Emmanuel. In definitiv, ce-mi păsa mie de 
Mafalda? Pentru mine nu era decât soţia unui prefect german. A 
unui funcţionar superior oarecare. Nu era nici măcar frumoasă. De 
inteligenţă, nu mai vorbesc. Să vedeţi ce linie precisă de 
demarcaţie au stabilit între garda regală şi fascişti. li privesc de sus 
pe fascişti. Nu e de mirare că Mussolini s-a îmbolnăvit de stomac. l- 
a făcut atâţia nervi camarila din jurul regelui, încât mă întreb cum 
de nu s-a îmbolnăvit mai demult. In '941, când m-am dus cu 
Mussolini la cel de-al doilea cartier general - campania din Rusia 
abia începuse - ştiţi ce mi-a spus? „Mă gândesc cu groază la ce se 


— 186 — 


va întâmpla după moartea mea. Am un succesor. Dar sunt eu sigur 
că acesta va cultiva ideile mele în ceea ce priveşte fascismul?” Ţin 
minte că ne aflam pe viaductul acela de cale ferată, când rostea 
trist fraza asta. 

— Da, da, era în Galiţia, a intervenit Keitel. Ne aflam lângă 
tunelul acela lung. 

Hitler îl privi o clipă fără să-l vadă. Era absorbit de propriile lui 
amintiri. 

— Era noapte, a continuat Führerul. Discutam tocmai despre 
rostul politicii în armată. Mussolini îmi vorbea despre ofiţerimea 
italienească. Mi se plângea că cei mai mulți au convingeri 
monarhiste. „Nu mă pot bizui pe ei”, îmi spunea. Apoi a adăugat: 
„Ştii ceva? Am încredere în soldaţi, dar n-am încredere în generali. 
Nu pot să am încredere în generali.” 

Sublinierea ultimei fraze era de asemenea suspectă. Hitler 
atribuia lui Mussolini cuvinte pe care el însuşi ar fi vrut să le 
rostească. Prefera această formă unei confruntări directe cu 
generalii. Nu fiindcă s-ar fi temut de ei. Dorea să creeze însă o 
stare de tensiune cu atât mai apăsătoare, cu cât îşi lăsa 
interlocutorii în incertitudine. 

— Aici, la Smolensk, am văzut ce era de văzut, zise el. Herr 
Feldmarschall, se adresă lui von Kluge, veţi ţine seamă de 
directivele mele. Nu ne este îngăduit să abandonăm poziţii cucerite 
cu preţul sacrificiului de sânge al soldaţilor noştri. O stabilizare a 
frontului central se impune... Blondie, fii cuminte! porunci câinelui 
său preferat, care se ridicase de jos şi îşi scutura blana. Cât 
priveşte podul aerian de la Tunis, funcţionează satisfăcător, Herr 
General von Altenburg. Este regretabil că nu a fost tot atât de 
eficient şi la Stalingrad. Meine Herren, să plecăm. 

Se întoarse iarăşi spre mine. 

— V-aş oferi un loc în avionul meu, dar este arhiplin.. 

Am izbit din călcâie. 

— Vă mulţumesc, mein Führer. Am avionul meu. 

— De altfel, a reluat Hitler, cred că nu ar strica să faceţi o vizită 
lui von Manstein, înainte de a vă înapoia în Italia. Grupul de armate 
Don are nevoie de întăriri aeriene. Vedeţi ce puteţi face. 

— Chiar în cursul acestei după-amieze mă voi duce la cartierul 
general al Fe/dmarschallului von Manstein, mein Führer. 

— Să-mi raportați, vă rog, măsurile luate, mi-a ordonat. 

In agitația prilejuită de plecarea sa, l-am pierdut din ochi pe von 


— 187 — 


Schlabrendorff, care stătuse tot timpul lângă uşă. Sala s-a golit ca 
prin farmec şi de generali, şi de S.S.-işti. Von Kluge îl conducea pe 
Hitler până la avion. Alaiul ieşise în curte şi se îndrepta spre maşini. 
In încăpere rămăseseră doar câţiva mărunți ofiţeri de stat-major, 
care strângeau cu sârg, documentele şi hărţile întinse pe masa 
mare din mijloc. 

In aşteptarea înapoierii lui von Kluge de la aerodrom, am trecut 
în sala de mese a comandamentului. Am cerut un ceai cald. Eram 
intrigat de comportarea lui von Schlabrendorff. Doream să obţin 
explicaţii. 

Ceaiul mi-a făcut bine. Drumul lung cu avionul mă obosise. Nu 
mai eram în prima tinereţe. Zborul acesta până la Smolensk nu 
avusese nici un rost. Raportul verbal pe care-l prezentasem 
Fuhrerului aş fi putut să i-l trimit în scris. Era însă clasic procedeul 
lui Hitler de a-şi sâcâi generalii, chemându-i la ordin, cu şi fără 
motive. Trebuia să le reamintească în orice moment că erau simpli 
executanţi şi că în faţa lui nu se deosebeau de nişte comandanţi de 
plutoane. Generalii comandanţi de grupuri de armate trebuiau să 
dea socoteală O.K.W.-ului de toate mişcările lor. Adeseori erau 
nevoiţi să aştepte soluții care  întârziau,  compromiţând 
desfăşurarea operaţiilor. 

Dacă aş încerca să-mi scriu memoriile, cred că lectura lor ar fi 
plictisitoare. Nu mă pot dezbăra de meticulozitatea tipică ofițerului 
de stat-major, care nu concepe să vorbească despre război fără a 
da preciziuni - unităţi militare, cifre statistice prezentate fără 
înflorituri, seci expozeuri tactice şi strategice - extrem de 
fastidioase pentru lectorul dornic să se smulgă din cenuşiul vieţii 
cotidiene, prin intermediul lecturii. Ar trebui să-mi sistematizez 
informaţiile, să caut situaţii dramatice, să descriu peisaje şi oameni, 
să adâncesc analizele psihologice. 

Imi depănam gândurile, când von Kluge şi însoțitorii săi au sosit 
de la aerodrom. Nu simţeam nici o tragere de inimă să discut iarăşi 
chestiuni legate de război. Eram foarte obosit. Creierul lucra febril, 
dar corpul refuza să îl mai servească. 

Generalul von Tresckow a intrat în sală, urmat de von 
Schlabrendorff. S-a uitat în jur, iar când m-a văzut, s-a îndreptat 
spre masa mea. Ca şi von Schlabrendorff, avea o figură impasibilă. 
Şi în ochii lui am zărit acea luminiţă, atât de elocventă celor iniţiaţi. 
S-a oprit în dreptul meu, m-a salutat cu acea cordialitate 
respectuoasă pe care o manifesta întotdeauna faţă de mine, iar la 


— 188 — 


invitaţia mea, s-a aşezat la masă. Von Tresckow personifica 
disciplina. Fiindcă nu avea decât gradul de general-maior, nu-şi 
permitea o atitudine familiară faţă de mine, deşi eu îl număram 
printre prietenii mei. Von Tresckow lucrase înainte de război sub 
ordinele generalului Beck, care îi apreciase calităţile şi încercase să 
şi-l apropie sufleteşte. Nu-i fusese greu să-l convingă a trece de 
partea noastră. Von Tresckow avea o educaţie solidă, dobândită în 
sânul familiei sale de prusaci tradiţionalişti. In tinereţe, îşi câştigase 
existenţa activând în lumea bancară. Intrase apoi în armata activă, 
reuşind să ajungă la vârsta de 41 de ani şeful de stat-major al 
Feldmarschallului von Bock, apoi al Fe/dmarschallului von Kluge. Il 
întâlnisem adeseori la generalul Beck, şeful necontestat al 
militarilor dizidenţi. Von Tresckow fusese întotdeauna partizanul 
loviturilor tari şi duşmanul amânărilor. Din nenorocire, camarazii 
săi, care îi împărtăşeau principial ideile, nu erau tot atât de hotărâți 
să treacă şi la acţiuni. Imprejurări potrivnice făcuseră să eşueze 
câteva tentative, care, dacă ar fi reuşit, ar fi dus poate - pe lângă 
înlăturarea lui Hitler - la schimbarea destinului omenirii... 

Şi von Schlabrendorff se aşeză la masă. 

— Două ceaiuri! porunci el. 

Numai noi trei ne mai aflam în acea mare sală de mese. Soldatul 
plecase să execute comanda. Când s-a văzut singur cu noi, von 
Tresckow a respirat adânc, eliberat parcă de o povară, îşi trecu 
mâna peste fruntea lui înaltă, cu tâmple dezgolite. 

— De data aceasta nu se poate să nu reuşim! a exclamat. 

In clipa aceea avea o privire de iluminat. 

— Mi-a fost mare teamă că Fuhrerul are să stăruiască să-l 
însoţiţi, îmi spuse Schlabrendorff. Căutam un pretext, spre a vă 
împiedica să plecaţi cu avionul său. 

— De ce? 

Von Tresckow a zâmbit în colţul gurii, apoi şi-a consultat ceasul. 

— Peste un sfert de oră sper să vedem Germania eliberată de 
Hitler. 

In mintea mea s-a făcut lumină. 

— Atentat? am şoptit. 

— Am introdus o bombă cu întârziere în avionul lui, zise von 
Tresckow. 

Am scăpat o exclamaţie: 

— Cum aţi făcut? 

— Am încredinţat unui aghiotant al său un pachet, spunându-i că 


— 189 — 


ar conţine două sticle cu vin. L-am rugat să le predea unui fost 
coleg al meu, actualmente ofiţer de stat-major în O.K. W. 

— Dintre toţi însoțitorii lui Hitler, numai de Warlimont îmi pare 
rău, zise Schlabrendorff. 

Soldatul aduse ceaiurile şi plecă după treburile sale. 

__— Am vrut să forţez mâna mareşalilor, zise von Tresckow. 
Inainte de sosirea lui Hitler aici, am avut câteva convorbiri cu von 
Kluge. Am încercat să-i demonstrez că i-am face fericiţi pe germani 
dacă i-am scăpa de Hitler. Am avut chiar impresia că l-am convins 
să-l aresteze pe Führer cu prilejul inspecției sale la cartierul nostru 
general. Am pus la punct toate amănuntele. In preziua inspecției, 
von Kluge a dat înapoi. Nu a îndrăznit să-şi asume răspunderea. In 
ultimul moment am hotărât să trec totuşi la acţiune, strecurând 
cele două bombe pe avionul lui Hitler. 

Am remarcat calmul acestui om. Mâna nu-i tremura când şi-a 
turnat ceaiul din ceainic în pahar. 

— Sunt dezamăgit de aceşti mareşali, care se angrenează în 
comploturi, dar până la urmă lasă totul baltă, a grăit cu tristeţe. 

— Von Kluge a primit o dotaţie de 250 000 de mărci din partea 
Fuhrerului, i-am explicat. Poate că acest dar i-a inspirat sentimente 
mai bune faţă de Hitler. 

Maiorul von Schlabrendorff mesteca încet cu linguriţa zahărul din 
fundul ceştii. Rama metalică a ochelarilor săi reflecta lumina 
becului electric de deasupra noastră. Deşi era încă devreme, cerul 
se întunecase brusc. 

— Von Kluge ne-a vorbit despre această dotaţie, zise von 
Schlabrendorff. A fost ispitit să o refuze, dar s-a temut să nu 
trezească bănuieli. Hitler, spunea Fe/dmarschallul, va veni cu 
încredere la mine. Argumentul mi-a părut valabil. Din nefericire... 

— În sfârşit, ce să mai discutăm despre von Kluge, zise von 
Tresckow, după ce sorbi puţin ceai. Foarte bun! exclamă. Are o 
aromă... 

— İn momentul în care se va anunţa moartea lui Hitler, generalul 
Olbricht va da semnalul. Potrivit planului, comandanții militari din 
Berlin, Viena, Köln şi Munchen vor prelua puterea, arestând pe toţi 
şefii formațiilor S.S. zise von Schlabrendorff. 

Von Tresckow îmi oferi cozonac. 

— Cred că n-ar fi rău să încercaţi a-l capta pe von Manstein, în 
cursul vizitei pe care i-o veţi face la cartierul său general. 

— Von Manstein nu concepe să participe la nici un complot, atâta 


— 190 — 


vreme cât Hitler este în viaţă, i-am răspuns. Pretextează că se 
consideră legat prin jurământul său de soldat. 

— Prostii! exclamă von Tresckow. Jurământul îşi pierde 
valabilitatea când şeful statului se dovedeşte nedemn de a-şi 
continua misiunea. 

— Von Manstein este un oportunist. Dacă va afla că Hitler a 
murit, se va alipi automat grupului nostru. În orice caz, am să-i 
vorbesc. Mă îngrijorează un singur lucru. Starea sănătăţii 
generalului Beck. Se spune că are cancer. Credeţi că va putea face 
faţă eforturilor fizice impuse de preluarea puterii? In calitatea lui de 
şef al statului, va trebui să inspecteze fronturile, să facă vizite prin 
diferite oraşe ale ţării, să participe la conferinţe lungi, istovitoare... 

— Vom căuta să-l menajăm, zise von Tresckow. Personalitatea 
lui este atât de puternică, reputaţia sa de vechi adversar al 
regimului s-a înrădăcinat atât de adânc în mintea oamenilor, încât 
rămâne cel mai indicat pentru funcţia de şef al statului. Evident, nu 
ne aşteptăm să reformeze ţara. Nici nu ar putea face acest lucru. 
Va prezida însă un guvern de tranziţie, care se va strădui să obţină 
pacea, apoi va organiza alegeri libere. Un regim militar prelungit nu 
este recomandabil. g 

Am clătinat din cap, în semn de încuviinţare. li împărtăşeam 
convingerile. 

Von Tresckow se uită iarăşi la ceas. 

— In circa zece minute, adăugă, avionul trebuie să explodeze. 

işi goli ceaşca de ceai. Când o lăsă pe farfurioară, lovi linguriţa, 
care căzu pe jos. Rosti cu voce joasă: „Donnerwetter!” Expresia 
aceasta vulgară, nepotrivită cu limbajul său academic, fu singura 
manifestare a unei nervozităţi până atunci bine strunite. 

— N-aş vrea să luaţi în nume de rău, Herr General, o sugestie pe 
care mi-aş permite să v-o fac, îmi vorbi el. Dacă v-aţi afla la 
cartierul general al Grupului de armate Sud în momentul 
comunicării morţii lui Hitler, l-aţi putea aresta pe von Manstein în 
eventualitatea că ar face dificultăţi. Mulţi ofiţeri din comandament 
au fost subalternii dumneavoastră. Toţi aceştia v-ar urma fără să 
murmure. 

— Dragul meu von Tresckow, i-am spus. E greu să particip la un 
astfel de puci fără să fi pregătit în prealabil terenul. Mi-ar trebui un 
grup de oameni pe care să mă pot bizui. Numai în romanele de 
aventuri un singur ins este capabil să săvârşească tot felul de 
isprăvi. 


— 191 — 


Generalul clătină din cap. 

— Aveţi şi dumneavoastră dreptate. Am fost însă obligat de 
împrejurări să iau această măsură din proprie iniţiativă. Nu era 
înţelept s-o mai amân. Cine ştie când va mai călca Hitler pe la 
comandamentul nostru?! 

Esenţial era faptul că omul acesta avea să dispară. Nici Göring, 
nici Himmler şi nici Goebbels nu erau de anvergura lui. Cu celelalte 
căpetenii ale partidului ne-am fi descurcat mai uşor. 

Şi Schlabrendorff se uită la ceas. 

— Greu mai trece timpul! 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat la München? m-a întrebat von 
Tresckow. Doi studenţi şi o studentă au fost condamnaţi la moarte 
prin decapitare fiindcă răspândiseră manifeste împotriva războiului. 

— La Munchen? am exclamat. Mi se strânsese inima. Şi Willi era 
student la Universitatea din Munchen. Cum îi cheamă? am întrebat. 

— Christopher Probst şi fraţii Hans şi Sophie Scholl. 

Am respirat adânc. 

— Şi Probst şi Hans Scholl au luptat pe front, explică 
Schlabrendorff. Scholl a participat la bătălia Stalingradului. Acolo a 
putut să-şi dea seama de modul cum este condus războiul. Acum 
vor plăti cu viaţa vina de a fi protestat. 

— E foarte trist că se întâmplă astfel de lucruri, am spus. 

Von Tresckow se ridică de la masă. 

— Imi permiteţi să mă retrag, Herr General. Mă duc să stau lângă 
telefon. In momentul acesta bomba trebuie să fi explodat. De acum 
înainte, fiecare clipă este prețioasă. Am să vă ţin la curent cu 
situaţia. 

A plecat, urmat de Schlabrendorff. Nu-mi plăcea caracterul de 
improvizație al acestui atentat. Am fost întotdeauna de părere că 
loviturile de stat trebuie temeinic pregătite, spre a avea sorţi de 
izbândă. Este adevărat că celelalte comploturi, atent organizate, 
dăduseră greş, datorită unor elemente imprevizibile. 

Mi-a fugit iarăşi gândul la Albert. Prin asociaţie de idei, mi-au 
venit în minte cei trei studenţi condamnaţi la moarte. 

Hans Scholl, ca şi Albert, luptase la Stalingrad. Scăpase din 
infern ca să aibă în patria lui un sfârşit groaznic. Nu eram versat în 
viaţa politică. Imi închipuisem multă vreme că cei mai activi 
adversari ai regimului eram noi, militarii. Ştiam că socialiştii şi 
comuniştii fuseseră demult scoşi din luptă, că lagărele erau pline 
de evrei şi de personalităţi ostile regimului. Abia acum aflam că şi 


— 192 — 


studenţii ridicaseră steagul revoltei. Ultima scrisoare pe care mi-o 
trimisese Albert oglindea o stare de spirit ireductibil ostilă faţă de 
Hitler şi de mişcarea naţional-socialistă. Dacă s-ar fi salvat din 
cleştele Stalingradului, s-ar fi alipit poate grupului Scholl. 
Nepătrunse sunt căile tale, Doamne!... 

Am părăsit sala de mese şi am trecut în aripa clădirii în care se 
afla cabinetul lui von Kluge. Am avut o lungă conferinţă cu 
Feldmarschallul şi cu ofiţerii săi de stat-major. La un moment dat și- 
a făcut apariţia şi von Tresckow. S-a amestecat în discuţii, dar îmi 
dădeam bine seama că gândurile îi zburau aiurea. Schlabrendorff 
lipsea. Rămăsese desigur lângă telefon. După lungi discuţii cu von 
Kluge, reuşisem să-i smulg cincizeci de avioane de vânătoare pe 
care să le trimit lui von Manstein. li luasem şi o sută de Ju-32. 

Deodată Schlabrendoriff şi-a făcut intrarea în încăpere. L-am 
văzut încă din prag. Părea îmbătrânit. 

— Ce este, von Schlabrendorff? l-a întrebat Feldmarschallul. 

— Fuhrerul a ajuns cu bine la Rastenburg, Herr Feldmarschall. 
Chiar acum am primit o comunicare de la O.K. W. 

Von Tresckow a tresărit. O paloare uşoară i-a decolorat obrazul 
rotund. 

— M-am temut tot timpul să nu fie atacat în aer de avioane 
inamice. Dumnezeu a găsit însă cu cale să conserve viaţa 
Fuhrerului, a rostit recules. 

Von Kluge l-a privit întrebător, apoi a zâmbit. Îl mirase probabil 
subita schimbare de opinii a şefului de stat-major. 

Atentatul împotriva lui Hitler dăduse greş. In aceeaşi noapte l-am 
condus cu avionul pe Schlabrendorff la Rastenburg. Făcea acest 
drum spre a recupera bombele încredințate aghiotantului lui Hitler. 
Am aflat ceva mai târziu că a reuşit să le escamoteze. 

A doua zi am plecat la Roma. Haosul din Italia, zvonurile din ce în 
ce mai intense ale unei schimbări de orientare a politicii externe, 
luptele disperate purtate în Tunisia de Rommel şi de von Arnim m- 
au acaparat iarăşi. 

Către sfârşitul lui martie mă aflam la cartierul general al lui 
Kesselring, când mi s-a anunţat că sunt chemat la telefon din 
Munchen de unchiul meu, principele Rudolf von Raesfeldt- 
Bullesheim. 

Principele este un bătrân simpatic, deşi cam pisălog. Heraldica 
este marea lui pasiune. Se pricepe să-ţi descrie minuţios blazonul 
oricărei case nobiliare din Europa. Are o preferinţă tainică pentru 


— 193 — 


blazoanele englezeşti din secolele al XIV-lea şi al XVI-lea. Îi plac şi 
soldaţii de plumb. Are câteva mii de specimene. Uniformele din 
epoca napoleoniană îl atrag îndeosebi. Când am auzit că doreşte 
să-mi vorbească la telefon, am făcut un gest de plictiseală. De 
obicei mă ruga să umblu prin magazine în căutare de soldaţi de 
plumb şi de cărţi de heraldică. l-am făcut gustul de câteva ori, în 
speranţa că mă va scuti pe viitor de asemenea comisioane. Unchiul 
acesta era însă unul din acei oameni care socotesc că toată lumea 
trebuie să-i servească. 

Când am dus aparatul la ureche, am simţit totuşi un fior 
inexplicabil. Am auzit vocea principelui venind de departe. Suna 
cavernos, de parcă mi-ar fi vorbit dintr-un fund de butoi. 

— De trei zile te caut, Eugen! 

— Abia am sosit din Africa. Onkel Rudolf. 

— Trebuie să vii neapărat la Munchen. Willi a dat de un mare 
necaz. 

Mi s-a oprit inima. 

— Ce spui? 

— Nu-ţi pot vorbi la telefon. Vino la Munchen. Imediat! 

— Ceva grav? 

— Foarte grav. Vino repede! 

Am auzit un clănţănit la celălalt capăt al firului, apoi nimic. Am 
bătut în furcă. 

— Dă-mi imediat legătura cu Munchenul, am zbierat la telefonist. 
De ce m-aţi întrerupt? 

Telefonistul s-a executat. Centralista din Munchen mi-a explicat 
că nu e vorba de o întrerupere, şi că persoana care m-a cerut la 
telefon încheiase convorbirea. 

Alarmat, am cerut Statul-Major al Aerului. Convorbire „fulger”. 
Nu am avut mult de aşteptat. Mi-a răspuns însuşi generalul Hans 
Jeschonnek, şeful statului-major. l-am spus că am urgentă nevoie 
de o permisie de câteva zile şi că îl rog să ia imediat legătura cu 
Reichsmarschallul Göring, pentru a obţine aprobarea. 

— Reichsmarschallul se află la Bruxelles. li telefonez chiar acum. 
De unde vorbiţi? 

— De la cartierul general al grupului de armate din Italia. 

— Aşteptaţi, vă rog, apelul meu. 

Am închis telefonul. Laconismul unchiului Rudolf era şi mai 
îngrijorător. Dacă mi-ar fi spus despre ce e vorba, poate că m-aş fi 
agitat mai puţin. Ce putea să fie? In ce încurcătură intrase Willi? Să 


— 194 — 


fie vreo femeie la mijloc? Willi era destul de moderat în ceea ce 
priveşte acest capitol. Mai nărăvaşi sunt oamenii cu tâmple albe. 
Dar pentru aşa ceva nu m-ar fi chemat atât de urgent. 
incertitudinea mă rodea. Unchiul Rudolf era îndeobşte un tip calm, 
care nu-şi pierdea uşor busola. 

După o jumătate de oră am primit răspunsul lui Jeschonnek. 
Reichsmarschallul îmi acordase o permisie de cinci zile. La nevoie, 
putea fi prelungită. Nu aveam decât să-i telefonez. 

In aceeaşi zi am plecat cu maşina la Munchen. Aş fi preferat un 
mijloc de locomoţie mai rapid, dar nu puteam folosi avionul meu 
personal pentru călătorii în interes particular. 

Trebuie să fac o mărturisire. Deşi am trecut de 50 de ani, simt 
uneori o mare plăcere să străbat şoselele de munte la bordul unei 
maşini cu mare capacitate cilindrică. Am adorat automobilismul 
încă din tinereţe şi nu mi-am pierdut niciodată interesul pentru 
acest sport. Fiindcă mi s-a părut că şoferul mergea prea încet, i-am 
luat din mână volanul. 

După o noapte de iad, am ajuns în zori la Munchen. M-am oprit 
numai în faţa casei unchiului meu. Principele ocupă etajul unei 
clădiri în stil composit, construită de un fabricant cu înclinări spre 
somptuozităţi romane. Coloane multe, albe, vitralii colorate, fresce, 
mozaicuri de marmură, vădind o notă de vulgaritate inerentă 
gusturilor unui parvenit. Pe lângă heraldică şi soldaţi de plumb 
unchiu-meu căzuse în ultima vreme şi la patima colecţionării 
armurilor medievale. Adunase câteva sute. Când intrai noaptea în 
sălile acelea slab luminate, în care se îmbulzeau tot felul de armuri 
strălucitoare, unele mai bizare decât altele, aveai impresia că te-ai 
pierdut printre fantomele cavalerilor căzuţi în bătălia de la Arbeles 
sau de la Azincourt. 

Fiindcă nu o ducea prea bine cu banii, închiriase parterul casei 
unui foarte prosper negustor de mobile, cu o droaie de copii. 

Când am bătut la uşa de la intrare, am trezit din somn toţi 
locatarii. Mi-a deschis un valet bătrân, ghebos şi astmatic, care m-a 
recunoscut îndată. M-a condus până în dormitorul unchiului Rudolf, 
pe care l-am găsit îmbrăcându-se foarte speriat. Tremura, părul alb 
îi căzuse în laţe peste ochi şi bolborosea gâfâind: 

— Cine a venit, Nebel? Cine? 

Nebel, valetul, i-a răspuns cu glasul lui ascuţit de bătrân intrat în 
vârsta celei de-a doua copilării: 

— Excelenţa-sa principele von Altenburg, înălţimea voastră. 


— 195 — 


— Ce? Cum? 

— Nepotul dumneavoastră, principele! 

Când m-a văzut, unchiul Rudolf a răsuflat adânc şi s-a lăsat să 
cadă pe un scaun. 

— Emoţiile au să mă omoare... Am crezut că a venit Gestapoul 
să mă ridice. 

A uitat să-mi întindă mâna. Era de altfel ocupat să-şi ţină 
pantalonii, pe care nu şi-i încheiase. 

— Ce e cu Willi? l-am întrebat. 

Unchiul Rudolf m-a privit cu ochii lui decoloraţi, apoşi, cârpiţi de 
somn. S-ar fi zis că habar n-avea despre ce îi vorbeam. 

— Willi? a exclamat, de parcă abia atunci s-ar fi trezit la realitate. 
Ah, da, Willi! 

— M-ai chemat la telefon! i-am urlat în ureche. Mi-ai spus că a 
dat de un mare necaz. Ce s-a întâmplat? 

Unchiul Rudolf s-a ridicat de pe scaun, m-a privit, de parcă în 
clipa aceea m-ar fi văzut pentru prima dată, şi a început să 
murmure pentru sine: 

— Mare nenorocire! Mare nenorocire! începuse să-şi încheie 
nasturii pantalonilor: A fost judecat ieri... Şi condamnat. 

— Cine, Willi? 

Aveam impresia că aiurează. M-am uitat la Nebel. 

— Ce spune stăpânul tău, Nebel? 

Unchiul Rudolf s-a recules puţin. Ofensat probabil că ceream 
explicaţii valetului şi că îl socoteam pe el incapabil să mă 
lămurească, s-a îndreptat bătăios de spate: 

— Cu valetul stai de vorbă? 

— Spune-mi atunci ce s-a întâmplat. Nu mă mai ţine pe cărbuni 
aprinşi. 

A tuşit de câteva ori, o tuse tabagică ce părea să-i sfărâme 
pieptul. 

— L-au ridicat de la facultate la sfârşitul săptămânii trecute. L-au 
judecat şi l-au condamnat. 

— Tocmai acum îmi spui? 

— Am aflat de treaba aceasta întâmplător, acum trei zile. De 
atunci te caut la telefon... Hotărâsem să dau o raită pe la Lepcke. 
Căutam nişte manuscrise de heraldică. Pe drum m-am întâlnit cu 
generalul Sauerbach. Mai are puţin şi face 90 de ani. Abia se mai 
ţine pe picioare. 

— Şi ce ţi-a spus Sauerbach? 


— 196 — 


— Că în mai puţin de două săptămâni se reeditează cazul Scholl. 

— Scholl? 

Mi-a îngheţat sângele. 

— Nu ştiu nimic de afacerea Scholl, a replicat unchiul Rudolf. Nu 
cumpăr ziare... 

Un fel de gheară mi se încleştase în gâtlej. Auzisem de cazul 
Scholl. Ştiam şi cum se încheiase. 

— Sauerbach spunea că bine le face studenţilor defetişti, care 
sapă încrederea în armată... 

— Ce ţi-a spus de Willi? 

— A aflat că şi el era în lotul de arestaţi. Şi că ar fi fost judecat. 

— Cum, a şi fost judecat? 

— Şi condamnat, a rostit unchiul Rudolf. Condamnat la moarte. 
Dar eu nu cred. Sauerbach era foarte indignat fiindcă fiul unui 
general de Luftwaffe e în stare să săvârşească o asemenea crimă 
împotriva patriei şi a... 

N-am mai ascultat restul opiniei lui Sauerbach. Am ieşit în fugă, 
am coborât treptele câte trei deodată şi, ajuns în curte, am alergat 
spre maşină. Oboseala, emoția făceau să mi se învârtească totul în 
jur. O durere grea mă apăsa în creştet. Numai de nu m-ar lovi o 
congestie cerebrală! îmi spuneam disperat. Nu trebuie să mă 
îmbolnăvesc înainte de a-l scăpa pe Willi. 

M-am instalat la volan. Deşi mă simţeam rău, nu mi-a trecut prin 
minte să-i spun şoferului să treacă la conducere. Am pornit spre 
locuinţa avocatului Spengler. Aloysius Spengler îmi fusese coleg de 
şcoală. Trebuia să ştie ceva. Era avocat pledant, avea o 
permanentă legătură cu tribunalul. 

Şi pe Spengler l-am trezit din somn. Am băgat de seamă că era 
tot atât de emoţionat ca şi unchiul Rudolf. 

— Vai ce spaimă mi-ai tras, Eugen! Mi-am zis că mă vizitează 
Gestapoul. 

— Ştii ceva de Willi? l-am întrerupt. 

S-a întunecat brusc la faţă. Mi-a confirmat pe scurt tot ce îmi 
spusese unchiul Rudolf. 

— Ce e de făcut, Aloysius? 

A ridicat din umeri. 

— Nimic... Din nefericire, nimic. Hotărârea tribunalului este 
definitivă. Freisler a condus dezbaterile. Ca şi în cazul Scholl. 
Freisler e un nazist încarnat. Un monstru... 

— Nu există cale de atac? 


— 197 — 


— Nici una, Eugen. Numai Führerul poate să acorde graţierea. 
Dar nu a făcut-o niciodată. 

Imi venea să explodez. Este greu să explici în cuvinte senzaţia 
părintelui care află că fiul său este condamnat la moarte. Că nu mai 
există scăpare. Că sentinţa urmează să fie executata. 

— Ce i s-a imputat, Aloysius? 

— Că a răspândit manifeste prin care a defăimat regimul, patria, 
armata, crezul naţional-socialist... In concepţia lui Freisler nu există 
crimă mai grea. 

— Când urmează să fie executată sentinţa? 


— Sentinţele tribunalului poporului se execută imediat. 

— Sunt deci posibilităţi ca Willi să fi fost ucis... 

— Nu este imposibil, Eugen. 

— N-ai încercat să faci nimic pentru el, Aloysius? 

— N-am ştiut până în ziua judecății de existenţa acestui proces. 
Ancheta s-a făcut cu uşile închise. Gestapoul nu acceptă 
publicitatea decât după încheierea cercetărilor. 

— Deci, legal nu mai este nimic de făcut. 

— Ţi-am mai spus. Fiihrerul are ultimul cuvânt. 

— Hai cu mine la tribunal, Aloysius. Să aflu dacă Willi a fost... 
executat. 

Aloysius m-a privit cu frică. 

— Îmi risc gâtul, Eugen! În ce calitate să mă interesez? 

Pe Aloysius l-am socotit întotdeauna prietenul meu. În clipa 
aceea l-am urât. Spaima lui abjectă m-a făcut să mă cutremur. În 
ce hal de degradare ajunseseră germanii!... 

— Te angajez avocatul meu, Aloysius. |ţi semnez procură. 

A râs aspru. 

— Procură?! Parcă ai fi pe altă lume, Eugen! Citesc în ochii tăi un 
dispreţ care mă doare. Lasă-mă cel puţin să-ţi explic. Dacă un 
client vine să-mi solicite serviciile în asemenea cazuri, nu-mi 
rămâne decât să-l lămuresc că nu este nimic de făcut şi - în mod 
elegant - să-l poftesc pe uşă afară. Duşmanilor celui de-al treilea 
Reich nu le este permis să se apere, Eugen. Tribunalul are grijă să 
desemneze un apărător din oficiu. Un imbecil timorat, sau un jurist 
fanatizat de educaţia nazistă, care să-şi înfunde şi mai mult 
clientul. Ştii cum încep pledoariile acestor energumeni? „Onorat 
tribuna], recunoaştem în totul vina clientului nostru. Din analiza 
faptelor, a depoziţiilor de martori şi a celorlalte probe depuse la 


— 198 — 


dosar reiese limpede dovada crimei. Nu putem decât să solicităm 
clemenţa tribunalului!” Uneori se invocă circumstanţe atenuante. 
Circumstanţe atât de palide, încât tribunalul le respinge de pe 
scaun. Acuzaţii nu au dreptul nici la probe în apărare. Ştii ce 
înseamnă aceasta, Eugen? Să lipseşti pe un acuzat de dreptul de a 
se apăra? Cel mai josnic, cel mai criminal abuz! Şi aceasta se face 
în numele tribunalului poporului! În numele poporului!... îţi înţeleg 
durerea, Eugen. Mai înţeleg că explicaţiile mele nu te încălzesc cu 
nimic, aşa după cum condoleanţele nu alină durerea celor rămaşi. 
lartă-mă că sunt atât de brutal, Eugen. Nu vreau să te îndurerez şi 
eu. Merg cu tine la tribunal. Mă voi interesa de soarta lui Willi. Dar 
pentru asta nu am nevoie de procură. 

— Am să mă descurc şi singur, Aloysius. 

— Nu! Aşteaptă-mă. Mă îmbrac în câteva clipe. Nu vrei să bei un 
ceai? 

— Dacă nu te deranjez prea mult, dă-i un ceai şoferului. Am mers 
toată noaptea... 

Aloysius a dat porunci servitoarei, atât de somnoroasă, încât se 
împiedica de mobile. Îl aşteptam în biroul său. Era frig şi umed. 
Lumina albă, crudă, izvorâtă din plafonieră, era tot atât de rece ca 
şi întreaga ambianţă. Cărţile de drept din bibliotecă stăteau aliniate 
pe rafturi ca soldaţii în front. 

Eram prins într-un vârtej care mă năucea. Agitat, mă plimbam de 
la un capăt la altul al încăperii. Fără să mai cer autorizaţie lui 
Aloysius, am chemat la telefon comandamentul Luftwaffe. Am 
ordonat să mi se dea legătura cu Fe/dmarschallul Göring. După 
câteva minute, am obţinut reşedinţa acestuia de la Karinhall. 
Ofiţerul de serviciu m-a informat că Fe/dmarschallul plecase în zori 
într-o inspecţie inopinată pe Frontul de Vest. Ştiam ce însemna 
aceasta. Avea spleen şi simţea nevoia să se destindă bând 
şampanie în compania cocotelor din Montmartre. 

Servitoarea mi-a adus o ceaşcă de ceai. O poşircă infectă, care 
mirosea a leşie. 

— l-am dat şi şoferului un ceai, mi-a spus. L-am poftit în 
bucătărie, să se încălzească. 

L-am chemat din nou la telefon pe generalul Jeschonnek. Aveam 
să-l deranjez şi pe el din somn. După o aşteptare de câteva minute, 
mi-a răspuns cu voce răguşită. 

— Alo! Ce s-a întâmplat, Herr General? 

L-am rugat să se intereseze unde îl pot găsi pe Himmler. 


— 199 — 


— E o chestiune de viaţă şi de moarte, Jeschonnek. 

— Bine, bine, a rostit. Unde vă găsesc? 

l-am dat numărul lui Aloysius. 

— Aşteptaţi apelul meu, mi-a spus. 

Incepeam să sper. Trecusem la acţiune. Aloysius îmi explicase, 
fără ocoluri, că orice mijloace legale erau închise. Nu-mi rămânea 
decât să lucrez pe alte căi. Lui Hitler era inutil să-i solicit o grațiere. 
Nu mi-ar fi acordat-o. li cunoşteam concepţiile. Abia aştepta ocazia 
spre a lovi în lumea din care făceam parte. Cu Himmler se putea 
sta de vorbă. li cunoşteam fanatismul. Dar îi mai cunoşteam şi 
dorinţa tainică de a fi socotit un discipol al lui Fouche. Poliţiştii fac 
servicii în previziunea unor contraservicii. Dacă aş fi fost național- 
socialist, m-aş fi prezentat lui Hitler şi i-aş fi cerut, dacă nu iertarea, 
cel puţin o îndulcire a pedepsei fiului meu. Nu eram însă național- 
socialist şi nici nu voiam să fiu. 

Himmler îmi arătase şi în trecutul ceva mai îndepărtat un 
oarecare interes. Cu prilejul unei recepții la reşedinţa berlineză a lui 
Göring - aceasta se întâmpla prin '936 - a manevrat astfel încât să 
rămână singur cu mine. Cu un pahar de citronadă în mână, mi-a 
vorbit vreo zece minute despre consideraţia sa pentru membrii 
înaltei aristocrații. A făcut apologia lui „Schwarze Korps”, apoi a 
revenit la nobilimea care înţelesese imperativele ceasului de faţă şi 
se înscrisese în rândurile S.S.-ului. Mi-a citat câteva nume. De unii 
auzisem că săvârşiseră acest joc. Erau însă şi câţiva pe care nu i-as 
fi crezut capabili de asemenea compromisuri. Principele moştenitor 
de Lippe, ducele moştenitor de Braunschweig, principele de 
Waldeck, marele duce moştenitor de Mecklenburg, principele de 
Hohenzollern-Sigmaringen, şi mulţi alţii, printre cară şi un 
arhiepiscop - Grober. l-am răspuns atunci că în calitatea mea de 
ofiţer activ socoteam că nu-mi era permis să fac politică. Himmler 
mi-a zâmbit acru. „Vă înţeleg scrupulele şi vă felicit pentru 
fermitatea dumneavoastră. Vă rog să analizaţi mai bine statutul 
«Corpului Negru». Nu există nici o incompatibilitate între 
profesiunea dumneavoastră militară şi apartenenţa la ordinul S.S. 
Gradele S.S. acordate unor persoane de rangul dumneavoastră 
sunt absolut onorifice: Dacă vă răzgândiţi, mi-ar face plăcere să vă 
adresaţi mie direct.” 

Nu m-am răzgândit şi ulterior nici el n-a mai atacat acest subiect. 
Cred că îmi păstra o oarecare pică, deşi nu şi-o manifestase 
niciodată. Intre timp, recrutările din sânul nobilimii începuseră să-şi 


— 200 — 


piardă din importanţă. Partidul nu mai avea nevoie de prezenţa lor 
spre a-şi spori prestigiul. Succesele politice din primii ani de 
guvernare le-au permis să se dispenseze de aportul suplimentar al 
aristocrației. La ora actuală nobilii au trecut pe planul doi. Această 
categorie socială trebuia să dispară. A îmbătrânit. Nu-şi mai are 
rostul nici în societatea democratică, nici în lumea totalitară. 

In lipsa lui Göring, numai lui Himmler puteam să mă adresez cu 
şanse de reuşită. 

A sunat telefonul. Jeschonnek m-a anunţat că Himmler se afla la 
Berlin şi că, dacă aveam neapărată nevoie, va cere acestuia să mă 
primească în cursul aceleiaşi zile. l-am mulţumit, rugându-l să 
fixeze această întrevedere în jurul orei prânzului. 

De la Munchen la Berlin aveam de parcurs 600 de kilometri. La 
12 puteam ajunge în capitală. 

Intre timp a apărut şi Aloysius. Avea o mutră tipică de avocat. 
Aerul acela înţepat, sigur de sine, expresia severă, chelia, ochelarii 
căţăraţi pe nas, ochii vioi, spiritul mereu treaz îi trădau calitatea de 
om al legilor mai vârtos decât o robă. 

Am intrat la preşedintele tribunalului, care ne-a primit cu 
amabilitate, dar şi cu uşoară jenă. Nu se simţea la largul său stând 
de vorbă cu tatăl unui condamnat la moarte. Spionii Gestapoului l- 
ar putea bănui. Uniforma militară şi gradul meu înalt i-au mai risipit 
temerile. La urma urmei, dacă va fi întrebat, se va justifica spunând 
că nu a putut da afară din cabinet un general de armată. 

Intrebarea mea referitoare la data fixată pentru execuţia lui Willi 
l-a lăsat perplex. Fiul meu fusese condamnat de tribunalul 
poporului, nu de o instanţă penală ordinară. Va face însă tot 
posibilul să afle. A telefonat unui procuror, apoi la Gestapo. De 
fiecare dată s-a simţit obligat să explice pe larg motivul intervenţiei 
sale în această chestiune. Nu cumva să se creadă că avea vreun 
interes personal. Aşteptam cu inima la gură răspunsul său, deşi în 
sinea mea eram convins că era la curent cu data execuţiei. Nu voia 
să se compromită. 

După alte două convorbiri telefonice, mi-a dat, în sfârşit, un 
răspuns. 

— În cursul dimineţii de mâine va avea loc... 

S-a oprit brusc, lăsând fraza neterminată. | s-a părut probabil că 
ar da dovadă de lipsă de tact spunându-mi direct cum Stau 
lucrurile. 

— „va fi adusă la îndeplinire sentinţa de condamnare... 


— 201 — 


Formula era ocolită, deci mai elegantă. În clipa aceea am simţit 
nevoia să apuc călimara de pe masă şi să i-o trântesc în creştetul 
pleşuv. Ca şi Aloysius, a ţinut să mă prevină că hotărârea este 
definitivă. 

l-am mulţumit pentru informaţie şi am ieşit din încăpere. M-am 
uitat la ceas. Era şapte şi jumătate. 

— Aloysius, vreau să te asigur de recunoştinţa mea. Te-am 
obosit destul. In clipa aceasta plec la Berlin. Sper să obţin o 
amânare a execuţiei, poate chiar o revizuire a procesului. Dacă aş fi 
fost aici în ziua arestării lui Willi, poate că altul ar fi fost rezultatul 
dezbaterilor. Mă simt vinovat că n-am fost alături de el în acele 
clipe grele... 

Aloysius mi-a strâns mâna. 

— Nu vreau să te mai supăr. Dar n-ai fi putut să faci nimic. 
Justiţia lui Freisler nu e oarbă, ci chioară. In sensul rău al 
cuvântului. Dacă doreşti, te însoțesc la Berlin. 

Incerca probabil să şteargă impresia penibilă pe care mi-o 
făcuseră ezitările lui. Mi-am luat rămas bun şi am plecat spre 
Berlin. Am avut grijă să-mi anunţ trecerea prin localităţile de pe 
întregul parcurs. Doream să mi se asigure o escortă permanentă, 
care să-mi deschidă drumul. Nu-mi permiteam riscul unei întârzieri. 

Pe vremea aceea nu-l aveam pe Hans. In ciuda ritmului impus 
maşinii, am ajuns la Berlin abia la 12 şi jumătate. 

La Ministerul Afacerilor Interne am fost primit imediat de 
Himmler. Avea o figură inexpresivă. 

— Generalul Jeschonnek mi-a anunţat vizita dumneavoastră. Cu 
ce vă pot fi de folos? 

l-am vorbit despre condamnarea lui Willi şi i-am solicitat sprijinul. 

— Am auzit de cazul acesta, a replicat. N-am ştiut că unul dintre 
studenţi era fiul dumneavoastră. Este inutil să vă subliniez 
gravitatea faptei lor. 

—  Condamnarea la moarte m-a făcut să trag concluziile 
necesare. 

— Am toată consideraţia pentru dumneavoastră, Herr General. 
Cunoaşteţi prea bine acest lucru. Aţi venit la mine într-un 
moment... 

Câteva clipe a rămas pe gânduri. 

— Fiul meu a fost lipsit de îndrumarea părinţilor săi, i-am 
explicat, tocmai în anii lui de formare. Maică-sa a murit în '937. lar 
eu sunt pe front de patru ani încoace. Vă închipuiţi că a fost supus 


— 202 — 


la tot felul de influenţe. 

Himmler a schiţat cu mâna dreaptă un gest evaziv. 

— Mulţi tineri au fost lipsiţi de protecţia şi îndrumările părinţilor 
în anii din urmă, Herr General. Un război ca acesta pe care îl 
purtăm acum cere sacrificii. Marea majoritate a tinerilor s-au înrolat 
voluntar în armată. 

— Fiul meu era infirm. 

— Nu fac procesul fiului dumneavoastră, Herr General. L-au 
judecat alţii. 

N-aş fi crezut că voi ajunge să cerşesc lui Himmler viaţa unuia 
din fiii mei. Renunţasem însă la orice mândrie prost înţeleasă. 

— Voi supune cazul fiului dumneavoastră Fuhrerului, solicitându-i 
comutarea pedepsei cu moartea în închisoare. Mai mult nu pot 
face. 

Şi atâta îmi era de-ajuns. Cât timp îl ştiam în viaţă, aveam 
speranţa să-l salvez. Situaţia politică se putea schimba dintr-un 
moment într-altul. 

— Vă mulţumesc, Herr Reichsführer. 

— Când spuneți că era fixată data executării sentinței? 

— Mâine în zori. 

— Un moment. 

A apăsat pe o sonerie. Un S.S.-ist a intrat în birou. Purta ochelari 
negri. Himmler i-a ordonat să ceară de la Munchen dosarul fiului 
meu. 

— Să se suspende totodată şi execuţia hotărâtă pentru ziua de 
mâine. Să-mi raportezi de executare. 

S.S.-istul a izbit călcâiele şi a ieşit. 

— Un coniac, Herr General? m-a îmbiat Himmler. 

Mărturisesc că în clipa aceea îi eram recunoscător. 

— Vă mulţumesc, Herr Reichsführer. În starea în care mă aflu, nu 
pot să beau nimic. 

— Puțin alcool v-ar face bine. Deşi îndeobşte recomand 
abstinenta. Sunt însă momente în care este necesar. Pe front aţi 
remarcat efectele euforizante ale alcoolului? Aţi văzut de ce isprăvi 
sunt capabili soldaţii care pleacă la atac excitaţi de alcool? 

In clipa aceea nu aveam nici o înclinare să discut despre efectele 
beţiei asupra combatanţilor din prima linie. 

— Pe ce front aţi luptat în ultima vreme, Herr General? 

— Vin de pe Frontul de Sud, Herr Reichsführer. 

— Ah, Roma! a exclamat extatic. Superb oraş! Am fost şi eu la 


— 203 — 


Roma în noiembrie trecut. 

Eram informat. Ca să întreţin convorbirea, m-am prefăcut că nu 
ştiam nimic. 

— Pe atunci mă aflam pe frontul de la Stalingrad, Herr 
Reichsführer. 

— Neplăcut episod Stalingradul! Oamenii lipsiți de un caracter 
tare ar fi ispitiți să judece acest moment ca pe o întorsătură 
hotărâtoare în desfăşurarea războiului din est. În realitate, nu 
reprezintă decât un incident. Cred că sunteți de acord cu mine. 

Am înclinat din cap fără să mă pronunt. Il lăsam să creadă ce 
voia. 

S.S.-istul a revenit. Avea pe chip o expresie care m-a pus pe 
gânduri. M-a privit stingherit, apoi s-a adresat lui Himmler. 

— Herr Reichsführer, am executat ordinul dumneavoastră. Am 
cerut dosarul respectiv. In ceea ce priveşte amânarea executării 
sentinței, trebuie să vă aduc la cunoştinţă că intervenţia mea a fost 
tardivă. Studentul a fost executat azi de dimineață la cinci. 

Himmler s-a încruntat. 

— Aceasta schimbă complet situația. 

Natura se arată milostivă cu oamenii. Primul şoc este 
întotdeauna amortizat. Altfel, loviturile morale năprasnice te-ar 
ucide. Când am auzit că Willi a fost executat, am avut impresia că 
mi se vorbeşte de altă persoană. Abia după câteva clipe m-am 
recules şi am înţeles adevărata semnificaţie a vorbelor lui. 

— Imposibil! am exclamat. Trebuie să fie o greşeală. 
Preşedintele tribunalului mi-a spus categoric... 

N-am mai avut putere să închei fraza. 

— Preşedintele tribunalului n-a îndrăznit probabil să vă spună 
adevărul. A vrut să vă menajeze. Sau poate că realmente nu a 
ştiut. Procesul a fost judecat de un judecător venit special de la 
Berlin. Dacă vreţi să vă convingeţi, chem personal Munchenul la 
telefon. 

M-am ridicat de pe scaun. 

— Mulţumesc. Nu mai este nevoie. Vă cred. Fiul meu nu putea să 
scape. Nu trebuia să scape... 

Himmler a ridicat din umeri. 

— Regret că n-am putut face nimic... Mai aveţi încă doi copii în 
Germania, Herr General. Veţi trăi pentru ei. 

L-am privit pe sub sprâncene. Mi-am încleştat pumnii. 

— Ştiaţi de existenţa celorlalţi copii ai mei, Herr Reichsführer? 


— 204 — 


— Sunt informat asupra familiilor tuturor înalţilor demnitari civili 
şi militari, Herr General. In calitatea mea de şef suprem al poliţiei, 
trebuie să ştiu totul. 

Aluzia era directă. Mă prevenea fin să nu adopt o atitudine ostilă 
faţă de regim. Mai aveam doi copii în libertate. Puteau suferi 
neplăceri. 

— Vă rog să ţineţi seama, Herr General, că am vrut să vă 
servesc, a subliniat ultimele cuvinte. 

— Vă mulţumesc, Herr Reichsführer. 

Am părăsit încăperea. Simţeam că îmi plesnesc tâmplele. Cine 
minţise? Preşedintele tribunalului sau Himmler? Era inutil să mă 
mai zbat. Willi trebuia să moară. Nimeni şi nimic pe lume nu-l mai 
putea salva. 

— La Statul-Major al Aerului! am ordonat şoferului. 

L-am găsit pe Jeschonnek în biroul său. Lucra la o situaţie a 
avioanelor de transport, cerută de 0.K.W. şi Jeschonnek era vânăt. 
Cearcăne negre îi subliniau ochii. 

— Aţi avut vreo neplăcere, Herr General? m-a întrebat cu 
solicitudine. 

— S-a întâmplat o nenorocire, o mare nenorocire. Fiul meu, 
Wilhelm, student la Drept, a fost decapitat. 

Şi-a împreunat uluit mâinile. 

— Cum se poate? Pare de necrezut! 

I-am istorisit pe scurt. 

— In asemenea momente, mi-a răspuns, nu ştiu ce se poate 
spune. Să vă prezint condoleanţe? Este atât de puţin. Vreau să 
credeţi că sunt alături de dumneavoastră... că vă înţeleg durerea... 

— Nu trebuie să fiţi alături de un părinte care şi-a pierdut fiul în 
asemenea condiţii. Riscaţi să se spună că v-aţi solidarizat cu 
duşmanii Reichului. 

A făcut un gest de scârbă. 

— A ajuns să nu-mi mai pese de nimic, Herr General. 

l-am cerut o coală de hârtie, pe care am aşternut câteva rânduri. 
Cererea de demisie din armată. 

— Vă rog să o înaintați Reichsmarschallului Göring. 

Jeschonnek a citit-o. 

— Nu credeţi că ar fi preferabil să reflectaţi câteva zile? 

— Nu. Din momentul acesta nu poate să mai existe nici o 
încredere între mine şi regim. Expediaţi-o imediat, Herr General. 

— Unde vă pot găsi, la nevoie? 


— 205 — 


_ — La vila mea din Traunkirchen. Am să mă retrag acolo un timp. 
In mijlocul familiei. Pe unul din fiii mei l-am pierdut la Stalingrad. Nu 
mai am nici o veste. Pe al doilea, mi l-au decapitat. De ceilalţi doi 
care mi-au mai rămas, vreau să mă ocup aşa cum se cuvine. Am 
onoarea să vă salut, Herr General. 

Ne-am strâns mâna, apoi m-a condus până la uşă. L-am lăsat cu 
hârţoagele lui şi am plecat. Nu-mi era prea simpatic acest 
Jeschonnek. Vedeam în el un fel de automat, pe care nu-l interesa 
decât aviația militară. Un birocrat, mâna dreaptă a lui Göring, din al 
cărui cuvânt nu îndrăznea să iasă. Vai, cât m-am înşelat! Câteva 
luni mai târziu, Jeschonnek avea să se sinucidă, pentru că ştia că va 
fi tras la răspundere pentru moartea atâtor camarazi de-ai săi, 
trimişi la pieire pe bordul unor avioane de luptă mult inferioare 
celor engleze sau americane. 

Inainte de a pleca la Traunkirchen, l-am înhumat pe Willi în 
cavoul familiei. Am reuşit cu greu să îi obţin cadavrul. A trebuit să 
ajung iarăşi până la Himmler. Omul acesta simţea o adevărată 
voluptate să mă servească în chestiuni de importanţă secundară. 
Nu mi-l înapoiase pe Willi în viaţă. Mi-l încredința mort. Şi pentru 
aceasta trebuia să-i mulţumesc. In principiu, condamnaţii la moarte 
erau îngropaţi în locuri rămase necunoscute familiei sau marelui 
public, spre a nu se face mai târziu pelerinaje la mormintele lor. 

La ceremonia funebră, oficiată în strictă intimitate, au participat, 
în afară de copiii mei şi de mine, unchiul Rudolf şi un singur preot. 
Convoiul mortuar era urmărit de la distanţă de agenţi ai 
Gestapoului. Nu cumva să imprim acestei înmormântări 
semnificaţia unei manifestări ostile regimului. 

Cu acest prilej am putut să-mi dau seama de efectele nocive ale 
educaţiei naţional-socialiste asupra tineretului şi asupra relaţiilor de 
familie. 

In seara înmormântării, am luat masa cu fiii mei şi cu unchiul 
Rudolf. Uzina electrică rămăsese în pană. Sufrageria era luminată 
numai de lumânări. Flăcăruile plăpânde, smucite de curentele de 
aer care circulau prin încăperea imensă, tremurau, gata să-şi dea şi 
ele sufletul. 

Aveam în dreapta mea pe Rudi, cel de-al treilea fiu al meu. Avea 
16 ani. Era blond şi frumos ca Siegfried. Semăna cu bunicul meu. 
Avea aceeaşi bărbie voluntară, aceiaşi ochi albaştri, limpezi, 
aceleaşi trăsături frumoase şi regulate. 

In stânga mea se afla Uwe. Prâslea. Implinise 12 ani. Avea chipul 


— 206 — 


mamei sale. Părul lui bătea în roşcat. Era copilăros şi tandru. Foarte 
deosebit de Rudi. Care păstra o atitudine distantă, rece, puţin 
potrivită cu vârsta lui. 

In faţa mea stătea unchiul Rudolf. Emoţiile din timpul zilei îl 
obosiseră. Abia îşi ducea mâncarea la gură. | se închideau ochii de 
somn. Ochii lui bătrâni, dar atât de buni. 

Mă uitam la cei doi copii. Pentru ei aveam datoria să trăiesc. 
Trebuia să-i îndrumez, să-i apăr de răutatea oamenilor şi de 
propriile lor slăbiciuni. 

In sufragerie domnea o linişte adâncă, tulburată doar de 
Gunther, majordomul septuagenar, pe care-l reţineam în serviciu, 
în pofida vârstei lui înaintate. Toţi servitorii tineri fuseseră 
mobilizați. Mai rămăseseră şi câteva femei de serviciu, care 
executau şi treburile rezervate bărbaţilor, cum ar fi grădinăritul şi 
îngrijirea cailor. 

Ceasul din hol a bătut de opt ori. Moartea îngrozitoare a lui Willi 
ne zdruncinase tuturor nervii. La un moment dat, am văzut pe 
obrazul lui Uwe scurgându-se o lacrimă mare. 

Deodată Rudi a sărit în picioare. 

— Nu-l mai plânge! a zbierat. Destul cu fariseismul. Willi şi-a 
primit pedeapsa meritată. 

leşirea lui Rudi m-a trezit ca o lovitură de bici. 

— Ce înseamnă asta, Rudi? 

— Trădătorii nu au ce căuta printre noi. 

Şi unchiul Rudolf clipea des, buimăcit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu-l mai plângeţi! Destul! Este ruşinos să plângeţi un trădător! 
Din respect pentru tata v-am răbdat până acum jelaniile. 

Am aruncat şervetul pe masă. 

— Rudi! Cum îţi permiţi să-ţi defăimezi fratele mort? Atitudinea 
ta mă uimeşte! 

Rudi a izbucnit în plâns. Un plâns hohotit, isteric. 

— Eram atât de mândru de dumneata, tată! Mă simţeam cel mai 
fericit când îţi admiram briliantele de pe „Crucea de Fier”. Willi m-a 
dezamăgit cel dintâi. A trădat patria germană, l-a trădat pe Führer, 
a trădat armata noastră de viteji... Şi dumneata m-ai dezamăgit, 
tată. Plângându-l pe Willi, te faci complicele lui... 

Eram atât de surprins, încât îmi pierise glasul. Aveam impresia 
că Rudi înnebunise. 

Unchiul Rudolf şi-a golit pe nerăsuflate paharul cu vin Uwe 


— 207 — 


încetase să mai plângă. Se uita terorizat la fratele său. 

— Rudi, nu e frumos ce faci! a intervenit bătrânul. 

Rudi stătea în picioare, uşor înclinat, cu pumnii încleştaţi, 
pregătit parcă de luptă. Ne privea mânios pe sub sprâncene, ca şi 
când am fi fost nişte animale primejdioase, care abia aşteptau să-l 
atace. 

— In prezenţa mea să nu mai vorbiţi despre Willi, despre acest 
ticălos, care, spre marea mea ruşine, mi-a fost frate! 

Ne-a întors spatele şi a părăsit sufrageria în fugă. 

— Nu mai înţeleg nimic! am exclamat, ridicându-mă în picioare. 

Gunther înţepenise lângă bufet. Numai capul şi mâinile îi 
tremurau, de parcă ar fi avut boala lui Parkinson. 

Unchiul Rudolf oftă prelung: 

— Trebuie să-l înţelegem pe Rudi, dragă Eugen. Este un produs 
al vremii lui. Instructorii din Hitlerjugend au reuşit să facă din el un 
adevărat hitlerist, să-l fanatizeze. 

— Aceasta este educaţia pe care a primit-o în Hit/erjugena? Să-şi 
înfrunte tatăl? Să-şi insulte morţii? 

— Nu este singurul tânăr cu această mentalitate, Eugen. Rudi, ca 
şi alţi tineri de seama lui, a fost intoxicat cu ideologia urii. Tu nu-ţi 
vezi copiii decât o dată la trei sau patru luni. Durata unui concediu 
sau a câtorva permisii. Eu îi văd des. Noi, bătrânii, avem tristul 
privilegiu de a putea urmări zi de zi otrăvirea spirituală a copiilor. 

Unchiul Rudolf vorbise cu o luciditate remarcabilă. 

Auzisem destule în legătură cu copilandrii din Hitlerjugend, din 
rândurile cărora se recrutau cei mai înverşunaţi S.S.-işti. Dar nu mi- 
am închipuit niciodată că unul dintre fiii mei ar putea să facă parte 
din tagma acestor fanatici. 

In noaptea aceea m-am retras în camera mea şi am stat 
îndelung de vorbă cu mine însumi. Eram vinovat de tot ceea ce se 
întâmplase. Imi neglijasem copiii. Intrarea în viaţa civilă îmi va 
permite să mă ocup de Rudi şi de Uwe. Poate că voi izbuti să-l 
smulg pe Rudi din marasmul în care se afundase. Bineînţeles, în 
acelaşi timp voi continua cu forţe sporite lupta împotriva lui Hitler. 

A doua zi de dimineaţă le-am spus copiilor - înaintea plecării lor 
la şcoală - că doresc să-i iau câteva zile la Traunkirchen. Le-am 
vorbit calm, fără să-i las a înţelege că m-ar fi afectat peste măsură 
violențele verbale din ajun ale lui Rudi. Trebuia să mi-l apropii pe 
băiatul acesta, înstrăinat de ai lui. Uwe a primit cu bucurie vestea. 
Rudi m-a ascultat, cu răceală. 


— 208 — 


— Dacă îţi face dumitale plăcere, mergem, mi-a răspuns 
concesiv. Deşi astăzi nu este timp pentru astfel de... escapade. 

Cuvântul „escapadă” nu mi s-a părut tocmai potrivit şi i-am spus 
acest lucru. Nu făceam nimic pe ascuns, nimic reprobabil dacă 
plecam pentru câteva zile la Traunkirchen. 

— Ne aflăm în război, tată. Când soldaţii mor pe front, nu este 
normal să ne odihnim la ţară. 

Adoptase limbajul umflat, pretenţios, lozincard al instructorilor 
din Hitlerjugend. 

— Cred că nu facem un păcat, Rudi, dacă ne luăm câteva zile de 
odihnă. 

A ridicat din umeri. 

— Cum vrei dumneata. Va fi însă greu să obţin o învoire de la 
organizaţie. De la şcoală capăt mai uşor liber. 

— De aceasta mă ocup eu. l-am spus. Acum plecaţi. S-a făcut 
târziu. 

Ce-ar spune Rudi dacă ar afla că am demisionat din armată din 
cauza „asasinării legale” a lui Willi? mă întrebam. Cred că m-ar 
dispreţui. S-ar lepăda de mine ca şi de fratele său, decapitatul. M-ar 
acuza de laşitate, poate de trădare... 

Intr-o zi trebuia să afle şi acest lucru. Totul era să am grijă să-l 
pregătesc din timp. Mi se pare ciudat că între mine şi unul din fiii 
mei s-a deschis o prăpastie. Rudi mă privea ca pe un străin. Nici eu 
nu-l mai înţeleg. Dacă între soţi sunt posibile rupturile 
iremediabile,: n-am conceput vreodată că între părinţi şi copii se 
pot produce asemenea, conflicte. Rudi mi-a dovedit contrariul. 

Am obţinut învoirea lor de la şcoală. Elevii erau atât de mulţi şi 
profesorii atât de puţini - datorită mobilizării - încât o clasă 
cuprindea de două sau de trei ori efectivul normal. Absența 
temporară a copiilor mei crea un spaţiu suplimentar pentru elevii 
care rămâneau la şcoală. Nici instructorii de la Hitlerjugend nu mi- 
au făcut dificultăţi. Numele şi gradul meu aveau încă un oarecare 
efect. 

La prânz, după înapoierea copiilor de la şcoală, i-am urcat în 
maşină şi am plecat la Traunkirchen. Puteam să păstrez şoferul 
până în clipa în care mi se aprobă demisia. Până atunci, rămâneam 
supus aceloraşi obligaţiuni şi mă bucuram de aceleaşi drepturi ca 
orice ofiţer activ. Până la Altmunster am putut merge cu maşina. 
Şoferul montase lanţuri la roţi. Mai departe a trebuit să folosim 
sania.. 


— 209 — 


Îmi sângera inima când îmi revenea în minte sfârşitul lui Willi, 
dar mă reţineam să aduc acest subiect în discuţie. Uwe era foarte 
sensibil şi suferise mult de pe urma acestei tragedii. La copii 
durerea sufletească este mai puţin statornică. Peisajul hibernal, 
ultimul dinaintea primăverii, îi smulgea din când în când strigăte de 
admiraţie. Era îndrăgostit de natură. Deşi ne petreceam câteva luni 
pe an la Traunkirchen, nu se mai sătura de frumuseţea munţilor şi 
a lacului. Rudi păstra o tăcere mohorâtă, dispreţuitoare. Il irita 
entuziasmul copilăresc al fratelui său mai mic. Se socotea foarte 
copt la minte. Seriozitatea lui excesivă îmbrăca o formă care nu 
excludea o doză de pedanterie. Rudi refuza să mai fie copil. Spre a- 
şi sublinia maturitatea minţii, se comporta ca acei profesori acri, 
nesuferiţi, care îşi închipuie că se afirmă cu atât mai vârtos cu cât 
se arată mai absurzi în exigenţele şi în severitatea lor. 

Seara, târziu, am ajuns la Traunkirchen. Telefonasem din ajun, 
aşa că servitorii făcuseră foc în toate încăperile. Casa, construită în 
genul unui chalet elveţian, avea camere mari, ferestre largi cât 
peretele, ce priveau spre lac şi spre muntele Traunstein, plafoane 
cu bârne aparente, balcoane, terase, garaj pentru trei maşini, un 
teren de tenis, piscină, un pavilion cu popice, grajd pentru zece cai 
şi multiple cuşti cu animale sălbatice. Preferam casa din 
Traunkirchen castelului părintesc din Bavaria, care mă strivea cu 
masivitatea lui rece. 

A doua zi de dimineaţă mi-am poftit copiii la o plimbare cu sania. 
Soarele incendiase cerul, aprinzând parcă zăpezile, care te orbeau 
cu strălucirea lor. Apropierea primăverii se făcea simțită. Uwe a 
acceptat numaidecât ideea mea. Rudi s-a arătat mai rezervat. 

— Am de terminat o carte. Prefer să rămân acasă. 

— Ce carte? m-am interesat. 

— Wanderer zwischen beiden Welten, de Flex. Minunată! a 
exclamat. N-am întâlnit operă care să zugrăvească mai frumos 
virtuțile şi superioritatea rasei noastre germane. Mi-a recomandat-o 
camaradul Werner. 

Nu l-am mai întrebat cine este camaradul Werner. Puteam să-mi 
închipui. Rudi, atât de distant până atunci, s-a animat. Când a 
menţionat cartea, au început să-i scânteieze ochii. 

— Bine, Rudi. Rămâi cu lectura ta. Ne vedem la masă. 

Am plecat numai cu Uwe. Aveam o sanie mică, dar foarte 
comodă, trasă de un singur cal. Când am trecut prin Traunkirchen, 
localitatea aceasta de munte, care fremăta altădată de atâta 


— 210 — 


tineret, m-a izbit neplăcut vârsta înaintată a oamenilor întâlniți pe 
stradă. Cu excepţia câtorva copii, toţi erau trecuţi de 60 de ani. 

— Îmi pare rău că n-a venit cu noi, a spus la un moment dat 
Uwe. 

— Cine? Rudi? am întrebat. 

— Rudi. De o vreme s-a schimbat mult. E foarte supărăcios. Cu 
Willi se certa rău, chiar înainte de arestarea lui s-au certat. 

Felul său eliptic de a vorbi îmi era familiar. 

— De ce s-au certat? 

— Rudi i-a găsit în odaia lui nişte manifeste trase, zicea el, la 
şapirograf. 

— Cum le-a găsit? : 

— Rudi scotocea adeseori prin camera lui Willi. In lipsa lui Willi, 
bineînțeles. Când Willi s-a întors acasă de la facultate, Rudi i-a 
arătat manifestele. L-a făcut trădător, ticălos, vândut anglo- 
americanilor. 

— Aşa i-a spus? 

— Da. Şi i-a mai spus că n-are să-l mai lase să otrăvească mintea 
altor tineri. Willi l-a lovit cu dosul palmei peste gură. Rudi a 
ripostat. S-au bătut rău. Manifestele zburau prin toată odaia. Atras 
de zgomot, m-am dus şi eu acolo. Am luat una din hârtiile acelea. 
Voiam să ştiu ce scrie, de vreme ce Rudi şi cu Willi se băteau 
pentru ele. 

O bănuială cumplită mi-a fulgerat mintea. 

Şi după aceea ce s-a mai întâmplat? l-am iscodit. 

— Rudi a fugit, păruit rău. Willi era mai tare. 

— Şi? 

— După trei zile, Willi a plecat într-o dimineaţă la facultate şi nu 
s-a mai întors. 

— Şi voi ce-aţi zis când aţi văzut că nu se întoarce acasă? 

— In ziua aceea n-am zis nimic, m-am gândit că a dormit la 
prietenul lui. S-a mai întâmplat să doarmă la prietenul ăsta. 

— Ştii cum îl chema pe prieten? 

— Scholl îl chema. Da, da, Scholl. 

Golurile din explicaţiile lui Uwe se completau pe rând cu 
elemente care nu îngăduiau nici un dubiu. 

— Mai ai hârtia aceea? l-am întrebat. 

— O mai am. 

A scos-o din buzunar. Era împăturită. 

— De ce e porţi în buzunar? 


— 211 — 


— Mi-a fost frică de Rudi. Să nu-mi scotocească prin odaie. 

Am oprit sania la margine de drum, sub un copac cu ramurile 
încărcate de beteală. Am desfăcut manifestul. 

„Poporul german este profund zguduit de pieirea soldaţilor noştri 
la Stalingrad. «Strălucita strategie» a iniţiatorilor războiului mondial 
a împins în mod absurd şi iresponsabil 330 000 de germani la 
moarte şi pieire. iți mulţumim, Führer!... Se cuvine, oare, să lăsăm 
mai departe soarta armatei noastre în mâinile unui profan? Se 
cuvine, oare, să jertfim ceea ce a mai rămas din tineretul german, 
de dragul instinctelor josnice ale clicii naziste? Niciodată! A sosit 
ora răfuielii, a răfuielii tineretului nostru german cu cea mai 
revoltătoare tiranie pe care a suportat-o vreodată poporul nostru. 
In numele întregului popor german, cerem guvernului lui Adolf 
Hitler să ne restituie libertăţile individuale, cea mai prețioasă 
cucerire, pe care ne-a răpit-o cu atâta neruşinare. Am fost crescuţi 
sub dominaţia unei cârmuiri care a înăbuşit cu neobrăzare orice 
exprimare liberă a unei opinii. Organizaţia Hitlerjugend, S.A.-ul şi 
S.S.-ul au căutat să ne ajusteze după un tipar unic, să ne 
imbecilizeze după o educare silnică, care a durat ani de-a rândul. 
«Antrenament ideologic», aşa a fost denumită metoda mârşavă cu 
ajutorul căreia gândirea independentă şi facultatea de a judeca 
urmau să fie înăbuşite de negura groasă a vorbelor goale. Şleahta 
conducătorilor educă prin metode diabolice pe viitorii bonzi ai 
partidului, pentru a deveni tirani fără frică de Dumnezeu, fără 
ruşine şi fără conştiinţă, adepţi orbi şi docili ai lui Hitler. Numele de 
german se va acoperi pentru totdeauna de ruşine dacă, până în 
cele din urmă, tineretul german nu se va răzvrăti, nu se va 
răzbuna, nu va răsturna, nu va zdrobi pe asupritorii săi şi nu va 
crea o Europă nouă, renăscută. 

Studenţi, tineri şi tinere! Privirile germanilor sunt aţintite asupra 
voastră. Aşteaptă ca noi, în 1943, să înfrângem prin puterea 
spiritului teroarea naţional-socialistă, aşa cum în 1813 a fost 
înfrântă teroarea napoleoniană... Moartea germanilor la Stalingrad 
ne îndeamnă la luptă!” 

O pală de vânt a făcut să se scuture beteala de pe ramurile 
copacului pe foaia de hârtie din mâinile mele. Am scuturata-o, apoi 
am împăturit-o. 

— Mi-o dai mie? l-am întrebat pe Uwe. 

— Dacă vrei dumneata... 

— Mai ai şi altele, Uwe? Să-mi răspunzi cinstit. E foarte important 


— 212 — 


să-mi spui adevărul. 

— Nu. Nu mai am. 

— Bine. 

Am vârât manifestul în buzunar. 

Eram sigur că Rudi îşi denunţase fratele. Nu voiam totuşi să mă 
las ghidat numai de prezumţii. Trebuia să aflu adevărul. Trebuia să- 
l aflu cu orice preţ! 

Am plecat din nou la drum. Ruşinea îmi învăpăia obrajii. Cum de 
zămislisem un Cain? Nu-mi iertam acest lucru. Şi cât mă 
bucurasem când Elissa îl născuse pe Rudi! 

Sania trasă de calul alb aluneca fără zgomot pe zăpada albă, 
înstelată. 

Cu ochii minţii vedeam trupul torturat al lui Willi, zăcând fără 
viaţă sub lespedea cavoului. II vedeam şi pe Rudi stând confortabil 
pe un fotoliu, lângă fereastra care priveşte spre învelişul de argint 
al lui Traunsee. Cu conştiinţa împăcată, savurează teoriile rasiste 
ale lui Walter Flex. Dacă voi constata că Rudi este denunţătorul şi 
deci asasinul moral al fratelui său, ce-mi va rămâne de făcut? 
Justiţia ţării nu numai că nu pedepseşte crima lui Rudi. Ci i-o 
glorifică în numele unei ideologii tot atât de criminale. Eu va trebui 
să fiu executorul acelei justiţii imanente, al eternelor legi morale, 
care îşi au locul deasupra justiţiei părtinitoare a oamenilor. Dacă aş 
fi eroul unei tragedii antice, ar trebui să-mi ucid fiul vinovat. Dar ce 
aş rezolva cu aceasta? Adevăraţii autori morali, iniţiatorii întregului 
sistem, nu sunt oare mai vinovaţi decât uneltele pe care şi le-au 
făurit pervertind pe tinerii ajunşi pe mâna lor? Şi Rudi trebuia să-şi 
primească pedeapsa. Căci au mai existat tineri supuşi la aceleaşi 
presiuni, dar care au refuzat să se facă instrumentele opresiunii. Au 
respins delaţiunea. Rudi a sucombat, devenind unul din tagma lor. 
Toată această tagmă trebuie să plătească, şi mai ales şefii ei... 

Când am ajuns acasă, Rudi m-a întâmpinat, plin de însufleţire. 

— Te-a căutat la telefon generalul Jeschonnek. Din partea 
Reichsmarschallului Göring... 

In clipa aceea mă privea cu o admiraţie amestecată cu invidie. 
Când mi-am dezbrăcat şuba, a băgat de seamă că port haine civile. 

— Îți stă mai bine în uniformă, tată. „Crucea de Fier” cu briliante 
îţi dă un aer extraordinar. Parcă ai fi un zeu; în civil îţi pierzi tot 
prestigiul. 

— Crezi că prestigiul mi-l dă uniforma, Rudi? Uniforma şi „Crucea 
de Fier”? Sub broderiile de aur şi sub decoraţiile strălucitoare se 


— 213 — 


ascund adeseori ticăloşi care şi-ar avea mai degrabă locul într-o 
celulă cu gratii sau în laţul spânzuraţilor. 

M-a privit nedumerit. 

— Nu mă poţi înţelege. Rudi, am rostit aproape în şoaptă. 

Uwe se uita la noi cu ochii lui mari, miraţi. Incerca să descifreze 
sensurile scenei care se depăna în faţa lui. Simţea instinctiv că 
între mine şi Rudi se angajase o luptă surdă, dar nu-i înţelegea 
sensul. li lipsea experienţa. 

Telefonul a sunat din nou. Mă chema iarăşi Jeschonnek. 

— Reichsmarschallul a refuzat să vă aprobe demisia. Vrea să 
aibă o convorbire cu dumneavoastră. Când puteţi veni la Berlin? 

Apelul acesta era opera destinului. Göring îmi interzicea să lepăd 
uniforma. Săvârşisem o greşeală când îmi prezentasem demisia. În 
calitatea mea de general-inspector de Luftwaffe, mă puteam mişca 
nestingherit în întreaga Germanie, pe toate fronturile. Aveam 
ocazia să iau legătura cu tot felul de oameni. Să împrăştii flacăra 
revoltei. Să îndemn ofiţerii să îngroaşe numărul opozanților 
regimului. Şi dintre aceştia să aleg pe cei mai hotărâți. 

A doua zi am plecat la Berlin. Reichsmarschallul Göring m-a 
primit la Karinhall. A făcut un gest de care nu l-aş fi crezut capabil. 
Mi-a prezentat condoleanţe pentru moartea fiului meu. 

— Nu ştiu dacă acest lucru vă poate consola, principe. Am cerut 
informaţii asupra modului în care şi-a dat sfârşitul fiul 
dumneavoastră. Şi-a plătit greşeala, urcând plin de curaj şi mândrie 
treptele eşafodului. Sincer vă spun, principe, aş fi preferat să se 
numere printre prietenii, nu printre duşmanii acestei ţări. 

N-am răspuns. M-am mărginit să înclin uşor capul. Şi eu păstram 
aceeaşi atitudine mândră, ca şi fiul meu în faţa călăului. 

— Ştiţi poate că Reichsfihrerul Himmler a încercat să vă salveze 
fiul. A fost prea târziu. V-am respins demisia, fiindcă nu sunteţi da- 
tor să plătiţi poliţa altuia, chiar dacă acesta este sânge din sângele 
dumneavoastră. Germania are nevoie de braţul dumneavoastră. Vă 
cer să vă retrageţi demisia. Dacă aţi stărui în a fi acceptată, aş 
crede că v-aţi solidarizat cu duşmanii acestei ţări, cu trădătorii. 

Amenințarea era voalată. Dar exista totuşi. 

— Numele generalului principe von Altenburg-Delmond nu 
trebuie asociat nici pe departe cu o crimă de înaltă trădare. 

A luat de pe biroul său demisia mea scrisă şi a făcut-o bucăţi. 

— Principe, vă rog să vă înapoiaţi la Roma. Prezenţa 
dumneavoastră este necesară acolo. Pot să vă urez drum bun? 


= 214. 


M-am înclinat. 

— Vă mulţumesc pentru urare, Herr Reichsmarschall. 

— Credeţi că puteţi renunța la restul concediului 
dumneavoastră? 

— Mâine voi pleca la Roma, Herr Reichsmarschall. 

Mi-a întins mâna. În clipa aceea am avut un fel de halucinație. Mi 
s-a părut că îmi întinde arma cu care trebuia să-l ucid şi pe el, şi pe 
Hitler. 


Dimineaţa m-am deşteptat din somn foarte târziu. Se făcuse ora 
10. Dormisem neîntrerupt nouă ore. Aşa ceva nu mi se mai 
întâmplase demult. Fusesem, desigur, foarte obosit, În general, 
dorm puţin. Patru sau cinci ore pe noapte. După două sau trei 
săptămâni de asemenea regim, cad frânt de oboseală şi dorm 
uneori zece sau douăsprezece ore. Refăcut, reiau activitatea aceea 
febrilă, care de la o vreme mi-a devenit a doua natură. 

M-am trezit cu chipul lui Willi în faţa ochilor. II visasem şi pe el, şi 
pe Albert. Amândoi erau copii. Se jucau pe pajiştea din faţa casei 
de la Traunkirchen. Vântul se zbenguia în buclele lor blonde. 
Râdeau şi erau fericiţi... 

A trecut aproape un an de la moartea lui Willi. Îi resimt pierderea 
tot atât de greu ca şi în primele zile după înmormântare; nu-mi 
rămâne însă timp să-l plâng. Am atâtea de făcut. 

In timp ce beam o cafea cu lapte, şi-a făcut apariţia von Geist. 

— Raportul pentru Führer este gata, Herr General. Dacă îmi 
permiteţi, vi-l citesc. Am respectat întocmai directivele 
dumneavoastră. 

— Ai cearcăne, von Geist. Ai lucrat toată noaptea, nu-i aşa? 

— Greu a fost să găsesc formula oare să permită expunerea 
punctului nostru de vedere, fără a avea aerul că suntem în 
dezacord cu Funhrerul. 

— Dacă ai găsit formula, von Geist, am să propun trecerea 
dumitale în rândurile corpului diplomatic. 

— N-aş concepe să lucrez cu von Ribbentrop, Herr General. 

Am râs. 

— Spune drept, n-ai prefera să te găsească sfârşitul previzibil al 
acestui război în fruntea unei paşnice misiuni diplomatice în Elveţia 
sau în altă ţară neutră? Mai ales acum, după ce aliaţii au declarat 
solemn că vor traduce în faţa unui tribunal internaţional pe toţi 
criminalii de război germani? 


— 215 — 


Von Geist s-a scărpinat deasupra sprâncenei stingi. 

— Cred că declaraţia de la Casablanca a anglo-americanilor, care 
condiţionează încheierea păcii de capitularea necondiționată a 
Germaniei, a însemnat o mare gogomănie. Adversarii național- 
socialismului, văzându-se puşi pe acelaşi plan cu căpeteniile 
naziste, se vor simţi obligaţi să lupte până la sfârşit alături de 
Hitler. 

— Ai spus un mare adevăr, von Geist. Ruşii au fost mai abili. În 
proclamaţiile lor afirmă că duc războiul împotriva nazismului, nu a 
poporului german. Anglo-americanii nu s-au gândit să constituie la 
Londra un comitet de eliberare naţională, alcătuit din prizonieri 
germani, duşmani ai nazismului. L-ai auzit pe von Seydlitz vorbind 
la Radio Moscova? 

— L-am auzit şi m-am înfiorat, zise von Geist. N-ar fi fost mai 
bine să fi ţinut un discurs asemănător la Radio Berlin, înainte de 
dezastrul de la Stalingrad? Armata îşi plăteşte ezitările... 

— Eşti bine documentat, von Geist. 

— AŞ fi preferat să urmăresc tragedia dintr-un fotoliu de 
orchestră, Herr General. 

Mi-am muiat cornul în cafeaua cu lapte. Procedeu puţin elegant, 
dar pe care îl aplic din copilărie. 

— Să auzim raportul, von Geist. 

S-a executat, începând lectura cu glasul lui frumos modulat. 
Accentua pasajele mai importante, rostea distinct şi doctoral 
argumentele tari, le lăsa abil în umbră pe cele slabe. Von Geist, ar 
fi fost un minunat actor. Raportul era bine adus din condei. Lăsa 
toată răspunderea pe seama O.K. W.-ului. 

— Perfect! l-am lăudat după ce a încheiat lectura. M-ai scutit să-l 
redactez personal. Să mi-l dai la semnat. 

După ce mi-am aşternut numele în josul raportului, i-am zâmbit. 

— Amicul nostru Keitel are să turbeze de furie. Va spune că am 
pasat răspunderea O.K. W.-ului. 

— Când degarniseşti un front de avioanele sale de luptă, trebuie 
să dai socoteală. 

— În curând îi vom auzi comentariile. Peste două ore plecăm la 
Rastenburg. In timp ce mă îmbrac, cere la telefon Berlinul. 
Comandamentul Armatei de Rezervă, generalul Olbricht. Pe 
aerodrom să-l găsesc şi pe Hans. Pe şoselele ruseşti n-am curaj să 
mă dau pe mâna altui şofer. 

Am făcut o baie, m-am bărbierit, m-am îmbrăcat în mai puţin de 


— 216 — 


un sfert de oră. 

— Herr General, m-a anunţat von Geist, aveţi legătura cu 
Berlinul. 

Glasul lui Olbricht se auzea atât de limpede, încât ai fi crezut că 
se află în camera alăturată. 

— V-am căutat aseară, Herr General. 

— Ştiu. Mi s-a spus. 

— Când treceţi prin Berlin, n-am putea sta puţin de vorbă? 
Câteva chestiuni de serviciu. Comportă urgenţă. 

— Chiar astăzi. In jurul prânzului, fac escală la Berlin, în drumul 
meu spre Rastenburg. Ne putem vedea pe aerodrom. 

— În regulă! Voi fi prezent la Tempelhof. Am onoarea să vă salut. 

Inainte de a părăsi Parisul, am avut o convorbire telefonică şi cu 
Sperrle. Mi-am exprimat regretul că nu am putut să-i fac o vizită în 
preajma plecării. Am schimbat complimente politicoase. Sperrle mi- 
a părut îmbufnat. Nu-i convenea că lucrasem peste capul lui. Avea 
impresia că este tratat ca o cantitate neglijabilă. 

Am telefonat apoi Reichsmarschallului Göring, raportându-i 
executarea misiunii. Am făcut bine că nu l-am scos în factor comun. 
In ultimul moment, Hitler, mânat de unele scrupule faţă de vechiul 
său colaborator, dăduse ordin lui Keitel să-l informeze asupra 
misiunii mele. 

— La ce formulă aţi ajuns? m-a întrebat Göring. 

l-am rezumat concluziile raportului. 

— Foarte bine. Sunt de acord. Să mă ţineţi la curent cu ce se va 
hotărî la O.K. W. 

— Prea bine, Herr Reichsmarschall. 

Multe se schimbaseră în cel de-al treilea Reich. Pe vremuri, 
Göring era un personaj de prim-plan. Când Hitler îl învestise cu 
toate puterile, în vederea realizării planului de patru ani, declarase 
despre colaboratorul său credincios: „Pentru Hermann Göring nu 
există cuvântul imposibil. Numai el poate duce la îndeplinire 
această importantă misiune.” Mai târziu avea să-şi schimbe 
părerea. p 

In '934, Göring era în apogeu. In acea epocă se lucra activ la 
transformarea Reichswehrului republican în Wehrmacht. Guvernul 
Reichului sporise masiv bugetul militar. Göring îşi asumase 
misiunea organizării unei armate a aerului. Printre colaboratorii săi 
de atunci se numărau generalul Milch, generalul Kesselring, 
colonelul Bruch, colonelul Udet, generalul Sperrle, colonelul 


— 217 — 


Jeschonnek, eu şi alţi câţiva specialişti în domeniul aviaţiei militare. 
In mai '935, Comisariatul Reichului pentru Aeronautică căpătase o 
nouă titulatură, Ministerul  Aeronauticii, subliniindu-se astfel 
importanţa acordată armei aeriene. Avioanele militare erau 
construite după modele pe atunci socotite revoluţionare. 
Bombardierele grele Junkers 52 , trimotoare cu o putere de 2 100 
C.P., bombardierele uşoare Heinckel/ 70 , monomotoare de 800 
C.P., hidroavioanele de recunoaştere maritimă Dornier 22 , 
avioanele de vânătoare Arado 65 , apoi modelul mai nou Heincke! 
61 stârneau admiraţia specialiştilor. Toţi eram mândri de această 
operă. Socoteam că înarmarea treptată a Germaniei îi va permite 
să joace rolul care i se cuvenea în concertul european. Puţini dintre 
noi se gândeau că pregăteam un război pustiitor. 

Se scurseseră de atunci zece ani. Acum, după ce păşisem pragul 
mohorâtului an '944, puteam să ne dăm seama de întinderea 
dezastrului. Göring devenise vioara a treia într-o orchestră dirijată, 
Udet, Jeschonnek se  sinuciseseră, îngroziţi de amploarea 
catastrofei abătute asupra Germaniei. Ceilalţi erau atât de năuciţi, 
încât acționau ca nişte automate. Executam cu toţii ordinele unui 
dement care se socotea personificarea zeului Marte. 

Gândurile acestea şi multe altele mă torturau, în timp ce avionul 
meu zbura spre Berlin. 

Când am trecut deasupra Ruhrului, am privit cu durere 
distrugerile săvârşite de bombardierele anglo-americane. Nu era 
pentru întâia oară că îmi defila prin faţa ochilor spectacolul 
dezolant al oraşelor pustiite, al fabricilor arse şi minate. 
Supraviețuitorii îşi continuau cu eroism activitatea. Normal ar fi fost 
să trecem la represalii. Din nefericire, pierdusem definitiv 
supremaţia aeriană. Războiul din est ne silise să deplasăm într- 
acolo majoritatea avioanelor de bombardament şi de luptă. 
Ajunsesem la discreţia aviaţiei anglo-americane. Riposta artileriei 
antiaeriene era neglijabilă. Raza ei de acţiune avea un plafon 
relativ redus. Avioanele care zburau deasupra acestui plafon erau 
intangibile. Puzderia de bombardiere anglo-americane lansau 
covoare de bombe atât de întinse, încât puteau să zboare la mare 
înălţime spre a evita loviturile tunurilor grele antiaeriene, fără să se 
teamă că nu ar putea nimeri obiectivele propuse. 

Am făcut escală la Berlin, pe aeroportul Tempelhof. Potrivit 
înţelegerii, generalul Olbricht mă aştepta în faţa aerogării. Mă 
aştepta şi Hans. Mărturisesc că mi-a făcut plăcere să-l revăd. 


— 218 — 


Expresia deschisă a ochilor săi albaştri, luminoşi, prospeţimea 
obrazului, tinereţea pe care o emana întreaga lui fiinţă îmi 
aminteau de Albert şi de Willi. 

In timpul escalei de aproximativ o jumătate de oră, urma să se 
facă şi plinul de combustibil. 

L-am recunoscut de departe pe Olbricht, după ramele de metal 
ale ochelarilor săi, care scânteiau în soare tot atât de tare ca şi 
aurul de pe epoleţi. Venise singur în întâmpinarea mea. Insemna că 
avea să-mi spună lucruri importante. L-am luat de braţ şi, ca din 
întâmplare, ne-am îndepărtat de ceilalţi ofiţeri. 

— Trebuie să vă aduc la cunoştinţă veşti îmbucurătoare, Herr 
General, mi-a vorbit. In rândurile noastre au intrat câţiva generali 
din O.K.W. Executarea atentatului plănuit de Stauffenberg va fi 
astfel uşurată. Ultima tentativă, din 26 decembrie, a eşuat datorită 
contramandării conferinţei la care trebuia să asiste Hitler. Neştiind 
de această schimbare de program, Stauffenberg s-a prezentat la 
Rastenburg, având în servietă o bombă. Lipsa de informaţii a 
zădărnicit o acţiune care ar fi trebuit să fie încununată de succes. 
De acum înainte vom avea la O.K.W. oameni siguri, care ne vor ține 
la curent cu toate mişcările lui Hitler. 

— Cine sunt? 

— Generalul de artilerie Lindemann, generalul Wagner, şeful 
direcţiei operative, şi generalul-maior  Stieff, şeful secției 
organizare. 

Betonul de pe aerodrom fusese curățat de zăpadă. Rămăseseră 
însă urme îngheţate, care scârțâiau sub tălpi. 

— Felicitările mele! Aţi lucrat bine, i-am spus. Am şi eu pentru 
dumneavoastră o veste interesantă. Himmler ne face avansuri. In 
termeni voalaţi, ne-a propus o alianţă. 

l-am istorisit convorbirea de la Paris cu Reichsfuhrerul S.S. 

— Sunteţi de acord să raportez acest lucru generalului Beck? m- 
a întrebat. 

— Vă rog. Trebuie totuşi să privim cu multă suspiciune această 
propunere. Să nu fie o cursă. 

Olbricht a zâmbit ironic. 

— Cred că Himmler este sincer. Vrea să-şi scape pielea şi, pe cât 
posibil, poziţia. Ştie că formula Hitler este falimentară. 

— Cum se mai simte generalul Beck? 

— Se pare că intervenţia chirurgicală la care a fost supus ar fi 
reuşit. L-am văzut acum câteva zile. Arată destul de vioi. Mi-a 


— 219 — 


vorbit de lista noului guvern pe care o întocmise în acord cu 
Goerdeler. V-a rezervat un departament. 

— Vă rog să comunicaţi generalului Beck că refuz orice 
demnitate politică. M-am angajat în această luptă fără să urmăresc 
recompense. Nu am altă dorinţă decât să-l văd pe Hitler la pământ. 

Jumătatea de oră pe care i-o acordasem se apropia de sfârşit. 
Personalul navigant se agita în jurul avionului. 

— A sosit momentul să ne luăm rămas bun, Herr General, i-am 
spus. 

Olbricht s-a uitat la ceas. 

— Repede trece timpul! Vă mai aduc ceva la cunoştinţă. 
Generalul Lindemann ne-a informat că între Hitler şi 
Feldmarschallul von Manstein ar fi avut loc o discuţie tare. 

— Când? 

— La începutul lui ianuarie, von Manstein a cerut o audienţă 
personală. Fuhrerul a acceptat să-l primească în prezenţa 
generalului Zeitzler. Deşi întrevederea a avut loc cu uşile închise, s- 
au filtrat unele zvonuri până la noi. Von Manstein a declarat cu 
îndrăzneală Führerului că înfrângerile repetate nu se datoresc 
numai superiorității materiale a inamicului, ci mai ales conducerii 
ineficiente a războiului. Führerul s-a înfuriat la culme. Incleştându-şi 
pumnii, s-a apropiat de Feldmarschall şi l-a acoperit cu reproşuri. 
„Nimeni în ţara asta nu poate conduce războiul mai bine decât 
mine. Eu, Herr Feldmarschall, reprezint un mit. Intreg poporul mă 
urmează. Credeţi că dumneavoastră, un oarecare von Manstein, vă 
puteţi face mai ascultat decât mine, Hitler, Führerul Reichului 
german?” Vă închipuiţi în ce atmosferă s-a încheiat audiența. Hitler 
nu a cutezat să-l destituie imediat, fiindcă von Manstein rămâne 
singurul strateg care rezistă cu oarecare succes formidabilei 
presiuni a ruşilor. De ce v-am spus toate acestea? Socotesc că este 
momentul să încercaţi a-l convinge pe von Manstein să treacă de 
partea noastră. Dacă ar fi alături de noi, am câştiga adeziunea 
multor ofiţeri de pe Frontul de Est. 

Olbricht îmi făcea aceeaşi propunere ca şi von Tresckow. Vorbea 
cu însufleţire crescândă. Intrevedea deja succesul loviturii pe care o 
pusese la cale. Era atât de animat, încât i se înroşiseră obrajii. 

— Voi încerca să-l atrag pe von Manstein în slujba cauzei 
noastre, Herr General. Nu ştiu dacă voi reuşi. Am mai abordat 
această chestiune şi altădată. Bineînţeles, în termeni generali. Nu 
mă puteam descoperi, pentru că nu ştiam cum va reacţiona. Mi-a 


— 220 — 


răspuns evaziv. După două tentative mimase infructuoase, am 
renunţat să-l mai testez. 

— Conflictul lui cu Hitler creează o situaţie nouă, a stăruit 
Olbricht. 

— Evident că pe acest conflict voi miza şi eu. 

Von Geist m-a anunţat că avionul era gata să decoleze. Am 
strâns mâna lui Olbricht. 

— Vă rog să transmiteţi salutările mele generalului Beck. 

— Când credeţi că i-aţi putea face o vizită? Ţine mult să vă vadă. 

— Poate la înapoierea de pe Frontul de Est 

— Am să-i comunic... 

În amurg am sosit la O.K.W. Feldmarschallul Keitel a ţinut să mă 
primească personal în cabinetul lui de lucru. 

— Am vrut să stăm puţin de vorbă înainte de a vă prezenta 
Fuhrerului. Vă rog să luaţi loc. 

M-am aşezat pe scaun, păstrând mapa cu documente pe 
genunchi. 

— AŞ putea să văd raportul? m-a întrebat. j 

— Nu am nimic împotrivă, i-am răspuns. Insă Führerul mi-a 
ordonat să i-l prezint personal. 

Keitel şi-a luat monoclul de la ochi şi l-a şters tacticos cu batista. 
A rostit uşor jenat: 

— În ultima vreme, Fiihrerul a întâmpinat unele neplăceri din 
partea câtorva dintre generalii săi, care şi-au închipuit că pot 
acţiona pe cont propriu, raportând ulterior O.K.W.-ului măsurile 
luate. Desigur, Fuhrerul nu a fost de acord cu acest procedeu. 
Comandamentului Suprem al Armatei îi revine sarcina conducerii 
războiului. Marile operaţiuni strategice aici se hotărăsc. 

Făcea aluzie la cazul Manstein? Introducerea era semnificativă. 

— Dorim să evităm Fuhrerului contrarietăţile inutile, care l-ar 
enerva, împiedicându-l să se dedice, cu mintea absolut liberă, 
conducerii operaţiilor pe toate fronturile. 

— Nu ştiu ce legătură are raportul meu cu chestiunile ridicate de 
dumneavoastră, Herr Feldmarschall, i-am răspuns, dornic să-l 
enervez. 

Şi-a înfipt brusc monoclul în orbită. 

— Am să fiu mai explicit, a reluat cu răbdare, ca şi când ar fi avut 
de-a face cu un şcolar rebel. Concluziile raportului vă aparţin, nu-i 
aşa? Ei bine, s-ar putea ca aceste concluzii să nu concorde cu 
vederile Fuhrerului. Şi aceasta l-ar irita. 


— 221 — 


— Atunci de ce mi s-a cerut să-l mai întocmesc? Dacă hotărârea 
era luată dinainte, ce rost avea să consumăm atâta timp şi atâta 
energie umană? 

Keitel şi-a muşcat buzele. Privirea lui a întârziat obosită asupra 
mea. 

— Am cerut un raport, sperând să coincidă cu concluziile 
noastre. 

— Cu alte cuvinte, să-mi revină mie responsabilitatea măsurii 
care se va lua? 

— Ah, nu! Voiam doar să vedem dacă punctul nostru de vedere 
îşi găseşte o motivare în ochii unui specialist. 

Am ripostat sec: 

— Nu. Nu îşi găseşte. Dacă stăruiţi să citiţi raportul, poftim! 

L-am scos din mapă şi i l-am înmânat. Şi-a aruncat ochii asupra 
lui. Pe măsură ce-l parcurgea, fruntea i se încreţea, exteriorizându-i 
iritarea. 

— Aţi lăsat răspunderea pe umerii Fuhrerului, a mormăit. 

— Am prezentat o serie de ipoteze, Herr Feldmarschall. Nu vă 
rămâne decât să alegeţi una din ele. 

A ridicat din umeri. 

— Toate sunt la fel de întunecate. 

— Realitatea este întunecată, Herr Feldmarschall. 

S-a ridicat de la birou. 

— Cu  îngăduinţa dumneavoastră, voi prezenta personal 
Fuhrerului acest raport. 

— Cu interpretarea dumneavoastră, Herr Feldmarschall. 

— Cu adnotările mele, Herr General. 

— İn cazul acesta, pot socoti această misiune încheiată, Herr 
Feldmarschall. 

— Exact! Vă prezint mulţumirile Fuhrerului, Herr General şi vă 
rog totodată ca în cursul zilei de mâine să vă continuaţi drumul 
spre cartierul general al Fe/dmarschallului von Manstein. Nu e 
nevoie, cred, să vă mai reamintesc misiunea dumneavoastră. 

— Nu. Nu este nevoie. Fuhrerul mi-a trasat-o în câteva linii. Ştiu 
ce am de făcut. Activizarea aprovizionării pe calea aerului a 
armatei încercuite de la Cerkasi. O situaţie asemănătoare celei de 
la Stalingrad. Avem experienţă. 

Keitel şi-a plisat întrebător sprâncenele. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi! 

— Regret că n-am fost mai clar, Herr Feldmarschall. Ca şi la 


— 222 — 


Stalingrad. Vom stabili un pod aerian. Ca şi la Stalingrad, vom 
suferi pierderi serioase. Ca şi la Stalingrad, toate aceste sacrificii 
vor fi zadarnice dacă armata încercuită va trebui să rămână pe 
poziţie. De data aceasta am reuşit să mă fac înţeles? 

— Nu este misiunea mea, Herr General, să discut ordinele 
Fuhrerului. 

— Imi pare rău că trebuie să vă contrazic, Herr Feldmarschall. 
Misiunea dumneavoastră nu este numai de a înregistra şi transmite 
hotărârile. 

M-am ridicat de pe scaun: 

— Vă salut, Herr Feldmarschall. 

Keitel a încercat să-mi zâmbească. 

— N-aş vrea să ne despărţim în seara aceasta, lăsând să planeze 
asupra noastră umbra unei neînţelegeri. In fond, toţi luptăm pentru 
victoria Germaniei. 

Am zâmbit şi eu. 

— Fiecare luptă în felul lui, Herr Feldmarschall. 

Surâsul i-a îngheţat pe buze. Am salutat din nou şi am ieşit. 

Războiul pornit de Hitler şi de acoliţii săi era asemenea lui 
Moloch.  Nesătul, începuse să-şi mănânce copiii. Führerul, 
constructorul noii ordini europene, scăpase hăţurile, şi acum caii îl 
duceau în galopul lor frenetic spre prăpastie. 

Ros de atâtea gânduri, mă uitam pe fereastra vagonului la 
câmpiile ruseşti înzăpezite, care defilau sub un cer greu, de plumb. 
In afară de cazurile de strictă necesitate, renunţasem să mă mai 
deplasez pe calea aerului. Pe Frontul de Est unităţile din Luftwaffe 
înregistrau pierderi tot mai mari. Lipsa aeronavelor de transport se 
făcuse atât de simțită, încât hotărâsem să pun şi avionul meu la 
dispoziţia unităţilor sanitare de campanie. Răniţii aveau mai mare 
nevoie decât mine de mijloace rapide de locomoţie. 

Aveam impresia că trenul abia se târa prin stepa fără sfârşit. Pe 
măsură ce mă apropiam de front, creşteau şi semnele unei agitaţii 
pe care o cunoşteam foarte bine. Peroanele erau negre de soldaţi 
germani în uniforme ponosite. Fulare multicolore, căciuli jupuite, 
mănuşi de blană, bonete de lină, prevenite din colectări publice, le 
dădeau un aer puţin milităresc. Unii, mai cocheţi, aveau cizmele 
lustruite. Dar pe lângă aceştia, marea majoritate arătau ca nişte 
vagabonzi. Am trecut şi pe lângă trenuri care aduceau spre front 
trupe proaspete, întăriri alcătuite din tineri imberbi, curat 
îmbrăcaţi. Mai toţi erau nişte bieţi copilandri, trimişi să lupte în linia 


— 223 — 


întâi, după o foarte scurtă perioadă de instrucţie. Unii stăteau la 
ferestrele vagoanelor şi cântau. Inconştienţa tinereţii. Alţii, mai 
numeroşi, aveau o expresie nedumerită, speriată, de parcă n-ar fi 
ştiut ce se petrece cu ei. La vârsta lor ar fi fost mai firesc să stea în 
bănci, la şcoală. Hitler voise altfel. 

Am trecut printr-o pădure imensă, cu copaci seculari. Mă 
gândeam că în curând pădurea avea să fie străbătută de soldaţii 
noştri, istoviţi şi înfrânți, aflaţi în plină retragere. O străbătuseră şi 
la dus, cântându-şi victoriile. 

O frânare bruscă aproape că m-a aruncat de pe canapea. 

— Ce se întâmplă? am întrebat. 

Von Geist a trecut la fereastră. A lăsat în jos geamul şi a scos 
capul afară. Aerul îngheţat, cu miros curat, de pădure, a năvălit în 
compartiment. 

— Am oprit în plină curbă, mi-a spus. Nu văd locomotiva. E 
ascunsă după perdeaua de copaci. 

Câţiva soldaţi înarmaţi au sărit din vagoane pe terasamentul 
acoperit cu zăpadă. Le auzeam cizmele cu ţinte izbindu-se pe 
pietrişul colţuros. Uşa compartimentului s-a deschis lăsând să 
apară figura rotundă a maiorului Heilingsdoriff. 

— Herr General, am trimis pe Busch să vadă despre ce e vorba. 

O rafală de puşcă-automată a răscolit ecouri în pădurea 
îngheţată. A urmat încă o rafală. 

— Probabil partizanii, a rostit calm von Geist. 

Am aprins o ţigară. 

Mi-am pus cascheta şi am trecut la fereastra deschisă. Aerul tare 
mi-a înţepat obrajii. Aburii respirației se ridicau în volute spre cer. 

— Nu e prudent să staţi la fereastră, Herr General. Epoleţii 
dumneavoastră atrag atenţia. Vă expuneţi unui pericol inutil, m-a 
prevenit von Geist. 

Am râs. 

— Glontele care mă va ucide n-a fost încă turnat. Cine a rostit 
fraza aceasta? 

Eram sigur că-mi va da răspunsul exact. 

— Regele Christophe din Haiti. Ziditorul unei celebre fortărețe, a 
cărei construcţie a costat zeci de mii de vieţi omeneşti, a grăit von 
Geist. 

— Şi s-a ruinat fără să fi fost atacată vreodată, am completat. 
Bravo, prietene! 

L-am văzut pe Busch apropiindu-se în fugă. 


— 224 — 


— Partizanii, Herr General. Au încercat să arunce în aer trenul 
care ne preceda. Explozia a fost însă prematură. N-au reuşit decât 
să distrugă linia, pe o porţiune de câţiva metri. Pionierii o vor 
repara imediat, adăugă Busch. 

— Şi rafalele automatelor? l-a întrebat von Geist. 

— Garda trenului, după o luptă scurtă, a reuşit să captureze pe 
trei dintre partizani. l-au şi executat, Herr Oberst. 

— Aha, explicaţia rafalelor! a rostit von Geist. 

Mi-am îmbrăcat mantaua. 

— Să facem puţină mişcare, până se repară linia, m-am adresat 
ofiţerilor mei. 

Am coborât din vagon, urmat de von Geist, de Heilingsdorff şi de 
colonelul Merian, care se ataşase grupului nostru. Zăpada scârţâia 
sub tălpi. Mi-am pus mănuşile. 

— Nu mi-a plăcut niciodată frigul, am spus. 

— Pe vremuri, iarna, nu lăsam să treacă zi fără să mă spăl cu 
zăpadă pe tot corpul, a grăit Merian. 

M-am îndreptat spre locomotivă. Soldaţii pe lângă care treceam 
încremeneau în poziţie de drepţi. Toţi erau de o tinereţe 
dezarmantă. 

— Aceştia sunt copii, nu soldaţi! am exclamat. 

Trenul era lung. Comandantul detaşamentului de gardă, un 
locotenent S.S. cu insigna „Narvik”, a venit în pas alergător să-mi 
raporteze cum stau lucrurile. L-am lăsat să-şi golească sacul, deşi 
ştiam de la Busch tot ce se întâmplase. A încheiat raportul 
menţionând execuţia celor trei partizani prinşi. 

— Cine a ordonat împuşcarea lor? am întrebat. 

— Comandantul primei garnituri, Herr General. 

Am fost întotdeauna împotriva executării prizonierilor de război. 
Chiar şi a franctirorilor. 

Mi-am continuat drumul spre capătul trenului. Am trecut de 
locomotivă. Cam la o sută de metri înaintea noastră se afla prima 
garnitură. Majoritatea soldaţilor coborâseră din vagoane. Stăteau în 
grupuri pe povârnişul domol al terasamentului. Comandantul gărzii, 
un căpitan cu barbă roşcată, care ordonase execuţia, a venit la 
rândul lui să-mi prezinte raportul. 

— Unde sunt franctirorii executaţi, Herr Hauptmann? 

— În văgăuna de lângă podet, Herr General. 

Simţeam nevoia să-i văd. Poate că vreunul din ei semăna cu Willi 
sau cu Albert. Hitler declarase, nu demult, la Rastenburg, că va 


— 225 — 


organiza detaşamente de franctirori dacă teritoriul Reichului va 
deveni teatru de luptă. Armata înghiţise pe mai toţi oamenii maturi, 
iar moartea îi decimase. Franctirorii lui Hitler aveau să fie recrutaţi 
din rândul copiilor. 

Am trecut şi pe lângă pionierii care reparau cu sârg linia. Podeţul 
se afla ceva mai departe. Un arc de piatră peste o albie puţin 
adâncă, înnămeţită. 

Căpitanul m-a condus spre trei mogâldeţe cufundate pe 
jumătate în zăpadă. Cadavrele aveau poziţii groteşti. 

— Ingropaţi-i omeneşte, Herr Hauptmann. 

S-a uitat la mine cu ochi rotunzi şi miraţi. Nu-i venea să creadă. 

— Sofort, Herr General! a rostit milităreşte. 

Am ridicat privirile spre adâncurile pădurii. Trunchiurile arborilor 
se înălţau drepte ca nişte lumânări. Nişte lumânări imense pentru 
cei care-şi încheiaseră ciclul vieţii în această pădure. Şi pentru cei 
care aveau să şi-l încheie tot aici. 

— Dacă atentatul lor reuşea, ar fi avut pe conştiinţă viaţa a 
câtorva sute de soldaţi germani, a adăugat ofiţerul. 

Remarca părea să aibă un caracter general. În realitate, încerca 
să-mi dea o lecţie. Indrăzneala lui nu m-a supărat, în război nervii 
oamenilor o iau adeseori razna. 

Peste două ore trenul s-a pus în mişcare. 

In gară ne aşteptau maşinile şi escorta militară trimisă de 
Feldmarschallul von Manstein. Cerul se întunecase, iar din văzduh 
pornise să se cearnă o ninsoare apoasă. Maşinile intrau până la 
osie în zloată. Von Geist făcuse un guturai straşnic. Tuşea, strănuta 
şi îşi sufla nasul din minut în minut. Hans se instalase la volanul 
maşinii de campanie, spre iritarea şoferului titular, pe care îl 
trecusem pe altă maşină. 

Spre nord se vedea o perdea de flăcări şi de fum. Ardea un sat... 
Vântul aducea pe aripile sale ecourile unei canonade intermitente. 
Am trecut pe lângă o unitate de tancuri, care se îndrepta huruind 
spre front. 

Pe înserat am ajuns la cartierul general al lui von Manstein. L-am 
găsit în conferinţă cu ofiţerii săi. Lumina electrică de un gălbui- 
palid; cădea pieziş peste hărţile întinse pe masa mare din mijlocul 
încăperii. Von Manstein studia desfăşurarea operaţiilor. Fruntea îi 
era brăzdată de două cute adânci, care se îmbinau la rădăcina 
nasului. 

— Vă aşteptam cu disperare, Herr General, m-a întâmpinat. 


— 226 — 


Podul aerian care aprovizionează armatele încercuite, comandate 
de Stemmermann, funcţionează foarte prost. 

— AŞ vrea să cunosc situaţia precisă, Herr Feldmarschall, i-am 
spus. Când am plecat de la O0O.K.W, veştile primite nu erau 
strălucite. 

Von Manstein s-a rezemat cu mâinile de masă. 

— Suntem în preajma unui nou dezastru, Herr General. Dacă 
Fiihrerul se încăpăţânează să interzică şi aici ieşirea din încercuire 
a Corpurilor de armată 11 şi 42, se va repeta situaţia de la 
Stalingrad. 

— Câte divizii compun aceste corpuri? l-am întrebat. 

— Cinci divizii de infanterie, Divizia blindată S.S. „Viking” şi 
Brigada blindată S.S. „Wallonia”. 

— Efectivele? 

— Reduse la jumătate. Ruşii exercită asupra lor o presiune 
fantastică. Asediaţii se mai pot folosi de un singur aerodrom. Cel de 
la Korsun. Aici! îmi arătă un punct de pe hartă şi continuă: Dacă 
presiunea ruşilor se intensifică, ai noştri vor pierde şi acest 
aerodrom. 

Von Manstein luă dintr-o cutie deschisă un creion şi prinzându-l 
între degete, ca pe o ţigară, începu să bată cu el darabana pe 
tăblia mesei. 

— La Stalingrad, Fuhrerul se crampona, de Volga, am rostit, 
examinând harta. Acum se cramponează de Nipru. Eforturi inutile. 
Frontul e prea întins. La O.K.W. mi s-a spus că Führerul a hotărât să 
execute un contraatac puternic, care să spargă încercuirea. 

— În teorie, e foarte frumos! a replicat von Manstein. Opt divizii 
blindate vor săvârşi această operaţie. Divizia 1 „Panzer” şi Diviziile 
16 şi 17 „Leibstandarte” vor ataca aici, de la vest spre est, în cadrul 
Armatei 1 „Panzer”. Diviziile 11, 13, 14 şi 24 „Panzer” vor ataca de 
la sud-est spre nord-vest, adică în punctul acesta. Aceste patru 
divizii ar urma să facă parte din Armata a 8-a. Repet, în teorie, 
operaţia este spectaculoasă şi are toate şansele de reuşită. Zic „în 
teorie”, fiindcă în practică situaţia este cu totul alta. Aceste opt 
divizii sunt reduse aproape la jumătate. Pe de altă parte, 
concentrarea lor, în vederea declanşării contraatacului, nu este 
încă terminată. Inainte de opt zile nu le voi avea la dispoziţie. 
Deplasarea lor se face foarte încet, din cauza că ziua e relativ cald, 
şi noroaiele se dezgheaţă. Tancurile, maşinile se afundă în zloată. 
Noaptea se lasă îngheţul. Autovehiculele, prinse în noroiul care se 


— 227 — 


cimentează, nu mai pot fi urnite. Până la sosirea celor opt divizii 
făgăduite, Corpurile 7 şi 47 blindate, care constituiau flancurile 
Corpurilor 11 şi 42, actualmente împresurate, fac eforturi titanice 
spre a sparge încercuirea din afară înăuntru, conjugându-le cu 
eforturile corpurilor de armate încercuite care se străduiesc să 
spargă inelul dinăuntru în afară. 

Ofiţerul cu transmisiunile raportă lui von Manstein: 

— Herr General von Vormann doreşte să vă vorbească la telefon, 
Herr Feldmarschall. 

Von Manstein luă receptorul. 

— Da, te aud bine, Vormann... Eşti sigur că nu mai poți face nici 
un pas înainte Bine!... Raportează-mi orice schimbare care va 
interveni în cursul nopţii... Terminat. Feldmarschallul lăsă telefonul 
în furcă. Era livid. Vormann raportează că a fost nevoit să se 
oprească la 30 de km de trupele încercuite. Armata a 5-a sovietică 
rezistă cu o dârzenie extraordinară. Poate că von Breith va fi mai 
norocos. Se întoarse spre ofițerul cu transmisiunile: Dă-mi la telefon 
pe von Breith! 

_ Il cunoşteam pe von Breith, comandantul Corpului 7 „Panzer”. 
Imi fusese elev la Şcoala de război. 

Peste câteva minute, von Manstein a căpătat legătura cu 
generalul von Breith. 

— Alo, von Breith?... Care este situaţia în sectorul dumitale?... 
Întâmpini rezistenţă mare?... Nu crezi că ai să mai poţi înainta?... 
Câţi kilometri mai ai de parcurs până la Stemmermann?... Numai 
13?... Destul de trist, von Breith... Te rog să faci tot posibilul... Da, 
ştiu că nu ai precupeţit nici un efort... Aştept veşti noi... Terminat. 
Se întoarse spre mine: Nu mai există decât o singură soluţie! 
Stemmermann să renunţe a se mai crampona de poziţiile sale pe 
Nipru. Aşa, cel puţin, vom salva două corpuri de armată... In curând 
vom avea nevoie de fiecare om, Herr General. 

In noaptea aceea am luat legătura cu comandantul flotei 
aeriene. l-am ordonat să intensifice aprovizionarea trupelor 
încercuite. l-am făgăduit întăriri. Ştiam că îmi va fi greu să le 
procur. Va trebui să le iau din alte sectoare. Metoda cârpelii. 

Ceva mai târziu, von Manstein a cerut să i se dea legătura cu 
Rastenburgul. A reuşit în curând să-l obţină pe Keitel. Am asistat la 
convorbire. 

— Herr Feldmarschall, l-a prevenit von Manstein, vă atrag serios 
atenţia că o prelungire a rezistenţei lui Stemmermann pe vechile 


— 228 — 


poziţii nu mai este posibilă. Cele opt divizii nu vor ajunge la timp... 
Cum? Ce fac Corpurile 47 şi 7?... S-au oprit. Asta fac! Imposibil!... 
V-am spus, imposibil! Von Manstein a schiţat un gest de 
descurajare: Bine, Herr Feldmarschall... Am înţeles... Da, da, am 
înţeles... Terminat! A închis telefonul. Führerul vrea să păstreze cu 
orice preţ capul de pod pe Nipru... Nu ne rămâne decât să 
aşteptăm sosirea celor opt divizii... Mă îndoiesc însă că 
Stemmermann va fi capabil să reziste mai mult de trei sau patru 
zile... 

In noaptea aceea am luat cina în compania lui von Manstein. 
Participau şi câţiva ofiţeri superiori şi generali din statele noastre 
majore. Voiam să-i vorbesc despre Hitler, dar erau prea mulţi 
oaspeţi de faţă. Pe unii dintre aceştia nu-i cunoşteam. Ofiţerimea 
germană cuprindea mulţi partizani ai naţional-socialismului. 

După cină, l-am invitat pe von Manstein în camera mea, sub 
pretext că vreau să-i ofer o sticlă de coniac adusă din Franţa. Când 
ne-am văzut singuri, l-am întrebat ex abrupto: 

— Veţi permite să se repete situaţia de la Stalingrad? Mai ales 
după ce aţi asistat la urmările acelei formidabile gafe militare? 

Am desfăcut valiza, în care aveam două sticle de „Courvoisier”, 
păstrate până atunci cu multă grijă. 

— Vă mărturisesc, Herr General, că sunt perplex, mi-a răspuns. 

— Hitler este incorijibil! am declarat cu tărie. Dacă i se va mai 
permite multă vreme să-şi exercite fără nici o cenzură talentele de 
strateg, va distruge nu numai întreaga armată germană, ci însăşi 
Germania. 

Von Manstein m-a privit stingherit 

— Avem altă soluţie! 

— Avem, am răspuns. 

Feldmarschallul a înţeles implicaţiile scurtei mele replici. S-a 
uitat în ochii mei, a vrut să spună ceva, apoi s-a răzgândit. 

— Dumneavoastră, Herr Feldmarschall, mai credeți în 
posibilitatea unei victorii? l-am întrebat cu brutalitate. Să nu-mi 
răspundeţi cu formule patriotarde. Suntem aici doi oameni care 
cunoaştem valoarea reală a cuvintelor. 

Von Manstein a plecat capul. Câteva clipe am avut impresia că 
îşi contemplă vârfurile lustruite ale cizmelor. A ridicat iarăşi fruntea 
şi, după o ezitare, a pronunțat cu voce joasă: 

— Nu, nu mai cred în victorie. Demult nu mai cred în victorie. 
Stalingradul nu a fost un simplu episod de război. A avut o 


— 229 — 


semnificaţie mult mai serioasă. 

L-am completat: 

— A însemnat începutul sfârşitului. 

— N-aş putea spune că am prevăzut încă de pe atunci finalul 
tragic pe care-l trăim astăzi. Este adevărat, mi-am dat seama că 
războiul a intrat pe un făgaş primejdios pentru noi. M-am hrănit 
însă cu iluzii. Am crezut că şi ruşii sunt istoviţi. Văzusem copilandri 
luptându-se în linia întâi, văzusem soldaţi insuficient echipați, 
văzusem munţi de cadavre... N-am crezut, pe atunci, că Rusia 
poate să cuprindă resurse atât de inepuizabile în oameni şi 
materiale. 

— Şi credeţi că este rezonabilă continuarea absurdă a unui 
război iremediabil pierdut? Căci este iremediabil pierdut, Herr 
Feldmarschall... Numai Hitler ne sileşte să luptăm mai departe, 
împotriva oricărei raţiuni. Ne sileşte să luptăm fiindcă situaţia lui 
este disperată. Aliaţii refuză să mai discute cu el. S-au săturat de 
amenințările şi minciunile lui. Hitler este singura piedică în calea 
păcii. 

Feldmarschallul a desfăcut mâna, apoi a strâns-o pumn. 

— Credeţi că nu m-am gândit şi eu la aceasta? l-am jurat însă 
credinţă. Toţi am depus acest jurământ militar, care ne leagă atâta 
vreme cât va trăi Fuhrerul. 

Am făcut un gest de nerăbdare. 

— Dacă Fuhrerul ar înnebuni, nu ar trebui internat într-un 
ospiciu? Eventual, înlocuit? 

— Uşor de zis, Herr General. Unde veţi găsi comisia de medici 
care să-l declare nebun? 

— Cred că este totuşi nebun. Numai un dement e capabil să 
împingă până la ultimele lui limite un război care echivalează cu un 
dezastru naţional. Hitler este gata să deschidă un imens mormânt 
întregului popor german. Nu concepe ca Germania să-i 
supravieţuiască. Hitler uită că este un simplu om, chiar dacă 
împrejurările l-au înscăunat conducător al celui de-al treilea Reich. 
Reţineţi bine ceea ce am să vă spun acum, Herr Feldmarschall. Nu 
ne este îngăduit să acceptăm a fi mai departe instrumentul 
nebuniilor lui Hitler. 

Von Manstein şi-a trecut palma peste obraz. Inelul cu blazon luci 
discret. 

— Nu ştiu ce să spun, Herr General. A şovăit câteva clipe, apoi a 
adăugat cu o tristeţe care-i zugrăvea frământarea lăuntrică: Se 


— 230 — 


vorbeşte mult în culise de o înlăturare - la nevoie, prin mijloace 
violente - a lui Hitler şi a oamenilor săi. Mi s-a propus să particip la 
un atentat îndreptat împotriva vieţii lui. Aşa ceva n-aş putea să fac. 

— Nu credeţi că este un lux inutil de scrupule? 

— Jurământul, Herr General. 

— Dar dacă Hitler ar dispărea într-un mod sau altul? i-am pus 
întrebarea. 

— Dacă Hitler ar dispărea, m-as socoti dezlegat de jurământ şi 
aş acţiona cu toată hotărârea alături de dumneavoastră. 

Nu aprobam atitudinea lui von Manstein, dar ştiam că ar fi fost 
zadarnic să încerc a-i schimba hotărârea. 

Am trecut la alt subiect, care angaja responsabilitatea 
amândurora. 

— Ce aţi hotărât în legătură cu armata lui Stemmermann? Podul 
aerian funcţionează detestabil. Nu le fac o vină aviatorilor. 
Superioritatea aeriană a ruşilor este incontestabilă. Prefer să 
folosesc aviația în misiuni de luptă în care îmi aleg condiţiile 
tactice, în cazul nostru, sunt silit să mă bat în condiţiile impuse de 
inamic. Menţinerea podului mă costă mai multe pierderi în oameni 
şi aparate decât zece lupte aeriene de mari proporții. 

— Dumneavoastră ce propuneţi să fac? 

— Să ordonaţi generalului Stemmermann să abandoneze 
poziţiile pe care le deţine şi să iasă din încercuire. 

Von Manstein clătină din cap. 

— Credeţi că nu m-am gândit la acest lucru? Fuhrerul refuză 
categoric o repliere care ne-ar rupe de Nipru. 

— N-a încuviinţat să ne rupem nici de Volga, Herr Feldmarschall. 

— Concepţiile strategice ale Fuihrerului nu admit decât operaţiile 
ofensive. 

— Fuhrerul, am spus, nu a ezitat să destituie pe generalii pe care 
i-a socotit incapabili. Acest principiu trebuie să i se aplice şi lui. Sub 
conducerea sa supremă, armata germană nu a recoltat decât 
înfrângeri... 

— Cine să-l destituie pe Führer? 

— Noi, Herr Feldmarschall! Noi! 

Von Manstein. Lăsă braţele să-i cadă de-a lungul corpului. 

— Am să mai reflectez asupra acestei chestiuni. Cât priveşte 
trupele lui Stemmermann, cred că am să vă urmez sfatul, deşi mă 
expun la foarte serioase riscuri. Acum două sau trei zile, 
Stemmermann şi şeful statului său major, colonelul Fouquet, au 


— 231 — 


cerut autorizaţia de a ieşi din încercuire. Informat, Fuhrerul a făcut 
o criză de nervi. Apoi a declarat că va trimite în judecata Curţii 
Marţiale pe orice ofiţer care va părăsi Niprul. Până şi simpla intenţie 
va fi pedepsită. De data aceasta, cred totuşi că voi înfrunta riscul 
de a apărea în faţa Curţii Marţiale... 

Am primit un mesaj prin radio de la Stemmermann. 

„Forţele noastre se concentrează în sectorul de vest spre a 
stabili joncţiunea cu Armata 7 şi 47, pătrunse adânc în dispozitivul 
forţelor inamice de încercuire. Pentru executarea acestei mişcări, 
am fost obligaţi să părăsim malul drept al Niprului. Insuficienţa 
aprovizionărilor pe calea aerului stânjeneşte considerabil apărarea. 
Presiunea puternică exercitată de inamic în sectoarele nord, vest şi 
sud ne-au obligat să restrângem dispozitivul de apărare. 
Aerodromul de la Korsun este grav ameninţat. Resimţim tot mai 
acut lipsa de muniții.” 

In ziua următoare am executat o recunoaştere aeriană. Trupele 
lui Stemmermann erau prinse într-un cerc de foc. Coloane de 
tancuri sovietice se îndreptau spre poziţiile ocupate de vârful 
săgeţii Armatei a 47-a „Panzer”, împlântat în flancul inelului inamic. 
Colcăiala aceea de trupe, de tancuri şi de tot felul de autovehicule 
militare oferea un spectacol dantesc. Stepa era presărată cu 
cadavre rămase în urma luptelor din ultimele ore. 

Avioanele noastre de transport începuseră să paraşuteze hrana 
şi muniţia destinate asediaţilor, deoarece blindatele inamice 
atinseseră aerodromul de la Korsun, făcându-l inutilizabil. Ocuparea 
lui totală nu mai era decât o chestiune de ore. 

Când m-am înapoiat la cartierul general, Fe/dmarschallul von 
Manstein m-a informat asupra ultimelor veşti din tabăra lui 
Stemmermann. Colonelul Fouquet anunţase că parlamentari 
sovietici le ceruseră să se predea. Deşi situaţia trupelor încercuite 
era catastrofală, Fouquet respinsese oferta inamicului. Printre 
emisarii ruşi se aflau şi delegaţi ai acelui Nationalkomitee Freies 
Deutschland, dirijat de generalii von Seydlitz şi von Eisiedel, care 
îndemnaseră pe camarazii lor încercuiți să capituleze şi să se 
alipească luptei purtate de comitet împotriva hitlerismului. 

Când i s-au adus la cunoştinţă discuţiile purtate de Fouquet cu 
parlamentarii sovietici, Hitler s-a mâniat la culme. Spre a da un 
exemplu, a ordonat imediata trimitere a colonelului în faţa Curţii 
Marţiale. In acel timp, Fouquet se afla în încercuire, iar camarazii 
acestuia, în cap cu Stemmermann, aveau altceva mai important de 


— 232 — 


făcut decât să constituie un tribunal militar. 

Gestul absurd al  Ffuhrerului a pus capăt  răbdării 
Feldmarschallului. Pentru întâia dată „Generalul de fier” - cum îl 
numea Hitler pe von Manstein - a luat atitudine împotriva ordinelor 
superioare. 

Mă înapoiasem tocmai după o recunoaştere aeriană deasupra 
poziţiilor ocupate de trupele lui Stemmermann, când mi s-a adus la 
cunoştinţă că sunt invitat la o conferinţă la cartierul general al lui 
von Manstein. Însoţit de von Geist, de colonelul Merian şi de 
maiorul Heilingsdorff, care primise în aceeaşi zi decretul de 
înaintare la gradul de locotenent-colonel, am răspuns convocării. L- 
am găsit pe von Manstein în sala hărților. Rezemat cu mâinile de 
masă, urmărea cu atenţie expunerea asupra desfăşurării operaţiilor 
pe frontul de la Cerkasi, pe care o făcea şeful statului său major. 

— Herr General, m-a întâmpinat Fe/ldmarschallul v-am invitat aici 
spre a vă cere încă o dată părerea asupra posibilităţilor de 
aprovizionare pe calea aerului a trupelor încercuite de sub 
comanda generalului Stemmermann. 

Am înţeles numaidecât, după tonul solemn cu care rostise 
această lungă frază, că era pe punctul de a lua o hotărâre gravă. 
Voia să îşi completeze dosarul justificărilor - care i se vor cere 
desigur mai târziu - cu o piesă în plus. 

l-am repetat punctul meu de vedere: orice continuare a 
rezistenţei pe Nipru constituie o inutilă vărsare de sânge. Odată cu 
pierderea aerodromului de la Korsun, aprovizionarea pe calea 
aerului nu se mai poate face decât prin paraşutare. În aceste 
condiţii, nu pot fi distribuite decât cantităţi reduse de alimente şi de 
muniţie pentru armament uşor. In nici un caz nu vor putea fi 
acoperite nevoile corpurilor de armată încercuite. 

— Vă mulţumesc, Herr General, a rostit Feldmarschallul. A 
aruncat o privire circulară ofiţerilor care aşteptau hotărârea sa, 
apoi a ordonat şefului de stat-major: Herr General, vă rog să 
transmiteţi generalului Stemmermann ordinul de a străpunge cu 
orice preţ încercuirea inamică şi de a face joncţiunea cu Corpurile 7 
şi 47 blindate. Imi asum în întregime responsabilitatea acestei 
operaţii. 

Ofițerii îşi aruncau priviri triumfătoare. Majoritatea erau mândri 
de curajul şi iniţiativa Ffe/dmarschallului, care îndrăznea să ia o 
măsură contrară ordinelor categorice ale Fuhrerului. 

Ordinul de operaţii a fost întocmit la repezeală. Stemmermann 


— 233 — 


avea latitudinea să acţioneze aşa cum îi vor impune împrejurările. 
Tiparele clasice nu mai erau de nici un folos. Operația urma să se 
desfăşoare în noaptea de 17 spre 18 februarie. Generalii von 
Vormann şi Breith aveau să-l sprijine, atacând lateral trupele 
inamice, spre a crea o diversiune, necesară lui Stemmermann. 

Von Manstein a ţinut să urmărească de aproape operaţia de 
străpungere. L-am însoţit până în linia întâi. Ca şi Rommel, voia să 
se asigure personal de executarea ordinelor sale şi, în 
eventualitatea unor complicaţii neaşteptate, să intervină cu soluţii 
de ultim moment. Şi eu ţineam să văd ce se va întâmpla, cu atât 
mai mult cu cât purtam, împreună cu von Manstein, 
responsabilitatea unei hotărâri contrare directivelor lui Hitler. 

Nereuşita operaţiei ar fi putut să ne coste capul la propriu, nu 
numai la figurat. Chiar şi în caz de succes, riscurile erau mari. Hitler 
prefera să-şi piardă trupele decât să le vadă retrăgându-se. 

Noaptea era adâncă. Se lăsase un frig năprasnic. Ne aflam la 
postul de comandă al unui batalion de infanterie din prima linie. 
Comandantul batalionului, un căpitan tânăr, era foarte emoţionat 
din cauza prezenţei noastre. Cu două zile înainte, şeful său fusese 
secerat de explozia unui şrapnel, care-i retezase ca un fierăstrău 
ambele picioare, deasupra  genunchilor. Căpitanul preluase 
comanda. Era dornic să-şi afirme capacitatea. 

Pe front domnea o linişte adâncă, întreruptă uneori de câte o 
rafală de mitralieră sau de împuşcături izolate. Asemenea acalmii 
se instalează uneori fără nici o explicaţie. Liniştea pare atât de 
adâncă, după vuietul neîntrerupt al canonadelor, încât auzul începe 
să-ţi joace feste. Urechile îţi ţiuie enervant, ori îţi vâjâie cu 
modulaţii de o intensitate variabilă. Te-ai deprins atât de mult cu 
bubuiturile, încât nici nu poţi dormi. Paradoxal, liniştea îţi pare mai 
opresivă decât zgomotul asurzitor. 

M-am uitat la ceas. Era 8,35. Peste douăzeci şi cinci de minute, 
generalul Stemmermann avea să declanşeze atacul. 

Ne aflam într-un bordei rudimentar, cu pereţii împletiţi din crengi 
şi lipiţi pe dinafară cu pământ. Deşi vântul intra prin crăpături, 
adăpostul acesta precar era infinit preferabil unei şederi prelungite 
sub cerul liber, tratament rezervat trupelor. Doi plutonieri stăteau 
cu căştile la ureche, păstrând legătura cu cartierul general, atât 
prin telefon, cât şi prin radio. Von Manstein avusese grijă să-şi 
asigure contactul permanent cu marile unităţi de sub comanda sa. 

Dacă vreo incursiune inamică ar fi ales drept ţintă bordeiul 


— 234 — 


acesta, recolta ar fi fost bogată. Şase generali, printre care 
Feldmarschallul von Manstein, şi un număr apreciabil de ofiţeri 
superiori ar fi luat drumul prizonieratului. După capturarea lui 
Paulus şi a întregului său stat-major, am fi constituit cea mai 
importantă pradă a ruşilor. 

Comandantul de batalion era emoţionat. Responsabilitatea lui 
era grav angajată. Toţi oamenii din unitate primiseră ordin să fie cu 
ochii în patru. 

Minutele treceau încet. Când aştepţi să se producă un 
eveniment, de care depinde nu numai existenţa ta, dar şi existenţa 
altor sute de mii de oameni, te împresoară o emoție lesne de 
înţeles. In asemenea momente trebuie ss fii stăpân pe tine, astfel 
ca cei din jur să nu-ţi observe frământarea interioară. Căci o 
asemenea frământare există, oricât de oţelit ar fi caracterul unui 
general. Meritul constă în puterea de a te struni, astfel încât nervii 
să nu o ia razna. Pentru aceasta este necesară o anumită 
gimnastică psihică, un anumit antrenament, care nu se obţine 
decât pe câmpul de bătălie, într-un nemijlocit contact cu oamenii 
de sub comanda ta şi cu evenimentele pe care vrei să le 
stăpâneşti. 

Mai erau încă şaptesprezece minute. Aşteptarea devenea tot mai 
încordată. 

Von Manstein a întrerupt tăcerea: 

— Soldaţii din batalionul dumitale îşi păstrează moralul ridicat, 
Herr Hauptmann? 

— ŞI-I păstrează la un nivel excepţional, Herr Feldmarschall, a 
răspuns cu grăbire comandantul batalionului. 

— Nici o dezertare, nici o automutilare, nici o manifestare de 
indisciplină? 

— Un singur caz de automutilare, Herr Feldmarschall. 

— Altceva nimic? 

— Şi două dezertări, Herr Feldmarschall... 

Comandantul batalionului avu un moment de ezitare. 

— Vorbeşte, Herr Hauptmann. 

— Cenzura a surprins câteva scrisori destinate familiilor din 
patrie, cu un conţinut oarecum... oarecum... 

— Defetist? a rostit von Manstein. 

In ciuda frigului din bordei, fruntea căpitanului se îmbrobonase 
de sudoare. 

— Poate că expresia aceasta e cam tare, Herr Feldmarschall. 


— 235 — 


Oamenii se plâng de frig, de condiţiile vitrege în care sunt nevoiţi 
să lupte... Mă refer la condiţiile climaterice, Herr Feldmarschall. 

— Asta e tot? 

— Le e dor de familii, sunt îngrijoraţi de soarta celor de acasă, îi 
apasă tristeţea, fiindcă nu au mai căpătat demult concedii... 

Feldmarschallul s-a uitat din nou la ceas şi mi-a zâmbit 
semnificativ. Ştiam că se apropia momentul hotărâtor. 

— Să-mi înaintezi un raport, Herr Hauptmann, asupra stării de 
spirit a soldaţilor dumitale! a ordonat comandantului de batalion. 

Deschisese această conversaţie spre a risipi tensiunea nervoasă. 

Mi-am aruncat şi eu privirile asupra ceasului. 

Nouă fără şapte minute. 

Limba secundarului descrise o jumătate de circumferință, şi încă 
una... 

— Să ieşim, zise von Manstein. 

De îndată ce am trecut pragul bordeiului, ne-am cufundat în baia 
de întuneric. Conduşi de comandantul de batalion, care se orienta 
admirabil, am urcat panta blândă a unui dâmb. Uşoara luminozitate 
a zăpezii ne îngăduia doar să evităm accidentele de teren din 
imediata apropiere. Când am ajuns sus, vântul îngheţat ne-a 
întâmpinat cu rafale violente, care făceau să se agite ca nişte 
drapele pulpanele mantalelor. De-a lungul culmii, desfăşurată 
paralel cu linia frontului, erau instalaţi în gropi individuale soldaţi 
înarmaţi cu automate. 

— Ne despart de ruşi circa două sute de metri, vorbi căpitanul. 

Am încercat zadarnic să străpung cu privirile întunericul care 
învăluia elementele noastre înaintate. 

In aceeaşi clipă unităţile noastre de artilerie au dezlănţuit focul. 
Lanţul de poziţii ocupate de bateriile grele şi uşoare s-au încoronat 
de văpăile deflagraţiilor izvorâte din mii de tunuri. 

Dincolo de liniile ruseşti, departe, în direcţia în care ştiam că se 
află corpurile de armată germane încercuite, cerul s-a luminat 
brusc de reţeaua proiectilelor trasoare. Artileria trăgea cu toate 
gurile de foc, într-un ritm atât de drăcesc, încât nu se mai distingea 
decât un vuiet continuu, ca şi când o formidabilă cascadă ar fi 
început să se abată asupra stepei. 

In liniile ruseşti, şiragul de explozii a prins să ridice o imensă 
perdea de fum şi de foc. 

Aşteptam reacţia inamicului, care întârzia. 

— Diversiunea aceasta e bine venită, mi-a strigat la ureche 


— 236 — 


Feldmarschallul. Aş pune pariu că în clipa aceasta 
Comandamentele Fronturilor Ucrainene 1 şi 2 se întreabă dacă 
această pregătire masivă de artilerie nu precede o contraofensivă 
germană de mari proporţii. 

— Credeţi? am rostit dubitativ. Modul în care am încasat 
loviturile lor din ultimul timp le-a permis să-şi dea seama că suntem 
groggy. 

— Şi ei au fost groggy în prima fază a campaniei. 

— Între timp şi-au revenit. Herr Feldmarschall. Noi nu prea dăm 
semne de revenire. In sfârşit, să vedem ce va face Stemmermann... 

Nu am terminat bine fraza, că pământul a părut să se deschidă, 
lăsând să se ridice din măruntaiele lui o adevărată erupție 
vulcanică. De-a lungul întregului front rusesc zarea s-a aprins, 
văzduhul a fost invadat de o mare de proiectile trasoare, care 
veneau spre noi ca un imens evantai. 

— „Katiuşele”! a exclamat von Geist Ce salve... 

Ultimul lui cuvânt a fost acoperit de un zgomot atât de ascuțit, 
atât de infernal, încât s-ar fi zis că vestea un cataclism de proporții 
cosmice. Trasoarele descriau pe întregul cer o coadă de păun 
luminoasă, de o fantastică splendoare. Nu-mi puteam stăvili 
admirația, deşi ştiam că jerba aceasta aurie, cu tente purpurii, 
împrăştia moartea. 

Se luminase ca ziua. 

Primele snopuri de rachete au început să cadă, în serii dese, 
stârnind un vuiet de sfârşit de lume. Coliba care adăpostea postul 
de comandă al batalionului din care abia ieşisem a fost lovită în 
plin. Şiragul de explozii au spulberat-o într-o frântură de secundă. 
Alte jerbe de rachete au căzut peste poziţiile infanteriei, altele s-au 
năpustit peste amplasamentele bateriilor noastre. 

Stăteam în picioare pe culmea dâmbului şi urmăream cu 
detaşare profesională desfăşurarea tirului rachetelor inamice. 
Vedeam poziţii întregi de artilerie pustiite de salvele exploziilor. Nu 
simţeam nici un fel de teamă, după cum nu se temeau nici von 
Manstein şi nici ceilalţi ofiţeri. Chiar dacă vreunul din ei era încolţit 
de emoție, nu lăsa să i se oglindească pe chip. Războiul făcuse din 
noi nişte profesionişti ai morţii. In clipele acelea eram cu toţii 
transfiguraţi. Dacă n-ar exista acest simţământ ciudat, care te face 
să înfrunţi cu dârzenie primejdia, moartea, poate că n-ar mai exista 
războaie. În focul bătăliei, instinctul de conservare se atrofiază, 
dispare. Pericolul te îmbată ca un, stupefiant puternic. Eşti în stare 


— 237 — 


să săvârşeşti fapte de o temeritate care atinge inconştienţa, fapte 
care - analizate retrospectiv - te fac să te îndoieşti de propria ta 
integritate mintală. Aceste isprăvi îţi aduc însă decoraţii, înaintări în 
grad, onoruri. Dacă se întâmplă să cazi pe câmpul de bătălie, ţi se 
oferă distincţii postume şi eşti dat pildă întregului popor. Aşteptam 
finalul unei bătălii care putea să însemne prologul trimiterii 
Feldmarschallului von Manstein şi a mea în faţa plutonului de 
execuţie. Aveam însă conştiinţa datoriei împlinite. Chiar dacă vom 
eşua, ştiam că făcusem tot. Ce este omeneşte posibil, pentru 
salvarea câtorva zeci de mii de oameni, pe care Hitler - cu 
încăpăţânarea lui dementă - îi abandona, invocând un principiu 
absurd: „Nu renunţ la nici un metru pătrat din pământul cucerit.” 

Am văzut de pe creasta colinei bătute de vânturi tancurile lui 
Stemmermann, ultimele care-i mai rămăseseră, trecând ca o vijelie 
printre trupele sovietice de încercuire, luate prin surprindere. 
Oamenii valizi, răniții capabili să meargă şi să poarte o armă, 
constituiți în trei coloane, s-au năpustit pe urmele blindatelor, 
luptându-se cu baioneta împotriva atacurilor de flanc ale ruşilor, 
care încercau să le zăgăzuiască scurgerea spre vest. Dintre cei 55 
000 de oameni care constituiseră corpurile de armată încercuite, 
numai 30 000 au izbutit să ajungă în liniile noastre. Generalul 
Stemmermann şi colonelul Fouquet, pe care Hitler îi ameninţase cu 
condamnarea la moarte, au căzut în timpul executării disperatei 
străpungeri. 

Tot armamentul greu al celor două corpuri de armată, cu 
excepţia tancurilor care le deschiseseră drumul, rămăsese în 
mâinile inamicului. Autovehiculele de toate mărimile fuseseră 
abandonate din cauza lipsei de combustibil. Armata a 8-a, 
înjumătăţită, rămânea totuşi capabilă sa continue lupta. 

Informat de succesul acestei retrageri, Hitler a făcut un gest fără 
precedent. A felicitat pe Fe/ldmarschallul von Manstein şi pe 
generalul von Vormann pentru frumoasa lor victorie. Nu a uitat să- 
mi aducă şi mie cuvinte de laudă. Nu ne putea condamna fiindcă 
salvasem dintr-o captivitate sigură 30 000 de soldaţi germani. 

Un episod al acestei campanii se, încheiase. Fronturile 1, 2 şi 3 
Ucrainene, de sub comanda lui Jukov, a lui Koniev şi a lui 
Malinovschi, aveau să-şi intensifice în continuare presiunea, dând 
lovituri tot mai năprasnice resturilor Armatei a 8-a, cât şi Armatei a 
6-a. 

După bătălia de la Cerkasi, am pierdut Nikopolul. Înfrângerile se 


— 238 — 


înşiruiau într-o sângeroasă cavalcadă. 

Stalingradul inaugurase seria dezastrelor. Ofensiva sovietică din 
iarna lui '942-943 cuprinsese operaţiuni de mare amploare, care 
vădiseră fără tăgadă răsturnarea situaţiei militare în defavoarea 
noastră. Contraatacurile germane de la sfârşitul lui martie '943 n- 
au reuşit decât să întârzie inexorabila înaintare a armatelor ruseşti. 
După acalmia care a marcat perioada dezgheţurilor, ofensiva lui 
Von Kluge, din 5 iulie '943, a însemnat pentru noi, germanii, 
cântecul lebedei. 

Ruşii au dezlănţuit apoi o serie de ofensive care au împins linia 
frontului spre Vest, în ciuda opoziţiei noastre îndârjite. Ofensiva din 
12 iulie asupra Orelului, ofensiva din 3 august asupra Harkovului, 
cea din 16 august asupra Smolenskului, din 28 august asupra 
Niprului, ofensiva lui Jukov din 25 decembrie au constituit tot 
atâtea lovituri aplicate cu o frecvenţă care nu ne-a mai permis să 
ne recâştigăm echilibrul pierdut. 

La 14 ianuarie '944, ruşii au declarat ofensiva în nord, pe 
fronturile baltice. 

Toate aceste evenimente catastrofale îmi aminteau declaraţiile 
făcute de Hitler generalilor săi, în aprilie '939: 

— Totul se bazează pe mine, totul depinde de existenţa mea. 
Nimeni nu se va mai bucura vreodată în aceeaşi măsură de 
încrederea poporului german. Nu cred că va mai exista vreodată un 
bărbat de stat care să aibă mai multă autoritate decât mine. 
Aceasta face ca existenţa mea să fie un factor politic de cea mai 
mare valoare. 

Aceeaşi necuprinsă megalomanie am întâlnit-o şi în declaraţiile 
lui din noiembrie '939. După ieftinul succes împotriva Poloniei, se 
pregătea să invadeze Franţa. 

— Printre factorii favorabili ai situaţiei actuale trebuie să relev 
propria mea persoană. Pot afirma cu toată modestia: sunt de 
neînlocuit. Nici un militar, nici un civil nu e capabil să-mi ţină locul. 
Sunt conştient de inteligenţa şi de infailibilitatea hotărârilor mele. 
Nu voi termina războiul decât prin distrugerea totală a adversarilor 
mei. Nu voi accepta compromisuri. Voi lovi în stânga şi în dreapta şi 
nu voi capitula pentru nimic în lume. Destinul Germaniei depinde 
de mine şi numai de mine... 

Mi-am luat rămas bun de la von Manstein şi am plecat la Berlin. 
Aveam certitudinea că Fe/dmarschallul nu-şi va mai păstra multă 
vreme comanda. Evenimentele aveau să-mi dea dreptate mai 


— 239 — 


devreme decât mi-aş fi închipuit. Hitler nu putea ierta gesturile de 
independenţă ale generalilor săi. lar von Manstein săvârşise ceea 
ce în ochii lui constituia o crimă de neiertat. Salvase 30 000 de 
oameni, nesocotindu-i ordinele... 


Înaintea plecării mele în România, mai aveam o misiune de 
îndeplinit. Trebuia să iau legătura cu baronul von Bruck, potrivit 
directivelor lui Göring. In trecerea prin Berlin, intenţionam să fac o 
vizită generalului Olbricht, spre a-l informa asupra discuţiilor 
purtate cu von Manstein. Rezultatele nu erau strălucite. 
Feldmarschallul, fără să fi făgăduit cooperarea sa, mă lăsase să 
înţeleg că n-ar fi ostil unei schimbări de regim. Totodată, voiam să 
iau legătura cu şefii conspirației, care, după părerea mea, întârziau 
să treacă la acţiune. Atentatul împotriva lui Hitler nu mai putea fi 
amânat. Orice tergiversare implica riscuri enorme. Prea multă lume 
era angajată în această acţiune. Dacă şi Himmler ştia că se 
pregăteşte ceva! Puteam conta pe neutralitatea lui binevoitoare, 
atâta timp cât se aştepta să obţină - graţie complotiştilor - 
succesiunea Fiihrerului. Nu trebuia să-i dăm însă mult timp de 
gândire. Firea lui versatilă risca şi ne joace feste. 

Drumul până la Berlin l-am parcurs cu trenul, înregistrând o 
întârziere de cinci ore peste orarul normal. Inainte de a intra în 
Frankfurt am Oder, am fost opriţi în plin câmp din cauza unei 
alarme aeriene. Garniturile care se îndreptau spre front ne-au silit 
de asemenea să pierdem timp prin gări. 

La Berlin mă pregăteam să cobor din tren, când am fost 
întâmpinat de un ofiţer din Statul-Major al Aerului, care mi-a 
înmânat un mesaj urgent din partea lui Göring. Reichsmarschallul 
îmi ordona să nu mă mai opresc la Berlin, ci să-mi continui drumul 
spre Bochum, unde eram aşteptat de von Bruck şi de câţiva 
reprezentanţi trimişi de către Ministerul Aerului. 

Ordinul acesta m-a contrariat. Când nu ai nimic a-ţi reproşa, 
schimbările bruşte de program nu-ţi fac bună impresie. In ceea ce 
mă priveşte, m-am întrebat cu justificată îndoială dacă interdicţia 
de a face un scurt popas în capitală nu avea o explicaţie mai 
tainică. 

In aşteptarea plecării trenului spre Bochum, am telefonat lui 
Olbricht, dar nu am reuşit să-l găsesc la comandament. In expresul 
de Paris se şi rezervaseră locuri pentru mine şi pentru însoțitorii 
mei. In aşteptarea semnalului de plecare, mă plimbam cu von Geist 


— 240 — 


pe peron. Şi de data aceasta am remarcat spectacolul ciudat oferit 
de contrastul dintre veselia exuberantă a militarilor trimişi în Franţa 
şi dezolarea celor care porneau în Rusia. 

Am ajuns la Bochum dimineaţa la 11. Se lăsase o ceaţă joasă, 
aurită de razele soarelui. Efectele de lumină erau minunate. Aveai 
impresia că te afli în mijlocul unor perdele sidefii, diafane. În gară 
ne aştepta solemn directorul comercial al grupului de uzine 
„Bruck”, Hubert Hildebrand. După ce ne-a urat bun venit, ne-a 
poftit să luăm loc în cele două Mercedesuri aliniate în faţa ieşirii din 
gară. M-am instalat în primul, laolaltă cu von Geist şi cu Hildebrand. 
In al doilea s-au urcat Melchinger, von Westheim şi Busch. Odată cu 
plecarea noastră din gară. S-a stârnit un vânticel care a măturat 
ceața, lăsând să se vadă ruinele oraşului bombardat aproape în 
fiecare noapte de escadrilele anglo-americane; am simţit că mă 
cuprinde jalea. Aproape că nu vedeai casă intactă. Condiţiile 
nenorocite în care trăiau şi munceau oamenii erau de neconceput. 

Hildebrand era impasibil ca o statuie. Avea obrajii plini, guşă 
opulentă, pântece voluminos. Nu cred că o ducea prost cu hrana, în 
ciuda lipsei de alimente. 

— Aţi călătorit bine? m-a întrebat politicos. 

Se simţea obligat să mă întreţină. 

— N-aş putea să mă plâng, i-am spus. Suntem puţin obosiţi. 
Venim tocmai din Rusia. 

Hildebrand s-a înfiorat. 

— Nu-mi vorbiţi de Rusia. Ce trebuie să fie pe acolo... 

— După câte văd, am replicat, nici pe aici situaţia nu este tocmai 
trandafirie. Oraşul acesta a ajuns o adevărată ruină. 

— A la guerre comme a la guerre! a exclamat directorul tehnic 
într-o franţuzească scâlciată de un foarte pronunţat accent teuton. 
Ignorăm aceste neplăceri. Suntem oţeliţi de gândul că ne facem 
datoria faţă de patrie şi faţă de Führer. 

Am strâmbat din nas. Şi directorul acesta avea de gând să mă 
intoxice cu formule stereotipe? Auzisem că baronul von Bruck era 
un partizan înflăcărat al lui Hitler, dar nu-mi închipuisem că şi 
colaboratorii erau tot atât de fanatici. 

— Herr Baron vă aşteaptă cu nerăbdare, a adăugat Hildebrand, 
zâmbindu-mi cu amabilitate. Incă de aseară mi-a dat dispoziţie să 
vă primesc în numele său. „Ştii cine vine? m-a întrebat Herr Baron. 
Fiul meu, generalul. Va sta aici câteva zile. Să i se pregătească 
apartamentul imperial!” 


— 241 — 


Von Geist a ridicat întrebător din sprâncene, apoi a surâs ca deo 
glumă bună. 

— Da, da, sunt fiul vitreg al baronului, i-am confirmat. De altfel, 
mai am un tată vitreg. Pe doctorul Gerlach din Hamburg. 

Von Geist mă privea perplex. Nu ştia ce să creadă. 

— Am să-ţi explic într-o zi, von Geist, aceste rudenii. 

Am ieşit din oraş. Pe dreapta se desfăşurau siluetele unor clădiri 
industriale, mâncate pe alocuri de bombe, ca măselele de carii. 

— Nu mergem la uzină, Herr Hildebrand? 

— Cu voia dumneavoastră, Herr General, mergem la castelul 
Fussen, Herr Baron a preferat să vă primească la reşedinţa sa. 
Pavilioanele administrative de la uzină au fost grav avariate în 
cursul ultimelor bombardamente. Au suferit pagube şi adăposturile 
betonate. Acum executăm un Bunker cu trei nivele subterane. Am 
terminat de curând şase hale subterane, care ne vor permite să 
executăm lucrul şi în timpul bombardamentelor aeriene. Herr Baron 
speră să construiască până la sfârşitul anului încă opt hale. 

Recunoşteam tenacitatea şi spiritul metodic al bătrânului 
fabricant de arme. Nu-l mai văzusem de câţiva ani. Legăturile 
noastre nu fuseseră niciodată excesiv de cordiale. 

M-am întrebat adeseori ce a determinat-o pe mama să divorţeze 
de tata şi să se mărite cu Albrecht von Bruck? Tata era falnic, 
spiritual, de o eleganţă ireproşabilă. Nu-i lipseau nici averea şi nici 
un nume glorios. Baronul von Bruck era un fel de stârpitură. Este 
adevărat că bogăţiile lui atingeau cifre fabuloase. Dar mama nu 
fusese niciodată interesată de avere. Proba evidentă este că 
divorțase şi de baron, recăsătorindu-se cu un doctor, cu 
cincisprezece ani mai tânăr decât ea, dar - după câte am auzit - 
frumos ca un zeu. Frumuseţea aceasta divină era însă 
precumpănită de o sărăcie lucie şi de un intelect mediocru. Alături 
de el, mama fusese fericită, în ciuda tuturor încercărilor pe care 
mizeria i le pusese în cale. După ce-şi cheltuise toţi banii, spre a-şi 
întreţine soţul şi copilul rezultat din această căsătorie, murise cu 
tristeţea în suflet că nu putuse face mai mult pentru ei. Pe copiii din 
prima şi dintr-a doua căsnicie îi uitase. Ştia că au ziua de mâine 
asigurată, aşa că nu se mai simţise obligată să se preocupe de ei. 

După douăzeci de kilometri de drum, am pătruns într-un parc 
vast, amenajat într-o pădure cu copaci seculari. Era o minune cum 
de reuşiseră baronii von Bruck să păstreze intact domeniul acesta 
princiar, într-o regiune eminamente industrială, în care fiecare 


— 242 — 


metru de pământ costa o avere. După priveliştile dezolante din 
Bochum şi din împrejurimi, oaza aceasta părea un colţ de rai. La 
capătul unei alei a apărut şi castelul, o clădire care amintea palatul 
Blenheim al fastuosului duce de Malboraugh, strămoşul lui Winston 
Churchill. 

Prin parc se zbenguiau căprioare, păuni şi lebede. 

— Herr Baron le păzeşte ca pe ochii din cap, ne-a explicat 
laudativ Hildebrand. Câţiva braconieri au încercat să dea iama prin 
ele, dar nu le-a mers. 

Vulgaritatea expresiilor lui  Herr Hildebrand caracteriza 
personajul. Directorul comercial era lipsit de orice rafinament. Stofa 
fină a paltonului, gulerul de zibelină, inelul cu diamant de pe 
degetul mic al mâinii stângi îi etalau parvenitismul. 

Maşinile s-au oprit în faţa intrării principale a castelului, 
dominată de un fronton cu un complicat blazon sculptat în piatră. 
Doi lachei în livrele albastre au coborât în fugă treptele, spre a 
deschide portierele. Alţi doi străjuiau uşa înaltă cu canaturi de 
bronz. 

Am intrat într-un hol pardosit cu marmură neagră, ca un cavou 
de lux. Coloane de marmură verde încercau să înveselească puţin 
atmosfera greoaie. 

In fundul holului, o scară impunătoare îşi desfăşura evantaiul de 
marmură, asupra căruia îşi revărsa lumina o fereastră înaltă, de 
catedrală, împodobită cu vitralii multicolore, ce înfăţişau o scenă 
din Goterdammerung. Pe scări cobora Friedrich von Bruck, fiul 
baronului şi fratele meu vitreg. 

S-a apropiat de mine cu mâna întinsă: 

— Abia te aşteptam, Eugen. Şi tata e nerăbdător să te vadă. 

Friedrich e înalt ca şi mine, foarte slab, aristocratic şi cu început 
de chelie. Obrajii săi aveau o paloare care era de bon-ton în epoca 
romantică. A împlinit 48 de ani, dar pare mai tânăr. Se bucură de o 
reputaţie extraordinară. De când a preluat conducerea efectivă a 
uzinelor „Bruck”, capitalul investit a crescut de douăzeci de ori, iar 
beneficiile au sporit în aceeaşi proporţie. 

După ce i-am prezentat pe ofiţerii mei, am intrat cu toţii într-o 
încăpere imensă, cu lambriuri de stejar şi cu o masă lungă, masivă, 
tot de stejar, în jurul căreia se aflau vreo douăzeci de persoane. 
Bătrânul Albrecht von Bruck, care prezida conferinţa, s-a ridicat de 
la locul său şi s-a îndreptat spre mine. Avea un mers şovăitor, părul 
de zăpadă, obrazul translucid, mâini fine, agitate de un uşor 


— 243 — 


tremur, şi un costum de o eleganţă impecabilă. Jacheta cu lizieră de 
mătase, pantalonii reiaţi, cu dungă perfectă, mi-au amintit o 
anecdotă care circula pe seama baronului, dar care avea un 
sâmbure de adevăr. De când îmbătrânise, lui Albrecht von Bruck i 
se atribuise o poreclă bizară: „Două sute de pantaloni”. Explicaţia 
este oarecum trivială, dar merită a fi consemnată. Se spune că 
ramolismentul la bărbaţi cuprinde două faze. In prima fază, 
respectivul uită să se încheie la pantaloni, iar în cealaltă, uită să se 
descheie... Tatăl meu vitreg se afla într-a doua fază. Şi pentru că 
fenomenul se întâmpla foarte des, datorită unei incontinenţe 
urinare imposibil de vindecat, avea în permanenţă în preajmă un 
secretar, atent să-i schimbe pantalonii ori de câte ori se udau în 
faţă. Secretarul - înarmat cu pantalonii de rezervă, plasați într-o 
valiză arătoasă, cu aspect de servietă-diplomat - îl însoțea 
pretutindeni. Şi la uzină, şi la şedinţele consiliului de administraţie, 
şi la recepții, şi în vizite. Căci baronul von Bruck, în ciuda măruntei, 
dar supărătoarei sale infirmităţi, nu-şi restrânsese activitatea 
profesională. Deşi atinsese 80 de ani, era încă lucid. Avea - ce e 
drept - unele momente de pierdere pasageră, dar martorii se 
prefăceau că nu observă. Dacă vreunul din ei ar fi făcut gafa să se 
mire, şi-ar fi atras ura lui de moarte. 

Baronul mi-a strâns mâna. 

— Sunt încântat să te văd, Eugen, a rostit cu glas subţire. 

S-a plimbat în jurul meu, exprimându-şi exuberant admiraţia. 

— Ce uniformă frumoasă, şi ce decoraţii minunate!... Uite, ai 
până şi briliante la „Crucea de Fier”!... Falnic general! Führerul 
poate să fie mândru de generalii săi! 

M-am întrebat dacă glumeşte. Părea să fie foarte sincer. Fiul său 
a zâmbit în colţul gurii. 

— Brasarda mea! a strigat deodată baronul. Brasarda mea! Unde 
e brasarda mea? 

Secretarul a scos la repezeală dintr-o casetă de abanos, 
încrustată cu fildeş, o brasardă roşie, cu zvastica. 

— Puneţi-mi brasarda! a ordonat baronul cu glasul său piţigăiat. 
Se cuvine să mă înfăţişez cu cinste în faţa fiului meu vitreg, 
generalul. După ce şi-a împodobit braţul cu crucea încârligată, m-a 
privit satisfăcut: Aceasta este decorația mea, cu care mă mândresc 
cel mai mult. Am şi alte semne distinctive. Fuhreru/ Adolf Hitler a 
binevoit să mă onoreze cu „Crucea serviciilor de merit în timp de 
război”, iar uzinele noastre au primit flamura de „întreprindere 


— 244 — 


model a naţional-socialismului”. A suspinat, plin de încântare: Dar 
adevăratul meu titlu de glorie este de a fi un simplu membru al 
partidului naţional-socialist. Şi sunt tare mândru de asta! 

M-a privit lung, apoi ochii i s-au tulburat, aşa cum tulburi oglinda 
apei dintr-un. Puţ în care arunci o piatră. 

— Da, da, sunt tare mândru, Eugen... a grăit el încet. 

Apoi a început să fredoneze un cântec, rostindu-i sâsâit 
cuvintele: 

Sous les ponts de Paris, lorsque descend la nuit!... 


În mintea lui înceţoşată brusc de crizele-i de scleroză, revedea 
probabil malurile Senei, podurile aruncate peste apele ei cenușii, 
cheiurile cu îndrăgostiţi şi pescari amatori, scene din tinereţea 
petrecută la Paris, în amurgul secolului al XIX-lea. 

Secretarul şi-a aruncat discret privirile spre pantalonii baronului. 
L-a luat cu blândeţe de braţ şi l-a condus spre o uşă. Bătrânul l-a 
urmat docil. Au ieşit împreună. 

Fiul său m-a invitat să iau loc pe un scaun, în dreapta fotoliului 
prezidenţial, apoi s-a aşezat alături de mine. 

— Să discutăm acum despre problemele care ne interesează. 
Sunt aici de faţă reprezentanţi ai complexelor industriale „Bruck”, 
„Flick”, „Krupp” şi „GoOring”. Precum şi ai uzinelor producătoare de 
rachete. Am primit acum câteva zile un mesaj din partea 
Reichsmarschallului Göring, care ne propune să extindem 
colaborarea noastră cu uzinele din România, integrate în concernul 
„Hermann Göring Werke” Argumentele Reichsmarschallului nu sunt 
lipsite de temei. Bombardamentele aeriene anglo-americane 
asupra regiunilor industriale din Germania stânjenesc apreciabil 
producţia noastră de război, care, în ciuda acestor dificultăţi, 
înregistrează totuşi o curbă ascendentă. Trebuie să aducem 
omagiile noastre gestiunii înțelepte a Reichsministerului Speer şi 
împuternicitului general pentru folosirea mâinii de lucru, Sauckel, 
care ne-a furnizat importante contingente de muncitori din 
teritoriile ocupate, precum şi braţele de muncă ale unor prizonieri, 
care, în loc să mucegăiască în lagăre, participă la efortul nostru de 
război. 

Ascultam cu interes expunerea seacă a lui Friedrich. Numărul 
prizonierilor la care se referea în trecere era imens. Toţi aceşti 
oameni erau supuşi la o muncă forţată, istovitoare, în disprețul 
acordurilor de la Geneva. 


— 245 — 


— Este adevărat, am înregistrat succese frumoase, a continuat 
Friedrich. Dar producţia noastră de război rămâne totuşi inferioară 
necesităţilor tot mai mari ale frontului. 

A făcut o pauză, ca şi când ar fi cugetat asupra cuvintelor pe 
care avea să le rostească, apoi a continuat: 

— Suntem aici între germani, aşa că putem vorbi deschis. Ţările 
ocupate, precum şi cele aliate Axei, au suferit o substanţială 
transformare economică, în sensul că au fost subordonate 
intereselor Reichului. Era şi firesc. Pentru a elimina şi pe viitor o 
concurenţă primejdioasă, am înglobat o serie de firme străine, care 
vor servi pe viitor numai interesele Germaniei. Complexul „Bruck” a 
preluat instalaţii şi grupuri de întreprinderi din industria 
construcţiilor de maşini, siderurgică şi minieră din Franţa, Belgia şi 
Danemarca. Complexul „Flick” şi-a extins activitatea în Austria, 
Franţa, Polonia, Cehoslovacia şi Ucraina. Complexul „Krupp” a 
absorbit mare parte din grupurile industriale din Belgia, Olanda, 
Franţa, Austria şi Iugoslavia. Complexul „Hermann Göring” a 
cuprins în sfera sa de activitate industrii din zona de sud-est a 
Europei, Cehoslovacia, Polonia, Ucraina, Austria, lugoslavia, 
incluzând şi firme din Ungaria şi România. „I.G. Farben” s-a limitat 
la sectorul industriei chimice, absorbind firmele cu acest profil din 
Polonia, Franţa, Belgia, Danemarca, Norvegia şi Rusia. Este 
adevărat că în unele ţări, cum ar fi, de pildă, Franţa, interesele 
diferitelor complexe se întrepătrund. Cred că ar fi fost mai înţelept 
să delimităm ceva mai precis diversele noastre sectoare de 
activitate, a adăugat Friedrich, făcând aluzie la conflictele de 
interes care izbucneau adeseori între concernele preocupate să se 
dezvolte, lovindu-se la nevoie între ele. Dar n-am să mă opresc la 
acest punct, care nu face obiectul discuţiilor noastre. Voi reveni la 
România. Reichsmarschallul ne propune să acordăm o pondere mai 
mare producţiei de război din România, care este în general 
menajată de bombardierele anglo-americane. 

Un bătrân cu înfăţişare de general în retragere, care stătea 
vizavi de mine, a pus o întrebare: 

—  Menajamentele au un substrat politic, sau se datoresc 
imposibilității anglo-americanilor de a efectua bombardamentele în 
condiţii multumitoare, date fiind distanţele mari dintre România şi 
bazele de plecare? 

Un tip scorţos, cu monoclu în orbita stângă, a intervenit 
sentenţios: 


— 246 — 


— Fiţi sigur că anglo-americanii nu vor menaja România după ce 
se vor instala mai temeinic în Italia. 

— Se poate, a răspuns Friedrich. Până la ora actuală, însă, 
România nu constituie obiectul unor masive atacuri aeriene 
inamice. Acesta este un punct esenţial, în jurul căruia se împletesc 
discuţiile noastre. 

— Continuaţi, l-a invitat bătrânul cu înfăţişare de general în 
retragere. 

— Reichsmarschallul Göring propune să dezvoltăm în România o 
industrie producătoare de rachete, spre a sprijini astfel efortul de 
război al firmelor din Germania. 

Un bărbat cu părul sur şi cu o barbă ascuţită, à /a Napoleon al Ill- 
lea, a intervenit cu vagă ironie: 

— Să-mi fie cu iertare, Herr von Bruck. Tocmai pentru că suntem 
între noi şi putem vorbi deschis, am să ridic o chestiune prealabilă. 
Faţă de înaintarea ruşilor pe Frontul de Est şi a anglo-americanilor 
pe Frontul de Sud, la care n-ar fi exclus să se adauge şi unele 
complicaţii militare pe Frontul de Vest, studiem foarte serios 
ipoteza ridicării instalaţiilor industriale din ţările amenințate de 
înaintarea inamică şi a transferării lor în interiorul Germaniei. In 
Rusia a şi fost aplicat acest procedeu. Şi în România să începem a 
construi? Nu e riscant? 

— România va fi ferită de amenințare, ne asigură 
Reichsmarschallul. Armatele ruseşti nu se vor mai bucura de 
avantajul pe care-l prezintă imensele stepe ruseşti, unde 
superioritatea lor în oameni şi materiale se manifestă în voie. 
Carpaţii prezintă o barieră inexpugnabilă. Cel puţin aşa afirmă 
strategii. In această chestiune, preţuitul nostru oaspete, generalul 
von Altenburg-Delmond, ne poate face unele precizări. 

Şi-a întors privirile spre mine, odată cu ceilalţi participanţi la 
conferinţă. Imi era greu să răspund. Nu voiam să mă fac de râs, ca 
Reichsmarschallul, care afirmase la începutul războiului că nici un 
avion inamic nu va pătrunde în spaţiul aerian german, ca peste mai 
puţin de doi ani lăudăroşeniile lui să fie atât de amar dezminţite. 

— Fără îndoială, valurile înaintării ruseşti vor întâmpina serioase 
dificultăţi dacă vor ajunge să se izbească de contraforturile 
Carpaţilor. O.K.W.-ul pune mare preţ pe fortificațiile naturale ale 
masivelor muntoase. În concepţia Fuhrerului, România se confundă 
în principal cu petrolul românesc. lar pierderea petrolului românesc 
ar echivala cu pierderea războiului. Vedeţi aşadar ce importanţă 


— 247 — 


prezintă păstrarea României. 

Bărbatul cu bărbuţă „Napoleon al Ill-lea” făcu o schimă: 

— Să nu ne joace şi românii festa pe care ne-au jucat-o italienii. 

Am ridicat din umeri. _ 

— Chestiunea este de ordin politic. Imi depăşeşte competenţa. 

Tipul scorţos, cu monoclu, ridică o nouă obiecţiune: 

— Va trebui să furnizăm românilor utilaje pentru construirea de 
rachete. 

— Subansambluri de rachete, preciză Friedrich. 

— Aceste utilaje costă scump, stărui tipul cu monoclu. 

Friedrich făcu un gest larg, concesiv. 

— Ei şi? Tot românii le vor plăti, cu petrol. lar dacă situaţia 
militară din sud-estul Europei s-ar deteriora, nimic nu ne-ar 
împiedica să ne luăm înapoi utilajele. 

— După ce le-au plătit? 

— După ce le-au plătit! De ce nu? Nu ne vor împiedica astfel de 
scrupule, meine Herren. |n ceea ce mă priveşte, zise Friedrich, sunt 
de acord cu propunerea Fe/dmarschallului. 

— Nu aşteptaţi să vedeţi ce va decide şi Herr Speer? întrebă 
insul cu bărbuţă „Napoleon al Ill-lea”. 

— Herr Reichsminister Speer nu poate să ridice obiecţiuni, zise 
un ins rotund ca un cartof. In calitatea mea de reprezentant al 
grupului „Hermann Göring”, mă asociez opiniei exprimate de Herr 
von Bruck. 

— Dacă Herr Reichsminister este de acord, zise un individ cu 
capul pătrat, părul tuns perie şi mustață cu vârfuri răsucite în sus, 
sunt gata să furnizez parte din utilaje. 

— Să trecem la acţiune, propuse Friedrich. Un grup de specialişti 
trebuie să plece urgent în România spre a întocmi de urgenţă 
proiectele. Inginerul Haag, care va reprezenta firma noastră, a şi 
primit dispoziţii să se deplaseze la Bucureşti... 


După încheierea conferinţei, Friedrich m-a anunţat că tatăl său 
oferea un prânz în cinstea mea. Invitase pe cei opt directori ai 
uzinei şi pe căpeteniile organizaţiei naziste locale. 

— Tata nu concepe sărbătorire fără participarea reprezentanţilor 
politici. Presupun că nu te încântă perspectiva unui astfel de prânz, 
dar pe tata nu este chip să-l scoţi din ideile lui. 

M-a poftit în biroul său, spre a-mi oferi un aperitiv. Ne-a servit un 
lacheu în livrea. M-a surprins tinereţea lui. 


— 248 — 


— Are platfuss, mi-a explicat Friedrich, după ce servitorul a 
părăsit încăperea. Altfel nu scăpa de armată. Mă tem însă că îl vor 
lua şi pe el. | se va găsi o întrebuințare. Drept să-ţi spun, m-am 
săturat să văd numai servitori bătrâni. Miros a cimitir, da, da, a 
cimitir... 

Şi tatăl lui, baronul, mirosea a cimitir!... 

— Acum, fiindcă am rămas câteva clipe singuri, zise Friedrich, 
confidenţial pot să-ţi mărturisesc că n-am acceptat să organizez 
toată comedia asta decât pentru a face plăcere lui Göring, pe care 
tata îl admiră. Până să instalăm utilajele în România, vor ajunge 
ruşii la Bucureşti. Presiunea lor asupra armatelor noastre din 
Ucraina se accentuează. Cu mine poţi să fii sincer, Eugen. Când 
crezi că vor fi date peste cap nenorocitele noastre de divizii din 
sudul Rusiei? 

Am clătinat din cap. 

— Greu de răspuns, Friedrich. 

— Am şi început să-mi iau măsuri în vederea unei ocupaţii aliate. 
Cu englezii şi cu americanii am să mă înţeleg eu. Mai greu are să 
fie cu ruşii. 

Eram uimit de liniştea cu care vorbea despre căderea Germaniei. 
Nu vedea tragedia ţării decât prin prisma intereselor sale. 

— De armele fabricate de noi vor avea nevoie şi englezii, şi 
americanii, adăugă. Un conflict cu ruşii intră în calculul 
probabilităților.. Astăzi sunt prieteni, fiindcă e în joc hoitul 
Germaniei. Dar mâine... 

In aceeaşi clipă a intrat valetul cu picioare plate. 

— Masa este servită. Herr Baron. 

Friedrich m-a luat de braţ. A 

— Să mergem. Tatii nu-i place să aştepte. In casa asta suntem 
supuşi unui ceremonial atât de strict, încât ai crede că te afli la 
Escorial, nu în Ruhr. 

Am ajuns în sufragerie. Invitaţii se şi adunaseră. Dintre directorii 
prezenţi văzusem pe câţiva în sala de conferinţă. Căpeteniile de 
partid purtau uniforme brune şi tot felul de insigne cu forme 
cabalistice; Prezentările s-au desfăşurat potrivit etichetei. Directorii 
stăteau în front, ca la armată Reprezentanţii politici erau ceva mai 
degajaţi. 

— Să fii atent la fosilele care au să ne servească la masă mi-a 
şoptit Friedrich între două prezentări. 

Se amuza ca un copil. Un lacheu bătrân a deschis canaturile 


E 


duble ale uşii. 

— Excelenţa-sa baronul Albrecht von Bruck. 

Directorii au luat poziţia de drepţi, izbind din călcâie ca soldaţii. 
Căpeteniile partidului s-au întors cu privirile spre uşă. 

Baronul şi-a făcut măreț intrarea. Purta o pereche de pantaloni 
noi. Nelipsitul secretar îl urma la doi paşi. Bătrânul s-a apropiat de 
mine. 

— Astăzi e zi de sărbătoare, a declamat cu glasu-i tremurător. 
Fiul meu Eugen se află printre noi. Cred că ai făcut prezentările, 
Friedrich? 

Vorbea cu şir. Criza trecuse. A dat mâna cu toată lumea, apoi s- 
a aşezat în capul mesei. Scaunul meu se afla în dreapta sa. In 
stânga îl avea pe şeful organizaţiei de partid din Bochum. Baronul 
purta brasarda cu zvastică, iar la reverul hainei negre îşi înfipsese 
insigna de aur a partidului, pe care Führerul i-o oferise personal: Nu 
asistasem la ceremonie, dar citisem în jurnale că, printre 
participanţii de onoare, se număraseră Mussolini, Göring şi 
Goebbels. Se rostiseră discursuri kilometrice, care proslăveau noua 
ordine naţional-socialistă. O fotografie îl înfăţişa pe baronul 
Albrecht von Bruck ţinând o cuvântare în faţa unui parter de corifei 
ai partidului nazist şi ai armatei. Hitler era văzut din profil. Puțin 
încovoiat cu mustăcioara aninată sub nasul ascuţit şi cu mâna 
dreaptă rezemată de centură. Purta cascheta pe cap, spre 
deosebire de Mussolini, care-şi etala chelia lucioasă şi falca 
inferioară scoasă bătăios înainte. Göring, Goebbels şi Himmler erau 
cu capul acoperit, ca şi Fuhrerul. Celelalte persoane din asistenţă 
ţineau cascheta în mână. Se mai desluşeau în fotografie luciul 
cizmelor, scânteierea insignelor, încârligăturile zvasticilor de pe 
brasarde.. 

După ce ne-am aşezat la masă, baronul a închinat primul pahar 
Fuhrerului, terminând cu un emoţionat: Heil Hitler! Reprezentantul 
organizaţiei politice locale a ridicat un toast Conducătorului celui 
de-al treilea Reich. Apoi toate privirile s-au îndreptat spre mine. 
Potrivit protocolului, trebuia să mă  asociez  osanalelor 
antevorbitorilor mei. M-am eschivat, urând victorie armatelor 
germane. În aplauzele care au urmat, nu s-a observat omisiunea 
fatidicului Hei/ Hitler. Cred că nimeni nu şi-ar fi putut închipui, că 
fiul vitreg al fanaticului naţional-socialist, Albrecht von Bruck, era 
capabil să escamoteze dintr-un toast numele lui Hitler. 

In timpul prânzului bogat şi stropit cu multă şampanie, s-a vorbit 


— 250 — 


numai despre succesele germane în toate domeniile. Pentru că 
prezentul nu era tocmai darnic în bucurii, au fost trecute în revistă 
succesele din trecut. Ascensiunea partidului, cucerirea puterii, 
serbările monstre, „alipirea” Austriei, campaniile fulger din Polonia 
şi Franţa... Printr-un tacit şi comun acord, a fost lăsată în umbră 
trista epopee din Rusia, cât şi cea din Africa. Convivii dezgropau 
fantomele, fiindcă le era groază să vorbească de prezent. 

Eram atât de plictisit de ditirambele lor, încât, potrivit sistemului 
meu, am lăsat gândurile să zburde în alte domenii, mai agreabile. 
Mă uitam la bătrânul baron, „tatăl meu vitreg”, şi mă întrebam 
dacă fanatismul său este o expresie a senilităţii ori dacă oglindeşte 
convingeri formate în perioadele lui de luciditate? Îl analizam şi pe 
Friedrich, şi mă minunam de analogia situaţiilor pe care soarta le 
rezervă unor inşi din aceeaşi familie, dar din generaţii deosebite. 
Mama îl părăsise pe tatăl meu pentru baronul Albrecht von Bruck. 
Amanta mea din tinereţe, Anneliese, mă părăsise spre a se mărita 
cu Friedrich. Nu îndrăznisem să mă însor cu ea, încălcând opreliştile 
paterne, în epoca aceea Germania era teatrul unor mari şi grave 
tulburări. Incheierea primului război mondial atrăsese după sine un 
întreg cortegiu de fenomene economice negative şi de frământări 
sociale, care îmbrăcau cele mai variate forme, începând de la 
încăierările în plină stradă şi terminând cu atentatele sângeroase. 
Inflaţia luase proporţii alarmante. Dolarul, cotat la 84 de mărci în 
martie '920, valora 104 mărci în mai '921, ca în ianuarie '922 să 
ajungă la 400 de mărci. Criza economică - urmare firească a 
acestor prăbuşiri - a provocat un lanţ de falimente, de greve 
revendicative, de ciocniri înarmate în plină stradă, care făceau 
imposibilă viaţa la Berlin, ca şi în majoritatea marilor oraşe din 
Germania. 

Într-o noapte, când ieşeam cu Anneliese dintr-un bar, am nimerit 
în mijlocul unei încăierări. Oameni înarmaţi cu răngi de fier, cu 
lanţuri de bicicletă, pistoale, cuțite se luptau cu furie sălbatică. 
Urletele guturale, înjurăturile, şuieratul gloanţelor, tropotul cizmelor 
şi al bocancilor, gemetele răniților, fluierăturile poliţiei, care încerca 
zadarnic să-şi impună autoritatea, au înspăimântat-o atât de tare 
pe Anneliese, încât mi-a leşinat în braţe. Când am văzut-o căzând, 
am crezut că a lovit-o un glonte rătăcit. Am luat-o în braţe şi, 
strecurându-mă pe lângă ziduri, am reuşit să ies din zona 
periculoasă. 

Am cotit pe o stradă liniştită. Vacarmul luptei, amortizat de 


— 251 — 


distanţă, se auzea până la noi. Am văzut pe o casă tăbliţa unui 
medic. Speriat de starea Anneliesei, am sunat frenetic. Abia peste 
câteva minute mi-a deschis un bătrân cu părul vâlvoi şi cu un halat 
ponosit aruncat peste pijamaua cu dungi. 

— Doamna este rănită! i-am strigat. Vă rog să faceţi ceva. 

A clătinat din cap cu compătimire şi ne-a poftit înăuntru. 

Am străbătut un culoar rece, o sală de aşteptare cu scaune 
aliniate de-a lungul pereţilor şi cu o masă centrală, acoperită cu 
reviste uzate, şi am pătruns într-o cameră de consultaţie. Dulapuri 
albe, metalice, cu instrumente chirurgicale, flacoane cu 
dezinfectante şi tot felul de cutii şi cutiuţe, un birou mare, acoperit 
cu reţetare, cărţi de medicină şi prospecte de medicamente, două 
sau trei scaune, o masă obstetrică şi o canapea îmbrăcată în piele 
completau mobilierul. Deşi eram foarte agitat, am remarcat o 
caricatură imensă, care înfăţişa un grup de medici, înarmaţi cu 
fierăstraie, disecând un cadavru. Un fel de parodie a celebrei Lectii 
de anatomie de Rembranat. 

Am aşezat-o pe Anneliese pe canapea. Doctorul i-a dat la o parte 
paltonul, a examinat-o dintr-o aruncătură de ochi şi mi-a zâmbit. 

— Emoţia a doborât-o, Herr Offizier. |n câteva clipe are să-şi 
revină. 

l-a dat să miroasă conţinutul unei sticluţe. Anneliese a deschis 
ochii, s-a uitat speriată în jur, dar când mi-a văzut chipul, a zâmbit. 

— Puteţi pleca, mi-a spus medicul. Frău/ein este în afară de orice 
pericol. 

Recunoscător, i-am oferit un onorariu care i-a depăşit cele mai 
optimiste aşteptări. In clipa aceea am luat o hotărâre mare: să o 
scot pe Anneliese din Berlin, unde era expusă unor primejdii 
intolerabile. Nici mie nu mi-ar fi fost greu să obţin un concediu mai 
lung. Armata era în plină descompunere. Prezenţa mea la unitatea 
militară din care făceam pe atunci parte nu era indispensabilă. 

Fiindcă era iarnă, am hotărât să plecăm în Elveţia. La Davos sau 
la St.-Moritz. Tata nu a fost deloc încântat de ideea mea. Şi-a dat 
seama că Anneliese îmi devenise necesară. Foarte îngăduitor, mi-a 
pus la dispoziţie o mare sumă de bani pentru călătorie. Dar m-a 
rugat să-i promit că nu voi face un gest necugetat, însurându-mă 
cu Anneliese. 

— M-am informat asupra prietenei tale, mi-a spus cu gravitatea 
lui obişnuită, sub care se ascundea o mare afecţiune. Pare a fi 
decentă. Nu s-a făcut cunoscută prin orgii ori prin excentricităţi de 


— 252 — 


prost-gust. Totuşi, Eugen, rămâne o dansatoare de cabaret. 

Tata nu reuşise să se familiarizeze cu termenul de dancing-bar. 
„Cabaret” rămăsese pentru el o expresie consacrată încă de pe 
vremea când vizita, în tinereţe, localurile de petrecere din 
Montmartre. 

— Nobilimea s-a demonetizat, a continuat să-mi vorbească. 
Blazoanele au devenit obiecte de muzeu, iar pretenţiile de 
superioritate ale celor cu sânge albastru provoacă cel mult 
zâmbete amuzate. Deşi facem parte dintr-o lume în declin, avem 
datoria să respectăm tradiţiile şi numele pe care îl purtăm. Nu cred 
că te-ai simţi la largul tău dacă ai auzi vorbindu-se pe seama 
copiilor tăi că sunt mlădiţe ale unei „artiste” de cabaret. 

Pe atunci i-am dat dreptate tatălui meu. El nu făcea decât să se 
conformeze unor reguli de conduită care se impuseseră, cu forţă de 
lege nescrisă, secole de-a rândul. Nu avea de unde să ştie, de pildă, 
că nu vor trece două decenii, şi „artistele” ieşite din cele mai 
echivoce medii, dar consacrate de universalitatea artei filmului, vor 
ajunge să fie cerute cu fervoare în căsătorie de purtătorii celor mai 
ilustre nume nobiliare. Numai eu cunosc personal cinci sau şase 
prinţişori care s-au grăbit să-şi ofere mâna şi coroana unor actriţe 
lansate de pepiniera de la Hollywood. 

Anneliese avusese însă ghinionul de a se naşte cu două decenii 
mai devreme. A 

Am plecat deci în Elveţia. In cadrul peisajelor magnifice din 
Graubunden - ţara Grisonilor - am petrecut câteva luni de vis. Am 
închiriat la St.-Moritz o casă cu ferestre înfrumuseţate de obloane 
verzi, cu flori şi împletituri pitoreşti, zugrăvite pe sub glafuri, 
deasupra uşilor sau de-a lungul colţurilor de ziduri, tot atât de albe 
ca şi povârnişurile înzăpezite ale munţilor. Dimineaţa ne trezeam 
din somn foarte târziu, ne plimbam cu sania, făceam schi, patinam, 
după-amiaza porneam în scurte, dar înviorătoare excursii prin 
împrejurimi, iar seara frecventam restaurantele şi barurile la modă. 
Când fantezia ne mâna să vedem şi alte meleaguri, organizăm 
incursiuni prin Engadin, Prättigau, Val Bregaglia sau Hinter-Rhein. 
Ne-am făcut siesta prăjindu-ne în soarele de iarnă pe terasele de pe 
Alp Narau, ne-am căţărat cu schiurile pe Piz Kesch, am urmărit 
cursele de galop de la Arosa, am îngenuncheat pe pardoseala rece 
a bisericii St. Peter din Mistail, am privit înfioraţi de pe podul de 
piatră clocotul furios al apelor din hăul Via-Mala, ne-am urcat cu 
preţul unor eroice strădanii până la ghețarul Morteratsch, dintre 


— 253 — 


Bellavista şi Piz Bernin, am străbătut cu maşina serpentinele 
ameţitoare din Maloja Pass şi am făcut patinaj pe lacul Poschiovo. 

Criza economică abătută asupra ţărilor abia ieşite din vârtejul 
războiului se făcea simțită şi în Elveţia, datorită numărului foarte 
scăzut de turişti care-şi mai permiteau costisitoare vacanțe de 
iarnă. Această împrejurare făcea să fim pretutindeni răsfăţaţi. Ne 
făurisem un grup restrâns de prieteni, dornici de mişcare în aer 
liber, de privelişti minunate, de curse vertiginoase cu schiurile. 

Acestui grup i s-a alipit într-o zi Friedrich von Bruck, fratele meu 
vitreg. Evident, între familiile noastre nu existau relaţii strânse. 
Căsătoria mamei cu Albrecht von Bruck, după ce îl părăsise pe tata, 
nu fusese de natură a netezi unele asperităţi fireşti între cei doi 
bărbaţi. Mama mă îndemnase adeseori să mă împrietenesc cu 
Friedrich, dar asemenea legături nu se stabilesc la comandă. Abia 
după ce mama l-a lăsat şi pe bătrânul fabricant de tunuri, spre a se 
căsători cu tânărul doctor Gerlach, tata şi baronul, loviți în egală 
măsură, au încheiat pace. Friedrich era cu cinci ani mai tânăr decât 
mine. Fantastica avere a tatălui său îi permitea să arunce banii pe 
fereastră. Posibilităţile mele financiare - în comparaţie cu ale lui - 
erau neglijabile. In ochii femeilor banii îl făceau să pară extrem de 
atractiv. Friedrich se bucura de mari succese feminine. Pe atunci 
amorul meu propriu suferea. Acum - spre bătrâneţe - mi-e mai uşor 
să-mi recunosc înfrângerile. 

De Friedrich am încercat să mă descotorosesc în mai multe 
rânduri. Mă irita ostentaţia cu care cheltuia banii. Poate că acesta 
era un simplu pretext. Simţeam instinctiv că prezenţa lui constituie 
o primejdie pentru fericirea mea. Dacă Friedrich ar fi fost mai puţin 
abil, aş fi găsit un motiv spre a-l îndepărta. Era însă extrem de 
cuviincios în relaţiile sale cu Anneliese şi cu mine. N-a depăşit 
niciodată - cel puţin atât cât ştiu eu - graniţele unei amabilităţi, ale 
unei politeţi desăvârşite. Niciodată nu a încercat să rămână singur 
cu iubita mea. La dans o invita foarte rar. 

Intr-o seară, după o petrecere zgomotoasă în casa unei tinere 
perechi din grupul nostru, m-am retras cu Anneliese în mica 
noastră vilă. Eram dornic să mă eliberez de sub tutela adeseori 
obositoare a prietenilor. Proprietăreasa ne-a servit un supeu 
reconfortant, iar după cafele s-a retras discretă, urându-ne 
complice: „Petrecere frumoasă!” 

— Ti-am pregătit o surpriză, Anneliese, i-am spus, după ce am 
rămas singuri. Am telegrafiat la Cannes, spre a le cere să ne 


— 254 — 


rezerve un apartament. Am de gând să ne încheiem vacanţa pe 
Riviera. 

Anneliese m-a privit lung cu ochii ei albaştri şi atât de limpezi, 
încât mă oglindeam ca într-un iezer. 

— Cred că va trebui să ne întoarcem la Berlin, Eugen. 

Am rămas perplex. Mă aşteptasem să sară entuziasmată de pe 
canapea şi să-şi arunce braţele în jurul grumazului meu. 

— Trec anii, Eugen. Vreau să mă înţelegi. Am fost fericită lângă 
tine. Dar trebuie să mă gândesc şi la viitorul meu. 

M-a fulgerat o bănuială. „Acum îmi va pune chestiunea de 
încredere”, mi-am zis. 

Anneliese a făcut o pauză. A sorbit puţină cafea, apoi mi-a vorbit 
cu toată seriozitatea: 

— Trebuie să-ţi dau o veste, Eugen. Friedrich m-a cerut în 
căsătorie. 

Cred că în clipa aceea am făcut o mutră tâmpă, căci Anneliese a 
râs. 

— Vorbeşti serios? am întrebat-o. 

— Foarte serios. 

— Când a avut timp să-ţi facă propunerea? 

— Azi. În vreme ce dansam. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— Am acceptat. 

Am simţit că mi se urcă sângele în cap. 

— Nu crezi că era corect să stai mai întâi de vorbă cu mine? am 
întrebat-o. 

— De ce? Ca să-ţi cer aprobarea? 

— Imi datorai cel puţin o explicaţie. 

— Poftim, ţi-am dat-o. 

M-am înfuriat. 

— Meritam un tratament mai bun. 

Lumina lămpii îi cădea pieziş pe obraz. 

— Cât am fost împreună, ţi-am fost credincioasă, Eugen. 

— Se vede. Ai complotat în spatele meu. 

— N-am complotat. Am acceptat să fiu soţia lui Friedrich. 
Întotdeauna am visat să fiu o soţie şi o mamă bună. 

— Ce frază de almanah familial! am replicat ironic. 

— Încearcă să mă înţelegi, Eugen. Tu nu te-ai fi însurat cu mine. 
Cunosc principiile castei tale. 

— Friedrich face parte din aceeaşi castă. 


— 255 — 


— De acord. Este însă dispus să-şi înfrunte familia, casta, 
tradiţiile. 

— Este într-adevăr de o mărinimie... 

— Aş vrea să plecăm mâine la Berlin, Eugen. 

— Bine, am să cer nota de plată, am replicat glacial. 

In pofida atitudinii mele, sufeream cumplit. Ştiam că Anneliese 
nu minte. Il socoteam capabil pe Friedrich de orice murdărie. 
Săvârşise gestul pe care tatăl lui îl făcuse faţă de tatăl meu. 

M-am ţinut de cuvânt. In aceeaşi noapte am plătit proprietăresei 
dezolate chiria pe întreaga lună în curs. Sperase că voi rămâne la 
St.-Moritz până în primăvară. Am făcut apoi pe supăratul. Cât de 
rizibile îmi par acum crizele acelea de nervi care nu m-au lăsat 
atunci să închid ochii până în zori. M-am culcat singur într-un 
salonaş. Mă aşteptasem ca Anneliese să mă cheme, să-mi propună 
o împăcare. Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea. Mi-a urat 
noapte bună şi s-a retras în dormitor. 

După ce am rămas singur, m-au năpădit cele mai năstruşnice 
gânduri. Mi-a trecut prin cap să mă reped până la Friedrich şi să-l 
provoc la duel. Am reflectat însă profund şi mi-am zis că gestul m- 
ar acoperi de ridicol. Aveam oare dreptul să mă opun acestei 
căsătorii, când eu nici nu concepeam să mă însor cu Anneliese? 

A doua zi am plecat împreună la Berlin. Am condus-o apoi până 
la uşa locuinţei ei. După ce i-am urat fericire alături de viitorul ei 
soţ, ne-am despărţit. Scurt timp după aceea s-a căsătorit cu 
Friedrich. Bătrânul baron a făcut un scandal monstru, ameninţându- 
şi fiul cu dezmoştenirea. Până la urmă apele s-au liniştit. Anneliese 
i-a dăruit un fiu lui Friedrich, pe care l-au botezat Karl. Fericirea ei 
n-a durat mult. După doi ani de trai comun, a fost nevoită să 
accepte un divorţ, care, din punct de vedere material, s-a soldat cu 
o foarte generoasă pensie alimentară. De atunci Anneliese îşi 
petrece existenţa plimbându-şi plictisul prin cazinourile marilor 
staţiuni de pe țărmurile Mediteranei. Fiul ei şi al lui Friedrich este 
astăzi un tânăr de 19 sau 20 de ani. Din partea mamei a moştenit 
frumuseţea. Din partea tatălui - o constituţie fizică delicată. Atât şi 
nimic mai mult. Nu a moştenit nici dragostea de muncă a părintelui 
şi bunicului, nici setea lor aprigă de câştig. Unii spun că este un 
visător, că are temperament de artist. Alţii vorbesc urât pe seama 
lui. Pretind că ar fi superficial cheltuitor, încrezut şi înclinat spre tot 
felul de perversiuni. Poate că adevărul este undeva la mijloc. 
Reputația tristă care i s-a făcut şi-ar găsi explicaţia în ura oamenilor 


— 256 — 


împotriva a tot ceea ce ţine de dinastia von Bruck, îmi spunea 
odată Anneliese. 


— Retragerea Germaniei din Liga Naţiunilor a însemnat o palmă 
usturătoare aplicată statelor occidentale, dirijate de iudaismul 
internaţional, a răcnit cu emfază reprezentantul organizaţiei naziste 
din Bochum, smulgându-mă din gânduri. 

— Aşa este, a întărit unul din directori. In timp de pace trebuie 
să-ţi făureşti tunuri, obişnuia să spună cancelarul Bismarck. 
Fiihrerul a înţeles acest adevăr şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă 
spre a-l traduce în fapte. 

— Inainte chiar de a cuceri puterea, Fuhrerul declara că armata 
de mercenari a Germaniei republicane trebuie înlocuită cu o armată 
naţională, adăugă ferm alt director. In Mein Kampf a tratat pe larg 
rolul pe care-l va atribui Wehrmachtului în cel de-al treilea Reich... 

Bătrânul baron se grăbi să supraliciteze: 

— Genialul nostru Führer a supus încă din '933 Fe/dmarschallului 
Hindenburg planul de patru ani, destinat să lichideze şomajul 
printr-o dezvoltare intensivă a industriei de armament. Am fost de 
faţă când i-a declarat generalului von Blomberg că sarcina 
esenţială a noului guvernământ va fi întărirea paralelă a armatei şi 
a partidului. 

— Nu se poate spune că Führerul nu s-a ţinut de cuvânt, clamă 
nazistul, izbind cu pumnul în masă. 

— Este incontestabil, a rostit Friedrich, că în mai puţin de un an 
de la venirea la putere, Fuhrerul a dinamizat considerabil 
pregătirea militară a ţării. Şaptezeci la sută din uzine au fost 
destinate industriei de război. 

Intervenţia lui a fost salutată cu aprobări unanime. 

— Numai aşa am putut îngenunchea Europa, a adăugat baronul. 

A înălţat privirile spre candelabrul cu zeci de braţe, care domina 
masa, a zâmbit unui chip descoperit printre puzderia de globuri 
electrice şi a scăpat iarăşi melodia lui preferată: 

Sous les ponts de Paris, lorsque descend la nuit... 

Asupra comesenilor s-a aşternut o tăcere jenantă. Cântecul 
bătrânului baron venea foarte à propos după sforăitoarea lui frază 
asupra „îngenuncherii Europei”. 

Liniştea a fost brusc întreruptă de intrarea furtunoasă a ultimului 
descendent al familiei von Bruck. Apariție oportună, căci a sfărâmat 
atmosfera aceea penibilă, instalată după divagaţiile cântate ale 


— 257 — 


baronului. 

Karl purta un costum de călărie şi cizme galbene. Se aşeză pe 
scaunul rezervat lui. 

— Acum se vine? rosti cu reproş Friedrich. Nu ştiai că avem 
invitaţi? 

Karl a înclinat capul lui frumos spre mine. 

— Sunt foarte bucuros că ai venit printre noi, Onkel Eugen. 

Şi-a desfăcut şervetul scrobit şi l-a aşternut pe genunchi. 

— Am fost în inspecţie, a explicat cu falsă însufleţire. La secţia 
de tancuri grele. 

„Cine ştie de unde vine”, păreau să spună convivii, care-l priveau 
cu îndoială. 

Friedrich era furios. Unicul lui fiu îl făcea de râs. Işi dezonora nu 
numai familia, ci întreg imperiul Bruck. În clipa aceea m-am socotit 
deplin răzbunat. Friedrich mi-o răpise pe Anneliese, dar rezultatele 
căsătoriei fuseseră dezastruoase. Era atât de pedepsit omul acesta, 
încât i-am iertat păcatele. Intotdeauna îşi dorise un fiu ca să-i 
continue eforturile şi să poarte făclia firmei. 

Karl avea un chip de Adonis. Părul cârlionţat era de un blond- 
auriu. S-ar fi zis că toată lumina din jur i se încurcase în păr. Ochii, 
de un albastru-marin, erau şăgalnici. Ovalul perfect al feţei se 
armoniza cu trăsăturile elegante. Pe cât de urât şi de slăbănog 
arăta Friedrich, pe atât de frumos era fiul. Său. „Un măr splendid, 
dar putred”, îl caracterizase odată unul. Din directorii uzinei. 
Vorbele acestea, destinate unui auditoriu restrâns, scăpaseră, 
printr-o indiscreţie, dincolo de graniţele îngăduite. Directorul, deşi 
era un tehnician capabil, fusese concediat. 

După desert, s-a ridicat o ultimă cupă de şampanie în cinstea 
Fuhrerului, apoi invitaţii s-au retras. S-a retras şi bătrânul baron, 
urmat de secretar, deoarece trebuia să-şi schimbe pantalonii. 

Am rămas numai cu Friedrich şi cu fiul său. 

— Ce zic aviatorii tăi, Eugen? m-a întrebat Friedrich: Suntem 
bombardaţi aproape în fiecare zi. Numai când cerul e înnourat ne 
bucurăm de răgaz. 

— Aviatorii îşi fac datoria, Friedrich. Dar nu avem avioane. Aici 
intervine rolul vostru, al fabricanţilor. Daţi-ne avioane şi vom 
asigura o apărare eficace. 

Friedrich schiţă un gest care-i exterioriza exasperarea. 

— Cerc vicios! Nu putem fabrica avioane, fiindcă suntem 
bombardaţi. Şi nu putem împiedica bombardamentele, fiindcă nu 


— 258 — 


avem avioane. 

In aceeaşi clipă sirenele începură să urle. 

— larăşi! exclamă Karl plictisit. 

— Ai să vezi acum dans, grăi posomorât Friedrich. 
Bombardamentele acestea, repetate până la saturație, ne provoacă 
pagube considerabile. Tot ce se strică ziua reparăm noaptea. Şi tot 
ce se strică noaptea reparăm ziua. In condiţiile acestea mă întreb 
dacă în curând nu vom fi nevoiţi să sistăm producţia. 

Se auzea un huruit îndepărtat, dar puternic. Ferestrele vibrau. 

— Vin cu sutele, zise Karl. Casa n-au bombardat-o niciodată. 

— Ai văzut cum arată uzina? m-a întrebat Friedrich. 

— Am văzut. Arată destul de jalnic. 

— S-o vezi după bombardament. 

Huruitul se apropia, amplificându-se, stârnind tot mai arţăgos 
tirul artileriei antiaeriene. 

— Aţi observat? remarcă spiritual Karl. Când trage artileria 
antiaeriană, ai impresia că se destupă nişte sticle cu şampanie. 

Tatăl îl privi cu severitate. 

— lată o comparaţie care te caracterizează. 

Karl strâmbă dispreţuitor din nas. 

— Umorul nu este apreciat în casa asta! 

Potop de bubuituri a pornit să se reverse spre Bochum. S-ar fi zis 
că pământul se frământă, fierbe, se contorsionează, geme... Pereţii 
casei se cutremurau. 

— Dacă vrei să vezi uzina, ne putem pregăti de plecare. Până 
ajungem acolo, se termină bombardamentul, zise Friedrich, 
consultându-şi ceasul. 

Avea un aer impresionant de rece. 

— Ai să vezi un spectacol ce lasă în urmă Sodoma şi Gomora, 
interveni Karl sarcastic. 

Friedrich clătină contrariat capul, dar nu mai rosti nici un cuvânt. 
Peste zece minute ne-am instalat în maşinile care ne aşteptau în 
faţa casei. Dinspre Bochum se înălţau coloane înalte de fum. 

— lar au lovit un depozit de carburanţi, afirmă Friedrich. 

Pe şosea circulaţia era oprită. Maşinile noastre au fost lăsate să 
treacă. Erau cunoscute de Fe/djandarmerie. |n vreme ce ne 
apropiam de Bochum, puteam să urmăresc pe fereastra maşinii 
fazele bombardamentului. Tunurile antiaeriene, fabricate de Bruck, 
socotite invincibile în primii ani ai războiului, se dovedeau ineficace 
faţă de altitudinea la care evoluau formaţiile aeriene inamice. De 


— 259 — 


precizie nu mai putea fi vorba. Barajele de artilerie provocau 
pierderi infime în rândurile bombardierelor americane. Aviația 
noastră era ca şi inexistentă. Deasupra celor opt kilometri pătraţi, 
ocupați de uzinele „Bruck”, se revărsa covor de bombe. 

La intrarea în oraş am fost nevoiţi să oprim din cauza violenţei 
bombardamentului, care acoperise cu dărâmături partea carosabilă 
a străzii. Dintr-o groapă săpată de o bombă de mare greutate se 
ridica un gheizer de apă - mărturie a unei conducte distruse. 

După circa douăzeci de minute, cele patru sute de bombardiere 
inamice, care loviseră în valuri succesive uzinele şi oraşul, au 
descris un mare ocol deasupra noastră, înapoindu-se spre nord- 
vest. Am intrat în curtea uzinei în momentul în care sirenele 
anunțau încetarea alarmei. Priveliştea era infernală. Hale, izbite în 
plin, îşi căscau spre cer guri imense, pe care echipe de muncitori se 
străduiau să le acopere. Ziduri întregi se prăbuşiseră, lăsând să se 
vadă interiorul atelierelor pustiite de explozii. Câteva clădiri ardeau. 
Un depozit de carburanţi incendiat repezea spre cer un vulcan de 
fum negru, luminat de flăcări roşii. 

Mai înspăimântătoare decât pagubele materiale erau mormanele 
de cadavre din curtea uzinei şi din halele devastate de bombe. 

— Ce e cu nenorociţii aceştia? l-am întrebat pe Friedrich, în 
vreme ce umblam printre morţii sfârtecaţi, arşi. l-a surprins 
bombardamentul afară din adăposturi? 

Friedrich a zâmbit sardonic. 

— Adăposturi? Te-ai gândit ce adăposturi ne-ar trebui pentru 
zecile de mii de oameni care lucrează în uzină? Ne-ar trebui cinci 
ani. 

— De ce nu le-aţi construit la vreme? 

— Eram sigur că ai să-mi pui întrebarea aceasta, Eugen. 
Răspunsul ţi-l poate da ilustrul tău şef, Reichsmarschallul Hermann 
Göring. La începutul războiului ne-a asigurat el că nici un avion 
inamic nu va brăzda cerul Germaniei. In loc să construim 
adăposturi, am ridicat hale şi ateliere. Rezultatele se văd. 

Argumentul nu era convingător. Bombardamentele aeriene 
anglo-americane asupra Ruhrului începuseră în martie '943. 
Trecuse de atunci un an. Ce făcuseră baronul von Bruck şi fiul său 
în acest timp? La întrebarea mea a ridicat din umeri. 

— Folosim mâna de lucru pentru realizarea producţiei de război. 
Nu avem timp de adăposturi. Cele câteva, construite în grabă, 
servesc pentru ocrotirea personalului cu o înaltă calificare tehnică. 


— 260 — 


De aceştia trebuie să avem grijă, căci sunt de neînlocuit. Nu pot 
spune acelaşi lucru despre muncitorii necalificaţi, precum şi despre 
cei cu o pregătire tehnică sumară. Aceştia sunt recrutaţi mai ales 
din prizonieri de război, din cetăţeni ai unor ţări ocupate, aduşi la 
muncă forţată, din evrei şi evreice care scapă astfel de lagăre... 
Războiul se face cu sacrificii, Eugen. Ce importanţă au câteva 
pierderi omeneşti, când atârnă în balanţă existenţa Germaniei? 

— Şi oamenii aceştia unde dorm? Unde mănâncă? 

Friedrich ridică din umeri. 

— In barăci. Dar şi acestea au fost distruse de bombele 
incendiare. 

— Şi acum unde dorm? 

— Pe unde pot. Prin pivnițe, prin atelierele în care nu se lucrează 
noaptea, prin ruine... 

— Nu se spală niciodată? Nu-şi spală lucrurile? 

— Ca să-ţi spun drept, nu m-am preocupat de chestiunea asta. 

Se întoarse spre unul din directorii care ne însoțeau. 

— Hammer, unde îşi spală oamenii lucrurile? 

— Oh, Herr General Direktor, nu trebuie să le purtaţi de grijă. Le- 
am pus la dispoziţie cazane... 

Am văzut într-una din curţile vaste, ca nişte bulevarde deschise 
între halele imense, câteva cazane, în jurul cărora câteva femei 
aţâţau focul şi amestecau un fel de ciorbă negricioasă. 

— Cazanele acestea? l-am întrebat pe director. 

— Acestea, a replicat Hammer. După ce sunt folosite pentru a 
fierbe o ciorbă sau o mâncare, pot fi utilizate tot atu de bine şi la 
fierberea rufelor. 

Am simţit că mă năpădeşte greaţa. Poate că era de vină şi 
mirosul de fum, de carne arsă, de moloz, de gunoaie... Femeile din 
jurul cazanelor nu mai aveau nimic omenesc în ele. Păreau nişte 
fiinţe din epoca cavernelor. Supte la faţă, vinete, cu laţele căzute 
pe frunte, dezgustător de murdare, răspândeau un miros de 
putreziciune. Bărbaţii, nebărbieriţi, nespălaţi, înfăşuraţi în zdrenţe, 
arătau ca nişte troglodiţi. Ajungeai la un moment dat să te întrebi 
cum de izbutiseră creaturile acestea primare să supravieţuiască 
potopului de milenii şi să se integreze în frământata noastră lume 
contemporană. 

Am arătat lui Friedrich şi colaboratorilor o fată de vreo 20 de ani, 
căreia i se vedea numai capul hirsut ieşit dintr-o pătură decupată la 
mijloc şi îmbrăcată ca un poncho. Işi târa un picior şchiop, în vreme 


— 261 — 


ce amesteca fiertura imundă dintr-un cazan. 

— Acesta e cel mai nenorocit exemplar uman pe care l-am văzut 
vreodată, am rostit cu indignare. N-aş fi crezut că oamenii folosiţi în 
uzina dumneavoastră pot să arate în asemenea hal. 

Hammer tuşi încurcat. Aruncă o privire furişă patronului. 
Friedrich se scărpină după ureche şi ridică neputincios din mâini. 

— Te asigur, dragă Eugen, că sunt tot atât de întristat ca şi tine 
de ceea ce văd în jur. Dar nu pot face nimic. Nu cutez să mă ridic 
împotriva unui sistem... 

— Alţii au cutezat, Friedrich. Cunosc industriaşi care au refuzat 
să se folosească de mâna de lucru forţată. 

— Se poate, a replicat calm. Asemenea scrupule, în vremurile 
grele prin care trecem, nu reprezintă decât un lux superfluu. 
Gauleiterul Sauckel, împuternicitul general pentru folosirea mâinii 
de lucru, stabileşte contingentele de muncitori, necesari economiei 
de război. Ştii la cât se ridică numărul străinilor şi al prizonierilor de 
război aduşi să muncească în Germania? Să-ţi spun eu. La peste 7 
000 000 de oameni. Şeful dumitale, Reichsmarschallul Hermann 
Göring, la o consfătuire a Gauleiterilor, a adus omagii lui Sauckel, 
dându-l exemplu: „Dacă fiecare din dumneavoastră ar depune 
măcar o zecime din energia cheltuită de Gav/eiterul/ Sauckel. V-ar fi 
realmente uşor să îndepliniţi sarcinile ce vi s-au încredinţat”. 

Friedrich s-a uitat câteva clipe la furnicarul de oameni care se 
străduia să repare stricăciunile. 

— Iţi apreciez umanitarismul, Eugen. Dar să nu uiţi că suferinţele 
lor din lumea aceasta vor fi cumpănite de fericiri cereşti în viaţa de 
apoi. Câţi dintre noi se vor bucura de acest privilegiu? 

Nu i-am savurat gluma. Severitatea expresiei mele l-a făcut să 
schimbe tonul. 

— Incearcă să te plasezi în locul meu, Eugen. Uzinele noastre 
reprezintă un mare aport în efortul de război al Germaniei. Aş putea 
oare să frânez acest efort, făcând obiecţii lui Sauckel în legătură cu 
proveniența mâinii de lucru? Nu e chip să prepari omletă fără să 
spargi ouă, glăsuieşte un vechi proverb american. Trebuie să 
recunoşti că ascunde mult adevăr. 

— Sauckel cunoaşte condiţiile în care lucrează nenorociţii 
aceştia? A venit vreodată în inspecţie? 

— A participat la câteva recepții oferite de tata în cinstea 
căpeteniilor partidului. Nu s-a interesat însă niciodată în mod 
special de lucrătorii proveniţi din ţările ocupate. Crezi că nu 


— 262 — 


cunoaşte realitatea? Că nu este informat? Uzina mea este împănată 
de S.S.-işti, cu unica misiune de a se ocupa de lucrători. 

— Se şi ocupă, am rostit sec. 

— Se ocupă, dar nu de condiţiile lor de trai. 

— Pentru S.S.-işti ai construit, desigur, adăposturi! 

— Am construit. Adăposturi „Humboldt”, verificate împotriva 
bombelor. Muncitorii au la dispoziţie tranşee... In sfârşit, Eugen, nu 
are rost să mă supui unui interogatoriu, zise el cu iritare în glas. Imi 
fac datoria faţă de Germania, aşa cum ţi-o faci şi tu. Acţionăm în 
domenii diferite, dar scopul nostru este acelaşi. 

Am simţit că mi se urcă sângele în cap. 

— Scopurile noastre nu sunt aceleaşi, Friedrich. 

— Ce vrei să spui? 

— Eu nu îmi sporesc beneficiile profitând de nenorocirea 
oamenilor. 

Friedrich s-a uitat stingherit la directorii săi, la Karl, care surâdea 
enigmatic, la ofiţerii mei, apoi mi s-a adresat cu infinită răbdare, în 
care se desluşea o oarecare oboseală: 

— Nu înţeleg, Eugen, rostul acestui proces pe care mi-l faci de 
faţă cu toată lumea. Fiecare se dirijează în viaţă aşa cum socoteşte 
de cuviinţă. 

Am replicat dispreţuitor: 

— Şi oamenii cumsecade şi răufăcătorii au un liber arbitru. 

Obrazul i s-a înroşit brusc. 

— Nu înţeleg de ce ţii cu tot dinadinsul să mă ofensezi? 

— Socotesc această vizită terminată, Friedrich. Am văzut tot ce 
era de văzut. Mulţumesc. M-am întors spre directorul Hammer: în 
seara aceasta pleacă vreun tren spre capitală? 

— Da, zise el cu jumătate de glas. 

— Vă rog să-mi reţineţi telefonic locuri. 

— Prea bine, Herr General. 

— Inginerul Haag mă însoţeşte în seara aceasta, sau mai are 
nevoie de unele pregătiri? m-am adresat lui Friedrich. 

— Când vrei să pleci în România? m-a întrebat. 

— Mâine noapte. 

— Perfect. Mâine seară, cel mai târziu, Haag va fi la Berlin. 
Trebuie să-şi completeze dosarele. Contasem că ai să înnoptezi la 
noi. 

— Mulţumesc. Mâine de dimineaţă trebuie să fiu neapărat la 
Berlin. 


— 263 — 


Hammer şi-a verificat ceasul. 

— Abia peste două ore pleacă trenul. 

— Ţi-aş rămâne îndatorat, Friedrich, dacă mi-ai pune o maşină la 
dispoziţie. Până la plecarea trenului, aş dori să vizitez câteva unităţi 
de artilerie antiaeriană din dispozitivul de apărare al oraşului 
dumneavoastră. 

— Maşinile mele sunt la dispoziţia ta, zise Friedrich, cu perfectă 
politeţe. 

Am avut impresia că tânărul Karl se amuza copios de modul în 
care îi tratam părintele. Părea să fie încântat de altercaţia dintre 
mine şi aparent omnipotentul Friedrich. Mărturisesc că în clipa 
aceea mi-a fost simpatic. Poate că îl subestimasem pe Karl. 

Mi-am luat rămas bun de la Friedrich şi de la directori. L-am 
rugat să transmită salutările mele baronului. 

— Are să fie extrem de mâhnit că nu i-ai dat posibilitatea să te 
îmbrăţişeze înainte de plecare. Are o mare slăbiciune pentru tine, 
Eugen. 

Prin atitudinea sa politicoasă se străduia să dovedească lipsa de 
tact a comportării mele. Eram rupt însă de prea multă vreme de 
convenţionalismul lumii din care şi Friedrich şi eu făceam parte, ca 
să mai apreciez eleganța manierelor sale de grand seigneur, dispus 
să ierte unele încălcări ale etichetei. 

Ne-am despărţit fără regrete. Era, cred, încântat că scăpase de 
prezenţa mea. Când şoferul a închis portiera Mercedesului şi 
maşina s-a urnit din faţa grupului alcătuit din directori şi stăpânul 
lor, am respirat adânc. Dar simţământul acesta de uşurare m-a 
părăsit de îndată ce privirile mele au căzut asupra clădirilor 
distruse sau deteriorate, asupra oamenilor zgribuliţi care forfoteau 
ca robii de odinioară în jurul piramidelor, asupra S.S.-iştilor în 
uniforme bine strânse pe corp şi cu insigna „Cap de mort” pe 
caschetă. 

Am trecut pe străzile oraşului ruinat pe jumătate. Am văzut 
oameni livizi, scheletici, năuciţi, umblând printre clădirile spintecate 
de forţa exploziilor. In aerul nemişcat pluteau zdrenţe de fum şi de 
praf. Locuitorii oraşului Bochum cunoşteau rigorile iadului mai 
înainte de a muri. 

Bateriile de artilerie antiaeriană inspectate mi-au făcut o 
impresie bună. Soldaţii se străduiau să-şi păstreze moralul. li rodea 
neputinţa de a se împotrivi cu eficacitate raidurilor aeriene inamice, 
dar faptul că aveau o armă în mână le crea o altă viziune, o altă 


— 264 — 


mentalitate. Soldații aceştia, care, potrivit  sloganurilor 
propagandistice, „se luptau în prima linie a frontului, deşi se aflau 
în patrie”, erau în orice caz mai fericiţi, decât camarazii lor care 
făceau războiul prin stepele ruseşti. j 

In ceea ce priveşte hrana, situația era dezastruoasă. Incă din 
'943 oamenii ajunseseră să se socotească fericiți dacă erau în stare 
să-şi procure zilnic poşirca de supă preparată din făină de mazăre, 
de orz şi, foarte rar, de fasole. Supa de sânge, acea imposibilă 
zeamă de care nu am reuşit să mă ating niciodată, devenise un 
regal culinar. Varza fiartă, fără grăsime, la care se adăuga, la zile 
mari, câte o bucăţică de carne mai subţire decât o felie de salam, 
reprezenta un fel de mâncare oferit până şi ofiţerilor străini sosiți în 
vizită oficială la Berlin. Prin '942 se mai servea încă supă de coji de 
raci, care a ajuns cu timpul o raritate. Gulaşul, două bucățele de 
cocă, la care se adaugă o infimă bucată de carne, a dispărut de pe 
listele de mâncare. Numai salata de scoici se mai vinde fără 
cartelă. 

Oamenii regimului şi speculanţii găsesc oricând posibilitatea să- 
şi satisfacă gusturile rafinate. Cu 250 de mărci poţi să te desfeţi cu 
pateu de ficat, cu friptură de gâscă şi cu o sticlă de Bordeaux 
autentic. 

Ţin minte că, prin '942, amatorii de cafea cu lapte şi cozonac 
găseau asemenea bunătăţi fără cartelă la cofetăria instalată pe 
terasa superioară de pe Funkturm. Ştiu că într-o după-amiază m- 
am înfruptat cu două cafele cu lapte şi cu patru felii de cozonac. 
Eram împreună cu prietenul meu, generalul Kellermann. Imbrăcaţi 
în haine civile, am hoinărit apoi pe străzile Berlinului, bucurându-ne 
ca nişte copii de o scurtă permisie. Am prețuit mai mult acele două 
cafele cu lapte decât toate dineurile îmbelşugate la care am fost 
poftit în atâtea rânduri de către căpeteniile naziste. 

Am plecat din Bochum cu un tren de noapte şi, după o călătorie 
întreruptă de o singură alarmă aeriană, într-o gară al cărei nume 
îmi scapă, am ajuns în cursul după-amiezii următoare la Berlin. 

Potrivit ordinelor lui von Geist, vagoanele afectate statului meu 
major aşteptau în gară, ca să fie ataşate la garnitura de Bucureşti. 
Până atunci îmi rămâneau câteva ore libere, pe care aveam de 
gând să le utilizez într-un mod raţional. 

In primul rând, trebuia să răspund la invitaţia generalului Beck, 
comunicată prin intermediul lui Olbricht, în cursul scurtei mele 
escale aeriene la Berlin. Şi eu doream să-i vorbesc. Eram îngrozit 


— 265 — 


de ceea ce văzusem la Bochum. Războiul nu trebuia să mai 
continue. Toţi cei care ne supuneam ordinelor criminale ale lui 
Hitler acceptam să ne facem complicii lui. 

Voiam să trec şi pe la Statul-Major al Aerului, ca să depun un 
raport asupra discuţiilor purtate la Bochum. Raportul trebuia să 
ajungă pe masa de lucru a lui Göring. 

Amurgul se lăsa asupra oraşului când am plecat cu, Horsch-ul 
meu spre locuinţa generalului Beck. In Berlinul supus tot mai des 
incursiunilor aeriene inamice, circulaţia se făcea în condițiuni grele. 
Pe străzile lovite de bombardamente, echipele de curăţire se 
străduiau să înlăture dărâmăturile, pentru a restabili fluxul normal 
al traficului. 

In timpul drumului de la Bochum la Berlin, mă gândisem 
adeseori la generalul Beck. Aveam un mare respect pentru acest 
om, care îndrăznise să-i spună lui Hitler în faţă adevăruri 
usturătoare, fără să ţină seama de riscuri. Principiile sale morale, 
integritatea, curajul său civic îl plasau deasupra întregului corp al 
generalilor. Nu era de mirare că ajunsese căpetenia conspirației 
împotriva lui Hitler. 

Cariera lui se datora exclusiv meritelor personale. Generalul 
Beck ura manevrele de culise şi servilismul faţă de şefi. Sfârşitul 
primului război mondial îl găsise în statul-major al grupului de 
armate ale Kronprinzului, sub comanda directă a generalului conte 
von der Schulenburg. Deţinuse apoi diferite funcţii în cadrul celui 
de-al Vl-lea Wenrkreis din Munster. Comandase Regimentul 5 
artilerie din Ulm, iar mai târziu i se încredinţase comanda Diviziei 1 
Cavalerie din  Frankfurt-am-Oder. Generalul von Fritsch, 
comandantul armatei de uscat, îl numise apoi în fruntea statului 
său major, funcţie de care generalul Beck se achitase strălucit. 

În acea epocă, Wehrmachtul cunoştea o spectaculoasă 
dezvoltare. Legea din 21 mai '935 restabilise serviciul militar 
obligatoriu. Remilitarizarea malului stâng al Rinului dusese la o 
sporire a efectivelor şi la intensificarea înarmărilor. Armata 
germană, care cuprindea în '933 circa 125 000 de oameni, avea să 
atingă doi ani mai târziu un efectiv de 800 000 de oameni, în care 
nu se includeau organizaţiile S.S. şi S.A. şi nici Arbeitdienstul, 
faimosul Serviciu al muncii. 

In august '936, Hitler avea să dea un nou decret, sporind la doi 
ani durata serviciului militar activ. Graţie acestei măsuri, efectivele 
Wehrmachtului aveau să se ridice la 1 510 000 de oameni, la care 


— 266 — 


se puteau adăuga încă 405 000 de oameni reprezentând diferite 
formaţii paramilitare - S.S., N.S.K.K. şi Arbeitdienst. 

Germania căpăta astfel o armată capabilă să mobilizeze în timp 
de război circa 13 000 000 de oameni. Teritoriul ţării era împărţit în 
16 Wehrkreise, cărora le corespundeau 16 corpuri de armată. In 
caz de război, corpurile de armată se dezvoltau în armate, iar cele 
50 de divizii existente în timp de pace se transformau în corpuri de 
armată, care aveau să cuprindă fiecare câte 6 divizii. In acest mod, 
o mobilizare generală ar fi realizat într-un timp record 300 de 
divizii, faţă de 240 de divizii care constituiseră armata imperială 
germană din primul război mondial. 

Conştienţi de forţa pe care o reprezenta noua armată în cel de-al 
treilea Reich, generalii socotiseră firesc să fie consultaţi în 
problemele politice importante. Căpeteniile militare care ocupaseră 
demnități înalte în timpul Kaisseru/ui, nu uitau rolul jucat în viaţa 
politică a ţării. Generalul Ludendorff socotise de datoria sa să 
întocmească  „directive”, pe care le supunea împăratului spre 
semnare, fără a-i cere în prealabil autorizarea. Mai târziu, generalul 
Luittwitz nu şovăise să bată cu pumnul în masă lui Noske, ministrul 
Reichswehrului, iar generalii Schleicher şi von Seeckt nu socoteau 
că îşi depăşesc atribuţiile dacă dădeau poveţe politice preşedintelui 
Hindenburg şi cancelarului Brüning. 

Hitler nu admitea însă că are ceva de învăţat de la generali, cu 
atât mai mult cu cât unii dintre aceştia erau ostili deocamdată unui 
conflict cu Uniunea Sovietică, susceptibil să ducă la izolarea politică 
a Germaniei şi, implicit, la izbucnirea unui război pe două fronturi. 
Nu pot nega însă că majoritatea doreau un război din spirit 
revanşard. Mai târziu victoriile armatei germane i-au împăcat cu 
Hitler, ca numai după înfrângeri să dorească pieirea lui. Hitler îşi 
manifesta adeseori indignarea împotriva militarilor care cutezau să- 
i frâneze elanul. În numeroase expuneri adresate colaboratorilor săi 
atacase principiile de politică externă ale lui Bismarck, adeptul unei 
apropieri faţă de ruşi. 

Hitler cunoştea opinia generalilor dar se ferea să intre în conflict 
deschis cu aceştia. Ocolea o discuţie hotărâtoare, care ar fi riscat 
să dea naştere unei crize de nedorit, lăsându-l pe Fe/dmarschallul 
von Blomberg, ministrul său de război până în '938, să joace rolul 
de paratrăsnet. Generalii, care se temeau de consecinţele politicii 
externe a lui Hitler, au încercat să-l convingă pe von Blomberg a se 
face purtătorul lor de cuvânt. Potrivit concepţiei lor, ministrul de 


— 267 — 


război trebuia să-l prevină pe Führer că armata nu este de acord cu 
directivele sale şi că nu-l va urma în cazul unei crize internaţionale 
grave. Von Blomberg se eschivase. Fusese întotdeauna un supus 
colaborator al lui Hitler şi nu îndrăznea să-i iasă din cuvânt. La 
argumentele lor, se mărginise să le răspundă că armata nu 
constituia un stat în stat şi că rolul ei se reducea la apărarea ţării 
de duşmani, politica rămânând domeniul exclusiv al partidului şi al 
guvernului. 

lritaţi de această replică, generalii disidenţi s-au grupat în jurul 
lui von Fritsch, care se remarcase prin fermitatea caracterului, prin 
intransigenţa şi prin importanţă pe care o acorda armatei. 

Pasiunea senilă a lui von Blomberg pentru secretara sa, Fräulein 
Grühn, o tânără de o frumuseţe frapantă, avea să declanşeze o 
criză cu urmări incalculabile. Ministrul, ambalat de dragostea-i 
târzie, a hotărât să-şi conducă secretara în faţa altarului. La 
ceremonia nupţială au asistat ca martori Hitler şi Göring. 

Câteva zile după consumarea fericitului eveniment, a explodat 
bomba. Mă aflam la Ministerul Aerului, când m-am întâlnit cu 
prietenul meu, generalul Kellermann. 

— Ai auzit? m-a întâmpinat râzând cu poftă. Göring se află în 
posesia unui dosar din care reiese că distinsa doamnă von 
Blomberg a avut un trecut aventuros. Se pare că ar fi fost arestată 
în mai multe rânduri de poliţia de moravuri şi condamnată pentru 
prostituție clandestină. 

A doua zi, generalul Halder mi-a declarat, plin de indignare: 

— Blomberg a dezonorat uniforma militară. S-a însurat cu o 
creatură de cea mai ordinară speţă. Actuala doamnă ministru a 
exercitat meseria de prostituată în mai multe oraşe. Este o ruşine! 

In cursul aceleiaşi zile, Keitel mi-a confirmat zvonurile: 

— Poliţia se află în posesia unor fotografii mai mult decât 
decoltate. Ema von Blomberg, în compania câtorva parteneri, 
ilustrând cele mai sugestive figuri din Kamasutra. Ce scandal! 

Göring m-a chemat în biroul său. 

— Blomberg a compromis armata. Nu numai că s-a însurat cu o 
femeie de stradă, dar a mai şi avut tupeul să-l roage pe Führer a-i fi 
martor la cununie. 

A omis să-mi spună că şi el semnase actul de căsătorie. 

Contele Helldorf, prefectul poliţiei, a primit ordin din partea lui 
Himmler să facă o anchetă exhaustivă. Rezultatele au fost 
catastrofale. 


— 268 — 


În ciuda lipsei lui de cultură şi de lustru, Hitler era un tactician 
diabolic. A înţeles că i se oferea ocazia unică de a se descotorosi de 
un om care începuse să-l incomodeze. Afectând o scandalizare de 
paradă, a ordonat lui Göring să ceară imediat demisia 
Feldmarschallului. Manevra lui era abilă. Von Blomberg, izolat de 
generalii ostili era o pradă uşoară. Nimeni nu avea să-i ia apărarea. 
Aparent, Hitler dădea satisfacţie căpeteniilor armatei. Asemenea 
unui versat jucător de şah, calcula însă mai multe mişcări înainte. 

Von Blomberg, care-l slujise până atunci cu credinţă, a avut 
amărăciunea să se vadă mazilit printr-o simplă trăsătură de condei. 
După revocarea sa, i s-a recomandat să-şi petreacă în Italia trista 
lună de miere. i 

Generalii au exultat. In infatuarea lor, credeau că li se dăduse 
satisfacție şi că exponentul lor, generalul von Fritsch, va obţine 
portofoliul Războiului. Dar Hitler abia făcuse prima mişcare. Nu îl 
înlăturase pe von Blomberg ca să lase în locul său pe 
independentul şi irascibilul von Fritsch. 

Acestuia Hitler îi pregătea o ieşire din scenă care avea să facă 
senzație prin implicațiile ei scabroase. Câteva săptămâni după 
căderea nefericitului ministru de război, un individ dubios, cu 
antecedente penale, pescuit de Himmler şi de Heydrich prin 
străfundurile lumii interlope, l-a denuntat pe von Fritsch că întreține 
relații contra naturii cu un homosexual notoriu. Hitler s-a arătat 
foarte revoltat de aceste revelații şi a pretins generalului să îşi 
prezinte demisia. Von Fritsch a refuzat. Ceva mai mult, a pretins să 
fie judecat de un tribunal de onoare, care să aprecieze valoarea 
mărturiilor incriminatoare. 

Dacă ar fi fost singur, aşa cum i se întâmplase lui von Blomberg, 
von Fritsch n-ar fi avut nici o şansă să i se dea ascultare. Cu ocazia 
acestei crize am putut să-mi dau seama de tăria de caracter a 
generalului Beck. Convins - ca şi majoritatea generalilor - de 
nevinovăția lui von Fritsch, a hotărât să nu dezarmeze până nu va 
da la iveală maşinaţiile adversarilor şefului său. In calitatea lui de 
şef al Statului-Major al Armatei de Uscat, s-a înfăţişat la 
Cancelariatul Reichului. Discuţia cu Hitler a fost furtunoasă. Fără să 
se lase intimidat de violențele de limbaj, a declarat că armata nu va 
permite înlăturarea şefului ei fără un proces care să facă lumină 
deplina asupra acestei afaceri. Hitler şi-a dat seama că mersese 
prea departe. A acceptat constituirea unui tribunal de onoare, sub 
preşedinţia lui Göring. Generalul von Rundstedt şi generalul von 


— 269 — 


Brauschitsch luaseră deja poziţie în sprijinul lui von Fritsch. 
Dezbaterile tribunalului au dovedit că acuzaţiile aduse generalului 
erau neîntemeiate. Von Fritsch, achitat, a cerut reintegrarea în 
toate funcţiile sale. 

intre timp, Hitler săvârşise Ansch/ussul. Valul de entuziasm 
stârnit în rândul maselor de ocuparea fără sânge a Austriei i-a 
întărit considerabil poziţia. Stăpân pe situaţie, a refuzat să satisfacă 
cererea lui von Fritsch. La insistenţele lui von Brauschitsch, a 
aprobat în cele din urmă să i se încredinţeze generalului reabilitat 
comanda onorifică a Regimentului 12 artilerie. In timpul campaniei 
din Polonia, von Fritsch a căzut pe câmpul de luptă, în vreme ce se 
afla în fruntea regimentului său. A circulat zvonul că generalul a 
fost victima unui glonte tras de un S.S.-ist. 

Inlăturarea lui Blomberg şi a lui von Fritsch i-a permis lui Hitler 
să-şi atingă un ţel demult visat: acela de a-şi asuma comanda 
supremă a armatei. Generalul Wilhelm Keitel devenea şeful 
Comandamentului Suprem al Wehrmachtului, iar generalul Walther 
von Brauschitsch căpăta comanda armatei de uscat în locul lui von 
Fritsch. Generalul Ludwig Beck îşi păstra funcţia de şef de stat- 
major al Armatei de Uscat. Dar Hitler nu avea să-i ierte rolul jucat în 
afacerea von Fritsch. 

Cu acelaşi prilej a pus în retragere şapte generali din Armata de 
Uscat şi şase din Luftwaffe, care nu se arătaseră suficient de docili. 
Căsnicia lui Hitler cu armata începuse să se destrame. 

Acum, Wehrmachtul şi comandanții lui căpătaseră un stăpân, pe 
care trebuiau să-l ştie de frică. 

Generalul Beck avea să-şi manifeste încă o dată spiritul de 
independenţă faţă de tendinţa de dominație a lui Hitler. 
Anschlussul fusese îndeplinit. Dictatorului Germaniei nu-i ajungea 
invadarea şi anexarea Austriei; dorea şi Cehoslovacia. „Planul 
verde” prevedea şi cucerirea acestei ţări. Generalii cunoşteau 
intenţiile lui Hitler. 

— Armata germană nu este capabilă să se angajeze într-un 
război, mi-a spus Keitel, curând după intrarea triumfală a trupelor 
noastre în Viena. Dacă Cehoslovacia ne-ar ataca, s-ar produce o 
catastrofă. 

— Atunci de ce nu vă opuneţi intenţiilor agresive ale Fuhrerului? 
l-am întrebat. 

Keitel m-a privit îngrozit. 

— Să mă împotrivesc Fuhrerului? Cum aş îndrăzni? Intuiţia lui 


— 270 — 


genială depăşeşte toate previziunile stat-majoriştilor. 

„Planul verde” luase în mai '938 forma unui proiect definitiv al 
atacului împotriva Cehoslovaciei. Von Blomberg, în ciuda 
respectului său faţă de Hitler, încercase să-i demonstreze că 
armata germană nu este pregătită de război şi că, înainte de '943, 
nu va fi capabilă să facă faţă unui efort militar de mari proporţii. 
Von Fritsch fusese mai brutal, afirmând că intrarea în război a 
Germaniei ar echivala cu o sinucidere. Hitler îl revocase pe von 
Blomberg şi îl destituise pe von Fritsch. Numai generalul Beck se 
mai împotrivea proiectelor Fiihrerului. 

— Intenţia Fuhrerului este să atacăm imediat Cehoslovacia, a 
declarat Jodl în cadrul unei conferinţe la Statul-Major al Armatei de 
Uscat. 

— Numai un nebun ar fi în stare să împingă Germania într-un 
război, la ora actuală, a declarat Beck. Vorbele lui au produs 
consternare. Forţele armate ale statelor occidentale sunt net 
superioare nouă. Un război pornit sub asemenea auspicii s-ar 
încheia cu o catastrofă. 

In iunie, Hitler a convocat la cancelariat pe von Brauschitsch şi 
pe Ludwig Beck. Asistau Keitel şi principalii lui colaboratori. 

— Vă ordon să acceleraţi pregătirile atacului împotriva 
Cehoslovaciei. Trebuie să fim gata a trece la ocuparea integrală a 
teritoriului acestei ţări. Sunt convins că Anglia şi Franţa nu vor 
interveni. 

Von  Brauschitsch şi Beck au încercat să-i demonstreze 
primejdiile legate de posibilitatea izbucnirii unui război general. 
Hitler a refuzat să le dea ascultare şi le-a reproşat temporizarea. 

—  Ocupaţi-vă de problemele militare şi lăsaţi rezolvarea 
chestiunilor politice asupra mea. Cehoslovacia nu va fi capabilă să 
ne reziste. Am reuşit să bag zâzania între sudeţi şi cehi, cehi şi 
slovaci, slovaci şi unguri. Ţara aceasta se va prăbuşi ca un castel 
din cărţi de joc. 

In urma acestei conferinţe, Beck a săvârşit totuşi un act de curaj, 
pe care nici un alt general n-a mai îndrăznit să-l repete. A întocmit 
un memoriu în care a demonstrat că declanşarea unui război de 
către Germania ar duce la coalizarea împotriva noastră a întregii 
Europe şi poate şi a Americii. O astfel de aventură militară ar avea 
acelaşi tragic sfârşit ca şi războiul din '914-'918. 

Memoriul a fost trimis spre consultare tuturor comandanților de 
mari unităţi, care şi l-au însuşit fără rezerve. Beck a convocat apoi 


— 271 — 


la statul-major pe toţi generalii-colonei, cărora le-a dezvoltat verbal 
teoriile sale. Numai doi generali au cutezat să adopte o opinie 
contrară: von Reichenau şi Busch, cunoscuţi pentru convingerile lor 
naţional-socialiste. 

Informat de existenţa acestui document, Hitler a făcut o criză de 
nervi. L-a convocat pe Ludwig Beck la cancelariat. Acolo, între 
pereţii cabinetului său de lucru, discuţiile au luat proporţii de 
conflict deschis. Beck a îndrăznit să-i reproşeze lui Hitler 
incompetenţa în domeniul militar şi aventurismul politic. După 
scandalurile von Blomberg şi von Fritsch, Führerul nu s-a încumetat 
să provoace o nouă criză, trimiţându-l pe generalul Beck în faţa 
unui consiliu de onoare. S-a mărginit să-i ceară demisia. 

In ziua în care şi-a predat lucrările generalului Halder, noul şef al 
statului-major, Beck i-a declarat cu dârzenie: 

— Un regim politic bazat pe forţă nu poate fi doborât decât tot 
prin forţă. Nu veţi realiza nimic cu demisii şi memorii. 

In preajma Congresului de la Nurnberg, am avut o lungă discuţie 
cu generalul Keitel, la Ministerul de Război. Mai erau prezenţi, în 
afară de Jodl, şi câţiva comandanţi de mari unităţi. Keitel a început 
prin a face un rechizitoriu la adresa acelor generali care se îndoiau 
de capacitatea Funrerului şi a O.K.W.-ului, apoi a declarat că nu va 
mai tolera critici. 

Cei care se vor face vinovaţi de asemenea grave încălcări, ale 
disciplinei militare vor fi pedepsiţi cu toată severitatea. 

— Fuhrerul este urmat de întreg poporul. Unii generali refuză să-l 
înţeleagă şi să-i dea ascultare, fiindcă nu sunt în stare să-i 
aprecieze geniul. Nu văd în el decât un simplu caporal din primul 
război mondial. Ar trebui să-şi dea seama că au de-a face cu cel 
mai mare om de stat de la Bismarck încoace... 

Lakaitel - lacheul nu-şi dezminţea porecla. 

In timpul Congresului de la Nurnberg, desfăşurat sub ploile 
cenuşii ale unui noiembrie posomorât ca şi inimile tuturor 
oamenilor conştienţi de primejdiile ce planau asupra Europei, Hitler 
a convocat pe generalii Keitel, von Brauschitsch şi Halder. Cărora 
le-a anunţat hotărârea lui definitivă de a ataca Cehoslovacia. Ca de 
obicei, Keitel nu a ridicat nici o obiecţie. Von Brauschitsch şi Halder 
erau însă consternaţi. Deoarece cunoşteau izbucnirile de furie cu 
care Hitler riposta la orice contraziceri, l-au lăsat să vorbească. 
Schmundt lua note ample. La ordinul Ffuhrerului, Halder a prezentat 
ultimul plan de cucerire a Cehoslovaciei, întocmit de statul-major. A 


— 272 — 


avut însă grijă să-i arate şi părţile slabe. Conferinţa s-a încheiat 
într-o atmosferă sumbră. După plecarea lui von Brauschitsch şi a lui 
Halder, Hitler a declarat mânios colaboratorilor săi apropiaţi: 

— li urăsc pe generalii aceştia nenorociţi, cărora trebuie să le dai 
un picior în spate, ca să-i sileşti să facă război! 

Printr-o  indiscreţie, cuvintele lui au ajuns la urechile 
comandanților de mari unităţi. Inveninând şi mai vârtos relaţiile, şi 
aşa destul de compromise. 

Inapoiaţi la Berlin, von Brauschitsch şi Halder au luat imediat 
legătura cu generalul Beck, pe care l-au informat de ultima 
hotărâre a Fuhrerului cu privire la Cehoslovacia. Beck a convocat la 
locuinţa sa pe generalii şi pe ofiţerii superiori care îi împărtăşeau 
vederile. Mă aflam şi eu printre cei care au stabilit un plan în 
vederea arestării lui Hitler şi a răsturnării regimului național- 
socialist, mai înainte ca agresiunea împotriva Cehoslovaciei să 
devină un fapt consumat. Comandantul garnizoanei Berlin a primit 
însărcinarea să execute lovitura cu trupele pe care le avea la 
dispoziţie. Hitler urma să fie arestat îndată după înapoierea sa de la 
Nürnberg. Conjuraţii plănuiau să pună mâna pe centrele strategice 
din capitală, pe clădirile importante, pe ministere şi pe cazărmile 
S.S. O proclamaţie avea să anunţe poporului schimbarea de regim 
şi să denunțe dezastrul spre care ne împingeau planurile 
demenţiale ale lui Hitler. 

În vreme ce discuţiile continuau aprinse, posturile de radio au 
anunţat o veste uluitoare. Neville Chamberlain solicitase o 
întrevedere lui Hitler şi se afla în drum spre Berchtesgaden. Hitler 
triumfa din nou. Arestarea lui în aceste condițiuni nu mai era 
posibilă. Slăbiciunea primului-ministru al Angliei salvase capul 
Fuhrerului... 

Ar putea să pară ciudat că, deşi făceam parte din aviaţie, mă 
simţeam mai apropiat de ofiţerii din armata de uscat. Există o 
explicaţie: aviația şi marina, arme speciale, care cunoscuseră o 
dezvoltare deosebită sub actualul regim, erau încadrate cu ofiţeri 
tineri,  cuceriţi de dinamismul  naţional-socialismului şi de 
personalitatea lui Hitler. Generalii din Luftwaffe, care nu se 
arătaseră receptivi ideilor partidului, fuseseră înlăturați cu prilejul 
reorganizării armatei din '938. Ofițerii trupelor de uscat erau 
tradiţionalişti prin definiţie. Generalii făcuseră parte din armata 
imperială şi, cu excepţia câtorva adepţi fanatici ai lui Hitler - printre 
care Keitel, von Reichenau, Model, Schörner - păstrau un respect 


— 273 — 


nezdruncinat pentru monarhie şi pentru o formă de guvernământ 
aristocratică. Poate că erau demodaţi. In orice caz, Germania ar fi 
fost mai câştigată dacă ar fi adoptat principiile democraţiei 
britanice şi ar fi respins excesele totalitarismului nazist. 

Lângă generalul Beck ne regăseam acel echilibru sufletesc de 
care aveam cu toţii atâta nevoie. Omul acesta ştia să se facă 
ascultat, să sădească încredere în sufletele adepților săi, să le 
insufle o neostoită sete de luptă. 

L-am găsit pe general la locuinţa sa. Mă aştepta. Deşi nu-i 
anunţasem sosirea, ştia că aveam să vin. Era înzestrat probabil cu 
al şaselea simţ, care ne lipseşte nouă, muritorilor de rând. M-a 
primit în biblioteca lui încărcată cu tomuri frumos legate. Pe 
rafturile din preajma mesei de lucru figurau la loc de cinste tratate 
care dezvoltau doctrinele militare ale lui Clausewitz, Blume, Moltke, 
von der Goltz, Schlieffen, Luclendoriff. 

Deşi îl rodea de multă vreme o gravă boală de stomac, avea o 
prospeţime a spiritului şi o limpezime desăvârşită a minţit, ca şi 
când s-ar fi rupt de toate dezagrementele condiţiei sale fizice atât 
de nenorocite. 

Inaintea mea sosiseră alţi trei vizitatori: Karl Gordeler, fostul 
primar al Leipzigului, generalul Helmuth Stieff, şeful serviciului 
organizaţiei din O.K.W., şi Ulrich von Hassell, fostul nostru 
ambasador la Roma. Sosirea mea întrerupsese o discuţie aprinsă. 
Stieff era roşu la faţă şi se plimba agitat prin încăpere. 

— Vorbeam tocmai despre nepotul meu, căpitanul Wallenberg, 
îmi explică amfitrionul, cu tristeţe în glas. A fost omorât într-un 
atentat la Paris. 

l-am prezentat condoleanţe, deşi în timp de război formulele 
acestea de politeţe aproape că nu-şi mai au rostul. Moartea devine 
un fenomen familiar, intrat în viaţa cotidiană. Ori de câte ori te 
întâlneai cu vreun cunoscut, ţi se înşiruia câte o listă lungă de 
ofiţeri căzuţi de curând pe front. Rândurile se răreau cu o frecvenţă 
atât de mare şi de constantă, încât nu mai impresiona pe nimeni. 

— Moartea nepotului dumneavoastră, ca şi moartea atâtor 
militari germani, lichidaţi de partizani sau de cei din Rezistență, nu 
este decât consecinţa propriei noastre nesăbuinţe, rosti cu mânie 
generalul  Stieff. Excesele criminale şi ale S.S.-ului şi ale 
Wehrmachtului în Polonia, în Rusia, în Franţa, în celelalte ţări 
ocupate, au provocat o reacţie care era firesc să se manifeste prin 
atentate, crime şi alte excese sângeroase. Am semănat furtuna şi 


— 274 = 


acum recoltăm moartea. Mă gândesc cu groază la ce se poate 
aştepta populaţia germană când aliaţii vor invada teritoriul patriei 
noastre. 

— Aceasta se va întâmpla foarte curând dacă nu ne grăbim să 
încheiem pacea, am declarat cu amărăciune. Vom plăti scump 
toate fărădelegile pe care n-am fost în stare să le zăgăzuim. 

— Armata a refuzat îndeobşte să execute ordinele de 
exterminare a populațiilor evreieşti şi slave, a replicat Stieff. 

— Şi noi ce am făcut spre a le împiedica? a exclamat generalul 
Beck. Ne-am mărginit să întocmim memorii şi să ne spălăm pe 
mâini. 

— Nu putem trece la acţiune înainte de a ne concerta cu aliaţii, a 
intervenit von Hassell, netezindu-şi mustaţa. 

Fostul ambasador era de o slăbiciune de ascet. Vorbea potolit, 
subliniindu-şi rareori cuvintele cu gesturi. 

— Şi dacă aliaţii refuză să stea de vorbă cu noi? am întrebat 
agresiv. 

— Trebuie să facem tot posibilul spre a le deschide ochii, zise 
Gordeler, fostul primar al Leipzigului. Herr von Hassell, eu însumi 
am încercat în nenumărate rânduri să îi previn asupra pericolului 
pe care îl reprezintă pentru omenire întărirea regimului nazist... Nu 
ne-au înţeles, sau poate n-au avut încredere în noi, suspină 
Gordeler. 

Von Hassell zâmbi dezamăgit. 

— Nu am avut parteneri de discuţii la înălţimea împrejurărilor. 
Când Talleyrand şi Fouche au prevenit pe aliaţi asupra intenţiilor 
agresive ale lui Napoleon, li s-a dat ascultare. Napoleon a putut fi 
înfrânt. 

— Anglo-americanii refuză să negocieze cu noi. Au declarat în 
repetate rânduri că nu vor înceta războiul decât prin capitularea 
necondiționată a Germaniei, zise Gârdeler posomorât. 

— Nu ne rămâne atunci decât să încercăm o apropiere faţă de 
ruşi, opină von Hassell. Ruşii au declarat întotdeauna că fac 
deosebire între poporul german şi conducătorii poporului german. 
Constituirea Comitetului german de eliberare... 

Gordeler sări de pe scaunul său ca împins de un resort. Ochii îi 
scânteiau. Mustaţa cenușie i se înţepoşase ca şi coama unui motan 
furios. 

— Nici nu poate fi vorba de o înţelegere cu ruşii! strigă furios. Aţi 
mai susţinut şi altădată asemenea inepţii! 


— 275 — 


Von Hassell ripostă sec, dar fără să ridice glasul: 

— Aceste inepţii, cum le numiţi dumneavoastră, au numeroşi 
partizani. Schulenburg, Stauffenberg... 

— Concepții utopice! exclamă Gordeler. Ruşii sunt duşmanii 
noştri de moarte. Numai spre anglo-americani este raţional să ne 
îndreptăm privirile. 

Am simţit că mă cuprinde o mare scârbă. Teoriile acestea pro şi 
antiruseşti făcuseră obiectul multor discuţii sterile. 

— lertaţi-mă, dar vă pierdeţi vremea în palavre fără de sfârşit! 
am exclamat plin de revoltă. Intâi de toate trebuie să facem ordine 
la noi acasă. După ce-l vom răsturna pe Hitler, vom putea sta de 
vorbă în alte condiţii cu duşmanii noştri. Jugulând național- 
socialismul, le vom dovedi buna noastră credinţă. 

Gordeler făcu o mutră exasperată. 

— Vă daţi seama ce ar însemna pentru Germania un război civil 
în condiţiile actuale? Fiţi siguri că naziştii nu vor ceda puterea fără 
luptă. 

Beck interveni în sprijinul meu: 

— Asta şi vrem. Să-i doborâm mai înainte de a-şi veni în fire... Nu 
este imposibil să preluăm puterea fără a provoca vărsare de sânge, 
dacă vom acţiona după un plan bine gândit şi perfect pus la punct. 

— Fiecare zi, fiecare ceas pe care le pierdem îngreunează 
situaţia Germaniei, am reluat cu dârzenie. 

Von Hassell făcu un gest de neputinţă: 

— Dacă aş fi un om cu frica lui Dumnezeu, aş spune că Hitler 
este protejat de Providenţă. Toate atentatele încercate împotriva 
lui s-au soldat cu eşecuri. lar dacă l-am ucide, Himmler, Göring, 
Goebbels, Bormann abia aşteaptă să-i ia locul. Nu există decât o 
singură soluţie, Herr General. Să dărâmăm regimul. 

— De cinci ani spunem acelaşi lucru, fără să fi realizat ceva, am 
replicat. 

Beck a luat de pe masa de lucru un coupe-papier de oţel, al cărui 
vârf l-a încercat pe mână. j 

— De data aceasta vom trece la acțiune. Il avem printre noi pe 
Stauffenberg... 

Gördeler scăpă o exclamaţie de dezgust: 

— Un vizionar, un paranoic. Nu mi-a inspirat niciodată încredere. 

Beck îl privi calm. 

— Vă înşelaţi, Herr Gördeler. Conjuraţia noastră avea nevoie de 
dinamismul generaţiei tinere. Noi, cei bătrâni, n-am reuşit să facem 


— 276 — 


nimic. Ne-am mărginit să protestăm. Lui Hitler i-a fost uşor să 
strunească încercările individuale de a-i contracara planurile şi 
acţiunile. Toţi cei care ne-am ridicat glasul împotriva lui, şi am fost 
destui aceştia, ne-am văzut înlăturați pe rând. Gândiţi-vă la von 
Fritsch, la von Brauschitsch, la Halder şi la atâţia alţii... De data 
aceasta ne organizăm. Plecăm la luptă pregătiţi să lovim şi să 
primim lovituri! Stauffenberg nu se mulţumeşte cu proteste 
platonice, Herr Gârdeler. 

—  Socialismul lui utopic nu-mi place, Herr General, stărui 
Gordeler. 

M-am uitat la ceas. 

— Imi permiteţi să mă retrag. Peste două ore plec cu trenul. 

Beck s-a ridicat din fotoliu. 

— Mi-a făcut mare plăcere vizita dumitale, von Altenburg. Te-am 
ascultat, şi i-am ascultat şi pe alţi generali. Mi-am dat seama că 
sunt coapte condiţiile pentru ca să trecem la acţiune. Oamenii sunt 
exasperaţi. Aveţi dreptate, Herr General. Orice întârziere poate să 
ne fie fatală. 

— Inainte de a muri, şi von Reichenau îşi pierduse încrederea în 
Hitler, zise generalul Stieff. 

Mi-a revenit în minte capul pătrat ca de buldog al lui von 
Reichenau, monoclul înţepenit în orbita dreaptă, alura aceea 
ţeapănă de ofiţer prusac. N-am înţeles niciodată cum de a reuşit 
Hitler să-l îmbrobodească. 

— Şi Göring şi-a pierdut încrederea, le-am spus. Nu mi-a 
mărturisit, dar am dedus din atitudinea, din comportarea, din 
privirea lui. 

— Şi Himmler, şi Goebbels ştiu că războiul este pierdut, zise 
amfitrionul. Dar se agaţă de un fir de păr. Olbricht mi-a istorisit 
discuţia pe care ai purtat-o cu Himmler. Foarte instructivă. 

— Şi foarte primejdioasă, am adăugat. 

— Da, foarte primejdioasă, a repetat gânditor. 

Am strâns mâna gazdei, i-am salutat pe ceilalţi oaspeţi şi am 
părăsit încăperea. Impovărat de gânduri, am plecat spre Statul- 
Major al Aerului. De acolo, am purtat cu Reichsmarschallul Göring o 
lungă convorbire telefonică. 

— Foarte luminoase şi concludente rapoartele dumneavoastră, 
principe, m-a elogiat el. Sunt de acord cu punctul dumneavoastră 
de vedere asupra tuturor chestiunilor dezbătute. Din nefericire, 
Keitel şi deştepţii de la O.K. W. sunt de altă părere. 


— 277 — 


M-am întrebat dacă printre deştepţii aceia nu-l plasa şi pe Hitler. 

— Vă rog să vă ocupați serios de situaţia din România, a atacat 
din nou subiectul care-l preocupa de multă vreme. Gerstenberg a 
intrat în panică. Numai Killinger este senin ca un cer de primăvară. 
Nu uitaţi chestiunea petrolului. Ştiţi cât este de vitală. Vă urez 
succes, principe! 

Reichsmarschallul se mulţumise cu o convorbire telefonică. 
Demult renunţase să se mai consume pentru remedierea unei 
situaţii pe care o socotea definitiv compromisă. 

Am ajuns la gară după căderea nopţii. O alarmă aeriană, urmată 
de un bombardament puternic, a întârziat cu o oră plecarea 
trenului. Când garnitura a ieşit din gară, o vâlvătaie roşie se 
întinsese ca o pecingine asupra cerului capitalei. Berlinul ardea... 


Când eram copil, zgomotul roţilor de tren în noapte avea pentru 
mine un farmec deosebit. Stăteam întins în cuşetă, acoperit cu 
pătura până la bărbie, şi ţineam ochii strâns închişi. Dar nu 
dormeam. Mă gândeam cât este de plăcut să le simţi proteguit, în 
vreme ce afară noaptea îşi zboară vălurile negre pe lângă pereţii 
metalici ai vagoanelor. 

Au trecut ani mulţi de atunci. Copilăria a zburat, pierzându-se în 
amintire. Au trecut atât de mulţi ani, încât mă întreb cu minunare 
dacă am fost copil vreodată. Nu reuşesc să mă identific cu făptura 
aceea zglobie şi măruntă. Parcă am face parte din lumi diferite. 

Acum sunt bătrân. Am 54 de ani. Tâmplele mi s-au albit. 
Câteodată îmi spun că nu mi-am pierdut încă vioiciunea tinereţii. 
Că sunt cel mult vârstnic. Mă înşel însă pe mine însumi. 

Nu pot dormi. Insomnia, grijile mă ţin treaz. Mă crispez ori de 
câte ori, la vreo curbă, vagoanele târâte în viteza lor ameţitoare se 
pleacă, legănându-se în pendulări când mai repezi, când mai 
încete. Câteodată am impresia că trenul va sări de pe linie. O 
teamă absurdă, iraţională, care face să mi se strângă inima şi să mi 
se taie respiraţia. Mă gândesc că podul de care ne apropiem - şi pe 
care nu-l văd - poate să fie minat. Aştept explozia, care întârzie. 
Trenul goneşte în noapte. Trece peste un pod şi peste încă unul. 
Apoi opreşte într-o gară. Mă ridic în cot şi dau puţin la o parte 
perdeaua. Uneori peroanele sunt goale. Alteori - şi aceasta se 
întâmplă cel mai des - furnicar de oameni se agită pe culoarul 
bătut de vânturi dintre vagoane şi faţada gării. Văd soldaţi, femei, 
copii zgribuliţi. Şi mă cuprinde ruşinea la gândul că stau în 


— 278 — 


compartimentul acela cald, într-o cuşetă cu cearşafuri albe ca 
zăpada. Deasupra mea, altă cuşetă zace nefolosită. Oamenii de pe 
peron se uită cu invidie şi poate cu ură la trenul meu special. Când 
văd soldaţi sau ofiţeri apărând pe la ferestre, le trece paraponul. 
Ştiu că militarii aceştia merg spre est. Şi oamenilor de pe peron li 
se încreţeşte pielea. Nici unul din ei nu mai jinduieşte după 
vagoanele lungi şi grele. Mortul acoperit cu decoraţii şi purtat într- 
un sicriu de bronz nu este niciodată invidiat de trecătorul anonim, 
jerpelit şi înfrigurat, care stă pe margine de drum. 

Apoi trenul se pune în mişcare. Peronul, cu furnicarul lui de 
oameni, se deplasează în urmă cu încetineală, apoi din ce în ce mai 
repede. Trecem pe lângă alte trenuri staționate, militare, de 
călători sau de marfă, şi ne afundăm iarăşi în noapte. Las 
perdeaua. Dar nu pot să adorm. Gânduri negre, ca şi bezna de 
afară, prind să se învârtească în jurul meu ca într-un macabru dans 
al morţii. 

Aprind lumina de la capul patului. Compartimentul, îmbrăcat în 
lemn de trandafir, alămurile strălucitoare, aşternutul alb şi moale, 
covorul gros cu tonuri purpurii apar în toată frumuseţea lor. 

Când eram copil, înfăţişarea unui vagon cu paturi mă încânta. Azi 
mă face să mă încrâncenez, ca şi în faţa unui instrument de tortură. 

Deschid o carte polițistă. O pagină, două le parcurg cu atenţie. 
Apoi ochii prind să se plimbe automat asupra rândurilor tipărite, 
fără ca mintea să le mai tălmăcească sensul. Gândurile se bulucesc 
iarăşi. Eroul romanului se bate într-o tavernă cu o ceată de banditi. 
Acţiunea este dinamică, dar eu, învins, închid cartea şi sting 
lumina. Incerc să dorm. 

Aprind din nou lumina. După zece minute o sting iarăşi. Manevra 
aceasta durează până ce mijesc zorile. Ridic perdeaua. Abia atunci 
mi se lasă peste pleoape un somn greu, de plumb. 

Dimineaţa mă mai înviorează. Fac un duş. Vagonul meu este 
înzestrat cu toate comodităţile. Mă bărbieresc, mă îmbrac, apoi îmi 
iau micul dejun, îndeobşte frugal. N 

Trec în cabinetul meu de lucru. Rezolv corespondenţa urgentă. În 
vagonul-restaurant, folosit şi pentru conferinţe, ofiţerii mei de stat- 
major s-au adunat pentru trecerea în revistă a situaţiei militare, 
care are loc în fiecare dimineaţă. Conferinţa se va desfăşura după 
un ceremonial imuabil. Cei mai vechi ofiţer îmi prezintă raportul, 
apoi şeful de stat-major, sau locţiitorul său expune situaţia de pe 
fronturi. Şefii de serviciu şi comandanții de mari unităţi prezenţi fac 


— 279 — 


completări dacă este cazul. Se dă citire ordinelor sau directivelor 
sosite de la 0O.K.W. In lumina lor studiez situaţia şi iau hotărâri în 
consecinţă. Şeful de stat-major le cristalizează într-un ordin de 
operaţii trimis unităţilor din subordine. Uneori conferinţa durează 
ore întregi. După încheierea discuţiilor, urmează inspectarea 
diferitelor comandamente şi unităţi. 

Când mă aflu în deplasare cu trenul, mă retrag în cabinetul meu 
de lucru. După rezolvarea chestiunilor curente, mă cufund în 
lectura tratatelor de strategie militară ori studiez dosarele 
prototipurilor de avioane care urmează să intre în dotarea forţelor 
noastre aeriene. Ocupațiile nu lipsesc. Adeseori uit că trebuie să iau 
masa de prânz... 

Din Berlin am plecat cu inima grea. Mă obseda imaginea oraşului 
în flăcări. Cuvintele lui Ludendorff îmi reveneau în minte cu 
frecvenţa unor lovituri de ciocan: „În viitorul război, teatrul 
operaţiilor va cuprinde întreg teritoriul statelor angajate. Nu numai 
armatele, dar şi popoarele vor fi supuse consecinţelor războiului. 
Direct - datorită ostilităţilor. Indirect - datorită blocusului şi 
propagandei. Războiul total nu va fi dirijat numai împotriva 
armatelor, ci va viza şi popoarele respective. Va fi o realitate 
nemiloasă şi indiscutabilă. Toate mijloacele de luptă imaginabile 
vor fi puse la dispoziţia acestui război.” 

Vorbele lui Ludendorff erau profetice: mult glorificatul B/itzkrieg 
se transformase într-un război total, care înghiţea milioane şi 
milioane de oameni. 

Când s-a luminat de ziuă, ajunsesem deja pe teritoriul Ungariei. 
Mai bine zis, pe teritoriul Transilvaniei româneşti, devenit unguresc 
prin voinţa lui Hitler. Am trecut prin Cluj dimineaţa, în jurul orei 8. 
In timpul scurtei opriri în gară, am coborât din tren. M-am plimbat 
puţin pe peron. Am remarcat un fapt semnificativ. Cei mai mulţi 
civili vorbeau româneşte. Doar militarii şi personalul superior al 
gării erau în exclusivitate unguri. Inepţia lui Hitler, care împarte 
teritoriile statelor ocupate sau satelite cu uşurinţa cu care ar tăia 
un tort sau un cozonac, atinge proporţii patologice. li cunoşteam 
principiul: Divide et impera. || descoperise probabil prin vreun 
dicţionar, îl adoptase, plin de încântare, şi îi aplica mai ales unde nu 
trebuia. 

La Cluj a venit să mă salute un ofiţer atât de servil, încât mi-a 
făcut greață. Aducea laude extravagante Fuhrerului, pe care-l 
asemuia cu Alexandru cel Mare. Cred că ar fi fost mai aproape de 


— 280 — 


adevăr dacă l-ar fi comparat cu Attila. 

Mi-am continuat drumul spre Braşov. Cerul era acoperit de nori 
cenuşii. Aproape de Braşov, norii au prins să se destrame şi cerul 
să se limpezească. Am deschis geamul şi am lăsat aerul să 
năvălească în compartiment. Mirosea a primăvară şi a brazi. 
Carpaţii se profilau la orizont, în veşminte aurite. Când trenul a 
început să urce pe Valea Timişului, nu m-am mai mişcat de la 
geam. Uitasem de griji. Peisajul îmi amintea Tirolul în care mă 
născusem. 

Von Geist se afla lângă mine, dar nu scotea un cuvânt, nu voia 
să mă tulbure. 

La 3, am ajuns la Predeal. Nu mă mai simţisem de multă vreme 
atât de bine dispus. Am mâncat cu poftă mâncarea soldăţească. Mi- 
a părut delicioasă. 

Von Geist s-a uitat la ceas. 

— De cincisprezece minute stăm în gara aceasta... Ce urâtă era 
vremea până la Braşov şi ce frumoasă s-a făcut acum! Parcă am fi 
în Italia. 

— România este o ţară frumoasă, i-am răspuns. Pentru că tot 
avem de aşteptat, hai să ne plimbăm pe peron. 

Era încă frig. Mi-am îmbrăcat mantaua, mi-am pus cascheta şi, 
urmat de von Geist, am coborât din vagon. Colonelul Merian şi 
locotenent-colonelul Melchinger se plimbau, făcând să răsune 
pardoseala peronului sub cizmele lor. Şi câţiva gradaţi coborâseră 
din tren. 

Ofițerii s-au apropiat de mine. 

—  Intârzierea aceasta e de neînțeles, Herr General, a rostit 
Melchinger. 

Şi locotenentul Busch se alătură grupului nostru. 

Din biroul de mişcare au ieşit câţiva S.S.-işti, urmaţi de şeful 
gării. Păşind cadenţat, s-au îndreptat spre mine. Le-am remarcat 
mutrele încruntate. Când au ajuns în dreptul meu, au izbit călcâiele 
şi au ridicat braţul în semn de salut. 

— Heil Hitler! au rostit în cor. 

Erau trei la număr. Şeful lor, un individ cu o lungă cicatrice pe 
obrazul stâng - care mi-a amintit cicatricea şi mutra de brută a lui 
Kaltenbrunner - a luat cuvântul, prezentându-se: 

— Am onoarea să mă prezint, Sturmbannführer Gerbaradt 
Adalbert Grunau, şeful Gestapoului din România. 

Am răspuns ducând mâna la cozorocul caschetei. 


— 281 — 


— Sunt nevoit să vă anunţ o veste proastă, Herr General. Un tren 
german cu muniții, care preceda garnitura dumneavoastră, a fost 
aruncat în aer dincolo de Azuga. 

Von Geist a zâmbit acru. 

— Frumos ne inaugurăm activitatea în România. 

— Riscurile războiului, Herr Oberst, interveni Melchinger, filozof. 

— Mă tem că era vizat trenul dumneavoastră, zise 
Sturmbannfiihrerul Grunau. Garnitura de muniții a fost întâmplător 
lăsată să vă preceadă. S-a uitat crunt la şeful de gară, îngălbenit de 
spaimă. Din cercetările mele reiese că trecerea trenului 
dumneavoastră de comandament era cunoscută şi de persoane 
dinafara căilor ferate. Vom stabili în curând răspunderile. 

Un maior român de jandarmi şi un civil pântecos mi se înfăţişară, 
salutând cu gesturi precise. Ofiţerul îşi declină numele şi calitatea. 
Maiorul Petre Vântu din Legiunea de jandarmi Braşov. Îmi prezentă 
şi pe însoţitorul său, inspectorul Petrescu, de la căile ferate. Maiorul 
îmi explică pe scurt, într-o germană aproximativă, modul în care se 
produsese atentatul. Autoritățile româneşti, Siguranţa şi 
Jandarmeria, în colaborare cu reprezentanţii autorităţilor germane, 
depun toate eforturile pentru descoperirea făptaşilor şi pentru 
împiedicarea repetării acestor acte. 

Cunoşteam placa. O auzisem şi în Franţa, şi în Italia, şi în Rusia. 
Atentatele acestea endemice intraseră în ordinea firească a 
lucrurilor. 

— Şi se mai spune că ne aflăm într-o ţară aliată! exclamă von 
Geist. 

— Vom face în curând ordine, zise Sturmbannfiihrerul Grunau, 
rostogolindu-şi furios ochii. 

Inspectorul de la căile ferate mă asigură că în câteva ore linia va 
fi reparată şi că trenul îşi va continua drumul spre Bucureşti. 

— Herr General nu-şi poate pierde vremea aşteptând repararea 
liniei, îl repezi Grunau. 

Inspectorul ridică din umeri. 

Sturmbannfihrerul mi se adresă cu politeţe: 

— Pot să vă pun la dispoziţie, Herr General, trei maşini care să 
vă transporte până la Bucureşti, împreună cu ofițerii 
dumneavoastră de stat-major. 

l-am mulţumit, apoi m-am adresat maiorului de jandarmi: 

— Sunt multe victime? 

— Treizeci şi nouă de morţi şi cincisprezece răniţi. Garda 


— 282 — 


trenului. 

— Germani? 

— Germani, Herr General. 

— Şi români? g 

— Optsprezece morţi. intreg personalul trenului, în cap cu 
mecanicul. 

Am clătinat cu tristețe capul. 

— Sunt consternat de această nenorocire. 

Urmat de Grunau, de cei doi români, de inginerul Haag şi de 
ofițerii superiori care aveau să mă însoțească până la Bucureşti, m- 
am îndreptat spre maşinile care ne aşteptau în piaţa gării. Grunau 
mi-a pus la dispoziție Horsch-ul său. L-am poftit să ia loc alături de 
mine. 

— Aş vrea să văd trenul aruncat în aer, i-am spus. 

— Cum ordonaţi, Herr General. 

Caravana de automobile, la care se adăugase şi un Chevrolet al 
maiorului de jandarmi, s-a pus în mişcare. 

Dincolo de Azuga, maşinile s-au oprit. 

— Am ajuns, Herr General, îmi spuse Grunau. Dacă doriţi să 
vedeţi trenul aruncat în aer, va trebui să coborâm în vale. Panta e 
uşoară. 

Două companii româneşti de geniu şi un mare număr de 
muncitori de la Căile Ferate se străduiau să refacă în cel mai scurt 
timp calea ferată distrusă. 

— N-a mai rămas nimic, rosti printre dinţi Gerbardt Grunau. 

Cu mâinile afundate în buzunarele hainei de piele, se uita 
posomorât la rămăşiţele vagoanelor. Buzele strânse. Invineţite, se 
subţiaseră ca două fire de aţă. Muşchii fălcilor îi jucau sub obrazul 
roşcovan, ras proaspăt. 

— Nichts, nichts, nichts, repeta el ca un leit-motiv. 

— Au scăpat neatinşi cinci ostaşi germani, se grăbi să-l anunţe 
un civil voinic, cu obrazul striat de vinişoare cu sânge. 

Deşi vremea era răcoroasă, civilul îşi ştergea cu batista fruntea 
asudată. 

— Inspectorul-şef Vasiliu Turbatu, de la Siguranţă, mi-l prezentă 
Grunau. A 

Ochii sticloşi ai S.S.-istului se aţintiră asupra inspectorului. Il 
fulgeră cu o replică dură: 

— Mulţumesc! Cinci ostaşi din cincizeci şi şase. Dar despre tren? 

Despre tren ce aveţi de spus? Muniția aceasta era destinată 


— 283 — 


frontului. 

Inspectorul-şef ridică neputincios din umeri. 

Maiorul de jandarmi se grăbi să intervină. 

— Patrulele bat munţii. Prinderea atentatorilor nu va întârzia. 

Grunau râse sarcastic: 

— Veţi pune mâna pe ei aşa cum aţi pus mâna şi pe ceilalţi 
indivizi care au sabotat atâtea trenuri germane. Ofițerii şi soldaţii 
germani nu sunt în siguranţă pe căile dumneavoastră ferate. 
Trebuie să fac o constatare regretabilă. Autorităţile româneşti nu 
sunt la înălţimea sarcinilor încredințate. Sunteţi depăşiţi de 
evenimente. Va trebui să raportez şefilor mei ierarhici această 
inadmisibilă stare de lucruri. Se întoarse spre mine: 

— Regret, Herr General, că la intrarea dumneavoastră în 
România vă ofer un asemenea spectacol. Dacă aş avea mâinile 
libere, aş şti să fac imediat ordine. 

L-am privit ironic. 

— Ordinea de care vorbeşti dumneata ar genera şi mai multă 
dezordine. 

— Mă iertaţi, Herr General, că îmi permit să am alt punct de 
vedere decât al dumneavoastră. Măsurile drastice sunt salutare. 
Instrucţiunile excelenţei-sale Reichsführerul S.S. Heinrich Himmler 
sunt categorice. 

N-avea rost să-mi pierd vremea, angajând o discuţie în 
contradictoriu cu acest S.S.-ist obtuz, îndoctrinat de Himmler. 
Rezultatele politicii lor de opresiune se puteau aprecia mai ales în 
Rusia. Abuzurile, execuțiile, asasinatele în masă săvârşite de S.S.- 
işti ridicaseră toată populaţia împotriva noastră. Sturmbannfiihrerul 
Grunau năzuia să introducă aceste procedee şi în România. 

Mergeam printre sfărâmăturile vagoanelor, când unul din 
însoțitorii lui Grunau a strigat alarmat: 

— Atenţie, Herr Sturmbannführer! Să nu călcaţi pe grenadele 
acelea neexplodate. 

Grunau a sărit în lături cu o agilitate remarcabilă pentru 
corpolenţa sa. Ochii i se rotunjiseră, plini de spaimă. Il îngrozea 
moartea pe Sturmbannfuhrerul Grunau. 

— Mulţumesc, Helfferich, zise el. 

Din clipa aceea, înflăcărarea lui belicoasă s-a stins ca un foc de 
paie. Mă urma gâfâind printre sfărâmături, călcând cu grijă, ca şi 
când s-ar fi ferit să nu trezească nişte vipere ascunse prin iarbă. 
Puțin lipsise să nu aibă soarta trenului. Deodată zâmbi. Un zâmbet 


— 284 — 


înveninat, care semăna mai degrabă a r în jet: 

— Dacă săream în aer, îmi luai locul, Helfferich. Ai pierdut ocazia 
să te bucuri de o înaintare. 

Se pare că acelaşi raţionament îl făcuse şi Helfferich, căci îşi 
muşcă buzele. Cred totuşi că nu era cazul să fie supărat. Judecând 
după întorsătura pe care o luase războiul, şi după pierderile 
înregistrate de cadrele armatei germane, cât şi de cele ale trupelor 
S.S., n-ar fi exclus să ajungă Obersturmbannfiihrer în mai puţin de 
doi ani. Dacă bineînţeles războiul va mai dura doi ani, ceea ce era 
îndoielnic. 

Ne-am înapoiat la maşini. L-am poftit pe Grunau lângă mine. 
Voiam să aflu noutăţi despre România. Ştiam că mi le va prezenta 
în mod denaturat, dar nu mi-ar fi fost greu să despart grâul de 
neghină. Aveam experienţă. Contactele cu aceşti satrapi sângeroşi 
nu erau de ieri. Le cunoşteam mentalitatea. 

Horsch-ul în care mă aflam gonea urmat de celelalte maşini. 

— Odată cu lăsatul nopţii vom fi la Bucureşti, zise Grunau. 

— Eşti de multă vreme în România? l-am întrebat. 

— De aproape doi ani, Herr General. 

— Ai avut noroc, Herr Sturmbannführer. Posturile din Franţa şi 
din România sunt cele mai căutate. 

Grunau a râs în colţul gurii: 

— Aş fi preferat să fiu detaşat în Polonia. Acolo, cel puţin, îmi 
puteam face datoria din plin. Aici, în România, sunt legat de mâini 
şi de picioare. Românii sunt independenţi. Işi dirijează poliţia, 
siguranţa, jandarmeria aşa cum socotesc de cuviinţă. Râse iarăşi. 
Nu mi-a plăcut niciodată să mucezesc, Herr General. In afară de 
atribuţiile legale, îmi asum, cu de la mine putere, unele libertăţi... 
Acţionez destul de dur, Herr General, fără să-i las pe români să 
prindă de veste. 

In privinţa aceasta nu-mi făceam griji. Nu era Grunau omul care 
să stea cu braţele încrucişate. 

— Dacă n-aş proceda aşa cum cred că este mai bine, am fi ajuns 
pe geantă, Herr General. 

Explicaţia lui vulgară mi-a lovit neplăcut auzul. 

Lângă Grunau mă simţeam ca în preajma unei reptile. Grunau 
era în plină euforie. Himmler îi elogiase crimele. Se putea o 
consacrare mai categorică? Grunau a plecat capul spre mine, 
vorbindu-mi confidenţial. Din gura lui cu gingii vinete a răbufnit o 
duhoare de usturoi care m-a făcut să mă trag involuntar înapoi. 


— 285 — 


— Trebuie să vă previn, Herr General. Aici în România să fiţi cu 
ochii în patru. Românii sunt aliaţii noştri numai cu numele. 

Nu m-am mai putut stăpâni: 

— In clipa aceasta crezi că există în întreaga Europă vreun popor 
străin care să ne iubească? 

— Nu avem nevoie de iubirea lor, rosti dârz. Să ne ştie de frică. 
Asta vrem. 

— Românii nu au suflet rău... 

— Nu ştiu dacă îl au rău sau bun. Ştiu însă cu precizie că nu ne 
au la stomac. 

Se vâri iarăşi în colţul său, scăpându-mă de mirosul dezgustător 
de usturoi şi de fermentație intestinală. Am deschis puţin geamul, 
să intre aer curat. 

— Când te afli într-o ţară cucerită, te comporţi ca atare. Tai şi 
spânzuri. Astea sunt legile războiului. Aici trebuie să ne purtăm cu 
menajamente... Rămâneţi mult timp în România, Herr General? 

— Totul e în funcţie de îndeplinirea unei misiuni. 

M-a privit întrebător, apoi a înclinat din cap în semn de 
încuviinţare. A 

— Am înţeles... S-a scormonit prin buzunare. Imi permiteţi să-mi 
aprind o ţigară? 

— Te rog. 

Preferam mirosul fumului de ţigară efluviilor de usturoi care 
continuau să vină dinspre Grunau. 

A scos din buzunar o tabacheră de aur, cu un monogram care nu 
avea nici o legătură cu numele lui. Mi-a oferit tabachera deschisă. 

— Ţigări bulgăreşti! m-a îmbiat el. Foarte bune. 

— Mulţumesc. Poate mai târziu. 

Mi-era scârbă să mă ating de ţigările lui. Şi-a ales una şi a aprins- 
o. A pufăit cu voluptate. 

— İn timpul şederii dumneavoastră în România veţi avea prilejul 
să vă convingeţi de adevărul spuselor mele. Herr General... M-a 
privit pieziş şi a zâmbit: Nu mă credeţi, nu-i aşa? 

— N-am spus acest lucru, Herr Sturmbannfuhrer. 

A mai tras câteva fumuri în piept, a tuşit şi a strâmbat din nas. 

— Am o tuse tabagică turbată. Fumez câte patru pachete de 
ţigări pe zi... Aveţi tot timpul să vă schimbaţi părerea. 

— Părerea? A 

— Părerea despre români. Intr-un fel vă înţeleg simpatia. Soţia 
dumneavoastră era româncă, nu-i aşa? 


— 286 — 


Era bine informat Grunau asupra trecutului meu. 

— Da, era româncă. O femeie remarcabilă. 

— Familia defunctei dumneavoastră soţii este cunoscută pentru 
sentimentele ei germanofobe. 

— Da? Imi spuneţi un lucru nou. 

— İn casa doamnei Sultana Basarab, soacra dumneavoastră, îşi 
dau întâlnire numeroşi duşmani ai Germaniei. 

„Ai Germaniei naziste, Herr Grunau”, am fost ispitit să-i răspund. 
Dar m-am abținut. Nazismul avea duşmani înverşunaţi până şi în 
interiorul Germaniei. Nu mă miram că românii îngroşau numărul 
vrăjmaşilor ţării noastre. Ajunseseră să identifice național- 
socialismul cu Germania, şi pe germani cu hitleriştii... 

Grunau socotea probabil că îmi făcuse un mare serviciu, 
avertizându-mă de pericolele care mă pândeau în casa Sultanei 
Basarab. Se aştepta să-i mulţumesc poate pentru serviciul pe care 
mi-l făcea. l-am refuzat această satisfacţie. 

Stătea în colţul său şi îşi fuma ţigara. Tăcerea mea l-a derutat. A 
tăcut şi el. Mă privea cu coada ochiului. Poate că ar fi încercat să 
mă descoasă, dar îl intimida aurul încolăcit al epoleţilor mei. Nu 
cred că avusese adeseori prilejul să stea alături de un general de 
armată. Deşi îmi era ostil prin definiţie - simţeam instinctiv acest 
lucru - nu îndrăznea să mă inoportuneze, continuându-şi 
comentariile asupra persoanelor care frecventau casa soacrei mele. 
Işi dădea seama, cred, că făcuse o gafă, atacând fără pregătire un 
subiect atât de delicat. Se întreba desigur ce rol ascuns jucam în 
armată. In afara celui oficial de general. Reichssicherheitshauptamt 
- Oficiul Central de Siguranţă al Reichului - denumit pe scurt 
R.S.H.A. şi în special Amtul IV, cunoscut sub numele de Gestapo, 
suspecta toţi ofiţerii, pe care-i socotea capabili de cele mai josnice 
laşităţi şi trădări. Am auzit din culisele Abwenhrului că Himmler 
dăduse ordin unui grup de chimişti să descopere o substanţă 
susceptibilă să determine persoanei căreia îi era administrată o 
stare psihică propice unor destăinuiri totale. Cu alte cuvinte, 
posibilitatea de a smulge unui om adevărul, anihilându-i liberul 
arbitru şi instinctul de conservare, siluindu-i voinţa şi eliminându-i 
orice şansă de a-şi mai face rezerve mintale. 

Hitler şi Himmler voiau să înrobească nu numai corpul oamenilor, 
ci şi creierul lor. 

Deodată Grunau şi-a dus mâna la pistol. După o cotitură a 
drumului, mascată de o perdea deasă de brazi, apăruse o 


— 287 — 


camionetă oprită aproape de mijlocul şoselei. Doi indivizi trebăluiau 
lângă o roată demontată. Horsetrul/ a trecut ca o nălucă pe lângă 
cei doi inşi. 

Grunau şi-a dus mâna la gură. Şi-a mângâiat buzele cu un gest 
lateral, nefiresc, apoi mi-a zâmbit jenat. 

— De la o vreme sunt cam nervos. Agenţi de-ai mei au fost 
victimele unor atacuri armate, săvârşite de necunoscuţi. Pe unul |- 
am găsit în locuinţa sa, cu un cuţit în spate. Pe altul l-am văzut 
mort la volan. Un glonte perforase parbrizul şi îl lovise drept în 
frunte. Mă mir cum de a reuşit să oprească maşina. 

— l-aţi prins pe făptaşi? 

— Nu. Nu i-am prins. Dar n-au să-mi scape. Am pus pe urma lor 
cei mai buni copoi. 

— Poliţia românească, Siguranţa, nu vă ajută? 

Grunau a făcut un gest circular, descriind cu vârful ţigării o 
circumferință aurie, perfect vizibilă pe fundalul vălurilor înserării. 

— Stadiul actual... hm, al războiului i-a făcut să-şi piardă curajul. 
Şovăie şi aceia care în anii trecuţi se arătau cei mai zeloşi prieteni 
ai Germaniei. Starea asta de incertitudine îi înnebuneşte. Şi în 
cercurile guvernamentale se simte o oarecare nervozitate. 

Aerul care năvălea pe fereastra deschisă izgonise mirosul de 
usturoi şi fumul de ţigară. Dar mi se făcuse frig. Am ridicat geamul. 
Abia aşteptam să ajungem la Bucureşti. Prezenţa lui Grunau 
începuse să mă exaspereze. Suficienţa cu care îmi turna teorii 
politice era grotescă. Regretam că acceptasem să mă folosesc de 
maşinile puse de el la dispoziţie. Ar fi fost preferabil să cer telefonic 
mijloace de locomoţie unităţilor noastre din Braşov. Dar aş mai fi 
pierdut o oră sau două. 

Se întunecase când am trecut prin Ploieşti. Luna poleia cu argint 
şoseaua asfaltată. In Germania nopţile senine erau temute, 
deoarece favorizau incursiunile bombardierelor inamice. Aici, în 
România, lumea nu se temea de atacurile aeriene. Pe la unele 
ferestre, defectuos camuflate, se vedea câte o geană de lumină. 
Maşinile cu care ne întâlneam semnalizau optic, folosind faza mare. 
In Germania faza mare era riguros interzisă. Când am trecut pe 
lângă rafinăria Brazi, Grunau, inspirat probabil de siluetele 
instalaţiilor argintate de lună, a început să-mi vorbească de actele 
de sabotaj săvârşite în sectorul industrial şi extractiv. Mi-a înşiruit 
volubil exemple în sprijinul afirmației sale. Nu le-am urmărit cu 
atenţie. Logoreea lui dezlănţuită, vulgarităţile, violențele verbale, 


— 288 — 


peste care se suprapunea mirosul acela imposibil, m-au ameţit. La 
un moment dat n-am mai putut să-i suport prezenţa. Am pretextat 
că trebuie să dictez şefului meu de stat-major un raport 
confidenţial către 0O.K.W. Aceasta mă silea să mă lipsesc de 
compania sa, dar la Bucureşti vom mai sta de vorbă asupra 
sabotajelor din România. Când a auzit de O.K.W,, i s-a pus un nod 
în gât. S-a bâlbâit, ordonând şoferului să oprească. A coborât, 
poftindu-l pe von Geist să-i ia locul. l-am compătimit pe 
Heilingsdorff şi pe Merian pentru dezagrementele companiei lui 
Grunau. 

Când l-am văzut pe von Geist lângă mine, am respirat. Am lăsat 
geamul deschis, până s-a schimbat aerul viciat din maşină. M-am 
felicitat, fiindcă şoferul şi adjunctul lui Grunau, Sturmhauptfuhrerul 
Helfferich, erau despărțiți de noi printr-un geam gros. Reuşeam 
astfel să respir alt aer decât cei doi S.S.-işti. 

— Am crezut că mă sufoc, von Geist, i-am spus. Acest Grunau 
are toate însuşirile unui derbedeu. O concluzie la care ajunge orice 
om cu bun-simt, silit să întreţină o oră de discuţie cu acest 
personaj. Pe triste mâini a încăput securitatea germană. Ca să scap 
de el, am invocat întocmirea unui mesaj urgent către O.K.W. Acest 
individ cu năravuri de satrap s-a făcut mic şi umil când m-a auzit 
rostind inițialele fatidice. Parcă l-aş fi vestit că a sosit judecata de 
apoi şi că pe tronul ceresc se află Hitler, asistat de Himmler. 

Am închis ochii. Ce bine mă simţeam lângă un ofiţer de-al meu. 
Până la Bucureşti n-am mai scos nici un cuvânt. Mă gândeam la 
întrevederile pe care urma să le am în zilele următoare. Intrevederi 
spinoase, care nu-mi prevesteau izbânzi uşoare. Mareşalul 
Antonescu îşi mai schimbase atitudinea în ultima vreme. In 
noiembrie '940, cu prilejul primei sale întâlniri cu Hitler, se arătase 
acomodant. Pe atunci, cel de-al treilea Reich se afla în apogeu. 
Statul polonez încetase să mai existe. Franţa se prăbuşise. Anglia 
se închisese ca un melc în cochilie. Germania dicta legile ei 
Europei. Von Ribbentrop, care a asistat la această întrevedere, mi-a 
declarat ulterior, cu emfaza lui de parvenit, că discuţiile au durat 
patru ore şi că în cursul acestora Antonescu şi-a luat angajamentul 
de a respecta cu stricteţe acordul prin care aderase la Pactul 
Tripartit, precum şi de a îngădui Misiunii militare germane din 
România să reorganizeze armată română. Cu alte cuvinte, să o facă 
dependentă de forţele militare germane. 

Inceputul iernii lui '942 a marcat o întorsătură în soarta 


— 289 — 


războiului. Trupele noastre ajunseseră până în Caucaz şi până la 
Volga. In ciuda acestor succese spectaculoase, obiectivele propuse 
nu fuseseră atinse. Armata germană era la capătul suflului. 
Fenomenele premonitorii dezastrului de la Stalingrad se făceau 
simţite. Campania din Africa de Nord se apropia de un final 
catastrofal, în ciuda geniului lui Rommel. 


In acea epocă - mai precis la sfârşitul lui octombrie - 
Feldmarschallul Keitel i-a trimis mareşalului Antonescu un mesaj 
care echivala cu un strigăt de alarmă. li solicita intervenţia 


personală, în scopul livrării grabnice a unor uriaşe cantităţi de 
carburanţi, indispensabile continuării operaţiilor din Mediterana ale 
flotei militare italiene. Keitel îl informa pe conducătorul statului 
român că orice întârziere a furnizării acestor carburanţi 
compromitea posibilitatea de a se transporta pe mare materialul de 
război necesar forţelor germano-italiene, încleştate într-o bătălie 
hotărâtoare cu blindatele mareşalului Montgomery. Keitel încheia 
mesajul exprimându-şi încrederea că intervenţia personală a lui 
Antonescu va determina accelerarea expedierii acestui „ajutor 
indispensabil”. 

Conducătorul României se mărginise să-i răspundă politicos, dar 
rece, că toate cantităţile de carburanţi cuprinse în acordurile 
încheiate cu statul german fuseseră livrate şi că România se afla în 
imposibilitate de a suplimenta cifrele prevăzute iniţial. Antonescu 
încerca să aurească pilula, făgăduind că va lua măsuri spre a se 
realiza economii în consumul intern. Cantităţile devenite astfel 
disponibile vor fi trimise aliaţilor săi germani şi italieni. In încheiere, 
îl asigura pe Keitel de respectul şi devotamentul său. În esenţă, 
însă, Keitel nu obținuse nimic. Antonescu amintea o bătrână 
mătuşă care refuză să-şi mai deschidă punga pentru nepotul 
risipitor. 

Incontestabil, lipsa de carburanţi, care a compromis numeroase 
acţiuni militare pe Frontul de Est, a fost determinată într-o măsură 
importantă de greutăţile făcute de România în livrarea petrolului şi 
a derivaţilor lui. 

In cadrul unei conferinţe pe care Hitler a ţinut-o la Poltava în 
ianuarie '942 cu generalii din Grupul de armate Sud, a făcut unele 
declaraţii care aveau să se dovedească profetice: 

— Dacă nu ajung la petrolul de la Maikop sau Groznii, va trebui 
să lichidez acest război. 

Stăpânul celui de-al treilea Reich nu a reuşit să pună mâna pe 


— 290 — 


regiunile petrolifere ruseşti. A fost nevoit să se limiteze la România, 
singura lui sursă importantă de petrol. Acum şi această sursă 
devenea pe zi ce trece mai problematică, ba chiar pe cale de a 
secătui. Dacă înaintarea ruşilor nu putea fi zăgăzuită - şi şansele 
unei stabilizări a frontului erau minime - România şi petrolul ei 
aveau să cadă ca nişte fructe coapte în mâna inamicilor noştri. În 
clipa când se va petrece acest fapt se va putea spune că virtual 
războiul a luat sfârşit. 

Acum trebuia să mă prezint lui Antonescu. Să obţin în '944 ceea 
ce Keitel nu reuşise să obţină în '942. Aveam un rol nu numai 
ingrat, dar şi imposibil. Hitler - iritat de carenţa tot mai accentuată 
a autorităţilor româneşti - fusese ispitit la un moment dat să 
declare România teritoriu ocupat şi să înlăture regimul de la 
Bucureşti, reeditând lovitura din Italia, unde armata germană 
preluase conducerea ţării. Renunţase la această idee, fiindcă 
frământările din România, inerente unor asemenea răsturnări, ar fi 
riscat să compromită situaţia frontului, care se apropia îngrijorător 
de frontierele româneşti. 

Hitler fusese adeseori prevenit de regentul Horthy, al Ungariei, 
care îşi manifestase neîncrederea sa în ceea ce priveşte loialitatea 
României faţă de Axă. 

Nu îmi făceam iluzii asupra rezultatelor pe care aveam să le 
obţin. Imi îndeplineam însă datoria. Mai mult nu mi se putea cere... 

La Bucureşti se făcuseră pregătiri în vederea sosirii mele. Mi se 
rezervase un apartament la „Athenee Palace”, iar generalul 
Gerstenberg, şeful Misiunii aeriene germane din România, mă 
aştepta în holul hotelului. Când m-a văzut intrând, s-a repezit cu 
atâta râvnă în întâmpinarea mea, încât s-a împiedicat de un covor. 
Tumba pe care era s-o facă mi-a stârnit râsul. M-am stăpânit însă la 
timp, aşa că am putut să-i întind grav şi senin o mână, pe care mi-a 
strâns-o cu solemnitate. 

Gerstenberg era mărunt şi grăsuţ. Obrajii bucălaţi, roşcovani îi 
dădeau o înfăţişare de copil bătrân. M-a condus până în 
apartamentul meu. Fiindcă mi-era sete, am comandat şampanie. 
După ce ne-am instalat comod în fotolii, l-am întrebat zâmbind: 

— Rapoartele trimise de dumneavoastră la Statul-Major al 
Aerului vădesc o nervozitate care ne-a dat de gândit. Ce anume v-a 
făcut să ajungeţi la concluzia că situaţia trupelor noastre din 
România este deosebit de precară? Generalul Hansen vă 
împărtăşeşte punctul de vedere? 


— 291 — 


Von Geist, care asista la întrevedere, stătea nemişcat ca un 
bronz în fotoliul său. 

Gerstenberg a pus atent paharul său pe măsuţa joasă, s-a 
răsucit pe scaun, apoi a tuşit spre a-şi drege glasul: 

— Aici, în România, suntem trataţi de la o vreme ca într-o ţară 
inamică. 

— Românii nu ne-au arătat niciodată prea multă simpatie, Herr 
General. 

— Este mai mult decât o lipsă de simpatie, a replicat. 

Lumânările electrice din candelabrul central şi din girondolele de 
pe comodă făceau să-i lucească obrazul rotund şi întins ca de 
sugar. 

— Am înaintat nenumărate adrese Secţiei de legătură cu 
Armatele aliate, din Marele Stat-Major Român, în care le-am 
semnalat o serie de acte grave săvârşite de elemente duşmănoase. 
Le-am adus, de pildă, la cunoştinţă că numărul tăierilor de cabluri 
ale liniilor telefonice a sporit considerabil în ultima vreme. 
Presupunerea că ne aflăm în faţa unui furt de materiale ar fi părut 
întemeiată dacă asemenea furturi de cabluri s-ar fi întâmplat 
sporadic. Am ţinut să previn Marele Stat-Major Român că voi fi 
nevoit să sesizez cele mai înalte foruri româneşti şi germane în 
cazul că autorităţile de resort nu vor izbuti să pună capăt acestor 
sabotaje. 

— Şi ce răspuns aţi primit? l-am întrebat curios. 

— Am primit asigurări că se vor lua măsurile cele mai severe. 

— lar rezultatele? 

— Au fost egale cu zero, a replicat Gerstenberg, ştergându-şi cu 
batista sudoarea de pe frunte şi de pe obrajii bucălaţi. S-au mai 
întâmplat şi alte fapte tot atât de grave. Depozite militare germane 
au fost incendiate. 

— incendiile acestea nu s-au datorat cumva neglijenţei soldaţilor 
noştri? 

— Ah, nu, Herr General! Anchetele au constatat în mod 
indubitabil că de fiecare dată a fost vorba de o mână criminală. 
Gerstenberg şi-a încreţit fruntea. Românii trebuie să ştie că 
răbdarea noastră are margini. 

Von Geist a umplut din nou paharele cu şampanie. 

— Mulţumesc, von Geist, i-am zâmbit. 

M-am întors spre Gerstenberg. 

— De la o vreme, nu numai românii, ci şi italienii, francezii. 


— 292 — 


Olandezii nu se mai sperie de mânia noastră. De când au văzut că 
nu mai suntem invincibili, ne tratează altfel. N-ai observat acest 
lucru, Herr General Gerstenberg? 

— Am observat, Herr General. 

Am clătinat din cap: 

— Va trebui să vă înarmaţi cu foarte multă răbdare, Herr 
General. 

Gerstenberg s-a îmbăţoşat belicos: 

— Să acceptăm cu seninătate uciderea soldaţilor noştri? 

„Obtuzi mai sunt unii germani”, am reflectat cu tristeţe. 

— Herr General, vă recomand mult tact. Restrângeţi plimbările 
nocturne ale soldaţilor germani prin cartierele mărginaşe ale 
Bucureştiului. Evitaţi să răspundeţi la provocări. Dacă patrulele sunt 
atacate, să se apere. Dar să nu săriţi peste cal, dând naştere la 
incidente susceptibile să ia proporţii nedorite. Este recomandabil să 
nu înveninăm relaţiile dintre români şi germani. Statul-Major al 
Aerului mi-a furnizat câteva copii ale unor documente militare 
româneşti din care reiese că în ultima vreme au avut loc încăierări 
între soldaţii noştri şi soldaţii români. Credeţi că este bine? Nu 
avem nevoie de tulburări în România. Petrolul românesc este atât 
de preţios Germaniei, încât trebuie să facem concesii formale. Să 
uităm, Herr General Gerstenberg, că suntem poporul ales, rasa 
superioară, în faţa căreia o lume întreagă trebuie să îngenunche. 

Generalul se frământa pe scaun, ca şi când ar fi stat pe o movilă 
cu termite. Nu era de acord cu teoriile mele, dar nu îndrăznea să 
mă contrazică. 

— Când primesc palme, soldaţii noştri nu sunt deprinşi să 
întoarcă obrazul, a izbucnit el, ca un dop care sare din cauza 
presiunii gazelor dintr-o sticlă. Discutam deunăzi cu Herr General 
Schörner cazul unor soldaţi de-ai noştri, intraţi într-o altercaţie cu 
un grup de trecători români pe o stradă din centru. Ştiţi ce spunea 
Herr General Schörner? Dacă soldaţii sunt victimele unor violenţe 
de orice fel, chiar şi ale unor simple loviri, să facă uz de arme. 

Am replicat calm: 

— Nu împărtăşesc părerea generalului Schörner. Soldaţii 
dumneavoastră nu vor face uz de arme decât dacă sunt atacați cu 
focuri de armă. Este un ordin, Herr General! 

Gerstenberg şi-a trecut exasperat mâna prin părul roşcat, adus 
cu artă din dreapta spre stânga, într-o freză menită să-i mascheze 
începutul de chelie. 


— 293 — 


— Depozite germane cu muniții au fost aruncate în aer. 

— Depozitele sunt păzite? 

— Sunt, dar... 

— Garda nu şi-a făcut datoria! Vreţi probabil să împuşcaţi 
ostateci fiindcă au fost aruncate depozitele în aer! Este cea mai 
uşoară, dar şi cea mai puţin recomandabilă soluţie. 

— Atunci ce să facem? Să stăm cu mâinile încrucişate? 

— Să nu uitaţi un lucru, Herr General Gerstenberg. Deplasarea 
frontului spre graniţele României va da naştere la o serie de 
reacţiuni duşmănoase nouă. Fenomenul este explicabil. După câte 
am auzit până acum, în România avem mai mulţi duşmani decât 
prieteni. 

Gerstenberg şi-a scuturat capul ca un câine care iese din apă. 

— Prieteni! exclamă el cu mânie reţinută. De fapt, nu mai avem 
prieteni. Toţi ne vrăjmăşesc. 

l-am zâmbit cu indulgență: 

— Dacă am fi ştiut să le câştigăm simpatia, n-am fi ajuns aici. 

Gerstenberg îşi încleştă mâinile. 

— Lăsaţi pe seama Siguranţei şi a Gestapoului urmărirea 
agresorilor, a sabotorilor, am reluat, şi ocupaţi-vă de apărarea 
regiunii petrolifere,  Herr General. Aceasta este misiunea 
dumneavoastră de căpetenie. La Berlin se comentează în felurite 
chipuri abţinerea anglo-americanilor de a bombarda pe calea 
aerului teritoriul României. Nu au făcut-o până acum în proporţii 
masive, cum au obiceiul, fiindcă bazele lor de plecare erau încă 
îndepărtate. Dar de când s-au instalat în Italia, pericolul declanşării 
pe scară mare a unor atacuri aeriene a crescut considerabil. 
Trebuie să fiţi pregătit pentru această eventualitate. Dispuneţi de 
artilerie antiaeriană şi de aviaţie. Voi face tot posibilul spre a spori 
aceste forţe, deşi la ora actuală ducem mare lipsă de avioane. 

— Producţia noastră industrială este în plină creştere, Herr 
Generai! a declarat cu emfază Gerstenberg. 

Am zâmbit cu milă. 

— Producţia noastră de război creşte în proporţie aritmetică, iar 
producţia inamicului în proporţie geometrică. Te las să tragi 
concluziile, Herr General. N 

A vrut să spună ceva, dar s-a oprit. In aceeaşi clipă a sunat 
telefonul. Von Geist, care asistase la discuție fără să plaseze un 
cuvânt, a ridicat receptorul. 

— Alo, da!... Cine?... Am onoarea să vă salut. La telefon colonelul 


— 294 — 


von Geist... Un moment, vă rog. Von Geist şi-a îndepărtat 
receptorul de la ureche: Excelenţa-sa ministrul plenipotenţiar von 
Killinger! Doreşte să vă vorbească. 

Am trecut la aparat. Am auzit la celălalt capăt al firului glasul 
gros, de bon viveur, al lui Killinger. 

— M-am bucurat mult când am auzit că faceţi un turneu de 
inspecţie în România, mi-a declarat cu acea cordialitate 
zgomotoasă pe care o întâlneam şi la Göring. Mi-ar face plăcere să 
sărbătorim evenimentul, ciocnind un pahar de şampanie şi gustând 
o pulpă de căprioară. Am vânat ieri un exemplar superb. Când 
doriţi să cinăm împreună? In seara aceasta v-ar conveni? 

— Mulţumesc pentru amabilitate, am replicat. Sunt foarte obosit. 
Ne putem vedea în cursul zilei de mâine. 

Glasul lui von Killinger s-a rostogolit ca un tunet îndepărtat: 

— Perfect, perfect! Ne vedem mâine. Sunt informat că 
intenţionaţi să faceţi o vizită mareşalului Antonescu. Nicht war? 

— Da, îi voi solicita o audienţă. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, Herr General, mă voi ocupa de 
această chestiune. Când doriţi să vorbiţi cu mareşalul? 

— Cât mai repede. 

— Perfect! împreună cu generalul Hansen voi aranja această 
întâlnire. Cred însă că ar fi bine să stăm de vorbă în prealabil, m-a 
povăţuit el. V-ar stânjeni dacă v-aş propune să fiţi oaspetele meu, 
împreună cu toţi ofiţerii dumneavoastră superiori, mâine la dejun? 

Corvezile acestea gastronomice nu-mi făceau plăcere. Am 
acceptat invitaţia fiindcă nu aveam motive să mă derobez. 

— Mâine la dejun voi fi al dumneavoastră, am replicat. 

— Abia aştept să-mi spuneţi noutăţi de la Berlin, a continuat cu 
acea volubilitate amicală, de care făcea întotdeauna paradă. 

Noutăţi din Berlin! Ce puteam să-i spun? Că oraşul e bombardat 
aproape zilnic? Că mizeria s-a instalat ca la ea acasă? Că 
nemulţumirea generală creşte? Că protestele împotriva războiului 
sunt tot mai violente? Că Gestapoul menţine disciplina în rândurile 
populaţiei datorită terorii,  delaţiunilor,  arestărilor abuzive, 
execuțiilor? Că Hitler şi partidul său, din care şi Killinger făcea 
parte, sunt obiectul urii? Altceva ce puteam să-i spun? 

Am încheiat convorbirea telefonică, schimbând uzualele formule 
de politeţe. N 

In curând s-a retras şi Gerstenberg. Inainte de plecare, i-am 
trasat în linii mari programul meu de inspecții. A rămas stabilit ca a 


— 295 — 


doua zi de dimineaţă să inspectez dispozitivul de apărare al 
Ploieştiului. 

In seara aceea am cerut să mi se servească cina în apartamentul 
meu. Voiam să rămân singur cu gândurile mele şi cu o carte, care 
să-mi ţină companie. Il reciteam pe Schopenhauer. 


După cină am îmbrăcat un costum civil şi am ieşit să iau puţin 
aer. Nu eram obosit, aşa cum îi spusesem lui von Killinger. Simţeam 
un neastâmpăr pe care nu-l puteam defini. Mă străbăteau fiori. Nu 
erau fenomene premonitorii unei stări maladive. Incercam o 
agitaţie psihică determinată poate de prezenţa mea la Bucureşti. 
De oraşul acesta mă legau multe şi foarte bogate amintiri. 

Fiindcă noaptea era rece, mi-am pus un demipalton. 

Când am dat să ies în stradă, portarul m-a întrebat politicos: 

— Doriţi un taxi, Herr General? 

In ochi îi juca o lumină veselă. Mi-a zâmbit complice. Era convins 
că plecam în căutare de aventuri galante. 

— Mulţumesc, prefer să merg pe jos. 

Replica l-a dezamăgit. 

Am ieşit în Piaţa Palatului. Cerul era senin. Clădirile, învăluite în 
ploaia de raze argintii, aveau o înfăţişare fantomatică. Piaţa era 
goală. Paşii mei răsunau ritmic pe asfaltul trotuarului. Palatul era 
mort. 

„Cine nu a trăit în secolul al XVIII-lea, obişnuia Talleyrand să 
spună, nu a cunoscut bucuria vieţii.” Nu greşesc dacă formulez o 
variantă a acestei fraze: „Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost o 
epocă de aur. Pacea domnea în lumea întreagă, şi toţi oamenii 
gustau plăcerea de a trăi. Viaţa era ieftină, căci rapacitatea 
indivizilor dornici de îmbogăţire rapidă nu luase proporţiile pe care 
avea să le atingă în anii dintre cele două războaie. Sfârşitul 
secolului al XIX-lea avea să rămână cunoscut în istorie sub 
denumirea laconică, dar foarte sugestivă: /a belle epoque” 

Eram copil pe atunci. Tatăl meu voia să-mi făurească o educaţie 
desăvârşită, întregindu-mi cunoştinţele în domeniul ştiinţelor şi al 
artelor cu impresii trainice şi cuprinzătoare asupra lumii în mijlocul 
căreia trăiam. Mi-a dat prilejul să călătoresc mult, să mă 
familiarizez cu peisajele exotice, să văd oameni deosebiți, să mă 
bucur infinit de toate frumuseţile acestei lumi. Trebuie să recunosc 
că am avut o situaţie privilegiată. La Londra sau la Paris, la Roma 
sau la St.-Petersburg, la Bucureşti sau la Viena, ne simţeam la noi 


— 296 — 


acasă. Tata era înrudit cu mai toate familiile domnitoare din 
Europa. Cumnat cu marele duce Vladimir Romanov şi cu arhiducele 
Karl-Josef de Habsburg, unchi al ducelui de Northland şi nepot al 
bătrânului duce de Lusignan-Valois, era primit pretutindeni cu 
braţele deschise. Tata ştia să se facă iubit şi de personajele ilustre, 
şi de oamenii mărunți. Era lipsit de aroganţa parveniţilor, de acea 
suficienţă  dispreţuitoare a indivizilor îmbătaţi de propria lor 
ascensiune. 

Avusese trei vlăstare. Primii doi muriseră în tinereţe, seceraţi de 
tuberculoză.  Supravieţuisem numai eu. Imbrăţişasem cariera 
armelor, fiindcă în familia noastră domnea o tradiţie imuabilă. 
Principii Altenburg-Delmond trebuie să poarte de mici uniforma 
militară. Chiar şi cei care au ajuns mai târziu miniştri, ambasadori 
sau cardinali au fost mai întâi soldaţi. 

La Windsor am văzut-o pe regina Victoria prezidând banchetul 
anual oferit în sala Waterloo, pentru cinstirea eroilor care l-au 
înfrânt pe Napoleon. La Viena, tata m-a prezentat împăratului 
Franz-Josef, care mi-a strâns mâna şi m-a bătut prieteneşte pe 
umăr. Barbetele albe şi pufoase ca zăpada îl făceau să semene cu 
Moş Crăciun. Aveam pe atunci 8 ani. 

L-am văzut şi pe ţarul Alexandru al II-lea. Era uriaş şi avea o 
vorbire molcomă. 

L-am cunoscut şi pe Carol | al României. Avea o privire severă, 
care te îngheţa. Vorbirea îi era blândă, dar sub catifeaua aceasta se 
simţea o voinţă de fier. N-aş fi fost fericit dacă ar fi trebuit să 
trăiesc în preajma lui. 

Kaiserul Wilhelm al Il-lea m-a uimit cu braţul lui stâng mai scurt 
decât cel drept. Am fost atât de uluit de această constatare, încât 
nici nu mai ţin minte ce i-am răspuns când m-a întrebat câţi ani am 
şi dacă îmi plac caii. 

L-am îndrăgit şi pe ţarul Nicolae al Il-lea. Avea o înfăţişare 
blajină. 

Am fost găzduit, împreună cu tata, la Ţarskoie Selo şi la 
Schoenbrunn, la Windsor şi la Sans-Souci, la Cintra şi la Aranjuez, la 
Kronborg şi la Hampton Court. Dar dintre toate palatele şi castelele 
acestea, Peleşul românesc mi-a plăcut datorită principesei Maria, o 
fiinţă care mi s-a părut de o frumuseţe uluitoare. Principesa era cu 
cincisprezece ani mai vârstnică decât mine. Când am cunoscut-o, 
abia păşisem pragul adolescenţei. Ţin minte că m-am îndrăgostit de 
ea nebuneşte. Bineînţeles, n-am îndrăznit să-mi dezvălui iubirea, şi 


— 297 — 


chiar dacă as fi făcut-o, n-aş fi avut nici un succes. În culise se 
şoptea că principesa ar fi nutrit sentimente care depăşeau stadiul 
unei simple simpatii pentru un ofiţer din suita soţului ei, viitorul 
rege Ferdinand | al României... 

Acum mergeam pe lângă Palatul regal, cu ferestre învăluite în 
beznă, şi încercam să reînvii trecutul. Murise regina Maria, muriseră 
Carol |, şi Ferdinand |, şi toate capetele încoronate pe care le 
cunoscusem în copilărie. Mă întreb câte din dinastiile rămase în 
picioare vor supravieţui celui de-al doilea război mondial, dezlănţuit 
de Hitler? 

Omenirea se află într-o transformare continuă. Lupta ei pentru 
libertate a rămas însă un ideal pentru realizarea căruia au pierit şi 
vor mai pieri generaţii după generaţii. Poate că va veni o vreme în 
care libertatea va domni suverană. Când se va întâmpla acest 
lucru? N-aş putea să spun. Cine ar fi crezut că în plin secol XX va 
domni tirania cea mai odioasă? Tirania lui Hitler, acest emul al lui 
Tamerlan şi al lui Genghis-Han? 

Nu fac o afirmaţie ieftină. Hitler însuşi declara că la nevoie nu va 
ezita să ordone lichidarea popoarelor duşmane, folosindu-se de 
procedeele de exterminare în masă ale sângeroaselor căpetenii 
mongole. i 

lar am revenit la Hitler. In orice domeniu aş lăsa gândurile să-mi 
rătăcească, mă întorc tot la acest personaj obsedant. 

Mă plimb prin oraşul mort. Mort ca şi Parisul. Paşii mei lovesc 
ritmic asfaltul. Sunt singur pe stradă, deşi este încă devreme. Din 
când în când trece cu mare viteză câte o maşină. Farurile, 
acoperite cu huse prevăzute cu o deschidere îngustă, acoperită cu 
ţiplă albastră, par nişte ochi întredeschişi de balaur. Inainte de 
război străzile erau pline de lume, de lumină şi de veselie. 

Mă înapoiez la hotel. Priveliştea oraşului acoperit de pulpana 
grea a întunericului m-a posomorât. Imi cumpăr un pachet de ţigări 
şi mă urc în apartamentul meu. Mă dezbrac, fac un duş şi mă 
strecor sub plapumă. Ştiu că în noaptea aceasta n-am să pot dormi. 
Mă simt dureros de treaz. lau de pe noptieră Lumea ca voinţă şi ca 
reprezentare de Schopenhauer. 

„Raporturile sexuale în lumea umană sunt, la drept vorbind, 
centrul invizibil al tuturor actelor şi al tuturor faptelor. Chiar dacă ai 
încerca să le acoperi cu văluri multiple, raporturile acestea scot 
capul la lumină. Instinctul sexual este cauza războaielor şi scopul 
păcii; este fundamentul oricăror acţiuni serioase, obiectul tuturor 


— 298 — 


glumelor, sursa inepuizabilă a vorbelor de duh, cheia tuturor 
aluziilor, explicaţia tuturor insinuărilor misterioase... în orice 
împrejurare, acest instinct se plasează, cu de la sine putere, pe 
tronul său secular de stăpân adevărat şi ereditar al lumii, şi de 
acolo, din înălțimea  autotputerniciei sale, aruncă priviri 
dispreţuitoare şi râde de toate dispoziţiile care se iau pentru a-l 
pune în lanţuri, pentru a-l întemniţa, pentru a-i limita cel puţin forţa 
şi, dacă e posibil, pentru a-l înfrânge, astfel încât să nu iasă la 
lumină decât sub forma unei afaceri secundare şi subalterne.” 

Cred că teoria lui Schopenhauer exagerează importanţa 
sexualităţii în procesul dezvoltării în timp şi spaţiu a societăţii. Nu 
este însă mai puţin adevărat că bătrânii - impotenţi sexuali - s-au 
arătat mai întotdeauna ostili soluționării violente a neînțelegerilor 
de orice natură. Tinerii şi maturii sunt cei care împing conflictele 
până la extrema lor limită, preferind adeseori războiul unor căi 
rezonabile de împăcare. 


A doua zi de dimineaţă, la 9, în vreme ce mă îmbrăcam spre a 
pleca la Ploieşti, am fost chemat la telefon de generalul Hansen, 
şeful Misiunii militare germane din România, care m-a anunţat că 
mareşalul Antonescu mă va primi în cursul aceleiaşi dimineţi la 
Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Imi fixase audiența la orele 
14,30. Insemna că nu mai aveam timp să discut în prealabil cu von 
Killinger şi, dejunul cu el. Lucrul nu mă deranja prea mult. Am rugat 
să se contramandeze întâlnirea de la Ambasadă şi am plecat apoi 
cu ofiţerii mei să inspectez unităţile de artilerie antiaeriană din jurul 
capitalei urmând sa revin la hotel către ora 13, să prânzesc frugal, 
să mă schimb, şi abia seara să fiu oaspetele lui Killinger, după ce 
voi fi vorbit cu mareşalul Antonescu. 

Lucrurile s-au petrecut întocmai. Am terminat inspecția la ora 
fixată, m-am despărţit de Gerstenberg şi de statul lui major şi m- 
am întors la „Athenee Palace”. 

Mi-am luat dejunul în restaurantul elegant al hotelului, în 
compania lui von Geist. 

___— Mâine vom inspecta unităţile noastre din dispozitivul Ploieşti. 
In cursul după-amiezii, te rog să-mi pregăteşti un tablou cu 
totalitatea mijloacelor noastre de apărare din zona petroliferă. 
Vreau să ştiu precis pe ce putem conta. Gerstenberg este timorat 
de ostilitatea pe care o întâmpină aici, în România. Este atât de 
preocupat de această chestiune, încât am impresia că a lăsat pe 


— 299 — 


planul al doilea asigurarea apărării regiunii petrolifere. Trebuie să 
stau de vorbă şi cu generalul Hansen. După câte am putut să-mi 
dau seama, situaţia de aici este foarte tulbure. 

La 14,15 m-am urcat în Horsch-ul meu, condus de Hans, şi am 
plecat spre Preşedinţie. Mă însoțea numai aghiotantul meu, 
locotenentul Busch. Vremea era răcoroasă. Pâcla, care acoperise 
cerul în primele ore ale dimineţii, se risipise. Cerul avea 
transparenţă de cristal. Castanii de pe bulevardul Lascăr Catargiu 
îmbrăcaseră haina primăverii. Viaţa pulsa năvalnic în fiecare mugur 
care se deschidea, dornic de soare. Pe trotuare, guvernantele 
plimbau în cărucioare copilaşi îmbrăcaţi în haine groase. 

Am poruncit lui Hans să oprească în dreptul unei tutungerii. 

— Cumpără-mi un pachet de ţigări. Cele mai bune. 

l-am dat un pumn de bancnote mici. Nu ştiam cât puteau să 
coste ţigările. Deodată sirenele începură să urle, vestind alarma. 
Busch s-a grăbit să mă lămurească: 

— Am fost anunţat de Misiunea militară germană că în cursul 
zilei de azi va avea loc un exerciţiu de verificare a sirenelor de 
alarmă. Se pare că şi ziarele au prevenit lumea de acest lucru. 
După câte îmi amintesc, fusese fixat în cursul dimineţii, când a şi 
avut loc... în sfârşit, poate îl repetă... 

Sirenele vuiau neîncetat, strident, asurzitor. Circulația 
vehiculelor şi a pietonilor continua nestingherită. Hans s-a înapoiat 
cu ţigările, apoi am pornit mai departe. Când am ajuns în Piaţa 
Victoriei, un zumzet surd, care se amplifica necontenit, făcea să 
vibreze atmosfera. Trecătorii aruncau priviri întrebătoare spre cer, 
fără să-şi întrerupă mersul. Horsch-ul a tras în faţa intrării 
Preşedinţiei. Vuietul, tot mai puternic, a acoperit la un moment dat 
zgomotele străzii. De pe scările clădirii cu coloane de marmură 
puteam să îmbrăţişez cu privirea spaţiul larg al pieţei şi cerul spre 
sud-vest. Bombardiere grupate în formaţiuni dese se zăreau 
deasupra capetelor mulţimii, care încremenise cu ochii pe sus. 
Păsările metalice sclipeau în bătaia razelor soarelui ca nişte zale de 
argint. După siluete, păreau a îi bombardiere americane de tip 
Liberator. Nu puteam să le desluşesc bine, deoarece îmi bătea 
soarele în ochi. 

— Du-te şi telefonează la comandament, Busch. Aceştia sunt 
americani. Peste alarma falsă de care mi-ai vorbit, s-a suprapus un 
real atac aerian inamic. j 

Busch s-a topit în interiorul Preşedinţiei. In aşteptarea lui, am 


— 300 — 


rămas pe scări, să văd cum vor decurge evenimentele. Mă 
întrebam dacă americanii executau o simplă demonstraţie de forţe, 
spre a-i intimida pe români, sau dacă veniseră cu intenţii agresive. 
Răspunsul l-am căpătat imediat. 

O rostogolire de explozii formidabile a făcut să se cutremure 
pământul. In zare, spre apus, s-a înălţat pe un front de câţiva 
kilometri o imensă şi compactă perdea de fum şi de foc. Viziune 
neaşteptată care tăia suflul privitorilor. Apoi s-a dezlănţuit panica. 
Pietonii alergau în neştire, căutând un adăpost. Tramvaiele s-au 
oprit. Călătorii se înghionteau, se striveau, întrecându-se să iasă din 
vagoanele arhipline. Piaţa Victoriei se goli ca prin farmec. Treptele 
Preşedinţiei se înnegriră de oameni care căutau un refugiu în 
clădirea paralelipipedică, turnată din beton şi marmură. Ţipetele 
femeilor şi ale copiilor erau acoperite de fantastica galopadă a 
bubuiturilor. M-am uitat iarăşi la cer. Bombardierele zburau la mare 
înălţime, huruind din sute de motoare, lansând succesiv covoare de 
bombe. La orizont, jerbele incandescente, încoronate de enorme 
ciuperci de fum vânăt, continuau să se ridice, laolaltă cu bizare 
vâlvătăi de un galben-albăstrui. 

Busch a apărut în stânga mea: 

— Regret, Herr General. De data aceasta alarma e reală. 
Misiunea militară germană şi Centrul general de informaţii român 
fuseseră avertizaţi că o formaţie aeriană inamică se îndrepta spre 
Bucureşti. Alarma reală a urmat alarmei de exerciţiu... 

Am ridicat din umeri. 

— Nu ai deci ce să-ţi reproşezi. Să intrăm. 

— Să intrăm. 

Când am pătruns în holul Preşedinţiei, puzderie de funcţionari 
coborau pe scări, îndreptându-se speriaţi spre adăpostul din 
subsolul clădirii. In îmbulzeala aceea, mi-a ieşit în întâmpinare 
ofiţerul de serviciu. Calm, m-a salutat impecabil: 

— Domnul mareşal vă aşteaptă, mi-a spus. 

In momentul acela a apărut şi colonelul Davidescu, şeful 
cabinetului militar al lui Antonescu. Işi pierduse o mână pe front. 
Colonelul m-a condus la etajul doi, unde era instalat cabinetul 
Mareşalului. 

Când am intrat, acesta stătea la fereastră şi urmărea fazele 
bombardamentului. Mi-a întins mâna. 

— Vă rog să nu luaţi în nume de rău că am sosit urmat deo 
escortă atât de zgomotoasă, i-am spus, arătând formațiunile 


— 301 — 


aeriene inamice. 

— Acest bombardament va  nărui moralul populației 
Bucureştiului... mi-a răspuns. Cred că ar fi bine să coborâm în 
adăpost. Vreau să încurajez prin prezenţa mea pe cetăţeni. 

Conversaţia se purta în limba franceză, pe care o cunoşteam 
amândoi, aşa că nu era nevoie de interpret. Aş fi putut să mă 
descurc şi româneşte, dar cunoştinţele mele nu erau îndestulătoare 
spre a-mi permite să susţin o discuţie de importanţa aceleia pe 
care trebuia să o angajez. 

Urmaţi de colonelul Davidescu şi de un ofiţer de ordonanţă, am 
coborât pe scări în hol, iar de acolo ne-am îndreptat prin câteva 
coridoare spre adăpostul clădirii, făcându-ne anevoie loc prin 
mulţime. Soldaţi din Batalionul de gardă se străduiau să păstreze 
ordinea. Convenienţele sociale, galanteria masculina faţă de femei, 
respectul pentru bătrâni, ocrotirea datorată copiilor deveniseră 
noţiuni goale de orice sens pentru lumea înfricoşată care nu avea 
decât un singur scop - salvarea proprie, îi înţelegeam pe aceşti 
oameni. Făceau pentru prima oară cunoştinţă cu teroarea 
bombardamentelor aeriene. Câţiva soldaţi făceau zid în jurul lui 
Antonescu. Grupului nostru i se ataşase şi locotenentul Busch. 

Am străbătut un larg şi încăpător coridor subteran, de-a lungul 
căruia erau instalate conducte multiple. Din loc în loc se 
deschideau uşi blindate, îngăduind intrarea în nişte compartimente 
în care se striveau sute de persoane. În ochii tuturor se citea o 
nedumerire profundă. Nimeni nu-şi închipuia că Bucureştiul va fi 
bombardat. Nici acum nu le venea să creadă, deşi clădirea se 
zguduia din temelii. 

Treptat, panica s-a mai potolit. După primele momente de 
stupoare, limbile au început să se dezmorţească. Unii discutau cu 
aprindere, făcând pronosticuri asupra pagubelor produse de 
bombardament. Circulau cele mai fantastice zvonuri. Câţiva 
credeau a şti că centrul oraşului era o mare de flăcări. Alţii afirmau 
că prăpădul se abătuse în special asupra cartierelor industriale. 
Lumea se dădea la o parte din calea Mareşalului. Il priveau cu un 
fel de reproş mut. Păreau să spună: „lată unde ne-ai târât”. La 
mine şi la uniforma mea se uitau cu o ură nedisimulată. 

Un ofiţer superior s-a apropiat de Mareşal. l-a raportat că printr- 
un telefon de campanie reuşise să obţină legătura cu Centrul de 
informare aeriană. Aflase astfel că ţintele inamicului fuseseră Gara 
de Nord şi instalaţiile Triajului. Câteva bombe ar fi căzut şi în 


— 302 — 


centrul oraşului. N 

— İn momentul de faţă bombardamentul a încetat. In curând se 
va anunţa încetarea alarmei. 

— Atunci să mergem sus, mi se adresă Mareşalul. 

Lumea se mai liniştise. Trecuse primul şoc şi acum se resemnase 
să accepte inevitabilul. 

Când am ajuns în cabinetul Mareşalului, sirenele vesteau 
încetarea alarmei. Antonescu s-a apropiat iarăşi de fereastră. Se 
uita la lumea care ieşea, în relativă ordine, din adăposturi. După 
semiîntunericul din încăperile subterane, lumina crudă a soarelui 
izbea în plin mulţimea, orbind-o. 

Urmele bombardamentului erau impresionante. Cratere adânci 
desfundau Piaţa Victoriei. Cuburi de granit, smulse din pavaj de 
puterea exploziilor, zăceau risipite pe trotuarul din faţa Preşedinţiei. 
Şirul de case din cealaltă parte a pieţei, între care un frumos palat 
în stil românesc, fuseseră distruse în întregime. 

Spectacolul trist al bucureştenilor  înfricoşaţi de acest 
bombardament aerian mi-a reamintit monologul debitat de Hitler în 
prezenţa profesorului Burckhardt, înalt comisar al Ligii Naţiunilor la 
Danzig. Era în august '939. Peste câteva zile, armatele germane 
aveau să atace Polonia. 

Dacă voi fi nevoit să fac acest război, prefer să-l dezlănţui azi 
decât mâine. Sunt decis să-l conduc mai degrabă acum, când am 
cincizeci de ani, decât să-l fac la şaizeci. Dealtminteri, nu-l voi purta 
aşa cum a procedat Germania lui Wilhelm al II-lea, care a avut 
întotdeauna scrupule în privinţa folosirii integrale a tuturor armelor. 
Eu mă voi bate, fără să ţin seama de nimic, până la ultima 
posibilitate... Nu am pofta să domin Occidentul azi şi nu voi avea 
nici mâine. Nu am ambiţii în această parte a Europei, cu o populaţie 
atât de deasă. Dar trebuie să-mi păstrez mâinile libere în Est. De 
acolo vreau să obţin grâul necesar ţării mele. 

Hitler nu menţionase şi petrolul. Petrolul românesc şi petrolul 
rusesc. Acum românii suportau efectele politicii lui brutale. Führerul 
îşi luase cu de la sine putere libertatea să acţioneze în Est... 

Mareşalul Antonescu s-a întors spre mine: 

— Priviţi, mon General. 

In Piaţa Victoriei domnea mare agitaţie. Lumea alerga încolo şi 
încoace, ca într-un furnicar cuprins de panică. Maşinile „Salvării”, 
autocisternele roşii ale pompierilor goneau nebuneşte, urlând din 
sirene şi claxoane, ocolind cu răsuciri bruşte de volan găurile 


— 303 — 


adânci săpate de bombe în mijlocul drumului. 

M-am întors spre Antonescu: 

— Sunt profund mâhnit, Monsieur le Marechal. Riscurile 
războiului! 

— Ştiu, mon Général. Mi le-am asumat, spre a obţine din partea 

Fiihrerului garanţia graniţelor României, a independenţei ei. 
Monsieur von Ribbentrop a declarat că Germania va opri pe Nistru 
înaintarea ruşilor. Mă tem că şi acest front va fi dat peste cap, aşa 
cum au fost date peste cap şi alte fronturi socotite de Führer 
inexpugnabile. Führerul nu şi-a respectat o serie de făgăduieli 
formale. M-a asigurat că se va folosi de capul de pod de la Nicopol 
spre a restabili legătura cu Crimeea şi a despresura trupele de 
acolo. Nu şi-a putut respecta cuvântul. In martie anul acesta, mi-a 
declarat că în iunie va relua ofensiva pentru a recuceri Ucraina. 
Dumneavoastră, mon Général, credeţi că va reuşi acest tur de 
forţă? Mai ales acum, după dificultăţile întâmpinate pe frontul de 
centru? Nu pun la îndoială intenţiile Führerului. Dar nu pot ignora 
nici voinţa ruşilor de a învinge. Trebuie să recunoaşteţi, împreună 
cu mine, mon Général, că în prezent ruşii dispun de o mare 
superioritate în ceea ce priveşte forţele umane şi mijloacele 
tehnice, precum şi de sporite posibilităţi de manevră. 
__ Optimismul de odinioară al mareşalului Antonescu secătuise. 
Increderea lui în invincibilitatea armatelor germane suferise o grea 
lovitură. Voința de a obţine victoria devenea inoperantă datorită 
imposibilității Wehrmachtului de a face faţă presiunii tot mai 
puternice a armatelor ruseşti în est, şi a anglo-americanilor în sud. 

Deşi poziţia mea era grea, mai ales acum, după 
bombardamentul acesta masiv, m-am străduit să apăr interesele 
Germaniei. 

— Efortul de război al ţării mele, Monsieur le Maréchal, va fi 
uşurat dacă aliaţii ei îşi vor îndeplini integral obligaţiile. 

Antonescu m-a privit aspru. 

— Vreţi să spuneţi că România nu şi-a îndeplinit obligaţiile în 
întregime? V-am dat soldaţi, v-am dat petrol, v-am dat grâu, v-am 
dat produse industriale... V-am dat tot. Şi ce am obţinut în schimb? 

Mă uitam la omul acesta şi-i înţelegeam dezamăgirea. Mareşalul 
Antonescu, aliatul Germaniei, avea înfăţişarea unui tipic general 
britanic. Tăietura uniformei, pantalonul sab/e de călărie, formatul 
cizmelor, epoleţii, cascheta, toate vădeau o influenţă vestimentară 
englezească. Cultura Mareşalului, ca şi cultura majorităţii 


— 304 — 


intelectualilor români, era de esenţă franceză. Hitler răsturnase 
toate aceste tradiţii. Antonescu se aliase cu Germania, şi acum 
aştepta cu groază lovitura de graţie. Ştia că în curând va trebui să 
plătească toate erorile unei politici pe care o adoptase. Cred că nu- 
şi ierta cea mai mare eroare: aceea de a fi acceptat să-şi trimită 
armatele în stepele ruseşti. Ce căutase în Crimeea, la Stalingrad, în 
Caucaz? Ce îl determinase să ia aceste măsuri extreme? Şantajul 
lui Hitler. Care-l ameninţa în permanenţă cu spectrul unui guvern 
legionar, impus de Berlin? 

— Dumneavoastră personal aţi fost un aliat loial şi... sunt 
convins că veţi rămâne un aliat loial. Când m-am referit la 
sprijinirea efortului de război al ţării mele, nu m-am gândit decât la 
sporirea ajutorului economic pe care îl acordaţi principalului 
dumneavoastră aliat. Germania are nevoie de petrol. De cât mai 
mult petrol. Trebuie să-şi prelungească rezistenţa până în 
momentul în care Fuhrerul va fi în stare să arunce în balanţă 
armele secrete anunţate de atâta vreme. 

Vorbeam fără convingere. Ştiam că în lupta cu timpul, Hitler era 
destinat pieirii. Armele lui secrete erau încă în stadiul pregătirilor. 
România, cu petrolul ei, rămânea un factor de căpetenie pentru 
prelungirea războiului şi pentru îndepărtarea tragicei scadenţe pe 
care toţi o aşteptam cu groază. 

—  Puţurile noastre cu petrol sunt în parte secătuite, mon 
General, a replicat Antonescu. Exploatarea lor intensivă era fatal să 
ducă la acest rezultat. In cursul acestui an îmi voi respecta integral 
obligaţiile asumate. Nu voi putea însă în nici un caz spori cantităţile 
destinate Germaniei. 

Antonescu mă refuza, aşa cum îl refuzase şi pe Keitel. Führerul şi 
Reichsmarschallul Göring vor fi nemulţumiţi de rezultatele 
discuţiilor mele cu şeful statului român. Faza supunerii lui 
necondiționate faţă de Führer se încheiase. Mareşalul Antonescu 
ridica acum capul, asemenea altor conducători de ţări aliate, care 
se grăbeau să se elibereze de povara unei prietenii forţate cu 
Germania nazistă. 

— Profit de vizita dumneavoastră în România, a continuat 
Mareşalul, spre a vă ruga să întăriţi apărarea regiunii petrolifere. 
Petrolul este tot atât de important pentru dumneavoastră, ca şi 
pentru noi. Distrugerea rafinăriilor ar avea urmări catastrofale. 

Am înclinat capul în semn de încuviinţare. 

— Voi lua toate măsurile, Monsieur le Maréchal. La rândul meu, 


— 305 — 


vă rog să urgentaţi livrarea cantităților de petrol datorate 
Germaniei, conform acordurilor în vigoare. 

— Urgentarea livrărilor este o chestiune care se poate discuta, 
mon Général. 

Am părăsit plin de tristeţe cabinetul Mareşalului. Misiunea mea 
se încheiase cu un fiasco. Prietenii de ieri, învrăjbiţi de 
inevitabilitatea şi de iminenţa unei înfrângeri, amenințau să devină 
duşmanii de mâine. Antonescu însuşi nu va încerca să ne 
părăsească prea curând; ca şi Mussolini, se compromisese alături 
de Hitler. Ce se va întâmpla însă dacă se va găsi un nou Badoglio, 
român de astă dată, şi dacă regele Mihai va adopta poziţia 
suveranului ltaliei?... 

Mă durea îngrozitor capul. Discuţia cu Antonescu mă 
indispusese. Când am ieşit de la Preşedinţie şi m-am îndreptat spre 
Horsch-ul meu, Busch mi-a ieşit în cale. 

— Un Feldwebel m-a anunţat că hotelul „Athenee Palace” a fost 
lovit de bombe şi serios avariat, Herr General. Bagajele 
dumneavoastră au fost mutate la hotelul „Ambasador”. 

— Bine. Atunci să mergem acolo... 

In vreme ce Horsch-ul mă ducea spre hotel pe un traseu ocolit, 
ca să-mi fac o imagine despre intensitatea bombardamentului, 
priveam cu mâhnire străzile devastate. Cunoşteam bine Bucureştii. 
Acum îmi părea un oraş străin. Bulevardele, clădirile, monumentele 
erau aceleaşi. Aveau însă o înfăţişare neobişnuită. 

Printre şirurile de clădiri rămase intacte, casele dărâmate aveau 
aspectul unor măsele cariate, care strică armonia danturii. Am 
trecut şi prin Piaţa Palatului. Hotelul „Athenee Palace” fusese atins 
de o bombă care îl lovise pieziş, în colţul dinspre Calea Victoriei, 
incendiindu-l parţial. Luase foc şi hotelul „Splendid” de vis-à-vis. 
Pompierii erau însă pe punctul de a localiza incendiile. 

Ajuns la hotelul „Ambasador”, m-am urcat în apartamentul meu, 
mi-am scos tunica şi m-am întins pe pat. Creierul îmi zvâcnea, gata 
să-mi spargă cutia craniană. |n tot corpul simţeam o slăbiciune 
neobişnuită. Două aspirine m-au liniştit. 

După un repaos de o jumătate de oră, am plecat din nou să 
inspectez unităţile de artilerie antiaeriană din jurul capitalei. Rolul 
lor fusese ca şi inexistent în tot timpul bombardamentului. 
Inregistraserăm şi noi pierderi, dar esenţialul era că şi aici, ca şi în 
Germania, artileria antiaeriană se dovedise în mare măsură 
ineficace. Aeronavele inamice zburau prea sus, ieşind din raza ei de 


— 306 — 


acţiune. Eram de pe acum îngrijorat de ceea ce aveam să găsesc a 
doua zi în zona petroliferă. Seara, m-am dus la Legația germană, 
însoţit de von Geist şi de Busch. Von Killinger mă aştepta în salonul 
cel mare, împreună cu generalul de cavalerie Erick Hansen, şeful 
Misiunii militare germane pentru trupele de uscat, generalul 
Gerstenberg, amiralul Tiellesen, şeful Misiunii militare pentru 
marină, generalul-maior Spalke, ataşatul militar al armatei de 
uscat, colonelul von Haugwitz-Eringerfeld, şeful de stat-major al 
Armatei de uscat, consilierul de legaţie Stelzer, Sturmbannfuhrerul 
Grunau, Sturmhauptfiihrerul Helfferich, precum şi doctorul Clodius, 
împuternicitul pentru problemele economice. 

Pe unii îi cunoşteam personal. Colonelul von Haugwitz luptase în 
Afrikakorps şi făcuse legătura între cartierul general al 
Feldmarschallului Rommel şi inspectoratul meu general. Restul mi- 
au fost prezentaţi de von Killinger. 

l-am găsit la Legaţie şi pe ofiţerii superiori din statul meu major, 
care sosiseră înaintea mea, însoţiţi de inginerul Haag. 

După un aperitiv bogat, am trecut la masă. Primul pahar a fost 
ridicat - potrivit ritualului - în cinstea Fuhrerului. Conversaţia s-a 
axat în jurul bombardamentului aerian executat asupra 
Bucureştilor. 

— Recenta vizită a L/iberatoarelor americane asupra capitalei 
acestei țări a pus capăt unei ere de aur, a declarat Manfred von 
Killinger, râzând. Pentru militarii noştri, trimiterea în România 
echivala cu un concediu nelimitat în paradis. Mâncare bună, trai 
comod, primejdii minime. Nici Roma nu era atât de iubită. 

— Soldaţii noştri din România au uitat că mai există un Front de 
Est, rosti elegiac generalul Hansen. Dacă nu ne-ar fi deranjat 
sabotajele şi atentatele, ne-am fi putut socoti în rai. 

— Rămâne de văzut dacă românii, înspăimântați de 
bombardamente, nu vor face avansuri aliaţilor. 

Von Killinger izbucni în râs: 

—  Avansuri aliaţilor? Niciodată! Faimoasa declaraţie de la 
Casablanca ne-a făcut jocul. Capitularea fără condiţii, pretinsă de 
anglo-americani, a spulberat ultimele iluzii pe care şi le făuriseră 
conducătorii ţărilor aliate cu noi, ispitiţi de exemplul italienilor. 
Perspectiva de a se vedea judecaţi şi condamnaţi pentru crime de 
război îi va face să reflecteze de două ori înainte de a încerca să ne 
trădeze. Mareşalului Antonescu nu-i rămâne decât să meargă 
alături de noi până la sfârşit. Nici el şi nici Horthy nu vor îndrăzni să 


— 307 — 


se lipsească de protecţia noastră. 

Mi-a venit să zâmbesc, dar m-am stăpânit. Cum putea von 
Killinger să mai vorbească despre protecţia germană? Era orb? Nu- 
şi dădea seama că cel de-al treilea Reich îşi trăia ultimele zile? 

— Comuniştii vor profita de bombardamentele acestea spre a-şi 
intensifica propaganda împotriva noastră şi a cere cu energie 
sporită ieşirea României din război, interveni Sturmbannfiihrerul 
Grunau. 

— Adevărat, de acum înainte comuniştii ne vor da şi mai mult de 
lucru, susţinu Helfferich opinia şefului său. Va trebui să intensificăm 
acţiunile de represiune. 

— Sunt destul de bine organizaţi, conveni consilierul de legaţie 
Stelzer. 

Colonelul von Haugwitz-Eringerfeld îşi scoase bustul în afară şi 
îmbrăţişă cu o privire circulară întreaga asistenţă. 

— Dacă-mi îngăduiţi să-mi spun cuvântul, n-am să vă rețin 
atenţia decât două minute. Vă rog să reflectaţi însă adânc la 
cuvintele mele. 

Introducerea era gravă., menită să impresioneze. Cunoşteam 
modul pompos de exprimare al colonelului von Haugwitz. Nu era 
strălucitor de inteligent, avea însă un instinct puternic, care îl înşela 
rareori. Inalt, masiv, impunător, cu o voce profundă de bariton, ştia 
să folosească abil argumentele atunci când voia să convingă. 

— Bombardamentul acesta asupra Bucureştilor va închega şi mai 
puternic mişcarea de opoziţie care se manifestă de la o vreme tot 
mai activ împotriva guvernului Antonescu şi împotriva noastră. 
Războiul a reuşit treptat să realizeze o înţelegere între cele mai 
diverse şi antagoniste curente politice. Reacţia împotriva noastră - 
şi din păcate o anumită ostilitate faţă de Germania în genere, 
vizibilă după primul război, ostilitate întărită prin sprijinul dat de noi 
extremei drepte - a unit pe duşmanii ireductibili de ieri. Fostele 
partide politice, începând cu cele de centru şi terminând cu cele de 
extremă stângă, aparent desfiinţate, în fapt regrupate, s-au aliat 
împotriva noastră. Aici, în România, se reeditează situaţia din 
Franţa, Belgia, Olanda şi Italia. Dispunem de informaţii 


îngrijorătoare. 
— Non sens, Herr Oberst! îl contrazise von Killinger. Marea 
finanţă din ţara aceasta - proprietarii, industriaşii - sunt 


înspăimântați de comunism. Ascultaţi-mă pe mine! 
— Mă tem, Herr Gesanater, că... ura, poate că termenul e prea 


— 308 — 


tare... să zicem, rezervele faţă de Germania nazistă sunt mai 
puternice decât spaima. Aceasta cu atât mai vârtos cu cât ruşii 
sunt aliaţi cu englezii şi cu americanii, prieteni mai vechi ai 
românilor. Churchill reprezintă pentru ei o garanţie suficientă în 
ceea ce priveşte respectarea actualei orânduiri sociale. Apoi, nu 
uitaţi că soarta Franţei a afectat multe sensibilităţi româneşti, ca şi 
în 1871, iar românii sunt mai legaţi de Franţa decât de noi... 

Generalul Hansen schiţă un gest de nepăsare. 

— Nu vă contrazic, Herr General. Pe români îi avem însă în 
mână.. Dacă vor încerca să se mişte, îi vom zdrobi. Nu vom ezita să 
acţionăm cu aceeaşi energie ca şi în Italia. Dispunem de suficiente 
divizii spre a-i scoate în câteva ore din luptă. 

— Nu vor încerca să acţioneze făţiş împotriva noastră, zise von 
Killinger. 

— AŞ dori să aveţi dreptate, susţinu colonelul von Haugwitz. 

— Vă împărtăşesc temerile, Herr Oberst, interveni Gerstenberg. 
Comuniştii şi-mi asigurat complicităţi multiple. Nu m-aş mira ca 
vreunul din ei să se fi strecurat printre servitorii care ne servesc la 
masă, adăugă, aruncând o privire piezişă spre lacheii care intrau 
solemni, purtând tăvi încărcate cu vânat apetisant. Să schimbăm 
vorba, propuse el. 

Până în clipa în care chelnerii ieşiră, conversaţia lâncezi. 

— Te temi de stafii, Herr General, se adresă von Killinger lui 
Gerstenberg. Personalul de serviciu al Legaţiei a fost trecut prin 
şapte ciururi. Nu-i aşa, Herr Sturmbannführer? 

Grunau zâmbi cu suficienţă. 

— Am luat toate măsurile, excelenţă. Agenţii noştri împânzesc 
România. Ştim tot ce se întâmplă. Tot ce se vorbeşte. Suntem 
informaţi, de pildă, că unele cercuri româneşti tratează cu inamicul. 

— Şi ce aşteptaţi? întrebă amiralul Tiellesen. 

— Să adunăm toate elementele care să ne permită a-i strânge 
de gât pe aceşti pigmei nedisciplinaţi. Foarte curând îi vom chema 
la răspundere pe toţi nemernicii care vor să ne pună bețe în roate, 
rosti cu asprime Grunau. 

— Nu sunteţi de părere să atacăm subiecte mai agreabile? 
propuse von Killinger. Riscaţi să vă compromiteţi digestia. 
Seninătate, meine Herren! Să ne bucurăm de căprioară şi de fazani. 
Şi de vinuri să ne bucurăm! România este încă o ţară 
binecuvântată... pentru noi. Să toastăm, ca să rămână în 
continuare... 


— 309 — 


Propunerea gazdei a întrunit toate sufragiile. Până la desert, nu 
s-a vorbit decât despre vânătoare şi despre femei. La un moment 
dat, generalul Hansen l-a întrebat pe Gerstenberg: 

— Ai primit un raport complet asupra pagubelor produse de 
bombardament? 

Killinger l-a întrerupt: 

— Mă opun discuțiilor serioase. Avem tot timpul să ne plictisim la 
conferințele noastre obişnuite. 

Vorbele lui au fost întâmpinate cu exclamaţii de aprobare. 
Vânatul servit era atât de gustos şi de bine preparat, încât oaspeţii 
se întreceau cu laudele. 

— Cred că nici Fuhrerul nu are pe masă asemenea bunătăţi, zise 
von Geist. 

Grunau îl privi strâmb. Căuta probabil un sens ascuns cuvintelor 
inofensive ale colonelului. S$.S.-iştii lui Himmler erau foarte bănuitori 
faţă de corpul ofițeresc din Armata de uscat. 

Von Killinger însă râse flatat de elogiul lui von Geist: 

— Herr Oberst, vânatul acesta este recoltat de mine. 

— Felicitările mele, sunteţi un as al sportului cinegetic! 

Von Killinger încuviinţă cu modestie: 

— Când am la masă oaspeţi de talia generalului principe von 
Altenburg-Delmond, nu precupeţesc eforturile. 

Am înclinat la rândul meu capul. 

— Mă copleşiţi, excelenţă... 

După desert, am trecut în salon. Oaspeţii, bine dispuşi după 
banchetul pantagruelic, s-au împărţit în grupuri. Vorbeau şi râdeau 
tare. 

Von Killinger m-a poftit să iau loc pe unul din fotoliile orânduite 
în jurul mesei rotunde şi joase din preajma căminului. Generalul 
Hansen şi doctorul Clodius au întregit grupul nostru. Un servitor ne- 
a adus coniacul franțuzesc. 

Doctorul Clodius şi-a contemplat pocalul de cristal cu reflexe 
sidefii. Ă 

— Minunată licoare! exclamă extatic. In ciuda 
bombardamentelor, România va rămâne pentru noi o sursă 
inepuizabilă de bunuri. 

Ministrul clătină dubitativ din cap: 

— Va rămâne o sursă inepuizabilă de bunuri dacă vom şti s-o 
păstrăm. 

— La ce vă referiţi? l-am întrebat. 


— 310 — 


Von Killinger îşi încălzea pocalul cu coniac rotindu-l între palmele 
lui mari. 

— Dacă ruşii vor reuşi să calce teritoriul României, va trebui să 
aplicăm şi aici regula pământului pârjolit. Vom arde şi vom distruge 
totul. Ruşii nu vor găsi nici o sondă întreagă, nici o fabrică, nici un 
hambar... Păcat de ţara aceasta. Din nefericire, legile războiului 
sunt necruțătoare. 

— Mă gândesc cu regret la regiunile petrolifere, zise Clodius. 
Ascund bogății imense. 

Generalul Hansen se răsuci în fotoliul său. Excesul de băutură îl 
congestionase. Obrazul îi era de un roşu bolnăvicios. 

— Vom incendia toate puţurile petrolifere, vom arunca în aer 
toate rafinăriile, vom transforma Ploieştiul şi întreaga zonă 
înconjurătoare într-o mare de foc. Căldura degajată ar putea 
transforma iarna în vară. 

— Să sperăm că nu va trebui să ajungem până acolo, zise dr. 
Clodius. 

Von Killinger tuşi scurt. 

— Nu vom ajunge! declară cu convingere. Vom izbuti să-i oprim 
pe ruşi. Carpaţii sunt inexpugnabili. 

Fraza aceasta o auzisem şi la Statul-Major al Aerului, şi la O.K. W., 
şi din gura lui Göring, o rostise şi Hitler. „Carpaţii sunt 
inexpugnabili” Cel de-al treilea Reich, invincibila Germanie 
naţional-socialistă, ajunsese să se bizuie în est numai pe Carpaţii 
româneşti. Tristă soartă! 

Mă pregăteam să părăsesc Legația. Colonelul von Haugwitz mi-a 
cerut să-i îngădui a-mi oferi o masă camaraderească la restaurantul 
hotelului „Ambasador”, în amintirea fostei noastre colaborări pe 
frontul african. Nu l-am refuzat. Eram curios să aflu date 
suplimentare despre intenţiile şi directivele lui Hitler în privinţa 
României. Eu, de pildă, nu fusesem informat la O.K.W. în legătură 
cu hotărârea Fuhrerului de a aplica şi în România regula 
pământului pârjolit. Se temuseră de mine fiindcă defuncta mea 
soţie fusese româncă? N-ar fi fost exclus. 

Trecuse de miezul nopţii când mi-am luat rămas bun de la von 
Killinger şi de la însoțitorii săi. Imi făceam în gând planuri cu privire 
la inspectarea de mâine a unităţilor noastre din jurul Ploieştiului. 
Trebuia să dau unele directive în legătură cu întărirea dispozitivului 
de apărare a regiunii petrolifere. In prealabil aveam să mă opresc o 
oră la Misiunea militară germană a aerului. Colonelul Falke, şeful de 


— 311 — 


stat-major al misiunii, urma să-mi prezinte un raport amănunţit 
asupra pagubelor provocate de bombardamentul aerian din cursul 
zilei trecute. 

Am poruncit lui Hans să mă ducă la Şosea, în timp ce von Geist şi 
ceilalţi ofiţeri plecau la hotel. Voiam să iau puţin aer. Mă durea 
iarăşi capul. Mă gândeam că o scurtă plimbare pe jos, pe aleile 
singuratice din preajma Hipodromului, îmi va face bine. In oraş, 
aerul era îmbâcsit încă de mirosul stăruitor de fum şi moloz. 

Urcam pe Calea Victoriei, spre Şoseaua Kisseleff, când, la 
întretăierea cu strada Sevastopol, am zărit la lumina farurilor 
maşinii figura familiară a unui tânăr ofiţer german, care voia să 
traverseze strada. 

— Opreşte, Hans! am poruncit. 

Am deschis portiera şi am făcut semn ofițerului să se apropie. S- 
a executat în grabă. Ajuns în preajma mea, a rostit marţial: 

— Herr General, am onoarea să mă prezint, locotenentul Erwin 
Heltner. 

Nu mă recunoscuse, căci chipul meu era în umbră. Desluşise 
însă strălucirea epoleţilor. 

— Erwin, urcă-te în maşină, lângă mine. 

Abia atunci m-a recunoscut. Obrazul i s-a luminat. S-a aşezat pe 
banchetă. 

— Ce cauţi aici, la Bucureşti? l-am întrebat. 

— Fac parte din Serviciul de informaţii al Misiunii militare 
germane pentru Armata de uscat. 

Am zâmbit. 

— Cum de te-au ales tocmai pe tine pentru funcţia aceasta? 

— Cunosc cinci limbi străine, Herr General. 

Erwin Heltner fusese cel mai bun prieten al lui Willi. Copilăriseră 
împreună. Tatăl lui Erwin era un competent chirurg din Munchen. 
Unchiul său matern, generalul von Ostermann, comanda o divizie 
blindată pe Frontul de Est. In epoca arestării şi a condamnării la 
moarte a lui Willi, Erwin îşi urma studiile la Universitatea din 
Munchen, profitând de un concediu mai lung, obţinut în urma rănirii 
sale grave pe frontul din Italia. 

Mă bucura această întâlnire, căci îmi oferea prilejul să vorbesc 
despre Willi. 

— Unde te duceai? l-am întrebat. 

— Eram în drum spre librăria „Bucholz”. 

— Acum, noaptea? 


— 312 — 


— Abia am ieşit din tură. Am zărit în vitrină, azi de dimineaţă la 
şase, în vreme ce mă duceam la serviciu, nişte cărţi de artă. Vreau 
să văd dacă mai sunt acolo. Mâine, când librăria se va deschide, 
vreau să mi le cumpăr. 

Erwin, ca şi Willi, era un bibliofil pasionat. Copilandri, i-am văzut 
adeseori căţăraţi pe scară în biblioteca mea, cercetând cu patimă 
cărţile prăfuite de pe cele mai înalte şi mai greu accesibile rafturi. 

— Te tentează o plimbare până la Şosea? 

— Cu multă bucurie, Herr General. 

Răspunsul lui prompt mi-a făcut plăcere. Nu ştiam cum să aduc 
vorba despre Willi. N-aş fi vrut să creadă că nu l-am luat cu mine 
decât în acest scop. 

— Eşti pentru prima oară în România? 

— Am mai fost o dată la Bucureşti, când eram mic. 
Dumneavoastră m-aţi luat, ca să-l însoțesc pe Willi. 

— Aşa e. Uitasem. E mult de atunci... 

Am tăcut. A tăcut şi Erwin. Mă uitam pe fereastră la lumea puţină 
de pe trotuare, pe care o desluşeam fantomatică în lumina lunii; 
dar nu-l vedeam decât pe Willi. Prezenţa tânărului de lângă mine 
îmi trezise amintiri dureroase. Simţeam nevoia să le smulg de sub 
pulberea trecutului. Uitarea n-are să-mi aline niciodată durerea 
sufletească. 

Cred că şi Erwin voia să-mi vorbească de Willi, dar nu ştia cum 
să înceapă. 

— Luna aceasta se va împlini un an de la moartea lui Willi, i-am 
spus. 

— Ştiu, Herr General. Am fost foarte îndurerat. Toţi colegii l-au 
plâns. 

— Dacă nu mă înşel, erai la Munchen când l-au arestat. 

— Da. Am fost citat martor la procesul lui. 

— Te-ai prezentat? 

— Desigur. Am spus că Willi era foarte iubit de colegi. Am vorbit 
despre bunătatea, despre înţelepciunea, despre patriotismul său. 

— l-ai luat apărarea? 

— Desigur! a replicat Erwin cu însufleţire. Willi îmi era mai mult 
decât un frate. 

— Şi judecătorul ce a zis? 

— Judecătorul era un om rău. Foarte rău. Venise tocmai de la 
Berlin. 

— Freisler îl chema? 


— 313 — 


— Freisler. Mi-a spus că dacă îl mai apăr pe Willi, înseamnă că 
sunt un trădător, ca şi el. M-a ameninţat că îmi vor putrezi oasele în 
închisoare. 

— Ce învinuiri i-au adus lui Willi? 

— Că a păstrat şi răspândit manifeste duşmănoase statului, 
partidului nazist şi armatei. 

— A fost prins împărțind manifeste? 

— Nu. 

— Atunci? 

— L-a denunţat cineva. La percheziţia care i s-a făcut acasă, s-au 
găsit în pod un mare număr de manifeste. 

Am închis ochii câteva clipe. 

— Ştii cine l-a denunţat? 

— Nu. Numele denunţătorului nu a fost pronunţat în faţa 
tribunalului. Dar aceasta nu mai avea nici o importanţă. De vreme 
ce se găsiseră manifestele, nu mai era nevoie de alte probe. 

— Nu bănuieşti pe nimeni, Erwin? 

— Nu, Herr General. 

— Cine putea să ştie că Willi ţinea manifeste în casă? 

— Intrebarea aceasta mi-am pus-o şi eu, Herr General. 

— Poate că l-a surprins vreun servitor umblând cu manifestele? 

— Servitorii au figurat printre martorii apărării. 

Ezitam să-i pun o întrebare care putea să fie bogată în urmări. 

— Rudi a fost citat la proces? 

— Nu, Herr General. 

— Rudi şi Willi n-au fost niciodată prieteni. 

Erwin a clătinat din cap, suspinând. 

— Aveau convingeri politice diametral opuse. Din această cauză 
se certau adeseori. 

Auzisem acest lucru şi de la Uwe. Rudi îl acuzase în faţa mea pe 
Willi că era un defetist. Nu aflasem însă, în ciuda cercetărilor mele, 
rolul jucat de Rudi în arestarea fratelui său. 

— Într-o zi s-au bătut, adăugă Erwin. 

— Cu ce ocazie? 

— Anul trecut, în februarie. Dezastrul de la Stalingrad pusese în 
fierbere pe studenţi. Mulţi acuzau regimul că trimite tineretul la o 
moarte inutilă. Printre aceştia se afla şi Willi. Universitatea era 
frecventată în special de fete, de infirmi şi de un număr redus de 
ambuscaţi, cu rude sus-puse în partidul nazist. Intr-o dimineaţă a 
venit în mijlocul nostru Gauleiterul Giesler al Bavariei. A acuzat pe 


— 314 — 


unii din noi - fără să citeze nume - că ar critica modul în care este 
condus războiul. După ce a ameninţat cu urgia sa pe defetiştii care 
se fac unealta duşmanului, a adăugat că studenţii ar aduce mai 
mari servicii patriei şi partidului zămislind copii decât consacrându- 
se studiilor superioare. „Dacă unele fete nu sunt destul de 
seducătoare spre a-şi găsi câte un partener, a declarat textual, le 
pun la dispoziţie pe aghiotanţii mei şi le asigur că nu vor avea 
ocazia să regrete această experienţă.” A fost huiduit. Au intervenit 
S.S.-iştii şi Gestapoul. S-au iscat încăierări. Studenţii i-au izgonit pe 
agenţi, apoi au continuat manifestaţia pe stradă. Ulterior, câţiva au 
fost arestaţi. 

— Tot atunci l-au arestat şi pe Willi? 

— Ah, nu. Pe Willi l-au ridicat mult mai târziu. 

— Imi spuneai că Willi a avut o altercaţie cu Rudi. 

— S-au luat la harţă din cauza cuvântării Gauleiterului Giesler. 
Rudi a afirmat că studenţii protestatari sunt nişte criminali care 
merită să fie spânzurați. Willi l-a pălmuit. 

— S-au certat cu mult înaintea arestării lui Willi? 

— Cu două sau trei zile înainte. 

Cât de puţin îmi cunoşteam copiii. Ştiam demult că Willi şi Rudi 
nu se înțelegeau. Credeam pe atunci că micile lor divergențe erau 
copilăreşti, că îşi aveau izvorul în fleacuri. Nu mi-aş fi închipuit că 
pot ajunge la conflicte ireconciliabile, dacă nu şi la crimă. Căci Rudi 
era un criminal dacă îşi denunţase fratele. 

— N-am bănuit niciodată, Erwin, că Willi era atât de ostil 
regimului. 

Erwin şi-a aşezat mâinile pe genunchi. 

— Făceam amândoi parte dintr-un cerc de studenţi care ne 
întruneam o dată pe săptămână. Printre noi se aflau şi fraţii Hans şi 
Sophie Scholl, care ulterior au şi fost decapitaţi, fiindcă au 
împrăştiat în aula Universităţii manifeste antirăzboinice. Un al 
doilea lot de studenţi, printre care şi Willi, a fost executat ceva mai 
târziu. 

— Nu s-au strecurat cumva în rândurile voastre agenţi 
provocatori? 

— Nu. Toţi studenţii executaţi au fost văzuţi împrăştiind în public 
manifeste. 

— Şi Willi a împrăştiat manifeste? 

— Nu. Au fost găsite la el acasă. 

— Inseamnă că l-a denunţat cineva. Ştia vreunul din grupul 


— 315 — 


dumneavoastră că Willi ţinea manifeste acasă? 

— Nu. Nu ştia nimeni, cu excepţia lui Hans Scholl, care i le 
încredinţase. 

— La procesul fraţilor Scholl nu a fost rostit numele lui Willi? 

— Nu. Hans şi Sophie Scholl nu au vorbit despre Willi. La 
procesul său, Willi a recunoscut că a primit manifestele direct de la 
Scholl, fără ca altcineva să fi fost informat de acest lucru. 

Cercul începea să se strângă în jurul lui Rudi. Bănuielile mele 
prindeau consistenţă. Imi trebuiau dovezi şi mai precise. Şi eram 
hotărât să le obţin. 

— La şcoală, reluă Erwin, ni s-a spus că Führerul săvârşea minuni 
mai mari decât lisus Christos. lisus hrănise cu câţiva peşti şi cu 
două pâini o ceată de oameni. Führerul făcuse rost de pâine, de 
locuinţe şi de lucru pentru milioane de oameni. Willi spunea că nu 
poate crede în aceste baliverne. La una din adunări, un student din 
grupul nostru, nepot al Gauleiterului Giesler, ne-a adus o copie a 
unei circulare către Gauleiteri, semnată de Martin Bormann: 
„Oamenii ar ignora dogma creştină dacă pastorii nu le-ar 
propovădui-o încă de pe băncile şcolii. Dumnezeu atotputernicul n- 
a fost în stare să-şi dovedească existenţa a priori tinerilor şcolari şi 
- lucru de mirare pentru omnipotenţa sa - a lăsat această grijă pe 
seama pastorilor. In consecinţă, dacă în viitor tineretul va fi ţinut 
departe de învăţătura creştină, a cărei doctrină este mult inferioară 
doctrinei naţional-socialiste, Christos ar dispărea automat din 
minţile oamenilor.” Circulara aceasta i-a inspirat lui Willi o filipică 
fulminantă, nu pentru că ar fi fost un creştin habotnic, ci fiindcă, 
spunea el, nu accepta siluirea conştiinţelor. 

Eram uimit. Avusese Willi atâta curaj? M-am simţit mândru. 
integritatea lui morală se răsfrângea parcă şi asupra mea. 

Tăcerea mea l-a derutat pe Erwin. S-a temut poate să nu mă 
supere, repetându-mi criticile aduse de studenţi lui Hitler şi 
regimului său. l-am intuit îngrijorarea. 

l-am pus cu blândeţe mâna pe braţ. 

— Vorbeşte, Erwin. Cuvintele tale despre Willi sunt foarte 
frumoase. M-ai ajutat să înţeleg că fiul meu a fost un erou. Mi-ai 
adus o mare mângâiere. Continuă! Ce mai spunea Willi? 

— Ţin minte că într-o seară Willi a făcut procesul lui Edgar Jung, 
care preconiza distrugerea ideologiei drepturilor omului, pe care se 
sprijinea Republica de la Weimar. Şi disprețul pentru dreptul formal, 
pentru dialectică şi intelect, Willi spunea că nazismul, duşman al 


— 316 — 


raţiunii, este o ideologie îmbrăţişată de intelectualii rataţi. 
Intelectualii  alăturaţi  naţional-socialismului  relevau faimoasa 
formulă a lui Luther: „Rațiunea este o curvă”, pe care o deformau 
până la absurd, spre a-şi susţine teoriile. Se străduia să 
demonstreze, de pildă, că intelectualul trebuie să-şi caute un punct 
de sprijin, cum spun ei, „în forţele originare ale vieţii”, în „sacrele 
tenebre ale epocilor primitive”. La toate aceste formule goale de 
conţinut se adăugau „romantismul de oţel” preconizat de Goebbels. 
Se impunea ca totul să fie subordonat spiritului militar, războinic. 
Willi, şi noi toţi, de altfel, eram cuprinşi de scârbă când citeam în 
Volkischer Beobachter articole care preamăreau „înflorirea fără 
precedent a artei germane”, „renaşterea artistică a omului arian”, 
„bucuria distrugerii”, „naționalismul eroic”. Nu  admiteam 
„revizuirea istoriei poporului german în spirit naţional-socialist”, nici 
„epurarea literaturii şi cruciada împotriva spiritului undeutsch”, 
care au dus la înlăturarea din viaţa literelor germane a celor mai 
valoroşi romancieri şi poeţi. Nu admiteam nici teoriile lui Hitler, 
care declara cu patos că „o ştiinţă liberă şi necontrolată este o 
absurditate”, şi că „principiul obiectivităţii ştiinţifice este un 
simptom condamnabil al epocii burgheze şi liberale”. Willi 
demonstra absurditatea concepţiilor lui Gunther, care ridica în slăvi 
„rasa nordică”, „rasa nobilă prin excelenţă”. Nordicii, spunea el, se 
remarcă printr-o serie de caracteristici: înălţimea şi eleganta taliei, 
lungimea feţei, nasul subţire şi fin, proeminenţa bărbiei, părul blond 
şi ochii albaştri, pielea trandafirie, picioarele lungi, pubertatea 
tardivă şi virilitatea excesivă. Nimic nu ilustrează mai bine teoria lui 
Gunther, declara Willi cu ironie, decât înfăţişarea conducătorilor 
noştri naţional-socialişti: toţi sunt nişte caricaturi monstruoase. 

Am râs. Willi era înzestrat cu un spirit muşcător care mă 
fermeca. 

— Ce spunea Willi despre acel We/tanschaunng, atât de cântat 
de naţional-socialişti? 

Erwin zâmbi. 

— Willi era prodigios. Cunoştea mai bine decât noi toţi ansamblul 
filozofiei naţional-socialiste. Spre a-l înfrânge pe duşman, trebuie 
să-i descoperi punctele sensibile, obişnuia el să spună. Aprofundase 
Mein Kampf şi Mitul secolului XX de Alfred Rosenberg. Studiase 
toate lucrările lui Hans Gunther, Robert Ley, Walther Darre, 
Gottfried Feder, Joseph Goebbels şi ale tuturor celorlalţi nazişti. 
Elanul vital, acel Drang zum Leben, eul suveran, apologia forţei, 


— 317 — 


mitul sângelui, antisemitismul ştiinţific îi păreau expresii ale unei 
concepţii demenţiale. Mai mult decât orice îl irita acel Führerprinzip 
pe care Hitler îl opunea principiului democratic al majorităţii. Era şi 
firesc să ajungem aici. Hitler se socotea un supraom. 

inţelegeam aversiunea lui Willi şi a colegilor săi împotriva 
faimoasei infailibilităţi a lui Hitler. Animozitatea manifestată 
sistematic de acesta faţă de generali îşi avea explicaţia în aceeaşi 
ambiţie a perfecțiunii pe care pretindea că ar fi atins-o. 

Keitel, înainte de a ajunge discipolul fidel şi docil al lui Hitler, 
declarase odată intimilor săi: 

— Funhrerul abia aşteaptă să-i prindă pe generali greşind ca să le 
ridice imediat comanda. În felul acesta îi face să plătească pentru 
propriile sale erori, pe care însă nu şi le recunoaşte niciodată. Hitler 
nici nu ascundea acest lucru. „Generalii trebuie să poarte 
responsabilitatea eşecurilor, pentru că pot fi oricând înlăturați, în 
vreme ce prestigiu] meu este un capital unic, care nu trebuie cu 
nici un preţ să fie ştirbit... 

— Nu admiteam, continuă Erwin, „mărturia de credinţă” pe care 
regimul naţional-socialist o pretindea din partea fiecărui intelectual. 
lritat de refuzul unor scriitori şi oameni de ştiinţă de a-i cânta în 
strună, Hitler a rostit în noiembrie '938 un discurs în faţa 
reprezentanţilor presei, în care a declarat categoric: „Dacă îi tratez 
pe intelectuali omeneşte, o fac fiindcă din nefericire mai am nevoie 
de ei. Altfel i-aş extermina”. Noi, studenţii, de câte ori ne 
întâlneam, continuă Erwin, repetam cuvintele lui Hitler, căci aveau 
pentru noi semnificaţia unui avertisment: fiţi atenţi ce soartă vă 
aşteaptă, viitori intelectuali ai celui de-al treilea Reich. 

— Sunteţi mulţi cei care aveţi astfel de concepţii? l-am întrebat 
pe Erwin. Ştiu că în '933 numeroşi studenţi, fanatizaţi de 
propaganda lui Goebbels, au dat foc prin pieţele publice la 
mormane de cărţi considerate primejdioase, imorale, antigermane 
şi filosemite. 

Erwin a zâmbit cu tristeţe. 

— Din '933 şi până acum au trecut unsprezece ani, Herr General. 
Studenţii rătăciţi de atunci au avut tot timpul să se trezească la 
realitate. Războiul le-a deschis ochii... De ce să ne mirăm că, în 
'933, nişte studenţi lipsiţi de experienţă s-au lăsat înşelaţi de Hitler, 
când însuşi Winston Churchill a scris cam aşa în '935 despre Hitler, 
în cartea sa intitulată Great Contemporaries: „Nu ştiu dacă Hitler va 
fi omul care va târî lumea într-un nou război, în care civilizaţia va 


— 318 — 


sombra iremediabil, sau dacă se va înscrie în istorie ca unul din 
acei bărbaţi de stat care au redat onoarea şi liniştea marii naţiuni 
germane, aducând-o senină, folositoare şi puternică în concertul 
marilor state ale Europei”. Tot Churchill adăuga, ceva mai departe: 
„Nu putem citi istoria luptelor lui Hitler, fără să ne cuprindă 
admiraţia pentru curajul, perseverenţa, forţa care i-au permis să 
provoace, să sfideze, să concilieze şi să învingă toate rezistenţele 
întâlnite în drumul său”. Cuvintele acestea, Herr General, mi-au 
rămas gravate în minte. Nu sunt singurele care-l zugrăvesc pe 
Hitler în culori luminoase. Până şi în august '939, deci cu zece zile 
înaintea izbucnirii războiului, Sir Neville Henderson, fostul 
ambasador al Angliei la Berlin, scria în Cartea Albă: „Ar fi zadarnic 
să negăm marile realizări săvârşite de omul care a redat națiunii 
germane respectul de sine, ordinea şi disciplina. Metodele tiranice 
de care s-a folosit pentru a obține acest rezultat sunt detestabile, 
dar nu privesc decât pe germani. Multe din reformele sociale 
instituite de Herr Hitler, care profesează o indiferență totală față de 
libertatea de gândire individuală, faţă de libertatea cuvântului şi 
faţă de libertatea de acţiune, sunt bazate pe principii democratice 
foarte  avansatei Credeţi că pot exista considerente mai 
contradictorii, Herr General? Dacă oamenii politici străini cu mare 
suprafaţă săvârşeau asemenea erori de apreciere, cum să-i mai 
condamnăm pe germanii care s-au lăsat îmbătaţi de succesele 
politice din primii ani ale lui Hitler? Vinovaţi cu adevărat sunt 
oamenii care au perseverat să-l sprijine în acţiunile lui. 

Eram uluit de înţelepciunea acestui tânăr. Dacă existau mulţi 
studenţi care gândeau şi acționau în acelaşi chip, nu-mi era 
îngăduit să-mi pierd nădejdea în viitorul Germaniei! 

M-am uitat la ceas. Se făcuse ora 2. l-am mulţumit lui Erwin 
pentru cuvintele lui, apoi l-am dus cu maşina până la librărie, Ştiam 
că era nerăbdător să-şi vadă cărţile preferate, îi înţelegeam 
pasiunea. Şi eu eram bibliofil. 

M-am înapoiat la hotel. Convorbirea mea cu Erwin Heltner îmi 
răsucise cuțitul în rană, dar îmi fusese necesară. L-am chemat în 
apartamentul meu pe Busch şi l-am rugat să-mi facă un serviciu 
personal. Mi-a declarat cu însufleţire că ar fi fericit să-mi fie de 
folos. 

— Este pentru întâia oară că mă adresez într-o astfel de 
chestiune unui ofiţer de-al meu. Desfăşurarea evenimentelor nu-mi 
îngăduie să o rezolv personal. |ţi încredinţez o misiune, Busch. Fiul 


— 319 — 


meu cel mai mic, Uwe, se află în Prusia, la o mătuşă a lui. Te rog să 
te duci acolo, să-l iei cu dumneata şi să-l conduci la Munchen. In 
Bavaria va fi în siguranţă. Frontul de Est se apropie de graniţele 
Germaniei. După modul cum se desfăşoară operaţiile militare, nu 
văd cum ar putea fi stabilizat, îmi vine destul de greu să fac 
această mărturisire. Aş socoti însă că săvârşesc o crimă lăsându-mi 
fiul în continuare în Prusia. 

Busch m-a asigurat că îşi va executa scrupulos misiunea. l-am 
semnat o permisie de zece zile şi i-am urat drum bun. 

— Dacă este nevoie de o prelungire, telefonează-mi, i-am spus. 
Când crezi că poţi pleca? 

— Chiar în noaptea aceasta, Herr General. 

— Iţi mulţumesc, Busch. 

După plecarea lui, m-am dezbrăcat, am făcut puţină lectură, apoi 
am stins lumina. Trebuia să dorm câteva ore. Mă aştepta o zi 
încărcată... 


x 


M-am trezit odată cu ivirea zorilor. Ceasul de pe noptieră indica 
orele 6,20. Spre răsărit, cerul violet se lumina treptat. 

Am citit câteva pagini de Clausewitz, apoi am trecut în camera 
de baie. Inviorat de duşul călduţ, m-am îmbrăcat fără grabă. Am 
luat micul dejun în apartamentul meu. La orele 9 trebuia să particip 
la o conferinţă cu ofiţerii superiori din garnizoană, la sediul Misiunii 
militare germane. Până atunci mai aveam încă două ore la 
dispoziţie. Am pus telefonul în priză. Gestul acesta simboliza 
reintrarea în rutina cenușie a activităţii jurnaliere. 

Intenţionam să profit de şederea mea în România spre a face o 
vizită Sultanei Basarab, mama fostei mele soţii. Remarcabilă 
femeie era această doamnă bătrână, uluitor de inteligentă şi 
spirituală. In tinereţe fusese căsătorită cu un mare moșier, diplomat 
de carieră. In ciuda dorinţei lui fierbinţi de a avea un fiu care să 
poarte mai departe numele familiei, Sultana îi dăruise patru fete. 
Felix Austria nube, deviza aceasta s-ar fi aplicat de minune Sultanei 
şi soţului ei. Fiindcă aveau fete foarte reuşite, le măritaseră cu 
personaje de mare suprafaţă în Europa dintre cele două mari 
războaie. Pe cea mai mare - Caterina - o căsătoriseră cu marchizul 
jerome de Gandale, unul dintre potentaţii petrolului şi rival 
înverşunat al lui Deterding şi al lui Rockefeller. Pe a doua fiică - 
Roxana - o măritaseră cu Vladimir Vulturescu, un diplomat român, 


— 320 — 


care preţuia mai mult agricultura decât cariera sa. A treia fată - 
lrene - făcuse o magnifică partidă: soţul ei, Robert Sunderland, 
duce de Derbey Northland, era unul dintre cei mai bogaţi oameni 
din lume. Ultima, şi cea mai mică dintre fete - Elissa - acceptase să 
fie soţia mea. Eu şi cu Vulturescu eram nişte personaje modeste 
faţă de ceilalţi doi cumnaţi. Nepoţii şi nepoatele bătrânei doamne 
făcuseră la rândul lor alianţe matrimoniale cu cetăţeni ai altor ţări 
de dincoace şi de dincolo de Ocean. Când cele patru fiice, împreună 
cu soţii şi copiii respectivi, se adunau o dată pe an în jurul Sultanei, 
spre a-i sărbători ziua de naştere, se spunea că Liga Naţiunilor se 
întrunea în şedinţă plenară. La ultima recepţie oferită de Sultana 
Basarab, în august '939, se vorbeau atâtea limbi, încât te-ai fi 
crezut în Turnul Babel. Războiul ne-a împărţit în două tabere, tot 
atât de ireconciliabile ca şi cele două tabere în care s-a divizat 
familia popoarelor din Europa... 


Locotenent-colonelul Maximilian Feininger îşi aşeză pe nas 
ochelarii cu ramă de baga, scoase din servietă un teanc de 
documente şi le aşeză în ordine pe masă. Capul lui chel era lucios 
ca o bilă de biliard. Două fâşii de păr pufos şi creţ, ca o blană de 
astrahan, porneau de deasupra urechilor, îmbinându-se într-un 
vârtej rebel pe ceafă. Cred că, în tinereţe, locotenent-colonelul 
Feininger avusese un păr ondulat cu care, probabil, se mândrise. 
Fruntea înaltă, unduită de creţuri domoale, se îmbina cu chelia 
trandafirie, dominându-i ochii vioi, ca de viezure, şi nasul lung, 
mare şi atât de roşu, încât ai fi zis că era fals. Bărbia ştearsă, 
trăsăturile ascuţite, buzele subţiri completau o fizionomie care 
părea să aibă ceva diabolic. Feininger era şeful Secţiei informaţii. 
Rapoartele lui trezeau întotdeauna interesul. Ne privi pe deasupra 
ochelarilor, tuşi, spre a-şi acorda glasul, apoi îşi începu expunerea. 
Toate căpeteniile Misiunii militare germane erau de faţă, în cap cu 
generalul Hansen. Participam şi eu la această conferinţă, asistat de 
von Geist şi de locotenent-colonelul Horst Melchinger, şeful Secţiei 
informaţii din statul meu major. Conferinţa avea ca obiect acţiunile 
de sabotaj constatate în fabrica de avioane „Gandara”, acaparată - 
nu demult - de concernul „Hermann Göring Werke”. Fabrica 
aceasta construia avioane de vânătoare pentru Luftwaffe. 

— Numărul mare de pierderi înregistrate de aviația noastră 
militară, în cursul ultimelor luni, a rostit Feininger cu glasul lui egal, 
lipsit parcă de foc lăuntric, a îngrijorat serios factorii răspunzători ai 


— 321 — 


misiunii noastre. Analiza acestor cazuri ne-a condus la o constatare 
tulburătoare. Avioanele pierdute fuseseră construite în fabricile 
româneşti, iar viaţa lor se dovedise suspect de scurtă. Cele mai 
multe explodau în aer şi se prăbuşeau în flăcări, zdrobindu-se de 
sol, pulverizându-se. În asemenea condiţii, o expertiză în ceea ce 
priveşte cauza prăbuşirilor devenea imposibilă, cu atât mai vârtos 
cu cât majoritatea aeronavelor cădeau în no man’s land sau în 
spatele liniilor inamice. Am hotărât atunci să împănăm fabrica 
„Gandara” cu agenţi care să-i descopere pe sabotori, căci 
convingerea noastră era formată. Aveam de-a face cu o acţiune de 
sabotaj perfect organizată. Nici la atelierul de turnătorie, nici la 
atelierul forje şi nici la laboratoare nu am reuşit să dăm de vreun fir 
conducător. Atelierul de tratament termic era sub supravegherea 
directă a unui agent acoperit, Scharfuihrerul S.S. Ulrich Fischer, care 
îmbrăcase salopeta de muncitor şi lucra cot la cot cu ceilalţi 
oameni. Fischer era un tehnician priceput, înainte de a se fi 
încadrat în trupele S.S., lucrase într-o fabrică de motoare la Essen. 
Şefii săi îi apreciau activitatea. Fischer descoperise o reţea de 
sabotori într-o uzină metalurgică din Linz. La Bucureşti fusese 
transferat în acelaşi scop. Scharfihrerul Fischer îşi luase 
angajamentul să depisteze în scurt timp pe sabotorii din fabrica 
„Gandara”. | se dăduse mână liberă. Fischer a pătruns neobservat 
în rândurile muncitorilor, ajutat de o împrejurare favorabilă. In 
atelierul de tratament termic lucrau încă trei oameni de origine 
germană. Şeful de echipă, Johann Gottlieb, maistrul Jan Havelka şi 
muncitorul Diethelm Schmuckle. După pseudoangajarea sa în 
fabrică, Fischer a declarat că ar fi fost originar din Braşov. Cunoştea 
îndeajuns de bine limba română, pe care o învățase cu sârg. 
Gottlieb şi Schmuckle, care îşi clamau apartenenţa la grupul etnic 
german, i-au făcut o primire cordială. Havelka s-a arătat mai 
rezervat. Ulrich Fischer avea metoda lui de depistare. O echipă care 
lucra fără greş îl preocupa mai mult decât alta care şchiopăta. Pe 
oamenii şterşi, potoliţi, cumsecade îi socotea mai primejdioşi decât 
pe cei zgomotoşi şi cu vicii recunoscute. Fischer lucra de o lună în 
fabrică, fără ca prezenţa lui să se fi făcut remarcată altfel decât în 
cadrul strict al muncii de atelier. Prietenos cu oamenii, nu se 
remarca totuşi printr-o excesivă jovialitate. Păstra un drum de 
mijloc, care i se părea cel mai potrivit. La începutul lunii trecute, 
Fischer ne-a cerut să executăm o analiză metalografică a unui 
arbore cotit, tratat termic de echipa unui oarecare lonescu. 


— 322 — 


Buletinul de analiză, semnat de inginerul Salona, constata că piesa 
întruneşte toate condiţiile prescrise. Fischer ne-a informat că îl 
bănuieşte pe Salona de a lucra mână în mână cu sabotorii. Am 
prevenit conducerea fabricii să ceară noi analize metalografice. Un 
inginer german, desemnat de concernul „Hermann Göring”, a 
participat la executarea analizelor. Rezultatele au fost bune. 
Sabotorii, puşi în gardă, probabil, de aceste măsuri, şi-au suspendat 
temporar activitatea. Fischer obținuse un prim succes, dar aceasta 
nu l-a făcut să-şi slăbească vigilenţa. Atâta timp cât nu-i 
descoperea pe sabotori, se putea aştepta oricând la o reluare a 
activităţii lor, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat după o întrerupere 
de circa două săptămâni. Între muncitori şi agenţii noştri din fabrică 
se desfăşura o luptă surdă. O întâmplare neprevăzută a rezolvat 
criza. Acum trei nopţi, Ulrich Fischer a fost găsit asasinat într-o ladă 
cu gunoi din curtea fabricii. Avea în spinare un cuţit înfipt până în 
plăsele. Cei zece muncitori care lucrau în echipa de noapte la 
atelierul de tratament termic au fost reţinuţi şi interogaţi. Prin 
moartea lui Fischer sufeream o grea lovitură. Era limpede că îl 
suprimaseră spre a-i închide gura. Probabil că Fischer descoperise 
anumite indicii. Nu aveam însă nici o dovadă. Muncitorii anchetați 
afirmau că nu ştiau nimic în legătură cu crima. Interogatoriile, 
confruntările au continuat. In cele din urmă, unul dintre muncitori, 
pe nume Marin Hulea, şi-a recunoscut vina. Am aflat însă ulterior că 
îşi asumase responsabilitatea executării asasinatului, spre a-şi 
degaja tovarăşii de muncă. Sturmbannfuhrerul Grunau, care 
participa oficios la anchetă, nu era dispus să se lase manevrat. A 
continuat să-l asalteze cu întrebări. Când l-a ucis? În ce împrejurări? 
Din ce cauză?... „Ne-am certat din cauza unei femei! a declarat 
Hulea. Eram înnebunit de  gelozie!”... în clipa aceea 
Sturmbannführer l-a fulgerat cu privirea: „Minţi! Fischer era 
homosexual!” Printr-o sclipire de geniu, îşi amintise de această 
perversiune a lui Fischer, menţionată în dosarul său personal. 
Pentru Sturmbannfuhrerul Grunau, cazul era rezolvat. Minciuna lui 
Hulea dovedea că altul fusese mobilul crimei. Muncitorii au fost 
lucraţi aşa cum trebuie. Majoritatea erau comunişti. Ştiau să sufere 
şi să tacă. Un tânăr n-a mai fost în stare să reziste. A alunecat pe 
panta mărturisirilor. Restul a fost o joacă de copil. Echipa lui Petre 
lonescu, din care făcea parte şi Hulea, executa operaţiile de 
sabotaj. Procedeul era simplu. In atelierul de tratament termic se 
căleau şi se maturau pistoanele, segmenţii şi arborii cotiţi care 


— 323 — 


veneau fie de la atelierul de turnătorie, fie de la atelierul forje. 
Toate piesele care treceau prin mâinile acestor echipe erau supuse 
- după tratarea lor termică - unui riguros control de duritate. Hulea 
şi tovarăşii săi găsiseră mijlocul de a sabota producţia, prezentând 
la control piese care întruneau condiţiile de duritate prescrise. 
Arborii cotiţi, de pildă, trebuie căliţi la o temperatură de 840°, în 
ulei. Apoi se introduc în cuptoare electrice, fiind supuşi, la revenire, 
la o temperatură de 550°, cu durată strictă de menţinere. După 
această operaţie, spre a se evita fenomenul de fragilitate la 
revenire, fenomen foarte primejdios, fiindcă determina o rezistenţă 
scăzută la oboseală a pieselor puternic solicitate, se obişnuieşte ca 
la anumite oţeluri aliate să se facă o răcire la apă. Spre a obţine 
piese proaste calitativ, însă cu o duritate bună, Hulea şi tovarăşii 
săi le căleau la temperaturi inferioare, urmate de o revenire 
superficială - la temperaturi mai joase şi cu o durată mai scurtă 
decât cele prescrise - după care nu mai executau răcirea la apă. 

— Rezultatele erau sigure! exclamă generalul Hansen. 

— Absolut, confirmă Feininger. Piesele astfel tratate nu mai 
rezistau la eforturile prevăzute în proiect, ci se rupeau brusc şi 
fragil, în special în perioadele de suprasolicitare mecanică, inerente 
în cursul luptelor aeriene. 

— Nu există posibilitatea unui control eficace al organelor 
deficient tratate? a întrebat von Geist. 

— Există, zise Feininger. Singurul control se execută cu ajutorul 
analizei metalografice. In mod practic, această analiză este 
imposibilă pentru fiecare piesă în parte, deoarece implică un mare 
consum de timp şi un preţ de cost ridicat. Motoarele avioanelor la 
care se montau arbori cotiţi cu rezistenţa scăzută se opreau în plin 
zbor şi aparatele se prăbuşeau. Inginerul Salona, care executase 
primele analize metalografice la microscopul optic, lucra în acord 
cu echipa de sabotori. 

— Toţi aceştia ar trebui executaţi, zise Gerstenberg. 

Feininger ridică din umeri. 

— Justiţia românească judecă după alte criterii decât ale noastre. 

— Cum şi-au dat muncitorii seama că Fischer lucrează pentru 
Gestapo? întrebă colonelul von Haugwitz. 

Feininger făcu un gest rotund. 

— Eh, fatalitatea! Un ucenic din echipă, pe nume lvăneaţă, 
trecând pe lângă sediul Gestapoului, l-a văzut pe Fischer coborând 
dintr-o maşină cu număr german şi pătrunzând în clădire. lvăneaţă 


SFA 


abia a aşteptat să intre seara în tură, ca să spună celor din echipă 
ce a descoperit. L-au felicitat cu toţii. Muncitorii - interogaţi de noi - 
pretind că n-au avut de gând să-l ucidă pe Fischer. Işi propuseseră 
doar să se ferească de el în viitor. 

— Vorbe! exclamă Gerstenberg. Cred că soarta lui Fischer a fost 
de atunci pecetluită. 

Feininger îşi petrecu mâna peste buzele-i subţiri. 

— Muncitorii pretind că nu. Un eveniment neprevăzut i-a făcut să 
treacă la acţiune. In aceeaşi seară, Fischer a intrat în atelier tocmai 
când muncitorii scoteau din cuptor un arbore cotit la care nu 
făcuseră răcirea la apă. Evident, Fischer îi urmărea de multă 
vreme. 

— Şi? întrebă generalul Hansen nerăbdător. 

— Fischer a ieşit imediat din atelier. Văzuse ce avea de văzut. 
Muncitorii s-au privit înspăimântați, continuă Feininger, creând 
momente de suspense, ca într-un roman poliţist. Fără să mai stea 
pe gânduri, Hulea şi-a suflecat mânecile şi a plecat pe urmele lui 
Fischer. Tovarăşii din echipă au încercat să repare ceea ce mai 
putea fi reparat. Ştiau că a doua zi avea să se execute o analiză a 
materialului, ceea ce le-ar fi fost fatal. N-au trecut nici cinci minute, 
şi Hulea s-a înapoiat în atelier. Calm, i-a privit în ochi şi le-a spus cu 
glas scăzut: „Aţi scăpat de Fischer... Când se va descoperi că i-am 
făcut de petrecanie, să spuneţi că m-aţi văzut într-o seară 
certându-mă cu el pentru o femeie. Să zicem că cearta asta a avut 
loc lunea trecută, curând după intrarea în tură. De rest, nu mai ştiţi 
nimic. E mai bine să cadă un singur om decât să cadă toţi. De 
altfel, nu am să stau multă vreme la închisoare. Războiul îi dă peste 
cap în curând. 

— Aşa a spus? rosti indignat generalul Hansen. 

— Aşa, zise Feininger. Apoi Hulea s-a apucat de lucru. 

— Fantastic! exclamă von Haugwitz. 

— Vedeţi condiţiile în care trăim noi în România, Herr General 
mi s-a adresat Hansen. lată de ce am propus ca România să fie 
ocupată. 

L-am privit lung. 

— La ora actuală este preferabil un aliat şchiopătând decât un 
nou duşman declarat. 

M-am ridicat de pe scaun. Feininger a început să-şi strângă 
hârtiile de pe masă. 

— Situaţia nu este mai trandafirie în fabricile de armament şi de 


— 325 — 


muniții, a adăugat. 

— Mă îndoiesc că inginerul Haag îşi va putea îndeplini misiunea, 
opină Hansen posomorât. 

In picioare, cu mâinile la spate, se uita preocupat la Feininger, 
care îşi strecura metodic documentele în servietă. S-ar fi zis că îl 
hipnotiza mişcarea unduioasă a mâinilor locotenent-colonelului. 
Şeful secţiei informaţii avea mâini albe, foarte mobile, de dirijor. 

— Herr General, m-am întors spre Gerstenberg, aş vrea să văd 
chiar acum aerodromul de campanie de lângă pădurea Râioasa. Mă 
interesează în ce măsură l-am putea folosi intensiv, în 
eventualitatea bombardării celorlalte aerodromuri. 

— Plecăm imediat, Herr General. Sunt gata maşinile, Salzer? se 
întoarse el spre un tânăr locotenent. 

— Gata, Herr General. 

— Atunci să plecăm, i-am spus. 

Mi-am luat rămas bun de la Hansen şi de la ofiţerii săi, apoi m- 
am îndreptat spre ieşire, urmat de Gerstenberg, de von Geist şi de 
Melchinger. Coboram scările sediului, când ne-am încrucişat cu un 
căpitan de marină, care le urca în fugă. 

— Incotro, Goderitz? l-a întrebat Gerstenberg pe căpitan. Ce e 
graba asta? 

Ofiţerul de marină îşi cobori mâna de la cozorocul caschetei. 

— Un raport al Misiunii militare maritime către Herr General 
Hansen. Un torpilor german, aflat în reparaţii la şantierele din 
Constanţa, a luat foc azi de dimineaţă 

— Incă unul? rosti Gerstenberg. Mulţumesc, Goderitz. 

Căpitanul a salutat, apoi a continuat să urce în fugă scările, 
sărind câte două trepte deodată. Mă întrebam ce rost avea graba 
lui? Dacă ajungea cu un minut mai devreme la Hansen, nu remedia 
cu nimic situaţia. 

— Pun rămăşag că avem de-a face cu o nouă acţiune comunistă 
zise Gerstenberg. 

Când am ieşit în stradă, m-am uitat spre cer. O pâclă subţire 
plutea în văzduh, trăgând o perdea de voal strălucitor între noi şi 
soare. Horsch-ul meu aştepta lângă trotuar. Hans ne-a deschis 
portiera. Când m-am urcat în maşină, am văzut pe banchetă o foaie 
de hârtie dreptunghiulară, de dimensiunile unei optimi de coală. 
Am ridicat-o de un colţ, în vreme ce Gerstenberg se aşeza în stânga 
mea. Foaia era scrisă la şapirograf. Mi-am pus ochelarii şi am 
încercat s-o descifrez. Era redactată în româneşte. 


— 326 — 


ROMÂNI! 
LUPTAŢI PENTRU ZDROBIREA FASCISMULUI SÂNGEROS 
GERMAN! 
LUPTATI PENTRU ALUNGAREA OCUPANŢILOR GERMANI 
DIN ROMÂNIA! 
MOARTE LUI HITLER ŞI LUI ANTONESCU! 


L-am chemat pe şofer, care se pregătea să se instaleze la volan: 

— Hans! 

— Ordonaţi, Herr General! 

— Ai stat tot timpul lângă maşină? 

— Tot timpul, Herr General. N-am lipsit decât câteva clipe: m-am 
dus după un pahar cu apă. 

— Bine, Hans. Dă-i drumul. 

Horsch-ul s-a urnit de lângă trotuar, torcând ca un motan. Am 
întins foaia şapirografiată lui Gerstenberg. 

— Ştii româneşte? l-am întrebat. 

— Puțin, Herr General. 

— Incearcă să faci puţină lectură. Este instructivă. 

Şi-a aruncat privirile asupra foii de hârtie şi s-a înroşit ca un 
curcan. 

— Ce obrăznicie la indivizii ăştia! 

Manifestul minuscul, şapirografiat în condiţii primitive, l-a înfuriat 
pe Gerstenberg mai vârtos decât un articol insultător la adresa 
Germaniei, scris într-un ziar cu multe pagini, tras la rotativă. 

Aparatul de radio de la bordul Horsch-ului emitea în surdină un 
tango argentinian. Hans îl lăsa să funcţioneze în permanenţă 
fiindcă ştia că îmi place muzica de dans. După ultimele acorduri ale 
cântecului, crainicul a anunţat, cu impecabilă dicţiune: „În spaţiul 
aerian al ţării domneşte linişte deplină. Nu se semnalează nici o 
incursiune inamică... Im Lujtraum des rumänischen Roumes 
herrscht Ruhe. Keine jeindliche Flugzeuge...” 

— Opreşte-l, Hans! am poruncit. 

Ştiam că aveau să urmeze ştirile. Nu aveam poftă să le ascult. 

— Se spune că ne aflăm într-o ţară aliată! rosti indignat 
Gerstenberg. 

Făcu ghemotoc foaia şapirografiată şi o aruncă pe fereastră. 

— Murdării! exclamă iarăşi. 

Traversasem Piaţa Victoriei şi ne angajam pe şoseaua 


— 327 — 


Filantropiei. Ne urmau două maşini cu ofiţerii mei şi ai lui 
Gerstenberg. Pe măsură ce ne apropiam de cartierul Griviţa, 
priveliştea străzilor lovite de bombe devenea tot mai înfricoşătoare. 
Şiruri întregi de case prăbugşite ofereau mărturia celei măi teribile 
calamităţi abătute vreodată asupra Bucureştiului. La un moment 
dat circulaţia s-a blocat. Pâlnii de bombe răscoleau bulevardul, 
lăsând un spaţiu îngust de trecere. Un autocamion încărcat cu 
mobile derapase, rămânând suspendat pe marginea unui crater şi 
împiedicând trecerea unui nesfârşit convoi de autovehicule civile şi 
militare.  Exclamaţiile de nerăbdare, vociferările furioase ale 
conducătorilor de automobile şi ale pasagerilor se amestecau cu 
tipetele claxoanelor şi cu huruitul motoarelor. 

— Ce lipsă de disciplină! grăi cu dispreţ Gerstenberg. Nu putem 
merge înainte şi nici înapoi. Uitaţi-vă ce de maşini sunt în urma 
noastră. 

Câţiva oameni se opinteau să împingă camionul imobilizat. 

Deodată porniră să urle sirenele de alarmă. Lumea amuţi. După 
primul moment de uluială, panica se dezlănţui nebună. Câţiva 
conducători de automobile săriră de pe locurile lor şi se repeziră 
asupra camionului lăsat pe o rână. Fără să ţină seama de 
protestele proprietarului, puseră cu toţii umărul şi, într-o unanimă şi 
tacită înţelegere, răsturnară maşina încărcată cu mobile în craterul 
adânc. 

Dar măsura aceasta disperată nu remedia situaţia. Vehiculele 
angajate în dublu sens pe porţiunea îngustă de drum rămas 
practicabil nu se mai puteau degaja. Dinspre oraş veneau noi valuri 
de autoturisme, camioane şi camionete, încărcate până la refuz cu 
oameni mânaţi afară din capitală de frica bombardamentului. 
Cuprinşi de groază, unii din ei se învârteau fără rost printre 
vehiculele imobilizate. Corul strigătelor şi al înjurăturilor reîncepu 
înverşunat, frenetic, steril. 

— Ce laşitate, ce frică abjectă! exclamă Gerstenberg. Războiul ar 
fi trebuit să-i oţelească. Hm, n-au învăţat nimic oamenii ăştia. 

M-am uitat cu milă la obrazul de prunc bătrân al generalului. 

— Războiul nu i-a oţelit, pentru că nu este războiul lor. Au învăţat 
însă ceva. Au învăţat să ne urască. 

Gerstenberg a ridicat din umeri. 

Oamenii din jurul nostru scrutau cu disperare cerul. Bolta de 
cristal albastru, poleit de razele soarelui, îi înspăimânta. 

Hans se uită în jur, căutând o ieşire din impas. L-am văzut cum 


— 328 — 


cercetează cu privirile o stradă lăturalnică, acoperită cu dărâmături 
şi scurmată de pâlniile bombelor căzute în ajun. Deşi era mai mult 
decât probabil că strada se va înfunda, ori că ne va conduce într-un 
labirint de ruine, Hans a pus motorul în mişcare, apoi a răsucit 
brusc volanul, pornind într-acolo. Celelalte două maşini cu ofiţeri 
ne-au urmat. S-au mai luat şi altele după noi. 

Imi plăcea îndrăzneala lui Hans. In astfel de momente, orice 
soluţie este preferabilă inacţiunii. Nu greşisem când îl alesesem pe 
Hans. Înzestrat cu un remarcabil simţ de orientare, Hans strecura 
maşina pe străzile întortocheate, desfundate, de-a lungul cărora nu 
întâlneam o casă intactă. 

Deodată ne-au apărut în faţă Calea Griviței şi podul de cale 
ferată Bucureşti-Constanţa. Şi aici bombardamentul din ajun făcuse 
ravagii, dar lăţimea străzii permitea o circulaţie intensă. 

Am respirat cu toţii, încercând un simţământ de uşurare. 

Şoseaua  Piteştilor se deschidea liberă înaintea noastră. 
Covoarele de bombe căzute în ajun de-a lungul panglicii de asfalt 
distruseseră cu suflul lor căsuţele nevoiaşe din preajma 
aerodromului „Romeo Popescu”. Am traversat linia de cale ferată şi 
am lăsat în urmă Fabrica de zahăr. 

Pe cer apăruseră formaţiile argintii ale bombardierelor 
americane. Deşi zburau la mare înălţime, huruitul surd al 
motoarelor făcea să vibreze atmosfera. 

Automobilele opreau pe rând la margine de drum. Am oprit şi 
noi. Am coborât din maşină. 

— Mă întreb de ce nu ne mitraliază de la joasă înălţime avioanele 
de vânătoare? zise Gerstenberg. 

— Probabil că încă nu au nimic de împărţit cu populaţia civilă, i- 
am spus. 

Ceilalţi ofiţeri se grupară în jurul nostru. Maşinile lor ne 
ajunseseră din urmă. Departe, în dreapta noastră şi spre nord se 
auzeau bubuituri surde. 

— Ar fi culmea!... rosti cu mirare cineva. Am impresia că azi 
atacă Ploieştii!... 


Am simţit un cuţit în inimă. N-am avut timp să răspund, căci, 
chiar atunci, de pe aeroportul spre care ne îndreptam, aparatele de 
vânătoare româneşti se ridicaseră în întâmpinarea bombardierelor. 
Lupte scurte şi violente se încinseră între Messerschmidt-urile şi 
I.A.R.-urile românilor, pe de-o parte, şi  Lockheeaurile şi 


— 329 — 


Lightningurile americane, pe de alta. Superioritatea numerică a 
inamicului era vădită. Un Messerschmidt, flancat de două avioane 
de vânătoare americane, descrise un cerc larg, lăsând o dâră 
groasă de fum negru, apoi se angajă într-o vrilă, pornind fulgerător 
spre pământ. 

Un Lockheed, atins de tirul unui Messerschmidt, se clătină, ca o 
pasăre lovită, îşi pierdu o aripă şi se avântă ca o săgeată spre sol. 

— Kaput! exclamă Gerstenberg, frecându-şi încântat mânile. 

Un bombardier american, lovit în plin, explodă în aer. Altul se 
lăsă pe o parte şi se desprinse din formaţie. Şapte paraşute, 
minuscule umbrele argintii, ţâşniră din pântecele aeronavei, care o 
luă razna, într-un zbor dement. 

Cordoane de globuri de fum, negru-albăstrui - exploziile 
proiectilelor artileriei antiaeriene - trimiteau salve de foc în calea 
bombardierelor. Trei fortărețe zburătoare, lovite de moarte, se 
prăbuşiră, lăsând în urmă dâre purpurii. 

Frumuseţea sălbatică a bătăliei aeriene începuse să mă 
fascineze. Contemplam extatic zborul aeronavelor angajate în 
luptă. Le-am urmărit, până s-au pierdut în zare, deasupra 
Bucureştilor. 

— Românii ştiu să se bată, am spus. Merită toată admiraţia. 


Inspecţiile din ziua aceea au fost foarte obositoare. Îmi place să 
cred că nu mi-a scăpat nimic din ceea ce ar fi trebuit să-mi atragă 
atenţia. Aerodromurile din jurul capitalei, apoi cele de la Ploieşti, 
escadrilele de vânătoare, bateriile de artilerie antiaeriană, unităţile 
de geniu aeronautic, comandamentele au fost toate supuse 
cercetărilor mele. Raportul pe care-l voi înainta Re/chsmarschallului 
Göring nu va fi deloc trandafiriu. Ştiu însă că mijloacele de 
remediere sunt foarte reduse. 

Pe înserat m-am înapoiat la Bucureşti. Deşi eram istovit şi plin de 
îngrijorare faţă de ceea ce ne aştepta, de îndată ce am ajuns la 
hotel, mi-am schimbat uniforma de serviciu cu ţinuta de ceremonie. 
Voiam să-l cinstesc cum se cuvine pe von Haugwitz şi pe ofiţerii săi. 
Nu eram de acord pe toată linia cu acest ofiţer. Von Haugwitz nu-şi 
ascunsese niciodată simpatiile pro-naziste. Îl preţuiam însă pentru 
destoinicia lui dovedită pe front. 

La opt şi douăzeci şi cinci, von Geist mi s-a înfăţişat arborând 
uniforma de gală. M-a informat că şefii de secţii din statul meu 
major coborâseră deja în sala unde urma să aibă loc banchetul. 


— 330 — 


Haugwitz şi ofiţerii săi ne aşteptau. 

— Atunci coborâm şi noi, von Geist, i-am spus suspinând. 

M-am privit pentru ultima oară în oglindă. In ciuda vârstei, nu-mi 
pierdusem linia şi nici prestanţa. Imi lipsea, ce-i drept, acea 
rigiditate caracteristică ofițerului prusac. Ţin minte că la Şcoala de 
război - aceasta se petrecea în ultimul ei an de existenţă, căci 
câteva luni mai târziu a fost desfiinţată printr-un simplu paragraf al 
Tratatului de la Versailles - generalul von Seeckt mi-a spus 
zâmbind: „Altenburg, n-ai să fii niciodată un adevărat ofiţer prusac. 
Eşti prea sentimental, prea romantic”. Vorbele lui m-au făcut atunci 
să râd în sinea mea. 

Am coborât în hol, mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi, urmat 
de von Geist, am intrat în restaurantul decorat cu somptuozitate. 
Colonelul von Haugwitz mă aştepta în mijlocul ofiţerilor săi şi al 
unor aviatori pe care-i avusesem sub comandă în diversele unităţi 
militare prin care trecusem. 

La intrarea mea, au luat cu toţii poziţia de drepţi. M-am uitat cu 
plăcere la chipurile lor zâmbitoare, la uniformele care le veneau 
atât de bine, la decoraţiile şi insignele strălucitoare. Aviatorii sunt 
în general mai puţin rigizi decât ofiţerii din armata de uscat. li simţi 
mai apropiaţi sufleteşte, mai prietenoşi. 

Von Haugwitz a rostit câteva cuvinte de bun venit. l-am răspuns 
protocolar, apoi ne-am aşezat la masă. Chelnerii, sub conducerea 
personală a matre d'h6telului. Au început să servească 
numeroasele hors d'oeuvres. Von Haugwitz a ridicat primul toast 
pentru Führer, al doilea pentru mine. 

— Prezenţa generalului principe von Altenburg-Delmond în 
mijlocul nostru, rosti el pompos, constituie pentru noi toţi nu numai 
o înaltă cinstire, dar şi un imbold preţios. Ne vom strădui să-i 
urmăm exemplul. 

— Sunt profund măgulit, Herr Oberst, i-am răspuns. Apreciez cu 
atât mai mult cuvintele dumneavoastră, cu cât vin din partea unui 
viteaz care poartă pe pieptul său una dintre cele mai înalte 
distincţii militare germane. 

Am aruncat o privire circulară asupra sălii aproape pustii. 

— Puţină lume în seara aceasta, am remarcat. 

Colonelul von Haugwitz îşi înfipse monoclul în orbita ochiului 
drept, se uită la rândul său în jur şi exclamă dispreţuitor: 

—  Sperioase creaturi şi bucureştenii aceştia. Un singur 
bombardament aerian, şi s-au ascuns prin vizuini. Aseară, la ora 


— 331 — 


aceasta, nu găseai masă liberă. Astăzi, numeri clienţii pe degetele 
unei singure mâini. 

Râse batjocoritor, imitat de doi sau trei subalterni, care-i cântau 
disciplinat în strună. 

— Berlinezii nici n-ar fi luat în seamă acest incident, continuă el. 
Admirabili sunt germanii. Demni de înalta lor misiune în lume şi de 
victoria finală pe care le-o făureşte Fuhrerul. 

Von Haugwitz era atât de fanatic, încât refuza să recunoască 
dezastrul militar al Germaniei. Ofițerii tineri înfăţişau copii mai mult 
sau mai puţin reuşite ale colonelului. Atitudinea lor rigidă, gesturile 
bruşte, automate, aproape identice, îi asemănau cu nişte soldaţi de 
plumb fabricaţi în serie. Pe aceşti ofiţeri Hitler se putea bizui. Îl vor 
urma până la moarte. 

— In faţa loviturilor, românii se comportă deopotrivă cu celelalte 
popoare de gintă latină, adăugă colonelul. Aşa s-au comportat în 
actualul război şi francezii şi italienii. Românii sunt mai combativi, 
dar nu putem avea încredere în ei. Formal, sunt prietenii noştri. 
Numai formal. 

— Ce te face să ajungi la această concluzie? 

Von Haugwitz scoase din buzunar o tabacheră şi solicită 
permisiunea să-şi aprindă o ţigară. Imi arătă o masă plasată la 
celălalt capăt al sălii, ocupată de doi bărbaţi în costume negre. 

— Ştiţi cine este personajul pe care-l vedeţi în profil? Bova 
Scopa, ministrul Italiei. Excelenţa-sa signor Bova Scopa a îmbrăţişat 
cauza lui Badoglio şi a regelui Umberto şi s-a desolidarizat de 
Mussolini. Guvernul român acceptă ca signor Bova Scopa să 
reprezinte Legația italiana Trimişii lui Mussolini sunt siliți să 
locuiască la hotel. Ce părere aveţi de atitudinea românilor? 

Maitre d'hâtelul pregătise un meniu ales. Caviar, nisetru, fazan, 
trufe, căprioară. Fructele exotice fuseseră aduse cu avionul din 
Spania. 

— Uitaţi-l şi pe inginerul Haag, exclamă von Geist surâzând. Sunt 
atâtea mese libere, încât nu se poate hotărî pe care să o aleagă. 

Ne-am uitat cu toţii într-acolo. Şovăielile lui Haag erau comice. 
Se uita când la o masă, când la alta, prin ochelarii lui cu lupe 
groase, pentru miopi. Era lung, deşirat, neîndemânatic şi mai ales 
timid. Să tot fi avut 40 de ani. 

— Nu sunteţi de părere să-l invităm la masa noastră? l-am 
întrebat pe von Haugwitz, care juca rolul de gazdă. 

— Cu mare plăcere, Herr General. Dorinţa dumneavoastră este 


— 332 — 


lege. 

Făcu semn unui căpitan, care se ridică de la masă şi se îndreptă 
spre Haag. Ofiţerul şi inginerul vorbiră câteva clipe. Haag încercă 
să se scuze, dar cedă în faţa insistențelor ofițerului. Când să se 
aşeze pe scaun, răsturnă un pahar cu vin, care se sparse, făcând o 
pată mare pe faţa de masă scrobită. Haag se roşi ca o fată, îşi ceru 
scuze şi luă în sfârşit loc. Timiditatea lui era înduioşătoare. Când îl 
vedeai atât de neajutorat, n-ai fi crezut că este unul dintre făuritorii 
rachetelor, arma de la care Hitler aştepta rezultate hotărâtoare în 
desfăşurarea ulterioară a războiului. N 

Orchestra atacă Dunăre Albastră. M-am întors spre muzicanți. In 
clipa aceea am avut o surpriză. Orchestra era dirijată de Yvonne 
Vitry. 

Am cerut scuze ofiţerilor şi m-am ridicat de la masă. M-am 
îndreptat spre Yvonne, care m-a observat şi a cedat locul unui 
coleg. 

— Ce neaşteptată plăcere, scumpă Mademoiselle Vitry! l-am 
sărutat mâna. Ultima oară ne-am întâlnit la Paris, în barul hotelului 
„Georges V” . Nu-i aşa? 

— Exact, mon Général. Sunt flatată că nu m-aţi uitat. 

— Nu mi-am putut ierta niciodată graba cu care a trebuit să mă 
despart de dumneata, Mademoiselle. De vină au fost împrejurările 
vitrege. Războiul nu ţine seama de preferinţele noastre. In orice 
caz, graţie dumitale, păstrez barului de la „Georges V” o amintire 
foarte frumoasă. 

— Prea amabil, mon Général. 

— Sper să ne mai vedem, Mademoiselle. 

— Cu plăcere, oricând, mon Général. 

Mi-am luat rămas bun şi m-am întors la masă. Von Haugwitz 
zâmbea în mustață... Corecţi, ceilalţi ofiţeri se prefăceau că nu 
observaseră scena. 

Haag era însă copleşit. Se uita la Yvonne, rotunjindu-şi admirativ 
ochii. Oftă adânc. 

— Ce frumoasă! 

— Într-adevăr, foarte frumoasă, am replicat. Dacă vrei îţi fac 
cunoştinţă, HerrHaag. 

— AŞ... aş fi fericit, bâigui inginerul. 

Von Haugwitz oferi o soluţie elegantă. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, Herr General, am să ofer un 
ceai la mine acasă. Sper că mă veţi onora cu prezenţa 


—:333 — 


dumneavoastră. Cred că şi Herr Haag va accepta să-mi fie oaspete, 
cu atât mai mult cu cât îmi voi permite să o invit şi pe Frăulein 
Vitry. 

— Oh! exclamă Haag. 

— Cât e de simpluţ inginerul, îmi şopti von Geist. 

— Herr Oberst, m-am adresat lui von Haugwitz, voi face tot 
posibilul să nu lipsesc de la ceaiul dumitale. 

Intâlnirea cu Yvonne Vitry mă înveselise. Ascultam distrat 
conversaţia generală, brodată pe fundalul cântecelor executate de 
orchestră. Se discuta despre muzică. Von Geist făcea apologia lui 
Debussy. 

— Un francez! rosti cu dispreţ von Haugwitz. 

Deodată am tresărit. Orchestra cânta Un vis de iubire de Liszt, 
într-o versiune modernizată. Cântecul preferat al soţiei mele, pe 
care o pierdusem. Melodia mi-a răscolit brusc trecutul, cu toate 
episoadele lui dureroase. 

Toată buna mea dispoziţie s-a spulberat. Mi-au revenit în minte 
şi copiii, şi războiul, şi dezastrul care ne pândea, şi moartea... 

Poate că mă întrista şi mediul ambiant: restaurantul aproape 
pustiu, chelnerii inactivi pe lângă mesele goale, răsunetul puternic 
al orchestrei. 

La o masă, lângă uşile de cristal, erau instalaţi doi indivizi. Nu se 
ascundeau de mine. Le cunoşteam rostul. Erau agenţi ai 
Gestapoului şi aveau misiunea să mă protejeze. Şi la Paris, şi la 
Roma, şi la Bruxelles, şi la Viena eram escortat de asemenea 
indivizi. Dar nicăieri prezenţa lor nu se făcea mai supărător simțită 
ca aici, la Bucureşti. Ştiam că şi Haag era urmărit şi protejat, ca şi 
mine. Aveam senzaţia că sunt spionat. 

Un Feldwebel intră grăbit în sală. Salută, izbind zgomotos 
călcâiele, se apropie de colonelul von Haugwitz şi îi raportă ceva cu 
voce joasă. Von Haugwitz se întoarse spre mine: 

— Herr General, mi s-a comunicat de la comandament iminenţa 
unui atac aerian inamic asupra Bucureştiului. Va trebui să grăbim 
cina. 

— Cât timp avem la dispoziţie? 

— Circa un sfert de oră. Maximum douăzeci de minute. 

— Perfect. Nu trebuie să ne grăbim, am replicat. Cred că hotelul 
are un adăpost. Eventual putem ieşi cu maşinile la marginea 
oraşului? 

— Inclin pentru a doua variantă, opină von Haugwitz, Spectacolul 


— 334 — 


unui atac aerian nocturn e magnific, adăugă, frecându-şi încântat 
mâinile. Vom verifica totodată şi eficienţa artileriei noastre 
antiaeriene, după măsurile luate. 

Sirenele începură să urle în timp ce savuram îngheţata. 

— Englezii! declară von Haugwitz, privindu-şi ceasul. In zece 
minute vor fi deasupra oraşului. E timpul să ne ridicăm de la masă. 

Mi-am amintit de Yvonne Vitry. Ar fi fost corect să o iau cu mine 
afară din oraş. Am observat însă că întreaga orchestră se eclipsase. 
Am trimis un tânăr căpitan în căutarea dirijoarei. După câteva 
minute, în care timp ceilalţi ofiţeri aşteptau impasibili, căpitanul s-a 
înapoiat raportând că Frăulein Vitry a părăsit hotelul. 

Am simţit o uşoară dezamăgire. Mi-ar fi făcut plăcere să mai stau 
de vorbă cu Yvonne. Aveam nevoie de o doză de optimism. 

Le-am spus ofiţerilor că prefer să rămân la hotel. Stăruinţele lui 
von Haugwitz şi ale lui von Geist nu mi-au schimbat hotărârea. 

— Meine Herren, m-am adresat ofiţerilor, care ezitau să mă lase 
singur, n-are rost să vă expuneţi unui pericol inutil. Nu vă însoțesc, 
deoarece sunt obosit. Vă rog să plecaţi. 

Von Geist îşi manifestă dorinţa să-mi urmeze exemplul. 

— Nu mai întârziaţi, le-am spus. Riscaţi să vă surprindă pe stradă 
bombardamentul. Nu trebuie să oferiţi românilor o pildă urâtă, 
circulând în timpul alarmelor aeriene. Von Geist, du-te şi dumneata. 

— Herr General are dreptate, interveni von Haugwitz. Să 
mergem. 

Ofițerii m-au salutat, apoi s-au retras in corpore. 

Am rămas singur. Restaurantul se golise. Dincolo de uşile de 
cristal, am observat în clarobscurul holului pe cei doi agenţi. Se 
aşezaseră pe o canapea şi fumau. Mă priveau cu coada ochiului. 

lritat, mi-am umplut paharul cu şampanie. Demult nu mă mai 
servisem singuri L-am golit. Liniştea grea a fost întreruptă de 
bubuituri surde, care răbufneau la intervale neregulate, făcând să 
se cutremure pereţii şi stârnind rezonanţe bizare în sala pustie. 
Paharele şi carafele de pe masă vibrau. Am mai băut un pahar cu 
şampanie. Poate că ar fi, fost mai bine să cadă o bombă peste 
hotel, peste sala aceasta întunecată şi goală Să se termine totul în 
câteva frânturi de secundă. 

Intr-un târziu s-a făcut linişte. Linişte deplină. 

M-am ridicat de la masă. Am străbătut sala restaurantului, holul, 
în care stăteau cei doi agenţi, şi am urcat spre apartamentul meu. 

M-am încuiat în dormitor, am scos din priză telefonul, şi m-am 


— 335 — 


culcat. Nici nu ştiu când a sunat încetarea alarmei... 


Deşi mă aflam de câteva zile la Bucureşti, nu mi-a fost posibil să 
fac o vizită Sultanei Basarab. Abia după o săptămână i-am 
telefonat, rugând-o să mă primească. 

— Ai lăsat atâta timp să treacă fără să vii să mă vezi! 

l-am recunoscut vocea autoritară, dar plină de afecţiune pentru 
cei pe care-i îndrăgea. M-a întrebat de băieţi. li era dor de Uwe, 
preferatul ei. l-am făgăduit să i-l aduc în vacanţă la Bucureşti. 

— Dacă poţi, mi-a spus, vino diseară să mă vezi. Vom cina 
împreună. Ai să-l întâlneşti pe Vladimir. A sosit pentru câteva zile 
de la Madrid. Vom auzi noutăţi. Mai am câţiva invitaţi. Personaje 
interesante. Au să te amuze. Nu uita, cina se serveşte la opt. Mi-ar 
plăcea să nu întârzii. 

l-am făgăduit să fiu punctual, dar în după-amiaza aceea am avut 
mult de lucru la Misiunea militară germană pentru Armata aerului. 
Apărarea zonei petrolifere, acum lovită primejdios, ne preocupa în 
cel mai înalt grad, odată cu lucrările grăbite pentru repunerea în 
funcţiune a instalaţiilor şi sondelor avariate care puteau fi 
recuperate. O mare parte le puteam socoti definitiv pierdute dat 
fiind gradul excesiv de distrugere. Intărirea forţelor aeriene şi 
antiaeriene germane, afectate acestei zone, nu se putea însă 
realiza decât preluând unităţi de pe Frontul de Est. Am făcut şi 
aceste sacrificii, deoarece petrolul românesc reprezenta acum o 
cheie de boltă pentru continuarea războiului şi, după atacurile 
suferite, nu ne puteam permite ideea de a-l pierde. 

Chestiunile tehnice şi tactice ridicate de aceste operaţii m-au 
absorbit atât de mult, încât n-am observat trecerea timpului. Când 
m-am uitat la ceas, se făcuse ora 9. Am întrerupt conferinţa, 
rămânând să o reluăm în dimineaţa următoare. Era prea târziu ca 
să mai trec pe la hotel, spre a-mi schimba ţinuta. 

La 9 şi un sfert, Horsch-ul meu a intrat în curtea casei Basarab 
de pe Calea Victoriei. A oprit în dreptul scării de marmură, străjuită 
de doi lei de bronz, ale căror siluete se conturau vag în clarobscurul 
nopţii senine. Fațada clădirii era cufundată în întuneric. Mi-a 
deschis un lacheu în livrea. Deşi ne aflam în plin război. Sultana nu 
îşi schimbase cu nimic ritmul şi modul de viaţă. Mi-am lăsat 
mantaua în vestibulul de marmură. Am observat că la garderobă se 
aflau multe pardesie. Invitaţii erau mai numeroşi decât îmi 
închipuisem. Precedat de lacheu, am străbătut marele hol, galeria 


— 336 — 


cu statui şi am ajuns în sfârşit în sufrageria venețiană, amenajată în 
aripa sudică a clădirii. Incăperea aceasta îşi trăgea numele de la 
marile tapiserii venețiene care decorau pereţii de marmură. După 
întunericul de afară, m-a orbit lumina aceea strălucitoare, revărsată 
din candelabre de Murano şi reflectată în cupele şi pomierele din 
cristal de Boemia, în platourile de argint cizelat şi în tacâmurile 
gravate cu blazonul familiei Basarab. 

In capul mesei lungi, trona Sultana. Părul ei, de o albeaţă 
strălucitoare, contrasta cu negrul rochiei de tafta, constelată cu 
diamante. Deşi era planturoasă, nu-i lipseau graţia şi eleganța. 
Invitaţii, optsprezece bărbaţi în smochinguri, degustau lichioruri 
fine, franţuzeşti. Plastroanele scrobite, lucioase ca sideful, erau tot 
atât de albe ca lumânările de ceară orânduite în sfeşnice de argint 
cu braţe multiple. Uniforma unui general român arunca o notă 
marţială în conclavul de smochinguri negre. 

— La ora aceasta se vine, Eugen? m-a întâmpinat cu glumeaţă 
severitate Sultana. Noi am ajuns la desert. Noroc că am fost 
prevăzătoare. Am poruncit să ţi se păstreze mâncarea caldă. 

Mi-a întins mâna ei albă, grăsuţă, acoperită cu inele. l-am 
sărutat-o. 

— După cum vezi, ai căzut într-o adunare de bărbaţi. Doamnele, 
înspăimântate de bombardamente, s-au refugiat la ţară. Soții, 
reţinuţi de ocupațiile lor în capitală, au acceptat să-mi ţină de urât 
în seara aceasta. Cred că îi cunoşti, nu-i aşa? 

Am făcut un cordial semn cu mâna cumnatului meu, Vladimir 
Vulturescu, şi am salutat cu o înclinare a capului pe ceilalţi convivi. 
Pe unii îi cunoşteam de multă vreme. Se aflau printre ei şi câteva 
figuri noi. Dar foarte puţine. 

— Te rog să iei loc lângă mine, m-a poftit cu amabilitate Sultana, 
deşi ar trebui să te cert, fiindcă mă lipseşti de prezenţa lui Uwe. 

M-am aşezat pe scaunul care mă aşteptase până atunci liber. 

— Prefer compania bărbaţilor, mi-a zâmbit Sultana. La vârsta 
mea pot să fac această declaraţie fără să stârnesc comentarii 
răuvoitoare. 

loniţă Lăstun, scheleticul dar ceremoniosul majordom al Sultanei, 
şi-a dirijat cu discreţie servitorii - bătrâni cu toţii - care mi-au servit 
hors d'oeuvres-urile. 

— Ce preferi? Vin sau şampanie? m-a întrebat Sultana. Eu nu 
consum decât şampanie, elixirul de viaţă lungă al bătrânilor. Graţie 
şampaniei, am să ating suta de ani. Dacă, bineînţeles, între timp, n- 


— 337 — 


are să-mi pună capăt existenţei vreo bombă. N-ar fi mare pagubă. 
Am trăit destul. lar de la războiul acesta nu mă aştept la bucurii. 

Am ridicat în cinstea ei prima cupă de şampanie. 

— Eşti extraordinară, Sultana! Cred că ai descoperit reţeta 
tinereţii fără bătrâneţe. 

Mi-a zâmbit. 

— Linguşitorule! Am trecut de optzeci de ani şi ştiu că îi arăt. Dar 
îmi place să mă joc „de-a v-aţi ascunselea” cu bătrâneţea şi cu 
moartea. Le sfidez, şi ele, intimidate, mă evită. o 

— Nu m-am aşteptat să te găsesc la Bucureşti, i-am spus. Imi 
închipuisem că te-ai refugiat la ţară. 

Sultana a schiţat un gest de nepăsare, făcând să scânteieze 
inelele-i somptuoase. 

— Dragul meu, prefer să înfrunt primejdiile la Bucureşti. „Vivre 
dangereusement!” Cine folosea expresia aceasta?... Eh, a început 
să mă lase memoria... Cum îţi spuneam, prefer să mor en beauté. 
In toaletă de seară şi împodobită cu bijuterii. Ce-mi mai poate oferi 
viaţa, presupunând că moartea ar stărui să mă ocolească? 
Infirmităţile crescânde ale  bătrâneţii, tristeţea singurătăţii, 
suferinţele unor boli nevindecabile... O bombă bine plasată m-ar 
elibera de toate fantomele acestea. Spune şi tu, Eugen, nu e mai 
plăcut să beau şampanie în compania acestor domni în costume de 
seară decât să lâncezesc la conacul meu, singură şi posomorâtă? 
La conac nu-mi mai ţin tovărăşie decât bufniţele. Toată noaptea le 
aud sfădindu-se... Dar ţi-am vorbit destul... Spune-mi acum şi ta 
ceva despre tine, despre Uwe... 

Ciudat, Sultana nu mă întreba de Rudi. De ce? 

— Despre mine am puţine de spus, am replicat. 

— Am înţeles. Te abţii să vorbeşti. Secretul militar. De ce îl mai 
păstraţi, nu ştiu! Cu sau fără acest secret, războiul rămâne definitiv 
pierdut. 

Declaraţiile Sultanei n-au făcut senzaţie. Eram cu toţii deprinşi cu 
sincerităţile ei. 

— Dacă aş fi mai tânără, m-ar condamna pentru defetism, rosti 
ea. Aşa, însă, mă socotesc sclerozată şi mă lasă în pace. lar eu 
profit de împrejurare şi spun tot ce am pe suflet. Aţi pierdut 
războiul. Indrăzneşte cineva să mă contrazică? Numai comunicatele 
marelui cartier al Fuhrerului sunt de părere contrară. 

M-am uitat jenat în jur. Aceeaşi jenă am întâlnit-o şi în privirile 
celorlalţi convivi. Toţi împărtăşeam credinţa Sultanei. 


— 338 — 


Vladimir Vulturescu mă privea cu simpatie. Nu-i iubea pe 
germani. Pe mine nu mă socotea german, ci un cosmopolit, un 
cetăţean al Europei. Şi el avea aceleaşi convingeri. Participase la 
primul război mondial şi fusese decorat cu „Mihai Viteazul”, cu 
„Croix de Guerre”, cu „Victoria Cross” şi cu „Sfântul Gheorghe”. 
Acum propovăduia pacea şi înţelegerea între oameni. 

Se mai afla la masă Toader Başotă, un văr - mult mai tânăr - al 
Sultanei. Başotă era replica vie a acelor boieri ctitori pictaţi în 
pronaosul bisericilor. Avea fruntea înaltă, nasul acvilin, ochii 
întunecaţi, gânditori, obrazul palid, bărbuţă scurtă, înspicată cu alb. 
Asculta distrat conversaţia generală, dar îşi spunea rar cuvântul. 
Privirile lui întârziau uneori triste asupra fiului său, Mihnea. li 
cunoşteam durerea pe care mi-o destăinuise odată, la un pahar cu 
vin. Mihnea era un apatic. Ai fi zis că i se tociseră simţurile, nervii. 
Nu-i făceau impresie nici femeile, nici politica, nici cursele de cai, 
care pe tatăl său îl:pasionaseră încă de pe băncile şcolii. Nici 
războiul şi nici proximitatea cotidiană a morţii nu reuşeau să-l 
scoată din amorţeală. Blazarea lui Mihnea ascundea o lipsă de 
vitalitate care îl alarma pe Toader Başotă. 

Pe cât de apatic era Mihnea, pe atât de impetuos, de exuberant 
arăta vărul său Radu. Poate că sângele plebeu care curgea în 
vinele lui Radu îl făcea să fie atât de vivace. Mihnea evoca o 
orhidee de seră, Radu - o floare de câmp, robustă, rezistentă. Radu 
era bastardul lui Matei Başotă, fratele mai mic al lui Toader. Mama 
lui Radu fusese chelneriţă într-un birt londonez. Matei Başotă - pe 
atunci student la Cambridge - făcuse un gest care scandalizase 
întreaga familie. Recunoscuse băiatul şi îl adusese în România. De 
atunci trecuseră mulţi ani. Familia Başotă se resemnase să 
primească în sânul ei pe acest pui de cuc. Toader Başotă i-ar fi 
iertat lui Radu umila ascendență maternă dacă acesta n-ar fi fost 
mai înzestrat de natură decât Mihnea. 

Printr-o ciudată ironie a sorții, Matei Başotă murise curând după 
înapoierea în ţară, lăsându-şi băiatul în îngrijirea lui Toader. Acesta 
îl trimisese la învăţătură în Anglia, laolaltă cu Mihnea. In anul 
izbucnirii războiului se înapoiaseră în România. Radu cu o diplomă 
de inginer în construcţii aeronautice, iar Mihnea cu un doctorat în 
Drept. Mobilizarea îi prinsese pe când îşi făceau stagiul militar într- 
o şcoală de ofiţeri aviatori de rezervă. Eram la Bucureşti când 
Mihnea obținuse gradul de sublocotenent şi fusese trimis cu o 
unitate pe front. Pe Radu îl mobilizaseră la Pipera, în calitate de 


— 339 — 


recepţioner de avioane. 

De atunci îi pierdusem din vedere. Acum, după trei ani de război, 
îi întâlneam iarăşi. Mă bucuram că erau în viaţă. Fiii mei, Albert şi 
Wilhelm, fuseseră mai puţin norocoşi. 

— Straşnic coniac! rosti Manole Joldea, fost ministru liberal, după 
ce îşi muie buzele în pahar. 

Exclamaţia lui mă trezi din gânduri. 

— Minunat! întări Toader Başotă. Cred că are cel puţin treizeci de 
ani vechime. 

— Numai treizeci? glăsui Sultana în derâdere. Mă insulţi, Toader. 
Făcu un semn majordomului: loniţă! 

— Da, doamnă? 

— Câţi ani are coniacul? 

— Cri 1892, doamnă. 

— Bine, loniţă. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Se cunoaşte, interveni patetic bancherul Julius Blunkenthal. N- 
am mai băut asemenea coniac de la ultima mea călătorie la Paris. 
Câţi ani sunt de atunci? Cinci? Şase? Le-am şi uitat socoteala. Mi-e 
dor de Paris, de Sena... 

Consilierul de ambasadă Mihail Rosnovanu scoase din buzunarul 

smochingului o tabacheră de aur pe care o deschise tacticos. Alese 
o ţigară al cărei capăt îl lovi uşor de capacul tabacherei. 
___— Parisul de azi nu seamănă cu cel de acum cinci. Sau şase ani. 
Imi aruncă o privire agresivă şi continuă: Germanii mărşăluiesc pe 
străzi. Intre populaţie şi trupele de ocupaţie domneşte o duşmănie 
surdă. Noaptea se aud focuri de armă. Atentatele se ţin lanţ. La fel 
şi represaliile. Acum un an, pe când mă aflam la Vichy, a fost 
împuşcat şi un român. Nu-i mai ţin minte numele. Era inginer. 
Luptase în rândurile machisarzilor francezi. 

— Propun să nu mai discutăm despre război, interveni Sultana, 
dornică să pună capăt unei discuţii care părea să ia o întorsătură 
penibilă pentru mine. 

Am zâmbit. 

— Sunt pentru libertatea opiniilor, Sultana. 

— Cred că inginerul era comunist, opină Joldea, dirijând 
curtenitor discuţia pe alt tărâm. 

— Nu ştiu dacă era comunist, replică Rosnovanu. Am auzit că ar 
fi luptat şi în Spania. 

— Cu comuniştii, Gestapoul nu se joacă, declară sentenţios 


— 340 — 


Joldea. 

— Nici comuniştii nu-şi văd de treabă, interveni Pantelimon 
Radomir, directorul unui grup de ziare cu orientare spre dreapta. Işi 
trecu prin părul încâlcit şi creţ mâna-i lată cu degete scurte, 
dolofane. Săptămâna trecută, între Predeal şi Azuga au aruncat în 
aer un tren cu muniții, adăugă el. Dar strădaniile lor nu vor reuşi să 
întârzie victoria Axei. 

Imi zâmbi, manifestându-şi în acest chip simpatia lui faţă de cel 
de-al treilea Reich. 

Industriaşul Raul Gandara îşi duse la gură paharul cu 
benedictină. Florile de cristal şi solitarul inelului său scăpărau, 
irizând curcubee minuscule. Cunoşteam duşmănia lui Gandara faţă 
de regim, de când uzinele sale fuseseră acaparate de concernul 
„Hermann Göring Werke”. 

— De la o vreme agitația comuniştilor se înteţeşte. 

Generalul Scarlat Almazu, stingherit de prezenţa mea, dădu un 
răspuns evaziv: 

— li încurajează desfăşurarea operaţiilor militare. 

— Axa primeşte lovituri pe toate fronturile, declară un bătrân cu 
părul alb şi mustăţi cenuşii, tăiate englezeşte. P 

II cunoşteam şi pe acesta tot din casa Sultanei. II chema Luca 
Paltin şi era unul din stâlpii partidului liberal. Imensă-i avere dădea 
cuvântului său o mare greutate. 

Radomir îl contrazise: 

— Inaltul Comandament German pregăteşte o serie de lovituri 
tari. 

— Se pare că sunt pe punctul de a desăvârşi o armă secretă care 
va pune capăt războiului în câteva luni, grăi diplomatic Almazu, 
repetând placa oficială. 

— Scarlat, mă faci să râd! rosti persiflant Luca Paltin. 

Discuţia era extrem de instructivă. Autoritatea Germaniei 
suferea o gravă eclipsă, judecând după libertatea pe care şi-o luau 
aceşti români de a vorbi cu atâta dezinvoltură despre inevitabila 
prăbuşire a armatelor celui de-al treilea Reich în prezenţa unui 
general german. Este adevărat că în calitatea mea de ginere al 
Sultanei, mă considerau mai puţin primejdios. Poate că unii dintre 
cei care criticau acum atât de acerb Germania nu s-ar fi temut să 
îndure câteva neplăceri de scurtă durată - în cazul că vorbele lor ar 
fi ajuns la urechile Siguranţei şi ale Gestapoului - căci erau siguri că 
după victoria aliaţilor răsplata va fi triplă. 


— 341 — 


— Neîncrederea dumneavoastră în victoria Axei mă surprinde, 
grăi Radomir. 

— Nu fi mai catolic decât Papa! îl ironiză un bărbat voinic, cu 
ochelari de baga, şi care morfolea între buzele-i groase o havană. 
(Pe tipul acesta nu-mi aminteam să-l mai fi văzut vreodată.) 
Dumneata crezi cu tot dinadinsul în victoria finală, a Axei? 

Radomir îmi aruncă o privire, cerându-mi cooperarea. Nedumerit 
de tăcerea mea, ezită câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Cred că se va ajunge la o soluţie de compromis. 

Joldea izbucni în râs. 

— Glumeţ te-ai mai făcut de la o vreme, Radomir! 

Ziaristul îşi înfipse dinţii într-un măr ionatan, de un roşu-rubiniu. 
Operația îl scutea să mai răspundă. 

Industriaşul Râul Gandara interveni cu satisfacţie: 

— În uzinele mele, muncitorii dau tot mai mult de lucru 
autorităţilor. Deunăzi au ucis un agent acoperit al Gestapoului. 
Comuniştii se agită... 

— Vechea poveste, zise bărbatul cu ochelari de baga. 

— Povestea devine epopee, declară tânărul Radu Başotă. 

Toate privirile se îndreptară spre el. Cuvintele sale izbiseră 
neplăcut urechile câtorva convivi cu opinii conservatoare. 

— Găseşti că e cazul să le aduci elogii? rosti acid Radomir. 

— Nu fac decât o constatare. Sunt singurii care luptă efectiv 
împotriva... Gestapoului. 

Generalul Almazu tuşi încurcat. Bărbatul cu ochelari de baga 
trase un fum din trabuc. Joldea dădu peste cap benedictina. Luca 
Paltin râse în barbă. Toader Başotă aruncă o privire mustrătoare 
nepotului său. Declaraţiile lui Radu, chiar dacă erau în asentimentul 
multora din cei prezenţi, vădeau o lipsă de prudenţă puţin 
recomandabilă. 

— Germanii sunt aliaţii noştri, Radule, spuse cu gravitate 
Radomir. 

Radu zâmbi. 

— |n toată afacerea asta, România îmi evocă o adolescentă 
timidă, pe care tatăl - un tiran de modă veche - a măritat-o cu sila 
după un tip antipatic, dar cu o splendidă situaţie materială. Ceva 
mai târziu se dovedeşte că splendida situaţie materială nu a fost 
decât un bluff şi că această căsnicie impusă s-a soldat cu un 
fiasco... 

Aluzia era străvezie. 


E pate 


Sultana Basarab şi-a dat seama că discuţia aluneca pe o pantă 
periculoasă. 

— Domnilor, propun să trecem în salon. Ne aşteaptă cafelele. 

— Cui acordaţi favoarea de a vă oferi braţul? întrebă cu 
galanterie generalul Almazu. 

Sultana a surâs, apoi m-a arătat cu un gest larg: 

— Principelui von Altenburg-Delmond. Il pedepsesc fiindcă a 
întârziat la cină. 

Delicateţea ei m-a mişcat. l-am oferit braţul şi, împreună, am 
deschis cortegiul, îndreptându-ne spre salon. 

— ţi mulţumesc pentru tactul de care ai dat dovadă, Eugen. 
Trebuie să-i înţelegi şi pe oamenii aceştia. Toţi sunt exasperaţi. 

Suspină adânc. 

— Dispare o lume, dragul meu. Eu sunt bătrână, dar voi veţi 
trece prin multe încercări. Să nu te superi că ţi-am vorbit atât de 
sincer. 

l-am mângâiat mâna bătrână. i 

— Îi înţeleg, Sultana. Vă înțeleg pe toţi. Încerc să mă înţeleg şi pe 
mine. 

Am intrat în salonul cel mare, decorat în stil Siecle care a 
imortalizat pe Ludovic al XIV-lea. 

Sultana s-a aşezat alături de mine, pe o canapea. Servitorii ne-au 
adus cafelele. Câţiva invitaţi s-au aşezat în jurul unor mese de joc. 
Majoritatea s-au instalat la pocher şi la chemin de fer. Printr-un 
tacit acord au încetat să mai discute politică. 

Eram uimit de ostilitatea pe care o citeam în ochii unor convivi. 
Culmea este că pe cei mai mulţi îi cunoşteam bine. li întâlneam 
adeseori în casa aceasta, benchetuisem împreună, jucasem cărţi 
împreună, glumisem împreună. Acum eram pentru ei un străin. 
Refuzau să ţină seama până şi de faptul că eram ginerele gazdei, 
că în mod formal făceam parte din familie. N 

Vladimir Vulturescu s-a aşezat pe un fotoliu în preajma mea.. In 
ciuda convingerilor sale politice, rămânea un gentleman. Cu 
amabilitatea care îl caracteriza, m-a întrebat de copiii mei, mi-a 
vorbit de ai lui. Mi-a spus că fiul său, Şerban, lupta pe front, într-o 
unitate de aviaţie. Era îngrijorat de soarta lui. Nu a încercat să mă 
sondeze, spre a afla părerile mele despre război. Ştia că m-ar fi pus 
într-o situaţie grea. 

Chiar dacă aş fi adoptat o atitudine contrară punctului de vedere 
oficial, nu m-aş fi pronunţat în mijlocul acestor oameni, cu atât mai 


— 343 — 


mult cu cât nu puteam să ştiu dacă printre ei nu se afla vreunul 
vândut Gestapoului. 

In jurul orei 11, tinerii s-au eclipsat. Un sfert de oră mai târziu, 
am cerut şi eu îngăduinţa să mă retrag. Sultana m-a rugat să vin 
mai des pe la ea. 

— Nu are rost să stai la hotel, când aici ai la dispoziţie câte 
camere doreşti. Elissa a murit, dar aceasta nu înseamnă că nu ai 
rămas ginerele meu. Legăturile noastre de familie, prin alianţă, nu 
s-au stins după dispariţia fiicei mele. Uwe şi... Rudi ne leagă mai 
mult decât orice. 

Am remarcat şi de data aceasta ezitarea ei când a menţionat 
numele lui Rudi. l-am mulţumit pentru invitaţie, dar am obiectat că 
prezenţa mea ar obosi-o. Ar fi trebuit să primesc ofiţeri, să deranjez 
lumea plecând adeseori în zori, sau înapoindu-mă noaptea târziu. A 
înţeles că voiam să-mi păstrez libertatea. 

Aproape de miezul nopţii am ajuns la hotel. Când am trecut prin 
hol, îndreptându-mă spre ascensor, am zărit la bar pe Radu Başotă, 
în compania Yvonnei Vitry. Stăteau pe două scaune înalte, rezemaţi 
de tejghea, sorbeau cocteiluri şi se priveau în ochi. 

Am regretat că nu mai eram tânăr. 


A doua zi de dimineaţă m-a chemat la telefon Göring. Era 
îngrijorat de bombardamentele anglo-americane asupra zonei 
Ploieşti. 

— Vă rog să luaţi, principe, cele mai serioase măsuri pentru 
asigurarea unei apărări eficiente a acestei zone. Vă încredinţez 
puteri discreţionare. Dacă veţi întâmpina greutăţi, vă rog să mă 
chemaţi imediat la telefon. Mă găsiţi la Karinhall. Inginerul Haag 
cum se descurcă? Face progrese? Când ne va furniza primele piese 
detaşate? 

Spre ruşinea mea, n-am putut să-i dau lămuriri satisfăcătoare în 
legătură cu activitatea lui Haag. Preocupat de incursiunile aeriene 
inamice, neglijasem să mă interesez de rezultatele obţinute de 
inginer. l-am făgăduit că voi lua neîntârziat legătura cu Haag şi că 
în cursul serii îi voi telefona la Karinhall. 

— În ce stadiu se află executarea lucrărilor de proiectare 
încredințate lui Haag? l-am întrebat pe von Geist. Ştii ceva? 

Colonelul a ridicat din umeri. 

— La uzinele „Gandara” echipele de proiectanți lucrează zi şi 
noapte, cu schimbul. Pe Haag nu l-am văzut decât o dată, şi atunci 


— 344 — 


fugitiv. Era grăbit. Avea o întâlnire urgentă. Nu ştiu de ce natură... 

Am telefonat la atelierul de proiectare al uzinelor. Mi-a răspuns 
inginerul Dietrich, unul dintre ajutoarele lui Haag. 

— Haag lipseşte din uzină. 

— Când pot să-i vorbesc? 

— Incercaţi la ora prânzului. 

Aproape de 12, am chemat din nou uzina la telefon. Mi s-a spus 
că inginerul Haag nu se înapoiase încă. Eram perplex. Ce întâlniri 
atât de importante avea inginerul de îşi permitea să lase pe seama 
altora executarea unei lucrări pe care avea obligaţia să o 
supravegheze personal? 

N-am mai revenit la telefon. M-am urcat în maşină şi am plecat 
direct la uzină. Era trecut de 2 când am intrat în atelier. Proiectanţii 
lucrau cu înfrigurare. Haag era inexistent. Socoteam că nu este de 
datoria mea să-l supraveghez pe inginer, dar făcusem o promisiune 
lui Göring şi voiam să mă ţin de cuvânt. 

L-am chemat pe inginerul Dietrich. 

— Trebuie să stau de vorbă cu inginerul Haag. 

Dietrich îşi vâra şi îşi scotea mâinile din buzunarele halatului alb. 
Prezenţa mea îl intimida. 

— Nu ştiu ce să vă spun, Herr General, bâigui el. Herr Haag a 
fost de dimineaţă pe aici, s-a interesat de stadiul lucrărilor de 
proiectare, ne-a dat unele indicaţii şi... a plecat. 

— Nu v-a lăsat vreun număr de telefon unde să poată fi găsit la 
nevoie? 

— Nu ne-a lăsat. 

— Mulţumesc. 

M-am uitat la inginerii care lucrau cu sârg, aplecaţi peste 
planşetele lor. 

— Când credeţi că veţi trece la executarea lucrărilor de 
construcţii montaj? l-am întrebat pe Dietrich. 

— Cât de curând. 

— Imi puteţi furniza o dată aproximativă? 

Era atât de nervos, încât îşi plimba mâinile de la buzunare la 
frunte, de la frunte iarăşi în buzunare, iar de acolo la setul de tocuri 
şi creioane aliniate în buzunarele de la piept. 

— Vedeţi, Herr General, noi, proiectanţii, lucrăm pe echipe. 
Avem sarcini precise şi sever delimitate. O echipă nu se ocupă 
decât de lucrările ce-i revin. Nu suntem autorizaţi să cunoaştem 
proiectul în ansamblu. Numai Herr Haag are acest drept, în 


— 345 — 


calitatea lui de şef al lucrării. 

— Am înţeles. La înapoierea inginerului Haag vă rog să-i 
comunicaţi că l-am căutat şi că vreau să-i vorbesc neapărat. 

Am părăsit indispus atelierul de proiectare. In drum spre 
Bucureşti mi-am exprimat nemulţumirea faţă de comportarea lui 
Haag. 

— Omul acesta îmi pare neserios, von Geist. Are de executat o 
lucrare de o importanţă vitală. In loc să stea zi şi noapte printre 
inginerii săi. Umblă aiurea. 

Am întrebat de Haag la hotelul unde avea rezervat un 
apartament. Mi s-a spus că în ultimele zile nu fusese văzut de 
personalul hotelului. Faptul m-a îngrijorat. 

— Să telefonăm la sediul concernului „Hermann Göring”; 
propuse von Geist. 

Nici acolo n-am reuşit să-i dăm de urmă. Am aflat doar că lui 
Haag i se amenajase o locuinţă în incinta uzinelor „Gandara”, spre 
a i se da posibilitatea să se afle permanent în mijlocul 
colaboratorilor săi. 

Eram perplex. 

— Să i se fi întâmplat ceva, von Geist? 

Şeful statului meu major ridică nedumerit din umeri. 

— În civilii aceştia nu poţi avea nici o încredere, a replicat. 

— Nu crezi că este cazul să luăm legătura cu Legația germană 
sau cu Gestapoul? 

— Cum credeţi dumneavoastră, Herr General. Am să mă ocup de 
această chestiune şi am să vă raportez de îndată ce obţin vreo 
veste. 

In după-amiaza aceea am inspectat din nou zona petroliferă şi 
postul „Ilse Zwo”. Ultimele bombardamente produseseră mari 
pagube. Aviația noastră de vânătoare şi artileria antiaeriană 
reuşiseră să doboare câteva bombardiere inamice. Pierderile 
noastre erau severe. Aparatele noastre de vânătoare aveau 
caracteristici tehnice inferioare avioanelor anglo-americane. Hitler 
pusese accentul pe producția de serie, neglijând îmbunătățirea 
parametrilor. Se crease astfel un dezechilibru în favoarea aliaților, 
preocupați în special de mărirea performantelor propriilor avioane. 

Seara, când m-am înapoiat la hotel, von Geist mi-a prezentat 
raportul. 

— Am reuşit să dau de urma lui Haag, Herr General. Noaptea 
trecută şi-a petrecut-o la Sinaia, în companie galantă. 


— 346 — 


M-a pufnit râsul. 

— Uite ce ştie mormolocul?! 

— Cine credeţi că este ultima lui cucerire? 

— Vreo actriţă româncă, am opinat. 

— Mademoiselle Yvonne Vitry. 

— Yvonne? lată o veste formidabilă! 

Von Geist a zâmbit. 

— Pare de necrezut, nu-i aşa? La legaţie idila dintre inginerul 
Haag şi Yvonne Vitry a început să dea naştere la comentarii. Se fac 
şi pariuri. Cine va rămâne învingător? Radu Başotă sau Siegfried 
Haag? 

Mi-am amintit de scena întrevăzută în barul hotelului. Preferinţa 
Yvonnei pentru Haag îmi părea absurdă. Radu Başotă era un 
adevărat bărbat. Din acest punct de vedere superioritatea lui 
asupra lui Haag era indiscutabilă. 

— Yvonne şi inginerul Haag sunt nedespărţiţi, continuă von 
Geist. S-au cunoscut acum câteva zile prin intermediul lui von 
Haugwitz. De atunci fac plimbări cu automobilul pe Valea Prahovei, 
poposesc la Sinaia, la Predeal, la Braşov... Se comportă ca doi tineri 
îndrăgostiţi. 

Timidul Haag în postură de îndrăgostit avea un haz irezistibil. 

— Unii membri ai Misiunii germane condamnă purtarea lui Haag, 
zise von Geist. | se reproşează ostentaţia cu care se afişează. 
Nimeni nu îi pretinde să se călugărească. Dar acum, în timp de 
război, i se cere o oarecare decenţă. Formal, cel puţin. Intre patru 
ochi, n-are decât să se dezlănţuie ca un satir. Nici ceilalţi membri ai 
misiunii nu sunt sfinţi. Herr Oberst von Haugwitz s-a făcut remarcat 
prin ceaiurile pe care le oferă prietenilor săi. Se limitează însă la un 
cerc strict german. Nu se dă în spectacol în faţa românilor. 

Nu ridicam piatra împotriva lui Haag. Prevedeam că fabrica de 
rachete care lua fiinţă la Bucureşti nu va avea viaţă lungă. 

— Până şi direcţia hotelului este nemulțumită de această 
aventură, adăugă von Geist. Mademoiselle Vitry a lipsit de câteva 
ori de la program. 

— Când crezi că am să pot sta de vorbă cu Haag? 

— Diseară, la o mică petrecere pe care o oferă von Haugwitz în 
cinstea dumneavoastră. Von Haugwitz v-a trimis o invitaţie scrisă. 

— Se poate, am replicat. Nu am avut timp să-mi citesc 
corespondenţa personală din ultimele zile. Bietul Busch! îi resimt 
lipsa. Când era aici, îmi rezuma scrisorile primite. 


— 347 — 


— Aveţi atâta încredere în Busch? 

— Nu este vorba numai de încredere, von Geist. Nu am ce 
ascunde. De altfel, ce contează dacă, pe lângă Gestapo, îşi mai 
aruncă şi Busch ochii asupra corespondenţei mele? Poţi să fii sigur, 
dragul meu, că toate scrisorile noastre sunt citite de oamenii lui 
Himmler. Spui că în seara aceasta sunt invitatul lui von Haugwitz? 

— Diseară, la opt. 

M-am uitat la ceas. 

— In cazul acesta, să ne grăbim. Este deja nouă. Nu reuşesc 
niciodată să ajung la timp acolo unde sunt invitat. Dar nu e vina 
mea. Să ne schimbăm, von Geist. 

Şeful de stat-major s-a îndreptat spre uşă, dar s-a oprit cu mâna 
pe clanţă. 

— Să vă dau o noutate, Herr General. 

— Să nu-mi spui că este bună, von Geist, căci n-am să te cred. 

— Feldmarschallului von Manstein i s-a ridicat comanda. 

Am încreţit din sprâncene. 

— Ce spui? A făcut Hitler prostia aceasta? 

— Ce contează încă o prostie, pe lângă atâtea altele?! 

— Ai aflat împrejurările în care von Manstein a fost debarcat? 

— Nu încă, dar am să le aflu. 

Cunoşteam procedeul lui Hitler de a atribui generalilor propriile 
sale greşeli. Ultimul lui ţap ispăşitor fusese deci von Manstein. Biata 
armată germană! 

Mi-am îmbrăcat uniforma cea bună şi, urmat de von Geist, am 
plecat la petrecere. Von Haugwitz era încartiruit într-o elegantă vilă 
din cartierul Filipescu. Când am sosit la destinaţie şi ordonanța lui 
von Haugwitz ne-a deschis uşa, mi-au ajuns la ureche primele 
măsuri ale cântecului care devenise un simbol pentru soldatul 
german: 

Vor der Kaserne, 

Vor dem grossen Tor, 
Stand eine Luterne 

Und steht sie noch davor... 


În vreme ce ne lăsam mantalele la garderobă, ne-a ieşit în 
întâmpinare von Haugwitz. 

— Eram îngrijorat de întârzierea dumneavoastră, Herr General. 

Invitaţii erau în majoritate ofiţeri germani. Pe lângă epoleţii de 
aur ai generalilor şi epoleţii cu trei stele ai coloneilor, se zăreau şi 


— 348 — 


câţiva epoleţi modeşti de căpitani şi locotenenţi. 

— Mi-a plăcut întotdeauna compania ofiţerilor tineri şi decorativi, 
pricepuţi să creeze o ambianţă de antren şi veselie, îmi explică von 
Haugwitz. Dacă am fi numai între noi, vârstnicii, petrecerea ar fi 
prea ternă. 

Am remarcat prezenţa câtorva fete drăguţe. 

— Fac parte din grupul etnic german şi sunt înrolate în formaţiile 
militare auxiliare. Sunt foarte vesele şi înţelegătoare, Herr General. 

Se aflau de faţă şi câţiva civili, membri ai Legaţiei germane. Dar 
nu se simțeau la largul lor între atâţia militari. 

Pe o canapea, lângă fereastra acoperită cu draperii de catifea 
verde, inginerul Haag şi Yvonne Vitry stăteau mână în mână, ca doi 
tineri îndrăgostiţi. Din nefericire pentru el, dragostea atârna mai 
greu în balanţă decât raţiunea. 

Yvonne, în schimb, avea un succes colosal. Von Haugwitz se 
apropie de ea şi o rugă să cânte Parlez-moi d'amour. Yvonne 
acceptă cu dragă inimă. Trecu lângă orchestră, salutată de 
aplauzele asistenţei. 

Şi generalii o ascultau pe Yvonne Vitry. Femeile fumau visătoare. 
Apoi cântecul se curmă. Abia după câteva clipe de tăcere aplauzele 
izbucniră tumultuos. Tăvile cu pahare de şampanie începură să 
circule iarăşi printre invitaţi. Perechile reluară dansul. 

— Am hotărât să ne căsătorim, îmi spuse Siegfried Haag. 

— Felicitările mele, HerrHaag. 

— Vă mulţumesc. Herr General. 

Deşi ştiam că îl smulg dureros din beatitudine, am atacat 
subiectul care mă interesa. 

— Când putem sta puţin de vorbă despre rachete. 

Haag şi-a scuturat capul, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis. 

— Cum? Ce spuneţi?... Racheta? Da, da! Mâine... Mâine de 
dimineaţă... 

— Reichsmarschallul Göring s-a interesat personal de mersul 
lucrărilor. 

— Bine, Herr General, bine, bine... i 

Vorbea ca şi când s-ar fi aflat în transă. In noaptea aceea era 
inutil să încerc a-i smulge câteva cuvinte cu şir. 

Colonelul von Haugwitz se apropie. 

— O surpriză pentru dumneavoastră, Herr General. Acum câteva 
clipe m-a chemat la telefon comandamentul. Ofiţerul de serviciu 
mi-a comunicat că vărul dumneavoastră, locotenent-colonelul von 


— 349 — 


Graffenstein-lslingen, a aterizat acum douăzeci de minute pe 
aerodromul Băneasa. 

— Erich la Bucureşti? am exclamat mirat. Să vină imediat 
încoace! 

— Am avut grijă, zise von Haugwitz. Am trimis maşina mea la 
aerodrom. În clipa aceasta vărul dumneavoastră trebuie să fie în 
drum spre noi. Am telefonat şi la hotel să i se rezerve o cameră. 

— Herr Oberst, aţi fost întotdeauna mesagerul veştilor bune! i- 
am spus, strângându-i mâna. 

Erich von Graffenstein-lIslingen a sosit în mai puţin de un sfert de 
oră. Ofiţerul acesta de stat-major era tipul sportivului. Ars de soare, 
musculos, cu umeri laţi, avea pe obrazul stâng o cicatrice lungă, 
urma unui duel din tinereţe. L-am îmbrăţişat cu bucurie. 

— Cu ce ocazie prin Bucureşti? l-am întrebat, plin de curiozitate. 

— Am o permisie de zece zile şi m-am grăbit să-ţi fac o vizita. 

— Ai venit din Norvegia până aici ca să mă vezi? Eşti formidabil, 
Erich! 

— Am terminat cu Norvegia. Acum două săptămâni m-au mutat 
la Paris. In statul-major al lui Stupnagel. 

L-am bătut pe umăr. 

— Fericitule! Stupnagel este un om excepţional. 

Von Haugwitz ne-a poftit la bufet. L-a tratat pe von Graffenstein 
cu pâté de foie gras, caviar, curcan, şampanie. Von Graffenstein se 
înfrupta ca un căpcăun din bunătăţile servite în farfurii de porțelan 
fin. 

— Demult n-am mai mâncat aşa de bine. Felicitările mele, Herr 
Oberst. Aveţi un bucătar de înaltă clasă. 

In vreme ce von Haugwitz poruncea maître d'hotelului - pe care-l 
luase în primire odată cu casa - să aducă din pivniţă o nouă 
provizie de şampanie, von Graffenstein îmi şopti: 

— Să nu zăbovim aici. Ţi-am adus noutăţi extraordinare. 

— Straşnic! Abia aştept să-ţi goleşti sacul. 

Am mai rămas un sfert de oră la petrecere. Von Graffenstein a 
apucat chiar să danseze o dată cu Yvonne, despre care mi-a spus 
mai târziu că este „fantastică”. Apoi ne-am luat rămas bun şi am 
plecat. 

Îndată ce ne-am instalat în maşină, l-am poftit pe Erich să-şi 
toarne ştirile. 

— Cunoşti amănunte în legătură cu debarcarea lui von Manstein? 
l-am întrebat. 


— 350 — 


— În drum spre tine am trecut prin Berlin, mi-a răspuns, aşa că 
am avut tot timpul să îmi fac plinul de veşti senzaţionale. 
Înlăturarea lui von Manstein are două cauze. În primul rând, Hitler 
s-a descotorosit de ultimii mareşali cu particulă nobiliară de pe 
Frontul de Est. Odată cu von Manstein, a fost înlocuit şi von Kleist. 
Fiihrerul a procedat cu amândoi după acelaşi tipic. l-a poftit la 
Berchtesgaden, făcându-le cinstea de a le trimite avionul său 
personal. Pe von Kleist l-a primit pe data de 28 sau 29 martie. Pe 
von Manstein l-a poftit la, 30 martie. Amândurora le-a ţinut un 
discurs asemănător, care se reducea în esenţă la următoarea idee 
centrală: campania pe frontul oriental intră într-o nouă fază. 
Metoda războiului de mişcare s-a perimat. In est sunt necesari 
actualmente comandanţi de armată înzestrați cu o fanatică voinţă 
de a rezista pe poziţie, dublată de o energie neînvinsă. A omis să 
adauge că generalii care vor prelua comanda trebuie să fie 
preasupusele slugi ale Fuhrerului. 

— Se înţelegea de la sine această condiţie. 

— Pe scurt, a continuat Erich, cei doi mareşali au fost înlocuiţi cu 
Walter Model, care a preluat comanda Grupului de armate Sud, şi 
de Schörner, care a primit comanda Grupului de armate A. Am uitat 
să-ţi spun că de azi înainte Grupul de armate Sud se va numi 
Grupul de armate Ucraina-Nord, iar Grupul de armate A. se va numi 
Grupul de armate Ucraina-Sud. 

— La meme Jeanette... 

— Exact. Model şi Schörner sunt de origine plebee, deci 
susceptibili să se bucure de încrederea Fuihrerului. Model nu este 
novice în arta militară. Schörner însă s-a făcut remarcat numai prin 
intransigenţa - eu aş spune încăpăţânarea - dementă cu care îşi 
trimitea la moarte sigură regimentele, spre a fi pe placul lui Hitler. 
Schörner a şi primit o poreclă potrivită. Schörner „Măcelarul”. 

Von Graffenstein mi-a oferit o ţigară, apoi şi-a aprins şi el una. 

— Cu puţin timp înainte de debarcarea lui von Manstein şi a lui 
von Kleist, Fe/dmarschallul von Kluge a suferit aceeaşi soartă. Hitler 
s-a folosit de un pretext care-l servea de minune. Von Kluge fusese 
rănit - nu prea grav - într-un accident de maşină. Fuhrerul s-a 
grăbit să-l înlocuiască la comanda Grupului de armate Centru cu 
Ernst Busch, altă creatură devotată trup şi suflet nazismului. 

— Von Manstein, von Kluge şi von Kleist reprezentau ultimii pioni 
ai vechiului Wehrmacht, Erich. Acum Frontul de Est rămâne 
exclusiv în mâna creaturilor lui Hitler. 


— 351 — 


— Nici oamenii aceştia nu vor avea viaţă lungă, Eugen. 

Am aspirat aroma ţigării. 

— Îndepărtarea lui von Manstein mă uluieşte. S-ar zice că Hitler 
luptă împotriva intereselor Germaniei. Von Manstein este unul 
dintre cei mai valoroşi strategi. 

— Hitler îl socotea incomod. Cu puţin timp înainte de a fi 
înlăturat, von Manstein săvârşise iarăşi un act în dezacord total cu 
O.K.W.-ul; la 23 martie, Armatele blindate 1 şi 4 ruseşti au încercuit 
zece divizii germane de sub comanda generalului Hube. Se repeta 
povestea de la Stalingrad şi de la Korsun. Ca şi în alte cazuri, von 
Manstein a solicitat să fie primit de Hitler, spre a-i demonstra că 
nimicirea diviziilor lui Hube ar reprezenta o pierdere grea pentru 
armata germană şi că abandonarea atâtor mari unităţi nu-şi are 
raţiunea. Hitler l-a primit pe von Manstein la Berchtesgaden. 
Fuhrerul se neurastenizase în Bunkerul de la Rastenburg şi avea 
nevoie de puţin aer curat, alpin. Discuţia dintre cei doi bărbaţi a 
durat câteva ore. Hitler i-a reproşat insuccesele militare din 
ultimele luni. „În repetate rânduri mi-aţi cerut îngăduinţa de a vă 
replia şi de a stabiliza frontul. Mi-aţi demonstrat cu lux de 
argumente că veţi reuşi să opriţi înaintarea inamicului pe Don. Dar 
v-aţi retras pe Doneţ, apoi dincolo de Nipru, dincolo de Bug, iar 
acum aţi ajuns la Nistru. Unde ne oprim?”. In cele din urmă a 
acceptat argumentele lui von Manstein. A rămas stabilit să i se 
îngăduie lui Hube a se retrage spre vest, pentru a acoperi graniţele 
Ungariei. In prima sa variantă, Hitler propusese ca diviziile lui Hube 
să se replieze în România, care prezenta o mare importanţă 
strategică. Von Kleist a primit în schimb misiunea de a se opri pe 
Nistru şi în continuare de a face toate eforturile spre a împiedica 
invadarea teritoriului românesc. 

Am replicat posomorât: 

— Ştiu cum jonglează Hitler cu marile unităţi. Se miră că 
generalii săi nu pot face faţă inamicului, când au la dispoziţie 
atâtea şi atâtea corpuri de armată, uitând că aceste corpuri au 
ajuns să aibă efectivele unor regimente... Şi care a fost concluzia 
discuţiilor? 

— Von Manstein a plecat spre front încântat că a reuşit să obţină 
aprobarea retragerii lui Hube. Când a ajuns însă la cartierul său 
general, i s-a adus la cunoştinţă că a fost debarcat. N-a avut nici 
bucuria să asiste la ieşirea din încercuire a diviziilor lui Hube. 
Succesul operației, pregătită de von Manstein, a revenit 


— 352 — 


succesorului său. Generalul Hube, pe care-l pândise până atunci 
Curtea Marţială, a fost chemat ia Berchtesgaden spre a i se conferi 
„Frunzele de stejar” şi briliantele la „Crucea de Fier”. Nu le-a purtat 
însă multă vreme. Avionul cu care se întorcea pe front s-a prăbuşit, 
iar Hube şi-a pierdut viaţa... După cum vezi, Eugen, lucrurile merg 
cum nu se poate mai bine. 

— Alte noutăţi? l-am întrebat. Ceva mai vesele nu se poate? 

— Vesele? Când s-a scufundat „Titanicul”, orchestra cânta God 
save the King. Şi la noi, posturile de radio emit cântecul lui Horst 
Wessel. 

— Acestea sunt deci toate noutăţile? 

— Nu. Am şi altele. Din sursă sigură. Mi le-a furnizat Canaris în 
persoană. 

— Bun! Te ascult! 

— Amicul nostru Himmler, zise Erich, subliniind ironic primul 
cuvânt al frazei, se pare că s-ar afla într-o situaţie nu tocmai 
trandafirie. 

Ştirea m-a surprins. 

— Himmler în dificultate? N-aş crede. Himmler este mâna 
dreaptă a lui Hitler. 

— A fost, Eugen! A fost! Mai vrei o ţigară? 

— Nu, mulţumesc. 

Şi-a aprins încă una. 

— Bormann este azi mâna dreaptă a lui Hitler. Aş zice „eminenţa 
lui cenuşie”, dacă termenul n-ar fi atât de demonetizat. 

Mi-am sprijinit cotul de brăţarul banchetei. 

— Mă interesează afacerea aceasta. 

— Himmler a intrat în legătură cu aliaţii, prin intermediul unui 
oarecare dr. Langbehn. 

— Cine mai e şi acesta? 

— Un individ fără suprafaţă. Fata lui Langbehn era colegă la 
şcoală cu fata lui Himmler. Prietenia dintre cele două eleve a oferit 
părinţilor prilejul să se cunoască. Langbehn era în legătură cu dr. 
Popitz. 

— Acelaşi Popitz care face parte din grupul de... prieteni ai 
generalului Beck? 

— Exact. 

Am simţit un foarte neplăcut fior străbătându-mă din creştet 
până în tălpi. 

— Brrr! am exclamat. 


=—353'— 


— Ţi-e frig? m-a întrebat Erich. 

— Mai degrabă frică, i-am răspuns zâmbind. Popitz ştie prea 
multe despre noi. 

— Nu cred că a vorbit. Altfel, până la ora aceasta am fi fost 
arestaţi cu toţii. 

— Mă îndoiesc. Himmler a încercat să mă sondeze şi pe mine. 

— Când? 

— De curând. Prin ianuarie. 

— Îşi caută aliaţi, zise Erich. 

— Spune-mi, ce s-a întâmplat cu Langbehn? 

— Nu pot să-ţi furnizez multe amănunte. Am aflat doar atât. Anul 
trecut, prin septembrie, dr. Langbehn a făcut o vizită în Elveţia. 
Acolo se pare că ar fi luat legătura cu agenţi străini. Nu cunosc 
nume, aşa că nu pot face preciziuni. Cert este că Gestapoul a reuşit 
să intercepteze un mesaj cifrat al unei agenţii, care, fără să fie 
britanică sau americană, avea strânse relaţii cu aliaţii. Mesajul a 
fost descifrat. Conţinutul lui era zdrobitor. Langbehn luase contact 
cu câţiva intermediari, care aveau misiunea să tatoneze terenul în 
tabăra anglo-americană, spre a şti ce atitudine ar adopta aliaţii faţă 
de Himmler în cazul că acesta ar prelua puterea. 

— Explozivă situaţie! am exclamat. 

— Foarte explozivă, a confirmat Erich, cu atât mai vârtos cu cât 
documentul a căzut în mâna Obergruppenfiihrerului Muller, unul 
dintre cei mai siniştri indivizi din S.S., care visează de multă vreme 
să ia locul lui Himmler. Pentru Muller mesajul era mană cerească. 
Dispunea în sfârşit de o armă împotriva omului pe care voia să-l 
doboare. Cu acest document în buzunar, s-a înfiinţat la cabinetul lui 
Bormann. Bormann şi-a dat imediat seama de importanţa acestei 
piese. Cum şi el dorea pieirea lui Himmler, s-a prezentat lui Hitler. l- 
a dezvăluit afacerea, punându-i şi documentul sub nas. Führerul a 
făcut ca de obicei o criză de nervi, apoi l-a chemat pe Himmler. 
Reichsfiihrerul S.S. a dovedit cu acest prilej cât e de viclean. A 
recunoscut imediat că întreținea legături de prietenie cu dr. 
Langbehn, dar a negat că i-ar fi încredinţat misiunea de a intra în 
discuţii cu aliaţii. A reuşit să strecoare o umbră de îndoială în inima 
lui Hitler. Înainte de audienţă, Führerul făgăduise lui Bormann că îl 
va lichida pe şeful suprem al S.S.-ului. Indată ce a părăsit cabinetul 
Fuhrerului, Himmler a dispus arestarea bietului Langbehn, care se 
aşteptase la o recompensă de altă natură. Ancheta, condusă de 
oamenii lui Himmler, a stabilit că doctorul a lucrat din proprie 


— 354 — 


iniţiativă şi că s-a folosit abuziv de numele Reichsfuhrerului S.S. 
Obergruppenfuihrerul Muller şi Bormann, care cunoşteau realitatea, 
spumegau la gândul că Himmler le scăpase din gheare. Dacă 
reuşeau să pună mâna pe dr. Langbehn şi să-i smulgă declaraţii, 
succesul lor era asigurat. La ora actuală Reichsfiihrerul S.S. îl 
păzeşte pe Langbehn ca pe ochii din cap. Şi are tot dreptul s-o facă. 
Nici o anchetă care angajează siguranţa statului nu poate fi pornită 
sau condusă în cel de-al treilea Reich fără aprobarea sau în afara 
controlului direct al lui Himmler. 

Am râs amar. 

— Bietul Langbehn! Zace în închisoare, deşi se bucură de 
prietenia şefului suprem al închisorilor. Se aştepta să ajungă 
ministru, şi acum aşteaptă să atârne în ştreang. 

— Eşti lugubru, Eugen, zise Erich, scuturându-se. Perspectiva 
aceasta tristă o mai au şi alţii. 

— Te referi la noi? 

— Desigur. 

— Să sperăm că finalul va fi altul. 

Maşina a oprit în faţa hotelului. 

— Mâine am o zi foarte încărcată, Erich. De la o vreme mă simt 
obosit şi nesfârşit de trist. 

Am intrat împreună în hol. Dintr-un fotoliu s-a desprins 
locotenent-colonelul Melchinger şi s-a îndreptat aferat spre mine. 
Şi-a izbit călcâiele şi mi-a raportat în stilul lui lapidar: 

— Sunteţi convocat de urgenţă la Berchtesgaden, Herr General. 
Avionul personal al Führerului va sosi în cursul dimineţii de mâine 
spre a vă transporta în Germania. 

— Mulţumesc, Melchinger. 

Mi-am întors privirile spre Erich. l-am zâmbit: 

— Ce crezi că va urma? 

Erich a ridicat din umeri. 

— Ştiu eu?! Porţi particulă nobiliară, exerciţi o înaltă funcţie... 

— indeplinesc toate condiţiile... 

— Se pare că da, Eugen. 

— Mă tem că veţi mai pierde un pion, Melchinger. 

— Pardon? rosti ofiţerul nedumerit. j 

— Mă refeream la o partidă de şah. Poţi să te duci la culcare. Iți 
mulțumesc pentru mesaj. 

Melchinger a salutat şi s-a retras. 

Tânărul de la recepţie ne-a încredinţat cheile. Urmat de Erich, m- 


— 355 — 


am îndreptat spre ascensor. 

— Ştii cine l-a dat peste cap pe contele Moltke? zise el. Un agent 
al... 

Am ridicat mâna. 

— Mulţumesc, Destul! M-ai năucit. Lasă restul pe mâine. 

— Mâine pleci la Berchtesgaden. 

— Sper să mă întorc. 

— Dragă Eugen, am venit la Bucureşti pentru tine. Dacă tu pleci, 
ce-am să fac singur în oraşul acesta, în care nu cunosc pe nimeni? 
Ridic şi eu pânzele. 

— Şi unde ai de gând să te duci? 

Şi-a netezit părul uşor ondulat. 

— Ştiu eu? Poate la Ischl. Sau la Salzburg. Nu mi-am făcut 
planuri. După ce, ani de-a rândul, te-ai deprins să stai între hulube, 
să-ţi orânduiască alţii viaţa, să vezi aşa cum văd alţii, ţi se pare 
ciudat să te trezeşti deodată liber. Pe front, visam să fiu singur cu 
mine însumi. Să scap de şefi, de ordine, de subalterni, de disciplină. 
Acum sunt liber, dar nu ştiu ce să fac cu libertatea. 

— Dacă vrei, i-am propus, te duc cu avionul în Germania. 

— Eşti o bijuterie, Eugen. Prefer să circul cu trenul, ori cu un 
avion care transportă trupe... Te-aş ruga totuşi ceva. Inainte de 
culcare, gândeşte-te la un program de vacanţă. Ce-ai face dacă ai fi 
în locul meu. Sunt gata să-ţi urmez sugestiile. Dacă se poate, 
întocmeşte un program amănunţit. Oră cu oră. 

Am râs, apoi ne-am despărţit pe culoar. Am intrat fiecare în 
odăile noastre. Inainte de a mă dezbrăca, mi-am adus aminte că 
mai aveam ceva de făcut. Trebuia să-j vorbesc lui von Geist. Era 
preferabil să port această convorbire în camera lui. Poate că în 
apartamentul meu se aflau microfoane. 

Am ciocănit în uşa lui von Geist. Când mi-a deschis, era 
descheiat la tunică, dar cum m-a văzut, şi-a încheiat nasturii. M-a 
poftit înăuntru. Pe o comodă, patefonul său cânta cu sârg, ţinându-i 
de urât. Pe un fotoliu stătea, picior peste picior, Melchinger şi 
sorbea un pahar cu coniac. La apariţia mea, s-a ridicat în picioare. 
Von Geist a vrut să oprească patefonul. 

— Lasă-l să cânte, i-am spus. Îl ador pe Wagner. Am zâmbit. Nu 
ţi-e teamă că la ora aceasta ai să-ţi trezeşti vecinii? 

— Camera din dreapta este ocupată de Melchinger. Cum a auzit 
muzica, s-a şi înfiinţat aici, ca să o asculte mai bine. Odaia din 
stânga este goală. Am avut grijă să mă interesez, îmi permiteţi să 


— 356 — 


vă ofer un coniac. Herr General? 

— Cu plăcere. 

M-am aşezat pe un fotoliu. L-am poftit şi pe Melchinger să ia loc. 

Tema „Flamurii” era executată cu impresionantă forţă de către 
instrumentele de suflat. 

Von Geist mi-a oferit coniacul, într-un pahar de cristal, fin ca o 
corolă de crin. 

— „Courvoisier”, Herr General. 

— Excelent... Cum v-a plăcut petrecerea din seara aceasta? 

— Von Haugwitz este un amfitrion foarte atent cu invitaţii săi, 
zise von Geist. li face pe toţi să se simtă bine. 

— Elementul feminin n-a fost la înălţime, interveni Melchinger. 
Cu excepţia tinerei cântărețe, care ne-a uluit. Am studiat-o sub 
toate unghiurile. Corespunde celor mai stricte canoane ale 
frumuseţii perfecte. 

— Mă mir cum a putut s-o cucerească Haag, acest papă-lapte cu 
ochelari, a rostit von Geist. 

— Natura are curiozităţile ei, am spus. 

Melchinger făcu un gest ca şi când ar fi vrut să prindă ceva care 
plutea prin aer. 

— Cu toate acestea, am mai văzut-o undeva. Unde şi când? Nu- 
mi amintesc. Pe atunci nu era atât de frumoasă. 

— Seamănă cu Daniella Darrieux în Mayerling, opină von Geist. 
De aceea îţi pare cunoscută.. 

— Se poate, încuviinţă Melchinger. Am să-i recomand totuşi lui 
Grunau să-i trimită fotografia la Serviciul 4 din R.S.H.A. 

Am încreţit din sprâncene. 

— Serviciul 4 din R.S.H.A. se ocupă cu spionajul politic. 

— Intocmai. 

Von Geist izbucni în râs. 

— Melchinger nu uită că este ofiţer cu informaţiile. A ajuns să se 
confunde cu personajul pe care-l interpretează. g 

— Totuşi, am mai văzut-o undeva, stărui Melchinger. Incerc să 
ridic zăbranicul aşternut peste unele episoade din trecut. Memoria 
îmi joacă feste. 

— Cred că gelozia din subconştientul dumitale lucrează la roşu, 
surâse von Geist. 

Nu ştiam cum să scap de Melchinger. Voiam să rămân singur cu 
von Geist. Melchinger nu era lipsit de sensibilitate, de tact. Şi-a dat 
instinctiv seama că prezența lui era inoportună. Poate că tăcerea 


— 357 — 


mea l-a făcut să înţeleagă. S-a ridicat din fotoliu, şi-a golit paharul, 
apoi a cerut îngăduinţa să se retragă. 

După plecarea lui, l-am poftit pe von Geist să se aşeze lângă 
mine. 

— Tot ce am să-ţi vorbesc, von Geist, rămâne strict confidenţial. 

— Bineînţeles, Herr General. Să opresc patefonul? 

— Nu. Lasă-l să cânte. E mai bine aşa. 

— Cum porunciţi, Herr General. 

— Sunt chemat la Berchtesgaden, von Geist. 

— Am aflat, Herr General. Melchinger m-a informat. 

— Chemarea ar putea să aibă o semnificaţie deosebită. 
Mazilirea... 

— Nu cred, dar n-ar fi exclus să aveţi dreptate. Aşa s-a procedat 
şi cu Feldmarschallii von Manstein şi von Kleist. 

— Ai şi aflat? 

— Mai devreme sau mai târziu, toate se află, Herr General. 

— Adevărat, von Geist. 

Nu-mi găseam astâmpărul. Am început să mă plimb prin cameră. 

— În cazul că nu mă mai înapoiez din Germania, te rog să-mi 
triezi hârtiile de la inspectorat. Toate piesele care ar putea să dea 
naştere la interpretări răuvoitoare să le distrugi. 

— Am înţeles, Herr General. Dacă rămâneţi în Germania, voi 
păstra legătura cu dumneavoastră. Tot ce am discutat şi stabilit, în 
ultimele noastre convorbiri, rămâne în picioare? 

— Nimic nu se schimbă, von Geist. Nimeni şi nimic nu mă mai 
întoarce din drumul pe care mi l-am ales. 

— Vă urmez cu credinţă, Herr General. Rămân la ordinele 
dumneavoastră, orice s-ar întâmpla. 

— Iti mulţumesc. 

l-am strâns mâna şi m-am înapoiat în camera mea. Am ars 
câteva scrisori, care - în anumite împrejurări - ar fi putut deveni 
compromiţătoare, apoi m-am culcat. Mai precis, am încercat să 
adorm. 


- Sfârşitul volumului | - 


— 358 —