Kenneth Royce — Presedintele a murit

Kenneth Royce 


PRESEDINTELE 
A MURIT 


WỌ 


Traducere din limba engleză MIHAELA SOFICARU 
DRAGOŞ TEODORESCU 


KENNETH ROYCE 
The President is Dead 
Editura RAO 


„Pe măsură ce timpul trecea, nu putea să-şi dea seama dacă 
era noapte sau zi, căci întunericul era permanent, începu să aibă 
halucinaţii. Începu să vadă imagini ale ultimelor minute la bordul 
lui Air Force One. Preşedintele. Soţia sa. Celelalte personalităţi. 
Ambasadorul sovietic. Toţi muriseră, iar el jucase un rol 
important în dispariţia lor violentă. Poate era drept să moară atât 
de încet şi în acea degradare totală!” 


Cerul se desfăcu cu grijă pentru a permite primei fâşii de 
lumină să iasă la iveală. Diferenţa era neînsemnată, aproape 
imperceptibilă, dar colonelul Freeman, ca şi copilotul său, 
locotenent-colonelul Scarpetta, o observă; amândoi văzuseră de 
multe ori acea bandă gri schimbătoare care se lăţea treptat. 
Adevăratele zori de zi nu apăruseră încă, dar rezultatul reuşea de 
fiecare dată să stârnească admiraţia, chiar şi a unui echipaj atât 
de experimentat ca cel de pe Air Force Onet. Intre timp, 
deasupra liniei tremurătoare care îmbrăţişa linia orizontului, 
noaptea era neagră, străpunsă doar de sclipirile eterice ale 
farului de la coada avionului, de luminile fuzelajului şi de cele de 
poziţie de pe aripi. Printre cei cinci membri ai echipajului de zbor 
domnea o linişte stranie, ciudată, acea linişte de dinaintea 
zorilor. 

Ciudatele luciri izolate accentuau imensitatea spaţiului şi 
relativa micime a giganticei aeronave. Pe panourile din cabina de 
pilotaj sclipea marea desfăşurare a instrumentelor de control. 
Locotenent-colonelul, slujind acum drept pilot secund, îşi 
îndeplinea verificările de rutină. Prezenţa sa în cabină scotea în 
evidenţă importanţa zborului: la bord se afla preşedintele 
Statelor Unite ale Americii, în acel moment adormit în salonul 
său, împreună cu prima doamnă. 

Mai erau şi alţi vizitatori distinşi la bord; prea mulţi pentru 
confortul lui Bill Freeman. Era obişnuit să transporte tot felul de 
VIP-uri, dar ambasadorul sovietic în Statele Unite era primul 
care-l incomoda. Motivul prezenţei acestuia la bord era, fără- 
ndoială, politic şi pilotul prefera să nu se amestece prea mult. 
Misiunea lui era să-i ducă la Londra fără prea multă agitaţie. 

Adevăratele probleme se iviseră la îmbarcare: planificarea şi 
organizarea, enormele precauţii de securitate pentru aeronavă şi 
pasageri, care, indiferent de statutul lor, erau obligaţi să se 
supună anumitor măsuri de siguranţă pentru a ajunge la bord. 


1 Aeronava prezidenţială - avionul înmatriculat numărul 1 în forţele 
aeriene militare ale Statelor Unite (n. trad.). 


4 


Secretarul de stat era şi el în avion, împreună cu consilierul cu 
probleme de securitate naţională, şeful personalului de la Casa 
Albă, cinci senatori de prim rang, o mână de jurnalişti 
selecționați cu grijă, inclusiv două femei, oameni ai Serviciului 
Secret şi un grup format din personalul auxiliar al Casei Albe, de 
la consilieri consultativi la secretare. Pe deasupra - echipa 
medicală, bucătarii şi alt personal de serviciu... A 

Pasagerii erau împărţiţi în funcţie de importanţa lor. În micul 
salon de lângă cabina piloților se găseau cinci agenţi secreţi, 
patru gărzi de la Air Force Security? şi o soră medicală. Acest 
salon preceda apartamentul prezidenţial alcătuit dintr-un cabinet 
particular, un birou care făcea legătura cu lumea de afară, 
dormitorul cu două paturi de o singură persoană, o cameră de zi 
cu multiple destinaţii şi o baie. Salonul cel mare de la coada 
avionului era, în general, pentru personalul de la Casa Albă şi 
vizitatori. Din salon fuseseră scoase maşinile de scris electrice ca 
să se facă loc la două fotolii, pentru ambasadorul sovietic şi soţia 
lui. Din motive ce nu fuseseră anunţate, soţia ambasadorului 
rămăsese la Washington, permițându-i astfel soţului ei să scoată 
braţul care despărţea cele două fotolii şi să se întindă. 

Cel mai puţin confortabil compartiment era cel de la coadă, 
unde zgomotul motoarelor se auzea cel mai tare, iar mişcările 
aeronavei se simțeau mult mai acut. 

De la un capăt la celălalt al avionului, majoritatea pasagerilor 
încă dormea, dar ici-colo mai ardea o lampă de pat, unde cei cu 
insomnii studiau diverse hârtii sau se relaxau cu o carte. 

Preşedintele se trezi chiar înainte de răsărit. Aprinse o veioză 
şi o privi fix pe soţia sa, încă adormită în patul vecin, cu părul 
căzându-i în cascade pe pernă. Zâmbi şi se îndreptă încet spre 
baie, închizând uşa cu grijă în spatele lui. Când intră din nou în 
cameră, soţia lui nu se sculase. Se îmbrăcă repede, îşi verifică 
ţinuta în oglinda încadrată de două fotolii, îi mai aruncă o privire 
soţiei şi ieşi. O porni spre compartimentul pasagerilor din botul 
avionului, pe coridorul din stânga şi apoi prin culoarul dintre 
dormitoare. Doi oameni ai Serviciului Secret şi una din gărzile de 
la Air Force Security erau treji, cu ochii în patru şi schiţară cu 
grijă intenţia de a se ridica la trecerea preşedintelui; el le zâmbi 
ca să-i liniştească, făcându-le semn să rămână aşezaţi, nedorind 
agitaţie. Fusese inutil; când ajunse în camera de odihnă a 
echipajului, de partea cealaltă a bucătăriei din faţă, colonelul 


2 Securitatea Forţelor Aeriene (n. trad.). 


5 


Freeman era deja prevenit de apropierea preşedintelui prin 
interfon. La sosire, preşedintele găsi uşa cabinei de pilotaj 
deschisă special pentru el. 

— Colonele, dumneata n-ar trebui să faci acest lucru să 
zboare, în loc să-ţi faci griji pentru şeful care ţi se uită peste 
umăr? 

Era gluma invariabilă, spusă pe diferite tonuri în atâtea 
zboruri, dar mereu cu aceeaşi semnificaţie. Trecuse mult timp de 
când preşedintele acceptase faptul că nu putea să nu atragă 
atenţia, dar erau situaţii minore, ca aceasta, când şi-ar fi dorit 
din tot sufletul să se mişte doar o dată, fără ca gesturile lui să fie 
monitorizate. Comandantul aeronavei îi zâmbi la rândul lui. În 
lumina slabă din cabină părea o copie mai tânără a preşedintelui: 
înalt, blând, integru şi brunet, cu părul des şi ochi căprui, 
pătrunzători. Era însă mai slab şi trebuia să fi fost o diferenţă de 
cel puţin douăzeci şi cinci de ani între ei. 

— Ca de obicei, domnule preşedinte? întrebă el. 

— La naiba! Doar nu m-am sculat cu noaptea-n cap să te 
întreb de sănătate, Bill. Rutina; întotdeauna îşi dorise să picteze 
unul dintre remarcabilele răsărituri sau apusuri pe care le vedea 
de la înălţime. Adăugă apoi, aşezându-se pe locul observatorului: 
Am întârziat. Am ratat partea mai interesantă. 

Se referea la umbrele adânci de culori amestecate ce urmau 
primelor semne ale răsăritului. 

Bărbaţii din carlingă rămaseră tăcuţi, pentru a-i permite 
preşedintelui să se relaxeze, în timp ce pliuri strânse de lumină 
se desfăşurau şi se aprindeau într-o metamorfoză fără sfârşit, 
lăsând locul unei alte dimineţi luminoase văzute de sus, de pe 
cupola lumii. Bill Freeman stătea în picioare în spatele lui. 

— Doriţi locul meu, domnule preşedinte? In faţă. 

— Nu, aş ţinti la ceva ce nu mi se cuvine. 

— Suntem pe pilotul automat, iar colonelul Scarpetta e cu 
ochii în patru. 

— Nu, locul acesta îmi convine. Ţii minte călătoria aceea în 
Scandinavia, pe ruta Anchorage, când am avut parte nu numai 
de răsăritul acela de deasupra întinderilor de gheaţă din Alaska, 
dar mai târziu şi de aurora boreală? Remarcabil lucru, nu-i aşa? 

Freeman încuviinţă. 

— Da, domnule, aşa e. 

Preşedintele se ridică. 

— Ei bine, cred c-am avut parte de unul mai scurt, dar totuşi a 


meritat. Cât mai avem? 

Freeman îi aruncă o privire navigatorului care auzise din 
întâmplare întrebarea. 

— Aterizăm la Heathrow în două ore şi patruzeci şi şase de 
minute, domnule. 

— Bun. Pot să mai lucrez câte ceva. 


Preşedintele era la masa de lucru când soţia sa intră în birou şi 
se aşeză pe canapea. şi încrucişă picioarele zvelte, umbre roze 
ale rochiei reflectându-i-se pe gât şi pe obraji, întregindu-i 
culoarea pielii. 

— Ar fi trebuit să-mi aduc şi coafeza, spuse ea. 

El îşi ridică privirea şi zâmbi prefăcut. 

— Locurile sunt limitate în zborul ăsta. Oricum, arăţi bine. Şi 
apropo, îţi place tipul acela din Londra - niciodată nu pot să-mi 
aduc aminte cum îl cheamă. 

Se uită în jos la un teanc de însemnări: n-ar fi fost nici o 
problemă dac-ar fi trebuit să-şi amintească de ele. 

— Nu ne-ajung două zile la Londra, avem atâţia prieteni acolo. 

— E tot ce-mi pot permite. Mai mult decât suficient ca să 
discut cu primul ministru linia comună pe care-o vom adopta la 
Moscova. lubito, călătoria aceasta este deosebit de importantă. 
Mi-ar plăcea să-mi închei mandatul cu un calificativ superior, dar 
nu e numai asta. Am certitudinea că vom ajunge undeva de data 
aceasta. Nu până la capăt, asta nu se va întâmpla cât voi trăi, 
dar undeva mai aproape decât până acum. Ar fi ceva, nu-i aşa? 
Şi tu n-ai mai fost la Moscova până acum. 

Ea strâmbă din nas. 

— Poţi să te bizui pe mine. Dar nu mi-ar părea rău dacă la 
întoarcere ne-am opri la Paris. Işi dădu seama cât de egoist 
sunau comentariile ei. Sper s-o scoţi la capăt. 

El chicoti. 

— Va fi mult peste puterile mele. Cred însă că în acest 
moment există de ambele părţi o dorinţă reală de pace. Simt 
această voință. De aceea îl avem pe Anatoli Bruslov cu noi la 
bord. Un gest de simpatie. Oricum, se ducea la Moscova, iar aici 
are o privelişte mai bună decât dac-ar călători cu Aeroflot-ulS. 

— Din Londra va călători pe cont propriu? 

— Depinde de el. Locul lui de-aici va rămâne disponibil şi cred 
că el doreşte să-l folosească, dar nu s-a decis încă asupra 


3 Companie sovietică de transport aerian (n. trad.). 


7 


vreunei alternative. Fie o ţine-ntins până la Moscova, fie rămâne 
la Londra cu colegii de la ambasadă până plecăm noi. Ar fi o 
bună propagandă dacă am apărea împreună la Moscova. Poate 
că e tocmai ceea ce încearcă ei să descopere: e câştigul nostru 
sau al lor? 


Sam Baites se trezi alene. Când se uită pe fereastră, văzu 
cerul luminos, punctat de pilcuri de nori albicioşi la vreo zece mii 
de picioare“ mai jos. Coada avionului tot se zguduia şi vuietul 
înăbuşit al celor patru motoare cu reacţie Pratt & Whitney îl 
copleşi. Se ţinu cu mâna de nas şi suflă, destupându-şi urechile 
pentru o vreme. Se uită în grabă la luminile de la toalete: toate 
„ocupate”. Simţea nevoia să se bărbierească şi să se spele, dar 
trebuia să mai aştepte. Deschise un pachet de şerveţele 
parfumate, cu efect răcoritor, extrase unul şi se şterse pe toată 
faţa, simțindu-se apoi mai bine. Zguduiturile începură din nou şi 
simţi cum treptat i se face greață. 

— Te simţi mai bine? 

Baites se întoarse. Suzy Damberg îşi dădu pe spate părul lung 
şi negru. Arăta cu mult mai bine decât Baites şi îşi dăduse cu 
puţin parfum, subtil şi tineresc. Tipul de femeie statornică la 
CBS5, destul de atractivă fără machiajul de studio, putea să-şi 
atenueze pomeţii înalţi cu surâsuri profesionale, bine exersate. 
Era inteligentă, tenace, neînduplecată când era nevoie şi îi 
ruinase pe unii dintre intervievaţii ei. 

Baites n-o mai întâlnise înainte de acest zbor, dar o văzuse 
destul de des la televizor. 

— De ce? Mi-a fost rău? 

Ea se strâmbă. 

— Arăţi groaznic. Nu e nimic mai rău decât barba nerasă de 
dimineaţă. 

— Tu trebuie să ştii. 

Işi aduse aminte că citise undeva că era încă necăsătorită. 

— Replica a fost absolut inutilă. 

Era mai supărată pe sine decât pe el; fusese obişnuită să aibă 
ultimul cuvânt, iar înfăţişarea lui Sam Baites venea în 
contradicţie cu mintea lui ascuţită. 

— Tu ai început, spuse el. Nu te supăra dacă mai încurci 
replicile. 


1 Unitate de măsură specific anglo-saxonă, cca. 1/3 de metru. 
5 Post de televiziune american (n. trad.). 


8 


Suzy Damberg îi puse o mână cu degete lungi pe braţ. 

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să uit că Washington Post“ îşi 
alege ziariştii după minte şi nu după înfăţişare sau maniere. 

Zâmbi încântător. El îi răspunse cu un zâmbet sincer, din 
inimă. 

— Ar trebui să mă vezi după genul ăsta de scuze pe care 
tocmai l-ai practicat. Innebunesc femeile. 

Îi privi buzele strânse; era mult prea obişnuită să-şi croiască 
propriul său drum. 

— Hai s-o luăm de la-nceput, sugeră el. Tu arăţi încântător, eu 
însă cum nu se poate mai rău. Asta ar trebui să te facă să te 
simţi mai bine. 

Baites se ridică brusc şi îşi înhăţă trusa de toaletă. 

— Toaleta pentru domni e liberă. O să mă fac frumos pentru 
tine. 

Femeia îşi întinse picioarele lungi într-o parte, cu o mină 
extrem de rezervată, ca să-i facă loc să treacă. După plecarea lui 
înjură printre dinţi. Chiar şi când stătea lângă cineva, începea de 
îndată să-i displacă faptul că nu i se sugera să-şi schimbe locul. 
Măcar era un privilegiu că se afla în avionul acesta - puţini 
jurnalişti reuşiseră să fie acceptaţi la bord. 

Suzy rămase aşezată, ascultând vuietul continuu al motoarelor 
şi treptat se calmă. Era prea devreme ca să se-apuce să-i învingă 
pe alţii. lar el era atât de lipsit de atracţie pe cât îşi imaginase 
ea. Era înalt şi musculos, cu un aer atotcunoscător, dar 
înfăţişarea lui comună nu te trăgea prea mult pe sfoară - spre 
deosebire de alte personalităţi din domeniu. Căzu pe gânduri 
câteva clipe. Avionul se trezea. Lumina inunda acum tot 
interiorul, iar vocile se amestecau cu zgomotele aeronavei. 
Pasagerii salonului se sculaseră şi când se uită în jurul ei, văzu 
tăvile cu micul dejun care începuseră deja să se distribuie. 

— Scuză-mă. 

— Oh! îşi ridică privirea şi îl văzu pe Baites stând în picioare 
lângă ea. Nu mi-am dat seama că eşti aici. lşi mută iar picioarele, 
făcându-i loc. Miroase a şuncă. 

— Facem pace? întrebă el, împingându-şi trusa pe raft şi 
aşezându-se. 

— Pace, admise ea. Ai avut: dreptate, chiar arăţi mai bine - 
suficient ca să-nnebuneşti o femeie. Dar eşti cam slab pentru un 
bărbat înalt. 


ê Ziar american de mare tiraj (n. trad.). 


9 


Fu de acord cu ea şi o înghionti uşor; tonul ei se schimbase, nu 
mai era veninos. 

— Dar părul e al meu, arătă el. Şi ai putea să-mi mai umfli faţa 
cu puţin machiaj sau cu silicon. Pentru show-urile tale ar trebui 
să iasă destul de bine. 

Ea îi zâmbi cu căldură şi-i atinse uşor braţul. 

— E un început mult mai bun. Urăsc apelurile de dimineaţă. 

Mâncară în tăcere; o dată cu venirea mâncării în salon se 
făcuse din nou linişte. 

— Bănuiesc că mergi la Moscova. 

Baites se şterse la gură. 

— Nu toată lumea merge? 

— Cred că da, zise el ridicând din umeri. Mă-ntrebam numai 
dacă merită efortul. 

Se întoarse spre el uimită. 

— Chiar când mă hotărâsem să cred c-am întâlnit un ziarist 
care nu e cinic; mă rog, un cinic evident. Chiar crezi că totul este 
o pierdere de timp? 

El se uită pe fereastră la cerul strălucitor înainte s-o privească. 

— Întotdeauna a fost o pierdere de timp. Recunosc că, până la 
plecare, preşedintele a dat din el cele mai bune discursuri. Cu o 
mină serioasă, adăugă: Foarte ciudată a fost dimensiunea 
irlandeză care m-a impresionat cu mult mai mult decât ultimul 
dispozitiv pentru „Star Wars”?. Pentru cineva cu o origine 
irlandeză recunoscută a fost un act de curaj. 

— Te-ai îndoit vreodată că are curaj? 

Baites ezită. 

— Nu. Şi le-a ţinut piept cu tărie consilierilor săi cei mai 
apropiaţi. Apoi se pune problema votului irlandez. 

— Cunoscând faptul că nu va candida din nou, probabil a 
hotărât ca irlandezii americani pro-lRA să nu-i pună beţe-n roate 
viitorului preşedinte. Recunosc că efortul lui de a-l scoate pe 
Noraid în afara legii a fost un pas curajos. E hotărât să acorde o 
şansă cinstită acordului anglo-irlandez. Dar continuă să insiste 
asupra necesităţii introducerii termenului de conspirație în 
tratatul de extrădare anglo-american şi asta i-a scos din sărite pe 
oponenții săi. la măsuri de precauţie ca tribunalele noastre să nu 
fie folosite drept cale de scăpare pentru terorişti. Bună mişcare! 

— Va fi interesant de văzut poziţia Congresului în această 


7 Războiul Stelelor - Iniţiativa Strategică de Apărare - program 
cosmic de apărare antirachetă dezvoltat de SUA (n. trad.). 


10 


problemă. Riscă mult, însă are un atu în favoarea lui, faptul că 
FBl-ul a dovedit vărsarea de sume importante în fondurile lui 
Noraid de către blocul comunist în ultimii ani. N-aş crede că 
sosirea lui la Moscova ar îmbunătăţi în vreun fel situaţia. 

Suzy ridică şi ea din umeri. 

— Nu cred că asta va afecta principalele convorbiri de pace. 
Deşi va ajuta guvernul britanic şi cel al Republicii Irlanda. Dacă 
reuşeşte să stopeze efectiv scurgerea de fonduri de la Noraid 
către Ulster pentru IRA, îi va da total peste cap şi ar permite 
transferarea acestor bani pentru dezvoltarea efectivă de acolo. 

— Eşti totuşi excesiv de optimistă sub masca ta, Suzy. 

Ea îşi aruncă părul pe spate, netezindu-l gânditoare. 

— Merită să-şi încheie mandatul mulţumit şi în glorie. E sătul 
de vorbărie şi nu e nici pe departe atât de surd pe cât îl 
consideră duşmanii lui. 

Baites aplaudă uşor. 

— Bravo. Un discipol. Te străduieşti să obţii vreun post de 
ambasador pe undeva? 

Ea zâmbi răutăcioasă. 

— Sunt prea tânără pentru lucrul acesta, iar pe de altă parte, 
m-aprind repede când vorbesc cu idioţi. 

— Oho! Sper însă că ai dreptate, serios deşi, de mult timp am 
impresia că preşedintele nu e decât un android comandat de la 
distanţă. Pentru binele ţării şi al nostru, al tuturora, sper să 
reuşească. Ridică ceaşca de cafea. In sănătatea lui. Dumnezeu 
să binecuvânteze America. 

Suzy îl scrută pe Baites, precaută, dar nu descoperi nici o 
urmă de sarcasm. 

— Beau pentru asta, spuse ea. 


Aşezat în faţa corpului de presă, Anatoli Bruslov se simţi 
înstrăinat, dar se obişnuise de mult cu această senzaţie. 

In spatele lui, principalele locuri ale cabinei, aşezate unul în 
faţa celuilalt, creau acel sentiment de companie în rândul 
celorlalţi pasageri. Era adevărat că unul dintre senatori îl 
abordase de câteva ori, aşezându-se pe locul rezervat iniţial 
soţiei lui Bruslov şi că discutaseră o vreme. Totuşi, conversaţia 
era întotdeauna rezervată şi, de obicei, banală; nimeni, inclusiv 
el, nu dorea să încerce în vreun fel să se pronunţe asupra 
perspectivelor ce urmau a fi expuse la Moscova. 

Se simţea totuşi singur şi îi lipsea acea siguranţă pe care-o 


11 


simţea alături de lucrătorii de la ambasada sa. 

Toată lumea fusese cuprinsă de un nou val de speranţă după 
recentele serii de discursuri ale preşedintelui american şi după 
prudentul, dar căldurosul răspuns de la Kremlin, a cărui primă 
manifestare era prezenţa lui aici. Sincer vorbind, lui Bruslov nu-i 
plăcea să fie folosit drept pion în favoarea americanilor. Nu-l 
deranja că avionul era un Spartan; ca avion era fantastic. Pilotul 
lui Nixon, colonelul Ralph Albertazzie, îl botezase Casa Albă 
Zburătoare şi nu greşise cu mult. Nu duceai lipsă de nimic aici. 

Un steward, purtând sigiliul prezidenţial pe jachetă, se apropie 
de el. 

— Colonelul Freeman vă trimite complimente, domnule şi 
poate v-ar plăcea câteva clipe în cabina de pilotaj? 

— De ce nu? Ar mai trece timpul. Ar avea ce să le povestească 
soţiei şi copiilor când se va reîntâlni cu ei. 

Bruslov îşi săltă corpul îndesat din fotoliu şi îşi netezi pe spate 
părul rar, în timp ce îl urma pe steward. Petrecu câteva clipe 
minunate în scaunul navigatorului şi Freeman îi explică câteva 
comenzi de la bord. Işi dădu seama, deodată, că i se făcuse un 
imens compliment: căci această aeronavă nu era un Boeing 707 
obişnuit - un simplu model, demodat cam de multişor. 

— Ce resurse are avionul? întrebă Bruslov într-o engleză cu un 
puternic accent. 

— Oficial, un rezervor ţine peste şapte mii de mile, domnule. 
Freeman zâmbi. Dar cu rezerva de carburant pe care o avem 
putem chiar ceva mai mult. 

— Aţi putea să întoarceţi şi să mergeţi înapoi fără să fie nevoie 
să realimentaţi? 

— Depinde de altitudine, de vânturile din faţă şi aşa mai 
departe. Teoretic, da, dar n-aş fi prea fericit dac-ar trebui s-o fac. 

— Şi ce consum are? 

— In jur de o mie şase sute de livre de combustibil pe oră. 

Bruslov mai voia să pună întrebări, dar nu era sigur ce-ar mai 
fi putut să întrebe. Colonelul părea să nu-i ascundă nimic, dar, 
probabil, Moscova ştia tot atât de multe despre avion ca şi 
pilotul. 

— Comandaţi Batalionul 89 de transport de la baza Andrews, 
nu? 

— Sunteţi bine documentat, domnule. Nu e nici un secret. 

— V-aş cere eu să-mi dezvăluiţi vreunul? 

Freeman râse. 


12 


— Sunt sigur că nu, domnule ambasador. 

Când Bruslov părăsi cabina de pilotaj, stewardul care-l însoțea 
se opri în faţa apartamentului prezidenţial, unde staţiona un 
agent secret. 

— Preşedintele ar dori să vă vadă, domnule. 

Bătând la uşa biroului, Bruslov se simţi mai singur ca 
niciodată. Şi pentru un motiv inexplicabil i se făcu deodată frică. 


Spre sfârşitul călătoriei, pasagerii îşi pierduseră răbdarea, 
înghesuindu-se şi blocând culoarele, îngreunând treaba 
personalului auxiliar de zbor. Râdeau mult, se călcau pe picioare, 
se înghionteau. Trei senatori făcuseră o vizită în salonul de la 
coadă, ca să schimbe două vorbe cu corespondenţii de presă. 
Singurii care-şi vedeau de sarcinile lor, ca de obicei, erau agenţii 
secreţi şi gărzile de la Air Force Security din salonul de la botul 
avionului. 

După ce sporovăise cu colegii săi care ocupau locuri ceva mai 
în faţă, Sam Baites se duse înapoi la locul lui; el şi Suzy Damberg 
ocupau ultimele locuri. Când Suzy se întoarse şi ea în cele din 
urmă, Baites decise că era momentul cel mai potrivit. 

— Te invit să cinăm împreună, spuse el. Arată-mi că n-ai 
prejudecăți. 

li luă uşor o mână; ea nu se împotrivi, ci o lăsă să mai zacă 
fără vlagă într-a lui. 

— Ce locuri ştii prin Londra? 

— Sunt o mulţime de restaurante bune. White Tower din 
Charlotte Street? Fac o rață la cuptor delicioasă. 

— Optez pentru el. Zâmbi. De o oră şi ceva mă tot cântăreşti. 
Ţi-ai dat seama de adevărata mea valoare. Totuşi mănânc cam 
mult; crezi că te ţin buzunarele? 

— Te credeam genul de feministă. N-aş vrea să mă amestec în 
dreptul tău de a plăti nemţeşte. 

Zâmbetul ei dispăru. 

— ţi baţi joc de mine? 

— Bineînţeles. Stai la Grosvenor? De îndată ce terminăm cu 
tot ritualul de sosire, rezerv o masă la White Tower. 

— Vreau doar o cină, îl atenţionă ea. 

— Asta o să şi primeşti. Conform listei de bucate. 

Ea încercă să-şi retragă mâna, dar el i-o ţinea strâns. 

— Nu-ţi face iluzii, îl avertiză ea, nu prea sigură pe tonul cu 
care i-o spusese. 


13 


El râse. g 

— Nu ştii când să mă iei în serios, nu-i aşa? li ridică mâna şi i-o 
sărută uşor. Plăcută mână, remarcă el. Se aplecă puţin în faţă 
pentru a o privi drept în ochi. Şi frumoşi... 

Cuvintele îi muriră pe buze. Simţi sub el o presiune enormă şi 
o dată cu ea un vuiet asurzitor care-i sparse capul în două. În 
jurul lui avionul exploda, dispărând în bucăţi mari în toate 
direcţiile. Era absorbit printr-o gaură zgrunţuroasă care se căsca 
în fuzelaj şi, cu toată tulburarea, groaza limpede şi 
semiinconştienţă cauzată de durere, îşi dădea seama că se afla 
încă pe fotoliul lui, dar sub el se afla un piston care-l lovea 
necontenit, un reactor care-l îndepărta de avion ca o rachetă. 

Ultimul lui act conştient, cu una sau două secunde înainte de 
moarte, fu să-şi dea seama că mai ţinea încă mâna lui Suzy, 
ataşată doar de un ciot plin de sânge din ceea ce mai rămăsese 
din braţul ei. Acesta fu ultimul gând al lui Sam Baites. 


În cabina de pilotaj, impactul fu, iniţial, mai puţin dramatic, 
dar nu mai puţin fatal. Fără ampenaj şi o bună parte din fuzelajul 
posterior, distruse complet de explozie, avionul cobora cu o 
viteză ameţitoare, începând să se rupă şi să-şi scuipe preţioasa 
încărcătură în cimitirul răbdător al Atlanticului. Operatorul radio 
n-avu timp să trimită nici un mesaj înainte să fie aruncat afară 
împreună cu ceilalţi. Colonelul Freeman încercă să le strige ceva 
colegilor săi, dar cuvintele i se întorceau cu putere înapoi în gură. 
Reflexele sale de înalt profesionalism n-avură nici o şansă înainte 
ca el şi echipajul său să-şi urmeze propriul drum în spaţiu. 

Agenţii secreţi n-avură nici ei mai mult noroc decât ceilalţi. 
Pregătiţi să-şi sacrifice vieţile în cazuri extreme pentru a-l proteja 
pe preşedinte, groaza lor nu era diferită de a celorlalţi. Muriră în 
grup, incapabili să-şi ia la revedere sau să exprime ceva, afară 
poate de un țipăt de alarmă sau de frică. Se prăbuşiră împreună 
cu restul, părăsindu-l fără voie pe preşedinte, când acesta avea 
mai multă nevoie de ei. Misiunea lor se sfârşise pentru 
totdeauna. 3 

Anatoli Bruslov muri singur. In ultimele momente de viaţă îşi 
dori să fie alături de prietenii lui, de familia lui, de pământul 
natal. Un alt gând îşi făcu loc în conştiinţa lui - o bănuială 
trecătoare - dar n-avu timp s-o alimenteze înainte să moară. 

In apartamentul prezidenţial, nu fuse nevoie decât de o 
fracțiune de secundă ca preşedintele şi persoanele apropiate să 


14 


fie aruncate în jos în momentul în care avionul se rupea în 
imense bucăţi inegale. Nu-şi mai văzu soţia, dar ea îi ocupă 
ultimul gând care urla în el, pe când se alătura tovarăşilor săi, 
într-un act care nu-i diferenţia cu nimic pe preşedinţi. Groaza şi 
moartea ne pun pe toţi pe acelaşi piedestal. Air Force One nu 
mai era. Preşedintele murise. 


15 


2 


Controlorul de trafic aerian de la aeroportul Shannon era un 
om deosebit de experimentat - unul dintre cei mai buni - dar, 
când ecoul-radar dispăru de pe ecranul indicatorului, nu-i veni 
să-şi creadă ochilor. Inghiţi cu greutate şi începu să sucească 
butoanele aparaturii cu o panică ce creştea pe măsură ce vedea 
că toate eforturile lui rămân fără rezultat. Totul murise. Lumina 
pală a ecranului îşi bătea joc de el. Trebuia să fie o defecţiune în 
echipamentul de comunicaţii, radiolocatorul făcea pe nebunul. O 
altă alternativă era de neconceput. 

Se gândi la reputaţia lui şi asta-l determină să-şi scoată din 
minte înspăimântătoarea posibilitate a ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla şi să organizeze o operaţiune de salvare la câteva 
secunde după ce dispăruse semnalul. Fură imediat alertate 
unităţile de căutare şi salvare. Staţii radio, bărci de salvare, 
aeronave de supraveghere, inclusiv Royal Air Force? din Anglia 
fură solicitate să survoleze poziţia ultimului contact radar. 

In mai puţin de douăzeci de minute de la pierderea 
semnalului, postul de radio Valentia emise un avertisment 
maritim. Vasele din aria principală se îndreptară spre ultima 
poziţie indicată. Fix la o oră de la primul apel de alarmă, un avion 
Nimrod al RAF observă epava în poziţia de acum cunoscută de 
toţi, ceea ce declanşă operaţiuni complete de cercetare şi 
salvare. Temerile cele mai negre ale tuturor se adevereau. 

Apăreau veşti care buimăceau întreaga lume. La bordul lui Air 
Force One fuseseră câţiva dintre cei mai importanţi oameni ai 
Statelor Unite, inclusiv unicul ambasador al Uniunii Sovietice din 
această ţară. Era fie cel mai tragic accident, fie un omor în masă 
pe o scară incredibilă. 

Reacţia la groaznicul eveniment se altera pe măsură ce trecea 
timpul. Mare parte din populaţia globului era îngrozită, dar, 
ascunse de pioasele regrete publice, erau şi izbucniri de 
satisfacţie. Singura certitudine de până acum era faptul că 


$ Aviația Regală Militară a Marii Britanii (n. trad.). 


16 


avionul, din motive necunoscute, se prăbuşise la nouăzeci de 
mile depărtare de coasta Cork-ului şi că resturile epavei fuseseră 
semnalate pe o rază de peste cincisprezece mile. La Washington 
era doar cinci şi jumătate dimineaţa, dar pentru cei care aveau 
legătură cu evenimentul n-avea să mai fie somn, apoi, treptat 
pentru un număr tot mai mare de cetăţeni ai SUA Ştirile 
scăpaseră de sub control, asemeni unui imens incendiu care se 
întinde cu repeziciune. In capitală, somnul pierise, dar coşmarul 
de-abia începea. 


Aeroportul din Cork era închis, singurii care aveau acces fiind 
cei antrenați în operaţiunea de salvare. Prejudecăţile fuseseră 
înlăturate pentru o cauză comună, când elicopterele Sea King ale 
RAF zburară de la Woodbridge din Anglia ca să aterizeze pe solul 
irlandez. Exact în urma lor, venea un Navajo USAF? şi elicoptere 
HH 530, pornite tocmai de la baza militară aeriană din Yorkshire. 
Spre zona accidentului erau acum, în poziţie de marş, 
ambarcaţiunile irlandeze LE Emer şi Aisling şi nava britanică HMS 
Challenger. Dar toate acestea erau de-abia nişte mişcări de 
început. Numeroase nave se îndreptau spre zonă, venind din 
diferite puncte îndepărtate. Intre timp, cei de pe Nimrod RAF 
marcaseră locul sinistrului cu rachete fumigene şi plute puternic 
colorate în galben cu verde deschis. 

La Washington, liniile aeriene britanice puseră un Concorde la 
dispoziţia guvernului american. Mândria naţională era înghițită în 
interesul vitezei. Şase experţi din Comisia pentru Siguranţa 
Transporturilor Naţionale fuseseră urgent sculaţi din pat şi, 
împreună cu alţi experţi, zburară la Shannon, de unde un 
elicopter urma să-i ducă la Cork. Epicentrul operaţiunilor se 
întindea undeva la şase mii de picioare adâncime, pe fundul 
Atlanticului. 

În Europa, de-abia înspre amiază lucrurile se liniştiră încetul cu 
încetul; tragedia era acum cunoscută de aproape toată lumea. 
Nu era momentul să se vocifereze pro sau contra vederilor 
americane; orice opinie ar fi afectat atmosfera, într-o măsură sau 
alta. Toţi se gândiră la Kennedy, în '63, dar acesta era un 
dezastru de o amploare mult mai mare. Până acum, lipseau vreo 
şaptezeci de oameni, iar la Washington se verifica lista finală. Nu 
era un număr mare, după statisticile accidentelor aviatice, dar 
diferenţa era dată de natura listei de pasageri. Inima unui întreg 


? United States Air Force - Aviația Militară Americană (n. trad). 


17 


guvern tocmai fusese smulsă şi calamitatea, aşa explozivă cum 
era, putea încă să apară ca o simplă pulsaţie, în comparaţie cu 
erupția care putea urma. Pe ambele părţi ale Atlanticului se 
găseau deja câţiva care începuseră să anticipeze ce e mai rău. 

Michael Dwyer, ambasadorul Statelor Unite în Republica 
Irlanda, palid la faţă, zbură de la Dublin spre Cork într-un 
elicopter pus la dispoziţie de către Camera Deputaţilor. Şedea pe 
locul lui, tremurând, ţinându-şi mâinile pe căşti ca pe un scut în 
spatele căruia să-şi ascundă faţa de pilot. Lacrimile îi mijeau în 
colţul ochilor şi, mai devreme, împreună cu soţia, izbucnise în 
plâns, fără ruşine, în casa lor din Dublin. Prieten apropiat al 
preşedintelui de mulţi ani, îi venea destul de greu să accepte 
catastrofa. Aflase că Air Force One fusese detectat că se 
îndreaptă spre Londra de către controlorul de zbor de la 
Shannon, chiar înainte să dispară de pe ecranul radarului. Se 
căutau încă supraviețuitori; trebuia să fie cât mai aproape de 
acel loc şi i se rezervase o cameră la Jury's Hotel din Cork. 

Dwyer era un om înalt, aproape deşirat, dar poseda acel 
renumit simţ al umorului, atât de apreciat de irlandezi şi acea 
dispoziţie a lui de a zâmbi, reuşind adesea să îndulcească ceea 
ce altfel ar fi apărut ca o imagine mânioasă. In spatele lui şedea 
ataşatul aerian al ambasadei, un fost pilot, care acum dădea 
impresia că face o slujbă inutilă, într-o ţară lipsită de o forţă 
aeriană reală. In general, se ştia că face parte din CIA, printre 
mulţi alţii, ca să nu scape din vedere anumite activităţi de la 
enorma ambasadă sovietică din Dublin. Marea Britanie şi 
Republica Irlanda îşi deschiseseră graniţele una alteia şi acest 
lucru constituia o folositoare uşă din dos pentru acei care doreau 
să intre în Anglia şi n-aveau altă alternativă. 

Glenn Rees avu bunul simţ să tacă în faţa durerii evidente a lui 
Dwyer. Stătea acolo încercând să ignore tunetul paletelor 
rotorului şi analiza posibilele cauze ale exploziei. Inainte ca ştirea 
să nu mai fie de ultimă oră, discutase cu ambasadorul urmările 
accidentului. Dăduse din cap cu neîncredere şi spusese: 

— Nu poate să fie o defecţiune. Nenorocitul ăla de avion era 
mai dichisit decât întreaga flotă comercială. Este, de departe, cel 
mai bine dotat avion din lume - fără excepţie. 

Dwyer era încă aproape paralizat, dar făcuse un efort să 
răspundă. 

— Dacă ar lua bucăţile şi le-ar pune la loc, s-ar putea întâmpla 
din nou. Eroare omenească. 


18 


— Nu mă convingeti, îi răspunse Rees pe un ton care, în mod 
normal, nu-l folosea cu ambasadorul; nervii erau întinşi la 
maximum. Nu e vorba numai de echiparea generală. Motoarele, 
pneurile, tot ceea ce e susceptibil de a se uza este schimbat cu 
mult înainte ca o linie aeriană comercială să se gândească c-ar fi 
necesar să o facă. Nu vă puteţi da seama de numărul 
controalelor în fiecare zi. Până şi pista e inspectată de la un 
capăt la altul înainte de a-i fi permis lui Air Force One să 
decoleze. Şi niciodată, dar niciodată, nu este încărcat la 
capacitate maximă. 

Cei doi bărbaţi se uitaseră unul la celălalt, amândoi în picioare 
lângă biroul cel mare al lui Dwyer, în spatele căruia, frumos 
aranjat, se afla drapelul, amândoi incapabili să continue discuţia. 
În afară de secretara personală, Dwyer evitase să vorbească cu 
restul personalului. Treburile obişnuite ale ambasadei trecuseră 
pe un plan secund. 

— ţi dai seama ce insinuezi? 

Dwyer continua să vorbească încet. N 

— Nici cu asta nu sunt de acord, domnule. In mod evident, 
Rees se gândise şi la altă alternativă. Am spus că era cel mai 
bine dotat avion din lume; era, de asemenea şi cel mai bine 
protejat. Oricine avea legături cu el era în mod repetat controlat. 
La el măsurile de securitate se suprapun. Fiecare vizitator, 
cunoscut sau nu, e trecut pe o listă şi o dată ajuns în hangar nu 
mai e scăpat din vedere. lar acolo, undeva sus, deasupra 
avionului, într-un punct vital de observaţie, există în permanenţă 
o gardă înarmată. Provizii, bagaje, totul e verificat. 

— Şi pasagerii? 

Rees ridică din umeri cu un aer obosit. 

— Pasagerii sunt luaţi de la hoteluri sau de-acasă împreună cu 
bagajele lor, pentru care sunt personal răspunzători şi care nu 
sunt niciodată scăpate din vedere. De îndată ce sunt adunaţi, 
rămân cu toţii sub supraveghere. 

Dwyer se întoarse gânditor spre subordonatul său. 

— De unde ai toate informaţiile astea, Glenn? 

Rees zâmbi. 

— Am avut şi eu o ieşire cu Batalionul de Transport 89 de la 
baza Andrews. E consemnată în dosarul meu. Vă spun, domnule, 
altă alternativă este imposibilă. 

— Şi cu toate acestea s-a întâmplat ceva îngrozitor. 

— Sigur. Rees dădu din cap în semn de dezaprobare. Gândise 


19 


ca un pilot. Ceea ce e al naibii de sigur e că nu ştiu ce s-a 
întâmplat. Va trebui să aşteptăm până adunăm ceva rămăşiţe şi 
poate cadavre. 

Nici unul nu voia să stăruie asupra acestei posibilităţi. Rees 
spuse: 

— İn cazul în care vor recupera ceva din epavă, vom avea 
nevoie de nişte experţi adevăraţi în accidente aviatice. 

Dwyer încuviinţă din cap. 

— Mi s-a transmis de la Washington că s-a contactat deja 
sediul Aviației Regale din Farnborough şi câţiva dintre băieţii 
noştri de la Comisia pentru Siguranţa Transportului Naţional sunt 
de-acum pe drum. Irlandezii se fac luntre şi punte ca să 
colaboreze; fac tot ce e posibil, au luat pentru noi Jury's Hotel din 
Cork. 

Nu mai avură nimic de discutat, iar acum cei doi bărbaţi erau 
recunoscători zgomotului elicopterului în goana lor spre sud; le 
oferea o scuză să rămână tăcuţi. Pilotul irlandez, sesizându-le 
starea de spirit, fu nefiresc de tăcut. 

De îndată ce elicopterul ajunse pe aeroportul din Cork şi 
înainte ca cei doi pasageri să fie asaltaţi de reporteri, Dwyer 
vorbi repede. 

— In afară de tragedia în sine, Casa Albă este extrem de 
îngrijorată de pierderea „mingii de fotbal”. 

Nu se referea la aşa-numita „cutie neagră”, înregistratorul de 
zbor aflat undeva aproape de coada avionului, ci la cutia cu 
coduri pe care preşedintele o purta cu el peste tot şi care ar fi 
putut declanşa un război nuclear. 

Glenn Rees se gândise deja la acest lucru. Dar nu replică. 


Se întâlniră la intrarea în Central Park de pe 59th Street. Era 
mijlocul unei dimineţi de octombrie, cu soare palid şi o briză 
uşoară - o zi de toamnă, plăcută şi proaspătă. Trăsurile erau deja 
aliniate pe Fifth Avenue, cu caii mulţumiţi să aştepte, ca şi cum 
ar fi înţeles că sezonul estival era pe sfârşite. Oamenii se mişcau 
încet, privelişti fantomatice în Manhattan. Doar câţiva vorbeau. O 
naţiune era în doliu, arătându-şi durerea deschis. Ici-colo, oameni 
istoviţi, plânşi. Era cel mai catastrofal dezastru naţional pe care 
cineva putea să şi-l amintească, ale cărui ecouri se mai făceau 
încă simţite cu sutele în toată lumea. 

Farrell o luă înainte, pe aleea care ducea spre Patinoarul 
Memorial Wollman, având lacul în stânga. Ross alerga în urma lui 


20 


cu paşi mărunți şi repezi, încercând cu picioarele lui scurte să 
ţină pasul cu bărbatul mai înalt. Furia pe care-o afişau amândoi 
se potrivea bine cu starea generală, nimeni n-ar fi putut să 
discearnă că motivele lor erau total diferite. 

Farrell se opri la prima bancă goală şi se aşeză, încrucişându- 
şi picioarele lungi şi privindu-şi alene pantofii lustruiţi. Purta un 
pardesiu cafeniu deschis peste un costum bine croit şi nu-şi 
ridică privirea când mai neîngrijitul Ross îl ajunse din urmă. Lui 
Farrell îi displăcea întreaga idee de a se întâlni astfel - păreau un 
cuplu atât de neverosimil - dar era mai bine aici, în aer liber, 
decât altundeva, în apropierea casei sau a biroului său, sau în 
spaţiul închis al unui restaurant. Când Ross îi dăduse un telefon 
scurt acasă, acceptase faptul că erau prea multe explicaţii de dat 
pentru o „întâlnire” prin telefon. Oricum, într-o zi ca asta, marea 
majoritate a celorlalţi era prea preocupată pentru a-i mai 
observa. Işi mişcă uşor privirea şi văzu o pereche de pantofi 
uzaţi, întinşi chiar lângă el. 

— Pentru Dumnezeu, bagă-ţi picioarele sub bancă. O să se- 
mpiedice cineva de ele. Ce naiba faci cu banii, drac jegos? 

Intrebarea era retorică, dar Ross îşi trase picioarele şi încercă 
un zâmbet conciliant. Farrell îşi aranjă pălăria, împingând-o uşor 
peste ochi. 

— Ce n-a mers? 

Ross se scărpină pe bărbie. Arăta ca un beţiv, dar o privire mai 
atentă dovedea că doar felul lui de a se îmbrăca dădea această 
impresie. Avea o faţă rotundă, palidă, nebărbierită, iar părul 
arăta ca o claie de fin bătută de vânt. In ansamblu, apărea ca un 
şomer sărac, fără casă, dar era departe de-a fi aşa: ochii îi erau 
clari şi pătrunzători. 

— Totul a mers conform planului, spuse el. 

Pe o voce groasă şi tăioasă, Farrell persistă. 

— Am întrebat ce n-a mers? 

— Şi eu am spus că totul a mers după plan. Avionul a 
explodat. Ce mai vrei? 

— Trebuia să explodeze în mijlocul afurisitului ăluia de Atlantic 
şi nu la nouăzeci de mile de coasta Irlandei. 

— N-are nici o importanţă. Treaba-i făcută. 

— Nu mă lua pe mine aşa! Nu-mi servi mie rahat din ăsta! Au 
scos din mare bucăţi întregi din epavă. O să descopere ce s-a- 
ntâmplat. Şi-atunci planul nostru se duce pe apa sâmbetei. Toată 
chestia era ca orice probă să fie imposibil de găsit, să fie totul 


21 


sub apă, prea departe pentru elicopterele de coastă, la o 
adâncime mult prea mare şi mult prea complicat de recuperat de 
pe fundul muntos al Atlanticului. Un accident misterios. Orice 
suspiciune să nu poată fi vreodată certitudine. Am putea avea 
necazuri. 

— Eu am dat de bucluc când am acceptat prima dată să fac 
bomba. N-o să găsească mare lucru. Avionul s-a făcut bucățele şi 
ce-o să găsească ei n-o să le spună nimic. 

— Nu? Farrell o spuse cu o pronunţată neîncredere. Şi 
pasagerii? 

— La fel. Majoritatea au terminat-o în bucăţi. Nu mai era pic 
de aer în ei ca să le mai plutească rămăşiţele. Şi peştii or să facă 
curăţenie. Apoi vorbi cu o iritare bruscă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu poţi fi niciodată sigur cu fitilele. Sunt prea mulţi 
factori într-o asemenea treabă. 

— La început nu spuneai asta. De cine crezi că-ţi baţi joc? Poţi 
să mânuieşti un fitil, aşa cum un gigolo se joacă cu o femeie. 
Pentru ultima dată, ce n-a mers? 

Ross îşi supse o buză, deformându-şi trăsăturile neclare, îşi 
întoarse capul doar pe jumătate. 

— Crezi că spun prostii doar pentru că nu te pricepi la fitile şi 
detonatoare, cât de sensibile pot fi, cât de imprevizibile; în ceea 
ce priveşte femeile, ai avut dreptate. E aceeaşi problemă. Tot ce 
înţelegi tu sunt finanţele şi problemele bancare. Nu se-ntâmplă 
să mai ai rateuri în afacerile tale? 

— Bine. Dar noi vorbim despre vieţi, poate chiar ale noastre. 
Asta trebuia să fie o singură lovitură, nu o mişcare greşită din 
întâmplare printre multe altele bune. Nu era loc pentru greşeli. 
Ştiai asta. Explică-mi şi mie ca să-nţeleg. 

— Nu puteam folosi un fitil sută la sută. Unul dintre obiceiurile 
preşedintelui era să facă lucrurile cu întârziere. Ce ne-am fi făcut 
dacă zborul ar fi fost amânat? S-a mai întâmplat şi altă dată. 
Avionul ar fi sărit în aer în hangar şi noi am fi fost deja în rahat. 
Ross se scotoci în haină şi scoase, în cele din urmă, un pachet 
mototolit de trabucuri; îşi luă unul înainte să continue. M-am 
hotărât asupra unei benzi bimetale fixată pe contact. 

— O ce? 

— Două benzi de metal separate până când contactul e 
făcut... 

— Mai clar. 

Ross îşi ascunse disprețul, făcându-şi de lucru să aprindă 


22 


trabucul. 

— Temperatura. Temperatura e constantă peste aproximativ 
treizeci şi şase de mii de picioare. Nu e chiar aşa de simplu, dar o 
să-ncerc să nu intru în detalii tehnice. A fost o chestie de 
rafinament, un dispozitiv care să întârzie explozia, care, altfel, s- 
ar fi produs imediat ce ajungeau la înălţime, adică ar fi putut să 
fie încă deasupra uscatului. A fost proiectat ca să creeze o 
întârziere de trei ore după ce ar fi ajuns la înălţime, aşa c-a luat 
un pic mai mult. 

Farrell ridică din umeri, exasperat. 

— Tratezi chestiunea aceasta cu prea multă uşurinţă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, am putea avea necazuri groaznice. 

— Sunt prea mulţi factori. Căldura de la motor, cantitatea de 
bagaje din cală, toate lucrurile astea pot afecta temperatura. Ar 
fi putut să fie şi un scurt circuit de scurtă durată provocat de 
contracție. Poate că au zburat pentru o vreme la o altitudine mai 
joasă. Putea fi orice. 

Farrell nu spuse nimic, nefiind sigur că aude adevărul. Rămase 
tăcut câteva clipe, cu capul aplecat, mâhnit, descurajat. 

Lângă el, Ross adăugă: 

— Ai fi avut motive să te plângi, dacă n-aş fi folosit suficient 
exploziv. 

Farrell îşi îndreptă spatele, iar chipul bronzat şi arătos i se 
crispă. Era un bărbat foarte atent cu greutatea şi sănătatea lui. 
La patruzeci şi şase de ani, arăta în mod normal cu cel puţin cinci 
ani mai tânăr. Dar nu acum. şi trecu mâna peste faţă. 

— Sunt prea multe fleacuri care nu contau atât de mult 
înainte. Dar acum contează, pentru Dumnezeu. Şi dacă ceva nu 
e în regulă, tu o să fii unul dintre ele. 

— Mă ameninţi? Ross zâmbi cu amărăciune. Nu-ţi irosi timpul. 
Fleacurile astea toate duc la mine, din toate direcţiile. Ziua când 
o să dispar e ziua când se vor strânge toate şi o să-i bage pe 
ceilalţi la apă. Imi port singur de grijă, Farrell. Să nu uiţi asta 
niciodată. Apropo, tu chiar crezi că o să ciripesc? Ce crezi c-or să- 
mi facă? Eu nu-mi permit riscul de-a merge la-nchisoare, nici tu 
pe cel de-a încheia un contract cu mine. Adună-te, omule. N-ai 
de ce să-ţi faci griji. Suntem în siguranţă. 

Farrell căzu pe gânduri. 

— Trebuie să analizăm problema 
acoperire. 

— Avem acoperire. Poate doar cu o excepţie. 


A 


în întregime, să avem 


23 


A A 


colegul lui. 

Ross zâmbi afectat. 

— Dacă acea mică problemă mi-ar fi fost lăsată mie în grijă, aş 
fi recomandat să fie rezolvată, indiferent de situaţie. Ar fi înţelept 
din partea ta să verifici c-a fost dusă la bun sfârşit. 

— N-o să am timp. Va trebui să inventez o scuză ca să plec la 
Londra. De-acolo voi putea merge în Irlanda. Dar n-o să fie uşor. 
Trebuie să-mi conving colegii. 

— Tu eşti şeful, n-ai nevoie de scuze. 

— Aşa e! Dar ar părea ciudat dacă n-aş da nici o explicaţie. 
Cineva trebuie să meargă acolo să ţină sub observaţie evoluţia 
anchetei. 

— Oricum, o face cineva. 

— Bineînţeles. Dar noi trebuie să ştim. Să lămurim problema 
asta odată pentru totdeauna. Ai tu grijă de celelalte chestiuni cât 
sunt eu plecat. 

— O să am nevoie de bani şi nu va fi ieftin. Trebuie să-mi fac 
un plan. 

— Când n-ai avut nevoie să fii plătit? Banii nu sunt o problemă. 
Dar ai face bine să nu faci planuri prea mult timp. 

Ross păru brusc binevoitor şi o anumită mândrie se strecură în 
tonul său. 

— Sunt un profesionist şi, de asemenea, cred în ceea ce fac. 
Tu ai banii, dar eşti un amator. Ţine-ţi firea, omule. Am mai fost 
în situaţia asta de multe ori. 

— Nu şi deasupra preşedintelui Statelor Unite, deasupra lui n- 
ai fost. Enormitatea acestei probleme se vede că nu ajunge până 
la tine, nu-i aşa? Mă sperii; nimic din toate astea nu pare să te- 
atingă. Fă treaba şi fă-o repede. 

Farrell se ridică încet, tras la faţă. 

— Voi aranja să păstrăm legătura. Să sperăm doar că nu vor 
găsi înregistratoarele de zbor. 

— Or să fie mult prea jos, îl asigură Ross. Chiar dacă au dat de 
urma nenorocitului ăluia de obiect, n-or să fie în stare să-l 
recupereze. 

Farrell nu părea convins. Ross era mult prea sigur pe el. Se 
pricepea, asta era adevărat, dar, probabil, nu acorda prea mult 
credit celorlalţi experţi. Mai puteau fi multe pericole de 
îndepărtat până să se simtă în siguranţă. Insă, chiar şi aşa, 
simţea o anumită satisfacţie şi, pentru o clipă, un fanatism 


24 


profund se ivi în ochii lui întunecaţi. 

Fusese poate prea critic cu Ross, dar n-avea rost să pretindă 
că totul era perfect. 

— Pe curând, spuse el, ridicându-se şi luând-o spre intrarea de 
la sud, dinspre Fifth Avenue. 

Ross nu se osteni să-şi ia la revedere; el o luă în sus spre 
Grădina Zoologică şi Transverse 11, mergând alene. Pentru 
prima oară în viaţa lui acţiunea nu era perfectă şi nu înţelegea de 
ce. Poate-l convinsese pe Farrell, dar pe el însuşi nu se putea 
minţi. Ceva nu mersese şi acest fapt îl îngrijora teribil. 


Primele corpuri fură zărite mai târziu, în aceeaşi zi şi 
elicopterele de salvare începură cumplita treabă de a le pescui 
unul câte unul, până ce fură anunţate vasele apropiate. Bucăţi 
mari din epava aeronavei erau ridicate de ambarcaţiunile din 
vecinătate, Părţi din avion împânzeau o arie de cincisprezece 
mile pătrate, dar curenţii făceau recuperarea din ce în ce mai 
anevoioasă o dată cu trecerea timpului. Supravegherea aeriană 
constantă era necesară pentru a îndruma navele; erau 
împrăştiate pe întreaga suprafaţă. 

Prima dovadă începu să iasă la iveală când deveni limpede că 
nici o barcă sau vestă de salvare nu fusese umflată, ceea ce 
însemna că nimeni n-avusese timp să o facă. Aceasta, de fapt, 
excludea defectarea motoarelor: chiar dacă cele patru turbojeturi 
ar fi „căzut” în acelaşi timp, avionul ar fi continuat să planeze 
până când ar fi atins viteza minimă pentru portanță. Ar fi fost 
timp suficient pentru un semnal SOS şi pentru procedura de 
urgenţă în caz de avarie. 

Posibilitatea unui sabotaj era cap de listă. Era un tărâm în care 
mass-media schimba totul în ceea ce credea că oamenii ar vrea 
să creadă. Pentru prima oară însă, ideea în sine rămânea în 
surdină, ca şi cum nimeni nu voia să accepte cu adevărat 
posibilitatea că acest lucru i s-ar fi putut întâmpla acestei 
aeronave speciale. 

Intre timp, spitalul regional din Cork se organizase repede 
pentru a primi cadavrele acoperite pe măsură ce acestea soseau, 
iar şapte patologi împreună cu asistenții lor erau pregătiţi să 
intervină. Erau frecvente zvonurile cum că ar fi fost recuperat 
corpul preşedintelui, dar, de fapt, nu fusese; nici al lui, nici al 
soţiei sale. Doi senatori şi un steward fuseseră luaţi de curent şi 


10 Tren aerian (n. trad.). 


25 


se stabilise cu repeziciune că nu muriseră prin înec; era de 
departe prea mult oxigen în corpurile lor şi de aceea ieşiseră la 
suprafaţă atât de repede. 

Epava recuperată fuse pusă sub pază armată la aeroportul din 
Cork, tot ce se pescuia din mare de către vase era dus la 
şantierul naval din apropiere de Haubowline. Primul ministru al 
Irlandei zburase deja venind din Dublin pentru a preveni orice 
tertip birocratic care ar fi putut să stânjenească cercetarea şi 
reconstituirea de la sol, deşi nu trebuia să-şi facă probleme în 
această privinţă. Tragica criză scotea ce era mai bun din fiecare. 
Era, totuşi, prea devreme pentru orice opinie definitivă în ceea 
ce privea cauza accidentului, chiar şi la faţa locului. Peste tot 
exista o versiune diferită. Mai ales la Londra şi Washington. 


Paul Sutter ateriză pe aeroportul Heathrow din Londra cu 
Concorde-ul special care-i lăsase pe ceilalţi experţi americani la 
Shannon. Nu trecu pe la biroul de imigrări sau prin vamă, dar fu 
întâmpinat de un tânăr elegant cu un surâs formal şi ochi vicleni. 
li adresă un stilizat salut oficial şi-l pofti pe Sutter pe scaunul din 
spate al unei limuzine Daimler. Tânărul cel politicos se urcă în 
faţă, lângă un şofer în uniformă. 

Sutter se simţea singur în spate. Venirea lui în Anglia fusese o 
goană nebunească şi cunoştinţele lui în această problemă erau 
cam reduse. Cele câteva ore în avion îi oferiseră mai mult timp 
să se gândească, iar la aterizare fu lăsat în pace să încerce să 
ordoneze lucrurile în mod coerent. 

Sutter era prea bine făcut, cu acea înfăţişare confortabilă de 
bancher sau avocat înstărit, deşi nu avea nici una din cele două 
profesii. Aproape de cincizeci de ani, trăsăturile îi erau încă 
proaspete, deşi muşchii faciali îi cam atârnau, dar luat în 
întregime avea o imagine plăcută. Un om cu experienţă, eficient, 
cu o minte extrem de ascuţită, adesea ascunsă în spatele unei 
încetineli în vorbire. Urmărea cu privirea peisajul Londrei care i 
se desfăşura în faţa ochilor; nu-l încântă nimic spectaculos pe tot 
drumul de la aeroport spre centrul Londrei - o văzuse adesea 
înainte. Intre pasagerul din spate şi locurile din faţă era un 
paravan de sticlă, iar el îşi dădu seama că tânărul îl ridicase 
pentru a evita posibilele discuţii despre subiectul care era acum 
în mintea tuturor. Inchise ochii şi încercă să se destindă până 
când avea să ajungă pe malul Tamisei, aproape de 
Northumberland Avenue. Această întâlnire era crucială. 


26 


— O zi neagră, spuse sir Gerald Fowler cu vocea sa liniştită şi 
rezervată. Tuturora ne pare atât de rău. Traversă biroul pentru a- 
i strânge mâna lui Sutter. Să-ţi iau haina. 

Îl ajută pe american întinzând mâna spre o agăţătoare dintr-un 
cuier de pălării demodat. O persoană nepăsătoare, Fowler nu 
fusese auzit de nimeni c-ar fi ridicat vreodată vocea, oricare-ar fi 
fost provocarea. Indiferenţa lui veşnică era afişată sub o expresie 
aproape calmă; ochii de un albastru spălăcit erau blânzi în 
spatele ochelarilor bifocali. 

— Mobilierul s-a schimbat de la ultima ta vizită; încearcă 
scaunul de-acolo, nu-i aşa de tare ca celelalte. Fowler se întoarse 
la masa lui de lucru. Biroul era mai degrabă de modă veche, cu 
detalii greoaie şi ferestre drapate cu catifea neagră, dar şeful 
Serviciului de Securitate îl prefera astfel în locul rigidităţii 
moderne de la Century House. Băgă de seamă că oaspetele lui 
îşi freca braţul stâng. Te supără umezeala Londrei? 

Făcea aluzie la o rană mai veche pe care Sutter o suferise în 
timpul unui obscur exerciţiu de luptă la sol; şrapnelul!! unui 
mortier îi retezase o bucată destul de mare din antebraţ. 

Sutter zâmbi, mascându-şi uşoara tulburare. Se gândi că la 
supărare căpătase obiceiul să-şi frece braţul. 

— Cum ţi-ar plăcea nişte ceai după călătorie? Producţie 
proprie, nu fiertură oficială. 

— Mulţumesc, Gerald, mi-ar plăcea. Mă simt epuizat şi nu din 
cauza drumului. 

— Te înţeleg perfect. 

Fowler apăsă de două ori un buton de la masa lui de lucru. 

_ — E cea mai neagră zi din viaţa mea, spuse Sutter tulburat. 
Imi tot spun că nu se poate să se fi-ntâmplat aşa ceva. Nu 
reuşesc încă să învăţ să accept asta. Dar s-a întâmplat şi am face 
mai bine să ne gândim la repercusiuni. Trebuie s-o scoatem la 
capăt înainte să-i vină cuiva ideea că e un fleac să scapi de 
preşedintele nostru. 

— Deci, tu crezi c-a fost o bombă? 

— Nici nu m-am gândit la altceva de cum am aflat. A fost o 
bombă. 

Sosi ceaiul şi o secretară de vârstă mijlocie îl turnă în ceşti, 
întinzându-i una lui Sutter şi trăgând laptele, lămâia şi zahărul la 


11 Proiectil de artilerie încărcat cu gloanţe, cu focos reglabil, care 
explodează într-un punct stabilit de pe traiectorie (n. trad.). 


27 


marginea mesei pentru el. După ce femeia plecă, Fowler observă 
precaut. 

— După cum se vede, se pare că au căzut teribil de multe 
ampenaje. Şi, în special, ale unor avioane care, până acum, erau 
considerate ca fiind extrem de sigure. 

— Ştiu totul despre ele. Dar asta n-a fost nici o fisură, nici 
vreun alt fel de uzură. A fost sabotaj. Pur şi simplu. 

— Paul, tu ştii ceva ce eu nu ştiu? S-a găsit vreo dovadă a 
exploziei? 

— Din câte ştiu eu, nu. Sutter făcu o grimasă. Era foarte 
încordat şi se vedea. Amestecă uşor în ceai. Verificările pe care 
liniile aeriene comerciale le fac după astfel de accidente se 
făceau tot timpul cu Air Force One. Era o rutină. Şi tu crezi, de 
asemenea, c-a fost un sabotaj. Nu mă păcăleşti. 

— Deci, cine ar fi avut intenţia s-o facă? 

— Posibilităţile pot fi enumerate. La nivelul ăsta, cine poate 
spune? Singurul lucru întrezărit este minuţiosul plan din spatele 
exploziei. Dar poţi s-o iei de la unele state sud-americane până la 
oponenti, la războiul stelelor. Şi-apoi mai sunt cei de la IRA, care 
s-au trezit cu fondurile comuniste blocate sau Gaddafi care nu ne 
poate uita c-am bombardat Libia. Preşedintele avea o mulţime 
de duşmani, dar, în afară de asta, nu cred să mai fie ceva nou. 

— Ce presupui tu? 

— N-am stabilit încă nimic şi nici nu am o ipoteză ca lumea; 
ceva direct, palpabil. În acest moment încercăm să aflăm cum a 
ajuns bomba la bordul avionului. Aceasta trebuie să fie prima 
noastră prioritate. Sutter îl fixă pe Fowler cu un amestec de 
disperare şi tristeţe. Am nevoie de ajutorul vostru. 

— Ce putem noi face? 

Fowler era nedumerit. 

— Trebuie să aveţi infiltraţi agenţi acoperiţi în IRA. 

Fowler deveni pe dată circumspect. 

— Spune mai departe. 

— Sunt pe cale de a-ţi cere un mare sacrificiu, Gerald. 

Fowler nu răspunse, dar îl urmărea pe Sutter îndeaproape. 
Ştia ce urma, dar nu făcea nici un efort pentru a-l ajuta. 

— Poţi să activezi unu-doi agenţi pentru mine? 

— Pentru ce? Crezi că Provos-ii au făcut-o? Pentru că li s-au 
tăiat fondurile? Dacă a fost o bombă şi ei au plasat-o, asta 
înseamnă sfârşitul pentru ei. 

— E o şansă. Fondurile americane au crescut considerabil în 


28 


ultimele optsprezece luni. Viitorul preşedinte, dacă va fi actualul 
vicepreşedinte, este deja cunoscut a fi împotriva introducerii unei 
legislații atât de dure. S-ar putea ca tipii ăştia să fi găsit un prilej 
de a pune lucrurile la punct. Sutter îşi frecă din nou braţul. E doar 
una dintre multiplele posibilităţi, dar e un teren pe care puteţi să 
ne ajutaţi. 

Fowler îşi puse uşor ceaşca jos. 

— Eşti obosit, Paul. Şi nu e deloc surprinzător cu veştile pe 
care de-abia le-ai primit. Ştii ce mult ne ia ca să-i implantăm 
acolo şi oricând se pot trezi cu un glonţ în cap. 

Sutter dădu încet din cap, în semn de aprobare. 

— Inţeleg. Dar nu vorbim doar de uciderea preşedintelui 
nostru. Nu mai vrem toate absurdităţile cu care ne-am confruntat 
când a fost împuşcat Kennedy. Vrem doar să punem mâna pe cei 
care-au făcut-o. Şi repede. 

Fowler rămase câteva clipe tăcut, privindu-l îngândurat pe 
Sutter. Dintr-o dată, păru mai puţin prietenos. Sutter nu era 
fraierul nimănui, oricât de tensionat ar fi fost. 

— Sunt surprins că iei atât de în serios posibilitatea cu cei de 
la IRA. Sunt teroriştii noştri, nu ai voştri. La scenariul ăsta, 
americanul de rând ar reacţiona cu un scepticism total. 

— Bineînţeles. Acolo nu sunt cine ştie ce. Numai că eu sunt un 
ofiţer de la serviciul de informaţii ca şi tine, nicidecum 
americanul de rând. Dacă pui problema motivaţiei, celelalte 
interese pentru uciderea preşedintelui sunt, de departe, cu mult 
mai obscure decât acesta. Dacă IRA îşi poate reface fondurile pe 
această cale, n-au nevoie de nici o altă motivaţie şi-asta 
înseamnă că nimeni, dar absolut nimeni, nu e în siguranţă la 
viitoarea tentativă de intimidare. Trebuie să fii convins de asta. 
Se opri, obosit. Eşti prima mea escală de peste graniţă. Trebuie 
să recunosc că intenţionez să cer favoruri şi în altă parte. 
Oriunde ar putea fi o eventuală pistă. Acesta e doar un început. 

— Cum e pe frontul de-acasă? 

— După cum ştii, FBl-ul se ocupă de asta. Dar am o presimţire 
interioară că rădăcinile nu sunt acasă. 

Fowler înclină din cap. 

— Dacă ai dreptate, în cazul în care va apărea acea dovadă în 
sprijinul tău, vor fi ceva probleme în Irlanda. 

— Ei bine, după cum ştii, resturile scoase din mare au fost 
puse sub pază armată, dar aş dori să văd că sunt luate nişte 
măsuri în plus. Dacă mă poţi ajuta, o să zbor şi eu la Cork. 


29 


Suntem pe un teren minat. Irlandezii s-au dovedit minunaţi, nici 
că puteau fi mai cooperanţi. Dar s-ar putea să fie sensibili la 
orice aluzie din partea noastră în ceea ce priveşte implicarea IRA, 
prietene. 

— Într-adevăr. Deşi ar fi mai bine ca orice sugestie referitoare 
la suplimentarea măsurilor de securitate să vină din partea ta. 
Noi suntem străini. Fowler păru dintr-o dată amuzat. N-am crezut 
c-o să ajung ziua să văd forţele britanice bine venite în Irlanda. 
Doar că asta se întâmplă acolo chiar acum. Echipele de salvare 
RAF şi marina regală au fost primite cu braţele deschise. Două 
dintre fregatele noastre navighează în susul fluviului Lee, spre 
Cork. A fost nevoie, din păcate, de o tragedie mult prea mare ca 
toate acestea să se-ntâmple, dar sunt de acord că problema 
trebuie mânuită cu grijă. Fowler căzu pe gânduri pentru o clipă. 
Işi termină repede ceaiul. Bine. Recunosc că este cea mai neagră 
zi pe care a cunoscut-o vreodată Vestul, pentru toate aceste 
motive evidente şi pentru multe altele care or să apară. O să fac 
tot ce pot. 

Pe când Fowler îl ajută să-şi pună haina, americanul spuse 
încet: 

— Când Jack Kennedy a fost ucis, întreaga naţiune s-a zguduit 
din temelii. De-atunci, singurul lucru similar a fost explozia lui 
Challenger de la Cape Canaveral care a omorât şapte 
cosmonauţi; sunt evenimente care i-au impresionat pe toţi şi au 
intrat adânc în sufletul nostru. Se întoarse în timp ce-şi încheia 
nasturii. Poţi să-ţi dai seama ce simt acum. 

Fowler se întoarse la masa de lucru după ce plecă Sutter şi 
privi gânditor uşa. Ceva îi spunea că n-ar fi trebuit să fie de acord 
atât de repede cu cererea americanului. 


30 


3 


Laurie Galvin puse telefonul jos, cu trăsăturile strâmbate de 
furie. Mesajul fusese extrem de scurt şi-l prevenise, pur şi 
simplu, să fie gata oricând de acţiune. Regula generală era că va 
primi acasă un mesaj mai explicit, dar codificat. Din experienţa 
anterioară însemna că va trebui să meargă în Anglia pentru un 
instructaj rapid. Se uită în jurul lui la biroul provizoriu, o 
prelungire a garajului de vizavi. Fără hârtiile mototolite şi vechea 
masă de lucru, era rezonabil de curat, dar camera în sine era 
plină de bidoane de ulei, anvelope, ţevi de eşapament de rezervă 
şi cârpe murdare. Mâna cu care mai ţinea telefonul era uleioasă. 

Galvin era îngrijorat. Ştia că telefonul avea cumva de-a face 
cu tragedia care se întâmplase la nouăzeci de mile de Cork. 
Nimic nu fusese menţionat la telefon, interlocutorul n-ar fi 
îndrăznit, dar era convins că există o legătură. Se întrebă, plin de 
o tristeţe adâncă, cum va suporta Riley Brown această absenţă a 
lui. 

Galvin avea păr negru şi era bine clădit. Nu foarte înalt, cu 
trăsături care arătau de parc-ar fi fost zdrobite, puse grosolan la 
loc. Nasul îi era doar puţin prea larg în locul unde-i fusese spart, 
cu aspectul lui turtit şi uşor încovoiat. Ochii gri, de obicei plini de 
viaţă, erau acum întunecaţi. Garajul pe care-l conducea se 
ocupa, în principal, cu întreţinerea şi repararea tractoarelor, iar 
fermierii aveau încredere în el ca făcând o treabă bună şi la un 
preţ rezonabil. 

Mintea nu-i stătea acum la tractoare, iar zgomotul din atelier îi 
perturba gândurile. Trebuia să se întoarcă la Dun Laoghaire. Era 
doar la cinci mile depărtare de Bray Road. Pe vremea asta, seara 
târziu, era, de obicei, acasă, doar că acum mai avea încă puţin 
de lucru. 

Verifică dacă uşa era închisă. Mirosul gazelor de eşapament 
scăpau în birou printr-o crăpătură mare de sub uşă. Ingenunche 
în spatele mesei de lucru şi căută sub ea. Arma era încă acolo, 
dedesubt, legată cu o panglică, cu încărcătorul de rezervă. 
Aproape că uitase că mai e acolo şi acum se întreba de ce era 


31 


atât de sigur c-ar avea nevoie de ea în acel moment. Era o 
senzaţie nebunească, dar una pe care n-o putea ignora. 


Con Tierney privea împreună cu mulţimea din jurul lui 
perimetrul micului aeroport din Cork. Un cordon militar ţinea 
oamenii departe de activitatea din incinta aeroportului şi printre 
ei se găseau numeroşi cameramani şi reporteri. Bliţurile 
străpungeau amurgul, care punea stăpânire pe împrejurimi, 
asemeni unor luciri de stele. Uneori, câte cineva se găsea să 
încerce să treacă de barieră, dar era repede întors la locul lui. 
Unii spectatori îşi aduseseră binocluri şi dădeau raportul despre 
cele văzute şi celor din jur; era un permanent şi bizar 
comentariu, o rumoare care călătorea de colo, colo. 

Toată lumea vedea sosirile elicopterelor. Intrau în aeroport cu 
un zgomot infernal care suna plictisit şi indiferent, ca şi 
echipajele lor extenuate, cu bucăţi din epavă atârnând sub ele. 
Ceea ce provoca interes erau însă corpurile pe care le aveau la 
bord. Toţi aşteptau veşti despre preşedinte şi despre prima 
doamnă. Fuseseră deja câteva zvonuri false, dar de fiecare dată 
erau corectate prin infirmare. 

Tierney nu făcu nici o mişcare ca s-ajungă mai aproape de 
adevărata scenă. Putea doar să vadă cum erau descărcate 
cadavrele. Ţinea morţiş să se plimbe printre personalul de presă 
care dăduse buzna din toate colţurile lumii şi care încă mai 
sosea. Se mişca printre ei cu ochii şi urechile deschise. N-avea o 
înfăţişare specific irlandeză. Erau acolo anumite tipuri de 
trăsături, toate diferite, dar neîndoios toate de irlandez, fie cu 
părul negru, fie blond sau roşcat. El era mic şi îndesat, prost 
îmbrăcat, cu blugii rupţi, cu un balonzaid foarte ponosit peste o 
cămaşă din stofă cu pătrăţele, deschisă la gât. Faţa-i era mică, 
dar puternică şi hotărâtă, cu ochi adânci, albaştri. Părul negru 
era veşnic în dezordine. 

Tierney petrecuse câteva ore la aeroport. După ce auzise 
primul raport la radio, plecase din Dublin şi condusese o sută 
şaizeci de mile pe Nil până la Cork, unde ştia că ajungeau toate 
ştirile care merită osteneala, oricare le-ar fi fost sursa. Nu 
mâncase nimic toată ziua, dar nu-i fu foame până ce deveni din 
ce în ce mai clar că n-o să audă nimic interesant în ziua aceea. 
Se-ntrebă dac-ar putea să-şi ia un sandvici din holul aeroportului, 
dar avea îndoieli c-ar putea să intre în clădire. Nu-şi dădu prea 
multă osteneală; ultimul lucru pe care l-ar fi făcut era să atragă 


32 


atenţia asupra sa. 

Se îndepărtă de mulţime şi o luă încet de-a lungul drumului 
din apropierea aeroportului, trecând de bariera de pază, acum 
tot timpul coborâtă pentru a împiedica alte maşini să mai intre în 
zonă. Parcarea aeroportului era deja plină când ajunsese el pe la 
vremea prânzului, aşa că-şi lăsase maşina pe Cork-Bandon Road 
împreună cu alte sute de surate aflate în aceeaşi situaţie. 
Avusese noroc, căci drumul era larg în porţiunea aceea şi putuse 
să facă faţă unui număr mare de maşini. leşirea dinspre şoseaua 
aeroportului era împânzită de forţe de ordine, dar poliţia nu-i 
acordă o atenţie deosebită; peste tot erau oameni în mişcare. 

Işi găsi Morris-ul 1000, un model vechi ce părea să reziste pe 
veci în regiunile rurale ale Irlandei. Îl scoase din şirul de maşini 
staționate şi se îndreptă spre Douglas, o suburbie distinsă din 
apropiere de Cork. Trecu de intrarea în Musgraves, uriaşul 
magazin en-gros şi merse întins până ce dădu de o cărare 
îngustă în stânga drumului. Intră pe un drumeag nu mai mare 
decât făgaşul roţilor unei căruţe, iar iarba netăiată se auzea 
măturând partea de jos a micuţei maşini. Ferma era situată pe o 
moviliţă, ceva mai sus, cam la o milă depărtare. Drumeagul din 
apropierea fermei, neîngrijit, pavat cu piatră cubică, făcea 
maşina să se clatine şi Tierney distinse spatele unei alte maşini 
parcate chiar după colţul dărăpănatei clădiri. Opri, cobori din 
maşină şi trânti furios portiera. 

Zgomotul îl atrase pe un alt bărbat care apăru în pragul vechii 
uşi a construcţiei din piatră a fermei. Un om înalt, slab, cu barbă, 
care veni spre Tierney cu ochii mari şi braţele întinse. 

— Con, dragul meu, chiar mă întrebam dac-o să vii. 

Îşi strânseră mâinile cu destulă căldură, dar Tierney era încă 
tulburat. 

— De ce naiba ai venit până aici, Eugey? Trebuie să fii nebun. 

Eugene Hayes fu surprins de vehementa lui Tierney. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nici o urare de bun venit? Ce 
te-ai fi aşteptat să fac? Totul se-ntâmplă aici, jos. Bineînţeles că 
trebuia să vin. 

Tierney arătă spre spatele ieşit în afară al Ford-ului Escort. 

— Ascunde-l naibii. Pune-l în hambar. 

— Ce-i cu tine? Sunt o mulţime de numere de înmatriculare 
englezeşti în republică; sunt peste tot. 

— Dar nu cu număr de Belfast. Ar fi trebuit să stai acolo până 
primeai veşti de la noi. 


33 


— N-am încercat să te sun azi dimineaţă? Nici un răspuns. 
Ştiam c-o să te găsesc aici. Pentru numele lui Dumnezeu, am 
condus toată ziua. Eu pot s-o fac şi fără nervi. 

Tierney se mai calmă. 

— Bine, bine. Ocupă-te mai întâi de maşină şi după aceea o să 
încropim ceva de mâncare. Dacă ai de gând să rămâi aici, mai 
bine ţi-ai schimba numărul; sunt o mulţime de rezervă. 

Mai târziu, aşezaţi la uriaşa masă din bucătărie, băură nişte 
supă şi mâncară o tocană din conservă, încălzită în prealabil, cu 
bucăţi mari de pâine irlandeză pe care o adusese Hayes cu el. 
Vorbeau înflăcăraţi. Diferenţa de accent dintre cei doi bărbaţi nu 
ieşea în evidenţă foarte mult. Hayes vorbea cu acel ton aspru şi 
strident, greu de înţeles, întâlnit în Ulster, în timp ce Tierney 
avea un uşor accent din Dublin. Spre sfârşit, Tierney turnă două 
măsuri generoase de whisky Middleton şi adăugă limonadă albă 
fără să-l mai întrebe pe Hayes. Acesta îşi luă paharul. 

— Slainte”?! 

— Slainte! îi răspunse Tierney la urare. Acum o să-ți dau 
ultimile ştiri. Britloving? Taoiseach!* al nostru ţine o conferinţă 
de presă la aeroportul din Cork. Le promite luna de pe cer şi, 
culmea, le-o şi dă! A pus întregul district la dispoziţia 
americanilor şi englezilor şi a oricui vrea să se joace. Sunt mai 
mulţi „experţi” care dau târcoale decât ziarişti şi reporteri. 

Luă o înghiţitură mare de whisky şi imediat îşi mai turnă. 

— Nu sunt încă veşti concrete în ceea ce priveşte cauza 
accidentului. Folosesc tot felul de maşinării. Englezii au un fel de 
submarin cu braţe mecanice, iar francezii au ceva pe care ei îl 
numesc Scarab, comandat de la distanţă, care poate opera la 
adâncime, înzestrat cu braţe şi lumini. Sentimentul general e că 
partea cea mai mare din epavă e prea jos, la o adâncime unde 
nu s-a mai lucrat cu succes până acum. 

— Totuşi, mie nu-mi place cum sună. Hayes nu făcu nici un 
efort pentru a-şi ascunde îngrijorarea. Nu-mi place bucăţica aia 
mică. 

Tierney ridică din umeri, dar gestul nu fu convingător; era şi el 
îngrijorat. 

— Deci, noi o să stăm să ne treacă toate apele sperând să fie 
bine, nu? Asta spui tu? 


12 Urare tradiţională irlandeză (n. trad.). 
13 Care îi iubesc pe britanici (idiom) (n. trad.). 
14 Prim-ministru (irlandez) (n. trad.). 


34 


Hayes urmări îndeaproape reacţia lui Tierney şi nu se simţi 
liniştit de ea. 

— Facem mai mult decât atât. Trebuie să fim organizaţi, în caz 
că vin cu ceva nou. Trebuie să fim gata. Băieţii din Dublin sunt 
foarte conştienţi de necesitatea unei acţiuni rapide. Totul se 
pune acum la punct. 

— Am putea să aducem câţiva oameni cu experienţă din nord. 

— Noi nu vrem accente din Belfast care să zburde libere prin 
Cork. E ultimul lucru de care avem nevoie. Aţi fi ca un magnet şi 
sunt destule minţi suspicioase primprejur. Tot ce putem face e să 
aşteptăm şi să fim gata de acţiune de îndată ce o să fie nevoie. 
Trebuie să ne păstrăm sângele rece. Te întorci înapoi. Te sunăm, 
în eventualitatea că avem nevoie de tine. 

Hayes se enervă şi miji ochii cu un aer periculos. 

— În cele şase districte, noi ducem tot greul, în timp ce voi nu 
faceţi altceva decât să vorbiţi, aici jos. Ai face mai bine dacă te-ai 
aduna puţin. Eu nu suport lucruri de genul ăsta. 

Tierney bătu în retragere. 

— Uite, toţi ştim ce faceţi voi acolo, în nord; faceţi o treabă 
extraordinară. Doar că, în cazul în care nu vă puteţi ascunde 
accentul, în republică sunteţi un fel de infractori. Pentru numele 
lui Dumnezeu, aici toţi sunt cu ochii în patru. Nu se pune 
problema de ce puteţi să faceţi, ci să vă ţineţi capul la cutie. E 
rândul nostru acum, asta-i tot. E pătrăţica noastră. Şi-o să ne 
descurcăm. Avem toate armele de care avem nevoie şi soldaţi 
foarte buni. O să te ţinem la curent cu toate şi, de-ndată ce avem 
nevoie de voi, ei bine, o să-ţi dăm verde. De acord? 

Hayes ştia c-a fost respins, dar fu de acord că diferenţele din 
interior ar fi putut crea probleme celor din nord; chiar şi un 
accent din Dublin se recunoştea uşor în împrejurimile Cork-ului, 
iar locuitorii de aici nu se prea dădeau în vânt după cei din 
Dublin. 

In timp ce-l privea, Tierney recunoscu în sinea lui că multe 
dintre problemele ridicate de Hayes sunt reale. Era foarte 
adevărat că cei din nordul graniţei erau mult mai buni decât 
colegii lor din sud şi capabili să ucidă cu sânge rece. Hayes 
simţea apropiindu-se necesitatea prezenţei unei arme; şi nu era 
nimeni mai bun decât el s-o folosească. 

Dar, ca să-şi trâmbiţeze prezenţa în Cork, ar fi însemnat să 
dea de necaz când avea destule pe cap. 


35 


În morga provizorie a spitalului regional din Cork, cadavrele 
băgate în saci de plastic negru şi legate la capete erau întinse pe 
trei rânduri. In moarte nu mai era loc pentru nici un protocol; 
oameni ai Serviciului Secret zăceau lângă senatori, personalul 
Casei Albe şi cei din echipajul de zbor. Şi, fără nici o excepţie, le 
venea rândul la curiozitatea anatomo-patologiior, extrem de 
ocupați, care lucrau neîntrerupt, străduindu-se să găsească vreo 
dovadă a cauzei accidentului. Doctorii refuzau să discute cu 
mass-media despre mutilările găsite la cadavrele deja aduse, 
spuneau doar că fiecare autopsie va fi meticuloasă - prin 
urmare, va lua ceva timp. Infiorătoarea procedură nu era una 
care să poată fi grăbită. 

Munca de salvare continua, iar echipajele elicopterelor 
începuseră să se tragă la faţă. Pe mare, în zona accidentului, 
erau de acum prea multe vase, iar pericolul unei coliziuni 
devenise real, mai ales că în acea căutare înverşunată se 
strecurase rivalitatea naţională. Până acum fuseseră recuperate 
paisprezece cadavre şi un morman de rămăşiţe din avion. Dar o 
căutare şi mai importantă se desfăşura şi nu se ştia cât va mai 
tine. Nava britanică Garal/ine Locator fusese prevăzută cu 
echipament special care să localizeze înregistratoarele de voci şi 
de zbor ce zăceau acum undeva pe fundul mării. Fiecare cutie 
emitea semnale ce puteau fi folosite pentru localizarea şi 
identificarea sa. Era o arie vastă, iar munca scrupuloasă, dar 
operaţiunea fusese socotită o prioritate. 


— Unde-ai fost? Am fost îngrijorată din cauza ta. Riley Brown 
îşi descrucişă picioarele lungi, stinse televizorul şi fugi spre 
Galvin care tocmai intra în cameră. Il luă de gât şi-l sărută 
repede, simțind de data aceasta chiar şi-un mic răspuns. Se trase 
spre spate. Ce s-a întâmplat? Arăţi groaznic. 

El o privi de la înălţimea lui, ţinând-o de mijloc. Îşi ridică mâna 
şi-i puse capul pe pieptul lui, mângâindu-i părul lung şi blond. 

— Ar trebui să-mi închipui că într-o zi ca asta, toată lumea se 
simte sleită. A fost, de asemenea, o zi lungă. 

— Te referi la accident? Sunt de acord că e o veste 
îngrozitoare. Groaznică. Dar nu ne poate afecta pe noi, nu? 

Galvin zâmbi, nefericit. 

— Ai fi surprinsă să ştii câţi oameni din afara Americii vor fi 
afectaţi. Majoritatea dintre noi, într-un fel sau altul. E o veste 
proastă, Riley, din toate punctele de vedere. Brusc, o dădu la o 


36 


parte. Hai, fă nişte ceai. 

In timp ce ea se îndepărta, îndreptându-se spre mica 
bucătărie, el îi spuse: 

— Am avut de lucru, doar ştii. Se pare că-mi ia de două ori mai 
mult timp decât celorlalţi, ca să fac jumătate din banii pe care-i 
câştigă ei. 

De ce ea nu-i spunea despre un telefon din Anglia? Ar fi trebuit 
să sune până acum. 

Ea îi strigă din bucătărie. 

— Dar, când am sunat, nu erai acolo. De obicei, îmi dădeai tu 
câte un telefon în timpul zilei. 

Lucra cu jumătate de normă ca secretară de cabinet la un 
dentist, iar mare parte din timpul care-i mai rămânea îl petrecea 
cu picturile ei în ulei, în micul studio care dădea în living şi care 
avea cea mai bună lumină din apartament. 

El traversă camera până la fereastră şi se uită în jos spre 
cheiul de unde plecau feriboturile către Ţara Galilor. 

— A fost una din zilele acelea. Eu şi Paddy am fost pe şosea 
pentru rodaj. Se uită înapoi spre uşa de la bucătărie. Sunt frânt, 
Riley. Nu mă mai ţin picioarele. Treaba asta cu accidentul mi-a 
zdruncinat nervii. Toată lumea numai despre asta vorbeşte. 

— Ştiu. 

Ea se întoarse cu o tavă încărcată cu serviciul de ceai şi o 
puse pe măsuţa de sticlă cu un picior; el ura această măsuţă, dar 
era un cadou de la o mătuşă de-a ei, aşa că-şi păstra părerile 
pentru el. Sorbi din ceai. 

— Drăguţă ceaşcă. Imi pare rău că n-am sunat, nu se întâmplă 
prea des. 

Ea şedea la măsuţă, în faţa lui, o fată subţirică, fermecătoare, 
capabilă de sentimente profunde. Se dedicase mai multor cauze 
decât putea el să spună, lăsându-se cu sinceritate prinsă în 
plasele lor. In momentul de faţă era la asociaţia „Salvaţi 
Animalele Sălbatice”, dar niciodată nu abandona ceva în care se 
implicase, chiar dacă era forţată să-i acorde mai puţin timp. 
Acesta era unul dintre motivele pentru care o iubea. Ea îşi puse 
ceaşca jos şi-şi duse cu iuţeală mâna la gură. 

— Am uitat să-ţi spun. A sunat cumnatul tău din Anglia; sora 
ta e bolnavă. Părea, într-adevăr, îngrijorat. 

Galvin se linişti în privinţa telefonului, dar trebuia să arate 
îngrijorat; codul era prioritatea numărul unu. 

— Care cumnat? 


37 


Trebuia să meargă cu procedura de mesaj până la capăt. 

— Oh. Riley se uită fix la măsuţă, ca şi cum ar fi găsit acolo 
răspunsul. Soţul lui Joan. Tom. Tommy zicea că e. 

— Eu nu mi-aş face griji. Joan e întotdeauna bolnavă. E o 
nevrotică. Dar ar fi bine să sun, spuse indiferent. 

Işi termină ceaiul şi se duse spre telefonul de pe măsuţa cu 
picioare subţiri de lângă televizor. Deschise cu un bobârnac 
agenda de telefon, verifică codul şi formă un număr de Newbury- 
Berkshire. Aşteptând apelul, o observă pe Riley ducând tava la 
bucătărie. Strigă după ea: 

— E-n regulă, nu e nimic secret. Şi-apoi: Tommy? La naiba, ar 
trebui să-mi ştii deja dulcele accent irlandez. Laurie la telefon. 
Acum ce mai are? 

li făcu cu ochiul lui Riley care se-ntorsese în cameră şi şedea 
pe unul din braţele canapelei, balansându-şi uşor un picior. 
Bărbatul îşi ascultă interlocutorul de la celălalt capăt al firului şi 
începu să se schimbe la faţă. 

— Oh, Doamne. Doctorul ştie ce face? Acum era puţin alarmat 
când răspunse privirii blânde a lui Riley. Bine, e dificil, dar o să 
vin. Sanatoriul Denbridge din Reading? Vrei să trec mai întâi pe 
la tine? Bine. Zborurile vor fi supraîncărcate cu actuala criză 
creată de accident, dar o să fac tot ce pot. 

Închise telefonul. Riley se ridică, privindu-l îngrijorată. 

— E rău? 

— N-o să pot şti sigur până nu ajung acolo. Tommy intră în 
panică din orice, dar trebuie să recunosc că sună cam rău. O 
hemoragie internă. Galvin păru tulburat. Mai bine m-aş interesa 
de un zbor. 

Era mult prea târziu să-i mai fie ruşine de el însuşi pentru că o 
minţea; trecuse prea mult timp de când o făcea. Dar o adora pe 
Riley, cu toată starea de deznădejde care afecta în ultimul timp 
relaţia lor. Lucrurile va trebui să-şi urmeze cursul, restul nu mai 
conta. 

ingrijorarea lui Galvin era autentică, dar nu din pricina surorii 
sale Joan. Era doar a doua oară când fusese contactat astfel. 
Vorbise la telefon fără ascunzişuri, deoarece era cel mai puţin 
suspect lucru pe care-l putea face. Galvin o trase pe Riley lângă 
el şi trebui să-şi stăpânească emoția îngropându-şi faţa în părul 
ei; bunicul ei fusese un membru al vechii IRA şi fusese ucis de 
către Black-and-Tans”. 


15 Forţă armată trimisă de guvernul englez în Irlanda (1920) pentru a 


38 


Pe la începutul anilor '20, trupele britanice de ocupaţie erau 
destul de populare printre majoritatea irlandezilor, chiar dacă 
prezenţa lor acolo nu era întotdeauna dorită. Pe de altă parte, cei 
din Black-and-Tans erau detestaţi, iar acest trecut şi legenda 
care s-a născut din el au influenţat o Riley Brown cu inimă mare 
şi uşor impresionabilă de-a lungul întregii sale tinereţi. Tatăl ei, 
înainte de a muri, cu doi ani în urmă, fusese un republican 
convins, povestindu-le deseori copiilor săi isprăvile vitejeşti ale 
bunicului împotriva britanicilor şi modul brutal în care acesta 
fusese ucis: asasinat, aşa spusese. 

De fapt, bunicul lui Riley nu s-ar fi caracterizat ca un 
antibritanic. li plăceau britanicii. Dar nu voia ca guvernul 
acestora să-i conducă ţara; îi voia afară şi ar fi murit pentru 
crezul acesta. Cei care-l cunoscuseră pe bunicul lui Riley şi mai 
erau câţiva în viaţă, spuneau că era un om care i-ar fi scos pe 
britanici afară cu un şut în fund şi apoi, cu o strângere de mână, 
i-ar fi invitat în vacanţă în ţara lui. 

Galvin îşi aminti poveştile acestea cât străbătu cele şapte mile 
până la aeroportul din Dublin, unde-şi parcă bătrânul şi vechiul 
Mercedes. Sub rugină, motorul era încă în stare bună; ar fi 
preferat un Jaguar, dar ar fi părut că face comerţ cu duşmanul. 
Mici plăceri ca acestea erau întotdeauna o potenţială capcană. 
Când se interesă de un zbor, descoperi, aşa cum se aştepta, că 
toate erau ocupate, chiar peste limită şi cu liste de aşteptare. 
Nu-şi făcea probleme. Ştia că într-unul din zborurile British 
Airways trebuia să fie un loc rezervat pe numele lui şi nu se 
înşela. Plăti biletul şi merse în aglomerata sală de aşteptare. 
Când se anunţă avionul lui, se duse la rândul format la poarta 
desemnată. Deşi oficial nu era necesar pentru o călătorie între 
Irlanda şi Anglia, ducea cu el paşaportul irlandez verde. Ajunse 
pe aeroportul Heathrow din Londra după aproape o oră de la 
decolare. 


Sam Squire locuia într-o casă veche cu terasă pe Q Street, 
între numerele 29 şi 31, în Georgetown, împreună cu soţia sa, 
Mandy şi cu cele două fetiţe. In primele ore ale după-amiezii zilei 
în care murise preşedintele, când copiii trebuia să se întoarcă de 
la şcoală, Sam şi soţia sa şedeau în bucătăria din spatele casei. 

Mandy Squire se uită peste masă la soţul ei. 

— Uite, începu ea, ştiu că e o zi groaznică pentru noi toţi, de 


înăbuşi activitatea revoluţionară (n. trad.). 


39 


acord, pentru tine în mod special, dar iei problema mult prea 
personal. Nici măcar nu erai de serviciu. 

li observase schimbarea după vreo două ore de la primul 
buletin de ştiri. La început, fusese şocat ca toţi ceilalţi, dar apoi 
devenise retras şi posomorit. Ţinuse atât radioul cât şi televizorul 
deschise tot timpul, schimbând adesea posturile ca să devoreze 
toate ştirile posibile. Apoi se retrăsese în dormitorul cel mare, 
unde se închisese pe dinăuntru şi dăduse televizorul la 
maximum, până ce ea fusese nevoită să bată cu pumnii în uşa 
închisă cu cheia şi să-i strige să-l dea mai încet. 

In afară de orice altceva, Mandy începea să-şi facă griji din 
pricina vecinilor. In cele din urmă, el dăduse televizorul mai 
încet, iar ea reuşise să-l convingă să iasă afară. In câteva ore se 
trăsese la faţă, iar ochii îi păreau de nebun, ca şi cum ar fi avut 
febră şi era încă foarte bolnav. Bărbatul drept şi mândru pe care- 
| ştia era acum prăbuşit, cu umerii încovoiaţi şi care îşi ferise 
privirea când ieşise din cameră. Abia dacă-şi mai recunoştea 
soţul, după opt ani împreună. 

— Dumnezeule, oftase ea, ce s-a întâmplat cu tine? Eşti 
nebun, dacă laşi toate astea să te afecteze atâta! Nu e normal. 

Nu-i răspunsese şi se dusese la bufetul din sufragerie unde-şi 
turnase un pahar mare de whisky. Era prima oară când apela la 
sticlă; întotdeauna îi detestase pe cei care nu se puteau consola 
decât cu băutura. Işi luase apoi paharul şi sticla în bucătărie, se 
aşezase la masă şi de-atunci stătea acolo. 

Mandy nu putea să-i accepte schimbarea. Era prea rapidă ca 
ea s-o poată absorbi. Fusese un timp când nu ştia ce să facă. Se 
gândise să-l cheme pe doctor, până când îşi dăduse seama, într- 
un moment de luciditate, că, dacă doctorul l-ar fi văzut pe Sam în 
halul acela, i-ar fi pus slujba soţului ei în pericol. Aşa că-şi 
turnase şi ea un pahar de whisky şi se aşezase în faţa lui. 

— Ce este, iubitule? Te implor, spune-mi! Îşi stăpâni lacrimile, 
dar nu-şi putut opri tremurul glasului. Mă înnebuneşti cu 
neliniştea ta! 

Bărbatul se uită la ea aproape pe ascuns, întorcându-şi 
privirea, când ochii li se întâlniră. Băutura rămăsese în faţa lui 
neatinsă, ca şi cum ar mai fi fost capabil încă să-şi exerseze 
autodisciplina, dar acesta era singurul semn evident că o mai 
făcea. Chiar şi când ea îl privea, el continua să se retragă mai 
adânc în el, până ce Mandy crezu că bărbatul din faţa ei nu mai 
era conştient de prezenţa ei. Işi muşcă o falangă şi se uită la el 


40 


cu ochii roşii. Simţi, deodată, că probabil arăta la fel de răvăşită 
ca şi el. Se ridică, se duse în sufragerie şi se studie în oglinda de 
deasupra bufetului, apoi intră în dormitorul lor, unde încercă să- 
şi refacă machiajul. 

Işi pieptăna părul şi se gândea; aveau şi-aşa destule probleme 
şi ştia că ceva urma să se întâmple. El era secretos în privinţa 
telefoanelor; trăsese cu urechea la o convorbire, o dată când el o 
crezuse plecată. Apoi, mai era omul acela din furgoneta, când el 
se strecurase hoţeşte afară ca să-l întâlnească. La vremea aceea 
se temuse să pomenească ceva şi nu era posibil să o facă atâta 
timp cât el era aşa. Dar trebuia să se-ntoarcă la bucătărie, să 
vadă ce face. 

Era acolo, aşezat, aşa cum îl lăsase ea, cu paharul acum gol. 
Aruncă o privire spre sticlă; părea că nu-şi mai pusese altul. Făcu 
un efort ca să spună ceva. 

— ţi fac ceva de mâncare. 

El nu-i răspunse. 

Mandy prăji ouă şi cârnaţi, uitându-se, din când în când, la el. 
Când îi puse mâncarea în faţă, observă că respiraţia i se rărise, 
iar el continua să fixeze absent un punct, undeva în cameră, îşi 
ţinea mâna pe masă, lângă paharul gol, iar degetele îi tremurau 
uşor. 

Mandy îşi dădu seama treptat că propriul ei efort de a-şi 
reveni fusese zadarnic şi că lipsa lui totală de comunicare 
începuse iarăşi să se joace cu nervii ei. Nu trecuse mult timp de 
când începuse să observe c-o ia razna; ceea ce-o determinase să 
fugă în dormitor. Disperată, spuse: 

— Mi-a luat ceva timp ca să-ţi pregătesc masa. Mănânc-o. 
Cum el nu dădu nici un semn c-ar fi auzit-o, se ridică furioasă. 
Asta e, spuse ea. Nu mai suport. Chem doctorul. Pentru numele 
lui Dumnezeu, eşti bolnav. 

Mandy se duse la telefon, ridică receptorul şi începu să 
formeze numărul. 

— NU. 

Ţipătul fu atât de neaşteptat, încât aproape că scăpă 
receptorul. Se întoarse şi-l văzu mişcându-se pe scaun, slab, tras 
la faţă, dar cu o scânteie de viaţă în ochi. Dădea disperat din cap 
în semn de negaţie, iar ea simţi din nou acea veche pornire 
drăgăstoasă. Mandy puse receptorul în furcă, se duse la el şi îi 
luă capul în mâini. II mângâie uşor pe păr. 

— E-n regulă, iubitule. Orice-ar fi, o scoatem la capăt 


41 


împreună. Se uită în jos la el; îşi îndreptase spatele şi-i încolăci 
mijlocul cu braţele, cu strânsoarea disperată a unui copil speriat. 
Lasă-mă să aduc doctorul. Probabil, ai nevoie doar de puţină 
odihnă. 

— Nu. Îşi scutură capul cu vehemenţă sub mâinile ei, dar 
vocea îi era mult mai calmă. Sunt doar nervos. Vestea asta m-a 
dărâmat. 

Incercă să se ridice şi ea îl ajută să se pună pe picioare. 

— Ţi-e bine, Sam? Tremuri tot. 

Se ţinu de ea. 

— Mă simt mai bine. O sărută în creştetul capului şi-i simţi 
uşurarea când îl strânse şi mai tare. 

— Îmi pare rău. Incercă să zâmbească. Niciodată nu m-am 
simţit atât de sleit, dar o să-mi revin. Se linişti, ţinându-se încă 
de ea. Trebuie să plec la Andrews să aflu ce se întâmplă de fapt. 

Mandy se alarmă. 

— Nu eşti încă destul de bine. Doar nu vrei să fii văzut aşa. 

Se eliberă cu blândeţe din strânsoarea ei. 

— O să fac o baie mai întâi. Şovăi o clipă, apoi reuşi cumva să 
zâmbească. Nu-ţi mai face griji. Acolo vor avea ştirile direct de la 
Casa Albă. Oricum, n-o să stau prea mult. 

II privi cum se spală şi cum se face mai prezentabil, dar era 
încă palid şi tras la faţă. Nu era prea încântată de plecarea lui şi 
nu-l vedea destul de în formă ca să conducă, dar mai bine-l 
vedea că încearcă ceva decât să-l aibă aşezat la masă ca o 
stafie. Spusese, totuşi, ceva care-o deranjase; se ducea la baza 
aeriană de la Andrews. Cu siguranţă că el avea ceva prieteni 
acolo, dar de ce să facă asta, când putea merge direct la Centrul 
de Comunicaţii al Casei Albe de pe Pennsylvania Avenue, 
numărul 1600, din Washington, unde era cunoscut şi unde 
Serviciul Secret avea acces total. Era o cale ocolită de a fi la zi cu 
evenimentele. Dar nu îndrăzni să-i ceară socoteală. 


Hank Ross şedea în Ford-ul lui albastru şi reflecta asupra 
următoarei mişcări. Casa lui Squire era cam la cincizeci de iarzi 16 
mai încolo, pe partea cealaltă a străzii. 

Ross nu era acolo de mai mult de douăzeci de minute şi nu 
voia să mai stea, în cazul în care vecinii ar începe să observe 
câte ceva. Dădu de o sticlă cu cafea şi-i deşurubă capacul. Era 
obosit şi voia să se dea jos ca să-şi întindă picioarele, dar asta 


16 Unitate de măsură egală cu 0,91 m (n.trad). 


42 


avea să aştepte până ce stabilea dacă Squire era acasă. 

Ross ştia că Farrell n-ar fi aprobat în nici un fel ceea ce avea el 
în cap. Farrell voia un accident, dar acestea nu erau întotdeauna 
uşor de aranjat, mai ales într-un răgaz atât de scurt. Ceea ce 
Ross trebuia imediat să ştie era dacă maşina lui Squire era în 
şirul aliniat de lângă trotuar. De când sosise, nu fusese nici o 
mişcare în casă şi începu să se gândească dacă nu era mai bine 
să se întoarcă pe înserat, îşi dădu seama că nu gândeşte prea 
raţional, dar din New York fusese un drum obositor. Rezistase 
puternicei tentaţii de a depăşi limita de viteză între state şi 
acceptase în silă plictiseala şi oboseala unei lungi călătorii cu 
maşina; era mai bine decât posibilitatea de a fi văzut într-un 
aeroport, în cazul în care ar fi ales cel mai uşor drum şi ar fi luat 
cursa regulată spre Washington. Îşi trecu mâna prin părul ciufulit 
şi se decise să nu stea mai mult de cinci minute. Sorbi din cafea 
şi muşcă dintr-un sandvici vechi. Apăru Squire, urmat de soţia 
sa, în timp ce Ross înfuleca ultimele resturi reci; înşurubă repede 
capacul şi aruncă sticla pe locul de lângă şofer. 

Ross îl urmări îndreptându-se spre un Chevrolet cafeniu şi 
când Squire ieşi din rând, o văzu pe soţia lui făcându-i semne, 
dar atât cât vedea el, nu primi nici un răspuns de la Squire care 
arăta obosit şi bolnav. Aşteptă până se închise uşa de la intrare, 
apoi băgă în viteză şi urmări Chevrolet-ul, înregistrându-i maşinal 
numărul de înmatriculare. 

La început, Squire conduse cu grijă, dar, treptat, mintea i se 
înceţoşă şi deveni tot mai nehotărât, iar maşina o luă razna, ca şi 
cum ar fi fost beat. Băuse doar un pahar de whisky, dar fusese 
pe stomacul gol. Totuşi, acesta nu era un motiv pentru felul în 
care maşina începuse să se mişte periculos dintr-o parte într- 
alta. Prin mintea încă tulbure, înţelese ceea ce se întâmpla şi o 
redresă mai mult pentru uşurarea celor care-l urmăreau, care n- 
ar fi vrut ca Squire să fie ridicat pentru conducere sub influenţa 
alcoolului. 

Acum, Squire conducea drept. Într-un fel, începuseră să i se 
clarifice gândurile. Se sfârşise cu îndoielile şi ezitările; acum ştia 
exact ce intenţionase să facă; se simţi despovărat şi trist. Orice- 
ar fi făcut, n-ar fi înlăturat problemele şi durerea copleşitoare 
pentru Mandy şi pentru copii; era inevitabil, orice drum ar fi 
urmat, dar acum ţinta lui era clară. In Washington urmă drumul 
cunoscut. 

Conducea cu viteză medie. Pe drum erau o mulţime de 


43 


camioane grele, în ambele direcţii, care-l forţau să se 
concentreze. Apoi observă furgoneta Ford albastră în spatele lui. 
işi potrivi oglinda şi aşteptă un prilej să treacă în dreapta, 
suficient de mult pentru a-l observa pe şofer. Inima-i bătu mai 
repede când îl recunoscu. În acelaşi timp, era satisfăcut de ceea 
ce făcea. 

Nu era uşor. Tensiunea începuse din nou să crească în el şi 
strângea mult prea tare volanul. Mintea i se acoperi din nou cu 
nori până ce nu mai râmase aproape nici un gând în ea. 
Presiunea din creierul lui devenea din ce în ce mai dureroasă. 
Sângele i se scursese din faţă şi era conştient că-şi ţine gura 
deschisă şi că respiră greu. Se auzi bolborosind în timp ce 
lacrimile începură să-i curgă pe obraji, orbindu-l. Gonea acum pe 
Pennsylvania Avenue, iar traficul era deosebit de aglomerat. 
Alese acel moment să apese pe acceleraţie până la podea. 

Chevrolet-ul ţâşni înainte. Cumva, Squire trase de volan în 
stânga, ca să evite trei maşini din faţa lui. Plângea acum deschis 
şi era ca şi cum ar fi încercat să vadă într-o furtună, fără 
ştergătoare. Brusc, maşina o luă razna când trase de volan cât 
putu. Apoi scoase un strigăt teribil, care în punctul său culminant 
se transformă într-un urlet şi forţă volanul, trimițând maşina pe 
celălalt sens, izbind-o de botul unui camion, într-un impact ce 
însuma o sută douăzeci de mile la oră. 

Camionul frână până se opri, cu pneurile arzând şi târând 
epava sfârtecată a ceea ce mai rămăsese din Chevrolet şi din 
şoferul strivit. Sam Squire îşi găsi, în sfârşit, pacea minţii. 
Rămăşiţele distruse ale maşinii fură cuprinse în flăcări, iar 
explozia care rezultă din masa aceea comprimată aproape că 
atinse capota camionului. Flăcările urcau şi se învolburau, iar 
şoferul camionului şi ajutorul lui săriră din cabină ca să scape de 
acest prăpăd, în timp ce coloanele de maşini care continuau să 
se apropie frânară cu zgomot. 


44 


4 


Când Hank Ross văzu ce se întâmplă, apăsă pe frână. Era o 
minune că nu mai fură şi alte accidente la numărul acela de 
maşini şi camioane care făceau eforturi disperate să oprească, 
bară în bară. Când maşina lui Squire sări în aer, nu-i venea să 
creadă ce noroc are. Cea mai teribilă harababură avea loc acum 
peste tot în jurul lui. Pneurile ţipau, claxoanele urlau la 
maximum, iar oamenii săreau din maşini în speranţa de a da 
ajutor. Dar nici un ajutor nu i se mai putea da corpului zdrobit 
care ardea în rămăşiţele boţite ale Chevrolet-ului. O maşină de 
patrulare încerca deja să-şi croiască drum prin dezordinea aceea, 
iar un ofiţer striga, avertizându-i că benzina din camion poate 
exploda în orice clipă. 

In haosul creat, Ross şedea acolo, respirând greu de 
satisfacţie. Dar sunetul sirenelor care creştea îl smulse din 
euforia sa. Motorul mergea încă şi îşi dăduse seama că trebuia s- 
o şteargă. Ultimul lucru pe care-l voia era să fie interogat ca 
martor. 

Squire era mort; asta era evident. Dacă nu murise chiar în 
impact, atunci se prăjise mai târziu. Ross aruncă o privire pe 
ceas. Purta un cronometru scump; era singurul domeniu în care 
natura lui meschină ceda la cheltuieli financiare. Timpul era 
crucial în afacerile sale. 

Işi dori deodată să se întoarcă la New York cât mai repede. Se 
mai uită o dată la ceas, apoi la indicatorul de carburant. Avea 
nevoie de nişte benzină. Trebuia să-l prindă pe Farrell înainte ca 
acesta să se urce în avion. li lua cam patru ore şi jumătate - cinci 
ca să se întoarcă. Putea s-o facă. Urma o zi de condus lungă şi 
obositoare, dar răsplata putea fi bună. Incepu să-şi facă loc prin 
aglomeraţia de maşini din faţă, blestemând şi înjurând până ce 
găsi suficient loc să se elibereze. Incepu să râdă pe înfundate, 
mortul Squire ieşise deja din mintea lui plină de planuri. 


Sosirea lui Laurie Galvin la Londra fu mai discretă decât cea a 
lui Paul Sutter, deşi amândoi se aflau pe aceeaşi linie în afacere; 


45 


nimeni nu renunţă la formalităţi în ceea ce-l privi pe irlandez. 
Galvin trecu prin biroul de imigrări, apoi prinse autobuzul de 
pistă până la ieşirea din aeroport. Cumpără un buchet de 
trandafiri înainte să ia trenul spre Reading, apoi călători cu un 
taxi până la Sanatoriul Denbridge. Sanatoriul mai fusese folosit şi 
înainte şi bănui că aparţine firmei; era destui de uşor ca vizitele 
de la Cheltenham să fie supravegheate. Inainte să ajungă la 
recepţie, fu oprit de un doctor tânăr în halat alb. 

— Domnul Galvin? 

— Da. 

Galvin nu întrebă cum fusese recunoscut. 

— Aţi făcut bine c-aţi venit atât de repede. Mă tem că sora 
dumneavoastră e într-o stare gravă. 

— Cât de gravă? E pe moarte? Galvin păşi alături de foarte 
înaltul doctor care se îndreptă spre saloane. 

Doctorul cel slab şi blond bătu în retragere. 

— Nu cred să fie atât de rău. Dar va avea nevoie de o îngrijire 
serioasă şi, probabil, de puţin noroc. Coti brusc pe un alt coridor, 
departe de saloane şi intră într-un birou fără însemne pe uşă. De 
îndată ce fură înăuntru, închise uşa cu cheia. 

Biroul era puţin mobilat: o masă de lucru modernă şi ieftină, 
dulapuri din metal pentru fişiere şi trei scaune cu spătarul drept. 
Masa fusese curățată. Jaluzelele îndepărtau complet ceea ce mai 
rămăsese din lumina târzie a serii, lăsând camera întunecoasă şi 
mohorâtă. 

— Eu sunt Putton. Te rog, ia loc. Am înţeles, printre altele, că 
cei de la centrală sunt bine instruiți în a da informaţii despre 
situaţia surorii dumitale, oricine ar suna neautorizat. Doctorul, 
semănând brusc mai puţin cu unul adevărat, arătă un scaun. Nu 
făcu nici o mişcare ca să aprindă lumina din plafon. 

Galvin se aşeză pe marginea mesei şi puse florile lângă el. 

— Unde e Jason? La ceva „foarte urgent” m-aşteptam la 
cineva cunoscut. 

— Bineînţeles. Din nefericire, e bolnav.  Apendicită, 
întotdeauna se lăuda că, de când a început viaţa, a avut totul; 
acum nu se mai poate lăuda. Băgând de seamă că nu-l 
satisfăcuse pe Galvin, Putton adăugă: Sir Gerald m-a desemnat 
personal pe mine. Asta ar trebui să te convingă de importanţa 
acestei întâlniri. Doar nu te-ai fi aşteptat să te întâmpine 
personal? 

— Nu. 


46 


Galvin îl studie pe Putton care-şi lăsase trupul lung pe scaun 
şi-şi întinsese picioarele. Picioare mici, gândi Galvin şi atitudine 
dispreţuitoare. Putton avea o părere foarte bună despre el, dar în 
ce măsură, asta trebuia să afle Galvin. Ochii de un albastru 
spălăcit îl fixau pe Galvin de pe o faţă îngustă, fără culoare, 
sfidându-l şi făcând uz de autoritate. 

— Nu-ţi ascunzi sentimentele, spuse Putton. Fără îndoială că 
nu eşti îndrăgostit de mine. Dar sunt tot ceea ce o să primeşti. 
Zâmbi. Probabil, cu timpul o să mă reabilitez în ochii tăi. 

— Nu te cunosc. L-aş prefera pe Jason. Avem o înţelegere. Mai 
bine i-am da drumul. Trebuie să mă întorc acasă. 

— Verii noştri cred că Air Force One a fost aruncat în aer. Ce 
se vorbeşte pe la voi despre asta? 

— Cum naiba să ştiu ce aluzii se fac pe la noi? Dacă a fosto 
bombă, comentariile vor fi rare şi neobişnuite. Şi de ce trebuia să 
fie una în Irlanda? Avionul a plecat de la Washington. 

Galvin nu-şi dădea prea bine seama de ce era atât de nervos. 
Probabil că i se părea că Putton îi vorbeşte de sus. N-avea nici 
cea mai mică idee dacă teoria cu bomba avea sau nu 
credibilitate. 

— Verii noştri cred c-a fost IRA. Cineva din Belfast sau Dublin 
avea cunoştinţă de asta. 

— IRA? Vorbeşti serios? Cum Putton nu răspunse, adăugă: 
Dumnezeu ştie de ce se gândesc la asta. Dar s-ar putea ca ai lor 
să încerce să mute în altă parte responsabilitatea acestei vini 
monstruoase. N-ar fi prima oară când îşi ucid propriul preşedinte. 
lar acesta s-a supărat de câteva ori. Cadourile pentru credincioşii 
cei bogaţi sunt pe cale de dispariţie. Şi asta, probabil, i-a 
deranjat pe unii dintre cei puternici. 

— Până-ntr-acolo, încât să-şi asasineze preşedintele? Fii 
serios, Galvin. 

Galvin ridică din umeri. 

— De fapt, ce vrei de la mine? 

— Presupunând c-a fost o bombă, crezi că IRA e capabilă de- 
aşa ceva? Te rog să iei în serios întrebarea. 

— Fracţiunea oficială a IRA, nu, nu cred. Nu sunt îngeri, dar se 
gândesc în prealabil la consecinţele politice a ceea ce fac. Şi sunt 
mai puţin apți în materie de violenţă. Fracţiunea Provo? Ei sunt 
capabili. O parte din ei, oricum. Ar fi avut mult de suferit dacă 
fondurile lor americane le-ar fi fost tăiate. Dar INLA, ei sunt cei 
mai pregătiţi - şi mai impulsivi. Sunt grupul cel mai mic şi 


47 


probabil cel mai brutal. Dac-ar fi să aleg, i-aş lua pe ei. Consideri 
problema suficient de serios tratată? 

— Mulţumesc. Am exact aceeaşi părere. 

Galvin părea nesigur. Masa nu era deloc confortabilă, dar nu-şi 
schimbă poziţia. 

— Vrei să spui că şi tu crezi că a fost INLA? 

Putton nu putu să nu remarce tonul reţinut şi sarcastic. 

— Tu ai arătat că acesta e punctul tău de vedere. 

Galvin negă printr-o mişcare a capului. Işi trecuse o mână prin 
părul des. 

— Oh, nu, n-am făcut-o. Am dat un răspuns apreciativ la 
întrebarea ta. Nu se poate s-o fi făcut vreuna din fracţiunile IRA 
Singură, fără nici un ajutor. Să facă exerciţii de tir pe ţinte uşoare 
în Belfast e ceva, să pună o bombă la bordul lui Air Force One e 
cu totul altceva. Şi oare, chiar ar fi vrut s-o facă? 

Galvin se uită în jos la Putton, apoi continuă să-şi răspundă la 
propria întrebare. 

— Bine, ar fi câţiva suficient de nebuni ca s-o facă; ca să arate 
ce puternici sunt, că nu-i de joacă cu ei. Să nu te amesteci 
vreodată în procurarea fondurilor lor, pentru că asta ar putea 
însemna începutul unor necazuri mortale. Dacă noi putem să-l 
terminăm pe preşedintele Statelor Unite, nimeni, nicăieri, nu 
poate fi în siguranţă. Dar ar face-o atât de repede? Promisiunea 
de a opri scurgerea fondurilor către Irlanda a fost destul de 
recentă. Organizarea cere timp. Şi acei câţiva suficient de nebuni 
ar avea nevoie de sprijin din afară. L-ar primi? Dacă da, în ce 
condiţii? Pentru ei şi pentru oricine i-ar ajuta. 

Putton gesticulă, iritat. 

— Nu sunt prost. Inţeleg toate acestea, dar mergi prea 
departe şi prea repede. Se pune problema de unde începem, îi 
ştii pe vreunii dintre băieţii din INLA? 

— Bineînţeles. Ştii prea bine că sunt membru în Provisional 
Sinn Fein”. Majoritatea celor din INLA provin din Provo. Unii încă 
mai servesc ambele fracțiuni, în funcţie de pălăria care li se 
potriveşte mai bine. Vrei să-mi ridic capul din postul de ascultare 
şi să iscodesc; aşa e? 

— Acestea sunt ordinele pe care trebuie să ţi le dau. 

— Avem de-a face cu terorişti fanatici care nu văd decât ceea 
ce au în faţa ochilor. Cât crezi c-o să rezist? 

— Te scoatem în momentul în care devine prea periculos. 


17 Mişcare naţională irlandeză (n. trad.). 


48 


— N-aţi avea timp. Galvin se enervă brusc. N-au putut găsi pe 
cineva care să cunoască mai multe despre problema irlandeză în 
afară de tine? lţi dai seama ce-mi ceri? Mi-a luat mult timp să 
ajung în locul în care sunt acum şi-am transmis deja destule 
informaţii fără să-mi scot gâtul prea mult în afară. 

— Eu, pur şi simplu, îţi transmit instrucţiunile. Cunoştinţele 
mele despre problemele de fond sunt irelevante. Eşti un agent cu 
multă experienţă; vei şti când să te opreşti. 

— Mă întreb dacă ei vor şti. V-aţi înţeles cu americanii? 

— N-am nici o idee. Putton se ridică şi-şi scoase halatul alb. 
Urăsc lucrul ăsta. Urăsc spitalele. Agăţă halatul într-un cârlig din 
spatele uşii. Te va suna cineva din când în când, ca să-ţi prezinte 
evoluţia stării surorii tale. Canalele obişnuite îţi vor fi deschise. 
Scoase o bucăţică de hârtie din buzunar. Incă un număr în caz de 
urgenţă. 

Galvin luă hârtia. Numărul fusese intenţionat simplificat. 

— Sper să mi-l amintesc când o să am nevoie de el. îi dădu 
înapoi biletul. Tu îl distrugi. Se-ntoarse spre uşă. Transmite-i lui 
Jason cele mai bune urări. Spune-i că sper că data viitoare ne 
vom reîntâlni. Aruncă o privire spre florile de pe masă. Mai bine 
le-ai da unei cauze meritorii. 


Hank Ross îi telefonă lui Farrell de la restaurantul Maryland 
House de lângă Havre de Grace, imediat la nord de Baltimore. Nu 
dădu decât de secretara lui Farrell, dar scoase de la ea 
informaţia că şeful ei lua un zbor Pan Am în noaptea aceea, că va 
fi plecat câteva zile şi că biroul urma să se închidă imediat. Se 
urcă înapoi în furgoneta sa, enervat că nu putuse să-l prindă pe 
Farrell. 

O tinu pe marea autostradă 1-95 şi depăşi Philadelphia, 
luptându-se cu o oboseală uluitoare în încercarea de a rămâne 
treaz. Era important pentru el să-l prindă pe Farrell înainte ca 
acesta să plece în Europa şi cât ştirea mai era încă fierbinte. 
Conducea în amurgul de toamnă, fericit că nu ploua şi că-şi 
păstra viteza constantă. Când trecu de barierele de ieşire din 
New Jersey spre New York, simţi acut cum totul este hăcuit 
înăuntrul lui; în afară de telefon nu se mai oprise nicăieri, iar 
acum conducea aproape mecanic. Zona zgomotoasă din jurul 
New York-ului îl forţă suplimentar să se concentreze când 
traversă Verazzano Bridge, luminile îndepărtate ale Manhattan- 
ului întinzându-se ca un tărâm vrăjit în stânga lui. Era bucuros că 


49 


se întoarce în New York, era singurul oraş pe care, într-adevăr, îl 
înţelegea. 

Ajunse la JF Kennedy!” şi conduse drept până la nivelul de 
plecare, apoi se opri în apropierea punctelor de la clasa întâi 
pentru verificarea documentelor de călătorie. Dacă Farrell zbura 
în această noapte, atunci Ross credea că mai are timp să-l 
prindă, dar se simţea încă îngrijorat şi iritat. 

Douăzeci de minute mai târziu, Farrell trecu prin uşile 
automate, cu o valiză de mărime mijlocie şi o servietă. Când 
Ross îl văzu pe Farrell îndreptându-se spre cel mai apropiat 
punct de control, fugi spre el. 

Farrell se trase înapoi la vederea lui Ross. Teroristul era 
întotdeauna neîngrijit, dar după aproape zece ore de condus 
încontinuu în circuitul lui până la Washington, căpătase cel mai 
umil aspect de până acum. Farrell era şocat şi livid. 

— Intinde-o, haimana! Acesta este un loc public. Eşti nebun. 

— N-o să-ţi ia mai mult de-un minut. Ai timp. Şi-apoi, cu 
viclenie: Mai bine pierzi un minut decât să faci o scenă. 

Farrell renunţă să se mai aşeze la rândul deja format în 
dreptul punctului de verificare şi se retrase spre uşile glisante de 
sticlă, oprindu-se lângă un pilon de susţinere. 

— Nebun aiurit! Ce dracu vrei? 

— Bani. Mulţi. L-am aranjat pe Squire. A fost o minunăţie, una 
dintre cele mai bune pe care le-am reuşit vreodată. Un accident 
de vis în afara Georgetown-ului. 

Farrell îl fixă disperat şi neîncrezător. Nimic din toate astea nu 
s-ar fi întâmplat dacă Ross şi-ar fi făcut treaba ca lumea de la 
început. Lucrurile începeau să iasă de sub control. 

— Felicitări. In sfârşit, ai făcut şi tu ceva bine. Acum, dă-te la o 
parte. 

— Vreau să fiu plătit. A trebuit să-mi fac o groază de planuri şi- 
a trebuit să risc mult. l-am aranjat maşina de s-a dus drept sub 
un camion. A ars în întregime. Şi nimeni n-o să ştie vreodată de 
ce. 

— Asta e liniştitor. O să aranjez pentru treizeci de mii de 
îndată ce mă întorc. Problema aceasta putea să aştepte până 
atunci. 

— Nu, nu putea. Eu mi-am făcut partea. Vreau banii acum şi 
preţul e de cincizeci. 

Farrell se uită îngrijorat în holul de plecare. Se părea că nimeni 


18 Aeroport internaţional din apropierea New York-ului (n. trad.). 


50 


nu băgase de seamă ciudata pereche şi discuţia lor, dar nu putea 
fi sigur. Ross era insensibil la orice, în afară de faptul de a-şi 
pune mâinile murdare pe bani. 

— Nu poţi fi atât de tâmpit, încât să crezi că am atâţia bani cu 
mine. 

— lau un cec. Fă-l acuma. 

— Un cec? Care să ducă imediat la mine? Eşti nebun. Aştepţi 
până mă întorc. Se întâmplă multe acolo şi eu trebuie să ştiu. 

— Nu. Nu ştiu când te întorci şi nici tu nu ştii. Ar fi trebuit să-i 
iau de la început. A fost o greşeală. Nu mai fac alta. 

— Nu se poate să-ţi dau un cec. Furia lui Farrell devenea tot 
mai accentuată. Dacă ţi-ai fi făcut treaba curat, n-ar mai fi 
trebuit să ne mai întâlnim vreodată. 

Îl privi pe Ross de sus, cu un aer din ce în ce mai dezgustat. 
Deja totul se schimbase atât de mult. 

— De îndată ce ajung în Irlanda, o să aranjez totul. O să-ţi 
comunic când să-i iei, în New York. Numerar. Asta e tot ceea ce 
sunt pregătit să fac. Incearcă să-mi faci vreo scenă acum şi poţi 
să-ţi iei adio de la bani. Acum, dă-te la o parte şi, pentru 
Dumnezeu, curăţă-te. 

Abia stăpânindu-şi furia, Farrell se-ndreptă cu paşi mari spre 
cel mai îndepărtat punct de verificare pe care-l putea găsi; ar fi 
fost cu mult mai nenorocit, dac-ar fi ştiut că Ross îl căutase 
telefonic chiar la birou. 


A fost nevoie să fie aduse automacarale de mare tonaj pentru 
a îndepărta camionul parţial distrus de foc de pe partea stângă a 
şoselei, astfel încât să fie posibilă strângerea la un loc a ceea ce 
mai rămăsese din Sam Squire şi să se înceapă groaznica muncă 
de identificare. O dată eliberată o trecere îngustă, maşinile 
începură să se târască mai departe cu slaba speranţă de a mai 
recupera ceva din imensa întârziere creată. Cei doi camionagii 
fuseseră duşi la spital, pentru a fi scoşi din starea de şoc, cu o 
altă ambulanţă decât cea desemnată pentru un drum la morgă. 

Identificarea se dovedi destui de simplă. Oricât de deformat şi 
de ars se dovedi a fi, numărul de înmatriculare de la spate era 
totuşi lizibil. Apoi fu o chestiune de câteva minute ca poliţia să 
stabilească prin radio proprietarul maşinii. Din punctul de vedere 
al poliţiei era vorba doar de încă o maşină făcută praf, care 
trebuia ridicată şi luată de pe şosea şi de încă un alt cadavru de 
adăugat în statisticile crescătoare cu privire la accidentele 


51 


rutiere fatale. Până când poliţia descoperi ocupaţia lui Squire. 

Informaţia fu scoasă la iveală de sergentul de poliţie Ellman, a 
cărui nefericită însărcinare era s-o viziteze pe Mandy Squire. De 
îndată ce ea apăru în uşa casei ei din Georgetown, el îi observă 
tristeţea şi recunoscu, cu părere de rău, că era pe cale să o 
adâncească. şi luă cascheta de pe cap şi aruncă stângaci o 
privire în spate, către maşina de patrulare unde rămăsese 
colegul lui. Nu era prima oară când Ellman trebuia să comunice o 
veste proastă soţiei cuiva, dar când văzu faţa lui Mandy ştiu, într- 
un fel, că de data asta avea să fie altfel. Auzea vocile copiilor 
undeva în spate. Sarcina lui deveni şi mai grea. 

Din momentul în care el o întrebă dacă Squire ieşise cu 
maşina, faţa ei îngheţă şi urma de culoare pe care o mai avea în 
obraji îi dispăru. Ellman vru să-i dea mâna ca s-o consoleze, apoi 
îşi dădu seama că nici măcar nu-i spusese de accident. In loc s-o 
facă, se pomeni zicându-i: 

— Mă tem că soţul dumneavoastră e mort, doamnă. Un 
accident de maşină. 

Crezu că ea o să cadă jos, chiar îi întinse o mână în ajutor; era 
ca şi cum ar fi ţinut în mână carne congelată. Şocul o paralizase 
şi, din nou, în ciuda înfăţişării ei, polițistul avu impresia că femeia 
nu era chiar surprinsă. Era ceva în legătură cu această tragedie 
specială care-l atenţiona că ar putea fi oricum altfel, dar nu 
simplă. 

— Mai bine intraţi. 

Deschise uşa mai mult, cu vocea ciudat de puternică şi calmă. 
Bărbatul în uniformă se mai uită o dată înapoi la colegul său şi, 
negăsind acolo nici un sprijin, o urmă în sufragerie. Le auzea 
acum pe fete în bucătărie, râzând nevinovate. Mandy Squire 
deschise uşa de la bucătărie şi le spuse fetelor să rămână acolo. 
Inchise uşa şi îşi încrucişa defensiv mâinile la piept. 

— Ce s-a întâmplat? 

Părea că-şi găsise forţe noi. 

— Nu staţi jos, doamnă? 

Ellman se simţea ca un începător la prima vizită, când trebuie 
să anunţe o veste proastă. 

— Mi-aţi spus deja că e mort. Vreau să ştiu cum s-a întâmplat. 

La drept vorbind, vocea îi era fermă, dar Ellman crezu că ea e 
gata să-şi piardă firea; părea că mai atârnă de un fir de păr. Tot 
ce mai putea el să facă era să încerce să nu acorde problemei 
prea multă importanţă. 


52 


— A fost instantaneu. Frontal. N-a simţit nimic. 

— Frontal? În drum spre Andrews? 

— Putea să se ducă oriunde. Dacă ar fi întors pe 23rd Street şi 
apoi ar fi mers drept spre Beltway, s-ar fi putut să meargă la 
Andrews. Ar fi avut o mulţime de posibilităţi la dispoziţie, dacă ar 
fi depăşit acel punct şi moment nenorocit. 

Femeia îşi îndreptă o mână spre masă, iar Ellman făcu un pas 
înainte. Ea îl opri, ridicându-şi un braţ. 

— Sunt bine. 

Se lăsă moale pe marginea unui scaun, ţinându-şi un cot pe un 
braţ, capul sprijinit într-o mână, părul atârnându-i în faţă. Ce 
importanţă mai avea dacă se ducea la Andrews sau la 
Washington?  Simţi, totuşi, că asta făcea parte din stilul 
defunctului ei soţ, de a fi evaziv, ca şi cum găsea necesar să-şi 
încurce fiecare ieşire. 

Lui Ellman îi păru teribil de rău pentru ea; fără îndoială că 
ceva nu era în regulă încă înainte de tragedie, îşi trase centura 
peste mijlocul gras al conformaţiei lui scunde şi rotofeie şi 
mânerul pistolului ieşi în afară; nu-şi avea locul în această scenă 
şi Ellman îl ascunse repede. 

— Frontal! Ştiţi ce antrenament avea? Era un şofer desăvârşit. 
Fără să-şi ridice capul, Mandy vorbi monoton. Maşina tocmai 
fusese revizuită. Niciodată n-a depăşit limita de viteză, nici cel 
puţin când era de serviciu; nu i-ar fi permis poziţia lui. 

Ellman era stânjenit. Spuse încet: 

— Martorii oculari afirmă, al naibii de sigur, că de data asta a 
făcut-o. Poate că era de serviciu. Ce meserie avea? 

Mandy îşi înălţă capul, cu trăsăturile descompuse. Ştia acum, 
în mod sigur, ce se întâmplase, dar nu-i putea spune poliţistului. 

— Lucra în Serviciul Secret. In echipa Casei Albe. 

N-avea rost să încerce să ascundă acest lucru. 

Ellman intuise corect. 

— Inţeleg. In acest caz, aş face mai bine să anunţ FBI-ul, 
doamnă. 

— De ce? 

Capul îi zvâcni în sus când puse întrebarea mult prea repede. 
Ochii înroşiţi îi luceau de frică. 

— Doar rutină, doamnă. In asemenea împrejurări ei ar dori să 
fie anunţaţi. Acum, aveţi pe cineva să stea cu dumneavoastră? 
Aţi vrea să iau legătura cu cineva? 

Ellman îşi masca, astfel, nerăbdarea cu care voia să ajungă la 


53 


staţia radio din maşină. Evitase să-i ceară să identifice 
rămăşiţele soţului; pur şi simplu, nu putea s-o vadă cum ar fi 
făcut faţă situaţiei. Să decidă cei de la FBI. 


George Farrell se îmbarcă la clasa întâi a aparatului 747 
aparţinând companiei Pan Am, cu destinaţia Londra, îşi puse 
geanta în compartimentul asigurat cu yală, împinse servieta sub 
scaun şi se lăsă pe spate cu ochii închişi, aproape ignorându-i pe 
ei care îşi ocupau locurile în jurul lui. 

Gândurile îi erau încă afectate de întâlnirea neprevăzută de la 
aeroport. Ross păruse atât de competent înainte de explozie şi 
venise, fără îndoială, cu cele mai bune recomandări. Dar cât de 
puţin se descoperă oamenii pe ei înşişi înainte de a da greş cu 
ceva. Afla chiar despre el însuşi lucruri de care nu-i păsase prea 
mult înainte. Era ceva complet diferit de o criză financiară pe 
care ar fi manevrat-o fără slăbiciune. Totuşi, situaţia prezentă îi 
scăpa de sub control. 

Planul mai putea încă să meargă, dar nu era în obişnuinţa lui 
Farrell să stea pe spate şi să spere la mai bine. Era imperios 
necesar să-şi acopere propriile urme. Cu orice preţ. Dacă n-o 
făcea, atunci alţii, până în prezent necunoscuţi, ar putea să 
devină preocupaţi de capacităţile şi gândurile sale, aşa cum era 
el agăţat de cele ale lui Ross. Chiar la propria lui bancă de 
investiţii, Farrell şi Hammel, unele reacţii fuseseră surprinzătoare 
şi din anumite puncte de vedere bine venite. Işi aminti 
întâmplările din acea zi, mai devreme, imediat după ce-l părăsise 
pe Ross în Central Park şi se întorsese la birou pentru a se 
confrunta cu tristeţea care-i cuprinsese pe toţi. Mai târziu, Dave 
Santos, unul din partenerii lui, venise în biroul lui şi băuseră o 
cafea împreună. 

Conversaţia era, bineînţeles, deprimantă. Apoi Santos 
grizonatul, atât de mieros de obicei, remarcă: 

— Sper să nu mă-nţelegi greşit, dar mulţi vor fi uşuraţi că s-a 
întâmplat aşa. Adăugă repede: Nu de felul în care s-a întâmplat, 
ci de faptul că acest preşedinte special s-a dus. 

La început Farrell fu alarmat, cu conştiinţa zburându-i la vina 
sa, dar cu cât Santos vorbea, cu atât mai mult începea să 
aprecieze poziţia colegului său. 

— Ţara se rostogoleşte spre dezastru. Cu o datorie naţională 
de peste două bilioane şi cu deficitul de anul trecut de aproape o 
sută cincizeci de miliarde, ne îndreptăm spre prăpastie. Şi totuşi, 


54 


toate astea n-au ajuns până la el. L-au lăsat rece? 

Santos se holba la imensa fereastră a etajului al 
paisprezecelea, cu ceaşca în mână, dar cu cafeaua neatinsă. 
Acum se vedea bancherul din el, din cap până în picioare. 

Farrell îl privea, oarecum fascinat. Fără îndoială, era prima 
dată când se punea în discuţie acest subiect; discutau în mod 
constant problemele care influenţau pieţele atât de uşor. Dar 
Santos devenea neobişnuit de grosolan. 

— Curul ăla pictat de secretar al Apărării rânjea cu gura până 
la urechi pe capul ăia al lui de prost când s-a anunţat asta, în 
ciuda halului în care se afla națiunea, pentru că doar bugetul lui 
urma să fie mărit considerabil în următorii patru ani. lubitul 
nostru şef executiv trebuie să fi conceput asta în somnul lui 
nenorocit. Santos se întoarse către Farrell care era aşezat la 
masa de lucru. Şi nici o singură taxă în plus, ca să acopere 
cheltuielile astea suplimentare. O jalnică tăietură în beneficiile 
publice care şi aşa nu acopereau măcar costul unui dispozitiv 
auxiliar de decolare pentru o rachetă cu combustibil solid. Iți 
spun eu, George, nu miroase a bine. 

Santos îşi bău toată cafeaua dintr-o înghiţitură. Brusc păru 
ruşinat. 

— Cred că nu sunt zdravăn să spun asemenea lucruri în 
asemenea momente. 

Farrell replică cu grijă. 

— Spui doar ceea ce cred o mulţime de oameni. Oare, ajută la 
ceva? Următorul s-ar putea să fie la fel de rău. 

Santos zâmbi strâmb. 

— Poate că ştim suficient de multe ca să fim siguri că n-o să 
fie rău. Se vor exercita destul, presiuni asupra lui ca s-o scoată la 
capăt cu adevăratele noastre probleme, în loc să-şi piardă 
vremea cu necazurile altor naţii - de exemplu cu problema 
irlandeză. Să-i lăsăm să se omoare între ei. Cui dracului îi pasă? 

— Ai dreptate, Dave. Nu e problema noastră. 

Minciuna îi ieşise uşor din gură. Işi făcea deja destule 
probleme pentru Ross. 

Acum era în aer. După ce se încheiară obişnuitele anunţuri de 
siguranţă, Farrell nu se putu abţine să se întrebe câţi dintre 
pasageri erau neliniştiţi că zburau în acea zi specială. Pentru o 
clipă se gândi la cum va fi trebuit să fie pe Air Force One, la acea 
groază simplă a ultimelor secunde. Apoi îşi luă servieta şi răsfoi 
câteva hârtii. După puţin timp, se lăsă pe spate ca să adoarmă, 


55 


mulţumit de câteva ore în care nimeni nu-l putea deranja. 


Cam cu o oră înainte să decoleze avionul lui Farrell, 
vicepreşedintele se adresă naţiunii la televiziune cu un discurs 
transmis, de asemenea, la radio. Mulţi dintre sfătuitorii lui îl 
îndemnaseră să meargă mai din timp la televiziunea naţională, 
ţinându-se cont de faptul că şocul iniţial se transforma în teamă 
şi zvonuri. Oamenii erau doborâţi de durere, iar acum deveniseră 
suspicioşi, speriaţi şi confuzi. Ţara se afla într-o stare de 
semialertă după ce trecuse printr-o alertă totală, dar acum totul 
se afla cu o gradaţie mai jos. Toată lumea voia să ştie ce se 
întâmplă, aşa că vicepreşedintele îşi dădu seama că se afla într-o 
poziţie delicată şi ceea ce o făcea şi mai fragilă era faptul că nu 
fusese găsit corpul preşedintelui. 

Buletinele de ştiri întrerupseseră emisiunile toată ziua, dar nu 
se dăduse nici un comunicat politic autorizat până acum. Era 
poate uşor să-l critici pe vicepreşedinte, acuzat în mod constant 
de versatilitate, dar, cinstit vorbind, nici un alt vicepreşedinte 
înaintea lui nu fusese confruntat cu o calamitate naţională de 
asemenea dimensiuni. Nu fusese încă investit în funcţie; dar 
preşedintele trebuia totuşi declarat mort în mod oficial. 

Toată lumea ştia că acesta pierise împreună cu soţia sa şi cu 
alţii, dar atâta timp cât cercetările mergeau încă mai departe, 
rămânea o fărâmă ireală de speranţă. Şi-apoi, ar fi fost indecent 
să fie investit şi prin aceasta să confirme ceea ce oricine 
altcineva credea că e adevărat; trebuia, cel puţin, să lase 
impresia că-şi mai păstrează încă credinţa şi că s-ar putea 
întâmplă o minune. Corpul trebuia găsit. Până la căderea 
întunericului, el trebuia, oricum, să facă ceva în această privinţă, 
căci chestiunea nu putea fi lăsată până a doua zi. 

Aşa că vicepreşedintele, cu o voce tristă şi, fără îndoială, cu o 
reală emoție, vorbi naţiunii, iar discursul său fuse transmis prin 
satelit întregii lumi îngrijorate. Conştient de masiva sa audienţă, 
păstră o tonalitate coborâtă şi, din când în când, părea să-şi lase 
manuscrisul pregătit atunci când propria lui suferinţă profundă 
ieşea la iveală. Câştigă mulţi prieteni în noaptea aceea, deşi, 
ironia sorții, nu fusese intenţia lui s-o facă. Erau momente când, 
fără îndoială, vorbea cu o profunzime considerabilă a 
sentimentelor şi trebuia să se oprească să-şi revină şi să poată 
continua. Apoi ridică o problemă pe care majoritatea mijloacelor 
de informare internaţionale o ocolise până acum. In avion fusese 


56 


şi Anatoli Bruslov, ambasadorul sovietic în Statele Unite ale 
Americi. Era o importantă problemă politică. Bruslov se afla la 
bord ca un simbol al prieteniei sovieto-americane; zorii unei noi 
ere. Avea şi el soţie; era doborâtă de durere şi se afla încă la 
Washington. Națiunea ar fi trebuit să se gândească şi la ea şi, 
mai presus de toate, inimile americane se îndreptau spre poporul 
sovietic în acest moment de tragedie comună. Era un punct la 
care presa trebuia să se întoarcă mereu şi mereu. 


Neştiut de Farrell, în acelaşi avion, dar în compartimentul mult 
mai aglomerat al clasei economice, şedea un bărbat cu un 
început de barbă, în jur de cincizeci de ani, cu ochi blajini şi cu o 
expresie relaxată care dădea impresia că, în mare, lumea trecea 
pe lângă el. Părea să nu dea o atenţie prea mare mişcării din 
jurul lui, abia aruncându-i o privire stewardesei când aceasta îi 
aduse tava cu o gustare. Purta un costum gri închis, de o calitate 
nu prea bună şi o cămaşă de un albastru spălăcit, cu dungi, 
încheiată până la guler, dar fără cravată. Degetele cu care 
desfăcu şerveţelul de hârtie de pe tacâmurile lui erau lungi şi 
delicate, ca ale unui muzician. De fapt, cânta destul de bine la 
chitară, înfăţişarea lui calmă era o mască, puţine din lucrurile 
care se întâmplau în jurul lui îi scăpau. 

De exemplu, Don Helary îl observase pe George Farrell la 
aeroportul Kennedy. De asemenea, asistase la o parte din 
conversaţia dintre Farrell şi Ross. Întrucât nu voia să fie văzut de 
Farrell, deşi, după câte ştia el, Farrell n-avea cunoştinţă de el, 
părăsise repede scena. In orice împrejurare, putea să facă 
aprecieri destul de corecte, ceea ce era valabil şi pentru 
conversaţia lor, dacă nu chestiuni de detaliu, atunci de 
substanţă. Ştia totul despre Hank Ross. 

Lângă el, pe locul de la fereastră, de pe rândul din dreapta, 
şedea o femeie cu părul sur, puţin fardată şi a cărei rochie nu 
făcea nimic pentru ea, căci materialul purpuriu era, evident, 
ieftin. O privire mai de aproape însă, descoperea că e bine 
făcută, cu ochi clari şi o gură plăcută, trăsături ce puteau fi 
foarte atractive, dacă ar fi fost bine prezentate. Mâinile, de 
asemenea, erau frumoase şi îngrijite. Forma ei zveltă se pierdea 
în căuşul fotoliului, iar capul îi era întors spre golul negru din 
afara aeronavei. Era soţia lui Don Helary şi, la fel ca şi soţul ei, 
nu dădea nici un semn c-ar fi interesat-o ceea ce se întâmplă în 
jurul ei. Când se întorcea să-i vorbească, o făcea cu o indiferenţă 


57 


aproape politicoasă. O dată, chiar îi zâmbi, dar fu un gest 
automat fără prea mult sentiment în el. Femeia care stătea 
vizavi de el nu le dădea prea multă importanţă şi, după prima 
înclinare a capului şi saluturile superficiale, se consolă să-şi 
ignore vecinii de călătorie. Don Helary şi soţia sa, Una, îşi 
rezervaseră locurile la puţin timp după ce fusese anunţată 
explozia lui Air Force One. A 

Milton Purcell fusese şi mai precaut decât soţii Helary. Işi 
rezervase un loc la un avion care pleca mai devreme şi o făcuse 
înainte ca Air Force One să sară în aer. Intotdeauna perceptiv, 
dibăcia lui nu-l lăsase baltă nici de data aceasta. Erau oameni pe 
care voia să-i evite şi cel mai eficace mod de a o face era să 
părăsească ţara. Dar era important să meargă într-un loc unde ar 
fi primit cel mai bun ajutor, în cazul în care-ar fi avut nevoie de 
el. Destinația lui era Republica Irlanda. Avea o oră avans faţă de 
cei doi Helary şi de Farrell şi o distanţă de două ore de zbor de la 
zona exploziei. Se gândea la explozie destul de mult. Nu era unul 
dintre cei mai frecvenți călători aerieni; cu toate acestea, zbura 
când era nevoit s-o facă. 

Un bărbat de dimensiuni medii, greoi, cu trăsături înguste, cu 
o expresie aproape agresivă, cu ochi închişi la culoare, neobosiţi 
ca ai unui terrier în căutarea cuiva cu care să se lupte. Părul 
negru îi era des ca şi sprâncenele, iar mâinile cu degete scurte 
se mişcau în permanenţă şi se strângeau una pe alta. Călătorea 
cu un paşaport fals. 


Laurie Galvin se întoarse în Dublin ca un om îngrijorat, îşi 
vedea acoperirea, construită cu grijă de peste doi ani şi 
jumătate, distrusă. Nu se punea problema asumării unor riscuri - 
asta făcea tot timpul - ci a schimbării naturii acestor riscuri. Ca 
să-i ajute pe americani, era forţat să acutizeze pericolul în care, 
oricum, se afla într-un mod necugetat: dacă trebuia să obţină 
nişte rezultate, trebuia să iasă din pielea personajului lui şi 
mişcarea aceasta nu putea trece neobservată. In fanaticul câmp 
politic în care se mişca el, justiţia era arbitrară şi mai ales 
brutală. Nu se putea împiedica să nu simtă că era sacrificat 
pentru cauza altcuiva. Ar fi fost chiar mai nefericit dacă ar fi ştiut 
că nu e singurul care urma să fie plasat într-un pericol atât de 
mare. li venea încă greu să creadă că IRA pusese bomba. 

Galvin ajunse în Dublin cu zborul de noapte ca să prindă ştirea 
că HMS Challenger, folosind o aparatură sonică specială, 


58 


identificase transmiţătoarele radio ale uneia din „cutiile negre” şi 
acum putea să-i calculeze exact poziţia. Era prea întuneric 
pentru a acţiona, dar francezii, cu o experienţă îndelungată în 
explorările acvatice, intenționau să-şi folosească Scarab-urile 
comandate de la distanţă, într-un efort de a recupera cutia o 
dată cu prima geană de lumină de a doua zi. Vasele americane 
de recuperare, împreună cu modernizatele Scarab-uri erau în 
drum spre poziţia indicată, dar se spera în recuperarea cutiei 
chiar înainte de sosirea lor. 

Dăduse drumul radioului din maşină, iar programele obişnuite 
erau întrerupte, din când în când, de ştiri de ultimă oră în 
legătură cu ce s-a mai făcut sau se preconizează privind 
recuperarea. Rechinii stânjeneau echipele de salvare ale 
elicopterelor, detaliu care-l făcu să-şi dea seama că erau tot felul 
de alte pericole în afară de al său. 

Când Riley Brown îi ieşi în întâmpinare la intrarea în 
apartamentul ei, era mai mult decât pregătit să-i primească 
dragostea şi sprijinul pe care i le oferea. Dar, chiar şi cu ea, 
trebuia acum să fie mai precaut decât de obicei. Dacă s-ar fi 
putut gândi la o modalitate de a o îndepărta pentru câteva zile, 
ar fi fost mai fericit, dar ştia că acest lucru i-ar fi trezit suspiciuni; 
o poziţie dificilă devenise acum imposibilă, căci ştia că o va trăda 
într-un fel pe care ea nu-l va înţelege niciodată. O strânse foarte 
tare lângă el şi îi murmură scuze fără să-i vadă ochii, căci mâna 
lui care-i ţinea capul cu păr mătăsos apropie uşor faţa femeii de 
a lui. 

După ce-o linişti în legătură cu starea surorii lui şi, când, în 
sfârşit, se aşezară pentru o cină târzie, un buletin de ştiri se 
intercală în ultima emisiune a zilei pentru a aduce sumbra veste 
că fusese găsit corpul preşedintelui. Intârzierea anunţului se 
datorase dificultății identificării, dar acum nu mai era nici o 
îndoială. Vicepreşedintele urma să fie investit în funcţie la 
primele ore ale dimineţii. Cumva, deşi toată lumea ştia că el era 
mort, confirmarea brutală a acestui lucru făcea totul şi mai 
neplăcut. 

Galvin ştia că, dacă presupunerea era corectă despre felul în 
care murise preşedintele, atunci lupii deja se strângeau. Şi mai 
bine se amesteca cu ei. Când Riley îi sugeră să meargă la 
culcare, el o urmă în dormitor cu un fel de ruşine. Oricare-ar fi 
fost îndatoririle sale anterioare, totul se schimbase acum în rău şi 
niciodată n-avea să mai fie la fel ca înainte. Era aproape 


59 


imposibil să-şi ascundă sentimentele de ea şi sensul acestei 
trădări începea deja să devină insuportabil. 


60 


5 


Vasul sălta pe valuri, mărindu-şi ruliul o dată cu creşterea 
hulei, cu luminile aprinse reflectând dâre fragmentate peste 
marea întunecată şi neobosită. Erau, într-adevăr, prea multe 
ambarcaţiuni de salvare, chiar dacă unele dintre cele mai mici 
plecaseră spre portul Cobh. Elicopterele se întorseseră de mult 
timp pe aeroportul din Cork, unde echipajele obosite îşi 
descărcaseră groaznica încărcătură, cadavre sau bucăţi de 
epavă şi unde putuseră să rupă câteva ore de odihnă înainte să o 
pornească din nou la prima rază de soare. 

Această porţiune din Atlantic era împodobită cu lumini, dar 
strălucirea pe care o aruncau folosea de avertisment celorlalte 
nave, în ciuda efectului lor aproape festiv. O lumină de căutare 
trecu dintr-o dată peste suprafaţa oceanului, înălțându-se o dată 
cu valurile şi aruncând reflexe ciudate în noapte, asemeni 
fosforului care străluceşte fantomatic. O lună palidă încununa 
spuma şi crea o imagine spectrală înfiorătoare prin apariţia unui 
corp care se învârtea încet ca pus într-o frigare. Bucăţi de haine 
mai atârnau pe el, fâlfâind, desfăşurându-se ca nişte fâşii de 
came. Fasciculul de raze îi umbri trăsăturile şi îi exageră 
zbârciturile pielii cauzate de apă. 

Cineva strigă ca să alerteze echipele de salvare şi corpul se 
întoarse binevoitor ca şi cum ar fi auzit chemarea. Era nevoie de 
mai multă lumină şi se cobori o barcă, iar peticul acela de ocean, 
atât de important acum, deveni brusc luminat de reflectoare. 
Apoi un al doilea corp pluti la vedere ca o păpuşă bătută, 
înveşmântată în zdrenţe, fără pantofi, cu braţele întinse lateral, 
ca şi cum încerca să facă pluta, cu părul dispersat la suprafaţa 
apei, ca un nimb luminos. 

— E ea, strigă cineva. Dumnezeule, e ea. 

Dar, în timp ce barca era desprinsă din macaraua ei, figura de 
păpuşă dispăru într-o adâncitură dintre valuri şi când barca se 
ridică pe un alt val, cadavrul dispăruse. Corpul bărbatului nu era 
prea departe şi fu prins fără ceremonie în cârligul unei cange. 
Lungul şi mortul Bruslov, lipsit de toată demnitatea, fu grosolan 


61 


tras în barcă. În apropiere, ca pentru a marca locul, o bună 
bucată din partea de jos a ampenajului vertical al lui Air Force 
One, cu faimosul său număr 27000, apăru la vedere şi se mişcă 
aproape cu graţie pe marea instabilă. 

Echipajul bărcii continuă să caute, cu instrucţiuni transmise 
zgomotos peste apă de observatorii de pe nava-mamă, dar prima 
doamnă fusese înghițită de valuri, îşi mai făcuse o apariţie 
scurtă, ca un ultim bis la căderea cortinei, înainte de a se 
întoarce cu părere de rău în mormântul său. Fu aruncată o 
geamandură pentru a marca ultima poziţie unde fusese văzută. 
Se trimise prin radio un raport la țărm şi un elicopter urma să 
recupereze cadavrul lui Bruslov în dimineaţa următoare; de- 
acum arăta ca şi ceilalţi, închis cu fermoarul în sacul lui de 
plastic. 


Galvin se trezi devreme şi se întoarse să se uite la Riley cum 
doarme. Avea un braţ dezvelit, scos de sub cearşaf şi îşi scoase 
mâna ca să-l atingă, dar se opri chiar înainte s-o facă. Işi înăbuși 
imboldul şi se întoarse, dându-şi apoi picioarele jos din pat. 

— Unde te duci? 

El zâmbi cu spatele la ea. 

— Credeam că dormi. Mă scol. 

Riley se forţă cu un icnet să se ridice în şezut, în timp ce el se 
întorcea iar spre ea; era întotdeauna surprins de felul cum arăta 
ea dimineaţa. Era tânără, bineînţeles, dar avea o prospeţime ce 
nu i-o atribuia doar tinereţii. Pielea era albă, întinsă şi fină şi el 
nu se sătura niciodată de atingerea ei. Ea aruncă o privire la 
ceasul cu fosfor. 

— E doar şase. E încă întuneric. 

— Am o treabă de pus la punct. S-ar putea să fac o afacere cu 
cineva din Cork. Ar putea ieşi ceva bani pentru noi. Probabil că 
va trebui să mă duc acolo. 

Tânăra femeie se trezi cu totul când îl auzi pomenind de Cork. 

— Cork? Sunt numai păgâni acolo. Ce fel de afacere poţi să 
faci cu ei? 

El râse şi-şi trase şosetele. Era o poveste veche; cei din Dublin 
credeau că oamenii din Cork veneau la Dublin ca să le fure 
slujbele de la serviciile civile. Răspunsul celor din Cork la 
acuzaţia de furt al locurilor de muncă era că ei sunt, pur şi 
simplu, mai deştepţi decât cei din Dublin şi deci, mult mai 
solicitaţi. 


62 


— Există o companie de închiriat maşini auto care vrea să-şi 
extindă parcul de automobile. Se gândesc să-şi deschidă o 
sucursală pe-aici. Dacă o vor face, vor dori o întreţinere a 
parcului. Şi nu vor să plătească prea mult pentru treaba asta. 
Dacă pun mâna pe afacere, i-aş putea jupui mai târziu. 

— E tipic pentru ei. Ceva pe nimica. Oricum, nu uita întâlnirea 
de azi după-amiază. 

Uitase. La naiba! Se duse la baie, enervat pe sine pentru 
scăpare. Va trebui să ia parte la întâlnire şi să plece cu maşina 
spre Cork după aceea. Întâlnirea avea ca scop pregătirea mai 
multor adăposturi permanente pentru doi evadați din Belfast 
care se ascundeau în momentul de faţă undeva în apropiere de 
Dublin. 

Galvin nu făcuse un secret din faptul că trăise în Anglia şi că 
îşi făcuse câteva legături utile acolo. Aceste legături fuseseră 
folosite, uneori, de cei din Provo pentru tot felul de motive. Unii 
erau adevăraţi susţinători ai Provo-ului, alţii erau agenţi MI5. 
Totul era o operaţiune delicată şi, uneori, se simţea profund 
neliniştit că-şi punea propria siguranţă în mâinile unor alţi „veniţi 
de peste apă”, în mare măsură necunoscuţi de el şi, mai ales, 
nevăzuţi. Până acum totul mersese bine. Nu se făcuse nici o 
arestare în Anglia care ar fi putut duce la el. 

Riley lua rar parte la acest gen de întâlniri, bucuroasă să le 
lase în grija bărbaţilor. In timp ce se bărbierea, Galvin îşi dădu 
seama că întâlnirea era un început folositor pentru tatonarea 
terenului în legătură cu accidentul, dacă avea ce să afle de aici. 

Dădură drumul la radio în timp ce luară micul dejun şi auziră 
vestea despre găsirea lui Bruslov şi zărirea vremelnică a primei 
doamne a Americii. Dar majoritatea corpurilor lipsea. Rezerva lui 
Air Force One era în zbor spre Shannon pentru a lua corpul 
preşedintelui care fusese examinat de patologi americani şi 
irlandezi. Examinarea urma să continue la Washington, dar se 
recunoştea deja faptul că, dacă fusese o explozie, aceasta nu se 
produsese la botul sau la mijlocul aeronavei, aşa încât corpul 
preşedintelui, neverosimil de intact, nu putea fi relevant pentru 
stabilirea cauzei accidentului. 

Galvin nu avea altă alternativă decât să amâne vizita la Cork 
până după întâlnirea din acea după-amiază, aşa că, între timp, 
parcurse cele câteva mile până la Bray Road. Garajul lui se afla 
undeva la marginea unui sat şi nu se observa imediat din drum, 
dar era uşor de găsit pentru cei care-l foloseau. Atelierul de 


63 


reparaţii era un hambar vechi, solid şi spaţios. Descuie uşa de la 
birou şi aprinse o lampă electrică înainte să se aşeze la vechea 
masă de lucru. 

Şezu acolo, gândindu-se cum s-o convingă pe Riley de faptul 
că el era nevoit să plece pentru un timp. Aici începeau riscurile, 
aici oamenii pe care-i cunoştea începeau să-şi pună întrebări, aici 
devenea din ce în ce mai dificil să-şi justifice mişcările. 

Trecu o dată prin ordinele de serviciu şi se decise că ar putea 
să-şi ia un mecanic în plus cât timp era plecat. Descuie uşa de la 
atelier şi mirosul motoarelor, al motorinei şi al uleiului pătrunse 
pe sub uriaşele uşi duble. Inăuntru erau două tractoare vechi şi 
un model vechi de Austin. Patrick O'Brien, mecanicul lui cu 
normă întreagă, veni la nouă şi jumătate; pe-aici nimic nu 
începea prea devreme, dar lucrul putea continua uneori până 
târziu. Calvin îi spuse lui O'Brien aceeaşi poveste care i-o 
debitase şi lui Riley şi îl împuternici să se ocupe de atelier dacă 
el era plecat pentru prea mult timp. El urma să facă anumite 
aranjamente cu Riley ca aceasta să vină şi să stabilească 
salariile, dacă era necesar acest lucru. li dădu cheile de la 
încasările mărunte, pe deplin conştient că povestea lui de 
acoperire era periculos de nepotrivită. 

Galvin nu-şi făcea probleme din pricina lui O'Brien - avea 
încredere în el, iar ei doi se aveau bine - dar ceilalţi i-ar observa 
absenţa şi O'Brien n-avea nici un motiv să nu le spună unde se 
dusese. Nu era nici un mijloc obişnuit prin care să-l facă pe 
O'Brien să ţină un secret; şi-apoi, Paddy era mult prea deschis şi, 
astfel, putea fi stors cu uşurinţă. Chiar înainte de masa de prânz, 
părăsi garajul fără să fie de loc fericit de aranjamentele pe care 
le făcuse. Dar, cel puţin, simplificase problema destul de mult. 

Intâlnirea de mar târziu din acea zi se ţinu într-o fermă veche, 
la zece mile nord de Dublin. Locul izolat permisese fiecărui om 
care lua parte la întâlnire să verifice dacă fusese urmărit de cei 
din Ramura Specială Irlandeză. Dar Dublin-ul nu era o zonă de 
război ca Belfast-ul. Acţiunea în republică se limita la atacuri 
bancare sau răpiri de copii ai unor industriaşi bogaţi, fie că erau 
străini sau irlandezi, pentru a strânge banii necesari unităţilor 
active din nord. Deja se făcuse rost de adăposturi pentru fugari şi 
de tabere ocazionale de odihnă pentru soldaţii obosiţi în luptă. 

La întâlnire fură şapte şi afacerea nu dură mult. Când 
terminară, Galvin fu întrebat de starea surorii lui. Intrebarea nu-l 
surprinse. Probabil că Riley, spusese ceva cuiva, telefonul fără fir 


64 


era activ şi rapid printre aceşti oameni. Încercaseră înainte să-l 
determine s-o folosească pe sora lui din Anglia în cauza 
organizaţiei, dar ocolise problema, declarând-o o persoană pe 
care nu se putea pune bază; ea habar n-avea că el făcea parte 
din Sinn Fein, ceea ce se întâmpla să fie adevărat. Discuţia se 
canaliză spre cine ce o să facă şi unde şi cineva făcu o observaţie 
privind absenţa lui Con Tierney - un membru activ în Provo - 
care, de obicei, lua parte la aceste întâlniri. 

Când se sugeră că Tierney se dusese la Cork, acest lucru 
produse nelinişte printre cei şapte bărbaţi. Nimeni nu făcu nici un 
comentariu până ce Galvin spuse: 

— Mă duc şi eu acolo pentru o afacere. Dacă cineva e aşa de 
interesat, o să-i transmit dacă-l văd. 

Nimeni nu spuse că era interesat, dar fu o ocazie pentru 
Galvin de a spune pe scurt de ce se ducea acolo. Era mult mai 
bine decât să se afle din bârfe. Plecă spre Cork în cursul primelor 
ore ale serii, după o despărţire emoţionantă de Riley. 


La Washington, Lidia Bruslov se afla în apartamentul ei privat 
de la ambasadă, nenorocită de vestea pe care o primise despre 
soţul ei. Fuseseră căsătoriţi timp de treizeci de ani şi, în general, 
căsnicia lor fusese reuşită. Se bucurase de şederea lor în 
America, iar geanta diplomatică fusese întotdeauna un mijloc 
folositor de a trimite anumite lucruri fiicei şi fiului lor la Moscova. 

Acum, lucrurile se schimbaseră iremediabil. Nu doar pentru că 
îşi pierduse soţul - era puternică şi hotărâtă în tot ceea ce făcea 
şi cu timpul ar fi biruit tragedia - ci pentru că viaţa cu care se 
obişnuise până acum ajunsese la final. 

intregul personal al ambasadei îşi arătase respectul, iar înalții 
demnitari se abătuseră din drum pentru condoleanţe. Atmosfera 
din clădire era tristă şi chiar menajera ei păstră o distanţă 
discretă, astfel încât stăpâna sa să-şi poată duce durerea în 
intimitate. Când Mihail Nikov, secretarul adjunct, trecu pe la ea a 
doua oară în aceeaşi zi, ea îşi imagină că o făcu pentru a o 
susţine în încordarea ei. În locul compasiunii, primi al doilea şoc 
din acea zi, care, în felul lui, era la fel de traumatizant. 

Nikov intră în camera mare, superb mobilată şi, din felul în 
care rămase în picioare, Lidia ştiu că nu era o vizită de 
solicitudine; ţinuta lui era pătrunsă de datorie. 

— Tovarăşă, am primit veşti de la Moscova. Cei de-acolo vor 
să vă întoarceţi imediat. 


65 


Lidia se zăpăci. Ştia că nu putea rămâne aici la nesfârşit, dar 
credea că i se va acorda ceva timp să se adune şi să aibă un 
interval decent în care să facă ultimele cumpărături şi să 
împacheteze pe îndelete. Cel puţin, câteva zile. Cererea era 
indecentă. 

— E prea repede. Nu vreau să-mi expun durerea în public. 
Aeroportul va fi înţesat de reporteri, nu sunt pregătită pentru 
asta. 

Era o femeie plinuţă, dar încă atractivă; ochii îi scăpărară, 
provocatori. 

— Tovarăşă, nu este o cerere, ci un ordin. Un avion este pe 
drum. Veţi părăsi acest loc în cel mult patru ore. 

Nikov era corect, dar rece. 

Lidia ştia, aşa cum ştiau toţi, că Nikov era rezident al KGB-ului 
în Washington. În mod normal, n-avea prea mult de-a face cu 
acest om, dar ar fi fost naiv din partea ei să pretindă că nu-i ştia 
adevărata poziţie. 

— Nici nu-mi rămâne timp de împachetat. 

— O să vă trimit câteva ajutoare. Nikov îşi privi ceasul. Sunteţi 
gata în nouăzeci de minute? Nu era chiar o întrebare. Nu va 
exista o restricţie în ceea ce priveşte cantitatea cu care vă 
întoarceţi. Zâmbi politicos. Cu condiţia să nu includeți şi mobila. 
Se înclină uşor. Nu trebuie să vă mai rețin. Avu un moment de 
ezitare, apoi adăugă nesigur: Eu doar vă fac cunoscut un ordin, 
tovarăşă. Imi pare rău că este atât de repede, o să vă simţim 
lipsa cu toţii. 

Părăsi camera, închizând uşa foarte uşor. 

Brusc, Lidia izbucni în lacrimi. Se aşeză pe marginea unui 
scaun de brocart în stil Empire şi plânse cu suspine câteva 
minute. De ce atâta grabă? De ce nu mai putea rămâne doar 
câteva zile? Ce rău ar fi făcut? Trebuia să fie un motiv, dar ea nu 
vedea nici unul. Se ridică, auzind un ciocănit uşor la uşă: 
ajutoarele ei. /ntotdeauna exista un motiv. Deci ce se 
întâmplase? 


Sir Gerald Fowler şedea rezemat pe spate, gânditor. Se întinse 
să apese un buton de pe partea interioară a mesei de lucru şi 
rămase cu mâna suspendată în aer. Stătu câteva clipe nemişcat. 
In cele din urmă, se ridică, ieşi din birou şi coborî două etaje, 
apoi o luă pe un coridor, trecu de câteva birouri şi se opri în faţa 
unei uşi cu un număr şapte de bronz pe ea. Intră fără să bată. 


66 


Reg Palmer şedea chircit în scaunul lui şi vorbea la un telefon 
verde cu secretizor!* când şeful lui intră în încăpere. Accesoriile 
din birou erau strict guvernamentale, dar şterpelise cumva un 
peisaj marin din epoca victoriană de la oficiul de recuzită, un 
tablou mohorât, în ulei care împodobea peretele din faţa mesei 
sale de lucru. Reg îşi ridică privirea şi-şi îndreptă spatele în timp 
ce convorbirea deveni mai precisă şi continuă să vorbească; 
Fowler îi făcu semn să nu se întrerupă. 

Pe Fowler nu-l incomodase atitudinea aproape indolentă a lui 
Palmer. Asta făcea parte din acţiunea de acoperire a unei 
expertize de cel mai înalt profesionalism: era un operator de 
clasă evident. Ocupa actuala poziţie de mai mult de patru ani şi 
de-abia împlinise patruzeci de ani. Fowler îl aprecia foarte mult, 
dar rareori lăsase să se vadă ceva; se aşeză şi aşteptă, conştient 
de faptul că Palmer ardea de nerăbdare să ştie ce-l adusese pe 
Mahomed la munte. 

Când Palmer termină, puse receptorul în furcă, se scuză cu un 
zâmbet şi dădu să se ridice până ce Fowler îi făcu semn să 
rămână aşezat şi trecu direct la subiect. 

— Cum îl apreciezi pe Laurence Galvin? 

Intrucât Palmer era exclusiv legat de problemele irlandeze, 
întrebarea avea un răspuns la îndemână. Acesta era responsabil, 
prin omul său de legătură, Norman Jason, de plasamentul şi 
eficienţa lui Galvin în locul în care se afla. N-avea nevoie să 
caute un dosar; avea în minte majoritatea detaliilor despre 
agenţii lui speciali. 

— Un om de primă clasă. Rezistă bine la stres. 

— Asta-i tot? 

— Ce anume aţi dori să ştiţi, sir? 

— Spune-mi totul despre el. Incerc să iau o hotărâre. 

Palmer se decise să nu acorde credit maxim memoriei. 

Spuse în interfon: 

— Dosarul IR 38, Mary. 

Când secretara aduse plicul, aceasta îşi ascunse cu discreţie 
surpriza de a-l vedea pe Fowler. 

Palmer introduse discul scos din plic în computerul de pe 
biroul său şi manipulă câteva clape ale tastaturii. Pe ecranul 
monitorului apăru conţinutul dosarului, un text galben pe un fond 


19 Dispozitiv electronic care modifică un mesaj radio sau telefonic 
făcându-i neinteligibil şi care nu poate fi descifrat decât de un 
destinatar care posedă la rândul lui un dispozitiv asemănător (n. trad.). 


67 


maro. 

— A intrat în afacere cu propriul său nume irlandez, căci 
originea sa rezistă la o examinare mai profundă. Se uită mai jos 
la detalii. Tatăl s-a născut în Kilkenny şi a servit, pentru o scurtă 
perioadă de timp, în armata irlandeză. A venit în Anglia cu o fiică 
şi doi fii în vârstă de şase, nouă şi respectiv zece ani. Mama a 
murit în 1965, iar tatăl nu s-a mai recăsătorit. Palmer aruncă o 
privire pe birou. Galvin senior a fost ucis într-un bar de o bombă 
a IRA în timpul unei vizite la nişte prieteni din Ulster în 1975. N-a 
murit pe loc. După câte putem vedea, bătrânul n-a avut 
convingeri politice puternice şi nu era lipsit de bani. Galvin junior 
avea douăzeci şi trei de ani când tatăl său a fost ucis. Imaginea 
acestuia pe moarte, în spital, i-a rămas pentru totdeauna în faţa 
ochilor şi a lăsat fiului o puternică dorinţă de răzbunare. El este 
cel mai mic dintre copii şi şi-a făcut studiile aici, mai întâi la 
Repton, apoi la Birmingham University. La vremea aceea, dacă 
şi-ar fi arborat vreun steag la casă, acesta ar fi fost steagul 
Sfântului Gheorghe. Era ca şi cum ar fi vrut să rupă toate 
legăturile cu propria sa ţară, pe atunci o reacţie de înţeles. Dar, 
chiar şi-aşa, a ţinut legătura cu rudele din Irlanda, care se aflau 
în acea perioadă în special în zona Dublin-ului. N-are probleme 
cu accentul: îl poate folosi şi trece neobservat. 

— Noi l-am recrutat? 

— Nu de la început. Asemenea împrejurări sunt întotdeauna 
suspicioase şi, în mod special, în cazul lui. Dar era atât de 
supărat din cauza tatălui său, încât dorea să se întoarcă în IRA şi 
s-a apropiat astfel de noi pe un drum ocolit. L-am ascultat, dar 
era atât de plin de ură, încât nu ne era de nici un folos pe-atunci. 
După aceea şi-a dat seama că atitudinea lui amară faţă de 
Irlanda luată ca un tot era complet nemotivată şi a început să 
privească lucrurile în perspectivă. L-am urmărit de la distanţă şi 
când împrejurările ne-au servit o schimbare suficientă, ne-am 
apropiat noi de el pentru un nou interviu. Se maturizase şi-şi 
putea controla sentimentele mult mai bine. Era încă anglofil, dar 
se dezvoltase în el un profund sentiment orientat către ţara sa. 
După ce l-am verificat bine, l-am trimis la antrenamente cu SAS” 
la Hereford, iar, în cele din urmă, l-am introdus în actuala 
afacere. Palmer zâmbi. De fapt, aduce un profit modest. 

— Aţi prefera să fie în sud sau în Ulster? 


an Unități britanice de paraşutişti antrenați special pentru misiuni 
deosebite (n. trad ). 


68 


— E cunoscut acolo. În Ulster ar fi sărit în ochi. Oricum, după 
cum ştiţi, se scurg multe informaţii între Belfast şi Dublin şi omul 
nostru e expert în colectarea lor. Palmer cercetă ecranul 
monitorului, apoi reluă noi informaţii. In tinereţe, a fost înscris la 
un club de box şi mai târziu a făcut lupte semiprofesionale. N- 
avea nevoie de bani, îi plăcea, pur şi simplu. li plac animalele şi 
poate călări destul de bine. Reminiscenţe ale copilăriei din 
Irlanda. 

— Asocieri complicate în Irlanda? 

Palmer zâmbi cu toată gura, conştient de faptul că Fowler ştia 
despre Galvin mai multe lucruri decât arăta că ştie. 

— Vă referiţi la Riley Brown? După părerea tuturor, o fată de 
comitet. O artistă subtilă. Vinde ceva tablouri, dar nu destule ca 
să trăiască din ele. Galvin locuieşte cu ea. O protecţie excelentă 
- trecutul e; este acea IRA de şcoală veche. Nu mai e la curent cu 
actualul grup de terorişti. Bănuiesc însă că nu-şi dă seama de 
situaţia prezentă, iar Galvin nu poate risca s-o convingă de 
contrariu. Ca răspuns la nerostita dumneavoastră întrebare, da, 
sunt mulţumit de faptul că se descurcă bine cu partea 
emoţională. Nu uitaţi că a mai trecut prin toate astea înainte. 

— Ce mai ştii despre familia lui? 

— Fratele mai mare a plecat în Australia, s-a căsătorit acolo şi 
are doi băieţi. Fraţii păstrează legătura, dar n-o fac decât în 
preajma zilelor de naştere şi a Crăciunului. Sora lui locuieşte aici; 
de asemenea, căsătorită, cu copii, se mai văd din când în când. 
Ne folosim de problemele ei medicale ca să-l aducem aici rapid 
când avem urgent nevoie de el. Oricine sună la Sanatoriul 
Denbridge din Reading va primi orice confirmare doreşte, deşi 
acest lucru nu s-ar întâmpla decât în cazul în care cineva ar avea 
vreo suspiciune. Pentru noi acest fapt ar fi alarmă şi l-am aduce 
înapoi. 

— Cum v-aţi descurcat cu moartea tatălui? 

Palmer se întrebă de ce Fowler era brusc atât de preocupat. 
Galvin lucra pentru ei deja de aproape cinci ani şi mai mult de 
jumătate din acest timp îl petrecuse în Irlanda. Rezultatele lui 
erau bune, deşi strângerea informaţiilor era o treabă înceată. 

— Am inventat o poveste cu tatăl care pleacă în Australia nu 
la mult timp după moartea soţiei, mişcare confirmată mai târziu 
şi de plecarea fiului mai mare. La urma urmei, a fost ucis acum 
unsprezece ani, iar IRA sunt deja cunoscuţi în a ucide oameni 
nevinovaţi. E imposibil să ţină evidenţa celor pe care n-ar fi 


69 


trebuit să-i omoare, chiar dacă ar şti. 

— Nu e, totuşi, o verigă slabă? 

— Nu. Le-ar lua prea mult timp ca s-o scoată la iveală. Şi, 
oricum, nu şi-ar face griji din pricina asta; dacă există vreo aluzie 
la vinovăția lui, răzbunarea este rapidă. Nu sunt de genul celor 
care-şi mai bat capul să găsească mai întâi dovada. Despre ce 
este vorba, de fapt, sir? 

— L-am băgat în ceva mult prea periculos. Mă întreb dacă 
poate face faţă. A 

Palmer nu-l crezu pe Fowler. În primul rând, că folosirea lui 
Galvin într-un context foarte periculos fusese ideea lui Fowler. Şi 
acum, dintr-o dată, de ce atâtea îndoieli? 

— Are instrucţiuni să iasă din afacere dacă e vreun pericol 
real. 

— Perfect. Dar te-ai gândit la un înlocuitor în cazul în care n-ar 
mai avea timp? 

Palmer nu era îngrijorat de întorsătura pe care o luase 
conversaţia. Existau întotdeauna riscuri când plantau vreun 
agent, iar acestea erau acceptate şi prezentate, aşa încât 
agentul ştia de la început la ce se expune. Dar toate astea sunau 
de parcă Fowler ţinuse ceva doar pentru el. Cu o suspiciune 
intenţionată, spuse: 

— Oameni cu originea lui Galvin nu găsim pe toate drumurile. 
Ar fi greu de înlocuit, de aceea nu m-am dat în vânt după modul 
iniţial în care mi-aţi sugerat să-l folosim. Nu păreţi să-i daţi prea 
multe şanse, sir Gerald. 

— Dragul meu Reggie, ştii mult mai multe despre riscuri decât 
mine. Mă gândeam doar că ar fi prudent să pregătim un 
înlocuitor. Indeosebi, ca precauţie. 

— Dacă e ceva ce eu ar trebui să ştiu şi dumneavoastră nu-mi 
spuneţi, cred că Galvin ar trebui pus în gardă, zise Palmer. 

Fowler negă cu o mişcare a capului. 

— Nu sunt obtuz în mod intenţionat. Pe cuvânt. Nu vreau să-i 
risc acoperirea mai mult decât o vrei tu, dar sunt atât de multe 
ramificații. Sunt de acord că trebuie să-i ajutăm pe verii noştri 
într-o problemă deosebit de importantă, dar, după ce m-am 
gândit mai bine, încep să cred că Galvin e plasat, cu ajutorul 
nostru, într-o poziţie extrem de vulnerabilă - asemeni bucăţilor 
mai mici din epavă aruncate de ocean de colo-colo. S-ar putea să 
nu ajungă nicăieri şi dacă e omul pe care-l consideri tu, s-ar 
putea să-i fie greu să se întoarcă. S-ar putea să le facă faţă 


70 


„tipilor” ălora, norocul lui, dar nu sunt deloc sigur c-o să 
găsească răspunsul la ei. Nu pot să-ţi spun mai mult, nu am 
toate amănuntele. 

— Atunci să-l scoatem afară. 

— Nu putem. Fowler se ridică şi se îndreptă spre tablou. După 
un timp, se întoarse cu faţa spre birou. Voi merge mai departe 
aşa. În momentul de faţă, nu Irlanda mă îngrijorează în mod 
special. S-ar putea să mergem pe o pistă greşită. Il privi pe 
Palmer ciudat. Au fost una, două sosiri interesante pe Heathrow 
azi. Pariez că sunt în trecere. Tot ce putem face e să sperăm la 
mai bine, să dăm orice ajutor putem şi să stăm cu ochii în patru. 


George Farrell se interesă la Grosvenor Hotel; secretara îi 
rezervase o cameră din New York. Tentaţia de a merge mai 
departe până la Cork era aproape irezistibilă, dar trebuia să fie 
prudent. Mass-media britanică prezenta relatări mai mult decât 
suficiente despre progresul zilnic al acţiunii de pe coasta Cork- 
ului, deşi încă nu exista vreo indicație cu privire la cauza 
accidentului. Ziarele erau pline de speculaţii şi îi intervievaseră 
pe aşa-zişii experţi ce nu erau direct implicaţi în operaţiune; cei 
de la faţa locului nu spuneau nimic, mai ales la cererea tot mai 
insistentă a oficialităților americane de a nu da nimic publicităţii. 
Acţiunea în curs de desfăşurare a clarificării bucăţilor recuperate 
şi a identificării corpurilor găsite mergea în ritm susţinut mai 
departe. 

La o zi după sosirea în Londra, Farrell ieşi în oraş şi telefonă 
unor prieteni din câteva bănci comerciale britanice pentru nişte 
afaceri pe care le-ar fi putut rezolva de la capătul firului din New 
York. Între timp, îşi rezervă, de la hotel, un loc pentru unul din 
zborurile spre Dublin. Nu voia ca venirea lui la Cork să bată prea 
tare la ochi. 


În Cork, Galvin, de asemenea, îşi aranjă acoperirea. Ajunsese 
târziu în ziua în care părăsise regiunea Dun Laoghaire şi nu 
putuse să-şi găsească o cameră. In afară de faptul că nu-i stătea 
în fire, n-avea, pur şi simplu, fonduri suficiente pentru a sta la 
vreun hotel din cele bune, care, oricum, erau ocupate până la 
ultimul pat, aşa că fu nevoit să iasă pe Bandon Road, să caute 
bine în partea vestică a oraşului şi să găsească, în cele din urmă, 
o fermă cu o tăbliță cu „camere de închiriat”, atârnând strâmb 
într-un copac. Era mai departe de oraş decât voia el, dar locul 


71 


era confortabil, cu un pat mare dublu numai pentru el. A doua zi 
dimineaţă, la nouă, plecă şi ajunse în Cork cam la o jumătate de 
oră după aceea. 

Cork, Corcaig în irlandeză, înseamnă un loc mlăştinos. Aşezat 
la vărsarea apelor fluviului Lee în care pătrunde fluxul, oraşul are 
mult farmec, diferit cumva de alte oraşe mari irlandeze. Are o 
blândeţe prietenoasă şi plăcută, adesea i se spune Regina 
Oraşelor. Pentru a i se scoate în evidentă cele două fete ale 
caracterului său, este cunoscut şi sub numele de „Oraşul Rebel”, 
pentru a reflecta neclintitul spirit de independenţă care l-a 
urmărit de-a lungul secolelor în timpul revoltelor naţionale. Are 
străzi şi poduri largi şi cheiuri de o natură cu totul aparte. Fluviul 
se despică, plasând cele două cheiuri, Lapp's Quay şi Penrose 
Quay, pe maluri opuse, apoi se uneşte într-un singur şuvoi, mai 
jos de ele şi îşi urmează cursul către mare. 

Galvin intră în oraş prin Bandon Road, chiar la sud de 
Ballinhassing şi trecu pe lângă aeroport, care se vedea departe 
în dreapta lui. Trecu prin Bishopstown în oraşul propriu-zis, la sud 
de râu. Conducând, îşi aminti dintr-odată amplasarea vechiului 
oraş; trecuse ceva timp de când nu mai fusese în Cork. Merse 
prin centru, pe marele bulevard South Mall, observând că locurile 
de parcare de pe stradă erau deja supraaglomerate şi o coti la 
stânga, apoi din nou la stânga pe Merchant's Quay şi, în final, 
întoarse în curba aceea mare, în formă de banană, pe care o face 
St. Patrick's Street, unde sunt marile magazine. Dădu o raită 
scurtă în apropierea parcării de la Roche şi se aşeză şi el la 
capătul cozii celei lungi. li mai luă cincisprezece minute până să 
treacă de barieră şi apoi îşi căută un loc în zecile de parcări 
întortocheate şi aglomerate ale magazinului. 

In timp ce-şi încuia maşina, simţi acea atmosferă de şoc, 
palpabilă, care-l înconjura din toate părţile. Aici, în sud, erau mai 
aproape de tragedie şi lucrul acesta se vedea. O coti pe St. 
Patrick's Street, apoi îşi croi drum pe Oliver Plunket Street, o 
stradă mult mai îngustă, înghesuită, dar încântătoare, pentru a 
ajunge la firma de închiriat maşini a lui O'Malley. N-avea fixată 
întâlnirea, dar obţinu comod o întrevedere cu directorul, pentru a 
discuta chestiunea reprezentării de întreţinere care să acopere 
regiunea Dun Laoghaire. Nu se aşteptă să încheie vreun contract 
şi nici nu voia. Lăsă o carte de vizită jerpelită şi primi la rândul lui 
una de la bărbatul cu care se întreţinuse în silă. In termeni 
afacerişti, întâlnirea fu ratată, dar prinse din zbor un zvon, cum 


72 


că un cadavru şi nişte rămăşiţe ale epavei indicau o explozie 
provocată de o bombă. Era un zvon, evident, dar era, de 
asemenea, o referire la cum funcționau creierele oamenilor. Aici, 
jos, în Cork, toată lumea ştia; n-aveau nevoie de experţi. Şi, 
plecând din birourile lui O'Malley, se gândi că, probabil, ei aveau 
dreptate. 

Acum, că-şi stabilise un alibi care se putea verifica, era timpul 
să treacă la treabă serioasă. Işi luă din parcare vechiul Mercedes 
şi-o luă spre Evergreen Road, apoi întoarse la Turner's Cross, 
luând drumul ce ducea la aeroport. Era aproape amiază când 
ajunse acolo şi trebui să parcheze ceva mai încolo de aeroport, 
apoi să se întoarcă pe jos, într-atât de aglomerată era şoseaua 
de lărgime medie. Spectatorii se mai împuţinaseră faţă de ziua 
precedentă, dar se mărise astfel suprafaţa pentru presă şi 
televiziune, cameramani din toate colţurile lumii strânşi laolaltă 
cu reporteri, de cele mai multe ori grupaţi şi pălăvrăgind până 
apărea un nou zvon. 

De fapt, ştirile deveniseră mai răzlețe de când se intensificase 
securitatea. Dar zvonul pe care-l prinsese el în Cork, despre 
dovada existenţei unei bombe, era mult mai puternic aici. Dacă 
era o dovadă adevărată, atunci adevăratele probleme începeau 
de-abia de-aici încolo; şi adevăratele pericole. Trebuia să afle 
mai mult. Se înghionti în stânga şi-n dreapta să-şi facă loc printre 
echipele de televiziune şi reporteri, căutând pe cineva pe care-ar 
fi putut să-l ia de-o parte şi să discute cu el. Brusc, se opri. Chiar 
în faţa lui se afla Con Tierney cu un alt bărbat, mai înalt şi cu un 
ten mai închis la culoare. Galvin începu să se dea înapoi, 
nedorind să fie văzut de nici unul din cei doi, dar Tierney se 
întoarse mult prea repede. Galvin şi Tierney se holbară unul la 
altul, într-o controlată linişte de gheaţă. Dincolo de ei, chiar la 
marginea grupurilor de reprezentanţi mass-media, un alt bărbat 
îl localizase deja pe Tierney şi acum îi privea pe amândoi. 


73 


6 


Tierney, în obişnuiţii lui blugi rupţi şi cu acelaşi cunoscut 
balonzaid, se dezlipi de lângă colegul lui fără nici un cuvânt şi 
faţa i se lăţi într-un zâmbet pe când înainta spre Galvin. 

— Laurie! Ce vânt te-aduce în Oraşul Rebel? 

Galvin îi întoarse zâmbetul. 

— Am venit pentru cei de la O'Malley, cu o concesiune de 
întreţinere. Tu ce motiv ai? 

— De-aia eşti aşa de împopoţonat? 

Galvin purta elegantul costum gri pe care şi-l pusese pentru 
vizita la O'Malley. Nu-i era în fire să umble aşa de elegant, dar în 
cazul ăsta îl ajuta să-şi întărească povestea. 

— Corect. Uită-te bine la mine: s-ar putea să fie ultima oară 
când mă vezi aşa. Deci, tu ce faci pe-aici? îl presă el din nou. 

Ochii albaştri, înfundaţi în orbite, ai lui Tierney nu scoteau 
nimic la iveală; erau reci în timp ce-l măsurau cu grijă pe Galvin. 
Mai zâmbea încă uşor. 

— Aici  se-ntâmplă totul, pentru Dumnezeu. Sigur, îmi 
pierdeam vremea aşteptând în Dublin. Groaznică treabă. 

Nimeni nu era sigur din ce trăia Tierney. Se ştia că face nişte 
afaceri dubioase cu meseriaşi proşti sau cu „oameni călători”, 
afaceri ce includeau mobilă de mâna a doua şi boarfe 
nefolositoare, dar rămânea întrebarea dacă era suficient sau nu 
pentru a trăi. In afară de „fraternitate”, avea legătură şi cu 
raidurile de la două bănci din Irlanda: în ciuda felului său de a se 
îmbrăca, nu părea niciodată c-ar duce lipsă de bani şi 
întotdeauna avea timp berechet. In spatele zâmbetului, faţa 
ciupită de vărsat era dură şi intransigentă, iar scheletul îndesat 
deborda neastâmpăr, rareori reuşind să rămână nemişcat. Doar 
ochii îi rămâneau terni şi n-aveau nici o urmă de sentiment. 

— Da, e o treabă groaznică, răspunse Galvin, luând-o încet din 
loc. Se zvoneşte peste tot că au găsit dovada referitoare la 
bombă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, unde ai auzit asta? 

— Mai întâi, la O'Malley. Dar am mai auzit şi pe-aici de când 


74 


am sosit. 

— E mai mult decât am eu. lisuse, cine-ar dori să-l arunce în 
aer pe preşedintele SUA? In afară, poate, doar de comunişti. 

In felul lui caracteristic, Tierney nu întrevăzuse ironia spuselor 
sale, propria lui politică fiind de extremă stânga. Era doar un 
distrugător şi niciodată un constructor. 

— Intreabă pe oricine de pe-aici. Mă mir că n-a ajuns la 
urechile tale fine. 

Tierney îşi agită braţul. 

— A, sigur că armata asta de pirați ar spune orice. Caută şi ei 
un subiect, cu cât e mai macabru, cu atât e mai bine. Când te 
întorci? 

— Nu sunt sigur. Cei de la O'Malley se mai gândesc la oferta 
mea. O să mai stau până primesc un răspuns sau altul. 

— N-o să primeşti nimic de la ei pentru locul unde operezi. Eşti 
prea mic, fii sigur. 

— Asta e problema, admise Galvin. Dar sunt bun şi mai ieftin 
decât oricine altcineva. 

— A, eşti bun. Sunt de aceeaşi părere cu tine. 

— Vrei să te iau cu maşina când plec? 

— Am roţile mele. Când mă plictisesc pe-aici, o să mă întorc. 

— Şi prietenul tău? 

— Prietenul meu? Tipul cu care vorbeam? Nu-i prietenul meu, 
un pierde-vară în plus care se învârte pe-aici şi aşteaptă să se 
întâmple ceva. 

Nu era aceeaşi impresie pe care şi-o făcuse Galvin când îi 
văzuse prima oară împreună. 

— Ce veşti de la spital? Câţi au găsit? 

— Ultima dată am auzit de douăzeci şi trei. N-or să găsească 
mai mulţi. Am vorbit cu băieţii de pe elicoptere, nu cu britanicii, e 
o insultă că se află pe pământ irlandez mi-au spus americanii. E 
greu pe-acolo. Rechini... N-o s-o mai ţină mult aşa. 

In timp ce vorbeau, ambii bărbaţi erau cu un ochi pe mişcările 
celor din mass-media. Un zumzet dădu ocol mulţimii şi văzură 
doi bărbaţi alergând din direcţia clădirii aeroportului, din zona 
folosită încă pentru tranzitul cadavrelor şi a resturilor de avion 
recuperate. Când ajunseră la colegii lor, fu ca şi cum ar fi 
provocat un şoc electric. Un enorm val de emoție mătură 
mulţimea. Şi vestea făcu repede ocol. Francezii recuperaseră una 
din „cutiile negre”. Misterul accidentului era pe punctul de a fi 
elucidat. 


75 


Galvin îl urmări pe Tierney o dată cu comunicarea veștii. 
Veşnica agitaţie a îndesatului irlandez încetă şi deveni rigid, 
singura mişcare fiind lenta strângere a pumnilor. Faţa ciupită de 
vărsat era complet inexpresivă. Ţinuta lui ieşea şi mai mult în 
relief, tocmai pentru că reacţia tuturor celorlalţi era animația; o 
emoție generală cauzată de ce-ar putea ieşi din asemenea veste. 

Galvin îşi alese acest moment s-o şteargă. Il bătu uşor pe braţ 
pe Tierney şi spuse: 

— Am plecat. Ne mai vedem. 

Tierney abia dacă-i răspunse la salut, cu trăsăturile compacte 
şi crunte. Şi când Galvin plecă, îl observă pe bărbatul cel înalt cu 
care vorbise Tierney întorcându-şi repede privirea de la ei. 


Mandy Squire simţea că o să-i explodeze capul. Cele două fete 
ale sale erau la un vecin şi acum avea doi bărbaţi în casă care îi 
puneau întrebări pe care nu le înţelegea. Intr-un fel, puseseră 
stăpânire pe casă şi chiar tăcuseră o cafea pentru ea. Erau de la 
FBI, politicoşi dar insistenţi până într-un punct în care credea că 
o să înnebunească, ascultând aceleaşi întrebări, încă o dată şi 
încă o dată, uneori formulate în mod diferit, dar mereu 
însemnând acelaşi lucru. Din anumite puncte de vedere erau ca 
Sam al ei; felul cum se mişcau şi cum acționau în mod constant îi 
amintea de el. Nu se simţise niciodată mai rău ca acum. 

După ce încercase să le explice celor doi copii ce se 
întâmplase cu tatăl lor, se dusese la culcare în seara precedentă, 
după ce găsise nişte somnifere mai vechi; nu se simţise în stare 
să meargă la doctorul casei. Nici chiar plânsul celor două fete în 
timpul nopţii nu reuşise s-o trezească. Dar ele îi dăduseră ceva 
putere şi un mic scop. li aduseseră un mic dejun târziu şi, după 
ce se îmbrăcă, începură s-o sune sau s-o viziteze prieteni care 
auziseră de accident. In cele din urmă, scosese telefonul din 
priză. Fetele refuzaseră să meargă la şcoală, dându-şi seama de 
starea jalnică în care se afla mama lor. 

La prânz, pe când se gândea ce o să facă în continuare, 
veniseră cei doi bărbaţi eleganţi şi se recomandaseră ca Bob 
Rook şi Peter Carraz. Işi exprimaseră sincerele lor condoleanţe şi 
aproape imediat îi sugerară că ar fi mai bine ca cele două fetiţe 
să meargă la vreun prieten sau la vreun vecin în timp ce ei o vor 
intervieva. 

— Ne pare rău de toate astea, Mandy. Sper că nu te superi 
dacă-ţi spunem aşa. Carraz părea să se scuze în timp ce-şi 


76 


împingea un scaun ca să se aşeze în faţa ei. Ca să spunem aşa, 
Sam făcea parte din aceeaşi familie profesională ca şi noi. Natura 
muncii sale ne-a adus aici. Carraz se uită în sus la Rook care 
adusese cafeaua. Eşti absolut sigură că era Sam, soţul tău, cel 
care conducea maşina? 

Erau nebuni? Ce, nu ştiau? 

— Bineînţeles că era Sam. De câte ori să vă spun? Apoi o lovi 
un gând. N-ar fi trebuit să-l identific? Nu era aşa rutina în astfel 
de cazuri? Atunci n-aţi mai fi putut să puneţi asemenea întrebări 
idioate. 

Rook împinse cafeaua pe masă. 

— Credeam că te putem scuti de grozăvia aceea. 

— Grozăvie? Să-mi identific propriul soţ? Mâinile începură să-i 
tremure. Se uită pe rând la fiecare bărbat, cu buzele tremurânde. 
Era aşa de rău ciopârţit că n-aţi vrut să-l văd? Asta e? O, 
Doamne. 

Rook, care stătea lateral faţă de ea, îi puse mâna pe umăr, dar 
ea se trase. 

— Răspundeţi-mi, lua-v-ar naiba! 

— E destul de rău, admise Carraz. Credem că ai trecut prin 
destule ca să fie nevoie să mai faci şi asta. 

Nu mai adăugă că identificarea era imposibilă: trebuia folosite 
dosarele medicale şi stomatologice. 

— Dacă toţi credeţi că sufăr prea mult, de ce nu ieşiţi afară 
amândoi? 

Mandy şedea, mutându-şi privirea de la unul la altul. 

— Îți imaginezi, oare, că noi n-am vrea? Haide, doar cunoşti 
regulile. Sam a fost unul dintre gărzile de corp ale preşedintelui. 
Acum sunt amândoi morţi, ucişi în aceeaşi zi. Ni se pare puţin 
cam curios. 

Mandy se înfurie, încordându-se mai tare. Se uită din nou de la 
unul la altul cu o disperare totală. Inima era gata să-i pocnească 
şi simţi c-o să leşine; probabil că până atunci evitase să se 
gândească la asta. 

— Nu. NU! Incercă să se ridice de pe scaun. Ce dracu’ tot 
spuneți acolo? 

Carraz bătu în retragere, dându-şi seama că aproape o 
împinsese peste buza prăpastiei. 

— Linişteşte-te. Noi nu sugerăm o legătură, ci doar scoatem în 
evidenţă o consecinţă tragică. Bea-ţi cafeaua, sau nu ai ceva mai 
tare pe-aici? 


77 


Îi făcu lui Rook un semn să găsească nişte lichior. 

Muşchii inimii lui Mandy începeau să se strângă de groază, 
îngreunându-i respiraţia. Se uită la Carraz cu ochii roşii. 

— Ce legătură are această coincidenţă cu Sam? Sam nu a fost 
în avion. Nu era de serviciu. Se temu să dea glas următoarei 
întrebări, simțindu-se ca şi cum ar fi ştiut deja răspunsul. Cum a 
explodat avionul? 

Carraz ridică din umeri. 

— Nu ştie nimeni. Sam a fost bolnav în ultima vreme? 

Mandy simţi că se înfurie iar. Întrebările lor nu erau nici cel 
puţin subtile. 

— Nu v-aţi ostenit să verificaţi înainte să treceţi pe-aici? Nu, n- 
a fost bolnav şi chiar dac-ar fi fost, ce dracu' vă interesează pe 
voi? Hai, spuneţi-o ticăloşilor. 

Rook apăru cu o sticlă de whisky şi câteva pahare. Le puse pe 
masă şi încercă să-l salveze pe Carraz. 

— Incercăm doar să-i stabilim starea sănătăţii mintale; dacă 
putea sau nu să conducă, lucruri de genul ăsta. 

— Pe dracu-ncercaţi! Pune sticla jos! Nu vreau să beau şi să 
fiu a naibii dac-o să vă dau şi vouă! Mandy se ridică tremurând, 
dar nici unul din bărbaţi nu părea c-ar încerca s-o ajute. Arătă 
spre sticlă şi spre pahare. Pune-le înapoi de unde le-ai luat! 

După ce Rook ieşi din cameră, Carraz spuse: 

— Noi trebuie să punem aceste întrebări, aşa neplăcute cum 
par. Dacă n-o facem noi, o s-o facă altcineva. Nu i-a fost rău 
deloc? S-a comportat normal? 

Mandy se temea acum de fiecare întrebare. Pericolul pe care îl 
simţea îi stimula mintea. Trebuia să fie foarte atentă! Clocise el 
ceva, de asta era sigură. lar prietenii ar fi putut să observe o 
schimbare recentă în comportamentul lui. 

— Uite, a avut o perioadă mai lungă de călătorii cu 
preşedintele, asta-i tot; un tur în statele vestice, unde a avut de 
luat o mulţime de măsuri anterioare de pază şi probleme cu 
controlul mulţimii. A dormit foarte puţin în perioada aceea şi era 
extenuat. 

— A fost la doctor? 

— N-avea nici un motiv pentru care să meargă la doctor. Avea 
făcute toate controalele. 

Carraz se trase de cravată. 

— Tu ai fost la doctor? 

Mandy deveni suspicioasă. 


78 


— De ce m-aş duce? 

Carraz îşi desfăcu mâinile. 

— Ai avut un şoc al dracului. L-aş considera un lucru cu 
judecată pe care ar trebui să-l faci. 

— O să mă duc. 

— Pot să aranjez cu un doctor să te vadă. Fără nici o plată. Cel 
puţin atâta putem face şi noi pentru soţia unui coleg. 

Carraz se uită în jurul lui după telefon. 

Inima femeii începu din nou să se strângă. Ştia de ce voiau ei 
s-o vadă un doctor şi, în special, unul care lucra pentru ei. Ar fi 
descoperit că avusese probleme emoţionale în ultimul timp. Un 
doctor specializat în căutarea acelor simptome, care ar ajunge 
repede la diagnosticarea depresiei din ea, adânc înrădăcinată, pe 
termen lung şi-atunci ei ar încerca să-i descopere cauzele. 

— Nu, mulţumesc. Dacă n-o să pot dormi la noapte, am eu 
nişte pilule. 

Işi dădu seama de greşeală pe dată. 

— De bună seamă c-ai avut nevoie de ele şi înainte ca Sam să 
moară. 

— Multe femei le folosesc, doar ştiţi asta. 

— Sigur. Avea ceva probleme cu banii? 

— Ce legătură are asta cu accidentul? 

Carraz ridică din umeri. 

— Din nou starea sănătăţii mintale. Asta căutăm noi; dacă 
există ceva care să-i fi distras atenţia în timp ce conducea, ceva 
care să-l îngrijoreze. Chestii de rutină. 

— Nu erau probleme cu banii din câte ştiu eu, dar o să puteţi 
descoperi la banca voastră; nu mă îndoiesc că o să verificaţi. 

— Corect. Carraz se ridică şi bătu uşor cu degetele în masă. 
Mai rămâne doar să controlăm casa. O să fim cât putem de 
discreţi. 

Mandy izbucni: 

— Control? Pentru ce dracu'? 

— Orice ar putea să arunce o rază de lumină asupra întrebării: 
de ce un om perfect sănătos, verificat periodic şi bun şofer, aşa 
cum ai ţinut să subliniezi - de ce să facă o greşeală şi un 
asemenea accident? Orice ne-ar putea da un fir cât de mic. 

— N-o să permit aşa ceva. N-aveţi nici un drept. 

Mandy avea o paloare de mort. 

— Mă tem că avem. Rook, care se întorsese, scoase un 
mandat. Dar n-o interpreta greşit, Mandy. Va trebui de 


79 


asemenea, să verificăm maşina. Cine ştie ce defecţiuni a avut? 
N-o să ne ia mult. 

Mandy se afundă într-un scaun, temându-se de ce ar fi putut 
ei să găsească. 


Dave Santos sună la soneria apartamentului şi aşteptă, 
conştient că va fi văzut prin vizorul uşii lustruite din stejar solid. 
Zâmbi când auzi lanţul de siguranţă şi yalele deschizându-se şi-şi 
dădu pe spate părul argintiu şi des. Era o persoană înaltă, 
impunătoare, cu ochii meditativi de un căprui moale, cu o ţinută 
relaxată, dar totuşi dreaptă. Trăsăturile şifonate erau uşor 
bronzate. Uşa se deschise şi Judy Farrell îi zâmbi minunat în timp 
ce îi făcu loc să intre. 

O dată ajuns în spaţiosul hol, întinse mâna pe care o ţinuse la 
spate, înmânându-i o singură orhidee într-o folie de celofan. 

— Scapi mai uşor de ea în caz de nevoie. 

Judy i-o luă din mână. 

— E superbă, Dave. Inchise uşa, o încuie, apoi îşi întoarse 
privirea din nou spre floare. Niciodată nu m-am îndoit de 
gusturile tale. Zâmbi maliţioasă. O s-o ţin cât o să vreau. 

Se ridică pe vârfuri şi-l sărută pe obraz, apoi îl conduse în 
uriaşul living. 

In spatele ei, Santos îi privea picioarele zvelte şi formele care-l 
excitau întotdeauna. Işi stăpâni un puternic imbold de a o lua în 
braţe. De data asta, nu era absolut sigur cum o să reacționeze. 

Garnituri diferite de canapele mici şi fotolii se găseau în 
fiecare capăt al imensei camere; piele albăstrui-cenuşie într-un 
capăt, catifea roz-pastel într-altul. Un paravan acţionat electric 
putea separa cele două jumătăţi. Draperiile se trăgeau rar, căci 
feeria de lumini din spatele celor două jumătăţi de geam, unite 
într-unul singur, constituia una dintre cele mai încântătoare 
privelişti din Manhattan, cu East River mai jos, în depărtare, o 
panglică lată strălucitoare, fragmentată de umbre izolate. 

— Intotdeauna te-am invidiat pentru apartamentul ăsta, spuse 
Santos îndreptându-se spre fereastră, în timp ce Judy se duse la 
un bar curbat aşezat într-un colţ. 

— Ştiu. Whisky cu gheaţă? Parc-ar fi malţ. 

El luă paharul. 

— Noroc, Judy. Mă bucur să te văd. Şi, după ce sorbi câteva 
înghiţituri, adăugă cu o strălucire în ochi. Şi ca să fii singură o 
perioadă. 


80 


Ea îşi ridică paharul cu Martini sec, unghiile lungi, roşii 
acoperind delicat piciorul paharului. 

— Noroc, Dave. Nu ştiu cum să interpretez spusele tale, dar 
cred c-o să găsesc eu ceva. 

Se aşezară pe canapea cu paharele în mâini; cu fereastra din 
mijloc în faţă, unul într-un capăt, celălalt într-altul, Judy arătând 
uşor amuzată. 

— Lucrurile stau la fel între tine şi Mollie? 

Santos tresări. 

— Suntem ca nişte străini. 

Judy învârtea uşor între degete piciorul paharului şi el privea, 
conştient că fiecare mişcare de-a ei, oricât de mică, îi trezea 
interesul. Ea îşi încrucişă molatec picioarele şi puse paharul pe o 
măsuţă rezemată de perete. Era o intensitate ciudată în felul în 
care-l privea. 

— Trebuia George să plece la Londra? 

El fu surprins de amărăciunea din spatele întrebării. 

— Cred că nu. Noi facem lucrurile în mod diferit. Când pot, eu 
folosesc telefonul; George trebuie să aibă contacte personale. 
Eşti supărată că nu te-a luat şi pe tine? 

Judy se lăsă pe spate şi îşi întinse un braţ de-a lungul 
canapelei. 

— Rareori mă ia. Suntem căsătoriţi de unsprezece ani şi nici 
acum nu-l cunosc. În ultimul timp, s-a închis în el şi mai mult. E 
amestecat în ceva care-l macină şi e ferm convins că eu nu am 
observat nimic. La început, am crezut că e o altă femeie, dar am 
renunţat la ideea asta. Orice-ar fi, nu e o problemă sexuală. Sunt 
surprinsă că nu i-ai observat schimbarea. 

Santos nu era sigur de ce urma să spună. N-o mai auzise pe 
Judy vorbind astfel. 

— Cred că suntem cu toţii atât de ocupați la birou, încât n-am 
avut prilejul să remarc. Ce crezi că e? 

— Efectiv, n-am nici o idee. A fost o perioadă în ultimul timp 
când a fost preocupat doar de Irlanda, ca şi cum şi-ar fi 
descoperit o pasiune de mult pierdută pentru această ţară şi 
politica ei. Judy dădu din mâini ca să arate că nu era interesată. 
Deşi pe mine nu m-a convins. Totul a fost prea brusc. In ciuda 
originii sale irlandeze, nu l-am mai auzit înainte vorbind despre 
locul ăsta. Totul a fost regizat, ca şi cum încerca să-mi distragă 
atenţia. 

Santos îşi bău tot whisky-ul, continuând să ţină în mână 


81 


paharul gol. 

— De ce-mi spui mie toate astea? 

— Speram să ai unele răspunsuri. Mă gândeam că s-ar putea 
să aibă vreo legătură cu afacerile, deşi nu pare îngrijorat de 
probleme financiare; îşi păstrează sângele rece când este vorba 
de ele. Lucrul ăsta e complet diferit; mintea lui e stăpânită de 
ceva. Sunt surprinsă că n-ai observat. 

— Probabil că s-a străduit s-o ascundă. lar tu m-ai invitat aici 
în seara aceasta ca să afli ce ştiu? Imi pare rău că te 
dezamăgesc. 

Judy întinse o mână spre el. 

— Nu fi prost, Dave. Aceasta e numai o parte din invitaţia 
mea. Dar ceva se întâmplă, iar eu am de gând să aflu despre ce 
este vorba. Cât e plecat, o să mă uit prin lucrurile lui să văd dacă 
găsesc ceva relevant. Şi dacă găsesc, o să-ţi dau de ştire. 

Santos era şocat, nu atât ca morală, cât de profunzimea 
hotărârii ei. Părea că toate emoţiile reţinute de-atâţia ani 
ajunseseră la un punct culminant şi că Judy Farrell se săturase. 

Ea se întoarse şi-l privi drept în faţă. 

— Paharul tău e gol. Vrei să ţi-l umplu din nou? 

— O să-l umplu eu. Se duse până la bar, simţindu-i privirea 
aţintită în spate. O să te ajut cât de mult voi putea. lar în 
legătură cu cele spuse de tine, mi-ar plăcea şi mie să descopăr 
ce se întâmplă. 

Apoi veni să se aşeze lângă ea, ochii li se întâlniră şi amândoi 
ştiură că el n-o să părăsească apartamentul ei în noaptea aceea. 


La vremea când George Farrell ajunse la Dublin, mass-media 
abunda de speculaţii. Când cobori din taxi în faţă la Gresham 
Hotel de pe O'Connell Street, îi săriră în ochi titlurile articolelor 
din standul cu ziare care proclamau teoria bombei. Se abţinu să 
cumpere un ziar. O dată ajuns în cameră, putu să urmărească, 
într-un anonimat mult mai sigur, ştirile mai demne de încredere 
de la televizor. Gândurile îi fuseseră în totalitate ocupate de 
evenimente, aşa încât nu-şi observase de loc codiţa; Don Helary 
şi soţia lui, Una, îl urmăriseră de la Londra, ocupând locuri 
diferite în avion. Şi chiar dacă i-ar fi văzut, n-ar fi ştiut cine sunt. 

Helary purta un costum mai scump decât cel pe care-l alesese 
pentru zborul de peste Atlantic şi o cravată verde închis pentru 
cămaşa de mătase verde pal. Ciocul în formă de perie îi era puţin 
mai îngrijit. Bărbatul părea că este mult mai interesat de tot ceea 


82 


ce se întâmpla în jurul lui. Dar schimbarea cea mare se 
petrecuse la soţia lui cu părul argintiu care acum purta o perucă 
brunetă. Fardul pe care-l folosise o transformase într-o femeie 
deosebit de atractivă şi îşi schimbase pantofii escarpin, uzaţi, de 
lac cu o pereche elegantă cu tocuri înalte. 

Soţ şi soţie se despărţiseră în Londra, iar rezervările pentru 
Dublin fuseseră făcute de o sursă din Londra care se folosise de 
ceva influenţă ca să le obţină; locurile erau rezervate din timp şi 
se luaseră în consideraţie chiar şi zborurile suplimentare. 
Camerele se obţinuseră mai uşor în Dublin atâta timp cât exodul 
continua către Cork. Don Helary şi Una le luaseră în primire 
separat, la un interval de douăzeci de minute. 

Don fuse cel care se ţinu aproape de Farrell şi zăbovi în foaier 
până când bancherul semnă în registru şi urcă în camera lui. La 
puţin timp după ce Helary luă liftul spre camera sa, soţia lui sosi 
la hotel. Stătu în foaier, în caz că Farrell ar fi reapărut. Puțin mai 
târziu, când soţul ei ieşi din lift, se înregistră şi ea. 

Helary merse până la cea mai apropiată cabină telefonică şi 
sună la un număr. Când avu legătura, vorbi cu un profund accent 
din vestul mijlociu: 

— Voi avea nevoie de ajutor. Cred că el o să se îndrepte spre 
Cork, dar mai mult ca sigur că o să stabilească un fel de contact 
aici. Cred că este important să-l lăsăm s-o facă. Telefonez de la 
Gresham. 

Inchise şi merse să se aşeze aproape de locul unde şezuse 
Una. Nici unul nu dăduse vreun semn că s-ar fi cunoscut şi 
fiecare avea propria lui cameră. Helary luă un exemplar din 
Independent şi începu să citească textele de sub titluri. Era 
timpul de aşteptare; masa putea să mai aştepte. 


Laurie Galvin verifică la spitalul regional din Cork. Personalul 
lucra într-o presiune considerabilă, dar lucrurile erau mai puţin 
haotice decât în momentul în care lumea aflase prima dată de 
accident. Reuşi să vorbească cu două surori care ieşeau din tură 
şi se oferi să le scoată la un restaurant. De îndată, ele îl 
considerară un jurnalist şi refuzară să comenteze; cu toţii 
fuseseră avertizaţi să nu vorbească, iar buletinele oficiale cu 
noutăţi erau scoase la intervale regulate de către administratorul 
şef. Era clar că patologii vorbeau puţin şi în şoaptă despre acest 
subiect, aşa că Galvin află foarte puţin. 

Un secret ştiut de toţi, totuşi, era faptul că rămăşiţele 


83 


aeronavei, care fuseseră recuperate, erau acum duse într-un 
depozit în şantierul naval McMahon de la periferia Carrigaline- 
ului, pe fluviul Owenboy. Situat în sud-vestul portului Cork, 
Carrigaline se întinde cam trei mile de la podul de la Ringaskiddy 
care face legătura dintre baza navală irlandeză de pe insula 
Haubowline cu uscatul. Era cam la patru mile de la marginea 
sudică a Cork-ului. 

Galvin conducea într-acolo şi îi fu dintr-o dată evident că i-o 
luaseră alţii înainte. Traficul era destul de aglomerat şi el depăşi 
un camion cu prelată, încadrat de motociclete de poliţie şi 
încărcat în spate cu soldaţi. Alte bucăţi de epavă. 

Era imposibil să ţii toate astea departe de public. Când ajunse 
la porţile şantierului, fu oprit. Nici unei persoane care nu avea 
treburi oficiale în regiune nu i se permitea accesul pe o rază de 
cinci sute de iarzi de la clădirile care adăposteau resturile epavei, 
chiar şi aceasta trebuia să-şi dovedească identitatea. Localiză 
depozitul principal când parcă stângaci şi aşteptă sosirea 
camionului pe care-l depăşise. Văzu camionul, care fu verificat la 
poartă, apoi îi urmări traseul. Clădirea era mai modernă decât 
celelalte şi ieşea uşor în evidenţă. Era încercuită de poliţie şi 
chiar şi perimetrul exterior al şantierului era păzit de personalul 
naval şi de infanterişti. 

Galvin se întrebă ce să facă. Veştile adevărate erau puţine. Nu 
era singurul de la porţi, dar masa de ziarişti era mai mică aici 
decât la aeroport, cadavrele fiind mult mai demne de ultimele 
ştiri. Atunci, îl văzu pe Tierney pentru a doua oară în aceeaşi zi. 
Işi plimba corpul mic de-a lungul marginii şantierului, ca şi cum i- 
ar fi inspectat fortificațiile. Pentru un om ca Tierney, nu era o 
problemă să intre, dar Galvin decise că era prea devreme pentru 
o altă întâlnire întâmplătoare cu acesta şi se întoarse la maşină. 
Era deja destul de clar că, atât timp cât inspecta acest loc, va 
trebui să se ferească de Tierney. Va trebui, de asemenea, să 
descopere ce-l interesa. Galvin părăsi zona. 

Tierney se întoarse ca la un semnal. Il văzu pe Galvin plecând, 
apoi îşi continuă inspecția. Mai târziu, îşi recuperă maşina şi 
merse până la Cork, de unde telefonă la Dublin din una dintre 
cabinele acelea telefonice galbene. 

— Ce mai faceţi? Bine. Nu ştiu dacă zvonul e adevărat sau nu. 
O să aflăm noi. Dacă-i adevărat va trebui să facem ceva, nu? O 
să am nevoie de câţiva băieţi aici, jos. Pot să stea la fermă. 
Spune-le să aducă pistolaşe şi ceva potol. Altceva. Laurie Galvin 


84 


se-nvârte pe-aici la fel de mult ca şi mine. Acum, că e unul de-al 
nostru şi mie nu mi s-a spus nimic, mi se pare ciudat. N-am 
încredere în el. Luaţi legătura cu Riley Brown şi aflaţi de ce-i aici. 
Informaţia s-o aduceţi cu voi, aşa că mişcaţi-vă repede. Ar fi bine 
să aduceţi nişte trăgători în plus. Nu sunt sigur de ce avem noi la 
fermă, dar recunosc c-o să avem nevoie de tot ce putem primi. 
Or să fie ceva probleme, mai mult ca sigur. Şi-ar fi bine să fim 
pregătiţi. 


85 


7 


Glenn Rees, ataşatul militar de aviaţie al Statelor Unite în 
Republica Irlanda, căutase informaţii fără încetare. Nimic nu era 
încă pozitiv, dar existau mai multe indicii. lar rezultatul final 
devenise din ce în ce mai dificil de dat, întrucât concluziile 
experţilor începeau să difere între ele. Rees avea propria părere 
despre experţi, dar şi-o ţinea pentru sine. 

Se întâlni cu Paul Sutter în hol la Jury's Hotel de pe Lancaster 
Quay departe de Western Road. Cei doi bărbaţi îşi strânseră 
mâinile, Rees observând oboseala lui Sutter. Umerii lui puternici 
erau uşor încovoiaţi, ca şi cum greutatea pe care-o purtau 
devenise prea mare. Sutter era încă îmbrăcat cu pardesiul şi 
vorbi încet, ecoul extenuării fizice răsunându-i în glas: 

— Mai bine urcăm în camera mea, aici suntem înconjurați de 
presă. 

Inaltul Rees îşi urmă şeful la lift. Rees era cu câţiva ani mai 
tânăr decât Sutter, mai slab şi nu atât de ostentativ de relaxat. 
Rees îşi făcea griji din orice, în afară de ceea ce conta într- 
adevăr. 

O dată ajunşi în cameră, Sutter îşi scoase pardesiul şi aduse o 
sticlă de whisky irlandez şi două pahare. 

— Când eşti printre lupi urli cu ei, spuse el, deşi aici lucrul ăsta 
ar putea fi privit cu ochi răi. Bushmills Black Label. Făcut la nord 
de graniţă. Şi nu cere gheaţă la el. Bea-l aşa, de-a dreptul. 

Rees nu protestă când luă paharul şi îi urmă exemplul lui 
Sutter care se aşeză într-unul din fotolii. 

— Mare parte din viaţă mi-am petrecut-o în aer, spuse Sutter, 
un loc despre care mulţi cred că nu e cel mai sigur în momentul 
de faţă. Când termin cu tine, mă întorc din nou la Hill. Aşa că dă-i 
drumul, pune-mă la curent cu ultimele ştiri. 

— Nu sunt multe noutăţi în afară de ce ştii deja. Acesta e un 
joc lent. Prima doamnă şi-a făcut o apariţie scurtă şi apoi a 
dispărut pentru totdeauna, deşi corpul femeilor conţine mai 
multă grăsime, ceea ce le asigură o flotabilitate suplimentară. 
Unele victime s-au înecat, ceea ce înseamnă că trăiau în 


86 


momentul impactului cu apa. Dacă erau conştienţi în acel 
moment, asta e discutabil. Toţi aveau serioase leziuni datorate 
impactului: fracturi multiple, leziuni ale ţesuturilor elastice, 
hemoragii şi altele. Nimeni n-a mai trăit mult timp după ce 
avionul a început să coboare în picaj şi s-a zdrobit. Poate câteva 
secunde; majoritatea morţilor au fost instantanee. 

Rees se uită al Sutter înainte să continue: 

— Experții au început să aibă păreri diferite referitoare la 
moartea unora dintre ei. Majoritatea aveau hainele sfâşiate, dar 
există dovezi că mulţi au fost bombardaţi de fragmente mai mari 
sau mai mici din avion şi unii pledează pentru efectul produs de 
explozia unei bombe. Alţii spun că la orice decompresie bruscă, 
produsă de prăbuşirea avionului de la treizeci de mii de picioare, 
există bucăţi mari care explodează ca rachetele. 

Sutter deschise ochii mari. 

— Deci, nimeni nu ştie nimic sigur? 

— Asta e. Nu există nici o probă fermă, doar presupuneri care 
pot fi combătute. Rămăşiţele acelea de epavă par multe acolo pe 
şantier, dar, de fapt, reprezintă mai puţin de doi la sută din toată 
masa avionului. Un pas important e faptul că francezii au 
recuperat înregistratoarele de voci şi de zbor. Bună treabă au 
făcut la adâncimea aceea. Le-au adus la suprafaţă cât nava 
noastră de recuperări era încă pe mare. Cel puţin, efortul e 
internaţional. Rees era conştient că ceea ce-i spunea şefului lui 
erau mai ales detalii tehnice şi nu asta voia acesta să audă. Dar 
până acum nu avea altceva mai bun. Adăugă, intenţionat: Vrei să 
muşamalizăm zvonul cu explozia? Putem să-l desfiinţăm cu o 
declaraţie. 

Sutter reveni la viaţă. 

— Nu, nu vreau. A fost o bombă. Ştiu că nu eşti de acord. Ştiu 
că îmi lipseşte dovada. Dar asta a fost. Nu vreau nimic altceva 
decât să întăresc acest zvon. Vreau să-i scot pe cei care-au 
făcut-o afară din bârlog. MI5 ne ajută aici. Şi irlandezii îi ajută 
neoficial - deşi n-ar admite asta niciodată în mod public; ar 
însemna o recunoaştere a tolerării agenţilor britanici pe 
pământul lor. 

— Tot nu sunt convins. 

— Asta pentru că nu vrei să priveşti realitatea în faţă. Bănuiala 
mea e că ideea s-a născut aici sau în Belfast. Cei de la FBI vin şi 
ei cu ce au. Fără tragere de inimă. lar concluzia finală e de 
departe prea importantă pentru a agrava rivalitatea dintre 


87 


departamente, deşi, uneori, mă mir. Sutter respiră cu greutate, 
privindu-l stăruitor pe Rees. Eu cred că cei din IRA sunt extrem 
de îngrijoraţi de chestia asta, iar evenimentele ulterioare or să- 
mi dea dreptate. Inţelese brusc că nu se atinsese de băutură şi 
fixă îndelung lichidul spirtos de culoarea chihlimbarului, 
înclinându-se uşor în semn de respect în faţa acestuia înainte de 
a bea. Câţi pasageri au fost la bord? 

— Cincizeci. Maximum. Plus încă optsprezece, incluzând 
personalul de cabină, bucătarul şi aşa mai departe. Şaizeci şi opt 
de morţi. Douăzeci şi şase recuperaţi până acum. 

Pe neaşteptate, Sutter spuse: 

— Ce te nelinişteşte, Glenn? 

Rees zâmbi, căci fusese prins. 

— Băieţii noştri de la NTSB?” vor să ia câteva bucăţi din epavă 
să le ducă în State. Experții britanici şi irlandezi nu sunt prea 
dornici să le dea. Asta i-ar lăsa cu un cimitir de vechituri 
descompletat. Şi, oricum, asta ar însemna că dacă le-ar duce 
acasă, noi le-am pierde din ochi. FBl-ul ne-ar da la o parte. 

— Chiar trebuie să le ducă acasă? 

— Nu. Băieţii din Farnborough se înţeleg uşor cu ai noştri şi se 
bucură de tot respectul. Irlandezii doresc să ne dea tot ce avem 
nevoie. Cred că adevărata problemă e securitatea. Echipa de la 
McMahon este bună şi-aici fac totul ca să ne-ajute, dar presa e 
supărătoare şi, în cazul în care ai dreptate, vor fi necesare 
măsuri de siguranţă mai puternice decât cele de care dispunem 
în prezent. 

— Nu mai există alt loc în care să putem duce rămăşiţele 
acelea? Undeva mai departe de drum? 

— Vrei să le ridic cu cei de la Consiliul pentru Siguranţa 
Transporturilor Naţionale? Sunt sigur că irlandezii vor fi de acord. 

— Nu ne vor asculta, nici pe mine, nici pe tine. Ei sunt 
specialişti, ne vor spune să nu ne mai băgăm nasul în treburile 
lor. S-ar putea să-l asculte pe ambasadorul nostru. Vorbeşte tu 
cu Michael Dwyer. Spune-i că este ideea mea. E un băiat bun, îl 
cunosc oarecum. 

— Bine. Asta-i tot? 

Rees se ridică după ce-şi termină băutura. 

— Păstrăm legătura şi poţi să mă contactezi în acelaşi fel ca 
până acum. Incă ceva. Ar fi bine să mişcaţi bucăţile alea 

21 National Transport Safety Board - Consiliul pentru Siguranţa 
Transporturilor Naţionale (n. trad.). 


88 


nenorocite în timpul nopţii; camioanele încărcate n-or să treacă 
neobservate. 
x 

După ce Galvin părăsi perimetrul şantierului naval McMahon, 
se întoarse spre Cork pe drumul de legătură, cu gândul la Con 
Tierney, când se hotărî să o cotească pe un drum de fermă. 
Intoarse scurt, cu botul spre drumul principal pe care tocmai îl 
părăsise. Traficul nu era intens pe drumul de legătură şi avea o 
privelişte deschisă. Se cufundă în scaun şi aşteptă, cu ochii puţin 
mai sus de tabloul de bord. 

Galvin nu trebui s-aştepte prea mult. Doar douăzeci de minute 
mai târziu, Tierney, la volanul vechiului Morris 1000 şi păstrând 
limita de viteză, trecu, uşor de identificat. Lui Galvin îi luă ceva 
timp să intre pe şosea şi aşteptă o altă maşină care să-l separe 
de Tierney. Erau pe drumul către Cork şi puţine lucruri se puteau 
întâmpla până la oraş. Galvin nu se apropie prea mult; un om ca 
Tierney şi-ar fi asigurat spatele din instinct. 

Tierney găsi un loc de parcare în Grand Parade, dar lui Galvin 
îi fu destul de greu să facă acelaşi lucru. N-avu altă alternativă 
decât să continue şi o coti pe South Mall, în stânga pe St. Patrick 
Street, apoi din nou la stânga în Grand Parade. Cunoscând locul 
unde parcase Tierney, trase şi el lângă o altă maşină, sperând ca 
urmăritul să nu se fi mutat de acolo. 

Printr-un rând de maşini, Galvin îl văzu pe Tierney grăbindu-se 
dinspre St. Patrick Street şi urcându-se în maşina lui. Morris-ul o 
luă din loc, iar Galvin se încadră şi el în coloana de maşini, 
undeva în spatele lui. Era o oră de vârf, traficul greoi şi 
înaintarea anevoioasă. Uneori, de-abia reuşea să mai vadă 
Morris-ul şi aproape îl scăpă atunci când Tierney o luă pe 
Douglas Road. incurcat, se agăţă de ideea că era în siguranţă în 
aglomeraţie, dar se întrebă încotro se îndreptau. 

In marginea sudică a Cork-ului, cu cât se depărtau de oraş, cu 
atât densitatea se micşora considerabil, iar mai târziu, când 
Tierney o luă spre Donneybrook pe L66, Galvin se decise să 
renunţe. Observase semnalizatorul drept al lui Tierney şi anticipă 
faptul că se întorcea la aeroport. Cu gândul acesta, continuă să 
se ţină după el. O dată trecuţi de drumul de legătură, traficul ar fi 
fost foarte redus, iar pericolul ca Tierney să-l identifice devenea 
real; stătea în firea fiecărui membru Provo să se uite după o 
codiţă. li permise lui Tierney să i iasă din câmpul vizual, 
accelerând doar ocazional pentru a mai vedea, din când în când, 


89 


Morris-ul. 

Câteva minute mai târziu, Tierney o coti din nou la dreapta, 
continuându-şi drumul spre aeroport. Galvin îşi făcu un calcul şi 
riscă, ţinându-se de el. Când, mai târziu, se decise să accelereze, 
nu mai era nici urmă de Morris. Galvin apăsă pe acceleraţie până 
la fund. Erau porţiuni lungi de-a lungul acestui drum secundar, 
unde să te pierzi, dar neînsemnate pentru viteza lui, dacă 
Tierney ar fi oprit. Merse mai departe până aproape de L42, 
drumul aeroportului şi se hotărî să se întoarcă. 

Opri maşina, întrebându-se pe ce drum o luase Tierney. 
Bănuia că era undeva mai în spate, pe porţiunea mai largă, dar 
erau puţine drumuri rezonabile înaintea intersecţiei în formă de 
T, aflată la două mile de locul unde se afla. De fapt, erau două 
drumuri pe undeva, unul la stânga şi unul la dreapta şi trei 
drumeaguri, evident, drumuri de fermă. Două erau în stare bună, 
dând impresia de folosinţă în mod regulat. Celălalt, care o lua la 
dreapta, era acoperit cu iarbă mare, crescută în dezordine, 
făcându-l aproape imperceptibil. Se ghemui ia pământ şi 
descoperi ceea ce păreau a fi picături proaspete de ulei în locul 
unde un vehicul încetinise. Erau încă umede. 

Era prea riscant să intre pe drumeagurile acelea. Şi, oricum, 
Tierney ar fi putut s-o ia pe oricare dintre ele. Era doar o 
presimţire, nimic mai mult, dar începuse să-l chinuie ceafa. Se 
hotărî să se întoarcă pe întuneric. Verifică distanţa pe kilometraj 
de la drumeag până la intersecţie, apoi întoarse încă o dată spre 
aeroport, până în locul în care putea s-o ia pe Bandon Road ce 
ducea spre ferma unde locuia. Trebuia să spere că nu fusese 
văzut. 


Riley Brown stătea în picioare, departe de şevaletul ei şi-şi 
dădu pe spate părul cu o mână pătată de vopsea. Nu era o zi 
bună. In absenţa unor flori adevărate, folosea unele artificiale, 
dar bune, pentru o comandă de natură moartă, însă nu era 
acelaşi lucru; prea perfecte pentru ceva adevărat. Dar îşi folosea 
imaginaţia din plin şi îşi luase o cantitate generoasă din 
libertatea artistului. Acuarelele nu mergeau prea bine, spre 
deosebire de cele în ulei şi nu putea face mare lucru în privinţa 
asta. 

Când sună soneria, se afla într-o dispoziţie proastă şi se decise 
s-o ignore, ştiind că Laurie Galvin avea cheia lui. Era hotărâtă să 
nu-i arate cât de dor îi fusese de el. 


90 


Soneria se auzi din nou şi înjură cu voce tare, dar continuă să 
o ignore. Se uită la tablou cu dezgust şi aproape îşi aruncă 
vopselele în el. Din nou se auzi soneria, de data asta fără 
întrerupere. 

— Cine naiba poate fi? 

Trânti cu zgomot paleta pe o băncuţă din apropiere şi se duse 
furioasă la uşa de la intrare, cu o pensulă încă în mână. 

Deschise uşa, gata s-o închidă apoi imediat. 

— Ah, tu eşti. 

Gerrard Connolly zâmbi. Era un bărbat înalt, voinic, îmbrăcat 
cu obişnuiţii pantaloni şi geacă de blugi. In picioare avea o 
pereche largă de tenişi, odinioară albi. Claia de păr negru arăta 
de parcă fusese făcut permanent, dar cârlionţii erau absolut 
naturali. Avea o oarecare obrăznicie care nu-i plăcuse niciodată 
lui Riley, iar zâmbetul era întotdeauna oarecum sugestiv, chiar şi 
de faţă cu Laurie Galvin, ca şi cum voia să vadă cât de departe 
poate merge. 

— E, hai iubito, nu mă inviţi înăuntru? 

Se sprijinise uşor de tocul uşii. 

— Sunt ocupată, nu vezi? Ultimul lucru care-mi lipseşte acum 
e să mă întrerupă cineva. 

Simţea miros de lichior în respiraţia lui. 

El o studie, iar zâmbetul i se lăţi până deveni aproape obscen. 

— Laurie nu te întrerupe, nu? De fapt, pe el venisem să-l văd. 

— Nu-i acasă. La revedere. 

Când Riley vru să închidă uşa, Connolly îşi puse piciorul în 
deschizătură şi se lăsă cu toată greutatea. Riley împinse mai 
tare, dar Connolly îi răspunse cu toată puterea aruncând-o 
aproape pe spate. 

— Porc gras, era să mă trânteşti. leşi afară, izbucni Riley. 

Connolly intră în holul micuţ, zâmbind lasciv. 

— Unde-l pot găsi? 

Trecu de ea şi intră în living, uitându-se în jurul lui cu o urmă 
de invidie. 

Ea se luă după el, cu ochii scăpărând. 

— O să-i spun despre asta, pe Dumnezeul meu că o să-i spun. 

Connolly izbucni în râs. 

— Uite, am şi început să tremur în pantofi. Spune-mi doar 
unde e, Riley şi gata. Sau poate că vrei să rămân. Faci pe 
şmechera acum? Să ne jucăm puţin? Mi-ar conveni. 

Riley îl cunoştea pe Connolly ca prieten al lui Con Tierney şi, în 


91 


ciuda originii ei, câţiva dintre băieţii de la Provo o deranjau, iar 
acesta se afla printre ei. N-ar fi recunoscut că-i e frică, deşi se 
întâmpla, uneori, să fie foarte aproape de acest sentiment. Ar fi 
făcut faţă situaţiei, dacă ar fi fost în societate sau dacă Laurie ar 
fi fost prezent, dar de această dată era o provocare deschisă, iar 
Connolly se distra. 

— E în Cork. Şi-acum ieşi afară. 

Nu era un secret, dar se ura că trebuia să îi spună acestui om. 

— Şi ce-ar putea să facă pe-acolo? 

Cu mâinile în buzunar, Connolly se îndreptă spre fereastră ca 
să se uite în port. 

— De ce nu te duci şi tu acolo ca să-l întrebi? Hai, întinde-o, 
am de lucru. Deja mi-ai ruinat toată concentrarea. 

Connolly se întoarse. Nu mai zâmbea, dar trăsăturile brutale îi 
rămăseseră impregnate cu aroganță. Ochii îi deveniseră brusc 
opaci, scoțând la iveală ucigaşul din el. 

— Ce face acolo? 

Făcu câţiva paşi spre ea. 

Riley nu cedă, dar era conştientă acum că-i era frică. 

— Chiar dac-aş şti, nu ţi-aş spune. Du-te şi întreabă-l pe Paddy 
O'Brien, la garaj. El s-ar putea să ştie. 

— Atunci, sunt afaceri? 

— Nu. Are-o puicuţă acolo. 

Işi dădu repede seama că îşi mascase teama cu calm, dar îşi 
crease o altă problemă. Văzu cu groază cum expresia lui 
Connolly se schimbă. 

— Aşa că acum eşti liberă. Asta-i plăcut. 

Văzându-l avansând, întoarse pensula cu coada spre el; părea 
atât de meschină în mâna ei. 

— Dacă mă atingi, ţi-o bag în ochi. 

Connolly rânji. Cu o mişcare rapidă îi smulse pensula din mână 
şi apoi o rupse intenţionat, ridicând-o ca să o vadă şi ea. 

— Era un numărul 0” scump, porcule. 

Riley înaintă spre el, dar Connolly o apucă de încheieturi şi o 
strânse cu putere, râzând de împotrivirea ei. O trase treptat spre 
el, iar ea îi simţi din nou respiraţia. 

— Dumnezeule, ai băut. Eşti dezgustător! Dă-mi drumul sau 
urlu cât o să pot. 

Amenințarea nu făcu decât să-l stimuleze şi reuşi s-o cuprindă 
în braţele sale, în timp ce i le înlănţuia pe-ale ei. Rânjetul i se 


22 Pensulă de pictură foarte fină (n. trad.). 


92 


transformă într-o grimasă agonică atunci când tânăra femeie 
reuşi să-l lovească cu genunchiul în partea de jos a abdomenului. 
Bărbatul căzu pe spate şi se încovoie de durere, iar ea îşi dădu 
seama că trebuia să iasă repede afară. Se repezi către uşă, dar 
el reuşi să-i prindă un braţ. O trase înapoi şi o lovi peste faţă cu 
mâna liberă. Apoi, pe când ea cădea, el se încovoie din nou pe 
genunchi din pricina durerii atroce pricinuită de mişcare. 

Îşi auzea respiraţia hârâită şi când reuşi să-şi arunce privirea 
prin cameră, Riley era nemişcată. Se izbise de un scaun în 
cădere, iar acum zăcea arcuită peste picioarele lui, cu fusta 
şifonată şi braţele atârnându-i moarte. Apoi alunecă treptat până 
ce se întinse pe burtă. Şi rămase astfel, complet nemişcată, fără 
să scoată vreun sunet. 

Connolly intră în panică; Tierney n-o să fie prea încântat de 
isprava lui. Părăsi camera, deloc încântat de felul în care zăcea 
Riley. 

— Căţea nenorocită, murmură el când plecă. 


La Washington, Bob Rook şi Peter Carraz începuseră să simtă 
strania atmosferă din casa familiei Squire. Ceva era în neregulă 
acolo - amândoi o simțeau - deşi practic nu exista nici un motiv 
evident pentru a face o legătură între două incidente tragice. Dar 
diferenţa era atât de imensă, încât ambii bărbaţi simțeau, uneori, 
c-au cam întrecut măsura. Mandy Squire ascundea ceva, dar 
orice-ar fi fost, putea fi la milioane de mile depărtare de slabele 
lor bănuieli. Cu toate acestea, nu puteau să nu le ia în 
considerare. 

Carraz o luă de-a lungul coridorului şi se întoarse cu două 
cafele. Cei doi bărbaţi şedeau în colţurile opuse ale unui birou 
bine îngrijit. 

— Unde e motivul? Carraz recapitulă. Am fost la bancă. Nici o 
problemă, în afară de garanţiile obişnuite. Nici un cont în vreo 
altă bancă pe numele lui. Colegii lui au semnalat că a fost poate 
puţin bolnav în ultimul timp, dar n-a fost nimic serios şi, oricum, 
nu toţi au fost de acord cu ideea asta. Cei care poate ar fi avut 
ceva de obiectat sunt la şapte mii de picioare adâncime în 
Atlantic. 

— Cafeaua asta e oribilă. 

Rook mototoli paharul de hârtie şi îl aruncă în coşul de gunoi. 

Carraz se întoarse ca să se uite la partenerul său din capătul 
celălalt al biroului. 


93 


— Ceea ce trebuie să aflăm noi nu se află în nici un computer. 
Starea mintală a lui Mandy nu e într-un calculator. Şi nici ceea 
ce-l rodea pe Sam Squire înainte să ajungă în botul unui camion. 

Rook dădu din cap a încuviinţare. 

— Trebuie să ajungem din nou la Mandy Squire. Fără îndoială 
că ascunde ceva. Poate ar trebui să discutăm cu puştoaicele ei. 
Poate că ele au observat ceva în neregulă cu tatăl lor. 

Carraz fluieră uşor, a avertizare. 

— Gheaţă subţire, Bob şi noi o să fim cei cu care o să se rupă. 

Carraz oftă, nefericit. 

— Bine. Dar gândeşte-te la asta. Dacă Squire are vreun 
amestec, atunci trebuie să fie cineva în spatele lui: n-ar fi făcut-o 
singur, numai dacă n-ar fi luat-o razna. Trebuie să le abordăm pe 
puştoaice. Fie că reuşim, fie că nu, tot în rahat se cheamă c-o să 
fim. 


Depresia lui Mandy Squire continua să se accentueze, încercă 
să se ţină tare în faţa copiilor, aşa cum făcuse întotdeauna, dar 
starea ei negativă îi influenţă şi pe ei. Işi dădea seama de asta, 
dar, mai mult decât orice, ştia că trebuie să lupte de dragul lui 
Sam. Nu va permite ca numele lui să fie pătat în vreun fel, dacă 
putea să fie pătat în vreun fel, dacă putea să împiedice acest 
lucru. În primul rând, trebuia să afişeze o mină sigură; să nu dea 
nimănui vreun motiv să o trimită la doctor. 

Totul începuse cu câteva săptămâni înainte de moartea lui 
Sam. Soţul ei se obişnuise să iasă în oraş aproape în fiecare 
seară, cu nişte scuze puerile şi, uneori, fără să-i mai dea nici una. 
Avea chiar impresia că el iese în oraş doar ca să dea telefoane. 
Mai primea telefoane şi acasă, instrucţiuni clare ca să se 
întâlnească cu cineva. Probabil că era atât de preocupat de 
aceste probleme ale lui, încât nici nu le observase efectul asupra 
ei. Cel puţin, nu de la început. Devenise secretos şi obsedat. 

Mandy ştia că tot ceea ce ascundea ea putea fi crucial pentru 
FBI. Refuzase să se gândească la ce ar fi putut el să facă. Trebuia 
să reziste de dragul copiilor, ca să nu-şi piardă minţile. Deşi ştia 
că n-o să poată tăcea la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, 
va trebui să spună cuiva despre purtarea lui ciudată şi despre 
fragmentul pe care-l surprinsese dintr-o convorbire telefonică de- 
a lui. Dac-ar fi clacat, atunci ei ar fi scos totul de la ea. Atunci nu 
pricepuse mare lucru, dar fusese menţionat un nume şi acum se 
chinuia să şi-l amintească. Cum nu şi-l putea aduce aminte, se 


94 


gândea la furgoneta în care se urcase Sam într-o seară: orice ar 
putea ajuta să lămurească toată povestea asta. Se simţise chiar 
vinovată când stinsese lumina de pe hol şi deschisese puţin uşa 
de la intrare, ca să vadă ce face el pe partea cealaltă a străzii. 

Avea nevoie să se destăinuie cuiva; cineva în care să aibă 
încredere. Nu putea să le spună celor de la FBI despre toate 
aceste incidente până nu ştia multe despre posibila lor 
semnificaţie. Şi, totuşi, nu mai putea să ţină atâtea în ea. Brusc, 
o trecu un fior rece; fusese cât pe-aici să-şi amintească numele 
acela şi când crezuse că-l are, îl scăpase. Adevărul era că de- 
abia îl auzise, căci Sam vorbise foarte încet, iar ceea ce prinsese 
ea fusese mai mult o impresie fonică. Pe-atunci nu făcuse nici un 
efort ca să-şi amintească, fiind mult prea preocupată ca el să nu- 
şi dea seama că îl spionează. Avusese noroc că Sam ieşise în 
oraş după aceea. Avea certitudinea că acel nume evaziv 
devenise, dintr-o dată, foarte important. Dar şi-l va reaminti, era 
sigură de asta, când o să se-aştepte mai puţin. Atunci urma să se 
decidă ce să facă. 


George Farrell telefonă în oraş din camera lui de hotel. 

— Teller”, anunţă el când avu legătura. 

Urmă un moment de linişte la capătul celălalt, apoi o voce cu 
un puternic accent de Dublin răspunse uşor surprinsă. 

— Punct. Codul de răspuns era, pur şi simplu, denumirea 
irlandeză a bancnotei de o liră. De unde telefonezi? 

— De aici, din Dublin. De la Gresham. 

— Nu mai spune nimic. Intr-o jumătate de oră să fii în faţa 
hotelului. Dacă voi întârzia, întoarce-te în hol şi uită-te afară din 
cinci în cinci minute. Să pari degajat. Uită-te după un Ford 
Granada alb, cu o dungă neagră laterală. Când o să te văd, 
încetinesc şi merg prin faţa hotelului. Când opresc, te urci în 
spate. 

Celălalt închise şi tonul încărcat de reproş răsună încă mult 
timp în urechea lui Farrell. 

Bancherul se uită la ceas, apoi cobori la bar să bea ceva. Se 
aşeză într-un colţişor mai retras, conştient de faptul că se uită 
prea des la ceas. Ceea ce găsea supărător era faptul că, în ciuda 
originii sale, aici nu se simţea deloc irlandez. Se simţea ca un 
străin pe un pământ străin, iar reacţiile lui îl intrigau. Mai mult 
decât oriunde altundeva, aici ar trebui să se simtă acasă. Părinţii 


23 Povestitor (aici cu sens de parolă) (n. trad.). 


95 


lui fuseseră susţinători ai IRA, dar, după ce strânsese ceva bani, 
propriile lui opinii se schimbaseră într-un dispreţ îngăduitor 
pentru nişte bieţi lunatici religioşi, fără valoare. Legătura lui cu 
Irlanda se dovedise cumva folositoare în ultimele luni, în mod 
special acum. 

Când mai erau cinci minute, Farrell urcă în cameră să-şi ia 
haina, apoi ieşi din hotel, refuzând oferta portarului de a chema 
un taxi. Afară bura, era ceea ce irlandezii numesc o zi umedă, iar 
el rămase la intrare, urmărind cu privirea luminile hotelului care 
se târau peste strălucirea udă a străzii. Zgomotul maşinilor care 
treceau se transformase subtil o dată cu umezeala care se 
agăţase de cauciucuri. Faruri cu fază mică se apropiau ca nişte 
bufniţe care zboară jos. O'Connell Street era aproape pustie sub 
domnia ploii subţiri. Doar taxiurile treceau în sus şi în jos, iar 
Farrell era cât pe-aci să intre în hotel, când apăru un Granada alb 
care încetini când ajunse în dreptul lui. 

Văzându-i dunga neagră, Farrell se grăbi spre maşină uitând 
sfatul primit de a fi nepăsător, iar, într-un sfârşit, se împiedică 
alergând după maşina care continua să ruleze. Geamurile fumurii 
erau, efectiv, opace în lumina aceea. Când maşina se opri, în 
sfârşit, deschise uşa şi se urcă în spate. Ford-ul Granada demară 
chiar înainte ca el să se aşeze. 

De pe locul şoferului se ivea capul întunecat şi mare al lui 
Sean Hogan, dar irlandezul nici nu se întoarse, nici nu-i adresă 
vreun cuvânt. Conducea spre periferia Dublin-ului, prin zone mai 
întunecoase şi mai obscure, unde farmecul oraşului dispărea, iar 
străzile păreau identice cu străzile oricărei alte periferii. Farrell 
simţea nevoia să vorbească, dar era conştient de acelaşi 
resentiment pe care-l întrezărise şi la telefon. Nu ştia cât avea de 
gând Hogan să iasă din oraş, dar era evident faptul că acesta 
considera necesar să se îndepărteze destul de mult de centrul 
oraşului. Apoi, judecând după o serie bruscă de întoarceri scurte 
şi neregulate, Farrell se întrebă dacă fuseseră urmăriţi. 

Trecu ceva timp până ce Hogan fu destul de mulţumit şi trase 
pe dreapta. Când opri maşina, Farrell se găsi în imposibilitatea 
de a vedea unde se aflau. O ploaie deasă se scurgea pe 
geamurile fumurii. După ce motorul se stinse, singurul zgomot 
era cel făcut de ştergătoarele de parbriz şi, când şi acestea se 
opriră, îşi putea auzi respiraţia: mica închisoare era completă. 

— Unde suntem? întrebă Farrell, în sfârşit. 

— Nu contează. Ceea ce e sigur e că suntem afară din oraş. 


96 


Trebuie să mă asigur că cei din Aripa Specială nu se ţin după 
mine. Şi-acum, ce te aduce la Dublin, domnule Farrell? 

Hogan se întoarse pe locui lui, îşi întinse un braţ gras pe 
spătar şi-şi scoase în afară barba stufoasă. Lumina slabă din 
interior se reflecta în ochii lui ca două gămălii. 

— Mă gândeam că este destul de clar. Nu pari prea mulţumit 
să mă vezi. 

— Nu sunt. Ar putea să apară întrebări despre dumneata. 
Oricum, nu trebuia să vii. Probabil că ai intrat în panică. 

Farrell se enervă. Intrase în panică? Se gândi la Hank Ross şi 
la Sam Squire. 

— Au fost ceva aranjamente de făcut pentru a ne realiza 
scopurile. Dar adevărata harababură e aici. Voiam să văd eu 
însumi ce se întâmplă. 

— Nu e nici o harababură. Nu se putea să nu existe o reacţie 
în toată lumea la accidentul ăsta, dar situaţia e în totalitate sub 
control. Întoarce-te acasă la soţia dumitale, înainte ca cineva să 
se întrebe ce cauţi aici. 

Farrell nu era obişnuit să i se vorbească astfel. 

— Nu-mi place atitudinea voastră. Aţi căpătat o groază de bani 
de la mine şi am strâns sume uriaşe pentru voi. Voi sunteţi cei 
neliniştiţi. Vreau să ştiu pe ce poziţie mă aflu şi să şterg orice 
urmă de-a mea în caz că va fi nevoie. De aceea mă aflu aici, iar 
acesta e locul unde au loc evenimentele. 

Hogan gesticulă nerăbdător cu mâinile lui mari şi groase. 

— Da, da, îmi pare rău. Noi am apreciat întotdeauna ce-ai 
făcut. Camarazii din Belfast nu s-ar fi descurcat fără dumneata şi 
asta e o realitate. Dar asta e specialitatea dumitale. Banii. Noi - o 
lovitură ocazională la o bancă, din când în când o răpire, ceva 
şantaj industrial, altceva mai bun nu este pe aici. Dar ceea ce se 
întâmplă aici, acum, este specialitatea noastră. Incurcăturile sunt 
ca o hrană pentru noi; le avem în fiecare zi. Lasă lucrurile de 
genul ăsta pe seama noastră. Dacă ceva se strică, ne vom 
descurca. Nu-ţi face griji. Te duci la Cork? 

— Da. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să ştiu cât mai repede. 

— Iţi vom da de veste, dacă va fi nevoie să te dai la fund. Eu, 
personal, te sun la New York. Oricum, în Cork n-o să găseşti unde 
să stai. Totul e plin, iar dacă te apuci să cauţi vreun pat pe la 
vreun azil care mai are locuri libere, o să baţi la ochi. Lasă totul 
pe noi. Imi pare rău dacă te-am repezit, dar a fost un şoc să aflu 
că eşti aici. Am oamenii mei acolo care se interesează de tot. Şi 


97 


ţin legătura cu ei în fiecare zi. 

Farrell, uşor calmat, se gândea la toate astea. Nu era uşor 
pentru un om ca Hogan să-şi ceară scuze, iar el acceptase oferta 
de pace. 

— O să rămân în continuare în Dublin, spuse el în final. Am o 
justificare pentru asta. 

Hogan oftă. 

— Ne-ar ajuta foarte mult, dacă nu ne-am mai face griji şi din 
pricina dumitale. Cel mai sigur e dacă treci înapoi oceanul. 

— N-o să vă contactez decât dacă este absolut imperativ, îmi 
mai trebuie câteva zile ca să văd încotro bate vântul. Adăugă 
apoi ca să-l îmbuneze: oricum, dacă apare ceva la fondurile 
voastre din America, o să am timpul şi şansa să mă gândesc la 
ceva cât mai stau pe aici. 

Dar Hogan era, în continuare, indispus. Farrell era o pacoste 
nenorocită. Nu Irlanda era locul în care bancherul să-şi 
dovedească utilitatea. 

— Dacă aşa vrei, bine. Te duc înapoi. Apoi cu mai mult interes: 
Ţi-ai rezolvat problemele acolo? 

— Sigur. M-am mişcat repede. 

— Bine. Şi noi lucrăm la fel. 


Don Helary era deja la bar când apăruse Farrell ca să aştepte 
maşina. Observă că bărbatul era agitat şi comandă un alt 
Guinness. Barul nu era încă aglomerat şi putea să-l observe pe 
bancher cu atenţie. Când Farrell se mai uită o dată la ceas şi 
plecă spre lift, lui Helary nu-i fu greu să-i anticipeze următoarea 
mişcare. Când apoi Farrell se ivi îmbrăcat în pardesiu, Helary 
aşteptă câteva clipe înainte să se ducă la uşa de la intrare, ca să 
arunce o privire afară. Dând impresia că apreciază vremea, 
folosindu-se totuşi de adăpostul holului, văzu Granada trecând şi 
pe Farrell grăbindu-se după maşină. 

Helary ieşi din hotel, o luă pe urmele lui Farrell şi nu-şi 
modifică ritmul când maşina se opri. Continuă să meargă, iar 
când  Ford-ul plecă,  depăşindu-l, memoră numărul de 
înmatriculare. De îndată ce maşina se pierdu din vedere, 
bărbatul notă numărul, adăpostindu-se lângă perete, ca să nu se 
ude hârtia. Aproape că fusese prea uşor. 

Galvin înjură ploaia. Lamelele de la ştergătoare trebuia 
schimbate, parbrizul era plin de pete, dar, cel puţin, nu mai era 
nici o maşină pe şosea pe timp de noapte - unul dintre 


98 


avantajele drumurilor de provincie din Irlanda. Era de-abia în jur 
de opt seara. 

Calculând numărul de mile parcurse, depăşi locul pe care-l 
localizase mai devreme şi mai conduse încă o jumătate de milă. 
Intră pe unul dintre drumurile forestiere de pe cealaltă parte şi 
reuşi să întoarcă complet după câteva manevre scurte şi 
anevoioase. Trase pe dreapta, cât mai departe de drumul 
principal, opri motorul şi băgă cheile în buzunar, după ce închise 
uşile maşinii. Se întoarse pe jos, înfruntând o ploaie uşoară care-i 
cădea drept pe faţă. 

Nu se zărea nici un far de maşină, dar văzu în stânga luminile 
Cork-ului ridicându-se şi formând o pătură eterică ce atârna sub 
norii joşi. Drumul era complet întunecat şi cu greu îi putea 
desluşi marginile. Nu voia să folosească o lanternă, dar, în cele 
din urmă, n-avea de ales dacă dorea să găsească cotitura aceea 
aproape imperceptibilă. Micile pete de ulei nu se mai vedeau, dar 
găsi o bucată de hârtie mototolită şi udă pe care o ridică şi o 
netezi. Mai rămăsese o urmă de tipăritură pe ea, suficientă 
pentru a o identifica drept un bon dintr-un magazin din Dublin. 
Când fu pe punctul de a o arunca, o băgă brusc în buzunar; 
cineva poate că încerca să-i fie de folos şi nu o aruncase din 
neglijenţă. O luă cu grijă pe cărarea aceea, din ce în ce mai 
conştient de cât de expus era. 


99 


8 


Galvin se mişca precaut. Pe la ferme există întotdeauna 
pericolul unor câini şi era în alertă pentru primul zgomot care i s- 
ar fi părut un lătrat. Mergea în continuare, găsind din ce în ce 
mai greu să se ţină după urme - invizibile, de fapt - şi era 
conştient de vulnerabilitatea lui. Oameni, asemeni lui Con 
Tierney, acționau criminal la orice amestec. Ajunse într-un punct 
unde crezu că pierduse complet cărarea, unde nu mai fu capabil 
să simtă sub talpa încălțămintei urmele puţin adânci ale roţilor. 
In cele din urmă, se lăsă fără tragere de inimă în genunchi şi îşi 
ascunse lanterna, ţinând-o cât mai jos. Plimbă micul ochi de 
lumină de jur împrejur până ce descoperi că se depărtase doar 
cu câţiva paşi. Se ridică şi-şi continuă drumul. 

Terenul deveni mai accidentat şi începu să urce. Galvin îşi 
dădu seama că străbătuse de-abia o jumătate de milă. Deşi rară, 
ploaia îi intrase în haine, care acum erau îmbibate cu apă. 
Mergea greu, oprindu-se din când în când să verifice drumul, 
care devenise nesigur la mers, brăzdat de numeroase făgaşe. 

Văzu lumini. Foarte slabe şi, pe cât putea el să judece de la o 
singură fereastră. Işi continuă drumul cu mai multă grijă, dar n- 
auzea încă nici un lătrat de câine. Când dispărură şi iarba şi 
poteca, putu să mai discearnă doar forma grosolană şi nedefinită 
a unor clădiri. Bănui că drumul clar şi lat ce ducea la fermă era, 
în parte, pământ bătucit şi, acolo unde vedea câte o reflexie, 
pietre de pavaj. De undeva din spatele clădirii se auzea huruitul 
unui generator. 

Galvin se întinse la orizontală, simțind ploaia scurgându-i-se în 
jos pe gât. In întuneric, clădirea părea aplecată într-o rână, dar el 
îşi ţinu privirea aţintită asupra singurei încăperi luminate. Locul 
nu semăna deloc a fermă şi bănui că nu fusese folosit ca 
gospodărie rurală de mult timp. 

O porţiune lungă şi deschisă trebuia traversată până la clădire 
şi, ca pentru a confirma pericolul, o uşă se deschise într-o parte a 
casei, în afara razei vizuale a lui Galvin. Lumina se revărsă într- 
un unghi ce depăşea şi cel mai îndepărtat colţ al casei, iar cineva 


100 


se mişcă peste pietrele din pavaj. Se auzi o voce strigând, dar 
Galvin nu putu să distingă cuvintele. Sunetul slab al unui râs 
grosolan ieşi din casă. Uşa fuse trântită cu putere şi lumina 
dispăru. 

lşi şterse ploaia de pe faţă şi tremură când simţi apa 
alunecându-i pe după guler. Se ridică uşor şi o coti undeva în 
dreapta. Trecu de ridicătura accidentată ce închipuia marginea 
unui platou cât putu de repede, îndreptându-se spre flancul 
fermei cu intenţia de a-i verifica partea din spate. Era uşor să se 
apropie de partea clădirii unde iarba creştea aproape de pereţi. 
Acolo, era o singură ferestruică cu geamul opac, ca de baie sau 
toaletă. Se strecură prin spate şi găsi o altă fereastră luminată. 
Intr-un canal se auzea apa curgând şi clipocind şi el bănuia că se 
află lângă bucătărie. Sunetul generatorului era mult mai 
puternic. 

Galvin se chirci la pământ şi se uită în jurul lui, distingând 
formele nedefinite ale unor clădiri auxiliare, destul de mari 
pentru a fi nişte hambare vechi. Ploaia cădea pe acoperişurile 
stricate şi se revărsa cu zgomot în locul unde jgheaburile erau 
sparte. Locul mirosea a putregai şi când ajunse lângă perete, se 
ghemui lângă un butoi de apă, cu un puternic miros de stătut şi 
care, probabil, nu mai fusese folosit de ani de zile. 

Se ridică uşor şi aruncă o privire prin colţul de jos al geamului. 
O lampă de gaz cu presiune, neaprinsă, atârna de un cârlig 
pentru funii de ceapă, înfipt într-una din grinzile tavanului şi o 
alta pe o tejghea grosolană de lemn. Lumina era bună şi venea 
de la un bec electric pe care nu-l vedea şi care bănuia că este 
alimentat de la generatorul ce se auzea în apropiere. Prezenţa 
lămpilor sugera faptul că acesta mai avea obiceiul să cadă. O 
masă uriaşă de bucătărie domina centrul încăperii, înconjurată 
de şase scaune vechi, dar zdravene. Toţi pereţii aveau găuri în 
locurile unde fuseseră smulse bucăţi din materialul de 
construcţie, iar tencuiala se desprinsese şi căzuse. 

Aplecat din şale, Galvin se îndreptă spre celălalt colţ al 
ferestrei şi repetă aceleaşi mişcări. Fu satisfăcut să constate că 
bucătăria era goală. Se decise că era timpul să cerceteze şi 
partea din faţă şi să rişte mai mult în teren deschis. Trebuia să 
descopere dacă Tierney era acolo - şi de ce. Uşa bucătăriei se 
afla la câteva picioare în spatele lui, iar în faţă ghici o ladă de 
gunoi veche. 

Galvin abia o luă din loc când, dinspre unul din hambare, se 


101 


auzi o bubuitură grozavă. Ca şi cum cineva ar fi bătut într-o 
grămadă de bidoane goale. In casă se iscară strigăte, iar Galvin 
se aruncă sub o fereastră, ştiind că unica lui şansă era butoiul de 
apă aflat în apropiere. Se ascunse în spatele lui în timp ce uşa se 
deschise cu un bubuit şi doi bărbaţi apărură în picioare în conul 
de lumină. Amândoi erau înarmaţi cu puşti de vânătoare. 
Fasciculele lanternelor fură dirijate spre hambare. Se auzea un 
sunet continuu, asemănător unui bidon metalic care se 
rostogoleşte de colo-colo. 

— Stai acolo! 

Galvin recunoscu vocea. Tierney. Ascunzătoarea lui era prea 
nepotrivită să rişte să se mai uite pe după butoi. Simţea doar că 
celălalt bărbat era pe undeva pe aproape şi-l auzi pe Tierney 
fugind spre clădirile auxiliare. Celălalt, la nici un metru de el se 
juca cu lanterna, iar acum, Galvin chiar îl văzu pe Tierney, 
ţinându-şi arma în echilibru la talie şi ajungând la hambarul cel 
mai mare. Dispăru înăuntru. 

O vreme nu se întâmplă nimic, apoi se auzi un sunet găunos 
de zăngăneală, ca şi cum Tierney lovea cu piciorul un container 
gol. Urmă un şir de înjurături şi Tierney reapăru cu ţeava puştii 
îndreptată spre pământ. 

— A dispărut un nenorocit de iepure. Se întorcea agale, urlând 
în continuare. Îl legasem cu sfoară de o grindă. Nu ştiu cum a 
făcut-o, dar ticăloasa l-a dat jos de acolo. 

— Cine? 

Vocea era prea aproape şi, dintr-un singur cuvânt, Galvin 
recunoscu accentul din Belfast. 

— O vulpe nenorocită, pentru numele lui Dumnezeu. S-a suit 
pe bidoane şi, probabil, l-a tras de acolo când a sărit jos. 
Ticăloasă vicleană. 

Tierney îşi înalţă puşca şi, atârnând de ea, Galvin văzu un 
iepure. 

— Pe ăsta îl aduc şi îl atârn în casă. 

Lanterna colinda dintr-o parte într-alta, cu speranţa deşartă de 
a da de vulpea buclucaşă. 

— O să-i zbor creierii. 

Era numai o fanfaronadă fără rost. 

Tierney îşi îndreptă fasciculul luminos al lanternei spre butoiul 
cu apă, iar Galvin se lipi şi mai mult cu spatele de perete. Când 
Tierney veni mai aproape, celălalt bărbat începu să râdă. 

— Am crezut că nenorociţii ăia din Garda au auzit generatorul 


102 


şi au crezut că punem ceva la cale. 

Tierney râse şi el. 

— Ei, sper că băieţii vor aduce şi nişte haleală cu ei; cu 
iepurele ăsta n-ajungem departe. Şi cu accentul ăsta al tău, 
Eugie, n-o să poţi ajuta la cumpărături. 

Eugie? Eugene. Pe când uşa se închidea în urma celor doi 
oameni, Galvin se gândea dacă avea dreptate când bănuia că 
omul cu care era Tierney s-ar fi putut să fie Eugene Hayes, un 
lider al Provo-ului din Belfast. Nu-l văzuse. Dar, cel puţin, aflase 
unde era Tierney; oricum, fără echipament special nu putea face 
mare lucru şi va trebui să se întoarcă în Dublin pentru asta. 

Galvin fu la fel de precaut la plecarea sa de la fermă pe cât 
fusese la venire, dar, o dată ajuns destul de departe ca să mai 
poată fi văzut, începu să se grăbească. Apoi, pe la jumătatea 
drumului principal, fu prins în fasciculele unor faruri, iar el se 
trânti la pământ, înjurând în şoaptă pentru că-şi părăsise 
ascunzătoarea prea devreme. 


James Powell, procurorul general, se plimba agale prin Grădina 
de Trandafiri, îndreptându-se spre aripa estică a Casei Albe. N- 
avea nici cea mai vagă idee de ce noul preşedinte voia să-l vadă 
în apartamentul privat şi nu în biroul prezidenţial. Un bărbat 
mare, cu spatele drept, de aproape şaizeci de ani, cu păr des de 
un gri metalic, degaja acea senzaţie de putere într-o manieră 
discretă ce părea oarecum incompatibilă cu înaltul statut al 
rangului său. 

Powell îl cunoştea pe noul preşedinte de o lungă perioadă de 
timp. În multe privinţe erau adversari, dar întotdeauna existase 
un respect reciproc şi, deşi Powell era un bărbat destul de 
pretenţios, apreciase caracterul mai subtil şi, uneori, aparent 
slab al prietenului său. Powell interpreta atitudinea grijulie a 
preşedintelui ca pe un rafinament pe care el, probabil, nu-l 
poseda, iar în maniera sa tactică, cu acea tendinţă de a se 
retrage în umbră, preşedintele accepta criticile la adresa lui mult 
mai abil decât îşi dădea seama majoritatea celorlalţi. 

Pe când se apropia de aripa estică, reflecta la tragedia care 
cuprinsese Capitol Hill de mai bine de trei zile. Nu putuse să-şi ia 
gândul de la ea şi nu dormise aproape deloc. Işi punea, în primul 
rând, problema dacă noul preşedinte o să poată să iasă din toate 
acestea repede şi bine. Puterea executivă aproape că nu-şi mai 
exercita atribuţiile. Intre timp, restul lumii privea şi aştepta. 


103 


Luând ascensorul către apartamentul prezidenţial, se duse direct 
către Camera de Zi Lincoln. 

Preşedintele ieşi în întâmpinarea lui Powell, înalt, o alură 
oarecum copilărească, cu mâna întinsă ca şi cum nu s-ar fi văzut 
de mult. 

— Îmi pare bine că ai putut veni atât de repede, Jimmy. Sunt 
zile triste, foarte triste. 

Powell se opri şi spuse: 

— Domnule preşedinte, am venit de îndată ce am primit 
mesajul. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile, dar Powell se conformase 
mai repede procedurilor care priveau formulele de adresare 
către noul şef executiv al naţiunii, care mai părea încă uşor 
nervos şi îngrijorat. 

Preşedintele îi indică lui Powell un scaun. 

— Bănuiesc că te întrebi de ce am vrut să te văd aici şi nu în 
birou. E dificil de explicat. Eu privesc camera aceea ca pe un loc 
de adunare colectivă pentru rezolvarea afacerilor statului. Ceea 
ce simt eu în acest apartament e strict personal, este memoria 
unei prietenii pe care nu vreau să o uit niciodată. Acestea au fost 
camerele lui, lucrurile lui sunt încă aici, însăşi aura lui se află aici. 
O să-mi ia ceva timp să mă obişnuiesc când ne vom instala. 

Powell îl fixă pe noul preşedinte şi vechiul său prieten fără nici 
o expresie; întotdeauna se îmbrăca bine, dar azi arata cu zece 
ani mai bătrân. Powell aşteptă să fie ghidat spre dialogul pentru 
care fusese chemat, dar nu-i fu greu să ghicească ce o să 
urmeze. A 

— li vreau pe ticăloşii ăia, Jimmy. li vreau pe toţi, până la unul 
şi, dacă se poate, vii. Dar n-am de gând să despic firul în patru 
prea mult, dacă asta ar putea să însemne... Bine, sunt sigur că o 
să faci tot ce poţi. Numai să fii sigur că ai dreptate. Şi acum, cum 
stăm? 

Powell fu surprins. 

— Vă gândiţi la ce e mai rău? Vreau să spun că n-a existat nici 
un fel de informaţie în ceea ce priveşte prăbuşirea avionului. 

Preşedintele păru supărat. 

— N-o face pe neştiutorul. Nu ţi-e în fire. Cu toţii ştim că 
avionul era sigur. Şi atunci, ce s-a întâmplat? 

Powell deveni brusc suspicios. 

— Paul Sutter a vorbit cu dumneavoastră? 

— Bineînţeles că a vorbit. Nu are nici un dubiu în această 


104 


privinţă. 

— E mai mult decât mi-a spus mie. Dacă ştie ceva, ar trebui să 
joace cu cărţile pe faţă. Am ţinut legătura tot timpul. 

Preşedintele ignoră criticile. 

— Nu ştiu nimic. E un sentiment pe care-l împărtăşeşte toată 
lumea. Vrei să spui că FBl-ul are îndoieli? 

— Nu. Powell negă cu o mişcare a capului. Era puţin supărat 
pe Sutter. Şi de unde vine sentimentul ăsta al lui? 

Preşedintele ezită, nesigur pe atitudinea lui Powell. 

— Cred că-i consideră pe cei din IRA amestecați pe undeva. 

— Cum a ajuns la concluzia asta? Nu suntem încă siguri că a 
fost o bombă. 

— El ştie. Are motivele lui. Tu ce-mi poţi oferi ca noutăţi? 

Powell îşi controlă exasperarea care îl cuprinsese. 

— l-am implicat pe toţi oamenii de care avem nevoie. Pe toţi 
informatorii pe care îi avem. Am plasat oameni de prima clasă în 
grupurile extremiste. Trebuie să fie amestecată şi o problemă de 
bani în toată povestea asta. Deocamdată, stăm puţin în umbră. 
Nu vreau să creez panică pe-acolo. De nici un fel. Şi ar fi bine 
dacă am lăsa impresia că nu luăm în considerare varianta 
bombei. Sutter şi globtrotterii lui nu trebuie să-şi facă griji pentru 
imaginea internă. Pot să-şi permită să piardă timpul pe acolo, 
fără ca cei de acasă să o ştie. Dacă noi facem la fel, o încurcăm. 

— Care-i părerea ta? 

Powell dădu din umeri. 

— Noi nu avem teorii preferate ca Sutter. Luăm în considerare 
orice posibilitate. Ce se întâmplă în Irlanda? Putem să ne aducem 
oamenii înapoi? 

Preşedintele îşi frecă ochii înroşiţi, cu un aer obosit. 

— Cei mai buni oameni ai noştri sunt deja acolo şi au în spate 
cei mai buni experţi locali. Sigur că sunt departe de bază, dar din 
anumite puncte de vedere e mai bine. Acolo e izolat. 

— Pentru noi e prea izolat. Aş vrea să mă duc chiar eu acolo, 
numai că bănuiesc că Sutter şi băieţii lui mişună peste tot. 

Powell nu se strădui deloc să-şi ascundă supărarea. 

— Atât cât le permit irlandezii; ei îşi cunosc cel mai bine 
ograda. l-am dat instrucţiuni lui Sutter să te ţină la curent şi îţi 
spun şi ţie să procedezi la fel. Un contact total. Deci, n-ai nimic 
să-mi spui? 

— O  coincidentă stranie şi la noi. Powell îi  relată 
circumstanţele morţii agentului de la Serviciul Secret, Sam 


105 


Squire. Pentru o conexiune pare destul de subţire, dar nu poţi să 
ştii niciodată. Lucrăm încă la acest caz. 

Preşedintele se ridică încet, dar Powell fu îndată în picioare. 

— Orice-ar fi, Jimmy, dă zdravăn din coate, dacă ratăm, o să 
devenim ţintă de antrenament. Se gândi o clipă înainte să 
adauge: E bine că s-au dus amândoi; nici unul n-ar fi supravieţuit 
prea mult fără celălalt. Apoi, brusc, ca şi cum ar fi vrut să scape 
de coşmarul pe care îl trăia, spuse: O să-mi lipsească biroul din 
clădirea executivului, dar primul lucru pe care intenţionez să-l fac 
e să scap de scaunul acela cu dungi aurite de la biroul 
preşedintelui. Ţine-mă la curent, Jimmy, zilnic. Hai să vedem cât 
eşti de bun. 


Luminile veneau spre el. Nu exista nici un fel de adăpost, doar 
un fel de păşune accidentată. Galvin se rostogoli de pe drum, se 
ridică şi fugi cât de repede putu înainte să-l prindă fasciculele de 
lumină. Cum la cotitură maşina îndreptă din nou luminile spre el, 
plonjă iar şi speră la ce-i mai bine. Se trânti pe burtă, ca să poată 
rămâne cu faţa la drum şi urmări apropierea fasciculelor săltând 
în sus şi-n jos. In ritmul maşinii care traversa suprafaţa aceea 
inegală. Scârţâi pe lângă el cam la vreo cincizeci de picioare şi, 
cum nu se schiţă nici o urmă de frânare, bănui că nu fusese 
văzut. 

Alungă nebunescul gând de a se întoarce să vadă cine va sosi 
la fermă, de îndată ce-i trecu prin minte. Se ridică şi o zbughi 
spre drumul principal, cotind-o la dreapta, cu speranţa de a găsi 
din nou drumeagul acela, ca să se orienteze în funcţie de el. Era 
ud, murdar de noroi, dar destul de satisfăcut. Voia să se întoarcă 
la Dun Laoghaire cât mai repede posibil, dar asta ar fi însemnat 
să ajungă foarte târziu şi trebuia să se cruţe şi să se usuce mai 
întâi. Când îşi găsi maşina, conduse înapoi spre Bandon Road, 
sperând să se poată strecura în cameră fără să fie văzut. 

Galvin plecă a doua zi dimineaţă devreme şi ajunse la 
apartamentul lui Riley pe la zece şi jumătate. Intră şi strigă, dar 
nu primi nici un răspuns. Sufrageria era în dezordine, ceea ce era 
neobişnuit şi tot strigând ajunse în studio. Pe şevalet se afla un 
tablou, iar pe măsuţa ieftină de alături o paletă cu resturile de 
vopsele şi pensule, sculele de pictură ale lui Riley. Tabloul era o 
natură moartă a unor flori artificiale care se aflau încă într-un 
vas; nu-i ieşise prea bine. Fără să ştie de ce, începu să se simtă 
neliniştit. Se duse în dormitor unde Riley era încă în pat cu 


106 


cearceafurile trase peste cap. 

Totul era atât de ciudat, încât Galvin ezită câteva clipe în uşă. 
Riley era o fiinţă activă; nu-i plăcea să stea în pat fără motiv. Aşa 
că, probabil, era bolnavă. Galvin se apropie în linişte. 

— Riley! Ţi-e bine? 

Ghemotocul de sub cearceafuri se mişcă încet, iar răspunsul 
sună înfundat. 

— Incerc să dorm. Lasă-mă-n pace. 

Era ceva în neregulă cu tonul ei. Veni mai aproape şi trase cu 
grijă de cearceafuri, numai că ea le ţinea cu putere. Bărbatul se 
aşeză pe pat şi îi dădu la o parte degetele, trăgând uşor de 
cearceafuri. 

— Ce e, iubire? Ce s-a întâmplat? 

Intr-o parte se înfăşurase cu o pereche veche de pijamale, ca 
şi cum avea nevoie de căldura lor. Când încercă cu blândeţe s-o 
întoarcă spre el, ea îşi ţinu cu putere faţa în pernă, ascunzându- 
şi-o. El se duse în cealaltă parte a patului, dar acum ea îşi 
acoperi faţa cu mâinile. 

— Riley, pentru numele lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat? Se 
lăsă pe marginea patului şi o apucă de încheieturile mâinilor, 
încercând să nu fie brutal. Ea se lupta să-şi ţină mâinile în acelaşi 
loc, pe faţă, dar inevitabilul se produse, iar în toată lupta asta se 
rostogoli uşor pe spate. Incercă să-şi ţină faţa în perne, dar, de 
îndată ce el îi luă încheieturile mâinilor în propriile mâini, o trase, 
treptat, într-o poziţie şezândă. Nu te mai lupta, spuse el uşor. 
Acum văd totul. 

Se cam chinuia să-şi păstreze aceeaşi voce. O legănă la 
pieptul lui, iar ea se agăţă de el cu disperare şi începu să suspine 
încet. O ţinu îmbrăţişată şi o lăsă să se calmeze. 

Când se potoli, îi spuse: 

— Bine, acum lasă-mă să văd. 

— Nu. Işi ţinea capul lipit de el. 

— Hai, iubire. Vreau doar să văd stricăciunile. O îndepărtă 
uşor, iar ea încercă să-şi ferească faţa, dar el o ţinu de bărbie, 
înfrânându-şi furia la cele ce vedea. Partea dreaptă a feţei era 
umflată şi contorsionată, iar ochiul era de fapt închis, cu pleoapa 
oribil de decolorată. Sub ochi, ca prinsă de un inel, o rană adâncă 
forma o semilună, lungă şi crestată. Cine a făcut asta? întrebă el 
în şoaptă. 

Riley dădu din cap în semn de negaţie. 

— Nu contează. E făcut şi gata. Se va vindeca. Nu voiam să 


107 


mă vezi aşa. 

Nu era momentul s-o preseze, dar trebuia să ştie. 

— Haide. O sărută cu blândeţe pe frunte. Cine a făcut-o? 

— Las-o baltă, Laurie. Las-o aşa. 

— Ştii că nu voi face asta. Aşa că nu te mai chinui şi spune-mi 
acum. 

— Imi promiţi că n-o să faci nimic în privinţa asta dacă-ţi spun? 

— Nu. Dar tot o să-mi spui, pentru că n-o să-ţi dau pace. 
Oricine a fost, trebuie pus la respect. 

Riley îşi întoarse capul, iar el nu încercă s-o oprească. 

— Nu vreau poliţia aici. Nu vreau pe nimeni. 

— Bine. Când şi de ce s-a întâmplat? 

— leri. Pentru a afla unde eşti şi ce faci acolo. 

Asta strângea cercul. 

— Hai, iubire. Un nume. Dacă nu mi-l dai, ne laşi pe amândoi 
la discreţia lor. Cine să vrea să ştie aşa ceva? Nu era nici un 
secret. Nu-ţi face griji. N-o să fac nimic stupid. 

O lăsă să se gândească. Ea continua să nu-l privească în ochi, 
ca şi cum i-ar fi fost ruşine de rănile ei şi vina ar fi fost a ei. El îi 
simţea corpul relaxându-i-se sub mâinile lui, dar mai trecu ceva 
timp până ce femeia vorbi. 

— Gerrard Connolly. 

Galvin nu se mişcă; acţiunile lui avuseseră deja un efect 
dezastruos. O luă în braţe şi îi murmură cuvinte de îmbărbătare, 
dar mintea i-o luase razna şi de-abia putea să-şi stăpânească 
furia. Connolly servise efectiv de ambele părţi ale graniţei şi se 
ştia că ucisese un poliţist din Ulster, deşi pentru crimă fusese 
învinuit altcineva. Fusese judecat şi condamnat ca membru al 
fracțiunii ilegale a IRA, dar el îşi satisfăcuse stagiul şi reuşise 
întotdeauna să se sustragă condamnărilor pentru crimele majore 
pe care le comisese. Era un executant cu sânge rece. Connolly. 

— De ce nu i-ai spus unde sunt? 

— l-am spus. Nu m-a crezut. Nu îndrăzni să-i spună că, de 
fapt, Connolly voise s-o violeze. Ţi-ai terminat treaba în Cork? 

Dacă vreodată ar fi trebuit să-i spună adevărul, sosise 
momentul s-o facă. 

— Nu, replică el. Trebuie să mă întorc chiar azi. Am venit doar 
pentru nişte cifre. Dar mă voi întoarce cât mai repede posibil. 
Connolly n-o să mai încerce încă o dată. 

Ea deveni rigidă şi pentru prima dată îl privi drept în ochi. 

— N-o să te vezi cu el? 


108 


El zâmbi. 

— Ei, chiar aş face un lucru nesăbuit ca ăsta? 

Riley nu era convinsă. 

— Băuse ceva mai mult. Nu ştia ce face. 

— Imbracă-te cât telefonez eu la doctor. 

Galvin îi făcu o ceaşcă de ceai, ştiind că trebuia să se întoarcă 
la Cork şi simțindu-se nefericit că o lasă în halul acela. 

— De ce-ar vrea ei să ştie ce făceai tu acolo? 

Riley începea să bănuiască ceva. 

— Nu sunt sigur. M-am întâlnit cu Con Tierney în Cork şi el ştia 
de ce mă aflu acolo. Cum el şi Connolly sunt apropiaţi, atunci e 
chiar un mister. 

Când veni doctorul, Galvin o lăsă în grija acestuia şi părăsi 
apartamentul, spunându-i lui Riley că se va întoarce mai târziu. 
Oricât de urgent ar fi trebuit să se întoarcă în Cork, avea mai 
întâi de aranjat o problemă. Merse cu maşina la Dublin şi parcă 
puţin mai departe de cârciuma favorită a lui Connolly. Ascunsă 
discret pe o străduţă în spate, era folosită de multe din secţiunile 
IRA. 

Lungul bar era destul de aglomerat când intră Galvin. Fu 
primit cu ghionturi prieteneşti şi urări de bun venit de la 
majoritatea celor dinăuntru, dar nu se opri să vorbească cu 
nimeni. Nu era neapărat şi cârciuma lui, dar Pat, barmanul, 
lucrase şi în altă parte, iar Galvin ajunsese să-l cunoască destul 
de bine. Pat tocmai turna o pintă?* de Guinness când se apropie 
Galvin; împinse paharul la o parte, ca să lase băutura să se 
liniştească înainte de a-l umple. 

— Nu te-am mai văzut de mult. 

— Am fost în Cork. Am încercat să fac o afacere. Cu cât ştiau 
mai mulţi, cu atât era mai bine. L-ai văzut pe Gerrard Connolly 


pe-aici? 
— Sigur. L-am văzut ieri. 
— Azi n-a fost? 


— E plecat pentru câteva zile, răspunse un om din apropierea 
lui Galvin. 

Galvin se întoarse, recunoscând vocea slabă. Nu-l mai văzuse 
pe Sean Hogan de câtva timp şi nu-şi putea da seama cum 
ratase barba lui distinctă în recunoaşterea efectuată în drum 
spre tejghea. Hogan avea ceva care-l diferenţia de restul 
clientelei obişnuite a cârciumii. Un om inteligent care dădea 


24 Măsură de băutură, halbă (n. trad.). 


109 


întotdeauna impresia că operează cel mai bine înăuntrul său. 
Galvin avea un deosebit respect pentru el, păstrându-şi însă o 
rezervă totală faţă de el. Tierney şi Connolly erau întotdeauna 
oameni de pază şi, chiar în situaţii limită, total stăpâni pe 
situaţie, dar Hogan îi controla pe amândoi şi pe mulţi alţii ca ei. 
Şi totuşi, era un om plăcut, cu un aer de obicei foarte tăcut. 

— Păcat. Aveam ceva să-i spun. 

Galvin îşi înăbuşi dezamăgirea. j 

Ar fi fost o greşeală să întrebe unde se dusese Connolly. Işi luă 
paharul cu stout-ul?5, acum complet liniştit şi-l bău până la fund. 
Trebuia să aştepte, dar nu se putea abţine să nu se gândească la 
posibilitatea ca Connolly să fie unul din ocupanţii maşinii care se 
îndrepta spre ferma lui Tierney în noaptea trecută. 

— Ce vrei de la el? 

Galvin zâmbi. 

— Ştii tu mai bine, Sean. O problemă personală. 

Hogan păru amuzat. 

— Mă gândeam c-aş putea să-i las un mesaj în eventualitatea 
în care aş da de el. Intotdeauna am avut impresia că nu-l placi. 

— Nu, nu-l plac. O să vă dea bătaie de cap cât de curând. 
Noroc. 

Galvin îşi ridică paharul, plin din nou de bere. Rămase destul 
de mult ca să mai sporovăiască în stânga şi în dreapta, apoi 
conduse maşina până la celălalt capăt al Dublin-ului, unde căută 
o cabină telefonică. 

Formă numărul, apoi dădu parola şi spuse: 

— Am nevoie de ceva echipament şi asta repede. Un laser pe 
bază de arsenură de galiu cu transmisie optoelectronică. Spuse 
denumirea completă, ca să nu intervină vreo greşeală. Şi vreau 
cel mai uşor acumulator de care puteţi face rost. Nu unul din cele 
vechi. Căşti miniaturale. Ochelari pentru vedere de noapte. Totul 
împachetat corespunzător. O să parchez pe porţiunea aceea 
largă de la intrarea în Bandon, chiar înainte să se îngusteze spre 
Clonakilty - Bantry, la intersecţia în formă de T. Pe partea 
stângă, în direcţia spre Bantry şi o să am capota de la motor 
ridicată. Cel mai târziu la ora nouă seara. 

Galvin ascultă o vreme, apoi vorbi repede: 

— Atunci aduceţi din nord. E cazul să nu ne mai pierdem 
timpul de pomană şi să începem treaba. Şi nu ridica problema 
controlului vamal de la graniţă. Sunt o mulţime de drumuri 


25 Bere neagră englezească (n. trad.). 


110 


necirculate. Dacă nu poţi să treci peste asta, atunci lasă totul 
baltă. 

Satisfăcut că instrucţiunile sale vor fi ascultate, se duse la 
garajul său care se găsea cam la vreo cinci mile de Dun 
Laoghaire. Paddy O'Brien trebăluia cu capul vârât sub capota 
unui tractor când apăru Galvin. 

— Te-ai întors? Cum a mers? 

— Nu prea rău. Mai am nevoie de nişte cifre, aşa c-a trebuit să 
mă întorc. Te poţi descurca? O să-mi mai ia câteva zile. Depinde 
de cât le va trebui să ia o hotărâre. 

— E-n regulă, nici o problemă. Paddy se şterse pe mâini cu o 
zdreanţă plină de pete de ulei. Mă ajută tânărul Niall. E un flăcău 
de ispravă. L-am lăsat să plece mai devreme. 

— Bine, Paddy. Mă duc să aleg ceva din aritmetica aia. 

Galvin se grăbi înspre biroul lui improvizat, se asigură că 
mecanicul era încă ocupat, apoi îngenunche şi începu să pipăie 
sub masa de lucru. Scoase Browning-ul automat şi muniţia de 
rezervă. Mai rămase câteva clipe în birou doar de dragul 
aparenţelor, înhăţă nişte hârtii vechi şi se întoarse la O'Brien. 

— Noreen mai are căţeluşul ăla de care voia să scape? Terierul 
de Norfolk? 

Paddy îşi scoase din nou capul de sub capotă. 

— După câte ştiu eu, da. Vrea cincizeci de lire pe el. 

— Şmechera naibii. Trebuie să fie o potaie pipernicită. O să 
trec pe la ea în drum spre Riley. Ne mai vedem noi. 

Paddy îi făcu semne cu mâna fără să se întoarcă. 

Când ajunse la apartamentul lui Riley, Galvin avea în mână un 
pui de terier de Norfolk cu urechi lăbărţate, un ghemotoc 
mişcător. 


La New York, Hank Ross îşi verifica depunerile bancare 
aranjate de George Farrell, ca plată pentru presupusa execuţie a 
lui Sam Squire. Ca de obicei, Farrell fusese extrem de precaut. 
Ross nu prea ştia cum se rezolvase totul, dar ceea ce era sigur 
era faptul că banii vărsaţi în contul lui Ross proveneau dintr-o 
sursă necunoscută. 

Ross se întoarse mulţumit în apartamentul său din Lower East 
Side. Deschise şi intră în nişte camere la fel de neîngrijite ca şi 
el. N-ar fi angajat pe nimeni care să curețe după el. 

Merse într-una din camerele de zi şi deschise un birou mic, de 
mâna a doua, apoi descuie unul dintre sertare cu o cheie pe care 


111 


o ţinea legată la gât. Răsfoi nişte formulare de la diferite bănci, 
creditele arătându-i că era milionar. Halul în care se afla 
apartamentul făcea acest lucru greu de crezut. Rămânea, totuşi, 
faptul că priceperea lui Ross în a folosi explozibilul îi adusese o 
avere. 

Işi privi cu nesaţ succesul şi era încă într-o dispoziţie de zile 
mari când sună soneria. Avea puţini vizitatori şi întreținea relaţii 
cu şi mai puţini prieteni. N-avea nevoie de oameni. Soneria îl 
surprinse. Se uită cu coada ochiului prin vizor, iar bărbatul înalt şi 
palid din cealaltă parte a uşii ridică o legitimaţie de poliţist când 
ştiu că e privit de Ross. 

Poliţia! Ross se sperie. Strigă prin uşă. 

— Ce doriţi? 

Faţa cea palidă rânji cu toţi dinţii prin vizor. 

— Vreau să vorbesc cu dumneata, domnule Ross. Ai prefera să 
chem întăriri? Sau te hotărăşti pentru o discuţie agreabilă cu 
mine? 

— Aveţi un mandat? 

— Ce fel de mandat? Vreau doar să discut cu dumneata. 

Ross se gândi repede. Intotdeauna era grijuliu şi nu-şi ţinea 
uneltele meşteşugului său prin casă. Intoarse cele două yale de 
siguranţă şi deschise uşa doar câţiva centimetri. Polițistul nu făcu 
nici o mişcare pentru a-şi forţa intrarea. Stătea doar acolo cu un 
zâmbet amuzat pe faţă şi vorbi degajat. 

— Pari destul de vinovat pentru a-l fi lichidat pe preşedinte. 
Pot să intru? 

Ross se ofili. Deschise uşa şi, când străinul trecu pe lângă el, 
spuse: 

— Ce te-a făcut să spui asta? 

Apoi se înjură pentru ceea ce spusese. 

Bărbatul cel înalt se uită de jur împrejur în cameră şi spuse 
neîncrezător: 

— Glumeam. Ce eşti aşa nervos? 

Ross închise uşa fără tragere de inimă şi rămase cu spatele 
sprijinit de ea, încercând să pară calm. 

— Nu sunt obişnuit să-mi bată poliţişti la uşă. N 

— Nu sunt polițist, spuse străinul cel înalt. Işi scoase 
legitimaţia şi i-o aruncă lui Ross care-o prinse stângaci. Priveşte 
la moaca aia. Arăt eu aşa? 

Ross se holbă la legitimaţie. Nu era nici o asemănare. Se 
îndepărtă furios de uşă. Arma îi era în birou, dar acum i se părea 


112 


un drum lung până acolo, iar străinul îi stătea în drum, în 
picioare, chiar sfidător, în mijlocul camerei. 

— Atunci de ce-ai spus că eşti poliţist? 

— Ca să intru. Spune-mi John Smith. N-am de gând să-ţi fac 
nici un rău. Smith îşi scoase pălăria, dar continuă s-o ţină în 
mână. N-am avut timp să trec prin toată filiera ca să iau legătura 
cu dumneata. Înţeleg că-ţi cunoşti meseria destul de bine. 

Ross nu simţise niciodată un asemenea dezavantaj. Ceva nu 
era în regulă. Întâlnirile de afaceri erau întotdeauna aranjate în 
condiţiile lui, măsuri de prevedere luate chiar de el. Şi, acum, 
brusc era prins în cursă în propriul lui apartament de cineva de 
care nu ştia absolut nimic. Azvârili legitimaţia înapoi. 

— Ai face bine să ieşi afară. 

— De-abia am venit. lar dacă aş pleca, n-ai fi îngrijorat de 
faptul că ştiu unde stai? Şi ce faci? 

— Nu ştii ce fac eu. Nu ştiu de-a ce te joci, domnule Smith şi 
nici nu vreau să ştiu. 

— Ai fost recomandat. Cu mult timp în urmă. Ei mi-au spus că- 
ţi faci treaba bine. 

— Despre ce fel de treabă vorbeşti şi cine sunt ei? 

Smith aproape că râdea de neliniştea acută a lui Ross. 

— Cum ce treabă? Să arunci oameni în aer. Să omori oameni. 
lar unul dintre cei care te-au recomandat este George Farrell. 

Ross se albi. Farrell nu ar vorbi cu omul acesta, era convins de 
acest lucru. Farrell nu ar spune nimic nimănui, căci astfel s-ar 
incrimina singur. 

— Nu mă crezi? Ei bine, n-ai idee cât de bine ne cunoaştem, 
eu şi cu George Farrell. 

— Pe scurt, ce doreşti? 

Ross se afla într-o capcană de unde, pe moment, n-avea nici o 
scăpare. 

— Vreau să faci ceva la care te pricepi cel mai bine. Vreau să 
ucizi pe cineva pentru mine. 


113 


9 


Ca răspuns la presiunile ataşatului militar al SUA, se găsise un 
loc potrivit pentru investigarea acelor părţi din epava avionului 
care, se credea, ar oferi idei concrete despre cum avusese loc 
accidentul. Aceasta presupunea mutarea echipamentului din 
şantierul naval McMahon la Carrigaline, la vreo treizeci şi ceva de 
mile depărtare pe Bantry Road. Dar existau multiple avantaje în 
această mişcare. Se putea evita hărţuiala presei, experţii ar fi 
scăpat de acea presiune de acvariu pe care o îndurau în 
momentul de faţă şi care prea des le stânjenea munca. 

Nu întreprinse nimic pentru această operaţiune până când nu 
se lăsă noaptea şi şantierul fusese închis oficial. Totul trebuia 
efectuat într-o singură noapte. Numeroase bucăţi din Air Force 
One fură încărcate într-un camion, împreună cu înregistratoarele 
de voce din cabina piloților şi cele cu parametrii de zbor. 
Echipamentul necesar pentru munca titanică de investigaţie 
fuse, de asemenea, încărcat într-un alt camion ce urma să se 
ţină tot timpul aproape în spatele primului. Maşinile fură zăvorite 
şi încuiate cu lacăt. Experții de clasă din echipa de investigaţii se 
urcară la terminarea programului în maşini, aşa cum făceau în 
mod normal, dar, în loc să se întoarcă la hotelurile lor, urmară cu 
atenţie instrucţiunile de pe hărţi care-i duseră spre nord o scurtă 
distanţă pe L67, apoi la vest pe L68 spre Ballinhassing şi, în 
continuare, spre Inishannon şi Bandon-Bantry Road. Camionul nu 
plecă înainte de ora unsprezece noaptea. 

O jumătate de oră mai târziu, Con Tierney primi un telefon la 
fermă. 

— A plecat un camion cu ceva încărcătură, spuse cel care 
sunase. 

— Unde s-a dus? 

— Bineînţeles că asta n-o ştiu. S-a îndreptat spre Cork. 

— Poţi să afli sigur unde anume? 

— Cât te lasă buzunarul să dai? 

— Incă cincizeci. Mai mult nu merită. 

— Când îi primesc? 


114 


Tierney încercă să se calmeze. 

— Mâine. In faţa şantierului, ca şi înainte. La douăsprezece şi 
jumătate. Spune-mi, unde s-a dus? 

— Sunt doar nişte şoapte. L-au ţinut pe şantier până s-a 
întunecat. Am auzit că ar lua-o pe Bantry Road. Oricum, până 
dincolo de Bandon, dar nu ştiu unde o să arunce ancora în final. 

— Cam când a plecat? 

— Acum vreo treizeci de minute. 

Tierney aruncă o privire spre ceasul de mână şi înjură. Norocul 
să-i prindă din urmă depindea de cât de repede mergea 
camionul. Ceru o descriere rapidă a acestuia şi se mai potoli 
când i se dădu numărul de înmatriculare, închise telefonul şi 
strigă la ceilalţi cinci oameni din casă: 

— Mă întorc. N-am timp de explicaţii. 

Fugi până la Morris-ul său 1000 şi, pentru prima oară, îşi dori 
ceva care să semene cu un Ferrari. 


Galvin ajunse la locul de întâlnire la nouă fără cinci. În locul 
acela drumul era foarte larg, bine luminat şi destul de aglomerat. 
Trase pe dreapta, opri motorul, se dădu jos şi deschise capota. 
Trecuse puţin de intersecţia care ducea spre Bandon, un oraş 
zgomotos, pe vremuri garnizoană militară britanică. In faţa lui 
drumul se îngusta considerabil şi ducea spre o joncțiune în formă 
de T, un unghi destul de nepotrivit, cu Bantry Road care trecea în 
dreapta. In apropiere se vedea un garaj. 

Galvin îşi ţinu capul aplecat şi aruncă o privire spre motor, dar 
cu un ochi nedezlipit de drumul din spatele lui. La două minute 
după ora nouă, un Land Rover trase la bordură în spatele lui, iar 
şoferul îi strigă: 

— Pot să te ajut cu ceva, bătrâne? 

Vocea suna într-o engleză atât de şcolărească, încât pe Galvin 
aproape-l pufni râsul. Nu ştia de ce; în sezonul turistic era plin de 
accente englezeşti; numai că sezonul se terminase de-a binelea. 

— Drăguţ din partea dumitale, răspunse. Ai ceva scule ca să 
repar fierăria asta? 

— la să mă uit şi eu. _ 

Şoferul cobori, iar codul fu complet. In timp ce bărbatul se 
apropia de el, Galvin se gândi că arată ca un tânăr ofiţer de 
armată în civil. Şi dacă arăta astfel, era mai mult decât sigur că 
nu era din SAS. Sperase că superiorii lui vor avea mai multă 
minte. 


115 


Cei doi bărbaţi trecură repede la treabă, iar aparatura fu 
încărcată în portbagajul maşinii lui Galvin. 

— Tot ce s-a găsit mai mic, spuse bărbatul. Ultimul strigăt. 
Mult noroc. Eu aş face mai bine s-o întind de pe teritoriul indian 
înainte să mă trezesc cu o săgeată în fund. 


În Dublin, un George Farrell din ce în ce mai agitat ceru o 
legătură personală cu Dave Santos din New York. Aşteptând, se 
gândea la cel puţin un avantaj clar al şederii sale în Irlanda: dacă 
ceva avea să se rupă, atunci se va întâmpla aici, iar el va fi chiar 
la faţa locului ca să facă faţă problemei. 

Când avu legătura cu Santos, Farrell observă că era ora nouă, 
iar în New York, patru. 

— Bună, Dave. George. Ce mai e pe-acasă? După schimbul de 
rutină, continuă: [i-ai dat seama după operatorul hotelului că 
sunt în Dublin. Era mai bine s-o spună el decât faptul să fie 
descoperit ulterior. Sunt vreo două chestiuni pe care vreau să le 
clarific cu banca din Irlanda, aşa că m-am gândit să mai stau 
vreo două, poate trei zile. Locul e înţesat de jurnalişti străini, dar 
am să obţin o cameră. Ai crede că preşedintele /ora avut un 
accident. Şi-acum, poţi să te descurci singur? 

Farrell ştia că absenţa lui avea să-l încarce mult pe partenerul 
lui de afaceri şi, de aceea, trebuia să se întoarcă negreşit. Ştia, 
de asemenea, că Dave Santos nu era, în mare de acord cu unele 
dintre călătoriile lui şi că stilurile lor erau complet diferite. Era 
pregătit pentru o ceartă şi nu-şi dădu seama cât era de încurcat 
până când Santos încuviinţă cu uşurinţă: 

— Stai cât vrei. Nu e nimic aici căruia să nu-i fac faţă. Apoi: Ai 
spus accident. Pe-aici cuvântul e bombă. 

— Sunt doar vorbe. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. 

— Deci, n-ai aflat nimic? 

Era cumva o urmă de îndoială în vocea lui Santos? 

Farrell se uită la telefon şi se întrebă dacă el însuşi nu era 
îngrijorat de propria lui conştiinţă. 

— Despre accident? Nu. Nu cred că va ieşi la lumină mare 
lucru. Oricum, voiam să te sun pe tine mai întâi, înainte să 
vorbesc cu Judy. 

Cobori la bar. Acum bea mai mult - nu excesiv de mult - dar, 
în afară de a se ţine la curent cu buletinele de ştiri, nu prea ştia 
ce să mai facă. Se gândise să se întoarcă, dar tentaţia de a 
rămâne era prea puternică. Trebuia să fie la locul faptei dacă 


116 


intervenea ceva dezastruos, astfel încât să acţioneze de îndată 
ca să-şi apere pielea. Aici era locul unde urmau să apară veştile 
proaste şi era mai uşor să dispară de aici decât de acasă. 

Farrell dăduse peste un compatriot american care-i spusese că 
venise în urma unei ştiri cu privire la actualul prim-ministru al 
Republicii Irlanda. Omul locuia în acelaşi hotel, avea o barbă 
mică, ochii blajini şi o dispoziţie relaxată, probabil bătând spre 
cincizeci de ani. Se recomandase drept Don Helary. 

Helary nu forţă relaţia cu Farrell. Se întâlneau întotdeauna 
întâmplător, dar deveni mai precaut când Farrell, nu cu mult 
după cele două telefoane, anunţă că s-ar putea să plece până la 
Cork. Deşi, din cu totul alte motive decât Hogan, Helary nu voia 
nici el ca Farrell să se ducă acolo. Blândul american se gândea la 
cel mai eficient mijloc de a-l opri. 


Milton Purcell nu-şi permisese să fie văzut prea des de când 
sosise în Irlanda. Învăţase să se acomodeze cu aproape orice 
situaţie, dar, de data aceasta, fusese nevoit să muncească din 
greu cu el însuşi: părul şi sprâncenele negre şi dese, mâinile 
puternice cu degete scurte, ochii negri, agitaţi, nu erau 
caracteristici uşor de mascat. Păcăleala pe care ajunsese să se 
bazeze se afla în atitudinea lui; reuşea, întotdeauna, să fie cât 
mai natural, o persoană cât se poate de neînsemnată în mulţime. 

Purcell avea în cap o cantitate enormă de informaţii şi cifre 
referitoare la conturile din America destinate IRA: de unde 
veneau şi, cel mai important, unde se duceau cu exactitate. 
Competitivitatea în materie de fonduri putea încuraja rivalități şi 
demonstraţii de eficienţă între fracțiuni, care ar fi avut drept 
consecinţe eşecuri mai mari şi datorii mai îndrăzneţe, iar Purcell 
se pricepea de minune să-i facă pe alţii să joace cum cânta el. 
Era, probabil, singurul om care ştia sigur unde se duceau, într- 
adevăr, banii şi totuşi numele lui nu apărea pe nici un antet, nici 
nu era cunoscut de mai mult de trei oameni din IRA. 

Scrupulos de onest în relaţiile care implicau folosirea acestor 
fonduri, moralitatea lui devenise, brusc, mai puţin clară când se 
ajungea la chestiunea surselor financiare. Oricine ar fi reacţionat 
la fel, indiferent de convingerile politice. Nu conta că ruşii şi 
libienii erau consideraţi duşmanii propriei sale ţări şi că el însuşi 
era un bun american; dacă aceştia ar livra fonduri, el ar spăla 
banii, aşa încât sursa să rămână nedescoperită. Făcuse o gafă o 
singură dată - ceea ce provocase o ucigătoare reacţie în lanţ şi 


117 


determinase prezenţa lui aici. Pentru prima oară în viaţa lui 
simţise că fusese manipulat. Şi că viaţa îi era în pericol. Trebuia 
să pună totul în ordine. Dar era o chestiune de aşteptare ca să 
vadă cum se rezolvau lucrurile, înainte ca el să facă vreo 
mişcare. 

Purcell nu se considera fanaticul care era, fără îndoială, ci un 
om cu mintea clară şi cu convingeri onorabile. Era un organizator 
natural, strălucit şi, din acest punct de vedere, la fel de viclean în 
mânuirea unor sume mari de bani ca şi Farrell. Nu voia glorie sub 
nici o formă, dar era ideal în a-i înzestra pe alţii care o voiau, 
chiar şi pe cei pentru care avea prea puţin respect. În felul lui, 
Purcell era un expert cu sânge rece, ca şi expertul în bombe, 
Ross. Era conştient de forţele care se acumulau şi de enorma 
explozie care ar fi urmat, dacă problemele nu erau bine 
manipulate. Şi era convins că s-ar fi putut să fie mai mult de o 
explozie. Spera ca accidentul aviatic să rămână un mister, dar 
bănuia ce era mai rău; în câmpul lui de activitate era obligat s-o 
facă. 

Purcell se întoarse la apartamentul închiriat pe care reuşise 
să-l obţină la periferia Cork-ului. Inainte să plece din Dublin, îl 
reperase pe Farrell şi îşi dăduse seama că nebunul intrase în 
panică şi că era cel mai bine să stea cât mai departe de el. Deşi îl 
cunoştea bine pe Sean Hogan, nu se ostenise să-l contacteze. În 
Cork îl observase şi pe Tierney de câteva ori, deşi acesta nu-l ştia 
pe el. Era sigur că irlandezul fusese trimis de către Hogan, ca să 
producă încurcături în mersul anchetei. Se întreba doar cum 
aveau să reacționeze la vestea despre bombă şi câţi dintre 
colegii lui irlandezi fuseseră implicaţi în decizia iniţială. Pasul 
decisiv n-ar fi fost niciodată făcut doar din SUA. 

Purcell regreta actuala stare haotică a lucrurilor, dar cât timp 
putea fi sigur de rezervele lui financiare, la vremea potrivită avea 
să fie mulţumit. Când se vor potoli spiritele, oricât de mult ar 
dura, el va fi gata. 


Linda Rossi nu fu deloc fericită să-i vadă pe Bob Rook şi Peter 
Carraz. Se pregătea să plece la părinţii ei, în California şi era 
ocupată cu pregătirea bagajelor când aceştia îi sunară la uşă. 
Bănui cine erau cei doi de îndată ce deschise uşa. Aproape c-o 
închise la loc din nou, dar îşi dădu seama că n-ar fi făcut decât să 
tărăgăneze lucrurile. 

Se resemnă şi-i invită înăuntru. 


118 


— Ne pare foarte rău că vă deranjăm chiar acum. 

Carraz spusese această formulă până acum şi altor trei soţii 
care-şi pierduseră soţii în accidentul aviatic. 

— Da, sigur. Scrie asta pe toată faţa voastră. 

Linda îi conduse în camera de zi bine aerisită; draperiile de 
stambă şi pereţii deschişi la culoare o făceau să pară mai mare. 
Le arătă nişte scaune, apoi se trânti şi ea pe unul, dându-şi 
plictisită pe spate părul negru, tuns băieţeşte. Era clar că suferea 
încă enorm şi că încerca să afişeze o mină bravă. Era palidă, iar 
corpul ei subţire se prăbuşise în scaunul acela, ca şi cum nimic n- 
ar mai fi contat. 

— Merg să-mi vizitez mama câteva zile, vă rog să fiţi cât mai 
concişi. 

— Suntem conştienţi de asta, spuse Rook. Şi chiar ne pare 
foarte rău.  Adăugă, precaut: Am impresia că soțul 
dumneavoastră este unul dintre cei care n-au fost încă găsiţi. 

— Doriţi o cafea, ceva? 

Refuzară politicos. 

— Dacă ar fi fost găsit, n-aş fi împachetat; m-aş mai fi învârtit 
pe-aici. Vor aduce corpurile înapoi? 

— Da. Dar doctorii trebuie să-i examineze şi va fi o anchetă 
publică pentru fiecare dintre cei găsiţi. Asta după autopsie, zise 
Carraz. 

Linda dădu din cap că a înţeles, cu ochii ei căprui, posomoriţi. 

— Reuşiţi să faceţi faţă situaţiei? întrebă Rook. 

Observa o diferenţă între durerea gravată pe acest chip liniştit 
din faţa lui şi efectul mult mai drastic pe care tragedia îl avusese 
asupra lui Mandy Squire. 

— Vreţi să încetaţi să puneţi întrebări despre ceva evident şi 
fără comentarii? Tocmai mi-am pierdut soţul. Nu vreau să 
vorbesc despre asta, bine? Şi-acum, ce vreţi? 

— O cunoaşteţi pe Mandy Squire? 

— Bineînţeles că o cunosc pe Mandy. Suntem prietene. Şi Tony 
şi Sam erau prieteni. Suntem cu toții prieteni buni. Ce i s-a 
întâmplat lui Sam în aceeaşi zi a fost... 

Lindei îi tremura buza şi îşi flutură o mână ca pentru a alunga 
întrebarea. 

— Şi-au schimbat vreodată îndatoririle între ei, doamnă Rossi? 
Ştiţi cum fac unii ca să se ajute, explică Rook. 

— Nu. Erau mândri de slujba lor, nu şi-ar fi bătut joc. 

— Bineînţeles că nu. Dar uneori se ivesc probleme de familie. 


119 


Soţie bolnavă sau probleme de genul ăsta. 

— Bănuiesc că puteau să şi-o ceară unul altuia, dar motivul 
trebuia să fie serios. 

— Deci, Sam Squire nu i-ar fi cerut soţului dumneavoastră să-i 
facă vreun serviciu într-o misiune specială? 

Carraz preluase el interogatoriul, observându-l pe Rook care 
se plimba prin cameră ca de obicei, aparent, fără vreo ţintă. 

— Ce dracu’ tot vorbiţi acolo? Unde vreţi să ajungeţi? 

— E o întrebare foarte clară, doamnă Rossi. 

Tonul lui Carraz era amabil. 

— Deja aţi şi primit un răspuns. Ce legătură are Sam cu toate 
astea? Amândoi sunt morţi. Nu puteţi lăsa totul aşa? 

Carraz păru încurcat, dar continuă să preseze cu întrebările: 

— Ei bine, noi ştim cum au murit amândoi, dar nu ştim cum s- 
a prăbuşit avionul sau ce era în neregulă la maşina lui Sam. Noi 
doar încercăm să clarificăm o situaţie dificilă. 

— Pe dracu’ vreţi. Puneţi întrebări cel puţin ciudate. 

— Probabil. Aţi făcut cu toţii schimb de cadouri de Crăciun? 
Lucruri din acestea? 

— Evident. Linda îl privea pe Carraz cu disperare, brusc 
nesigură pe ea. Mi-aduc aminte că în acea călătorie Tony nu 
fusese desemnat pentru misiune. Fusese altcineva, dar se 
îmbolnăvise. La vremea aceea, atât Sam cât şi Tony aveau zi 
liberă. Dar Tony a fost desemnat oficial. N-a fost un schimb de 
obligaţii întâmplător: serviciul lor n-ar fi acceptat aşa ceva din 
partea nimănui. 

— Cine s-a îmbolnăvit? 

— Al Bramwich. E tot în spital. Are hernie. Nu eram chiar toţi 
aşa de apropiaţi de familia Bramwich, deşi Al s-a lăudat că 
geanta pe care Sam i-a dat-o lui era de calitate superioară celei 
primite de soţul meu. 

Rook se opri brusc şi înhăţă informaţia din zbor. 

— Geantă? Ce fel de geantă? 

Linda se sperie de întrebarea venită pe neaşteptate de la 
Rook, care se găsea acum în spatele ei. Se întoarse pe jumătate. 

— O servietă. Una dintre acelea cu închizătoare cu cifru. Sam 
a cumpărat vreo şase când l-a însoţit pe preşedinte la San Diego. 
Le-a luat ieftin - un stoc falit sau ceva de genul ăsta. Se întoarse 
din nou spre Carraz. Toate astea sunt un mare gunoi. Ce se 
întâmplă? 

Cei doi bărbaţi schimbară câte o privire fugară. Carraz întrebă: 


120 


— Bănuiesc că nu aveţi servieta lui Tony aici, nu-i aşa? 

— A luat-o cu el. Erau ideale pentru călătorie. Linda se ridică. 
Nu-mi place unde bat întrebările voastre. Nu înţeleg ce se 
întâmplă. Pentru numele lui Dumnezeu, ce încercaţi să 
descoperiţi? De ce nu mă lăsaţi în pace şi nu vă duceţi să vă 
completaţi rapoartele? 

— Imi pare rău. Carraz se ridică după un semn rapid din cap al 
lui Rook. Aveţi dreptate. Bâjbâim prin întuneric. Sperăm să vă 
odihniţi puţin la mama dumneavoastră, doamnă Rossi. Şi 
sincerele noastre condoleanţe. 

Pe când se urcau în maşină, Rook spuse: 

— Am obosit să fac ture prin cameră, în timp ce tu stai jos. 
Data viitoare stai tu în picioare. 

— Sigur. Dacă tu eşti obosit să stai în picioare, eu sunt obosit 
ca dracu' să mă tot uit în ochii disperaţi ai tinerelor văduve. 

Rook porni motorul. 

— Bine, bine. Acum trebuie să umblăm după celelalte valize şi 
asta înseamnă să mai trecem pe unde am mai fost. N-or să se 
bucure când o să ne vadă. 

— Sunt de acord cu asta, dar aş crede că servieta pe care o 
vrem cu adevărat zace în bucăţi undeva pe fundul Atlanticului. 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celalalt, conştienţi de cât de 
departe merseseră cu gândul. 


Galvin conduse înapoi spre Cork şi o coti la dreapta pe drumul 
spre aeroport. Cam într-o oră descoperi şi cotitura spre ferma lui 
Tierney. Opri scurt lângă drumeagul acela, ca să analizeze 
situaţia. Echipamentul era prea greoi ca să-l care în spinare mai 
departe şi ştia că trebuie să-şi lase maşina cel puţin dincolo de 
drumeag. Se dădu jos din maşină după ce opri motorul şi 
luminile şi aşteptă. 

Liniştea unei nopţi rustice irlandeze făcea loc freamătului 
ocazional al vietăţilor mici. Norii se ridicaseră, iar noaptea era 
uscată. Se urcă la loc în maşină, porni motorul şi puse farurile pe 
fază mare. Insectele îşi făcură loc, vibrând din aripi în dansul lor 
prin cele două tunele identice de lumină, iar un liliac zbură 
repede spre maşină şi se ridică în ultimul moment, evitând-o. 
Galvin îşi lăsă capul involuntar. Apoi băgă în viteză şi se îndreptă 
spre drumeag. 

In drum spre fermă micşoră luminile, trecând farurile pe fază 
scurtă, ca apoi să rămână doar cu luminile de poziţie şi, în final, 


121 


să renunţe şi la ele. Viră de pe drumeag, iar maşina începu să se 
ridice şi să coboare pe terenul accidentat până ce crezu că a 
rămas fără arcuri. Făcu cu grijă un ocol mare şi opri maşina cu 
botul spre drum. Se dădu jos şi o luă cu paşi mărunți pe poteca 
părăsită. Din când în când, era forţat să folosească lanterna. 
Trebui să se declare mulţumit că nu intra în raza de acţiune a 
nici unui vehicul care ar fi putut veni pe drumeag din orice 
direcţie. Sinuozităţile drumului arătau pe unde ar lumina 
fasciculele farurilor şi, când ajunse la maşină, avu convingerea 
că-şi alesese bine poziţia. 

Ştia că sufrageria era în partea din faţă a clădirii şi se baza pe 
microfonul lui cu laser ca să asculte ceva conversații, detectând 
de la distanţă vibraţiile geamului ferestrelor. Păstrând maşina 
între el şi drumeag, îşi puse căştile, cuplă diferitele componente 
ale dispozitivului de ascultare, direcţionă emiţător-receptorul 
laser, se asigură că bateriile sunt încărcate, branşă alimentarea 
şi se aşeză într-o lungă aşteptare. Principala lui grijă era că 
trebuia să se bazeze doar pe văz pentru a prinde de veste dacă 
cineva sau ceva s-ar apropia, deoarece îşi tăiase complet sunetul 
exterior. 

Primul semnal pe care-l prinse fu sunetul unui televizor, ceea 
ce-l indispuse. Se auzea programul unu al radioteleviziunii 
irlandeze care acoperea orice altceva. 

Era o chestiune de diferenţiere şi de încercare de concentrare 
pe orice voce, în afară de cea amplificată a comentatorului care 
acoperea totul. Treptat, începu să distingă mai multe voci. Se 
concentră şi reuşi să separe trei, toate bărbăteşti, una cu un 
puternic accent din nord şi chiar o ceartă declanşată de 
programul de la televizor. Doi dintre bărbaţi voiau să-l stingă, ca 
să se poată concentra asupra jocului de cărţi. Şi atunci, Galvin îşi 
dădu seama că a identificat şi a patra voce. 

Patru bărbaţi, cel puţin, căci mai puteau fi şi alţii în afara 
camerei. Fixă mira dispozitivului laser şi baleie încet întreaga 
faţadă a casei, începând cu parterul şi continuând cu ferestrele 
de mai sus. De la una din ele prinse un sforăit. Cinci bărbaţi. Nu-i 
recunoscu vocea lui Tierney. l-o descoperi însă pe a lui Gerrard 
Connolly şi simţi o mânie rece. 

Avea acum numărul probabil al bărbaţilor de la fermă. Apoi 
brusc, se făcu o referire la Tierney, unde dracu' a uşchit-o? Se 
pare că nu spusese nimănui unde se duce. 

Treptat, Galvin îşi făcu o imagine a unor bărbaţi strânşi pentru 


122 


un scop, care aşteptau instrucţiuni. Deveni mult mai clar, când 
se închise televizorul, că Tierney era cheia; el era şeful acestui 
grup şi va rămâne dacă nu apărea Sean Hogan. Ascultându-i pe 
bărbaţii care continuau să vorbească, Galvin începu să creadă, 
pentru prima dată, că cei din IRA erau, într-un fel, amestecați în 
dezastrul lui Air Force One. li fu greu să accepte acest lucru, căci 
nu credea că aceştia puteau să se descurce singuri cu o crimă 
atât de mare şi de monstruoasă. Dar, în vreun fel, erau 
amestecați. Deci, cine era în spatele lor? Şi între timp, unde 
dracu' era Tierney? 


Tierney reuşi să determine Morris-ul 1000 să meargă cu o 
viteză care n-ar fi trebuit atinsă pentru condiţia lui. 

Forma bondoacă a micii maşini se descurca bine în curbe şi în 
porțiunile mai înguste ale drumului. Trecu podul în viteză, 
urmând cursul fluviului Bandon, de partea cealaltă a Inishannon- 
ului. Puțin după aceea, Tierney trecu pe lângă locul unde Galvin 
primise laserul cu arsenură de galiu. Drumul era acum mai 
liniştit, dar era mai înţelept să încetinească la trecerea prin oraş; 
nu-şi dorea o ciocnire cu Garda. 

Conştient de avansul pe care îl avea, Tierney putea doar să 
continue să meargă, în speranţa că acel camion care transporta 
bucăţi din aeronavă nu cotise undeva. Trebuia să se bazeze pe 
noroc şi instinct. Faptul că unele rămăşiţe ale epavei fuseseră 
mutate era un indiciu clar că se făcuseră anumite descoperiri şi, 
oricare ar fi, nu-i puteau fi favorabile. Continuă să conducă, 
accelerând din nou după ce ieşi din Brandon. Se angajă pe 
drumul principal T65 şi trecu pe lângă cele două orăşele 
gemene, Enniskean şi Ballineen, separate doar de o scurtă 
secţiune de drum. 

Acum începea să se îngrijoreze. Nu zărise nici urmă de 
camion, doar dacă nu-i fuseseră înlocuite tăbliţele cu numărul de 
înmatriculare, deşi se îndoia de asta. Puțin mai târziu, trecu pe 
sub un baldachin de frunze format din coroanele a două rânduri 
de copaci arcuiţi, care aruncau mii de reflexe ale luminii 
propriilor sale faruri. Era ca o călătorie într-o sferă luminoasă de 
aur, cu frunze tomnatice căzătoare. Nu prea departe se zărea 
oraşul Dunmanway. Intrase în districtul Cork-ului de Vest. Nu 
cunoştea zona, dar ştia că, dacă o lua prin Dunmanway, ajungea 
în Bantry Bay, de unde, se zicea, următoarea staţie în vest era 
Boston, SUA. La nord de Bantty se întindeau munţii Kerry. 


123 


Bunul simţ îl avertiză pe Tierney că obiectivul său, convoiul, n- 
ar fi ajuns atât de departe, până la munţi. Era important să 
menţină legătura cu colegii din Cork. Treizeci sau patruzeci de 
mile mai departe de bază n-ar fi fost nici o problemă, căci 
drumurile erau bune, largi şi goale. Prin părţile astea puteai să 
conduci mile întregi fără să vezi o altă maşină. Nici nu se gândea 
la posibilitatea ca destinaţia camionului să fie în partea cealaltă, 
în sud, spre coastă, căci acolo populaţia era mai densă şi ar fi 
avut tot timpul vizitatori nepoftiţi. Partea aceasta din Irlanda se 
bucura de aerul cald care venea din Golf Stream. 

Încetini, convins de oprirea camionului pe undeva. Apropiindu- 
se de Dunmanway, unde largul drum se îngusta şi se apropia de 
Main Street, continuă să se uite atent în stânga şi în dreapta. Nu 
mai era sigur ce să facă. Nu voia să meargă mai departe de oraş, 
considerând mişcarea o pierdere de timp. Putea să aibă noroc 
sau să dea greş, iar acum era furios că legătura lui nu-i dăduse 
mai multe detalii. Trecuse bine de miezul nopţii şi, deşi ora nu 
era deosebit de târzie pentru irlandezi, oraşul era deosebit de 
tăcut, iar magazinele aveau luminile stinse. 

Apropiindu-se de piaţa centrală a oraşului, cu straturi de flori 
plantate cu grijă în centrul ei, observă un grup de bărbaţi care 
vorbeau în faţa celui mai mare magazin din localitate, Atkins. 
Clădirea avea faţada orientată spre partea cealaltă a scuarului 
din centrul pieţei, care, de fapt, era de forma unui triunghi, aşa 
că Tierney trebui să facă un ocol ca să ajungă acolo şi să 
oprească lângă grupul de oameni din faţa magazinului. Se 
holbară cu toţii la bărbatul care se aplecă peste locul liber de 
lângă şofer, îi ascultară accentul de Dublin cu o politeţe extremă 
şi apoi aprobară în grup că nici unul nu văzuse un camion ca cel 
care le fusese descris. 

Tierney întoarse pe drumul pe care venise. Obişnuit cu 
situaţiile mai delicate, simţea efectiv că nu era departe de 
camion. Zona părea potrivită pentru aşa ceva: doar treizeci şi 
şapte de mile de Cork, dar suficient de îndepărtat de lumea de 
acolo pentru a se considera în siguranţă. Irlanda dispunea de un 
spaţiu vast şi doar în jur de trei milioane şi jumătate de locuitori. 
Opri maşina în partea oraşului care dădea spre Cork şi încercă s- 
o scoată cumva la capăt. Tremura; răspunsul era, în mod 
amăgitor, aproape acolo. 

intoarse şi se înapoie în Dunmanway, dar coti prima la stânga 
în loc să meargă înainte spre scuar. Prinse în lumina farurilor o 


124 


tăbliță indicatoare: Sackville Street. Suna prea englezesc pentru 
el. Trecu de un rând scurt de case, toate în întuneric şi urmă o 
curbă largă la capătul căreia zări două porţi duble, aproape una 
în faţa celeilalte. Bulevardele conduceau aproape întotdeauna 
către case impozante. Irlanda era plină de mari proprietăţi 
georgiene, o moştenire din zilele vasalităţii şi o amintire a 
britanicilor. Furia lui violentă se declanşa cu uşurinţă la un 
asemenea gând. Dar cele două case, ambele ascunse undeva în 
spate, îi dădură o idee. 

Când ajunse la o intersecţie în formă de T, nu-şi dădu seama 
că ajunsese pe Railway Street. Dacă ar fi luat-o la dreapta, s-ar fi 
îndreptat din nou spre centru şi nu voia să fie văzut iar acolo. 
Avu loc să întoarcă în intersecţie şi se îndreptă din nou spre 
Dunmanway. După vreo două mile, trecu pe un bulevard care 
dădea spre o altă casă mare, după aparenţe bine protejată. 
Trecu încet pe lângă ea şi crezu că văzuse ceva mişcare în 
spatele porţilor. Continuă să ruleze până ce consideră că s-a 
îndepărtat suficient ca să nu se mai audă motorul maşinii. 

Tierney frână şi parcă undeva, opri motorul şi o luă înapoi pe 
jos. Avea mult de mers, dar strada era goală. Se apropie de cei 
doi stâlpi retraşi faţă de intrarea în bulevard, ceea ce britanicii 
numeau drive”, şi o luă încet spre casă. Ajunse la primul stâlp şi 
cercetă cu atenţie împrejurimile. 

Se afla într-o curte exterioară largă ce se curba în spate spre 
un alt grup de stâlpi pe care se sprijineau cele două porţi duble 
de fier. Ca să aibă o imagine clară şi completă, înconjură primul 
stâlp. Acest capăt al bulevardului era închis de copaci care-l 
cufundau în întuneric; un paradis al ciorilor. În ciuda acestui 
întuneric, zări o figură uşor luminată. O aşteptă să se mişte. Nu 
se auzea nici un zgomot, dar aceasta îşi schimbă poziţia. 

Era imposibil să spună câţi oameni erau acolo, dar casa era, 
fără îndoială, păzită. Dacă era păzită de poliţie sau de armată, 
asta nu mai conta. Republica era mândră să aibă o forţă 
poliţienească neînarmată, dar Tierney n-avu nici cea mai mică 
îndoială că oricine ar fi fost acolo, nu numai că erau înarmaţi, dar 
aveau mijloace de comunicare cu interiorul casei. Se întoarse în 
stradă. O simplă casă, oricât de mare şi de importantă ar fi fost, 
n-ar fi avut gărzi la poartă. Şi nici în împrejurimi. De ambele părţi 
ale stâlpilor din stradă se înălţau ziduri mari. 


26 Porţiune de drum aparţinând unei proprietăţi private şi care duce 
de la drumul public spre casă (n. trad.). 


125 


Traversă în linişte până spre mijlocul străzii, într-un loc unde 
nu risca să fie văzut dinspre porţi şi se uită după tăblițe sau ceva 
însemne. Nimic, nici cel puţin un nume de casă. Tierney era 
satisfăcut şi se întoarse la maşină. Găsise locul. lar rămăşiţele 
acelea, posibila probă, puteau fi acum distruse. 

Pe tot parcursul drumeagului spre fermă, dinspre drumul 
aeroportului din Cork, fu adâncit în gânduri. N-avea prea mulţi 
oameni şi, deşi putea întotdeauna să obţină întăriri, ultimul lucru 
pe care-l voia era o armată în adevăratul sens al cuvântului. Şi 
nu-i voia nici pe cei din Ulster aici. 

Dacă organizarea s-ar fi făcut în State, sprijinul cel mare ar fi 
venit de acolo de unde conta într-adevăr, dar, după cum se 
dovedise, SUA nu se descurcase prea bine. Greşeala trebuia să 
fie ascunsă sau încurcată înainte de a fi recunoscută. 
Suspiciunea nu conta. Ceea ce conta era o dovadă solidă. 
Perspectiva acţiunii îl încânta pe Tierney, care se gândea că 
aceasta era mai uşor de justificat sub un slogan politic. Se 
convinsese că, dacă britanicii nu s-ar fi întins până sus în nord, 
toate astea nu s-ar fi întâmplat niciodată, admițând faptul că el 
însuşi era, de asemenea, un duşman al guvernului republican 
ales. 

O coti pe drumeagul fermei şi cam la jumătatea drumului 
prinse în lumina farurilor o schimbare în forma ierbii, crescute în 
dezordine, în stânga lui. Opri, dădu înapoi şi merse din nou 
înainte, luând-o încet spre stânga. Apăsă tare pe frână. Nimeni 
altcineva n-ar fi observat, dar Tierney văzu cu uşurinţă iarba 
turtită de la marginea drumeagului. Urme de roţi. Se luă după ele 
până nu se mai văzură. Continuă să meargă şi găsi nişte ferigi 
trântite la pământ. Mai încolo nu se mai găsea nimic. Conduse în 
van peste terenul accidentat şi apoi înapoi spre drumeag. O tinu 
întins până la casă şi puţin mai încolo recunoscu alte urme de 
roţi. 

Tierney opri maşina. Se gândi că urmele slabe care se 
ramificau în faţa lui erau cele care efectuaseră prima întoarcere 
şi că cele din urmă formau punctul de ieşire şi duceau de-a 
dreptul în şoseaua principală. Raționamentul lui se baza pe 
direcţia în care fusese turtită iarba. Cobori din maşină şi folosi o 
lanternă puternică, dar nu văzu nimic. Pe moment, consideră că 
poate exagera, deoarece urmele erau la ceva distanţă de fermă, 
dar gândul fu înlocuit de o puternică bănuială. 

Tierney îşi dădu seama că, poate, în timpul zilei n-ar fi 


126 


observat nimic. Farurile prinseseră, pur şi simplu, direcţia ierbii 
turtite. Se urcă la loc, bâjbâind sub bord după revolverul lui, 
Smith and Wesson. Aparatură de ascultare. Distanţa faţă de 
casă, la care se opriseră urmele, era prea evidentă. In nord 
fusese folosită din plin de către cei din SAS. Ticăloşii. Dar cum 
de-au aflat atât de repede? Trădător. Tierney îşi simţi sângele 
răcindu-i-se. lisuse! A doua zi dimineaţă o să organizeze o 
cercetare în jurul fermei. Dar grija principală era identificarea 
celui care-i urmărea. Oricine ar fi fost, plecase; trecuse bine de 
unu noaptea, dar cu siguranţă că urma să se întoarcă în noaptea 
următoare. Tierney se hotări să-i aranjeze o primire. 


127 


10 


Ştirea putea fi acum confirmată. Air Force One fusese distrus 
de o bombă. Dar titlurile articolelor din ziare erau pure speculaţii; 
nu se făcuse încă nici un anunţ oficial. In New York, Dave Santos 
îşi făcea socotelile. La fel şi Judy Farrell. Se simțeau destul de 
alarmaţi ca să stabilească o întâlnire. 

Tentaţia era să ia prânzul împreună în centrul Manhattan-ului, 
dar nu voiau să fie văzuţi alături în public. Conştiinţa le dicta să 
fie precauţi. Aşa că Santos luă un taxi de pe Wall Street, acel 
defileu îngust şi rigid care tânjeşte după soare, cobori în faţa 
blocului lui Judy şi luă liftul până la apartamentul ei luxos, 
cocoţat în vârful înaltei clădiri. 

Sub masca fericirii, amândoi ascundeau  mâhnire şi 
deznădejde, dar nici unul nu le arătase încă: se ridica, între ei ca 
ceva mut şi fatal. După ce-şi terminară băuturile, Judy spuse: 

— Am pregătit un bufet rece. Nimic în mod deosebit. Când 
doreşti, găseşti totul pe masă. Apoi se aşeză lângă el şi continuă 
repede. Ai aflat ce face, de fapt, George în Dublin? 

— Asta o pot face doar ducându-mă personal acolo, afacerile 
noastre nu merg dacă suntem amândoi plecaţi. Deşi sunt puţin 
îngrijorat. Cu siguranţă că ascunde ceva. Scuza cu banca din 
Irlanda e un mare rahat. 

Judy îşi înclină capul şi zâmbi enigmatic. 

— Tu chiar nu vrei să priveşti realitatea în faţă, nu-i aşa, 
iubitule? 

Santos păru pus în încurcătură. 

— Care realitate? Ce-ţi trece prin cap? 

— Bine, am să ţi-o spun pe şleau. S-ar putea ca accidentul din 
Irlanda să aibă ceva de-a face cu prezenţa lui acolo? Mă gândesc 
că e locul ideal de care să stai cât mai departe. Orice-ar fi 
George, nu l-am cunoscut niciodată ca o persoană macabră. 

— Tu încerci să spui că e implicat cumva? 

Urmă o linişte prelungă şi îngrozitoare. Se uitară unul la 
celalalt cu şocul celor auzite întipărit clar pe feţele lor. Santos 
spuse: 


128 


— E o nebunie. Ce tot spui, pentru Dumnezeu? Între prezenţa 
lui acolo şi accident e o gaură mare ca dracu. 

— Poate din punctul tău de vedere, nu şi al meu. Judy încetă 
să se mai joace cu colierul şi îşi luă paharul. M-am tot gândit de 
la ultimul lui telefon. Chiar telefonul în sine a fost ciudat; în mod 
normal, nu s-ar fi deranjat, dar de ceva vreme se poartă cam 
ciudat. 

— Eu n-am observat nimic şi-apoi noi suntem destul de 
ocupați. Vrei să spui că are vreun amestec în aruncarea în aer a 
preşedintelui? 

— Cineva a făcut-o. 

Judy îşi termină băutura. Puse paharul jos, se ridică şi dispăru 
în camera de lucru. Când se întoarse, ţinea în mână câteva 
formulare bancare. Se aşeză din nou. 

— İşi ţine toate sertarele biroului încuiate cu cheia, ceea ce nu 
m-a îngrijorat prea mult, deşi trebuie să recunosc că m-a jignit 
prima oară când l-am văzut că o face. De data asta a plecat atât 
de precipitat, încât a uitat să încuie două dintre ele. Lucrul în 
sine poate să-ţi indice în ce stare era; după cum ştii, de obicei, e 
o persoană atât de ordonată. Judy îi întinse formularele. Uită-te 
puţin peste dispoziţiile astea de plată. Dacă o să crezi că a fost 
foarte înjositor pentru mine să mă uit prin sertare când el nu e 
acasă, ai dreptate. Dar crede-mă că sunt groaznic de îngrijorată 
de felul în care se poartă şi de plecarea lui bruscă în Irlanda. 

Santos luă formularele. 

— Eşti sigură că vrei să mă uit pe astea? 

— Mă gândeam că vrem să descoperim ce pune la cale. Sunt 
îngrijorată, Dave. Mă simt foarte dezamăgită. Nu tratez asta cu 
uşurinţă sau să mă răzbun pe el. Ai putea doar să mă scapi de 
griji. 

Santos frunzări hârtiile. Concentrarea lui se accentuă când îşi 
dădu seama că ţinea în mână formulare de la două bănci diferite, 
pe numele de Burns şi Driscoll. Se părea că oricare ar fi fost 
frauda lui Farrell, chiar folosind nume irlandeze, îi era imposibil 
să excludă o legătură irlandeză. 

Santos se uită gânditor la formular, absorbit acum de propriul 
profesionalism. Numele diferite indicau imediat o escrocherie de 
impozite. Şi totuşi, sumele din conturile sub pseudonim erau, în 
mod categoric, neînsemnate. Una din adrese era din Long Island, 
cealaltă, din Boston. 

Santos îşi ridică ochii şi tresări întâlnind privirea ei 


129 


întrebătoare. 

— Te referi la banii ăştia retraşi? 

— Da. George foloseşte cartea de credit. N-are niciodată bani 
mulţi la el. 

— Nu sunt sume excesive, iubito. Bine, bănuiesc că pot creşte 
cu vremea. Ezită o clipă înainte să adauge. Dacă nu l-aş 
cunoaşte bine pe George, aş zice că astea sunt plăţi de şantaj. 

— Dacă George a avut ceva aventuri, cu siguranţă că nu e 
şantajat în legătură cu ele. Bănuiesc că nu i-ar păsa câtuşi de 
puţin dacă eu aş şti sau nu. 

— Chiar dacă s-ar dovedi ulterior că e... 

— Un bărbat? Judy zâmbi crispată, dând din cap cu tristeţe. 
Chiar şi-aşa. N-ar ceda unui şantaj declanşat de asemenea 
consecinţe. E mult mai probabil că a vrut să dea bani. 

— Sugerezi cumva o cauză irlandeză? 

— Deşi are origini irlandeze, n-a arătat niciodată interes 
pentru ele; mie, în nici un caz. Seamănă cu multe lucruri pe care 
le-a mai făcut: înjositoare şi incalculabile, dar trebuie să existe 
un motiv. 

Santos aranjă formularele şi le puse jos. 

— E un salt al naibii de mare. Pur şi simplu, nu pot să-mi dau 
seama. 

— Aşa cum nu pricep nici mamele ale căror fii ajung să fie 
criminali şi violatori. Dacă altceva se întâmplă să dovedească o 
legătură, ce vei face? 

— Eu? 

Santos se înfioră. 

— Bine. Noi. Tu şi cu mine. 

— N-aş vrea să te am doar găsind un mijloc să scap de el. 

— Nici eu, Dave. Va fi întotdeauna între noi. Dar hai să ne 
gândim că bănuiala mea e corectă, doar să bănuim că are cumva 
legătură cu accidentul, o legătură mică şi va trebui să luăm în 
consideraţie ce ne-ar face e/ dacă ar descoperi că ştim. 
Gândeşte-te la asta. 


— Bine, ia s-auzim. Puteţi să staţi şi jos. 

Aspel indică cu generozitate cele două scaune din faţa 
biroului. 

Rook şi Carraz, elegant îmbrăcaţi, se aşezară cu stângăcie. 
Nici unuia nu-i plăcea să stea jos în această încăpere; le crea un 
fals sentiment de securitate şi amândoi ştiau cât era de 


130 


periculoasă o întrevedere cu Aspel, oricât de binevoitor părea. Şi, 
mai mult, amândoi găseau că scaunele erau prea mici pentru a fi 
confortabile. 

Aspel adăugă: 

— Nu vreau să aud ceva de genul „ce mi-e una, ce mi-e alta”. 
Arătă spre Carraz. Tu vorbeşti! Şi mergi la obiect, am multă 
treabă. 

Carraz îi relată tot ce descoperiseră în cadrul anchetei şi apoi 
adăugă: 

— Aceste serviete constituie o problemă. Până şi soţia lui 
Squire îşi aminteşte că el a cumpărat șase în San-Diego. Şi-acum 
garantăm pentru şase, pe care le-am găsit acasă, deşi Linda 
Rossi jură că soţul ei a luat una cu el în acel zbor. Cu siguranţă, 
nu e în casă. A trebuit să telefonăm în vest, la mama ei - acum 
ea stă acolo - ca să ne dea permisiunea să intrăm în casă. Dacă 
nu ne-a mai stat în drum, am avut timp să cercetăm locul cu 
atenţie. Nici urmă de servietă. Nimic care să sugereze ceva. 

— Dar servieta lui Squire? 

— Soţia lui o mai are. E acolo, în dormitor. 

— Bine, aţi luat-o pe o pistă greşită. Servietele acestea n-au 
nici un sens. Au fost ieftine, le-a cumpărat. Punct. 

— El a cumpărat şase. De ce ne ies la socoteală şapte? 

— Soţia lui Rossi s-a înşelat. 

— E o femeie inteligentă şi dârză. L-a văzut luând-o cu el. 
Carraz se uită la Rook, cerându-i ajutor. Amândoi hotărâsem c-au 
fost şase la început, dar a mai apărut una. 

Aspel îi privi pe rând pe amândoi. 

— Şase, şapte, ce dracu' mai contează? Poate că unul din ei 
avea una deja. Când cei doi se uitară la el fără nici un 
comentariu, adăugă exasperat: Care-i pontul cel mare? Vreţi să 
spuneţi că, din cauza apariţiei unei serviete în plus, aţi făcut rost 
de un fel de răspuns la această chestiune? Credeţi că era plină 
cu exploziv? Atunci, cum naiba a ajuns la bord? Credeţi că paza a 
închis ochii şi i-a permis lui Rossi s-o ia cu el, ca să se arunce-n 
aer? 

Pentru a-l sprijini pe colegul său, Rook spuse: 

— Am vrea să mergem tot pe firul ăsta. Bine, n-are nici un 
sens, dar e tentant şi, oricum, altceva nu prea avem. Şi am vrea 
să-l mai verificăm o dată pe Squire. Un computer nu poate avea 
în el decât ceea ce i s-a dat de mâncare. Noi nu suntem convinşi 
că verificarea lui e în ordine. 


131 


Aspel zâmbi furios. 

— Bine. O să spun acolo sus că voi credeţi că computerele put 
şi că tot sistemul ăla nenorocit de verificare este creaţia unor 
poponari. 

x 

De această dată erau doi bărbaţi. Hank Ross fu teribil de 
tulburat când se uită pe vizor. Inaltul John Smith, cu dinţii mari, 
nu era printre ei. Ce dracu’ se întâmplă? Soneria ţârâi din nou. 
Strigă: 

— Cine e? 

— FBl-ul, domnule Ross. Vă rugăm să deschideţi. 

Aşa intrase şi Smith. Rămase câteva clipe blocat. 

Dându-se puţin înapoi, strigă: 

— Cum pot să fiu sigur? 

Aşa cum făcuse şi Smith, cei doi bărbaţi îi arătară legitimaţiile 
şi de această dată Ross le cercetă cu atenţie să vadă dacă sunt 
autentice. li fu greu să-şi dea seama, mai ales că vizorul era atât 
de mic şi deformant. Cei doi bărbaţi păreau, într-adevăr, a fi ceea 
ce pretindeau, dar, la urma urmei şi Smith arătase la fel. 

— Dacă nu deschideţi, o să facem o gălăgie de-o să vreţi să ne 
vedem. Ce-ar zice vecinii? 

Bodogănind, Ross scoase lanţul şi deschise uşa. 

— N-a fost chiar aşa de greu, nu-i aşa? spuse unul dintre ei, 
rânjind când trecu pe lângă el. Numele meu e Samson, iar acesta 
este ofiţerul Hartz. Samson se uită de jur împrejur prin cameră, 
fără să-şi ascundă dezgustul. Strâmbă din nas şi nu se osteni să- 
şi scoată pălăria. N-o să ne ia mult timp, domnule Ross. Tot ce 
vrem noi să ştim e dacă în ultimele două luni aţi fost pe punctul 
de a fabrica o bombă destul de mare ca să arunce în aer un 
avion. 

Ross se trase înapoi. Faţa gălbejită i se umezi brusc. Se lăsă 
moale pe un scaun dărăpănat. 

— Ce dracu’ tot spuneţi acolo? Sunteţi nebuni, amândoi. 
Aruncă o privire spre telefon şi Hartz, citindu-i gândurile, se 
îndreptă spre el, îl luă şi i-l dădu. 

— Doriţi să ne verificaţi, domnule Ross? lată cartea mea de 
vizită şi iată şi numărul de telefon. 

Ross puse mâna pe receptor. Putea fi o greşeală dacă nu 
răspundea la provocare. Formă cu şiretenie numărul de la 
informaţii şi verifică numărul de telefon de pe cartea de vizită, ca 
fiind de la biroul FBl-ului. După aceea sună la acel număr 


132 


verificat şi spuse că-l vizitaseră doi bărbaţi care se 
recomandaseră ca Samson şi Hartz. Persoana care-i răspunse îi 
ceru să-i descrie, ceea ce Ross făcu cu multă acuratețe. Mai 
păstra încă o doză de îndoială, dar câştigase timp, iar tacticile de 
şoc ale lui Samson dăduseră greş. Dar fusese atât de aproape. 

— Sunteţi satisfăcut? întrebă Samson cu zâmbetul pe buze. 

— Nu. Nu sunt satisfăcut. Aţi încercat în mod intenţionat să 
mă intimidaţi. Pentru asta am să vă reclam. 

— E privilegiul dumneavoastră.  Şi-acum, doriţi să ne 
răspundeţi la întrebare? 

— Doar nu vă aşteptaţi să o iau în serios. Ross se scărpină în 
părul murdar. Aţi greşit persoana şi adresa. De unde să ştiu eu 
de bombe şi de avioane? 

— Asta vrea să însemne nu? 

Ambii bărbaţi stăteau în picioare lângă el, zâmbindu-i cinic şi 
întărâtându-l în mod intenţionat. Asta simţea el. 

Ross îşi dădu seama că trebuia să-şi înfrâneze panica, îşi 
ţinuse adresa cât se putuse de secret şi, totuşi, în două zile 
primise vizitatori care pretindeau toţi că sunt reprezentanţi ai 
statului. Era ceva care-l făcea să-şi piardă firea, dar începea 
acum să simtă ceva din înfumurarea pe care i-o arătase lui 
Farrell. 

— Asta înseamnă că voi doi plecaţi acum sau am să fac o 
plângere oficială că mă hărţuiţi. N-am cazier. 

— Sigur că da. Noi ştim totuşi că dumneata confecţionezi 
bombe. Că eşti în această privinţă un artizan inteligent. Poate cel 
mai bun. Noi n-am spus că ai făcut o bombă, ci doar am întrebat 
dacă n-ai fost pe punctul de a face una. Nu trebuia să spui decât 
da sau nu. 

Ross replică batjocoritor: 

— Ticăloşi nenorociţi! Imi cereţi să spun că fac bombe. N-aş 
deosebi o bombă de un biscuit. 

— Şi-atunci, ce faceţi ca să vă câştigaţi existenţa, domnule 
Ross? 

Hartz îşi scoase în cele din urmă pălăria. 

— Cât mai puţin cu putinţă. leşiţi afară de-aici! Ross se duse la 
uşă şi o deschise larg. Afară. 

Samson arătă spre cartea de vizită rămasă pe masă. 

— Dacă vă amintiţi ceva, daţi-ne un telefon. S-ar putea să ne 
întoarcem cu un mandat de percheziţie. 

— Puteţi să căutaţi cât vă place. Cum aţi obţinut voi doi slujba 


133 


asta? Nu-i de mirare că ne bat roşii. 

— Suntem cu ochii pe dumneavoastră. 

Samson şi Hartz, nu se grăbiră să plece şi aşteptară afară 
până ce uşa se trânti în spatele lor. Se întoarseră încet la maşină, 
observând draperiile care se trăgeau. 

— Ce crezi? întrebă Hartz strecurându-se în spatele volanului. 

— L-am scuturat puţin şi am avut impresia că ascunde ceva. 
Dar a revenit în forţă. Să-l trecem pe lista suspecţilor. 

La o jumătate de oră după ce Samson şi Hartz plecaseră, Ross 
îşi părăsi apartamentul şi traversă strada până la maşina sa, 
vârâtă printre altele. Era atât de absorbit de gândurile lui, încât 
deschise portiera înainte să observe că înăuntru era cineva care 
stătea deja pe scaunul de lângă şofer. Deveni rigid; prea era de 
tot. 

—uUrcă. 

Era Smith. Intr-un fel, Ross se linişti, Smith nu ridica acelaşi fel 
de risc ca cel prezentat de Samson şi Hertz. Se urcă în maşină. 

— Cum dracu' ai intrat? Maşina era încuiată. 

— Trebuie să mai creşti, spuse Smith curtenitor. Când i-am 
văzut ce cei de la FBI, m-am gândit că ăsta e cel mai bun loc 
unde pot să te aştept. 

Ross şedea pur şi simplu acolo, fără să intenţioneze măcar să 
răsucească cheia în contact. 

— Da, bine, dacă i-ai văzut, ştii că nu pot să fac nimic pentru 
tine. Lucrurile sunt cam încurcate. 

— Ai promis, Hank. Nu-i lăsa pe tipii ăştia să te bage în 
sperieţi. Am moaca individului, planul şi o parte din bani. Chiar 
aici. 

Smith părea stângaci în maşină. Picioarele-i lungi erau strânse 
la piept şi un pachet mare de hârtie se afla pe genunchii săi. Işi 
aruncase pălăria pe bancheta din spate, iar părul negru îi atingea 
plafonul cabinei. 

Ross se uită lacom la pachet, apoi negă cu o mişcare a 
capului. 

— Nu. E prea periculos. Arătă cu degetul mare spre 
apartamentul său. Ar fi fost altceva dacă nu m-ar fi vizitat 
maimuţele alea două. Poate sunt urmărit chiar acum. 

— Nu eşti urmărit. Dacă aş avea impresia asta, nu m-aş afla 
aici. Ce voiau? 

— Nu contează. Nu vreau să risc deloc cu tipii aceia. Ei știu ce 
fac eu. 


134 


— Ai fi chiar tâmpit să crezi că nu ştiu. Tu nu prea gândeşti, 
Hank. Aia nu fac decât să scuture pomul ca să vadă ce cade din 
el. N-au nici o probă împotriva ta. 

— Şi n-am de gând să-i las să obţină vreuna. 

— Bine. Smith apucă pachetul cu mâinile sale mari. Eşti 
speriat. Asta pot să înţeleg şi eu. Rupse învelitoarea de hârtie de 
la suprafaţă şi-şi vâri un deget prin capacul subţire de carton de 
sub ambalaj pentru a se vedea conţinutul. Inclină pachetul spre 
Ross. O primă plată de cincisprezece miare. li ai aici. Restul, 
după ce-ţi faci treaba. Poza şi detaliile sunt sub bancnote. Tot ce- 
ţi cer e să-ţi arunci o privire şi-apoi să hotărăşti. E o chestie 
uşoară, dar e nevoie de cunoştinţele tale în materie de explozivi. 
Dacă refuzi, vreau banii înapoi. 

Ross examină cutia fără s-o atingă. 

— Hârtii de unu şi de cincizeci? 

— Toate folosite şi nemarcate. E bine? 

— O să mă uit şi-apoi o să mă decid. Dacă e aşa uşor precum 
spui, probabil că o voi face. Unde te pot contacta? 

Smith râse. 

— O să-ţi dau eu un telefon mâine. Cam pe la ora asta. Sigur 
că poţi număra banii, dar să nu uiţi că nu sunt ai tăi până nu-ți 
rezolvi treaba. Să nu încerci să mă tragi pe sfoară, Hank. E doar 
un avertisment prietenesc. Il bătu pe Ross cu palma pe 
genunchi. Las banii pe scaun. Pe mâine, atunci. 

Se întoarse spre spate, îşi luă pălăria, cobori şi plecă pe jos 
fără să mai privească înapoi. 


Părul lui Tierney se îndesise atât de mult, încât peruca nu i se 
potrivea. Il puse pe Connolly să-l tundă cu o pereche de foarfeci 
neascuţită, singura pe care-o găsise. 

Se aflau într-unul din dormitoarele fermei, de la etaj, cu 
geamuri joase acţionate de curele, care dădeau spre coasta 
aflată la câteva mile depărtare. Găurile din vechea tencuială 
afectaseră şi tapetul. Un covor ponosit, mâncat de molii, cu 
marginile aproape duse, se întindea între două paturi, din care 
unul era încă nefăcut, deşi era aproape amiază. 

Tierney şedea în faţa unei măsuţe vechi de toaletă, cu oglinda 
marcată de trecerea anilor. Îl înjura din când în când pe Connolly, 
care nu se prea pricepea ca frizer. Connolly doar râdea. Cei doi 
bărbaţi erau la fel de vicioşi, la fel de violenţi şi antibritanici. 
Crescuseră în bătăile de pe străduţele dosnice. Ambii fuseseră 


135 


amestecați în raiduri bancare. Trăiau pe seama încurcăturilor şi 
le puteau justifica motivul politic prin copilăria, adolescenţa şi 
tinereţea trăite în timpuri violente. Necazurile le cultivaseră 
ideile şi amândoi erau acum mândri de isprăvile lor în numele 
sfintei Irlande. 

Diverse şi variate deghizări fuseseră folosite când situaţia o 
cerea. Erau amândoi din Dublin şi avuseseră în nord o activitate 
limitată, pentru că teroriştii din Ulster preferau să-şi rezolve 
singuri crimele. Totuşi, fuseseră extrem de folositori în 
colectarea fondurilor şi, din când în când, ştiuseră să-şi 
folosească tendinţele violente în această direcţie. Băncile sau 
industriaşii prosperi erau consideraţi ţinte uşoare. Prin zonă, 
securitatea bancară nu era nicăieri atât de solidă, încât să le 
creeze probleme, căci băncile ajunseseră la concluzia că era mai 
puţin scump să accepte spargeri ocazionale decât să cheltuiască 
milioane pe gardieni în plus. 

După ce Connolly termină, Tierney îşi înnegri pielea cu fard de 
scenă; nu prea mult, dar suficient ca să-i dea aspectul unui 
locuitor din Orientul Mijlociu. Cu peruca neagră şi linsă peste 
părul său ciopârţit, semăna mai degrabă cu un arab decât cu un 
irlandez. Işi puse apoi nişte lentile de contact căprui închis, un 
truc de care se mai folosise şi altă dată. 

Tierney cobori şi rânji la bărbaţii care leneveau în camera de 
zi; erau cu toţii plictisiţi, dar nu era nimic nou. Aşteptarea 
consuma cea mai mare parte din joc. Schimbă plăcuţele de 
înmatriculare ale Morris-ului cu un număr vechi din Anglia şi 
plecă. Avea de mers în jur de treizeci şi şase de mile, dar nu se 
grăbea şi îşi luase cu el o sticlă de cafea şi nişte sandviciuri cu 
cartofi. Se strângeau nori de ploaie, dar vântul era suficient de 
puternic ca să-i alunge pe cerul sudic al Irlandei. 

Cam la vreo trei mile de Dunmanway, începu să caute 
bulevardul care ducea la marea casă georgiană, ascunsă bine în 
spate şi ferită de privirile indiscrete din drum. După ce-şi localiză 
ţinta, îşi dădu seama cât de bine plasată era casa. Era un drum 
liniştit, suficient de departe de agitația gălăgioasă a orăşelului 
Dunmanway, unde, doar cu două mile mai încolo, întregul peisaj 
se schimba. Locul era protejat de un zid, un perete gros care 
pornea de ambele părţi ale porţilor şi se întindea până departe. 
De această dată, când trecu de proprietate, Tierney nu văzu nici 
o santinelă şi bănui că fuseseră avertizate să nu stea la vedere. 
Acest amănunt făcea chestiunea şi mai dificilă. 


136 


Tierney mai continuă să conducă aproape o jumătate de milă, 
apoi opri maşina şi o trase lângă un gard viu crescut în 
dezordine, în spatele căruia terenul se înălța considerabil. Zona 
era acoperită de copaci, unii dintre ei uscați şi desfrunziţi, iar doi, 
smulşi din rădăcini de furtuni, se sprijineau de cei din jurul lor 
încă în putere. N-avea cum să-şi dea seama dacă terenul 
aparţinea casei sau nu, dar în mod cert era neglijat. 

Un tractor care trăgea de o remorcă încărcată trecu pe acolo, 
iar Tierney nu făcu nici un efort ca să se ascundă. 

Când drumul fu din nou liber, se dădu jos din maşină şi se 
strecură printr-o spărtură destul de îngustă din gard, agăţându-şi 
hainele în rugii rigizi şi înarmaţi cu spini lungi. După ce se căţără 
pe panta împădurită, găsi loc destul unde se putea ascunde. 
Ajunse în vârf şi începu să coboare, fără să se mai uite în spate. 
De îndată ce fu sigur că nu mai putea fi văzut din drum, încetini 
pentru a-şi îndrepta ţinuta. După calculele lui, casa se afla în 
stânga şi începu să-şi croiască drum în această direcţie, acum 
foarte precaut, oprindu-se frecvent la adăpost în spatele 
copacilor. 

De-a lungul pantei se aflau câţiva copaci doborâţi şi trunchiuri 
mari acoperite de pământ bolovănos. Nu era chiar neliniştitor, 
dar nu se auzea nici o drujbă, nici o activitate în afară de 
ciudatele şuierături ale păsărilor care zburau pe lângă el. 
Continuă să coboare, rămânând sub creasta înaltă a terenului. 
Ajunse în capătul unui povârniş abrupt, de unde terenul aluneca 
brusc în jos. Se ghemui, dându-şi seama că nu şi-ar fi putut găsi 
o poziţie mai bună. 

Povârnişul cobora spre o pădurice prin care putea vedea cu 
claritate o potecă. După pădurice se afla o livadă cu vreo două 
duzini de meri, în stânga căreia era aleea principală ce ducea 
spre casă. Judecă lungimea aleii la vreun sfert de milă; aceasta 
se strecura sub copaci ornamentali şi rododendroni, trecând 
printre un stejar ciudat şi un fag. La capăt, aleea era flancată de 
doi araucana uriaşi, cărora probabil că le trebuise mai mult de o 
sută de ani ca să ajungă la acea înălţime. Casa se întindea în 
chiar centrul unei enorme suprafeţe cu prundiş, un sistem de 
alarmă mai eficient decât oricare altul; aşa cum se aştepta, casa 
era mare, de formă pătrată - o structură tipic georgiană - cu 
acoperişul aplecat spre interior, pentru a conduce apa de ploaie 
spre burlanele interioare. 

Insă ceea ce îl atrase într-adevăr pe Tierney, fură clădirile 


137 


aflate în vecinătatea casei. Un corp lung de grajduri care părea 
că se întindea la nesfârşit, dar nici un cal la orizont. O maşină de 
poliţie era parcată lângă casă, împreună cu două jeep-uri ale 
armatei. Soldaţii şi poliţiştii nu ieşeau în evidenţă, dar când 
Tierney cercetă mai atent întreaga arie, începu să-i descopere, în 
special în jurul grajdurilor. Bănuia că existau gărzi plasate 
strategic de-a lungul întregului perimetru. 

Se târî cât mai aproape de coamă. De-acolo, coborârea nu era 
de loc simplă, fiind la fel de împădurită ca şi panta din spatele 
lui. Ici-colo se zăreau bolovani dezgoliţi, ieşiţi probabil la iveală în 
urma prăbuşirii unor copaci, iar în unele locuri solul era afinat. 
Prin împrejurimi, vânturile puteau avea forţa unor adevărate 
furtuni. Mai jos de el nu se vedeau gărzi, dar puteau fi ascunse 
cu uşurinţă în mica porţiune de pădurice din această parte a 
livezii. Doi oameni în halate albe părăsiră casa şi se îndreptară 
spre grajduri. 

Tierney stătu destul de mult ca să memoreze ceea ce vedea, 
apoi scoase un carneţel şi un stilou şi-şi făcu câteva însemnări. 
Işi dădu seama că posibilitatea jefuirii rămăşiţelor incriminatoare 
era, practic, nulă, doar dacă nu era gata să declanşeze o bătălie 
pe scară mare, pentru care ar fi avut nevoie de mult mai mulţi 
oameni decât avea el pentru această problemă. Cum stătea 
acolo, gândindu-se la o rezolvare, găsi că nu-i mai rămăsese 
decât o singură cale să distrugă această dovadă. 


Laurie Galvin plecă din nou cu maşina spre fermă. Aşteptase 
să se întunece, însă era mai devreme decât în noaptea 
precedentă. Din fericire, timpul continua să rămână uscat. Poziţia 
pe care şi-o alesese mai înainte se dovedise a fi chiar foarte 
bună. In ciuda acestei concluzii, se decise s-o schimbe, ca o 
precauţie de securitate, aşa că o coti la stângă în loc de dreapta 
când ajunse la drumeagul fermei. işi aranjă echipamentul, 
direcţionă emiţător-receptorul şi-şi puse căştile. Televizorul era 
mai tare decât în noaptea precedentă şi nu reuşea să prindă nici 
o voce. 

Işi scoase căştile şi se uită spre casă. Nu distingea decât 
conturul ferestrei luminate. De ce era televizorul atât de tare? şi 
puse căştile la loc pe urechi şi desluşi o conversaţie religioasă, 
iar vocile îi tunară în urechi. Tierney şi religia erau două subiecte 
care nu prea se potriveau. Se trânti pe burtă şi puse o ureche la 
pământ. Putea fi briza, dar din direcţia în care spionase cu puţin 


138 


înainte se auzi un fâşâit. 

Fără nici o ezitare, Galvin îşi împachetă aparatura şi o încărcă 
în maşină. Se urcă şi el. Avea geamul deja coborât şi aruncă o 
privire de-a lungul terenului din faţa lui. Maşina era îndreptată 
spre drumul principal, puţin în pantă, dar atunci când o scoase 
din viteză, refuză să o ia la vale, blocată de iarba deasă. Incepu 
să se balanseze şi-şi zgâlţâi maşina cât putu, dar singurul 
rezultat fură scârţâiturile puternice ale arcurilor. 

Cobori din maşină păstrând uşa deschisă şi încercă să o 
împingă. Maşina se înţepenise probabil în pământul moale, căci 
se balansă fără să se mişte. Din cealaltă parte a drumeagului 
mişcarea era mult mai distinctă; cineva încerca să se apropie de 
el precaut. Urmă o perioadă când gândurile îi rămaseră în impas; 
dacă oamenii lui Tierney erau afară, aceştia nu doreau să-şi 
folosească lanternele care le-ar fi demascat poziţiile; din acelaşi 
motiv, Galvin nu voia să pornească motorul. Când se încordă să 
elibereze maşina se gândi că, mai mult ca sigur, Tierney dăduse 
peste urmele lui din noaptea anterioară. 

Galvin se afla la o distanţă bună de prima poziţie, dar probabil 
că, dacă ar face vreun zgomot, Tierney ar şti imediat că se 
găseşte de cealaltă parte a drumeagului şi s-ar grăbi spre noua 
lui poziţie. Acest lucru se şi întâmplă. Se auzi un strigăt scurt, 
urmat de un zgomot constant de paşi care alergau. Renunţaseră 
la precauţii. Lanternele începură să caute în întuneric. 

Galvin sări în maşină şi porni motorul înfrigurat. Nu aprinse 
farurile şi cu toate luminile stinse începu să coboare panta în 
viteză spre drumul principal, forţându-se să desluşească ce se 
mai întâmplă în spatele lui. Ceva şuieră deasupra capului său şi 
bănui că cineva trăsese la întâmplare, iar glonţul răzuise 
acoperişul metalic al maşinii. Asta însemna un singur lucru. 
Dacă-l prindeau, atunci el avea să dispară pentru totdeauna. 
Tierney trebuia să fi avut multe de ascuns. 

Galvin conducea destul de repede pe un teren unde nu vedea 
şi care-i cam nenorocea arcurile. Era cam zguduit în scaunul lui, 
dar se ţinea de volan, întrebându-se dacă fusese văzut. Cu 
siguranţă că-l auziseră. Prinse fasciculul unei lanterne în oglinda 
retrovizoare şi văzu pe cineva care fugea spre casă, orientându- 
şi cu grijă lumina lanternei; probabil că se grăbea să ia o maşină. 

Lanternele ieşiseră acum la vedere şi erau mult mai aproape. 
Chiar în dreapta lui, ca de nicăieri, ţâşni una şi în fasciculul 
reflectat zări un pistol. Viră chiar spre omul cu arma, cu capul 


139 


plecat şi privirea chiar deasupra bordului. Bărbatul trase, dar îşi 
pierdu cumpătul în ultimul moment şi se aruncă într-o parte, 
văzând maşina năpustindu-se spre el. 

Era timpul să-şi folosească farurile. Devenea, astfel, o ţintă 
sigură, dar, după o zdruncinătură groaznică ce zgudui întreaga 
maşină, îşi dădu seama că putea să ajungă cu uşurinţă în vreun 
şanţ - şi asta pentru totdeauna. Trecu pe faza mare şi, dintr-un 
anumit punct de vedere, era mult mai înspăimântător cu lumină 
decât fără. Fiecare umbră şi fiecare groapă din faţa lui căpătau în 
lumina piezişă dimensiuni ciclopice, astfel încât obstacole minore 
apăreau acum imense. In afara pericolului real, trebuia să mai 
ţină cont şi de denaturările înspăimântătoare pe care le provocau 
farurile lui. Apăsă acceleraţia până la podea şi se îndreptă spre 
drum. 

Acum nu mai încăpea nici o îndoială. Auzea clar impactul 
focurilor trase asupra caroseriei şi geamul din spate plezni în 
bucățele mici, luând aspectul unei pânze de păianjen. Făcu un 
zig-zag. Zări o altă lanternă în urmă dar lumina ei se împrăştie 
pe geamul din spate. Bănui că trecuse destul de aproape de 
cineva, dar, atât cât putu să-şi dea seama, nu urmă nici o 
împuşcătură, apoi îi trecu prin minte că acel cineva îşi îndreptase 
lanterna spre numărul său de înmatriculare. Era o regulă 
cunoscută că, pentru o asemenea excursie de plăcere, numărul 
trebuia acoperit cu noroi, dar un fascicul luminos putea să scoată 
la iveală unele detalii. 

Ajunse la şosea şi o traversă în viteză, patinând brusc şi 
restabilindu-şi direcţia cu puţin înainte de a şterge cu laterala 
terasamentul opus. Acum, era flancat de banda lui Tierney şi 
undeva departe, în stânga, văzu o maşină coborând dinspre 
clădirea fermei. Ar fi făcut faţă acestui nou pericol, dar grindina 
de gloanţe care cădea asupra lui era o altă chestiune de 
rezolvat. Continuă să conducă cât de repede putea. Cu cât s-ar fi 
apropiat mai mult de aeroport, cu atât ar fi fost mai în siguranţă, 
dar chiar când aproape se consolase cu gândul că totuşi are 
noroc, în parbriz, chiar în stânga lui, apăru o gaură. Incercă pe 
cât posibil să iasă din raza de acţiune a farurilor maşinii de la 
fermă, care-l orbeau prin oglinzile retrovizoare, când motorul 
începu să tuşească. Era prins. 


140 


11 


Galvin pierdu din viteză şi aruncă o privire pe indicatorul de 
carburant - aproape de minim. Cauza pierderii combustibilului 
era faptul că probabil rezervorul îi fusese lovit de mai multe ori. 
La următoarea cotitură stinse luminile, viră din şosea şi intră pe 
un drumeag de acces către o fermă. Continuă să meargă până 
ce motorul se opri complet. 

Fugi înapoi către şosea, ţinând-o drept pe drumeagul acela. Se 
ghemui într-un podeţ tubular, aşteptând să treacă maşina lui 
Tierney sau cine-o fi fost. Fu surprins că dura atât de mult. Când 
ieşi în drum şi se uită în urmă, fasciculele farurilor maşinii 
dispăruseră. Tierney putea să-l aştepte, răspunzându-i în acelaşi 
fel, stingând farurile. Se lipi de pământ şi aşteptă o jumătate de 
oră. Nu se întâmplă nimic. 

Propria lui maşină se afla cam la cincizeci de iarzi pe drumeag, 
spre ferma necunoscută şi, în cele din urmă, se întoarse la ea. N- 
avea suficient combustibil pentru a o arunca în aer, ceea ce ar fi 
preferat să facă, de fapt. Ca alternativă, îşi luă cutia cu scule şi 
scoase plăcuţele de înmatriculare. Numerele de pe motor şi 
caroserie fuseseră de mult şterse. Cu plăcuţele sub braţ, merse 
pe drumeagul acela până se auzi lătratul îndepărtat al unui 
câine. Se întoarse imediat înapoi, se îndepărtă cât mai mult de 
drumul principal, apoi o porni pe jos în direcţia aeroportului. 

Galvin mergea pe marginea drumului, aşteptându-se să audă 
în orice clipă maşina lui Tierney năpustindu-se peste el. Absența 
acesteia îl intriga, doar dacă Tierney nu dorea, pur şi simplu, să 
se lupte în câmp deschis pentru a nu-şi risca operaţiunea: care 
era operaţiunea lui? Galvin rezistase două nopţi, încercând să 
descopere ceva şi deja această parte a misiunii era compromisă. 
In portbagajul maşinii sale se afla aparatură sofisticată de 
supraveghere audio care putea ridica anumite probleme politice 
furtunoase, în cazul în care ar fi fost găsită, în special deoarece 
echipamentul era cunoscut ca fiind folosit de SAS în Ulster. 
Destinderea curentă, atât de trâmbiţată, din relaţiile politice 
Londra - Dublin, s-ar fi dovedit complet falsă. Şi totuşi, pe 


141 


moment nu putea face nimic; era mult prea greu pentru a-l căra 
în spate. 

Se afla la cel mult trei mile de aeroport. Avea nevoie de un 
mijloc de transport pentru a se întoarce în camera lui închiriată, 
iar aeroportul putea fi cel mai bun loc unde să-l găsească. 
Continuă să meargă, încă gândind că se află într-un fel de 
capcană, incapabil să înţeleagă până la capăt de ce oamenii lui 
Tierney renunţaseră la urmărire. 

Găsi un Volkswagen Beetle înainte de uriaşul complex en-gros 
Musgrave. Se găsea în curtea unei case cu verandă, în spatele 
unor porţi vopsite în alb. Deschise porţile care se mişcară lin, 
fără nici un zgomot. In casă, luminile erau aprinse şi se auzea 
muzică. 

Maşina era încuiată, dar nu întâmpină nici o dificultate când 
introduse un şperaclu foarte fin în broasca portierei din partea 
şoferului. Se furişă înăuntru, eliberă frâna şi lăsă maşina să 
alunece lin pe pantă, până în şosea. Străbătu o distanţă destul 
de mare înainte ca terenul să înceapă să se ridice şi Volkswagen- 
ul să se oprească. Galvin cobori, se întoarse şi închise porţile. 
Apoi veni la maşină şi-şi băgă capul sub bord, canonindu-se cu 
firele de acolo până porni motorul. De-acum, mai liniştit, conduse 
spre locul unde îşi lăsase propria maşină. 

Când ajunse acolo, fixă plăcuţele lui de înmatriculare peste 
cele ale Volkswagen-ului; putea, astfel, să scape în cazul unei 
căutări nu destul de amănunțite. Transferă în grabă 
echipamentul în portbagajul maşinii furate şi se pregăti să se 
întoarcă spre Bandon Road şi locuinţa lui. Se răzgândise în ceea 
ce privea intenţiile cu maşina, de îndată ce pusese greoiul 
echipament în siguranţă. O luă cu Volkswagen-ul încet spre 
şosea, când zări două perechi de faruri venind din stânga, din 
direcţia fermei lui Tierney. De îndată, îşi stinse luminile. 

O ţinu pe drumeag, frânând scurt la ieşirea acestuia în drumul 
principal şi opri într-un loc unde fasciculele farurilor maşinilor de 
pe drum nu l-ar fi atins. Trecu un Morris 1000, urmat de un Jeep. 
Morris-ul era cu faza mare, iar jeep-ul doar cu cea mică, dar 
suficientă pentru a lumina maşina din faţa lui şi ca Galvin să-l 
recunoască pe Tierney la volan. 

Acum bănui măcar o parte din motivul pentru care Tierney 
renunţase la urmărirea lui. Avea o altă treabă, poate mai 
importantă şi nu voise să se amestece în ceva ce-ar fi putut să 
devină o urmărire de durată. Galvin trebuia să ia repede o 


142 


hotărâre. O porni la ceva distanţă în spatele jeep-ului, cu luminile 
stinse şi începu să-i urmărească. 

După un timp, îşi dădu seama că se angajase la o treabă fără 
speranţe. Vedea luminiţele roşii din spatele jeep-ului destul de 
bine, dar marginile drumului nu le putea distinge în întuneric. 
Descoperi că se abătea prea des din axa drumului şi cu toate 
şanţurile de scurgere din stânga şi din dreapta putea fi periculos. 
Continuă să mai meargă aşa o vreme, dar pierdea teren şi îi era 
din ce în ce mai greu să conducă. Numai un maniac ar fi condus 
pe asemenea drumuri cu luminile stinse şi ar fi dat naştere la 
suspiciuni, iar dacă ar fi aprins luminile, l-ar fi văzut oricum, iar 
lipsa de circulaţie pe drumurile irlandeze ar fi fost împotriva lui. 
In afară de nesiguranța conducerii noaptea fără lumini, îşi făcea 
griji şi din cauza riscului de a fi oprit de poliţie; doar conducea o 
maşină furată. 

Galvin opri la marginea şoselei, fierbând la foc mic. Lovi cu 
putere în volan, furios pe ceea ce el considera greşeala lui 
monumentală. Două nopţi de insucces, încercă să se liniştească 
puţin. N-avea nici o idee despre destinaţia celor două vehicule, 
dar mirosea a descindere de un anumit tip. Singurul lucru pe 
care Galvin îl ştia sigur era că oamenii lui Tierney se aflau aici 
dintr-un motiv care avea legătură cu accidentul aviatic. Era pe 
punctul de a se întoarce, când avu un gând care îl consolă. Dacă 
banda lui Tierney era plecată, ferma s-ar putea să fie goală. 
Poate că reuşea să găsească ceva acolo. 

Făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade şi se îndreptă 
spre fermă. Familiarizat acum cu planul general, trecu de 
drumeagul cunoscut şi parcă pe drum, ceva mai încolo. Se 
îndreptă spre casă. Avea arma în buzunar, s-ar fi putut să mai fi 
rămas cineva la fermă să le asigure spatele. 

Peisajul familiar al luminii de la camera de zi, spărgând 
întunericul, îi arătă că mai era cineva acolo. Galvin se apropie 
direct de casă. Nu era neglijent, dar ştia că avantajul lor asupra 
lui se mai micşorase. Se ridică încet la fereastră şi se uită 
înăuntru printr-un colţ al ei. Atât cât vedea el, camera era goală. 
Dădu un ocol până în spate, prevăzător acum la ascunzătoarea 
butoiului de apă de ploaie. Lumina de la bucătărie era stinsă. 
încercă uşor uşa din spate şi-o găsi încuiată. Trebuia să intre 
cumva. 

Dar mai întâi voi să verifice hambarul. Putea distinge forma 
nedesluşită a hambarului principal şi fugi într-acolo, aplecat din 


143 


mijloc. Una din uşi era la pământ, iar cealaltă atârna în nişte 
balamale ruginite. Galvin aruncă o privire în spate, către casă; pe 
partea aceasta nu erau lumini. Era o harababură de paie şi 
unelte pentru fermă aruncate claie peste grămadă. intr-unul din 
capete se aflau părţi dintr-un vechi tractor. Observă grinda de 
care fuseseră atârnaţi iepurii şi cârligele, goale acum, cârligele 
destinate iniţial pentru funii de ceapă. 

Lui Galvin îi luă zece minute să descopere unde erau ascunse 
armele şi explozibilul. Erau chiar în spatele uşii aceleia care 
atârna în balamale, locul cel mai puţin evident. Lângă peretele 
din plăci de lemn fusese săpată o groapă, apoi acoperită cu un 
capac solid pe măsură, care era înfundat în sol, suficient ca să se 
formeze un strat de pământ deasupra lui. Fusese apoi acoperit 
cu paie; întreaga podea a hambarului era acoperită astfel. 

In scobitură se aflau două puşti semiautomate marca Ingram, 
o puşcă Armalite, exploziv de plastic şi detonatoare, fitile, un 
dispozitiv de telecomandă şi două pistoale automate Browning. 
Puse capacul la loc, reacoperi cu pământ şi aruncă deasupra 
paiele. Nu se îndoia că mai existau şi alte ascunzători, dar cel 
puţin avea confirmarea prezenţei armelor. 

Galvin se întoarse în faţa casei. Alese camera în care putea să 
vadă şi se ridică pe vârfuri, apoi deschise încuietoarea unei 
ferestre cu cadru mobil, folosind lama unui briceag. Ridică rama 
cu foarte mare atenţie, sesizând o instabilitate în vechile 
contragreutăţi din sistemul de deschidere. Se rostogoli pe burtă 
înăuntru şi închise fereastra la loc; un curent brusc ar fi fost un 
semnal de avertizare. Aruncându-şi privirea prin cameră, observă 
uşa către hol larg deschisă. Un buştean arsese într-un cămin 
uriaş unde rămăsese încă jar roşu. 

Galvin trecu pe lângă un divan vechi şi trei scaune 
dărăpănate. Televizorul se afla pe o masă grosolană de lemn, 
lângă peretele cel mai îndepărtat. Traversă camera şi intră în 
hol. Acum era nevoit să-şi folosească lanterna de buzunar. Făcu 
repede un tur la parter, prin bucătărie, prin o a doua cameră de 
primire cu un pat de campanie şi câteva scaune, o toaletă cu un 
rezervor înalt, demodat şi printr-o cameră uriaşă unde se găsea 
un boiler cu benzină pentru încălzirea vechilor radiatoare, nişte 
undiţe de pescuit şi coşuri de nuiele. Satisfăcut că podeaua de 
pământ era goală, începu să urce scările, conştient de faptul că 
într-o casă veche ca aceasta, scările nu se putea să nu scârţâie. 

Îşi sprijini mare parte din greutate pe balustradele solide, 


144 


scândurile vechi ale treptelor văitându-se la trecerea lui. Undeva 
sus se vedea o lumină, deşi n-o zărise de afară. Auzi apa 
trăgându-se la o toaletă şi încremeni cu un picior în aer. Sunetul 
se răspândise în întreaga casă. Se-auzi un târşâit de paşi pe 
culoarul de la etaj şi Galvin îşi scoase pistolul. li scoase siguranţa 
şi îl armă, trăgând percutorul înapoi foarte încet. 

O uşă fu dată de perete şi se-auzi un pat scârţâind din greu. O 
râgâială şi din nou patul scârţâind. Galvin aşteptă, apoi o luă din 
loc în sus pe scări, oprindu-se la marginea palierului. Lumina 
dispăruse. Se decise să nu exploreze întregul etaj. Ştia că acolo 
era cel puţin un om care se dusese la culcare şi, după câte se 
părea, bine afumat. Cobori la parter cu ochii aţintiţi pe palierul 
întunecat. Deja se auzeau sforăituri zdravene. Asigură din nou 
arma şi o băgă în buzunar. 

Intors în camera de zi, începu să iscodească în stânga şi în 
dreapta. Câteva romane ieftine, zdrenţuroase, exemplare de 
Cork Examiner, unele aranjate, altele aruncate pe jos. Pe masă, 
scrumiere pline şi un pachet de ţigări Players pe jumătate gol. 
Cineva făcea pe artistul: schiţe grosolane de animale, desenate 
pe prima pagină a unui carneţel şi un creion lângă el. Se uită 
peste tot, prin cărţi, prin ziare. 

Lângă şemineu era o ladă de aramă pentru lemne, plină acum 
cu hârtii mototolite. Se aplecă şi desfăcu câteva. 

Dintr-o privire ştiu că erau importante. Erau schiţele brute 
făcute de Tierney aşezării casei şi terenurilor de lângă 
Dunmanway. Cineva le copiase sau fuseseră lăsate acolo special 
pentru a fi găsite? Galvin luă carneţelul cu schiţele de animale şi- 
şi făcu o copie mai clară după crochiurile lui Tierney. 

Se mai uită o dată pe ele, cu urechea la pândă după vreo 
mişcare de sus. Apoi mototoli din nou vechile schiţe şi le aruncă 
la loc în ladă. Se întoarse spre fereastră, când auzi o lovitură 
grea de sus, urmată de înjurăturile în gura mare ale cuiva şi 
bănui că omul lui Tierney căzuse din pat. Galvin deschise repede 
fereastra, o escaladă şi trase în jos rama mobilă, dar în ceea ce 
privea încuietoarea nu mai putu face nimic. Un bărbat intră în 
cameră chiar când el se trase înapoi. 

Galvin se îndepărtă repede. O dată în siguranţă, fugi spre 
maşină. Nu era nici un semn că Tierney s-ar fi întors, ceea ce 
indica o misiune de durată sau o călătorie lungă până la locul 
acţiunii. Era convins că planurile pe care le avea în buzunar erau 
importante. Porni maşina şi începu să caute un telefon public. 


145 


Pe tot drumul spre Bandon, Tierney fuse tăcut şi fără tragere 
de inimă pentru o discuţie cu Connolly care se afla lângă el. Insă 
Connolly simţi că ceea ce-l preocupa pe Tierney nu era lovitura 
care-i aştepta, ci identitatea celui pe care-l surprinseseră 
supraveghind ferma. In cele din urmă, Connolly spuse: 

— Cine crezi c-a fost? 

— Nu ştiu, replică celălalt morocănos. Mie nu-mi place chestia 
asta. Eugie crede că are numărul maşinii. Se întoarse scurt. 
Michael zice că are un amic în Garda; poate să-l identifice prin 
computerul poliţiei. Şi s-ar putea să ne trezim cu un răspuns 
interesant. 

— Şi dacă ne urmăreşte cineva din Garda? Atunci n-ar fi atât 
de subtil. 

Tierney negă cu o mişcare a capului. 

— Nu e Garda. Tipul era prea departe de casă. Dacă era acolo 
să spioneze, avea nevoie de echipament corespunzător. S-ar 
putea să fie Brigada Specială” ori s-au pus americanii pe noi. 
Sau nenorociţii ăia de britanici. Brusc, afişă un zâmbet zgârcit. 
Oricine-ar fi, n-o să găsească nimic. Urmele le-a făcut înainte să 
localizez ce ne interesează, aşa că n-a avut nimic de descoperit. 
lar în seara asta, o să-l oprim pe ticălos înainte să mai facă vreun 
pas. 

— Ar fi trebuit să-l lichidăm atunci. Să ne fi dus după el. 

Tierney micşoră luminile. 

— Nu. Am ratat ocazia. Ultimul lucru de care avem nevoie eo 
bătaie în plină stradă. Ticălosul a fost destul de abil; de fapt, unul 
de-al nostru a făcut prea mult zgomot care l-a pus în alertă. 
După seara asta n-o să prea mai conteze, dacă noi ne facem 
treaba cum trebuie. O să ne mai învârtim pe-aici câteva zile, ca 
să nu pară suspect, apoi ne-ntoarcem la Dublin. După puţin timp, 
adăugă: Când facem o oprire, o să verific cu Eugie, dar sunt sigur 
că n-am fost urmăriţi. Râse. Ar fi bine să ne interesăm dacă 
suntem în sezonul de pescuit şi să ne scoatem undiţele, ca să 
pară mai natural. Ştii ceva despre pescuit? 

— Sigur. Arunci o grenadă într-un râu şi scoţi peştii deja gătiţi. 

Tierney conduse cam până la o milă depărtare de casa în stil 
georgian. Se aflau, totuşi, într-o zonă rurală care mai continua 


27 Departament al poliţiei irlandeze care se ocupă cu securitatea 


politică, terorism, vizite ale liderilor străini, refugiaţi politic etc. (n. 
trad.). 


146 


încă o jumătate de milă. Erau deja aproape de Dunmanway, doar 
câteva case înainte să intre în micul oraş. Intră în viteză cu 
Morris-ul în oraş, atât cât îi dădu mâna, stinse luminile şi văzu 
farurile Jeep-ului apropiindu-se din spate. Cobori din maşină şi se 
duse la Eugene Hayes care conducea Jeep-ul. 

— Ai văzut ceva? 

— Absolut nimic. Când am luat-o prima dată din loc, am crezut 
că avem companie, dar, probabil, a fost numai în capul meu. Am 
fost cu ochii în patru tot timpul. 

— Bine. E cam la o milă în spate. Vă arăt eu drumul, împreună 
cu Gerry. Aştepţi vreo cinci minute şi-i trimiţi pe Michael şi 
Johnnie. Incă cinci minute, apoi vii tu cu Pat. Să fiţi siguri c-aţi 
luat tot. O să fiu cu băgare de seamă, gata să vă dau semnalul. 
Vă opriţi când m-auziţi. 

Tierney se întoarse la Morris-ul său şi scoase două raniţe de pe 
locurile din spate. li dădu una lui Connolly şi îşi trecu mâinile prin 
curelele celei de-a doua. Incuie maşina. Işi aruncă o privire pe 
ceas şi o porni înapoi pe drumul acum cunoscut. La Jeep 
rămânea un singur om, ca să acopere vreo urgenţă; puteau să 
intervină toţi dacă ar fi fost nevoie. 


— Hei! 

Michael Daley se opri şi-i dădu lui Johnnie un ghiont scurt. 
Sunetul venise din cealaltă parte a gardului viu. 

— Prin despicătură. Puțin mai încolo. Gerry o să vă ghideze. 

Cel care vorbea era Tierney, dar Daley găsea încă i care vocea 
venise de nicăieri. Era acum mult mai uşor de trecut prin 
spărtură decât atunci când Tierney îşi croise prima oară drum pe 
acolo. O dată ajunşi de cealaltă parte, cei patru bărbaţi se 
alăturară celorlalţi. 

— V-a văzut cineva? 

Daley ştia că Tierney nu putea trece cu vederea maşina care-i 
depăşise cât încă se mai găseau pe drum. 

— Când maşina a ajuns în dreptul nostru, ne-am întors cu faţa 
la gard şi-am făcut pipi. Nici o problemă. 

Când Eugene Hayes şi Pat Sullivan le făcură semn, ceilalţi îşi 
scoseseră deja Ingram-urile din raniţă. O dată strânşi cu toţii la 
un loc, Tierney dădu semnalul de a fi urmat şi o luă pe drumul pe 
care mersese înainte. Acum era cu mult mai greu. Era o noapte 
de catran; cei şase oameni trebuia să păstreze legătura între ei 
în condiţii foarte dificile şi era esenţial să se mişte repede. Dar 


147 


erau bine antrenați, iar Tierney se dovedea a fi un conducător 
înnăscut în asemenea situaţii şi poseda un fler deosebit în a se 
orienta. 

Se căţărară pe creastă, iar Tierney se duse singur până la 
marginea buzei şi se uită în jos. Lungile grajduri erau în întuneric 
- savanții fuseseră, probabil, în cele din urmă forţaţi să facă o 
pauză pentru odihnă - dar era destulă lumină din casă pentru a 
lumina acea parte din curte ca să-i ajute să se concentreze 
asupra țintei. 

Tierney nu se grăbea. Era aproape unu noaptea; ar fi preferat 
să fie mai târziu. Coborâşul pantei trebuia făcut încet, cu opriri 
repetate din când în când. Era o muncă grea şi obositoare chiar 
şi în porțiunile mai uşoare. Se împiedicau şi-şi prindeau hainele în 
masa aceea de rugi şi trebuia să suporte urzicile urticante fără să 
crâcnească. Mâinile pline de băşici se apucau de orice suport 
găsit, iar picioarele încălţate în cizme bâjbâiau după vreo piatră 
sau rădăcină. 

Coborau deja de mult timp şi, la fiecare oprire, doi oameni 
rămâneau pe loc mai în spate pentru a asigura acoperirea dacă- 
ar fi fost nevoie. Când ajunseră la acelaşi nivel cu casa, se auzi 
un râs slab. Un liliac trecu în zbor deasupra lor, învârtindu-se şi 
dând repede din aripi, dar, în cele din urmă, se plictisi de 
compania lor. Ultima oprire, înainte de a ajunge jos, fuse cea mai 
scurtă dintre toate, căci ştiau cu toţii că gărzile, fie poliţie, fie 
armată, fie o combinaţie din amândouă, trebuia să fie pe undeva 
primprejurul grajdurilor. 

Sub ei se auzi o mişcare. O patrulă. Oamenii lui Tierney 
împietriră automat. Doi bărbaţi. Când vocile şi paşii dispărură, 
Tierney începu coborârea finală pentru a atinge platoul. Oamenii 
îl urmară unul câte unul. Peretele din spate al grajdurilor se afla 
doar la cincizeci de picioare de ei. În stânga lor, nevăzută din 
cauza luminii slabe, se afla livada şi în spatele ei, terenul 
împădurit care forma o parte din grădini. 

Făcându-le celorlalţi semn să rămână unde erau, Tierney porni 
în recunoaştere. Terenul dintre piciorul pantei şi grajdurile 
transformate în laboratoare era deschis, dar neregulat şi plin de 
gropi în care puteai uşor să-ţi scrânteşti glezna, gropi şi movile 
de pământ, probabil o galerie subterană făcută de vulpi. Ajunse 
la zidul prost tencuit şi se strecură pe lângă el, pipăind după o 
intrare, în spate nu existau uşi, ci doar ferestre mai sus de nivelul 
obişnuit, iar grajdurile aveau tavanul jos. 


148 


Chiar când fu pe punctul să se întoarcă la ceilalţi, o siluetă 
vagă veni spre Tierney; omul fredona ceva. Tierney căută repede 
la centură după Browning-ul cu surdina montată, încordat şi 
aşteptând confruntarea. Fredonatul încetă şi silueta se opri la 
câţiva metri de Tierney care rămase complet nemişcat. 

— Tu eşti, Eamonn? 

Sergentul din Garda n-avea să afle niciodată. Tierney nu-şi 
mai prelungi neliniştea; trase două focuri ca două palme uşoare, 
iar sergentul căzu în vârful puştii sale. Se apropie de el ca să se 
asigure că era mort şi, descoperind că mai trăia, mai trase un 
glonţ în capul bărbatului ai cărui ochi larg deschişi priveau cerul 
într-o suferinţă mută. Tierney îl trase pe sergent de mâini, 
îndepărtându-l de zid şi se întoarse după puşcă. Acum trebuia să 
se grăbească, deoarece riscurile deveniseră mai mari, nu ştia cât 
va mai trece până se va descoperi lipsa sergentului. 

Se întoarse să-i informeze şi pe ceilalţi. Le spuse şoptit: 

— Trebuie să ne mişcăm. A trebuit să lichidez unul. Sunt trei 
ferestre în spate, însă n-ajungem la ele. Tu stai pe post de scară 
- se adresă el lui Hayes - ca să se poată urca Pat şi Michael. Şi 
nu cumva să faceţi vreun zgomot. 

Se  mişcară cu toţii spre perete, separându-se, apoi 
regrupându-se când ajunseră acolo. Alegând fereastra din mijloc, 
Hayes se aplecă, iar Daley se sui în spatele lui, apoi pe umeri, iar 
Hayes reveni la poziţia verticală. Cu ajutorul celorlalţi, Sullivan se 
sui pe Hayes, apoi pe Daley şi se ridică în picioare, tremurând, pe 
umerii lui Daley, până ce înhăţă marginea putrezită a ferestrei. 
Fereastra era atât de veche şi de neglijată, încât nu avu nici o 
problemă în a o deschide şi o escaladă, păşind cu grijă pe 
scândurile podului. Işi scoase capul afară, prinse ancora de fixare 
a corzii care îi fu aruncată, o agăţă într-o parte mai zdravănă a 
ramei ferestrei şi rămase la locul lui până urcară şi ceilalţi, unul 
câte unul. Când fură toţi sus, traseră frânghia. 

— Câteva scânduri sunt putrede, se plânse Connolly. Fiţi atenţi 
la picioare. 

Se lăsară în patru labe şi merseră pe pipăite drumul până la 
scări, care se dovediră a fi mult mai solide decât scândurile 
podului. Ajunşi în grajdul principal, rămaseră pe loc, nemişcaţi şi 
examinară uşile duble şi ferestrele acoperite care dădeau în faţă. 
Inăuntru era beznă - semn bun; dar lanternele trebuia folosite eu 
grijă. Despărţiturile pentru cai fuseseră de mult scoase de la 
locul lor, pentru a forma o încăpere mare. 


149 


Tierney postă doi oameni de câte o parte a uşilor, cu puştile 
semiautomate încărcate şi cocoşul tras. Lumina lanternelor 
folosite cu zgârcenie le încetinea munca, dar scoase la iveală 
ceea ce se aşteptau să vadă. Pe podelele betonate grosolan, 
zăcând în poziţia pe care o aveau ca părţi din aeronavă, se aflau 
trei segmente albe din fuzelaj. Comparativ cu întregul avion, 
probabil că arătau mici, dar în lumina mânuită cu grijă, cele trei 
secţiuni îndoite şi zimţate, aduseră întregul dezastru mult mai 
aproape. Până şi Tierney rămase câteva clipe privind aceste 
rămăşiţe cu smerenie. Un zâmbet de satisfacţie i se lăţi încet pe 
faţă. Pierderile de vieţi omeneşti nu însemnau nimic pentru el; 
efectul acestui dezastru, el însemna totul. 

Scările din lemn coborau direct de la podeaua suspendată, iar 
în stânga se afla o banchetă lungă din lemn cu instrumente 
diferite, împrăştiate de-a lungul ei. Una dintre secţiuni fusese 
acoperită cu plastic împotriva prafului, iar Tierney dădu repede 
un ocol rămăşiţelor avionului şi ridică plasticul. Era aproape prea 
frumos ca să fie adevărat. „Cutiile negre” de culoare portocalie 
erau acolo, înregistratoarele de voci şi de zbor se aflau acolo, 
aproape unul lângă altul. Nu înţelegea echipamentul sofisticat 
din apropiere, ca să poată evalua aceste lucruri recuperate, dar 
intenţiona să se asigure că nici ele nu vor mai fi de folos 
vreodată. j 

Se mişcară repede. Işi scoaseră ranițele din spate, apoi 
Tierney şi Hayes, care-şi părăsiseră postul de la una din uşi 
pentru a da o mână de ajutor, împreună cu Connolly, fixară 
încărcături explozive aproape peste tot. Folosiră un amestec de 
plastic şi material incendiar, cu un detonator ataşat, pentru a fi 
siguri că, dacă o încărcătură nu se aprinde, vor face celelalte 
treaba, acoperind astfel un eventual rateu. 

Transpirau, iar cei care făceau de santinelă la uşi deveniseră 
nervoşi cu trecerea timpului. Treaba nu putea fi grăbită. Bărbaţii 
erau experţi în ceea ce făceau şi, pentru prima dată, Tierney se 
bucură că-l avea pe Hayes în faţă, cu tot accentul lui nordic cu 
tot. 

Până acum nu fusese nici un semn că l-ar fi găsit pe sergentul 
de poliţie mort. Dar, din când în când, se auzea trecând o patrulă 
prin spate şi de fiecare dată opriră lucrul care necesita folosirea 
lanternei. Când terminară, încărcăturile se găseau în diverse 
puncte ale secţiunilor din fuzelaj şi câte una pentru fiecare 
„Ccutie”. Folosiră mai mult plastic decât era necesar, dar ştiau că 


150 


nu vor mai avea o altă şansă. 

Când, în cele din urmă, fură gata, Tierney verifică legăturile 
electrice şi ceasul, iar Hayes, care în acest domeniu avea mai 
multă experienţă decât toţi ceilalţi, verifică din nou. Terminând 
inspecția, acesta ridică degetul mare în sus, în semn de gata. O 
ultimă privire în jur, un semnal pentru oamenii de la uşi, ca să se 
îndrepte spre scările ce duceau sus. Ajunseră la fereastră şi 
aşteptară să treacă următoarea patrulă, ca să arunce frânghia, 
apoi încă puţin timp şi se lăsară să alunece în jos, unul câte unul. 

Tierney cobori ultimul. N-avea rost să zgâlţâie de frânghie, 
oricum cârligul nu s-ar fi eliberat şi ar fi făcut prea mult zgomot. 
Traversară terenul deschis. Găsiră cocoţatul pe pantă o uşurare 
şi un sport mai comod decât coborâşul. Exaltarea le era aproape 
incontrolabilă, dar când ajunseră la gardul viu, Tierney restabili 
disciplina şi-i făcu să meargă în perechi, aşa cum veniseră. Era 
esenţial să nu fie văzuţi în grup. De această dată, el şi Connolly 
plecară ultimii. 

De-abia depăşiră porţile casei în drumul de întoarcere, că îşi 
eliberară temerile înăbușite pe care le strânseseră în ei. Urlară, 
zbierară, se înghiontiră unul pe altul şi nici nu se gândiră la 
siguranţa celor care se vor afla în mijlocul infernului pus la cale 
de ei. 


Ar fi fost mai multe pierderi de vieţi omeneşti, dacă sergentul 
mort nu ar fi fost găsit zăcând în iarba mare, crescută în 
dezordine. Sergentul Flanagan fusese întruchiparea disciplinei. 
Când părăsise improvizata cameră de gardă din casa mare, 
nimeni nu fusese destul de necugetat ca să-l întrebe ce face şi 
unde se duce. Din când în când îi contactase prin radio, dar 
adesea erau şi pauze lungi, de care nimeni nu se îngrijorase în 
mod special; dacă Flanagan aşteptase de la alţii un 
comportament ca la carte, el întotdeauna avusese legea în 
sânge. 

Oricum, ultima pauză din transmisie fusese prea lungă. Oricât 
ar fi fost de neplăcut pentru ceilalţi ca să-l verifice, cineva 
trebuia totuşi să o facă. Aşa că-l găsiseră, cu puşca alături, dar 
fără aparatul de emisie-recepţie pe care Tierney nu-l observase 
când cărase trupul. Se dădu alarma, oamenii fură instalaţi ca 
posturi fixe de santinelă. Grajdurile săriră în aer cât ei încă mai 
erau strânşi în jurul cadavrului. 

Oamenii fură azvârliţi pe burtă până la ultimul; cei doi care 


151 


făceau de pază lângă uşile grajdului fură ucişi instantaneu. O 
dată cu puternicul suflu al exploziei apărură limbi imense de 
flăcări care se înălţară spre cerul nopţii, ca şi cum în interiorul 
clădirii ar fi fost un petrolier. Căldura era imensă, iar bărbaţii de 
lângă sergentul mort se lipiră şi mai mult de pământ, în timp ce 
rămăşiţe arzânde zburau şuierând pe deasupra lor. 

Grajdurile, vechi de o sută cincizeci de ani, fură împrăştiate în 
toate direcţiile şi, împreună cu bucăţi mari din vechii pereţi, 
fragmente mortale din aeronavă trecură prin aer, şuierând ca 
şrapnelurile. Principalul focar al incendiului rămase în perimetrul 
blocului de grajduri, iar flăcările uriaşe se învolburau din 
interiorul celor patru cioturi înnegrite de perete. 

Toată lumea ieşi fugind din casă, unii treziţi brusc din pat şi 
toţi teribil de şocaţi. Cineva telefonase deja pompierilor, dar cea 
mai apropiată brigadă era în Dunmanway şi doar cu o singură 
maşină care lucra în ture. Fură date telefoane şi în alte părţi, dar 
maşinilor le lua timp să vină tocmai din Bandon sau din direcţia 
opusă, dinspre Drimoleague şi Bantry. Focul putea fi stins, dar 
stricăciunile erau deja făcute. Toţi locuitorii Dunmanway-ului 
văzură dezastrul când săriră cu mic, cu mare din pat, întrebându- 
se cine îi atacase în miez de noapte. In câteva minute, drumurile 
fură înţesate de maşini şi de oameni. Urmă un haos general. 

Tierney nici nu sperase la mai bine. Dacă s-ar fi întâmplat să 
mai fie salvate totuşi fragmente din aeronavă, acestea nu mai 
aveau nici o însemnătate, atât de fărâmiţate şi de carbonizate 
erau. Cutiile negre săriseră în aer ca nişte veritabile grenade. Işi 
făcuse bine criminala treabă. 


Galvin nu află de explozie decât a doua zi dimineaţă şi când 
auzi această veste se sui în maşină şi se duse direct la 
Dunmanway. Tot drumul fu agitat. Rapoartele cu privire la ora 
exploziei îl convinseră că el îi avertizase la timp pe cei de la 
Londra, ca, la rândul lor, aceştia să-i prevină oportun pe cei din 
Dublin despre dezastru. De fapt, îşi făcu socoteala că oamenii lui 
Tierney ar fi putut să fie prinşi în flagrant în timpul acţiunii, dacă 
gărzile ar fi fost anunţate imediat. 

Rapoartele radio fuseseră suficient de explicite pentru ca el să 
localizeze casa şi chiar dacă nu ar fi fost, toată aglomeraţia 
aceea de maşini şi oameni l-ar fi condus tot acolo. Era nevoit să 
părăsească Volkswagen-ul furat destul de departe de scena 
evenimentelor, ştiind că riscă mult chiar şi cu plăcuţele de 


152 


înmatriculare schimbate; poliţia se aduna acolo din toate părţile. 
Nimeni nu era lăsat să intre pe bulevardul care ducea la casă, în 
afara celor implicaţi oficial şi Galvin se simţea frustrat prin 
imposibilitatea de a lua parte la evenimente. Se alătură grupului 
de presă de la porţi şi culese câteva detalii despre ce se 
întâmplase de fapt. Ultimul zvon venea de la tractorist care 
pretindea că văzuse un arab într-un Morris vechi pe lângă casă în 
ziua precedentă. 

Se întoarse la Cork, parcă maşina şi verifică la sucursala Băncii 
Irlandei din South Mall existenţa unui cec care-i fusese promis 
pentru maşina lui abandonată. Bine că cel puţin acesta fusese 
comunicat. Luă banii şi se întoarse la Volkswagen-ul parcat nu 
departe de bancă. Se asigură că nu era nici un poliţist prin 
apropiere şi înlocui vechile sale plăcuţe cu cele originale, apoi se 
duse la cel mai apropiat vânzător de maşini. 

Işi cumpără un Ford la mâna a doua şi plecă la drum cu noul 
act de înmatriculare şi rezervorul plin cu benzină. După ce 
transferă echipamentul de supraveghere în Ford, se simţi uşurat 
că scăpase de Volkswagen. Localiză cea mai apropiată cabină 
telefonică şi îşi sună legătura de la Londra. După schimbul oficial 
al parolei, izbucni: 

— Ce dracu’ s-a întâmplat? Puteaţi să-i opriţi. 

— Nu la un telefon obişnuit, dragule. Tu ar trebui să ştii mai 
bine. 

— La dracu, cu telefoanele obişnuite! Trei sunt morţi, au sărit 
în aer împreună cu dovada. Aveaţi timp, ticăloşilor. 

— Poate că întârzierea s-a petrecut acolo. Ştii cum e. Celor din 
Dublin nu le place să se amestece cu londonezii. Noi n-avem 
jurisdicție directă, ştii asta foarte bine. Tot ce putem face e să 
pasăm ce ştim şi noi. Şi-acum, trebuie să terminăm această 
convorbire. 

— Dac-o faci, o să vă fac zile negre. Nu cred rahatul ăsta. l-aţi 
fi putut prinde asupra faptului. Ce se întâmplă? Asta e mai mult 
decât o gafă. Nici chiar voi nu faceţi asemenea greşeli. 

Legătura telefonică se întrerupse şi Galvin se holbă la 
receptorul din mâna lui. Îl puse uşor în furcă, luptându-se cu 
pornirea ce-o simţea de a-l sparge. In ciuda amenințării, ştia că 
n-o să facă nimic; puteau fi dificultăţi tehnice pe traseu. Insă 
ceva se întâmplă şi puţea a peşte putred. 

Se întoarse la Ford-ul lui. Ştia o cârciumă undeva în nordul 
oraşului frecventată de membrii Sinn Fein din localitate şi se 


153 


duse acolo; era important să se mai arate din când în când. 
Parcă în curtea aglomerată din faţă şi observă Morris-ul lui 
Tierney. Deschise uşile barului public şi intră. Locul era destul de 
aglomerat şi, la bar, în picioare, cu paharul de băutură în faţă, 
stătea Tierney cu un zâmbet satisfăcut pe faţă. Işi avea grupul cu 
el, dar Galvin fu surprins să-l vadă pe Sean Hogan acolo. Ce 
făcea în Cork marele şef din Dublin? Dar cel care-i îngheţă lui 
Galvin sângele în vine fu Connolly; şi, brusc, se decise să nu ţină 
seama de consecinţe şi să i-o plătească pentru ceea ce-i făcuse 
lui Riley Brown. 


154 


12 


— la te uită, Laurie în persoană! Vrei un black vel-vet?%? 

Tierney nici nu putea să fie mai amabil. 

— Nu-mi plac unii dintre cei care-ţi ţin companie. 

Galvin nu încercă să-şi ascundă sentimentele şi nici să-şi 
întoarcă privirea de la Connolly. In jurul barului se făcuse brusc 
linişte. 

— Nu vreau scandal, spuse repede barmanul. Apoi, văzând că 
nu are cum să-l facă pe Galvin să renunţe, căci acesta continua 
să avanseze, adăugă: Dacă începeţi ceva, chem Garda. 

— Cheam-o, replică şuierător Galvin, ştiind că barmanul n-o va 
face, cu atâţia clienţi din Sinn Fein şi Provo. 

Tierney privea fascinat. N-avea cunoştinţă de cele întâmplate 
între Connolly şi Riley Brown, dar era clar din expresia lui Galvin 
că toată tărăşenia era o afacere personală. Nu se temu pentru 
soarta lui Connolly; înaltul şi roşcovanul locuitor al Dublin-ului era 
printre cei mai depravaţi oameni pe care-i cunoştea. Şi-ar fi fost 
interesant de văzut unul ca Galvin bătut măr. 

Connolly afişă o privire neîncrezătoare la apropierea lui Galvin. 
Apucă o sticlă din bar şi îi reteză gâtul dintr-o lovitură, berea 
împrăştiindu-se pe podea. Ceilalţi începură să se tragă în spate, 
iar tensiunea din sală se răspândi rapid printre clienţi. In timp ce 
liniştea se accentua, figura bărboasă şi impunătoare a lui Sean 
Hogan se desprinse de la bar. Il avertizase mai devreme pe 
Connolly că Galvin umbla după el prin Dublin, dar, spre 
deosebire de Tierney, el nu voia gălăgie. 

— Haideţi, băieţi, lăsaţi-o moartă! Acesta nu-i un loc unde să 
vă rezolvaţi voi problemele. 

Îi puse lui Galvin o mână pe braţ, dar acesta se scutură. 

— Stai de-o parte, Sean, şuieră Galvin. Niciodată n-o să fie un 
moment mai potrivit ca să-l aranjez pe bătăuşul ăsta de femei 
slabe. Aşa îţi câştigi tu faima, Gerry? Bătând femei neajutorate? 

Connolly simţea toate privirile aţintite asupra lui. Sângele îi 


28 Un cocteil format din bere neagră englezească şi şampanie (n. 
trad.). 


155 


dispăru de pe faţa plină de furie. Agită sticla, dar Galvin, cu o 
aparentă uşurinţă, îl prinse de încheietură, se întoarse şi-şi 
aruncă adversarul peste umăr. Connolly ateriză undeva pe lângă 
uşile batante de la intrare; toţi ceilalţi rămaseră încremeniţi. 

Connolly se ridică încet, cu rămăşiţele sparte ale sticlei încă în 
mână. Faţa i se albise şi mai tare de furia din el şi buzele i se 
traseră înapoi într-un rânjet răutăcios. Se ridică pe jumătate, 
aruncă resturile sticlei şi avansă spre Galvin, ca un urs înnebunit. 
Galvin părea relaxat, dar reflexele îi funcţionară şi răspunseră la 
şutul lui Connolly printr-o parare cu carâmbul înalt al 
încălțămintei şi o cosire a gleznei. Connolly se dezechilibra şi se 
prăbuşi. 

Din acel moment, urmă cea mai completă şi mai sistematică 
bătaie la care cei prezenţi asistaseră vreodată. De fiecare dată 
când Connolly venea spre Galvin, acesta era pregătit de ripostă. 
Nu numai că-l stâlcea în bătaie, dar îl făcea de ruşine în faţa 
prietenilor lui,  reducându-l la o formă  desfigurată şi 
gângăvitoare, care nu mai putea să-şi bată joc şi să mai 
amenințe pe cineva. 

Galvin, în tot timpul bătăii, nu-l întrebă niciodată pe Connolly 
dacă îi ajunsese şi nici unul dintre cei care priveau n-avu curajul 
să i-o sugereze. Connolly se apără până când, în final, aproape 
incapabil să se mai mişte, incapabil să-şi mai deschidă buzele 
umflate, ca să mai scoată vreun cuvânt, recunoscu că era 
terminat. Se uita în sus cu o privire răutăcioasă prin ochii ca 
două despicături umflate. 

Connolly încercă să spună ceva, apoi se prăbuşi cu faţa la 
pământ, cu respiraţia hârâită în podea. Nimeni nu scoase un 
cuvânt. De la început, Connolly fusese cel simpatizat. Era printre 
prieteni, unul din echipă, iar Galvin fusese intrusul. Tot ce puteau 
face era să se holbeze la Galvin cu o frică respectuoasă. 

În final, Galvin vorbi triumfător: 

— Asta se întâmplă oricui îmi maltratează prietenii. Şi, înainte 
să vi se facă milă de viermele ăsta, să v-aduc aminte că n-aţi 
văzut-o pe Riley înainte să vină doctorul la ea. Aruncă o privire în 
jos, spre nemişcatul Connolly. Asta e băutura lui? întrebă Galvin, 
arătând spre un pahar aproape plin cu Guinness. Luându-l, se 
îndreptă spre Connolly şi-i vărsă băutura în cap. Puneţi-o în 
contul meu. Mai bine aţi aduce un doctor, adăugă el şi ieşi din 
cârciumă fără să se mai uite înapoi. 

Păru o veşnicie până cineva să spună sau să facă ceva. Atât 


156 


Tierney, cât şi restul oamenilor erau foarte surprinşi. Văzuseră 
acea latură a lui Galvin pe care n-o bănuise nimeni. De jur 
împrejur, priviri gânditoare şi neliniştite. Apoi, când necesitatea 
depăşi şocul, se îndreptară spre Connolly şi cineva spuse că-şi 
aduce maşina şi că ştie un doctor care poate să rezolve 
problema. 

Intre timp, Sean Hogan privea gânditor uşa. 

— Nu vă întrebaţi de unde a învăţat toate figurile acelea? 
spuse uşor. 

Tierney îi surprinse privirea şi o dată cu ea o puternică aluzie 
la pericol. 


Ziariştii fură luaţi prin surprindere. Fuseseră cu toţii gata să 
denunțe IRA ca responsabilă pentru aruncarea în aer a 
rămăşiţelor incriminatoare din Air Force One, dar, cu trecerea 
timpului, deveneau tot mai numeroase rapoartele cu privire la 
arabul zărit prin împrejurimi. Fermierul care-l văzuse pe Tierney 
cu faţa înnegrită era acum foarte solicitat. 

Nu apăruseră revendicări ale exploziei, aşa că informaţia cu 
arabul se întări şi mai mult; oamenii colorați erau atât de 
frecvenți prin părţile Cork-ului de vest ca şi astronauții pe lună; 
era imposibil să nu fie observați. Aşa că simpla ură a celor anti- 
IRA era acum temperată de îndoială. 

La Londra, lui sir Gerald Fowler i se servi prânzul în birou, 
pentru el şi pentru oaspetele lui, Paul Sutter. Fowler îşi eliberase 
masa de lucru, iar cei doi bărbaţi şedeau faţă în faţă, cu 
tacâmurile aranjate şi un răcitor de vinuri pe podea, la picioarele 
mesei. 

— Imi pare rău pentru asta, zise Fowler. Nu pentru mâncare - 
cunosc restaurantul de unde este adusă - ci pentru vina de a nu 
te fi dus la clubul nostru, unde este de mii de ori mai confortabil! 

— Dar şi de mii de ori mai puţin confidenţial, zâmbi Sutter, 
frecându-şi braţul. 

— Exact. Simte-te ca acasă. Sper că-ţi dai seama că teoria cu 
arabul e apă de ploaie. IRA a aruncat în aer resturile avionului. 
Asta îţi rezolvă problema, nu-i aşa? 

Sutter îşi vâri şervetul pe sub guler; scaunul i se părea prea 
jos pentru masa aceea. 

— Pari să fii foarte sigur că IRA a făcut-o. 

— Tu, nu? Nu asta voiai să auzi? De la început i-ai considerat 
vinovaţi. 


157 


— l-am considerat una dintre multiplele posibilităţi. Ai vreo 
dovadă? 

— Nu ca să satisfac un tribunal, dar pentru noi e suficientă. A 
sunat omul nostru din Irlanda. Are majoritatea numelor celor 
amestecați în povestea asta. Fowler tăie o bucată din peştele de 
pe masă. Din păcate, a ajuns cam târziu cu informaţia. Am fi 
avut nevoie de ea mai devreme. Nu-l învinovăţesc pe el, s-a aflat 
într-o situaţie foarte neplăcută, dar problema e că n-a luat 
legătura cu noi înainte ca dovada aceea să nu fi fost distrusă. 

Sutter mestecă gânditor. 

— Deci, dacă noi ştim cine-a făcut-o, de ce nu sunt arestaţi 
vinovaţii? 

— Dar, Paul, fii serios. Republica are o populaţie sub patru 
milioane de locuitori, cărora nu le place să fie eclipsaţi, în special 
de noi. Noi putem doar să le pasăm informaţiile. Nici asta nu e 
întodeauna apreciată şi, uneori, chiar e considerată o jignire. Să 
nu mă înţelegi greşit; avem o mulţime de prieteni acolo, chiar şi 
în poziţii înalte, dar pot fi susceptibili când ne amestecăm. Faptul 
că noi ştim, le spune că avem oameni care lucrează în perimetrul 
lor. Şi, deşi ştiu deja chestia asta, nu le-ar pica prea bine să le fie 
amintită atât de pregnant. 

— Deci, tu crezi că ei au tărăgănat lucrurile? Dovada 
distrugerii avionului a fost aruncată în aer în propria lor ogradă şi 
parcă nici nu le-ar păsa de eventualele urmări. Ce concluzie să 
tragi de aici? 

Sutter îl fixă pe Fowler care-şi ridică paharul. 

— Sună cam dur. Lucruri din acestea se mai întâmplă. 

— Nu pari prea supărat. 

— Noi nu putem face nimic. Dar, dacă vă dăm numele, poate 
reuşiţi să faceţi ceva dreptate; şi nu neapărat prin tribunale. 
Fowler ridică din umeri şi-şi şterse uşor buzele cu şervetul. Noi 
suntem obişnuiţi cu ce se întâmplă în Irlanda. De fiecare dată 
când încercăm să-i extrădăm pe teroriştii de-acolo, fie ne 
încurcăm în hârtii, fie vreun judecător irlandez cu nişte simpatii 
suspecte îl lasă pe inculpat să scape. 

— Ştiind numele, ne-am descurca mult mai bine. 

— Băieţii ăştia din IRA sunt extrem de pricepuţi în a se face 
nevăzuţi. Dar sunt sigur c-o să găsiţi o cale prin care să faceţi 
faţă situaţiei. 

— Mi se pare că priveşti toată povestea asta foarte degajat. 

— Nu chiar. Pur şi simplu, refuz să cred că cei din IRA au fost 


158 


capabili să facă o crimă atât de monstruoasă, doar ei singuri. 
Nouă ne convine să dăm vina pe ei; toată afacerea asta i-ar răni 
enorm şi ar pierde considerabil de mult sprijin. Dar vovă vă 
convine? 

— Ca şi tine, nu mi-am imaginat niciodată că, dacă şi-au băgat 
şi ei nasul, au făcut-o singuri şi fără sprijin. 

— Aha! Asta ai ţinut-o numai pentru tine. Crezi că ei ne-ar 
putea duce undeva? 

Sutter zâmbi. i 

— Fii sigur că nu te-am tras pe sfoară. Imi pare rău. 
Bineînţeles că mai e şi altcineva amestecat, dar mai întâi trebuie 
să stabilim dacă ei au fost amestecați. Nu-mi ascunzi nimic, nu-i 
aşa, Gerald? 

— De ce-aş ascunde ceva? Noi discutăm despre cine l-a ucis 
pe preşedintele vostru, pentru numele lui Dumnezeu. S-ar putea 
să urmeze regina noastră. Işi împături gânditor şervetul. Ne-ai 
cerut ajutorul; ne-am descurcat foarte bine şi încă într-un timp 
foarte scurt. 

Sutter îşi puse jos furculiţa. 

— Bine. Şi tu gândeşti că oamenii vor crede că IRA a aruncat 
avionul în aer ca apoi să-şi aprindă paie-n cap distrugând şi 
dovada? 

— Ce altceva puteau face? Să lase ca toate concluziile să fie 
publicate? Duşmanii lor îi vor considera ca autocondamnaţi prin 
dublul lor act criminal şi vor fi de-a dreptul stigmatizaţi pentru 
asta. Numai că acest lucru nu-i va îngrijora deloc pe cei din IRA. 
Ei deja au fost blamaţi o dată. Ei au făcut treaba asta. Chiar dacă 
îi găseşte poliţia irlandeză, ce le poate face? Nu există martori 
oculari. De fapt, singurul martor a fost împuşcat mortal. 

— Mai există şi omul tău. 

— N-a văzut ce s-a întâmplat. Şi ar trebui să facă faţă la 
numeroase ostilităţi într-un tribunal irlandez. Nu cred că e o idee 
prea bună să-l scoatem la iveală; a avut noroc c-a scăpat cu 
viaţă când i-au găsit ascunzătoarea şi am distruge un bun agent. 
Repet, am dat mai departe ceea ce ştim şi noi. Dacă nici unul 
dintre noi nu e satisfăcut, atunci cred că răspunsul se află 
altundeva. Mai mult de-atâta nu putem face. 

Sutter părea nesigur. 

— Eşti dispus să-l foloseşti încă o dată pe omul tău? E posibil 
ca el să obţină probe palpabile despre cei care au aruncat în aer 
bucăţile acelea recuperate din avion? Făcând-o, ne va da 


159 


posibilitatea de a-i forţa pe anumiţi indivizi de peste baltă. 

— Vrei să faci tu asta sau vrei să i-o transmit eu lui Jimmy 
Powell? j 

— Am să i-o transmit eu lui Jimmy. In felul ăsta, FBI-ul n-o să 
se poată plânge că n-au primit ceva de la noi. Sutter, dându-şi 
seama că-şi freca din nou braţul, se stăpâni brusc. 

Fowler părea dus pe gânduri şi, din anumite motive, chiar 
mulţumit. 

— O să văd dacă omul nostru mai poate scoate ceva pentru 
voi. 

Era mulţumit de cum merseseră treburile. Dar nu era sigur de 
atitudinea lui Sutter. 


Pentru George Farrell totul se schimbase de când auzise 
vestea despre bomba din ziua precedentă. Dar nu putea accepta 
că e în afară de orice pericol. Era confuz şi stânjenit; nu mai era 
sigur de nimic. Când se răsese în dimineaţa aceea, aproape că 
văzuse în oglindă un străin, dar, cu siguranţă, pe cineva cu mult 
mai în vârstă decât bărbatul care venise aici la început. Se 
simţea din ce în ce mai respins, uneori creând că fusese 
manipulat şi că slujba lui nu avea rost. 

Ştirile despre explozie aduseseră o rază de speranţă. 
Scăpaseră de dovadă. Fără ea nu mai era nimic. Poate că toate 
forţele poliţieneşti din lume avuseseră propriile bănuieli, dar 
acum nu mai rămăsese nimic care să le dovedească. Probele 
incriminatoare dispăruseră. Chiar dacă oamenii care puseseră 
bomba la acea casă au fost arestaţi, ştia că nu există nici o 
legătură directă cu cei din Statele Unite sau cu el însuşi. Fusese 
o acţiune de sprijin. O mână spală pe alta. 

Şi-atunci de ce ar mai fi rămas? Nu ştia de ce, dar ar fi fost 
mult mai fericit dacă ar fi putut să se ducă la Cork, ca să verifice 
el însuşi ce s-a întâmplat. N-avea încredere în poveştile din ziare 
şi nici în numeroasele zvonuri care circulau, dar nu-şi găsea 
locul, asta era. Cobori la bar şi dădu de Don Helary însoţit de o 
femeie atractivă pe care o mai văzuse din când în când în hotel. 

— George. Nu cred c-ai cunoscut-o pe Mary Poulter. Stă aici, 
cu noi în hotel. Helary zâmbi. Mary lucrează în televiziune. Face 
nişte afaceri pe-aici cu RTE%. 

Mary Poulter îi răspunse eu un zâmbet. 

— Nu sunt chiar sigură că televiziunea irlandeză e chiar atât 


29 Radioteleviziunea Republicii Irlanda (n. trad.). 


160 


de interesată, dar nu poţi să ştii niciodată şi, probabil, vor vinde 
totul în regat. E plăcut să întâlneşti un expatriat. Acum locul pare 
plin de ei. 

— Majoritatea sunt oameni de tot felul din mass-media, 
observă Helary. Ştirile nu se îmbunătăţesc, nu-i aşa? Numai 
senzaţii, una după alta. Stai cu noi, George. Cu gheaţă? 

Farrell se aşeză. Reuşea destul de greu să se concentreze. 
Femeia era deosebit de atrăgătoare. Işi luă paharul când îl primi 
şi bău jumătate dintr-o înghiţitură. 

— Noroc, spuse după ce-şi puse paharul jos. 

Locul începea să se umple în jurul lor, aşa cum se întâmpla, de 
obicei, după-amiaza. Nu ştia ce să-i spună lui Mary Poulter; 
încercă să evite să vorbească despre moartea preşedintelui şi 
despre mai recenta bombă. 

Helary făcu prima mişcare. 

— George se gândea să se ducă la Cork, dar i-am spus că n-o 
să găsească unde să stea. Din câte-am auzit, oraşul este 
arhiaglomerat. 

— E destul de drăguţ pe-acolo. Ceva diferit de Dublin. Dacă 
chiar vrei să mergi, te-aş putea ajuta eu. Mary Poulter avea o 
voce blândă şi convingătoare. Chiar eu am încercat la toate 
hotelurile. A încercat şi portarul. Don are dreptate; nu se găseşte 
nici un pat. Dacă nu eşti proprietar de hotel, mi-e teamă că 
nimeni nu te poate ajuta. Am închiriat o vilă acolo. Mary răscoli 
prin poşetă şi agită o legătură de chei. Deşi nu e chiar în Cork. E 
în Kinsale, un port de iahturi nu departe de Cork. Un loc superb. 

— Nu înţeleg. 

— Am închiriat-o începând de azi, dar am de gând să mai 
hoinăresc încă vreo trei zile. În seara asta mă duc la Bantry. Nu 
scap mai repede de opt, iar Kinsale nu e prea departe. Dacă e 
foarte important pentru dumneata, te pot lăsa acolo. Pe mine nu 
mă deranjează şi, oricum, prefer să conduc noaptea. Păru uşor 
încurcată. Dacă nu te deranjează să plăteşti chirie trei zile, pe 
mine m-ar ajuta. 

Lui Farrell nici nu-i veni să creadă cât era de norocos. 

— Dacă-mi amintesc bine, Kinsale e la vreo zece mile de Cork. 

Işi scoase carnetul de cecuri, dar Mary îi făcu semn că nu era 
momentul. 

— O să stabilim toate astea când ajungem acolo. Dar nu mai 
mult de trei zile, căci, după ce mă întorc din Bantry, voi sta şi eu 
acolo. Va trebui să te descurci singur cu drumul de întoarcere. 


161 


— Asta nu e o problemă. O să închiriez o maşină. M-ai făcut 
fericit. 

— Pe la opt ai putea să fii gata sau mai târziu? 

— Sigur că pot. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. 

Helary îşi ridică paharul. 

— Dacă intenţionezi să te întorci la acest hotel, n-aş renunţa la 
cameră dac-aş fi în locul tău. Locul e supraaglomerat şi n-o s-o 
primeşti înapoi niciodată. Şi nici nu iau un acont, căci pot umple 
toate camerele chiar acum. E doar un sfat. Ştiu un tip care şi-a 
pierdut camera astfel. 

— E-n regulă. Oricum, aveam de gând să o păstrez. Dar 
mulţumesc. 

Farrell reuşi să zâmbească, prima oară în acele zile. 

Când Mary se scuză, Helary o însoţi până la uşă. 

— Excelentă treabă, şopti el. L-ai păcălit. 


Se îmbrăţişară ca şi cum nu voiau să se mai despartă, iar puiul 
de terier Norfolk, pe care-l chema acum Hercules, începuse deja 
să-şi arate gelozia, sărind şi ridicându-se în două lăbuţe printre 
gleznele lor. 

— Am crezut că n-o să te mai întorci niciodată. Oh, Laurie, e- 
atât de bine să te văd din nou. 

Nu voiau să se mai desprindă şi se mişcau împreună de colo- 
colo în mijlocul sufrageriei. Hercules începuse să sară peste 
mobile, nemulţumit de faptul că nu era în stare să ajungă mai 
sus de genunchii lor. In cele din urmă, Galvin ridică de jos cățelul 
şi i-l puse lui Riley în braţe. 

— Vrei un whisky? întrebă ea într-un sfârşit, încercând să facă 
faţă agitatului Hercules. 

— Prea devreme pentru un whisky. Un ceai ar fi excelent. 

Ascuns după un zâmbet, îi verifică tăieturile şi vânătăile. Dacă 
avusese vreo remuşcare după umilirea lui Connolly, acum nu mai 
avea nici una: uitându-se la ea, ştiu că i-ar fi făcut-o bucuros din 
nou. 

Brusc, ea îi văzu mâinile. 

— Sfântă Fecioară, ce ţi s-a întâmplat? Şi să nu crezi că nu am 
văzut ce ai sub ochi. Te-ai bătut? 

— Nu ştiu cum s-a întâmplat. Chicoti. Mă uitam la motorul unei 
maşini şi un nebun a trântit capota peste mâinile mele, înainte 
să le pot trage de acolo. 

— Faţa ta era tot sub capotă? 


162 


Văzu încotro se uita ea şi-şi duse mâna la ochi. 

— A, aici. Am căzut de pe un scaun după ce-am băut bine, 
încercând să scap de durerea de la mâini. 

Ea începu să râdă. 

— Mă rog la Dumnezeu să nu te fi bătut cu Gerry Connolly. Nu 
e omul care s-o merite şi, în plus, are prea mulţi prieteni. O 
hoardă de sălbatici, asta e sigur. Nu-i aşa că nu vrei să te mai 
întreb despre asta? 

— Da. Aşa e. 

— Nu crezi că ar trebui să iei legătura cu sora ta? Au trecut 
deja câteva zile. 

— Am sunat la sanatoriu cât am fost în Cork. Dar ar trebui să-i 
mai dau un telefon. 

Minciunile începuseră să fie din ce în ce mai dificil de debitat. 
El şi cu Riley fuseseră foarte apropiaţi, chiar îndrăgostiţi, dar 
ceva mult mai adânc îi legase în aceste ultime zile şi era dificil de 
ştiut de ce sentimentele se intensificaseră într-atâta. Incercă să 
evite acest gând, dar când fu nevoit să-l analizeze la rece, ştiu că 
există o limită chiar şi pentru existenţa unei minciuni şi nu mai 
era sigur că-i putea face faţă. Perspectiva de a o răni fu brusc 
mult mai dificil de înfruntat. 

După ceai, el se conformă şi telefonă la sanatoriu, iar Reg 
Palmer, capul de linie al afacerilor irlandeze din MI5, răspunse 
precaut, de îndată ce deduse că Galvin sunase în prezenţa altei 
persoane. li spuse că sora lui suferise o recidivă şi era de 
preferat să treacă pe acolo. 

Riley extrase esenţa celor spuse, aşa cum, de fapt, 
intenţionase. Îl strânse pe Hercules la piept în timp ce Galvin 
vorbea, observându-i îngrijorarea de pe faţă. 

Când el termină, ea îi spuse: 

— Văd că nu se poate vindeca, Laurie. La urma urmei, e sora 
ta. 

El aruncă o privire vechiului ceas de lemn de pe polita de 
deasupra căminului. 

— Nu mă duc acolo în seara asta. Poate mâine, la prima oră. 
Ce pacoste. 

— Ea n-ar fi spus asta dacă-ai fi fost tu bolnav. 

Decepţia tinerei femei, care se accentua, făcea totul mult mai 
neplăcut pentru el şi, în momente ca acestea, îşi dori ca Riley să 
fie mai puţin înţelegătoare. 

— Dacă o să pot face rost de bilet, spuse el. Am impresia că 


163 


zborurile sunt completate până la refuz. Poate o să am mai mult 
noroc dacă voi aştepta. O sărută lung şi tandru. O să-mi fie dor 
de tine. Mi se pare că umblu mult şi nu ajung nicăieri. Nici 
afacerea aceea descoperită în Cork n-a mers, deşi s-ar putea să 
mai fie o şansă în cele din urmă. Se întunecă la faţă, dornic să 
producă impresia adecvată situaţiei. Voi fi înapoi, înainte să-ţi dai 
seama. 
x 

Farrell împachetă ca pentru trei zile. Dar, în timp ce-şi îndoia 
frumos hainele, avu câteva momente de îndoială; ce va face 
când va vizita Cork-ul? Ce putea face? Dar acolo se afla adevărul. 
Trebuia să se ducă. 

Işi duse geamantanul jos şi îl lăsă în hol, cu intenţia de a 
aştepta la bar. Nu ştia sigur de ce, dar se aştepta să-l vadă pe 
Don Helary acolo. Când luase masa mai devreme, Helary nu era 
în sala de mese. La puţin timp după opt, Mary Poulter apăru, 
puţin gâfâind şi îmbrăcată cu o pereche elegantă de pantaloni, o 
jachetă deschisă şi pe dedesubt un pulover pe gât, albastru. La 
apropierea ei, bărbatul se ridică să o salute. 

— Arăţi foarte şic. 

— Echipamentul meu de şofat. Părul şi-l prinsese la spate în 
coadă de cal. Bagajul meu e în maşină, peste drum. 

O luă înainte ca să-i arate drumul, iar el fu surprins că nu-i 
acordase mai multă atenţie până atunci. Işi luă geamantanul, iar 
ea îşi croi drum pe o aglomerată O'Connell Street. Mary îi 
deschise portbagajul, iar el îşi plasă geamantanul lângă cele 
două valize ale ei. Maşina era un spaţios Ford Granada şi, după 
ce bagajele fură asigurate, el se urcă lângă ea. 

Femeia se angajă în şuvoiul de maşini, privind în oglinda 
retrovizoare, cu piciorul ei mic apăsând dezinvolt pedala centrală 
de frână a maşinii cu conducere automată. Chiar de la început, el 
ştiu că se află în mâinile unui şofer foarte competent. Ea vorbi 
puţin cât timp fură în înghesuiala Dublin-ului, dar conversaţia se 
învioră de îndată ce ajunseră la periferie. 

Pe drumul deschis, condusul maşinii devenise o plăcere. 

— Ne ia patru ore. Vrei să ne oprim undeva pe drum pentru o 
gustare sau o băutură? Trebuie să mai pun nişte benzină. Peste 
vreo două mile cred că e o staţie. Pe-aici preţul e foarte bun. 

— Nu, mi-e foarte bine-aşa. Farrell o găsea foarte agreabilă. 
Vrei să mai conduc şi eu? 

Ea zâmbi. 


164 


— Nu, mulţumesc. Îmi place să conduc şi întotdeauna pe 
distanţe mari şi în timpul nopţii. Am ajuns. 

Luminile staţiei de benzină se apropiau ca un perete de 
televizoare suspendate aprinse şi aproape orbitoare, atunci când 
Mary intră în viteză mică la o pompă. Făcu plinul şi intră în birou 
ca să plătească cu bineveniţii dolari şi, în cele din urmă, ieşiră 
din nou la drum întins. Nu merseră prea mult. Se aflau în plin 
întuneric, staţia rămase undeva în urmă, când Mary opri maşina, 
plângându-se de poziţia scaunului şoferului. Îl rugă să i-l împingă 
puţin mai în faţă, cât ea debloca piedica scaunului. Bărbatul auzi 
uşa din spate deschizându-se, dar când se întoarse să vadă ce se 
întâmplă, Don Helary se furişase deja pe bancheta din spate şi- 
acum îi ţinea lui Farrell un pistol la tâmplă. 

— O singură mişcare idioată şi-ţi zbor creierii! îi spuse el, 
inexpresiv. Bine, dă-i drumul! 

Farrell era uimit, mai mult pentru că n-avea nici cea mai vagă 
idee ce se întâmplă. 


165 


13 


Galvin se prezentă la Sanatoriul Denbridge din Reading şi fu 
întâmpinat de Reg Palmer în halat alb, chiar cu un stetoscop 
atârnându-i dintr-un buzunar, un doctor autentic. Se duseră să se 
plimbe prin curtea sanatoriului. 

— În sfârşit, tu, slavă Domnului; nu-l puteam suferi pe 
individul ăla îngâmfat, spuse Galvin afectuos. Am o socoteală cu 
tine. 

Palmer ştia ce-o să spună Galvin. 

— V-aţi bătut joc de telefonul meu. Galvin îşi simţi sângele 
fierbându-i în vine când se gândi la poziţia lui. Aţi avut timp 
berechet să contactaţi Brigada Specială Irlandeză sau Garda şi să 
prindeţi gaşca de terorişti a lui Tierney. Aţi fi avut toată ceata. A 
fost o greşeală mizerabilă şi trei nenorociţi au murit din cauza 
asta. 

— Înţeleg ce simţi. A fost o situaţie nefericită. Dar, cum am 
mai spus, noi putem doar să retransmitem informaţia, oricât de 
caldă ar fi ea. Şi-am făcut-o cu promptitudine. După asta ne-a 
scăpat complet de sub control. 

— Vrei să spui că irlandezii intenţionat n-au făcut nimic? 

— Nu e ceva tocmai potrivit să-i întrebăm, nu crezi? Şi dacă 
am face-o, n-am primi decât un răspuns scurt. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat acolo. 

— Nu pot să accept că irlandezii au tratat tardiv problema. 

Palmer îşi vâri mâinile în buzunare. 

— Se face frig. Poate, continuă el gânditor, Dublin-ul găseşte 
mai avantajos să aibă de-a face cu nişte terorişti complet 
discreditaţi decât să facă faţă unor martiri, morţi sau capturați. 

Galvin întrezări un anume adevăr în spusele lui Palmer, dar 
era departe de a fi convins. 

— Sunt implicate prea multe lucruri, ca irlandezii să adopte 
această poziţie. Sunt prea mulţi americani de origine irlandeză. 
Nu, nu înghit aşa ceva. Cred că greşeala a fost de partea 
voastră. 

— Nu fi absurd! Noi vrem dovada care să ne ducă la cei care 


166 


au făcut-o şi vrem ca tu să obţii această dovadă. Toate chestiile 
astea circumstanţiale sunt bune pentru noi, dar nu şi pentru un 
juriu. 

— Rugaţi Garda sau Brigada Specială s-o facă. Nu pot s-o fac 
de unul singur. Şi, în plus, sunt destul de burduşit. 

— Irlandezii o să se ocupe de problemă, dar tu eşti cel care e 
deja aproape de răspuns. Noi încercăm să-i ajutăm pe verii noştri 
americani. 

— Lăsaţi-i atunci naibii pe americani să se-ajute ei înşişi. 

— Ei, haide, Laurie. Ce s-a întâmplat acolo? Are vreo legătură 
cu mâinile tale pline de tăieturi şi cu ochiul tău stâng învineţit? 

— E ceva personal. 

— Fata? Riley Brown? 

— Am spus că e ceva personal. 

— Măi să fie! Tocmai când îi spuneam iubitului nostru boss că 
poţi face faţă acestei probleme mai deosebite. Evident că e mai 
rău decât credeam eu. Deci, ei te bănuiesc? 

— M-au văzut o dată sau de două ori în Cork. Acoperirea poate 
rezista. 

— Nu mai poţi da o raită pe la fermă? 

— Deja au intrat în pământ. O să arunc o privire, sigur. Dar nu 
mai e nimic pe acolo. Speri, poate, la un material exploziv care 
să se potrivească cu ceva din analizele alea efectuate în Cork-ul 
de vest? Tierney nu-i atât de tâmpit. 

— Dar o să te mai uiţi o dată? Poate prinzi alt fir. Cine ştie? 

Galvin începu să tropăie din picioare. 

— Imi lipseşte căldura din Gulf Stream. Pe-aici e al dracului de 
frig. Bine, o să văd. Ezită câteva clipe, iar Palmer putu să observe 
lupta care se dădea în el. Galvin adăugă: Cred că va trebui s-o 
părăsesc pe fata asta. 

— E-aşa de rău? Asta n-o să ridice şi mai multe întrebări? Nu 
cred că-mi spui chiar totul. 

— Nici tu mie, nu-i aşa? Ti-am spus că e o chestiune 
personală. Uite, dacă nu vă place cum îmi fac treaba, atunci 
aduceţi-mă înapoi. 

— Nu eşti un om lipsit de perseverenţă. Apoi, mai e cineva pe- 
acolo care s-ar putea să aibă nevoie de tine. Palmer vorbi cu 
grijă. Cum crezi tu că unul dintre oamenii lui Tierney a fost atât 
de neglijent, încât să lase nişte planuri mototolite într-o ladă de 
cărbuni? 

Felul cum o spuse Palmer îl făcu pe Galvin să îngheţe. Se 


167 


întoarse şi se holbă la el. 

— M-aţi tras pe sfoară? 

— Ţi-am spus că mai e şi altcineva. 

— Bietul nenorocit. 

— Poate să scape informaţiile doar într-un mod foarte 
superficial. Rămâne ca tu să le interpretezi. Ceea ce, până acum, 
ai făcut. 

— lisuse! Brusc, Galvin se enervă. Asta face greşeala noastră 
şi mai mare, nu? Amărâtul ăla şi-a pus capul sub ghilotină şi- 
acum aşteaptă să-i fie tăiat. 

— Poţi să-l ajuţi? 

— Ticălosule! Ştii al dracului de bine că trebuie s-o fac. Se opri 
din mers. Spuse rece. Dar nici ăsta nu-i motivul adevărat, nu-i 
aşa? Voi credeţi că e cineva din spatele IRA. Tăcerea lui Palmer îi 
confirma bănuielile, ceea ce-l determină să continue. De ce nu 
verificaţi cu cei din FBI cine la dă fonduri, dacă nu cumva şi ştiţi. 


După ce se întunecă bine, John Smith îi făcu o vizită lui Hank 
Ross. 

— Ai zis că vei suna, se plânse Ross. 

Tocmai se spălase pe cap şi reuşise să-şi facă părul să arate 
cum nu mai arătase niciodată. Cămaşa de bumbac era curată, 
dar necălcată, iar pantalonii îi erau spălaţi, dar sifonaţi. 

— S-ar putea să ai telefonul ascultat. 

Smith se îndreptă spre o fereastră şi aruncă o privire în stradă. 

Ross căută o sticlă de whisky prin harababura de pe bufetul 
vechi. 

— Vrei ceva de băut? 

— Nu mă ating de aşa ceva. Vreau treaba făcută în 
următoarele două zile. 

Ross îşi turnă o porţie de whisky într-un pahar, apoi se duse cu 
el în mână până în bucătărie. Smith îl auzi deschizând cutia cu 
gheaţă şi lăsând câteva cuburi să-i cadă în pahar. 

— E cam repede, strigă el. Tot ce am de la tine e o faţă şi o 
adresă. Se întoarse în cameră, sorbind din băutură. Dacă n-ai 
cheile, o să fie cam riscant să intru la el. Mai bine rezolv cu 
maşina. O treabă bună de modă veche. Uneori sunt cele mai 
bune. 

— E o soluţie cam demodată pentru cât te plătesc eu. 

Ross ridică din umeri şi vărsă din pahar. 

— ÎI vrei pe tip mort sau o explozie de artă? Eu îmi asum nişte 


168 


riscuri; nu sunt din aceia care le evită. Niciodată nu fac aşa ceva 
când fac o treabă. Şi, în acelaşi timp, n-o să te alegi tu cu un 
crater de două picioare în drum. Imi cunosc meseria. 

Smith se rezemă brusc de un scaun. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine; şi tot repede îţi vei 
primi şi cealaltă jumătate de bani. Şi-acum, vrei detalii despre 
maşină... 


James Powell trimise după Joe Aspel; ştia că se făcuseră nişte 
progrese interesante în anchetă. 

— Bine, zise Powell, hai s-auzim. 

— Carraz şi Rook au mers mai departe cu teoria lor preferată; 
aceea că Mandy Squire ştie mai multe despre moartea soţului ei 
decât e dispusă să spună. Aşa că s-au concentrat pe puştoaicele 
ei. A luat ceva timp ca să le câştige încrederea - au fost nevoiţi 
să o folosească pe una dintre cele mai simpatice agente ale 
noastre ca să-i ajute, Hariett Glossly, care, la rândul ei, s-a 
împrietenit cu o fetiţă de vizavi, o prietenă a familiei Squire. 
Aspel interpretă nerăbdarea calmă a lui Powell şi se grăbi. 
Rezultatul final este acela că Mandy Squire a fost foarte 
îngrijorată de o întâlnire dintre un necunoscut şi soţul ei cu câtva 
timp înainte de accident. Acesta n-a venit în casă, a fost clar că 
cei doi îşi aranjaseră întâlnirea, aşteptându-l pe Squire în dubiţa 
lui, parcată peste drum de casă. S-a întâmplat că toate cele trei 
fetiţe coborau din maşina aflată nu departe şi i-au văzut pe cei 
doi bărbaţi şi dubiţa. Cele două femei, Mandy şi vecina sa, iau pe 
rând copiii de la şcoală. Nu s-au uitat mai atent şi n-au acordat 
importanţă subiectului, până când fetiţele familiei Squire au auzit 
despre cea de a doua vizită din ziua când a murit Sam Squire. Se 
pare că dubiţa l-a urmărit pe Squire în dimineaţa aceea. Mandy 
Squire a vorbit cu fetiţele ei despre toate astea ca să se 
descarce. Uneori, gândea cu voce tare în prezenţa lor. L-au 
descris pe bărbatul din dubiţă ca fiind neglijent şi murdar. Păr 
nepieptănat, neîngrijit. Nu le-a plăcut cum arăta. Duba era un 
Ford albastru cu număr de New York. 

— Nici un număr? 

— M-aş fi aşteptat la prea mult. 

— Bineînţeles că ai ţinut legătura cu New York-ul. 

— l-am verificat pe toţi teroriştii ştiuţi şi suspecți din State. 
Computerul ne-a furnizat câteva posibilităţi. Dubele albastre şi 
vechi nu sunt unice, dar descrierea generală a bărbatului se 


169 


potriveşte doar la trei indivizi. Şi doar unul e din New York. Aspel 
aruncă o privire pe o bucată de hârtie din mână. Harry Ross. Nici 
o condamnare, doar suspect de câtva timp. Se bănuieşte că face 
ceva treburi peste graniţă, ajungând chiar până în Europa, dacă 
informaţiile noastre sunt corecte. O asemenea persoană putea 
face bomba. 

— Şi să-l folosească pe Squire ca să pună bomba la bord? 

— E mult mai dificil să vă răspund la asta. La urma urmei, Sam 
Squire n-a figurat în nici o variantă pentru lista de serviciu a 
acelui zbor. 

— Avem destule date ca să-l înfruntăm pe Ross? 

— Incă n-avem nimic. Dacă presupunem că el a făcut bomba, 
atunci cine a comandat-o? Din ceea ce se întâmplă acum în 
Irlanda, se pare că IRA a făcut-o. 

— Asta crezi tu? 

— Incă nu ştiu ce să cred. Restul lumii pare s-o creadă. L-am 
pus pe Ross sub urmărire, dar aş crede că a întrerupt de mult 
orice legătură cu cei care l-au plătit, dacă presupunem că el e 
omul nostru. Şi chiar dacă e, el este doar tehnicianul. Noi îi vrem 
pe cei din spatele lui. 

— Ce ştiţi despre Milton Purcell? 

Aspel zâmbi crispat. 

— Mă aşteptam la întrebarea asta. Ticălosul a dispărut. Am 
pus un APB% pe el. Nimic. 

— Poate a plecat în Irlanda. 

— Ce să facă acolo? 

Powell îi oferi un zâmbet strâmb. 

— Să se ţină departe de noi? Sau fuge de altcineva? Ţine-te de 
urma asta. O să iau legătura cu Brigada Specială Irlandeză. 


Galvin o sună pe Riley de pe aeroportul din Londra şi îi spuse 
că trebuie să mai rămână acolo o zi sau două. ingrijorarea lui 
Riley pentru sora lui îl făcu pe Galvin să se simtă stingherit. De 
fiecare dată când o minţea, mai distrugea puţin din relaţia lor. Cu 
inima grea, se năpusti spre poarta de plecare. Reg Palmer îi 
facilitase să evite toate procedurile de verificare specifice unui 
aeroport şi să prindă la timp avionul. Permisul de trecere a 
graniţei îl aştepta la punctul de frontieră. 

O oră mai târziu era în Dublin. Cork-ul ar fi fost mai apropiat 


30 Cerere de identificare pe un anumit profil a organelor de poliţie 
sau securitate naţională (n. trad.). 


170 


de locul unde trebuia el să se ducă, dar maşina era lăsată în 
parcarea aeroportului din Dublin. 

Un drum lung la volan îi oferi timp de gândire, dar nu-i păsa 
prea mult pentru ceea ce-i trecea prin cap. Viaţa lui personală 
urma să se destrame, dar ceea ce-l durea, într-adevăr, era 
efectul care-l va avea acest lucru asupra lui Riley. Toate astea o 
puteau face să se simtă înşelată, iar ura ei împotriva britanicilor 
ar fi crescut şi mai mult. 

Dar fusese activat pentru o treabă deosebit de specială şi nu 
avea ce face. 

Işi reţinuse camera de la ferma de lângă Bandon, dar când, în 
sfârşit, ajunse în sud, făcu un ocol spre aeroport. Conduse pe 
drumul de legătură şi o luă fără lumini, pe drumeagul cu făgaşe 
ce ducea la ferma lui Tierney. Nu-i prea păsa de zgomotul pe 
care-l făcea, dar acţionă cu eficienţă şi-şi instală echipamentul cu 
laser pe care-l mai avea încă în portbagajul maşinii. 

Ploaie deasă îl udă până la piele cât timp ascultă, dar rămase 
pe poziţie. Atât cât putea să-şi dea seama, în casă nu era nici o 
mişcare. Trase cu dificultate acumulatorii şi emiţător-receptorul 
într-o nouă poziţie şi ascultă din nou. Şi cu cât tăcerea se 
întindea stăpână, cu atât mai încăpățânat încerca el să o 
pătrundă. Riscă la maxim, încărcând echipamentul în maşină şi 
făcând un ocol care îl duse prin spatele fermei aproape de 
marele hambar. 

Galvin îşi instală din nou echipamentul şi ascultă cu atenţie. 
Din nici o parte a casei nu primi nici cel mai slab răspuns. 
Tăcerea putea indica faptul că Tierney considera că locul servise 
scopului pentru care fusese ales şi că Galvin însuşi dăduse prea 
mult din el când se bătuse cu Connolly. Tot locul acela era mort. 
N-avea nici un rost să caute acolo. Aproape sigur că poliţiştii o 
făcuseră deja şi că nu se aşteptau să se mai întoarcă cineva; 
ferma era părăsită. 

Işi demontă echipamentul şi îl încărcă în maşină. Se va 
întoarce pe lumină să facă o cercetare completă. Pentru 
americani. Dracu' să-i ia şi pe americani. Să-şi facă singuri treaba 
lor murdară; dar în adunătura lui Tierney era un coleg care deja 
îşi riscase viaţa pentru ei, deoarece americanii voiau informaţii. 
Încurcătura asta nenorocită era a lor, nu a altcuiva. 

Micşorând viteza pe făgaşurile drumeagului, ştiu că atitudinea 
lui era exagerată. Americanii îşi asumaseră propriile riscuri pe 
undeva prin altă parte. Autorităţile britanice şi irlandeze ştiau, 


171 


mai mult decât oricine altcineva, despre întreaga organizare a 
IRA, iar el nu avea nici o îndoială că irlandezii îşi urmăreau 
propriile fire. Socotind că toate acele autorităţi naţionale 
implicate nu trăgeau fiecare pentru propriul interes, lucrurile se 
puteau strânge la un loc în cele din urmă. Dar Galvin nu era 
deloc convins de o cooperare reală; nu era satisfăcut de ceea ce- 
i spusese Reg Palmer. Se decise să rişte şi să se întoarcă la 
fermă pe lumină. 


Farrell era îngrozit. Suferise un şoc când Helary sărise pe 
negândite în maşină şi îi pusese pistolul la tâmplă. Era dificil să 
se uite peste umăr la bărbatul cu pistol din spatele lui, aşa că se 
întoarse să apeleze la femeia de alături, dar Mary Poulter se uita 
fix în faţă prin parbriz, concentrându-se la condus, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Asta e o glumă? întrebă Farrell, dezgustat că-i tremura 
vocea. 

— Nu e nici o glumă, replică Helary. Şi gata cu întrebările, 
pentru că n-o să mai primeşti nici un răspuns. Stai acolo ca un 
bancher bun ce eşti şi nu ne mai face necazuri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi de ce? 

— Nici o întrebare, repetă Helary. Pur şi simplu, nu e ziua ta 
norocoasă, George. Fă şi tu pe filosoful. Dar cum Farrell era pe 
punctul de a mai pune o întrebare, Helary îi apăsă cu răutate 
teava armei în ceafă, până ce acesta ţipă de durere. 

Farrell stătea în scaun, frecţionându-şi ceafa. Nu mai spuse 
nimic de-a lungul milelor pe care le străbăteau şi tot ce putea 
face era să încerce să-şi dea seama cam pe unde o luau. Faptul 
că celorlalţi din maşină nu le păsa ce face el, îl alarmă. Nu se 
sinchiseau în nici un fel. De frică, simţi un nod ridicându-se brusc 
şi arzându-i gâtlejul. Dumnezeule mare! Işi dori să-i fie rău şi se 
căzni să vomite. Nimeni nu-l băgă în seamă. Se forţă din nou, dar 
nu ieşi nimic. Lacrimile începură să-i înţepe fundul ochilor; cum 
se întâmplase una ca asta? Cum era posibil ca el, George Farrell, 
să fie într-o asemenea situaţie? 

Mintea lui începu să o ia razna. Nimic nu mai era real. Se 
simţea rău şi continua să-i vină să vomite. In poziţia în care se 
afla, nu putea să ajungă la un compromis; pistolul de la ceafă, 
femeia care conducea de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut 
nimic. Din când în când, mai treceau pe lângă câte o maşină, pe 
lângă câte un semn pe şosea; apoi, treptat, în câmp deschis, 


172 


rămase doar cu precipitarea animalelor de noapte care traversau 
şoseaua în lumina farurilor. Unde greşise? De ce se întâmpla aşa 
ceva? Asta, mai mult decât orice, îl speria cu adevărat. Era 
incapabil să găsească greşeala care putuse să-l vâre într-o 
asemenea situaţie. 

Işi feri capul să nu-l vadă ei cum plânge, dar simţi privirea 
femeii şi avu sentimentul că Helary îi zărea în oglinda 
retrovizoare reflexele lacrimilor picurându-i pe faţă. Se gândi, 
îngrozit, că lor nu părea să le pese ce face el. Erau complet 
impasibili. 

Trecură de Wicklow, dar curând după aceea cotiră spre 
Kilkenny. Se aflau acum în zona rurală a Irlandei, unde drumurile 
erau aproape complet goale. Cotiră din nou şi intrară pe un 
drumeag de fermă unde terenul începea să se înalțe. Irlanda este 
acoperită de astfel de drumuri de fermă şi toate seamănă între 
ele. Farurile săltară peste terenul accidentat şi, în cele din urmă, 
luminară cu intermitenţă o casă de ţară din piatră cu un singur 
cat, ascunsă parţial în spatele unei grămezi de maşini vechi, 
puse una peste alta ca într-un cimitir de metal. 

Maşina se opri într-o curte noroioasă şi un miros puternic, 
dulce şi bolnăvicios invadă interiorul maşinii; undeva, prin 
apropiere, trebuia să fie bălegar. Mary Poulter cobori, iar Helary îl 
avertiză pe Farrell să rămână acolo unde era. Peste tot era foarte 
întuneric. Nici o mişcare, nici o lumină prietenoasă de nicăieri, iar 
ameninţarea ploii ţinea cerul închis. Se ivi o luminiţă, căci Mary 
îşi croi drum până la uşă, unde se chinui cu o cheie şi o deschise. 
Balamalele nu mai fuseseră unse de mult. 

In cele din urmă, în casă se aprinse lumina şi Farrell bănui că 
se foloseau lămpi cilindrice cu propan. Aşa că pe aici nu exista 
reţea de curent electric. La un semn al lui Mary, Helary cobori din 
maşină şi îi spuse lui Farrell să o ia înaintea lui. Mirosul era 
aproape copleşitor şi, de data asta, Farrell reuşi să se 
stăpânească, când un nou spasm îl alertă că era pe punctul să 
vomite. Când îşi îndreptă spinarea, observă o maşină mică 
parcată la capătul casei. Fu împins înăuntrul clădirii, unde 
întregul loc puţea a închis, a rânced, ca şi cum acolo nu s-ar mai 
fi locuit de ani întregi. 

Recunoscu camera de zi după trei fotolii aproape noi şi o masă 
modernă şi ieftină. Farrell fu împins mai departe, într-o altă 
cameră, al cărei mobilier consta în scaune greoaie de ţară în 
jurul unei mese solide de bucătărie şi un bufet de bucătărie 


173 


încărcat cu vase de ceramică atârnând de cârlige. 

— Stai pe scaunul ăla! Acolo! ordonă Helary. 

Farrell se aşeză şi apoi, spre groaza sa, Mary Poulter îi legă 
mâinile şi picioarele de scaun, în timp ce Helary îl ţinea sub 
ameninţarea pistolului. 

— O să fac cârcei, spuse Farrell tremurător. Sufăr din cauza 
lor. 

— Atunci, va trebui să speri că n-or să ajungă în intestine, 
pentru că, dacă se strecoară până acolo, s-ar putea să te 
omoare. 

— Uite, dacă e vorba de bani, o scoatem noi cumva la capăt. 
Nu e nici o problemă. 

— Nu sunt banii, George. Helary se uită la Mary. Ai terminat? E 
în siguranţă? Bine, eu o să lipsesc o vreme. Dacă-ţi face 
necazuri, omoară-l. Nu-ţi complica existenţa prea mult. 

Frica lui Farrell se accentuă când Mary ajunse în faţa lui, îşi luă 
geanta de pe masă şi apoi scoase propria ei armă. Helary părăsi 
încăperea fără alte cuvinte, iar Farrell auzi maşina pornind şi 
plecând plescăind prin noroi. Mary se aşeză la masă, faţă în faţă 
cu el şi începu să citească o revistă extrasă din aceeaşi geantă. 

Teroarea nu-l părăsi nici acum. Când Farrell reuşi să-şi adune 
gândurile, mintea i se ascuţi şi îi făcu inima să alerge ca nebuna, 
iar intestinele să i se agite. Helary şi femeia aceasta nu se 
deghizaseră în nici un fel, ceea ce însemna că nu le păsa dacă el 
i-ar fi putut identifica din nou în libertate. Şi asta însemna că el 
nu va părăsi viu locul acesta murdar şi puturos. 


Helary se întoarse la Wicklow în mica sa maşină pe care o 
lăsase la casa aceea de ţară în aceeaşi după-amiază. Singur 
acum, ieşea la iveală ceva din tensiunea lui. Broboane de 
sudoare îi făceau pielea să lucească. Reuşea foarte bine să 
rămână calm în treburile lui şi, cu siguranţă fusese bine folosit în 
situaţiile de criză, dar toate astea îi afectaseră sistemul nervos, 
oricât de experimentat ar fi fost. 

Văzu lumina izolată a unei cabine telefonice la capătul oraşului 
şi trase la marginea drumului, oprind maşina. O dată ajuns în 
cabină, scoase o bucată de hârtie şi verifică un număr din Dublin, 
apoi îl formă. li răspunse o femeie. Trase adânc aer în piept şi se 
concentră foarte mult. Vorbi cu un accent irlandez controlat cu 
grijă. 

— Vreau să raportez o răpire. Faceţi-mi legătura cu un ofiţer 


174 


superior. 

— Pot să ştiu, vă rog, numele dumneavoastră, domnule? 

— Nu vă băgaţi, altfel lalelele negre vor înceta să crească și- 
aşa va fi. 

Helary transpira acum abundent, efortul de concentrare fiind 
imens. 

După un timp, îi răspunse un bărbat. 

— Inspectorul şef, O'Riordon. Ce-i cu toată povestea asta cu 
răpiri şi lalele negre? 

— Aţi văzut vreodată una? Dacă le presaţi se fac roşii. 

— Ce vreţi să notez? 

— Am răpit un bancher american. George Farrell. Era cazat în 
Dublin şi locuieşte în New York. Vrem un milion de dolari. Şi fără 
condiţii. Faceţi-vă datoria şi contactaţi-i familia. Vă dăm trei zile. 
Mai ţinem legătura. 

Helary închise. Se sprijini într-o parte de cabină, simțindu-se 
extrem de sleit. 


Inspectorul şef O'Riordon luă bucata de hârtie de pe biroul lui 
şi se hotărî să-i raporteze detectivului şef Keane. 

— O chestiune ciudată, îi spuse lui Keane care, epuizat, îi făcu 
semn fără tragere de inimă să se aşeze. Altfel, nu v-aş deranja. 
O'Riordon se uită pe hârtie, apoi la bărbatul cărunt aflat de 
cealaltă parte a biroului. Au telefonat cei de la IRA ca să ne 
spună că l-au răpit pe un oarecare George Farrell, bancher 
american. Vor un milion de dolari. Contactul în trei zile. 

Keane oftă. 

— De ce să ne contacteze pe noi? Nu suntem intermediari 
pentru cererile de răpiri şi trebuie să ştie c-o să ne împotrivim. 
De ce n-a contactat familia lui Farrell? Pasează treaba asta la 
Garda. 

— E ceva ciudat la telefonul ăsta. N-am putut să-l localizez 
prea bine, dar unele părţi nu corespund. De exemplu, nu era una 
dintre vocile obişnuite. O să vă pun şi banda, dar pun pariu cu 
pensia mea că vocea este nouă. Acum, aranjamentul este... 

— Ştiu care este aranjamentul. Ar fi fost mai bine dacă am fi 
avut un cod corespunzător în loc de toată afacerea asta cu 
folosirea anumitor persoane care telefonează într-o limbă de 
Mickey Mouse. Ce te îngrijorează? 

— Vocea. In majoritatea timpului avea un accent de Dublin, 
dar, din când în când, era altceva acolo. Nu pot să spun exact ce 


175 


anume. 

— Banda o să scoată asta la iveală. A sunat direct la Brigada 
Specială? Nu în primul rând la staţia locală de radio? 

— Direct la brigadă. Cunoştea foarte bine rutina. A spus că 
Farrell stătea în Dublin, dar nu şi unde. Nu ne va lua mult timp să 
verificăm. 

— informează Garda şi pe parcurs scoatem noi toate 
discrepanţele. Keane se uită şiret la O'Riordon. De fapt, ce te 
frământă? 

— E dificil să spun exact ce anume, dar cu cât mă gândesc la 
afacerea asta, cu atât mai mult cred că nu era nici o ameninţare 
reală în cererea aceea, ca şi cum cel care a sunat se concentra 
prea mult pe mesajul în sine şi nu suficient pe semnificaţia lui. 

— lisuse, vrei să spui că e o farsă? 

O'Riordon ridică din umeri. 

— Nu. Nu cred. Aflu eu dacă a dispărut. Ezită. Cum aţi spus şi 
dumneavoastră... de ce să ne sune pe noi pentru o răpire? 

Keane se uită fix la el. 

— Dacă Farrell a dispărut, vezi ca toate astea, telefonul, 
cererea, cel care a sunat, să fie intens mediatizate. S-ar putea să 
iasă ceva la suprafaţă. 

Dar când O'Riordon părăsi biroul, nu putu să scape de 
senzaţia că asta era exact ceea ce dorise cel ce sunase. 


176 


14 


Galvin dormi prost şi se trezi târziu. Se găsea într-o stare 
jalnică, incapabil să facă ceva. După un mic dejun de care 
aproape nici nu se atinsese, fu pe punctul să cedeze tentaţiei 
nebuneşti de a o suna pe Riley Brown. li rezistă, pentru că nu 
putea să-i spună mare lucru în afară de alte minciuni. li era greu 
să-şi imagineze ce ar simţi ea dacă ar şti că el s-a întors în 
Irlanda. Bău o cafea neagră fără zahăr şi plecă cu maşina. 

Se întoarse la ferma lui Tierney după o călătorie de o jumătate 
de oră şi se opri la intrarea pe drumeag. Ploaia se oprise, dar 
pământul era ud şi se decise să meargă cu maşina până la casă; 
cel puţin, putea să o şteargă repede în cazul în care ar fi fost 
nevoit să o facă. Nu mai punea deloc suflet în ceea ce făcea. 

Când ferma îi apăru la orizont se opri, nesigur pe el însuşi. 
Locul părea, în continuare, la fel de mort ca şi în noaptea 
precedentă, dar, ceea ce-l surprinse era faptul că nu erau poliţişti 
la datorie. Cu siguranţă, Garda verificase locul. Se gândi că o 
verificare completă se putea face într-o zi, dar s-ar fi aşteptat ca 
ei să lase pe cineva să supravegheze casa. Merse cu maşina 
chiar până la uşa din faţă şi o întoarse, aşa încât să fie îndreptată 
cu botul în josul pantei şi lăsă motorul să meargă. 

Ridică vechiul ciocănaş de la uşă şi bătu, gata să fugă dacă 
apărea vreunul din oamenii lui Tierney. Nu răspunse nimeni. 
Bătu din nou. Sunetul bubui în toată casa. Işi scoase pistolul şi 
dădu un ocol până în spate, simțindu-se neliniştit la gândul că 
era departe de maşină. Nu era nici un semn de viaţă şi deşi era o 
confirmare a supravegherii lui audio din noaptea anterioară, 
acum era mai puţin satisfăcut decât atunci. Localizarea fermei se 
afla în raportul lui către Londra, ca cei de acolo să-l dea mai 
departe. Şi atunci, de ce nici măcar poliţia nu era aici? Continuă 
să-şi pună această întrebare mereu şi mereu. 

Era mai uşor să intre prin faţă şi se strecură înăuntru prin 
aceeaşi fereastră ca şi prima dată şi rămase cu spatele la ea. 
Camera fusese pusă în ordine. In lada de lemne nu mai erau 
hârtii, nu mai erau cărţi pe masă şi inspectând încet camera cu 


177 


privirea nu găsi nici o urmă care să indice ridicarea amprentelor. 

S-ar putea ca Tierney şi banda lui să fi curăţat locul, dar asta 
ar fi însemnat o muncă uriaşă cu atâtea persoane câte fuseseră 
în casă şi, oricum, poliţia ar fi verificat clanţele de la uşi şi alte 
locuri mai evidente. Nimic din ceea ce vedea el nu-i spunea ceva 
şi asta nu părea în regulă. 

Dădu o tură prin casă, la etaj şi prin camerele pe unde nu mai 
fusese. De pe paturi dispăruseră păturile şi cearşafurile care 
acum erau de negăsit. Nu era nici un semn că cineva ar fi stat 
recent în casă. Tierney făcuse o muncă de curăţenie de primă 
clasă. Chiar şi bucătăria fusese curățată de toată mâncarea, 
care, după câte îşi amintea Galvin, fusese în mare parte din 
conserve. Dulapul era gol. Aprecie profesionalismul desăvârşit cu 
care se lucrase. Rămâneau hambarele. 

Ştia unde fusese una dintre ascunzători şi nu fu surprins să 
găsească gaura goală. Pe măsură ce căuta, se convingea din ce 
în ce mai mult că poliţia nu fusese niciodată la fermă. Nu 
avusese loc nici o percheziţie. Aruncă o privire resturilor ruginite 
ale vechiului tractor şi se simţi plin de o nelinişte care creştea 
treptat. Dacă Londra pasase informaţia lui, de ce nu acţionaseră 
irlandezii? Dacă Londra pasase informaţia. 

Galvin se ridică şi ieşi afară. Cineva juca un joc foarte ciudat. 
Mai sus de casă, lângă o păşune mare pe unde odinioară 
hoinăriseră cai, erau alte două hambare, mai mici decât celălalt, 
dar tot dărăpănate. Verifică şi înăuntrul lor şi mai găsi două 
ascunzători pentru arme, goale. Intr-una se găsea încărcătorul 
gol al unui pistol automat, cu arcul ruginit şi înţepenit. La baza 
arcului, în interiorul corpului încărcătorului, observă o bucată de 
hârtie vârâtă acolo; fu nevoit să forţeze arcul înainte să o scoată 
afară. 

Nu mai mare decât o foiţă de ţigară, era împăturită atât de 
tare, încât trebui să o desfacă cu foarte mare grijă ca să nu o 
rupă. Scrisul era atât de minuscul, încât ieşi cu ea la lumină şi 
chiar şi aşa reuşi cu greu să o citească. Conţinea o adresă, doar 
două rânduri, aproape ilizibile. 

Deci, persoana infiltrată încă lucra; îşi asuma nişte riscuri 
disperate şi pentru ce? Probabil că se simţea complet izolat, acea 
singurătate periculoasă care poate măcina şi cei mai puternici 
nervi. Galvin se simţi cutremurat de umilinţă. Dacă mai era un 
singur lucru pe care trebuia să-l facă, era să-l mai elibereze de 
presiune pe necunoscutul lui coleg. 


178 


Se întoarse la maşină, fără să-şi dea seama că de undeva mai 
de departe, de sus de pe colină, din spatele unui gard viu, fusese 
urmărit printr-un binoclu puternic. 


Răpirea lui Farrell nu ocupa în ziare spaţiile pe care le-ar fi 
ocupat în mod obişnuit, dacă alte ştiri despre terorişti nu ar fi 
fost atât de senzaţionale. Dar ajunse pe primele pagini, dacă nu 
chiar în titlurile principale. Poliţiei nu-i luă mult timp să se 
convingă că bancherul, într-adevăr, fusese răpit. Personalul de la 
barul hotelului îşi aminti că-l văzuse cu Helary şi cu o femeie pe 
nume Mary Poulter în seara precedentă. Dar nu spusese nimănui 
că pleacă. 

Exista, astfel, o bănuială care ducea la Helary şi Mary Poulter, 
dar Helary, care se întorsese deja în Dublin şi citise despre 
răpire, se duse singur la poliţie. Le spuse că Mary Poulter se 
dusese undeva în regiunea Kerry, nu ştia exact unde anume, pur 
şi simplu, călătorea şi că ea se oferise să-l ia pe Farrell cu maşina 
până în Wicklow. Helary le spuse poliţiştilor că el fusese de faţă 
când se făcuse oferta şi că, personal, n-avea nici cea mai vagă 
idee de ce voia Farrell să se ducă la Wicklow. Nu-i trecuse prin 
minte să-l întrebe. El credea că cei doi mai rămăseseră puţin 
după cină, lucru confirmat şi de portarul din hol. Scundul 
american considera de neconceput ca ea să poată şti ceva 
despre dispariţia lui Farrell, deşi admise că n-o cunoştea de mult 
timp. 

Munca rapidă a poliţiei scoase la iveală garajul şi staţia de 
benzină unde Mary Poulter alimentase maşina în drumul ei spre 
Wicklow, iar bărbatul de la pompe îşi aminti bine de cei doi, căci 
femeia plătise în dolari. Acesta îşi aminti că îl văzuse şi pe Farrell 
în maşină, nu destul de bine, dar suficient şi în nici un caz nu 
părea reţinut cu forţa. Cei doi, pur şi simplu, treceau pe acolo cu 
maşina. Şi totuşi, Mary Poulter nu fusese încă găsită. 

Brigada Specială se decise să autorizeze publicarea 
revendicării IRA pentru răpirea lui Farrell, în speranţa că în cele 
din urmă, aceasta l-ar scoate la iveală dacă nu fusese răpit. Și 
dacă totuşi fusese, ei nu-şi irosiseră vremea. Rata victimelor 
răpite care fuseseră recuperate era foarte mare în republică. Aria 
de căutare era concentrată în zona Wicklow-ului. Până în prezent 
nu exista nici o fotografie de-a lui Farrell. Probabil că îşi luase 
paşaportul cu el de vreme ce nu era în cameră, aşa că expediară 
telexuri la FBI ca doamna Farrell să fie contactată la adresa 


179 


notată în registrul hotelului. 
x 

Judy Farrell nu putea să creadă. Se holba la agentul FBI ca şi 
cum acesta ar fi înnebunit. Vestea o paralizase. 

— Un milion? Judy era încă buimăcită. Atunci, trebuie să-l 
plătim. 

Cuvintele îi ieşeau din gură parcă scoase cu cleştele. 

— Trebuie să vă spun, doamnă, că Garda Siochana, poliţia 
irlandeză, se opune categoric oricărei forme de plată pentru 
răscumpărare. Vă vor pune piedici cât vor putea de mult. Trebuie 
să vă spun că noi suntem de acord cu ei. E o greşeală să cedezi 
cererilor de răscumpărare. 

Judy nu ştia ce să facă. Nu putea încă pricepe ce se 
întâmplase. Dorea să scape de omul acela cât mai repede 
posibil, dar îşi dăduse seama că trebuia să-l asculte până la 
sfârşit. Era perfect conştientă că el îi cântărea reacţiile şi încercă 
să fie mai calmă. 

— Va trebui să plătesc, spuse ea hotărâtă. 

— Ne puteţi da o fotografie a soţului dumneavoastră, doamnă 
Farrell? Ne este necesară pentru a o trimite prin fax la Dublin. 
Pentru moment, nu au nimic ca poză de tipărit în ziar. 

Traversă camera spre o măsuţă rezemată de perete, de unde 
luă un portret înrămat şi repetă ca un ecou: 

— Tipărit? 

— Ajută mult când sunt fotografiile în ziar. Oamenii s-ar putea 
să-l fi văzut, lucruri de genul ăsta. li luă fotografia, fără să se uite 
la ea. Vă mulţumesc, doamnă Farrell. Imi pare foarte rău de 
povestea asta. Se pare că în zilele noastre e un risc pentru 
oamenii de afaceri înstăriți. Sunt ţinte uşoare. Dar o să vă ţinem 
la curent. Vă putem pune telefonul sub observaţie, doar pentru 
cazul în care veţi fi contactată direct. E puţin probabil, dar, 
întrucât există simpatizanți ai IRA şi pe la noi, s-ar putea să 
folosească vreunul posibilitatea asta ca să vă transmită mesajele 
lor. 

— Nu vreau să-mi supravegheați telefonul! Judy îşi dădu 
seama că brusca ei izbucnire putea suna ca o trădare. Nu-mi 
place ideea de a se amesteca cineva în viaţa mea. 

Rolf Kerr se uită la ea, uşor surprins. 

— Vocea e singura modalitate prin care putem obţine unele 
indicii. Consider că doriţi ca respectivii să fie prinşi dacă e posibil, 
nu-i aşa? 


180 


— Da, sigur. lertaţi-mă. Înţeleg, dar, pur şi simplu, nu-mi place 
ideea aceasta. 

Kerr n-ar fi vrut să plece. N-avea prea des ocazia de a vorbi cu 
o femeie atât de frumoasă. Spuse subtil: 

— Noi nu dorim să vă spionăm, doamnă Farrell, dar soţul 
dumneavoastră este captiv, iar noi avem nevoie de tot ajutorul 
pe care ni-l puteţi da. Până una, alta, să nu fiţi de acord să plătiţi 
ceva. Într-un asemenea moment, nu spuneţi nici da, nici nu. 

După ce Kerr plecă, Judy se duse imediat la telefon. Dar îşi 
trase mâna de pe el ca şi când ar fi ars-o. Dacă era deja ascultat? 
Îşi puse haina şi coborî cu liftul. Luă un taxi până pe Wall Street 
şi cobori în faţa băncii Farrell şi Hammel, ezitând doar o fracțiune 
de secundă înainte să intre prin uriaşele uşi de bronz de la 
intrare. Recepţia i se părea la o milă depărtare, iar pe fata din 
spatele lungului birou curbat o ştia doar vag. 

— Trebuie să-l văd pe domnul Santos imediat. Soţul meu a 
fost răpit în Irlanda. 

Era cea mai bună scuză pentru prezenţa ei acolo. 

— Oh, Dumnezeule! Recepţionera făcu legătura pe loc şi după 
câteva secunde spuse: Vă aşteaptă la lift. 

Şi, într-adevăr, o aştepta. Santos o luă de braţ şi o conduse pe 
coridorul mochetat până în biroul lui. Vedea că e consternată, 
dar nu spuse nimic până nu ajunseră în birou şi închise uşa în 
spatele ei. 

— George a fost răpit în Irlanda. Tocmai m-au vizitat cei de la 
FBI. 

— Ce? 

— IRA şi-a asumat responsabilitatea pentru această răpire. Vor 
un milion de dolari răscumpărare. 

— Atunci, mai bine m-aş ocupa de problema asta. Dumnezeule 
mare! Nu-mi vine să cred. Santos o strânse în braţe. Toată 
povestea asta merge din ce în ce mai rău. Ce naiba se întâmplă? 

— Nu ştiu. Nu înţeleg. 

— Vrei o cafea? Ea refuză cu o mişcare a capului. Stai jos. 
Trebuie să ne gândim. 

— Nu pot să stau jos. 

Judy îşi încheie haina şi începu să se plimbe cu paşi mărunți 
prin cameră. In cele din urmă, se duse la fereastră şi se uită la 
orizontul neguros al New York-ului, la toate contururile 
pătrăţoase şi inegale ale zgârie-norilor care arătau ca un grafic 
de vânzări în lumina slabă de afară. Ea tremura, iar el o cuprinse 


181 


în braţe. Brusc, o întoarse cu faţa la el. 

— La Londra există o organizaţie specializată în rezolvarea 
cererilor de răpire. Sunt oameni de primă clasă şi ştiu cum să 
negocieze, cum să trateze problema în ansamblu, sunt toţi foşti 
poliţişti, majoritatea din plutonul antiterorist de la Scotland Yard. 
Las-o în grija mea. 

— Nu crezi c-ar trebui să le spunem celor de la FBI de ce 
bănuim noi că se află el acolo? 

— Incă nu. De fapt, nu ştim mai nimic, dar o organizaţie ca cea 
despre care-ţi vorbesc s-ar putea să apară cu nişte răspunsuri. 
Merită o încercare. 


Milton Purcell citi relatările din ziare şi văzu buletinele de ştiri 
de la televizor. Şi teroarea lui crescuse. Chiar dacă intuise o 
complicaţie a situaţiei, până acum crezuse că ţine totul sub 
control. Dacă se obişnuise să le vadă pe toate după acelaşi 
calapod, avea acum confirmarea cea mai neagră a temerilor 
sale. Va fi căutat. 

Părăsise New York-ul înainte să primească ştirea morţii lui 
Sam Squire. La vremea când ştirea ajunse până la el în Irlanda, 
întrezări cea mai groaznică perspectivă, aceea că Squire fusese 
ucis. N-avea nici o îndoială în ceea ce-i privea pe răpitorii lui 
George Farrell şi nu fu indus în eroare de anunţurile făcute. Se 
întrebă doar dacă mai fuseseră şi alte crime în SUA. Dar 
dispariţia lui Farrell era crucială, căci putea duce la el. 

Şedea pe marginea patului, întrebându-se ce să facă. Până în 
prezent fusese foarte precaut. Se ferise cât putuse, dar, ca 
american care vizitează Irlanda în afara sezonului, avea să fie 
repede observat. Nici să stea tot timpul pe drumuri nu era un 
răspuns; nu putea să ţină la nesfârşit. Stătea lângă Kenmare, în 
apropierea unei şosele construită prin stânca solidă a muntelui, 
visul oricărui excursionist de o zi. Era timpul să ia legătura cu 
ceilalţi. Telefonul din camera închiriată era prea bătător la ochi şi 
Purcell ieşi în stradă cu suficient mărunţiş şi cu o mică agendă, 
de care, ulterior avea să se scape. Găsi o cabină, verifică 
numărul şi apoi îl formă. Il lăsă să sune atât de mult, încât fu 
aproape pe punctul de a închide, când vocea gâfâită a lui Sean 
Hogan se auzi clară. 

— Da? 

— Sunt Milton. Trebuie să vorbim. 

— Milton? Mi/ton, Sfântă Fecioară, unde eşti? 


182 


— Aici în Irlanda. Crezi că pot să vorbesc? 

— Depinde. Eşti în apropiere de Dublin? 

— Nu atât de aproape ca să trec pe-acolo, dacă la asta te 
gândeşti. Mai bine am aranja o întâlnire. E ceva important. 

— Sigur, dacă tu crezi că trebuie. Unde şi când? 

Purcell cercetă pe o hartă. 

— Pe şoseaua Tipperary - Cashel. 

— lisuse, o să-mi ia ore ca să ajung acolo. 

Hogan îl făcu să înţeleagă că nu îi plăcea deloc ideea, era cel 
de-al doilea american care apăruse nedorit într-un moment critic, 
doar că acesta era cel important. 

— Trei. Asta înseamnă jumătate din drum. E bine? 

Hogan se strădui să-şi ascundă supărarea. Purcell nu era tipul 
de om care să intre în panică; întâlnirea trebuia să fie esenţială. 
Resemnat, aruncă o privire pe ceas. 

— Se rezolvă, rosti el, apoi închise. 

Purcell se întoarse în apartamentul său şi se apucă să 
întocmească traseul. Era un om care nu purtase niciodată armă 
şi până acum nu avusese nici un motiv să o facă, dar acum 
simţea nevoia disperată să aibă una. Avea de făcut un drum 
lung, dar ceea ce avea el de spus nu putea fi riscat pe o linie 
obişnuită de telefon, deschisă orişicui. Luă o cină târzie, prinse o 
oră de somn, întins pe pat, îmbrăcat complet şi se trezi gata de 
plecare. 

Drumul era şerpuit; ştia cât de repede se putea pierde în 
păienjenişul de şosele secundare, aşa că, pentru început, merse 
până la Killarney, apoi o luă spre est, pe Mallow Road. 
Frumuseţea sălbatică a ținutului pe care îl străbătea se pierdea 
în întunericul care începea să-l înconjoare, iar în lumina slabă 
lacurile nu erau altceva decât imense petice în depărtare. 

Se gândea la omul cu care urma să se întâlnească. Din punctul 
lui de vedere, Sean Hogan era creierul celor din Dublin, iar 
câtorva dintre ideile sale ar fi trebuit să li se acorde mai multă 
atenţie peste graniţă. In aparenţă, Hogan făcea parte din Sinn 
Fein, era mai, degrabă, un individ politic decât unul activ şi 
violent; dar Hogan ştia cum să treacă acea cumpănă îngustă, 
poate chiar prea bine şi când o făcea, era o adevărată comoară 
pentru cei cu care lucra. 

Purcell îşi continuă drumul prin noapte, singura lui tovărăşie 
fiind insectele sinucigaşe care i se lipeau de faruri. Se bucura că 
şoseaua devenea tot mai dreaptă pe măsură ce se apropia de 


183 


Mallow, dar mai avea încă mult de mers. 


În acelaşi timp, un Hogan obosit călătorea la sud-vest de 
Dublin. De-abia se întorsese în oraş, de fapt, doar deschisese uşa 
de la intrare când sunase Purcell. Hogan avea un respect enorm 
pentru Purcell. Recunoştea geniul financiar al acestui om, acea 
răceală înşelătoare a unei persoane care putea fi, în anumite 
situaţii, de o agresivitate feroce. Dar Hogan nu-l ştia pe Purcell 
ca fiind agresiv în nici o ocazie în afară de administrarea fermă. 
Realizase o creştere enormă a fondurilor şi fusese bun, în 
special, pentru cei din Provo. Hogan ştia că ar face bine să nu 
uite toate acestea. 

Drumul lui era mai direct decât al lui Purcell. O luă pe drumul 
naţional principal, prin Naas şi opri pe porţiunea aceea lungă 
spre Cashel. Drumul parcurs era plin de vechi teritorii de bătălie 
a IRA, fiecare cu istoria şi importanţa sa. Nu era ceva care să-l 
emoţioneze în timp ce conducea. El trăia în prezent; trecutul era 
doar acea scuză subţire pentru ceea ce făcea acum. 


Drumul secundar care leagă Tipperary de Cashel are o 
lungime de zece mile. Purcell opri chiar la ieşirea din Tipperary 
aducând indicatorul de kilometraj la zero. O porni din nou mai 
încet, ca să se încadreze în limita de timp pe care o stabilise 
chiar el. Obosise să conducă pe partea stângă“, chiar dacă nu 
întâlnise nici o maşină la ora aceea din noapte şi rândurile de 
gard viu aruncau pe şosea bariere de întuneric ca zăbrelele de 
închisoare. Dar aproape ajunse. După şase mile fix, opri maşina 
şi stinse luminile. 

Douăzeci de minute mai târziu, le aprinse din nou după ce zări 
lucirea unor faruri care se apropiau. Lumina lor străpungea 
noaptea ca două reflectoare joase, apoi văzu clar cele două faruri 
rotunde care-i făceau semne; răspunse şi el. Maşina care se 
apropia încetini vizibil şi-l depăşi cu vreo douăzeci de picioare 
înainte să oprească şi să stingă farurile, păstrând luminile de 
poziţie. 

Hogan cobori obosit şi veni încet până la maşina lui Purcell. Se 
urcă pe locul de lângă şofer şi îi strânse călduros mâna colegului 
american. 

— Cât sunt de fericit că te văd, dar ce dracu' te-aduce în 


31 În Irlanda, ca şi în Anglia, circulaţia rutieră se desfăşoară pe 
stânga şoselei (n. trad.). 


184 


Irlanda, Milton? 

— Acelaşi lucru care l-a adus şi pe Farrell. 

— El e tipul de om care intră în panică, tu nu. Şi uite, ce i s-a 
întâmplat. Aşa că ce faci tu aici? 

— Îmi ţin capul la cutie. Voi l-aţi aranjat pe Farrell? 

— Nu, de ce-am face una ca asta? Eu încercam să-l fac să se 
întoarcă acasă, pentru numele lui Dumnezeu! Hogan încercă să- 
şi sucească corpul voluminos în scaun. Era ciudat să stai într-o 
maşină în toiul nopţii şi să discuţi aşa ceva. Doar nu m-ai făcut să 
traversez jumătate din bătrâna ţară ca să discutăm despre 
Farrell? 

— Să discutăm despre implicaţiile acestei răpiri. Dacă voi n-aţi 
făcut-o, atunci cine este responsabil? 

Era important să ştie cum îi mergea mintea lui Hogan. 

Hogan îşi flutură o mână. 

— Bandele astea răsuflate întotdeauna ne iau numele în 
derâdere. Arată ca treaba unor amatori care încearcă să câştige 
ceva bani. Nu-ţi face griji din pricina asta. Rânji în întuneric. Il ţin 
pe Farrell departe de afacere, de parcă i-ar interesa securitatea 
noastră. 

Purcell vorbi aproape şoptit: 

— Atunci, trebuie să negaţi revendicarea. 

— Nu se poate să fii serios. Nu merită. Şi, oricum, nimeni nu 
ne-ar crede. 

— Nu înţelegi? Oricine-ar fi, ei încearcă să dea vina pe voi, pe 
Provo. 

— Şi e ceva nou? lisuse, nu se poate să mă fi cărat până aici 
pentru asta. Apoi, brusc, suspicios: Ştii cine a făcut-o? 

— Am o bănuială. Toată treaba e să atragă atenţia asupra 
fracțiunii Provo, să vă discrediteze în orice fel posibil. Mai întâi, 
Air Force One, apoi bucăţile alea de avion şi acum un om de 
afaceri american şi toate astea pentru a strânge nişte fonduri 
care au fost tăiate în State. O să vă treziţi cu toată tărăşenia pe 
cap. 

— lisuse, dar noi n-am avut pe nimeni în afară de Farrell? 

— Forţa tuturor acestor acuzaţii adunate împotriva voastră o 
să atârne foarte greu. O să pierdeţi sprijinul din locurile care 
contează cel mai mult. O să vă treziţi la pământ, Sean şi pentru 
mult timp de-acum încolo. Şi mai rău, vor apare brusc o groază 
de informatori. 

— Fracţiunea oficială a IRA a fost, întodeauna, informată 


185 


despre noi. Ei nu ştiu absolut nimic despre nici una din aceste 
chestiuni. 

— Nici n-au nevoie, nu-i aşa? Toată lumea ştie. O să se 
brodească toate, Sean. Asta e obiectivul, să vă compromită în 
aşa hal, încât nimeni să nu mai aibă nici o îndoială. Veţi pierde 
prieteni importanţi. Negaţi revendicarea pentru Farrell. Faceţi-o 
într-un mod convingător şi veţi crea confuzie. Dacă sunteţi 
pregătiţi pentru un lucru, de ce n-aţi fi şi pentru altul? Veţi crea 
îndoială şi veţi putea s-o valorificaţi. 

Hogan se trase de barba deasă. 

— Vrei să spui că oricine l-a răpit pe Farrell a făcut-o ca să ne 
treacă nouă vina? 

— Ăsta a fost un motiv. 

— De unde ştii? 

Tonul lui Hogan se aspri. 

Purcell îşi dori, brusc, să bea ceva şi, sesizând acest lucru, 
Hogan îi dădu o sticlă. Purcell bău cu măsură şi-i înapoie sticla lui 
Hogan, care-i înşurubă imediat capacul. 

— Nu pot să dovedesc nimic. Trebuie să ai încredere în mine. 
N-ar trebui să fie aşa de greu. Eu încerc să-i protejez pe toţi ai 
noştri. Il au pe Farrell; le-ar plăcea să mă aibă şi pe mine. 

Hogan înjură. 

— Vrei să-mi spui şi mie cine şi de ce? 

Purcell se mai gândise la acest lucru în mod repetat în drum 
spre locul de întâlnire; ştia că întrebarea e inevitabilă. 

— Nu-ţi pot spune fără să-mi pierd credibilitatea şi am nevoie 
să mi-o menţin pentru a-mi păstra sursele de bani care mă 
finanţează. Oamenii au încredere în mine. Eu acopăr 
contribuţiile, satisfăcându-vă pe toţi. Mi-a luat foarte mult timp 
ca să risipesc orice urmă de îndoială a potenţialilor sponsori 
înainte de a ajunge în această poziţie. Eu am ridicat resursele 
voastre financiare pornind de la o cifră aproape derizorie, iar în 
ultimul an am forţat nota cu nişte contribuţii uluitoare care vor 
rivaliza cu tot ce scoateţi voi din intimidări. Cu asta am mers la 
risc. Şi nu pot să las ca tot ce am realizat să fie pus în pericol. 

Hogan stătea pe gânduri; începea să simtă şi el unele temeri. 
Brusc, spuse: 

— Uite, noi am făcut treaba aia nenorocită, nu? Tu erai aici 
când am plănuit-o. 

— Planul s-a făcut la New York. 

— Nu mă vrăji pe mine, Milton. Ştii ce vreau să spun. Noi am 


186 


încurajat-o, căci urma să cam stăm de-o parte pentru o lungă 
perioadă de timp. Detaliile trebuia puse la punct la voi, acolo. Voi 
nu v-aţi prea băgat. Răspunde-mi la întrebare. 

Purcell adoptă o poziţie fermă. 

— Hai să stabilim ceva, chestia asta s-ar fi întâmplat şi cu voi 
şi fără voi. Au existat raţiuni de sprijin din afară. O mulţime. 
Treaba s-a făcut cu fondurile noastre. Toate planurile s-au făcut 
acolo, toate riscurile s-au asumat acolo. 

— Până acum. De aici înainte aveţi nevoie de noi. 

— Intotdeauna am avut nevoie unii de alţii. Hai să nu ne 
certăm chiar acum când e mai greu. Eu încerc să-ţi explic că tot 
ajutorul care ţi se dă pentru o asemenea muncă trebuie 
examinat cu multă atenţie. Nimic nu e direct. Băierile pungii 
noastre sunt larg deschise, banii vin de peste tot şi din multe 
motive. Eu trebuie să protejez aceste surse. Chiar şi de tine. 

— Chiar dacă unii umblă după tine să te omoare? 

— Dacă mi se dă puţin timp, pot să mă ocup şi de problema 
asta. 

Hogan şedea pe locul său şi se uita afară, 
simțindu-se foarte neliniştit. 

— Tu pari a spune că aliaţii noştri din State au organizat şi au 
supravegheat cu grijă întreaga operaţiune, dar că altcineva a 
tras sforile, iar acum sunt nervoşi, pentru că lucrurile nu mai 
merg chiar după plan. 

— Nu-i chiar aşa de simplu. Noi am fost nevoiţi să ajungem la 
oamenii de care avem nevoie pentru a încerca orice şansă. 
Bineînţeles, munca iniţială de concepere a fost a noastră, dar a 
fost necesar să-i cooptăm şi pe alţii: teroristul, omul din interior, 
nişte finanţe în plus. N-a fost o operaţiune simplă, nu-i aşa? Sunt 
surprins de naivitatea ta. 

— Trec peste asta, Milton. Am ştiut că va trebui să folosiţi sau 
să cumpăraţi oameni. Dar am înţeles perfect că George Farrell a 
furnizat câteva dintre legături. 

Purcell zâmbi în întuneric. 

— Şi-a făcut părticica lui. Dar mai e un alt aspect. Dacă n-am 
ajunge la rezultatul dorit, dacă noile legi ar intra în vigoare în 
ciuda asasinatului, deşi e puţin probabil să se întâmple, trebuia 
să fiu sigur că putem acoperi pierderea. Era important să nu 
pierdem banii, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Asta am realizat. 

— Doamne, insinuezi că cineva a vrut să-l omoare chiar mai 
mult decât noi şi că era dispus să vadă că noi cheltuim banii cu 


A 
| 


n întuneric, 


187 


chestia asta. Hogan îşi făcu mâinile puternice pumni şi tonul i se 
schimbă. Nu, pe Dumnezeul meu, mergi prea departe; sugerezi 
că cineva s-a folosit de noi. 

— Calmează-te! Cum dracu' a putut cineva să se folosească 
de noi de vreme ce, aşa cum spui şi tu, ideea îşi are originea aici 
şi toată chestia e acum făcută? Ceea ce spun eu e că, din cauza 
faptului că treaba n-a mers chiar după plan, unii oameni 
importanţi sunt îngrijoraţi, oameni care n-ar fi fost îngrijoraţi 
dacă nenorocitul ăla de avion exploda şi se împrăştia în mijlocul 
Atlanticului. Asta face toată diferenţa. Unora le-ar conveni ca 
vina să rămână definitiv pe cei din Provo, ca să arate lumii 
întregi că n-au mai existat şi alte grupuri interesate. Omul nostru 
din interior e deja mort. Nu ştiu nimic despre terorist, dar nu mi- 
ar plăcea să fiu în locul lui acum. Farrell e deja ca mort. Apoi îmi 
vine şi mie rândul. 

— La dracu', nu pot să-i omoare pe toţi. Şi eu? Băieţii? Crezi că 
o să stăm cu mâinile în sân aşteptând să fim omorâţi? 

— Ei vor oamenii de legătură. Cei care, indiscutabil, au fost 
amestecați. Acei care, printr-o dovadă de orice fel, să-i poată 
îndrepta pe cei din FBI în alte direcţii. Oameni ca mine. Trebuie 
să-ţi aminteşti că avem o grămadă de bani de la ruşi, libieni, 
sirieni şi de la o mulţime de organizaţii din State. Bine, eu am 
spălat banii, dar asemenea oameni nu vor fi prea dornici să 
contribuie din nou sau, în cel mai fericit caz, pentru o lungă 
perioadă de timp dacă lucrurile merg în felul ăsta. Se cam spală 
pe mâini de noi. 

Hogan dădu din capul lui mare şi diform. 

— Rahat! 

— Intre timp, cineva se pregăteşte să-i înfunde pe cei din 
Provo; vor să fie siguri că vina asta se ţine de voi ca scaiul. 

Hogan stătea şi se gândea şi cum nu răspunse, Purcell 
adăugă: 

— Nu e doar treaba aceea, Sean. Majoritatea sunt deja 
mulţumiţi de ideea că cei din Provo au făcut-o. Sunt minciunile 
care se construiesc perfid pe un adevăr. Şi n-o să mă surprindă 
dacă, în cele din urmă, apar pe neaşteptate indicii ciudate care 
să facă legătura dintre organizaţia noastră, Provo şi moartea 
omului nostru din interior. Voi sunteţi deja legaţi de Farrell. Care 
va fi reacţia publicului când va fi găsit cu un glonţ în cap? E 
vorba de o schimbare bruscă şi tot mai acută în atitudinea 
publică. Verigă lângă verigă, până ce nu va mai conta ce spuneţi, 


188 


căci veţi încasa toate loviturile. Apoi vor începe arestările şi se 
vor fabrica dovezile necesare. Sunteţi cam legaţi de mâini şi de 
picioare pentru crima asta, Sean, iar tu pari să nu pricepi mare 
lucru. Ei nu vor să grăbească toată afacerea asta: vor s-o coacă 
mai întâi în mintea influenţabilă a celor mulţi, înainte de a face 
ultima mişcare. 

Hogan analiză situaţia în ansamblu. 

— Deci, tu consideri că, dacă pot clarifica problema asta cu 
Farrell, atunci vor fi înlăturate unele îndoieli ce planează asupra 
celorlalţi - şi că Farrell nu e singura înscenare? Că am fost folosiţi 
ca nişte cretini de la început până la sfârşit? 

— Deocamdată, e cam singurul teren deschis pe care puteţi 
înainta. Rezolvaţi problema cum trebuie şi restul ar putea să 
meargă mai departe aşa cum vrem noi. 

— N-o să fie uşor. 

— Tu eşti singurul om care-o poate face. Ei nu se aşteaptă la 
un atac din partea voastră. Il puteţi găsi pe Farrell? Trebuie să fie 
încă în viaţă. N-o să-l elimine până în momentul în care vor fi 
absolut siguri că nu mai e de nici un folos. 

— Oricine face chestia asta, probabil că este la fel de bun ca şi 
noi; n-o să fie uşor. Dar avem mulţi informatori. Şi tu refuzi să-mi 
spui cine este în spatele afacerii ăsteia? 

— Dacă vom mai avea vreun viitor, acesta este momentul să 
arăt că sunt o persoană de încredere, din toate punctele de 
vedere şi fără drept de apel. Dacă aţi şti, nu v-ar ajuta în nici un 
fel, ci ar putea să vă implice. Mai bine să nu ştiţi. Poţi să găseşti 
un loc şi pentru mine? 

— Mai bine te-ai ascunde cu Tierney. E într-o vilă, în Kinsale. 
Un loc unde te poţi plimba cu iahtul. E plin de străini, chiar şi în 
perioada asta a anului. E şi-o barcă disponibilă, în cazul în care ai 
urgent nevoie de una. 

Hogan bâjbâi după lumina de interior şi scrise ceva repede 
într-un carneţel. Rupse apoi fila aceea. 

— Asta e adresa. Ar fi bine dacă ai putea s-o ţii minte. Du-te 
direct acolo. 

Stinse lumina. 

— Mi-aduc aminte că l-am văzut pe Tierney; e un tip violent. 

— Unii dintre noi trebuie să fie aşa. Dar îl pun eu în gardă 
pentru tine. 


Se despărţiră la puţin timp după aceea, iar Hogan fu foarte 


189 


îngrijorat tot drumul înapoi spre Dublin. Acceptase în silă nevoia 
lui Purcell de a-şi proteja sursele financiare şi poate că era, într- 
adevăr, mai bine să nu ştie toată tărăşenia. Mai erau şi altele 
despre care prefera să nu ştie; în felul acesta, nu avea nevoie de 
conştiinţă. Şi oricum, acesta era în exclusivitate domeniul lui 
Purcell şi trebuia să recunoască, unul extrem de complex. Trecu 
în revistă tot ceea ce discutaseră, iar acum primele semne ale 
răsăritului se arătau leneşe. Când se lumină, apăsă cu furie pe 
frână şi maşina derapă periculos, oprindu-se răsucită de-a latul 
şoselei. Incepu să înjure cu violenţă, lovind cu putere volanul. Cu 
mâinile încă pe volan, îşi înclină capul şi plânse, ca şi cum l-ar fi 
durut ceva. Credea că ştie cine îl avea pe Farrell. Şi în acel 
moment ştiu ce trebuie să facă. 


190 


15 


Galvin se apropie de lungul pod de beton, lat şi scund, care 
traversa estuarul şi-şi dădu seama cât de greu avea să-i fie să 
observe ceva din această poziţie. Maşinile care se mişcau pe 
şoseaua de pe coastă puteau fi văzute din orice vilă de pe malul 
celălalt. Era dificil de ajuns în spatele vilelor, căci terenul se 
înălța brusc, iar clădirile erau răspândite pe tot cuprinsul pantei, 
cu drumuri de acces desprinse din alei curbate. 

In spatele lui se afla străvechiul oraş Kinsale, cu vechiul port şi 
străzile sale şerpuite. leşise din oraş pe L42 şi continua să ruleze 
pe această şosea ce intra apoi pe Western Bridge, o construcţie 
modernă, care, într-o anumită măsură, nu reuşea să nu se 
observe din peisajul înconjurător, un amestec de sălbatic şi 
cultivat. In timp ce reduse viteza, acceptă că toate avantajele 
erau de partea celor care-l priveau de la înălţime, de pe partea 
cealaltă a estuarului. Vechi corăbii greoaie zăceau înclinate în 
depresiunile noroioase ale canalelor şi aproape de intrarea în golf 
se zăreau gropile puţin adânci cu stridii. Pe apă pluteau iahturi 
de mărimi diferite, întorcându-se într-o parte şi într-alta, după 
cum se jucau capriciile vântului cu ele. Era o imagine liniştitoare, 
dar un loc în care, undeva, se ascundea o bandă de criminali. 

Galvin nu traversă podul, deşi fuse tentat să o facă. O luă pe 
un drum mai lăturalnic şi ocoli Ballywilliam. 

Şoseaua era îngustă şi era greu să găsească un loc să-şi 
parcheze maşina fără a stânjeni traficul. Ochi în cele din urmă o 
porţiune care lăsa suficient loc de trecere pe unde se puteau 
înghesui şi alţii. Se dădu jos din maşină şi începu să urce malul. 

Se agăţă de tufişuri şi se opri într-o poziţie avantajoasă. Avea 
multe locuri unde putea să se ascundă de curiozitatea venită de 
pe malurile de vizavi şi ştia că, pentru moment, nimeni de acolo 
nu-l putea vedea. Soarele îşi făcea loc printre norii răzleţi şi se 
răsfrângea strălucitor în apă, orbindu-l uneori. Galvin se trase şi 
mai sus şi începu să-şi croiască drum înainte. Işi alesese o 
porţiune cu vegetaţie bogată care îl acoperea. Se înghesui în 
spatele unui tufiş de pe pantă şi îşi scoase binoclul din 


191 


apărătoarea lui. 

Pe pantele mai joase de peste apă se găsea un mănunchi de 
trei vile. Păreau a fi toate apropiate una de cealaltă, dar între ele 
era, totuşi, o porţiune de teren pustie şi Galvin ştiu că 
proprietăţile erau foarte bine separate. Işi ridică privirea prin 
binoclu spre punctele mai înalte şi vilele apărură şi mai izolate; 
unele locuri prin care te puteai apropia de case păreau dificil de 
abordat şi descoperi chiar şi drumurile de acces cu borduri din 
piatră, înecate în verdeață şi flori, unele încă îmbobocite. 

Supravegherea devenea chinuitoare, căci nu era exact sigur 
care dintre vile îl adăpostea pe Tierney şi banda lui. Rațiunea îi 
spunea că s-ar fi putut să fie una dintre cele mai izolate şi 
inaccesibile. Unele vile erau case de vacanţă sau locuri pentru 
week-end şi nu erau întotdeauna ocupate. Unele se închiriau 
ocazional, altele stăteau goale mai tot timpul anului. Străinii nu 
ieşeau în evidenţă în mod deosebit, căci locul acesta îi atrăgea. 
lar în vecinătate, Kinsale, pentru aderarea sa la organizaţia 
internaţională de iahting, se mândrea cu câteva restaurante 
deosebite. Era un loc prea bun pentru a nu fi remarcat; Kinsale 
supravieţuia datorită vizitatorilor săi. 

Intr-una din curţile din faţă a uneia dintre vilele aflate mai sus, 
Galvin desluşi o maşină, ghemuită parcă sub conturul copacilor şi 
tufişurilor de pe cer. Rămase nemişcat. Imediat după colţul vilei, 
aproape ascuns vederii, zări o bucată din botul turtit al unui 
Morris 1000. Existau atâtea în toată republica, încât, la început, 
nu păru semnificativ, până când consideră că o persoană care 
poseda o vilă ca aceea putea să-şi permită un model mai scump. 
Era prea departe, iar unghiul prea dificil ca să poată citi numărul 
de înmatriculare. Se concentră pe ferestre. Nu exista nici un 
semn vizibil că vila ar fi ocupată. 

li fu greu să ia o decizie. Nu era în cea mai bună poziţie şi îşi 
dădu seama din ce în ce mai mult cât de stângaci îşi parcase 
maşina. Ultimul lucru pe care-l dorea ar fi fost interesul poliţiei şi 
nici nu era sigur că localizase vila lui Tierney. Aceasta avea un 
nume, dacă ar fi fost să se ia după biletul pe care-l găsise la 
fermă, dar, atât cât vedea el, nu era nici o tăbliță sau inscripţie 
afară. Rămase pe loc, neîndurându-se să plece. 

Cineva ieşi din casă şi se duse la maşina din curte. Un bărbat 
de talie mijlocie, cu părul negru, cu mişcări ferme, dar neliniştite. 
Deschise brusc portiera maşinii şi, deşi Galvin nu-l putea vedea 
cotrobăind în interior, nu-i fu greu să recunoască mişcările acelea 


192 


repezi, aproape nerăbdătoare. Când bărbatul termină, apăru cu o 
haină în braţe, ocoli apoi în grabă maşina şi era evident că 
verifica presiunea în cauciucuri. Satisfăcut, se reîntoarse în casă. 

Galvin se relaxă. II mai văzuse pe omul acela pe undeva. Mai 
aruncă o privire prin binoclu, dar, fie întâmplător, fie intenţionat, 
acel cineva din vilă se ţinea departe de ferestre. Era sigur că-l 
ştie pe omul acela. Brusc, Galvin deveni foarte îngrijorat. Nu era 
unul din gaşca lui Tierney sau, cel puţin, nu unul dintre cei pe 
care-i văzuse şi înainte şi totuşi, dacă Tierney se afla acolo, 
trebuia să fie unul de-al lui. 

Galvin intră brusc în panică; se târî de-a buşilea în josul 
malului, de unde răsunau claxoane asurzitoare şi când ajunse la 
nivelul şoselei, zări un camion care încerca să se strecoare prin 
trecerea îngustă pe care o lăsase el. Şoferul camionului înjură cât 
timp el îşi scoase maşina de-acolo şi plecă. Galvin îşi continuă 
drumul, îndreptându-se spre o porţiune care făcea legătura cu 
şoseaua spre lInishannon. Când ajunse în intersecţie, coti la 
dreapta şi se întoarse spre Kinsale; era cea mai bună şansă să se 
obişnuiască cu împrejurimile, în cazul în care-ar dori să iasă din 
oraş şi să caute o fermă sau o casă la periferie. Continuă să 
conducă, dar mintea îi lucra cu febrilitate. Omul pe care îl văzuse 
nu se încadra în tipar; era sigur că nu era din Dublin sau din 
nord. A 

li luă ceva timp ca să scotocească în memorie. În timpul 
antrenamentelor, trecuse prin toate dosarele cu fotografiile 
teroriştilor irlandezi, cunoscuţi sau necunoscuţi; cel puţin de 
acest lucru era convins. Răspunsul se ivi brusc şi surprinzător: 
Milton Purcell. Americanul care strângea bani. Mai fusese o dată 
în Dublin, cu mult timp în urmă şi nu sub numele lui adevărat, 
căci întâlnirea fusese clandestină. 

Milton Purcell? Ce naiba făcea în Irlanda? Galvin era acum 
complet satisfăcut, pentru că cei din vilă erau, într-adevăr, 
Tierney şi oamenii lui. Deşi nu-i vedea pe Tierney şi pe Purcell la 
un loc, dintr-un motiv sau altul consideraseră necesar să stea 
împreună. Ajuns la marginea Kinsale-ului, reduse viteza. Trebuia 
să afle ce se întâmplă. Pentru asta avea nevoie să arunce vilei o 
privire mai de aproape decât o făcuse azi. Va trebui să aştepte 
căderea nopţii. 


George Farrell era pe punctul de a leşina. Se afla legat de 
mâini şi de picioare într-o pivniţă fără aer a fermei părăsite. După 


193 


ce fusese legat de scaun şi Helary plecase, Mary Poulter se 
aşezase şi citise o revistă, ca şi cum el nici nu ar fi fost acolo. 
Când încercase să-i vorbească, ea îi aplicase fără menajamente o 
bandă adezivă peste gură, boţindu-i buzele şi apoi îşi continuase 
lectura. 

Contracţiile musculare apăruseră întâi la gambe şi apoi 
începuseră să urce, iar el se agitase în scaun, ca să atragă 
atenţia femeii, dar ea, deşi îl auzi, nu-şi schimbă cu nimic 
atitudinea; atât cât o interesa pe ea, Farrell nu exista. Durerea 
devenise atât de îngrozitoare, încât, în cele din urmă, se 
rostogolise cu scaun cu tot, lac de sudoare şi în final leşinase de 
durere. 

Pierderea cunoștinței probabil că-i mai relaxase muşchii, căci 
revenindu-şi şi, cu capul în podea, descoperi că durerea 
dispăruse. Era conştient că era leoarcă de sudoare şi de propria 
urină. Niciodată în viaţa lui nu se simţise atât de neajutorat şi 
umilit. Printre picioarele mesei vedea pantalonii traşi cu grijă 
puţin în sus să nu facă genunchi, gleznele şi pantofii impecabili ai 
lui Mary Poulter. Auzi cum întoarce o pagină. 

Mult mai târziu spuse: 

— M-am săturat de fâţâiala ta. O să te duc în pivniţă. 

Tot ce mai rămăsese din curajul lui Farrell dispăru. 

ÎI eliberă din scaun, dezlegându-i picioarele, unul câte unul, 
după ce-l avertizase că-l împuşcă dacă se zbate. De fapt, el 
aproape că nu se mai putea mişca. li spuse să se întindă cu faţa 
la podea, ţinându-i pistolul la cap, ca să-i amintească ce se 
întâmplă dacă nu face ce-i spune ea şi-i legă din nou 
încheieturile mâinilor la spate, apoi gleznele. 

Nu mai era țintuit în scaun, iar ea îl trase de o parte a mesei. 
Pivniţa se găsea sub bucătărie şi se ajungea în ea printr-o trapă 
acoperită de un covor zdrenţăros. 

Impingând masa cea mare la o parte, ca să aibă loc, trase 
covorul cel ponosit şi ridică trapa. Trepte de lemn coborau în 
beznă. Farrell simţi mirosul dezgustător al întunericului 
amestecat cu alte miresme greţoase; probabil că trapa nu mai 
fusese deschisă de ani de zile şi era mai bine să nu se gândească 
la ce-ar fi putut folosi pivniţa aceea. 

Mary Poulter nu afişă nici o expresie când îl trase spre 
marginea deschizăturii, presându-i pistolul în abdomen. Farrell o 
rugă mut, cu ochii plini de, teamă. Dar ruga lui nu ajunse până la 
ea, care-l împinse până ce căzu pe scări. 


194 


Corpul încetă să i se mai rostogolească, stâlcit şi tremurând 
când trapa fusese deja închisă. O, Doamne, de ce nu-i dăduse jos 
blestemata aia de bandă adezivă? Incepu să plângă fără ruşine, 
căci nu era nimeni să-l vadă şi-şi simţea lacrimile înmuind crusta 
de noroi care acoperea podeaua de piatră. O să moară încet şi în 
dureri, legat ca o pasăre, singur, în întuneric şi murdărie. 

Unde dracu' greşise? Şi toţi banii, tot efortul, toată primejdia? 
Unde era recompensa sau, cel puţin, recunoaşterea sacrificiilor 
pe care le făcuse? Fusese chiar şi lipsit de preot. Simţea nevoia 
unui preot mai mult decât oricând. Dar, dacă ar fi avut unul, care 
ar fi fost spovedania lui? Care era scuza lui acum pentru ceea ce 
făcuse? 

Ceva se mişca la câţiva paşi de el. Un şobolan. Te rog, 
Doamne, nu şobolani. Un stil de viaţă confortabil şi îmbelşugat se 
redusese la aşa ceva, la şobolani; i se refuzase o moarte decentă 
şi se transformase într-un om abandonat care se târa în patru 
labe, dar până şi ei mureau mai bine decât el. 

Pe măsură ce timpul trecea, nu putea să-şi dea seama dacă 
era noapte sau zi, căci întunericul era permanent, începu să aibă 
halucinaţii. Incepu să vadă imagini ale ultimelor minute la bordul 
lui Air Force One. Preşedintele. Soţia sa. Celelalte personalităţi. 
Ambasadorul sovietic. Toţi muriseră, iar el jucase un rol 
important în dispariţia lor violentă. Poate că era drept să moară 
atât de încet şi în acea degradare totală. 

Farrell încercă să se ridice în şezut. Dacă se târa în spate, 
putea găsi un perete de care să se sprijine. li luă ceva timp să 
parcurgă distanţa până acolo, dar când găsi suportul de care 
avea nevoie, simţi o uşurare temporară. Ştia că nu mai poate 
îndura mult aceste condiţii; nimeni nu ar fi putut. Bine, el era 
vinovat, dar oamenii care îl aduseseră aici? Dar ei? Ei nu erau la 
fel de răi? Nu erau şi ei ucigaşi? Şi cine dracu' erau ei? Niciodată 
nu-i trecuse prin cap cine erau, de fapt. 


— Vreau cu detectivul şef Keane. Aici Sean Hogan. 

Operatorul de la centrala de interior îi spuse să aştepte, apoi 
intră pe fir Keane. 

— Hogan? Ce s-a întâmplat cu procedura? 

— La naiba cu procedura. Trebuie să ne vedem. 

— la te uită, de ce, ai de gând să te predai? 

Hogan se stăpâni, ştiind că mersese deja prea departe, mai 
ales acum, când trebuia să dea dovadă de diplomaţie. Dar nu 


195 


uita că Keane din Brigada Specială era unul dintre acei poliţişti 
lucizi care credea că Sinn Fein ar trebui scoasă în afara legii, aşa 
cum fusese şi IRA cu mult timp în urmă. Oricum, nu era 
momentul potrivit pentru o ceartă. 

— Putem să ne întâlnim undeva pe-afară? 

— Despre ce este vorba? 

— Cineva a pretins că cei din Provo l-au răpit pe un american 
pe nume Farrell. E în toate ziarele. Treaba asta n-are nimic de-a 
face cu noi. 

— Noi, Hogan? Mă bucur că te consideri şi tu în sfârşit membru 
al clanului. 

— Vreau să spun că ei; vorbesc în numele lor. 

Hogan se supără că era atât de agitat ca să facă o asemenea 
greşeală. 

— Bine, Hogan, voi face o notă de protest. Asta-i tot? 

— Nu e chiar aşa de simplu. Trebuie să ne vedem. O, lisuse, 
crezi că te-aş fi sunat dacă nu era urgent? 

— Vrei să spui urgent pentru tine. Ştii, o chestiune minoră ca 
aceea a uciderii preşedintelui Statelor Unite îmi ocupă puţin din 
timpul meu preţios chiar acum. Dacă nu ne puteţi ajuta în 
această direcţie, mă tem că mă faci să pierd vremea. 

— Cineva ne-a pus-o în cârcă şi pe asta. 

Keane râse. 

— Ei, haide, bieţii de voi. Hogan, nu tu eşti cel care ar trebui 
să dea telefonul ăsta. Tu trebuie să fii individul politic, 
nevinovatul; pune-l pe Tierney sau pe una dintre celelalte gorile 
să ia legătura cu noi. Sau nu cumva au vreo treabă chiar acum? 

Hogan de-abia reuşea să se stăpânească, deşi ştia foarte bine 
că Keane încerca să-l aţâţe. 

— Deci, nu vrei să ne întâlnim? 

— Trimit o maşină cu un echipaj la tine să te aducă. 

O altă provocare. 

— Pot să te scutesc de drumul ăsta. Nu sunt prea departe de 
Brown Thomas. O să aştept acolo maşina. 

Keane întârzie cu răspunsul. Apoi spuse repede: 

— Asigură-te că ajungi acolo într-o jumătate de oră. 

Puse receptorul jos cu o mină gânditoare şi puţin cam ursuză. 

Brown Thomas - echivalentul din Dublin al londonezului 
Fortnum & Mason - era proprietatea aceluiaşi canadian 
multimilionar, Galen Weston. Domeniul georgian se afla pe 
mondena Grafton Street, ultimul loc unde te-ai fi aşteptat să fie 


196 


Hogan. 

Când sosi maşina, Hogan stătea în faţa vitrinei centrale a 
magazinului, între cele două intrări. Nu îşi dădu seama că era o 
maşină de poliţie până ce aceasta nu opri şi, spre marea lui 
surpriză, geamul din spate cobori, iar Keane îşi arătă faţa plină 
de riduri şi-l strigă. Hogan traversă trotuarul şi Keane îi vorbi 
răstit: 

— Urcă. 

Hogan deschise uşa, nu prea încântat să stea atât de aproape 
de unul dintre duşmanii săi declaraţi. Dar, pe moment, nu putea 
face nimic. Amândoi bărbaţi corpolenţi, nu prea mai rămăsese 
loc între ei când maşina se puse în mişcare. 

— Bine, zise Keane cu vioiciune, dă-i drumul. 

Hogan simţea căldura piciorului lui Keane şi încercă să şi-l 
tragă pe al său mai încolo. 

— Cineva încearcă să vâre Provo în afacerea asta. 

— Mi se frânge inima pentru voi. Asta mi-ai mai spus-o şi la 
telefon. 

Hogan se simţi ca un prost; ar fi trebuit să analizeze mai în 
profunzime cum să abordeze subiectul, iar Keane nu avea nici o 
intenţie să-i uşureze munca. 

— Ascultă, se întâmplă ceva ciudat. Cam cât de profesionistă 
a fost răpirea lui Farrell? 

Keane zâmbi. 

— Chiar te aştepţi să ţi-o spun eu? Nu eşti preocupat doar din 
cauza răpirii, nu-i aşa? Mai ai şi altceva în minte. Ei bine, mai 
bine-ai fi expeditiv. Am o întâlnire. 

— E o întreagă schemă. Prea multe fire. Bomba de zilele 
trecute; totul duce la noi, deşi, după cum spun ziarele, a fost 
văzut un arab prin împrejurimi. 

Keane îşi netezi pe spate părul des. 

— Tu chiar le-ntreci pe toate, spuse el, arătându-şi deschis 
disprețul. Toată lumea ştie că au făcut-o cei din Provo. Eu ştiu, tu 
ştii, yankeii ştiu, până şi britanicii sunt convinşi. Gaşca ta a reuşit 
să-i scoată pe colegii voştri yankei dintr-o situaţie disperată. Şi 
nu m-ar surprinde dacă ei au plănuit-o. 

Hogan îşi tinu firea. 

— Dacă eşti chiar aşa de sigur, de ce nu i-ai băgat la răcoare? 

— Nu-mi mai insulta inteligenţa, Hogan. Aş putea, pur şi 
simplu, să-mi fac datoria şi să-i bag pe mulţi dintre oamenii tăi la 
răcoare, să fac valuri, să fac pe placul publicului şi al câtorva 


197 


politicieni. Treaba asta e prea mare ca s-o tratăm cu sictir, 
suntem prea încordaţi pentru a mai pune o mulţime de întrebări 
când deja avem majoritatea răspunsurilor. Aruncă o privire pe 
fereastră şi văzu că acum traversau fluviul Liffey pe O'Connell 
Bridge. O parte din gaşca ta a intrat în pământ. In comparaţie cu 
zona asta imensă, noi suntem o forţă mică. Tu ştii asta şi profiţi. 

Pe la jumătatea lui O'Connell Street, Keane îi strigă şoferului: 

— Intră pe Talbot Street şi îndreaptă-te spre secţie. Apoi se 
întoarse spre Hogan. Eşti cu un os în gât, Hogan şi-mi pierd 
vremea cu tine. Tierney şi băieţii lui va trebui să iasă la iveală 
odată şi-odată. O să-i presăm noi să o facă. Şi-ai face bine să nu 
uiţi că, de data asta, n-au unde fugi. Nici o ţară n-o să-i 
primească, numai în cazul în care vor să-şi petreacă restul zilelor 
putrezind pe undeva, de exemplu, prin Libia. Dar, mai întăi, 
trebuie să ajungă să părăsească ţara. Şi tot ce trebuie să facem 
noi e să aşteptăm. 

— Eu continuu să-ţi spun că nu noi l-am aranjat pe Farrell şi 
nici treaba din West Cork n-am făcut-o noi; cineva se foloseşte 
de numele nostru. 

— Ba eu ştiu că voi aţi făcut-o şi mă tot întreb de ce, brusc, 
negaţi ceva cu care, în mod normal, gaşca ta s-ar mândri. Să-ţi 
mai spun ceva: când Tierney o să iasă din ascunzătoare, n-o să-i 
folosească la nimic să fugă în America. Până şi senatorii irlandezi 
de acolo, care v-au ajutat adesea, luptându-se cu legile de 
extrădare, nu vor mai fi atât de proşti de data asta. Poporul ăsta 
mic ar trebui să înceteze să mai creadă în poveşti cu zâne. Se 
pricep ei la afacerile Irlandei moderne cât ştii tu să vorbeşti 
chineza. Nu vă vor proteja. Nimeni din vest n-o va face. Sunteţi 
în proverbialul rahat, Hogan. 

— Bine. Mi-am pierdut timpul de pomană. Mă gândeam că pot 
să te ajut şi pe tine şi pe mine. 

— Prostii. Tu nu încerci să te-ajuţi decât pe tine. 

— Să zicem că l-am găsi pe Farrell pentru voi. 

— N-ar fi greu, de vreme ce-l aveţi. 

Hogan simţi că se enervează. Íl înjură în gând pe Purcell. Nu 
numai că nu rezolvase nimic, dar probabil că această întâlnire 
înrăutăţea lucrurile şi mai mult. 

— N-aş sta aici, lângă tine, într-o maşină de poliţie, dacă toate 
astea n-ar fi adevărate. M-am gândit că putem face puţin schimb 
de informaţii şi să-l găsim înainte să fie prea târziu. 

— Bine, hai s-o facem. Voi îl scoateţi pe Farrell şi noi mergem 


198 


mai departe. Şi vă voi da toate indiciile pe care le obţin şi eu. Pe 
moment, n-am nimic să-ţi dau, pentru că eu cred că echipa ta a 
făcut-o. 

— Mulţumesc pentru tot, îi replică Hogan cu amărăciune. 

Keane îi strigă şoferului: 

— Opreşte aici. Se întoarse către Hogan. E destul de bine 
pentru tine? 

Hogan nu fusese atent la drum. Se uită în jur şi îşi dădu seama 
că trebuia să se întoarcă şi să treacă fluviul. Dar cobori din 
maşină fără alte cuvinte şi trânti cu violenţă portiera în spatele 
său. 

Puțin mai târziu, când Keane discuta despre neobişnuita 
întâlnire cu prietenul său, inspectorul şef Matt O'Riordon, adoptă 
o poziţie nouă faţă de cea afişată faţă de Hogan. 

— Cred că bănuiala ta se adevereşte, Matt, spuse el. Hogan e 
îngrijorat şi îl cred; nu cred că Provo este implicată în afacerea cu 
Farrell, dar de ce chestia asta l-a determinat să ne contacteze pe 
faţă? Nu-l scăpa din ochii. S-ar putea să merite. 


Ross îşi părăsi casa într-o dispoziţie de zile mari şi cobori 
scările de la intrare până pe trotuarul bine întreţinut, cu găurile 
astupate. Traversă strada până la maşina sa. Problemele 
profesionale nu-i erau afectate de starea optimistă în care se 
afla. Se pricepea de minune să se ocupe cu grijă de toate 
detaliile, fără să pară a o face. Până şi în maşină folosea oglinzile 
cu multă abilitate, ca şi cum ar fi executat manevre pe un câmp 
de luptă şi nu pleca la drum până nu era complet satisfăcut. 

In momentul când traversă strada, agenţii FBI care 
închiriaseră un apartament la câteva case mai încolo de locuinţa 
lui, încuiară uşa cu cheia şi coborâră în fugă scările. Aveau 
maşina orientată în aceeaşi direcţie ca şi cea a lui Ross şi porniră 
în spatele unei alte maşini care-i depăşi. Mai făcuseră acest lucru 
în ultimele două zile şi bănuiau că Ross se îndrepta spre una din 
cele două destinaţii ale sale. După puţin timp, îşi dădură seama 
spre care anume mergeau şi se relaxară puţin; Ross se ducea să- 
şi ia echipamentul. Doar cu un minimum de noroc, înainte de 
sfârşitul zilei vor putea spune că au prevenit o crimă şi că l-au 
arestat pe Ross în flagrant delict. Şi asta ar fi creat o platformă 
destul de solidă pentru lansarea unui alt atac împotriva lui, cu un 
deznodământ şi mai mare. Şi ei se simțeau bine în această zi. 

Urmară ruta familiară prin Brooklyn, ocoliră Jamaica Bay, 


199 


îndreptându-se spre sud, spre Floyd Bennett Field şi Marine Park 
Bridge. Işi puteau permite să rămână în urmă, deşi îşi 
schimbaseră maşina în fiecare zi, o condiţie impusă de şeful lor, 
căci deja cunoşteau drumul. Nu puteau să fie neglijenţi nici o 
clipă în munca lor, aşa că avură grijă să-l ţină sub observaţie de 
la distanţă. 

O dată ajunşi pe Marine Park Bridge, rămăseseră şi mai în 
spate; în faţă era peninsula Nassau County, care iese în mare ca 
un deget, formând golful într-o parte şi scăldându-se în Atlantic 
în cealaltă parte. Când ajunseră la capătul podului, aveau în 
dreapta Fort Tilden, amplasat de cealaltă parte a peninsulei, iar 
în stânga, Jacob Riis Park. 

Acum era timpul să fie mai precauţi, căci erau mai uşor de 
observat. Il vedeau bine pe Ross şi continuată să mai meargă, în 
timp ce el se îndrepta spre capătul peninsulei, dincolo de Fort 
Tilden. Opriră maşina în spatele unei clădiri vechi, care făcuse 
parte odată dintr-un şantier naval, dar care era acum folosită 
mai ales drept club neoficial al copiilor. In acel moment locul era 
pustiu, iar unul dintre cei doi agenţi cobori ca să-i supravegheze 
mişcările lui Ross cu un binoclu. 

Acesta se oprise în faţa unei clădiri dărăpănate din lemn, care 
servise la vremea ei ca mic depozit, închisoare sau magazie 
pentru proviziile marinei. Arăta jalnic când o cumpărase Ross. 
Descuie două lacăte grele şi trase spre el una din uşi. Ilnăuntru 
nu se vedea altceva decât un mare talmeş-balmeş. Cutii goale 
de vopsea şi de ulei erau împrăştiate peste tot, în dreapta o 
masă de lemn cu o menghină demodată era fixată prin buloane 
în podeaua de beton. Mai erau cutii de unelte, lăzi sparte, 
scânduri de lemn rupte şi o altă masă de lucru lângă peretele din 
fund. De-abia după ce Ross se încuie pe dinăuntru, începu să 
iasă la iveală adevăratul scop al atelierului. 

Procedura era plictisitoare, dar, de fiecare dată, era aceeaşi şi 
nu avea ce face. Picioarele robuste care susțineau mesele de 
lucru imense erau de lemn, prinse în oţel solid şi trebuia să le 
desfacă pentru a ajunge la conţinutul din interior. Putea să 
desfacă doar câte un singur picior, pentru că altfel tăblia grea de 
deasupra s-ar fi răsturnat. 

Ca explozibilul să nu transpire, Ross nu umplea niciodată 
complet cavitățile, iar în interiorul picioarelor de lemn legate în 
fier sfredelise găuri de aer. Continuând ca de obicei, mişcând 
mai întâi unul din picioare, observă că unul din buloane 


200 


dispăruse; întotdeauna era foarte grijuliu şi le strângea bine 
înainte să plece din atelier; era o precauţie imperioasă de 
securitate. Se gândi pentru o clipă că cineva îşi băgase nasul în 
treburile lui. Se grăbi să verifice că totul era acolo, urmărind 
inventarul pe care-l avea în cap. 
x 

Deşi se aflau destul de departe, agenţii FBI, care-l 
supravegheau pe Ross, fură azvârliţi la pământ. Masivul suflu 
părea că va rupe întreaga peninsulă şi continuă, fiecare 
ascunzătoare cu explozibil participând pe rând, prinsă în enorma 
detonație. Pământul se zgudui şi se ivi o minge de foc care 
scuipa fum şi flăcări, formând o barieră arzândă ce izola marea 
de fâşia de pământ şi continua să explodeze cu intermitenţă. Cei 
doi agenţi FBI, zdravăn zguduiţi, se ridicară în picioare şi singurul 
lucru pe care-l mai puteau face era să se holbeze la distrugerea 
care continua să se desfăşoare în faţa lor. Cenuşă şi rămăşiţe din 
construcţie cădeau la pământ şi o dată cu ele bucăţi mici şi de 
nerecunoscut din carnea şi oasele care fusese Hank Ross. 
Trăsese o dată scurt de piciorul mesei, acţionând astfel 
sofisticata capcană care-l costase viaţa. 


201 


16 


John Smith îl văzu pe Hank Ross părăsindu-şi casa şi rămase 
aşezat în maşina sa. Deşi se afla la ceva distanţă, îl zări suficient 
de clar pe Ross traversând strada şi plecând cu dubiţa lui. Nu 
mult după aceea, apărură grăbiţi şi agenţii FBI. Smith îi văzu 
urmărindu-l pe Ross. Cobori apoi din maşină şi merse agale până 
la blocul lui Ross. Urcă treptele şi intră în hol. 

Nu avu nici o problemă când deschise încuietorile uşii de la 
intrarea apartamentului lui Ross şi se strecură în sufrageria 
neîngrijită şi ticsită. Atâtea lucruri erau aruncate de-a valma prin 
cameră, încât era gata aranjată pentru ceea ce voia el. In câteva 
reviste strecură tăieturi cu articole din ziare britanice vechi 
despre activitatea IRA în Irlanda de Nord, unele ziare chiar foarte 
vechi, de la moartea lui Bobby Sands. lar într-un sertar al 
bufetului ieftin plasă câteva cartoane”? colorate de bere, fiecare 
tipărit cu trifoiul alb şi slogane ale Republicii Irlandeze. 

Reflectă asupra pericolului creat de prea multe asemenea 
lucruri şi rezistă tentaţiei de a mai lăsa la faţa locului şi foiţa 
oficială cu ştiri a celor din Sinn Fein; era, poate, mai bine să nu 
planteze ceva atât de ostentativ. Se decise să lase totul aşa. 
Mulţumit că făcuse destule, plecă, încuind cu grijă după el. 


Fluviul Liffey curgea domol, luminile înşirându-se de-a lungul 
liniei țărmului şi reflectându-se blând în apa atât de liniştită 
acum, de parcă vântul n-ar fi atins-o niciodată. Silueta întunecată 
a podului se curba peste fluviu, lăsând pete întunecate sub 
arcadă. Dincolo de Inns Quay, de partea cealaltă a podului, 
tribunalul îşi înălța silueta impunătoare, cu clădirea principală de 
sub dom aproape pierdută în întuneric, în afară de stâlpii imenşi, 
aproape luminoşi. 

Şalupa de mare aproape nu se mişca, iar balansul era 
imperceptibil. Pentru Sean Hogan era însă destulă mişcare. 
Niciodată nu-i plăcuse pe apă. Nu ştia să înoate şi renunţase de 


32 Disc de carton care se aduce o dată cu halba de bere în localurile 
publice şi după care se calculează consumaţia (n. trad.). 


202 


mult să mai încerce să înveţe. Era un om de uscat şi sugestia lui 
Tyson de a ieşi pe mare fusese o altă supărare în acea zi plină de 
necazuri. Se găseau în umbra malului, într-un loc deosebit de 
retras, iar el nu simţise nici o nevoie de a se mişca. 

— Pentru un bărbat puternic, te comporţi ca un iepure, 
observă Tyson cu răutate. 

Din punct de vedere personal, nu avea nimic în comun cu 
Hogan şi detesta caracterul grosolan al acestui om, desi îi 
recunoştea isteţimea. 

— Pentru toţi cei ca tine este absolut normal, replică Hogan. 
Te-ai născut cu bani, când erai copil ai primit primul iaht îndesat 
în ciorapul de Crăciun atârnat de cămin. Şi totul pe cheltuiala 
noastră. 

Era o dispută veche. Tyson era un anglo-irlandez ai cărui 
strămoşi irlandezi mergeau înapoi în timp cu sute de ani. Dar 
pentru Hogan, loialitatea lui Tyson se afla clar de cealaltă parte a 
canalului de mare, în Anglia, unde fusese educat: Harrow şi apoi 
Oxford, ca şi tatăl său înaintea lui, ca şi copiii lui de-acum încolo. 
Nu putea să accepte evidenta contradicţie. 

Şi totuşi, originea lui Tyson avusese aceeaşi influenţă asupra 
acţiunilor lui de mai târziu ca şi cea a lui Hogan. Undeva, cumva, 
Tyson urmase un drum la fel de neverosimil ca şi circumstanţele 
care duseseră la prezenta întâlnire cu Hogan. Nu aveau nimic în 
comun în afară, poate, de cel mai important lucru dintre toate. 
Doar dintr-o anumită privinţă mergeau amândoi pe acelaşi drum. 
Cinic cu privire la aproape tot ce era legat de Tyson, Hogan era 
mulţumit căci orice făcea acesta era pentru bani, deşi nu 
existase niciodată vreo dovadă că le-ar fi dus lipsa. 

Tyson trebuia doar să deschidă gura ca să-l facă pe Hogan să 
se agite şi să înceapă să-şi verse accentul din şcolile englezeşti 
de stat. Celălalt lucru care îl deranja pe Hogan era faptul că 
Tyson era, indiscutabil, foarte inteligent şi că uneori îl făcuse să 
se simtă inferior. Aşa cum vedea Hogan problema, un om ca 
Tyson, născut cu o linguriţă de argint în gură, argint irlandez de 
altfel, ar fi fost un măscărici de clasă şi ceea ce-l supăra era 
faptul că Tyson tocmai asta era. Hogan îl considera pe Tyson 
drept un comunist de şampanie. 

Cei doi bărbaţi se întâlneau rar şi chiar şi aşa, pentru Hogan 
era prea mult. Când se întâlneau, era întotdeauna vorba de o 
chestiune importantă. Acum stăteau în cabina cea largă, Hogan 
cu o pintă de Guinness pe masa şlefuită, iar Tyson, în faţa lui, cu 


203 


un pahar de vin alb; niciodată nu stăteau unul lângă altul. 

Tyson purta un blazer cu o emblemă de iahting pe nasturii de 
alamă şi pantaloni gri. Era un bărbat înalt, elegant, cu trăsături 
fine, aristocratice, cu o uşoară privire de dispreţ pentru 
grosolanul, dar energicul Hogan care şedea în faţa sa cu berea 
lui. 

— Aşa e, bătrâne. Care-i problema? 

— Lăsaţi-l în pace pe Milton Purcell. Şi transmite-le mesajul şi 
prietenilor tăi ruşi. 

— Purcell? Dumnezeule mare, e şi el aici? 

— Oriunde-ar fi. 

Tyson se uită de-a lungul mesei, neîncrezător. 

— De aceea ai venit aici? Ca să-mi spui asta? 

— Pentru noi e important. Niciodată n-o să mai găsim un om 
ca el. Ne-ar lua ani ca să-l înlocuim. E unic; singurul om în care 
toată lumea poate avea încredere. Singurul om care se poate 
descurca în orice situaţie. Face o treabă extraordinară pentru 
noi. 

— Nu te contrazic. E un om foarte complet. De ce eşti 
îngrijorat? 

— Nu încerca să mănânci rahat în faţa mea, Tyson. 

Hogan era în elementul lui când era îndreptăţit să fie grosolan 
cu el. 

— Imi pare rău. Nu înţeleg. Este ameninţat? 

— Bineînţeles că e ameninţat. Şi Farrell este ameninţat şi 
Dumnezeu ştie cine altcineva. 

— Cine dracu' e Farrell? 

— Nu citeşti ziarele? De cine-ţi baţi joc? Ţi-am zis să termini cu 
şmecheriile. 

— Farrell ă/a? Nu mai spune. Cineva pretinde că Provo a făcut- 
O. 

— Şi, după cum bine ştii, cineva vrea să se creadă că noi am 
făcut-o. Şi poate să meargă în ambele direcţii, Tyson, ştii asta. 
Suntem al dracu' de îngrijoraţi din pricina asta. Spune-le să 
înceteze sau, dacă nu, Farrell n-o să fie singurul nenorocit care 
dispare. Ocupă-te de asta sau mai bine verifică-ţi barca asta 
nenorocită de fiecare dată când te sui în ea; ce artificii frumoase 
ar ieşi din ea. Ţi-o mai spun o dată, spune-le să renunțe la Milton 
Purcell. 


Riley Brown îi dădu lui Hercules să mănânce, îi umplu vasul de 


204 


apă şi se întrebă de ce nu telefonase Galvin. Nu-i stătea în fire. 
N-o deranja faptul că nu ştia ce se întâmplă. De ce era atât de 
îngrijorată din pricina lui? 

Işi făcu un ceai şi-l bău absentă cât rămase în picioare în 
bucătărie. Ca la o comandă, puse jos ceaşca şi telefonă la garaj. 
Vorbi cu Paddy O'Brien, dar el ştia şi mai puţin decât ea pe unde 
umbla Galvin; crezuse, dintr-un motiv sau altul, că era încă în 
Cork; Galvin nu-i spusese că se duce în Anglia să vadă ce mai 
face sora lui. 

Ce mai avea de făcut era să sune la sanatoriul particular sau 
la cumnatul lui Galvin. Işi aminti numele sanatoriului, Sanatoriul 
Denbridge din Reading, dar nu-i ştia numărul. Se duse la măsuţa 
unde-şi ţinea Galvin carneţelul cu numere de telefon. Nu era 
acolo. Îl căută, dar nu-l găsi. Probabil că-l luase cu el. Inima 
începu să-i bată cu putere. 

Riley îşi dădu seama că putea să obţină numărul de la 
informaţii, dar nu ştia numele surorii lui după căsătorie. Parcă 
Joan. Dar Joan şi mai cum? Acelaşi lucru i se întâmplă când se 
gândi şi la cumnatul lui care locuia în Newbury. Era o prostie, 
dar, pur şi simplu, nu-i ştia numele de familie şi nu credea că 
fusese vreodată menţionat. N-avea cum să ia legătura cu el. 
Fusese izolată. Dar de ce i-ar face Galvin una ca asta? 


După ce oaspetele lui nepoftit părăsise barca, Tyson nu se 
grăbi. Işi reumplu paharul cu vin, cutia cu gheaţă fiind acum pe 
masă, la îndemână şi ştiu că sfaturile pe care era nevoit să le 
dea vor trebui să fie precise, căci nimeni nu cunoştea scena 
politică irlandeză mai bine decât el, ceea ce includea, în special, 
organizaţiile din afara legii. Tyson era respectat de ambele părţi 
ale legii, lucru care uimise mulţi oameni. De asemenea, el însuşi 
ar fi fost foarte surprins să ştie câţi oameni aveau cunoştinţă de 
abilele sale viclenii politice. 

Termină al doilea pahar cu vin şi se hotărî: stabilise o 
prioritate. 

Dădu un telefon din cea mai apropiată cabină telefonică şi 
ceru un interior. De îndată ce i se făcu legătura şi după ce 
recunoscu vocea, spuse o singură frază: 

— S-ar părea că fantomaticul Purcell e pe undeva pe-aici. Apoi 
închise. 


Paul Sutter se întâlni cu Glenn Rees în Cork. Urcară pe St. 


205 


Patrick Street şi o luară pe Marchant's Quay, traversară strada 
aglomerată şi se aplecară peste parapetul care se înălța 
deasupra fluviului Lee. In stânga, oamenii se grăbeau să treacă 
podul, iar în spatele lor se auzea zgomotul constant al traficului. 
Fluviul era puţin adânc şi leneş, iar cerul acoperit, dar era destul 
de cald pentru o dimineaţă de sfârşit de octombrie şi nimeni nu 
purta haine de ploaie. 

— Se întâmplă al dracului de multe şi mi-ar plăcea şi mie să 
ştiu despre ce e vorba, spuse Sutter afectat. De la Gerry Fowler 
am scos o bucăţică prețioasă, dar am impresia că joacă de unul 
singur un joc ingenios. E un ticălos tare versat, dar în stadiul ăsta 
nu mă pot plânge, căci şi-a activat cel puţin unul dintre băieţii 
care lucrează sub acoperire. Doar că am impresia că e prea 
grăbit să aleagă opţiunea cea mai simplă. Tu ce-ai găsit, Glenn? 

— Nu mai mult decât tine. Dacă tu crezi că britanicii vor să 
pună beţe-n roate, atunci asta fac şi irlandezii. Poate-o fac 
împreună. Noi ne-am pierdut preşedintele, dar, aşa şocaţi cum, 
fără îndoială sunt, eu am o bănuială că asta nu e principala lor 
prioritate. A fost preşedintele nostru. Cererea noastră e simplă: îi 
vrem pe nenorociţii care au făcut-o. Cred că şi britanicii şi 
irlandezii vor tot asta, numai că ei întrevăd o implicaţie politică şi 
încearcă să întoarcă situaţia în favoarea lor. 

Amândoi stăteau cu braţele îndoite, sprijiniți de marginea 
lucrării din piatră şi din toate părţile îi înconjura mirosul gazelor 
arse de benzină şi petrol. Ataşatul aero îşi întoarse capul. 

— Aproape că poţi să întrezăreşti dedesubturile afacerii. De 
exemplu, povestea asta cu George Farrell ar fi unul dintre ele. De 
ce ar face Provo aşa ceva într-un moment ca ăsta? 

— E tipic pentru ei. Banii se întâlnesc cu fanatismul. Un 
amestec periculos. Ai mai auzit de Farrell până acum? 

— Nu. Am verificat oficial la ambasadă. E un bancher care face 
investiţii. Îşi poate permite foarte bine să-şi plătească 
răscumpărarea pe care-o cer ei, dar irlandezii se cam opun 
oricărui fel de plată, ca şi noi, de altfel. 

— Dar cum au ştiut că e aici? întrebă Sutter, urmărind cu 
privirea un pescăruş care se învârtea deasupra lor. Obişnuitele 
răpiri în ţara asta se stabilesc la nivel local, oameni de afaceri 
înstăriți sau străini care au fabrici în zonă şi au locuit aici o 
perioadă. Uneori, le ia ceva timp ca să-şi facă un plan. Răpirea 
asta e un lucru de mântuială şi, totuşi, miroase a profesionalism. 
Crezi că există vreo legătură? 


206 


Rees aruncă o privire în jos, la apa care clipocea sub pod. 

— Cu Air Force One? De unde şi până unde? 

— Farrell e un nume irlandez. Poate e amestecat cu băieţii de 
pe la noi şi vor să-l lichideze. la gândeşte-te: când a fost răpit 
ultima dată un om de afaceri american în Irlanda? FBl-ul îl 
verifică în profunzime; poate descoperă ei vreo legătură. 


Farrell începuse să facă spume la gură sub banda adezivă 
care-i servea drept căluş. Pe jumătate incoerente, gândurile îi 
deveneau mai sălbatice şi mai confuze o dată cu trecerea 
timpului. Nările îi erau pline de praf, iar respiraţia i se îngreuna 
din ce în ce mai mult. Avea momente când mintea îi era limpede 
şi putea învinge teroarea care îl împingea, treptat, spre nebunie. 
Când era lucid, gândea logic, trecea peste tot ce se întâmplase şi 
încerca să-şi dea nişte răspunsuri. 

După aceste scurte intervale inutile de analiza conştientă, 
cădea din nou în disperare; chinul crampelor musculare, 
întunericul înfiorător şi mirosul, toate ajungeau la el şi temerile îl 
asaltau iar. Se găsea într-un abis şi era mult prea târziu pentru a 
aprecia toate bunătăţile de care se bucurase înainte: bani, 
prieteni, casă, Judy. Nici măcar nu şi-o mai putea aminti, 
imaginea ei era prea confuză. Putea, totuşi, cumva să-i simtă 
parfumul. În această pivniţă împuţită şi murdară, putea să mai 
simtă mirosul ei ameţitor. Mirosul ei care-l înnebunea. 

Găsise o poziţie în care putea sta în fund, proptit de perete, 
cea mai bună poziţie pentru veghea lui. Nu dormea niciodată, 
moţăia doar, durerea încheieturilor mâinilor şi a gleznelor 
reuşind de fiecare dată să-l trezească. Uneori era atât de 
extenuat, încât nu mai era conştient de ce se întâmplă cu el, dar 
toate acele momente de eliberare erau prea scurte. 

Stătea în această poziţie când auzi chitara. Sunetul venea de 
sus şi ajunse la el destul de clar. Cineva era acolo, sus. Farrell 
încercă să ţipe, dar efortul abia dacă-i pătrunse în gâtlej. Se forţă 
să urle din fundul gâtului, dar aproape că se înăbuşi. Se împinse 
de perete în sus şi picioarele îl ţinură, totuşi. 

Intr-un efort disperat, reuşi să ajungă la scări, deşi practic nu 
vedea nimic. Se agăţă de scândurile scării şi începu să urce cu 
spatele, odihnindu-se pe fiecare treaptă. Ştia că nu poate ieşi de- 
acolo - trapa era bine închisă - dar, dacă putea s-o lovească cu 
capul, atunci era posibil să fie auzit. Căznindu-se să urce, fu 
năpădit de duhoarea propriului său corp. La un moment dat, fu 


207 


pe punctul de a cădea într-o parte de pe scări şi în ultimul 
moment reuşi să-şi menţină poziţia. Ajunse la trapă şi-acum 
putea auzi clar frumuseţea tensiunii dintr-un bocet spaniol. Se 
ghemui, apoi zvâcni brusc în sus şi când fu aproape să-şi împingă 
capul de lemnul trapei, cineva o deschise pe neaşteptate. 

Trapa fu ridicată şi, în lumina care-l orbi, întrezări conturul 
unei femei înconjurat de un nimb strălucitor. Fuse cel mai măreț 
moment din viaţa lui Farrell, până ce Mary Poulter spuse: 

— li place cum cânţi, iubitule. 

Farrell fu atât de şocat, încât aproape că se rostogoli pe scări. 
Trecuse brusc pe cea mai joasă treaptă a disperării din întreaga 
lui viaţă. Incepu să se lase uşor în jos, înainte ca ei să-i dea un 
şut care să-l trimită înapoi. 

Farrell n-o putea vedea coborând. Lumina, deşi mai ştearsă 
acum, era dureroasă pentru ochii lui. Pentru o clipă, găsise 
puţină speranţă, dar aceasta îl abandonă la fel de repede precum 
venise. Se zăpăci atât de tare, încât fu incapabil să se mai 
gândească la ceva. Dar o auzea pe femeia pe care o cunoştea 
drept Mary Poulter şi pasul ei uşor pe scări. Chitara mai 
zdrăngănea încă deasupra, apoi dintr-odată încetă. 

— Fereşte-te! 

Era Helary care o strigă înainte să arunce un scaun în jos pe 
scări. Mary îl prinse înainte de a ateriza pe podeaua pivniţei. 
Helary cobori în viteză. Lăsase trapa deschisă ca să intre lumina; 
mai jos, Farrell stătea ghemuit, protejându-şi organele genitale şi 
bolborosind uşor pentru sine. 

Helary trecu peste Farrell şi plasă scaunul în culoarul de 
lumină care pătrundea înăuntru, apoi îi spuse soţiei sale: 

— Trebuie să-l punem pe scaun, e cam greu să lucrăm cu el în 
poziţia asta. N 

Farrell nu-i asculta. Incepuse să-şi fredoneze ceva. Se forțară 
să-i ridice corpul fără vlagă şi reuşiră să-l pună pe scaun, de care 
apoi îl legară, fără să se atingă de celelalte legături şi lăsându-l 
fără orice posibilitate de a cădea sau de a se arunca din scaun. 
Helary îl trase de păr şi-i dădu capul pe spate; Farrell avea ochii 
închişi şi încă mai fredona, găsindu-şi în sfârşit o manevră de 
apărare. 

— Mă auzi, ticălosule? urlă Helary. 

Farrell nu răspunse. 

— Ţine bine scaunul, o instrui Helary pe soţia sa. Când ea fu 
gata, el îi dădu celui legat o palmă zdravănă peste faţă, făcându- 


208 


i capul să se clatine dintr-o parte în alta, ca bătut de vânt. 
Sângele reveni în obrajii lui Farrell şi acesta îşi deschise ochii 
mari de surpriză. Lovitura fusese sălbatică şi dureroasă, dar îi 
limpezise şi mintea. 

— Dă din cap, dacă mă auzi. 

Farrell dădu din cap, încă nesigur pe schimbarea din ultimele 
clipe. Fără nici un avertisment, Helary veni mai aproape şi trase 
de bucata de bandă adezivă de pe gura lui Farrell. Uşurarea fu 
atât de mare, încât pe Farrell nici nu-l duru. 

— Bine. Acum, adună-te şi noi o să fim drăguţi cu tine. Unde e 
Purcell? 

_ Fața lui Farrell exprimă surpriză, dar el nu putu să vorbească. 
li era groaznic de sete. |şi linse buzele umflate şi îl fixă pe Helary 
cu o privire de neînțeles. 

— Mai bine i-ai aduce nişte apă. La cum duhneşte, a pierdut 
cam mult lichid. 

Mary urcă scările şi se întoarse cu un ulcior. ÎI înclină deasupra 
capului lui Farrell să-l răcorească puţin, apoi i-l duse la buze. El 
bău cu lăcomie şi avu chiar un acces de tuse. Nici un vin nu 
avusese un gust mai bun. 

Când fu satisfăcut de starea lui Farrell, Helary întrebă din nou: 

— Unde e Milton Purcell? 

Trecu ceva timp până ce Farrell înregistră numele. Dădu din 
cap şi picăturile de apă i se scurseseră pe faţă. Descoperea 
fericirea lucrurilor mărunte. 

— Nu ştiu, răspunse el. 

Helary nu-şi pierdea timpul. 

— Scoate-i pantofii şi şosetele. 

Când Mary se aplecă în faţa lui Farrell, observă că deja unul 
din pantofi lipsea. Ţinându-şi capul cât mai departe, îi scoase 
celălalt pantof şi şosetele. 

— Ce faceţi? bolborosi Farrell. 

— O să-ţi ard picioarele până o să-mi spui unde e Milton 
Purcell. Nu e nici o coincidenţă că sunteţi amândoi aici în acelaşi 
timp. 

— Nu ştiu, ţipă Farrell. Nici n-am ştiut că-i aici. 

Era aproape incoerent. Negarea lui Farrell părea extrem de 
adevărată, oricât de deformat suna. Helary o privi pe soţia sa. 

— E mai bine să fim siguri. 

Ea încuviinţă şi-i lipi din nou adezivul acela peste gură, în timp 
ce Helary scotea o brichetă şi nişte chibrituri. 


209 


Mary apucă umerii lui Farrell, iar Helary trecu la treabă. O 
jumătate de oră mai târziu, ea îl eliberă pe Farrell, care tremura 
şi mormăia vorbe nedesluşite; acesta se prăbuşi într-o parte, 
trăgând scaunul după el. Helary îl prinse repede şi-l împinse la 
loc. Mary trecu din spatele lui Farrell în faţa acestuia, aparent 
indiferentă la chinurile pe care i le pricinuise soţul ei şi la imensa 
suferinţă îndurată de Farrell şi îi smulse din nou banda de pe 
gură. 

— Unde e Purcell? 

Farrell aproape că nu mai putea răspunde, dar Helary era un 
expert în ceea ce priveşte limitele omeneşti, aşa că se aplecă în 
cele din urmă asupra lui şi reuşi să prindă un „n'ştiu” ciopârţit. 
Oftă, dezamăgit. Se uită din nou la soţia lui. 

— Poate n-ar trebui să fim dezamăgiţi. Eu nu mi-l pot imagina 
pe Purcell riscându-şi pielea cu un gunoi ca ăsta. Bine, mai mult 
nu putem face. Ocupă-te tu de restul. 

Farrell nu mai ştia ce se întâmplă cu el, ceea ce era poate mai 
bine. Durerea chinuitoare de la picioarele arse încetă brusc când 
Mary îi trase un glonţ de calibrul 38 în cap cu o indiferenţă de 
criminal cu sânge rece. Farrell nu mai vedea harababura făcută 
de glonţ. Războiul lui se terminase. 


Galvin cobori binoclul. De două zile urmărea spatele uneia 
dintre vile, de pe un teren mai ridicat. Nu-i fusese uşor să 
găsească un loc de parcare convenabil, de unde maşina sa să nu 
sară în ochi. Dar distanţa era mult prea mare pentru a-i permite 
să folosească sofisticatul şi scumpul echipament de ascultare. 
Era prea greu, prea incomod de cărat de la maşină până la 
poziţia lui actuală şi dintr-un oricare alt loc mai accesibil ar fi 
fost, probabil, văzut. Aşa că alesese varianta cea mai grea. 

Privelişiea de sub el înfăţişa câteva vile dispuse cu grijă 
printre arbuşti şi copaci. In locul acesta, marea era albastră şi 
pustie, dar în dreapta lui, unde estuarul se lărgea şi se curba, 
iahturi şi bărci de tot felul, într-un curcubeu multicolor, picoteau 
leneşe la ancoră. Dar el nu se afla acolo ca să admire frumuseţea 
peisajului. Se cocoţase în spatele unui pâlc de tufişuri şi se 
aşezase pe jos, sprijinindu-şi coatele pe genunchi, pentru a mai 
prelua, astfel, ceva din greutatea puternicului binoclu. Era o 
muncă plicticoasă şi până acum nu scosese mare lucru din ea. 
Tierney şi banda lui erau scumpi la vedere, dar, treptat Galvin îşi 
făcuse o listă cu locuitorii vilei. 


210 


Cel mai important ocupant era Milton Purcell. Bineînţeles, el 
nu avea nimic de-a face cu ceilalţi. Nu era nici urmă de Eugene 
Hayes şi Galvin se întrebă dacă nu cumva acesta se întorsese 
peste graniţă înapoi în Ulster. Nu prea mai avea rost să rămână, 
acum că treaba era făcută. Dar ceilalţi erau nevoiţi să stea 
ascunşi şi, probabil, ştiau că poliţiştii îi caută de zor sau îi 
aşteaptă răbdători să iasă ei înşişi la iveală. 

Galvin ştia că Tierney şi alţii ca el erau obişnuiţi cu acest joc al 
aşteptării. Puteau sta ascunşi în condiţii incomode atât cât era 
necesar. Ştiau când să-şi ţină capetele jos şi când să se mişte. 
Dar aici, în această vilă, mai specială decât toate ascunzătorile 
lor, aveau toate facilităţile necesare şi puteau ieşi afară pe rând, 
ca să cumpere mâncare şi alte lucruri utile. 

Galvin luă un sandvici. Trebuia să ajungă la Purcell. El era 
omul care ştia mult mai multe despre ce se întâmplă decât 
Tierney. Era şi Connolly acolo. Distanţa era prea mare pentru a 
vedea cum arăta după bătaie, dar se mişca de colo până colo 
destul de bine. Galvin trebuia să se mulţumească cu ce putea 
prinde întâmplător. Stabili că, în afară de Purcell, Tierney şi 
Connolly, mai erau alţi trei bărbaţi, dintre care pe doi îi ştia din 
vedere, iar pe celălalt crezu că-l recunoaşte. Michael Daley, care- 
| idolatriza pe Tierney; Johnnie Mooney, un tip violent care n-ar fi 
rezistat prea mult dacă n-ar fi fost ceilalţi să-l disciplineze 
oarecum. Intr-un grup de nebuni, Mooney era cel mai impulsiv. 
Galvin credea că pe ultimul îl cheamă Sullivan. Nu-şi putea 
aminti dacă se întâlnise vreodată cu el, dar imaginea lui şi 
numele i se fixaseră în memorie, venind de undeva. În afară de 
acestea, Galvin nu prea mai ştia altceva. 

Când Galvin îşi duse din nou binoclul la ochi, se gândi că unul 
dintre oamenii aceia se juca oarecum cu viaţa lui, lăsând 
permanent în urmă o pistă de urmat. Galvin bănuia, de 
asemenea, că neglijenţa cu zgomotul, care îl alertase în noaptea 
când fusese fugărit la fermă fusese un avertisment intenţionat la 
cursa pregătită pentru el; îi datora acestui om viaţa. Şi cum 
Purcell, Tierney şi Connolly trebuia excluşi, mai rămâneau Daley, 
Mooney şi Sullivan. Dar, pur şi simplu, nu avea cum să ştie care 
dintre ei era omul lui. 

Nu exista nici o schemă pentru mişcările oamenilor din vilă, iar 
Galvin ar fi fost surprins să fie vreuna. Işi petreceau timpul mai 
mult înăuntru decât afară şi până acum nu ieşiseră împreună. Nu 
contabilizase apariţiile, dar până în acel moment fuseseră 


211 


maximum trei ieşiri din vilă de fiecare om. Purcell nu părăsise 
vila deloc, cu excepţia faptului că se dusese de câteva ori la 
maşina lui sau, uneori, se aşezase pe fotoliul de răchită de pe 
terasa din spate. Trebuia să aibă un motiv, iar Galvin simţi cu 
tărie că, dacă reuşea să-l izoleze pe Purcell, acesta putea să-i 
dea nişte răspunsuri. 

Vântul puternic bătea predominant din vest şi rupsese norii în 
formaţii ciudate, printre care încerca să răzbată un soare firav. 
La vilă nu fusese nici o mişcare în exterior toată dimineaţa şi la 
una dintre ferestrele din spate, draperiile rămăseseră trase, ca şi 
cum mai era cineva încă în pat. Galvin îşi schimbă poziţia ca să-şi 
dezmorţească picioarele. Purta un ham port-pistol, pe care îl 
găsea jenant, iar Browning-ul i se părea greu. Bău ceva dintr-o 
sticlă, apoi aruncă o privire în jur la dealurile joase şi de-a lungul 
țărmului, ca să se asigure că nu-l vede nimeni. 

Se făcuse deja amiază înainte ca ceva să se fi întâmplat, iar lui 
Galvin i se păru din ce în ce mai greu să rămână treaz. Se găsea 
într-o poziţie oarecum pe diagonală cu vila, nu chiar în spatele ei, 
astfel încât avea o vedere restrânsă asupra a ceea ce se 
întâmpla în curtea din faţă. Nu era o poziţie ideală, dar nu avea 
ce face. Văzu o mişcare în faţă, iniţial doar o umbră, dar nu-şi 
putea da seama cine sau câţi erau. Se auzi o maşină pornind, cu 
motorul turat prea mult. Apoi apăru Morris-ul 1000. 

Galvin trebuia să se mişte repede, căci, o dată ajunsă la 
capătul curţii din faţă, maşina ar fi luat-o la vale pe deal şi s-ar fi 
îndepărtat de el. li mai rămăsese puţin timp ca să-şi dea seama 
câţi erau în maşină. Patru. Nu-i venea să creadă. Urmărea 
maşina cu privirea în josul dealului, încercând, prin gemuleţul de 
la spate, să se convingă că văzuse, într-adevăr, patru capete. 
Dar îi fu imposibil s-o facă şi trebui să se mulţumească cu ce 
prinsese la început. 

Asta însemna că în vilă mai rămăseseră doi oameni şi unul din 
ei era, probabil, Purcell. Erau câteva avantaje de care era dispus 
să profite. Aşteptă. Maşina era undeva sub el şi o pierduse din 
vedere; urma să-i intre din nou în raza vizuală când va traversa 
podul, în cazul că urma această rută. Işi îndreptă privirea spre 
nord. 

Atunci apăru maşina, ca un gândăcel care se târa încet pe 
banda îngustă de beton a podului, susţinut de doisprezece stâlpi 
cilindrici, turtiţi la bază. La capătul podului, maşina coti la 
dreapta şi acum era exact pe aceeaşi direcţie cu Galvin. Încercă 


212 


din nou să stabilească numărul pasagerilor, dar de sus, de unde 
se afla, era într-un unghi nepotrivit, din care nu vedea decât doi 
oameni. Şi totuşi, era sigur că acolo erau patru. Aşteptă până ce 
maşina dispăru după o curbă pe drumul de coastă, apoi se 
întoarse din nou către vilă. 

Toate draperiile erau acum date la o parte. Nu apăru nimeni la 
ferestre. Nu putea să aştepte prea mult. Trebuia să rişte. Se 
asigură că Browning-ul se mişcă uşor în toc, îşi scoase binoclul şi- 
| ascunse în tufişuri. Se târî în josul pantei, încercând să rămână 
la adăpostul vegetației. Din când în când, mai arunca câte o 
privire peste şosea, de cealaltă parte a estuarului, să fie sigur că 
maşina nu se întorcea. 

Cu cât se apropia mai mult de vilă, furişându-se pe terenul gol 
care o separa de celelalte, cu atât vedea mai puţin din ea, până 
când, uneori, de-abia îi mai zărea acoperişul. Incetini şi ascultă. 
Nimic. Merse mai departe, iar acoperişul începu să capete formă 
din ce în ce mai mult şi arbuştii pitici să se rărească. 

Se opri când auzi zăngănind capacul unui tomberon. Nu vedea 
nimic, dar nu departe de el cineva înjura şi capacul răsună încă o 
dată. Rămase în aşteptare înainte să meargă mai departe. La 
vreo jumătate de metru de el se întindeau în linie dreaptă câţiva 
copăcei şi se gândi că probabil făceau parte din grădină. 

Galvin se apropie de linia copăceilor şi se întinse pe burtă ca 
să iscodească printre ei. Vila se afla la mai puţin de un metru de 
el. Imediat mai jos, era o terasă mare, pavată cu dale 
multicolore, care continua în sus până la clădire. La capătul 
terasei, pământul fusese scos cu excavatorul şi lăsat acolo într- 
un morman. 

Acum vedea clar interiorul unui salon; unul dintre bărbaţi 
citea, iar celălalt îşi făcea de lucru cu un radio. Se furişă de-a 
lungul casei, astfel încât să nu fie văzut din salon şi se găsi faţă 
în faţă cu câteva ferestruici opace unde, probabil, era baia şi 
toaleta. Mai aruncă o ultimă privire înapoi şi păşi repede şi fără 
zgomot în josul fundaţiei vilei. Uşa cea mai apropiată de el era 
încuiată şi, probabil, că ducea în bucătărie, căci de o parte şi de 
alta erau două tomberoane. Se furişă mai departe în jurul 
construcţiei şi găsi ferestrele de la dormitor. Vedea prin ele 
destul de bine. Toate ferestrele erau moderne, cu geamuri duble; 
acest aspect crea, într-adevăr, o problemă, cu echipamentul lui 
de ascultare. 

Strecurându-se apoi prin faţa casei, ştiu că salonul era în 


213 


celălalt capăt şi acum vedea că există şi o verandă lungă. Toate 
ferestrele erau închise, ceea ce nu-l surprinse. L-ar fi ajutat să 
ştie cine era în salon. Trecu de uşa de la intrare, puţin retrasă în 
interior faţă de planul peretelui, observă vizorul şi continuă spre 
ferestrele salonului. Dacă nu-şi schimbaseră locul, cei doi bărbaţi 
ar fi fost orientaţi ca şi atunci când îi văzuse prima dată. 

Galvin se ghemui la pământ, apoi se ridică uşor şi aruncă o 
privire prin colţul cel mai de jos al ferestrei. Se retrase la fel de 
uşor. Purcell şi Michael Daley. Se lipi de perete şi se uită peste 
apă. Nici urmă de Morris încă, dar intra în criză de timp. Se 
rostogoli de-a lungul peretelui şi se ridică în picioare. 

Nu vedea, practic, decât un singur mod de a intra în casă. Se 
ghemui din nou şi se furişă până ce dădu spre drumul de acces 
de la ieşirea din proprietate, se ridică şi merse repede spre uşa 
de la intrare, fluierând tare. Când trecu prin dreptul ferestrelor 
de la salon îşi feri capul, coti pe verandă, sună la uşă şi se 
întoarse cu spatele, fluierând exagerat de fals. 

Galvin îşi ţinea o mână în buzunar, iar cealaltă la nivelul 
pieptului, pe Browning-ul cu piedica ridicată. Se simţi scrutat prin 
vizor. Începu să cânte, aşa încât, dacă cineva ar fi strigat la el 
prin uşă, se putea preface că nu aude. Era o întreprindere 
riscantă; întotdeauna era. 

Uşa se deschise, dar Galvin nu aşteptă să vadă mai mult; se 
întoarse repede şi împinse uşa cu putere de îndată ce aceasta se 
crăpă puţin. Avu o scurtă imagine a unui Daley uimit, cu ochii cât 
cepele, care scoase din reflex un pistol de la spate, dar, mai 
înainte de a putea face ceva, Galvin îl izbi cu mânerul Browning- 
ului în cap. 


214 


17 


Joe Aspel fu convocat în biroul lui James Powell şi ştiu imediat 
că această invitaţie însemna ştiri proaste. Powell păru destul de 
calm când îi spuse lui Aspel să ia loc. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat? întrebă Powell, scoțând un trabuc. 

— Teroristul s-a aruncat în aer în timp ce oamenii noştri îl 
filau. 

— Baliverne, zise Powell. 

— Oh? 

— Tipul ăsta putea să manevreze TOT şi toate jucăriile alea 
chiar şi în somn, după toate rapoartele pe care le am eu. Tu ai 
altceva? 

— Nu. Nu contează cât de bine îşi cunoaşte un om materialul 
cu care lucrează, poate face totuşi greşeli. 

— Nu de felul ăsta, Joe. Şi nu acest om. Ştii că n-a avut 
niciodată vreo condamnare? 

Aspel nu răspunse. Bineînţeles că ştia. El stătea acolo şi 
primea toate săgețile indispoziţiei lui Powell, aşa că se hotărî să 
spună cât mai puţine lucruri posibil. 

— Niciodată n-a avut o condamnare, repetă Powell. Deştept. 
Un om de nimic, un cârpaci după toate investigaţiile, dar deştept 
în acelaşi timp. Să se arunce în aer de unul singur? A fost 
doborât şi încă de cineva mai deştept decât el şi care ştia la fel 
de multe despre jocul lui ca el însuşi. Pasăre rară, ce mai, nu-i 
aşa? 

— După rapoartele din New York, fusese angajat pentru altă 
treabă. Se prea poate ca el să se fi pregătit pentru asta când s-a 
împuţit treaba. 

Powell încuviinţă cu înţelepciune. Se simţea puţin mai bine 
trăgând din trabuc. 

— Cam asta vor ei să credem, nu-i aşa? Ei bine, e cam greu să 
dăm vina pe echipa din New York pentru ce s-a întâmplat; au 
ajuns în situaţia să-şi smulgă singuri părul din cap. Intenţionau 
să-l închidă după ce şi-a făcut bomba; au fost nevoiţi să aştepte 
ca să-l poată prinde cu ceva real. Ce aveţi despre ţinta lui Ross? 


215 


Aspel nu se aşteptase la această întrebare. 

— Nimic. Un manager de mâna a doua într-o afacere cu 
computere. Nici un dosar, nici o legătură cu banda sau cu 
altcineva amestecat în aşa ceva. Domnul Cutare. 

Simţea, efectiv, privirea rece ca oţelul a lui Powell traversând 
camera. 

— Şi tu îmi spui mie că Ross a murit din vina lui? N-a existat 
niciodată o ţintă. Totul a fost o înscenare. Cineva v-a luat-o 
înainte, tot timpul şi asta mă omoară; şi incapacitatea FBl-ului de 
a-i face faţă. 

Aspel şedea pe scaun, picior peste picior, cu braţele 
încrucişate la piept, holbându-se la covorul de pluş. N 

— Deci, încotro o luăm noi de-aici? continuă Powell. Intreb 
asta pentru că noul nostru preşedinte ar vrea să ştie. Şi nu fără 
motiv. Vreau să spun că el ar putea fi următorul. 

Nu era nici un sarcasm evident în tonul lui Powell, dar Aspel 
nu-şi făcea nici o iluzie în privinţa asta. 

— In apartamentul lui Ross erau câteva materiale care-l pot 
lega de IRA. Şi mai e afacerea aceea ciudată cu răpirea 
bancherului George Farrell în Irlanda. 

— Atât? Ne limităm, deci, la aceste două indicii, iar pe primul îl 
putem deja arunca la gunoi. Face parte din înscenare. Şi Joe, eu 
ştiu că şi tu crezi asta. Nu încerca să-mi astupi gura. După un 
început destul de rezonabil, nu prea mai avem alternative. 

— Ne ocupăm de problemă douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. lese ceva până la urmă. 

— Poate. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că, dacă iese 
într-adevăr, n-o să ne zboare de sub ochi, aşa ca celelalte? 
Despre Milton Purcell aveţi ceva? Trebuie să-i luăm urma 
ticălosului ăluia. 

— Pur şi simplu, a dispărut. Am verificat şi în Irlanda, de 
ambele părţi ale graniţei. Nimeni n-a auzit vreo vorbă despre el. 
Poate c-a fost şi el prins. 

Powell negă, dând uşor din cap. 

— E pe-aici, pe undeva. Găsiţi-l! 

— Noi credem că bomba avea forma unei serviete, cu 
interiorul şi exteriorul din exploziv plastic. Detonatoarele au fost, 
probabil, fixate în balamale, spuse Aspel. 

— Şi cum a ajuns la bord? 

Aspel vorbi cu grijă. 

— Squire se poate să-l fi rugat pe Rossi să ducă nişte 


216 


bomboane pentru un prieten de-al lui din Londra; şi, probabil, că 
i-a arătat şi conţinutul. Asta ar justifica de ce se găsea bomba în 
cală. 

— Asta nu prea ţine. Poate că, datorită prezenţei 
ambasadorului sovietic la bord, s-au folosit câini dresați şi PD-4> 
pentru găsirea bombelor. Powell îşi întinse mâinile pe masa de 
lucru; Aspel simţea că urmează ce era mai rău. Chiar dacă câinii 
au avut o zi proastă, un PD-4 e atât de sensibil, încât detectează 
o particulă de explozibil la fiecare milion de molecule de aer. 

Aspel fu pe punctul de a riposta, dar se răzgândi. Poate că 
deja Powell avea cunoştinţă de ea, dar nu credea că şeful lui 
încerca să-l întărite sau să marcheze puncte, încuviinţă din cap. 

— Ştiam acest lucru. Va trebui să mai lucrăm la această 
ipoteză. 

— Găsiţi-l pe Purcell, îl instrui din nou Powell. 


Mandy Squire se aplecă asupra reportajului din ziar, ca şi cum 
ar fi fost tipărit special pentru ea. La început i se păru ciudat că-i 
atrăsese privirea atât de repede. Apoi îşi dădu seama de ce. 
George Farrell. Din momentul în care îl văzu, îşi dădu seama că 
era numele pe care-l auzise pe Sam folosindu-l la telefon. Se 
aşeză la masa din bucătărie şi citi articolul în întregime, în afară 
de nume, de ce era atât de surescitată de o ştire despre un 
bancher din New York care fusese răpit în Irlanda? II citi din nou 
şi se lăsă pe spate. Era o legătură între această ştire şi Sam. Era 
o nebunie, dar ştia că ea exista şi se bucură că fusese singură 
când îi sărise prima oară în ochi; nu voia să fie descusută de tot 
ce-i trecea acum prin cap. Oricum, exista o cale uşoară de a 
descoperi dacă era adevărat. 

Mandy ridică receptorul, dar îl puse jos aproape imediat după 
aceea. Se duse la etaj, îşi făcu valiza, apoi trecu pe la vecinii de 
vizavi şi-i rugă să aibă grijă de fetele ei timp de două zile. Chemă 
un taxi şi se îndreptă spre Aeroportul Naţional din Washington. 

Existau multe motive pentru care nu ar fi trebuit să acţioneze 
atât de impulsiv: doamna Farrell putea fi plecată; sau poate era 
gata să o ia drept nebună. Nu conta. Numele băncii fusese 
menţionat în reportajul din ziar şi de acolo putea obţine adresa 
lor. Oricum, plecarea pentru o zi sau două din Georgetown era ca 


33 Aparat pentru analiză electrochimică, folosit în depistarea 
încărcăturilor explozive la verificarea de securitate a aeronavelor (n. 
trad.). 


217 


o evadare dintr-o cuşcă. 

Acum Mandy era convinsă că Sam făcuse un lucru groaznic şi 
că nu fusese în stare să trăiască cu rezultatul acelui lucru. Voia 
să ştie cu exactitate ce anume făcuse şi spera cu disperare că 
acest lucru să fie prima revenire din coşmarul pe care îl trăia. 
Simţi o uşurare enormă când se aşeză pe locul ei în cursa estică 
spre New York, fără să-şi dea seama că o „codiţă” se aşezase la 
două rânduri în spatele ei. Pentru prima oară de când murise 
Sam, făcea ceva pozitiv. Pentru prima oară de la moartea lui, 
simţi că e vie din nou. 


Răpirea lui George Farrell descurajase oarecum legătura soţiei 
lui cu Dave Santos. Farrell avea necazuri şi orice altceva trebuia 
să aştepte. 

Celor din mass-media nu le lua prea mult ca să comenteze 
ciudata coincidenţă a faptului că răpirea lui Farrell avusese loc în 
acelaşi timp în care atâtea alte lucruri se întâmplau în Irlanda. Şi 
de aici, zvonuri bizare şi extraordinare începură să se împrăştie 
şi să îngrijoreze pe mulţi oameni; Santos şi partenerii lui erau din 
ce în ce mai conştienţi că acest lucru nu ajuta reputației băncii. 

Santos păstrase tot timpul legătura cu specialiştii în răpiri din 
Londra, dar perspectiva părea să fie de rău augur. Mai mult nu 
prea puteau face şi se pregătea să plece mai devreme în acea zi 
ca s-o viziteze pe Judy, când recepţionera îl sună să-i spună că o 
doamnă Squire voia s-o contacteze pe doamna Farrell. 

— De ce vrea s-o vadă? 

— Spune că e ceva în legătură cu răpirea domnului Farrell, 
domnule. 

— Cum ţi se pare? 

— Destul de serioasă. 

— Trimite-o sus. 

Când Mandy Squire intră în biroul lui, Santos observă de 
îndată că părea bolnavă. Privirea îi era neliniştită şi arăta ca şi 
cum n-ar fi dormit bine de mult timp. Avea o anumită febrilitate 
care îl tulbură. 

— Luaţi loc, vă rog, doamnă Squire. Inţeleg că aveţi ştiri 
despre George Farrell. 

Se aşeză pe marginea unui scaun, neliniştită acum că se afla 
aici, dar hotărâtă. 

— N-am spus că am ştiri despre el, ci că e ceva în legătură cu 
el. Inţeleg că sunteţi partenerul lui. Eu aş vrea să vorbesc cu 


218 


doamna Farrell. 

— Spuneţi-mi mie mai întâi. Vă promit că am să vă duc s-o 
vedeţi de îndată, dacă informaţiile dumneavoastră sunt 
importante. De unde sunteţi? 

— Din Washington. Soţul meu era în Serviciul Secret, membru 
al echipei de protecţie a preşedintelui. El a murit în aceeaşi zi cu 
preşedintele. 

Era suficient ca să-l ţintuiască pe Santos în scaun. Se lăsă pe 
spate şi o ascultă cu un interes crescând. Nu exista nici o probă, 
nici o dovadă despre nimic. Santos îşi dădu seama că, dacă el ar 
considera întreaga afacere din punct de vedere logic, ar arunca-o 
afară pe fereastră. Totul însă se reducea la o problemă de 
intuiție, care-i dicta să o ia pe Mandy Squire şi s-o ducă la Judy 
Farrell. În intuiţia lui, merita să meargă după orice urmă. 

Auzind din nou toată povestea, Santos înţelese cât era de 
subţire, dar Judy fu prinsă imediat în ea. După ce Mandy termină, 
mult mai calmă, relatarea evenimentelor pentru a doua oară, 
simţi o greutate imensă ridicându-i-se de pe suflet. Nu-i cunoştea 
pe aceşti oameni, dar, în felul lor, erau la fel de îngrijoraţi ca şi 
ea şi, din instinct, avea încredere în ei. 

Cei trei rămaseră într-o tăcere stingheră o vreme, până când 
Santos spuse: 

— N-are nici un sens; trebuie să le spunem celor de la FBI. Noi 
nu putem să facem mare lucru. Să-i lăsăm pe ei să scoată 
esenţialul. Dacă noi am bănuit atât de multe în povestea asta, 
să-i lăsăm pe ei să găsească deznodământul pentru noi. 

Telefonul veni ca o uşurare pentru cei de la FBI, care ştiau 
deja că Mandy intrase în legătură cu Judy Farrell şi pentru ei, 
lucrurile începeau să capete sens. Din acest punct, începură să 
caute în tot trecutul lui George Farrell: prietenii, anii de liceu, 
cluburile şi asociaţiile. li cerură lui Judy Farrell şi alte fotografii 
de-ale soţului ei, altele decât poze de studio. Albume vechi fură 
răscolite şi se găsiră câteva instantanee tulburătoare. 


Don Helary folosi o cabină telefonică. Când numărul format 
răspunse, atacă pe loc: 

— Unde-l pot găsi pe Purcell? 

— Ce naiba crezi că faci, sunându-mă aici? Sau contactându- 
mă pentru chestiunea asta? 

— Şi tu la ce dracu’ foloseşti dacă nu pentru urgenţe? Te 
puteam suna la ambasadă, aşa că linişteşte-te! Trebuie să-l 


219 


găsesc pe Purcell; pe unde-ar putea fi? 

— Trebuie să fii nebun dacă crezi că-ţi pot răspunde la 
întrebarea asta. Poate fi oriunde. 

— Cea mai nimerită persoană să aibă grijă de el pe aici e 
Hogan. Aşa că unde l-ar putea ascunde Hogan? 

— Ai cam pierdut contactul cu realitatea. Chiar dacă 
presupunem că Purcell e pe undeva, pe-aici, el e tipul de om 
care-şi poartă singur de grijă. 

— Dacă crede că şi el e o ţintă, o să ia legătura cu cineva o 
dată şi o dată. Hogan trebuie să aibă o listă cu locuri. 

— Şi crezi că mi-o dă mie? Vor folosi toate felurile de case 
conspirative împrăştiate prin toată ţara. Uite, ar fi o posibilitate. 
Pot să fac rost de o listă cu proprietăţi ale unei persoane pe care 
Hogan îl contactează personal. E doar o şansă. Şi dacă nu merge, 
te descurci singur. Ţi-o las la hotel. 

Helary auzi telefonul închizându-se la celălalt capăt al firului şi 
înjură sălbatic în receptor înainte să-l pună jos. 


Daley se clătină pe spate, alunecă şi căzu, iar arma i se 
strecură prin crăpătura uşii. Galvin îşi dădu seama că nu-l lovise 
destul de tare şi-l urmări atent, încercând să nu scape din vedere 
cealaltă armă. Daley, cu sângele şiroindu-i pe o parte a feţei, 
rânji către Galvin şi încercă să se ridice în picioare. Se mişcă 
repede, dar Galvin era disperat şi în criză de timp. 

Când Daley reuşi să se ridice pe jumătate, Galvin îi trase 
picioarele de sub el şi se aplecă să-l lovească în ceafă cu 
Browning-ul cel greu. Daley căzu cu faţa la podea. Galvin se 
întoarse şi-l găsi pe Purcell ţintindu-l cu arma lui Daley. Ultima 
persoană căreia voia să-i facă vreun rău era Purcell. 

— Stai pe loc sau trag! spuse Purcell cu o voce nesigură. 

Galvin observă că pistolul îi tremura. Trebuia să gândească 
repede. 

— N-o să mă nimereşti niciodată. Tremuri ca o frunză. 

Purcell nu era în apele lui. Şi-o ştia şi el. Era uşor să strângă 
bani şi să cumpere arme pe care le foloseau alţii, dar cu totul 
altceva să apese el însuşi pe trăgaci. 

— Pe mine mă vrei, nu-i aşa? 

— Vreau doar să vorbesc cu tine. Pune arma jos înainte să se 
descarce. 

— Să vorbeşti cu mine? Adică să mă omori. 

Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare, iar mâna cu arma 


220 


îi tremura acum necontrolat. Disperat, trase, iar lovitura izbi o 
oglindă în spatele lui Galvin - prea aproape ca să se simtă în 
siguranţă. Zgomotul îl înspăimântă pe Purcell mai mult decât 
efectul şi, din cauza şocului, aproape scăpă arma. Galvin lovi cu 
piciorul mâna care ţinea arma, dar Purcell urlă şi mări 
strânsoarea de pe pistol, agăţându-se de el cu disperare. Galvin 
făcu un pas, apoi îl lovi cu putere dintr-o parte, cu o mână, în 
timp ce-i apucă arma cu cealaltă. Chiar şi aşa, avu ceva de lucru 
până ce reuşi să-i ia pistolul, fiind nevoit să-i rupă degetul de pe 
trăgaci, ca să-l facă să-i dea drumul. 

Purcell urlă de durere şi căzu în genunchi, ţinându-se de mâna 
rănită. Galvin se întoarse şi se uită la Daley. Işi puse arma lui 
Daley la centură, îi desfăcu jacheta şi se folosi de mânecile ei 
pentru a-i lega mâinile la spate. Apoi îi scoase pantalonii şi-i legă 
picioarele cu ei. Se scotoci după o batistă şi improviză un căluş. 
Era cam grosolan, dar spera să tină destul. 

Când termină cu Daley, Galvin îl văzu pe Purcell încercând să 
se strecoare în salon. Aproape că-şi urlă ameninţarea: 

— Nu face asta, pentru că va trebui să te împuşc. 

— O să mă împuşti, oricum. 

Ironia sorții, vocea lui Purcell era mai calmă acum când nu mai 
avea armă. 

— Hai, spuse Galvin. Plecăm. la-o prin spate şi fă-o repede. 

Purcell îşi mai îngrijea încă mâna. 

— Nu! Poţi să mă omori şi aici la fel de bine. 

— Bine. Galvin ridică Browning-ul, îngrijorat de trecerea 
timpului şi posibila întoarcere a maşinii. Hai să terminăm. 

— Stai! Bine, vorbim. 

— Atunci, afară şi mişcă-te repede. 

leşiră prin dos, în partea din spate a terasei. Partea cea mai 
scundă a zidului de susţinere în susul pantei se afla chiar în raza 
ferestrelor salonului. Galvin îl îmbrânci pe Purcell şi-i spuse: 

— Bine, acum caţără-te pe mal. 

Purcell se întoarse. 

— Cum dracu’ să mă caţăr eu acolo, uită-te la degetul meu, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Degetul se umflase şi se înroşise la bază, fără îndoială, îl 
durea foarte tare. 

— Muşcă-ţi buzele. Acum, dă-i drumul sau trag! 

In acest punct peretele avea cam patru picioare înălţime. 

Purcell reuşi să se suie, căţărându-se cu mâinile şi cu 


221 


genunchii pe buza malului când Galvin dintr-un salt ajunse la 
câţiva paşi de el. 

— Hai, să mergem, spuse Galvin şi-l împinse pe Purcell în sus, 
pe panta abruptă şi golaşă, înspre tufişurile unde-şi lăsase 
binoclul. 

Fuse o căţărare rapidă, dar Galvin era din ce în ce mai 
îngrijorat de întoarcerea Morris-ului, motiv pentru care continua 
să mai arunce câte o privire peste umăr spre drumul de coastă 
din fată. 

Ajunseră în final la o poziţie relativ sigură şi Galvin îşi recuperă 
binoclul şi şi-l atârnă de gât. Stăteau cu faţa către vilă, către pod 
şi şoseaua îndepărtată. Fără binoclu, vila nu se vedea clar deloc, 
dar poziţia era bună. Galvin îl făcu pe Purcell să se ghemuiască 
aproape de tufişuri, iar el se cocoţă puţin mai sus, având grijă să 
nu poată fi văzut de la vilă. li spuse lui Purcell să se întoarcă cu 
spatele la el, astfel încât americanul să nu-l poată vedea pe 
Galvin. Era un bun avantaj psihologic pentru Galvin care spuse: 

— Şi acum vorbeşte, Purcell! 

— Nu înţeleg de ce eraţi atât de nerăbdători să mă găsiţi. Nu 
sunt o ameninţare pentru voi. Niciodată n-am fost şi niciodată n- 
o să fiu. Şi-atunci, de ce vreţi să mă omorâţi? Pe cine mai găsiţi 
la fel de bun ca mine? 

In vilă, Galvin avusese impresia că Purcell îl lua drept altcineva 
sau, cel puţin, ca reprezentând pe altcineva. Acum era absolut 
sigur de acest lucru. Dar trebuia să menţină în continuare acest 
subterfugiu şi se gândi foarte prudent: Purcell ar fi sesizat 
imediat. 

— Da, sigur că eşti bun. Nu e altul mai bun decât tine. Dar, 
dacă nu eşti o ameninţare, de ce te ascunzi cu cineva ca 
Tierney? De fapt, de ce te ascunzi? 

Galvin ştia că nu putea întinde coarda prea mult, dar trebuia 
să meargă până la capăt; aşteptă cu nelinişte reacţia 
americanului. 

Purcell încercă să-l privească, dar Galvin îl opri cu o 
ameninţare rapidă şi răutăcioasă şi îi îndesă Browning-ul în 
ceafă. 

— Am venit doar să supraveghez mersul lucrurilor, să văd cum 
o să se termine toate astea. Nu mă grăbeam. Şi apoi, citind 
despre Farrell, mi-am dat seama ce se întâmplă. Voi tăiaţi efectiv 
orice legătură care ar putea duce la fondurile voastre. Inţeleg 
acest lucru. Dar eu nu sunt George Farrell şi, de fapt, el ce ştia? 


222 


Eu sunt veriga prin care lucraţi voi. Nu există dosare scrise. 
Nimic. Nu puteaţi să faceţi toate astea mai sigur de-atât. 

Galvin descoperi că mâna i se umezi pe armă. Era nehotărât şi 
simţea pericolul de a se da de gol. Era pe punctul de a primi cea 
mai mare informaţie dintre toate şi acest lucru îl făcea nervos. Il 
simţea în felul lui, cu fiecare întrebare pe care-o punea. şi 
asumă un mare risc. 

— Dosarele sunt în mintea ta, Purcell. Şi asta e periculos 
pentru noi. De-asta ai fugit şi de asta a trebuit să te găsim. 

— Şi ce dracu' credeţi voi că o să fac? Că o să le spun celor de 
la FBI? Mi-aş lua singur gâtul. 

— Poate că deja ai şi făcut-o. Poate te gândeşti că poţi face un 
târg cu FBl-ul şi poate de aceea va trebui să te omorâm. 

Galvin găsi rolul uşor de jucat, dar pentru cine credea oare 
Purcell că operează el? 

Purcell bătu aerul cu mâna sănătoasă. 

— Rahat, voi nici nu trataţi problema în întregime, nu-i aşa? 
Dacă acum nu prezint siguranţă, înseamnă că n-am prezentat 
nici înainte să se întâmple toate astea. Care-i diferenţa? 

Galvin se împotmoli o clipă. 

— Pentru că n-a mers cum trebuie, asta-i diferenţa. 

Când îl văzu pe Purcell împietrind, se gândi că făcuse o 
greşeală groaznică, dar îşi dădu repede seama că americanul se 
pregătea pentru ce era mai rău. 

Cu puţină speranţă în glas, Purcell spuse: 

— Niciodată n-o să mai găsiţi pe cineva care să mai aibă 
încredere în voi. O să pierdeţi mult mai mult decât pe mine. 
Nikov ştie că eu sunt complet singur. El ştia că eram singurul 
capabil să mă descurc cu finanţele. Nu s-a schimbat nimic. 

Mintea lui Galvin urla, încercând cu disperare să facă o 
legătură. Nikov - ticălosul ăla de secretar adjunct care lucrase 
cândva la Londra? Cum dracu' putea să se descurce cu afacerea 
asta? spuse într-o doară: 

— Nikov a dispărut. 

— A dispărut? A dispărut. O, Dumnezeule! Atunci trebuie să 
mai fie cineva care ştie. Apoi un gând groaznic îl fulgeră. Voi l-aţi 
lichidat? După o scurtă pauză, spuse uşor: Dacă l-aţi înlăturat şi 
pe el, de ce mai pierdeţi vremea cu mine? 

Un tremur uşor se ghicea în vocea lui. 

— N-am spus că l-am omorât. Am spus că a dispărut, poate 
fuge şi el speriat, ca tine. Spune-mi tot aranjamentul. 


223 


— Să ţi-l spun ţie? Un călău? Probabil că glumeşti. Adu pe 
cineva din Dublin. 

Cu o voce pe care nu se mai putea baza prea mult, Galvin îl 
atenţionă: 

— Eu sunt tot ce o să primeşti, poţi să alegi între o vorbă 
acum şi un glonţ în cap. Viaţa ta e în mâinile mele. Depinde de 
tine. Şi de mine. 

Purcell se cutremură, iar Galvin îi întări teama, atingând gâtul 
americanului cu ţeava Browning-ului. 

— Nikov e un rus de-al vostru care nu se prea dă în vânt după 
glasnost, după cum probabil ştiţi. Unii dintre voi nu cred în nici 
un tratat de pace cu America. Trebuia să tatonez terenul şi 
rezultatul a constat în faptul că el a fost de acord să subscrie 
pentru orice pierdere financiară suferită de noi, ca urmare a noii 
legislații. Era un aranjament delicat care depindea, fără să fie de 
fapt trâmbiţat, de decizia curajoasă a preşedintelui şi nu se 
putea dovedi în nici un fel că Nikov era amestecat. Era o 
înţelegere între noi şi din asta trăgeam amândoi beneficii. 
Probabil că ştii asta; altminteri, de ce-ai fi aici? La naiba, noi vom 
avea întotdeauna nevoie de banii voştri. 

Galvin avea gura uscată, mintea îi ardea, dar trebuia să 
meargă mai departe: 

— Sigur că ştiu toate astea Credeam că poate mai e ceva. 

— Ce altceva ar mai putea fi? Voi v-aţi tot învârtit şi-aţi tăiat 
toate degetele care arătau spre Nikov. Squire e mort. Farrell, 
care nici măcar nu ştia de existenţa lui Nikov, dar cunoştea pe 
cineva care putea duce la el, s-a dus. Nu ştiu dacă Hank Ross 
mai e încă pe undeva, dar aş fi surprins dacă ar mai fi. 

— Şi mai rămâi tu. 

Galvin nu-şi dădea seama cum îi ieşeau cuvintele din gură. 

— De ce dracu' sunteţi îngrijoraţi? Eu, oricum, sunt în rahat 
până-n gât. Trebuie să-mi ţin gura închisă. 

Galvin simţi că pierde controlul asupra situaţiei. Şocul fusese 
enorm. Stătea pe nişte informaţii care puteau declanşa un alt 
război mondial. Se simţea nesigur, îi era rău şi, dacă Purcell s-ar 
fi uitat la el, cu siguranţă că s-ar fi trădat. Işi amintea cu groază 
că ambasadorul sovietic fusese şi el în avion; fusese, probabil, 
sacrificat cu brutalitate. 

Purcell se nelinişti de lunga tăcere a lui Galvin. Simţea din nou 
pistolul în spatele capului; închise ochii şi se rugă. Se gândi că 
spusese destul de multe ca să-l convingă pe omul pe care îl 


224 


credea trimis să-l asasineze; poate chiar prea multe. 

Pe moment, Purcell era înspăimântat ca să mai judece clar; cu 
o armă în spate, logica lui de gheaţă îl cam părăsise. Şi totuşi, 
era nedumerit că omul din spatele lui, care pretindea că este la 
curent cu tot ce-i spusese, insistase să-i relateze totul. Poate că 
el şi cei care-l trimiseseră voiau să ştie dacă mai era ceva ce 
Purcell ştia şi ei nu. Nu mai putu rezista tensiunii şi izbucni: 

— Pentru Dumnezeu, nu mă mai chinui atât şi sfârşeşte o 
dată, într-un fel sau altul. 

Rugămintea frenetică îl scoase pe Galvin din transă. 

— Am de gând să-ţi dau o şansă. Ai dreptate, noi chiar avem 
nevoie de tine. Poţi să te întorci. j 

Purcell se răsuci şi îl privi în faţă pe Galvin. Incepea să se 
liniştească. 

— Ai luat decizia cea bună, spuse el pe nerăsuflate. 

— Când te întorci la vilă, vezi ca ei să nu afle ce s-a întâmplat 
între noi. Când se întoarce Tierney şi gaşca lui, spune-le că am 
adus un mesaj numai pentru urechile tale şi că furtuna ta a 
trecut. Cu toată ţara care-i caută, mai bine ai pleca de acolo cât 
de repede poţi. Şi dacă ei află vreodată ce mi-ai spus, oricum, 
eşti mort. Succes. 

Galvin îl părăsi şi se îndreptă spre maşina lui. Când ajunse la 
ea, o porni şi se gândi că nu-i făcuse nici o favoare lui Purcell. 
Dacă americanul părăsea vila, ar fi ieşit din nou la drum deschis 
şi, mai devreme sau mai târziu, ar fi fost găsit. Galvin cobori 
panta, ajunse într-un drum secundar şi se îndreptă către pod. 
incepea să-l zgândăre ceva în legătură cu ceea ce spusese 
Purcell. Nu înţelegea ceva. Purcell era omul banilor; era 
manipulator de fonduri. Fusese viaţa lui în joc: asta era tot ce 
ştia într-adevăr sau tot ce trebuia să ştie; îi scăpa şi lui Purcell 
ceva? Era, oare, atât de aproape de ceea ce făcea el cel mai 
bine, încât scăpase din vedere ceea ce se străduiseră alţii să 
facă? 

Ajungând pe partea cealaltă a podului, observă o maşină care 
staţiona, trasă într-o parte mai largă a îngustei şosele, cu botul în 
sensul lui de deplasare. Era un Fiat mic, verde închis şi avu o 
vagă senzaţie că-l mai văzuse înainte. Era parcat în apropierea 
unui loc pe care-l folosise şi el când se ascunsese să 
supravegheze vila. inregistră mental numărul de înmatriculare, 
apoi o luă la dreapta, departe de maşina aceea şi de şoseaua ce 
însoțea limita estuarului. 


225 


leşi din curbă, când un Morris-1000 apăru dintr-un drum de 
acces ascuns şi se puse de-a latul, blocându-i drumul. Galvin 
frână frenetic şi derapă. Aruncă o privire în spate când maşina se 
opri brusc. Doi bărbaţi cu armele în poziţie de tragere ieşiseră 
din tufişuri şi-i tăiau retragerea, îşi dăduse seama că nu mai 
fusese suficient de atent după şocul celor spuse de Purcell. 
Probabil că Tierney se întorsese mai de mult. 

Tierney cobori din Morris şi fugi către Galvin, ştiind că riscă 
mult pe şosea. 

— Să nu încerci nimic, că te facem bucățele. Doar dă-te jos şi 
suie-te în maşina mea. 

Tierney ţinea un pistol în buzunar la îndemână şi se distra de 
minune, dar cel care afişa cea mai mare plăcere pe faţa stâlcită 
şi învineţită era Connolly, aflat la câţiva paşi în urma lui. Galvin 
aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare interioară. Cei doi 
bărbaţi înarmaţi se apropiaseră şi acum erau chiar în spatele 
maşinii lui. Ştia că nu avea nici o şansă să încerce să scape. 


226 


18 


Galvin zăcea legat fedeleş într-un colţ din sufrageria vilei. 
Buzele îi erau sparte şi sângerau şi fusese lovit atât de tare peste 
coaste, încât respira cu greutate. Doar Tierney îi oprise într-un 
târziu pe Connolly şi pe Daley să meargă mai departe, căci el 
trebuia să ştie ce se întâmplase între Galvin şi Purcell. Când 
Daley îl acuzase pe Purcell că plecase împreună cu Galvin, 
acesta nu negase, dar sublimase că avea o armă îndreptată spre 
capul lui. i 

Tierney nu mai avea încredere în Purcell. În primul rând, el nici 
nu-l voise aici; se îndoise de mintea sclipitoare a americanului 
chiar de la început, dar Hogan, care întrezărise ceva din ceea ce 
s-ar putea întâmpla, îl avertizase pe Tierney să execute ordinul. 
Purcell era important pentru întreaga mişcare; fără el nu existau 
bani americani. Dar Purcell nu se potrivea cu cei din vilă. 

Pentru Tierney era important să-şi consolideze autoritatea, iar 
acest lucru putea fi făcut doar ajungând la adevăr. Era mulţumit 
că-l are pe Galvin, care avea să primească un glonţ de calibru 
mare în căpăţâna aia a lui, dar numai după ce o să termine cu el; 
mai întâi, trebuia să rezolve legătura Galvin-Purcell. Purcell însuşi 
era rezervat, iar acest lucru îl irita pe Tierney, căci ştia c-ar fi dat 
de bucluc cu Hogan, dacă încerca să scoată adevărul de la 
american prin bătaie. Tot ce putea face era să se ocupe de 
Galvin şi pentru aceasta trebuia să-l păstreze conştient. 

Masa şi scaunele din sufragerie fuseseră date la o parte ca să 
facă mai mult loc. In colţul lui, departe de fereastră, Galvin 
observă că Pat Sullivan lipseşte. Daley avea o tăietură lungă în 
partea de jos a feţei şi încă mai tânjea după răzbunare. La fel şi 
Connolly. Ei bine, or să şi-o primească, dar nu acum. Tierney 
spuse: 

— Vreau ca aici să rămânem doar eu şi cu Milton, ceilalţi, 
ştergeţi-o pentru o vreme. Şi nu vreau să fiu întrerupt, s-a auzit? 

Tonul cu care vorbise le arătase că orice încercare de protest 
ar fi fost fără sens. 

Tierney îşi luă apoi unul din scaune, îl întoarse şi se aşeză pe 


227 


el cu faţa la Galvin care fixa podeaua. Tierney vorbi cu Purcell 
care stătea în picioare în spatele lui: 

— la un loc, ai şi tu nevoie s-auzi asta. 

— Un loc? 

— Un scaun. Ştii cine e individul ăsta? Când Purcell negă din 
cap, Tierney adăugă: Numele lui e Laurie Galvin. Cel puţin, aşa 
credem noi. Lucrează fie pentru serviciul de spionaj irlandez, fie 
pentru cel al britanicilor. Ne spionează. E, de asemenea, membru 
în Sinn Fein, dar asta e doar acoperirea lui. Şi-acum, spune-mi ce 
s-a întâmplat între voi? 

Galvin reuşi să-i prindă privirea lui Purcell, când americanul se 
uită în jos; dădu din cap, în semn să nu o facă, aproape 
imperceptibil. Mintea lui Purcell urmărea logic firul 
evenimentelor. 

— Eu nu cred că e, răspunse el cu blândeţe. 

— lisuse! Nu crezi că e spion? De ce mai e nevoie ca să fii 
convins? Avea un Browning la el şi are echipament de ascultare 
cu laser în maşină. De ce crezi că are nevoie de el? Ca să asculte 
radioul? 

Purcell ezită, dar nu avea nici o intenţie să intre în panică; 
chiar şi cu o armă la tâmplă nu ar fi făcut-o de această dată. 
Tierney îl urmărea pe Purcell îndeaproape. 

Cu o privire de avertisment către Purcell, Galvin reuşi să 
vorbească cu răceală: 

— Hovezi maso na hribkach. Svestkove knealiky, Purcell. 

Tierney îi aruncă o privire lui Galvin, confuz şi zdruncinat de 
ceea ce el credea că e în limba rusă. 

Galvin adăugă: 

— Zelne Zavitky. Kulajda... Tierney. 

Dădu un pic din cap ca un avertisment. Galvin nu ştia nici un 
pic de rusă şi se bizuia pe faptul că nici ceilalţi doi n-o ştiau. 
Citase două feluri de mâncare cehoslovacă din Svet, o revistă 
cehă care i se trimitea cu regularitate, ca parte a acoperirii sale 
şi pentru a i se confirma legăturile politice. El şi cu Riley se 
distraseră şi râseseră din plin de pronunția aceea. Chiar şi acum 
nu ştia dacă o nimerise, mai ales cu finalul ultimei reţete. Riley 
încercase să prepare două feluri de mâncare ce se sfârşiseră 
printr-un dezastru. 

Purcell era stânjenit. Şi el crezuse că fusese în rusă şi că 
Galvin încerca să-l avertizeze să nu-i clarifice nimic lui Tierney. 

— Ce-a zis? întrebă Tierney. 


228 


Dar Purcell nu ştia, dar nici nu voia ca Tierney să creadă că nu 
a înţeles. 

— Nu e spion. Şi, oricum, nu împotriva voastră. 

— Atunci, spune-mi şi mie ce s-a întâmplat? 

Şiretlicul mersese: Galvin reuşise să-l încurce pe Purcell, chiar 
în momentul în care Tierney începea să-l facă să aibă îndoieli. 

— Asta nu ţi-o pot spune. Există motive. 

— Motive? Cu trădătorul ăsta ticălos? Ar fi bine să fie nişte 
motive foarte puternice, altfel sfârşeşti ca el. 

— Nu fi ridicol. Vrei motive serioase? Ce-ai zice să nu mai 
primiţi nici un bănuţ din fondurile americane? Nu e un motiv 
destul de bun? 

Pe Tierney situaţia îl depăşea de-a binelea. Ştia că Galvin e 
spion. Dar care era legătura cu Purcell? Işi dori ca Hogan să fie 
acolo. 

— Vrei să spui că şobolanul ăsta are vreo legătură cu fondurile 
noastre? 

Purcell era obosit, exasperat şi avea dureri. 

— Nu e chiar aşa de simplu. Trebuie să ai încredere în mine. 

Dar Tierney nu-l credea. Nu-l înţelegea deloc. Se întâmplau 
lucruri de care el nu ştia şi nici nu-i păsa. Se întoarse către 
Galvin. 

— Bine, atunci îmi spui tu. Viaţa ta păduchioasă atârnă de 
răspunsul ăsta. 

Cuvintele lui Galvin ieşeau nedesluşit prin buzele sfâşiate. 

— Dacă nu-ţi va spune Milton, nu te poţi aştepta să-ţi spun eu. 
Te cam depăşeşte, Tierney. Şi chiar dacă ţi-aş spune, tot n-ai 
înţelege. Acceptă doar că tu ai slujba ta, iar noi o avem pe a 
noastră. Oricum ţi se va părea, crede-mă că e în interesul tău s-o 
laşi baltă. 

— Să te cred? De unde-ai învăţat toată tactica aia de luptă? 
Practic, l-ai distrus pe Connolly în cârciuma aia. 

Ocolind răspunsul, Galvin se întoarse către Purcell. 

— Tu ştii că nu-i pot spune. Sunaţi la Dublin şi clarificaţi 
situaţia. 

Era o simplă cacialma care se baza pe iluzia anterioară. 

— Nimeni nu sună pe nimeni până nu spun eu, izbucni 
Tierney. 

Avea puternica senzaţie că problema îi scapă printre degete şi 
căuta o soluţie să o repună pe picioare. Cu Galvin se putea 
descurca destul de uşor, dar Purcell era un intrus şi-acum îl 


229 


susţinea pe Galvin. N-avea nici un sens decât dacă Purcell însuşi 
era într-o mare încurcătură. Dacă îl suna pe Hogan, acest lucru 
ar fi însemnat recunoaşterea incapacității sale de a face faţă 
situaţiei. Se ridică doar ca să se aşeze pe marginea mesei, cu un 
Ingram semiautomat încă în mâini. Vila era destul de departe de 
celelalte; o rafală scurtă ar fi rezolvat toate aceste probleme, dar 
ar fi putut crea altele mult mai serioase. j 

După câteva clipe de nehotărâre, Tierney se ridică din nou. li 
spuse lui Purcell: 

— Tu vii cu mine. 

Părăsiră camera, iar Tierney închise uşa în urma lui. Galvin 
încercă să-şi analizeze poziţia. Nu putea să menţină cacialmaua 
la nesfârşit. Purcell, aparent încă, mai credea că era un asasin 
plătit de sovietici care încerca să-şi asigure spatele, dar venea un 
timp şi acest lucru se întâmplase cu câteva minute în urmă, când 
Tierney avea să semene seminţele fatale ale îndoielii. incapabil 
să facă altceva decât să stea şi să-i aştepte să se întoarcă, 
mintea îi zbură la Riley, când Connolly intră în cameră, cu un 
pistol într-o mână şi cu un telefon în cealaltă pe care îl băgă într- 
o priză lângă uşă. $ 

— Mi s-a spus să nu te ating. Incă. Vine totuşi şi rândul meu şi- 
ţi datorează şi Michael Daley vreo câteva. Să te-aştepţi la asta, 
amice. 

Connolly se distra stând acolo şi sorbindu-l din ochi pe Galvin. 
Aruncă o privire scurtă către uşa închisă şi-i dădu brusc lui Galvin 
o lovitură răutăcioasă. Galvin se rostogoli şi gemu. 

— Mi-a alunecat piciorul, spuse Connolly, încă rânjind. Dar ştiu 
că te-ai plictisit şi m-am gândit că poate ţi-ar plăcea o mică 
distracţie. Puse telefonul şi pistolul pe masă şi scoase o bucată 
de hârtie din buzunarul de la spate al blugilor. O flutură către 
Galvin. O să-ţi placă asta. 

Formă numărul de pe hârtie. 

Cum numărul format suna, se uită în jos la Galvin care simţi 
că-l doare sufletul. 

— Riley? Riley Brown. Nu închide că vrea să-ţi zică Laurie două 
vorbe. Connolly ascultă un timp, apoi spuse: Ei şi tu acuma, nu-ți 
pot spune unde suntem, dar e aici, viu şi sănătos. Oricum, viu. 
Momentan e puţin legat, dar o să văd dacă-l pot aduce să-ți 
spună câteva cuvinte. Dar, mai întâi, trebuie să ştii ceva. 

Connolly cobori receptorul şi începu să râdă tare. Galvin nu se 
simţise niciodată mai mizerabil şi încerca să-i acopere vocea lui 


230 


Connolly. Acesta continuă: 

— lubitul tău amant s-a dat de gol a fi un agent britanic. Un 
spion. Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? Tot timpul ne-a spionat. ŞI 
te-a folosit pe tine ca acoperire. Chiar ai fost aşa de proastă să 
crezi că te iubeşte? 

Galvin şi-ar fi dorit să poată muri atunci. Ar fi fost mai bine 
dacă Connolly l-ar fi omorât în bătaie decât s-o forţeze pe Riley 
să sufere în asemenea hal. 

— Vrei să-ţi confirme chiar acum? Repede, repede. 

Connolly făcu câţiva paşi ca să pună receptorul în faţa buzelor 
lui Galvin. Galvin îşi întoarse capul. Putea să simtă tristeţea lui 
Riley prin telefon şi, pur şi simplu, nu o putea înfrunta. 

— Ticălosule, scuipă el spre Connolly. Ticălos împuţit! Şi 
cuvintele călătoriră prin telefon. Dacă ar fi încercat să-i spună lui 
Riley ce voia el, Connolly ar fi întrerupt legătura. Şi, oricum, nu 
putea nega acuzarea; n-ar fi făcut decât să-i prelungească 
suferinţa şi, mai devreme sau mai târziu, ea tot ar fi descoperit 
adevărul. Fuse tentat să-i strige unde se afla, dar ar fi pus-o 
astfel în pericol. In loc să facă toate acestea, strigă cu o voce 
agonizantă: Te iubesc, Riley, orice... 

„„„Connolly trânti receptorul în furcă şi începu să-l lovească pe 
Galvin până ce acesta îşi pierdu cunoştinţa. 

Puțin mai târziu, când îşi reveni, auzi o agitaţie teribilă undeva 
în apropiere şi cineva urlă: 

— Pentru Dumnezeu, nu-l omorâţi încă. 

Era prea ameţit ca să discearnă ceva, dar într-o altă cameră 
mai era cineva care suferea. 


Riley recunoscu imediat vocea lui Connolly şi aproape că trânti 
receptorul la loc, dar ceva din toată această situaţie o reţinu. La 
început, ea ascultă ceea ce credea că sunt minciuni, dar, în 
suflet, ştia deja de mult timp că, oriunde-ar fi fost Galvin, nu 
avea nici o legătură cu probabil mitologica lui soră bolnavă. 

II ascultă pe Connolly din ce în ce mai ameţită şi se adânci în 
depresie până când aproape nu mai ştiu ce se întâmplă. Ceea ce 
era mai dramatic era faptul că otrava lui Connolly servise doar ca 
o confirmare a ceea ce începuse deja să bănuiască. Chiar şi-aşa, 
nimic mai oribil nu-i intrase în minte decât această confirmare. 
Atât cât îl detesta pe Connolly, iar după aceasta avea să-i fie şi 
mai multă silă de el, accepta treptat că ceea ce auzea era 
adevărul. 


231 


Şi-apoi venise momentul acela îngrozitor când îl auzise pe 
iubitul ei Galvin făcându-l pe Connolly ticălos, dar fără măcar să 
nege ce spusese acesta. lar cel mai greu moment dintre toate 
fusese acela când îl auzise pe Galvin spunându-i că o iubeşte. 
Era prea mult. Inchisese telefonul, fără să ştie că la capătul 
celălalt Connolly trântise şi el receptorul, iar în final scăpă 
aparatul din mână. 

I se păru că trecuse un milion de ani până să-şi dea seama ce 
se întâmplase; fixă pierdută podeaua şi-l văzu pe Hercules 
jucându-se cu telefonul. Se aplecă într-o stare de şoc să 
recupereze aparatul şi puse încet receptorul la ureche. Venise 
tonul. Puse receptorul înapoi în furcă şi se aşeză. Hercules îi sări 
pe genunchi şi începu să o lingă pe faţă. Se agăţă de câine, 
ultima ei legătură cu normalitatea. 


Tyson, care reuşea să-şi menţină o doză de lux chiar şi în 
haine de ploaie, îşi dusese şalupa de mare Emerald dincolo de 
Dublin Bay. Marea era destul de agitată, dar el o îndreptă 
departe de căile de trafic maritim dintre Anglia şi Irlanda. Prefera 
de o mie de ori să nu fie văzut de la țărm în timpul acestor 
întâlniri rare şi nu se simţise bine ştiindu-şi ambarcaţiunea 
amarată când fusese cu Hogan. Dar avea acum în cabină cu el 
un personaj cu mult mai important. 

Radavici nu se arătă până ce nu fură departe în larg şi apoi 
veni sus în cabină şi i se alătură lui Tyson la cârmă. Spre 
deosebire de Hogan, pe el nu-l deranja marea sau mişcarea ei şi 
chiar o găsea relaxantă şi întăritoare: o evadare din rutina 
ambasadei. Se ţinu zdravăn, cu mâinile lui puternice, 
butucănoase în timp ce ambarcaţiunea urla. Trăsăturile lui erau 
slave. Destul de înalt, părea stângaci pe lângă Tyson. Ochii îi 
erau meditativi, dar nu descopereai în ei nimic. 

Emerald era o evadare, din mai multe puncte de vedere. Asta 
însemna că Radavici, printr-un aranjament cu Tyson, putea să 
vină la bord oricând dorea, de îndată ce era sigur că Brigada 
Specială Irlandeză nu-l urmărea. Era un loc bun de aşteptare, 
izolat, perfect pentru întâlniri. 

Radavici vorbea cu un accent puternic, supărător, dar ştia 
exact atâta engleză cât să se descurce. Stătea în picioare alături 
de Tyson care, cu mâinile pe timonă, scruta marea prin parbrizul 
stropit. 

— N-ai nici o idee unde a dispărut Purcell? 


232 


Aproape strigă ca să se facă auzit peste sunetul vântului şi al 
motorului. 

Tyson păru că nu auzise, până ce, puţin mai târziu, îi 
răspunse: 

— Nu-i uşor să găseşti pe cineva care se ascunde în Irlanda. 
Mulţi nu-şi dau seama cât spaţiu există aici. Dacă Garda nu-l 
poate găsi pe Tierney şi banda lui, ce şanse crezi că ai tu să dai 
de Purcell? Cam câţi oameni crezi că poţi să mobilizezi? 

Radavici se propti zdravăn când prova muşcă adânc dintr-un 
val şi două şuvoaie de apă se arcuiră în sus. 

— Mai mulţi decât crezi, dar, probabil, insuficienţi. E esenţial 
ca să-l găsim. Tu trebuie să ajuţi. 

— Purcell o să iasă la suprafaţă până la urmă, bătrâne. 
Trebuie s-o facă. Dacă o să cauţi prea mult, o să atragi atenţia 
asupra voastră. Oamenii îi observă pe străini pe-aici, în special în 
zona rurală unde, foarte probabil că este. 

Radavici spuse ferm: 

— Pari a crede că Hogan ştie unde e Purcell. Trebuie să 
scoatem asta de la el. 

— Ar fi o greşeală imensă. Aici, jos, el e regele celor din Provo. 
S-ar putea foarte bine să ştie, dar mai multe neplăceri ţi-ar cauza 
să-l ameninţi sau să-l convingi să-ţi spună decât să-l ai pe Purcell 
liber. Tyson roti cârma şi spuse: Eşti sigur că Purcell e atât de 
important? 

— Ceea ce ştie el nu e genul de informaţii pe care vrem să-l 
descopere alţii. Ar putea fi dezastruos. 

Tyson păru îngrijorat. 

— la stai puţin! Oriunde ar fi Purcell, nu cred că se apucă să 
sară în braţele celor de la FBI. Incearcă doar să-ţi arate că nu 
aveţi motive de îngrijorare. O să iasă el la lumină; va fi nevoit să 
o facă. Şi, probabil, va încerca să-şi schimbe identitatea. Atunci, 
puneţi voi mâna pe el. Până atunci nu reprezintă un pericol. Nu 
intra în conflict cu Provo. Or să iasă scântei; n-ai de unde să ştii 
cum o să reacționeze. 

— Uiţi că şi FBl-ul îl caută pe Purcell. 

— Nu, nu uit. Dar, dacă el e aici, aş crede că ei au mai puţine 
şanse decât noi, tu nu crezi? Uite, o să verific toate proprietăţile 
pe care le-am obţinut de-a lungul anilor. Unele sunt gropi de 
gunoi, dar câteodată au fost folositoare. Unele le-am cumpărat 
foarte ieftin, altele la preţul pieţei. Se ştia că Provo a folosit una 
sau două, deşi preferă propriile ascunzători. Nu poţi să ştii 


233 


niciodată. O să mă uit eu pe-acolo. 
Tyson îi aruncă o privire rusului şi speră să-i fi promis destule 
ca să-i închidă gura. 


Joe Aspel îi dădu raportul lui James Powell cu sentimente 
confuze. li întinse un dosar, zicând cu o voce puţin inegală: 

— Acesta este un raport asupra lui George Farrell, bancherul 
investitor; tipul care a fost răpit în Irlanda. 

Powell observă înfăţişarea neobişnuit de severă a lui Aspel. 
Luă dosarul şi îi deschise coperta. 

— Vrei să spui ceva înainte să-l răsfoiesc? 

— Nu e prea mult şi totuşi e dinamită curată. Mandy Squire şi- 
a dat seama că e o legătură între moartea soţului ei şi răpirea lui 
Farrell. Nu era acel fel de dovadă pe care l-ar accepta orice 
tribunal, dar pentru ea a fost suficient ca să o contacteze pe 
doamna Farrell. S-au pus de acord şi s-au decis să ne cheme şi 
să ne ofere ce aveau. Acest dosar este un rezultat. Doriţi să 
rămân cât îl citiţi? 

— Nu. O s-o iau pe îndelete. 

Pentru prima oară, Aspel părea că nu se îndură să plece. Ar fi 
dorit ca Powell să-i ceară părerea. 

— Bine. Sunt şi câteva fotografii interesante pe-acolo. Voi fi 
afară dacă aveţi nevoie de mine. 

Powell îl fixă cu privirea peste birou. 

— Du-te înapoi la biroul tău, Joe. Ştiu eu cum să iau legătura 
cu tine. 

După ce plecă Aspel, Powell scoase fotografiile; majoritatea 
erau instantanee, dar printre ele se aflau şi câteva fotografii de 
grup. După aceea citi raportul; mâna cu care ţinea însemnările îi 
tremura; însemnări care scoteau la iveală legături surprinzătoare 
între oameni diferiţi. Aspel avea dreptate, nu era o cantitate 
importantă de informaţii, dar era o potenţială dinamită. Când 
termină, era aproape palid şi se lăsă pe spate cam ameţit. 
Aruncă o privire dosarului. Avea nevoie de mai multe informaţii 
decât cele care i se prezentară. li telefonă lui sir Gerald Fowler la 
Londra şi, după ce termină conversaţia, îşi sună secretara ca să 
stabilească o întâlnire imediată cu preşedintele. 


Polițistul urmă  drumeagul de fermă şi văzu clădirea 


dărăpănată şi rugul făcut din epave de maşini care arăta ca un 
model suprarealist. 


234 


Finbar O'Leary cunoştea toate avanposturile din vecinătăţi. 
Mici proprietăţi, case periferice, cârciumi izolate, întotdeauna 
miraculos de pline, erau puţine lucruri pe care nu le ştia despre 
oamenii şi casele din sectorul lui. Avea şi câteva bănuieli corecte 
cam pe unde erau distileriile ilicite de poteen*?. Fusese, probabil, 
una şi în această fermă părăsită până să se fi năruit de tot. 
Rămăşiţele distileriei se aflau în ceea ce mai rămăsese din 
hambarul din spatele proprietăţii. 

O'Leary îşi aminti locul când fusese administrat cum se cuvine 
şi îi aducea proprietarului, Dan Driscoll, un profit rezonabil pentru 
munca grea prestată. Dar soţia lui Dan murise, fetele se 
căsătoriseră şi se mutaseră de acolo, iar cei doi fii nu erau 
interesaţi în agricultură şi ferme. Unul plecase în Anglia, iar 
celălalt în America. Când murise şi Dan, locul era deja aproape 
ca acum, căci îşi pierduse tragerea de inimă, iar vârsta îl biruise. 
Locul valora atât cât valora, iar pământul era prea puţin ca cei 
doi fii care se realizaseră să se întoarcă în Irlanda, dar aparţinea 
încă familiei. 

O'Leary îşi lăsase maşina la porţile dărâmate, chiar la intrarea 
în drumul de acces. Trecuse ceva timp de când fusese ultima 
oară aici. Un loc destul de sigur, departe de vandali şi cu puţine 
lucruri de furat. Amintirile îi fură răscolite când se apropie de 
casă şi îşi aduse aminte de băutura aceea aproape perfectă pe 
care bătrânul Dan o făcea cândva în hambar. Dan adăugase 
nişte anason la ceva poteen şi obținuse un fel de lichior, mult 
mai acceptabil pentru femei. O'Leary păstra amintiri plăcute 
despre acest loc şi îl întrista starea în care ajunsese. 

Când ajunse la uşă, transpirase puţin. Corpul lui mic şi îndesat 
era îmbrăcat într-o haină groasă de iarnă, care făcea parte din 
uniformă, dar era încă mult prea devreme pentru ea. De la 
răpirea lui Farrell, trecuse pe la multe ferme îndepărtate, fie că 
erau ocupate, fie că nu. Era o muncă dificilă, care înainta greoi şi 
se desfăşura peste tot în republică. Un sistem lent, scrupulos, 
care, de-a lungul anilor, dăduse rezultate bune. 

O'Leary văzu dintr-o privire că locul fusese vizitat destul de 
recent. Peste tot erau urme compromiţătoare, iar înăuntru erau 
şi mai clare; existau zone mari, ca de exemplu, masa şi scaunele 
care fuseseră complet şterse de praf. Când făcu un ocol prin 
camerele de la parter, observă că lipseşte un scaun. O'Leary 
putea să scrie din memorie un inventar al lucrurilor. 


34 Whisky irlandez comun (n. trad.). 


235 


În bucătărie văzu că vechiul covor de sub masă nu mai era la 
locul lui şi ştia că sub el se afla o trapă care ducea în pivniţă; Dan 
îşi depozitase o parte din sticle acolo şi, uneori, mirosul de 
anason scăpa în această cameră. O'Leary trase masa la o parte, 
împinse covorul cu piciorul şi ridică trapa. Nu-i păsa prea mult de 
mirosul care-l întâmpină; acolo jos era mai mult decât un aer 
închis. Ajuns la jumătatea scărilor, văzu o mogâldeaţă murdară, 
grosolană, care fusese odată George Farrell şi aventurându-se 
mai jos, văzu, chiar în lumina proastă, grozăvia pe care o făcuse 
glonţul tras în cap. 


Inspectorul şef, detectivul Keane îşi frecţionă faţa zbârcită şi 
încercă să-şi activeze circulaţia. Părul des şi cărunt îi atârna în 
faţă în şuviţe neobişnuit de dezordonate. Era atât de obosit, încât 
ajunsese în acel punct în care nu mai era capabil să doarmă, 
ceea ce putea fi o stare periculoasă. Tocmai sosise de la morgă, 
unde văzuse pateticele rămăşiţe ale lui George Farrell şi se 
gândea că banii nu-i făcuseră lui Farrell nici un bine. 

Keane era acum, în sfârşit, mulţumit că Provo nu era 
responsabilă de uciderea cu sânge rece a lui Farrell, deşi omorul 
fusese dus până la capăt după tipicul şi cu metodele pe care ei le 
foloseau. Dar oricine îl executase pe Farrell, nu se documentase 
suficient asupra organizaţiei pe care o învinovăţeau. Cererea 
banilor rămăsese fără urmări - o chestiune de care Provo avea 
întotdeauna grijă, iar Keane fu mulţumit că Farrell fusese răpit 
doar ca să fie executat. Restul erau fleacuri. 

Şedea la masa lui de lucru, cu biroul în semiîntuneric, doar cu 
o lampă de masă aprinsă şi cu uşa deschisă spre lungul coridor 
de dincolo. Simţea că n-ar fi vrut să i se închidă uşa în acel 
moment, dar clădirea era pustie şi răsunând a greieri la ora 
aceea din noapte. Se întreba doar câte forţe poliţieneşti operau 
în acel moment în ţară. Era şi CIA pe undeva, pe-acolo, la fel şi 
MI5 şi poate MI6. Nici unii nu ar fi trebuit să se afle pe pământul 
lui, dar era conştient de dimensiunile întregii afaceri şi de faptul 
că Farrell ştiuse ceva din toată povestea. Oricum, avea o relaţie 
profesională sănătoasă cu Brigada Specială din Londra. In 
chestiunea IRA ar fi fost o nebunie să nu coopereze. 

Keane se bucură de prezenţa inspectorului şef Matt O'Riordon 
când acesta intră în încăpere. Keane îi făcu semn cu capul spre 
un scaun. Scotoci într-un sertar al mesei sale de lucru şi scoase 
două pahare şi o sticlă de Paddy. Turnă din belşug şi nu-l întrebă 


236 


pe O'Riordon dacă voia apă sau limonadă albă. Îşi ridicară 
paharele în tăcere şi băură până la fund. 

— Vreo veste bună de la Sean Hogan? întrebă Keane. 

Mai tânărul O'Riordon negă cu o mişcare a capului. 

Un tip subţire, nervos, îl admira pe Keane; acesta dădea 
impresia unui ofiţer superior care se face că munceşte din greu, 
pus la căldurică într-un birou unde, oricum, nu incomoda pe 
nimeni. El ştia că această aparenţă era departe de adevăr şi mai 
ştia că Keane era foarte bine văzut la Scotland Yard-ul londonez. 

— A dispărut de la locul lui obişnuit. Avem o listă cu 
alternative; nu se poate să nu iasă la iveală. Tot mai credeţi că 
nu IRA l-a aranjat pe Farrell? 

Keane zâmbi prefăcut. 

— Sunt al naibii de sigur că nu ei au făcut-o, deşi nu i-aş 
spune-o atât de uşor şi lui Hogan. Vreau să fac un târg cu el. Işi 
frecă nasul. S-ar putea să aibă şi el necazuri dacă nu-l găsim. Se 
întâmplă nişte lucruri al dracului de ciudate, dar încep, treptat- 
treptat, să-mi fac o imagine şi, crede-mă, imaginea asta mă 
sperie de moarte. 

Pe coridor se auziră paşi grei şi repezi care înaintau spre birou. 
Un bărbat tânăr, cu părul blond, îmbrăcat cu un costum simplu şi 
de bun gust, bătu la uşa deschisă. A 

— L-am ridicat pe Hogan, domnule. Îl avem jos. Să-l ducă într- 
o cameră de interogatoriu? 

Keane se gândi repede şi făcu din cap semn că nu. 

— Aduceţi-l aici, sus. Nu e arestat, deci nu mai e nevoie să 
staţi prin preajmă. 

Câteva minute mai târziu, se auziră trei rânduri de paşi 
apropiindu-se şi solidul Hogan apăru în pragul uşii, cu doi oameni 
în spatele lui. 

— Urăsc locul acesta, spuse Hogan. 

— Sigur că-l urăşti, replică Keane. Miroase a dreptate şi lege. 
Ar trebui să te îmbraci elegant când vii aici. 

— La unsprezece jumătate noaptea? lisuse! Ce vrei? 

Keane îşi împinse scaunul mai în spate cu un aer obosit. 

— Scuteşte-ţi picioarele de atâta greutate. Se întoarse către 
O'Riordon. Închide uşa, Matt, dar rămâi. Nu vreau nici un fel de 
neînţelegeri în ce priveşte această întâlnire. Lui Hogan îi spuse: 
Spune-mi unde sunt Tierney şi băieţii lui şi fac o declaraţie în 
presă cum că noi nu credem că PIRA” l-a răpit pe George Farrell, 


35 IRA, aripa Provo (n. trad.). 


237 


acum decedat. 

— Deci, l-au omorât. 

Hogan se aşteptase la acest lucru, dar se simţi totuşi surprins; 
probabil că era prea târziu pentru buletinele de ştiri, dacă nu 
cumva poliţia întârzia vestea până ce i se spunea şi soţiei lui 
Farrell. 

— Voi ar trebui să ştiţi mai bine decât alţii. 

— Nu încerca tactica asta. Hogan era îngrijorat de felul cum 
mergeau lucrurile. Nimic nu mai era cinstit. Nu vă pot spune 
unde e Tierney. Nu ştiu unde e. Nu l-am mai văzut de câteva zile. 

Keane se uită la O'Riordon care se sprijinea de uşă. 

— Atunci, nu facem târgul. 

— E de datoria voastră să spuneţi publicului că nu noi am 
făcut treaba cu Farrell, dacă asta crezi. 

— Eu n-am spus că cred aşa ceva. Am spus că aş face-o, dar 
tu n-ai nimic de oferit. Dacă tu n-ai făcut-o, atunci cred că ştii 
cine e făptaşul şi de aceea eşti atât de nervos. Spune-mi măcar 
asta în schimb. 

— Dacă aş şti cine a făcut-o, aş şti ce să fac în această 
privinţă. 

— Hai să nu ne mai învârtim în jurul cozii, Hogan. Sunt obosit 
şi vreau să mă duc acasă să-mi salvez căsnicia. Dacă tu nu ştii 
cu precizie cine a făcut-o, lucru de care nu sunt convins, atunci 
cine a fost în spatele afacerii? 

Hogan dădu din umerii lui mari. Avea nevoie de mai mult timp 
de gândire, dar înţelegea că Keane nu avea de gând să i-l 
acorde. 

— Nu ştiu. 

— Tyson ţi-a dat ceva sugestii când v-aţi întâlnit ieri? 

Privirea lui Hogan deveni, brusc, imobilă. Ar fi trebuit să se 
aştepte ca inspectorul să ştie despre Tyson, căci odată şi odată 
trebuia să se întâmple. Se întrebă de cât timp ştia Keane sau, 
pur şi simplu, lansase un zvon ca să vadă cum reacţionează? 
Trebuia să testeze cât de temeinică era informaţia. 

— Şi cine dracu' e Tyson? 

— Ţi-am oferit un târg cinstit. Ce e mai important pentru tine, 
aşa numita ta mişcare sau loialitatea faţă de un criminal care, 
oricum, o să te tragă în jos într-o bună zi? De ce dracu' e aşa de 
important Tierney ăsta? Te cam stânjeneşte tipul. Trebuie să fii 
destul de speriat. 

Deci, Keane încercase să-l prindă cu întâlnirea cu Tyson, dar 


238 


lui Hogan nu-i plăcea deloc cum mergeau lucrurile. Era o 
zăpăceală prea mare, prea mulţi oameni amestecați şi prea 
multe umbre. Incoruptibilii erau peste tot în jurul lui. Singura lui 
consolare era faptul că Keane, cu toate resursele lui, bâjbâia şi 
el. 

— Speriat? De tine? 

— Eu n-am de gând să te omor, nu? Numai că sunt destule 
crime care au loc chiar acum şi sunt amestecate organizaţii mult 
mai mari decât a ta. Imi pare rău că nu vrei să cooperezi, Hogan. 
Dacă aş fi în locul tău, mi-aş asigura spatele. Şi dacă-i vin 
minţile în cap, dă-mi un telefon. 

După ce Hogan fu escortat afară din clădire şi O'Riordon se 
întoarse în birou, Keane spuse: 

— E între ciocan şi nicovală. Nu mă aşteptam să-l trădeze pe 
Tierney, căci şi-ar fi semnat singur condamnarea la moarte dacă 
s-ar fi aflat, dar m-am gândit că-mi poate oferi un indiciu care să 
mă ducă la marele adevăr, care, pentru el, s-ar putea să fie şi 
mai periculos. 

— Ai nevoie de un indiciu? 

— O, da. Nu sunt sigur că am făcut bine lăsându-l să ştie că 
am aflat de Tyson. Am încercat să-i bag o strâmbă, dar şi-a dat 
seama că a fost o cacialma; totuşi, ar putea să funcţioneze 
asupra lui ca un fitil aprins. Are loc o maşinaţie, Matt. Şi am o 
presimţire cam neplăcută în privinţa ei. In acest moment, Hogan 
nu e prea sigur de el şi nu seamănă deloc cu Hogan al nostru, 
inteligent, agresiv şi neînfricat. Deloc. E îngrijorat şi nu din cauza 
mea. Keane se învârti de câteva ori în scaunul pivotant, făcându- 
i arcul să scârţâie. Ştiu că suntem cam disperaţi, dar pune câţiva 
oameni în plus pe urmele lui şi ţine-l din scurt pe Tyson; verifică-i 
proprietăţile, are câteva, unele de care, probabil, nici nu-şi mai 
aduce aminte. 

Keane făcu o pauză de câteva clipe, iar liniştea clădirii se 

strecură în birou o dată cu răceala accentuată a nopţii. 
___— Şi mai scoate câţiva oameni să-i supravegheze pe sovietici. 
li observă expresia lui O'Riordon. Ştiu că e dificil, dar trebuie să 
recunosc că e important în acest moment. la câţiva de la Garda, 
de oriunde. Şi, în special, îl vreau pe Radavici supravegheat 
îndeaproape; ticălosul ne-a scăpat ieri şi probabil c-a avut un 
motiv serios să o facă. 

Când O'Riordon înţelese cam unde bătea Keane, se simţi şi el 
neliniştit; posibilităţile erau înspăimântătoare. 


239 


19 


Riley Brown trăise cea mai groaznică noapte din viaţa ei. 
Fericirea o părăsise cu sălbăticie. Dar, oricât de mult l-ar fi 
disprețuit pe Connolly, nu se îndoia de sensul lucrurilor spuse de 
el. Lumea ei se întorsese cu fundul în sus; moralul i se năruise, 
mintea îi era cuprinsă de o depresie adâncă, nu voia să mai 
trăiască. Galvin ajunsese să însemne totul pentru ea. lar Galvin 
operase în secret împotriva convingerilor pe care ea le păstra din 
copilărie şi pe care el pretinsese că le împărtăşeşte. Se simţea 
de parcă tot sângele i se scursese din ea, singura căldură pe 
care o percepea venea de la micul ghemotoc de blană din 
braţele ei, care, parcă conştient de starea ei, se comporta în 
singurul fel în care ştia. Vioiciunea lui Hercules era, probabil, acel 
ceva de care se mai agăța ea. 

II scosese afară la o plimbare, aproape ignorând desele opriri 
pe care i le impusese căţeluşul. Mersese mile întregi până 
Hercules îşi ridicase privirea, recunoscând în tăcere că şi energia 
lui se epuizase. Lunga noapte care o aştepta era un lucru căruia 
nu putea să-i facă faţă, iar când se întorsese în apartament voise 
să fugă din nou afară. Problema somnului fu parţial rezolvată, 
luând două somnifere pe care le obținuse mai demult de la 
mama ei pentru o altă problemă şi rezistase, într-un fel, să ia mai 
multe. O ajutară să treacă peste noapte. 

Dar zorile nu rezolvară nimic, deşi efectul pastilelor încă îi 
întuneca binefăcător mintea. Dimineaţa trecea şi ea se trezi 
ţinându-l pe Hercules în braţe şi stând jos în faţa aragazului. În 
final, două lucruri ajunseseră până la ea. Dacă s-ar sinucide prin 
gazare, n-ar suporta gândul de a-l lua pe Hercules cu ea; câinele 
era nevinovat şi voia să trăiască. Şi apoi, din ce în ce mai cu 
părere de rău, pericolul în care se afla, fără îndoială, Galvin îi 
traversă încet hăul din minte şi se accentuă. Era ceva ca într-o 
stare de şoc şi mânie dorinţa de a-l vedea mort, dar cu totul 
altceva să-şi dea seama că el avea într-adevăr să moară - şi, 
după cum îl ştia pe Connolly, să moară în cel mai brutal mod cu 
putinţă. Poate că acum îl ura pe Galvin, dar să-l lase să moară în 


240 


mâinile lui Connolly era o imagine care devenea mult prea 
insuportabil de întrezărit. 

Ea voia să moară, dar nu putea să suporte gândul că Galvin va 
muri şi, oricum, nu în mâinile celor din Provo, orice ar fi făcut, 
oricât de mult ar fi rănit-o. Se afla într-un labirint psihologic. Nu 
putea să dea fuga la rebelii ei prieteni, care, aşa cum îşi dădea 
seama acum, ar fi primit cu bucurie execuţia lui Galvin. Nici la 
poliţie nu se putea duce, poliţia care-i deranjase destul de des şi 
care reprezenta o autoritate pe care orice membru din Sinn Fein, 
care se respectă, o desconsidera. Nu ştia ce să facă. Dar urgenţa 
acestei dileme o smulse cu forţa din depresia ei, într-un efort de 
a face faţă spaimei crescânde. | se făcea greață de ceea ce 
făcuse Galvin şi de cum o trădase, dar era îngrozită de ce i s-ar fi 
făcut. 

Se ridică alene, aproape înspăimântată de timpul pe care-l 
pierduse deja. Işi puse o haină uşoară, îi puse lesa lui Hercules şi 
părăsi apartamentul ca să caute un taxi. 


Keane se ridică de pe scaun când fu introdusă Riley în birou. 
Reuşi să-şi dea seama de disperarea ei tăcută, de îndată ce intră 
pe uşă. O considera o fată drăguță, foarte feminină, spre 
deosebire de unii dintre prietenii ci gălăgioşi, purtători de 
sloganuri, dar, probabil, era o părere formată în afara contextului 
oficial. 

— la loc, domnişoară Brown. Ce pot să fac pentru dumneata? 

Ea nu ştia de unde să înceapă. Acum, când se afla în birou, se 
simţea pierdută şi îşi dori deodată să fugă de acolo. Hercules era 
şi el acolo, iar ea începu să-i frământe lesa în mână. Keane spuse 
cu blândeţe: 

— Ai insistat să mă vezi şi, după câte mi s-a spus, destul de 
vehement. Eşti aici, la fel şi eu, aşa că începe cu începutul. Când 
o văzu căutându-şi disperată cuvintele adăugă: Ştiu că poate fi 
greu să vorbeşti cu un poliţist, dar lasă-mă să-ţi spun că tatăl tău 
n-avea nici o problemă când făcea acest lucru. 

— II ştiaţi pe tata? 

— Pat Brown? Cine nu-l ştia? Ştiu că el te-a atras în politică. 
Keane zâmbi. M-am gândit adesea că încerca să-şi uite numele 
englezesc. Dar făcea parte din vechea şcoală, Riley. De fapt, el 
n-a aparţinut versiunii moderne a IRA. Intotdeauna am avut 
impresia că a intrat şi el în IRA, pentru că a simţit că aşa trebuie 
să facă. Era obosit, dar reuşea să mintă cu uşurinţă. 


241 


— Nu-i adevărat, izbucni Riley. Întotdeauna şi-a dorit o singură 
Irlandă. 

— Nu vrem toţi acelaşi lucru? Chiar şi britanicii. Suntem cu 
toţii prinşi în istorie; n-o să se rezolve cu gloanţe şi bombe. 

— Britanicii n-o vor. N-o vor vrea niciodată. 

Keane râse pe înfundate. 

— Ai fost la ei şi i-ai întrebat? Marea lor majoritate ar scoate 
dopul la şampanie şi mâine, dacă ar reuşi să facă acest lucru fără 
inevitabila baie de sânge. De aceea ai venit la mine? Ca să mă 
converteşti? 

Fără s-o ocrotească, Keane vorbea ca unui vechi prieten 
pierdut de demult. 

Ea răspunse negativ cu o mişcare a capului, dându-şi seama 
că acum îi venea mult mai uşor să vorbească cu acest bărbat 
cărunt cu trăsături triste. Gura i se uscă brusc, dar în cele din 
urmă cuvintele reuşiră să-i scape: 

— Prietenul meu... apoi, cu furie: Fostul meu prieten este 
spion britanic. Îl vor omori. 

Brusc, Keane deveni foarte atent şi treptat extrase toată 
povestea, dar, chiar şi acum, Riley nu putea să-i dea nici un 
nume în afară de cel de Galvin. După ce îi împărtăşi ce ştie 
bucată cu bucată şi după ce el încercă să reconstituie 
întâmplarea, îşi dădu seama că avea foarte puţine detalii. Era 
timpul să fie mai dur. 

— Ce mi-ai oferit nu e suficient ca să-l ajutăm. Bănuiesc că 
asta vrei să fac. 

Ca pentru a-şi proteja imaginea, Riley izbucni: 

— Merită să moară. E un trădător. Aproape că plângea. 
Pretindea că ne ajută cauza. 

— Poate chiar asta făcea. Vedea problema într-un mod diferit. 
El făcea ceea ce făceai şi tu, dar probabil că el încerca să evite 
vărsarea de sânge. 

Riley se înăspri. 

— Ar fi trebuit să ştiu că o să susţineţi o asemenea persoană. 
M-a minţit. Tot timpul m-a minţit. 

— Ar fi ajutat relaţiei voastre dacă n-o făcea? Spune-mi, Riley, 
cine te-a maltratat în halul ăsta? Galvin? 

— Nu, el... 

— El a aflat cine a făcut-o? Şi n-a fost asta o expresie a 
dragostei lui? 

Riley se ridică. Era zăpăcită şi nu mai putea să îndure; simţi că 


242 


nu rezolvase nimic. 

— Stai jos, spuse Keane, dacă vrei să-i dai vreo şansă lui 
Galvin. Şi nu mă mai purta cu vorba. Ţi-a telefonat cel care te-a 
bătut? Era o răzbunare? Dacă nu-mi dai numele lui, mai bine 
pleacă şi lasă-l pe Galvin să încaseze un glonţ în cap. După ce, 
mai întâi, termină cu el, bineînţeles. 

Ea vorbi de parcă avea un căluş în gură. 

— Connolly. 

Şi acum îi era greu să rostească acest nume. 

— Gerard Connolly? 

Riley încuviinţă, simțindu-se de parcă ar fi comis un păcat 
îngrozitor. 

— Să nu te îngrijoreze acest lucru. Dosarul pe care-l avem 
despre el te-ar revolta. E şi Tierney cu el? 

— Nu ştiu cine e cu el. 

Keane îşi plimbă privirea peste masa de lucru. 

— Nu ştii de unde telefona? 

— Nu. 

Keane dădu din mâini deznădăjduit. 

— Şi ce crezi că putem face noi? De unde să începem să 
căutăm? 

— Acum câteva zile s-a dus la Cork. Spunea că vrea să 
aranjeze o afacere cu un service auto, dar bănuiesc că şi astea 
erau minciuni. 

— Vorbeşti despre Galvin? 

— Bineînţeles. Riley ezită. Cred că, de fapt, s-ar fi dus oricum, 
oricare ar fi fost motivul. 

Keane era disperat. 

— Ei, asta micşorează afacerea la o zonă de câteva ticăloase 
sute de mile. Riley, înţeleg că tu încerci să-l salvezi pe Galvin, 
dar nu-mi dai nimic. Nu mai poţi să scoţi altceva, ceva care să 
fixeze mai precis locul? Orice? 

Riley îşi împreună mâinile. Era palidă şi, fără machiaj, 
vânătăile care începuseră să dispară erau mai vizibile. Spuse: 

— V-am irosit timpul, nu-i aşa? 

— Ai făcut tot ce-ai putut. Şi-ai făcut ce trebuia venind aici. 

Keane simţi brusc o puternică şi crescândă compasiune: îi 
părea rău pentru fată; pur şi simplu ea nu-şi prea mai avea locul 
în propriul ei trecut. Se gândea la unii dintre prietenii ei care l-ar 
fi lăsat pe Galvin să piară în situaţia în care se afla, fără nici un 
resentiment. Era, evident, nebună după Galvin şi toată treaba 


243 


aceasta o răscolise cu totul. 

— A spus Connolly că Galvin e spion britanic? 

— Da. Dar Laurie n-a dezminţit-o când a avut ocazia. 

— Ce a spus el? 

Ea izbucni în lacrimi când îi spuse, iar el ocoli masa de lucru şi 
se aşeză pe marginea ei. 

— Negreşit că Galvin a spus ceea ce era mai important pentru 
el. Şi, oricum, Connolly ar fi spus acest lucru? Ar fi făcut-o? El 
voia să vă lovească pe amândoi, pe tine şi pe Galvin; tu l-ai 
refuzat cu dispreţ, iar Galvin, probabil, l-a bătut măr. Ţi-a trecut 
prin cap că poate Galvin lucrează pentru siguranţa irlandeză? 
Keane era foarte sigur că Galvin nu lucra pentru irlandezi, dar 
spera că această mică minciună să-i uşureze sentimentele; ea 
era într-o stare foarte proastă. Vom risca şi ne vom concentra pe 
zona Cork-ului, adăugă el. Deja îl căutăm pe Tierney; e un secret 
ştiut de toţi. Şi unde e Tierney, va fi şi Connolly. Dacă mă 
gândesc la ce mi-ai spus, asta înseamnă că şi Galvin va fi acolo. 

Keane o ajută pe Riley să se ridice. Spuse: 

— Sunt foarte sigur cine ştie unde e Tierney. Sean Hogan. 
Crezi că e posibil să scoţi ceva de la el? Eu deja am încercat. 
Asta l-ar ajuta pe Galvin, nu-i aşa? Trebuie să ne mişcăm repede, 
Riley. 

Dar se gândea că deja era prea târziu. 


Hogan fusese abil când îl îndreptase pe Tierney spre vila din 
Kinsale. Era într-un loc deschis, dar care atrăgea puţin atenţia. 
Făcea parte din peisaj, iar celelalte din jurul ei erau prea departe 
pentru a constitui un pericol; majoritatea erau despărțite printr- 
un zid, unele de altele, iar spaţiul dintre ele era considerabil. Vila 
se afla la ceva distanţă de centrul Kinsale-ului, totuşi destul de 
aproape pentru a se putea face aprovizionarea. Cu o privelişte 
clară spre drumul apropiat care însoțea estuarul şi spre nord, 
Tierney şi oamenii lui erau la adăpost de orice surpriză. lar de pe 
drumul puţin folosit, care cobora din spatele lor, nu se vedea 
până la ei. 

In acest timp, poliţiştii căutau peste tot, dar îşi concentraseră 
atenţia asupra locuinţelor izolate de la ţară, asemănătoare celei 
în care fusese găsit Farrell. Existau multe asemenea ascunzişuri, 
iar căutările de la oraş se desfăşurau, invariabil, pe anumite 
străzi şi în anumite case cu terase care fuseseră folosite 
odinioară pentru răpiri; ace în carul cu fin. 


244 


Tierney nu ştia că vila era una dintre numeroasele proprietăţi 
ale lui Tyson. Nu-l întâlnise niciodată pe acesta şi nici nu ştia 
multe despre el, era privilegiul lui Hogan. Era o relaţie extrem de 
restrânsă, aşa cum şi trebuia să fie. Hogan se afla încă în Dublin, 
iar telefoanele pe care le dăduse Tierney acasă la Hogan 
rămăseseră fără răspuns. Tierney se agăţase de un telefon care 
venise în noaptea trecută, dar se dovedise a fi o greşeală. Se 
simţea pierdut fără abilitatea lui Sean Hogan de a lua decizii şi îşi 
dădea seama acum cât de mult depindea de şeful lui mătăhălos. 
Trebuia să-l găsească, pentru că voia să rezolve problema lui 
Galvin şi-a lui Purcell şi a lui Sullivan, care era deja aproape 
mort. 

Tierney nu înţelegea că Hogan însuşi era presat, o presiune 
care includea supravegherea strânsă din partea Brigăzii 
Speciale; iar acest lucru îi reducea considerabil mişcările. Poate 
că Hogan reuşise să se ferească de poliţişti, dar nu de prea multe 
ori şi el ştia că sticleţii deveniseră extrem de vigilenţi. 

De fapt, Hogan voia să ajungă la vila Kinsale poate tot atât de 
mult cât avea şi Tierney nevoie de el, dar nu avea nici o intenţie 
să-i îndrepte pe poliţişti într-acolo. Şi trebuia să fie absolut sigur 
că nu o să facă acest lucru. Ştia că Tierney transpira acum, dar 
încă nu ştia nimic de prezenţa lui Galvin. Riscă totuşi şi băgă, 
într-una din cutiile verzi de scrisori din Dublin, un plic adresat lui 
John Hopkins la vilă. Ştia că poştaşul era folosit de oaspeţii 
ocazionali care stăteau acolo şi în aceeaşi măsură ştia că, în 
această perioadă a anului, vila era întotdeauna goală. 

Tierney primi plicul în dimineaţa zilei următoare prinderii lui 
Galvin. Numele de pe plic nu-l opri să-l deschidă. lnăuntru era o 
bucată de ziar împăturită cu un număr de telefon din Dublin şi cu 
o listă de ore, nimic mai mult. Tierney recunoscu mâzgălelile lui 
Hogan şi bănui că şeful lui avea ceva greutăţi. Dar, cel puţin, 
acum putea să-l contacteze; orele erau cele în care era disponibil 
şi cea mai apropiată era la prânz. Acum era uşurat; nu voia doi 
oameni legaţi în acelaşi loc, iar de Purcell era sătul până în gât. 
Tot ce voia el de fapt să facă era să scape de cei doi trădători, 
să-i spună lui Purcell să se ducă dracului şi apoi să aleagă 
momentul în care s-o zbughească din ţară înspre unul din acele 
paradisuri de peste mări. Se uită la ceas; mai avea de aşteptat o 
oră şi jumătate. 

Galvin era într-o stare proastă, dar vedea că Sullivan era mult 
mai rău decât el. Până când nu-l duseseră, târându-l, în atelier, 


245 


Galvin nu ştiuse că Sullivan era cel pe care-l auzise gemând. 

Corpul legat era sprijinit de o maşină de spălat, dar Sullivan îşi 
dădea seama puţin, dacă nu cumva deloc, de ce se petrecea. 
Faţa îngustă fusese zdrobită în bătaie şi era umflată. Ochii 
aproape îi dispăruseră în spatele unor crăpături deformate, iar 
gura îi era o rană adâncă îmbibată de sânge. 

Lui Galvin nu i se dăduse nici o explicaţie asupra stării în care 
se găsea Sullivan, dar el nu avea nevoie de nici un raport. El era 
omul care lăsa semne pentru a fi urmate de Galvin. Fu şocat la 
vederea lui Sullivan, adevăratul erou, omul care riscase într- 
adevăr, ca să sfârşească acum terfelit ca un cârnat. Se simţi 
umilit şi i se făcu greață. 

Galvin bănuia că Sullivan aparţinea siguranţei irlandeze şi că 
Dublin-ul şi Londra cooperaseră; lucru care se întâmpla mult mai 
des decât credeau unii. Incercase să vorbească cu Sullivan într- 
un efort de a-l readuce în simţiri, dar nu reuşise. Se întrebă cu 
amărăciune de ce nu-şi terminase Tierney treaba. 

Atelierul devenise o zonă în care nu puteai respira. Puţea şi 
era clar că Sullivan nu fusese scos pentru propriile nevoi. Galvin 
fusese tratat puţin mai bine - ceea ce arăta că Tierney era încă 
confuz şi indecis - dar nu putea să mai dureze mult. La gândul 
acesta, Galvin îşi întoarse privirea de la Sullivan; spera ca în 
cazul lui să se termine cu un singur glonţ. Puțin mai târziu, în 
acea dimineaţă, Sullivan se mişcă şi se rostogoli cu un spasm 
brusc, trupul contractându-i-se, iar după petele de sânge de pe 
spatele pantalonilor şi din poziţia nefirească a picioarelor, Galvin 
îşi dădu seama că i le rupseseră de la genunchi. Lui Galvin i se 
făcu dintr-odată rău. Apoi închise ochii şi fu nevoit să se întoarcă 
cu spatele. 

Cu mult după prânz, era încă cu faţa la uşă când intrară 
Tierney şi Connolly. Tierney arăta de parcă luase o hotărâre şi 
părea mult mai calm. Connolly rânjea cu toată gura, aşa încât 
Galvin ştiu că partea cea mai grea de abia acum urma. Ambii 
bărbaţi erau înarmaţi, dar nu se îndepărtaseră prea mult de uşă, 
rămânând în picioare, uitându-se în jos la Galvin şi Sullivan, care 
se aflau la celălalt capăt al îngustei camere. In spatele lor, Galvin 
îl văzu pe Daley săltându-se pe vârfuri, ca şi cum încerca să vadă 
mai bine. In spatele lui Daley se ţinea ascuns Purcell. 

— Spui că lucrezi pentru noi, zise Tierney. Şi Purcell pare a 
crede că-i aşa, dar nu mai e la fel de sigur cum a fost. De fapt, 
începe să se îndoiască din ce în ce mai mult. 


246 


— Sigur că da, răspunse Galvin. V-aţi ocupat voi de asta. Dar 
el ştie ce va păţi dacă greşeşte. 

Pentru prima oară, Tierney nu fu nici mânios, nici confuz. 
Scoase Browning-ul lui Galvin din buzunarul de la şold şi îl aşeză 
pe storcătorul de lângă maşina de spălat. 

— O să te lăsăm să dovedeşti că lucrezi pentru noi, spuse 
Tierney cu un rânjet. 

Connolly râdea degajat, iar lui Galvin nu-i plăcea ceea ce 
vedea şi auzea. 

— Nouă ne place să fim corecţi, continuă Tierney. Adică nu te- 
am omorât. Îl vezi? Îl arătă pe jalnicul Sullivan. Noi am dovedit că 
e spion. Locul ăsta nenorocit e plin de spioni. L-am prins scriind 
un mic mesaj în timp ce eram în Kinsale, ca să-l lase undeva şi 
să-l găseşti tu. lţi dădea localizarea şi identitățile noastre. Nu era 
frumos din partea lui. Adică, aşa ne-ai găsit, nu-i aşa? Cu una 
dintre indicaţiile pe care ţi le lăsase Pat la fermă, nu? Dar o să-ţi 
dăm o şansă să ne arăţi că eşti de-al nostru. N-am putea fi mai 
corecţi, nu-i aşa? Tot ce ai de făcut e să-l împuşti pe Sullivan în 
cap. Să-l execuţi pe ticălos. Şi-atunci, o să ştim sigur de partea 
cui eşti. 

Galvin reuşi să-şi stăpânească vocea să nu-i tremure. 

— Eu sunt un politician, nu un om de teren. Ştiţi asta al naibii 
de bine. 

— İl auziţi? se întoarse Tierney spre Connolly; amândoi 
rânjeau cu gura până la urechi. Deci, nu e om de teren. Atunci, 
ce faci cu Browning-ul şi cu echipamentul ăla de milioane din 
maşină? Te duceai la un raliu al celor din Sinn Fein, nu? 

— O împuşcătură se va auzi peste tot. 

— Nimeni n-a auzit când Purcell a spart singura oglindă 
întreagă din casă. Şi-apoi, îţi putem pregăti o perniţă. Dezleagă-l. 
Şi Laurie, băiatule, nu încerca nimic, c-o să te trezeşti cu burta 
plină de gloanţe. 

Daley veni să-l dezlege pe Galvin şi se distră făcând-o cât mai 
grosolan cu putinţă, dându-i şi o lovitură în plus în ficat. După ce- 
şi termină treaba, Daley se alătură celorlalţi care se strânseseră 
acum cu toţii în cameră. Două Ingram-uri şi un Colt erau aţintite 
către Galvin care rămăsese pe podea. 

— Scoală, spuse Tierney. 

Galvin se ridică, nesigur încă. Picioarele îi erau slăbite şi fu 
nevoit să se sprijine pe storcător, conştient că Browning-ul era 
foarte aproape de mâna lui şi că ceilalţi nu trebuia să facă 


247 


altceva decât să apese pe trăgaci. Se simţea îngrozitor, cu 
mintea înceată, tocmai acum când avea nevoie să-i fie cât mai 
pătrunzătoare. 

— la arma, dar vezi cum o faci. 

— Ar trebui să-l acoperiţi. Galvin îşi luă arma, încercând cu 
disperare să găsească o soluţie. 

— Tocmai am rămas fără învelitori. Va trebui să te descurci 
fără ele. 

Galvin ţinea arma în mână şi se întrebă dacă Tierney încerca 
să-l prindă cu ceva. Balansă arma în mână şi putu să-şi dea 
seama că încărcătorul nu era plin. Dar era oare gol? Avea 
Tierney încredere în el chiar şi cu un glonţ? Dacă era doar unul 
singur, îndeosebi, dacă era deja pe ţeavă? Era imposibil să 
aprecieze acest lucru doar cântărind sau balansând arma. Dacă 
s-ar întoarce şi ar trage în Tierney, asta ar fi totul înainte ca el 
însuşi să fie străpuns de gloanţe. Şi dacă s-ar întâmpla acest 
lucru, toate informaţiile pe care le avea, ar muri cu el. Se uită la 
armă şi mâna îi tremură. Galvin aruncă o privire spre Tierney şi 
Connolly; tot ce vedea pe feţele lor era răutate. 

— Aşteptaţi până ce o să audă Hogan de povestea asta. 

Era ultima lui şansă. 

— Nu numai c-a auzit, dar chiar Hogan ne-a învăţat ce să 
facem. Ştia de mult de tine. Pune-i doar pistolul în cap lui Pat şi 
apasă pe trăgaci. După aceea o să bem cu toţii ceva. 

— Nu! NU! Sunteţi nebuni, toţi sunteţi nebuni! Purcell ieşi 
repede în faţă. Sunteţi nebuni să împuşcaţi pe cineva aici. O să 
aveţi probleme ca să vă descotorosiţi de cadavru. Dacă trebuie 
să o faceţi, atunci faceţi-o departe de aici şi noaptea. 

Purcell nu putea suporta scena. Nu era pentru el. Nu voia să 
ştie despre această parte a problemei. 

— la mai scuteşte-mă! zise Tierney. M-am săturat de tine. Şi 
acum termină ce ai de făcut, Laurie, dacă nu o să terminăm noi 
cu voi amândoi. 

Purcell urlă: A 

— Bine, gata, asta e, ticălosule. li voi spune lui Hogan despre 
asta. Cretinule. Prefer să-mi încerc norocul fără tine. Se năpusti 
afară, cu braţul atârnându-i într-o eşarfă ordinară. 

Tierney nici nu se clinti, uşurat că Purcell plecase şi că putea 
să se întoarcă la treaba lui. Vorbi încet, cu vocea plină de 
ameninţare. 

— Laurie, asta e ultima ta şansă. 


248 


Cu stomacul întors pe dos, Galvin se îndreptă spre Sullivan, 
care nu dădea nici un semn că ar şti ce se întâmplă. Apoi ochii lui 
Sullivan sclipiră şi păru că încearcă să-şi mişte capul. Galvin 
vomă şi se sprijini cu mâna liberă de perete. Reuşi apoi să se 
împingă şi făcu un pas în faţă. Se aplecă uşor şi ridică arma, 
astfel încât acum era îndreptată spre capul lui Sullivan. Cineva 
spuse: 

— Tot ce trebuie să faci e să ridici piedica. 

Ar fi putut să fie vocea oricui. 

Galvin plasă ţeava pistolului în ceafa lui Sullivan, încă nesigur 
că toată afacerea aceea oribilă nu era o înscenare care să-i pună 
nervii la încercare. In cameră se făcu brusc linişte. Treptat, 
liniştea fu tulburată de horcăiala uşoară a lui Sullivan, dar nu 
făcea decât să mărească tensiunea. Galvin se mai uită o dată, pe 
rând, la Tierney, la Connolly şi la Daley şi văzu că nu mai 
rânjeau... Se întoarse din nou spre Sullivan care-şi mişcase puţin 
capul, ca şi cum ar fi vrut să-i uşureze munca. Pleoapele lui 
Sullivan tremurară într-o încercare de a se deschide, apoi el dădu 
din cap aproape imperceptibil, într-o încercare de a-i oferi lui 
Galvin înţelegerea sa. 


Don Helary şi soţia lui, Una, conduseseră pe rând toată 
noaptea şi ajunseseră la Kinsale înainte de răsăritul soarelui. Una 
parcase maşina, apoi i se alăturase soţului ei. După ce primise o 
listă de la legătura lui telefonică, Helary sunase în seara 
precedentă pe la diferitele proprietăţi ale lui Tyson şi când cineva 
răspunsese cu precauţie la telefonul din vila de lângă Kinsale, 
crezuse că-i găsise: Tierney nu ştia prea multe, ca să-l 
îngrijoreze, dar Purcell era altă poveste; moartea lui se va dovedi 
folositoare în mai multe feluri. 

Grăbiţi să rezolve problema, Helary şi Una găsiseră o zonă de 
unde puteau supraveghea în siguranţă vila. Locul era pe terenul 
înalt din partea cealaltă a estuarului şi aproape faţă în faţă cu 
vila, localizată exact aşa cum i se explicase. Urcaseră un 
telescop puternic pe un trepied masiv, cu picioare reglabile. In 
primele ore ale dimineţii, Helary supraveghea, deja mulţumit, 
faţada şi ferestrele. 

Până la orele nouă dimineaţa, Helary văzuse destule prin 
ferestre ca să ştie că înăuntru erau câţiva bărbaţi şi crezu că-l 
identificase pe Purcell printre ei. Cobori telescopul, fixă o clemă 
în locul lui pe trepied şi potrivi o puşcă de calibru mare cu lunetă 


249 


şi amortizor de zgomot. La câtva timp după aceea, un Morris 
1000 părăsi vila; atât cât îşi putu da el seama, Purcell nu fusese 
în maşină şi continuă să aştepte. Mai târziu, văzu maşina lui 
Galvin traversând podul, după ce ieşise dintr-un punct de undeva 
din spatele vilei, dar la vremea aceea nu prea avea vreo 
importanţă pentru el. Când maşina ajunse sub el, o scăpă din 
vedere şi apoi o auzi derapând. Auzi şi câteva voci, dar nu putu 
distinge cuvintele. 

Helary nu putea vedea ce se întâmplă mai jos de el, dar totul 
se desfăşura foarte repede. Se auzi uşa unei maşini trântindu-se, 
apoi o alta şi cele două maşini plecară. Maşina care tocmai 
traversase podul se întorcea acum, cu Morris-ul 1000 aproape în 
spatele ei. Când cele două maşini ajunseră la vilă, îşi duse la ochi 
telescopul coborât de pe trepied şi văzu un om care se zbătea 
împins dintr-una din maşini. 

Helary nu-l cunoştea pe Galvin, dar fu neliniştit de ceea ce 
părea a fi o răpire. Nu ştia de ce i se accentua bănuiala, dar 
acum, mai mult ca oricând, se convinse că Purcell era acolo şi că 
IRA îl ţinea ascuns. În tot acest timp, nici el şi nici una nu 
scoseseră vreun cuvânt. Acum se uitară unul la celălalt, iar 
Helary dădu afirmativ din cap. Continuară să aştepte. 


Inspectorul şef, detectivul Keane lucrase într-o manieră 
diferită. Dosarele despre Tyson îi furnizaseră câteva informaţii 
folositoare despre unele dintre afacerile lui cu proprietăţi. Avea o 
vilă la Kerry, lângă Glenbeigh, o maisonette* în Cork, o vilă 
lângă Kinsale şi câteva proprietăţi la ţară, dintre care trei lângă 
graniţa cu Ulster. 

In ceea ce-l privea pe Tyson, Keane se bazase mai mult pe 
instinct. Ştia de mult de legăturile comuniste ale lui Tyson şi de 
asocierile ocazionale cu Provo, cu Hogan în particular. Tyson era, 
fără îndoială, primul milionar băgat în asemenea afaceri 
necurate, dar nu putea fi nici o reclamaţie în privinţa acoperirii 
pe care bogăţia o putea furniza într-o astfel de situaţie. Partea 
slabă a lui Tyson era că se afla de prea mult timp în această 
combinaţie. 

Keane se bazase pe ce-i spusese Riley Brown şi riscase 
concentrându-se în zona Cork-ului, ceea ce micşora considerabil 
verificarea proprietăţilor lui Tyson. Casa din Cork fu repede 
scoasă din discuţie în urma unor anchete discrete făcute de 


36 Apartament pe 2 niveluri într-o clădire mare (n. trad.). 


250 


Garda la Union Quay; erau gata să jure că Tierney nu se afla 
acolo. Glenbeigh era o posibilitate din afară, dar mult prea 
îndepărtată. 

Keane nu folosi trucul cu telefonul, ca să afle dacă se găsea 
cineva în vila din Kinsale. Cercetă la oficiul poştal local şi 
descoperi că la vilă fusese dusă o scrisoare chiar în dimineaţa 
aceea; poştaşul confirmă că vila era ocupată. Keane îl contactă 
imediat pe inspectorul de la secţia de poliţie Union Quay din Cork 
şi stabili anumite aranjamente. El însuşi solicită un elicopter la 
aeroportul din Cork şi un avion uşor pentru câţiva dintre oamenii 
lui. 

La primele ore ale după-amiezii vila era înconjurată, dar de la 
distanţă. Supravegherea se făcea în întregime de pe estuar, pe 
acelaşi mal cu vila, ceea ce făcea dificilă descoperirea lor de 
către oamenii lui Tierney. În cea mai mare parte pânda se 
efectua de la marginea taluzului înalt. După cum Galvin 
descoperise deja, erau multe locuri unde te puteai ascunde. În 
trecut, prea mulţi oameni ai IRA dispăruseră în teritoriu. Pe 
ambele părţi ale vilei, drumul fusese înţesat de poliţişti, ascunşi 
în tufişuri, iar intrarea pe pod nu fusese pierdută din vedere. 

Pe când Keane şi O'Riordon se grăbeau dinspre aeroportul din 
Cork împreună cu oamenii lor, apropierea de vilă se realizase 
într-o dubiţă de pâine, care traversase podul şi apoi urcase pe 
drumul ce ducea pe platoul aflat ceva mai sus în spatele 
obiectivului. Oamenii nu coborâseră din maşină până ce nu 
depăşiseră marginea platoului şi apoi se apropiaseră de locul de 
unde terenul începea să coboare, târându-se pe burtă. Stăteau 
întinşi la pământ, cu binoclurile îndreptate asupra vilei, dar, 
datorită diferenţei de nivel şi terenului accidentat, singurii care 
aveau, de fapt, o vedere asupra vilei erau poliţiştii cei mai 
apropiaţi de clădire. 

Fără să ştie că Helary şi soţia lui erau bine ascunşi de partea 
cealaltă a estuarului, Keane se resemnă pentru o lungă 
aşteptare. Echipamentul de teleascultare era pregătit, iar în 
spatele lui, peste creastă, aştepta un elicopter, pentru orice 
eventualitate. Până acum era mulţumit de cum se desfăşuraseră 
propriile forţe. Intins pe pământ lângă el, O'Riordon nu era deloc 
fericit. Ceva nu era în regulă şi se întreba dacă şi şeful lui simţea 
la fel. 


Helary şi Una nu observaseră nici un amănunt care să le 


251 


atragă atenţia asupra prezenţei poliţiei. Dintr-un anumit punct de 
vedere, când aveau de-a face cu cineva ca Tierney, poliţiştii erau 
conştienţi că trebuie să fie extrem de precauţi şi profitaseră din 
plin de zonă, ideală pentru ceea ce făceau; în acel moment, se 
aflau ascunşi chiar în spatele vilei. Helary şi Una îşi concentrau 
atenţia doar pe vilă, căci nu-şi puteau permite să o piardă din 
vedere nici o clipă. 

Brusc, Una împietri. Tinu binoclul nemişcat. Cineva ieşea 
grăbit din vilă cu o mână atârnându-i într-o eşarfă. 

— Dumnezeule, e Purcell. Se îndreaptă spre maşina mai mare. 

Imediat, Helary îndreptă puşca în direcţia indicată. Acum 
vedea silueta lui Purcell cu claritate, dar îi era încă greu să-l 
identifice. 

— Eşti sigură că e el? 

— N-am nici o îndoială, confirmă Una, privind încă prin 
puternicul binoclu. Işi scoate mâna din eşarfă. O să intre în 
maşină, mai bine ai... 

Dar Helary nu avea nevoie să fie împins de la spate. Ţinti cu 
grijă, se asigură că puşca era bine fixată, apoi trase. Silueta din 
vizorul lui îşi aruncă mâinile în sus, eşarfa albă flutură, iar cel 
care fusese ţintă de tragere se prăbuşi pe spate. Corpul se afla 
acum întins la pământ, iar Helary, deşi avea un unghi îngust 
asupra lui, mai trase o dată şi ştiu că-şi făcuse treaba. 
Impuşcăturile nu provocară ecou. Se auziră doar două trosnituri 
silenţioase, aproape părelnice, care nici nu ajunseră la drumul 
din apropiere, de mai jos. Nici nu se punea problema să fi fost 
auzite de dincolo, de peste estuar. Helary îşi demontă repede 
echipamentul. 


Galvin ştia că nu putea accepta provocarea lor. Orice motiv ar 
lua în considerare, că arma era goală, că Sullivan era deja 
aproape mort, că trebuia să transmită informaţiile, nimic nu 
mergea. Se resemnase să moară alături de Sullivan şi era pe 
punctul de a se întoarce, sperând ca, cel puţin, să-l ia şi pe 
Tierney cu el, când izbucni un strigăt înfiorător şi Mooney, 
personajul cel mai puţin important din grup, se năpusti înăuntru 
cu ochii cât cepele şi îngrozit. 

— L-au împuşcat pe Purcell, l-au împuşcat pe Purcell. 

— Cine, pentru Dumnezeu, cine? Tierney îl înşfăcă pe Mooney 
de jachetă şi îl zgâlţâi. Cine? 

Pentru un moment, Galvin fu ignorat şi atunci ştiu că în armă 


252 


nu era nici un glonţ; ei nu s-ar fi întors niciodată cu spatele la el. 

— E mort lângă maşină. Trebuie să fie poliţia, urlă Mooney. Să 
nu ieşiţi, pentru Dumnezeu. 

Dar Tierney se gândea că poliţia n-ar fi eliminat un om astfel, 
lăsându-i pe ceilalţi să se baricadeze. Se răsti la Daley: 

— Inchide-i pe ăştia doi aici! 

Nimeni nu se osteni să ia Browning-ul de la Galvin, dar se auzi 
cheia învârtindu-se în broască. Dacă ar putea pune mâna pe 
nişte muniţie. Scoase încărcătorul ca să se asigure că avusese 
dreptate gândind că e gol. În panica lor, Tierney şi oamenii lui 
uitaseră să-l mai lege, iar ferestruica opacă era o invitaţie 
lansată lui. Galvin se mai uită o dată în jos la Sullivan. Nu putea 
să rişte mişcându-l. Bietul nefericit. Reuşind cu greu să respire, 
Galvin se cocoţă pe maşina de spălat, deschise fereastra şi se 
strecură prin ea, lăsându-se să cadă orbeşte de partea cealaltă. 

Auzi agitația din locul unde îşi ţinuse Purcell maşina şi era 
mult prea aproape de peretele vilei, unde căzuse, chircindu-se. 
Chinuit de durere, reuşi să ajungă în capătul celălalt al vilei, 
înspre deal, să străbată cei câţiva metri şi să se caţere pe taluzul 
malului de pământ, cu nenumărate eforturi, cât îi permiteau 
rănile. Fu pe punctul de a se prăbuşi, când o voce fără drept de 
replică, cu un accent din Cork, îi spuse: 

— Dacă mai faci un pas, îţi zbor fundul! 


253 


20 


Galvin se trezi uitându-se în ţeava scurtă a unui Uzi”, dar se 
linişti văzând uniforma albastră din spatele ei. 

— Laurie Galvin, gâfâi el. Tocmai am scăpat din vila de jos. 

— Ai face bine să nu încerci să scapi de mine. Scoate arma de 
la centură, dar fii foarte atent cum o faci. Apoi pune-te pe burtă 
cu mâinile la spate. 

Prin buzele sparte, Galvin spuse: 

— Arma nu e încărcată. Pentru numele lui Dumnezeu, cheamă 
pe cineva. Ne scapă un criminal, iar unul dintre oamenii noştri 
din siguranţă e pe moarte. E în atelier. Cheamă urgent o 
ambulanţă. 

— Tu fă cum spun eu, acum. Arma mai întâi. 

— Uită-te la mine, fraiere! Uită-te cum arăt. Se văd urmele 
frânghiei pe încheieturile mele. Grăbeşte-te, pentru Dumnezeu. 

Polițistul din Garda nu era convins. Işi ţinea încă arma ridicată 
şi cu cealaltă mână scotea o pereche de cătuşe. Galvin, văzând 
că nu ajunge nicăieri astfel, îşi scoase cu grijă Browning-ul cu 
degetul mare şi cu arătătorul de la o mână şi-l aruncă într-o 
parte. Începu să se rostogolească, îşi îndoi picioarele dintr-un 
zvâcnet şi-l agăţă pe poliţist de după genunchi. Când acesta se 
prăbuşi, Galvin îşi adună toate forţele, apucă Browning-ul de 
țeavă şi-l lovi pe bărbat după ceafă. 

Rămase ghemuit, gâfâind şi cu dureri mari. Fiecare parte a 
timpului care îi fusese lovită îl tortura, dar trebuia să se adune. 
Se ridică în picioare, tremurând şi bâjbâi după radiotelefonul 
poliţistului. II comută pe emisie şi vorbi pe nerăsuflate: 

— Către oricine ascultă. In atelierul vilei se găseşte un om pe 
nume Sullivan. Este agent irlandez. E pe moarte. Ajungeţi repede 
la el. Şi purtaţi-vă bine cu el; e un adevărat erou. 

Galvin se aplecă să apuce Uzi-ul, dar se prăbuşi. Când încercă 
să se ridice, auzi mişcări dinspre tufişuri şi aruncându-şi o privire 
în sus văzu un om înarmat trecând de el şi coborând dealul. Apoi 


37 Pistol-mitralieră de concepţie şi fabricaţie israeliană (n. trad.). 


254 


văzu un altul. Îşi ţinu capul aplecat în iarba mare, rugându-se ca 
nici el şi nici polițistul inconştient să nu fie văzuţi. Când fu 
convins că se afla dincolo de cordon, reuşi să se ridice în 
picioare. Se uită în jos şi speră să nu-l fi lovit prea tare pe omul 
din Garda. Se întoarse cu spatele spre vilă şi începu să urce 
panta. Trebuia cumva să găsească un mijloc de transport. 


Tierney se uită în jur, confuz şi îngrijorat. Se uită în jos la 
Purcell, care avea două pete mari de sânge pe piept şi mai era 
încă în viaţă. Mooney, speriat de ce se întâmplase, fugise înapoi 
în casă. Tierney, Connolly şi Daley nu erau chiar atât de fricoşi, 
mai degrabă încurcaţi. Tierney judeca corect că oricine ar fi tras, 
o făcuse de undeva de peste estuar şi că Purcell însuşi fusese cel 
vizat. Poliţiştii n-ar fi folosit un amortizor; aceasta era o treabă de 
trăgător profesionist. Dar, în ciuda raţionamentului său, se 
simţea totuşi încolţit. 

Se decise să-l ia pe Purcell de acolo şi să-l pună în maşina lui 
şi tocmai le spusese celorlalţi doi să-l ajute, când se auzi o voce 
amplificată: 

— Aici poliţia, Tierney! Sunteţi complet încercuiți! Aruncaţi-vă 
armele şi culcaţi-vă cu faţa la pământ. 

Tierney îngheţă, agăţându-se cu rigiditate de Ingram-ul lui. 
Tocmai se convinsese că poliţiştii nu erau amestecați, iar acum 
erau aici şi nu-i vedea deloc. Se întoarse spre vilă. Connolly şi 
Daley, de cealaltă parte a lui Purcell, săriră peste cadavru cu 
acelaşi lucru în minte, când o rafală de gloanţe trase o linie de 
demarcaţie între ei şi uşa vilei. 

Inspectorul şef de poliţie, supraveghindu-şi îndeaproape 
oamenii înarmaţi, ştia că, dacă Tierney şi banda lui intrau înapoi 
în clădire, urma un asediu sângeros care putea dura zile întregi şi 
din care, probabil, ieşea cu pierderi de vieţi din partea oamenilor 
săi. Tierney se întoarse şi începu să tragă la întâmplare, iar 
ceilalţi i se alăturară. Loviră în tufişurile din jur unde bănuiau că 
se ascund poliţiştii şi uciseră un om. Inspectorul nu ezită. Dădu 
ordin să se tragă, iar Tierney şi prietenii lui se găsiră într-o 
încrucişare de focuri care îi făcu să se răsucească şi să se 
învârtească, în final prăbuşindu-se şi rămânând nemişcaţi pe 
terasă, înţepeniţi în tot felul de poziţii groteşti. 

Urmă apoi o tăcere neverosimilă în care nu se mai întâmplă 
nimic, sunetul împuşcăturilor călătorind peste dealuri, ca să se 
piardă treptat în depărtări, iar în aer rămase un miros 


255 


pătrunzător de cordită*5. Apoi încet şi cu grijă, poliţiştii începură 
să se arate, înaintând până la terasa din fată, ca să constate 
urmările duelului. În vilă îl găsiră pe Mooney speriat, cu mâinile 
pe cap, implorând să nu fie împuşcat şi pe bietul Sullivan, zăcând 
în locul indicat de Galvin. 


Galvin auzi împuşcăturile chiar când ajunse pe coama 
dealului. Nu avea rost să mai aştepte, indiferent de evoluţia 
temporală şi spaţială a bătăliei. incepu să coboare încet panta 
abruptă, de cealaltă parte a dealului. Brusc, se opri. Sub el 
aştepta un elicopter de poliţie, pe o porţiune mai dreaptă şi 
uniformă cu iarbă. Continuă să coboare şi când se gândi că 
pilotul îl poate vedea, îşi flutură Uzi-ul ca salut; unii dintre 
poliţiştii din Garda puteau să fie şi în civil. 

Cu cât se apropia, cu atât încerca să-şi ţină arma mai sus, ca 
să-şi ascundă faţa zdrobită. Pilotul, care auzise focurile de armă, 
veni înspre el, nerăbdător să audă ultimele ştiri. Galvin cobori 
arma, apoi o îndreptă spre el. 

— Regret, amice. Oricât de rău ar părea, va trebui doar să 
accepţi că suntem de aceeaşi parte a baricadei. la-mă sus şi du- 
mă spre Dublin, dar zboară peste drumurile mai lăturalnice. 

Pilotul fusese luat prin surprindere şi fu pe punctul de a refuza 
când înţelese prin ce trecuse Galvin. li văzu ochii, durerea şi 
oboseala şi îşi dădu seama că Galvin ar fi făcut orice ca să plece 
cu elicopterul. 

Galvin adăugă: N 

— N-am timp să-ți explic. li urmărim pe criminali. Uită-te după 
un Fiat verde închis. Nu cred că vor folosi drumurile principale, 
oamenii ăştia sunt nişte gândaci împuţiţi. Dacă nu te mişti, 
deschid rezervorul şi îmi golesc arma în elicopterul tău. Depinde 
de tine. 

Trebuia să rişte. Poate că Fiat-ul nu avea nici legătură, dar 
locul în care fusese parcat era destul de ciudat şi cineva trăsese 
din acea zonă. Mai mult, maşina fusese acolo în acel moment. 

— Criminali, spui? 

Pilotul se îndreptă spre elicopter. 

— La fel de răi ca şi ticăloşii care sper că sânt împuşcaţi acum. 
Cineva l-a ucis pe Purcell şi cred că ştiu de unde s-a tras. 


38 Explozibil fără fum în compoziţia căruia se găsesc nitroglicerină, 


nitroceluloză şi vaselină. Intră în compunerea prafului de puşcă (n. 
trad.). 


256 


Pilotul nu auzise niciodată de Purcell. Nu avea nici o 
importanţă. Ceea ce conta era felul în care ţinea Galvin arma şi 
curajul de care dăduse dovadă. Singurul lucru care îl mai 
susţinea era hotărârea, dar părea a fi suficient; pilotul începu să 
se grăbească. 

Decolară şi se îndreptară spre interiorul ţării, trecând peste 
vilă la mică altitudine. Când Galvin se uită în jos, văzu o mare de 
feţe ridicându-se spre ei şi avu o imagine completă asupra 
morţilor împrăştiaţi pe terasă. Locul era plin de poliţişti, aşa încât 
sângeroasa bătălie trebuia să se fi terminat satisfăcător de 
partea lor. Se gândi la Sullivan şi speră ca Tierney şi banda lui să 
fi suferit la fel. Era aproape terminat, dar se forţa să mai reziste 
încă puţin. Traversară estuarul, luând înălţime după ce lăsară în 
spate o mică flotă de bărci şi maşinile de poliţie care se 
îndreptau pe şoseaua de coastă spre pod. 

Galvin nu era sigur de cât teren câştigase Fiat-ul. Oricine 
conducea, plecase de îndată ce-şi făcuse treaba. Ştia că se putea 
înşela, apoi o clipă nu mai crezu, dar era un mod simplu de a 
afla. 

Pilotul fu primul care zări Fiat-ul. Mergea sub el între rândurile 
înalte de gard viu de pe marginea unei şosele secundare goale. 

— Ţine-o tot înainte, urlă Galvin. Nu le da impresia că-i 
urmărim. 

Lăsară Fiat-ul în spatele lor, apoi Galvin zbieră, acoperind 
zgomotul motorului şi rotorului: 

— Lasă-mă jos trei mile mai încolo. Şi asigură-te că n-au pe 
unde să o cotească. 

Pilotul se uită în jur neliniştit, căci avea acum o bănuială vagă 
despre ce voia Galvin să facă. Avea o armă îndreptată spre el, 
era un motiv suficient pentru a executa ordinele şi începuse să 
creadă în Galvin, deşi acesta nici cel puţin nu se recomandase de 
bună voie. 

Atât cât vedeau ei, şoseaua era goală. Pilotul reduse înălţimea 
la care zbura elicopterul şi se roti deasupra pământului cât putu 
mai jos, ferind rotorul de tufişurile înalte. Galvin ieşi cu grijă în 
afara maşinii zburătoare, ţinându-se cu o mână de bara de 
susţinere. 

— Te descurci? 

Galvin răspunse afirmativ cu o mişcare a capului. 

— Când ajung jos, du-te şi adu cavaleria. 

Sări cele câteva picioare care mai rămăseseră până jos. Atinse 


257 


pământul, ca şi cum ar fi sărit de pe un acoperiş. Rămase acolo 
întins, fără aer pentru o vreme şi apoi se târî cu durere spre 
marginea şoselei. Se ascunse în gardul viu, se lăsă pe vine şi 
aşteptă. 

Calculase bine timpul. Fiat-ul apăru la orizont şi nu avea o 
viteză prea mare. Mergea cam cu patruzeci şi cinci de mile pe 
oră, când Galvin păşi în şosea la o anumită distanţă în faţa lui. 
Verifică numărul de înmatriculare cât maşina se apropie de el. La 
început, tinu arma cu ţeava în jos, dar Fiat-ul prinse viteză, 
cineva cobori geamul din dreptul locului de lângă şofer şi trase 
spre el. Il luă aproape prin surprindere, dar avu timp să se mişte 
înainte de a fi lovit şi asta era tot ce avea nevoie să ştie. Trimise 
o rafală în cauciucurile din faţă, iar Fiat-ul o luă de-a lungul 
şoselei, derapând violent şi oprindu-se cu botul în gardul des. 

O uşă se deschise furtunos şi o femeie sări afară, trăgând 
furioasă înspre el cu un pistol în timp ce fugea. Dacă ar fi rămas 
pe loc, ar fi putut să-l nimerească. Galvin nu voia să rişte deloc, 
trase scurt, ţintind picioarele, iar ea se prăbuşi cu faţa la pământ 
ţipând de durere. Fugi spre ea şi-i smulse arma din mână. 
Femeia îl privi fix, îl înjură şi încercă să-l apuce de glezne, dar el 
se dădu câţiva paşi în spate şi se întoarse să vadă ce se întâmpla 
cu celălalt ocupant al maşinii. 

Helary, ameţit, încerca să-şi găsească o poziţie în spatele Fiat- 
ului şi scoase un pistol. Galvin trimise o rafală scurtă în capotă, 
chiar în faţa lui Helary. Două gloanţe ricoşară aproape de el şi o 
aşchie de metal îl tăie pe obraz. Şocul îl făcu să se dea în spate, 
iar Galvin îi strigă: 

— Aruncă arma sau îţi zbor creierii! 

Helary aruncă arma şi se uită peste şosea, spre locul unde 
zăcea soţia lui, scâncind. 

— l-am lovit puţin picioarele, spuse Galvin liniştit. N-o să 
meargă o vreme, dar acolo unde o să se ducă nu contează prea 
mult. Treci pe partea asta a maşinii. 

După ce Helary ocoli maşina, Galvin îl atenţionă să se lipească 
cu spatele de Fiat şi să-şi pună mâinile pe cap. După ce Helary se 
execută, Galvin continuă: 

— Şi-acum, spune-mi totul despre tine şi despre cine v-a 
trimis. 

Până acum supravieţuise prin puterea voinţei, dar i se făcu 
scârbă de mişelia lui Helary; trebuia să-l grăbească. 

— Ticălos nenorocit! Noi n-avem ce să discutăm. 


258 


— Nu lucraţi pentru ruşi, asta-i sigur. Şi-ar folosi proprii 
oameni. 

Galvin luă Uzi-ul în mâna stângă şi pistolul în dreapta. Trase 
cu pistolul şi din urechea stângă a lui Helary sângele ţâşni cu 
putere. Lovitura îl făcu pe Helary să se învârtească pe loc şi să 
urle de durere. Se aplecă peste capotă cu o mână la ureche, 
sângele şiroindu-i printre degete. 

— Drepți! 

Helary se întoarse încet, cu buzele strânse şi cu ura sclipindu-i 
în ochi. 

— Mi-ai smuls urechea. 

— Urechea stângă. După aceea urmează dreapta. Apoi, 
rotulele. Şi ajungem la capul tău mare. Tocmai am văzut ce i s-a 
întâmplat unui coleg de-al meu din cauza unor rahaţi ca tine. O 
să vorbeşti, oricine-ai fi şi o vei face înainte să ajungă poliţia aici. 

Galvin trase din nou, iar urletul lui Helary fu înspăimântător. 


Schimbul de focuri de la vilă ajunse în titlurile ziarelor din 
lumea întreagă, căci presa era informată că oamenii ucişi, 
elemente cunoscute din IRA, fuseseră responsabili pentru 
aruncarea în aer a rămăşiţelor recuperate din Air Force One, 
inclusiv a „cutiilor negre” care ar fi putut dovedi că se folosise o 
bombă; ei fuseseră acoperiţi de tovarăşi de-ai lor din Provo-ul 
american. Cei din Provo aveau cea mai proastă campanie de 
presă de până acum, iar opinia mondială, în special aceea care 
avusese o delicată poziţie de echilibru, le întorsese spatele 
repede, iar în majoritatea cazurilor, era împotriva lor. 

Ceea ce urmărise IRA să ducă la bun sfârşit - siguranţa 
fondurilor americane, pe care un preşedinte american ostil 
fusese pe cale să le elimine - se întorsese împotriva lor. Acum 
era inevitabilă ofensa publică, ceea ce determină o secare şi mai 
rapidă a fondurilor, mai dramatică şi mai eficientă decât o putea 
face vreo legislaţie. 

Pe acest fundal de reportaje şi articole frenetice, de 
„îinmormântare” a IRA pentru evitarea furiei localnicilor care, 
până la această poveste îi sprijinise tacit, se întâlni sir George 
Fowler cu directorul delegat al CIA, Paul Sutter, la Londra. Intr-o 
dispoziţie tăcută, Fowler îl luă pe Sutter la prânz la clubul său din 
Pall Mall. Aveau o masă într-un colţ îndepărtat al restaurantului 
şi, parţial, erau ascunşi de un stâlp imens de marmură. 

— La prânzul acesta am de gând să te pun la punct, rosti 


259 


Sutter cu grosolănie. Hai să recunoaştem că nu te-ai purtat 
corespunzător zilele trecute. 

Fowler schiţă un zâmbet. 

— Fă ce vrei. 

— Eşti un ticălos linguşitor, replică Sutter, dar nu dezagreabil. 
V-a convenit să daţi vina pe IRA, nu-i aşa? La fel şi irlandezilor. 
Voi şi irlandezii v-aţi coalizat împotriva unchiului Sam. Şi aţi 
făcut-o chiar de la început. Nici unii, nici alţii nu voiaţi să daţi 
vina pe altcineva. Şi unii şi alţii aţi vrut să-i radeţi pe cei din IRA - 
oricum, atât cât aţi putut. 

— Ne-am supus oameni buni, unui risc foarte mare, numai ca 
să dovedim asta pentru voi. Ce mai vreţi? 

— Adevărul, bătrâne. Voi chiar credeţi că PIRA a făcut toate 
astea aşa, de una singură? Prostii. Afacerea asta o să te coste 
mai mult decât o friptură. Ne sunteţi datori. 

— Ba din contră. 

— Ce vrei să spui? Explică-mi de ce a fost împuşcat Purcell. Nu 
de poliţie, ci de un asasin. Şi pe Farrell cine l-a ars? Tot PIRA a 
căzut de vinovată, dar voi ştiţi că nu ei au făcut-o. Deşi irlandezii 
înconjuraseră vila, cineva l-a rezolvat pe Purcell chiar sub nasul 
lor. Şi oricine a fost, a şters-o englezeşte. Şi asta, într-adevăr, e 
ceva! Nu s-ar putea să fie irlandezii cei care să-l vrea eliminat? Şi 
că trăgătorul să fi rezolvat dintr-o dată chiar prea multe 
probleme? 

Fowler păru surprins de argumente când gustă vinul. 

— Da, chiar ne convine să dăm vina pe IRA. Se potriveşte 
foarte bine. Mai bine decât să sugerăm că ruşii au fost în spatele 
întregii afaceri, ceea ce ne-ar duce repejor la declanşarea Celui 
de-al Treilea Război Mondial. 

— Ruşii? De fapt, nu mă surprinzi. Ax fi stilul lor să-şi omoare 
propriul ambasador. 

Cum Fowler nu răspunse, Sutter se lăsă pe spate şi spuse: 

— Aveţi vreo dovadă? 

— Moartea lui Purcell poate arăta ca o crimă rusească. La 
urma urmei, au vărsat destule fonduri în IRA şi sunt, oricum, 
amestecați, chiar dacă nu direct. Nu spun că nu sunt destui ruşi 
care se bucură că s-a întâmplat aşa. Cum sunt şi destui 
americani care se bucură din aceleaşi motive: guvernele lor 
renunţau la prea multe. Depozitele de arme au fost golite, iar 
militarilor şi industriaşilor de mână forte nici nu le-a păsat. Dar 
eu nu cred c-au fost ruşii. 


260 


— Pentru că-şi aveau propriul om la bord? Pe cine păcăleşti? 

Fowler sorbi din vin, dar fără să dea vreun semn că i-ar fi 
plăcut. 

— Eu cred, pur şi simplu, că ei preferau să-l protejeze pe 
Purcell. Dacă-l căutau, ar fi fost probabil mai eficient să-l 
ascundă şi să se asigure că nimeni altcineva nu-l poate găsi. Au 
ratat. 

— Eu găsesc această atitudine ciudată. Ştii mai multe decât 
spui. 

— Intr-adevăr. Aşa că mai bine ţi-aş spune şi fără prea multe 
menajamente, că voi ne-aţi împins spre ideea că IRA era 
implicată şi-apoi ne-aţi condus spre sugestia că cineva ar fi în 
spatele lor. Folosindu-i pe cei doi soţi Helary putea să arate ca şi 
cum lvan ştergea toate urmele care duc la el şi că tot ei, 
probabil, i-au ucis pe Farrell şi Purcell. Presupun că aţi anticipat 
că Farrell avea să intre în panică, dacă ceva nu mergea cum 
trebuie. El era foarte pornit împotriva preşedintelui - şi bietul 
nebun s-a oferit voluntar: tipul perfect maleabil. Origine 
irlandeză, fonduri secrete către Noraid, toate astea îl făceau să 
apară ca având legături cu IRA. Voi aţi organizat tot spectacolul 
pentru el? Nu e un mod prea plăcut de a-ţi trata un vechi prieten. 

Sutter era deja foarte rigid. Spuse, cu răceală: 

— Nu-mi place felul tău de a glumi. 

Fowler ignoră remarca. 

— Sărmanul Purcell a contribuit singur la propria sa cădere. 
Ştia cum să crească fondurile ca nimeni altul, dar nu ştia nimic 
despre oameni. Ruşii îl aprovizionaseră cu cantităţi imense de 
bani, iar el s-a gândit că dintr-acolo vine pericolul. Asta a fost un 
„bonus” pentru voi, dar, de fapt, n-aveaţi nevoie de el. Ştiaţi că 
noi nu o să ajungem la ruşi, dar am ajuns. Insă omul nostru din 
Irlanda a trecut şi de faza asta. 

Sutter aruncă o privire prin sala de mese înainte să replice: 

— N-am de gând să mai ascult ceva din rahatul ăsta. 

Işi scoase şervetul şi se ridică. 

— Ai face mai bine să-mi asculţi prostiile mai întâi, Paul. l-am 
prins pe Don şi Una Helary. Nu sunt genul de oameni cu care să 
discuţi. Omul nostru a trebuit să decupeze părţi considerabile din 
urechile lui Helary înainte să-l facă să vorbească. Intrigile nu sunt 
o noutate. Ai considerat cu aroganță că preşedintele vostru a 
riscat mult prea mult. Părerea mea este că Air Force One nu a 
fost aruncat prea târziu în aer. Aş presupune că timpul de 


261 


explozie a fost exact cel pe care ţi l-ai dorit. Şi aş mai zice că 
fitilul a fost modificat în asemenea măsură, încât întârzierea să 
fie sigură. Ştiu că aţi primit ceva din substanţa pe care cehii o 
experimentează pentru anihilarea mirosului de explozibil şi 
derutarea câinilor. Şi bănuiesc că aţi avut un acolit, asemănător 
lui Squire, care să rezolve problema detectoarelor PD-4. Aţi 
manevrat legăturile americano-irlandeze, oameni ca Farrell. 
Toată lumea ştia că IRA n-o putea face singură, dar, cu un spate 
potrivit, avea o mulţime de motive să o facă. Aşa că aţi făcut tot 
ce era posibil, aţi manipulat evenimentele, aşa încât toată lumea 
să-şi ţină gura, dacă nu se voia un alt război mondial. Aţi vrut ca 
IRA să fie învinovăţită, dar mult mai important era să se vadă 
Mâna Roşie în spatele lor. lar acest lucru împiedica, practic, orice 
posibilitate a unei afaceri cu arme între americani şi ruşi. Sau, 
oricum, cât trăiai tu. 

Faţa lui Sutter avea o paloare cadaverică. 

— Ai face bine să dovedeşti acest lucru sau, pe Dumnezeul 
meu, îţi desfiinţez tot serviciul. N-o să găseşti patriot mai mare 
decât mine. 

— Aşa spun toţi: toţi cei care calcă pe lângă constituţia ţărilor 
lor, ca s-o protejeze de ea însăşi. Desigur că tu ştii ce e mai bine, 
dar, ca să realizezi acest lucru, trebuie să-ţi loveşti ţara pe la 
spate. Nu eşti decât un alt trădător nenorocit, Paul. Dacă vrei un 
patriot, găseşti unul în persoana agentului irlandez a cărui viaţă 
atârnă de un fir de păr sau în cea a omului nostru care 
lâncezeşte într-o puşcărie irlandeză. FBl-ul are mult mai mult 
decât ar dori. Are chiar şi esenţa asocierii tale cu Farrell. lar prin 
legăturile lui cu IRA, au văzut, cel puţin, pretinsa sa loialitate la 
cauză. Probabil aţi ştiut că bietul diavol o să intre în panică, iar 
originea lui irlandeză vă era de folos. Toate se potriveau atât de 
bine! FBl-ul ştie totul despre doi dintre membrii consiliului vostru 
directorial, despre comandantul aeronavei Anacosta şi despre o 
distinsă listă de alţi patrioţi. V-a cules toate indiciile plantate cu 
grijă. Ah şi am fost rugat să te informez că l-au prins pe John 
Smith. O altă cunoştinţă dovedită a ta şi a lui Farrell, cred. Fowler 
se uită peste masă la faţa împietrită a lui Sutter. Squire ţi-a făcut 
o favoare, nefiind capabil să îndure povara vinei, o altă verigă 
slabă în intriga ta. Dar ar fi trebuit să vă gândiţi mai mult la 
curajoasa lui soţie. 

Sutter, ca lovit în inimă, stătea tăcut, mintea lucrându-i cu 
furie. Abia dacă-l auzi pe Fowler spunând: 


262 


— Nu cred că te-am şocat cu adevărat. Da, noi chiar îi 
spionăm pe aliaţii noştri americani. Aţi împins de la început cam 
tare şi prea devreme spre teoria cu IRA. Ar fi trebuit să mai faceţi 
câte o schimbare în planurile voastre. Am înţeles de la mai marii 
tăi că preşedintele vostru a luat câteva decizii. Aşa cum ai spus-o 
şi tu cu mult timp în urmă, chiar când am început să ne învârtim 
în labirintul ăsta, că nici unul dintre noi nu vrea acel mister de tip 
Kennedy. Rechizitoriul s-a terminat. Cred că s-a găsit şi o soluţie 
extrajuridică. Verifică-ţi garanţiile, Paul. Eşti pe punctul de a avea 
un accident. Curând. Fugi, Paul! Fugi, acum! Încearcă să găseşti 
un loc unde să te ascunzi. 


Ştirea morţii lui Farrell fusese devastatoare atât pentru Judy 
Farrell, cât şi pentru Dave Santos. Se întâlniră în biroul lui Santos 
într-o zi răcoroasă şi umedă, o prevestire a unui noiembrie care 
era aproape. Natura şocului nu era datorată morţii în sine, 
moarte care-i zdruncinase, ci felului brutal în care se întâmplase 
şi misterului care încă o mai înconjura. Erau nevoiţi să accepte 
că, pentru nişte motive pe care ei nu le înțelegeau, IRA îl ucisese 
pe George Farrell. FBl-ul îi ajutase foarte mult, dar nu mai aveau 
şi alte informaţii să le ofere. 

La început, moartea provocase o inexplicabilă prăpastie între 
ei, ca şi cum fiecare, separat, se credea responsabil. Vina 
legăturii lor, aşa cum înflorise în timp ce Farrell îndurase chinuri 
groaznice în temniţa lui, atârna deasupra lor până ce, treptat, se 
atenuă. Şi când dispăru definitiv, dragostea lor reciprocă şi felul 
în care apăruse pe un fundal atât de tragic îi legă şi mai mult. În 
cele din urmă, Farrell servise unui scop folositor, deşi era 
îndoielnic că l-ar fi apreciat vreodată. 


Mandy Squire se prăbuşi pe un scaun şi se holbă la scrisoarea 
din mână. Buzele îi tremurară şi izbucni în suspine pe care nu le 
mai putea controla, cu lacrimile curgându-i pe faţă şi 
rostogolindu-se în jos pe obraz, ca apoi să cadă în pete mari pe 
scrisoare. Hârtia îi alunecă printre degete, iar ea îşi acoperi faţa 
cu mâinile. Umerii i se ridicau şi coborau, ca şi cum durerea, 
tulburarea şi uriaşa încordare a simplului fapt de a încerca să 
facă faţă vieţii se îndepărtau o dată cu lacrimile. 

Când nu mai putu să plângă, rămase câteva. Clipe privind în 
gol înainte să-şi şteargă faţa. In cele din urmă, se aplecă cu efort 
şi ridică scrisoarea. O mai citi o dată. Treptat, îşi îndreptă spatele 


263 


şi umerii, îşi înalţă capul, ca şi cum ar fi găsit o nouă putere. 
Puse scrisoarea pe masă şi încercă să usuce petele lăsate de 
lacrimi. Dar nu conta, era încă perfect lizibilă. 

După un timp se decise să împacheteze. Când vor veni fetele 
acasă, vor putea s-o ajute să termine. Vor părăsi împreună acest 
loc şi vor pleca departe, ca să ia viaţa de la început. Mandy 
ajunsese aproape de nebunie, încercând să găsească răspunsuri 
despre acele părţi din Sam pe care, probabil, el le ascunsese 
întotdeauna de ea. Işi găsise o prietenă adevărată în Judy Farrell, 
căreia îi împărtăşi toate problemele ei. 

Luă iar scrisoarea şi o citi din nou. Era de la o bancă din Viena, 
Austria. Se părea că era mai bogată cu două milioane de dolari. 


Galvin nu se osteni să se ridice când Reg Palmer intră în 
cameră şi îşi plasă silueta uscăţivă pe un scaun de lemn în 
cealaltă parte a mesei. Era surprins că autorităţile poliţieneşti 
irlandeze îi permiseseră unui om din MI5-ul britanic să intre într- 
una din închisorile lor. Chiar şi ca vizitator. Dar Galvin îşi dăduse 
deja seama de anumite privilegii care-i fuseseră acordate şi de 
faptul că fusese tratat foarte bine. Pentru propria siguranţă, după 
tratamentul medical, fusese plasat într-o celulă izolată; 
prizonierii IRA nu ar fi întârziat să omoare un spion britanic 
arestat, în cazul în care vestea s-ar fi răspândit. 

Palmer trecu direct la subiect. 

— O să ieşi în curând. Am făcut un târg. Şi suntem cu toţii de 
aceeaşi parte a baricadei. Dar acum eşti cunoscut ca spion 
britanic. Nu vei mai putea să trăieşti aici. O să-ţi aranjăm ceva în 
regat, dacă considerăm că ai acţionat corespunzător. 

— Corespunzător? 

Trupul lui Galvin era încă o masă dureroasă. Avusese deja 
destul timp să se gândească la Riley de când era în închisoare; 
era extrem de trist şi nu-i prea păsa ce se întâmplă cu el. 

— Sunt probleme. Ai citit în ziare. Ştii că cei acuzaţi au fost cei 
din IRA. Şi problema trebuie să rămână aşa, Laurie; aşa vrem noi 
toţi. Şi ştii că trebuie să facem asta pentru liniştea sufletească a 
atâtor partide interesate. Avem un raport că ruşii au declanşat 
deja o alertă totală, ei zic un exerciţiu, dar e reală. Ei ştiu că 
cineva a încercat să le însceneze ceva urât; acum, aşteaptă să 
vadă ce întorsătură iau lucrurile, dar nu lasă pe nimeni să se 
îndoiască de ce pot şi vor să facă dacă cumva problemele se 
întorc împotriva lor. 


264 


— Înţeleg motivele. Şi tu crezi c-o să spun cuiva? 

— Nu. Nu. Deşi s-ar putea să ţi se ofere destule motive să o 
faci. Lui Ivan i-ar plăcea să ştie ce ştii tu. Şi eşti o ţintă uşoară 
pentru o anumită persoană influentă din IRA, afectată de tot ce 
s-a întâmplat şi care crede că ar face un mare bine, dacă te-ar 
tăia în bucățele şi te-ar împrăştia în cele patru vânturi. 

— M-am gândit la asta. N-o să mai primiţi altă asigurare de la 
mine, în afară de cea dată sub jurământ la Official Secrets Act*. 

— Bun băiat! O să te scoatem sub escortă, ca să fii în 
siguranţă. Va trebui să-ţi dăm o nouă identitate, poate ceva 
operaţii pe ici, pe colo. Nasul tău întotdeauna a avut nevoie să 
fie îndreptat după ce cineva ţi l-a strivit. 

Galvin ridică din umeri. Nu-i păsa ce se întâmplă. 

— Ce mai face Sullivan? 

— S-ar putea să se refacă binişor, dar, sigur, o să dureze luni 
de zile. E pe mâini bune. 

— Ar trebui să primească un pumn de medalii şi o pensie 
masivă. 

— De acord cu tine. Nu încerca s-o vezi pe Riley Brown. N-am 
putea să-ţi asigurăm securitatea din unghiul ăsta. E un loc mult 
prea evident pentru tine. 

— Oricum, ea n-ar vrea să mă vadă. N-o să mă ierte niciodată 
pentru asta şi n-o pot învinui. 

Palmer se ridică. In cameră nu erau poliţişti de escortă, un alt 
semn al privilegiilor care-i fuseseră acordate lui Galvin. 

— Da. Ei bine, poţi s-o suni dacă vrei. Am aranjat să foloseşti o 
linie sigură. Un singur telefon. Poate două. Numai pentru tine. Pe 
aici, oamenii sunt extrem de cooperanţi. 


— Riley? 

Lui Galvin îi fu aproape frică să-i rostească numele. 

Micul birou nu era ideal pentru un asemenea telefon, iar în 
apropiere se afla un poliţist din Garda, prefăcându-se că nu 
ascultă. 

— Da. 

Răspunsul fu plin de lacrimi, cu un ton clar de resentiment. 

— Laurie la telefon. Ştia deja că îl recunoscuse. N-am putut să- 
ţi telefonez mai devreme, am fost la tratament. Sunt la 
închisoare. 


39 Compartiment din MI5, MI6 etc. care se ocupă de luarea 
angajamentelor de loialitate agenţilor recrutaţi (n. trad ). 


265 


— E cel mai bun loc pentru tine. Sper să te ţină acolo. 

Dar nu închise. 

— Imi pare rău pentru tot. Poate că într-o zi o să încerc să-ţi 
explic. 

— N-o să ai ocazia. N-ai nimic de explicat. 

Galvin se uită la omul de gardă. 

— Când te-a sunat Connolly, fusesem bătut şi eram legat de 
mâini şi de picioare. Dar am reuşit să-ţi spun că te iubesc. Crede- 
mă, n-aveam timp pentru minciuni. 

Crezu că o aude plângând încet. 

— E prea târziu. Ai distrus tot în ceea ce credeam. 

Vorbea greu, dar încă nu închisese. 

— Uite, nu mi se va permite să vin să te văd înainte să fiu dus 
în Anglia. Crezi că poţi să vii tu aici? Doar ca să-mi spui la 
revedere? Doar o dată? 

Urmă o pauză lungă. 

— N-ar avea nici un rost. Dacă te-aş vedea din nou, te-aş uri şi 
mai mult. 

Acum, plângea fără să se mai ascundă. 

— Înţeleg. Nu plânge, Riley. Încă un lucru şi închid. Dacă nu vii 
tu să mă vezi, ai putea să-l aduci pe Hercules? Aş vrea să-i spun 
cheerio“ micului ghemotoc. Cred că pot să aranjez să-l lase 
înăuntru. Dar, bineînţeles, va trebui să-l ai în lesă. 

Aşteptarea fu atât de lungă, încât Galvin crezu că ea pusese 
receptorul jos. Când vorbi din nou, de-abia o mai putea auzi 
printre suspine. 

— Ce trebuie să fac? 

Vorbi repede: 

— Adu-l azi după-amiază, să zicem pe la trei. Dacă nu pot să 
stabilesc ceva pentru atunci, îţi mai dau un telefon şi găsim noi 
altceva. Transmite-i salutările mele. 

— Dar fac asta numai ca să-l vezi pe el, înţelegi? 

— Bineînţeles. 

— Atunci o să-l aduc. La trei. 


40 Adio (n. trad.). 


266 


RRRRRRRRRR 
OEOANUPWNRO 


20. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


267