Andreas Eschbach — Un bilion de dolari

Eta AS 


UNI BILION 
DE DOLARI 


virtual. -J2 zoject. eu 


ANDREAS ESCHBACH 


UN BILION DE DOLARI 


Original: Eine Billion Dollar (2001) 


Traducere din limba germană de: 
CORNEL STOENESCU 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2011 


VP - 


Democraţia este 
cea mai proastă formă de guvernare - 


cu excepţia tuturor celor pe care 
le-am încercat până acum. 


Winston Churchill 


VP-3 


Prolog 


Până la urmă, cele două canaturi ale ușii se deschiseră în fața 
lor și intrară într-o încăpere plină de o lumină divină. Centrul 
acesteia era dominat de o masă ovală, mare, din lemn de 
nuanţă închisă, iar în fața ei se aflau doi bărbaţi așteptându-i 
nerăbdători. 

— Mister Fontanelli, daţi-mi voie să vi-i prezint pe partenerii 
mei, spuse tânărul avocat după ce închise ușa în spatele lor. Mai 
întâi tatăl meu, Gregorio Vacchi. 

John strânse mâna unui bărbat cu privire pătrunzătoare, în jur 
de cincizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum gri la un 
rând și purtând ochelari cu ramă subţire de aur, care cu părul lui 
rar aducea cu un contabil. ȚIi-l puteai imagina ca avocat 
finanţist, la bara tribunalului administrativ, cu buzele-i subțiri 
citând paragrafe seci din codul comercial. Acesta îi strânse 
mâna rece, cu politețe formală, mormăind ceva de genul: „Mă 
bucur să vă cunosc”, fără să lase impresia că știa ce însemna 
asta, adică să se bucure. 

Celălalt bărbat era ceva mai în vârstă, dar, cu părul lui buclat, 
des și cu sprâncenele stufoase care imprimau expresiei feţei o 
anumită severitate, părea mult mai plin de viaţă. Purta un 
costum la două rânduri, bleumarin, o cravată severă, de club, și 
o batistă elegantă aranjată desăvârșit. Pe el ţi-l puteai imagina 
cu un pahar de șampanie în mână, într-un local cu pretenţii, 
sărbătorind victoria într-un proces de crimă răsunător și la ore 
târzii ciupind vesel de fund chelneriţele. Strânsoarea lui fu 
puternică și acesta îl privi pe John aproape neplăcut de direct în 
ochi, când se prezentă cu o voce gravă: 

— Alberto Vacchi. Sunt unchiul lui Eduardo. 

Abia acum remarcă John că, în dreptul uneia dintre ferestre, 
într-un fotoliu cu rezemători laterale proeminente pentru cap se 
mai afla cineva - un bărbat în vârstă, care ţinea ochii închiși, 
fără a lăsa însă impresia că ar dormi. Părea mai curând prea 
epuizat pentru a-și putea menţine în activitate toate simţurile. 
Peste gulerul moale al cămâășii lui, deasupra căreia purta o vestă 
gri tricotată, se răsfrângea pielea ridată a gâtului. În poală avea 


VP - 4 


o mică pernă din catifea, pe care își odihnea mâinile 
împreunate. 

— Este padrone, spuse Eduardo Vacchi, care observase 
privirea lui John. Bunicul meu. După cum vedeţi, suntem o firmă 
de familie. 

John clătină doar din cap, neștiind ce să mai zică. Fu îndreptat 
către un scaun aflat singuratic în dreptul laturii mesei și se 
supuse gestului unei mâini care îi indică să ia loc. De cealaltă 
parte a mesei se aflau patru scaune unul lângă altul, cu 
rezemătorile sprijinite ordonat de marginea mesei; în dreptul 
fiecărui scaun fuseseră înșirate mape subţiri din piele neagră, 
fiecare având gravat un blazon. 

— Doriţi ceva de băut? fu întrebat. Cafea? Apă minerală? 

— Cafea, vă rog, se auzi John răspunzând. 

Avea aceeași senzaţie de nesiguranţă care îl încercase atunci 
când intrase în holul hotelului Waldorf-Astoria. 

Eduardo împărți ceștile de cafea pregătite pe o măsutţă cu 
rotițe, puse lângă ele cănițele cu frişcă, zaharniţele din argint, 
turnă cafeaua și așeză cana lângă ceașca lui John. Cei trei 
Vacchi se așezară, Eduardo, pe locul din dreapta, din 
perspectiva lui John, Gregorio - tatăl - lângă el, și Alberto - 
unchiul - alături de acesta. Cel de-al patrulea scaun, din 
extrema dreaptă, rămase liber. 

Se iscă un zgomot general, când toată lumea puse frișca, 
zahărul și începu să amestece în cafea. John privea pestrițătura 
tăbliei mesei. Era probabil dintr-un lemn de rădăcină. In timp ce 
amesteca în ceașcă cu lingurita grea, din argint, încercă să 
arunce o privire în jur. 

Prin ferestrele din spatele avocaţilor ţi se dezvăluia priveliștea 
unui New York sclipitor, în ale cărui văgăuni dansa lumina 
soarelui, și a unui East River strălucind într-un albastru profund 
cu pete mai luminoase. În dreapta și în stânga ferestrelor, 
perdele diafane, roze-gălbui, ce contrastau puternic cu mocheta 
groasă, de un roșu-închis imaculat și cu pereţii albi ca zăpada. 
De necrezut! John sorbi din cafeaua aromată și tare, care 
aducea mai curând cu espresso pe care uneori i-l pregătea 
mama sa. 

Eduardo Vacchi deschise mapa din faţa lui, iar zgomotul 
înfundat, făcut pe tăblia mesei de pielea în care era legată, 


VP-5 


răsună ca un semnal. John lăsă pe masă ceașca și mai trase o 
dată cu putere aer în piept. Incepea. 

— Mister Fontanelli, începu avocatul cel tânăr și se aplecă 
ușor în faţă, cu coatele sprijinite de masă și cu palmele 
împreunate. Acum tonul lui nu mai era cel amabil, ci să zicem că 
era oficial. Vă rugasem să aveți la dumneavoastră un document 
de identitate - permisul de conducere, pașaportul sau ceva 
asemănător -, doar ca o formalitate, mă înţelegeţi. 

John dădu afirmativ din cap. 

— Am permisul de conducere. Un moment. 

Introduse mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor, se 
sperie când nu găsi nimic și imediat își aminti că pusese 
permisul în buzunarul interior al hainei. Febril, aproape cu 
mâinile tremurânde, întinse documentul peste masă. Avocatul îl 
luă, îl privi rapid, apoi, cu o înclinare a capului, îl întinse tatălui 
său care, spre deosebire de el, îl examină atât de atent, de 
parcă ar fi fost convins că avea de-a face cu un fals. 

Eduardo zâmbi ușor. 

— Și noi avem o dovadă a identităţii noastre. Scoase la iveală 
două documente cu aspect foarte oficial. Familia Vacchi 
rezidează de mai multe secole la Florența și aproape toți 
bărbații acestei familii au fost de generaţii fie avocați, fie 
curatori ai averilor. Primul document confirmă acest lucru; cel 
de-al doilea este o traducere în engleză a primului document, 
certificată de statul New York. 

Îi întinse cele două documente lui John, care le cercetă 
nedumerit. Unul, aflat într-o folie transparentă, părea să fie 
destul de vechi. Un text în limba italiană, din care John înțelegea 
un cuvânt din zece, scris la mașină, pe o hârtie devenită cenușie 
odată cu trecerea anilor, având imprimată pe ea un blazon, cu 
nenumărate  ștampile şi semnături decolorate dedesubt. 
Traducerea în limba engleză, printată clar cu laser, prevăzută cu 
un timbru fiscal și cu o ștampilă notarială, părea cam încâlcită, 
plină de termeni juridici și, în măsura în care John o înţelegea, 
confirma ceea ce spusese tânărul Vacchi. 

Puse cele două documente în faţa sa și își încrucișă brațele. O 
nară i se zbătea și spera că acest lucru nu era vizibil. 

Eduardo își împreună din nou palmele. Permisul de conducere 
al lui John ajunsese între timp la Alberto, care îl examina dând 
din cap binevoitor, apoi îl împinse încet în mijlocul mesei. 


VP-6 


— Mister  Fontanelli, sunteți moștenitorul unei averi 
considerabile, spuse Eduardo revenind la un ton oficial. Suntem 
aici pentru a vă comunica suma respectivă și condiţiile 
acceptării moștenirii, iar, dacă dumneavoastră vă declaraţi gata 
să acceptaţi moștenirea, vom discuta pașii necesari pentru 
obținerea ei. 

John confirmă nerăbdător: 

— Hm... da, însă aţi putea să-mi spuneţi mai întâi cine a 
murit, de fapt? 

— Dacă îmi permiteţi, aș dori să amân un moment răspunsul 
la această întrebare. Este o poveste mai lungă. In orice caz, nu 
este cineva dintre rudele dumneavoastră apropiate. 

— Și atunci cum de moștenesc ceva? 

— După cum am spus, acest lucru nu poate fi explicat într-o 
fraza ori doua. De aceea vă rog să mai aveţi răbdare. Pentru 
moment, se pune întrebarea: ar trebui să primiţi o sumă de bani 
considerabilă. O vreți? 

John izbucni involuntar în râs. 

— OK. Care este suma? 

— Peste optzeci de mii de dolari. 

— Aţi spus optzeci de mii? 

— Da. Optzeci de mii. 

Omule! John se sprijini de speteaza scaunului și expiră cu 
zgomot. Oh! Opt-zeci-de mii! Nu este de mirare că veniseră 
patru bărbaţi. Optzeci de mii de dolari era o sumă frumușică. 
Dintr-odată! Omule, omule! Dintr-odată, asta trebuia mai întâi 
să fie digerată. Însemna... însemna că putea să meargă la 
colegiu, putea face asta lejer, fără să mai trebuiască să lucreze 
măcar o oră la vreo pizzerie prăpădită ori în altă parte. Optzeci 
de mii! Omule, dintr-un foc! Pur și simplu! De necrezut! Dacă 
el... O.K., trebuia să fie atent să nu devină megaloman. Putea să 
rămână în grupul cu care împărțea apartamentul, era OK, nu era 
ceva luxos, dar, dacă va trăi făcând economie... omule, îi vor 
ajunge banii chiar pentru o mașină la mâna a doua! Plus niște 
boarfe. Una-alta. Ehei, și fără să-și facă griji! 

— Nu este rău, rosti în cele din urmă. Și ce mai vreți să știți 
acum de la mine? Dacă iau banii sau nu-i iau? 

— Da. 

— Acum o întrebare prostească: Chestia are vreun clenci? 
Odată cu suma moștenesc și niște datorii sau așa ceva? 


VP - 7 


— Nu. Moșteniţi bani. Dacă sunteți de acord, primiţi banii și 
puteţi să faceţi ce vreţi cu ei. 

John dădu din cap nedumerit. 

— Vă imaginaţi că aș putea răspunde cu nu? Vă imaginaţi că 
ar putea cineva să spună nu? 

Tânărul avocat ridică mâinile: 

— Este o formalitate. Trebuie să întrebăm. 

— Aha, OK. Aţi întrebat. Și eu răspund da. 

— Bun. Felicitările mele! 

John ridică din umeri. 

— Ştiţi ceva? Am să cred abia când voi avea banii în mână. 

— Aveţi tot dreptul. 

Dar nu era adevărat. Deja credea. Deși era o nebunie, mai 
mult decât o nebunie, să vină patru avocaţi din ltalia la New 
York ca să-i aducă un cadou de optzeci de mii de dolari lui, un 
tip care distribuia pizza din ușă-n ușă, amărât și insignifiant... 
gândi el. Dar în această încăpere era ceva care îi dădea 
siguranţă. Siguranţa că se afla la o răscruce din viaţa sa. De 
parcă toată viaţa ar fi așteptat să vină aici. O nebunie. Simţea 
cum se răspândea în el o căldură binefăcătoare. 

Eduardo Vacchi închise servieta cu documente și, de parcă 
tocmai asta ar fi așteptat, tatăl lui - cum se numea acesta? 
Gregorio? - o desfăcu alături pe a lui. John simţi furnicături în 
ceafă și după sprâncene. Asta prea părea studiată. Acum urma 
partea proastă, marea șmecherie. Acum trebuia să fie atent. 

— Din motive ce urmează să fie explicate - începu tatăl lui 
Eduardo, și tonul lui era atât de indiferent încât puteai crede că 
din gură îi va ieși praf -, cazul dumneavoastră, mister Fontanelli, 
este unic în istoria firmei noastre. Deși familia Vacchi se ocupă 
de generaţii de administrarea averilor, niciodată nu am mai avut 
o discuţie de acest gen, și nici nu vom mai avea. Așadar, 
credem că lucrul cel mai bun este ca în caz de dubiu să fim mai 
bine prea prevăzători decât prea superficiali. Își scoase ochelarii 
și îi inu în mână clătinându-i, apoi continuă: Un coleg și prieten, 
în urmă cu câţiva ani, a trăit deprimanta experienţă ca, la 
deschiderea unui testament, unul dintre cei prezenţi să moară 
sub ochii lui de un atac de cord, declanșat după toate 
probabilitățile, de șocul fericitei surprize de a afla că este 
moștenitorul unei averi importante. Trebuie spus că fusese 
vorba despre o sumă mai mare decât cea pe care v-a făcut-o 


VP-s 


cunoscută fiul meu, dar persoana respectivă nu fusese cu mult 
mai în vârstă decât dumneavoastră și până la acel moment nu 
se cunoscuse că ar suferi de inimă. Îşi puse din nou ochelarii pe 
nas, se îndreptă și îl privi în ochi pe John. Înţelegeţi ce vreau să 
spun? 

John, care urmărise cu greutate prelegerea acestuia, confirmă 
automat, dar dădu apoi din cap negativ: 

— Nu. Nu, nu înțeleg nimic. Moștenesc acum ori nu 
moștenesc? 

— Moșteniţi, nu aveți nicio grijă. Gregorio trase cu ochiul la 
mapa de pe masă și învârti niște hârtii pe ea. Adăugă: Tot ce v-a 
spus Eduardo este corect. Îşi ridică din nou privirea: Totul până 
la sumă. 

— Până la sumă? 

— Nu moșteniţi optzeci de mii, ci peste patru milioane de 
dolari. 

John se holba la el cu senzaţia că se oprise timpul, se holba la 
interlocutor, și singurul lucru care se mișcă fu doar maxilarul lui 
inferior, care o luă în jos fără să îl poată opri ori influența într-un 
fel. 

Patru! 

Milioane! 

De dolari! 

— Uau! exclamă el. Își trecu mâinile prin păr, ridică privirea în 
tavan și mai exclamă încă o dată: Uau! 

După care începu să râdă. Își răvăși părul și râse ca un nebun. 
Patru milioane de dolari! Nu se putea liniști, râdea și probabil că 
celorlalţi tocmai le trecea prin cap să cheme o mașină de la 
salvare. Patru milioane! Patru milioane! 

Îi mai privi o dată pe avocatul din îndepărtata Florenţă. 
Lumina de primăvară îi conferea părului său rar aspectul unei 
aureole. Îi venea să-l sărute. Pe toţi i-ar săruta. Au venit ca să îi 
pună în poală patru milioane de dolari! Râse din nou și râse, și 
râse. 

— Uau! mai exclamă o dată când își recăpătă respiraţia, 
înțeleg. Aveaţi dreptate că mă va lovi damblaua când îmi veţi 
spune că am moștenit patru milioane, corect? 

— S-ar putea zice așa, confirmă Gregorio Vacchi, căruia i se 
ivise un zâmbet în colțul gurii. 


VP-9 


— Și știți ceva? Aveţi dreptate. M-ar fi lovit damblaua. Oh, 
omule...! Își duse mâna la gură și nu mai știa unde să se mai 
uite. Știţi dumneavoastră că eu am avut alaltăieri cea mai 
groaznică noapte a vieţii mele - și asta numai pentru că nu 
aveam bani de metrou? Un amărât de dolar, douăzeci și cinci de 
cenți păduchioși? Și dumneavoastră veniţi acum şi-mi vorbiţi de 
patru milioane... 

Nf. Nf. Nf. Dumnezeu știe că treaba cu infarctul nu era o 
minciună. Inima îi bătea nebunește. Simpla imagine a banilor 
făcea să-i bubuie pulsul de parcă ar fi făcut sex. 

Patru milioane de dolari. Era... Erau mai mult decât simpli 
bani. Era o altă viaţă. Cu patru milioane de dolari putea să facă 
orice și-ar fi dorit. Cu patru milioane de dolari nu mai trebuia să 
muncească nicio zi din viață. Nu avea nicio importanță dacă 
avea ori nu avea studii, dacă era ori nu era cel mai prost pictor 
din lume. 

— Și chiar este adevărat? se simţi brusc obligat să întrebe. 
Adică, vreau să spun că nu apare deodată cineva și zice: Sâc! 
Aţi fost filmat cu camera ascunsă! Sau altceva de acest gen? 
Discutăm de bani adevăraţi, de o moștenire reală? 

Avocatul ridică din sprâncene de parcă această idee ar fi fost 
pentru el o ilustrare a absurdului. 

— Discutăm despre bani adevăraţi, nu aveţi nicio grijă. 

— Vreau să zic că, dacă vă bateţi joc de mine, am să strâng 
pe cineva de gât. Și nu știu dacă celor care vizionează „Camera 
ascunsă” le va face plăcere. 

— Pot să vă asigur că suntem aici doar cu scopul de a face din 
dumneavoastră un om bogat. 

— Bun. 

Nu că și-ar fi făcut cu adevărat griji. Fusese doar un gând de 
care a trebuit să scape, ca și cum prin simpla lui enunţare 
pericolul ar fi putut să fie anulat. Ceva îl făcea să creadă că nu 
era mințit. 

Aici, înăuntru, era cald. Și, culmea, când intraseră, lui i se 
păruse că în încăpere era răcoare, că instalaţia de climatizare 
funcţiona la o temperatură prea scăzută. Acum i se părea că din 
clipă în clipă sângele va începe să-i fiarbă în vene. Avea febră? 
Era poate efectul faptului că în urmă cu două nopţi, venind spre 
casă, traversase Brooklyn Bridge pe jos, pe un vânt rece, umed, 


VP - 10 


care bătea dinspre mare și care îl transformase într-un turtur de 
gheață. 

Işi plecă privirea. Brusc, blugii pe care îi purta i se părură 
jerpeliți, iar capetele mânecilor hainei erau tocite; până acum nu 
remarcase asta niciodată. Materialul începuse să se roadă. lar 
cămașa era sărăcăcioasă, o cârpă ieftină, luată din magazinul cu 
vechituri. Nici măcar când fusese nouă nu arătase ca lumea. 
Marfă proastă, un flecușteț. Ridică privirea către Eduardo, care 
zâmbea ușor, de parcă i-ar fi citit gândul. 

Afară Skyline-ul sclipea în continuare ca un vis din sticlă și 
cristal. Deci, acum era un om făcut. John Salvatore Fontanelli, 
fiu de cizmar din New Jersey, reușise - fără efort propriu, fără să 
se fi implicat în vreun fel, pur și simplu printr-un moft al sorții. 
Poate că dintotdeauna bănuise el ceva și de aceea nici nu prea 
se străduise, nu prea dăduse în brânci muncind. Pentru că o 
zână îi șoptise în leagăn că nu va avea nevoie de așa ceva? 

— OK, spuse el și bătu din palme. Ce urmează? 

— Deci, acceptaţi moștenirea? 

— les, Sir 

Avocatul dădu satisfăcut din cap și închise servieta. John se 
rezemă de speteaza scaunului și respiră adânc. Ce zi! Se simțea 
plin cu șampanie, plin de vesele bășicuţe efervescente care se 
ridicau și se tot ridicau, adunându-se într-o chicoteală 
prostească în capul pieptului. 

Era curios să afle cum decurgea, practic, obţinerea unei astfel 
de moșteniri. Cum va primi banii. Desigur că nu peșin. Prin 
virament nu se putea, pentru că nu mai avea un cont. Poate că 
va primi un cec. Exact. Și îi va produce o imensă satisfacţie să 
se plimbe prin sala ghișeelor băncii care îi anulase contul, să îi 
vâre sub nas acelui funcționar un cec de peste patru milioane de 
dolari și să aștepte să vadă ce mutră va face. Îi va face o imensă 
plăcere să se comporte ca un porc, ca ultimul ticălos bogat... 

Cineva își drese glasul. John reveni din visare la realitatea din 
încăpere. Alberto Vacchi fusese cel care își dresese glasul. 

Tocmai deschisese servieta aflată în faţa lui. John îl privi pe 
Eduardo. Apoi pe Gregorio, tatăl lui. Pe Alberto, unchiul lui. 

— Să nu-mi spuneţi acum că este mai mult. 

Alberto râse ușor, precum uguitul unor porumbei. 

— Ba da, zise acesta. 

— Mai mult decât patru milioane de dolari? 


VP - 11 


— Considerabil mai mult. 

Inima i-o luă din nou din loc. Plămânii îi păreau iarăși ca niște 
foale. John ridică o mână ca pentru a se apăra. 

— Staţi puţin. Ușor. Patru milioane era o cifră grozavă. De ce 
exageraţi? Patru milioane pot face fericit un om. Mai mult ar fi... 
ei, da, poate că prea mult... 

ltalianul îl privi pe sub sprâncenele stufoase. Avea în ochi 
niște sclipiri ciudate. 

— Aceasta este singura condiţie legată de moștenire, John. 
Ori acceptaţi totul, ori nimic... 

John înghiţi în sec. 

— Este mai mult decât dublul? întrebă el precipitat, parcă 
pentru a preîntâmpina un blestem. 

— Considerabil mai mult. 

— Mai mult decât de zece ori? Mai mult de patruzeci de 
milioane? 

— John, trebuie să învăţaţi să gândiţi la dimensiuni mari. Nu 
este un lucru ușor, și eu nu vă invidiez. Alberto îi făcu un semn 
de încurajare, aproape conspirativ, de parcă ar fi vrut să îl 
încurajeze să îl însoțească într-o casă rău-famată. Gândiţi la 
dimensiuni mari, John! 

— Mai mult decât...? 

Citise odată într-o revistă despre averile marilor staruri ale 
muzicii. Se spunea că Madonna ar dispune de șaizeci de 
milioane de dolari, iar Michael Jackson ar avea dublu. In fruntea 
clasamentului se afla fostul beatle Paul McCartney, a cărui avere 
era apreciată la cinci sute de milioane de dolari. Ameţi, dar 
continuă: 

— Mai mult decât de douăzeci de ori? 

Voise să spună „de o sută de ori”, dar nu cutezase. A accepta 
că el ar putea - așa, pur și simplu, fără efort, fără talent - să 
intre în posesia unei averi asemenea unor astfel de legende 
avea în sine ceva dintr-o blasfemie. 

Un moment, fu liniște. Avocatul îl privea, mișca buzele, dar nu 
spunea nimic. 

— Familiarizaţi-vă cu cifra de două miliarde, zise el. Apoi 
completă: De dolari. 

John îl privea fix și asupra tuturor celor prezenţi părea că se 
lăsa ceva greu, de plumb. Nu mai era de glumă. Lumina 
soarelui, care pătrundea prin ferestre, îl orbea, îl durea precum 


VP - 12 


lumina unei lămpi de interogatoriu. Nu mai era de glumă, într- 
adevăr. 

— Vorbiţi serios, nu? întrebă el. 

Alberto Vacchi confirmă. 

John privi în jur confuz, de parcă ar fi căutat o ieșire. Miliarde! 
Cifra îl apăsa ca o greutate de tone, îi apăsa umerii, creștetul. 
Miliarde... era o dimensiune în care nu se mai mișcase nici 
măcar în imaginaţie. Miliarde... însemna că se afla la nivelul 
celor din familiile Rockefeller și Rothschild, al șeicilor saudiţi ai 
petrolului și al giganţilor imobiliari japonezi. Miliarde... era mai 
mult decât bunăstare. Era... nebunie. 

Inima încă îi mai bubuia. Un mușchi începuse să-i zvâcnească 
la gamba dreaptă și nu se mai oprea. Inainte de toate trebuia să 
se liniștească. Aici avea loc un joc foarte ciudat. Așa ceva nu 
exista, nu exista în lumea pe care el o cunoștea! Să apară pur și 
simplu patru bărbaţi, despre care nu mai auzise în viaţa lui, care 
să pretindă că el moștenise două miliarde de dolari? Nu. Nu 
mergea așa. Ceva nu era în regulă. El habar n-avea cum trebuia 
să se desfășoare o ceremonie de moștenire, dar ce se petrecea 
era în orice caz ciudat. 

Încercă să-și amintească filme văzute de el. Fir-ar... că doar 
văzuse atât de multe filme, își petrecuse mai mult ori mai puţin 
copilăria în faţa televizorului și la cinematograf... cum se 
petrecuseră lucrurile acolo? Da, o deschidere de testament. 
Când cineva murea, se deschidea un testament, unde participau 
toți moștenitorii, pentru a afla din gura unui notar cât moștenea 
fiecare. Și pentru a se certa la final. 

Exact! Ce se petrece când moare cineva și lasă o moștenire? 
Primii moștenitori sunt soțul și copiii, nu? Cum se face că el 
trebuia să moștenească ceva, iar fraţii lui nu moșteneau? Și cum 
moștenea el ceva, când tatăl lui încă trăia? 

Ceva nu era în regulă aici. 

Inima și respiraţia i se mai potoliră. Dar să nu se bucure prea 
devreme. John își drese glasul: 

— Trebuie să pun o întrebare naivă. Cum de tocmai eu trebuie 
să moștenesc ceva? Cum aţi ajuns la mine? 

Avocatul dădu calm din cap. 

— Noi am efectuat cercetări foarte detaliate și foarte 
temeinice. Nu v-am fi invitat la o discuţie dacă din punctul 
nostru de vedere nu am fi fost siguri sută la sută. 


VP - 13 


— Bun, dumneavoastră sunteţi siguri. Dar eu nu sunt. Știţi, de 
exemplu, că eu am doi fraţi? Nu trebuie să împart moștenirea cu 
ei? 

— Nu în acest caz. 

— De ce nu? 

— Aţi fost desemnat ca unic moștenitor. 

— Unic moștenitor? Cui dracului i-a venit ideea ca tocmai mie 
să-mi lase două miliarde de dolari? Vreau să spun că tatăl meu 
este cizmar. Nu știu prea multe despre rubedeniile noastre, dar 
sunt sigur că printre ele nu se află niciun miliardar. Cel mai 
bogat ar fi unchiul meu Giuseppe, care are o firmă de taxiuri la 
Napoli, cu zece ori douăsprezece mașini. 

— Corect. Alberto Vacchi zâmbi. Și acesta trăiește încă, iar, 
din câte știm noi, este sănătos tun. 

— Deci, cum a apărut această moștenire? 

— Sună de parcă nu prea aţi fi interesat. 

John simţi că începea să se enerveze. Rareori se înfuria cu 
adevărat, dar aici și acum se prea putea să o facă. 

— De ce mă tot plimbaţi? De ce faceţi un astfel de secret din 
asta? De ce nu îmi spuneţi simplu că a murit cutare ori cutare? 

Avocatul își răsfoi hârtiile, ceea ce aducea teribil a manevră 
de evitare. Așa cum cineva răsfoiește o listă cu întâlniri goală și 
o face de parcă s-ar strădui să găsească un moment în care ar fi 
liber. In cele din urmă, acesta vorbi: 

— Aici nu este vorba despre un caz obișnuit de succesiune. În 
mod normal există un testament, un executor testamentar și o 
deschidere de testament. Banii despre care este vorba aici sunt 
proprietatea unei fundaţii, într-un anumit sens, sunt în acest 
moment proprietatea ei. Noi îi administrăm de când a murit 
fondatorul ei - ceea ce s-a petrecut în urmă cu foarte mult timp. 
El a lăsat o dispoziţie în conformitate cu care averea fundaţiei 
va reveni celui mai tânăr succesor pe linie bărbătească aflat în 
viaţă la data de 23 aprilie 1995. lar acesta sunteți 
dumneavoastră. 

— La 23 aprilie... John miji ochii neîncrezător. Adică, alaltăieri. 
De ce tocmai în această zi? 

Alberto ridică din umeri. 

— Așa prevede dispoziţia. 

— lar eu sunt cel mai tânăr Fontanelli? Sunteţi siguri? 


VP - 14 


— Unchiul dumneavoastră, Giuseppe, are o fiică în vârstă de 
cincisprezece ani. Dar este o fiică. Un văr al tatălui 
dumneavoastră, Romano Fontanelli, avea un fiu de șaisprezece 
ani, Lorenzo. Dar, așa cum probabil știți, acesta a murit pe 
neașteptate în urmă cu două săptămâni. 

John privea suprafaţa lucioasă a mesei ca pe un oracol. Putea 
fi așa. Fratele lui, Cesare, și soția acestuia îi enervau cu ocazia 
fiecărei sărbători de Crăciun, purtând ore în șir discuţii despre 
cât de lipsit de sens, ba chiar cât de criminal este să faci copii în 
această lume. lar Lino... ei, da, acesta avea doar avioane în cap. 
Mama îi povestise recent la telefon despre Lorenzo, care murise 
dintr-o cauză banală, o înțepătură de albină ori așa ceva. Da, 
când se ajungea să se vorbească despre rudele italiene, se 
amintea doar de nunţi și despărțiri, boli și decese, niciodată 
despre copii. Da, era posibil să fie așa. 

— De fapt, din ce provin aceste două miliarde de dolari? 
întrebă el în cele din urmă. Din participaţii la firme, acţiuni, 
sonde de ţiţei și alte chestii din astea? 

— Aur, răspunse Alberto. Doar din aur. Nenumărate conturi la 
nenumărate bănci din toată lumea. 

John îl privea cu o senzaţie de acru în stomac. 

— lar eu trebuie să moștenesc tot doar pentru că în urmă cu 
două zile eram cel mai tânăr Fontanelli? Ce sens are? 

Avocatul răspunse cu o privire lungă și gânditoare. 

— Nu știu care este sensul, mărturisi el. Așa stau lucrurile, ca 
de multe ori în viaţă. 

John se simţea ușor ameţit. Amețţit și murdar, zdrenţăros, un 
bărbat îmbrăcat cu cârpe ce de-abia meritau denumirea de 
haine. În cap încă îi mai turuia o voce ferm convinsă că era 
păcălit, înșelat, tras pe sfoară într-un mod insesizabil. lar, pe de 
altă parte, un simțământ adânc înrădăcinat în el, masiv precum 
fundamentul de granit al Manhattanului, îi șoptea că acea voce 
se înșela, că aceea nu era altceva decât produsul nenumăratelor 
ore petrecute în faţa televizorului, unde niciodată nu li se 
întâmplă oamenilor ceva bun. Dramaturgia filmului nu permite 
așa ceva. Așa ceva se poate petrece doar în realitate. 

Senzaţia că survenise ceva când intrase în această încăpere, 
senzaţia că se afla într-un moment de cotitură al vieţii lui erau 
încă prezente mai puternic decât până atunci. 


VP -15 


Doar că acum simţea prezenţa fricii de a fi zdrobit de această 
schimbare. 

Două miliarde de dolari. 

Dacă ei veniseră pentru a-i înmâna o moștenire de două 
miliarde de dolari, atunci ar putea da câteva mii mai înainte, 
fără ca prin asta cineva să fie deranjat. Și atunci ar putea să-și 
ia un avocat propriu, care să verifice totul amănunţit. li veni în 
minte vechiul lui prieten Paul Siegel. Paul cunoștea avocați. Cu 
siguranţă că el îi cunoștea pe cei mai buni avocați din oraș. Da. 
John respiră adânc. 

— Întrebarea - continuă Alberto Vacchi, avocat din Florenţa, 
Italia și administrator al averii - este aceeași: Acceptaţi 
moștenirea? 

Era bine să fii bogat? Până acum se străduise doar să nu fie 
prea sărac. Îi dispreţuise pe cei care se aflau în spatele banilor. 
Pe de altă parte, viaţa era mai simplă și mai plăcută când aveai 
bani. Dacă nu aveai bani, erai mereu sub tensiune. Nu aveai de 
ales. Trebuia să faci lucruri ce puteau sau nu puteau să facă 
plăcere cuiva. Probabil că această lege era unica veșnic 
valabilă: celui cu bani îi merge mai bine decât celui fără bani. 

Expiră adânc. 

— Răspunsul, zise el și găsi că acesta suna chiar cool, este 
același: da. 

Alberto Vacchi zâmbi cald și sincer. 

— Felicitările mele! spuse acesta și închise mapa. 

John simţi că scăpase de o mare greutate și se lăsă pe 
speteaza capitonată a scaunului său. Tocmai devenise miliardar. 
| se putea întâmpla ceva și mai rău. li privea pe cei trei avocaţi, 
care ședeau în semicerc în fața lui, de parcă ar fi fost o comisie 
de triere, și aproape că rânji. 

În acel moment, se ridică în picioare bărbatul de pe fotoliul de 
lângă fereastră. 


VP - 16 


1. 


Copilăria lui John fusese populată cu bărbaţi misterioși. 
Aceștia apăreau singuri ori în grup, câte doi, câte trei, îl 
examinau de pe marginea locului dejoacă, îi zâmbeau pe drumul 
spre școală și discutau între ei despre el, atunci când credeau că 
nu îi aude ori nu îi înțelege. 

— Este el, spuneau ei în limba italiană. Mai trebuie să 
așteptăm. 

Și își mărturiseau unul altuia cât de greu le era să aștepte. 

Mama lui se speriase de moarte când îi povestise acasă 
despre aceste lucruri. O lungă perioadă, nu a mai avut voie să 
iasă singur din casă, trebuise să privească de la fereastră cum 
se jucau ceilalţi copii. Apoi nu a mai povestit nimănui când 
apăreau bărbaţii aceia. Până când nu i-a mai văzut și s-au 
transformat în amintiri. 

e 

Când avea doisprezece ani, descoperise că mister Angelo, 
clientul cel mai de vază al atelierului tatălui său, avea un secret. 
Totdeauna mister Angelo îi păruse un mesager ceresc nu numai 
pentru că era atât de elegant; când ședea cu costumul său alb 
pe scaunul înalt din fața bancului atelierului și discuta cu tatăl 
lui într-o italiană domoală, cu picioarele sprijinite de bara 
metalică, însemna că începea vara, minunatele săptămâni fără 
de sfârșit, cu cornete de înghețată, după-amiezi de bălăceală în 
bazinul gonflabil, excursii la Coney Island și nopţi pline de 
sudoare. Vara era pe terminate și se făcea toamnă abia când 
mister Angelo apărea a doua oară în an, într-un costum gri- 
deschis, când îi întindea tatălui său pantofii, vrând să știe cum îi 
mai mergea familiei. 

— Sunt pantofi buni, italienești, l-a auzit John odată pe tatăl 
său spunându-i mamei. Foarte moi, făcuţi pentru vremea din 
Italia. Cam vechi, dar excepţional de bine îngrijiţi, se poate zice. 
Pariez că asemenea pantofi nu se mai pot cumpăra astăzi 
niciunde. 

Faptul că mesagerii cerești purtau pantofi deosebiți era 
pentru John de la sine înţeles. 


VP - 17 


În acea zi specială în care se încheia vara anului 1979 - și nu 
numai vara se încheia, dar asta pe-atunci nu bănuia nimeni -, 
John primise permisiunea de a-i însoţi la aeroportul John F. 
Kennedy pe cel mai bun prieten al său, Paul Siegel, și pe mama 
acestuia. Jimmy Carter mai era încă președinte, nu începuse 
încă drama ostaticilor de la Teheran, Art Garfunkel cântase 
toată vara Bright Eyes, trupa de dansatori Village interpretase 
Y.M.CA; iar tatăl lui Paul trebuia să se întoarcă dintr-o călătorie 
de afaceri făcută în Europa. Părinţii lui Paul aveau un magazin 
de ceasuri pe strada 13, și mister Siegel putea să povestească 
istorii incredibil de palpitante despre jafurile pe care le trăise. In 
peretele din spate al magazinului, ascunsă de fotografia 
înrămată a lui Paul ca bebeluș, se găsea o adevărată tainiţă cu 
încuietoare! John se afla pentru prima dată în celebrul aeroport 
și, împreună cu Paul, își turtea nasul într-un uriaș geam prin 
care puteau fi urmăriţi pasagerii care soseau. 

— Toţi aceștia vin de la Roma, explică Paul. Paul era incredibil 
de deștept. Pe drum le povestise istoria New Yorkului începând 
din epoca pietrei, le povestise totul despre Wall Street și despre 
cine construise Brooklyn Bridge, când fuseseră acestea 
inaugurate și așa mai departe. Acum adăugă: Tăticul meu vine 
cu avionul de la Copenhaga. Are cel puţin o jumătate de oră 
întârziere. 

— Grozav, zise John. 

Nu se grăbea să se întoarcă acasă. 

— Hai să-i numărăm pe bărbaţii cu barbă! propuse Paul. Așa 
era el, totdeauna avea idei cu privire la ceea ce puteau să facă. 
Sunt valabile numai bărbile care acoperă tot obrazul și cine 
numără primul zece câștigă. OK? Eu deja văd unul, acolo în față, 
cel cu servieta roșie! 

John miji ochii ca un vânător de urme indian. Nu avea rost să 
vrea să-l învingă pe Paul într-o astfel de întrecere, dar cel puţin 
putea să încerce. 

Și așa l-a descoperit pe mister Angelo. 

El era, fără nicio îndoială. Costumul gri-deschis, felul în care 
se mișca. Faţa. John clipi, aşteptă ca silueta să dispară ca o 
himeră, dar mister Angelo nu dispăru, ci continua să meargă ca 
un om normal în coloana pasagerilor zborului de la Roma, fără 
să ridice privirea, având în mână doar o pungă din plastic. 

— Bărbatul cu pardesiu maro! strigă Paul. Doi! 


VP - 18 


Un bărbat în uniformă îl opri pe mister Angelo, arătă către 
pungă și spuse ceva. Mister Angelo deschise punga din plastic și 
scoase din ea două perechi de pantofi, una maro și una neagră. 

— Hei, nu joci corect! se plânse Paul. 

— Este plictisitor, ripostă John fără să își ia ochii de la ce se 
petrecea. 

Agentul de securitate părea mirat și întrebă ceva. Mister 
Angelo răspunse ţinând pantofii în mână. În cele din urmă, 
agentul îi făcu semn că poate să plece, mister Angelo băgă 
pantofii înapoi în pungă și dispăru în spatele unei uși cu 
deschidere automată. 

— Îți este teamă că pierzi, opină Paul. 

— Oricum pierd mereu, răspunse John. 

Seara află că mister Angelo fusese în acea zi la atelierul 
tatălui său. Lăsase cadouri pentru copii, câte o tabletă mare de 
ciocolată pentru fiecare și, în plus, pentru John o bancnotă de 
zece dolari. Când John luă în mână ciocolata și bancnota, îl 
încercă un sentiment ciudat. De parcă ar fi descoperit ceva ce 
trebuia ţinut secret. 

— Astăzi l-am văzut pe mister Angelo la aeroport, spuse el 
totuși. A venit cu avionul de la Roma și nu avea cu el nimic, în 
afară de pantofii lui. 

Tatăl râse. 

Mama îl luă, îl trase lângă ea și oftă. 

— Oh, micul meu visător... 

Așa îi spunea mereu. Ea tocmai povestise ceva despre Roma, 
despre un văr venit pe lume în familia unor rude. John găsea că 
era remarcabil să ai rude în Italia pe care să nu le fi văzut 
niciodată. 

— Mister Angelo locuiește în Brooklyn, explică tatăl. Mai trece 
pe-aici, pentru că îl cunoaște pe cel care avea magazinul 
înainte. 

John dădu din cap, dar nu mai spuse nimic. Nu mai era nimic 
de spus. Misterul era clarificat. Știa că mister Angelo nu va 
reveni, și așa s-a și întâmplat. 

e 

În anul care a urmat, fratele lui mai mare cu nouă ani, Cesare, 
s-a căsătorit și s-a mutat la Chicago. Celălalt frate, Lino, cu șase 
ani mai mare, nu s-a căsătorit, dar s-a angajat în aviația 


VP - 19 


militară, pentru a deveni pilot. Și astfel John a rămas singurul 
copil din casă. 

A trecut prin școală având note nici proaste, dar nici bune, 
colegii cunoscându-l ca pe un tânăr liniștit, banal, închis de 
multe ori într-o lume a lui și care nu prea căuta contactul cu 
ceilalți. Manifesta un oarecare interes pentru istorie și pentru 
literatura engleză, dar nimeni nu i-ar fi încredinţat, de exemplu, 
organizarea unei sărbători școlare. Fetele îl considerau drăguţ, 
ceea ce însemna doar că nu le era frică să meargă alături de el 
pe o stradă întunecoasă. Dar unicul sărut primit de el în timpul 
școlii a avut loc la o petrecere de Anul Nou, la care îl târâse 
cineva și unde stătuse jenat deoparte. Când ceilalţi tineri 
povesteau despre aventurile lor sexuale, el tăcea și nimeni nu îl 
întreba nimic. 

După ce a absolvit școala medie, Paul Siegel a obținut o bursă 
pentru cei foarte dotați și s-a făcut nevăzut la Harvard. John s-a 
mutat la Hopkins Junior College aflat în apropiere, în principal 
pentru că acesta era accesibil financiar și pentru că putea să 
locuiască mai departe acasă, fără să fie nevoit să-și facă planuri 
în legătură cu ce se va ocupa ulterior. 

În vara anului 1988, pe stadionul Wembley din Londra a avut 
loc „Concertul pentru Nelson Mandela”, care a fost retransmis în 
toată lumea. John împreună cu alţi colegi de clasă s-au dus în 
Central Park, unde era instalat un ecran video și boxe audio, în 
așa fel încât întreg evenimentul muzical putea fi urmărit în 
soare și alcool. 

— Cine este de fapt acest Nelson Mandela? s-a întrebat John 
după prima înghiţitură de bere dintr-un pahar din plastic alb. 

Deși întrebarea nu fusese adresată nimănui, o brunetă cam 
durdulie care stătea lângă el i-a explicat că Nelson Mandela era 
conducătorul rezistenței sud-africane împotriva apartheidului și 
că era arestat nevinovat de vreo douăzeci și cinci de ani. Ceea 
ce ea considera a fi destul de palpitant. 

În acest fel s-a trezit implicat într-o discuţie și, pentru că 
interlocutoarea lui avea multe de spus, totul a decurs bine. In 
timp ce discutau ei, soarele strălucitor al unei zile de iunie le 
încălzea trupurile, făcându-i să transpire prin toţi porii. Muzica 
bubuia întreruptă de anunţuri, explicaţii și apeluri adresate 
guvernului sud-african de a-l elibera pe Nelson Mandela și, pe 
măsură ce orele după-amiezii treceau, imaginea de pe ecranul 


VP - 20 


video devenea tot mai dificil de urmărit. Sarah Brickman avea 
ochi strălucitori și o privire energică, pielea albă ca de alabastru 
și a propus la un moment dat să se retragă, așa cum făceau și 
alți spectatori, la umbra sărăcăcioasă a unui tufiș ori a unui 
pom. Acolo s-au sărutat, și săruturile aveau gust sărat din cauza 
transpiraţiei. În timp ce deasupra gazonului se răspândea un 
„Libertateee... Nelson Mandela!”, John i-a desfăcut sutienul și, 
având în vedere că nu mai făcuse așa ceva niciodată, și că se 
cam cherchelise din cauza alcoolului mai mult decât oricând, s-a 
descurcat chiar elegant. Când în dimineața următoare, cu dureri 
de cap, s-a trezit într-un pat străin și a descoperit alături de el 
pe pernă niște bucle, nu și-a mai amintit toate amănuntele, dar 
se pare că trecuse cu bine examenul. Și, în ciuda lacrimilor 
mamei sale, s-a mutat la Sarah, care moștenise de la părinţi o 
locuinţă micuță, cam expusă la curent, aflată la vest de Central 
Park. 

Sarah Brickman era artistă. Picta tablouri mari, în culori 
sumbre, pe care nu le voia nimeni. Cam o dată pe an le expunea 
pentru o săptămână ori două într-una dintre galeriile care 
pretindeau pentru asta bani de la artiști, de fiecare dată fie nu 
vindea nimic, fie nu vindea suficient pentru a-și plăti taxa, după 
care zile la rând nu se putea vorbi cu ea. 

John și-a găsit de lucru la o spălătorie din apropiere, a învăţat 
cum să pună cămășile în calandrul cu aburi și, în prima 
săptămână, și-a opărit ambele mâini, dar a putut plăti curentul 
electric și masa. Un timp, a încercat să urmeze și colegiul, dar 
acum drumul până la el era lung, îi lua mult și, în plus, nu știa la 
ce i-ar folosi, așa că a renunțat la școală, fără a le spune 
părinţilor ceva. Aceștia au aflat după câteva luni, ceea ce a dus 
la un scandal, pe parcursul căruia s-a folosit de mai multe ori 
termenul de „curvă” cu referire la Sarah. După asta, John nu a 
mai dat mult timp pe la familia lui. 

Era impresionat când o vedea pe Sarah cu halatul pătat de 
vopsele și cu fața încruntată lucrând la șevalet. Seara ea îl târa 
prin cârciumile pline de fum din Greenwich Village, unde ea 
discuta cu alţi artiști despre artă și comerţ, iar el nu înţelegea o 
boabă, lucru ce îl impresiona de asemenea și trezea în el 
sentimentul că, în fine, descoperise legătura cu adevărata viaţă. 
Dar prietenii lui Sarah nu prea erau dispuși să împartă accesul 
lor la adevărata viaţă cu un mucos care dăduse năvală peste ei. 


VP - 21 


Ei râdeau plini de dispreţ când el spunea ceva, nu îi dădeau 
atenţie ori își dădeau ochii peste cap când el le punea o 
întrebare; pentru ei el nu era decât iubitul lui Sarah, apendicele, 
animalul ei de companie. 

Singurul cu care putea să vorbească în această clică era un 
tovarăș de suferință, Marvin Copeland, care era împreună cu o 
altă artistă, Brenda Carrington. Marvin locuia în Brooklyn, într-o 
locuință comună, era chitarist-bas în diverse formaţii fără 
succes, compunea piese pe care nu voia nimeni să le cânte, 
petrecea mult timp privind pe fereastră ori fumând marijuana și 
nu exista idee tâmpită în care el să nu creadă. Că extratereștrii 
de la Roswell erau ascunși de către guvern în arealul 51 era 
pentru el o chestie la fel de sigură ca puterea tămăduitoare a 
piramidelor și a pietrelor preţioase. Singurul lucru de care se 
îndoia în mod serios era că Elvis ar mai trăi. Cel puţin era 
amuzant să te întreţii cu el. 

În mod regulat se ajungea la ceartă atunci când John aprecia 
ca bun un tablou considerat de Sarah ca nereușit, și invers, în 
cele din urmă, el a decis să descopere după ce criterii un tablou 
era categorisit ca bun ori prost. Deoarece până acum nu 
înțelesese nicio vorbă din cele întrebuințate de Sarah cu 
prietenii ei, a început să citească lucrări de specialitate și să 
petreacă zile întregi la Museum of Modern Arts, unde se strecura 
dându-se drept ghid, până când au început să i se pună întrebări 
penibile. În timp ce trăgea cu urechea pe cât de devotat, pe atât 
de incapabil să înţeleagă, a încolţit în el ideea că pictura ar 
putea fi acea direcţie din viața lui pe care o căutase 
dintotdeauna. Cum să o fi găsit mai devreme, ca fiu al unui 
cizmar, cu fraţi care erau unul funcţionar financiar și celălalt 
pilot de avioane de luptă? Și a început să picteze. 

Așa cum mai târziu fusese nevoit să recunoască, nu a fost o 
idee bună. Se așteptase ca Sarah să se bucure, dar ea critica în 
cel mai dureros mod tot ce crea el, și în fața prietenilor își bătea 
joc de eforturile lui. John nu se îndoia că ea avea perfectă 
dreptate, înghițea cu umilinţă toate criticile și le lua ca motive 
pentru a munci și mai mult. Ar fi vrut să învețe, dar nu și-o 
putea permite nici din punct de vedere financiar și nici din cauza 
lipsei de timp. 

O vreme, a fost prezentat la televizor un curs de pictură, 
dimineaţa la ora patru, presărat de pauze pentru reclame, din 


VP - 22 


care nu a pierdut niciun episod. Se arăta cum erau pictate lacuri 
din păduri, înconjurate de molizi, ori mori de vânt înălțându-se 
ca niște siluete în splendide apusuri de soare. Fără să fi văzut cu 
propriii ochi unul din aceste două subiecte, considera că era 
suficient să urmeze instrucţiunile, chiar dacă Sarah nici măcar 
nu i le mai critica, ci doar își dădea ochii peste cap. 

Într-o zi, într-o publicaţie de specialitate a apărut un scurt 
articol despre artista Sarah Brickman și despre lucrările ei, 
articol pe care ea l-a decupat, l-a înrămat l-a atârnat mândră 
deasupra patului. La scurt timp, a apărut un cumpărător 
interesat, un tânăr de pe Wall Street cu părul pomădat, cu 
cămașă cu dungi late și cu bretele pentru pantaloni, care a 
explicat de mai multe ori că pentru el arta ar fi o investiţie și că 
dorește să procure la momentul oportun opere ale artiștilor care 
ulterior ar putea deveni importanţi. Aprecia ideea ca genială. 
Sarah l-a condus prin atelier, i-a arătat tablourile ei, pe care le-a 
apreciat prea puţin. Abia când privirea i-a căzut pe unul dintre 
tablourile mai vechi ale lui John, și anume un peisaj al orașului în 
culori vii, la vederea căruia Sarah doar strâmbase din nas 
scârbită, a devenit pe loc entuziasmat. A oferit zece mii de 
dolari, iar John a confirmat simplu. 

Sarah s-a încuiat în baie imediat după ce ușa de la intrare s-a 
închis în urma cumpărătorului și a tabloului. John, care încă mai 
ținea în mână teancul de bani, a bătut în ușă și a întrebat ce se 
întâmplase. 

— Nu-ţi dai seama că tu, cu un singur tablou rasolit ai câștigat 
mai mulţi bani decât am câștigat eu în toată viața mea? a 
strigat ea în cele din urmă. 

După aceea relaţia lor nu a mai fost ca înainte și, la scurt 
timp, în februarie 1990 s-a încheiat, exact în ziua în care presa 
anunţa eliberarea lui Nelson Mandela. Sarah i-a explicat lui John 
că relaţia lor se terminase, și chiar așa s-a întâmplat. S-a dus la 
Marvin, acolo tocmai se eliberase o cameră neconfortabilă și 
îngustă, unde a rămas câteva zile printre lucrurile lui împrăștiate 
pe podea, fără să înţeleagă ce se întâmplase. 

Vânzarea acelui peisaj a rămas unicul lui succes artistic, iar 
banii i-a cheltuit mai repede decât își imaginase. După ce fusese 
nevoit să se mute, bineînțeles că trebuise să renunte și la slujba 
de la spălătorie, și după câteva săptămâni de hoinăreală, timp 
în care contul lui ajunsese la zero, a găsit în cele din urmă o 


VP - 23 


nouă slujbă la un service pentru pizza condus de indieni, care 
căuta de preferinţă tineri de origine italiană ca distribuitori de 
pizza. În sudul Manhattanului, asta însemna să te strecori cu 
bicicleta prin circulaţia mai mult ori mai puţin blocată și să 
cunoști fiecare cale de acces îngustă dintre blocuri. Era o slujbă 
din care John s-a ales cu mușchi puternici la picioare, cu plămâni 
antrenați și cu un gen de tuse provocată de gazele de 
eșapament pe care trebuia să le suporte, dar și cu prea puțini 
bani pentru a supraviețui. Nu numai pentru că doar cu efort 
găsea loc în cameră ca să picteze, neavând lumina necesară nici 
măcar în zilele însorite, dar nici nu avea timp de așa ceva. 
Munca se încheia noaptea târziu și îl epuiza în asemenea 
măsură, încât dimineaţa dormea buștean până când 
zdrăngănitul persistent al deșteptătorului îl trimitea din nou în 
Manhattan. De fiecare dată când își lua liber pentru a se 
prezenta pentru o nouă slujbă, se alegea cu un minus în câștig. 

În vremea aceasta, Paul Siegel revenea la New York cu o 
impunătoare diplomă Harvard în buzunar și obținea un post bine 
platit la o firmă de consultanţă care număra printre clienţi mai 
toate firmele importante ale lumii și câteva guverne în plus. 
John l-a vizitat odată în locuinţa lui mică și plină de bun-gust din 
West Village și a admirat priveliștea oferită asupra lui Hudston 
River, în timp ce Paul, fără milă, așa cum doar un bun prieten 
putea să o facă, îi enumera greșelile săvârșite în viață. 

— Mai întâi trebuie să scapi de datorii. Atâta timp cât ai 
datorii, nu ești liber, enumera el pe degete. Apoi trebuie să îţi 
creezi răgazul pentru a-ţi putea propune noi direcţii. Dar înainte 
de orice trebuie să știi ce vrei în viaţă. 

— Da, răspunsese John, ai dreptate. 

Dar nu a scăpat de datorii, ca să nu mai vorbim de altele. 
Pentru a se impune în faţa concurenţei, lui Murali, proprietarul 
pizzeriei, i-a venit ideea de a garanta oricărui client aflat la sud 
de Empire State Building livrarea pizzei în cel mult treizeci de 
minute de la efectuarea comenzii. Cine trebuia să aștepte mai 
mult nu mai trebuia să plătească. A cules ideea dintr-o carte pe 
care nici măcar nu a citit-o el, ci despre care îi povestise cineva, 
iar consecinţele au fost catastrofale. Fiecare distribuitor avea 
dreptul pe săptămână la patru întârzieri ale livrării, ce depășea 
această cifră se reţinea din retribuţie. În perioade de vârf, când 
pizza ieșea cu întârziere deja de la bucătărie, iar clientul aștepta 


VP - 24 


pe undeva prin strada 30, era imposibil să te mai încadrezi în 
timp. Lui John i-a fost blocat contul, s-a certat cu Marvin din 
cauza chiriei și a mai rămas doar cu câteva lucruri pe care le-a 
amanetat. In cele din urmă, a amanetat ceasul de mână pe care 
i-l dăruise tatăl lui la comuniune; o idee proastă, căci după 
aceea nu a mai îndrăznit să treacă pe la părinţi, unde când și 
când mai putea mânca. In unele zile, pur și simplu i se făcea rău 
de foame când trecea cu bicicleta pe străzile unde se depozitau 
ambalajele de brânză și drojdie. 

Așa începea anul 1995. in visele lui John reapăreau uneori 
legendarii bărbaţi din copilăria lui, îi făceau semne zâmbind și îi 
strigau ceva ce el nu înțelegea. Banca londoneză Baring a dat 
faliment după speculaţiile greșite cu valută ale angajatului ei 
Nick Leeson, secta japoneză Aum Shiri Kyo a omorât, în urma 
unor atentate cu gaze toxice în metroul din Tokyo, doisprezece 
oameni și a rănit alţi cinci mii, iar într-un atentat cu bombă la 
Oklahoma City au murit 168 de oameni. Bill Clinton mai era încă 
președinte al SUA, dar traversa o perioadă grea, pentru că 
partidul lui pierduse majoritatea în ambele camere ale 
Congresului. John a constatat că de mai bine de un an nu mai 
pictase nimic, că trecuse timpul și avea senzaţia că aștepta 
ceva, dar nici el nu putea să spună ce anume. 

e 

23 aprilie nu a fost o zi tocmai norocoasă. Era o duminică și el 
trebuia să muncească. La bucătăria pizzeriei îl aștepta din nou 
un mesaj telefonic de la mama lui, trebuia să o sune - telefonul 
locuinței în comun cu Marvin era cronic deconectat, din fericire. 
John aruncă biletul și se apucă de livrat, comenzile fiind, ca de 
obicei, mai rare duminica, deci mai puţini bani, și cele mai multe 
erau pentru adresele cele mai aiurite. Deoarece pentru această 
săptămână atinsese limita de întârzieri, se puse pe treabă și 
probabil pentru că se puse prea tare, se întâmplă: ţâșni în 
stradă dintr-o scurtătură dintre blocuri, frână o clipă prea târziu 
și acroșă o mașină neagră, o limuzină lungă care arăta de parcă 
în ea ar fi stat tipul pe care Michael Douglas îl interpreta în 
filmul Wall Street. 

Roata se transformă într-un opt, pizza se făcu praf, în timp ce 
mașina trecu mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 
John își frecă genunchiul ce ieșea prin pantalonii rupti, privi în 
urma stopurilor mașinii și înţelese că totul s-ar fi putut petrece 


VP - 25 


mult mai prost pentru el. Murali se înfurie când John reveni 
șchiopătând, mai spuse ceva și acesta și, în final, John rămase 
fără slujbă și fără câștigul pentru acea săptămână, deoarece 
Murali reţinuse banii pentru repararea bicicletei. Așa că John 
plecă spre casă pe jos, cu doar zece cenți în buzunar, cumplit de 
furios, într-o noapte în care se făcea tot mai frig pe măsură ce 
trecea timpul. Pe ultimele mile, prin Brooklyn începu să cadă o 
ploaie măruntă afurisită, așa încât atunci când John ajunse 
acasă nu mai știa dacă era în cer, în iad ori încă se mai afla pe 
Pământ. 

Mirosea a ouă ochiuri și a ţigări când deschise ușa și era 
grozav de cald. Marvin stătea în bucătărie, cu picioarele 
încrucișate sub el, cum făcea deseori, cu chitara bas Fender 
cuplată la amplificatorul reglat atât de încet încât sunetele abia 
se auzeau și, în loc de a zdrăngăni sălbatic coardele, scotea 
doar sunete înfundate ce se auzeau ca bătăile inimii unui uriaș 
bolnav. Du-dumm. Du-dumm. 

— A întrebat cineva de tine, spuse el când John se îndreptă 
către baie. 

— Ce? John se opri. Doar pipi și apoi în pat fără să mai facă 
nimic altceva asta-și tot spuse în ultima oră pe drum. A întrebat 
de mine? 

— Doi bărbați. 

— Ce fel de bărbaţi? 

— Nu am idee. Bărbaţi. Du-dumm. Du-dumm. Doi bărbaţi în 
costume super, cu cravate și ace de cravată, și așa mai departe. 
Au vrut să afle dacă un anume John Salvatore Fontanelli 
locuiește aici. 

Acum John mai făcu câţiva pași în plus în bucătărie. Marvin 
continua impasibil cu masajul cardiac al uriașului bolnav. Du- 
dumm. Du-dumm. 

— John Salvatore, zise Marvin și dădu dezaprobator din cap. 
Nu știam că mai ai un nume. Și, în rest, arăţi mizerabil. 

— Mulţumesc. Murali m-a concediat. 

— Nu este o mișcare frumoasă din partea lui. Mai ales că 
săptămâna viitoare trebuie să plătim iar chiria. Du-gumm. Du- 
dumm. Fără să iasă din ritm, Marvin îi întinse lui John peste 
masa de bucătărie o carte de vizită. Uite, trebuie să îți dau asta. 

Era o carte de vizită scumpă, tipărită în patru culori, 
conținând un blazon complicat. In partea de jos scria: 


VP - 26 


Eduardo Vacchi 
Avocat, Florenţa, Italia. 


Momentan la The Waldorf-Astoria 
301 Park Avenue, New York, N.Y. 
Tel. 212-355-3000 


John privi cartea de vizită cu ochii mari. Căldura din bucătărie 
îi încetinise mintea. 

— Eduardo Vacchi... Jur că nu am mai auzit acest nume. A 
spus ce vrea de la mine? 

— Trebuie să-l suni. A spus să-ţi dau cartea de vizită când vii 
și să-ţi spun să îl suni, este ceva important. Du-dumm. O chestie 
de moștenire. Du-dumm. Mie îmi sună ca fiind ceva asemănător 
cuvântului „bani”. Este bine, nu? 


VP - 27 


2. 


Bătrânul - padrone, cum îi spusese Eduardo - puse deoparte 
perna pe care o ţinuse în poală, o lăsă pe o măsuţă aflată lângă 
el. Apoi, cu oarecare efort se îndreptă, își aranjă cu degetele 
atinse de gută jacheta tricotată și surâse blând celor din 
cameră. 

John ședea încremenit, ca trăsnit. Creierul îi era complet scos 
din funcţiune. 

Cu pași înceţi, foarte relaxati, bărbatul pe care Eduardo 
Vacchi îl numise bunicul lui ocoli masa, de parcă ar fi dispus de 
tot timpul din lume. Când trecu prin spatele lui John îi atinse 
binevoitor umărul, foarte ușor, în trecere, și totuși lui John, i se 
păru că prin asta padrone îl acceptase oarecum în familia lui. La 
fel de destins și de calm își încheie turul în jurul mesei, luă loc 
pe ultimul scaun rămas gol și deschise ultima mapă care nu mai 
fusese deschisă până acum. 

Rațiunea lui John refuza să înţeleagă ce era pe cale a se 
petrece aici. Era ca un fel de test de inteligenţă. Avem 
succesiunea 2-4-6-8; ce cifră urmează în mod logic? Corect, 10. 
Avem succesiunea 2-4-8-16; ce cifră urmează logic? 32, corect. 
Avem progresia optzeci de mii - patru milioane - două miliarde; 
care este cifra următoare în mod logic? 

Dar aici orice logică se termina. Poate că aceștia nici nu erau 
avocaţi. Poate că erau nebuni, care jucau un joc dement. Poate 
că el era victima unui test psihologic. Poate că totul se petrecea 
la „Camera ascunsă”. 

— Numele meu este Cristoforo Vacchi, spuse bătrânul cu o 
voce blândă, neașteptat de sonoră, și sunt avocat în Florenţa, 
Italia. 

ÎI privi pe John, iar intensitatea acestei priviri îl făcu pe acesta 
să uite orice gând referitor la teste psihologice și camere 
ascunse. Ceea ce se petrecea aici era cât se poate de real, atât 
de real încât aproape că puteai să tai felii din el. 

Se produse o pauză. John avea senzația că se aştepta ca el să 
spună ceva. Să întrebe ceva. Să se exteriorizeze cumva, cu 
gâtlejul lui uscat, cu maxilarul lui inferior paralizat, cu limba lui 


VP - 28 


cât o minge de fotbal, cu imposibilitatea sa absolută de a rosti 
ceva. Ceea ce mai putu să facă fu doar o șoaptă ca un gâfâit: 

— Și mai mulți bani? 

Padrone dădu compătimitor din cap: 

— Da, John. Și mai mulţi bani. 

Era greu de spus ce vârstă avea Cristoforo Vacchi, dar cu 
siguranţă că mai curând avea optzeci decât șaptezeci de ani. 
Din părul lui alb ca zăpada mai rămăsese puţin, avea pielea 
flască, plină de pete și de nenumărate riduri. Și, cu toate 
acestea, așa cum stătea cu mâinile împreunate grațios, 
privindu-și documentele, părea de o competenţă absolută și 
stăpân pe situaţie. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap ideea de a 
asocia noţiunea de senil/itate cu acest bărbat fragil. Chiar și doar 
pentru că acel cineva ar fi riscat să se facă el însuși de râs. 

— Acum am să vă relatez întreaga poveste, spuse el. Ea 
începe în anul 1480, la Florenţa. În acel an se naște strămoșul 
dumneavoastră Giacomo Fontanelli, ca fiu din flori. Mama 
găsește adăpost într-o mănăstire, datorită milostivului stareţ al 
acesteia, iar copilul crește printre călugări. La vârsta de 
cincisprezece ani, după calendarul actual la 23 aprilie 1495, 
Giacomo are un vis - care trebuie mai curând numit o viziune, 
deși el însuși scrie doar despre un vis -, un vis atât de clar și de 
intens încât îi va decide întreaga viaţă. La călugări învaţă să 
scrie, să citească și să socotească, și la scurt timp după acel vis 
pleacă pentru a se face negustor. Locuiește la Roma și mai ales 
la Veneţia, centrul economiei sud-europene în acea vreme, se 
căsătorește și aduce pe lume șase copii - toţi băieţi - care 
aproape toţi au făcut carieră ca negustori. Totuși, Giacomo 
revine în anul 1525 la mănăstire, pentru a-și concretiza și restul 
visului său. 

John scutură buimăcit capul: 

— Aud mereu cuvântul vis. Ce era acel vis? 

— Un vis în care Giacomo Fontanelli își anticipase propria 
viaţă - cariera lui profesională, viitoarea soţie și, printre altele, 
ce afaceri aducătoare de venituri va face. Și încă ceva mult mai 
important: în acest vis a văzut și un timp situat cinci sute de ani 
în viitor, descris de el ca o epocă de cumplită sărăcie și ticăloasă 
teamă, o epocă în care nimeni nu mai are niciun viitor. A 
considerat ca voie a providenţei - voia Domnului, să zicem - să- 
și lase averea aceluia care în ziua împlinirii a cinci sute de ani de 


VP - 29 


la visul lui era cel mai tânăr dintre urmași. Acest bărbat era 
predestinat să le redea oamenilor viitorul pierdut și va face 
acest lucru cu averea lui Giacomo Fontanelli. 

— Eu?! exclamă speriat John. 

— Dumneavoastră, confirmă Padrone. 

— Ce trebuie să fiu? Predestinat? Arăt eu precum cineva 
predestinat pentru ceva? 

— Noi discutăm de contextul istoric, ripostă blând Cristoforo 
Vacchi. Ceea ce vă spun eu, acum, veți putea citi curând și în 
testamentul strămoșului dumneavoastră. Eu vă explic doar care 
erau motivele lui. 

— Aha, da. Așadar, lui i-a apărut Dumnezeu. Și de aceea mă 
aflu eu acum aici? 

— Așa este. 

— Dar asta este o nebunie, nu? 

Bătrânul ridică aluziv mâinile: 

— Vă las pe dumneavoastră să decideţi acest lucru. 

— Să redau viitorul oamenilor! Tocmai eu? 

John oftă. Era încă o dată clar ce valoare aveau viziunile și 
visele sfinte. Adică zero. Era evident că nimeni nu mai avea 
astăzi un viitor. Fiecare aștepta pur și simplu decizia care va 
stabili care dintre plăgile numeroase ale omenirii va conduce la 
pieirea ei. Că vor pieri era clar și sigur. Alternativele se bazau pe 
alegerea armelor - frica de războiul atomic se cam demodase în 
ultimii ani, poate că pe nedrept, se trăgea acum tare pe molime 
și epidemii - SIDA, Ebola, boala vacii nebune - fără a se uita de 
gaura din stratul de ozon, de deșertificare și, după cum se 
spunea, și apa potabilă va deveni o raritate. Nu, astăzi chiar nu 
era niciun temei spre a spera într-un viitor. Numai că el, John 
Salvatore Fontanelli, nu reprezenta o excepţie. Ba dimpotrivă: în 
timp ce contemporanii lui reușiseră să aibă grijă cel puţin de 
viitorul lor imediat, asigurându-și o casă, o familie și un venit 
stabil, el supraviețuia cu greu de azi pe mâine și reușea chiar să 
amâne plata chiriei scadente. Așa că, dacă exista cineva mai 
puţin predestinat decât el pentru a căuta viitorul pierdut al 
omenirii, era foarte interesat să cunoască acea persoană. 

Bătrânul se uită din nou în mapa cu acte. 

— Așa cum spuneam, în anul 1525 Giacomo Fontanelli s-a 
întors la mănăstirea în care își petrecuse copilăria și i-a povestit 
stareţului despre viziunea lui. Au ajuns amândoi la convingerea 


VP - 30 


că visul fusese trimis de Dumnezeu - un vis comparabil cu visul 
biblic al faraonului în urma căruia losif a prorocit cei șapte ani 
buni și cei șapte ani răi - și au decis să procedeze în consecinţă. 
Întreaga avere a lui Giacomo Fontanelli a fost încredinţată unui 
notar, prieten cu starețul, unui bărbat cu numele de 
Michelangelo Vacchi... 

— Aha, zise John. 

— Da, strămoșul meu. 

— Vreţi să spuneți că familia dumneavoastră a ocrotit averea 
familiei mele, pentru ca ea să-mi parvină mie acum? 

— Exact. 

— Timp de cinci sute de ani? 

— Da. De cinci sute de ani familia Vacchi activează în 
domeniul juridic. Casa în care se află astăzi firma noastră este 
cea de acum cinci sute de ani. 

John clătină din cap. Uluitor! Uluitoare mai ales era 
seninătatea cu care bătrânul îi descria această monstruozitate. 
Ore de istorie pe care le credea uitate demult reînviară și îl 
trecu o sudoare rece: cinci sute de ani - asta însemna că încă nu 
avusese loc descoperirea continentului american de către 
Cristofor Columb când se născuse strămoșul lui. Ceea ce voia să 
îi spună acest bărbat bătrân era nici mai mult, nici mai puţin 
decât că familia lui, de la descoperirea Americii și până la 
aselenizare, nu făcuse altceva decât să ocrotească o avere 
lăsată moștenire din pricina unui vis și că ea, familia, trăise în 
tot acest timp în aceeași casă! 

— Cinci sute de ani? repetă John. Sunt... nici nu știu câte 
generaţii sunt. Și nu i-a venit nimănui ideea să păstreze pentru 
el cele două miliarde? 

— Niciodată, spuse calm Cristoforo Vacchi. 

— Dar niciun om nu ar fi aflat! Chiar acum, când îmi relatați 
toate astea, îmi vine greu să cred. 

— Niciun om nu ar fi aflat, poate, dar Dumnezeu ar fi aflat, 
zise bătrânul. 

— Ah! exclamă John. 

— Așa stăteau lucrurile. Padrone desfăcu braţele: Poate că 
trebuie să mai clarific câte ceva. Bineînţeles că au existat reguli 
precise stabilite de strămoșul dumneavoastră privind modul de 
onorare a activităţii noastre ca administratori ai averii, pe care 
noi le-am respectat cu exactitate - și noi nu am trăit rău de pe 


VP - 31 


urma lor, aș dori să adaug asta. Bineînţeles că posedăm toate 
documentele contabile și putem proba toate mișcările din 
conturi și toate onorariile primite. 

„Da, gândi John. Pariez că o puteţi face.” 

Vacchi continuă: 

— Și bineînţeles că averea iniţială nu era de două miliarde de 
dolari. Atât de mulţi bani probabil că nici nu existau pe vremea 
aceea. Averea lui Giacomo Fontanelli din anul 1525 era de trei 
sute de florini, reprezentând la valoarea actuală a aurului cam 
zece mii de dolari. 

— Poftim? 

Bătrânul dădu din cap, ceea ce provocă la nivelul pielii gâtului 
său cute ca de dinozaur: 

— Aici sunt de distins valorile de schimb și puterea de 
cumpărare. Trei sute de florini nu erau o avere minoră dacă 
avem în vedere puterea de cumpărare de atunci. Acești bani 
astăzi, recalculați și schimbaţi, nu ar fi fost mare lucru - 
călătoria noastră încoace ar fi epuizat cea mai mare parte din ei. 
Nenumăratele reforme monetare atrag privirea asupra faptului 
că inflaţia roade toate averile, fie ele mari ori mici. Totuși, 
Giacomo Fontanelli a avut un aliat puternic, și anume dobânda 
la dobândă. 

— Dobânda la dobândă? repetă John nelămurit. 

— Să vă explic. În anul 1525, au fost depuși cam zece mii 
dolari la o instituţie care astăzi s-ar numi bancă. Pe-atunci încă 
nu existau bănci în înţelesul de astăzi, dar în Europa și în special 
în Italia, economia era în floare și exista o piață de capital care 
funcţiona bine. Gândiţi-vă că Florenţa era în acele vremuri o 
metropolă a banilor dominată în secolul al XIV-lea de bancheri 
ca Bardi și Peruzzi, și în secolul al XV-lea - de Medici. Exista o 
interzicere a dobânzii, decretată de Biserică, dar ea nu putea fi 
respectată, căci o piaţă a capitalului nu poate exista fără 
dobândă, pentru că nimeni nu ar mai da bani cu împrumut dacă 
nu ar avea un câștig din asta. Investiţia lui Giacomo Fontanelli s- 
a cuplat ideal cu dezvoltarea unei pieţe monetare internaţionale 
perfect funcţionale în secolul al XVI-lea. Strămoșul meu, 
Michelangelo Vacchi, a ales o investiţie sigură, cu dobânzi de 
patru procente. Ceea ce însemna că la sfârșitul anului 1525 s-au 
acumulat cam cinci sute de dolari din dobânzi, adăugaţi la 


VP - 32 


averea iniţială, astfel că în anul următor au fost investiţi nu zece 
mii, ci zece mii cinci sute de dolari. Și așa mai departe. 

— Știu ce este dobânda la dobândă, mormăi John, care încă 
mai aștepta poanta cea mare - descoperirea comorii incașilor, a 
minei de aur sau a ceva asemănător. Dar astea sunt doar 
fleacuri, nu? 

— Oh, nu aș zice asta, zâmbi bătrânul și luă o foaie de hârtie 
pe care se aflau coloane lungi de cifre. La fel ca majoritatea 
oamenilor, dumneavoastră subapreciaţi ce pot face împreună 
dobânzile și timpul. Putem calcula cu ușurință, pentru că avem 
de-a face pe toată perioada cu o dobândă de patru procente, 
deși condiţiile contextuale variază permanent ușor. Asta 
înseamnă că averea în anul 1530, deci la cinci ani după 
instituirea ei, era de aproximativ douăsprezece mii de dolari 
socotiți la valoarea de astăzi. In anul 1540, averea era deja de 
optsprezece mii de dolari, și în 1543 crescuse la mai mult de 
dublu. De asemenea, încasările din dobânzi. 

John presimţea ceva, deși nu ar fi putut să spună ce anume. 
Dar era vorba despre ceva important. Ceva ce îţi tăia respiraţia. 
Ceva ca un aisberg, ca prăbușirea unui arbore sequoia imens. 

— lar acum, zâmbi Cristoforo Vacchi, totul se petrece ca în 
povestea cu tabla de șah și boabele de orez. Dobânda de patru 
procente înseamnă că prin dobândă și dobândă la dobândă 
capitalul se dublează la fiecare optsprezece ani. In anul 1550, 
averea cumula douăzeci și șase de mii de dolari, în 1600 erau o 
sută nouăzeci de mii dolari. In anul 1643, a fost depășită limita 
de un milion. În 1700, erau nouă milioane și jumătate, în 1800 
erau deja patru sute optzeci de milioane dolari, și în 1819 
ajungea la un miliard... 

— Dumnezeule! șopti John și simţi din nou ceva imens, greu 
ce începea să îl apese. 

Numai că de data asta acţiona cu toată forța. Acum nu mai 
exista milă. 

— La începutul secolul XX, continuă neîndurător bătrânul, 
averea Fontanelli crescuse la peste douăzeci și patru de miliarde 
de dolari, dispusă pe mii de conturi, la mii de bănci. Când 
începea al Doilea Război Mondial, erau o sută douăsprezece 
miliarde de dolari, când războiul se încheia, erau o sută 
patruzeci și două miliarde. La scadenţă, adică ieri, averea - 
averea dumneavoastră deci - cumula suma rotunjită de aproape 


VP - 33 


un bilion de dolari. Bătrânul zâmbi superior și încheie: Cam atât 
cu dobânda și cu dobânda la dobândă. 

John se holba prostește la avocat, mișca maxilarul inferior 
fără a fi în stare să scoată un sunet, își drese glasul și în cele din 
urmă rosti răgușit ca un bolnav de tuberculoză: 

— Un bilion de dolari? 

— Un bilion. Adică o mie de miliarde. Cristoforo Vacchi 
confirmă. Mai simplu, dumneavoastră sunteţi cel mai bogat om 
din lume, chiar cel mai bogat om din toate timpurile pe departe. 
Un bilion de dolari vă vor aduce doar în acest an nu mai puţin de 
patruzeci de miliarde de dolari din dobânzi. Există cam două-trei 
sute de miliardari în dolari, însă doar cu mare greutate veţi găsi 
mai mult de zece a căror întreagă avere să fie mai mare decât 
doar câștigul dumneavoastră din dobânzile pe acest an. Nimeni, 
niciodată, nu a posedat o sumă de bani care să se apropie 
măcar de aceea pe care o veţi poseda dumneavoastră. 

— Dacă se socotesc dobânzile, interveni Eduardo Vacchi, 
înseamnă că la fiecare respiraţie dumneavoastră deveniți mai 
bogat cam cu patru mii de dolari. 

John era într-o stare asemănătoare șocului. A spune că el nu 
putea să mai priceapă ar fi fost o inadmisibilă bagatelizare. De 
fapt, gândurile lui se învârteau ca o centrifugă de înaltă 
performanţă, se împleteau în mare viteză amintiri, temeri și 
experienţe dureroase legate de bani - mai bine zis de bani ce 
lipseau - și totul era ca un torent de emoţii ce declanșa în el 
ceva ca un semnal de alarmă. 

— Un bilion, spuse el, doar prin dobânzi și dobânda la 
dobânzi. 

— Și cinci sute de ani, adăugă Cristoforo Vacchi. 

— Ce simplu este. Oricine ar fi putut să facă asta. 

— Da. Dar nu a mai făcut-o nimeni. Nimeni în afară de 
Giacomo Fontanelli. Bătrânul avocat dădu din cap. De fapt, nici 
nu a fost chiar așa de simplu. Desigur că băncile sunt conștiente 
de efectul dobânzii la dobândă - de aceea toate conditiile 
contractuale conțin pentru conturile de economii mica, 
insignifianta, dar elementara clauză că plata dobânzilor 
încetează dacă timp de treizeci de ani nu au existat mișcări în 
cont. Astfel se evită cazul în care cineva depune o mică sumă 
într-un cont, uită de el și, după o sută de ani, apare cineva și 
pretinde o avere uriașă. Bătrânul zâmbi și continuă: Desigur că 


VP - 34 


familia Vacchi a avut grijă ca din acest motiv să facă operaţiuni 
în conturi. Din unele să scoată, în altele să depună. Operaţiuni 
repetate invers din zece în zece ani. În principal, asta este tot ce 
am făcut noi timp de cinci sute de ani. 

— Doar mișcări în conturi? 

— Exact. Și eu sunt convins că acesta este motivul pentru 
care această avere a crescut și a crescut, și încă mai există, în 
timp ce atât de multe alte averi au dispărut. Posesorii lor nu au 
avut atât de mult timp, au avut la dispoziție doar propria viaţă. 
Trebuiau să își asume riscuri. Voiau să beneficieze de banii lor... 
Nimic din acestea nu priveau familia mea. Noi nu trebuia să ne 
asumăm riscuri, dimpotrivă noi le-am evitat. Nu voiam să avem 
nimic din acești bani, deoarece nu erau banii noștri. Și am 
dispus de timp, incomensurabil de mult timp, și aveam o 
misiune sfântă. Cristoforo Vacchi clătină capul: Nu, eu nu cred 
că oricine putea face asta. Eu cred că a fost ceva unic. 

S-a așternut un moment de liniște. John privea în gol, năucit 
de ce i se întâmpla. Cei patru avocaţi îl priveau cu atenţie, îl 
observau cum încerca să înțeleagă în câteva minute ceea ce ei 
înţeleseseră în ani, fiecare dintre ei. Îl examinau așa cum este 
examinat un membru de familie îndelung căutat, pierdut fără 
urmă și acum regăsit, întors acasă la locul de care aparținea. 

— Și acum? întrebă John Salvatore Fontanelli mirându-se că 
dincolo de ferestre mai era încă lumină. 

Avea impresia să trebuie să fi trecut ore de când pășise în 
această încăpere. 

— Trebuie îndeplinite formalităţile, zise Alberto Vacchi și trase 
ușor de batista din buzunarul hainei. Averea trebuie să fie 
transcrisă pe numele dumneavoastră și noi vrem să evităm 
instituirea de impozite de succesiune. Și un șir de alte 
asemenea chestiuni. 

— Stilul dumneavoastră de viață se va schimba, interveni 
Gregorio Vacchi. Desigur că noi nu vă putem da instrucţiuni, dar 
pentru că noi, ca familie, ne-am pregătit de generaţii pentru 
acest moment, vă facem o serie de propuneri care, cu 
siguranţă, vă vor ajuta. De exemplu, veţi avea nevoie de un 
secretariat pentru a face față potopului de scrisori cu rugăminţi 
ce vi se vor adresa cu certitudine. Veţi avea nevoie și de pază 
de corp, pentru a exclude pericolul de răpire. 


VP - 35 


— De aceea vă propunem, concluzionă Eduardo Vacchi, ca 
mai întâi să renunţațţi la rezidența dumneavoastră de aici, din 
New York, și să veniţi cu noi la Florența până când vă veţi 
obișnui cu noua dumneavoastră viaţă. 

John dădu încet din cap. Da, toate astea trebuiau mai întâi 
digerate. Să potolească lucrurile. La Florenţa. Ei, da, de ce nu? 
Ce îl reţine la New York? Un bilion de dolari. Cel mai bogat om 
din lume. Desigur că era o glumă. 

— Şi apoi? întrebă el. 

— În privinţa asta suntem și noi curioși, spuse Cristoforo 
Vacchi. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Bătrânul făcu un gest vag cu mâinile: 

— Veţi dispune de atât de mulţi bani, încât orice economie 
națională va tremura în așteptarea hotărârilor dumneavoastră. 
Asta este puterea dumneavoastră. Ce veți face cu ea este doar 
treaba dumneavoastră. 

— Giacomo Fontanelli ce a văzut în visul lui că voi face? A 

— Nu știm. El a văzut că veţi face ceea ce este corect. In 
notițele ce ne-au fost date nu se spune mai mult. 

— Ceea ce este corect? Dar ce este corect? 

— Ceea ce redă oamenilor viitorul lor pierdut. 

— Și cum fac asta? 

Padrone râse. 

— Nu am idee, fiule. Dar nu îmi fac nicio grijă și nici 
dumneavoastră nu trebuie să vă faceți. Gândiţi-vă că noi 
aducem aici la îndeplinire o profeție despre care credem că este 
sfântă. Ceea ce înseamnă că orice aţi face nu puteţi greși. 

(J 

Susan Winter, în vârstă de treizeci și unu de ani, necăsătorită, 
stătea zvâcnind nervos din genunchi la o masă de două 
persoane în fața clădirii Rockefeller Center, pe un scaun alb, din 
sârmă, sub o umbrelă maro, octogonală, și bărbatul așteptat nu 
venea. Privi pentru a mia oară ceasul - OK, mai erau două 
minute până la ora stabilită - și spre Prometeul, fiu de titan, 
care împodobea frontonul clădirii. Oare acesta nu făcuse ceva 
interzis, ceva care îi sfidase pe zei? Incercă să își aducă aminte 
ce știa despre mitul antic, dar nu reuși. 

Că era necăsătorită, după părerea puţinilor ei prieteni, se 
datora faptului că se preocupa prea puţin să se îmbrace drăguţ 


VP - 36 


și să se machieze astfel încât să-și pună în valoare frumuseţea. 
In această seară, purta niște blugi ponosiţi și un pulover sport 
albastru spălăcit, lălâu, iar părul îi atârna în șuvițe peste față. 
Chelnerul căruia îi comandase o sticlă cu apă minerală o tratase 
cu indiferență, și până acum nu apăruse cu apa. Ceea ce nu 
știau prietenii ei - și nimeni nu știa - era că Susan Winter juca la 
loto cu patimă. Tot ce putea să mai ciupească din salariul ei era 
înghiţit de patima ei pentru acest joc, ca și puţinele câștiguri pe 
care le obținea în plus. Recunoscuse de mult timp în sinea ei că 
era vorba mai curând despre dependenţă decât despre pasiune, 
dar nu găsea forța de a se opune. Uneori, când cumpăra bilete 
cu duzina, se privea singură și simţea o satisfacţie obscură să o 
lase pe această creatură respingătoare care nu avea niciun sens 
să trăiască, să trudească la fel de fără sens. Bunica ei, la care 
Susan își petrecea după-amiezile când era copil, spunea mereu 
atunci când câștiga la nesfârșitele partide de bridge cu 
prietenele ei: „Noroc la joc, ghinion în dragoste!” Noroc la joc, 
ghinion în dragoste. Era un proverb german. Bunica fugise din 
Germania înainte de război. De ce fugise, asta înţelesese Susan 
abia mai târziu. In acele după-amiezi când părinţii ei erau la 
muncă, ea stătea lângă scaunul bătrânei, pieptăna și schimba 
toaletele păpușilor ei și asculta discuţiile cu celelalte bătrâne. 
Noroc la joc, ghinion în dragoste. In privința ei, inversase 
proverbul, dar nu mai era sigură că acesta suna invers: ghinion 
în dragoste, noroc la joc. Pentru că, la atâta ghinion cât avusese 
în dragoste, trebuia să aibă într-o zi noroc la joc, dacă avea 
măcar o vagă idee cum ar putea arăta de fapt un asemenea 
noroc. 

Bărbatul sosi exact la minut. Purta același pardesiu de culoare 
închisă când păși pe terasă și păru să o găsească imediat fără 
să o caute. În mână ţinea un plic maroniu, iar Susan știa că în el 
se aflau bani, mulţi bani. Deodată, simţi că era excitant ceea ce 
era pe punctul de a face. 

El se așeză în fața ei, rigid de parcă ar fi avut febră 
musculară, puse plicul în fața lui, încrucișă mâinile pe el și o 
privi. Avea o faţă urâtă, ca aluatul, de parcă ar fi suferit în 
adolescenţă de variolă sau cel puţin de o acnee gravă. 

— Ei? întrebă el. 

Nu îi spusese numele lui și nici nu se recomanda când o 
chema la telefon. Ea îl recunoștea totdeauna după voce. De doi 


VP - 37 


ani ea îi furniza informaţii din firmă, iar el îi dădea bani. Mai 
întâi, fuseseră numai date despre ce cazuri lucra firma de 
detectivi Dalloway, ce clienți avea... apoi interveniseră întrebări 
detaliate și detaliate fuseseră și răspunsurile ei. Astăzi era vorba 
pentru prima dată despre documente. _ 

Ea deschise geanta și scoase din ea un dosar subţire. Intinse 
mâna și i-l dădu. 

El studie documentele în tăcere. Nu erau multe. Ceea ce 
putuse ea să copieze neobservată. O fotografie pe care el o 
studie insistent. Câteva câpii după câpii. Câteva pagini cu text, 
pe care el le citi de mai multe ori încet. Ea îl urmărea, îi privea 
mâinile păroase și se simţea groaznic - și mică, și amărâtă. În 
același timp spera în sinea ei că el va găsi că datele erau 
suficiente pentru preţul pe care el i-l oferise. 

— Aveţi și informaţiile despre familia lui? întrebă el brusc. 

Ea aproape că se sperie: 

— Da. 

El întinse mâna degajat, de parcă ceea ce făceau ei era cel 
mai normal lucru din lume, dar în aceiași timp revendicarea lui 
era neîndurătoare. Ea scoase al doilea dosar, pe care i-l dădu. 

El parcurse cu privirea și conţinutul acestuia. Acest dosar era 
mai complet, cuprindea aproape tot ce se afla în firma de 
detectivi. Unele dintre informaţii nu fuseseră obţinute pe căi 
legale. Dar și acestea i se păreau ei insignifiante. 

— Bine. 

El luă plicul maro și i-l dădu de parcă i-ar fi dat un pachet cu 
cârnaţi. Susan îl luă, îl făcu dispărut în geanta ei și o cuprinse o 
senzaţie de căldură. 

El se ridică cu mișcări la fel de rigide și vâri dosarele rulate în 
buzunarul interior al pardesiului. 

— Dacă mai am nevoie de ceva, te voi anunţa zilele 
următoare. 

Ea pipăi banii prin pielea genții. 

— Măcar de aș înţelege ce vă interesează atât la acest tânăr. 

Bărbatul își cobori privirea către ea, ceea ce o făcu să tresară. 

— Mai bine nu încerca să înţelegi asta. Dacă poţi accepta un 
sfat bun. 

Și cu asta el plecă fără să mai privească înapoi. 


VP - 38 


John stătea pe patul de hotel, care era moale și mirosea a 
lavandă, și privea telefonul de pe noptieră întrebându-se dacă 
va îndrăzni să îl folosească. În el totul se zguduia de parcă era 
pe punctul de a se rupe în bucăţi. Totul trebuia să fie un vis și 
lucrul pe care și-l dorea cel mai puţin pe lume era de a vorbi cu 
cineva din realitate, care i-ar putea spune: 7rezește-te! sau cam 
așa ceva. Avea voie să telefoneze? Ei spuseseră că trebuia să 
doarmă aici; nu voiseră să îl mai lase să plece acum, când îl 
găsiseră în sfârșit după cinci sute de ani... Însemna asta că 
putea să telefoneze? Auzise că era scump să telefonezi din 
hoteluri și el mai avea în buzunar exact atâția bani cât îi 
ajungeau să se întoarcă acasă cu metroul. 

Îi cumpăraseră câteva lucruri: o pijama, pantaloni, cămașă, 
tot ce era necesar, totul având măsura potrivită. Toată podeaua 
era plină, nici măcar nu desfăcuse toate pachetele. Între timp se 
întunecase, și el stătea acum pe întuneric. 

Faptul că îl lăsaseră să înnopteze aici însemna că i-ar plăti și o 
convorbire telefonică? Poate că da. Privea fix aparatul plat, care 
sclipea în lumina slabă, și continuă să tremure. Un bilion de 
dolari, repeta o voce în interiorul lui, din nou și din nou. Un bilion 
de dolari. 

Paul. Paul Siegel îi va putea spune ce să mai creadă din asta. 
Paul îl va ajuta să redevină raţional. 

Mâna se întinse ca de la sine, apucă receptorul și, cu 
arătătorul de la cealaltă mână, formă un număr. Cu răsuflarea 
tăiată asculta zgomotul formării numărului, al apelului, pocnetul 
ridicării receptorului. 

— Paul Siegel, se auzi vocea cunoscută, iar John vru să 
înceapă să vorbească, dar nu reuși să spună nimic, nici măcar 
propriul nume, apoi își dădu seama că răspunsese doar robotul 
telefonic, care continuă: Sunt într-o călătorie în străinătate, dar 
mă bucur totuși că mă sunaţi. Vă rog ca, după semnal, să vă 
spuneţi numele, mesajul și, dacă este cazul, numărul de telefon, 
pentru a vă putea suna când revin. Mulţumiri și pe curând! 

Se auzi semnalul. 

— Paul? Vocea îi răsuna ciudat, ca după o operaţie la gât. 
Paul, sunt John. John Fontanelli. Dacă ești totuși acolo, ridică 
receptorul, te rog, este ceva urgent. Poate că în acest moment 
tocmai intră pe ușă, cu respiraţia tăiată, cărând geamantanul și 
bagajul de mână, cine știe? Poate că tocmai își face de lucru cu 


VP - 39 


cheia și aude din interior telefonul? John continuă: Te rog să mă 
suni cât de repede poţi. Sunt epuizat... S-a întâmplat ceva 
complet aiurea și am nevoie de un sfat. Ce naiba faci tocmai 
acum în străinătate? Ah, da, sunt la hotelul Waldorf-Astoria. 
Numărul l-am uitat... 

Al doilea semnal sonor încheie legătura. John puse cu grijă 
receptorul jos, mai șterse încă o dată cu mâna receptorul care 
strălucea de transpiraţie, se lăsă pe perne și nu mai știu nimic. 


VP - 40 


3. 


Câteva zile, Marvin Copeland nu mai auzi nimic despre John. 
Apoi sosi o carte poștală ilustrată. O carte poștală ilustrată din 
New York. 

John scria: „Am primit de fapt o moștenire, care nu este mică. 
Dar am să îți povestesc data viitoare. Mai întâi trebuie să 
călătoresc o vreme, cu afaceri. Am să te contactez, promit, dar 
nu știu când. Salutări, John”. 

Illustrata reprezenta statuia libertăţii, World Trade Center, 
Brooklyn Bridge și Museum of Modern Arts. Ceva mai mic, cu un 
alt pix cu pastă era scris pe margine: „Zilele următoare vor veni 
câţiva oameni de la o firmă de expediţii. Te rog arată-le camera 
mea și permite-le să împacheteze totul; este în ordine”. 

— Și chiria? murmură Marvin și răsuci de câteva ori ilustrata 
fără să descopere și un alt mesaj. Cum rămâne cu chiria? 

Nu ar fi trebuit să își facă griji, pentru că trei zdrahoni care 
apărură după câteva zile îi înmânară un plic în care se aflau 
bancnote mari pentru plata chiriei pe trei luni și o notiţă scurtă 
cu scrisul lui John: „Voi lua legătura cu tine imediat ce îmi voi da 
seama despre ce este vorba aici. Până atunci ţine-mi camera 
liberă. OK? John”. 

— Intraţi. 

Marvin îi conduse pe bărbaţii musculoși în camera lui John. 
Aceștia părură puţin dezamăgiţi că nu trebuia cărat niciun pian 
și nici măcar mobilier, ci doar câteva cutii pline cu boarfe, cărți 
și ustensile pentru pictură. 

— incotro pleacă? 

— Este un transport transatlantic, spuse bărbatul care era șef. 

Acesta îi întinse comanda. Pe hârtie scria: Florenţa, Italia. 

e 

Florenţa, Italia. 

John trăgea fascinat cu ochiul prin hubloul aburit către 
aeroport, care sclipea în lumina soarelui. Pe una dintre clădiri se 
putea citi: Peretola Aeroporto. La Florența era dimineață 
devreme. 


VP - 41 


Călătoriseră cu un zbor de noapte și în cele zece sau 
unsprezece ore de zbor se zăpăcise de atâtea fusuri orare și 
orare de vară. Bineînţeles, cu clasa întâi. Două rânduri mai în 
faţă, descoperise o figură care îi părea cunoscută. Suferi un ușor 
șoc atunci când își dădu seama cine era: un actor, un star al 
Hollywoodului și laureat al premiului Oscar, aflat împreună cu 
soția și cu managerul său. Il întrebase încet pe Eduardo dacă 
putea să îndrăznească să se ducă în faţă și să îi ceară actorului 
un autograf. 

— De ce nu? răspunsese Eduardo și adăugase sec: Dar mai 
puteți aștepta două săptămâni, după care va veni e/să vă ceară 
autograful! 

După aceasta John renunţțase la idee. 

Cu toate că locurile erau încăpătoare și între rânduri erau 
spaţii apreciabile, John dormise foarte puţin și nu se simțea 
tocmai în formă. Îl dureau ochii din cauza luminii intense. Clipea 
mărunt privind colinele domoale presărate cu pini rari, care 
trezeau în el o neașteptată senzaţie familiară. În Italia nu fusese 
niciodată, auzise despre ea doar din cele povestite de părinţii 
lui. 

Aceștia rămăseseră cu gura căscată, când trecuse pe la ei cu 
Lincolnul negru. Când își amintea fețele lor, îi venea să 
zâmbească. 

Nu le spusese mult. Chestia cu moștenirea nu prea o 
înțeleseseră. 

— Cum poţi să moștenești tu, când noi încă trăim, băiete? 
întrebase tatăl lui de cel puţin cinci ori, dar pricepuseră că acum 
el era bogat. 

Pentru moment nu le spusese cât de bogat era, întrucât le 
făcuse doar o scurtă vizită și ei oricum nu își puteau imagina ce 
reprezenta un bilion de dolari. De fapt, el însuși nu își putea 
imagina. 

Întorcându-se de la Bridgewater, opriseră pe Fifth Avenue 
exact în faţa celor mai fine și mai elegante magazine. Eduardo, 
care îl însoțea tot timpul, ca un ghid prin minunata lume a 
bogăției, îi dăduse o carte de credit aurie, care avea imprimat 
pe ea numele lui, spunându-i: „Este pe unul dintre conturile 
dumneavoastră”, după care intraseră într-unul dintre acele 
temple ale artei croitoriei. 


VP - 42 


În interior îi întâmpinară liniștea și izul de stofe, de piele fină 
și parfum nobil. Vitrinele, mesele pentru împachetat și fiarele de 
călcat păreau contemporane cu colonizarea Americii. John nu ar 
fi fost câtuși de puţin surprins dacă cineva ar fi sustinut că 
lemnul de culoare închisă din care era confecționat tot decorul 
ar fi provenit chiar de pe Mayflower. Îi luă în primire un bărbat 
cărunt, care șchiopăta ușor ca un paznic al Graalului și care, cu 
o privire profesională rapidă, îl măsură din cap până în picioare 
pe Eduardo cel îmbrăcat cam prea la modă, și imediat apoi pe 
John, care mai purta încă jeanșii lui, cămașa roasă și jacheta 
uzată, și decise fără a i se putea citi pe față că John era cel care 
avea nevoie de ajutorul lui. Întrebase cât aveau de gând nou- 
sosiții să investească în dotarea tânărului. 

— Atât cât este necesar, răspunsese Eduardo. 

Și începuse. John proba, Eduardo decidea, propunea, 
comenta, comentau și angajaţii din jur. 

La început, John se opusese vehement ideii de a fi 
împopoţonat cu costume care să îi vină bine, cu cravate și așa 
mai departe. Pe motiv că ar fi incomod, s-ar murdări repede și el 
s-ar simţi ca deghizat. 

Eduardo îi spusese: 

— Vă puteţi permite ce este cel mai bun din ce este bun, ceea 
ce cu certitudine nu este incomod, pentru că altfel nu ar fi 
purtat de către cei bogaţi. 

— Fără îndoială că veţi putea îmbrăca ce doriţi, intervenise 
Gregorio, dar cel puţin pentru anumite ocazii considerăm 
recomandabilă o garderobă corespunzătoare. 

— Sunteţi un om bogat, adăugase fratele acestuia, Alberto, 
făcându-i blând cu ochiul. Desigur că doriţi și să vă simtiti ca un 
om bogat. 

Bunicul Cristoforo zâmbise și spusese: 

— Să vedeţi doar cum vă veţi simţi. 

De fapt, când John s-a aflat în faţa oglinzii în primul lui 
costum, a fost cam impresionat. Doamne, ce diferenţă! Când 
pășise în magazin își dăduse seama de înfățișarea sa jalnică, se 
simţise ca un vagabond rătăcit, ca un perdant înnăscut, și o 
voce covârșitoare din interiorul lui îi cerea să fugă, pentru că nu 
ar avea nimic de pierdut, pentru că nu ar fi făcut pentru o 
asemenea bogăţie și un astfel de lux. lar acum, îmbrăcat cu un 
costum albastru-închis, clasic, la două rânduri, cu o cămașă albă 


VP - 43 


ca zăpada și cu o cravată cu dungi decente, încălţat cu pantofi 
negri strălucitori, atât de duri și de grei încât fiecare pas 
producea un zgomot viguros, nu arăta doar ca parte a acestui 
mediu, ci părea că imaginea din oglindă radia. Deodată era un 
câștigător, o personalitate de o importanţă ce nu putea fi 
trecută cu vederea. John privi sărăcăcioasa grămăjoară din 
vechile lui haine și știu că nu le va mai îmbrăca niciodată. Era 
de-a dreptul magic să poarte aceste costume. În ele se simţea 
ca un semizeu, ceea ce îl îmbăta. Devenise dependent. 

Așa încât au cumpărat și au cumpărat până când la sfârșit 
nota de plată s-a ridicat la douăzeci și șase de mii de dolari. 

— Dumnezeule, mister Vacchi! îi șopti John lui Eduardo și avu 
impresia că pălise. Douăzeci și șase de mii de dolari! 

Eduardo ridică doar din sprâncene: 

— Da, și? 

— Atâţia bani pentru câteva costume? șopti John și se simţi 
lamentabil. 

— Am avut nevoie cam de două ore pentru a găsi aceste 
costume. Dacă vă linişteşte, în acest timp averea 
dumneavoastră a crescut cu aproape nouă milioane de dolari. 

Lui John i se tăie respiraţia. 

— Nouă milioane? În două ore? 

— Vă fac calculul cu plăcere. 

— Atunci, am fi putut să cumpărăm tot magazinul. 

— Am fi putut. 

John mai privi o dată nota de plată și brusc suma de pe ea i se 
păru de-a dreptul ridicolă. Se întoarse la casă, o dădu împreună 
cu noua lui carte de credit, bărbatul cărunt dispăru în spatele 
unei draperii și, când reveni, părea să îi fi crescut o cocoașă, 
atât de serviabil devenise. John se întrebă ce o fi aflat acesta 
controlându-i cardul. 

Hotări să îmbrace pe loc unul dintre costume. Bărbatul cărunt 
spuse că vechile haine vor fi bineînţeles salubrizate. Spusese 
„Ssalubrizate” ca și cum ceea ce purtase John la intrarea în 
magazin era un gen de gunoi special. John își imagina cum, 
după plecarea lui, vechii blugi vor fi ridicaţi de pe podea cu un 
cleşte din oțel și transportaţi cu o mutră scârbită în pivniţă, 
pentru a fi arși în crematoriu. Eduardo aranjă livrarea restului 
garderobei prin firma de expediţii care va transporta și celelalte 
lucruri ale lui John la Florenţa, apoi plecară. 


VP - 44 


Mai târziu, la controalele de pe aeroportul John F. Kennedy își 
dădu seama cât de deosebit se simţea și cât de deosebit era 
tratat pentru că purta un costum scump. Funcţionarii de la pază 
îi vorbeau politicos, chiar slugarnic. Lucrătorii de vamă îl crezură 
că nu are nimic de declarat. Ceilalţi pasageri îi aruncau priviri 
respectuoase și păreau că se întreabă cine era el. 

— Hainele îi fac pe oameni, spuse Eduardo când John îi 
împărtăși impresiile lui. 

— Așa de simplu este? se miră John. 

— Da. 

— Dar asta ar putea să o facă oricine! Să își cumpere un 
costum cu adevărat bun. OK, o mie de dolari reprezintă o 
mulţime de bani, dar dacă te gândești cât dau oamenii pe 
mașini... 

Eduardo doar zâmbise. 

e 

În parcarea din fața aeroportului, chiar în dreptul ieșirii, îi 
aştepta un Rolls-Royce argintiu, lung și strălucind imaculat, și 
toţi cei care ieșeau prin ușile automate din sticlă se uitau la 
mașină ca hipnotizați. 

În fața mașinii era un șofer cu păr alb, ușor înclinat, care îi 
aștepta cu o mină aristocratică imobilă. Uniforma lui te ducea cu 
gândul la filmele vechi, și el o purta cu o vizibilă mândrie. Când 
cei patru avocaţi ieșiră împreună cu John, împingând căruciorul 
cu bagaje, el își scoase șapca, o fixă sub braţul stâng și cu mâna 
dreaptă deschise portiera mașinii. 

John nu se mai mira deja de nimic. Un Rolls-Royce. Bun. Și? Pe 
de altă parte, se mira că deja nu îl mai mira nimic. 

— Deci așa, zise în treacăt Eduardo, acum oamenii chiar vor 
avea la ce să caște gura. 

— De ce? vru să știe iritat John. 

— Pentru că trebuie să ne încărcăm singuri bagajele. Benito 
are niște probleme cu spinarea - discurile intervertebrale și alte 
câteva chestii latinești ce se pot strica într-o astfel de spinare - 
și nu are voie să ridice nimic ce ar fi mai greu decât o cheie de 
contact auto. 

Așa că John și cei trei Vacchi mai tineri se luptară să bage 
valizele grele în portbagajul surprinzător de încăpător al mașinii, 
în timp ce padrone se întreținea cu șoferul într-un dialect italian 


VP - 45 


colorat, din care John nu înţelegea mai nimic. lar oamenii din jur 
chiar căscau gura, unii făcând și comentarii corespunzătoare. 

Benito, șoferul, nu era nici pe departe cel mai tânăr, dar pe 
lângă el bunicul lui Eduardo părea aproape adolescentin. Dar pe 
orice temă s-ar fi întreţinut, păreau că se înțeleg de minune. 

— De fapt, Benito ar fi trebuit să se pensioneze de zece ani și, 
în realitate, chiar este pensionar, explică Alberto care remarcase 
privirea lui John și o interpretase corect. Dar toată viaţa lui a 
lucrat la noi ca șofer. Ar pieri dacă nu ar mai avea voie să 
conducă un Rolls-Royce și de aceea îl conduce atâta timp cât 
vrea. 

După ce încărcară bagajul, urcară în mașină, plecară și 
rămaseră blocaţi în trafic ca toate celelalte mașini. 

— Mergem la reședința noastră de la ţară, explică Cristoforo 
întorcându-se către John. Bineînţeles că sunteți oaspetele nostru 
până când toate formalităţile vor fi încheiate, iar dumneavoastră 
vă veți fi ales viitoarea reședință. 

John, iritat de modul aiurea în care erau conduse celelalte 
mașini, de claxonatul continuu și de gestica șoferilor, ridică 
privirea. 

— Despre ce formalităţi vorbim concret? 

— Averea trebuie să treacă oficial în posesia dumneavoastră. 
Ceea ce trebuie să evităm noi - și vom evita, nu aveţi nicio grijă 
- este să vă scăpăm de impozitul pe succesiune. 

— Cât ar fi acesta? 

— Mult. Jumătate. 

Uluitor, această informaţie îi provocă lui John un impuls de 
furie, o senzaţie pe care el o identifică imediat ca agresiune. 
„Este demenţial”, gândi el. În urmă cu două zile, își dorise ca 
moștenirea să se fi limitat la o sumă de patru milioane de dolari, 
sumă ce putea fi cuprinsă cu mintea, în locul unei dimensiuni 
atât de strivitoare. lar acum, de parcă ar fi câștigat prin muncă 
proprie, cu sudoarea frunţii, fiecare dintre cele o mie de 
miliarde, ideea că o oarecare secţie financiară ar putea să îi 
răpească o jumătate din moștenire îl făcea să își ia nasul la 
purtare de furie. 

— Dar cum vreţi să faceți asta? 

Era domeniul lui Gregorio. 

— Noi avem un gen de gentleman's agrement cu ministrul de 
finanţe italian. El se mulțumește cu un impozit succesoral 


VP - 46 


simbolic de câteva milioane, lucru pentru care dumneavoastră îi 
promiteţi că timp de cel puţin un an veți impozita în Italia toate 
intrările de capital. Asta îi aduce în casierie douăzeci de miliarde 
de dolari, pe care îi poate utiliza bine pe moment. 

— Ar putea face asta orice ministru de finanţe? 

— Da, confirmă avocatul. Dar Italia dorește să adere neapărat 
la uniunea monetară europeană care va intra în funcțiune în 
1999 și în clipa de față nu se știe dacă până atunci vor putea fi 
îndeplinite criteriile financiare impuse. Cele douăzeci de miliarde 
de dolari ale dumneavoastră ar putea fi factorul hotărâtor. De 
aceea ministrul este, să zicem... extrem de binevoitor în privința 
unui compromis. 

John dădu din cap înțelegător, dar cu o ciudată senzaţie în 
stomac. Va trebui să se obișnuiască rapid cu acest aspect al 
lucrurilor. Și anume că tot ce spune ori face el va fi recepționat 
și, chiar mai mult, ar putea să aibă o masivă influență asupra 
vieții a nenumărați alţi oameni. 

Pe undeva nu îi venea încă să creadă toate acestea. 

Îi atrase atenţia unul dintre magazinele aflate pe strada pe 
care ei se deplasau cu o viteză doar cu puţin mai mare decât a 
unui pieton. 

— Aţi spus că banii îmi aparţin cu adevărat, i se adresă el lui 
Gregorio. Acest lucru este valabil și în acest moment? 

— Desigur. 

— Deci, aș putea să cheltuiesc pentru plăcerea mea? 

— Oricând. Gregorio se întoarse către fiul său: Eduardo, nu i- 
ai dat cardul? 

Eduardo răspunse afirmativ. 

— OK, zise John. Permiteţi-mi să cobor. 

e 

Într-o altă viaţă, John citise într-un articol în care autorul 
descria drumul cu un Ferrari că a conduce o asemenea mașină 
era mai grozav decât a face sex. 

Autorul avea dreptate. 

De când părăsiseră autostrada care trecea pe lângă orașe cu 
nume răsunătoare ca Prato, Pistoria sau Montecatini, drumurile 
se îngustaseră și se strecurau în curbe strânse printre înălțimi 
aride. De-a lungul ogoarelor erau stive de pietre și mereu 
treceau pe lângă case țărănești care păreau străvechi și 
părăsite. Când traversau un sat, fugeau după ei copii murdari, 


VP - 47 


strigau și le făceau semne, și de asemenea bărbații aflaţi în ușile 
deschise sau pe tractoare îi salutau ridicând mâna. 

— Dacă la intersecţia aceea o luaţi la dreapta, scurtăm 
drumul, zise Eduardo. 

— Și dacă merg înainte? 

— Facem douăzeci de minute în plus. 

— Atunci mergem înainte, zise John, acceleră și gustă 
plăcerea de a fi presat în scaunul capitonat cu piele al mașinii 
când Ferrari-ul roșu zvăcni și zbură prin intersecţia goală ca o 
săgeată plecată din arc. 

Intr-adevăr, era mai grozav decât sexul. John își imaginase că 
era bine să conduci un Ferrari, dar realitatea era pe departe mai 
palpitantă decât își imaginase. Era într-o mașină puternică, 
simţea zgomotul motorului ca fiind cel produs de propria inimă 
și mașina devenea una cu corpul lui - ţâșni înainte, de neoprit, 
cu o viteză și cu o forță sălbatice, zbura pe drumuri și în curbe, 
iar sângele îi fierbea în vene și i se părea că lumea era a lui. 

— Mă descalifică asta în ochii dumneavoastră? întrebă John 
când trecură peste podul ce traversa un pârâu aproape secat. 

— In ce sens? 

— Ei da, răspunse John cu un gest care indica întreaga 
mașină, l-aţi găsit pe moștenitorul averii Fontanelli, cel 
predestinat a îndeplini profeția de a reda omenirii viitorul... și 
primul lucru pe care îl face este de a cumpăra ceva fără de sens 
și absolut superficial ca o mașină-sport cu un preţ imens! 

Eduardo râse. 

— Înseamnă că nu îl cunoașteţi pe bunicul meu. l-aţi mers la 
inimă, și asta este ceva definitiv. Acum puteţi face orice doriţi. 

John ridică surprins din sprâncene: 

— Oh! 

Cele spuse îl mișcaseră oarecum. 

— Și în afară de asta, continuă Eduardo, corespundeţi exact 
unei teorii pe care a dezvoltat-o el. 

— O teorie? 

— El a urmărit decenii la rând destinele unor oameni care pe 
neașteptate au dobândit bani foarte mulţi. Așa cum s-a scris în 
ziare. El spune că aceia care se pun imediat pe economii își vor 
pierde curând averea dobândită. Dimpotrivă, aceia care în 
primul rând își îndeplinesc un vis nebun vor învăţa de cele mai 
multe ori să-și gospodărească bine banii. 


VP - 48 


— Atunci mai există o speranță. 

— Exact. 

Trebuise să o facă. Când văzuse vitrina având în spatele ei 
bolidul roșu cu inconfundabilul cal negru pe fond galben, simţise 
ceva ca o foame: un astfel de automobil voia să aibă, să-l 
conducă imediat. 

Totdeauna în filme așa ceva se petrece simplu. Dar de partea 
cealaltă a ecranului o mașină trebuie înregistrată, asigurată, 
trebuie mai întâi să treci pe la o mie de autorităţi înainte de a 
putea să pleci cu ea. 

Eduardo îl susținuse și în cele din urmă cineva aprobase: tot 
ce era de rezolvat se va rezolva. Putea pleca imediat. Tot ce 
trebuia să facă era să semneze un document referitor la o 
imensă sumă în lire - ceea ce John și făcu, fără să mai depună 
efortul de a transforma suma în dolari -, după care veni 
momentul magic: șeful reprezentantei, un bărbat decent 
îmbrăcat, cu părul sclipind uleios, îi puse cheile în mână, John se 
urcă în mașină împreună cu Eduardo, geamul vitrinei fu ridicat 
și, însoţiţi de un entuziast concert de claxoane ieșiră în stradă și 
plecară. 

De fapt, John nu fusese niciodată un fan Ferrari. În serialul TV 
„Magnum”, considerase că era o fanfaronadă faptul că Tom 
Selleck umbla cu un Ferrari, care în concepţia lui era un 
automobil nemeritat de scump și nepractic. Desigur că la fel ca 
oricare american sănătos visase și el să aibă un simbol auto, dar 
și-l imaginase mai curând ca un Cadillac sau ca un Porsche. În 
mod sigur nu un Ferrari. 

Când rememora momentul în care de pe bancheta din spate a 
Rolls-Royce-ului văzuse vitrina reprezentantei Ferrari, de fapt îi 
venise ideea să testeze dacă toată vorbăria avea cu adevărat 
acoperire. Dacă el, acum pretins cel mai bogat om al tuturor 
timpurilor, putea să se ducă pur și simplu acolo și să cumpere 
un automobil absurd. 

Și iată că putea. 

— Bunicul dumneavoastră crede cu adevărat în profeție, nu? 
întrebă John. 

Eduardo confirmă: 

— Da, crede. 

— Și dumneavoastră? 


VP - 49 


— Hm... Urmă o lungă pauză, apoi adăugă: Nu în sensul în 
care crede bunicul meu. 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Eu cred că noi, ca familie, am reușit ceva fără precedent 
păstrând această avere pe o perioadă atât de lungă. Și mai cred 
că ea nu ne aparţine nouă. Că ea aparţine cu adevărat 
succesorului desemnat de Fontanelli. 

— Adică mie. 

— Da. 

— Nu v-aţi gândit niciodată să o păstraţi pur și simplu? De 
fapt, cine știa despre existenţa acestei averi? 

— Nimeni. Știu, sună ca o nebunie. Dar așa am fost eu 
crescut. Probabil că dumneavoastră nu vă puteţi imagina. Am 
fost crescut într-o atmosferă de așteptare și de planificare, de 
muncă la pregătirile pentru o anumită zi, zi fixată deja de cinci 
sute de ani. Misiunea celor din familia Vacchi este de a proteja și 
a păstra averea, până când va fi predată moștenitorului. Apoi - 
imediat după ce moștenitorul devine stăpânul ei - noi devenim 
liberi. Cu asta datoria noastră a fost îndeplinită. 

John încercă să își imagineze acest mod de a trăi - al unor 
oameni care sunt legaţi de o promisiune făcută de strămoșul lor 
în urmă cu secole - și îl trecură fiori, atât de bizar i se păru. 

— Simţiţi asta ca pe o obligaţie, ca pe o povară apăsătoare? 

— Nu este o povară apăsătoare. Este pur și simplu sarcina 
noastră, și abia după ce ea a fost îndeplinită ne putem dedica 
altor chestiuni. Eduardo ridică din umeri și adăugă: Probabil că 
dumneavoastră vi se pare ciudat. Dar trebuie să știți că eu 
cunosc de-o viaţă toate acele lucruri pe care bunicul meu vi le-a 
spus acum două zile. Mie mi s-a povestit istoria cu visul lui 
Fontanelli, așa cum altor copii li se spune povestea Crăciunului. 
O pot recita pe dinafară. In fiecare an întâmpinam ziua de 23 
aprilie ca pe o zi festivă, și de fiecare dată ne spuneam: Mai 
sunt încă atâţia și-atâţia ani. Nu mă pot gândi la niciun 
eveniment din istoria ultimei sute de ani fără să iau în 
considerare și stadiul averii Fontanelli în acel an. În tot acest 
răstimp am supravegheat familia Fontanelli, cunoșteam fiecare 
căsătorie și fiecare naștere, ce profesie are fiecare membru și în 
ce oraș locuiește. Pe măsură ce se apropia ziua scadenţei, eram 
tot mai siguri că moștenitor ar fi vărul dumneavoastră, Lorenzo. 

John simţi parcă un ghimpe: 


VP - 50 


— Și acum sunteţi dezamăgit pentru faptul că eu am devenit 
moștenitorul? 

— Nu pe mine mă puteți întreba asta. Eu am studiat până în 
toamna trecută și nu l-am întâlnit niciodată. Supravegherea era 
treaba altora. Aici trebuie să o luăm la dreapta. 

John urmă indicația și se treziră pe un drum ce urca ușor, care 
îl obligă să încetinească, fiind plin de curbe și îngust. 

— Cine erau ceilalţi candidaţi? 

— Numărul doi eraţi dumneavoastră. Al treia ar fi fost un văr, 
tehnician dentar la Livorno, în vârstă de treizeci și unu de ani, 
căsătorit, dar fără copii, ceea ce la cei din familia Fontanelli este 
izbitor de frecvent. 

— Se va supăra. 

— El nu știe. 

Trecură printr-o șa și acum drumul se îndrepta clar către un 
sat. Undeva lateral, cu o perspectivă asupra Mării Mediterane ce 
trebuia să fie covârșitoare, se întindea un domeniu, și John era 
aproape sigur că era vorba despre domeniul familiei Vacchi. 

— Ce gândește bunicul dumneavoastră despre mine? 

— Că sunteţi moștenitorul pe care Giacomo Fontanelli l-a 
văzut în visul lui din anul 1495. Și că veţi realiza cu averea 
dumneavoastră ceva foarte, foarte bun pentru oameni, ceva ce 
va redeschide porţile viitorului. 

— Așteptări cam pretenţioase, nu? 

— Ca să fiu sincer, cred că este o păcăleală. 

Eduardo râse sonor. 

Se apropiau de sat. John observă că dincolo de sat drumul se 
lărgea. 

— Dar la cei din familia Vacchi credinţa vine odată cu vârsta, 
se spune la noi, continuă Eduardo. Tatăl și unchiul meu se află 
la stadiul în care un Vacchi crede cel puţin că cu această 
mulțime de bani ar trebui făcut ceva extrem de profund și își bat 
capul să își dea seama cam despre ce ar putea fi vorba. Bunicul 
meu nu este preocupat de așa ceva. Dumneavoastră sunteţi 
moștenitorul adevărat, totul este o viziune sfântă, iar dacă 
dumneavoastră cumpăraţi un Ferrari, înseamnă că asta face 
parte din planul Domnului, e basta. 

Eduardo îl ghida prin sat pe John cu scurte semne făcute cu 
degetul, pe care cel din urmă învățase între timp să le înţeleagă 
bine, sat ce îi părea pașnic. Ajunseră la domeniu, trecură pe sub 


VP - 51 


un portal lat cu grilajul din fier forjat larg deschis și intrară într-o 
curte amplă, cu pietriș pe jos. Rolls-Royce-ul era deja parcat la 
umbra unor arbori bătrâni și înalţi, iar John opri Ferrari-ul alături. 
Parcă surzise de când motorul nu mai funcționa. 

— Și ce credeţi dumneavoastră? vru el să știe. 

Eduardo zâmbi. 

— John, eu cred că posedaţi un bilion de dolari. Sunteţi regele 
lumii. Dacă nu savuraţi acest lucru, nu sunteți în toate minţile. 


VP - 52 


4. 


Întregul domeniu emana istorie. Vârfurile arborilor foșneau 
ușor clătinate de vântul ce bătea dinspre mare și aruncau 
umbre mișcătoare asupra zidurilor semeţe a căror tencuială 
prezenta crăpături fine. Tocmai făcuseră câţiva pași ce scârțâiau 
pe pietriș, când ușa casei se deschise. O femeie corpolentă, care 
părea să aibă vreo cincizeci și cinci de ani și care ar fi putut 
oricând face reclamă la spaghete, îi întâmpină cu un torent de 
cuvinte în italiană. 

— Trebuie să vorbești mai rar, Giovanna, interveni Eduardo în 
italiană. Altfel, signor Fontanelli nu te va înţelege! Lui John i se 
adresă în engleză: Ea este Giovanna, spiritul cel bun al casei. Se 
va ocupa de dumneavoastră, dar nu vorbește deloc engleza. 

— Cel puţin ce i-aţi spus dumneavoastră am înțeles. Mă voi 
descurca. 

Tatăl lui John insistase totdeauna ca fiul să stăpânească 
măcar noţiunile de bază ale limbii materne, dar, pentru că în 
casă se vorbea cel mai des engleza, el nu prea avusese ocazia 
să exerseze. Dar treptat își reamintea ceea ce știa. 

Intrară într-un hol întunecat și răcoros. Într-un mod foarte 
reprezentativ, o scară urca spre o galerie. În stânga și în dreapta 
erau culoare întunecoase, iar de tavan atârna un policandru 
greu. Pașii lor produceau ecou pe podeaua din teracotă goală. 

Eduardo o îndemnă încă o dată pe Giovanna să vorbească rar 
și clar cu John, ceea ce îi atrase o privire mustrătoare din partea 
ei, după care se retrase. John o urmă pe energica femeie în sus 
pe scări, prin coridoare mai luminoase, până ajunseră într-o 
încăpere mare, despre care ea afirma că era a lui, o cameră 
vastă ca o sală, cu uși din sticlă mari, ce dădeau într-un balcon 
spaţios, din care, sprijinit de parapetul de gresie roasă de 
vreme, se putea vedea Marea Mediterană. 

— Aici este baia, zise ea, dar John avea ochi doar pentru 
sclipitoarea suprafaţă a mării. 

Dacă avea nevoie de ceva, orice, trebuia doar să formeze 
numărul cincisprezece. 

— Poftim? zise John automat în italiană și se întoarse. 


VP - 53 


Ea era lângă pat și ţinea în mână telefonul, un aparat modern 
fără fir, cu încărcătorul aflat pe noptieră. 

— Cincisprezece, repetă Giovanna. Dacă aveţi nevoie de 
ceva. 

— Da, confirmă John și apucă telefonul întins de ea. Și dacă 
trebuie să telefonez? În exterior? 

Termenul în limba italiană pentru fir exterior nu îi veni în 
minte. 

— Formaţi zero, explică Giovanna răbdătoare cum face o 
mamă cu un copil care înțelege mai greu. 

John se întrebă dacă ea avea copii. Apoi privi telefonul. Acesta 
avea o plăcuţă transparentă sub care scria numărul telefonului, 
23. 

— Mulţumesc. 

După ce femeia plecă, își dădu seama că era obosit. Era 
rezultatul afectării ritmului biologic normal prin zborul la mare 
distanţă. În timpul călătoriei nu dormise mai deloc și nu mai 
avea reflexul orei, se simţea confuz și binedispus, și în același 
timp mort de oboseală. Patul arăta bine, era lat și confortabil, 
proaspăt făcut. Drumul cu Ferrari fusese ca un șoc cu 
adrenalină, ca o cafea tare, extatic cum zburase prin peisaj... 
acum nu putea să doarmă, deși ar fi trebuit. Nu va închide un 
ochi. Dar totuși putea să se întindă puţin în pat, să se mai 
odihnească. Nu strica... 

Când se trezi, tresări, se uită în jur și încet-încet înţelese unde 
se afla, ce se întâmplase, era încă lumină - sau poate era iarăşi 
lumină -, dar lumina era alta. Se așeză, își trecu degetele prin 
păr și scutură buimăcit capul. Să adoarmă îmbrăcat, în câteva 
secunde... 

Se ridică în picioare cu greu. Unde era baia? Nu avea 
importanţă. Ca teleghidat deschise ușile de la balcon și ieși. 
Aerul proaspăt, cu iz de sare și depărtare îi limpezi gândurile. 
Soarele se afla aproape de orizont, în faţa lui, asta trebuia să fie 
spre vest, deci era după-amiaza târziu. Dormise cel puţin cinci 
ore. 

Abia acum observă cum era construită casa familiei Vacchi. 
Era o clădire centrală, din care ieșeau două aripi care se 
frângeau fiecare în unghi drept către mare și se terminau într-o 
terasă generoasă. Una din ele era cea unde se afla el. Pe 
cealaltă terasă, opusă celei a lui, la capătul clădirii, erau întinse 


VP - 54 


parasolare albastre, sub care tocmai se punea o masă mare. 
Vita sălbatică se căţăra peste parapet, și în ghivece mari erau 
plantate flori roșii, albastre și violete. Cineva îi făcea semne să 
vină acolo. 

— Cina! înţelese el și îl recunoscu pe Alberto Vacchi. 

Celălalt, care stătea jos, putea fi fratele lui, Gregorio, și mai 
erau acolo o femeie pe care el nu o cunoștea, și Giovanna cu o 
fată în casă, care aranjau farfuriile și paharele. 

John răspunse semnelor, dar mai rămase un timp pe loc 
privind marea, care în lumina soarelui sclipea ca o carte poștală 
kitsch. Un iaht mare, alb ca zăpada, plutea pe apă, și vederea 
acestuia trezi în John acea invidie pe care o simte oricine stă pe 
mal și privește un vas de o asemenea frumusețe inegalabilă. 
lahturile par să fie construite tocmai pentru a trezi privitorilor 
asemenea sentimente. 

După care își dădu seama că acum era bogat, inimaginabil de 
bogat. Işi putea cumpăra un asemenea iaht, dacă voia. Putea să 
cumpere o duzină de asemenea iahturi. Dacă avea chef, putea 
să cumpere un jumbo-jet privat, ba chiar o flotă întreagă. Și nici 
măcar asta nu ar putea să pericliteze vizibil permanenta 
creștere a monstruoasei lui averi. „La fiecare respiraţie - îi 
spusese Eduardo - sunteţi mai bogat cu patru mii de dolari”. 
Ceea ce însemna că averea creștea mai repede decât ar fi putut 
el să numere, chiar dacă ar număra bancnote de o mie de 
dolari. 

La aceste gânduri i se înmuiară genunchii, fără ca el să poată 
spune de ce. Brusc totul deveni prea mult, îl speria, se prăvălea 
peste el, amenințând să îl strivească, să îl îngroape, ca o 
avalanșă. Se întoarse spre casă, căută ușa care se deschidea și, 
când intră în cameră, se lăsă să cadă pe podeaua acoperită cu 
covor. Şi rămase așa până când ceața întunecată de pe ochii lui 
se destrămă din nou. 

Spera că nu îl vedea nimeni așa. Se ridică încet în șezut și 
aşteptă. In cele din urmă, se ridică în picioare, găsi baia, își puse 
capul sub șuvoiul de apă de la robinet și, când ieși, îl izbi un 
miros incredibil de ademenitor de friptură, ce venea de la 
cealaltă terasă și se răspândea în camera lui. l-ar fi plăcut să 
facă un duș și să îmbrace altceva, dar nu știa când și unde îi 
sosiseră lucrurile și nu voia să mai agite pe nimeni cu 


VP - 55 


telefoanele. În plus, îl ademenea cina și decise să mai amâne 
dușul. 

Găsi drumul de unul singur. Nici nu era prea greu, casa fiind 
construită simetric. Ceea ce în această aripă corespundea 
camerei sale era un salon luxos, și când ieși pe terasă fu 
întâmpinat prietenește. 

— Zborurile acestea transatlantice sunt obositoare, spuse 
Alberto și îl invită să ia loc lângă el. Mai ales spre est. Sunt de 
ajutor doar somnul și o masă bună... Giovanna, o farfurie pentru 
înaltul nostru oaspete. 

Stăteau cu toţii la o masă lungă, masivă, din lemn, care părea 
să fi fost destinată în urmă cu secole unei săli a cavalerilor; la un 
capăt al ei ședeau avocaţii - lipsea doar padrone - și mai mulţi 
alți oaspeți la celălalt capăt, dintre ei John îi știa doar pe Benito, 
șoferul, și pe Giovanna, așezată lângă el, cu care vorbea 
gesticulând cu sârg. In centrul mesei se aflau castroane din 
sticlă cu salate minunat colorate, coșuri cu pâine albă proaspătă 
mirosind a drojdie și oale din fontă în care se prăjea peștele. La 
semnul făcut de Giovanna, fata în casă sări în picioare și îi 
aduse lui John o farfurie, tacâmuri și un pahar din cristal șlefuit. 

Alberto preluă sarcina de a face prezentările. Pe femeia pe 
care John o văzuse deja de pe terasa lui o chema Alvina, era 
soția lui Gregorio și, în consecinţă, mama lui Eduardo. Aceasta 
vorbea bine limba engleză, deși cu un puternic accent, și ea 
povesti că preda la școala din sat. Apoi Alberto spuse repede și 
numele celorlalţi, pe care John nu le putu reţine, dar le privi 
fețele celor prezentaţi. Bărbatul solid, cu început de chelie, care 
şedea crăcânat pe scaun și asculta discuţia dintre Giovanna și 
Benito, era grădinarul. Cei doi tineri care se luptau cu peștii lor 
veniseră după-amiază, pentru a curăța bazinul de înot din 
subsol, ceea ce făceau regulat o dată pe lună pentru a mai 
câștiga ceva. lar bătrânul fără dinţi, care, cu un surâs tulbure, își 
strângea în mână paharul cu vin, era unul dintre ţăranii de la 
care menajera familiei Vacchi cumpăra fructe și legume. 

— Acesta este unul dintre obiceiurile noastre la care ţinem, 
explică Alberto, este o cină mare și oricine este întâmplător aici 
este invitat la masă. In acest fel ești totdeauna la curent cu ce 
mai este nou în sat. Dar, John, trebuie să vă fie foame, serviţi- 
vă! 


VP - 56 


John se orientă către castroane și se servi din plin. În acest 
timp, avocatul îi turna vin dintr-o sticlă, vin care în pahar sclipea 
roșu întunecat ca rubinul. 

— Tatăl dumneavoastră nu vine? întrebă în treacăt John și se 
sperie când văzu că faţa lui Alberto se umbri. 

— El mai doarme încă. Astfel de călătorii îl solicită mai mult 
decât vrea să arate. Tăcu o vreme, apoi adăugă: Nu stă grozav 
cu sănătatea, dar nu vrea să se lase depășit. Așa este el. 

John dădu din cap: 

— Înţeleg. 

— Cum vă place camera? întrebă Gregorio. 

John, care tocmai vârâse prima bucăţică de pește în gură, 
dădu din cap mestecând și se grăbi să înghită. 

— Bună, chiar foarte bună. Are o perspectivă minunată. 

— Lasă-l să mănânce, Gregorio, îl apostrofa soţia și îi zâmbi 
lui John. Este cea mai frumoasă cameră din întreaga casă. Vă 
aștepta de mult timp. 

— Ah! exclamă John și nu știu ce ar fi trebuit să mai spună. 

Pentru că nu îi veni nicio idee, își umplu gura cu salată și, în 
timp ce mesteca, discuţia generală se orientă către alte teme. 

Alberto nu părea să fie căsătorit. Abia acum remarcă John că 
acesta nu purta verighetă. Și nici nu se comporta ca o persoană 
căsătorită. Eduardo scormonea tăcut salata și părea dus cu 
gândul în altă parte, în timp ce Alvina și Alberto discutau despre 
unul dintre foștii ei elevi care, din câte putea să își dea seama 
John din discuţie, plecase la Florenţa, unde lucra ca producător 
de software și beneficia de un contract important și bănos. Apoi 
grădinarul se ridică, veni la ei, le mulţumi pentru masă și spuse 
că trebuia să își continue treaba, deoarece scosese din pământ 
cinci tufe, și acestea trebuiau replantate tot astăzi, și dacă ar 
amâna treaba pentru mâine-dimineaţă tufele s-ar usca. John 
simţi o tensiune degajându-se din el, o tensiune de care nici el 
nu era prea conștient. Era plăcut să stai aici, să culegi carnea 
albă de pe oasele unui pește prăjit și să înmoi bucăţi de pâine în 
zeama uleioasă și usturoiată ce avea un gust minunat, în timp 
ce în jur viaţa se desfășura ca și până acum. Avea o presimţire 
că nu va mai avea parte de multe astfel de momente pașnice. 
Era liniștea dinaintea furtunii. 

Și furtuna va fi de un bilion de dolari. 


VP - 57 


Trezirea a doua zi dimineaţă a durat mult. În jurul lui era 
lumină, o lumină neobișnuită, și el era întins pe un cearșaf ce 
mirosea neobișnuit de plăcut, pe o saltea pe care corpul lui se 
simțea bine, nici prea tare, dar nici prea moale, și atunci își 
reaminti tot. Moștenirea. Zborul. Ferrari-ul. Oho, dar băuse ceva 
aseară. 

Insă, în mod ciudat, nu își simţea capul greu. Se ridică în 
capul oaselor, puse tălpile goale pe covorul moale și clipind privi 
în jur, în uriașa cameră. Ușile către balcon erau deschise, se 
auzea din depărtare foșnetul valurilor și putea să își imagineze 
mirosul lor. Mobilierul nu era tocmai pe gustul lui, totul era prea 
gingaș, prea multă sticlă și prea multe zorzoane, dar arăta solid 
și cu siguranţă era scump. 

Işi trecu ambele mâini prin păr, căscă la nesfârșit și încercă să 
se întindă. Işi amintea de tot ca de un vis. Numai cerul știa cum 
ajunsese aici, dar că era aici era sigur. Stătea într-adevăr pe 
marginea acestui pat, într-o pijama de mătase, căscând, puţin 
confuz, dar cu certitudine nu visa. 

Și acum? O ceașcă de cafea i-ar face bine. O ceașcă mare, 
fierbinte și tare. Dar mai înainte un duș. 

Că doar și un multimiliardar trebuia să se ducă dimineaţa, mai 
întâi, la W.C. 

Micul dejun era deja pregătit pe terasa pe care se pare că se 
petrecea mai mult ori mai puţin întreaga viaţă a familiei Vacchi. 
Cineva desfășurase parasolarul albastru, așa că acesta reţinea 
razele soarelui de dimineaţă și din această poziţie se oferea o 
priveliște asupra mării. 

De data aceasta acolo era numai padrone, în timp ce restul 
familiei lipsea. Acesta îl invită cu un gest ușor al mâinii să se 
așeze lângă el. 

— Ce doriţi să mâncaţi? Aici, în Italia, noi nu bem mai mult de 
un cappuccino, rareori și altceva, dar Giovanna vă prepară în 
bucătărie orice, după dorinţă. Vă poate oferi chiar și un 
sortiment american original din fulgi de cereale, dacă îmi 
amintesc bine. 

— O cafea ar reprezenta un început bun, opină John. 

Giovanna părea că îl auzise, pentru că îi și aduse o ceașcă 
mare de cappuccino. Părea și ea cam mahmură. 

— Ceilalţi încă mai dorm, continuă binedispus bătrânul, când 
observă privirea aruncată de John ferestrelor. Nici nu este de 


VP - 58 


mirare. Un zbor transatlantic, apoi o lungă călătorie cu mașina și 
în final un ospăț... Fiii mei nu mai sunt atât de tineri, chiar dacă 
ei nu vor să recunoască. Cu siguranţă că Alberto v-a spus tot 
felul de povești de groază despre starea sănătăţii mele, nu? In 
realitate, nu am venit la cină în mod intenţionat. Știţi, eu am 
studiat multe biografii ale unor oameni ajunși la o vârstă foarte 
înaintată și am constatat că obișnuinţele legate de somn joacă 
un rol esenţial. Nu singurul, dar totuși unul important. Poţi să 
ajungi la o vârstă foarte înaintată fără să ai de-a face cu o 
minune în materie de condiţie fizică și capacitate de rezistenţă, 
dacă ești doar atent să dormi destul. Dar Eduardo ar putea să 
apară, el este de fapt tânăr. 

John sorbi din ceașca lui, iar elixirul fierbinte de sub caimacul 
dulce alunecă binefăcător și revigorant pe gât. intr-un coș din 
sârmă cromată sclipitoare erau prăjiturele și el luă una dintre 
ele. 

— Din câte îmi amintesc, eu m-am dus să mă culc, darela 
coborât în pivniță ca să mai aducă vin. 

Cristoforo Vacchi râse și dădu din cap. 

— Atunci, cred că dimineaţa va fi a noastră. 

— Și asta este bine ori este rău? 

— Depinde ce vom face. Aveţi vreun plan? 

John mușcase din prăjitură. Era ușor sărată, dar foarte 
gustoasă. Dădu din cap și mestecă în același timp. 

— M-ar fi mirat, spuse bătrânul Vacchi. Totul trebuie să vi se 
pară un vis. V-am smuls din mediul dumneavoastră, v-am târât 
peste o jumătate din globul pământesc, vă ţinem ascuns aici... 
Este ceva cam exagerat. 

— Cam. 

Cristoforo Vacchi îl privi cu seriozitate, dar și binevoitor: 

— Cum vă simţiţi? 

John evită privirea și înălță ceașca. 

— De fapt, foarte bine. De ce? 

— Vă simţiţi bogat? 

— Bogat? John inspiră adânc și se încruntă. Nu aș putea spune 
asta. OK, am cumpărat ieri un Ferrari. Cel puţin așa cred. Dar 
bogat... Nu. Mai curând mă simt ca și cum aș fi în concediu. Ca 
și cum rubedeniile italiene au apărut brusc și m-au luat 
surprinzându-mă într-o călătorie în Europa. 

— V-ar face plăcere o călătorie prin Europa? 


VP - 59 


— Nu m-am gândit niciodată la așa ceva... Mă gândesc acum. 

— Pentru moment nu v-aș sfătui, spuse Cristoforo Vacchi, dar, 
abstracţie făcând de asta, ar fi un exemplu de dorinţă pe care ar 
trebui să vi-o clarificaţi, dar și să fiţi convins că vi-o puteţi 
îndeplini dacă doriţi. Este un proces de învățare. Trebuie să 
învăţaţi să umblați cu banii, cu mulţi bani. Nu există dorinţă 
materială pe care să nu vi-o puteţi realiza din lipsa banilor, dar 
pot exista alte motive pe care trebuie să fiți capabil să le 
recunoașteţi. Viața dusă de dumneavoastră până acum nu v-a 
pregătit - cel puţin nu în mod evident - și trebuie să recuperaţi 
asta. 

John miji ochii. 

— Ce înțelegeți prin „nu în mod evident”? 

Padrone ridică privirea către parasolar, o lăsă să treacă peste 
sistemul de ancorare și își împinse scaunul puţin înapoi, pentru 
a rămâne în umbră. 

— Soarele nu mai este același ca în tinerețea mea. Și nu cred 
că vârsta este de vină. Pe vremea mea, nimeni nu s-a plâns de 
soare. Cred că este ceva legat de acele găuri în stratul de ozon. 
Soarele s-a schimbat, este vorba despre lumina lui, care ajunge 
la noi. Dădu gânditor din cap și continuă: Cel care a descoperit 
spray-ul desigur că nu asta a intenţionat. Și probabil că nu este 
atât de simplu încât să poţi spune că el singur este vinovat. 
Există multe cauze care au un pachet de efecte, toate se 
întrepătrund, alcătuiesc o împletitură care aproape că nu mai 
poate fi pătrunsă. Inţelegeți ce vreau să spun prin „evident”? 

John se gândi, apoi confirmă, cu toate că el cel mult bănuia ce 
voia să spună bătrânul. 

— Da. 

— Eu cred că există un sens ascuns în faptul că aţi crescut 
așa cum aţi crescut și în faptul că, să o spunem, dumneavoastră 
ați scăpat de supravegherea noastră de la o anumită vârstă. 
Cinci sute de ani de pregătiri și apoi un asemenea blam. Vă 
puteți imagina? După moartea lui Lorenzo nu dispuneam despre 
dumneavoastră decât de un nume și de niște documente vechi 
de cel puţin zece ani. Chicoti, luă o prăjitură și o înmuie în cafea 
înainte de a mușca din ea. Adăugă: Nu știam nici măcar unde 
locuiţi. 

John zâmbi forțat. 


VP - 60 


— Și dacă Lorenzo ar fi fost moștenitorul potrivit? întrebă el și 
involuntar își ţinu respiraţia. 

Padrone dădu din cap. 

— Potrivit ar fi fost cu siguranță. Era inteligent, chiar foarte 
inteligent, în timpul școlii luase câteva premii la matematică... 
Ne fascina pe noi toţi, recunosc. Ar fi fost potrivit, evident. Dar 
v-am spus că eu nu am încredere în evidențe. 

— Eu nu am primit premii la matematică, zise John. Eu am 
greutăţi și la calcularea impozitelor obișnuite. Și nici mult mai 
inteligent decât oricine altcineva nu sunt. 

Cristoforo Vacchi îl privi. 

— Dar Lorenzo este mort, iar dumneavoastră trăiţi. 

— Poate că asta a fost o greșeală. 

— Dumnezeu este Cel care ne stabilește viaţa. Credeţi că 
Dumnezeu face greșeli? 

John avu un moment de reţinere, apoi răspunse: 

— Poate. Uneori, cred că este posibil. 

Bătrânul duse ceașca la buze, sorbi din ea și clătină din cap 
dus pe gânduri, ca și cum nu ar fi auzit ce spusese John. 

— Sunteţi încă prea tânăr pentru a putea să sesizaţi cât de 
perfectă este lumea, John. Dar nu vă faceți probleme. Credetți- 
mă, sunteţi moștenitorul potrivit. 

— Și atunci, de ce eu nu mă simt astfel? 

— Pentru că mai întâi trebuie să învăţaţi să simţiţi asta. 
Sunteţi oarecum în stare de șoc. Întreaga dumneavoastră viaţă 
s-a schimbat fundamental și trebuie ca mai întâi să vă 
deprindeți cu noua viaţă. Este ceva foarte normal. Trebuie să 
învăţaţi mult, să înțelegeţi mult, să aflați multe înainte de a face 
acest pas. Mi-ar face plăcere - continuă Cristoforo Vacchi și 
sorbi din cappuccino - să mergem amândoi la Florența. Să vă 
arăt ceva din acel oraș. Și mai ales să vă arăt arhiva noastră. 
Aceasta se găsește în biroul nostru de-acolo. De peste cinci sute 
de ani. Dumneavoastră v-ar face plăcere? 

„Chestia cu cinci sute de ani - gândi John - îi iese pe gură atât 
de natural de parcă ar fi trăit în tot acest timp. De parcă ar 
aparţine unei alte rase, o rasă de avocaţi nemuritori.” 

— Sună interesant. 

— Aici, în pivniţă avem microfilme după toate documentele, 
dar sunt doar microfilme. Mi-ar face plăcere să vă arăt 


VP - 61 


originalele, ca să simţiţi timpul, întreaga istorie. Zâmbi și 
adăugă: Normal, cu condiţia să îl putem trezi pe Benito. 
e 

— Drumul până la locul de muncă este cam lung, spuse John 
când treceau prin Lucca, și tăbliţa indicatoare de pe marginea 
drumului arăta că mai sunt șaptezeci și opt de kilometri până la 
Firenze. 

— Eh, noi nu lucrăm atât de mult ca să ne deranjeze. Padrone 
râse. Și, abstracţie făcând de asta, Dante îi descrie pe florentini 
drept cărpănoși, pizmași și orgolioși - deci, este foarte bine să 
păstrezi distanţa faţă de acest oraș. 

— De ce nu plecaţi definitiv din Florenţa? 

Cristoforo Vacchi făcu un gest vag. 

— Cred că este vorba despre tradiţie. Și dă bine pe cărţile de 
vizită atunci când călătorești în lume. 

John dădu din cap și privi pe fereastră din nou. 

— Este și acesta un motiv. 

Pe parcursul călătoriei nu au vorbit mult. John se pierdu în 
contemplarea colinelor toscane domoale, cu viile, livezile și 
vilele lor albe, iar bătrânul privea gânditor înainte. 

După ce intrară în Florenţa, padrone îi ceru lui Benito să 
oprească în Piazza San Lorenzo. 

— De acolo nu mai este mult până la birou și pe drum pot să 
vă arăt câteva locuri demne de văzut. Nu cele uzuale - Piazza 
della Signoria, Uffizi, Duomo, Palazzo Pitti, Ponte Vecchio, acesta 
este turul obișnuit. Dar eu cred că nu trebuie să îl faceţi tocmai 
într-o sâmbătă. 

John confirmă. Da, astăzi era sâmbătă. Percepția timpului îi 
era încă alterată. 

Mașina se chinui în nesfârșitele blocaje ale circulaţiei dintre 
colosalele faţade medievale și opri în cele din urmă în dreptul 
fațadei din cărămidă roșie a unei bazilici impresionante, înalte. 
Cristoforo îl rugă pe Benito să îi ia la două și jumătate din fața 
cabinetului avocaţial, apoi el și John coborâră și Rolls-Royce-ul 
își continuă drumul sub privirile atente ale trecătorilor. 

Străzile Florenței erau aglomerate. Toată piaţa din faţa 
bisericii San Lorenzo era plină cu standurile negustorilor 
ambulanți, printre care se înghesuiau armate de turiști și un 
murmur în care se împleteau toate limbile pământului concura 
cu zgomotele produse de motoretele care circulau în toate 


VP - 62 


direcţiile. John se ţinu după Cristoforo, care aici se simţea vizibil 
ca acasă, și îl urmă la un monument care, înconjurat de o 
balustradă neagră și subţire din fier, se afla în mijlocul pieţei, pe 
care o și domina. Era format dintr-un soclu bogat ornamentat, 
pe care era așezată statuia unei persoane ce depășea 
dimensiunile normale ale omului. 

— Acesta este întemeietorul dinastiei Medici, Giovanni di 
Averardo, explică Padrone, care trebuia să strige pentru a se 
putea face înţeles în larma înconjurătoare. A trăit în secolul XIV- 
lea, iar fiul lui, Cosimo, a fost primul Medici care a guvernat 
Florența, în principal pentru că era bogat. Familia Medici poseda 
pe atunci cel mai mare imperiu bancar european. 

John privi silueta gânditoare, trăsăturile chipului ce părea atât 
de viu. Fineţurile sculpturii dispăruseră sub o patină groasă, 
neagră compusă din gaze de eșapament și praf, ce arăta ca 
fiind depusă de secole, dar probabil că se adunase doar într-o 
jumătate de an. 

— Aha, exclamă el. Și 

— Era pe la 1434, dacă îmi amintesc bine. In orice caz el a 
murit în 1464, iar fiul lui, Piero, poreclit „cel cu gută”, a murit 
cinci ani mai târziu de respectiva boală. Așa că la putere a venit 
fiul acestuia, Lorenzo, care pe-atunci avea douăzeci de ani. Cu 
toate acestea, a guvernat orașul cu atâta cumpătare, încât mai 
târziu i-au zis „Il Magnifico”. 

— Ah, da. 

lar un Lorenzo. Urâse astfel de lecţii deja din școală. 

— În anul 1480, s-a născut strămoșul dumneavoastră, 
Giacomo Fontanelli, continuă avocatul, cu privirea la statuie, și 
când John se uită dintr-o parte la el înţelese că toate aceste 
evenimente din trecutul îndepărtat aveau pentru acest om 
aceeași importanţă în viaţa lui ca de exemplu ziua nunții. 
Lorenzo tocmai supraviețuise unui complot, căruia fratele lui îi 
căzuse victimă, și a folosit ocazia pentru a se descotorosi de 
dușmanii lui. Deci, Giacomo Fontanelli a crescut în vremea în 
care Florenţa înregistra marea ei înflorire, vremea regenței lui 
Lorenzo Magnificul. Cristoforo arătă cupolele bisericii care se 
înălța în faţa lor. Acolo sunt înmormântați toți principii Medici. 
Vreţi să intrăm? 

— Cu plăcere, zise John copleșit de arșiţă, de larmă și de toată 
povestea. 


VP - 63 


Dacă îți mai imaginai că toate acestea se întâmplaseră încă 
înaintea descoperirii Americii de către Columb... 

Preferă să nu își imagineze. 

Făcură un ocol larg prin piaţă și printre standurile din ea - 
„acesta este Canto dei Nelli”, mai află el fără să înțeleagă 
despre ce era vorba - până ajunseră în sfârșit la intrarea în 
capela Medici, o intrare jalnic de neînsemnată, unde scăpară de 
tumultul străzii în liniștea răcoroasă a criptei. 

Un mare număr de turiști cu aparatele de fotografiat pregătite 
umblau încoace și încolo în liniște și cucernici și studiau 
inscripţiile referitoare la diverși membri ai familiei Medici. 
Cristoforo arătă către ultima coloană din partea dreaptă. 

— Acolo este înmormântat ultimul membru al familiei, Anna 
Maria Ludovica. lată, scrie aici, decedată în 1743. Cu ea neamul 
Medici a dispărut. 

Stătură un timp tăcuţi, asimilară liniștea, răcoarea și mirosiră 
izul stătut al secolelor trecute. 

— Să mergem mai departe în sacristie, propuse în cele din 
urmă Cristoforo și adăugă misterios: O să vă placă. 

Traversară cripta întunecată și intrară într-un coridor scurt, pe 
care îl urmară până într-o încăpere vastă care, în materie de 
fast, punea în umbră tot ce văzuse John în viaţa lui. In jurul lui se 
ridicau coloane, nișe și paliere din marmură albă și în culori 
pastelate ce încadrau nișe din marmură neagră, sprijineau grinzi 
transversale, deschideau spaţii grandioase. John ridică privirea 
spre cupola care se arcuia ca firmamentul și uită să mai respire. 
Și totuși, această splendoare era doar planul secund pentru un 
șir de statui din marmură, care arătau atât de reale, de vii, încât 
ți se părea că în orice clipă vor începe să miște. 

— Dumnezeule! se auzi John murmurând. 

Nici nu bănuise că ar exista așa ceva. 

— Minunat, nu-i așa? 

John abia putu să dea din cap. | se părea din partea lui o 
obrăznicie faptul că odată cutezase să se creadă artist. 

— Cine a făcut toate astea? întrebă după o vreme. 

— Michelangelo. A fost prima lui clădire. 

— Michelangelo... 

Acest nume îi spunea ceva, îi amintea ceva, ceva de demult, 
dar nu ar fi putut să spună despre ce era vorba. 


VP - 64 


Padrone arătă către sculptura în fața căreia stătea John și 
care reprezenta un bărbat în poza unui gânditor profund. 

— Această sculptură se numeşte Pensieroso, Gânditorul. ÎI 
reprezintă pe Lorenzo cel Tânăr, unchiul lui Lorenzo Magnificul. 
Mormântul acestuia a rămas neterminat. Arătă către nișa de la 
intrare și continuă: Lorenzo a murit în anul 1492, iar fiul lui, 
Piero, a fugit când doi ani mai târziu armatele franceze conduse 
de Carol al VIII-lea au intrat în Italia și printre altele au cucerit și 
Florența. Despre Giacomo Fontanelli știm doar că a plecat din 
Florența cu mama sa și probabil că s-au refugiat definitiv în 
mănăstirea care le acordase protecţie și mai înainte. 

John privea fix statuia, crezu o clipă că aceasta respira și 
trebui să clipească pentru a scăpa de această impresie. Se 
străduia să urmărească explicaţiile lui padrone. 

— Această mănăstire mai există? 

— Ca ruină, da. A fost abandonată la sfârșitul secolului al XIX- 
lea, în cel de-al Doilea Război Mondial a fost folosită ca depozit 
de armament și a fost distrusă în urma unui atac aerian. 

John merse în continuare prin sacristie, urmărind cum 
reflexele de lumină mângâiau sclipind suprafeţele sculpturilor, 
lăsând impresia că ar fi vii. 

— Medici erau bogaţi, dar ca familie s-au stins. Ce a mai 
rămas astăzi din averea lor, cu excepţia acestor comori de artă? 

— Nimic, răspunse Cristoforo Vacchi. 

— Și cum se face că Fontanelli și Vacchi mai există? Și cum de 
averea lui Giacomo Fontanelli mai există? 

Cristoforo ridică din umeri. 

— Niciuna din aceste familii nu a guvernat vreodată, nu a 
domnit, nu a ieșit în evidenţă. Gândiţi-vă că mulţi Medici au fost 
uciși, cei mai mulţi chiar de către rudele lor. Averea familiei 
Fontanelli nu a fost investită niciodată în afaceri, campanii 
militare ori în mituiri. Ea doar exista și creștea nebăgată în 
seamă. Eu cred că discreţia a triumfat. 

Biroul de avocatură se afla la o distanţă de doar câteva străzi, 
pe o stradă secundară discretă, dacă se poate spune că în 
centrul Florenței există o stradă discretă; arăta ca o văgăună 
pavată și posomorâtă între două faţade străvechi. O ușă cândva 
vopsită în verde-închis, masivă, marcată de vreme, cu vopseaua 
jupuită, având alături o cutie pentru corespondenţă pe care era 
gravat numele Vacchi - asta era tot. 


VP - 65 


— Vă mai găsesc clienţii aici? întrebă John în timp ce 
Cristoforo scotea legătura cu chei. 

— Nu mai avem clienţi care să fie nevoiţi să ne găsească, 
raspunse avocatul și descuie ușa. 

Fațada prăpădită era doar o acoperire, înţelese John când își 
plimbă privirea prin interiorul casei strâmte. Pe partea din 
interior a ușii de la intrare se puteau vedea tije pentru blocare 
automată din oţel cromat. O cameră video mică se orientă către 
ei, în timp ce Cristoforo se duse la o cutiuță montată pe perete, 
unde formă pe tastele acesteia un număr lung, cu cel puţin zece 
cifre, după care lumina roșie a unei lămpi deveni verde. In casa 
scărilor se auziră de peste tot ușoare clicuri provenind de la 
ușile deszăvorâte. 

— Aici depozităm foarte multe documente originale vechi, 
explică Cristoforo în timp ce urcau scara răsucită, cu siguranţă 
veche de secole. Până acum nu te puteai teme că i-ar veni cuiva 
ideea de a sparge cabinetul. Dar lucrurile s-ar putea schimba. 
lată primul etaj, până în ultimul secol aici a fost locuința uneia 
dintre familiile Vacchi. Astăzi, la etajul patru există doar o 
locuință pentru cazul în care cineva dintre noi are mai mult de 
lucru și nu mai dorește să plece seara. 

Deschise ușa. 

Cât vedeai cu ochii se înșirau dulapuri cu vitrine din sticlă, în 
spatele cărora erau rânduri nesfârșite de foliante vechi, închise 
la culoare. Lumina lămpilor cu neon fixate pe tavanul jos se 
oglindea în geamuri când John se apropie și încercă să 
descifreze inscripţiile îngălbenite de pe coperte. Erau ani - 1714, 
1715 și așa mai departe. Mirosea ca într-un muzeu, a praf, a 
detergent pentru curăţenie și a podea de linoleum. 

— Ce fel de cărți sunt acestea? vru să știe John. 

— Registre cu conturi, răspunse zâmbind padrone. Aici puteţi 
urmări cum a evoluat averea dumneavoastră. Din acest punct 
de vedere strămoșii mei au suferit de acribie. Cu toată modestia 
se poate spune că registrele de conturi Vacchi sunt pe departe 
mai precise și mai detaliate decât cele întocmite de Giacomo 
Fontanelli însuși. 

— Mai există din acelea? 

— Bineînţeles. Veniţi cu mine. 

John îl urmă pe bătrân trecând de o ușă îngustă, unde își 
aplecă prevăzător capul, și intră în următoarea încăpere, 


VP - 66 


mobilată la fel ca prima. Nu întrutotul - pentru că la o privire 
mai atentă John descoperi că volumele din vitrine erau mai 
subțiri, mai vechi și arătau mai uzate și că înseși vitrinele erau 
mai solide, chiar erau blindate, și prevăzute cu instalaţii de 
climatizare interioară. 

— Poluarea aerului, spuse Cristoforo Vacchi și dădu din cap 
îngrijorat. In toţi anii ce au trecut documentele nu au avut de 
suferit atât de mult ca în ultimele trei decenii. A trebuit să 
procedăm la o aerisire specială, altfel gazele de eșapament din 
aer le-ar fi corodat. 

Incă o ușă, iar în spatele ei o cameră mică, întunecată, 
aproape goală, cu dotări modeste, semănând mai mult cu o 
capelă. De perete atârna un crucifix, sub el era un gen de 
măsuță cu un scaun în faţă. Cristoforo aprinse două lămpi care 
iluminau interiorul măsuţei prin sticlă. 

John se apropie și fu cuprins de un fior ciudat. Bănuia ce va 
vedea, chiar mai înainte de a-i explica avocatul. 

— Acesta este testamentul, spuse Cristoforo Vacchi aproape 
cu evlavie. Testamentul lui Giacomo Fontanelli. 

Erau două file mari, de culoare maro-închis, dintr-o hârtie 
groasă, odată ciudat de strălucitoare, așezate sub placa de 
sticlă pe catifea albă. Scrisul de pe ele era mic, colțos și abia 
descifrabil. Ambele foi erau complet scrise, legate cu două 
panglici pe cale de a se descompune, pecetluite la ambele 
capete cu sigilii impresionante. John trase scaunul ce dădea 
senzaţia de vechi ca tot ce era aici, vechi și solid, și se așeză. Se 
aplecă în faţă, privi de aproape documentul de sub sticlă și 
încercă să înţeleagă că strămoșul lui, iniţiatorul acestui proiect 
complet nebun, a scris cu propria mână acele cuvinte. 

— Nu înțeleg niciun cuvânt, recunoscu în cele din urmă. Este 
probabil în italiana medievală, nu? 

— Este în latină. 

John dădu din cap și privi liniile maro, elegant arcuite ale 
majusculelor. Părea o pagină dintr-o biblie veche, scrisă de 
mână. 

— Latină. Lorenzo știa latina? 

Padrone îi puse mâna pe umăr. 

— Nu vă mai frământaţi. Dumneavoastră nu sunteți vinovat 
de moartea lui. 

— Dar profit de ea. 


VP - 67 


Mâna bătrânului îi strânse umărul. 

— Dumneavoastră sunteţi moștenitorul. Priviţi aici. Arată un 
loc din înscris unde, uitându-se mai bine, John recunoscu o dată 
scrisă cu cifre romane. Padrone continuă: Cel mai tânăr urmaș 
aflat în viaţă la 23 aprilie 1995. În viaţă - acesta dumneavoastră 
sunteti, John. La dumneavoastră s-a referit. 

Privirea lui John rătăci din nou peste vechiul document, urmă 
arcuirile elegante ale semnăturii, alături de care erau alte 
semnături mai mici, poate autentificări, legalizări notariale, ca și 
sigiliul întunecat și fragil. Habar nu avea dacă acest document 
arăta așa cum trebuia să arate un testament din secolul al XV- 
lea. Puteau să îi arate și să îi spună orice, pentru el era literă de 
lege. Dar ce sens ar fi avut să falsifice așa ceva? Voiau să îi 
dăruiască un bilion de dolari. Țineau cu tot dinadinsul să îl facă 
cel mai bogat om de la formarea sistemului solar. Nu aveau 
niciun motiv să-l mintă. 

Ce fel de om o fi fost acest Giacomo Fontanelli? Un religios 
ambițios? Un fanatic? Semnătura părea puternică, cizelată, 
armonică. Era scrisul unui bărbat în deplinătatea puterilor și 
absolut sigur de ceea ce făcea. Și-ar fi dorit să poată citi 
testamentul. Dar nu, ceea ce își dorea de fapt era să afle cum 
de era posibil să ai o viziune care să-ţi schimbe întreaga viaţă și 
să decidă asupra ei. 

Cum era să ai un ţel clar în viaţă. 

înclinată deasupra mesei era o fereastră îngustă ca o 
ambrazură, din sticlă groasă, striată. Prin ea era vizibilă o parte 
dintr-o cupolă și John se întrebă dacă aceasta era capela 
construită de Michelangelo pentru acei Medici decedați. Nu știa, 
nu avea nicio idee în ce direcţie era orientată fereastra. 
Michelangelo. Cum de acest nume îi părea atât de cunoscut? | 
se părea că o voce din interiorul lui îl repeta mereu, de parcă 
voia să îi amintească de ceva, dar de ce să îi amintească? 
Michelangelo. Pictase Capela Sixtină de la Roma. De la Roma, 
unde se născuse Lorenzo, unde trăise și murise. 

— Eu ce vârstă aveam când a venit pe lume Lorenzo? 

— Poftim? 

Tulburat în gândurile lui, Cristoforo tresări. 

— Doisprezece ani, răspunse John propriei întrebări. 
Aproximativ doisprezece. Înainte cine a fost? 

— Ce vreţi să spuneţi? 


VP - 68 


— Înainte de nașterea lui Lorenzo. Cine fusese candidatul. 

— Dumneavoastră. 

O spusese de parcă ar fi fost cel mai evident lucru din lume. 

— Pe vremea aceea eram sub observaţia dumneavoastră? 

— Desigur. 

Acum amintirile îl năpădeau, ţâșneau din profunzimile 
trecutului ca o fântână arteziană căreia i se dădea drumul 
pentru a umple un bazin. Un domn elegant îmbrăcat. Cu tâmple 
cărunte. O mână cu manichiură, care îi întindea o tabletă de 
ciocolată. O privire foarte binevoitoare pe sub sprâncenele 
stufoase. Brusc înţelese ce striga vocea din interiorul lui. Ea nu 
striga Michelangelo, ci mister Angelo - își dădu seama John. Se 
întoarse pe scaun, îl privi pe Cristoforo Vacchi, îi examină 
statura gârbovită, slabă. 

— Dumneavoastră eraţi mister Angelo, nu-i așa? 

Padrone zâmbi blând. 

— Vă amintiţi? 

— V-am văzut o dată, când veneaţi cu avionul din Europa. Nu 
aveaţi nimic altceva decât o pungă de plastic cu pantofi în ea. 

— Ah, asta. Atunci m-aţi văzut? A fost ultima mea vizită. În 
mod normal rămâneam câteva zile la New York. După ce s-a 
născut Lorenzo, am vrut să vă mai văd o dată, dar nu eraţi acolo 
când am ajuns la atelierul tatălui dumneavoastră. Ciudat, în 
acea zi ați fost la aeroport? 

John confirmă, recunoscând din ce în ce mai multe elemente 
din silueta bătrânului. Cât de mult timp trecuse de atunci... Nu 
era de mirare că încă de la început Cristoforo Vacchi îi păruse 
atât de cunoscut. 

— Da, nu mai știu exact de ce; cred că părinţii unui prieten 
mă luaseră cu ei - o excursie ori așa ceva. Dar v-am văzut. Mult 
timp am crezut că nu aţi mai venit, deoarece vă descoperisem 
secretul. 

— Ca în povești, da. Înţeleg. Bătrânul dădu gânditor din cap și 
continuă: Privind în urmă, cred că am cam exagerat cu 
supravegherea noastră. Nu mai puteam să așteptăm, deși 
testamentul dispunea expres că noi ne putem prezenta abia 
după ziua scadentă prevăzută de el. Când eraţi mai mic, 
veneam deseori mai mulţi dintre noi - m-a însoțit Alberto, iar 
mai târziu Gregorio, iar la început și fratele meu decedat între 


VP - 69 


timp, Aldo. Vă urmăream pe drumul de la școală, în locurile de 
joacă... 

Amintiri ca din ţara de dincolo de oglindă. 

— Îmi amintesc de întâlniri cu bărbaţi străini care îmi puneau 
întrebări ciudate. Trei bărbaţi în pardesie, aflaţi de partea 
cealaltă a unui gard, în timp ce eu mă dădeam în leagăn. De un 
bărbat înalt, brunet, care avea păr pe dosul mâinii... 

— Nu știu cine era acesta, dar cei trei bărbaţi de dincolo de 
gard erau Aldo, Alberto și cu mine. 

John izbucni fără să vrea în râs. 

— Mama își făcea mereu griji când îi povesteam. La început, a 
crezut că mă pândeau niște haimanale, iar apoi s-a gândit că 
era ceva în neregulă cu mine. Privi testamentul din caseta de 
sticlă, sigiliul, semnătura și zise: Cui i-ar fi trecut prin minte așa 
ceva...? 

— Veniţi, i se adresă Cristoforo. Trebuie să vă mai arăt ceva. 

Coborâră în subsol. Aici tavanul era mai jos, lipseau ferestrele 
înguste de la etaj, dar totul era iluminat din plin și curat ca într-o 
clinică. Gangul scurt se termina într-o ușă de oțel grea, vopsită 
în negru. Din spatele ei se auzea un zgomot ca de frigider care 
funcţiona cu toată capacitatea, ceva neașteptat într-o casă ai 
cărei pereţi ca de cetate păreau să fi izolat de larma lumii 
exterioare o liniște ce dura de secole. 

După cum se dovedi, era un computer. Un computer colosal, 
un bloc masiv, cât un șifonier, albastru, cu logoul inconfundabil 
inscripţionat pe el - /BM, domina încăperea, vâjâind și băzâind, 
arătând cumplit de învechit. De parcă ar fi fost de pe vremea 
familiei Medici. Cabluri cenușii groase porneau în baterii de la 
prizele telefonice de-a lungul peretelui. 

— Acasă, în locuinţa de la ţară, avem aparatură modernă, 
explică Cristoforo. Pe acesta l-am cumpărat în 1969 și are 
instalat un program doar al nostru, capabil să acceseze date din 
mii de bănci, să administreze milioane de conturi de economii, 
să le calculeze cursurile actuale și să le adune. Eduardo vă va 
arăta cum funcţionează totul în amănunt, vă va comunica 
parolele și așa mai departe, dar am vrut să vă arăt scopul 
tuturor acestora. 

Cu o mândrie ce nu putea fi trecută cu vederea, arătă către 
un monitor de computer greu, model vechi, pe care nu se vedea 
decât un număr lung, care licărea slab verde, ca un radar. Când 


VP - 70 


John se apropie de el, John remarcă faptul că ultimele cifre ale 
numărului format din treisprezece cifre se rostogoleau atât de 
rapid, încât nici nu puteau fi urmărite. Un bilion și câteva 
milioane. Nivelul actual al conturilor. Patru mii de dolari la 
fiecare respiraţie, cum spusese Eduardo. John privi cifrele care 
se derulau, respiră și încercă să urmărească ecranul. Patru mii 
de dolari. La o privire mai atentă se observa că pe ecran cifrele 
nu se derulau cu o viteză constantă, ci părea că fluviul de cifre 
respira, pulsa ca sângele în artere, uneori mai încet, alteori mai 
rapid, doar nuanţe evidente. 

Un bilion. O cifră fixă nu apărea pe monitorul cenușiu al 
computerului. 

— Un bilion de dolari reprezintă cam mulţi bani, nu? vru să se 
asigure John. 

Cristoforo Vacchi stătea în faţa terminalului ca în fața unui 
altar. 

— Magazinul american Forbes publică în fiecare an o listă a 
celor mai bogaţi o sută de oameni ai lumii. Pe locul întâi s-a aflat 
mult timp regele complexurilor comerciale Sam Walton, care a 
întemeiat lanțul de magazine Walmart și l-a adus la circa 
patruzeci de miliarde de dolari. În urmă cu câţiva ani ela murit 
de sarcom osos și între timp a fost depășit de Bill Gates, șeful 
firmei Microsoft, cu o avere de cincizeci de miliarde de dolari. Nu 
este pe listă, de exemplu, regina Angliei sau sultanul din Brunei, 
deși ar fi trebuit, sultanul ar fi trebuit să fie ca și mai înainte pe 
locul întâi. Averea lui este apreciată la șaptezeci de miliarde de 
dolari. Dar, chiar dacă cei de pe această listă, adică cei mai 
bogaţi o sută de oameni din lume, ar pune la un loc tot ce au, nu 
ar ajunge nici măcar la o jumătate de bilion de dolari. 

John îl privea fără să priceapă. 

— Dar este o nebunie, spuse în cele din urmă cu gura uscată. 
Ce să fac eu cu atât de mulți bani? 

Padrone își clătină capul cărunt. 

— Eu cred că soluţia se află în această situație excepţională. 
Dumneavoastră, John, nu veți fi pur și simplu un om bogat, unul 
puțin mai bogat decât ceilalţi, ci veţi avea o poziţie unică. 
Nimeni nu va putea să spere, să ajungă la dimensiunea averii 
dumneavoastră. Veţi fi mai bogat decât majoritatea statelor 
acestei lumi. Nu veţi fi doar bogat, ci veţi reprezenta și o putere 
financiară mondială. Cu asta aţi putea începe. 


VP-71 


John simţi că amețește. Ultimele cuvinte le recepţionă ca pe 
niște picături de ploaie care bat din exterior pe o pânză groasă 
de cort. Era prea mult pentru el. Nu era făcut să priceapă 
asemenea dimensiuni. 

— Nu știu... De unde știți că nu voi cheltui tot cumpărând 
automobile Ferrari? 

— Eu știu, răspunse simplu bătrânul avocat. Și, în afară de 
asta, adăugă el cu un zâmbet ștrengar, nici nu există atâtea 
automobile Ferrari. 

e 

În acea seară, mult timp după cină, când dinspre mare venea 
o adiere răcoroasă și când unica sursă de lumină rămăseseră 
doar flăcările tremurătoare ale lumânărilor din micile pahare de 
vin, discutară amănuntele transferului averii. John mai mult 
ascultă, puse rar întrebări și răspundea „da” când i se cerea 
acordul. Privirea i se pierdea în noapte, în ceața argintie de pe 
marea întunecată. Pe firmament ardea o mână de stele. In 
pahare vinul părea negru. Avocaţii se întrețineau pe un ton 
scazut, vocile le răsunau tot mai asemănător și oarecum 
entuziasmate, ușurate, de parcă averea ar fi o povară pe care ei 
o puteau în sfârșit transfera altcuiva. 

— In cea mai mare taină, întări padrone ceea ce hotărâseră, 
respectiv predarea averii fără vâlvă, la un notariat din Florenţa, 
într-una din următoarele zile, imediat ce va fi stabilită o 
întâlnire. 

Se va lăsa la aprecierea lui John dacă va face publică istoria 
bogăției lui, iar, în caz afirmativ, când va face asta. 

Işi va cumpăra o casă ca aceasta, decise John. Cu o terasă, de 
pe care va putea să vadă marea. Intr-o zonă în care ţârâiau 
greierii. O terasă din piatră neprelucrată, care acumulează 
arșiţa zilei și seara o emană binefăcător. 

„Deja m-am obișnuit puţin cu gândul că am bani”, își dădu 
seama John. Era încă departe de a conștientiza mulțimea 
banilor, dar nu se mai simţea sărac. 

Vocea lui Cristoforo Vacchi îl trezi din gândurile sale. 

— Corespund toate astea cu dorința dumneavoastră, John? 

— Da, răspunse John. 


VP - 72 


5. 


Marvin Copeland citea rar ziarele. Mai întâi pentru că ziarele 
costau bani, ceea ce el rareori avea, iar când avea știa să îi 
folosească altfel. În al doilea rând, nu îl interesau ziarele. 
Reportaje despre crime, meciuri de baseball, politica la nivel 
înalt - ce îl priveau pe e/toate acestea? Și, în al treilea rând, el 
ducea o viaţă atât de plină între diferitele-i slujbe, prietene și 
muzica lui, încât nu îi mai rămânea timp pentru altceva. Cititul 
ziarelor și privitul la televizor erau în concepţia lui Marvin pentru 
oamenii a căror viaţă era goală, plictisitoare și fără sens. 

Așa că în această dimineaţă Marvin era complet neinformat. 
De ore întregi toate ziarele și toate emisiunile de știri tocau o 
singură temă, și totuși Marvin umbla agale, ca și cum ar fi fost o 
zi ca oricare alta, îndreptându-se către Konstantinos ca să facă 
niște cumpărături. Konstantinos era negustor de legume, dar 
vindea cam tot ce aveai nevoie ca să trăiești, cafea solubilă, 
lapte condensat, trei feluri de cereale pentru micul dejun, tăiţei, 
dulciuri, cremă de ghete, ţigări și așa mai departe. Dacă pe 
rafturile înguste ai fi găsit și alcool, ar fi fost magazinul 
desăvârșit, dar în această lume nimic nu este desăvârșit. 

Soarele pripea temeinic. Marvin nu scăpa de bănuiala că se 
trezise prea târziu pentru o întâlnire de probă cu o nouă 
orchestră. Ba nu, proba era pentru mâine, nu? Avea un bileţel 
pe care scria data, dar acesta dispăruse. Se prea poate ca noua 
prietenă a lui Pete să îl fi aruncat când măturase prin casă. Ea 
întrebase toată ziua „Unde sunt aici? Într-o locuinţă ori într-o 
cușcă de maimuțe?” În fine, acum era prezentabilă. Poate că 
trebuia să-și invite părinţii, o ocazie atât de favorabilă nu va mai 
exista niciodată. 

Își zăngăni banii în buzunar. Cu o seară în urmă, fumaseră 
țigări cu droguri și jucaseră cărți pe câte un sfert de dolar, iar el 
câștigase o mulţime de monede. O întorsătură fericită a 
lucrurilor după ce anterior pierduse la joc suma lăsată de John 
drept chirie pe trei luni. Își va achita câteva dintre datoriile pe 
care le avea la Konstantinos. leri mai umblase și prin clădire și 
subtilizase din cutiile poștale toate reclamele, iar după o trudă 


VP - 73 


de douăzeci de minute cu foarfeca avea în buzunar un întreg 
depozit de cupoane care promiteau Buy One, Get One Free! sau 
Fifty Percent Off! Trebuia să vadă ce putea să obţină cu ele, 
pentru că în frigider domnea un vid îngrijorător. Și era rândul lui 
să facă rost de o sticlă de detergent pentru vase, deoarece 
ultima putea fi considerată definitiv goală după ce fusese clătită 
de mai multe ori cu apă caldă. 

Konstantinos nu era în magazin, la casă stătea soția lui veșnic 
posacă. În mod normal era rău, pentru că ea totdeauna era mai 
greu de convins să dea pe datorie, și atunci când o făcea se 
lamenta de moarte, ceea ce era penibil. Dar Marvin putea să își 
descarce în fața ei buzunarul plin cu monede de un sfert de 
dolar, ceea ce nu o va face să zâmbească - nimeni nu o făcuse 
vreodată să zâmbească -, dar cel puţin nu mai bodogăni când el 
luă de pe rafturi cumpărăturile și le făcu grămadă în faţa ei, ci le 
vâri fără comentarii într-o pungă mare din hârtie maro. 

Mergând spre ieșire privirea lui Marvin căzu pe ziarele aflate 
lângă ușă, într-un străvechi suport din sârmă, și titlurile erau 
scrise atât de mare, încât chiar și lui îi căzură ochii pe ele. Și mai 
era tipărită și o fotografie mare. Probabil că fotografia a fost 
motivul principal pentru care punga îi alunecă din mână, fără ca 
acesta să mai poată să se împotrivească. 

e 

— Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? strigă Gregorio 
Vacchi şi aruncă ultima ediție din Corriere della Sera peste 
celelalte ziare de pe masă. Și de unde știu ei asta? Nu îmi pot 
explica. 

Era ceva ciudat să îţi vezi propriul nume în ziare. Chiar pe 
pagina-titlu, cu litere negre, groase și mari. Asta făcea întreaga 
chestiune mult mai reală decât toate documentele, ștampilele și 
autentificările din lume. 

— Toţi scriu numai despre bani, constată Alberto, care tocmai 
parcurgea cu privirea Repubblica. Despre bani și despre 
dobânda la dobândă. Aș zice că despre testament nu știu nimic. 

În salonul de la parter Giovanna aranjase o masă grozavă, pe 
măsura importanţei zilei, cu cubuleţe de pepene galben și 
adevărata șuncă de Parma, cu șampanie, faţă de masă albă și 
pahare de cristal care scânteiau în lumina soarelui. O boare 
caldă, cu iz de lavandă, mișcase ușor draperiile ferestrelor 
înalte, iar din curte se auzeau pași făcuţi pe pietriș; era Benito, 


VP - 74 


care lustruia Rolls-Royce-ul cu o cârpă moale. Apoi sosise 
Alessandro, un tânăr puternic care ajuta la bucătărie și în 
pivniţă, care adusese ziarele și atunci se declanșase toată 
drăcia. 

Pe padrone se părea că totul îl amuza. Amesteca în ceșcuța 
cu cappuccino mustăcind în tăcere, în calmul lui jucând rolul 
celebrului centru al uraganului. 

— Era evident că se va ajunge la asta. l-au dat de urmă mai 
repede decât am crezut noi. Ridică privirea, se uită ștrengărește 
la John și adăugă: Probabil că în zilele următoare o veţi bate 
chiar pe Lady Di în ce privește publicitatea în presă. 

— Grozav! zise John. 

Putea fi și mai mult. 

Eduardo, care până acum stătuse deoparte cu telefonul mobil 
la ureche și vorbise, îl închise cu un Ciao! sonor și se apropie. 

— Nicio șansă, zise acesta. Asediază notariatul. 

— Notariatul! tresări tatăl lui. Cum naiba pot să știe unde și 
când...? 

— Probabil că au telefonat la toate notariatele. Și Nuncio s-a 
lăsat păcălit. 

— Porco cane! Cum de și-a permis, unui oarecare apelant... 
întâlnirea noastră...? 

— După cum spune Nuncio, l-a sunat acum o jumătate de oră 
un bărbat și a afirmat că este mandatat de familia Vacchi să 
întrebe dacă întâlnirea poate fi amânată cu o jumătate de oră. 
Știau numele noastre! 

— Ce? Asta este... Sprâncenele subţiri ale lui Gregorio se 
ridicară. Asta înseamnă că în orice moment o gloată de... Oh, 
nu! Poarta! Alessandro! Giuseppe! Repede, trebuie să închidem 
poarta și să o zăvorâm! Se grăbi să iasă în holul de la intrare, iar 
zgomotul pe care îl făcea pocnind din palme se răspândea în 
toată casa. Giuseppe! Lasă totul, presto! 

e 

Susan Winter citea, bineînțeles, ziarele zilnic, asta ținea de 
meseria ei. Pe primul - Washington Post - îl citea la micul dejun, 
la masa pliantă din mica ei bucătărie, pe al doilea - New York 
Times - în metrou în drum spre birou, și aici mai citea alte trei, 
patru ziare, majoritatea ediţii internaţionale, după împrejurări. 


VP - 75 


După împrejurări urmărea și loteriile în care băgase bani. 
Ultimele zile fuseseră dezolante. Toţi banii primiţi de la 
necunoscut se duseseră. Jucaţi. 

Când în această zi își luă ziarul și, când privirea îi căzu pe 
titlul principal și pe fotografia alăturată, o străbătu un fior rece. 
Deci despre asta era vorba! 

Nici măcar nu se supără. La așa ceva nimeni nu ar fi putut să 
se gândească. Pentru ea era de neimaginat că așa ceva ar fi 
posibil. Un bilion de dolari! Cifra era scrisă într-o casetă pe fond 
gri - era un unu urmat de douăsprezece zerouri. O mie de 
miliarde. Citi fascinată explicaţia cum că averea se mărise fără 
oprire pe parcursul secolelor prin dobânzi și dobânzi la dobânzi. 
Articolul se încheia cu cuvintele: „Pentru a citi acest text aţi avut 
nevoie cam de un minut. În acest timp averea lui John Fontanelli 
s-a mărit cu încă optzeci de mii de dolari”. 

A uitat de cafea și de gogoașă. Stătea cu ziarul uitat întins pe 
masă, privea fix peretele, fără să îl vadă, și se întreba ce voise 
necunoscutul de la John Fontanelli. Ce-ar putea acesta să facă 
cu documentele pe care i le dăduse ea. 

Susan Winter se simţea doar tolerată la firma de detectivi 
Dalloway și se aștepta în fiecare zi să afle că nu mai era utilă. 
Muncea cât de mult putea și niciodată nu se plângea dacă orele 
ei suplimentare neplătite o împovărau. Nu știa ce credea de fapt 
șeful ei despre ea și, chiar dacă i-ar fi spus cineva, nu ar fi 
crezut. Șeful o considera o persoană nevrotică, capricioasă, în 
care nu poţi să ai încredere, dar punea mare preţ pe capacitatea 
ei de înţelegere și anticipare genială a motivaţiilor și intenţiilor 
persoanelor supravegheate. Aceste aptitudini de clarvăzătoare 
cântăreau mai mult decât defectele ei și șeful nu ar fi concediat- 
o nici dacă ar fi fost nevoit să reducă la jumătate personalul 
agenţiei. 

În timp ce trecea în revistă încă o dată conţinutul celui de-al 
doilea dosar, cel cu cercetările referitoare la familia lui John 
Fontanelli, avu una dintre acele iluminaţii. Credea că știa ce voia 
să facă necunoscutul. Și, dacă era așa, credea că folosindu-se 
de asta putea să facă mulţi, foarte mulţi bani, mai mulţi decât 
și-a imaginat vreodată. Înseamnă că acesta era premiul cel 
mare! 

În acea zi se duse la birou cu dureri de burtă, atât îi era de 
frică să nu încurce lucrurile. 


VP - 76 


Prima echipă sosi cu un Porsche, erau un bărbat și o femeie. 
Bărbatul purta pe umeri o cameră, femeia avea un microfon cu 
logoul unui post de radio, și aceștia sunară politicoși la poartă. 
La care Benito, plin de demnitate în uniforma lui de șofer, îi 
informă că pentru moment nu se putea discuta cu familia 
Vacchi. 

La scurt timp sosi o a doua echipă - patru bărbaţi într-o 
maşină combi - care descărcă tot felul de aparate, stative înalte, 
camere, aparatură de înregistrare pe bandă, suporţi pentru 
paravane și scaune pliante. Asta aducea a asediu. S-au 
schimbat strângeri de mână cu cealaltă echipă și, din spatele 
draperiilor din biblioteca de la primul etaj, de unde priveau John 
și cei din familia Vacchi, se părea că niște rivali dârji se salutau 
înainte de a se da startul unei competiţii decisive. Apoi s-au fixat 
stative, au fost montate camere, s-au plasat paravane. 

— Dacă îi reținem aici câteva zile, le facem rost sătenilor de 
niște venituri suplimentare frumoase, zise Alberto. 

Numărul reporterilor crescu într-un staccato rapid. Dar fără 
strângeri de mână, fără discuţii colegiale, ci doar cu jalonări 
rapide și agresive de locuri, busculade pentru cele socotite a fi 
cele mai bune, coate plasate și apostrofări mânioase. In scurt 
timp în jurul intrării în curte apăru o pădure de obiective ale 
camerelor de luat vederi și de microfoane. 

— Cu siguranţă că acum suntem live pe CNN, spuse Eduardo. 

Apăru și un elicopter. Un moment păru că ar intenţiona să 
aterizeze în curte, dar acesta se roti doar de câteva ori în jurul 
proprietăţii, după care se retrase. 

— Mă tem că, dacă nu vom răspunde la câteva întrebări, vor 
începe să lanseze zvonuri în lume, gândi cu voce tare Gregorio 
și făcu o mutră acră. Emisiunile radio și TV trebuie și ele să fie 
umplute cu ceva. 

— Da, fu de acord Alberto. Trebuie să organizăm o conferinţă 
de presă. 

— Cel puţin noi, ca administratori ai succesiunii, i se ralie 
Cristoforo Vacchi. Dumneavoastră, John, ce ziceţi? 

— Nu știu. Mie mi se pare cam riscant. Eu nu am făcut așa 
ceva niciodată, mă refer la conferința de presă. 

Padrone mustăci: 

— Și credeţi că noi am mai făcut? 


VP - 77 


John urmărise la televizor reportaje cu conferințele de presă 
de la Casa Albă, îl văzuse pe președinte la pupitru, făcând o 
declarație, răspunzând la un șir de întrebări, și i se păruse că 
era vorba despre cea mai plictisitoare chestiune din lume. Dar 
să se afle el însuși în fața unei păduri de microfoane multicolore, 
să privească într-o dezlănţuire de bliţuri și să răspundă la 
întrebări adresate dintr-o mulţime de oameni care ţipau în 
dezordine, asta era ceva care-i inspira teamă și în același timp 
era și excitant. 

Știau părinţii lui de moștenire? Da, ar răspunde John. Ce va 
face cu banii? Incă nu știa. Răspunsuri banale, dar fiecare 
cuvânt era notat cu acribie, înregistrat și filmat, de parcă ar fi 
debitat judecăţi de însemnătate epocală. 

— Acum Sunteţi o personalitate, îi șopti Eduardo, care se 
străduia să fie acceptat drept cel care acorda cuvântul. 

Mobila din salon fusese scoasă, doar în capătul încăperii se 
amenajase o barieră din mese, în apropierea unei uși prin care 
ar fi putut să scape la nevoie. Alessandro și Giuseppe erau gata 
să acopere o astfel de retragere și păreau dispuși să se încaiere 
cu ziariștii care, după ce ușa fusese deschisă, năvăliseră 
înăuntru ca odinioară fanii Beatles care își vânau idolii. 

Vacchi au fost întrebaţi de ce nu au păstrat ei banii. 

— Un asemenea comportament, i-a informat rece Cristoforo 
Vacchi, nu ar fi concordat cu conștiința noastră profesională. 

Răspunsul provocă râsete zgomotoase. 

Gregorio deschisese conferința explicând proveniența banilor 
și amănuntele testamentului. Anterior conveniseră să nu 
amintească profeția lui Giacomo Fontanelli dacă nu vor fi 
solicitați expres să o facă. Nimeni nu a întrebat așa ceva, ci tot 
interesul s-a concentrat asupra clauzei ciudat de îndrăgite, care 
prevedea că cel mai tânăr urmaș pe linie bărbătească din 
familia Fontanelli, care se va afla în viaţă la data de 23.04.1995, 
va moșteni tot. Ce era deosebit la această dată? Nimic, explică 
Gregorio. S-a vrut să se afle de la John dacă el consideră corectă 
această procedură de desemnare. Nu, răspunse John, dar asta 
era situaţia. În zilele noastre, ar fi normal ca moștenitoarele să 
fie excluse? 

— Astăzi, nimeni nu ar mai scrie așa ceva, răspunse John, dar 
noi vorbim despre un testament vechi de cinci sute de ani. 


VP - 78 


John simţea cum i se umezea cămașa, cum îi curgea 
transpiraţia pe spinare. Aștia voiau să știe tot! Dacă era 
căsătorit. Dacă va dona bani organizaţiilor de binefacere. Ce 
sporturi preferă. Unde își va stabili reședința. Și așa mai 
departe. Când în cele din urmă, la întrebarea privind mâncarea 
preferată, răspunse că va încerca să se obișnuiască cu caviarul, 
dar până acum prefera tortellini preparati de mama lui, Eduardo 
îi dădu cuvântul unei femei delicate, cu părul rebel roșu ca focul. 

— Brenda Taylor, CNN, se prezentă ea și John constată că ea 
emana foc din priviri, din voce și din fiecare mișcare a ei. Mister 
Fontaneilli, sunteţi fericit fiind atât de bogat? 

Întrebarea căzu ca o lovitură de topor. Păru că toţi se opriră 
din respirat și brusc se făcu atât de liniște, încât puteai auzi cum 
cade un ac. John privea fix lămpile cu halogen și obiectivele 
aparatelor și înţelese că răspunsul său la această întrebare va 
ajunge până în ultimul colț de lume și că acesta va decide ce vor 
crede despre el oamenii de pe întregul pământ. 

— Acum..., începu el cu creierul gol precum un perete alb... 
încă nu sunt. Transmiterea oficială a averii urmează să aibă loc 
și așa mai departe... După aceea am să știu cum este. 

Nu era un răspuns, simţea asta. Ziarista nu era mulțumită. 
Tăcerea părea să îl absoarbă. Toţi ochii erau îndreptaţi către el 
și cereau mai mult. 

— O asemenea avere nu este pentru a-l face fericit pe 
posesorul ei, se auzi spunând și habar nu avea de unde venea 
ceea ce exprima, ea este mult mai mult o obligaţie. Și singura 
speranţă de fericire este de a încerca să onorez această 
obligație. 

Se simţea tulburat. Cum de a ajuns să debiteze așa ceva? 
Avea un sens ceea ce spusese? Privi gurile jumătate căscate, 
pixurile care ezitau pe notesuri... Imediat vor începe să râdă, îl 
vor face de râsul planetei... 

Dar undeva în spate cineva începu să bată încet din palme. | 
se adăugară alții, cineva îl bătu pe spate și șopti: 

— Minunat, aţi spus-o minunat, John... 

Ce? Minunat? Ce era minunat? 

— Un bun punct final pentru această conferință de presă, 
cred. 

Cine vorbea? John nici nu mai știa ce se petrecea cu el. 

Aglomeraţie, era împins, mâini care îi strângeau mâna... 


VP - 79 


Alberto. Ori... Se mai auzi o ușă închizându-se, apoi liniște. 

Mai târziu era întins în pat, singur în camera lui, avea pe 
frunte o cârpă udă și se holba la tavan. Doar să nu gândească. 
Amintirea dimineţii se topea într-un amestec de lumini și 
strigăte. Numai să nu se gândească totuși că asta va fi ceva 
cotidian de-acum înainte. Aici cel puţin era liniște, ușile către 
terasă erau închise, nici măcar marea nu se mai auzea, nu se 
mai auzea absolut nimic. 

Privea în gol, aflat într-o stare plăcută între starea de veghe și 
cea de somn, când sună telefonul. 

Ce? Tresări, rămase cu bustul sprijinit în coate și privi aparatul 
telefonic de lângă pat. Visase. Telefonul nu sunase. Nimeni din 
casă nu l-ar fi deranjat acum. 

Totuși, sună din nou, era un sunet urât, strident. Duse 
receptorul la ureche. 

— Alo? 

— Mister Fontanelli? întrebă o voce sonoră, antipatică, cu 
accent englez. 

— Da? 

Ar fi trebuit să recunoască această voce? 

— John Salvatore Fontanelli? Sunteţi în camera 
dumneavoastră? 

Ce mai era și asta? 

— Da, ce mama dracului! Bineînțeles că sunt în camera mea, 
unde altundeva să fiu? Cine sunteţi dumneavoastră și ce vreţi? 

— Nu mă cunoașteţi. Sper că într-o zi vom face cunoștință, 
dar în acest moment nu vă pot spune nici măcar numele meu. 
Azi m-am gândit doar să văd dacă numărul de telefon mai este 
cel corect. 

— Numărul meu de telefon...? 

John nu înțelegea nimic. 

— Interiorul 23. Voiam să văd dacă este cel din camera 
dumneavoastră. Am să vă explic mai amănunţit altă dacă. Ah, 
încă ceva... vă rog să nu pomeniţi nimănui despre acest apel, în 
special familiei Vacchi. Aveţi încredere în mine. 

Tipul era dus cu pluta de-a binelea. 

— Nu știu de ce-aș face asta. 

Necunoscutul de la celălalt capăt al firului făcu o pauză, 
inspiră și expiră sonor. 


VP - 80 


— Pentru că veţi avea nevoie de ajutor, mister Fontanelli, zise 
acesta în cele din urmă. lar eu sunt cel care vi-l poate da. 


VP - 81 


6. 


La /eremy's erau și locuri pe scaune, dar acolo nimeni nu se 
așeza cu plăcere. Pielea sintetică era resimţită de parcă ar fi 
vărsat cineva pe ea un sos nedefinit și apoi nu l-a șters, ci l-a 
lăsat să se usuce, iar resturile se desprindeau din când în când. 
Nu se vedea prea bine în interior, deoarece patronul cârciumii 
folosea doar becuri verzi și de un galben-închis, și nici acestea 
nu erau multe. În faţă existau mese și scaune, dar obișnuiţii 
localului stăteau la tejghea. De aici se putea vedea cel mai bine 
televizorul, pus totdeauna pe un canal de sport. 

Lino Fontanelli avea o față netedă, aproape copilărească, care 
îl făcea să pară mai tânăr decât era. Părul părea să fie dat cu 
cantităţi imense de pomadă, dar nu era așa; de fapt el ura să 
arate astfel. Venea la Jeremy's când nu voia să întâlnească alți 
ofițeri de la McGuire Airforce Base, ceea ce se întâmpla relativ 
des. Berea de aici nu era mai proastă decât cea din altă parte, 
hamburgerii erau chiar mai buni și avea liniște. Avea locul lui la 
un colț al tejghelei, unde putea să citească în tihnă ziarele și 
unde nimeni nu îi bloca privitul la televizor. 

În ultimele zile, citise al naibii de mult ziarele. 

Intr-un colț un tip gras și prietena lui grasă înfulecau cartofi 
prăjiţi în grăsime, probabil pentru a-și menţine aspectul atractiv, 
la capătul celălalt al tejghelei stătea un negru bătrân, cu părul 
cărunt, care părea că face parte din inventar, și vorbea cu 
barmanul, care ștergea pahare pe îndelete și doar dădea din 
cap. Pe bărbatul care intrase la un moment dat, se așezase la 
tejghea câteva locuri mai departe și comandase bere, Lino nu îl 
băgase deloc în seamă la început. Omul își trăsese un scaun 
lângă tejghea, deci fie că nu mai fusese pe-aici niciodată, fie nu 
îi păsa dacă se întorcea acasă cu dungi slinoase pe pantaloni. 

După ce golise berea jumătate, și Lino răsfoia ziarul în 
căutarea ştirilor din sport, bărbatul arătă către ziar și spuse: 

— Aţi citit asta? Despre tipul care moștenește un bilion de 
dolari? 


VP - 82 


Lino ridică privirea nemulțumit. Bărbatul purta un pardesiu de 
culoare închisă și ţinea paharul cu ambele mâini care erau 
păroase ca labele unei gorile. 

— Cred că toţi au citit despre el, ripostă el cât putu de 
indiferent. 

— Un bilion de dolari! Ce porcărie! Cred că nici Dumnezeu nu 
are atâţia bani, nu? 

— Nu am idee câți bani are Dumnezeu. 

Un moment păru că îl va lăsa în pace și se holbă fără un 
interes deosebit la meciul de baseball de la televizor. 

— Am citit că tipul are un frate mai mare, continuă el să 
trâncănească. Tinere, mi-am zis eu, ce bine s-o simţi acum. 
Desigur că și-a dorit să îl fi sufocat pe cel mic în leagăn și să fi 
moștenit el toţi banii. Eu nu am niciun frate, dar îmi pot imagina 
că mie așa ceva mi-ar fi trecut prin cap. 

Lino lăsă ziarul și îl privi pe individ în ochi. Avea o față 
mălăiaţă, ciupită de vărsat și arăta ca unul care se ferea deo 
încăierare la fel de mult ca de o beţie cruntă. Îi citeai în privire 
perfidia. 

El observă privirea lui Lino. 

— Ei, hai... că doar este omenește să gândești așa. Gândurile 
nu sunt crime. Numai ce faci. 

Lui Lino îi trecuseră prin cap tot felul de gânduri când 
înţelesese că la știri era cu adevărat vorba despre John. De 
fratele lui, John, de care când era copil trebuise să aibă mereu 
grijă. Care când era de-o șchioapă se împiedicase odată aproape 
în faţa unui autobuz. Și altele... 

Acum se întreba dacă era o întâmplare că tipul bătea câmpii 
tocmai cu el. 

— Imaginează-ţi ce grămadă de bani. Un bilion de dolari. 
Omule, până alaltăieri habar nu am avut că există atâţia bani! 
Chiar și ăia de la Washington au treabă cel mult cu miliardele... 
Și băiatul moștenește un bilion. Poate că ar trebui să mă uit prin 
hârtiile bunicului meu, să văd dacă nu s-a rătăcit pe-acolo vreun 
carnet de economii din secolul al XV-lea, ce ziceţi? 

— Da, poate artrebui. 

Tipul scoase din buzunar o carte de vizită și i-o întinse: 

— Bleeker, Randolph Bleeker. Îmi puteţi spune Randy. 

Lino luă cartea de vizită și se uită pe ea. Pe ea era scris 
Avocat, specializat în drept succesoral și filiațiuni. 


VP - 83 


— Ce înseamnă asta? Ce vreți? 

Randy Bleeker aruncă o scurtă privire pentru a se asigura că 
barmanul și ceilalți nu îl puteau auzi. 

— O.K. Am jucat teatru. Nu am vrut să plecaţi, înţelegeţi? Știu 
că sunteţi fratele lui. Ce vreau? Ei, da, am putea zice că vreau 
de lucru. 

— De lucru? 

— Vă ajut să aveţi acces la bani. Contra unor procente, se 
înțelege. 

— Acces la bani? Care bani? 

— Despre ce vorbesc tot timpul? Despre un bilion de dolari, 
nu? 

Lino miji ochii neîncrezător. Se mai uită o dată pe cartea de 
vizită din mână. Drept succesoral și filiațiuni. Puţea de la o 
poștă. 

— Nu cred că vreau să știu ce îmi veţi propune. 

— Nu v-a supărat că norocul a trecut atât de aproape pe 
lângă dumneavoastră? 

— Ba da, normal. Dar asta este. Am un frate mai mic și, la 
acea dată scadentă, el era cel mai tânăr Fontanelli. Punct. Asta 
nu se mai poate schimba. 

Randy îl măsură cu ceva ce voia să fie un zâmbet. 

— Ba da, zise el cu sclipiri viclene în ochi. Se poate. Și mă mir 
că nu aţi ajuns și singur la concluzia aceasta. 

e 

Planurile întocmite cu mare grijă trebuiau reorganizate. 
Predarea averii va avea loc nu la Florenţa, ci la Roma, chiar la 
Ministerul de Finanţe. A fost stabilită o întâlnire în cel mai mare 
secret. 

— Ar trebui să chemăm un elicopter, fu de părere Eduardo în 
timpul discuţiei. Cel puţin dacă ziariștii ne mai asediază poarta. 

— Mașinilor noastre le vor permite să treacă, interveni tatăl 
acestuia, care arăta de parcă de la apariţia presei nu mai 
apucase să doarmă. Nu este nevoie să aruncăm banii pe 
fereastră. 

John voise să le spună despre apelul telefonic, dar ezitase din 
anumite motive. Și, pe măsură ce discuţia se prelungea, i se 
părea din ce în ce mai nepotrivit să o facă. În definitiv, nu avea 
nicio importanţă, nu? 


VP - 84 


Faptul că transmiterea proprietăţii urma să se realizeze la 
Roma trebuia să faciliteze o altă procedură oficială ce trebuia 
îndeplinită anterior. 

— Există o mică problemă, anunţase Alberto cu un zâmbet 
cuceritor. Pe scurt, trebuie să deveniți italian. 

Problema era cetăţenia lui. În calitate de cetăţean al Statelor 
Unite ale Americii, îi explică Gregorio, era supus impozitării în 
SUA pentru toate veniturile lui. Deci era supus și impozitării 
succesiunii, și despre ea era vorba. Și, deoarece cu autorităţile 
financiare americane nu fusese încheiată o convenţie privitoare 
la acest lucru, mai rămânea doar calea schimbării cetăţeniei. 

John nu agrea această idee. 

— Bunicul meu a fugit de Mussolini. A luptat cu dinţii pentru 
pașaportul lui american. Nu îmi face nicio plăcere ca acum să 
renunţ eu la el. 

— Sper că nu v-a scăpat faptul că Mussolini nu mai este la 
putere, spuse Alberto. 

— L-am iubit foarte mult pe bunicul meu, înțelegeţi? El era 
foarte mândru că este american. Mi se pare o trădare să renunţ 
la cetățenie. 

— Am toată stima pentru patriotismul și pentru spiritul 
dumneavoastră de familie, zise Gregorio Vacchi. Dar nu credeți 
că mai multe sute de miliarde de dolari sunt un preţ prea mare 
pentru ele? 

— Sigur că da, dar pentru asta nu trebuie să îmi placă. Și nici 
nu îmi place. 

— O luaţi prea în serios, interveni Eduardo. Veţi fi un om 
bogat, John. Averea dumneavoastră va fi mai mare decât 
produsul naţional brut al majorităţii statelor lumii. Veţi putea să 
vă duceţi unde vreţi. Realist vorbind, nu aveţi nevoie nici măcar 
să respectați acordul cu Ministerul de Finanţe italian, ce poate el 
să facă dacă dumneavoastră plecaţi? Nimic. Și acum gândiţi-vă 
ce importanţă are cetățenia dumneavoastră judecând la aceste 
dimensiuni. 

În cele din urmă, John renunţă: 

— Fie. Când începe? 

— Imediat după ce vor fi făcute toate pregătirile. 
Secretizarea, protecția personală și așa mai departe. Prim- 
ministrul vrea să vă primească după ceremonie, spuse Gregorio 
Vacchi. Joia viitoare. 


VP - 85 


Părea că de-abia așteaptă. 

a 

john stătea la fereastra bibliotecii și-i urmărea de după 
perdelele groase pe oamenii de presă așezați pe pajiștea din 
fața porții ca spectatorii unui concert în aer liber. Se mira de 
răbdarea cu care reporterii rămâneau consecvenți, cu toate că 
le declarase că nu va mai da niciun interviu atâta vreme cât 
transferul de proprietate nu se realiza notarial. Era o priveliște 
ciudată, ireală și mai ireal era faptul că el trebuia să fie motivul. 
Nu, nu era el, nu era el ca persoană. Motivul era un fel de vis 
reprezentat de el, poate visul bogăției nelimitate. Nimeni nu 
părea să bănuiască însă cât de înspăimântătoare putea fi 
această bogăţie. 

Se decise să le povestească oamenilor despre testamentul lui 
Giacomo Fontanelli. 

— John? Oh, aici sunteţi! 

Vocea lui Eduardo. John se întoarse. Eduardo intră urmat de 
un bărbat din care s-ar fi putut cu ușurință face alţi doi: un colos 
lat în umeri, mai înalt cu un cap decât el, de care i s-ar fi făcut 
frică și unui campion mondial la box. 

— Îmi permiteţi să vi-l prezint pe Marco? Marco, dânsul este 
signor Fontanelli. 

— Buongiorno, spuse Marco și îi întinse lui John mâna care 
amintea de o lopată. 

John trebui să se învingă pe sine pentru a se hotărî să o 
strângă, în timp ce mușchii mâinii respectivului păreau pe 
punctul de a sfâșia mâneca costumului de culoare închisă al lui 
Marco, dar totuși strângerea de mână decurse suportabil. 

— Marco vine de la cel mai bun Security Service al Italiei, 
adăugă Eduardo. 

— Security Service? 

— Bodyguardul dumneavoastră, signore, spuse Marco. 

— ... Al meu. John înghiţi în sec. Ah, da, avocaţii Vacchi 
pomeniseră despre așa ceva. Acum o sută de ani, într-o altă 
viaţă. Gardă de corp. Ca un rege care trebuie să se apere de 
rivalii lipsiţi de scrupule. | se adresă lui Marco: Bodyguard, 
înţeleg. Trebuie să aveţi grijă de mine. 

— SI, signore. 

Simpla prezenţă fizică a bărbatului impunea respect. Cu 
siguranţă că el nu avea altceva de făcut decât pur și simplu să 


VP - 86 


fie acolo pentru a-i convinge pe potenţialii atentatori să își mute 
gândul. John trase adânc aer în piept. Un bodyguard. Asta făcea 
toată povestea a naibii de reală. 

II privi pe Eduardo, care emana satisfacţie prin toate 
butonierele costumului său după ultima modă. 

— Și asta cum va funcţiona practic? Cred că va fi permanent 
în apropierea mea, mă va însoţi peste tot...? 

— Scusi, signore, interveni Marco. Cel mai mare pericol care 
vă ameninţă este cel al unei răpiri, pentru a obţine bani de 
răscumpărare. Excepție făcând situaţiile care necesită 
intervenția fizică directa, cum ar fi de exemplu trecerea 
dumneavoastră în siguranţă printr-o mulţime care se înghesuie, 
eu voi fi doar la acea distanţă de dumneavoastră care va 
permite să înlătur pe cât posibil acel pericol. 

John se holbă la gigant. Își dădu seama că plecase automat de 
la ideea că un bărbat cu asemenea munți de mușchi nu va fi în 
stare să formuleze o idee sau să se exprime inteligibil. 

— 0... răpire, reuși el să articuleze. Înţeleg. 

— In această după-amiază vor mai sosi câţiva colegi, continuă 
Marco, care vor asigura domeniul cu câini și cu instalaţii 
suplimentare de alarmare. Scopul este de a oferi deplină 
siguranţă dormitorului dumneavoastră, fără ca cineva dintre noi 
să fie prezent în interiorul lui. 

— Oh, grozav! 

— Și în exteriorul camerei dumneavoastră vă puteţi baza sută 
la sută pe discreţia noastră, îl asigură cu seriozitate 
bodyguardul. 

Vorbea mai curând ca un sociolog conferenţiar universitar 
decât ca unul a cărui profesie era să ridice zilnic haltere și să 
exerseze pașii de karate. 

— Frumos, spuse John. Apoi îi mai trecu ceva prin cap: Aș 
putea să aflu și numele dumneavoastră de familie? 

Intrebarea păru să îl fi descumpănit oarecum pe gigant: 

— Până acum nimeni nu a vrut să știe așa ceva. Benetti, 
numele meu este Marco Benetti. 

— Bine, spuse John și amândoi își mai strânseră o dată 
mâinile. 

e 

Încetul cu încetul, domeniul se transformă într-o fortăreață. În 

jurul clădirii patrulau bărbați cu tocuri pentru pistoale sub braț și 


VP - 87 


câini de pază. Noaptea luminile exterioare rămâneau aprinse. La 
fiecare colț al clădirii au fost instalate camere de supraveghere 
video. Dincolo de gardul vechi și masiv cu gratii rămânea 
mulţimea de reporteri în mașini de camping, sub umbrele de 
soare, urmărind fiecare pas făcut în jurul casei și orice mișcare 
din spatele ferestrelor. Pe măsură ce zilele treceau, aceștia i se 
păreau lui John tot mai mult o haită lacomă formată din ciudate 
animale de pradă. 

Când treceai prin antreuri, auzeai permanent sunând câte un 
telefon dincolo de numeroasele uși. Gregorio, Alberto și Eduardo 
ieșeau cu schimbul la fiecare câteva ore în curte și se duceau la 
poartă, pentru a răspunde întrebărilor reporterilor. Asta îi 
amintea lui John de valurile unei furtuni care se spărgea de 
zidurile clădirii, descătușând forțe ale naturii împotriva cărora nu 
exista apărare. 

În ziua în care cei de la pază își începuseră activitatea, îi mai 
fusese prezentat cineva, un bărbat mai în vârstă, scund, cu o 
ținută izbitor de dreaptă, în jur de șaizeci de ani, profesor de 
italiană. 

— Dar eu vorbesc italiana, spusese John. 

— Sam, clătinase din cap professore. Ceea ce faceţi 
dumneavoastră este să siluiţi limba strămoșilor dumneavoastră. 
Vorbiţi o italiană - gumă de mestecat. Modul în care alegeți 
cuvintele este grotesc, construcția sintactică a frazei este 
catastrofală. Vom începe să lucrăm imediat. 

Și așa se retrăgeau câte două ore în fiecare dimineaţă și în 
fiecare după-amiază în bibliotecă, unde, supravegheat de 
professore, John învăţa să pronunţe cuvinte în italiană, își 
însușea reguli gramaticale, făcea conversaţie și repeta mereu și 
mereu propoziţii cu intonaţii tot mai corecte. 

Professore se mutase într-una dintre camerele de oaspeţi mai 
mici din casa Vacchi, iar o a doua a fost ocupată a doua zi de 
către o damă de vârstă mijlocie, cam dolofană, dar foarte 
elegantă. 

— Signora Orsini este profesoară de dans și de bune maniere 
la Florența, o prezentă Eduardo cu un rânjet nerușinat. La 
vremea potrivită a încercat să mă facă să îmi însușesc bunele 
maniere. Poate că va avea mai mult noroc cu dumneavoastră. 

— Mă gândesc la următorul program, explică signora Orsini cu 
un surâs cald, afabil. Dimineaţa ne vom ocupa de probleme de 


VP - 88 


etichetă, iar spre seară ne vom dedica învăţării dansului. 
Trebuie neapărat să știți să dansaţi, pentru a vă putea mișca cu 
siguranţa potrivită în societate. 

John se așteptase oarecum ca o profesoară de dans să spună 
ceva de acest gen. 

— Dimineaţa am deja ore de italiană, îndrăzni el să riposteze. 

— Atunci vă veţi trezi ceva mai devreme, decise scurt signora 
Orsini. 

Odată, în timp ce urca scara pentru a se prezenta la ora cu 
signora Orsini l-a văzut pe Eduardo intrând cu o cutie mare plină 
de scrisori și adresându-se tatălui său: 

— Va trebui să înființăm un secretariat. 

Gregorio Vacchi scosese o scrisoare din cutie și o examinase. 

— Pare a fi scrisă în limba rusă. 

— Un secretariat mare, zise Eduard. Acesta este cu siguranţă 
doar începutul. 

Totul era în așteptarea zilei celei mari. Zilnic apăreau noi 
reportaje în ziare, erau prezentate la televiziune detalii din viaţa 
lui John, detalii uitate demult de el însuși. Vorbea la telefon cu 
mama lui, care îi povestea revoltată cât de obraznici erau cei de 
la televiziuni. A aflat de la CNN ce păreri deosebite aveau 
despre el foștii colegi de școală și foștii lui profesori. NBC a 
difuzat un interviu cu Sarah Brickman, pe parcursul căruia ea 
subliniase de mai multe ori că John fusese marea și unica ei 
iubire. 

e 

Bărbatul așteptase răbdător în hol ca John să termine lecţia 
de italiană. 

— Belfiore, se prezentase acesta înclinându-se de câteva ori, 
ocazie cu care deveni clar că părul începuse să i se rărească. Eu 
vin, ca să zicem așa, din însărcinarea guvernului... 

Din însărcinarea guvernului? John privi nervos în jur, dar nu 
zări pe nimeni dintre avocaţii Vacchi. Suna palpitant. Omul vine 
din însărcinarea guvernului și el trebuia să vorbească singur cu 
acesta? 

— Sper că pot justifica această așteptare. Sunt aici pentru... 

John încercă să surâdă atât de îmbietor pe cât încercase să Îl 
înveţe signora Orsini. Ospitalier. Suveran. 

— Să mergem în salon, propuse el arătând cu un gest al 
mâinii în direcţia respectivă și, simțindu-se ca un actor. 


VP - 89 


— Da, răspunse recunoscător bărbatul. Este o bună idee. 

Își ridică geanta și îl urmă pe John. 

Ah, da, băutură. 

— Vă pot oferi ceva de băut? Poate o cafea? 

— O cafea mică, dacă nu vă cer prea mult. 

John sună și apăru Giovanna. 

— Două cafele expres, te rog, îi ceru John. 

Fir-ar... se simţea ca un ipocrit. Dar nimeni nu păru deranjat. 
Giovanna dădu din cap repede și dispăru, iar el intră în salon cu 
omul guvernului. Și aici nici urmă de Vacchi. 

Ce urma acum? Să îi ofere un loc. 

— Vă rog să luaţi loc, signor Belfiore. Nu era deprins cu asta. 
Continuă: Ce vă aduce la mine? 

Recita niște expresii învăţate. 

Belfiore scoase ceva din geanta lui, care atunci când o 
desfășură pe măsuţă se dovedi a fi o hartă. 

— Aceasta, spuse el și arătă o zonă delimitată cu o culoare, 
este Calmata. O rezervaţie naturală. Un peisaj foarte frumos la 
Marea Tireniană, întins pe aproximativ doisprezece kilometri 
pătraţi, la mai puţin de cincisprezece minute de cel mai apropiat 
aeroport. lată și câteva fotografii. 

Scoase un teanc de fotografii format mare, care reprezentau 
un peisaj mediteraneean idilic, natural, fără drumuri, rețele 
electrice sau case. 

— Frumos, spuse John după ce aruncă o privire fugară asupra 
fotografiilor. Și ce legătură are asta cu mine? 

— Guvernul ar dori să vă vândă acest areal. 

— Și eu ce să fac cu el? 

— Signor Fontanelli, după transmiterea averii veţi dori cu 
siguranţă o reședință corespunzătoare. O vilă în acest loc - 
indică o cruce decent marcată cam în centrul hărţii - v-ar oferi o 
priveliște minunată atât asupra mării, cât și asupra munţilor. 
Veţi fi înconjurat de natură nefalsificată, neatinsă, unde veți 
putea să călăriţi ori să vă plimbaţi pe jos. Până aici dispuneţi de 
o faleză pitorească, în timp ce acest golf poate fi amenajat ca 
loc de acostare... 

John avu brusc senzaţia că înțelegea greșit: 

— Nu spuneaţi că este o rezervaţie naturală? 

Bărbatul făcu un gest care voia să însemne „să lăsăm asta”. 


VP - 90 


— Da, dar ca să fiu sincer nu deosebit de importantă. Acolo 
nu există specii de animale pe cale de dispariţie sau ceva de 
genul ăsta. Desigur că ne-am dori să vă declaraţi de acord cu 
câteva restricții referitoare la utilizarea arealului, dar în principiu 
experții noștri sunt de acord că utilizarea în scop locativ nu este 
o problemă. Se aplecă din nou asupra hărţii și adăugă: noi ne- 
am permis deja câteva propuneri asupra modului în care vor fi 
trasate drumurile și asupra modului în care se va face 
aprovizionarea cu apă și curent electric. Bineînţeles, fără a vă 
limita în vreun fel propriile dumneavoastră opţiuni. 

John clipi. Treptat, își dădea seama despre ce era vorba. 
Guvernul voia să îl ţină în ţară. Atâta timp cât își avea reședința 
în Italia, va plăti impozite în Italia. De aceea erau gata să îi ofere 
cea mai frumoasă bucăţică din ţară pe care o aveau. 

Pe undeva asta nu îi plăcea. Avu deodată simţământul că 
negocia cu o prostituată. Nu mai făcuse asta niciodată, dar cam 
așa s-ar fi simţit dacă ar fi făcut-o. 

— Trebuie să mă mai gândesc, s/gnor Belfiore. 

— Este un petic de pământ minunat, signor Fontanelli. Un 
adevărat paradis. 

— Fără îndoială. Dar averea încă nu mi-a fost transferată. 

— Este doar o formalitate. Dacă doriţi, putem merge 
împreună acolo, ca să vedeţi locul. 

— Mulţumesc, dar până la întâlnirea de la notar nu voi părăsi 
casa. 

— Atunci, mergem imediat după aceea? 

— Trebuie să mă gândesc, am mai spus. 

— Vă pot lăsa harta și fotografiile? 

Suna de parcă ar fi cerșit-o. De parcă ar fi fost ameninţat cu 
bătaia dacă se întorcea cu un răspuns negativ. 

John confirmă: 

— Cu plăcere. 

II însoţi până la ușă pe musafir și își luă rămas-bun de la el 
așa cum îl învățase signora Orsini. Dincolo de poartă sclipeau 
blițurile. 

e 

Din fericire jurnaliștii reținură un timp mașina cu însemnele 
Vaticanului. Cei din pază încă mai erau ocupați să-i împingă 
înapoi pe fotografii care voiau să se strecoare pe poartă odată 
cu mașina. 


VP - 91 


— Pentru numele lui Dumnezeu, i se adresă John signorei 
Orsini, cum i te adresezi unui cardinal? 

Profesoara de bune maniere făcu ochii mari. 

— Cu Eminenta Voastră, răspunse ea. Și dacă sunteţi catolic 
practicant trebuie să îi sărutați inelul. 

— Și dacă nu sunt catolic practicant? 

John trăgea cu ochiul pe fereastră. 

— Atunci nu trebuie. 

— Slavă Domnului! 

Eduardo îl întâmpină pe înaltul oaspete în curte și îl conduse 
în salonul cel mare. 

— Cardinalul Giancarlo Genaro, îl prezentă el. Ne simţim 
foarte onorați! 

— Eminenţa Voastră, zise John și plecă ușor capul. 

„Inclinarea adâncă este doar pentru șefii de stat”, îl instruise 
signora Orsini. 

Cardinalul îmbrăcat în roșu, însoţit de către un tânăr cu faţa 
palidă și sutană neagră, era o apariţie impunătoare. Acesta era 
înalt, un munte de om, cu părul cărunt, trăsături severe și cu o 
gură cu buze subţiri. Părea nesigur asupra modului în care să i 
se adreseze lui John și, după câteva secunde penibile de ezitare, 
își strânseră doar mâinile. 

Urmă întregul ceremonial - formula de întâmpinare, oferirea 
locului, oferirea unei băuturi. Se obișnuia încetul cu încetul. 

— John... vă pot spune John? întrebă cardinalul stând într-un 
fotoliu ca pe un tron. Am aflat că sunteţi catolic. Am fost corect 
informat? 

Cardinalul și asistentul lui tăcut, care rămăsese în picioare 
lângă fotoliu, îl priviră cercetător. 

John dădu încet din cap afirmativ. 

— Cel puţin am fost botezat catolic. 

Ceva tresări pe faţa demnitarului. 

— Sună de parcă voiaţi să îmi spuneţi că de la prima 
împărtășanie nu aţi mai trecut pe la biserică. 

— Cam așa ceva, recunoscu John. Cu excepţia căsătoriei 
fratelui meu mai mare. 

— Desigur că regret acest lucru, dar nu se cade să pronunț eu 
o sentință. Zâmbi binevoitor și continuă: Oricum, de aici trag 
concluzia că măcar sunteţi apropiat sfintei Biserici Romane. 


VP - 92 


Însuși Sfinţia Sa Papa m-a însărcinat să vă invit la o audienţă 
privată. 

John remarcă surprins că Giovanna, când îi servi cardinalului 
apa minerală, mai că leșină de venerație. Ai fi crezut că găsise 
potrivit să se târască pe burtă prin încăpere. 

— O audienţă privată? 

John căută privirea lui Eduardo, dar acesta stătea deoparte cu 
o mină absentă și examina tablourile din salon de parcă nu le 
mai văzuse niciodată. 

— Sfântul Părinte m-a mai însărcinat să vă înmânez aceasta. 
Cu o scurtă mișcare a mâinii, asistentul cel palid scoase de sub 
sutană un album format mare cu portretul Papei pe copertă și i-l 
dădu cardinalului care, fără a-l onora pe însoţitorul lui măcar cu 
o privire, îl dădu mai departe lui John spunându-i: Este un cadou 
din partea Sfinţiei Sale. 

John cântări volumul în mâini. Imagini din viața Papei loan 
Paul al II-lea. 

— Mulţumesc mult, spuse el și își dori să o fi putut spune cu 
mai multă bună-credinţă. 

— Deschideţi-l, îi ceru cardinalul, este semnat. 

— Ce frumos! murmură John mișcat și îl răsfoi până la pagina- 
titlu. Aceasta era plină cu un scris neciteţ, executat cu o carioca 
groasă, dar el nu putu să descifreze nici măcar un cuvânt. 
Mulţumesc mult! 

Închise cartea și o puse în faţa lui pe măsuţa joasă. 

Cardinalul își împreună palmele într-un gest cucernic. 

— John, în curând veţi fi cel mai bogat om al lumii. Vor veni 
mulţi oameni spre a vă oferi potențiale investiţii pe banii 
dumneavoastră. Eu am venit, v-o spun direct, să vă rog ca o 
parte a averii dumneavoastră să o dedicați scopurilor 
filantropice. 

Cel puţin nu bătea apa în piuă. 

Și nici nu părea să intenţioneze să aștepte răspunsul lui John. 
De la ajutorul lui îmbrăcat în negru luă o mapă, din care extrase 
fotografii de copii, majoritatea de culoare, care stăteau la 
războiul de ţesut, cărau în spinare coșuri cu cărămizi sau 
manevrau baloturi de stofa în beciuri întunecoase. 

— Este încă larg răspândită exploatarea muncii copiilor și sute 
de mii de copii muncesc în condiţii de sclavie. Aceștia sunt 
vânduți de părinţi, care nu îi pot hrăni, pe câţiva dolari datorie, 


VP - 93 


și mulţi nu mai ajung înapoi. Deoarece Sfântul Părinte se ocupă 
de binele copiilor acestei lumi, mi-a încredinţat proiectul care, 
pe scurt, are scopul de a-i elibera din sclavie pe mulți dintre 
acești copii. 

— Sclavie? repetă John și examină fotografiile. Mai există așa 
ceva? 

— Nu mai este numită astfel. Versiunea oficială este că acești 
copii plătesc datoriile părinţilor lor. Dar în esenţă este același 
lucru. Cardinalul își împreună din nou palmele, pentru a le 
desface mieros. Câteva milioane de dolari ar putea face aici 
adevărate minuni... 

În această clipă ușa fu dată de perete și Gregorio, abia 
trăgându-și sufletul, băgă capul înăuntru: 

— John, Eduardo! Veniţi repede! Trebuie să vedeți... pe CNN, 
ultimele știri... de neimaginat! Scuzaţi, Eminenţă... 

John și Eduardo schimbară priviri mirate. 

— Pare a fi important, zise cardinalul cu un zâmbet binevoitor. 
Duceţi-vă, eu aştept. 

leșiră amândoi, mai mult din grijă faţă de starea în care se 
afla Gregorio decât din interes pentru o oarecare știre, și îl 
urmară în salonul mic de la primul etaj pe bărbatul care gâfâia. 
Pe marele ecran al televizorului de acolo pâlpâia sigla obișnuită 
CNN, o ziaristă tocmai termina o discuţie cu un reporter de la 
faţa locului cu niște remarci ce nu spuneau nimic, și fură 
introduse reclamele. Padrone stătea într-un fotoliu adânc, 
aplecat înainte, cu bărbia sprijinită în palme. Respirând greu 
Gregorio rămase în spatele canapelei, își sprijini braţele de ea, 
clătină din cap și spuse gâfâind: 

— Ce rușine, ce rușine! 

John se opri alături de Alberto, care stătea nemișcat și 
urmărea ce se întâmplă ţinând în mână cu un pahar mare de 
băutură. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lino, fratele dumneavoastră, are dintr-o legătură de-acum 
patru ani un fiu din afara căsătoriei, zise Alberto. Dacă așa este, 
el este moștenitorul averii Fontanelli. 


VP - 94 


7. 


Într-adevăr, o făcuse. Exact ceea ce bănuise ea. Susan Winter 
închise sonorul televizorului, luă telefonul, puse biletul cu 
numărul de telefon în fața ei și îl privi fix. Dacă voia să se 
folosească de ceea ce știa, trebuia să o facă acum. 

Ghinion în dragoste. Noroc la jocuri. Acum era momentul - 
totul ori nimic. Formă numărul, iar cifrele acestuia îi păreau a fi 
numerele câștigătoare la o loterie. 

Suna. Își ţinu respiraţia. 

Cineva ridică receptorul la celălalt capăt al firului. 

— Da? 

O voce bărbătească, sonoră, foarte degajată. 

— Numele meu este Susan Winter, începu ea și își urî vocea 
ca un cotcodăcit, tremuratul din stomac, toată afurisita frică. În 
urmă cu aproximativ trei săptămâni, aţi primit de la mine 
informaţii despre John Salvatore Fontanelli și despre familia lui. 
Tocmai urmăresc știrile pe CNN și vreau să vă spun că știu ce 
intenţionaţi să faceţi. 

— De unde aveți acest număr? întrebă vocea pe un ton 
inexpresiv. 

— Sunt detectiv, explică Susan. Face parte din profesia mea 
să descopăr asemenea chestii. 

— Înţeleg. Și, după părerea dumneavoastră, ce intenţionez 
eu? 

Susan Îi spuse. 

După ce termină, totul în ea se crispă și nici măcar pentru un 
milion de dolari nu ar mai fi scos un cuvânt. Inchise ochii și 
aşteptă să audă ce va urma - râsete batjocoritoare sau 
ameninţări furioase, în funcţie de faptul dacă o nimerise ori 
dăduse chix. 

Dar bărbatul râse doar ușor. Suna aproape ca o recunoaștere. 

— Respectele mele, spuse el părând că  mustăcea. 
Mărturisesc că v-am subapreciat, miss Winter. Și ce voiaţi cu 
acest telefon? Bănuiesc că bani, pentru a vă păstra părerile 
pentru dumneavoastră? 


VP - 95 


Susan trase aer în piept, înghiţi în sec și răspunse cu voce 
tremurată: 

— Cam așa ceva. 

— Putem vorbi clar, suntem între noi. Deci bani pentru a 
păstra tăcerea. O putem rezolva, bineînțeles, așa, dar eu mă 
întreb dacă nu v-aș putea face o ofertă mai avantajoasă. 

Era o capcană, pentru a o face să spună tot. Clar. 

— Mai avantajoasă pentru cine? 

— Pentru amândoi. Miss Winter, cât câștigați cu actuala 
slujbă? 

— Optzeci de mii. 

Vorbise fără să se mai gândească. De fapt, erau numai 
șaptezeci de mii, restul fusese anul trecut reprezentat de 
cheltuieli, dar ea spunea totdeauna optzeci de mii. 

— Vă plătesc de zece ori pe-atât, cu perspectivă de mai mult, 
dacă vă daţi demisia și lucraţi pentru mine. 

| se păru că nu auzise bine. 

— Poftim? 

Aproape că strigase. De data aceasta absolut neprofesional. 

— Dacă mi-aţi aflat numărul de telefon, spuse vocea de la 
celălalt capăt al firului, atunci fără îndoială că știți o mulţime de 
alte lucruri despre mine. lar analiza făcută de dumneavoastră cu 
privire la intenţia mea îmi demonstrează că sunteţi bună. Că vă 
irosiţi talentul urmărind doar soţi infideli și angajaţi corupți. Să 
nu ne mai învârtim în jurul cozii. De fapt, de ani de zile caut o 
analistă de talia dumneavoastră și un salariu iniţial de opt sute 
de mii de dolari este mai mare decât de obicei, dar nu foarte 
mare. Să îl considerăm ca parte a banilor pentru tăcere. Și ca să 
fie clar: dacă mi-aţi fi dat mai devreme o mostră a ceea ce știți 
să faceţi, v-aș fi luat pe loc de la firma de detectivi și aș fi mituit 
pe altcineva. 

Asta era cumva... deci... Nu așa își imaginase ea că se vor 
desfășura lucrurile. Îl sunase pe acest bărbat pentru a-l șantaja, 
iar acesta îi oferea acum o slujbă. 

— Miss Winter? Mai sunteţi la telefon? 

— Da. Eu, hm... mă mai gândesc. 

Și dacă era un truc? Analistă. La ce? Ba se putea... dar ea? Se 
putea ca munca ei să valoreze pentru cineva opt sute de mii de 
dolari? 


VP - 96 


— Miss Winter, o întrebare: vă iubiţi actuala slujbă atât de 
mult încât să consideraţi exclusă o schimbare a ei? 

— Hm..., nu. Nu, absolut nu. Cred totuși că... pot să o iau în 
considerare. 

Era o minciună. În viaţa ei nu se gândise la o altă slujbă. 

— Atunci am să vă fac o propunere, miss Winter. Vin la New 
York și ne întâlnim. Să zicem martea viitoare, la ora șapte seara, 
la locul primului nostru contact? Pentru simplitate. Se poate? 

— Da, confirmă Susan. Desigur. Marţi la șapte. 

— Bun. Știu acolo, în apropiere, un local bun, discret, unde 
putem discuta toate amănuntele. Voi lua cu mine câteva 
documente și un contract. lar dumneavoastră vă veţi formula 
cererea de demisie. Când veţi citi contractul, vă promit că veţi 
dori să îl semnaţi. Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă: Desigur 
este inutil să mai menţionez, dar, dacă veți relata cuiva ce ați 
descoperit, oferta mea cade. 

— Da, natural. 

Susan înghiţi în sec. 

Dar interlocutorul deja întrerupsese legătura telefonică. 

e 

Treptat, din observații, scurte reportaje, rezumate, s-a 
conturat ceea ce se întâmplase. In urmă cu patru ani, Lino 
avusese o relație cu o femeie din Philadelphia, o anume 
Deborah Peterson, pe-atunci secretară la un birou avocatțial. 
Făcuseră cunoștință la o expoziție aviatică pe care Deborah o 
vizitase împreună cu un grup de prieteni și la care Lino, care era 
pilot bun, dar nu un pilot pentru acrobație, dăduse o mână de 
ajutor în relaţiile cu vizitatorii. Legătura fusese furtunoasă, 
secretă și scurtă - după o lună se despărţiseră și nu mai 
auziseră nimic unul de altul până când Deborah, prin 
intermediul unui avocat, îl contactase din nou. Lino nu știuse că 
la despărțirea de el Deborah era gravidă, iar ea nu dezvăluise 
niciodată cine era tatăl copilului ei. 

— Nu am vrut să îi periclitez cariera, a ciripit în faţa camerelor 
delicata femeie cu bucle blonde. 

Fiul ei, Andrew, pe care îl ţinea în brațe, privea speriat. Era un 
copil drăguţ, cu părul lung și buclat. Reporterii deja îi spuneau 
„copilul de un bilion de dolari.” 

A fost intervievat și Lino, pe gazonul din faţa casei lui din 
Wrightstown. 


VP - 97 


— Sunt foarte bucuros că am un fiu, a făcut el cunoscut 
clipind nervos. Am fost foarte mișcat când am aflat... Nu mă 
interesează banii. Nu îi vreau pentru mine. Dar bineînţeles că 
pentru fiul meu vreau tot ce este mai bun, mă înţelegeţi, nu? 

— Dumneavoastră și Deborah Peterson vă veţi căsători? 
întrebase reporterul. 

Lino își mușcă buzele: 

— Asta... nu știu încă. Incă nu pot să spun. 

— Dar nu excludeţi căsătoria? 

— Nu exclud nimic. 

Nu era ceva obișnuit să îţi vezi unicul frate la televizor, 
înconjurat de subtitluri și de logourile multicolore ale posturilor 
de televiziune. John își dădu seama că nici familiei și nici 
celorlalți oameni care îl cunoscuseră anterior nu le era altfel. In 
planul secund putea fi văzută prietena lui Lino, Vera Jones, care 
își îmbrăţișa fata cu ochii umflaţi de plâns. John le întâlnise pe 
acestea la diverse sărbători în familie, ultima dată, de Crăciun. 
Ea era o femeie cam rotunjoară, dar tare cumsecade, care îl 
iubea cu adevărat pe fratele lui, în ciuda veșnicei proaste 
dispoziții manifestate de acesta, și care nu își dorea nimic mai 
mult decât să se căsătorească cu el. Povestea aceasta trebuie 
să o fi rănit profund. 

Padrone scoase o exclamaţie de supărare când reportajul fu 
întrerupt de o secvenţă care anunţa următoarea emisiune pe 
teme economice. 

— Asta este o escrocherie, afirmă el furios. 

Gregorio Vacchi îi aruncă tatălui său o privire iritată: 

— De unde știi tu asta? 

— Pur și simplu știu. 

— Un copil nelegitim. Și Giacomo Fontanelli a fost un copil 
nelegitim. Nu ar fi ceva imposibil. 

— Acest copil este prea mic. Cristoforo se întoarse și 
continuă: Gândește-te la profeție. Ce sens are ca un copil de 3 
ani să moștenească o asemenea avere? De facto părinţii lui vor 
primi banii și îi vor administra până în anul 2010. Până atunci nu 
se va întâmpla nimic. Sau în orice caz nimic bun. Nu are sens. 

Gregorio privea scrutător covorul, de parcă acolo s-ar fi aflat 
răspunsurile la toate întrebările. 

— În testament nu se spune nimic despre o vârstă minimă, 
zise el. 


VP - 98 


— Asta știu și eu, ripostă padrone. 

— Dar ţie nu îţi este clar că nu putem face ce vrem noi? Noi 
suntem administratorii succesiunii.  Decisiv este textul 
testamentului, nu contează interpretarea dată de noi. 

Padrone confirmă nemulțumit clătinând capul. Pe ecran apăru 
un bărbat antipatic, cu o faţă mâncată de vărsat, care conform 
legendei afișate se numea Randolph Bleeker și era avocatul lui 
Deborah Peterson. De pe treptele unei clădiri impozante, 
înconjurat de microfoane, camere video și oameni, acesta ridica 
în mână un formular completat și ștampilat. 

— Doamnelor și domnilor, mister Lino Fontanelli a recunoscut 
oficial că este tatăl lui Andrew Peterson! strigă el mulțimii. Mai 
ridică un al doilea document, pe al cărui antet se putea descifra 
cuvântul Laborator. Acesta este rezultatul unei analize a grupei 
sanguine care confirmă paternitatea. Astfel fiul mandantei mele, 
Andrew Peterson, a devenit cel mai tânăr succesor pe linie 
bărbătească la data de 23 aprilie 1995 al negustorului florentin 
Giacomo Fontanelli și, ca urmare, succesorul legal al averii 
acestuia. Solicit firmei avocaţiale Vacchi să prezinte autorităţilor 
competente testamentul în original Fontanelli, pentru ca această 
revendicare să poată fi examinată. 

Gregorio Vacchi lovi cu palma perna canapelei. 

— Asta nu o putem ignora, strigă el. Imposibil! Eduardo, sună 
la Ministerul de Finanţe. Și pe notar. Contramandăm toate 
întâlnirile stabilite până când chestiunea va fi clarificată. 

Eduardo își privi întrebător bunicul. Acesta făcu semn obosit 
că este de acord. Apoi privirea lui căută privirea de sub 
pleoapele grele ale lui John. 

— Trebuie să discutăm acum despre dumneavoastră, John, 
veți înţelege acest lucru. Dar cred că trebuie să o facem fără 
prezența dumneavoastră. 

e 

Liniștea care se așternuse brusc în încăpere era apăsătoare. 
John privea pe fereastră la oamenii care patrulau în grădină cu 
veste antiglonţ și cu armele atârnate de umăr. Reporterii care 
încă mai asediau poarta împingându-se unul pe altul pentru a 
reuși să îi facă o fotografie vor pleca și se vor năpusti asupra 
unui copil de trei ani din Philadelphia. La fel cum cardinalul 
dispăruse deja când John reveni în salonul cel mare. Aflase 


VP - 99 


cumva despre ce se întâmplase. Luase cu el și volumul cu 
dedicaţia de la papă. 

Deci, înapoi la nimic, la nimicnicia din care venise. Era de-a 
dreptul o cruzime. Înapoi la Marvin, la locuinţa comună, la o 
slujbă oarecare, după ce gustase o cu totul altă viaţă... Dar 
putea spera ca vreun ziar să fie interesat de povestea vieții lui și 
să plătească pentru ea câţiva dolari. Și toată viaţa lui va putea 
povesti cum a fost să conduci un Ferrari. 

Se privi. Îi vor lăsa costumele? Se obișnuise cu ele. Pe de altă 
parte, nu își putea permite nici măcar să plătească 
contravaloarea curăţării lor. 

Da, fir-ar să fie! Și tocmai începuse să îi placă. Acum o 
săptămână fusese convins că nu el era moștenitorul și acum se 
părea că avusese dreptate, simţea doar o furie cumplită faţă de 
Lino, care voia să îi ia banii. 

„Ai mei!” Era o furie sălbatică, dârză, furia unui copil mic, 
căruia puţin îi păsa de alţii, care doar vrea să aibă. Care este 
gata să muște și să zgârie, să bată din picior pentru a păstra 
ceea ce îi aparţine. Își simţi plămânii lucrând de parcă era într-o 
luptă. 

Sună telefonul. 

John tresări și simţi cum i se risipea tot cheful de luptă, 
precum aerul dintr-un balon spart. Prima pornire fu de a duce 
telefonul în baie, unde să îl lase să sune. Dar poate că era unul 
dintre Vacchi. Ca să îi spună să își strângă lucrurile. Se așeză pe 
pat și ridică receptorul. 

— Aveţi probleme, spuse vocea misterioasă a necunoscutului, 
și sunteţi lăsat singur cu ele. 

John înghiţi în sec. 

— S-ar putea spune și așa. 

— Am promis că voi reveni, nu? 

— Da. 

— Și v-am prezis că veți avea nevoie de ajutor, corect? 

— Da. 

John simţi deodată cum i se înmoaie picioarele. 

— Bun. Dar va trebui să faceți câteva pregătiri. Ar fi bine dacă 
aţi dispune de un fax. Credeţi că aţi putea procura unul? 

John își aminti de cartea de credit pe care i-o dăduse Eduardo. 
O mai avea încă în buzunar. 

— Da, cred că da. 


VP - 100 


— Cumpăraţi aparatul cât mai repede posibil. Încă nu știu 
dacă vom avea nevoie de el, dar s-ar putea să avem. 

— Nu vreţi să îmi spuneţi ce intenţionaţi să faceţi? întrebă 
John. 

— Nu, pentru că nici eu nu știu, deocamdată. Aveţi încredere 
în mine. Vă aflaţi într-o situaţie extrem de delicată, dar eu 
dispun de o mulţime de posibilităţi de a vă ajuta. Vom vedea. 

Din ce spunea răzbătea ceva neliniștitor. La fel din modul în 
care o spunea. 

— Bănuiesc că nici astăzi nu voi afla numele dumneavoastră. 

— Credeţi-mă că există motive întemeiate pentru care trebuie 
să procedez astfel. Staţi cât puteţi mai mult în camera 
dumneavoastră imediat ce veţi avea aparatul fax. Voi reveni. 

Și necunoscutul închise telefonul. 

Când John deschise ușa dinspre hol, Marco stătea pe un 
scaun, cu braţele musculoase încrucișate pe piept. 

— Marco, am nevoie de un aparat fax, zise John. 

De fapt planul lui fusese de a se duce cu Ferrariul în cel mai 
apropiat oraș pentru a cumpăra aparatul, dar bodyguardul 
apucă imediat telefonul mobil și spuse: 

— Va bene, signor Fontanelli. Vă fac rost de unul. 

e 

Ziarele din dimineaţa următoare se ocupau doar de două 
teme: izbucnirea unei epidemii în Africa Centrală, provocată 
probabil de agentul patogen Ebola, și disputa asupra succesiunii 
de un bilion de dolari. 

— Bunicul meu crede în continuare că adevăratul succesor 
sunteți dumneavoastră, afirmă Eduardo la micul dejun. Tata 
vede în asta îndărătnicia vârstei. Unchiul meu găsește oribilă 
ideea de a trebui să trudească pentru un multimiliardar de 3 ani. 
Și, ca să fiu cinstit, aceasta este și părerea mea. 

Erau singuri în salon. Avocaţii Vacchi discutaseră până mult 
după miezul nopţii ce era de făcut și doar Eduardo reușise să se 
trezească. 

— Și-acum ce se va întâmpla? întrebă John. 

Eduardo explică în timp ce mesteca: 

— Probabil, va începe ceea ce motivează existenţa avocaţilor: 
o dispută juridică care va dura mult. Folosesc termenul de 
„mult” în sensul avocaţial. Ani, poate decenii. 


VP - 101 


Pe deasupra casei trecu din nou un elicopter. Numărul 
reporterilor nu se micșorase, ci mai curând se mărise de cinci 
ori. Niciun furnizor și niciun angajat nu intra în casă fără să își fi 
expus opinia personală în faţa unei mulțimi de microfoane. 

— Grozav, spuse John descurajat. 

— Mai întâi, vom trimite toate documentele. Ele trebuie 
traduse, autentificate și așa mai departe. Asta durează și costă. 
După care vom solicita o expertiză genetică asupra paternităţii. 
Testul sanguin pe care acest dubios mister Bleeker l-a prezentat 
cu atâta eficienţă la public, în faţa camerelor, are valoare zero. 

— Într-adevăr? Dar acolo se afirmă... 

— Avocaţii afirmă permanent ceva, ei trăiesc în cele din urmă 
din dispute. Realitatea este că un test sanguin este util doar 
pentru a exclude paternitatea. Se bazează pe faptul că grupele 
sanguine se moștenesc după anumite reguli. Dacă, de exemplu, 
un copil are grupa sanguină AB, iar mama are grupa A, atunci 
un bărbat cu grupa sanguină A nu poate fi tatăl, ci doar unul cu 
grupa B sau AB. Dar testul sanguin nu stabilește dacă un bărbat 
este tatăl. F 

John se holba la tânărul avocat. Işi aminti deodată cum 
mama, pe când erau copii încă, le împărțea dulciuri și cum Lino 
mai târziu lua și porția lui. O lua simplu, pentru că era mai 
puternic. 

— Și un test genetic ce stabilește? întrebă cu senzația că 
vocea îi vibra de furie. 

— Există, normal, și cazuri îndoielnice, dar în general acesta 
dă o dovadă sigură a paternităţii. Probele trebuie luate sub 
supraveghere și așa mai departe, dar totul se aranjează. Pentru 
acest test este suficientă o rădăcină a părului sau o probă de 
salivă, așa că este acceptabil și pentru copil. Mai plăcut decât 
un test sanguin. 

— Mie nu mi-aţi făcut niciun test genetic. 

— Nu, răspunse Eduardo și amestecă în cafeaua lui pierdut în 
gânduri. Pentru copiii legitimi nu este necesar. Linia de 
descendență bărbătească oricum nu se poate urmări în trecut. 
În cazul fratelui dumneavoastră este vorba despre suspiciunea 
că încearcă, printr-un truc, să obţină averea Fontanelli. 

Puteau să aibă această suspiciune. Dar Lino a fost totdeauna 
un fustangiu. Nu exista fată prin vecini cu care el să nu fi 
încercat măcar. Și totdeauna în taină. Când John îl surprindea cu 


VP - 102 


vreo fată, Lino îl privea cu o uitătură specială, care promitea 
cotonogeală dacă i-ar fi trecut prin cap să îl pârască. Pe de altă 
parte, acesta îl lămurise de când avea 9 ori 10 ani: Lino avea 
cincisprezece ani și știa despre ce vorbea. 

Da, era posibil să mai fi călcat pe-alături. John putea să 
înțeleagă și reacţia lui Deborah Peterson de a ascunde copilul 
față de Lino. El avusese totdeauna senzaţia că Lino nu le trata 
tocmai prietenos pe femei după ce obținea de la ele ceea ce 
voia. 

— Și dacă nu este un truc? întrebă John. 

— Dacă nu este un truc, spuse Eduardo, care linse linguriţa și 
o lăsă cu grijă pe farfurioara albă și delicată, atunci Andrew 
Peterson este moștenitorul. 

e 

Ceea ce până acum fusese un asediu se transformă într-un 
atac. Reporterii începură să tragă de gratii și să solicite să intre. 
Eduardo avu curajul de a ieși însoțit de bodyguarzi, dar nu 
merse decât până la jumătatea drumului către poartă. Le 
explică ziariștilor cam ceea ce îi explicase și lui John la micul 
dejun, respectiv că are suspiciunea că Lino încerca să obţină 
averea Fontanelli printr-un truc, și descrise în mare cum va 
decurge și temele disputei juridice în faţa căreia se găseau. 
Aproape că fu tras prin grilajul gardului. 

— Dacă se mai repetă o dată așa ceva, mă voi alege cu 
probleme auditive permanente, spuse Eduardo când reveni în 
casă. Ce fac de fapt aici toţi oamenii ăștia? Nu ar fi trebuit să fie 
la procesul lui O.J. Simpson? 

Peste nici două ore își văzu el însuși declaraţia preluată de 
NBC, alături de furioasa dezminţire a unui Lino Fontanelli trezit 
din somn, care respingea cu hotărâre „presupunerile infame ale 
acestui tânăr avocat italian” și mai sublinia încă o dată că 
singurul lucru care îl interesează este binele copilului său. 

Elicopterul apăru din nou și curând mai apăru un al doilea, 
apoi un al treilea. Angajaţii casei care ieșeau în exterior cu 
treburi raportau după-amiaza că li se ofereau mari sume de bani 
pentru documente referitoare la gospodăria casei, pentru 
fotografii ale interiorului casei ori pentru a strecura un reporter 
în interiorul casei. Paznicii își intensificară controalele. 


VP - 103 


După-amiaza târziu, John vorbi la telefon cu mama lui. Pe 
coasta de est a Statelor Unite era puţin înainte de miezul nopții 
și el o scosese din bucătărie. Ultimele dăţi în care o mai sunase 
ea fusese confuză în legătură cu ce se întâmpla și agitată pentru 
că fiul ei apărea în toate ziarele, dar acum era de-a dreptul 
nefericită de învrăjbirea adusă în familie „de milion”, cum 
spunea ea înverșunată. 

— Nu este vorba despre un milion, mamma, îi explica el din 
nou, sunt un milion de milioane. 

— Non mi piace, non mi piace, se plângea ea. Cine are nevoie 
de atâţia bani, poţi să îmi spui? Merită să se certe pentru ei frate 
cu frate? Și acum vrea să o părăsească pe Vera și să se însoare 
cu femeia ceea din Philadelphia, numai pentru bani... 

John simţi că îl trec fiori reci pe spinare. „Cine moștenește 
când un copil moare? Părinţii lui?” Era un gând înfiorător, apărut 
de niciunde, și care nu se mai lăsa alungat. 

— Dar tu ai vrut dintotdeauna un nepot, spuse el cu greu. 

Corriere della Sera era pe masă, în faţa lui, și din pagina-titlu 
îl privea cu ochi mari Andrew Peterson, în vârstă de 3 ani. 

— Mira mi-a fost ca o nepoată și acum trebuie să o pierd? Ah, 
ce nefericire! Numai nefericire ne-au adus acești bani. 

Și așa o ţinu până când își aminti că trebuia să pună apa 
pentru paste. John trebui să îi promită că o mai sună sau, și mai 
bine, că vine în curând acasă, și convorbirea se întrerupse. 

Înapoi acasă, da. Poate că mai bine s-ar fi împăcat cu asta. În 
fond, a simţit de la început că nu îi era locul aici. De la început 
fusese convins că Vacchi trebuie să se fi înșelat în privința lui. 
OK, tot luxul era plăcut, nicio problemă, te obișnuiești rapid cu 
el, dar în fond nu știa să lucreze cu banii. Nici cu bani puţini, cu 
atât mai mult cu bani mulţi. Dacă era vorba ca omenirii să îi fie 
redat viitorul pierdut, nu el era cel potrivit. El avusese deja 
destul de lucru cu propriul viitor. 

Ridică ziarul și privi fotografia micuţului Andrew Peterson. Un 
nume răsunător. Ca Andrew Carnegie. Ei îl puteau trimite la 
școala potrivită, îl puteau introduce încet în rol, se puteau 
strădui să îl pregătească pentru bogăţie și putere. Dacă se 
gândea mai bine, nu era o cotitură absurdă a sorții. 

e 

În timpul cinei, atmosfera a fost deprimantă. Cei din familia 

Vacchi încercau să susțină o conversație în așa fel de parcă totul 


VP - 104 


ar fi în ordine, dar efortul lor era atât de evident, încât John își 
simţea stomacul încărcat. Gândurile lui erau departe, la un 
băieţel de 3 ani aflat de cealaltă parte a Atlanticului, și la 
întrebarea dacă se putea ca lor să le scape adevăratul 
moștenitor și realizator al profeţiei. Deși Giovanna își dăduse 
toată silinţa, John nu a mâncat mult și s-a retras după scurt 
timp. A trecut pe la bucătărie și și-a cerut scuze. 

Întunericul din cameră era apăsător, dar nu a îndrăznit să 
aprindă lumina, pentru a nu stârni atenţia reporterilor. S-a 
dezbrăcat pe întuneric și s-a întins în pat. 

De ce nu putuseră Cesare și Helen să aibă un copil? S-ar fi 
împăcat mai ușor cu soarta. Cesare era cu mult mai mare decât 
el și nu s-ar fi simţit afectat. Dar nu, a trebuit să fie Lino. Tocmai 
Lino, care mereu fusese mai puternic și se folosise tot timpul de 
asta. Lino, singurul care venea acasă cu note bune. Lino, care îl 
învinsese în orice, permanent. Și acum îl învinsese din nou. 

Acum ce va face? Nu realizase mare lucru, dar și de ce 
realizase se alesese praful de la întâlnirea cu familia Vacchi. Va 
intra în anale ca o figură tragică, omul care fusese cât pe-aici să 
devină bilionar. Va fi privit ca o monstruozitate de circ oriunde s- 
ar duce. lar speranţa revenirii la o viaţă normală, așa cum o 
trăise el, putea să o îngroape. 

Gândurile i se roteau în cap. Se ridică și dibui pe întuneric 
baia. Acolo era un dulăpior cu tot felul de medicamente 
obișnuite. ÎI găsi, îl deschise și căută printre tubulețe și cutii cu 
pilule. Trebuia să facă puţină lumină. Alese un tubuleţ cu tablete 
de valium și îl deschise. 

Dimineaţa următoare înconjura lumea știrea că moștenitorul 
desemnat al averii de un bilion de dolari, John Salvatore 
Fontanelli, se sinucisese în cursul nopţii. 

(J 

Suspinele de la celălalt capăt al firului nu se mai terminau. 

— Ce nenorocire... madre mio, dio mio... Banii au distrus 
familia, au distrus tot, au adus numai nenorocire... 

— Mamă... 

— Și această sămânță a dracului, jurnaliștii ăștia îmi asediază 
casa, ne intră în locuinţă, nu îmi dau pace... Cum pot să scrie 
așa ceva? Putea să mă lovească damblaua. Pe mine ori pe taică- 
tău. Cum de-au ajuns să afirme că ai fi mort? 


VP - 105 


— Probabil, pentru că trebuie să vină mereu cu ceva 
senzaţional, zise John. 

— Aproape că m-am sufocat. Nici taică-tău nu mai este tânăr, 
gândește-te la asta, și în familia lui cei mai mulţi mor de inimă. 
S-a anunţat la știrile de ultimă oră. Nu am închis un ochi de- 
atunci. 

Calculă diferenţa de oră. La New York, trebuia să fie două și 
jumătate noaptea. 

— Noi de-abia am aflat, altfel aș fi sunat mult mai devreme... 

— Și fotografia aceea... în care ţii în mână douăzeci de pastile 
de valium. 

— Încerc tot timpul să îţi explic cum s-a ajuns aici. Era un 
cunoscut reporter de scandal, Jim Huston, un paparazzo. |n 
timpul zilei, a fost lăsat de un elicopter pe acoperiș; nimeni nu a 
remarcat asta în toată vâltoarea de-aici. Acolo există un loc care 
nu poate fi văzut de jos și s-a ascuns acolo. Seara a coborât pe 
un cablu de oțel până în dreptul ferestrei dormitorului meu, ca 
un alpinist, și a stat la pândă cu aparatul de fotografiat. Când 
am intrat în baie pentru a căuta un somnifer, m-a fotografiat. 
Nici nu am băgat de seamă. 

— Erau cel puţin douăzeci de bucăţi! S-a văzut clar! 

— Mi-au alunecat pur și simplu în palmă, mamă! 

Nu era adevărat. Voise să vadă câte tablete erau în tub, 
pentru că brusc i se făcuse teamă că mai târziu cineva putea să 
remarce că el luase o tabletă. O tabletă care nu era alui. 

e 

După ce își mai liniști mama în oarecare măsură, se îmbrăcă 
cu cel mai bun costum și coborî, pentru ca împreună cu avocaţii 
să le demonstreze fără putință de tăgadă ziariștilor că încă mai 
trăia. 

— Ce veţi face acum? i se striga cu microfoanele în vârful 
unor bare întinse către el. Credeţi că Andrew Peterson este cu 
adevărat fiul fratelui dumneavoastră? 

Dar John clătină doar din cap și nu scoase o vorbă. 

Eduardo arătă resturile cablului din oţel și relată cum 
realizase Huston fotografia. Când câţiva reporteri fluierară 
admirativ, el îi avertiză: 

— Jim Huston a violat clar sfera privată a lui mister Fontanelli 
și noi îl vom acuza fie pentru omisiune de acordare de ajutor, fie 


VP - 106 


pentru înșelăciune. Indiferent de argumentele lui, el a săvârșit 
una dintre aceste infracţiuni. 

Când reveniră în casă, John spuse că el consideră că lucrul cel 
mai bun pe care l-ar putea face ar fi să se întoarcă în Statele 
Unite, în casa părinţilor, până când cazul va fi clarificat. 

— Părinţii mei nu fac faţă la tămbălăul susținut de presă. Cred 
că ar trebui să fiu acolo pentru a distrage atenţia presei de la ei. 

Avocaţii au fost de acord, cu excepţia lui padrone, care dădu 
dezaprobator din cap. 

— Locul dumneavoastră este aici, John. Totul este o 
întâmplare neplăcută care va fi depășită. 

— Dar eu îl înțeleg bine pe John, spuse Alberto. 

— Eu cred că este într-adevăr lucrul cel mai bun, zise 
Gregorio. 

Eduardo oftă: 

— Dacă vreţi, vă aranjez plecarea cu avionul mâine. 

— Mulţumesc, răspunse John. 

Apoi se duse în camera lui pentru a-și face bagajul. Dar în faţa 
șifonierului constată că niciun lucru din interiorul acestuia nu-i 
aparţinea cu adevărat. Îl va ruga pe Eduardo ca din cutia cu 
lucrurile lui personale, care trebuia să fie pe undeva, să îi aducă 
ceva de îmbrăcat. 

Deci, asta era. Sfârșitul visului. Se lăsă să cadă pe pat și fixă 
tavanul cu privirea. Totul începuse de la o oră la alta și se va 
încheia tot de la o oră la alta. 

e 

La un moment dat, se trezi din starea de somnolenţă în care 
căzuse fără să vrea. Judecând după lumină, trebuia să fie deja 
după-amiază și el se simţea în mod incredibil bine. 

Ce liniște era! John se ridică, se duse pe terasa care până de 
curând mai fusese a lui, trase în piept aerul sărat adus de o 
adiere dinspre mare și închise ochii. Din tufișurile de jos se 
auzeau greieri, iar din depărtare se auzea murmurul vocilor 
reporterilor din faţa porţii. 

Păcat! Regreta că nu se va mai simţi ca un milionar. Ca un 
miliardar nu apucase să se simtă în cele câteva zile, ca să nu 
mai vorbim de poziţia de posesor al unui bilion. Dar se simţise 
totuși câteodată ca un milionar, și îi plăcuse. 


VP - 107 


Sună telefonul. Cu siguranţă că era tot mama. Suna ca să îi 
spună că dormise puţin și că se simţea mai bine. Se duse la 
telefon și ridică receptorul: 

— Da? 

— Aţi procurat un aparat fax? se auzi vocea necunoscutului. 

John se sperie, involuntar îngenunche și se uită sub pat. 

Acolo era cutia adusă de Marco. 

— Da, da, îl am. 

— Este conectat? 

— Ce? Nu. Nu încă. Cred că va trebui să scot din priză 
telefonul. 

— Înţeleg. Necunoscutul parcă mustăcea. Prizele pentru 
telefon sunt vechi de cel puţin treizeci de ani, nu? Ca și aparatul 
telefonic. 

— Cam așa ceva. 

— Bun. Vă rog să conectaţi aparatul fax. Am să vă transmit în 
cinci minute un document pentru a cărui autenticitate garantez. 
Utilizați-l cât mai bine posibil. 

— Mulţumesc, zise John. Dar nu înțeleg... 

Însă legătura deja se întrerupsese. 

Cinci minute? Oho... Poate că ar fi trebuit să citească mai 
înainte instrucțiunile de utilizare... Trase cutia de sub pat, o 
deschise și extrase aparatul din învelișul protector din stiropor. 
Din fericire, Marco se gândise să îi cumpere și o rolă cu hârtie de 
fax și un adaptor care se potrivea la priza veche. l-au trebuit trei 
minute pentru a face funcţionabil aparatul. Timpul rămas îl 
petrecu în faţa aparatului, privind fanta pe care trebuia să iasă 
faxul, părându-i-se că făcea asta de ore întregi. 

În cele din urmă, din interiorul casetei cenușii se auzi un 
zgomot, iar fanta de ieșire se lumină albastru-verzui. Cu un 
bâzâit ușor hârtia începu să iasă prin fantă, pe ea se distingeau 
linii și litere spălăcite. John se aplecă și încercă să descifreze 
textul, în timp ce paginile ieșeau una după alta. 

Era un raport privind controlul medical al second /ieutenant 
Lino Fontanelli, întocmit de medicul căpitan al McGuire Base în 
februarie 1991. Erau pagini întregi cu rezultate din EKG, EEG, 
teste ale capacităţii pulmonare, testul cardiologic la efort, testul 
reacţiilor, hemograme, analize ale lichidului cerebrospinal și 
altele. Pe ultima pagină era bifată caseta care confirma deplina 
capacitate din punct de vedere medical de a fi pilot de avion de 


VP - 108 


luptă cu reacție, iar alături era semnătura avântată, absolut 
ilizibilă a medicului. 

John aproape că fu pe punctul de a ignora observaţia decisivă. 
La rubrica Constatări medicale fără efect asupra capacității de a 
pilota avioane scria lapidar: Steril. 


VP - 109 


8. 


Recepţionă faxul ca pe o lovitură în stomac. Privea hârtia, fără 
să poată să spună de cât timp, și încerca să înțeleagă ce 
însemna. Nu veni nimeni, nimeni nu-i telefonă nici măcar după 
ce demontase absent aparatul și îl vârâse înapoi sub pat. Nimeni 
nu îl tulbură, așa că avu timp să gândească temeinic. 

Când se lăsă seara, decise să tăinuiască faxul pentru a nu 
trebui să explice de unde îl avea. În loc de asta, întrebă cât putu 
de indiferent în timpul cinei care decurgea într-o atmosferă 
apăsătoare: 

— Dintr-o analiză genetică rezultă și dacă cineva este steril 
sau nu? 

— Nu. Eduardo clătină din cap, preocupat să despice cu o 
furculiță din argint din secolul al XVIII-lea un cartof aburind cu 
pătrunjel. De ce? 

— Mi-am amintit de o discuţie pe care am avut-o cu Vera în 
timpul Crăciunului trecut. Cu prietena fratelui meu. Se mira că 
nu rămânea gravidă cu Lino. 

Era o născocire. Vera nu ar fi discutat în viața ei pe o 
asemenea temă cu altcineva în afară de medicul ei. 

— Cerule! exclamă Gregorio Vacchi și lăsă jos furculița. Părul 
lui rar părea că i se ridicase în creștet. Nici nu mă gândisem la 
una ca asta! 

Padrone făcu și el ochii mari. 

— Steril. Este o suferinţă frecventă în familia Fontanelli. 

Alberto se încruntă. 

— Dar este imposibil ca el să creadă că așa ceva va rămâne 
nedescoperit. 

— Aveam impresia, își continuă povestea John, că Lino nu știe 
despre... eforturile Verei. 

— Asta înseamnă că este posibil ca această Peterson să 
încerce să îl procopsească cu un copil care nu este al lui! 
concluzionă consternat Eduardo. 

Tatăl lui ridică șervetul din poală și îl aruncă lângă o farfurie. 

— Trebuie să telefonez imediat. 


VP - 110 


A doua zi, senzaţia fu completă. Lino recunoscu umilit în fața 
camerelor că fusese convins de către Bleeker să ia parte la 
acest plan. De fapt, el nu o întâlnise niciodată pe Deborah 
Peterson. Și nici despre sterilitatea sa nu știuse. În planul 
secund, benzi galbene din plastic fluturau deasupra gazonului 
din fața casei lui. Poliţişti intrau și ieșeau. Nu erau vizibile nici 
Sarah Jones și nici fiica ei. 

Deborah Peterson i-a povestit unui reporter cum Randolph 
Bleeker a căutat-o și a convins-o în privinţa planului său. Ea îl 
cunoscuse superficial pe Bleeker când lucra la fostul loc de 
muncă de la firma de avocatură și nu îl considerase un om 
simpatic. Fiind o mamă singură și având urgentă nevoie de bani, 
fusese de acord. Bleeker îi mijlocise întâlnirea cu Lino pentru a 
pune la punct toate amănuntele așa-zisului lor flirt, înainte ca el 
să iasă în public cu fabricata poveste senzaţională. 

După cum a rezultat, Andrew Peterson era fructul unei scurte 
aventuri amoroase și, după ce aceasta se încheiase, mama nu 
mai auzise nimic despre tatăl copilului. După nașterea lui 
Andrew ea crezuse că se va descurca singură și din mândrie nu 
declarase nimic despre tatăl copilului. Când economiile ei se 
terminaseră, ea i se adresase lui Randolph Bleeker, ca acesta să 
îl găsească pe tatăl lui Andrew și să îl oblige să îl întreţină. 
Bleeker chiar îl găsise: după săvârșirea unei tâlhării, fostul șofer 
de autocamion se afla într-o clinică de neurologie și mai poseda 
doar inteligenţa unei legume. Pe fața tinerei femei se 
amestecau oroarea cu fascinația când povestea cum se gândise 
avocatul să folosească această situaţie pentru planul lui: 
recoltase probe de păr și de piele de la adevăratul tată al 
copilului și le păstrase la temperatură foarte scăzută pentru a le 
substitui probelor pentru testul genetic luate de la Lino. Nu îi 
spusese cum voia să facă acest lucru fără să fie observat. 

Această poveste bizară înlăturase definitiv de pe prima 
pagină a ziarelor chestiunea virusului Ebola, care descompunea 
organele interne a mii de oameni în orașul centrafrican Kikwit. 
Pe deasupra, spre desfătarea publică a oamenilor de presă, 
autorul planului de escrocare, avocatul Randolph Bleeker, 
denumit Randy, era de negăsit. Locuinţa lui din Philadelphia era 
goală, părăsită și un cameraman care pătrunsese odată cu 
poliţia în micul lui birou puturos a putut să filmeze doar o 


VP - 111 


secretară ridicând din umeri nedumerită și care habar n-avea 
unde îi era patronul. 
(J 

Rolls-Royce-ul cu perdeluțele de la ferestrele din spate lăsate 
cu grijă a părăsit domeniul familiei Vacchi la ora șapte și 
jumătate dimineața. Urmată de un convoi de autovehicule cu 
siglele posturilor de televiziune şi ale agențiilor de ştiri, 
maiestuoasa maşină aluneca uşor, cu motorul torcând abia 
auzit, prin sate și așezări. Când cu puțin înainte de Florența a 
intrat pe autostrada către Roma, au apărut două elicoptere 
încadrând din aer convoiul. De la ora locală zece, drumul spre 
Roma al Rolls-Royce-ului a fost transmis live de către CNN. 

Nimeni nu a acordat nicio atenție dubiței care ca totdeauna 
intra la ora cinci dimineața pe poarta secundară de la capătul 
celălalt al domeniului, pentru a aduce câteva lăzi cu rufe curate 
și a încărca saci cu rufe murdare, ca în fiecare dimineaţă. 
Aceasta a și ieșit nestânjenită, a oprit pentru scurt timp la 
spălătoria locală, doar pentru ca ușa din spate să se deschidă și 
să fie aruncaţi sacii, pentru ca John Fontanelli și avocaţii Vacchi 
să aibă mai mult loc în interior. Cu această ocazie padrone a 
trecut pe locul de lângă șofer, Marco a luat loc la volan, toți i-au 
strâns recunoscători mâna tânărului șofer al spălătoriei și apoi 
au luat startul de parcă urmăreau să se califice în Formula 1. La 
acea oră străzile erau libere, așa că au ajuns la autostradă mai 
repede decât își planificaseră, iar aici circulaţia era moderată. 
Eduardo, care ticluise planul, zâmbea mulţumit. Vor efectua 
transferul averii înainte ca primii ziariști să intre în Roma. 

In timp ce circulau prin Roma, John se așeză la una dintre 
ferestrele din spate. Pe el, care luase toată viața Empire State 
Building drept o construcţie antică, clădirile cu adevărat vechi 
din Florenţa îl impresionaseră profund. Dar Roma, Roma era pur 
și simplu... monumentală. Ințelese brusc de ce era supranumită 
Orașul etern. Fiecare intersecţie îi oferea posibilitatea de a privi 
câteva secunde în abisuri ale trecutului și ale istoriei, despre 
care el nici nu bănuise că ar exista. Cum putea cineva să 
claxoneze în prezenţa acestor construcții sublime? Cum putea 
un conducător auto să vrea să îl depășească pe un altul, în acest 
oraș în care timpul se oprise? Nu se mai sătura privind și 
aproape că regretă când părăsiră strada și trecură pe sub un 
portal întunecat. Erau la Ministerul Finanţelor al Republicii Italia. 


VP - 112 


Porțile din oțel se închiseră în urma lor. Apărură bărbaţi în 
uniforme, cu aparatură de comunicaţii și arme automate, care 
cu figuri împietrite îi urmăriră cum se extrăgeau din dubă și îi 
însoțiră într-o tăcere amenințătoare pe o scară îngustă, 
neînsemnată. Uşi din oțel nevopsite, cu urme de rugină, cu mai 
multe încuietori se deschideau în faţa lor și se zăvorau din nou 
cu zgomot în urma lor. Pașii le răsunau prin culoare goale care 
aduceau mai mult a închisoare decât a minister. Un lift foarte 
vechi, în care intrau cel mult patru persoane, îi obligă să se 
despartă la urcare. 

— Dar drumul către ieșire va fi pe măsura poziţiei sociale, îi 
șopti Eduardo, care părea încordat. 

Sus trecură printr-o ușă lată într-o încăpere cu covoare, 
tablouri pe pereţi, cu tavanul decorat cu fresce și picturi. John își 
pierduse de mult orientarea, când o ușă uriașă se deschise și ei 
fură conduși într-o mică sală ai cărei pereţi erau pictaţi de sus 
până jos într-o splendoare năucitoare de culori. In faţa îngerilor 
puri cu aripi aurite și a tufelor de trandafiri abia dacă-i zări pe 
bărbaţii care așteptau să îi fie prezentaţi. 

— Signor Fantozzi, ministrul finanțelor, signor Bernardini, 
locțiitorul ministrului de interne, signor Nuncio Tafale, notar. 

John le strânse mâinile și îi asigură că este o plăcere pentru el 
să-i cunoască pe toţi acești oameni, și încă atât de dimineaţă. 

În ultimele zile, de când se stabilise întâlnirea, se tot 
întrebase cum va fi. Își imaginase o ceremonie solemnă, pe 
parcursul căreia era de remarcat cât se străduiau aceștia să fie 
astfel. Dar John simţea doar cum îi bătea inima, își auzea pulsul 
bubuind ritmic în craniu și totul în el se concentrase pentru a nu 
face nicio greșeală, a nu spune vreo prostie, pentru a nu 
conturba această ceremonie. Era ca atunci când dăduse 
examenul de conducere auto, despre care își amintea doar că 
nu ar fi fost în stare să spună dacă durase ore sau zile. Fusese 
atât de concentrat, încât nici nu își mai amintea pe unde 
condusese și pe unde parcase. Ca într-un tunel. Stres. La fel aici 
și acum - de ce? Nu era la un examen pe care trebuia să Îi 
treacă. El nu făcuse nimic pentru asta, nici ceva împotrivă nu 
putuse face. Acești oameni veniseră cu intenţia fermă de a-i 
dărui un bilion de dolari, și nu fuseseră siliți. El era cel care ar fi 
trebuit să le spună tuturor nu, pentru a nu se produce 
evenimentul. 


VP - 113 


Începu locţiitorul ministrului de interne, care îi prezentă un 
formular gata completat și cu ceva ce arăta ca un contract, cu 
șnur roșu și sigiliu în regulă, asupra ambelor documente 
concentrându-se avocaţii Vacchi, cercetându-le literă cu literă 
înainte de a-i confirma că putea să le semneze. Și John semnă 
ascultător. Italiana lui care abia îl ajuta cu greutate să descifreze 
ziarele capitula în faţa textelor juridice. Dacă nu i-ar fi avut pe 
Vacchi alături, i s-ar fi putut vinde o mașină de spălat rufe, fără 
ca el să-și fi dat seama. 

Locţiitorul ministrului de interne zâmbi mai mult din politeţe 
decât destins și îi înmână noul lui pașaport, un pașaport 
european roșu catifelat, cu fotografie și semnătură, asigurat 
contra falsificării. Trebui să predea vechiul lui pașaport american 
albastru, uzat. Locţiitorul ministrului îl preluă ca pe o captură; 
John se întrebă ce ar fi trebuit să facă el cu acesta. Nu era scris 
în interiorul lui Proprietate a Statelor Unite ale Americii? 

Din nou strângeri de mână. Felicitări. Acum era italian, era 
iarăși cetăţean al ţării din care fugise bunicul lui. Locţiitorul 
ministrului de interne îi zâmbi încurajator, de parcă voia să îl 
asigure că nu era chiar așa rău, dar ministrul de finanţe zâmbea 
evident mai larg. 

După ce toată lumea și-a strâns mâinile și s-a servit cafeaua, 
luă cuvântul notarul. O făcu scoțând un document și citindu-l 
într-un fel care ar fi putut să facă pe cineva să creadă că un zeu 
orb plutea prin încăpere și că nimic nu era valabil dacă nu 
ajungea mai întâi la urechile lui: 

— Roma, 16 mai 1995. În faţa notarului atestat Nuncio Tafale, 
în chestiunea transferului averii lui Giacomo Fontanelli s-au 
prezentat: John Salvatore Fontanelli, cetățean italian născut la 
01.09.1967 în New York; Cristoforo Vacchi, cetățean italian 
născut... 

Și așa mai departe, până când John nu mai înţelese nimic. 
Cuvintele „moștenire”, „transfer” și „dispoziţie nelimitată” 
apăreau în vorbăria monotonă precum bășicile care se ridicau 
plesnind dintr-un fluviu de cuvinte. Apoi avocaţii Vacchi dădură 
citire documentelor lor, concepute într-o italiană medievală 
oficială, care faţă de alocuţiunea notarului suna ca o poezie 
delicată, ușoară ca o pană, și totul continuă în același fel, până 
când John începu să se întrebe la ce naiba mai era nevoie de 
așa ceva. 


VP - 114 


Află acest lucru când se începu cu semnăturile. În mod absurd 
el trebui să se legitimeze din nou, de data aceasta cu noul lui 
pașaport, care fu examinat de notar, ca și cum l-ar fi bănuit pe 
el, John, că între timp i s-ar fi substituit unei alte persoane. După 
care semnăturile nu se mai terminau. Pagină după pagină, la fel 
și pentru avocaţi, minute în șir nu se auzi decât scârţâitul 
peniţelor pe hârtia grea a documentelor. Răsunau ștampile, 
sugativele tamponau scrisul, erau aplicate sigilii, iar zâmbetul 
larg al ministrului de finanţe se lărgea cu câte un dinte la fiecare 
semnătură. Tot el fu primul care sări în picioare și îl felicită pe 
John: 

— Vă mulțumesc pentru faptul că v-aţi decis pentru Italia! 

Apoi l-au felicitat avocaţii Vacchi, iar de undeva tot apăreau 
alte mâini care îi scuturau mâna dreaptă. Se părea că jumătate 
din funcţionărimea Italiei se adunase în această cămăruță. 

— Acum sunteţi definitiv și legal cel mai bogat om din lume, îi 
spuse Cristoforo Vacchi. lreversibil. 

Când o spuse, păru ușurat. 

e 

Totul fusese excelent calculat. Automobilul Rolls-Royce rulă 
maiestuos până în capul scării, și gloata de reporteri fotografie o 
banchetă din spate goală, atunci când Benito deschise portiera 
dinapoi. Urmă o secundă de spaimă, până când unul dintre 
ziariști îi descoperi pe John și pe avocaţi în capătul de sus al 
scării. Un braț întins, un strigăt ca un răcnet de atac și toți se 
năpustiră pe trepte în sus, în timp ce John ieșea în întâmpinarea 
avalanșei de bliţuri, zâmbind și, fără să știe ce face și de ce, 
ridică deasupra capului, într-un gest triumfător, mapa din piele 
cu documentele care îi pecetluiau inimaginabila bogăţie. 

Era imaginea care urma să străbată lumea. 

e 

După ceremonia notarială, a avut loc audiența la prim- 
ministrul italian. Rolls-Royce-ul a fost condus de o escortă de 
onoare formată din motociclişti până la sediul şefului guvernului, 
care l-a întâmpinat pe John încă de pe treptele de la intrare. În 
centrul covorului roșu lat și în centrul unui potop de blițuri prim- 
ministrul Lamberto Dini și John Fontanelli și-au strâns mâinile 
minute în șir, au zâmbit camerelor și mulţimii. O masă de 
polițiști a format un cordon care îi separa de oamenii din presă 


VP - 115 


insistenţi și de mii de privitori care îl ovaţionau pe John de parcă 
făcuse cine știe ce chestie nemaiauzită. 

— Faceţi-le semn cu mâna, îi șopti prim-ministrul, un bărbat 
de șaizeci și ceva de ani, cu figura unui buldog trist. 

John le făcu semn, și ovaţiile nu mai cunoscură limite. 

Evident că în acea zi în Italia nu s-a guvernat, deoarece toți 
miniștrii erau adunați pentru a strânge mâna proaspătului 
bilionar. Era imposibil să ţină minte toate numele. John zâmbea, 
strângea mâini și se simţea ca într-o tornadă. 

— Puteţi să mă sunațţi oricând, îi spunea mai fiecare, iar John 
dădea din cap, promitea și se întreba ce motiv ar avea să sune 
personal un ministru. 

e 

Pe drumul de întoarcere de la Roma, John fu cuprins de o 
neliniște ciudată. Din când în când, avea impresia că nu va mai 
suporta nicio secundă să stea în mașină fără să facă nimic și să 
alunece printr-un peisaj scăldat de soarele cald al după-amiezii. 
Ceva trebuia să se întâmple și ar fi dat multe să aibă măcar idee 
despre ce va urma. 

Deci, era oficial cel mai bogat om din lume, cel mai bogat om 
din toate timpurile. Fără merite, fără vreo contribuţie personală, 
fără un talent deosebit, ci pur și simplu prin simplul moft al unui 
străbun, care fără acest testament ar fi fost de mult uitat. Se 
simţea altfel? Nu. Cobori privirea asupra mapei care conţinea o 
mulțime de documente de neînțeles - nu că în viitor bogăţia lui 
ar depinde de posesia acestor documente: fuseseră depuse 
c6pii legalizate la notar, la minister, în numeroase alte locuri; ar 
fi putut să arunce mapa în prima sobă și tot ar fi rămas cel mai 
bogat om din lume - deci, mapa aceasta, hârtiile acestea cu 
ștampilele și semnăturile lor, listele conturilor și ale soldurilor 
dovedeau ceva ce de altfel era complet abstract: că el era 
bogat. Nu se simţea mai bogat decât se simţise azi-dimineaţă la 
ora patru. Ce schimbase această ceremonie? Nimic. Mai înainte 
fusese oaspete al unor oameni pe care nu îi cunoștea nici de o 
lună, și mai era încă. 

Când drumurile se îngustară și când circulau deja în sat, sute 
de oameni stăteau înșiraţi, aplaudau, lansau baloane cu aer. Pe 
un câmp John descoperi corturi și carusele care dimineaţa nu 
fuseseră acolo. O sărbătoare populară, desigur, în onoarea lui. 
Ca și cum făcuse ceva pentru care merita această onoare. 


VP - 116 


În holul de la intrarea în vilă, aștepta o masă cu pahare de 
șampanie și o sticlă mare, prăfuită, într-o frapieră din sticlă. 

— Ne-am permis, explică Cristoforo, să organizăm o mică 
petrecere pentru dumneavoastră. Adică mai ales Eduardo s-a 
ocupat de tot. 

John dădu mișcat din cap și avu senzaţia că avea furnici în loc 
de sânge în vene. Privea cum erau umplute paharele și ar fi 
preferat să fugă undeva unde călca rufe ori distribuia pizza. 

Alberto Vacchi ridică paharul. O ultimă rază de soare pătrunse 
printr-una dintre ferestre, trecu exact prin pahar și făcu ca 
bășicuțele din interior să arate ca niște perle. 

— Mi-ar face plăcere să pot spune, zise el, că noi am 
cumpărat această sticlă în ziua în care v-aţi născut și am 
păstrat-o până astăzi. Din păcate, nu este adevărat, eu am 
cumpărat-o abia săptămâna trecută. Dar este de vârsta 
dumneavoastră, John, este o șampanie de douăzeci și opt de 
ani, una dintre cele mai bune care pot fi cumpărate cu bani. A 
votre sante! 

a 

Toată după-amiaza John s-a simțit stânjenit. Eduardo l-a ajutat 
să îmbrace corect fracul, iar el s-a speriat de-a binelea de 
imaginea respectabilă din oglindă. Însă, când mai târziu i-au fost 
prezentați șiruri de bărbați distinși, îmbrăcați asemănător, și 
femei cu aspect sufocant de aristocratic - chiar Marco și ceilalți 
bodyguarzi purtau costume adecvate s-a bucurat că era echipat 
și el pe măsură. 

Și pe urmă, în timp ce un pianist împreună cu doi 
instrumentiști se străduiau să ofere muzică ușoară decentă și 
toţi îl înconjurau cu pahare și farfurioare cu gustări în mâini, 
vorbind de parcă mâine ar fi fost interzis să o mai facă, John se 
simțea ca pus sub microscop. Bărbaţii râdeau tare de glumele 
lui, femeile îi expuneau odată cu surâsurile lor decolteuri 
impresionante, și toate acestea doar pentru că el era bogat. Era 
de remarcat faptul că toţi cei cu care vorbea se străduiau să 
facă impresie, să-i câștige simpatia, și asta numai pentru că el 
avea mai mulţi bani decât oricine de pe această planetă. 

În urmă cu șase săptămâni, când umbla prin New York 
flămând și înghețat, cu numai zece cenți în buzunar, niciunul 
dintre acești oameni nu i-ar fi aruncat măcar o privire. Ceea ce 


VP - 117 


schimbase totul fuseseră hainele, tunsoarea și cifrele contului 
său. 

Da, cifrele din cele două sute cincizeci de mii de conturi 
bancare. 

— Cum vă simţiţi ca bilionar? vru să știe un bărbat în vârstă 
cam de cincizeci de ani, care purta un costum cu guler din blană 
de leopard și avea un inel cu safir de mărimea unui ochi de bou, 
care, dacă John își amintea bine, era un celebru producător de 
filme. 

— Aș vrea și eu să știu. Vreau să spun că pot mânca pe 
săturate și pot purta câte o pereche de pantaloni la fiecare 
ocazie... De fapt cred că sunt mult prea mulţi bani pentru un 
singur om. 

Nu prea a fost răspunsul pe care ar fi vrut să îl audă bărbatul. 

— Faceţi pe modestul, signor Fontanelli, spuse acesta și îl 
privi critic pe John. Dar pe mine nu mă înșelaţi. Eu cunosc 
oamenii, slavă Domnului! 

John privi în urma acestuia în timp ce se pierdea printre 
ceilalți oaspeţi și se întrebă dacă existau oameni care nu vedeau 
în el doar o sursă potenţială de credite, ci și un fel de idol. Cel 
mai bogat om de pe lume - dacă nici el nu este fericit, atunci nu 
există fericire. Cam acesta era mottoul. 

— Cum se simte, de fapt, un bilionar? vru să știe o femeie 
care purta părul tapat înalt și a cărei rochie era închisă în faţă 
până sus, în schimb pe spate avea un decolteu adânc, ce lăsa 
doar foarte puţin pe seama fanteziei privitorului. 

Era fiica unui mare industriaș, căsătorită cu fiul unui alt mare 
industriaș, care tocmai flirta în celălalt capăt al salonului cu un 
fotomodel cu părul negru. 

— Ca un miliardar, răspunse John zâmbind cu amabilitate. 
Doar că de o mie de ori mai bine decât el. 

Ea își umezi cu vârful limbii buzele întredeschise. 

— Asta sună fantastic de excitant. Cu siguranță că aveţi și o 
colecţie filatelică impresionantă la cât de bogat sunteți, nu? 

Ah, Doamne! 

— Regret, se grăbi John să o asigure, dar, dacă îmi procur 
vreodată una, dumneavoastră veţi afla prima, signora. 

leși din salon. La toaletă îl întâlni pe Eduardo, care se 
pieptăna, și îi povesti cele de mai sus. Acesta zâmbi imaginii din 
oglindă și spuse doar atât: 


VP - 118 


— Să fiţi atent ca ea să nu descopere unde se află camera 
dumneavoastră. 

— Serios? Păi bărbatul ei era la nici douăzeci de metri de 
noi... 

— Și pariez că asalta o altă femeie. După cum se vorbește, la 
ei este ceva uzual. Nu vă mai gândiţi la asta. 

Când reveni în salon, ea dispăruse. Nu a mai fost zărită ceva 
timp, reapărând ulterior ușor deranjată. John se strădui să 
urmeze sfatul lui Eduardo și să nu se mai gândească la 
întâmplare. 

La festivitate era prezent și ministrul de finanţe. 

— Dacă sunteți cumva în căutarea de posibilităţi pentru a 
investi din averea dumneavoastră, îl anunţă acesta pe un ton 
glumeț-conspirativ,  v-aș recomanda cu toată căldura 
împrumuturile noastre de stat. 

John habar n-avea ce erau împrumuturile de stat. Bănuia că 
era vorba despre o temă a discuţiilor mondene. 

— Am să mă gândesc, promise el și ciocni paharul cu 
ministrul. 

Când îi ieși în cale Alberto, îl întrebă ce erau acele 
împrumuturi de stat. 

— Împrumutul de stat înseamnă că dumneavoastră 
Împrumutați bani statului, explică acesta ţinând în mâini două 
pahare cu băutură. Bani pe care îi primiţi înapoi după un timp 
definit, cu dobânda stabilită. Cam plictisitoare împrumuturile 
acestea, dar cu riscuri minore, dacă nu daţi peste o republică 
bananieră falimentară. 

— Înseamnă că statul împrumută de la persoane particulare? 
șopti uimit John. 

— Când un guvern prezintă un buget care prevede niște 
miliarde reîndatorări, pentru aceste sume se emit împrumuturi 
de stat. Pe care le poate obține oricine dorește. Sunt preluate de 
către bănci, dar și de persoane private. 

Acestea fiind zise, Alberto îl părăsi pe John îndreptându-se 
către o creatură blondă, care la fel ca toate femeile prezente 
părea sosită din alt univers decât cele pe care John le cunoscuse 
în viața lui de până acum. 

ÎI reîntâlni la bufet pe ministrul de finanţe și constată că 
subiectul la care se referise nu fusese doar unul protocolar, 
pentru că, în timp ce își îngrămădea pe farfurie feliute de somon 


VP - 119 


și pateuri cu trufe, reluă discuţia despre împrumuturile de stat și 
se interesă dacă John se gândise între timp la ele. 

— Nu știu, răspunse John șovăitor. Este o investiţie sigură? Mă 
refer la faptul că dumneavoastră sunteţi statul. Dacă 
dumneavoastră decideți să nu plătiți împrumutul, eu sunt lipsit 
de apărare. 

— Vă rog! Orice urmă de glumă dispăru din tonul lui și el se 
îndreptă expunându-i toată înălţimea de care dispunea. Un 
ministru de finanţe ar reduce mai curând pensia propriei mame 
decât să nu își onoreze datoriile. Să-ţi meargă vestea că ești un 
debitor nesigur ar fi ca și cum nu ţi-ai plati chiria... Niciun 
guvern din lume nu își poate permite asta. 

Fulgerător lui John îi apăru în faţa ochilor silueta lui miss 
Pearson, proprietăreasa casei unde locuia, cum stătea ea mereu 
în ușă și se certa cu Marvin atunci când întârziau plata chiriei. 
Cu cât timp în urmă se petrecea asta? Câteva săptămâni. Sute 
de mii de ani. Ințelese ce voia să spună ministrul. Unui guvern 
care nu și-ar plăti datoriile i-ar fi greu să obţină noi creditări. De 
fapt, era logic. 

— Eu... hm..., zise el și încercă să zâmbească... nu am avut 
încă timp să... să stabilesc o strategie a... investiţiilor. Dar mă 
voi gândi la propunerea dumneavoastră. 

Vorbi despre vreme cu un laureat al premiului Nobel, cu un 
bancher, despre alegerea lui Jaques Chirac ca prim-ministru 
francez și cu o soprană, despre conflictele din Bosnia- 
Herțegovina. Acceptă cărţi de vizită, promise să examineze 
oferte de investiţii și la un moment dat trecu de la șampanie la 
apa minerală Selter, pentru că se simțea tot mai rău. 

— Cum se simte de fapt un bilionar? îl întrebă o femeie cu 
bucle roșii greu de stăpânit. 

Rochia ei, de asemenea, roșie, dintr-un material cu paiete, se 
dovedi de aproape incredibil de transparentă. 

— Se simte de parcă toate femeile din lume i-ar sta la 
picioare, răspunse John simţindu-și limba grea. 

— Oh, chiar? se interesă ea cu o privire plină de aluzii. 

Pentru seara aceasta fusese răspunsul care funcţionase cel 
mai bine. De data aceasta ea a fost cea care a căutat un pretext 
pentru a se retrage. 


VP - 120 


Se lăsa deja seara, în nuanţe fine de gri și albastru, când John 
închise în urma lui ușa camerei și rămase o clipă rezemat de ea, 
pentru a gusta liniștea ce se lăsase brusc. Oricum nu prea mai 
era sigur pe picioare. 

Cel mai bogat bărbat din lume? Se simţea precum cel mai 
obosit bărbat din lume. Patul proaspăt făcut emana o atracţie 
inefabilă. 

Deschise dulapul a cărui ușă avea și oglindă, și se privi în ea 
cu intensitatea susținută de băutură. Fracul parcă nu era o piesă 
de îmbrăcăminte chiar atât de rea. Se va obișnui cu el. Și cu 
faptul de a fi posesorul unui bilion de dolari. 

Dacă s-ar obișnui și cu șampania, ar fi perfect. Își amintea vag 
că băuse bruderșaft cu niște oameni, dar nu își mai amintea cu 
cine. Işi amintea de Eduardo. Acesta îi făcuse apoi curte femeii 
cu rochia cu paiete, pe urmă nu îl mai văzuse. Și nici pe femeia 
în rochia cu paiete. 

Albul papionului cam avusese de suferit. Desfăcu butonii 
manșetelor, dezbrăcă fracul și mai mult strâmbă decât îndreptă 
papionul sub gulerul cămășii. Când era pe punctul de a-și 
descheia vesta fracului, auzi scârţâitul unei porți de la grădină. 

Cât să fi fost ora? Se duse la fereastră. În partea aceasta 
domeniul familiei Vacchi avea o construcţie joasă, care arăta ca 
un mic atelier sau ca un fost hambar. Pe partea dinspre stradă 
exista o curte exterioară neîngrădită și cea care scârțâise era 
poarta ruginită dinspre curtea exterioară. 

John își scoase vesta și se încruntă. Pe drum era parcată o 
furgonetă, din care un bărbat, pe care îl mai văzuse printre 
furnizorii domeniului, descărca niște cutii. Dincolo de ferestrele 
construcţiei joase ardea lumina, și John văzu printr-una dintre 
ele o femeie stând la masă. Când bărbatul cără prima cutie 
până la ușă și bătu probabil în ea, femeia se ridică, apăru în 
curtea exterioară și ajută la descărcarea celorlalte cutii. 

John se descheie la cămașă. Era șifonată și oferea vederii 
diverse pete de vin, așa că o aruncă în coșul cu rufe. 

Remarcabil. Exista cineva care trebuia să muncească la 
această oră! Poate că nu era bine să se gândească la asemenea 
lucruri cu atât de mult alcool în sânge. John se îndreptă către 
pat și cedă uriașei atracţii a acestuia. 


VP - 121 


Containere de toate culorile, de la distanţă părând cuburi din 
lemn de jucărie, iar de aproape cutii din fier zgâriate și turtite. O 
macara pentru containere, care ziua era locul de muncă al 
cuiva, iar noaptea ruginea. Șine, drumuri cu pietriș, un chei 
antic care se întindea în largul Hudsonului așteptând zadarnic 
un cargobot. 

Susan Winter, care ajunsese cu un sfert de oră mai devreme 
la locul de întâlnire, se plimba agale pe chei, privea jocul de 
lumini și umbre printre zgârie-norii Manhattanului și se gândea 
ce ar putea face cu un venit anual de opt sute de mii de dolari. 
Când se făcu ora șapte, se uită în jur și se întrebă în treacăt pe 
unde putea fi în apropiere un local, dar era prea fascinată de 
imaginea viitoarelor ei extrase de cont, pentru a urmări acest 
gând. 

Când reveni către containere, bărbatul apăru dintre ele și 
totul se petrecu la fel ca atunci când ea acceptase să câștige 
bani contra unor servicii ilegale. El purta același pardesiu negru 
pe care îl purtase atât atunci, cât și mai târziu, ultima dată la 
întâlnirea din faţa clădirii Rockefeller Center. Se mișca tot atât 
de rigid, de parcă ar fi suferit de reumatism și nici la față nu 
arăta mai bine. 

Cel mult mai cunoscut. Oricum între timp îi aflase numele. 

_ — Hallo, Randy! zise Susan Winter cu un ușor ton disprețuitor. 
Imi pare rău că v-aţi dat osteneala să veniţi aici. Când vă caută 
toată lumea. Dar astăzi am convenit o întâlnire cu clientul 
dumneavoastră. 

— Știu, răspunse Randolph Bleeker cu un zâmbet respingător. 
Mi-a dat o sarcină care vă privește. 

Fulgerător, Susan își dădu seama că era singură și fără nicio 
protecţie. În privința analizelor propriei situaţii nu avusese 
niciodată succes. Il privi pe Bleeker și simţi cum i se măreau 
ochii de groază. 

De data aceasta el nu mai scoase din buzunar un plic cu bani. 


VP - 122 


9. 


Soarele era de mult sus pe cer când s-au întâlnit a doua zi. 
Giovanna pusese în bibliotecă o măsuţă pentru micul dejun, într- 
una dintre puţinele încăperi care nu avuseseră de suferit de pe 
urma petrecerii. La parter mișunau oamenii firmei 
organizatoare, pentru a face curat. Prin ferestrele deschise se 
auzeau zgomotele și vocile ce însoțeau demontarea caruselului 
și a barăcilor. 

— Este o treabă bună să fii bogat, zise John. 

— Fără îndoială! 

Alberto Vacchi își sorbea obosit cafea lui espresso. Fratele lui, 
Gregorio, avea ochii încercănaţi și privea pe cât de morocănos, 
pe atât de nedormit. Faţa lui Eduardo era umflată de parcă nu 
dormise deloc. Oricum nu lăsa impresia că ar fi treaz, stătea 
doar tăcut și bea o cafea după alta. 

Doar padrone părea înfloritor. Ca de obicei se dusese 
devreme la culcare și deja făcuse o lungă plimbare. 

— Dar misiunea mea, continuă John examinând lichidul negru 
ca noaptea din ceașca lui, este acum de a distribui toți banii la 
sărmani, nu? 

Se așternu fulgerător liniștea. De parcă își permisese ceva ce 
nu trebuia spus. 

John ridică privirea. 

— Eu așa am înțeles. Sau nu este așa? Banii nu îmi sunt 
destinaţi mie, ci trebuie să fac ceva cu ei. Să alin suferinţa. 
Sărăcia. Sau cam așa ceva. 

Padrone închise ochii, inspiră încet și adânc și îi deschise din 
nou. 

— Sunt banii dumneavoastră, John. Vă aparţin. Necondiţionat. 

— Puteţi face ce vreţi cu ei, adăugă Alberto. 

— Dar există acea clauză în testament? Că eu trebuie să 
redau cu acești bani viitorul omenirii ori ceva de genul ăsta? 

— Aceasta nu este o clauză, îl corectă Cristoforo Vacchi. Este 
o profeție. Dumneavoastră nu trebuie - dumneavoastră o veti 
face. Este o diferenţă ca de la cer la pământ. 

— Asta poate însemna că eu pot păstra totul, dacă vreau? 


VP - 123 


— Sunteţi complet liber. Îi puteţi păstra ori îi puteţi împărţi 
săracilor, cum vreţi dumneavoastră. 

Gregorio interveni cu o mină de profesor: 

— Poate că mai întâi ar trebui pusă întrebarea cine sunt 
„sărmanii”? 

John își dădu seama că permanent, tacit plecase de la 
premisa că totul nu îl privea de fapt pe el, nu avea nicio legătură 
cu el ca persoană, ci el servea doar ca un fel de locţiitor, ca 
pretext, că era un om de paie pentru o utilizare a averii care era 
de la început planificată altfel. 

— Așadar, spuse el istovit, toţi oamenii care suferă de foame, 
aceștia pot fi clar socotiți sărmani, nu? 

— De acord. Gregorio se ridică, se duse la un raft și scoase un 
tom gros, părând a fi după titlu un anuar statistic ori ceva 
asemănător, pe care îl răsfoi sigur de sine. Aceștia sunt cam... 
1,3 miliarde de oameni. Cât ar primi fiecare? 

— Cam... Nu putea să facă socoteala în cap. Oricum nu fusese 
niciodată bun la calcule matematice, iar rămășițele alcoolului 
făceau încercarea imposibilă. John luă un calculator de buzunar 
aflat pe un pupitru de lectură și începu să apese butoanele. Un 
bilion împărțit la... 

Se opri. Calculatorul, ca majoritatea instrumentelor de acest 
gen, avea un display cu doar 8 cifre. Dar bilionul era compus din 
treisprezece cifre. Cu alte cuvinte, calculatorul nu era în stare să 
conceapă acest număr. 

Nu putea forma nici 1,3 miliarde. 

John privea buimac instrumentul. Aceasta avea o carcasă din 
plastic de culoare deschisă și taste din cauciuc negru, un 
calculator ce putea fi cumpărat oriunde în lume cu câţiva dolari. 
Un asemenea calculator era suficient majorităţii oamenilor 
pentru orice calcul. Era bun chiar pentru un multimilionar. Nu îi 
venea să creadă că el se afla într-o zonă aflată dincolo de restul 
oamenilor. 

— Vreo 770 de dolari, zise Gregorio, care făcuse socoteala cu 
creionul pe hârtie. 769 de dolari și 23 de cenți, dar, pe de-o 
parte, între timp aveţi mai mult de un bilion de dolari, pe de altă 
parte, trebuie să scădeți costurile ce apar odată cu împărțirea 
banilor, așa că nu are sens să se calculeze cu exactitate. 

John îl privi cu sentimentul că visează: 

— 770 de dolari? De persoană? 


VP - 124 


Era o nebunie. Privi împărțirea, recalculă și el. Era corectă. 

— Nu este prea mult, raţionă Gregorio. După cel mult un an, 
suma va fi cheltuită în mod nechibzuit, chiar dacă alimentele 
sunt ieftine. 

Un bilion de dolari, mai mult decât posedase vreodată cineva, 
reprezenta în cele din urmă atât de puţin? John simţi că 
ameţește. Trebuia să înceteze să se mai gândească la asta, cel 
puţin pentru moment. 

— Aveţi dreptate, zise el. Poate că totuși nu este o idee atât 
de bună. 

Padrone îi întinse coșulețul din argint în care erau câteva felii 
de pâine. 

— Dacă vreţi sa acceptaţi un sfat minor din partea mea, 
spuse acesta zâmbind ușor, nu vă mai gândiţi deocamdată la 
modul în care puteți să scăpaţi de bani. Mai întâi obișnuiţi-vă cu 
gândul că îi aveți. 

e 

Aeronava Learjet închiriată de Eduardo pentru zborul la 
Londra avea interiorul de un gri pal, calm. Dispunea de 7 fotolii 
din piele, un aparat stereo cu schimbător de CD și căști ușoare 
pentru fiecare călător, iar o însoţitoare de bord delicată servea 
cafea și băuturi reci. Au plecat dimineaţa la ora nouă și jumătate 
de pe un mic aeroport particular din apropiere de Florenţa, ce 
arăta așa cum trebuie să fi fost aeroporturile în vremurile bune. 
Fără coadă la ghișeul Check-in, fără personal de sol care să-și 
dea importanţă și fără Departure Lounge: coborâră simplu din 
mașină și merseră agale până la avion, în fața căruia pilotul și 
copilotul îi salutară strângându-le mâinile. După ce se așezară 
comod toţi trei - John, Eduardo și Marco -, decolară fără să li se 
vorbească despre masca de oxigen ori vesta de salvare. 

— Ai nevoie de costume făcute pe comandă, decisese 
Eduardo, cele mai bune din lume. 

In ciuda fotografiilor care circulau prin presa mondială de 
săptămâni, nimeni nu îi băgă în seamă când după-amiaza 
devreme porniră să hoinărească prin Savile Row. John își 
imaginase artera londoneză cu magazine de lux ceva mai 
impresionantă - caldarâmul grosolan, fațadele bălţate care pe 
alocuri erau scorojite, și sacii cu gunoi din mai toate colțurile o 
făceau să arate ca oricare altă stradă din această parte a 
Westminsterului. În orice caz deasupra trotuarului atârnau ceva 


VP - 125 


mai multe steaguri decât în alte părţi, steaguri de toate 
dimensiunile ale Marii Britanii, dar și steaguri-reclamă ale 
firmelor locale, și mai erau câteva - mai multe decât de obicei - 
intrări de clădiri cu acoperișuri susținute de coloane din 
marmură. 

Marco îi urma la o distanţă discretă, în timp ce studiau 
vitrinele unor firme ca Henry Poole & Co., Gieves & Hawkes, J. 
Dege & Sons sau Kilgour, French & Stanbury, care prezentau 
costume cu croială și culori decente. În cele din urmă, se opriră 
în dreptul unei fațade într-o ușoară nuanţă lila. Pe marile 
ferestre, prin care se zăreau mese cu nenumărate cupoane de 
postav, strălucea în litere aurii numele Anderson & Sheppard. 

— Se spune că prinţul Charles își comandă costumele mai 
ales aici, îl informă Eduardo. 

Și ceea ce era suficient de bun pentru moștenitorul tronului 
britanic părea cel puţin demn de luat în seamă pentru cel mai 
bogat om din lume. Așa că intrară. 

Pe lângă bărbatul care îi întâmpină, un coleg de-al său de pe 
Fifth Avenue arăta ca un catehumen. Eduardo îi explică repede 
și pe un ton reținut cine erau - ceea ce voiau era evident - fără 
ca aceasta să fi produs cea mai mică schimbare în mina 
interlocutorului. Era în mod clar obișnuit ca pragul să îi fie călcat 
de către frumoșii, bogaţii și celebrii lumii. Dar afirmaţia lui 
Eduardo că aveau imediat nevoie de o duzină de costume 
pentru diverse ocazii făcu să apară pe figura bărbatului un 
surâs. 

John fu condus într-o încăpere separată, luminoasă. Pe o 
comodă cu numeroase sertare se aflau bucăţi de cretă de 
croitorie, rulete și un registru de comenzi cu file verzui. Un 
bărbat mai în vârstă, cu început de chelie frontală și ochelari cu 
rame subţiri, veni cu un set de stofe care i-au fost puse lui John 
pe braţ ori i-au fost ţinute sub bărbie, după care s-a discutat 
intens despre croieli și alte detalii - umeri căzuţi ori cu 
umplutură, cu ori fără vestă, modul în care să stea pantalonii pe 
coapse, dacă ei vor fi folosiți cu curea ori cu bretele, modelul 
buzunarelor, nasturii, clapetele, cusătura și așa mai departe. 
Apoi li se alătură un bărbat mai tânăr, cu obraji bucălaţi, care se 
ocupa de registru în timp ce lui John i se luau măsurile, se 
pronunţau coduri ciudate ca „DRS” sau „BLI” care erau notate 


VP - 126 


cu grijă. Ceva ca un ritual, ca un ritual de primire într-o frăţie 
secretă a asociaţiei regale a adevăraţilor purtători de costume. 

Spre uimirea lui John, nimeni nu a vrut să accepte un acont, 
nu s-a pretins nici măcar o adresă. A fost notat doar numele și s- 
a convenit un termen pentru prima probă. Au fost întrebaţi dacă 
aceasta putea avea loc peste șase săptămâni. 

— Ne convine de minune, a confirmat Eduardo în locul lui 
John. 

e 

Pentru că tot erau la Londra, au urmat proceduri 
asemănătoare la Turnbull & Asser, în Jermyn Street 71, unde lui 
John i s-au luat măsurile pentru șase duzini de cămăși care îi vor 
fi trimise peste douăsprezece săptămâni, și la John Lobb, în St. 
James's Street 9, pentru a comanda douăzeci de perechi de 
pantofi. John se opuse solicitării exagerate de a i se lua alături 
măsura la Lock & Co. pentru un joben, dar a cumpărat două 
pălării de panama care, spre consternarea lui, i-au fost livrate în 
cutii cilindrice. Au decis spontan să înnopteze aici, au comunicat 
echipajului avionului că nu se vor întoarce seara și au închiriat 
suita regală de la Savoy Hotel. Cu puţin înainte de ora închiderii, 
au cumpărat de la Fortnum's o cutie cu caviar Beluga Malossol 
la un preț despre care în primul moment John a crezu că este în 
lire italiene în loc de lire sterline și s-au dus la hotel. 

— Le mâncăm simple, decise Eduardo în timp ce împingea cu 
grijă cutia cu icre în gheaţa adusă de service-ul hotelului odată 
cu șampania. Celor care consumă caviarul cu smântână, anșoa, 
caperă tocată, ouă fierte tari și altele nu le este clar că astfel 
distrug exact gustul pentru care au plătit atât de mult. Eu aș 
folosi toast subţire cu unt nesărat, dar cel mai bine este să 
mănânci caviar simplu. Și niciodată - continuă el pe un ton 
conspirativ, parcă pentru a-l feri pe John de săvârșirea unui 
păcat de neiertat -, niciodată nu pui caviarul pe toast cu cuțitul. 
Este aceeași barbarie. Clenciul la caviar este să duci icra intactă 
până în gură, și acolo să o spargi între cerul gurii și limbă, 
gustând minusculele explozii în jurul cărora se învârte toată 
treaba. 

John privi masa întunecată din cutia desfăcută, care arăta ca 
o acumulare de perle negre și lipicioase. 

— Și cum se procedează corect? 


VP - 127 


— Se ia o lingură, explică Eduardo și îi arătă două linguriţe din 
plastic, care nu se prea deosebeau de lingurițele pentru hrana 
bebelușilor. Odinioară se foloseau lingurite din corn, lemn ori 
fildeș, dar plasticul este cel mai bun, este ușor, moale, nu are 
colțuri, este igienic și se poate arunca. 

Când John luă prima linguriţă de caviar, îi trecu prin minte că 
această gură costa mai mult decât câștiga el într-o lună până cu 
câteva săptămâni în urmă. O nebunie. „Ba chiar perversitate” 
gândi el. După care înghiţi și își zise: „Pe de altă parte...” 

e 

În dimineața următoare, au continuat. S-au plimbat din 
Picadilly până în Burlington Arcade, au studiat vitrinele maro 
imaculate și apoi au cumpărat sacouri și pulovere din cașmir 
pur, butoni din platină pentru manșete și ace de cravată care au 
costat o mică avere. 

— Cu cravatele ce este? a întrebat John. 

— Intră în discuţie doar Parisul ori Napoli, a explicat decis 
Eduardo. Hermes ori Marinella. 

— Aha! 

Au cumpărat ochelari de soare, batiste pentru buzunarul de la 
piept, mănuși din piele de căprioară, fulare din lână și din 
mătase, ciorapi, pardesie și umbrele de la Swaine, Adeney, 
Brigg & Sons, deoarece Eduardo îl informă entuziasmat pe John 
că aceștia erau furnizori ai casei regale britanice. Și, în timp ce 
cumpărăturile erau transportate de personalul amabil al 
magazinelor la aeroport, unde avionul și echipajul încă îi mai 
așteptau, s-au dus și la o cursă de cai care tocmai avea loc. 

La început, John nu a priceput nimic din acest spectacol: o 
mulțime de oameni agitaţi și când și când câte un grup de cai 
care goneau de-a lungul pistei. Și după fiecare cursă pășeai pe 
și mai multe chitanţe de pariuri rupte decât o făcuseși înainte. 
Mai mult din plictiseală i-a venit ideea de a vedea cum s-ar simţi 
să parieze pe bani și să piardă și, după ce i s-a explicat 
procedura, a pariat o sută de lire sterline pe un cal considerat a 
nu avea nicio șansă. 

Fiind în acest mod minimal interesat, farmecul spectacolului a 
crescut, zgomotul făcut de copitele cailor s-a contopit într-o 
trăire aproape tulburătoare cu nervozitatea spectatorilor cu 
binocluri, sacouri din tweed și chitanţe de pariuri. Și pe 
deasupra a mai câștigat și calul lui John, așa că au plecat de la 


VP - 128 


curse cu un teanc gros de lire. Lui John nici nu îi venea să 
creadă. Cumva asta i-a redus din nou plăcerea participării la 
curse. 

După-amiază au zburat la Paris, ca să cumpere cravate, și 
Eduardo l-a condus la un mic restaurant select, pentru a-l face 
să cunoască adevărata plăcere a unor trufe Perigord originale. 
Nu fără a-i promite însă că pentru comparație vor testa și trufele 
albe, dar acestea cresc în Italia, în Piemont, și din acest motiv 
sunt, ca să zicem așa, proscrise în Franţa. 

— Ei, cum te simţi ca bilionar? vru să știe Eduardo când, 
noaptea târziu, aeronava zbura către Florența. 

John îl privi și oftă. Măcar de-ar fi știut răspunsul. 

— In clipa aceasta, mă simt ca într-un Disneyland pentru 
bogați. 

e 

Între timp asedierea de către presă și televiziune se sfârșise, 
astfel că se putea lua micul dejun pe terasă fără probleme. Când 
în dimineața următoare John a intrat în camera lui, cineva îi 
cărase deja aici toate cumpărăturile de la Londra: duzini de 
cutii, pungi din carton și lucruri împachetate în hârtii 
multicolore. În primele momente, s-a simţit ca de Crăciun, a 
despachetat totul, dar când a terminat s-a trezit înconjurat de 
umbrele, pulovere, fulare, ace de cravată cu diamante și butoni 
de manșete, și atunci i s-a părut lipsită de sens cumpărarea 
tuturor acestor obiecte. Cum stătea pe pat, istovit și confuz, 
sună telefonul, iar John ridică absent receptorul. 

— Bună dimineaţa, cum vă mai simţiţi? 

Era necunoscutul. 

John trase întâi adânc aer în piept și încercă să alunge din cap 
masa gândurilor confuze. 

— Mulţumesc, spuse el vag. Bine, cred. Multe multumiri 
pentru fax. 

— Cu plăcere. 

Părea să fi trecut o veșnicie de-atunci. Dar totul se petrecuse 
săptămâna trecută. 

— A fost... cum să spun? Surprinzător. Ca să zic așa, salvarea 
în ultima secundă. 

— Da, rosti calm vocea sonoră. 

— Bănuiesc că nu are sens să întreb de unde aveţi acel raport 
medical. 


VP - 129 


Un râs grav, reținut, care emana calm. Nici măcar nu făcu 
efortul de a răspunde cu „nu”. 

— În orice caz, acum vă sunt dator, spuse John. Dacă asta 
înseamnă ceva pentru dumneavoastră. 

O clipă fu atât de liniște, de parcă se întrerupsese legătura. 
Apoi necunoscutul zise: 

— Pentru mine înseamnă foarte mult. Și poate că am să revin 
în legătură cu asta. 

Ceva din modul în care interlocutorul spusese cele de mai sus 
îi produse lui John o senzaţie neplăcută. Sau era doar amintirea 
lui Lino încă trează? Faptul că propriul frate fusese în stare să îl 
înșele? Nu știa. 

— Acum, după ce aţi devenit cel mai bogat om din lume, 
continuă necunoscutul, ce intenţionaţi? 

Din nou. De-abia scăpase. Putuse oarecum să scape de 
aceste gânduri zburând după cumpărături prin continent. Și de 
profeţii, și de sarcini sfinte. In special de ele. 

— Încă nu știu, ezită el gândindu-se că de fapt nici nu era 
obligat să dea socoteală unui interlocutor telefonic care nici 
măcar nu considera necesar să își spună numele. Acum încerc 
să mă obișnuiesc cu atât de mulți bani. Cumpărături la Londra, 
masa la Paris, chestii din astea. 

— Înţeleg. Vă permiteţi. Dar la altceva v-aţi mai gândit? Ce 
vreți să faceţi într-un an, în cinci ani, în zece ani? Unde vreţi să 
trăiţi? Cum ar trebui să arate lumea din jurul dumneavoastră? 

John privi muntele de pulovere și de fulare și le uri. 

— La asta... hm... încă nu m-am decis, răspunse simțind că se 
sufocă. 

Formularea fusese corectă? Era mai bună decât „Habar nu 
am?” 

— Nu aţi decis asta, așa, așa... Ce alternative aveţi la 
alegere? 

— Dacă posezi un bilion de dolari, poţi face ce vrei, ripostă 
John intenţionat distant. Există o groază de alternative, nu? 

— Sigur. Dacă interlocutorul se simţise jignit, în orice caz nu 
lăsa să se observe. A alege este un chin, se zice. Oamenii care 
nu au de ales nu preţuiesc corespunzător o astfel de dilemă. 

Asta ce o mai fi însemnând? 

— Exact, confirmă John complet confuz. 

— Dar este evident că profeția vă dă bătaie de cap, nu? 


VP - 130 


Se părea că omul le știa pe toate. 

— Ce profeție? întrebă totuși John. 

— Ei, haideți...! Profeţia strabunului dumneavoastră, Giacomo 
Fontanelli. Moștenitorul averii lui va reda omenirii viitorul 
pierdut de ea. M-aș fi înșelat profund în privința dumneavoastră 
dacă problema la care se referea el nu v-ar frământa 
necontenit. 

„Eu nici măcar nu am citit în original această profeție, gândi 
John. Pentru că este scrisă în limba latină și, întâmplător, 
moștenitorul averii Fontanelli nu a învăţat această limbă”. Dar 
nu spuse așa ceva, ci tăcu. 

Auzi iarăși acel râs ușor venind de departe, poate de pe 
vârfurile munţilor Himalaya. 

— Veţi mai avea nevoie încă o dată de ajutorul meu, John. 
Gândiţi-vă la asta. 

Și necunoscutul întrerupse convorbirea telefonică. 

e 

Zilnic soseau invitaţii la banchete, vernisaje, recepții, meciuri 
de fotbal ori serate de gală. | se solicita să patroneze proiecte 
de binefacere ori era invitat să devină membru al unor cercuri 
exclusive, ca Lions Club, Rotary Club și altele. Lui Cristoforo 
Vacchi îi făcea plăcere să citească aceste scrisori cu voce tare la 
prânz, pentru a le pune apoi deoparte și a spune: 

— Încă nu faceţi asta, John. Fiţi scump la vedere! Aşteptaţi ca 
agitația publică să se potolească. Lăsaţi-vă timp pentru a vă 
intra în rol. 

În această seară de sâmbătă, Eduardo avea o invitaţie la o 
premieră teatrală la Florenţa și îl convinse pe John, care oricum 
nu avea altceva de făcut, să vină cu el. 

Era vorba, după cum a rezultat, despre un foarte mic teatru, 
foarte avangardist, aflat într-o zonă a Florenței pe care turiștii 
nici nu bănuiau că exista. Însăși piesa era foarte avangardistă, 
ceea ce însemna că tinerii actori își urlau rolurile în dialoguri 
lipsite de sens în sala în care încăpeau abia o sută de spectatori; 
din când în când, erau bătute cu furie niște butoaie goale, și 
interpreţii se stropeau reciproc cu lichide colorate și uleioase. 
Spre sfârșit își smulgeau hainele, iar cei mai mulţi dintre ei 
primeau aplauzele finale pe jumătate goi. Aplauzele nu mai 
încetau, ceea ce însemna că publicul alcătuit majoritar din 
bărbaţi nu se mai sătura să privească actrițele care se tot 


VP - 131 


plecau în faţa lui. „Cam rafinat” - considera John. De înţeles nu 
înțelesese nimic. Poate că pe viitor ar trebui să ia mai în serios 
orele de limbă cu professore. 

În continuare a avut loc o recepţie cu criticii teatrali, cu 
prietenii teatrului și cu invitaţi de onoare. Au răspuns întrebărilor 
presei un bărbat deosebit de voluminos, regizor și intendent în 
același timp, dar și autor al piesei, și un omuleţ timid, cu o 
coamă sălbatică, cu ochelari à la John Lennon și cu respirație 
urât mirositoare. Treptat se adăugau tehnicieni de scenă, 
mașiniști și în final actorii, proaspăt spălaţi și uscați cu fâhnul, 
alcoolul curgea în valuri, iar recepţia s-a dovedit a fi o petrecere 
interminabilă. 

Un tip agil, îmbrăcat complet în negru ca majoritatea celor 
prezenți, îl tot lingușea pe John străduindu-se să nu pară că face 
acest lucru. Evita cuvântul bani, folosind cuvântul cheltuieli. Dar 
John înţelese că acesta administra finanțele teatrului și, în 
același timp, nu mai scăpa de senzaţia că era privit ca o pungă 
de bani cu picioare. 

Puțin mai târziu, regizorul îl implică într-o discuţie din care nu 
mai scăpa nici dacă ar fi vrut să plece pentru că murea de sete. 
Acesta se interesă dacă nu și-ar imagina viaţa ca pe o piesă de 
teatru. 

— Dar eu încă mai trăiesc, ripostă John. Ar fi o piesă 
neterminată. 

— Oh, dar asta nu are importanţă, zise regizorul. 

De la o vreme John nu își mai dădea seama cât de târziu era 
și nu mai sesiza nici succesiunea evenimentelor. Cineva îi oferi 
cocaină. Marco era omniprezent, tăcut și lucid. Una dintre artiste 
nu putea fi convinsă să nu repete piesa împreună cu John, cel 
puţin în secvențele în care își smulgeau reciproc hainele. John 
nu dădu nicio atenţie bliţurilor. 

Luni dimineaţa i-a apărut fotografia în câteva ziare. Cei din 
familia Vacchi au zâmbit doar, iar John a luat decizia că trebuia 
să se schimbe ceva în modul lui de viaţă. 


VP - 132 


10. 


— Cu asta puteţi regla jaluzelele, explică agentul imobiliar, un 
bărbat scund, agil, cu părul pieptănat îngrijit, arătând către un 
mic tablou de comandă cu aspect ultratehnologizat fixat pe 
perete. Dar reglarea se poate face și în mod automat. 

Se străduia să fie foarte convingător. Faptul că Eduardo afișa 
o mină nemulțumită și la toate găsea nod în papură îl irita 
vizibil. 

John privi fațada înclinată. Lamele albe ca zăpada, care cu un 
zumzet ușor se depărtau ori se apropiau în funcţie de felul în 
care razele soarelui pătrundeau în uriașa cameră de zi. 
Grandios, ca totul la această casă, care nu mai era o casă și 
nicio vilă, ci un palat de vis. 

— A fost proiectată de către unul dintre cei mai buni arhitecţi 
din ţară, așa cum vă spuneam, le reaminti agentul. 

Totul era alb și sclipea în soare. În faţa ferestrelor înalte 
înclinate spre interior se întindea o terasă lată cu balustrade 
avântate îndrăzneţ, dincolo de care se afla Marea Mediterană de 
un albastru ireal care într-o fotografie ar fi arătat ca un kitsch. 
Un drum îngust ducea spre plaja care pe mai mulţi kilometri era 
împărţită doar cu posesorii unor splendide construcții 
asemănătoare. 

— Frumos, își dădu John cu părerea, de fapt pentru sine 
însuși. 

Pentru câteva momente uitase de prezenţa celorlalți. Dacă 
voia, casa aceasta putea să devină a lui. Era suficient să spună 
da. Ciudat - niciodată nu îl preocupase ideea de a cumpăra o 
casă, deoarece niciodată nu avusese sau nu câștigase atâţia 
bani câţi erau necesari pentru a o procura. Brusc avea acum 
destui bani. Putea să cumpere această vilă dacă îi trecea prin 
cap, plus întreaga plajă, dar simţământul proprietăţii nu voia să 
se manifeste. Un bilion de dolari. De când nimerise în acest 
cosmos ciudat, aflat dincolo de orice lipsuri materiale, întreaga 
lume îi părea că se transformase într-un fel de loc de joacă. 
Putea face orice voia, dar se pare că nu mai existau diferențe. 
Indiferent cât cheltuia, averea nu i se micșora serios. 


VP - 133 


Cum putea considera ceva ca proprietate a lui, când el nu 
făcuse nimic, nu muncise pentru ea, nu depusese niciun efort? 
„Poate că - se gândea John - acum m-am transformat într-un 
idiot care umblă de colo-acolo și, dacă se simte prost tratat într- 
un magazin, cumpără întreg concernul pentru a-l putea 
concedia pe vânzător”. 

— Cui i-a aparţinut anterior casa? întrebă el. 

Agentul imobiliar își frunzări hârtiile. 

— Unui cunoscut producător de discuri, răspunse acesta, dar 
îmi scapă momentan numele. Cel mai mare hit al lui a fost 
acesta... Fredonă o melodie care lui John i se păru complet 
necunoscută. A investit într-un film cu una dintre cântărețele lui, 
care s-a dovedit a fi un eșec, și astfel și-a pierdut casa pentru 
datoriile făcute la bancă. 

— Aha! exclamă John. 

Deci se putea întâmpla și așa. Privi în jur și încercă să-și 
imagineze cum trebuie să fi fost mobilată casa. Pe pereţii acum 
de un alb imaculat vor fi atârnat discuri de aur? Pe parchetul de 
nuanţă deschisă, neted ca o oglindă, ce părea a fi un lichid 
vâscos, vor fi fost covoare scumpe? Pe treptele joase din 
marmură de un verde sticlos, care duceau spre intrare, au pășit 
staruri cu voci binecuvântate. Muzicieni pop deosebit de 
talentaţi s-au ospătat în sufragerie ori au semnat contracte într- 
una dintre camerele de zi. Și cine știe ce se petrecuse la nivelul 
superior, unde erau numeroase dormitoare, băi și spaţii pentru 
fitness? 

Toate acestea îi puteau aparține lui, John Fontanelli, bărbatul 
lipsit de orice fel de talent. De necrezut! 

Eduardo veni lângă el. 

— Puțin cam modest pentru cel mai bogat om din lume, nu? 
spuse el încet. Mi-am dat seama imediat că ne pierdem timpul 
în zona aceasta. 

— Mie îmi place. 

— Poftim? Părea cu adevărat șocat. John, te rog... Astfel de 
vile sunt ceva comun. Nu are nimic deosebit, eu aș spune... că 
nici măcar un simplu miliardar nu s-ar declara mulțumit de așa 
ceva. 

John râse fără să vrea. Grija neîncetată a lui Eduardo faţă de 
nivelul lui de reprezentare era câteodată de-a dreptul 
înduioșătoare. 


VP - 134 


— Nu, pe bune, insistă Eduardo. Portecâto! Porteceto este 
totuși un cătun. Nimeni nu a auzit vreodată de Porteceto. Pe 
cele mai multe hărți nici măcar nu apare. 

— Poate că această situaţie se va schimba dacă eu voi locui 
aici? 

— Eu consider că ar fi trebuit să cumperi Ca/mata atunci când 
ţi-a fost oferită și să construieşti acolo o vilă. Cu cel mai bun 
arhitect din lume. 

— Nu mă mut în mijlocul unei rezervaţii naturale. Aș părea un 
ticălos. 

— Atunci cumpără un palazzo frumos și vechi și pune să fie 
amenajat. 

— Asta pot oricând să fac. Dar aici ar fi un început. 

— Un început? Eduardo continuă plin de speranță: Da, bine, 
ca început... 

După reportajele din ziarele de luni padrone nu mai citea 
invitaţiile cu voce tare. Totuși, vineri ridică în mână o carte de 
vizită insignifiantă, cu un scris lăbărțat, și întrebă: 

— Numele Giovanni Agnelli vă spune ceva? 

— Un patron italian, nu? 

— S-ar putea spune și așa. Agnelli este ca un rege 
neîncoronat al Italiei: președintele consiliului de administraţie de 
la FIAT, cel mai bogat om din ţară - cel puţin până acum -, 
reprezentat prin holdingul lui în practic toate ramurile esenţiale 
ale economiei. Cristoforo Vacchi părea dus pe gânduri. L-am 
întâlnit odată la universitate. Este ceva mai tânăr decât mine, 
dar a studiat și dreptul. Era un bărbat foarte charismatic încă de 
pe atunci... Flutură din nou cartea de vizită și adăugă: Vă invită, 
duminica viitoare, la Scala din Milano. La Traviata. 

John trebuie să fi părut cam iritat, pentru că Alberto se grăbi 
să explice: 

— Este o operă. De Verdi. 

— Sună de parcă aţi vrea sa mă trimiteţi acolo, zise John. 

— Ca program contrastant cu mica dumneavoastră aventură 
de la sfârșitul săptămânii trecute. 

— Cred că nu trebuie să mă grăbesc. Și, în plus, la operă nu 
mă pricep deloc. 

— Opera este o chestiune secundară. Părerea mea este că ar 
fi bine pentru dumneavoastră să îl cunoașteţi pe Agnelli. Este un 
om interesant. Are stil, grandezza... este un adevărat 


VP - 135 


gentleman. În el aveţi un obiect viu de studiu, cum trebuie 
cineva să procedeze cu bogăţia și cu influenţa. După ce mustăci, 
adăugă: Și, pe lângă aceasta, lui îi aparţine și firma Ferrari. 

a 

Teatro alla Scala se înălța în fața lui ca un palat în maroniu- 
deschis și alb când puţin înainte de două și jumătate ajunse cu 
Rolls-Royce-ul în dreptul lui. Paji în uniforme îi deschiseră 
portiera și îl conduseră pe el și garda de corp prin faţa celorlalţi 
spectatori până în foaier. Un banner prins între două coloane 
romane informa că era vorba despre o reprezentaţie specială cu 
ocazia celei de-a o sută cincizecea aniversări a Collaborazione 
Fernet-Branca, rezervată pentru invitaţi. În interiorul clădirii, în 
ciuda faptului că era după-amiaza devreme, era atât de 
întuneric încât fuseseră aprinse lustrele din cristal, care se 
oglindeau elegant în podeaua lustruită. Holul era plin de 
murmurul general, pe tăvi din argint se ofereau pahare cu 
lichior maro, iar John își imagină că toţi îl priveau, îl 
recunoșteau, dar se comportau de parcă nu l-ar fi recunoscut. 

Pe covoare roșii se urca spre galeria circulară din care se intra 
în loji. Uşi înalte, cu clanţele foarte sus, de parcă oamenii ar fi 
fost mai demult uriași. Și apoi, înconjurat de către un fel de 
curte regală, îl întâmpină Agnelli. 

— Este o onoare pentru mine! spuse miliardarul, lăsând 
impresia că într-adevăr era așa. Avea părul cărunt ondulat, 
cumva ca al lui padrone, dar arăta mai vital, mai dinamic și, cu 
toată vârsta lui, mai putea să fascineze femeile. Numeroase 
riduri fine îi străbăteau fața vioaie, mărturie a anilor trecuți 
furtunoși. 

— Nu vă invidiez, îi spuse Agnelli când intrară în lojă și în 
spatele lor gărzile de corp se puneau de acord asupra împărțirii 
sarcinilor. Știu ce înseamnă moștenirea unei averi. Deseori ai 
impresia că parcă banii ar poseda pe cineva, și nu invers. 
Trebuie să lupţi. Trebuie să faci cu adevărat eforturi. 

— Am trecut deja printr-o luptă, răspunse John spontan. Poate 
că aţi auzit despre ea. 

— Da. În familie. Este rău. Dar credeţi-mă, este abia 
începutul. _ 

Loja era surprinzător de mică. In ea abia aveau loc două 
fotolii. Însăși sala cu fotolii din pluș roșu la parter și șase rânduri 


VP - 136 


de lojă deasupra, ca niște colivii, i se păru lui John neașteptat de 
mică. 

Inevitabil, începu spectacolul de operă. Agnelli asculta cu 
atenţie; John se plictisea de moarte. Decorurile scenei erau 
impresionante, interpreţii purtau costume splendide, iar dirijorul, 
signor Ricardo Muti cum află John din program, făcea tot ce era 
posibil. Totuși, John ar fi preferat un concert rock, poate Rolling 
Stones sau Bruce Springsteen. 

In pauză discutară. Agnelli îi relată că în curând se va retrage 
din afaceri și va încredința conducerea concernului nepotului 
său, Giovanni Alberto. 

— Intr-o zi va trebui să vă faceţi și dumneavoastră astfel de 
gânduri. Și nu este ușor. De exemplu, fiul meu Eduardo ar fi 
complet nepotrivit ca succesor. Are un caracter prea slab. 
Inainte de a lua orice decizie, ar consulta stelele ori un 
clarvăzător, și într-o clipă totul s-ar duce de râpă. 

Nimic însă nu prevestea retragerea din afaceri, ba dimpotrivă, 
Agnelli părea a fi nucleul acesteia. In fiecare moment veneau 
domni plini de prestanţță, însoţiţi de doamne elegante, îi 
strângeau mâna magnatului industrial, care apoi le făcea 
cunoștință cu John Fontanelli. John strângea politicos mâini 
energice, lacome, moi, brutale și săruta mâna doamnelor, așa 
cum exersase cu signora Orsini. Privea în ochi bucuroși, în ochi 
ostili, interesați, tâmpi, disprețuitori sau prietenoși. 

— Guignard, se prezentă un francez vânjos, Jean Baptiste 
Guignard. Sunt foarte bucuros că vă cunosc, monsieur 
Fontanelli! 

— Jean, explică Agnelli, și-a făcut din pasiune profesie. Se 
poate spune așa, Jean, nu? Are un șantier naval la Cannes. 
Construiește iahturi. 

Ca o imagine stroboscopică revăzu o amintire. Coney Island. 
Jocuri în nisip. Când își îndrepta privirea spre mare, vedea în 
depărtare iahturi, cu siluete minuscule pe ele, despre care se 
știa că erau oameni bogaţi. Făpturi fabuloase. Nu erau oameni 
pe care îi puteai întâlni. Bogaţii erau legendar desprinși din viața 
normală, erau mai aproape de îngeri decât de oameni. 

Ei trăiau pe iahturi. 

— Și eu mă bucur! spuse John și strânse mâna constructorului 
de iahturi, Jean Baptiste Guignard. 


VP - 137 


— Un iaht? 

Gregorio Vacchi privi masa plină de reclame, reviste și cărți 
de parcă John și Eduardo înșiraseră pe ea o respingătoare 
colecție de reviste porno. Intrebarea fusese pusă pe un ton 
normal, dar atât de tăios, încât păruse un strigăt. Chiar și 
câinele de pază aflat afară, pe gazon, ciuli urechile. 

— Un iaht, da, și? ripostă supărat Eduardo. John este un om 
bogat, iar un om bogat are nevoie de un iaht. 

— Mai bine taci! zise aspru tatăl lui. Un lux lipsit de sens. A 
poseda un iaht este ca a sta într-o ploaie torențială și a rupe 
bancnote de o mie de dolari, a spus cineva odată. 

— John poate să rupă bancnote de o mie de dolari până la 
sfârșitul vieții, dacă vrea. 

— Nu văd cum asta ar putea să contribuie la îndeplinirea 
profeţiei. 

Eduardo dădu ochii peste cap: 

— Este o prostie! Nu te poţi comporta de parcă un iaht 
oarecare ar fi prea scump pentru John. El ar putea să cumpere 
Queen Elizabeth, dacă ar vrea! 

Intr-un moment de ciudată și prețioasă clarviziune, ca atunci 
când o trăiești în vis și devii brusc conștient că visezi, John 
realiză că aceasta era clipa în care trebuia să ia o decizie care îl 
va influenţa pe termen lung. Se aplecă în față, cu senzaţia că 
totul se petrece cu încetinitorul, se întinse peste masă și extrase 
dintre reclame una care îi plăcuse, o mapă din carton alb cu 
încrustaţii aurii, pe care se afla fotografia celui mai mare vas 
oferit și descrierea lui: iaht oceanic de 53 de metri, cu două 
bărci de salvare și punte pentru aterizarea elicopterelor, echipaj 
complet de doisprezece oameni. Preţul era exorbitant, ca și 
costurile de întreținere curentă. 

Ridică prospectul deschis. 

— Eu, explică el pe un ton decis, care răsună în încăpere ca 
un pocnet de bici, am hotărât să cumpăr acest vas. 

II priviră amândoi, Eduardo cu ochii mari, Gregorio cu gura 
căscată. Niciunul din ei nu spunea ceva. In cele din urmă, 
Gregorio întinse mâna, luă prospectul și îl studie în tăcere, cu 
evidentă nemulţumire. Îl restitui cu cuvintele: 

— Sunt banii dumneavoastră. 

„Da, gândi triumfător John în timp ce Gregorio se îndrepta 
spre ușă. Exact!” 


VP - 138 


Locul acţiunii era perfect. Clipa era perfectă. Din biroul 
agentului naval privirea se desfăta cu priveliștea golfului din 
Cannes prin niște geamuri mari, clare ca aerul pur de munte. Pe 
esplanada pavată cu marmură albă ca zăpada, la umbra unui 
palmier era Mercedesul care îi adusese de la aeroport. Ei ședeau 
în niște fotolii moi din piele în faţa biroului făcut din lemn de 
rădăcină, mare ca o masă de biliard. Tabloul care atârna pe 
peretele din spate avea trei metri pe patru, era strident, în 
multe culori și, fără îndoială, era un original. Însuși agentul purta 
un costum Ermenegildo Zegna, avea unghiile foarte îngrijite și 
un surâs radios. 

— Desigur, noi ne ocupăm de tot, explică el cu exact acel 
amestec de nonșalanţă și serviabilitate profesională care îl face 
pe interlocutor să își dea seama că are în față pe cineva care 
știe despre ce este vorba. Vă procurăm o dană la portul pentru 
iahturi din Porteceto și vă înscriem în clubul de iahting de acolo 
dacă doriţi, care este de fapt un club foarte exclusivist. 
Rezolvăm noi toată birocraţia oficială, vă alegem echipajul și ne 
ocupăm de asigurarea necesară. Tot ce trebuie să faceți 
dumneavoastră este să îi telefonaţi căpitanului și să îi spuneţi 
când vreţi să plecați. 

— Minunat! zise John și se simţi grozav. 

Secretara care aduse contractele era înaltă, blondă, avea 
picioare fantastic de lungi și un piept enorm, iar îmbrăcămintea 
strânsă pe corp pe care o purta era destinată mai curând să îi 
sublinieze aceste caracteristici fizice decât să le acopere. 

— Minunat! repetă John. 

Contractul de cumpărare era tipărit pe hârtie cu filigran. 
Agentul îi întinse documentul și îi întinse un stilou Montblanc 
gros și greu, care îţi dădea senzaţia de scump. 

„Este tare grozav să fii bogat”, gândi John în timp ce semna. 
Calculase că această semnătură îl costa de o sută de ori mai 
mult decât toate cumpărăturile făcute până acum, toate vizitele 
la restaurante și toate avioanele particulare închiriate. Sunt 
puse în mișcare milioane de dolari numai datorită faptului că el 
își punea semnătura pe această linie punctată. „Este mai grozav 
decât sexul”. 


VP - 139 


Agentul își permise un zâmbet decent. Palmierul de lângă 
Mercedes se legănă sub adierea vântului. Cerul era de un 
albastru strălucitor. 

— Acum ar trebui, spuse bărbatul din spatele biroului, 
deschizând agenda legată în piele de bivol, să convenim 
termenul de preluare a iahtului dumneavoastră. 

e 

Când se întoarseră, John se simțea minunat. De parcă prin 
vene i-ar fi curs șampanie în loc de sânge. Totul era minunat. 
Scrâșnetul pneurilor pe pietriș când Ferrari se opri în curtea 
interioară a vilei Vacchi răsuna minunat. Albastrul cerului, roșul- 
maroniu palid al zidurilor era minunat. Culorile lumii păreau 
deodată mai intense decât fuseseră cândva. 

„Sunt bogat! gândi John și urcă treptele câte două odată. Sunt 
regele lumii!” Când intră în camera lui, camerista, o fată cu 
cârlionţi negri, tocmai făcea patul și, trecând pe lângă ea, o lovi 
ușor, poznaș, peste fund. Ea tresări, apoi chicoti: 

— Signor Fontanelli! 

John se uită la ceas. Era vremea să o sune pe mama sa. 
Părinții lui vor aniversa în curând ziua în care se căsătoriseră și 
în fiecare an sărbătoreau asta în mijlocul copiilor și al familiilor 
lor ceva cam reduse. Anul acesta va fi ceva mai deosebit, va fi 
un eveniment de neuitat pentru toţi, se va ocupa el de asta. 
Ridică receptorul și formă nesfârșitul număr. 

— Ciao, mamma! strigă el când femeia ridică receptorul. Sunt 
eu, John! 

— Ciao, John! Parcă se adunaseră toate necazurile de pe lume 
în vocea ei. Ai aflat? Lino s-a mutat în Alaska. Tocmai am aflat. 
Nici el nu va veni la aniversare. 

— Ah, o să se întoarcă, spuse dispreţuitor John. Știi la ce m- 
am gândit? Anul ăsta am putea să facem din aniversarea 
voastră ceva cu totul deosebit. Veniţi cu toții aici, în bella Italia, 
desigur cu un avion particular, și vom petrece pe noul meu iaht, 
ce zici de asta? Astăzi mi-am cumpărat un iaht și nu îmi pot 
imagina o inaugurare mai frumoasă decât aceasta. 

Un moment a fost atâta liniște la capătul celălalt al firului, 
încât John a crezut că se întrerupsese legătura. Apoi auzi vocea 
ca de gheaţă a mamei lui: 

— Nu suport ca unul dintre fiii mei să se comporte ca un 
fanfaron. Noi sărbătorim aici, în casa aceasta în care eu v-am 


VP - 140 


adus pe toţi pe lume, avem saltimbocca cu broccoli și 
parmezan, ca totdeauna, iar după-masă mergem să bem o 
cafea, cum facem în fiecare an. Ori vii, ori rămâne așa. 

Parcă l-ar fi pălmuit de peste Atlantic. John se simţi brusc 
precum un balon care se dezumflă. 

— Da, răspunse el și simţi sângele urcându-i-se în cap. 
Înţeleg. Sigur că vin, mamma. Vin cu siguranţă. 

Când convorbirea se încheie, avea genunchii atât de moi, 
încât trebui să se așeze pe pat. 

Fuck! Se simţea ca un netrebnic. Fir-ar... Astăzi cumpără un 
iaht pentru a impresiona întreaga lume, și mâine? O să înceapă 
să ofere Cadillacuri, ca odinioară Elvis Presley? Și într-o zi să 
termine tot așa, obez, mâncău, dependent de tablete, înconjurat 
de o hoardă de lingăi întreţinuţi din avutul lui? 

Se simţi de parcă întreaga zi fusese băut și abia acum se 
dezmeticise. De parcă îl pocnise cineva peste urechi cu un 
prosop ud. Băut? Nu, ci de-a dreptul beat criţă de bani și de 
sentimentul de a fi important. 

Banii pervertesc caracterul. Așa se spune, nu? Era ceva de 
capul acestui proverb. Trebuia să fie atent, al naibii de atent cu 
el. Nimeni altcineva nu putea să facă asta în locul lui. Mama sa 
tocmai îl adusese cu picioarele pe pământ, însă nu va reuși să o 
facă mereu și nici nu va fi mereu alături de el. 

Fuck! Ceasul! Privi noul ceas de la încheietura mâinii, un 
Patek Philippe de cincizeci de mii de dolari, pentru că Eduardo îl 
făcuse să renunţe la Rolex-ul pe care iniţial voise să îl cumpere. 
„Este ordinar! Ceas de proxenet!” Nu putea să apară în faţa 
părinţilor fără ceasul pe care i-l dăruise tatăl lui. Ceas care încă 
se mai afla la New York, amanetat. 

Trebuia să se gândească. 


VP - 141 


11. 


— Nu este nicio problemă, spuse Eduardo, ieși, apoi reveni 
după puţin timp cu o listă care cuprindea mai multe pagini. Uite, 
sunt numerele de telefon și adresele tuturor oamenilor pe care îi 
cunoști. 

— O listă a oamenilor pe care îi cunosc? Lui John nu îi venea 
să își creadă urechilor. Cum de ai o listă a oamenilor pe care îi 
cunosc? 

— De la Dalloway. Este detectivul care trebuia să te 
supravegheze. Voiam să ţi-o arăt mai de mult, ca să verifici dacă 
lipsește cineva. 

Dar detectivul își făcuse treaba. Cele mai multe nume îi 
păreau lui John vag cunoscute, dar după un timp își dădu seama 
cu greu că era vorba despre colegi de școală din primară, de 
vecini ai părinţilor ori de oameni din gașca lui Sarah. Era, de 
asemenea, notat Murali cu service-ul lui pentru pizza, ca și 
spălătoria la care lucrase sau proprietăreasa la care stătuse, 
miss Pearson. 

— Dar, pentru Dumnezeu, la ce-ţi trebuie o asemenea listă? 

Eduardo râse. 

— Eh, există un mic secret despre care tu nu știi nimic. 

e 

Spre surprinderea lui John, Eduardo îl conduse tocmai la 
construcția pe care el o putea zări de la fereastra camerei lui și 
despre care se întrebase ce o fi acolo. 

e 

În timp ce traversau terenul prăfuit, Eduardo relata că timp de 
secole clădirea fusese utilizată ca grajd, dar după război fusese 
folosită ca atelier. Ușa din scânduri groase era veche, grea și 
lăsată pe-o parte, dar broasca ei era nouă-nouță. În interior 
podeaua, pereții și tavanul erau îmbrăcate în placaj, dar dincolo 
de mirosul de lemn răzbătea încă un iz de excremente de capră 
și de ulei de mașină. Un gang scurt și îngust ducea la un birou 
mic, în care se aflau trei mese, la care stăteau trei femei, iar 
spaţiul rămas era ocupat de rafturi din lemn pline cu cutii și 
lădite. 


VP - 142 


— Acesta, explică Eduardo deschizând braţele, e secretariatul. 

— Poftim?! exclamă John. 

Eduardo se opri lângă una dintre femei. 

— Signora Vanzetti. Corespondentă comercială profesionistă, 
engleză și franceză, vorbit și scris. Ea conduce biroul. 

Aceasta îi zâmbi nesigură lui John. El o recunoscu pe femeia 
care în ziua de după petrecere ajutase la descărcarea cutiilor. 

— Buongiorno, zise John fugitiv. Eduardo, ce înseamnă asta? 

— Signora Muccini, continuă Eduardo prezentările. Engleză și 
spaniolă, ceva portugheză de care s-a dovedit că nu avem 
nevoie. 

Femeia, o mamma italiancă robustă, privea timidă în podea 
ca o fetișcană, de parcă John ar fi fost un star pop, pe care nu se 
gândise niciodată că era posibil să îl întâlnească. 

— Și signora Tronfi, rusă și polonă fluent și orice altă limbă 
slavă în suficientă măsură pentru a descifra o scrisoare. 

Signora Tronfi prezentă un zâmbet ca de lună plină. 

— Scrisori. 

Abia acum realiză John că ceea ce alcătuia teancuri pe birouri 
erau scrisori. 

— Din ziua în care a apărut numele tău în ziare, explică 
Eduardo, suntem îngropaţi în scrisori adresate zilnic ţie ori firmei 
noastre. Pe scurt, există trei feluri de scrisori. Mai întâi - oferte 
de căsătorie. Făcu un semn cu mâna către mai multe cutii albe 
stivuite una lângă alta, pe care erau desenate cu carioca neagră 
aproximativ niște inimi. Le strângem aici. Sunt sute de femei de 
toate vârstele, care vor să se mărite cu tine. Cu fotografiile 
trimise s-ar putea deschide un magazin porno. În al doilea rând 
- scrisori de ameninţare. Ridică o cutie neagră pe care domnea 
un cap de mort ca acela aflat pe sticlele cu otravă. Continuă: 
Ameninţări cu moartea, ameninţări cu răpirea, ameninţări la 
adresa familiei, acel gen de chestii psihopate. In fiecare zi 
acestea ajung la poliţie. Între timp, probabil că Interpolul a 
înființat un serviciu care se ocupă exclusiv de tine. Și în al 
treilea rând - și arătă către cutiile cu simbolul dolarului, 
nenumărate, așezate în rânduri întregi de rafturi - scrisori prin 
care se cerșește. 

— Se cerșește? 

— Oameni al căror singur copil are nevoie de operaţii pe care 
ei nu le pot plăti. Oameni care și-au pierdut în incendii casele și 


VP - 143 


tot ce aveau și nu erau asiguraţi. Mame singure șomere, care nu 
mai știu cum să-și hrănească odraslele. Bărbaţi care, în urma 
unui accident, și-au pierdut capacitatea de muncă și nu primesc 
o pensie. 

John remarcă faptul că lădiţele acestea erau sortate alfabetic. 
Eduardo arătase către o cutie pe care scria litera A, apoi către 
alta cu litera B. 

Eduardo continuă să explice: 

— Oameni de afaceri aflaţi în pragul falimentului, care nu mai 
primesc credite de la bănci. Inventatori care au nevoie de bani 
pentru a-și finaliza invențiile și care îţi oferă șansa unui câștig 
fantastic dacă vei contribui la finanțare. Proprietari de terenuri, 
care îţi oferă proprietăţile lor sub care se bănuiește a fi petrol. 
Sau aur. Sau platină. Sau uraniu. Eduardo se opri în dreptul 
cutiilor inscripţionate C, mai multe decât toate celelalte, și 
adăugă: Pe departe cele mai multe scrisori vin de la organizaţiile 
de binefacere. Aici sunt reprezentate toate. Asistenţa orbilor. 
Hrănirea săracilor. Armata salvării. Proiecte în sate africane. 
Misiuni biblice. Salvarea copiilor străzii. UNICEF. Pâine pentru 
lume. Ajutor pentru flămânzii lumii. Caritas. Ajutor pentru 
gravide. Îngrijirea mormintelor celor căzuţi în războaie. 
Resocializarea deţinuţilor. Tratamentul copiilor bolnavi de 
cancer. Acţiunea pentru comerț corect cu lumea a treia. Ajutor 
SIDA. Alzheimer.  Ajutorarea  dependenţilor de droguri. 
Combaterea tuberculozei. Sprijinirea parteneriatelor dintre orașe 
din diferite ţări. Și să nu uităm de Societatea pentru conservarea 
limbii reto-romane. 

— Societatea pentru conservarea limbii reto-romane? repetă 
John și se holbă prostește la coloanele de cutii și lădițe pline cu 
scrisori. 

— Este un adevărat business, răspunse încruntat Eduardo, de 
care nu trebuie să te lași înșelat. La voi, în SUA, asta se cheamă 
fundraising. Există cursuri de scriere a unor asemenea scrisori, 
consilieri-fundraising pentru organizaţiile aflate la ananghie, tot 
ce îţi dorește inima. 

John luă capacul unei astfel de cutii și scoase la întâmplare o 
scrisoare, una groasă, cu un prospect anexat. Era vorba despre 
păstrarea diversităţii speciilor și despre protecţia naturii, și el 
era rugat să doneze suma de un milion pentru un proiect de 
protecție în zona sud-amazoniană. Pentru început. 


VP - 144 


Eduardo privi scrisoarea peste umărul lui John. 

— Protecţia animalelor! Ei sunt cei mai zeloși. Și au în cea mai 
mică măsură o legătură cu viitorul omenirii. 

John încercă să își facă ordine în gânduri. Mii de scrisori, de 
necrezut! 

— Să presupunem că cineva pe care eu îl cunosc mi-a trimis o 
scrisoare. Scrisoarea lui se află în aceste grămezi? 

— Sperăm că nu. Tocmai pentru asta avem lista. Arătă către 
filele pe care John încă le mai ţinea în mână. Orice scrisoare 
care are ca expeditor o persoană de pe această listă îţi este 
înmânată. 

— Dar până acum nu a scris nimeni din cei de pe listă, susură 
signora Vanzetti. 

— Ba da, astăzi a venit ceva! interveni mamma Muccini și 
băgă mâna într-o cutie roșie. lată! 

Ea îi înmână lui John un plic bleu expediat de Hopkins Junior 
College, New Jersey. John o desfăcu și o citi. 

— O nebunie totală. 

Voiau să îi acorde diploma de absolvent de onoare și să îl 
sărbătorească printr-o festivitate drept cel mai important 
absolvent al instituţiei. John clătină din cap și băgă în buzunar 
atât scrisoarea, cât și lista. 

Când părăsiră clădirea, se simţea de parcă trecuse un tăvălug 
peste el. 

e 

După cină, Cristoforo Vacchi se ridică de la masă ca de obicei, 
dar când ajunse în spatele lui John îi puse acestuia mâna pe 
umăr exact ca odinioară la New York, se aplecă puţin și îi spuse: 

— Trebuie să vă mai spun ceva, John: Chiar dacă peste puţin 
timp vă veţi muta în propria casă și veți merge pe un drum 
propriu, la noi veţi fi oricând un oaspete bine-venit. Oricând, 
John, și indiferent de ce se va întâmpla. Vă rog să nu uitaţi asta 
niciodată. 

John ridică derutat privirea către faţa ridată, către ochii obosiţi 
cu pupile ca niște abisuri și promise că așa va face. Padrone 
dădu din cap cu un surâs atotștiutor, îi mai strânse o dată 
umărul și plecă. 

Următorul care se duse la culcare fu Alberto. 

— Mă voi bucura dacă ne veţi mai vizita când și când, spuse 
el și clipi vesel. Cu Ferrari-ul dumneavoastră nici nu va fi 


VP - 145 


departe... Și pentru a putea trăi îndeplinirea sarcinii noastre, mă 
interesează și ceea ce se va petrece în continuare, dacă 
înțelegeţi ce vreau să spun. 

Apoi rămaseră pe terasă la lumina stelelor și a câtorva 
felinare toţi patru, John, Eduardo și părinţii ultimului. Soţia lui 
Gregorio povesti câteva întâmplări vesele de la școală - desigur 
că în sat se aflase ce rol jucase familia Vacchi în succesiunea 
Fontaneilli, și a fost nevoie ca ea să le explice claselor mici cât 
de mult reprezenta un bilion, și claselor mai mari cum 
funcționau dobânda și dobânda la dobândă. 

— Până acum deja zece copii, spuse ea zâmbind, au hotărât 
să depună pe cec banii de buzunar, pe care să îi lase 
descendenților lor din secolul XXV. Eu cred că nu avem a ne 
teme pentru viitorul nostru. 

Gregorio își ridica de pe frunte șuviţele de păr de fiecare dată 
când vântul dinspre mare i le punea la loc. 

— Și încă ceva ce ţine de afaceri, John, zise el cu o seriozitate 
stăpânită. Soţia își petrecuse brațul după talia lui, dând semne 
clare că îl îmbia să meargă la culcare. Acesta continuă: Veţi 
avea în continuare nevoie de avocaţi și ce aș dori să vă propun 
este să lucrez pentru dumneavoastră. De fapt, tatăl meu nu a 
menţionat asta, dar, în afară de dumneavoastră și respectiv de 
predecesorii dumneavoastră, totdeauna noi am mai avut și alţi 
clienţi. Nu pentru că am fi avut nevoie de bani, ci pentru a 
rămâne în formă la cel mai înalt nivel profesional, pentru a fi 
exact avocaţii de care are nevoie cel mai bogat om din lume. 

John dădu imediat din cap și zise: 

— Bineînţeles, nu este nicio problemă. 

— Bine, spuse mulţumit Gregorio. 

Acestea fiind zise, cei doi se despărțiră. John mai apucă să îl 
vadă pe Gregorio sărutându-și soţia cu o pasiune de care 
niciodată nu l-ar fi crezut în stare, apoi siluetele lor se topiră în 
întunericul din casă. 

Eduardo sorbi îndelung din paharul lui cu vin și râse domol: 

— Nicio grijă, eu încă nu plec și nici nu ţin discursuri pasionale 
de despărțire. În etape, ca la New York, nu vorbim decât după 
ce am făcut exerciţii serioase. 

— Chiar aţi exersat? 

— Ca pe o piesă de teatru, ţi-o spun deschis. Și ai fi făcut la 
fel după ce un om de douăzeci și cinci de ani a murit în urma 


VP - 146 


unui infarct sub ochii tăi, din cauză că aflat că moștenește doar 
câteva milioane. Eduardo ridică din umeri și adăugă: Tata a trăit 
așa ceva în biroul notarial unde și-a făcut stagiatura. Este ceva 
vreme de-atunci. 

Traseră două scaune până lângă balustrada metalică, în așa 
fel încât să poată sprijini picioarele de ea și să privească și 
marea, și mai traseră și o măsuță pentru pahare, sticla cu vin și 
felinarul. Era plăcut, dinspre mare adia un vânticel cald, 
înmiresmat, iar în întunericul de dincolo de ei țârâiau greierii. 

După un timp - că doar adevărul în vin viețuiește -, John 
mărturisi: 

— Ca să fiu sincer, habar n-am ce trebuie să fac. Nu numai în 
privinţa profeţiei, ci și așa pur și simplu. Ce-am să fac? Stau în 
vila aceasta, umblu prin toate camerele și mă holbez, și pe 
urmă? Pe urmă ce fac? Ca să pun o întrebare banală, cum îmi 
petrec zilele? 

— Aoleu! zise Eduardo și își umplu paharul. 

— Adică vreau să spun că nu pot veșnic doar să fac 
cumpărături. 

— Corect. 

— AȘ putea dărui bani. 

— Fă propuneri, că în privinţa solicitanţilor ai cutii pline. 

— Da. Dar am senzaţia pe undeva că nu asta trebuie să fac. 

— Și, în afară de asta, în acest mod banii ţi s-ar putea termina 
repede. Miss Vanzetti ţine contabilitatea, iar cei care scriu 
scrisorile nu stau. Eu cred că de vreo cinci sute de miliarde de 
dolari te-ai putea deja descotorosi pentru cei care ţi-au scris 
până acum. 

John luă paharul și dădu pe gât Chianti-ul al naibii de scump, 
de parcă ar fi vrut să se înece în el. 

— Ştii, mă întreb ce fac de fapt toată ziua oamenii bogaţi. Ce 
faci când nu ești silit să muncești, și totuși ai sentimentul că 
viaţa are un sens? 

Eduardo inspiră zgomotos. 

— Eh, poţi munci onorific. Pro bono. Asta facem noi. Și eu 
consider că este plăcut să nu fii obligat să îţi asiguri subzistența 
prin munca proprie. 

— Dar tu ai învăţat ceva. Știi să faci ceva. Eu nu posed nici 
măcar un certificat de absolvire a școlii și am învăţat doar să 
livrez pizza și să calc cămăși. 


VP - 147 


— Poţi acum să înveţi tot ce dorești. Îţi poţi absolvi școala și 
apoi poţi continua studiile dacă ţii la asta. Toată lumea îţi este 
deschisă. 

— Da, dar nu am vrut niciodată să studiez și nici acum nu 
vreau. Mi s-ar părea ceva complet artificial. De parcă aș căuta 
cu disperare o jucărie interesantă. 

— Mai înainte pictai. Asta ce era? O ocupaţie de natură 
artistică? 

— Am început să pictez pentru că aveam o prietenă care 
picta. Cu cât trece mai mult timp de când suntem împreună, cu 
atât înțeleg mai puţin ce găsisem în asta. Nu, nu sunt un artist. 
Nu am nici urmă de talent pentru artă. John oftă și continuă: De 
fapt, sunt un antitalent desăvârșit. Nu am nici măcar talentul de 
a fi bogat. 

— Aoleu! exclamă Eduardo iarăși, după care priviră marea 
care scânteia într-o nuanţă de argintiu-închis și mult timp nu 
mai vorbiră. 

Vântul care bătea spre uscat deveni mai răcoros. 

Deasupra lor stelele clipeau indiferente. 

Departe, în crâng, se strecura foșnind un animal. 

— Chiar te simți bogat? întrebă direct Eduardo. 

John tresări speriat din gândurile lui. 

— Poftim? 

— Este probabil o prostie. Mi-a trecut prin cap întrebarea 
aceasta. Dacă te simți bogat. 

— Hm... John își ţuguie buzele. Dacă mă simt bogat? După ce 
se gândi spuse: De fapt, cum mă simt? Nu am idee. Oarecum 
totul m-a depășit. Acum o lună, eram un distribuitor de pizza 
amărât, iar azi nu mă simt total diferit. OK, acum știu ce gust 
are caviarul și mi-am atârnat în șifonier costumele Brooks- 
Brothers... dar totul mi se pare ca într-un vis. lreal. Ca și cum 
mâine s-ar putea să revin la situaţia anterioară. 

— Poate că asta contează, cugetă Eduardo și cu o mișcare a 
mâinii făcu să se rotească ușor în pahar vinul roșu, care în 
lumina lumânărilor arăta ca sângele. Ştii, toată viaţa eu am fost 
confruntat cu lucrurile acestea - să fii bogat, să fii sărac, să ai 
bani și așa mai departe. Din copilărie. Și am băgat de seamă că 
oamenii bogaţi gândesc altfel decât ceilalți oameni. In mare nu 
sunt mai buni, dar nici mai răi, dar gândesc la alte dimensiuni. 
Nu știu exact de ce, poate pentru că nu trebuie să gândească cu 


VP - 148 


categoriile în care este vorba despre pura supravieţuire. De 
plata ratelor și de banii de Crăciun. Când ești bogat, banii există 
pur și simplu precum există aerul și apa. 

— Vrei să spui că bogaţii nu se gândesc niciodată la bani? 

John îl măsură cu privirea sceptic. 

Eduardo se încruntă. 

— Ai dreptate, asta nu se poate afirma. Multi dintre ei nici nu 
se gândesc la altceva. Dar aceștia sunt în sinea lor încă săraci. 
Dacă în sinea ta crezi că nu ai destui bani, atunci continui să te 
spetești ca de la cele douăzeci de milioane pe care le ai în cont 
să ajungi la patruzeci de milioane și așa mai departe. Dintre 
aceștia există mai mulți decât ar fi suficient. Așa este. 

— Atunci asta nu are nicio legătură cu câţi bani are fiecare. 
Mai curând este o chestiune de exprimare, de temeri și așa mai 
departe și, dacă cineva se simte încă sărac cu douăzeci de 
milioane în cont, ar trebui să se ducă la psihiatru? 

— Da. Eduardo încetă să mai rotească paharul. Dar nu sunt 
toţi așa. Există oameni care se descurcă de-a dreptul bine cu 
bogăţia. Mă gândeam vag la ceva... Tu ești mai bogat decât 
următorii o sută de pe lista bogatţilor la un loc. Eşti dintr-o 
categorie unică. Mă gândeam că, după ce te vei fi acomodat... 
într-o zi... îţi va veni o idee. Ceva nemaipomenit. Ceva la care 
până la tine nu s-a mai gândit nimeni. Îndeplinirea profeţiei. 

John trase adânc aer în piept și expiră apoi zgomotos. 

— Crezi? Eu nu îmi pot imagina care ar fi ideea aceea. 

— Dacă ar fi atât de simplu, aș ști eu însumi, mărturisi 
Eduardo. În definitiv, toată viaţa m-am gândit la asta. Dar cine 
știe, poate că viziunea lui Giacomo Fontanelli a fost doar un 
coșmar ceva mai lejer și nu există o asemenea soluţie. Ar 
însemna că a fost doar un bărbat cu o marotă, la fel cum au fost 
strămoșii mei, și cu toţii împreună te-au făcut pe tine bogat, 
absurd de bogat. 

— Eh, da, este grozav! suspină John și se porni brusc să râdă 
coleric, un râs care răzbătea din profunzimea stomacului. Știi, în 
viața mea nu m-am gândit că voi sta aici vreodată și că mă voi 
simţi lamentabil pentru că sunt prea bogat. 

— S-ar putea zice așa, râse mânzește Eduardo. 

(J 

În zilele ce au urmat, John s-a dedicat studiului cu o dăruire 

care îl surprindea pe el însuși. Într-o după-amiază, a fost 


VP - 149 


introdus de către Eduardo în tainele computerului aflat într-o 
încăpere din pivnita domeniului și care aducea cu o centrală 
pentru control dintr-un film cu James Bond. Pentru a ajunge la el 
trebuiau descuiate mai multe încuietori cu aspect impresionant, 
după care ședeai la o masă albă, pe care se găsea un computer 
modern, pe al cărui monitor alergau diverse numere cu multe, 
multe cifre - situaţiile conturilor din toată lumea, după cum i-a 
explicat Eduardo - care erau căutate asemănător instalaţiei din 
cabinetul de avocatură, doar că aici era suficient un cablu gri 
simplu și o neînsemnată priză din plastic aplicată pe perete. 

Modul în care Eduardo manipula tastatura și mouse-ul te 
făcea să bănuiești că se pricepea foarte bine să lucreze cu ele. 

— Asigurarea datelor, explică el în timp ce vâra o casetă cu 
bandă în orificiul unui aparat a cărui lampă de semnalizare trecu 
imediat de pe verde pe roșu. Dacă am pierde toate parolele și 
altele, ar trebui să colinzi întreaga lume, să te legitimezi pentru 
fiecare cont și să completezi un munte de formulare - ai idee cât 
timp ţi-ar trebui pentru două sute cincizeci de mii de conturi? 

John era impresionat. 

— Pari să te împaci perfect cu computerul, nu? 

— Tata a insistat ca eu să învăţ tot ce este legat de el, 
răspunse Eduardo. Sisteme de operare, programarea aplicaţiilor 
comerciale, tehnica transmiterii datelor... cere orice, și eu voi ști 
să operez. Era ceva mai important decât studiile mele juridice. 
Se zice că cineva din familie trebuie să stăpânească perfect 
computerul. 

John privi monitorul cu respect. 

— Asta înseamnă că tu ai programat tot ce este aici? 

Banda rula bâzâind, iar lampa clipea febril. Eduardo lovi ușor 
aparatul cu palma, și acesta încetă să mai clipească. 

— Nu, aici cea mai mare parte este reprezentată de 
programul iniţial. De altfel, un program destul de rafinat. Eu 
doar l-am trecut de pe vechiul IBM pe PC, am adaptat puţin 
prezentarea pe monitor și am mai introdus câteva reprezentări 
grafice. Nimic din ceea ce ar fi putut să facă un profesionist 
veritabil. 

— Și cine a creat programul iniţial? 

— Cineva de la IBM. Nu știu exact, era înainte de a mă fi 
născut eu, dar trebuie să fi existat pe-atunci ceva necazuri cu 


VP - 150 


tipul. Începuse să pună întrebări și așa mai departe, și atunci s-a 
decis că trebuie să se priceapă cineva din familie. 

— Și-acum te pricepi tu? 

— Da. Cursuri de sute de mii de dolari, o vară întreagă am 
tras cabluri ca practicant la o firmă de rețele, o iarnă, ca ajutor 
de programator într-un iad al hackerilor - și acum mă pricep. 
Eduardo rânji. Dar nu este chiar atât de greu. Când cei cu 
tezaurul termină treaba la pivniţa ta și când se vor monta 
cablurile telefonice, demontăm și remontăm totul la tine. lar eu 
îți voi explica apoi cum să lucrezi cu computerul. 

John înghiți în sec. Nu prea împărtășea încrederea 
manifestată de tânărul avocat. După care îi veni o idee: 

— Dar ce se întâmplă cu aparatura de la firma voastră din 
Florența? 

— Va ajunge la fier vechi. 

— Și dacă, Doamne ferește!, se prăbușește casa mea? Devin 
lipsit de mijloace? 

— Prostii! afirmă Eduardo. Aparatul cu banda începu să piuie, 
el scoase caseta și o închise în seiful din perete. Toate conturile 
sunt pe numele tău. Dacă ai nevoie de bani, te duci la bancă și 
te legitimezi. 

— Și de unde știu eu la ce bancă trebuie să mă duc? 

— Este indiferent, pentru că, practic, la fiecare bancă de pe 
această planetă ai un cont în valoare de milioane. Dar în 
documentele pe care le-ai primit se află și lista corespunzătoare. 
Eduardo îl privi persiflator și adăugă: Poate că ar trebui să te uiţi 
totuși pe hârtii. 

John clipi iritat: 

— Păi atunci la ce mai am nevoie de computer? 

— Pentru ca în fiecare dimineaţă să poţi vedea cu câte 
milioane ai devenit mai bogat peste noapte. Pentru a putea fi 
avertizat dacă în vreo ţară rata inflaţiei depășește rata dobânzii, 
pentru a putea să îţi muţi la timp banii în altă parte. Pentru... 

John îl întrerupse: 

— Deci, pot să transfer bani? Și cineva care pătrunde la mine 
poate și el. Poate să transfere un miliard în contul lui, fără ca eu 
să observ. 

Eduardo se sprijini de speteaza scaunului și își încrucișă 
mâinile în spatele capului. 


VP - 151 


— Nu, nu poate. Ti-am spus că este un sistem ceva mai 
rafinat. Se poate face transfer de bani, dar numai între conturi 
care îţi aparţin. Această restricţie este consemnată la toate 
băncile, așa că nici măcar cel mai bun hacker nu are vreo șansă 
de a opera de aici. 

— Hm..., mormăi John și privi numărul fără sens de mare de 
pe marginea inferioară a ecranului, care se tot mărea și ale 
cărui ultime cifre pâlpâiau ca aripile unei albine. V-aţi gândit la 
toate, nu? 

— Cel puţin ne-am dat toată silința. 

Interveni un moment de tăcere. O tăcere rece, plăcută. John 
se gândi la arhitecta care se ocupa de interioare, o femeie 
blondă, delicată, emanând energie, care îi arătase schițele celor 
mai importante încăperi ale vilei. Tot ce avusese el de făcut 
fusese să arate către desenele care îi plăcuseră cel mai mult - 
de plăcut îi plăcuse tot, femeia era un geniu -, să spună „da!” și 
să semneze listele cu dotări anexate. De atunci coloane de 
lucrători se ocupau de realizarea în fapt a schițelor, de a-i crea 
lui un cămin de o eleganţă rafinată, fără ca el să fie nevoit să-și 
mai exprime măcar o idee. 

Și, oricât costa asta, numărul din partea de jos a ecranului 
continua să crească fără întrerupere. 

e 

Soarele coborâse la orizont și făcea ca marea la Portecéto să 
sclipească auriu și cald atunci când apăru iahtul. Cum aluneca 
suplu și grațios, strălucitor de alb și fermecător ca un vas cu 
pânze, acesta oferea o priveliște care lui John îi tăia răsuflarea. 
Chiar și Eduardo, care pe drumul de întoarcere cugetase cu 
voce tare că într-o perspectivă mai îndepărtată ar putea să aibă 
în vedere comandarea unui iaht mare propriu, îi dădu 
entuziasmat un bobârnac peste umăr și strigă: 

— Uite-l, vine! 

— Da, șopti John. 

Era minunat și părea mult mai mare decât și-l amintea de la 
vizionarea făcută la Cannes. Când acostă, trecu prin faţa lor 
părând aproape fără sfârșit. La pupă fâlfâia ușor steagul italian 
în locul celui englez, iar în spate, sub o prelată, era o barcă cu 
motor; pe puntea superioară, se afla un elicopter ca o insectă 
gata să-și ia zborul. De pe puntea a doua un tânăr în uniformă 
fercheșă le făcu semne cu mâna, și ei răspunseră în același fel. 


VP - 152 


Vasul a fost rapid legat la țărm și întinsă o punte. Când au 
urcat la bord, au fost întâmpinați de căpitan, un francez de vreo 
patruzeci de ani, cu numele de Alain Broussard, pe care îl 
cunoscuseră la Cannes cu puţin timp în urmă, care îi salută și le 
strânse mâinile. Acesta spuse în engleza lui cu puternic accent 
francez: 

— Desigur că doriţi să ieșiți imediat în larg. Pun să vi se aducă 
bagajele, apoi putem pleca, și la apusul soarelui vom naviga. 

La un semn, tânărul care le făcuse cu mâna apăru ca din 
pământ. John îi dădu cheia de la ceea ce la un Ferrari se 
numește portbagaj, apoi îl urmară pe căpitan pentru a face un 
tur al vasului. 

Nu se așteptase ca revederea iahtului să îl copleșească într- 
atât. Totul respira spaţialitate. Când intrară într-unul dintre 
saloanele iluminate indirect nu se putu abţine să nu atingă cu 
vârfurile degetelor lambriurile din lemn fin moarat cu care erau 
placați pereţii și să mângâie speteaza unei canapele care, 
împreună cu niște fotolii cu speteaza înaltă și o masă din sticlă, 
alcătuiau un mic ansamblu. Pe ea erau perne din mătase 
asortate la culoare, cu motive ce păreau indiene, lămpi Tiffany 
scumpe, cu picioare aurite, se aflau pe măsuţele din marmură 
albă și gri. Pereţii sufrageriei erau îmbrăcaţi în intarsii din 
mahon atât de lustruite, încât masa antică plină de cristaluri și 
argintărie se oglindea în ele. Ferestrele mari ofereau libertate 
privirii către marea în care se scufunda obositul soare roșu ca 
focul. 

Era un palat sclipitor. În aceste încăperi se putea filma fiecare 
basm din cele o mie și una de nopţi. Pe drumul către puntea de 
comandă - balustrada scărilor era aurită, pentru că, așa cum 
spunea agentul naval vânzător, „alama trebuie lustruită zilnic, 
nu și aurul” - trecură pe lângă un loc unde încă se mai putea 
recunoaște numele dat de către proprietarul anterior, un om de 
afaceri englez, iahtului: Shangri-La. Scrisul nu fusese îndepărtat, 
ci doar acoperit cu vopsea albă. 

— Vreau ca asta să dispară, spuse John și bătu cu vârful 
degetului locul respectiv. 

— Pas de probleme, îl asigură căpitanul. Voi pune să fie 
îndepărtat. Vreţi să-i daţi vasului un alt nume? 

— Da, confirmă John și privi marea care devenea tot mai 
întunecată. Se va numi PROPHECY. 


VP - 153 


12. 


Curierul de la UPS îl trezi pe Marvin dimineața devreme și 
ceru să vadă și o legitimaţie. 

— Permis de conducere, pașaport, ceva pe care se află 
fotografia și numele dumneavoastră, precum și o ștampilă 
oficială, zise acesta plictisit și își fixă răbdător mai bine pachetul 
ținut sub braţ. 

— Omule, mormăi Marvin care abia ţinea ochii deschiși, eu 
locuiesc aici. Nu se vede? 

— Îmi pare rău. Este o corespondenţă cu valoare declarată. 
Am instrucțiunile mele. 

Marvin se gândi o clipă să îi trântească ușa în nas, dar 
curiozitatea de a afla cine naiba îi trimitea lui un pachet cu 
valoare declarată - ia auzi: pachet cu valoare declarată! - 
învinse. Se întoarse în camera sa și aduse permisul de 
conducere, nu fără a se teme că fotografia nu prea mai semăna 
cu actuala lui înfățișare, motiv pentru care efortul făcut ar fi fost 
inutil. Dar curierul se mulțumi să noteze numărul documentului, 
mai ceru o semnătură, iar Marvin își primi pachetul. Până să 
reușească să descifreze cine era expeditorul, auzi motorul 
mașinii curierului accelerându-se. 

— John? citi Marvin spre nețărmuita lui surprindere. John 
Fontanelli din Florenţa. Ce spui? ` 

Nu se mai putea gândi să adoarmă. Incuie ușa, duse pachetul 
pe masa din bucătărie și scoase un cuţit pentru a desface 
pachetul. 

În cutie, împachetat cu grijă în stiropor, era un telefon mobil. 

— Asta ce mai este? mormăi Marvin. Mai controlă încă o dată 
ambalajul și biletul pe care era scrisă adresa. Pe acesta erau 
scrise numele și adresa lui. Nu era o greșeală. Și la rubrica Se va 
preda până la ora era însemnată cifra nouă! Asta vrea să mă 
tortureze sau ce este asta? 

Scoase aparatul. Pe el era fixată cu o bandă adezivă o carte 
de vizită împăturită. O desprinse și o despături. 


VP - 154 


„Hei, Marvin - era scrisul inconfundabil al lui John. Bateria 
este încărcată, cartela este introdusă, PIN-ul este 1595. Te rog, 
deschide-l imediat și așteaptă apelul meu. Te salut, John.” 

— Mi-am pierdut minţile? Marvin privi ceasul. Era ora nouă 
fără un minut. Visez! 

Dar apăsă tasta verde. Cu un piuit aparatul prinse viaţă și 
Marvin introduse PIN-ul, care fu acceptat cu un nou piuit și cu 
afișarea pe display a cuvântului Ready. 

Fix la ora nouă telefonul sună. 

— De fapt, am crezut că așa ceva există doar în filme, mormăi 
Marvin clătinând din cap. 

Apăsă tasta pe care era desenat un receptor ridicat și duse 
curios telefonul la ureche. 

— Alo? 

— Alo, Marvin! îl salută John cu entuziasm. Sunt eu, John. 

Marvin trase adânc aer în piept. 

— Ce este cu show-ul ăsta? 

— Nu puteam să dau de tine, răspunse John râzând. Ca de 
obicei telefonul tău este blocat, cum aș fi putut să vorbesc altfel 
cu tine? 

— Omule, rosti încet Marvin încă zăpăcit, mă simt ca James 
Bond. Așadar, pe cine trebuie să omor? 

— Te-ai uitat sub stiropor? Acolo ar fi trebuit să fie un plic cu o 
mie de dolari și un tichet pentru avion. 

— Este din ce în ce mai bine. Ridică bucata de stiropor. Sub 
ea era un plic. Da, omule, l-am găsit, stai un moment! Lăsă jos 
telefonul și rupse plicul. În el erau o mulţime de dolari și un 
tichet clasa întâi pentru Florenţa pe numele de Marvin 
Copeland. Se pare că trebuie să îţi fac o vizită, nu? 

— Da, dar mai întâi te rog să îmi faci un serviciu important. 

— Nimic nu vine degeaba pe lumea asta, oftă Marvin. OK, 
spune. 

— Îți amintești de ceasul meu de mână? 

— De ceasul tău de mână? Nu. Aș fi putut să jur că nu ai avut 
așa ceva. 

— Nici nu îl mai aveam. L-am amanetat în Manhattan. 
Problema este că ceasul este un cadou de la tatăl meu, am 
pierdut chitanța cu care l-am amanetat, și termenul expiră 
vineri, săptămâna viitoare. 

Era ceva cam mult pentru o oră ca aceasta. Marvin îl rugă: 


VP - 155 


— Încet, trebuie să notez. Luă un creion dintr-o ceașcă de 
cafea pe jumătate goală, îl șterse cu un prosop de bucătărie 
lipicios cât nu se putea spune și scoase din coșul de gunoi o 
cutie de Cornflakes, pe care o rupse în așa fel încât să poată 
scrie pe partea interioară goală. Duse din nou telefonul la 
ureche și vorbi: Deci, să o luăm pe rând. Unde este casa de 
amanet, cum arată ceasul, la ce număr te pot suna? 

e 

Când John reveni pe puntea principală după convorbirea cu 
Marvin, la orizont se putea vedea deja coasta franceză de sud 
ca o linie subţire, cenușie-maronie. Un steward tocmai punea o 
măsută pentru cafeaua de după-amiază sub un parasolar. Pe cer 
apăreau primii pescăruși. 

— Trebuie să ne decidem dacă vrem să acostăm la Nisa sau la 
Cannes, spuse Eduardo. La Nisa există un restaurant bun, la 
care mereu am vrut să cinez. Tu ce zici? 

— De ce nu? Sună bine. 

John se sprijini și el de balustrada punţii. Din seara 
precedentă ocoliseră Corsica, și acum navigau în Marea 
Ligurică. Era o croazieră calmă, Marea Mediterană fusese gri- 
argintie și valurile nu creaseră probleme stabilizatoarelor 
vasului. 

O oră mai târziu, pe cer apăru un punct întunecat care nu era 
un pescăruș; un elicopter. La început, nu acordară nicio atenţie 
zgomotului tot mai puternic, dar când acesta veni drept către ei 
și deveni și mai puternic, deveni inevitabil să vadă despre ce era 
vorba. 

— Pare să fie cu presa, îi informă Broussard prin telefonul de 
bord. Pe locul din spate al elicopterului se vede un bărbat căruia 
îi atârnau de gât mai multe aparate cu teleobiective. 

John se încruntă: 

— Bănuiesc că nu dispunem de tunuri la bord. 

Elicopterul survola PROPHECY ca o viespe furioasă, făcând 
uneori manevre atât de îndrăzneţe încât era o minune că 
bărbatul de pe locul din spate, care fotografia, nu cădea din 
aparat. In cele din urmă, cu filmele epuizate, elicopterul îi părăsi 
îndreptându-se spre uscat. 

— Chiar trebuie să mergem la restaurant? întrebă John privind 
în urma aparatului. Fără gardă de corp? 


VP - 156 


— Câţiva membri ai echipajului arată de-a dreptul 
impresionant și ne-ar putea însoţi, fu de părere Eduardo. Doar 
nu vrei să ne stricăm ziua din cauza asta? 

— Treptat începe să mă calce pe nervi. Ce o găsi de fapt la 
mine? 

Eduardo râse. 

— Eşti bogat, deci ești interesant. Banii te fac sexy, dragul 
meu. Este o chestiune pe care, după părerea mea, o folosești 
încă prea puţin. 

— Și ar trebui să o fac? 

John privi linia de coastă, drumurile săpate îndrăzneţ în stâncă 
și casele presărate ca niște pete albe. 

— O mulţime de femei ar dori să afle cum este să se culce cu 
un bilionar. 

— Nicio diferenţă faţă de oricare alt bărbat. 

— Evident, dar lasă-le pe ele să descopere asta. Eduardo 
ridică receptorul telefonului de bord. Văd că mai ai nevoie de un 
curs de bază în arta de a gusta viaţa. Sun acum la restaurant, ca 
să ne trimită o mașină. Din câte am auzit eu, numai milionarii 
mai procedează așa; și cred că ei se pricep să ţină presa la 
distanţă. Și apoi ne distrăm. 

Suna ca un ordin. 

Când acostară, pe chei erau deja câţiva reporteri. După ce 
PROPHECY amarase, se adunaseră atâţia, încât cei patru 
mateloți vânjoși croiră cu greutate o cale până la mașină. Chiar 
și televiziunea ţinea pasul în îmbulzeală. 

Şoferul limuzinei cunoștea bine Nisa și, în plus, părea că 
fusese și pilot de curse, în orice caz reuși să scape de urmăritori, 
dintre care o parte erau pe motociclete care accelerau cu 
ușurință. Când ajunseră la restaurant, era liniște, iar soarele era 
gata să le pregătească o seară minunată pe terasă. 

Era restaurantul unui vechi și select hotel de lux, cu o 
perspectivă de vis asupra golfului - un loc, gândi John, unde era 
imposibil să nu te bucuri de cină. Nu mică îi fu surprinderea să 
remarce la masa alăturată patru bărbaţi mai în vârstă, fără 
îndoială toţi multimilionari cu vechime, care tocmai încheiau 
această adevărată operă de artă. Vinul alb nu avusese 
temperatura corectă. Carnea fusese puţin cam tare, legumele, o 
idee prea moi - deci, complet anoste. Unul dintre ei ridică un 
deget, cam până la nivelul bărbiei lui revoltate, și nu dură mai 


VP - 157 


mult de treizeci de secunde până când șeful chelnerilor apăru 
lângă el - cerule, oare ce devenise lumea? John nu înțelegea o 
boabă franceză, dar nu avea nevoie de cunoștințe lingvistice 
pentru a interpreta murmurul necontenit al nemulțumirii ce 
răzbătea de la masa alăturată pe tot parcursul cinei. lar când 
privi în jur, observă că atmosfera era generală. De parcă fiecare 
pândea următoarea decepţie. Cei care mâncau aici vor fi fost ei 
cu toţii milionari, dar niciunul dintre ei nu era vesel sau măcar 
binedispus. 

Dar mâncarea servită a fost fantastic de bună. 

— Peccato, remarcă reţinut Eduardo, a fost un spectacol 
nepotrivit. 

— Fără îndoială. Dacă eu voi ajunge să fiu ca ăștia, îl rugă 
John pe Eduardo, atunci te rog să mă împuști. 

e 

Era miezul nopţii. John închise ușa camerei în urma lui, știind 
că aceasta va fi una dintre ultimele nopţi petrecute sub 
acoperișul casei familiei Vacchi. Scoase jacheta, o puse pe un 
umeraș și se bucură să aibă din nou sub picioare pământul ferm. 

La Nisa nu zăboviseră mult. După desert și după ce soarele 
apusese, se întorseseră pe vas, iar drumul până la Porteceto cu 
motoarele la maximum durase doar vreo patru ore. 

Tocmai își scotea pantofii, când sună telefonul. Probabil că 
este Marvin, gândi John și ţopăi într-un picior până la telefon. La 
New York era doar puţin după ora șase seara. 

Dar nu era Marvin. Era necunoscutul. 

— Voiam să vă felicit, spuse acesta pe un ton ironic. Pentru 
noul dumneavoastră iaht. 

— Mulţumesc, răspunse John. 

Acum nu mai era așa de impresionat. Probabil că 
interlocutorul văzuse un reportaj difuzat de televiziunea 
franceză. 

— Un iaht frumos. Îmi pot permite să întreb cât a costat? Eu îl 
apreciez la douăzeci de milioane. Sau a costat treizeci? 

— Ce vreți? întrebă John indispus. 

— Vreau să vă dau câteva sfaturi privind următoarele 
cumpărături. 

— Sunt numai urechi. 

— Aveţi un iaht și aveți o casă. Nu vreau să vă plictisesc cu 
posibilităţile evidente de a vă completa reședințele în diverse 


VP - 158 


locuri din lume; cu siguranţă că la asta v-aţi gândit și singur. 
Oricum o variantă ceva mai excentrică ar fi un castel. Există 
numeroase castele vechi veritabile în Europa și multe dintre ele 
sunt de vânzare, știaţi asta? Bineînţeles că este nevoie să mai 
băgaţi în ele alte câteva milioane pentru a arăta cumsecade, dar 
nu ar fi o problemă. O altă posibilitate de a investi bani și interes 
ar fi cumpărarea unui club de fotbal sau așa ceva, nu v-aţi 
gândit la asta? In acest caz pot fi vânduți și cumpăraţi jucători 
pe milioane grele, pentru a obţine satisfacția de a urca în 
clasamente. Sau aţi putea să faceţi plasamente în colecţii - 
vechi picturi în ulei de exemplu, van Gogh, Picasso, Monet. Sau 
în bijuterii de valoare. Antichităţi. Nu numai căutarea și 
cumpărarea lor sunt o aventură, ci și achiziţionarea de seifuri 
corespunzătoare, întreţinerea unei paze sigure, încheierea de 
asigurări necesare și altele sunt palpitante. Se opri un moment, 
apoi întrebă: Mai doriţi și alte propuneri? 

John își masă rădăcina nasului: 

— De ce îmi spuneţi astea? 

— Pentru a vă atenţiona asupra faptului că sunteţi suficient 
de bogat pentru ca tot restul vieții dumneavoastră să puteţi 
cumpăra diverse fleacuri. Dar cu toate acestea vă îndepărtați de 
profeția lui Giacomo Fontanelli. 

— Imi telefonaţi în miez de noapte pentru a-mi spune asta? 

— Mai devreme nu aţi fost acasă și cineva trebuie să vi-o 
spună. ` 

— Ce înseamnă toate acestea? In ce scop acest joc de-a v-aţi 
ascunselea? De ce nu-mi spuneți cine sunteți și ce este cu toate 
acestea? 

O clipă de linişte. 

— Credeți-mă, într-o zi veți înțelege că nu pot proceda altfel 
decât o fac. Presupunând că nu veți întrerupe acum contactul, 
într-o zi ne vom întâlni, iar eu vă voi explica totul. Dacă nu, vă 
veţi întreba toată viața ce v-aș fi spus. 

— Asta ce vrea să fie? 

— Vă veţi muta, nu? V-aș propune să-mi daţi viitorul 
dumneavoastră număr de telefon. 

John simţi cum receptorul i se umezește în mână sau poate că 
mâna era cea care transpira? Asta era posibilitatea de a scăpa 
de el. Era suficient să-i dea un număr fals. Simplu. 

Vocea din eter continuă: 


VP - 159 


— Ar trebui să mai știți ceva. Eu sunt omul care știe despre 
dumneavoastră mai multe decât știți dumneavoastră înșivă. Eu 
știu care este adevărata dumneavoastră misiune și mai știu cum 
o puteți îndeplini. Ar trebui să întrerupeţi acum contactul cu 
mine numai dacă aţi fi sigur că nu va mai trebui niciodată să mă 
mai întrebaţi ceva. 

Necunoscutul nu mai spuse nimic. Era doar o tăcere ce părea 
a nu se mai sfârși. 

Era un truc, nu? John privea fix, fără să vadă ceva, și nu știa 
ce să facă. Un truc, dar pe de altă parte... Ce era de făcut? 
Putea oricând să își schimbe numărul de telefon dacă situația 
începea să îl plictisească. 

Trase sertarul noptierei. Găsi mai întâi scrisoarea de la 
Hopkins Junior College, apoi scrisoarea prin care i se cerșeau 
bani în scopul stopării dispariţiei speciilor. Pe aceasta o păstrase 
din greșeală. În cele din urmă găsi plicul cu comunicarea de la 
Telecom. 

— Deci..., spuse el și, după ce își drese glasul continuă: 
Noul meu număr de telefon este... 

e 

Eduardo insistă să continue croaziera cu PROPHECY și, când la 
ora stabilită apăru în portul pentru iahturi de la Porteceto, avea 
alături o fată. 

— Constantina Volpe, o prezentă el. Este o colegă din 
perioada studiilor. Sper că nu te deranjează faptul că am invitat- 
O. 
John îl privi pe Eduardo, în al cărui rânjet ironic citi intenția de 
a-l cupla cu femeia. Ea era cu certitudine admirabilă. Lui John 
mai că nu îi venea să creadă că Eduardo cunoștea o astfel de 
damă. Mai că nu credea că asemenea femei studiau dreptul, în 
loc de a deveni celebre și bogate ca modele. Constantina avea 
părul lung, negru, răvășit permanent de briza mării, o figură ca 
o inimă, cu ochi verzi, mari și o gură de neimaginat. Silueta ei 
era destinată să reducă la tăcere raţiunea unui bărbat sănătos. 
Înainte de a spune ceva, John trebui să-și dreagă glasul, după 
care reuși să scoată un neajutorat: „Bun venit la bord” și un 
stângaci: „Mă bucur să vă cunosc”. 

Și bărbaţii din echipaj o priveau cu ochi lacomi. Stewardul 
care îi servi cu șampanie nu își mai putea dezlipi privirea de la 
ea. Însuși căpitanul părăsi puntea de comandă pentru a o saluta 


VP - 160 


pe madame Constantina și, după cum i se păru lui John, o făcu 
cu un accent franțuzesc mai sesizabil decât de obicei. 

PROPHECY plecă și aruncă apoi ancora la intrarea în Golful 
Porteceto, în imediata apropiere a unei pitorești stânci ce se 
ridica din mare cu semetție, pe care cuibăreau pescăruși și alte 
păsări. La pupă au fost instalate o scară pentru coborât în apă, 
un tobogan și o trambulină, așa că plăcuta zi la mare putea să 
înceapă. 

John ocupa desigur marea cabină a proprietarului, aflată în 
față de tot, în prora vasului, unde era și o punte lată. De aceea 
nu se miră că într-un bikini negru, minuscul, Constantina ședea 
acolo pe un prosop și tocmai se pregătea să își dea cu cremă 
când el urca pe punte. Mai curând se întreba unde rămăsese 
Eduardo. 

— Sunteţi atât de amabil să îmi daţi cu cremă pe spate? îl 
rugă ea clipind în așa fel încât, ce mai tura-vura, se pare că îl 
readusese la poziția de elev neîndemânatic. 

— Da, sigur. 

Fusese vocea lui? Nu avea importanţă. Luă tubul cu cremă 
întins de ea și se dedică misiunii. 

— Vă rog, și sub bretea, ceru ea după o vreme și întrebă dacă 
este necesar să o desfacă. 

— Nu, se grăbi să răspundă John. Merge și așa. 

Işi pierdea respiraţia când introducea mâna alunecoasă sub 
bretea. Cât de departe putea să meargă, fără a-i atinge sânii? Și 
unde rămăsese Eduardo? Soarele ardea, universul se topea pe 
puntea strălucitor de albă și mai era atingerea pielii ei și mirosul 
cremei de protecţie solară. 

— Mulţumesc, puse ea capăt procedurii. Și acum 
dumneavoastră. 

John era bucuros că stătea întins pe burtă în timp ce ea îi 
masa spatele cu mișcări sigure. Trebui să mai rămână un timp 
întins pe burtă și după ce ea încetase. Din fericire, Eduardo 
apăru în cele din urmă și îi distrase atenţia femeii. 

Mai întâi coborâră în apă folosind scara, încet și cu atenţie, 
pentru că apa era rece. Când te scufundai în ea pentru prima 
dată, îţi tăia respiraţia, dar pe urmă era grozav să înoţi având 
adâncimea sub tine, întinderea apei în jur și vasul uriaș, 
sclipitor, ridicat deasupra mării. 


VP - 161 


O jumătate de oră mai târziu, se aflau pe puntea încinsă, pe 
prosoape. Fixat de ancoră, vasul se clătina odată cu valurile, iar 
mișcările legănate induceau o stare aflată între veghe și somn. 
Soarele dogoritor dădea o senzaţie de bine și făcea pielea să 
ardă. Nimic nu mai era important, nici mărimea averii, nici 
profeția, nimic în afara acestei zile și a acestei existenţe, a 
dogorii emanate de soare și a ţipetelor pescărușilor sus, în 
albastrul fără de sfârșit. 

— Avem la bord și schiuri nautice, îi tulbură vocea lui 
Eduardo. Are cineva chef de schi nautic? 

— Nu, mulţumesc, murmură somnoroasă Constantina. În 
niciun caz. 

— Nici eu nu am chef, mormăi John, care în viaţa lui nu făcuse 
schi nautic, și până în clipa asta nici nu-i trecuse prin cap să 
facă așa ceva. 

— Nici nu știți ce pierdeţi, ripostă Eduardo și se ridică. 

Ideea lui puse echipajul la treabă și alungă contemplativa 
liniște. Celei mai mari dintre cele două barci i-a fost scoasă 
prelata, a fost ridicată dincolo de bord cu gruiul, au fost aduse 
schiurile, au fost fixate cablurile și, după puţin timp, barca 
plutea pe valuri, și Eduardo se afla înapoia ei pe schiuri. 

— Deci, și dumneavoastră sunteți avocată? întrebă John 
încercând să iniţieze o conversaţie acum, când erau treji și 
singuri. 

Constantina își dădu deoparte părul de pe frunte și zâmbi: 

— Ca să fiu mai exactă, lucrez ca referent pentru procuratură. 
Pe Eduardo îl suspectez că menţine legătura cu mine pentru că 
speră ca astfel să aibă acces la informaţii din spaţiul inamic. 

John nu putea să împărtășească în întregime această 
suspiciune, dar nu spuse nimic, pentru că nu îi trecu prin minte 
nimic inteligent. 

— Este un vas frumos, constată după un timp Constantina. 

— Da, confirmă John, într-adevăr. 

— Și este frumos și să fii aici, afară, și într-o anumită măsură 
să dispui de mare de parcă arfia ta. 

— Da. 

John se simţea ca un idiot. 

Ca pentru a-l salva din încurcătură, apăru brusc stewardul cu 
telefonul în mână: 

— Un telefon pentru signor Vacchi. 


VP - 162 


Săriră amândoi în picioare făcând semne și strigând și reușiră 
să aducă barca cu motor împreună cu Eduardo de-a lungul 
bordului. Acesta părea că bănuia deja despre ce era vorba și 
preluă telefonul cu o mină întunecată. 

— Pronto! spuse el și o vreme ascultă. Și acum unde este? 
întrebă, după care continuă: Ah, înțeleg. Nu, nu faceţi nimic. Vin 
cât pot de repede. 

În timp ce stewardul se îndepărta, Eduardo le explică: 

— Îmi pare teribil de rău, dar trebuie să plec imediat la 
Florența. Este unul dintre puţinele noastre cazuri, de fapt 
singurul cu adevărat problematic, cu clauză de suspendare și 
așa mai departe... Oricum, trebuie să mă ocup de el neîntârziat. 

— Păcat! exclamă Constantina. Este atât de frumos... 

— Nu, nu, voi bineînțeles că rămânetți aici, se grăbi să 
riposteze Eduardo. Pot să mă duc la Portecâto cu barca cu 
motor, nu este departe. Numai să mă îmbrac. 

John îl privea fără a-i veni să creadă, în timp ce acesta 
dispărea lipăind cu picioarele ude în salon. Prea părea aranjat! 
Vicleanul acesta... 

— Este un pretext! îi șopti John lui Eduardo care tocmai 
cobora în barcă pe scară. 

Eduardo rânjea cu toată faţa: 

— Psst, acum fii o bună gazdă... 

Apoi barca porni în viteză către coastă, și John privi în urma ei 
cu senzaţia ciudată că toţi ceilalţi știau mai multe decât el 
despre ce va urma. 

Se întinse din nou pe prosop, când barca nu se mai zări, și 
începu să o privească pe Constantina. Ea ședea ușor aplecată, 
în așa fel încât sânii plini și rotunzi erau bine puși în valoare - 
constată el privind cu coada ochiului, sprijinit într-o mână. 

— La soare este cam cald, nu credeţi? întrebă ea cu o voce 
dulce, ce nu părea a fi a unei viitoare procuroare. 

— Da, răspunse el sugrumat, este cam cald. 

— Nu credeţi că am putea intra puţin înăuntru? 

— Dacă doriţi... 

În salon era o răcoare plăcută și după soarele de afară era de- 
a dreptul întuneric. 

— Nu vreţi să îmi arătaţi o parte din vas? îl rugă Constantina. 

— Cu plăcere. Ce aţi dori să vedeţi? întrebă John gândindu-se 
la puntea de comandă, sala mașinilor sau la cambuză. 


VP - 163 


Constantina îl privi cu ochii ei mari: 

— Mi-ar face plăcere să văd cum arată cabina 
dumneavoastră. 

Deci, așa mergeau lucrurile. John dădu doar din cap și ieși. 
Cabina lui. Colecţia lui de timbre. Voia el să se lase cuplat atât 
de simplu? 

Parcurseră întregul culoar, pe covorul ce acoperea podeaua, 
printre lambriurile din rădăcină de lemn, sub lămpile aurite. 
Totul plătit cu banii care îl făceau atât de sexy. 

Dar poate că totul era o închipuire a lui. Că doar bărbaţii erau 
înclinați să vadă în comportamentul femeilor ceea ce voiau ei, 
nu? El era cel care o găsea sexy pe Constantina, așa cum orice 
bărbat sănătos ar fi găsit-o, și acum el interpreta în toate felurile 
curiozitatea ei și comportamentul lui Eduardo. Da, asta era. Mai 
bine cobora cu picioarele pe pământ și se comporta ca un om 
rezonabil. 

— Aceasta este, spuse el și deschise ușa. 

— Grozav! șopti ea. Intră, privi în jur, se învârti o dată în loc 
pentru a admira interiorul, tavanul îmbrăcat în piele, lumina 
indirectă, dulapurile scump ornamentate integrate tot în perete, 
totul. Exclamă: Și un pat rotund! 

Se tolăni pe el, în acel pat uriaș, rotund, care arăta ca locul de 
joacă al unui potentat arab, se întinse pe cuvertura moale ca 
mătasea, iar lui John mai că-i pică falca privind-o. 

Apoi ea se opri, înălţă capul, îl fixă cu o privire misterioasă, 
duse mâinile la spate și își dezveli pieptul. 

John se holba la ea. Fiecare fibră a corpului îi era încinsă de 
soare. Ori de dorință? Greu de deosebit. Cât timp trecuse de 
când se culcase ultima dată cu o femeie? Mult timp. Luni de zile. 

— Ce..., începu el, își umezi buzele și continuă cu o voce abia 
auzită: Ce faceţi acolo...? 

Ea își ţinea în continuare privirea fix asupra lui, se lăsă pe 
spate și își trase bikini sub coapse, sub genunchi, sub glezne. 

John își simţea inima bătând, auzea cum aceasta împingea 
sângele în vene, în cap, în bărbăţia lui și vocea care îi striga că 
totul era un aranjament abia se mai auzea în mulţimea de 
zgomote și pocnete. În fața lui era întinsă ea, cu picioarele ei 
lungi, cu părul lung, goală, dorită. Ducă-se dracului Eduardo cu 
jocurile lui! Ducă-se! Era totul studiat, convenit anterior, cusut 
cu aţă albă. Și cum se mai întindea ea... Cum îl privea... Cum 


VP - 164 


mirosea a soare, a sare de mare, a cremă pentru plajă. Și cum 
sclipea acolo, unde își îndepărta picioarele... 

„Ducă-se dracului toate îndoielile”, gândi John scoţându-și și 
el slipul. 


VP - 165 


13. 


Visa că patul se clătina și, când se trezi cu ochii încă lipiti, 
patul chiar se clătina ușor. Patul lui mare, rotund. Se ridică în 
capul oaselor și realiză că încă se mai afla pe vas. lar braţul gol 
de lângă el și părul negru răsfirat ca tentaculele unui octopod pe 
cearșaful alb dovedeau că ceea ce își amintea el nu fusese un 
vis. 

Se trezi și ea când el se ridică, și îl privea cu ochii ei de un 
verde ireal. 

— Buongiorno, murmură ea somnoroasă. 

— Buongiorno, răspunse scurt John, care încă se mai străduia 
să își limpezească gândurile. 

Se întoarse pe-o parte, întinse mâna după telefon și formă 
numărul punţii de comandă. 

— Broussard, unde suntem? se interesă el. 

— Suntem în același loc unde am ancorat ieri, sir, răspunse 
căpitanul. 

Se înșela ori vocea francezului era cu adevărat mai 
respectuoasă decât fusese până atunci? 

„Este impresionat pentru că știe că m-am culcat cu 
Constantina”, tresări John. Privi în jur. Ea se ridicase puţin, 
sprijinindu-se pe coate, ceea ce făcea ca priveliștea oferită de 
sânii ei să îţi taie răsuflarea. Era o unică invitaţie de a repeta 
cele petrecute aseară, de a se îngropa în ei până la epuizare. 
Putea să o facă. De ce nu? Aici erau în imperiul lui, aici el era 
stăpân deplin, aici se petrecea ce voia el. 

— Broussard? 

— Da, sir? 

Limba lui aproape că nu era în stare să se miște pentru a 
săvârși această trădare a trupului: 

— Plecăm înapoi la Porteceto. 

— Cum doriți, sir. 

Când puse receptorul jos, pe fața Constantinei se citea uluiala 
aproape dureroasă. 

— Nu îţi plac? întrebă ea încet. 


VP - 166 


Sânii ei se mișcară ușor înainte, o priveliște care făcu trupul 
lui John să tresară. A trebuit să își mute privirea. 

— Ba da, zise el sugrumat. Îmi placi. Te consider înnebunitor 
de sexy și mai excitantă decât oricare femeie pe care am văzut- 
o până acum. Apoi el continuă privind-o în ochi: Problema este 
că totuși nu te iubesc. 

Ea se încruntă. 

— Nu te iubesc, repetă el. Nici măcar puţin. leri a fost grozav, 
totul m-a dat gata, dar în dimineaţa aceasta mă trezesc cu 
senzaţia că am făcut ceva fals. Și nu vreau să mă trezesc așa, 
mă înţelegi? 

Constantina trase cearșaful peste piept și dădu din cap. 

— Da. Îi cercetă chipul și adăugă: Nu știam că există bărbaţi 
pentru care asta are importanţă. 

John oftă: 

— Și eu am descoperit asta astăzi. 

e 

Mutatul s-a desfăşurat fără probleme. Tot ce avusese de făcut 
John fusese să umple o geantă cu documentele lui, de rest se 
ocupase firma care executa mutarea. Işi luă rămas-bun de la 
toți, primi câteva sfaturi bine intenționate de la padrone, 
felicitări cordiale de la Alberto, felicitări nu tot atât de cordiale, 
dar fără îndoială sincere de la Gregorio, iar în ce îl privea pe 
Eduardo, acesta oricum îl însoțea pentru a organiza petrecerea 
dedicată mutării în locuinţă nouă. Pe drum John îi promise 
acestuia o bătaie bună dacă va mai încerca încă o dată să îi facă 
vreo surpriză, precum cea cu Constantina. 

Tipii cu câinii de pază și cu pistoale se mutară și ei la 
Portecâto, unde îi supravegheau pe furnizorii care făceau 
pregătirile de petrecere. Era greu de spus dacă arhitecta pentru 
interioare care îi aștepta la intrare era nervoasă din cauza asta 
ori din cauza predării lucrării. În timpul turului vilei, ea își 
strângea mapa la piept de parcă ar fi fost vorba despre propriul 
stimulator cardiac. 

John o lăsă să îi arate tot și îi plăcu totul. Piscina de la parter, 
de unde se putea vedea marea, fusese mărită cu un hot 
whirlpool care, cu ajutorul unui paravan acţionat electric, putea 
fi transformat într-un separeu pentru reculegere. Numeroasele 
dormitoare pentru oaspeţi aveau cele mai diverse stiluri: dacă 
unul era în stil colonial neocenglez, următorul oferea o 


VP - 167 


compoziţie de design modern italian sau un studiu în stilul zen al 
Orientului Indepărtat. Bucătăria sclipea în cea mai modernă 
aparatură din oţel inoxidabil, sufrageria era primitoare, iar 
salonul, cu perspectiva lui, era un vis. Pur și simplu puteai să îţi 
dai seama cum la fiecare înclinare afirmativă a capului, 
arhitectei i se mai lua de pe inimă câte o piatră. 

După ce semnă pentru recepţie și după ce arhitecta își luă 
rămas-bun, ca prin farmec apăru Jeremy și se oferi ca, dacă 
acest lucru era inclus în planul zilei, să prezinte personalul. 

— Este inclus, confirmă John. 

Jeremy era un valet englez veritabil. De fapt, era spaniol - în 
pașaport, în dreptul rubricii pentru prenume scria Javier - dar 
pentru că absolvise Ivor Spencer International School for Butler 
Administrators, putea să fie considerat mai britanic decât prinţul 
consort. Eduardo îl descoperise, John îl angajase impresionat și îl 
însărcinase cu alegerea restului personalului, care în cele din 
urmă era în subordinea lui. 

Astfel îl cunoscuse pe Gustave, un fost bucătar francez de 
hotel plin de voie bună, pe Sofia, menajera, originară din Napoli, 
care până acum lucrase la case nobiliare, așa cum ea însăși 
sublinia, pe Francesca, o cameristă, mică și palidă, care nici nu 
îndrăznea să ridice privirea și risca cel mult să zâmbească o 
secundă și, în sfârșit, ceva neobișnuit, o femeie grădinar. Ea se 
numea Maria, se ocupa de mai multe grădini din vecinătate și 
locuia în propria casă din centrul localităţii Porteceto, ceea ce 
era extrem de practic, pentru că excepţie făcând ghereta 
portarului, de care avea nevoie serviciul de siguranţă, pe 
domeniu existau doar patru locuinţe de serviciu. 

— Minunat! spuse John, zâmbi și își dori să scape de 
sentimentul că era un actor care juca rolul unui bărbat bogat. 

e 

Cineva adusese în dormitor cutiile cu lucrurile lui din New 
York. De care el aproape că uitase. Luă prima cutie din 
grămadă, tăie banda adezivă și, amuzat, scoase la iveală vesela 
de bucătărie pe care o folosise ani de zile, și care acum, după 
doar câteva săptămâni de existenţă ca bogătaș, îi părea 
vrednică de aruncat la gunoi. Modelul de pe farfurii era ţipător și 
ieftin, tacâmurile erau dintr-o tablă mai bună, ceștile aveau 
marginile ciobite și motive execrabile. Oalele - blide din tablă 


VP - 168 


bune pentru hrana câinilor. Ar fi putut să se lipsească de efortul 
de a le trimite peste ocean. 

Puse cutia deoparte. Pentru aruncat. Trecut. Dar îi mai ridică 
o dată capacul, scoase una dintre farfuriile lui vechi și o studie 
de parcă ar fi avut în faţă o descoperire arheologică. 

Cum era posibil ca această farfurie să îi fi fost ani de zile bună 
și acum să considere ca exagerată pretenţia de a trebui să 
mănânce din ea? Ce se petrecuse aici cu el? Dacă nu mai era în 
stare să se întoarcă la origini, însemna că devenise prizonier, 
prizonier al bogăției, dependent de lux și de bani. Își va vinde 
într-o zi sufletul doar pentru a nu mai trebui să mănânce din nou 
supă de fasole dintr-un castron din tablă? 

Puse farfuria la loc și deschise o altă cutie. Nu conţinea multe 
lucruri. Intregul lui avut strâns în douăzeci și opt de ani ar fi avut 
loc într-un Ford Pickup. Ustensilele pentru pictat. Vopseluri 
uscate în cutii lipite, pensule pe care nu le curăţase la timp și 
care acum erau tari ca o scândură, sticle goale din care 
terebentina se evaporase. O pânză pe care se afla o schiţă abia 
începută. Și o cutie cu tuburi de vopsea în ulei nefolosite! Unde 
fusese asta oare? 

Putea să ceară depozitarea cutiilor în pivniţă. Cine știe ce va 
mai urma? Poate că toate minunăţiile vor dispărea într-o zi, și 
atunci va putea să încarce într-o mașină tot ceea ce posedase 
odată și va putea pleca fără nicio obligaţie, fără nicio datorie. 
Așa va face. 

Undeva trebuiau să fie și cărțile lui, ar putea să aibă nevoie 
de ele și acum. Și de carnetțelul cu adrese. Cutia cu scrisori. 
Fotografiile. Scotoci prin cutii, care erau ambalate cu grijă, dar 
nesistematic. Il încercă un sentiment ciudat când scoase vechii 
lui blugi și tenișii scâlciaţi. Cămașa lui în carouri roșii și negre 
achiziționată cu trei dolari de la un talcioc. Își cususe el însuși 
câţiva nasturi, după ce Sarah îi arătase cum se face. Mama lui îi 
peticise mânecile, iar acum peticele abia se mai vedeau. 

Și așa adună amintire după amintire din cutiile lui și din 
memorie, până când în cameră apăru Eduardo. 

— Ah, aici erai! strigă el binedispus de petrecere. Ce-i asta, 
vrei să te ascunzi cu toate vechiturile tale toată ziua? Te 
așteaptă oaspeţii! 


VP - 169 


Odată cu el în încăpere pătrunse o babilonie de sunete 
provenind de la muzică, pahare ciocnite și flecărelile a 
nenumărați oameni care vorbeau în același timp. 

Oaspeţii lui? Erau oaspeţii lui Eduardo. El îi alesese. Tineri 
artiști, tineri oameni de afaceri, tineri conferenţiari universitari. 
El nu cunoștea pe nimeni, cu excepția Constantinei, care mai 
înainte flirtase în grădină cu un bărbat îmbrăcat în întregime în 
negru, și pe ea nu ţinea neapărat să o întâlnească. 

— Da, poate că așa voi face. Mă voi ascunde toată ziua aici. 

— Nu, nu, nu vei face asta. Este petrecerea ta, tinere! Sunt 
oaspeții tăi - ei îţi golesc frigiderul și îţi pustiesc casa, trebuie să 
le spui măcar bună ziua. Și, cine știe, poate că vei cunoaște pe 
cineva care merită? 

— Nu prea îmi arde de petrecere. 

— la stai, a cui idee a fost asta? Cine a spus: „Eduardo, hai să 
punem de-o petrecere”? 

— Da, știu. A fost o greșeală. Petrecerile acestea, nu despre 
ele era vorba în profeție. 

Eduardo îl privi fix, de parcă îi căzuse o nicovală pe picior. 

— Tinere! zise el și își dădu ochii peste cap. Ce tot spui? Il 
amenință cu paharul de șampanie jumătate gol și continuă: Știu 
ce s-a întâmplat. Ești infectat. Virusul Vacchi a pus stăpânire pe 
tine. 

— Doar pentru că vreau să fac altceva din viața mea decât să 
mă transform într-un playboy doldora de bani? 

O mișcare nesigură, de cherchelit, în urma căreia din pahar se 
vărsară câţiva stropi de șampanie. . 

— Acum gata! comandă Eduardo. Iţi dau o jumătate de oră ca 
să te schimbi și să îţi revină buna dispoziţie. Altfel o trimit pe 
Constantina să te aducă. 

Chicoti, închise ușa după el și îl lăsă pe John în liniștea lui. 

e 

După ce Marvin aterizase pe aeroportul din Florenţa și trecuse 
de controlul pașapoartelor, îi mai trebui o veșnicie să găsească 
un șofer de taxi care să vorbească engleza cât de cât și care, 
după ce văzu bileţelul cu adresa, insistă să fie plătit înainte de 
cursă. Se mulţumi și cu dolari. Deoarece răscumpărarea 
ceasului lui John costase doar cincizeci de dolari, din bani mai 
rămăseseră o mulţime. In ciuda diverselor cheltuieli pe care și le 
permisese pe drum Marvin. 


VP - 170 


O parte din drum circulară pe autostradă, după care intrară 
parcă o veșnicie pe străzi înguste ce se înșurubau ca un tirbușon 
în peisaj. Era frumos, dar pentru Marvin rămânea un mister cum 
se puteau construi asemenea străzi. Orice automobil care venea 
din sens contrar reprezenta o dramă, iar când treceau printr-un 
sat, avea impresia că le trece locuitorilor prin camera de zi. 
Europa trecea drept continentul arhitecturii pentru căsuțe de 
păpuși. 

Cam după o sută de ani de la plecare, la orizont apăru banda 
albastră a mării și începu coborârea lină. Goniră claxonând 
printr-un orășel străvechi cu un port plin cu iahturi de lux, unde 
șoferul taxiului opri la un colț și întrebă de drum o bătrână 
gârbovită, și cinci minute mai târziu se aflau într-un cartier de 
vile și, așa cum se cădea, mașina opri în fața celei mai mari 
dintre ele. 

Marvin îi mai dădu șoferului încă o bancnotă de douăzeci de 
dolari, își aruncă pe umeri sacul și se îndreptă încet către 
clădire. La intrare erau parcate o mulţime de mașini situate la 
nivelul superior al categoriilor de preţuri. Avea loc petrecerea de 
inaugurare a vilei, despre care John pomenise la telefon. Deci 
picase la fix. Partytime, partytime - le va arăta el acestor fițoși 
ce însemna așa ceva... 

Deodată un fel de seif blindat cu aspect de om îi ieși în cale și 
îi turui într-o italiană sistem mitralieră o serie de întrebări. 

— Non capisco. Sono americano! răspunse Marvin. 

— Cine sunteți? o trecu seiful pe engleză fluentă. Și ce căutați 
aici? 

Marvin trecu sacul-sport pe celălalt umăr și făcu un pas înapoi 
pentru a-l vedea mai bine pe cel din faţa lui. 

— Copeland, explică el, numele meu este Marvin Copeland, 
tocmai am sosit din New York City și dacă vila aceea este a lui 
John Fontanelli, înseamnă că sunt așteptat de însuși proprietarul 
ei, și chiar cu nerăbdare. Pentru că seiful încă nu schiţă gestul 
de a îngenunchea plin de venerație, mai adăugă: Întâmplător 
sunt prietenul lui cel mai bun. 

— Vă puteți legitima? 


— Evident. 
De când îl sunase John ultima dată, trebuise să se legitimeze 
mai des decât o făcuse în ultimii zece ani. li vâri individului 


VP - 171 


pașaportul sub nas, acesta butonă o staţie radio și conversă cu 
cineva în italiană. Oricum fu pronunţat și numele lui. 

— OK, zise seiful în cele din urmă și îi dădu drumul să treacă. 
Sunteţi așteptat. Drept înainte, prin ușa de la intrare. 

— Mulţumesc pentru informaţie, multe multumiri din inimă. ȘI 
acum veghează mai departe. 

Incă de afară se vedeau oaspeţii aflaţi în salon, erau o 
mulțime. Gătiţi ca pentru o prezentare de modă, bineînțeles, 
mai ales femeile. Măi să fie, în tricoul lui care mirosea urât și în 
jeanșii lui jegoși va arăta ca o femeie goală la un consiliu 
episcopal! Dar să sperăm că bufetul nu fusese deja devastat. 

Nu părea să domnească o atmosferă tocmai veselă. Fără 
muzică, toţi căscau gura și priveau intrigaţi. Cel puţin din 
exterior părea mai curând o înmormântare. 

Dar, după cum se spunea, era așteptat. Deci, înainte, spre 
casa cea grozavă! 

Când păși în holul de la intrare, se îndreptă către el un tânăr 
cam confuz, dar cu o ţinută absolut corectă, care îi strânse 
mâna. 

— Eduardo Vacchi, se prezentă acesta, sunt avocatul lui 
mister Fontanelli! 

— Din câte se aude, mai nou are nevoie de o mulțime de 
asemenea profesioniști, spuse Marvin și se prezentă și el: 
Marvin Copeland, sunt prietenul din New York al lui John. 

— Da, îmi amintesc. John mi-a vorbit de dumneavoastră. 

— Bun. Dar unde este? Mi-ar face plăcere să-i strâng mâna, 
dacă se poate. 

— Da, vedeţi dumneavoastră... Eduardo părea cam nefericit. 
Dusese mâna la gulerul cămășii, băgase degetele sub el, se 
scărpină pe gât și privi împrejur de parcă era urmărit. Mă tem că 
nu se prea poate. 

— Ar fi trebuit să fixez de la New York o întrevedere ori așa 
ceva? 

— Nu. Insă tocmai am constatat că John a dispărut și nimeni 
nu știe unde. 

e 

După ce jumătate de oră se scursese, Eduardo îi îndemnase 
pe oaspeţi să scandeze cu voce tare: „John! John!” și astfel 
stimulat urcase treptele împreună cu Constantina în intenţia de 
a-l smulge pe acesta cu forțe reunite din dormitorul lui. 


VP - 172 


Dar când deschiseră ușa, nu găsiră pe nimeni în interior. 

Cei mai mulţi musafiri considerară pe moment că era un gag 
al petrecerii și luară parte cu mare plăcere la acţiunea de 
căutare în întreaga casă și în grădină. Dar când cei din pază 
începură să arunce priviri foarte întunecate ţinând permanent 
legătura prin staţiile radio, începură să își dea seama că gluma 
nu fusese planificată. In cele din urmă, se stabili că și Ferrariul 
lui John dispăruse, și-atunci toți considerară că situaţia devenea 
serioasă. 

— Cum poate să dispară un Ferrari pur și simplu? vru să știe 
Eduardo. Era parcat la intrare. Pe un loc supravegheat. 

Pe fruntea lui Marco străluceau perle de sudoare. 

— Unul dintre oamenii mei l-a văzut plecând cam în urmă cu 
douăzeci de minute. Dar el spune că la volan se afla cineva din 
personalul firmei care organiza petrecerea. Unul dintre băieţii 
care parcau automobilele. 

— Și? Era unul dintre ei? Lipsește cineva? 

— Tocmai verificăm. Se pare că nu lipsește nimeni. 

— Ei, poftim! Grozav! Eduardo se scărpină pe gât; se părea că 
gulerul cămășii îl cam sugruma. Vă puteţi imagina ce se va 
întâmpla dacă implicăm poliția? 

Oaspeţii din jur îi priveau. Cineva oprise CD-playerul. Liniştea 
care se așternuse era apăsătoare. 

— Ferrariul este dotat cu sistem antifurt care poate fi urmărit 
prin satelit, explică Marco. Prin el putem descoperi locul unde se 
află. In plus, am chemat elicopterul de pe iaht. 

Eduardo își mușca degetul mare de la mână. 

— Avem nevoie de datele personale ale tuturor celor aflaţi în 
perimetru. In mod special este vorba despre furnizori. Pe oaspeţi 
îi cunosc eu. 

— Tocmai facem acest lucru. 

e 

Nu era un motiv să se renunţe la bunătăţile de la bufet, gândi 
Marvin. Mai ales că nici înghesuială nu era; își putea umple 
farfuria în liniște. Și cu ce! Somon, caviar, vinete conservate, 
salam uscat, măsline negre, file marinat, plus o mulţime de alte 
bunătățţi pe care nu le mai văzuse în viața lui. Era ceva grandios. 

Ea îi atrase atenţia de la prima îmbucătură. Privea scurt în 
direcția lui, ca din întâmplare, apoi își muta din nou privirea. 
Marvin încetă să mai mestece, ocupat doar să se holbeze. 


VP - 173 


Băiete! Picioare lungi de milioane de mile. Forme de îţi tăiau 
respiraţia, și rochia... omule! Mulată pe corp. Neagră precum 
chica ei. O nebunie! 

Sondă scurt situația. Dacă ea era acolo cu un tip, trebuia să îl 
sugrume rapid la toaletă ori așa ceva. Dar nu părea să fie cu 
cineva. El nu arăta probabil deosebit de cool așa cum pornise 
către ea, dar nu era timp de fineţuri. Se opri lângă ea, privi scurt 
în direcţia în care se uita și ea - către câţiva bodyguarzi care 
vorbeau în staţiile radio, absolut plictisitori - se întoarse către ea 
și zise: 

— Hei, numele meu este Marvin. 

O privire rece ca gheaţa îl măsură de sus până jos, analizând 
probabil structura chimică a hainelor sale și valoarea lor în lire 
italiene. 

— Salut! 

— Sunt cel mai bun prieten al lui John, explică Marvin. „Să 
trăncănesc pur și simplu”, își spuse el. Şi continuă adresându-se 
ei: Din vremurile dinainte, înțelegeți? M-a chemat special de la 
New York cu avionul pentru petrecerea lui. Și acum nu este aici. 
Ciudată chestie, nu? i 

În privirea ei sclipi brusc o urmă de interes. Își aranjă părul 
după ureche cu o mișcare care îl făcu pe Marvin să fie pe 
punctul de a scăpa farfuria din mână și îi zâmbi. 

— Și nu sunteţi îngrijorat deloc? 

— Ah, nu. A depășit el și alte situații. 

Ea încă mai zâmbea. 

— Eu mă numesc Constantina, zise ea. 

a 

Chestiunea cu stabilirea locului prin datele primite de la 
satelit dura mai mult decât se crezuse. O oră mai târziu, când 
cei mai mulți musafiri plecaseră, iar firma de service strângea 
dezamăgită platourile neatinse, Eduardo nu se mai putu stăpâni 
şi urcă din nou pentru a cerceta dormitorul. Marco a fost 
împotrivă, pentru că el îi vedea la lucru acolo pe experții în 
asigurarea urmelor, dar Eduardo nu vru să audă de așa ceva. 

Pe un fotoliu orientat spre fereastră în așa fel încât de la ușă 
nu se putea vedea ce era în el, a găsit costumul de culoare 
deschisă, din in, pe care îl purtase ultima dată John. Haina, 
pantalonii, cămașa. Pantofii erau sub fotoliu. 


VP - 174 


— Am localizat Ferrariul. Marco rămase în cadrul ușii. Este la 
marginea orașului Capânnori. Elicopterul a plecat deja într- 
acolo. 

Eduardo ridică haina. 

— înainte de dispariție, s-a schimbat. Deschise ușa 
șifonierului și examină șirul lung de costume. Am putea să-l 
întrebăm pe valet dacă lipsește vreun costum. 

— Pun să fie sunat, spuse Marco și dădu ordinul 
corespunzător prin staţia radio. 

Dar în locul valetului apăru deodată acel ciudat tip din New 
York, cu Constantina agăţată de el, spre nu mica iritare a lui 
Eduardo. Intrară nepăsători în încăpere, iar Copeland, care 
conform listei era un cunoscut al lui John, privi curios în jur. 

— Nu-i rău, comentă el, de parcă nu ar fi existat niciun motiv 
de îngrijorare. Cercetă cu atenţie cutiile parţial deschise și 
adăugă: Doar lucrurile vechi dau un aspect mai sărăcăcios, nu? 

Jeremy sosi cu pași rapizi în ciuda rigidităţii lor. Inspectă 
impasibil conţinutul șifonierului și concluzionă că nu lipsea 
nimic. 

— Doar nu o fi plecat în chiloti! ripostă supărat Eduardo. 

— Nici eu nu cred asta, i se alătură valetul. 

Eduardo privea indignat cum Copeland se duse la o cutie din 
care scoase un tricou decolorat, verde, pe care era imprimat 
Smile if you like sex. 

— Poate că a îmbrăcat ceva din vechile lui haine, își dădu cu 
părerea americanul cel neîngrijit. 

— De ce să fi făcut asta? 

— Poate că a vrut să se mai destindă și să se amestece cu 
oamenii obișnuiți. 

— Avea aici o petrecere cu peste o sută de invitaţi. Nu era 
momentul pentru așa ceva. 

Tipul cu părul îmbâcsit și într-un tricou care ar fi putut trece 
cel mult drept cârpă folosită la controlul uleiului unui motor, 
făcu un gest de respingere. 

— Veniţi-vă în fire! Dacă eu vreau să răpesc pe cineva ca 
John, nu o fac în timpul unei petreceri, când mișună pe aici o 
mie de oameni și când pot da greș un milion de aranjamente. Se 
adresă apoi lui Marco: În locul dumneavoastră m-aș uita în acel 
Capânnori după un Burger King. 


VP - 175 


Dădură într-adevăr de John într-un restaurant McDonald's din 
centrul localității Capânnori. Purta jeanși, teniși uzaţi și o 
cămașă în carouri roșii și negre, peticită în mai multe locuri, 
singur la o masă unsuroasă, devorându-și ultimii cartofi prăjiți. Il 
găsiră Marco, Eduardo și alţi doi bodyguarzi. 

— De unde veniţi? întrebă el încruntându-se și sorbind din 
cola. Nu trebuia să fiţi la petrecere? 

— Petrecerea s-a terminat, John, explică Eduardo. Noi am 
crezut că ai fost răpit. 

— Răpit? Doamne! Am fost doar prost dispus. Și, în plus, am 
vrut să mai văd dacă îmi mai place un Big Mac. Zâmbi satisfăcut 
și adăugă: Văd că încă îmi place. 

Eduardo îl privea fix și toţi remarcară că renunţă să mai spună 
o mulţime din ceea ce îi mai stătea încă pe limbă. Și o mulţime 
de oameni îi priveau pe acești ciudați bărbaţi în costume fine, 
care înconjurau un flăcău care nu făcuse nimic. Era probabil 
mafia, crezu patronul restaurantului și chibzui dacă era cazul să 
cheme poliția. 

În cele din urmă, Eduardo zise: 

— Mi-am făcut o mulţime de griji pentru tine. Ar fi trebuit să 
mă anunti. 

John nu mai râdea. 

— Am vrut să aflu dacă mă pot duce undeva fără a anunţa pe 
cineva. Mototoli șerveţelul, îl aruncă pe tavă și se ridică. OK, 
acum știu. Să mergem! 


VP - 176 


14. 


Plaja aparţinea unor oameni care nu aveau timp să facă plajă 
și de aceea era liniștită, pustie. În acea dimineaţă, însuși soarele 
se ascundea în spatele norilor subţiri. Valurile mării treceau 
liniștite peste nisipul ondulat. Casele de dincolo de povârnișul 
uscat păreau distante și dezinteresate. 

De câteva zile, cineva care ar fi fost interesat ar fi putut să 
vadă un bărbat mergând de-a lungul plajei ore în șir, deseori de 
mai multe ori pe zi. Acesta era urmat de un alt bărbat la 
oarecare distanţă, ca și cum ultimul nu ar avea nimic de-a face 
cu primul, dar care jurase să repete fiecare mișcare a acestuia. 
Se plimbau agale, pentru că era greu de mers pe nisip, până 
ajungeau la capătul dinspre nord, unde plaja se îngusta și 
începeau stâncile, după care se întorceau. În capătul sudic, plaja 
se termina brusc în zidul din beton al unei reţele de canalizare și 
aici se întorceau iarăși. 

În această dimineaţă, apăru brusc un al treilea bărbat, care se 
grăbea să îi ajungă pe cei doi. Un efort lipsit de orice 
perspectivă. Bărbatul prezenta o talie considerabilă, respira 
șuierător și în curând atât de des încât a trebuit să se oprească 
pentru a-și mai trage răsuflarea. Apelă la strigăte și semne și 
reuși să atragă atenţia celorlalţi, care se întoarseră imediat și se 
îndreptară spre el. 

— Vă mulțumesc pentru faptul că aţi putut veni, spuse John 
când ajunse la Alberto Vacchi și îi strânse mâna. Dacă aș fi 
bănuit cât de rapid sunteți, v-aș fi așteptat desigur în casă. 

— La telefon părea foarte urgent, zise avocatul și șterse 
câţiva stropi de sudoare de la rădăcina părului său bucilat și 
negru. 

— Nu, am spus doar... hm... Chiar părea urgent? John se 
încruntă. Da, poate că este mai urgent decât am eu impresia. 
Haideţi, ne întoarcem în casă. 

Un observator ar fi remarcat la cele spuse un zâmbet de 
ușurare pe chipul gărzii de corp. Bodyguarzii trăseseră la sorți 
între timp plimbările pe plajă și cine pierdea trebuia să îl 
însoțească pe John Fontanelli. 


VP - 177 


— Și? vru să știe Alberto Vacchi în timp ce parcurgeau invers 
distanţa bătută cu piciorul. Cum vă place noul cămin? 

— Mulţumesc, este bine. Trebuie să mă mai obișnuiesc puțin 
cu faptul că cineva din personal este permanent cu mine și face 
curăţenie în jurul meu, dar există și lucruri mai rele. 

— M-am cam mirat că Eduardo nu este aici. În ultimele 
săptămâni voi doi aţi fost nedespărțiţi... 

John zâmbi ușor. 

— Cred că mai este încă indispus în urma excursiei mele la 
Capânnori. 

Alberto dădu din cap în semn de înţelegere. 

— La fel cred și eu. Dar trece. ÎI privi scurt pe John dintr-o 
parte și întrebă: Dar nu despre asta voiaţi să vorbiți cu mine, 
nu? 

— Nu. John se îndreptă brusc, privi afară la marea cenușie, își 
mușcă buza inferioară și deodată îl privi pe Alberto cu o 
insistenţă de parcă ar fi vrut să își ia avânt pentru întrebarea ce 
o avea de pus: Ce fel de om era Lorenzo? 

— Poftim? întrebă surprins avocatul. 

— Dumneavoastră l-aţi cunoscut. Povestiţi-mi ceva despre el. 

— Lorenzo... Alberto Vacchi își înclină capul și-și privi 
vârfurilor pantofilor și nisipul lipit de ele. Lorenzo era un copil 
fragil. Precoce, inteligent, cu foarte mult simț muzical, foarte 
citit... A dobândit acele alergii. Alergie la alune, la mere, la 
nichel și așa mai departe. Acestea îi provocau erupții, uneori 
trebuia să se întindă, pentru că circulaţia o lua razna. Cu 
adevărat dramatică era alergia la otrava albinelor. La vârsta de 
șapte ani a fost înțepat și a trebuit să fie transportat imediat la 
un spital. Ce a fost cu cele cinci înțepături știți. Patru dintre ele 
au fost în cavitatea bucală. Trebuie să fi mușcat dintr-un fruct în 
care erau albine - este părerea medicului; probabil o pară, 
perele îi plăceau, în afară de faptul că erau una dintre puţinele 
sortimente de fructe pe care le suporta. 

— Nu se ferea de albine? 

— Ba bine că nu. Era îngrozit de toate insectele. Nu, îngrozit 
nu este cuvântul potrivit - era foarte atent. Evita cu foarte mare 
grijă contactul cu insectele. Rareori purta pantaloni scurți și 
totdeauna avea cămăși cu mânecă lungă când ieșea din casă, 
niciodată nu mergea desculț. Alberto oftă și continuă: Și s-a 


VP - 178 


întâmplat. Este tragic, foarte tragic cu adevărat. Mie îmi plăcea 
mult, știți? 

John dădu încet din cap și încercă să își imagineze ce fel de 
băiat fusese Lorenzo Fontanelli. 

— Spuneaţi că avea foarte mult simț muzical? 

— Poftim? Da, așa este. Era foarte muzical. Cânta la pian și la 
flaut. Lua lecţii. O vreme a cântat în orchestra școlii. Mai ales 
era bun la școala. Nu a avut niciodată probleme. In ce privește 
matematica, era un fel de copil minune. La vârsta de 
doisprezece ani, a găsit printre lucrurile bunicului său o carte 
despre calculul infinitezimal, pe care și l-a însușit de unul singur. 
Ca să fiu sincer, nici astăzi nu știu ce este acesta și poate de 
aceea m-a impresionat atât. În orice caz, la scurt timp a luat 
parte la un concurs de matematică pentru elevi și a câștigat 
locul întâi. A apărut chiar în ziare, cu fotografie. Am decupat 
fragmentul; vi-l pot arăta odată, dacă doriţi. 

— Da, cu plăcere. 

Alberto îl privi pe John care, adâncit în gânduri, se uita în gol. 

— Am senzaţia că nu ar fi trebuit să vă povestesc toate 
acestea. 

John inspiră și expiră încet; se auzi ca ecoul unui flux și al unui 
reflux. 

— El era candidatul potrivit, nu? 

— John, nu ar trebui să vă chinuiţi cu așa ceva. 

— Așa aţi crezut, nu? 

— Ce rost are... Alberto se opri. Umerii îi căzură lipsiţi de 
energie. Da, cu toţii am crezut asta. Uneori, nu puteam concepe 
că providenţa a făcut ca moștenitorul averii Fontanelli să fie un 
om care părea atât de potrivit să facă ceva extraordinar cu ea. 

John zâmbi aproape dureros. 

— Și apoi v-aţi trezit cu mine pe cap. Trebuie să fi fost o mare 
dezamăgire. 

— Noi nu gândim așa, John, zise Alberto Vacchi. Vocea lui 
avea din nou un ton cald, îngrijorat. Îl cunoașteţi pe tatăl meu. 
El crede în dumneavoastră cu aceeași tărie cu care crede în 
mersul soarelui. Și noi credem în el. 

— Da, știu. John se întoarse către el, îl apucă de braţ și îl privi 
în ochi. Vă mulțumesc pentru că mi-aţi spus adevărul. Poate că 
veţi crede că este ciudat, dar acum mă simt mai bine. Făcu un 


VP - 179 


gest de invitare: Veniţi, să intrăm în casă și să bem un 
cappuccino. 
e 

Forțele armate sârbe au deschis focul asupra sediului unei 
televiziuni din Sarajevo. În Coreea de Sud au avut loc, pentru 
prima dată după treizeci și cinci de ani, alegeri comunale în care 
opoziția a ieşit triumfătoare. Naveta spațială americană Atlantis 
a andocat pentru prima dată la stația spațială rusă MIR. 
Reichstagul berlinez era tot acoperit. 

John citea ziarele mai mult din plictiseală decât dintr-un 
interes real. De când Jeremy se ocupa de viața, sănătatea și 
existența sa fizică, John simţea ziarele altfel decât fusese 
obișnuit, și când s-a interesat, a aflat că valetul că/ca grijuliu 
ziarele în fiecare dimineaţă - și astfel ziarele puteau fi frunzărite 
în mod mult mai plăcut, iar cerneala tipografică nu-i mai 
înnegrea degetele! John fusese atât de uluit că îl lăsă pe Jeremy 
în voia lui, iar cu timpul se obișnui și cu asta. 

— Scuzaţi-mă, sir. Jeremy stătea ţeapăn ca un par în ușa 
camerei de zi. Un anume Martin Copeland este aici și dorește să 
vă vorbească. Ca și cum s-ar fi îndoit că numele i-ar spune ceva 
lui John, adăugă: Îmi amintesc că acesta a fost prezent la 
petrecerea dată de dumneavoastră la inaugurarea casei. 

— Marvin? John lăsă deoparte ziarul călcat. Este aici? 

— În hol, sir. 

Într-adevăr, se afla acolo, strâmb și palid, cu sacul de sport 
după umăr. 

— Hei, John! zise el. Sper că nu te deranjez de la niște afaceri. 

Se îmbrățișară ca în vremurile vechi. 

— Hei, Marv, unde te-ai ascuns? 

— Hm... da... Marvin lăsă jos sacul. La petrecere am cunoscut- 
o pe femeia aceea, Constantina. La ea am fost. 

John dădu din cap. Eduardo îi povestise ceva. 

— Îţi mulțumesc că mi-ai adus ceasul. 

— Era normal, era misiunea mea, nu? 

— Hai să mergem în salon. Vrei să bei ceva? Sau să mănânci? 

Marvin îl urmă târșâind picioarele. 

— Ceva de mâncat ar fi grozav. Asta am cam neglijat niţel. 

— Nicio problemă. Îi spun bucătarului. John ridică receptorul 
celui mai apropiat aparat telefonic interior și formă numărul 
bucătăriei: Vrei ceva anume? 


VP - 180 


— Îmi este indiferent. Principalul este să fie mult și bun. Bătu 
cu degetele într-o servantă din lemn de cireș și adăugă: Este 
frumos la tine. La petrecere nici nu am observat. Spaţios. Crezi 
că m-ai putea caza câteva zile în vreun colţișor? 

— Am atâtea camere de oaspeți, că aș putea caza o întreagă 
echipă de fotbal. Rămâi cât timp dorești. Gustave? întrebă John 
când bucătarul veni la telefon. Am un oaspete pe care trebuie să 
îl salvezi de la moarte prin înfometare. Cât de repede poţi 
pregăti ceva? Ce ai pe-acolo și ceea ce se face repede. Și care 
satură. Mulţumesc. 

Când se întoarse, îl văzu pe Marvin privindu-l ciudat. 

— Te-ai acomodat, spuse acesta. Mă refer la acest ton de 
comandă. La cum îţi alergi servitorimea. 

— Crezi? 

John se încruntă și recapitulă în gând ce îi spusese lui Gustave 
și pe ce ton. De fapt, totul i se păru normal. Cum să fi vorbit 
altfel? 

— Uită asta. 

Marvin îi făcu semn să renunţe să se mai gândească. 

Când intrară în salon, jaluzelele se ridicară automat, oferind 
privirii o splendidă perspectivă asupra mării și a soarelui, care 
dispărea roșu aprins la orizont. Marvin se opri înmărmurit, de 
parcă nu putea crede ceea ce vedea. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă atent John. 

Marvin se desprindea cu greu din rigiditatea care îl 
cuprinsese. 

— Ce înseamnă „vrei”? întrebă buimăcit. Trebuie să beau. 
Altfel nu mai suport. 

— Ce? 

— Whisky, dacă ai. Ah, ai cu siguranţă. Tu ai de toate. 

Nu la asta se referise întrebarea lui John, dar acesta nu mai 
zise nimic. 

În timp ce turna whisky-ul în pahare, îl urmărea pe prietenul 
lui în oglinda barului. Marvin părea schimbat. Probabil, 
Constantina îl dăduse afară, altfel de ce ar fi venit aici cu sacul? 
Și probabil că ce păţise era mai mult decât voia el să 
recunoască. Era mai bine să lase baltă acest subiect. 

— Luni dimineaţă plec cu avionul la Londra, iar după-amiază 
plec mai departe la New York, spuse John după ce se așezaseră. 
Părinţii mei sărbătoresc aniversarea căsătoriei lor. Tu știi, este o 


VP - 181 


sărbătoare în familie. Dar tu poţi să rămâi aici, nu este nicio 
problemă. 

La Londra trebuia să meargă pentru a proba costumele. 

Marvin dădu din cap dus pe gânduri și îl privi iarăși ca mai 
înainte. O privire ce avea în ea ceva funest. După care dădu 
peste cap conţinutul paharului, îl puse pe masă, se rezemă de 
speteaza scaunului și zise: 

— Fii atent, John. Fii atent să nu te schimbe banii. 

e 

Pentru durata călătoriei la părinți își puse la mână vechiul 
ceas, de dragul tatălui său. Dar i se păru făţarnic să procedeze 
de parcă ar duce încă viaţa dinainte, de aceea își alese restul 
garderobei cum îi plăcu lui. 

Căutând documentele necesare călătoriei, privirea îi căzu din 
nou asupra scrisorii de la asociaţia pentru protecţia speciilor pe 
cale de dispariţie. Aceasta părea că îl urmărea cu insistenţă. 
Decise să o ia cu el, să o citească în timpul călătoriei, și apoi fie 
să o arunce, fie să trimită bani. Deoarece oricum își propusese 
să se gândească temeinic ce va face cu banii și cu profeția, 
scrisoarea putea fi tot atât de bine un punct de plecare ca 
oricare altul. 

Până la New York era un obișnuit zbor de linie cu clasa întâi, 
la nivelul superior al unui jumbo-jet, care cu șirurile lui de fotolii 
comode arăta ca o cameră de zi supraaglomerată. Garda lui de 
corp insistase doar pentru închirierea unei limuzine blindate de 
la un serviciu de protecţie de încredere din New York pentru 
călătoria până în New Jersey, limuzină care îi aștepta la 
aeroport. 

Scrisoarea provenea de la World Wildlife Fund și solicita 
sprijin financiar pentru o campanie denumită Living Planet. 
Scopul ei era menţinerea celor mai importante două sute de 
areale de pe glob - teritorii care prin natura specifică, unicitate, 
caracter primitiv ori raritate sau dintr-un alt motiv special aveau 
un rol-cheie în evoluția vieţii. Menţinerea acestor zone, se 
spunea în scrisoare, ar salva circa optzeci la sută din 
biodiversitatea actuală. 

Din prospectul anexat John află că biodiversitatea nu era în 
fond altceva decât multitudinea speciilor atât din domeniul 
animal, cât și din domeniul vegetal. Cercetătorii au sesizat în 
ultimele decenii o dispariţie în masă a speciilor existente de mai 


VP - 182 


bine de 65 de milioane de ani, de la dispariţia dinozaurilor de pe 
pământ. În prezent - citi John și mai citi o dată pentru că nu îi 
venea să creadă - la fiecare douăzeci de minute dispare câte o 
specie. Asta însemna cam douăzeci și șase de mii de specii de 
plante și animale pe an pierdute pentru totdeauna. Erau 
amenințate cu dispariţia cam un sfert din totalul vertebratelor și 
fiecare a opta specie de plante. Această extincţie nu era nici pe 
departe ceva ce avea loc numai prin îndepărtatele păduri 
tropicale, printre niște lăcuste bizare și nu privea doar niște 
orhidee rare, ci erau periclitate și rasele de animale folosite în 
economia umană. De exemplu, existau cam cinci sute de rase 
de vite, dar dintre acestea doar la douăzeci le era asigurată 
perpetuarea, celelalte urmând să dispară treptat. Doar zece 
procente dintre soiurile existente de porumb sunt cultivate, 
îndeosebi cele cu înaltă productivitate, dar sensibile la boli. 
Fondul genetic al genurilor și raselor supraviețuitoare se reduce 
în acest fel drastic. 

Tot fundamentul vieții umane - mai rezulta din prospect - 
este dependent de un ecosistem care să funcţioneze. Hrana 
sănătoasă, apa curată, clima stabilă și așa mai departe 
presupun existenţa mării, care să asigure echilibrul 
temperaturilor și al umidității și care, în plus, reprezintă spaţiul 
vital pentru pești, presupun păduri care să absoarbă bioxidul de 
carbon și să producă oxigen, să producă lemn, insecte care să 
decimeze dăunătorii omului, microorganisme în pământ fără de 
care câmpurile cultivate nu ar rodi. 

Toate aceste servicii furnizate gratuit de către ecosistemul 
terestru ar avea o valoare de treizeci de bilioane de dolari, 
aproape dublul produsului social brut global. 

John ridică privirea și privi printr-o fereastră pătura 
strălucitoare de nori deasupra căreia zburau. Era pentru prima 
dată când descoperea un număr ce putea fi pus în legătură cu 
inimaginabila lui avere. Deci, produsul social brut global se 
ridica la circa cincisprezece bilioane de dolari. Cu alte cuvinte, 
cu banii săi putea să cumpere a cincisprezecea parte din toate 
mărfurile și serviciile produse de întreaga lume într-un an. De 
necrezut, nu? Cum putea el să acţioneze cu acești bani? Trebuia 
să existe o astfel de măsură deosebită la care făcea apel 
profeția, ceva ca o mișcare de șah pe care el o putea realiza 


VP - 183 


doar cu o mare masă de bani și care să aibă un efect decisiv... 
Dar care era mișcarea? 

Așteptă o vreme, dar afară erau doar valuri de ceaţă și o 
incertitudine difuză în locul în care ar fi avut nevoie de un fulger 
al spiritului, așa că reveni la prospectul lui. Deci, ecosistemul 
Terrei valora treizeci de bilioane de dolari. 

Era de reţinut că se pusese punctul pe i. Argumentele auzite 
de el până acum fuseseră de natură preponderent emoţională - 
vai ce minunată este natura și ce păcat că era pocită în acest 
hal, genul acesta de tânguiri lacrimogene. In mod real nu se 
putea întreprinde nimic împotrivă, dar în acest mod discuţia era 
și demonetizată. Sigur, era groaznic dacă o frumoasă pădure 
era rasă pentru a se construi o autostradă ori o fabrică, dar dacă 
dintr-un motiv oarecare „așa trebuia”, când se cumpănea între 
sentimente și bani, atunci de regulă aveau câștig de cauză 
banii. 

Dar în realitate costurile ecosistemului nu au fost pur și 
simplu trecute cu vederea? Să zicem că pe Lună ori pe alt corp 
ceresc pustiu, unde nu există nimic altceva decât loc, se 
încearcă reconstituirea Pământului. In acest caz va trebui creat 
ceea ce pe Pământ există fără costuri - apă, aer, o diversitate 
de plante și animale, pământ roditor. Apa va trebui adusă ori 
produsă artificial. Trebuia produs aer, prelucrat, curăţat și așa 
mai departe. Toate acestea ar costa incredibil de mult. Probabil 
că ar fi imposibil de pus un preţ chiar și crearea pe Lună a unui 
areal asemănător celui pământesc de mărimea unui sat cu 
ogoarele lui. Şi dacă așa era, atunci se săvârșea o greșeală de 
calcul considerându-se toate acestea gratuite pe pământ. 

Asta însemna totuși că apărătorii naturii își pierdeau timpul 
blocând escavatoarele și interpretând cântece la chitară în 
timpul pichetării? Distrugătorii naturii puteau fi combătuţi doar 
cu propriile arme. Ceea ce trebuia făcut era să te duci la ei, să le 
demontezi calculaţiile introducând în ele costurile ecosistemului 
și să le arăţi ce rezulta. 

Dar el însuși nu ar fi știut să facă asta. Și cu siguranţă că nu 
exista o modalitate unanim recunoscută de a calcula valoarea în 
bani a unei păduri, a unui lac ori a unei specii de animale. 

În încheiere se sublinia în scrisoare încă o dată că ecosistemul 
nu se termina la granițele statelor și de aceea lucrurile trebuiau 
tratate la nivel internaţional, lucru pentru care W.W.F. era 


VP - 184 


predestinat. Dacă el s-ar decide să doneze o sumă mai mare - 
de peste o sută de milioane -, va fi onorat printr-o ceremonie 
specială. John puse scrisoarea deoparte, ceru un cocteil cu 
fructe cu puţin alcool și privi gânditor pe fereastră. 

Care era motivul extincţiei în masă a speciilor? Dispariţia 
naturii virgine. În timp, oamenii pătrunseseră peste tot pe 
Pământ, îl cercetaseră și în final începuseră să îl utilizeze. 
Tăiaseră copaci, construiseră case, smulseseră pământului 
roade folosind îngrășăminte, pesticide și mașini. lar motivaţia 
acestor lucruri era foarte banalul fapt că oamenii se înmulțeau 
permanent. Erau tot mai mulţi oameni care voiau să mănânce, 
care trebuiau să trăiască undeva, care la rândul lor aduceau pe 
lume copii. Și tot așa mai departe. 

Totul era al naibii de complicat. Și la fel de al naibii de lipsit 
de perspective. Trebuia să cheltuiască bilionul lui de dolari 
pentru a dota lumea întreagă cu prezervative și pilule 
anticoncepţționale? Asta părea a fi problema problemelor. Erau 
oameni mulţi, mulţi oameni. Armate de oameni, un puhoi 
debordant de oameni, tot mai mulţi, care se înghesuiau pe o 
planetă care rămânea la aceleași dimensiuni. 

Privi în jur la compartimentul înghesuit de clasa întâi, dar tot 
mai lejer decât cel ca o cutie de sardele pentru clasa turist, aflat 
la nivelul inferior, se gândi la vila de pe plajă, la zidul înalt din 
jurul grădinii, la oamenii din pază, la plaja privată, la iaht. Ca o 
durere bruscă de dinţi, își dădu seama că oamenii bogați 
cheltuiesc grămezi de bani pentru a ţine la distanță de ei acest 
potop de oameni. 

a 

Îi fusese teamă că locuința părinților lui i s-ar putea părea 
străină, că i-ar putea părea sărăcăcioasă și ieftină precum 
vechea lui veselă. Dar când trecu pragul casei totul respira din 
nou cămin și familie. Își îmbrăţișă mama în hol, unde mirosea a 
piele și a ceară din atelierul pe care tatăl îl închisese pentru 
această zi. In camera de zi pătrundea mirosul de tomate, de 
busuioc proaspăt și supă cu tăiţei din bucătărie, iar John și tatăl 
lui se îmbrățișară în timp ce mama se tot mira cât putea fi el de 
chipeș și de bronzat. 

Totul rămăsese ca pe vremuri. Tapetul maro cu romburi din 
hol, care devenea tot mai întunecat cu trecerea anilor. Scara 
către nivelul superior a cărei a treia treaptă încă mai scârțâia. 


VP - 185 


Camera lui în care nu se schimbase nimic de când se mutase la 
Sarah. În noaptea aceasta va dormi într-un muzeu. Și același iz 
nedefinit de la etajul superior, care îi reamintea mai mult decât 
orice de copilărie. 

În camera de zi însă era un televizor nou. Se așeză pe 
canapea, pe a cărei spetează era prinsă în copci o cuvertură, și 
spuse că îi mergea bine. Mama puse masa. Tatăl povestea că în 
ultimul timp avea probleme cu picioarele. Nu lăsă să se vadă că 
remarcase faptul că John purta la mână ceasul dăruit de el, dar 
nici nu era de așteptat să se întâmple asta. 

După puţin timp, sosiră Helen și Cesare. Cu un buchet mare 
de flori. Modul în care îl salutară pe John avu ceva forţat, de 
parcă nu ar fi știut bine cum să se comporte faţă de el. Helen 
arăta ca întotdeauna, o intelectuală și o conferenţiară 
universitară de filosofie, cu părul lung, îmbrăcată în negrul aflat 
la modă, neschimbată de parcă ar fi găsit un mijloc de a anula 
efectele anilor ce treceau. Lui Cesare, dimpotrivă, chelia i se 
accentuase, făcând să pară că are mult peste patruzeci de ani, 
deși avea doar treizeci și opt. De Crăciunul trecut John nu 
remarcase cutele adânci din jurul gurii acestuia. Cesare era mai 
slab și nu arăta a fi prea fericit. 

— A câta aniversare a căsătoriei este acum? întrebă Helen 
când se așezară la masă. Despre Lino nimeni nu spunea nimic, 
scaunul acestuia lipsea pur și simplu. A treizeci și noua? 
Înseamnă că la anul trebuie să organizaţi ceva special! 

John remarcă faptul că mama lui îl privi scurt. Apoi zise doar 
atât: 

— Vom vedea. 

Saltimbocca era grozav de gustoasă. De neimaginat. După 
prima înghiţitură, John își plecă privirea în farfurie și se întrebă 
dacă în vreunul dintre nenumăratele restaurante scumpe în care 
fusese între timp mâncase vreodată ceva atât de bun. Sau i se 
părea asta doar pentru că fusese crescut cu acest mod de a 
găti? 

— John, îl întrebă mama cu jumătate de gură, cei doi trebuie 
să stea neapărat dincolo, pe hol? 

Nu înțelese bine ce voise ea să spună. Cealaltă viaţă a lui 
acum i se părea un vis îndepărtat. 

— Își fac doar datoria, mamma. 

— Dar este în regulă dacă le duc câte o farfurie? 


VP - 186 


A fost nevoie ca bodyguarzii să fie convinși să se ducă în 
bucătărie și să se așeze acolo la masă. 

— Au arme sub haine, șopti ea înfricoșată când reveni în 
cameră. 

Ceea ce îl făcu să își reamintească de intenţia sa. La desert îi 
informă pe ceilalți că intenţiona să asigure independenţa 
financiară a fiecărui membru al familiei. 

— Și a lui Lino, adăugă el. 

Fiecare ar urma să primească zece milioane de dolari, un 
capital din ale cărui dobânzi se putea trăi confortabil, fără ca 
vreodată cineva să fie nevoit să mai facă în vreun fel bani. 

— Firește că vor fi plătite impozitele pe donaţii, interveni 
Cesare pe tonul funcţionarului de la finanţe. 

Tatăl își drese sonor glasul, luă șervetul de pe genunchi, îl 
puse lângă farfurie și încruntă sprâncenele stufoase: 

— Bine, dar eu nu voi înceta să muncesc. 

— Dar nu mai trebuie să muncești! 

— Un om sănătos trebuie să muncească. Așa este viaţa. John, 
nu putem toți trăi din dobânzi! Trebuie să existe și cineva care 
coace pâinea, care repară pantofii și așa mai departe. Voi 
accepta banii, voi spune mulțumesc și voi înceta să îmi fac griji 
că aceștia nu ne vor mai ajunge. Asta va fi o ușurare, da. Dar eu 
cred că în fond am această grijă doar pentru că noi am 
organizat lumea într-un mod atât de curios, încât cineva care își 
vede de treabă cinstit nu se poate întreţine din ea. 

John îl privi și i se păru că tocmai făcuse o propunere cât se 
poate de jalnică. lar Helen puse capac la toate cu limba ei 
ascuţită: 

— Noi nu vom accepta banii tăi. Îmi pare rău. Știu că ai fost 
bine intenţionat. Dar nu avem nevoie de ei. Avem fiecare 
profesia noastră, câștigăm bine și avem tot ce ne trebuie. 

— Inţeleg, spuse resemnat John și îl privi pe fratele lui mai 
mare. 

Acesta dădu aprobator din cap, dar brusc pe chipul lui apăru o 
umbră care nu existase până atunci. John se întrebă dacă Helen 
luase de una singură această decizie. Aici, la masă, oricum nu 
existase posibilitatea să o discute. 

— Acum câţiva ani, începu să povestească tatăl, cineva de pe 
strada aceasta a câștigat la loto. Gianna, îţi aduci aminte de el? 


VP - 187 


leșea mereu la plimbare cu pudelul acela cu o buclă albă pe 
frunte... Un rus, Malkov sau așa ceva... 

— Malenkov, îl corectă mama. Karol Malenkov. Dar era din 
Polonia. 

— Malenkov, corect. A câștigat la loto două milioane de dolari, 
cred. Era șofer de autobuz. A încetat să mai muncească, doar 
ieșea la plimbare. Îl vedeam mereu pe fereastra aceea mică din 
atelier, era cu câinele. Un an mai târziu, am aflat că a murit. 
Soţia lui spunea că nu i-a făcut bine să lenevească. La un 
moment dat, inima i-a devenit atât de leneșă, încât a încetat să 
mai bată. 

— Bogăția îți complică viața, interveni Helen. Poate că încă nu 
ești convins de asta. Dar acum ai o vilă mare, mașini, un iaht, 
angajaţi casnici... De toate acestea trebuie să te ocupi. Și asta ia 
timp, timp pe care nu îl mai ai pentru tine. Nu te întrebi 
câteodată dacă proprietatea mai este a ta? 

— Ei da, replică prudent John, mai înainte toată ziua livram 
pizza pentru a putea să îmi plătesc chiria. Și aveam și mai puţin 
timp pentru mine. 

Nu voia să îi spună chiar așa de direct că ea nu avea habar 
cum era să fii bogat. 

— Dar bodyguarzii! exclamă ea. Pentru Dumnezeu, John, 
decât să trebuiască să am în jurul meu paznici mereu, aș fi făcut 
altceva. 

— Să ai un bilion de dolari este ceva cam ieșit din comun, 
recunosc, zise John. Asta trebuie să fie. 

— Nu, nu. Acum am câștigat eu însămi fiecare dolar pe care îl 
am. Mi-aș pierde acest simțământ de independenţă dacă aș 
accepta banii de la tine. 

John ridică din umeri: 

— Cum vrei tu. 

Nici nu mai era acum vorba despre Cesare, nu? 

e 

Pe drumul către cafeneaua în care tatăl lui o ceruse în 
căsătorie pe mama, Helen îl întrebă de ce nu împărțea banii la 
organizaţiile de binefacere. 

— Îţi poţi opri zece milioane și poţi trăi din dobândă, așa cum 
ziceai. Și-atunci nu va mai trebui să-ţi faci probleme nici cu 
sărăcia și nici cu bogăţia. 

— Eu îmi fac cu totul alte probleme, mărturisi John. 


VP - 188 


Soarele strălucea sus pe cer, făcând să sclipească cutiile 
poștale de la colţurile străzilor și cablurile felinarelor. Circulaţia 
era intensă. 

Părinţii, braţ la braţ, o luaseră ceva mai înainte, iar John le 
povestea fratelui său și cumnatei despre profeția legată de 
moștenirea primită de la strămoșul lui și despre sentimentul că 
trebuia să păstreze banii pentru un plan pe care îl putea realiza 
doar cu mulţi bani, plan despre care încă nu știa cum trebuia să 
arate. 

Ca în fiecare an, proprietarul cafenelei le rezervase masa. 

— Eu stăteam aici, povestea mama cu un zâmbet melancolic, 
iar tatăl vostru acolo. Exact pe acel scaun. 

— Desigur că astăzi nu mai este același scaun, bombăni tatăl 
și tuși ca să nu lase să se vadă cât de impresionat era. 

— Beam cappuccino. 

— Nu era cafea con latte? 

— Fuseserăm la cinematograful de pe strada 5, cel cu turnuleț 
albastru, pe care mai târziu l-au dărâmat. La un film cu Cary 
Grant. 

— Deasupra acoperișurilor de la Nisa. Ăsta era titlul filmului. 

— Știu că eram cu gândul la acel film. Și el m-a întrebat brusc 
dacă vreau să mă căsătoresc! Imaginaţi-vă! 

— Imi era teamă că, dacă nu o întreb atunci, nu o mai întreb 
niciodată. 

— Pe-atunci tatăl vostru semăna puţin cu Cary Grant. 

— Ei da... 

— lar eu am răspuns imediat „da”, fără să mă mai gândesc 
nici măcar o secundă. 

EI îi luă mâna în mâna lui plină de zgârieturi și de pete lăsate 
de trecerea anilor. 

— Te-ai mai căsători cu mine, dacă ai putea să dai timpul 
înapoi? 

Ea îl strânse în brațe: 

— Oricând. 

Se sărutară, se îndepărtară unul de altul, de parcă nu s-ar fi 
cuvenit să stea îmbrăţișaţi, și râseră împreună când își dădură 
seama cât de demodată era reacţia lor. 

Apoi comandară cu toţii cappuccino - doar Helen ceru un 
espresso - și fursecuri. John avu impresia că deslușește o 
anumită tensiune pe chipurile fratelui său și cumnatei. Această 


VP - 189 


scenă, care se repeta an de an aproape identic, nu părea să îi 
predispună la o atitudine de îndrăgostiţi. 

Pe drumul de întoarcere, Cesare se implică surprinzător într-o 
discuţie despre fotbal, subiect pe care Helen îl găsea plictisitor, 
așa că ea se alătură socrilor ei. John avu impresia că în mod 
intenţionat Cesare rămăsese în urma celorlalți. 

— Să revenim la chestiunea cu banii..., schimbă brusc Cesare 
tema discuţiei, dar se opri de parcă nu ar fi știut cum să 
continue. 

— Da? încercă John să îl încurajeze. 

— Acum câteva luni, am primit o informaţie referitoare la 
acţiuni. Părea o chestie sigură. De aceea m-am gândit să risc. 
Cesare șovăi, apoi continuă: Helen nu știe nimic despre asta. A 
ieșit prost, normal, și partea proastă este că acum am probleme 
cu rata pentru casă, și... 

— Este clar. Trebuie să îmi dai doar un număr de cont. 

— Ştii, ca funcţionar la finanțe nu ai cum să câştigi ceva în 
plus și de aceea m-am gândit când ai făcut oferta... 

— Cesare, nu trebuie să te justifici. Helen nu va afla nimic, îţi 
promit. 

Fratele lui se uită în jur și, când fu sigur că jumătatea lui nu 
putea să vadă, îi strecură lui John un bileţel, pe care trebuie să îl 
fi scris în toaleta cafenelei. 

— ȘI, John, nu zece milioane, te rog! 

— De ce nu? 

Bărbia lui Cesare tresări ciudat. 

— Așa cum am spus, vor exista impozite pentru donații și nu 
am să pot să le ascund de Helen. 

— Înţeleg. Cât vrei? 

— Tranșa neimpozabilă este de zece mii de dolari pe an. Dacă 
acum mi-ai da zece mii și la anul încă zece mii... 

— Douăzeci de mii? Nu mai mult? Vorbești serios? 

— Doar ca să acopăr pierderea. Pe urmă mă descurc. 

— Bine. Așa fac. Nicio problemă. 

— Mulţumesc. Cesare oftă, apoi continuă: Eu nu m-aș 
descurca deloc cu zece milioane de dolari, sincer să fiu. Nu știu 
cum o va face tata. Și tu? Nu înţeleg cum de nu îţi pierzi tu 
capul. 

John ridică din umeri: 

— Se poate întâmpla și asta. 


VP - 190 


Ei au trebuit să se întoarcă la Chicago cu un zbor de după- 
amiază, pentru că Cesare avea liber doar o zi, așa că s-au 
despărțit cu multe îmbrăţișări și sărutări în care a fost implicat și 
John, și nu fără lacrimi de mamă. Când taxiul s-a pus în mișcare 
și-au fluturat mâinile în semn de rămas-bun, în timp ce ambii 
bodyguarzi păreau niște umbre, unul sus, în cadrul ușii, celălalt 
lângă un felinar de pe stradă. 

Apoi reveniră în camera de zi, iar tatăl destupă un Chianti. 

— Ştii, John, zise el după prima sorbitură, eu sunt un bărbat 
norocos. Da, nu o arăt totdeauna - poţi fi fericit și uneori poți să 
uiţi asta, și să te comporți ca un bou. Dar când judec limpede, 
îmi dau seama că sunt un om fericit. Nu doar pentru că m-am 
căsătorit cu mama ta și pentru că avem o căsnicie fericită, deși 
desigur că astea sunt foarte importante. Dar înainte de toate 
sunt fericit pentru că îmi iubesc munca. Știi, îţi poţi iubi soţia, 
ceea ce este un lucru frumos, dar de câte ori pe zi și cât de mult 
îți vezi soţia într-o zi? O oră, poate două. Dar treaba ţi-o faci 
zilnic timp de opt ore și chiar mai mult, și de aceea este decisiv 
dacă ea îţi place sau nu îţi place. lar mie îmi place ceea ce fac. 
Îmi place pielea - cum o simt la pipăit, cum miroase -, îmi place 
să o croiesc, să trag sfoara cu sula; îmi place zgomotul făcut de 
ciocan când fixez un toc și îmi place să cos cu mașina o nouă 
talpă. Bine, nu sunt cel mai bun cizmar din lume. Cu siguranţă. 
Mai ales pentru că de mult timp nu am mai confecţionat pantofi, 
ci doar am reparat. Pantofii mei i-am făcut eu, dar este mult 
timp de-atunci. Zece ani? Mai curând cincisprezece. Nu are 
importanță. Dar ce vreau să spun este că mă simt bine când mă 
aflu la mine în atelier, între pantofi, cu sculele atârnate pe 
perete, cu vechile mașini care miros a ulei, cu cutiile cu cremă. 
Din când în când mai vine câte cineva, mai schimb o vorbă, apoi 
sunt iar singur și îmi pot urma firul gândurilor, în timp ce mâinile 
astea bătrâne lucrează de la sine. Mai sorbi din pahar și plescăi 
din limbă de plăcere, apoi continuă: Acum înţelegi de ce nu 
vreau să renunţ să muncesc? Muncesc cu plăcere, deci de ce ar 
trebui să renunţ la muncă doar pentru că se numește „muncă”? 

John dădu din cap. 

— Da. Dar iei totuși banii. 

— Așa este, am spus da. Tu poţi să mi-i dai, iar pe mine mă va 
bucura că nu va mai trebui să îmi fac griji din acest punct de 


VP - 191 


vedere. Ştii ce griji îmi făceam? Doar că ceea ce câștig cu 
atelierul nu va mai fi suficient și că voi fi nevoit să mă angajez la 
o fabrică. A fost un adevărat noroc că mi-am cumpărat casa 
atunci și că am plătit-o, pentru că, dacă ar trebui să plătesc 
chiria actuală, nu aș mai reuși. Nu știu cât vor mai supravieţui 
micile afaceri, nu mă pricep la asta, alţii trebuie să își facă 
asemenea griji. 

— Acum mai lasă-l și pe băiat să vorbească, interveni mama. 
la spune, John, tu ce griji ai acolo, în Italia? 

John ţinea cu ambele mâini paharul, așa cum un prezicător 
ține globul previziunilor, și privea lichidul roșu întunecat din el. 
Lumina lustrei vechi de treizeci de ani proiecta sclipiri pe 
suprafaţa lui. Vinul avea un iz puternic și parfumat. 

— Povestiţi-mi ce știți voi despre Lorenzo, îi rugă el. 


VP - 192 


15. 


Stătea pe locul ei împietrită, nemișcată, buimacă și accepta 
totul fără nicio împotrivire. Nu sesiza că avionul accelera pe 
pistă și decola, privea fix în faţă în timp ce i se spunea cum 
funcționau centurile de siguranţă și masca de oxigen, știa doar 
că în jurul ei se aflau oameni și zgomote, și cu asta gata. 

De parcă ar fi bănuit, că va fi o surpriză. Doamne, asta a fost! 
Dacă ar fi avut lacrimi, și-ar fi dorit mai mult decât orice să 
poată să plângă din cauza a ceea ce se petrecuse. Inima îi bătea 
încă nebună, de parcă nu trecuseră ore de când ţipase, mușcase 
și zgăriase, și personalul hotelului trebuise să o târască fără voia 
ei. Dacă ar fi pus mâna pe un cuţit, ar fi devenit o ucigașă. Mai 
simțea și acum acea ură sălbatică, acea disperare infinită ce 
clocotea în ea și îi făcea bine să își imagineze cum îi tăia lui 
gâtul cu cuțitul, cum îl castra ca pe un câine. 

Ursula Valen, studentă la istorie și ziaristă liber-profesionistă 
în Leipzig, de douăzeci și șase de ani, din nou singură de două 
ore și cincizeci și cinci de minute, închise ochii. O durea atât de 
tare! Ca o rană în stomac, în suflet. De parcă el i-ar fi tăiat o 
parte din ea. Îi venea să se îndoaie de durere, să ia poziţia 
embrionului, să se tăvălească într-un pat, să urle și să bocească 
tot restul vieţii. Știa că nu va face asta, că mâine își va relua 
munca și că nimeni nu va observa ce se petrecuse. 

Cel mai rău lucru nu fusese să deschidă ușa și să îl vadă gol. 
Nici să o descopere pe acea femeie, bineînţeles goală și ea. 
Ceea ce îi trecuse ca o lamă prin trup și prin suflet fusese cum i 
se adresase el. Cum îi vorbise, cum se mișcase, tonul, gestica... 
Toate acestea fuseseră ale ei, iar acum el le oferea altcuiva! 
Ceea ce ea considerase a fi iubirea ei, ceva unic, fusese doar o 
învârteală personală, un tertip pentru a se culca cu femeile. 

Câţi bani cheltuise ea, câte contracte refuzase pentru a fi cu 
el la New York cât mai des! În această legătură sacrificase pe 
puțin contravaloarea unei mașini la mâna a doua de clasă 
mijlocie, iar el o înlocuise pur și simplu! 

Să respire. Să respire, simplu. Să inspire. Să expire. Și să nu 
se gândească la nimic. Să simtă cum corpul se lăsa pe scaun. Să 


VP - 193 


simtă adierea rece a instalaţiei de climatizare. Să asculte 
bubuitul motoarelor, discuţiile purtate de cei care stăteau pe 
locurile de lângă ea... 

— Ascultă, John este americanul oarecum instruit al secolului 
XX care tocmai se sfârșește. Era vocea unei femei, de 
nesuportat, ascuţită, dură. Cum poate cineva ca el să creadă 
serios în ceva ca acea profeție? 

— Nu am avut impresia că ar crede în ea. Era vocea unui 
bărbat, nesigură, blândă, nemulțumită. A luat la cunoștință de 
existenţa ei și se întreabă dacă are vreo legătură cu el. 

— Nu, nu, dragule. A zis clar că vrea să păstreze banii, 
deoarece crede că va avea nevoie de ei toţi pentru a îndeplini 
profeția. 

— Așa a zis? 

— Da, așa a zis. 

In interiorul ei, o voce insista în continuare că ea bănuise tot. 
Când primise sarcina de a scrie un reportaj amplu referitor la a o 
suta aniversare a automobilului? În decembrie. Deja atunci 
fusese clar că cercetările o vor duce la Chicago și Detroit. Și de 
atunci de câte ori se văzuseră ori vorbiseră la telefon? În tot 
acest timp ea nu spusese o vorbă despre asta. A zbura de la 
Chicago la New York pentru a-i face o surpriză nu fusese ceva 
chiar atât de spontan cum încerca ea să își închipuie. Acest plan 
îi fusese insuflat de gelozia ei cu luni de zile înainte. „Ce face el 
când eu nu sunt cu el?” 

Acum știa. Se tăvălea cu studentele tinere. 

— Ei, da, poate că ai dreptate. Din nou vocea bărbatului, care 
de fapt voia doar să fie lăsat în pace, nu ţinea să se certe. Poate 
că într-adevăr se gândește la asta. Și nu cred că este chiar atât 
de rău lucrul acesta. 

— Pe mine mă enervează. La fel cum mă enervează faptul că 
Marjorie nu iese din casă atunci când horoscopul zilei o sperie. 

El devenise o apariţie atrăgătoare de când îl întâlnise la balul 
cu presa al Societăţii internaţionale de istorie. Doctor Friedhelm 
Funk. Cu cincisprezece ani mai în vârstă decât ea, mamă 
americană, tată german, crescut în Germania, mai târziu cu o 
strălucită carieră științifică în SUA, conferenţiar universitar 
pentru științe istorice la New York, consilier la ONU. Lui îi 
aparţinea studiul privind culisele conflictelor balcanice pe care 
secretarul general al ONU l-a consultat înainte de a lua deciziile 


VP - 194 


în urma conflictului din Bosnia. Cum ar fi putut ea să nu se simtă 
flatată de interesul manifestat de acesta? Cum ar fi putut să 
reziste laudelor lui aduse muncii ei? 

Prin asta el doar o inclusese în haremul cu care jongla în 
dormitorul lui. 

— Ceea ce pot eu să înţeleg este că acest Giacomo Fontanelli 
a crezut în viziunea lui. El a trăit în secolul al XV-lea. Pe atunci 
era normal. Dar astăzi? Te rog! 

Despre ce vorbea femeia aceea? Fontanelli - acest nume îl 
mai întâlnise odată, într-o altă viaţă, într-o lume plină de visuri și 
de iubiri care te orbeau. Nu era vorba despre tânărul care 
moștenise un bilion de dolari? Pe atunci ea considerase la 
început totul o minciună gazetărească, dar era totuși adevărat. 
Dobânzi și dobânzi la dobânzi timp de cinci sute de ani - toate 
magazinele socotiseră totul până la ultimul ban. De atunci în 
Germania numărul carnetelor CEC făcute pentru nou-născuţi se 
triplase. 

Ursula Valen aruncă o scurtă privire laterală. Bărbatul i se 
părea cunoscut. Da, îi văzuse fotografia în B/LD, era un frate mai 
mare al moștenitorului bilionului. Singurul căsătorit. „Dacă 
acesta ar fi avut un fiu, el ar fi devenit cel mai bogat om din 
lume”, scriseseră ziarele în maniera lor inimitabilă. „Așa că 
angajatul serviciului financiar american rămânea cu venitul 
anual de patruzeci de mii de dolari”. Prin urmare, femeia trebuia 
să fie soția lui. 

O profeție? Ce fel de profeție? 

Ursula Valen își drese glasul. 

— Scuzaţi-mă, surâse ea cât mai bine, nu am putut să nu aud 
discuţia dumneavoastră... Numele dumneavoastră este 
Fontanelli, nu? Privirile sceptice ale celor doi se mai încălziră, în 
special ale femeii, când ea adăugă: Sunt ziaristă, din Germania. 
Imi pot permite să vă întreb ce este cu această profeţie...? 

e 

Pe drumul de întoarcere în Europa, John luă decizia de a căuta 
familia vărului său decedat, Lorenzo. Nu ar fi putut să spună ce 
urmărea, dar simțea o pornire căreia nu i se putea opune, de a 
descoperi cât mai multe posibil despre tânărul pe care nu îl 
cunoscuse niciodată. 

Când sosi la Portecéto, Marvin dispăruse fără să lase nicio 
vorbă. Jeremy îl informă că în dimineaţa de luni acesta 


VP - 195 


telefonase, după care plecase fără să spună nimic, luându-și și 
sacul. Sofia, menajera, credea că îl văzuse ceva mai departe pe 
stradă, când îl luase o mașină. Francesca adăugase, fără a fi 
întrebată, că ea dereticase deja camera. Işi mușca nervoasă 
buza inferioară, de parcă se considera vinovată că musafirul din 
America o tulise. 

— Ciudat, zise John. 

Aproape că se bucurase că va petrece seara cu Marvin. Dar se 
pare că pe acesta îl apucase dorul de casă când rămăsese 
singur în toată clădirea și plecase. 

Restul zilei John și-l petrecu învârtindu-se în jurul aparatului 
telefonic, tot amânând momentul în care să își sune rudele din 
Roma. Acestea nu îl cunoșteau. Pentru ele el trebuia să fie 
beneficiarul morţii lui Lorenzo. Abia când soarele apunea 
umplând camera cu o lumină roșie-portocalie, înhăță aparatul și 
formă numărul. 

Și, ca să vezi, femeia de la celălalt capăt al firului, mama lui 
Lorenzo, soţia vărului tatălui lui John, aproape că își ieși din fire 
de bucurie că cineva se interesa de fiul ei decedat. Da, sigur că 
putea să vină oricând putea el. Chiar și mâine, nu era nicio 
problemă, ea era oricum acasă. 

Când puse receptorul jos, John se simţi ușurat, dar cu cămașa 
leoarcă de sudoare. Soarele dispăruse la orizont într-o lumină de 
un roșu-închis, iar cerul era plin de stele la zenit. Ridică privirea 
către punctele luminoase de pe bolta neagră și își spuse că, 
raportat la mărimea Universului, nu avea nicio importanţă ce 
făcea el aici. Dacă el salva ori nu salva viitorul omenirii, stelele 
vor continua să lumineze cu o indiferență sublimă. 

e 

În dimineața următoare, fu surprins să dea peste Marvin în 
salon, tolănit pe canapeaua albă şi răsfoind o revistă 
englezească de muzică. 

— Ei, întrebă acesta fără să ridice ochii, a fost vreme 
frumoasă la New York? 

— Da, aşa s-ar putea spune, răspunse John, a fost frumos. Se 
așeză într-unul dintre fotolii. Mă mir că te afli aici. Aseară aș fi 
pariat că ai luat avionul spre casă. 

— Nici gând! Îmi place aici. Dar rămân doar dacă nu ai nimic 
împotrivă. 

— Bineînţeles că nu am, ţi-am mai spus. 


VP - 196 


Îl irita faptul că Marvin nu îl privea în timp ce ei discutau. Și 
nu își putea lua ochii de pe pantofii negri și grosolani ai lui 
Marvin, sprijiniți fără nicio reţinere pe rezemătoarea canapelei. 

— Bine, zise John străduindu-se să nu își exteriorizeze iritarea, 
și ce intenţionezi să faci aici, în Italia? 

— Ceea ce mă preocupă permanent. Să mă strecor prin viață, 
răspunse scurt Marvin și se adânci în contemplarea unei 
ilustraţii ce reprezenta o chitară bas lăcuită în negru. 

Se scărpină vârtos pe spinare, timp în care pantofii îi alunecau 
încoace și-ncolo scoțând un sunet de râzătoare pe care John îl 
percepea aproape fizic. 

— Nu ai putea, te rog, să îţi dai picioarele jos de pe canapea? 

Marvin ridică privirea nemulţumit: 

— Vrei să fii ironic sau ce? 

— Asta este piele alpaca. Pot de-aici să observ dungile negre 
lăsate de pantofii tăi. 

Marvin nu se clinti un milimetru. 

— Părerea mea este că nu ai să ajungi cerșetor dacă îţi 
cumperi una nouă. 

— Așa este, dar nu voi face asta, ripostă John pe un ton tăios 
la care nici el nu se așteptase. Cineva a muncit multe ore la 
canapeaua asta și a facut-o cu multă atenție. Chiar dacă mai 
sunt încă atât de bogat, lucrul ăsta nu-mi dă dreptul să calc în 
picioare munca lui. 

— OK, OK, calmează-te! Marvin cobori picioarele pe podea, 
rămânând însă într-o poziție absolut nenaturală. Mulţumit? 

John se întrebă dacă era normal să înceapă o ceartă din cauza 
unei canapele confecționate dintr-o piele extrem de sensibilă. 

— Îmi pare rău. 

— OK, răspunse generos Marvin. Ca să fiu cinstit, te înțeleg. 
Acum ești un om bogat, iar oamenii bogaţi au lucruri cu care 
trebuie să fie atenţi. 

John nu spuse nimic. Constată evidenţa consternantă că ei doi 
nu mai erau camarazii și tovarășii de suferinţă de-acum trei luni 
și că nici nu vor mai fi vreodată. Într-un mod greu de descifrat, 
interveneau între ei banii. 

— De fapt, am fost la Constantina, explică subit Marvin. 

— Ah, exclamă John și, pentru că Marvin nu mai spuse nimic, 
continuă el: Bun, eu... dacă vii de-acolo... credeam că a fost 
doar o aventură. 


VP - 197 


— Chiar este. Și încă ce aventură! Nici nu îţi imaginezi ce 
nebună este după mine. Martin continuă să răsfoiască revista. 
Săptămâna trecută am făcut sex de ne-au ieșit ochii din cap și 
m-am gândit că o pauză de câteva zile ne-ar face bine. Râse 
zgomotos, apoi adăugă: Procuroare începătoare... A rămas 
trăsnită când i-am oferit o ţigară cu marijuana. Cred că până 
acum nu a mai fumat așa ceva. 

John clipi surprins. Marvin trebuie să fie nebun să aducă cu el 
marijuana. 

— Și cu Brenda cum rămâne? 

Marvin făcu cu mâna un gest de lehamite. 

— Uită asta. În ultimul timp au intervenit probleme. Lăsă 
deoparte revista, se întinse și examină mobilierul din salon de 
parcă i-ar fi stabilit valoarea. la spune, cu siguranţă că ai o 
slujbă pentru mine, nu? 

— O slujbă? 

John rămase încremenit. 

— Mă gândeam că m-ai putea angaja ca secretar personal sau 
cam așa ceva. Omul tău la toate. Ca în cazul ceasului de la tatăl 
tău. Trebuie să accepţi faptul că am rezolvat treaba cu brio 
pentru tine, nu? Dacă tipul de la amanet ar fi observat că 
numele tău era gravat pe capacul ceasului, nu ar fi ajuns cei o 
mie de dolari pe care mi i-ai trimis. 

John îl privea cu ochii mari. Se simţea total luat prin 
surprindere: 

— Nu știu... 

— Ai nevoie de așa ceva, omule! Vocea lui Marvin căpătă 
același ton cântat cu care el i se adresa lui Konstantinos, pentru 
a-i mai acorda încă o dată credit, în ciuda datoriilor pe care le 
avea. Acum ești bogat, ești celebru. Nu te mai poţi deplasa 
nicăieri fără gardă de corp. Peste tot oamenii sunt cu ochii pe 
tine. Banii tăi reprezintă o colivie de aur, de aia ai nevoie de un 
secretar personal. Cineva ca mine - inteligent, inventiv, de 
încredere. Cineva pe care să îl pui să scoată castanele din foc 
pentru tine, fără să facă vâlvă. 

John se simţea la înghesuială. Pe undeva chestiunea nu îi 
plăcea. Despre fiecare slujbă pe care Marvin o avusese, acesta îi 
povestise cele mai înfiorătoare lucruri, despre cum fusese 
exploatat și cât de rău fusese tratat. Și pe parcursul timpului 


VP - 198 


începuse să se cam îndoiască de faptul că Marvin fusese 
totdeauna chiar atât de nevinovat de cele întâmplate. 

Pe de altă parte, pe măsură de Marvin îi vorbea, i se părea că 
mai face un pas inevitabil înainte. De parcă doar astfel ar putea 
exista o nouă bază între ei. In cele din urmă, spuse lipsit de 
entuziasm: 

— Bine, ești angajat. 

— Hei, știam eu că mă pot baza pe tine, omule, rânji Marvin. 
Cred că ar fi în regulă ca eu să locuiesc aici. În definitiv, 
secretarul tău trebuie să îţi stea în imediata apropiere, nu? 
Probabil că o umbră trecu pe chipul lui John, pentru că Marvin se 
grăbi să adauge: Pentru început, cred. Apreciez că miss 
Constantina niciodată sătulă va insista ca pe viitor să mă mut la 
ea. Ah, da... cu cât mă plătești? 

John nu avea niciun chef să își bată capul cu acest subiect. 

— Tu cu cât ţi-ai închipuit că te plătesc? 

— Ce-ar fi cinci mii de dolari pe lună? 

— OK. 

Ce reprezentau pentru el cinci mii de dolari? O respiraţie mai 
îndelungată, nimic mai mult. Oricum Marvin își va petrece tot 
timpul cu Constantina. 

Lui John îi veni o idee. Luă notesul pe care îl avusese cu el în 
timpul zborului și trecu cu privirea peste notițe. 

— Chiar acum aș avea ceva pentru tine, zise el. 

— la să vedem, spuse Marvin cu un entuziasm distant. 

— Am nevoie de cărţi în limba engleză. Nu îl pot trimite pe 
Jeremy, pentru că el este spaniol și cunoaște doar atâta engleză 
cât are nevoie un valet. Și ca să mă duc eu însumi, cu 
bodyguarzii după mine și cu toate celelalte, aș vrea să evit asta. 

— Cărți? 

Marvin se uita la el de parcă până acum nu ar mai fi auzit 
cuvântul cărți. 

— Tot ce se găsește având ca temă protecţia mediului, 
creșterea populației, efectul de seră, poluarea aerului, dispariţia 
speciilor, gaura din stratul de ozon și așa mai departe. O 
bibliotecă completă privind viitorul omenirii. 

— Un moment, mormăi Marvin. Trebuie să-mi notez. Ai ceva 
de scris? 

John îi întinse pixul din mapa lui cu notesul, și Marvin începu 
să noteze pe ultima copertă a revistei lui. 


VP - 199 


— Deci, ce era? Protecţia mediului și mai ce? 

John îi mai dictă o dată lista. 

— Și, în plus, cărți având ca temă economia și finanţele. Ce 
poţi să găsești. 

— Vei avea nevoie de câteva rafturi, cred. 

— Da. Le poţi procura imediat. Și le poţi monta. Unul dintre 
saloanele mici din spate îl vom transforma în bibliotecă. 

În timp ce scria, Marvin își încreţi fruntea: 

— Ai o idee unde aș găsi aici, în ţara spaghetelor, cărți în 
limba engleză? 

— Nu, mărturisi John. Eu aș încerca la Florența, este oricum 
un oraș universitar. 

— O rezolv eu. Pot lua Ferrariul? 

— De el am nevoie și eu, răspunse John. Marvin îi va cere și 
periuţa de dinţi, dacă îi dă orice. Apoi continuă: Poţi lua una 
dintre furgonete. Cheile sunt la Sofia. 

— Asta este menajera? 

— Da. 

— OK. Marvin se ridică fără niciun chef. Merge mai repede 
decât m-am gândit eu. Cu această ocazie deschid un cont și ce 
mai trebuie, OK? 

— Da. Numărul de cont i-l poţi da lui Jeremy, el administrează 
toate chestiunile. 

— Văd că la tine totul este ordonat. Plecă, dar se opri și se 
întoarse cu o expresie de nemulţumire pe chip. Șovăia. Te mai 
pot întreba ceva? 

— Evident. 

— Dacă ţi-aș fi cerut, mi-ai fi dat și zece mii, nu? 

John ridică din umeri. Nici el nu știa asta. 

— Fir-ar..., bombăni Marvin și ieși din încăpere. 

(J 

Când după puţin timp sună telefonul, știu că era 
necunoscutul. Pur și simplu știu. 

— V-aţi gândit? vru să știe vocea aceea sonoră. 

— M-am gândit tot timpul, răspunse John arţăgos. 
Întâmplător, aţi venit ieri de la New York la Paris cu avionul? 

— Poftim? Nu. 

Ca să vezi, putea și acesta să fie prins pe picior greșit. 

— Mi s-a părut că v-am recunoscut. 

Urmă un moment de liniște, urmat de un ușor râs. 


VP - 200 


— Bună încercarea. Apoi tonul redeveni suveran: Dar să 
revenim la planurile dumneavoastră. Ce veţi face cu mulţimea 
dumneavoastră de bani? 

— Cea mai bună idee a mea de până acum este să finanțez 
un proiect privitor la controlul nașterilor. 

De ce îi povestea asta? Pe de altă parte, de ce nu i-ar povesti? 
În fond, era o minciună. Adevărul era că se afla într-o stare 
confuză. Și asta nu era nevoie să i-o vânture pe sub nas 
celuilalt. i 

— Remarcabil. Părea aproape o laudă. Imi pot permite să 
întreb de motiv? 

John se duse la canapea, se așeză și, în timp ce vorbea, 
încerca să îndepărteze cu arătătorul umed urmele lăsate de 
pantofii lui Marvin. Degeaba. 

— Eu cred că toate problemele omenirii sunt legate una de 
alta. Problemele apar din situaţii care la rândul lor sunt urmări 
ale altor probleme. Și dacă urmărești un astfel de lanț până la 
începutul lui, totdeauna dai acolo de faptul că populaţia 
pământului crește necontenit. Creșterea populaţiei este ceea ce 
Saddam Hussein ar denumi „mama tuturor problemelor”. 

Formularea se părea că îl amuza pe interlocutor. 

— Până acum sunt de acord cu dumneavoastră. 

— Deci, nicio problemă nu va putea fi rezolvată de una 
singură, dar toate la un loc vor putea fi rezolvate dintr-un foc 
dacă se rezolvă problema aflată la originea lor. li plăcea să 
vorbească. Ideile îi veneau în timp ce vorbea, ceea ce nui se 
mai întâmplase. Era surprins de sine însuși. Continuă: lar 
problema creșterii populaţiei poate fi rezolvată numai prin 
controlul nașterilor. 

— Frumos. În principiu corect și în fond evident. Dar pentru 
originalitate ori pentru adâncimea gândirii nu vă pot acorda 
niciun punct, chiar de mi-aţi descrie concret cum trebuie să 
arate acest proiect. 

John ridică din sprâncene. 

— Cum să arate concret? Păi controlul nașterilor înseamnă 
protecţie anticoncepţională. Trebuie să le pui la dispoziţie 
oamenilor mijloacele, să îi înveţi cum se întrebuințează eficient 
și așa mai departe. Și asta pretutindeni în lume. 

— Despre ce „oameni” vorbiţi? Despre bărbaţi? Despre femei? 
Și ce vreţi să le puneţi la dispoziţie? Pastile? Prezervative? 


VP - 201 


— Astea sunt doar chestiuni de detaliu. 

— Exact, detaliu. Dar în viaţă sunt detalii care sunt esenţiale. 
Ce veţi face cu ţările care vă interzic asemenea acţiuni? Ţări în 
care guvernează căpetenii musulmane religioase ori unde Papa 
are o puternică influenţă? Și ce faceţi cu oamenii care vor să 
aibă mulţi copii? Vă înșelați dacă socotiți că în ţările în curs de 
dezvoltare vin pe lume doar copii nedoriți. 

— Hm... 

John trebuia să se mai gândească la aceste aspecte. Până 
acum ideile lui privitoare la modul de îndeplinire a profeţiei nu 
trecuseră peste nivelul palavrelor la o masă de cârciumă. 

— Eu cred că se apropie încet momentul la care ne vom 
întâlni, spuse necunoscutul. 

— Mai întâi trebuie să îmi spuneţi cine sunteţi, ripostă John. 

— Veţi afla când vom fi faţă în față. 

— Atâta vreme cât nu vă cunosc numele, nu mă voi întâlni cu 
dumneavoastră. 

O situaţie asemănătoare cu patul din șah, cam așa s-ar numi 
această situaţie. 

— Bine. Deci, încă nu. Dar, mister Fontanelli, vă rog, gândiţi- 
vă la un lucru: eu știu ce este de făcut. Dumneavoastră nu știți. 
Dacă vreţi să aflaţi, trebuie să veniți la mine, cel puţin atât. 

Și cu asta necunoscutul întrerupse legătura telefonică. 

John privi încruntat aparatul telefonic: 

— Cine se crede de fapt individul ăsta? 

e 

În dimineața următoare, dădu o fugă până la Roma, însoțit 
doar de Marco care, după o frână bruscă, afirmă sec că în cel 
mai bun caz el l-ar putea proteja de atentate și răpitori, dar nu și 
de ciocniri cu autocamioane. Ajunseră la periferie când se 
deschideau primele magazine, iar John cumpără un buchet mare 
de flori. Florăreasa, căreia îi spuse ce dorea el, îl asigurase că îi 
pusese în buchet flori potrivite unui caz de deces. 

Mama lui Lorenzo avea o tristețe care îi înfrumuseţa chipul, cu 
trăsături regulate, avea cel mult patruzeci de ani. Il întâmpină 
pe John gravă, dar amabilă, nu puse întrebări suplimentare când 
el îi explică cine era și amândoi intrară în bucătărie. 

— Tu semeni cu tatăl tău, spuse ea și îi oferi o ceșcuţă cu 
cafea. Când John i se adresă nesigur încă o dată cu „signora 
Fontanelli”, ea clătină capul și îi ceru: 


VP - 202 


— Spune-mi Leona, John! 

Nu arăta de parcă și-ar fi petrecut dimineaţa plângând. Arăta 
de parcă ar fi plâns fără întrerupere ultimele trei luni și abia cu 
câteva zile în urmă ar fi luat hotărârea de a se reîntoarce la 
viață. Tenul îi era străveziu, moale, și părul negru și lung era 
lipsit de strălucire. 

— În acea seară nu a venit acasă, povestea ea pe un ton 
neutru, cu privirea pierdută în depărtări. După prânz, s-a dus să 
se întâlnească cu cineva, un prieten de la școală. Parcă îl văd 
urcând colina aceea, îl puteam urmări de la fereastra bucătăriei 
și, câteodată, când privesc afară, mă gândesc că în clipa 
următoare ar putea să coboare colina și stau și aștept... Era o zi 
însorită. Pusesem florile afară după-amiază... Amuţi și rămase 
pierdută în gânduri. Reveni la realitate, îl privi pe John și îl 
întrebă: Vrei să îi vezi camera? 

John înghiţi în sec. 

— Da, cu plăcere. 

Era o cameră mare, la primul etaj, dar atât de 
supraaglomerată cu mobilă veche, de pe vremea bunicilor, și cu 
un pian mare, negru care părea ghemuit aici. Pe pian se afla un 
teanc de partituri, iar deasupra lor cutia flautului, deschisă, cu 
flautul pe jumătate acoperit de o batistă. Pe perete, deasupra, 
atârna o diplomă înrămată. 

— Este premiul pentru matematică pe care îl luase, explică 
Leona, care își ţinea braţele încrucișate ca într-o îmbrăţișare. A 
mai primit cinci sute de mii de lire, pe care le-a cheltuit imediat 
pe cărți. 

Făcu o mișcare scurtă cu mâna către raftul cu cărți. John 
încercă să deslușească titlurile. Multă matematică, astronomie, 
un manual de economie și un exemplar uzat al Raportului 
Clubului de la Roma. 

— Pot să-l scot? întrebă John. 

— Da, da. Citea din el deseori încă de când era mai mic. Nici 
măcar nu știu de unde îl avea. 

John scoase cartea. Pe fiecare pagină erau marcate 
numeroase fraze, subliniate cu culori diferite, erau observaţii pe 
margini ori în interiorul ilustraţiilor. Continuă să o răsfoiască. 
Italiana lui nu era suficientă pentru a înţelege conţinutul, tot ce 
putea citi erau notele. lar asta era de-ajuns pentru a-și da 


VP - 203 


seama că Lorenzo se ocupase de multă vreme de problemele de 
care John se lovise doar de puţin timp. 

Întreaga carte era prelucrată, de la început și până la sfârșit. 
John se simţea gol și trist ca un escroc pus față în faţă cu 
inevitabila demascare. Aici se petrecuse o oribilă greșeală. 
Soarta se înșelase. Un tip nedemn moștenise averea, cineva 
care nu era în stare să iniţieze cu ea ceva logic. 

Dintre pagini alunecă o bucăţică de hârtie și căzu pe podea. 
John o ridică imediat. Era un fragment dintr-un ziar. Într-o 
fotografie decolorată de vreme un tânăr de doisprezece- 
treisprezece ani se afla în faţa unei table mari, plină cu formule 
matematice și cu grafice. Tânărul ţinea în mână diploma, care 
acum atârna de perete, și privea serios și sigur de sine în 
aceeași măsură obiectivul aparatului fotografic. 

— Ah, aici o pusese! strigă Leona și luă hârtia. Am căutat 
articolul peste tot. Mulţumesc. 

Fotografia îl zguduise pe John. Nu doar că fusese atât de 
inteligent și de instruit, dar din fotografie radiau siguranţa de 
sine și hotărârea, calităţi pe care John și le dorise mereu pentru 
el. Nu găsea cuvântul potrivit. Poate superioritate, siguranţă. 
Defineau pe cineva care era stăpân pe viaţa lui. Poate chiar 
charismă. 

Acum înțelese de ce Vacchi fuseseră atât de siguri în ceea ce 
făcuseră. „Dar ceea ce nu pricep este cum de îl pot vedea în 
mine pe adevăratul succesor” - gândi el amar. Dar probabil că 
nici nu îl considerau așa. El se comporta ca un idiot. Era un 
visător, așa cum spunea mama lui mereu, unul fără țel și fără 
voinţa de a acţiona. Și cu siguranţă că nu era cel la care se 
referise profeția. El purta doar costumele lui Lorenzo, conducea 
mașina acestuia și locuia în casa lui. 

Leona deschise capacul glisant al unui birou masiv. Se ivi o 
mașină de scris mică și neagră, aproape o piesă de muzeu. 

— Aici își petrecea mult timp scriind. Bineînţeles că își dorea 
un computer, ca toţi băieții. Mașina de scris a moștenit-o de la 
bunicu-său, spuse ea și mângâie obiectul cu mâna. 

— Ce scria? întrebă John mai mult dând curs impresiei că ea 
asta voise să fie întrebată. 

Cel mai bine ar fi fost să fugă. S-ar fi evaporat în aer. 

— De toate, nu știu. Cândva, am să mă uit prin lucruri. Odată 
mi-a arătat o piesă de teatru. Nu știu dacă era una bună. A scris 


VP - 204 


mult scrisori, către tot felul de oameni. Și articole pentru ziarul 
școlii, chestii din astea. 

— Articole pentru ziarul școlii? 

Dintr-un motiv nedefinit asta îi trezi interesul. 

— In ultimul număr era unul, așteaptă... Se uită într-un teanc 
de fascicule subţiri cu ciudate desene simple pe coperte. Uite! 

John luă fascicula. Aceasta purta titlul ARitirata. Toaleta. 
Consultă cuprinsul. Principalul articol al numărului purta titlul 
Drumul omenirii în secolul XXI, de Lorenzo Fontanelli. John simţi 
cum pulsul i-o lua razna. 

Era incredibil. Era cu adevărat un articol lung, care analiza 
detaliat problemele cu care omenirea se vedea confruntată în 
noul secol. Pe zece pagini. 

— Pot să fac o copie? întrebă John cu gura uscată. 

— Poţi lua fascicula cu tine. Eu mai am câteva exemplare. Te 
rog, m-ar bucura. 

„Mulţumesc”, vru să spună John, dar brusc nu mai avu 
puterea să o facă. Răsfoise materialul și citise ultimul paragraf. 
Îl mai citi tulburat încă o dată. 

Lorenzo își încheiase articolul astfel: „Sunt o mulțime de 
probleme simultan, și la prima vedere stăm al naibii de prost. 
Dar eu voi arăta că în spatele acestora se află doar o simplă 
eroare de construire a civilizaţiei noastre, eroare de care noi 
înșine suntem vinovaţi - și de aceea tot noi o putem înlătura. 
Deci nu vă sinucideţi pripit, ci citiți numărul viitor din Rítirata!” 


VP - 205 


16. 


După ce convorbirea telefonică se încheie, Cristoforo Vacchi 
mai ţinu o vreme aparatul în poală, în timp ce privea undeva 
departe. Zâmbea ușor. 

Gregorio își drese glasul distrugând astfel farmecul clipei. 

Padrone oftă abia auzit. „Tinerii încă nu înțeleg forțele subtile 
care lucrează din culisele realităţii aparent obiective”, gândi el. 

— Te miri? îl întrebă el pe fiul său. 

— Firește. Mă întreb dacă știi ce faci. 

El puse telefonul deoparte. 

— Este vremea ca întreaga poveste să fie făcută cunoscută. 

— Asta contravine înțelegerilor. 

— Poate că pot pur și simplu face jocul sorții, nu să stau în 
calea ei, zise Cristoforo Vacchi. 

(J 

— Nimic! spuse Marco. Aici nu este nimic. 

John stătea înconjurat de vrafuri de hârtii, ca un strateg în 
mijlocul trupelor sale, privind rafturile golite și ușile larg 
deschise ale dulapurilor. 

— Nu am pierdut nimic din vedere? 

Guardul oftă: 

— Nu. 

După lungi insistenţe, Leona le permisese fără nicio tragere 
de inimă să răscolească lucrurile lui Lorenzo în căutarea 
manuscrisului ce ar fi conţinut partea a doua a articolului. 

— Dar în vremea asta eu ies, spusese ea. John îl adusese pe 
Marco, care citea în italiană mai bine decât el, și amândoi 
răscoliseră sistematic pentru a doua oară tot ce exista ca hârtie 
scrisă. Găsiseră poezii și piesa de teatru, ca și alte texte de 
proză, liste bătute la mașină de cărţi împrumutate de Lorenzo 
de la diverse biblioteci, studii lipsite de respect pe teme 
religioase, rezumate din materiale citite din domeniul biologiei și 
geografiei, toate fără o sistematizare  sesizabilă. Două 
bibliorafturi groase erau pline cu studii matematice, care lui John 
nu îi spuneau absolut nimic. 


VP - 206 


În timp ce căutau, dăduseră și peste manuscrise gândite 
evident pentru ziarul școlii - culegeri de citate din profesori, 
critici vehemente la adresa relaţiilor sociale și măsurilor luate de 
guvern, eseuri despre drepturile omului și protecția animalelor. 
Doar partea a doua a articolului nu era de găsit. 

— Poate că îl trimisese deja redacţiei, își dădu cu părerea 
Marco, care stătea pe podea în faţa patului ca un urs obosit și 
pe chipul căruia se citea clar că nu avea niciun chef să mai 
răscolească a treia oară teancurile de hârtii. 

John clătină din cap: 

— Va trebui măcar să facem ordine. 

e 

Biroul ziarului școlii se afla la subsol și dispunea de ferestre 
mici situate sus, așa că pe pereţi era mult loc pentru rafturile pe 
care stăteau înghesuite pachete deschise cu hârtie, sticle goale 
de bere și cola, cărți cu nenumărate semne lăsate între file și 
bibliorafturi pline până la refuz. Scaunele erau la fel de uzate ca 
mesele, ecranul singurului computer licărea, telefonul putea fi 
expus la un muzeu, iar imprimanta scotea necontenit sunete 
chinuitoare. Și mirosea pătrunzător a fum de ţigară. 

Așa că nu era de mirare că tânărul care li se prezentase drept 
redactor-șef era un băiat subţirel, cu păr ca paiul, cu ochi vioi în 
spatele ochelarilor cu ramă subţire, cu degete neastâmpărate 
care necontenit fie răsuceau ţigara, fie făceau notițe când ţigara 
ardea. 

— Ce onoare, ce onoare! îi întâmpină el și eliberă două 
scaune de cutiile de carton și scrumiere. Vă rog să luaţi loc, 
signor Fontanelli; din păcate, vă pot oferi pentru a sta doar 
locurile deosebit de modeste de care dispune ziarul nostru, ceea 
ce nu vrea să însemne că am avea ceva împotriva unei mici ori 
nu chiar mici donaţii... 

John se așeză. Marco preferă să rămână în ușă, cu brațele 
încrucișate. 

— La telefon v-aţi exprimat ceva cam... cum să zic... cam 
dubios, ceea ce mi-a stârnit firește curiozitatea, dacă-mi este 
permis. Am înțeles doar că Lorenzo era vărul dumneavoastră, 
corect? 

— Tatăl lui este văr cu tatăl meu, explică John. Nu știu dacă 
pentru situaţia asta de rudenie există o denumire. 


VP - 207 


— Ah, înțeleg, înţeleg. Nu, pentru moment nu-mi vine în minte 
un astfel de termen. Dar oricum spuneaţi că sunteţi în căutarea 
a ceva scris de Lorenzo... De sub un teanc de ziare, plicuri mari 
și o scufie tuguiată scoase un mic magnetofon, apoi continuă: 
Ah, v-ar deranja dacă aș înregistra discuţia noastră? Un interviu 
în exclusivitate cu cel mai bogat om din lume ar putea redresa 
tirajul publicaţiei noastre cronic ameninţat cu falimentul, lucru 
care, sincer să fiu, este de cel mai mare interes pentru mine 
acum. 

John ezită: 

— Nu prea știu... 

Tânărul gazetar deja manevra claviatura aparatului. 

— Interviu cu John Salvatore Fontanelli, bilionar, în după- 
amiaza de... unde este calendarul? Nu am idee în câte suntem 
astăzi, 7 iulie ori cam așa ceva. Puse cutiuța neagră între ei și 
adăugă: Signor Fontanelli, sunteţi o rudă îndepărtată a 
decedatului nostru coleg de școală, Lorenzo. Dacă mai rețin bine 
știrea din ziar, dacă Lorenzo nu ar fi decedat înainte de ziua 
sorocului, ar fi moștenit averea în valoare de un bilion - este 
adevărat? 

— Da, răspunse încet John. Se simţea din nou cam depășit. 
Da, este corect. 

— Acum aţi găsit printre documentele lui cea mai recentă 
ediție a celebrului și temutului nostru magazin Ritirata, iar în 
aceasta se afla prima parte a unui articol scris de Lorenzo 
Fontanelli despre problemele omenirii, după cum mi-aţi spus la 
telefon. Și aţi venit la redacţie pentru că dumneavoastră căutați 
a doua parte a articolului, în care ar trebui să se afle soluția 
acestor probleme. lertaţi-mi întrebarea, signore... 
dumneavoastră căutaţi la el ideea pentru folosirea judicioasă a 
legendarei averi? 

John îl privea. Băiatul părea a fi pe fază, și pe deasupra și cam 
escroc. Arătă către casetofon: 

— Închideţi-l. 

Ochii din spatele ochelarilor sclipiră, de parcă posesorul lor 
tocmai suferise un atac de debilitate. 

— Signore, nu este mare lucru, vă pun doar câteva întrebări, 
iar dumneavoastră... Văzu că Marco se mișcă aproximativ un 
milimetru și se grăbi a opri casetofonul. Bine, bine... 

— Deci, vru să știe John, ce este cu manuscrisul părții a doua? 


VP - 208 


— Hm... Mă puneţi în dificultate, zise tânărul al cărui nume 
John îl uitase. Antonio sau ceva asemănător. Mai exact nu îl am. 

John și Marco schimbară o privire. Apoi John spuse încet: 

— Dacă este o problemă de bani, bineînțeles că mă voi arăta 
recunoscător printr-o donaţie ce nu va fi mică. 

— Da, da, sper asta, dar vedeţi dumneavoastră, eu am 
publicat prima parte fără a avea în mână partea a doua, pentru 
că Lorenzo îmi promisese sus și tare că o are ca și terminată și 
mi-o va trimite neîntârziat. În astfel de situaţii am avut 
totdeauna încredere în el. Aș zice că nimănui nu îi putea trece 
prin cap că va băga în gură o pară plină de albine. Oricum nu 
am partea a doua. In numărul viitor publicăm un necrolog în loc 
de asta. 

— A spus că voia să vi-o trimită? îl întrerupse John. Dar 
Lorenzo era elev al acestei școli, nu? 

— Așa este, dar el nu venea niciodată în acest birou. Cred că 
avea ceva contra fumului de ţigară, care nouă ne este necesar 
când lucrăm. De cele mai multe ori vorbeam la telefon, din când 
în când în curtea școlii, iar manuscrisele totdeauna le trimitea. 
Cred că se comporta ca un scriitor. 

— Cât de mult este de când voia să vi-o trimită? 

— Hm... staţi, așa... ultima dată am vorbit cu el cu trei ori cu 
patru zile înainte de a muri, deci aș zice că ar fi trebuit să fie aici 
cam de două luni, poate ceva mai devreme. 

John se încruntă. 

— Inseamnă că nu mai poate fi pe drum. 

— Oh, în ce privește poșta italiană totul este posibil. Tatăl 
meu i-a trimis primei lui iubiri o scrisoare de amor, pe care eaa 
primit-o abia după ce a născut primul copil, bineînţeles conceput 
cu alt bărbat, cu care se căsătorise între timp... 

— Cu alte cuvinte, a doua parte a articolului nu există. 

Umblau după o fata morgana. 

Mâinile nervoase striviră ţigara într-o cutie de cola retezată, și 
zburară imediat către pachetul cu ţigări. 

— Mai caut încă o dată cu plăcere. Cât spuneaţi că ne veți 
dona în caz de succes? Un milion de dolari? 

— Nu am spus nicio cifră, spuse John și se ridică. Dar nu voi fi 
zgârcit. Îi întinse cartea de vizită și adăugă: Pentru cazul în care 
o găsiţi. 


VP - 209 


Va lăsa la secretariat numele pentru lista cu expeditorii a 
căror corespondenţă trebuia să o primească nedesfăcută. Chiar 
dacă niciodată nu va primi vreuna. 

e 

De aici, de sus, privirea cădea peste un Hamburg înecat de 
ploaie, peste o mare de acoperișuri ude, care mărginea un port 
întunecat și ruginit. Ursula Valen se așeză pe fotoliul eliberat 
pentru ea de către Wilfried van Delft și așteptă, în timp ce șeful 
compartimentului divertisment, media și viaţă mondenă al 
magazinului ilustrat Stern stătea în braţe cu teancul de cărți și 
casete ridicat de pe fotoliu, în faţa rafturilor supraaglomerate 
fixate în perete, căutându-le un loc. 

— Devine tot mai frustrant..., oftă bărbatul de cincizeci și 
ceva de ani, cu păr blond-roșcat subţire și cu o siluetă 
remarcabil de bine păstrată pentru un birocrat. Cine a folosit 
pentru prima dată termenul de potop informaţional? Trebuie să 
fi fost un bărbat cu simțul prevederii. Un profet - aș zice. In cele 
din urmă se dădu bătut, puse totul pe o grămadă ce se înălța 
deja într-un colţ și reveni în spatele biroului lui. Cum a fost în 
America? 

Ursula Valen îl privi uluită: 

— De unde știți că am fost în America? 

— Oh, vă urmăresc activitatea cu cel mai mare interes, nu 
știați? Zâmbi ca un magician căruia îi reușise scamatoria. Și, pe 
lângă asta, ar trebui să știți că redactorul care v-a dat sarcina 
asta lucrează pentru o altă revistă, dar salariul îl primește pe 
același cont ca mine. Așa stau astăzi lucrurile în domeniul 
editorial. Un dragon cu mai multe capete. 

Ursula clătină încet din cap. Încă îi era greu să înțeleagă 
conglomeratul editorial. Se gândea fără nicio plăcere la asta, 
pentru că trezea în ea dezagreabile amintiri cu presa de 
odinioară din RDG. 

— A fost ceva foarte instructiv, spuse ea. Dacă doriţi, vă pot 
trimite un exemplar al articolului. 

Van Delft ridică mâinile: 

— Nu îmi faceţi asta! Trimiteţi-mi doar articole pe care le pot 
tipări. 

— Cu asta am ajuns la subiect, interveni Ursula. Am dat de 
ceva ce ar putea deveni o poveste senzaţțională. Și aș vrea să 
urmăresc chestiunea. 


VP - 210 


— Ultima dată aţi susținut că terminarea studiului este 
prioritatea dumneavoastră absolută. 

— Știu. 

— Bine. Vă ascult. 

Ursula vorbi despre întâlnirea din avion, la care aduse câteva 
modificări, pentru că nu voia să fie întrebată ce făcuse la New 
York, ceea ce în povestea automobilului nu avea nicio 
însemnătate. 

— Vreau să spun, concluzionă ea, ce interes ar fi avut cei doi 
să mă înșele? Ei nu știau cine sunt; nu ar fi avut niciun sens. Pe 
de altă parte, existența unei astfel de profeţii ar explica 
oarecum de ce familia de avocaţi a protejat această avere 
incredibilă și de ce ea a remis-o în final. 

Van Delft începuse să se joace cu cuțitașul pentru deschis 
corespondenţa. Făcea asta totdeauna când gândea profund. 

— Și sunteţi sigură că el era fratele lui Fontanelli? 

— Absolut sigură. 

El împinse scaunul înapoi și privi calendarul plin de însemnări 
de pe peretele din spatele său, care părea aproape tot atât de 
pestrit ca desenele făcute la grădiniţă de nepoata lui. 

— Este interesant, aveţi dreptate, recunoscu el. Dar sunteţi 
conștientă că povestea trebuie să fie beton înainte de a o putea 
prezenta? 

— Perfect conștientă. Au trecut doisprezece ani de când Stern 
s-a fript cu jurnalele falsificate ale lui Hitler, un fiasco după care 
revista nu și-a revenit complet nici astăzi. 

— În plus, zise van Delft plimbându-și degetele pe tăișul 
cuțitului, o discuţie auzită întâmplător între alţi doi călători nu 
este neapărat ceea ce înțeleg eu prin sursă de încredere. 

— Clar. Mai întâi plec la Florenţa și văd originalul 
testamentului. Dacă din el rezultă indicii că este ceva de 
povestea asta, mai investighez alte surse în privinţa lui Giacomo 
Fontanelli... 

Ea se opri, pentru că van Delft începuse să zâmbească într-un 
mod care îi dădea senzaţia că tocmai spusese ceva complet 
idiot. 

— Fata mea scumpă, aveţi idee cu ce vă luptaţi? Familia 
Vacchi este atât de închisă ziariștilor cum nu am mai văzut alta. 
Lista colegilor care au revenit frustrați de la Florenţa se întinde 
de aici până în Alster. Părerea mea este că veți primi mai ușor 


VP - 211 


permisiunea de a-l fotografia pe Michael Jackson sub duș decât 
de a avea acces la documentele familiei Vacchi. 

— Serios? se miră Ursula. 

— Serios. Ziarele americane au cheltuit deja milioane pentru 
asta. Dar și familia Vacchi este bogată. Nu ne rămâne nimic de 
făcut. 

Acum a fost rândul Ursulei să se lase pe speteaza fotoliului și 
să zâmbească. 

— Interesant, spuse ea. Eu am vorbit ieri cu Cristoforo Vacchi 
și i-am prezentat rugămintea mea, iar el m-a invitat să vin. 
Marţea viitoare. Ba chiar mă va lua de la gară. 

Van Delft fu cât pe-aici să se rănească în cuțit. 

— Nu vorbiţi serios. 

— Am și fost la gară, ca să aleg o legătură. Mai trebuie doar 
să rezerv biletele. 

— Și sunteţi sigură că aţi vorbit cu bătrânul Vacchi? Când îi 
văzu expresia feței, van Delft mai făcu doar un semn. Bine. Am 
o întrebare tâmpită: Ce Dumnezeu i-aţi povestit? 

— Doar adevărul. Că studiez istoria și pe lângă asta lucrez 
pentru reviste. 

Wilfried van Delft scutură din cap. Asta îl scotea din pepeni. 

— Și i-aţi spus că vreţi să vedeţi testamentul? 

— Bineînţeles. A vrut doar să afle dacă știu limba latină. 
Ursula își mușcă buzele când văzu reacţia lui van Delft. Ea trase 
adânc aer în piept și spuse: Vă ofer dreptul de primă retipărire a 
articolului pe care îl voi scrie. 

— Dreptul de primă retipărire...? repetă van Delft. 

— Pentru Germania, completă Ursula încercând febril să își 
reamintească unde era cartea de vizită a agentului de presă pe 
care îl cunoscuse odată la o recepţie din centrala concernului. 
Va avea nevoie de ajutorul lui. Și totul trebuia să decurgă acum 
foarte repede. Adăugă: Nu exclusiv. 

— Nici nu știam că sunteţi atât de pricepută în afaceri, spuse 
acru van Delft. 

e 

Biblioteca progresa mai încet decât se temuse John. După o 
săptămână, în încăperea pe care restul angajaților o goliseră 
deja în ziua următoare celei în care John hotărâse transformarea 
Marvin ridicase doar un raft de tot plânsul, pe care pusese cam 
treizeci de cărţi, toate cu conţinut ezoteric, care promiteau 


VP - 212 


reîntoarcerea OZN-urilor, explicau profeţiile lui Nostradamus 
referitoare la apropiatul sfârșit al lumii ori susțineau 
reîntoarcerea la nomadism. 

— Eu am vrut cărți științifice! Fizică, biologie, sociologie, 
economie. Nu astfel de prostii. 

Marvin era întins pe sofa și citea o carte cu titlul Marile 
conjurații. 

— Sunt comandate, calmează-te, zise acesta fără să ridice 
privirea din carte. Pe astea le aveau și m-am gândit că nu strică 
drept completare. Astfel poţi să cunoști și câteva idei mai 
neconvenţionale, nu? 

John examină copertele celor două cărţi pe care le ţinea în 
mâini. 

— Nici credinţa în Nostradamus și nici în OZN-uri nu mi se par 
deosebit de neconvenţionale. 

— Asta de aici, de exemplu, este foarte edificatoare, spuse 
Marvin și ridică volumul pe care îl citea. Dacă ceea ce scrie aici 
este adevărat... 

— ... Ceea ce din fericire nu este cazul..., mormăi John. 

— ... Atunci ești cu adevărat victima unei conspirații! 

John dădu ochii peste cap: 

— Cumva știam că asta vei spune. 

— Sorocul trădează asta. Douăzeci și trei aprilie. 23 este 
numărul-simbol al iluminaţilor. Este conjuraţia cea mai tainică a 
lumii; ei au totul și sunt infiltraţi peste tot, pentru a-și asuma 
dominaţia mondială. 

— Dacă sunt atât de secreţi, cum de totul este scris în cartea 
asta? 

— Da, este vorba doar despre ce a transpirat. De exemplu, 
Kennedy a devenit primejdios pentru ei, de aceea au pus să fie 
omorât. Pe un 23, pentru a le da de știre tuturor, pentru a le 
demonstra forța lor. 

John îl privi sceptic. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, atentatul a avut loc pe 
douăzeci și doi noiembrie. 

— Într-adevăr? Marvin se poticni: Ciudat. Poate au greșit ei. Ei 
acționează prin complici și probabil că aceștia nu au respectat 
întocmai instrucțiunile. 

— Păi da, chiar îmi imaginez ce griji își fac cu ei. În altă ordine 
de idei, ai deschis un cont? 


VP - 213 


— Nope. Am uitat. 

— Dacă vei avea unul, numărul mi-l dai mie, te rog, nu lui 
Jeremy. OK? 

Privind tristul raft cu cărți, își dădu seama ce tulburare va lua 
naștere, dacă angajaţii casei vor afla ce salariu împărătesc îi 
plătea el lui Marvin pentru ca acesta să lenevească. Va trebui să 
reglementeze asta cu Jeremy prin alte conturi, de care, din 
fericire, nu duceau lipsă. 

Dar nu se simţea bine. În principiu, îi pedepsea pe cei care 
munceau cinstit pentru el. Așa cum îi spusese și tatăl lui. 

Marvin clătină din cap căscând: 

— Totul este clar. 

e 

Mai târziu, când Marvin dispăru la o întâlnire cu Constantina, 
John reveni la locul de pe terasă pe care și-l amenajase cu 
câteva zile în urmă sub o copertină galbenă, bine întinsă: o 
masă, un scaun, unelte de scris, un dicţionar italian-englez și o 
copie după articolul lui Lorenzo. Luase hotărârea să traducă 
singur textul în engleză, mai întâi pentru a-l putea citi cu mai 
multă ușurință, apoi pentru că spera că în acest fel îl va înţelege 
foarte temeinic. 


De câțiva ani s-a scris atât de mult și atât de deprimant pe 
tema „Limitele dezvoltării”, pe tema viitorului omenirii și așa 
mai departe, încât oamenii s-au săturat de asta. Nimeni nu mai 
voia să citească astfel de cărți ori articole, de aceea nici nu au 
mai apărut. Și, pentru că nu a mai apărut nimic, astăzi s-a 
împământenit senzația că totul nu arată atât de rău cum se 
crezuse. 

Dar această senzație este înșelătoare. Generaţia părinților 
noștri - cei născuți curând după război, care s-au îndrăgostit de 
David Bowie, Pink Floyd și Abba, și cărora papa Paul al VI-lea le- 
a îngrădit raporturile sexuale - a trăit perioada de aur a 
omenirii. Calitatea vieții lor era mai bună decât fusese vreodată 
și de cât va mai fi. Noi, prieteni, trăim sfârșitul acestei ere. 

Cauza coborârii este aceeași cu cea a urcării: industrializarea. 
Descoperirile tehnicii au condus la îmbunătățirea condiţiilor de 
viață spre ceea ce unui om din secolul trecut i s-ar fi părut o 
minune. Dar descoperirile singure nu au fost cele care au 
provocat aceste schimbări, ele ar fi rămas ineficiente fără 


VP - 214 


folosirea pe scară largă - un automobil pentru fiecare, telefon și 
televiziune color în fiecare casă. Industrializarea a fost cea care 
a făcut posibilă această răspândire. Antibioticele au trebuit să 
fie produse industrial pentru a sta la dispoziţie oricând și peste 
tot. Metodele agriculturii moderne nu mai au nicio legătură cu 
cele din secolul trecut. Mașinile, îngrășămintele artificiale și 
pesticidele au făcut să crească randamentul atât de mult, încât 
astăzi se combate supraproducția. 

Progresele în medicină au condus la scăderea mortalității 
sugarilor și la creșterea speranței de viată, ceea ce a avut ca 
urmare o creștere explozivă a populației. Până acum 
randamentele în agricultură au putut să țină pasul oarecum cu 
asta; în lume foametea este în primul rând o problemă de 
repartiție, și nu una de producție. Dar agricultura se lovește 
treptat de limitele spațiale, prin deșertificare la nivel mondial se 
pierd pentru totdeauna suprafețe agricole. Și industria ajunge la 
limite, precum cele ale materiilor prime existente și ale 
suportabilității mediului. 

Dumneavoastră veti spune că nimic din toate acestea nu se 
observă. Bunurile necesare zilnic există din plin, multe dintre ele 
devin mai degrabă mai ieftine decât mai scumpe. Deseori 
prezisa alterare catastrofală a aerului și a apei nu se simte. Se 
pare că totul este oarecum sub control, nu? 

Dar imaginați-vă că peste noapte întreaga lume va ajunge la 
standardele de viață cu care suntem noi obișnuiți aici, în Italia, 
sau în alte state industrializate. Chinezii conduc un miliard de 
automobile, un miliard de indieni locuiesc în case tip cu grill în 
grădină și așa mai departe. Ce ar însemna asta este ușor de 
dedus. In țările subdezvoltate, trăiesc cam de patru ori mai mulți 
oameni decât în statele industrializate. Un cetățean dintr-o tară 
industrializată afectează mediul și rezervele de materii prime 
ale pământului cam de zece-douăzeci de ori mai mult decât un 
locuitor al lumii a treia. Ceea ce va conduce la situația ca povara 
asupra lumii, care deja este mare, să se iînzecească! Asta 
înseamnă colaps. 

Cu alte cuvinte: limitele au fost deja atinse. Căci, dacă viața 
pe care o ducem noi nu este posibilă pentru toți oamenii, nu 
înseamnă altceva decât că noi am luat din prăjitură mai mult 
decât ni se cuvine. Nu remarcăm problemele descrise, pentru că 
am reușit să le izolăm în țările îndepărtate. Italia folosește mult 


VP - 215 


mai multe materii prime decât posedă, și acest lucru este valabil 
pentru toată Europa. Permanenta noastră creștere economică 
este posibilă pentru că smulgem ieftin materiile prime ale țărilor 
lumii a treia. Și, în schimb, le trimitem înapoi gunoiul nostru. 

Și încă ni se pare că nu suntem multumiti. Cu toate că 
populația Italiei abia mai sporește, toate gândurile sunt 
îndreptate spre creșterea economică. Totul trebuie să fie tot mai 
mare, tot mai mult și tot mai luxos. Pare o imposibilitate a 
spune: „Destul!” și a ne declara multumiti cu ceea ce am 
obținut. Dar unde ne va duce această permanentă creștere 
economică, mai importantă decât orice altceva guvernelor? Este 
jale mare dacă această creștere este de doar două procente. Să 
zicem că ar fi de cinci procente. Cinci procente amărâte. Asta 
înseamnă dublarea în șaisprezece ani - consum dublu de materii 
prime, dubla poluare a mediului și aşa mai departe. Peste ani 
doar un singur procent de creștere înseamnă o majorare mai 
gigantică decât ne-am putea imagina. 


Când ajunse la acest pasaj, John clătină din cap. Exact în 
acest fel apăruse averea lui în valoare de un bilion, care pe bună 
dreptate putea fi privită ca o majorare gigantică. 


Dar bineînțeles că asemenea creșteri nu pot avea loc la 
nesfârșit. Dacă acum zece ani o familie poseda în medie o 
mașină, iar acum posedă în medie trei, asta nu înseamnă că 
vreodată fiecare familie va poseda o sută de automobile. Toate 
aceste domenii - rezervele de materii prime, poluarea mediului, 
sănătatea, reproducerea, nivelul de trai, clima și altele - sunt 
interdependente în moaalități diverse. Modificările dintr-un 
domeniu au efecte asupra altor domenii. Și ceea ce se poate 
întâmpla în aceste sisteme interconectate este că, după o 
perioadă mai lungă de împovărare, se produce colapsul, pentru 
că într-un domeniu ceva se prăbușește și are loc un efect- 
domino. La nivel mic asta se știe de la lacurile din nordul 
Europei, care lungi perioade nu au fost aparent influențate de 
deversarea reziduurilor, și brusc „au cedat” și au devenit astăzi 
ape moarte, fără plante ori pești. Așa ceva s-ar putea produce și 
cu marele ecosistem al Pământului, și poate că peste 65 de 
milioane de ani niște insecte inteligente se vor mira cum de s-a 


VP - 216 


ajuns atât de brusc la extincția noastră, așa cum noi ne mirăm 
acum de extincția dinozaurilor. 

Sunt o mulțime de probleme la un loc și, la prima vedere, nu 
stau deloc bine pentru noi. Dar eu voi demonstra că în spatele 
tuturor problemelor se află o simplă greșeală de construcție a 
civilizației noastre, pentru care vinovați suntem noi înșine și pe 
care tot doar noi o putem elimina. Deci, nu vă grăbiţi să vă 
sinucideți, ci citiți următorul număr din Ritirata! 


John se gândea, revăzând încă o dată traducerea sa, că asta 
nu era poate ceva sclipitor, dar pentru un tânăr de șaisprezece 
ani era de-a dreptul remarcabil. 

Anunţul de la final însă suna de-a dreptul temerar. Și era de-a 
dreptul deprimant să n-ai nici cea mai mică idee la ce făcea 
referire a doua parte a articolului. 


VP - 217 


17. 


Între timp devenise un ritual. Exact când John voia să se 
culce, în dormitor sună telefonul. Ca de obicei apelantul voia să 
știe cât de departe ajunsese cu chibzuitul. 

— Eu cred că însăşi industrializarea este problema, 
concluzionă John și se așeză mai comod pe canapeaua mică 
aflată în așa fel în dreptul ferestrei încât oferea o frumoasă 
priveliște asupra plajei largi, întunecate și părăsite, cu brizanţi 
ce sclipeau argintiu. 

Era plăcut să vorbești astfel, la întâmplare, și la capătul 
celălalt al firului să ai pe cineva care asculta cu atenţie. In acest 
fel îţi veneau idei cu totul noi. Era oarecum ca pe vremuri, când 
el mergea la spovedanie. Ori era ca și cum stătea întins pe o 
canapea la terapeut - oricum așa își imagina el. In toată viaţa lui 
fusese doar o dată la terapeut, când era copil, pentru că mama 
lui era îngrijorată de faptul că el ar avea prea multă fantezie și 
ar fi un visător, dar terapeutul îl pusese să se joace cu niște mici 
manechine și să născocească povești despre ele. După care îi 
spusese mamei că fiul ei era fără îndoială un visător, dar totuși 
nu poseda o fantezie deosebit de dezvoltată. 

— Industrializarea? Aha! Și, plecând de la această părere, ce 
aveţi de gând să faceți? _ 

— Trebuie să găsim o cale de revenire. Inapoi la natură, chiar 
dacă acesta nu este un plan original. 

Râsul care se auzi fu aproape disprețuitor. 

— Înainte de toate este un plan criminal, mister Fontanelli, 
asta să vă fie clar. Civilizaţia industrială este cea care menţine 
în viaţă acest mare număr de oameni, cel puţin în oarecare 
măsură. Excludeţi îngrășămintele și plantele de cultură, reduceţi 
curentul electric disponibil și veţi umbla printre munţi de 
cadavre. 

— Desigur că nu de azi pe mâine. Mă refer la o trecere 
treptată, cu agricultură bio, folosirea energiei solare, cu întreaga 
paletă alternativă. 

— Se pot obţine ţigări din componente bio-dinamice, dar sunt 
tot ţigări. Ori te poţi lasa de fumat. Dar asta este greu. Ceea ce 


VP - 218 


trebuie să aveți în vedere este că această planetă oferă spațiu 
vital fără ajutorul tehnicii doar pentru cel mult cinci sute de 
milioane de oameni. Înainte de a ajunge din nou la acest număr 
de oameni nu puteţi renunţa la tehnică și industrie. 

John oftă. 

— Ei bine. Nu am un plan. Dar dumneavoastră pretindeţi că 
aveţi? 

— Da, eu știu ce trebuie făcut. 

— Atunci, spuneţi-mi și mie. 

Ceea ce se auzi în receptor putea fi un zâmbet ușor. 

— O voi face cu plăcere, dar nu merge la telefon. 

Ce plan putea fi? Era un bluf, la fel cum făcuse Lorenzo. Nu 
exista un astfel de plan. Nimic nu se putea face, asta era 
situaţia. 

— Trebuie să ne întâlnim, zise necunoscutul. Cât mai curând 
posibil. 

— Mă mai gândesc, răspunse John și închise. 

e 

Se simțea descumpănit, închis într-o colivie de aur, resimțea 
averea ca pe o povară monstruoasă, invizibilă, care îl strivea. Un 
bilion de dolari. Inimaginabil de mulţi bani. O mie de miliarde. 
Un milion de milioane. O astfel de masă uriașă de bani, 
concentrată pe un punct eficace, utilizată pentru un plan bine 
chibzuit, era resimțită ca un plan ce putea să dea un alt curs 
roţilor istoriei. 

Dar care punct era cel mai eficient? Chiar exista un asemenea 
punct ori era deja prea târziu pentru a mai schimba ceva în 
cursul evenimentelor? 

Colindă fără liniște prin marea casă, căută destindere în 
whirlpool, dar sări imediat afară, deși apa nu era fierbinte, se 
opri pe terasă și privi marea pe care totuși nu o vedea. 

În cele mai negre clipe își spunea că măcar lui nu i se va 
întâmpla nimic. Cu toţi banii lui se putea proteja pe sine și pe cei 
apropiaţi lui în cazuri extreme. El va avea apă curată și când de 
jur împrejur va bântui războiul. Va putea să cumpere un petic 
curat de pământ, care să fie apărat până la capăt. Putea pune 
să se construiască buncăre, dacă era nevoie. Oricând va 
dispune de cea mai bună asistenţă medicală care exista. El 
putea să cumpere, să angajeze, să mituiască, indiferent ce se va 
întâmpla. 


VP - 219 


Într-una dintre aceste clipe, își dădu seama la ce se referea 
profeția. Oamenii și-au pierdut viitorul. Acesta era sensul: 
această presimţire înfricoșătoare că de-acum înainte nu putea fi 
decât mai rău și că în final totul se va termina complet. 
Întoarcerea privirii către un trecut romantic, transfigurat ori 
către un prezent extaziat, dinamic, doar pentru a nu fi obligat să 
te gândești la viitor, care era o imensă gaură neagră spre care 
oamenii se îndreptau inevitabil. 

Oamenii își pierduseră viitorul. Cândva, cumva acesta pierise. 
Ei își pierduseră credința în viitor și nu se spunea că tocmai 
credința muta munţi? Era posibil ca ea să ducă și la prăbușirea 
civilizaţiilor. 

la să vedem. Important sunt eu. Cât mai merge. Indiferent ce 
se petrece pe urmă, pentru că pe urmă nu se mai petrece nimic. 
Acum să obţii ce mai este de obţinut, să trăiești cât este posibil 
de bine înainte ca totul să se ducă naibii. Nu asta era atmosfera 
aflată la baza a tot ce se întâmpla? Dacă se întreba cineva ce va 
fi în anul 2100, era luat în râs, nu? Să crezi că în anul 2100 ar 
mai exista și altceva în afară de un cer negru ca funinginea, de 
apă puturoasă și poate de câţiva gândaci-de-bucătărie ca 
singuri supraviețuitori chiar ai depunerilor radioactive rămase în 
urma exploziilor nucleare, trecea drept un semn de imensă 
naivitate... 

Undeva, în peregrinările lui agitate, John găsi o sticlă pe care 
o luă cu sine în camera de zi, o sticlă cu vin de Porto tare și 
vechi, care cu siguranţă că fusese cumplit de scumpă, și pe care 
o goli cu evlavie, pahar după pahar, în timp ce soarele apunea. 
Aceasta așternu, în sfârșit, liniștea peste caruselul gândurilor lui. 

e 

Printre cărțile livrate la cutii, John dădu de una referitoare la 
suprapopulare, scrisă pe când el avea 5 ani. Marvin trebuie să o 
fi descoperit într-un anticariat. Nu putea să-l întrebe, pentru că 
secretarul lui pentru toate și pentru nimic strălucea prin 
absenţă, ca și promisele rafturi din bibliotecă. 

O frunzări, trecu peste numeroasele diagrame și formule și 
mai și citi câte puţin pe ici, pe colo. Mare lucru nu înțelese, ci 
doar că autorul ei, evident un mare specialist, punea sub 
semnul întrebării mai tot ce se credea în general despre 
creșterea demografică. Acesta se întreba ce este de fapt 
suprapopularea? De ce Calcutta trecea drept suprapopulată, iar 


VP - 220 


Parisul nu? Bangladesh are aceeași densitate a populaţiei ca 
Malta, deci, densitatea populaţiei singură nu îndreptățește 
calificarea unei ţări ca suprapopulată. În cele din urmă, 
suprapopularea desemnează pura sărăcie? Dacă oamenii din 
țările în curs de dezvoltare nu ar fi atât de cumplit de săraci, ei 
ar putea plăti prețuri mai mari pentru alimente și o mărire a 
producţiei - presupunând investiţii în mașini și altele asemenea 
-, ar deveni rentabilă. 

Autorul scria că a vorbi despre o problemă a populării lumii 
este o generalizare inadmisibilă. De fapt, s-ar fi stabilit că 
populaţia lumii va pendula cândva la un nivel de douăsprezece- 
cincisprezece miliarde de suflete și nu ar fi exclus ca mai târziu 
numărul ei să scadă - asemenea fenomene au existat deseori în 
trecut, limitate local. Ceea ce s-ar percepe ca suprapopulare de 
fapt s-ar putea descrie mai curând ca sărăcie, mai exact 
pauperizare. Sărăcia ar fi un simptom al unei grave crize a 
sistemelor economice și sociale. A vedea „o întrecere între 
barză și plug”, cum postula Robert Malthus deja în secolul al 
XIX-lea, ar fi de aceea derutant și o prostie și ar conduce în 
ultimă instanţă la ideologia „popor fără spaţiu” a celui de-al 
Treilea Reich. 

John răsuci cartea pe toate părțile, îi studie textele de pe 
supracopertă și biografia autorului. Infrumuseța el situaţia ori 
era vocea raţiunii într-o mare de isterie? De nu ar fi avut în 
dimineaţa asta capul atât de greu! Sau, mai bine zis, dacă nu ar 
fi avut un cap atât de prost! Avea senzaţia că își pierduse 
jumătate de creier, dar oriunde citea textul dădea de o analiză 
rece, la obiect. Era ceva ce inspira încredere. Poate că nu era 
totul chiar atât de dramatic? 

Nu mai înțelegea nimic. 

„Cândva moștenitorul va restitui oamenilor viitorul pe care 
aceștia deja îl pierduseră”. 

De fapt, ce mai scria în testament? Nu îl citise niciodată 
exact, pentru că nu cunoștea limba latină. Și nu îi venise ideea 
de a cere altcuiva ajutorul. 

Avea nevoie de ajutor. Povestea asta era prea complexă 
pentru a o putea stăpâni singur. La cinematograf îl admirase 
totdeauna pe supermanul hiperinteligent, stăpân pe sine, Tom 
Cruise ori Arnold Schwarzenegger, care își lua asupra lui povara 
întregii lumi și întotdeauna știa încotro să o ia, care în final avea 


VP - 221 


mereu dreptate și care biruia mereu. În cazul în care în realitate 
existau asemenea indivizi, el în niciun caz nu făcea parte dintre 
ei. 

Îl sună pe Eduardo. Îl rugă să îl însoţească în arhiva 
cancelariei și să îl ajute să citească testamentul, cuvânt cu 
cuvânt. Și tot ce mai ţinea de moștenirea Giacomo Fontanelli. 

— După care aș dori ori să mergem să mâncăm împreună, ori 
să ne îmbătăm amândoi sau să ne batem ca chiorii. 

Ceea ce se pare că îi smulse lui Eduardo un zâmbet. De la 
chestiunea cu Capânnori nu se mai arătase. Poate că se vor 
împăca. 

— Cum se face că brusc toată lumea se interesează de 
arhivă? vru să știe Eduardo. Îmi scapă mie ceva? Este cumva 
astăzi ziua internaţională a documentelor vechi ori așa ceva? 

John îl întrebă cum de îi venise ideea aceasta. 

— Bunicul se află astăzi acolo cu o studentă la istorie din 
Germania, care se interesează de profeția Fontanelli. Nu ţi-a 
spus? 

— Nu, răspunse iritat John. Ea de unde știe că există o astfel 
de profeție? 

— Bună întrebare, nu? 

În drum spre Florenţa, Eduardo îi mărturisi lui John: 

— Mie nu îmi plac deloc hârțoagele astea vechi. Sunt niște 
hârtii pline de praf, altceva nimic. Uneori mă enervează de-a 
dreptul cât suntem de legaţi și de determinaţi de câteva cuvinte 
scrise de cineva acum cinci sute de ani - cu ce drept se aștepta 
el ca noi să procedăm în consecință? 

— Nu am idee. In clipa asta spusele tale nu par să aparţină 
unui Vacchi. 

Era primul drum făcut cu Mercedesul blindat comandat de el 
la insistenţele repetate ale lui Marco. Era nevoie de o instruire 
specială pentru a putea conduce un astfel de vehicul, de aceea 
la volan se afla Marco. Totul mirosea a nou, a piele și a mulți 
bani. lar denivelările de pe străzile înguste ale Florenței păreau 
să fi fost umplute peste noapte. 

— Eu am devenit și ultimul custode al averii Fontanelli, se 
exprimă enigmatic și amar Eduardo. Noi ne-am îndeplinit 
jurământul. După mine familia Vacchi este în sfârșit liberă. Și, 
privind pe geam, adăugă: Și probabil că ea va pieri. 


VP - 222 


Florenţa era ca întotdeauna plină de turiști. Pe străzi abia se 
avansa. Trecătorii priveau curioși prin geamurile cu o tentă 
întunecată când mașina se oprea și John înțelese brusc de ce 
erau bune perdelele de la geamurile din spate. 

Din fericire, cancelaria se afla pe o stradă neinteresantă din 
punct de vedere arhitectonic și istoric, și de aceea era relativ 
liniștită. Între timp, John se obișnuise cu procedura de coborâre: 
Marco oprea chiar în faţa intrării, în ciuda interdicţiei de oprire, 
cobora cu mâna în haină, privind în toate direcţiile, apoi 
deschidea portiera din spate. Și urca din nou pentru a duce 
mașina abia după ce ei se aflau în siguranţă în casă. O parca în 
apropiere și aștepta până când era chemat prin telefon. 

În încăperile casei vechi mirosea încă a răcoare și a venerabil, 
dar foarte încet, aproape de pragul de sesizare, se auzeau voci. 
Așadar, padrone și studenta se aflau deja acolo. 

Urcară la primul etaj. Ușa era întredeschisă, luminile erau 
aprinse. Vocile erau acum clare. Mai ales una din voci, cea a 
unei femei. 

Această voce declanșă o ciudată neliniște în interiorul lui John, 
neliniște pe care nu și-o putea explica. Mai auzise această voce? 
Nu, nu era asta. Poate că se simţea ignorat, deoarece Cristoforo 
Vacchi permisese cuiva accesul în aceste încăperi, la aceste 
documente, fără a-l întreba pe el sau măcar fără a-l fi informat. 

Cei doi nu îi auziră venind. Se aflau în încăperea din spate, 
aplecaţi asupra casetei cu testamentul, padrone cu o tânără cu 
părul castaniu, lung, care avea alături un notes, un creion, și un 
mic lexicon, repetau cu voce joasă ceea ce scria în traducere. 

— „Şi s-a întâmplat în noaptea de 23 aprilie a anului 1495 să 
visez că îmi vorbea Dumnezeu...” 


Prin aceasta eu, Giacomo Fontanelli, născut în anul Domnului 
1480 la Florența, declar că aceasta reprezintă ultima mea 
dorință și decizia mea cu privire la averea personală. Declar 
aceasta și semnez aceasta în prezența martorilor care certifică 
acest lucru pe acest document. Declar aceasta cu toate că 
astăzi, în momentul semnării, sunt în depline puteri și, în 
măsura în care oamenii pot aprecia, mă aflu departe de pragul 
morții și declar în continuare că, după această decizie, voi 
renunța la averea mea și la celelalte bunuri lumești ale mele și 


VP - 223 


mă voi dedica slujirii lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, deoarece 
acest lucru îmi era hărăzit de mult timp. 

Mi-a fost hărăzit printr-un vis pe care l-am avut când eram 
copil și care a fost atât de luminos și clar cum niciodată înainte 
și niciodată apoi nu am mai visat. Și anume s-a întâmplat în 
noaptea de 23 aprilie a anului 1495, eu visânad că Dumnezeu îmi 
vorbea. Spun asta cu toată smerenia, deoarece m-am simţit ca 
și cum Dumnezeu m-ar fi făcut părtaș la o parte minusculă a 
atotștiinței Lui și a fost cu adevărat minunat să trăiesc acest 
moment. M-am văzut întins pe pat, în camera din clădirea de 
serviciu în care trăiam cu mama mea și, cu toate că visam, 
fiecare amănunt era precum în realitate, și totuși știam că visez. 
Privirea mea s-a ridicat, orizontul mi s-a lărgit și am văzut 
regiunea și orașul Florența, dar nu vedeam doar locuri ascunse 
ochiului omenesc, ci cuprindeam cu privirea și trecutul, și 
viitorul. Am văzut că prin puterea Domnului egumenul 
Savonarola va fi ars în fata primăriei și m-am înspăimântat tare, 
pentru că eram doar un băiat de cincisprezece ani care se 
străduia să ducă o viață pioasă, plăcută lui Dumnezeu. Dar în 
același timp am rămas calm în vis, într-un fel de linişte 
superioară și neatins de judecata lumii, fiind astfel capabil să iau 
seama la ce vedeam, căci privirea mea pătrundea tot mai mult 
în viitor. Am văzut războaie și bătălii, foamete și epidemii, 
bărbați mari şi trădare lașă, și am văzut atâtea chipuri încât pe 
acestea le voi descrie în alt loc, spre a servi altora spre 
îndreptare. 

Când în final am văzut o vreme despre care știam că se află la 
cinci sute de ani în viitor, aflată în pragul mileniului următor, am 
văzut o lume inimaginabil de splendidă și în același timp 
înfiorătoare. Am văzut milioane de oameni trăind în lux ca 
familia Medici și mânuind tot felul de aparate pe care în vis le 
cunoșteam, dar pe care acum nu le mai pot descrie, pot doar să 
spun că nouă ne-ar părea ca vrăjite, dar nu erau așa în realitate, 
și copiii știau deja să le mânuiască. Dar ceea ce vedeam nu era 
paradisul, pentru că în același timp vedeam războaie în care 
oamenii mărșăluiau ca furnicile și pustiau totul, însuși soarele 
era coborât asupra dușmanului, și în fața acestei puteri totul 
încremenea de spaimă; exista teama că ar izbucni un război 
care să distrugă însuși Pământul, atât de puternici deveniseră 
oamenii. Ei întorseseră spatele Domnului și îl venerau în locul lui 


VP - 224 


pe Mammon, totuși din cauza asta trăiau într-o sărăcie lucie și 
cu o frică imensă și nimeni nu vedea niciun viitor. Multi dintre ei 
credeau că se va repeta potopul și că de această dată neamul 
omenesc va dispărea definitiv, și mulți dintre ei îşi duceau viața 
sub povara acestei așteptări. 

Dar eu am văzut că Dumnezeu îi iubește neclintit pe oameni, 
indiferent de faptele și de credința lor, indiferent dacă îi întorc 
sau nu spatele, și că nu Dumnezeu este Cel care îi pedepsește 
pe oameni, ci ei înșiși se pedepsesc îndeajuns îndepărtându-se 
de la dragoste și căutând fericirea în lucruri lumești. Mi-am dat 
seama de asta atât de clar și de convingător, încât acum mi-aș 
dori să fiu mai elocvent decât sunt și capabil ca prin spusele 
mele să vă pot face părtași la această convingere minunată. 

După aceasta mi-am văzut propria viață și ce intenționa 
Dumnezeu cu mine. M-am văzut părăsind mănăstirea și 
învățând de la un negustor care m-a promovat, m-a instruit bine 
și m-a făcut partener. M-am văzut ca negustor și comerciant 
călătorind la Veneția și Roma, am văzut afacerile lucrative și pe 
cele care spre binele meu trebuia să le evit și m-am văzut 
devenind bogat. In acest vis am văzut-o și pe femeia ce îmi era 
destinată și am văzut ce s-a întâmplat ulterior. Am văzut că voi 
avea șase fii, că voi duce o viață fericită care mă va face 
invidiat, dar am văzut și trista clipă pe care nu am uitat-o în toți 
acești ani, clipă în care a trebuit să o înmormântez pe femeia 
iubită, iar acum știu că a venit momentul de a împlini planul 
sorții. Ceea ce fac prin această declarație. 

Transmit întreaga mea avere spre îngrijire lui Michelangelo 
Vacchi, pentru a o păstra și a o mări prin investiții și dobânzi, 
dar nu ca proprietate a lui, ci păstrată și mărită să fie predată 
aceluia care în anul 1995, în ziua de 23 aprilie va fi cel mai tânăr 
urmaș al meu pe linie bărbătească, deoarece acesta este 
predestinat să redea oamenilor viitorul pierdut, și el va face asta 
cu ajutorul acestei averi. Deoarece eu am fost născut din afara 
căsătoriei, decid ca și copiii din afara căsătoriei să fie avuti în 
vedere ca urmași precum cei legitimi, excepție făcând copiii 
adoptați. În visul meu am văzut că Michelangelo Vacchi, deși 
acum este de necrezut, va avea copii, și familia Vacchi nu va 
dispărea peste cinci sute de ani, ci își va îndeplini obligațiile. 
Familia sa poate primi a mia parte din avere și toate 


VP - 225 


documentele mele. Dar aceste documente și această intenție 
trebuie să rămână secrete până în ziua menţionată. 


— .... „Să rămână secrete până în ziua menţionată”, încheie 
Ursula Valen traducerea testamentului. Întocmit în anul 
Domnului 1525. Semnăturile lui Fontanelli și ale martorilor. Ea 
ridică privirea spre chipul zâmbitor amabil al bătrânului de lângă 
ea și adăugă: Este de-a dreptul incredibil! 

Și se exprimase încă prudent. Din punctul de vedere al unui 
istoric această arhivă era senzaţională. O arhivă care de cinci 
sute de ani era tratată cu grijă și păstrată cu scopul de a fi 
deschisă și valorificată în aceste zile! Era ca și cum generații de 
oameni inteligenţi și grijulii ar fi făcut lucrări pregătitoare pentru 
munca științifică a savanților de astăzi. 

Până și registrele cu conturi erau o comoară de informaţii 
referitoare la sistemele monetare vechi, duratele lor și puterea 
de cumpărare. Ele conţineau și însemnări prin care cei din 
familia Vacchi zugrăveau politica internaţională de atunci pentru 
a motiva de ce deciseseră să transfere părți din avere dintr-o 
regiune în alta. In aceste volume legate în piele, numerotate de 
la un capăt la altul, se ascundea un jurnal zilnic dus cinci sute de 
ani privind politica financiară și economică a Europei și a lumii. 

Pe departe era un material mai vast decât avea ea nevoie 
pentru o lucrare de diplomă. Ea va depune toate eforturile 
pentru a-și scrie disertaţia aici. Cel puţin. Aceasta era o comoară 
căreia un om de știință i-ar putea dedica toată viața lui. 

Ah, da, și mai era și acel articol pentru Stern... 

— Credeţi că aţi putea face ceva cu ce este aici? vru să știe 
Cristoforo Vacchi. 

Ursula izbucni neajutorată în râs: 

— Mai și întrebaţi? Sunt... cum să spun? Este de neimaginat. 
Absolut fascinant. Dacă aș putea face ceva? Ce întrebare! Dacă 
nu aș putea face, ar însemna că mi-am ales profesia greșit. 

O explozie nu ar fi putut-o speria mai tare decât dresul unei 
voci în spatele lor. 

— Îmi permiteţi să întreb ce veţi face cu asta? întrebă o voce 
extrem de nemulțumită. 

(J 

John avusese sentimentul irațional că femeia aceasta venise 

pentru banii lui. Era zveltă și atrăgătoare, iar părul îi încadra 


VP - 226 


chipul comun, plat, cu ochi mari și întunecațţi ca onixul. La prima 
vedere un înger liniștit, brunet, dar era ceva în ea ce îl făcea să 
tremure, îi provoca teamă, o teamă fără nume, de neînlăturat. 

Își dusese mâna la piept, o mână fină, subţire, iar sânii i se 
ridicau și coborau repede, forme excitante, i se vedeau 
sfârcurile prin bluză. O speriase, asta era clar. 

Spuse ceva în limba germană, probabil o exclamaţie de 
teamă, apoi își reveni și răspunse într-o engleză fluentă: 

— Voi prelucra asta științific, adică voi concepe studii pentru 
reviste de specialitate istorice, voi scrie poate chiar și o carte. ȘI 
am să public un articol pentru o revistă ilustrată germană. Mă 
bucur să vă cunosc, mister Fontanelli! Dar oricum aș saluta 
ideea de a bate la ușă în viitor. 

De ce îl tulbura atât femeia asta? 

— Un articol? Ce fel de articol? 

— Despre culisele istorice ale apariţiei averii dumneavoastră, 
răspunse ea foarte sigură pe sine. Cu excepţia unor comentarii 
grosolane privind dobânzile și dobânzile la dobânzi media nu a 
prezentat încă nimic aprofundat. 

— Nu cred că asta îmi convine. 

— Cum așa? Aveţi ceva de ascuns? 

Primul impuls a fost să sară în sus, impuls pe care John și l-a 
stăpânit cu greu. El se întoarse către padrone, pe care apariţia 
lui surprinzătoare părea să îl fi iritat doar moderat. 

— De ce nu mi-aţi spus nimic despre asta? 

Cristoforo Vacchi se încruntă: 

— Oh, mai devreme ori mai târziu v-aș fi făcut oricum 
cunoștință. Signora Valen, el este John Fontanelli, succesorul 
despre care este vorba în testament, iar el este nepotul meu, 
Eduardo. John, îmi permit să v-o prezint pe miss Ursula Valen, 
studentă la istorie, din Germania, ziaristă ca profesiune 
auxiliară. 

John înclină capul cât mai puţin posibil. 

— Consideraţi că este oportun să asiguraţi accesul unei 
ziariste la documentele de aici? 

— Da, spuse padrone. Eu am considerat oportun. 

— Eu nu am de spus aici niciun cuvinţel? 

— Îmi pare rău, John, nu. Arhiva este proprietatea noastră, 
proprietatea familiei Vacchi, realizatoarea ei. Este perfect 
normal ca noi să ne bucurăm de recunoaștere pentru asta. 


VP - 227 


Ce neisprăvit arogant! Ursula Valen îl privea pe Fontanelli. Era 
clar că părerea lui despre sine era mult mai bună. Clar, el era 
alesul, unealta lui Dumnezeu, un cvasi-Mesia. Oarecum bronzat, 
suplu, aproape slab și îmbrăcat pe cât de scump, pe atât de 
elegant. Dar o figură comună. Nimeni nu s-ar fi întors pe stradă 
să privească după el. Erotismul emanat de el trebuia să fie 
erotismul banilor. 

Acolo, în cadrul ușii, se afla un bilion de dolari. Ce nebunie! Cu 
ajutorul acestei povești se putea încă o dată vedea de ce 
performanțe incredibile erau capabili oamenii când erau 
stimulaţi de o viziune, de o profeție, într-o credinţă fără rezerve 
și cât de puţin utile se dovedesc aceste profeții, chiar când ele 
au izvorât dintr-un vis trimis de Dumnezeu. 

Dar bătrânul avocat părea a fi de partea ei. Și relaţiile de 
proprietate asupra documentelor erau clare. Nu va renunţa la 
ele, nici măcar din cauza unui parvenit prost dispus și lipsit de 
maniere. Niciodată. Ea crescuse într-un socialism real, ca 
nepoată a unui nazist declarat, ceea ce o exclusese din viaţa 
socială într-un bizar gen de arest al răspunderii familiale, lipsind- 
o de apartenenţa la FDJ} și de putinţa de a urma cursurile 
universitare. Apoi statul care îi interzisese studierea istoriei se 
prăbușise și ea putuse să studieze chiar dacă o făcuse cu 
întârziere. Nu, nu se va lăsa intimidată. 

e 

În joia din săptămâna următoare, în Stern, în Germania, a 
apărut articolul Ursulei Valen pe prima pagină, înregistrând al 
doilea mare tiraj din istoria revistei. În ziua următoare, articolul 
a fost tipărit practic de toate ziarele importante din lume și 
ulterior luni de zile în contul Ursulei Valen au intrat plăţi pentru 
licenţe, printre care plăţi în valute neobișnuite ca bhatul 
thailandez sau dongul vietnamez, și din ţări exotice ca Nauru ori 
Burkina Faso. Doar drepturile pentru fotografia testamentului i- 
au adus atâţia bani încât și-a putut plăti cu ei împrumuturile 
făcute pentru studii. 

e 

Noaptea a fost mai întunecoasă decât de obicei, acoperindu-l 

ca o pânză neagră, impenetrabilă. Nicio stea, fără lună și 


1 Freie Deutsche Jugend (Tineretul Liber German). 
VP - 228 


foșnetul valurilor părând respiraţia icnită a unui uriaș rănit în 
pântece. 

— Trebuie să negociaţi acum, se auzi vocea din receptor. Nu 
mai puteţi aștepta mult și spera ca o inspiraţie divină să vă 
indice calea. 

John cobori privirea pe ziarul mototolit din poală. Corriere 
della Sera preluase articolul din Stern, în care era omagiată 
activitatea familiei Vacchi de păstrare și mărire a averii. El, 
moștenitorul, era zugrăvit ca un neica-nimeni marginit și 
ignorant, nechibzuit, închipuit, nevrednic de osteneala depusă 
de generaţii de juriști Vacchi inteligenţi și de încredere. 

— Aveţi nevoie de ajutor, insistă necunoscutul. Și nimeni nu 
vi-l poate da în afară de mine, credeţi-mă! A sosit vremea să ne 
întâlnim. 

— Bine. Aţi câștigat. Spuneţi-mi unde și cum. 

— Veniţi la Londra. Fără zarvă, vă rog! Cu o linie aeriană 
normală. Singur. 

John scoase un sunet ce putea fi în același timp un fel de oftat 
ori un fel de râs. 

— Singur? Cum vă imaginați asta? Eu nu vă cunosc. Aţi putea 
fi un asasin în serie sau un răpitor rafinat. 

— Paza de corp vă poate însoţi, desigur. Ceea ce am vrut să 
spun era că eu nu îmi voi face apariţia la Londra dacă cineva din 
familia Vacchi va fi cu dumneavoastră ori dacă presa va mirosi 
ceva. 

— De acord, spuse John. 

Era ceva inteligent? Va afla abia pe urmă. Dar ce risca? Un 
zbor cu avionul, o zi pierdută. Atâta timp cât nu știa cum să 
meargă mai departe, orice zi era oricum o zi pierdută. 

— Bine. Luaţi ceva de scris, am să vă dictez data și numărul 
zborului cu care trebuie să veniți. 

e 

În dimineaţa următoare, John și Marco au plecat cu avionul la 

Roma, și de-acolo la Londra. 


VP - 229 


18. 


Când au coborât la Heathrow, doi pasageri ca oricare alţii, 
oameni de afaceri cu genţi din piele subțiri, John remarcă faptul 
că devenise nervos. Își scoase ochelarii cu lentile din sticlă 
simplă pe care Marco i-i dăduse din recuzita personală și îi vâri 
în buzunarul de la piept. În timp ce se deplasau cu benzile 
rulante, el căută în mulțime feţe care păreau să îi cerceteze cu 
privirea, dar se aflau într-un aeroport și multă lume aștepta pe 
cineva. 

Bărbatul aflat în cele din urmă în fața lui cu mâna întinsă 
spuse cu vocea pe care John o recunoscu: 

— Mister Fontanelli? Acesta era mai înalt ca John cu o 
jumătate de cap, în vârstă de aproximativ cincizeci de ani, avea 
păr negru, des, ca și sprâncenele, și alură de boxer. Adăugă: 
Numele meu este McCaine, Malcolm McCaine. 

Își strânseră mâinile și John îl prezentă pe Marco. 

— Garda mea de corp, Marco Benetti. 

McCaine păru cam surprins că i se prezenta un guard, dar îi 
strânse mâna și lui Marco. 

— Veniţi, sunt cu mașina. Vom discuta la biroul meu. 

Bărbatul o luă înainte într-un tempo căruia John abia îi făcea 
față fără a alerga, și cei mai mulți oameni li se feriră din cale 
instinctiv când cei trei bărbaţi trecură vijelios pe lângă ei. În faţa 
intrării principale era un Jaguar ce încălca grosolan interdicţia de 
oprire. McCaine descuie portiera, smulse chitanța cu amenda 
prinsă sub ștergătorul de parbriz, o mototoli și o aruncă 
indiferent pe jos. 

Conducea el însuși. John îl urmărea, sperând că o făcea fără 
să fie observat. McCaine purta un costum scump de pe Savile- 
Row și încălțăminte pe comandă, totuși lăsa impresia că era 
îmbrăcat neglijent, aproape neîngrijit. De parcă urma o anumită 
tendinţă în modă, dar nu avea importanţă. Cravata îi era 
înnodată strâmb, cămașa făcea cute fiind scoasă prea mult din 
pantaloni; doar pantofii străluceau ca noi. 

— Mai întâi câteva informaţii, zise McCaine privind fix, 
aproape combativ coloanele în mers. Se folosea de fiecare prilej 


VP - 230 


pentru a schimba banda și pentru a ajunge o idee mai în față. 
Biroul meu se află în City. Am o firmă de investiţii, Farnestine 
Investments Limited. Earnestine este al doilea prenume al 
mamei, în treacăt fie spus. Fantezia nu prea îmi prisosește în 
privinţa denumirii firmelor mele, le denumesc mereu după 
numele membrilor familiei. Valoarea fondurilor noastre este cam 
de cinci sute de milioane de lire, ceea ce nu este prea mult, dar 
este suficient pentru a mă implica în mod serios în afaceri. 

John simţi că i se lungea faţa. Asta fusese tot? Încă un 
finanţist. Unica deosebire era că acesta se făcuse interesant 
într-un mod rafinat. Se afundă mai mult în canapea și își șterse 
ziua de azi din gânduri. Va răspunde cu „nu” la tot ce acest 
McCaine îi va oferi indiferent dacă era vorba despre contracte cu 
grâne, carne de pe burta porcului ori titluri de rentă - și se va 
întoarce cât va putea de repede. lar acasă va schimba toată 
instalaţia telefonică. 

Treceau pe lângă blocuri, fațade strălucitoare, ziduri 
venerabile. Nu mai era atent. La un moment dat intrară într-un 
garaj luminos, vast și opriră pe un loc rezervat, la doar câţiva 
pași de un lift. Când ușile sclipitoare ale liftului alunecară în 
lături, li se dezvălui o mare și luminoasă încăpere cu birouri, cu 
pupitre pline de telefoane și monitoare. In spatele acestora 
stăteau bărbați și femei de toate rasele, vorbeau la mai multe 
telefoane deodată, fără a-și ridica un moment privirile de pe 
monitoarele cu cifre și diagrame ce se modificau mereu. 

— În principal lucrăm cu acţiuni, explică McCaine în timp ce se 
strecurau printre rânduri și prin larma vocilor. Câţiva dintre 
oamenii mei țin pasul și cu comerțul de devize, dar în general nu 
dispunem de forța financiară pentru a face bani cu adevărat din 
această afacere. O facem mai mult pentru a ne menține în 
formă. 

John zâmbi acru. Deci, asta era. Comerţ cu devize, asta 
însemna - din cât învățase - cumpărarea de mari cantităţi de 
valută a unei ţări sau vânzarea și obţinerea de profit din 
variațiile mici ale cursurilor de schimb zilnice. Pentru a câștiga 
bani mulţi din asta, trebuiau investiţi al naibii de mulţi bani - 
sute de milioane pentru fiecare tranzacţie ori chiar mai mult. 

Nu era greu de ghicit ce fel de propunere avea să îi facă 
McCaine. 


VP - 231 


Ajunseră în biroul lui McCaine, o încăpere separată printr-un 
perete de sticlă de sala brokerilor, care ca suprafață era cam 
jumătate cât sala și oferea o priveliște impresionantă asupra 
orașului. Pe podea era așternut un covor persan cam ros, biroul 
masiv cu fotoliile mari, în piele arătau a fi scumpe, dar lipsite de 
bun-gust, și nici mobilierul pentru discuţii și nici rafturile cu cărți 
și dosare nu se potriveau cu stilul acestora. 

— Vă rog să luaţi loc, mister Fontanelli, îl invită McCaine 
arătând către o canapea. Mister Benetti, permiteţi-mi să vă rog 
să așteptați în faţă, la secretară. Miss O'Neal vă va aduce o 
cafea ori ce doriţi dumneavoastră. 

Marco îl privi întrebător pe John. Acesta dădu aprobator din 
cap; oricum acest joc trist nu va dura mult. Bodyguardul se 
retrase fără o vorbă dincolo de ușa biroului în care se aflau 
masa secretarei și câteva scaune cu aspect incomod pentru 
vizitatori. McCaine închise ușa în urma acestuia, și murmurul 
prezent pretutindeni amuţi. Peretele din sticlă părea să asigure 
bine izolarea fonică. 

— Așa, spuse acesta și începu să acţioneze o draperie din 
lamele care împiedica și vizibilitatea. Acum uitaţi de societatea 
de investiţii, este doar o jucărie. Locul meu de antrenament, ca 
să zic așa. Desigur că nu v-am invitat aici pentru a vă propune 
investiţii bănoase. Dacă pe planeta aceasta există cineva care 
are bani destui, acela sunteți dumneavoastră. 

John ridică privirea surprins. Asta ce mai era? 

— Eu știu o mulțime de lucruri despre dumneavoastră, mister 
Fontanelli, după cum fără îndoială că aţi remarcat deja. Și ar fi 
corect să vă povestesc câte ceva și despre mine și despre viaţa 
mea. McCaine se așeză pe colţul biroului și își încrucișă brațele 
pe piept, apoi continuă: Sunt născut în anul 1946 aici, la Londra. 
Tatăl meu, Philipp Callum McCaine, a fost ofițer cu rang înalt în 
Royal Air Force, ceea ce a avut ca urmare faptul că eu, când 
aveam 10 ani, locuisem în paisprezece orașe diferite și 
stăpâneam curent cinci limbi străine. Nu mai știu câte școli am 
urmat, dar cândva am terminat cu asta și, pentru că modul de 
viaţă al familiei mele - adică al meu și al părinţilor mei; eu nu 
am fraţi ori surori - nu îmi impusese simțământul apartenenţei 
la o anume naţiune, mă simţeam atras de concernele 
multinaționale. După câteva veniri și plecări, am ajuns la IBM, 
unde am fost instruit ca programator. Era pe la mijlocul anilor 


VP - 232 


'60, când încă se ștanțau cartele cu găurele și se foloseau benzi 
magnetice, iar computerele costau milioane de dolari. De 
programat nu m-am mai lăsat de-atunci; brokerii mei - și arătă 
cu un gest al capului spre peretele de sticlă acoperit acum cu 
lamele - lucrează parțial cu programe scrise de mine. In această 
afacere decide calitatea software cu care lucrezi. Unele dintre 
marele firme de brokeraj de la Wall Street, care câștigă miliarde 
de dolari, investesc până la o treime din ei din nou în 
prelucrarea datelor! Dar probabil că niciuna dintre ele nu are un 
boss care să poată să dea el însuși o mână de ajutor. 

John îl privi uimit pe bărbatul plin de energie. Nu arăta cu 
absolut nimic ca unul în stare să găsească butonul de pornire al 
unui computer, cu atât mai puțin să facă și programe. 

— Înţeleg, zise el fără putere, mai mult ca să spună totuși 
ceva. 

— Acum să ne întoarcem la începuturi, continuă McCaine și 
făcu un gest vag cu mâna. Datorită cunoștințelor mele 
lingvistice eram utilizabil internaţional, de aceea eram trimis 
peste tot în Europa: Belgia, Franţa, Germania, Spania... 
colindam pretutindeni și scriam programe comerciale pentru 
clienţii IBM. Sistemele de computere care erau legate dincolo de 
granițele statale între ele aparțineau în general băncilor și 
curând am devenit un fel de specialist pentru proiectele 
transnaţionale de computere. De aceea eu am fost ales când în 
anul 1969 a venit o solicitare din Italia pentru o treabă specială, 
foarte pretențioasă. McCaine îl privi pe John insistent și adăugă: 
Clientul, ceva foarte neobișnuit, era un birou de avocatură din 
Florenţa. 

John trase cu putere aer în piept. 

— Dumneavoastră...? îi scăpă acestuia fără să vrea. 

— Da. Versiunea iniţială a programului cu care 
dumneavoastră vă administraţi conturile am scris-o eu. 

e 

Marco frunzărea o revistă neinteresantă, dar îl urmărea pe 
protejatul lui cu coada ochiului pe lângă lamele care acopereau 
ușa doar pe jumătate. Ridică privirea când John Fontanelli sări în 
picioare și începu să se plimbe prin birou și să gesticuleze. Și 
McCaine începu și el să măsoare biroul în lung și în lat, ca un 
taur furios în arenă. Bodyguardul se întrebă ce se putuse 
întâmpla acolo. Oricum cei doi nu păreau că ar fi gata să sară 


VP - 233 


unul la gâtul celuilalt. Își mai destinse mușchii care automat se 
încordaseră și se rezemă din nou de speteaza scaunului. 

— Incă o cafea? îl întrebă secretara, o femeie tânără, cu părul 
roșu tapat și ten palid, care îl plăcea evident. 

— Nu, mulțumesc, răspunse zâmbind. Dar aţi putea să-mi dați 
un pahar cu apă? 

e 

— Însărcinarea aceasta a fost cea care mi-a schimbat viaţa, 
explică Malcolm McCaine. Acum amândoi ședeau din nou în 
fotolii, McCaine aplecat în faţă, cu coatele pe genunchi și fără a-l 
slăbi din ochi pe John. De la început avocaţii Vacchi au fost 
foarte secretoși, nu au vrut să îmi spună despre ce era de fapt 
vorba. O vreme i-am suspectat că voiau să spele bani ai mafiei 
prin sistemul programat de mine. Dar, orice ar fi vrut să 
ascundă, când o firmă vrea să dezvolte un sistem computerizat 
totul iese la iveală. Programatorul este ca un duhovnic, trebuie 
să îi spui tu însuţi ce vrei să ascunzi de fisc ori de procuratură, 
altfel programul nu va funcționa. A trebuit să testez programul 
și, când pe monitor mi-a apărut o sumă de 365 de miliarde de 
dolari, era să îmi sară ochii din cap, vă daţi seama. 

— 365 de miliarde? repetă John consternat. 

McCaine dădu afirmativ din cap. 

— In cei ceva mai mult de douăzeci și cinci de ani care au 
trecut de-atunci averea dumneavoastră aproape s-a triplat. 

John deschise gura, dar nu îi trecu prin cap ce ar putea spune, 
așa că o închise din nou. 

— Au fost nevoiţi să îmi spună adevărul, continuă McCaine. 
Până atunci au fost atenţi ca toate ușile, cu excepţia celei către 
pivniţă, să fie încuiate cât eu eram în casă. Dar le-am spus că 
bănuiam că era vorba despre banii mafiei ori despre afaceri cu 
droguri și așa, vrând-nevrând, au trebuit să îmi arate arhiva și 
testamentul lui Giacomo Fontanelli, și să îmi explice toate 
dedesubturile, pentru a nu mă duce la poliţie. Eram absolut 
fascinat. Era cea mai incredibilă chestie de care auzisem în viața 
mea. Și eram convins, dar absolut convins că aici îmi găsisem 
scopul vieţii. Am demisionat de la IBM, m-am întors la Londra cu 
economiile mele nu chiar neînsemnate și am studiat științele 
economice, economia politică, gospodărirea întreprinderii - 
toate deodată. Locuiam într-o cameră ieftină la mansardă, fără 
încălzire, am purtat ani la rând aceiași pantaloni și aceeași 


VP - 234 


haină, nu am ieșit niciunde, nu am fumat, nu am băut, am trăit 
ca un călugăr cerșetor și am tocit ca niciodată. Stăteam mereu 
în rândul întâi, îi chinuiam pe toţi conferenţiarii universitari cu 
întrebări, treceam toate examenele cu cele mai bune note. Când 
am absolvit studiile, m-am dus la o bancă, am lucrat ca broker, 
am învăţat din practică tot ce se putea cu privire la acţiuni, 
contracte, comerțul cu devize și așa mai departe. Apoi mi-am 
înființat propria firmă, cu propriii bani, cu bani Împrumutați și cu 
moștenirea de la tatăl meu, am lucrat și nopţile până mi-am 
putut angaja primul salariat, am muncit din greu până am 
început să câștigăm și să progresăm. Și în toţi acești ani, atât 
buni, cât și răi, mi-am dorit fierbinte momentul zilei de astăzi, 
când mă aflu înaintea dumneavoastră, moștenitorul averii 
Fontanelli, moștenitor al unui bilion de dolari. 

John își dădu seama că îl privea cu ochii larg deschiși pe 
bărbatul acesta, oferind probabil o imagine caraghioasă. Dar 
McCaine emana o astfel de energie, o astfel de hotărâre fizic 
resimțită, încât te puteai crede în fața unui furnal în funcţiune. 

— Mă tem, zise încet John, că încă nu vă înţeleg prea bine. 

— Misiunea mea, scopul vieţii mele, explică McCaine parcă 
măcinând cuvintele între maxilare, este să vă fiu alături și să vă 
ajut să îndepliniţi profeția lui Giacomo Fontanelli. Nici mai mult, 
nici mai puţin. Tot ce am realizat până acum - studiile, 
constituirea acestei firme - a reprezentat doar pregătirea pentru 
această sarcină, a fost doar un antrenament, un exerciţiu, un 
box cu umbra. Eu a trebuit să învăţ să mânuiesc banii, bani 
mulți. Dacă voiam să vă fiu util, trebuia să mă pot mișca în 
marea finanţă. Doar ăsta a fost motivul. Nu mă interesează 
bogăţia. Dacă trebuie să conduc un Jaguar ori dacă trebuie să 
merg pe jos îmi este indiferent. Acum douăzeci și cinci de ani 
mi-am câștigat acea libertate pe care ţi-o poate oferi obsesia 
absolută a unui ţel, a unei viziuni. Știu de-atunci de ce exist în 
această lume. Sunt la fel de convins de faptul că nu întâmplarea 
m-a condus la Florența, ci profeția, ca de faptul că mâine- 
dimineaţă va răsări din nou soarele. Discuţia de astăzi am 
purtat-o în gând de mii de ori. Douăzeci și cinci de ani am 
muncit pentru această zi, pentru acest moment. Dar ce aveam 
era o dată - termenul de 23 aprilie 1995 și un număr de telefon. 
Numărul de telefon din camera de oaspeţi pregătită la vilă încă 
de atunci. II văzusem pe o listă a tehnicianului de la telefoane 


VP - 235 


care instalase și legătura din pivniţa cancelariei. Ştiam că 
familia Vacchi nu va schimba acest număr de telefon. lar acum - 
adăugă el cu o satisfacţie aproape orgiastică - a sosit 
momentul. Sunteţi aici. 

John înghiţi în sec. Nu știa ce să spună. Acest om era ori 
complet dus cu pluta, ori era un geniu. Ori amândouă la un loc. 
Așa că întrebă: 

— De unde știaţi că familia Vacchi nu va schimba numărul de 
telefon? 

McCaine schiţă un zâmbet scurt, la care ochii lui nu 
participară deloc. 

— Conţinutul simbolic al numărului 23 era evident. Ziua 
sorocului. lar ei nu știau că eu cunoșteam numărul de telefon. 
Fusesem atent să nu mă trădez. Eram conștient că trebuia să 
procedez în secret. 

— Cum așa? 

— Pentru că planul meu punea în discuţie competența lor. 
McCaine trase atâta aer în piept, încât John avu senzaţia că 
acesta nu mai respirase de la începutul discuţiei lor. Vă spun 
asta acum cu un sentiment neplăcut, deoarece înțeleg că 
dumneavoastră nutriţi sentimente pozitive față de familia 
Vacchi. Vacchi v-au făcut bogat, v-au schimbat viaţa într-o 
măsură la care nici în vis nu aţi fi cutezat să vă gândiţi, și pentru 
asta ei nu vor nimic, nicio contraprestaţie, nici măcar mulţumiri. 
Ei sunt mulțumiți că au îndeplinit legământul strămoșului lor. 
Niște oameni cu adevărat nobili - ar trebui să gândim. 

John confirmă: 

— Da, chiar așa văd eu lucrurile. 

McCaine își continuă explicaţiile: 

— Dar de fapt au și ei cusururile lor. Fără nicio îndoială că au 
realizat o performanţă de necrezut, este adevărat. Insă tocmai 
asta este ceea ce le stă acum în cale. Vacchi, mister Fontanelli, 
sunt oameni orientaţi către trecut, fixaţi strict pe conservarea, 
menţinerea tradiţiei. În satul lor și-au creat un mic paradis, o 
Shangri-La în care ei sunt regii neîncoronațţi. Dar dacă, cu o 
obiectivitate deplină, vă veţi întreba odată ce au făcut Vacchi 
concret, veţi constata că ei nu vă pot ajuta. Nu în privinţa 
profeţiei și a îndeplinirii acesteia. Ba dimpotrivă, ei își pun toate 
speranţele în dumneavoastră. Dumneavoastră sunteţi eredele, 
sunteţi cel care în viziunea lui Giacomo Fontanelli veţi restitui 


VP - 236 


cumva omenirii viitorul pierdut. Aţi rămas singurul capabil a o 
face, nu? Vacchi v-au apărat de lume, v-au izolat, v-au ferit cu 
toate jucăriile pe care cuiva i le poate pune bogăţia la dispoziţie. 
În adâncul sufletului lor, ei nu vor de fapt ca să se modifice ceva 
față de cum a fost până acum. Asta nu este rea-voinţță. Vacchi 
sunt profund incapabili de așa ceva. Această calitate a făcut 
această familie capabilă ca timp de cinci sute de ani fiecare 
generaţie să dea la iveală juriști, și niciodată nu a fost tentată să 
rețină banii pentru ea. Dar aceeași calitate o face incapabilă să 
vă ajute să realizaţi cotitura necesară. Bărbatul sări în picioare, 
se năpusti de-a lungul încăperii, se opri în mijlocul covorului, se 
întoarse și întinse braţele într-un gest brusc care i-ar fi stat bine 
unui profet din Vechiul Testament, apoi continuă: Ințelegeți 
planul? Această cotitură fascinantă a sorții datorită căreia unuia 
ca mine i s-a permis să cunoască secretul și exact la timp să 
facă pregătirile necesare a fi alături de moștenitor? Unuia care 
gândește, simte și acţionează cu totul altfel decât cei care au 
conservat averea? Totul se petrece exact așa cum trebuie să se 
petreacă. O rotiță dințată se îmbucă perfect cu alta. Eu am 
așteptat, douăzeci și cinci de ani v-am așteptat, și m-am 
pregătit, iar acum sunteți aici. Gata, astăzi este ziua despre care 
odată se va spune că de la ea a început viitorul. 

John se holba la el și, pentru a-și dezlipi privirea, trebui să își 
pună o mână pe ochi. 

— Acum totul este ceva cam mult, mărturisi el. Inima o simţea 
ca aparţinând unui bătrân care nu mai era în stare să suporte 
nicio emoție. Înainte de toate încă nu am idee de cum arată 
planul dumneavoastră. Trecutul - OK. Asta am înțeles. Dar ce 
veţi face dumneavoastră? Ce veţi face concret cu un bilion de 
dolari pentru a salva viitorul? 

— O clipă, îl întrerupse McCaine și ridică un deget ca un 
profesor. Asta a fost încă o greșeală de gândire a familiei 
Vacchi. Adică a crede că cineva ar putea să analizeze enorm de 
complicata situație a lumii și a afla cum să îi poată rezolva 
problemele. Nimeni au ar putea-o face. Dumneavoastră nu, eu 
nu și nici Albert Einstein. Dar nu uitaţi că eu am avut la 
dispoziție un sfert de veac pentru a mă gândi. Și câteodată 
timpul compensează geniul. Eu am dispus de timp pentru a 
cugeta și a plănui și am dispus de timp să mă informez cu 
privire la ceea ce au gândit alţii despre această problemă. Și 


VP - 237 


iată: o grămadă de oameni de știință din elita inteligenţei au 
examinat încă de mult timp această problemă. De fapt, nu mai 
este necesar să îţi vină o idee genială, pentru că toate ideile 
necesare au fost de mult timp descoperite, publicate și puse la 
dispoziţie. Problema nu este că nu s-ar ști ce este de făcut, ci că 
nu se face. Tot ceea ce s-a făcut a fost să se lase timpul să se 
scurgă fără a fi folosit. 

John îl urmări cu privirea în timp ce acesta se ducea la un 
dulap cu cărţi și căuta prin el. Avea gura uscată. Se părea că 
McCaine nu intenţiona să îi propună ceva. Probabil că pleca de 
la premisa că toți oamenii erau la fel de modești ca el însuși, cel 
puţin cei mai importanți. 

— lată, îi prezentă McCaine o carte al cărei titlu el nu îl putu 
descifra de la distanţă, eu aș începe cu asta. Inaintea ei au 
existat doar tratări difuze, creatoare de temeri, care în mare 
parte se contraziceau între ele, ce aparțineau unor publiciști cu 
gândire prea puţin sistematizată. După ea s-au făcut cercetări 
serioase și au apărut cunoștințe reale. Limitele dezvoltării. 
Acesta este titlul cărții apărute pe la începutul anilor '70. Autorii 
ei erau Dennis Meadows și Jay W. Forrester. Forrester era 
profesor la MIT și el a dezvoltat bazele teoretice ale dinamicii 
sistemice, un domeniu al ciberneticii, care cerceta comportarea 
sistemelor cu grad înalt de interconectare. Meadows a conceput 
un program pentru computer, denumit WORLD2 care, deși era 
foarte modest și limitat, scotea în evidenţă în linii mari cum va 
arăta viitorul omenirii, și în baza lui se putea cerceta cum vor 
influența diversele măsuri viitorul. McCaine se așeză și puse 
cartea pe masă. Până acum John nu mai văzuse o carte așa de 
jerpelită din cauza cititului. Probabil că McCaine o avusese ani 
de zile sub pernă. Veţi înțelege că mie, ca programator, acest 
mod de abordare mi-a promis mult. Nu uitaţi că pe atunci 
programarea computerelor era o știință secretă învăluită în 
legende. Eu am copiat programul Meadows, pentru a-l 
experimenta personal. Pe-atunci aveam nevoie pentru așa ceva 
de planificare la calculatorul puternic al universităţii, trebuia să 
car după mine cartelele perforate din carton, și noaptea să mă 
trezesc la ora unu, pentru că studenții aveau acces la calculator 
doar la acea oră. Astăzi se poate face același lucru pe orice PC, 
contra a o mie de dolari. Doar că astăzi nimeni nu mai face așa 
ceva. 


VP - 238 


Deschise cartea și i-o întinse lui John, pentru ca el să poată 
urmări diagramele. John se întrebă de ce lui McCaine nu îi 
venise ideea de a cumpăra un exemplar nou al cărții. Aproape 
fiecare paragraf era subliniat ori marcat cumva, și multe pagini 
se desprindeau. 

— Acesta este așa-numitul curs standard, explică McCaine și 
bătu cu degetul pe o diagramă cu aspect primitiv, în care cinci 
linii coborau ori urcau unduind. Este evoluţia celor mai 
importanţi cinci indicatori - numărul populaţiei, calitatea vieții, 
poluarea mediului, rezervele de materii prime și capital investit 
- în condiţiile în care nu vor avea loc măsuri decisive. În anul 
1975 - nota bene! Astăzi știm că până acum nu s-a petrecut 
nimic, deci acest curs reprezintă ceea ce s-a făcut de atunci. 
Vedeţi liniile pe care le-am trasat de la 1970 și 1995? Dacă 
urmăriţi doar acest segment lucrurile nu arată rău. O ușoară 
creștere a poluării mediului și creșterea puternică a populaţiei, o 
reducere minoră a rezervelor de materii prime ca și a calității 
vieţii. Este cam ceea ce putem observa, nu? S-a ivit gaura din 
stratul de ozon, populaţia lumii a crescut ceva mai mult, se 
apropie deja de al șaselea miliard și așa mai departe. Și vedeți 
acum ce urmează: un colaps cam prin anul 2030, pricinuit de 
lipsa de materii prime. 

— Dar este totuși improbabil, opină John. Că doar materiile 
prime devin tot mai ieftine. Se descoperă mereu rezerve noi și 
se mai descoperă înlocuitori tot mai mulţi. Chiar de curând am 
citit că pentru a se realiza cablajul într-o întreagă ţară este 
nevoie doar de un camion cu nisip, faţă de tone de cupru folosit 
anterior. 

McCaine își împreună mâinile. Auzise și acest argument 
deseori. 

— İn primul rând, acesta este un model simplu. Pur și simplu 
în ce privește materia primă lipsește totul - cuprul, ca și 
petrolul. Linia asta este o valoare medie foarte aproximativă. În 
al doilea rând, prețul materiei prime: da, se pot înlocui multe, și 
multe materii prime - cum ar fi fierul ori aluminiul - se găsesc 
din abundență. Dar dumneavoastră, ca mulți alţii, treceţi cu 
vederea faptul că numeroase materii prime despre care rareori 
se aude ceva, dar care sunt de importanță decisivă pentru 
procesele industriale sunt tot mai rare și mai scumpe. 
Molibdenul ori tantalul, paladiul sau hafniul, germaniul sau 


VP - 239 


niobiul și așa mai departe. lar în al treilea rând - McCaine luă din 
nou cartea și o răsfoi până ajunse la un alt grafic; părea că îi știa 
pe dinafară conţinutul, ca un preot Biblia - este vorba în special 
despre un sistem de interconexiuni. Toţi factorii se influențează 
reciproc. Argumentul dumneavoastră, mister Fontanelli, este un 
exemplu tipic de gândire lineară. Apare o problemă - ea este 
combătută fără ca noi să fim conștienți că rezolvarea problemei 
va ridica în alte domenii noi și probabil mai grave probleme. 
Dacă este înlăturată penuria de materii prime - ceea ce se 
poate rezolva ușor în program, luându-se în considerare de 
exemplu de cinci ori mai multe zăcăminte decât sunt deja 
cunoscute -, în locul ei vor acţiona alte dificultăţi. Priviţi 
diagrama asta: dacă va scădea consumul de materii prime, 
factorul limitator va deveni în primul rând poluarea mediului 
într-o măsură exagerată, care va cauza prăbușirea sistemului 
cam în aceeași perioadă ca în situaţia anterioară. 

— Oh! 

John continuă să dea pagină după pagină. Fiecare diagramă 
arăta mai rău decât cea dinaintea ei. Orice s-ar fi încercat, 
finalul era același: o catastrofă. Chiar și o eliberare mai 
diminuată de elemente poluante putea doar să amâne 
prăbușirea cu două decenii. 

Firește, după producerea catastrofei, concretizată prin 
reducerea rapidă a populaţiei, ceea ce însemna milioane de 
morți, indicatorii reveneau la valori rezonabile. Exact cât să se 
treacă apoi la o perioadă de prosperitate. 

McCaine îi remarcase privirea și păru că îi bănuia gândul ce îl 
frământa. 

— Uitaţi de curbele ce urmează colapsului, indiferent cum 
arată ele. În principiu, nu ar trebui să fie continuate după 
prăbușire. Ceea ce urmează apoi nu este previzibil. Probabil că 
acel colaps reprezintă sfârșitul omenirii ca specie. 

— Dar asta pare a fi ceva lipsit de orice speranţă, zise John. 

— Asta înseamnă că situaţia este aproape lipsită de speranţă, 
zise McCaine. El răsfoi cartea mai departe. S-ar fi putut face 
ceva dacă în anul 1970 s-ar fi început să se aplice măsuri 
decisive. O stare de echilibru. Ar fi trebuit să fie introdus un 
control strict al producţiei, poluarea mediului ar fi trebuit redusă 
drastic și ar fi trebuit economisite la sânge materiile prime. Ce 
ar fi însemnat asta concret nu rezultă de aici, dar este clar că 


VP - 240 


premisa unei asemenea stări - care oricum reprezintă o 
existență asigurată pe termen lung, la un nivel foarte înalt al 
calităţii vieţii - este încheierea dezvoltării economice și a 
creșterii populaţiei. 

John își aminti de articolul lui Lorenzo. Vărul lui punctase sigur 
aceeași problemă: dezvoltarea continuă, neîncetată, divinizată 
aproape de toţi. 

— Încheierea dezvoltării, repetă el dus pe gânduri. Și cum s-ar 
putea realiza asta? 

— Problema este de ce nu s-a realizat mai demult. 
Dezvoltarea nu se face de la sine. Trebuie să se facă eforturi 
pentru ea. Costă sudoare și mizerie. Întrebarea este de ce nu se 
încetează din moment ce ai destul. 

— Și de ce nu se încetează? 

— Pentru că nimeni nu vrea să înceapă. Este ca în cursa 
înarmărilor - fiecăruia îi este teamă să facă primul pas, de frică 
să nu ajungă la ananghie. Nu încetează, pentru că ceilalți nu 
încetează. _ 

John cobori privirea asupra cărții zdrenţuite. Îl durea capul. 

— OK. Și ce legătură au toate astea cu mine? Și cu 
dumneavoastră. 

— Nu vă este la-ndemână? 

— Nu. John ridică palma deschisă și adăugă: în mâna mea nu 
se află nimic. 

— Alright, răspunse McCaine, se lăsă pe speteaza fotoliului și 
încrucișă braţele pe piept. Mister Fontanelli, ce știți despre cum 
se devine bogat? 

— Poftim? John îl privi nedumerit. Cum se devine bogat? 

— Da. Cum funcţionează asta? Cum de unii devin bogați, și 
alții nu? Exceptând moștenirile. 

— Nu m-am gândit încă la așa ceva. 

— Ca majoritatea oamenilor. Dar vă este clar că trebuie să 
existe anumite circumstanţe? 

— Eu cred că întâmplarea înseamnă mult. Nu văd un context 
anume. 

— ÎI veţi vedea imediat. McCaine se ridică și pentru prima 
dată păru greoi. Rezemaţi-vă de spetează. Destindeţi-vă. Am să 
vă explic. 


VP - 241 


Se numea Karen și, cu cât flirta mai mult cu ea, lui Marco îi 
plăcea tot mai mult. Din când în când, își mai arunca privirea 
prin ușa din sticlă, dar cei doi dinăuntru erau adânciţi în discuţia 
lor și se părea că pe mister Fontanelli nu îl ameninţa niciun 
pericol. Secretara roșcată părea să nu fie prea ocupată astăzi, în 
ciuda computerului și a masivei instalaţii de telefonie de pe 
biroul ei. 

— Există și astfel de zile, spuse ea. În alte zile parcă se 
dezlănţuie iadul. Este în funcţie de ce se petrece la bursă, știți, 
nu? 

— La asta nu mă pricep, mărturisi Marco. 

Karen îl convinse să mai bea o cafea și de undeva scoase 
niște prăjiturele. Își povestiră reciproc întâmplări din viaţa lor în 
timp ce gustau dulciurile. 

— V-aș putea arăta Londra, se oferi Karen. Când veţi mai 
reveni. 

Privirea lui Marco se plimbă pe silueta ei. 

— Aș fi cu adevărat interesat, zise el, dar adăugă cu un sincer 
regret: Însă nu știu când voi mai veni la Londra. 

— Oh, cu siguranţă că veţi veni mai des, spuse Karen O'Neal 
zâmbind ștrengărește. Șeful meu dorește să colaboreze cu șeful 
dumneavoastră și el știe să fie foarte convingător... 

e 

— Bogăția este în legătură în primul rând cu veniturile și în al 
doilea rând cu cheltuielile, vorbi pe un ton didactic McCaine, 
părând o siluetă întunecată pe panorama luminoasă a Londrei. 
Când cheltuiţi mai mult decât câștigați, sărăciţi, când cheltuiţi 
mai puţin decât câștigați, vă îmbogăţiţi. În privinţa cheltuielilor, 
le puteţi limita până la un anumit nivel, dacă doriți să rămâneți 
un membru normal al societăţii. Deci, rămâne majorarea 
veniturilor. Până aici sunteţi de acord cu mine? 

John dădu sceptic din cap: 

— Până aici este ceva banal, ca să fiu sincer. 

McCaine păru că nu l-a auzit. 

— Venitul urmează o ierarhie. Pe treapta cea mai de jos a 
acestei ierarhii se află simplu munca. Dumneavoastră faceţi 
ceva pentru cineva, care vă dă pentru asta bani. Poate fi vorba 
despre munca în calitate de angajat ori ca meseriaș 
independent, nu are importanţă. Popular i se spune „muncă 
cinstită”, iar veniturile pe care le obţineţi de pe urma ei nu vor 


VP - 242 


depăși niciodată serios cheltuielile. Depinde și de impozite. 
Statul vă vrea banii și el ar prefera să vă ia tot. Dar, pentru că 
după asta aţi face foamea ori cel puţin veţi renunța să mai 
aduceţi copii pe lume, deci noi, cetățeni plătitori de impozite, vă 
mai lasă cât să supraviețuiți. Nu mai mult. Niciun stat și nicio 
societate nu este interesată de o populaţie independentă din 
punct de vedere financiar. Munca cinstită, deci cea cu care își 
umplu timpul cei mai mulţi oameni, aduce fiecăruia dintre ei 
atât cât este necesar unui standard de viață general obișnuit, nu 
mai mult. 

John se gândi la timpurile când lucra la spălătorie, la nopţile 
când trudea plin de sudoare la calandrai pentru rufe. Câștigul 
săptămânal îi ajungea exact pentru strictul necesar. 

McCaine continuă: 

— Treapta următoare este munca specializată. Valoarea 
muncii urmează, ca totul în economie, principiul ofertei și al 
cererii. Dacă învățați ceea ce învaţă toți și dacă puteţi face ceea 
ce pot face toți, puteți fi înlocuit și deci șantajat, așa că venitul 
dumneavoastră se va situa la cel mai jos posibil nivel. Venitul va 
crește fie când sunteţi dispus să faceți ceva ce nu sunt dispuși 
să facă toţi - ruinându-vă sănătatea, depunând eforturi fizice 
epuizante, lucrând noaptea ori în zilele de sărbătoare fie când 
știți să faceţi ceva ce nu știu toţi să facă, presupunând că are 
căutare ce știți să faceţi. Eventual, puteți să vă căutați o piaţă - 
un profesor angajat la stat va câștiga tot atât de mult, indiferent 
dacă predă bine ori prost, dar, dacă este bun, el poate negocia 
un salariu mai bun într-o școală particulară. Pe de altă parte, 
mai există sindicate, cabinete de avocatură, bresle 
meșteșugărești, structuri considerate carteluri în industrie, care 
prin stabilirea preţurilor prin convenţii asigură membrilor lor ca 
plata muncii depuse să nu coboare sub un anume nivel. Totuși, 
pentru că în acest mod piaţa muncii este oarecum forțată, ea se 
răzbună prin limitarea cifrei de afaceri, deoarece o prestație la 
un preț mai mare nu găsește la fel de mulți clienţi ca o prestație 
la un preţ mai mic. Oricum, cu cât este mai specială prestaţia pe 
care o oferiţi, dacă ea are căutare, venitul dumneavoastră poate 
să crească enorm. Un avocat poate să câștige cinci sute de 
dolari pe oră, iar un cântăreţ oarecum celebru poate câștiga 
douăzeci de mii de dolari pentru o reprezentaţie de o oră. 
Totuși, acest câștig nu crește la infinit - avocatul are cheltuieli 


VP - 243 


cu biroul lui și cu salariul secretarei pe care le scade din câștigul 
net, iar cântărețul trebuie să negocieze contracte, să 
călătorească, să își schimbe garderoba, să dea autografe, pe 
lângă faptul că a fost nevoit ani la rând să apară pentru o 
bucată de pâine pe vremea când nu era celebru. 

John și-l aminti pe Paul Siegel, care odată îi fusese cel mai 
bun prieten. Acesta plecase la Harvard și învățase ceva pentru 
care era plătit pe oră cu până la o mie de dolari. Işi amintea bine 
de momentul în care Paul îi povestise asta și de totala lui uluială 
cu privire la prăpastia care se căscase între ei. 

— Acum urmează primul salt. Ca să zicem așa, trecerea de la 
planul înclinat la principiul pârghiei. Următoarea treaptă în 
ierarhia venitului este comerțul. Comerţ înseamnă să cumperi 
ieftin ceva și să îl vinzi scump. Într-o exprimare mai puţin 
banală, înseamnă că negustorul câștigă din diferența dintre 
ofertă și cerere. Principiul pârghiei constă în aceea că răsplata 
este în funcţie de valoarea mărfii negociate, și nu de efortul 
depus pentru activitatea de negoț. Dacă vindeţi un pepene, asta 
vă poate aduce zece cenți, dacă vindeţi unei fabrici o instalaţie 
pentru desalinizarea apei, afacerea vă poate aduce zece mii de 
dolari, dar efortul depus în ambele cazuri poate fi același. Nu 
este plătită munca dumneavoastră, ci capacitatea 
dumneavoastră de a descoperi o necesitate și a o satisface. La 
această treaptă anvergura este relativ mare - prin comerț se 
poate câștiga puţin sau chiar nimic, dar te și poţi îmbogăți 
enorm. Un librar poate înregistra drept câștig treizeci până la 
patruzeci la sută din prețul de vânzare al unei cărţi, proprietarul 
unui butic de modă mărește preţul de cumpărare al mărfurilor 
lui cu două sute până la trei sute de procente. Pentru mijlocirea 
unei vânzări sunt uzuale comisioanele de zece-cincisprezece 
procente, ceea ce la o mașină de câteva milioane reprezintă o 
sumă considerabilă de multe ori doar pentru câteva convorbiri 
telefonice și o după-amiază de negocieri. 

John tăcea. Proprietarii galeriilor la care expuneau Sarah și 
ceilalți artiști făceau probabil parte din această categorie. Erau 
mijlocitori între cei care produceau artă și cei care voiau să o 
cumpere, și din asta încasau bani de la ambele părți. Așa că nu 
era nicio mirare că proprietarii galeriilor veneau întotdeauna în 
mașini mari, iar artiștii veneau cu metroul. 


VP - 244 


— Saltul următor constă în faptul că dumneavoastră veţi 
deveni mai complex. Nu mai lucraţi, ci îi conduceţi pe alţii să 
lucreze pentru dumneavoastră. Într-un cuvânt sunteţi 
întreprinzător. Pentru că cineva face ce îi spuneţi 
dumneavoastră să facă, acel cineva primește bani. 
Dumneavoastră vă străduiţi să îi cumpăraţi această muncă 
avantajos, căci acum sunteți de cealaltă parte a mecanismului 
pieţei: tot ce trebuie să daţi angajaţilor dumneavoastră din ceea 
ce vă aduce întreprinderea drept câștig vă micșorează propriul 
câștig. A înfiinţa o întreprindere comportă multe riscuri și la 
început este deosebit de dificil, dar propria multilateralitate este 
în acest fel exploatată favorabil. Puteţi conduce oameni care la 
rândul lor conduc oameni și așa mai departe. Și, dacă vă 
descurcaţi bine pe piaţa dumneavoastră, salariul pe care i-l 
plătiţi unui angajat este cea mai bună investiţie posibilă: din 
punctul de vedere al gospodăririi compartimentului personal se 
pleacă de la ideea că un angajat își merită retribuţia când aduce 
întreprinderii cel puţin de 1,3 ori mai mult. Cu alte cuvinte, o 
rentabilitate de treizeci de procente! Asta nu se poate obţine pe 
termen lung cu nicio altă investiţie. Marile concerne sunt un 
exemplu în privința a cât de departe se poate merge cu acest 
principiu și în mod corespunzător șefii acestor concerne câștigă 
poate zece milioane de dolari pe an, adică mai mult de trei mii 
de dolari pe oră. 

Gândul îl duse pe John la Murali. Murali nu preparase o pizza 
în viaţa lui, cu atât mai puţin să distribuie vreuna, dar se 
pricepea să angajeze bucătari de pizza și distribuitori ieftini, 
stătea în magazin de dimineața până târziu mormăind, 
boscorodind, făcând gălăgie și punându-i pe toţi la treabă. Mii 
de oameni din sudul Manhattanului primeau astfel rapid pizza și 
din asta trăia Murali, fără ca John să fi bănuit cât câștiga. 

— Sper că aţi reţinut ce rol joacă banii deja existenţi în 
această categorisire. Este cu atât mai ușor să ajungi la o 
categorie superioară de câștig, cu cât ai mai mulţi bani deja. 
Dacă sunteți lipsit de mijloace, vă este aproape imposibil să vă 
bucurați de instruirea ce v-ar permite măcar să ieșiţi din 
categoria cea mai de jos. Dacă dispuneţi deja de avere, este 
considerabil mai ușor să faceţi comerț ori să înființaţi o 
întreprindere, chiar dacă o faceţi prin credite. Cu cât aveţi mai 
mulți bani, cu atât vă va fi mai ușor să câștigați bani. 


VP - 245 


— Dar asta nu este drept, interveni John fără să se mai 
gândească. 

— Natura nu este dreaptă, îi răspunse McCaine. Lumea nu 
este dreaptă. Dreptatea ar însemna echilibru, dar viaţa este o 
stare dezechilibrată, o împletitură de dezechilibre care se 
amplifică reciproc - de aici nedreptatea fundamentală ce 
acţionează în această ierarhie a veniturilor. McCaine ridică 
degetul arătător - un Mephisto întunecat în dreptul mării de 
clădiri a orașului -, apoi continuă: Și în sfârșit ajungem la 
categoria cea mai de sus a câștigului, la multilateralizarea 
optimă, la efectul ultimativ al principiului pârghiei. Este treapta 
în care banii dumneavoastră fac mai departe bani. Vorbim 
despre piaţa capitalului, despre domeniul finanţelor pure. A 
poseda o întreprindere este lucrativ, dar devine tot mai dificil de 
mânuit pe măsură ce ea crește, de parcă ar exista forțe care se 
opun dezvoltării nelimitate. Lucru care nu se întâmplă cu banii. 
Dacă lăsaţi să se scurgă pe canalele finanțelor mondiale un 
milion, o sută de milioane ori o sută de miliarde, osteneala este 
aceeași. Dumneavoastră, mister Fontanelli, vă aflaţi pe această 
treaptă supremă. De fapt, nici nu trebuie să mai munciti, 
deoarece banii lucrează pentru dumneavoastră și în fiecare an 
vă aduc mai mulţi bani decât posedă cel mai bogat om după 
dumneavoastră. Resimţiţi ceva? Vă stresează? Nici urmă. Și va 
merge în continuare așa. Din acest punct nu mai există o limită 
superioară. 

McCaine încheie cu un gest impetuos, care aproape că îl 
înspăimântă pe John, își părăsi locul de la geam și începu să se 
plimbe în sus și-n jos prin încăpere. 

— Banii, strigă el, reprezintă forța supremă pe această 
planetă. Dacă aveţi bani, aveţi orice altceva. Aveţi un nume. Vă 
bucurați de respect. Vi se acordă considerație. Sunteţi iubit! Da, 
știu, se spune Money Cant Bye Me Love, dar este cazul identic 
celorlalte înțelepciuni din gura poporului: o tâmpenie absolută. 
Desigur că puteţi obţine pentru dumneavoastră o femeie fără a 
avea ceva ori fără a fi cineva, dar pentru asta trebuie să fiţi cel 
puţin atrăgător și atent. Trebuie să trageţi tare. Și puteți fi cât 
de atractiv și fermecător vreţi - dacă nu sunteți bogat, anumite 
femei vă vor rămâne intangibile. Daţi-mi un singur exemplu de 
fotomodel căsătorit cu un tâmplar ori cu un vânzător dintr-un 
chioșc. Nu veţi găsi așa ceva. Credeţi că Onassis s-a putut 


VP - 246 


căsători cu Jackie Kennedy pentru că arăta răpitor? Bullshit. A 
dat-o pe spate pentru că era unul dintre cei mai bogaţi bărbați 
din lume, simplu. Banul te face sexy. 

— Hm..., mormăi John și se gândi la Constantina. 

Și la nemţoaica ziaristă care se pretindea studentă la istorie, 
Ursula și mai nu știu cum. Faţă de aceasta banii lui numai sexy 
nu îl făcuseră să pară. 

— Dacă sunteţi bogat, nu este nevoie să fiți frumos. Nu 
trebuie să fiţi nici măcar inteligent ori talentat, pentru că puteti 
cumpăra inteligenţa și talentul. Este mai bine să fiți bogat decât 
să fiţi artist, deoarece cu bani puteţi cumpăra artă... ah, dar 
puteţi cumpăra chiar artiști! McCaine făcu o pauză și îl privi pe 
John respirând puternic. Nu este nevoie nici măcar să fiți un 
negustor bun dacă dispuneți de mulți bani; pentru că îi puteţi 
elimina de pe piaţă pe concurenţi. Nu trebuie să fiţi niciun bun 
întreprinzător, deoarece nu trebuie să întemeiaţi o întreprindere 
cu greu, să o construiți ani de zile muncind din greu, în 
schimburi de noapte, cu sâmbete lucrătoare și cu săptămâni de 
panică din cauză că nu vin cecurile. Dumneavoastră o puteți 
cumpăra de-a gata! Înţelegeţi despre ce vorbesc? Înțelegeţi ce 
înseamnă banii în realitate, ce sunt ei? Banii, mister Fontanelli, 
înseamnă putere. 

John băgă de seamă că rămăsese cu gura căscată și o închise. 

McCaine se apropie încet de el, cu palmele pe piept, într-un 
gest implorator. 

— Dumneavoastră vă aflaţi într-o situaţie fără seamăn, mister 
Fontanelli. Puteţi deveni cel mai puternic om din lume. Banii 
dumneavoastră, miile de miliarde de dolari sunt mai eficiente 
decât toate rachetele nucleare, pentru că banul este licoarea 
vieții, sângele ei, cel mai important element al ei. Dacă stăpâniţi 
banii, aveţi lumea la picioare. Arătă către cartea deschisă încă la 
pagina cu diagrama ce înfățișa trecerea la o lume durabilă și 
adăugă: Aceasta nu va veni niciodată de la sine. O știu eu, o știți 
dumneavoastră, o știe oricine. Au dovedit-o cu vârf și-ndesat 
ultimii douăzeci de ani. Singura șansă care mai există - și 
motivul pentru care lucrurile s-au petrecut așa cum s-au 
petrecut - este să vină cineva cu puterea de a spune că asta 
este calea ce trebuie urmată. Dumneavoastră, mister Fontanelli. 
Dumneavoastră puteţi decide asta. Pentru că o puteți impune. 


VP - 247 


19. 


— Acesta este planul dumneavoastră? 

— Da. 

— Să îl impun? 

— Nu există altă posibilitate, zise McCaine. Privirea lui părea 
să fie în stare să găurească mobilierul. Nu este ceva drăguţ, 
accept. Dar nici ceea ce se va întâmpla dacă nu o faceţi nu va fi 
drăguţ. 

— Să îl impun? O pot face eu? John ridică braţele. OK, un 
bilion de dolari înseamnă o grămadă de bani, dar ajung? 

McCaine dădu doar din cap afirmativ. 

— Am citit despre bănci care au în bilanţuri sume de patru 
sute, cinci sute de miliarde de dolari, continuă John. Cum ar fi 
Citybank? Și băncile japoneze ale căror denumiri nu le rețin. 
Există asigurări care au rezerve de sute de miliarde... 

— Da, dar bilionul dumneavoastră, mister Fontanelli, nu este 
doar unic, mai are și avantajul decisiv de a vă aparține 
dumneavoastră! McCaine își reluă turele prin încăpere. John 
începu să înţeleagă de ce covorul era atât de uzat. Băncile, 
asigurările și fondurile de investiţii - și credeţi-mă că știu ce 
spun - sunt sclavii pieţelor. Servitori ai bogăției. Miliardele care 
circulă prin ele le sunt doar încredințate și, dacă nu mai produc, 
sunt retrase. Faptul acesta nu le limitează doar câmpul de 
acțiune, ci le anulează complet puterea. Ce pot decide ele? 
Dacă vor cumpăra acțiunile acestea ori pe celelalte. Decizia 
depinde de acele acțiuni de la care se așteaptă câștig mai mare. 
Eu administrez prin firma mea cinci milioane de lire sterline. Ce 
credeți că se întâmplă dacă decid ca de acești bani să cumpăr 
pământ în Amazonia, pentru a salva pădurea tropicală? Într-o 
clipă, depunătorii își vor retrage banii, iar eu voi ajunge fie în 
pușcărie, fie la casa de nebuni. În plus, asta ar fi o investiţie 
binecuvântată pentru copiii și copiii copiilor investitorilor -, dar 
ea nu aduce bani, nu este rentabilă. Înțelegeţi la ce mă refer? 
Sesizaţi diferenţa? Băncile posedă bani, dar nu pot dispune liber 
de ei. Așadar, ele sunt doar organe executive, prestatoare de 
servicii, bazinul de colectare a intenţiilor de investiţii ale 


VP - 248 


depunătorilor, altceva nimic. Nu confundați posesia cu 
proprietatea. Cea care decide este proprietatea. 

Trecu în spatele biroului, ridică mapa de scris și scoase de sub 
ea un bilețel care era evident că așteptase mult spre a fi folosit. 

— În ce privește cea de-a doua întrebare a dumneavoastră - 
cât reprezintă un bilion de dolari - eu am notat câteva cifre spre 
comparaţie. În treacăt fie spus, asemenea cifre sunt greu de 
obținut, de cele mai multe ori nu sunt actualizate. Acestea sunt 
din 1993, dintr-o statistică a Financial Times. Conform acesteia 
comerțul mondial în 1993 a avut valoarea de 4,5 bilioane de 
dolari, din care un bilion de dolari îl reprezintă serviciile. Dacă se 
includ veniturile externe și transferul internaţional de bani, se 
ajunge la o cerință de devize de 5,8 bilioane dolari. Valoarea 
totală a capitalului firmelor înregistrate la bursă din Statele 
Unite ale Americii se ridică la 3,3, iar din Japonia la 2,3 bilioane 
dolari, iar din întreaga lume la 8,8 bilioane dolari. McCaine ridică 
privirea de pe bilet și spuse: Bilionul dumneavoastră, mister 
Fontanelli, reprezintă mulţi bani. Insuficienţi pentru a cumpăra 
lumea, dar suficienţi pentru a decide încotro să o îndreptați. 

John se frecă pe frunte. Totul era atât de mult, atât de greu, 
atât de impresionant! 

— Dar cum va decurge asta în mod concret? întrebă în cele 
din urmă. Vocea îi răsuna în urechi slabă, aproape plângăreaţă, 
și se supără. Mă duc și spun: Faceţi în viitor asta și asta, altfel... 
Altfel ce? Și cui îi spun asta? 

— Nu, nu așa funcţionează, zâmbi McCaine punând în buzunar 
bileţelul. Puterea nu înseamnă șantaj. Nu, ceea ce trebuie să 
faceţi este să cumpăraţi firme. Aici este în profitul 
dumneavoastră ceva despre care nu am amintit, și anume că nu 
este nevoie să posedaţi complet o firmă, pentru a o putea 
controla. Este suficient un procent de 51 la sută. Uneori, ajunge 
și mai puţin. Și, dacă dumneavoastră controlaţi o firmă, cu banii 
acesteia puteţi cumpăra alte firme - în acest mod potenţați 
influența averii dumneavoastră. La asta se adaugă faptul că 
factorii productivi decisivi astăzi - inteligenţa, knowhow-ul, 
angajamentul personal - sunt valorificaţi complet greșit în 
economia întreprinderii, pentru că încă sunt orientaţi după 
relaţiile capitalismului timpuriu. După valoarea inventarului, a 
mașinilor și așa mai departe. Dar imaginaţi-vă că daţi de o firmă 
mică, tânără, ai cărei întemeietori au o idee fantastică, și mai au 


VP - 249 


nevoie doar de ceva bani pentru câteva computere, iar cu 
cincizeci de mii ori o sută de mii de dolari și cu un credit de 
câteva milioane - pe care îl veţi primi înapoi din dobânzi - 
preluaţi controlul asupra firmei care peste cinci ani va valora 
miliarde. Își împreună mâinile și continuă: Bineînţeles că nu 
obţineţi nimic dacă investiţi în acest fel în videoteci ori în lanțuri 
de snack-baruri. Trebuie să pătrundeţi în domenii strategice 
decisive. Alimente, finanţe, tehnologia informatică, media, 
materii prime, alimentarea cu energie... Dacă Shell ori BP vor 
ceva, nu credeți că vor obţine ce vor? Există oameni ferm 
convinși că marile concerne petroliere au fost forța motrice a cel 
puţin jumătate dintre toate războaiele regionale din acest secol. 
Indiferent dacă este ori nu este adevărat, asta arată forța pe 
care ele o reprezintă. 

John strânse din buze. De unde aceste dureri de cap? Şi îi era 
și sete. 

— Eu nu-mi pot imagina că posesia de firme înseamnă cu 
adevărat că ai influenţă asupra a ceva, zise el. Mă refer la 
influenţă în sensul avut de un președinte. Adică de a putea în 
mod real să decizi ceva. 

McCaine își încrucișă braţele pe piept și, cu mâna dreaptă, își 
frecă buzele gânditor. 

— Știu la ce vă referiţi, zise acesta. Cugetă câteva clipe, apoi 
clătină din cap: Probabil că merg prea departe cu presupunerile. 
Vă năucesc dintr-odată cu tot ce mi-a trecut mie prin minte în 
decenii de cugetări... Dar există un exemplu istoric. El se 
apropie din nou de John și se așeză în fotoliul aflat în faţa 
acestuia. Apoi întrebă: Aţi auzit vreodată de numele Fugger? 

— Nu. 

— Asta bănuiam și eu. De fapt, acest nume ar trebui să îi fie 
cunoscut oricui la fel ca Napoleon ori Gingis Han, dar dintr-un 
motiv oarecare știința istoriei pare a fi oarbă în ce privește 
domeniul financiar. Fugger este numele unei familii de negustori 
stabiliți în Augsburg, un oraș care acum se află în sudul 
Germaniei și care până astăzi poartă amprenta respectivei 
familii. Aceștia au început ca ţesători, dar în vremurile lor cele 
mai bune au stăpânit literalmente lumea - influența lor se 
întindea de la coasta de vest a Americii de Sud peste Europa 
până la insulele cu mirodenii ale Molucelor. Fără telegrafie, 
sateliți și computere controlau zona aceasta cu o eficiență la 


VP - 250 


care multe mari întreprinderi pot astăzi doar să viseze, și practic 
dominau toate domeniile economiei de-atunci. Ei erau cei mai 
mari latifundiari, cei mai importanţi bancheri, cea mai mare 
casă de comerţ existentă până atunci, cea mai mare firmă de 
minerit, cel mai mare patron al meșteșugarilor, cel mai 
important producător de arme - pur și simplu stăpâneau tot, și 
temporar au dispus de zece procente din avuţia naţională a 
imperiului. Un concern cu puterea Fugger-ilor nu este de 
conceput în zilele noastre, el ar trebui să cuprindă aproximativ 
șaizeci dintre cele mai mari întreprinderi din lume. Uriașele 
concerne multinaționale actuale, cum ar fi General Motors, 
Mitsubishi ori IBM sunt pitici în comparaţie cu Fugger. 

McCaine clătină din cap, miji ochii și trase în piept mult, mult 
aer, parcă necesar pentru ceea ce avea de spus: 

— Numele omului la care mă gândesc este Jakob Fugger, 
bărbatul care a condus afacerile familiei în acea perioadă de 
strălucire și căruia i se spunea Jakob Bogatul. Pentru că el chiar 
era bogat. Bogat și puternic. A fost în mod cert cel mai puternic 
bărbat care a existat vreodată pe această planetă. Niciodată 
înainte de el și niciodată după el, un singur om nu a fost atât de 
influent și nu a dispus de atâta putere. Jakob Fugger decidea 
când să se poarte războaie și când să se încheie pace. Inlătura 
principi dacă aceștia stăteau în calea afacerilor lui. Prin puterea 
mijloacelor sale financiare hotăra cine să fie împărat al Sfântului 
imperiu romano-german și el era cel care plătea armata acestui 
împărat. Când pe vremea lui a apărut reforma în Europa, o 
perioadă a ezitat în alegerea celui pe care să îl sprijine, și doar 
pentru că făcea afaceri bune cu Sfântul Scaun a decis în cele din 
urmă să fie de partea Romei, iar țăranii răsculați au fost 
măcelăriți în lupte sângeroase. Dacă s-ar fi situat de partea 
Reformei, eu sunt convins că ar fi marcat sfârșitul Bisericii 
Catolice așa cum o cunoaștem noi. 

McCaine își împreună degetele. Ochii lui luară o strălucire 
sticloasă, de parcă ar fi privit direct în alte trecute timpuri. 

— Familia Fugger - și asta îi face pe membrii ei atât de 
interesanţi - a fost contemporană cu familia Medici. În timp ce 
Medici trăiau la Florenţa și promovau artele frumoase, cei din 
familia Fugger trăiau la Augsburg și făceau munţi de bani. Ei 
erau astfel contemporani cu strămoșul dumneavoastră. Jakob 
Fugger Bogatul era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât 


VP - 251 


Giacomo Fontanelli, care ca negustor desigur că sesizase 
supremaţia Fugger-ilor pe toate piețele. Fontanelli știa unde se 
afla adevărata putere în vremea lui, cine trăgea sforile în 
culisele politicii. Fără îndoială că știa toate acestea. Pe atunci 
știau toți asta. McCaine tăcu o clipă, își opri privirea asupra lui 
John și îl măsură de parcă brusc descoperise ceva deosebit de 
interesant în chipul acestuia, apoi continuă: Nu v-aţi întrebat 
niciodată ce l-a făcut pe acesta să creadă că acela care trebuia 
să schimbe cursul omenirii trebuia să dispună tocmai de ban? 

„Da, asta e o întrebare bună”, gândi John. Una pe care el 
totuși nu și-o pusese încă. 

— În viziunea lui, Fontanelli nu a văzut un predicator 
ambulant, care colinda lumea desculţ și-i mobiliza pe oameni cu 
puterea cuvintelor sale, concluzionă McCaine. El a văzut pe 
cineva care poseda bani, inimaginabil de mulţi bani. Nu uitaţi că 
el era negustor. Dobânda și dobânda la dobândă erau pâinea lui 
de zi cu zi. El era în stare a socoti cât de mare va fi moștenirea 
lăsată peste cinci sute de ani. Cât de imensă va fi. Și această 
sumă inimaginabilă a vrut să i-o dea moștenitorului împreună cu 
profeția - de ce? Pentru că el știa că banul înseamnă putere. Și 
pentru că el știa că cineva va trebui să ia o decizie dură. 

Înainte ca John să fi apucat să spună ceva, McCaine sări în 
picioare, se opri foarte aproape de el și îi puse degetul în piept. 

— Dumneavoastră sunteţi primul om după cinci sute de ani 
care poate să continue din locul în care s-a oprit Jakob Fugger. 
Puteţi deveni la fel de puternic cum era acesta în vremea lui. Și 
numai dacă sunteți atât de puternic puteţi face ceva legat de 
îndeplinirea profeţiei. Bilionul dumneavoastră, mister Fontanelli, 
este în clipa de față doar o grămadă de bani împrăștiată fără 
sens. Dar transformați această grămadă în influenţă economică 
și veţi putea schimba rânduielile lumii! 

John cobori privirea spre degetul care i se sprijinea cu putere 
în piept. Îl apucă și îl înlătură ca pe ţeava unui pistol, apoi își 
șterse pe pantaloni propriile degete, pentru că degetul fusese 
rece și umed. 

— Și în mod concret dumneavoastră ce vă imaginaţi? Că 
trebuie să cumpăr IBM? Sau Boeing? Și, după ce le-aș avea, ce 
voi face cu ele? 

McCaine se întoarse gânditor spre dulapurile cu cărți. 


VP - 252 


— Adevărul, mister Fontanelli, spuse el, este că singur nu 
puteţi face asta. Dumneavoastră puteţi cumpăra un iaht, dar nu 
puteţi cumpăra nicio întreprindere, și cu atât mai puţin nu o 
puteţi conduce. Asta nu este o critică la adresa persoanei 
dumneavoastră ori a capacităţilor dumneavoastră. Dar 
dumneavoastră nu aţi învățat ce trebuie învăţat și nu aveți 
experiența unui sfert de secol în domeniul financiar. Tot ce veți 
obţine dacă veţi încerca să o luaţi de unul singur pe calea pe 
care tocmai v-am schiţat-o va fi să eșuați. 

Deschise dulapul prin cu clasoare. 

— Aici sunt bilanțurile actuale ale celor mai importante 
întreprinderi ale lumii. Le puteţi citi? Puteţi descoperi care dintre 
ele prezintă importanţă și care sunt pe ducă? Veţi înțelege 
despre ce este vorba dacă asistați la o ședință a unui consiliu de 
administraţie ori a unui consiliu de conducere al unei bănci 
centrale? Puteți negocia competent cu Fondul Monetar 
Internaţional? Eu nu m-am pregătit timp de douăzeci și cinci de 
ani doar ca să vă spun în ce direcţie se află soluția. Am făcut-o 
pentru a merge alături de dumneavoastră. Pentru a face toată 
munca de detaliu. Ceea ce trebuie să faceţi dumneavoastră este 
să luaţi marile decizii. Dacă apelaţi la mine, las totul, îmi vând 
firma, mă rup complet de tot fără a șovăi. Dacă apelaţi la mine, 
mă voi angaja sută la sută. Tot ce trebuie să faceţi 
dumneavoastră este să hotărâți că vreţi asta. 

John începuse să își maseze involuntar obrajii. Când deveni 
conștient de asta, încetă și își puse din nou mâinile pe genunchi. 
Încă îi era sete și încă îl mai durea capul. 

— Dar nu acum, imediat, nu? 

— Când mă veţi chema, vă voi sta la dispoziţie. Și ar trebui să 
mă chemaţi abia după ce veţi fi sigur. 

— Acum totul a însemnat ceva cam mult pentru o după- 
amiază. Trebuie să mă gândesc la toate acestea. 

McCaine dădu din cap. 

— Da, bineînțeles. Voi chema o mașină, care vă va duce la 
aeroport. El se uită la ceas și adăugă: Veţi putea pleca cu primul 
zbor spre Roma. Vă rog să nu consideraţi o lipsă de politețe 
faptul că nu am să vă conduc la Heathrow, eu v-am spus ce 
aveam să vă spun și nu vreau să vă simţiţi presat în privinţa 
hotărârii pe care o veţi lua. Vă rog să mă înțelegeţi astfel. Ca pe 
un gen de retragere decentă. 


VP - 253 


— Da, înțeleg. _ 

Îi convenea, îi convenea chiar foarte mult. Încă o lecţie de 
istorie și îi va exploda capul. Dacă acest McCaine muncea așa 
cum vorbea - fără pauze, fără a ţine cont de necesitățile 
fiziologice -, având în spate un bilion de dolari, va supune 
probabil economia mondială. 

— Trebuie să cuget în liniște despre asta. După care să dorm. 

Abia la aeroport va mânca ceva împreună cu Marco. 

— O zi în plus ori în minus nu contează. 

— Poate că ar fi bine ca acum, când vă cunosc numele, să îmi 
dați și numărul dumneavoastră de telefon. 

— AȘ fi făcut-o oricum. 

McCaine se duse la birou, de unde luă o carte de vizită 
plastifiată. Pe ea era scris Malcolm McCaine și un număr de 
telefon, altceva nimic. 

— Încă o vorbă, zise McCaine în timp ce își strângeau mâna la 
plecare. Vă rog să nu așteptați prea mult. Chiar dacă o zi în plus 
ori în minus nu contează, pierdem totuși timp. Eu mă gândesc la 
umanitate și doresc ca ea să aibă un viitor, dar cred în același 
timp că planul lui Giacomo Fontanelli este ultima șansă pe care 
o mai avem. 

(J 

În timp ce avionul decola, John ținea ochii închiși și se simțea 
atât de bine așa, încât nu îi deschise nici când se aflau deja la 
înălțime. Nu dormea și nici nu se gândea. Mai curând se părea 
că discursul viguros al lui McCaine trezea în el ecouri multiple, 
iar el urmărea cum acestea răsunau în interiorul lui și cum în 
cele din urmă se pierdeau. 

Când sosi mâncarea, redeschise ochii și imediat Marco se 
aplecă spre el de parcă atât ar fi așteptat: 

— Signor Fontanelli, pot să vă întreb ceva? 

John confirmă obosit: 

— Sigur. 

— Negocierile au avut succes? 

John se gândi rapid. Ce să îi spună lui Marco? Ce era de 
povestit? 

— Încă nu sunt sigur. 

— Ar fi posibil să venim mai des la Londra? 

— Hm... John își puse și el aceeași întrebare în sinea lui și 
răspunse: Da, s-ar putea. 


VP - 254 


Pe chipul lui Marco se ivi un zâmbet larg: 

— Mie mi-ar conveni. Îmi place Londra. 

John ridică mirat privirea. 

— De unde știi asta? Practic, nu ai văzut nimic din ea. 
Marco zâmbi. 

— A fost totuși destul ca să știu ce îmi place. 


VP - 255 


20. 


— Tu ce-ai face cu banii, dacă ai fi în locul meu? 

Eduardo ridică o pietricică plată și o aruncă spre mare, în așa 
fel încât aceasta ţopăi de două ori pe suprafaţa apei înainte de a 
se duce la fund. Ca un răspuns spuma unui val îi linse pantofii. 

— Nu am idee, răspunse tânărul avocat. În orice caz nu mi-aş 
pune mintea cu profeţiile unui negustor superstițios din Evul 
Mediu. Mă refer la faptul că există o mulţime de proiecte utile 
care ar putea fi sprijinite. Ajutarea în plan economic a unora 
dintre cele mai sărace ţări în curs de dezvoltare. Chestii de 
genul ăsta. lrosește-ţi miliarde pentru așa ceva, oricum nu poți 
cheltui atâţia bani în viaţa ta. Dacă îţi păstrezi o sută de 
milioane ori cam așa ceva, vor ajunge pentru a trăi bine. Și, 
aruncându-i o privire batjocoritoare, adăugă: Mai cu seamă că și 
așa ai o tendinţă mult prea accentuată spre cumpătare, dacă 
vrei să știi părerea mea. 

e 

— Ce ați face cu banii, dacă ați fi în locul meu? 

Gregorio Vacchi clătină cu seriozitate din cap. Mâna i se 
odihnea pe coperta unei cărți cu conținut juridic, pe care tocmai 
o citea când intrase John. Acum degetele lui începură să bată 
darabana într-un ritm neliniștit. 

— M-am întrebat și eu mereu asta, mărturisi el și se încruntă. 
Ce s-ar putea face cu o mie de miliarde de dolari pentru a 
împlini profeția? Organizarea unui program educativ pe plan 
mondial - m-am gândit o dată - pentru a atrage tuturor 
oamenilor atenţia asupra problemelor planetei. Dar, pe de altă 
parte, în țările industrializate beneficiem de destulă educație 
pentru a cunoaște toate aceste interdependențe și nu se 
schimbă nimic; deci, niciun asemenea program nu ar schimba 
nimic. Ori s-ar putea cumpăra licenţe de tehnologii nepoluante, 
spre a fi exportate în ţările în curs de dezvoltare, pentru a evita 
ca acolo să se repete toate greșelile începutului prin care am 
trecut noi? Să-i determinăm pe chinezi să construiască 
automobile cu catalizatori, de exemplu? Dar, în cele din urmă, 
mi-am spus că astea sunt doar picături pe o piatră fierbinte, nu 


VP - 256 


soluţii hotărâtoare. După ce clătină mâhnit din cap, adăugă: 
Trebuie să recunosc că nu știu. Nu vă pot da un sfat. 
e 

— Ce-aţi face cu banii, dacă aţi fi în locul meu? 

Alberto Vacchi băgă mâna în buzunarul șorțului de grădinar și 
scoase o foarfecă, apoi reteză un lăstar uscat dintr-un mănunchi 
de trandafiri. 

— Mă bucur că nu sunt în locul dumneavoastră. Sincer. Atât 
de mulţi bani, și în plus profeția asta... Înţeleg că vă stă pe 
suflet. Și mie mi s-ar întâmpla la fel. Cred că nu aș putea să 
dorm liniștit nicio noapte. Desigur că cu atâţia bani poţi exercita 
multă putere, dar problema este cum poţi acţiona pentru a 
orienta lucrurile spre bine. Și, ca să fiu cinstit, eu nu pot să 
înţeleg ce se petrece cu actuala economie mondială. Ce, cui 
aparţine, cine, unde și ce contribuţii are... El se opri și începu să 
lege o ramură într-o altă direcţie, apoi zise: Ce spun eu, 
economia mondială actuală? Nu am priceput-o niciodată cu 
adevărat. Ceva din mintea mea nu vede ce legătură are asta cu 
fericirea vieţii mele. Nicio speranţă să înțeleg! 

e 

— Ce aţi face cu banii, dacă aţi fi în locul meu? 

Cristoforo Vacchi stătea pe bancă, sprijinindu-și mâinile pe 
mânerul din argint al unui baston, și ţinea ochii închiși. 

— Auzi, John? Zumzăitul albinelor? Din acest loc se aude ca un 
cor, un cor foarte îndepărtat, cu mii de voci. Tăcu un timp, trase 
cu urechea, apoi deschise pleoapele și îl măsură pe John cu o 
privire apoasă. M-am gândit mult la problema asta pe când 
eram mai tânăr. Și am ajuns în cele din urmă la concluzia că nu 
cade în sarcina noastră să discutăm despre ea. Și știi de ce? 
Pentru că sarcina noastră a fost să păstrăm averea. Nu am fi 
putut face asta dacă nu am fi fost o familie de păzitori, de 
protectori, dacă de-a lungul generaţiilor nu ne-am fi dezvoltat o 
tendinţă absurdă de respingere a schimbărilor de orice fel. Cel 
care îndeplinește profeția trebuie să fie însă un om al 
schimbărilor, ceea ce în mentalitatea familiei noastre este la fel 
de îndepărtat ca distanţa dintre Polul Sud și Polul Nord. Pe 
chipul bătrânului apăru un zâmbet ca o expresie a unei 
certitudini divine: Dar eu sunt sigur că tu vei fi cel care trebuie, 
John. Tot ce a văzut Giacomo Fontanelli în viziunea lui a devenit 
realitate - deci, și acest lucru se va adeveri. 


VP - 257 


Seara erau din nou cu toții pe terasă, ca în primele zile când 
John sosise în Italia, și masa se îndoia sub povara castroanelor și 
a oalelor din care izvora aroma de carne, usturoi și ulei de 
măsline bun. Alberto turna vinul roșu, greu în pahare 
pântecoase și vru să știe ce făcea John în îndepărtatul Porteceto. 

— Mai nou, am fost la Londra, zise John în timp ce mesteca. 

— Înţeleg, pentru întregirea garderobei! spuse Alberto. 

Gregorio îl completă ironic: 

— Există și în Italia croitori minunaţi, cunoscuţi în întreaga 
lume, dacă îmi pot permite să spun ceva pe tema aceasta. 

— Am avut o discuţie cu proprietarul unei firme de investiții, 
continuă John. 

— Pot să iau niște sos? rugă padrone arătând spre cana 
maronie aflată în celălalt capăt al mesei. Eduardo i-o dădu, și el 
întrebă: S-ar zice că are destui bani, nu? 

— Numele lui este Malcolm McCaine. 

Poc! - se auzi cana cu sos lovindu-se de masă. 

Bum! - pocni sticla de vin lăsată brusc jos. 

O clipă se făcu liniște de parcă întreaga lume își ţinuse 
respiraţia. După care izbucniră toţi deodată. 

— Șarlatanul ăsta! Doar nu aţi crezut o vorbă din ce v-a spus, 
nu? Vă avertizez: să nu dați crezare acestui om... 

— Știam că într-o zi o să reapară! De la început am spus: cu 
acest om noi nu... 

— John, pentru Dumnezeu, cum aţi făcut asta? Ce s-a 
întâmplat că tocmai cu un asemenea...? 

În primul moment, John crezu că toţi patru se vor năpusti 
asupra lui și îl vor lua la bătaie. Se strânse în el însuși pe când 
ceilalţi ţipau, le privi fețele schimonosite de indignare și nu 
scoase o vorbă. 

Dar nimeni nu poate sta cu capsa pusă la nesfârșit. Fie și 
pentru că i se taie respiraţia. 

— Păziţi-vă de McCaine, John! strigă Alberto. Este cel mai 
rafinat mincinos pe care l-am întâlnit în viaţa mea! 

După care se opri și trase cu putere aer în piept. 

— Încă de când instala computerul și a aflat de avere, 
McCaine a încercat să ajungă la ea! izbucni Gregorio. A vrut să 
ne convingă să ne încălcăm legământul și să cheltuim noi banii! 


VP - 258 


Înfipse cu înverșunare furculita într-o nevinovată bucată de 
carne și o vâri în gură pentru a o mesteca mărunt. 

— Trebuie să vă avertizez cu privire la acest bărbat, spuse și 
padrone şi dădu gânditor din cap. Indiferent de impresia pe care 
v-a lăsat-o, credeţi-mă că McCaine este un psihopat. Un 
posedat. Un om cu adevărat periculos! 

— John, tu poţi să angajezi orice consilier financiar din lume, 
chiar și un laureat al premiului Nobel, dacă vrei, interveni 
rugător Eduardo. Dar nu tocmai pe McCaine! 

O clipă John fu tentat să cedeze, să fie de acord cu ei, să îl 
uite pe McCaine și să lase totul cum era. Fără îndoială că 
englezul nu putea fi judecat după criteriile obișnuite, dar asta 
era valabil și pentru familia Vacchi. Și dacă exista ceva ce putea 
suporta mai puţin decât cearta cu protectorii și susținătorii săi 
era întoarcerea în starea de nehotărâre și de perplexitate din 
ultimele săptămâni. De aceea puse cu grijă cuțitul și furculita 
alături de farfurie și rosti cu tot atâta grijă: 

— Pentru prima dată de când am auzit de profeția strămoșului 
meu, cineva mi-a arătat o cale prin care aceasta poate fi 
realizată. Înţeleg că dumneavoastră aţi avut experienţe 
neplacute cu McCaine, dar de-atunci au trecut douăzeci și cinci 
de ani și trebuie să vă spun că asta m-a impresionat. 

Patru perechi de ochi îl priveau dezaprobator. 

— McCaine poate să pară foarte convingător, îmi amintesc 
asta, zise rece Cristoforo. Dar el este un om complet amoral. Aș 
merge până acolo încât să spun că îl cred în stare de orice 
josnicie. 

— OK, eu eram încă un bebe când el lucra aici, spuse Eduardo 
dând din cap, îi cunosc doar programele, dar acestea erau 
parţial al naibii de ciudate. Eu nu aș risca, John, sincer vorbind. 

— Nu vă combinati cu el, îl avertiză Alberto. Pariez pe orice că 
veţi regreta. 

Privirea lui Gregorio era ucigătoare: 

— De la început trebuie să vă fie ceva clar: dacă decideţi să 
colaboraţi cu McCaine, noi nu vom mai lucra pentru 
dumneavoastră. 

e 

Secera lunii se oglindea în marea întunecată și calmă. John se 

sprijinea de balustradă și asculta vocea puternică din telefon. 


VP - 259 


Era ciudat că putea acum să facă o legătură între un chip și o 
poveste. 

— Dacă am cunoscut pe cineva care să-și fi făurit o religie 
proprie, aceea ar fi familia Vacchi, rostea calm McCaine. Ei se 
duc duminica la biserică și se roagă lui Dumnezeu, dar în 
realitate ei cred în bani și în viziunea lui Giacomo Fontanelli. Și 
în sfânta misiune cu îndeplinirea căreia el le-a însărcinat familia. 

— Dar trebuie să le fi făcut ceva, lucru pentru care ei să fie 
atât de porniţi împotriva dumneavoastră. 

Se auzi un râs scurt, ce nu părea chiar atât de amuzat. 

— Oh, da, am făcut ceva. Am săvârșit un sacrilegiu. Am 
cutezat să le propun să uite de sfânta lor misiune și de sfântul 
soroc și să cheltuiască banii pe chestiuni care pe-atunci, prin 
1970, erau importante și rezonabile. Oricum pe-atunci averea 
trecea de trei sute de miliarde de dolari și, dacă era investită în 
dezvoltarea de energii regenerabile, în protecţia față de 
eroziune a suprafețelor epuizate agricol și în programe de 
limitare a natalității, ar fi putut înlătura mult din sărăcia care 
face astăzi situația atât de disperată. 

— Vacchi vă vorbesc atât de rău doar pentru că aţi propus 
asta? 

— Le-am prezentat un program complet. Acesta este felul 
meu de a lucra. Fac ceea ce fac cu toată dăruirea. Celor din 
familia Vacchi li s-o fi părut că vreau să iau banii pentru mine. 
McCaine scoase un sunet care era jumătate un oftat, jumătate o 
expresie a nemulțumirii lui și continuă: S-a pierdut atâta timp 
preţios doar din pricina încăpăţânării familiei Vacchi. Atunci s-ar 
fi putut da un semnal important, dar nu, ei trebuiau să aștepte 
sorocul. Zilnic dispare o specie, zilnic mor de foame mii de 
oameni nevinovaţi, dar avocații aceștia nu au nimic în suflet în 
afară de legăminte obscure. 

e 

În acea noapte nu a putut să doarmă. A rămas treaz, cu ochii 
pe telefonul care părea să strălucească în întuneric și gândindu- 
se la Paul Siegel. La casa dărăpănată de pe strada pe care 
părinţii lui aveau atelierul de reparat ceasuri. În zilele 
călduroase, aceasta fusese punctul lor de întâlnire. Puteau să 
stea ore la rând pe resturile pline de praf ale zidăriei, 
bălăngănindu-și picioarele, urmărindu-i cu privirea pe trecători 
și vorbind despre orice. Uneori, își făceau acolo temele pentru 


VP - 260 


școală, cu caietele întinse pe betonul plin de crăpături și de 
resturi de gresie. Paul îl ajutase întotdeauna, el știa să explice 
totul mai bine decât orice profesor, indiferent dacă era vorba 
despre istoria războiului civil, trigonometrie sau despre ce voise 
Salinger să spună în De veghe în lanul de secară. Şi despre fete 
aveau amândoi aceleași vagi cunoștințe. De aceea el povestea 
mereu ce aflase de la Lino, după care discutau cu obrajii 
îmbujorați. 

Era o veșnicie de-atunci. Și telefonul parcă ardea cu culoarea 
ca a fildeșului. 

Poate că Paul era în sinea lui invidios pe el. Pe bogăţia lui care 
îi picase din senin. Fără ca el să fi fost nevoit să pună mâna pe o 
bursă de merit. Fără nopţi la rând petrecute asupra cărților și 
fără ore nesfârșite de examene. Poate că din cauza asta nu îl 
căutase. 

John întinse mâna spre telefon, dar o retrase repede. Ce oră 
era acum la New York? Era după-amiaza devreme. Poate prea 
devreme, dar îi putea lăsa cel puţin un mesaj pe robot. Scoase 
lista cu adrese din sertarul noptierei și formă numărul lui Paul. 

O voce feminină, prietenoasă a automatului telefonic îl 
înștiință că numărul respectiv nu mai era activ. 

e 

— Signora Sofia! Caffé, per favore! E presto! 

Asta se auzea din bucătărie. Făcând abstracție că era în 
italiană, semăna cu vocea lui Marvin. John rămase în capul de 
jos al scării și se gândi dacă avea chef să îi iasă în cale 
oaspetelui său. Nu, nu dorea asta. Dar acesta era momentul în 
care să facă ordine în viaţa lui și poate că nu era o idee proastă 
să înceapă cu Marvin. Impinse scurt ușa glisantă de culoarea 
aluminiului a bucătăriei. 

Marvin ședea la capătul de sus al marii mese. O pusese pe 
Sofia să îi pregătească la micul dejun gogoși americane, pe care 
tocmai le îneca în sirop de arțar. Sofia era pe punctul de a-i 
turna cafeaua cu o expresie ucigașă pe chip. 

— Bună dimineaţa, domnule secretar! spuse John și se sprijini 
de speteaza scaunului aflat în capătul celălalt al mesei. Nu ne- 
am văzut de mult. 

Marvin ridică privirea mestecând din fălci. 

— Bună, mare maestru! răspunse el și câteva firimituri îi 
căzură din gură, fără ca acesta să observe. 


VP - 261 


Făcu un gest de invitare către celelalte scaune de la masă. 

— Așază-te. 

Lui John nu îi trecu prin cap să se lase invitat să ia loc în 
propria casă. 

— AȘ putea să întreb pe unde ai fost în ultimele zile? 

Marvin înghiţi gesticulând cu mâna. 

— Ba ici, ba colo... Constantina este un diavol de femeie, îţi 
spun eu. Aproape de nesatisfăcut. Era strict necesar să mă 
întremez în liniște, înţelegi? 

— Jeremy spunea că ea a sunat aici și a vrut să vorbească cu 
tine. Deci, nu puteai să fii tot timpul cu ea. 

— Ei, nu este ea unica femeie din Italia, OK? Se lăsă pe spate, 
își trecu lejer braţul peste spetează și rânji. Omule, dacă aș fi 
știut cât admiră muzicanţii pe cineva doar pentru că vine de la 
New York, aș fi făcut mult mai devreme saltul peste baltă. Mi-am 
cumpărat din primul salariu un bas - un Steinberger, 
instrumentul definitiv, îţi zic eu. Genial. O pupăză, care avea un 
tip care arăta original ca un văr italian al lui Bon Jovi, i-a dat 
papucii doar pentru că era moartă după accentul meu de New 
York, îţi poţi imagina? 

John renunţă la ideea de a-și imagina ceva. 

— Auzind cuvintele „primul salariu” - constată el cu un calm 
desăvârșit - m-am gândit că biblioteca este încă plină de lăzi cu 
cărţi și că, excepţie făcând un raft, este goală-goluţă. 

Marvin îi aruncă o privire dispreţuitoare, apucă sticla cu sirop 
de arțar și mai turnă un șuvoi galben-auriu din ea peste gogoși. 

— Ca să fiu sincer, nu mi-am închipuit că asta va degenera 
într-o așa mișelie. Eu credeam că este vorba despre o înțelegere 
între doi camarazi, dintre care unul a avut noroc și i-a mijlocit și 
celuilalt puţin acces la norocul lui. 

— Cam așa mă gândisem și eu la început, dar a fost o 
greșeală. Nu te pot plăti ca să nu faci nimic, pentru că în acest 
fel i-aș sancţiona pe toţi cei care chiar lucrează pentru mine. 

În privirea lui Marvin se trezi parcă ceva. 

— Hei, omule, eu te-am adăpostit când Sarah te-a dat afară, 
am împărțit cu tine ţigările cu marijuana și berea. Am impresia 
că așa ceva se uită cam repede. 

„Mai ştie care sunt punctele mele slabe”, își zise John și simţi 
cum îl năpădesc valuri de furie. Își închipuise asta altfel. Furia se 
amesteca cu descurajarea; dacă el nu era în stare să rezolve 


VP - 262 


măcar această problemă, cum să fie capabil să rezolve apoi 
problemele lumii? 

— Nu am uitat, dar trebuie să găsim altă soluţie. Nu te pot 
păstra ca angajat. 

Marvin își îndesă în gură gogoși de parcă se temea că i le va 
lua cineva și mestecă privindu-l pe John. Pur și simplu îl privea. 
Să înnebunești, nu alta! 

— Ți-aş putea da un ajutor financiar unic, pe baza căruia să îţi 
poţi construi o existenţă, propuse John când situaţia deveni 
insuportabilă. 

Marvin clătină din cap. John strânse din buze. Nu va mai 
scoate o vorbă. 

— OK, răspunse în cele din urmă Marvin. Un milion de dolari. 

John dădu din cap cu maxilarele încleștate. 

— Exclus. Cel mult o sută de mii. 

— Ce avar ai devenit! Așa se întâmplă când te îmbogăţești? 

— O sută de mii, și pleci astăzi. John trase aer în piept și 
adăugă: Vei putea lua cu tine una dintre nenumăratele tale 
adoratoare. 

Marvin închise ochii și începu să ciupească imaginar coardele 
unui contrabas. Îngână neclar o melodie și răspunse: 

— Oricum mă gândesc să încep o carieră în viața muzicală a 
Italiei. Deja am cunoscut pe cineva care are un studio, care 
cunoaște o mulţime de producători, un tip cool. Excepţie face 
doar faptul că vorbește mizerabil engleza, dar asta este. Aș 
putea înfiinţa o orchestră. Fac ceva pe New York, cu aglomeraţia 
lui cu tot! Redeschise ochii și continuă: O sută de mii de dolari și 
un zbor la New York, ca să îmi pot lua cântecele și câteva 
lucruri. Și ai scăpat de mine. 

John îl privi. Parcă avea creierul gol. 

— Și zborul să fie la clasa întâi, dacă nu cer prea mult. 

— S-a făcut, răspunse John înainte ca lui Marvin să îi mai vină 
o idee. 

e 

Din biblioteca în curs de amenajare, care avea o fereastră ce 
dădea spre intrare, John urmărea o oră mai târziu cum Marvin 
urca cu sacul lui marinăresc într-un taxi, cu un cec cu o sută 
cinci mii de dolari și un milion de lire italiene în buzunar. Răsuflă 
ușurat când taxiul ieși în stradă și când poarta se închise în 
urma lui. 


VP - 263 


Problema asta o rezolvase. Nu fusese tocmai un act eroic, dar 
îl făcuse. 

lar acum, când prima picătură de sânge înmuia pământul, se 
chema că era momentul să facă pasul următor și să finalizeze 
masacrul. Ridică telefonul pe care ţinuse mâna tot timpul și mai 
formă o dată numărul lui McCaine. 

— Accept oferta dumneavoastră, rosti el simplu. 

— Bine, răspunse vocea sonoră cu calm. Vin mâine. 

După care, cu mâna tremurătoare, formă numărul biroului 
familiei Vacchi. O secretară îi făcu legătura cu Gregorio Vacchi. 

— Tocmai l-am angajat pe McCaine, spuse John, fără vreo 
formulă de salut, cât îl mai ţinea curajul. 

— Îmi pare rău să aud asta, răspunse Gregorio pe un ton 
înghețat. Asta înseamnă că ne-am despărțit. 


VP - 264 


21. 


John își va aminti mai târziu de această zi, ca momentul în 
care viața lui trecuse brusc la cea mai înaltă treaptă de viteze, 
intrând pe banda de depășire ca să accelereze și să tot 
accelereze fără să fi văzut ce sau pe cine urmărea ori încotro 
gonea... 

McCaine mai sunase o dată ca să își anunţe venirea cu un 
zbor charter și că nu trebuia să fie așteptat la aeroport, 
deoarece va veni de acolo cu un taxi. Așa că urmă o dimineață 
de așteptare. Soarele ardea, vântul nici măcar nu adia, marea 
era grea ca plumbul. Chiar și în tufele rare din care totdeauna se 
auzeau foșnete, ţiuit și ciripit domnea o liniște desăvârșită. 
Probabil din cauza arșiţei, dar lui John i se părea că păsările 
cântătoare și cicadele așteptau odată cu el. leșea mereu în 
micul balcon al uneia dintre camerele pentru oaspeţi, de unde 
se puteau vedea intrarea și strada deasupra căreia aerul vibra. 
Nimic. După care trăgea de fiecare dată cu putere aer în piept și 
revenea în interior, la răcoare, întrebându-se dacă luase 
hotărârea potrivită. 

Taxiul sosi când el se afla în bucătărie, ca să bea un pahar cu 
apă. Pe fereastra bucătăriei urmări cum se deschise portiera și 
din mașină apăru silueta masivă a lui McCaine. Avea cu el doar 
o geantă-diplomat și arăta iarăși șleampăt într-un costum de 
patru mii de dolari. 

— Mister  Fontanelli, strigă McCaine  gâfâind de parcă 
împinsese tot drumul la taxi, când John se ivi în ușă. 

— Spuneţi-mi John. 

— Malcolm, zise și McCaine strângând mâna celuilalt. 

Nu acordă nicio atenţie casei. John îl conduse în camera de zi, 
unde McCaine se așeză imediat la măsuţa joasă. Deschise 
geanta și scoase o hartă a lumii pe care o desfășură pe 
alabastrul bine lustruit. 

— Ce oraș, întrebă el, va fi în viitor centrul lumii? 

— Poftim? întrebă iritat John. 

— Este vorba despre sediul firmei. Va trebui să înființăm un 
holding care să stea în spatele tuturor viitoarelor măsuri, și el va 


VP - 265 


trebui să aibă un sediu. Bineînţeles că vom avea filiale peste tot 
în lume, dar avem nevoie de o centrală. Întrebarea este: unde? 

John privi nehotărât harta. 

— Care ar fi locul cel mai potrivit? 

— Oricare. Dumneavoastră sunteți John Salvatore Fontanelli, 
omul cel mai bogat din toate timpurile. Oriunde veţi fi va fi 
totdeauna sus. 

— Hm... li repugna să ia această hotărâre acum și aici, în 
oarecare măsură în funcţie de dispoziția momentană. Dar era 
evident că tocmai asta aștepta McCaine de la el. Plăcerea de a 
lua decizii, văzuse asta, era o calitate importantă a unui 
conducător. 

— Cum ar fi Florenţa? 

McCaine aprobă, deși cu oarecare ezitare: 

— Florenţa. Este la fel de bun ca oricare alt loc. 

— In principiu, îmi este indiferent, se grăbi să adauge John. 

— Atunci îmi pot permite să propun Londra? Nu pentru că eu 
locuiesc acolo ori pentru că bătrâna mea mamă locuiește la 
mine - toate astea le rezolv eu, și desigur că mă voi plia pe 
decizia dumneavoastră. Dar Londra este o importantă piaţă 
financiară. O piaţă financiară cu tradiţie. Dacă vom stabili sediul 
în City-ul Londrei, faptul va avea o deosebită valoare simbolică. 

John ridică din umeri: 

— Bine, îmi convine și Londra. 

— Minunat! McCaine împături harta. Atunci vom întemeia 
Fontanelli Enterprises cu sediul la Londra. Aruncă o privire 
rapidă în jur, de parcă abia acum băga de seamă că se află într- 
o casă străină, și nu în biroul lui. Nu va fi dificil să găsim acolo, 
în apropiere, un domiciliu pe măsura dumneavoastră. 

— Dar ăsta de aici ce cusur are?! se miră John. 

McCaine ridică iute mâinile. 

— Niciunul, chiar niciunul. Casa este în regulă. Să nu mă 
înțelegeţi greșit... Păru că se gândește cum să exprime ceea ce 
voia să spună. Familia Vacchi v-a adus la nivelul ei, asta nu 
poate fi trecut cu vederea. Dar ei nu dispun de prea mare 
fantezie în această privinţă. Oricât de frumoasă este casa, ea 
este locuinţa unui milionar obișnuit, nu a celui mai bogat om al 
tuturor timpurilor. Dar din punctul de vedere al unui milionar din 
coada listei Forbes dumneavoastră locuiți ca un amărât de 
coate-goale. 


VP - 266 


— Asta îmi este indiferent. Mă simt bine aici. 

— Nu despre asta este vorba. Pentru cineva ca 
dumneavoastră nu este un țel, ci ceva de la sine înțeles. 
Condiţia de bază, ca să zic așa. McCaine ședea pe canapea, iar 
John şedea de cealaltă parte a măsutței, dar englezul reușea 
totuși să pară un profesor sever care se apleacă din când în 
când cu bunăvoință asupra unui elev de clasa întâi. McCaine 
continuă: Aici sunt valabile alte reguli, John. Acolo unde vom 
merge noi nu mai este vorba despre bogăţie, ci despre putere. 
lar în lumea puterii trebuie să joci după regulile puterii, 
indiferent dacă dumneavoastră și mie ne place ori nu ne place, 
iar din aceste reguli face parte și moftul de a impune. 
Dumneavoastră trebuie să îi impresionați pe ceilalţi și să-i 
puneţi la punct. Trebuie să deveniți gorila cea mai puternică din 
turmă, animalul-Alpha pe care îl urmează toate celelalte. 
Englezul încercă un zâmbet, dar seriozitatea nu dispăru din 
privirea lui. Era privirea unui general care trebuie să își conducă 
trupele într-o bătălie grea. Adăugă: Și veţi deveni astfel, credeți- 
mă! 

Timp de o secundă s-ar fi putut auzi căzând un pai. Apoi un 
pescăruș scoase sus în aer un sunet strident, rupând vraja. John 
dădu din cap, deși ar fi putut să nu îl creadă pe McCaine. Dar el 
alesese această cale, și va merge pe ea. 

— In afară de asta nimic nu impune să nu păstraţi căsuţa 
aceasta, opină McCaine ridicând din umeri. El se puse din nou în 
mișcare, deschise încă o dată geanta, scoase din ea hârtii, o 
agendă groasă și un telefon mobil. Deci, să pornim la treabă! 
spuse el de parcă scosese un strigăt de luptă. 

Așezat pe rezemătoarea braţului unui fotoliu, John îl urmări pe 
McCaine care sună un notar londonez, pe care îl prelucră până 
ce acesta se declară de acord să îi primească în seara aceea, în 
scopul înființării unei societăți de capital. 

— Dumneavoastră  împachetaţi-vă câteva lucruri, zise 
McCaine. De restul mă ocup eu. 

John era bucuros să scape câteva clipe din câmpul magnetic 
exercitat de acest om. Va trebui să se obișnuiască până la urmă 
cu ritmul impus de McCaine. Îl chemă pe Jeremy și îl rugă să îi 
pregătească geanta de călătorie. 

— Pentru cât timp, sir? se interesă valetul. 

John ridică din umeri. 


VP - 267 


— Pentru câteva zile. Nu știu. S-ar putea să dureze ceva mai 
mult. 

— Să anunţ gărzile de corp? Când plecaţi? 

— Astăzi. Da, anunţă-l pe Marco. 

Valetul dădu din cap cu o mină imobilă și dispăru. John 
rămase în hol ascultând ecoul vocii lui McCaine, care insista, 
convingea, decidea, dispunea și ameninţa subliminal. Omul era 
ca un buldozer. Având în spate un bilion de dolari ar strivi tot ce 
i-ar sta în cale. 

— Extrase de cont! strigă McCaine din camera de zi. 

— Poftim? strigă la rândul lui John, nesigur dacă lui îi erau 
adresate cuvintele. 

Englezul însuși apăru imediat în ușă: 

— Ar trebui să scoateţi extrase actuale după conturi și să le 
luaţi cu dumneavoastră. Bănuiesc că aveţi computerul aici, în 
pivniţă, nu? 

— Da, dar nu am idee cum se poate tipări ceva cu el. 

— Vă pot arăta eu. 

Așa că amândoi coborâră în grabă în pivnita pe care o firmă 
specializată în seifuri o blindase și o asigurase după cele mai noi 
cerințe ale tehnicii. McCaine se trase amabil deoparte în timp ce 
John introducea codul de acces și dădu din cap în semn de 
apreciere când văzu PC-ul și noul program. 

— Nu e rău, zise el. Cine a făcut asta? Bănuiesc că tânărul 
Vacchi. Cum îl cheamă? Eduardo? 

John confirmă. Suma indicată în rândul de jos se oprea din 
când în când în timp ce rula, iar acum ajunsese la un bilion și 
treizeci de miliarde de dolari. 

— Fain, fain, îmi permiteţi? Luă loc pe scaunul de lângă 
computer și dădu câteva clicuri cu mouse-ul. După cum mă și 
gândeam, a făcut-o pe programul meu, dar trebuie să recunosc 
că a făcut-o bine. Acum să vedem ce tipărim aici... 

— Nu va fi nevoie de enorm de multă hârtie? 

— Cam douăsprezece mii de pagini, răspunse McCaine. 
Treizeci de clasoare pline. Desigur că este prea mult. Tipărim un 
tabel sinoptic pe ţări și pe forme de plasament. Așa sunt doar 
vreo patruzeci de pagini. După ce imprimanta începu zumzăind 
să scoată hârtii, el continuă: Mă gândesc că încă mai există 
computerul din biroul Vacchi, nu? Trebuie să îl decuplăm. Nu că 
nu aș avea încredere în Vacchi, ei sunt de-o onestitate 


VP - 268 


supraomenească, dar gândul că există un vizor în finanţele 
noastre nu îmi place, mă înțelegeţi? 

— Hm... 

John se simțea cam neplăcut impresionat de faptul că 
McCaine spusese cu finanţele noastre. Dar cu siguranță că 
fusese doar o nechibzuită scăpare. 

e 

Procedura constituirii firmei Fontanelli Enterprises Limited 
decurse și mai puțin spectaculos decât transferarea averii. La 
Londra se însera când intrară în biroul notarului compus din 
încăperi înalte cu lambriuri negre, care încă mai emanau spiritul 
imperiului britanic. Notarul, un bărbat distins, cu păr cărunt, cu 
o statură de jucător de polo, arăta și se comporta de parcă era 
rudă de sânge cu regina. El îi expuse lui John conţinutul 
documentului constitutiv într-o engleză aristocratică precis 
articulată, care suna de parcă vorbitorul avea în gură un cartof 
fierbinte și abia când băgă de seamă că era pe punctul de a 
pune bazele unei societăți cu un capital propriu lichid de un 
bilion de dolari se cam pierdu un moment cu firea. Nu fără a-și 
reveni imediat și a continua de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Acesta explică faptul că John devenea acţionar unic al societăţii, 
iar McCaine devenea director. Continuă cu niște paragrafe 
înșirate pe pagini întregi și, în final, dori să vadă și contractul de 
angajare al directorului. 

— Acesta nu este important acum, îi scăpă nereţinutului 
McCaine. Incheiem un contract de angajare absolut obișnuit, îl 
putem face singuri. 

— Cum ziceți, ripostă notarul lăsând ușor capul într-o parte, 
gest prin care voia să exprime o anumită dezaprobare. 

McCaine îi aruncă o privire scurtă lui John. 

— A vrut să mai stoarcă niște taxe suplimentare, îi șopti 
acestuia în italiană. 

Au urmat iarăși ștampile, semnături, sugative. Fără șampanie, 
fără felicitări. In ușă aștepta o femeie palidă, slabă, pentru a lua 
în primire documentele destinate depozitării, apoi notarul îi 
înmână lui John exemplarele lui, le strânse scurt mâna lui și lui 
McCaine, și asta fu tot. Cinci minute mai târziu se îndreptau cu 
mașina spre hotelul lui John. 


VP - 269 


John fusese convins că dimineaţa, când se va trezi, hotelul va 
fi asediat de presă. Nu mică îi fu mirarea când, trezindu-se și 
aruncându-și privirea din spatele draperiilor grele pe stradă, nu 
văzu nici măcar o antenă pentru satelit. 

Totuși, ceremonialul nocturn și discret nu rămăsese 
neobservat. În timp ce John lua un mic dejun remarcabil de prost 
în sufrageria suitei lui, apăru McCaine cu un teanc de ziare sub 
braţ. Sun publica un reportaj mai lung pe pagina a doua, 
„Ștrengarul Bilion și-a făcut rost de o nouă jucărie”. Financial 
Times găsise necesar să publice un articol pe două coloane, 
oricum pe prima pagină, ce-i drept undeva jos, în stilu-i 
zeflemist-ironic. Era remarcat cu superioritate faptul că nici 
măcar nu se stabilise ce scop urmărea de fapt Fontanelli 
Enterprises. Poate că în spiritul profeţiei urma să cumpere cu 
toptanul pădurea amazoniană, pentru a opri defrișările și a 
conserva astfel plămânii verzi ai Terrei? 

— Aștia se vor mira, a fost comentariul complet făcut de 
McCaine. 

John răsfoi tot teancul de ziare. 

— Dar ziarele americane? 

— Pentru ele este încă prea devreme, spuse McCaine. Numai 
CNN va difuza un reportaj special lung de o jumătate de oră. Mă 
întreb oricum cu ce îl vor umple. Probabil cu speculații. 

— Și asta este bine ori este rău? se interesă John examinând 
restul fad al pâinii prăjite. 

Și se decise să nu o mai mănânce. 

McCaine strânse ziarele și le aruncă în coșul pentru hârtii. 

— Any publicity is good publicity, orice publicitate e bună, 
asta este valabil nu numai la Hollywood. În dimineaţa asta li se 
va tăia apetitul multor oameni. 

Cafeaua nu era deloc comestibilă. 

— Am putea merge undeva unde să luăm un mic dejun ca 
lumea? întrebă John. 

e 

McCaine începu încă din liftul hotelului să trateze telefonic cu 
agențiile imobiliare în privința unui birou corespunzător. 

— Aș prefera o clădire mare, cu mai multe etaje în City-ul 
londonez, îi explica McCaine unui interlocutor în timp ce 
traversau foaierul. Plătesc în numerar dacă trebuie. 


VP - 270 


John înregistră uimit că McCaine rezolva totul din memorie. 
Cunoștea toate numerele de telefon pe dinafară, reţinea toate 
adresele comunicate și nu avea nevoie de un plan al orașului 
pentru a le identifica, deoarece nici nu avea așa ceva în mașină. 

— Pentru început cred că sunt suficiente filiale la New York, 
Tokyo, Paris, Berlin, Sydney și în Kuwait, explica McCaine în timp 
ce conducea neîngrijitul lui Jaguar prin circulaţia din centrul 
Londrei. Marco, Carlin și cea de-a treia pază de corp care se 
numea tot John îi urmau cu Mercedesul blindat închiriat de la o 
firmă de securitate londoneză. Imediat ce stabilim organizarea, 
va trebui să fim reprezentaţi cel puţin în fiecare capitală a lumii. 

— Kuwait? se miră John. 

— Petrol, răspunse McCaine. 

— Petrol? Mai este atât de important în zilele noastre? 

McCaine îi aruncă o privire nemulțumită. 

— Vreţi să spuneți, în comparaţie cu tehnica genetică? 

— De exemplu. Mă refer la faptul că este vorba despre viitor 
și acesta va fi decis cu siguranţă de astfel de domenii... mereu 
se scrie despre asta. 

— Nu băgaţi în seamă gura lumii. Este evident că cu 
domeniile viitorului, cu genetica, industria farmaceutică, 
software-internet și așa mai departe se vor face mulţi bani. 
Dacă este să dăm crezare bursei, Microsoft este mai valoros 
decât Rusia întreagă. Dar credeţi asta? Câteva clădiri și 
computere pot fi mai valoroase decât cea mai mare ţară din 
lume, cu tot petrolul ei, cu bogăţiile ei minerale, cu dimensiunile 
ei nesfârșite? Nu aceasta este realitatea. Este doar punctul de 
vedere al bursei, iar bursa nu este nimic mai mult decât un 
birou de pariuri. Doar că acolo se joacă pe mize atât de mari, 
încât sunt interzise în casele de pariuri obișnuite. Privirea cu 
care McCaine urmărea circulaţia era cea a unei iscoade în plin 
război. Schimba benzile de circulaţie cu manevre rapide. Acesta 
continuă: În realitate, lucrurile arată altfel. În viaţa reală 
contează doar alimentele și energia. Știaţi că în anul acesta 
rezervele mondiale de grâu, orez și alte cereale sunt cele mai 
mici din ultimele două decenii? Bineînţeles că la știri nu se dă 
așa ceva, ei preferă să informeze despre încăierări oarecare de 
prin Bosnia-Herţegovina. lar prognozele referitoare la recoltele 
din acest an sunt proaste, ceea ce înseamnă că la anul 
rezervele vor cobori probabil sub baremul consumului mondial 


VP - 271 


pentru cincizeci de zile. Și, în vreme ce populaţia crește, 
suprafețele agricole se reduc prin eroziuni, sărare excesivă, 
transformarea în stepă, construcţii. Doar în Java se pierd anual 
douăzeci de mii de hectare prin construirea de străzi, așezări și 
fabrici, o suprafaţă ce poate hrăni trei sute de mii de oameni - în 
vreme ce populația Indoneziei crește anual cu trei milioane de 
suflete. De ce credeţi dumneavoastră că Statele Unite pun atâta 
preț pe faptul de a fi cel mai mare exportator de cereale din 
lume și de a rămâne așa? Pentru că asta înseamnă putere. În 
curând, silozurile de cereale americane vor reprezenta o forță 
mai mare decât portavioanele marinei SUA. 

— Asta înseamnă că dumneavoastră vreți să ameninţaţi la un 
moment dat guvernele cu privarea de alimente? întrebă John. 

— Nu. Nu este vorba despre ameninţare. Este vorba doar 
despre grija ca ceilalţi să înţeleagă ce ar putea face, după care 
să li se spună ce se vrea de la ei. Asta este suficient. McCaine 
zâmbi şi adăugă: Nicio grijă, veţi vedea curând cum 
funcţionează asta. 

e 

O săptămână mai târziu, John semnă un ordin de plată pentru 
o sumă respectabilă în lire sterline, pentru achiziționarea unei 
clădiri-turn de birouri în City, care aparținuse anterior lui 
National Bank of Westminster, a cărei firmă tocmai era 
demontată când ei veniră pentru prima dată aici ca noi 
proprietari legali. 

— Nu li se întâmplă unor amărâţi, remarcă McCaine într-o 
doară, ei mai au încă alți cinci zgârie-nori în zonă, cei mai mulţi 
mai mari decât ăsta. 

Chiar și golită, clădirea emana forţă, bogăţie și o istorie de 
secole. Cu pași răsunători rătăciră prin încăperile imense, 
ornamentate cu stucaturi, pe parchetul străvechi, dar solid, 
privind orașul prin ferestre. 

McCaine se arăta extrem de mulţumit de achiziţia prin care - 
așa cum se exprima el - „își plantaseră cartierul general în 
mijlocul teritoriului inamic”. 

— Priviţi afară, îi ceru el lui John când ajunseră la ultimul etaj. 
Acesta este City-ul londonez, un cartier independent, 
autoadministrat al orașului, cu constituţie proprie, poliţie 
proprie, aproape un stat suveran. Dincolo se află Bank of 
England, mai încolo, Lloyd's of London, bursa de acţiuni 


VP - 272 


londoneză se află aici, practic fiecare casă de comerț importantă 
a lumii deţine un birou aici. Niciunde pe glob nu veți găsi o milă 
pătrată mai bogată. Asta este în mod real Vaticanul banului, și 
noi suntem în centrul lui. 

John privi Skyline-ul Londrei, cursul întunecat, plin de 
meandre al Tamisei, se gândi la multele zerouri de pe cecul pe 
care îl semnase și nu fu chiar atât de impresionat. 

— Și mai departe? întrebă el. 

Probabil că și de l-ai fi trezit pe McCaine în miez de noapte, el 
ar fi fost în stare să dea toate detaliile planurilor sale. 

— Angajăm oameni, explică el fără nicio ezitare și fără să își 
dezlipească privirea de pe priveliștea care era într-adevăr 
remarcabilă. Analiști care să ia sub lupă toate firmele din lume 
și să stabilească de care dintre ele avem noi nevoie. Specialiști 
în administrare, care să poată realiza organizarea. Avocaţi care 
să asigure totul perfect. Şi așa mai departe. Putem prelua câţiva 
oameni din vechea mea firmă, dar nu este suficient. Am publicat 
anunţuri de angajare în toate ziarele importante care apar 
mâine și am solicitat câtorva consilieri în probleme de personal 
să găsească oameni potriviţi pentru funcţii de conducere. 

— Consilieri în probleme de personal? repetă ca un ecou John. 

El doar își exprimase pentru sine nedumerirea legată de o 
asemenea profesie, dar McCaine o interpretă ca pe o îngrijorare 
legată de costuri și se grăbi să explice: 

— Succesul oricărei întreprinderi stă în oamenii cu care 
lucrează. S-ar putea crede că acesta este cel mai bine păzit 
secret al economiei, dar în realitate acesta nu este păzit. Te 
confrunţi pretutindeni cu asta, dar mai nimeni nu înțelege. Și 
mai ales cei care caută de lucru nu înţeleg. Dacă ei ar înțelege, 
lumea ar arăta altfel. 

Mai târziu, John făcu încă o mică plimbare prin Vaticanul 
banului. De data asta singur, după... Nici nu își mai amintea 
când fusese ultima dată singur. McCaine îl asigurase că nu va 
păţi nimic; de fapt, din fiecare colț de casă era urmărit de 
camere video și de polițiștii omniprezenţi, pe ale căror căști 
exista un semn particular, nu îl pierdeau din ochi. Totul era 
perfect curat și puţin cam plictisitor, în ciuda animalelor de pe 
blazoane și a fațadelor splendide. Era puţină lume, iar turiștii se 
pare că nu se numărau printre trecători. 


VP - 273 


Pe o stradă îngustă, ștearsă, cu sens unic, descoperi o tăbliță 
cu inscripția „N.M. Rothschild & Sons”. Aruncă o privire în holul 
de la intrare. O mare pictură murală îl reprezenta pe Moise și pe 
poporul lui, care tocmai primeau de la Dumnezeu cele zece 
porunci. 

— Sir? Un om de la pază în uniformă neagră apăru ca din 
pământ lângă el. Vreți să mergeţi mai departe, vă rog? rosti 
acesta cu o politețe ţeapănă. 

John îl privi. „Aș putea să cumpăr banca asta și aș putea să îl 
dau afară”, îi trecu prin cap. Se văzu pe sine oglindit în 
geamurile întunecate ale holului. Greșise aspectul personal, își 
lăsase la hotel costumul, purta jeans și o canadiană subţire. 
Aceasta costase o mulţime de bani, dar nu se vedea pe ea. Cu 
siguranţă că nu arăta a client al băncii N.M. Rothschild & Sons. 

— Bine, oricum voiam să plec. 

e 

Intermediarul era firav, vorbea pe nas, avea o față neplăcută 
și păr de un roșu murdar, țepos, dar parfumul avea iz de bani, 
iar pe cartea lui de vizită strălucea un blazon în aur. Și 
bineînțeles că îi conducea către „obiectiv” - cum se exprima el - 
într-un Rolls-Royce. 

— Proprietatea, vorbi el pe nas, în timp ce se îndreptau către 
o imensă poartă din fier forjat, a aparţinut celui de-al 
optsprezecelea conte de Harrington-Keynes care, din păcate, a 
murit fără a avea copii. Folosi o telecomandă, poarta se 
deschise cu un calm aristocratic și el arătă către blazonul 
încorporat în poartă: Bineînţeles că va trebui să dispuneţi 
scoaterea însemnelor. 

— Bineînţeles, ripostă McCaine. În cazul de faţă. 

Intrară pe poartă. Incinta părea să fi rămas astfel din perioada 
invaziei normande, copacii care se înălţau plini de demnitate îi 
ținuseră probabil umbră și lui Henric al VIll-lea, iar pentru 
început nu se zărea nici urmă de clădire. Automobilul urca ușor 
în peisajul ce aducea cu o generoasă zonă de vânătoare ori cu 
un teren de golf lăsat în sălbăticie. 

— Contesa trăiește de ani de zile într-un cămin și nu mai are 
posibilitatea să se ocupe cum ar trebui de proprietatea familiei, 
continuă intermediarul. Acum doi ani, s-a decis să o înstrăineze. 

Depășiră dealul. Priveliștea se deschise larg. Parcă de pe o 
altă lume, în față li se dezvălui un castel construit pentru 


VP - 274 


veșnicie din bazalt cenușiu. Avea trei aripi cu mai multe etaje, 
orientate către un heleșteu proiectat simetric, cu bovindouri 
prevăzute cu turnulețe la colțuri și cu o intrare principală 
acoperită evident ulterior, în fața căreia mașina se opri. 

Coborâră. Oarecum năucit, John își plimbă privirea de-a lungul 
fațadei de la un capăt la celălalt și avu în mod real nevoie de 
ceva timp să o privească de la un capăt la celălalt. Clădirea era 
mai înaltă decât blocul în care locuiau părinţii lui și unde 
crescuse el. Se întrebă dacă vreodată cineva numărase 
ferestrele. 

— Ei, John? întrebă McCaine cu un entuziasm de parcă el 
însuși construise cu mâna lui totul. Ce spuneți? 

John se întoarse, privi în direcția din care veniseră și zise: 

— Este ceva cam departe de cutia cu scrisori, nu? Mai ales 
atunci când plouă. 

Intermediarul căscă ochii mari îngrozit, dar McCaine râse doar 
și spuse: 

— Să intrăm. 

În hol se putea juca tenis. Din picturile în ulei întunecate, mai 
înalte decât un om, cu rame aurite, își coborau privirile către ei 
chipurile blazate ale conților morți. 

— Galeria străbunilor este promisă unui muzeu, explică 
agentul imobiliar. Deci, trebuie să faceți abstracţie de aceste 
tablouri. 

— Cu plăcere, răspunse John. 

Coridoarele se întindeau la nesfârșit. Pe majoritatea clanţelor 
de la uși se așternuse praful. Sufrageria te ducea cu gândul la 
un interior de biserică. 

— Absolut potrivit poziţiei sociale, își exprimă McCaine 
părerea. 

— Ceva cam posomorât, constată John. 

Ferestrele erau înalte, dar înguste și la dotarea cu lumină 
electrică se cam făcuse economie. 

— Un istoric american a stabilit că, în ce privește suprafața, 
castelul este exact de zece ori mai mare decât Casa Albă din 
Washington, îi informă agentul, care recunoscu: în orice caz, eu 
nu am verificat. 

McCaine dădu din cap cu gravitate. John dădu din cap jenat. 
Mai colindară puţin prin încăperi și, când se reîntâlniră, McCaine 
îl luă deoparte pe John și îl întrebă încet: 


VP - 275 


— Ei? Eu cred că asta ar fi o reședințe destul de potrivită 
pentru cel mai bogat om al lumii. 

— Un palat? Nu este cam exagerat? 

— Prostii. Orice star rock are așa ceva. Să vă arăt domeniul lui 
Mick Jagger? Ori castelul în care locuiește George Harrison? 

— Dar eu găsesc că este groaznic de... mare! 

— John, spuse McCaine și îl privi cu seriozitate în ochi, trebuie 
să învățați să gândiţi în mare. Ceea ce este aici este doar 
începutul. Priviţi-l doar ca pe un exerciţiu zilnic. 

Și așa John Salvatore Fontanelli, cel mai bogat om din lume, a 
cumpărat un castel englezesc din secolul al XV-lea, împreună cu 
un domeniu de patru mile pătrate, încăpătoare case pentru 
servitori, grajduri, pavilioane, o casă pentru portar și o capelă 
proprie. Un consorțiu de firme de construcţii a preluat lucrările 
de renovare, reprezentantul biroului răspunzător pentru 
arhitectură venea din trei în trei zile pentru a prezenta mersul 
lucrărilor și a discuta probleme de detaliu. Cu puţin timp înainte 
de Crăciun, așa cum fusese planificat, lucrările erau atât de 
înaintate, încât John putea să se mute. 

McCaine insista să nu fie precupeţite nici cheltuieli și nici 
eforturi pentru ca totul să iasă perfect. Parterul aripii de nord a 
fost transformat într-o mare piscină cu whirpool, mai multe 
saune și băi de aburi, spaţii pentru masaj și grădină cu plante 
exotice pentru promenadă. Pentru a adăposti corespunzător 
automobilele de lux pe care John le comandă la sfatul lui 
McCaine - pentru început câte un exemplar din mărcile Rolls- 
Royce, Jaguar, Mercedes-Benz și Lamborghini - și pentru a putea 
fi întreţinute, grajdurile au fost transformate în mare parte în 
garaje și a fost amenajat și un atelier-auto. Pe viitor două sute 
de angajaţi aveau să se ocupe de casă și de curte; pentru a 
supraveghea alegerea acestora și a-i angaja, Jeremy i-a predat 
Sofiei gospodăria de la Porteceto și a venit la Londra. Pentru 
conducerea bucătăriei a fost angajat un excelent bucătar 
francez, distins cu multiple premii și stele în conducerea 
diverselor restaurante, care și-a adus cu el toată echipa - de la 
preparatorul de sosuri până la cel care tăia legumele - și a 
primit deplină mână liberă și un buget aproape nelimitat în ce 
privea dotarea tehnică a bucătăriei. 

Într-un colţ mai retras al domeniului a fost construit un loc de 
aterizare pentru elicoptere, cu instalaţie de iluminare nocturnă. 


VP - 276 


Primăvara s-a constatat că zgomotul făcut de un elicopter la 
aterizare era suportabil în castel, în schimb, de fiecare dată irita 
la culme păunii decorativi țanţoși care se plimbau printre 
straturile de flori proaspăt plantate. 


VP - 277 


22. 


Brusc viaţa lui a început să se desfășoare în limite mai fixe și 
mai regulate decât oricând înainte. Se trezea dimineaţa la șase 
și jumătate, făcea un duș, lua micul dejun, iar la șapte și 
jumătate îl aștepta mașina care îl ducea la birou pe o rută 
schimbată zilnic, protejat de droaia de bodyguarzi al căror 
număr părea să crească de la o zi la alta. Cel puţin în felul 
acesta vedea câte ceva din Londra, pentru că restul timpului și-l 
petrecea cu un McCaine posedat de acţiune, a cărui simplă 
prezenţă acţiona ca un drog. 

Hoarde de meseriași năvăliseră asupra birourilor pentru a 
instala telefoanele, rețelele de computere și controlul accesului, 
schimbau podelele, montau o nouă instalaţie de încălzire, 
dărâmau pereţi, îi lambrisau ori îi vopseau, puneau marmură 
unde înainte fusese lemn de tec, puneau aur unde fusese oţel 
inoxidabil. John se trezi pe nesimţite într-un birou cu 
dimensiunile unui apartament cu patru camere și cu priveliște la 
panorama orașului pentru care s-ar fi putut cere taxă de intrare. 
McCaine primise un spaţiu identic în colţul opus al etajului, între 
ei aflându-se o uriașă sală de conferinţe ca dintr-un film cu 
James Bond, cu masa cât un teren de tenis, cu o mulțime de 
ecrane, proiectoare, jaluzele și așa mai departe și cu mai multe 
locuri decât existau în parlament. Restul etajului era ocupat de 
spaţii de primiri cu fotolii grele din piele, mese din sticlă și 
plante opulente, pentru ca vizitatorii să poată aștepta să fie 
primiţi. In spatele unei recepții din marmură albă ca zăpada 
tronau șase secretare frumoase, pentru ca menționații vizitatori 
să își desfete privirile, dar deocamdată nu sosea niciun vizitator, 
așa că McCaine le punea să scrie scrisori și să dea telefoane. 

Au trecut zile, săptămâni și luni, și parcă se simţea fizic cum 
lucrurile intrau pe făgașul lor. La etajul aflat sub ei era amenajat 
un compartiment de personal, iar analiștii și economiștii angajați 
de el populau celelalte trei etaje situate mai jos. Restul clădirii 
era încă gol, dar existau planuri de utilizare a lui, zilnic veneau 
meseriași, se livra mobilier de birou și se prevedea că până la 
sfârșitul anului turnul va vibra de activităţi. Era ca și cum se 


VP - 278 


punea în mișcare o locomotivă grea de un milion de tone, la 
început imperceptibil, dar de neoprit când era pornită. 

Discutaseră vag despre posibilitatea ca John să cumpere un 
apartament pentru perioada de tranziţie, dar el nu mai avea 
niciun chef să colinde din nou cu agenţii de vânzări imobiliare și 
a decis că își putea petrece timpul tot atât de bine la un hotel. 
Aici apartamentul era suficient de mare pentru a se putea 
obișnui cu viitoarea viaţă la castel și era oricum și luxos. Chiar și 
micul dejun a fost îmbunătăţit după ce făcuse o scurtă remarcă 
în prezența managerului hotelului; după care o săptămână la 
rând, în fiecare dimineaţă venea bucătarul-șef personal și se 
interesa insistent de propunerile de îmbunătățiri, până când 
gogoșile au devenit atât de afânate, cafeaua atât de aromată, 
pâinea prăjită atât de crocantă încât John ajunsese să se bucure 
la culcare de ziua următoare. 

La început voise să i se trimită de la Porteceâto mai multe 
costume și alte câteva lucruri personale, dar își aminti de 
îndemnul lui McCaine de a gândi în mare, așa că ceru să vină 
croitorii care deja aveau măsurile lui, pentru a comanda o altă 
garnitură completă. Și nu cu termen de livrare de șase 
săptămâni, ci pronto! Și - Ooo! minunată putere a banilor - 
nimeni nu avu nevoie de mai mult de trei zile pentru a-i livra 
direct la hotel costumele, cămășile și celelalte lucruri dorite. 
Nimeni nu îl deranjă cu vreo notă de plată. Cumva totul se 
rezolva de la sine, fără ca John să observe cum și nici nu îl 
interesa asta în mod special. 

Zilele ce alcătuiau săptămâna erau un vârtej nesfârșit de 
evenimente, fără pauze, fără weekend și fără zile de sărbătoare. 
McCaine îl târa cu el la discuţii, îi dădea să vadă planuri, 
proiecte de contracte și nesfârșite liste de plăţi, îi explica 
bilanțuri și statistici economice, îi dădea să semneze cecuri, 
contracte de cumpărare, contracte de închirieri, contracte de 
angajare, formulare oficiale și așa mai departe. Când printre 
toate acestea John mai avea puţin timp liber, se așeza în spatele 
splendidului său birou și citea diferite cotidiene, publicaţii 
financiare și comunicate ale bursei ori una dintre cărțile de 
economie politică, gospodărirea întreprinderii și ecologie 
recomandate de McCaine. Pe cele mai multe dintre ele nu le 
înţelegea, dar încerca să nu lase să se observe asta. De obicei, 
după nicio jumătate de oră McCaine îl invita din nou la el, iar 


VP - 279 


John nu putea decât să privească uimit cum acest om vorbea în 
același timp la o baterie întreagă de telefoane și concomitent 
asculta ce i se comunica și dădea și sarcini noi. Când John sosea 
la ora opt dimineața, McCaine era deja acolo și, fără ca acesta 
să îi dea de înţeles cu vreo vorbă sau expresie că aștepta de la 
el același mod de a-și jertfi viaţa, nu reușea să scape de tot mai 
puternicul sentiment de vinovăţie când voia să se întoarcă seara 
la ora opt la hotel, și McCaine mai rămânea încă acolo. Cu 
timpul începu să se întrebe dacă McCaine chiar se mai ducea 
acasă. i 

În acest fel se derulau zilele și timpul trecea. În ciuda 
protestelor internaţionale, Franţa declanșa o bombă nucleară în 
atolul Mururoa, fostul star al fotbalului american O.J. Simpson 
era declarat nevinovat de ucidere în urma unei proceduri 
judiciare exagerat senzaţionale, și prim-ministrul israelian Yitzak 
Rabin era împușcat în timpul unei manifestații pentru pace. Tot 
mai des Londra se înfățișa dimineaţa învăluită în ceaţă fumurie, 
deja de mult timp nu îl mai așteptase nimeni cu microfoane și 
blițuri foto pe John Fontanelli în faţa hotelului, când sosi ziua în 
care se declanșă totul. 

e 

— lată ultimele recomandări ale analiștilor. 

— Ah! exclamă John. 

— Pe care aproape că le vom ignora, spuse McCaine lăsând să 
cadă pe masă teancul de hârtii. 

Zgomotul făcut de grămada de hârtii pe suprafața 
ireproșabilă a mesei de conferinţe produse un scurt ecou. Era 
liniște aici sus, în uriașa încăpere, de parcă lumea de afară nici 
nu ar fi existat în mod real. 

— Și în loc de asta... ce este de făcut? întrebă John care 
simţise că McCaine aștepta tocmai această întrebare. 

— Prima noastră preluare de firmă, explică McCaine, trebuie 
să fie o lovitură. Ca de ciocan. Ceva ce să nu poată fi ignorat de 
nimeni. Prima noastră lovitură trebuie să izbească lumea 
întreagă în plex. 

John examină cu privirea teancul de hârtii. Suprafaţa întinsă a 
mesei de conferinţe sclipea în lumina soarelui matinal, ca un lac 
negru într-un moment de acalmie a vântului, și hârtiile răscolite 
păreau o insulă stâncoasă. 


VP - 280 


— Vreţi să spuneţi că trebuie să cumpărăm o firmă cu 
adevărat mare. 

— Da, sigur. Dar numai asta nu este suficient. Ea trebuie și să 
simbolizeze ceva. Trebuie să fie mai mult decât o firmă. Trebuie 
să fie o instituţie. Și trebuie să fie o firmă americană. Trebuie să 
lăsăm economia mondială conducătoare fără o halcă bună dintr- 
o singură mișcare inteligentă. 

John se încruntă și trecu în gând în revistă numele firmelor pe 
care le cunoștea. Mai mult ori mai puţin toate erau instituţii, nu? 
Se părea că tocmai esenţa unei firme era aceea care îi dădea 
calitatea de instituţie. 

— Doar nu mă întrebaţi pe mine acum ce trebuie să preluăm? 
Dumneavoastră aveţi deja una în vizor. 

McCaine dădu imperceptibil din cap și lăsă mâna într-un gest 
acaparator pe lacul negru și calm. 

— Dumneavoastră ca american, ce nume vi se pare legat de 
bogăție? 

— Bill Gates. 

— Alright, nu mă refeream acum la el. Mă gândeam la unul 
din secolul trecut. 

John se gândi câteva momente înainte de a răspunde: 

— Rockefeller? 

— Exact. John D. Rockefeller. Știţi și care era numele firmei 
lui? 

— Un moment... Standard Oil? Să fi fost vorba despre așa 
ceva la școală? Nu își amintea clar. Mai curând întâlnise 
întâmplător denumirea într-o carte. Și la televizor se vorbise 
ceva în urmă cu ani. Adăugă: Da, exact. Standard Oil 
Corporation. Asta era. Rockefeller avea monopolul pieței 
petrolului, până când guvernul a emis o lege antitrust, și 
concernul lui a fost sfărâmat. 

— Asta este versiunea populară. Adevărata poveste este 
următoarea: John D. Rockefeller a fost acuzat în 1892 în Ohio pe 
baza legii antitrust, dar a scăpat fărâmițând Standard Oil și 
răspândind în alte state proprietatea firmelor rezultate. Firme 
care, ca și mai înainte, erau controlate de el și de oamenii lui. 
Procedura judiciară l-a determinat să pună bazele primului 
concern multinațional. 

— Bun. Și? Totuși, Standard Oil nu mai există. 


VP - 281 


— Credeţi? Standard Oil Company of New York se numește 
din 1966 Mobil Oil. Firmele Standard Oil din Indiana, Nebraska și 
Kansas au fuzionat între 1939 și 1948 și, din 1985 poartă 
denumirea de Amoco. Companiile Standard Oil din California și 
Kentucky s-au unit în 1961 și după 1984 se cheamă Chevron. Și 
cea mai mare dintre ele este fostul holding Standard Oil of New 
Jersey, care în 1972 și-a schimbat denumirea în Exxon 
Corporation. 

John se holba la el și simţea cum maxilarul inferior tindea să 
se lase în jos. 

— Vreţi să cumpăraţi Exxon! 

— Exact! Din diverse motive Exxon este candidatul ideal 
pentru prima lovitură. Este una dintre primele cinci cele mai 
mari întreprinderi din lume, al doilea concern energetic după 
Shell, prezent pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii. Și 
nu este lipsit de însemnătate faptul că Exxon este una dintre 
cele mai profitabile firme de pe această planetă. 

— Exxon...? John avea senzaţia că inima îi spărgea pieptul. 
Dar ne putem permite asta? Vreau să spun că totuși Exxon este 
un gigant... 

McCaine scoase dintre documentele lui o revistă și o deschise 
la o anumită pagină. 

— Aceasta este lista 500 - Fortune, lista celor mai mari 500 
de firme industriale din lume. Important este penultimul șpalt - 
capitalul propriu. Pentru a controla firma, 51 la sută din el 
trebuie să vă aparţină. Socotiţi dumneavoastră până unde puteţi 
merge. 

Și împinse lista spre John, care o privi fix. Acesta citi denumiri 
ca General Motors, IBM, Daimler-Benz, Boeing și Philip Morris. 
Luă calculatorul de buzunar, începu să adune doar miliardele și 
încetă când la sfârșitul primei pagini ajunse la 50 și când oricum 
mai rămâneau peste șase sute de miliarde. 

— De fapt, pot să cumpăr jumătate din lume, murmură el. 

McCaine clătină din cap ca un profesor foarte mulțumit de 
răspunsul celui mai bun elev al lui. 

— Și chiar dacă veţi cumpăra jumătate de lume, îl completă 
McCaine, nu veţi rămâne fără bani. Ei sunt investiţi. Ceea ce 
înseamnă că încep să producă alţi bani, bani cu care cumpărăm 
și restul. 


VP - 282 


A fost unul dintre acele momente magice care rămân în 
memoria cuiva ca niște diapozitive color cu strălucire de briliant. 
John stătea holbându-se la lista cu nume și cifre așternute în 
albastru-deschis ori în  albastru-închis, aproape jalnice 
comparate cu forța imensă a unei averi de un bilion de dolari, și 
în acea clipă de iluminare înţelese pentru prima dată cu 
adevărat ce putere se afla în mâinile lui. Abia acum pricepu ce 
intenţiona McCaine, percepu întreaga dimensiune a planului și 
dinamica de neoprit aflată pe punctul de a se dezlănţui. Vor 
avea succes. Pur și simplu pentru că nu exista nimeni și nimic ce 
le-ar putea sta în cale. 

— Da, șopti el, așa procedăm. 

— Două săptămâni, spuse McCaine. După care suntem în 
Texas. 

Lui John îi mai veni o idee: 

— Asta înseamnă că practic toate marile concerne petroliere 
existente revin la Standard Oil Corporation al lui Rockefeller? 

— Nu toate. Shell își are rădăcinile în Olanda și în Anglia și 
niciodată nu a avut ceva de-a face cu Standard Oil. Elf Aquitaine 
este franțuzească, iar British Petroleum este englezească, așa 
cum îi arată și denumirea. McCaine se aplecă în faţă și continuă: 
Remarcaţi ceva? Cineva deja a încercat să se miște în sensul 
dorit de noi. Problema lui Rockefeller a fost că a apărut prea 
devreme. In fond, el nu a știut ce să facă cu puterea pe care a 
obținut-o. Dacă ar mai fi trăit astăzi, mai întâi că nu s-ar mai fi 
reușit fărâmițarea lui Standard Oil și în al doilea rând el ar fi 
știut cum să procedeze. Probabil că ar fi urmat același plan ca 
noi. 

e 

În aceeași zi Fontanelli Enterprises a anunţat că intenţiona să 
preia Exxon. În acest moment activul imobilizat al Exxon 
Corporation însuma 91 de miliarde de dolari, alături de un 
capital propriu de 40 de miliarde dispersat în două miliarde și 
jumătate de cote-părți aflate în posesia a șase sute de mii de 
acţionari înregistraţi. Cursul actual era de 35 dolari, dar 
Fontanelli oferea 38 de dolari pe acţiune. 

Conducerea de la Exxon s-a întrunit imediat pentru a discuta 
situaţia. Era un șoc; cifrele care oglindeau gospodărirea 
corporației erau atât de bune încât se considerau invulnerabili în 


VP - 283 


fața oricărei încercări de preluare. Nimeni nu se gândise la un 
atac din partea unui investitor pentru care miliardele nu contau. 

S-a convenit între cei mai mari acţionari să își răscumpere 
contingentele mai mari de acţiuni, pentru a evita preluarea. În 
același timp cursul la bursă urca necontenit, depășind chiar 
atunci când toţi au înțeles că Fontanelli Enterprises dispunea de 
fonduri aproape inepuizabile, cifra de 38 de dolari, și urcând în 
continuare la înălțimi ameţitoare: investitorii cuprinși de febră 
încercau să obţină acţiuni Exxon, pentru că bilionarul nebun din 
Londra va plăti orice preț. 

— Este o problemă de rezistenţă nervoasă, spuneau oamenii 
care se considerau profesioniști ai bursei, atunci când cursul 
depășise graniţa de 60 dolari. Dacă el vrea Exxon-ul, o să 
plătească. 

Londra a reacţionat cu calm. Cursul ajunsese la 63,22 dolari 
când telexurile transmiteau una dintre acele știri care-i 
întorceau stomacul pe dos imediat ce înţelegeai amplitudinea 
lor. John Salvatore Fontanelli - cercurile informate știau asta - ar 
fi spus: „Atunci cumpărăm Shell”. Pentru zilele următoare erau 
anunţate oferte de preluare către acţionarii tuturor celorlalte 
mari concerne petroliere. 

Toţi cei care cumpăraseră acţiuni Exxon la cursuri 
supraevaluate încercau acum să vândă cuprinși de panică. Din 
păcate, noutatea se împrăștiase și nimeni nu mai voia să 
cumpere. Cursul cădea ca bolovanul. 

McCaine urmărea cursul de la bursa din New York pe 
monitorul computerului său din Londra cu calmul tensionat al 
celui care arunca bombe din avion. 

— Acum, zise el cu răceală la unul dintre telefoane lui, când 
cursul ajunse la 32,84 dolari. 

Două săptămâni mai târziu, peste tot în lume angajaţii 
începură să arunce la coș hârtiile pentru corespondenţă vechi, 
pentru a le înlocui cu altele noi, pe care era tipărit antetul 
EXXON - A Fontanelli Corporation. 

e 

De data aceasta au ţinut titlurile de pe prima pagină în toate 
ziarele din lume. Toate posturile radio de știri anunțau în primul 
rând preluarea concernului Exxon. De parcă ar fi dispus cineva 
ca știrea să fie prezentată în două vorbe, aceasta suna scurt: 
groază pură. 


VP - 284 


Acum și cel din urmă gazetar înţelesese dintr-un foc ce 
însemna o avere particulară de un bilion de dolari. In 
nenumărate emisiuni speciale, runde de discuţii și interviuri de 
pe tot globul s-a dezbătut din nou și din nou ceea ce îi explicase 
McCaine lui John la prima lor întâlnire: că una era când un mare 
fond de investiţii ori o bancă dispunea de sute de milioane de 
dolari, și cu totul altceva era când această sumă aparținea cu 
adevărat unei singure persoane. 

— Deosebirea - concluziona un anume lord Peter Rawburne 
într-un interviu acordat unuia dintre cei mai importanţi ziariști 
specializaţi în economie din lume - este foarte simplă: Fontanelli 
decide de unul singur asupra rentabilităţii. Asta îl face 
imprevizibil. Și s-ar putea spune /iber. 

O libertate atât de mare trezește suspiciuni. Miniștrii 
economiei invocă responsabilitatea socială. Șefii sindicatelor au 
îndoieli la adresa unei asemenea concentrări de bani și 
influenţă. Președinții consiliilor de administraţie ai altor mari 
concerne se străduiesc să lase impresia de siguranţă și să dea 
impresia că totul se află sub control. 

Ce se mai bârfea peste tot cu privire la ce va urma? Câteva 
reviste, printre care și publicaţii financiare serioase, au publicat 
adevărate hărţi ale globului în care era minunat desenat cu 
însemnele firmelor și valorile la bursă cum va arăta un concern 
Fontanelli care va cuprinde tot globul. 

— Ăștia le suflă analiștilor noștri jumătate din munca lor, 
comentă McCaine zâmbind ironic. 

Un magazin nu tocmai serios făcea detaliat socoteala unor 
țări africane mai mici, pe care Fontanelli le-ar putea cumpăra cu 
totul. Cum nicio prognoză nu se asemăna cu alta, se părea că se 
putea întâmpla orice. 

[] 

De Crăciun, John acceptă surprinzătoarea invitaţie din partea 
lui McCaine de a cina cu el și cu mama sa. 

Mrs. Ruth Earnestine McCaine era o femeie suferindă de un 
reumatism avansat, care ședea strâmb într-un fotoliu mare cu 
rezemători laterale pentru cap, dar care totuși emana o 
dârzenie de neclintit, în ciuda bolii. Ochii albaștri-cenușii te 
priveau de pe chipul plin de riduri și pete de bătrânețe, încadrat 
de părul alb, buclat, surprinzător de des. 

— Cum vă simţiţi în castelul dumneavoastră? vru ea să știe. 


VP - 285 


— Nu prea știu ce să vă răspund, nu stau acolo decât de o 
săptămână, răspunse John. 

— Dar s-a făcut din el o clădire frumoasă, nu? 

— Da, sigur, foarte frumoasă. 

— Trebuie să știți, interveni McCaine cu un zâmbet amuzat, 
că mama are o privire generală excepţională asupra diverselor 
produse ale presei de scandal. De acolo vă cunoaște castelul 
probabil chiar mai bine decât îl cunoașteţi dumneavoastră. 

— Ah, cred că asta nu este greu, spuse John. 

Câteva dintre respectivele reviste se aflau pe masa de lângă 
el. O privire aruncată fugitiv îl făcu pe John să constate ușurat 
că măcar lady Diana își reluase locul de pe paginile titlu. 

Era ciudat să pătrunzi pentru prima dată în viața particulară a 
lui McCaine. Dacă la birou era un dinam ce funcţiona la înalte 
turaţii, permanent în mișcare, scoțând scântei de tensiune și 
eficient până la brutalitate, în această seară, între cei patru 
pereţi ai casei lui, în compania bătrânei lui mame era destins, 
complet destins și binedispus. 

Casa, o construcţie fin de siècle, albă, impozantă se afla pe o 
stradă liniștită, într-un cartier liniștit al Londrei și aproape că se 
pierdea printre celelalte splendide vile. Pentru mama lui 
McCaine, care se putea deplasa doar cu mare greutate, fusese 
construit un lift modern din sticlă care distrugea armonia 
arhitectonică a holului, dar, abstracţie făcând de asta, aici s-ar fi 
putut turna fără mari modificări un film a cărui acţiune să se 
petreacă înainte de război. 

Masa a fost gustoasă, dar fără fast, aproape ca în familie. A 
fost servită de o menajeră corpolentă care, după cum a aflat 
mai târziu, era unica angajată din gospodăria lui McCaine, cu 
excepția unei îngrijitoare care venea de două ori pe zi cel mult 
câte două ore pentru a vedea de Mrs. McCaine. 

Când McCaine plecă la un moment dat de la masă pentru 
scurt timp, mama lui arătă către o acuarelă mare, cu ramă din 
oțel inoxidabil, aflată deasupra căminului. 

— Știţi ce reprezintă? 

John privi tabloul. 

— Ar putea fi Florenţa. Unul dintre podurile peste Arno. 

— Ponte Vecchio, da. Apoi ea adăugă pe un ton conspirativ: 
Malcolm a făcut-o. 

— Da? 


VP - 286 


În toată viaţa lui nu i-ar fi trecut prin minte că McCaine ar fi 
ținut vreodată o pensulă în mână. 

— În tinereţe, a pictat multă vreme, povesti Mrs. McCaine. 
Defunctul meu soț a fost deseori mutat și așa am ajuns noi aici. 
Pe-atunci trăiam în Italia, Malcolm s-a dus la firma aceea de 
computere și, la scurt timp, a încetat să mai picteze. Ochii îi 
scânteiară când adăugă: Să nu mă trădaţi că v-am povestit asta. 

John rămase cu privirea pe tablou, neștiind ce să mai creadă. 
Era o prostie să ia asta ca un semn ceresc? Nu putea fi altceva. 
Amândoi pictaseră cândva și se lăsaseră. Un detaliu lipsit de 
importanţă. Un semn că erau predestinaţi să se întâlnească. 

e 

— Mai este o chestiune pe care am tot amânat-o, zise 
McCaine într-o zi, înainte de a pleca la discuţiile cu conducerea 
Exxon la Irving, Texas, în SUA. Contractul meu de angajare. 
Trebuie să clarificăm problema înainte ca eu să apar prima dată 
ca director al dumneavoastră. 

— Ah, da, spuse John și puse mâna pe un pix. Clar. La asta 
nici nu m-am gândit de fapt. 

— Ei, a fost destulă treabă. McCaine scoase din geanta sa din 
piele un document pe mai multe pagini în trei exemplare. Mă 
veți înțelege că din când în când trebuie să mă gândesc și la 
mine. Dacă nu ne vom înţelege acum asupra contractului, atunci 
am lucrat degeaba mai multe luni pentru dumneavoastră. Și mă 
voi trezi pe stradă, fără ca dumneavoastră să îmi datoraţi măcar 
un șiling amărat. 

îngrijorarea de care dădea acesta dovadă îl miră pe John. Să îi 
fi lăsat englezului o impresie atât de nestatornică? 

— Poate că ne vom înțelege acum, încercă el să glumească și 
întinse mâna. Daţi-l încoace. 

McCaine îi dădu exemplarele pregătite și adăugă: 

— Citiţi totul bine înainte de a semna. 

Se așeză, puse picior peste picior și își încrucișă braţele pe 
piept asemenea cuiva care se pregătea de o lungă așteptare. 

John trebui să facă efortul de a citi în întregime fiecare pagină 
înainte de a trece la următoarea. Oricum înţelegea doar parţial 
tot ce ţinea de logoreea juridică. 

Abia când ajunse la paragraful în care era vorba despre 
salariu se schimbă situaţia. Ceea ce scria acolo era fără echivoc. 
John rămase cu gura căscată. 


VP - 287 


McCaine solicita un salariu anual de o sută de milioane de 
dolari! 


VP - 288 


23. 


John simţi cum îl cuprindea un val de fierbințeală, în timp ce 
privea cifra ce se lăfăia ca un firesc pe hârtia din faţa lui. Ceea 
ce îl supăra era acest firesc, dar în același timp se vedea silit 
într-un mod greu de înţeles să se stăpânească. 

— Asta nu este... hm... ceva cam mult? 

McCaine ridică din sprâncene. 

— De ce credeți asta? 

John ridică puţin hârtia. Părea că brusc cântărea cincizeci de 
kilograme. 

— Tocmai am ajuns la partea cu salariul și cumva am senzaţia 
că aţi scris un zero în plus. 

— Nu, cu siguranţă nu. 

— Dar o sută de milioane de dolari... În întreaga lume nu 
există un director care să câștige pe an măcar o sumă apropiată 
de o sută de milioane de dolari! 

McCaine ripostă cu o undă de supărare în glas: 

— John, o sută de milioane este produsul dobânzilor la averea 
dumneavoastră pe o singură zi. lar eu vă voi crește 
rentabilitatea. O voi dubla fără discuţie. Asta înseamnă că vă voi 
restitui salariul meu înmulţit cu trei sute. Arătaţi-mi un angajat 
de pe această planetă despre care puteţi spune așa ceva. 

— Dar nu despre asta este vorba. Noi nu facem asta ca să mai 
îngrămădim bani, nu? Eu credeam că suntem aici pentru a 
îndeplini o misiune. Pentru a îndrepta soarta lumii pe o altă cale. 

McCaine își examină unghiile: 

— Știţi că mie nu-mi pasă de bani, John. Salariul meu 
reprezintă un simbol. Simbolizează faptul că eu sunt șeful celei 
mai mari firme din lume. Pe departe al celei mai mari firme din 
lume. De aceea el trebuie să fie pe departe cel mai mare salariu 
plătit vreodată, înțelegeţi? Așa ceva nu poate fi ţinut secret. Și 
nici nu vreau asta. Când mă aflu în fața unuia dintre tipii de- 
afară, care se consideră incredibil de important, vreau ca el să 
știe că eu câștig de cincizeci de ori mai mult decât el. Asta este 
jocul, John. El va ști asta și se va simţi atât de mic încât va face 
tot ce îi spun. 


VP - 289 


John privi din nou cifrele. O sută de milioane de dolari. 
Desigur că teoretic putea să refuze să semneze. Banii erau ai 
lui, firma era a lui, al lui era tot ce se afla aici, scaunul pe care 
stătea McCaine, hârtia pe care era tipărit contractul, pixul cu 
care el trebuia să semneze. Putea să bareze suma și să scrie 
alta, poate douăzeci de milioane ori douăzeci și cinci sau numai 
zece milioane, ceea ce oricum erau o grămadă de bani, și dacă 
McCaine nu accepta suma, drumurile lor se vor despărţi din nou. 

Teoretic. Practic, tocmai cumpărase o multinațională, o 
clădire de birouri de câteva milioane, angajase oameni și 
semnase contracte... Incepuse lucruri pe care de unul singur nu 
le putea continua. Despre tot ce era legat de afaceri și de lumea 
economiei avea mai puţină idee decât Murali, proprietarul 
pizzeriei. Nu va fi niciodată în stare să conducă un chioșc cu 
ziare, cu atât mai puţin o întreprindere al cărei capital propriu 
era mai mare decât al următoarelor trei sute de întreprinderi ca 
mărime împreună. 

__ Simţea că i se umezeau mâinile. De parcă hârtia era fierbinte. 
li aruncă o privire lui McCaine, dar nu văzu decât un chip de 
jucător de pocher. 

Poate că McCaine nu ar merge. Oricum acest proiect era 
opera vieţii lui. Cel puţin așa susţinuse. În cele din urmă să fi 
fost doar un plan rafinat de a ajunge repede la mulți bani? Chiar 
și așa, nu avea de ales. Se vârâse într-un colț în care toţi banii 
nu îi foloseau la nimic. 

— Hm..., murmură John. 

De fapt, avea senzația că era lipsit de apărare, ceea ce Îi 
dădea mai multă bătaie de cap decât îi dădeau banii. Și probabil 
că McCaine chiar avea dreptate cu argumentul lui. 

El însă nu avea de ales. 

John apucă din nou pixul pe care îl abandonase când începuse 
să citească documentul. 

— Ei, da, zise el în încercarea anemică de a da cel puţin 
impresia că lua suveran o hotărâre, cred că aveţi dreptate. Dacă 
se iau în considerare dimensiunile, este ceva pe măsură. 

Deschise contractul la ultima pagină și își așternu semnătura 
deasupra liniei corespunzătoare, repetă rapid procedura și cu 
celelalte două exemplare, puse unul în mapa sa și pe celelalte i 
le întinse lui McCaine care le primi fără vreo reacție afectivă 
vizibilă. 

VP - 290 


Un moment, domni o tăcere penibilă. 

— OK, rosti John cu o nonşalanţă aparentă, se rezemă de 
speteaza fotoliului și bătu din palme. Când începem? Ce intenţii 
avem cu texanii? 

McCaine se ridică din fotoliu. 

— Vom vorbi cu cei din conducere, ne vom strânge cu toții 
mâinile, după care vom concedia jumătate din ei. 

— Poftim? Cum așa? John clipi mărunt. În încăpere parcă 
scăzuse brusc temperatura cu câteva grade. Trebuie? Părerea 
mea este că evident ei au făcut o treabă bună, dacă Exxon este 
atât de profitabil. 

— Desigur. Dar nu ăsta este motivul. Motivul este că trebuie 
să le arătăm fără echivoc că acum noi decidem. 

— Poftim? 

— Îi vom muta pe câţiva dintre oamenii noștri. 

John ridică mâinile. 

— Staţi puţin! Asta nu-mi place. Cu asemenea jocuri absurde 
de putere nu vreau să am de-a face. 

McCaine îl privi de sus, rece: 

— John, în spiritul dumneavoastră încă se ascunde o 
concepţie de care trebuie să scăpați cât mai repede. Și anume 
că am putea face ce ne-am propus rămânând băieţi buni. 
Scutură capul și continuă: Uitaţi asta. Ceea ce le vom propune 
oamenilor nu va fi o plimbare și în orice caz nu va fi ceva plăcut. 
Vom fi urâţi pentru ceea ce le vom face. Numele noastre vor fi 
alăturate unor sudălmi vreme de sute de ani, poate chiar pentru 
totdeauna. Churchill ne-a promis sângele, sudoarea și lacrimile 
lui, dar metafora asta este epuizată; nu mai poţi apărea a doua 
oară cu ea în faţa oamenilor. Nu putem cere nimănui 
consimţământul, trebuie pur și simplu să facem ceea ce este de 
făcut, și asta este o chestiune de putere. Despre putere, John, 
va trebui să mai învăţaţi multe. Eu consider că este parte a 
misiunii mele să vă învăţ ceea ce știu eu despre asta. Ridică în 
aer cele două exemplare ale contractului său de angajare și 
încheie: Aceasta a fost prima lecţie. Ce aţi învăţat din ea? 

John își încreţi fruntea. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— V-am prezentat un contract ce conţinea o solicitare de 
salariu exorbitantă, iar dumneavoastră aţi semnat-o, cu toate că 
aţi considerat-o cu toată convingerea exagerată. De ce? 


VP - 291 


— Deoarece argumentele dumneavoastră m-au convins după 
ce am meditat asupra lor. 

McCaine zâmbi scurt: 

— Este o minciună. 

— Cum așa? Doar nu trebuia să mă răzvrătesc pentru câteva 
milioane... 

— Acum vă justificaţi în faţa dumneavoastră înșivă. Adevărul 
este că aţi considerat salariul meu prea mare, dar v-aţi gândit 
că nu aveţi altă alegere decât aceea de a accepta. Cu alte 
cuvinte eu mă aflam în poziţia celui puternic, cu toate că 
dumneavoastră sunteţi cel mai bogat om din lume, iar eu sunt 
un nimic. McCaine se întoarse, făcu câţiva pași și se opri. Vreţi 
să știți cum am făcut asta? 

Lui John îi căzu falca și un moment avu dificultăți în a închide 
gura. Nu fusese destul că McCaine îl fentase oarecum și își 
trăsese un salariu de două sute de ori mai mare decât cel al 
președintelui american, acum se mai și împăuna cu asta și voia 
să îi explice amănunţit cum îl păcălise? 

— Sunt nerăbdător să aflu. 

— Mai întâi aţi făcut o greșeală gravă, pe care nu aveţi voie 
să o mai repetați. O regulă elementară în privinţa contractelor. 
Aţi permis tergiversarea redactării contractului. In acest fel s-au 
creat fapte împlinite, și în privinţa faptelor împlinite nu se poate 
negocia. Eu am putut să aştept liniștit până când aţi fost într-o 
situaţie din care nu mai aveaţi ieșire. Dar, dacă dumneavoastră 
începeţi o negociere fără această posibilitate - adică fără a avea 
posibilitatea să vă ridicaţi pur și simplu și să plecaţi -, atunci 
veți fi la ananghie în mod clar. Acum McCaine se purta ca un 
profesor care ţinea o prelegere despre principiul elementar al 
materiei lui: Să presupunem că vă mutaţi într-o locuinţă nouă, 
fără să fi convenit în prealabil asupra unui contract de închiriere. 
Odată ce v-aţi mutat, proprietarul va putea să pretindă orice - o 
chirie mai mare, reparaţii interioare anuale și așa mai departe -, 
pentru că unica dumneavoastră alternativă acum nu mai este, 
ca înainte de mutare, să încheiaţi discuţia și să căutaţi altă 
locuință. Alternativa dumneavoastră este plecarea mai 
costisitoare. Înţelegeţi? Aţi admis să se petreacă fapte, și prin 
asta v-aţi periclitat poziţia de negociator. 

— Asta înseamnă că ar fi trebuit să discutăm de la prima 
noastră întâlnire despre salariul dumneavoastră? 


VP - 292 


— Ideal vorbind, da. Atunci poziția dumneavoastră era 
optimă. Eu eram un om care își dedicase viața unei idei, pe care 
o putea realiza doar cu acordul dumneavoastră. Eraţi cel mai 
bogat om din lume și dezinteresat. Fir-ar să fie, aţi fi putut 
pretinde să lucrez gratis pentru dumneavoastră, și eu aș fi 
acceptat imediat. 

John își aminti de ziua când venise la Londra împreună cu 
Marco, pentru prima dată, fără a-i încunoștința pe avocații 
Vacchi. 

— Nu sunt prea priceput în asemenea chestiuni, nu? 

— Asta nu este o calitate cu care te naști. Asta se învață. Și 
cursul tocmai a început. 

— Aveţi metode dure de predare. 

— Este și un domeniu dur, răspunse McCaine. Nu-i așa că mai 
întâi v-aţi gândit: Ce mă fac dacă el mă lasă baltă? 

John dădu involuntar din cap: 

— S-a observat asta? 

— Nu. Ştiam că veţi gândi astfel. Dar nu ați remarcat și că nu 
v-am ameninţat? Ar fi însemnat șantaj. Dacă aș fi spus ceva de 
genul: „Ori semnaţi, ori plec!” aţi fi opus rezistenţă. Puterea 
mea consta în aceea că eu știam că dumneavoastră vă era clară 
posibilitatea mea și situaţia dumneavoastră. Această poziţie a 
fost întărită de faptul că nu am menţionat aceste lucruri. 
Dumneavoastră nu știaţi ce aș face eu, dar știaţi ce puteam să 
fac eu. Argumentele aduse de mine erau realiste, dar nu erau 
decisive. Decisiv era raportul de forțe monumental dintre noi. 
McCaine făcu un gest spre frontul alcătuit din ferestre: În 
următoarele luni vom fi mult pe drumuri și vom purta multe 
negocieri. Este important să înțelegeţi ce se întâmplă. Mă refer 
la ce se întâmplă în realitate. 

John se uită la el și încercă să înțeleagă. Ceva era greu de 
imaginat, și anume că acestea erau regulile după care funcţiona 
lumea. 

— Care din noi doi este de-acum dependent de celălalt? 
întrebă el. Vreau să spun în realitate. 

McCaine ridică din umeri. 

— După cum văd eu lucrurile, dependenţa este oscilantă. 
Dumneavoastră nu puteţi realiza planul fără mine, fără 
experiența mea, fără lucrările mele pregătitoare, iar eu nu îl pot 
realiza fără dumneavoastră. Asta s-ar numi simbioză. 


VP - 293 


John luă exemplarul contractului aflat la el și îl ridică în aer. 

— Asta înseamnă că îl rupem? 

McCaine împături în lung contractele și le vâri în buzunarul 
interior al hainei. 

— Nici să nu vă gândiţi. Luaţi-l drept taxă pentru curs, spuse 
el zâmbind ironic. 

(J 

Au zburat în Texas, zâmbind, le-au strâns mâinile tuturor 
membrilor din conducerea Exxon și, după ce s-au așezat, 
McCaine a citit numele celor care erau concediaţi pe loc. 

Parcă avusese loc o execuţie. Oamenii din pază pe care 
McCaine îi adusese cu el, i-au însoţit la birourile lor pe cei 
concediați, i-au supravegheat ca aceștia să își ia doar lucrurile 
personale și să nu vorbească cu nimeni și nu s-au mai desprins 
de ei până la parcarea de jos. Specialiștii în computere au avut 
grijă ca parolele lor și codurile de acces să fie șterse. John stătea 
fără să scoată o vorbă, urmărind cu o mină inexpresivă ceea ce 
se petrecea. 

Presa a explodat pe bună dreptate, pentru că încă nu apăruse 
un interviu ori o poziţie oficială. Ce vrea Fontanelli? era titlul 
unui comentariu din Frankfurter Allgemeinen Zeitung. 

McCaine era pe deplin mulţumit; mai multe zile la rând, pe 
masa din încăperea lui pentru discuţii au zăcut câteva publicaţii 
care conţineau astfel de titluri. John l-a întrebat dacă nu îi era 
teamă că astfel de știri le puteau fi dăunătoare. 

— Nicio problemă. Peste o săptămână oricum se va aşterne 
praful pe ele, comentă McCaine. 

Și chiar așa s-a întâmplat. La mijlocul lunii ianuarie, o dramă 
ce a durat șase zile s-a sfârșit sângeros în Cecenia, când trupele 
rusești au făcut una cu pământul satul Pervomaiskoe. La 
începutul lui februarie, un Boeing 757 al liniilor aeriene turcești 
Birgen Air s-a prăbușit în dreptul coastelor Republicii 
Dominicane. După șaptesprezece luni de pauză, IRA a declanșat 
din nou încărcături explozive la Londra, care au ucis trei oameni 
și au rănit peste alţi o sută. La mijlocul lui februarie, tancul 
petrolier sub pavilion liberian Sea Empress a eșuat pe o stâncă 
în apropiere de Millford Haven - Wales și a poluat insulele 
Skokholm și Skomer, loc de reproducere a zeci de mii de păsări 
de mare, ca și porțiunea de coastă Pembrokeshire care era o 


VP - 294 


rezervaţie naturală. Experții au clasificat acest accident în 
aceeași categorie ca avaria lui Exxon Valdez din 1989. 

— Ar trebui să avem grijă ca așa ceva să nu se mai întâmple 
tancurilor noastre petroliere, propuse John, el însuși cam șocat 
de modul degajat cu care spusese tancurilor noastre. 

— Ar trebui, este o idee bună, fu de aceeași părere și 
McCaine, după o scurtă meditaţie. Și ar trebui să furnizăm 
presei o informaţie corespunzătoare. 

După scurt timp, a apărut știrea că Fontanelli Enterprises a 
dispus ca ţiţeiul să fie transportat doar cu tancuri petroliere care 
vor face față unui control sever efectuat de o echipă de 
securitate proprie, înfiinţată în acest scop și că a fost comandat 
un petrolier cu pereți dubli. Singura reacţie a fost o prăbușire a 
cursului acţiunilor Exxon. 

Pe 20 martie, guvernul britanic a trebuit să recunoască faptul 
că nu mai putea fi exclusă o legătură între epidemia cu boala 
vacii nebune și boala Creutzfeldt-jakob la oameni, ceea ce a 
avut ca efect din partea Uniunii Europene interdicţia exportului 
și ordonarea sacrificării a patru milioane și jumătate de bovine. 
Intre timp, devenise limpede că boala vacii nebune nu se putea 
atribui furajării necorespunzătoare a vitelor. 

— Este momentul cel mai potrivit pentru a-i opri pe acești 
politicieni, comentă înverșunat McCaine, care mototoli ziarul și îl 
plasă în coșul de hârtii de la șapte metri distanţă cu o siguranţă 
de care John fu impresionat. 

Sub presiunea unor permanente vești rele, interesul opiniei 
publice cu privire la activitatea și motivațiile concernului 
Fontanelli Enterprises a scăzut. Celor mai mulţi oameni le-a 
scăpat faptul că seria de cumpărări abia începuse. 

McCaine urma în mare măsură recomandările analiștilor, iar 
John îl urma pe McCaine. Au cumpărat firme mari, firme mici, 
firme din domeniile alimentelor și chimiei, firme de transport, 
linii aeriene, producători de componente electronice și 
semifabricate metalice, întreprinderi din industria constructoare 
de mașini și producători de hârtie, mine, oțelării, centrale 
nucleare, birouri de software, lanţuri de supermarketuri, firme 
de asigurări și farmaceutice. Se părea că McCaine nici nu mai 
dormea și că dispunea de patru brațe cu care folosea deodată 
opt telefoane. După o discuţie urma imediat alta, de dimineaţa 
devreme până în miez de noapte, într-un tempo incredibil. John 


VP - 295 


se descurca acum mai bine cu manevrarea sistemului de 
teleconferințe decât cu telecomanda televizorului său. In unele 
zile, în spaţiile de primiri se aflau în același timp mai multe 
delegaţii care, prin grija unui stol de tinere hostesse, așteptau 
să se deschidă pentru ele marea ușă dublă a sălii de conferinţe. 
Partenerii își comandau tichete de zbor după douăsprezece, 
paisprezece, douăzeci de ore, pentru a pleca după o discuţie de 
o jumătate de oră. Au întemeiat societăţi-holding care la rândul 
lor cumpărau firme pentru a le restructura, a le destructura și a 
le structura din nou. Cu firmele private ori care din diverse 
motive nu erau de vânzare încheiau contracte de cooperare. 
Obţineau drepturi, patente, licenţe și concesionări. Cumpărau 
domenii, proprietăţi, ferme și plantaţii. Un tânăr designer a 
dezvoltat după originalul semnăturii lui Giacomo Fontanelli pe 
testament un elegant logo al firmei, care în esenţă consta dintr- 
un f mic, roșu-închis, arcuit, pe fond alb, și acest logo regal de 
simplu era pregătit să cucerească harta lumii. 

Ceea ce la prima vedere părea o băcănie cu de toate, la o 
analiză mai atentă s-ar fi dovedit a fi o împletitură complicată de 
relaţii strategice, dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să o privească 
mai îndeaproape, dar, pentru că Fontanel!li Enterprises era o 
întreprindere proprietate privată, ea nu era obligată să depună 
un bilanţ public. Pe neobservate ea își asigurase monopolul unor 
materii prime puţin băgate în seamă, dar de neînlocuit, cum ar fi 
wolframul, telurul și molibdenul, și o importantă participare pe 
piaţa seleniului și litiului. Investiţiile în producţia și distribuţia de 
energie erau enorme, extinse în orice formă a producției 
energetice și în domeniile ei strategice: posedau centrale 
electrice nucleare, dar în mod special le aparţineau firmele care 
produceau barele pentru reactoarele nucleare și beriliul din care 
se compuneau acestea. Aveau câmpuri petrolifere, rafinării, 
conducte de gaze și petrol, flotile de tancuri petroliere, dar 
înainte de toate posedau cele mai promițătoare drepturi de 
forare din toată lumea. 

— Oricare idiot investește astăzi în librăriile pe internet și în 
firme de software. Asta explică de ce se pot câștiga milioane cu 
acţiuni ale unor firme care nu câștigă un dolar, zise McCaine. 
Dar la o adică doar adevăratele valori contează. Energia, 
materiile prime, alimentele, apa. 


VP - 296 


Totuși, Fontanelli Enterprises era reprezentată și dincolo de 
aceste domenii, astfel cumpărase o mare casă de modă italiană, 
era coacţionară la o cunoscută agenţie de publicitate - ceea ce 
stârnea vâlvă -, achiziționase deodată zece firme europene de 
discuri pentru a face din ele una singură. Chestiunile acestea, 
după cum spunea McCaine, aveau două scopuri: să-i debusoleze 
pe observatorii externi și să obțină câștiguri ușoare. Aceste 
investiții erau sistate imediat ce profitabilitatea scădea. 

— Noi trebuie ca înainte de toate să ne creștem rentabilitatea, 
explica McCaine. Puteţi face o socoteală: dacă avem o 
rentabilitate de treizeci de procente, în douăzeci de ani 
literalmente lumea ne va aparține! 

Au stârnit interesul presei și cu câteva achiziționări imobiliare 
spectaculoase, mai ales când au cumpărat imobilul din Wall 
Street 40, un zgărie-nori care cândva fusese cea mai înaltă 
clădire din New York, înainte de a fi detronată de Chrysler 
Building. După marele crah din 1987 de la bursă, ea rămăsese 
goală și și-au adjudecat-o prin licitaţie pentru ceva mai mult de 
o jumătate de miliard de dolari. Imediat au început lucrările de 
renovare a clădirii care deja în 1997 figura ca Fontanelli Tower 
în planul orașului New York. 

— A vrut să o cumpere și Donald Trump, povestea McCaine, 
care purtase negocierile. Ba chiar a oferit mai mult decât noi. 
Așa că i-am sunat pe primar și pe câţiva senatori și le-am 
explicat că noi avem nevoie tocmai de această clădire pentru a 
ne putea conduce afacerile din New York, așa cum intenţionăm, 
și că unica alternativă ar fi să mutăm centrul de greutate al 
activităţilor noastre în alt oraș, poate în Atlanta ori în Chicago. 
După ce a zâmbit maliţios a adăugat: Și argumentul a 
funcţionat! 

e 

Seara, pe fundalul nopții londoneze, marea sală de conferințe 
avea ceva dintr-o catedrală. Vizitatorul, la ușă încă insistent și 
guraliv, amuţi involuntar în fața ei. 

McCaine trecu imediat la chestiune: 

— Ceea ce vreau eu este ca dumneavoastră, cu ajutorul celor 
mai moderne mijloace, să dezvoltați un program pentru 
computer, care să simuleze cu cea mai mare exactitate posibilă 
evoluţia lumii în toate domeniile importante - cum ar fi 
creșterea populaţiei, rezervele de energie și materii prime, 


VP - 297 


poluarea și așa mai departe - și care să poată evalua sigur 
efectele măsurilor și deciziilor pe cel puţin cincizeci de ani. 

— Exact asta încercăm să facem de ani de zile, răspunse 
oaspetele. 

— Și ce v-a împiedicat până acum să finalizaţi programul? 

— Lipsa de bani, ce altceva? 

Profesorul Harlan Collins era un bărbat slab, puţin peste 
patruzeci de ani, care el însuși arăta de parcă ar duce lipsă de 
bani nu doar pentru muncă. Costumul lui era mototolit, în loc de 
cămașă purta un pulover ros cu guler rulat, iar părul lui părea că 
ar prefera să se rărească treptat pentru a economisi cheltuielile 
cu frizerul. El era ecolog și cibernetician, conducea în Hartford 
un /nstitut de cercetare a viitorului și, potrivit spuselor lui 
McCaine, era o capacitate în domeniul lui. John nu auzise 
niciodată de el, dar asta nu spunea nimic. Se retrăsese ca de 
obicei în poziția de observator, frunzărea documentele aduse de 
profesor și lăsase discuţiile în sarcina lui McCaine. 

— Mai exact ce înseamnă asta? Nu aveți suficiente 
computere? interveni el. 

Collins făcu un gest de lehamite. 

— Computerele nu sunt o problemă. Fiecare PC din magazin 
face astăzi mai multe decât aveau la dispoziţie pe vremuri 
Forrester și Meadows. Nu, ceea ce ne lipsește sunt banii pentru 
specialiști competenţi. Trebuie să obţinem date, să le cernem, 
să verificăm fiecare cifră în privinţa plauzibilităţii ei. Nu se poate 
dezvolta un model sensibil când trebuie să lucrezi cu date 
imprecise. De fapt, eu îmi petrec cea mai mare parte a timpului 
umblând să cerșesc de ici, de colo, de la eventuali finanţatori. 

— De-acum nu o să mai umblaţi, zise McCaine. In cazul în 
care ne vom înțelege. Vă veţi întoarce la institutul 
dumneavoastră și vă veţi face adevărata treabă. Și, oricând veţi 
avea nevoie de bani, îi veţi primi de la noi. 

Profesorul făcu ochii mari: 

— O iau ca pe o ofertă. Ce trebuie să fac pentru asta? Să 
semnez cu propriul sânge? 

— Poate că aţi auzit că noi încercăm să îndeplinim o profeție. 
Noi trebuie să redăm omenirii viitorul pierdut. In acest scop 
providența ne-a pus la dispoziţie un bilion de dolari. 

— Imi sunt dragi lucrările însoţite de un buget generos, spuse 
omul de știință. Da, am auzit asta. 


VP - 298 


— Bun. Ce aveţi de spus despre ipoteza că ne-am fi pierdut 
viitorul? 

— În principiu, știu prea multe despre futurologie pentru a mă 
încumeta să fac asemenea afirmaţii. 

— Mă surprindeţi. McCaine luă laptopul aflat la îndemână, îl 
porni și arătă către imaginea pe care un mare videoproiector o 
afișa pe un ecran. Cred că cunoașteţi această curbă. 

Profesorul miji ochii. 

— Da, sigur. Este curba standard de la WORLD3. 

— Ușor modificată. Vedeți liniile roșii care se sfârșesc în anul 
1996? WORLD3 a fost dezvoltat în 1971, pentru a prevedea 
viitorul. Eu am introdus evoluțiile reale de atunci încoace. Până 
acum prognoza și realitatea corespund surprinzător, nu credeţi? 

Profesorul Collins nu își putu ascunde un zâmbet răbdător: 

— Da, asta se poate privi și așa. Desigur că dumneavoastră 
știți că WORLD? și WORLD3 nu mai sunt de mult la nivelul 
tehnicii. 

— Poftim? 

McCaine era evident uimit. 

— Ambele modele includ statele lumii într-o singură unitate 
operativă, fără a ţine cont de deosebirile regionale. Eu îmi 
amintesc că la Universitatea din Sussex modelele au fost 
cercetate critic și s-a constatat că ele reacţionează cu deosebită 
sensibilitate la parametrii care conţin un câmp larg de eroare. 
Pe de altă parte, își menţin comportamentul normal - celebrele 
limite ale creșterii - aproape independent de datele iniţiale. Cu 
alte cuvinte, comportamentul pare să își aibă originea mai 
curând în contextul cibernetic decât în datele cu care se pleacă. 

— Pare? repetă McCaine. Asta nu aduce a cercetare 
temeinică. 

— Eu cred că Aurelio Peccei și ceilalți membri ai Clubului de la 
Roma au vrut mai curând să declanșeze o discuţie la nivel 
mondial. Pentru asta WORLD3 și previziunea lui erau excelente. 

McCaine sări în picioare și începu să se plimbe prin faţa 
ferestrelor care lăsau să se vadă panorama luminoasă a Londrei 
nocturne. 

— Ce este cu modelul lui Mesarovic și Pestel? Acesta are în 
vedere și deosebirile regionale. 

— Este valabil pentru World Integrated Model. Dacă vă mai 
amintiţi de el, se pare că v-aţi ocupat intens de această materie. 


VP - 299 


Bănuiesc și că știți că WIM are mult mai puţin în vedere mediul 
decât modelul WORLD. Acest lucru a fost deseori criticat și 
odinioară s-a motivat asta prin enorma complexitate a 
modelului. 

— Dar un model precis nu trebuie în mod necesar să fie 
complex? 

— Desigur. Dar mai înainte de toate trebuie să fie plauzibil. Să 
poată fi inteligibil. Altfel s-ar putea ghici la fel de bine în zaţul de 
cafea. 

McCaine scoase o carte voluminoasă din sertarul biroului și o 
aruncă pe masă. 

— Ceea ce au și făcut autorii acestui studiu. Bănuiesc că îl 
cunoașteţi. 

— Sigur. „Global 2000”, studiul cerut de președintele Carter. 
Este probabil cea mai necitită carte vândută din lume. 

— Şi? Dumneavoastră ce credeți despre el? 

— Mda... In esenţă adună la un loc evaluarile diverșilor 
experţi, completate cu niște calcule-model nu prea exact 
documentate. Ceea ce nu artrebui să fie în mod obligatoriu mai 
rău. Dar cel mai mare defect este limitarea la perioada de până 
în anul 2000. Astăzi, sunt previzibile adevărate schimbări 
radicale la începutul următorului secol. 

— Exact. lar eu vreau să știu care sunt acelea, spuse 
McCaine. 

— Și dacă le știți? 

— Cu ajutorul modelului dumneavoastră, vreau să descopăr 
cum pot evita catastrofa. 

Savantul îl privi lung, apoi dădu încet din cap. 

— Bine. Ce condiţii aveți în vedere? 

McCaine nu ezită nicio clipă: 

— Mai întâi, să fie un model cibernetic. Nu are importanţă cât 
de complex, cât de scump. Fără aprecieri, fără intuiţii, fără 
presupuneri. Totul trebuie să fie cuantificat, totul să fie 
interconectat, să rezulte limpede din evaluarea computerului. 

— La un astfel de model lucrăm. Știţi asta, altfel nu m-ați fi 
invitat. 

— Corect. În al doilea rând, mie îmi comunicaţi primul. Eu 
decid când pot fi date publicităţii rezultatele. 

Profesorul Collins trase cu putere aerul printre dinţi. 

— Asta este greu. Bănuiesc că la asta nu veţi renunța. 


VP - 300 


— Puteţi paria. În al treilea rând... 

— Mai sunt și altele? 

— Doar asta. Vreau să știu adevărul. Fără declaraţii politice. 
Fără liniștirea maselor, fără propagandă. Adevărul. 

(J 

La scurt timp după asta a fost terminat și avionul jumbo-jet 
cumpărat de ei cu patru sute de milioane de dolari și 
transformat la Lufthansa Technik-Fuhlsbüttel într-o centrală 
aeriană de concern confortabilă, cu birouri, sală de discuții, bar, 
dormitoare și camere de oaspeți, legată cu întreaga lume prin 
satelit și dotată corespunzător. Pentru a corespunde imaginii 
concernului, întreg avionul a fost vopsit în alb, doar pe 
ampenajul fix din coadă se lăfăia ful roșu-închis și arcuit. Din 
cauza slabei asemănări cu cifra 1, avionul a fost denumit - mai 
întâi de către personal, apoi și de piloţii și controlorii de zbor din 
lumea întreagă, deci, oficial s-ar zice - Moneyforce One. 

Din acest moment zburau uneori săptămâni la rând în jurul 
lumii, de la o convorbire la alta, de la o negociere la alta ori de 
la o vizionare la alta. Lui John începu să îi placă să apară ca om 
de afaceri, să aterizeze cu propriul avion undeva în lume, să se 
lase însoţit de oameni frumoși în limuzine foarte lungi, să se 
simtă râvnit și important. Începu să se complacă în săli de 
conferinţe amenajate cu gust, la mese uriașe din lemn nobil, să 
asculte rapoartele unor domni nervoși mai în vârstă, cu atât mai 
mult cu cât i se întâmpla tot mai des să înțeleagă câte ceva din 
unele cifre rostite de cei din consiliile de administraţie ori care 
erau proiectate pe perete. S-a întâmplat chiar să pună câte o 
întrebare ori două, la care răspunsul era de regulă un tresărit 
aproape insesizabil; dar de cele mai multe ori se învăluia într-o 
tăcere semnificativă, îl lăsa să vorbească pe McCaine, reușind 
astfel în timp să se aleagă cu faima de misterios și inabordabil. 

Dacă pentru ziariști și petiţionari John Fontanelli era ca și 
inaccesibil, altfel stăteau lucrurile cu familia și cu prietenii lui 
anteriori. Ca și mai înainte, avea un secretariat care lucra cu alt 
personal, dar cu aceleași principii ca acela organizat de Vacchi. 
Chiar și listele cu expeditori cunoscuţi personal, ale căror apeluri 
telefonice și trimiteri poștale ajungeau la el necontrolate - doar 
corespondența era examinată radioscopic, pentru a evita 
atentatele cu bombe rămăseseră aceleași. Mama lui înțelesese 
abia după al treilea ori al patrulea apel telefonic reorientat către 


VP - 301 


el că acesta se afla în avion, ceea ce ea nu putea pricepe. Și de- 
a dreptul incredibilă era rapiditatea cu care i se înmânau 
scrisorile, indiferent de locul de pe glob în care se afla. Păreau 
opera un clarvăzător care știa mai bine decât ei înșiși unde va 
ateriza avionul data viitoare. În acest fel primi într-o zi și primul 
CD al lui Marvin. 

John desfăcu oarecum curios plicul căptușit și zâmbi când 
extrase din el CD-ul. Wasted Future era titlul acestuia. De pe 
copertă, cu privirea umbrită de o tristeţe metafizică, se uita la el 
Marvin, fotografiat în fața unui loc de descărcare a gunoiului. 
„Pentru dragul de John, alături de primul pas al unei cariere ce 
se speră a fi spectaculoasă” scria pe o carte de vizită semnată 
de Marvin și de Constantina, care era menţionată și printre 
interpretele vocale de pe CD. 

Foarte interesant! John lăsă totul baltă, se duse în salonul 
avionului dotat cu o instalaţie Hi-Fi de cincizeci de mii de dolari 
și introduse plin de curiozitate CD-ul. 

Era - într-un cuvânt - oribil. Din boxe răzbătea un sound surd, 
neclar, din care se impunea neplăcut doar o chitară bas, în timp 
ce interpretul se pierdea neajutorat într-un ecou exagerat și o 
vălmășeală generală. Ceea ce nu reprezenta o pierdere, 
cântecul lui Marvin sunând de parcă îl apucase simultan o 
depresie clinică și o tuberculoză acută. Totul se terciuia și se 
rostogolea într-un ritm monoton, iar când odată se deslușea 
ceva ca o melodie, aceasta era atât de asemănătoare cu niște 
cântece bine-cunoscute, încât pe bună dreptate i se putea 
spune furt. De asemenea, Constantina era ca și inexistentă și 
puţinul ce i se putea oarecum atribui te convingea că nu era 
nicio pierdere. 

Cu oarece fiori de groază John mai încercă o dată, o jumătate 
de oră mai târziu; nu reuși să suporte întreaga operă și de 
câteva ori trecuse mai departe la următoarea piesă. Îi părea 
sincer rău, simțindu-se parţial vinovat că apăruse pe lume o 
asemenea făcătură, care fără nicio îndoială nu reprezenta 
primul pas, ci era finalul unei cariere. Ceea ce însemna că în 
curând Marvin va avea din nou nevoie de bani. 

Aruncă la gunoi CD-ul și cartea de vizită și telefonă 
secretariatului de la Londra să scoată de pe listă numele lui 
Marvin. 


VP - 302 


24. 


Era o zi senină de sfârșit de aprilie, de fapt, prima zi de 
primăvară adevărată. Castelul strălucea ca niciodată, ca un 
adevărat centru al lumii. 

Marco radia și el. Cu receptorul miniatural în ureche, cu 
emițătorul în mână gata de manevrare, cu revolverul în hamul 
prins după umeri, emana o fericire covârșitoare. 

— Se pare că ţie îţi place în Anglia, constată John. 

— Da, confirmă Marco, dar de fapt nu este vorba despre 
Anglia, ci despre Karen. 

— Karen? 

— Karen O'Neal. Dacă vă amintiţi, ea era secretara domnului 
McCaine la vechea lui firmă. Acum suntem împreună. 

— Aha. Felicitări! 

— Mulţumesc. Marco își duse mâna la ureche și potrivi mai 
bine microreceptorul. Mașina prim-ministrului tocmai a trecut de 
poartă! 

Era ceva ce nu puteau cumpăra toţi banii din lume. 
Dimpotrivă. 

De la întâmplarea cu Constantina, John suferea de un 
scepticism de care nu se mai putea dezbăra. Știa că putea avea 
la pat cele mai frumoase femei din lume, cu sau fără a fi plătite, 
dar de când venise în Anglia nu mai lăsase pe niciuna să se 
apropie de el. La fiecare zâmbet și la fiecare ridicare a privirii îl 
bântuia suspiciunea că interesul se referea nu la el, ci la averea 
lui. Uneori, nu avea nevoie nici măcar de un zâmbet pentru asta. 
Ca odinioară cu ziarista care scotocea în arhiva Vacchi și care 
ulterior făcuse publică profeția. 

Și ea nici măcar nu fusese tipul care l-ar fi interesat. Nici pe 
departe! Doar cerul mai putea să știe de ce se mai gândea la 
ea. 

leșiră. Mașina prim-ministrului, un Jaguar gri-închis, se 
deplasa pe înălţimea din faţa clădirii. Păunii se opriseră între 
straturile cu flori și își făceau coada roată ca la comandă. 


VP - 303 


John trase adânc aer în piept, își șterse pe ascuns mâinile de 
pantaloni și își simţi bătaia inimii până în creștet. Acesta era 
oricum primul șef de guvern cu care va vorbi. 

Fusese ideea lui McCaine. Și acum îl lăsa singur. „Veţi reuși să 
o faceţi”, îi spusese. Tempoul lui, își spuse John, avea cel puţin 
avantajul că nu ajungea deseori să se mai gândească și la viaţa 
lui intimă. 

Automobilul se opri plin de demnitate. Unul dintre agenţii de 
securitate deschise portiera și din mașină cobori el, prim- 
ministrul John Major, inconfundabil cu părul lui alb, cu cărare, cu 
ochelarii mari, cu rame subțiri, și cu zâmbetul lui larg, exact ca 
la televizor, iar când și-au strâns reciproc mâinile, lui John i s-a 
părut că și politicianul era nervos. 

„Se va teme de dumneavoastră, îi explicase McCaine. Există 
doar o mână de ţări pe glob care ar putea rezista unui atac din 
partea averii dumneavoastră -, iar Marea Britanie nu face parte 
dintre ele nici măcar pe departe. Se va întreba dacă în timpul 
mesei, cândva între felul principal și desert, îi veți pretinde cu 
un calm deplin ceva monstruos.” 

John avu senzaţia că se privește din afară și că vede mirat 
cum el îi strânge mâna prim-ministrului Majestății Sale regina 
Angliei, cum schimbă banalităţi protocolare cu aceasta, de parcă 
nici nu ar fi făcut altceva toată viața lui. În pregătirea acestei 
invitaţii insistase să ia câteva lecţii de la un discret profesor de 
bune maniere din Londra, care îi deslușise toate finețurile 
protocolului și exersase cu el tot ce se putea exersa. 

McCaine râsese: „Dumneavoastră sunteţi cel mai bogat om 
din lume, John, vă puteți comporta cum vreţi!” 

John avu senzaţia că Major era impresionat când au intrat. În 
mod evident arhitectul pentru interioare, unul dintre cei mai 
buni din lume, reușise ceea ce își propusese: să creeze un 
ambient elegant, impozant, fără a sugera că aici ar trăi un 
reprezentant al unei dinastii vechi de secole. Antichități 
valoroase se aflau alături de mobilier cu design ultramodern din 
oțel și sticlă, picturile moderne dădeau accente interesante, și 
mai ales castelul era mai luminos după renovare decât înainte: 
elementele de iluminat scoteau din umbră colțurile întunecate, 
ceea ce în venerabilele săli crea o atmosferă de spaţialitate și 
imponderabilitate. 


VP - 304 


Așa cum era prevăzut în programul pregătit în câteva 
săptămâni de muncă, ieșiră să se plimbe puţin în grădina din 
spatele castelului, supravegheați de la distanţă de o mulţime de 
membri ai serviciilor de securitate, și conversând. A rezultat că 
lui John Major îi plăceau opera și crichetul - cu ambele John nu 
avea nicio tangenţă. Nu putea spune nimic nici despre 
problemele comportamentului păunilor, așa că au lăudat 
amândoi vremea neobișnuit de frumoasă pentru acest anotimp 
și au subliniat de mai multe ori cât se bucură de faptul că au 
făcut cunoștință. In cele din urmă, prim-ministrul a mărturisit că 
Alteța Sa regală prinţul de Wales s-ar fi arătat foarte interesat 
de a-l cunoaște. 

— Nu a spus-o în mod expres că vă transmite salutări, a 
adăugat șeful guvernului britanic, dar s-ar putea ca dânsul să vă 
invite odată. 

John dădu din cap. Discutase cu McCaine despre varianta ca 
în loc de a-l invita pe prim-ministru să îl invite pe succesorul la 
tron, dar McCaine fusese împotrivă: „Ar fi o impoliteţe. Nu că nu 
ne-am putea permite, și probabil că prințul Charles chiar ar veni, 
dar astfel am revela prea devreme adevăratele raporturi de 
forţă”. 

O jumătate de oră mai târziu, au sosit și ceilalți oaspeți. 
Editoarea elegantul mensual 20th Century Observer, Viktoria 
Holden, denumită și marea doamnă a jurnalismului elevat, 
sosise cu trenul din Londra, și John dispusese să fie luată de la 
gară. Odată cu ea a mai venit Alain Smith, editorul tabloidului 
The Sun, care pe scala calităţii jurnalistice se situa cam la polul 
opus lui Observer. Totuși, cei doi s-au salutat ca niște vechi 
prieteni. La scurt timp a sosit și corespondentul din Marea 
Britanie al lui Washington Post, un tânăr vânjos cu numele de 
David Moody, a cărui strângere de mână John o mai simţea 
după cinci minute, și în cele din urmă a apărut și lordul Peter 
Rawburne, celebrul ziarist, cu o rablă de Aston Martin ale cărei 
numeroase rateuri îi făceau pe bodyguarzi să bage nervoși 
mâna în haină. Acesta parcă dezinvolt lângă cupeurile luxoase și 
a coborât într-un costum din tweed, de parcă tocmai venea de la 
o partidă de vânătoare. Se părea că el nu dădea doi bani pe 
formalităţi și conveniente. 

Lordul Peter Rawburne a fost și cel care a animat seara. 


VP - 305 


— Daţi-i drumul, mister Fontanelli, zise acesta în timp ce se 
strângeau farfuriile pentru aperitive. Că doar nu ne-aţi invitat ca 
să pierdem vremea, am dreptate? 

John puse șervetul deoparte, îi privi pe cei de faţă și simţi din 
nou în stomac sfredelul care nu îl lăsa să doarmă de câteva 
nopţi. Spera că nu arăta atât de jalnic pe cât se simțea. 
Repetase de o sută de ori discursul în faţa oglinzii, în faţa 
camerei video, până când avusese impresia că ceea ce avea de 
spus va putea să spună fără să se vadă că repetase de o sută de 
ori. 

— Nu aș îndrăzni niciodată să o fac, încercă el o glumă, dar nu 
râse nimeni. Nu îi va fi ușor deloc. Începu așa cum exersase: Am 
căutat o posibilitate de a pune la punct câteva lucruri. Lucruri 
care privesc firma mea. Fontanelli Enterprises este privită de 
opinia publică drept o investiţie obișnuită a unei mari averi, cu 
scopul de a obține câștiguri. John făcu un gest scurt cu mâna 
pentru a reaminti celor din jur în ce anturaj se aflau, apoi 
continuă: Veţi fi de acord cu mine că aproximativ ultimul lucru 
de care am nevoie sunt și mai mulți bani. 

„Singurul lucru pe care trebuie să li-l tăinuiţi este că ţintim 
dominarea lumii, îl avertizase McCaine. Daţi-vă modest.” 

— Eu îi cunosc pe unii aflaţi în aceeași situaţie, interveni miss 
Holden. Totuși, ei nu se opresc. L-am întrebat odată pe unul 
dintre ei de ce vrea să câștige și mai mulţi bani, dacă nu mai are 
nevoie de mai mulţi. El mi-a răspuns: „Nu o fac pentru că am 
nevoie, ci pentru că pot.” 

— Însă eu nu pot! Răspunsul lui John fusese spontan. El își 
drese glasul și adăugă: Ceea ce vreau să spun este că mie 
nimeni nu mi-ar putea spune că sunt născut om de afaceri. 

— Dar este evident că învăţaţi repede, zise David Moody. 
investiţi inteligent și investiţi în toată lumea. Eu cred că 
singurele țări în care nu aţi cumpărat nimic sunt Irakul și Coreea 
de Nord și că singurul teritoriu în care nu aveți filiale este 
Antarctica. 

— Am colaboratori inteligenţi. Și, în plus, o avere atât de mare 
nu se poate investi într-o singură ţară, nici măcar într-un singur 
continent, fără a crea monopol. 

— Poate că nici pe o singură planetă, îl ironiză Alain Smith. 

John se înverșună. Editorul lui Sun era, fără a-și da seama, al 
naibii de aproape de adevăr. 


VP - 306 


— Eu îmi văd averea în primul rând ca pe o obligaţie, spuse 
încet John. Eu nu vreau să acumulez tot mai mulți bani, ci să 
ajut omenirea cu ea... 

— Deci, interveni lordul Rawburne, profeția străbunului 
dumneavoastră nu vă dă pace. 

— Atunci de ce nu împărţiţi banii dumneavoastră sărmanilor? 
vru să știe Smith. Cel puţin o parte din ei. 

John îl privi. 

— Pentru că eu cred că în acest fel nimeni nu va fi ajutat cu 
adevărat. 

— Cel lipsit de un acoperiș, aflat sub podurile Tamisei, va 
vedea altfel lucrurile. 

— El se înșală, răspunse John. El însuși era surprins de 
hotărârea cu care vorbea și era și mai surprins văzând că avea 
și efect. Alain Smith amuţți și dădu din cap ca și cum s-ar fi putut 
ca John să aibă dreptate. Nimeni altcineva nu mai obiectă, așa 
că putu să revină la discursul lui dinainte pregătit. Brusc trăi 
senzaţia că putea să îl ducă la bun sfârșit înainte de a muri mai 
întâi. Continuă: Ceea ce voiam să spun este că atenţia mea 
principală se îndreaptă către protecţia mediului ambiant. 
Suntem pe punctul să introducem directive privind protecţia 
mediului valabile pretutindeni în concern, și chiar și în ţările și 
situaţiile în care asta ne dezavantajează economic. Poate că aţi 
auzit de eforturile noastre de a face sigur transportul de ţiţei. 
Asta costă bani, dar vreau să fac ce pot, pentru a împiedica o 
navă care face un transport pentru mine să pățească un 
accident precum cel al lui Sea Empress. Ceea ce realizăm noi în 
acest moment sunt măsuri aplicabile rapid - utilizarea generală 
a hârtiei ecologice în administraţie de exemplu, separarea 
deșeurilor și reciclarea lor, renunțarea la carburanţi care 
dăunează păturii de ozon etc. Din păcate, cele mai multe dintre 
aceste măsuri au mai curând valoare simbolică. Ulterior, vom 
iniţia proiecte ample care de exemplu privesc ecologizarea 
produselor, amănunte ale prelucrărilor și așa mai departe. Dar 
avem și planuri mai ambiţioase. 

— Doar că acestea au nevoie de ajutorul politicului, zise John 
privindu-l pe premier. 

Major făcu ochii mari ori poate că doar așa părea prin lentilele 
groase ale ochelarilor. 

— Mă și întrebam de ce am fost invitat, spuse acesta sec. 


VP - 307 


John trase adânc aer în piept. Sfredelul din stomac era tot 
acolo. „Merg mai departe, nu mă las enervat!” 

— Grupul Fontanelli va juca în viitor - cred că pot să spun asta 
- un rol important în economia mondială. Asta mă încurajează 
să propun anumite schimbări de politică economică despre care 
cred că pe termen lung vor fi în beneficiul tuturor oamenilor. Eu 
voi sprijini o politică corespunzătoare, în ciuda unor pierderi 
economice, în speranţa că Fontanelli Enterprises va reprezenta 
astfel un exemplu care să fie urmat de alții. 

Privi figurile consternate. 

Alain Smith, care stătea la coada mesei, apucă paharul cu vin, 
și John îl auzi mormăind: 

— Acum devine vesel. 

Chipul prim-ministrului era o mască împietrită. 

— lau bucuros notă de disponibilitatea dumneavoastră de a 
coopera, spuse acesta pe un ton extrem de țeapăn. Aș vrea 
totuși să menţionez că într-o democrație calea concretă de a 
obține modificări politice trebuie să treacă prin parlament, nu 
prin convenţii private la o cină. 

Viktoria Holden se aplecă în faţă, iar șiragul de perle de la 
gâtul ei îi șterse neintenţionat farfuria, scoțând un ușor sunet. 

— Mister Fontanelli, ne veţi detalia concret schimbările de 
politică economică pe care intenţionaţi să le faceți? 

John o privi recunoscător. „Miss Holden, în ciuda celor 
aproape optzeci de ani ai săi, va fi probabil spiritul cel mai 
progresist și deschis de la masa dumneavoastră, prognozase 
McCaine. Și ceea ce spune ea, are mai multă greutate decât 
lasă să se creadă revista ei.” 

— După cum am spus, eu sunt un novice în lumea afacerilor, 
le reaminti John comesenilor. Probabil că pe mine încă mă mai 
miră multe lucruri care sunt obișnuite pentru cei crescuţi în 
această lume. De exemplu, mă întreb cum este posibil să merite 
să transporţi crabi din Marea Nordului în Maroc pentru a fi 
prelucraţi acolo? Cum se pot aduce cu avionul mere din Noua 
Zeelandă, care se vând totuși mai ieftin decât merele 
autohtone? Acum era din nou pe făgașul discursului său, ba 
chiar în partea care îi stătea la suflet: Sau întrebând la general: 
Cum poate fi profitul economic dăunător mediului? Doar pentru 
că preţul pe care o întreprindere trebuie să îl plătească pentru 
ceva - în acest caz pentru transport - nu corespunde cu costul 


VP - 308 


real. Dacă în cost s-ar include și poluarea, nu ar mai exista 
probleme cu poluarea. Căci ceea ce noi, oamenii, știm să facem 
este evitarea costurilor. Zici că suntem cu toţii foarte inventivi. 
Istoria industrializării este o unică istorie a scăderii prețurilor 
pentru bunuri de larg consum. De ce să nu folosim această 
inventivitate pentru o gospodărire mai durabilă a lumii? De ce 
să nu impunem ca factorul poluare să fie introdus în toate 
calculaţiile? De ce să nu organizăm lucrurile în așa fel ca 
poluarea să coste bani? 

Câteva secunde, ce păreau că nu se vor mai sfârși, a fost o 
liniște de parcă ar fi spus ceva de un penibil infinit. 

— Dacă scumpiţi transportul, rupeţi gâtul comerțului mondial, 
spuse în cele din urmă David Moody și se sprijini de speteaza 
scaunului. Economia este dependentă de condiţii bune pentru 
transport. 

Un pretext previzibil. John însuși îl ridicase în discuţiile cu 
McCaine. 

— Nu este vorba despre costurile transportului. Economia nu 
a evoluat la nivelul la care se află pentru că transportul a fost 
ieftin. Și nici invers. Sunt conștient că punerea în aplicare a 
propunerii mele va avea consecinţe agravante. Și nici nu spun 
că totul trebuie să se întâmple dintr-odată. Dar de întâmplat 
trebuie să se întâmple. 

— Propunerea dumneavoastră ar însemna, de exemplu, ca 
subventiile pentru minerit să fie tăiate, și în locul lor să crească 
zdravăn impozitele pe cărbune. Nu? Dar rezultatul ar fi apariţia 
a mii de șomeri, constată Smith. 

— Dacă nu s-ar schimba nimic, ne-am putea permite. 

Prim-ministrul Majestății Sale nu spuse nimic, dar era evident 
că nu se amuza. Privea fix în față, părând că și-ar fi dorit să se 
afle în altă parte. 

În tăcerea care se așternuse a fost servit următorul fel de 
mâncare, pate de somon cu sos riesling. „Ce ambianţă 
deplasată pentru a se discuta despre situaţia gravă în care se 
află lumea”, gândi John la vederea farfuriei fantezist decorate, 
pe care o mână de profesionist o așezase elegant în faţa lui. 

— Eu consider că mister Fontanelli are dreptate, opină lordul 
Rawburne. Acesta apucă furculita și cuțitul pentru pește și 
continuă: Aici suntem între noi, în oarecare măsură oameni 
inteligenţi, deci, nu este nevoie să ne ducem de nas unul pe 


VP - 309 


altul. Dacă luaţi aminte la fenomenul economic, veţi constata că 
se identifică o graniţă la ceva preluat din natură - o materie 
primă, un produs natural - și o altă graniţă la ceva ce este redat 
naturii, gunoi, de regulă. Tot ce se petrece între este, să zicem 
așa, o chestiune internă a omului. Cea care creează problema 
poluării este existenţa acestor două granițe. Noi ne servim din 
resurse care nu sunt nelimitate și ceea ce predăm nu poate fi 
primit în cantităţi nelimitate. Asta o știm de mult, fără a trage de 
aici concluzii. Propunerea lui mister Fontanelli atinge exact 
miezul problemei: Atâta vreme cât a polua mediul nu acţionează 
financiar negativ asupra economiei și este pozitiv să îl protejezi, 
ei îi este imposibil să îl trateze corespunzător. Subliniez 
imposibil. Totuși, a aștepta, cum fac mereu mulţi idealiști, 
înseamnă a aștepta ca economia să acţioneze neeconomic. 
Regulile jocului nu ţin cont de mediu. Dar noi putem schimba 
regulile jocului. Asta nici nu este ceva deosebit; o facem 
permanent.  Modificăm dreptul bancar, asigurările, dreptul 
bursei, reglementarea legală a impozitelor - toate reguli ale 
vieţii economice. La fel de simplu putem introduce regula că 
poluarea costă bani. După care ceea ce am năzuit noi degeaba 
prin apeluri la morală se va întâmpla de la sine, doar prin 
dinamica forţelor pieţei. Numai așa se poate. Nu există altă cale. 

David Moody începuse să clatine din cap în timp ce vorbea 
Rawburne și se părea că nu va mai înceta să o facă. 

— Acest lucru este fără îndoială bine intenţionat, zise el, chiar 
dacă nu este foarte original. Apelul la controlul de stat. Dar 
realitatea este că astăzi mediului îi merge cel mai bine în ţările 
care dispun de piaţă liberă, în timp ce în fostele economii 
planificate a ajuns la ruină. 

Rawburne se aplecă în față și îndreptă vârful cuțitului său 
pentru pește către american, ca pe o spadă. 

— O regulă a jocului nu este același lucru ca economia 
planificată, asta o știți prea bine, mister Moody. Statul trebuie să 
fixeze reguli. De aceea există. Piaţa dumneavoastră liberă nu va 
funcţiona fără regulile create de stat, vorbim despre chestiuni 
ca legea privitoare la societăţile pe acţiuni, supravegherea 
băncilor, dreptul contractual și așa mai departe. lar în statele în 
care nu sunt impuse reguli ale jocului, piaţa dumneavoastră 
liberă nu funcţionează. Celebrele condiţii-cadru ale căror greșeli 


VP - 310 


sunt mereu reclamate când se explică de ce nu se vrea să se 
facă investiţii în Rusia. 

John avea sentimentul că trebuia să spună ceva, pentru a nu 
lăsa să escaladeze animozitatea dintre cei doi, pe care credea 
că o resimțea. 

— Eu nu sunt decât un specialist în probleme economice, 
interveni el. Dar mi-am pus întrebarea cum ar arăta economia 
noastră dacă pământul, natura ar fi niște firme. Dacă noi toţi ar 
trebui să cumpărăm de la aceste firme ceea ce avem nevoie. 
Totul, nu doar materie primă, ci și apă, aer, teren. 

„Într-o zi noi vom fi această firmă”, spusese McCaine și 
ridicase paharul închinând pentru asta. 

Viktoria Holden zâmbi: 

— Atunci viaţa ar fi probabil de neplătit! 

— Himere, opină Smith. 

— Ăsta ar fi un monopol, tună Moody. Firma dumneavoastră 
ar putea ridica prețurile în așa măsură, încât să nu mai poată fi 
plătite. 

— Se pare că plecaţi de la premisa că noi, oamenii, suntem 
nedoriți pe Pământ, interveni Rawburne. O concepţie care cu 
siguranţă va fi demnă de analizat mai îndeaproape cu altă 
ocazie. De fapt, răspunsul la întrebarea lui mister Fontanelli se 
află la îndemână: la drept vorbind natura nu este o firmă. Văd 
aici o provocare pentru stat. Până acum statul este 
reprezentantul intereselor sale economice și în cele mai bune 
cazuri reprezentantul intereselor populaţiei lui. Ar fi mai 
inteligent să lase economia în seama ei și să preia rolul de 
tutore al naturii. 

— Toate bune și frumoase, lord Rawburne, zise prim-ministrul, 
dar din punctul de vedere al realităţii politice este pură utopie. 
Chiar dacă am accepta-o, o asemenea schimbare de curs ar 
trebui acceptată de o majoritate, și tot ce aţi obține ar fi ca 
poziția Marii Britanii într-o concurenţă globală tot mai dură să 
slăbească sensibil. 

— Bineînţeles că asta necesită cooperarea internaţională, 
opină miss Holden. O acţiune naţională singulară ar fi nu doar 
lipsită de sens, dar și fără niciun efect. 

Alain Smith își exprimă dezaprobarea: 

— Uită astea, Viktoria! Fiecare stat va căuta doar calea prin 
care să evite astfel de convenții. 


VP - 311 


John Major confirmă cu înverșunare: 

— Nu pot decât să mă alătur colegului dumneavoastră. 

Cina s-a desfășurat cu discuţii aprinse, dar fără mari rezultate 
și fără multe aprecieri ale calităţilor ei culinare. După care, în 
primul moment în care uzanțele permiteau, prim-ministrul s-a 
retras, desigur nu fără câteva cuvinte bine potrivite exprimând 
aprecierea invitaţiei și speranța la o bună legătură pe viitor. 

L-a urmat la scurt timp Alain Smith. 

— Oricum, opină acesta la despărţire, consider că este 
liniștitor faptul că în fruntea celui mai mare concern al lumii se 
află un om pe care îl dinamizează valori mai înalte decât 
obișnuita combinaţie dintre lăcomie, ambiţie și sete de putere. 

— Eu sunt sigur că angajamentul dumneavoastră privind 
mediul va da un semnal, spuse David Moody. Ar trebui doar să 
nu exageraţi. Urmaţi politica pașilor mărunți. 

Viktoria Holden nu avu niciun sfat, doar mulțumi pentru 
invitaţie. 

Ultimul plecat a fost lordul Peter Rawburne. 

— Dumneavoastră aveţi o gândire orientată în direcția bună, 
spuse el în timp ce îi strângea mâna lui John. Doar că nu aţi dus- 
o până la capăt. 

După aceste cuvinte sibilinice urcă în mașina lui deloc 
arătoasă și plecă poluând mediul cu reziduurile carburantului 
său. 

e 

John rămase mult timp la fereastra camerei lui, privind cerul 
plin de stele, în timp ce germenii unei idei prindeau tot mai mult 
contur. Aruncă o privire asupra ceasului: unsprezece și 
jumătate. 

Se duse la telefon și răsfoi lista alăturată. In castel erau peste 
două sute de telefoane; de aceea toate numerele interioare se 
compuneau din trei cifre. Găsi numărul căutat și îl formă. 

— O'Shaugnessy, răspunse o voce cam speriată. 

— Sunt Fontanelli. Sper că nu v-am trezit. 

— Aă... nu, sir, spuse bibliotecarul. Incă mai citeam. 

John nici nu ar fi bănuit altceva despre irlandezul slab cu părul 
neobișnuit de rar pentru vârsta lui. 

— Imi pare rău că trebuie să vă deranjez atât de târziu, dar 
am o rugăminte urgentă... 


VP - 312 


25. 


O săptămână mai târziu, John intră de dimineaţă în biroul lui 
McCaine, îi întinse acestuia o carte și rămase în așteptare, în 
fața mesei acestuia, în picioare. In mod evident dispoziţia lui nu 
era cea mai bună. 

— Juan, un momento por favor, îi ceru el interlocutorului 
telefonic, acoperi cu mâna receptorul și se aplecă înainte. 

Titlul cărţii era Sa/varea complet automatizată a omenirii. 
Autor: Peter Rawburne. 

Duse din nou telefonul la ureche: 

— Juan? Lo siento. Podría llamar usted más tarde? Vale. Hasta 
luego. \ntrerupse legătura, luă cartea în mână și îl privi pe John. 
Bună dimineaţa, John! Unde aţi găsit asta? 

— O'Shaugnessy a găsit-o, răspunse John și începu să se 
balanseze pe tocuri. 

— O'Shaugnessy? Ca să vezi. Trebuie să recunosc că este un 
bibliotecar isteț. McCaine întoarse coperta, apoi pagina de gardă 
și studie pagina cu titlul. Este un exemplar bine păstrat. Mai 
bine păstrat decât al meu. 

John pufni. 

— L-aţi invitat pe lordul Rawburne și m-aţi făcut să prezint ca 
fiind ale mele ideile expuse de el acum douăzeci de ani! Mă simt 
ca un idiot. 

— Prostii! El a fost entuziasmat. Chiar dumneavoastră mi-aţi 
povestit. A fost de partea dumneavoastră, nu? 

— Aseară, mai să-mi sară ochii din cap. Știaţi de cartea asta. 
De ce nu mi-ați spus? 

— Pentru că era mai bine ca dumneavoastră să ajungeţi 
singur la acele idei, explică plin de răbdare McCaine. 

— Dar nu am ajuns la acele idei de unul singur! 
Dumneavoastră mi le-aţi sugerat, pe fiecare dintre ele. 

McCaine clătină din cap. 

— Am stat o seară împreună la o sticlă de vin bun și am 
discutat strategii de reorganizare a economiei mondiale. 
Amândoi, dumneavoastră și cu mine. A/right, v-am insuflat ideile 
lui Rawburne, dar dumneavoastră le-aţi acceptat imediat, le-aţi 


VP - 313 


adoptat, aţi mers pe firul lor, aţi fost entuziasmat de ele. Și? Se 
modifică ceva la aceste idei dacă le-a mai avut cineva? 

— Ar fi trebuit să îmi spuneţi că acela de la care au plecat 
aceste idei va sta cu mine la masa la care eu voi vorbi despre 
ele! 

— Aţi fi fost jenat. V-aţi fi comportat ca un prozelit. Ca unul 
convertit la o nouă ideologie, cu care acum vrea să fericească 
întreaga lume. 

John rămase stupefiat: 

— Ăsta a fost motivul? Aţi vrut să fiu dezinvolt? 

McCaine închise încet cartea, o puse deasupra unui teanc de 
documente și zise: 

— John, eu nu sunt atât de genial încât să elaborez de capul 
meu așa ceva, recunosc. Dar mie îmi este indiferent, absolut 
indiferent de unde provine o idee bună și cui i-a aparţinut ea. Eu 
nu plătesc impozit pentru licenţa salvării lumii. Dacă o idee este 
bună de ceva, o folosesc. 

— Și ceilalţi? Ei știau că eu repet ideile lui Rawburne, nu? 

— Astăzi nimeni nu mai cunoaște ideile lui Rawburne. 
McCaine arătă către carte și continuă: Asta este tipărită în ediție 
restrânsă, două sute de exemplare. V-aţi întrebat vreodată de 
ce? Ori v-aţi întrebat de ce el nu v-a pus la respect în acea 
seară? De ce s-a comportat ca și cum v-ar susţine ideile? 

John fu nevoit să recunoască: 

— Nu. 

— Pentru că v-a crezut. El a crezut că singur aţi ajuns la acele 
idei. Ceea ce i-a trezit speranţa că acum ar fi sosit timpul 
împlinirii ideilor lui. Când a scris cartea - pe-atunci să fi avut cel 
mult douăzeci și șase de ani era limpede că încă nu sosise. Nici 
nu vă imaginati ce supărare a produs pe-atunci în cercurile lui. 
Impozite pe poluare, pe domenii, pe consumul de apă și materii 
prime, pe gunoiul produs! Dacă lorzii nu ar fi fost deja pe 
jumătate morţi, l-ar fi spânzurat cu siguranţă. McCaine se lăsă 
pe speteaza scaunului, își încrucișă brațele pe piept și zise: 
Clasa sus-pusă nu l-a iertat nici până astăzi și nici nu o va face. 
Restul civilizaţiei îl cunoaște ca probabil cel mai competent 
ziarist al lumii în materie de economie. Când spune el ceva, toți 
trag cu urechea, pe Wall Street la fel ca pe Downing Street nr. 
10, la Frankfurt la fel ca la Casa Albă. Dacă el vă are la inimă, 


VP - 314 


este pentru planul nostru mai preţios decât dacă v-ar fi făcut 
cadou British Petroleum. 

John înghiţi în sec: 

— Serios? 

— Aţi citit ziarele din ultima săptămână? 

— Ăă... nu. 

— Ar fi trebuit. Aţi fi constatat că aţi devenit un fel de erou. 
Presa engleză de mare tiraj vorbește din plin despre iniţiativa 
noastră privind protecţia mediului. Gazetele americane 
descoperă o nouă orientare în ce privește efectul economiei 
asupra mediului, pe care ei o numesc Fontanelli-Trend. lar pe 
continent oricum nu există niciun redactor-șef care să nu fie 
abonat la 20th Century Observer al lui miss Holden. 

John îl măsură cu privirea pe McCaine, a cărui cămașă chiar și 
la această oră de dimineaţă era deja umedă de transpiraţie sub 
brat. 

— Și toate astea sunt rezultatul unei singure cine și al 
anemicului meu discurs? 

— Pe asta puteţi paria. Nu mai sunteţi moștenitorul fără minte 
care nu știe ce să facă cu banii. Sunteţi un subiect al simpatiilor. 
Oamenii încep să vă recunoască drept adevărat moștenitor, 
care va duce la îndeplinire profeția. Sunteţi un star pop, John! 
Impăcaţi-vă cu acest gând. 

Chipul lui John se întunecă. 

— Oricine putea face ce fac eu. Sunt un ratat care întâmplător 
s-a ales cu o moștenire dementă. 

Și se sperie de propriile cuvinte. 

McCaine îl privi gânditor, se întoarse cu scaun cu tot într-o 
parte și se uită afară, peste acoperișurile Londrei. 

— Sunteţi un eșuat într-o lume polarizată profund fals, spuse 
el calm și adăugă: Noi îi vom inversa polii. Ne vom îngriji ca 
oamenii merituoși să aibă succese, și comportamentul corect să 
fie recompensat, iar celelalte se vor reglementa de la sine. 

e 

John descoperi un alt star pop când într-o seară, binedispus 
după o zi agitată, se așeză în fața televizorului și, pentru a-l 
cuprinde somnul, începu să schimbe programele. Pe 
neașteptate se trezi față în faţă cu chipul lui Marvin pe MTV, 
care cu o privire goală și pe un fond muzical zgomotos îngăima 
ceva greu de înţeles, în timp ce în planul secund tot creșteau ca 


VP - 315 


prin minune munţi de automobile dezmembrate. Muzica era tot 
mai oribilă, dar imaginea era impresionantă, mai ales la refren, 
când ciripea Constantina îmbrăcată cu minimum posibil, care 
minim părea și el recuperat dintr-o groapă de gunoi. Mișcările ei 
lascive îl făcură pe John să se gândească involuntar la o anumită 
seară petrecută pe un anumit iaht care stătea la ancoră de luni 
de zile neutilizat, ceea ce nu îi făcea deloc bine. 

În orice caz ea nu va mai deveni procuror. 

e 

În subsolul clădirii procuraturii din Florența încă mai erau 
depozitate cutii purtând inscripția Scrisori de 
amenintare/Fontanelli, care singure umpleau o încăpere 
destinată probelor. Până la mutarea lui John Fontanelli în Marea 
Britanie de acestea se ocupase o comisie specială, ceea ce 
avusese ca urmare o mulțime de arestări și acuzații în întreaga 
lume și mai mulți oameni ajunseseră în închisori ori internaţi în 
centre de psihiatrie. 

În iunie 1996, niște zgomote din curtea interioară atrăseseră 
la ferestre mai multe persoane. În mijlocul curţii se afla un 
autocamion al unei firme de distrugere a datelor, al cărei tocător 
înghiţea cutiile negre scoase din pivniţă nedeschise, acestea 
erau angrenate între valțurile canelate și, când mușca din ele 
unul dintre dinţii metalici, cutiile erau sfâșiate eliberând un val 
de plicuri, precum o capsulă seminală își împrăștia seminţele la 
maturitate, dar care erau și ele înșfăcate de gâtlejul mecanic și 
tocate mărunt. Nu a durat nici două ore până când amenințările 
la adresa celui mai bogat om din istoria omenirii erau gata 
ambalate în saci maro de hârtie, destinate a servi drept 
combustibil. 

— Ordinul expres al ministrului justiţiei, îi spuse procurorul 
general vizitatorului său, în timp ce amândoi priveau spectacolul 
de la fereastră, și folosi ocazia pentru a extrage dintre dinţi o 
bucăţică de carne rămasă acolo de la prânz. După care 
continuă: Care la rândul lui reprezintă rugămintea expresă a 
ministrului finanţelor, din câte se aude. 

— Chiar așa? se simţi obligat vizitatorul să se mire. 

Bucăţica de carne cedă. Ce senzaţie placută! Procurorul 
general privi scârbit fărâma minusculă de pe unghia degetului 
său. 


VP - 316 


— Absolut corect, dacă vreţi să știți părerea mea. Signor 
Fontanelli a promis când a primit cetățenia că va plăti impozite 
în această ţară și, după trei luni, a dispărut în Anglia. Ar fi de 
neînțeles să lucrăm gratuit pentru o asemenea persoană. 

e 

— Noi nu plătim impozite? Este adevărat? întrebă John 
ridicând privirea de pe sinopticul bilanţului. 

McCaine tocmai nota ceva pe marginea unui document. 

— Este un document intern destinat doar nouă, răspunse el 
fără a ridica privirea, și sper că fiecare cifră din el este tot atât 
de adevărată cât poate fi o cifră. 

— Aici scrie treisprezece milioane de dolari. 

— Treisprezece milioane prea mult, dacă mă întrebaţi pe 
mine. Dar nu a fost posibilă evitarea. 

— Nu știu. Eu am promis ministrului de finanţe italian că 
măcar un an voi plăti impozit în Italia... 

— Cele șapte miliarde pe care anul trecut nu le-am putut 
salva trebuie să îi ajungă. 

— l-am promis, înţelegeţi? l-am promis solemn. 

Acum McCaine ridică privirea: 

— Îmi dau lacrimile. Scuzaţi-mă, dar aici discutăm despre 
douăsprezece, treisprezece miliarde de dolari, și mai mult. Cu ei 
puteţi cumpăra Ucraina sau jumătate din Africa. Nici nu mă 
gândesc să astup cu ei gura unui ministru de finanţe oarecare. 

— Dar nu putem... adică noi câștigăm bani. Și cine câștigă 
bani trebuie să plătească impozit, așa stau lucrurile, nu? 

— Noi suntem o întreprindere internaţională. Putem să 
alegem unde plătim impozite. Și, dacă îmi pot permite asta, 
atunci plătesc impozitul în insulele Cayman, adică zero dolari. 

John dădu încurcat din cap și privi din nou hârtia din mâna lui. 
Treisprezece milioane. 

— Cum se face asta? întrebă el. Că doar nu suntem în insulele 
Cayman. Aici suntem la Londra. 

— Avem firme în insulele Cayman. La fel cum avem firme în 
insula Sark, în Belize, în Gibraltar, în Panama - toate paradise 
fiscale. Aceste firme nu fac nimic, nu au angajaţi, ele constau 
doar într-un înscris în registrul comercial și într-o plăcuţă pe o 
cutie poștală. Pe aceste plăcuţe sunt scrise nume ce nu atrag 
atenția, pentru că nu trebuie ca oricine să vadă pe loc că elevă 
aparțin. Una dintre aceste firme se numește de exemplu 


VP - 317 


International Real Estate și este o firmă imobiliară, căreia îi 
aparţin blocul de birouri și castelul dumneavoastră, și care 
pentru asta ne plătesc chirii considerabile. Aceste chirii ne 
micșorează beneficiile afacerilor și odată cu ele obligaţiile 
fiscale, dar ce să facă fiscul? În definitiv, nu ni se poate interzice 
să trăim și să lucrăm în spaţii închiriate. Și acest joc poate fi 
practicat cu asigurările pentru transporturi, investiţii, onorariile 
pentru consiliere și așa mai departe, până când practic nu se 
mai plătesc impozite. 

— Banii sunt în siguranţă pe aceste insule? 

— Nu fiţi naiv! Banii se mișcă doar în computerele băncilor, o 
înregistrare contabilă de pe un harddisc pe altul. Niciun penny 
nu părăsește această țară, nici măcar sub forma unui bit. 

Asta i se păru de necrezut lui John. Dar era obișnuit să 
aterizeze într-un domeniu în care incredibilul era ceva normal. 

— Nu mi se pare tocmai curat. 

— Nici nu a susținut cineva așa ceva. Dimpotrivă, din punct 
de vedere moral este cât se poate de reprobabil. Dar priviţi 
statisticile Fondului Monetar Internaţional: pe pieţele financiare 
offshore sunt administrate peste două bilioane de dolari. Poziţia 
noastră ar fi simţitor slăbită dacă am plăti impozite, a altora însă 
nu. 

John își trecu palma peste faţă: 

— Fiecare mic meseriaș trebuie să plătească impozite. 
Fiecare. Cu ce drept pot eu să mă sustrag? 

McCaine se așeză mai comod în fotoliu, își strânse palmele 
una într-alta și își sprijini bărbia în ele, în timp ce îl privea 
gânditor pe John. 

— Asta poate fi văzută într-un fel sau în altul, spuse el în cele 
din urmă. Dumneavoastră sunteți întreprinzător. Sunteţi unul 
dintre cei mai mari furnizori de locuri de muncă din lume. 
Aprovizionaţi o jumătate de planetă cu bunuri de consum 
curent. Faceţi ceea ce niciun guvern nu este în stare să facă. 
Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, eu nu văd de ce ar mai trebui 
să plătiți și impozite. 

e 

— Campania de jaf continuă! trâmbiţă McCaine intrând în 

biroul lui. 


VP - 318 


Fuseseră câteva săptămâni plecaţi în lume și din nou se 
opriseră la Londra pentru ceva mai mult timp, și din nou prin 
clădire parcă bântuia un ciclon. 

Purtaseră nenumărate discuţii cu firme din Europa de Est, din 
Orientul Apropiat și din Africa, vizitaseră hale de fabrici care 
uneori puteau trece drept muzee ori temnițe întunecate cu 
sclavi lipsiţi de drepturi, văzuseră canalizări blocate de dejecții 
din care în râuri se scurgea o pastă spumoasă, mirosind oribil, 
trecuseră prin noroaie uleioase și gropi de gunoi neîngrijite, 
totdeauna însoțiți de membri ai consiliilor de administraţie ori de 
directori dependenţi de ajutorul financiar. 

— Sirienii ne-au cerut să renunțăm la investiţiile din Israel, 
povestea John la unul dintre prânzurile frugale subsidiare 
discuţiilor cu care se obișnuiseră. lar guvernul israelian voia să 
nu investim în Siria. Le-am spus că, dacă așa procedează cu 
mine, nu voi investi nici la unul, nici la celălalt. Și brusc le-am 
luat piuitul. 

— Este un bun antrenament, opina John mereu surprins 
despre puterea pe care o deţinea. 

— Pentru construirea fabricii de microcipuri din Bulgaria 
primim o subvenție de stat de trei sute de milioane de dolari. În 
plus, statul suportă în primii cinci ani 90 la sută din eventualele 
pierderi. Pe care bineînțeles că le vom produce. 

John ezită: 

— Cumva nu mai avem bani? 

— Nu faceţi o față atât de speriată, John. Avem mai mulți bani 
ca oricând. Vă puteţi duce jos, la negustorii noștri de devize, și 
veţi vedea că se adună tot mai mult. 

— Atunci de ce avem nevoie de subvenţii de la stat? 

McCaine puse deoparte furculita pentru salată. 

— V-am spus deja la prima noastră întâlnire: un bilion de 
dolari nu ajung să cumpărăm lumea. De aceea trebuie, dacă 
vrem să reușim, să controlăm cât mai mulţi bani străini. Asta 
facem. Fiecare dolar pe care ni-l dă guvernul bulgar nu va mai 
putea fi cheltuit pentru altceva. Ei devin mai slabi, noi devenim 
mai tari. Și, pentru că devenim mai tari, la viitoarea afacere vom 
negocia și mai favorabil pentru noi - și așa mai departe. Un 
șurub fără sfârșit. 

— Înţeleg. Aflarea acestui gen de trucuri și manevre îi lăsa un 
gust searbăd, cu toate că între timp încercase să accepte că așa 


VP - 319 


funcționau regulile jocului puterii. Dar cu ce se alege un guvern 
din faptul că noi investim în ţara lui, când în realitate el plătește 
mai tot? 

— Ceea ce vă explicam - cu excepţia faptului că lor le era clar 
că puteam construi fabrica la fel de bine în România sau în 
Ungaria - era că în acest fel ei câștigă încredere în faţa altor 
investitori, conform  zicerii: „Unde  Fontanelli Enterprises 
investește, pot să îndrăznească și alţii”. McCaine dădu din cap și 
râse disprețuitor, apoi continuă: Știţi, mie îmi place situaţia în 
care acești șefi de guverne din palatele lor vechi, cu titlurile lor 
și cu pompa lor din ceară cad pe mâna mea. Îmi place că, atunci 
când mă privesc, înțeleg brusc cine stăpânește situaţia. Că toată 
puterea lor este doar o mascaradă pentru popor. Nu există 
guverne, John, există doar oameni în funcţii. Unii dintre ei sunt 
atât de mărginiţi, încât le poţi spune orice. Vor mai ales să fie 
realeși și de aceea noile locuri de muncă sunt mai importante 
decât un buget echilibrat al statului. 

e 

— A sosit timpul ca să aflaţi secretul miraculos al înmulțirii 
banilor, zise McCaine ceva mai târziu și adăugă ironic: Nu de 
alta, dar de curând v-aţi exprimat grija că am rămâne fără bani. 

John se gândi la Marvin, care pe vremuri era bântuit de idei 
obscure de înmulţire a banilor și îl bătea la cap cu scrisorile 
primite, recopiate de mai multe ori și trimise altora, și cu alte 
jocuri asemănătoare. Il asigura că era numai urechi, dar nu se 
aștepta la nimic deosebit. 

— Mai întâi, spuse McCaine, punem bazele unei noi afaceri cu 
capital. O denumim, de exemplu, Fontane/li Power. Scopul este 
comerțul cu energie electrică. În cel mult patru ani în Europa 
piața curentului electric se va liberaliza, deci, este vorba despre 
un domeniu de perspectivă. Drept capital aducem diversele 
noastre centrale electrice. Deci, în viitor ele vor aparține lui 
Fontanelli Power, ale cărei acţiuni aparţin la rândul lor lui 
Fontanelli Enterprises, la care raporturile de proprietate de facto 
nu se modifică la început. 

Înfiinţarea lui Fontanelli Power Limited a fost o simplă 
formalitate, realizată în câteva zile. În principiu, nu s-a mai 
întâmplat nimic altceva, cu excepţia faptului că o mică parte a 
firmei existente a fost desprinsă din vechea structură și a primit 
o denumire nouă. Și că a fost conceput un logo propriu firmei, la 


VP - 320 


un preț avantajos, de către o agenţie de publicitate din New 
York la care Fontanelli Enterprises era coacţionară. 

— Urmează acum al doilea pas. Anunţăm că Fontanelli Power 
va fi înscrisă la bursă. Asta este ceva mai dificil, pentru că 
trebuie îndeplinite tot felul de prevederi judiciare, dar înainte de 
toate trebuie trezit interesul investitorilor din zona de operaţii a 
bursei. Ceea ce, având în vedere denumirea Fontanelli, nu va fi 
o problemă. 

Partea juridică a fost rezolvată de avocaţii firmei și în discuţii 
au apărut noţiuni ca prospect de bursă și emisie nouă, cu care 
John nu era familiarizat, dar pe care și le-a notat pe ascuns, 
pentru a și le clarifica ulterior. Agenţia publicitară a desfășurat o 
campanie de care nici nu ar fi fost nevoie, deoarece doar 
informaţiile apărute în ziare au trezit un enorm interes pentru 
acțiunile Fontanelli Power. 

— Vom pune pe piaţă doar o mică parte a acţiunilor, să zicem 
cincisprezece procente. Deoarece astfel acțiunile depășesc 
suma Subscrisă... 

— Poftim? întrebă John, între timp interesat din plin de 
limbajul specific bursei. 

McCaine deveni din nou didacticist: 

— Cererea de cumpărare a devenit mai mare decât numărul 
de acţiuni. Le vom distribui prin tragere la sorţi, ceea ce îi va 
face pe cei rămași cu buzele umflate să le râvnească și mai 
mult. Fiţi atent. 

Prețul de pornire era de 28 de dolari pe acţiune. La sfârșitul 
primei zile, cursul ajunsese la 59 de dolari, iar după o 
săptămână s-a stabilizat la 103 dolari. 

— Aţi văzut ce s-a întâmplat acum? Noi încă mai suntem în 
posesia a 85 la sută din Fontanelli Power, dar aceste 85 de 
procente sunt de trei ori mai valoroase decât întreaga firmă 
înainte de a intra la bursă. Deci, averea noastră iniţial implicată, 
cel puţin pe hârtie, complet legal și în concordanţă cu regulile 
jocului la bursă, s-a mărit de trei ori într-o săptămână. 

Lui John i se păreau fantastice toate acestea. 

— Și acum vindem tot? încercă el să ghicească. 

— Nu chiar. Asta este culmea: În momentul în care vom 
arunca pe piaţă restul de acţiuni, oferta va depăși cererea de 
acțiuni și, ca urmare, prețul se va prăbuși. 


VP - 321 


— Asta înseamnă că este vorba doar despre o avere fictivă, 
nu? 

— Ce este o avere fictivă? Bilionul dumneavoastră există și el 
doar în formă de impulsuri magnetice în computerele băncilor. 
Niciuna dintre aceste bănci nu ar fi în stare să vi-l plătească în 
bani lichizi. 

— Dar la ce ne folosește că firma noastră este de trei ori mai 
valoroasă decât săptămâna trecută, dacă nu îi putem 
transforma valoarea în bani? 

McCaine zâmbi șiret: 

— Este foarte simplu. Până acum am cumpărat firme plătind 
bani pentru ele. Acum putem să preluăm firme oferind la schimb 
acţiuni Fontanelli Power. Trebuie să fim doar atenţi să păstrăm 
51 de procente, păstrând astfel și controlul. Mai concret 
manevra aceasta ne pune în situaţia să procurăm firme cu bani 
care de fapt nu există. 

A fost nevoie ca toate acestea să îi mai fie o dată explicate lui 
John, apoi explicate încă o dată cu schiţe notate pe un notes, 
înainte ca el să priceapă că totul funcţiona exact cum el 
înțelesese de la început, dar nu îi venise să creadă. 

— Într-adevăr așa este, cedă el în cele din urmă. 

— Nu-i așa? De parcă cineva ar fi întocmit regulile special 
pentru noi, constată McCaine. | se citea pe faţă siguranța 
nemascată când adăugă: Și va fi și mai bine. 

— Mai bine? 

— Mult mai bine. Următorul pas va fi să înființăm o bancă. 

e 

Aproape în ziua în care se împlinea exact un an de la 
înfiintarea firmei Fontanelli Enterprises, prin unirea câtorva 
bănci pe care McCaine le cumpărase cu precădere În spațiul 
mediteraneean, a apărut Banco Fontanelli di Firenze, cea mai 
mare bancă privată din lume, cu sediul la Florența. 

Deoarece numele Fontanelli în conștiința opiniei publice era 
alăturat uriaşei sume de un bilion de dolari, din această 
informație se trăgea în mod greşit şi concluzia că Banco 
Fontanelli ar fi și cea mai mare bancă din lume. De fapt, nu era 
așa, ba, mai mult, la momentul înființării ea se afla cam pe locul 
400. John Fontanelli însuși avea la propria bancă un cont relativ 
modest, comparat cel puţin cu conturile lui din marile bănci 
americane și japoneze. Deoarece Banco Fontanelli ca bancă 


VP - 322 


privată avea doar o obligaţie la transparenţă limitată, lucrul 
acesta nu a devenit niciodată public; „omul de pe stradă” avea 
impresia că banca lui Fontanelli dispunea de peste un bilion de 
dolari. 

Un institut bancar apreciat ca având o astfel de putere 
financiară a trezit automat încredere și, pentru că la deschidere 
Banco Fontanelli oferea condiţii nu lipsite de interes, numeroși 
mari investitori au decis să își schimbe băncile. După numai 
câteva săptămâni, Banco Fontanelli di Firenze ajunsese pe locul 
130, cu perspective sigure de a ajunge și mai sus. 

e 

— La ce ne trebuie o bancă? vru să știe John. 

— Pentru a controla banii, răspunse McCaine, fără a ridica 
privirea de pe documentele pe care le studia. 

Avionul lor era în zbor spre Florența, deasupra Mediteranei de 
un albastru strălucitor, cu un cer presărat cu câțiva norișori. 
Urmau să participe la ședința consiliului de administrație, iar 
după-amiază să revină la Londra, exact la timp pentru a-l felicita 
pe Marco, care astăzi se căsătorea. 

— Dar cum poate controla o bancă banii altor oameni? Vreau 
să spun că titularul unui cont îl poate oricând lichida și poate să 
facă ce vrea cu banii. 

Acum McCaine ridică privirea. 

— La majoritatea plasărilor de capital lucrurile nu stau astfel. 
Asta pe lângă faptul că niciodată nu își retrag toţi oamenii banii 
în același timp; ar însemna ruinarea băncii. Nu, de banii pe care 
ni-i dau depunătorii putem dispune. 

— Dar pentru asta trebuie să le plătim dobânzi. 

— Normal. 

john luă hârtia cu ratele actuale ale dobânzilor băncii 
Fontanelli. 

— Ca să fiu sincer, nu pare o afacere deosebit de bună. 

— Pentru că priviţi ratele dobânzilor așa cum o face omul de 
rând. Trei procente pentru depunerile pe livret, zece procente 
pentru un credit, așa că în mod curent se spune că banca va 
câștiga șapte procente. Ceea ce este considerat acceptabil. Dar 
chestiunea nu funcţionează astfel. 

— Dar cum funcţionează? 

McCaine zâmbi fin: 


VP - 323 


— Când auzi asta pentru prima oară, pare incredibil. Dar este 
real. O puteţi citi în orice carte despre doctrina economică 
bancară. Afacerea desfășurată de o bancă funcționează astfel: 
Să zicem că avem 100 de milioane de dolari depuneri 
disponibile. Din aceștia trebuie să punem deoparte o rezervă 
minimă prevăzută de lege - să zicem zece procente -, iar restul, 
în cazul nostru 90 de milioane de dolari, îl putem distribui drept 
credit. Cel care ia de la noi un credit trebuie să aibă un cont, pe 
cât posibil chiar la noi, ceea ce este cu atât mai probabil cu cât 
suntem o bancă mai mare și, independent de asta, dacă vrem, 
putem să condiţionăm acest lucru; deci, banii pe care i-i dăm 
aterizează tot la noi. Ideal dispunem după acordarea de credite 
de 90 de milioane de dolari sold creditor, din care din nou, 
scăzând rezerva minimă, putem da drept credit 81 de milioane, 
care iarăși ajung la noi, și aşa mai departe. În acest fel din 100 
de milioane capital avansat putem acorda împrumuturi de până 
la 900 de milioane, de la care obţinem menţionata dobândă de 
zece procente, în total dobânzi de 90 de milioane. Nu vi se pare 
o afacere bună? 

Lui John nu îi venea să își creadă urechilor: 

— Chiar este adevărat? 

— Da. Sună ca o licenţă pentru bătut bani, nu? 

— Firește. 

— Și noi deţinem controlul. Noi putem să alegem cui îi 
acordăm credit și cui nu. Putem aduce la sapă de lemn o firmă, 
solicitând de azi pe mâine restituirea creditului. Și avem tot 
dreptul s-o facem: trebuie doar să susţinem că vedem periclitată 
securitatea creditului. Fascinant, nu? 

— Dar nu este legal, nu? 

— Este cât se poate de legal. Exact aceste reguli ale jocului 
sunt prevăzute legal și sunt supravegheate de stat. Bancherii 
sunt oamenii cei mai respectabili și mai onorabili din câţi există. 
lar noi - McCaine zâmbi și se aplecă din nou asupra 
documentelor lui - suntem în acest ilustru mediu membri la fel 
de respectabili și de onorabili. Nouă ni se încredințează secrete 
pe care nimeni altcineva nu le află. Vom face afaceri care sunt 
imposibile pentru cei din afară. Făcând abstracţie de faptul că a 
fi proprietar al unei bănci este extrem de convenabil, pentru a 
proteja tranzacţiile internaţionale de privirea organelor de 


VP - 324 


supraveghere ale statului. Dacă băncile nu ar fi existat, ar fi 
trebuit să le inventăm. 
e 

Clădirea masivă, înaltă de unsprezece etaje, îmbrăcată în 
gresie, se afla, ca să zicem așa, în umbra lui World Trade 
Center, ceea ce, după cum remarcase ironic McCaine, 
reprezenta o completă răsturnare a situaţiei reale. Deasupra 
portalului strălucea în toată splendoarea o uriașă inscripţie în 
foiţă de aur: Creditul este respirația vitală a comertului liber. El 
a contribuit la bogăția natiunilor cu peste o mie de ori mai mult 
decât au făcut-o toate minele de aur ale lumii. John era încă 
orbit complet când au pășit în sfera discretă a încăperilor lui 
Moody's Investors Service, cea mai mare agenţie de evaluare 
din lume pentru investiţii de capital. 

Moody's verifica în privinţa riscurilor de investiţii firme, 
naţiuni, orice în care se putea investi bani. În niciun alt loc din 
lume nu erau păstrate informaţii confidenţiale ale atât de multor 
state și întreprinderi. Niciun vizitator străin nu avea voie să intre 
în birourile angajaţilor, să fi fost el chiar Papa în persoană. 
Analiștii care verificau finanţele statelor la invitaţia ministerelor 
de finanţe naţionale călătoreau totdeauna câte doi, pentru a 
împiedica încercările de corupere, și trebuiau să facă publice 
investiţiile personale, pentru a evita conflictele de interese. 
Evaluarea  solvabilităţii împrumuturilor de stat pe piaţă 
determină dobânzile pe care guvernele trebuie să le aplice 
obligațiunilor. Moody's nu ţine socoteală de nimic, Mooay's este 
insensibil la încercările guvernelor de a exercita presiuni. Dacă 
Moody's inițiază verificarea statutului creditelor unei ţări 
înaintea unor alegeri, asta ar putea însemna că partidul la 
putere poate considera alegerile ca și pierdute. Exact acest 
lucru se întâmplase în martie anul curent în Australia, ducând la 
una dintre cele mai grele înfrângeri ale partidului laburist aflat la 
guvernare. 

De fapt, nu aveau un motiv concret al vizitei lor. 

— Moody's este unul dintre cele mai importante centre de 
putere ale lumii, spusese simplu McCaine. Nu strică să aruncăm 
o privire acolo. Dacă tot suntem în zonă... 

Au fost invitaţi într-o sală de primiri cu covoare groase, apoi 
imediat au fost conduși la etajul unsprezece, într-o sală de 


VP - 325 


conferinţe elegantă, unde au fost primiţi de președintele 
instituţiei întemeiate la începutul secolului. 

— Ce onoare, mister Fontanelli, de a vă cunoaște personal! 
zise acesta vizibil emoţionat. 

Apoi el îi asigură că Banco Fontanelli di Firenze va fi, firește, 
cel mai bine evaluată și va figura în documente cu râvnitul 
Triple-A, iar „dacă vom conferi un al patrulea A, veţi beneficia de 
el de la sine înţeles”, adăugă el cu o sclipire în ochi. Dacă 
bărbatul cărunt i-ar fi cerut un autograf, John nu ar fi fost 
surprins. S-a văzut pe sine însuși în trăsăturile feţei 
președintelui, un John Fontanelli pe care nu îl mai văzuse 
niciodată. Pentru celebrul analist, el, cel mai bogat om din 
istoria omenirii, era personificarea  solvabilităţii. O figură 
legendară. Zeul Mammon în persoană. 

— Mă bucur! zise John și zâmbi. 

În turnurile World Trade Center se oglindea soarele unei 
frumoase zile de august. 

Au mai vizitat și alte instituţii despre care John nu mai auzise 
până atunci. S-a simţit onorată de vizita lui John Fontanelli și 
Society For Worldwide Interbank Financial Telecommunication, 
mai pe scurt Swift. O limuzină cu geamurile întunecate i-a scos 
din Amsterdam și i-a dus pe poteci întortocheate la o clădire al 
cărei aspect și ale cărei dimensiuni abia se conturau la 
coborâre. 

— Signor Vacchi a fost și dânsul odată aici, le explică 
olandezul chel și cu ten palid, care îi conduse de-a lungul unui 
coridor prin ale cărui geamuri blindate se puteau vedea 
nesfârșite rânduri de computere mari. Dar de-atunci a trecut o 
vreme bună. Ce mai face dânsul? 

— Bine, răspunse simplu John, care nu era dispus să se 
implice într-o discuţie pe această temă. 

Aici a aflat că Swift organiza anual cinci sute de milioane de 
transferuri de bani în întreaga lume. Prin tehnici de codificare la 
standarde militare, organizaţia avea grijă ca băncile să poată 
realiza pe cale electronică legăturile între ele. Mesajele Swift 
trebuiau dublu confirmate înainte ca adevărata tranzacţie să 
aibă loc; era imposibil să se pătrundă din exterior în acest 
sistem. Sistemul nervos al întregului sistem financiar global era 
asigurat ca un siloz cu bombe atomice și, în plus, secretizat prin 
coduri. 


VP - 326 


Când au fost la Bruxelles pentru discuţii cu deputaţi ai 
parlamentului european, au vizitat Euroclear, o organizaţie care 
derula comerțul internaţional cu hârtii de valoare și se ascundea 
discret sub o anonimă fațadă din granit și sticlă în Avenue 
Jagqumain. Nu li s-a permis să vadă centrala computerelor, 
nicidecum să intre acolo, doar zece din peste nouă sute de 
angajați aveau voie să facă asta, dar li s-au arătat generatoarele 
pentru cazurile de avarie și tancurile cu apă rece de pe acoperiș 
pentru cazuri de necesitate. Au aflat că într-un loc secret 
funcționa paralel o cu totul altă instalație, gata să preia toate 
operaţiunile dacă ceda calculatorul principal. Afacerile de la 
bursă vor putea continua în câteva secunde, dar adevărata 
procedură, deși se dispunea de cea mai bună dotare electronică 
și conexiunile erau cu întreaga lume, putea să dureze până la 
trei zile, pentru că, pe lângă adevărații parteneri comerciali, 
trebuiau să fie integrate centralele de depozit naţionale, ca și 
băncile participante. 

În avion John a întrebat: 

— Nu ar fi mai cuminte ca întreaga mea avere să fie 
transferată de la alte bănci la noi? 

— La asta mă gândesc și eu de la o vreme, răspunse McCaine 
clătinând din cap. Din punctul de vedere al rentabilităţii ar fi mai 
sigur. Dar, pe de altă parte, celelalte bănci tremură doar la 
gândul că aţi putea face asta. Și mie îmi place să știu că 
tremură. 

a 

Au colindat lumea fără încetare, au dispus reorganizări și 
restructurări gigantice, au cumpărat și au vândut, au cerut 
măsuri de raţionalizare în ședințe care durau rar mai mult de o 
jumătate de oră. Dacă se prevedea că o ședință solicita mai 
mult timp, aceasta avea loc în timpul zborului, pe drum către 
următorul ţel, de unde partenerii de discuţii trebuiau să revină 
în ţările lor cu aparate de linie. 

Când spuneau ceva, erau auziţi, când dispuneau ceva erau 
ascultați, când lăudau pe cineva, acel cineva era ușurat până în 
adâncul fiinţei lui. Erau stăpânii lumii. Cea mai mare parte a 
acestei lumi încă nu știa asta, dar ei aveau să fie conducătorii 
secolului următor și erau invincibili. 


VP - 327 


26. 


Deţinerea unei bănci care, cu o viteză uluitoare, s-a 
transformat într-un adevărat monstru financiar pe pieţele 
planetei le-a deschis perspective nebănuite. Multe dintre 
acestea nu erau tocmai legale, ca atunci când studiezi pe furiș 
mișcări de conturi pentru a dobândi informaţii mai amănunțite 
despre planurile și legăturile concurenţilor ori ale candidaţilor la 
preluări. Cei de la compartimentul analiză nu au întrebat de 
unde avea McCaine listele pe care le punea pe birourile lor, dar 
totdeauna le găseau deosebit de revelatoare. 

Totuși, tocmai cele mai eficiente posibilităţi de acţionare erau 
absolut legale. Numai prin fixarea de strategii de investiţii și 
criterii de creditare puteau să promoveze ori să pună în 
dificultate, după dorinţă, domenii ori regiuni întregi, puteau să 
facă să se prăbușească în urma crizelor guverne ale ţărilor din 
lumea a treia sau le puteau salva de la așa ceva. Ca urmare a 
unor asemenea crize au pus mâna pe firme din Malaysia, Coreea 
de Sud sau Thailanda cu zecile, pe nimica toată. Nu existau 
aprobări sau concesii de care Fontanelli Enterprises să nu fi 
beneficiat. Au acumulat mai multe drepturi de prospectare, de 
exploatare și licențe de forare decât ar fi putut cineva să 
folosească până la sfârșitul mileniului. Nu mai exista om pe 
planetă care direct ori indirect să nu fie afectat de deciziile luate 
în centrul de comandă zburător al imperiului Fontanelli. 

— Suntem ca o gaură neagră, se entuziasma McCaine 
frecându-și mâinile când avionul lor își lua din nou zborul. Noi 
acaparăm tot ce este în jurul nostru și, pe măsură ce acaparăm, 
devenim mai mari și mai irezistibili și cu atât mai repede 
acaparăm. Creștem până când vom deveni mari cât întreaga 
lume. 

John nu îl privea și nu spunea nimic. Se uita pe geam și 
urmărea decolarea. Ideea de a fi o gaură neagră nu părea să îi 
placă la fel de mult ca lui McCaine. 

Era o noapte uimitoare. Intr-o acţiune ciudată organele de 
control fiscal germane și italiene perchiziționaseră filialele băncii 
Fontanelli din Frankfurt, Munchen, Florenţa, Milano și Roma și 


VP - 328 


ridicaseră chiar câteva cutii cu documente, care firește că 
fuseseră recuperate neîntârziat de un regiment de avocaţi ai 
firmei, înainte ca vreun ochi al păzitorilor legilor să fi putut 
arunca o privire prin ele. 

— Asta ce naiba vrea să însemne? strigase John, care nu își 
mai găsea locul. Ce caută ăștia? Și de ce ne-ar putea acuza? 

Privea pe geam fără să înțeleagă ceva. 

— Nu pot. Nu ne pot face niciun rău. Nu vă frământatți, 
chestiunea asta nu merită. 

Se ridică degajat, își netezi reverele costumului și își aranjă 
cravata. 

— Dar ceva trebuie să facem și noi! Nu putem să înghiţim 
asta! 

— Bineînţeles. Acum este momentul să apărem în faţa opiniei 
publice și să ne exprimăm câteva îndoieli serioase. Ne vom face 
mari griji pentru piața financiară a Europei. Vom invoca 
importanţa liberei circulații a capitalului, inexorabilitatea 
globalizării și necontrolarea fluxurilor monetare internaţionale. 
Și așa mai departe. El izbucni în râs, ca și cum acesta ar fi fost 
un joc amuzant, apoi continuă: lar ei vor crede din nou fiecare 
cuvânt. 

John îl privi ezitant pe McCaine. 

— S-ar putea asta? Controlul fluxurilor monetare 
internaționale? 

McCaine râse din nou. Un joc foarte amuzant. 

— Da, sigur. Toţi banii se scurg prin computerele băncilor și 
din acest sistem nu se pierde niciun cent. Poate să existe un 
control mai bun? 

— Și globalizarea? Asta este totuși o evoluţie de neoprit...? 

— John, noi facem globalizarea. Noi doi, dumneavoastră și cu 
mine, noi suntem globalizarea. Dacă toate statele s-ar uni, ne-ar 
putea opri dintr-o lovitură, bineînţeles. Dar ele nu sunt unite. 
După ce își aranjă manșetele adăugă: Divide et impera cred că 
se cheamă acest principiu. 

Se auzi o bătaie în ușă, apoi apăru capul cu părul roșu-Tizian 
al unei secretare: 

— Mister Fontanelli, mister McCaine, oamenii din presă se află 
jos, în hol. 

— Mulţumesc, Frances. Venim imediat, spuse McCaine. 


VP - 329 


John și-ar fi dorit să fie tot atât de sigur pe sine și degajat ca 
McCaine. Toate astea nu îi plăceau. Deodată avu senzaţia că 
pășesc pe o gheaţă subţire. Și, ca să nu audă pârâitul gheții sub 
ei, cântau și fluierau cât puteau de tare. 

e 

Moneyforce One zbura de-a lungul coastei insulei Borneo 
către nord. Sub aripa stângă strălucea Marea Chinei de Sud, sub 
aripa dreaptă sclipea ceața deasupra pădurilor virgine de un 
verde-închis ale insulei. 

— O să vă placă, își dădu cu părerea McCaine. 

Jungla se întindea în jurul unui uriaș golf, având în centru un 
oraș ce părea că plutea pe apă. Pe acoperișurile aurii ale 
moscheilor și palatelor, razele soarelui se jucau ca într-un vis din 
O mie fi una de nopți. John privea pe fereastra din dreptul 
locului său și abia după o vreme băgă de seamă că rămăsese cu 
gura căscată de mirare. 

— Aveţi dreptate, zise el dintr-o suflare. Îmi place. 

McCaine ridică privirea dintr-un dosar gros și privi afară, să 
vadă despre ce era vorba. 

— Ah, da. Și asta încă nu este nimic. 

Kampong Ayer - „Orașul de pe apă”, cum avea să afle John 
mai târziu - chiar era amenajat pe pari din lemn de secole. Deja 
navigatorii arabi din Evul Mediu îi spuseseră așa, de pe vremea 
când teritoriul din jur se numea încă Sribuza. În acest secol, el 
se extinsese pe ambele maluri ale golfului, pe sol, numindu-se 
acum Bandar Seri Begawan, capitala statului Brunei 
Darussalam,  sultanatul Brunei. În timp ce străbăteau 
bulevardele largi, John constată că era un oraș modern, bogat. 
Pe străzi nu vedeai un automobil vechi, în stânga și-n dreapta se 
ridicau bungalow-uri îngrijite și supermarketuri. Din minarete 
muezinii chemau la rugăciune, ceea ce îl făcu pe șoferul lor să 
oprească, să coboare și să își aștearnă covorașul. 

— Oamenii de aici au toate motivele să-i mulțumească lui 
Allah, zise McCaine urmărindu-l pe bărbat cu privirea. Niciodată 
nu au trebuit să plătească impozite, învățământul și asistența 
medicală sunt gratuite. Nu există sărăcie, ba chiar locuințele 
sunt acordate ca ajutor. Toate muncile murdare sunt făcute de 
străini, cei mai mulţi fiind chinezi. 

— Și totul datorită petrolului, presupuse John. 


VP - 330 


— Mulțumită petrolului, confirmă McCaine. Este de remarcat 
cum Creatorul a plasat mai toate marile zăcăminte de petrol sub 
țările islamice, nu credeţi? Asta te pune uneori pe gânduri. 
Colegii noștri de la Shell plătesc atât de mult sultanului, încât, 
după reținerea tuturor cheltuielilor statului, poate pune 
deoparte două miliarde și jumătate de dolari anual. Unde deja s- 
ar afla vreo treizeci de miliarde de dolari. Sultanul Haji Hassanal 
Bolkiah era cel mai bogat om din lume înainte de apariţia 
dumneavoastră pe firmament. 

Şoferul își strânse covorașul, îl puse în portbagaj și continuă 
drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Și noi ce anume vrem de-aici? întrebă John cuprins de o 
vagă senzaţie de jenă. 

McCaine făcu și el un gest vag cu mâna: 

— Nu poate să strice să îl cunoașteţi personal. Ne va primi 
sultanul, iar el a dat de înțeles că s-ar bucura mult să faceți 
cunoștință. 

— Trebuie să mă simt onorat? 

— Bună întrebare. Sultanul este Dewa Emas Kayangan, zeul 
de aur coborât din cer. Cel puţin pentru supușii lui tradiţionaliști. 
Pentru restul lumii el este un simplu potentat. Un potentat cu 
petrol. 

Mașina ajunsese pe promenada litorală și se îndrepta către o 
clădire uriașă cu acoperișurile strălucitoare ca aurul. 

— Drăguţ, nu? întrebă ironic McCaine. 

John privea buimăcit clădirea, o oroare care arăta ca o 
nefericită încrucișare dintre bazilica Sfântului Petru de la Vatican 
și o duzină de minarete. 

— Cel mai mare palat din lume, explică McCaine. Construită 
de un elev al lui Le Corbusier, nu prea fericit, pentru că sultanul 
a intervenit cam mult. Palatul are optsprezece mii de încăperi, 
două sute cincizeci de toalete și suprafaţa a două mii cinci sute 
de case familiale. Au fost aduși atunci arhitecți pentru interioare 
din Italia, sticlari din Veneţia, ingineri din America, tapete de 
mătase din Franța, patruzeci de sortimente de marmură din 
Italia, bare de aur din India pentru sala tronului, pardoseli din 
onix din Maroc și așa mai departe... 

— Doamne Sfinte... asta trebuie să fi costat o avere! 

— În jur de cinci sute de milioane de dolari. Ceva mai mult 
decât avionul nostru Jumbo. Asta prin 1981. 


VP - 331 


— Avionul nostru este considerabil mai estetic. 

— Dar nu atât de încăpător. McCaine ridică din umeri și 
adăugă: Oricum am vrut să-l vedeţi. Poate că în sfârșit mă veţi 
crede când vă spun că dumneavoastră nu locuiți potrivit 
rangului. 

e 

La aceste cuvinte se gândea John când au făcut următoarea 
escală la Londra, și el s-a dus acasă. Da, acasă. Castelul era 
impozant și luxos, și restul, dar era atât de mare, și cu cei 
câteva sute de angajaţi casnici avea mai curând sentimentul că 
se afla într-o gară. Și nici asta nu era „potrivit rangului”? Câtă 
pompă și fudulie trebuia să mai îngrămădească în jurul lui? Și 
pentru ce? Se gândea uneori, atunci când mai putea în acest 
vârtej de activităţi, la primele săptămâni din Italia, la cât de 
idilic fusese atunci totul. Pe-atunci îl stânjenea că era urmat la 
fiecare pas de unu ori doi oameni de pază. De-atunci în jurul lui 
se dezvoltase o instituţie de securitate tot mai amplă, o armată 
proprie, care îi veghea și îi asigura fiecare pas înainte ca el să fi 
apucat să-l facă. Dimineaţa trebuia să le spună acestor oameni 
unde intenţiona să meargă, unde se gândea să se oprească, 
după care întregul serviciu secret acţiona, verifica, asigura, 
căuta bombe și atentatori, și undeva unde el nu avea acces 
discuta ce se putea întâmpla să nu meargă bine. Erau mulți și se 
străduiau să păstreze o distanţă discretă, dar el știa că ei 
transpirau de fiecare dată când se oprea sub cerul liber ori în 
locuri aglomerate; și el se străduia să limiteze la minimum 
aceste situații, chiar dacă uneori se simţea ca un prizonier, nu 
ca un om bogat. Un prizonier transportat cu mari cheltuieli de la 
o celulă la alta. 

Dar nu se plângea. Nici lui McCaine, care muncea ca un 
posedat, și nici altcuiva. El era moștenitorul averii Fontanelli, era 
cel care îndeplinea profeția. Nu avea să se împiedice de câteva 
inconveniente. 

Jeremy îl aștepta. Pe fundalul unui castel englezesc veritabil 
nu mai arăta atât de impresionant ca majordom. 

— A sunat un anume mister Copeland. A spus că este o 
chestiune de viaţă și de moarte. 

John se încruntă: 

— De unde are acest număr de telefon? 

Jeremy făcu o mină nefericită: 


VP - 332 


— Mă tem, sir, că în aceste zile se poate afla asta. 

— Dacă va mai suna, expediază-l. Nu vreau să vorbesc cu el. 

— Am înţeles, sir, răspunse Jeremy cu acea atitudine de 
devoțiune pe care John nu o putea suferi nici măcar din partea 
angajaţilor lui. Hm... sir... ar mai fi ceva... 

Astăzi John nu era predispus la discuţii. Ar fi vrut să stea întins 
pe canapea, să asculte muzică, Bruce Springsteen ori poate 
Muddy Waters. 

— Da? Ce anume? Și, Jeremy, te rog să te uiţi la mine când 
îmi vorbești! 

Majordomul făcu o încercare de a-și îndrepta coloana. Dar 
numai cu câteva grade. 

— Sire, se pare că de câteva săptămâni unii dintre angajaţi... 
hm... fură. 

— Fură? 

— S-au sustras niște alimente și lipsesc câteva obiecte de 
valoare din castel, sir. 

John îl privi uluit. | se părea absurdă ideea de a fi furat de 
oameni care trăiau alături de el între acești pereți. 

— Ești sigur? 

— Din păcate, da, sir. 

Ținuta dreaptă a lui Jeremy cedă din nou. 

Primul impuls al lui John fu de a ignora totul. Era suficient de 
bogat ca să nu se sinchisească de câteva furturi. Dar în clipa 
următoare își dădu seama că acestea contau. Nu voia ca la 
vederea fiecărei cameriste, fiecărui grădinar și fiecărui bucătar 
să aibă bănuiala că acesta îl fura și îl înșela între cei patru pereţi 
ai casei sale. Ei bine, între cei patru sute de pereți. 

— Arată-mi registrele, ceru el. 

Studiind documentele, constată că situaţia era mult mai gravă 
decât se temuse. Jeremy era suprasolicitat de conducerea unei 
gospodării atât de vaste. Listele cu intrări de produse erau 
dezordonat întocmite, înregistrarea facturilor era întârziată timp 
de săptămâni la rând. Furturile atrăseseră atenţia doar pentru 
că hoţii deveniseră tot mai obraznici. Trebuia să îi dea de cap 
afacerii. Măcar pentru a nu-i pedepsi pe cei corecţi, trebuia să-i 
descopere pe cei în cauză și să-i concedieze imediat. Nu va 
putea evita implicarea poliţiei. Și va avea nevoie de o nouă 
conducere în administrarea domeniului. 


VP - 333 


Avea impresia că simțea cum în gheața de sub picioarele lui 
apăreau primele crăpături. 

e 

McCaine s-a trezit, ca totdeauna, înainte de a sosi 
comisionarul cu ziarele, pe care le lua cu el când pleca de- 
acasă, pentru a le citi la birou. 

În acea dimineaţă, în capul scărilor, aruncă o privire asupra 
titlurilor de pe prima pagină. Le citi o dată, apoi le mai citi încă o 
dată. 

Schweizer Bankverein SBC și Schweizerische Bankgesellschaft 
fuzionaseră. Noua bancă se numea United Bank of Switzerland 
(UBS), avea un bilanţ de opt sute de miliarde de dolari și un 
patrimoniu în valoare de unu și jumătate bilioane de dolari. UBS 
devenea astfel cea mai mare bancă din lume. 

În articol se menţiona că negocierile respective se purtau de 
mult timp, dar sub presiunea permanentei extinderi a 
concernului Fontanelli finalizarea lor se accelerase. 

În acea dimineaţă, vecinii lui McCaine îl auziră pentru prima 
dată pe acesta urlând. 


VP - 334 


27. 


John nu-l mai văzuse niciodată pe McCaine atât de furios. 

— lată! ţipă acesta aruncându-i ziarul și plimbându-se prin 
încăpere ca un leu în cușcă. Se aliază împotriva noastră! 

John ridică ziarul. O altă fuziune. leri United Bank of 
Switzerland, astăzi Mobil Oil și Texaco. Din nou cu motivaţia că 
numai așa se putea face ceva împotriva poziţiei de dominare a 
pieţei practicate de Fontanelli Enterprises. 

— lar autoritatea anticartel îi binecuvântează! fierbea de furie 
McCaine. Aceeași autoritate care se pusese de-a curmezișul 
când noi am vrut să cumpărăm Texaco. Asta pute până la cer! 

— Am vrut noi să cumpărăm Texaco? se miră John. Eu nu știu 
nimic despre asta. 

McCaine se opri și făcu un semn cu mâna. 

— A fost un intermezzo de câteva zile. La ce să vă mai fi 
deranjat pe dumneavoastră? Strânse pumnii și adăugă: 
America, fir-ar...! Noi nu am ajuns încă să concurăm SUA, dar aș 
vrea să pot să-i încingă pe tipii aia de la Washington! 

— Vorbiţi de un guvern ales democratic. John simţi că începe 
să fie încordat. Își auzi propria voce mai rece, mai distantă, mai 
dezaprobatoare decât intenţionase să fie. Dar nu ajuta la nimic, 
trebuia să dea expresie indispoziţiei care îl cuprinsese. 
Continuă: În Minnesota și în Dakota de Nord sunt indivizi care 
construiesc cabane în păduri înarmaţi până în dinţi și care 
ocărăsc guvernul. Cam ca dumneavoastră. 

McCaine nu ripostă, dar îl privi atât de insistent, de parcă în 
spatele ochilor săi erau instalate niște aparate Röntgen care îl 
scanau până-n străfunduri. Desfăcu încet pumnii, lăsă mâna să-i 
cadă, se întoarse tot atât de încet la fereastră, apoi ușor-ușor 
furia care îl cuprinsese dispăru în neant. 

Spuse brusc, cu vocea ca o lovitură de bici: 

— John, încă nu aţi înţeles ce este în joc, altfel nu aţi face 
comparații atât de jalnice. Se întoarse și continuă: Eu îi știu pe 
indivizii dumneavoastră din Dakota de Nord. Veţi crede sau nu, 
eu am vorbit cu unii dintre ei. Știu ce au în cap. Ei gândesc că 
așa cum merg acum lucrurile nu vor mai putea merge mult 


VP - 335 


timp. Și, dacă totul se prăbușește, ei vor să aibă o fortăreață în 
care să poată supravieţui. O fortăreață pe care o vor apăra cu 
arma în mână. Sunt cei mai mari egoiști din câţi există, pentru 
că poziţia lor este: „Ducă-se dracului restul lumii, principalul 
este să supravieţuim noi!” 

John confirmă supărat: 

— Exact. 

— Dar guvernele, guvernele democratic alese, sunt de 
aceeași teapă! Cine le-a ales? Poporul! Guvernul exprimă 
interesul unui popor. lar cele mai multe popoare trăiesc după 
mottoul: „Ducă-se dracului ceilalţi, principalul este să ne fie 
nouă bine”. 

John deschise gura să spună ceva, dar nu știa ce. 

— Hm..., mormăi el dorindu-și să nu fie atât de neajutorat și 
nepriceput în acest gen de discuții. 

— Noi ce facem aici? Muncim pentru a ajunge în poziţia din 
care să putem îndrepta evoluția lucrurilor într-o direcţie 
favorabilă. Pentru noi înșine nu vrem nimic. Avem din toate mai 
mult decât suficient. Oricare din noi doi poate să se retragă fără 
probleme. Înţelegeți că suntem atât de avuti încât suspiciunea 
că am vrea să ne îmbogăţim nici nu poate exista. Şi ceea ce 
vom face noi va fi pe baza unor criterii absolut raţionale. Vom 
pune, în viitor, la dispoziţia lumii un model de computer, 
simularea cibernetică cea mai detaliată elaborată vreodată. Cu 
astea vom putea determina anticipat efectele fiecărei măsuri, 
luând în considerare efectele reciproce ale celorlalte măsuri. 
Vom putea să fundamentăm fără probleme orice decizie pe care 
o luăm. Și criteriul nostru unic va fi supraviețuirea omenirii, cea 
mai mare bunăstare pentru majoritatea oamenilor. McCaine 
stătea în faţa lui John, cu mâinile ridicate într-un gest implorator. 
Nu înțelegeți că orice gen de reprezentare a unui interes este 
dușmanul nostru? Oricare! Indiferent că este vorba despre un 
guvern, un sindicat, o asociaţie, o organizaţie de lobby - toate 
astea sunt structuri care urmăresc doar avantajul unui grup pe 
care îl reprezintă. Care vor nedreptatea! Inţelegeţi? Asta este 
scopul oricărei reprezentări a unui interes - a crea o nedreptate, 
a introduce un dezechilibru, și anume în favoarea interesului 
propriu! 

John se retrăsese involuntar un pas. A-l avea în fața lui pe 
McCaine în desfășurare echivala cu a sta în calea unei 


VP - 336 


locomotive de douăzeci de tone. Ceea ce spunea acesta - John 
trebuia să accepte în silă - suna neobișnuit, chiar ca o 
blasfemie, dar nu contrazicea o logică interioară. 

— Asta nu mi-am imaginat-o niciodată astfel, recunoscu el. 

McCaine îl străpungea cu privirea: 

— Da, asta îmi este clar. 

— Toată viața mea nu am scăpat niciodată dreptul de a-mi 
exprima votul. Firește, atâta timp cât am trăit la New York. Așa 
m-a sfătuit tot timpul bunicul meu. Că trebuie să-mi respect 
dreptul de a vota. Deoarece pentru el au murit mulţi, mulți 
oameni, pentru ca eu să pot vota. Atunci... 

— ... A fugit de Mussolini, știu. Și bunicul dumneavoastră are 
dreptate. Democraţia este o mare cucerire, o chestie minunată, 
ceea ce nu vreau să contest. Dar trebuie să ti-o permiti! 
McCaine trase adânc aer în piept, făcu un pas îndărăt și îl 
măsură cu privirea pe John de parcă ar fi vrut să verifice ce era 
și ce nu era în stare să priceapă, apoi continuă: Nu o să vă placă 
ce vă voi spune acum. 

— Nici cele spuse până acum nu mi-au plăcut în mod 
deosebit. 

— Nu eu sunt de vină. Așa este lumea. Când te ameninţă o 
primejdie, nu prea ai timp de palavre interminabile, pentru că 
dai colțul înainte de a lua o hotărâre. Ridică un deget și îl 
îndreptă către John: În situaţii excepţionale este nevoie de 
cineva care să preia comanda. Un conducător. Știţi de unde vine 
cuvântul „dictator”? Din latină. În vechea Romă, în situaţii de 
criză, se alegea pe timp limitat un șef ale cărui ordine erau 
ascultate de toţi. Acesta era dictatorul. În situaţii de pericol 
democraţia intră în pauză. Oricând, mereu. Studiaţi istoria fără 
idei preconcepute și veți vedea că am dreptate. 

John simţea cum îl cuprinde spaima. 

— Vreţi ca noi să devenim dictatori? 

McCaine râse zgomotos. 

— Dumneavoastră cum aţi denumi ceea ce am intenţionat tot 
timpul să facem? Doi oameni se pun în poziţia de a putea 
ordona restului lumii încotro să o ia. Ăsta a fost planul de la bun 
început, nu? 

— Nu aţi pronunţat niciodată cuvântul dictatură. 

— Dacă aș fi facut-o, v-aţi fi ridicat și ați fi plecat. 

— Firește. Și încă mai chibzuiesc dacă nu ar trebui să plec. 


VP - 337 


— Vă rog. Nu vă reține nimeni. Bilionul este al 
dumneavoastră, dar aveţi de îndeplinit o profeție. Inainte de a 
pleca, vă rog să îmi spuneţi cum vreţi să o îndepliniţi. Grozava 
dumneavoastră democraţie nu a reușit până acum o nimica 
toată cum ar fi oprirea producţiei de hidrocarburi clorofluorice, 
ca să nu mai vorbim despre alte măsuri cu adevărat eficiente. 
Vă rog să-mi spuneți ce vreţi să faceţi. Dacă aţi găsit o cale mai 
bună, spuneţi-mi-o! Eu tot o caut de un sfert de secol. 

Tot timpul John îl urmărise cu o groază crescândă și avea 
impresia că în orice moment i-ar putea ieși ochii din cap. Se 
simţea deodată ca și cum ar fi cântărit o tonă. 

— Asta nu este ușor, nu? Vreau să spun că nu am avut 
niciodată o imagine clară asupra vieții mele. Dar în mod cert nu 
am vrut niciodată să devin dictator! 

— John, spuse McCaine încet, aproape blând, noi nu-i 
disprețuim pe cei ca Saddam Hussein pentru că sunt dictatori. li 
disprețuim pentru că ei omoară oameni samavolnic. Asta este 
ceea ce îi face tirani. Noi, John, nu vom omori oameni, noi vom 
salva oameni. Noi deţinem un soi de putere pe care nimeni nu a 
deținut-o până acum, și noi suntem singurii care putem opri 
omenirea de la pieirea spre care se îndreaptă. 

John ridică privirea. Șovăia. În capul lui era un haos. 

— Știu că nu este ușor. Mie mi-au trebuit douăzeci și cinci de 
ani pentru a mă obișnui cu acest gând, și nu a fost ușor. 

— Firește că nu. 

Vocea lui răsuna ciudat, surd. 

Cheltuielile totale pentru asistenţa socială a bătrânilor, 
ajutoare sociale, stimularea muncii, asistenţa socială a 
minorilor,  alocaţii pentru copii, bani pentru educatie, 
indemnizaţii pentru chirii etc. În Germania, anual. 

— Și eu am votat totdeauna. Râse fără niciun chef și adăugă: 
În orice caz nu am votat pentru John Major. 

Își aduse aminte de cină. De respingerea cu care îl tratase 
prim-ministrul. 

— Cred că voi trece peste asta. 

— Așadar, mergem mai departe? 

— Da. 

— Trebuie să știu că mă sprijiniți, John. 

John oftă și simţi gustul respingător al trădării pe limbă. 

— Da, vă sprijin. 


VP - 338 


— Mulţumesc. 

Pauză. Liniște. Prin fereastra deschisă, se auzeau bătăile 
clopotelor de la Big Ben. 

— Și-acum ce facem? întrebă John. 

McCaine stătea pe marginea mesei bătând un ritm ușor, 
neliniștit cu degetele mâinii pe suprafața biroului. Privirea îi era 
îndreptată către depărtări nebănuite. Spuse: 

— Lupta a început. Deci, vom lupta. 

e 

În zilele următoare, din toată lumea au sosit la Londra pe 
calea aerului directori, șefi de consilii de administraţie și 
manageri. Sala de conferințe de la ultimul etaj al centralei 
Fontanelli Enterprises a devenit pentru prima dată 
neîncăpătoare, astfel că au trebuit să fie aduse scaune 
suplimentare. 

Bossul suprem al acestor directori, șefi de consilii de 
administraţie și manageri, John Salvatore Fontanelli, cel mai 
bogat om din lume și salvator desemnat al viitorului, a deschis 
lucrările cu o expunere scurtă, onctuoasă, despre ameninţarea 
condiţiilor de viaţă naturală și despre rolul central pe care 
protecţia mediului îl joacă în cadrul ţelurilor concernului. 
Expunerea a culminat cu fraza: 

— Vă rog să vă gândiţi că protecția mediului trebuie să poată 
fi realizată. Nu putem trăi din intenţii nobile. Vom putea asigura 
viitorul doar dacă vom combate radical orice risipă din costurile 
întreprinderii noastre. 

După aceea John s-a retras în biroul lui, lăsând detaliile în 
seama lui McCaine. El nu era încă un mare orator. Inainte de 
această scurtă expunere aproape că nu mai ieșise din WC din 
cauza tracului, în noaptea anterioară nu dormise mai deloc 
repetându-și discursul în stare de semiveghe, iar acum era atât 
de transpirat încât a trebuit să facă un duș și să-și schimbe 
complet hainele. Și când te gândești că râsese atunci când 
McCaine insistase ca fiecare birou să dispună de propria baie și 
propriul dressing! 

— Această expunere despre protecţia mediului mi se pare 
puţin cam ipocrită, îi mărturisi el lui McCaine, care intrase 
pentru un moment la el, ca să ia niște documente, foi 
transparente cu cifre și diagrame colorate. Părerea mea este că 
pur și simplu este vorba despre câștigarea de mai mulţi bani. 


VP - 339 


McCaine îl privi prost dispus. 

— Mă dezamăgiţi, John. Din partea ălora - arătă cu un gest 
disprețuitor către ușa după care așteptau cei convocați - nu mă 
aștept să înţeleagă cum se întrepătrund lucrurile. Dar din partea 
dumneavoastră este altceva. 

— Asta pare a fi soarta mea. Tot felul de oameni așteaptă din 
partea mea tot felul de lucruri, și eu nu le confirm niciodată 
așteptările. 

— Bine. Revenim la discurs. Suntem cel mai mare concern din 
lume, corect? Încă. Și trebuie să avem grijă să și rămânem. 
Ceea ce nu trebuie să se întâmple este formarea de centre de 
putere de aproximativ aceeași mărime. Pentru că atunci am fi 
ca la șah, în situaţie de pat, și nu s-ar mai reuși nimic din ceea 
ce trebuie făcut. McCaine strânsese foile, pe care le ţinea la 
nivelul pieptului lui John, de parcă ar fi vrut să-l spintece cu 
colțul teancului. Apoi continuă: Este așa de greu de înțeles? 
Gândiţi cu bătaie lungă, John! Viziunea cu bătaie lungă câștigă. 

McCaine se întorsese în sala de conferinţe, unde trecu cu 
privirea peste cei prezenți, care îl fixau ca niște iepurași speriaţi, 
potrivi microfonul și le spuse ceea ce avea să spună și în zilele 
următoare la alte adunări asemănătoare: 

— Domnii mei, de la dumneavoastră vreau doar trei lucruri. 
Mai întâi, rentabilitate. În al doilea rând, rentabilitate. Și în al 
treilea rând, rentabilitate. 

(J 

Una dintre puținele femei din rândul participanţilor la aceste 
manifestări sancţionatorii prezentate drept conferinţe era 
Gladys Vane, managerul de la Po/ytone Media, unul dintre 
concernele media rezultat din unirea mai multor case europene 
de discuri muzicale, având sediul la Bruxelles. În ultimele trei 
luni, două personalităţi artistice - o cântăreaţă pop din Israel și o 
orchestră englezească - fuseseră cedate la EMI £E/ectro/a, ceea 
ce făcuse ca beneficiile trimestriale să scadă în mod sensibil. lar 
robusta femeie cu părul fumuriu fusese nevoită să înghită 
chelfăneala corespunzătoare. 

întoarsă la Bruxelles, a convocat o adunare similară, pentru a 
prezenta cu aceleași cuvinte șefilor diverselor sectoare 
seriozitatea situaţiei. 

— Dar nu se poate fără o reconstrucţie, a obiectat șeful filialei 
din Spania. Trebuie să investim în artiști. Durează o vreme până 


VP - 340 


când un artist se impune pe piaţă și, dacă noi nu îi acordăm 
timpul respectiv, la un moment dat nu vom mai avea niciun 
artist. 

— Dacă lucrăm nerentabil, artiștii nu vor mai dispune de o 
firmă de discuri, a replicat Gladys Vane, ferm decisă să nu se 
lase a doua oară făcută de două parale de către necioplitul 
britanic. Deci, așa rămâne: ceea ce nu este rentabil va zbura. 

Managerii convocați și-au plecat capetele și au început să-și 
răsfoiască listele cu sârg. Șeful de la Cascata Records, o firmă 
de discuri din Milano, examina căzut pe gânduri cifrele 
vânzărilor CD-ului intitulat Wasted Future. 

[] 

— Trăim un regres, spuse McCaine. Nu este frumos, dar în 
viaţă se mai întâmplă. Regresele sunt inevitabile, și ele fac 
separarea între băieței și bărbați. 

John dădu doar din cap. Erau în drum spre aeroport, și 
limuzina lor blindată era blocată în circulaţia din seara unei zile 
libere. Dacă priveai în sensul de mers, ţi se părea că autobuzele 
roșii cu două niveluri și autocamioanele erau lipite unele de 
altele. Burniţa, iar de-a lungul drumului se unduiau umbrele de 
un cenușiu-antracit. 

— Tocmai acum trebuie să ne urmărim scopurile, altfel vom fi 
învinși de gherile. lar unul dintre ţelurile noastre cele mai 
apropiate este Fondul Monetar Internaţional. 

Acesta este avantajul de a avea un avion personal: nu trebuie 
să-ţi faci griji că ai putea pierde zborul. John cumpăni ceea ce 
tocmai spusese McCaine și se încruntă: 

— FMI? repetă el. Citise despre acesta. /nternational Monetary 
Fund, ca și ONU, era o instituţie supranaţională, care trebuia să 
asigure funcționarea sistemului financiar internațional, 
continuitatea schimburilor valutare şi aşa mai departe. 
Descrierea sunase cumplit de plictisitor. Și continuă: Asta 
trebuie să-mi explicați, ce are a face asta cu noi? 

— În acest moment, FMI are 180 de membri. Fiecare țară 
membră trebuie să plătească aşa-numita cotă, care este în 
funcție de bogăţia țării respective. Cota stabilește însă și dreptul 
la vot, adică cine plătește mai mult are și o putere de decizie 
mai mare. McCaine întinse degetul arătător și îl cuprinse cu 
cealaltă mână, ca și cum ar trebui să urmeze o enumerare. Asta 


VP - 341 


este primul punct care ni se potrivește: bogăţia înseamnă 
influență. Deschis, spus pe șleau, stabilit prin statut. 

— Mda... influenţă. Întrebarea este însă în ce scop. 

— Asta este punctul doi interesant pentru noi. FMI are acces 
la registrele financiare ale membrilor lui, poate cere guvernelor 
să prezinte limpede informații despre politica lor financiară și 
fiscală, dar nu poate da dispoziţii. In mod normal. Când o ţară 
primește însă credite de la FMI situaţia se schimbă. Aceste 
credite se acordă în condiţii stricte, a căror respectare este 
verificată foarte amănunţit. În niciun alt mod nu se poate 
exercita din exterior o influenţă atât de directă asupra politicii 
unei ţări. Ținând acum cuprins degetul arătător și degetul 
mijlociu, McCaine continuă: Înţelegeţi? Prin FMI putem evita ca 
țările în curs de dezvoltare să distrugă mediul, procedând la o 
industrializare sălbatică. 

John îl privi pe McCaine de parcă îl vedea pentru prima dată. 
Trebuia să recunoască, fără nicio urmă de invidie, că lui nu i-ar fi 
venit niciodată o asemenea idee. 

— Prin FMI, da, confirmă el. Dar cum vreţi să preluaţi influenţa 
asupra FMI? 

McCaine ridică din umeri: 

— Cu vorbe bune. Prin oferte de cooperare. Sau, ceea ce ar fi 
viziunea mea cea mai îndrăzneață, făcând din Fontanelli 
Enterprises primul membru al FMI care nu este o naţiune. 

Lui John i se tăie respiraţia. 

— Chiar că asta este o idee îndrăzneață! 

— De fapt, nu este chiar atât de îndrăzneață. În clipa de faţă, 
FMI dispune de contribuţii în valoare totală de vreo 190 de 
miliarde dolari, din care jumătate în valută neconvertibilă, deci 
bani inutilizabili. Pentru noi ar fi o nimica toată să contribuim cu 
mai mult decât contribuie SUA. 

Un moment, John încercă din nou acel simțământ de 
invincibilitate resimţit toată vara, simțământ mai plăcut decât 
sexul. Dar oriunde s-ar fi cuibărit acest simțământ, se părea că 
acesta găsea o scurgere, deoarece invincibilitatea aluneca, 
lăsând în urma ei doar o vagă indispoziţie. 

— Nu cred că ei ne vor accepta. 

McCaine privea pe fereastră. 

— Este doar o problemă de timp, zise acesta. Era naţiunilor a 
trecut. O vreme, oamenii vor mai ţine la ea tot așa cum ţine 


VP - 342 


bunica la serviciul de ceai niciodată folosit, deoarece nu poate fi 
spălat la mașină, dar una dintre generaţiile viitoare nu va mai 
înțelege la ce ar mai fi bună o naţiune. Arătă afară către o 
librărie ce expunea albume cu Jocurile Olimpice de la Atlanta 
încheiate nu demult și adăugă: Veţi trăi acel moment, credeți- 
mă! Într-o zi atleţii nu vor mai concura la Jocurile Olimpice în 
numele unei națiuni, ci în numele unui concern. 
e 

— Nu am putea crea un premiu? cugetă cu voce tare John 
într-o seară, când se aflau deasupra Pacificului. Ceva cam ca 
premiul Nobel, dar pentru protecţia mediului? 

McCaine, care ca totdeauna în timpul zborului studia 
documente, însemnări personale și proiecte de contract pline de 
observaţii sau dicta scrisori, ridică privirea: 

— Un premiu Fontanelli? 

— Nu neapărat. Dar îmi imaginez un premiu anual pentru 
oamenii care au realizat ceva în sensul profeţiei. Mă gândesc că 
ar reprezenta un imbold. Ar stimula gândirea. Și ar prinde bine 
imaginii noastre. 

McCaine lovea ușor bărbia cu capătul pixului: 

— Vreti să înfiinţaţi un asemenea premiu? 

Sublinierea din întrebare i se păru ciudată lui John. 

— Da, spuse acesta. 

— Atunci faceţi-o! 

— Eu? John îl privi cu neîncredere. Nu am idee cum se face 
așa ceva. 

Cu o mină gânditoare McCaine lăsă jos pixul. 

— Nu este nevoie să aveţi idee despre cum se face ceva. Vă 
amintiţi ce v-am spus la prima noastră întâlnire? Banul rezolvă 
totul, banul înlocuiește totul, banul poate orice. Trebuie doar să 
știți ce vreţi. În privinţa lui cum, alţii trebuie să își pună mintea 
la contribuție. 

— Și, de exemplu, cine? 

— Sunati compartimentul organizare, chemaţi pe cineva în 
biroul dumneavoastră și îi spuneți ce vreţi. Foarte simplu. lar cel 
chemat face ceva pentru care în fond este plătit. McCaine zâmbi 
și adăugă: De fapt, consider că ideea dumneavoastră este 
excelentă. 


VP - 343 


Unul dintre proiectele de raţionalizare, respectiv firma 
HUGEMOVER, odată de faimă mondială în domeniul mașinilor 
pentru construcţii, a avut un rezultat neașteptat: sindicatul a 
decis intrarea în grevă. 

— Alo, Jim, zise McCaine când începu videoconferinţa, am 
auzit niște lucruri pe care nu vrem să le credem. 

John stătea undeva în afara câmpului de vizare al camerei 
video, așa cum îl sfătuise McCaine. 

— Probabil va fi ceva urât, spusese acesta. 

Jim Straus, președintele consiliului de administraţie, era un 
bărbat cu tenul roz ca al unui bebeluș proaspăt îmbăiat. Pe 
ecranul monitorului privirea lui avea în ea ceva provocator. 
Donald Rash, adjunctul lui, stătea lângă el și părea că voia să 
testeze dacă putea să rupă în mâini pixul său cu bilă. 

— Well, aş minţi dacă aș afirma că nu îi înţeleg pe băieţi, 
explică Straus. Micșorarea salariilor cu douăzeci de procente, 
mărirea timpului de lucru cu două ore, totul fără negocieri, chiar 
și dumneavoastră aţi intra în grevă, Malcolm! 

— Nu intră în discuţie ce aș face ori ce nu aș face eu. 
Problema este ce vei face dumneata, Jim. 

— Well, cred că vom negocia. 

— Tocmai asta nu voiam să aud. Salariile voastre sunt 
utopice, comparaţi-le cu cele de pe piața muncii, iar timpul 
vostru de muncă ar putea induce cuiva ideea că HUGEMOVER ar 
fi un parc de distracții. 

— Malcolm, amintiţi-vă că încă de la început eu am ridicat 
obiecţii. Modificările sunt prea mari și vin prea rapid. V-am spus 
asta. 

John îl văzu pe McCaine mișcându-și maxilarele de parcă ar fi 
mestecat gumă. 

— Ar fi trebuit să cauţi într-un lexicon bun ce înseamnă 
„îndeplinirea unei profeții”. Nu veţi negocia. 

— Nu vom putea face altceva. Bunele relaţii cu sindicatul sunt 
o tradiţie la HUGEMOVER. 

McCaine înclină capul și își masă cu sârg rădăcina nasului. 
Interveni o pauză care devenea tot mai apăsătoare pe măsură 
ce se prelungea. În cele din urmă, cel care o întrerupse fu 
McCaine: 


VP - 344 


— Și așa eram indispus, și acum mai utilizezi și acest cuvânt 
care îmi provoacă alergie, tradiție. Astăzi nu este ziua ta bună, 
Jim. Ești concediat. 

— Poftim? 

Imaginea oferită de Straus putea ilustra cât se poate de bine 
noţiunea de „stupefiat”. 

— Donald, se adresă McCaine adjunctului lui Straus, spune-mi 
dacă dumneata vei face treaba mai bine. 

Masivul bărbat dădu gata pixul. 

— Hm... mister McCaine, sir... 

— Donald, la o întrebare simplă vreau un răspuns simplu. Vei 
face treaba mai bine? Da ori nu! 

— Hm... Rash lăsă să cadă peste hârtii resturile pixului și 
aruncă o privire nesigură fostului său șef, care încă se mai 
străduia să-și revină. Apoi păru că pricepe ce era în joc. Crescu 
în înălţime cu doi centimetri când îl privi pe McCaine și zise: Da, 
mister McCaine! 

— Ce vei face, Donald? 

— Nu voi negocia. Să facă grevă. Vom depăși momentul. 

— Eşti omul meu, Donald! Vei primi cât mai repede posibil 
decizia de promovare. Aveţi grijă ca mister Straus să-și 
primească și dânsul decizia. 

Cu aceste cuvinte McCaine încheie discuţia. Un moment 
continuă să privească ecranul întunecat, apoi își îndreptă 
privirea spre John: 

— Găsiți asta brutal? 

— Da, răspunse John. 

McCaine dădu cu seriozitate din cap: 

— Uneori nu merge altfel. Acum trebuie să dăm dovadă de 
hotărâre. 

e 

Time Magazine a publicat un lung reportaj despre conflictul de 
muncă de la HUGEMOVER sub un titlu aplicat pe un afiș al unui 
vechi film cu Terence Hill şi Bud Spencer, doar că figurile celor 
doi erau înlocuite cu cele ale lui John Fontanelli și Malcolm 
McCaine. Titlul suna astfel: „Mâna stângă și mâna dreaptă a 
diavolului.” Articolul era necruţător, califica drept „ipocrit” 
angajamentul lui John pentru mediu și denumea „brigandaj” 
practica comercială a lui McCaine. 


VP - 345 


În timp ce citea, John simţea cum i se înroșeau urechile și îl 
treceau sudorile. Il mira calmul și nonșalanţa cu care McCaine 
frunzărea ziarul. 

— Incep să mă plictisească lucrurile astea, zise el în cele din 
urmă. Oricum din plan făcea parte cumpărarea concernelor 
media - ziare, televiziuni și așa mai departe. Împături ziarul, îl 
aruncă cu dispreţ și adăugă: Este timpul să începem și asta. 

e 

Se apropia Crăciunul. Tot mai des deasupra Tamisei atârna 
ceața, se răspândea peste oraș, transforma ca prin farmec 
clădirile înalte în burguri fantomatice, și iluminatul stradal în 
felinare ale elfilor. 

In magazinele cu cadouri de Crăciun cele mai căutate articole 
erau cele imprimate cu ful lui Fontanelli. Oamenii cumpărau 
șepci, cești cu farfurioare, brelocuri pentru chei, șaluri, mape 
pentru documente și mai ales cămăși, totul alb cu excepţia 
literei de un roșu-închis bătând spre violet. Doar drepturile 
pentru licenţa logoului însumau sute de milioane - incredibil, dar 
adevărat. 

Pe 15 decembrie, Boeing și McDonell-Douglas au fuzionat și 
au devenit cel mai mare constructor de avioane din lume. 
Comentariile din presa economică făceau tot mai des referire în 
acest context la rapida creștere a sferei de influenţă a 
concernului Fontanelli și prevedeau aproape unanim numeroase 
alte fuziuni în viitorii ani. 

e 

Situaţia de la HUGEMOVER s-a împotmolit. Sindicatul era în 
grevă, conducerea firmei respingea negocierile. De Crăciun și de 
Anul Nou reducerea producţiei era nu doar o consolare, ci, 
având în vedere lipsa de comenzi, era chiar bine-venită, dar 
după Anul Nou s-au primit noi comenzi și s-au încheiat contracte 
ce nu puteau fi duse la îndeplinire cu forța de muncă neafiliată 
la sindicat. 

— Dreptul muncii interzice concedierea greviștilor și în SUA, 
explică Donald Rash. Cumpărăm cât mai mult posibil de la 
filialele noastre din străinătate și reorganizăm în prezent fiecare 
săptămână mai mult decât o făceam într-un an, dar limitele 
posibilului sunt previzibile. La excavatoare deja le-am atins. 

McCaine își ţinea mâinile în faţa gurii, de parcă s-ar fi rugat. 

— Ce intenţionaţi să faceţi? 


VP - 346 


— Să angajăm noi oameni, răspunse șeful de la HUGEMOVER. 
Dreptul muncii nu interzice recrutarea de spărgători de grevă. 
Suntem în recesiune și alte firme fac raţionalizări, iar de peste 
ocean vin oameni buni, care lucrează pe bani puţini. Și, în plus, 
între timp, am simplificat atât de mult multe procese de 
producţie încât nu avem nevoie neapărat de muncitori 
specialiști. Mai înainte asta era problema cu grevele, dar între 
timp nu mai este o problemă să găsești oameni noi. 

— Asta o știe și sindicatul, nu? întrebă McCaine. 

— Hm... da, cred că da. Rash îl cercetă cu privirea pe 
McCaine, care rămăsese impasibil. Da, poate că ar fi suficient ca 
mai întâi să îi ameninţ cu asta. 

— Merită încercat. 

Două zile mai târziu, greviștii au revenit la muncă, cu un 
salariu mai mic cu douăzeci de procente și cu o săptămână de 
lucru mai lungă cu două ore. 

— Ei, vezi? a fost comentariul lui McCaine și pentru prima 
dată după mult timp pe fața lui apăru ceva asemănător unui 
zâmbet. 

e 

John fu trezit de telefonul aflat lângă pat. Sări ca ars și privi 
afurisitul obiect cu certitudinea că nu acesta sunase. Era ora 
două și jumătate noaptea. Desigur că visase. 

Telefonul sună din nou. Nu era semn bun. Un telefon care 
sună noaptea la ora două și jumătate nu o face pentru a-ţi da o 
veste bună. A ridicat receptorul brusc. 

— Alo? 

— Ticălos nenorocit... 

Era o voce de femeie, cu ecou pe fond, de parcă ar vorbi 
dintr-un canal de scurgere. Vorbea în italiană. 

— Poftim? 

— Am zis că ești un ticălos blestemat. 

Părea să fie beată. 

John își trecu mâna peste faţă, ca și cum gestul i-ar fi putut 
pune în funcțiune creierul. 

— Nu am nicio îndoială, spuse el, dar v-aș ruga să îmi spuneți 
cine sunteți. 

— Porco Dio... Urmă o pauză lungă, în timpul căreia se auzea 
doar respiraţia grea. Că doar nu m-ai uitat? Spune-mi că nu m-ai 
uitat deja! 


VP - 347 


Femeia începu să plângă încet, înăbușit. 

John se chinuia să-și amintească, dar nu putea pentru nimic în 
lume să-și dea seama cui aparținea vocea. 

— Îmi pare rău..., rosti el ezitant. 

— Îţi pare rău? Da, ar și trebui. Ar trebui să-ţi pară rău. Pentru 
că tu ești vinovat de toate. Un suspin sacadat, care trezi în John 
vagi amintiri. Ești vinovat de toate, ai auzit? Doar tu. Tu ești 
vinovat că Marvin se află la închisoare. Și pe mine m-ai putea 
aduna cândva de pe stradă. Sper că și de asta are să-ţi pară rău, 
ticălosule! 

Receptorul fu pus în furcă cu un zgomot îndelungat, de parcă 
femeia ar fi avut probleme să nimerească furca aparatului. 

John rămase cu receptorul în mână, cu inima bătându-i tare în 
piept, privind pierdut în gol. Constantina. Asta putea fi doar 
Constantina. Doamne! Și el nici măcar nu o recunoscuse. 

Marvin era la închisoare? Asta nu părea spusă la beţie. Formă 
numărul serviciului de siguranță. Răspunse Marco, surprinzător 
de vioi pentru acea oră din noapte. John îi relată ce se 
întâmplase. 

— Îmi pare rău, mister Fontanelli. Nu pot să-mi explic cum a 
ajuns apelul la dumneavoastră. De fapt, numărul 
dumneavoastră de telefon este mai secret decât toate 
numerele. 

— Îl are de la Marvin. El este un şarlatan în chestii de-astea. 
Dar nu din cauza asta sun. 

Și îi explică de ce suna. Puse pe el un halat și începu să se 
plimbe prin toată casa plină de ecouri până când telefonul sună 
din nou. 

— Este adevărat, spuse Marco. Un anume Marvin Copeland a 
fost arestat în Brindisi. Este acuzat de comerț cu droguri. 


VP - 348 


28. 


Două scaune. Acesta era întreg mobilierul din încăperea 
pătrată, înaltă, care puţea a urină și a mucegai. Ușa prin care 
fusese introdus Marvin avea un vizor zăbrelit și ferecături 
masive noi. Acestea păreau a fi singurele lucruri provenite din 
acest secol. 

lar acolo se afla Marvin Copeland, descurajat și debusolat, 
incapabil să șadă drept pe scaunul lui. Părea că dormise 
săptămâni la rând în lucrurile pe care le purta și nu doar cele 
câteva zile de când era reținut. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă John. 

Marvin ridică din umeri și se strâmbă. În cele din urmă zise: 

— Ei, da. Ce trebuia să se întâmple. M-au ajuns. 

— Comerţ cu droguri? Este adevărat? 

— Ah, fuck! Firma mea de discuri m-a aruncat în stradă de azi 
pe mâine. Pretinzând că nu mi-au vândut albumul. De fapt, nu i- 
au făcut o publicitate rezonabilă, cum altfel să te afirmi faţă de 
un Michael Jackson sau Aerosmith? Cum stătea gârbovit și cu 
ochii în podea, Marvin ridică privirea spre John uitându-se la el 
de jos în sus și adăugă: Ce spun eu firma mea de discuri! Intre 
timp ea a devenit firma ta. Așa cum între timp jumătate de 
planetă a intrat în stăpânirea ta. 

— Marvin, tu aveai o sută de mii de dolari. Eu mi-am procurat 
datele de la Cascata Records. Ei ţi-au plătit un avans de trei sute 
de mii de dolari. Într-un an și jumătate ai risipit o jumătate de 
milion de dolari. 

— Tocmai tu vorbeşti, cu jumbo-jet-ul tău! 

— Nu este un jumbo-jet. 

— Da, shit, tot atâta costă. Ca rock-star eu trebuie să conduc 
o mașină corespunzătoare, îmi trebuie ţoale și așa mai 
departe... Nici nu-ţi închipui cât costă toate astea. 

— Vrei să spui că nici nu îmi închipui cât costă cocaina. Aici ai 
dreptate. 

— Băiete, băiete... ar trebui să te auzi vorbind. Ți-am zis eu că 
banii te vor schimba. Ți-am zis! 


VP - 349 


— Marvin, cocaină! Asta este altceva decât ţigările tale cu 
haşiş de odinioară. Și pe-atunci refuzai fără discuţie să 
comercializezi așa ceva. 

Marvin se îndreptă atât de brusc încât păru că voia să rupă 
speteaza scaunului și rămase cu capul dat pe spate, cu ochii 
închiși. Era palid, părea înfometat. Rămase astfel un timp. Prin 
fereastra zăbrelită situată sus, aproape de tavan, cădea pe el 
lumina palidă și se auzea larma străzii, unde cineva întorcea 
zgomotos o mașină, se auzeau claxoane și motociclete. 

— Este cometa, zise Marvin în cele din urmă redeschizând 
ochii. 

— Cometa? 

— Hale-Bopp. Cometa. Să nu-mi spui acum că nu ai văzut-o. 
Este mare, pe cer. Trase cu zgomot aer printre dinţi și continuă: 
Cometele sunt aducătoare de nenorociri. Asta se știe din 
vechime. lar un artist ca mine simte asta. Artistul este sensibil la 
așa ceva, știi? OK, cocaina te duce într-o altă dimensiune, dar și 
fără asta... Clătină de mai multe ori din cap dus pe gânduri. Apoi 
îl privi din nou pe John și-l întrebă: Mă poţi scoate de-aici? 

John studie chipul lui Marvin, expresia ochilor acestuia. Pentru 
un moment i se păru că citește în ei un fel de viclenie, dar 
imediat aceștia oglindiră doar nevoia de ajutor, milogeala, de 
parcă doar ultimele rămășițe de mândrie îl reţineau să-i 
cerșească în genunchi salvarea din această închisoare. 

— De fapt pentru asta am venit, spuse John și se întrebă dacă 
într-adevăr îi făcea o plăcere lui Marvin. Ei spun că poţi fi 
eliberat pe cauţiune. Dar nu poţi părăsi orașul și așa mai 
departe. Trase adânc aer în piept și adăugă cu un gust amar în 
gură: Dar nu voi fi ruinat în cazul în care o vei face. Dacă 
înţelegi ce vreau să spun cu asta. 

Marvin îl privi de parcă nu ar fi înţeles nicio vorbă, apoi dădu 
afirmativ din cap: 

— Pe undeva mai ești încă un prieten. În ciuda banilor. 

e 

McCaine era not amused când John reveni la Londra. 

— Prietenul tău ori cum îl consideri tu este prototipul perfect 
al perdantului. Niciodată nu a realizat ceva și niciodată nu va 
realiza ceva. Uită-l, John! Cât mai repede posibil. Evită orice 
contact cu el. Rataţii sunt periculoși pentru oamenii cu țeluri 
înalte, crede-mă! Poţi fi cel mai capabil om de pe acest pământ 


VP - 350 


binecuvântat de Dumnezeu; dar, dacă te încurci cu rataţii, nu 
vei realiza nimic. Ei te trag la fund. Îți zădărnicesc planurile, în 
momentele decisive îţi fac dificultăţi, îţi otrăvesc viaţa într-o mie 
și una de modalităţi, ca o boală molipsitoare. Și nici nu sunt 
măcar sigur dacă nu cumva ei chiar sunt așa ceva. 

John era obosit și și-ar fi dorit ca de la aeroport să meargă 
direct acasă. Nu avea niciun chef de dispute. 

— Vorbești despre el ca și cum ar fi un șobolan ori ceva 
asemănător. 

— Cum ai califica ceea ce i-a făcut el acestei Constantina? 
McCaine, cu brațele încrucișate, se înălța ca o stâncă în fața 
panoramei nocturne a Londrei. Marco a fost atât de amabil să 
îmi explice amănuntele. 

— Constantina Volpe este o femeie matură și este 
răspunzătoare pentru ea însăși, declară enervat John. lar Marvin 
m-a ajutat în câteva momente grele pentru mine. Îi eram dator. 

— li erai dator? Ah, da. Și când vei înceta a-i mai fi dator cu 
ceva? 

— Habar n-am. La asta nu se gândise niciodată. De fapt, nu se 
putea merge așa la nesfârșit, dacă se gândea mai bine. Ei, da, 
apreciez că acum suntem oricum chit. 

McCaine scoase un sunet ca un grohăit. 

— Bineînţeles că pleci de la premisa că prin acţiunea ta i-ai 
făcut un hatăr. 

— L-am scos din închisoare. 

— Și mai departe? La asta te-ai gândit? l-ai plătit cauţiunea, el 
este liber și poate să plece? 

— Cam așa ceva. 

— Chiar crezi că mintea lui înceţoșată de droguri este în stare 
să evite controalele de la graniţă și să scape de urmărirea prin 
Interpol? Nu fi stupid. 

— Eu îl cred priceput în astfel de treburi, îl contrazise iritat 
John. 

McCaine bătu un moment darabana cu degetele pe marginea 
biroului lui John, apoi zise: 

— Cum vrei. De fapt, voiam numai să te rog ceva: dacă vei 
mai avea cândva vreo problemă de acest gen, te rog să apelezi 
la mine. De acord? 

— Ce înţelegi prin „problemă de acest gen”? 


VP - 351 


— Înţelegi ce vreau să spun. McCaine se opri în ușă, cu mâna 
pe clanță, și adăugă: Nu o face în secret. Cu astfel de probleme 
vino la mine. Mă ocup eu de ele. 

e 

John  însărcinase cu realizarea proiectului fundaţiei un 
manager, Lionel Hillman, un bărbat dinamic, cu zulufi ruginii, cu 
peri de asemenea ruginii care îi răzbăteau din nări, de pe care 
nu îţi puteai desprinde privirea când vorbeai cu el. 

Hillman se dedicase proiectului cu toată energia, părând una 
cu el. De la el a provenit propunerea ca premiul să fie denumit 
Găa, după Geea, zeița antică mamă a cerului și a titanilor, izvor 
al visurilor, protectoare a plantelor și copiilor. John, căruia toate 
aceste semnificaţii îi erau necunoscute, acceptase entuziasmat. 
Hillman alcătuise apoi un juriu format din cinci cunoscuţi biologi, 
ecologiști și susținători ai naturii, fiecare provenind din altă zonă 
a planetei, concepuse un statut și un model al fundaţiei după 
exemplul premiului Nobel, comandase unui artist un trofeu al 
premiului, la a cărui vedere toţi dăduseră din cap aprobator, și, 
în cele din urmă, iniţiase o campanie publicitară menită ca prin 
existența și importanţa premiului Gäa să înflăcăreze fiecare 
locuitor al lumii până la acordarea lui pentru prima dată în 
noiembrie 1997, în ultima sâmbătă a lunii. Momentul - cu două 
săptămâni înaintea acordării premiului Nobel - fusese ales 
împreună cu locul acordării premiului Găa, Copenhaga, tocmai 
pentru a intra în conștiința opiniei publice ca fiind în această 
sferă ilustră. 

El l-a invitat pe John să participe la realizarea fotografiilor 
destinate afișelor pentru inaugurare. Pentru mama Pământului 
poza nimeni alta decât Patricia deBeers, cel mai scump model 
din lume, desemnată în unanimitate drept cea mai frumoasă 
femeie a secolului. Și, slavă Domnului, era frumoasă de îţi tăia 
respiraţia. Timid, John a rămas în umbra a ceea ce părea a fi un 
gen de paravan mare și alb, de unde a urmărit cum fotograful 
dădea indicaţii, cum o mamă a Pământului acoperită doar cu 
niște voaluri se tolănea, se întindea și se răsucea și cum clipeau 
blițurile aparatelor de fotografiat. Dacă nici așa ceva nu 
însuflețea dorința oamenilor să militeze pentru susținerea 
naturii, atunci nu mai știa ce altceva ar fi putut face asta. 

— Pauză! strigă fotograful. 


VP - 352 


Acesta împărţi niște indicaţii asistenţilor referitoare la 
decoruri și, privind în jur, îl descoperi pe John. 

— Oh, mister Fontanelli! Se apropie de el și îi strânse mâna. 
Era mai în vârstă decât părea de la distanță, un bărbat suplu, cu 
șuvițe de păr blond-deschis și cu pete datorate vârstei apărute 
pe faţă. Se prezentă: Curtis. Howard Curtis. Lionel a anunţat că 
veţi trece probabil pe-aici. Bine aţi venit! Cum vă place? 

John dădu ezitant din cap. Da, era impresionat. 

— O femeie de excepţie, nu? Cu adevărat minunată. 
Profesionistă desăvârșită, știe perfect ce efect are, deţine tot 
controlul. O adevărată profesionistă. 

John privi în culise. Patricia deBeers stătea dreaptă pe un 
scaun înalt fără spătar, lepădase voalurile și o grimeură durdulie 
îi tampona sânii cu ceva, probabil un make-up. Priveliștea îl 
făcea a urmări cu greu cuvintele fotografului. 

— Știţi ceva...? Bărbatul despre care Hillman spusese că ar fi 
cel mai bun fotograf portretist din lume făcu un pas înapoi și îl 
privi pe John cu ochii mijiţi. O întrebare, mister Fontanelli. 
Sunteţi dispus să încercaţi ceva? 

— Să nu-mi spuneți că vreţi să mă fotografiați. 

— Neapărat. 

— Nu. 

— Nu accept niciun nu, mister Fontanelli. 

— În niciun caz. 

— Din dragoste pentru fundaţie. 

— Tocmai de aceea. Nu vreau să fac de râs premiul înainte de 
a fi acordat prima dată. 

Cu un oftat profund Curtis mai făcu un pas înapoi și își frecă 
bărbia fără a-și desprinde o clipă privirea de pe John. 

— Am o propunere, spuse fotograful. 

— Nu, răspunse John și dădu să plece. 

— Vă fotografiez împreună cu miss deBeers și cu premiul. lar 
dumneavoastră decideți judecând apoi fotografiile. Vă rog! 
Curtis ridică mâna înainte ca John să fi putut să spună ceva: O 
faceţi pentru mine. Sunt dator asta pentru renumele meu ca 
fotograf. 

— Și cu fotografiile în mână mă prelucraţi până când accept. 

— Pe cuvânt de onoare, nu! Putem stabili asta în scris ori cu 
martori, cum doriţi dumneavoastră. Dacă veţi spune „nu”, „nu” 


VP - 353 


rămâne. Curtis zâmbi șmecherește și adăugă: Dar nu veţi spune 
„Nu”. 
e 

La câteva zile după fotoshooting - el îi înmânase trofeul zeiței 
„în mâini sigure”, străduindu-se să nu se holbeze la sânii 
acesteia, și urmase un nesfârșit șir de clicuri și de bliţuri - a 
găsit ziarul la micul dejun astfel împăturit încât să fie deschis la 
o știre de pe una dintre ultimele pagini. Cineva, John nu avea 
idee cine, o subliniase în plus cu roșu. Titlul suna astfel: 
„Acuzaţii neîntemeiate aduse rock-starului american”. In text se 
spunea că acuzaţiile aduse lui Marvin fuseseră retrase. 
Suspiciunile iniţiale se dovediseră a fi lipsite de temei. 

— Nu fi naiv, John, spuse McCaine când John intră în biroul lui 
și îi arătă știrea. Prietenul tău este vinovat ca luda. A trebuit să 
mituiesc cinci funcţionari ai poliţiei și doi judecători ca problema 
să fie închisă. 

John îl privi uluit: 

— Poftim? l-ai mituit? 

— Am zis că mă ocup eu, nu? 

— Da, dar mituirea...? 

John se simţi groaznic de provincial. 

McCaine își împreună răbdător palmele pe abdomen: 

— John, doar nu crezi că am fi putut împiedica apariţia unor 
titluri-bombă cum ar fi „Cel mai bogat om din lume cumpără un 
dealer de droguri?” Nu am fi putut face asta cu toți banii din 
lume. Și cum ti-ar fi plăcut asta? 

— Nu știu. În orice caz nu-mi place că acum cumpărăm 
oameni de parcă am fi mafioţi. 

— Nimeni nu susține asta. McCaine îl privi direct în ochi cu o 
intensitate care îl înspăimântă pe John. Un moment domni o 
liniște de parcă prin încăpere tocmai trecea un înger. In cele din 
urmă, McCaine vorbi din nou, dar de data asta atât de încet, de 
parcă îngerul s-ar mai fi aflat încă într-un colţ: Este în regulă că 
nu îţi place. Nici mie nu îmi place. Dar, dacă va trebui, voi mitui, 
voi minţi sau voi înșela, voi face orice va fi necesar pentru a 
împlini profeția. Poţi înţelege asta? Acestei misiuni i-am închinat 
viaţa mea. Pentru asta mi-aş da sufletul, John. Și o spun cât se 
poate de serios. Mi-aș da sufletul. 

John îl privi pe bărbatul care stătea în spatele biroului plin cu 
telefoane și monitoare, într-un costum Savile-Row croit pentru a 


VP - 354 


emana putere și importanţă. Totuși, tot ceea ce emana în 
această clipă McCaine era devotament, un devotament care 
depășea orice măsură omenească. Preţ de o bătaie a inimii 
acesta păru mai mult un călugăr decât orice altceva. 

John își drese glasul și privi mâna sa care ţinea ziarul 
mototolit. 

— Da, spuse el, ceea ce i se păru un răspuns deplorabil. Dar 
în capul lui era doar un gol și ceea ce putu să mai adauge fu 
doar: Mulţumesc. 

Plecă evitând să îl mai privească pe McCaine. 

e 

Malcolm McCaine chiar părea a fi un fel de călugăr. Dar în 
seara acestei zile aglomerate ca oricare altă zi până în ultimul 
minut cu o muncă fără odihnă și cu decizii ce puneau în mișcare 
mii de oameni și milioane de dolari, el decise că era din nou 
momentul să facă o excepţie. 

Işi îndreptă spatele și umerii și aruncă o privire fugară asupra 
ceasurilor de pe peretele din faţa lui, care indicau ora exactă în 
cele mai importante orașe din lume. Apoi așeză mapele cu 
probleme curente pe diferite teancuri aflate pe biroul lui cu 
aspect haotic, își puse haina, luă casetele din diferitele 
dictafoane și când părăsi biroul stinse lumina. 

Secretarele plecaseră toate de mult. Le distribui casetele pe 
birourile fiecăreia și se duse la liftul care cobora direct în garaj. 

In deceniile care trecuseră nu dispusese nici de timp și nu îi 
mai rămăsese nici energia care conform concepţiei lui îi erau 
necesare pentru o relaţie adevărată, și de aceea căutase 
alternative pentru a-și satisface cel puţin necesităţile trupești de 
bază. Una dintre aceste alternative o reprezenta stabilimentul 
spre care coti după o clipă de gândire. Datorită igienei 
excepţionale și discreţiei absolute acesta era frecventat de un 
cerc exclusivist de clienţi, care își permiteau și să plătească un 
tarif tot atât de exclusivist. 

II întâmpină șefa casei, o femeie de aproximativ patruzeci și 
cinci de ani, îmbrăcată cu gust, care s-ar fi putut prezenta 
oricând și ca șefa unei agenţii de marketing telefonic. Ea nu 
pronunţa niciodată numele clienților, dar își amintea toate 
chipurile lor. 

— Avem multe fete noi, spuse ea, femei frumoase și tinere din 
Asia și din Africa... 


VP - 355 


— Da, da. 

De fapt, McCaine nu prea înțelegea ce voia ea să spună. El 
trăise în atât de multe țări, crescuse împreună cu atâția oameni 
de naţionalităţi și culori diferite ale pielii, încât rasismul îi era 
complet străin. Așa că nu remarcă nuanţa rasistă a acestei 
afirmații. 

El căuta altceva. Trecu încet în revistă fetele, de foarte 
aproape, privindu-le cercetător în față. Vedea figuri indiferente, 
fețe tâmpe, fețe avide de bani, când și când câte o urmă de 
amabilitate. Știa că nu era un bărbat atractiv, era prea înalt, 
prea greoi, prea brutal. Trecu de la una la alta, până când în 
privirea uneia descoperi ceva ce parcă spunea: „Nu pe mine! 
Sper să nu mă ia pe mine!” 

— Tu! zise el înregistrând satisfăcut respiraţia ei speriată. 

Fata era suplă, nu avea ceva deosebit, părul îi era de lungime 
medie, comun, de un maroniu murdar. li făcea plăcere să urce 
scările în spatele ei, să îi vadă împotrivirea din pași. Il stimula să 
știe că ea îl detesta și că totuși își va desface picioarele pentru 
el, pentru că el avea bani. 

e 

Începutul lunii mai a anului 1997. Britanicii au votat prin 
partidul laburist al lui Tony Blair un nou guvern, și charismaticul 
nou prime minister a promis să îmbunătăţească totul. In timp ce 
urmărea reportajele de la TV, John se gândea dacă ar avea sens 
să îl invite și pe Blair cândva. Cel puţin acesta părea mai 
simpatic decât predecesorul său. 

Între timp fotografiile făcute de Curtis cu John Fontanelli și 
Patricia deBeers au fost gata și, așa cum prevăzuse fotograful, 
John fusese plăcut surprins. După câteva ezitări și câteva 
tatonări cu McCaine, își dădu acordul pentru utilizarea acestor 
fotografii în campania publicitară planificată. 

HUGEMOVER făcea din nou probleme. Cu greve manifestate 
prin munca intenționat încetinită, dar în cadru reglementar 
sindicatul încerca să pună beţe-n roate și să oblige la negocieri. 
Donald Rash se părea că acționa cam aiurea, după cum le 
zugrăvea situaţia pe ecranul monitorului. 

Chipul lui McCaine era ameninţător. 

— Sindicatul are desigur în întreprindere personaje-cheie, 
funcţionari, instigatori. Știi cine sunt ăștia? 

— Da, sigur. 


VP - 356 


— Dă-i afară! 

Corpolentul american făcu ochii mari: 

— Dar... asta este ilegal! 

— Dă-i totuși afară. 

— Și pe urmă? Muncitorii vor intra în grevă. Și în acest caz nu 
am voie să sparg greva aducând forță de muncă din afară. 

— Atunci trimite-i în hale pe birocraţii din birouri, spuse 
McCaine. Inginerii, managementul. Du-te jos personal și 
montează lamele excavatoarelor. Luă în mână o foaie cu cifre 
privind structura personalului de la HUGEMOVER și continuă: Ai 
cinci mii de muncitori cu program redus, pe care îi poţi aduce 
fără să încalci legea. Le spui: Cine vrea să își păstreze slujba 
trebuie să muncească pe brânci. 

— Dar asta este... Rash se opri, își mușcă buzele și dădu din 
cap: OK. 

McCaine lăsă un moment de tăcere caustic ca un acid, apoi 
spuse: _ 

— Aici avem de-a face cu un precedent. Vom răzbate. Inţelegi 
asta, Donald? 

Chipul lui Donald Rash trăda că înţelesese. 

— Da, mister McCaine. 

În următoarea zi, a apărut în ziare că HUGEMOVER i-a 
concediat pe toţi activiștii sindicatului. În ziua următoare, s-a 
redeclanșat greva, greviștii fiind siguri de victorie, deoarece 
concedierile nu erau legale. A fost un motiv de veselie generală 
apariţia personalului de la aprovizionare în salopete albastre, a 
celor de la compartimentul personal cu chei grele pentru 
şuruburi și a secretarelor care manevrau stivuitoarele. 

e 

Singuraticul proiector de la capătul uriaşei mese de conferințe 
trimitea pe perete un trapez luminos spălăcit. Întunericul se 
retrăsese în cele mai îndepărtate colţuri ale încăperii, de unde 
părea că pândește ca o fiară care se ascunde de lumină. 

— Ce spuneţi de marele duel șahist? îl întrebă McCaine pe 
Collins, care își pregătea materialele pentru proiector. Omul 
contra mașinii, Kasparov contra Deep Blue. 

Savantul ridică privirea. 

— Trebuie să mărturisesc că am urmărit doar fugar relatarea. 
Care este rezultatul? 


VP - 357 


— S-a terminat. Kasparov a pierdut astăzi ultima partidă, 
după nouăsprezece mutări. Computerul lui IBM este campion 
mondial, ca să zicem așa. 

Collins dădu din cap. 

— Și ce vă așteptați să spun eu? Eu cred că cei care acum văd 
rănită onoarea umană privesc complet greșit acest duel. Mie el 
îmi arată doar de ce este în stare computerul. De ce computerul 
există, de ce în cele din urmă există toate mașinile: pentru a 
executa sarcini speciale mai bine decât ar face-o un om. 

McCaine zâmbi: 

— Bine spus. 

Raportul a început așa cum încep asemenea rapoarte: cu 
retrospectiva activităţilor din ultimul an. John a trebuit să se 
stăpânească pentru a nu căsca. 

— Mutarea în noua clădire mai mare - zise profesorul Collins 
expunând imaginea unui acoperiș plan care nu spunea nimic - a 
avut un efect deosebit de pozitiv asupra muncii noastre. Am 
putut să atragem mulţi colaboratori noi de excepţie, chiar dacă 
din cauza dispoziţiilor convenite privind secretizarea nu suntem 
atât de atractivi pentru studenți și doctoranzi pe cât ne-am dori. 
In ce privește dotarea cu computere am trecut complet la 
aparatura RS6000 și la UNIX ca sistem de exploatare, totul este 
interconectat și conectat la internet din spatele unui firewall; 
așadar, în privinţa condiţiilor de muncă și a motivaţiei oamenilor 
aș afirma că mai bine nici nu s-ar putea. 

McCaine dădu satisfăcut din cap. John se lăsă pe speteaza 
scaunului și își împinse mapa cu materialele conferinţei trei 
centimetri mai la stânga, așa, ca să fie. 

— Și, continuă profesorul Harlan Collins, am obţinut și 
valorificat primele proceduri de simulare. 

John observă cum perișorii fini de pe dosul mâinilor lui se 
ridicară, apoi privi în faţă. Era ceva în vocea profesorului care îl 
marca. Acesta nu era un simplu raport. Futurologul aducea vești 
alarmante. 

Collins puse în proiector o folie care arăta mai curând ca o 
schemă de conexiuni electronice. O tot mișcă încoace și-ncolo, 
până când fu mulţumit de poziţia ei, își drese glasul de mai 
multe ori și, când reîncepu să vorbească, reveni la vocea lui 
sobră. Dar acum ea suna ca o manevră diversionistă. 


VP - 358 


— Ceea ce am trăit noi în ultimele decenii, explică el, a fost o 
creștere continuă a productivităţii și prin asta a nivelului de trai. 
Aceasta este o relaţie elementară, deoarece independent de alți 
factori nivelul mediu de trai depinde înainte de toate de 
productivitatea medie. Aici este vorba despre un sistem 
autoregulator pozitiv, deci de o evoluție autosusţinută: atunci 
când se reușește să se dea drumul productivităţii care nu este 
necesară în mod direct menţinerii vieţii, se poate investi în 
instruire, în dezvoltarea de noi metode de muncă și de resurse 
prin care productivitatea crește din nou și devine mai ușor să fie 
promovată și așa mai departe. Saltul productiv obţinut de Henry 
Ford la începutul secolului se datorează unei noi metode de 
muncă, divizarea la un înalt grad a muncii de-a lungul benzii 
rulante. În zilele noastre, munca la banda rulantă mai are doar 
un rol subordonat; contribuţia celor care lucrează la bandă este 
aproape la fel de mică precum aportul celor ocupați în 
agricultură. Câștigurile de productivitate se realizează astăzi 
prin utilizarea mașinilor înalt evoluate, prin folosirea roboților, a 
mijloacelor chimice și mai ales printr-un înalt grad de instruire și 
prin metode de muncă perfecţionate. Se creează chiar un 
metadomeniu, adică se dezvoltă metode pentru obţinerea de 


metode de muncă îmbunătăţite - acesta este domeniul 
managementului calităţii, al consilierii întreprinderii și așa mai 
departe. 


McCaine se înclină bătăios: 

— Totuși, toate acestea sună pozitiv. 

— Într-un mediu ambiant nelimitat așa ar sta lucrurile. Dar 
Pământul nu este nelimitat. Ceea ce se asociază până acum 
creșterii productivităţii, din fericire, nu direct proporţional, este 
o anumită nevoie crescândă de resurse naturale, materiile 
prime sunt mai eficient folosite, aerul, apa și pământul sunt mai 
intens grevate. 

— Nu tocmai acest lucru este stopat prin creșterea pe mai 
departe a productivităţii? Eu îmi amintesc că pe vremea când 
eram copil stăteam deseori pe malul râurilor care nu erau decât 
niște cloace infectate cu deversări împuţite, provenite de la 
fabricile de chimicale; astăzi se poate ori trebuie să se poată să 
fie curățate apele reziduale, pentru ca eu, dacă vreau, să fac 
baie în râurile de odinioară. 


VP - 359 


— La asta nu există un răspuns simplu. De multe ori au fost 
găsite soluţii tehnice care funcţionează bine. Desulfurarea 
consecventă a gazelor de ardere oferă ghips de o calitate atât 
de înaltă, încât centralele termice au renunțat la tradiționalele 
cariere de ghips. Dar curăţarea apelor de metale grele produce 
reziduuri concentrate foarte toxice, care prea adesea rămân la 
fața locului, și produc pagube. Sau gândiţi-vă la întreaga 
problematică a modificării climei. Toate soluţiile tehnologice 
depind de consumul de energie, iar consumul de energie 
înseamnă fără discuţie încălzire: un puternic flux de căldură 
alimentat de numeroase surse, care este capabil să modifice 
clima planetei. 

McCaine lăsă palma pe masă cu un zgomot ușor, care răsună 
în sală ca un semnal. _ 

— Bun. Cum arată prognoza dumneavoastră? In situaţia că 
totul decurge așa cum se întâmplă acum. 

Folia fu schimbată cu alta. Noua imagine reprezenta o serie 
filigranată de curbe ce se întretăiau, unele dintre ele fiind 
marcate stângaci cu trăsături îngroșate de carioca. 

— Trendul actual aparent pozitiv va mai dura ceva, cel puţin 
zece ani, mai curând douăzeci. Presupunând că nu intervin 
modificări politice dramatice; modelul nostru nu este suficient 
de selectiv pentru a lua în considerare și așa ceva. Vom trăi deci 
în continuare creșteri de productivitate și, legat de ele, o 
creștere generală a standardelor de viaţă, mai puţin marcată în 
țările sărace, mai puternică în ţările bogate. Creșterea 
productivităţii rezultă cu precădere din integrări și efecte ale 
conectărilor, cad tot mai mult obstacole ca graniţele, barierele 
lingvistice, barierele comerciale și altele asemănătoare, vor fi 
înlăturate incompatibilităţi în mare măsură, și astfel se vor 
elibera rezerve de productivitate pentru care anterior era 
necesară învingerea de obstacole. Pe scurt, lumea crește 
împreună din punctul de vedere al economiei, al tehnicilor de 
comunicare, al culturii, în orice privințe. 

McCaine dădu din cap: 

— Ca să fiu sincer, nu găsesc că va fi atât de rău. 

— În principiu, sunt de acord cu dumneavoastră. Dar nimic nu 
este de pomană, iar aici preţul este pierderea diversităţii 
anterioare. Ceea ce nu se va vedea va fi că în acest proces toate 
sistemele noastre vitale, fie ele de provenienţă naturală ori 


VP - 360 


tehnică, vor deveni tot mai vulnerabile. Efectul tipic al 
monoculturii. Să luăm ca exemplu virușii computerelor. Într-un 
peisaj al computerelor prost interconectate, în mare măsură 
incompatibile, apariția unui virus nu este o problemă - el 
infestează un computer ori două, iar celelalte nu sunt afectate. 
Cu totul alta este situația când avem computere eficiente, cu 
grad mare de interconectare, toate utilizând aceleași sisteme de 
funcţionare, toate cu aceleași software. In viaţa de toate zilele 
este un vis, dar imediat ce pătrunde un virus acesta paralizează 
într-o clipă sute, mii, milioane de computere, întregul sistem. Și 
tocmai asta este ceea ce ameninţă sistemul nostru vital. 

— Un virus de computer? 

— Nu. Un crah. Cedarea. 

— Asta ce înseamnă? 

— Noi revendicăm un sistem cu conexiuni complexe tot mai 
vaste, chiar datorită creșterii noastre numerice. Inevitabil, 
cândva una dintre componente nu va mai rezista și va ceda. 
Cedarea unei componente afectează întregul sistem și, pentru 
că solicitarea generală este mare, foarte probabil că alte 
componente vor fi suprasolicitate și vor ceda și ele, și tot așa pe 
rând, ca un șir de piese de domino după ce cade prima dintre 
ele. Această cedare privește sistemul în întregul lui și se petrece 
inimaginabil de rapid comparabil cu viteza obișnuită a 
modificărilor din sistem. 

John își drese glasul și interveni: 

— Scuzaţi-mă, dar ce trebuie să înțeleg concret din asta? Că o 
centrală electrică nucleară sare în aer? 

— Nu, asta ar reprezenta ca declanșator un eveniment minor. 
Sunt imaginate o serie de scenarii în caz de cedare, printre care 
și acelea declanșate prin acţiunea umană directă. Acestea ar fi 
evenimente ca războiul nuclear ori o epidemie provocată 
artificial. Cele mai multe scenarii pleacă de la lipsa unor resurse 
naturale. Collins proiectă pe perete o hartă a lumii care 
reprezenta curenţii oceanici. Actualul nostru model consideră 
drept declanșator oprirea Golfstream-ului. 

La aceste cuvinte, întunericul păru că se scurse în sală din 
colțurile în care se ascunsese. 

— Golfstream-ului? repetă John nelămurit. 

Collins arătă cu vârful unui creion săgeata respectivă de pe 
hartă. 


VP - 361 


— Curentul Atlanticului de Nord, cum se numește de fapt 
Golfstream, aduce apă caldă de la tropice către Europa, 
încălzește curenţii de aer rece din Arctica și îi umezește înainte 
ca ei să ajungă pe continent și să asigure temperaturi moderate 
și precipitaţii până la Urali. Mecanismul care pune în mișcare 
acest curent se bazează pe diferenţa de salinitate a apei 
oceanice și pe temperatura ei. Cu cât ajunge mai departe apa 
caldă în nord, cu atât mai mult ea se răcește și, prin evaporare, 
devine mai sărată. În cele din urmă, devine hipersalină - cum se 
zice - și mai grea decât cea aflată sub ea; se lasă spre fund, se 
scurge prin sud-vestul Groenlandei ca o cascadă uriașă 
suboceanică în adâncurile bazinului atlantic. Forţa de absorbţie 
astfel rezultată este cea care trage permanent apa caldă din 
Golful Mexic. 

John se gândi la zborurile deasupra Atlanticului și la 
grandioasa priveliște a apei fără de sfârșit și încercă să își 
imagineze despre ce gigantică mișcare era vorba aici. 

— Dar acesta este un proces uriaș, spuse el. Ce l-ar putea 
frâna? 

— Din păcate, este destul de ușor de realizat oprirea, 
răspunse Collins cu o privire întunecată. lar eu nu vorbesc 
despre frânarea Golfstream-ului, eu vorbesc despre oprirea lui. 
Pentru a realiza acest lucru este suficientă încălzirea emisferei 
nordice cu circa cinci procente. Situaţie spre care noi ne 
îndreptăm cu pași uriași. Puse o altă diagramă plină cu săgeți și 
formule care nu îi spuneau nimic lui John. Vreau să schițez în 
linii mari acest proces. Încălzirea generală conduce, după cum 
se știe, către o topire accelerată a calotei polare. In legătură cu 
asta noi ne gândim totdeauna la nivelul în creștere al mării și ne 
bucurăm dacă nu trăim într-un oraș-port. Dar pentru noi, 
europenii, nivelul în creștere al mării reprezintă cea mai mică 
problemă. Mult mai grav este că, fiind vorba despre gheață 
polară, este totodată vorba despre apă dulce. Apa dulce este 
mai ușoară decât apa mării, de aceea ea se repartizează pe 
suprafața ei și ea îngheaţă mai ușor. La începutul iernii se 
formează o suprafață înghețată care izolează apa caldă de la 
tropice de aerul rece care, în consecință, nici nu se încălzește, 
nici nu se umezește înainte de a ajunge în Europa. Și pentru că 
nu se evaporă nimic din apa venită de la tropice, salinizarea ei 
este evitată și, în loc să se orienteze către adâncimi, ea se 


VP - 362 


împrăștie pur și simplu în întinderile oceanului nordic. Cascada 
submarină se epuizează și odată cu ea și sorbul care antrenează 
Golfstream. Savantul aruncă o privire asupra auditorilor și 
continuă: În Europa va domni astfel aceeași climă ca în Alaska 
de Sud sau în Siberia Centrală - rece, uscată, cu solul îngheţat 
perioade lungi. Aici, la Londra, vara temperatura abia va depăși 
punctul de înghețare a apei. In Europa trăiesc jumătate de 
miliard de oameni - unde să se ducă, cum să se hrănească? 
Drept urmare, va avea loc o reacție în lanţ de evoluții politice, 
economice și sociale ce vor determina sfârșitul civilizaţiei așa 
cum o cunoaștem noi. 

John simţi cum i se usucă gura și ar fi putut să jure că se 
făcuse mai frig. 

— Și cum putem evita așa ceva? întrebă el. 

— Oprind încălzirea Pământului. 

— Și cum se oprește încălzirea Pământului? 

— Reducând emanaţiile de bioxid de carbon. 

— Și cum..., continuă John, dar McCaine îl întrerupse: 

— Nu, John, nu merge așa. Ai luat-o pe o cale greșită. Este 
vorba despre procedura de rezolvare lineară a problemelor și ea 
nu funcţionează în sistemele interconectate. Dacă nu ai în 
vedere sistemul ca întreg, iei decizii care rezolvă o problemă 
creând totodată o duzină de alte noi probleme și agravând două 
duzini de probleme existente deja. Îl privi pe profesor și întrebă: 
Sau este corect așa? 

Collins înclină din cap. 

— Mai multe centrale electrice nucleare, de exemplu, ar 
reduce sensibil eliminarea de bioxid de carbon, dar ar crește 
considerabil probabilitatea unui accident soldat cu _ iradieri 
radioactive pe spaţii largi. Vorbitorul făcu un gest vag cu mâna 
și continuă: În afară de asta, dezvoltarea modelului arată că în 
acest fel domeniile critice se accentuează tot mai mult și pe 
parcursul timpului declanșatorii trebuie să fie tot mai puţin 
puternici. Dacă Golfstream se menţine, zece ani mai târziu este 
suficient, să zicem, un mare cutremur la Tokyo pentru a distruge 
economia mondială și a provoca o foamete de dimensiuni 
necunoscute, pe parcursul căreia sistemul ecologic să fie distrus 
definitiv prin măsuri disperate, cum ar fi pescuitul masiv, 
arderea lemnului și așa mai departe. Independent de asta, 
întreaga civilizaţie va fi tot mai sensibilă la epidemii, pe de-o 


VP - 363 


parte, pentru că agenţii patogeni se pot răspândi tot mai ușor și 
pe spaţii tot mai largi, din cauza căilor de comunicaţie moderne; 
pe de altă parte, pentru că sistemele imunitare ale unui număr 
tot mai mare de oameni vor deveni tot mai slabe din cauza unei 
multitudini de motive. Și așa mai departe. V-aș putea oferi o 
lungă și înspăimântătoare listă cu declanșatori posibili, dar asta 
nu ar face decât să vă dezorienteze. Adevăratul exploziv sunt 
evoluţiile lente, creșterea populaţiei, industrializarea tot mai 
accelerată, schimbările climaterice și altele. 

Întunericul se scurgea pe pereţi ca un sânge negru când 
profesorul stinse proiectorul. 

— Cât din ceea ce tocmai ne-aţi relatat este cunoscut și de 
ceilalți? se informă McCaine. Guverne, organizaţii precum ONU 
și altele? 

— Greu de spus. Vicepreședintele Al Gore este în mod 
surprinzător un om de la Casa Albă care cunoaște problematica 
aceasta; în orice caz, asta se poate conchide după cartea scrisă 
de el. Eu cred că guvernul american posedă în principiu date 
asemănătoare celor pe care le deţinem noi. In orice caz la ei 
primează mai curând interesul naţional decât cel global. 

John se sprijini cu palmele pe masă, un gest lipsit de sens, dar 
simţise nevoia să apuce ceva pentru a se asigura că era vorba 
despre realitate și că nu visa. 

— Cât de sigure sunt toate astea? întrebă el încet. Vocea lui 
se pierdu în liniștea din sala întunecată, dar în același timp fu 
auzit de toţi cei prezenţi. Cât de sigur este programul 
dumneavoastră, profesore? 

— Cu excepţia principiilor care provin de la Forrester, 
Meadows și alţii, modelul nostru se sprijină în mare măsură pe 
lucrările lui Alura Onishi, care în prezent dezvoltă FUGI Global 
Model. FUGI este prescurtarea de la Futures of Global 
Interdependence. Este un model cibernetic dinamic ale cărui 
componente au fost dezvoltate de specialiști excepţionali, pe 
care noi l-am calibrat cu date istorice. Asta înseamnă că 
simulările noastre încep din anul 1900 și trebuie să furnizeze 
date care să fie în concordanţă cu evoluțiile de până acum. 
Deoarece datele concordă, plecăm de la premisa că am 
conceput corect raporturile sistemice și de aceea proiecţiile în 
viitor sunt corecte. 

McCaine își împreună mâinile și întrebă: 


VP - 364 


— Acest model despre care vorbiţi dumneavoastră, FUGI, dă 
aceleași rezultate ca modelul dumneavoastră? 

— Nu. Profesorul Onishi lucrează pentru Naţiunile Unite și 
ceea ce încearcă el să facă este prognoza viitoarelor migrații și 
afluxuri de refugiaţi. Collins răsfoi materialele aflate încă pe 
proiector și continuă: Pe lângă asta, în câteva puncte esenţiale 
noi avem opinii fundamental deosebite de ale lui. Altfel am fi 
putut să-i preluăm pur și simplu modelul. 

— Înţeleg. 

McCaine împinse scaunul înapoi. Sunetul rezultat îi aminti lui 
John de înmormântarea bunicului său: când groparii așezaseră 
capacul pe sicriu și îl prinseseră în șuruburi sunetul fusese 
același. 

Nimeni nu scotea o vorbă. Liniștea părea că se contopea cu 
întunericul. Se făcuse rapid mai rece ori își imagina el asta? 

Profesorul Collins rupse nervos tăcerea: 

— Ar fi necesară luarea unei hotărâri asupra a ceea ce trebuie 
să se întâmple în curând. Dacă rezultatele studiului să fie 
publicate... 

— Nu, răspunse imediat McCaine. Cu mâinile încleștate pe 
rezemătorile fotoliului și trăgând cu zgomot aer în piept, acesta 
adăugă: Au fost publicate destule prognoze întunecate. Asta nu 
va aduce nimic bun. Nimeni nu vrea să știe asta. De fapt, nici eu 
nu vreau. Se ridică apoi cu o mișcare bruscă, de parcă nu își mai 
putea stăpâni energia. Ceea ce vreau eu să știu este cum putem 
să evităm asta. La asta trebuie să ne ajute modelul 
dumneavoastră. Mai sunteţi mâine la Londra? 

— Da, confirmă profesorul Collins, am o cameră la... 

— Bine. Ne vedem mâine-dimineaţă. Luaţi cu dumneavoastră 
tomul acesta, descrierea sistemului. Vom determina toate 
elementele asupra cărora avem influență prin Fontanelli 
Enterprises şi cât de mare poate fi această influenţă. Făcu cinci 
pași grei pe întuneric, se întoarse și făcu alți cinci pași în altă 
direcţie. Veţi face simulări pentru toate combinațiile de influențe 
posibile. Până când vom ști exact cu ce strategii evităm 
catastrofa. 

Profesorul Collins respira cu greutate: 

— Vă este clar că va fi necesar mult timp? Permutaţii de acest 
gen se fac în milioane și miliarde... 

McCaine se opri. 


VP - 365 


— Da, și? Veţi primi cât de multe și cât de rapide calculatoare 
doriți. Vă cumpăr Deep Blue, dacă puteți face ceva cu el. Cea 
făcut acesta altceva decât să aleagă din miliarde de combinaţii 
posibile? Și a câștigat. Ochii lui scânteiau când concluzionă: La 
fel vom proceda și noi. 

e 

Trenul trecea pe podul peste Elba, ale cărui elemente 
constructive laterale zburau prin faţa ochilor. Privirii i se înfăţișă 
portul. Soarele strălucea din plin, macaralele păreau o turmă de 
animale preistorice care pășteau într-un râu sclipitor. Hamburg, 
da, de ce nu? Ursula Valen suflă pe geam și privi cum pata de 
abur dispărea rapid. Oare se hotărâse cu adevărat să plece din 
Leipzig? Să găsească un serviciu, deși nici măcar nu era sigură 
că voia unul? 

De ce se afla aici? Chiar voia să facă public relations pentru 
un concern comercial? Bineînţeles că nu. Adevărul era că ea 
căuta o ieșire. 

Retrospectiv privind, fusese o greșeală să încerce să evite 
inevitabilul. Magazinul cu electrice pe care tatăl ei îl înființase 
imediat după schimbarea din 1989, marea lui mândrie, mergea 
bine. Dar nu suficient de bine. Cel puţin ar fi trebuit să insiste să 
se mute în spaţii comerciale mai ieftine înainte de a începe să 
astupe din banii proprii găurile care apăreau mereu și să 
semneze garanţii pentru care ar fi trebuit să plătească o viaţă. 
Măcar în momentul în care chiria crescuse atât de nebunește. 
Dar așa... Nu a mai folosit la nimic toată extinderea, noii 
angajaţi și reclama din tramvaie. În cele din urmă, tatăl ei 
cedase și trebuia să fie fericit că ajunsese angajat la unul dintre 
foștii lui clienţi. 

Acesta era deci bilanţul a doi ani de muncă dură: ea își 
pierduse toți banii, era îndatorată până peste urechi și în loc de 
un titlu de doctor reușise în ultimul moment să obţină un 
masterat cu o medie a notelor care în final nu valora nici cât 
hârtia pe care era tipărită. 

Dar ce o supăra cel mai mult era că la sfârșit enormele costuri 
graţie afacerii părinţilor ei. Pentru ce acești naziști bătrâni erau 
atât de longevivi? La optzeci și opt de primăveri bunicul, 
afurisitul acesta de fost membru al „Hitler-jugend”, era încă 
viguros, rezistent, dur ca oţelul Krupp. Îi asmuţea pe idioţii senili 


VP - 366 


din jurul lui împotriva conducerii azilului, îi teroriza pe îngrijitorii 
străini cu afirmaţii rasiste, și faptul că unii dintre ei, cu pielea 
neagră, au refuzat ferm să mai aibă de-a face cu el, părea că îl 
bucura nespus. Ponoasele le trăgeau părinţii ei. După 1989, 
culmea, o scoteau la capăt cu el și mai greu decât înainte. In 
perioada RDG, cel puţin stătuse câţiva ani la închisoare. „Ar fi 
trebuit să mă otrăviţi la timp”, fusese comentariul lui când ea îi 
reproșase că încă o dată el îi distrusese visurile. 

Deși Ursula Valen nu credea în Dumnezeu, bănuise uneori că 
Acesta exista totuși și că ezita să îl cheme la El pe bunic, pentru 
că nici bunicul nu voia să aibă nimic de-a face cu El. 

Uriașa hală a gării semăna destul de mult cu gara centrală a 
Leipzigului, pentru ca un moment să simtă un fior de groază la 
gândul că se întorsese de unde plecase. Cobori din tren, se 
încadră în șirul de călători sosiți la destinaţie și încercă să se 
gândească la discuţia care o aștepta, avându-i totuși în fața 
ochilor doar pe părinţi. Aceștia erau bătrâni, epuizați, oameni 
simpli care de fapt voiseră doar să trăiască normal și a căror 
unică rază de speranță era ea, fiica lor, singurul lor copil. li 
părea rău că îi lăsase singuri. 

Studie absentă planul liniilor metroului, căutând traseul care o 
interesa. Părea că Hamburgul nu se schimbase mult de când 
fusese aici ultima dată. Asta se întâmplase cam acum doi ani. 
Fusese o vizită productivă, totuși ea refuzase toate ofertele ce i 
se făcuseră ulterior, de fapt fără să știe de ce. 

După trei ore totul trecuse. | se spusese că va fi anunțată 
telefonic, dar pe un ton pe care între timp învățase să îl 
interpreteze. leși prin marea ușă rotativă din sticlă și respiră de 
parcă nu o mai făcuse de la intrare. Era ușurată. Avea în față o 
întreagă după-amiază până la plecarea trenului cu care se 
întorcea. 

— Hamburg? Ar trebui să vedeţi neapărat Paraplui Bleue, 
spusese cineva căruia ea îi vorbise despre călătoria ce urma să 
o facă. 

Voise să știe ce însemna Paraplui Bleue. 

— Este un bistrou în apropiere de Gânsemarkt. Are ca simbol 
o umbrelă albastră, nu îl poţi trece cu vederea. 

— Și ce are atât de deosebit? 


VP - 367 


— Veţi vedea, spusese interlocutorul, un om de presă, 
anterior reporter la Stern, devenit între timp mare mahăr la 
Leipziger. 

Într-adevăr, nu putea fi trecut cu vederea. Pe o stradă 
lăturalnică, departe de pasajele  supraaglomerate din 
Gânsemarkt, o păpușă fără chip balansa în mâna întinsă o 
umbrelă albastră, mare de trei metri, care se închidea și se 
deschidea întruna. Intră și privi în jur. Bine populată, emana un 
iz de pâine prăjită cu șuncă și deodată simţi că îi era foame. Se 
așeză pe unul dintre scaunele înalte de la tejghea. 

Bărbatul din spatele tejghelei puse două beri pe o tavă și se 
întoarse spre ea. Ursula scăpă din mână meniul. 

Bărbatul era Wilfried van Delft. 

— Ce faceţi aici? întrebă ea consternată. 

Van Delft nu părea mai puţin surprins decât ea. Ridică 
șervetul pe care îl ţinea în mână și zâmbi strâmb. 

— Lucrez. 

Involuntar ea privi în jur căutând rafturi pline de manuscrise, 
reviste și cărţi, căută desene făcute de copii și fixate pe 
aviziere, dar descoperi doar umbrele de toate culorile și formele, 
suporturi pentru umbrele, fotografii înrămate reprezentând 
ploaia în oraș. 

— Dar... 

Privirea lui van Delft trecu pe lângă ea. Brusc bărbia lui păru 
făcută din oţel. 

— Mă gândisem să vă sun și să vă povestesc că am fost dat 
afară, zise el. 


VP - 368 


29. 


Cam pe la ora două bistroul se goli vizibil, și van Delft găsi 
timp să se așeze cu ea la o masă și să discute. 

— Localul aparţine fratelui meu și soţiei lui. Este surprinzător 
câţi bani aduce așa ceva; ai putea fi ispitit, povesti el cu un 
zâmbet fugar. Un zâmbet foarte fugar. Apoi continuă: Desigur că 
nu este tocmai ceea ce voiam să fac până ieșeam la pensie. 

Ursula Valen încă nu își găsea cuvintele. Mâncase salata cu 
piept de pui fript și se uita la van Delft cum acesta nota, servea, 
lua banii, totul cu o rutină surprinzătoare, ceea ce făcea să îi 
treacă prin cap o mie de întrebări. Rămase însă la una singură: 

— De ce? 

— Oficial a fost o concediere inevitabilă din cauza unei 
restructurări interne. Făcu o pauză după aceste cuvinte care 
arătau fără nicio îndoială că era vorba despre o poveste 
neterminată și în același timp neadevărată. După care adăugă: 
Pe unul l-au dat afară pentru că s-a dus acasă cu un pumn plin 
de pixuri, obiecte de reclamă de treizeci de pfenigi bucata, 
pentru copiii lui. Delapidare. Pe acesta l-au spionat permanent, 
până au găsit ceva de care îl puteau învinovăţi. Cred că și mie 
mi s-ar fi putut întâmpla asta. Astfel privind lucrurile, am avut 
noroc. 

— Dar cine ajunge la ideea absurdă că cineva ca 
dumneavoastră, cu o experienţă de ani de zile... 

— Acum l-aș putea cita pe Hamlet, dar renunţ. Metoda este 
extrem de simplă. Faptul că „Gruner und Jahr”?, ca și în curând 
jumătate din planetă aparţin concernului pe care simpaticul 
dumneavoastră tânăr moștenitor al bilionului de dolari și 
protector al mediului le-a cumpărat în ultimii doi ani vă este 
cunoscut, nu? Ei bine, eu am fost atât de îngâmfat, încât am 
crezut că mă pot sustrage cenzurii care domnește de-atunci. 

— Cenzură? 

— Bineînţeles că nu sună nimeni de la Londra ca să spună că 
asta puteţi face și asta nu. Atât de grosolan ar fi putut să 


? Gruner und Jahr AG & Co KG - este cea mai mare editură și tipografie din Europa. 
(n.tr.). 


VP - 369 


lucreze Goebbels ori un Randolph Hearst, dar astăzi? Nu, dacă 
astăzi vrei să treci ceva sub tăcere, umpli locul aflat la dispoziţie 
din media pur și simplu cu altceva, de preferat cu un bla-bla 
inofensiv despre personalităţi inofensive, sub justificarea că asta 
este ceea ce vor oamenii să citească. Și trebuie să publici ce vor 
oamenii, altfel pierzi procente din piaţă și din volumul de 
publicitate, și lupta nemiloasă cu concurenţa te dă gata, este 
clar, nu? Și uite așa nimeni nu află că în Africa într-adevăr există 
un război, că există foamete, că există această opinie politică. 
Bărbatul împinse deoparte paharul lui pe măsuţa de marmură și 
continuă: Oricine știe care sunt temele despre care chipurile sus 
se crede că asigură segmente de piaţă și reclame, și care nu 
asigură. Și când cineva este concediat, există totdeauna o bună 
motivaţie neutră, o condiţie obiectivă obligatorie, o abatere, 
ceva. Dar fiecare știe că în realitate este concediat cel care 
displace stăpânilor de la Londra. 

Ursula îl privi pe bărbatul cu păr blond-roșcat. 

Van Delft se mai îngrășase de când se văzuseră ultima dată și 
nici nu mai arăta atât de sănătos ca înainte. Ea nu știa ce să 
spună. Și nici nu voia să creadă că putea fi așa cum spunea el. 

La rândul lui, van Delft o privi cercetător. 

— Pentru dumneavoastră toate acestea sună paranoic? Ca 
justificarea unui ratat? 

Ea ridică din umeri. 

— Dumneavoastră ce aţi făcut? 

— Un reportaj despre situaţia catastrofală dintr-o fabrică 
bulgărească de chimicale, care aparţine grupului Fontanelli. Un 
oribil contrast la imnurile de laudă interpretate pe tema 
protecţiei mediului și conceptului de reciclare. Reportajul a 
apărut pe patru pagini, cu șapte fotografii color, iar după o 
săptămână s-a pus problema restructurării, și la sfârșitul lunii 
eram dat afară. Cu compensaţii, clar. Dar la vârsta mea asta 
înseamnă sfârșitul. 

— Dar asta pute până la cer! 

— Desigur. Trebuie să pută. Dumneavoastră ce credeţi, cât de 
prevăzători trebuie acum să fie cei cu copii la studiu și cu 
ipotecile încă neplătite? Este vorba despre teroare în deplinul 
sens al cuvântului. Teroare ambalată în minciuni catifelate 
despre condiţii obiective și presiunea cotelor de piaţă. Van Delft 
se uită la pahar, îl ridică hotărât la gură și dădu pe gât 


VP - 370 


conţinutul lui: apă chioară. Am bocit destul. Ce este cu 
dumneavoastră? Ce vă aduce la Hamburg? Cum staţi cu 
studiile? 

Ea îi relată pe scurt și absentă ceea ce era de povestit. 

Acum era rândul lui să o privească uluit. 

— Ah, Doamne! Ursula! Voiai totuși să-ţi dai doctoratul? Să 
valorifici arhiva familiei Vacchi și să rescrii istoria economiei 
ultimilor cinci sute de ani? 

— Da. Își îndepărtă părul de pe frunte și îl reţinu la spate, dar 
inutil, pentru că nu avea clame. Continuă: Visuri de fetiţă. In loc 
de asta am scris oferte și am făcut contabilitate. Vă pot povesti 
totul despre cablarea-Ethernet, tot ce doriţi să știți. 

El păru realmente îngrijorat. 

— Dar acesta a fost visul dumneavoastră. Viziunea 
dumneavoastră. Aţi spus că arhiva de la Florenţa este un dar al 
cerului... 

Ursula Valen privea marginea paharului ei și modul în care 
ferestrele bistroului se oglindeau în ea. 

— Un dar al cerului... Da, atunci așa mi se părea. 

Cristoforo Vacchi o mai sunase o vreme, voise să știe cum îi 
mai merge. El nu încercase niciodată să o oblige la ceva. Doar 
că încetase cândva să o mai sune. 

— Și astăzi? Ce vă împiedică să vă dați doctoratul? 

— Datoriile, de exemplu. Trebuie să câștig bani. Și, în afară de 
asta, cine sunt eu? Una dintre nenumăratele femei care au un 
titlu academic cu care nu pot face nimic. 

— Sunteţi femeia căreia familia Vacchi i-a acordat acces la 
arhiva ei. 

— AȘ vrea și eu să știu de ce. Ea privi în gol cu gândul la 
rândurile dese de polițe pline cu registre, la izul de praf și piele, 
la testamentul aflat sub sticlă... Scutură din cap și zise: Nu. Este 
un capitol încheiat. 

Van Delft păru că voia să obiecteze, dar o privi doar gânditor 
și spuse: 

— Asta dumneavoastră trebuie să știți. 

O vreme, priviră amândoi la trecătorii de pe stradă, apoi, fără 
să îl privească pe van Delft, Ursula Valen întrebă încet: 

— A devenit într-adevăr atât de puternic? La Fontanelli mă 
refer. 


VP - 371 


— Așa se spune. Eu nu prea mă pricep la lumea financiară, 
dar când și când mă mai întâlnesc cu Jo Jenner de la redacţia 
economică, poate vă mai amintiţi de bărbatul acela totdeauna 
îmbrăcat șic, cu ochelari cum se purtau prin anii '50... 

— Da, cred că știu la cine vă referiţi. Avea un chip mereu 
palid. 

— Și păleşte și mai mult când vine vorba despre Fontanelli. El 
spune că este de neimaginat ce gigant a apărut. Bilionul de 
dolari a fost de la început ca o grămadă de explozibil suficientă 
pentru a arunca în aer un bloc de locuinţe. Dar Fontanelli a 
împărţit explozibilul în pachetele, le-a plasat în punctele 
strategice și le-a legat între ele. Acum el poate să arunce în aer 
întreaga lume cu o apăsare de buton, alegoric vorbind. 

e 

— Trebuie în sfârșit să facem ceva, spuse John și împinse 
tava. 

Carne de curcan la grătar cu salată, dar nu mâncase mai mult 
de o îmbucătură. l-a fost luată farfuria, a fost spălată, 
detergentul împreună cu grăsimea au fost vărsate în rețeaua 
reziduală. Totul va ajunge în cea mai apropiată instalaţie de 
purificare, după care John nu mai știa ce se întâmplă. De la 
discuţia cu profesorul Collins sala de conferinţe îi tăia definitiv 
apetitul. 

— În principiu aveţi dreptate, spuse McCaine mestecând. Dar 
mai întâi trebuie să știm ce să facem. 

Collins plecase din nou având în bagaje cu un plan de lucru de 
dimensiuni gigantice și cu promisiunea de bani suficienţi pentru 
înzecirea numărului de calculatoare care vor lucra și ziua, și 
noaptea pentru a realiza miliarde de simulări. Deși toată lumea 
muncea până la epuizare, abia cel mai devreme peste trei luni 
erau așteptate primele rezultate, o primă strategie, o 
recomandare în privința modului de acțiune. 

John dormea prost din acea seară, iar în timpul zilei nu reușea 
să scape de o senzaţie de agitație confuză. Nu mai simțea 
nevoia de a citi ziarele, iar seara încerca uneori pur și simplu să 
se îmbete. 

— De doi ani, spunea el masându-și degetele, nu facem 
altceva decât să cumpărăm firme. Tot ce-am făcut până acum a 
fost să tipărim câteva mii de tone de formulare pe hârtie 


VP - 372 


reciclată în loc de hârtie normală. Dar asta nu înseamnă nimic, 
nu despre asta este vorba. 

McCaine dădu din cap: 

— Așa este. Nu despre asta este vorba. 

— Este vorba despre viitorul omenirii. Așa este, nu? Dar când 
îl auzi pe profesor, viitor nu există. Este doar o chestiune de 
timp până când totul se sfârșește. Ori până survine o catastrofă. 

— Dacă nimic nu se întâmplă. 

— Dar ce să se întâmple? 

— Asta calculează el pentru noi. 

— Și apoi? Lăsăm lucrurile să se întâmple? Avem puterea să 
intervenim? Chiar dispunem de putere? Putem să influențăm 
ceva? Spune-mi! 

McCaine ridică furculița și îi privi dinţii de parcă pentru prima 
dată în viață se întreba ce-i asta. 

— Avem putere, spuse el încet. Bineînţeles că avem putere. 

— Dar ce fel de putere? Mărșăluiesc armate atunci când vrem 
noi? Putem dispune arestarea unor oameni? Putem să 
concediem oameni, asta este tot. 

— Nu vrei asta în mod serios. Mă refer la armate care 
mărșăluiesc. 

— Eu vreau doar să știu ce fel de influenţă avem noi de fapt. 

— Înţeleg. McCaine se ocupă din nou de farfuria lui, tăie o 
bucată de carne, o vâri în gură și o mestecă. Înţeleg, zise el încă 
o dată. Bine. Nu strică să ne arătăm ghearele. Vom face acest 
exercițiu. 

e 

— Întreg spaţiul asiatic are o problemă cu populaţia, explică 
McCaine în faţa marii hărți a lumii ce împodobea un perete al 
biroului său. China face ceva, chiar surprinzător de eficient, 
India cel puţin încearcă să facă ceva, cu toate că până acum nu 
are rezultate comparabile. Absolut dezolantă pare situaţia din 
Filipine. Aici încă domnește biserica romano-catolică, practic 
orice metodă anticoncepţională trece drept păcat ori este 
interzisă, machismo filipinez le cere bărbaţilor să aibă cât mai 
mulți fii, așa că se înmulțesc oamenii de ţi se face groază. Bătu 
cu degetul în locul de pe hartă unde se aflau insuliţele 
respective și adăugă: De aici vom porni. 

John încrucișă brațele: 


VP - 373 


— Bănuiesc că printr-o mare campanie publicitară, ca 
producătorii cei mai importanţi din lume de prezervative și 
pastile anticoncepţionale. 

— Prea scump, prea dificil, prea încet, prea neeficient. Îţi 
amintești că ţi-am vorbit despre Fondul Monetar Internaţional. 
Aici se află pârghia. Vom presa financiar întreaga zonă - 
Thailanda, Malaysia, Indonezia, Filipine - printr-un atac 
speculativ concentrat asupra valutelor naţionale în cauză. FMI 
va trebui să intervină, va acorda ajutoare financiare, iar una 
dintre condiţii va fi reducerea masivă a natalității. 

— Sigur? 

— Tu însuţi te vei duce la Washington și îi vei comunica 
directorului FMI această condiţie pentru ca noi să încetăm 
atacurile financiare. McCaine zâmbi maliţios: Camdessus are el 
însuși șase copii. Îmi imaginez că nu ţine mult la controlul 
populației. Va trebui să ajutăm masiv. 

John privi harta lumii și încercă să înghită în sec fără a fi 
observat de McCaine. El însuși...? Făcuse o treabă bună. Cu gura 
uscată întrebă: 

— Și aceste atacuri financiare cum vor fi? 

— Mai toate valutele din regiune sunt dependente de cursul 
dolarului, așadar, supraevaluate de când dolarul a crescut. Asta 
micșorează șansele exportului, dar guvernele și firmele au mari 
credite în dolari, care după o depreciere bineînțeles că nu mai 
pot fi susținute, așa că se vor apăra. Pentru a se proteja, vor 
începe să schimbe valuta naţională în dolari. Ceea ce vom face 
noi va fi să subscriem în stil mare contracte la termen, dolari 
contra valută naţională, cu scadenţță până la două luni. Luă o 
fasciculă subţire purtând pe colț logoul Fontane//i și slash-ul roșu 
care o desemna ca document confidențial al șefului și zise: 
Analiștii noștri au calculat deja tot. Este nevoie doar să încheiem 
un volum critic de astfel de contracte, după care băncile 
centrale sunt silite să se detașeze de dolari, cursul de schimb 
cade, iar noi putem procura valutele respective la scadență mai 
ieftin decât atunci când le-am vândut. George Soros a aplicat 
odată o manevră asemănătoare faţă de lira britanică, lovind în 
subsidiar sistemul valutar european. Este o afacere sigură care, 
pe lângă ascultare din partea FMI, ne va aduce și câștiguri 
grase. 


VP - 374 


John luă documentul, îl răsfoi și examină diagramele și 
calculele din el. Se întrebă în treacăt când să fi comandat 
McCaine această lucrare. Ori poate că departamentul de analiză 
elabora permanent asemenea planuri de război monetar? 
Posibil. 

— Și dacă FMI se arată surd la cererea mea? 

— Nu o va face. El trebuie să intervină, să asigure credite de 
cel puţin câteva zeci de miliarde. În media totul va fi denumit 
„program de ajutorare” ori „ajutor urgent”, dar la o examinare 
mai atentă se va stabili că toate aceste miliarde sunt acolo doar 
pentru a le încasa noi. Şi cei care vor sări în trenul aflat în mers. 
FMI trebuie să ne asculte, altfel îl aspirăm pur și simplu. 

Incredibil! John simţi din nou acea mâncărime în stomac, acel 
sentiment de triumf atotcuprinzător. Așadar, ei deţineau 
puterea. Așadar, banii erau puterea supremă în lume. 

Pe imaginea victoriei exista totuși o pată urâtă. 

— Dar dacă asta reușește este doar pentru că aceste state se 
află în dificultăţi financiare cauzate de noi? 

— Nu. McCaine clătină cu hotărâre din cap. Dacă noi suntem 
dispuși să pierdem câteva miliarde de dolari, putem face asta cu 
orice stat din lume, indiferent cât de bine stă acesta din punct 
de vedere financiar. 

Pata cea urâtă dispăru. John citi ultima pagină a planului și 
studie cifrele finale. Deasupra cifrelor scria Toate datele sunt în 
miliarde de dolari. 

— Ești sigur că mijloacele noastre sunt suficiente? întrebă el. 

McCaine îi luă din mână fascicula cu un zâmbet obraznic pe 
chip și o puse ușor pe biroul lui. 

— Nimeni nu spune că toate astea trebuie să fie mijloacele 
noastre. Nu, noi dăm doar startul. Eu mă voi duce apoi la Zurich, 
la o discuţie cu asociaţia băncilor. Stimabilii domni sunt deosebit 
de deschiși și dispuși să investească sume mari în sensul dorit 
de noi. Sume foarte mari. Dacă i-aș pune chiar acum să se 
supună regiei noastre, dansul ar putea începe mâine. Și îi voi 
pune să o facă, nicio grijă. 

Urmaărindu-l pe acesta, John avu senzaţia că devine tot mai 
Ușor, că în orice moment se putea ridica și pluti în aer. 

— Sună bine. 

— Absolut. 

— Atunci dă-i drumul, să începem! 


VP - 375 


John privi ochii întunecaţi, răbdători ai lui McCaine, în care 
pândea acea energie inepuizabilă gata să se reverse în lume și 
să acționeze în interesul profeţiei. Trase cu putere aer în piept, 
încercând să simtă că sosise momentul - dacă ar fi fost într-un 
film, s-ar fi auzit o melodie dramatică, dar nu era într-un film, 
era realitate - și zise: 

— Dă-i drumul! 

McCaine dădu din cap, apăsă o tastă a instalaţiei interfon 
duplex și spuse: 

— Stabiliţi întâlnirea de la Zurich. În seara asta. Anunţaţi-l pe 
pilot. Luă degetul de pe tastă și zâmbi: Incepe. 

Urmă o pauză în care niciunul din ei nu spuse nimic. 

— Hm..., zise după un timp John... asta a fost tot? 

McCaine dădu din cap: 

— Da. 

— Bine. Atunci... hm... mult succes și... 

— Mulţumesc. Nu-ţi face griji. 

— Clar. John se întoarse nesigur. Se simțea neajutorat, dar 
McCaine arăta de parcă de-abia aștepta să fie lăsat în pace. Ca 
să mai vadă încă o dată documentele și așa mai departe. Să se 
pregătească. Ne vedem mâine? 

— Cred că da. 

— Bine, atunci un zbor plăcut! 

— Mulţumesc. Ah... McCaine reveni când John ajunsese în ușă. 
Mai este o problemă. Ar trebui să o rezolvăm rapid. 

John se întoarse. 

— Și anume? 

— Voiam mai de mult să o discut cu tine, dartu... 

John se îndreptă încet spre birou. McCaine se sprijinise cu 
spatele de spătar, își încrucișase braţele pe piept și cu o mână 
se freca la nas. 

— Ei? întrebă el. 

Cumva trebuia să îi vină în întâmpinare; dar habar nu avea ce 
voia McCaine. 

McCaine îl privi pătrunzător. 

— Cei de la asociaţia bancherilor mi-au pus ultima dată o 
întrebare pe care noi înșine ar fi trebuit să ne-o punem de mult 
timp. 

— Și anume? 

— Ce se întâmplă cu Fontanelli Enterprises dacă tu mori? 


VP - 376 


John se uită la bărbatul masiv din spatele biroului masiv și avu 
brusc senzaţia că ședea alături de acesta. De parcă tot ce se 
petrecea aici nu era real. 

— Să mor? se auzi el însuși spunând. De ce aș muri? 

— Ei sunt bancheri, John. Bancherii au nevoie de siguranţă. 

— Eu îndeplinesc o profeție. Voia Domnului. El nu mă va lăsa 
să mor înainte de a-mi termina treaba. 

— Mă tem, spuse McCaine ridicând din sprâncene, că 
bancherii din Zurich nu sunt atât de evlavioși pentru a înțelege 
logica acestui argument. Făcu un gest cu mâna de parcă ar fi 
alungat o muscă obraznică și continuă: Trebuie să-i înţelegi pe 
oamenii ăștia, John. Dacă ei investesc în sensul dorit de noi, ei 
vor să fie siguri că planul va fi dus la capăt. Ei nu vor ca în cazul 
morții tale părinţii să moștenească totul și eventual să doneze 
moștenirea Crucii Roșii, pricepi? Și, indiferent dacă grija acestor 
oameni este îndreptățită ori nu, pe ei îi preocupă, și de aceea 
această grijă este o problemă pentru noi, este ceva ce stă în 
calea planurilor noastre. 

John își mușcă buza de jos. 

— Și tu ce propui? 

— Soluţia pe termen lung ar arăta astfel: îți cauţi o soţie și 
faci copii. Atunci putem arăta că există moștenitori care 
bineînţeles că sunt cât se poate de bine crescuți și educați, care 
vor putea ulterior veni la conducerea concernului. McCaine 
ridică mâinile și rămase cu ele întinse în faţă, ca un pescar care 
povestește despre cea mai mare captură a lui. Așa cum am 
spus, asta este rezolvarea pe termen lung. Ea va putea fi luată 
în considerare peste câţiva ani. Dar la discuţia din această seară 
cu bancherii ar trebui să le prezint ceva. 

John mai avea încă senzaţia că visa. 

— Dar până acum nimeni nu a vrut să știe așa ceva. 

— Până acum am avut de-a face doar cu niște coate-goale. 
Cei de-acum sunt bancheri, John, oameni care împreună dispun 
de mai mulţi bani decât ai tu. Nici dacă ai revinde întregul 
concern nu ai dispune de capitalul pe care acești oameni sunt 
dispuși să ni-l pună la dispoziţie. Banii altor oameni, John! Ti-am 
mai explicat că aceștia sunt cheia. 

John dădu din cap. 

— Bine, dar nu știu cum să fac rost de o soție și copii în după- 
amiaza asta, zise el, neputând scăpa de bănuiala că McCaine i- 


VP - 377 


ar pregăti o căsătorie-fulger însoţită de adoptarea unui copil, de 
exemplu. 

— Nu ai nevoie de soţie și copil, ai nevoie de un succesor. 
Ceea ce se poate rezolva repede și simplu. Scoase dintr-un 
sertar o foaie de hârtie, luă un pix și îi întinse cele două obiecte. 
Fă un testament și desemnează-mă pe mine ca succesor. 

— Pe tine? 

— Stai! spuse McCaine și ridică ameninţător un deget. Să nu 
mă înţelegi greșit. Este vorba doar despre ceva ce aș putea 
arăta celor din asociaţia bancherilor. Și, pentru că ei mă cunosc, 
va fi cel mai convingător lucru să fiu eu desemnat ca succesor. 

John se holba la foaia albă de hârtie și la pix. Întrebă încet: 

— Este și ăsta un test? O lecţie asupra modului de tratare a 
puterii? 

— Bună întrebare! Răspunsul este nu. Nu este nevoie să faci 
asta. Eu pot să încerc să-i conving altfel pe bancheri. Dar nu 
prea știu cum. McCaine puse mâinile pe masă, cu palmele în 
sus, îl privi cu seriozitate și adăugă: Ne-ar ajuta foarte mult. 

John îl privi și se simţi murdar, mârșav și neajutorat. O clipă îl 
bănui pe McCaine că voia să-l omoare ulterior, dar apoi se 
rușină de acest gând. Aproape. 

Se așeză, trase hârtia spre el, luă pixul și îi scoase capacul. 

— Asta este, cum s-ar zice, doar pro forma? 

— Da. 

— Ce trebuie să scriu? 

— Îţi dictez. Mai întâi, titlul: Ultima mea voință. 

John se apucă să scrie, dar se opri: 

— Nu ar fi mai bine să fie scris la mașină? 

— Dimpotrivă, nu ar mai fi valabil. Testamentele trebuie să fie 
scrise de mână. 

— Dar scrisul meu este groaznic. 

— Nu are importanţă. Contează să fie scrisul tău. 

— Dacă așa crezi... Se apucă din nou de scris și se opri din 
nou. Și părinţii mei? Pot să scriu că vei avea grijă de ei toată 
viața? 

McCaine oftă. 

— Din partea mea da. Bine, scrie. Menţionează-i și pe fraţii 
tăi. Dar nu exagera prea mult. Asta este o hârtie pe care eu voi 
putea să o arăt la întâlniri cum este cea din seara asta, nimic 


VP - 378 


mai mult. Imediat ce primul tău copil vede lumina zilei, vei face 
un testament în favoarea lui, și atunci totul va intra în normal. 

— Hm... 

Totuși, asta nu-i plăcea. Absolut deloc. Degetele care ţineau 
pixul erau albe în vârf, atât de tare îl strângeau. Să fi fost pentru 
că totdeauna ţinuse departe de el gândul propriei morţi și 
pentru că era un șoc să fie nevoit să stea acum nemijlocit față în 
faţă cu el? Moartea lui, moartea viitorului, moartea omenirii... 
Cum de se băgase el în toate astea? Unde rămăseseră zilele 
fără griji când nu era nevoit să-și piardă timpul gândindu-se la 
trecut ori la viitor? În interiorul lui, totul voia să iasă și să fugă, 
nu voia să se gândească la moarte, la perioade glaciare, la 
găurile din stratul de ozon, la molime și războaie. 

— Scrie, îl îndemnă McCaine. 

Și John scrise. „Eu, John Salvatore Fontanelli, în deplinătatea 
sănătăţii mintale, decid ultima mea voinţă...” 

— Mulţumesc, spuse McCaine după ce John semnă și îi întinse 
hârtia. 

e 

În mai și iunie, atacurile speculative au zguduit pe piețele 
financiare baht-ul thailandez. Thailanda și Singapore au încercat 
să susțină împreună baht-ul, dar la începutul lui iulie guvernul a 
trebuit să renunţe la luptă. 

Pe 8 iulie 1997, banca centrală din Malaysia a intervenit în 
favoarea Ringgit-ului supus unei presiuni enorme și, cu toate că 
la început vânzarea de devize SUA s-a arătat eficientă, două 
săptămâni mai târziu a fost nevoită și Malaysia să capituleze, 
urmată la scurt timp de Indonezia. Cursul acţiunilor la bursele 
din Bangkok, Kuala Lumpur și Jakarta, și chiar în Hong Kong și 
Seul se prăbușeau. 

Pe 11 august, Fondul Monetar Internaţional din Tokyo făcea 
cunoscut programul de ajutor pentru Thailanda, un credit de 
șaisprezece miliarde dolari, finanţat în parte de FMI, în parte de 
statele vecine. 

— Ce este cu Filipine? a întrebat John. 

— Filipine se află de mult sub controlul FMI, a răspuns 
McCaine. Terminăm toată regiunea dintr-un foc. 

e 

În toate marile reviste din lume au apărut în aceste săptămâni 

anunţuri colorate privind stabilirea de către nou-înfiinţata 


VP - 379 


fundaţie Fontanelli Foundation a unui premiu anual Gäa, în 
valoare de zece milioane de dolari, pentru proiecte de acţiuni de 
protejare a mediului. În textul anunţului erau nominalizați ca 
făcând parte din juriu cunoscuți savanţi din toate cele cinci 
continente. Imaginea zeiței-mamă a Pământului, Găa, era 
întrupată de celebrul fotomodel Patricia deBeers, despre care se 
știa că era câștigătoare a mai multor concursuri de Miss decât 
orice altă femeie din istorie; ea reprezenta corespunzător de 
erotic miticul personaj. 

O a doua serie de anunţuri îl reprezenta pe John Fontanelii, 
„moștenitorul bilionului”, încredințând trofeul Gäa devotatelor 
mâini. Jay Leno a fost primul care a prezentat acest anunţ în al 
său late-night-show, recoltând râsete cu mottoul „Frumoasa și 
bestia!” Acesta a fost preluat în diverse variaţii în scheciuri, și 
McCaine a început să își facă griji din pricina imaginii publice a 
lui john Fontanelli. 

In toate statele industrializate, institutele de cercetare a pieței 
au primit sarcina să descopere ce gândeau oamenii despre John 
Fontanelli. Sondajele de opinie au arătat că glumele au 
amplificat atenţia acordată angajamentului lui John pentru 
protejarea mediului. Omul de pe stradă îl considera pe John un 
bărbat care se ocupa sincer de viitorul planetei și care era 
destul de bogat și de puternic pentru a-și transforma 
preocuparea în fapte concrete. 

— Grozav! spusese McCaine și dispuse ca acţiunea cu anunțul 
să fie urmată de o acţiune grafică publicitară. 

(J 

Ursula Valen văzu afişele cu Gäa pe la mijlocul lui iulie, pe un 
lung gard al unor construcții, când veni acasă pentru o vizită la 
părinți. În ea se trezi un vag disconfort amintindu-și cât de 
arogant fusese tratată. Tocmai atunci se vâri în faţa ei un 
Porsche, fără să semnalizeze, forțând-o să frâneze brusc. Ea 
claxonă furioasă, strigă după mașina în cauză și uită de afiș. 

Acasă constată că distribuitorul de ziare nu numai că le 
aducea târziu, dar le și înghesuia în cutia poștală atât de 
neglijent, încât acestea cădeau complet rupte. Dar îi era 
indiferent, pentru că deja știa ce se întâmplase pe parcursul 
zilei. Ea adună hârtiile prăfuite și le duse la pubela de gunoi. Pe 
o pagină zări din nou imaginea Găa. John Fontanelli care făcea 
pe îngerul protecţiei mediului. 


VP - 380 


— Asta nu mai salvează lumea, murmură ea și înghesui totul 
în pubelă. 

Dar tipul nu îi mai ieșea din cap. Urcă scările până la 
mansarda ei. Deschise ferestrele din acoperiș, își aruncă geanta 
într-un colț și dădu drumul la apă, luă din raft o ceașcă în care 
puse o lingură de cafea solubilă. Puse un disc. Rămase 
nehotărâtă lângă aragaz așteptând să fiarbă apa. 

Constată cu întârziere că apa din ibric fierbea. Puse cafeaua 
în ibric. Pe o farfurie mai adăugă câteva prăjiturele și un măr. 

Se duse la etajera de lângă biroul ei și scotoci prin mapele din 
sertarul de jos până când găsi ceea ce căuta. Totul era acolo. 
Uitase de întreaga recoltă rezultată din călătoria la Florenţa și 
nu se mai gândise nici măcar o dată la ea în lunile care 
trecuseră. Totul se afla aici, capsat și legat, la mai puţin de un 
metru de ea. 

Desfăcu legătura. John Salvatore Fontanelli. Mult timp el 
fusese o temă pentru redacţia economică, dar nu destul pentru 
ca o studentă la istorie să fie întrebată de părerea ei. Ceea ce 
nu însemna că toate probleme privitoare la acea poveste ar fi 
fost clarificate. 

De exemplu, aceasta. Privi fotocopiile făcute de ea registrelor 
de conturi ale lui Giacomo Fontanelli și ale lui Michelangelo 
Vacchi. Registrele ţinute de Vacchi erau ireproșabile. Fiecare 
pagină era atât de curat scrisă, încât nici tipărită nu ar fi arătat 
mai bine. Dimpotrivă, registrele lui Fontanelli erau o vraiște de 
înregistrări de florini, ţechini, taleri, groschi și pfenigi, parţial 
indescifrabile. Pasaje întregi erau tăiate, cu note adăugate, pe 
pagini erau făcute calcule despre care nu se putea spune clar 
dacă aveau vreo legătură cu restul înscrisului. Acest negustor i- 
ar fi dat dureri de cap și celui mai binevoitor revizor contabil. 

Uimită de neglijentele înregistrări contabile ale lui Giacomo 
Fontanelli, aproape că îi scăpă un fapt ciudat. 

Înregistrările Vacchi începeau pe 1 februarie 1525, cu un sold 
de trei sute de florini și cu adnotarea că această sumă a fost 
primită de la Giacomo Fontanelli. Un florin, fiorino d'oro, 
reprezenta trei grame și jumătate de aur. La preţul actual al 
bursei londoneze, trei sute de florini corespundeau la 
aproximativ zece mii de dolari SUA, ceea ce astăzi nu era mult, 
pe atunci însă era o avere substanţială. 


VP - 381 


Registrele lui Giacomo Fontanelli se încheiau pe 5 ianuarie 
1525, cu mai multe solduri în diferite valute, toate la un loc 
reprezentând aproximativ trei sute de florini nerepartizaţi însă 
pe valute: erau mai multe sume în ţechini, o serie de sume în 
florini și așa mai departe. Și după fiecare număr se afla un nume 
greu de descifrat. La vremea respectivă, ea se întrebase fugitiv 
ce semnificaţie aveau aceste nume, dar nu urmărise ideea. 

Acum își făcea loc în mintea ei o bănuială atât de incredibilă 
încât îi tăia respiraţia. 

Revăzu pagini din urmă, aduse un notes și un calculator de 
buzunar și încercă să refacă toate calculele. Putea să fie 
adevărat? Și mai ales putea fi adevărat că în cinci sute de ani ea 
să fi fost prima căreia îi venea această idee? 

Sumele cu care se încheiau registrele lui Giacomo Fontanelli 
nu erau ale activului, ci erau datorii, iar numele din spatele 
cifrelor erau numele celor cărora el le datora sumele respective. 
Negustorul florentin dăduse faliment în anul 1525. 


VP - 382 


30. 


La începutul lunii august, greviștii de la HUGEMOVER au 
capitulat. Luni de-a rândul rămăseseră pe poziţii în faţa porţilor, 
desfășuraseră lozinci și împărţiseră fluturași, în timp ce în halele 
fabricii se continua producţia, ba chiar aceasta crescuse între 
timp. In cele din urmă, au declarat greva încheiată și au 
acceptat condiţiile de muncă între timp devenite și mai grele, și 
s-au declarat de acord cu micșorarea salariilor, ca și cu condiţia 
ca, dacă era necesar, să lucreze până la douăsprezece ore pe zi 
și în weekend, fără plată suplimentară. 

— Mă simt trădat, spunea la TV un strungar care lucra la 
HUGEMOVER de douăzeci și șapte de ani. Mă simt de parcă 
firma mea mi-ar fi declarat război. 

Când îl văzu la televizor vorbind pe acest om, lui John i se 
puse un nod în gât. Il privi pe McCaine. 

— Chiar trebuia să fii atât de dur? Pentru doar câteva 
procente în plus de rentabilitate? 

McCaine îi aruncă o privire disprețuitoare: 

— Mai întâi că procentele nu sunt niciodată atât de 
neimportante încât să li se spună „câteva”. Trebuia să știi asta 
având în vedere că îţi datorezi averea unei amărâte de creșteri 
procentuale de exact patru la sută. În al doilea rând - zise el și 
împinse ameninţător în față maxilarul inferior - noi nu acţionăm 
pentru a-i face pe oameni bogaţi și fericiţi. Acest om - și făcu un 
gest cu capul către ecranul televizorului - va avea de mâncare 
și de acum înainte, mai mult decât suficient, și va avea și un 
acoperiș deasupra capului, în timp ce milioane de oameni de pe 
această planetă nu vor avea niciodată așa ceva. Noi suntem aici 
pentru a salva viitorul omenirii, și calea este grea. Oamenii vor 
trebui să renunţe la unele lucruri, vor trebui să se supună. Unii 
vor trebui să învețe lecţia mai repede decât alţii. Acesta este 
adevărul, deși eu nu îl pot spune în faţa camerelor TV. 

John dădu din cap și privi cum pe ecran era spânzurată și i se 
dădea foc unei păpuși care îl reprezenta pe Donald Rash. Îi 
înțelegea pe oameni, le înțelegea furia, dar mai înțelegea și că 


VP - 383 


aceștia nu vedeau imaginea de ansamblu, nu-i așa? Se simţea 
fals și reprobabil, dar nu avea de ales. 

Oricum câștigaseră. Cu toate că victoria avea un gust amar. 

e 

La scurt timp după asta, John Salvatore Fontanelli, cel mai 
bogat om din lume, ba chiar tot mai bogat, a plecat la 
Washington, pentru o discuție cu directorul FMI. Între timp, în 
ziare devenise uzuală noțiunea de criză asiatică; conform 
ultimelor ştiri acum începuseră presiunile și asupra rupiei 
indiene și wonului sud-coreean. 

Avionul lui John a aterizat cu prioritate specială pe aeroportul 
din Washington și a fost dirijat într-o zonă izolată, unde așteptau 
trei limuzine negre cu geamuri fumurii, dintre care una trebuia 
să îl ducă pe John la sediul FMI, pe când celelalte două trebuiau 
să-i inducă în eroare pe eventualii fotografi și reporteri. John 
apucă să arunce o scurtă privire asupra clădirii FMI, un bloc de 
oțel și beton, cu niște ancadramente ale ferestrelor de la ultimul 
nivel care lăsau impresia de guri de aerisire, înainte ca mașina 
să dispară într-un garaj subteran, de unde împreună cu 
însoțitorii lui - juriști și economiști cu genţi groase pline de 
documente și cu mine importante - a fost condus într-o amplă 
sală de discuţii. Aici îl aștepta un bărbat bine îmbrăcat, cu părul 
sur tuns scurt, a cărui mână era rece când i-o strânse pe a lui 
John. 

— Numele meu este Irving, zise bărbatul cu o voce abia 
auzită, dar sigură. Robert Irving. Mister Camdessus vă transmite 
salutări cordiale și adâncul lui regret, dar din păcate este reţinut 
astăzi într-o chestiune de ordin personal. Însă mi-a acordat 
depline împuterniciri pentru a discuta cu dumneavoastră. 

John îl auzi pe unul dintre însoțitorii lui dregându-și vocea pe 
cât de clar, pe atât de nemulţumit. Cineva se aplecă și îi șopti lui 
John la ureche: 

— Este un pretext, sir. Trebuie să fixăm o altă întâlnire și să 
ne întoarcem. 

Dar așa ceva nici nu intra în discuţie. Pe parcursul întregului 
zbor aproape că nu ieșise de la toaletă din cauza tensiunii și a 
nervozităţii; voia să depășească și asta. 

Și nici nu era ceva de negociat - el va spune ce avea de spus, 
și gata. John afișă un zâmbet și zise: 

— Este în regulă. 


VP - 384 


Se așezară la o masă, John și însoțitorii lui de o parte a ei, 
Irving și oamenii lui de cealaltă parte. Un loc de pe partea 
reprezentanţilor FMI rămase liber. 

_ — Unul dintre colaboratorii mei vine mai târziu, spuse Irving. 
Incepem fără el. 

Se foșneau documente, se scoteau capacele stilourilor, erau 
deschise notesurile. „Gândește-te că tu controlezi cel puţin de 
zece ori mai mulţi bani decât totalizează fondurile FMI, insistase 
McCaine. Ei au toate motivele să le fie teamă de tine.” John își 
drese glasul și își începu alocuţiunea pregătită împreună cu 
McCaine. Și anume că ei urmăreau evoluțiile din Asia cu 
îngrijorare, nu din cauza actualei crize financiare, ci mai ales sub 
aspectul evoluţiilor pe termen îndelungat. Și că ceea ce le 
stârnea îngrijorarea era creșterea populaţiei în Filipine. 

— Știţi că eu mă străduiesc să îndeplinesc o veche profeție, 
spuse John în timp ce simţea cât de tare îi bătea inima în piept 
din cauza încordării. Ceea ce doresc să vă rog este ca 
dumneavoastră să ne sprijiniți. Nu consider că această 
rugăminte este îndrăzneață, deoarece în cele din urmă țelul 
urmărit de noi este spre binele tuturor. „Nu îţi poţi permite să 
vorbeşti blând și să îţi spui rugămintea în mod politicos, îi mai 
spusese McCaine. „Eşti atât de puternic încât nici nu consideri 
necesar să ameninţi, gândește-te la asta.” Noi dispunem de 
posibilitatea de a pune capăt crizei pieţelor financiare asiatice. 
Noi propunem să procedăm astfel dacă FMI dă măsurilor sale 
normative în această regiune o componentă de politică 
demografică menită să permită controlul activ al natalității și să 
îl realizeze. La un semn, de fapt nu fusese chiar un semn, ci 
doar o privire aruncată scurt, unul dintre avocaţi întinse peste 
masă un document. Amănuntele le puteţi găsi în propunerea 
elaborată de experții noștri. 

Documentul fu transmis din mână în mână până la Irving, 
care îl frunzări scurt, apoi îl puse deoparte, pentru a-și aprinde 
încă o țigară. În scrumiera din faţa lui erau deja trei chiștoace. În 
timp ce încerca prea nervos să aprindă bricheta, care din acest 
motiv scotea doar scântei, acesta zise: 

— Asta îmi sună ca și cum cel mai mare producător din lume 
de prezervative și pastile anticoncepţionale - în treacăt fie spus 
chiar și asta sunteţi, dacă sunt eu bine informat - ar vrea să 
câștige o nouă piaţă de desfacere. 


VP - 385 


— Prostii, răspunse John. 

Replica fusese mai grosolană decât intenţionase, dar câţiva 
dintre ei parcă tresăriseră. Bun. 

Irving continuă: 

— Dar, abstracţie făcând de faptul că FMI ca organizaţie 
transnaționalăa nu poate accepta ordine de la firme din industria 
privată, astfel de măsuri depășesc pe departe cadrul uzual 
pentru intervenţiile sale. Dar nu pun nicidecum la îndoială 
bunele intenţii ale propunerii. În ce privește politica 
demografică, din câte știu eu, nici măcar experții nu au o părere 
unanimă în aprecierea evoluţiilor actuale. Eu cred că deciziile în 
domeniul respectiv ar trebui lăsate în seama fiecărei naţiuni. 

John îl privi consternat pe bărbatul suplu, cu păr cenușiu. 
Acesta se exprimase aproape cuvânt cu cuvânt ca McCaine, 
care în discuţiile lor desfășurate seara juca rolul directorului FMI. 

— Asta poate fi părerea dumneavoastră, ripostă el, așa cum 
făcuse de multe ori în timpul exerciţiilor. Noi oricum avem altă 
opinie. În câteva luni, vom prezenta rezultatele celei mai 
complexe simulări făcute vreodată asupra interacțiunilor și a 
desfășurării evenimentelor în plan global. Chiar dacă în acest 
moment nu au fost stabilite toate amănuntele, putem totuși 
pleca de la premisa că vor fi enorme eforturi indispensabile 
pentru limitarea numărului de nașteri. Și, cu cât se va începe 
mai rapid, cu atât va fi mai bine. 

Era bine. Mai bine decât reușise să o facă atunci când era față 
în faţă cu McCaine. 

Irving nu spuse nimic, trăgea doar din ţigară, o ţinea în fața sa 
și urmărea cum incandescenţa de la capătul ei pălea. Cercurile 
de fum pe care le scotea erau desăvârșite. 

— Nu v-aţi gândit că ceea ce spuneţi și modul în care o 
spuneţi ar putea suna ca o tentativă de șantaj? 

— Ceea ce vreau eu să spun este că am influență asupra 
speculatorilor și asupra investitorilor care hotărăsc evoluţia 
Asiei. Și ceea ce vă ofer este utilizarea influenței mele în sensul 
dorit de dumneavoastră, dacă în contrapartidă dumneavoastră 
vă utilizaţi influenţa în sensul dorit de mine. În concepţia mea, 
eu vă propun o afacere, și nimic mai mult. 

Irving dădu din cap aproape imperceptibil. 

— În privinţa asta nu pot exista discuţii. Un asemenea mod de 
acţiune se află în afara competenţelor noastre. 


VP - 386 


John simţi ceva ca o durere în stomac. De fapt, ce făcea el 
aici? In urmă cu trei ani, încă mai distribuia pizza, și singura lui 
grijă era de a-și plăti chiria. Și nu fusese mai bine decât să se 
încaiere cu astfel de oameni pe teme ca evoluţia demografică în 
Filipine? Brusc îi dispăru puterea de a lupta împotriva acestui 
bărbat calm și alunecos aflat de cealaltă parte a mesei. 

— Am spus tot ce voiam să spun, zise el sleit și dorind doar să 
plece. 

In acea clipă se deschise ușa. Ultimul dintre consilierii lui 
Irving, care lipsise până acum, intră zâmbind larg, ocoli masa, 
se apropie de John, îi întinse mâna și îi spuse: 

— Hallo, John! Nu ne-am văzut de mult! 

Era Paul Siegel. 

(J 

Ursula Valen nu își mai dădea seama dacă arşița nemiloasă 
de august era de vină pentru durerea ei de cap sau calculele 
care nu se mai terminau. Era înconjurată de fotocopiile 
registrelor lui Giacomo Fontanelli, care străluceau în lumina 
soarelui. Notesul ei era din hârtie cenușie reciclată și nu 
străluceau, dar stropii de transpirație lăsau pe el pete rotunde, 
întunecate. 

Nu mai mergea așa. Să nu se facă de râs calculând greșit. Fir- 
ar să fie! Ea studiase istoria, la asta se pricepea. Așadar, ia-o de 
la început, înapoi la registre. Finanţele în Evul Mediu - asta 
însemna mai întâi sistem monetar. Carol cel Mare îl construise 
pe bază de argint, un pfund sau 384 de grame împărțit în 
douăzeci de sous, denumiți și solidi sau șilingi, subdivizări la 
rândul lor în doisprezece dinari sau pfenigi. În anul 1252, 
Florenţa începuse să bată monede din aur care pe avers aveau 
stema orașului, crinul, iar pe revers imaginea lui loan 
Botezătorul: fiorino, mai târziu denumit florin ori floren, în timp 
ce în statele germane era denumit goldener ori gulden, iar mai 
târziu s-a numit astfel și moneda din aur bătută de ele însele. Un 
florin din aur conţinea trei grame și jumătate de aur, și în anul 
1252 corespundea la douăzeci de solidi, în anul 1457 la 108 
solidi, după care se termina lista găsită de ea. Exista și un florin 
din argint, fiorino d'argento, care valora două treimi de taler, 
dar ce naiba era talerul în acest context? Țechinii erau imitaţiile 
florinului, făcuţi de Republica Veneţia, care mai erau numiţi 
ducați. In Europa de Nord erau utilizați groschen, care valorau 


VP - 387 


patru pfenigi. Era un haos total. Zvârli registrul împreună cu 
notesul și cu pixul în colţul opus al camerei și simţi un impuls 
irezistibil de a înghesui totul jos, în pubela de gunoi. 

Măcar de nu ar fi fost arșiţa asta. Și durerile astea de cap. Se 
ridică, se duse la frigider și bău ceai rece direct din ambalaj, 
până se sătură. 

In secolul al XII-lea, în Genova și în alte orașe italiene au 
apărut primele bănci, care primeau bani pentru care plăteau 
dobânzi și pe care îi împrumutau la negustori, meșteșugari și 
persoane de vază. De mai mult timp se obișnuia să se dea unui 
zaraf bani în păstrare, și cu chitanţa se putea plăti în călătorii, 
așadar, case de schimb valutar. În secolul al XIV-lea, băncile 
venețiene au început să accepte ca un client să ridice mai mulți 
bani decât depusese; în secolul al XV-lea, s-au impus cifrele 
arabe și calculul comercial în întreg Occidentul, și în Italia a fost 
introdusă dubla contabilitate. Dar Giacomo Fontanelli nu folosise 
toate acestea. Registrele lui nu se bazau pe niciun sistem ce 
putea fi reconstituit. 

Pentru că în anii anteriori el obținuse comisioane care în 
bilanțurile ulterioare nu mai apăreau, pentru a evita impozitele 
sau pur și simplu doar din neglijență? Era în stare de așa ceva. 
Deoarece ea nu mai copiase registrele ulterioare, însemna că nu 
putea evita o nouă cercetare a arhivelor. 

Cel puţin dacă voia să se lămurească. 

Din nou la Florenţa? li vor spune avocaţii Vacchi ceea ce ei cu 
siguranţă nu ar vrea să audă? Rămase cu privirea pe firicelele 
de praf dansând în razele de soare care pătrundeau prin 
fereastra din tavan și brusc începură și gândurile ei să danseze. 
Fără a mai sta pe gânduri, fără nicio șovăială, scoase agenda, o 
răsfoi până când găsi numărul de telefon al lui Cristoforo Vacchi 
și îl formă. 

— Bineînţeles, signorina Valen, răspunse Cristoforo Vacchi 
imediat. Vocea bătrânului era obosită - sau tristă, asta era greu 
de spus -, însă el părea cu adevărat bucuros să o audă. Niciun 
cuvânt despre cei doi ani care trecuseră, nicio întrebare despre 
motivele ezitării ei, niciun reproș. Veniţi oricând doriţi. 

e 

Încăperea nu era mare, iar faptul că aceasta avea colţurile 
rotunjite dădea impresia că era chiar mai mică. Un oval format 
din mese înconjura un loc liber aflat în centru, care părea o 


VP - 388 


arenă, totul mărginit de trei rânduri de scaune gri pe role. În 
partea din față a camerei se afla o draperie și nu se putea vedea 
ce acoperea aceasta. 

— Aici se întrunește directoratul executiv de trei ori pe 
săptămână, explică Paul arătând cu un gest scurt cu mâna către 
pereții lambrisaţi cu lemn de culoare deschisă, parțial acoperiţi 
cu un material alb. Il privi pe John și clătină din cap: Este o 
nebunie, nu? Faptul că ne-am reîntâlnit tocmai aici. 

John dădu și el din cap. 

— Da. Totul pare aproape o nebunie. 

— Intotdeauna mi-a părut rău că nu am fost acolo când ai 
sunat de la Waldorf. Mă aflam pentru două săptămâni în 
Japonia. Când m-am întors, tu erai deja subiectul zilei în toate 
știrile și m-am gândit că nu mai era cazul să te sun. 

— Nu prea ar mai fi avut sens, așa este. 

Paul scoase din geantă un etui cu cărți de vizită. 

— Dar m-am jurat că îţi voi da numărul meu de telefon dacă 
ne vom mai revedea. Și-acum îmi duc la îndeplinire acest 
jurământ. Nu, nu spune nimic, un jurământ este un jurământ și, 
cine știe, poate să ţi se întâmple și ţie cândva așa ceva... 

Notă un număr de telefon pe spatele unei cărţi de vizită pe 
care i-o dădu lui John. 

John remarcă impresionanta siglă a FMI și nu mai puţin 
impresionantul titlu aflat sub numele lui Paul, întoarse 
cartonașul, citi numărul și încremeni. 

— Ce hazliu! 

Paul era pe punctul de a introduce pixul cu pastă în lăcașul 
acestuia din coperta notesului. 

— Ce? Că am un telefon mobil? Pot să-ţi spun că nu fac un 
pas fără el. 

— Nu, mă refer la numar. Este data ta naștere. Cum l-ai 
primit? 

Paul ridică din sprâncene: 

— Este simplu. Iți poţi alege un număr și de la început am 
procedat așa. De pe când se mai putea alege liber un număr. 

— Oricine își poate da seama. 

— Dacă mă cunoaște. 

Se așezară, John pe fotoliul directorului rus, Paul pe cel al 
directorului din Arabia Saudită, și reconstituiră cei trei ani de 
când se văzuseră ultima dată în locuința lui Paul din West 


VP - 389 


Village, Manhattan, când John era un sărman coate-goale cu 
datorii peste tot. În urmă cu doi ani, la scurt timp după ce John 
primise moștenirea, Paul fusese transferat de la consultingul 
firmei la Fondul Monetar Internaţional și plecase la Washington. 
De aceea nu îl mai găsise, ulterior, John. Era cam tot ce avusese 
Paul de povestit. Avea ochelari noi, îi stătea bine cu ei, părul lui 
rebel castaniu-închis avea o altă tăietură, care nu i se prea 
potrivea, în rest era exact cel care fusese mereu, întruchiparea 
inteligenţei, a bunului-simţ omenesc. 

Pentru a relata ce schimbaseră anii aceștia în viaţa lui, John 
avea nevoie de mai mult timp și, când încheie, Paul îl privi lung 
în tăcere. 

— Nici nu știu dacă trebuie să te invidiez ori să te 
compătimesc, mărturisi acesta în cele din urmă. Un bilion de 
dolari, Dumnezeule! Nu știu dacă este o pedeapsă ori un 
blestem. Râse și adăugă: În orice caz, nu mai trebuie să-mi fac 
griji că ai putea să faci foamea! 

John râse și el. Deodată, era din nou ca pe vremuri. Ca atunci 
când stăteau amândoi pe zidul casei prăbușite de pe strada 13 
și își împărtășeau presupunerile și cunoștințele despre modul de 
a fi al fetelor. _ 

— Tu ce crezi despre toate astea? Intre noi fie vorba. 

— Despre ce? Despre propunerea ta referitoare la Filipine? 

— Despre tot. Despre ce fac eu cu banii. Despre McCaine. 
Despre Fontanelli Enterprises şi profeție. 

— Despre profeții nu am nicio părere, de-astea am făcut eu 
însumi prea multe, răspunse Paul și se sprijini de speteaza 
fotoliului. În rest... nu știu. Când am aflat că vii, am cules câteva 
informaţii. Nu a rezultat prea mult din ele. Câteva detalii 
referitoare la fostele firme ale lui Malcolm McCaine, nimic 
fulminant, despre cariera lui. IBM nu l-a lăsat cu plăcere să plece 
de la ei, asta am auzit de câteva ori. Și-a încheiat studiile cu 
note excepţionale, câţiva dintre profesori încă își amintesc de el 
ca de un ciudat, asta este tot. In ce privește Fontanelli 
Enterprises... hm... Își frecă nasul exact cum o făcea și pe 
vremuri și continuă: Existenţa unui asemenea colos îmi dă o 
senzaţie neplăcută. Ca oricărui economist. Pentru o economie 
nu este bine când un singur participant este atât de mare față 
de toţi ceilalți. Tu domini o mare parte a economiei, poate mai 


VP - 390 


mult decât îţi închipui, și asta este o situaţie pe care nu o 
agreez. 

— Tu ce ai face în locul meu? 

— Oho! Dacă aș ști... Privi în jur la numeroasele fotolii libere. 
Cred că aș cheltui. Aș investi în proiecte pentru egalitatea 
economică a femeilor în întreaga lume. Femeile sunt cheia. Am 
observat asta în proiectele noastre: pentru colegii de la Banca 
Mondială este de mult un lucru arhicunoscut. Pretutindeni unde 
femeile sunt suficient de instruite și de libere pentru a-și decide 
singure soarta natalitatea scade la valori rezonabile. 
Pretutindeni unde femeile pot avea avere, în loc de a fi ele 
proprietatea cuiva, nivelul de viaţă atinge un stadiu care 
permite să te poţi gândi și la protecţia mediului. În cadrul multor 
proiecte de ajutor pentru dezvoltare banii sunt înmânațţi practic 
femeilor, pentru că ele fac ceva cu ei, în timp ce bărbaţii îi beau 
ori își cumpără ceasuri de mână din aur. 

— In consecinţă, ar trebui să sprijini propunerea mea cu 
privire la Filipine. 

— John, da, dar FMI nu este forumul potrivit pentru asta. Noi 
suntem o instituție care supraveghează sistemul valutar 
internaţional, nimic mai mult. Noi depindem de cooperarea cu 
toate guvernele, suntem limitați de restricţii politice de toate 
genurile... Nu, ceea ce am spus eu este ceva ce ar putea să facă 
o organizaţie privată. Noi nu putem face asta. 

Deodată nu mai era ca pe vremuri, pe zid. Erau în actualitate, 
ședeau față în faţă, un reprezentant al celui mai înalt paznic de 
pe planetă al valutelor și cel mai bogat om din lume, la o masă 
la care se luau săptămânal decizii de importanţă mondială, iar 
afară așteptau niște oameni ca ei să își facă din nou apariţia. 
John se ridică. 

— Mă voi gândi la asta, zise el. 

e 

Automobilul Rolls-Royce o aștepta din nou când ieși din gara 
Florența, dar la volan nu mai era Benito, ci un tânăr pe care 
Ursula nu îl mai văzuse niciodată. Și el purta uniformă, și el îi luă 
bagajul, deschise hotărât portiera mașinii și o privi în față. 

— Benito a avut un atac de apoplexie, îi povesti pe drum 
Cristoforo Vacchi. Nu atât de grav cum ar fi putut să fie, dar nu 
mai are voie să conducă mașina. Acum trăiește în apropiere, la 
o familie care are grijă de el și, de când poate să meargă din 


VP - 391 


nou, vine zilnic și o lustruiește pe Emmy - figurina de pe 
radiator, știți deja... 

Ursula confirmă. Padrone părea mai firav decât îi rămăsese ei 
în memorie, aproape străveziu. Plecarea lui John Fontanelli 
trebuie să îl fi consumat mult. 

— Signor Vacchi, îmi pare rău că atâta timp... 

— Știam că veţi reveni într-o zi, o întrerupse el zâmbind 
blând. Trebuia doar un prilej. 

Ursula trase adânc aer în piept: 

— Nu știu dacă prilejul vă va fi pe plac. 

Cu siguranţă că ea se înșela. Cu siguranţă că rezultatele 
calculelor ei reprezentau o eroare catastrofală. Vacchi în cel mai 
bun caz vor râde de ea, iar în cel mai rău caz o vor insulta. 
Mâine se va întoarce acasă, va arde toate documentele pe care 
lucrase și va concura pentru un post de fată la bucătărie la 
Paraplui Bleue. Respiră din nou adânc și povesti ce îi atrăsese 
atenţia în registrele lui Giacomo Fontanelli, cu senzaţia că își 
comanda prânzul dinaintea execuției. 

Dar Cristoforo Vacchi scoase doar un „Ah!” când ea termină 
de povestit și clătină din cap pierdut în gânduri. 

— Această veche enigmă... 

Ursula simţi că făcea ochii mari. 

— Știaţi? 

Padrone zâmbi. 

— Oh, da! Familia mea își sparge de mult capul cu problema 
asta. Și noi nu avem nici cea mai mică bănuială de unde au 
apărut cu adevărat banii. 


VP - 392 


31. 


— Ceea ce ai trăit la Washington a fost inerția, explică 
McCaine. Forța care menține în viaţă toate evoluțiile împotriva 
cărora noi luptăm. Toţi vor mai ales ca totul să rămână așa cum 
îi face plăcere fiecăruia. Strânse pumnii și continuă: Vezi că este 
o iluzie să mizezi pe înţelegere, pe renunțare voluntară? Asta nu 
ține de natura umană. Constrângerea - acesta este singurul 
mijloc care funcționează. 

John dădu posomorât din cap: 

— Asta înseamnă că trebuie să luptăm în continuare. 

— De asta poţi fi sigur! McCaine luă un fax și ridică hârtia. 
Veşti de la Collins. Activitatea se desfăşoară conform planului. 
Oamenii lui nu fac zi și noapte altceva decât să despacheteze 
noi calculatoare și să le conecteze la reţea, să instaleze și să 
pornească programele de simulare. Asta înseamnă că 
rezultatele vor fi prezentate conform planificării. 

— Bun, spuse John. Și până atunci ce facem? 

McCaine îi aruncă o privire ciudată, se ridică și începu să se 
plimbe încoace și-ncolo prin faţa ferestrei. Nu mai făcuse asta 
de multă vreme. Afară orașul strălucea sub un soare nemilos de 
august, de parcă ar fi fost pe malul Mediteranei. 

— M-ai putea ajuta, spuse direct McCaine și se opri cu privirea 
îndreptată spre John. Într-un fel care ţi se va părea deplasat - 
posibil chiar o insolenţă, nu știu -, dar m-ai putea ajuta enorm, 
cu adevărat enorm. 

— Dacă ai intenţionat să mă faci curios, ai reușit. 

— Ne așteaptă lupta. O luptă îndârjită. Inamicii noștri atacă pe 
toate fronturile și va fi un măcel, asta este sigur. Vom fi poate 
siliți să facem câteva mutări ca la șah, mișcări neprevăzute în 
regulamente, dacă înţelegi ce vreau să spun. Pe scurt, este o 
situaţie în care nimic nu ne-ar fi mai util decât diversiunea. 

— Diversiunea? 

McCaine îl privi de jos în sus, ă la Jack Nicholson. 

— Nu vreau să apar în ziar cu tot ce voi face ori cu tot ce nu 
voi face, înţelegi? Simplu. De aceea ar fi bine dacă ziarele ar fi 
ocupate cu altceva. 


VP - 393 


— Aha, dar care este problema? Nouă ne aparțin jumătate din 
toate ziarele și... 

— Problema o constituie cealaltă jumătate, ziarele care nu ne 
aparțin. 

John îl măsură cu privirea pe McCaine. 

— Hm... da, este clar. Dar mă tem că eu nu înţeleg care este 
rolul meu aici. 

McCaine se întoarse la biroul lui, trase un sertar, scoase un 
ziar, evident de scandal, și îl aruncă pe birou cu prima pagină în 
sus. 

— Uită-te la el. 

Ziarul era vechi de două săptămâni, iar titlul de pe prima 
pagină era Cea mai frumoasă femeie, cel mai bogat bărbat - 
este iubire? Dedesubt, era o fotografie în care John recunoscu 
fotomodelul din reclama Gäa, Patricia deBeers, care îi șoptea 
ceva la ureche unui bărbat cu care mergea pe o stradă mână în 
mână. 

Și profund uimit John se recunoscu pe sine în acest bărbat! 

— Asta ce este? sări în sus John. 

— Un trucaj foto, explică McCaine. Bine realizat oricum. Ziarul 
este celebru pentru așa ceva - în mod normal publică fotografii 
de copii cu două capete și fotografii cu farfurii zburătoare și alte 
chestii de astea, și nimeni nu își pune întrebări -, dar este 
interesant că de-atunci telefoanele de la serviciu relaţii nu mai 
contenesc din sunat. Toţi vor să știe dacă este ceva real în acest 
zvon. 

— Nimic nu este real, bineînţeles. Eu nu am ieșit niciodată la 
plimbare cu femeia asta, cu atât mai puţin mână-n mână. 

— lar eu te-aș ruga să o faci, spuse încet McCaine. 

John se holbă la el. 

— Mie trebuie să-mi fi scăpat ceva din discuţia asta. Mai 
spune o dată, ce să fac? 

— Da, te-am luat prin surprindere, asta îmi este clar. McCaine 
luă ziarul, îl împături cu o grijă mimată, apoi îl ridică ca pe o 
probă în faţa instanţei. În mod normal, niciun om nu crede ce 
apare în acest ziar. La fiecare șase săptămâni apare Elvis ori 
monstrul din Loch Ness și nimeni, poate cu excepţia câtorva 
ţicniţi, nu ia de bune aceste știri. De aceea această reacție la o 
astfel de știre mi-a dat de gândit. Asta îmi spune că lumea 
dorește ca ea să fie reală. Opiniei publice nu i-ar face nimic o 


VP - 394 


plăcere mai mare decât o legătură amoroasă între cel mai bogat 
om din lume și cea mai frumoasă femeie din lume. Toate ideile 
preconcepute s-ar vedea confirmate, toate visurile s-ar vedea 
îndeplinite. Se dorește așa ceva. 

— O fi, doar că eu nu am nimic cu femeia asta. Am schimbat 
cu ea patru, cinci vorbe la recepţie și m-am străduit să nu mă 
holbez la sânii ei, asta-i tot. 

John se opri brusc mânat de un sentiment deosebit de 
tulburător. 

— Dar nu crezi că ar fi diversiunea perfectă? Tu și Patricia 
deBeers, și iarăși un fotograf căruia îi reușește un instantaneu în 
care vă ţineţi de mână... Toată media va fierbe timp de câteva 
săptămâni. 

— Tu ai ceva în vedere. John studie chipul de o inexpresivitate 
controlată al lui McCaine. Spune-mi că nu este vorba despre 
ceea ce tocmai încep să bănuiesc. 

McCaine rulă ziarul din mână și îl frământă cu mare atenţie. 

— Mi-am permis să pun în mișcare iahtul tău. Oricum el era la 
Hong Kong pentru verificarea sistemului radar. Astăzi ori mâine 
ar trebui să ajungă la Manila. Am mai angajat-o pe miss deBeers 
să... 

— Poftim? Ai angajat-o? 

— Am inclus în contract o clauză de confidențialitate și am 
tras de preț cu agenţia până când ea m-a rugat să păstrez eu 
confidenţialitatea asupra onorariului nesemnificativ. A fost 
interesant. 

— Ai angajat-o? Pentru ce? 

— Voi doi vă veți da drept o pereche de îndrăgostiți, cel puţin 
pentru ochii opiniei publice - ce vei face în particular este treaba 
ta. Veţi naviga puţin printre insulele minunate ale Filipinelor, îi 
veţi lăsa pe reporteri să vă dea de urmă, veţi cobori când și 
când pentru cumpărături la țărm, braţ la braţ pentru media... 

— Nu vorbești serios! 

— Cu ochii pe Filipine, lumea trebuie să vă vadă pe voi doi, nu 
cursul burselor sau dobânzile de referință. De asta am nevoie. 

— Chiar vorbești serios. John duse mâna la frunte ca pentru a- 
și lua temperatura. Pe legea mea! Vrei un spectacol de două 
parale... 

— Ei, hai, John! McCaine aruncă la coșul de gunoi ziarul, mai 
exact ce mai rămăsese din el. M-aș fi putut gândi, Doamne, 


VP - 395 


ferește, la ceva mai rău decât să te trimit pentru câteva 
săptămâni într-o croazieră cu una dintre cele mai frumoase 
femei din lume, nu? Cine știe, poate că în final vă găsiţi reciproc 
simpatici... 

— Nu. Ajunge. 

—... Şi o iluzie devine realitate? McCaine rânji de parcă 
tocmai spusese un banc obscen. Bine, nu mă implic. Faci cum 
crezi. Vreau doar să-ţi reamintesc că treptat vei pune bazele 
unei dinastii... i 

— Cu siguranță nu cu fotomodele plătite, ripostă John. Incă nu 
își revenise. Nu, asta era deja prea mult. Se va împotrivi. Va 
spune „nu”, era foarte simplu... 

McCaine devenise din nou serios. 

— Ar fi fost un mare ajutor, spuse el. Și așa va fi destul de 
dificil. Trebuie să îngenunchem guvernele câtorva ţări și, în plus, 
o organizaţie supranaţională, și asta în condiţiile în care 
concurenţa ne pândește cea mai mică greșeală. Ar fi un mare 
ajutor. 

John închise ochii resemnat. Oftă. 

— Bine. Când începem? 

— Imediat ce poţi tu. Miss deBeers este deja pe drum. Te va 
aștepta la Manila, pe iaht. 

— Oh! Abia aştept... Se ridică. Se simțea complet epuizat. 
Adăugă: Mă duc să-mi fac bagajele. 

McCaine rânji tendenţios. Dacă se gândea bine, în ultimul 
timp rânjea cam des. 

— Bucură-te de voiaj. 

— Oh, mulţumesc. La ieșire, John se examină în oglinda 
îngustă aflată lângă ușă și murmură fără a se adresa cuiva 
anume: Chiar am nevoie de asta? 

(J 

Ursula se simțea bine. Făcuse un duș și simțea o oboseală 
plăcută stând împreună cu padrone și cu ceilalți Vacchi mai în 
vârstă - lipsea doar Eduardo - la acea minunată masă așternută 
în sufrageria de jos, unde mirosea a măghiran, a roșii și a 
oregano. Oricum s-ar fi numit ceea ce le servise Giovanna, arăta 
splendid în farfuriile scumpe. 

La masă se discutase ceea ce descoperise ea și ceea ce 
familia Vacchi se părea că știa de mult timp. 


VP - 396 


— Dacă realizaţi că averea familiei Medici, cea mai puternică 
familie la vremea ei, chiar în perioada de maximă înflorire, nu a 
depășit suma de patru sute de mii de florini - spuse Cristoforo 
Vacchi în timp ce își tampona atent buzele cu un șervet gros, 
apretat - atunci aveţi imaginea faptului că trei sute de florini 
reprezentau pe-atunci o frumoasă avere. Fără îndoială, mai 
puţin frumoasă dacă suma era datorată. 

— Giacomo  Fontanelli era un candidat la închisoarea 
datornicilor, interveni Alberto Vacchi manevrând cu sârg cuțitul 
și furculița. 

Padrone ridică paharul cu vin și își înmuie buzele în el. 

— Era cel puţin la oarecare înghesuială. 

— Nu ar fi fost posibil, propuse Ursula, ca pe parcursul anilor 
să-și fi creat rezerve care nu apar în registre? Atunci pe ultima 
pagină ar fi fost reprezentată achitarea datoriilor. Eu îmi 
imaginez că, înainte de a se fi dus la mănăstire, el și-a pus în 
ordine chestiunile lumești. 

— În principiu da, zise Gregorio Vacchi din vârful buzelor. El 
lăsa impresia că dispreţuia un asemenea comportament. Dar 
din însemnările lui privind afacerile nu rezultă cum și-ar fi putut 
constitui asemenea rezerve. Pur și simplu afacerile nu îi 
mergeau destul de bine, ca să o spunem clar. 

Ursula lăsă furculita pe masă și îi privi pe rând pe cei trei 
bărbați. 

— Și asta nu v-a surprins? Nu v-a făcut niciodată să vă îndoițţi 
de misiunea dumneavoastră? Faptul că nu știți de unde provin 
banii pe care se bazează totul? 

Ei se opriră din mâncat, se uitară unul la altul, și Cristoforo 
Vacchi puse în cele din urmă tacâmul pe masă și căzu pe 
gânduri împreunându-și palmele pe masă, în faţa farfuriei. 

— Pentru a înțelege asta, zise el, trebuie să știți că nu 
deținem de mult timp registrele lui Giacomo Fontanelli. Au ajuns 
în posesia noastră pe când eu eram copil, în ajunul celui de-al 
Doilea Război Mondial, și pe atunci nimeni nu avea timp să se 
ocupe scrupulos de ele. Ca să fiu sincer, abia în urmă cu câteva 
decenii ne-a atras atenţia chestiunea pe care aţi descoperit-o 
dumneavoastră. 

— Acum câteva decenii? repetă Ursula surprinsă. Venind 
încoace, aflase că familia Vacchi își bătea capul de decenii cu 
treaba asta. Cum așa? Unde au fost registrele atâta vreme? 


VP - 397 


— În mănăstirea Sfântului Ștefan. 

— Mănăstirea lui Fontanelli? 

— Exact. Era o minusculă mănăstire situată pe o stâncă în 
Apenini. Dacă astăzi călătoriţi de la Florenţa spre Forli, veţi trece 
pe lângă ruinele ei. Pe la 1890, a fost părăsită și a rămas goală 
până când Mussolini a transformat-o în depozit de muniții, care 
cu puţin timp înainte de a se sfârși războiul a sărit în aer. Se 
spune că în urma unui atac al aviaţiei. 

— Și registrele? 

— Din ceea ce știu eu, au fost transportate împreună cu alte 
documente la Roma când a fost părăsită mănăstirea. Acolo au 
fost depozitate câteva decenii, până când cuiva i-a venit ideea 
de a le preda familiei mele. 

— Cine a avut această idee? 

Cristoforo Vacchi ridică din umeri obosit. 

— Îmi pare rău. După cum am spus, pe-atunci eram doar un 
copil. 

— Hm... Aţi spus că mai erau și alte documente... 

— Asta mi-a povestit tatăl meu, că mai erau și alte 
documente. El nu știa ce fel de documente erau acelea și unde 
au ajuns. 

— Asta ar fi fost interesant de știut, spuse Ursula Valen și 
simţi ceva ce putea fi doar adrenalina. Nu? 

e 

Se trezi când o rază de soare pătrunse prin fereastră și îi 
mângâie nasul. Erau încă pe drum, îi spuse privirea aruncată pe 
fereastră; norii aflați jos ofereau un peisaj minunat, nu mai puțin 
cerul curbat și întunecat de deasupra avionului. Se uită la ceas. 
Nu mai era mult. Îi auzea pe bodyguarzi discutând înfundat la 
nivelul inferior. Din cauza zgomotului monoton al motoarelor, nu 
înțelegea nimic; își spuse că erau discuţii banale, menite să facă 
timpul să treacă mai ușor. 

Nu i-ar fi dat prin cap niciodată una ca asta. Că pentru a 
parcurge o parte a drumului pentru îndeplinirea profeţiei ar fi 
putut să facă ceea ce îl aștepta: să hoinărească împreună cu o 
frumuseţe închiriată, făcând pe playboy-ul. Ce jalnic! Și ce 
penibil, dacă adevărul va ieși vreodată la lumină. 

A fost o aterizare ca oricare alta și însuși aeroportul arăta ca 
toate aeroporturile. Au fost conduși la locul de staţionare 
rezervat și ca totdeauna pe John îl aștepta o limuzină, una mare, 


VP - 398 


de data asta albă, care arăta ca un Cadillac, dar nu era un 
Cadillac. În ultimii ani, zburase atât de mult, încât treptat 
începuse să îl îngrijoreze expunerea la radiaţii. l-ar prinde bine 
câteva săptămâni de destindere, iar pe reporteri să-i mai ia 
dracu'! 

Pe drum se uită doar fugitiv afară. Instalaţia de climatizare 
funcţiona la putere maximă și dintr-o mașină de lux Manila arăta 
la fel ca oricare mare oraș: blocuri, străzi late, mult prea multă 
lume, reclame stridente care ar fi putut fi expuse și la Los 
Angeles. Bărbaţi care în arșiţa unei zile tropicale de august 
lucrau la asfaltări ori cu ciocane cu aer comprimat. 

— Portul, explică Marco atunci când cotiră de pe o stradă 
principală pe o altă stradă lată, dar mai puţin circulată și cu 
denivelări. 

În ciuda așteptărilor, pe John îl cuprinse entuziasmul la 
vederea iahtului său. Acesta plutea mândru și splendid, un vis în 
alb, uriaș, luxul pur. Nu mai călcase pe el de doi ani, îl trimisese 
doar în lume pentru a-l menţine în stare de funcţionare, ca și 
echipajul, în timp ce el zi de zi lâncezea în birou, ca și cum s-ar fi 
priceput cât de cât la afaceri. Ce pierdere! 

Căpitanul Broussard se afla pe puntea pasarelei și îi făcu 
semn. John îi răspunse. În clipa în care vru să pună piciorul pe 
punte, ceva colorat divers ţâșni ca un turbion dintr-o ușă de 
cabină și, înainte ca el să poată reacţiona cumva, o femeie 
suplă, vaporos îmbrăcată, îl îmbrăţișă și îl sărută pasional. Și 
lung. 

John, la început ţeapăn, începu să se simtă plăcut. O cuprinse 
și el, îi simţi pielea moale și fierbinte sub materialul vaporos, 
mirosi părul sclipitor, simţi reacţia clară a trupului său... 

Patricia deBeers se desprinse de el și se retrase un pas ca 
pentru a-l privi mai bine după o lungă despărțire. Arăta bine, 
mult mai bine decât o păstrase el în amintire. O siluetă 
desăvârșită, un chip simetric, întruchiparea frumuseții feminine, 
iar soarele tropicelor punea în valoare cât se putea de bine 
toate acestea. Călătoria promitea să devină mai plăcută decât 
crezuse el. 

Ea îl apucă de mână și spuse: 

— Vino! 


VP - 399 


ÎI trase după ea pe dunetă, râzând exuberant ca o școlăriţă 
proaspăt îndrăgostită, iar de-acolo îl trase prin ușa din sticlă în 
salon. 

Inăuntru îi dădu drumul, închise ușa și rămase în picioare, la 
trei pași distanţă de el, cu braţele încrucișate pe piept. 

— Acesta a fost jobul meu, din cât am înţeles eu. Sunteţi 
mulțumit? 

— Poftim? întrebă John. 

În vocea ei fusese ceva ce avusese același efect ca o găleată 
cu apă rece ca gheața turnată pe neașteptate în capul lui, și el 
înțelese. 

— Oh, da. Absolut, hm... convingătoare interpretare. Absolut. 

Totul fusese un show, clar. Cum se convenise. Te pomenești 
că pe undeva exista un scenariu cu ce aveau ei de făcut în 
următoarele săptămâni. 

— Grozav! Îmi place când clienţii sunt mulţumiţi. 

Nu suna ca o părere personală. Nici ea nu arăta ca o persoană 
căreia îi aparţinea afirmaţia. Stătea acolo, cu chipul schimonosit, 
zburlită, tremurând din tot trupul dintr-un motiv neclar. 

John făcu un gest cu mâna, ar fi vrut să facă ceva ca să o 
liniștească. 

— Grandios, spuse el prudent, așa cum am spus. 

Ea se întoarse, privi afară marea albastră, falanga catargelor 
velierelor, depărtarea. O vreme rămase așa fără să spună ceva, 
ca o fotografie vie dintr-un calendar. 

— Știţi cum mă simt eu, mister Fontanelli? întrebă ea în cele 
din urmă, cu un dispreț deplin. Vă puteți imagina asta? 

Era vorba despre rolul pe care trebuia să-l joace. El știa asta 
fără ca ea să mai fost nevoită să adauge ceva. 

— Ascultati... 

— Nu, acum dumneavoastră mă ascultați. Sunteţi cel mai 
bogat bărbat de pe acest pământ lăsat de Dumnezeu. Dar asta 
nu vă dă dreptul de a mă trata ca pe un rahat. Am făcut pe 
modelul pentru premiul Gäa al dumneavoastră, bun. Întâmplător 
profesia mea este de model, model pentru de toate. Dar asta nu 
face din mine o târfă, înţelegeți? Îmi puteți cumpăra timpul, îmi 
puteți cumpăra înfățișarea pentru scopurile dumneavoastră - 
este un târg. Asta ați făcut, și eu voi juca rolul meu. Sunt o 
profesionistă. Dar nu îmi puteţi cumpăra simpatia, mister John 


VP - 400 


Fontanelli, mister Un Bilion de Dolari. Eu sunt model, sunt 
femeie, înţelegeți? Sunt o femeie. 

— Da, văd asta... Scuze, asta îmi este clar. Că sunteţi femeie. 
Nu a fost ideea mea... 

Ea părea că era pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— Altă idee nu v-a venit? Așa se întâmplă când cineva este 
bogat? Nu are alte mijloace decât banii? 

— Nu, înțelegeți... 

— Aţi fi putut simplu să mă întrebaţi. Un bărbat poate s-o 
întrebe pe femeie dacă ea ar dori să fie împreună, chiar dacă ar 
fi vorba despre o perioadă limitată, o vacanţă, câteva 
săptămâni. Ea, evident, poate refuza, dar riscul trebuie asumat. 
Merită doar dacă ea consimte, înţelegeţi? 

John o privea neajutorat. McCaine îi jucase o festă. 

— Da, înțeleg. 

Ea îl privi și scutură capul răvășindu-și frumosul păr. 

— Nu. Nu înțelegeți nimic. M-aţi angajat pur și simplu. Mă 
plătiți. De aceea nu are nicio valoare că eu am acceptat. Nu. 

Acestea fiind spuse, ea se întoarse și dispăru în întunericul 
culoarului, fără a mai aprinde lumina, și după puţin timp John 
auzi trântindu-se o ușă. Oftă. 

De undeva își făcu apariţia un steward cu un telefon. 

— Este pentru dumneavoastră, zise acesta. 

Era McCaine. 

— Căpitanul m-a informat că ai sosit. Mi-a mai spus că deja a 
avut loc o scenă surprinsă de cel puţin zece fotografi. Să îţi 
trimit ziarele imediat ce apari pe prima pagină? 

— Te rog, nu, suspină John și se prăbuși într-un fotoliu. 

Această călătorie părea că va decurge mai prost decât se 
așteptase. 

— Bine, nu le trimit. Uite câteva detalii ale planului: imediat 
ce bagajele sunt urcate la bord ieși în larg și ancorezi pentru 
înnoptat în dreptul unui mic port dintr-un golf aflat mai la sud. 
Mâine va urca la bord un reprezentant al guvernului filipinez, 
care te va însoţi ca traducător dacă este nevoie și îţi va arăta 
cele mai frumoase locuri dintre acele mii de insule. 

— Unde reporterii nu ne vor putea da de urmă, nu? 

— Nu îţi face griji în privinţa asta. Trebuie să supralicităm 
puţin pentru a rămâne interesanţi. McCaine făcu o pauză, apoi 
continuă: Pari abătut. E ceva în neregulă? 


VP - 401 


John lăsă capul să i se sprijine de speteaza moale a fotoliului 
și privi nervurile complicate ale rădăcinilor de lemn cu care era 
lambrisat plafonul. Dacă voiai, puteai descoperi în desenele 
complicate ale acestora capete de dragoni și alți monștri. 

— De unde până unde ţi-a venit ideea? Mă simt cât se poate 
de bine. 

e 

În dimineața următoare, era programat micul dejun pe punte, 
pentru a avea ceva de oferit eventualilor fotografi. PROPHECY 
aruncase ancora nu departe de un mic port pentru iahturi, care 
nu prea era solicitat, și la masa de pe puntea principală se 
stătea în văzul tuturor. O prelată din pânză albastră îi proteja de 
razele soarelui, dar nu și de căldura umedă care promitea să se 
intensifice. 

— În total nouăsprezece, mister Fontanelli, spuse stewardul 
aproape fără să miște buzele, în timp ce servea cafeaua și 
cornulețele proaspete, fierbinţi. 

— In total nouăsprezece ce? ripostă John atât de enervat de 
modul ciudat de a vorbi al omului, încât la început nici nu își 
dădu seama despre ce era vorba. 

— Sunt trei în Hyundai-ul acela cenușiu de pe chei, îl vedeți? 
Bărbatul de pe locul din spate are cel mai mare teleobiectiv pe 
care l-am văzut vreodată. Stewardul turnă cafeaua cât se putea 
de ceremonios. Fără nicio îndoială că văzuse prea multe filme cu 
James Bond. Apoi continuă: Pe puntea de comandă avem un 
binoclu excepţional, și de acolo, de sus, putem supraveghea 
întreaga zonă fără să fim văzuţi de cineva. Vedeți iahtul acela 
mare, cu pânze, albastru? La pupă. Acolo sunt trei... 

— Bine, spuse John și îi luă ceașca din mâini. Mulţumesc, nu 
vreau să știu chiar toate amănuntele... 

Stewardul păru jignit. Işi termină treaba în tăcere, până când 
apariţia Patriciei deBeers îl făcu să își schimbe gândurile. Și le 
schimbă în așa fel încât, turnându-i acesteia cafeaua, câteva 
picături se scurseră pe-alături. 

— Ce înseamnă asta? îl certă ea pe bărbatul înmărmurit. 

— Scuzaţi-mă, miss deBeers, scuzaţi-mă, bineînţeles că vă 
aduc imediat o altă farf... 

— Sper, dacă se poate chiar astăzi. 

— Chiar astăzi, miss deBeers, repetă bărbatul și dispăru în 
mare grabă. 


VP - 402 


John o urmărea nedumerit peste marginea ceștii, în timp ce 
aceasta se așeza. Așa cum spusese ieri, era o profesionistă. 
Pusese pe ea un capot vaporos, era nepieptănată și totuși arăta 
răpitor - un privitor nu putea să ajungă la altă concluzie decât 
că aceasta tocmai trecuse printr-o minunată noapte de 
dragoste. Dar la mal nu ajungea și tonul ei dur. 

— Ei? Astăzi ce facem? întrebă ea cu o voce de gheaţă, dar 
zâmbind fermecător și apucând un corn. 

John lăsă jos ceșcuţa cu cafea. Măcar puţin trebuia și el să se 
străduiască să nu strice impresia generală. 

— Nu știu. Va veni un reprezentant guvernamental, care ne 
va fi ghid. 

— Oh, ce exclusiv! 

— Nu-i așa? 

Se vor otrăvi astfel reciproc câteva săptămâni? Situaţia putea 
deveni tensionată. 

— Azi-noapte..., începu ea, după care făcu o pauză, mestecă, 
zâmbi și apoi continuă: am citit dintr-un ghid despre Filipine. 
Imaginaţi-vă, din biblioteca de la bord. Incredibil câte atracţii 
există aici. Pe insula Palawan se poate merge cu barca cu vâsle 
prin Underground River, o uriașă grotă cu stalactite neexplorată 
încă în întregime. Nu sună incitant? 

— Hm... sună bine. 

El nici nu se gândise să se uite prin ghidul lui de călătorii. 
Uneori avea senzația, în ciuda bogăției lui absurde, că își neglija 
propria viaţă. Ca de exemplu acum. 

— Sau izvoarele sulfuroase de la poalele unui vulcan stins, 
Mount Makiling sau cam așa ceva. Nu este departe de-aici, la 
vreo cincizeci de mile. Spuneţi-mi sincer - își reduse tonul până 
la un gângurit ademenitor - nu ați avea chef să vă... îmbăiați cu 
mine în niște izvoare sulfuroase? 

John se holbă la ea. Voise să ia un corn, dar rămase cu mâna 
întinsă. 

— Nu vorbiţi serios, nu? 

Ea făcu o mutră bosumflată și își trase picioarele sub ea, pe 
scaun. Mișcare care evidenţie interesante despicături în capotul 
ei. 

— Faceţi-mi și mie o plăcere, se miorlăi ea evaziv, apoi 
întoarse capul și strigă: Unde este ceașca mea cu cafea, fir-ar să 
fie?! 


VP - 403 


Urcușul până la al patrulea nivel al clădirii cancelariei le 
scoase sufletul amândurora - Ursulei pentru că ea căra geanta 
ei de voiaj, lui Alberto Vacchi pentru că nu mai era prea tânăr. 
Când descuie ușa, mâna acestuia tremura imperceptibil. 

— Așadar, zise el  gâfâind, aceasta este locuința 
dumneavoastră. 

Ursula intră înaintea lui și privi în jur. Era frumos. Plafonul era 
jos, pereţii erau văruiţi în alb, mobilierul era din secolul trecut, 
completat cu un frigider, o plită de gătit și cuverturi de pat viu 
colorate. În aer plutea un iz stătut. 

— De mult timp nu a mai fost cineva pe-aici, se scuză 
avocatul. Deschise una dintre ferestre. În interior pătrunse 
larma orașului, alungând senzaţia de atemporalitate ce domnise 
la intrare. Sunteţi sigură că vreţi să rămâneţi aici? Nu ar fi nicio 
problemă. Şoferul v-ar putea lua în fiecare seară și... 

— Puteţi să o închideţi liniștit, răspunse Ursula și își așeză 
geanta pe bancheta din nișa-bucătărie. Nu, zilnic să parcurg 
distanţa asta ar fi pierdere de timp. Mă descurc așa. 

Alberto Vacchi închise fereastra, apoi deschise pe rând 
compartimentele dulapului. 

— Veselă din belșug. Aici sunt rezerve la cutie. Luă una în 
mână și săltă capul pentru a descifra cu partea de jos a 
lentilelor bifocale ale ochelarilor scrisul de pe cutie. Este încă în 
termenul de valabilitate. 

Ursula deschise frigiderul. Acesta funcţiona la treapta de jos 
de răcire, dar tot ce se afla în el se reducea la o sticlă cu apă. 

— Vă pot recomanda câteva restaurante din apropiere, unde 
aţi putea... 

Ursula dădu din cap: 

— Am să-mi port eu de grijă. 

Bătrânul avocat își trecu mâna prin părul buclat. 

— Ar fi trebuit să ne gândim să facem aprovizionarea cu 
alimente. Să rog să vi se aducă ceva? 

— Voi face eu cumpărături. Nu-mi trebuie multe. Câteva pani, 
ceva /atte, puţină verdura... e salame... vino rosso... 

— Bene. D'accordo. Îşi privi o vreme pantofii, apoi spuse: Vă 
spun combinaţia pentru camera documentelor. Ea este 
schimbată în fiecare lună, dar până la sfârșitul lui august mai 
sunt încă aproape două săptămâni. Veţi primi cheia... Altceva? 


VP - 404 


El o privi și zise: Ah, da. Îi voi informa pe cei de la serviciul de 
pază, ei trec pe-aici de patru ori pe zi ca să verifice clădirea. 
Trebuie să știe de dumneavoastră. Se mai gândi, dar se pare că 
asta fusese totul. Ridică mâinile. Si, asta este totul. Pretutindeni 
sunt telefoane, dacă aveţi nevoie de ceva... ori se întâmplă 
ceva... sunaţi pur și simplu. 

— Așa voi proceda. 

Bătrânul, cu batista aranjată în buzunarul de sus al hainei ca 
un cavaler, părea înduioșător de îngrijorat. 

— Ce intenţionaţi să faceți? întrebă el. 

Ursula ridică din umeri: 

— Să caut. Asta știu să fac bine. Să caut până găsesc ceva. 

e 

Trimisul guvernamental era un filipinez tânăr, chipeș, cu 
numele de Benigno Tatad, un bărbat cu șale de înotător olimpic. 
Acesta îl salută amabil pe John, transmiţându-i salutul personal 
al președintelui Ramos, și părea atât de intimidat de parcă 
bogăţia lui John ar fi fost ceva în faţa căreia era de la sine 
înțeles să îngenunchezi. Când ulterior apăru și Patricia, acesta 
era terminat. Cu mâini tremurânde desfăcu o hartă a Filipinelor 
și le propuse un traseu „prin insule de basm și plaje de vis 
pustii” - cum se exprima el. Când John se declară de acord și îl 
rugă să-i explice căpitanului ruta, aproape că o rupse la fugă. 

Curând PROPHECT, porni fără grabă spre sud. Traversară 
Balayan Bay în timp ce soarele apunea în Marea Chinei de Sud, 
iar lumea se transforma ca prin farmec într-o simfonie de roșu și 
oranj. Marea se întindea calmă, de un gri-închis și violet în fața 
contururilor umbrite ale coastei de vest Mondoros când ajunseră 
în trecătoarea Verde Island. La căderea nopţii ancorară în Puerto 
Galera și pătrunseră cu barca cu motor în viața de noapte 
locală. 

Erau un grup ciudat. Împreună cu garda de corp erau șapte 
bărbaţi care roiau în jurul Patriciei, ceea ce părea a-i face 
plăcere acesteia. Ea mai mult dansa decât mergea, flirta în 
stânga și-n dreapta, și părea să se amuze teribil. 

— Suntem supravegheați? îl întrebă John pe Marco când 
plecară din prima discotecă. 

Acesta confirmă: 

— Sunt doi cu aparate în spatele nostru, puţin într-o parte. Și 
cel din faţa noastră, cu bicicletă, pare tot de-al lor. 


VP - 405 


John se aplecă spre Patricia: 

— Suntem în timpul serviciului. 

— Pun pariu că vă place, răspunse ea ironic. 

Mai vizitară câteva discoteci stridente și un bar soios, apoi 
reveniră pe plajă, la barcă. Însoţitorul lor guvernamental se 
străduia să nu își trădeze supărarea, dar zâmbetul lui devenise o 
mască, iar când John îl întrebă, acesta recunoscu că el nu 
considera viața nocturnă din Puerto Galera a fi tocmai 
reprezentativă. 

În zilele următoare au navigat prin dreptul unor coaste 
prăpăstioase, cu păduri bogate și cu plaje împrejmuite de 
palmieri. Peste tot erau bărci pescărești pictate multicolor, 
izolate ori mai multe la un loc, unele cu motoare zgomotoase, cu 
flotoare laterale, altele silențioase, cu pânze minunat colorate. 
Li se făceau semne, dar păreau să se intereseze mai 
îndeaproape de puternicul iaht. Au traversat Marea Subuyan, au 
ocolit coasta Luzonului de Sud și, în sfârșit, au văzut vulcanul 
Mayon înălțându-se perfect conic spre cer. Din craterul lui îngust 
se ridica o dâră subţire de fum alb, ca un avertisment 
permanent faţă de pericolul pe care îl reprezenta. 

Patricia propuse să facă o plimbare scurtă prin orașul de la 
poalele vulcanului. Benigno Tatad avu curajul de a ridica 
prudent obiecţia că acesta ar fi un orășel insignifiant, plicticos, 
fără nimic atractiv. 

— Bine, răspunse imediat Patricia, atunci să facem altceva. 

— Ar trebui să ne ducem la Boracay, sugeră reprezentantul. 
Mulţi spun că plajele din Boracay ar fi cele mai frumoase din 
lume. 

Așa că au mers mai departe, printre insule mici și mari, pe o 
apă clară ca în paradis, înapoi în Marea Visaya și apoi spre vest. 
La un moment dat un avion sport făcu câteva ture deasupra lor, 
dar era greu de spus dacă în el se aflau reporteri ori turiști 
bogați, care voiau să facă fotografii neobișnuite. Motivul și 
scopul călătoriei lor rămânea în urmă tot mai confuz; 
uniformitatea calmă a zilelor, ale căror evenimente importante 
erau mesele gustoase și orele de visat cu ochii deschiși sub 
apărătorile de razele soarelui în care legănatul vasului și 
foșnetul apei despicate de chilă acționau ca un cântec de 
leagăn, îndepărtau orice gând legat de ceea ce exista dincolo de 
acest paradis. John părea că ușor-ușor se lepăda de toate 


VP - 406 


tensiunile din ultimii doi ani, de acel nesfârșit maraton fără 
punct și virgulă, fără o pauză pentru respirat. Uneori se întreba 
dacă ar mai rămâne ceva din el în situaţia în care s-ar destinde 
complet. 

Boracay. Au plutit prin apele cu sclipiri de turcoaz ale unor 
golfuri arcuite larg, în care se încrucișau cu mici bărci cu furcheţi 
în consolă, cu pânze multicolore; au admirat plajele cu nisip alb 
ca laptele praf, mărginite de cocotieri ca în cărţile cu ilustraţii. 
Plaja cea mare, White Beach, s-a dovedit a fi turistic 
suprasaturată, dar la indicaţia lui Benigno au găsit o plajă mai 
mică la sud. 

— Aici există minunate recife de corali. Dacă vreţi, putem face 
scufundări într-unul dintre acestea, îi stârni Benigno. 

John nu era prea entuziasmat. 

— Eu nu știu să fac scufundări. 

— Vă angajez un profesor de scufundări, nicio problemă. Cu 
echipament, cu tot ce trebuie. 

Patricia găsi ideea minunată. Benigno urma să facă scufundări 
cu ea, acesta acceptând-o cu sentimente evident contradictorii. 
A doua zi veni profesorul de scufundări, un filipinez mai în 
vârstă, cu păr cărunt care, cu excepţia expresiilor de 
specialitate în domeniul scufundărilor, vorbea cu greutate 
engleza și care descărcă din barca lui aparatură pentru o 
jumătate de batalion. 

John își mută orele de relaxare la provă, îi lăsă pe ceilalți să 
exerseze pentru scufundări și optă pentru liniște. 

e 

— Oficial vin pentru a vă comunica noile coduri pentru 
încuietori, spuse Cristoforo Vacchi care, mai nou, se sprijinea la 
mers într-un baston, și zâmbi cu tact. Dar desigur că am folosit 
ocazia pentru a vă vedea. Noi vorbim despre dumneavoastră 
totdeauna la masă. Ar fi prea mult spus că ne facem griji, dar ne 
împărtășim gândurile. De altfel, nu mai avem mult de lucru. 

Ursula îl măsură pe padrone clipind des, surprinsă că apăruse 
așa de neașteptat și iritată de prezenţa unei alte persoane în 
încăpere. 

— Chiar este sfârșitul lunii august? întrebă ea. 

— Suntem în treizeci și unu. 

— Incredibil. Ca totdeauna când răscolea prin arhive și era 
lăsată în pace, pierdea noţiunea timpului. | se părea că sosise 


VP - 407 


abia ieri, dar totodată credea că afară trecuseră ani după ce i se 
spunea. Lăsă creionul jos, se ridică în picioare și se simţi 
buimacă încercând să vorbească. 

— Am găsit ceva ce mie mi se pare demn de remarcat. Ar 
trebui să vedeţi și dumneavoastră. 

— Cu plăcere. 

Ea deschise vitrina climatizată în care se aflau registrele lui 
Giacomo Fontanelli, cercetă volumele legate unele grosolan, 
altele artistic, care gemeau de benzi inegale de hârtie pe care 
erau însemnări, semne pe care le frunzări cu degetele. 

— lată! Scoase un volum subţire, unul dintre ultimele, și îl 
deschise la locul unde se afla o notiţă. Aici. Nota asta. 
Dumneavoastră cum aţi traduce-o? 

Padrone își aranjă ochelarii mai bine și studie scrisul palid și 
nesigur. 

— Hm... nu este ușor. 

— Pe parcursul anilor, Fontanelli obișnuia să facă în registre 
note pe marginea filelor, ca un gen de jurnal. Cu cine a discutat, 
unde a mirosit o afacere, chestiuni din astea. Aceasta este unica 
notă cu conținut privat. 

Cristoforo Vacchi se așeză la o masă de lucru, trase lampa 
mai aproape și citi în șoaptă rândurile respective. 

— Este ceva cu adevărat remarcabil, spuse acesta și traduse: 
„Astăzi am vorbit cu tata. Poate e o cale de scăpare”. Ce-o fi 
vrut să spună? 

— Până acum am crezut că fusese un copil din afara 
căsătoriei, cu tată necunoscut, zise Ursula. 

— În orice caz asta susţine el în testament. 

— În care mai spune că lasă o avere în urma lui, nu datorii. 
Ursula clătină din cap și adăugă: Am recalculat tot. Anii, toţi 
florinii și ţechinii, mărcile și pfenigii. Este un haos de necrezut, 
dar el a calculat corect. Dacă el a făcut rost cândva de alți bani, 
atunci aceștia provin din afaceri care nu au fost menţionate în 
registre. 

Padrone răsfoi cu grijă paginile vechi ce foșneau. 

— De când este menţiunea asta? 

— Martie 1522. Ea își consultă propriile notițe, un dosar gros, 
plin de coloane cu cifre. Pe-atunci avea datorii de cinci sute de 
florini, era în întârziere cu plata datoriilor până când după scurt 


VP - 408 


timp un anume J. i-a acordat un împrumut de două sute de 
florini. Marele donator s-a fofilat frumos. 

Vacchi închise registrul și îl puse deoparte. 

— Și cum explicaţi asta? 

Ursula își frecă bărbia: 

— Până acum nu am nicio explicaţie. Știu doar că trebuie să 
plec la Roma. Trebuie să dau de urma restului documentelor lui 
Giacomo Fontanelli. 

— Care Dumnezeu știe unde ar putea să fie. 

— Au fost deplasate în acest secol. Cu siguranță că există 
undeva niște evidențe. Procese-verbale, ceva care să mă ajute 
să le găsesc. 

— Credeţi? 

— Da. 

Ea făcuse parte dintr-un comitet care, după căderea regimului 
SED5, decisese asupra carierei profesionale a învăţătorilor, 
profesorilor și a altor slujbași ai statului. Talentul pentru 
descoperirea documentelor i se dezvăluise în arhiva serviciului 
de securitate dizolvat și uneori ea însăși se simţise oribil, când 
scotea la iveală documente care dovedeau că cineva colaborase 
cu acele organe, cu toate că acestea fuseseră ascunse ori greșit 
clasate. Era ca un al șaselea simţ. Da, ea credea. 

— Bine, spuse padrone. Vom aranja totul. Mai cunosc pe câte 
cineva, pe care îl pot suna pentru a vă deschide câteva uși... 

e 

Stewardul care îl trezise nu făcuse asta pentru a-i aminti de 
masa de prânz, ci pentru a-i da telefonul. La aparat era 
McCaine, care îi spuse: 

— Prinţesa Diana este moartă. 

John se așeză din nou, duse receptorul la urechea cealaltă și 
făcu câteva grimase pentru a alunga senzaţia de toropeală. 

— Poftim? 

— Soţia divorțată a succesorului la tron britanic. Azi-noapte a 
intrat cu mașina într-un stâlp al unui pod. 

— Ce? Arșița umedă îi bloca gândirea. Cum așa? 

— Se pare că au încercat să fugă de o haită de fotografi care 
se țineau după ei pe motociclete. Erau patru: ea, prietenul ei, 


3 Sozialistische Einheitspartei Deutschlands - Partidul Socialist Unit al Germaniei .(în 
fosta RDG). 


VP - 409 


șoferul și o gardă de corp. Ultimul mai trăiește, dar nu se știe 
cât va mai trăi. O chestiune tragică. 

— Aşa ceva... În fine, îşi mai revenise. Putea să spună și cum 
îl chema. Probabil că acum ar fi trebuit să simtă ceva precum 
compasiunea și consternarea, dar nu era încă destul de treaz 
pentru asta. Și de ce îmi spui mie asta? Ar trebui să vin la 
înmormântare? 

— Lucrurile nu au ajuns atât de departe. Îți spun asta, pentru 
că atenţia opiniei publice se va îndrepta asupra altcuiva, va 
exista un eveniment mai interesant decât povestea ta de 
dragoste cu miss deBeers. 

— Aha! Ar fi trebuit să se simtă jignit? Întrebă: Asta înseamnă 
că trebuie să mă întorc? 

McCaine tuși. 

— Eh, se pare că nu te așteptai la asta. Este chiar atât de 
înspăimântător cu cea mai frumoasă femeie din lume? 

— Mada... între timp a devenit suportabilă. 

— Probabil, după ce ai pus-o jos. Nu, am vrut să te rog să mai 
rămâi. Aș vrea ca mai întâi să văd dacă intensitatea reportajelor 
se mai reduce. Deja se pregătește un gen de orgasm publicistic 
de durată, dar chiar și înmormântarea unei prințese se sfârșește 
odată, și pe urmă... Mai rămâi două săptămâni. Pentru cazul că 
mai putem înscena ceva. 

John își privi picioarele goale, își mișcă degetele și privi cu 
ochii mijiţi nesfârșitul cer albastru. Nu se putea imagina 
reîntorcându-se în biroul lui. 

— Bine. Din partea mea... 

„Să sperăm că asta sună destul de resemnat”, gândi el când, 
după convorbirea telefonică, se întinse înapoi pe canapea oftând 
de plăcere. Înainte de a începe să moţăie din nou, se mai gândi: 
„Cine s-ar fi gândit că fotografii din presă ar putea fi atât de 
periculoși...” 

e 

McCaine puse receptorul în furcă în timp ce pe frunte îi 
apăreau câteva cute de îngrijorare. Era ora cinci dimineaţa și el 
rămăsese toată noaptea la birou. Avea în față trei televizoare, în 
care trei canale de știri transmiteau paralel știri, CNN, NEW și 
SKY-News. Pe un al patrulea monitor apăreau necontenit știri - 
text: agenţia de presă Reuters. Dincolo de ferestre Londra se 
trezea treptat. 


VP - 410 


— Foster, rosti el în semiîntuneric. 

Bărbatul care veni la masa lui era suplu și înalt, și altceva nu 
prea mai aveai de spus despre el, dacă îl întâlneai undeva. Avea 
ochii de culoarea obsidianului și purta o mustăcioară subţire, dar 
ochii lui avuseseră deja toate culorile, iar mustăcioara se putea 
rade rapid, dacă nu cumva era falsă. 

— Prinţesa nu este singura femeie care a murit ieri la Paris, 
zise McCaine, care scoase dintr-un teanc de mape una subţire și 
i-o întinse bărbatului. 

Foster citi în tăcere și examină fotografiile. 

— Constantina Volpe. Ce-a păţit? 

— Nu asta este problema. Problema este Marvin Copeland. Un 
rocker fudul și, din nefericire, prieten de pe vremuri al lui mister 
Fontanelli. Se lăsă comod pe speteaza fotoliului și își trecu 
ambele mâini prin păr. Legal nu s-ar afla într-o închisoare 
preventivă din Paris, ci într-o adevărată celulă italiană. Mister 
Fontanelli a făcut greșeala de a-l scuti de asta. Dacă nu ar fi 
făcut-o, Constantina Volpe nu ar fi apărut acum în statisticile 
franceze ale drogaţilor ca moartă din cauza consumului de 
heroină. 

Foster îi înapoie mapa. O citise, nu mai avea nevoie de ea. 

— Și ce vreţi să fac eu? 

McCaine se ridică în picioare oftând. 

— La aeroport este pregătit un avion să vă ducă la Paris. 
Imediat ce justiția franceză începe să lucreze, aș vrea să apăreţi 
la ușă. Il scoateţi pe Copeland pe cauţiune, pe vorbe bune, pe 
ce-o fi și îl duceţi afară din ţară. 

— Unde? 

— In Canada. Acolo există o clinică privată pentru 
dezintoxicare ce lucrează bine și nu pune întrebări atâta vreme 
cât îi sunt plătite facturile. Deschise un sertar, din care scoase 
un bilet, și continuă: lată adresa. li mai dădu un alt bilet 
spunându-i: La acest număr de telefon găsiţi un bărbat care 
lucrează de mult timp pentru mine în SUA. El vă poate ajuta de 
la faţa locului în orice problemă. 

Foster studie ambele bilete la lumina slabă a lămpii de birou 
și le restitui și pe acestea. 

— Cum se numește? 

— Mda... cum se numește... McCaine se gândi câteva clipe, 
apoi răspunse: Să zicem că se numește Ron Butler. Deschise un 


VP - 411 


alt sertar, de unde dintr-o casetă de oțel scoase un plic dolofan. 
Aici sunt o sută de mii de lire sterline. Dacă pentru cauţiune 
aveţi nevoie de mai mult, daţi-mi un telefon. În orice caz 
telefonaţi-mi imediat ce îl aveţi pe Copeland. Deja am informat 
clinica, mai aștept doar confirmarea definitivă; administraţia 
clinicii lucrează doar ziua. 

— Alright. Foster luă plicul și îl vâri neglijent în buzunar. 
Șovăia. O clinică... este asta o soluţie sigură? 

— Copeland este un prieten al lui mister Fontanelli, gândiţi-vă 
la asta. 

— La asta mă gândesc. 

— Pe lângă asta pot să vă liniștesc. Clinica este situată într-un 
loc izolat din Quebec, iar cei de-acolo știu ce înseamnă să fii 
atent la pacienţi. In ce privește numărul de fugari, ei stau mai 
bine decât în închisoarea Alcatraz. De-acolo iese cineva când 
este absolut c/ean, și uneori nici atunci. McCaine se șterse la 
ochii injectaţi și adăugă: Asta atâta vreme cât sunt plătite 
cheltuielile. Și de lucrul ăsta vă veţi ocupa dumneavoastră. 

Foster dădu afirmativ din cap. Să mai fi fost și o umbră de 
zâmbet? Probabil că era doar o iluzie provocată de reflectarea 
mării de lumini ale orașului. 

McCaine se întinse, apoi lăsă mâna să-i cadă grea pe un teanc 
de dosare. 

— Pentru moment asta este tot. Ca și cum nu aș avea destul 
de luptat cu toate aceste acuzații de cartel, reclamaţii și 
probleme de bilanţ, acum mai trebuie să mă ocup și de un idiot 
care îi pervertește pe toți cei cu care vine în contact. Mi se face 
și greață. Te rog, Foster, du-te și scapă-mă de problema asta. 

— Ca totdeauna, mister McCaine. Cu o scurtă înclinare a 
capului, el se retrase în întuneric și păru că se topește. Totuși, 
ajuns la ușă se opri și întrebă: Incidentul acesta... dacă media ar 
mirosi ceva, ar fi neplăcut pentru mister Fontanelli, nu? 

McCaine îl privi posomorât: 

— Corect. 

— Așa stând lucrurile, moartea prinţesei a fost un adevărat 
noroc pentru noi. 

— Da, răspunse sec McCaine. 

(J 

Au navigat mai departe spre sud-vest, direct spre imperiul 

celor o mie de insule, pe lângă mici petice de pământ, maluri 


VP - 412 


stâncoase, povârnișuri nisipoase, palmieri crescuți în buza mării, 
unde doar radarul de adâncime mai găsea calea navigabilă. 
Patricia și Benigno făceau scufundări imediat ce PROPHECT 
arunca ancora, și apoi, când se întâlneau la masă cu John, 
povesteau entuziasmați despre corali în culori splendide, 
anemone-de-mare și bancuri de pești. Cu această ocazie el 
observă o anumită intimitate între ei, care îl făcu să se 
gândească la faptul că Patricia începuse pe cât se pare o 
legătură cu arătosul reprezentant al guvernului. Dar asta nu îl 
privea pe el, să facă ce voiau ei. 

Pe măsură ce trecea timpul, se plictisea tot mai mult să 
moțăie toată ziua și se lăsă convins să încerce să facă 
scufundări. Se scufundă o vreme sub supravegherea 
profesorului, îi vedea pe ceilalți doi dispărând împreună în 
adâncurile de azur, cerceta cu privirea silueta iahtului și se 
plictisea. In timp ce PROPHECY aluneca pe suprafaţa de cristal a 
mării, John exersa respiraţia din aparatul de respirat, învăţă 
principalele semnificaţii ale gesturilor mâinii și îmbrăcarea 
costumului din neopren. In cele din urmă, ancorară la limita de 
vizibilitate a unei insule ceva mai mari, locuite, în dreptul unei 
stânci din spatele căreia începea un golf coralifer cu sclipiri 
multicolore, a cărui plajă îngustă de nisip era plină de lemne 
aduse de ape. 

— Știţi cum se numește insula? îl întrebă John pe 
reprezentant. 

Acesta tocmai era preocupat de costumul lui de scufundări. 

— Panglawan, răspunse el după o privire fugară și cu un 
zâmbet tot atât de fugar și ceva cam forţat. 

Intre timp, John învățase cum să interpreteze acest gen de 
răspuns; asta însemna că Benigno nu știa răspunsul ori nu era 
sigur de el. 

În fond îi era indiferent. După ultimele sfaturi ale profesorului, 
John își puse și el masca, precum ceilalţi, își potrivi aparatul de 
respirat și cobori în marea de turcoaz, printre minunile naturii 
neatinse. 

La început, în jurul lui nu era decât un haos de bășicuţe de 
aer care dansau, tubul cu oxigen părea că voia să devină 
independent și avu nevoie de un timp până să se orienteze. Și, 
când în cele din urmă putu să privească în jur, văzu doar pustiu. 


VP - 413 


Aici totul era mort. O mână de pești tropicali multicolori 
treceau ca niște fulgere pe deasupra fundului cenușiu al mării, 
de parcă nu ar fi vrut decât să dispară de-aici. Când John se 
apropie mai mult, aceștia se ascunseră în găurile căscate în 
reciful de corali mort. John apucă ceva ce părea a fi o piatră, 
care i se fărâmiță între degete. Ridică privirea. Patricia se 
apropia cu părul ei lung unduind ca o sirenă, iar în ochii ei citi 
aceeași strângere de inimă resimţită de el. Au înotat mai 
departe, cu Benigno ceva mai în faţă, dar peste tot întâlneau 
aceeași pustietate fără viaţă, cenușie. Orice parcare dintr-un 
supermarket era mai vie decât acest golf coralifer. La un 
moment dat, Benigno se opri și le făcu semn să se apropie. 

In acea clipă, John auzi o bufnitură înfundată și imediat o a 
doua, după care îi trebuiră secunde nesfârșite până să priceapă 
că ceea ce auzea erau explozii. 


VP - 414 


32. 


Ca și în ziua precedentă, Alberto Vacchi o aștepta pe terasa 
din faţa hotelului, când ea ieși de la arhivele statului. După câte 
se părea, nu făcea altceva decât să stea aici, să bea cappuccino 
și să o aștepte. 

Ea se lăsă să cadă pe scaunul liber, în poală cu geanta cu 
notesul și cu fotocopiile, și îl privi obosită. 

După ce cu sprâncene ridicate compătimitor ţinu piept privirii 
ei, o întrebă: 

— Vreţi să beţi ceva? Cu siguranţă că aveţi și gâtul prăfuit. 

— Nu doar gâtul, răspunse Ursula Valen și puse geanta pe un 
al treilea scaun. O apă, da, vă rog. Sau un whisky. Unul dublu, 
triplu... 

El făcu un semn chelnerului. 

— Madre mio, asta nu sună bine. 

— Nu are niciun sens, Alberto. Nicio speranță. Nu găsesc 
niciun motiv din care să continui să caut. Am senzaţia că mi-a 
trecut prin mâini fiecare filă care există acolo. 

— Poate că ai nevoie de mai mult ajutor. Aș putea să apelez la 
câteva studente de la... 

— Nu despre asta este vorba. Oamenii care m-au ajutat sunt 
deosebiți, sunt săritori, gândesc, știu limba engleză mai bine 
decât mine... Nu, documentele nu sunt aici. Punct. 

Cameriere își făcu apariţia, un bărbat slab, smead, cu nasul 
acvilin proeminent. Ursula Valen comandă un San Pellegrino și o 
caffé con latte, Alberto un amaretto. 

— Hm..., spuse el după ce chelnerul plecă. Dar erau 
înregistrate în registrul de intrări, nu? Trebuie să se afle acolo. 

— Am căutat în evidenţa persoanelor. Niciun Fontanelli. Există 
un Vacchi, dar nu avea nimic comun cu dumneavoastră. Am 
căutat în lista localităţilor, în catalogul titlurilor, în... 

Se auzi un zgomot. Avusese loc o ciocnire în ușa cu două 
canaturi batante care dădea în bucătărie, o tavă căzuse pe 
podea, în jur erau cioburi de la o sticlă verde cu apă minerală și 
de la un pahar, și ucenica cu lacrimi în ochi trebuia să asculte 
mustrarea lui cameriere. 


VP - 415 


Alberto părea amuzat. 

— Când anul trecut am înnoptat aici, s-a întâmplat același 
lucru, povesti el. Ar trebui să fixeze niște semne de circulaţie, 
pentru ca oricine să știe pe ce canat intră și pe ce canat iese. 

— Da, răspunse absentă Ursula. Eu cred că oricum ar trebui 
să o facă. Razele soarelui târziu se reflectau scânteind într-un 
ciob de pahar. Unul dintre canaturi încă se mai bălăngănea 
încoace și-ncolo scoțând un sunet asemănător unui ciripit. 
Alberto spuse ceva, dar ea nu-l auzi, cu gândul la semnele de 
circulaţie și ieșirile din bucătării, și începu să clatine din cap. 
Sunt o idioată! Sunt cea mai mare idioată care a existat... 

— Ursula? Alberto o privi îngrijorat. Ce s-a întâmplat? 

Ea se ridică și își privi ceasul de mână. 

— Trebuie să mă-ntorc la arhivă, zise ea și băgă imediat de 
seamă că involuntar vorbise în germană. 

— La arhivă? Dar ce vreţi să faceți atât de târziu... 

— Registrul de ieșiri! Am uitat să întreb de registrul de ieșiri. 

e 

Reveniră la suprafaţă. Benigno își smulse masca de pe faţă. 

— Pescari cu dinamită, strigă el agitat, privi în jur și arătă într- 
o direcţie. Acolo! 

Într-adevăr ceva mai departe se clătina pe valuri o barcă 
pescărească îngustă, la mai puţin de un sfert de milă de ei. In ea 
se vedeau doi bărbaţi, unul trăgea la rame, celălalt își făcea de 
lucru cu un minciog mare. 

— Păi nu putem face altceva decât să plecăm, spuse John 
căutând din priviri vasul PROPHECY, dar acesta era ancorat 
după stânca unde se închidea golful. Și din acest loc nu se 
vedea. 

— Nu, trebuie să mă duc la ei, insistă reprezentantul 
guvernului. Pescuitul cu dinamită este strict interzis. El distruge 
coralii, puietul de pește... Doar aţi văzut. Este de datoria mea să 
îi opresc. 

— Și cum vreţi să faceţi asta? Cu mâinile goale? Oamenii 
aceia au dinamită! 

Totuși, Benigno dădu doar din cap, își puse din nou masca pe 
față, se scufundă și se îndreptă către barcă. 

— Și noi ce facem acum? întrebă neliniștită Patricia. Nu îl 
putem lăsa singur. 

John se încruntă: 


VP - 416 


— Bodyguarzii mei vor demisiona, dacă pur și simplu voi înota 
după el. Pipăi micul etui din plastic prins de centură pe care 
înainte de scufundare Marco insistase să i-l dea, îl desfăcu și 
scoase din el un radio. la să vedem dacă aceste aparate sunt 
într-adevăr atât de etanșe în apă pe cât susține producătorul. Il 
puse în funcţiune și, ca să vezi, plină de picături de apă cum 
era, o diodă roșie începu să clipească. Drăguţă jucărie, zise el și 
apăsă tasta de apel. Marco? Mă auzi? 

— Vă aud clar, se auzi distorsionat din difuzorul sigilat. 

— Marco, te rog să vii cu barca cu motor, strigă John în 
microfonul sigilat și el, cu speranţa că se exprimase simplu, fără 
a lăsa loc de neînțelegeri. Suntem în golf. Grăbește-te! 

Răspunsul fu un cârâit neinteligibil. 

— Cu barca, repetă el. Cu barca. Vino. Repede! 

John privi dioda roșie care deodată părea a fi un ochi 
scânteind batjocoritor. 

— In orice caz am făcut ceea ce puteam să fac. Opri aparatul 
și îl vâri în etui. Hai să nu îl lăsăm singur pe Benigno. 

Abandonară aparatele de respirat și plecară după el fără vreo 
șansă de a-l ajunge. Era evident că filipinezul nu își datora alura 
de înotător doar genelor. Și, în timp ce se îndreptau către barca 
pescarilor, în jurul lor ieșeau la suprafață o mulţime de pești 
mărunți, din ce în ce mai mulţi pe măsură ce se apropiau de 
barcă - victime ale exploziilor submarine. 

Cei doi pescari, prea ocupați cu culegerea prăzii, nu îi 
remarcaseră încă. Când Benigno apăru brusc din apă în faţa lor, 
aceștia înlemniră. 

Cel cu minciogul scăpă scula în barcă, apoi celălalt începu să 
tipe. Benigno răspunse tot strigând într-o limbă din care la 
urechile lui John îi ajungeau doar variaţiuni ale cuvintelor 
malang-malang și alala, după care strigătele lor se contopiră. 

Atunci el descoperi vâsla, pe care o ridică în aer ca pe o armă, 
țipând și gesticulând ca un nebun. Celălalt îi vorbea, încerca să 
îl potolească, dar era evident că nu se bucura de mare influență 
asupra însoţitorului său. 

— Dumnezeule, îl va lovi în cap Benigno! ţipă Patricia, care 
înghiţi apă și încercă să o scuipe. 

John nu îi răspunse, în primul rând pentru că înotatul în forță îi 
tăiase respiraţia. Se opri și întinse mâna pentru a o împiedica pe 
Patricia să se apropie mai mult de ambarcaţiunea, care din 


VP - 417 


cauza turbatului vâslaș se clătina periculos, pe cale să se 
răstoarne. Acum nu mai era vorba despre un joc. 

— Se teme pentru barca lui, spuse Patricia icnit și călcând 
apa. Dacă sunt surprinși pescuind cu dinamită, barca le este 
confiscată. Mai demult pentru asta erau condamnaţi la moarte. 

John îi aruncă o privire rapidă. 

— De unde știți toate astea? 

— Sunt scrise în ghidul de călătorie. 

Acum agitația bărbatului părea explicabilă. Un pescar fără 
barcă însemna ruina pescarului. Oamenii au ucis și din motivații 
mai lipsite de importanţă. 

Dar, înainte de a lovi, bărbatul cu vâsla încremeni brusc, 
rămase ca o statuie cu privirea îndreptată către orizont. 
Întoarseră involuntar capetele ca să vadă ce se petrecea acolo 
și văzură barca cu motor de pe PROPHECY aproape zburând 
albă și elegantă deasupra valurilor, venind direct spre ei. Acum, 
când larma încetase, se auzea și zgomotul înfundat al motorului 
acesteia. 

Silueta îndesată a pescarului se prăbuși. Acesta lăsă să-i cadă 
din mâini vâsla, se așeză și izbucni în plâns, acoperindu-și fața 
cu mâinile. Celălalt îl privea zăpăcit, răscolind cei câţiva 
peștișori din minciog. Păreau să se fi împăcat cu soarta lor. 

Barca cu motor se opri în dreptul înotătorilor. Era condusă de 
Marco, care avea alături un bărbat tânăr, vânjos, cu ochelari de 
soare, care, din cât își amintea John, se numea Chris, un 
irlandez roșcovan, pe care soarele tropicelor îl bronzase evident. 

— Totul este în regulă? întrebă îngrijorat Marco și cobori scara 
pentru ca ei să poată urca în barcă. 

Ceea ce îl impresionă mai mult pe John fu cât de anemică era 
prada pescarilor. Într-o găleată străveche din plastic de culoarea 
muștarului, câţiva peștișori niciunul mai mare de un lat de 
palmă nu reușeau să-i acopere fundul. Impreună cu peștii care 
mai pluteau în apă, abia dacă puteau să reprezinte două mese, 
dacă erau mâncate și aripioarele, și oasele. 

— Nu înțeleg, îi spuse el lui Benigno. Cum o scot ei la capăt? 
Cred că nici dinamita nu o primesc degeaba. 

Benigno nu era într-o stare care să-l dispună la considerații de 
natură economică. Se așezase, își ștergea faţa cu mâinile care îi 
tremurau și murmura ceva în limba lui maternă, ca pentru el. 


VP - 418 


— Peste nouăzeci la sută din recifele de corali au fost deja 
distruse cu dinamita, reuși totuși să spună. Li s-a interzis să o 
mai facă. Li s-au luat bărcile. Și ei nu încetează. 

— Da, spuse John, dar pentru asta trebuie să existe un motiv. 

— Da, prostia! Sunt proști, superstițioși și încăpăţânaţi. 

Părea complet epuizat. 

John privi în jur. Marco îl privea răbdător, așteptând ordine. 
Patricia stătea alături de Benigno pe banchetă și părea 
nehotărâtă dacă îl putea sau nu lua de după umăr. Cei doi 
pescari îl priveau de jos, din barca lor ce se legăna, cu groaza 
întipărită pe chipuri. 

— Benigno, zise John, aș vrea să văd cum trăiesc ei. 

Trimisul guvernului îl privi uimit: 

— Cum trăiesc? 

— Da, satul, familia lor, mediul lor. Vreau să pricep de ce fac 
asta. 

— Pentru ce? 

— Tocmai am spus: vreau să înțeleg cum trăiesc ei. 

Filipinezul lat în umeri vru să obiecteze, dar își reaminti cu ce 
fusese el însărcinat. 

— Ei trăiesc foarte simplu. Cu siguranţă că nu este nimic 
interesant pentru dumneavoastră. 

— Dacă am spus că mă interesează, mă interesează. 

Benigno se lupta cu sine însuși. 

— Dar asta nu face parte din latura frumoasă a vieţii mele. Pe 
aceea trebuie să v-o arăt. Nu un sat amărât de pescari. 

— Latura frumoasă a vieții dumneavoastră o tot văd de trei 
săptămâni. 

Benigno rămase cu ochii aţintiţi spre punte, de parcă acolo ar 
fi fost ceva fascinant. 

— De fapt, ar trebui să-i predăm autorităţilor competente și să 
plecăm mai departe. Ar fi cel mai bun lucru. 

— Cu siguranţă, nu și pentru cei doi. Și nu am niciun chef să 
fac pe polițistul. John își frecă bărbia și continuă: Dar desigur că 
nu vreau să vă oblig să faceţi ceva. Secretariatul meu poate găsi 
un interpret și să îl trimită aici, ar fi o chestiune de ore. 

Minţise când spusese că nu voia să îl oblige. Pentru prima 
dată aplica practic lecţiile primite de la McCaine despre putere 
și despre utilizarea ei, și o făcea pe deplin conștient. 


VP - 419 


Și cu succes. Benigno privea fix fără să vadă nimic. În tăcerea 
așternută după cuvintele lui John aveai impresia că se auzea 
ceea ce gândea. Că va fi trimis acasă. Și ce rușinos ar fi... 

— Nu, nu este necesar, murmură el în cele din urmă. Dacă 
doriţi... 

— Mulţumesc. John arătă către pescari: Spuneţi-le ce vrem: să 
ne conducă în satul lor. 

— Acum, imediat? interveni Patricia. Nu, John, nu puteţi face 
asta. Trebuie să mă întorc pe vas, să-mi spăl părul de sare. 

„Bineînţeles că acum, imediat - gândi John. Mai târziu nu vom 
mai da niciodată de ei”. 

— În seara aceasta suntem înapoi. Benigno, te rog! 

În timp ce Patricia bombănea ceva, reprezentantul guvernului 
se aplecă peste bord și le vorbi celor doi pescari. Cel cu vâsla, 
un individ bondoc cu chipul brăzdat de cicatrice, era evident 
purtătorul de cuvânt; celălalt, căruia John abia acum remarcă 
faptul că îi lipsea la fiecare mână câte un deget - ceea ce 
conducea la supoziţia că astăzi nu era prima dată când pescuia 
cu dinamită -, era mai vârstnic, avea părul cărunt și lăţos, era 
smerit și abia mai reacţiona. 

— Ei nu prea sunt de acord, explică Benigno, întreabă ce 
vrem să facem în sat. Ei cred că vrem să le facem rău familiilor 
lor. 

— Spuneți-le că nu trebuie să se teamă. Nu îi vom denunța. 

Benigno își drese glasul. 

— Dacă îmi permiteţi să vă fac o sugestie... Daţi-le niște bani. 
Cinci sau zece dolari. Aici asta reprezintă o avere. Vă vor crede 
mai curând după acest gest. 

John își pipăi costumul de neopren. Bineînţeles cu nu avea 
bani la el. Și, dacă se gândea bine, de când era bogat parcă 
niciodată nu mai avusese bani la el. 

— Are cineva zece dolari? întrebă el și îi privi pe toţi cei de 
față. Marco, poate dumneata? Ti-i înapoiez. 

— Cu dobândă și dobândă la dobândă? râse Marco, care 
tocmai se căuta prin buzunare. Scoase o bancnotă de zece 
dolari și i-o întinse lui John. 

— Acum aveţi datorii la mine. 

— Mulţumesc. 

John îi dădu banii lui Benigno, care îi întinse pescarului. Urmă 
o discuţie lungă, ochii pescarului începură să strălucească, îi 


VP - 420 


măsură cu privirea pe cei care stăteau în marea barcă cu motor 
și la rândul lor se uitau la el și luă cei zece dolari. 

— II cheamă Pedro, iar pe celălalt îl cheamă Francisco, le 
explică în cele din urmă Benigno. Ne vor conduce la satul lor. 

e 

Satul era atât de apropiat de apă, de parcă pădurea din 
spatele lui îl împinsese acolo. Colibe mici și cenușii, cu pereții 
din paie împletite și cu acoperișuri din frunze de palmier bătute 
de soare și de vânt se înghesuiau unele în altele, unele ridicate 
pe stâlpi deasupra apei ori aflate în coroanele mangrovelor 
crescute din adâncuri. Pe sfori atârnau cârpe decolorate, în care 
abia la a doua privire recunoșteai tricouri, cămăși, pantaloni 
scurţi, după cum tot la a doua privire observai coteţele din 
cartoane, tablă ondulată și folii de plastic ridicare în spatele 
colibelor și între ele. Grupuri de copii, cei mai mulți pe jumătate 
dezbrăcaţi, se îngrămădeau la mal când marea barcă cu motor 
albă ca zăpada se apropie de debarcaderul aproape năruit, de 
parcă vedeau un obiect venit din altă lume. 

— Nu îi atingeţi pe cap pe niciunul, avertiză Benigno încet, 
nici măcar pe copii. Aici gestul ar fi considerat o mare 
impoliteţe. 

Dar nici nu erau ameninţaţi de un asemenea pericol, 
deoarece cei mici rămâneau la o distanţă respectuoasă, 
chicotind pe seama costumelor lor de scufundări strânse pe 
corp. Astfel escortați îi urmară pe cei doi pescari, chiar și 
Patricia, care până în clipa acostării susținuse că nu va pune 
piciorul pe uscat. Doar Chris rămase la barcă. 

Incă de când erau pe debarcader le veni în întâmpinare un 
bărbat care în locul mâinii drepte avea un cârlig ruginit; acestuia 
ei îi strânseră mâna stângă. În faţa uneia dintre colibe, pe un 
scaun ședea un bărbat care mai avea doar o coapsă, pe care 
ținea o sticlă maro, bărbat care îi privea întunecat. Mai văzură 
mai mulţi bărbaţi tineri care mergeau sprijinindu-se în cârje 
făcute de ei, deoarece pierduseră unul din picioare. Următorul 
nu mai avea braţe și, până când ei să înţeleagă cum se 
descurca acesta, însoțitorii le-au arătat într-o colibă un bărbat 
fără braţe și fără picioare, care atârna într-un sac agăţat de 
acoperiș. Insoţitorii spuseră ceva și râseră cu poftă; bărbatul din 
sac râse și el, un râs urât ce lăsa să se vadă o mulţime de dinţi 
lipsă. 

VP - 421 


— Ce au spus? întrebă John. 

— Că acesta a făcut și doi copii după ce a avut accidentul, 
explică Benigno stingherit. 

Patricia își întoarse privirea în altă parte. 

— Eu cred că am să vărs, zise ea. 

Era ca o călătorie provocată de droguri într-o lume străină, ca 
un coșmar zugrăvit într-un tablou al iadului. Nu era un sat de 
pescari, era un câmp de luptă. Locuitorii lui lăsau impresia că 
trăiau pe un front presărat cu mine la fiecare pas, și totuși asta 
era unica luptă în care erau implicaţi, probabil cea a 
supravieţuirii. 

Ajunseră la coliba lui Pedro. Soţia lui, o fiinţă delicată, cu ochi 
mari, lipsiţi de orice iluzie, rămase adânc aplecată până când 
soțul ei se răsti la ea să se ocupe de oaspeţi. Aceasta dispăru și 
reveni cu capul plecat, cu câteva sticle maronii care miroseau a 
alcool şi cu un castron cu orez rece amestecat cu bucăți de 
pește. In acest timp, Pedro îi chemă pe copii, șapte la număr, 
dintre care patru fii, pe care îi prezentă spunându-le numele. 
Apoi, cu gesturi care nu puteau fi altfel interpretate, îi invită pe 
oaspeți să se așeze, așa că putură să mănânce și să vorbească. 

— Eu mai am ceva bani la mine, șopti Marco. Pentru cazul că 
ar fi oportun să ne arătăm recunoscători pentru ospitalitate. 
Părerea mea este că acum noi îi lăsăm fără raţia lor de mâncare 
pe o săptămână. 

— Mai târziu, șopti la rândul lui Benigno. 

Francisco, în privinţa căruia încă nu se lămuriseră în ce 
raporturi se afla cu Pedro și cu familia lui, rămase alături de ei, 
iar când și când apăreau și alte persoane din sat pentru a 
arunca o privire străinilor - deși nimeni nu cuteza să îi privească 
direct, excepţie făcând copiii cei mai mici - și pentru a interveni 
scurt în discuţii. 

— Ei spun că trebuie să se ducă tot mai în larg, pentru că în 
apropierea coastei nu se mai prinde nimic, traduse Benigno din 
discuţia acestora și adăugă amar: Nici nu este de mirare, pentru 
că au distrus tot. Inclusiv pe ei înșiși. 

Din locul în care se afla John putea să vadă o parte a coastei 
și privi la un bărbat zdrenţăros care trăgea mereu și mereu în 
același loc, cu o răbdare angelică, o plasă cu ochiuri ce păreau a 
fi foarte mici după cum sclipeau. 


VP - 422 


— Ei știu de fapt ceea ce fac folosind dinamita? întrebă John. 
Știu de ce este interzis pescuitul cu dinamită? 

Benigno întrebă, pescarii răspunseră, apoi Benigno vorbi din 
nou explicându-le relaţia dinamită-pește și, judecând după 
expresia de adâncă surprindere de pe chipurile lor, era clar că 
nu mai auziseră așa ceva. Că un recif de corali era un cămin 
pentru milioane de fiinţe, multe dintre ele fiind hrană pentru 
pești, care erau atrași de ea. Că dinamita distrugea totul. Că ei, 
încercând să prindă tot mai mult, distrugeau bazele pescuitului 
și erau pe punctul de a crea un pustiu subacvatic care nu le va 
mai oferi copiilor lor nicio sursă de hrană. 

John îl privi din nou pe bătrânul de pe malul mării și își aminti 
că odată, cândva, acum o sută de ani - cum i se părea lui - 
stătea la birou citind aceste lucruri într-o carte. Pe-atunci totul i 
se revelase în chip minunat, dar păstrarea recifelor de corali îi 
păruse mai curând un fleac. Realitatea era aici. Pentru acești 
oameni conservarea recifelor era o chestiune de viaţă și de 
moarte. Aici lucrurile nu mai erau simple, clare și minunate. 

— Ei nu știau, continuă Benigno consternat. Ei credeau că 
pescuitul cu dinamită ar fi fost interzis întrucât este periculos 
pentru pescari. Scutură din cap și adăugă: Oricum nu au înțeles 
ei prea bine... 

Patricia deBeers își răsuci vârfurile părului între degete și le 
examină cu atenţie. 

— De ce au început să pescuiască cu dinamita? Eu cred că 
vechea metodă a funcţionat sute de ani bine, nu? 

— Bună întrebare, confirmă John. 

Benigno le puse întrebarea sătenilor. Cei care răspunseră au 
fost îndeosebi cei mai bătrâni, cu relatări la care ceilalți dădură 
aprobatori din cap. Totuși, Benigno rezumă toate cele spuse 
astfel: 

— Ceea ce se pescuia nu mai era de-ajuns. 

— De ce? 

— Deveniseră prea numeroși. 

— Și au fost nevoiţi să caute căi de a prinde mai mult pește 
decât le permiteau vechile metode. Așadar, întreaga problemă 
avea la bază creșterea demografică. Privi în jur, se uită la gloata 
de copii, dobânda și dobânda la dobânda umană a 
predecesorilor lor. Și întrebă: Și nu s-au gândit niciodată ca în 
loc de asta să aducă pe lume mai puţini urmași? 


VP - 423 


Benigno ezită, clătină din cap: 

— Nu pot întreba asta. Așa ceva nu este permis. 

— Ce? întrebă scurt Patricia. Măsuri contraceptive? 

— Este împotriva legii. Și împotriva voinţei lui Dumnezeu. 

— Împotriva voinţei lui Dumnezeu este și să administrezi 
penicilină unui copil cu pneumonie? 

El depărtă degetele într-un gest confuz. 

— Asta nu pot judeca eu. Este o problemă a Bisericii. Eu mă 
orientez după ce spun preoții. 

— Te orientezi pe naiba! Ea îl măsură zâmbind parcă 
ofensată, se aplecă spre el și îl întrebă încet: Am o ghicitoare 
pentru tine. Eu iau ori nu iau pastile anticoncepţionale? 

Benigno făcu ochii mari, iar John avu impresia foarte motivată 
că, în cazul în care cei doi avuseseră o relaţie, acum acesteia 
tocmai i se punea punct. 

Pe urmă, pe drumul de întoarcere la barcă, îl întâlniră pe 
bătrânul cu plasa de pescuit. In cele două ore petrecute de ei în 
sat, acesta prinsese o mână de peștișori cu dimensiuni de unu, 
doi centimetri. 

John arătă către el și îi spuse lui Benigno: 

— Întrebaţi-l dacă își dă seama că puietul prins de el nu va 
mai ajunge mare, spre a fi capabil de înmulţire. Intrebaţi-l dacă 
știe că își distruge și ultima șansă de a mai avea ceva de 
mâncare și peste câţiva ani. 

Benigno oftă resemnat și făcu ce i se ceruse. Bătrânul, care 
purta doar un pantalon de trening roșu zdrenţuit, îi privi cu ochii 
lui miopi, zâmbi trist și spuse ceva. Apoi trecu pe lângă ei 
atingându-l ușor pe John pe braţ. 

John îl privi consternat. 

— Ce a zis? vru el să știe. 

— A zis: „La ce îmi folosește mie să nu prind peștișorii și să 
aștept să crească, dacă atunci când ei vor fi mari eu voi fi mort 
de foame?” 

(J 

Abia seara târziu începu să adie o uşoară briză. Ca totdeauna 
mâncaseră bine, cu conștiința încărcată, dar cu mare poftă, în 
timp ce doi dintre bodyguarzii mai tineri plecaseră cu barca 
pentru a recupera aparatele de respirat abandonate de John și 
Patricia. 


VP - 424 


Marele iaht se legăna ușor în bătaia valurilor. Dacă te 
sprijineai de balustradă și ascultai atent, puteai auzi 
stabilizatorii lucrând sub apă. Norii ca niște dâre de fum 
acopereau o parte a cerului înstelat; parcă începuse chiar să 
miroasă a fum. 

Patricia ședea în salon pierdută în gânduri și lucra la niște 
scrisori. Benigno Tatad stătea la proră și privea gânditor apa. 
John tocmai dăduse o tură, vorbise cu stewarzii și cu bucătarul, 
cu mecanicii și, în final, cu căpitanul Broussard, găsise totul în 
perfectă ordine și se retrăsese în cabina lui. 

Acesta era locul pe care îl considera cel mai puţin confortabil, 
era mai curând ca o cameră de hotel mobilată supărător decât 
un loc în care să se simtă acasă, dar în această seară era 
bucuros că putea rămâne singur. Se prăbuși într-unul din cele 
două fotolii, privi o vreme în gol, apoi puse mâna pe telefon, 
pentru a-l suna pe McCaine. 

După ce îi relată acestuia ceea ce trăise în această zi, îi 
spuse: 

— Ceea ce distruge mediul este în realitate sărăcia. Nu 
creșterea demografică, nu instruirea insuficientă, ci sărăcia. 
Cineva care face foamea nu are de ales între a omori ori a nu 
omori un animal, deoarece animalul ar fi ameninţat cu extincţia. 
Pentru că el trebuie să mănânce acum. Cineva care îngheaţă nu 
poate alege între a nu dobori sau a dobori un arbore cu riscul de 
a contribui la extinderea deşertului. El trebuie să 
supraviețuiască, ceea ce înseamnă „ori arborele, ori el”. Sărăcia 
înseamnă să fii pus cu spatele la perete. Când te afli cu spatele 
la perete nu poţi avea scrupule nici legate de alţi oameni și nici 
legate de natură. Sărăcia este esenţa problemei. 

McCaine tăcu o clipă, dar poate că asta se datora doar 
legăturii prin satelit. 

— Nu te pot contrazice. Problema este ce concluzii tragi de 
aici. 

— Mă întreb dacă nu ar fi mai bine să abordăm multe proiecte 
mici pretutindeni în lume, cu scop precis, orientate pe fiecare 
problemă. De exemplu aici, în Filipine. Înainte de cină, am vorbit 
la telefon cu câţiva oameni recomandaţi de reprezentantul 
guvernului și am constatat că aici, cu sume de bani ridicol de 
mici, s-ar putea face lucruri enorme. Dacă s-ar înceta cu 
adevărat pescuitul cu dinamită, dacă recifele de corali ar avea 


VP - 425 


parte de liniște câţiva ani, atunci viaţa va reveni aici, iar peștii 
vor reveni și ei. Ar fi de ajutor ca măcar în mare să se arunce 
anvelope uzate pentru a înlocui recifele. Trebuie doar făcut 
ceva. Ar trebui produse filme simple în fiecare dintre multele 
dialecte de aici, pentru a le explica pescarilor situaţia. Ar trebui 
îmbunătăţită și valorificarea - se pierde o treime din cantitatea 
de pește recoltat, șase sute de mii de tone pe an, doar pentru 
că nu există suficiente antrepozite frigorifice, aparate de 
fabricarea gheții artificiale și autovehicule frigorifice, iar 
drumurile sunt mizerabile. După socoteala mea, o sumă de 
zece, poate cincisprezece milioane de dolari împărţită pe mai 
mulţi ani investită aici ar face adevărate minuni. 

— Hm... Fără îndoială știi că asemenea nenumărate proiecte 
există deja în lume. 

— Desigur. Dar, în definitiv, eu am de distribuit un afurisit de 
bilion de dolari... 

— Între timp dublat, dacă îmi este permis să te completez. 

— Cu atât mai bine. În orice caz este de-ajuns pentru sute de 
mii de astfel de proiecte. Sute de mii de puncte pe glob în care 
noi intervenim în situaţii în care cu un imbold minor putem 
determina o orientare pozitivă. Eu îmi imaginez asta ca pe niște 
împunsături de ac, care în totalitate ar echivala cu un tratament 
al planetei prin acupunctură. 

McCaine scoase o exclamaţie ca un fel de grohăit. 

— Ceea ce propui este o cârpăceală. 

— Ar fi ceva real, insistă John. Nu ca aceste planuri uriașe pe 
care le răsucim toată ziua, pentru a face ceva într-o zi. 

— Știi ce faci acum? Te refugiezi în niște rezolvări locale, 
pentru că te sperie complexitatea interacțiunilor globale. Dacă 
revii la gândirea lineară, nu faci decât să înrăutățești totul, 
deoarece această gândire a pus lumea în situaţia în care se află 
acum. Se prea poate ca astfel de proiecte să devină rezonabile 
imediat ce modelul nostru de pe computer... 

— Dar ăsta este doar un model! Nu este realitatea. Un model 
nu poate niciodată să ţină seama de toate amănuntele care 
există în realitate. 

— Din fericire, nici nu este nevoie. Calcularea unei orbite 
circumterestre este tot un model, ba chiar unul cam grosolan, și 
totuși acolo sus există un satelit cu ajutorul căruia putem să 
vorbim la telefon unul cu altul, explică răbdător McCaine. John, 


VP - 426 


îți voi da un exemplu. Insula pe care aţi fost voi, Panglawan ai 
spus, nu? 

— Exact. 

— Eu bănuiesc că satul în care aţi fost a fost construit 
aproape pe mare. Cu toate că dincolo de el este suficient teren 
plat și o pădure deasă. 

John era uimit. 

— Da. 

— Ştii de ce? 

— Nu. 

— Pentru că pădurea aparţine ambasadorului filipinez la 
Vatican, la fel ca plantațiile de trestie-de-zahăr din interiorul 
insulei, iar cucernicul lor stăpân nu permite ca în pădurile lui să 
trăiască cineva care nu lucrează pentru el. Vezi interacțiunea? 
Filipinezii nu își construiesc colibele pe stâlpi ori în coroanele 
arborilor pentru că așa este romantic, ci pentru că pământul 
situat deasupra mării nu aparţine nimănui. Deoarece aproape 
tot pământul din Filipine este în posesia a douăzeci de clanuri 
familiale lansate în poziţiile respective încă de pe vremea vechii 
perioade coloniale, care nu vor să se schimbe ceva. Ele îţi vor 
mulțumi dacă le rezolvi problemele fără a zdruncina structurile 
actuale ale puterii. Nu, John, în acest fel doar îţi cheltuiești banii 
pentru ca peste câțiva ani să se revină la vechea situaţie. Nu în 
așa ceva constă „a reda oamenilor viitorul pierdut”. 

John simţi cum telefonul din mână devine tot mai greu, 
părând un balon pe care cineva îl înţepase cu un ac, și acum 
pierdea aerul. 

— Hm..., mormăi el. Mă tem că nici eu nu te pot contrazice. 

— Structurile puterii sunt cheia rezolvării problemei, continuă 
McCaine. Nu trebuie să te blochezi în amănunte. Acest lucru 
este valabil și pentru noi. Perioada de interdicție a vânatului s-a 
încheiat. Marii acestei lumi au priceput cum stă treaba. SUA, 
Japonia urzesc intrigi contra noastră, totul în secret bineînțeles. 

Asta sună în urechile lui John cam paranoic. 

— Ești sigur? 

McCaine râse fără nicio plăcere. 

— Este suficient să îmi arunc privirea pe biroul meu pentru a 
fi sigur. Suntem deja copleșiți de reclamaţii - încălcări ale 
dreptului concurențial, ale legislaţiei anticartel, ale dreptului de 
codecizie, ale legilor de protecţie a mediului, cam tot ce se 


VP - 427 


găsește în biblioteca unui avocat; plus acuzaţii în materia 
răspunderii pentru produse la valori de despăgubiri absurde - 
invenţii și minciuni, iar în instanţă apar martori despre care știm 
că lucrează pentru CIA. Ce zici de astea? In Japonia am putea în 
curând da funcţionarilor de la controlul fiscal legitimaţii de 
muncă la noi după cât de des vin să oprească totul și să pună 
întrebări prostești. Sau altceva: în Maroc am vrut să preluăm 
Bank of Rabat, negociasem totul, aveam și aprobările, când 
avionul ministrului de externe american face o escală venind 
dintr-o vizită în Israel - sub pretextul alimentării cu carburanţi, 
ceea ce în mod ciudat a durat peste patru ore - și a doua zi 
suntem informaţi că Chase Manhattan Bank a câștigat licitaţia. 
să continui? 

— Te cred. John se încruntă și întrebă: Ai prefera să mă 
întorc? 

— Cu plăcere, dacă întâmplător în timpul vacanței ai trecut un 
examen de avocat și ai dobândit zece ani de experienţă 
profesională. Altfel nu prea ne-ai ajuta și te-aș prefera la fața 
locului pentru a putea să reapari în curând ca figură 
reprezentativă pentru protecţia mediului. Ai auzit de incendiile 
de păduri? 

— Incendii de păduri? 

— In Indonezia defrișările prin incendiere au scăpat de sub 
control, și acum există acolo temerea că, în următoarele 
săptămâni, aproape întreaga pădure va fi cuprinsă de flăcări, 
pentru că anul acesta a bântuit acolo cea mai cumplită secetă 
din ultimii cincizeci de ani. O catastrofă fără precedent. Fumul și 
funinginea au ajuns până în Malaysia și Singapore; bănuiesc că 
în următoarele zile vor ajunge și în Filipine. Și acesta este doar 
începutul. 

— Și eu ce să fac? 

— Să înfierezi abuzarea naturii, rateul politic al conducerii, 
chestii de-astea. Vom alcătui un discurs când va fi cazul. 

judecând după tonul vocii, se părea că aceste cuvinte 
reprezentau o adevărată destindere pentru McCaine. 

John ezita. 

— Dacă este adevărat ce mi-ai spus despre toate aceste 
reclamaţii și intrigi, am oarecare probleme în a rămâne aici în 
vacanţă. Nu mă înţelege greșit... Aș vrea doar să știu dacă mai 
rămâne ceva din firma mea când mă întorc. 


VP - 428 


McCaine râse. De data asta părea că într-adevăr se amuza. 

— Sigur că este adevărat ce ţi-am spus. Dar lucrul ăsta nu 
înseamnă că nu ne descurcăm. Războiul este în plină 
desfășurare. Instituţiile financiare japoneze care ne-au trimis 
controalele fiscale au de la o vreme dificultăţi ciudate în a 
obține lichidităţi din piețele monetare. Una dintre ele, Yamaichi 
Securities, casa de brokeraj cea mai veche din Japonia, 
respectiv cea mai respectabilă, este acum amestecată într-o 
afacere de escrocherie extrem de penibilă, ceea ce face ca tot 
mai mulţi clienţi să își retragă capitalul, și ar fi de mirare ca ea 
să supraviețuiască până la sfârșitul acestui an. În ce privește 
SUA, acolo Domnul este cu noi. Am aflat că președintele tuturor 
americanilor a avut o relaţie cu o practicantă de la Casa Albă și 
că, după ce s-a săturat de ea, i-a făcut rost de o slujbă plătită cu 
șaptezeci de mii de dolari la Pentagon, ca să scape de ea. Tu 
cum crezi că s-ar putea exploata situaţia? Pe tip îl vor trece 
toate sudorile. Nu va mai avea timp de intrigi, pentru că își va 
dori să fie eunuc, asta ţi-o spun eu. 

— Hm... Nu știu. Ca să fiu sincer, asta nu mă face să cad pe 
spate. Nu a avut orice președinte sub șaizeci de ani o legătură? 
Mă îndoiesc de faptul că asta va scandaliza cine știe cât pe 
cineva. 

e 
„Ăsta era într-adevăr un punct de vedere interesant”, gândi 
McCaine când convorbirea telefonică se termină. 

Vru să soarbă din cafea, dar în ceașcă mai rămăsese doar o 
crustă maronie pe fund, iar cana-termos era și ea goală. Le puse 
pe ambele pe măsuța pe care deja se formase un munte de 
cești goale. Trebuia să le scoată. Nu mai putea permite femeilor 
de serviciu să intre, erau prea multe documente secrete pe 
toate mesele și sub formă de teancuri pe podea. În situația de- 
acum trebuia să plece de la premisa că americanii implantau 
spioni pentru a descoperi ce poseda, știa și intenţiona Fontanelli 
Enterprises. De aceea postase paznici la ușile birourilor, de 
aceea își încuia el însuși biroul în fiecare seară și, dacă treptat în 
încăpere începuse să cam pută, socotea că acesta era prețul pe 
care trebuia să îl plătească. 

Işi luă cu el notesul și reveni în sala de conferinţe, pe care el o 
denumea doar pentru sine War Room. 


VP - 429 


— Prim-ministrul de pe listele noastre de plată, deci nu este o 
problemă, spunea cineva când intră el. 

Vorbitorul era un bărbat cu ceafa groasă, cu păr lung, 
cenușiu, prins la spate într-o coadă de cal impresionantă. 

McCaine aruncă o scurtă privire asupra hărţii Americii de Sud 
proiectată pe perete. Nu știa despre care prim-ministru era 
vorba, dar asta îi era indiferent. 

Fusese mai important să îi menţină buna dispoziţie lui 
Fontanelli. Întoarcerea acestuia ar fi ridicat în acest moment 
mult prea multe probleme, abstracţie făcând de necesitatea 
explicării acţiunilor care se desfășurau în această clipă sau erau 
în pregătire și care nu corespundeau neapărat cu ceea ce în 
mod curent se înţelegea prin „moral ireproșabile”. 

Se așeză. Apoi i se adresă bărbatului cu coadă de cal: 

— Mister Froeman, domnii mei... Scuzaţi că vă întrerup. Mister 
Fontanelli tocmai a ridicat o obiecţie care privește chestiunea 
Clinton, pe care eu o consider bine chibzuită. 

— Și anume? întrebă Froeman cu o privire întunecată. 

— Nu a fost impresionat la aflarea poveștii. A spus că, din 
câte știe, oricare președinte mai tânăr de șaizeci de ani a avut 
asemenea legături. 

— Da, este adevărat, strigă un tânăr uscat, care stătea lângă 
proiector. 

McCaine își încrucișă mâinile: 

— Este posibil ca noi să supraevaluăm eficiența acestei 
povești. 

— Hm... Froeman se aplecă în faţă, o mișcare care din partea 
lui păru agresivă, se sprijini în coate și începu să rotească inelul- 
sigiliu pe care îl purta pe un deget. După o vreme în care privi în 
gol, acesta spuse: Depinde de cum se procedează. Dacă 
presupunem că nu vom proceda la obișnuita dezvăluire, ci... Da. 
Îl putem păcăli cu altceva. Ar fi chiar mai bine. Mai întâi, lăsăm 
să transpire ceva - nimic concret, nimic bazat pe probe. Lui 
trebuie să i se pară că ar putea să scape negând pur și simplu. 

— Și pe urmă? întrebă sceptic bărbatul de lângă el, un negru 
gras, cu o cicatrice pe bărbie. 

— Dacă îl determinăm să nege legătura sub jurământ, explică 
Froeman cu un zâmbet malițios, atunci și-a încălcat jurământul 
depus la preluarea funcţiei. Putem ieși cu probele și putem să îi 
rupem gâtul oricând vrem. 


VP - 430 


— De când un președinte american jură că nu va avea 
aventuri extraconjugale? mormăi bărbatul de lângă el. 

Froeman ridică disprețuitor din sprâncene. 

— Președintele jură la preluarea funcției să respecte legile 
Statelor Unite ale Americii. Vreţi să discutăm dacă un sperjur 
reprezintă o încălcare a legii? 

— Un moment! McCaine ridică mâna. Eu nu vreau să îl răstorn 
pe președinte. Eu vreau doar să îl rețin cu alte chestiuni. 

Froeman confirmă intolerant: 

— Clar. Asta și facem. Dar bănuiesc că nu aţi avea nimic 
împotrivă dacă l-aţi putea suna și l-aţi putea ruga să vă facă un 
hatâr ori altul? 

e 

John se trezi neobișnuit de devreme și, când ieși pe punte, 
mirosea a fum. Ridică privirea spre cerul de o culoare cenușie 
nesănătoasă, ba chiar amenințătoare. Nu erau nori, ci fum. 

La bord toate copertinele fuseseră strânse și nu se vedea 
nimeni. Dar se putea bănui arșița care îi aștepta pe parcursul 
zilei. 

Urcă pe puntea principală, se așeză la masa încă nepregătită 
pentru micul dejun și privi peisajul atât de minunat, de parcă 
era paradisul regăsit. 

Ceva mai târziu, urcă și Benigno. Când îl descoperi pe John, 
zâmbi indispus. 

— Magandang umaga po, Ginoong Fontanelli, spuse acesta și 
se așeză alături de el. 

— Și dumitale o dimineaţă bună, Ginoong Tatad, răspunse 
John. Arătă către masa goală. Aţi remarcat ceva? 

— Nu este pusă. 

— Nu la sta mă refer. Este prea devreme. 

Filipinezul privi masa, căutând cu disperare un răspuns. 

— Este cenușie, îl ajută în cele din urmă John. De fapt, ar fi 
trebuit să fie albă. Trecu cu palma peste suprafaţa mesei, apoi i- 
o arătă. Palma devenise neagră. Este funingine de la incendiile 
din pădurile Indoneziei. 

Benigno examină palma, apoi urma lăsată de ea pe masa din 
lemn special tratat. 

— Este sinistru, spuse el în cele din urmă. 

— Nu-i așa? Dă senzaţia că evenimentele se accelerează. John 
scoase din buzunar batista și își șterse mâna superficial. 


VP - 431 


Intenţionez să mă duc și astăzi pe insulă și să discut cu oamenii 
din sat. Mai sunt câteva lucruri neclare pentru mine. 


VP - 432 


33. 


Faptul că se întorseseră oamenii care îi surprinseseră pe 
Pedro și pe Francisco pescuind cu dinamită și nu îi denunţaseră 
făcu rapid ocolul satului, iar faptul că astăzi împărțeau bancnote 
de zece dolari, dolari americani veritabili, nu mai era un secret. 
Curând vizitatorii stăteau înconjurați de toţi cei care nu erau 
plecaţi, fie pentru că nu mai aveau bărci, fie pentru că starea 
acestora nu le mai permitea să fie folosite pentru pescuit. Nou- 
veniţii puneau tot felul de întrebări despre sat, dacă aici exista 
un telefon, de unde își cumpărau locuitorii alimentele pe care nu 
și le produceau singuri, unde își vindeau peștele. Li s-a povestit 
despre Tuay, despre piaţa de acolo, unde puteau cumpăra orez 
și ulei de cocos, despre cumpărătorii de pește care aveau lăzi cu 
gheață, despre faptul că acolo exista nu doar un telefon, ci chiar 
o adevărată poștă, ba chiar și un serviciu administrativ, un 
doctor și o biserică. 

— Întrebaţi-i cine le vinde dinamita, îi ceru John lui Benigno în 
final. 

Brusc tuturor le îngheță zâmbetul pe buze, întoarseră privirile, 
câţiva plecară pe furiș. John nu mai avu nevoie de interpret ca 
să-și dea seama că această întrebare nu era deloc bine-venită. 

— Spuneţi-le că nu îi vom trăda. Că nu avem nicio treabă cu 
poliția. 

— Le-am spus deja. 

John strânse din buze și se gândi. 

— Vezi dumneata, Benigno, trebuie să existe cineva care să 
profite din ceea ce se petrece aici. Trebuie să existe cineva 
interesat ca totul să rămână aşa cum este. Și trebuie să fie 
cineva care are puterea ca totul să rămână așa cum este acum. 
Eu vreau doar să înțeleg asta, nimic altceva. Aici noi ne aflăm la 
marginea externă a păienjenișului și tot ce vreau este să 
descopăr păianjenul. El împături punga cu bani și o vâr în 
buzunar în așa fel încât să vadă toată lumea gestul. Mai spuneți- 
le că la nevoie ne vom duce în alt sat. 

Acum începură să vorbească, dar cu greutate. Cel care le 
vindea dinamita era cumpărătorul peștelui. El le vindea și 


VP - 433 


benzina pentru bărcile care aveau câte un mic motor și cu care 
se puteau avânta mai departe pe mare, acolo unde încă mai 
exista pește. Cinci pesos costa benzina pentru o ieșire, dar cei 
mai mulţi nu posedau acești bani. Cumpărătorul peștelui le mai 
dădea unora cei cinci pesos, dar voia să i se restituie opt pesos. 

— Bună afacere, zise John. Asta înseamnă șaizeci la sută 
dobândă. 

Cei mai mulţi pescari erau datori și, pe măsură ce timpul 
trecea, datoria creștea. Aceștia mărturiseau cu tristețe că nu 
reușeau să și-o mai plătească. Fără dinamită oricum nici gând 
de așa ceva. Mai existau câteva locuri ţinute secret, aflate 
departe - prea departe pentru micile lor bărci -, unde încă se 
puteau prinde pești care să își merite numele, ba chiar câte un 
lapu-lapu, cel mai nobil pește al Filipinelor, care se vindea pe 
bani buni. Chiar dacă asta însemna că acel cumpărător ștergea 
o cifră din caietul lui și o înlocuia cu alta, iar ei trebuiau să îl 
roage să le mai dea un credit ca să își cumpere orez. 

— Câţi astfel de cumpărători de pește sunt? 

In Tuay era unul singur. Se numea Joseph Balabagan. 

— Deci, el decide prețul, realiză John, iar pescarilor nu le 
rămâne altceva de făcut decât să accepte. Sunt dependenţi de 
el. 

Unul dintre bărbaţi, cel cu cârligul în locul braţului drept, 
spunea că încercase să își plătească datoria. Plecase la primul 
licăr al zorilor departe și muncise până seara, când nu mai 
vedea nimic, când aproape că se prăbușise de oboseală. Scoase 
cârligul și întinse brațul drept ciuntit, plin de cicatrice, terminat 
cu acel ciot oribil. Se întâmplase într-o seară. Fusese atât de 
obosit încât abia mai putea să ţină ochii deschiși și greșise 
ținând o clipă prea mult bara de dinamită în mână. 

— Frumoasa mea mână, adăugă el într-o engleză străină 
pentru limba lui și, cu toate că zâmbea, așa cum toţi zâmbeau, 
în colțul ochilor îi apărură lacrimi. 

John îl privi consternat, încercă să își imagineze ce însemna să 
îți pierzi o mână, dar nu fu în stare. 

— Și-acum din ce trăieşti? întrebă el încet. 

Pescarul cobori privirea, se uită la rogojina zdrenţuită pe care 
stăteau și brusc trăsăturile i se înăspriră. 

— Îmi trimite bani fiica mea. Lucrează ca bonă în Hong Kong, 
explică el prin intermediul lui Benigno. 


VP - 434 


— Ca bonă? se miră John. 

Benigno își frecă bărbia jenat. 

— Asta probabil înseamnă că este prostituată, adăugă el 
încet. 

— Oh! 

John privi mulţimea de invalizi cu pielea maronie care îl 
înconjurau zâmbind blând, dar cu ochi trişti și într-o viziune 
febrilă avu impresia că în spatele fiecăruia dintre ei se căsca un 
hău de violență și sărăcie, de abuzuri și suferinţe, un abis din 
care ieșeau doar strigăte și miros de sânge. Totul dură doar o 
clipă, apoi deodată se înfioră la vederea palmierilor și a mării, a 
satului, care în primul moment arătau idilic. Decorul tropical i se 
dezvălui brusc ca o mască pusă pe un îngrozitor secret, așa cum 
creșteau florile pe o groapă comună. 

— Cât valorează în dolari un peso? îl întrebă el pe Benigno. 

— Cam doi cenți. 

— Doi cenți... Le împărți restul de bani oamenilor, se ridică și 
îi făcu un semn lui Marco: la legătura cu PROPHECY. Să aducă 
pe insulă mașina de teren. Mergem la Tuay. 

e 

Odată cu debarcarea mașinii soseau și primii pescari din 
raidul lor matinal. Ei își trăgeau bărcile pe mal și priveau cum 
acel mare autovehicul firesc de curat era pilotat pe rampa 
metalică dintre barca cu motor și sol. Venise și Patricia deBeers. 

— Nu vreau să las întreaga aventură doar pentru voi, spusese 
ea. 

— Părul tău va avea de suferit, prezise John. 

— Murdăria se poate spăla, dar de plictiseală nu ai cum să 
scapi. 

Drumul îngust până la Tuay era acoperit cu pietriș alb, și 
mașina se prăfui imediat. Mergeau pe sub palmieri și alţi arbori 
înalţi și cu coroane bogate, treceau prin gropi noroioase, însoţiţi 
de roiuri, și de țârâit de insecte, ciripit de păsărele asurzitoare, 
ajungând la Tuay în mai puţin de o jumătate de oră. 

Localitatea arăta ca fiind întemeiată pe vremea stăpânirii 
spaniole şi de-atunci rămăsese neschimbată. O biserică 
primitivă de un maro spălăcit se înălța din mijlocul câtorva case. 
Pe ulițele dintre ele abia dacă se putea strecura o mașină. 
Mirosea a foc, a pește și a gunoi putrezit. Văzură meseriași 
pingelind pantofi și geluind scânduri, femei stând pe vine în faţa 


VP - 435 


unor oale în care fierbea ceva, școlari așezați în ordine sub un 
parasolar și ascultându-l pe profesor. Și, surprinși, zăriră și un 
port. O mână de bărbaţi descărcau saci maronii și lăzi cu sticle 
de cola dintr-un remorcher tras la chei. 

— Poate că PROPHECY poate acosta aici, zise Marco. Am 
putea să ridicăm mașina la bord cu ajutorul unei macarale. 

— La asta vom medita pe drumul de întoarcere, răspunse 
întunecat John. 

Joseph Balabagan era un om avut, îmbrăcat cu pantaloni 
scurți, cu o cămașă polo curată și cu o șapcă pe cap, care la 
sosirea lor se ocupa în faţa casei sale de o motoretă. Era evident 
că ea nu se lăsa convinsă, ceea ce îl făcea pe bărbat să umble la 
diverse rotițe ale motorului și să boscorodească enervat 
înjurături deșănțate. Când Marco opri mașina lângă el, 
Balabagan ridică involuntar privirea, îi măsură pe ocupanţi scurt 
și disprețuitor cu privirea și mârâi: 

— Nu am timp! 

— Trebuie să vorbim cu dumneavoastră, insistă John. 

Negustorul îi dădu un picior motoretei. 

— Am spus că nu am timp, ripostă el categoric. Nu auziți 
bine? 

O voce stridentă de femeie îl strigă din întunericul casei, iar el 
urlă furios ceva ca răspuns, în care se repetau exclamaţiile: 
„Oo!” și „Oho!” După care acţionă de mai multe ori fără folos 
starterul motoretei. 

John îi făcu semn lui Marco să oprească motorul. Din umbra 
magazinului i se alăturară bărbatului două fetiţe. În interiorul 
prăvăliei se puteau zări mai multe lăzi din lemn cândva vopsite 
în albastru, iar în lăzi era pește amestecat cu gheață. Izul de 
sare se amesteca cu mirosul de gaze de eșapament prost 
reglate. 

— Vrem să vorbim despre practicile dumneavoastră 
comerciale, insistă John. Despre creditele pe care le dați 
pescarilor. Și despre... 

In acel moment, din casă răzbătu un țipăt care făcea să îţi 
îngheţe sângele în vene. O femeie ţipa strident, pătrunzător, 
panicată de o durere cumplită. 

— Dispăreţi! îi strigă Balabagan lui John. M-aţi înţeles? Acum 
nu am timp. 


VP - 436 


John îl privi pe bărbat, privi casa amărâtă, auzi ţipătul care se 
repetă ca un ecou în mintea lui. Îi privi nedumerit și pe ceilalţi. 

— John! Patricia apăru în dreptul locului din faţă rămas gol al 
mașinii. Întrebaţi-l dacă soţia lui trebuie dusă la spital. 

— De unde până unde v-a venit ideea? 

— Țipătul. Doar o femeie în chinurile nașterii ţipă așa. 

e 

Plecară imediat către Lomiao, cel mai apropiat oraş mai mare, 
unde exista un spital. Conducea Marco în limita a ceea ce 
permiteau amortizoarele şi drumul, John și Benigno se 
înghesuiau pe locul de lângă șofer, Patricia și soții Balabagan 
erau pe locurile din spate. Femeia era leoarcă de transpiraţie și 
avea o burtă cu care ar fi putut să ocupe singură bancheta din 
spate. Hârtoapele și făgașele trebuie să fi reprezentat o tortură 
pentru ea. 

După cincisprezece mile, apărură în sfârșit periferiile orașului, 
construcţii ridicate haotic din tablă ondulată pline de oameni, 
reclame stridente, bicicliști și motorete. Balabagan se aplecase 
în faţă și îi dirija agitat pe străzi, până când ajunseră la o clădire 
care neîndoielnic era un spital. Negustorul de pește dădu fuga la 
recepţie, soţia lui rămase întinsă palidă ca un cadavru, 
murmurând permanent ceva ce puteau fi doar rugăciuni, cu 
palmele apăsate pe pântece. Părea mai mult moartă decât vie. 
Patricia îi susținea capul și cu toţii priveau nerăbdători către ușa 
lată pe care ar fi trebuit să se năpustească dintr-un moment 
într-altul medicii și surorile medicale. 

— În sfârșit, exclamă Marco atunci când ușa se deschise, dar 
apăru doar Joseph Balabagan disperat, care abia silabisi: 

— Nu am destui bani... Nu vor să o primească dacă nu pot 
plăti... 

John vâri mâna în buzunar. 

— De cât aveţi nevoie? 

— Costă 650 de pesos, iar eu am numai 500... 

— lată zece dolari. Acceptă aici dolari? 

— Nu știu. Am să întreb. 

Omul plecă tremurând, dar probabil că spitalul accepta dolari, 
pentru că imediat apărură două surori cu o targă și ajutară la 
scoaterea gravidei din mașină. 


VP - 437 


„Peste tot în lume spitalele par să fie la fel”, gândi John. 
Parcaseră mașina ceva mai departe și așteptau în hol cu 
speranţa că ori va apărea Balabagan, ori cineva îi va informa ce 
se întâmplă. 

John i se adresă Patriciei: 

— M-am mirat că știți cum ţipă o femeie în chinurile facerii. 

Ea ridică amuzată din sprâncenele care ar fi putut orna orice 
magazin de modă din lume. 

— Cum așa? 

— Nu prea lăsaţi impresia că aţi ști așa ceva. 

— Și ce impresie las? 

— Eh... că aţi fi mai presus de astfel de chestiuni. 

Ea oftă. 

— Doar nu credeți că deBeers ar fi adevăratul meu nume! Eu 
mă numesc Patricia Miller, am crescut în Maine, acolo unde jalea 
este cea mai mare. Am patru surori mai mici, care au venit toate 
pe lume acasă, toate iarna și de preferință noaptea, înainte ca 
moașa să fi ajuns. Incerc să evit astfel de lucruri, dar nu sunt 
mai presus de ele. 

— Ah, așa..., spuse John și se simţi groaznic de rău. 

După o vreme, apăru un Joseph Balabagan jenat, răsucind în 
mâini șapca New-York Yankees. 

— Imi pare rău ca am fost atât de nepoliticos cu 
dumneavoastră, zise el și înghiţi în sec. În vreme ce tocmai 
Dumnezeu vă trimisese, din câte știu acum... Işi mușcă buzele, 
făcu un gest stângaci cu mâna dreaptă, de parcă ar fi aruncat 
ceva departe de el. Motoreta aceea! Mă înnebunește! De câte 
ori am nevoie de ea, nu funcţionează. Ar trebui să o arunc. Da, 
asta ar trebui să fac. 

— Cum se simte soţia? întrebă Patricia. 

EI își vântură mâinile și răspunse: 

— Ei spun că mai bine. Nu i-a venit încă vremea - ar fi peste 
trei zile, spun ei. Trebuie să mă mai duc o dată acasă... 

Pe John îl năpădise un ciudat amestec de mulţumire și 
perplexitate. Mulţumire, pentru că prin apariţia lor putuseră 
ajuta o femeie evident disperată, și perplexitate, pentru că 
bărbatul acestei femei era cel pe care îl căuta și care nu 
corespundea imaginii pe care și-o făcuse în urma relatărilor 
pescarilor. Balabagan nu era răspunsul la întrebarea lui. El îi 
exploata pe pescari, dar reprezenta doar o verigă dintr-un lanţ. 


VP - 438 


Făcuseră un pas înainte în păienjeniș, dar încă nu dăduseră de 
păianjen. 

li ceru negustorului să se așeze explicându-i ceea ce știau 
despre practicile pescarilor cu dinamită din Panglawan și despre 
creditele pentru pescari. In timp ce John vorbea, Joseph 
Balabagan devenea tot mai tăcut și, când veni vorba despre 
dinamită, aruncă priviri speriate în jur. 

— Ce vreţi de la mine? Eu doar încerc să răzbat cu familia 
mea. Trebuie să cer înapoi opt pesos pentru cinci Împrumutați, 
pentru că oricum cei mai mulţi dintre ei nu își mai achită 
datoriile. Ce să fac? Nu pot să daruiesc banii mei. Și nici nu pot 
să plătesc mai mult pentru pește, pentru că nu aș mai câștiga 
nimic. Oh, deseori cumpăr pești care nu mai sunt proaspeți, îi 
pun în gheaţă și sper că fabrica nu observă. Dar deseori 
observă, ei îmi rețin din bani și cine mi-i mai restituie? Nimeni. 
Vedeţi că nu sunt bogat. Dacă aș fi bogat, aș avea o motoretă 
care nu funcţionează? V-aș mai fi cerut bani pentru spital? 

— Și de unde provine dinamita? întrebă Benigno Tatad. 

Balabagan ridică din umeri. 

— Eu o primesc de la un poliţist. Pentru asta trebuie să îl 
plătesc și pe el, și pe șeful lui, așa că mult nu îmi mai rămâne. O 
vând pescarilor care o cer. Ei o cer, pentru că vor să prindă mai 
mult pește - așa stau lucrurile. Că fiecare vrea asta - să câștige 
mai mulți bani. 

— Știţi care sunt pentru recifele coralifere consecințele 
folosirii dinamitei? întrebă reprezentantul guvernului. Și că astfel 
este distrusă populaţia piscicolă? 

— Recifele de corali nu pot fi mâncate, răspunse Balabagan și 
ridică neputincios mâinile. Dacă eu nu le vând dinamita, le-o 
vinde altcineva. 

— Această fabrică de produse din pește, interveni John, unde 
se află? 

— In San Carlos. Ei plătesc și acum la fel ca acum zece ani, cu 
toate că totul s-a scumpit. Dar cui altcuiva să îi vând peștele? 
Când fac rost de un /apu-/apu, îl pot vinde unui restaurant de 
aici, din Lomiao, dar ei nu cumpără altceva. Nu pot face nimic. 
Trebuie să văd și cum să îmi plătesc propriile rate. Nici mie nu- 
mi dă nimeni nimic, cu atât mai puţin banca. 

John tresări. 

— Bancă? Care bancă? 


VP - 439 


— Cea de-aici, din Lomiao. Ea nu are atâta răbdare cum am 
eu cu pescarii, puteţi să mă credeți. 

— Și ce fel de rate plătiţi la ea? 

Negustorul îl privi nemulţumit. 

— Rate.... răspunse el ezitant. 

— Pentru credite? 

— Sigur. Pentru ce altceva poți plăti rate la bancă? 

— Și ce fel de credite sunt acestea? 

O clipă omul păru că se va ridica și va pleca. Chiar și Benigno 
respiră mai precipitat. Filipinezilor nu le plac astfel de întrebări 
directe, asta învățase deja John, dar nu era dispus să renunțe. 
Continua să îl privească fix pe negustor și în cele din urmă 
acesta nu mai rezistă. 

— Totdeauna este câte ceva, zise el încet. Când am cumpărat 
mașina de produs gheaţă, s-a stricat și nu aveam bani pentru 
reparaţii. Apoi a trebuit să cumpăr un rezervor pentru pompa de 
benzină... și așa mai departe. Se încruntă și continuă: Acum nu 
o mai scot la capăt cu plăţile. Ba vă mai datorez bani și 
dumneavoastră. 

— Banii ţi-i dăruiesc. Și soţiei tale. 

Pe John îl preocupa fabrica. Era posibil ca ea să fie treapta 
următoare a exploatării. Probabil făceau același lucru ca 
Balabagan: profitau de monopol, negustorii de pește nu își 
puteau vinde marfa în alt loc, ofereau cele mai mici prețuri 
posibile, și în acest fel făceau bani... 

— Ştiţi, spuse Balabagan, eu le plătesc 27 la sută dobândă. 

— Poftim? întrebă John cu gândul în altă parte. 27 la sută? 

— Da, că tocmai spuneaţi că eu dau cinci pesos și vreau opt 
pesos înapoi, asta înseamnă 60 de procente. Dar banca mea 
cere 27 de procente și măsuri asigurătorii. După părerea mea 
este deja mult, nu? 

Lui John nu-i venea să creadă. 

— 27 de procente? Aici banca cere douăzeci și șapte de 
procente dobândă la credite? 

— Da. 

Revăzu în memorie formulele învăţate în urmă cu o mică 
eternitate la birou. 27 de procente - asta însemna că suma de 
restituit se dubla la fiecare doi ani și jumătate, cam așa ceva. 

— Și cum vrei să îi restitui vreodată? 


VP - 440 


— Asta mă întreb și eu. La mașina de fabricat gheaţă era 
vorba doar de paisprezece procente, reușisem... 

— Dar 27 de procente! De ce aţi acceptat asta? 

— Ce să fi făcut? Mașina de gheaţă se stricase. Nu îmi pot 
practica negoţul fără gheaţă. 

— Trebuia să vă adresaţi unei alte bănci. 

— Alte bănci nu vor să mă crediteze. 

John dădu încet din cap. Asta părea a fi o urmă fierbinte. Simţi 
cum perplexitatea i se transforma într-o furie rece, fără urmă de 
milă, și se întrebă ce ar face el dacă ar da de centrul tuturor 
acestor constrângeri necruțătoare și obligaţii lipsite de scrupule, 
păianjenul din centrul păienjenișului, capătul lanţului, bossul 
tuturor boșilor, exploatatorul suprem. 

Dacă el s-ar putea stăpâni. 

e 

— Ei, vezi? șopti Ursula Valen. 

În calmul prăfuit al bibliotecii, chiar și asta putea fi numită 
tulburare a liniștii. 

Registrul de ieșiri al arhivei statului se dovedise a fi o lovitură 
în plin: în anul 1969, documentele fuseseră predate către 
Institutul de istorie al Universităţii, unde rămăseseră un an și 
jumătate pentru o lucrare de doctorat nefinalizată niciodată, 
pentru ca în final să fie păstrate la biblioteca Institutului, și 
anume în acel compartiment al originalelor istorice care puteau 
fi consultate numai cu permis special. Un permis a cărui 
obţinere îl costase pe Alberto Vacchi nu mai mult decât un 
telefon. 

Aici se aflau adunate comori neprețuite - manuscrise 
medievale, Biblii străvechi, scrisori și jurnale ale personalităţilor 
istorice și altele. Nu se putuse stăpâni să nu arunce câte o 
privire într-una ori alta dintre cutiile cu pereţi groși, iar într-una 
dăduse peste o scrisoare a lui Mussolini concepută scurt, cu un 
scris mare, bombastic. Bineînţeles că nu putuse citi niciun 
cuvânt și poate că se și înșelase, dar era totuși amuzant. 

În final, scosese din raft cutia cu numărul corespunzător, o 
dusese la masa de lectură, ea însăși o antichitate, o deschisese 
cu respiraţia tăiată, și pe prima pagină pe care puse mâna 
recunoscuse același scris din notele de pe marginea filelor 
registrelor. Acestea erau, deci, însemnările personale ale lui 
Giacomo Fontanelli, negustor în Florenţa secolului XV. 


VP - 441 


„Surprinzător de multe însemnări pentru un bărbat din Evul 
Mediu” se gândi ea în timp ce răsfoia teancul subţire. Erau 
pagini disparate, perfect  lizibile dacă stăpâneai dialectele 
medievale ale Italiei. Aproape toate însemnările erau datate, 
cele mai multe erau din anul 1521. Unele aveau formate 
anormale, cu scrieri străine, scrisori adresate lui Fontanelli, 
păstrate de acesta... 

Se opri asupra uneia dintre ele. Foarte ciudată. Consta numai 
din coloane de cifre, doar la sfârșit erau două rânduri de text 
normal. Tinu foaia sub lumina lămpii și studie amănunțit 
rândurile de cifre. Acestea începeau astfel: 


1525 300 12 
1526 312 121/2 
1527 324*/ 13 


Când pricepu ce avea în față, simţi o căldură în stomac. 
Primul șpalt era al anilor. Al doilea reprezenta averea. Al treilea 
reprezenta diferenţa dintre valorile celui de-al doilea șpalt și de 
ce se afla dedesubt, adică venitul averii. Făcu socoteala pe 
notesul ei cu o dobândă de patru procente. 

Privirea i se plimbă pe coloane în jos, apoi o cuprinse aceeași 
mirare ca atunci când apăruseră în toate ziarele calcule 
asemănătoare din care reieșea că averea la început crescuse pe 
neobservate, jalnic de încet, pentru ca apoi, cândva, să poată 
înmulţi cu o viteză aproape inimaginabilă. A durat peste un sfert 
de secol până când în anul 1556 să se ajungă de la 300 de 
florini până la ceva mai mult de o mie. În anul 1732, s-a trecut 
pentru prima dată de un milion, până în 1908 ajunsese la mai 
mult de un miliard, pentru ca în 1995 să crească la treizeci de 
miliarde de florini - cam un bilion de dolari. 

Ceea ce descoperise ea era combinaţia care făcuse posibilă 
evoluţia averii Fontanelli pe parcursul a cinci sute de ani. 

Și ea nu aparţine lui Giacomo Fontanelli. 

— Fabiana? 

Ea o căută cu privirea pe tânăra studentă la istorie care îi 
fusese promisă pentru a-i fi de ajutor la toate problemele 
ridicate de traduceri. 

Fabiana avea un splendid păr negru lung până în talie, 
trăsăturile feţei îi erau ceva cam mălăieţe, dar avea toate 


VP - 442 


curbele siluetei acolo unde trebuiau să fie. Ursula dădu de ea în 
dreptul unei cartoteci, unde cu mult zel își făcea manichiura. 

— Ciao, Ursula! zise aceasta degajată. Ai găsit ceva? 

Ursula îi puse în faţă ultima pagină a scrisorii și arătă către 
textul de sub calcule. 

— Ce este asta? 

Suflând uniform asupra unghiilor, Fabiana se aplecă asupra 
documentului vechi de cinci sute de ani și privi rândurile 
indicate. 

— Asta se traduce... hm... Ea se încruntă și uită să mai sufle. 
Eu aș traduce așa: „Vezi, așadar, cum prin legile matematicii 
opera mea va deveni nemuritoare”. Ciudată frază, nu? Mai citi o 
dată textul, apoi adăugă: Totuși, așa este. Textul este semnat 
Jacopo. 

— Poftim? Ursula se simţi ca electrocutată. Privi și ea mai cu 
atenţie textul. Semnătura, la prima vedere, i se păruse o 
mâzgălitură indescifrabilă, dar acum, după cele spuse... Jacopo? 

— Așa scrie aici, explică neimpresionată fata. 

— Cred că mai întâi trebuie să mă așez, răspunse moale 
Ursula Valen. 

e 

John văzu ochii funcţionarului bancar scânteind atunci când se 
prezentă. Fără îndoială că omului îi spunea ceva numele, îi 
spunea ceva și chipul lui, dar acesta se străduia să nu pară 
peste măsură de impresionat. 

— Imi face plăcere, zise acesta și își spuse și el numele, care 
se afla de altfel și pe ecusonul de la reverul costumului său croit 
într-o linie conservatoare: Labarientos. Arătă către cele două 
scaune aflate în fața biroului său. Vă rog, ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Banca era mică, încăperile erau plăcut climatizate, era liniște. 
Lui John, care luase între timp contact cu tot ce se putea numi 
lux în materie de bănci, încăperile și dotările i se părură 
modeste, ca să nu spună ieftine. Balabagan de-abia îndrăznea 
să stea cocârjat pe marginea scaunului. 

John nu fusese sigur cum era mai bine să procedeze ca să 
demaște atât de ramificatul complot cu care era evident că avea 
de-a face aici. Pe drum se gândise chiar să cumpere pur și 
simplu banca, pentru a-i vedea fără nicio problemă registrele, 
dar mai apoi își spusese că această posibilitate o va avea 


VP - 443 


oricum, așa că poate era cel mai bine să dea buzna și să vadă 
ce se întâmplă. 

Se rezemă de speteaza scaunului, cu picioarele încrucișate, 
cu mâinile ţinute lejer una în alta în poală, utilizând exact 
tertipul destăinuit lui de McCaine, pentru a părea impozant, 
important în discuţii, și spuse: 

— Aș vrea să știu cum de aţi ajuns să îi cereţi lui mister 
Balabagan o dobândă de 27 procente la creditul lui. 

Domnul Labarientos clipi nervos. 

— Nu intră în uzanțele noastre - ripostă el ezitant - să 
discutăm cu persoane străine chestiunile referitoare la creditele 
unui client. 

John clătină din cap: 

— La asemenea dobânzi cămătăreşti vă cred pe cuvânt că 
preferaţi să le negociaţi între patru ochi. Dar domnul Balabagan 
se află aici - vă rog, puteţi să-l întrebaţi dacă el este de acord cu 
acest lucru. 

Negustorul de pește dădu din cap cu atâta energie, de parcă 
ar fi vrut să evite discuţia. 

— Bine, zise funcţionarul, care se întoarse spre computerul 
lui, apăsă o tastă și așteptă. Dură ceva, dar în cele din urmă pe 
monitor apărură cifrele. Domnului Balabagan i-am acordat un 
împrumut acum zece ani, corect. Atunci era destinat achitării 
mai multor credite ajunse la termen. Vă interesează sumele 
exacte sau altceva? 

— Mă interesează dobânzile. 27 la sută, așa este? 

— Corect. 

John se aplecă: 

— Eu mă întreb un lucru: între timp cât a achitat domnul 
Balabagan? Aproximativ. 

Labarientos aruncă negustorului o privire nesigură, mai bătu 
ceva pe tastatură și găsi răspunsul: 

— Domnul Balabagan a solicitat de mai multe ori amânarea 
ratelor, și acum opt ani a cerut o reducere a ratelor. l-am venit 
în întâmpinare, dar, după cum veţi putea și dumneavoastră 
socoti, stingerea datoriilor a fost în acest fel amânată. 

John simţi cum îl cuprindea furia. 

— Cât a achitat din datorii până acum? Două procente? Un 
procent? Nimic? 


VP - 444 


Acum, cu toată climatizarea din încăpere, deasupra buzei 
superioare a angajatului bancar apărură perle de sudoare. 

— De fapt, datele au rămas identice. 

— Asta ce înseamnă? întrebă suspicios Balabagan. 

— Asta înseamnă că în toți acești ani ați plătit doar dobânda, 
fără ca datoria dumneavoastră să scadă măcar cu un ban, 
răspunse brutal John. 

Simţea în el o brutalitate pe care nu o mai cunoscuse 
niciodată. Îi venea să îi tragă o sfântă de bătaie bărbatului aflat 
de cealaltă parte a biroului. 

— Ce? Cum așa? Dar eu am plătit mereu, și așa de mult... 

— Nu destul, spuse John scuturând din cap. 

— Și ce se va întâmpla? Unde ajung? Trebuie să plătesc toată 
viața, nu? 

Labarientos avea chipul împietrit. 

— Nu, răspunse acesta. Creditul este pe douăzeci și cinci de 
ani. La final el trebuie fie achitat, fie intrăm în executare silită. 

— Asta înseamnă - traduse John - că, dacă în cincisprezece 
ani nu restituiți toți banii, mai exact creditul plus toate dobânzile 
încă neplătite, banca vă ia casa ori cu ce aţi mai garantat. 

— Dar cum să fac asta? strigă Balabagan disperat. De unde să 
iau banii? Casa mea? Fiul meu trebuie să moștenească și casa, 
și afacerea. Ce-o să facă banca cu o afacere cu pește? 

— Poate că o vor închiria fiului dumneavoastră, spuse John, 
care începea treptat să înțeleagă care era jocul. Se aplecă în 
față și îl privi pe omul băncii căutând să își stăpânească furia. 
Mister  Labarientos, cum aţi ajuns, cum a ajuns banca 
dumneavoastră să pretindă dobânzi atât de mari? Asta să îmi 
spuneţi. Spuneţi-mi dacă asta este practica uzuală. 

Din nou funcţionarul folosi tastatura. Parcă pentru a câștiga 
timp și poate și din nervozitate. 

Labarientos explică pe îndelete: 

— A fost un împrumut făcut într-o perioadă în care dobânzile 
erau foarte mari. Împrumutul avea garanţii slabe, adică era 
riscant pentru bancă. Este cât se poate de uzual ca în aceste 
situaţii să se pretindă un adaos din cauza riscului ridicat de 
pierderi. 

— Asta este tot? întrebă John și se gândi la pescarii cu 
dinamită, la braţele și picioarele pierdute de ei, la bărbatul care 
acum atârna într-un sac, la fata care plecase la Hong Kong 


VP - 445 


pentru a-și vinde trupul ca să facă rost de bani pentru familie. 
Asta este tot ce are importanţă - riscul băncii? 

Labarientos îl privi pe John, își umezi scurt buzele cu limba și 
își împreună palmele pe birou în faţa lui. 

— Ca bancă, spuse el câtuși de puţin intimidat, noi avem 
obligaţii în primul rând faţă de investitorii noștri. De exemplu, 
față de dumneavoastră, mister Fontanelli. La banca noastră 
dumneavoastră aveți unul dintre cele mai mari conturi cu care 
lucrăm. Ne-aţi încredințat multe milioane de pesos. Desigur că 
nu vreți ca noi să pierdem acești bani, ba vreți și dobânzi la ei, 
nu-i așa? Asta este ceea ce facem noi aici. Vă asigurăm 
dobânzile. 

e 

La întoarcere, John simţea că moare de rușine. El ar fi primul 
dintre cei care trebuiau să se rușineze. Se rezemă răsucit de 
spetează, cu brațul acoperindu-și fața îngrozit. 

Ar fi trebuit să știe, ar fi trebuit să știe tot timpul. Totul era 
atât de evident, atât de simplu, atât de clar! Era la mintea 
cocoșului. 

Întrebare: cum se înmulţesc banii? Răspuns: banii nu se 
înmulţesc. 

Ce idioțenie să gândești altfel. 

Și totuși, din cea mai fragedă copilărie ți se predică 
necontenit, ca pe o pioasă mantra, cu mai multă ardoare decât 
„Tatăl nostru”, că altfel nu se poate: banul se înmulțește pe un 
cont de economii. Ți se repetă stăruitor, părinţii, profesorii, 
prietenii, toți o țin una și bună: depune-ţi banii la bancă, pentru 
a se înmulţi. Până și Paul, deșteptul de Paul Siegel, absolvent la 
Harvard cu summa cum laude, îl sfătuise: trebuie să pui banii să 
lucreze pentru tine. 

Dar banii nu lucrează. Doar oamenii lucrează. 

Dacă altfel ar sta lucrurile, ce l-ar împiedica pe unul să bată 
bani pentru ca fiecare să devină milionar? Nimic. Numai că 
atunci nu ar mai exista nimeni care să coacă chifla pentru micul 
dejun al milionarilor, nimeni care să însămânțeze, să recolteze și 
să macine grânele pentru chiflă, nimeni care să facă așa ceva. 

Banul nu lucrează. De muncit trebuie totdeauna să 
muncească oamenii. 

Și banii nu se înmulțesc. Pentru fiecare dolar, pentru fiecare 
cent cu care crește contul, a muncit cineva. Cineva care are 


VP - 446 


datorii și de aceea din banii munciţi de el trebuie să dea celui 
căruia îi este dator. 

Datoria înseamnă plata unei chirii pentru bani. Datoriile și 
dobânzile sunt acele mecanisme imense, rafinate prin care de la 
cei care au puţini banii sunt transferați la cei care au mulți. 
Acest transfer se realizează în doze mici, homeopate, care celor 
mai mulţi nu le produc dureri și cu o precizie calculabilă 
matematică. 

Astfel apare o avere. Până la capitalul cu care începe totul, 
acei amărâţi de zece mii de dolari, fiecare din miliardele de 
dolari a fost dobândit de la alți oameni. Cu ochii minţii John 
vedea o uriașă reţea, un sistem sanguin ale cărui vene mari se 
ramificau în vene mai subţiri, și acestea la rândul lor în capilare 
subţiri ca firul de păr, care se întindeau pe toată planeta, în 
fiecare ţară, în fiecare oraș, în fiecare sat, în viața fiecărui om 
care trăia pe Pământ, dar prin acestea nu curgea sânge, ci bani, 
cenți și zecimi de cenți în capilare, de unde reuniți în sferturi de 
dolar treceau în venele mai mari, iar sub formă de dolari, în 
vasele mai mari, apoi transformați în sute, mii și milioane de 
dolari se uneau în acel curent monstruos de bani, care 
permanent și din ce în ce mai puternic se vărsa în conturile lui, 
patruzeci de miliarde de dolari pe an, peste o sută de milioane 
zilnic, cu voia Domnului. 

Urmase firele pânzei de păianjen pentru a găsi păianjenul, și 
iată-l: păianjenul era el însuși. Urmărise firul și stabilise că la 
capătul acestuia se afla el însuși. El era bossul tuturor boșilor. 
Era exploatatorul final. El era moștenitorul averii Fontanelli și se 
crezuse soluţia problemelor omenirii. În realitate, era cauza 
acestor probleme. 

— Oprește! ceru el ca un geamăt. 

Mașina se opri. Cobori împleticit și vomă de parcă voia să 
scoată din el tot ce mâncase în ultimii doi ani. 


VP - 447 


34. 


L-au adus cumva la bord. Cumva a depășit noaptea și 
dimineața, apoi a cerut să meargă din nou pe uscat, pentru că 
mai rămăsese ceva de rezolvat. L-au dus cu barca cu motor la 
Tuay, unde încă se mai afla mașina, și l-au întrebat dacă mai are 
nevoie de ea. Ea a răspuns că nu, o puteau transporta înapoi pe 
iaht. Ei spuseră că PROPHECY ar fi prea mare pentru a acosta, 
iar el a dat doar din cap, în interior îl durea totul, da, iahtul era 
într-adevăr prea mare, mult prea mare pentru un om. Şi, în 
vreme ce ei se ocupau de încărcarea mașinii în barca cu motor, 
el porni cu pași grei pe strada din pământ bătut și cu câte o 
piatră pe ici, pe colo care ducea la piaţa orașului, asfaltată, se 
simţi zdrobit de priveliștea imensei biserici și cu senzaţia că în 
gâtlej era înțepenit un strigăt ce nu putea ieși de acolo, continuă 
drumul către casa negustorului de pește. 

Joseph Balabagan stătea pe o pernă și privea la un tânăr care 
meșterea la motoretă. Când îl văzu venind pe John, sări în 
picioare și îi ieși în întâmpinare. li spuse că sunase la spital, 
soția se simţea bine și în această seară el se va duce acolo, la 
nevoie va lua autobuzul - dacă motoreta nu va fi reparată până 
atunci, și mulțumi încă o dată pentru ceea ce făcuse John pentru 
ei. 

John merse alături de el, îl salută cu o înclinare a capului pe 
băiatul care îi zâmbi vesel, cu degetele negre de ulei. 
Negustorul o trimise pe una dintre fete după pahare și scoase 
două sticle cu cola dintr-o ladă cu gheaţă. John se așeză pe un 
scaun și își scoase carnetul de cecuri și un pix care, deși nu 
arăta, costa mai mult decât tot ce poseda gazda. 

— Ce datorii ai? întrebă el. 

Balabagan făcu ochii mari: 

— Oh, nu... Asta este... nu pot..., rosti gâtuit acesta. 

John îl privi pe celălalt, simțindu-se gol în interior, și zise: 

— Mister Balabagan, eu sunt cel mai bogat om din lume. 
Dumneata m-ai ajutat, acum vreau să te ajut eu. Și dumneata ai 
nevoie de ajutor, pentru că prin forţe proprii nu vei putea să îţi 
plătești creditul niciodată. Deci? 


VP - 448 


Negustorul de pește privea în gol, se vedea că în el se dăo 
luptă și, în cele din urmă, ieși victorios probabil instinctul 
supraviețuirii. Spuse încet o sumă, iar John, fără a se mai osteni 
să calculeze în dolari, scrise dublul acesteia și îi întinse cecul. 

— Ar fi bine dacă ai face în așa fel încât să nu mai vinzi 
dinamită, zise el. 

— Dar..., începu Balabagan. 

— Rămâi cu bine, îl întrerupse John și se ridică. Transmite 
salutări soţiei. Și mulțumesc pentru cola. 

Plecă. Din nou mirosea a fum, spre vest cerul era acoperit cu 
striații cenușii, pentru că în Indonezia ardeau pădurile, deoarece 
și acolo lucrau pentru el, supușii lui, care nu știau că îi erau 
datori tribut. Așa era pretutindeni în lume, pretutindeni trudeau 
bărbaţi şi femei, asudau, se speteau, efectuau munci 
periculoase, grele ori plictisitoare și fără să știe munceau o bună 
bucată din timp pentru el, contribuiau la creșterea permanentă 
a averii lui, îl făceau din ce în ce mai bogat, fără ca el să fie 
nevoit să facă ceva. 

Pentru că în dimineaţa asta devenise conștient că nu numai 
supușii lui, robii lui, sclavii lui aveau datorii. Mașinăria banului 
lucra mult mai rafinat. Marvin și cu el îi plătiseră chirie lui miss 
Pearson, proprietăreasa casei, dar în realitate aceasta nu putea 
să păstreze banii, ci trebuia să îi dea mai departe băncii, pentru 
a-și plăti împrumuturile din care cumpărase casa. „Costuri de 
capital” era termenul văzut de el în nenumărate calculaţii, însă 
fără să-l fi pus pe gânduri. La tot ce se cumpăra se plăteau 
creditele producătorului. O parte considerabilă din impozitele 
încasate de la cineva erau devorate de datoriile statului. Și în 
cele din urmă toţi acești bani aterizau pe căi întortocheate la el. 
Nu totul, dar din ce în ce mai mult. Cea mai mare avere poseda 
în acest sistem cea mai mare putere de atracţie, era ca un 
magnet care prin ceea ce atrăgea își mărea permanent puterea. 
Cum spusese McCaine: într-o zi se putea ca întreaga lume să îi 
aparțină. 

John se opri, privi golful și tot ce îl înconjura, care erau atât de 
paradiziace și care miroseau a fum și a gunoi. El, banii lui nu 
erau în cele din urmă vinovaţi de criză? Ar fi fost totul altfel dacă 
de-a lungul secolelor această imensă avere, cu setea ei 
nepotolită de dobânzi, nu ar fi împovărat totul ca un coșmar? Ca 
un moloh căruia întreaga lume trebuia să îi aducă permanent 


VP - 449 


jertfe, în așa fel încât pentru oameni și pentru natură mai 
rămânea prea puţin. 

Și dacă astfel stăteau lucrurile - trebuia să verifice asta, să 
recalculeze, trebuia să se mai gândească până când era sigur - 
ceea ce avea el de făcut în final pentru îndeplinirea profeţiei nu 
însemna cumva distrugerea averii? 

Ce idee...! Atât de paradoxală încât suna aproape seducător 
de convingător. Nu era de mirare că avocații Vacchi nu 
descoperiseră niciodată în ce consta soluţia. A distruge averea 
însemna scutirea lumii de enorma povară a unui bilion de dolari 
avizi de dobânzi, de beneficii. Asta era? Acesta era răspunsul? 

Văzu cu ochii minţii un loc mare, un vast loc într-unul dintre 
deșerturile vestului Americii. Vor avea nevoie de drumuri. Cu 
siguranţă că vor fi curioși, vor veni s-o vadă și pe-asta. Un bilion 
de dolari în bancnote, oare câte autocamioane erau necesare? 
Desigur că o mulţime. Ce imagine! Va face istorie această 
imagine - autocamion după autocamion descărnând bani, 
nenumărate pachete de bancnote alcătuind un rug cum lumea 
nu mai văzuse. Va fi nevoie, bineînţeles, de pază înarmată. El va 
ține un scurt discurs, va explica ce descoperise și de ce era bine 
să distrugă banii, va lua făclia și o va vâri între hârtiile cu chipul 
lui Benjamin Franklin și al lui George Washington, și apoi va 
urmări împreună cu ceilalți, cu o înspăimântătoare ușurare, cum 
cea mai mare avere care existase vreodată se transformă în 
scrum, în cenușă care va fi dusă de vânt la depărtări de mile... 

John clipi, se frecă pe frunte și constată că din nou era acolo, 
pe drumul principal din Tuay. Trecătorii îl priveau ciudat. 

Ceva era greșit în această imagine. Atât era ea de excitantă. 
O luă de la capăt ca atunci când testezi cu limba dinţii, fiindcă 
presupui că undeva este o carie. Își aminti de o vizită la o bancă 
centrală, nu mai știa în ce ţară, se văzu pe sine și pe McCaine 
după un geam blindat, privind la niște oameni care triau 
bancnotele vechi, zdrenţuite, le aruncau în mașina de tocat și le 
înlocuiau cu bancnote proaspăt tipărite. 

Era o bancnotă identică cu banii? Își putea distruge în mod 
real averea transformându-și toate conturile în bani lichizi și 
arzându-i pe aceștia? li trecu prin cap că în multe ţări ceea ce ar 
fi făcut se socotea infracţiune. În multe locuri era interzisă 
distrugerea bancnotelor însemnate cu portrete ale regilor și ale 
eroilor naţionali. Dar, trecând peste acest lucru, ce împiedica 


VP - 450 


băncile centrale să înlocuiască banii distruși cu alţii noi? În 
definitiv, era vorba doar despre hârtii. 

Și, dacă se gândea mai bine, la ce era bun tămbălăul cu 
coloanele de autocamioane pline cu bani? El putea ruga Federal 
Reserve Bank să tipărească pentru el o bancnotă de un bilion de 
dolari. Pe care o putea arde într-o scrumieră, comod și fără 
spectacol. Dumnezeule, ar fi suficient să își emită un cec! Da, și? 
Va realiza doar aducerea la zero a conturilor lui. Asta se putea 
face înmânându-i-se bani gheaţă ori un cec, ceea ce în fond 
reprezentau doar un gen de bon cu care se poate face o plată. 
In acest caz se echilibrau înregistrările contabile și totul era 
corect. Dar tot atât de bine putea să-și transfere întreaga avere 
în contul său de la una dintre băncile proprii, apoi putea să se 
ducă simplu la centrul de calcul și să îi spună programatorului 
ori operatorului: „Acolo unde în memoria calculatorului se află 
scris un bilion ori două bilioane, ori câte o fi ștergi și scrii zero”. 
Și așa era distrusă averea, nu? 

John scutură din cap și își aranjă părul de pe frunte. Totul era 
atât de năucitor! Dacă era atât de simplu să distrugi bani, ce îl 
împiedica pe un oarecare să îi și facă? Tot atât de simplu în locul 
respectiv din memoria calculatorului se putea scrie cifra de o 
sută de bilioane ori o sută de trilioane, dar erau aceștia bani? Și 
dacă nu erau, de ce nu erau? Ce erau banii de fapt? 

Picioarele îl duseră într-un loc umbrit sub un copac. Se așeză 
cu privirea aţintită la mare și la iahtul de un alb strălucitor, fără 
a vedea însă ceva. 

Bani. Dacă ar distruge nu numai blestemata lui de avere, ci 
toţi banii existenţi în lume? Ce se va întâmpla? Oamenii vor fi 
neajutoraţi și vor fi siliți să elaboreze o nouă economie fără bani, 
se vor întoarce la troc? improbabil. Tatăl lui va emite un bon 
pentru o pereche de pantofi, se va duce cu el la brutar și îl va 
schimba pe o bucată de pâine plus un bon pentru alte câteva 
bucăţi de pâine, luându-se ca bază de calcul preţurile avute 
anterior de acele mărfuri. Oamenii vor recrea pe cont propriu 
banii, într-un mod oarecare și într-o formă oarecare. 

Asta era! Banul era invenţia omului. Și era tot atât de puţin 
posibil să fie exclus de pe lume, cum era și bomba atomică. 


— Alo? Mister Fontanelli? 


VP - 451 


John tresări și sări în picioare. Avea în față un tânăr de 
șaisprezece, șaptesprezece ani, care îl privea cu ochii lui vii și 
strălucitori. În privirea lui se putea citi îngrijorarea. 

— Ce este? Privi în jur. Stătuse pe o ladă din plastic de culoare 
galbenă, murdară, din acelea folosite pentru transportul 
zarzavaturilor. Este lada ta? Scuză-mă, sper că nu am stricat-o... 

— Nu, sir, mister Fontanelli. Asta nu este lada mea. V-am 
văzut doar șezând aici și... voiam să vorbesc cu dumneavoastră. 
Îi întinse mâna și zâmbi deschis. Numele meu este Manuel 
Melgar, sir. Este o onoare pentru mine. 

— Ei, da... în cazul ăsta... John îi strânse mâna și îl privi mai 
atent. Manuel Melgar era suplu, avea părul negru, pieptănat cu 
o cărare lejeră, purta blugi curaţi, ce păreau a fi marea lui 
mândrie, și un tricou albastru imprimat Bon Jovi și Keep The 
Faith. Când citi asta, John zâmbi. Bună, Manuel, ce mai faci? 

— Mulţumesc, bine, sir, răspunse el mândru. 

Deși era calm, băiatul avea ceva din agerimea unei 
nevăstuici. De parcă rareori stătea pe loc. 

— Bun, mă bucur, răspunse John. 

Manuel își frecă nările părând că se gândește. 

— Sir, aveţi poate timp o clipă? Mă gândisem la ceva și mi-ar 
face plăcere să știu ce credeţi dumneavoastră despre ideea 
mea. Băiatul se legăna nervos pe picioare ba într-o parte, ba în 
alta. Apoi continuă: Scuzaţi-mă că v-am deranjat din gândurile 
dumneavoastră. Mă gândeam că, dacă tot sunteţi aici... 

— Este în regulă, răspunse John. Keep The Faith. Am timp. 

Manuel zâmbi pe de-o parte tensionat, pe de altă parte 
entuziasmat. 

— Deci, eu am remarcat că pescarilor li se strică relativ mult 
pește înainte ca ei să fi apucat să îl vândă. Cu siguranță o 
pătrime, dacă nu o treime. Asta pentru că până la negustorul de 
pește este cale lungă. Cei mai mulţi pleacă atunci când se întorc 
dimineaţa de la pescuit, dar peștii din după-amiaza precedentă 
stau toată noaptea la căldură. Și nu este de mirare că o parte 
din el se strică. 

John confirmă: 

— Evident. 

— Dar dacă cineva ar cumpăra un triciclu... 

— Scuză-mă, îl întrerupse John, ce este un triciclu? 


VP - 452 


— O motocicletă cu trei roți. O motocicletă normală, cu ataş. 
Aţi fost ieri în Lomiao, acolo circulă multe ca taxiuri. 

John se întrebă fugitiv de unde știa tânărul că el fusese la 
Lomiao cu o zi înainte. Da, își amintea că văzuse pârâind în jur 
aceste vehicule zgomotoase, împodobite cu o mulţime de 
abțibilduri și o mulţime de faruri suplimentare inutile. 

— Deci, se numesc tricicluri. Nu știam. 

— Noi așa le spunem. Nu știu cum se numesc în alte părți. 

— Eu credeam că în alte părți nici nu există. 

Manuel se pierdu o clipă scos din șirul vorbelor sale, dar își 
reveni imediat: 

— Eu aș putea cumpăra un asemenea triciclu. La mâna a 
doua, la o ofertă avantajoasă. Și aș transforma atașul în așa fel 
încât să îl pot umple cu gheaţă. Mă va ajuta un prieten care 
lucrează într-un atelier din Lomiao. M-aș putea duce zilnic cu 
triciclul în satul pescăresc și aș putea lua peștele când acesta 
este încă proaspăt. Va costa ceva benzina, dar va merita dacă 
nu se mai strică atâta pește. Am făcut calculul. Băiatul îl privi 
plin de așteptări. O consideraţi ca o bună idee de afaceri, mister 
Fontanelli? 

John îl măsură uluit pe băiat. 

— Sună destul de bine, da. De unde iei gheaţa? 

— De la mister Balabagan. Ar fi pe placul lui să îi aduc peștele 
și pentru asta mi-ar da gheaţa gratis, dar nu mă bazez pe asta. 

— De ce? 

Manuel zâmbi șmecherește: 

— Dacă vrei să faci ceva, trebuie să rămâi independent. Dacă 
fac drumul pentru el, îl voi face pentru el și în următorii zece ani, 
și el se alege cu câștigul. Nu, eu le cumpăr peștii pescarilor și îi 
revând lui mister Balabagan. Voi cumpăra de la el și gheața, dar 
imediat ce îmi voi permite voi cumpăra un agregat frigorific 
pentru ataș. 

— Dar așa este riscant. 

— Alţii pierd bani la zaruri; eu măcar fac ceva rezonabil. Mai 
există și alți negustori de pește pe coastă, și eu voi vinde celui 
care plătește mai bine. Dacă cineva, cu puţin timp înainte de 
termenul de livrare, are puţin pește în lăzile frigorifice, va merita 
să plătească mai mult, pentru că, livrând mai mult pește la un 
transport, primește un preț mai bun. 

— Bine gândit. 


VP - 453 


John era impresionat. 

— Și dacă tot merg prin sate, mai pot face o afacere 
suplimentară, continuă mândru Manuel. lau cu mine orez, ulei și 
altele și vând la același preț pe care ei l-ar plăti la piaţă. Dar eu 
cumpăr totul la Lomiao, de la piaţa angro, unde este mult mai 
ieftin. Astfel am un câștig suplimentar. Își împreună mâinile și îl 
privi plin de așteptări pe John. Dumneavoastră credeţi că este 
bine? 

Nu era doar bine, John era pur și simplu invidios pe spiritul de 
întreprinzător al băiatului. Parcă și îl vedea pe acesta colindând 
satele cu triciclul lui frigorific multicolor. 

— Este un plan foarte bun, zise el. 

— Nu-i așa? Va fi spre binele tuturor. Dacă acum se strică o 
treime din peștele pescuit și dacă în viitor nu se va mai strica, 
va avea loc o ameliorare de cincizeci de procente, fără ca pe 
cineva să îl coste mai mult decât acum. Radia de bucurie și 
adăugă nu fără a da zâmbetului lui radios o tentă de viclenie: V- 
aţi putea imagina, mister Fontanelli, sir, sprijinind acest proiect 
printr-un credit? 

John tresări ca trăsnit. 

— Un credit? 

„Eu nu mai acord credite. Nu mai vreau să sug sângele 
întregii omeniri ca un vampir”. 

— Da, pentru că vedeţi dumneavoastră, sir, mie nu mi-ar da 
credit nicio bancă. Eu nu am nimic, părinţii mei sunt și ei săraci, 
nu prezint garanţii. Ceea ce am eu este doar ideea asta. 
Dumneavoastră sunteţi bogat. Îmi imaginez că poate v-aţi putea 
dispensa pentru o bucată de vreme de câteva sute de dolari... li 
veţi primi înapoi, cu dobândă și cu dobândă la dobândă. Pe 
cuvânt de onoare. 

ÎI privi pe băiat, se simţi din nou bolnav și ticălos, dar trebuia 
să recunoască totuși că ideea era bună. Era exact ceea ce 
trebuia făcut aici, acest tânăr avea voinţă și, fără îndoială, era și 
destul de abil pentru a o face. Scoase carnetul de cecuri. 

— De cât ai nevoie? 

Ochii i se aprinseră. Dădea din mâini în timp ce expunea 
cifrele pe care probabil că le tot revăzuse în minte de multă 
vreme. 

— Deci, triciclul va costa o sută cincizeci de dolari, 
modificarea lui consider că va mai costa încă cincizeci de dolari. 


VP - 454 


Se adaugă banii pentru primul plin cu benzină, pentru gheaţă și 
pentru plata pescarilor... Cred că aș avea nevoie de trei sute de 
dolari. 

— Îți dau o mie, spuse John și scrise Manuel Melgar la rubrica 
primitor. 

— Nu, sir, refuză băiatul. Sunteţi bine intenţionat, dar nu pot 
plăti dobânzile la o asemenea sumă. 

— Nu este nevoie să plătești dobândă. Banii ţi-i dăruiesc. 

Băiatul se retrase un pas. 

— lertaţi-mă, sir, mister Fontanelli, nu vreau. Mulţumesc. 

— Mă pot dispensa de ei, crede-mă. _ 

— Nu poate fi vorba de așa ceva. Nu merge... de aceea! Işi 
încrucișă brațele pe piept și adăugă: Sir, când... când voi fi 
odată mare, vreau să îmi pot spune că am făcut-o cu propriile 
forțe, înțelegeţi? Să pot spune că datorez totul ideii mele. Muncii 
mele. Nu unei pomeni. Scutură cu hotărâre din cap și continuă: 
Așa nu îmi va produce nicio bucurie. Vă rog, sir, trei sute de 
dolari cu împrumut. O afacere. 

John îl privi lung, cum stătea acesta plin de energie și 
hotărâre în faţa lui și și-ar fi dorit ca el însuși să fi avut ceva mai 
mult din ambele. Keep The Faith. Exact. 

— Bine, dacă așa crezi. Facem o afacere. Trei sute de dolari? 

— Trei sute de dolari. 

— Cât face în pesos? 

— Aș preferea în dolari SUA, sir. 

— Clar. 

Completă cecul și i-l întinse tânărului, care îl luă cu o bucurie 
demnă de invidiat. Ce importanţă avea că declaraseră suma 
drept împrumut? 

Manuel băgă cu grijă cecul în buzunarul pantalonilor. 

— Mai am nevoie de cartea dumneavoastră, ceru el sec. 

— De cartea mea? 

— Cartea de vizită. Cu adresa dumneavoastră, ca să știu unde 
trebuie să trimit ratele. 

— Ah, da. 

Căută prin buzunare, găsi o carte de vizită și i-o dădu. Cu 
siguranţă că odată o va arăta copiilor săi. Cu trecerea vremii, va 
descoperi că nu avea importanţă să ai bani, că și așa va fi la fel 
de greu. 


VP - 455 


Pentru o clipă era fericit, îi mulțumi de mai multe ori, îi dori 
toate cele bune, mai mulțumi o dată și plecă. John se ridică, își 
scutură pantalonii de praf și plecă și el spre port, unde îl aștepta 
barca cu motor. 

e 

— Vă voi părăsi, spuse Patricia deBeers când acesta urcă la 
bordul iahtului. Ea şedea pe o canapea crem în salon, 
înconjurată de reviste și cești de cafea goale și flutura o 
scrisoare. 

— A sosit astăzi. Un casting la Hollywood, pe care îl aștept de 
mult timp. 

— Felicitări! 

— L-am rugat pe căpitan să aranjeze să plec astăzi după- 
amiază cu elicopterul la Cebu. Este în regulă? De-acolo agenţia 
mea se ocupă de zborul până la Los Angeles. 

Se așeză și el într-un fotoliu. 

— Nici nu știam că la Cebu există aeroport. 

— Mactan-Cebu International Airport. Dar cred că voi zbura 
prin Manila. Aţi auzit de incendiile din Malaysia și Indonezia? 
Ceva mai devreme a fost la televizor un reportaj, groaznic. 
Kuala Lumpur arăta ca după un război nuclear. Oamenii poartă 
măști pentru respiraţie, și fumul este atât de dens încât nu se 
văd nici blocurile, ca să nu mai vorbim de soare. 

John privi pe fereastră. Cerul în vest era cenușiu-uleios. Din zi 
în zi era mai rău. 

— Da, răspunse el, am auzit. 

Işi făcu apariţia stewardul. John îl rugă să îi aducă și lui 
corespondenţa. 

Patricia deBeers privea gânditoare scrisoarea din mâna ei. 

— Cum funcţionează asta de fapt? De unde știu din vreme cei 
de la dumneavoastră unde să vă trimită poșta? 

— Teoria cea mai răspândită este că, din greșeală, am 
angajat un clarvăzător, spuse John și luă în primire teancul de 
scrisori adus de steward. 

li atrase în mod special atenţia un plic mare, maro. Era 
expediat din Roma, dar numele expeditorului nu îi spunea nimic. 

— Un clarvăzător. Interesant. Nu ar fi fost mai bine să îl 
înlocuiți cu agentul dumneavoastră de bursă? 

— Nu știu. Ce s-ar fi întâmplat apoi cu poșta mea? Rupse 
clapa plicului folosind degetul arătător. Înăuntru era un teanc de 


VP - 456 


hârtii prinse cu clame și fotocopia unui text scris la mașină. În 
italiană. Despături scrisoarea însoţitoare, care din fericire era în 
limba engleză. 

Era de la redactorul-șef al gazetei școlare pentru care scrisese 
Lorenzo. Apăruse partea a doua a articolului lui, iar aceasta era 
anexată în copie. 


Contrar așteptărilor - scria redactorul - vina pentru întârziere 
nu revine poștei italiene. Scrisoarea lui Lorenzo alunecase în 
spatele unuia dintre dulapurile noastre cu documente; am 
descoperit-o acolo când donația unei case de comert locale ne-a 
dat posibilitatea de a ne dota biroul cu mobilier nou. Intre timp 
eu părăsisem cu succes școala, nu înainte de a-l fi instruit pe 
succesorul meu să aștepte cu încredere generoasa 
dumneavoastră donație promisă pentru acest caz. 


Bineînţeles că la bord nu exista un dicţionar italian-englez. 
Așa că scrise toate cuvintele necunoscute ori care în contextul 
dat nu le înţelegea, trimise lista prin fax secretariatului său, apoi 
se întoarse pe punte pentru a-și lua rămas-bun de la Patricia. 

Aceasta îl săruta la despărțire pe John, în timp ce lui Benigno 
îi întinse doar mâna. 

— Ce pot să fac? strigă acesta în timp ce pornea turbina 
elicopterului. Sunt al șaptelea dintre opt copii. Dacă ar fi existat 
un control al natalității, nu m-aș fi lăsat! 

— Grozav argument, ripostă Patricia. Eu am o prietenă care 
nu ar fi existat dacă maică-sa nu ar fi fost violată. O să o întreb 
dacă ea consideră violul ca pe ceva bun. 

Apoi ea urcă, iar elicopterul se ridică spre cerul care între 
timp fusese acoperit pe jumătate cu norii de fum. 

Când John reveni, faxul cu traducerea efectuată de biroul 
specializat se afla deja în aparat. Îl luă împreună cu un notes și 
un pix și se retrase în cabina lui. 


În prima parte am descoperit că de mizeria din lume nu e 
vinovată tehnica ori știința, ci industrializarea, recte economia. 
Și, cu toate că standardul nostru de viață pune în umbră 
standardul potentaților medievali, avem în cap o singură idee: 
dezvoltare! Dezvoltare și iar dezvoltare economică, să epuizăm 


VP - 457 


mai rapid rezervele de care dispune planeta, să înălțăm cât mai 
sus haldele de gunoaie. 

Dar, de fapt, în ce scop? Asta este întrebarea esențială: de ce 
să trudească toți ca niște nebuni? 

In mod normal la această întrebare se răspunde susținându- 
se că noi, oamenii, suntem tot mai lacomi și niciodată nu putem 
fi multumiti. Este un răspuns care are avantajul că este simplu și 
dezavantajul că este fals. Uitaţi-vă în jurul vostru și veți vedea 
cu cât de puțin sunt multumiti cei mai mulți. Cartofi prăjiți, bere 
și fotbal - cu asta mulți sunt chiar fericiți. Este posibil să mai 
existe câțiva lacomi, dar majoritatea oamenilor sunt multumiti 
cu atât de puțin, că te apucă groaza. 

Nu, priviți cu mai multă atenție în jur. Dacă încă mai puteți 
vorbi cu părinții, vorbiti cu ei. Aceștia vă vor spune că ei trag 
tare pentru că trebuie. Pentru că, indiferent de cum trudești, ai 
sentimentul că niciodată nu vei reuși să o scoti la capăt cu cât ai 
de plătit. Chiar dacă venitul crește, cheltuielile cresc și mai mult, 
la fel prețurile, impozitele, taxele, totul. Ca Alice în tara 
minunilor trebuie să alergi cât de repede poți, pentru a rămâne 
acolo unde te afli. 

lar în ce privește asta, amici, compatrioți, este vorba despre 
un defect de construcție al sistemului nostru economic. De fapt, 
o bagatelă, dar nu uitati - această bagatelă este pe punctul de a 
distruge planeta noastră. Buturuga mică răstoarnă carul mare. 

Senzatia că ceva nu este în ordine, că greșeala stă în sistem îi 
chinuiește de mult pe oameni. Mai întâi greșeala a fost căutată 
în înșiși banii. Și ce blamați au mai fost banii! Nu există religie și 
apostol al moralei care să nu îi fi blamat, dar în pungă i-au 
acceptat totdeauna cu plăcere. Totuși, prieteni, nu în bani 
constă problema. Am putea discuta asta mult și bine, dacă ar 
exista suficient loc și suficient chef al cititorului de a lectura; dar 
pentru că nu este cazul de așa ceva, iată rezultatul final: banul 
în sine este o descoperire grozavă, și el este nevinovat. 

Următorul vinovat a fost totdeauna dobânda. După cum vă 
amintiți de la matematică, calcularea dobânzii nu este simplă și 
uneori conduce la rezultate surprinzătoare, pentru că totul, prin 
dobânda la dobândă, se potențează la dimensiuni imprevizibile. 
De aceea celor mai mulți oameni dobânzile le sunt antipatice, 
dar în fond ele sunt ceva simplu. Dacă cineva împrumută pe 
altcineva cu bani, vrea să se aleagă și el cu ceva din asta, și o 


VP - 458 


soluție bună este ca celălalt să îi plătească de exemplu chirie 
pentru banii împrumutați, așa cum pentru o mașină închiriată se 
primește chirie. lar chiria pentru bani se cheamă dobândă. Este 
evident că, dacă cineva ia împrumut mult, poate să aibă dureri 
de cap dacă nu s-a gândit bine înainte de a imprumuta. lar unul 
care are mulți bani, bani mai mulți decât are el nevoie, poate 
împrumuta altora bani pentru care va încasa o chirie bună, 
respectiv dobândă pe cât se poate atât de mare încât să nu mai 
fie nevoit să facă altceva. 

Această procedură nu prea dibace le-a stat ca un ghimpe în 
ochi multora dintre noi - poate că era vorba pur și simplu despre 
invidie, totuși, a fost interzisă luarea de dobândă, care în istorie 
a fost totdeauna un subiect de discuţii. Pentru că evreii o 
practicau, iar Biserica creștină o interzicea, au existat tot felul 
de masacre oribile și, oh! ciudată armonie, și în statele fasciste 
interdicția privitoare la dobândă a ocupat un loc principal, bazat 
pe faptul că un venit ce nu provenea din muncă ar fi imoral și 
reprobabil. 

Totuși, chiar și în vremurile în care Biserica a interzis 
dobânzile au fost plătite mereu dobânzi, pentru că mereu a 
existat necesitatea de a lua bani cu împrumut. Pentru unele 
chestiuni este nevoie de o grămadă de bani deodată. 

De exemplu, ar fi lipsit de logică să economisești o viată, 
pentru ca la optzeci de ani să construiesti o casă. Este mai bine 
ca mai întâi să o construiesti și ulterior să economisești, chiar 
dacă asta ar costa mai mult. Sau cineva vrea să devină 
independent practicând o meserie: el are nevoie de la început 
de mașini și unelte pentru a putea munci și a câștiga bani, deci, 
este logic să împrumute banii necesari, pe care să îi restituie 
ulterior în rate. Dacă acest lucru ar fi interzis, omul respectiv ar 
rămâne, sărac. 

Dar ne apropiem încet-încet de adevăr. În combinaţia bani- 
dobânzi se ascunde eroarea construcţiei. Ne vom referi imediat 
la acest lucru. 

Mai întâi, v-aş reaminti că în viața normală banii au un circuit. 
Dumneavoastră cumpăraţi o cola de la magazinul din colț. Banii 
dumneavoastră intră în casă, iar proprietarul magazinului 
plătește cu ei factura către fabrica de băuturi. Fabrica de băuturi 
cumpără un computer nou, pe care îl plătește printre altii cu 
banii care odată se aflau în buzunarul dumneavoastră. Tatăl 


VP - 459 


dumneavoastră lucrează la firma producătoare de computere și, 
când lui i se plătește salariul, banii respectivi ajung înapoi în 
buzunarul dumneavoastră. Și aşa mai departe. 

Cu sigurantă că ati jucat măcar o dată cunoscutul joc 
MONOPOLY. La început, banii sunt putini; colindați pe planul 
jocului și vă gândiţi cu grijă ce cale să alegeţi pentru 
cumpărături. Spre sfârșit se construiesc în masă case și hoteluri, 
se încasează chirii ce îti taie răsuflarea și se înoată în bani. Si- 
acum întrebarea pentru premiul cel mare: de unde au apărut, de 
fapt, toti acești bani? Să privim mai atent. Abstractie făcând de 
câteva mici contribuții provenite din biletele-Monopoly, banii 
ajung în joc de fiecare dată când cineva trece de „Via!”, câmpul 
de start, și primeşte cunoscutele 20 000 de lire. 

Și-acum să ne gândim cum se transpune asta în viața reală. Și 
aici există o anume sumă de bani aflată în circulație, care nu 
totdeauna rămâne aceeași. Economia se dezvoltă, deci, are 
nevoie de mai mulți bani. De unde provin aceștia? Desigur că nu 
este o problemă să tipărești bancnote, dar nu merge așa. 
Problema este următoarea: Cum intră ei în joc? Eu încă nu am 
primit o scrisoare de la banca centrală, în care să mi se 
comunice cam așa ceva: „Și în acest an a fost necesară mărirea 
cantităţii de bani aflaţi în circulaţie. În consecinţă, fiecare 
cetăţean primește cinci sute de mii de lire alăturat anexate”. Si 
pun pariu că nici dumneavoastră nu ati primit o astfel de 
scrisoare, cum, de fapt, nu a primit nimeni. 

Dar cum funcționează chestiunea aceasta? Cum intră în joc 
noii bani? Și să nu îmi spuneți că asta nu vă interesează. Trebuie 
să vă intereseze. Deoarece aici se află greșeala de construcție. 

Ceea ce vă explic acum nu se învaţă la școală. Cu toții știm că 
în școală nu se învață despre ceea ce ai avea nevoie să știi în 
viață. Cine este sceptic poate citi despre asta în cărțile de 
economie și sisteme financiare, la titlul „Crearea de masă 
monetară de către sistemul bancar”. 

Să presupunem că firma de băuturi mai sus-menţționată vrea 
să construiască o nouă instalație de îmbuteliere. În acest scop ia 
de la bancă un credit. În mod normal banca dă banii din 
depunerile celor care economisesc, dar să zicem că aceste 
depuneri sunt cam reduse, pentru că multe credite sunt în 
derulare. În acest caz ea se adresează băncii centrale. Banca 
centrală poate da credite, fără a avea nevoie pentru asta de 


VP - 460 


depuneri. Ca să spunem așa, ea poate scoate bani din nimic, 
punând noi bani în joc. De la ea orice bancă poate primi bani 
suplimentari, desigur tot sub formă de imprumut, deci, cu 
condiții de siguranță și cu o anumită dobândă, așa-numita taxă 
de scont. Aceasta apare zilnic în partea economică a ziarelor, 
puteți verifica. Ea este stabilită de către banca centrală, după 
următorul principiu: dacă banca centrală crede că vor fi luate 
mai multe credite, când economia merge bine, ea mărește taxa 
de scont, în acest fel creditele devenind mai scumpe, deci mai 
putin interesante. Și invers, prin micșorarea taxei de scont ea 
poate face creditele mai ieftine și mai atractive pentru 
investitori. Așadar, taxa de scont este un gen de instrument de 
orientare pentru economie. 

Sună bine, nu? Dar, de fapt, este cea mai mare tâmpenie. 
Milioane de economiști specializați în domeniul bancar învață 
asta și găsesc că este ceva fantastic, dar, dacă aprofundezi 
chestiunea, descoperi că tocmai aici se află greșeala de 
construcție a sistemului. 

Să vedem ce se întâmplă. Banca centrală acordă din nimic un 
credit în valoare de, să zicem, o sută de milioane de lire. Cu 
taxa de scont de trei procente, de exemplu. Ceea ce înseamnă 
că vor fi de restituit (la un termen socotit de un an, pe care îl 
vom folosi pentru toate exemplele, pentru simplificare) o sută 
trei milioane de lire. 

Dar de unde vor proveni aceste trei milioane de lire 
suplimentare? Nu se poate! Și nici nu există o posibilitate de a 
procura suplimentar trei milioane de lire, pentru că doar banca 
centrală poate tipări bani, și pentru ei ea vrea iarăși dobândă, și 
așa mai departe! Ce tâmpenie! 

Da, desigur că în circulație se află mai multi bani și practic din 
acești bani vor fi plătite dobânzile, dar cu urmarea că banii vor 
lipsi de undeva. Și unde lipsesc bani trebuie din nou făcute 
credite în speranța că vor fi plătite ulterior. Finanțele sunt un 
mare sistem, în cadrul căruia se împart multe, se compensează, 
uneori, cu întârzieri, dar un lucru nu se întâmplă niciodată: nu se 
pierde nimic, nici măcar o amărâtă de liră. Ca efect final - 
cândva și cu sute de ocolișuri - va fi făcut un alt credit la banca 
centrală, pentru a fi plătite dobânzile la primul împrumut. 

Dacă economia ar fi un om, am spune despre el că este 
drogat. Banca centrală i-a injectat un drog. 


VP - 461 


Dar merge și altfel. vă amintiți de sărbătorirea jubileului școlii 
noastre de anul trecut. Fiecare dintre noi a primit o fisă roșie din 
plastic ca bon pentru o bucată de pizza, o fisă albastră pentru o 
cola și o fisă verde pentru o înghețată. Pe durata festivității 
aceste fise reprezentau bani. Eu am schimbat fisa mea verde cu 
una roșie, pentru că nu îmi place înghețata. Am văzut pe unul 
care a schimbat toate fisele pentru unele albastre, pentru că îi 
era sete. Totul a functionat perfect, fiecare a primit mai mult ori 
mai puțin din ceea ce voia. Și, când festivitatea a luat sfârșit, 
rectorul nostru a aruncat fisele, pentru că pizza fusese mâncată, 
cola fusese băută și nici din înghețată nu mai rămăsese nimic. 

Imaginați-vă că firma care produce aceste fise nu le-ar fi 
vândut pur și simplu, ci ar fi spus: „Aici aveţi o mie de fise roșii, 
dar noi vrem să ne restituiţi pentru ele o mie treizeci de fise 
roșii.” Nici măcar rectorul nostru nu este atât de prost încât să 
nu bage de seamă că asta este o tâmpenie. 

Nu, ceea ce am trăit noi la această petrecere, fără a fi 
conștienți de asta, a fost un sistem monetar așa cum ar trebui 
să fie. Banul a intrat în joc în echilibru cu bunurile existente și, 
când acestea s-au epuizat, el a dispărut. Atunci când a fost 
inventat banul, el a avut un singur scop: simplificarea 
schimbului diverselor bunuri. In acest fel fiecare s-a putut duce 
liniștit acasă după ce petrecerea s-a încheiat. Nu era necesar să 
mai alerge după fise care, de fapt, nu mai existau. 

Dar să revenim: prin faptul că banca centrală pretinde 
dobândă pentru banii nou tipăriți, apar mai multe datorii decât 
banii existenți. Aceasta este eroarea din sistem. 

De-acum înainte se merge ca în jocul Păcălici, doar că la 
fiecare rundă intră în joc mai mulţi Păcălici. Fiecare trebuie să 
încerce să scape de Păcălicii /ui, ceea ce devine tot mai dificil pe 
măsură ce apar tot mai mulți dintre ei. Trebuie să devii mai 
rapid, să muncesti mai mult, trebuie să o iei înaintea celorlalti, 
nu trebuie să mai ai scrupule, trebuie să scoti din tine tot ce poti 
da. Totul se accelerează, fără speranța de a te putea sustrage. 
Jocul devine tot mai ametitor. 

Nu este oare asta ceea ce observăm noi acum? Economia se 
dezvoltă și se tot dezvoltă, dar iacătă minune: trebuie făcute tot 
mai multe economii, locurile de muncă se împuținează, fiecare 
trebuie să trudească mai din greu, fiecare are tot mai puțin timp 
pentru sine și pentru familie, impozitele cresc, fiecare are 


VP - 462 


sentimentul că viața devine mai grea, cu toate că toți trudesc 
pentru a fi mai bine. Și nu este mai bine. Cu cât eforturile 
noastre se amplifică, cu atât apar mai multe datorii care nu pot 
fi achitate. Cu cât încercăm mai mult să scăpăm de mizerie, cu 
atât mai mult o amplificăm. Singura cale de ieșire este să găsim 
pe altcineva care să plătească oalele sparte, cineva de departe 
sau poate chiar natura. Păi să defrișsăm pădurile tropicale, că 
asta aduce bani, și cu ei pot să îmi plătesc datoriile. Să mai 
scoatem pe piață un produs care de regulă nu îi este util 
nimănui, să îi convingem pe oameni că totuși au nevoie de el fie 
doar pentru a fi la modă, produs pe care să îl construim în așa 
fel încât să se defecteze după scurt timp, pentru ca astfel să mai 
cumpere altul. Să scoatem oamenilor banii din buzunar prin 
orice mijloace, pentru ca măcar noi să ne putem achita datoriile. 
Să ne îngropăm noi deșeurile toxice, pentru că nu ne permitem 
să plătim eliminarea lor. Fiecare pentru el, fiecare se bate doar 
pentru el. 

Partea perfidă în asta este că datoriile sunt ceva atât de 
privat, atât de secret! Cei mai mulți oameni își consideră 
datoriile ca semn al eșecului personal. Ei ar admite mai curând 
că se dădeau la perversiuni sexuale decât că au datorii. Oficial 
nimeni nu are datorii, priviți din exterior toți sunt happy. Nu au 
probleme financiare tot atât de putin pe cât în perioada 
victoriană ar fi permis să se remarce că aveau organe sexuale. 

Ce este de făcut? Economia folosește procurării a tot ce avem 
nevoie pentru a trăi. Chestia asta nu funcționează fără bani, 
care sunt, ca să zicem așa, sângele economiei. Dar acest sânge 
este bolnav. Ceea ce face ca economia să dea în absurd, 
distrugând bazele vietii noastre. Dacă economia ar fi o ființă vie, 
s-ar spune că are un gen de leucemie. De aceea, fără 
însănătoșirea finanțelor, tot ce am putea întreprinde pentru 
salvarea lumii ar fi în cele din urmă ineficient. Trebuie înlăturată 
greșeala constructivă. 


Sună telefonul. John sări în picioare și abia acum simţi că ochii 
îl dureau din pricina oboselii. Privi ceasul. Era puţin după ora 
unu și jumătate. Era o oră la care te puteai aștepta doar la vești 
catastrofale. Ridică receptorul. 

— Fontanelli. 


VP - 463 


Eduardo Vacchi, se prezentă interlocutorul, pe care nu îl mai 
auzise de-o veșnicie. Scuze, tocmai mi s-a spus că ai fi în 
Filipine. Este foarte târziu acolo? 

— Da, dar oricum eram treaz. 

— Este vorba despre bunicul nostru. Este pe moarte. Și m-a 
rugat să-ţi spun că ar dori să te mai vadă o dată. 


VP - 464 


35. 


Transfer la Manila. Un avion spre Bangkok. Va zbura mai 
departe la Paris, cu escală la Karatchi, apoi până la Florenţa - 
douăzeci și șase de ore. Atât trebuia să mai rămână în viaţă 
Cristoforo Vacchi dacă voia să-l mai vadă. 

John nici nu mai știa pe unde era, se lăsa doar dirijat de 
bodyguarzii lui. Pe aeroportul din Manila se dezlănţuise iadul 
atât în sălile de așteptare, cât și afară. Era incredibil că 
avioanele mai puteau să aterizeze în această pâclă uleioasă și 
neagră care învăluia cerul, dar se spunea că în alte părți era și 
mai rău; aeroportul din Kuala Lumpur era deja închis și nici cel 
din Singapore nu mai funcţiona. Așa ceva nu se mai întâmplase 
niciodată, spitalele erau pline cu oameni ai căror ochi ori căi 
respiratorii nu mai suportau smogul, primii dintre ei deja 
muriseră. i 

In cele din urmă, s-au ridicat deasupra clopotului de pâclă. In 
interiorul avionului nu mai mirosea a fum. John o refuză pe 
stewardesa care îi oferea băuturi; voia numai să stea jos, cu 
fruntea lipită de geamul rece din plastic. Avionul făcu o curbă 
largă către vest. De-aici, de sus, de la înălțimea strălucitoare a 
stratosferei, norul de fum părea o conopidă oribilă, neagră, 
întinzându-se până la orizont, o tumoare a atmosferei, 
luxuriantă, umflată, morbidă. 

Eduardo spusese că bunicul lui avea un carcinom al ficatului 
cu metastază. Tumoarea fusese descoperită acum un an și 
jumătate, evoluase relativ încet, ca la majoritatea bătrânilor, și 
din cauza vârstei nu se mai putuse face mare lucru. Acum 
aceasta era în faza terminală. John trebuia să se grăbească. 

Ce reproșuri îi va fi dat să audă? In perspectiva morții, 
padrone nu va mai avea rețineri să îi spună părerea lui pe șleau. 
Că o apucase cu McCaine pe o cale greșită, că pierduse timp 
preţios cu construirea unui imperiu care nu era de folos nimănui. 
Că el, Cristoforo Vacchi, era profund dezamăgit. Că John fusese 
un moștenitor greșit. 

Lorenzo ar fi știut. Propoziția asta se repeta în interiorul lui 
precum picătura chinezească. Chiar ieșirea la iveală a acestui 


VP - 465 


articol i se părea ca o ironie a sorții. Nu doar pentru că lui nu i-ar 
fi trecut toată viaţa prin cap asemenea idei, dar și așa înţelegea 
doar fragmentar ce spusese de fapt Lorenzo. 

— „Lorenzo ar fi știut,” va spune Cristoforo Vacchi. Lorenzo ar 
fi trebuit să fie adevăratul moștenitor. 

În așteptarea momentului în care se va afla faţă-n faţă cu 
bătrânul, tremura din tot trupul. Ar fi mai bine să ajungă prea 
târziu. Oricum o călătorie de o jumătate de glob nu era o nimica 
toată. Nimeni nu i-ar fi făcut vreun reproș. 

Nimeni, cu excepţia lui însuși. 

e 

Era o senzaţie ciudată să sosească iarăși aici, să privească pe 
geam inscripţia Peretola Aeroporto, dimineaţa devreme, ca și 
acum doi ani și jumătate. Abia aici începuse cu adevărat noua 
lui viață. Doi ani și jumătate. | se părea o eternitate, dar 
totodată i se părea că totul se petrecuse ieri. 

Era o senzaţie ciudată să fie preluat de același Rolls-Royce, 
care și atunci îl dusese prin Florenţa, pe același drum ca acum, 
trecând prin faţa comerciantului de Ferrari... Dar cel care 
conducea mașina nu mai era Benito. Eduardo îi povesti despre 
atacul de apoplexie suferit de acesta și ridică din umeri - asta 
era viața. 

— Cum a fost zborul? 

— Aș fi putut să renunţ la cele patru ore și jumătate de 
așteptare la Karatchi, răspunse John. In rest, a fost OK. M-am 
bucurat că am prins totuși un zbor. 

— Credeam că vei veni cu avionul tău. 

— Nu, acesta... hm... Pe acesta íl folosește McCaine, era să 
spună. Dar mai bine nu. Continuă cu voce tare: Ar fi trebuit ca 
mai întâi să îl aduc. Nu ar fi zburat în niciun caz mai repede. 

Eduardo dădu din cap: 

— Ah, da. Clar. 

Arăta altfel decât și-l păstrase John în memorie. Mai serios. 
Nu, mai copt. Mai matur. Ar fi vrut să afle ce mai făcuse, dar nu 
voia să îl întrebe. Poate o va face mai târziu. 

— Cum... Ăăă... cum se mai simte el? întrebă cu strângere de 
inimă. 

Eduardo privea pe geam. , 

— Se stinge. Nu știu cum să o spun altfel. In fiecare dimineață 
mergem la el, și el... mai este încă. Foarte pașnic, știi? Nu vrea 


VP - 466 


nimic, este mulţumit de tot, zâmbește când vorbește cu cineva. 
De cele mai multe ori doarme. 

— Și este stabilit clar că... adică vreau să spun, chiar nu se 
poate face ceva... 

— Doctorul vine de două ori pe zi și îi reglează pompa cu 
morfină astfel încât să nu mai simtă durerea. Asta se mai poate 
face. 

— Înţeleg. Privi înainte. Marco stătea alături de șofer și părea 
să îi facă plăcere să se întreţină cu cineva în limba maternă. Cel 
puţin așa părea prin placa despărțitoare din sticlă. Adăugă: 
Înseamnă că este doar o problemă de timp. 

— Doctorul se miră zilnic. Spune că are impresia că bunicul 
așteaptă ceva. 

e 

„Mă aşteaptă pe mine”, gândi John și simți că i face rău. Se 
uită după Mercedesul negru cu care era urmat de restul gărzilor 
de corp. Acum nici ei nu îl mai puteau ajuta. 

e 

Trăi o emoție ciudată intrând din nou în conacul familiei 
Vacchi. Privind în jur și constatând că nimic nu se schimbase. 
Fusese el plecat? Chiar trecuse timpul de-atunci? Îi salută pe 
toţi, toți aveau feţe serioase. 

— Mergeţi..., spuse apoi Alberto încet, de parcă ar fi remarcat 
cât șovăia John. Vă așteaptă. 

Nu mai era nicio mână de strâns, așa că trebui să urce 
treptele din marmură vechi de sute de ani, să străbată culoarul 
înalt, cu inima bătând cu putere, împingând cu mâini 
tremurătoare ușa indicată de o infirmieră. Clanţa grea îi păru 
rece și o apăsă nemaiavând de ales. 

Camera era mare, liniștită, întunecată. Deși se simţea că era 
constant și bine  aerisită, înăuntru domnea un iz de 
dezinfectante care te ducea cu gândul la un spital. Un imens pat 
cu baldachin, având perdelele strânse, era așezat cu capul la 
peretele dinspre hol, și domina întreaga încăpere. In partea 
opusă era un suport cu un picurător de care atârna o pungă cu 
un lichid limpede, cu furtunul desfășurat, iar alături un cărucior 
metalic cu o trusă pentru pansamente, cutii cu medicamente și 
tot felul de instrumente. lar în pat era întins, la prima vedere 
aproape neobservat, padrone. Ce mai rămăsese pe această 
lume din el. 


VP - 467 


— John, spuse el, aţi venit... 

Era treaz și îl privea cu ochii lui adânciţi în orbite. Vocea abia i 
se auzea, deși în încăpere era o liniște deplină. Pentru a-l 
înţelege, John trebui să se apropie. 

— Padrone, eu..., începu el, dar muribundul îl întrerupse. 

— Luaţi un scaun. Acolo trebuie să fie unul, spuse acesta 
arătând în semiîntuneric cu degetul. 

John se duse la locul indicat și reveni cu ceva căruia el 
niciodată nu i-ar fi spus scaun: un fel de scaun tapițat, cu 
rezemătoare pentru brațe, cu spătar sculptat, foarte vechi, bine 
întreţinut și fără îndoială valorând o avere. Dar pe care totuși se 
putea doar ședea. 

— Mă bucur să vă mai văd o dată, spuse bătrânul. Arătaţi 
bine. Bine bronzat. 

John își încleștă palmele și începu să le frământe. 

— Eram în Filipine. Șase săptămâni sau cam așa ceva, pe vas. 

— Ah, da, Eduardo spunea ceva despre asta. In Filipine, 
frumos. Uneori mă simţeam cu conștiința încărcată, pentru că v- 
am influenţat viața atât de mult, pentru că v-am împovărat-o... 
Dar, după cum arătați, vă merge bine, nu? 

— Da, evident. Îmi merge... bine. 

Padrone zâmbi: 

— Fata aceea cu care aţi apărut în ziare... Am spus fată, 
scuzaţi-mă, este vorba despre o femeie, Patricia deBeers. Este 
ceva serios? lertaţi-mi curiozitatea. 

John înghiţi în sec și scutură din cap. 

— A fost doar... în principiu este în ordine și în cele din urmă 
am mai ieșit împreună, dar iniţial a fost doar o acţiune cu 
destinaţia media, știți cum este. 

— Ah. Bătrânul dădu din cap abia observat. El a pus asta la 
cale, McCaine? 

— Da. 

Zâmbi. 

— McCaine. Într-un fel sunt liniștit să aud asta. M-am gândit la 
așa ceva, dar părerea mea a fost că nimeni nu este atât de lipsit 
de tact să regizeze așa ceva... Fotografiile păreau prea explicite. 
Nu aș putea spune în ce fel. Desigur că miss deBeers arată 
fantastic, fără nicio îndoială... dar totdeauna am avut senzația 
că nu vi se potrivește. 


VP - 468 


Neștiind ce să răspundă, John dădu din cap. Nu pricepea nici 
ce voise acesta să spună. Nu se așteptase ca un bărbat aflat pe 
patul de moarte să fie interesat de asemenea chestiuni. 

Padrone închise scurt ochii, își trecu mâna peste frunte, peste 
pielea palidă, aproape transparentă. 

— Poate credeţi, spuse el apoi deschizând ochii și măsurându- 
| cu o privire surprinzător de clară, că sunt dezamăgit de 
dumneavoastră, nu? Fiţi sincer! 

John confirmă resemnat: 

— Da. 

Bătrânul zâmbi blând, aproape cu gingășie. 

— Dar nu sunt. V-aţi gândit că vreau să vă văd, pentru a vă 
face morală? Că îmi voi irosi ultimele ore cu așa ceva? 

John confirmă cu un nod în gât. 

— Nu, am vrut pur și simplu să vă mai văd încă o dată. O 
dorinţă foarte egoistă, dacă vreţi așa. Privirea i se îndreptă către 
fereastra prin care se zărea cerul senin. Imi mai amintesc de 
momentul în care mi-am dat seama că aș putea trăi clipa în care 
va fi găsit moștenitorul. Pe-atunci aveam doisprezece ani, cred. 
Era puţin înainte de izbucnirea războiului. Toţi vorbeau despre 
Hitler, îmi mai amintesc asta. Am calculat de mai multe ori până 
să fiu sigur: tatăl meu, care toată viața mi-a povestit despre 
asta, nu va mai trăi atunci, dar eu voi trăi. Mă simţeam 
predestinat. Mă simţeam legat de dumneavoastră încă înainte 
de a vă fi născut. Când eraţi copil, vă vizitam de două ori pe an, 
v-am urmărit cum aţi crescut, v-am văzut jucându-vă, am 
încercat să vă scrutez dorinţele și visurile. Este atât de greu de 
înţeles că nu am vrut să mor fără a vă mai vedea încă o dată? 
Bătrânul făcu o pauză, părea că vorbitul îl epuiza. 
Dumneavoastră nu aţi făcut ceea ce așteptam eu. Să fie ăsta un 
motiv pentru care să vă condamn? Nu m-am așteptat să faceți 
ceea ce așteptam eu. Altfel aș fi putut să fac asta eu însumi. 

— Dar eu m-am asociat cu un om cu care dumneavoastră, toţi 
cei din familie, m-aţi sfătuit să nu mă încurc. Am folosit banii ca 
să construiesc un imperiu mondial de firme în loc să-i ajut pe 
săraci, pe cei flămânzi, în loc să salvez pădurile tropicale, în loc 
să fac ceva util cu ei. Am vrut putere, iar acum nu mai știu 
pentru ce. Eu... 

— Sst..., spuse bătrânul ridicând mâna. Când aţi plecat, m-am 
enervat. Recunosc. Am avut nevoie de ceva timp pentru a 


VP - 469 


înţelege tot. Ca să fiu cinstit, un timp ceva cam îndelungat. Lăsă 
brațul să cadă și continuă: Dar când cineva este atât de aproape 
de moarte, încât tot timpul o zărește cu coada ochiului, 
indiferent încotro ar privi, priorităţile se înșiră în ordinea pe care 
o au lucrurile în viaţă. Nu gândiţi atât de rău despre 
dumneavoastră. Sunteţi moștenitorul. Orice ați face va fi ceea 
ce trebuie făcut. 

— Nu. Nu eu sunt moștenitorul la care se referea profeția. 
Acum știu asta. Lorenzo fusese adevăratul moștenitor. El... 

— John... 

— Am primit un studiu de-al lui în care analiza finanţele și în 
care descoperea că greșeala se află în însuși sistemul financiar. 
Este genial. Eu nu aș fi realizat în viaţa mea așa ceva. Nici 
măcar acum nu îl înțeleg bine. Lorenzo ar fi știut ce trebuie 
făcut, padrone. Eu nu știu. 

— Dar a fost voia Domnului de a-l lua pe Lorenzo la El la 
câteva zile înainte de termen. Deci, dumneavoastră sunteți 
moștenitorul. Dumneavoastră veţi reda oamenilor viitorul 
pierdut și o veţi face cu ajutorul averii moștenite. Așa spune 
profeția, așa se va întâmpla. Nu puteți face nimic pentru ori 
împotrivă, asta nu vă stă în putere. Orice aţi face la sfârșit se va 
dovedi că a fost ceea ce trebuia făcut. 

John îl privea uluit. 

— Dumneavoastră încă mai credeţi. 

— Este adevărat, eu mai cred. Dar nu pot face nimic, așa a 
fost să fie. Inchise ochii de parcă ar fi încercat să se scruteze pe 
sine însuși. Cred că a venit timpul să dorm puţin. Vă mulțumesc 
că aţi venit. Ca să fiu sincer, îmi făcusem ceva griji în legătură 
cu asta... 

Vocea îi era tot mai stinsă; spre sfârșit, deveni doar o șoaptă 
prea slabă, acoperită până și de foșnetul hainelor. 

John își dădu seama că acestea puteau fi ultimele cuvinte pe 
care le mai putea schimba cu padrone, mister Angelo al 
copilăriei lui, solul verii și al toamnei; că tot ce mai avea de spus 
trebuia spus acum ori niciodată. Căută în străfundurile minţii 
cele nespuse, dar nu găsi nimic, așa că îi rămase doar să îl 
privească neajutorat pe muribund. 

— Ah, dar să nu uit, își aminti Cristoforo Vacchi, avem ca 
oaspete o doamnă pe care cred că o cunoașteţi, ea a descoperit 
ceva cu totul surprinzător. Ar trebui să vedeţi despre ce este 


VP - 470 


vorba. Mâna lui scheletică se mișcă peste pătură și ajunse pe 
mâna lui John, ușor, mai mult ca o umbră decât ca o atingere 
materială. Rămâneţi cu bine, John! Și destindeţi-vă. Veţi vedea 
că în final totul va fi bine. 

Mâna căzu lipsită de putere înapoi lângă trupul sleit aflat sub 
pătură. O clipă, John crezu îngrozit că era martor al morţii 
acestuia, dar Cristoforo Vacchi doar adormise. La o privire mai 
atentă puteai să vezi cum pieptul acestuia se ridica și cobora 
aproape imperceptibil. 

John se ridică ușor, să nu facă zgomot. Să pună oare scaunul 
la loc? Mai bine nu. Îl mai privi o dată pe padrone și încercă să 
își dea seama dacă asta era ultima oară când îl mai vedea în 
viață și înțelese că era bine să se despartă de el așa cum 
trebuia. Îl privea încercând să oprească puţin clipa în loc, să 
rămână în afara timpului, să o păstreze măcar în memorie, dar 
nu reuși. Niciodată nu mai simţise cu atâta forță cât de 
inexorabil se scurgea timpul. 

În cele din urmă, reuși să îl privească doar pur și simplu pe 
acest om care avusese în el o atât de imensă încredere, stătu și 
îl privi până când din el izvori un fel de pace, și mai izvori 
credinţa că era destul. Apoi se întoarse și plecă. 

Abia când ajunse afară, iar ușa dormitorului se închise ușor în 
urma lui, observă că obrajii îi erau umezi și că plângea cu 
suspine. 

e 

Ea stătea la masă ca și cum ar fi făcut parte din familie, palidă 
și serioasă, și John trebui să se gândească un moment de unde o 
știa; desigur, o văzuse atunci în arhivă. Studenta nemțoaică, 
fata care tradusese testamentul și făcuse publică povestea cu 
profeția. Ursula Valen - își aminti el numele când o salută. 

Mai știa că pe-atunci se cam enervase din cauza ei, dar nu 
mai știa de ce. 

— Padrone spunea că aţi descoperit ceva ce ar trebui să văd 
neapărat, zise el. 

Ea ridică surprinsă din sprâncene: 

— V-a spus el asta? Uimitor! 

— De ce? 

— Ah, doar așa. Veţi înțelege când veți vedea. Făcu un gest și 
adăugă: Imediat după ce-aici... după ce se termină aici. 


VP - 471 


Dar nu mersese atât de repede. Stăteau, așteptau și, de 
fiecare dată când cobora treptele, medicul dădea din cap. 

— Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd pe cineva 
așteptând moartea cu atâta seninătate, spuse el la un moment 
dat, apoi întrebă: Există o anumită dată din viitor importantă 
pentru el? O aniversare ori așa ceva? 

— Nu una pe care să o cunosc, spuse Alberto. Cum adică 
importantă? 

— Se întâmplă ca muribunzii să ţină din toate puterilor lor să 
apuce o anumită zi - o dată de naștere, un jubileu, data morții 
soţiei... 

— Mama noastră a murit în luna mai a anului 1976, nu poate 
fi vorba despre asta, interveni Gregorio. Işi scoase agenda, o 
răsfoi, apoi clătină din cap: Nu, nu îmi dau seama. 

Așa că așteptau în continuare. Ursula avea una dintre 
camerele pentru oaspeţi, John primi și el una, iar pentru 
bodyguarzi au fost închiriate camere la hanul din sat. Stăteau 
împreună, cei din familie povesteau despre evenimente din 
trecut, se mânca și se bea ceea ce Giovanna punea pe masă, și 
nu era puţin. De parcă i-ar fi putut salva viața lui padrone golind 
pivnițele. S-a lăsat noaptea, a venit o nouă dimineaţă, și 
padrone mai trăia, respira, privea ţintă, ore la rând, cerul prin 
fereastră, fără să vrea să vorbească ceva, cu cineva. 

În aceste ore părea că peste casă, peste întreaga gospodărie, 
se așterne o pace profundă, o pace care nu izvora din lumea 
asta. Parcă o vrajă se așeza asupra tuturor, o vrajă care făcea 
să dispară tot ce era în jur și care putea opri timpul. 

Dar cel puţin în exteriorul reședinței familiei vraja nu acţiona. 

— Vă rog să nu mă consideraţi lipsit de respectul cuvenit, îi 
spuse Gregorio Vacchi doctorului, dar viaţa merge mai departe, 
chestiunile curente, termenele unor întâlniri așteaptă, nu pot fi 
amânate mereu... 

— Nu vă pot spune cât va mai dura. Asta nimeni nu poate să 
spună. Acum câteva zile, aș fi fost sigur că nu trebuia să vă 
faceţi griji în privinţa întâlnirilor stabilite pentru săptămâna 
viitoare, dar între timp... Se poate intra în octombrie, cel puţin 
pe mine nu m-ar mira. 

Așteptau în continuare. Se găseau tot mai puţine de povestit; 
se lăsau în voia gândurilor ori se plimbau neîncetat pradă 
nervilor susținuți de atmosferă. 


VP - 472 


— Credeţi și dumneavoastră că el așteaptă ceva? îl întrebă 
Ursula Valen pe John când îl întâlni târziu într-o după-amiază, la 
capătul grădinii, de unde se putea privi marea. 

John ridică din umeri. 

— Nu am idee. Sper doar că nu așteaptă să-mi vină geniala 
idee care să ducă la împlinirea profeţiei. 

— Asta sună de parcă ați crede în profeție. 

— Nu știu ce să cred. In orice caz e/crede în ea. 

— Da, știu, răspunse ea și privi marea. 

De-a lungul coastei se lăsase un văl subţire de pâclă. Se 
apropia toamna și aici. 

John o măsură cu privirea dintr-o parte. Într-un fel era 
frumoasă. La prima lor întâlnire nu i se păruse. Simţi nevoia de 
a-i face un compliment, dar renunţă. 

— Cred că ați studiat arhiva, spuse el în loc de compliment. 
Pentru cartea dumneavoastră. Voiaţi să scrieți o carte, dacă îmi 
amintesc bine. 

— Da, intenţionam. 

Ea îi aruncă o privire scurtă, încrucișă braţele pe piept și privi 
din nou depărtările. Grozav, ajunsese să se gândească la cearta 
lor de-atunci, din arhivă. Exact ce voise să evite. 

Ea se întoarse și cercetă cu privirea casa. 

— Ne aflăm exact în dreptul ferestrelor camerei lui mister 
Vacchi. Acelea de-acolo, unde sunt trase perdele grele, nu? 

John privi în direcţia arătată și încercă să își reamintească 
topografia casei. Işi aminti de draperiile grele, aurii. 

— Este posibil. 

— Credeţi că ne privește? 

— Cred că din patul lui se vede doar cerul. Un moment, se 
gândi la sensul dublu al celor spuse de el. Într-un anume fel îl 
invidiez, mărturisi el și imediat se întrebă de ce spunea asta. 

— Pe un muribund? 

— Moare conștient că a dus la îndeplinire sarcina căreia i-a 
dedicat viața. Imi doresc să cred că și mie mi se va întâmpla 
asta. Aș dori cel puţin să știu care este sarcina vieţii mele. 

Ei păru că nu îi place răspunsul. 

— Nu avem cu toţii aceeași sarcină? De a ne trăi viaţa? 

John rămase cu privirea pe gazonul de sub picioarele lui. 

— Ca să fiu cinstit, eu nu știu ce înseamnă asta. 


VP - 473 


— Înseamnă că viața nu este ceva greu. Trăiești. Trăiești. 
Trăiești. Râzi. Ori plângi, dacă este cazul. 

— Asta fac oamenii de milenii și, dacă o ţin așa, peste câteva 
decenii nu vor mai exista oameni. Nu, acesta nu este un 
răspuns. 

Acum îl privi ea. Cu ochii ca niște lacuri mari, întunecate. 
Incomensurabil de adânci. Dar lui îi plăcu cum îl privea. li plăcu 
că îl privea. 

— Vă împovăraţi cam mult, zise ea. 

— Am fost împovărat astfel. Împreună cu o imensitate de 
bani. 

Bani care au înrobit întreaga lume. Nici nu se mai putea gândi 
la asta. 

— Cred, spuse ea, că există ceva ce ar trebui să vă arăt 
grabnic. 

— Surprinzătoarea descoperire? 

— Este mai mult decât surprinzătoare. Ea privi în jur și 
adăugă: Pentru asta ar trebui să mergem la Florenţa, la birou. 

El remarcă liniștea ce îi înconjura. Odinioară cicadele 
zumzăiau prin tufișuri, dar parcă și ele păreau să aștepte acum 
în tăcere. Norii de pe cer erau și ei nemișcațţi și spălăciţi. 

— Medicul spunea că s-ar putea să mai dureze, zise ea. 

John șovăia. 

— Să îmi asum riscul doar pentru că sunt curios...? 

— Este un risc? Oricum fiecare moare singur. 

Dacă ar mai fost ceva de spus, acum era momentul. John o 
privi cu sentimentul ciudat că o cunoștea de-o veșnicie. Simţi 
cum i se umezeau ochii și nu mai era necesar să se ascundă. 

Ridică privirea spre ferestrele în spatele cărora bătrânul își 
aștepta moartea și se simţi pătruns de o profundă înţelegere. 
Orice veti face va fi ceea ce trebuie să faceti. 

— Să mergem! 

e 

La primul etaj al clădirii de birouri era dezordine. Vitrinele 
erau deschise, prețioasele foliante zăceau claie peste grămadă, 
pe mese erau teancuri de lexicoane, munți de notițe, ba chiar și 
pe pereți atârnau bilețele pe care erau notaţi ani, sume de bani, 
expresii în germană pe care el nu le înțelegea. Era evident că ea 
petrecuse multă vreme aici. 


VP - 474 


— lată, uitaţi-vă la asta mai întâi. Ea luă o carte din vitrina 
climatizată, care se aburi ușor când ea o deschise. Puse cartea 
deschisă în faţa lui. Este unul dintre registrele lui Giacomo 
Fontanelli. Două chestiuni sunt de reținut din el. Mai întâi, faptul 
că în secolul al XV-lea în Italia s-a trecut la ceea ce astăzi noi 
numim dubla contabilitate. Pe-atunci ea se numea contabilitate 
à la veneziana şi avea o motivaţie pentru poziţia dominantă pe 
care o dobândise negustorimea italiană. Totuși, Fontanelli nu a 
folosit-o, ci a introdus un gen de jurnal al afacerilor care - 
exprimându-ne politicos - era mai curând nesistematizat. Priviţi 
scrisul de mână - lin, curgător, cu înclinaţie schimbătoare. Este 
același scris ca în testament. 

John privi scrisul abia vizibil și îl compară cu cel din 
testamentul aflat încă la locul lui sub sticlă. La acesta cel care îl 
scrisese se străduise mai mult să îl facă mai curgător, dar 
dincolo de asta era, fără nicio îndoială, vorba despre același 
scris. 

— Da, era și de așteptat, nu? 

Ursula Valen dădu din cap fugitiv. 

— Mai târziu chestiunea va deveni semnificativă. Pentru 
moment este important că acest mod de înregistrări haotice 
îngreunează formarea unei imagini generale asupra averii unui 
negustor. De aceea nimeni nu a remarcat că registrele lui 
Fontanelli se încheie nu cu un câștig de trei sute de florini, ci cu 
o pierdere de trei sute de florini. Mai exact eu am fost prima 
care a observat asta cu mai puţin de trei luni în urmă. Ea îi puse 
în faţă un alt registru, ultimul din tot rândul, deschis la ultima 
pagină. Punctul doi. 

— Pierdere? John se încruntă în timp ce studia cifrele. Care nu 
îi spuneau nimic. Era nevoit să îi dea ei crezare, având în vedere 
că ea știa despre ce vorbea. Și întrebă: Dar cum de-a putut să 
lase moștenire o avere pe care nu o poseda? 

— Asta m-am întrebat și eu. De aceea am căutat restul 
documentelor lui Giacomo Fontanelli, cu ajutorul lui Alberto 
Vacchi, care pare să cunoască toată lumea din zona asta. Ea 
săltă cu grijă capacul unei cutii din metal cu aspect vechi, de 
unde scoase câteva hârtii tot atât de vechi. Și, în cele din urmă, 
am găsit aici asta. 


VP - 475 


Erau mai multe file pline cu coloane de cifre. John căută să 
înțeleagă ceea ce vedea. Dar cifrele îi erau străine, cifra doi 
semănând mai mult cu o linie ondulată... 

— Aceștia sunt ani? remarcă el brusc. lată, 1525, 1526... 
Răsfoi hârtiile până la ultima și constată: Se încheie cu 1995. 

— Bingo! Este calculul a cât reprezintă o avere cu dobânda și 
cu dobânda la dobândă după cinci sute de ani. Și fiți atent la 
scris - el este precis, sever, uniform. Oricine ar fi scris asta, el 
nu este în niciun caz Giacomo Fontanelli. Ceea ce vedeți este o 
scrisoare care trebuie să fi fost primită prin anul 1523. 

John rămase cu ochii pe coloanele de cifre și avu senzaţia că 
globii oculari încep să-l ardă. 

— Asta înseamnă...? 

— Nu au fost banii lui și nu a fost ideea lui, dădu ea glas 
monstruozităţii. Altcineva a elaborat planul și a pus la dispoziţie 
banii corespunzători. 

John simţi că îi fuge pământul de sub picioare. 

— Cel care a scris scrisoarea? Răsfoi hârtiile căutând finalul. 
Acest... cum se numește? Jacopo? 

— Jacopo, confirmă Ursula Valen, este varianta italiană a 
numelui german Jakob. Se știe că Jakob Fugger obișnuia să 
semneze astfel scrisorile către Italia. Vă spune ceva numele de 
Jakob Fugger? 

— Jakob Fugger cel bogat, se auzi John exclamând. McCaine 
menţionase acest nume, își amintea bine asta. Cel mai puternic 
om care a trăit pe această planetă. Credeţi că lui îi datorez 
averea mea? 

Ochii ei erau ca niște mari și enigmatice nestemate. 

— Mai mult de-atât, zise ea. Eu cred că sunteți urmașul lui. 

e 

La cum stătea el acolo și o privea, părea atât de lipsit de 
apărare încât îi venea să-l strângă în braţe. Nu mai era nici urmă 
din aroganţa pe care ea crezuse prima oară că o citea în el, 
rămăsese doar atracţia, atracţia atât de puternică încât 
semnalele interioare de alarmă o făcură să se gândească la New 
York, la Friedhelm gol, trădând-o cu acea femeie, la furia ei 
absurdă. După atâta timp încă mai simţea rana deschisă din 
sufletul ei. Faţă de acest bărbat simţea o căldură inexplicabilă, 
de parcă era cineva pe care îl așteptase de mult timp, cineva 


VP - 476 


care fusese plecat mult timp și care se întorsese în cele din 
urmă. 

Dar bineînțeles că nu putea fi așa. Nu putea fi. Nu era așa. 
Nu, era pur și simplu răscolită de prăbușirea bruscă a bătrânului 
Vacchi petrecută în urmă cu trei săptămâni. O afectase să îl 
vadă mergându-i din zi în zi mai rău. Apropierea morţii crease o 
situaţie de excepţie ce intensifica toate senzațiile, toate 
sentimentele, ce trezea o dorinţă de a trăi... Trebuia să fie 
atentă. Să nu se lase amăgită de nimic. 

e 

Sfera faptelor și a teoriilor istorice era o fortăreață sigură. 
Puse mâna pe lexiconul istoric ca pe o ancoră salvatoare. 

— Totul se potrivește. Jakob Fugger s-a născut în anul 1459, 
fiind cel mai mic dintre șapte fraţi, și lui i se pregătise o carieră 
de om al Bisericii. Dar, după ce patru dintre fraţi muriseră - de 
boli infecțioase, se crede -, Jakob a fost readus de la mănăstire 
acasă, la firma din Augsburg în septembrie 1478. A plecat în 
ltalia pentru a se instrui temeinic în afaceri la filialele de-acolo. 
S-a dus mai întâi la Roma, iar după puţin timp la Veneţia, unde a 
rămas cam un an. După care s-a întors la Augsburg, pentru a 
deveni cel ce avea să fie denumit ce/ bogat. Conform 
istoriografiei oficiale, Jakob Fugger nu a avut copii, din motive 
necunoscute. Deseori s-a pretins că era impotent, dar acest 
lucru este puţin plauzibil. O altă motivaţie ar fi sterilitatea 
datorară unei boli anterioare. Dar oricum pe la 1479 era tânăr, 
avea doar nouăsprezece ani și se afla la Veneţia, un oraș 
comercial plin de viaţă, supus unui soare intens și unei călduri 
dogoritoare... Să nu fi avut toate astea o influenţă asupra lui? 
Balurile mascate, comportamentul libertin - este de imaginat ca 
el, un bărbat tânăr și sănătos, să fi trăit această atmosferă 
senzuală fără să fi avut cel puţin o scurtă relaţie amoroasa? ȘI, 
chiar dacă ulterior a rămas steril, nu era posibil ca atunci, în 
floarea vârstei, să fi fost cel puţin o dată capabil de procreaţie? 
Este pe cât de posibil, pe atât de imaginabil ca Jakob Fugger, pe 
când se afla la Veneţia, să fi lăsat gravidă o femeie și să fi plecat 
fără să afle acest lucru. O femeie căreia noi îi cunoaștem doar 
numele. 

El o privi și clătină cu înţelegere din cap: 

— Fontanelli. 


VP - 477 


— Exact. Data nașterii lui Giacomo Fontanelli, 1480, ar 
corespunde perfect. Și ar mai corespunde și alte amănunte. De 
ce a refuzat el să își facă înregistrările contabile à /a veneziana? 
Poate pentru că mama lui, în baza amintirilor proaste, îi 
insuflase o aversiune faţă de tot ce era legat de Veneția. 

John Fontanelli examină scrisoarea, cifrele din ea, semnătura. 

— Ce este cu scrisul? 

Ea luă faxul trimis de un universitar săritor din Germania, care 
reproducea o altă scrisoare a lui Fugger. 

— Priviţi, nu este identic, dar este suficient de asemănător. 

— Incredibil! Tinu cele două hârtii una lângă alta, 
examinându-le, dar părea totuși cu gândul în altă parte. După 
un timp, adăugă: Miss Valen, vreau să îmi cer scuze. Nici nu mai 
știu de ce la prima noastră întâlnire am fost atât de nepoliticos, 
dar îmi pare rău. 

Ea îl privi uimită. Era ceva atât de neașteptat, încât nu știa ce 
să răspundă. 

— Mda..., începu ea cu greu, nici eu nu am fost tocmai 
amabilitatea personificată. 

— Dar eu am început, insistă el. Vă rog să mă scuzaţi. Admir 
cu adevărat modul în care aţi descoperit toate astea. Mi-aș fi 
dorit ca eu să fi putut să fac asta... Ridică scrisoarea având un 
zâmbet neajutorat pe chip și adăugă: Știţi, în orice caz nu am 
moștenit de la el în niciun caz talentul în afaceri. Situaţia 
conturilor mele dinainte de moștenire mai curând contrazice 
teoria dumneavoastră. 

Ea zâmbi involuntar, recunoscătoare pentru faptul că îi oferise 
ocazia să revină la istorie: 

— Ah, nu are importanţă. Nici strămoșul dumneavoastră, 
Giacomo, nu moștenise cine știe ce talent în afaceri. Avea mai 
totdeauna datorii, se descurca mai curând prost decât bine. Dar 
fiți atent la asta. Îi arătă registrul pe care i-l arătase și lui 
padrone. Este o notă. Martie 1522. Un anume J îi împrumută 
două sute de florini. 

— J de la Jacopo. 

— Se poate presupune asta. 

— Dar cum a luat el contact cu tatăl lui? Și de ce nu a spus 
cine este tatăl lui? 

Ursula ezita. Erau simple speculaţii și îi era neplăcut să le 
expună. 


VP - 478 


— Eu m-aș fi gândit că mama sa i-ar fi povestit totul cândva. 
Poate la puţin timp înainte de moartea ei, dar nu știm când a 
murit ea. Ceea ce a devenit acel Jakob Fugger, cunoscut de ea 
în tinereţe la Veneţia, știa oricine în Europa. Eu îmi imaginez că 
Fugger a cumpărat tăcerea lui Fontanelli prin împrumuturi. 
Contactul ar fi avut loc conform notelor din registrul de conturi, 
cel mai devreme în 1521. Atunci Jakob Fugger mai avea de trăit 
patru ani și poate că simţea apropierea morții. Moștenitorul lui 
desemnat era nepotul Anton și cu siguranţă că cineva ca Jakob 
Fugger nu voia să modifice ceva în favoarea unui fiu nelegitim, 
mai ales când acesta era atât de lipsit de talent în afaceri. 

— Dar el a conceput acest plan. 

— Evident. Cuiva cu o clarviziune și o competenţă financiară 
ca ale lui Jakob Fugger i se poate mai curând atribui un astfel de 
plan. 

— Dar, spuse ezitant John, cum rămâne cu profeția? 

Aici era punctul cel mai fierbinte. Ursula simţea cum i se face 
cald. 

— Eu cred că Giacomo Fontanelli chiar a avut acel vis. Trebuie 
să aveţi în vedere că el a crescut într-o mănăstire, cu acele 
legende, mituri și povești despre profeţi și martiri, așa că eu nu 
consider deloc surprinzător ca un băiat de cincisprezece ani să 
aibă asemenea visuri, pe care să le interpreteze ca viziuni. 

— Un vis care descrie foarte real vremurile noastre, adică 
dintr-un viitor de cinci sute de ani? 

— Credeţi? Pentru că mai curând este vorba despre imagini 
generale, care pot foarte bine proveni din Biblie, din Apocalipsă 
ori din cartea lui Daniel. Nu, el a avut acest vis, l-a înțeles ca pe 
o viziune, ca profeție dacă vreţi, și mai cred că Jakob Fugger s-a 
folosit de această profeție. Ursula arătă către ultimele rânduri 
ale scrisorii și adăugă: Ceea ce este scris aici, dacă este corect 
tradus, sună astfel: „In acest fel acţionează legile matematicii 
spre a face nemuritoare averea mea, și tu poţi pleca de la ideea 
că astfel viziunea ta va fi și ea realizată.” El a vrut să utilizeze 
convingerile religioase ale lui Giacomo Fontanelli și ale 
prietenului său Michelangelo Vacchi, pentru ca tot ce crease el - 
cea mai mare avere din istorie - să reapară în viitorul 
îndepărtat. 

John privi o vreme în gol. 


VP - 479 


— Lucrurile pot fi privite și astfel: providenţa a utilizat banii și 
inteligenţa lui Jakob Fugger pentru a crea condiţiile necesare 
îndeplinirii profeţiei. 

— Da. Lucrurile pot fi văzute și așa. De exemplu, Cristoforo 
Vacchi le vede astfel. Nu și eu. 

— l-aţi arătat toate astea? 

— Sigur. Ursula ridică din sprâncene. Nu asta a declanșat 
prăbușirea lui, nu aveţi nicio grijă. 

El se ridică, se întinse de parcă ar fi încercat să scape 
zadarnic de o greutate ce îi apăra umerii și porni prin faţa 
rândurilor de vitrine. 

— Și toate acestea de aici? Familia Vacchi a realizat ceva 
incredibil, nu credeţi? Mi-e greu să cred că răspunzător pentru 
toate astea este un Jakob Fugger, și nu o putere celestă. 

— Eu nu pun sub semnul întrebării convingerile religioase ale 
familiei Vacchi. Ceea ce pun în discuţie este relevanţa profeției. 

— Eu credeam că este una și aceeași. 

— Nu. Eu contest că a reda oamenilor viitorul pierdut este o 
sarcină pentru un singur om. Eu contest că pentru asta este 
nevoie de bani. Contest chiar și faptul că omenirea și-ar fi 
pierdut viitorul. 

El făcu ochii mari. 

— Toate calculele confirmă... 

— Toate calculele se înșală. Totdeauna s-au înșelat. La 
trecerea în trecutul mileniu au existat calcule conform cărora în 
ce privește circulaţia tot mai aglomerată pe drumuri ar fi trebuit 
acum să înotăm până la coapse în balega de cal. Toate astea 
sunt prostii, John! Acum nu trăim nici mai aproape și nici mai 
departe de sfârșitul lumii decât dacă am fi trăit în orice altă 
perioadă a istoriei. Doar că suntem ceva mai nervoși, pentru că 
va trebui să reluăm cronologia într-un nou mileniu, asta este tot. 

Stătea în faţa ei, o privea, iar ea îi descoperea în privire un 
suflet apăsat de o povară glacială. 

— Nu știți cum este. A poseda atât de mulţi bani înseamnă să 
ai soarta lumii în mâinile tale. Mi-aș dori să fac ceva bun cu ei, 
dar nu știu ce să fac. Nu știu nici măcar dacă cu ei se poate face 
ceva bun. Dar ceea ce știu este că foarte ușor se poate face 
ceva rău. 

— Atunci scăpaţi de ei. Întemeiaţi fundaţii. Împărţiţi-i. Nu vă 
lăsaţi zdrobit de ei. 


VP - 480 


— Nu înţelegetți. Eu sunt moștenitorul. Eu trebuie... 

— Dumneavoastră trebuie înainte de toate să trăiţi, John. Să 
trăiţi. 

— Să trăiesc..., repetă el circumspect, de parcă niciodată nu 
ar mai fi folosit acest cuvânt. În privirea lui apăru o undă de 
durere. Ca să fiu cinstit, eu nu știu cum se face asta. 

„Nu.” Era ca un vârtej emanat de corpul lui și care îl absorbea 
pe al ei. „Nu. Nu mă voi lăsa ademenită de nimic.” Se gândi la 
Friedhelm, la New York, dar toate amintirile deveniră brusc 
lipsite de culoare, spălăcite ca o fotografie din secolul trecut. 

— Dar deja o faceţi. Trebuie doar să încetați să mai credeţi că 
v-a vorbit Dumnezeu. El nu a făcut așa ceva. 

— Atunci cine? Jakob Fugger? 

— Nimeni. Este doar o poveste veche, și nimic mai mult. 

Respirația i se accelerase și acum sesiză că respira sacadat, 
precum cineva care era pe punctul de a suspina. Mâinile îi 
tremurau, în ochi îi apăruse spaima. 

— Dar dacă..., începu el cu respiraţia tăiată, apoi continuă: ... 
dacă eu nu am nicio sarcină de îndeplinit... dacă nu am nimic de 
îndeplinit în viață... atunci cine mai sunt? Cine? De ce mai 
trăiesc? 

Ea nu putu să facă altceva decât să îl îmbrăţișeze, să îl 
strângă la piept când acesta începu să plângă, să îl ţină strâns și 
să simtă cum tremura disperat, cum lacrimile spaimei i se 
prelingeau pe obraji și cum apoi se liniștea treptat. „Ce mai 
scenă, gândi ea - noi stând aici, printre toate aceste volume 
străvechi, în această străveche casă...” 

În cele din urmă, el se desprinse din îmbrăţișare. Ea remarcă 
faptul că nu îi făcea plăcere să îi dea drumul. 

— Mulţumesc, zise el ștergându-se la nas cu batista scoasă 
dintr-un buzunar. Nu știu ce m-a apucat. 

— S-au adunat multe. 

Ciudat era că totul nu era câtuși de puţin penibil. 

El o privea atent, puţin uimit. 

— Mi-a plăcut să vă simt, spuse cu un fel de mirare în glas. 
Sună puţin aiurea, dar nu voiam să plec fără a vă spune asta. 

Ea avu senzația că plutea. 

— Nu sună deloc aiurea. 

Se priveau. Se priveau în ochi și ceva se întâmpla. Nu se 
poate, striga ceva în ea, dar între ei acţiona un câmp de forţe 


VP - 481 


care înlătura toate regulile și anula toate rezervele, care îi 
împingea unul către altul, îi făcea să se îmbrăţișeze, apoi 
rămaseră așa, simțindu-se unul pe altul o veșnicie, înainte ca 
buzele să li se atingă, să se contopească și ceva mai puternic 
decât universul îi smulse într-un dans care era viața însăși. 

— Să mergem în apartament, a fost ultima propoziţie clar 
articulată din această seară; mai târziu, niciunul din ei nu putea 
spune cine o rostise. 

In acea noapte, la ora două și treizeci de minute a murit 
Cristoforo Vacchi și, printr-o ciudată coincidenţă, câteva minute 
mai devreme un puternic cutremur a zguduit Italia Centrală, 
cauzând mai multe victime și distrugând parţial celebra bazilică 
San Francesco din Assisi. Epicentrul se afla în zona muntoasă 
Foligno, și mișcarea seismică a fost resimţită până la Roma și la 
Veneţia. Totuși, la etajul al patrulea al clădirii cabinetului Vacchi 
din Florenţa un bărbat și o femeie erau prea preocupaţi unul de 
celălalt pentru a remarca acest fapt. 


VP - 482 


36. 


McCaine făcea spume de mânie sub munții de documente 
aflaţi pe podeaua biroului său. Nu se mai comportase astfel de 
mult timp. Și, după ce în ajun dulapul blindat fusese în cele din 
urmă livrat și fixat în podea, bineînţeles sub supravegherea lui, 
ar fi trebuit să nu se mai poarte așa. Fiecare morman de hârtii 
fusese asigurat, pus în ordine în câte un sertar, îndosariat, 
primise un număr de înregistrare și o fișă clară, ușor de găsit. In 
colț se afla un tocător, dar acesta a fost puţin folosit: lui 
McCaine nu îi plăcea să distrugă documentele. Se dovedise de 
prea multe ori a fi o binefacere să poată răsfoi proiecte și afaceri 
demult închise, fie pentru a învăţa din propriile greșeli, fie 
pentru documentarea asupra evoluţiei unor situaţii actuale. 

Dulapul era un adevărat monstru, dar era atât de bine 
încadrat și îmbrăcat în lemn de nuc încât nu atrăgea atenţia. 
McCaine ar fi preferat palisandrul, dar acesta nu era potrivit 
unui manager al unui concern care avea ca obiect de activitate 
protecția mediului. Trebuia să fie atent cu asemenea lucruri. 
Dăduse deja interviuri în acest birou și unor gazetari specializați 
în economie ai unor diverse posturi de televiziune, iar un dulap 
din lemn de arbori tropicali nu ar fi dat bine. Asta cu toate că în 
concepţia lui era o prostie și un exemplu tipic de modalitate de 
a rezolva miop problemele protecției mediului, fără a lua în 
considerare contextul. După părerea lui cel mai eficient mod de 
a reduce defrișările prin incendierea pădurilor tropicale era de a 
se da posibilitatea statelor de a vinde cu câștig bun lemnul în 
loc de a-l arde. Dar nu nutrea nicio speranţă de a explica asta 
unui jurnalist sau chiar opiniei publice. 

Scotea mereu capul pe ușa ce dădea în sala de primiri, în care 
încă domneau singurătatea și liniștea specifice primelor 
momente ale dimineții. 

— Oi fi eu unicul idiot care trudește în lumea asta? mormăi 
trăgând din nou ușa după el. 

Și chiar trudea din greu. Fiecare dosar privea o afacere, o 
campanie de extindere, o invazie. Nu toate aceste proiecte erau 
soldate cu succese, ba dimpotrivă. Totul era din ce în ce mai 


VP - 483 


greu. Cotările la bursă creșteau nebunește, cele mai jalnice 
întreprinderi prezentau deodată valori de bursă de miliarde, 
niște firme de internet care se compuneau practic din nimic - 
doar dintr-un nume, un birou și câteva computere păduchioase - 
și care în toată viaţa lor nu realizaseră câștiguri de un cent. Bun, 
oricum pe acestea nu dorea să le aibă, dar se înmulțeau. In 
domeniul telecomunicaţiilor era previzibil momentul în care 
prima firmă va valora peste un miliard de dolari. Exorbitant. Și 
ce era mai rău aici era faptul că el însuși contribuise 
considerabil la aceste evoluții, prin toate manevrele de la bursă 
practicate de Fontanelli Enterprises în trecut. Preluările de firme 
plătite cu acţiuni rezultate dintr-o publicitate falsa, așadar, 
plătite cu aer, să zicem. Acum acestea se răzbunau. 

In sfârșit, la ora șapte fără zece apăru prima secretară. 

— Cafea! urlă el încă înainte ca aceasta să fi apucat să-și 
scoată pardesiul. O cană mare. 

lar John Fontanelli era în Italia, era încă la familia Vacchi. 
Numai de nu ar mai băga din nou aceasta intrigi. Simţea o 
pornire de neoprit de a azvârli cu ceva în pereţi gândindu-se la 
ce ar fi putut face, ce evoluţii nefavorabile ar fi putut 
preîntâmpina, dacă ar fi dispus de averea Fontanelli mai 
devreme cu doar douăzeci de ani. Prea târziu! A fost nevoit atât 
de des să se gândească la asta, atât de des a trebuit să ajungă 
la concluzia asta. Prea încet! Orice făcea mergea prea încet, 
oricâte eforturi depunea, ameninţa ori vorbea. 

Privi harta de pe peretele din spatele biroului său, pe care 
erau marcate toate filialele, întreprinderile, participările, 
cooperările și firmele-fiice, monopolurile și pietele, gradul de 
influență. Era un imperiu fără seamăn, dar încă era prea mic și 
prea slab pentru a putea da conţinut cursului lucrurilor. Și nu se 
întrezărea nicio perspectivă de a se modifica ceva. Incepuseră 
prea târziu și avansaseră prea încet. 

Un ciocănit în ușă. Cafeaua. O luă și ceru să i se facă legătura, 
telefonic, cu profesorul Collins. Apoi bău cafeaua direct din 
cană, privi pe fereastră și așteptă. 

Doar cu douăzeci de ani mai devreme ar fi putut preîntâmpina 
dezlănţuirea avalanșei. Tot ce făceau acum era să încerce să o 
oprească. Fără speranţe. 

Telefonul. Era Collins, somnoros. 


VP - 484 


— Am nevoie de rezultate, ceru McCaine. Vin la dumneata, 
spune-mi doar când. 

— Vinerea viitoare? propuse profesorul. Până atunci... 

— De acord. Vineri la ora cinci sunt la dumneata, zise 
McCaine și puse receptorul în furcă. 

e 

— Ştii ce mi se pare puţin cam penibil? întrebă John. 

— Că te-ai purtat complet necontrolat? Că ai zbierat ca un 
taur în călduri? 

— Am făcut eu asta? 

— Nu știu. Este posibil. 

— Nu, mă simt penibil că am uitat de Marco și de Chris. 
Probabil că toată noaptea au stat în mașină. Și vor ști ce s-a 
întâmplat. 

— Ah, da, garda ta de corp. Ursula își trase perna pe faţă. 
Pierdusem din vedere până acum ce viață ai dus. 

— Femeia asta îmi scormonește originile până în vremuri 
imemorabile, și pe urmă asta! 

— Nu rânji așa! Pentru mine este o problemă serioasă. 

— Tu crezi că pentru mine nu este? Dar atunci am avut de 
ales doar între prea puţini bani și prea mulţi bani. Cum era cu 
prea puţini bani deja știam. 

— Ce-ar fi făcut ei dacă tu ai fi refuzat moștenirea? 

— Până acum nu mi-am pus întrebarea asta. Hm... cu 
siguranţă că ar fi fost interesant să le văd fețele, nu? 

— Absolut. Cu un aparat de fotografiat ai fi... Dar ce este? 

— Ghici. 

— Deci, dacă Jakob Fugger ar fi fost cu adevărat impotent, va 
trebui să regândesc teoria mea... 

Când s-au trezit a doua oară, era puţin după ora unsprezece și 
jumătate ziua. 

— Va trebui ca treptat să luăm în serios ipoteza de a ne scula, 
mormăi somnoros John, se întoarse spre Ursula și o sărută 
îndelung. 

După un timp, aceasta se sustrase și gemu: 

— Dumnezeule, niciodată nu am mai fost sărutată astfel. La 
un moment dat aș fi jurat că tremură podeaua sub mine. 

John zâmbi măgulit: 


VP - 485 


— Trebuie să fi fost nevoia de recuperare pe care... Se 
întrerupse și imediat continuă: Oh, shit, cred că într-adevăr 
tremură! 

Urmăriră împreună neîncrezători cum o ceașcă aflată aproape 
de marginea mesei cădea de pe aceasta și se făcea cioburi pe 
pardoseala din piatră. 

e 

Cutremurul nocturn din Umbria a fost urmat dimineața la 
orele 11:41 și 11:45 de alte două cutremure, care printre altele 
au șters de pe hartă satele de munte Cesi, Collecurti și 
Serraville. Asta au aflat-o pe drumul de întoarcere la domeniul 
Vacchi de la cei doi bodyguarzi, care urmăriseră știrile de la ora 
12 difuzate la radio. De la ei au mai aflat că padrone murise în 
timpul nopţii, liniștit, în somn. 

În casă era un amestec de tristeţe și de ușurare. Cristoforo 
Vacchi fusese un om în vârstă, care se stinsese în pace după o 
viaţă împlinită, bogată - i-au asigurat vizitatorii din sat, care 
veniseră pentru a-i aduce un ultim omagiu. Giovanna gătea și îi 
servea pe toți cei care veneau. Gregorio Vacchi s-a ocupat de 
amănuntele înmormântării care fusese programată pentru ziua 
de miercuri, în timp ce fratele lui mai mare, Alberto, stătea 
absent în grădină și își răsucea neîncetat barba. Acum devenise 
cel mai în vârstă Vacchi, explica el cu ochii mari, atunci când i 
se adresa cineva. În curând i se va spune padrone. 

În acest context li se părea nepotrivit să își expună proaspăta 
poveste de iubire. Seara fiecare se ducea în camera lui și, 
imediat ce în casă se așternea liniștea, bodyguarzii care 
vegheau în întuneric auzeau deschizându-se o ușă și pași 
grăbiţi, în tălpile goale, furișându-se de-a lungul coridorului. 
Imediat ce se închidea a doua ușă, ei luau discreți și fără 
zgomot noi poziţii ceva mai îndepărtate, pentru a nu auzi ce se 
petrecea în camera respectivă, dar suficient de aproape ca la un 
strigăt să poată fi imediat la locul respectiv. 

Într-una dintre aceste nopţi, Ursula întrebă: 

— Cu noi ce se va petrece după ce aici totul se va încheia? 

— Te iau la castelul meu, mormăi somnoros John, te îmbrac în 
catifea și mătăsuri, te acopăr cu giuvaieruri, după care ne 
căsătorim și ne apucăm să aducem pe lume copii în serie de 
masă. 

— Grozav! Uite așa mi-am imaginat eu viaţa totdeauna. 


VP - 486 


Era suficient de sarcastic pentru a-l menţine treaz pe John. 

— Cum de întrebi asta? În orice caz vom rămâne împreună, 
este evident. 

— Eu nu sunt sigură că o să meargă așa. 

El se ridică în capul oaselor: 

— Ei, nu-mi spune acum că eu sunt doar o aventură pentru 
tine! 

— Sunt eu altceva pentru tine? 

— Dacă tu...? Poftim? Își trecu mâna prin păr și adăugă: Tu 
ești femeia vieţii mele. Credeam că îmi stă scris și în frunte. 

— Am văzut la Giovanna una dintre acele reviste. Erai pe 
prima pagină. La braţ cu Patricia deBeers, în vacanţă în Filipine. 
Ei îi spuneai tot asta? 

— Nu, stai! Oh, fir-ar... Nu era așa. Eu... 

— Nu trebuie să te justifici, este în ordine. Eşti un bărbat 
bogat și celebru, femeile sunt moarte după tine... 

— După mine? Poate după banii mei. 

— Eu nu mă plâng. Este o aventură frumoasă. Dar nu este 
nevoie să mă duci de nas. Asta voiam să spun. 

El scutură din cap: 

— Nu te duc de nas. Nu am nimic cu Patricia deBeers, sincer. 
Eu... eu te iubesc pe tine. Hai să ne căsătorim. Te rog! 

— La asta trebuie să mă gândesc mai înainte, răspunse ea și 
se întoarse pe-o parte vârând perna sub ea. Și, în afară de asta, 
o cerere în căsătorie nu se face așa. Se face la o masă 
frumoasă, cu un trandafir în mână. 

Dimineaţa au mers la Florenţa, la cumpărături, pentru că 
niciunul din ei nu avea îmbrăcămintea potrivită pentru o 
înmormântare. Întrucât John nu avea niciodată bani la el, se 
duse mai întâi la splendidul sediu principal al Banco Fontanelli 
și, abia după ce remarcă privirea șocată a Ursulei la vederea 
holului de la intrare cât nava unei catedrale, plin de aur, stuc și 
marmură, își dădu seama că greșise pe undeva. După care 
angajata care îi întâmpina pe clienţi strigă cuprinsă de venerație 
„Signor Fontanelli!” de mai multe ori și-atât de tare, încât totul 
începu să se învârtească în jurul ei, și aceasta nu putea să își 
mai revină; îl întrebă dacă ar dori să fie condus la director sau 
să fie chemat directorul... John ridică braţele ca să o mai 
liniștească și căută să o facă să înțeleagă că ar avea nevoie 
doar de ceva bani. 


VP - 487 


— De cât avem nevoie? o întrebă pe Ursula după ce în cele 
din urmă funcţionara pricepuse despre ce era vorba și aceasta îi 
conduse către casă. 

Ursula nu își mai desprindea privirile de pe colanele din 
marmură înalte până la cer, de pe tablourile perioadei 
Renascentiste cu rame aurite atârnate pe pereţi, de pe cupola 
amplă pictată în stil modern. 

— Toate astea sunt a/e tale? întrebă ea abia șoptit. Sunt chiar 
ale tale? 

John îi urmări privirea. McCaine fusese de părere că sediul 
Banco Fontanelli trebuia să arate de parcă cineva cumpărase 
biserica Sfântul Petru și o transformase într-o bancă. Imaginea îl 
copleșea de fiecare dată și pe el. 

— Mă tem că da. 

Ea își desprinse cu greutate privirea de pe toate aceste 
minuni și scutură din cap, ca pentru a-și reveni din amețeală. 

— Un Fugger în orașul lui Medici. Presupun că îţi poţi permite 
să mă duci la unul dintre acele nobile magazine - Gucci ori 
Coveri, ori altele asemenea. Scoate douăzeci de milioane de lire. 

El îi spuse bărbatului din spatele geamului blindat suma și o 
întrebă: 

— În dolari cât face asta? 

— În jur de zece mii, cred, răspunse Ursula și se atârnă de 
braţul lui. Dar, iubitul meu putred de bogat, cum de nu ai un 
card de credit? 

— Nu am, zise el. Nu crezu că era potrivit să-i spună că în 
mod normal magazinele îi trimiteau acasă mărfurile spre a alege 
și că el putea pleca din restaurante fără a-și face probleme cu 
mărunţișuri stânjenitoare cum ar fi notele de plată. Ah, mai bine 
dați-mi patruzeci de milioane de lire, îi ceru el casierului, care se 
grăbi să îi numere bancnotele, pentru ca în cele din urmă să 
ceară aproape cu supușenie o chitanţă. 

— Găsești normal modul în care oamenii se umilesc în fața ta? 
vru să știe Ursula după ce ieșiră din bancă în vânzoleala orașului 
cu un ciudat aspect medieval. 

— Nu, dar am renunţat să încerc să-i dezvăţ. 

Ea îi măsură cu priviri sceptice pe cei patru bodyguarzi care 
reapăruseră în jurul lor. 

— Ăștia mă calcă pe nervi cu ochelarii lor de soare cool, îi 
șopti ea. 


VP - 488 


— Hei, calmează-te. Am oricum patruzeci de milioane în 
buzunar. 

— Bine. Atunci poţi să stai cu băieţii tăi cei grozavi la o 
cafenea, în timp ce eu merg să fac singură cumpărături 
bucurându-mă de plăcerea de a fi un om absolut normal. 

e 

Au venit mai mulţi oameni decât putea cuprinde mica biserică 
din sat. Cu toate că și în băncile rezervate din faţă era 
înghesuială, jumătate dintre oameni au trebuit să aștepte afară, 
de unde urmăreau slujba prin ușa larg deschisă; se pierduse din 
vedere aducerea unor difuzoare și a unor amplificatoare. 

Când cortegiul funerar porni, oamenii umplură străzile înguste 
ale satului. Așa cum dintotdeauna fusese stabilit, Cristoforo 
Vacchi a fost înmormântat în cavoul familiei, care de sute de ani 
se înălța chiar în spatele capelei cimitirului și era un fel de punct 
central al cimitirului îngust aflat pe o ușoară pantă. 

— De-aici se deschide o priveliște frumoasă, spuse gânditor 
Alberto Vacchi după ce se încheiaseră toate rugăciunile, toate 
cântecele și după ce toate coroanele și buchetele de flori 
fuseseră depuse. 

Pe drumul încet de întoarcere, Ursula îl trase discret deoparte 
pe John. 

— Aș vrea să te prezint părinţilor mei, îi șopti ea. 

John făcu ochii mari. Asta suna promiţător. Pentru că, în 
definitiv, de când îţi prezinţi părinţilor partenerul dintr-o 
aventură efemeră? 

— Oricând, îi răspunse și el tot în șoaptă. lar eu te voi 
prezenta părinţilor mei. 

— Pe drum am putea vizita Augsburgul. 

— Augsburgul? 

— Orașul lui Fugger. 

— Al lui Fugger? Mai există? 

— Ca să vezi! 

Se simţea cuprins de bucurie. Era ca o invitaţie la a se gândi 
când și cum putea pune în practică problema cu masa bună și 
cu trandafirul. 

— Sigur, răspunse el. Când plecăm? 

Ea privi în jur suspicioasă. 

— Ce zici de seara asta? 

— De acord. 


VP - 489 


Oricum se bucurase prea mult timp de ospitalitatea familiei 
Vacchi. 

— Și ce-ar fi dacă am lăsa aici gorilele tale? 

John tuși. 

— Hm... Tu crezi... 

— Doar tu și cu mine. O întindem pur și simplu. Călătorim cu 
clasa a doua, cu trenul, ca milioane de alți oameni, și câteva zile 
uităm de tot circul. 

O voce interioară clară îi spunea că nu putea face altceva 
decât să accepte această aventură dacă nu voia să o piardă pe 
Ursula. 

— Nu este atât de simplu cum crezi tu, spuse el prudent. Eu 
apar permanent în ziare și la televiziune. Voi fi recunoscut. Și 
cuiva i-ar putea veni o idee tâmpită. 

— Dacă umbli fără bodyguarzi, nu te va recunoaște nimeni. 
Pariez. Ceea ce atrage atenţia oamenilor nu este chipul tău, ci 
faptul că cineva apare vizibil încadrat de gorile „invizibile”. 

— Nu știu. M-am obișnuit într-atât... 

— Dumnezeule! 

Ea dădu ochii peste cap. 

— Bine, în ce mă privește..., se grăbi el să adauge. Dar mai 
întâi trebuie să aflăm când pleacă trenurile și... 

— Puțin înainte de ora zece seara pleacă spre Munchen un 
tren de noapte. Am verificat luni, când nu eram cu tine și cu 
băieţii tăi. 

John se gândi la Ferrari-ul lui, care stătea inutil la Porteceto, în 
garajul unei case nelocuite, dar cu siguranţă bine întreţinută. 

— Și cum vom pleca neobservaţi? 

Ea îl privi ironic: 

— Ei, da, asta este simplu. 

Seara se duseră din nou la Florenţa, la sediul firmei de 
avocatură. Spuseră că vor să mai cotrobăie prin registre și toată 
lumea manifestă o mare înțelegere pentru asta, cu toate că era 
evident că nimeni nu îi credea. Nimeni nu remarcă faptul că 
Ursula luă cu ea câteva ustensile din camera de oaspeți. 

Ca totdeauna bodyguarzii stăteau în fața ușii, asigurau 
împrejurimile și îi lăsară să intre. Înainte de a închide după ei 
ușa casei, Marco întrebă: 

— Veţi mai avea nevoie de noi astăzi? 


VP - 490 


— Nu, răspunse John. Și nici nu era o minciună. Adăugă: 
Mulţumesc. Te voi suna eu. 

Făcură ordine, împachetară lucrurile Ursulei, iar John trebui să 
îmbrace o jachetă ieftină din piele sintetică, pe care tot ea i-o 
cumpărase când umblase singură. 

— Sacoul tău șic de milionar va sta pe timpul călătoriei în 
geanta de voiaj, decise ea. 

— Ai pregătit asta de mult timp, observă John și se privi în 
oglinda îmbătrânită de ani din hol. Arăt oribil. 

— Arăţi ca un turist obișnuit, îl corectă ea. 

Era deja întuneric, iar strada îngustă părea părăsită când ușa 
sediului firmei Vacchi se deschise și două siluete ieșiră, una din 
ele cu o geantă de voiaj atârnată de umăr. Traseră ușa după ele 
și ascultară cum barele de oțel reveneau cu un clinchet în 
lăcașurile lor. Puțin mai târziu intrau în gara Santa Maria Novella 
și cumpărau două bilete până la Munchen. 

e 

Clădirea era vopsită decent într-un maro-roșcat, cu câteva 
contururi aurii. „Furst Fugger Privatbank” citi John pe o plăcuță 
aflată alături de ușa simplă cu geamuri de la intrare. In spatele 
lor rulau mașini pe caldarâmul din piatră brută. Oamenii treceau 
pe lângă ei și ceva mai departe un tramvai albastru și pântecos 
lua curba. Imaginea orașului era înţesată de faţade vechi, stuc, 
picturi murale și ornamente aurii, dar străzile le păreau late și 
aerisite în comparaţie îngustimea medievală mustind de istorie 
a Florenței. 

O privi pe Ursula. 

— Asta înseamnă că familia Fugger încă decide aici? 

— Nu. Dar mai există. Banca de aici aparţine familiei princiare 
Fugger-Babenhausen. Familia Fugger este încă enorm de 
bogată, are fabrici de bere, participaţii în industrie, castele și 
mai ales pământ. Face parte dintre cei mai mari zece proprietari 
funciari ai Germaniei. De pe timpul lui Anton Fugger această 
familie nu a mai câștigat un ban. De mai mult de patru sute de 
ani consumă moștenirea. Ursula arătă către bistroul din 
apropiere: Hai să mergem să luăm micul dejun. 

Înconjuraţi de fotografii din timpul curselor de motociclete, de 
jante, cununi de lauri și steaguri de la cursele de formula 1 
atârnate pe pereți, au băut cafea tare și au mâncat croasanțţi cu 


VP - 491 


șuncă. John scoase din buzunar câţiva dintre banii germani 
schimbaţi din lire la Munchen și studie monedele și bancnotele. 

— Cine este Clara Schumann? întrebă el. Întoarse bancnota și 
examină pianul reprezentat pe verso. Trebuie să aibă legătură 
cu muzica. 

Erau bancnote complexe, cu filigran în hârtie, cu fire 
sclipitoare integrate, parcă imprimate prin presare. Nicio 
asemănare cu dolarii. Care oricum arătau tot atât de 
impresionant, gândi el. 

intre timp se obișnuise să nu fie băgat în seamă. În fond era o 
eliberare. Pe parcursul călătoriei nu i se adresase nimeni; nici 
măcar cu remarca potrivit căreia ar avea o oarecare asemănare 
cu acel John Fontanelli. Singurul lucru care îl apăsa era gândul 
că Marco și ceilalţi erau îngrijoraţi, asta folosind cel mai blând 
termen - de fapt, acum pe aceștia îi treceau toate sudorile. 
Fusese necinstit faţă de ei să dispară în acest mod. 

— Și ce este de văzut aici? Un muzeu, bănuiesc. 

— Ceva mult mai grozav, zise Ursula ștergându-și degetele cu 
șervetul minuscul. Complexul Fugger. 

Traversară strada, umblară încoace și-ncolo pe străzi 
minuscule, dădură de o altă stradă mare, apoi de una 
transversală, și în spatele unui local turcesc cotiră încă o dată la 
dreapta, după care se treziră în faţa unei faţade vopsite în 
galben pal, cu două rânduri de ferestre mici sub un acoperiș 
povârnit, care lăsau impresia unor caturi joase în interior. 
Deasupra unei porţi arcuite vopsite oblic în albastru și crem era 
sculptată o inscripţie cu caractere latine: MDXIX IACOB FVGGERI 
AVGVST GERMANI. In poartă era și o ușă rabatabilă îngustă, 
deschisă, pe care intrară și dădură de-o altă lume. 

Exact când treceau pe sub bolta porții, soarele ieși din nori și 
scăldă într-o lumină aurie de toamnă străduțele printre rândurile 
de case îngrijite, de culoarea nisipului. John se simţi ca în Italia, 
atât de diferit, de mediteraneean părea cadrul în care intraseră. 

— Și unde este acel complex Fugger? întrebă el. 

Ursula făcu un gest larg cu braţul. 

— Tocmai am intrat în interiorul lui. Acesta este „Fuggerei”, 
cea mai veche așezare socială din lume. 

— O așezare socială? 

John examină casele simple, dar estetic concepute, zidurile 
care inspirau tihnă, statuetele de sfinţi din lăcașurile special 


VP - 492 


lăsate ici și colo în colţurile caselor. Îi veniră în minte cartierele 
rau-famate din New York, amenajate cu locuinţe sociale, 
geamurile sparte de-acolo, zidurile mâăzgălite și recipientele 
pentru gunoaie veșnic revărsate. 

— Surprinzător.  „Fuggerei”? Asta înseamnă că au fost 
construite de familia Fugger? 

— Personal de Jakob Fugger cel Bogat. În jurul anului 1511, s- 
a simţit obligat să se evidenţieze ca un Mecena și, pentru că nu 
ținea să promoveze artiști, aşa cum făceau Medici ori Grimaldi, 
a pus să fie construit aici acest complex. O idee genială fără 
îndoială, pentru că i-a adus până astăzi o faimă mai bună decât i 
s-ar fi cuvenit poate pentru faptele lui. 

John dădu afirmativ din cap. Totul arăta atât de plăcut, încât 
deja era extrem de încântat de prezumtivul lui străbun. 

Trecură pe lângă o fântână pe care ar fi putut să o vadă 
foarte bine și în orașul vechi Porteceto. Scurta ședere în Italia, 
părea să-l fi marcat profund pe puternicul negustor de mai 
târziu, dacă alesese acest stil de construcție. 

— Și cine locuiește aici? vru să afle John. 

Deși în fiecare mică fereastră se puteau vedea perdele și 
ghivece cu flori, pe străduțe era o liniște impresionantă. Doar o 
bătrână gârbovită, îmbrăcată complet în negru, înainta cătinel, 
într-o mână cu o plasă cu cumpărături și în cealaltă mână cu un 
baston. 

— Complexul a fost destinat ca zonă de locuinţe pentru 
credincioșii catolici din Augsburg, nemeritat ajunși în nevoie. 
Dacă nu mă înșel, sunt exact o sută șase locuinţe, cele mai 
multe cu câte trei camere, dotate extrem de confortabil pentru 
condițiile de-atunci. Intregul complex este împrejmuit și izolat, 
un mic oraș în oraș - explică Ursula. Porţile sunt închise 
noaptea, chiar și în zilele noastre. 

— Când spuneai că a pus să fie construit? 

— Intre 1514 și 1523. Asta înseamnă că atunci când Giacomo 
Fontanelli l-a contactat, în anul 1521, a întâlnit un Jakob Fugger 
preocupat de ani de zile de ce va deveni averea sa în viitorul 
îndepărtat, după moartea lui. 

— Hm..., își exprimă îndoiala John. Ori și-a revăzut viața și s-a 
întrebat la ce bun. Faptul că deodată apare un fiu despre care 
nu știuse nimic, căruia îi cere ajutorul pentru a-și realiza 
viziunea, trebuie să i se fi părut un semn ceresc. 


VP - 493 


Ursula Valen clătină din cap: 

— Eu nu cred că Jakob Fugger a gândit așa, spuse ea și își 
dădu deoparte o șuviță de păr ce îi alunecase pe frunte. Arătă 
de-a lungul străzii pe care se aflau și adăugă: Vino să-ţi arăt și 
de ce. 

La capătul străduţei se afla o bisericuță, construită în rând cu 
casele, un interior mic și înalt, cu tavan din lemn în casete, un 
altar masiv, minunat și cu câteva bănci în faţa lui. Lângă intrare, 
într-o vitrină mică, era prezentat un text, evident pentru 
informarea vizitatorilor, care confirma că această casă a 
Domnului se numea biserica St. Markus și slujea locuitorilor 
complexului „Fuggerei” pentru rugăciunea zilnică și pentru 
mântuirea sufletului ctitorilor Georg, Ulrich și Jakob Fugger. 

— Înţelegi? întrebă Ursula după ce îi traduse textul aflat pe 
foaia de hârtie. Fiecare locuitor al „Fuggerei” este obligat de- 
atunci la două lucruri. Mai întâi să plătească o chirie anuală de 
un gulden. Chiar și pe-atunci era o sumă mai curând simbolică, 
astăzi se plătește exact o marcă și șaptezeci și doi de pfenigi, o 
sumă minoră, cu care poţi cumpăra doar o pâine. In al doilea 
rând - și de fapt asta vreau să îţi arăt - fiecare locuitor al 
complexului este obligat să se roage zilnic pentru sufletul 
ctitorilor. Este o obligaţie contractuală foarte serioasă. In 
hrisovul de întemeiere felul și dimensiunea rugăciunilor sunt 
exact stabilite - Pater Noster, Ave Maria, Credo, Slăvit fie 
Domnul. lar această biserică a fost construită special în acest 
scop. 

John privi gânditor ferestrele înguste ale bisericii și încercă să 
înțeleagă ce îl îndemnase pe cineva la o asemenea clauză. 

— În cinci sute de ani înseamnă cam multe rugăciuni, nu? 

— Cam așa ceva. Eu mă îndoiesc că pentru sufletul cuiva au 
fost rostite mai multe rugăciuni decât pentru Jakob Fugger și 
pentru fraţii lui. 

John simţi o strângere de inimă doar gândindu-se la asta. 

— Ciudat, nu? De ce o fi crezut el că are nevoie de atâtea 
rugăciuni? 

— Nu cred că asta l-a motivat, răspunse Ursula. Eu cred că el 
a judecat și în materie de religie ca un negustor. Dacă o 
rugăciune este bună, mai multe rugăciuni sunt și mai bune. lar 
în viaţă, cât și la moarte, el a găsit o cale de a avea mai mult 


VP - 494 


decât oricine altcineva ceea ce voia să aibă. Este foarte simplu: 
Jakob Fugger a vrut să fie și în ceruri un om bogat. 
e 

Cei din familia Fugger erau omniprezentți în Augsburg, acesta 
era sentimentul trăit de John în seara acestei zile. Urcaseră într- 
un turn, parcurseseră ulițe istorice și văzuseră fragmente din 
zidul care împrejmuise orașul, fuseseră în Sala de Aur a 
primăriei, unde într-o încăpere alăturată o expoziție informa că 
Fuggerii se extinseseră în întreaga lume, până și în abia 
descoperita pe-atunci Americă de Sud. Vizitaseră fosta centrală 
a concernului aflată în casele Fugger din Maximilianstrasse, pe 
lângă care trecuseră în cursul dimineţii, și în apropierea cărora 
luaseră micul dejun. Astăzi acolo se afla banca Fugger și un 
hotel de lux, în care John consideră că era prea riscant să intre. 
Au înnoptat în alt hotel, ceva mai modest, din centru, unde 
nimeni nu le-a cerut vreun document și unde s-au înregistrat ca 
John şt Ursula Valen. 

In timp ce Ursula se duse să mai telefoneze o dată părinţilor 
ei - din motive de securitate nu telefona din hotel, ci dintr-o 
cabină telefonică situată la o distanţă sigură -, John mai rămase 
în pat privind în tavan și încercând să facă ordine în haosul din 
gândurile lui care îi bâzâiau în cap ca un roi de albine deranjat. 
Padrone murise crezând cu tărie în profeție. Descoperise că 
banii nu se înmulțeau și că în realitate nu era un salvator, ci cel 
mai mare vampir al omenirii. Al doilea articol al lui Lorenzo... 
Putea fi adevărat ceea ce scrisese acolo vărul lui? Era posibil ca 
un tânăr de șaisprezece ani să descopere ceva ce savanților 
economiști, laureați ai premiilor Nobel, le scăpase? Părea un 
lucru improbabil. Deși era evident, sunase logic și plauzibil... Va 
trebui să întrebe pe cineva când va reveni la Londra. Pe un 
economist. Poate pe Paul Siegel. Acesta ar putea să știe. 

Se uită la ceas. Unde era ea? Acum, că tot se mișcase, putea 
foarte bine să se ridice și să se ducă la fereastră. Pe stradă 
străluceau reclame luminoase și, după caracteristica scrisului, 
își dădea seama că erau firme ce aparțineau în totalitate ori 
parțial lui Fontanelli Entreprises. Chiar acest hotel făcea parte 
dintr-un lanţ hotelier în care el deţinea treizeci de procente. O 
parte din ceea ce el plătea pentru această cameră obișnuită va 
ajunge la el după parcurgerea câtorva etape. La fel se va 
întâmpla cu ceea ce plătise pentru hainele de doliu cumpărate 


VP - 495 


de Ursula. De aici rezulta că într-o zi totul îi va aparţine și atunci 
nu va mai putea cheltui niciun ban. 

Atunci o văzu pe Ursula venind. Printre mașinile parcate și 
trecătorii grăbiţi, îndreptându-se decisă spre hotel, privind 
atentă în jur. Lăsă perdeaua îmbâcsită să cadă. Incă nu pricepea 
ce se petrecea cu el, dar trebuia să priceapă? Ştia doar că se 
simţea fericit în prezenţa ei și că imediat ce ea îl privea orice 
altceva devenea neimportant. 

Probabil că trebuia să procedeze așa cum îi propusese ea. Să 
cheltuiască banii pe proiecte mici, rezonabile. Mașini frigorifice 
pentru Filipine, ceva de genul ăsta. Acupunctură pentru planetă. 
Cu așa ceva își va putea petrece restul vieţii și va fi o viață al 
naibii de bună, de multumitoare. Gata cu luxul prostesc, cu 
ifosele, cu fanfaronada. Indiferent dacă Jakob Fugger era ori nu 
strămoșul lui - el va continua de unde se oprise Fugger cu 
construcţia complexului. Va ajuta oameni și se va ocupa și de 
propriul viitor. 

Se deschise ușa. Ursula intră vijelios. 

— Totul este aranjat, anunţă ea, părinţii mei ne așteaptă 
mâine după-amiază. 

El o privi și se simţi fericit. ` 

— Și la sfârșitul săptămânii plecăm la New York, propuse el. li 
vei cunoaşte pe părinții mei. 

Ceva din expresia feței ei nu se potrivea cu acest plan. 

— Mai așteaptă, spuse ea ezitând. Mai așteaptă până când îmi 
vei cunoaște... întreaga familie. 

e 

McCaine considera ceea ce îi raportaseră bodyguarzii 
dimineața oricum numai amuzant nu. 

— Cu alte cuvinte, nu știți unde și-a petrecut ziua de ieri, 
mormăi el. 

— Am descoperit că fata și-a sunat părinții în Leipzig, se auzi 
în receptor vocea lui Marco. Ei o așteaptă pe ea și pe mister 
Fontanelli astăzi după-amiază, la o cafea. 

— Și voi îi așteptați pe cei doi la gară, sper. 

— Bineînţeles. Chris tocmai vorbește cu pilotul avionului care 
ne va duce la Leipzig. 

— Rugaţi-vă Domnului să nu vă păcălească! 

Trânti receptorul și apucă telecomanda televizorului când 
alături de prezentatoarea ştirilor apăru logoul Fontanelli, pentru 


VP - 496 


a mări volumul: „... senatorul Drummond s-a pronunţat hotărât 
împotriva preluării de către grupul Fontanelli a lui Dayton 
Chemicals. El a cerut senatului...” 

McCaine formă un nou număr. 

— Wesley? Tocmai urmăresc știrile pe NEW. Cine este, de 
fapt, acest senator Drummond? Ascultă câteva momente, apoi 
spuse: Alright, atunci trimiteţi pe cineva la el, care să îi explice 
că noi nu suntem obligaţi să mai cumpărăm ceva de la un 
furnizor din Ohio, dacă el nu se stăpânește. Dacă nu înțelege, 
explicaţi-i câte locuri de muncă va costa asta, explicaţi-i pe ce 
canale de televiziune și în ce ziare va apărea ca principal 
vinovat de asta și oferiţi-i viitorului ex-senator o slujbă ca ajutor 
de ambalator la casa de expediţii din Toledo. Ce? Desigur că 
încă astăzi. Astă-seară vreau să văd la știri că am cumpărat 
Dayton Chemicals. 

Fără supărare. Își frecă tâmplele în timp ce examina lista 
întâlnirilor de astăzi. Delegaţia din Venezuela deja aștepta. 
Petrolul mai era încă o coloană vertebrală a concernului. Işi 
pusese în joc toată influența ca mai în toate porturile pentru 
petroliere vasele companiei Cumana Oil să fie întârziate cât mai 
mult și să fie controlate cât mai des. Se depășiseră termene și 
se pierduseră clienţi, restul îl făcuseră amenzile contractuale, și 
firma era gata de asaltat - astăzi o va cumpăra. Urma apoi 
prânzul cu președintele consiliului de administraţie de la 
Mijasaki Steel Corporation, pe care trebuia să îl convingă să 
regândească structura furnizorilor lui în lumina situaţiei 
tensionate a creditelor. 

După care se va duce la Hartford, pentru a afla de la 
profesorul Collins cum va putea utiliza această complicată reţea 
la nivel mondial de putere și subordonări construită de el, 
pentru a îndeplini profeția lui Giacomo Fontanelli. 

e 

Plecând din Londra constată prost dispus că pe drum erau 
prea multe automobile. Asta trebuia să fie prima măsură după 
ce va obţine mult dorita poziţie de monopol pe piaţa petrolului: 
mărirea preţului benzinei până la nivelul la care circulaţia auto 
devenea economic neinteresantă. 

Era groaznic: doar claxoane și îmbulzeală. Se gândise să îl 
cheme pe profesorul Collins la el în birou, dar se răzgândise 
apoi. Voia să vadă cu propriii ochi /nstitutul pentru cercetarea 


VP - 497 


viitorului, să constate ce devenise acesta de când se pompau în 
el bani la nesfârșit și să aprecieze cât de demn de încredere 
putea fi ceea ce descoperise profesorul. Și asta se putea face 
doar la faţa locului. 

Discuţiile de astăzi nu decurseseră bine. Probabil că nu se 
concentrase destul. În mod normal i-ar fi devorat pe venezueleni 
cu fulgi cu tot pentru solicitarea unei garanţii de independenţă a 
Cumana Oil, dar astăzi se mulţțumise să îi expedieze fără 
rezultate și să le ceară celor de la investiţii să intensifice focul 
de baraj de la bursă. Ce își închipuiau ăștia? Desigur că în fond 
întreprinderea era sănătoasă. Altfel nu l-ar fi interesat. Dar ei 
erau mici, și el era mare; dispunea de dreptul natural de a-i 
înghiți. 

lar Kasaguro Gato descoperise un creditor despre care el nu 
știa nimic. Probabil că îl atrăsese de partea lui ca asociat pe 
vreunul dintre acei miliardari bătrâni japonezi, doar așa era de 
explicat comportamentul lui inflexibil și ușor zeflemitor. Nu 
putea renunța la influenţa exercitată de Mijasaki Steel asupra 
celor mai mari patroni din regiunile sudice ale Japoniei, pentru a 
avea un avantaj faţă de guvern. 

Nu se simțea bine. Prea multe insuccese într-o zi. De fapt, de 
aceea voise să se ducă la Hartford - singur, fără șofer, fără 
bodyguarzi -, pentru a se detașa de problemele zilei și a fi în 
stare să vadă din nou în mare toate problemele. Însă fierbea. Ce 
zi grea! 

Pe cer se adunau nori grei, ceea ce îi convenea. Spre seară va 
ploua, poate chiar va fi furtună. În întunecimea păturii de nori se 
ghicea o nuanţă funestă de violet. 

larăși un blocaj pe șosea, aici, după ce ieșise cu bine din 
Londra. Strângea volanul mașinii sale Jaguar, în timp ce 
automobilele înaintau și se opreau unul după altul, cu efectul 
chinuitor al picăturii chinezești. Aha, undeva în faţă se gândiseră 
ăștia să deschidă un șantier, și încă unul lung, tocmai într-o 
după-amiază de vineri, la o oră de vârf. „Nişte idioţi” - gândi el 
mânios foc. 

În dreptul șantierului, drumul se îngusta de la două la o bandă 
de circulaţie. McCaine urmări ritmul în care mașinile se încadrau 
pe o singură bandă, îi dădu prioritate unui VW hodorogit, la 
volan cu o bunicuţă stafidită, și vru să o urmeze, când din 
stânga, din spate, se vâri în viteză între ei o mașină maronie, 


VP - 498 


fără a-i da nicio atenţie lui McCaine. Când înfuriat se uită mai 
atent, văzu la volanul acesteia un maimuţoi blond, lat în umeri, 
care se hlizea la el triumfător, cu niște ochi albaștri precum 
cerul, în care citeai animalica bucurie de a fi depășit un Jaguar. 
Alături de el şedea o femeiușcă împopoţonată ca o târfă 
ordinară, rânjind prostește. 

McCaine se încadră consternat în urma lor. Și, în timp ce 
conducea încet în dreptul șantierului - populat de doar doi 
lucrători obosiţi și fără niciun chef -, femeia privi de mai multe 
ori înapoi, rânjind cu răutate, evident entuziasmată de fapta de 
vitejie a  companionului ei. Cei doi vorbeau despre el. 
Batjocoritor. Se simțeau mari. O clipă McCaine avu senzaţia de 
vomă. Dar tipul avea mușchi în loc de creier, așa că nu era 
oportun să-l acroșeze, să-l scoată din mașină și să încerce să-l 
gâtuie ori să-i facă ceva asemănător. 

Câteva minute ce păreau că nu se mai termină, se târî în 
spatele lor întrebându-se de ce dracului se dădea el de ceasul 
morții pentru a salva omenirea. Omenirea? Ea nu era oare 
reprezentată în majoritate de paparude ca acelea din faţa lui? 
Vite tâmpe, anoste - și pentru ele își pierdea el timpul? Evoluţia 
ori oarba întâmplare scotea în față câţiva oameni care ar fi 
meritat asta, dar majoritatea era reprezentată de simple 
rebuturi. 

Poate că, își spuse McCaine cu amărăciune, nu numai că 
extincţia omenirii este inevitabilă, dar era tocmai momentul 
potrivit producerii unui asemenea eveniment. 


VP - 499 


37. 


Cu o jumătate de oră înainte de a ajunge la Leipzig, trenul a 
oprit într-o mică localitate, Naumburg an der Saale, și, cedând 
unui impuls spontan, John și Ursula au coborât acolo, iar pentru 
restul drumului au luat un taxi. 

Şoferul s-a bucurat de pleașca ce dăduse peste el și, pe când 
Ursula convenea cu acesta locul unde să îi lase, a intervenit 
John: 

— Numai la gară să nu fie! 

Era bântuit de temerea că Marco și ceilalţi îl puteau aștepta 
acolo. 

Au coborât din taxi în centrul orașului, într-o piaţă mare, cu o 
fântână arteziană mare, mărginită de jur împrejur de faţade 
impozante. John îl plăti pe șofer, care îi mulţumi într-o engleză 
chinuită, și plecă făcându-le semne cu mâna, apoi reveni la 
Ursula, care îl aștepta cu geanta lângă picioare și cu mâinile 
vârâte adânc în buzunarele jachetei. Pe măsură ce se 
apropiaseră de Leipzig ea devenise tot mai tăcută, mai închisă 
în sine, iar acum arăta atât de tensionată, de parcă se aștepta la 
ceva îngrozitor. 

— Și-acum ce facem? întrebă el. 

— Am ajuns, răspunse ea aruncând o privire în jur, ca și cum 
ar fi trebuit să se asigure că se afla în locul despre care vorbea. 
Augustusplatz. Înainte se chema Karl Marx-Platz. Aici a început 
tot. Arătă clădirea impozantă situată dincolo de fântână și 
continuă: Aceasta este opera. În faţa ei se află Gewandhaus, o 
sală de concerte. În spate este o clădire a Universităţii, ca și cea 
din faţa ei, spuse ea arătând o construcţie ca o uriașă carte pe 
jumătate deschisă. 

— A început? Ce a început aici? 

Ea îl privi înainte de a răspunde: 

— Demonstraţiile. Acum opt ani ne aflam aici, în fosta 
Republică Democrată Germană. Pactul de la Varșovia. Trăiam în 
spatele Cortinei de Fier, iar voi, americanii, eraţi dușmanii noștri. 

— Ah, da. Acum opt ani? Atunci se încheiase legătura lui cu 
Sarah, un sfârșit pe cât de dureros, pe atât de inevitabil. 


VP - 500 


Adăugă: Parcă îmi amintesc ceva. Atunci a căzut zidul Berlinului, 
nu? 

Ursula zâmbi fără niciun chef. 

— Nu a căzut. Noi l-am dărâmat. Privi în faţa ei, dar, de fapt, 
era o privire în trecut. Aici a început totul. Primele demonstrații, 
septembrie 1989. Aici, la Leipzig. În noiembrie, oamenii ieșeau 
pe străzi pretutindeni. Ungaria își deschisese graniţele spre 
Vest, pe 9 noiembrie s-a deschis graniţa cu Germania de Vest. 
Cu RFG. Și un an mai târziu, RDG nu mai exista. Ursula tresări 
abia vizibil și continuă: Este atât de ușor de spus... Este cu totul 
altfel când ai trăit asta. 

Ea arătă către o clădire oarecum modernă, dreptunghiulară, 
în mult alb și cu multă sticlă, având deasupra intrării un 
basorelief impunător. 

— Acesta era locul nostalgiilor mele. Universitatea. Pe chipul 
ei apăru un zâmbet dureros. Capul de pe basorelief este al lui 
Karl Marx. Este din metal masiv și este încastrat în așa fel în 
fundație, încât pentru a-l îndepărta ar trebui dărâmată toată 
clădirea. Ea se întoarse și arătă către un complex lung de 
clădiri: Acolo am lucrat eu. Poșta centrală, chestiuni 
administrative mărunte, deconturi. Pe-atunci consideram o 
întâmplare faptul că Universitatea era în raza mea vizuală. În 
pauzele de prânz, mă mai amestecam uneori cu studenţii și îmi 
închipuiam că fac parte dintre ei. 

— Și de ce nu făceai parte dintre ei? întrebă John prudent. 

— Pentru asta ar fi trebuit să absolv niște studii care mie nu 
îmi erau permise. Nu pentru că aș fi fost prea proastă, ci pentru 
că proveneam dintr-o familie cu probleme politice. Ea își ridică 
geanta de jos și o scutură ezitant, apoi continuă: Politică. Totul 
era politică. Mult timp m-am ţinut departe de demonstranți, nu 
voiam să atrag mai mult atenţia... Îmi era teamă. Se știa că 
STASI îi fotografia pe toţi cei care mergeau la slujbele ţinute în 
Nikolaikirche. Și totuși acolo mergeau tot mai mulţi, chiar și 
când biserica a devenit prea mică pentru ei. După slujbă 
mărșăluiau în piața Karl Marx, apoi spre gară, prin tot centrul, cu 
lumânări în mâini, pașnic. Asta a pus guvernul în încurcătură, 
faptul că erau pașnici. Altfel s-ar fi ivit motivul să intervină, 
înţelegi? Dar așa... Treceau prin faţa „Coltului rotund”, unde se 
afla cartierul general al STASI, cântau și puneau lumânări pe 


VP - 501 


treptele de la intrare. Ce să facă? Totul era pașnic, nu? În 
realitate, era începutul sfârșitului. 

John o asculta fascinat, încercând să își imagineze cum arăta 
pe-atunci acest loc acum atât de banal, și constată că nici 
măcar atât nu putea să facă. 

— Apogeul a fost atins pe 9 octombrie. Era într-o luni. 
Demonstraţiile aveau loc totdeauna lunea. Circulau zvonuri că în 
Comitetul Central al Partidului Socialist Unit din RDG se hotărâse 
nimicirea contrarevoluţiei din Leipzig. Ei așa o numeau. În 
realitate, asta însemna că voiau să tragă în demonstranți. Era 
tocmai lucrul de care totdeauna s-au temut toţi, „soluția 
chinezească”. În iunie avusese loc acea revoltă studenţească la 
Beijing, știi, nu? În „piaţa păcii divine”, când guvernul a trimis 
tancurile și s-a soldat cu morţi. Am crezut că la fel se va 
întâmpla și la Leipzig. Dar nu a fost așa. 

Ea privea clădirea lungă, maronie, în care mai era încă poșta 
centrală. 

— În seara aceea, eram la birou. Rămăsesem pentru că era 
mult de lucru, dar mai ales pentru că... nu știu pentru ce. Poate 
că voiam să văd ce se întâmplă. Încă îmi amintesc cum stăteam 
la ferestre acolo sus, la etajul al patrulea... stinsesem luminile, 
stăteam la ferestrele deschise și i-am văzut venind... Mii de 
oameni, toată piaţa era plină - pe-atunci nu existau fântânile 
arteziene... și strigau Noi suntem poporul. Asta m-a cutremurat. 
Nu am mai rezistat și am coborât. Îmi era indiferent ce mi se va 
întâmpla. Dacă vor trage, să tragă. De-atunci am fost alături de 
ei mereu, în fiecare luni, până la sfârșit. Dacă nu o făcusem de 
la început, voiam cel puţin să ajut la înmormântarea dictaturii, 
așa cred. 

El o privea surprins. Circulaţia din jurul lor, oamenii care târau 
după ei pungi cu cumpărături de la magazine celebre în lume ori 
care așteptau tramvaiul cu telefoanele mobile la urechi, totul 
părea ireal, o spoială subţire deasupra unei realităţi apăsătoare, 
posomorâte. 

— Chiar te interesează asta? îl întrebă ea. 

El se sperie de seriozitatea privirii ei. Putu doar să dea din cap 
în tăcere și se bucură că asta păru să fie suficient pentru ea. 

Ea se șterse la ochi și adăugă: 

— Pentru mine este ca o călătorie în trecut. Scuză-mă. 


VP - 502 


— Mă bucur că nu s-a tras în tine, spuse el și îi luă geanta. Că 
au fost doar zvonuri. 

— Nu au fost doar zvonuri. Mai târziu am stabilit că o 
asemenea hotărâre existase. Regimentul de gardă Felix 
Dzerjinski fusese adus la Leipzig, și soldaţii primiseră ordin să 
tragă. Dar nu au tras. În unităţile lor ei discutaseră și deciseseră 
să nu execute ordinul. 

e 

Institutul pentru cercetarea viitorului se afla la sud de 
Hartford și privit de departe părea un obiectiv militar. Trei barăci 
mari, joase, cu fațadele pline cu ferestre din sticlă termoizolantă 
sclipind verzui erau adunate în jurul propriei centrale termice, o 
clădire veche din cărămidă, cu un horn nou care strălucea ca 
poleit. Paznicul de la poartă îi ceru lui McCaine legitimaţia și, 
deloc impresionat de înalta vizită, telefonă în institut pentru a 
verifica, în tot acest timp dobermanul lui urmărindu-l permanent 
cu o privire arțăgoasă. În vremea aceasta, McCaine cercetă 
gardul înalt de trei metri care înconjura terenul, având pe 
coamă role groase de sârmă ghimpată. Pe stâlpi înalţi erau 
montate instalaţii puternice de iluminare nocturnă, gazonul din 
jurul clădirilor institutului era proaspăt tuns. Totul era așa cum 
ordonase el. 

— Bun venit, sir! spuse bărbatul îndesat, când îi restitui 
legitimaţia, cu o expresie pe chip care amintea de cea a câinelui 
său. 

Omul își așeză arma semiautomată pe care tot timpul o ţinuse 
gata de tragere în suportul ei și apăsă butonul care deschidea 
poarta albă din metal. 

McCaine parcă undeva în garajul ocupat aproape complet și 
abia când se îndreptă pe jos spre intrare observă că el avea 
rezervat un loc de parcare chiar lângă intrare. Cerul se acoperea 
deasupra Hartfordului și se părea că se apropia o furtună. Un alt 
paznic îi dădu drumul prin ușa turnantă în spatele căreia îl 
aștepta profesorul Collins, care îl salută neașteptat de 
respectuos și imediat începu să îi prezinte institutul. 

McCaine văzu holuri și birouri, hale mari și mici, toate pline cu 
computere, șiruri de suporturi pentru monitoare pe care se 
derulau coloane de cifre, pâlpâiau diagrame, se succedau 
reprezentări grafice de tot felul. Zgomotele scoase de 
nenumăratele ventilatoare se uneau într-un cor surd de voci de 


VP - 503 


îngeri rău prevestitoare, din când în când acoperit de zgomotele 
unui copiator care scuipa câte o foaie de hârtie. Care nu 
rămânea pe loc, ci era ridicată de un angajat, era agățată pe un 
perete plin de foi asemănătoare ori era depusă într-un clasor 
ales cu grijă. Pe pereţi erau panouri cu inscripţionări ca 
Strategia EN-1, ori Complexul RES/POP, pe mese se ridicau 
teancuri de cutii goale de pizza și cești de cafea pline cu 
chiștoace de ţigări. Sub plafon se întindeau conductele 
puternicei instalaţii de aerisire, totuși mirosea a cămăși 
nespălate și a fum de ţigară. Într-unul dintre birourile mici 
McCaine zări un tânăr nebărbierit întins cu gura căscată pe un 
pat pliant, care dormea ţinând încă în mâna moale un pix. 

— Este Tim Jordan, responsabilul coordonator al strategiilor 
punctelor extreme, explică încet Collins. Nu a mai plecat de-aici 
de marți. 

— Asta se vede imediat, mormăi McCaine circumspect la 
vederea acestui zel săritor în ochi. 

În cele din urmă, ajunseră în biroul profesorului, care nu arăta 
mult mai confortabil decât restul institutului, dar dispunea totuși 
de un fotoliu liber. În măsura în care nu erau acoperiţi de rafturi 
cu cărți ori dulapuri-arhivă, pereţii, ca și ferestrele, erau plini cu 
diagrame și reprezentări grafice alese cu grijă dintr-un mare 
număr de tipărituri. 

— Luaţi loc, vă rog, zise Collins indicând fotoliul. Vă pot oferi 
ceva de băut? Ceai, suc, apă...? 

McCaine clătină din cap. 

— Pentru moment, mi-ar fi de-ajuns un plan funcţional. 

Profesorul miji ochii în spatele lentilelor ochelarilor săi. 

— Ah, da, înțeleg, spuse acesta și își frecă nervos mâinile. 
Voiaţi să aflaţi la ce rezultate am ajuns. Dădu din cap ca și cum 
abia acum și-ar fi dat seama de asta și începu să patruleze prin 
faţa pereţilor tapetaţi cu diagrame. Poate ar fi potrivit ca mai 
întâi să vă explic strategiile urmate de noi. În luna mai am 
stabilit în ce parametri ai modelului aţi putea influenţa 
dumneavoastră prin Fontanelli Enterprises și în ce măsură. 
Aceasta provoacă o mulțime definită de salturi de parametri, 
cum zicem noi, adică modificări discrete în situații la un anumit 
moment, și aceste momente variind, în cazul nostru începând cu 
ianuarie 1998. Deoarece aveam de-a face cu un model complex, 
diverse salturi de parametri pot influenţa în modalităţi 


VP - 504 


imprevizibile, ceea ce din nou înseamnă că pentru siguranţă 
trebuia aleasă o formulare brute-force, deci o combinaţie a 
fiecărui salt de parametri posibil cu orice combinaţie a tuturor 
celorlalte salturi de parametri, lucru pentru care în matematică 
se utilizează noţiunea de permutări. Chiar și din permutările de 
mici cantităţi rezultă cifre uriașe, iar în cazul nostru cifra este 
astronomică. De aceea noi am folosit diverse metastrategii în 
scopul de a exclude domeniile de combinații ineficiente ori cel 
puţin pentru a le reduce și pentru a ne orienta atenţia către 
evaluările mai promițătoare. Una dintre aceste strategii a fost 
de a cerceta mai întâi permutările punctelor extreme, adică ale 
influenţărilor cât se poate de mari asupra momentelor cele mai 
timpurii. O altă strategie avea ca obiect studierea efectelor 
concentrării forțelor, pentru a identifica domeniile sensibile - 
ceea ce s-a arătat din capul locului a nu fi productiv, fapt pentru 
care la mijlocul lunii iulie am încetat, pentru a ne îndrepta toate 
forțele asupra rezolvării combinațiilor mai mult promițătoare ale 
extremelor. Am... 

McCaine ridică mâna pentru a opri fluxul verbal al 
profesorului. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, spuse el, în luna mai am 
discutat toate astea amănunţit. 

Collins ezită, apoi confirmă: 

— Se poate, realmente. 

— De aceea v-aș ruga ca acum, în sfârșit, să ajungem la 
rezultate. 

— Da, sigur. Cum doriți. 

Profesorul părea foarte tensionat. Mâna sa descrise un gest 
molâu către diagramele de pe pereţi și căzu moale într-o parte. 

— Rezultatele le vedeţi aici. Totul într-o privire de ansamblu, 
spuse el. 

— Eu văd doar linii. 

— Desigur, este nevoie de interpretări. De exemplu, asta 
reprezintă creșterea economică a Asiei ca sumă a evoluţiilor 
economice a tuturor domeniilor în toate ţările asiatice, liniile 
hașurate reprezintă extrema pozitivă - marcată prin indicele 
cursului corespunzător - și linia punctată reprezintă extrema 
negativă, de asemenea, cu indicarea setului datelor de ieșire. 
Lista alăturată este o privire generală asupra întregului set de 


VP - 505 


date care au condus la valorile extreme; datorită indicelui 
legătura este ușor de... 

— Profesore Collins, îl întrerupse din nou McCaine, în acest 
moment nu sunt interesat de discuţia privitoare la metodele 
dumneavoastră. Am venit aici pentru a primi rezultatele. 

Savantul dădu din cap meditativ sprijinindu-se de marginea 
biroului: 

— Vă referiţi la planul după care evoluţia omenirii poate fi 
condusă în condiţii de stabilitate durabilă. 

— Exact. Ca să fiu cinstit, interminabila dumneavoastră 
introducere a trezit în mine bănuiala că dumneavoastră nu aţi 
ajuns cu munca până la punctul convenit de noi în luna mai și 
cum mi-aţi raportat ulterior. 

— Ba nu, ripostă Collins, care își scoase ochelarii de pe nas și 
începu să îi șteargă cu un colț al halatului. Noi am ajuns mai 
departe decât credeam. Dar mă tem că planul la care se spera 
nu l-am găsit printre rezultate. 

— Nu se poate. 

Profesorul luă o hârtie de pe birou: 

— Țelul urmărit era de o sută douăzeci de milioane de 
simulări până la începutul lui octombrie. Astfel tot setul 
punctelor extreme ar fi fost prelucrat complet, ca și cele cinci 
sute cele mai bune evaluări. În realitate, am efectuat până la 
ora zece în această dimineaţă exact 174 131 204 proceduri, 
așadar, aproape o dată și jumătate din ce am planificat. Motivul 
pentru care nu am găsit un plan nu este că am fi fost prea înceţi 
ori că am fi avut prea puţine computere. Motivul este că un 
asemenea plan nu există. 

e 

Căutară două locuri pe una dintre vechile bănci ale bisericii, a 
căror vopsea albă era îmbătrânită, deteriorată de vreme, se 
așezară și tăcură. 

John se lăsă copleșit de atmosferă. | se părea de necrezut că 
acesta era un loc din care pornise o revoluţie. Nikolaikirche era 
mică și ștearsă, înconjurată în exterior de schele, slab iluminată 
în interior și aproape goală. Ferestrele fuseseră acoperite din 
exterior. In colţul de lângă ei, lângă un afișier și o cutie a milei, 
era o placă mare, pictată, care în interiorul unui curcubeu arcuit 
avea silueta unui bărbat care lovea ceva cu un ciocan. 


VP - 506 


— „Din săbii - brăzdare de plug, îi traduse Ursula inscripţia în 
șoaptă. Rugăciune pentru pace la Sfântul Nicolae, în fiecare luni, 
ora 17:00.” 

Deci, cu asta începuse. Cu o invitaţie normală la biserică. John 
încercă să sesizeze dacă acest loc păstrase o amintire a tuturor 
acelor oameni deciși, plini de speranţă, disperaţi, temători, 
mânioși și care tremurau, dar aici nu era nimic și, dacă era 
totuși ceva, el nu simţea asta. Vedea doar lambriuri albe din 
lemn, mătuite, ornamente de un verde gălbui, coloane solide 
care sprijineau tavanul navei bisericii, având la bază ghirlande 
stilizate, terminate sus în ornamente stilizate de frunze verzi; ca 
o biserică absolut normală. Remarcă faptul că nici măcar o placă 
memorială nu amintea de evenimentele din toamna anului 
1989. Se părea că nici noul regim nu găsise necesar așa ceva. 

Ca și cum noii guvernanți ar fi vrut să se dea uitării cât de 
simplu cad guvernările - atunci când toți oamenii se ridică toți 
odată și spun: Gata! 

Ursula îl privi cercetătoare: 

— Tu ești... cum se zice? Credincios? 

— Vrei să spui dacă merg des la biserică? Ultima dată am fost 
la biserică acum douăzeci de ani, când s-a căsătorit Cesare, 
fratele meu cel mai mare. 

Ea zâmbi ușor. 

— Știu. Am stat odată lângă el în avion. 

— Ah, da. 

Era una dintre anecdotele pe care ea i le povestise într-una 
dintre nopţile trecute. 

— Nu, întrebam dacă tu ești religios. Dacă crezi într-un 
Dumnezeu. 

— Dacă cred într-un Dumnezeu? John inspiră adânc și oftă: 
Acum doi sau trei ani aș fi avut un răspuns clar la această 
întrebare, dar astăzi... Nu știu. Întrebi din cauza profeţiei, nu? 

— Evident. Dacă tu crezi că Giacomo Fontanelli a avut o 
viziune dumnezeiască, logic crezi și în Dumnezeu. 

John clătină din cap. 

— Să zicem că încerc să fiu deschis la posibilitatea ca în 
spatele tuturor acestora să se afle un plan divin... Poate că chiar 
sper asta. Dar că aș crede asta... 

— Așa cum a crezut Cristoforo Vacchi? 


VP - 507 


— Nu. Nu așa, spuse cu hotărâre John scuturând din cap. 
Voiam să o pot face. 

— Ultima dată am crezut în ceva la sărbătorirea majoratului. 
„Sunteţi pregătiţi să vă mobilizați toate puterile voastre pentru o 
viaţă fericită a oamenilor muncii? Da, asta făgăduim. Pentru o 
Germanie pașnică, democrată și independentă? Da, asta 
făgăduim.” Și așa mai departe. Voiam să trăiesc în spiritul 
prieteniei între popoare, să mă înrolez în comunitatea solidară a 
oamenilor muncii... Şi pe urmă nu mi s-a permis să urmez 
cursurile la Oberschule, cu toate că eram cea mai bună din 
clasă. Când m-am plâns, toţi s-au zgâit doar încurcaţi căutând 
să se eschiveze - ce mai comunitate solidară. Doar fraze goale. 
Credinţa și idealismul nu sunt decât invitaţii pentru alţii, pentru 
a profita de ei. 

Se așternu o tăcere care lăsa să se audă în interior zgomotul 
circulaţiei de afară. 

— Vrei să spui că așa a procedat Jakob Fugger cu credinţa lui 
Giacomo Fontanelli? 

— Și cu cea a lui Michelangelo Vacchi, nu uita. 

În altar apăru un bărbat, probabil paracliserul, care schimbă 
locul a două sfeșnice, apoi își făcu de lucru cu lumânările. Totul 
se desfășura tulburător de normal. 

John întrebă: 

— Atunci oamenii în ce au crezut? Veneau aici, în biserică. 
Trebuie să fi crezut în ceva. 

Ursula ridică din umeri. 

— Nu știu. Am avut senzaţia că erau disperaţi și nu exista 
niciun alt loc unde s-ar fi putut duce. Cu siguranţă că nu au 
crezut că ar putea distruge statul. 

— Nu? 

— Nimeni nu credea asta. Oricum doar foarte puţini voiau 
asta. Cei mai mulți s-ar fi mulţumit cu puţin mai multă 
democrație și cu libertatea de a călători. Așa începuse totul - 
numele celor care depuseseră cereri de călătorie în străinătate 
erau afișate în interiorul bisericii, pentru că acestora le era 
teamă că vor dispărea brusc, fără urmă. Ea se întoarse către el 
și continuă: Nimeni nu se aștepta că se va ajunge la reunificare, 
asta-i poanta, înţelegi? În ciuda faptului că Gorbaciov era la 
Moscova, în ciuda glasnostului și a perestroikăi, niciun om din 
lume nu miza pe așa ceva. Nici serviciile secrete, nici guvernele, 


VP - 508 


nimeni. Asta nu o prezisese niciun clarvăzător, niciun computer 
nu o calculase, nu exista nicio utopie care să fi cutezat să 
zugrăvească reunificarea Germaniei și dispariţia Tratatului de la 
Varșovia, mai ales pașnic, fără vărsare de sânge. lar eu susţin 
că acest lucru nu era nici previzibil și nici necesar. Lucrurile 
puteau la fel de bine să evolueze altfel. Pe 9 octombrie ei ar fi 
putut să tragă. 9 noiembrie putea la fel de bine să însemne 
începutul celui de-al Treilea Război Mondial. Totul era pe muchie 
de cuţit. Am avut pur și simplu noroc. 

— Ori așa a vrut soarta. 

— Aceeași soartă care uneori schimbă direcţiile? Mersi. Ce-mi 
folosește o soartă care tot atât de bine îmi poate prevedea 
moartea? Prefer să spun că a fost norocul, dacă noroc a fost. 

— S-a petrecut chiar așa din scurt? Nu îmi pot aminti nimic. 

— Niciodată nu s-a făcut lucrul ăsta prea public. L-am studiat; 
una dintre primele mele lucrări din perioada ulterioară a 
studiilor mele de istorie. Nu exista niciun plan militar pentru 
cazul că ar avea loc o ridicare populară pașnică și guvernul ar 
ceda. În afară de asta, oamenii s-au deplasat în masă în seara 
zilei de 9 noiembrie către punctele de trecere a frontierei, 
pentru că înţeleseseră greșit declaraţiile guvernului - nu fusese 
prevăzută o deschidere a graniţelor, ci doar o prelucrare 
simplificată a cererilor de călătorie. Ce s-ar fi întâmplat dacă un 
singur grănicer ar fi deschis focul? Ea așteptă ca spusele ei să își 
facă efectul, îl privi și, când văzu că el era impresionat, adăugă: 
Pentru mine asta înseamnă că toate aceste planuri, calcule și 
analize abile ale tendinţelor pot fi inutile. Se întâmplă ceea ce se 
întâmplă, iar toate evenimentele importante din acest secol s-au 
întâmplat surprinzător. Dacă astăzi studiezi vechile prognoze 
de-acum cincizeci de ani ori mai vechi, te umflă râsul, nu s-a 
întâmplat mai nimic din ce prevedeau ele. Ursula îi puse mâna 
pe braţ și continuă: De aceea îţi spun că totul este o prostie. 
Profeţia este o prostie. Omenirea care și-a pierdut viitorul este o 
prostie. 

— Și faptul că mie îmi aparţine jumătate de planetă? Este și 
asta o prostie? 

Ursula miji ochii. 

— Tu trebuie să te ferești de propriii bodyguarzi ca un hoț. 
Cum ai denumi asta? O viață realizată, liberă? 


VP - 509 


Profesorul deschise biblioraftul gros, îl lăsă să cadă pe masă 
în faţa lui McCaine și începu să îl răsfoiască. 

— De exemplu, aici: posibilele evoluţii ale tuturor economiilor 
naţionale. După cum prea bine vedeți, aici aveţi mari influenţe. 
Puteți alege aproape oricare țară și puteţi decide dacă îi veţi 
face economia să zbârnâie sau o veţi ruina. Numerele 
corespunzătoare setului de date se află în diagrame, cele ale 
strategiilor aferente, în anexe. Un manual pentru stăpânirea 
lumii. 

McCaine dădea paginile cu vârful degetelor. 

— Nu pricep. 

— Pentru că dumneavoastră confundați două lucruri - bani; și 
realitatea. Tot ce puteţi controla este banul. Dar banul este doar 
o ficțiune, o convenţie între oameni. Dacă controlați banii, puteți 
controla economia, dar numai atâta timp cât totul rămâne în 
cadrul tacit convenit. lar asupra a tot ce nu face parte din 
procesul economic influența dumneavoastră este inexistentă. 
De exemplu, reproducerea. Collins se opri asupra unei 
reprezentări grafice pe care bătu cu dosul palmei și continuă: 
Aceasta este prognoza asupra creșterii populaţiei. Încă înainte 
de anul 2000 va vedea lumina zilei omul cu numărul șase 
miliarde, este ceva inevitabil. lar acest număr se va dubla și nu 
se poate interveni cu mai nimic. 

McCaine avea pumnii strânși în dreptul gurii, privea întunecat 
diagramele și dădea din cap involuntar. 

— lar acesta este doar jumătatea adevărului, continuă 
savantul. Pentru că, dacă priviţi strategiile care acţionează 
pentru moderarea creșterii populaţiei, veţi constata că acestea 
favorizează de exemplu extinderea stepei, deșertificarea şi 
sărarea excesivă a solului. Collins indică o altă diagramă mai 
mică: Aici este reprezentată evoluţia pământului arabil. În anul 
1980, la fiecare locuitor al Pământului reveneau 0,31 hectare 
teren cultivabil, în anul 2000 fiecărui locuitor îi vor reveni doar 
0,16 hectare. Și terenul roditor scade atât ca suprafață, cât și în 
ce privește calitatea. Va crește eroziunea din cauza cultivării 
iminente; sărarea excesivă unde irigarea este indispensabilă și, 
în cele din urmă, otrăvirea solului iau și ele tributul lor. Peste 
douăzeci și cinci de ani, pe cap de locuitor vor reveni probabil 
mai puţin de 800 de metri pătraţi, adică o grădină ceva mai 
cumsecade. Cum vor merge lucrurile? Nu vor merge. 


VP - 510 


O vreme rămase fiecare încremenit în gândurile lui. Apoi 
McCaine se lăsă pe speteaza fotoliului, care cu această ocazie 
scoase un scrâșnet pătrunzător. 

— Totuși, nu pot să cred, spuse el. Ce este, de exemplu, cu 
materiile prime?  Fontanelli Enterprises posedă de facto 
monopolul asupra a numeroase metale de o covârșitoare 
importanţă tehnică. Dacă vrem, putem opri extracția. Sau 
energia? Nu controlăm chiar întreaga piaţă a petrolului, dar 
putem menţine preţurile aproape arbitrar. Aceste chestiuni 
trebuie să aibă efecte în simulările dumneavoastră. 

Collins se sprijini din nou de marginile biroului său. 

— Și chiar au. Dar, dacă dumneavoastră exercitaţi presiuni 
asupra unui sistem complex, apar automat strategii de evitare, 
deoarece astfel măriţi atractivitatea opţiunilor alternative. V-aţi 
referit la energie. În măsura în care preţul petrolului crește, alte 
sisteme energetice, ca de exemplu energia solară, devin mai 
atractive. 

— Nu aș avea nimic împotrivă. 

— Dar prin asta vă pierdeţi mijloacele de presiune. Aceeași 
situaţie este cu materiile prime. În privinţa asta există deja 
precedente istorice. Pe parcursul războaielor mondiale, părțile 
au încercat prin boicot și blocadă maritimă să oprească 
aprovizionarea cu materii prime importante pentru susținerea 
războiului - rezultatul a fost găsirea de înlocuitori, o parte din ei 
cu calităţi superioare. 

Cu chipul împietrit McCaine lăsă braţele pe rezemătorile 
fotoliului. 

— Deci, acesta este rezultatul dumneavoastră? Că totul este 
pierdut, asta fiind doar o chestiune de timp? 

— Eu nu am spus asta. Rezultatul meu este că posibilităţile 
dumneavoastră de influențare a sistemului nu sunt suficiente 
pentru a evita prăbușirea. Mai simplu spus: nu stă în puterea 
dumneavoastră. 

— Oh, mulţumesc. 

— Asta nu înseamnă că prin măsuri ample de influență 
realizabile de dumneavoastră prin colaborare internaţională... 

Profesorul se opri când vizitatorul lui, la aceste cuvinte, își 
lăsă capul pe spate și scoase un sunet strident, jumătate strigăt, 
jumătate hohot de râs. 


VP - 511 


— Colaborare internaţională! răcni McCaine. Profesore, pe ce 
planetă trăiţi dumneavoastră? Când și unde a existat vreodată o 
colaborare internaţională eficientă? Aveţi precedente pentru așa 
ceva? Eu am precedente doar pentru catastrofe. Toate aceste 
conferințe privind mediul, care în totalitatea lor au rămas 
ineficiente... Nu, nu îmi veniţi cu de-astea! Asta nu are sens. 

— Avem aici prognozele cele mai precise, mai fundamentate 
elaborate vreodată. Am putea ca pentru o conferință 
internaţională să prezentăm fiecare program de acţiune propus 
și să îl expunem delegaților în aceeași zi. 

McCaine clătină doar din cap suflând din greu. 

— Uitaţi asta! 

— Am putea ca prin publicarea... 

— Nimic nu va fi publicat. 

— Dumneavoastră sunteţi șeful. Silueta slabă a lui Collins 
păru că se prăbușește în sine. Dar, dacă nu se petrec rapid și 
decisiv lucruri extrem de grave, nu vă pot oferi nimic altceva 
decât foamete și molime care întrec orice închipuire, iar în final 
un Pământ pustiu, împuţit, stors, pe care nu mai merită să 
trăieşti. 

e 

Așteptau în faţa casei în care părinţii Ursulei ocupau micul lor 
apartament cu trei camere și balcon. Ca din pământ răsări în 
fața lor Marco, care spuse străduindu-se ca vorbele lui să nu 
sune ca un reproș: 

— Bună ziua, mister Fontanelli! 

Dar nu reuși pe de-a întregul. Ceilalţi bărbaţi, care coborâră 
dintr-o mașină parcată, priveau întunecați și nu spuneau nimic. 

Familia Valen locuia la etajul al patrulea, dar casa nu avea lift. 
Bătrânii așteptau răbdători în ușă, în timp ce Ursula și John 
urcau gâfâind scara întunecoasă, două fiinţe cu aspect modest 
și de treabă, ale căror feţe păreau că se luminau la vederea 
fiicei lor. Bătrânii îi întâmpinară. Mama Ursulei spuse: 

— Welcome, dar se grăbi să adauge: / don’t speak English. 

Dar ea trebui să repete de mai multe ori până când John să 
înțeleagă ce spunea. 

Tatăl fetei vorbea ceva engleză, firma de computere care mai 
demult fusese clienta lui și astăzi îi era patron era filiala 
germană a unui concern american, așa că el trebuise să înveţe 
puţină engleză. Acesta povesti că în școală învățase doar rusa, 


VP - 512 


dar acum nu mai știa nimic din ce învățase. În timp ce vorbea, 
râdea mult și îl întâmpină pe John de parcă se cunoșteau de-o 
veșnicie. În timpul mesei, lăsa mereu tacâmurile jos, pentru a-și 
masa încheieturile mâinii, și John avea să afle mai târziu de la 
Ursula că făcea asta din cauza reumatismului. 

Ursula semăna foarte mult cu mama ei, care ar fi putut trece 
drept sora ei mai mare dacă nu luai în seamă rochia ei de 
bunicuţă și șorţul cenușiu purtat deasupra. Ursula trebuia să își 
asume rolul de interpretă, pentru că mama ei voia să știe multe 
despre John, despre părinţii lui, despre fraţi, dacă își dorea copii 
și câţi anume. Când John răspunse „zece”, ea nu mai traduse. 
Dar tatăl ei înțelesese și îi destăinui soţiei ce răspunsese John, 
declanșând hohote de râs și făcând-o pe Ursula să roșească. 

— Aici am crescut, spuse Ursula în timp ce priveau de pe 
balcon locul de joacă pentru copii din fața casei. Uite și vechiul 
leagăn, ce l-am mai iubit... lar acolo, în spate, lângă 
tomberoanele pentru gunoi a vrut un băiat să mă sărute când 
aveam unsprezece ani. 

— Nepotrivit loc. 

— Așa ziceam și eu. 

Locuinţa era mică și, în plus, supraaglomerată cu mobilă și tot 
felul de lucruri vechi. Fosta cameră a Ursulei era ocupată de o 
cale ferată în miniatură realizată cu mult sârg, pe care tatăl ei 
le-o prezentă entuziasmat, în timp ce mama ei făcea ultimele 
pregătiri pentru cină. Înainte de masă au băut șampanie a cărei 
denumire provenea de la un personaj de basm - John nu prea a 
înţeles ce legătură o fi avut acesta cu șampania, dar băutura a 
fost bună iar după desert au fost scoase albumele cu fotografii, 
ocazie cu care John a putut să o vadă pe Ursula goală ca 
bebeluș, la grădiniţă, la școală și adolescentă în vacanţă în 
Ungaria. Au trebuit să mai vizioneze diapozitive făcute în timpul 
călătoriei familiei în Gran Canaria, la sărbătorirea a treizeci de 
ani de la căsătorie și când, în cele din urmă, s-au despărțit era 
aproape de miezul nopţii, iar tatăl Ursulei nu mai era tocmai 
treaz. 

Ploua ușor. Bodyguarzii, neobișnuit de tăcuţi i-au condus la 
locuința Ursulei din celălalt capăt al orașului și doar au rânjit 
când John i-a asigurat că nu va avea nevoie de ei în această 
noapte. 


VP - 513 


Când McCaine părăsea institutul seara târziu, cădeau primii 
stropi și, până a parcat în faţa hanului din Hartford unde făcuse 
rezervare, se dezlănţuise potopul. În această noapte era unicul 
oaspete, și camera pe care a primit-o părea prea mare pentru o 
singură persoană. Aruncă geanta de voiaj și pardesiul ud pe 
patul dublu și, fără să mai aprindă lumina, ieși pe ușa dinspre 
terasă. 

Nici nu se putea gândi să doarmă. Ploaia răpăia de parcă 
undeva o arcă aștepta din nou marele potop, fulgerele cădeau 
unul după altul, și tunetele bubuiau ca și cum cerul era pe 
punctul de a se face bucăţi. 


VP - 514 


38. 


Cum era posibil? Că doar făcuse tot ce se putea face, 
sacrificase nopţi, prieteni, legături, făcuse foamea pentru a 
putea să studieze, nu se menajase în niciun fel, nu, nu o făcuse 
- Și totuși... 

Cum era posibil? Totul decursese atât de bine! Soarta îl 
predestinase acestei sarcini, fusese totdeauna sigur de asta. 
Viziunea îi călăuzise pașii, îl pusese în locul în care trebuia să se 
afle la momentul potrivit... Își sacrificase o viaţă spre a-și urma 
soarta, asta putea să o spună pe drept cuvânt. Și totul să fi fost 
în zadar? 

Inimaginabil. Imposibil. 

Insuportabil. 

McCaine privea prin geam la furia elementelor naturii, cu 
mâna presată pe sticla rece, simțind propriul puls zvăcnind în 
vârful degetelor. Ploaia biciuia cu furie ferestrele, se transforma 
în șiroaie pline de bășici, se umilea în faţa forței furtunii. Drumul 
nici nu se mai vedea, nici măcar când un fulger izbucni, orbitor, 
alb-albăstrui, de o violență uriașă, lăsând în urmă frânturi de 
umbre în spatele voalurilor înceţoșate de pe retina ochilor ce 
priveau fix. Undeva se desprinse și începu să bată un oblon de 
la o fereastră, un câine urla jalnic, de parcă ar fi fost jupuit de 
viu, dar oricum ambele erau numai zgomote de fundal slabe, 
lipsite de viaţă, care abia răzbeau prin harmălaia dezlănţuită de 
furtună. 

Și tunetele, explozii ale forței sfârșitului lumii, care despicau 
teste și transformau sângele în praf. El doar stătea, martor la tot 
ce se petrecea, înfiorat de ecoul violențelor în desfășurare, la 
orice ar fi putut să anuleze măcar o parte din îndoiala pârjolind 
în el ca o vâlvătaie care îl devora. 

Prea târziu. Prea încet. Rezultatele obținute de profesor îi 
confirmaseră bănuielile. Începuse prea târziu cu ceea ce trebuia 
făcut. Așteptase prea mult. Se petrecuse exact de ce se temuse 
când familia Vacchi îl alungase. 

Eșuase... Nu. Așa ceva nu se putea întâmpla, nu se putea. El 
făcuse tot, dăduse tot, el își îndeplinise partea lui de misiune! 


VP - 515 


Din nou un fulger și un tunet, de data aceasta împreună, 
coborând spre el ca pedeapsa lui Dumnezeu. Se retrase de la 
geam orbit, asurzit, crezându-se o clipă sfârtecat, și ar fi jubilat 
de ar fi fost așa. Cravata îl sugruma, o smulse de la gât, smulse 
haina de pe el, le aruncă în întunericul din spate fără să se uite. 
Nu îi ieșea din minte chestiunea asta - aceste mijloace imense, 
fără asemănare de care dispusese, această forță ce nu mai 
existase până acum, această bogăţie ce depășea orice 
imaginaţie, toate astea nu însemnau nimic, nu ajungeau pentru 
a devia cursul lumii de la pieire, curs care ducea către un viitor 
care nu-și merita acest nume? Să fie adevărat că niciun plan nu 
putea să realizeze asta? El fusese mereu atât de sigur... O 
încredere fierbinte nutrită în nopţile în care nu avusese cu ce să- 
și încălzească încăperea, stând la masă înfofolit în pulovere și 
pardesiuri, cu pixul ţinut în mâna înmănușată, scriind, citind, 
învățând. O încredere atât de sigură pe cât de sigur era că 
soarele răsare în fiecare dimineaţă, care îl făcuse să reziste 
momentelor de disperare când în primele zile ale existenței lui 
independente acţiunile în care investise se prăbușiseră când 
investitorii își cereau banii înapoi... Fusese totdeauna sigur, nu, 
el știuse că totul va merge bine. Pentru că providenţa îi 
destinase acest drum, îl alesese dintre toţi oamenii pentru a 
îndeplini o sarcină cu totul deosebită. 

Nu era așa? În final nu era așa? 

Dar aceste coincidențe fericite! Atât de multe întâmplări care 
îi neteziseră calea, evenimente care îl ajutaseră să ajungă aici... 
Toate acestea au fost...? Nu, nu putea fi o autoamăgire. Toate 
statisticile, toate probabilitățile indicau contrariul. Era imposibil. 
El fusese condus tot timpul, în toţi acești ani, în toată viaţa lui. 

„Nu ajunge pentru toate”, spusese în încheiere profesorul 
Collins. Ochii îi arseseră, îi arsese limba, inima. Nu exista nicio 
greșeală în strategie, nicio greșeală în modelul însuși, nimic care 
să îi dea o speranţă. Nu ajunge pentru toate. Pământul nu era 
destul de mare pentru a putea oferi tuturor oamenilor un viitor, 
o viață care să merite a fi trăită în demnitate, siguranță și 
sănătate. Nimic nu ajunge. Cifrele au dovedit asta. Diagramele 
au fost limpezi. Evaluările nemiloase, seci nu lăsau urmă de 
îndoială. 


VP - 516 


Este posibil ca Dumnezeu să fi vrut așa? Se răzgândise El în 
zilele ce au urmat profeţiei? Decisese El să șteargă omenirea de 
pe fața Pământului? 

McCaine își descheie cămașa, o scoase din pantaloni, o 
smulse de pe el și o aruncă. Privirea îi căzu pe noptiera de lângă 
pat. Aceasta avea un sertar. Se năpusti la el și îl trase. Înăuntru 
era o carte, Biblia. Noe, cum se întâmplase cu Noe? Răsfoi 
cartea, dar era numai Biblia lui Ghedeon, Noul Testament în trei 
limbi - el avea însă nevoie de Vechiul Testament. Noe. 
„Dumnezeu a vorbit: Vreau să stârpesc oamenii de pe suprafaţa 
Pământului, de la oameni până la dobitoace și viermi, până la 
păsările din cer, deoarece regret că i-am făcut.” A trecut ceva 
vreme de când a învăţat asta la școală. Își mai amintea doar 
vag. 

— Să fiu eu al doilea Noe? se întrebă el în întuneric și ascultă 
sunetul produs de propria voce. 

Așteptă un semn, dar nu se petrecu nimic. 

Rămase stând pe pat, privind șiroaiele de apă biciuind 
ferestrele și felinarele de pe drum care abia se deslușeau 
clătinate de furtună. Noe construise arca, un vas solid în care 
încărcase o pereche din fiecare animal și din fiecare plantă. Era, 
desigur, o legendă, dar astăzi era ceva realizabil. Un buncăr într- 
o regiune izolată, ascuns și sigur, unde să fie asigurată știința 
lumii în bănci de date, pe CD-ROM-uri ori microfilme, cu probe 
genetice ale tuturor speciilor cunoscute... Scump, dar realizabil. 
Fără îndoială că mijloacele de care dispunea Fontanelli 
Enterprises erau suficiente pentru un astfel de proiect. 

Simţi cum răceala îi cuprinde trupul, dar rămase nemișcat, 
doar respirând, în timp ce inima îi îngheţa. Să fi fost asta sarcina 
pentru a cărei realizare era el predestinat? Să se îngrijească 
pentru supraviețuirea științei omenirii peste ani ori secole, în 
așa fel încât într-o zi să fie posibil un nou început? | se părea 
jalnic. Laș. Să stea să aștepte prăbușirea. 

Computerele profesorului îl vor avertiza la timp. Era o 
chestiune de ani, poate de decenii. Se putea gândi cine trebuia 
salvat, se puteau lua măsuri destinate supraviețuirii în buncăr? 
Și apoi? Mai târziu? Unde se vor întoarce ultimii oameni? Într-o 
lume infectată, stearpă? Într-un pustiu radioactiv? În ruine? 


VP - 517 


Nu. Era deplorabil. Asta nu avea nimic din acea măreție pe 
care el o simţise totdeauna în ce intenţiona providenţa să facă 
prin și pentru el. Nu putea fi asta. 

Nu ajunge pentru toate. Cuvintele îi răsunau în cap ca o 
înfiorătoare mantra, ca un verdict, ca un verdict privitor la 
întreaga omenire ce apăsa pe umerii lui. Se ridică, își descheie 
pantalonii clătinându-se, îi lăsă să cadă, se descălță și apoi își 
scoase și pantalonii. 

În această clipă simţi în străfundurile fiinţei lui un gând atât 
de măreț, puternic și teribil, încât el însuși nu s-ar fi crezut 
capabil de așa ceva, o trăire atât de fundamentală și de logică 
încât ţi se putea opri inima dacă i te expuneai prea nechibzuit. 
Nu știa ce să facă. Gândul prindea tot mai mult contur, un 
aisberg pe cursul de coliziune, o cometă ce se prăvălea, un gând 
ce trebuie să fi aparținut unui titan, nu unui om muritor. 

Prăbușirea... 

Intr-o zi se va ajunge aici, la ceva astăzi inimaginabil, dar 
atâtea lucruri au fost cândva inimaginabile și apoi s-au realizat 
totuși, atâtea lucruri au fost prorocite, s-a râs de ele, și totuși 
mai târziu s-au realizat. Tot așa într-o zi va avea loc sfârșitul 
civilizaţiei. Sfârșitul lumii cunoscute. 

Hainele rămase pe el îi ardeau brusc pielea. Scoase șosetele, 
scoase totul de pe el, rămase gol în noapte, așteptând lovitura. 

Prăbușirea... 

Poate că era o molimă care nu avea antidot. Un virus mortal 
ca SIDA și molipsitor ca gripa. Ori o catastrofă locală, o centrală 
nucleară din Europa, urmată de migrații în masă, abuzuri, 
războaie. Dezechilibre, încetarea aprovizionării cu alimente, 
încetarea furnizării de energie... 

Atunci a simţit prima lovitură a acestui gând strivitor, 
devastator, l-a pătruns cu o claritate strălucitoare, superb în 
oroarea lui, în inexorabilitatea lui asemănătoare dumnezeirii. 

Cu cât prăbușirea va avea loc mai târziu, înţelese McCaine în 
acea clipă fecundă în care s-a ridicat în faţa lui cortina ce 
acoperea adevărul divin, cu atât va fi mai rău. 

Se prăbuși în genunchi, trebui să se aplece în faţă și să își 
ascundă capul în spatele braţelor. Tremura din cauza a ceea cei 
se întâmpla. Parcă fusese străpuns de un fulger, de un foc 
devorator și, cu toate că acum era din nou întuneric și liniște, 
această trăire rămăsese în el și nimic nu o putea clinti. Cu cât 


VP - 518 


prăbușirea va avea loc mai târziu, cu atât va fi mai rău. Cu atât 
vor fi mai mari distrugerile pe care el le cauza planetei. Cu atât 
vor fi mai multe materiile prime consumate. Cu atât va fi mai 
multă otravă, vor fi mai multe reziduuri radioactive și mai mult 
teren agricol transformat în pustiu. 

Cu atât mai mulţi morţi de care să te debarasezi. 

Inchise ochii și își dori să nu mai gândească. Din această 
trăire era ceva de dedus, ceva ce el bănuia, ceva ce știa, dar la 
care nu voia să se gândească, voia să amâne cât se putea mai 
mult. 

Se putea ca...? 

Nu. Nu se va gândi mai departe. Nu se va gândi la asta. 

Se putea să...? 

Asta nu i se ceruse nici măcar lui Noe. Nici lui Pilat din Pont. 
McCaine sări în picioare, se uită agitat în jur - în această cameră 
nu exista un bar, puţin alcool cu care să pună capăt gândirii? 

Se putea ca în realitate sarcina lui să fie...? 

Gemu. Inima i-o luă la sănătoasa. Brusc fu convins că gândul 
dus până la capăt îl va ucide, acest gând destinat unui titan, 
care lui îi va străpunge sufletul. Și asta era mântuirea, da. 

Se putea ca în realitate sarcina lui să fie de a accelera 
prăbușirea? Şi să aibă grijă ca să supravieţuiască nu oricine, ci 
doar cei care trebuiau să trăiască - pentru ca ulterior să ia 
naștere o lume în care să poată fi clădit viitorul? 

Inchise ochii. Timpul trecea. Nu ar fi putut să spună cât timp 
rămăsese așa, dar furtuna se mai potolise când îndrăzni să 
miște și își dădu seama că mai era în viaţă. Îi era frig. Inima îi 
bătea cu greu, de parcă sângele i se transformase în sirop, avea 
nasul înfundat. 

Deci, totul depindea de el. Se chinui să se ridice tremurând, 
simțea că în orice moment se putea sparge. Dar vedea clar. 
Vedea calea de urmat, vedea și calea străbătută deja, înţelegea 
de ce trebuise ca totul să se întâmple astfel. 

Desigur că aceste conexiuni nu îi fuseseră până acum 
disponibile. In tinereţe fusese prea idealist pentru a prelua 
această responsabilitate. Cunoașterea adevăratelor conexiuni ar 
fi fost o povară care l-ar fi copleșit, în loc să-i dea aripi. 
Providența milostivă îi lăsase iluzia că el va putea deschide ușa 
către viitor tuturor oamenilor. Chiar se întrebase mereu cum se 
va putea face asta, dar avusese încredere. Îi stătuse în putere. 


VP - 519 


Avusese nevoie de certitudinea acestui calcul al 
probabilităților extrem de detaliat, pentru a i se deschide ochii 
asupra adevăratei dimensiuni a crizei. Fusese necesară 
prăbușirea în hăul celei mai intense disperări, pentru a ajunge 
să vadă necesitatea a ceea ce trebuia să facă. Se cutremură în 
fața maiestuoasei cruzimi a naturii. Ea nu aducea doar viața, ea 
aducea și moartea. Amândouă reprezentau o unitate, nu era 
posibilă una fără cealaltă. Toată viaţa era o încercare și o 
greșeală, era opulenţa și suprimarea incapacității. 

In faţa acestei dimensiuni a divinului avusese mereu ochii 
închiși, prea preocupat de gândirea timpului său. Dar cum trăiai, 
așa trebuia să și mori. Fără acest echilibru nu exista viitor, nu 
era posibilă durabilitatea. El căutase totdeauna acest echilibru 
în planurile lui, în evaluările lui, dar nu îl putuse găsi, pentru că 
nu fusese pregătit să plătească prețul cu care se putea obţine 
acest echilibru. 

Se târî de-a bușilea pe mocheta de pe podea până la pat, 
aruncă geanta de voiaj și pardesiul și se ghemui sub pătură. Cât 
timp rămăsese astfel, gol, în frig? Intoarse cu greu capul. Cifrele 
de pe ceasul digital clipeau fără niciun sens, trebuie să fi avut 
loc o întrerupere a curentului electric. Își frecă braţele și umerii, 
dar nu se încălzi deloc. Avea nevoie de un duș fierbinte, 
indiferent cât era de târziu. 

În timp ce picăturile de apă parcă îl înţepau ca niște ace, 
provocându-i furnicături peste tot, se gândi din nou la 
umanoidul blond din mașina care i-o luase înainte într-un triumf 
primitiv, la acel homo erectus cu umeri laţi, care probabil că în 
cap avea numai sex și mașini. Intrebarea trebuia acceptată fără 
nicio prejudecată - ce drept la existenţă exista pentru o ființă 
atât de primitivă? Oameni - oameni pe naiba! -, ființe ca astea 
profitau doar de munca altora, oameni productivi, ca el însuși 
sau ca oamenii care lucrau pentru el. Oameni valoroși, utili. 
Oameni cu rațiune și cu gust, care se străduiau să facă lucrurile 
bine, care urmăreau țeluri în viaţă, care încercau să le fie utili 
celorlalţi. Dar nu existau doar oameni ca ăștia. Mai existau și 
acei paraziți, și încă în număr mare. Era absolut inutil ca 
asemenea semioameni să fie menţinuţi în viață când oricum era 
greu de trăit. 

Deoarece nu va ajunge pentru toți, va trebui avut grijă să 
ajungă pentru cei care merită. 


VP - 520 


Malcolm McCaine lăsă jetul de apă fierbinte să îi curgă pe faţă 
și se gândi un moment că va fi greu să îl convingă pe John 
Fontanelli de această opinie. 

e 

După ce se trezi, John avu nevoie de câteva momente pentru 
a-și da seama unde se află. Un soare blând se zărea prin 
fereastra din tavan și razele lui îi gâdilau nasul, ceea ce-l și trezi. 
Locuința Ursulei era mică și, în funcție de proeminentțele 
zidurilor și de elementele de separare a spațiului, se compunea 
din una ori două încăperi și o baie, toate complex și interesant 
structurate de complicatul acoperiș. Și, cu toate că după cele 
mai multe piese de mobilier era clar că acesta nu costase mult, 
din toate răzbătea un farmec care te făcea să te simţi bine de 
cum intrai. 

Alături de el era întinsă Ursula, pe jumătate adormită, care, ca 
și cum ar fi simţit că este privită, se trezi de-a binelea, clipi 
somnoroasă și îi zâmbi. 

— Se pare că-ţi plac, murmură ea aproape imperceptibil. 

— Așa se pare, răspunse John zâmbind. 

Ea se rostogoli, ceea ce era iarăşi o priveliște atractivă, și 
întinse mâna după ceasul deșteptător. 

— Oh, astăzi este duminică, nu? 

— Dacă ăștia nu au schimbat calendarul. 

— Nu glumi. Astăzi frumoasa noastră romanţă ar putea avea 
un sfârșit brusc. 

— Lasa-mă să ghicesc: vrei să mi-l prezinţi pe soţul tău, care 
este boxer. 

— Mult mai rău. Vreau să te prezint bunicului meu, și el este 
un vechi nazist. 

e 

John considera ciudată nervozitatea Ursulei. În definitiv, el nu 
voia să se însoare cu bunicul ei, nu? Dar la această remarcă ea 
reacţionă tensionată: 

— Răbdare! 

Părea că era cu adevărat îngrijorată că el s-ar putea să o 
părăsească fără a mai scoate o vorbă și să o întindă. Acest bunic 
trebuia să fie chiar o brută. Și treptat în el se trezi curiozitatea 
de a-l cunoaște. 

Pe drum către căminul de bătrâni, Ursula a fost suspect de 
binedispusă, a vorbit încontinuu cu bodyguarzii, de la care a 


VP - 521 


vrut să afle cum fac pentru a supraveghea o noapte întreagă o 
casă, și totuși dimineaţa să pară odihniţi și scoși ca din cutie. 
Marco îi explică amabil întreaga schemă, cine putea și când 
putea să doarmă și să facă un duș în camera de hotel din 
apropiere, cum procedau cu mașina și cum se putea lua micul 
dejun în mașină fără a face murdărie. 

— Mai există o speranţă, susţinu ea când intrară în cămin. Mi- 
am amintit că bunicul nu știe o boabă englezește. 

John zâmbi. 

— Asta ar deveni evident plictisitor când va povesti 
întâmplările lui din timpul războiului. 

Doi bodyguarzi intrară după ei. Ursula a avut dreptate: pentru 
prima dată după zile întregi i-a văzut în spate. 

— El nu povestește întâmplări din război, zise întunecată 
Ursula. El era instructor în Divizia SS - „Totenkopf”. Este un 
nazist veritabil, știe pe dinafară Mein Kampf al lui Hitler. 

O strânse mai tare de mână, cu speranţa că o va mai linişti: 

— El nu vorbește engleza, eu nu vorbesc germana. Tu îmi poţi 
povesti totul și eu va trebui să cred. 

Josef Valen într-adevăr nu vorbea limba engleză. 

Dar vorbea italiana, și încă mai bine decât John. 

— Trei ani am fost dislocat în Italia, la ordinul personal al 
Reichsfiuhrer-ului SS Himmler, începu el în stil milităresc. Ofiţer 
de legătură cu camarazii italieni. Studiul aprofundat al limbii 
italiene era obligatoriu, eu trebuia să fiu utilizabil în probleme 
ale serviciului secret. Asta s-a modificat ulterior, dar am rămas 
cu cunoștințele de limbă. 

Ursula fusese nevoită să ia loc consternată. John era mai mult 
decât uluit. Bunicul Ursulei era foarte bătrân, era imobilizat într- 
un scaun cu rotile, dar John cunoscuse rareori pe cineva atât de 
lucid și de fercheș ca Josef Valen. 

Și acum înțelese de ce îi era frică Ursulei. Bătrânul emana 
ceva rău, un fluid de neîndurare și duritate care te făcea să te 
cutremuri. Puţinul păr îi era tuns scurt, cu o cărare ireproşabilă, 
iar ochii lui cenușii și clari îl măsurau pe John cu privirea unui lup 
care își examinează prada. Îţi puteai, fără niciun efort, imagina 
că acest bărbat împușcase femei și copii. Și îţi era frică să îl 
întrebi asta, pentru că nu voiai să îi afli răspunsul. 

— Așadar, dumneavoastră sunteți acel celebru John Salvatore 
Fontanelli, zise Josef Valen. Arătă un scaun aflat lângă perete și 


VP - 522 


adăuga: Luaţi loc. Fiul meu m-a anunţat; este o onoare pentru 
mine. 

— Grazie, mormăi John și se așeză. 

Ursula dusese o mână la gură și privirea ei exprima panica. 

Valen își potrivi puţin poziţia scaunului și continuă: 

— Am citit multe despre dumneavoastră, signor Fontanelli. 
Desigur că nu mi-am putut imagina că într-o zi voi face 
cunoștință cu dumneavoastră. Ceea ce m-a fascinat pe mine a 
fost să aflu despre acea profeție. 

— Da, spuse John cu o senzaţie de neplăcere. Și pe mine. 

— A restitui omenirii viitorul pierdut... Bătrânul își aţinti 
cercetător privirea rece a ochilor lui cenușii asupra lui John. 
Totdeauna m-am întrebat dacă vă este clar când și-a pierdut 
omenirea, de fapt, viitorul. 

John se lăsă pe spate până simţi peretele înapoia lui. Se 
făcuse oare frig în încăpere ori i se părea lui? 

— Ca să fiu cinstit, nu. 

— In 1945, spuse Valen. Când conjuraţia mondială evreiască 
ne-a îngenuncheat patria. Când s-a demonstrat cât de bine ţin în 
frâu capitaliștii evrei America. 

John se gândi că oarecum trebuise să îi fie clar că va auzi așa 
ceva. 

— Ah, da, răspunse el convins că o să treacă și de asta. 
Înţeleg. 

— Nu spuneţi: „Da, înţeleg!” Nu înțelegeți, văd asta pe chipul 
dumneavoastră. Adolf Hitler a fost predestinat de providenţă să 
cunoască modalitatea de a se elibera din orbirea indusă de o 
doctrină falsă, care de sute de ani îi otrăvea pe oameni, și să 
acţioneze în consecință. Și el a acționat. Valen se aplecă în faţă 
și îndreptă spre John un deget aproape descărnat. Sunteţi 
conștient că Hitler a vrut același lucru ca dumneavoastră? 

John inspiră cu greutate. 

— Ca mine? 

— Să păstreze viitorul omenirii, normal! Asta a urmărit el. Lui 
îi era clar că lumea este limitată, că nu ajunge pentru toţi. Că 
trebuie luptat pentru pământ și pentru bogăţiile pământului. El a 
înțeles că lupta asta este de la natură, că rasele trebuie să 
confirme că doar lupta este aceea care le menţine tari. 

— Nu ar fi fost prevenirea generală a sarcinii cea mai originală 
idee de a rezolva această problemă? întrebă sarcastic John. 


VP - 523 


— Nu înţelegeţi, signor Fontanelli. Natura aruncă în lume 
vietăţile, și acolo ele trebuie să confirme. Cel slab moare, cel 
tare trăiește - asta este legea naturii, însuși principiul 
aristocratic al vieţii. Natura nu cunoaște prevenirea sarcinii, ea 
cunoaște doar prisosinţa și suprimarea a ceea ce nu este apt 
pentru viață. Să rămână numai cel mai capabil de a înfrunta 
viața - asta vrea natura. Pe când astăzi? Priviţi în jur: oamenii se 
împerechează fără a avea conștiința rasei, orice bolnav ereditar 
și debil este menţinut în viață prin orice mijloace, și se poate 
reproduce, și care este rezultatul? Ereditatea se diluează și se 
alterează. Rasele albe, adevăratele purtătoare ale culturii 
umane, sunt bolnave până în măduva oaselor. Degenerare, 
înțelegeţi? Lumea în care trăim este o lume a degeneraților și a 
celor incompatibili cu viaţa, de aceea ea este sortită pieririi. 

John voia să spună ceva pentru a pune capăt acestui potop de 
cuvinte neîndurătoare, dar nu știa cum. 

— Omenirea trebuie să se supună din nou înțelepciunii naturii, 
altfel suntem pierduţi. Asta este singura cale, signor Fontanelli, 
continuă Josef Valen. Dar înţelepciunea naturii este cruntă. Ea 
nu lasă loc de pacifism și religii compătimitoare, ea cunoaște 
doar legea celor mai puternici. Cel puternic îi supune pe cei slabi 
și prin această victorie își dovedește dreptul la viaţă. În cel de-al 
treilea Reich nu a fost vorba doar despre a cuceri - s-a pus 
problema de a ameliora oamenii înșiși, de a asigura 
continuitatea speciei. Inţelegeţi? Continuitatea speciei, acesta a 
fost țelul. Același ţel pe care îl urmăriţi dumneavoastră... 

— O întrebare, signor Valen, îl  întrerupse John. 
Dumneavoastră nu mai arătaţi chiar ca o chintesenţă a sănătății 
și a formei fizice, dar vi se permite să trăiţi aici, și sunteți îngrijit 
- aveţi ceva împotriva acestui lucru? 

Josef Valen aduse scaunul cu rotile atât de aproape de John, 
încât acestuia mai că i se făcu rău din cauza mirosului gurii 
bătrânului, care șuieră: 

— li dispreţuiesc pe toţi aceștia și acești lași suportă asta. 
Scuip pe mila lor deplorabilă, dar ei suportă asta. Așadar, o 
merită! Toţi au atitudine de slugă! 

— Este bine de știut. Dar eu nu mai suport. John se ridică și 
făcu un pas îndărăt. Nu mi-a făcut plăcere să vă cunosc, signor 
Valen și sper că nu ne vom mai revedea. Să muriţi cu bine! 


VP - 524 


După aceste cuvinte plecă și mai târziu avea să recunoască 
faptul că atunci puţin îi păsa dacă Ursula îl urma ori nu îl urma. 

Însă ea l-a urmat, el a luat-o de după mijloc și a simţit cum 
tremura. L-au auzit pe bătrân râzând și strigând după John: 

— Îmi plăceţi, Fontanelli! Aveţi răbdare, într-o zi veţi face 
totuși ceea ce trebuie...! 

După care cotiră pe coridor, iar șuieratul roţilor scaunului pus 
în mișcare acoperi restul frazei. 

— Urăsc asta, murmură John mai mult pentru sine decât 
pentru cineva anume. Dacă îmi mai prezice cineva că voi face 
ceea ce trebuie, am să încep să urlu... 

a 

— A fost condamnat după război la douăzeci și cinci de ani de 
închisoare, povesti Ursula pe drumul către aeroport. A fost 
probabil un noroc pentru tata, în acest fel a crescut fără a fi 
influențat. El era cel mai mic, avea doi frați mai mari care 
muriseră în ultimele zile ale războiului, ca membri ai 
Volkssturm*. 

— Eu nu înțeleg de ce vă mai ocupați de el. 

— Nici eu. Cumva parcă tata nu mai poate scăpa de el. Uneori 
cred că vrea să îi dovedească ceva. Că dragostea învinge ura ori 
cam așa ceva, nu știu bine. Am considerat întotdeauna josnic că 
trebuia să îl vizităm prin pușcării și spitale, în timp ce el ne pisa 
cu verdictele lui. 

John privi pe geamul mașinii. Un angajat al aeroportului dădu 
deoparte grilajul și amabil le permise să treacă pe pistă, unde 
avionul era pregătit pentru a-i duce la Londra. 

— În ce mă privește, poţi să nu îl mai vizitezi niciodată, spuse 
el. 

e 

McCaine ceruse ca timp de două ore să nu mai fie deranjat de 
telefoane. Rezemat de speteaza fotoliului stătea în fața 
panoramei centrului Londrei, proaspăt spălat sub soarele de 
octombrie, în poală cu o mapă cu documente ce conţineau cifre 
explozive, cu privirea aţintită în gol, gândindu-se cum vor muri 
oamenii. Ori cel puţin o parte nefolositoare dintre ei. 

Bineînţeles că foametea era o variantă. Moartea prin 
înfometare era una tăcută, discretă. In fiecare an mureau de 


4 Volkssturm = organizaţie creată în Germania, în perioada de sfârșit a celui de-al 
Doilea Război Mondial, în scopul sprijinirii armatei la apărarea patriei. (n.tr.). 


VP - 525 


foame milioane de oameni, asta se întâmpla de decenii, fără ca 
opinia publică să reacționeze evident. Oamenii flămânzi erau și 
prea slabi pentru a putea pune la cale războaie; iată un 
argument care vorbea în favoarea foametei ca armă. 

Un aspect negativ era că foametea, după cum arătau cifrele, 
nu era cauzată de lipsa alimentelor, ci de modul de repartizare a 
lor. Oamenii nu flămânzeau pentru că nu exista mâncare, ci 
pentru că nu aveau bani suficienţi pentru a o cumpăra. Va fi 
necesară o atenţie deosebită pentru a destructura logistica 
internaţională și pentru a modifica legăturile comerciale 
mondiale, fără ca prin asta să se schimbe ceva. Și va fi de două 
ori mai greu să faci toate astea fără a trezi suspiciuni. 

Un punct negativ major. Ba chiar un criteriu de excludere. 

McCaine examină diagrama cu evoluţia populaţiei în ultimii 
două mii de ani. În această curbă permanent urcătoare, singura 
coborâre era cea produsă de o molimă, epidemia de ciumă de la 
mijlocul secolului al XIV-lea, care secerase o treime din 
populaţia Europei. Nimic altceva nu lăsase urme, nici măcar cel 
de-al Doilea Război Mondial. 

Molime. Ciuma bineînţeles că nu mai intra în discuţie, ea 
devenise vindecabilă. Dar SIDA arăta bine, nu? SIDA era 
provocată de un virus, nu de către o bacterie, și împotriva 
virușilor arsenalul medicinei este încă destul de ineficient. SIDA 
ducea opera la bun sfârșit, nefiind molipsitoare, și totuși 
răspândindu-se necontenit din pricina modului de transmitere 
prin contact sexual. lar de la infectare și până la izbucnirea bolii 
trecea timp destul pentru a putea fi și alţii infectați. 

Răsfoia studiul de epidemiologie realizat pe câteva pagini de 
un cunoscut institut suedez. Citi pentru sine ce era scris acolo: 
SIDA apare în principal la cei insuficient de inteligenţi pentru a 
se proteja eficient ori prea nestăpâniţi pentru a o face. Cu alte 
cuvinte SIDA ar fi o alegere pozitivă, nu? Gândul ăsta îl fascina. 
Însoțea totul de acel gust amar al sorții dominante, al voinţei 
divine de care îi plăcea să fie condus. 

SIDA arăta cu adevărat interesant. Era o molimă atât de bună 
cum nici n-ar fi găsit alta. Unica întrebare era: va acţiona destul 
de rapid? 

In privința asta statisticile erau descurajatoare. Rata de 
infectare era mică în comparaţie cu rata nașterilor, și în multe 
locuri chiar mai mică. Desigur că se aflau abia la începutul 


VP - 526 


cercetărilor, dar erau departe de o modificare importantă a 
curbei populaţiei. 

Poate că aici se afla punctul în care trebuia intervenit. Firmele 
farmaceutice implicate puteau fi luate sub control, 
medicamentele puteau deveni inaccesibil de scumpe, iar 
cercetările privind vaccinul puteau fi reduse la zero. Motive 
raționale se puteau găsi oricând: la nevoie se va argumenta cu 
shareholder value, care în momentul de față devenea tot mai 
acceptată în înalta societate și promitea să devină motivaţie 
sacrosanctă pentru orice decizie întreprinzătoare. 

Sună telefonul în ciuda ordinului dat. Ridică receptorul. 

— Da?... Da, înţeleg. Cu prietena lui? Ei, ca să vezi!... Bine, 
multumesc că m-ați înștiințat. 

Chris O'Hanlon era cel mai de încredere informator dintre cei 
din garda de corp, asta trebuia să i-o recunoască. 

McCaine închise mapa cu documente și o puse la locul ei în 
dulap. La vremea potrivită se va gândi la un control mai bun 
asupra alimentelor, seminţelor și vaccinurilor, dar nu astăzi. Va 
fi nevoie de arme pentru a putea apăra ultimele bastioane ale 
civilizaţiei contra barbarilor  năvălitori. Asta necesita 
restructurarea considerabilă a portofoliilor lui, și încă nu avea 
cea mai mică idee cum să îl convingă pe John Fontanelli. 


VP - 527 


39. 


El poseda cu adevărat un castel. Ei nu îi venea să creadă nici 
când așteptau în faţa unei porți din fier forjat precum cele două 
aripi ale porţii ornate cu ful roșu-închis al lui Fontanelli să le dea 
cale liberă. Nu fusese destul că zburase cu un mic avion cu 
reacţie ce le aparținuse doar lor și că fuseseră preluaţi de una 
dintre acele limuzine lungi, negre, ca din filme, dar exista și 
acest castel despre care John îi vorbise mereu. Ea luase tot 
timpul chestiunea asta drept o glumă. 

Cenușiu, semeț, imens, se profila dincolo de colină, o 
proprietate incredibilă, apărând necuviincioasă cuiva care nu 
avea decât bani, și nici vorbă de o familie cu generaţii de 
stăpâni. Și servitorii înșiraţi de o parte și de alta, sute, bărbați și 
femei în tradiţionalele uniforme ale meseriei lor - bucătari, 
cameriste, chelneri, grădinari, meseriași, grăjdari și așa mai 
departe - și un majordom veritabil în frac, ţeapăn, care ieși în 
faţă imediat ce șoferul deschise portiera și le ură bun venit în 
cea mai pretențioasă British English rostită din vârful buzelor. 

Când cobori, sute de priviri se îndreptară spre ea. Numai să 
nu se împiedice acum, să nu facă vreo mișcare greșită, despre 
care timp de săptămâni să se șușotească pe la colţuri. John 
părea să privească totul complet indiferent, nu părea a fi și nici 
nu încerca să facă pe impozantul; în mijlocul acestei scene 
pompoase părea un simplu tânăr newyorkez. 

Un castel adevărat! In holul de la intrare avu impresia că 
pășise într-un muzeu nu demult modernizat; instinctiv se 
așteptă să dea de un ghișeu de la care să cumpere biletul de 
intrare. Și peste tot erau servitori care o urmăreau curioși ori 
poate că era invidie ceea ce vedea ea în unele priviri? Și-ar fi 
dorit o cămăruţă modestă, în care putea să rămână singură, 
unde să nu o privească nimeni. 

— Cu asta te obișnuiești repede, crede-mă, zise John și o luă 
de mână. Vino, trebuie să-ţi arăt ceva ce nici nu gândești. 

Au urcat scări, au parcurs coridoare, au trecut prin uși, uși și 
iar uși, și în cele din urmă au ajuns la un portal suficient de înalt 
ca omul cel mai înalt din toate timpurile să arate ca un pitic în 


VP - 528 


cadrul lui, iar în spatele acestuia era o sală de bal în albastru și 
auriu, cu splendide draperii pe pereţi și imense lustre de cristal 
fixate în tavan, iar în mijlocul acestei minunăţii orientale... un 
uriaș pat aurit cu baldachin! Gemând sub perne de mătase și 
cuverturi opulente, acoperit cu perdele sclipitoare prinse de 
coloane de marmură, un coșmar în brocat. 

O vreme Ursula rămase mută. 

— Doar nu crezi, spuse ea în cele din urmă, că eu voi dormi în 
acest pat monstruos? 

John zâmbi. 

— În acest pat monstruos încă nu a dormit nimeni. Ceea ce 
vezi este dormitorul pentru vizionat, folosit numai pentru ca 
fotografii să facă fotografii. Starurile de la Hollywood au așa 
ceva, povestea arhitectul pentru interioare, și părerea lui a fost 
că și eu am nevoie de chestia asta. 

e 

Piscina îi plăcu, la fel ca ambele saune, baia de aburi și mica 
promenadă ce străbătea sera cu plante tropicale. John rămase 
pe marginea bazinului, bălăbănind picioarele în apă și privind-o 
cum pe spate, cu ochii închiși, se lăsa în voia undelor care, 
plecând de la ea, se îndreptau către marginile bazinului. Reflexe 
luminoase dansau pe nuanțele de albastru ale tavanului și pe 
stâncile artificiale din care putea izvori o cascadă mică atunci 
când se voia acest lucru. 

— Tu înoţi în fiecare dimineaţă câteva lungimi? întrebă ea 
fornăind când se apropie de el. 

John zâmbi cam încurcat: 

— Mai curând nu prea. 

— Atunci nu meriţi un bazin ca ăsta. 

Ea împinse cu picioarele în peretele bazinului, se scufundă, 
reveni la suprafață și scutură capul. Arăta răpitor. 

— Hei! strigă el. Ai mai văzut vreodată o protecţie ca asta 
împotriva privirilor neavenite? 

Comutatoarele, bine protejate împotriva apei, erau plasate 
peste tot de-a lungul bazinului. El apăsă unul dintre ele și, ca 
prin farmec, pereţii de sticlă care dădeau către grădină deveniră 
lăptoși și maţi. Asta era ultimul răcnet în materie și în același 
timp extrem de costisitor. 

Ursula urmărise consternată modificarea. 

— Asta ce-a mai fost? 


VP - 529 


— Piezo... ceva, am uitat denumirea întreagă. Atâta timp cât 
este curent, sticla este complet netransparentă, dar lasă să 
treacă prin ea tot atâta lumină ca înainte. 

— Frumos, dar în ce scop? 

— Ei, da, răspunse prudent John, ca nimeni să nu tragă cu 
ochiul. Vreau să spun că noi... am putea, de exemplu, să facem 
baie goi. Dacă vrem. Sau... orice altceva... 

Ea îi aruncă o privire greu de interpretat. 

— Încă nu mă simt atât de ca acasă, zise ea și dispăru sub 
apă. 

Mult timp. O nălucă multicoloră ce aluneca în adâncul 
sclipitor. 

— Cred și eu, mormăi John și acţionă comutatorul care reda 
transparenţa geamurilor. 

e 

Te puteai obişnui cu astea. Cu masa pentru micul dejun 
aranjată elegant, cu prosopul permanent schimbat lângă dușul 
totdeauna proaspăt curăţat, cu profesionalul masaj de un sfert 
de oră de dinaintea dușului. Incăperile în care dormeau și 
locuiau în mod real erau de un deplin bun-gust și de bună 
calitate, și permanent curate și aranjate parcă de o mână 
fermecată. 

Deci, aceasta era Londra de dincolo de geamurile întunecate 
din sticlă antiglonț. 

— De două luni nu am mai fost la birou, spusese John și o 
rugase să vină cu el pentru a-i cunoaște partenerul și 
managerul, Malcolm McCaine. 

Ea nu mai fusese la Londra și nici în Marea Britanie. Circulaţia 
pe stânga îi dădea o ușoară senzaţie neplăcută și de aceea ea 
se concentra asupra imaginii oferite de oraș. Incredibil, chiar 
existau bărbaţi care purtau melon și umbrele! Desenele 
realizate în câteva linii din vechile manuale de engleză le 
considerase până acum caricaturi. 

Numele de Malcolm McCaine îi era, ca oricărui alt pământean, 
la fel de cunoscut ca numele președintelui american. Era 
numele bossului de la Fontanelli Entreprises, cel mai mare 
concern din istorie. Era numele bărbatului cu salariu de o sută 
de milioane de dolari pe an. Al bărbatului pe care jumătate 
dintre ziariștii economici ai lumii îl considera cel mai competent 


VP - 530 


manager al planetei, iar cealaltă jumătate îl considera drept un 
cârpaci ipocrit. 

Dar, dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. La 
televizor aproape că nu-l văzuse. Ziarele păreau să aibă în 
arhive o singură fotografie a acestuia. Van Delft îi relatase că în 
urmă cu un an un ziar economic australian îl declarase manager 
al anului, dar el nu acceptase o ședință foto și niciun interviu, 
așa că iniţiativa murise. 

Şoferul îi satisfăcuse plăcerea de a trece pe lângă 
Buckingham Palace, prin Trafalgar Square, și de a parcurge o 
porţiune de drum pe malul Tamisei, în așa fel încât putuse să 
arunce o privire asupra lui Big Ben. Aceste legendare construcții 
existau deci cu adevărat! Cu toată călătoria ei, o mai 
entuziasma încă această descoperire. 

Clădiri vechi și moderne, bănci și societăţi de asigurare 
arhicunoscute și necunoscute. Mașina opri în faţa uneia dintre 
aceste construcţii, gărzile de corp prinseră să mișune și să 
privească în toate părțile de parcă se aflau într-o zonă de război, 
și abia după ce aceștia dădură semnalul putură și ei să coboare 
și să intre în grabă în foaierul cu pereţi din sticlă. O plăcuţă 
modestă, atât de understated că aproape că o trecuse cu 
vederea, era inscripționată Fontanelli Enterprises Headquarters. 

Convoiul se îndreptă către liftul în care atârna un Picasso 
original, iluminat cu mult efect, și în mod cert la fel de eficace 
asigurat contra furtului. Urcară și la fiecare metru parcurs aveau 
impresia că se aflau tot mai aproape de centrul lumii, unicul 
centru de putere efectiv al sfârșitului de secol XX. Gongul care 
însoțea deschiderea ușilor se auzi de parcă anunţa sosirea la 
poalele tronului de pe care Dumnezeu-Tatăl guverna întreg 
mapamondul. 

— Miss Valen, receptă ea o voce gravă și îl recunoscu totuși 
pe cel care vorbise. Era McCaine. Acesta îi strânse mâna, înclină 
ușor capul și spuse zâmbind: Mă bucur să vă cunosc! 

Și chiar părea că se bucura. 

Îl salută și pe John cu nu mai puţină bucurie. 

— Arătaţi bine, soarele tropical v-a priit. Și, din ceea ce văd, 
v-aţi găsit și doamna inimii dumneavoastră... 

Ea aproape că se simţea penibil de cât de radios părea John. 
Ca un elev care primește o laudă de la un profesor pe care el îl 
divinizează. Ea trecu cu privirea peste mulțimea debordantă de 


VP - 531 


plante dintre spaţiile amenajate pentru ședere: orhidee, ferigi și 
arbuști, o adevărată junglă sub sursele de lumină ce coborau 
mult sub tavan. 

A fost condusă în sala de conferințe, a cărei atmosferă de 
putere și măreție aproape că îi opri bătăile inimii, și prin birouri. 
În timp ce biroul lui John părea neocupat, cel al lui McCaine 
respira o activitate neobosită. Harta lumii din spatele biroului 
acestuia, colorată majoritar în roșu-Fontanelli, trăda că de fapt 
aici se afla adevăratul nucleu al lucrurilor. O fi fost John 
proprietarul tuturor acestora, dar aici era doar oaspete. 

Apoi au coborât un etaj, la cazinou, un restaurant propriu, 
mic, dotat luxos, unde au luat împreună prânzul. McCaine, deși 
voia să fie o companie agreabilă, cu toată energia sa 
clocotitoare, degaja uneori ceva neplăcut, depresiv. Acesta se 
interesă de viaţa ei, de preferinţe, asculta interesat răspunsurile 
ei, dar ea nu putea să scape de impresia că tot ce îi spunea erau 
lucruri știute de mult timp de el. 

— Cât timp aţi fost plecat, s-au petrecut multe, îi spuse lui 
John, dar i se adresă și Ursulei surâzându-i ezitant: Dar nu vreau 
să o plictisesc acum pe însoțitoarea dumneavoastră. 

John dădu din cap serios: 

— Voi reveni curând la birou. Cred că o voi face chiar mâine. 

— Dar fără stres. Avem totul sub control. Și, dacă eu m-am 
dezobișnuit de a avea o viaţă privată, asta nu înseamnă că 
trebuie să o distrugeţi și pe a dumneavoastră. 

Masa a fost plăcută. Perspectiva era de vis. McCaine îi 
recomandă Ursulei ca mai întâi să facă un tur generos pentru 
shopping, după care să facă cunoștință cu viaţa culturală a 
Londrei. 

— Eu nu mai sunt la curent cu ea, mărturisi el, dar după câte 
mi se spune este plină de noutăți. 

Ursula promise că va medita asupra sfatului. 

— Un bărbat remarcabil acest McCaine, îi spuse ea lui John pe 
drumul de întoarcere. 

El dădu afirmativ din cap. 

— S-ar putea spune așa. 

— De fapt e/ face totul, nu? El conduce afacerile. Cel care 
decide tot. 

— Da, dar fără semnătura mea nu se face un pas, protestă 
imediat John. 


VP - 532 


Ursula îl privi atentă. Se părea că lui nu îi făcea plăcere să 
discute pe această temă. 

— Nu o lua ca pe o critică, zise ea. Am întrebat doar pentru că 
vreau să înţeleg ce face el. 

John o privi aspru. 

— El este manager. Așa cum spune termenul, conduce 
afacerile. Dar este angajatul meu. Eu sunt cel căruia îi aparţine 
totul. 

— Dar tu semnezi ce îţi dă el la semnat, nu? Ori câteodată 
mai spui: nu, asta o facem altfel? 

— Pot spune asta oricând, desigur. Pur și simplu nu a existat o 
astfel de situaţie. Pentru că întâmplător el este bun și nu are 
idei proaste. 

Ea zgândărise o rană, era evident. O rană despre care John 
nici nu știuse că o are. 

— Îţi poţi da tu seama de asta? întrebă ea cu o cruzime 
ciudată, de care ea însăși nu se crezuse capabilă. Mă refer la 
faptul că tu nu ai studiat economia și nici... 

— Nici nu am nevoie, o întrerupse John. Am un noroc atât de 
porcesc încât nu trebuie să fac ori să știu ceva. Cu toate astea 
mie îmi aparţine jumătate de lume. Asta este cel mai dement 
lucru. 

Ea își reţinu involuntar respiraţia. 

— Asta, spuse ea prudentă, nu sună ca și cum ai fi 
nemaipomenit de fericit așa. 

— Nici nu sunt. El continuă privind fix înainte: Acum trei ani, 
livram încă pizza. Ai nevoie de timp să te regăsești în această 
situaţie. Nu se face de azi pe mâine. Făcu un gest vag și 
adăugă: Este clar, McCaine a studiat toate astea, știe să facă 
totul, are planul principal și așa mai departe. Unica mea decizie 
a fost de a-l lăsa să lucreze. 

Ea îi puse mâna pe brat: 

— Este OK. 

El o privi. 

— Dar curând va fi altfel, explică el. În viitor mă voi ocupa de 
toate detaliile. 

e 

Era din nou ca mai înainte, ba chiar mai bine. Te simţeai mai 
bine după o noapte minunată, știind că lăsai acasă o femeie 
minunată. John îi saluta pe toți cei întâlniți, cu un zâmbet 


VP - 533 


strălucitor și, în vreme ce liftul urca, îi revenea senzaţia celui 
sigur de victorie. Intră în biroul lui McCaine și strigă: 

— Ei? Avem un plan? 

McCaine, care tocmai se pregătea să dea un telefon, puse 
deoparte receptorul și îl privi încruntat. 

— Un plan? Totdeauna am avut un plan. 

John dădu din cap. 

— Nu, eu mă refer la profesorul Collins. Până acum trebuia să 
termine evaluările lui, nu? 

— Oh, asta era... Da, vinerea trecută am fost la el. Este gata 
cu prima fază. Am discutat rezultatele până în miez de noapte. 

— Și? 

McCaine umblă prin teancul de documente de pe birou, fără 
senzația că ar căuta ceva anume. 

— Este o chestie mai ciudată cu computerele astea. Desigur 
că ele nu elaborează idei. Dar când sunt puse să calculeze toate 
combinaţiile posibile valorilor iniţiale o fac complet imparțial, 
fără nicio prejudecată. Ele nu gândesc Ah, oricum asta nu 
merge! - ele înghit cifrele și scuipă rezultatul. Și uneori în acest 
mod găsesc ceva ce depășește orice așteptare și îţi induc o idee 
la care nu ai fi ajuns altfel niciodată. Ridică privirea și îl examină 
pe John părând că își caută cuvintele. Vă mai amintiţi de primele 
zile aici, la Londra? După cum v-am spus, într-o zi silozurile cu 
grâne ale americanilor vor reprezenta o forță mai mare decât 
portavioanele din US Navy. Tocmai ăsta este punctul de plecare. 

— Silozurile ori portavioanele? 

— Ambele. În principiu, este foarte simplu. Populaţia este în 
creștere, suprafeţele exploatabile agricol se restrâng. Care este 
consecinţa logică? Întreaga lume este constrânsă să recolteze 
mai mult de pe fiecare suprafaţă. Dar cu metodele tradiționale 
nu se poate scoate mai mult. Deci, ce rămâne? 

John încrucișă braţele pe piept. 

— Eu aș zice că foametea. 

— Asta sau tehnica genetică. 

— Genetică? John clipi stupefiat. Totdeauna ați spus că pentru 
noi asta ar fi un domeniu neinteresant. 

— După ultima vineri nu mai este neinteresant. Ba chiar de 
vinerea trecută este cel mai interesant domeniu. McCaine zâmbi 
maliţios și continuă: Pe cale genetică vor putea fi produse 
sorturi de plante care sunt substanţial mai rentabile și mai 


VP - 534 


rezistente la boli, la dăunători și la alte influenţe negative ale 
mediului asupra culturilor. Ridică degetul arătător precum un 
profesor și adăugă: Codul genetic ar putea fi patentat. Ceea ce 
ar însemna că nimeni în afară de noi nu poate produce aceste 
plante. Și nimeni nu va putea renunţa pe durată mare de timp la 
semințele noastre, pentru că problema productivităţii îl obligă. 
Nu sună asta ca o poziţie favorabilă nouă? 

John dădu din cap. 

— Favorabil nu este expresia potrivită. 

— Se poate și mai bine. Piaţa seminţelor este dominată astăzi 
de câţiva, puţini, producători... 

— ... Pe care noi îi vom cumpăra, i-o luă înainte John și zâmbi 
răutăcios. 

— Bineînţeles. Dar interesant este că deja stadiul actual al 
cultivării produce sorturi, așa zișii hibrizi, încrucișări sterile de 
soiuri înrudite. Mai simplu spus, afacerea decurge astfel: 
cumpăraţi seminţe din care cresc grâne ori legume minunate, 
dar care nu fac semințe sau, dacă le fac, acestea nu sunt 
capabile de germinare. 

— Deci, nu poţi deveni independent, ci trebuie pentru fiecare 
recoltă să cumperi seminţe noi, constată mirat John. 

— O proprietate ce poate fi implantată natural și semințelor 
produse genetic, și asta înseamnă că, dacă o facem corect, 
avem controlul absolut. 

John se prăbuși într-unul dintre fotolii, ridică braţele deasupra 
capului și îl privi impresionat pe McCaine. 

— Este genial. Statele vor trebui să facă ce vrem noi, pentru 
că se vor teme că altfel nu le mai livrăm seminţe. 

— Deși bineînţeles că noi nu vom ameninţa niciodată cu asta. 

— Bineînţeles. Când începem? 

— Eu deja am început. Din păcate, valorile de bursă ale 
acestor firme de genetică sunt exorbitante. Nu vom putea evita 
unele participaţii. Din nou trebuie să ne pregătim sufletește 
pentru a ne face sânge rău. Asta înseamnă că trebuie să avem 
grijă cu media, pentru a putea minimaliza reacţiile. 

— Sânge rău? Cine poate avea ceva împotrivă ca noi să 
dezvoltăm seminţe mai bune? 

— Inginerii geneticieni sunt rari și în prezent mulţi lucrează în 
cercetarea medicală. Va trebui să torpilăm câteva proiecte de 
cercetare, pentru a aduna oameni potriviţi. McCaine se scărpină 


VP - 535 


la nas și adăugă: Mă gândesc în primul rând la cercetarea în 
domeniul SIDA. 
(J 

Ursula îl examină din priviri pe John peste masa aranjată 
somptuos. El se întorsese foarte binedispus de la Londra, 
menţionase ceva despre un plan genial care să avanseze 
realizarea profeției, iar euforia lui era asemenea celei a unui 
drogat. 

— Ție chiar îţi place să locuiești aici? îl întrebă ea când 
discuţia deveni mai destinsă și când în salon nu se afla niciun 
chelner. 

El se lupta cu desertul. 

— Cum așa? Un castel este totuși grozav! Ca în basme. 

— Ca în basme, exact. L-am văzut astăzi. 

— Ţi-a fost de-ajuns o zi pentru asta? Sunt foarte dezamăgit. 

Ea oftă. 

— Tu l-ai văzut vreodată? Ai fost prin toate camerele? 

— Dacă am fost în toate camerele? Ridică privirea și dădu din 
umeri, apoi zise: Nu am idee. 

— John, am găsit coridoare la care praful era așternut pe 
fiecare clanţă. Există o mulţime de camere în care nu se află 
absolut nimic, sunt complet goale. 

El nu înțelegea. 

— Praf pe clanțele ușilor? zise el și se încruntă. Ce spui? 
Pentru ce plătesc eu toţi acești oameni? 

— Îi plătești ca ei să administreze un castel mult prea mare 
pentru tine, spuse posomorâtă Ursula. 

John linse linguriţa cu grijă. 

— Știi unde mi-a plăcut mie mult? În casa mea din Porteceto. 
Trebuie să ţi-o arăt. Este cu adevărat frumoasă. În sudul Italiei. 
Și nu este prea mare. Este exact cât trebuie. 

— Și de ce nu locuiești acolo, dacă ţi-a plăcut atât de mult? 

Se uită prostește la ea. 

— Pentru că centrala mea se află aici, la Londra. Și pentru că, 
dacă examinăm lucrurile mai profund, casa din Portecâto nu 
este la nivelul meu. 

— Nu este la nivelul tău. Înţeleg. Și cine hotărăște ce este și 
ce nu este la nivelul tău? 

John ridică paharul și examină cu privirea vinul galben-auriu 
din el. 


VP - 536 


— Vezi, eu sunt cel mai bogat om din lume. Lucrul ăsta 
trebuie să se vadă. Este important din punct de vedere 
psihologic să impresionez lumea. 

— Cum așa, este important? Că tu ești cel mai bogat om din 
lume știe orice școlar, asta nu mai trebuie să o demonstrezi 
nimănui. Și, abstracţie făcând de asta, cine te vede aici? Cea 
mai apropiată stradă este la trei kilometri de-aici. 

El o privi răbdător. 

— Prim-ministrul, de exemplu, a fost aici o dată. Nu Blair, cel 
dinaintea lui, Major. El a fost impresionat, crede-mă. Și acest 
lucru a fost important. Oftă, apoi adăugă: Totul face parte din 
planul lui McCaine. Și eu a trebuit să mă obișnuiesc cu asta. Eh, 
eu sunt fiul unui cizmar din Jersey; tu crezi că am crescut cu 
linguri din aur? 

Ea râse din nou de fața lui hazlie. Se gândi că poate privea ea 
totul cu prea multă îndârjire. Se gândi la propria copilărie, la cât 
de des în discuţiile purtate la masă venise vorba despre ce ar 
mai fi fost necesar și cine trebuia să îl procure. Lipsurile erau 
omniprezente, iar improvizaţia era o necesitate permanentă. 
După căderea zidului Berlinului, ei îi mergea mai bine, dar ar fi 
fost exagerat să afirme că peste noapte toate îi prisoseau. 

e 

Își permiteau să coboare la cazinou doar când îi conduceau pe 
oaspeţi. În rest reveneau la obișnuinţele lor și la prânz luau o 
gustare frugală în sala de conferințe. 

— Vă este clar că în realitate banii nu se înmulţesc? întrebă 
John la una dintre aceste ocazii. 

McCaine îl privi mestecând. 

— De ce credeți asta? 

— Se tot spune să îţi depui banii la bancă pentru că aduc 
dobânzi. Dar, dacă eu depun bani, dobânzile pe care le iau 
provin de la alți oameni. Care trebuie să muncească pentru 
asta. 

În cuvinte obișnuite John zugrăvi cunoștințele dobândite în 
Panglawan, dar fără a intra în amănunte și fără a descrie șocul 
avut la acele descoperiri - era pur și simplu prea penibil că nu 
înțelesese aceste legături mai înainte. Era ca și cum tot timpul 
crezuse în Moș Crăciun și abia acum descoperea că în realitate 
cadourile îi erau aduse de părinți. 


VP - 537 


— Corect, confirmă McCaine. A investi bani înseamnă a 
închiria bani. Și cel care îi închiriază trebuie să se gândească la 
cum va reuși să facă rost de banii de chirie. 

— Și de ce noi le tot povestim asta oamenilor? M-am uitat pe 
prospectele băncii noastre - exact aceeași absurditate: /ăsați-vă 
banii să lucreze pentru dumneavoastră. 

— Le spunem asta, deoarece oamenilor le place să creadă în 
povești. Și, atâta vreme cât ei cred în povești, nu se interesează 
de realitate, este foarte simplu. In realitate, banul nu este 
altceva decât un instrument ajutător pentru a reglementa două 
lucruri: mai întâi cine și ce trebuie să facă, și în al doilea rând 
cine primește ceva. Atunci când doi oameni interacționează este 
vorba în principiu de faptul că unul îl determină pe altul să facă 
ce vrea primul. Și ceea ce se vrea de la altul este de cele mai 
multe ori primitiv gândit: Dă-mi Dă-mi partea ta din pradă! Dă- 
mi sex! Dă-mi ce-ai acolo! Așa suntem făcuţi noi, oamenii, și 
pentru că banii sunt născocirea noastră, ei ne reflectă natura 
noastră, ce altceva? McCaine făcu un gest a lehamite cu 
furculița. Dar asta sună categoric non-sexy, trebuie să acceptaţi 
asta. Nimeni nu vrea să știe asta. Credeți-mă, oamenii preferă 
poveștile! 

e 

Treptat, Ursula învăță să recunoască fiecare din mulții 
angajați casnici. Chelnerul care se ocupa de masa pentru micul 
dejun se numea Lance, avea pielea palidă, de o nuanță 
bolnăvicioasă, unghiile îi erau roase și vorbea puțin, mai curând 
deloc. Francesca era una dintre cameriste din aripa unde 
stăteau ei, o femeie tânără, care nu îndrăznea să privească în 
ochi pe nimeni, permanent tristă, dar își îndeplinea sarcinile 
chiar cu dăruire. Şoferul cu mâini păroase care o ducea la 
cumpărături în oraş oricând voia ea, se numea Innis. În timpul 
deplasării era recomandabil fie să discuţi cu el, fie să ridici 
geamul despărțitor, căci, dacă nu avea gura ocupată cu altceva, 
obișnuia să fluiere melodii pe care le pocea de nu le mai 
recunoșteai. 

John îi dăduse un card de credit de aur, eliberat pe numele ei, 
a cărui limită în condiţii normale era suficientă pentru o viață, 
nicidecum pentru o lună, dar Ursula îl folosea cu mare prudenţă. 
Cea mai mare parte a timpului și-o petrecea colindând, 
observându-i pe oameni, privea la ceea ce ar fi putut cumpăra și 


VP - 538 


încerca să uite de prezenţa celor doi bărbaţi cu umeri laţi care o 
urmau pas cu pas, bineînţeles la o distanţă decentă. Odată un 
beţiv s-a apropiat de ea cu un comportament insultător, 
adresându-i-se într-un dialect pe care Ursula nu l-a înţeles - în 
orice caz a înţeles doar că ar fi vrut bani -, atunci ca din neant 
au apărut cei doi în stânga și în dreapta individului și l-au... 
îndepărtat rapid, eficient și fără a atrage atenţia. 

După acest incident a devenit atât de îngândurată, încât nu s- 
a mai putut concentra asupra parfumurilor, hainelor și 
bijuteriilor oferite și a solicitat să fie imediat dusă acasă. 

Într-una dintre aceste plimbări în oraș a scotocit cele mai 
importante librării și în cele din urmă a găsit un mare volum 
ilustrat despre Evul Mediu, care conţinea și o reproducere bună 
a portretului lui Jakob Fugger cel Bogat, executat de Albrecht 
Dürer. A cumpărat volumul, a decupat ilustraţia ce reprezenta 
un bărbat serios, îmbrăcat în negru, fără bijuterii, cu o privire 
severă, a pus să fie înrămată într-un atelier specializat și a 
atârnat-o pe perete, în dormitor, într-un loc unde nu putea fi 
trecută cu vederea. 

— Deschizi o galerie cu strămoșii? se miră seara John. 

Ursula clătină din cap: 

— Asta ca aducere-aminte. 

— Aducere-aminte? De cine? De Jakob Fugger? 

— De faptul că toată viaţa lui a tras sforile. De faptul că nu a 
făcut altceva decât să îi pună pe alţii să acţioneze în sensul voit 
de el. 

John rămase cu ochii pe ea. Când înţelese, în privirea lui se 
citea supărarea. 

— Ai un mod original de a distruge o seară frumoasă, 
murmură el și se retrase. 

(J 

John se îngropă în documentele de la contabilitate, le studie 
amănunțit, făcu calcule și nu se dădu înapoi să-i cheme la el pe 
referenții de specialitate spre a-i da socoteală în chestiunile 
neclare. Când era singur, cuteza să scoată cărți de economie pe 
care le ținea sub cheie în biroul lui și abia când nici acestea nu îl 
mai ajutau, se ducea dincolo, la McCaine. 

Pentru prima dată intră acolo întrebând: 

— De când posedăm cote părți în firmele de armament? 


VP - 539 


— Poftim? McCaine ridică prost dispus privirea. Ah, da. Nu 
sunt importante. Bani depozitaţi. 

John flutură estimările: 

— Sunt miliarde. La un producător de muniţie pentru 
mitraliere, proiectile antitanc și explozibili de toate categoriile. 

— Avem cunoștință despre o mare viitoare comandă din 
spaţiul arab. Diferenţa dintre preţul minim de cumpărare și 
prețul maxim de vânzare o luăm noi. McCaine ridică mâinile ca 
pentru a se preda. Totul trece printr-un om de paie, care îi va 
transfera ulterior în valori de tehnică genetică. Trebuie să 
acționăm precaut, altfel ridicăm inutil cursul. 

John clipi aiurit. 

— Ah, așa..., zise el și, când McCaine dădu să revină la 
documentele lui, se retrase multumind scurt. 

Dar în ziua următoare apăru iarăși o problemă care pentru el 
reprezenta o asemenea enigmă, încât fu nevoit să meargă din 
nou la McCaine. 

— Aveţi un moment liber? întrebă el politicos. 

McCaine se afla în faţa computerului său și urmărea șirurile 
nesfârșite de cifre. O preocupare de care era evident că se 
putea rupe doar cu mare greutate. 

— Aţi descoperit iarăși ceva? întrebă el scurt, cu gândul în 
altă parte. 

— Da, așa s-ar putea spune. John cobori privirea spre foaia de 
hârtie pe care o ţinea în mână. Conform acestui deviz am plătit 
doar în ultimul an unei firme cu denumirea Callum Consulting 
peste trei sute de milioane de lire sterline ca onorarii pentru 
consultanţă. John ridică privirea nevenindu-i a crede: Pentru 
Dumnezeu, ce firmă este asta? 

— Este o firmă de consultanţă, raspunse nemulțumit McCaine. 
Asta rezultă și din denumirea ei. 

— De consultanţă? repetă John ca un ecou. La ce ne trebuie o 
firmă de consultanţă? Și, în plus, la aceste onorarii... aproape un 
miliard de dolari? 

McCaine scoase un oftat exploziv, roti scaunul pentru a se 
îndepărta din fața monitorului și se ridică în picioare. A fost o 
mișcare bruscă, într-un fel amenințătoare, ca a unui boxer care 
începe prima rundă a meciului ridicându-se de la colţul lui. 

— Acești oameni au lucrat pentru noi. Pretutindeni în lume. 
Sunt oameni cu înaltă calificare, sunt cei mai buni pe care îi poţi 


VP - 540 


primi pe bani și vorbe bune. Exact oamenii de care am nevoie 
pentru ceea ce intenţionam să facem. Pentru că nu pot face 
totul de unul singur, înțelegeți? 

— Da, dar vă rog, Malcolm... un miliard de dolari onorarii! 
Este o nebunie! 

McCaine ridică scurt din umeri, cu același aspect de boxer 
prost dispus. 

— John, zise el încet, cu maxilarul inferior împins în față, cred 
că a sosit momentul să clarific ceva. Ziua mea are douăzeci și 
patru de ore și în același moment nu pot fi în două locuri. Lucrez 
ziua și noaptea, în treacăt fie spus, în timp ce dumneavoastră 
faceți croaziere prin mările sudului, vă culcaţi cu cea mai 
frumoasă femeie din lume și, împreună cu bodyguarzii, vă jucaţi 
de-a hoţii și vardiștii. Ceea ce v-aș ruga insistent să nu se mai 
repete. Nu aveţi idee în ce pericol v-aţi băgat dumneavoastră 
înșivă și întregul nostru proiect. Totul era în ordine - eu vă 
rugasem, era în interesul cauzei noastre și, abstracţie făcând de 
asta, sunteți moștenitorul, ceea ce vă conferă prerogative pe 
care nu vreau să vi le contest. Dar, continuă el pe un ton dur ca 
o lovitură de topor, numai și numai din croaziere și orgii sexuale 
nu se construiește puterea mondială pe care noi o clădim aici. 
Cineva trebuie să și muncească, cineva care poate să o facă. 
Oamenii de la Callum Consulting pot. Ei sunt ochii și urechile 
mele, mâinile și gura mea peste tot în lume. Ei fac ceea ce 
trebuie făcut și muncesc din greu, așa cum trebuie să o facă. 
Da, îi plătim cu mulţi bani, dar își merită fiecare penny din plin. 

John mai că găurea cu privirea hârtia din mâna lui și avea 
senzaţia că avea urechile roșii ca morcovii. Pulsul i-o luase 
razna. Nu mai fusese mustrat așa de când părăsise școala. 

— Bine, bine, bâigui el, a fost doar o întrebare pusă ca să 
înţeleg... Se opri și ridică privirea: Dacă ei sunt atât de buni, nu 
ar fi mai util să-i cumpărăm pur și simplu? 

Umerii lui McCaine coborâră, iar pe chip îi apăru un zâmbet 
îngăduitor: 

— Unele firme nu pot fi cumpărate, John. Nici măcar de către 
noi. 

— Zău? se miră John. 

— În afară de asta, desigur că eu am folosit timpul în care 
dumneavoastră și miss deBeers aţi atras împreună atenţia. 
Ceea ce vedeţi aici este numai o valoare maximă de la bursă. 


VP - 541 


Nu ar merita să cumpărăm firma. Nu cumperi o vacă dacă ai 
nevoie de un pahar cu lapte. 

— Hm..., făcu John indecis. Mda... a fost doar o întrebare. 

— Întrebaţi. Dar numai dacă puteţi suporta răspunsurile. 

La asta John nu mai știu ce să spună, așa că dădu doar din 
cap și plecă. Aproape de ușă se întoarse și zise: 

— Și, că veni vorba, nu m-am culcat cu Patricia deBeers. 

McCaine ridică doar disprețuitor din sprâncene: 

— La asta nici eu nu vă pot ajuta. 

e 

Când John îngenunche în faţa ei, cu un trandafir în mâna 
stângă și cu un etui în care se afla inelul de logodnă în valoare 
de douăzeci și două de mii de lire sterline în mâna dreaptă, 
Ursula spuse: 

— Nu o pot face, John. Nu mă pot mărita cu tine. 

El se holbă la ea cu senzaţia că tocmai îi picase în cap un sac 
plin cu douăzeci și două de mii de lire sterline. 

— Ce? bâigui el. 

Ochii ei se umeziră. Lumina lumânărilor se oglindea în 
lacrimile apărute. 

— Nu pot, John. 

— Dar... cum așa? 

El își dăduse toată silința. Organizase această cină specială, 
alesese meniul, angajase un cvartet de coarde care interpreta 
melodii romantice în costume de epocă, nu lăsase la voia 
întâmplării nimic din ornamentele micii săli, totul trebuise să fie 
perfect pentru acest moment. El cumpărase și inelul. Și din 
toate buchetele de trandafiri îl alesese pe cel mai frumos. Nu 
mai înțelegea nimic. 

— Nu mă iubești? 

— Ba da, sigur. Tocmai asta face totul atât de dificil, răspunse 
ea. Hai, ridică-te. 

El rămase în genunchi. 

— Nu îţi place inelul? 

— Vorbești prostii, inelul este minunat. 

— Atunci spune-mi de ce nu poți. 

Ea împinse scaunul în spate, se așeză pe podea alături de el, 
îl îmbrăţișă și amândoi rămaseră așa pe covorul de lângă masă, 
suspinând. 


VP - 542 


— Te iubesc, John. De când te-am atins prima dată mi s-a 
părut că te cunoșteam dintotdeauna. Că inimile noastre băteau 
în același ritm. Că te pierdusem odată și că te regăsisem în 
sfârșit. Dar când îmi imaginez că m-aș căsători cu tine, mi se 
întoarce stomacul pe dos. 

El o privi cu ochi tulburi, vru să blesteme, dar în același timp 
vru și ca ea să nu mai plece de lângă el niciodată. 

— Dar de ce? 

— Pentru că, dacă mă căsătoresc cu tine, va trebui să spun da 
și vieţii pe care o duci tu. Pe care va trebui să o împart cu tine. 
De-asta îmi este groază, John. Sincer. 

— Îţi este groază să fii bogată? 

— Îmi este groază să duc o viaţă care nu este nici a mea și 
nici a ta, John. Zile la rând am colindat acest castel și în el nu 
am văzut nimic din tine, nicăieri. Când te afli aici, nimic nu pare 
a avea vreo legătură cu tine. Angajaţii tăi trăiesc aici. Tu ești 
doar musafir. 

El simţi că i se sfâșia gâtul, lumea crăpă și din spatele acestor 
crăpături pândea hăul. 

— Vrei să locuim altundeva, altfel? întrebă el cu greutate și în 
același timp își dădu seama că nu mai era nimic de salvat, că 
totul se terminase. Din punctul meu de vedere putem... ce știu 
eu?... să cumpărăm o casă în oraș ori la ţară... unde vrei tu... 

— Nu despre asta este vorba, John. Este vorba despre faptul 
că vreau să împart viaţa ta cu tine, dar tu nu ai o viață a ta. Tu îl 
lași pe un bărbat mort de cinci sute de ani să decidă sensul vieţii 
tale. Managerul tău îţi arată unde și cum trebuie să locuiești. Tu 
chiar îl lași pe arhitectul tău să îţi prescrie că ai nevoie de un 
dormitor-show, Doamne! 

— Totul se va schimba, zise el. Dar propria voce îi răsuna 
slabă și neajutorată în propriile urechi. Va fi altfel, îţi jur! 

— Nu îmi jura nimic, John, îl rugă ea tristă. 

Ridică privirea și se uită în jur. Erau singuri. Muzicanţii trebuie 
să fi dispărut pe neobservate, fără ca el să îi fi văzut. Chelnerii 
se retrăseseră cu bun-simţ. Sala era părăsită, goală, moartă. 

— Ce vrei să faci acum? întrebă el. 

Ea nu răspunse. El o privi în faţă și înțelese. 


VP - 543 


McCaine îl privea lung, fără să spună ceva, dădea doar din 
când în când din cap și părea să fie concentrat asupra a ce avea 
de spus și de făcut. 

— Îmi pare rău pentru dumneavoastră, John. Ea lăsa într- 
adevăr impresia că ar fi cea potrivită... Desigur în măsura în 
care pot eu judeca asta. Și eu nu sunt un expert în convieţuirea 
în doi. 

John se simţea ca și mort. De parcă i se făcuse o operaţie de 
extragere a inimii, în urma căreia rămăsese doar un loc gol. 

— A insistat să ia un zbor de linie, spuse el. Nu a vrut nici 
măcar să o conduc la aeroport. 

— Hm... 

— Dumneavoastră ce credeţi? Când o femeie spune că are 
nevoie să stea o vreme departe, ca să se gândească... este 
posibil ca în cele din urmă să revină? 

După ce ciocăâni la ușă, secretara băgă capul 
McCaine îi făcu un gest deloc politicos să dispară. 

— Nu știu, John. Dar, dacă trebuie să vă spun foarte sincer ce 
cred... 

Ezita. 

— Da? 

John aștepta cu ochii mari. 

McCaine își mușcă buzele, ca și cum ar regreta ceea ce 
începuse să zică. 

— Bineînţeles că eu pot să judec numai după cele ce mi-aţi 
spus dumneavoastră. 

— Da. Și? 

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun asta, dar mie mi se pare 
că ea este o femeie cu principii. Principii care pentru ea 
înseamnă mai mult decât însemnați dumneavoastră. 

John oftă adânc. Deci, mai avea inimă. In orice caz un loc care 
putea să doară. 

— Și, continuă McCaine a răsuci cuțitul în rană, evident nu 
poate accepta responsabilitatea ce rezultă din moștenire. 
Dumneavoastră, John, puteţi. Este o grea povară, ea doare 
uneori, dar totuși o purtaţi. Asta face din dumneavoastră 
moștenitorul. Și oricât mi-ar părea de rău, partenera 
dumneavoastră trebuie să vă susțină, altfel nu poate fi 
partenera dumneavoastră. 


A 


năuntru. 


VP - 544 


Probabil că așa era. John privi absent înainte, apoi cobori 
privirea spre modelul în linii negre și bleumarin al mochetei ce 
părea că se extindea în falii. 

— Veţi depăși situaţia asta, spuse McCaine. Nu trebuie să vă 
lăsați doborât. 

— Nu știu, se lamentă John. 

— John, fir-ar să fie... aveţi de îndeplinit o misiune! Aveţi o 
responsabilitate. Sunteţi moștenitorul, John! 

— Dacă nu aș fi fost, ea nu ar fi plecat. 

McCaine scoase un sunet ce suna ca o înjurătură de efect 
șuierată printre dinţi, făcu câţiva pași grei prin încăpere și își 
trecu degetele prin păr. 

— Doamne, John! Este nedemn! Nu pot asista la așa ceva. 
Încetaţi odată cu lamentările! 

John tresări ca lovit de bici. 

— Adevărata suferinţă este acolo, afara, pufni McCaine și 
arătă către ecranul receptorului TV. Suntem pe toate canalele și 
nimeni nu înţelege că este vorba despre o privire aruncată în 
viitor, în viitorul nostru - dacă noi doi, dumneavoastră și cu 
mine, nu ne risipim forţele și facem ceea ce trebuie făcut, 
înţelegeţi? Nu ne putem permite să ne oprim, să ne lingem 
rănile și să ne lamentăm. Trebuie să acţionăm. Contează fiecare 
zi. Și pentru asta reveniţi-vă. Avem multe de făcut. 

— Multe de făcut? repetă John ca un ecou. Ce anume? 

McCaine se îndreptă cu pași apăsaţi spre harta lumii, bătu cu 
palma peste locul în care figura America Centrală și zise: 

— Mexico City. Aici are loc săptămâna viitoare prima întâlnire 
pregătitoare a următoarei conferințe asupra mediului, o întâlnire 
de specialitate a grupurilor naţionale. Va trebui să participaţi. 

— Eu? Înspăimântat, John îl măsură cu privirea pe McCaine. 
Unica sa relaţie cu Mexicul se limitase până acum la tacos-ul din 
snack-bar, când nu mai putea să suporte să vadă o pizza. Dar eu 
nu sunt specialist în ceva anume. 

— Dar sunteți John Salvatore Fontanelli. Sunteţi fondatorul 
premiului Găa. Când veţi avea ceva de spus, veţi fi ascultat cu 
atenţie. Și, dacă participaţi, veți afla multe despre situaţia lumii. 

John se frecă cu palma peste faţă. 

— În Mexic? Trebuie să mă duc în Mexic? 

McCaine își încrucișă braţele pe piept. 


VP - 545 


— Cel puţin asta vă va mai abate de la gândurile 
dumneavoastră. 

e 

McCaine îl însoți la aeroport și pe drum îl informă mai 
amănunțit despre discuțiile care vor avea loc la Mexico City. 
Teancul cu documente era considerabil - bibliorafturi, studii 
științifice provenite din toată lumea, dischete, propuneri de 
proiecte, traduceri și tabele sinoptice. Cele nouă ore de zbor vor 
fi tocmai suficiente pentru a le frunzări. 

Ca de obicei maşina lor a rulat pe pistă până la locul unde 
aştepta Moneyforce One. Mirosea a kerosen și a cauciuc ars 
când coborâră din maşină, solul era umed de la ploaia de peste 
noapte, și un vânt tăios sufla peste tot câmpul. 

— Va fi un șpagat, strigă McCaine pentru a acoperi zgomotul 
turbinelor ce se încălzeau. Pe de-o parte trebuie să tindem să 
realizăm bazele unor reglementări universal valabile privind 
protecţia climei, dar, pe de altă parte asta nu trebuie să ne 
coste în acest moment nimic. În acest scop există bursa 
poluanților, înţelegeţi? 

Câţiva bărbaţi și câteva femei în uniforme coborâră în grabă 
pasarela pentru a descărca din mașină cutiile cu documente și a 
le transporta în avion. Cobori, de asemenea, și pilotul, având 
sub braț o mapă cu listele de verificări, le strânse mâna și le 
aduse la cunoștință că era timpul pentru a decola. 

— Dacă depășim fereastra acordată pentru decolare, poate 
dura ore până la obţinerea uneia noi. EUROCONTROL are 
competenţe depline în această materie. 

— Da, da, încă un moment, strigă enervat McCaine. 

— Cum adică să nu ne coste nimic? vru să afle John. 

McCaine îi ocoli privirea, preferând să privească orizontul. 

— V-am explicat. Reconstruim întreg concernul în perspectiva 
noii strategii. Dacă în această fază noi ne obligăm să instalăm 
peste tot dispozitive de reţinere a gazelor de ardere, asta ne 
costă libertatea financiară necesară, ceea ce poate fi decisiv 
asupra victoriei ori a înfrângerii. 

Brusc lui John îi păru totul ireal. De parcă ei s-ar fi aflat pe o 
scenă, pe care ar fi interpretat o piesă din teatrul absurd. Simţi 
cum i se ridica încet din piept ceva ce putea fi un hohot de râs 
nestăpânit ori o senzaţie de vomă sau amândouă la un loc. 


VP - 546 


— De ce nu facem ceva, de fapt, rea? ţipă și el pentru a 
depăși zgomotul motoarelor. Doar cumpărăm, acumulăm putere 
și influență, dar nu facem nimic cu ele? Ba dimpotrivă, 
înrăutățim totul! 

McCaine îi aruncă o privire ucigătoare. Era clar că deviase de 
la textul prevăzut. Un păcat de moarte pentru un actor, nu? 

— Aveţi o perspectivă complet falsă. Dar mă tem că nu 
ajunge timpul să discutăm asta acum. O vom face când reveniti. 

În clipa aceea văzură automobilul care gonea nebunește spre 
ei. Într-o clipă Marco se postă protector în faţa lui John și spuse: 

— Poate că ar trebui să urcați, mister Fontanelli. 

— Ce dracului...? strigă McCaine, dar mașina opri scrâșnind 
din pneuri, portiera se deschise imediat și un bărbat se repezi 
spre ei. 

— ÎI caut pe un anume Marco Benetti, strigă acesta. 

Bărbatul era suplu, purta un costum negru, avea mustață 
subțire și o geantă mică de voiaj în mână. 

Marco ţinea mâna în haină. 

— Eu sunt. 

Bărbatul prezentă o legitimaţie cu însemnele inconfundabile 
ale serviciului secret. 

— Centrala a primit un apel ciudat de la soția dumneavoastră, 
spuse acesta gâfâind. In orice caz ei cred că era soţia 
dumneavoastră. Au încercat să sune înapoi, dar nu a mai 
răspuns nimeni. Întinse cheile de la mașină și adăugă: Trebuie 
să vă înlocuiesc. Puteţi lua mașina. 

Marco se albi la față: 

— Este ceva legat de copil? 

— După cum am spus, nu știm nimic. Ei au spus că este cel 
mai bine să vă ocupați dumneavoastră de ea. Luaţi-le, zise el și 
îi puse cheile mașinii în mână. 

— Duceți-vă, fu de acord McCaine în timp ce Marco încă ezita. 

Pilotul apăru la fereastra aparatului și arătă către ceasul de 
mână. Era timpul să decoleze. 

— Duceţi-vă, spuse și John. Ne descurcăm noi. 

— Mulţumesc, răspunse Marco și se și puse în mișcare. 

Mai târziu, când se aflau deja în aer, având înaintea lor o zi de 
zbor transatlantic, John îi făcu semn nou-venitului în echipa 
bodyguarzilor să se apropie. 

— Aș vrea să știu cum vă numiţi. 


VP - 547 


Bărbatul răspunse cu o privire inexpresivă. Ochii lui aveau 
culoarea întunecată a lavei răcite și sticloase. 

— Foster. Numele meu este Foster. 

e 

Lăsă mașina într-un loc interzis opririi. Trecuse la intersecții 
pe roșu, ignorase indicatoare de respectare a priorităţii și toate 
limitările de viteză în oraș, nu mai suporta. Casa, o clădire mai 
veche cu șase apartamente aflată în sud-vestul Londrei, în 
Walton on Thames, părea atât de liniștită și pașnică încât se 
îngrozi. Urcă scările în fugă, scoase cheile locuinței din mers, 
deschise cu degetele tremurânde și... 

În hol se afla Karin, în mână cu o sticluţă cu lapte pentru copii 
și cu un o baveţică pătată. 

— Marco? 

— Madre Dios! îi scăpă acestuia. 

Se înmuie, se îndreptă clătinându-se către ea și o strânse în 
braţe. 

Ea nu înţelegea ce se întâmpla. 

— Hei, ușor, doarme... Lasă-mă cel puţin să pun jos baveţica. 
la spune-mi, am înţeles eu greșit? Nu trebuia să fii în drum spre 
Mexic? 

Marco îi dădu drumul și o privi. 

— Ai sunat în centrală? 

— În centrală? 

El îi relată ce se petrecuse. 

— În drum spre Mexic se află acum bagajul meu. Cred că va 
trebui să îmi cumpăr un al doilea aparat de ras. De unde până 
unde le-a venit celor din centrală ideea că ai fi sunat? 

Karen ridică din umeri. 

— Habar nu am. Eu nu am telefonat. Am vrut să o sun pe 
Betty, să văd dacă poate veni la un ceai, dar nu am reușit. 

— Nu ai reușit. 

Marco se duse la telefon, ridică receptorul și ascultă. 

— Aparatul avea un ton ciudat azi-dimineaţă, spuse Karen. 

Marco dădu din cap: 

— Nu este ăsta tonul. Reţeaua este deranjată. 

Puse gânditor receptorul în furcă. Desigur că putea fi o 
întâmplare. Un apel greșit, o neînțelegere, o reţea telefonică 
defectă. Lucruri ce se pot întâmpla. 

Dar deodată avu o presimţire urâtă. 


VP - 548 


40. 


De sus, Mexico City oferea priveliștea unui ocean nesfârșit de 
case, fără un contur anume, mărginit de munți și vulcani și 
învăluit de un smog maroniu. John privea în jos, spre căminul a 
douăzeci de milioane de oameni, una dintre cele mai mari 
capitale ale lumii, exemplu perfect pentru o posibilă catastrofă. 
Era, fără îndoială, un loc potrivit pentru următoarea conferinţă 
asupra mediului. Închise ultimul biblioraft, îl puse deoparte și își 
dori să se afle într-un pat. 

De la aeroport plecase cu un elicopter - i se explicase că cu o 
mașină nu avea nicio speranţă să străbată distanţa. Rush hour - 
spuneau toți și, într-adevăr, John vedea din aer șiruri de 
automobile rămase nemișcate pe străzi, în timp ce zgomotul 
făcut de elicopter părea că îi pătrundea în creier. 

Zburau spre sud, peste umbrele lăsate de amurg. Cu puţin 
timp înainte de a ateriza, John a recunoscut după fotografiile din 
ghidul turistic studiat în avion celebra bibliotecă a Universităţii 
cu uriașul ei mozaic. Aici, pe terenul Universităţii, vor avea loc și 
ședințele, dar abia peste câteva zile, după ce el se va sătura 
oarecum de somn. A fost ajutat să coboare din elicopter de 
către Chris și Foster și a urcat în automobilul care îl aștepta, cu 
senzația că a surzit. 

Complexul securizat în care a fost dus era un paradis 
înconjurat de ziduri înalte, în care foșneau palmierii și susurau 
râulețe artificiale. Sârma ghimpată de pe coama zidurilor, 
agenţii de securitate zâmbitori cu revolvere în tocuri și moderne 
sisteme electronice de supraveghere mode in USA aveau 
sarcina ca nimeni, niciodată, să nu tulbure pacea locatarilor. Un 
tânăr îmbrăcat cu costum deschis la culoare le ieși în 
întâmpinare, pentru a-i arăta apartamentul și, la vederea apei 
clare care plescăia pe lângă cărare, John își aminti de 
permanenta penurie de apă din Mexico City de care citise, 
capitală aflată la peste două mii de metri înălţime, unde uneori 
și oxigenul era prea rarefiat. Acesta era cu adevărat locul 
corespunzător pentru pregătirea viitoarei conferințe asupra 
mediului. 


VP - 549 


Apartamentul era de un prozaic modern, cu pereţii albi, cu 
sticlă și metal și uriaș pe deasupra. Puţinul, dar preţiosul 
mobilier în stil colonial accentua vastitatea spațiului; totul părea 
un vis. 

— Unde este dormitorul? întrebă John. 

Chris puse pe comoda joasă geanta de voiaj și celelalte 
bagaje. 

— Mai aveţi nevoie de ceva, sir? 

— De somn, răspunse John. 

— Vă înţeleg. Noapte bună, sir! 

Apoi, ieșind, trase ușa după el. 

John se prăbuși pe pat simțindu-se atât de greu de parcă nu s- 
ar fi aflat doar într-o altă zonă, ci și într-o zonă cu gravitația 
mărită. Astăzi nu se va mai ridica. Va dormi îmbrăcat în costum, 
iar mâine-dimineaţă va arăta oribil. 

Sună telefonul. „Dorm,” gândi John. 

Dar nu se făcu liniște. Se răsuci pe-o parte și apucă telefonul 
aflat pe noptieră. 

— Alo? 

— Sunt Foster, mister Fontanelli. Vocea bodyguardului suna 
ca de la o mare depărtare. Îmi pare rău că sunt nevoit să vă mai 
deranjez, dar se pare că este important... 

— Dă-i drumul..., mormăi John. 

— Mă aflu la postul de la poartă, spuse Foster. În faţa porţii 
este o femeie care spune că se numește Ursula Valen... 

— Ce? 

Parcă îl curentă acest nume, stârnind în el un val de 
adrenalină. Inainte de a înțelege ce se întâmplase, era în 
picioare. Ursula? Cum Dumnezeu ajunsese Ursula aici, în Mexic? 
Și tocmai acum, aici, în seara asta? De unde ar fi putut să 
știe...? 

— Vreţi să coborâţi, sir? 

— Da! răcni John în receptor. Da, cobor! Un moment, vin 
imediat. 

Ursula? Aici? De necrezut, pur și simplu de necrezut... Trânti 
receptorul în furcă și alergă, dădu uși de perete, goni pe 
marmura răcoroasă, netedă, pe scări, pe poteca pentru 
promenadă dintre palmieri și tufe, totul fiind iluminat și pașnic. 

Ajuns la poartă, îl văzu pe Foster nehotărât afară, în drum. 

— Este chiar ciudat..., mormăia el cu mâinile în șolduri. 


VP - 550 


— Ce este? Unde este ea? spuse John gâfâind, pentru o clipă 
străbătut de un fior rece la gândul că telefonul fusese doar un 
vis. 

Foster privea de-a lungul străzii și se freca la nas. 

— Tocmai a plecat. l-am spus că veniţi, dar... 

— A plecat? Încotro? 

— Într-acolo, după colţ, răspunse bodyguardul și indică locul 
în care împrejmuirea se termina, unde începea o stradă 
transversală mică, pe care circulau câteva automobile. 

John sprintă scurt. 

— Sir, nu...! auzi el din spate, dar asta devenise ceva 
neimportant, trebuia să o ajungă pe ea. Cobora panta, picioarele 
fugeau de la sine, o va ajunge. Aerul era îmbibat cu gaze de 
eșapament, îl usturau ochii, se simțea ca sugrumat, dar alerga. 
Alergă până la capătul domeniului, dădu colţul, zări silueta unei 
femei la capătul străduței înguste și strigă: 

— Ursula! 

O lovitură dată în cap pe la spate făcu să dispară femeia, 
orașul, totul. 

e 

McCaine fu trezit de sunetul telefonului de pe noptieră. De 
telefonul destinat doar unor cazuri cu totul speciale. Se ridică și 
aprinse lumina. Era ora cinci fără trei minute. Oricum peste 
câteva minute ar fi sunat și ceasul lui deșteptător. 

— S-a cam lungit, mormăi el, își drese glasul și ridică 
receptorul: McCaine la telefon! 

— Chris O'Hanlon, sir, se auzi o voce printre gâfâieli. Sir, s-a 
întâmplat ceva. Noi, hm... l-am pierdut pe mister Fontanelli. 

McCaine ridică din sprâncene. Era o formulare interesantă, 
dacă se gândea bine. 

— Aţi putea fi ceva mai clar? 

Bodyguardul era evident tulburat. 

— A fost așa... deci Foster făcea primul de serviciu la poartă, 
în acest timp eu mă întinsesem. M-am trezit abia când a sosit 
mașina de la aeroport cu documentele și cu restul bagajelor și 
atunci el mi-a povestit ca pe ceva banal... 

— Ce v-a povestit? 

— Că mister Fontanelli, la scurt timp după ce l-am însoţit la 
apartament, a coborât din nou și că a ieșit. l-a spus că ar vrea 


VP - 551 


să facă o plimbare, stabilise o întâlnire cu cineva de la 
Universitate într-un local din apropiere... 

— Lăsaţi-mă să ghicesc: încă nu s-a înapoiat. 

— Da, sir, din păcate. Eu aș fi pariat că s-ar fi prăbușit imediat 
în pat, atât de obosit arăta... 

McCaine scoase o exclamaţie. 

— S-a gândit vreodată Foster din ce motiv se construiesc 
complexe de locuit securizate? 

— Asta i-am spus-o deja. Acum este la pământ, am impresia 
că se teme că își va pierde slujba și... 

— Și nu fără temei, zise McCaine, apoi adăugă: Deocamdată, 
ţineţi asta pentru dumneavoastră. 

— Da, sir. O'Hanlon înghiţi în sec și continuă: Pe toţi sfinţii, sir, 
asta nu s-ar fi întâmplat dacă Marco ar fi fost aici. Cu siguranţă, 
nu s-ar fi întâmplat. 

— Da, și eu cred asta. 

McCaine luă agenda cu întâlniri de pe un teanc de 
documente, care în mod obișnuit se afla în cealaltă jumătate 
niciodată folosită a patului, și o deschise. In acea zi nu avea 
nicio întâlnire. Scoase pixul. 

— Calmează-te, Chris, și ascultă-mă. Acum vei proceda 
astfel... 

e 

La început nu înţelese nimic, simţea doar durerea care-i pulsa 
în cap. Ameţit, își pipăi partea din spate a capului și dădu de un 
cucui dureros, pe care simţi o crustă subţire de sânge închegat. 
Oarecum înțelegea că nu era de bine. Și mai era și această 
presiune pe încheieturile mâinii, o rezistenţă asociată cu un 
zăngănit când se mișca... Deschise în sfârșit ochii și zări despre 
ce era vorba: cătușe. 

— Da, perfect! gemu el. 

Răpit. Îl răpiseră. 

Se ridică în capul oaselor. Știind cauza îi era mai ușor să 
suporte senzaţia că îi crăpa capul în două când și-l mișca. Era 
lângă un perete de care se putea rezema, ceea ce și făcu 
gâfâind ca după un mare efort, și privi în jur. 

O celulă. Pereţi netencuiţi, fereastra zidită avea doar o 
crăpătură sus de tot, prin care abia pătrundea din exterior 
lumina zilei. În interior domnea semiîntunericul și un iz stătut de 
sudoare și excremente umane: era evident o închisoare, trei 


VP - 552 


pași lăţime și patru lungime, dacă se putea mișca. Dar nu putea. 
Cătușele îi erau legate de un lanţ petrecut după o ţeavă masivă 
din fontă, care străbătea încăperea din tavan până în podea. 
Spaţiul în care se putea mișca era limitat la o saltea pe care se 
afla și la o găleată cu capac așezată într-un colț, pe care era un 
sul de hârtie igienică... John se întoarse scârbit și se hotări să 
sufere de constipație. _ 

Așadar, totul nu fusese decât o capcană. În care căzuse ca un 
idiot. Oftă și ar fi vrut să clatine din cap, dar prevăzător renunţă. 
De unde aflaseră răpitorii numele Ursulei? Mister. Poate din 
ziare. Deși dorise ca scurtul intermezzo din Germania să rămână 
necunoscut, era totuși o persoană publică, iar viaţa lui 
particulară era de interes public. Numai că, atunci când aveai 
nevoie de paparazzi, ei nu erau prezenţi. Ca acum. 

O mișcare pe podeaua neagră, care îţi făcea pielea ca de 
găină, îl făcu să strângă involuntar picioarele. Se mișca ceva 
acolo. Cu respiraţia tăiată se aplecă în faţă și descoperi un 
gândac mare care se îndrepta spre el, un gândac maroniu, cât 
podul palmei, și sinistru sub blindajul lui. John scoase repede un 
pantof, îl apucă cu ambele mâini și lovi; avu impresia că l-a 
nimerit, dar gândacul în loc să rămână strivit pe podea făcu 
doar cale întoarsă și dispăru într-o crăpătură din zid, probabil de 
unde și ieșise. Lui John i se făcu rău numai la gândul că, în timp 
ce zăcuse fără cunoștință, insecta putuse să se caţăre pe el. 

Se rezemă din nou de perete, închise ochii, simţi durerea 
surdă pulsând în craniu, și își dori să se fi aflat în alt loc, într-o 
altă viaţă. Trebuie să fi ațipit pentru scurt timp stând în picioare, 
căci un zgomot brusc de pași ce se apropiau îl făcu să tresară. 

O bătaie în ușă. 

— Hola! strigă o voce. Tu treaz? 

John se încruntă, ceea ce avu ca urmare imediată o durere. 

— Nu complet. 

— Culcă. Cu faţa la saltea. Nu uita, altfel omorâm. Culcă - 
ândele, ândele! 

— Bine, bine, spuse John și făcu ce i se ceruse. 

Salteaua putea groaznic. Probabil, era impregnată cu 
sudoarea rece a nenumărate victime răpite. 

Auzi cum era tras un zăvor, auzi pași și un zgomot ca un 
frecat, după care ușa se închise din nou cu un sunet surd, de 


VP - 553 


parcă era făcută din carton presat, și zăvoarele din metal fuseră 
închise. 

Pași ce se îndepărtau. Liniște. 

Probabil că acum avea voie să se miște din nou. Ridică încet 
privirea. Apăruse o farfurie, o bucată de pâine și alături o cană 
de tablă cu ceva ce mirosea a cafea; un miros binefăcător în 
acest beci mucegăit. 

Da, îi era foame. De fapt, dacă făcea abstracţie de durerile de 
cap, se simţea bine. Sătul de somn. Parcă dormise câteva zile la 
rând. Nu ar fi putut să spună precis câte zile, pentru că îi 
dispăruse ceasul care indica și data. 

Ridică farfuria și cana. Cafeaua era acceptabilă, cu lapte și 
zahăr, iar pâinea era proaspătă. Fără îndoială că atâta confort 
era jalnic faţă de mărimea sumei cerute pentru eliberare, dar 
oricum ţi se oferea ceva pentru banii tăi. De fapt, totul avea 
caracteristica afacerii; în vocea  necunoscutului și în 
comportamentul lui nu era sesizabilă panică ori o stare 
excepţională, mai curând era vorba despre rutina muncii de 
răpitor. 

Răpit! De neimaginat! Nu i se întâmplase nimic în atâţia ani. 
Bodyguarzii îl însoţiseră peste tot, dar nu făcuseră altceva decât 
când și când să îi croiască drum când reporterii ori cei care 
căscau gura deveneau prea insistenţi. Niciodată nu se simţise 
cu adevărat în pericol, nici chiar când o ștersese împreună cu 
Ursula nu se întâmplase nimic. Dar fusese doar un noroc. 
McCaine avusese dreptate, ca de obicei. 

Când puse jos farfuria și lanțul zdrăngăni tot timpul pe 
metalul țevii, el examină gânditor conducta groasă. Zgomotul 
făcut de lanţul lui trebuia să se audă sus tare și clar. În acest fel 
își dăduseră seama că el se trezise? Cu siguranță. Și imediat 
puseseră de cafea. 

John se ridică încercând să nu mai facă zgomot cu lanţul și se 
apropie de conductă. Ceea ce funcţiona într-un sens trebuia să 
funcţioneze și invers, nu? Puse urechea pe metalul rece, o lipi 
bine și - ceea ce nu era deloc simplu cu cătușele - își acoperi 
cealaltă ureche. 

Da, se auzea un televizor, fragmente de muzică sentimentală 
și vocea sonoră a unui moderator, cineva manevra ustensile de 
bucătărie și fluiera lejer aceleași melodii. Teava era cel mai pur 


VP - 554 


aparat de ascultat. Sună un telefon și cineva vorbi în 
melodioasa, dar de neînțeles limbă spaniolă. 

Pe o perioadă mai îndelungată poziția necesară ascultării 
devenea incomodă și, pentru că oricum nu cunoștea limba 
spaniolă, se alese doar cu o impresie generală asupra situaţiei. 
Se părea că răpitorii aveau totul sub control. Se așeză din nou 
pe jos și se dedică supravegherii crăpăturii în care locuia 
monstruosul gândac. 

Pe parcurs adormi, dar fu trezit pentru o altă masă constând 
din fasole cu puţină carne și un pahar cu apă. 

— Aveţi răbdare, îl sfătui necunoscutul fără a fi solicitat, în 
timp ce îi întindea mâncarea și prelua vesela folosită la micul 
dejun. 

Cea mai bună variantă de a-și pierde timpul se dovedi a fi 
punerea în aplicare a acestui sfat. Treptat, lumina de la 
crăpătura care ţinea loc de fereastră se reducea. Înainte de a se 
face complet întuneric, mai de voie, mai de nevoie, John urină în 
găleata pe care apoi o mută cât mai departe de saltea. 

Mai trase o dată cu urechea. La televizor era difuzat un serial 
american, probabil subtitrat în spaniolă, în care era vorba 
despre fiica răpită a unui multimilionar. John se gândi că era o 
măsură de perfecționare profesională și se întinse ca să se 
culce. Dar, în loc să adoarmă, privea fix întunericul lipsit de 
forme și trăgea cu urechea la un eventual atac al unei hoarde 
de gândaci. 

La un moment dat trebuie să fi aţipit totuși, pentru că, 
trezindu-se brusc, constată că era ziuă. Și în jurul lui nu era nici 
urmă de gândaci. Se ridică fără să facă zgomot cu lanţul și 
ascultă. In mod excepţional televizorul nu mai funcţiona, dar 
auzi mai mulţi bărbaţi discutând foarte destinși, de parcă 
stăteau la o cafea și nu aveau nimic mai bun de făcut decât să 
își piardă timpul. 

— Micul dejun, por favor, mormăi John și trase cu putere de 
lanț. 

Dar nu apăru micul dejun, ci un alt bărbat, care nu mai pierdu 
vremea cu ciocănitul în ușă și cu sfaturi, ci intră pur și simplu. 
Bărbatul vorbea engleza, ba chiar în argoul coastei de est 
americane. 

— Noi încă nu ne-am întâlnit, spuse acesta, dar ne 
cunoaștem. 


VP - 555 


John îl măsură sceptic pe om. Acesta avea un chip cam din 
topor, buhăit, pe care o acnee juvenilă își lăsase urmele, iar de 
sub guler și din mâneci ieșea la iveală o pilozitate excesivă. O 
apariţie deloc simpatică. Cineva pentru care John nu ar fi dat doi 
bani ca să-l cunoască. 

Apoi își aminti. Da, îl văzuse odată pe acest bărbat. Avea o 
tunsoare diferită. Îl văzuse pe ecranul unui televizor. 

— Bleeker, spuse el. Sunteţi Randolph Bleeker. 

e 

Mai apoi nimeni nu și-a mai putut da seama cum au luat 
naștere zvonurile. Angajaţilor poliţiei mexicane constituiți într-un 
grup special de acţiune li s-a impus cea mai strictă tăcere și 
investigația internă nu a stabilit niciun indiciu conform căruia 
sursa s-ar fi aflat printre aceștia. Totuși, echipe de cameramani 
ai televiziunilor străine au năvălit pe aeroportul din Mexico City, 
se cereau informaţii prin fax și telefon, toată lumea voia să știe 
ce era cu afirmaţia că John Salvatore Fontanelli ar fi fost răpit. 

Centrala concernului Fontane!/li Enterprises din Londra refuza 
orice comentariu. Poliţia din Mexico City refuza orice luare de 
poziţie. Terenul ce aparținea de Universidad Nacional Autónoma 
de México colcăia de oameni cu camere video și microfoane. 

— Nu se mai termină! i se plângea una dintre secretarele lui 
McCaine. Acum primim telefoane chiar și de la propriile posturi 
de televiziune. Ce să le spun? 

— Nimic! McCaine închise încruntat un biblioraft subţire și îl 
vâri într-un sertar. Stabiliţi cu toată lumea o întâlnire peste cinci 
zile și reţineți-mi un loc la un zbor pentru Mexico City. 

e 

— Ce înseamnă asta? întrebă John. Este o răzbunare pentru 
faptul că nu a reușit manevra cu fratele meu? 

Bleeker rânji disprețuitor. 

— Răzbunare? Pe naiba. Eu nu sunt un tip ranchiunos. În 
chestiunea asta sunt imparțţial. Fac doar ce mi se cere. 

— Deci așa, ce vi se cere. 

— Asta nu reprezintă o întrebare privitoare la cei pentru care 
lucrez, nu? Pentru așa ceva sunteţi prea inteligent. 

John ridică din umeri. 

— Acum ce urmează? Ce intenţionaţi să faceţi cu mine? 

— Oh, cred că răscumpărarea dumneavoastră va face istorie. 
Bleeker rămânea prevăzător în afara razei de acţiune a lui John. 


VP - 556 


Purta un costum ușor, de culoare deschisă, ceva cam șifonat, și 
tot timpul freca un loc aflat sub ureche. Păi... depinde. 

— Depinde de ce? 

— De dumneavoastră, de exemplu. De comportamentul 
dumneavoastră, de cooperarea dumneavoastră. Și de alte 
chestii asupra cărora dumneavoastră nu aveți nicio influență. 

— Nu va funcţiona, zise John și se miră el însuși de degajarea 
de care dădea dovadă. Veţi da în bară din nou, Bleeker. Ca și 
atunci când l-aţi târât pe Lino în necazul ăla. 

Bleeker îl măsură cu privirea și rânji din nou. 

— V-aţi minuna cât de detaliat și-a zugrăvit fratele 
dumneavoastră viaţa de tată a unui moștenitor al unui bilion. 

John își imagina că nu era minţit. Lino fusese totdeauna un 
adept al mottoului de viaţă /a ce poti obține. În privinţa femeilor, 
a banilor, a orice. Își încrucișă braţele pe piept și spuse: 

— Eu aș propune să-mi spuneţi în sfârșit ce vreţi. 

— Controlul calităţii. Trebuie să fiu sigur că... subcontractorii 
mei au făcut treabă bună. Dacă au pus mâna pe omul care 
trebuia. 

— Subcontractorii dumneavoastră... 

— Eu fac asta numai pentru bani, mister Fontanelli. Ca să nu 
mi se reproșeze, muncesc pentru ei. Am descoperit că se poate 
trăi foarte bine, dacă din când în când ești gata să faci lucruri 
tare neplăcute. Ca acesta, de exemplu. 

— Și ca mai care? Este imposibil să intenţionaţi să mă lăsaţi în 
viaţă. V-aș acuza imediat ce aș fi liber. 

— Nu m-ar deranja. Oricum sunt fugar, nu vă amintiţi? Între 
timp am învăţat tertipurile necesare și, fie că veţi crede, fie că 
nu veţi crede, îmi place așa. Cel puţin așa viața rămâne 
palpitantă. 

e 

McCaine privi indispus monstruoasa lustră din cristal aflată 
exact deasupra capului său. Mexico City era zguduit din când în 
când de cutremure; dacă chiar în această seară ar avea loc 
unul, lustra l-ar face piftie. Își drese glasul și toţi ochii, toate 
microfoanele și toate obiectivele camerelor se îndreptară spre 
el. 

Conferinţa de presă avea loc în marea sală a hotelului £/ 
Presidente. Catifeaua verde acoperea pereţii căzând în falduri 
artistic realizate, coloanele ornate cu aur păreau că susţin 


VP - 557 


tavanul ce simboliza acoperișul unui cort și toate acestea 
aflându-se într-un contrast bizar cu uriașul tablou aflat pe 
peretele din spatele lui McCaine, tablou pictat chiar de mâna lui 
Diego Riveras, cel mai mare pictor mexican. Nu trebuia să fii 
deosebit de cultivat pentru a ști asta: hotelul, prin broșuri, 
tăblițe indicatoare și inscripţii făcea tot ce putea pentru a nu 
lăsa pe nimeni neinformat. 

După ce făcu cunoscut motivul prezenţei lui aici, McCaine 
explică: 

— Până acum știm doar că mister Fontanelli a dispărut. 
Circumstanțele dispariţiei lui, în măsura în care le cunoaștem, 
nu ne permit să o asociem neapărat cu violenţa; dar nici nu o 
putem exclude. Dacă este în realitate o răpire, răpitorii nu s-au 
făcut până acum prin nimic cunoscuți. 

O femeie ridică mâna. 

— Se cunoaște cine a fost persoana pe care mister Fontanelli 
voia să o întâlnească? 

— Nu, răspunse McCaine. Eu mă îndoiesc și de faptul că ar fi 
existat o întâlnire. Din câte știu eu, mister Fontanelli nu 
cunoștea pe nimeni de la această universitate, cu care ar fi 
putut să stabilească o întâlnire. 

Răspunsul stârni agitaţie. 

— Atunci de ce ar fi afirmat el asta? strigă un bărbat, fără a 
mai aștepta ca McCaine să-i dea cuvântul. 

McCaine se aplecă peste zidul de microfoane din faţa lui: 

— Este un fapt bine cunoscut că mister Fontanelli riscă din 
când în când să iasă în public fără protecţia gărzii personale. În 
trecut nu s-a ajuns niciodată la incidente, dar bineînţeles că 
bodyguarzii nu privesc cu plăcere un asemenea comportament. 
Și nici eu. Dar mister Fontanelli este major și nimeni nu îi poate 
ordona ce și cum să facă. In orice caz am stabilit că la scurt timp 
a dispărut și unul dintre bodyguarzi, adăugă el și își roti privirea 
în sala plină cu ziariști care stenografiau de zor. Poliția încă mai 
încercă să afle dacă între cele două evenimente există o 
legătură. 

Un reporter corpolent, care avea pe tricou logoul unui post de 
radio american, întrebă: 

— Plecaţi de la ideea că este vorba despre o răpire 
planificată? 


VP - 558 


— Eu nu aș ști cum ar putea planifica cineva asta. Faptul că 
mister Fontanelli va veni în Mexic a fost stabilit abia de câteva 
zile și era cunoscut de un cerc restrâns de persoane. Din ceea 
ce știu, poliția pleacă de la premisa că ar putea fi vorba despre 
o faptă infracţională spontană. 

— Veţi plăti o răscumpărare? strigă cineva. 

— Până la ce valoare? vru să știe altcineva. 

Blițurile aparatelor de fotografiat fulgerară, dictafoanele 
împinse înainte. McCaine privi meditativ un timp în gol înainte 
de a da un răspuns. 

— Vom face cu siguranţă tot ce este omenește posibil pentru 
a-l elibera nevătămat pe mister Fontanelli, dacă s-ar afla în 
mâinile răpitorilor. Dar în acest moment, după cum v-am spus, 
nu știm nimic sigur. 

— Trebuie să existe un martor care a văzut că mister 
Fontanelli a plecat. Ce aveți de spus despre asta? Este posibil să 
fi fugit? 

McCaine ridică mâinile a neputinţă. 

— Despre asta nu pot spune nimic. Nu am fost de faţă. 

— Ce se întâmplă dacă mister Fontanelli este mort? Cine va 
moșteni averea? se auzi o voce din spatele sălii. 

— Da, exact, cine îl moștenește? strigă un altul, apoi totul se 
transformă într-o gălăgie generală, de parcă toţi ar fi așteptat 
doar această întrebare, dar nimeni nu îndrăznise să o pună până 
acum. 

McCaine privi posomorât sala și așteptă până când se reveni 
la o liniște relativă. 

— Puteţi pleca de la premisa că toate problemele legate de 
succesiune sunt clarificate satisfăcător. Dar eu consider că în 
momentul de faţă este mai mult decât lipsit de bun-simţ a face 
cunoscute detalii ori a da explicaţii pe această temă. 

Nu a mai găsit necesar să amintească faptul că s-a urcat în 
avionul pentru Mexic după ce unul dintre cei mai importanți 
juriști ai Marii Britanii verificase amănunțit testamentul olograf 
al lui John și îl asigurase că acesta va fi recunoscut fără îndoială 
ca valabil. 

e 

Aşteptarea Îi măcina nervii. Dacă ar fi putut, s-ar fi plimbat 
necontenit încoace și-ncolo prin celulă, dar lanțul nu îi permitea. 
Măcar de i s-ar fi scos lanţul! Când necunoscutul i-a adus 


VP - 559 


mâncarea, l-a rugat cu faţa lipită de salteaua puturoasă, să îi 
scoată lanţul, dar bărbatul a părut doar amuzat de rugăminte. 
După asta examină ușa celulei și înțelese comportamentul 
bărbatului: dacă nu ar fi fost înlănțuit, ar fi putut cu o lovitură de 
picior să pună ușa la pământ, și lovitura nu ar fi fost necesar să 
fie nici deosebit de puternică și nici deosebit de zgomotoasă. 

Așa că la fiecare câteva minute se ridica în picioare, se ducea 
la conductă, își lipea urechea de metal și asculta până când 
spatele și ceafa cedau și prefera să se așeze la loc. Majoritatea 
timpului se auzea numai televizorul. Acesta părea să 
funcţioneze toată ziua. Muzica siropoasă lăsa uneori locul 
dialogurilor sentimentale ori exagerat de pătimașe din serialele 
ieftine și din când în când un crainic prezenta știri ca o 
mitralieră verbală. Uneori, se mai auzeau zgomote specifice 
bucătăriei, ca zornăitul capacelor pe oale ori tocatul legumelor. 
Câteodată, mai discutau câţiva oameni, totdeauna bărbaţi cu 
voci grave, care se pare că o făceau din plictiseală. Vorbeau în 
spaniolă, dar, chiar dacă John ar fi cunoscut limba, nu ar fi 
înțeles o iotă, atât de neclar vorbeau. 

De câte ori se așeza pe saltea, își spunea că tot atât de bine 
putea să renunțe la a mai trage cu urechea, pentru că nimic din 
ceea ce auzea nu îi folosea să ajungă la o concluzie cu privire la 
ceea ce îl aștepta, la ce aveau de gând răpitorii cu el. Asta își 
spunea, privea crăpătura din perete unde intrase gândacul, apoi 
renunța, se ridica și reîncepea să asculte. 

Și tot ascultând auzi deodată numele lui. 

Sunetele numelui tău au ceva magic. Chiar dacă nu ești atent, 
chiar dacă fraza în care este integrat este într-o limbă străină 
din care nu înţelegi nicio vorbă, chiar dacă este rostit într-o 
mulțime în care vorbește fiecare - imediat ce auzi propriul nume 
îl și distingi. Și, tocmai pentru că nu te aștepți, ești ușor șocat. 

John își auzi propriul nume. Vocea care îl rostise era din 
televizor. 

Tresări speriat. Fusese o halucinație? Păi sigur, crăpăturile și 
petele de pe pereţi vorbeau despre el. Işi lipi din nou urechea de 
metalul rece și, cu respiraţia tăiată, sesiză brusc nervozitate în 
vocile bărbaţilor de deasupra. 

Urmaăreau știrea. Murmure nervoase. Aparatul fu pus pe alt 
canal, iar murmurele deveniseră strigăte mânioase. Se băgau 


VP - 560 


toți în vorbă, umblau toţi de colo-colo tot mai zgomotos, până 
când unul reuși să se impună și să îi reducă pe ceilalţi la tăcere. 

Se părea că acesta telefona, se răstea la cineva. Receptorul 
fu pus brutal în furcă, iar agitația se instală din nou aducând din 
ce în ce mai mult a panică. 

Ceva nu le ieșise. 

John se îndepărtă de țeavă și trebui să își pună mâna pe 
piept, atât de tare îi bătea inima. Nu era bine. Ba chiar era 
foarte rău. Ceva decursese altfel decât își imaginaseră răpitorii 
lui și el citise destule despre răpiri ca să își dea seama că asta 
putea fi periculos pentru el. 

încercă să respire calm, să nu facă niciun zgomot suspect cu 
lanţul și reveni în poziţia de ascultare. 

Era tot agitaţie și la același nivel. După o vreme se trânti o 
ușă, se auziră pași grei și printre cele existente apăru o nouă 
voce, care vorbea prost în spaniolă, și în care John crezu că 
recunoaște vocea lui Randolph Bleeker. 

Bărbaţii erau porniţi împotriva acestuia, îi tot reproșau ceva și 
se pare că nu se limitau la reproșuri. Bleeker obiecta, vorbea, 
striga, implora și înjura și în cele din urmă John înţelese ce 
trebuie să nu le fi ieșit acestora: rapitorii lui nu știuseră, atunci 
când îl răpiseră, pe cine au răpit. Nu știuseră cine era el. Abia 
când la televizor s-a anunţat răpirea celui mai bogat om din 
lume și-au dat seama pe cine ţineau în lanţuri în beciul lor. Și 
acum li se făcuse frică. 

Probabil că erau răpitori profesioniști, din când în când răpeau 
oameni mai mult ori mai puţin bogaţi, le dădeau drumul contra 
unei răscumpărări moderate și în acest fel își câștigau pâinea. 
Poliţia era fie suprasolicitată pentru a mai investiga și aceste 
cazuri ori pur și simplu nu mai afla despre ele. lar ei își spuneau, 
fără îndoială, că răpirea unui John Fontanelli îi punea în mare 
pericol. Chestiunea îi depășea acum. 

Bleeker încerca desigur să îi convingă de contrariul. Blestema 
și argumenta, voia ca planul să fie urmat în continuare, dar 
oamenii strigau toţi la un loc, cădeau scaune, se părea că se 
ajunsese la o încăierare și în final Bleeker fu aruncat afară. John 
îl auzi pe fostul avocat înjurând crunt, se pare că fusese 
înghesuit în hol și imediat ușa fu trântită. 

John făcu un pas îndărăt. 


VP - 561 


„Mă vor omori, gândi el și simţi cum îi îngheaţă inima de 
groază. Vor veni și mă vor omori.” 

Se prăbuși pe saltea, întrebându-se cum o vor face. Cu un foc 
de armă? Cu un cuțit? Va avea dureri? Și o vor face, 
Dumnezeule, aici, în încăperea asta care puţea a urină. Ce 
sfârșit pentru un bărbat predestinat să îndeplinească o profeție 
divină! 

Un râs asociat cu senzaţia de vomă îi porni din plămâni. Ce 
noroc avusese padrone să moară în pace după o lungă viaţă, cu 
credinţa binefăcătoare că și-a îndeplinit misiunea și la timp 
pentru a nu trebui să afle cât de mult se înșelase. 

Ursula îi spusese tot timpul. Credinţa lui în profeție nu fusese 
altceva decât cel mai confortabil pretext pentru a trebui să nu ia 
decizii el însuși. Pentru că asta ar fi însemnat să își asume 
răspunderea. Era atât de ușor să spui: „Dumnezeu vrea așa.” 
Orice se întâmpla, nu aveai nicio vină. Ideal pentru toţi lașii. 

Rămase cu ochii aţintiţi pe ușa lipsită de orice culoare, pe 
care aveau să intre asasinii lui, și simţi cum îi pierea credinţa, 
simţi cum arde cu vâlvătăi și se stinge, cum nu mai lăsa în urmă 
nici cenușa. Oare nu se spunea că în faţa morții îţi trece pe 
dinaintea ochilor întreaga viaţă? Revăzu cu o claritate dureroasă 
toate etapele vieţii lui, văzu și cum căutase permanent pe 
cineva care să îi spună ce trebuia să facă. Părinţii. Fraţii. Plecase 
de acasă pentru că așa voise Sarah. Acceptase sfatul lui Marvin 
de a primi slujba de la pizzeria lui Murali. Cristoforo Vacchi îi 
spusese că are un destin, iar Malcolm McCaine știuse cum putea 
fi urmat acest destin. Doar de Ursula nu ascultase. 

Fir-ar... chiar și faptul că se culcase cu Constantina fusese 
decis pentru el de către Eduardo. Și Ursula? Ursula voise să 
meargă în Germania fără paza de corp și el o ascultase. 

Ușa nu se clintea. Nici vorbă de pași. Asasinii nu veneau. 

Se uită la conductă și decise să nu mai tragă cu urechea. Nu 
voia să constate că acolo nu mai era probabil nimeni. Nu voia să 
afle că ei fugiseră și îl lăsaseră să moară aici și să nu mai poată 
fi găsit. Rămase uitându-se la lumina apusului și încetă să se 
mai gândească la viaţa lui, încetă chiar să mai gândească, 
privea doar fix înainte și nu mai făcea altceva decât să respire. 
Timpul se opri, lumina se topi și se făcu întuneric, apoi, în 
sfârșit, se auziră pașii. 

O bătaie în ușă. 


VP - 562 


— Hola? Tu treaz? 

— Da, se auzi vocea lui John. 

— Intinde-te. Faţa pe saltea. 

Mda... toată viața ascultase de alţii, de ce nu ar face-o și în 
moarte? Așa că se întinse pe burtă, închise ochii și se predă 
inevitabilului. 

Ușa fu deschisă și de data asta intrară mai mulţi bărbați. O 
mână îi pipăi capul. John înăbuși în sine un tremurat profund, 
strânse din dinţi - doar să nu scâncească după îndurare! Cu o 
smucitură i se trase ceva peste cap, cineva îi duse forţat mâinile 
la spate, le legă, apoi niște braţe puternice îl ridicară. 

— Vii cu noi, zise necunoscutul. 

e 

Urcară o scară, trecură printr-un coridor în care se lovi cu 
umărul de o mobilă, fu avertizat că urma un prag, după care 
coborâră câteva trepte într-o încăpere în care mirosea a așchii 
de lemn și motorină. Evident un garaj, unde îl luară pe sus ca pe 
o jucărie și îl vârâră în portbagajul unui automobil. Auzi 
deschizându-se o poartă, apoi fu pornit motorul și începu 
călătoria. 

Mergeau la nesfârșit și orice tentativă de a reţine ceva din 
drum, măcar când se cotea la dreapta ori la stânga, era de 
prisos. In plus, pe undeva intrau gaze de eșapament în 
portbagaj, i se făcu rău și depuse toate eforturile să nu vomite 
în sacul de pânză care îi acoperea capul până la gât. 

In sfârșit opriră. Cineva cobori, după o vreme se întoarse, se 
așeză pe locul lui, mașina merse înapoi pe un teren denivelat. 
Fu deschis portbagajul, apoi luat de picioarele care îi fuseseră și 
ele legate cu o sârmă ce îi pătrundea prin piele. John protestă, 
dar nici nu fu băgat în seamă, ci fu apucat, scos, târât și aruncat 
cu boltă mare. 

John strigă. Ateriză relativ moale pe ceva ce părea a fi făcut 
din cârpe și hârtie tocată, amestecat cu bucățele ascuţite care îl 
răniră. Puțea oribil. Incercă să se răsucească, dar la fiecare 
mișcare se mișca și mediul care îl susținea, ceea ce însemna că, 
dacă ar fi continuat, s-ar fi afundat în el. 

Rămase într-o poziţie incomodă pe-o parte, cu picioarele 
strânse, cu mâinile legate la spate, cu fața în jos. Din când în 
când, răbufnea câte o duhoare prin pânza sacului de pe faţă, 
atât de respingătoare cum nu mai simţise în viaţa lui, un 


VP - 563 


amestec incredibil de putred, alterat și descompunere, o 
miasmă pestilenţială de mucegai, rugină și mâl în comparaţie cu 
care aerul din beciul în care stătuse fusese o boare 
binefăcătoare, înțelese complet uimit ce făcuseră răpitorii cu el. 
Se afla într-o groapă de gunoaie. Il aruncaseră la o groapă de 
gunoaie. 


VP - 564 


41. 


Frigul se strecura încet prin haine, până la piele, 
impregnându-i neîndurător până și oasele. Și, pe măsură ce se 
făcea tot mai frig, se făcea și mai liniște. Iniţial deslușise la mare 
depărtare zgomot de circulație, ca și zgomotul făcut de o 
mașină, dar mașina fusese oprită la un moment dat, circulaţia 
încetase, și tot ce mai auzea se limita la respiraţia lui. 

Și la un foșnet clar, înspăimântător în adânc. 

Șobolani. 

John tresări, se răsuci, se afundă puţin și se lăsă păgubaș 
înspăimântat. Normal, într-o groapă de gunoi trebuiau să fie 
șobolani. Șobolani care puteau să muște. Care puteau să 
provoace răni grave unui om, ba chiar îl puteau ucide. Nu putea 
face altceva decât să își imagineze făpturi ce colcăiau, păroase 
și greţoase, cu dinţi rozători și cozi chele, care scormoneau 
alimentele putrezite și gunoiul fermentat în căutare de prăzi, iar 
trupul lui se strânse instinctiv din cauza groazei ce îl cuprinse. 

Poate că era bine să stea nemișcat. Poate că atunci îl vor lăsa 
în pace. Abia dacă mai respira, trăgea cu urechea, urmărea 
tensionat fiecare trosnet, gata să se zbată imediat ce ar fi fost 
atins de un animal, gata să ţipe, să urle pentru a-l alunga. 
Trebuia să vegheze. Doar asta îl mai putea salva. 

Se sperie când simţi o mână pe umăr și în același moment își 
dădu seama că adormise. Larma străzii revenise, iar în jurul lui 
se auzeau pași. Îi era atât de frig de parcă ar fi petrecut noaptea 
într-un frigider, nu își mai simţea mâinile, care deveniseră niște 
apendice cărnoase, iar picioarele îi erau insensibile. 

— Ajutor! bâigui el, scutură capul sufocat de sacul ce Îl 
acoperea, devenit între timp lipicios și umed. Vă rog, dezlegaţi- 
mă! 

Deasupra lui se discuta. Erau voci de copii. Unul dintre ei îl 
lovi cu piciorul, cum faci cu un animal călcat de mașină ca să 
vezi dacă mai trăiește. 

— Ajutaţi-mă odată! strigă el și se zbătu pentru a nu mai lăsa 
nicio îndoială că nu era mort. Fir-ar... chiar dacă nu vorbea 


VP - 565 


spaniola, era așa de greu de ghicit ce voia? Dezlegaţi-mă, vă 
rog! 

Din nou simţi mâini pe trupul lui, mâini mici cu degete mici, 
dar acestea nu desfăceau noduri, nu dezlegau, ci îi cercetau 
buzunarele cămășii și pantalonilor. Nedescoperind nici portofel, 
nici bani, nici chei, vocile deveniră dezamăgite. 

— Hei, ce dracului! urlă John, dar copiii nu dădeau semne că l- 
ar ajuta. 

Păreau că se sfătuiesc, apoi pașii lor se îndepărtară și nu îi 
aduseră înapoi nici toate strigătele lui. 

Rămase pe loc, neajutorat, părăsit, simțind cum sudoarea 
începea să i se prelingă pe trup. Care fără îndoială că va momi 
animalele. De fapt, nu Ursula era vinovată de situaţia în care se 
afla? El căzuse în capcana întinsă de răpitori doar pentru că îl 
părăsise. Când într-o zi cadavrul lui va fi găsit aici, ea va afla și 
se va întrista pe bună dreptate. 

Cineva se tânguia și, după o vreme, John băgă de seamă că el 
era acela. Trupul îi fu cuprins de un tremurat care, în locurile în 
care era legat, durea, dar nu se putea opri. Se simţea teribil de 
rău; cu siguranţă că această stare era provocată de duhoarea 
care îi dădea și în gură un gust urât, care pătrunsese în fiecare 
por al corpului său și care se pregătea să i-l descompună. Acum 
îi era cald, atât de cald încât limba i se uscase și se umflase, și o 
simţea în gură ca o minge de cauciuc. 

Un foșnet care se apropia. Pași? Șobolani? Nu aveau decât să 
îl înfulece, puţin îi păsa. Dar nu l-au înfulecat, au ronţăit curelele 
cu care îi erau legate braţele și, după ce le-au ronţăit brațele, i- 
au căzut grele pe lângă corp ca moarte, nu îl mai ascultau, doar 
pulsau și zvâcneau de parcă ar fi vrut să explodeze. 

După care au trecut la gâtul lui, dar acolo îi simțea ca niște 
mâini care deznodau, moșmondeau și smulgeau, și în cele din 
urmă sacul i-a fost scos de pe cap. La lumina puternică ochii i-au 
lăcrimat. Deasupra lui vedea un nesfârșit cenușiu, pe care se 
profila chipul neclar al unei femei cu părul negru. 

— Ursula! spuse el fericit. 

__ Ursula spuse ceva și el se miră că ea vorbea cu el în spaniolă. 
II furnica atunci când durerea în gambe ceda. Ea îi întinse mâna, 
avea o față lată, de înger, cu ochi negri ca fântânile adânci. Ea îl 
ajută să se ridice și îl ajută și copilul aflat lângă ea, dar statul în 


VP - 566 


picioare îi provoca dureri, picioarele îl dureau ca niște răni 
deschise și, când privi în jos, văzu că pantofii îi dispăruseră. 

— Asta este o mojicie, îi explică ei. Erau pantofi făcuţi pe 
comandă la John Lobb, șase mii de dolari perechea. 

Ea îl privi doar, iar el se sprijini de ea, și așa coborâră de pe 
grămada de gunoi până la o ușă în care atârna o bucată de 
pânză în carouri. După aceasta era întuneric și locul era atât de 
strâmt încât nu se putea întinde. Cineva îi săltă capul și îi dădu 
să bea apă caldă cu gust de metal, dar asta îi umezi limba și 
gâtlejul, îi fu aspirată de corp și, când cana se goli, putu să se 
lase pe spate și să adoarmă. 

e 

Din nou se trezi din vise febrile și, ieșind din dimensiunile fricii 
și disperării, se ridică strigând, iar o mână care îl împinse înapoi 
îi duse la gură o cană cu apă. O voce blândă, pe care nu o 
înțelegea, îi vorbea liniștindu-l până când iarăși se prăbuși în 
întuneric. 

În tot acest timp inima lui bătea sălbatic, bătea cât pentru o 
jumătate de viaţă, bătea pentru a îndepărta otrava din circuitul 
sanguin, pentru a omori agenţii patogeni, pentru a elimina 
coșmarurile. Era scăldat în sudoare, se zbătea, se auzea urlând 
și gemând, până când uitarea îl luă în stăpânire. 

Ea îi vorbea, îi cânta cântece ciudate. Nu era Ursula, nu era 
ea. Femeia avea pielea maronie, catifelată și o privire tristă. Îi 
răcorea fruntea cu cârpe umede când aceasta se înfierbânta, 
când ochii îl ardeau și când inima ameninţa să-i crape. Uneori îi 
punea mâna pe piept invocând zei necunoscuţi, până când 
pleoapele lui cădeau grele și adormea. 

e 

John se trezi simțindu-se mistuit de febră. Era slăbit, inima 
începu să-i bată sălbatic doar când se îndreptă, dar mintea îi era 
clară, își simțea trupul ușor, privirea ageră. Își amintea ce se 
întâmplase și își dădea seama că fusese salvat. 

lată și perdeaua de care își amintea, perdeaua din pânză în 
carouri și aceasta era străbătută de lumina zilei de-afară, unde 
soarele strălucea. Se auzeau voci, strigăte îndepărtate și 
discuţii, în jur erau sute de oameni. Zăngănit de metal, de pietre 
lovite de pietre, se muncea de zor. Și totul era impregnat de un 
miros înțepător de gunoi, fum, putrefacție. 


VP - 567 


Aerul era mizerabil. Ca și el. Işi simţea pielea unsuroasă, 
acoperită cu un strat de murdărie imposibil de îndepărtat, 
lenjeria de corp era scorțoasă și îl jena la mers, pielea capului îl 
mânca îngrozitor... Când duse mâna la bărbie, descoperi barba - 
Dumnezeule, cât timp fusese bolnav? Nu erau tuleie, erau fire 
de păr lungi și moi cum nu mai avusese toată viaţa lui. 

Privi în jur. Un adăpost mizer din tablă ondulată și cartoane, în 
care doar peretele de lângă el era un fel de zid sfărâmicios. Era 
întins pe unicul culcuș din adăpost, o saltea plină de crăpături și 
denivelări, acoperită cu o pătură cenușie. Alături de el se aflau 
cutii de portocale și un coș din nuiele strâmb, decolorat, cu 
diverse lucruri, o icoană afumată a Madonei era unicul ornament 
aflat pe pereţi, sub care atârna un ciob de oglindă, iar pe podea 
erau înșirate sticle murdare, verzi, cu apă, o cutie cu legume 
zbârcite și important - o pereche de pantofi cu toc înalt. 

Se întoarse gemând în așa fel încât să se poată vedea în 
oglinda din care îl privea acum un străin. Chipul cu obraji scobiţi 
și epuizat, părul zbârlit și barbă încâlcită - nici măcar mama lui 
nu l-ar mai fi recunoscut. Probabil că se afla aici de cel puţin 
două săptămâni, dacă nu mai mult. Asta dacă ceea ce vedea în 
oglindă era el cu adevărat, dacă nu cumva printr-o vrajă ori ca 
urmare a unei operaţii interzise sufletul lui ajunsese în trupul 
altcuiva, al unui bătrân vagabond care scotocea prin gunoaie. 
Cu siguranţă, nu era el. 

Perdeaua fu dată deoparte, lumina pătrunse cu putere 
înăuntru și alungă toată strălucirea pitorească a coșmeliei, 
dezvelindu-i fără milă întreaga mizerie. John privi clipind orbit de 
lumină. Ea. Cea care îl salvase, îl culesese din gunoaie, îl 
eliberase, îl luase la ea și îl îngrijise. O femeie măruntă, cu 
pielea cafenie, cu o faţă lată de indiancă și păr negru uleios, 
într-o rochie lipsită de orice podoabe, de culoare nedefinită, 
stătea în faţa lui și îl privea. 

— Tu bine? întrebă ea. 

— Da, mulţumesc. Mă simt mult mai bine. Mulţumesc pentru 
faptul că m-aţi adăpostit. Deja eram convins că voi muri acolo, 
în gunoi. 

Ea clătină din cap, parcă meditând la ce spusese el, și păru 
îngrijorată. 

— Tu mergi, spuse ea. O oră. Apoi înapoi. OK? 

John o privi nedumerit, nesigur dacă o înțelesese corect. 


VP - 568 


— Să plec timp de o oră? 

— Da. O oră, apoi înapoi. Te culci. 

— Clar. Nicio problemă. 

Se ridică și constată că totuși era o problemă. Trebui să se 
sprijine de peretele din piatră până când steluțele din privire îi 
dispărură. 

— Nicio problemă, repetă totuși el. 

Stând în picioare, tavanul era prea jos pentru a sta drept, așa 
că dădu deoparte perdeaua, păși apoi fu orbit de lumină. 

— Eu chem, auzi el vocea siluetei neclare profilate pe fundalul 
tulburător de luminos. 

— Clar, răspunse John dând din cap cu sârg și încercă să se 
miște de-a lungul unui rest de zid înalt până la coapse și reuși 
până când un animal îi trecu peste picioare, o pisică, și el 
concluzionă că poate era mai bine să nu se îndepărteze prea 
mult de colibă. 

Încă nu se simţea prea bine. Cu ochii înlăcrimaţi privi în jur 
căutând un loc unde să se poată așeza. Fumul îi irita nasul și 
ochii pe care îi tot ștergea cu dosul mâinii, apoi descoperi că 
fumul provenea de la un foc aprins în apropiere. Deasupra lui 
era un ceaun strâmb, în care fierbea ceva mirosind a legume și 
a porumb. Alături stăteau doi câini plini de râie, cu limbile 
atârnând. Apăru o bătrână cocârjată, care amestecă în fiertură 
și turui ceva pe un ton răâstit, lui John nefiindu-i clar dacă i se 
adresase lui ori câinilor. Pentru mai multă siguranţă, se ridică și 
plecă mai departe. 

La poalele muntelui de gunoi era o adevărată așezare, un sat 
din tablă, folii din plastic și scânduri, ridicată pe moloz, pe coline 
de hârtie de ziar putrezită și halde de saci de plastic uzaţi. John 
privea uimit cum copii și adulţi răscoleau gârboviţi versanţii și 
taluzurile muntelui de gunoi și culegeau ceea ce considerau că 
mai era utilizabil, făceau grămezi de fier vechi supravegheate 
de alți membri ai acestei bizare armate a gunoaielor, extrăgeau 
îmbrăcăminte zdrenţuită, baterii auto vechi, cutii de tablă, 
vechituri. Cei mai în vârstă purtau șepci de baseball, aveau 
legată peste nas câte o bucată de pânză și purtau mănuși, iar 
copiii purtau blugi și tricouri cu dungi, cu mânecă scurtă; aceștia 
nici nu arătau a fi prea sărmani, ci arătau mai curând ca niște 
elevi care chiuleau de la ore și își pierdeau timpul la halda de 
gunoi. 


VP - 569 


Brusc mulţimea de femei, bărbaţi și copii începu să se agite. 
Se auzea un motor huruind din greu și în vârful taluzului de 
gunoi apăru un imens autocamion. Acesta manevră în căutarea 
unei poziții bune, în timp ce jos, în marginea taluzului, se 
duceau lupte pentru cele mai bune locuri, după care cu zgomote 
înfiorătoare platforma autocamionului se ridică oblic, până când 
conţinutul ei se vărsă pe pantă. In mod absurd părea că un corn 
al abundenței se revărsa peste jefuitorii gunoaielor. 

Imediat se iscară conflicte acerbe pentru locurile preferate. 
Cineva înșfăcă o legătură de cabluri electrice, altul trase de un 
sac cu haine, un al treilea puse mâna pe un aparat cu 
microunde cam turtit. Erau culese sticlele și aruncate în găleți 
de plastic, lemnul părea valorificat indiferent de dimensiuni, 
cutiile din tablă erau strivite cu călcâiul înainte de a fi înghesuite 
în pungi și în saci. 

Abia acum John observă câteva siluete burduhănoase ce 
ședeau pe teancuri de saltele ori în fotolii jerpelite la limita 
locului acțiunii, spre care se înșiruiau culegătorii pentru a le 
expune prada, a se face aprecierea valorii ei și a primi bani pe 
ea. Fiecare dintre acești șefi părea competent pentru un anume 
sortiment, unul pentru metal, altul pentru plastic, o femeie 
corpolentă cumpăra sticla, iar un bărbat gras - lemn. Deci, și 
aici era vorba despre bani, ca pretutindeni. Probabil că aici 
putea să înceapă să pună întrebări și să scormonească pentru a 
descoperi în final că toţi acești oameni răscoleau gunoiul, îl 
sortau și îl colectau pentru a-și aduce contribuţia la averea lui. | 
se făcu rău din cauza mirosului pestilenţial, din cauza acestui 
loc, din cauza a tot ce vedea și simţea. 

Cineva strigă. Avu nevoie de un timp pentru a înţelege că lui i 
se adresa strigătul. 

— Vino! striga femeia din faţa colibei, făcându-i semne. 

Se ridică, se deplasă cu greutate călcând pe deșeuri și cioburi, 
ocolind un pârâiaș cu apă de infiltrație maronie, cu sclipiri 
uleioase ce mustea de sub gunoi. Văzu cum în spatele femeii 
ieși din colibă un bărbat încheindu-se la pantaloni și mai înţelese 
că ea era o prostituată. 

e 

Febra reveni, îl dobori și îi provocă gazdei nesfârșite necazuri. 
Odată se trezi în cursul nopții, o văzu aprinzând o lumânare sub 
imaginea Madonei, rugându-se cu ardoare și fu convins că se 


VP - 570 


ruga pentru sănătatea lui ori în orice caz pentru a scăpa de el 
într-o modalitate onorabilă. Când se trezi din nou ziua, lângă el 
se afla un băiat care îi punea pe frunte cârpe ude și îl privea cu 
seriozitate. 

— Cum te cheamă? îl întrebă John. 

— Mande? răspunse băiatul. 

Acesta să fi avut șapte ani ori chiar mai puţin, purta pantaloni 
scurți și o cămașă în carouri, zdrenţuită. 

O văzu pe femeie gătind în fața ușii, la foc deschis și, când 
aceasta îi aduse un castron cu supă, foamea îl făcu să uite de 
tot. Asta păru că ei îi făcu plăcere, în orice caz zâmbi și îi mai 
aduse supă. 

Febra revenise, dar nu îl mai mistuia, trebuia doar să ducă 
până la capăt ce începuse și ceda din zi în zi. In curând el stătea 
lângă femeie când aceasta gătea și o privea. În acest timp ea 
vorbea degajat cu fiul ei, ca și cum faptul că John se afla acolo 
era cel mai firesc lucru din lume. Din când în când schimbau 
câteva cuvinte, ajutați de engleza ei stângace, de mâini și de 
picioare. Îi află numele: Maricarmen Berthier. Ea știa chiar să și 
îl scrie, și el o puse să îl măzgălească pe o bucăţică de carton, 
pe care o vâri apoi cu grijă în buzunar. 

— Vreau să îmi arăt recunoștința imediat ce voi putea, îi 
explică el fără să știe cât înţelesese ea din asta. In fiecare bancă 
din lume am un cont, îţi poţi imagina asta? Trebuie doar să mă 
prezint, să le spun cine sunt și primesc bani. Apoi te voi 
despăgubi. Mai mult decât atât. 

Ea amesteca în oală și zâmbea trist în timp ce el vorbea. 

a 

În sfârşit, se simți suficient de refăcut pentru a porni la drum. 
Ea îi spuse că trebuie să meargă spre vest. El îi mai mulţumi 
încă o dată și își luă rămas-bun. Ea rămase în fața colibei, cu 
braţele încrucișate pe piept, de parcă ar fi trebuit să se ţină ea 
însăși bine, urmărindu-l cu privirea până când acesta dispăru. 

Când ajunse la șosea, lângă el opri o camionetă care venea 
de la groapa de gunoi și i se permise să se așeze pe grămada de 
fier vechi cărată. Camioneta a circulat într-un tempo infernal pe 
străzi înguste și late, pe lângă interminabile mahalale, prin zone 
industriale pline de fum și așezări nelocuite, un drum pentru 
care pe jos ar fi mers zile întregi, dar la un moment dat realiză 
că habar n-avea încotro se îndrepta și dacă nu cumva se 


VP - 571 


îndepărta cu mare viteză de țelul lui. Dar care era, de fapt, țelul 
lui? Ciocăni în cabina șoferului și îi făcu semn să îl lase acolo. 

Stătea la o margine de drum, pierdut într-un oraș. Făcu cu 
mâna în urma camionetei care se îndepărta scoțând rateuri, din 
cabină fu salutat de un braţ gol, maroniu, apoi și aceasta 
dispăru. 

Privi în jur. Ziduri înalte care te ţineau la distanţă, reclame 
deteriorate de intemperii, ferestre zăbrelite. Puţinii oameni 
întâlniți îl ocoleau și, când cobori privirea, înțelese și de ce. 
Odată elegantul lui costum de culoare deschisă îi atârna fâșii și 
acum avea o culoare nedefinită, în picioare nu mai avea pantofi, 
ci umbla în niște șosete găurite și, cum putea, își pierduse de 
mult mirosul. Avea senzaţia tulbure că îi va fi greu să 
dovedească faptul că el era cel mai bogat om din lume. 

Într-un loc care semăna a staţie de autobuz, pe un perete era 
fixat un panou, o simplă scândură din lemn pe care erau lipite 
un itinerar și o schiţă de plan al Mexico D.F. și al împrejurimilor, 
în al cărui studiu se adânci. Se părea că se afla în nordul 
orașului, într-un cartier denumit Azcapotzalco. Incercă să 
reconstituie drumul făcut de camionetă și ajunse la concluzia că 
groapa de gunoi ar fi trebuit să se afle în Netzahualcâyoti, un loc 
aflat nu departe de lacul Texcoco. 

Asta însemna că de-acum trebuia să se îndrepte către sud. 
Ținând cont de poziția soarelui și de ora bănuită, încercă să 
stabilească unde era sudul. Un moment se gândi ce ar fi fost 
dacă lua un autobuz, dar renunţă. Inainte de a se gândi la așa 
ceva, trebuia să se îmbăieze, să facă rost de o garderobă 
completă și de bani. 

Când auzi zgomot de motor, întoarse capul. Era o mașină a 
poliţiei. Bineînţeles, poliția! Desigur că după răpire era căutat. 
Trebuia doar să se prezinte la primul poliţist pentru a scăpa de 
toate grijile. 

În clipa aceea o fereastră se deschise sub acoperișul casei din 
fața lui, o bătrână scoase capul, îl arătă cu degetul și strigă 
ceva. Mașina poliţiei se opri și cei doi bărbaţi din ea coborâră, se 
îndreptară către el cu pași săltaţi, cu bastoanele pregătite să 
lovească. 

Nu părea că aceștia se apropiau pentru a-l scăpa de necazuri. 
John făcu cale întoarsă și fu extrem de fericit că polițiștii socotiră 
că acest rezultat al eforturilor lor era mulțumitor. 


VP - 572 


Nu fusese o idee bună. A se adresa poliţiei însemna să se 
supună bunului plac al cuiva înarmat și de așa ceva era sătul. Işi 
aminti de remarca făcută de unul dintre bodyguarzi în timpul 
zborului: în Mexic nimic nu este mai periculos decât poliția. Nu, 
va rezolva asta prin propriile forțe. Fontanel/li Enterprises poseda 
o filială în Mexico-City, căreia putea să i se adreseze fără niciun 
risc. Nu știa exact unde se afla sediul, dar în orice caz era în 
centru. lar acolo va ajunge pe jos. 

Așa că porni. Chiar dacă acest lucru i-ar fi luat câteva zile, ce 
importanţă mai avea? Nu avea nevoie de nimic, nici măcar nu îi 
era foame după lunga perioadă de febră. Din loc în loc mai 
găsea o fântână ori un pârâiaș, de unde putea să bea o gură de 
apă și să spele praful din gât; nu îl afecta că apa avea gust 
sălciu ori că avea un luciu uleios. Mergea de-a lungul unor străzi 
cu un trafic tot mai intens, ceea ce considera că era un semn că 
se îndrepta în direcţia corectă. Străbătea străduțe pitorești, cu 
case viu colorate, unde în faţa ușilor, în butoaie ruginite din oţel 
creșteau flori și ierburi de grădină, unde de sfori trase de-a latul 
străzii erau rufe la uscat. Aici copiii se jucau cu pisici și îl priveau 
curioși, iar o femeie îi făcu semn să vină pentru a-i da o pereche 
de teniși scâlciaţi - un cadou care îi aduse câteva lacrimi în ochi. 
Își continuă drumul prin cartiere sărmane, unde pământul era 
saturat de reziduuri, unde casele în stânga și în dreapta erau 
doar niște construcţii din beton pe jumătate terminate, din ale 
căror ziduri armăturile din oțel- beton răzbăteau ruginite în toate 
direcţiile, iar cerul era plin de antene de televizoare, iar cablurile 
electrice se încrucișau periculos întinse aiurea. Câini râioși 
mișunau prin colţurile întunecate, unii copii purtau pe ei doar 
câte o pătură. Aici nu bătea la ochi. Trecu apoi din nou prin 
cartiere mai bune, unde casele aveau fațadele ornate cu stuc, 
posedau mici balcoane în stil franțuzesc, unde în faţa bisericilor 
erau locuri frumos amenajate, înconjurate de arbori ori palmieri 
groși. Treptat casele creșteau în înălţime, se înmulțeau 
reclamele luminoase și benzile de circulaţie și, când în sfârșit 
dădu de un nou plan al orașului, pe acesta era reprezentat doar 
centrul, fără împrejurimi. 

Aici văzu pentru prima dată cerșetori în număr mare: bărbaţi 
schilozi stând la margine de stradă și întinzând mâna către 
fiecare trecător, femei cu câte un copil mic purtat în eșarfa care 
îi asaltau pe bărbaţii care se îndreptau spre mașinile lor și pe 


VP - 573 


care îi slăbeau abia după ce le aruncau câte o monedă, copii cu 
haine murdare, ca aceia văzuţi de el însuși în favele, care îi 
înconjurau pe turiștii japonezi cu solicitări zgomotoase. Locuitorii 
orașului suportau resemnaţi milogeala, dar se străduiau să o 
bage cât mai puţin în seamă. 

Găsi o cabină telefonică în care era și o carte de telefoane de 
unde luă adresa filialei, pe care o identifică aproximativ și pe 
planul orașului. Plaza de San Juan se afla ceva mai la sud de 
parcul Alameda, obiectiv ce nu era greu de găsit. Când întreba 
pe cineva, acela era bucuros că nu cerea bani, ci doar să i se 
indice o direcţie. Trebuia doar să urmeze sensul arătat de braţul 
întins. 

— Alameaa? Allă! 

In cele din urmă găsi biroul, o casă îngustă în stil colonial, pe 
care se lăfăia litera f de un roșu-închis, casă înconjurată de 
ziariști. 

(J 

Bărbatul de la volanul carului de reportaje goli și ultimul strop 
din cutia de cola. Mărul lui Adam îi tresărea la fiecare înghițitură. 
Apoi strivi cutia în mână și o aruncă indiferent în stradă. 

— Să zicem că leșul lui se află în vreun lac, îi spunea el unei 
femei aflate lângă portiera deschisă. Cum vor ei să fie găsit? O 
să mai stăm aici cinci ani. 

— Nu vom sta cinci ani aici, liniștește-te, răspunse femeia. 

Aceasta era suplă, firavă și avea părul roșu ciufulit. 

John, care stătea în spatele lor și ca și ei privea casa, înţelese 
că aceștia vorbeau despre el. Il considerau mort. Dacă intra 
acum în clădire, se vor năpusti asupra lui în așa fel încât chiar și- 
ar dori să fie mort. 

— Și tocmai în Mexico City, se lamenta bărbatul în continuare. 
Eu găsesc că este un oraș scârbos. O simt în piept, crede-mă. In 
fiecare dimineaţă când mă trezesc, trebuie să tușesc, ca și cum 
am renunţat degeaba la fumat. Tu cum vezi asta? Mă 
dezobișnuiesc de fumat și pe urmă vin în orașul ăsta, în care la 
fiecare colț de stradă pute groaznic... După aceste cuvinte 
bărbatul se întoarse brusc, de parcă l-ar fi mirosit pe John. 
Chipul lui schimonosit se strâmbă și mai mult și adăugă: Hei, 
Brenda, privește: avem public. 

Colega lui întoarse capul și îl privi pe John. Acesta simţi că îl 
trec toate nădușelile când își dădu seama că o cunoștea pe 


VP - 574 


această femeie. Brenda Taylor, CNN - și-o amintea foarte bine, 
chiar și numele. Ea fusese cea care acum o sută de ani, la prima 
conferință de presă în casa Vacchi, îl întrebase dacă îl făcea 
fericit faptul că era bogat. Acum aceasta îl examina 
cercetătoare... 

Dând curs unei inspiraţii spontane, John plecă capul, întinse 
mâna și se milogi în argoul care în serialele mai vechi era tipic 
mexicanilor: 

— Please, Missis! Ten dollars, please, Missis! 

— O! Doamne! gemu bărbatul. Vrăsc asta! 

Ea încetă brusc să îl mai privească. Se uită într-o parte, se 
cuprinse cu braţele și enervată îi șuieră colegului: 

— Dă-i blestemaţii ăia de zece dolari, să dispară. 

— Zece dolari? Consider că este nerușinare, Brenda, ca alţii... 
Căută scârbit în buzunar, scoase o bancnotă și i-o aruncă lui 
John. Bine, uite. Și acum valea! Vamos. Fir-ar... cât mai urăsc 
orașul ăsta! 

— Gracias, mormăi John, care ajunsese la limita cunoștințelor 
lui de spaniolă. Muchas gracias, señor. 

Și se îndepărtă. 

e 

Câteva străzi mai încolo găsi un birou - Telefonos, marcat de 
tăblițţa alb-albastră cu inscripţia /arga distancia. Cobori câteva 
trepte într-o încăpere joasă, în care se afla un automat pentru 
băuturi, și dincolo de o tejghea era un bărbat gras, în spatele 
căruia era o hartă a Mexicului. Pe pereți erau lipite straturi de 
afișe vechi anunțând concerte și servicii religioase. Biroul era 
prăpădit, dar suficient de curat pentru ca bărbatul, nu fără 
oarecare dreptate, să îl măsoare dezaprobator. 

— Pot telefona de-aici? întrebă John și îi întinse bancnota de 
zece dolari. 

Sprâncenele stufoase se ridicară. 

— In străinătate, adăugă John, în SUA. 

Sprâncene coborâră. O labă ale cărei degete erau garnisite cu 
inele luă bancnota de pe tejghea și o alta indică telefonul din 
dreapta dintre cele două aparate fixate pe perete. 

— Estă bien. Dos minutes. 

John mulţumi cu o înclinare a capului și înșfacă receptorul. 
Numai să nu formeze greșit numărul. Formă prefixul 98 


VP - 575 


inscripţionat vizibil în toate limbile importante pe aparat. Apoi 1 
pentru SUA. 

Apoi se opri. Voise să sune la secretariatul filialei din New 
York, pentru a putea fi luat fără vâlvă de către serviciul de 
securitate. Dar ideea i se păru pe undeva greșită. 

Bărbatul de după tejghea mormăi ceva și îi făcu semne să 
continue cu formarea numărului. 

— Andele, ândele! 

Nu. Nu era o idee bună. John ridică mâna, vru să tragă de 
furcă, apoi îi trecu prin cap altă idee, căreia îi dădu curs fără să 
se mai gândească. Formă un zero și apoi cifrele unui număr de 
telefon pe care îl uitase tot atât de puţin ca ziua de naștere a 
celui mai bun prieten al său. 

— Alo? răspunse vocea lui Paul Siegel. 


VP - 576 


42. 


Zocalo era centrul orașului, toată mândria lui. Era întins, ca 
făcut pentru defilări și parade, străjuit de o imensă catedrală și 
de un palat pompos, mare și plat, populat zi și noapte de 
trecători, cerșetori, desenatori pe pavaj, perechi de îndrăgostiţi 
și turiști care fotografiau. Un fluviu niciodată secat de mașini 
străbătea piața în al cărei centru veghea mândru drapelul 
național. Seara își făcea apariţia un regiment de gardă, pentru a 
ridica imensul drapel în cadrul unei ceremonii fastuoase, apoi se 
aprindeau mii de lămpi pe faţade, reunindu-se într-un iluminat 
nocturn impresionant. 

John ar fi vrut să fie invizibil. Hoinărea încet prin piaţă, atent 
mereu, gata să fugă dacă era cazul, dar nimeni nu îl băga în 
seamă, nimeni nu avea nimic cu el. Trecu prin fața nesfârșitei 
fațade a Palacio Nacional, admiră catedrala și trecu pe sub 
arcadele sub care erau adăpostite magazine ce vindeau fie 
bijuterii, fie pălării, nimic altceva. Ceva mai devreme se afla în 
dreptul unei vitrine, privind visător bijuteriile prezentate drept 
aur aztec, când o matroană corpolentă și cu păr ondulat îi vâri în 
mână câteva monede cu atâta hotărâre încât nu mai cuteză să 
obiecteze ceva. Pentru acestea primi la o tarabă dintr-o 
intersecție un taco, pe care îl înfulecă înfometat și pe care apoi 
îl simţi în stomac ca pe o bucată de beton. 

Se simțea ca invizibil și în mod ciudat liber. În ultimele 
săptămâni, părea să se fi despovărat de toate necesităţile 
civilizației, de  stânjenitoarele obligații legate de igiena 
personală, de nenumăratele implicări ale vieţii în comun, de 
care acum își mai amintea ca despre ceva ce-i priviseră doar pe 
alţii și despre care el auzise doar din povestiri. Nu avea nimic de 
făcut, dar nu se plictisea și era mulțumit să se așeze undeva pe 
vine, sprijinit de un zid, și să privească tihnit în gol. Mai simţea 
uneori niște necesităţi fizice, dar atenuate, de parcă trupul voia 
să lase la aprecierea lui dacă să le dea ori nu urmare. Foame, 
sete, oboseală - existau toate, dar în plan secund, niciodată 
insistente, revendicative. Simţea o pace în sine și în lume pe 


VP - 577 


care niciodată nu o mai simţise și mai simţea că și-ar fi dorit ca 
Paul să nu mai apară niciodată. 

Dar acesta apăru. Acea siluetă inconfundabilă, suplă, cu 
ochelari, aflată în poarta principală a catedralei, fără a onora 
măcar cu o privire construcția istorică, cercetând piaţa întinsă. 
John se ridică oftând și se îndreptă pe îndelete către el, pe o 
cale ocolită și într-un ritm ce nu atrăgea atenţia, până când 
ajunse nerecunoscut aproape de el. 

— Salut, Paul! 

Paul Siegel se întoarse și îl privi la început neîncrezător, apoi 
tot mai șocat. 

— John...?! șopti el cu ochii măriţi, pe care doar lentilele 
ochelarilor păreau să îi mai menţină în orbite. 

— M-am schimbat atât de mult? 

— Schimbat? abia șopti Paul. Dumnezeule, dar tu arăţi ca un 
fachir, care după douăzeci de ani de meditaţie a coborât de pe 
Himalaya. 

— Și care pute ca un lucrător de la canalizare, cred. 

— După douăzeci de ani de muncă la canalizare, da. Dădu din 
cap și adăugă: Ce noroc că am venit cu mașina închiriată! 

Au ieșit din oraș spre nord, cu geamurile deschise, altfel Paul 
nu ar mai fi suportat. Avea cu el o mulţime de alimente, biscuiţi, 
fructe, băuturi la sticlă și altele, și se miră că John se servi doar 
ezitând. 

— Totul este perfect igienic, sublinie el. 

— Mm..., fu răspunsul scurt al lui John. 

Au oprit la un hotel pe care Paul îl notase într-un ghid detaliat. 

— Pe drum de la Washington am avut o mulţime de timp la 
dispoziţie pentru a-l citi, spuse el aproape scuzându-se. În clipa 
asta mă poţi întreba orice vrei, întrucât presupun că acum 
cunosc Mexicul ca pe propriul apartament. Rezolvă formalităţile 
și mai mult ori mai puţin îl strecură pe John în camera care avea 
apă curentă și o cadă. Cred că nu o să-ţi dăuneze după câte mi- 
ai povestit despre groapa de gunoi. Și nici asta, spuse el și 
scoase din geantă o sticlă mare din plastic cu săpun lichid 
special. Minerii folosesc așa ceva și gunoierii de asemenea. 

John luă în mână sticla roșie, cu un aspect impresionant. 

— Ție chiar că ţi se poate încredința sarcina de a organiza 
ceva. la să ghicesc: ai cu tine și haine noi? 

— In portbagaj. Le aduc în vreme ce tu te vei arunca în valuri. 


VP - 578 


— Ești un geniu. 

Paul zâmbi trist. 

— Da? Și-atunci de ce nu sunt bogat și fericit? Hai, du-te în 
baie. Ești o pretenţie exagerată pentru omenire. Ah, încă ceva: 
Să fiu în locul tău, mi-aș lăsa barbă. 

După ce se îmbăie cu cantităţi imense de săpun special, John 
se simţi ca nou-născut. Lenjeria procurată de Paul se potrivea 
binișor, în timp ce cămășile, pantalonii și pantofii comozi 
fuseseră astfel aleși încât să excludă nepotrivirile. Acum stăteau 
în acel patio acoperit al hotelului, cinau și discutau planuri. 

— Eu am luat avionul până la San Antonio și am trecut granița 
la Laredo, explica Paul, și, dacă nu vei avea ceva împotrivă, vom 
face același drum la întoarcere. Ah, da... iată și pașaportul tău, 
adăugă el și scoase din buzunar un pașaport albastru american, 
pe care i-l întinse peste masă. 

— Poftim? John îl luă și îl răsfoi. Fotografia era a unui bărbat 
cu barbișon subţire, iar la nume apărea Denis Young, născut la 
16 martie 1966 în Rochester. Cine este Denis Young? 

— Un bun prieten al unui bun prieten. Care nu pune întrebări 
și care nu cunoaște ziariști. 

John privi chipul tineresc. 

— Și tu crezi că o să meargă? 

— Ai nevoie de un pașaport dacă vrei să treci graniţa, nu? Și, 
ca să fiu cinstit, sunt de-a dreptul zguduit de cât semeni cu 
fotografia după cura de gunoi. Nici nu îmi pot imagina că vreun 
funcţionar de la graniţă va bănui ceva. 

— Hm..., mormăi John dus pe gânduri. O să meargă. 

Reținu documentul și mulțumi. 

— Cu plăcere, răspunse Paul. Își mai turnă vin, apoi se aplecă 
în faţă, cu paharul în mână. Eşti conștient că va trebui să îţi pun 
o întrebare? 

— Evident. 

— Te-ai fi putut adresa poliţiei. 

— Da. 

— Ei încă te caută. 

— Sper. 

— Ai fi putut cel puţin să îţi suni bodyguarzii. 

— La început asta am vrut. Respirația lui John deveni 
zgomotoasă. Nu îţi pot spune ceva precis. Am avut... o senzaţie. 


VP - 579 


O inspiraţie, aș putea spune. O voce care m-a sfătuit să prefer 
să ies din asta pe neobservate și să rămân ascuns. 

Paul îl măsură sceptic. 

— O voce... 

— Ei, da, nu chiar o voce, recunoscu John. Nu știu exact cea 
fost. O senzaţie pe care o ai câteodată, când îţi plimbi limba 
peste dinţi și simţi că ceva nu este în ordine, dar te uiţi în 
oglindă și nu vezi nimic. 

— Hm... 

John adună câteva firimituri de pâine de pe masă, în faţa sa. 

— Acest Bleeker a spus ceva despre cineva care l-ar fi pus să 
facă asta. Chestia asta nu îmi dă pace. 

e 

Locuinţa pe care o avea Paul la Washington semăna atât de 
mult cu cea pe care o avusese el în Manhattan, încât John a avut 
un moment senzația că nu se afla într-un anumit loc. Vederea 
nu mai era spre Hudson, ci spre Potomac River, iar în depărtare 
se ghicea Capitolul, dar mobilierul era același, același gust ales 
și chiar aceeași împărțire a încăperilor. 

— A fost chiar aceeași firmă de construcţii, zise Paul. Cred că 
este mai economic să utilizezi același plan de construcţie odată 
verificat. 

Totul mersese strună. Străbătuseră podișul mexican fără 
incidente, trecuseră graniţa fără probleme pe la Laredo și 
luaseră primul avion spre Washington. Când predase mașina 
închiriată, Paul se plânsese de mirosul care în mers se 
accentuase tot mai mult, la care angajatul de la închirieri auto 
spusese că ar putea fi vorba despre o defecţiune a sistemului de 
aerisire, făcu o reducere de preţ și respiră ușurat când Paul o 
refuză; nu fusese chiar atât de rău. 

— Am dat liber femeii de serviciu, explică Paul când reveni cu 
cumpărăturile pentru weekend. Așa că trebuie să facem 
curățenie singuri cât timp stai aici. 

— Nu este o problemă. 

John se așezase comod în fața televizorului și studia știrile. Se 
părea că McCaine reușise să bage Yamaichi Bank în faliment și 
să amestece guvernul japonez într-un scandal financiar; era 
retransmisă permanent o secvenţă filmată, în care ministrul de 
finanţe se tot înclina plângând și cerând scuze. Se spunea că un 
director de bancă se sinucisese. 


VP - 580 


Despre dispariţia lui John Fontanelli în urmă cu mai mult de 
trei săptămâni se vorbise doar tangenţial. Un colectiv special al 
poliţiei cercetează orice indiciu, indiciile despre o răpire se 
înmulțesc, dar încă nu a fost primită nicio solicitare din partea 
rapitorilor, cel puţin niciuna credibilă. Suna ca și cum, de fapt, 
nu se știa nimic. 

— Acum ce intenţionezi să faci? întrebă Paul într-un târziu. 

Stăteau la masă exact în faţa ferestrelor cu o minunată 
perspectivă. Paul gătise și mirosea grozav, cu toate că era doar 
un preparat simplu. John se întreba dacă exista ceva în care 
prietenul lui din copilărie să nu fie excepţional. 

— leri, înainte de a adormi, povesti el și lăsă privirea să îi 
alunece peste minunatul luciu al râului, mi-a venit o idee. O idee 
cam monstruoasă și, ca să fiu sincer, aș prefera să o stârpesc 
din rădăcină și să o uit, dar nu prea pot. 

— Așa sunt uneori ideile. 

— Este vorba despre o suspiciune. 

— Evident. 

John începu să plimbe paharul pe masă și să aranjeze simetric 
cuțitul și furculița pe farfurie. 

— Câteva zile înainte de a mă fi trimis McCaine în Mexic, 
începu el să vorbească oprindu-se din când în când, tocmai 
începusem să mă interesez de contabilitatea concernului. Până 
acum nu mă interesase nici cât negru sub unghie, înţelegi? Mai 
înainte nu m-aș fi apucat de asta, dar între timp începusem să 
mai înțeleg ba una, ba alta... în orice caz începusem să pun 
întrebări. 

— Palpitant, zise sec Paul. Sună ca în serialul Denver Clan. 

— Paul, Fontanelli Enterprises a plătit un miliard de dolari pe 
onorarii către o firmă de consultanţă. Un miliard de dolari! 

Paul îl privi uimit, rămase o clipă încremenit și apoi izbucni în 
râs. 

— lar tu crezi, strigă el entuziasmat, că de-asta a vrut 
McCaine să te înlăture? Pentru că l-ai prins cu ocaua mică? 

John îl privi posomorât cum se tăvălea de râs. 

— Ce este atât de comic? 

— Oh, John! Paul râdea cu lacrimi. În fond ai rămas același fiu 
de cizmar din New Jersey. Pentru care deja un milion este mai 
mult decât își poate el imagina. Oh, John, este de-a dreptul 
delicios... 


VP - 581 


— Asta înseamnă că este o suspiciune tâmpită? 

— Tâmpită? se amuză Paul. Mai mult decât tâmpită, pentru ea 
nu există cuvânt... 

John se rezemă de spetează și așteptă ca Paul să se mai 
potolească. 

— Mă bucur că te distrez puţin, dar mi-ar face plăcere să râd 
și eu cu tine. 

— John, începu Paul încă preocupat să își șteargă colţurile 
ochilor și obrajii, te-a interesat contabilitatea. Atunci îmi poți 
spune câteva chestiuni elementare. Și pe baza lor vom emite 
câteva judecăţi elementare. De exemplu, cât de mare a fost 
cifra de afaceri a concernului în ultimul an? 

John se încruntă. 

— Ceva mai mult de 2,4 bilioane de dolari. 

— Și cât a fost operating profit? Deci, venitul brut? 

— Cam 180 de miliarde de dolari. 

Paul se apucă să facă niște calcule din memorie. 

— Da, nu neapărat un raport strălucit, dar pentru un concern 
de mărimea asta este bunicel. Câţi angajaţi are în total 
Fontanelli Enterprises? 

— Șapte milioane și jumătate. 

— Mai mulţi decât populaţia Finlandei, în treacăt fie spus. Cât 
de mari sunt costurile totale cu personalul? 

John ridică din umeri. 

— Nu am idee. 

— Hm... La o apreciere prudentă, o jumătate de bilion de 
dolari pe an. Cam ca în ţările cu salarii mici. Zâmbi și continuă: 
Și tu crezi că McCaine va clipi la un amărât de miliard? Ba chiar 
coace planuri tenebroase? Te rog... 

John dădu din cap. De fapt, era ușurat să audă asta. Brusca 
neîncredere în McCaine îi stătuse tot timpul pe suflet, fără ca să 
fie conștient de asta. 

— Cred că ai dreptate, în ce privește fiul de cizmar. De fapt, 
până acum m-am obișnuit cel mult cu sume de ordinul 
milioanelor. Un miliard, pentru consiliere, Doamne, am crezut că 
e o sumă imensă... 

— Mie mi se pare chiar modestă, zise Paul. Eu m-am întrebat 
mereu cum se descurcă McCaine cu toate astea. Vreau să spun 
că este un adevărat monstru de manager. În atât de puţini ani 
să scoţi ca din pământ un astfel de concern... 


VP - 582 


— A avut la dispoziţie banii mei, interveni John. 

— Atunci gândește-te simplu pe unde ai fi fost tu singur 
astăzi, îi recomandă Paul. Nu, este o performanţă pe care 
nimeni nu o poate repeta atât de ușor. Bun, el nu este o 
persoană absolut simpatică. Dar nici Henry Ford nu era. Mai 
cugetă puţin și adăugă: Luat repede nu îmi amintesc, de fapt, 
de niciun mare întreprinzător care să nu fi avut o ciudățenie. 
Părerea mea este că ăsta este prețul. 

— Hm..., mormăi John. 

Nu era tocmai mulțumit. Mai era ceva, un detaliu ce îi scăpa, 
dar care era totuși important. O conexiune, dar, fir-ar să fie, nu 
avea habar unde să o caute. 

— Faptul că el consultă consilieri fără a fi silit de o criză să 
facă asta vorbește mai curând în favoarea lui, continuă Paul, 
acum în stilul unei prelegeri ţinute într-o sală în fața unui 
auditoriu interesat de economie și cercetare. Cineva în poziţia în 
care se află McCaine este pândit de pericolul de a asculta prea 
puţine voci critice și de a absolutiza propriile evaluări. Ceea ce 
ar avea drept urmare pierderea contactului cu realitatea, fără să 
remarce și luarea din ce în ce mai multor decizii nesăbuite și 
periculoase. Evident că el a sesizat acest pericol. A menţine în 
interiorul unei firme o cultură a criticii este o chestiune dificilă, 
iar la o întreprindere de mărimea lui Fontanelli Enterprises este 
aproape de nerealizat. Un consilier extern oferă aici echilibrul 
necesar, tocmai pentru că este plătit în scopul de a aduce critici. 
lar pentru managementul unor proiecte delicate este deseori 
mai bine să implici un extern, căruia puţin i-ar păsa dacă la 
finalul proiectului va fi iubit ori va fi urât... 

— Eu avusesem senzaţia că finanțăm întreaga branșă, explică 

John, care mai asculta doar într-o doară. 
_ — Oh, nu tocmai, dar cu siguranţă o bună parte, replică Paul. 
Imi zboară prin cap o cifră de patruzeci ori cincizeci de miliarde 
de dolari, care ar fi totalul plătit pe plan mondial pentru prestații 
de consiliere. Cum se numesc firmele? Eu cred că cei mari din 
branșă, McKinsey, Anderson, KPMG, ar fi tocmai buni... 

— Nu. Era o singură firmă. Callum Consulting. 

— Callum? Paul rămase uimit. Nu am auzit de ea. 

John se încruntă. 

— Se pare că nu ești la curent cu domeniul, nu? 

— Aşa se pare, confirmă Paul și se ridică. 


VP - 583 


Urcă scara în spirală care ducea la un birou mic aflat sub 
coama acoperișului. John îl urmă și amândoi așteptară să 
booteze calculatorul. De aici, de sus, aveau o frumoasă 
perspectivă asupra pistelor pentru biciclete și a grădinilor din 
faţa caselor. 

— Există câteva centre de informaţii economice care lucrează 
pentru FMI, explică Paul în timp ce se realiza legătura cu 
internetul. La unul dintre ele mă loghez eu acum și te-aș ruga să 
privești în altă parte în timp ce introduc parola. 

— Altceva mai vrei? mormăi John. 

Apăru o pagină de deschidere cu o siglă impresionantă. Paul 
introduse datele de acces, după care veni anunţul că s-a realizat 
o legătură securizată. 

— Callum Consulting, repetă John denumirea ce îi stătea pe 
limbă. Parcă îmi spune ceva... Callum, ce înseamnă, de fapt, 
asta? 

Paul ridică din umeri: 

— Cred că este un nume. Un prenume scoţian, dacă nu mă 
înșel. 

— Un prenume? 

Fir-ar... Important! Era fisa ce era pe punctul de a-i cădea. 

Paul își aminti: 

— În primul meu an la Harvard, am împărţit camera cu cineva 
care avea prenumele Callum. Unul cam filfizon. Tatăl lui era un 
avocat de succes, dar crezi că îmi mai amintesc și numele?... 
McKinley? Nu, nu era McKinley. 

Brusc John trăi senzaţia că era stropit cu apă fierbinte. Eu nu 
prea am fantezie în privința denumirilor firmelor mele; le dau 
totdeauna numele membrilor familiei mele. 

— McCaine! exclamă John. 

— Nu, McCaine nu era cu siguranţă, mi-aş fi... 

— Tatăl lui McCaine se numea Philipp Callum McCaine, se 
repezi John. De aici Callum Consulting. Mama lui se numește 
Ruth Earnestine, iar firma lui de brocheraj se numea Earnestine 
Investment. A desființat-o, dar niciodată nu l-am întrebat dacă 
mai are o a doua firmă... 

— Ce? întrebă Paul fără a înțelege prea bine. 

În acel moment, apăru pe ecran rezultatul căutării. Callum 
Consulting era o firmă de consultanţă cu sediul în Gibraltar. 


VP - 584 


Avea statutul legal de firmă individuală, cu zece angajaţi, unicul 
proprietar și manager fiind Malcolm McCaine. 
e 

Până la Crăciun mai erau ceva mai puțin de trei săptămâni, 
iar Arturo Sanchez nu știa dacă trebuia să iubească ori să urască 
această însărcinare. 

— Așteaptă aici, îi spuse avocatul șoferului micii furgonete. 

Bărbatul strâmbă din nas. Puţea insuportabil. Și situația nu se 
ameliorase de când intrase în zona gropii de gunoi și începuse 
să pună întrebări acestor pepenadores, jefuitori ai gunoaielor, 
care se holbau la el ca la un măgar cu două capete. 

În cele din urmă, ajunsese la o colibă din tablă, aplecată de 
vânt, la poalele muntelui de gunoi, și întrebase o femeie tânără, 
dar trecută și murdară: 

— Sunteţi Maricarmen Berthier? 

Ea răspunsese: 

— Da. 

Sanchez răsuflase ușurat. În sfârșit! 

— Acum vreo patru săptămâni aţi salvat un bărbat din halda 
de gunoi și l-aţi luat la dumneavoastră cât a fost bolnav? 

Ea dădu nesigură din cap. 

— Un americano. L-a găsit fiul meu. Am crezut că va muri din 
cauza febrei, dar nu a murit. Maica Domnului l-a ajutat. Ridică 
mâinile și adăugă: Dar nu mai este aici. A plecat în urmă cuo 
săptămână. 

— Da, știu. Arturo Sanchez privi în jur. Am putea undeva... Ah, 
dar ce importanţă are?! Puse geanta pe cea mai apropiată 
grămadă de moloz, deschise încuietoarea strălucitoare, scoase 
un notes și un pix pe care i-l întinse femeii. 

— Vă rog să vă scrieţi numele pe această hârtie. 

Ea o făcu cu timiditate. Avocatul scoase și fotocopia ce îi 
fusese trimisă și compară scrisul. Ea era, fără nicio îndoială. 

— Señora Berthier, bărbatul pe care l-aţi îngrijit se numește 
John Fontanelli și m-a însărcinat să vă găsesc. Vrea să vă 
mulțumească pentru că i-aţi salvat viaţa. Și pentru că este un 
om bogat, vrea să vă dăruiască ceva. 

De undeva apăru un băiețel și se ascunse imediat după rochia 
mamei sale. Sanchez se opri privindu-i pe cei doi așa cum 
stăteau acolo, înconjurați de mizerie. Meritau, slavă Domnului! 

— Îmi dăruiește ceva? întrebă ea făcând ochii mari. 


VP - 585 


Sanchez confirmă și scoase documentele. 

— Este vorba despre o locuinţă în San Rosario, o sumă de 
bani pentru mobilier, îmbrăcăminte și altele asemenea și o rentă 
lunară generoasă pentru tot restul vieții dumneavoastră. Mister 
Fontanelli vă informează că s-ar bucura dacă ați accepta toate 
astea ca pe un dar. Fiul dumneavoastră ar putea urma școala 
acolo, adăugă el. 

— Școala? repetă ea cu ochii mari. 

Ea privi în jur și, pentru prima oară, păru să înțeleagă unde 
trăise până acum. O străfulgerare de spaimă îi licări pe chip. 

Sanchez așeză documentele înapoi în geantă. Era timpul. 

— Acolo am o mașină, zise el. Dacă doriţi, putem merge 
imediat. 


VP - 586 


43. 


Sâmbătă 29 noiembrie 1997 a fost o zi rece și umedă la 
Londra. Deasupra orașului se lăsase o ceaţă deasă, care 
ascundea vârfurile blocurilor, făcea ca silueta lui Tower Bridge 
să apară ca o fantomă osoasă și imprima un sunet de groază 
bătăilor ceasului Big Ben. Noaptea plouase, fusese o ploaie 
mocănească, rece, care anunţa apropierea iernii. Era una dintre 
acele zile în care nimeni nu ieșea din casă decât de nevoie. 

Spre prânz soarele se ivi din ceaţă, un disc alb sclipind prin 
pâcla albă care se ridica în valuri de pe Tamisa. City-ul, cu 
fațadele lui reci și venerabile, cu construcții impunătoare părea 
părăsit, cu excepţia oamenilor din pază, care cu gulerele 
ridicate ale pelerinelor își executau rondurile, și a câte unui 
bărbat singuratic care se îndrepta grăbit spre cea mai apropiată 
staţie de metrou. Portarul care era de serviciu la parterul clădirii 
Fontanelli, își ridică privirea din ziar când unul dintre 
inconfundabilele taxiuri londoneze opri în faţa intrării principale. 

Din taxi cobori un bărbat. Acesta purta o jachetă de culoare 
verde-închis, cu glugă, și fără a-i mai arunca o privire taxiului ce 
pleca - ceea ce după o îndelungată observare efectuată de 
portar făceau mai toţi - se îndreptă grăbit spre clădire. Mișcările 
lui emanau o hotărâre care i-ar fi putut insufla cuiva chiar 
teamă. Procedă ca un blindat uman, încercând să pătrundă prin 
portalul de la intrare făurit din sticlă antiglonţ. Portarul lăsă jos 
ziarul și puse mâna pe butonul de alarmă. 

Dar respiră ușurat când bărbatul se opri pentru a forma un 
cod de acces, așa cum făceau toţi angajaţii în afara timpului de 
lucru. Totuși, încuietoarea nu cedă. In loc de asta pe pupitru se 
aprinse un led roșu. Asta însemna că se introdusese un cod 
greșit. 

Portarul se încruntă. Cel mai bine era să cheme imediat pe 
cineva de la securitate, nu? Acesta putea să iasă și să îl 
cerceteze mai îndeaproape pe individ. 

Omul mai încercă o dată, dar tot fără succes. După care 
renunţă, ocoli portalul, veni direct la fereastra portarului, bătu în 
geam și își scoase gluga. 


VP - 587 


— Mister Fontanelli! îi scăpă portarului. 

Bossul în persoană. Asta în timp ce toată lumea îl căuta în 
America Centrală. Când era socotit deja mort, iar acum el se afla 
chiar la fereastră! Portarul îi făcu semn că îi va deschide 
bineînţeles imediat, se grăbi să ocolească pupitrul spre ieșire, 
băgă cartela lui în dispozitivul din interior și trase de ușă spre a-l 
lăsa să intre odată cu un val de frig umed. 

— Mister Fontanelli, ce plăcere... nu am știut... credeam că 
dumneavoastră... 

— Da, mulţumesc, răspunse John Fontanelli. Mă simt bine. 

Portarul abia mai respira. 

— Îmi pare rău pentru codul de intrare, îl asigură acesta. 
Mister McCaine v-a blocat codul, din motive de securitate... 

— Vă rog să îl reactivați. 

— Eu... știți, el nu este astăzi în clădire, mă refer la mister 
McCaine... 

— Știu. 

— Este la Copenhaga, știți, pentru acordarea... 

— ... Premiului Găa, știu. Spuneţi-mi câţi oameni de la 
serviciul de securitate sunt astăzi aici? 

Portarul miji ochii surprins de întrebare: 

— Oh... cred... bănuiesc că schimbul normal pentru weekend. 
Cred că doisprezece oameni. 

— Chemaţi-i, îi ordonă Fontanelli. Arătă spre telefonul roșu de 
pe pupitru. Zece dintre ei să vină cu mine. Să ia cu ei toate 
dublurile de chei, sculele și răngile pentru deblocări. 

e 

Instrumentiștii purtau fracuri și își acordau instrumentele. Un 
bărbat în vârstă, cu livrea, umbla prin sală și alinia scaunele. 
Oamenii de la lumini întindeau cabluri, montau stative și se 
consultau cu cei de la televiziuni. Doi scenografi finalizau 
ornamentația, o flamură drapată artistic cu emblema premiului 
Găa. În mijlocul acestei forfote trei africane în costume festive 
splendide încercau să înţeleagă ce voia maestrul de ceremonii 
de la ele. Cele trei femei erau reprezentantele premiatului din 
acest an, o iniţiativă a femeilor care începuseră un surprinzător 
proiect de reîmpăduriri în zona de la marginea Sahelului și pe 
care îl continuau din proprie iniţiativă. 

McCaine stătea într-un fotoliu din ultimul rând și supraveghea 
pregătirile pentru seara festivă. În castelul Christiansborg, o 


VP - 588 


clădire cenușie proeminentă ce impunea respect, vizibilă din 
port, fusese găsit locul corespunzător evenimentului: aici mai 
era sediul Folketing-ului, parlamentul danez, ca și sediul 
Tribunalului Suprem, iar spaţiile pentru reprezentări regale nu 
lăsau loc de somptuozităţi suplimentare. Din păcate, nu 
reușiseră să o convingă pe Maiestatea Sa regală Margareta a ll- 
lea, prin voia Domnului regină a Danemarcei, să înmâneze 
premiul; această sarcină îi revenea acum celui mai în vârstă 
dintre membrii juriului. Oricum regina și prinţul consort aveau să 
fie prezenţi la festivitate, și McCaine ceruse insistent celor de la 
televiziuni să îi aibă în obiectiv cât mai des posibil în timpul 
transmisiunilor. Fuseseră trimise invitaţii asociaţiilor pentru 
protecţia mediului din întreaga lume, cele mai multe dintre ele 
nelăsându-se mult rugate; în cele mai bune hoteluri din 
Copenhaga probabil că niciodată nu mai fuseseră văzuţi atât de 
mulți oaspeţi care discutau despre protecţia mediului, așa cum 
se întâmpla în acest sfârșit de săptămână. Fontanelli 
Enterprises, încrezătoare în efectul acțiunilor publicitare 
anterioare, își impusese la organizarea festivităţii o reţinere 
deosebită; cine voia să vadă ful roșu-închis trebuia chiar să 
caute insistent. Ca reprezentant al lui John Fontanelli, din păcate 
în imposibilitate de a veni, McCaine va ţine un scurt discurs de 
salut. 

Așadar, totul decurgea încântător, când una dintre secretare 
apăru alături de McCaine. 

— Un apel telefonic de la Londra, spuse aceasta și îi întinse un 
bilet. 

Se întâmpla aproximativ în momentul în care John Fontanelli 
aflat în faţa ușii biroului lui McCaine, ușă asigurată cu un cod de 
siguranţă, le spunea celor zece oameni din serviciul de 
securitate dotați cu rângi: 

— Spargeri ușa! 

McCaine citi notita. 

— Fontanelli? șuieră el și o privi neîncrezător pe femeie. 

Ea confirmă: 

— El așa a spus. 

— La Londra? 

Ea ridică din umeri. 

Era momentul în care la Londra ușa grea ceda și se făcea 
țăndări. John Fontanelli intra în încăpere, arăta către sertarele 


VP - 589 


biroului și către compartimentele fișetului integrat în perete și 
cerea: 

— Spargeţi. Totul! 

— Sună la aeroport, ceru în șoaptă McCaine. Avionul să fie 
imediat gata de decolare. Trebuie să mă întorc cât mai rapid 
posibil. 

[] 

Acum răsfoia dosare groase cât degetul mare, citea denumiri 
de firme de care nu auzise niciodată, noțiuni de economia 
întreprinderii despre care avea doar idei vagi, se uita la curbe 
de neînțeles și la pagini pline cu cifre enigmatice, descifra cu 
greu observaţii și note făcute cu scrisul brutal al lui McCaine, 
parcurgea faxuri, texte de contracte, organigrame și câpii de 
scrisori. Pentru ca în final, încruntat, să pună dosarele deasupra 
unui teanc de alte dosare scoase acum din sertare și pe care le 
înțelegea tot atât de puţin. 

Nu-și închipuise că va fi atât de greu. Hotărârea lui aprigă se 
destrăma cu fiecare minut petrecut în spatele biroului lui 
McCaine, lângă sertarele deschise cu forța care își căscau 
componentele metalice și lemnul numai așchii. Ușa strâmbată 
din hol abia se mai ţinea, de dincolo de ea se auzeau oamenii 
din pază discutând pe un ton jos, miraţi de furtuna care îl 
cuprinsese în prima jumătate de oră. Furtuna se liniștise. Ceea 
ce mai simţea acum era disperarea: senzaţia că era un idiot de 
neimaginat! 

Ridică privirea. De cealaltă parte a peretelui din sticlă era un 
gol alb, prin care clădirile din vecinătate, ca niște caricaturi 
fantomatice, păreau că râd de el. Ce crezuse că va găsi aici? 
Sau, mai bine zis, cum de crezuse că va putea descoperi ceva 
împovărător? În aceste documente se puteau afla cele mai mari 
conspirații, cele mai infame intrigi, escrocheriile cele mai 
rafinate expuse cât se poate de clar, dar el nu va fi în stare să 
vadă nimic. 

Fișetul cu documente. Cu toate ușile deschise părea un 
monstru. John studie șirurile de bibliorafturi, mapele curat 
etichetate, un întreg sistem de ordonare de care nu l-ai crezut 
capabil pe McCaine dacă luai ca reper măcar felul în care arăta 
interiorul mașinii lui sau originalitatea în alegerea zilnică a 
cravatei, mai bine zis totala lui lipsă de originalitate în această 
privinţă. Totuși, o privire aruncată în acest depozit de 


VP - 590 


documente, în care era impusă o disciplină nemiloasă, scotea la 
iveală o autodisciplină ce putea să îţi taie răsuflarea, o obsesie 
de-a dreptul monstruoasă faţă de o misiune pentru îndeplinirea 
căreia nicio jertfa nu era prea mare, inclusiv jertfa personală. 

lată mapa privitoare la Exxon. John își trecu degetele peste 
marcatori și se întrebă ce ar putea găsi aici, când descoperi unul 
inscripţionat Fontanelli, John. 

Scoase mapa și o deschise. Aici dădu peste viaţa lui, 
rezumată curăţel într-un raport al firmei de detectivi Dalloway 
din New York. John Salvatore Fontanelli, născut pe 1 septembrie 
1967 în Bridgewater, New Jersey, fiu al meșterului cizmar 
Francesco Fontanelli și al Giannei Fontanelli născută Ventura. 
Doi frati mai mari: Cesare, născut în anul 1958, și Lino, născut în 
1961, ambii fără copii. Tatăl este leat 1936, fiu unic al lui Enrico 
Fontanelli, refugiat în SUA în 1932 din cauza prigoanei politice 
mussoliniene... 

Și așa mai departe. În prezent este angajat la firma Super 
Pizza Service să livreze pizza la domiciliu. Patron: G. Murali. Nu 
are ambiţii cunoscute din care să rezulte că ar dori să își 
schimbe statutul personal. Asta o prinsese al naibii de bine 
acest Dalloway, cine o mai fi și acesta. John continuă să 
răsfoiască mapa. C6pii ale certificatelor școlare, fotografii 
realizate în timp ce pedala prin Manhattan, cópii ale amărâtelor 
lui extrase de cont de pe vremea când mai avea așa ceva. 
Documente privitoare la părinţi, la fraţi și, ca să vezi, Helen 
fusese timp de trei ani în tratament psihoterapeutic! Despre 
asta Cesare nu scosese o vorbă. 

Și desigur procesul-verbal al consultului medical la care 
fusese supus Lino în vederea testării capacităţii de a pilota. Il 
răsfoi căzut pe gânduri, până la ultima pagină, unde scria: 
incapabil de procreație. 

Era cuvântul care decisese în războiul fratricid. 

Închise mapa și vru să o pună la loc, când privirea îi căzu pe 
un alt dosar, aflat în spatele dosarului său, acoperit de 
marcatorul mapei. 

— la uite..., spuse încet John și scoase cel de-al doilea dosar. 

ÎI deschise și citi. 

Era la prima pagină. Era scrisă în italiană, dar ce era 
hotărâtor, propoziţia scurtă clarificatoare era subliniată cu roșu 
și marcată pe marginea foii cu un semn al exclamării. John citi, 


VP - 591 


mai citi o dată și încă o dată, pentru că era mai curând înclinat 
să pună la îndoială cunoștințele lui de italiană decât să pună la 
îndoială ceea ce vedea cu ochii și ce pricepea mintea, dar de 
fiecare dată când recitea părea că dispare o bucată din lumea 
pe care o cunoștea, părea că podeaua pe care stătea se surpa 
până când nu mai rămânea sub el decât un abis fără fund. 

e 

Defilarea limuzinelor negre. Atacul bărbaților în costume gri. 
Malcolm McCaine, manager al celui mai mare concern din istoria 
omenirii și managerul cel mai bine plătit din lume se îndreptă cu 
pași militărești către portalul principal, iar portarul se repezi să îi 
deschidă ușa. 

— Unde este el? 

— Sus, sir, mister McCaine..., tuși ușor bătrânul în livrea. 

— Cheamă liftul! 

In timp ce portarul se grăbea să execute ordinul, McCaine le 
spuse însoțitorilor lui: 

— Rezolv singur. Mă așteptați aici. 

Apoi se auzi gongul, și ușile argintii ale liftului se deschiseră. 

Când McCaine ieși din lift sus, angajaţii cu securitatea 
rămaseră țepeni, doar câţiva avură totuși pornirea de a-l saluta. 
McCaine îi ignoră, cu ochii doar pe ușa care atârna în ţâţâni 
îndoită. Se îndreptă spre ea cu pași grei, o dădu deoparte și 
intră în biroul în care de doi ani se afla centrul puterii din lumea 
aceasta. 

John Fontanelli şedea în spatele biroului, cu umerii căzuți. 
Sertarele și ușile biroului erau sparte, la fel și dulapul cu 
documente din perete. Dosarele zăceau unele peste altele, și 
covorul era plin cu așchii de lemn. 

— Pot să aflu ce se petrece aici? întrebă McCaine cu o voce 
greu de stăpânit. 

John Fontanelli ridică obosit privirea. Avea ochii adânciţi în 
orbite și era alb la faţă de parcă văzuse o stafie, ba, mai mult, 
parcă o arătare supranaturală îi prezisese o moarte violentă și 
timpurie. Incepu să vorbească, dar după primele cuvinte își 
drese vocea și o luă de la capăt: 

— De asta am venit. Ca să aflu ce se petrece aici. 

McCaine își încrucișă braţele pe piept și privi demonstrativ în 
jur: 


VP - 592 


— Dumneavoastră aţi făcut asta? Aţi pus să mi se spargă 
toate dulapurile? 

— Da, răspunse simplu John. 

— Îmi pot permite să întreb de ce? Și îmi mai pot permite să 
întreb - continuă el cu vocea plină de furie - ce mama dracului 
faceţi aici? De unde ați apărut brusc, când toată lumea crede că 
ați fost răpit în Mexic? Că probabil aţi fi mort de mult? 

John își frecă bărbia. 

— Mort, da, zise el dus pe gânduri, nu a lipsit mult. Cu un gest 
obosit apucă o mapă aflată pe birou în faţa lui și o împinse spre 
McCaine. Știţi ce este asta? 

McCaine îi aruncă o privire indignată: 

— Habar nu am. 

— Este un dosar pe care l-am găsit în dulapul dumneavoastră. 
Exact în spatele dosarului pe care mi l-aţi făcut mie. Întoarse 
mapa în așa fel încât inscripţia de pe marcator să fie clar 
vizibilă. Ceea ce nu este de mirare, dacă ţii la ordinea alfabetică. 

Pe marcator scria Fontanelli Lorenzo. 

— Și? întrebă ironic McCaine. 

John deschise mapa: 

— Primul document din ea este un buletin medical, explică el 
oftând. Un buletin medical foarte asemănător cu cel procurat de 
dumneavoastră, numai Dumnezeu știe cum, privitor la fratele 
meu Lino. Documentul este în italiană, dar o subliniere 
bătătoare la ochi, făcută bănuiesc cu mâna dumneavoastră, 
atrage atenţia asupra unui aspect. Bătu cu degetul propoziţia 
subliniată. Aici scrie A/ergie la veninul de albină - pericol de șoc 
anafilactic. 

McCaine îl privea fără să spună ceva. Simpla lui prezenţă în 
înserarea ce se așternea devreme emana frică. Părea că umplea 
întreaga încăpere, că era în stare să zdrobească pe oricine se 
afla în interiorul ei. 

— Eu sunt un idiot, spuse John. Recunosc. Mie mi se poate 
relata orice, și eu cred. Nu pun întrebări, nu descopăr nicio 
inepţie și nu îmi dau seama de mistificări. Sunt atât de naiv, 
încât atunci când mă privește cineva cu greu se stăpânește să 
nu îl umfle râsul. Un idiot. Trase dosarul în faţa lui și continuă: 
Dar când toate faptele le am în faţă, clare, când mi se dă 
suficient timp și când sunt pocnit și de câteva ori în cap cu un 
obiect greu, atunci pricep chiar și eu ce se petrece. 


VP - 593 


Se ridică în picioare atât de greu de parcă pe umeri ar fi 
purtat o povară invizibilă de câteva tone. 

— Aţi pregătit sorocul timp de douăzeci și cinci de ani. 
Desigur că la fel ca Vacchi i-aţi ținut sub observaţie pe posibilii 
moștenitori. M-aţi supravegheat pe mine și, după ce Lorenzo a 
venit pe lume, l-aţi supravegheat pe el - ce fel de om este, cum 
evoluează, ce intenţionează să facă în viaţă. John zâmbi amar și 
continuă: Ghinionul lui Lorenzo a fost că era prea inteligent, 
prea independent, prea dezgheţat. Era un copil-minune, plin de 
premii, lăudat, promiţător și un răzvrătit. După ce l-aţi studiat, 
aţi constatat că niciodată nu îl veţi putea controla pe acest 
tânăr. Lorenzo era cineva care ar fi elaborat prompt planuri 
legate de moștenire, și chiar planuri bune. Era un matematician 
genial, și evaluările în materie de economie politică ar fi fost o 
nimica toată pentru el. Ar fi învăţat rapid să manevreze banii și 
puterea - dacă nu el, atunci cine? Lorenzo nu ar mai fi avut 
nevoie de dumneavoastră. De frumosul dumneavoastră plan, de 
toate pregătirile dumneavoastră s-ar fi ales praful dacă Lorenzo 
moștenea bilionul. Așa că v-aţi hotărât să îl faceţi moștenitor pe 
fiul unui cizmar din New Jersey, prostănac și care nu știa ce să 
facă cu viaţa lui. 

McCaine tăcea în continuare. Cu toate că se făcea tot mai 
întuneric, totuși prin ferestrele mari mai pătrundea suficientă 
lumină pentru a se vedea că ochii lui John Fontanelli erau umezi 
de lacrimi. 

— Adevăratul moștenitor a fost Lorenzo, șopti John, și 
dumneavoastră l-aţi omorât. El ar fi fost moștenitorul prezis de 
profeție care să redea omenirii viitorul pierdut. El avea tot ce 
era necesar pentru asta. Am bănuit asta tot timpul. Nu eu sunt 
acela, și nici nu am fost - eu am fost doar o piesă în jocul 
dumneavoastră,  McCaine.  L-aţi omorât pe adevăratul 
moștenitor, pentru că aţi vrut să vă realizaţi planul cu orice preţ. 

Șoaptele lui se pierdeau în colțurile întunecate ale încăperii 
într-un ecou ciudat, care răsuna ca șuieratul unui șarpe. 

— John, zise încet McCaine, vă autosugestionați. 

John Fontanelli nu părea să-l fi auzit: 

— Nu știu cum ați făcut-o. Cum să omori pe cineva cu albine? 
Îmi imaginez că se poate face cu un pahar cu capac filetat, 
având în interior o pară proaspătă, dulce, suculentă, poate și cu 
câteva găurele de aerisire pentru albine. Imi imaginez un bărbat 


VP - 594 


care imobilizează un tânăr firav și îi vâră în gură para plină de 
albine. Nu știu dacă asta ar fi funcţionat. L-aţi contactat pe 
Lorenzo? Aţi discutat cu el sub un pretext oarecare pentru a 
stabili ce s-ar putea face cu el? Poate că v-aţi ales și 
dumneavoastră cu câteva înțepături - ei, și? Știaţi că Lorenzo va 
muri din cauza veninului de albină, după cum știți totul despre 
cei pe care vreţi să îi înfrângeţi. lar el a murit la timp, într-un 
mod lipsit de orice suspiciuni. 

În încăpere se mai auzea doar respiraţia lui John, ca un suspin 
tainic. 

În cele din urmă, McCaine îşi drese glasul: 

— Nu, John, nu merge așa. Înainte de a aduce astfel de 
acuzaţii grave cuiva, trebuie să vă asiguraţi că puteţi dovedi tot 
ce susțineţi. 

— Ah..., exclamă absent John. 

— Și asta nu o puteţi face, John, continuă McCaine. Nimic din 
ce susţineţi nu puteţi dovedi. 

John inspiră zgomotos. 

— Unde eraţi în ziua în care a murit Lorenzo? 

— Nu fiți ridicol! ripostă McCaine pierzându-și calmul. 
Bineînţeles că nu știu pe moment. Dar nu mă îndoiesc că, dacă 
cineva aruncă o privire într-o agendă veche pentru întâlniri, va 
clarifica problema. 

— Cazul poate fi redeschis. 

— Nu există un caz. Bateţi câmpii, John! 

— Pe baza datelor din evidenţa pasagerilor curselor aeriene s- 
ar putea stabili când aţi fost în Italia. Dar, dacă mă gândesc cât 
de ușor am zburat din SUA până aici cu un pașaport fals, nu ar 
avea sens, nu? 

McCaine clătină din cap: 

— Nu puteţi dovedi nimic. Pentru că nu există nimic de 
dovedit. 

— Aveţi dreptate. Nu pot dovedi, spuse John și aprinse lampa 
de birou. Dar mai există ceva ce aţi făcut, o adevărată prostie, 
pe care o pot dovedi. Vocea lui luă brusc o notă metalică și 
mișcarea cu care scoase din buzunarul hainei o bucată de hârtie 
împăturită aducea cu lovitura labei unei pantere. Aţi cheltuit în 
total un miliard de dolari pe contracte de consiliere cu firma 
Callum Consulting. Firmă care vă aparţine. Orice instanţă 
judiciară de pe această planetă va califica asta cel puţin drept 


VP - 595 


delapidare și va stabili o încălcare atât de gravă a contractului 
dumneavoastră de angajare la firmă, încât va hotărî 
concedierea imediată. 

McCaine privi în jur. Ca din pământ apărură în ușă băieţii de la 
securitate și se înșirară lângă perete, în spatele lui. Aprinderea 
lămpii de birou fusese semnalul convenit de John cu ei. 

— Sunteţi concediat, Malcolm, rosti John pe un ton glacial. 
Dacă aveți lucruri personale în acest birou, le puteţi lua acum. 
Acești domni vă vor conduce apoi la ieșire. Îi aruncă lui McCaine 
o privire plină de dispreț și adăugă: 

— Cunoașteţi procedura, nu? 


VP - 596 


44. 


Rămăsese singur. Singur în faţa întrebărilor presei. Singur 
rămăsese în încăperea de dincolo de bariera din marmură, 
încercând să conducă un concern pe care îl cunoștea doar vag. 
Singur citea documentele, primea colaboratorii, susținea 
discuţiile, lua decizii. Singur ședea la uriașa masă din imensa 
sală de conferinţe, mânca la prânz și își plimba privirea peste 
panorama hibernală a centrului financiar al Londrei, al cărui unic 
rege necontestat era. 

John a relatat presei despre răpirea lui în mare măsură așa 
cum se realizase ea în fapt. A trecut însă sub tăcere detaliile 
reîntoarcerii lui incognito în Marea Britanie; a spus că îl ajutase 
un prieten și asta trebuia să fie suficient. A menţionat întâlnirea 
cu Randolph Bleeker, ca și faptul că acesta afirmase că 
acţionase din însărcinarea altor persoane. Și a mai povestit și 
despre săptămânile petrecute în favela cu gunoaie. 

Au fost atunci minute în care s-a așternut o tăcere 
impresionantă chiar și pentru o conferinţă de presă. 

— Am însărcinat un avocat să găsească femeia. Ea va putea 
confirma declaraţiile mele, de exemplu că eram legat când m-a 
găsit. Dar nu acesta este motivul principal al însărcinării dată 
avocatului meu. Motivul principal este că vreau să îmi exprim 
recunoștința. 

A relatat despre locuința pe care intenţionase să i-o 
dăruiască, despre renta viageră, și reprezentanţii Yellow Press 
aproape că izbucniră în plâns. O picătură amară a reprezentat-o 
doar faptul că John nu a vrut să le destăinuiască numele ei. 

Ceva mai târziu a primit și o nouă vizită a unor agenți de la 
Interpol, care i-au înregistrat declaraţiile, dar care i-au dat 
puţine speranțe că acestea vor conduce sub vreo formă la 
succesul investigaţiilor. Cel mult s-ar putea întâmpla ca Bleeker 
să fie prins întâmplător și pentru această situaţie se dorea să 
existe pregătit material acuzator la dosar, respectiv în 
computerele Interpolului. A aflat totodată că Ursula nu fusese în 
Mexic bineînțeles, că nu știuse nimic din cele întâmplate și că 
încă era căutat fără succes bodyguardul care, în condiţii 


VP - 597 


misterioase, îl scosese din joc pe Marco Benetti și care colegilor 
le era cunoscut sub numele de Foster. 

Acestea au fost singurele evenimente remarcabile din acea 
săptămână. Cu excepţia faptului că acum muncea cum nu mai 
muncise toată viața. Venea la birou dimineaţa la ora șapte și, 
când băgă de seamă asta nu era de-ajuns, veni de la ora șase, 
iar în cele din urmă de la cinci, până la ora nouă citea din munţii 
de scrisori, schițe de contracte și memorii, după care purta 
discuţii până târziu în noapte. Chema oameni la raport, dădea 
indicaţii, cerea să i se explice proiecte, planuri de construcții și 
finanţări, probleme și soluţii de rezolvare și lua deciziile, lua și 
lua decizii, spunea da ori nu sau cerea alternative. Ședea în 
capul marii și sclipitoarei mese, cu silueta orașului în spate, cu 
ochii a cincizeci sau mai mulţi directori aţintiţi pe el, directori 
dintre care fiecare era cu cel puţin zece ani mai în vârstă decât 
el, le expunea ce dorea, cerea și îi expedia cu o înclinare a 
capului, pentru a începe următoarea conferinţă. 

Mai întâi a fost palpitant. Adrenalină pură. Era important, 
avea totul în mână, purta pe umerii lui întreaga povară a lumii. 
Uneori era mai grozav decât sexul și începea să înțeleagă de ce 
atât de mulţi erau atât de ahtiaţi după carieră, putere și 
influenţă. Era o senzaţie plăcută ca seara târziu să se ridice de 
la birou, de ore întregi înconjurat de același întuneric care îl 
întâmpinase și dimineața - deci de o veșnicie - tot atât de 
plăcut epuizat după o zi plină de evenimente ca după o întâlnire 
sportivă ori după o noapte de dragoste. 

Dar deja după câteva zile simțea cum îl părăseau puterile. 
Dimineaţa abia se ridica din pat, când se privea în oglindă vedea 
cearcănele de sub ochi, avea nevoie de cantităţi enorme de 
cafea tare pentru a se apuca de treabă și de mai mult pentru a 
rămâne activ. Ajunsese ca târziu după miezul nopţii, când venea 
Rolls-Royce-ul din garaj pentru a-l duce la castel, să adoarmă de 
fiecare dată în mașină. Devenise iritat în timpul discuţiilor, își 
pierdea repede răbdarea, devenea necontrolat și urâcios. 
Oamenii tresăreau și mai întâi își atribuiau lor vina indispoziţiei 
atotputernicului șef, dar John știa că era vorba despre propria 
slăbiciune, știa că nu mai avea controlul asupra a ceea ce facea 
ori asupra a ceea ce spunea. Avea sentimentul că situaţia putea 
deveni periculoasă, dar avea doar o imagine tulbure a ceea ce 
putea concret să însemne asta; în cele din urmă concernul îi 


VP - 598 


aparţinea până la ultimul creion - așa că nu era în situaţia de a- 
și pierde postul. Și era destul de bogat pentru a muri bogat dacă 
tot restul vieții ar fi risipit miliarde. 

Amintindu-și de mottoul lui McCaine, că banii compensează 
orice, chiar și lipsa talentului, a apelat discret timp de câteva 
zile la unul dintre cei mai buni consilieri de management din 
lume. A început să distingă priorităţi. Nu mai accepta niciun 
raport mai mare de o pagină. Cerea ca nimeni să nu mai vină cu 
vreo problemă fără a fi în stare să prezinte și propuneri de 
rezolvare a ei. Purta discuţii în picioare, pentru ca acestea să nu 
dureze mult. A început să exerseze arta delegării corecte. Și așa 
mai departe. 

Cu toate acestea nu a ajuns nicăieri. Voia să vândă castelul și 
să ia o locuinţă în oraș, dar nu mai ajungea să se ocupe și de 
asta. S-a gândit să pună un pat într-o încăpere alăturată 
biroului; și această intenţie a rămas nerealizată. Nu a ajuns nici 
măcar să o mai sune pe Ursula, deși trebuia să recunoască: în 
cazul în care ea s-ar fi întors la el, nici nu ar ști unde ar putea să 
o cazeze. 

Zilele Crăciunului le-a petrecut dormind aproape fără 
încetare, o pauză de care avea neapărată nevoie. Se întreba cu 
un respect nu tocmai desăvârșit cum putuse McCaine să reziste 
în toţi acești ani. 

(J 

— Din păcate, zise avocatul care, atunci când nu era ocupat 
să ducă mereu mâinile la pachetul de ţigări din buzunarul 
cămășii și să renunțe în ultimul moment la a-l scoate, își freca 
mâinile. 

John îl privea și simţea cum pe suflet i se aşterne o 
neţărmurită oboseală, ca un strat gros de zăpadă. Jarul furiei 
sale licărea undeva dedesubt, gata să se stingă. 

— Dar ceea ce a făcut McCaine nu este fraudă? întrebă el. 

— Nu asta este problema. Problema este dacă obținem 
sentința. Și din acest punct de vedere eu sunt pesimist, spuse 
avocatul pe un ton coborât. Vor trece ani numai până când se 
va clarifica competenţa judecătorească. Mister McCaine este un 
om bogat. Poate angaja cei mai buni avocaţi dintre cei care 
există. 

— Cei mai buni avocaţi? Eu credeam că noi îi avem pe 
aceștia. 


VP - 599 


— Ei, da, să zicem că va avea loc o luptă între parteneri egali. 
În orice caz va fi interesant. Unul dintre cazurile în urma cărora 
firme de avocatură vor trăi ani de zile. 

John îl măsură cu privirea pe avocat, privi reclamaţia scrisă și 
se gândi la Lorenzo, care fusese adevăratul moștenitor, și care 
trebuise să moară din cauza unor înțepături de albine, pentru că 
McCaine avea alte planuri. Nu va putea niciodată să dovedească 
asta, deși el era pe deplin convins că așa trebuie să fi stat 
lucrurile. Și, dacă nu pentru asta, măcar pentru înșelăciune voia 
să îl bage la închisoare pe McCaine. 

— Acuzaţi-l, spuse el și simţi cum tristețea îi îngreuna inima. 
Îmi este indiferent cât durează. 

— Cum doriţi, dădu din cap avocatul, ocazie cu care se văzu 
cât de rar îi era părul. Oricum, dacă vă liniștește, pentru 
acțiunea reconvenţțională a lui mister McCaine este valabil 
același lucru. 

— Ce acțiune reconvenţională? 

— M-ar mira să nu vă reclame pentru plata în continuare a 
salariului și reangajare în urma concedierii ilegale. In contractul 
lui de angajare se află clauze deosebit de echivoce, cu care se 
poate face aproape orice. Zâmbi superior și adăugă: Dar așa 
cum v-am spus, totul se va întinde pe decenii. Și noi putem face 
asta tot atât de bine. 

e 

Neobișnuit de multe cadre de conducere au renunțat în 
primele zile din ianuarie 1998 la funcțiile lor de răspundere bine 
plătite din ierarhia din toată lumea a lui Fontanelli Enterprises. 
Abia când unul dintre analiștii-șefi s-a prezentat la John și i-a 
spus că fusese contactat telefonic a doua zi de Crăciun de către 
McCaine, care voia să îl convingă să plece din concern pentru o 
slujbă nouă, mai bine plătită, John înţelese că avea să se 
confrunte cu adversari mai periculoși decât criza de timp și 
suprasolicitarea. 

În privinţa motivelor plecărilor celor care le ceruseră nu 
rezulta mare lucru; doar unul dintre ei zicea ceva vag despre 
slăbiciuni în conducere și asigurarea viitorului, fără a rezulta la 
cine și la ce se referea concret. Pe timpul desfășurării unor 
astfel de discuţii, John avu impresia că solicitanţii nu ar fi plecat 
chiar de bunăvoie și că McCaine îi avea cu ceva la mână. 


VP - 600 


Unele demisii au lăsat în urmă adevărate găuri și au creat 
presiuni suplimentare. Treptat, a rezultat că era și ceva mai rău 
decât fidelii lui McCaine care părăseau firma: cei care rămâneau 
anume pentru a băga bețe în roate. Apăreau deodată depozite 
goale pentru că „se uitase” să fie aprovizionate la timp, iar 
consecinţele erau linii întregi de producţie oprite. Apăreau „erori 
prostești” în anunţuri importante și în contracte, greșeli care 
atrăgeau pierderi în afaceri sau hărţuieli juridice. „Căderi 
inexplicabile” ale computerelor  paralizau fabrici întregi, 
introduceau harababura în logistica mondială și provocau 
pagube în bilanțuri și îi subminau prestigiul. Compartimentul 
„afaceri cu devize” după doi ani triumfali a avut brusc 
„ghinioane” și a făcut afaceri atât de proaste încât John nu a 
putut face altceva decât să îl închidă. 

La mijlocul lui ianuarie, John a sunat la Hartford. Chiar și 
vocea de înmormântare a profesorului Collins nu prevestea 
nimic bun, și John nici nu mai fu surprins când la întrebarea sa 
privind mersul proiectului futurologul răspunse: 

— Nu a mai rămas nimic. Un virus a distrus totul. 

e 

Trecuseră vremurile în care profesorul Collins mai acorda 
trecător atenţie aspectului său și hainelor sale. Puţinul păr care 
îi mai rămăsese făcea ce voia el, iar faptul că pe cămașă avea 
pete, iar mânecile hainei erau roase nici nu mai era băgat în 
seamă. Cearcănele de sub ochi indicau că în ultimul timp nu 
prea mai dormise. 

— Nu poate fi decât sabotaj, explică acesta. Nu doar 
calculatoarele UNIX au fost complet devastate de atacul 
virușilor, ci și computerele pe care memorasem codurile- 
program au fost formatate, și programele au fost pierdute 
definitiv. 

Soarele strălucea pe un cer de primăvară de azur și scălda 
sala de conferinţe într-o lumină nepotrivit de veselă. John tocmai 
încercase să refacă semiîntunericul, fie doar pentru că sclipirile 
de pe cana de cafea îi deranjau ochii. Apoi se mulţumi doar să 
rotească puţin într-o parte mânerul metalic al cănii. 

— Asta nu înţeleg, spuse el obosit. Dumneavoastră trebuia să 
asiguraţi toate datele. 

— Bineînţeles. Dar benzile de siguranță nu mai pot fi citite. 
Niciuna. Cineva le-a șters cu un magnet puternic. Savantul 


VP - 601 


începu să își maseze fruntea, apoi adăugă: Totul este distrus. 
Lucrăm acum la reconstituirea bazată pe însemnări scrise, texte 
scoase la imprimantă și așa mai departe, dar asta va dura luni 
de zile. Este o catastrofă. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Collins oftă. 

— La mijlocul lui decembrie. În noaptea de 14 spre 15 
decembrie. Era un sfârșit de săptămână. 

— Și de ce eu aflu de-abia acum? 

Savantul se opri și îl privi gânditor pe John. 

— Da, asta mă întreb tot timpul... Nu, eu v-am trimis un fax. 
Îmi amintesc clar. În acea luni ne-am străduit să stabilim 
mărimea pagubei și marți v-am trimis faxul. Așa a fost. Nu am 
vrut să vă telefonez, pentru că eram prea agitat, îmi amintesc 
asta. Trebuia să vă înștiinţez de cea de-a doua fază. 

— A doua fază? John clătină din cap. Faxul nu a ajuns la mine, 
profesore. Din păcate acum se întâmplă des. Și despre o a doua 
fază nu știu nimic. 

— Dar mister McCaine nu v-a...? 

— Nu. 

— Ah, da. După care a descris cum a decurs seara în care el îi 
prezentase lui McCaine rezultatele primei faze: A doua zi 
dimineaţa a venit din nou, voia să treacă pe un laptop o 
versiune a programului. Asta a durat ceva timp în care am 
discutat intenţiile legate de a doua fază. Intenţii oarecum de 
natură speculativă; el voia să calculeze, de exemplu, 
consecințele unei epidemii mondiale în anul 2009 și alte 
chestiuni asemănătoare... Ochii lui încercănaţi scânteiară: Asta 
este! Laptopul! Ar trebui să-l mai aibă. Nu l-a lăsat întâmplător 
aici? 

— Nu. Probabil că l-a luat cu el. John făcu un gest a lehamite 
cu mâna și adăugă: Să fie el fericit cu laptopul. 

e 

Spre sfârșitul anului 1998, un subiect și-a făcut tot mai mult 
loc în rândul ştirilor și în cele din urmă a devenit de neocolit: 
păcatele sexuale ale președintelui american. Abia depusese 
jurământ, după îndelungate ciorovăieli juridice, într-un caz ce 
fierbea de luni de zile, când apărură noi nume și înregistrări pe 
bandă dubioase, și controversele se agravară. Se spunea că 
președintele voise să determine o practicantă să jure fals, 


VP - 602 


pentru a mușamaliza legătura sentimentală cu ea. În timp ce 
dușmanul lui solicita suspendarea lui din funcție, președintele 
contesta faptul că ar fi avut o legătură cu femeia respectivă. 
Soţia lui vorbea de un complot al cercurilor de dreapta, dolarul 
cădea pe pieţele financiare internaţionale, iar criza financiară 
care atinsese noi culmi în Asia de Sud-Est amenința să se 
extindă și în Statele Unite. 

John urmărea știrile la televizor cu senzaţia unei ruperi din 
realitate. Parcă reauzea în minte discuţia telefonică avută cu 
McCaine, în timp ce era în croazieră în Filipine. Il ascultă pe 
comentator, se ridică, se duse la vechiul dulap cu documente al 
lui McCaine și găsi o mapă intitulată C/inton, Bill, ce conţinea 
conceptul unei discreditări pregătite cu grijă. Legat de aceasta 
mai era un dosar subţire al unui implicat în așa-numita afacere 
Whitewater, alături de a cărui fotografie era o notă scrisă de 
mână de McCaine: născut în Vernon, Texas; tatăl pastor; printre 
altele cabinet de avocatură care merge bine (1997: 1 milion 
dolari), printre clienţi și industria tutunului. Urma o scurtă 
prezentare a unei înţelegeri prin care guvernul american voia să 
oblige industria tutunului la următoarele: pentru a evita alte 
acuzaţii, producătorii de ţigări trebuiau să plătească într-o 
perioadă de 25 de ani în total 368,5 miliarde de dolari pentru 
tratamentul fumătorilor bolnavi. Dar cât câștigă, de fapt, 
producătorii? - notase McCaine. Clinton vrea discutarea creșterii 
sumei la 516 miliarde, mai adăugase acesta. 

John fu cuprins pe nesimţite de senzaţia unui rău pe cale să 
se producă. 

Veni ca o confirmare a bănuielii, când la scurt timp după asta 
deschise Financial Times și citi că Malcolm McCaine a fost numit 
președinte al consiliului de administraţie al concernului Morris- 
Capstone. Despre acest concern nu se știa mai mult decât că se 
afla practic în proprietatea deplină a unei vechi familii 
americane de întreprinzători, pentru care atributul de „care trăia 
retrasă” parcă fusese special descoperit. Nici măcar nu existau 
fotografii ale celor mai mulţi membri ai familiei. John trebui să 
întrebe un analist pentru a afla că Morris-Capstone, în afară de 
faptul că era acţionar al unora dintre cele mai înconjurate de 
mister firme de tehnică genetică și al unei firme de arme de 
mână de orice calibru, era mai ales unul dintre cei mai mari 
producători de tutun din lume. 


VP - 603 


Tot proprietate a vechii familii de întreprinzători americani 
amintite era și postul de televiziune căruia McCaine i-a acordat 
și primul lui interviu după plecarea de la Fontane!//i Enterprises. 
La această temă s-a și referit pe larg. Răspunzând unei 
întrebări, el a subliniat că în niciun caz nu fusese concediat, ba 
mai mult, el nu avusese o alternativă în afara retragerii, având 
în vedere că după escapadele lui John Fontanelli avusese mult 
de suferit și mai ales după pozna acestuia cu simularea răpirii 
din Mexic. 

— Imaginaţi-vă că aţi fi răpită, ceru el celei care îi lua 
interviul, și aţi fi din nou liberă - ce aţi face? Cu siguranţă v-aţi 
duce la poliţie, nu-i așa? Orice om ar face asta. Dar nu și John 
Fontanelli. El dispare fără urmă și, ca prin minune, apare bine 
mersi după trei săptămâni, la șase mii de mile distanţă, la 
Londra. Găsiţi normal acest lucru? 

Bineînțeles că interlocutoarea consideră situaţia oricum 
numai normală nu. 

Plin de fervoare McCaine afirmă apoi că el depusese toate 
eforturile pentru a crea o întreprindere stabilă care, și în 
condiţiile globalizării, să fie în stare să ofere milioanelor de 
oameni locuri de muncă sigure. 

— Fontanelli crede că poate face asta singur, continuă el, dar 
nu conduce concernul nici de două luni, și acesta dă semne de 
criză în toate componentele lui. Este dureros să asist la așa 
ceva, comentă el cu o mină îndurerată. 

Apoi descrise detaliat criza atotcuprinzătoare a imperiului 
Fontanelli, atât de detaliat încât ar fi putut să recunoască tot 
atât de bine că avea informatori interni în concern. 

— Care este prognoza dumneavoastră? îl întrebă 
interlocutoarea. Sunt în pericol toate locurile de muncă de 
acolo? 

McCaine confirmă cu seriozitate: 

— Absolut. 

După acest interviu, John trebui mai întâi să închidă 
televizorul. Ceru secretariatului să nu fie deranjat o oră și se 
duse la fereastră pentru ca timp de o oră să privească viscolul 
ce bântuia City-ul londonez și să se întrebe ce dracului se 
petrecea de fapt. 


VP - 604 


O ploaie combinată cu zăpadă lovea insistent ferestrele înalte, 
iar culisele orașului se topeau în spatele combinației de negru și 
alb. O secretară adusese cafea și biscuiţi, dar lordul Peter 
Rawburne nu se atinsese de nimic. Ziaristul specializat în 
economie, care prefera un pulover gros irlandez, pantaloni verzi 
din cord și cizme cam scâlciate în locul unui costum business, 
ședea confortabil în fotoliu și asculta atent ce spunea John 
referitor la scopul invitaţiei. 

— Ca să fiu sincer, de la acea cină memorabilă de la castelul 
dumneavoastră am așteptat acest moment, spuse el apoi și își 
împreună mâinile. Atunci am crezut că v-am făcut suficient de 
curios, dar... asta este. Ridică mâinile scurt și le lăsă să cadă în 
poală. Vreţi deci să aflaţi cum ar mai putea fi salvată omenirea. 

John dădu jenat din cap. 

— Așa s-ar putea spune. 

— Bun. Lordul zâmbi ușor și zise: Păi primul pas este foarte 
simplu: desființaţi impozitul pe venit. 

O clipă, John avu senzaţia că stătea alături de el, într-un film 
prost. 

— Este o glumă? 

— Vă asigur că vorbesc cât se poate de serios. 

ÎI privi încruntat pe ziarist. 

— De fapt, mă așteptasem la cu totul altceva. 

— Pentru că mi-aţi citit cartea, clar. Dar cartea am scris-o 
acum douăzeci de ani. De-atunci nu am încetat să mă gândesc 
la această problemă. Și când cugeți îndelungat și încontinuu 
este aproape inevitabil ca din când în când să îţi vină o idee 
nouă. Rawburne întinse mâinile și continuă: Mărturisesc că 
desființarea impozitului pe venit trebuie să fie în primul rând un 
mijloc de a găsi acceptare pentru reforma mea. Dacă observați 
de ce este în stare omul doar pentru a economisi un impozit, în 
acest fel i-aţi crea o predispoziţie rezonabilă pentru schimbare. 
Abstracţie făcând de asta, spuse el mustăcind, eu iubesc 
această declaraţie publică, pentru că trezește reacţii atât de 
intense. 

John încrucișă braţele pe piept și se rezemă de speteaza 
fotoliului. 

— Firește că provoacă așa ceva. 

Rawburne trecu la un ton didactic, de parcă ar fi ţinut acest 
discurs deseori ori cel puțin îl exersase. 


VP - 605 


— Este interesant să studiezi istoria impozitelor. Se cere 
contribuţia populaţiei în general de când există civilizaţie 
urbană. Aceasta era calea folosită de clasa dominantă pentru a- 
și finanța subzistenţa, aventurile militare și alte proiecte. Multe 
dintre impozitele inventate în antichitate sunt pretinse și astăzi, 
chiar dacă în formă modificată, și se face asta, cu toate că ele 
reprezintă doar o frântură minoră din veniturile statului, și în 
unele cazuri costă mai mult decât aduc când sunt contabilizate. 
Asta are legătură și cu faptul că astăzi povara impozitelor este 
în totalitatea lor mai grea decât înainte. Timp de secole s-a 
perceput „zeciuiala”, deci o zecime, ca fiind aproape imposibil 
de pretins. Ziaristul ridică din sprâncene într-un zâmbet 
aristocrat, ironic, apoi zise: Noi am îngenunchea recunoscători 
dacă aceste impozite ar cobori cândva la acest nivel, ceea ce, 
între noi fie spus, nu se va întâmpla niciodată. Pentru că de la 
revoluţia industrială încoace, în strânsă legătură cu schimbările 
aduse de ea, cum ar fi cheltuieli mari cu arme și purtarea 
războaielor, creșterea cheltuielilor sociale și descoperirea 
subvenţiilor pentru diverse domenii ale economiei, cheltuielile 
statului au crescut substanţial mai rapid decât economia, de 
fapt în așa măsură încât practic astăzi toate statele sunt datoare 
și nu te poţi întreba decât cum se vor descurca. 

— Foarte simplu, interveni John, împrumută bani de la mine. 

Rawburne nu fu de acord cu asta. 

— Marea Britanie a introdus impozitul pe venit în 1799, pentru 
a finanța războaiele napoleoniene, și l-a desființat în 1815. Dar 
se prinsese gustul. În anul 1842, el a fost reintrodus, s-a spus că 
doar ca o măsură trecătoare, dar, după cum știm, așa a rămas. 
Și în mod asemănător s-a procedat în toate naţiunile 
occidentale, unde astăzi impozitele pe cifra de afaceri, pe 
câștiguri, pe salarii și venituri reprezintă cea mai mare parte a 
veniturilor statului. El ridică un deget și continuă: Ceea ce vreau 
să spun cu asta este că impozitul pe venit nu este nici dat de 
Dumnezeu și nici intangibil. El a fost introdus și poate fi și 
desființat. Trebuie doar făcut acest lucru. 

— Dar de ce să fie desfiinţat? întrebă John. Vreau să spun că 
nimănui nu îi este drag să plătească impozite, dar nici nu le văd 
atât de devastatoare încât să fie desființate. 

— Desigur că în locul lor trebuie pus altceva. Un stat modern 
nu poate să trăiască în fond doar din impozitul pe sare. 


VP - 606 


— Impozitul dumneavoastră pe poluarea mediului. 

— Sunteţi deja pe-aproape. Acesta era nivelul acum douăzeci 
de ani. Dar cugetările mele au progresat. Rawburne făcu un 
gest nedefinit cu mâna. Trebuie mai întâi avut în vedere că 
impozitele au o funcţie de dirijare. Ele moderează. Impozitele pe 
activităţi creatoare de valori, ca munca, investiţiile ori comerţul 
le prejudiciază tocmai pe acestea, deoarece fiind procentuale și 
în plus și progresive, reprezintă un factor pe care nu îl poate 
neglija nimeni, indiferent cât de mult câștigă. În SUA, sunt 
cumulate impozite pe salarii în valoare de 500 de miliarde 
dolari, dar prin asta cresc desigur costurile salariilor, ceea ce are 
ca urmare faptul că pot fi create mai puţine noi locuri de muncă. 
Prin asta se apreciază pierderea pentru economia generală la 
150 de miliarde de dolari. Consideraţii asemănătoare se pot face 
pentru orice ţară și nu există niciun truc prin care acest raport 
să fie desfiinţat în lume, deoarece avem de-a face cu o legitate 
a matematicii, de nezdruncinat precum stelele și imuabilă ca 
legea gravitaţiei. 

John cugetă o vreme, apoi spuse: 

— Dar aceste pierderi rezultă din orice fel de impozit? Ele nu 
pot fi înlăturate, afară numai dacă nu se percepe niciun impozit. 

— Corect, fu de acord ziaristul. Nu este vorba de a le 
îndepărta, ci de a înţelege în ce mod acţionează impozitele 
asupra comportamentului şi deciziilor omului.  Dirijarea 
impozitelor. Sancționând perceperea lor, ele se reduc. Rawburne 
ridică mâinile cu palmele îndreptate în sus. Ideea mea de bază 
era, aşa cum ați spus deja dumneavoastră, impozitarea pe 
poluarea mediului. În primul moment sună bine, nu? 

John ezită: 

— Da. De asta ne aflăm aici. 

— În acest fel ajungem iarăşi la păcatele tinereții, oftă lordul, 
dar nu părea cu adevărat îngrijorat. Diavolul se ascunde 
întotdeauna în detalii. Căci cum se evaluează poluarea 
mediului? În cartea mea am ocolit acest gen de probleme. Cum 
fixezi costurile pe cantitatea și felul de poluanţi? Costă mai mult 
cadmiul în pământ decât monoxidul de carbon din aer? Cu cât? 
Impozitul pe gunoi se socotește pe volum, pe greutate ori pe 
ambele? Și cum stabilesc emisia de căldură a mașinilor? Este o 
temă complexă care invită la manipulări și șmecherii. Pe atunci 
îmi spuneam că sunt detalii secundare, dar când am început să 


VP - 607 


mă ocup de ele m-am tot învârtit degeaba un deceniu căutând 
simplitatea și echitatea. Până când m-am dumirit ce era 
esențialmente invers. 

Abia acum se atinse de cafea, puse zahăr în ea și amestecă 
liniștit. John remarcă ce mâini fine avea Rawburne, mâini de 
muzician ori de artist, care contrastau cu aspectul lui rustic. 

— Prin anii '80, mi-a căzut în mână un bilanţ economic al 
statului Costa Rica; din primul moment mi-a părut promiţător, 
dar care din al doilea mi s-a părut de groază. Oamenii ăștia au 
defrișat patruzeci de procente din pădurile crescute în secole și 
au exportat lemnul. Ce m-a șocat a fost că au înregistrat asta în 
socotirea produsului social brut exclusiv ca pozitiv. După aceste 
criterii ar fi fost cel mai bine să fi tăiat și ultimul lor pom și să-l fi 
vândut. Că asta în anii ce vor urma va dezlănţțui o catastrofă în 
agricultură nu rezulta din cifre. M-am gândit mult și am ajuns la 
concluzia că tot răul de aici pornește: se evaluează pur și simplu 
greșit. 

John tocmai voia să ridice ceașca lui, dar se opri. 

— Un bilanţ întocmit greșit? Nu înțeleg. 

— Oh, bilanţul în sine era corect, nu la asta mă refer. Greșite 
erau regulile după care era întocmit. Definiţia produsului social 
brut este un nonsens, pentru că ea nu ia în considerare factori 
ca mediul și resursele naturale limitate. Între timp s-a trecut la 
altă noţiune, la produsul intern brut, dar nici el nu este mult mai 
bun. 

— Dumneavoastră criticaţi știința economică în sine, dacă 
înțeleg bine. 

— Există oameni de renume care contestă că există o știință a 
economiei. 

— Cumva din întâmplare sunt aceiași care contestă că ar fi 
avut loc aselenizarea? 

— Eu nu am fost de faţă la aselenizare. Poate aţi fost 
dumneavoastră? 

— Pe vremea aceea nu aveam nici doi ani. 

— Deosebirea este că în acest caz nu trebuie să cred ce îmi 
spune cineva. Și, de când acest lucru îmi este clar, constat 
mereu și mereu că toate catastrofele încep printr-o evaluare pe 
care cineva o face greșit. Lordul riscă în sfârșit o gură de cafea, 
apoi continuă: Să luăm ca exemplu doar energia nucleară. 
Lăsând deoparte disputele pro și contra utilizării energiei 


VP - 608 


atomului, majoritatea bazate mai mult pe sentimente decât pe 
gândire, realizăm că niciodată nu ar fi fost construită o singură 
centrală atomică civilă, dacă de la bun început s-ar fi făcut o 
evaluare corectă. Pretinsul curent electric ieftin obținut pe 
această cale a fost ieftin, deoarece aceia care îl susțineau au 
evitat cu grijă să ia în considerare la calculaţie eliminarea 
reziduurilor atomice. Energia nucleară a fost voită politic, 
pornind de la ideea că cheltuielile vor putea fi pasate 
comunităţii până la un punct în care aceasta nu îi va mai putea 
trage la răspundere. Dacă o firmă din domeniul energiei s-ar fi 
aflat în faţa deciziei de a construi singură o centrală nucleară ori 
altceva, ar fi ajuns inevitabil la concluzia că o centrală nucleară 
nu este rentabilă. Asta numesc eu evaluare greșită. Dacă 
contabilul dumneavoastră, mister Fontanelli, face așa ceva, 
înfundă pușcăria. 

Lăsă degajat jos ceșcuţa cu cafea și continuă: 

— Așadar, o vreme am cugetat asupra metodelor de evaluare, 
asupra modului în care ar fi trebuit calculate în cazul Costa Rica 
pierderile înregistrate în fondul forestier și am ajuns la concluzia 
că greșeala în evaluare constă în considerarea resursei ca 
nelimitată și luarea în considerare doar a costurilor de 
exploatare. Este cam la fel de rezonabil ca în situaţia în care un 
comerciant preia o afacere cu un stoc - să zicem de aparate de 
prăjit pâine - și în calculul prețului include doar costurile ce 
constau în deplasarea la depozit și ridicarea de pe raft a unui 
asemenea aparat. Dar exact lucrul acesta îl facem noi. Avem o 
pădure și trecem la costuri numai ceea ce rezultă la tăierea unui 
copac din forța de muncă și uzura pânzei de ferăstrău, poate 
adăugăm și transportul până la portul de unde se face exportul, 
și ne bucurăm de ce încasăm. Dar teoria noastră economică 
într-adevăr ne încurajează să gândim astfel, să calculăm astfel, 
să acţionam astfel. Dacă la păduri uneori se mai ţine cont de 
asta, imediat ce scoatem ceva din pământ - petrol, minereu și 
altele, ceva ce este legat de oarecare efort - nu mai gândim 
așa. 

Pentru că intervenise o pauză și lordul Rawburne îl privea 
întrebător, John clătină din cap și zise: 

— Înţeleg. 

Rawburne păru satisfăcut și continuă: 


VP - 609 


— Am cugetat la asta, cum am spus, o vreme, și în cele din 
urmă am început să înţeleg că aici se ascundea soluția 
problemei care mă frământase timp de peste zece ani. Ziaristul 
făcu o pauză de efect, apoi adăugă: Mi-am zis: Ce-ar fi să se 
desființeze toate impozitele existente și să fie percepute doar 
impozitele pe materii prime? 

— Poftim? îi scăpă involuntar lui John. Dar asta ar fi în cea mai 
mare măsură... Se opri, apoi zise: Voiam să spun că nu ar fi just, 
pentru că ar privi doar întreprinderile care prelucrează materiile 
prime, dar... 

Rawburne ridică degetul doct: 

— Nota bene! Impozitele ar trebui să fie pretutindeni 
reglementate unitar, pentru a nu exista nicio migraţie a 
industriei, și le va plăti oricine scoate ceva din pământ - 
societățile de foraj petrolier, minele de cărbuni, mineritul în 
general și așa mai departe. Și normal preţurile vor fi mai mari, în 
așa fel încât toţi să plătească. Și costurile de administrare vor fi 
radical reduse faţă de cele actuale. Fără declaraţii de venituri, 
fără reţineri de impozite salariale - în schimb, viaţa cotidiană va 
deveni mai scumpă. 

— Pentru că impozitele se află în preţurile primite de 
producătorii materiilor prime. 

— Exact. 

John se gândi un timp. Era asta cea mai mare prostie pe care 
o auzise vreodată ori era o idee genială, un fel de ou al lui 
Columb? Apoi zise: 

— Ca urmare, materiile prime și energia vor fi mai chibzuit 
utilizate. Nu vor mai fi plimbate conserve prin Europa; cel puţin 
nu vor rămâne în rafturi pentru câţiva cenți. Ambalarea va fi mai 
scumpă, așa că oamenii vor renunţa tot mai mult la ea. 

Rawburne confirmă. 

— Brusc reciclarea va deveni rentabilă. Astăzi firmele trebuie 
obligate să primească înapoi ambalajele de băuturi și altele 
asemănătoare. De ce? Pentru că materiile prime sunt mult prea 
ieftine. Pentru că prețurile lor nu corespund nici valorii lor 
economice și nici valorii ecologice. Dar aplicaţi un impozit pe 
materii prime, și firmele de reciclări vor suna la ușile oamenilor 
și vor cumpăra gunoiul acestora. 


VP - 610 


— Ar fi și o stimulare a producerii de aparate mai durabile, îl 
completă John. Chiar dacă vor costa mai mult, ar putea fi totuși 
o afacere bună. 

— Exact. Dacă materiile prime sunt mai scumpe, se va avea 
mai multă grijă să nu fie irosite ca substanţe dăunătoare în 
mediu. Și gândiţi-vă, la drept vorbind, toate formele de impozite 
pe cifra de afaceri vor fi desființate. Ceea ce înseamnă că 
munca va redeveni mai ieftină, nemaifiind împovărată de 
impozite. Prestarea de servicii de toate genurile va fi mai curând 
mai ieftină decât mai scumpă. Șomajul va înceta să mai fie o 
problemă. 

John confirmă pierdut în gânduri. 

— Dar ar fi asta ceva just? Vreau să spun că totuși este 
nevoie de o circulaţie de bază a resurselor, mai ales a energiei. 
Impozitul dumneavoastră nu-i privește înainte de toate pe cei 
săraci, în timp ce bogaţii au cale liberă spre a-și da banii pe 
activităţi distructive mediului? 

Rawburne desfăcu brațele: 

— În viaţa dumneavoastră, mister Fontanelli, nu vi s-a 
întâmplat ca toate nedreptăţile să îi afecteze mai mult pe cei 
săraci decât pe cei bogaţi, cu excepţia poate a unei crize în 
producţia de caviar? Tocmai asta este definiţia dată de noi 
bogăției, nu? 

— Sigur, dar situaţia asta nu trebuie să o agravez printr-un 
sistem de impozite. Gândiţi-vă că ţările dispun de zăcăminte de 
materii prime foarte diferenţiate. Japonia aproape că nu dispune 
de materii prime. Deci, va beneficia de impozite minimale. 

— Este o obiecţie bună și de aceea am și o propunere. Așa 
cum am spus, impozitele pe materii prime trebuie să aibă 
valabilitate unitară universală. Dar eu aș excepta unele state ori 
regiuni sau orașe, care în plus vor putea impozita suplimentar 
averea cetăţenilor lor după cum vor crede de cuviinţă. Acesta va 
fi un impozit care i-ar afecta mai mult pe bogaţi și în acest fel s- 
ar realiza nivelarea socială. Mai mult, în acest fel va fi posibil să 
se înlăture multe obstacole care astăzi stau în calea dreptului 
real la liberă deplasare - granițe, cote de emigranți, limitarea 
dreptului la muncă și altele - pentru că toate mișcările migratorii 
se vor regla de la sine prin atractivitatea diferită a regiunilor. 


VP - 611 


Suna bine, își spuse John. Și se gândi din nou la prima lui 
vizită la Londra, într-un alt birou, în alte condiţii, când și atunci 
totul sunase bine, aproape genial. 

Cât de mult trecuse de-atunci... Atât de multe se petrecuseră 
între timp... și totuși... nimic... 

— Dar nu veți avea din nou aceeași problemă? întrebă el. 
Cum vreţi să stabiliți cu cât va fi impozitată fiecare materie 
primă? 

Rawburne reacţionă ca și cum se așteptase la această 
obiecţie. 

— Este aceeași problemă, cu diferenţa că pentru aceasta 
există soluție. O soluție matematică aproape brutal de simplă. 
Trebuie doar ca bilanţurile să se facă corect, folosind aceleași 
unităţi de măsură valabile într-o întreprindere. Luaţi de exemplu 
cărbunele ori petrolul. Nimeni nu va contesta astăzi că este 
vorba despre materii prime a căror existență este limitată. 
Există diferite teorii asupra mărimii zăcămintelor, dar toţi sunt 
de acord că acestea sunt limitate. În economia întreprinderii, 
rezervele fac parte din capitalul activ și de aceea se cuprind în 
bilanţuri cu costuri de recuperare. Exact asta trebuie să facem și 
aici. 

— Valoare de recuperare? interveni John. Dar cum vreţi să 
recuperaţi petrolul? 

— Petrolul este un purtător fosil de energie, de energie solară 
reținută. Deci trebuie prevăzute ca valoare de recuperare cel 
puţin costurile necesare astăzi obţinerii aceleiași cantităţi de 
energie solară. Deoarece arderea unei anumite cantităţi de 
petrol cauzează o micșorare măsurabilă a calităţii aerului, ar fi 
de avut în vedere și un supliment pentru curăţarea aerului, care 
accept că este ceva mai dificil de constatat. Voilà - impozitul pe 
purtătorul fosil de energie. 

John se încruntă. 

— Dar asta înseamnă că astfel energia solară ar fi în orice caz 
mai ieftină decât orice fel de altă energie. 

Rawburne zâmbi viclean: 

— Felicitări! Deja aţi remarcat ce binecuvântate consecințe va 
aduce pentru oameni reforma mea. 

— Dar cum calculaţi valoarea de recuperare, să zicem a 
cuprului? Ar trebui adus de pe altă planetă? 


VP - 612 


— Da, ar trebui, dar aici ne putem permite să gândim 
pragmatic. După cum probabil știți, practic fiecare element din 
scoarţa terestră se află dizolvat și în apa de mare, și încă în 
cantităţi atât de imense încât aceste depozite ne-ar ajunge 
pentru o perioadă mai îndelungată decât am putea spera că 
vom supravieţui ca specie pe această planetă. Singura problemă 
este că filtrarea din apă a elementelor respective este extrem 
de energofagă. Dar pentru energie deja am stabilit o cotă de 
costuri. O aplicăm aici și obținem costul nostru pentru cupru. 

— Dar se pare că astfel materiile prime vor deveni dement de 
scumpe. 

— De unde și tentaţția de a dezvolta o tehnică economică ar fi 
la fel de dementă, acceptă Rawburne. Există povești minunate 
despre cum ceva a stimulat inventivitatea tehnică. 

— Dar, dacă în apa mării există materii prime din abundență, 
îi trecu lui John prin minte, înseamnă că în realitate nu există 
deficit de materii prime. Cel mult există deficit de energie. 

Nobilul ziarist îndreptă un deget către interlocutor: 

— Concurentul a primit o sută de puncte. Ne apropiem de 
miezul conceptului meu. Impozitul pe materii prime nu are în 
primul rând scopul de a păstra zăcămintele limitate. De fapt, 
materiile prime nu se vor epuiza atât de repede, cu excepția 
petrolului și a gazelor. Ce se va epuiza, și încă în curând, este 
capacitatea ecosistemelor de a accepta materiile dăunătoare și 
energia în exces. Noi am putea transforma întreaga lume într-o 
unică și nelocuibilă groapă de gunoi, și în scoarța pământului se 
vor găsi mereu suficiente metale pentru a susţine actuala 
producţie tehnică. Esenţialul este că avem nevoie de materii 
prime și de energie pentru a împovăra mediul înconjurător. În 
principiu, este aceeași idee fundamentală ca în cartea mea, dar 
cu un alt sfârșit. Un sfârșit mai ușor de controlat. Principiul este 
același - să fie impozitat ce dăunează, și astfel ar schimba 
macazul către o transformare a economiei. lar această 
transformare, care reprezintă frumuseţea conceptului meu, se 
va produce absolut de la sine. Nu va fi nevoie de instrucțiuni, de 
planuri pe zece ani, de o poliţie a mediului, nimic de felul 
acesta. Toate amănuntele mecanismelor vor putea fi lăsate pe 
seama pieţei. Piaţa va rezolva totul cu aceeași desăvârșire cu 
care a făcut-o totdeauna. Dumneavoastră va trebui să creaţi 
numai  condiţiile-cadru corecte. Desfiinţaţi impozitele pe 


VP - 613 


performanța umană, le înlocuiţi cu impozite pe materii prime și 
salvarea omenirii urmează în mod automat. 
e 

După ce Rawburne a plecat, John s-a plimbat în birou ca un 
tigru în cușcă, în cerc, exact ca gândurile din capul său. 
Așteptase de la discuţie un nou plan de îndeplinire a profeţiei, 
dar în loc de claritate și încredere se alesese cu confuzii și 
descurajare. 

— Cum să fac asta? întrebase. Eu nu pun impozite. Guvernele 
pun impozite. 

Rawburne ridicase doar din umeri: 

— Sunteţi cel mai puternic om. Veţi fi ascultat. 

Așa va fi? Un întreprinzător care solicita modificarea 
sistemului de impozitare? Niciodată. 

— Eu pot doar să furnizez idei, se apărase Rawburne. 
Transformarea trebuie să o facă alţii. 

Așa rămăsese. 

John privea prin fereastra pe care se depunea tot mai multă 
zăpadă. Va funcţiona? De sunat sunase bine, dar el nu era un 
specialist, nu putea judeca în adâncime. Bun, el putea să pună 
la treabă compartimentul economic. Putea să solicite un studiu 
în colaborare cu o universitate. Putea invita la discuţii oameni de 
la FMI și de la Banca Mondială care erau la curent cu conceptele 
financiare internaţionale. 

— Nu pot, spuse John cu voce tare și ascultă ecoul vocii sale. 
Nu pot, repetă el și constată că așa era. 

Nu era în stare nici măcar să se angajeze cu tot sufletul la un 
plan ce promitea să aducă salvare omenirii. Indiferent de cât de 
convingător părea. Nu avea nici măcar forța, și nici încrederea. 
McCaine acţionase la început tot atât de convingător și John 
pornise cu tot sufletul la drum în acest proiect, de parcă ar fi 
avut capacitatea să o facă. 

Strânse pumnul drept încet și își privi degetele. 

— Am vrut ca o dată în viaţă să am o idee a mea, își spuse 
oglindit în geamul ferestrei prin care nu se mai vedea nimic din 
lumea de afară cuprinsă de noapte și de frig. 

e 

Mai târziu îl sună pe Paul Siegel și îi spuse: 

— Am nevoie de tine. 

— lar? răspunse acesta. 


VP - 614 


— Vreau să preiei manageriatul la Fontanelli Enterprises. 

De la celălalt capăt al firului nu se mai auzi decât o respiraţie 
îndelungată. 

— John, este drăguţ din partea ta și cu siguranţă bine 
intenţionat, iar pe mine mă onorează fără nicio îndoială. Dar eu 
sunt economist, nu am studii în gestiunea întreprinderii. 

— Paul, cifra de afaceri a concernului meu este mai mare 
decât produsul social brut al celor mai multe state din lumea 
asta. Am mai mulţi angajaţi decât locuitorii Finlandei. Cine dacă 
nu un specialist în economie politică o poate scoate aici la 
capăt? 

Câteva clipe domni tăcerea. Apoi Paul tuși ușor: 

— Da, ăsta este un argument. 


VP - 615 


45. 


Temple Tomorrow Society a făcut invitaţii la un congres cu 
tema Planet Management. A invitat laureați ai premiului Nobel, 
foști președinți ai SUA, șefi de state străini și înainte de toate 
conducători de economii cunoscuţi din întreaga lume, pentru ca 
timp de trei zile, la celebrul hotel Fairmont din San Francisco, 
lăcaș de cultură al bunăstării, în cadrul unor discuţii, să se 
informeze asupra drumului de urmat în secolul 21 și să indice 
calea spre o nouă civilizație. Cei care urcau cu liftul cu pereţi din 
sticlă pe partea exterioară a turnului hotelului până la Crown 
Room's Restaurant aveau o largă perspectivă spre podul Golden 
Gate și spre colinele îndepărtate de la Berkley și Silicon Valley, 
perspectivă în același timp plăcută și incitantă. Că John 
Fontanelli nu făcea parte dintre cei marii invitaţi ai economiei 
aici părea că nu deranja pe nimeni. 

— Nu mă simt jignit sau ceva de genul ăsta, spuse John când 
veni Marco pentru a prezenta rezultatul investigaţiilor făcute de 
oameni de la departamentul de securitate la faţa locului. Vreau 
să știu doar ce se petrece acolo. 

— Bineînţeles, mister Fontanelli. 

John îl privi pe Marco: 

— Nu mă crezi, așa este? 

— Da, răspunse bodyguardul și băgă în proiector prima folie. 

Temple Tomorrow Society fusese fondată cu puţin înainte de 
Crăciunul din 1997. Fondator și președinte de onoare era 
Bradford C. Temple, până atunci președinte al consiliului de 
administraţie al  Morris-Capstone, pensionat când Malcolm 
McCaine luase în primire această funcţie. Temple era un bărbat 
blond, burtos, din zona centrală a vestului american, care, dacă 
era să îl judeci după fotografii, era poate pasionat de cursele de 
cai ori de tinere dansatoare goale, dar niciodată nu ai fi crezut 
că este capabil să înfiinţeze o societate ce avea înscris în statut 
să netezească drumul omenirii spre viitor. 

— Așadar, în spatele afacerii se află McCaine, constată John. 

Era clar de ce nu fusese invitat. 


VP - 616 


Congresul managementului planetar se desfășura cu ușile 
închise, fără accesul media. A fost admisă prezenţa doar a unui 
mic număr de ziariști aleși pe sprânceană, la câteva ședințe 
semipublice, care trebuiau să prezinte toate reportajele înainte 
de a fi publicate și ale căror înregistrări vocale ori video erau 
verificate. 

Una dintre aceste înregistrări video îi fu adusă de către Marco. 
Costase o mică avere transportul atât de rapid de la San 
Francisco la Londra. 

Un profesor de economie politică vorbea despre comerțul 
liber și dezvoltarea lui în viitor. Un miliardar și-a spus părerea 
despre investiţiile în piețe noi. Nimeni nu vorbea mai mult de 
cinci minute, totul era prezentat prescurtat. Un manager de top 
al unei firme de computere descria cum dezvoltatori de softuri 
din toată lumea lucrau la ei zi și noapte prin computere 
interconectate, când voiau și cât de mult puteau, fără probleme 
de vize de intrare și independent de guvernările naţionale și 
prevederile legale din lumea muncii. „Oamenii sunt angajaţi prin 
computer, lucrează prin computer și sunt concediaţi prin 
computer”. Un magnat al comerțului din Asia de Sud-Est 
prognoza că, în urma creșterii productivităţii muncii, în viitor vor 
fi suficiente douăzeci de procente din populaţia capabilă de 
muncă pentru a susţine evoluţia întregii economii mondiale. O 
cincime din ea ar fi suficientă pentru a produce toate mărfurile 
și a presta toate serviciile la nivel mondial. 

Veni și rândul lui McCaine să treacă la tribună, care privi 
înverșunat în sală, pentru ca apoi să pună întrebarea ce trebuia 
pusă: 

— Dar ce va trebui să facem cu oamenii rămași în plus? 

Lui John nu îi venea să își creadă urechilor. McCaine folosise 
noțiunea de surplus people - oameni în plus. Și nimeni nu a 
obiectat. Nici măcar un murmur nu străbătu sala. 

e 

Pe 1 martie, Paul Siegel și-a început activitatea de manager la 
Fontanelli Enterprises. Sosi la Londra cu câteva zile înainte și 
realiză ceea ce John ar fi vrut să îl convingă că era imposibil: cu 
ajutorul unui agent imobiliar și cu „nerușinat de mult noroc” a 
găsit o locuinţă, ba chiar una ce corespundea tuturor dorințelor 
lui. Aceasta semăna izbitor de mult cu locuinţele lui anterioare, 
doar că nu mai avea vedere la Potomac, ci la Tamisa. 


VP - 617 


John renovase biroul lui McCaine și se mutase în el, lăsându-i 
lui Paul vechiul lui birou. Gândul de a-l pune pe Paul în biroul lui 
McCaine, ca un fel de înlocuitor, îi repugna. 

Paul introduse alte reguli de comportament la nivelul 
conducerii concernului. Imediat s-a pus capăt meniului frugal, 
individual în sala de conferințe - Paul Siegel lua prânzul 
împreună cu toţi directorii prezenţi la cazinou și nu se dădu în 
lături să pună cap la cap câteva mese, încurajându-i pe bărbaţii 
și pe cele câteva femei să vorbească pe șleau. După oarecare 


ezitări John li se alătură și constată că era înviorător să 
părăsească măcar temporar înălțimile izolatului comandament 
general. 


Dar Paul Siegel nu era doar agreabil și deschis. A dovedit 
prompt că putea fi autoritar când era cazul. Recepţionă atent că 
trei dintre directori erau entuziasmați de ideea lui McCaine 
conform căreia ar exista și surplus people. Detectivii pe care i-a 
pus să îi supravegheze au găsit la doi dintre ei dovezi că aveau 
legături cu McCaine, la care i-a concediat cu cuvintele: Surplus 
people sunteți dumneavoastră și i-a acuzat de infidelitate, 
instigare la daune materiale și spionaj economic. Apoi a mai 
descoperit numeroase alte „cârtițe” în diverse compartimente 
ale conducerii, pe care le-a concediat fără excepție. 

John a mai încercat de trei ori să o sune pe Ursula. Prima dată 
a început să formeze numărul, dar după prefix a pus receptorul 
în furcă spunându-și că ea l-ar fi sunat dacă ar mai fi ţinut la el. 
Câteva zile mai târziu a reușit să formeze numărul, dar i-a 
răspuns doar robotul pentru înregistrarea mesajelor și a închis 
fără să lase un mesaj: ce voia el nu era ceva ce putea fi rezolvat 
prin robot. lar când a mai încercat încă o dată, nu a mai răspuns 
nici măcar robotul, ci telefonul suna la nesfârșit în gol. 

În acele zile una dintre secretare i-a adus lui John o scrisoare 
ce se detașa din obișnuita corespondenţă de afaceri. 

— La început am crezut că este una dintre acele scrisori pe 
care vi le mai scriu uneori copiii, spuse ea, dar este totuși o 
corespondență de afaceri. 

— Totuși? se miră John și luă în mână plicul. Ca toate 
scrisorile și aceasta fusese controlată și desfăcută. 

Era plină cu abțibilduri, era scrisă de mână, stângaci, dar 
corect, era adresată lui mister John S. Fontanelli, iar mărcile 


VP - 618 


poștale erau din Filipine. Expeditor era un anume Manuel 
Melgar. 

— Cine este Manuel Melgar? șopti John și în aceeași clipă își 
aminti. 

Băiatul. Tuay. Panglawan. Cel care îl tapase de trei sute de 
dolari. 

Plicul conţinea o scrisoare, în care Manuel descria primele lui 
succese în afaceri și primele eșecuri - cumpărase tricicleta și o 
modificase, după două luni se certase cu mister Balabagan, 
găsise între timp un alt cumpărător pentru pește, iar afacerea 
mergea bine, de un succes neașteptat dovedindu-se în special 
vânzarea de dulciuri pentru copii. In plic mai era o fotografie a 
tricicletei pline cu reclame lipite pe ea, având la ghidon un tânăr 
filipinez care strălucea de mândrie. Mai conţinea un plan de 
amortizare calculat cu grijă care prevedea restituirea celor trei 
sute de dolari. Manuel își fixase singur scadența peste 
cincisprezece ani, la o dobândă de șase procente, rezultând o 
rată lunară de 2 dolari și 53 de cenți. Pentru prima jumătate de 
an anexase un cec în valoare de 15,18 dolari. 

— Fir-ar..., murmură John, chiar nu mă mai scap de bani? 

e 

Paul nu părea să împărtășească tulburarea lui John. Citi 
scrisoarea, studie calm planul, arătă una dintre cifre și după ce 
folosi calculatorul lui de buzunar spuse: 

— Cred că aici a greșit. 

— Nu despre asta este vorba, se aprinse John. 

— Dar despre ce? Tu i-ai împrumutat bani, el ţi-i restituie. Cel 
mai normal lucru din lume. 

— Cu dobândă! Fir-ar să fie! Eu i-am dat banii ca el să aibă o 
șansă, să realizeze ceva... și acum mai și câștig pe deasupra! 
Cum se va termina odată asta? Eu dau bani oamenilor, ei îmi 
dau bani înapoi. Odată trebuie să pun capăt acestui lucru! Altfel 
într-o zi toți banii vor ajunge la mine. Și pe urmă? Pe urmă 
întreaga lume îmi va aparţine, nu? Asta, fir-ar să fie, nu are 
niciun sens! 

Paul se lăsă pe speteaza scaunului și îl privi gânditor. 

— Nu cred că se va ajunge până aici. Și anume că întreaga 
lume îţi va aparține cândva. 


VP - 619 


— Nu crezi asta... Paul, spre mine curg mai mulţi bani decât 
pot scăpa eu de ei. Cum se poate termina asta, în afară de 
situația că într-o zi toți banii vor fi la mine? 

— Până acum orice mare avere a și dispărut într-o zi. 

— Până acum. 

— Dacă lucrurile ar fi atât de simple cum le vezi tu, întreaga 
lume ar fi aparţinut de mult familiei Rockefeller, dacă nu 
urmașilor lui Fugger. 

John scoase un strigăt strident: 

— Și cum stau lucrurile acum? Eu cine sunt? Un urmaș al lui 
Jakob Fugger! g 

— Asta o spune o anume Ursula Valen. In ce mă priveşte, tu 
ești în primul rând un urmaș al lui Francesco Fontanelli. 

— Oh, da! John se prăbuși în fotoliul lui, duse la gură mâinile 
împreunate și rămase cu ochii în tavan. O vreme domni liniștea 
străpunsă doar de zgomotul făcut de pixul cu care se juca Paul. 
Ce este cu profeția? 

— Ce să fie? 

Vocea lui Paul venea parcă de la milioane de mile depărtare. 

— Sunt eu succesorul? Da. Sunt adevăratul succesor? Nu. Eu 
nu pot reda oamenilor viitorul pierdut. Habar nu am ce ar trebui 
să fac. Nici nu știu măcar despre ce este vorba. Incepu să miște 
încoace și încolo mâinile împreunate și zise: Lorenzo ar fi știut. 
Lorenzo era acela. Dar McCaine l-a omorât... 

— John? 

— Hm...? 

— Nu știu dacă trebuie să fiu foarte impresionat de o 
previziune cerească, ce se lasă manipulată atât de simplu de 
cineva ca McCaine. 

John ridică privirea surprins. Paul se afla în spatele biroului 
său, răsucea pixul între degete și părea ușor iritat. 

— Ce? 

— Eu consider toată chestiunea asta un mare bullshit, zise 
Paul. Nu are absolut nicio importanţă al cui moștenitor ești tu și 
ce viziuni a avut cineva cândva. Ce contează este prezentul. 
Acum tu ai această avere și în spinare acest concern, și trebuie 
să vezi cum te descurci. La ce altceva s-ar fi gândit vărul tău? 
Dumnezeule, el avea șaisprezece ani. Ce știi la vârsta asta 
despre viaţă? 


VP - 620 


— Ce știi la vârsta asta despre viaţă? John se ridică. Am să îţi 
arăt ce știa Lorenzo despre viaţă la vârsta asta! Se năpusti în 
biroul lui, scotoci prin sertare după cele două contribuţii la 
gazeta școlii și după traducerea lor și reveni la Paul. Citește! 

Paul citi. Mai întâi mustăci, se încrunta pe măsură ce citea și 
în cele din urmă exclamă: 

— Hm...! 

— Și? întrebă nerăbdător John. Genial, nu? 

— Nu știu. Sună oarecum ca unul din acele pamflete care vor 
să dovedească faptul că Einstein nu are dreptate sau că teoria 
evoluționistă nu ar fi valabilă. Pe care un aiurit cu barba zbârlită 
și priviri rătăcite ţi le vâră în mână în Times Square. 

Lăsă hârtiile deoparte de parcă ar fi fost pline de purici. 

— Cum așa? Spune-mi ce nu este adevărat. Le-am citit de mai 
multe ori. Crearea de masă monetară de către sistemul bancar 
așa funcţionează. Prin banca centrală ori prin băncile 
comerciale. Lorenzo nu a explicat asta, dar eu cunosc jocul din 
proprie experiență; cineva depune bani, eu îi împrumut cuiva 
care îi depune din nou la mine, astfel că eu îi pot da din nou cu 
împrumut și tot așa în continuare. Așa apar tot mai multe 
credite valabile ca bani. Nu-i așa? 

— Da, răspunse cam forțat Paul. 

— Dar ce spune el nu se află în cărţile citite de mine. Este 
evident. Și împreună cu creditele trebuie să apară datoriile. 
Mereu, inevitabil. Și anume prin dobânzi mai multe datorii decât 
credite. Întreg sistemul este ireversibil. Mergi în continuare și, 
cu cât depui eforturi mai mari, cu atât te adâncești în ruină. 
Efectul bulgărelui de zăpadă. 

Paul Siegel clipea iritat. 

— Nu știu. Este o perspectivă a lucrurilor neortodoxă... Asta 
contrazice tot ce am învățat. 

— Asta îmi este clar. John se lăsă să cadă la loc în fotoliu. Și 
cu toată bunăvoința, nu știu ce să fac. 

Un timp domni liniștea. Un ușor foșnet trăda faptul că Paul 
citea din nou textul. 

— Tu ai doar cele două căi, spuse el în cele din urmă. Ori te 
întorci la economia banului cu toate avantajele și dezavantajele 
ei, ori într-o formă oarecare te întorci la economia trocului. Care 
are dezavantaje esenţiale. Părerea mea este că este imaginabil 
că astăzi, cu toate computerele și prin internet totul s-ar putea, 


VP - 621 


ceea ce înainte nu era posibil... Dar, ca să fiu sincer, nu dispun 
de fantezia necesară pentru a intra în amănunte 

— Crezi, întrebă John, că noi, dacă ni s-ar oferi o alternativă 
genială la sistemul banilor, am avea forţa să o aplicăm? 

— Nu, răspunse Paul fără a șovăi. 

— Cel mai mare concern din lume? Cea mai mare avere 
privată a tuturor timpurilor? 

— Niciodată. Toată lumea se va uni. Dar împotriva ta. 

— Da, confirmă John și lăsă capul pe spate, sprijinit pe 
spetează. Exact așa cred și eu. 

Capul îi pulsa. Simţea o indispoziţie, ca și cum i-ar scăpa 
atenţiei o legătură, un detaliu important. Dar poate că era pur și 
simplu bolnav. Își strânse fruntea în mâini. Era fierbinte. Nu era 
de mirare după aceste săptămâni de stres. 

Se ridică. Afară deja se întuneca. 

— Mă duc acasă, spuse el. Când Paul îl privi, adăugă: Nu mă 
simt bine. Ar fi mai bine să beau un ceai de plante și să mă culc 
devreme. 

— Oh, fă-o! Paul ridică traducerile în mână. Pot să le mai 
păstrez? Poate că îmi vine vreo idee. 

— Evident, nu este nicio problemă. O să salvăm omenirea altă 
dată. 

e 

Când au ajuns la castel, i-a întâmpinat o lapoviță păcătoasă. 

— Să conduc în garaj, sir? întrebă șoferul. 

În această variantă ar fi intrat în casă cu picioarele uscate, 
dar ar fi urcat numeroase trepte, ceea ce lui John îi părea acum 
mai rău decât să facă cinci pași prin ploaie. 

— Nu, răspunse el. Cobor aici. 

Înăuntru valetul îi luă pardesiul umed, îi întinse un prosop 
încălzit pentru păr și, după ce John se șterse pe cap, îi dădu un 
pieptăn și oglinda. John îl rugă să îi aducă un ceai contra răcelii 
și se târî sus, în camerele sale. 

Camerista îi aduse ceaiul, Francesca rămăsese după toți 
acești ani timidă la fel cum era când venise la vila din Porteceto. 
Ea așeză tava pe care se afla o cană mică din porțelan scump, o 
ceașcă, lămâie, zahăr, lapte, un mic ceas cu nisip în aur, care 
arăta când trebuia scoasă strecurătoarea cu ceai și o farfurioară 
pentru acoperirea ceștii. Pentru că timpul necesar tocmai se 
scursese, ea scoase strecurătoarea și turnă ceaiul în ceașcă. 


VP - 622 


— Grazie, spuse John. 

— Prego, abia șopti ea, dar în loc de a se retrage ca o umbră, 
cum făcea de obicei, spuse ezitant: Scusi, signor Fontanel li... 

John mirosi ceaiul, se simţea bolnav și i se părea că în orice 
moment capul îi putea exploda. 

— S? 

Se părea că ea nu mai îndrăznea să își prezinte solicitarea. 

— Eu, ăă... este așa că, eu... ăă..., începu ea. 

Fiecare cuvânt auzit îl făcea pe John să asude. 

— Come? șopti el. 

— Un CD, zise ea ca sugrumată și dând din mâini de parcă era 
pe punctul de a face un atac spastic. Am cumpărat un CD și... 
voiam să vă întreb dacă aţi avea ceva împotrivă... 

O privi pe camerista cu șolduri înguste, palidă, cu ochi 
înlăcrimaţi și se întrebă dacă aceasta chiar credea că el era în 
măsură să îi permită cumpărarea unui CD. 

— ... Să îl ascult o dată la instalaţia dumneavoastră stereo, 
reuși ea să spună în cele din urmă și cu ochii mari tresări de 
parcă s-ar fi așteptat să fie lovită. Desigur doar când nu sunteți 
acasă, adăugă ea șoptit. 

Asta era tot? John dădu chinuit din cap. 

— Si. D'accordo. 

Și mulțumi cerului când aceasta îl lăsă apoi în pace. 

Sorbi ceaiul cu sorbituri mici și, la fiecare înghiţitură, parcă se 
simţea tot mai răcit, ca și cum creierul îi era plin de gânduri ce 
dospeau. Și greu de câteva tone. Să cheme medicul? Sau să ia o 
pastilă? 

Nu mai era capabil să gândească, să ia o decizie. Cu siguranţă 
că în noaptea asta îi va exploda capul... atâta pagubă. Bău tot 
ceaiul și se duse la culcare, căzând apoi într-un somn agitat, plin 
de vise trăsnite. 

e 

Dimineaţa s-a trezit cu senzaţia că nu dormise, ci doar fusese 
ameţit. Se simţea puţin mai bine, dar nu grozav; se simțea ca o 
primă pieliță subţire apărută pe o rană gravă, care oricând 
putea crăpa. Totuși, nu voia să rămână acasă, așa că se duse la 
birou. Acolo găsi un bilet de la Paul, prin care acesta îi dorea 
grabnică însănătoșire și îl anunța că peste zi se va afla la Paris, 
la niște tratative, și că abia spre seară revenea. 


VP - 623 


Contramandă toate întâlnirile, citi rapoartele de serviciu ale 
Banco Fontanelli și ale societăţii miniere sud-americane, precum 
și ziarele. McCaine, care în ultimele săptămâni apăruse în media 
mai mult decât în ultimii doi ani ca boss la Fontanelli 
Enterprises, devenea treptat idolul investitorilor din întreaga 
lume. El se pronunţa deschis pentru eliberarea de biruri a „elitei 
conducătoare”, obligaţii a căror unică rațiune ar fi fost 
menţinerea în viaţă a „celor care refuzau să performeze”. „Nici 
natura nu cunoaște biruri sociale” - declara el în aplauzele 
participanţilor la un simpozion pe teme economice și cerea în 
plus diminuarea drastică a tuturor obstacolelor comerciale, ca și 
dereglarea radicală a piețelor. 

John urmări un reportaj televizat despre demonstrațiile ce 
aveau loc în fața ușilor închise ale centrului de dezbateri. Un 
bărbat în vârstă, cu lentile ca niște funduri de sticlă la ochelari, 
declara reporterei: 

— Eu sunt grav bolnav de diabet și de șapte ani sunt șomer. 
Eu demonstrez pentru că am senzaţia că McCaine și suita lui ar 
prefera să-i gazeze pe oamenii ca mine. 

Un memorandum provenit de la compartimentul de analiză a 
pieţei constata că se află în creștere numărul de cooperări ale 
întreprinderilor sub conducerea lui McCaine, care între timp 
ajunsese în unsprezece consilii de administraţie, printre altele în 
cel al producătorilor de energie, al doilea ca mărime după 
Fontanelli Enterprises. Cursurile la bursă ale întreprinderilor 
aparținătoare de Morris-Capstone, în măsura în care erau 
notificate la bursă, ajunseseră la cote până acum de 
neimaginat. 

John luă cunoștință de toate acestea, se gândi la ele, dar 
oricum o întorcea nu scăpa de senzaţia unui pericol ameninţător 
și nici de senzaţia că eșuase. 

e 

În cazinou era semiîntuneric și prin ferestre se zărea marea 
de lumini a Londrei. Erau singurii clienţi și, dacă cumva bărbatul 
din spatele tejghelei din celălalt capăt al marii încăperi aștepta 
să poată să meargă în cele din urmă acasă, în loc de a-și pierde 
timpul cu lustruitul paharelor și așa curate, se ferea să o arate. 

— Mai demult am fi putut să stăm simplu în vreo cârciumă, 
zise John. 

Paul sorbi din băutura lui, apoi spuse: 


VP - 624 


— Și totuși, nu am făcut-o. 

— Dar am fi putut să o facem. 

— Nu am fi putut. Pentru că tu nu ai fi avut niciodată destui 
bani. 

— Mereu ar fi intervenit ceva. John cobori privirea în paharul 
lui. După Mexic sunt urmărit cu atâta atenţie, încât uneori îmi 
vine să cred că trăiesc într-o închisoare. 

— Mda! Nimic nu este de pomană. Nici măcar bogăţia 
nelimitată. 

Dinspre ferestre venea o răcoare ușoară. Tamisa sclipea 
glacial în depărtare. Departe, jos, se vedeau circulând 
automobile și oameni, de cele mai multe ori perechi, apărând 
scurt în lumina stradală, pentru ca după câţiva pași să dispară 
din nou în noapte. 

— Ce va urma? vru să știe John. 

— La ce te referi? întrebă Paul ridicând din sprâncene. 

— Uităm profeția. Îngropăm toate ambițiile de a influența 
mersul omenirii. Facem business as usual, cumpărăm, vindem, 
angajăm, concediem, numărăm bani. John roti în mână paharul. 
Și pe urmă? 

Paul se rezemă de spetează. 

— Nimic. Poate să meargă așa toată viaţa. 

— Dar asta ce sens are? 

— Nu ești un întreprinzător, este evident. Nu este vorba 
despre număratul banilor, este vorba despre a crea ceva. Un 
asemenea concern este în permanentă evoluţie. Permanent 
undeva se întâmplă ceva, se schimbă condiţiile, trebuie să 
reacționezi ori să acționezi preventiv. Așa este jocul. Este un joc, 
ca baseballul. În cele din urmă joci pentru că îţi face plăcere. 

John examină ceea ce mai rămăsese în paharul său, îl dădu 
pe gât și cu un gest mai ceru o băutură. 

— Când ai fost ultima dată la un meci de baseball? 

— Oh! Paul se gândi. Este mult de-atunci. Cred că ultima dată 
am fost împreună la New York Yankees. Inainte ca eu să fi plecat 
la Harvard. Dar poţi să mă baţi, că nu mai știu contra cui au 
jucat. 

— Nici eu nu mai știu. Chelnerul aduse băutura și luă paharul 
gol. Paul mai comandă și el aceeași băutură. Am urmărit o 
vreme jocurile din ligă, dar apoi nu am mai avut televizor și nu 
am mai fost la curent. 


VP - 625 


— Și mie mi s-a întâmplat cam același lucru. Pregătirea 
pentru examene. 

John dădu din cap și râse scurt. 

— Nu este oribil? Modul rapid în care se pierde sensul 
adevăratelor valori? 

— Este tragic. Sosi și băutura comandată de Paul. Acesta 
mulțumi cu o înclinare a capului, sorbi o gură și așteptă ca omul 
care o adusese să plece. Apoi spuse: Știi, ceea ce se va întâmpla 
este simplu, cu tine apare o nouă dinastie financiară. O familie 
ca Rockefeller, Rothschild sau Medici. Sau Fugger, din partea 
mea. Cândva, vei găsi o femeie care suportă banii și luxul, vei 
avea o grămadă de copii care vor crește fără griji, vor urma cele 
mai bune școli din lume și vor intra treptat în afaceri... 

— Acum parcă ești McCaine. Și el o ţinea una și bună, că eu 
voi întemeia o dinastie. 

— Nu tot ce spunea el erau prostii. După cele povestite de 
tine și după cele pe care le citesc în ziare, se pare că se ridică 
din nou. Paul împinse deoparte paharul. Este simplu, nu? La 
Harvard se putea vedea asta bine, toţi acei fii și acele fiice de 
profesie... Cât vei trăi averea ta va crește, copiii tăi o vor 
stabiliza și peste generaţii nepoţii tăi vor începe să o micșoreze. 
Asta se petrece cu toate marile averi. Dar un bilion de dolari vor 
ajunge pentru multe generaţii, indiferent cât de cheltuitoare vor 
fi acestea. 

John sorbi și el din pahar hotărât ca astăzi să se îmbete. 

— Sună grozav. Poate că ei vor trebui cândva să cheltuiască 
câteva milioane pentru ultima găleată cu apă curată, cine știe? 

— Hei, interveni Paul, tu poţi și să donezi bani, dacă îţi place. 
Bătrânul Rockefeller a făcut asta când a intrat în criza provocată 
de gândul irosirii existenţei, și medicina, educaţia și știința nu 
mai pot fi imaginate fără fundaţiile lui. 

— Cel mai bine ar fi să caut pe cineva care are o viziune. 
Acesta investește o jumătate de milion de dolari pe cinci sute de 
ani, și un norocos moștenește în anul 2500 un trilion de dolari. 
Sau cum se va numi atunci valuta. Dădu toată băutura pe gât și 
îi gustă arsura pe beregată. Asta îi făcu bine, pentru că durerea 
din suflet se mai potoli, ca acoperită cu vată. Cine știe dacă 
averea lui Fugger nu a apărut tot așa? M-aș prăpădi de râs dacă 
într-o bună zi ar ieși la iveală asta. Hei! Încă un pahar. Unul 
dublu! strigă el ridicând paharul gol. 


VP - 626 


Paul îi aruncă o privire critică. 

— Ai intenţia să te îmbeţi? 

— Bravo, ai ghicit, confirmă John laudativ. 

— Nu face asta. 

— Trebuie. Trebuie, altfel la noapte îmi explodează capul de 
gândurile care mi se învârtesc în el. Apoi John îi făcu semn 
bărbatului de la tejghea: Anulez comanda. O cola, te rog! 

Se așternu o pauză penibilă, care dură până când cola 
comandată apăru pe masă. Paul oftă și spuse: 

— Ştii, poate că tocmai trăim o fază mult mai importantă 
decât credem noi. Poate că trăim întoarcerea la Evul Mediu. 

— Evul Mediu? 

În acel moment în faţa ochilor lui John apăru chipul sever al lui 
Jakob Fugger, gravură aflată încă în dormitorul lui. 

— Am mai citit așa ceva nu mai știu unde. Cineva a selectat 
asemănările dintre actualul concern și structurile conducătoare 
din Evul Mediu. Tu, de exemplu, ești un rege, eu sunt cancelarul 
tău, directorii sunt duci numiţi de tine și așa mai departe până la 
angajaţi, supușii tăi. Paul făcu un gest arătând tavanul și apoi 
podeaua și continuă: Fortăreaţa ta, apărată de viteji cavaleri, 
nu? Tu ai câteva sisteme de comunicații și, dacă te gândești că 
în toate cantinele, benzinăriile firmei și așa mai departe se 
poate plăti cu legitimaţia personală, ai chiar și un sistem 
financiar propriu. Și în vreme ce de jur împrejur provinciile se 
depopulează și datinile transmise prin tradiţii decad, în vreme 
ce barbarii dau năvală la graniţe și pretutindeni colcăie crizele, 
tu și alţi regi vă extindeţi imperiile, puterea voastră crește, până 
când vechiul mare imperiu, pe vremuri Roma, astăzi probabil 
America, se prăbușește și voi reorganizați lumea. 

— Hei, zise fascinat John, nu este chiar o prostie. 

În faţa ochilor lui apărură ziduri mândre de mănăstiri, călăreţi 
în armuri și caravane pestrit colorate. Parcă simţea și mantia de 
hermelină de pe umerii lui. 

— Nu-i așa? spuse Paul și adăugă melancolic: Dar Evul Mediu 
înseamnă secole întunecate de ignoranță pline de războaie, de 
molime și mizerie. Poate că atâta timp cât mai putem, ar trebui 
să construim un șir de mănăstiri în care cel puţin cunoștințele 
actuale să aibă o șansă de a fi păstrate. Când libertatea și 
democraţia după o înflorire atât de scurtă pier din nou în 
feudalism. 


VP - 627 


John clătină impresionat din cap. 

— Da, zise el, poate că într-adevăr ar trebui să facem asta. 
Privirea lui se opri asupra orașului. Turnurile din jur păreau într- 
adevăr creneluri ale fortăreţelor inamice, străzile se pierdeau în 
adâncimi precum bastioanele și drumurile de strajă. Ceaţa se 
ridica precum fumul unei bătălii din apropiere. Spuse cu voce 
tare: Ce idee... 

Mai târziu nu a mai putut spune care fusese ultimul 
declanșator. Brusc simţi cum înțepenea, cum ceva se crispa în 
el, ca și cum pielea pe care o crezuse așternută peste rana din 
sufletul lui se umflase ca o bășică și explodase expulzând ceea 
ce adunase înăuntru, umplându-l cu valuri de imagini, idei și 
sentimente. Cu siguranţă că în cele spuse de Paul fusese un 
cuvânt-declanșator care atrăsese după el un șir de asociaţii de 
neoprit, ca un șir de piese de domino ce cădeau una după alta 
și, în timp ce se petreceau toate acestea, ce era în jurul lui se 
făcea ţăndări, se sfărâma el însuși și se refăcea din aceleași 
componente, dar reordonate, mai bine îmbinate, pentru prima 
dată corect de când putea el să gândească. Era de parcă 
pornise o avalanșă din mii de piese de puzzle, pentru a se 
ordona de la sine în tabloul final. Nu mai era necesar niciun 
efort, pentru că toate eforturile fuseseră de mult depuse, doar 
ceafa trebuia să suporte ciocnirea și mai trebuia să își ţină 
respirația. 

— Acum Știu, șopti el. 

Și rămase țteapăn, cu privirea pierdută pe o clădire, pe o 
fereastră luminată a acesteia, aflată departe doar ca un punct 
luminos. 

— Poftim? întrebă Paul. 

— Știu ce trebuie să facem. 

Vorbise nemișcat pentru că și cea mai mică mișcare putea să 
facă viziunea să dispară. 

Paul se aplecă în față și acum îl privea cu o atenţie 
suspicioasă. 

— Ce trebuie să facem? repetă el. 

— Pentru a aduce profeția la îndeplinire. 

— John, nu cumva te simți... 

— Este foarte simplu, atât de simplu! Oricând ar fi putut să ne 
treacă prin cap. 


VP - 628 


— Oho! exclamă încurcat Paul. Un timp își stoarse creierii, pe 
când John continua să fixeze acel punct luminos din depărtarea 
întunecată. În cele din urmă întrebă: Ce să ne treacă prin cap? 

John îi spuse. Îi spuse ce trebuiau să facă. 

După ce termină, în încăpere se așternu o liniște de parcă 
aerul îngheţase. John se desprinse din contemplarea lui, căută 
privirea lui Paul și privi în ochii lui mari, incredibil de holbaţi. 

Pentru prima dată în viaţa lui reușise să îl uluiască pe Paul 
Siegel. 


VP - 629 


46. 


New York, caput mundi, capitala lumii. Prima zi de primăvară 
cu adevărat frumoasă strălucea deasupra orașului de pe 
Hudson, făcea să se ridice aburii de pe străzile flancate de case 
înalte, iar turnurile din sticlă ale Manhattanului sclipeau până 
departe peste Atlantic. Se putea urca pe acoperișul lui World 
Trade Center și arunca o privire asupra lumii largi, proaspăt 
spălată, fără ca un vânt rece ca gheaţa și rafalele de ploaie să 
te oblige să cauţi imediat adăpost. 

Nimeni dintre cei care vedeau avionul celebru cu ful roşu- 
închis inscripţionat pe cabina piloților aterizând pe aeroportul 
John F. Kennedy nu se aștepta la așa ceva. Aparatul venea 
destul de des la New York pentru a oferi o priveliște obișnuită. 

— Moneyforce One, aveţi aprobare pentru aterizare. 

Nimănui nu îi trecea prin cap că de data asta John Fontanelli 
venea pentru a schimba lumea. 

e 

Sediul Organizației Națiunilor Unite de pe East River este o 
clădire mare, deschisă, realizată după idei ale arhitectului Le 
Corbusier, care până în ziua de astăzi emană măreție și 
optimism. Totuși, oricine vrea să intre aici trebuie să poarte o 
neobișnuită legitimaţie cu fotografie, care se obţine doar după 
verificări amănunțite și care atrage controale penibile ale 
bagajului și ale persoanei. Oameni de securitate înarmaţi, 
aparate cu raze X și detectoare de metal ilustrează imaginea 
oferită de zona intrării. 

Limuzina care îi adusese pe John Fontanelli și pe Paul Siegel 
de la aeroport a fost îndrumată de către un om din pază masiv 
către un loc anume. Un cordon de bărbaţi înarmaţi i-au condus 
de-a lungul scărilor ample și au avut voie să treacă prin toate 
barierele fără să le fi cerut cineva măcar un document personal, 
iar în cele din urmă au fost lăsaţi la etajul 38, unde se aflau mari 
încăperi ce păreau sterilizate și unde i-a întâmpinat secretarul 
general al ONU, Kofi Annan. 

— Am avut totdeauna sentimentul că într-o zi ne vom 
cunoaște, spuse acesta. Bine aţi venit! 


VP - 630 


Mai târziu, într-un cadru plăcut, după uzualul schimb de 
amabilităţi, John trecu la expunerea problemei lui. 

— Știţi că eu mă străduiesc să duc la îndeplinire profeția 
strămoșului meu. Mult timp nu mi-a fost clar cum ar trebui să 
fac asta. Dar acum știu. Vreau să fac ceva pentru care m-ar 
bucura să am sprijinul dumneavoastră. Nu am nevoie de acest 
sprijin, dar mi-ar face plăcere să îl am. La nevoie pot face și 
singur ceea ce intenţionez, dar aș prefera să nu procedez astfel. 

— Cum vă pot fi eu de ajutor? întrebă Annan. 

— Mai întâi, să discutăm despre globalizare, îl rugă John. 

e 

În anul 1998, în întreaga lume au avut loc 25 000 de fuziuni și 
preluări de firme. Una dintre cele mai spectaculoase fuziuni a 
fost cea dintre firma germană Daimler-Benz AG și firma 
americană Chrysler Corporation, rezultând prima „întreprindere 
transatlantică” DaimlerChrysler și cel de al treilea producător de 
automobile din lume. Cel mai important târg l-a reprezentat 
preluarea casei de investiții Bankers Trust Corporation de către 
Deutsche Bank, care astfel, cu o sumă de bilanț de 1,4 bilioane 
mărci germane a trecut pe locul întâi în lume, înaintea fostului 
fruntaș UBS, United Bank of Switzerland. 

e 

— Despre ce vorbim? întrebă retoric Paul Siegel. Vorbim 
despre înlăturarea piedicilor, despre realizarea comunicării. 
Vorbim despre faptul că ceea ce demult cunoaştem de la 
Jocurile Olimpice, competiție mondială fără deosebiri de origini, 
culoare a pielii ori religie, să fie aplicat și pe tărâm economic. 
Programatorii din India, ingineri din Coreea, regizori din 
Argentina, medici din Egipt - nu mai este doar o teorie că 
pretutindeni în lume există oameni capabili, noi trăim asta. 
Inlăturarea vechilor prejudecăți, promovarea respectului 
reciproc. Vorbim unul cu altul nu pentru că trebuie, ci pentru că 
asta se vrea. Vorbim despre o tot mai globală interconectare, 
care face mai atractivă pacea și mai plauzibilă decât războiul, 
ceea ce singură ar fi o justificare. Când vorbim despre 
globalizare, vorbim - spus într-o frază - despre un proces care ar 
avea potențialul de a rezolva marile probleme ale întregii 
omeniri. 

Secretarul general confirmă binevoitor. 

— Vorbiti despre conţinutul vieții mele, spuse el. 


VP - 631 


— Partea întunecată a globalizării, interveni John Fontanelili, 
este că au apărut concerne care sunt în stare să folosească 
statele naţionale unele împotriva altora, pentru a le sili să 
accepte concesii dezastruoase. Știu asta pentru că eu însumi 
am procedat astfel destul de des. Am exercitat presiuni asupra 
guvernelor, am mituit deputaţi, am momit cu investiţii și am 
ameninţat cu desfiinţarea de locuri de muncă pentru a primi 
ceea ce voiam: drept de prospecţiuni și alte licenţe, monopol ori 
condiționări aducătoare de profit care mi-au permis să înlătur 
concurenți. Uneori, am distrus pur și simplu industrii naţionale, 
pentru a avea numai eu loc pe piaţă. Nici vorbă de o egalitate în 
șanse! A i te opune unui concern ca Fontanelli Enterprises este 
pentru o firmă normală ca o partidă de șah cu un adversar care 
are voie să joace cu cincisprezece regine simultan. Ridică 
braţele ca pentru a-și cere scuze și continuă: Nu sunt mândru de 
asta. Relatez doar cum era. Am acţionat influenţat de fostul meu 
manager, totuși nu mă consider mai puţin responsabil. Toate 
contractele, scrisorile și celelalte documente poartă semnătura 
mea. 

— Nimeni nu vă face niciun reproș, spuse Annan. 

John dădu din cap: 

— Da, dar tocmai asta este problema, nu? Faptul că nu există 
nimeni care mi-ar putea aduce un reproș. Nu mai există nicio 
lege care să mă oblige să nu procedez astfel. Eu pot să fac ce 
vreau. Pentru organizaţiile care fac ceea ce vor, fără a le păsa 
de lege, noi avem o denumire. O denumire care provine din 
limba italiană: mafia. 

e 

Pe 12 iulie 1998, echipa națională de fotbal a Franței a 
câștigat campionatul mondial de fotbal cu o victorie 
convingătoare asupra echipei favorite, Brazilia. Interesant era că 
mulți jucători ai echipei proveneau din fostele colonii franceze 
de peste mări și din nordul Africii. Pe perioada de după 
campionatul mondial s-a observat că partidele cu orientare de 
dreapta din Franţa și-au încetat campaniile caracterizate prin 
rasism. 

— Nu poate fi trecut cu vederea, continuă John, că noi facem 
peste tot presiuni de micșorare a salariilor și de reducere a 
cheltuielilor sociale. Și invers profiturile noastre cresc cu rate 
exprimate prin două cifre, ca să nu mai vorbim de cursul la 


VP - 632 


bursă. Eu sunt de părere că stă în puterea guvernelor cărora le 
pasă cu adevărat de bunăstarea cetăţenilor, să nu sprijine astfel 
de acțiuni. Dar în realitate ele nu au de ales. Chiar dacă mulţi 
șefi de guverne mai trăiesc cu iluzia că pot decide suveran cel 
puţin în problemele centrale, nu o pot face, și concerne cum 
este al meu profită de acest lucru. 

Omul din fruntea Naţiunilor Unite dădu din cap îngrijorat. 

— Atunci când spun „profită”, mă refer la câștigul în bani. 
Acestui scop îi este sacrificat totul, totul se subordonează 
acestui scop. După câte a trebuit să constat, și Fontanelli 
Enterprises, în ciuda tuturor nobilelor declaraţii de intenţii, a 
vărsat în râuri ape reziduale netratate acolo unde a putut-o face 
fără a fi pedepsit, a depozitat în haldele de gunoi deșeuri 
industriale, a afectat aerul, a ignorat norme de protecţie a 
muncii, a desconsiderat obligaţii privitoare la protecţia mediului 
și a evitat reguli referitoare la sănătate. De ce? Pentru că, dacă 
nu o făceam noi, o făceau alţii. In câteva situaţii am oprit astfel 
de proceduri, și rezultatul a fost că ai noștri concurenţi au putut 
oferta mai ieftin, și aportul nostru pe piaţă a scăzut până când 
am fost nevoiţi să intervenim. John întinse o mână înainte, cu 
palma deschisă în sus și adăugă: Nu am făcut-o pentru că 
suntem lacomi. De fapt nu suntem nici răi. Acţionăm astfel 
pentru că avem sentimentul că trebuie. Suntem parte a unui 
angrenaj în care fiecare îl vânează pe fiecare. Totul fiind permis, 
nu ne putem permite să ne dăm înapoi de la o mârșăvie. 

O clipă plină de iritare John avu senzaţia că ar fi știut 
dintotdeauna că într-o zi se va afla aici. Chiar de pe când pedala 
cu pizza pe bicicletă acolo unde acum era parcată limuzina. De 
parcă întreaga lui viaţă fusese doar o pregătire pentru a 
pronunţa vorbele spuse acum. 

— Dar este asta legal? O întreprindere care să acţioneze în 
afara legii? Nu văd cum aș putea deosebi o astfel de 
întreprindere de o organizaţie criminală. Nu cred că cineva vrea 
cu adevărat așa ceva. Poate că vrei să devii bogat, dar asta se 
poate acolo unde regulile jocului o permit. Trebuie să existe 
reguli corecte, valabile pentru toţi. Acesta este esențţialul. 
Aceste reguli ale jocului, aceste legi nu ar fi niciodată o barieră, 
dimpotrivă ar fi o facilitate. În fond, ele ne lipsesc. 

Secretarul general al ONU tăcea. Ridică doar din sprâncene. 


VP - 633 


— Pe vremea vestului sălbatic oamenii au pătruns mai repede 
în ţinuturile neexplorate decât a putut-o face puterea statului. 
Pe-atunci bandele de tâlhari stăpâneau întinderi mari de 
teritorii, până când legea s-a impus cu greu din nou. Astăzi ne 
aflăm iarăși într-o astfel de situaţie. Concernele multinaționale 
au devenit mai puternice decât statele naţionale. Asta nu 
înseamnă altceva decât că principiul de organizare al 
suveranității naţionale este depășit. Ceea ce este necesară este 
o putere transnaţională, care să impună legea și ordinea la nivel 
global. 

Kofi Annan îl privi cu o expresie de îngrijorare. 

— Sper că nu vă gândiţi la Naţiunile Unite, vru el să se 
asigure. 

— Nu, răspunse John Fontanelli, nu mă gândesc la Naţiunile 
Unite. 

e 

În aceste zile clădirea de pe Wall Street numărul 40, până 
acum cunoscută ca Fontanelli Tower, era obiect al unor intense 
măsuri constructive. Batalioane de angajați în uniformă ai unei 
firme de expediții scoteau mobilier, cutii și lăzi și le încărcau în 
autocamioane care veneau și plecau neîntrerupt. În același timp 
se lucra și la faţadă. Primele cinci niveluri au fost pictate cu 
nenumărate siluete umane stilizate în roșu, galben, negru, 
verde și albastru. Etajele aflate deasupra au fost date cu o 
vopsea specială, un produs nou, cu proprietăţi asemănătoare 
înălbitorilor fluorescenţi din detergenţi, care conferea clădirii o 
strălucire albă nemaivăzută până atunci, aproape 
nepământeană. 

— Ce va fi acolo? voiau să știe reporterii de la șeful 
șantierului. 

— Cele cinci niveluri de jos, explica acesta încercând să 
acopere zgomotul făcut de autocamioane și de compresoarele 
folosite la vopsit, vor fi cartierul general... 

— Nu, partea vopsită în alb? 

— Oh, asta... Șeful șantierului își scoase casca și se șterse de 
transpiraţie, de urme de vopsea și de praful de pe frunte. Da, 
asta este o chestiune... 

e 

— Ca și în cazul celorlalte organizații internaționale - Fondul 

Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a 


VP - 634 


Comerțului și așa mai departe - Organizaţia Naţiunilor Unite a 
fost înființată în principal spre a fi un forum în cadrul căruia să 
se discute probleme de importanţă internaţională. Dar ele în 
sine nu dispun de putere. Niciodată nu a existat intenţia creării 
unui guvern mondial. Dimpotrivă, s-a vrut înlăturarea prin orice 
mijloace a apariţiei unui guvern mondial. De aceea Naţiunilor 
Unite nu li s-a atribuit o putere reală. 

Secretarul general se încruntă: 

— La ce anume vă referiţi? 

— Pe planeta asta există o singură putere reală, spuse John 
Fontanelli. Eu am avut nevoie de multă vreme ca să înțeleg 
acest lucru. Deși este evident. 

e 

Bărbatul dinamic cu păr buclat în nuanța ruginii aşteptă ca 
fotografii să-și termine pregătirile, apoi cu un gest elegant trase 
pânza albă ce acoperea tăblița de lângă portalul unde se afla 
intrarea. Iluminat de bliţuri stătea cu mâna îndreptată spre 
emblema pe care o dezvelise. 

Ea reprezenta în fundal o hartă a lumii ce amintea de 
emblema ONU, cinci capete stilizate în aceleași culori precum 
cercurile olimpice - albastru, galben, negru, verde și roșu - și 
cam în aceeași ordine. 

Sub acestea scria We The People Org. - Headquarters. 

Avea sentimentul că adăpostea în piept un foc fără flacără, 
care îl mistuia, care îl silea să spună ce era de spus înainte de a 
fi prea târziu, fără zăbavă, fără ezitare, neîntârziat. Ca niște 
reflexe luminoase îndepărtate, la limitele conștiinței sale 
apăreau gânduri îndoielnice - nu îl mai lăsa pe Paul să mai 
intervină, deși ei își delimitaseră anterior rolurile. Interesul 
politicos al secretarului general să fi fost doar o formalitate? 
Pentru că nici măcar secretarul general al Naţiunilor Unite nu își 
permitea să îl supere pe cel mai bogat om al tuturor timpurilor? 
Dar în clipa următoare aceste gânduri dispăreau, erau uitate ca 
și cum nu ar fi existat niciodată. 

— Nici nu mai pot enumera ocaziile în care am indus în 
eroare, am înșelat sau cel puţin am făcut opinia publică să tacă, 
ocaziile în care am încercat să abat atenţia publică de la diverse 
chestiuni prin manipulări ale mass-mediei. Nu știu câte ore am 
petrecut spărgându-mi capul, astfel încât ceea ce aveam eu de 
gând să ajungă la oameni. Am cheltuit imense sume de bani 


VP - 635 


pentru a trezi în oameni anumite emoţii, pe care să le îndrept în 
anumite direcţii favorabile, pe scurt pentru a le influenţa 
gândirea, sentimentele și prin asta deciziile. Și acum mă întreb: 
De ce? 

Intrebarea părea să fi rămas plutind în aer, ca un ton care se 
stinge atât de încet, încât la un moment dat nu mai ești sigur 
dacă într-adevăr îl auzi ori doar îţi închipui că îl auzi. John 
Fontanelli privi în jur la chipurile tăcute ale celorlalţi. Cum se 
simţise Giacomo Fontanelli când relata despre viziunea lui? ÎI 
năpădiseră și pe el aceste momente de descurajare, aceste 
scânteieri de teamă care pe el îl zguduiau ca niște șocuri 
electrice? 

— La ce aceste eforturi? continuă el încet, cu voce 
tremurătoare. Sunt totuși un om puternic, așa se zice. Dece mă 
străduiesc atât să îi influențez pe oameni, pe oamenii obișnuiți 
de pe străzi, din fabrici, din metrou? Mie îmi poate fi indiferent 
ce gândesc ei, nu? 

Sunetul vocii lui se pierdu între pereţii goi ai biroului din care 
se deschidea o perspectivă asupra unui șir nesfârșit de case ce 
se pierdea în depărtare, într-o pâclă maronie. 

— Gândiţi-vă la toţi bărbaţii cu adevărat puternici, la marii 
dictatori ai istoriei - fiecare dintre aceștia era posedat de ideea 
de a controla media, de a avea controlul asupra a ceea ce se 
tipărește, se arată, se spune. De ce? Dacă tot era puternic, ce îl 
interesau flecărelile? John își lipi palmele, apucă degetul 
arătător al mâinii drepte cu mâna stângă și îl simţi pulsând. Apoi 
continuă: Pentru că nu era cu adevărat puternic. Pentru că nici 
eu nu posed cu adevărat puterea. Așa se pare. 

Abia acum, când își reveni dintr-o amorțeală îngrozitoare, 
secretarul general începu să dea ușor din nou din cap și un 
zâmbet ca o umbră îi apăru pe buze. Ca în aburii unei beţii John 
realiză ce se petrecea: el, fiul de cizmar din New Jersey, vorbea 
cu primul om al Naţiunilor Unite, care îl asculta atent... 

— Există pe lume o singură sursă a puterii reale, zise John 
părându-i-se că din gură îi ieșeau vorbe parcă din oțel, și 
aceasta este reprezentată de oameni. Poporul. Și când spun 
asta, nu vorbesc despre ceva ce „așa trebuia să fie”. Nu vorbesc 
despre o idee nobilă ori despre un vis frumos. Vorbesc despre o 
realitate la fel de nezdruncinat ca mișcarea stelelor pe 
firmament. Un om care vrea să aibă putere, trebuie să îi 


VP - 636 


convingă pe alţii să îl sprijine - asta este democraţia - ori să îi 
facă să uite că ei dețin puterea și să creadă că sunt nevolnici. 
Asta este tirania. 

II privi pe Paul, care dădea din cap încurajator, apoi îl privi pe 
Annan, care își mângâia liniștit barba creaţă. Dar se simţea ca și 
cum în acest moment s-ar fi aflat la Leipzig, în Nikolaikirche, și 
de data asta simţea ceea ce atunci nu fusese capabil să simtă. 

— Pentru prima dată am înţeles asta abia acum câteva 
săptămâni. La Leipzig am aflat că un popor se poate pur și 
simplu ridica și poate spune: Destul! Și am aflat ce se întâmplă 
pe urmă. Atunci doar m-am mirat. Mi-am spus că trebuie să fi 
fost un eveniment deosebit, și fără îndoială a fost, dar nu 
înţelesesem că acolo se arătase un principiu fundamental. 
Ridică mâna ca pentru a capitula. Chiar și în democraţii se poate 
observa, dacă privești atent. Nu doar alegerile care au loc la 
câţiva ani joacă un rol. Nu, mai în fiecare săptămână se 
întâmplă că un oarecare ministru ori secretar de stat face o 
remarcă aparent întâmplătoare ori expune o propunere, apoi 
observă cum reacţionează populaţia. Dacă trezește indignare, 
poate oricând să dezmintă totul, să afirme că nu asta dorise să 
spună, că fusese greșit înțeles. În acest fel poporul decide 
permanent ce se întâmplă, fără ca măcar să observe asta! 

Indreptă arătătorul către secretarul general și simţi că mâna îi 
tremura. 

— Popoarele nu v-au ales. Nimeni dintre cei aflați în plenul 
dumneavoastră nu a fost ales de populație. Naţiunile Unite nu 
au o bază democratică. De aceea sunt slabe. 

— Cred că înțeleg, bănuiesc ce intenţionaţi, spuse Annan. 

— Nu, nu cred. 

e 

Clădirea cu patru niveluri se afla ceva mai retrasă în Zuricher 
Paradeplatz, unde erau sediile tuturor marilor bănci elveţiene și 
cea mai mare piaţă de schimb valutar a republicii din Alpi. De la 
fereastra biroului în care lucra șeful lui Fontanelli Foundation for 
Money Education, Ernst Fărber, se vedea unul dintre leii din 
fontă și câteva felinare în formă de ciorchine și se auzeau 
clopotele tramvaielor. 

— Acum câteva decenii, explică vizitatorilor bărbatul îndesat, 
cu mustăcioară și cu ochi de un albastru intens, pătrunzători, au 
avut loc pretutindeni în lume campanii având ca scop crearea 


VP - 637 


unei conștiințe generale în privința necesităţii măsurilor igienice 
de bază. Au urmat campanii ample pentru ca fiecare adult, care 
încă nu știa să citească și să scrie, să învețe aceste deprinderi. 
Noi ne vedem viitoarea noastră activitate în această tradiţie. 

Unul dintre ziariști ridică pixul: 

— Hm... asta înseamnă că vreţi să-i învăţaţi pe locuitorii lumii 
a treia să socotească? 

Fărber îl privi atent. Pe frunte îi apăru o cută amenințătoare: 

— Dacă scrieţi asta, tinere, nu veţi mai fi niciodată invitat la 
vreo conferinţă de presă. Vom începe să-i învăţăm pe toți 
oamenii cum să folosească corect banul. Să socotească...? 
Acesta este cel mai mărunt lucru. Asta o pot face majoritatea 
oamenilor. 

— Dar pot și să folosească banii, interveni sceptic un alt 
reporter. 

— Credeţi? Atunci de ce există atâtea gospodării îndatorate 
fără speranţă? De ce atât de mulţi oameni muncesc toată viața 
din greu și la sfârșit sunt tot sărmani? Câţi oameni nu au nici 
cea mai vagă idee câţi bani cheltuiesc și pe ce? Vă voi face 
ulterior cunoștință cu dr. Fueli, psihologul nostru, care este de 
părere că cei mai mulţi oameni au mai multe probleme cu banii 
decât cu sexul. Doamnelor și domnilor, vă las să judecaţi singuri 
dacă îi împărtășiţi convingerile: utilizarea banilor nu este un 
subiect de lux. Nu este vorba despre ceva cum ar fi să consulți 
un ghid turistic înainte de a pleca în concediu. Banii sunt ceva 
elementar. Nu îi poate evita nimeni, nici măcar un călugăr dintr- 
o mănăstire. Problemele cu banii vă pot distruge căsnicia, vă pot 
îmbolnăvi, prea multe datorii vă pot cauza moartea timpurie, iar 
dacă dumneavoastră vă realizați ori nu vă realizaţi visul vieţii 
poate fi condiţionat de putinţa dumneavoastră de a vă calcula 
corect costurile unui credit. 

Conduse grupul de oameni din presă prin clădirea luminoasă, 
cu iz de proaspăt și curat, le permise să arunce câte o privire în 
birourile mai mari ori mai mici în care stăteau confortabil la 
mesele lor oameni care lucrau cu sârg. 

— Posedăm propriii sateliți de televiziune care acoperă orice 
fâșie de pământ locuită de pe glob, explică acesta. De luna 
viitoare posturile noastre de televiziune vor produce programe 
de instruire mai întâi în o sută douăzeci și una de limbi și le vor 
difuza. In prezent, înființăm în fiecare zi cel puţin două instituţii 


VP - 638 


undeva în lume, care încep să lucreze imediat. De regulă 
acestea comandă la o tipografie locală material didactic și cărți. 

— Asta sună ca și cum aţi avea destui bani la dispoziţie, 
comentă un ziarist. 

Fârber dădu din cap grav: 

— Capitalul fundaţiei este de șaizeci de miliarde de franci 
elveţieni. Ca urmare, Fontanelli Foundation for Money Education 
este cea mai importantă dintre fundaţiile ce au existat vreodată. 
Își permise un zâmbet decent și adăugă: Cel puţin până în clipa 
de față. 

e 

Există un proverb care spune că banii guvernează lumea. Dar, 
în mod ciudat, mai nimeni nu se gândește cine guvernează banii 
și după ce reguli. Nu există niciun domeniu mai plin de secrete 
decât cel al înaltelor finanțe. 

John îi privea pe ceilalţi în timp ce un sentiment greu, 
lamentabil îi cuprindea sufletul. Teama. Ca și cum rostind aceste 
vorbe pășea pe teritoriul unui inamic puternic. 

Era o prostie, nu? Căci lui îi aparțineau cele mai importante 
bănci din lume. El poseda cea mai mare avere privată din toate 
timpurile. Inamicul era el! 

Dar nu se simțea așa. De fapt, nu făcea parte cu adevărat din 
asta. Pentru directorii băncilor sale era un străin, un intrus, un 
uzurpator al unui tron. Nici după trei ani nu era nici acceptat, 
nici bine-venit. 

— Domeniul financiar este văzut cam ca domeniul 
aprovizionării cu apă. Plictisitor. În fond neimportant. Ceva care 
funcționează de altfel după legităţi invariabile, așa că nu merită 
să mai pierzi timpul gândindu-te la el, zise John având impresia 
că vorbea despre el însuși. Așa fusese toată viaţa lui. Bani aveai 
ori nu aveai și, dacă aveai, îi cheltuiai. Un cont de economii 
fusese dincolo de puterea lui de imaginaţie. Era ceva pentru 
alții. Cu rubricile economice ale ziarelor căptușea eventual 
găleata de gunoi. După câteva clipe, continuă: Nimic mai fals. 
Legitățile nu sunt de neschimbat și nici neimportante. 

Privi ecranul cenușiu al computerului de pe biroul secretarului 
general și zise: 

— Finanţele sunt sistemul de operare al civilizaţiei noastre. 
Regulile lui decid cum funcţionează toate celelalte. Cine le poate 
stabili acela guvernează lumea. 


VP - 639 


Bărbatul din fruntea Naţiunilor Unite ridică din sprâncene. 

— Mai înainte, aș fi pariat că propunerea dumneavoastră 
constă în instaurarea unui guvern mondial, căruia să i se 
subordoneze toate forțele armate din lume. Și v-aș fi răspuns că 
acest lucru este imposibil. 

John confirmă: 

— Fără îndoială. 

— Dar se pare că urmăriţi să realizaţi mai curând un control 
unitar asupra finanțelor din întreaga lume. 

— Corect. 

Secretarul general își împreună mâinile. 

— Așa ceva s-a mai încercat de multe ori, mister Fontanelli, 
spuse acesta pe un ton serios. Nimeni nu contestă că un 
asemenea mecanism ar putea fi binefăcător. Dar până acum 
toate iniţiativele de acest fel au eșuat, pentru că statele nu vor 
să le fie răpită suveranitatea. 

John dădu din cap. Realiză brusc că fusese o eroare să creadă 
că o viziune ar da cuiva o certitudine. Nu era așa. Ceea ce 
dădea ea era fermitatea. 

— Solicitarea dumneavoastră este onorabilă, continuă Kofi 
Annan, dar nu îmi pot imagina cum vreţi să o concretizaţi. 

— Nu? John Fontanelli ridică mirat din sprâncene. Eu credeam 
că este evident. 

e 

Larry King se aplecă peste masă, cu degetul gros sub 
breteaua care îi susținea pantalonii, gestul lui emblematic. 

— Mister Fontanelli, ce ar putea aduce o asemenea instituție? 
O asemenea... de fapt, ce ar fi ea? Un gen de bancă centrală 
mondială? 

— Nu. Mai curând un gen de minister mondial al finanțelor, 
răspunse oaspetele acestuia. 

— Avem nevoie de aşa ceva? întrebă imediat celebrul 
realizator de televiziune. Mă refer la faptul că, mister Fontanelli, 
eu parcă îmi amintesc că profeția pentru realizarea căreia 
acționați dumneavoastră spune că moștenitorul averii, deci 
dumneavoastră, va reda omenirii viitorul pierdut. Ceea ce duce 
cu gândul, în orice caz pe mine asta mă face să gândesc, mai 
curând la lucruri ca gaura de ozon, protecția climei și explozia 
demografică. Nu neapărat la bani și la impozite. 


VP - 640 


— Dar în spatele a orice se află banii. Oamenii suferă de 
foame pentru că nu au bani, nu au cu ce să-și cumpere ceva de 
mâncare. Oamenii aduc pe lume mulţi copii, pentru că asta este 
șansa unică de a primi îngrijiri la bătrânețe. A-ţi câștiga 
existenţa înseamnă a câștiga bani, de aceea condiţia financiară 
determină mai tot ce facem. 

— Dar dacă eu plătesc, să zicem, aceeași cotă de impozit ca 
un cultivator de orez din Indochina ori ca un medic de ţară din 
Tanzania, salvează asta lumea? 

Cel mai bogat om din lume zâmbi. 

— Scopul este mai degrabă de a modifica în general sistemul 
de impozitare. Se sprijini de rezemătoarea pentru brațe a 
fotoliului său și continuă: Vreau să vă prezint un exemplu pe 
care îl intuiesc. Cunoașteţi că inimaginabile sume de bani se 
varsă prin pieţele de devize din lume, peste un bilion și jumătate 
de dolari pe zi, în fracțiuni de secundă, prin schimbarea dintr-o 
valută în alta, pentru a câștiga din cele mai mici modificări de 
curs. Este o afacere prin care, să fie clar, nu se produce nimic, 
nu se creează nicio fracțiune de valoare. Nimeni nu se satură cu 
așa ceva. Zilnic își schimbă posesorul mai mulţi bani decât sunt 
folosiți într-un an întreg în întregul circuitul de mărfuri al lumii, 
iar seara nu există în lume nici măcar o felie de pâine în plus. 
Rezultă imense câștiguri, dar fiecare câștig este egal cu 
pierderile altcuiva. Eu însumi am avut până în urmă cu câteva 
săptămâni un departament de comerț cu devize, am fost 
implicat în această afacere și credeţi-mă că nu sunt mândru de 
asta. 

— Dar oamenii din această afacere nu sunt între ei? Vreau să 
spun că totul se petrece ca într-un joc de-a banca. De ce m-ar 
interesa pe mine? 

— Pentru că are efecte asupra dumneavoastră. Un asemenea 
val de bani aflaţi în mișcare permanentă reprezintă un adevărat 
tsunami în devizele electronice, își subordonează toate evoluţiile 
din economia reală, materială, o zdrobește sub vigoarea marilor 
cifre. Criza asiatică, cu toată mizeria care o însoțește, cu 
afacerile devastate și cu falimentele ei o datorăm unei furtuni 
bruște ce a intervenit în comerțul cu devize. 

— Pe care a declanșat-o Fontanelli Enterprises, interveni Larry 
King clipind în spatele ochelarilor cu ramă din corn. Adăugă: 


VP - 641 


intenţionat. Pentru a exercita presiuni asupra guvernelor din 
regiune. 

— Da. Am făcut-o pur și simplu. Poate că nu a fost drăguţ din 
partea noastră, dar nu a fost nici ilegal. 

— Dar ce ar fi putut să facă ministerul mondial al finanţelor al 
dumneavoastră împotriva acestei situaţii? 

— Ceva surprinzător de simplu și eficient, răspunse John 
Fontanelli. De prin anii '70 există un plan elaborat de 
economistul James Tobin, laureat al premiului Nobel, și care în 
principiu nu este contestat științific. El prevede introducerea 
unui impozit pe tranzacţiile de devize, care nu este nevoie să fie 
mai mare de un procent. 

— Așadar, eu ar trebui să plătesc un impozit de unu la sută 
dacă, de exemplu, vreau să merg în concediu în Franţa și 
schimb dolari americani în franci francezi? 

— Dar acesta nici nu va reprezenta mare lucru comparativ cu 
taxele pe care vi le percepe oricum banca. Afacerile normale de 
export vor fi doar minor împovărate, la fel și investiţiile serioase 
planificate pe termen lung. 

— Bun, atunci ce efect va avea un astfel de impozit? 

— Speculanţii de devize schimbă mari sume dintr-o valută, să 
zicem o sută de milioane de dolari SUA, în altă valută, pentru ca 
doar peste câteva ore, poate chiar câteva minute, să o schimbe 
din nou în prima valută. Dacă presupunem că cursul de schimb 
a crescut cu o sutime de procent, speculantul s-a ales cu zece 
mii de dolari în plus. Dar, dacă el trebuie să plătească pentru 
schimb un impozit de un procent, ceea ce în acest caz ar 
reprezenta un milion de dolari - și el face un schimb și apoi al 
doilea afacerea nu ar mai fi rentabilă. Dar impozitul nu trebuie 
să fie neapărat de un procent, și impozite de o zecime de 
procent ar fi binefăcătoare. 

— Bun, băieţii își pierd afacerea, și? Cu ce se aleg din asta 
cultivatorii de orez din Indochina? 

— Astăzi lucrurile stau în așa fel încât o criză financiară 
declanșată într-o parte a lumii cuprinde imediat și restul 
globului. Capitalul investit se pune la adăpost, ceea ce face ca 
criza să se agraveze. Se prea poate ca producătorul de orez să 
primească bani mai puţini și să aibă probleme doar pentru că în 
Japonia o bancă a dat faliment sau pentru că în Brazilia 
economia se bâlbâie. Fontanelli ilustră cu ambele mâini un fel 


VP - 642 


de dig pe masă. Impozitul Tobin ar fi ca un dig care oprește 
valurile furtunii. El va delimita până la un anumit nivel regiunile, 
așa ca băncile de emisie să poată din nou să controleze nivelul 
dobânzilor potrivit propriei situaţii economice. Aici este vorba 
doar despre un gen de prag, nu despre un zid, deci guvernele 
nu pot în niciun caz să facă mai departe ce vor ele. 

— Dar asta înseamnă mai puţină libertate în comerţul cu 
devize, nu? 

— De ce? Libertatea comerțului cu devize nu este îngrădită în 
niciun fel. Ca și mai înainte poate fi schimbată orice cantitate 
dorită de valută convertibilă în oricare altă valută, doar că va 
costa ceva. 

— Dar va merita? Vreau să apun că, dacă sunt în mișcare atât 
de mulți bani cât aţi spus, desigur că va fi nevoie de legiuni de 
computere ca să controleze totul. 

— Sigur. Dar toate aceste computere deja există, altfel 
comerțul mondial nu ar fi posibil. Trebuie doar adaptat software 
de care dispun acestea. Ar fi unul dintre impozitele cel mai 
simplu de introdus. 

Larry King clătină din cap. 

— Nu știu. Dacă este atât de simplu, de ce nu s-a făcut mai 
demult? 

— Pentru că aceia care trebuie să îl introducă folosesc statele 
unele împotriva altora. Pentru că, dacă o singură piaţă 
financiară din lume este exceptată de la impozit, ea va atrage 
tot comerțul cu devize. El poate funcţiona doar dacă este 
introdus unitar peste tot. 

— Și cum ne salvează el viitorul? 

— El reprezintă numai un pas mic, primul. Există alte 
concepte care trebuie studiate, cum ar fi trecerea la impozite 
ecologic orientate. 

Larry King se întoarse către camera de luat vederi: 

— Toate acestea le vom discuta după reclame. Rămânețţi pe 
post. 

e 

Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite îl privi 
foarte sceptic pe oaspetele său. 

— Eu am înființat o organizație care își începe activitatea 
zilele acestea, explică John Fontanelli. Este vorba despre o 
fundație independentă, dotată cu un capital de o sută de 


VP - 643 


miliarde de dolari, care peste câte luni va organiza un plebiscit 
vast, un referendum pentru a afla dacă omenirea își dorește o 
asemenea instituție cu competență globală. Denumirea 
organizaţiei este We The People și va avea sediul în Wall Street 
la numărul 40. Cu aceste afirmaţii totul ieșea la iveală, întreg 
planul extravagant. Fontanelli continuă: Va trebui ales un world 
speaker, un reprezentant al popoarelor, pentru a coordona 
negocierile guvernelor naţionale în probleme de amploare 
globală. Făcând un gest cu mâna ca pentru a preveni o 
eventuală obiecţie, John Fontanelli adăugă: Pe buletinul de vot 
va exista bineînțeles și posibilitatea de exprimare a 
dezacordului față de o asemenea instituție. 

Kofi Annan se aplecă în faţă, se sprijini pe rezemători pentru 
braţe ale fotoliului și îl privi pe John în faţă: 

— Este ceva foarte îndrăzneţ. Suna de parcă ar fi vrut să 
adauge ceva cu totul nediplomatic. Dădu doar din cap și, fără a 
mai spune altceva, repetă: Asta este foarte... îndrăzneţ. 

De când intrase în clădire, ba chiar din momentul în care se 
urcase în avion, John încercase să se pregătească pentru un 
refuz. Spre neţărmurita lui surprindere, John își dădu seama că 
tocmai din acest refuz izvora o forță de parcă ceva din interiorul 
lui așteptase doar un adversar pentru a se întări. Zâmbi. 

— Dintr-un motiv oarecare toţi spun asta. Vă îndoiţi că un 
asemenea referendum poate avea loc? 

— Cu o sută de miliarde de dolari în spate? Eu aș fi vrut să am 
doar unul dintre acestea. Nu, nu mă îndoiesc că veți putea 
organiza un asemenea referendum. Mă îndoiesc doar că ar ieși 
ceva din el. Ce vă face să credeți că guvernele vor asculta de ce 
spune world speaker-ul? 

— Faptul că el ori ele vor avea în spate votul întregii omeniri. 

Secretarul general vru să riposteze, dar renunţă, privi în gol 
câteva clipe, apoi dădu gânditor din cap. 

— Fără nicio îndoială, asta este o poziţie solidă moral, 
recunoscu el. Ridică privirea către John: Cum vreţi să combateți 
obiecția că aţi manipula voturile? 

— Tot procesul de votare se va desfășura complet public. În 
fiecare loc de votare vor fi admiși observatori, voturile vor fi 
numărate public. Vom utiliza buletine pe care se va vota prin 
bifarea variantei, fără computere, fără alte mașinării ce ar putea 
fi manipulate. Finanţele organizaţiei We The People vor fi 


VP - 644 


prezentate public. Deoarece nu există nimic de ascuns, oricine 
dorește va avea acces prin internet ori personal la toate 
mișcările din conturi și la toate documentele contabile. 

Se așternu o pauză lungă, o pauză ca la inspiraţia unui 
monstru mitologic. 

— We The People, repetă Annan căzut pe gânduri. 

— Da. Oamenii care acum nouă ani au ieșit în stradă la 
Leipzig și în alte orașe ale Germaniei de Est strigau: Noi suntem 
poporul. Despre asta este vorba și aici. 

— Asta nu a mai încercat nimeni să facă, spuse secretarul 
general. 

— De aceea este timpul să o facă cineva, ripostă John. 


Numele fundației. We The People Organisation. 

Sediul: Wall Street 40, New York, NY, USA. 

Scopul fundatiei Organizarea și realizarea de plebiscite, 
alegeri și referendumuri. 

Capitalul fundației: Capitalul fundaţiei însumează o sută de 
miliarde de dolari USA. Fondator este John Salvatore Fontanelli. 
Mărimea capitalului a fost astfel aleasă încât să poată fi 
acoperite toate eventualele cheltuieli în întregime din capitalul 
investit. 

Director. Lionel Hillman. 

Principalele domenii de activitate: Amenajarea de localuri 
pentru vot (cca 5,1 milioane) în toate țările lumii. Recrutarea și 
instruirea de personal din regiunile respective, care ajută la 
alegeri. Înregistrarea alegătorilor. Întocmirea de liste de vot. 
Primirea de candidaturi, prezentarea publică a candidaturilor. 
Tipărirea și punerea la dispoziţie a buletinelor de vot. Anunţarea 
și realizarea votării. Publicarea rezultatelor. 

Transparenţa: Toate documentele, mișcările în conturi, 
înregistrările contabile și celelalte proceduri în fundaţie sunt 
publice. Prin website-ul fundaţiei (www.WeThePeople.org) toate 
conturile sunt publice. Cetățenii interesaţi pot oricând să ia 
cunoștință de documente; vă rugăm să vă anunţaţi telefonic. 

Exceptii de la transparență: Listele alegătorilor nu sunt 
accesibile general. Însă oricare cetăţean poate afla, la 
solicitarea sa, dacă figurează în liste și, în caz afirmativ, în care 
liste, și poate solicita înscrierea într-o listă ori transferarea pe o 
altă listă. Pentru acest lucru este necesară prezentarea unui 


VP - 645 


document doveditor al identităţii. Adresaţi-vă birourilor WTP 
regionale. 

Asigurarea caracterului public în timpul votării. Observatorii 
sunt admiși oricând în localurile unde se efectuează votarea, 
atât în timpul votării, cât și în timpul numărării publice a 
voturilor. După închiderea secțiilor de votare, rezultatele sunt 
publicate în ziarele regionale. 

Principiile votării. Votarea este secretă, liberă și egală. Au 
drept de vot toţi adulții peste 18 ani, care în momentul alegerii 
nu se află în detenţie pentru infracţiuni și care nu se află sub 
tutelă din cauza deficienţelor psihice. 

Indicații pentru turiști. Birourile fundaţiei se găsesc la primele 
cinci etaje (ușor de recunoscut datorită zugrăvelii fațadei; este 
vorba despre o lucrare a artistului din Chile Chico Roxas). Partea 
superioară a clădirii, zugrăvită în alb, începând cu etajul șase, 
este prevăzută ca viitoare reședință a world speaker-ului. 

e 

Annan stătea rezemat de speteaza fotoliului, cu palmele 
împreunate, gânditor. Expresia feţei sale trăda fascinație și 
totodată scepticism profesional. In cele din urmă întrebă: 

— V-aţi gândit că aveți nevoie de candidați? 

John Fontanelli şi Paul Siegel avură un schimb de priviri. 

— Printre altele suntem aici și din acest motiv, confirmă John. 

— Pentru funcția de world speaker ideal ar fi, explică Paul, un 
fost șef de stat ori cineva care a ocupat o poziție asemănătoare. 
Cineva cunoscut pretutindeni în lume, care și-a creat un 
prestigiu și care are deja legături în guvernele importante. 

— Noi ne-am gândit la dumneavoastră, adăugă John. 

Kofi Annan ridică iniţial sprâncenele mirat, apoi ridică și 
mâinile într-un gest de apărare. 

— Oh, nu! Eu nu sunt potrivit pentru așa ceva. Nu. 
Mulţumesc. 

— De ce? Dumneavoastră... 

— Pentru că eu sunt diplomat. Un mijlocitor între poziţii 
diferite. Un administrator. Depărtă braţele și adăugă: Să punem 
punctul pe i: practic, vreţi să alegeţi un președinte al lumii. Eu 
nu voi fi acceptat ca președinte al lumii. 

— Dar nimeni nu este mai apropiat de această poziţie decât 
dumneavoastră. 


VP - 646 


— Tocmai că este așa. Secretarul general clătină din cap: 
Chiar din motive de integritate politică, aș fi ultimul care ar 
putea candida pentru această funcţie. Mi-aș pune singur 
întrebarea dacă aș sprijini ideea dumneavoastră pentru a face 
eu însumi carieră. 

Paul Siegel își drese glasul. 

— Ca să fiu sincer, mai întâi l-am întrebat pe Mihail Gorbaciov, 
spuse el. El a refuzat, pentru că soţia lui este grav bolnavă și 
vrea să aibă grijă de ea. El a fost cel care v-a propus. 

— Mă simt onorat, chiar dacă trebuie să refuz. 

John se simţi profund obosit. Putea deveni asta o problemă? 
Nu, era imposibil să devină o problemă. Viziunile nu eșuează din 
cauza unor asemenea fleacuri. Își îndepărtă o șuviţă de păr de 
pe frunte și își simţi brațul ca o cârpă stoarsă. 

— Dar, reveni Kofi Annan, vă pot propune pe altcineva. 
Cineva pe care îl admir foarte mult și care pentru această 
poziţie ar fi mai potrivit decât oricine. 


VP - 647 


47. 


Încă de când avionul lor zbura deasupra Atlanticului, primele 
știri ajungeau la agenţiile de presă, erau difuzate în toată lumea 
primele emisiuni care informau despre referendumul 
internațional. Și chiar pe drumul dintre aeroportul Heathrow și 
London City telefonul din haina lui John începu să sune. 

— John? urlă o voce în urechea lui. Acum chiar ați înnebunit 
de tot? 

Fu nevoit să îndepărteze puțin telefonul de ureche. 

— Malcolm? Dumneavoastră sunteți? 

— Da, fir-ar să fie! Spuneți-mi, chiar nu ați înțeles? Un 
referendum mondial? Oameni inculți, profani să decidă ce se va 
întâmpla? Nu pricep. V-am explicat ani de zile cum funcționează 
lumea şi, cum plec, vă apucați să turnați povești? 
Dumneavoastră ce credeți, pentru ce se va pronunța un țăran 
de pe câmpurile cu orez din Jakarta ori un miner din Peru când îl 
veți întreba cum vrea să trăiască? Pentru renunțări și 
cumpătare? 

— Nu asta îi întreb, ripostă scurt John. 

— John, dacă omenirea va putea vota pentru stilul ei de viață, 
atunci puteţi pava lumea cu periferii pline cu vile, piscine și 
centre comerciale. Așa va arăta lumea, vă este clar? 

— Eu sunt convins că pentru cei mai mulţi dreptatea și viitorul 
copiilor lor vor fi mai importante decât o piscină. 

McCaine scoase un sunet de parcă ar fi încercat în același 
timp să strige și să tragă aer în piept. 

— Sunteţi un visător, John! 

— Maică-mea a spus asta totdeauna. Eu cred că de aceea 
soarta a făcut din mine moștenitorul, și nu din dumneavoastră. 
Rămâneți cu bine, Malcolm! 

Intrerupse convorbirea, chemă secretariatul și ceru ca 
apelurile primite de la McCaine să nu mai fie îndreptate către el, 
ci către departamentul juridic. 


VP - 648 


Piesa muzicală care răsuna din camera lui cu un volum care 
dădea dureri de cap încă din antreu i se părea lui John vag 
cunoscută. 


Unborn children 
want your money 
and their screaming 
never stops. 
House on fire 
god is leaving, 
you're not important 
anymore. 
Wasted future, wasted future, 
all you offer me are tears... 


Sunetul caracteristic bâţâit, cântecul ftizic - era CD-ul lui 
Marvin fără îndoială. Dar nu îl aruncase atunci? 

Când intră în camera de zi, Francesca era în mijlocul încăperii, 
cu ochii închiși, strângându-se singură în braţe, clătinându-se 
pierdută în ritmul bubuiturilor chitarei bas. John se uita la ea ca 
la a opta și a noua minune a lumii la un loc: cacofonia asta 
sugrumată a unor instrumente electrice părea că femeii chiar îi 
plăcea! 

Ea sări speriată și îl descoperi în ușă. Fugi imediat la combină 
pentru a o închide. Liniștea care se așternu brusc era mai 
asurzitoare decât zgomotul anterior. 

— Scusi, abia șopti ea în timp ce scotea discul argintiu din 
aparat și îl băga cu grijă în coperta lui. Am uitat complet că 
veniți astăzi. Arătă în jur cu o mișcare timidă: Dar totul este 
aranjat, totul este curat. 

— Va bene, rosti blând John, dar ea se și strecurase pe lângă 
el rostind un abia auzit Buona notte și strângând la piept ca pe o 
comoară CD-ul cu poza lui Marvin. 

John privi în urma ei oarecum neliniștit de constatarea măsurii 
în care gusturile și valorile se puteau deosebi de la om la om. lar 
despre Marvin, Dumnezeule, nu mai auzise nimic de el de-o 
veșnicie. Nu avea nici cea mai vagă idee pe unde mai era 
acesta. 


VP - 649 


Când lui Marvin i se permise să iasă, privirea i se opri pe 
povârnișurile neumblate, pe pădurile ce împrejmuiau valea ca 
un paznic maiestuos. Acolo a hoinărit ore la rând prin desiș, a 
pășit peste arbori prăbușiţi, a respirat aerul rece și clar și a 
ascultat liniștea tulburată doar de zgomotele naturii, de propria 
respiraţie și de pașii lui. Dacă nu ar fi existat aceste benzi în 
roșu și alb pe trunchiuri și pe bare din otel, care delimitau 
spaţiul în care avea voie să se miște cu cătușele electronice 
fixate la picioare și care marcau restul lumii, s-ar fi simţit mai 
liber decât oricând. 

| se permitea să iasă până la patru ore după-amiaza. Totuși, 
semnalul sonor de la nivelul gambei pornea totdeauna 
neașteptat de devreme. 

De sus clinica părea o casă de țară albă, elegantă, ciudat de 
nepotrivită în mijlocul acestei singurătăţi. Că ferestrele aveau 
grilaje și că drumul de acces era supravegheat se vedea abia 
când te apropiai. Și ceilalți pacienţi, toți dependenţi de droguri, 
aroganţi, insensibili fii din familii bogate, oile negre pe care 
cecurile lunare trimise de babaci îi ţineau în acest loc din ţara 
nimănui, se vedeau abia după ce intrai pe ușă. Marvin ura acest 
moment. 

Astăzi avea sentimentul că nu era singur în pădure. 

Nu se vedea nimeni. Mai curând era... o presimţire. Unul 
dintre ceilalți? Spera că nu. Marvin merse până la un loc de la 
marginea pădurii, de unde se vedea terenul clinicii, și numără 
jalnicele siluete de pe aleile grădinii. Nu lipsea nimeni. Dacă 
cineva se furișase aici, sus, acela nu era un pacient. 

Se decise să nu se mai gândească la asta. Urcă gâfâind pe 
potecă, prin hăţiș, și se gândi la aspectul respirației lui alb- 
fumurie de mai demult, la oraș, la gazele de eșapament de pe 
străzi, la ţigările cu haşiş. Totul părea că făcuse parte dintr-o 
altă viaţă. Ar fi putut să jure că trăia de o sută de ani în clinică, 
în încăperea din care printre zăbrele se vedea o bucată de 
gazon lipsită de contur și plictisitoare ca un covor verde. Și, 
după cum stăteau lucrurile, va rămâne aici până la sfârșitul 
vieţii lui. 

Era un bărbat. Purta o scurtă căptușită, verde și o șapcă de 
baseball albastră de o nuanţă închisă și apăruse brusc din hăţiș, 
de partea cealaltă a liniei de graniţă, iar acum îl privea 
nemișcat. 


VP - 650 


Marvin îl cercetă și el cu privirea. Putea să-l lase acolo și să își 
vadă de drum; în definitiv, nu era interzis să caști gura prin 
pădure. Dar nu procedă așa, ci îi strigă celuilalt: 

— Hei! Ce mai faci? 

Bărbatul ridică mâna în semn de salut și îi făcu semn să se 
apropie. 

— Sony! răspunse Marvin și arătă către piciorul lui drept. Am 
aici fixat un aparat care îmi induce un semnal dureros dacă 
depășesc un anumit perimetru. Aici așa se poartă, nu știi? 

Interlocutorul păru că înţelege ceva, pentru că se decise să 
escaladeze greoi câteva rădăcini și pietroaie pentru a se 
apropia. 

— Este chiar atât de inflexibil? întrebă el când ajunse lângă 
Marvin. 

Marvin ridică din umeri. 

— Cel mult douăzeci de pași mai departe se declanșează 
alarma. Este în funcţie de distanţa față de emiţător. Și, dacă vor 
trebui să mă aducă înapoi cu câinii, cel puţin două săptămâni nu 
mai ies în aer liber. 

— Sună rău. 

Bărbatul avea un chip aspru, cu cicatrice, și o mustață deasă. 
Marvin avea senzaţia confuză că îl mai văzuse, dar în ultimul 
timp avea deseori această senzaţie față de oameni. Doctorul 
Doddrige, terapeutul lui, susținea că este un efect secundar al 
medicamentelor pe care începuse să le ia. 

Marvin ridică din umeri: 

— Cred că ei trebuie să procedeze astfel. Aici sunt câţiva tipi 
terminați. 

— Tu nu pari să faci parte dintre ei. Mă refer la tipii duși. 

— Dumnezeule, nu! Eu am luat doar puţin. Aș fi putut oricând 
să mă opresc, dacă aș fi vrut. Marvin rupse un fir de iarbă și îl 
vâri între buze. „Așa părea mai cool”, gândea el. Apoi adăugă: 
Asta ţinea oarecum de situaţia de star al rockului, știi? Când pur 
și simplu te afli sub o presiune inumană. Pe unii asta îi poate 
termina, dacă înţelegi ce spun. 

— Hm... Dar se pare că acum te simţi bine. 

— Da. Avea doar amintiri vagi despre cum era înainte. Dar își 
va reaminti, susținea doctorul Doddrige. Ce fac ei acolo este 
enorm. Hidroterapie, dezintoxicare, terapie prin discuţii - pe 
mine m-au vindecat. 


VP - 651 


Privirea bărbatului avea ceva din cea a unui șarpe la pândă. 

— Și-atunci de ce mai ești aici? 

— Habar n-am. Cred că încă nu mi-am revenit complet. 

— Și chiar crezi asta? 

Marvin îl privi suspicios pe bărbat. Acesta purta un pulover 
roșu-închis tricotat, iar în dreptul gâtului îi ieșea la iveală 
pilozitatea deasă și neagră. 

— Ce vrei să spui? 

— M-ai înţeles deja. Nu ţi-ai pus niciodată întrebarea ce se 
ascunde de fapt în spatele celor ce ţi s-au întâmplat? 

— Păi, ce să se ascundă? 

— la gândește-te, îi recomandă bărbatul și se întoarse ca să 
plece. 

— Hei, asta ce vrea să fie? insistă Marvin care ar fi vrut să se 
țină după el. Nu mă poţi lăsa pur și simplu așa. De fapt, cine 
ești? 

Bărbatul ridică doar scurt mâna fără a se mai întoarce: 

— Am să revin. Până atunci mai gândește-te. 

După care dispăru printre arbori. 

Marvin ar fi preferat să șteargă din memorie această întâlnire, 
dar bineînţeles că tot restul zilei nu se mai putu gândi la altceva. 
Și aproape de miezul nopții își aduse aminte de unde îl cunoștea 
pe bărbat. 

e 

Media nu s-a putut acomoda cu termenul world speaker. Nici 
măcar ziarele şi posturile de televiziune ce aparțineau de 
concernul Fontanelli nu s-au mai ocupat de această chestiune. 
Ce s-a aflat din știri a fost că trebuia ales un președinte al lumii. 
Și primii comentatori nu păreau să fie siguri că nu ar fi vorba 
despre o glumă proastă. 

Ar fi făcut bine să se intereseze la compartimentul de 
publicitate. Chiar în ziua următoare, practic în toate ziarele din 
lume - chiar și în câteva ziare guvernamentale în care nu se mai 
întâmplase așa ceva -, au apărut anunţuri plătite în regulă, pe 
două pagini, prin care organizaţia We The People se prezenta și 
arăta calendarul și modalităţile de votare. Oameni uimiţi din 
toate colţurile lumii au aflat că la funcţia de world speaker putea 
candida oricine, cu condiţia de a prezenta un număr suficient de 
semnături de la cetăţeni susţinători, dar dintre aceștia jumătate 
nu trebuiau să aibă aceeași naţionalitate ca a candidatului. Prin 


VP - 652 


cârciumi și cantine se cântăreau primele candidaturi înainte ca 
guvernele din lume să își fi revenit din uluială. Deja a doua zi 
după începerea campaniei sosiră primele solicitări din New York. 
Și seria continua. În cele mai bune și mai scumpe intervale orare 
ale posturilor de televiziune se ţineau lanț spoturile de câteva 
minute fiecare. Logoul cu cele cinci capete diferit colorate a 
apărut brusc pe pereţii pentru afișaj, în staţiile de metrou, pe 
versoul biletelor de cinematograf, pe marginea terenurilor de 
fotbal, pe autobuze și tramvaie și la începutul fiecărui film ce 
rula în orice cinematograf din lume. Pe pagina de internet a We 
The People se putea citi că organizaţia va cheltui pentru 
publicitate până la termenul referendumului mai mult decât a 
cheltuit corporaţia Coca-Cola în zece ani. S-a înţeles că We The 
People dispunea de bani fără limite și că era dispusă să bage în 
acţiunile de informare cât era nevoie. S-a înțeles că problema 
era serioasă. 

Politicienii aflați în funcţii și demnități au fost destul de 
înţelepţi să nu se exprime pe cât posibil neîntrebaţi cu privire la 
planul lui Fontaneilli. instinctiv, înţeleseseră că prin asta ar fi 
ridicat valoarea proiectului. Dar și dacă erau întrebaţi, erau 
reţinuţi, vorbeau vag despre dreptul la libera exprimare a opiniei 
și lăudau structurile verificate ale democraţiei. Un comisar UE, 
deci un membru al acelui puternic for a cărui structură a fost 
decisă pe șest de către guvernele Uniunii Europene fără 
participarea electoratului, a declarat că nu vede motivul pentru 
care s-ar schimba ceva în sistemul de relații existent. 

e 

Interviul pe care John Fontanelli l-a dat televiziunii japoneze a 
fost doar o etapă dintr-o călătorie în jurul lumii, pe parcursul 
căreia a făcut propagandă ideii sale. Deja după câteva zile 
putea să prevadă aproape cuvânt cu cuvânt cum vor decurge 
discuţiile. Oriunde sosea, interlocutorul îi prezenta cu toate 
amănuntele cât de deosebită era ţara lui și cât de mult se 
deosebea cultura ei de cea a restului lumii, pentru ca imediat să 
pună exact aceleași întrebări ca toţi ceilalți. 

— Mister Fontanelli, spuse japonezul cu constituție atletică al 
cărui nume John îl și uitase imediat după prezentare, dar pentru 
orice eventualitate băgase în buzunar cartea de vizită a 
acestuia, credeţi cu adevărat că ţări precum China, lrak sau 
Coreea de Nord vor permite alegeri libere și secrete? 


VP - 653 


Guvernul de la Beijing fusese deja de acord, dar deocamdată 
nu va trăda nimănui asta. China avea nevoie de grâu; fusese 
simplu. Cuba, da, îi provocase cu adevărat griji. 

— Un guvern care nu permite cetățenilor să participe la 
alegeri, se mulțumise John cu o declaraţie politică verificată, 
trebuie să priceapă că prin asta renunţă la orice participare în 
luarea deciziilor privind noua ordine din sistemul financiar 
global. 

— Veţi exercita presiuni asupra unor astfel de guverne? 

Statul său major bine plătit, format din psihologi, retori și 
specialiști în discursuri, elaborase pentru această prea 
previzibilă întrebare un răspuns pe cât de impresionant, pe atât 
de gol de conţinut, dar, la dracu”! ar fi putut să trimită tot atât 
de bine un magnetofon, nu? Plăcerea de a provoca deveni brusc 
irezistibilă. Își drese glasul și zise zâmbind fioros: 

— Vreau să fie clar: Dacă mai crede cineva că o singură ţară 
se poate opune influenței marilor concerne, este momentul 
potrivit să deschidă ochii bine acum. 

e 

A durat o săptămână până când bărbatul a revenit. 

In fiecare zi, fie ploaie, fie frig, Marvin a ţinut sub observaţie 
uriașele trunchiuri de lemn roșu. Trebuise să revină la acel loc și 
să vadă urmele de încălțăminte, pentru a se convinge că nu 
visase întâlnirea. Când o săptămână mai târziu a revenit acolo, 
bărbatul deja îl aștepta. 

— Știu cine ești, zise imediat Marvin. 

— Remarcabil, răspunse bărbatul. 

— Te-am văzut la televizor. Te numești Randolph Bleeker. L-ai 
reprezentat pe fratele lui John Fontanelli și, de când coţcăria a 
eșuat, te caută poliţia. 

Cele spuse nu au părut să-l tulbure câtuși de puţin pe bărbat. 

— Corect, mister Copeland, spuse acesta. Dar știi că poliţia te 
caută și pe tine? 

Marvin îl privi de parcă fusese pălmuit: 

— Pe mine? 

— Poliţia franceză ţi-ar pune cu plăcere câteva întrebări în 
legătură cu moartea prietenei tale Constantina Volpe. îți 
amintești de domnișoara Volpe? 

— Constantina...? 


VP - 654 


Amintirile îl copleșiră ca o maree furtunoasă. Revăzu în fața 
ochilor străduţe înguste, un algerian care număra bancnote, o 
pungă de plastic cu o pulbere albă... Apoi filmul s-a rupt, s-a 
trezit alături de niște membre reci, vineţii. Cu mâini 
tremurătoare încearcă să formeze un număr de telefon. Din nou 
o celulă. Până când vine un bărbat cu ochi negri, goi. 

— Cineva te-a adus aici. In siguranţă. Asta nu este doar o 
clinică, mister Copeland, asta este și o ascunzătoare. În orice 
caz pentru tine. Bărbatul care era Bleeker și care în altă viață 
încercase să îl tragă pe sfoară pe camaradul lui, John, și odată 
cu el întreaga lume, îl privea cu dispreţ. Nu te-ai întrebat cine a 
fost? Și de ce a făcut ceea ce a făcut? 

Nu, niciodată nu se întrebase. Marvin clătină din cap ezitând. 

— Nu, recunoscu el. Nu am idee. 

— Vrei să știi? 

Bleeker trase zgomotos aer în piept. 

— Nu îţi va plăcea, spuse el. Eşti amestecat în ceva mai grav 
decât ai putea visa în cele mai urâte coșmaruri. 

— Hei, lasă asta în grija mea, OK? 

Bleeker îl privi o vreme, după care luă o decizie: 

— Bine. Vino aici, să ne așezăm pe trunchiul acela. Va fi bine 
să șezi. 

Marvin nu prea se simţea în apele lui. În spatele frunţii îi pulsa 
ceva, parcă ar fi fost o fiară care voia să iasă. Se așeză alături 
de Bleeker, pe un trunchi doborât de un viscol, și așteptă să 
vadă ce va urma. 

— Poţi să îţi imaginezi, începu bărbatul cu chipul ca din topor, 
că în spatele a tot ce se petrece în lume se află în realitate un 
mic cerc de oameni puternici, care trag sforile pretutindeni, 
manipulează informaţii și își urmăresc interesele din umbră? Că 
ceea ce pare a fi în realitate este altfel? 

Marvin dădu din cap: 

— Yeah, omule. Asta am crezut tot timpul. 

— Așa este. Eu știu, pentru că am lucrat pentru oamenii ăștia. 

Delir. Măcar de nu ar fi avut aceste dureri de cap. 

— Pe bune? întrebă el și încercă să rămână calm. 

Bleeker se aplecă în față ca sub o povară invizibilă și își 
sprijini braţele de genunchi. 

— Bine. De aceea sunt eu aici. Tu vei afla adevărul. 


VP - 655 


48. 


Nelson Rolihlahla Mandela, născut în anul 1918, din 1962 
până în 1989 deţinut politic în Republica Africa de Sud, și din 
1994 președinte al acesteia, veni la microfonul presei mondiale 
și declară că John Salvatore Fontanelli îl rugase să candideze 
pentru funcţia de world speaker. 

— Și am decis, spuse el, să dau curs acestei rugăminţi. 

În general ziariștii nu sunt ușor de uluit. Ei sunt obișnuiți să 
audă cele mai neașteptate declaraţii, cele mai surprinzătoare 
anunţuri și cele mai șocante spuse. Totuși, după aceste cuvinte 
în sală se dezlănțui iadul. A fost dată uitării orice disciplină, prin 
aer zburau întrebări, erau smulse telefoane din buzunare, se 
dictau știri schițate pe loc, iar afară, pe culoare, lumea asalta 
cabinele telefonice. 

Se știuse că Mandela nu voia un al doilea mandat, însă până 
acum era acceptată ca motivaţie vârsta. Dar președinte 
mondial...? 

— În curând ne vom despărţi de un secol care din multe 
puncte de vedere a fost o epocă dureroasă pentru omenire. 
Dacă facem un bilanţ, nu putem să nu constatăm că războaiele 
și conflictele sunt actuale încă în multe părţi ale planetei. 
Trebuie să constatăm că cea mai mare parte a populaţiei 
pământului trăiește în sărăcie; și că relaţiile dintre naţiuni sunt 
dezechilibrate în favoarea celor mai puternice. Nu spun asta 
pentru a contribui la răspândirea disperării și a deznădejdii, ci 
pentru a puncta câteva dintre provocările cu care pășim într-un 
nou secol. Am văzut exemple îngrozitoare de lipsă de omenie 
ale unora faţă de ceilalţi. Am exterminat animale și plante, pe 
multe altele le-am adus în pragul dispariţiei, am brutalizat 
mediul natural. Nu putem totuși să contestăm că am fost și 
martori ai multor triumfuri ale spiritului omenesc în știință, 
literatură, artă și în multe alte domenii. Mijloacele de 
comunicare moderne și economia globală au făcut din lume un 
loc mic, ce poate fi cuprins cu privirea, în care nicio ţară nu mai 
poate trăi și nu își mai poate rezolva problemele de una singură. 
Trebuie să creăm organizaţii internaţionale care să slujească 


VP - 656 


eficient interesele tuturor și raţiunea colectivă. Din acest motiv 
dau curs cu bucurie și modestie rugăminţii de a candida pentru 
funcţia de reprezentant al popoarelor. În același timp apelez la 
oamenii din toată lumea să folosească istorica șansă și să 
participe la alegeri, iar eu rog pe fiecare să îmi acorde votul lui. 
Promit să îi sprijin din toate puterile mele pe aceia a căror 
dorinţă onestă este de a crea o lume în care oamenii să poată 
trăi în demnitate și prietenie unii cu alţii. Vă mulţumesc. 

— Să mă ia dracu', spuse unul dintre ziariștii englezi colegului 
său, dar eu îmi pot imagina al naibii de bine asta! 

— Asta nu este un motiv să drăcui, îi răspunse celălalt. 

a 

În Columbia, la o razie a departamentului antidrog, a fost 
distrus un depozit secret din junglă. Cu această ocazie soldații 
au confiscat 2 500 de kilograme de cocaină ambalată în saci de 
plastic cu emblema firmei Morris-Capstone-Company. Un 
purtător de cuvânt al firmei s-a grăbit să explice la televiziune 
că aceasta nu avea nicio legătură cu captura. Sacii fuseseră 
destinați plantațiilor de tutun braziliene; probabil că fuseseră 
sustrași. 

Cam în același timp McCaine se pronunţa într-un talk-show 
împotriva programelor susținute de state pentru reabilitarea 
dependenților de droguri. 

— Acestea nu funcţionează, doar costă bani. Și nu pot să 
funcționeze, pentru că acelora care se refugiază într-o 
satisfacție artificială în fața provocărilor vieţii le lipsește simţul 
responsabilităţii, declara el. A trebui să finanțezi asemenea 
programe este o batjocură la adresa tuturor oamenilor care vor 
să trăiască și fac toate eforturile pentru asta. Deoarece și așa 
lumea crapă pe la toate încheieturile, trebuie să fim 
recunoscători oricui se desparte de bunăvoie de ea. 

Negustorii de droguri arestaţi în Columbia nu prea s-au 
despărțit de bunăvoie de lume. Ei au fost asasinați în închisoare 
în circumstanțe neclare, înainte de a fi aduși în faţa vreunui 
judecător. 

a 

Deviza era să nu se lase văzut când pornea semnalul. Oricum 
avea la dispoziție patru ore. O mulțime de timp. 

Ușa din oțel vopsită în alb se închise după el și fu imediat 
încuiată, ca de obicei. Marvin se opri în aerul rece nici mai mult 


VP - 657 


și nici mai puţin decât o făcea de fiecare dată, apoi porni cu pași 
grei, la fel de calm ca în fiecare după-amiază, și începu să urce. 

Era sigur că era supravegheat din spatele uneia dintre 
ferestrele cu străluciri oarbe. Ei nu lăsaseră niciodată să se 
înţeleagă asta, se purtau de parcă nici nu îi interesa unde se 
ducea el, atâta timp cât revenea. Dar ei dispuneau de acest 
sistem de radiogoniometrie și de altele; puteau să știe totul 
despre oricine. 

Patru ore. Drumul până la marginea pădurii nu dura nici zece 
minute. Semnul era o bucată de pânză galbenă pe unul dintre 
arborii pe care îi putea observa din camera lui, abia vizibilă dacă 
nu o căutai în mod special cu privirea și nu știai pe ce să te 
concentrezi. Urmă o bună bucată de drum printr-un desiș 
neumblat, până când ajunse la arborele cu o mică scorbură în 
care se afla o hartă a împrejurimilor, o cheie de contact de lao 
mașină, trei sute de dolari canadieni și două sute de dolari 
americani, ca și un obiect care nu putea fi decât o cheie pentru 
cătușa de la piciorul lui. Arăta altcumva decât aparatul folosit de 
paznici, dar se potrivea. Marvin scoase cătușa și, așa cum îl 
atenţionase Bleeker, o închise la loc imediat. 

Nu se putu abţine să nu le joace o festă băieţilor. Găsi doi 
arbori tineri cu _ trunchiurile foarte apropiate, de grosimea 
gleznelor, și prinse căâtușa pe unul din ele. Ar arăta ca și cum un 
vrăjitor l-ar fi transformat într-un arbore. Îi plăcea să-și 
imagineze ce mutre vor face aceștia și cum se vor întreba ce 
naiba se petrecuse. 

Apoi băgă totul în buzunare și porni la drum de-a lungul căii 
de acces, sus pe coama dealului, pe un teren neumblat, pietros, 
plin de crăpături și cu stânci cu muchii periculoase. Era al naibii 
de obositor și, cu toate că fără cătușa de la picior mergea mai 
ușor, după scurt timp era scăldat în sudoare și abia mai respira. 
Fiecare celulă din trupul lui ţipa după o pauză, dar nu era 
posibil. Dispunea de patru ore, ceea ce nu era atât de mult cum 
se gândise iniţial, iar el se afla în cea mai importantă misiune pe 
care un om o avusese vreodată. 

e 

Candidatura lui Nelson Mandela a dat o nouă dimensiune în 
disputele pro și contra referendumului global. Dezbaterile nu s- 
au oprit prea mult timp asupra faptului dacă inițiativa era ori nu 
era serioasă; discuția s-a orientat asupra problemei dacă trebuia 


VP - 658 


să existe un world speaker, şi în caz afirmativ cine trebuia să fie 
acesta. 

Popularitatea președintelui sud-african în lume era, așa cum 
au arătat reacţiile la declaraţia lui, uriașa. Actorul, scriitorul și 
ambasadorul special al ONU, sir Peter Ustinov, care își depusese 
candidatura printre primii, și-a retras-o, pentru a-l susţine pe 
Nelson Mandela. Acei  publiciști care erau împotriva 
referendumului și de aceea încercau să discrediteze persoana 
lui Mandela și-au făcut un deserviciu, pentru că în ţările lumii a 
treia populaţia i-a interpretat ca simpli rasiști. In multe locuri au 
avut loc manifestații spontane și curând pancarte cu inscripţia 
World Speaker nu mai lipseau de la nicio demonstraţie, chiar 
dacă scopul acesteia era altul. 

Totuși, s-au făcut auzite și alte voci. Un grup de iniţiativă 
european se pronunța pentru candidatura președintelui ceh 
Vâclav Havel și, în ciuda opoziţiei acestuia, strângea de zor 
semnături. 

În SUA a luat naștere o mișcare ce propunea candidatura 
fostului președinte Jimmy Carter, candidatură pe care Carter, cu 
șase ani mai tânăr decât Mandela, a refuzat-o cu cuvintele: 

— Eu nu cred că la această primă alegere un alb are șanse de 
a câștiga. 

e 

CNN a transmis în cadrul unei emisiuni speciale un amplu 
interviu cu directorul organizației We The People, Lionel Hillman. 

— Mister Hillman, este adevărat că Gaddafi candidează? a 
fost prima întrebare a  realizatoarei interviului adresată 
bărbatului cu zulufi șaten-ruginii. 

Hillman a dat din cap zâmbind: 

— Dacă urmăriţi comunicatele noastre, știți că este adevărat. 
Muammar al-Gaddafi a înaintat ieri o cerere valabilă. 

— Asta înseamnă că șeful statului libian va apărea pe 
buletinele de vot? 

— Bineînţeles. 

Cea care lua interviul, o femeie brunetă cu numele de 
Deborah Norris, se încruntă. 

— Consideraţi acest lucru ca normal? 

Viitorul conducător al alegerilor mondiale considera că era 
absolut normal. 


VP - 659 


— Aceasta este democrația. Pentru toți sunt valabile aceleași 
reguli. Și, dacă dumneavoastră nu vă place un candidat, nu îl 
alegeți. 

Doamna Norris consideră că era recomandabil să schimbe 
subiectul: 

— Până acum cât aţi acoperit din harta lumii? China va 
permite alegerile, s-a auzit. Ce este cu lrakul? Cuba? Coreea de 
Nord? 

— În Cuba vor avea loc alegeri, este stabilit. Castro a fost la 
început contra referendumului, pentru că fusese iniţiat de un 
capitalist, dar, după o discuţie personală cu John Fontanelli și-a 
dat acordul. Irakul va accepta alegerile, în orice caz observăm 
că se exercită presiuni masive asupra populaţiei să ocolească 
localurile unde are loc votul - o tactică de intimidare care, din 
păcate, se încearcă în multe locuri din Afganistan și parțial în 
Haiti. 

— Și Coreea de Nord? 

— Coreea de Nord, din câte se pare, va rămâne ultima 
enclavă a tutelei depline. Regret acest lucru, dar în prezent nu 
se poate altceva. 

— Multe guverne declară că în cazul alegerii unui world 
speaker nu îl vor recunoaște. 

— Ce înseamnă multe? Aproape toate, zise Hillman și ridică 
din umeri. Cu asta nu am nicio problemă. Treaba mea este doar 
să organizez alegerile. 

— In ce îl privește pe John Fontanelli: ce greutate are cuvântul 
lui în We The People? întrebă provocator Deborah Norris. 

— Niciuna, explică prompt Hillman. El este un cetățean cu un 
singur vot, ca oricare. 

— Dar el a furnizat fundaţiei banii cu care lucraţi 
dumneavoastră. 

— Sigur, dar a dona bani unei fundaţii înseamnă a-ţi lua adio 
de la ei. De fapt, nu știu ce drepturi speciale ar putea cineva 
pretinde de la noi. Noi mâncăm cu toţii în aceeași cantină, 
folosim aceleași toalete, iar statutele noastre pot fi modificate 
numai de un world speaker, și el însuși o poate face numai în 
urma unei hotărâri a popoarelor. 

Ea dădu din cap împăciuitoare. 

— Care va fi procedura? Câte scrutine vor fi? 


VP - 660 


— Două. În primul scrutin, vor participa toţi candidaţii admiși, 
al doilea scrutin este un balotaj între cei doi candidați cu cele 
mai multe voturi. 

— Pe cine vedeţi în finală? 

Hillman clătină din cap: 

— Oficial, nu am nicio părere în această privinţă. 

— Și neoficial? 

— Neoficial aștept ca votul să decidă între Mandela și 
opțiunea respingerii. 

— Deci, posibilitatea de a se vota contra instituirii unui world 
speaker. 

— Exact. 

— Dumneavoastră ce rezultat vă doriţi? 

Hillman zâmbi solomonic: 

— Un rezultat dat de o participare la vot mai mare de 
șaptezeci de procente. 

— Și ce veţi face dumneavoastră dacă va avea câștig de 
cauză opţiunea respingerii? 

— Voi face același lucru pe care l-aș face în orice caz: voi 
organiza peste patru ani noi alegeri. 

(J 

— Noi avem deja un preşedinte mondial, a spus Malcolm 
McCaine într-un interviu televizat. ÎI știți cu toții: el se numește 
John Salvatore Fontanelli. Nu este evident? Pretutindeni în lume 
se întâmplă ce vrea el. Întâmplător, vrea să fie organizate 
localuri de votare, pentru că are în minte o idee utopică. Dar, cu 
toate că tuturor ar trebui să le fie clar asta, totuși i se dă 
ascultare. 

McCaine a fost primul care a luat poziţie ofensivă împotriva 
planului Fontanelli. Ideea a fost atacată și ironizată prin afișe și 
spoturi de televiziune plătite de Morris-Capstone. In Europa, 
propagandiștii lui au cârtit în talk-show-uri, cum că ideea unui 
guvern mondial ar avea desigur „șarm”, dar ar fi prea devreme 
pentru un prim pas. Ei au descris în gazete săptămânale cum un 
miliard de indieni și un miliard de chinezi vor decide soarta 
europenilor în viitor, conform planului Fontanelli. În Israel, 
spoturi difuzate la radio i-au avertizat pe arabi nici să nu le 
treacă prin cap să intervină în decizii privitoare la destinul 
statului iudeu, în timp ce emisiuni speciale plătite în televiziuni 
arabe au afirmat că un „da” spus planului Fontanelli ar însemna 


VP - 661 


deschiderea ușilor pentru influenţa Occidentului corupt și 
decăzut moral. În Statele Unite, afișe și spoturi lungi de minute 
în intervalele de timp cele mai scumpe băteau toba cum că 
„Președintele Americii este omul cel mai puternic din lume. Nu 
există niciun motiv să se modifice ceva în această stare de 
fapt”, iar pe mașini au apărut abţibilduri inscripţionate Just 
Ignore! cu o grafică copiată după unul dintre logourile lui We 
The People. 

Ambasadorul la ONU al SUA a criticat neobișnuit de dur 
decizia lui Kofi Annan de a sprijini referendumul planificat de 
„bilionar”. În cercuri bine informate se vorbea că zilele 
secretarului general ar fi numărate. 

e 

Marvin se opri pe fâșia laterală cu pietriș și privi de la distanţă 
motelul. Descrierea corespundea - ursul grizzly sculptat dintr-un 
trunchi de copac, aflat în dreptul intrării, dispunerea a două 
construcții joase și lungi, zidurile vopsite în galben. Judecând 
după mașinile parcate, erau închiriate doar două apartamente, 
iar una din cele două mașini era un vechi Ford pick-up în care 
doi bărbaţi voinici ce păreau a fi muncitori forestieri tocmai 
încărcau ceva. 

Se puse în mișcare și parcurse și ultima parte de drum până 
la parcarea motelului. La recepţie se afla un bărbat cu aspect 
neîngrijit, cu o faţă din care în mod ciudat părea că lipsea bărbia 
și cu părul strâns într-o coadă de cal, care rezolvă procedura de 
înregistrare cu o vizibilă lipsă de chef. 

— Se poate telefona din cameră? întrebă Marvin în timp ce 
recepţionerul sorta banii din casă. 

— Formând simplu zero, veni răspunsul mormăit. 

— Și în străinătate? 

— Yep. Cheia îi fu întinsă peste tejgheaua recepţiei. Camera 
cu numărul trei, afară, imediat pe stânga. 

Camera avea un tapet maroniu de îţi venea să urli, încolo era 
rezonabilă. Marvin se spălă pe faţă și privi atent pe fiecare 
fereastră, fără a descoperi altceva decât pădurea. Pădure și 
iarăși pădure, apoi se așeză pe pat și trase în poală aparatul 
telefonic. Bleeker îi băgase în cap: Fără telefoane mobile! Astia 
pot să localizeze orice telefon mobil din lume cu o aproximație 
de zece pași. Logic. Asta făcea parte din planul lor. Pe care el o 
să îl încurce, chiar de ar fi ultimul lucru pe care l-ar face. 


VP - 662 


Marvin se gândi rapid, apoi formă un număr lung. Răspunse o 
voce de femeie, el spuse un nume, apoi se auzi telefonul 
sunând. Imediat răspunse o altă femeie, care vorbea engleza cu 
un fermecător accent italian. 

— Alo, Francesca, sunt eu, Marvin. 

— Marvin? șopti ea gata să leșine la telefon. Unde ești? Ce...? 
Marvin, mă gândesc mereu la tine, în fiecare zi și... Am 
cumpărat CD-ul tău... 

— Francesca, o întrerupse el domol, am nevoie de ajutorul 
tău. 

— Ajutorul meu? 

— Francesca, darling, trebuie să faci rost de un număr de 
telefon pentru mine... 

e 

— Deseori se vorbeşte despre tranziția paşnică din Africa de 
Sud ca despre o minune, a spus Nelson Mandela în timpul unei 
vizite de stat în Australia. Pentru toată lumea incidentele rasiale 
sângeroase păreau inevitabile în Africa de Sud. Dar conducătorii 
diverselor comunităţi și partide politice i-au contrazis pe profeţii 
ruinei prin disponibilitatea lor pentru negocieri și compromisuri. 
Dacă experienţa Africii de Sud înseamnă ceva pentru lume, sper 
să fie un exemplu al faptului că acolo unde oamenii sunt bine 
intenţionaţi și își depășesc diferenţele de opinii în favoarea 
binelui general, pot fi găsite soluţii pașnice și juste pentru cele 
mai dificile probleme. 

Ascultătorii adunaţi sub cerul liber au aplaudat politicos. 
Lumina avea o nuanță tomnatică, Australia se afla în pragul 
anotimpului rece. 

— Foarte învăluitor, îi șopti un ziarist vecinului său și ridică 
mâna pentru a pune o întrebare. Cum este cu zvonurile conform 
cărora aţi fi obligat faţă de concernul Fontanelli ca world 
speaker? întrebă el după ce îi fu dat cuvântul. 

Mandela îl privi gânditor pe cel care pusese întrebarea. 

— Și eu am auzit acest zvon. Nu este adevărat. Nu mister 
Fontanelli mă va alege, ci oamenii tuturor popoarelor acestei 
lumi. Lor le voi fi obligat. Dar ceea ce dumneavoastră veți 
aștepta de la mine, dacă voi fi ales, este ca eu să fac ceea ce 
am făcut în ţara mea: să aspir către adevăr și dreptate. 


VP - 663 


Se iscă un murmur nedefinit. O parte a ascultătorilor, mai ales 
invitaţii din domeniul economic și din cel politic, părea să 
considere nepotrivită întrebarea ziaristului. 

— Un capriciu al sorții, continuă Nelson Mandela cu un surâs 
blând, aproape ca o scuză pentru această situaţie, face ca în 
cadrul unei noi ordini financiare mondiale tocmai mister 
Fontanelli să fie cel dintâi prejudiciat. Pentru că el a preluat la 
vremea respectivă moștenirea fără a plăti impozitul pe 
succesiune. Acesta este adevărul. Și este o nedreptate. Noi nu 
vom tolera asta. 


VP - 664 


49. 


Deci, totul lua astfel sfârșit. 

Lumina din holul de la intrare părea a fi mai sumbră decât de 
obicei, vocile de pe coridoare mai estompate, culorile 
mobilierului mai cenușii. Oamenii care ieri încă îl mai considerau 
stăpân al lumii, acum îl evitau, văzând în el un sortit al morții. 

Avocaţii care înconjurau masa masivă ca o haită de câini răi 
rămaseră nemișcaţi când John Fontanelli intră în sala de 
conferinţe a departamentului juridic. Aveau cu toţii pete de 
transpiraţie la subsuori și munți de hârtii în faţă, iar mulţi dintre 
ei arătau de parcă toată noaptea luaseră parte la o încăierare. 
Mirosea a masacru. 

— Ei? întrebă John în timp ce se așeza. 

— Până acum totul este neclar, răspunse aproape lătrând 
șeful avocaților firmei, un bărbat foarte voinic, căruia vinișoarele 
de sub piele i se vedeau foarte bine, cu degete groase. In ce 
ţară trebuie plătit impozitul? În Italia? În SUA? În ce temei se 
poate cere o plată ulterioară? 

— Ce sistem de drept se aplică de fapt, dacă se ajunge la 
negocieri? interveni agresiv un avocat îndesat, cu un 
proeminent măr al lui Adam. 

— Cum rămâne cu valabilitatea acordului încheiat de 
dumneavoastră cu guvernul italian? schelălăi o blondă cu aspect 
de înfometată, folosind pixul ca pe o floretă. 

— Dar acestuia mister Fontanelli nu i-a dat curs, interveni un 
alt avocat, gras și plin de coșuri. Pe el nu îl putem invoca. 

John Fontanelli ridică mâna și aşteptă până se făcu oarecum 
liniște. Ei îl priveau cu buzele tremurând, respirând sacadat, 
așteptând doar să li se dea drumul din cușcă, pentru a se 
năpusti asupra dușmanului, îl priveau și așteptau. 

— Cât? întrebă John. 

— Cinci sute de miliarde de dolari, scheună unul. 

— Cel puţin, adăugă un altul. 

— În cazul în care nu urmează alte plăţi ulterioare. 

— Trebuie doar ca unuia să îi treacă prin cap că nici Vacchi nu 
au plătit impozit. 


VP - 665 


— Dar de ce am suporta noi consecințele? mormăi alt avocat 
și lovi cu pumnul într-un foliant legat în piele, aflat pe masă. 

John ridică din nou mâna și vocile se mai domoliră. 

— Voi plăti, spuse el. 

Ai fi zis că tuturor le căzuse falca în același moment. Mai să le 
iasă ochii din orbite, de parcă toți erau conectaţi pe sub masă la 
un sistem de comprimat aerul. 

— Ce altceva mi-ar rămâne de făcut? adăugă el. 

Ei se priviră reciproc, căutând pe cineva care să știe ce 
altceva ar mai fi rămas de făcut, dar nu rezultară decât câteva 
sunete nedefinite, ceva ca urmare a unei dureri. 

Însuși John fusese surprins gândindu-se la asta o noapte 
lungă, lipsită de somn. Cineva care avea în spate acordul 
majorităţii oamenilor, fusese o idee fascinantă când îi venise, pe 
care au discutat-o și au cizelat-o împreună. Niciun moment nu 
se gândise că ea îi va lovi pe ei înșiși, că trebuia să îi lovească 
imperios și inexorabil. Atât erau de obișnuiți să nu ţină cont de 
legile fiecărei naţiuni, erau atât de obișnuiți să asmuţă ţările 
între ele spre propriul interes și după bunul lor plac, încât 
imaginea unui world speaker cu pretenţii în ce îi privea 
reprezenta un șoc. 

Ascultase vorbele lui Mandela la televizor. Acestea nu 
fuseseră scăpate de niciun canal, ba dimpotrivă toate posturile 
reluaseră declarația triumfător, o discutaseră și o comentaseră. 
În primul moment, John simţise ceva ca o bravadă 
disprețuitoare. Ceea ce acești politicieni spuseseră și deciseseră 
încă nu îl afectase niciodată, fusese mai presus de ei. In anii 
petrecuţi cu McCaine, acest fel de a gândi se infiltrase în el, de 
lucrul acesta își dăduse seama mai târziu și devenise și mai 
închipuit. Devenise un reflex să persifleze dispreţuitor modul în 
care le fenta pe aceste javre și gândurile lui se încadraseră și de 
această dată între aceleași jaloane. 

Și se ajunsese la o situaţie aproape dureroasă. Unde să se 
ferească de un world speaker? Pe cine voia el să asmută 
împotriva lui? Nu exista nimeni. lar a-i lua banii era un caz în 
care naţiunile lumii erau mai mult decât dispuse să îl urmeze pe 
world speaker. 

Nu avea nicio șansă. 

— Voi plăti, repetă John. Asta înseamnă că trebuie să vând o 
mare parte a concernului. Vreau să vă rog să vă orientați 


VP - 666 


eforturile în acest sens. Deja am cerut departamentului de 
analiză să dezvolte conceptele corespunzătoare. Mai sunt 
câteva luni până la votare; acest timp trebuie să fie suficient 
pentru a nu intra sub presiuni și a obţine preţuri optime. 

Cineva păru că vrea să obiecteze, dar închise gura fără a 
apuca să scoată o vorbă și dădu aprobator din cap ca toţi 
ceilalţi. 

— Și, hm... îmi pare rău că ieri v-am pus la treabă atât de 
imperativ, zise John și se ridică. Vă rog să mi-o treceţi cu 
vederea. 

Ei dădură din nou aprobator din cap. Și o făcură până când 
acesta ieși pe ușă. 


Paul îl însoţi la lift. 

— Frumoasă surpriză, nu? întrebă el. 

li făcea bine să parcurgă culoarul cu pași grăbiţi. 

— Cum adică? întrebă John. Deodată se simţi bine, aproape 
vesel și adăugă: Asta am vrut, nu? 

— Ai vrut ca Mandela să îţi ia toți banii? 

— O să îmi lase un milion ori două. Cu restul oricum nu am 
știut ce să fac. Să decidă el la cine ajung. 

— Nu știu... Pe undeva asta este o ingratitudine. 

John se opri brusc. 

— Asta vrem mereu, nu? Dreptate pentru toţi, dar pentru noi 
drepturi speciale. Râse și continuă: Paul, nu înţelegi ce se 
petrece aici? Nu vezi? Funcţionează. Planul funcţionează! 

e 

Apelul telefonic avu loc când John se îndrepta spre casă cu 
maşina. Casă care nu va mai fi mult timp casa lui, gândi el în 
timp ce scotea telefonul din buzunar. 

— Da? 

— Eu sunt, spuse o voce pe care nu o mai auzise de o 
veșnicie, Marvin. 

— Marvin? îi scăpă lui John. Asta este... Surpriză nu ar fi 
cuvântul potrivit. Cum îţi merge? De unde suni? 

Vocea suna ca de departe, cu ezitări aproape insesizabile, 
cum se întâmpla la convorbirile transatlantice. 

— Nu are importanță unde sunt acum, omule. Nu sun pentru a 
discuta despre vremurile vechi. Sun pentru binele tău. Ești pe 
punctul de a intra într-un mare rahat. De-aia te sun, omule. 


VP - 667 


— Poftim? 

John clipi nedumerit. Afară felinarele treceau prin faţa 
geamurilor ca un lanţ de luni sidefii pe o catifea neagră. 

— John, eu știu că ai devenit marele ștab, că ai totul sub 
comandă, dar o dată în viaţă te rog ca de data asta să asculți și 
tu. Până la sfârșit. Pentru că de data asta este vorba despre 
ceva al naibii de important, clar? După ce inspiră adânc, Marvin 
continuă: Eu am fost la o cură de dezintoxicare, într-o clinică. 
Amănuntele și anecdotele ţi le pot povesti altă dată, important 
este că acolo am cunoscut pe unul care este la curent. Care 
cunoaște perfect culisele. Pentru că a făcut parte din joc și a 
ieșit. Fapt pentru care ei sunt pe urmele lui. Este clar până aici? 

— Hm..., exclamă John încruntându-se. Este clar. 

— Subiectul este reprezentat de banii tăi. Bilionul tău. 
Dobânda, dobânda la dobândă, cinci sute de ani, toată 
povestea. Adică averea Fontanelli, cunoscută din filme, radio și 
televiziune. Hei, te-ai așezat? 

Involuntar, John se asigură de acest lucru punând mâna pe 
pielea moale de căprioară a spetezei canapelei din spate. 

— Da. 

— Bun. De fapt, averea Fontanelli nu există în realitate. 

Vocea lui Marvin suna cu totul altfel decât de obicei, într-un 
mod greu de explicat. Nu era sub influența drogurilor, nici a 
băuturii, dar nici așa cum și-l amintea John. 

— Interesant, zise el prevăzător. Marvin, eu tocmai sunt pe 
drum cu un Mercedes blindat, care a costat un milion de dolari, 
și îmi imaginez că l-am plătit. Și nu din banii pe care i-am 
câștigat furnizând pizza, întâmplător asta o știu foarte precis. 

Marvin nu părea să fie dispus la glume. 

— Da, omule, este clar, ei ţi-au dat o grămadă de bani. Asta 
este clar. Dar nu aici este clenciul. Clenciul este că banii nu 
provin de unde crezi tu. În vechea Florenţă chiar a existat un 
Giacomo Fontanelli, acesta era negustor și chiar era strămoș de- 
al tău, dar el nu a lăsat niciun ban moștenire. Nimic. Nada. 
Niente. 

— Aha! De unde putea Marvin să știe despre ce descoperise 
Ursula? Cine putea, de fapt, să știe ceva despre asta? John 
întrebă: Și atunci? 

Marvin explică: 


VP - 668 


— Cândva, pe la mijlocul anilor '80, a existat un proiect secret 
denumit Millennium Fonds. Un gen de fond pentru investiţii, dar 
accesibil doar indivizilor cu punga foarte încăpătoare. La el au 
contribuit bancheri, industriași și alţi mari bogătași, până s-a 
ajuns la un bilion de dolari. Aștia au fost banii pe care i-ai primit 
tu. Tot restul idioțeniei, profeția și așa mai departe, totul a fost o 
escrocherie. Testamentul, toate documentele sunt falsuri. Tu ai 
nimerit într-un joc gata făcut, în care fiecare știe ce se joacă, 
doar tu nu știi. Și nici opinia publică. Doar toți ceilalţi inițiați. 
McCaine, familia Vacchi. Un Michelangelo Vacchi nu a existat 
niciodată. Te-ai uitat tu vreodată într-un manual de istorie al 
ultimilor cinci sute de ani? Niciun om nu este atât de genial să 
ducă neatinsă o avere atât de mare prin acest haos, asta ţi-o 
spun eu. Este absolut exclus. Ai fost înghiţit de o escrocherie, 
crede-mă. Ei te-au folosit tot timpul, doar te-au folosit. Ai fost de 
la început marioneta lor. Și acum, adăugă el, a sosit scadența. 
Acum vin ei ca să încaseze banii. Pentru că la un fond de 
investiții nu doar se contribuie, cândva se va scoate ceva din el. 
Și nu puţin. 

— Scadenţa? repetă neliniștit John. Era ceva în ce depăna 
Marvin, ceva care îi făcea pielea ca de găină. Ori era în vocea 
lui, în modul în care vorbea? Despre ce vorbeşti tu, Marvin? 
Chiar de-ar fi așa, ce ar câștiga cineva din ceea ce se întâmplă? 

— Nu despre asta este vorba, shit! Nu este vorba despre ce s- 
a întâmplat. Este vorba despre ce se va întâmpla. Ei, îţi spune 
ceva? 

John simţi un impuls de a lăsa jos geamul și de a arunca 
telefonul în noapte. 

— Nu, îmi pare rău. 

— Guvernul mondial, omule! Tu ești pe cale să instalezi un 
guvern mondial. Și exact asta vor ei. Toate celelalte, cel mai 
tânăr succesor, moștenirea, profeția, totul este cinema. 
Hollywood. Minciună gogonată și născoceli, un show. Pentru a 
impresiona lumea. Ceea ce vor ei este să se instaleze un guvern 
mondial, iar tu ești paiaţa care să convingă lumea să facă asta, 
ba chiar cu entuziasm. Pentru că oamenii cred în tine. Tu ești 
moștenitorul, tu vei duce la îndeplinire profeția, tu ne vei reda 
nouă, tuturor, viitorul, amin. Shit, omule, un rahat vei face. Un 
guvern mondial, asta înseamnă că vor mai avea o poziţie din 
care să manipuleze, să mituiască, să conducă din umbră. Totul 


VP - 669 


va fi mai ușor pentru ei. Vor dobândi controlul total asupra 
noastră, asupra tuturor. Ne vor tatua coduri de bare pe piele, iar 
noi vom fi entuziasmați că vom putea lăsa acasă cardurile de 
credit. Ne vor face să renunţăm la a mai avea copii și vor prăsi 
viitorii muncitori-sclavi în laboratoarele lor genetice, așa cum îi 
vor ei. Cândva vor mai exista doar ei, cam o mie de familii, care 
vor deveni conducători absoluţi, rasa conducătoare, iar noi, 
restul, vom fi sclavii, fără creier, incapabili de apărare, nimic 
altceva decât carne. John, te conjur, tu trebuie să oprești asta! 

Un moment îl crezu. Un moment i se păru că o cortină se 
sfâșie oferind privirii tabloul unei monstruozităţi de nedescris, o 
conspirație de dimensiuni monstruoase, o lume atât de 
înspăimântătoare încât putea conduce la pierderea raţiunii. Apoi 
îi trecură prin minte alte obsesii de-ale lui Marvin, extratereștrii 
de la Roswell, legendele indienilor Hopi, filosofia drogurilor lui 
Carlos Castaneda, puterile profetice ale runelor și forța 
tămăduitoare a pietrelor preţioase. 

— Misteriosul tău cunoscut ce a zis despre Elvis, mai trăiește? 

— Ce? Asta ce porcărie este? 

— Marvin, uită asta. Este imposibil. Nimeni nu ar fi putut 
planifica toate astea așa cum s-au întâmplat. 

Se auzi un sunet ca un urlet, cu temporizarea specifică 
legăturii telefonice intercontinentale. 

— Tu nu știi ce pot ăștia! Sunt infiltraţi peste tot, în fiecare 
organizaţie, în fiecare partid... ei se află în spatele a tot ce se 
petrece... Posedă tehnologii pe care nu ţi le poţi imagina, 
hipnoză, droguri incredibile, care pot influenţa chiar și aura ta... 

— Da, chiar îmi imaginez că pot face asta. 

— Da, omule, ţi-o spun eu, posedă și tehnologia 
extratereștrilor prăbușiţi prin anii '40. Pot ajunge pe Marte cu 
farfurii zburătoare hipermagnetice, își construiesc de mult timp 
acolo orașele lor, și pe noi ne duc de nas că acolo ar fi un pustiu 
mort... 

— Marvin! îl întrerupse John. Toate astea sunt... bullshit. Cine 
îți toarnă astea este dus cu pluta. Ori minte. Nu corespunde nici 
măcar chestia cu guvernul mondial. Eu nu instalez un guvern 
mondial. 

— Dar asta urmează. 


VP - 670 


— Poate peste cincizeci de ani. În acest moment este vorba 
doar de a alege un world speaker, iar acesta, în caz extrem, va 
modifica numai câteva impozite și... 

— Of, omule! Parcă Marvin vărsa. Trebuia să-mi fi dat seama. 
Faci parte dintre ei. Te controlează psihic. Fir-ar... omule, ei se 
află în creierul tău, John, tu nici măcar nu îţi dai seama! 

— În creierul meu nu este nimeni. 

— Rahat, omule, îi pot auzi vorbind prin tine! strigă Marvin, 
după care legătura se întrerupse. 

John luă telefonul de la ureche, îl examină neliniștit cu privirea 
și în cele din urmă îl închise. De unde avea Marvin numărul lui 
de telefon? Cel puţin în acest caz McCaine părea să fi avut 
dreptate. Era totuși mai bine să evite contactul cu el pe viitor. 

e 

După primele satisfacţii răutăcioase care au urmat loviturii 
sub centură aplicate bilionarului John Fontanelli, și alți oameni 
au înțeles că averea lui putea avea probleme de legitimitate. 

A apărut un nou gen de presiune. Pretutindeni avocaţii care 
aveau printre clienţi oameni bogaţi și puternici și care până 
acum se evidenţiaseră doar prin discreţie și platitudine au 
descoperit deodată că participarea la niște alegeri cum ar fi cele 
pentru un world speaker ar putea fi calificate drept trădare de 
tară. In cele din urmă cele mai multe coduri de legi cunosc 
alăturarea la o armată străină, care este sancţionată cu pedepse 
grave; nu era și votarea în cadrul unui referendum global același 
lucru? Au izbucnit dezbateri tulburătoare cu specialiștii în drept 
ce aveau opinii diferite, desfășurate în ziare și mese rotunde. 

Numeroase întreprinderi și-au obligat în mod grosolan 
angajaţii să semneze declaraţii prin care se obligau să nu 
participe la vot. Acestea nu au valoare juridică, au spus alţi 
avocaţi și au acuzat întreprinderile de încălcarea dreptului la 
libera exprimare a opiniei. Totuși, procesele se prelungeau 
dincolo de perioada alegerilor și oamenii erau dezorientați. 

Grupările opuse referendumului au anunţat că vor să trimită 
observatori în localurile în care se vota; mai puţin pentru a 
supraveghea votul și mai mult pentru a-i supraveghea pe cei 
care votau, iar cei care participau la vot erau trecuţi pe liste 
nominale. Ce urma să se întâmple cu aceste liste era un subiect 
asupra căruia se păstra o tăcere ce spunea multe, ceea ce 
reprezenta o intimidare mai eficientă decât orice amenințare 


VP - 671 


concretă. Organizaţia We The People nu putea interzice 
inițiativa, pentru că în definitiv transparenţa procesului de 
votare era un principiu al procedurii și dreptul de a lua 
cunoștință de desfășurarea ei era asigurat și cetățenilor care 
erau împotrivă. 

Presiune.  Nesiguranţă.  Intimidare. Sondajele indicau o 
scădere rapidă a viitoarei participări la vot și chiar multe dintre 
aceste sondaje erau falsificate, pentru descurajarea participării. 

e 

Aștepta. Ședea pe patul dublu cu cuvertură galbenă, care se 
asorta ca dracu’ cu tapetul maro. Privea ușa camerei și aștepta. 
La fiecare cinci minute sărea în picioare, alerga la fereastră și, 
de după perdele care trăsneau a fum de ţigară vechi de o sută 
de ani, privea afară la aleea de acces, la parcare. Automobile 
veneau și plecau. În ele urcau perechi de tineri care vorbeau în 
franceză și arătau de parcă lăsau în urma lor o noapte plină de 
pasiune. Bărbaţi în vârstă, singuri, în cămăși cu carouri mari 
încărcau undiţe și genţi frigorifice. Pe locurile din spate răcneau 
copii mici readuși la tăcere de mămici. La sfârșit de săptămână 
era mare vânzoleală aici. 

Motelul avea un mic chioșc ce purta denumirea de Super 
Marché, dar nu era mai mare decât un ziar cotidian desfășurat, 
în care mai intra când și când pentru a cumpăra câte ceva de 
mâncare, chipsuri, ciocolată și sendvișuri aflate acolo cine știe 
de când, cu consistenţă de piele ori de cauciuc, în interior cu 
carne de pasăre fără niciun gust, cu salată ori cu șuncă ce 
mirosea respingător, dar el totuși mânca tot. Nu pentru că i-ar fi 
fost cu adevărat foame, ci pentru că reprezenta o schimbare. 
Totodată, încerca să obţină ca rest quarters, monede canadiene 
de un sfert de dolar, care erau singurele acceptate de televizor 
pentru a funcţiona. O oră costa un quarter și se întâmpla ca 
tocmai când un film poliţist devenea antrenant să dispară 
imaginea și să fie readus la realitatea care îl asalta de 
pretutindeni și îl măcina. 

Se simţea de parcă în interiorul lui, sub piele, se târau 
animale care îi rodeau raţiunea bucată cu bucată. Era un 
tremurat care pornea din oase și pe care nu îl putea stăpâni. 
Aștepta pe cuvertura galbenă plină cu firimituri, fixând ușa 
camerei, și, când în sfârșit bărbatul veni, abia se putu ridica 
pentru a da mâna cu el. 


VP - 672 


— Am dat greș, spuse el înainte de a apuca să fie întrebat. 

Bărbatul se uită la el. La început nu voise să se așeze, dăduse 
doar la o parte cu piciorul pungile de plastic și cutiile de covrigei 
și îl privise, dar acum trebuia să se așeze. 

— Asta ce înseamnă? vru el să știe. 

Și așa îi povesti cum decursese convorbirea. 

După ce telefonase se gândise că poate greșise pomenind de 
OZN-uri și de orașele de pe Marte; despre așa ceva Bleeker nu îi 
vorbise, el fusese cel care le introdusese în poveste. În definitiv 
citise și el câteva cărți și mai și auzise unele chestii, și era în 
stare să calculeze cât făcea doi plus doi. Dar asta fusese prea 
mult pentru John, după asta închisese. Dar era mai bine să nu Îi 
spună lui Bleeker nimic despre asta. Nu era necesar să bage la 
idei pe cineva, știa asta prea bine. 

— Ce înseamnă asta? repetă Bleeker întrebarea când Marvin 
isprăvi ce avea de spus. 

Marvin îl privi, lăsă să treacă timpul evitând să se pronunţe, în 
cele din urmă spuse: 

— Ei deja îl controlează. Cumva. Hipnotic... ce știu eu? Dar 
el... Respinge totul dacă îi explici cum stau lucrurile. Total. 

La aceste vorbe Bleeker se făcu alb ca varul, îl privi pe 
interlocutor profund șocat și ochii parcă îi ieșeau din cap. 

— Inseamnă că soarta omenirii este pecetluită, zise el. 

Mai spuse o dată asta, continuă să o repete ca pe o formulă 
magică adresată zeilor răi, iar vocea îi era gravă ca sunetul unui 
gong chinezesc ce răsuna în adâncul sufletului său. 

e 

Vineri 26 iunie 1998, la miezul nopții după ora New York-ului, 
s-a încheiat termenul de zece săptămâni pentru depunerea 
candidaturilor de world speaker. Se înscriseseră în total 167 411 
pretendenți, dintre care doar 251 îndeplineau criteriile stabilite. 
Cei mai mulți nu prezentaseră listele de semnături ori listele 
respective conțineau insuficiente semnături; multe liste nu 
corespundeau cerinței ca numele de pe ele să poată fi 
verificate. La 12 liste cu număr corespunzător de semnături au 
fost descoperite falsuri, ceea ce a dus la excluderea 
candidaților. Totuși, buletinul de vot pentru primele alegeri era 
impresionant de lung. 

Printre candidați se aflau doar 12 femei, ceea ce cu regret a 
fost subliniat de toată lumea, dar nu mai putea fi modificat 


VP - 673 


nimic, și așa cum a spus coordonatorul alegerilor, Lionel 
Hillman, asta spune probabil ceva despre situația lumii. Alături 
de câţiva șefi de state, printre candidaţi se aflau actori celebri, 
întreprinzători de succes, scriitori renumiţi și sportivi cunoscuți, 
printre care și un idol al fotbalului sud-american (ale cărui 
șanse, cel puţin după pariurile bookmaker-ilor, erau surprinzător 
de mari); mai era șeful unei secte controversate, o fostă divă 
porno, un rege autentic (al unui trib african), ca și un număr 
important de necunoscuţi la care era un mister cum de 
obținuseră numărul necesar de susţinători. Doar 34 de candidați 
erau mai tineri de șaizeci de ani și niciunul mai tânăr de 
patruzeci. A mai fost publicată o statistică a candidaţilor după 
tara de origine, alte criterii nu mai existau. 

Sâmbătă 27 iunie, trebuia să aibă loc în adunarea generală a 
ONU o ceremonie cu ocazia începerii perioadei alegerilor. 
Secretarul general Kofi Annan va vorbi, iar oaspetele lui, 
organizatorul alegerilor Lionel Hillman va explica încă o dată 
amănuntele votului, deja bine-cunoscute, iar camera televiziunii 
care efectua transmisia în toată lumea va zăbovi scurt asupra lui 
John Fontanelli, care era invitat să participe în calitate de 
spectator. Ocazia și locul au fost obiect de dispute aprige, dar 
membrii Adunării Generale s-au pronunţat cu o mică majoritate 
pentru terenul ONU de optsprezece pogoane aflat în partea de 
est a Manhattanului, oricât ar tuna și ar fulgera guvernele. (Se 
spune că secretarul general, în cadrul unor discuţii personale cu 
delegaţii, nu a făcut un secret din convingerea lui că Naţiunile 
Unite ar face bine să îl considere neoficial pe world speaker 
drept viitorul șef, pentru că altfel, într-o zi, se va forma un 
eventual parlament mondial undeva, și atunci ONU ar putea 
deveni de prisos.) 

John Fontanelli și statul său major au plecat la New York, la 
Global Plebiscite Opening Ceremony. In timpul zborului au sosit 
rezultatele ultimei testări a opiniei publice, de data asta 
nemaifiind vorba despre adunarea interviurilor cu trecătorii 
efectuate de amatori, ci de o acţiune a New York Times, printr- 
un renumit institut de sondare a opiniei publice. 

Rezultatul era dezastruos. 

— Nu-i a bună, spuse Paul citind îngrijorat faxul, parcă 
sperând că s-ar mai putea schimba ceva din ceea ce era scris 
negru pe alb și puţin înclinat. Dacă într-adevăr merg să voteze 


VP - 674 


doar cincisprezece la sută, poţi să uiţi de world speaker. În 
situaţia asta, el va deveni subiect de bancuri. 

John îi luă filele, le citi și i le restitui fără comentarii. 

— Nu, îl întrerupse el pe Paul, care se pregătea să continue, 
nu încape discuţie. Mergem mai departe, indiferent de ce spun 
unii sau alții. 

Pentru conferinţa de presă din seara sosirii lor la New York, 
cea mai mare sală a hotelului era neîncăpătoare. Erau mii de 
ziariști, care fotografiau și își îndreptau microfoanele spre ei, și 
toți aceștia citiseră datele ultimului sondaj. 

— Un sondaj nu este un proces de votare, declară John 
Fontanelli. Este un instantaneu, o fotografie a unui moment. Noi 
mai avem în faţă douăzeci de săptămâni de campanie 
electorală, perioadă în care candidaţii pentru funcţia de world 
speaker se vor întrece pentru a obţine voturile noastre. Vom ști 
mai multe în noiembrie și după numărătoarea tuturor voturilor. 

Strigăte, tumult. Era imposibil să auzi vreuna dintre întrebări, 
așa că John vorbea în continuare spunând ce îi trecea prin cap. 
Era obosit. Ideea de a renunța la proiect îl speria mai mult decât 
ar fi fost dispus să accepte. 

— Nu ne aflăm doar înaintea deciziei de a alege unul dintre 
cei 251 de candidaţi, spuse el. Ne aflăm în fața unei decizii mult 
mai importante, și anume de a ne exprima opţiunea pentru o 
nouă dimensiune mai lărgită a democraţiei sau pentru o nouă 
epocă a feudalismului, care de data asta va fi un feudalism al 
concernelor. 

Ce mai notară toţi, cum primiră acest termen, cum îl vedeau 
ca titlu pe prima pagină... John se simțea gol. O voce interioară 
anemică îl avertiza că ar face mai bine să tacă decât să 
continue să vorbească și să spună ceva ce ar regreta ulterior. 
Dar nu se putu opri, dintr-un motiv mai puternic decât orice 
argument bun și întreaga înțelepciune a științei relaţiilor 
publice. 

— Dacă Dumnezeu a fost cel care m-a pus în această poziţie 
și mi-a încredințat această sarcină, continuă John Salvatore 
Fontanelli spre disperarea însoţitorilor lui și spre extazul 
publicului, atunci fără îndoială a vrut ca eu să fac ceea ce 
consider că este corect să fac. Și eu consider corect ceea ce 
trebuie să se întâmple. Ne aflăm în fața unor mari provocări. 


VP - 675 


Dacă nu reușim să le facem față pe căi onorabile, umane, atunci 
nu merităm să mai existăm. 

Asta suna ca discuţia unui depresiv cu terapeuţii lui, avea să 
spună mai târziu Paul, care reușise să pună brusc capăt 
conferinţei de presă. 

e 

Participanţii la ceremonie au fost rugaţi să ia parte la o 
repetiție generală după-amiaza la ora locală două, pentru a se 
stabili concret cine, când și de unde va veni și va pleca, și 
pentru reglarea corespunzătoare a iluminatului. Așa că, după o 
noapte grea și o dimineaţă scumpă la vorbă, John plecă în 
limuzina lui, de data aceasta singur, însoţit doar de Marco și de 
alți doi bodyguarzi, pentru că Paul era toată ziua prins în discuţii 
cu reprezentanţi ai concernelor americane. După cât se părea, 
prima firmă cumpărată de el va fi și prima pe care o va vinde: 
Mobil Corporation s-a arătat interesată de preluarea lui Exxon. 

Era cât pe-aici să nu îl observe. Cobori din mașină când i se 
deschise portiera, merse de-a lungul covorului roșu așa cum o 
mai făcuse de nenumărate ori în lume, trecu prin fața celor de la 
pază și a personalului din alte compartimente căutându-i din 
priviri pe oamenii importanţi, când la ureche îi ajunse o voce 
care parcă îl trezi: 

— Alo, frate! 

John se întoarse, căutând chipul, și îl descoperi în sfârșit. 

— Lino? 

— Surpriză, spuse acesta cu un zâmbet strâmb. 

Stătea pur și simplu acolo, printre ceilalţi oameni cu sarcini de 
securitate, în uniforma echipei ONU. 

— Lino... ce faci tu aici? 

Lino bătu cu mâna tocul revolverului de la cingătoare. 

— Ei au fost de părere ca eu să fiu niţel atent în ce te 
privește. 

— Tu? John scutură din cap. Cum așa? 

— Ordinul este ordin. Sâmbăta trecută îmi îngheţa fundul la 
Marea Bering și nici nu bănuiam ce noroc mă paşte. 

— Și unde ţi-ai lăsat avionul de luptă? Cu buzele strânse, Lino 
privi spre copertina de deasupra lor și spre rândul de stâlpi cu 
drapelele tuturor statelor membre. Apoi adăugă: Mda, este ceva 
cam îngust ca să întorc. 


VP - 676 


Îmbătrânise. De parcă frigul extremului nord îi săpase cute 
adânci pe chip, iar părul lui atât de negru odată avea acum 
șuviţe albe. În privirea lui citeai durere. 

John îl strânse în braţe și îl trase după el în hol, unde găsiră un 
loc mai liniștit. 

— Lino, îmi pare atât de rău, spuse el cu un nod în gât, ce s-a 
întâmplat, a fost odată... 

El clătină din cap: 

— Nu trebuie să îţi pară rău, John. Eu însumi sunt de vină. 
Eu... ei, da, am crezut că sunt al naibii de șmecher. De fapt, am 
fost un idiot desăvârșit. 

— Ei nu te mai lasă să zbori, așa este? 

— Nu din cauza ta, să nu-ţi închipui asta. Acolo, în nord, este 
teribil de frig și uneori ai nevoie de mult whisky ca să te mai 
încălzești puţin. Își mușcă buzele, ceea ce era oricum o marotă a 
lui. Mi-am cam pierdut autocontrolul după ce Vera s-a căsătorit 
cu acel samsar imobiliar. Au fost pe punctul de a mă da afară. 
Nu a lipsit mult. Dar cred că au recurs la o pedeapsă mai aspră, 
m-au transferat la pază pe cercul polar. 

— Și pentru că ai mai făcut ceva, te-au trimis aici. 

Lino zâmbi îndatorat. 

— Da, poate că în încăierarea cu comandantul l-am pocnit 
puţin prea tare... 

Râseră, apoi se îmbrățișară stângaci, pentru că ultima dată o 
făcuseră când mai fuseseră copii. 

— A fost ceva bizar, spuse Lino cu ochii umezi, pe care și-i 
șterse pe ascuns. Mă refer la modul în care am ajuns aici. 
Comandantul meu a primit un telefon, și pac - urcam în primul 
avion. La început, am crezut că este bucuros să scape de mine, 
dar apoi m-am gândit că poate cineva a vrut ne dea o șansă de 
a ne suporta reciproc. Nu am idee. 

— Se prea poate, confirmă John. Îl privi pe fratele lui și îl 
întrebă: Ai mai fost pe-acasă? 

Lino dădu grav din cap: 

— La cea de-a patruzecea aniversare a nunţii. Mama era 
foarte dezamăgită că pentru tine era mai importantă nu știu ce 
fabrică din Bulgaria. 

— Hm... Vinerea viitoare ei sărbătoresc cea de a patruzeci și 
doua aniversare, nu? Aș putea să rămân o săptămână, dacă aici 
totul... 


VP - 677 


În acel moment o femeie firavă, cu trăsături asiatice, se 
apropie de John: 

— Mister Fontanelli? Vă rog să mă scuzaţi, sunteţi așteptat 
înăuntru. 

John îl privi cu regret pe Lino. 

— Dar, după cum vezi, aici încă nu s-a terminat totul. 

— Ordinul este ordin, răspunse Lino și salută. Du-te, eu 
veghez pe-aici, pe-afară. 

— Evident. 

e 

Sala adunării generale a ONU este probabil cea mai 
impunătoare clădire parlamentară construită vreodată de om. 
Este singura sală de ședințe de pe terenul decorat cu emblema 
Națiunilor Unite - globul pământesc stilizat, înconjurat de o 
ramură de măslin. Ea apare în toată splendoarea pe frontispiciul 
cu sclipiri aurii al sălii, împrejmuită de o arhitectură ce atrage 
privirea într-un mod unic și oferă o imagine ce redă pe deplin 
spiritul statutelor. Două proeminențe oblice, masive ale zidurilor 
cuprind într-o linie îndrăzneață parterul. În spatele ferestrelor 
înguste ale ei se văd interpreţii inevitabili activităţii de aici, dar 
privirea alunecă irezistibil mai departe spre podiumul din față și 
în jos spre tribuna la care oricine s-ar afla în acest focar 
arhitectonic al încăperii este imposibil de trecut cu vederea și în 
același timp este mic, doar un om, dependent de comunitatea 
celorlalți oameni și în armonie cu ei. 

Sala cuprinde optsprezece mii de delegaţi la pupitre lungi, 
curbate, vernil cu montură galbenă și cu câte un microfon la 
fiecare loc. Deasupra se arcuiește o cupolă mare, de pe care 
corpurile luminiscente împrăștie lumină ca stelele. Celui care 
pătrunde pentru prima oară în această sală i se taie respiraţia, și 
cine nu cade complet pradă cinismului își face aici o idee despre 
ce stă în putinţa oamenilor. 

În după-amiaza de 27 iunie, maiestuoasa încăpere era 
aproape goală. În faţa podiumului se afla o mână de oameni 
care discutau, doi dintre ei având pe umeri camere ale unor 
televiziuni, iar deasupra lor se aprindeau și se stingeau 
sistemele de iluminare. Cineva cu un notes într-o mână și cu un 
walkie-talkie ce piuia în mâna cealaltă gesticula violent și dădea 
ordine. Bărbaţi în salopete întindeau cabluri groase și le fixau de 
podea cu bandă adezivă neagră. Secretarul general stătea la 


VP - 678 


tribuna vorbitorului și suporta cu răbdare ca o persoană cu un 
exponometru să îl tot vânture prin faţă. Lionel Hillman aștepta la 
oarecare distanță cu braţele încrucișate și asculta atent ce îi 
spunea un alt bărbat cu un notes fixat pe o tăbliță. 

John Fontanelli, care nu avea nimic de făcut, şedea pe un loc 
care îi fusese indicat, așteptând momentul în care camera va fi 
îndreptată spre el, când urma să facă o mutră demnă sau măcar 
să nu se scobească în nas. Tot ce trebuia să reţină era 
momentul în care să intre în sală și pe ce ușă, lucru clarificat 
rapid. Acum stătea marcat de pacea sufletească a neașteptatei 
împăcări cu fratele său, privindu-i pe ceilalţi și lăsând atmosfera 
amfiteatrului să îl învăluie. 

Această sală părea să emane o încredere liniștitoare, o 
statornicie răbdătoare, tenace, aproape încăpăţânată, cam cum 
ar fi dacă sufletele lui Mahatma Gandhi și Martin Luther King s- 
ar afla acolo. Acești pereţi păreau să spună totuși, iar băncile 
goale păreau să șoptească: „Intr-o zi. Este doar o problemă de 
timp.” Într-o zi va exista un parlament mondial, un guvern 
pentru întreg pământul, lucru care oamenilor ce vor trăi atunci li 
se va părea ceva de la sine înțeles. Copiii vor învăţa la istorie că 
odată continentele erau divizate în naţiuni, că ţările aveau 
fiecare guverne, armată proprie și bani proprii, ceea ce li se va 
părea tot atât de absurd cum astăzi i se pare cuiva că odată 
America era provincie engleză și că sclavii erau trataţi ca vitele. 

John ridică privirea spre cupolă. Poate că aici va fi odată sala 
de ședințe a parlamentului mondial, venerabilă și plină de 
tradiţii. Putea să simtă aproape fizic acest posibil viitor. Acolo, în 
față, îl vedea stând pe președintele lumii ori pe președinta lumii 
și prezentând o declaraţie guvernamentală. Auzea neliniștea 
invizibilă, nenăscută din rândurile parlamentarilor, pentru că 
încă existau partide, concepţii diferite, ceartă pe bani și 
influenţă, și în privinţa căii de urmat. Asta pentru că, așa cum 
văzu deodată cu claritate lucidă, așa vor rămâne lucrurile atâta 
timp cât vor exista oameni pe această planetă, deoarece 
acestea făceau parte din ceea ce se cheamă a trăi ca om. Simți 
lumea care va exista atunci dincolo de ziduri, o lume amplă, 
turbulentă, complicată, cu modele remarcabile și tehnologii 
bizare, plină de oameni, gânduri și idei noi, un cosmos ce pulsa 
de moduri diferite de viaţă, susţinut printr-o complexă reţea de 
interdependenţe și relaţii reciproce, care nu lasă loc separării și 


VP - 679 


disidenţei. Simțea o lume care nu mai avea chef să suporte 
deloc separatismul, și asta îi plăcea. Da - gândi el. Da. 

Se desprinse doar cu greutate de viziunile sale, reveni la 
realitate și privi în jur clipind când bărbatul cu walkie-talkie 
arătă către el și strigă: 

— Sunteţi pregătit, mister Fontanelli? Acum facem o repetiţie 
generală. 

e 

Holul era neașteptat de luminos și zgomotos. Media făcea 
propriile repetiții generale, din nenumărate proiectoare se 
revărsa lumina, oamenii alergau încoace și încolo, montau 
ștecăre în alte ștecăre, fixau camere pe stative. 

John privi în jur, văzu mașina așteptând afară și se uită după 
Lino, care părea că intrase în pământ. Îi făcu semn lui Marco, 
care se îndrepta prin mulţime către el. 

— Cineva vrea să vorbească cu dumneavoastră, zise acesta 
arătând în spatele lui John. 

John se întoarse, simţi o lovitură, apoi încă una însoțită de o 
durere violentă care îi ardea pur și simplu corpul. Picioarele îi 
cedară, împrejur toţi alergau și ţipau, un cor de voci și mișcări, 
iar când își cobori privirea descoperi sângele de pe abdomen și 
mâinile care îl apăsau. Era de un roșu aprins, ţâșnea, și deodată 
își dădu seama ce uitase, ceea ce trecuse cu vederea tot timpul. 

„Testamentul! ” vru să le strige celor aflaţi în jurul lui, dar 
aceștia strigau și alergau capii, nu îl ascultau și, în plus, i se 
păru că nici lui nu îi ieșea vreun sunet de pe buze. Simţțea în 
gură un gust metalic, iar gâtul i se umplu de un lichid cald, care 
îi îneca încet coardele vocale. 

Acum lumea se învârtea în jurul lui ca un balet domol, el 
vedea totul, ăștia nu înțelegeau asta? Testamentul. Aici era 
cheia. Marea eroare. Dar sângele i se scurgea din abdomen, și ei 
nu îl ascultau. 

Cineva se aplecă deasupra lui. Marco, cu lacrimi în ochi. 
Testamentul! Era important să scape de el. Până atunci nu 
trebuia să se lase cuprins de nemilosul întuneric care îl striga, 
care îl ademenea cu promisiuni de pace și liniște. Mai întâi 
trebuia să le spună ce descoperise, ce îi trecuse prin cap poate 
prea târziu... 

„Testamentul. McCaine mai are încă testamentul meu. Am 
uitat să fac altul nou. Dacă mor, el moștenește tot...” 


VP - 680 


O comisie de investigare condusă de detectivul-șef Robert A. 
Wilson a prezentat după încheierea tuturor cercetărilor un 
raport de o mie de pagini, care ulterior va purta denumirea de 
Raportul Wilson. 

Conform acestuia vinovatul era Marvin Copeland, născut în 
1968 în New York, internat pe 3 septembrie 1997, cu simptome 
de gravitate medie cauzate de consumul de heroină, într-o 
clinică din apropiere de Quebec, Canada, înregistrat acolo cu 
numele de Marvin Bruce. Utilizarea altui nume le-a fost descrisă 
investigatorilor ca o practică curentă; deoarece deseori sunt 
internați acolo pentru dezintoxicare membri ai unor familii cu 
nume notabile, asigurarea anonimatului este un principiu de 
bază al clinicii. Faptul că la acea vreme Copeland era căutat de 
poliţia franceză, conform declaraţiilor personalului clinicii, era 
necunoscut acestui personal. 

Intrarea în umbră a lui Copeland pare să fie legată de 
moartea  Constantinei Volpe, italiancă,  asistent-procuror, 
șomeră, în urma unei supradoze de heroină în noaptea de 31 
august, într-un hotel din Paris. Copeland fusese arestat după ce 
alţi clienți ai hotelului auziseră ţipete din camera perechii, și 
conducerea hotelului anunţase poliţia. In momentul arestării, 
Copeland nu era apt de interogatoriu, de aceea fusese dus în 
staționarul închisorii preventive din arondismentul 19. De acolo 
a dispărut în primele ore ale dimineții, în circumstanţe neclare. 

De asemenea, este neclar cum a ajuns Copeland în Canada. 
La venirea în clinică a fost însoţit de un bărbat de vârstă 
mijlocie, care a declarat că s-ar numi Brian Smith. Cheltuielile de 
tratament au fost achitate lunar prin viramente dintr-un cont al 
First Pacific Bank din Vancouver, înregistrat pe numele de Ron 
Butler. Acest cont a fost deschis pe 2 septembrie 1997 prin 
depunerea unei mari sume în numerar, și singurele mișcări în 
cont au fost transferurile către clinică. O persoană cu numele de 
Ron Butler nu a fost identificată; copiile de documente utilizate 
s-au dovedit a fi false, ceea ce până acum nu a fost sesizat de 
nimeni din cadrul băncii. 

Copeland a rămas în clinică peste nouă luni și a urmat acolo 
programul normal de  dezintoxicare, regenerare fizică și 
psihoterapie. Pe 10 iunie 1998, cu trei săptămâni înainte de 
externarea planificată conform declaraţiilor medicilor, Copeland 


VP - 681 


a fugit din clinică. În baza practicii de securitate din clinică se 
poate trage concluzia că acesta a fost ajutat din exterior. 
Căutarea întreprinsă imediat cu câini și cu elicopterul 
proprietate a clinicii a descoperit urmele lui în pădure, care au 
dispărut într-o parcare de pe calea de acces. Se pare că de 
acolo Copeland și-a continuat fuga cu un autovehicul. 

In după-amiaza de 11 iunie, Copeland s-a cazat într-o cameră 
a motelului situat pe Highway 113, Wooden Grizzly, unde a 
rămas până în dimineaţa zilei de 14 iunie. Conform 
documentelor motelului, în acel moment se afla în posesia unui 
autoturism Mitsubishi Colt, gri, furat din Toronto. Conform 
declaraţiilor personalului motelului, în acele zile Copeland s-a 
aprovizionat dintr-un drugstore al motelului, luând toate mesele 
în camera lui, pe care nu a mai părăsit-o în alte scopuri. A avut 
două convorbiri telefonice lungi, internaţionale, prima târziu în 
seara de 11 iunie, a doua în ziua următoare. Primul număr 
apelat aparţinea rezidenţei din Londra a lui John Fontanelli, cel 
de-al doilea era numărul telefonului mobil personal al lui 
Fontanelli. In seara zilei de 13 iunie, acesta a fost vizitat de un 
bărbat venit cu o mașină sport, neagră, probabil o Corvette, 
care a rămas la Copeland cam trei ore. Copeland a părăsit 
motelul în dimineaţa următoare. 

Ruta urmată în continuare de el nu poate fi reconstituită cu 
siguranţă. Există indicii că în localitatea La Dore din apropiere 
de Lac St. Jean a cumpărat o cantitate neobișnuită de fructe, în 
special pepeni galbeni. La Lac Le Barrois, un mic lac aflat de o 
parte a Highway 167 a fost văzut un bărbat care făcea exerciţii 
de tir. În acel loc trecătorii au descoperit mai târziu resturi de 
fructe zdrobite care fără îndoială că fuseseră folosite ca ţinte. 

Din declaraţiile unor cunoștințe ale lui Copeland a rezultat că 
acesta nu mai posedase anterior și nu mai trăsese vreodată cu o 
armă și nu avea niciun fel de pregătire militară. 

Neclar este și locul pe unde a trecut Copeland graniţa. Un 
angajat de la graniţă crede că își amintește de un tânăr cu 
aspect răvășit, într-un Mitsubishi gri, care ar corespunde 
descrierii lui Copeland; l-a percheziționat în căutare de droguri, 
dar nu a găsit nimic, nici măcar o armă. 

S-a stabilit că în dimineața de 22 iunie 1998 Copeland a sosit 
la New York, deoarece mașina lui a fost descoperită într-un loc 
cu parcarea interzisă și a fost identificată ca furată în jurul orei 


VP - 682 


8:30 dimineața de către polițistul Warren Martin, aflat în 
patrulare. Copeland nu a mai revenit la mașină. Nu s-a putut 
stabili nici unde și-a petrecut Copeland săptămâna în New York. 
Nimeni din cercul lui de cunoștințe nu l-a adăpostit; s-a 
presupus în mai multe rânduri că s-ar fi oprit foarte probabil la 
una dintre fostele iubite. 

Faptul că sâmbătă, în clădirea Naţiunilor Unite, va avea loc 
deschiderea oficială a Global Plebiscite Opening Ceremony știa 
toată lumea. Faptul că era planificată și o repetiţie generală, și 
când anume, putea fi aflat în diverse moduri, de exemplu printr- 
un simplu telefon la administraţie. În acea zi accesul vizitatorilor 
a fost interzis pe terenul ONU. Din acest motiv nu s-au mai făcut 
controalele de securitate obișnuite (detectoare de metale, 
radioscopia bagajelor); totuși în plus faţă de paza ONU, au fost 
prezente și mai multe gărzi de corp ale lui mister Fontanelli, așa 
că măsurile de securitate erau îndestulătoare. 

Merită menţionată în mod special împrejurarea surprinzătoare 
a prezenței lui Lino Fontanelli, fratele mai mare al lui John 
Fontanelli, în rândul forțelor de securitate din acea zi. Lino 
Fontanelli, fost pilot în aviația militară US Air Force, devenit 
cunoscut în luna mai 1995 în legătură cu așa-numita „afacere 
Bleeker”, a fost degradat din cauza unor probleme psihice și a 
unor repetate beții, și în cele din urmă a fost trimis să asigure 
baza Shaktoolik din Norton Sound, Alaska. De acolo, pe 20 iunie, 
printr-un ordin telefonic a fost trimis la New York și pus la 
dispoziţia forțelor de siguranţă ale ONU. 

Este neclar cum s-a făcut acest lucru. Comandantul bazei, 
maiorul Norman Reed, este gata să jure că a recunoscut la 
telefon vocea superiorului său personal, colonelul james D. 
Buchanan. La rândul lui acesta respinge orice implicare în acest 
caz. Ar fi trebuit să urmeze o confirmare prin fax, dar 
transmiterea  facsimilului s-a întrerupt, ceea ce conform 
maiorului Reed era mai curând o regulă decât excepţia, înainte 
ca semnătura colonelului Buchanan să fi apărut. Și pentru că 
maiorului Reed, după propria afirmaţie, nu era nefericit dacă 
scăpa de cazul-problemă Fontanelli, acesta a considerat că ceea 
ce primise era suficient pentru a-l trimite pe acesta la New York. 

La 27 iunie 1998, Lino Fontanelli a fost repartizat la paza 
intrării în General Assembly Hall, intrând de serviciu la ora unu 
după-amiaza și trebuind să iasă din tură la unsprezece seara, cu 


VP - 683 


o pauză între cinci și șase și jumătate. Era înarmat cu un 
revolver cu țeavă lungă Magnum Smith&Wesson 41. 

John Fontanelli a sosit în faţa General Assembly Hall 
aproximativ la ora două fără zece. După ce a coborât din mașina 
sa, un Lincoln blindat, a avut loc neașteptata pentru el întâlnire 
cu fratele său, Lino, urmată de o scurtă discuţie. Aproximativ la 
ora două, John Fontanelli s-a dus la repetiţia generală din sala 
de ședințe, în timp ce Lino Fontanelli și-a reluat postul de la 
intrare. Repetiţia generală a durat o oră și jumătate, și la trei și 
jumătate a luat sfârșit. 

Unul dintre bodyguarzii lui mister Fontanelli, Marco Benetti, 
născut în 1971 la Roma, căsătorit, domiciliat în Londra, a 
declarat că puţin înainte de ora trei a fost întrebat de unul dintre 
cei angajaţi pentru securitatea ONU, George Brown, născut în 
1976 în Alliance, Ohio, dacă știa că mister Fontanelli aștepta o 
vizită. El a răspuns nu avea cunoștință de așa ceva și, la 
rugămintea lui Brown, l-a însoţit pe acesta, nu înainte de a-l 
informa despre aceasta pe colegul său, Chris O'Hanlon. 
Amândoi aveau telefoane mobile și au convenit ca O'Hanlon să-i 
comunice imediat lui Benetti dacă se termina repetiţia generală. 

A rezultat că paza arealului reţinuse o persoană care 
încercase să intre în zona blocată a ONU. Această persoană era, 
așa cum a stabilit Benetti la sosirea lui, Marvin Copeland, pe 
care Benetti îl cunoștea personal. Copeland susținea că a vorbit 
la telefon cu John Fontanelli, care îl rugase să se întâlnească cu 
el după încheierea repetiţiei generale. Când Benetti și-a 
exprimat rezerva, Copeland a scos un bilet pe care era notat un 
număr de telefon, pe care Benetti l-a recunoscut a fi numărul 
telefonului mobil al lui mister Fontanelli. De aici Benetti a tras 
concluzia că pretinsa convorbire ar fi avut loc și s-a oferit să îl 
introducă în clădire. Deși avea convingerea că cei de la 
securitatea ONU deja îl percheziționaseră pe Copeland, acesta l- 
a mai verificat o dată personal. In legătură cu asta a avut loco 
discuţie destinsă, pe parcursul căreia Copeland și-a manifestat 
înţelegerea pentru măsurile de securitate. 

Ei s-au întâlnit puţin după ora trei la intrarea principală. În hol 
începuseră deja pregătirile pentru transmisia televizată din acea 
seară, iar Copeland a propus să aștepte afară. Benetti a fost de 
acord. Aceștia au continuat discuţia pe drum. Copeland - după 
cum relatează Benetti - i-ar fi povestit că el a revenit la New 


VP - 684 


York de mai mult de o jumătate de an, că și-ar fi cumpărat din 
participaţiile la primul lui CD o mică locuinţă în Greenwich 
Village și că lucrează la cel de-al doilea disc al său, dar pentru 
care nu are încă o firmă care să i-l scoată. Benetti a presupus că 
acesta voia să îl întâlnească pe Fontanelli în speranţa că îl va 
ajuta la încheierea unui contract cu o firmă specializată, cum 
mai făcuse cândva. 

Puțin înainte de ora trei și jumătate, Benetti a primit un 
telefon de la O'Hanlon că repetiţia este pe sfârșite. Copeland a 
devenit agitat și l-a rugat pe Benetti să-i spună repede unde se 
poate duce la toaletă. 

Când Copeland s-a întors, Fontanelli deja ieșise din sală și se 
afla în hol. Copeland și Benetti s-au îndreptat în grabă spre el, 
dar, puţin înainte de a ajunge la el, au ocolit pe căi diferite un 
obstacol, o masă-bufet pe care două femei tocmai aranjau 
ornamentația florală, în așa fel încât Copeland a ajuns în spatele 
lui Fontanelli. În momentul în care Benetti îl făcea atent pe 
Fontanelli asupra prezenţei prietenului său, Copeland a scos o 
armă, un automat Sig-Sauer de 9 mm, și a tras rapid de mai 
multe ori în Fontanelli. 

Este de presupus că Marvin Copeland ascunsese arma în 
toaletă, în cursul săptămânii, cu ocazia uneia dintre obișnuitele 
vizite ale turiștilor. A reușit să o ascundă atât de ingenios 
(atârnată de un fir înnegrit în instalaţia de aerisire), încât a 
scăpat nu numai controalelor întreprinse anterior, dar și după 
atentat ascunzătoarea abia a fost descoperită. 

Copeland a tras în total cinci gloanţe, dintre care și-au atins 
ținta patru, două în abdomen, unul în partea superioară a 
plămânului drept, și unul provocând o rană superficială la gât. 
Apoi pe el l-a nimerit primul dintre cele mai multe gloanţe trase 
de Lino Fontanelli de la o distanţă de șaptezeci de picioare, fără 
a mai ţine cont de riscul considerabil pentru cei prezenți. Glonţul 
l-a nimerit în cap și l-a ucis pe loc. Martorii spun cu toţii că Lino 
Fontanelli a urlat în continuare până când el însuși a fost pus jos 
și i s-au administrat calmante puternice. 


VP - 685 


50. 


S-a trezit cu greu, a deschis ochii pe care apăsau tone și s-a 
simţit desprins de trupul său, care îl durea cumplit. Dar, din 
fericire, durerile ajungeau la el doar ca printr-o vată roz, erau 
mai mult informaţii decât senzaţii reale. A clipit, iar pleoapele s- 
au mișcat ca ușile blindate de la intrarea în adăposturile 
antiatomice, încet, maiestuos și cu un zumzet continuu. 

Ba nu, asta era deasupra lui, un aparat cu o carcasă metalică 
albastră, care arăta ca unul dintre acelea văzute la serialele cu 
medici de la televizor. 

Această constatare i se rostogoli o vreme prin minte leneș, 
greoi, transformându-se treptat într-o bănuială: era posibil să se 
afle într-un spital? 

Oh, oh. 

Ceva fusese. Imagini neclare cu sânge care i se scurgea 
printre degete. Oameni care țipau și alergau, imaginea care se 
tot reducea pentru că de la marginile câmpului vizual se 
întindeau tot mai mult umbre negre către centru. 

Să fi fost o împușcătură? Să se fi tras în el? Și chestia asta se 
simţea atât de groaznic? La televizor părea cu totul altfel. 

Nu atât de... persistent. 

O vreme se pierdu, pluti printre stele, parcurse oceane aurii, 
până când auzi voci care îl chemau înapoi. De data asta a fost 
mai ușor să deschidă ochii, dar a durat ceva până a văzut ceva 
clar. O pată deschisă la culoare se transformă în chipul unei 
femei cu ochi migdalați. 

— Este treaz, spuse aceasta cuiva și dispăru. 

Pe cer se ivi un alt chip și spuse: 

— Salut, John! 

O cunoștea. Da. Clic! Clic! Clic! Reveneau amintirile, întreaga 
lui viață. Ursula. Numai de nu i-ar fi gura atât de uscată, limba 
atât de umflată și parcă îi stătea și ceva în gât? În nas? Totul era 
atât de extenuant! 

— Nu este nevoie să vorbești, dacă îţi este prea greu, zise ea 
cu un zâmbet trist. 


VP - 686 


Avea ochii înroșiţi, ca la o răceală ori ca la un zbor 
transatlantic. Mai era ceva ce putea să înroșească astfel ochii, 
dar nu pricepea ce. Ştia numai că ochii puteau fi atât de injectați 
și umflați de la aerul uscat și rarefiat din avion. 

— Eu..., reuși el să spună. 

Ea zâmbi, îi atinse braţul - cât de departe se petrecea asta. 

— Am... încercat să te sun... 

— Da, știu. 

— Nu ai... fost... acolo... 

— Tot timpul am fost la Florenţa, explică ea cu zâmbetul ei 
trist. În arhivă, știi... Eram îngropată în hârtii. 

El încercă să dea din cap, dar nu reuși. 

— Dar acum ești... aici. 

— Da, acum sunt aici. 

El închise ochii, inspiră și expiră adânc și se simţi fericit. O 
vedea iar, se gândea la vremurile când fuseseră împreună. 

— Ştii, spuse el, de-acum totul va fi altfel. Crede-mă. Trebuie 
să plătesc impozit pe moștenire, imaginează-ţi. Probabil că deja 
ai auzit. Mă gândesc să scap și de restul banilor. Până la câteva 
milioane, poate. Și dacă tu... dacă ţi-ai putea imagina... cu 
mine... nu știu cum să o spun... 

Ciudat, ea părea că nu-l auzea. 

— John! strigă ea și privirea i se îndreptă panicată spre 
aparatele de deasupra capului lui. John, ce este? 

— Poftim? Ce să fie? 

— Soră! 

Ea se întoarse și plecă în grabă. John vru să se uite după ea, 
dar nu apucă să vadă decât cele două canaturi ale ușii oscilând 
în balamale și scârțâind ușor. 

Dar nu era singur. Mai era cineva cu el. 

Padrone. 

Era la fel de degajat cum îi rămăsese în memorie. Acesta îl 
salută: 

— Bună, John! 

— Bună, răspunse John șovăitor. Era surprins să îl vadă. Exista 
și un motiv pentru care acesta nu ar fi trebuit să fie aici, dar 
momentan motivul îi scăpa. Am dat-o în bară, nu? 

— De ce crezi asta? 

— Ar fi trebuit să duc la îndeplinire profeția, să redau 
oamenilor viitorul pierdut. Brusc se simţi pătruns de o profundă 


VP - 687 


tristeţe și continuă: Dar nu am reușit. Acum mor, și McCaine va 
moșteni averea. Și cerul știe ce va face el cu aceasta. 

— De ce crezi că McCaine va moșteni averea? 

— Am uitat să fac un testament nou, mărturisi rușinat John. 
Nici măcar la asta nu m-am gândit. Își îndreptă privirea către 
tavanul încăperii, al cărui contur întunecat începu să se piardă. 
Nu am fost adevăratul moștenitor, așa este? 

Padrone veni foarte aproape de pat și îl privi de sus. 

— Tot ce are McCaine este o bucată de hârtie. Și ce-i cu asta? 

— Este un testament valabil, spuse John deznădăjduit. 

— Nu. Valabil este doar ce oamenii recunosc a fi valabil. 
Padrone îi puse mâna pe frunte, care îl mai liniști cu răceala ei. 
Ai uitat că a început campania electorală? Prima votare la care 
participă întreaga lume? Le-ai cerut oamenilor să decidă. lar 
acum, după atentat, ei știu că, dacă decid să lase lucrurile 
neschimbate, decid pentru McCaine. Atunci McCaine va moșteni 
averea și într-o zi va deveni stăpânul lumii. Dar asta nu trebuie 
să se întâmple. Va avea loc o votare. Un vot, nimic altceva, 
mărunt, ușor, aparent neimportant, și totuși mai puternic decât 
toate armele din lume, pentru că el va fi votul tuturor oamenilor. 
Ei pot decide să schimbe lucrurile. Va fi doar un prim pas, dar 
totul începe de la primul pas. Padrone îl privi, un chip binevoitor, 
aproape străveziu. lar tu ai făcut posibil acest lucru, ai deschis 
ușa către viitor. Alţii vor trece prin ea ori se vor întoarce; tu nu 
mai porţi această responsabilitate. Dar acum, în acest moment, 
în aceste zile, oamenii au un viitor. Asta le-ai dat tu. 

John îl privi și simţi lacrimi umezindu-i ochii. 

— Este adevărat? 

— Știi că este așa. 

Da. Știa. Dar cu toate asta era neliniștit. 

— Și eu? Cu mine ce se întâmplă acum? 

Padrone îi întinse mâna: 

— Vino! 

John ezită. 

— Dar dacă s-a făcut o greșeală? Dacă ar fi trebuit să fac 
altceva? Poate că dacă aș fi încercat... cel puțin să fi încercat să 
schimb sistemul de impozitare...? Sunt atâtea lucruri pe care 
nici măcar nu am încercat să le fac... 


VP - 688 


Tăcerea părea să dureze o veșnicie. Totuși, pe măsură ce 
aceasta se prelungea, deznădejdea se dilua precum cerneala 
absorbită de sugativă. Nu mai lăcrima. Se liniști. 

— Spune-mi ceva, îi ceru padrone. Ai făcut ceea ce ai putut? 

— Nu știu. Eu... 

— Nu ceea ce ar fi putut face cineva. Ceea ce tu puteai să 
faci. John se gândi, prin fața ochilor minţii se perindă viaţa lui, 
cu multiplele ei cotituri. 

— Da, spuse el. Ceea ce am putut să fac nu am făcut 
totdeauna bine, dar am făcut cât de bine am putut eu. 

Padrone clătină încet din cap și spuse calm: 

— Mai mult nu se poate cere. 

John se ridică, cobori picioarele pe podea. Aceasta era netedă 
și rece sub tălpile lui goale, dar aici nu erau pantofi ori papuci. 

— Vino, spuse din nou padrone. 

John privi în jur, văzu bolnavul din patul aflat în spatele lui, 
care arăta rău cu toate tuburile, cablurile și firele fixate pe corp, 
cu toate aparatele și beculețele licărind deasupra sa, și parcă nu 
se simţea bine să lase în urmă toate asta. 

Dar padrone se afla deja în ușă și îi făcea semne. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, John. Tu ţi-ai îndeplinit misiunea. 

Brusc acea veșnică ghicitoare cu privire la sensul vieţii și cu 
misiunea ce ar trebui să o aibă legată de el i se păru 
neverosimilă. 

— Știţi ceva, padrone? Între timp chestia asta mi-a devenit 
indiferentă. 

În sfârșit cele două canaturi ale ușii se deschiseră în faţa lor, 
iar ei trecură într-un spaţiu plin de o lumină divină. 


VP - 689 


Mulţumiri și adnotări 


Înaintea de toate vreau să mulțumesc soţiei mele, Marianne, 
care m-a încurajat mereu și m-a ajutat să îmi menţin 
entuziasmul pentru acest subiect. Fără ea această carte nu ar fi 
apărut. 


Mai trebuie să mulțumesc multor oameni care mi-au sprijinit 
cercetările - sper să nu uit pe nimeni. 

Sunt dator mulțumiri lui Timothy Stahl pentru nenumăratele 
informaţii cu privire la viața de toate zilele și cu privire la 
normele de drept din SUA; lui Robin Benatti și lui Nirbija Fuchs 
pentru informaţiile privind Italia. Thomas Braatz, Manfred 
Orlowski și Dirk Berger din Leipzig mi-au relatat detaliat tot ce 
am vrut să aflu despre viaţa în RDG, despre demonstrațiile de 
luni și despre căderea zidului Berlinului. Ralf Wagner, doctor în 
economie la Berlin, a răspuns cu răbdare întrebărilor mele mai 
ales privitoare la crearea de masă monetară de către sistemul 
bancar și totodată vreau să subliniez că el nu este în niciun fel 
răspunzător pentru ce am făcut eu ulterior cu informaţiile 
primite. 

Aș dori să mai mulțumesc prietenilor mei Thomas Thiemeyer 
și David Kenlock, care au citit romanul în stadiul de concept, 
pentru propunerile, criticile și încurajările lor. David Kenlock m-a 
convins să încep romanul așa cum arată el acum, și pentru asta 
să șterg peste o sută de pagini! 

Mulţumesc în continuare colaboratoarelor mele de la 
Stadtbucherei Kornwestheim pentru generoasa interpretare a 
noţiunii de termen de restituire, ca și celor de la arhiva-online a 
ziarului DIE WELT (www.welt.de), care mi-a fost de un ajutor 
neprețuit. 


Nu s-a putut evita ca în multe locuri să apară persoane reale 
ale perioadei respective; uneori a trebuit să le atribui dialoguri 
pe care nu le-au susţinut niciodată. Victimă a acestei infamii 
larg răspândite la scriitori a fost în special secretarul general al 
ONU, Kofi Annan, și sper să mă scuze pentru acest lucru. 
Clădirea din Wall Street 40 este din câte știu eu în realitate 


VP - 690 


proprietate a lui Donald Trump (pe care eu, în romanul meu 
Filmul Isus, l-am calificat ceva cam nechibzuit „dispărut fără 
urmă”, sorry, mister Trump). 

Descrierile făcute de mine din domeniile economiei mondiale, 
sistemului monetar și interdependenţei concernelor se bazează, 
printre altele, pe următoarele surse: 

Eduard Lehmann, Dynamik des Geldes (Zurich 1998). 

Johann-Gunther König, Alle Macht den Konzernen (Reinbek 
1999). 

Rüdiger Liedtke, Special. Konzerne (Reinbek 1995). 

Vance Packard, Die Ultra-Reichen (Düsseldorf 1990). 

Joel Kotkin, Stämme der Macht. Der Erfolg weltweiter Clans in 
Wirtschaft und Politik (Hamburg 1996). 

Hans Christoph Binswanger, Geld und natur. Das 
wirtschaftliche Wachstum in Spannungsfeld zwischen Okonomie 
und Okologie (Stuttgart 1991). 

Margrit Kennedy, Geld ohne Zinsen und Inflation (München 
1990). 

Anthony Sampson, Globalmacht Geld (Hamburg 1990). 

Câteva idei mi-a mai dat revista Der Blaue Reiter, Journal für 
Philosophie, ediția 11 din ianuarie 2000, având ca temă „Banul”. 

Date esențiale despre importanța politică a materiilor prime 
am găsit în Die strategischen Rohstoffe (Wuppertal 1988) de 
Dieter Eich și Karl Hübner, ca și în Zum Beispiel Erdöl (Göttingen 
1991) de Ekkehard Launer. 

Toate amănuntele despre Fondul Monetar Internațional provin 
fie din propriul hompage (www.imf.org), fie din cartea /WF und 
Weltbank (Göttingen 1999) de Uwe Hoering. 

Un compendiu al datelor economice mondiale am găsit în 
www.ntu.edu.sg/library/statdata.htm. 

Datele financiare referitoare la Exxon le-am extras din dările 
de seamă anuale ale concernului publicate pe www.exxon.com. 
Istoria lui John D. Rockefeller, a lui Standard Oil Trust și a 
divizărilor lui în concernele petroliere actuale pot fi citite în 
Encyclopaedia Britannica. 

Date esenţiale despre puterea de cumpărare a banilor în 
istorie am găsit în Allgemeine Minzkunde und Geldgeschichte 
des Mittelalters und der neueren Zeit (Oldenburg 1976, 
reeditare după ediţia 1926) de A. Luschin von Ebengreuth, în 
Geschichte des privaten Lebens (Frankfurt 1991) de Philippe 


VP - 691 


Aries și Roger Chartier, ca și în Das Geld. Eine Kulturgeschichte 
(Munchen 1964) de Ernst Samhaber. 

Dintre cărţile care au ca subiect supraviețuirea omenirii pe 
această planetă le pot enumera doar pe cele mai importante: 

Dennis Meadows, Donella Meadows, Eric Zahn, Peter Milling, 
Die Grenzen des Wachstums (Stuttgart, 1972). 

Dennis Meadows,  Donella Meadows, Das globale 
Gleichgewicht (Stuttgart 1974). 

Mihailo Mesarovic, Eduard Pestel, Menschheit am 
Wendepunkt (Stuttgart 1974). 

The Global 2000 Report to the President (Washington 1980). 

Herbert Gruhl, Himmelfahrt ins Nichts. Der geplunderte Planet 
vor dem Ende (Munchen 1992). 

Pentru tema suprapopulație concludent a fost Heinrich von 
Loesch, Stehplatz fur Milliarden? (Stuttgart 1974). 

Dinamica Curentului Golfului și cum s-ar putea aceasta 
prăbuși a analizat-o Wolfgang Jeschke în editorialul din Science- 
Fiction-Jahrbuch 1998 (Munchen 1997): nu este vorba despre 
science-fiction, ci despre sinteza unor teze din cartea Der Schritt 
aus der Kälte - Klimakatastrophen und die Entwicklung der 
menschlichen Intelligenz (Munchen 1997) de William H. Calvin. 

Povestea lui Fugger am găsit-o amănunţit descrisă în Kauf dir 
einen Kaiser (Munchen 1978) de Gunter Ogger. Completări am 
găsit în broșura Die Fuggerei, care poate fi cumpărată de la 
Muzeul Fuggerei din Augsburg. 

Scenele care au loc în insula filipineză Panglawan sunt bazate 
pe întâmplări reale descrise de autorii Gunter și Peer Ederer în 
cartea de știință popularizată Dos Erbe der Egoisten (Munchen 
1997). 

Există în realitate și culegătorii de gunoaie mexicani. Surse 
importante în acest sens au fost cartea 18-ma/ Mexiko 
(Munchen 1986) de Alan Riding, și articolul „Vom Leben auf 
Mexikos Mullhalden” din Stuttgarter Zeitung din 16 octombrie 
1996. 

O importantă sursă de inspiraţie privitoare la evoluţia lui 
McCaine a constituit-o lectura cărţii Hitler als Vorläufer 
(Munchen 1998) de Carl Amery, care este totodată analiza cea 
mai clară și mai înfiorătoare a naţional-socialismului pe care am 
citit-o vreodată. 


VP - 692 


Ideile susținute de lordul Peter Rawburne mi-au aparținut 
iniţial mie. Într-unul dintre rapoartele anuale publicate de 
Worldwach Institute, și anume din 1996 („Zur Lage der Welt 
1996”, Frankfurt 1996) am găsit un articol de David Malin 
Roodman, „Marktmechanisme fur den Umweltschutz nutzen”, în 
baza căruia am reprelucrat fundamental aceste idei. Pentru o 
parte a argumentaţiei m-am bizuit pe un articol de Gunter 
Purwig, „Ohne korrekte Bilanz keine korrekte Ökonomie” (apărut 
în ediția noiembrie 1977 a revistei Der Dritte Weg, 
Treuchtlingen). Cele două articole și cei doi autori nu au nimic 
de-a face unul cu altul. 

Conferinţa din hotelul The Fairmont din San Francisco a avut 
loc într-un mod asemănător, dar nu în 1998, ci în septembrie 
1995. Atunci gazdă era fostul șef de stat al Uniunii Sovietice, 
Mihail Gorbaciov. Unul dintre puţinii ziariști admiși la cercurile 
de lucru ale întâlnirii a fost redactorul de la SPIEGEL, Hans Peter 
Martin care împreună cu colegul său, Harald Schumann, au scris 
apoi bestsellerul Die G/obalisierungsfalle - Der Angriff auf 
Demokratie und Wohlstand (Reinbek 1996). In primul capitol al 
cărţii pot fi citite declaraţiile politice în original. 

Concludente pe tema globalizării au fost și articolele din 
ediţiile 39/1996, p. 82 și urm. și 25/1999, p. 121 și urm. din 
SPIEGEL. 

Ideile dezvoltate de Lorenzo Fontanelli în articolul său sunt în 
parte inspirate din studiul / Want The Earth Plus 5% de Larry 
Hannigan, Australia 1999, care poate fi găsit în diferite locuri pe 
internet. 

Consideraţiile cu privire la zorii unui nou ev mediu făcute de 
Paul Siegel pleacă de la nimeni altul decât Umberto Eco, Auf 
dem Wege zu einem neuen Mittelalter (Munchen 1989). 

Conceptul de impozit pe circulaţia devizelor provine în 
realitate de la economistul laureat al premiului Nobel, James 
Tobin (în 1981 premiul Nobel pentru științe economice), de 
aceea el este supranumit „taxa-Tobin”. Amănunte despre acesta 
am luat din cartea Die 10 Globalisierungslugen de Gerald 
Boxberger și Harald Klimenta (Munchen 1998). 

Declaraţiile lui Nelson Mandela din roman sunt preluate în cea 
mai mare parte din cuvântarea acestuia din 28 ianuarie 1999, 
cu ocazia acordării premiului german al media din Baden-Baden. 


VP - 693 


Datorez idei importante și lucrării lui Giovanni Sartori 
Demokratietheorie (Darmstadt 1992). 


În încheiere o mică rugăminte: dacă veţi fi puși în situaţia de 
a-i vorbi vreunui cunoscut din spațiul lingvistic american despre 
această carte, gândiţi-vă la faptul că numărul denumit de noi 
bilion, acolo va purta denumirea de trillion, și că la ei un bilion 
de dolari reprezintă o sumă modestă. Titlul romanului trebuie 
așadar tradus One Trillion Dollars, pentru a fi bine înţeles. 
Mulţumesc. 


VP - 694 


Note economice 


e Pierderile pricinuite de gândacul Diabrotica virgifera 
culturilor de porumb din SUA - 1.000.000.000 $. 


e Costul achiziţiei unui bombardier B2 - 2.000.000.000 $. 


e Cheltuielile anuale pentru hrana animalelor în Germania - 
3.000.000.000 $. 


e Despăgubirile la care a fost condamnat ExxonMobil pentru 
accidentul suferit de tancul petrolier „Exxon Valdez” în 1989 - 
4.000.000.000 $. 


e Costul achiziției unui portavion - 5.000.000.000 $. 


e Câştigurile anuale obținute de plan mondial din transportul 
ilegal de fugari, comerțul cu femei și cu copii cumpăraţi ori 
răpiți, vânduți ca prostituate, soldați ori forță de muncă ieftină. 
(Conform comunicatelor organizațiilor pentru drepturile omului, 
astăzi în întreaga lume sunt tratați ca adevărați sclavi mai mulți 
oameni decât în cea mai cumplită perioadă a comerțului colonial 
cu sclavi.) - 7.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Luxemburgului în anul 1992 - 
12.000.000.000 $. 


e Averea lui Yoshiaki Tsutsumi, cel mai bogat om din lume în 
anul 1989 - 13.000.000.000 $. 


e Costurile cu reconstrucția după distrugerile provocate de 
uraganul Andrew în 1992 în Florida - 15.000.000.000 $. 


e Excedentul din comerțul exterior al Franței în anul 1999 - 
17.000.000.000 $. 


e Costul total al medicamentelor produse în Germania în anul 
1996 de către industria de medicamente - 18.000.000.000 $. 


VP - 695 


e Cheltuielile anuale ale Germaniei ca ajutoare pentru 
dezvoltare - 20.000.000.000 $. 


e Valoarea donațiilor private (acute de fondatorul Microsoft, 
Bill Gates, în scopuri de binefacere - 21.000.000.000 $. 


e Cheltuielile totale pe durata vieţii unui portavion din clasa 
Nimitz (în condiţiile exploatării timp de 50 de ani). Aceste 
portavioane de cca 100 000 de tone sunt cele mai mari nave de 
război din lume - 22.000.000.000 $. 


e Venitul social brut al Coreei de Nord în 1991 - 
23.000.000.000 $. 


e Bugetul pentru apărare al Germaniei în anul 2003 - 
24.000.000.000 $. 


e Costurile totale ale proiectului Apollo de aselenizare (fără a 
fi pus de acord cu inflaţia) - 25.000.000.000 $. 


e Costurile totale prognozate pentru introducerea la 180 de 
avioane a sistemului complex de armament Eurofighter 2000 - 
33.000.000.000 $. 


e Cheltuielile totale pentru arme nucleare din bugetul SUA pe 
1998, cuprinzând costurile pentru întreţinerea stocurilor (25 
miliarde $), cercetare și dezvoltare, programele de apărare cu 
rachete, măsuri de control al înarmării și supraveghere (4,4 
miliarde $) și decontaminare și despăgubiri pentru persoanele 
îmbolnăvite în urma testelor din atmosferă (5,9 miliarde $) - 
35.000.000.000 $. 


e Valoarea aproximată a averii șefului Microsoft Bill Gates în 
anul 1997. În acel an, el a fost doar al doilea cel mai bogat om 
din lume, după sultanul Hassanal Bolkiah din Brunei - 
36.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Chile în 1992 - 38.000.000.000 $. 


VP - 696 


e Produsul social brut al Irlandei în 1991 - 39.000.000.000 $. 


e Excedentul anual al tuturor întreprinderilor germane după 
impozitele pe 1989 - 46.000.000.000 $. 


e Cifra de afaceri a Daimler-Benz AG în anul 1992 - 
49.000.000.000 $. 


e Bugetul total mondial pentru ajutoare de dezvoltare - 
50.000.000.000 $. 


e Averea aproximată a șefului Microsoft, Bill Gates, în anul 
1998. Este cel mai bogat om din lume. - 51.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Venezuelei în 1991 - 53.000.000.000 
$. 

e Pagube pe plan mondial produse de forțe ale naturii ca 
furtuni, inundații și perioade caniculare în anul 2002. - 
54.000.000.000 $. 


e Pagube produse de catastrofe naturale în întreaga perioadă 
a anilor '80 - 55.000.000.000 $. 


e Reîndatorări ale federaţiei, landurilor și ale comunităţilor în 
Germania în anul 1996 - 56.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Portugaliei în 1991 - 61.000.000.000 
$. 


e Cheltuielile cetățenilor SUA în anul 2000 pentru droguri 
ilegale - 62.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Israelului în 1991 - 63.000.000.000 $. 
e Cifra de afaceri a IBM în 1992 - 65.000.000.000 $. 
e Produsul social brut al Greciei în 1991 - 66.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Poloniei în 1991 - 68.000.000.000 $. 
VP - 697 


e În anul 1998, în urma unor catastrofe naturale au murit în 
lume 32 000 de oameni și s-au produs pagube materiale de cel 
puţin 89 miliarde $ - 89.000.000.000 $. 


e Valoarea aproximată a averii șefului Microsoft, Bill Gates, în 
anul 1999. În anii următori, averea s-a restrâns până la 41 de 
miliarde de dolari în 2003. Totuși, Gates rămâne necontestat cel 
mai bogat om din lume - 90.000.000.000 $. 


e Pierderea suportată de cel mai mare concern media din 
lume, AOL Time Warner în anul 2002 - cea mai mare pierdere 
suferită vreodată de o întreprindere - 99.000.000.000 $. 


e Costurile totale ale remedierii defecțiunilor din sistemele de 
computere din SUA în anul 2000 - 100.000.000.000 $. 


+ Datoria externă a Argentinei. În anul 1998 - 
101.000.000.000 $. 


e Cifra de afaceri a Exxon Corporation în anul 1992 - 
103.000.000.000 $ 


* Produsul social brut al Norvegiei în 1991 - 104.000.000.000 
$. 


e Produsul social brut al Turciei în 1991 - 105.000.000.000 $. 


e Costurile totale ale construirii stației cosmice internaționale 
ISS - 110.000.000.000 $. 


e Datoria externă a Indoneziei în anul 1998 - 
119.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Finlandei în 1991 - 120.000.000.000 
$. 


e Cheltuielile anuale generale pentru instruire (şcoli, 
învățământ superior, perfecționări, cercetare, cultură, sport) în 
Germania - 121.000.000.000 $. 


VP - 698 


e Produsul social brut al Danemarcei în 1991 - 
122.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Iranului în 1991 - 127.000.000.000 $. 


e Cheltuielile pentru apărare ale statelor Uniunii Europene - 
130.000.000.000 $. 


e Cifra de afaceri a General Motors în anul 1992 - 
132.000.000.000 $. 


e Cheltuielile pentru apărare ale statelor membre NATO fără 
SUA - 138.000.000.000 $. 


e Datoria externă a Mexicului în 1998 - 141.000.000.000 $. 

e La Conferința pentru climă de la New Delhi privitoare la 
modificarea protocolului de la Kyoto, Klaus Töpfer a prezentat 
un studiu pentru Programul de mediu al Națiunilor Unite, 
conform căruia în anii următori catastrofele naturale vor 
provoca anual pagube de cca 150 miliarde de $. - 
150.000.000.000 $. 


e Datoria externă a Republicii Populare Chineze în anul 1998 - 
155.000.000.000 $ 


e Produsul social brut al Austriei în 1991 - 157.000.000.000 $. 


e Datoria externă a Braziliei în anul 1998 - 158.000.000.000 
$. 


e Datoriile statelor fostului bloc răsăritean în anul 1991 - 
172.000.000.000 $. 


* Produsul social brut al Belgiei în 1991 - 189.000.000.000 $. 


e Cheltuielile totale anuale din domeniul sănătăţii în Germania 
- 190.000.000.000 $. 


VP - 699 


e Cheltuielile totale ale țărilor în curs de dezvoltare pentru 
cumpărarea de armament din străinătate în anii 1994-2001 - 
209.000.000.000 $. 


e Suma totală a cheltuielilor din domeniul asigurării pensiilor 
legale în Germania în 1995 - 211.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Suediei în 1991 - 215.000.000.000 $. 
e Produsul social brut al Elveţiei în 1991 - 228.000.000.000 $. 


e Cheltuielile militare anuale medii ale SUA în anii '90 - 
260.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Coreei de Sud în 1991 - 
274.000.000.000 $. 


* Produsul social brut al Olandei în 1991 - 282.000.000.000 $. 

e Cifra de afaceri anuală pe plan mondial a industriei de 
divertisment a SUA (cinema, CD, video etc.). - 300.000.000.000 
$. 


e Cheltuielile pentru apărare ale SUA din bugetul anual 2002 - 
343.000.000.000 $. 


e Suma totală a subvenţiilor pentru agricultură ale țărilor 
industrializate. Partea leului aparține ţăranilor din Comunitatea 
Europeană - 350.000.000.000 $. 


e Deficitul comerțului exterior american în anul 2000 - 
388.000.000.000 $.. 


* Produsul social brut al Republicii Populare Chineze în 1991 - 
425.000.000.000 $. 


e Deficitul comerțului exterior american în 2002 - 
435.000.000.000 $. 


VP - 700 


e Cheltuielile totale pentru asistența socială a bătrânilor, 
ajutoare sociale, stimularea muncii, asistenţa socială a 
minorilor,  alocaţii pentru copii, bani pentru educatie, 
indemnizaţii pentru chirii etc. în Germania, anual - 
445.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Braziliei în 1992 - 451.000.000.000 $. 
e Produsul social brut al Rusiei în 1991 - 479.000.000.000 $. 
e Produsul social brut al Spaniei în 1991 - 485.000.000.000 $. 


e Pagubele pe plan mondial rezultate din corupţie - 
500.000.000.000 $. 


e Produsul social brut al Canadei în anul 1991 - 
550.000.000.000 $. 


e Cifra anuală de afaceri mondială a drogurilor ilegale - mai 
mult decât se cheltuieşte în toată lumea cu hrana - 
600.000.000.000 $. 


e Totalul cheltuielilor sociale în Germania în anul 1995 - 
637.000.000.000 $. 


e Cheltuielile militare globale în anul 1995 - 798.000.000.000 
$. 


e Cheltuielile militare globale în anul 1996 - 810.000.000.000 
$. 


e Cheltuielile militare globale în anul 1997 - 842.000.000.000 
$. 


VP - 701 


by 


virtual-project.eu 


| vixtual-project. eu 


VP - 702