Matthew FitzSimmons — [Gibson Vaughn] 01 Disparitia

Matthew 
Fitzsimmons 


DISPARITIA 


VIRTUAL=PROJECT.EU 


Matthew FitzSimmons 


Seria: Gibson Vaughn 
Volumul 1 


DISPARIȚIA 
Original: The Short Drop (2015) 


Traducere din limba engleză de: 


CARMEN ION 


y 


virtual-project.eu 


2018 


VP - 


2 


Nu e nicio plăcere să 
spânzuri pe cineva care nu 
se impotrivește. 


George Bernard Shaw 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


VIRGINIA 
1. 


Gibson Vaughn stătea de unul singur la tejghea în 
aglomeratul Nighthawk Diner. Era ora de vârf la servirea micului 
dejun, și clienții se înghesuiau în așteptarea eliberării vreunui 
scaun. Nu dădu atenţie zgomotului tot mai intens al furculiţelor 
și cuţitelor care zgâriau farfuriile și nici chelneriţei care îi așeză 
mâncarea în faţă. Stătea cu ochii aţintiţi pe televizorul montat în 
spatele tejghelei. La emisiunea de știri, înregistrarea video era 
reluată pentru a nu știu câta oară, omniprezentă, parte a stilului 
de viață american - disecată și răsanalizată de-a lungul anilor, 
pomenită în filme artistice, emisiuni TV și în cântece. La fel ca 
majoritatea americanilor, Gibson o văzuse de nenumărate ori, și 
la fel ca și alţii, nu-și putea lua ochii de la televizor indiferent a 
câta oară era difuzată. Și cum ar fi putut? Era tot ce îi mai 
rămăsese de la Suzanne. 

La început, filmul video avea un aspect grăunţos și șters. 
Imaginile se încălecau și dispăreau rapid; liniile distorsionate se 
succedau pe ecran ca niște valuri ce se izbeau de un țărm 
nedescoperit. Era rezultatul înregistrărilor video făcute una 
peste alta de către managerul magazinului. 

Imaginile, filmate de sus, din spatele casei de marcat, 
înfățișau interiorul infamei staţii de benzină din Breezewood, 
Pennsylvania. Forța incontestabilă a imaginilor rezida în faptul 
că ar fi putut fi filmate oriunde, în orașul tău. Cu fiica ta. Luată 
în ansamblu, înregistrarea  silențioasă a camerei de 
supraveghere reprezenta un soi de omagiu melancolic adus 
celei mai celebre fete date dispărută în America - Suzanne 
Lombard. Ora afișată pe înregistrare era 10:47 p.m. 

Beatrice Arnold, o studentă care lucra în schimbul de noapte, 
era, din câte se știa, ultima persoană care vorbise cu fata 
dispărută. La 10:47, Beatrice stătea cocoțată pe un taburet în 

VP - 4 


spatele tejghelei, adâncită în lecturarea unui exemplar uzat al 
cărţii A/ doilea sex!. Avea să fie prima care își amintise că o 
văzuse pe Suzanne Lombard și prima care contactase FBl-ul, 
imediat ce vestea dispariţiei fetei apăruse în presă. 

La 10:48, un bărbat cu păr blond, lung și lăţos și cu un început 
de chelie intrase în magazin. Pe internet, individul ajunsese să 
fie cunoscut sub numele de Riff-Raff, însă FBl-ul îl identificase 
drept Davy Oksenberg, un tirist originar din Jacksonville, cu 
antecedente de violenţă domestică. Oksenberg cumpărase o 
conservă de carne de vită și o sticlă de Gatorade. Plătise cash și 
ceruse chitanţă, dar după aceea zăbovise în faţa tejghelei, 
flirtând cu Beatrice, fără a da semne că s-ar fi grăbit să-și 
continue drumul. 

Ca prim și totodată cel mai plauzibil suspect, Oksenberg 
fusese chestionat în mod repetat de către FBI în săptămânile și 
lunile de după dispariţia fetei. Camionul îi fusese percheziționat 
iar și iar, dar nu fusese descoperit niciun indiciu cu privire la 
prezenţa fetei. În final, FBl-ul fusese nevoit să îl scoată de sub 
urmărire, însă nu înainte ca Oksenberg să-și fi pierdut slujba și 
să fi primit zeci de ameninţări cu moartea. 

După ieșirea lui din magazin, locul se cufundase în tăcere. 
Trecuse o eternitate... apoi ea își făcuse apariţia pentru întâia 
oară - o fată de paisprezece ani, într-un hanorac lălâu, cu o 
șapcă a echipei de baseball Philadelphia Phillies și cu un rucsac 
Hello Kitty azvârlit pe umăr. În tot acel timp se aflase în 
magazin, în punctul mort al camerei de supraveghere. Și, ca 
pentru a adânci și mai mult misterul, nimeni nu știa cum 
ajunsese Suzanne acolo. Beatrice Arnold nu-și amintea s-o fi 
văzut intrând, iar imaginile surprinse de camera de 
supraveghere nu ofereau niciun răspuns. 

Hanoracul atârna pe ea în falduri mari, înfășurând-o. Era o 
fetișcană palidă și cu aspect fragil. Mass-media adora să pună în 
contrast filmul alb-negru cu fotografii de familie color - fata 
blondă zâmbitoare, îmbrăcată într-o rochie albastră de 
domnișoară de onoare, fata zâmbitoare la plajă împreună cu 
mama sa, fata zâmbitoare citind o carte și privind pe fereastră. 
Fotografiile color erau ca o alinare faţă de imaginea expresiei 


1 Eseu al autoarei franceze Simone de Beauvoir. Publicat în 1949, prezintă cronologic 
situaţia femeii în societate, încercând să spulbere mituri și prejudecăţi misogine 
(n.tr.). 


VP-5 


aspre a fetei cu șapcă de baseball, cu mâinile vârâte adânc în 
buzunare și umerii gârboviţi, ca un animal stând pitit în 
adăpostul său. 

Suzanne se plimbase în sus și în jos printre rafturi, dar cu 
capul întors spre intrare. Trecuseră o sută șaptezeci și nouă de 
secunde. Ceva anume ce zărise pe geam îi atrăsese atenţia și 
atitudinea i se schimbase brusc, înșfăcase de pe raft trei 
produse: o cutie de biscuiţi Ring Dings, o băutură Dr Pepper și o 
cutie cu batoane de lemn-dulce Red Vines. O combinaţie stranie, 
care avea să fie poreclită ulterior Picnicul Fetei Dispărute. 
Suzanne plătise și ea cash, aruncând pe tejghea bancnote 
mototolite, monede de un sfert de dolar și mărunţiș înainte de a 
îndesa cumpărăturile în rucsac. 

Camera de supraveghere îi surprinsese figura atunci când își 
ridicase ochii și se uitase îndelung drept spre ea, expresia 
fiindu-i imortalizată și interpretată apoi în fel și chip, aidoma 
zâmbetului Monei Lisa. 

Gibson se holbă la imaginea afișată pe ecranul televizorului, 
așa cum făcea de fiecare dată, privirea sa intersectându-se cu 
cea a lui Suzanne, așteptând să o vadă zâmbindu-i timid, cum 
făcea întotdeauna atunci când voia să îi împărtășească un 
secret. Așteptând să-i povestească ce se întâmplase. De ce 
fugise. In toţi acei ani, nu încetase să spere într-un răspuns. 
Numai că fetișcana din filmarea video nu îi vorbea. 

Nici lui și nici altcuiva. 

Intr-un sfârșit, Suzanne își trase șapca și mai mult peste ochi 
și aruncă o ultimă privire în jur. La 10:56 p.m. păși afară în 
noapte. Beatrice Arnold avea să declare FBl-ului că fata părea 
neliniștită și că avea ochii roșii, ca și cum plânsese. Nici ea și 
nici cuplul care își alimenta mașina cu carburant nu observaseră 
dacă Suzanne se urcase în vreun vehicul. O altă fundătură într- 
un caz plin de fundături. 

FBI-ul nu reușise să descopere nicio pistă relevantă. Nimeni 
nu se prezentase pentru a revendica recompensa de zece 
milioane de dolari oferită de familie și de cei apropiaţi. In ciuda 
tam-tamului făcut de presă, în ciuda celebrităţii tatălui ei, 
Suzanne ieșise pe ușa staţiei de benzină și se făcuse nevăzută. 
Dispariţia sa rămăsese un mister neelucidat pentru americani, la 


VP-6 


fel ca acelea ale lui Jimmy Hoffa?, D.B. Cooper: și a Virginiei 
Dare“. 

La televizor, știrile fură înlocuite de reclame, și Gibson expiră, 
fără să-și fi dat seama că până atunci își ţinuse respiraţia. 
Vederea imaginilor îl epuiza de fiecare dată. Cât aveau de gând 
să le mai difuzeze? De ani de zile nu apăruse niciun element nou 
în cazul dispariţiei lui Suzanne. Știrea de ultimă oră din ziua 
aceea era că Riff-Raff se tunsese și că absolvise colegiul în 
închisoare, fiind condamnat pentru posesie de droguri. 
Internetul, în fantezia sa infinită, îl poreclise acum Profesorul 
Riff-Raff sau Raff 2.0. În afară de asta, tot ce apărea la știri era o 
reluare lacrimogenă a unor lucruri deja cunoscute, adică nimic 
important. 

Totuși, peste puțin timp se împlineau zece ani de la dispariţia 
fetei, și asta însemna că rețelele de televiziune urmau să reia la 
nesfârșit retrospectivele. Să continue să exploateze memoria lui 
Suzanne. Să îi bată la cap pe toţi cei care avuseseră până și cea 
mai neînsemnată legătură cu familia ori cu cazul. Să pună în 
scenă reconstituiri dezgustătoare ale celor întâmplate la stația 
de benzină de la Breezewood și să se folosească de computere 
pentru a crea imagini cu felul în care Suzanne ar fi arătat astăzi. 

Pentru Gibson, cea mai mare caznă era să vizioneze 
simulările. Suzanne ar fi avut acum douăzeci și patru de ani și ar 
fi absolvit colegiul. Imaginile îl tentau să își închipuie cum ar fi 
arătat viaţa ei. Unde ar fi locuit. Ce carieră și-ar fi ales - fără 
îndoială una care ar fi avut de-a face cu cărţile. Zâmbi în sinea 
lui, apoi își luă seama. Ceea ce făcea, lăsându-și mintea să 
zboare, nu era deloc sănătos. N-ar fi fost cazul ca Suzanne să fie 
lăsată în pace? Ca toată lumea să fie lăsată în pace? 

— Ce grozăvie, spuse bărbatul așezat lângă el, uitându-se în 


2 Figură proeminentă a sindicalismului american, președinte al confederației 


International Brotherhood of Teamsters între 1932 și 1975, Jimmy Hoffa (1913-1975) 
a dispărut fără urmă în iulie 1975 (n.tr.). 

3 Pseudonim folosit pentru desemnarea unei persoane rămase neidentificate care, pe 
24 noiembrie 1971, a deturnat un avion Boeing 727 ce efectua o cursă între Portland 
și Seattle, estorcând 200.000 de dolari ca răscumpărare și parașutându-se din avion 
(n.tr.). 

4 Personaj de legendă în folclorul american, Virginia Dare a fost primul copil născut 
din părinţi englezi într-o colonie americană - Roanoke (Carolina de Nord), în august 
1587. Bunicul ei, întemeietorul și guvernatorul coloniei, a părăsit America la sfârșitul 
anului 1587 pentru a aduce noi provizii din Anglia, însă la întoarcere, în august 1590, 
a descoperit că așezarea fusese părăsită și cei 108 locuitori dispăruseră (n.tr.). 


VP -7 


sus spre televizor. 

— Mda, se declară de acord Gibson. 

— Îmi amintesc unde eram când am aflat de dispariţia ei: într- 
o cameră de hotel din Indianapolis, într-o călătorie de afaceri. 
Parcă a fost ieri. Am trei fiice, adăugă bărbatul bătând cu 
încheieturile degetelor în tejgheaua de lemn pentru a îndepărta 
ghinionul. Am stat două ore pe marginea patului și m-am uitat la 
știri. A fost ceva îngrozitor. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar 
fi ca timp de zece ani să nu știi dacă fiica ta mai trăiește sau nu. 
Ce lucru cumplit pentru familie! Lombard e un bărbat pe cinste. 

Ultimul lucru pe care Gibson și-l dorea era să fie atras într-o 
discuţie despre Benjamin Lombard. Dădu din cap cu politețe, în 
speranţa de a pune capăt conversaţiei, însă bărbatul nu 
intenţiona să abandoneze subiectul cu ușurință. 

— Mă gândesc că, dacă un nenorocit bolnav la cap, scuză-mi 
limbajul, e în stare să o răpească pe fiica vicepreședintelui - și 
să scape neprins -, atunci noi, oamenii de rând, la ce ne putem 
aștepta? 

— Pe vremea aia încă nu era vicepreședinte. 

— Da, știu, dar era totuși senator. Și nu e de glumit cu funcţia 
asta. Doar nu-ţi închipui că Lombard n-a stat călare pe federali 
pentru a rezolva cazul? 

Gibson știa de fapt din proprie experienţă câtă influenţă avea 
Lombard și cât de mult îi plăcea să o exercite. Vicepreședintele 
Benjamin Lombard era un alt subiect la care nu dorea să se 
gândească. 

— Cred că va fi un președinte bun, continuă bărbatul. Uite 
cum și-a revenit după nenorocirea asta. A acceptat numirea ca 
vicepreședinte, când majoritatea oamenilor în situaţia lui ar fi 
fost rapuși de durere. lar acum candidează la președinție. E 
nevoie de mare tărie de caracter să faci așa ceva. 

Toată lumea se așteptase ca Lombard, în calitatea sa de 
vicepreședinte pe durata celor două mandate ale unui 
președinte popular, să obţină din vreme nominalizarea, iar 
convenția din august să fie doar o simplă formalitate, un fel de 
încoronare triumfală. Însă Anne Fleming, guvernatoarea de 
California, apăruse din neant și părea hotărâtă să-i dejoace 
planurile. Cei doi se aflau practic umăr la umăr în sondaje. 
Lombard îi avea de partea sa pe cei mai mulţi delegaţi și era în 
continuare favoritul, dar Fleming îl obliga să muncească din 


VP-8 


greu pentru nominalizare. 

Faptul că împlinirea a zece ani de la dispariţia lui Suzanne 
cădea într-un an electoral favorizase într-un mod pervers 
campania lui Benjamin Lombard. Totuși nu era nimic nou în 
asta: promovarea Legii Suzanne în Senat îl propulsase de la bun 
început pe scena politică naţională. Desigur, Lombard refuzase 
permanent cu eleganţă să discute public despre dispariţia fiicei 
sale. Cinicii ar fi obiectat că nici n-ar fi avut de ce, ţinând cont că 
mass-media îi făcea oricum treaba. Și mai era, desigur, și soţia 
lui. Eforturile neobosite depuse de Grace Lombard în beneficiul 
Centrului pentru Copii Dispăruţi și Exploataţi constituiseră 
subiectul central al știrilor TV în timpul desemnării candidaţilor 
dinaintea alegerilor. Și o făcuseră să devină și mai populară 
decât puternicul ei soț, dacă așa ceva era posibil. 

— Dacă obţine nominalizarea, va avea votul meu, comentă 
bărbatul. Nici nu mă interesează pe cine vor propune ceilalţi. O 
să-i dau votul meu. 

— Sunt sigur că Lombard ar fi încântat să audă asta, spuse 
Gibson și se întinse după ketchup. 

Turnă o porție generoasă pe marginea farfuriei, o amestecă 
încet cu puţină maioneză și unse chiftelele de cartofi, așa cum îl 
învățase tatăl său atunci când era mic. După cum enunţțase 
Duke Vaughn într-unul dintre aforismele lui memorabile, „Dacă 
n-ai nimic cumsecade de spus, umple-ţi gura cu ceva și mestecă 
încet”. 

Cuvinte numai bune să te călăuzească în viață. 


2. 


Jenn Charles stătea pe bancheta din spate a unei camionete 
albe fără însemne parcate vizavi de Nighthawk Diner. Avea 
senzaţia că e al naibii de expusă - într-un avanpost din 
apropiere de graniţa pakistaneză s-ar fi simţit că acasă, dar 
camionetele vopsite în alb din nordul Virginiei nu erau stilul ei. 

Se uită la ceas și notă ora în agendă. Orice s-ar spune despre 
Gibson Vaughn, măcar era un tip previzibil. Pe de o parte, asta 
făcea ca urmărirea lui să fie foarte simplă; pe de alta, o plictisea 
de moarte. Practic, notițele din agendă nu difereau de la o zi la 


VP-9 


alta. Vaughn își începea ziua la ora 5:30 cu o alergare de cinci 
mile. Două sute de flotări și o sută de abdomene, urmate de un 
duș. După aceea lua un mic dejun identic la același local, așezat 
pe același taburet. La fel în fiecare dimineaţă, ca și cum localul 
ar fi fost biserica lui personală. 

jenn își răsuci o șuviţă rebelă din părul negru ca pana 
corbului, în spatele urechii. Avea mare nevoie de un duș și de un 
somn bun peste noapte în propriul pat. Și nu i-ar fi stricat puţin 
bronz. Pe pielea ei se insinua o paloare după cele zece zile de 
stat pe bancheta din spate a camionetei, care începuse să 
semene periculos de mult cu o adevărată casă. Vehiculul era 
ticsit cu echipament de urmărire și îi era greu să se strecoare 
înăuntru. Un mic pat pliant, montat în partea din față, permitea 
unei echipe să lucreze în schimburi, dar în afară de asta, 
camioneta dispunea de prea puţine facilităţi. 

Asta e, Charles, îţi trăiești visul. 

Dacă Vaughn avea să-și respecte și de această dată 
programul, peste douăzeci de minute, când înghesuiala de la 
ora de vârf a dimineţii se va fi potolit, se va muta în spatele sălii 
de mese, ca să lucreze. Era prieten cu proprietarii localului, care 
îi permiteau să folosească unul dintre separeurile din spate pe 
post de birou improvizat pentru a-și căuta de lucru. Trecuseră 
trei săptămâni de când Vaughn își pierduse slujba la o mică 
firmă falimentară din domeniul biotehnologiei, unde lucrase ca 
director de IT. Deocamdată nu avusese noroc cu găsirea unei 
slujbe și, având în vedere antecedentele sale, Jenn nu se 
aștepta ca situaţia să se schimbe prea curând. 

Dan Hendricks, partenerul ei, era un specialist de primă mână 
în materie de echipamente de supraveghere. Cu o săptămână 
înainte, el pătrunsese în apartamentul lui Gibson și în fix 
nouăzeci de minute instalase tot ce era de instalat. Camere în 
infraroșu cu senzori de mișcare, microfoane, tot tacâmul. Puteau 
urmări ce se petrece în întreg apartamentul, iar austeritatea 
condițiilor de viaţă ale lui Gibson le oferea multe informații 
despre el. 

După divorț, bărbatul se mutase într-un bloc de apartamente 
cu chirii mici. În camera de zi avea o masă uzată de la IKEA și un 
scaun din lemn, însă nici televizor, nici mobilă tapiţată, nimic 
altceva. Dormitorul era la fel de spartan. Spartan, dar imaculat: 
cei opt ani petrecuţi în infanteria marină își spuneau cuvântul. 


VP - 10 


Un cadru de pat cu arcuri și o saltea stăteau așezate pe podea, 
lângă veioza de pe noptiera joasă. In cameră se mai afla un 
scrin nelăcuit, cu un picior rupt, pe care Gibson îl reparase cu 
mâna lui. Nicio altă piesă de mobilier. Design interior marca 
Franz Kafka. 

Greu de crezut că la vârsta de șaisprezece ani acest individ 
fusese cel mai căutat hacker din America. Infamul BrnChrOm, un 
precursor al mișcării hacktiviste moderne, cu orientare politică. 
Adolescentul care aproape că pusese capăt carierei senatorului 
Benjamin Lombard. Care furase e-mailurile și arhiva financiară 
adunate timp de zece ani în computerul senatorului și le 
predase ziarului Washington Post. În mod anonim, sau așa 
crezuse BrnChrOm. FBl-ul îl arestase pe Gibson Vaughn la el la 
liceu și îl scosese încătușat de la ora de chimie. Jenn afișase 
fotografia lui portret pe unul dintre monitoare și se opri o clipă 
pentru a-i studia expresia înspăimântată și, în același timp, 
sfidătoare. Gibson avea douăzeci și opt de ani acum și dusese o 
viaţă plină de evenimente. 

Arestarea rapidă de către FBI a hackerului de șaisprezece ani 
fusese o știre bine vândută. Dar documentele pe care Vaughn le 
predase presei constituiseră o știre de senzaţie. Din ele rezultau 
scurgeri masive și ilegale de fonduri de campanie către bănci 
din insulele Cayman. lar vinovatul arătat cu degetul era 
Benjamin Lombard. Pentru o vreme, păru că revelaţiile acelea 
aveau să pună capăt carierei politice a senatorului, iar mass- 
media exploată la maximum posibilitatea ca un adolescent să-i 
fi venit de hac unui senator american. Tuturor le plăcu ideea 
unei versiuni moderne a luptei dintre David și Goliat, chiar dacă 
David încălcase câteva zeci de legi federale și statale pentru a 
ajunge acolo. 

jenn era studentă la momentul arestării și-și amintea ce 
dezbateri furtunoase se iscaseră în facultate pe tema scopului 
care scuză sau nu mijloacele. Prostii etice și abstracte în totală 
discordanţă cu spiritul ei pragmatic. lritată de faptul că mulți 
colegi îl vedeau pe Vaughn drept un Robin Hood al erei digitale, 
jenn se simţise mai mult decât răzbunată atunci când se 
descoperise că BrnChrOm se înșelase amarnic. 

În cele din urmă se dovedise că majoritatea documentelor 
incriminatorii fuseseră contrafăcute sau erau falsuri grosolane. 
Se comisese într-adevăr o infracţiune, însă FBl-ul conchise că 


VP -11 


vina nu-i aparţinea lui Benjamin Lombard, ci fostului său șef de 
personal, Duke Vaughn, care se sinucisese cu puţin timp înainte. 
Nu numai că acesta delapidase milioane de dolari, dar își 
acoperise urmele implicându-l pe Benjamin Lombard. Era o 
trădare ca-n piesele lui Shakespeare, iar când hackerul anonim 
se dovedise a fi nimeni altul decât fiul lui Duke Vaughn... atunci 
povestea s-a transformat într-o știre de senzaţie, iar BrnChrOom 
într-o legendă vie. 

Trecuse însă mult timp de când Gibson Vaughn nu mai 
folosise acel nume fals și nu mai era o legendă. 

Cum Vaughn își petrecea zilele la Nighthawk, Hendricks 
propusese să pună sub supraveghere și localul. Jenn se opusese 
și, drept urmare, se aleseseră cu o breșă masivă în urmărirea 
exclusiv vizuală la care erau obligaţi să recurgă. La ora șase 
după-amiaza Vaughn avea să se îndrepte spre sala de fitness, 
unde urma să rămână timp de o oră și jumătate. La opt se 
întorcea acasă, lua cina alcătuită din alimente congelate, în fața 
computerului, iar luminile le stingea la ora unsprezece. Și tot 
așa în fiecare seară. Zi după zi. Hristoase! Jenn aprecia 
importanţa disciplinei și a organizării autoimpuse, dar mai 
degrabă și-ar fi tras un glonţ în cap decât să ducă o astfel de 
viață. 

In rapoartele întocmite, ea precizase deja că lumea lui 
Vaughn se învârtea în jurul ideii întreţinerii fostei soţii și a 
copilului lor. Pentru Jenn era clar că Vaughn se autopedepsea. 
Dar proceda oare așa pentru a o recâștiga pe soție sau încerca 
să-și ispășească păcatele ducând o viață nenorocită? Mai întâi 
își înșelase nevasta, ca pe urmă să se transforme în Sfântul 
Francisc din Springfield, Virginia. Jenn nu îi înţelegea pe bărbaţi 
în general, și pe Vaughn în particular. Omul nu cheltuia un sfant 
pentru el însuși, singurul lux pe care și-l permitea fiind cardul de 
membru al clubului de fitness. Cu toate că, sincer vorbind, ăștia 
erau bani cheltuiţi cu folos. 

Nu că Vaughn ar fi fost genul ei. Nici pe departe. Sigur, 
individul avea un anumit farmec, puţin cam neșlefuit, iar felul în 
care ochii lui de un verde-pal îi străpungeau pe ceilalți o fascina. 
Totuși, Jenn putea discerne atitudinea ostilă care îi adusese 
necazuri mai întâi în fața judecătorului și mai apoi în marina 
militară. Indiferent prin ce greutăţi trecuse individul, asta nu era 
o scuză ca să lase trecutul să îl bântuie în continuare. Trecutul e 


VP - 12 


trecut și nu trebuie să te definească. 

Jenn își trecu limba peste dinţii din faţă. Era un tic nervos. De 
fiecare dată când se surprindea făcând asta se enerva, dar nu 
reușea să se abţină. Și asta o enerva și mai tare. Unde era 
Hendricks și de ce nu venea odată cu cafeaua? 

De parcă i-ar fi ghicit gândurile, Hendricks își făcu apariţia cu 
două cafele și o gogoașă în mână. Avea probabil cu peste 
douăzeci de ani mai mult decât ea; Jenn bănuia că se apropia de 
cincizeci, dar asta nu era decât o bănuială. Lucra cu el de doi 
ani, dar nu-i aflase ziua de naștere. Părul lui Hendricks se rărise 
pe frunte, și din cauza bolii de care suferea - vitiligo -, în 
colțurile gurii și în jurul ochilor îi apăruseră pete albe, care 
contrastau izbitor cu pielea sa neagră. 

— Tot înăuntru e? 

Jenn confirmă dând din cap. 

— Parcă e un ceas, comentă Hendricks. La fel de regulat ca 
digestia. 

Îi întinse lui Jenn paharul de cafea și mușcă zdravăn din 
gogoașă. 

— Au terminat gogoșile cu gem. Ce zici de chestia asta? Unde 
s-a mai pomenit ca o brutărie să termine gogoșile cu gem la ora 
nouă dimineaţa? Statul ăsta are nevoie urgent de un 
chiropractician. 

Lui Jenn îi stătea pe limbă să îl corecteze, atenţionându-l că 
Virginia era în fapt o federaţie, însă se răzgândi. Dacă îl înțepa 
pe Hendricks nu făcea decât să-l stârnească. 

— Astăzi e ziua cea mare, spuse ea în schimb. 

— Da, azi e ziua cea mare. 

— Ai idee când? 

— O să ne contacteze George. 

După perioada de așteptare, aveau în sfârșit să îl abordeze pe 
Vaughn. Șeful lor, George Abe, urma să se ocupe personal. Jenn 
știa, desigur, toate acestea, dar schimbarea subiectului și 
revenirea la teme legate de slujbă îl descurajau de obicei pe 
Hendricks să bată câmpii. 

De obicei. 

În cei opt ani petrecuţi în CIA, Jenn deprinsese arta de a 
conlucra îndeaproape cu bărbaţii. Prima lecţie învățată fusese 
aceea că bărbaţii nu se adaptează niciodată nevoilor femeilor. 
Era un club al bărbaţilor, și fie deveneai și tu bărbat, fie erai 


VP - 13 


tratată ca o paria. Tot ceea ce ţinea de feminitate era considerat 
dulcegărie. Femeile care încercau să se impună erau cele care 
înjurau mai tare, vorbeau mai urât decât bărbaţii și nu dădeau 
semne de slăbiciune. În cele din urmă, dacă făceai toate 
acestea, erai catalogată drept „cățea afurisită” și acceptată, 
deși nu cu dragă inimă. _ 

Jenn își câștigase cu greu meritul de „căţea afurisită”. In unele 
dintre avanposturile din Afghanistan nu văzuse nicio femeie 
săptămâni în șir. Și, fiind singură, nu avusese de ales și 
devenise foarte dură. Pe o rază de sute de mile în jur era 
singura femeie. Văzuse expresia din ochii bărbaţilor trecând de 
la flămândă la ostilă și mai apoi la prădătoare și învățase să 
doarmă foarte, foarte ușor. Era ca într-o închisoare în care toată 
lumea te cântărește din priviri, dornică să te surprindă într-un 
moment de vulnerabilitate. Într-una din bazele operaţionale, 
lucrurile se înrăutăţiseră în asemenea măsură încât ajunsese să 
se gândească să se culce cu comandantul, în speranţa de a găsi 
protecţie în rangul său. Însă ideea de a fi târfa din închisoare a 
cuiva nu-i surâdea. 

Își trecu din nou limba peste dinţii din faţă. Păreau adevăraţi, 
dar limba ei nu se lăsa înșelată. Chirurgul stomatolog făcuse o 
treabă bună atunci când fusese transportată cu elicopterul la 
Ramstein Air Base. Experienţa ar fi fost și mai traumatizantă 
dacă Jenn ar fi știut că avea să fie ultima ei zi în cadrul CIA, dar 
abia peste câteva luni avea să fie înștiințată. Agenţia îi lipsea 
mai mult decât dinţii. 

Bărbatul care îi doborâse nu avusese nevoie de dentist. Și de 
nimeni altcineva, poate cu excepţia unui preot. Partenerul lui 
scăpase însă și se afla pe lista ei de priorităţi, alături de unul sau 
doi superiori care îi întorseseră spatele atunci când refuzase să 
le facă jocul. Jenn și-ar fi dorit ca atacatorul să fie judecat, dar 
asta ar fi însemnat deconspirarea unei operaţiuni delicate a 
agenţiei. Stând întinsă pe un pat de spital din Germania, cu 
maxilarul cusut și aflată în imposibilitatea de a riposta, îl 
ascultase pe unul dintre superiorii ei care îi explica situaţia. „Din 
nefericire, ăsta e preţul pe care suntem nevoiţi să îl plătim 
pentru prezenţa în această parte a lumii”, îi spusese el, de parcă 
ar fi fost atacată de doi luptători talibani, și nu de doi sergenți 
din armata Statelor Unite. 

Însă abia când o bătuse ușurel pe mână, ca și cum îi făcea o 


VP - 14 


favoare, omul ajunsese pe lista ei. 

Limba i se plimbă iar peste dinţi. Nu lăsa niciodată treburile 
nerezolvate. Așa o învățase bunica. 

Dan Hendricks era, prin comparaţie, un partener excelent. 
Lucrase douăzeci și doi de ani în poliţia din Los Angeles, și asta 
se vedea din felul simplu și sigur pe sine cu care trata 
problemele. Se descurca foarte bine în locuri înghesuite, căci nu 
măsura decât un metru șaptezeci și cântărea vreo șaizeci de 
kilograme, asta dacă agățai de el un curcan de Ziua 
Recunoștinței. Și, lucrul cel mai important, nu pretindea de la ea 
să se comporte ca o căţea afurisită, ci doar să-și facă bine 
treaba. Marea problemă era, după cum începuse Jenn să 
descopere, că, odată ce învăţai să te porţi ca o căţea afurisită, 
era greu să te dezbari de acest obicei. 

Nu că pe Hendricks l-ar fi deranjat asta. Omul ar fi putut 
preda un curs de masterat despre atitudine negativă. Era, cu 
siguranţă, omul cel mai negativist pe care îl cunoscuse, și Jenn 
nu îl văzuse niciodată zâmbind. Nu se îndoia că poliţia din Los 
Angeles - o organizaţie recunoscută pentru devierile sale în 
privinţa relaţiilor interrasiale - putea face viața amară unui 
angajat de culoare, oricât de tolerant ar fi el. Însă George Abe, 
care îl cunoștea de multă vreme pe Hendricks, o asigurase că 
negativismul partenerului ei nu avea nimic de-a face cu faptul 
că era negru și angajat al poliţiei din LA. Pur și simplu așa era el. 

Se auzi un ţârâit de telefon, și amândoi întinseră mâna după 
celulare. Hendricks fu primul care răspunse. Conversaţia dură 
foarte puţin. 

— Se pare că a sosit timpul, spuse el. 

— George e aici? 

— E pe drum. Vrea să intri. Nu știm cum va reacţiona Vaughn. 

Asta așa era. Șeful lor și Gibson Vaughn aveau un trecut 
comun. 

Un trecut care nu anunţa nimic bun. 


3. 


Aglomerația se domolise îndeajuns pentru ca Gibson să-și 
audă acum gândurile. Aruncă o privire spre spatele localului și 


VP -15 


văzu că cei așezați la ultima masă se pregăteau de plecare. 
După aceea avea să pună stăpânire pe un separeu și să 
petreacă o nouă zi frustrantă în căutarea unei slujbe. Era 
duminică, dar nu-și permitea nicio pauză în acest demers. 
Scadenţa la plata ipotecii casei unde locuiau fosta soție și fiica 
sa era peste cincisprezece zile. Un răgaz de cincisprezece zile 
pentru a-și găsi de lucru. 

Măcar locul unde-și desfășura activitatea de vânător de joburi 
era cel mai bun. Nighthawk Diner îi amintea de casa 
părintească. Tatăl lui se considera un cunoscător al localurilor 
mici, abilitate pe care i-o transmisese și fiului său. Pentru Duke 
Vaughn, localurile acestea întruchipau ideea de mică afacere 
independentă, la polul opus al francizei și corporațiilor. Casa 
poporului, așa îi plăcea să le numească. Un loc aflat în 
proprietatea cuiva, dar la care comunitatea avea un drept de 
acces incontestabil. Nu un ideal romantic și populist, ci un loc 
unde mitologia Americii se întâlnea cu realitatea imediată a 
asfaltului, coexistând la bine și la rău. 

Tatăl lui era în stare să peroreze ore în șir despre cele mai 
bune localuri mici din ţară, și chiar o făcea, însă cel pe care îl 
avea la suflet rămăsese Blue Moon de pe West Main din 
Charlottesville, Virginia. Dacă Duke Vaughn ar fi fost profesor, 
catedra sa ar fi fost o tejghea scrijelită. Discuţiile dintre tată și 
fiu deveniseră un ritual al dimineţilor de duminică, respectat cu 
sfințenie încă de pe vremea când Gibson avea șase ani. Așa 
aflase povestea cu păsările și albinele, la o bucată de plăcintă 
cu cireşe - și-și amintea și acum cu jenă cât de mulți ani 
trecuseră până să înțeleagă glumele tatălui său. 

Duke Vaughn era primit ca un rege la Blue Moon. Gibson nu îl 
văzuse niciodată comandând mâncarea, care venea însă mereu 
aceeași: două ouă ochiuri așezate pe farfurie cu gălbenușul în 
sus, chiftele de cartofi, turte de mălai, șuncă, cârnaţi și pâine 
albă prăjită. Cafea. Suc de portocale. Un mic dejun pentru 
bărbaţi, așa îl descria tatăl său, și nu era o metaforă faptul că 
Duke Vaughn nu se putea desprinde de vraja pe care masa 
aceasta o exercita asupra lui. Gibson nu mai pusese piciorul la 
Blue Moon după moartea lui. După sinucidere. Pentru că asta 
fusese. 

După o vreme, Gibson descoperise că nu se simţea în largul 
său undeva unde ajungea pentru întâia oară până ce nu găsea 


VP - 16 


un mic local pe gustul său. Casa mereu pe drumuri, aşa îi 
spunea tatăl lui. Gibson era convins că lui Duke i-ar fi plăcut 
Nighthawk și proprietarul acestuia, Toby Kalpar. 

Ochii lui Gibson se abătură asupra femeii așezate la capătul 
tejghelei. Nu pentru că era frumoasă ori pentru că purta un taior 
sobru business într-un local modest, într-o dimineaţă de 
duminică. Nici măcar din cauza tocului de pistol ce se întrezărea 
sub braţul stâng - la urma urmei erau în Virginia, unde armele 
ascunse ajunseseră la fel de des întâlnite precum zgarda la 
câini. O făcuse fiindcă deși femeia nu se uita direct spre el, 
simţise că atenţia îi este îndreptată asupra lui, și nu într-un mod 
flatant. Se forţă să se uite în altă parte. Era un joc în doi, nimic 
altceva. Doi străini... care nu se priveau în ochi. 

— Bei mai multă cafea decât un autobuz plin cu poeţi proști, 
comentă Toby înainte de a-i umple din nou ceașca. 

— Să mă fi văzut pe vremea când eram în marină. Practic 
trăiam cu cafea și Ripped Fuel. La șase după-amiaza puteai prăji 
ouă pe fruntea mea. 

— Ce naiba e „Ripped Fuel”? 

— Un supliment alimentar pentru întreţinerea musculaturii. 
Acum nu mai e legal. 

Toby dădu din cap filosofic. Emigrase din Pakistan împreună 
cu soția, Sana, în urmă cu douăzeci și șase de ani și 
cumpăraseră localul în perioada recesiunii. Fiica lor absolvise 
Colegiul de Artă și Design Corcoran din Washington, DC, și de la 
ea Toby se molipsise cu o pasiune pentru artă care îl făcuse să 
dea localului numele unei picturi de Edward Hopper’. Pe pereți 
stăteau atârnate reproduceri după lucrări ale unor artiști 
americani de la jumătatea secolului XX: Pollock, de Kooning, 
Rothko. Toby însuși părea, slab cum era, cu o barbă grizonantă 
bine îngrijită, mai în măsură să se ocupe de o colecţie de cărţi 
rare decât de niște comenzi de mic dejun. Însă, lăsând deoparte 
aparențele, Toby Kalpar se născuse pentru a conduce un mic 
local în America. 

Acum își făcea de lucru la tejghea, cu o expresie de ușoară 
stânjeneală întipărită pe chip. 

— Imi cer scuze că te deranjez din nou, dar aș avea nevoie de 
ajutorul tău cu computerele. Două nopţi am pierdut încercând 
să le dau de cap și tot n-am reușit. 


5 Pictor american (1882 - 1967), reprezentant al curentului artistic realist (n.tr.). 
VP - 17 


Cu șase luni în urmă, Gibson se oferise să ajute atunci când îl 
auzise întâmplător pe Toby plângându-se de computerele din 
local, care erau un talmeș-balmeș de malware și cookies 
spyware, cu virușii aferenţi. Descoperise că Toby avea nevoie 
disperată să învețe să nu mai dea clic pe OK la fiecare fereastră 
nouă care se deschidea pe ecran. 

In câteva ore, Gibson organizase sistemul, instalând o rețea, 
un soft antivirus și un program de gestiune a restaurantului. Și 
între timp se împrietenise cu Toby. 

— Nicio problemă. Vrei să arunc o privire? 

— Nu acum. Nu vreau să te fac să-ţi pierzi vremea când îţi 
cauţi de lucru. Problema ta e mult mai presantă. 

Gibson ridică din umeri. 

— Oricum va trebui să fac o pauză peste vreo două ore. Crezi 
că suportă amânare până după prânz? 

— lţi rămân îndatorat. Toby își întinse brațul spre el pe 
deasupra tejghelei. Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile. Ce mai 
face Nicole? Dar Ellie? Sunt bine amândouă? 

Nicole era fosta soţie, iar Ellie, fiica de șase ani - o zgâtie de 
fată, numai iubire, chiote și murdărie pe haine. Faţa lui Gibson 
se lumină la auzul numelui ei. Ellie era singura persoană care îl 
mai scotea acum din amorțire. 

— Sunt bine amândouă. Chiar foarte bine. 

— O s-o vezi curând pe Ellie? 

— Așa sper. Poate weekendul următor. Dacă Nicole va sta la 
sora ei, o să rămân la ele acasă cu Ellie. 

Locuinţa găsită de Gibson după divorț nu era prea potrivită 
pentru un copil, și lui Nicole nu-i convenea să o lase pe Ellie să 
doarmă acolo. Adevărul era că nici lui Gibson nu-i plăcea. Așa 
încât aranjaseră ca din când în când Nicole să meargă să-și 
viziteze familia și să-i lase casa lui Gibson, ca să petreacă acolo 
weekendul cu fiica lor. Fusese unul dintre numeroasele favoruri 
mici pe care fosta lui soţie i le făcuse după ce căsnicia lor luase 
sfârșit. 

— Ai grijă să te duci. Fetitele au nevoie de taţii lor. Altfel, vor 
sfârși într-un reality show. 

— Crede-mă, industria de reality show-uri nu e pregătită 
pentru Ellie. 

— Mda, ar avea nevoie de un cameraman al naibii de agil. 

— Exact. 


VP-18 


Gibson se ridică în picioare și-și aruncă geanta pe umăr. 
Femeia care stătea la capătul opus al tejghelei nu se mișcase 
din loc. În timp ce trecea pe lângă ea, ochii femeii îl urmăriră în 
oglinda montată în spatele tejghelei. Faptul că nu-i păsa că 
fusese observată îl neliniști. 

În fundul localului nu era nimeni, cu excepţia unui bărbat care 
ocupa separeul în care Gibson se așeza de obicei. Omul stătea 
cu spatele spre el și nota ceva într-un bloc-notes liniat, format 
A4. Chiar și văzut din spate, avea ceva familiar. 

Bărbatul simţi pe cineva în spatele lui și se ridică. Nu era 
foarte înalt, dar avea o alură atletică și musculoasă. Treizeci și 
cinci până în cincizeci de ani. Păr ușor încărunţit la tâmple, o 
față puternică, dar cu maxilarul puţin căzut. Puţine alte indicii 
care să îi trădeze vârsta. Altfel, părea neobișnuit de dichisit. 
Blugi și o cămașă închisă cu nasturi de sus până jos, de un alb 
atât de imaculat încât părea demnă să figureze într-o reclamă la 
înălbitori. Până și blugii îi erau călcaţi, iar cizmele negre de 
cowboy luceau de cât fuseseră periate. i 

Gibson simţi o gheară în stomac. Il cunoștea pe nemernic. |l 
cunoștea chiar foarte bine. George Abe, în carne și oase. 
Zâmbitor. Gibson își feri capul, ca și cum cineva ar fi încercat să 
îl lovească, iar pumnul i s-ar fi oprit la câţiva centimetri de faţa 
lui. De ce zâmbea Abe? N-avea niciun motiv. Zâmbetul nu părea 
fals, totuși Gibson îl resimţi ca pe o batjocură. Făcu un pas în 
față, fără să știe cu exactitate ce urma să facă, dar vrând să fie 
pregătit atunci când avea să se hotărască. 

Se opri în clipa când femeia de la tejghea intră în raza lui 
vizuală. Ea le dădu ocol repede și cu graţie, păstrând distanţa, 
însă făcându-și clar simțită prezența. Ce se spunea despre 
Ginger Rogers?... Că făcea aceleași mișcări ca Fred Astaire, 
numai că rotindu-se în sens invers și pe tocuri? Femeia își ținea 
jacheta neîncheiată și se răsucise pe călcâie pentru a se 
poziţiona din profil, în caz că avea să fie nevoită să se apropie 
de el. Fața îi rămăsese relaxată și lipsită de orice expresie, dar 
Gibson n-avea nicio îndoială că asta avea să se schimbe în 
momentul în care el ar mai fi făcut vreun pas. 

George Abe nu se clintise din loc. 

— Am sperat că putem purta o discuţie prietenească, Gibson. 

— Și tipa te însoțește la toate discuţiile tale prietenești? 

— Am sperat, nu m-am așteptat. Poţi să mă acuzi pentru 


VP-19 


asta? 

— Dar tu? Tu poţi să mă acuzi pe mine? 

— Nu, nu pot, răspunse Abe. 

Cei doi bărbaţi să măsurară din priviri și, în timp ce Gibson 
medita la răspunsul lui Abe, ostilitatea sa iniţială fu înlocuită de 
o curiozitate tot mai adâncă. 

— Deci, ce vânt te aduce pe aici în dimineaţa asta? Abia dacă 
a trecut o lună de când șeful tău a pus să fiu dat afară de la 
ultima mea slujbă. 

— Da, știu. Dar nu mai lucrez pentru Benjamin Lombard de 
ceva vreme. Am fost... pus pe liber. In săptămâna când ai 
început tu instrucţia de bază. 

— Nu mai spune! exclamă Gibson. Îi faci treburile murdare și 
pe urmă îţi arată ușa? E un dram de ironie în asta, nu crezi? 

— Da, dacă pui preţ pe ironii. 

— Bun, dacă nu mai lucrezi pentru el, atunci ce cauţi aici? 

— Cum ţi-am zis, am venit ca să discutăm prietenește. 

George Abe îi întinse o carte de vizită cu o adresă din centrul 
Washingtonului și cu un număr de telefon. Sub nume era 
înscrisă funcţia: „Director, Abe Consulting Group”. 

Când era mic, Gibson nu reușea să pronunţe corect numele lui 
George Abe până ce tatăl lui îl corectase: „Ah-bei. Mai degrabă 
rostit ca un nume japonez decât să aducă a Lincoln”. In 
calitatea sa de șef al echipei care asigura paza și protecția lui 
Benjamin Lombard, George fusese o prezenţă constantă în 
copilăria lui Gibson. Omul din umbră. Politicos, amabil, dar 
invizibil profesional. Abia la proces, Gibson ajunsese să-i acorde 
mai multă atenţie, moment în care George Abe nu se 
comportase nici politicos și nici amabil. 

— Nu zău, spuse Gibson. 

— Am venit ca să-ţi ofer un job. 

Gibson se strădui să găsească o replică, și curiozitatea îi fu 
treptat înlocuită de un sentiment de neîncredere. 

— Trebuie să recunosc, George, că ai ceva tupeu. 

— Ai răbdare și ascultă-mă. 

— Nu mă interesează. 

Gibson îi înapoie cartea de vizită. 

— Cum stai cu vânătoarea de joburi? 

Gibson îngheţă și-l cântări cu răceală din priviri pe Abe. 


6 Referire la președintele american Abraham (Abe) Lincoln (1809-1865) (n.tr.). 
VP - 20 


— Ai grijă ce vorbești. 

— OK. Dar să știi că nu fac decât să subliniez o stare de fapt. 
Realitatea e că ești șomer și, cu trecutul tău, îţi va fi greu să-ţi 
găsești de lucru pe măsura calităţilor pe care le ai. Ai nevoie de 
o slujbă. lar eu ţi-o pot oferi. Îţi pot oferi o slujbă mai bine plătită 
decât oricare alta. Asta, dacă ţi-ai găsi vreuna. 

— Repet, nu mă interesează. 

Gibson se întoarse și apucă să facă patru pași spre ușă înainte 
ca vorbele lui Abe să-l facă să se oprească. 

— N-o să renunțe niciodată. Ştii asta, nu-i așa? 

Franchețea lui Abe îl zdruncină pe Gibson. Spusele lui 
rezumau toate temerile care dăinuiau de mult într-un colț 
întunecat al minţii sale. 

— De ce să nu renunţe? întrebă el pe un ton implorator, pe 
care nu reuși să-l ascundă. 

Abe îl privi compătimitor. 

— Pentru că ești Gibson Vaughn. Pentru că te-a tratat ca pe 
propriul său fiu. 

— El a pus să fiu concediat? 

— Nu știu. Tot ce se poate. Oricum, nu contează. Dacă aș fi în 
locul tău, mi-aș face mai degrabă griji în legătură cu ce va face 
în cazul când va ajunge președinte. Atunci, vei fi norocos dacă 
îți vei găsi de lucru în Siberia. 

— Dar n-am plătit de-ajuns? 

— Niciodată nu va fi de-ajuns. Tipul nu lasă nimic la voia 
întâmplării. Dacă își face dușmani, îi sunt dușmani pe viaţă. 
Care plătesc pentru asta cât trăiesc. Asta e Benjamin Lombard. 

— Atunci nu am scăpare. 

— Doar dacă nu-i dai un motiv ca să te lase în pace. 

— Ce fel de motiv? 

Abe se așeză pe bancheta din separeu și-i făcu semn lui 
Gibson să-i urmeze exemplul. 

— Bun, să înţeleg că am trecut la partea cu discuţia 
prietenească? 

— Cred că e în interesul tău să stai și să mă asculți. 

Gibson își cântări opţiunile: să-l trimită din start pe George 
Abe la dracu’ ori să-l asculte mai întâi și abia apoi să-l trimită la 
dracu'. 

— Dacă vrei să purtăm o discuţie prietenească, spune-i amicei 
tale să mă mai slăbească. 


VP -21 


Abe făcu un semn spre femeie, care își încheie nasturii de la 
taior și se retrase în colțul cel mai îndepărtat al tejghelei. 
— Ești pregătit? întrebă Abe. 


4. 


Gibson se strecură în separeu pe bancheta de vizavi de Abe. 
George Abe. Nenorocitul de George Abe. Trase aer adânc în 
piept, uluit de situaţie. Față în față cu el după atâta timp. Abe 
era o verigă de legătură cu trecutul lui. O verigă de legătură cu 
tatăl lui. Câţi ani trecuseră? Zece... ba nu, unsprezece? 
Unsprezece ani de la ultima zi a procesului, când judecătorul 
lansase bomba. 

Abe nu stătuse la masa procurorilor, deși la fel de bine ar fi 
putut sta. Pe tot parcursul procesului, el și carnetul său de notițe 
figuraseră ca personaje principale în galeria tribunalului, exact 
în spatele procurorului districtual. Abe alimentase acuzarea cu 
documente, se aplecase pentru a le șopti procurorilor la ureche 
și le pasase bilețele în momente-cheie. Nu ar fi fost deloc 
deplasată impresia că procurorul districtual primea ordine de la 
George Abe. Gibson era sigur de asta. 

Abia la câteva luni după ce fusese arestat, Gibson înţelesese 
că Benjamin Lombard nu era dispus să lase nimic la voia 
întâmplării. Intrând în computerele senatorului, Gibson încălcase 
atât legi federale, cât și statale, însă se presupunea că 
acuzaţiile federale aveau prioritate. Asta, până ce cazul fusese 
strămutat în mod neașteptat la instanţele din Virginia. Motivul, 
nemărturisit niciodată, era totuși unul simplu: judecătorii 
federali erau numiţi pe viaţă, în timp ce în Virginia magistraţii 
primeau mandate de opt ani și erau aleși de parlamentul local. 
Lombard intervenise, mutând procesul lui Gibson într-un loc 
unde își putea exercita considerabila influență. Decizia 
procurorului districtual de a-l judeca pe Gibson ca adult pentru o 
primă infracţiune fără violență nu a făcut decât să confirme 
această suspiciune. Așa încât, atunci când procesul a început, 
Gibson a bănuit că judecătorul fusese și el racolat în Echipa 
Lombard. 

Procesul a durat nouă zile, iar verdictul a fost cel scontat. 


VP - 22 


Hard drive-urile lui Gibson fuseseră singura dovadă de care 
avusese nevoie acuzarea. A fost declarat vinovat și dus înapoi în 
arest, pentru a-și aștepta sentinţa. Dar după câteva zile, 
avocatul său venise să îl ia și să-l aducă în faţa judecătorului. Nu 
în sala de tribunal, ci în biroul acestuia. În prag, judecătorul și 
avocatul lui Gibson schimbaseră priviri ciudate, complice. 

— De aici încolo mă ocup eu, domnule Jennings, spusese 
judecătorul. 

Avocatul dăduse din cap, aruncase o privire în lături spre 
tânărul său client, complet debusolat, și plecase lăsându-i pe cei 
doi în pragul ușii. Gibson nu știa prea multe despre mersul 
treburilor în justiție, însă își dăduse seama că lucrurile care se 
întâmplau nu erau deloc în conformitate cu regulamentele. 
Rămași singuri, judecătorul îl invitase înăuntru. 

— Cred că e cazul să purtăm o discuţie între patru ochi. 

Scosese dintr-un frigider mic două sticle de RC Cola și 
deschisese capacele cu un desfăcător atașat pe perete. Îi oferise 
una din sticle lui Gibson și se așezase în spatele biroului lat, din 
lemn de mahon. 

Onorabilul Hammond D. Birk era o combinaţie de gentleman 
sudist arțăgos și zilier din Virginia, care își câștigă cu greu 
existenţa. Pe tot parcursul procesului se arătase inflexibil - 
extrem de critic atunci când lucrurile nu se desfășurau potrivit 
standardelor sale, dar făcându-și cunoscute nemulţumirile într-o 
manieră fermecător de politicoasă. Atât procurorul, cât și 
avocatul lui Gibson se comportaseră cu mare grijă pentru a nu-i 
stârni mânia. Stând așezat în fotoliul din piele din biroul 
judecătorului, Gibson nu îndrăznise nici măcar să soarbă din 
suc. 

— Fiule, începuse judecătorul, o să-ţi fac o ofertă valabilă doar 
acum, pe loc. Fără întrebări, fără comentarii, fără negocieri. 
Când voi termina de vorbit, vreau să aud de la tine un singur 
cuvânt. Unul din două: da sau nu. Un cuvânt, și pe urmă ieșim 
de aici și punem capăt circului ăstuia care, sincer să fiu, m-a dus 
la exasperare. Ai înţeles? 

Gibson dăduse tăcut din cap în semn de aprobare, ferindu-se 
să rostească răspunsul cu voce tare, de teamă să nu fie 
descalificat. 

— Bine, continuase judecătorul. Oferta mea este foarte 
simplă. Zece ani de închisoare sau înrolarea în infanteria marină 


VP - 23 


a Statelor Unite ale Americii. În caz că te întrebi, serviciul militar 
va dura cinci ani. Adică jumătate din cât ai sta în închisoare, 
dacă am socotit eu bine. Și cu creierul ăsta al tău, ai putea face 
ceva folositor pentru ţară, în loc să numeri săptămânile, lunile și 
anii până la liberare. Deci... zece ani sau înrolarea. lar la 
sfârșitul serviciului militar, eu cu mâna mea îţi șterg cazierul și 
după aia vei fi liber să-ţi croiești drum așa cum vei dori în lumea 
asta frumoasă. 

Judecătorul golise sticla de suc și se uitase la Gibson mijind 
ochii peste birou. 

— Gata, am terminat ce aveam să-ți spun, fiule. Acum e 
rândul tău. Nu te grăbi, gândește-te bine. Da pentru marină, nu 
pentru închisoare. Să-mi spui ce-ai hotărât. Și nu lăsa Cola aia 
să se încălzească. Era sucul preferat al tatălui tău în timpul 
colegiului. 

Gibson își ridicase privirea, și judecătorul îi zâmbise. 

Rămăseseră apoi ceva timp liniștiți și tăcuţi, deși adevărul e 
că luarea deciziei durase câteva secunde, nu mai mult. Și dacă i 
s-ar fi propus douăzeci de ani de serviciu militar, tot ar fi fost un 
preţ prea mic de plătit pentru a nu petrece încă o noapte la 
închisoare. Nu stătuse în fapt decât în arest, închisoarea era o 
cu totul altă mâncare de pește, iar perspectiva îl îngrozea. Lui 
Gibson îi făcuse însă plăcere să mai zăbovească preţ de câteva 
clipe cu judecătorul și să-și bea Cola, în speranţa că Birk avea 
să-i mai povestească despre tatăl său. 

Dar judecătorul nu mai adusese vorba despre Duke nici atunci 
și nici în zecile de scrisori pe care le schimbaseră în perioada 
când Gibson fusese în serviciul militar. Prima scrisoare sosise pe 
neașteptate, în ziua când încheiase instrucţia pentru recruți la 
baza Parris Island. Era a treia corespondenţă pe care o primea 
de când se înrolase - o mostră de meditaţie profundă pe tema 
vârstei maturității. Scrisoarea conţinea nu mai puţin de douăzeci 
de pagini scrise de mână; Gibson se așezase pe marginea 
patului și o citise și recitise de mai multe ori. Era zi de vizită, și 
cei mai mulţi dintre colegii săi făceau turul bazei însoţiţi de 
rude. Scrisoarea îl făcuse să se simtă mai puţin singur pe lume. 
Răspunsese mulțumindu-i din inimă judecătorului. După aceea, 
schimbaseră scrisori o dată la câteva luni - ale lui Gibson, scurte 
și la obiect, pline de noutăţi, ale judecătorului, ample și 
filosofice. Gibson se întrebă ce sfat i-ar da judecătorul acum. 


VP - 24 


— Îmi amintesc când te-am văzut ultima dată, îi spuse Gibson 
lui Abe. Era imediat după ce judecătorul a anunţat sentința: că 
urma să mă înrolez în infanteria marină. Toată lumea și-a ieșit 
din minţi, numai tu nu. Eram curios să-ţi văd reacţia, dar n-ai 
făcut decât să te ridici și să ieși din sală. Nu te-ai grăbit, ţi-ai 
încheiat mai întâi haina și abia pe urmă ai ieșit, ca și cum nu se 
întâmplase nimic. Foarte calm. Ce ai făcut, te-ai dus să-i duci 
vestea proastă lui Lombard? 

— Da. 

— Mereu m-am întrebat cum a înghiţit Lombard gălușca, după 
câte eforturi făcuse ca să mă bage la zdup. Presupun că nu i-a 
căzut bine. 

— Chiar deloc. Dar eu mă bucur că s-a rezolvat așa. Cu 
timpul, ajunsesem la concluzia că totul fusese o greșeală. Și-mi 
pare rău pentru rolul pe care l-am jucat în povestea aia. 

Scuzele îl luară pe Gibson pe nepregătite. Fu cuprins de un 
ciudat sentiment de gratitudine pentru simplul motiv că cineva 
se obosise să îi ofere scuze. După aceea, aproape instantaneu, îi 
fu ciudă. Da, sigur, era ceva neașteptat și plăcut, dar ce 
importanţă aveau niște scuze adresate după zece ani? 

— Ce trebuie să înţeleg eu de aici? Că nu ai fost decât un pion 
nevinovat în tot acel joc, așa te consideri? 

— Nu, clătină Abe din cap. Ignoranţa nu e o scuză. E drept că 
n-am știut multe lucruri, dar asta numai pentru că așa am vrut. 
Pentru că n-am pus întrebările pe care ar fi trebuit să le pun. Am 
jucat cartea loialității și am greșit. Am simţit că era ceva în 
neregulă, dar am ales să îmi ignor instinctele. Așa că nu sunt 
nici pe departe nevinovat. 

— Atunci ce cauţi aici? întrebă Gibson. Tu și cu subalterna ta 
devotată v-aţi chinuit să-mi daţi de urmă ca să îţi iei tu o piatră 
de pe inimă? Pentru ce, pentru o mică spovedanie de duminică? 
Ei, cum te simţi acum? Mai bine? 

— Da. Surprinzător de bine. Dar nu de asta am venit. 

Toby își făcu apariţia cu meniurile și o carafă cu cafea. 
Împinse o ceașcă spre Gibson și o umplu. Nu părea să se simtă 
în largul lui și-i aruncă lui Gibson o privire întrebătoare, ca 
pentru a se asigura că nu era cazul să intervină. Gibson clătină 
din cap imperceptibil. Nu dorea să-l implice pe Toby. 

— Domnilor, o să mă întorc peste câteva minute, îi anunţă 
Toby. 


VP -25 


După plecarea lui, Gibson se scărpină sub buză cu degetul 
mare, apoi își îndreptă acuzator arătătorul spre Abe. 

— Deci, ce cauţi aici? 

— Sunt aici din cauza lui Suzanne. 

Gibson încremeni, o gheară i se puse în gât, și pielea de pe 
braţ i se făcu de găină. De ani de zile nu mai auzise numele lui 
Suzanne rostit în faţa sa. Până și soţia lui se ferea să-l pronunţe. 

— Suzanne Lombard. 

Abe încuviinţă din cap. 

— Vreau să mă ajuţi să aflu ce s-a întâmplat cu ea. 

— Suzanne e moartă, George. Asta s-a întâmplat cu ea. 

— Probabil că așa e. 

— Au trecut zece ani de atunci! își auzi Gibson vocea 
ridicându-se, scăpată de sub control. 

Probabil?! 

Cuvântul își săpă drum în creierul său, și o disperare fără 
margini luă locul furiei. Suzanne murise. Era sigur de asta. 
Trecuseră zece ani de atunci. Alternativă era cu mult mai rea; în 
astfel de circumstanțe, faptul de a fi în viaţă nu ar fi fost nici pe 
departe o binecuvântare. Nu..., dacă trăia însemna că stătea 
ascunsă. Și dacă rămăsese ascunsă atâta amar de vreme, 
atunci cineva făcuse eforturi disperate pentru asta. Explicaţiile 
unui asemenea gest nu puteau fi optimiste, în cap i se 
învârtejeau numai ipoteze de coșmar. 

— De ce? Ce-ţi iese ție la afacerea asta? Speri să reintri în 
grațiile lui Lombard? 

— Nu. Am terminat-o cu el. 

— Atunci ce e? Ai nostalgia vremurilor trecute? 

— Nu te privește pe tine ce motive am eu. 

— Răspuns greșit. Dacă nu vrei nimic de la Lombard, atunci 
de ce te-ai strădui să îi găsești fiica? Dacă ai prins o pistă, de ce 
nu-i contactezi pe federali ca să-i lași pe ei să-și facă treaba? 

Acum era rândul lui George să se uite lung la el. Gibson nu 
avea încredere în Abe, dar trebuia să recunoască: tipul știa cum 
să te străpungă din priviri: dur ca un scut de mașină. 

— O fac de dragul lui Suzanne. Zău așa, Gibson, mă uimești. 

— Cum adică? 

— Suzanne ţinea la tine mai mult ca la oricine. 

Brusc, Gibson simţi că-i dau lacrimile. Abe observă și îi zâmbi 
cu blândețe. 


VP - 26 


— Fata te adora. Se ţinea mereu după tine. Și am văzut ce 
grijă îi purtai. Ca și cum ar fi fost sora ta. Cu toţii am remarcat 
asta, adăugă Abe îndepărtând ceva de sub ochi. Dușmănia 
dintre tine și Benjamin se extinde și asupra lui Suzanne? 

Gibson clătină din cap și-și acoperi gura cu mâna pentru a nu 
rosti ceva pe negândite. Bătălia de a-și păstra cumpătul fu 
pierdută. 

— Atunci ajută-mă. Nu știu ce părere ţi-ai făcut tu, dar eu 
vreau să știu adevărul. Am văzut-o pe fata asta crescând sub 
ochii mei. Trebuie să aflu ce i s-a întâmplat. Trebuie să stau față 
în față cu omul care a ademenit-o pe fărâma aia frumoasă de 
om să fugă de acasă. Trebuie să port o discuţie serioasă cu el. Și 
abia după aceea las FBl-ul să intervină. Abe făcu o pauză, 
conștient de amenințarea prea puţin voalată din spusele lui. Și, 
dacă între timp reușesc să lămuresc lucrurile și cu tine, cu atât 
mai bine. 

— Te învinovăţțești. 

— Da. 

— De asta te-a concediat Lombard? Din cauza lui Suzanne? 

— Da. 

— A fost vina ta? 

Abe oftă și se uită pe fereastră. Gibson avu impresia că 
bărbatul din faţa lui se făcuse mai mic. lar când se hotărî să 
vorbească, o făcu încet și cu o voce încărcată de durere. 

— Bună întrebare. Mi-am pus-o și eu de nenumărate ori și n- 
am ajuns până acum la un răspuns mulțumitor. Paza și protecţia 
reprezintă o profesie în care totul se judecă prin prisma 
rezultatelor. Treaba mea era să asigur protecţia lui Benjamin 
Lombard, dar cea a familiei intra tot în obligaţiile mele. Suzanne 
a dispărut, și sunt răspunzător pentru asta. 

Lui Gibson aproape că i se făcu milă de el. 

— Dar de ce acum? De ce te-a apucat tocmai acum dorinţa să 
faci săpături? Din cauză că se împlinesc zece ani? 

— Vino cu mine la birou și o să înţelegi. 

— Ce să înţeleg? Ce ai să-mi arăţi? 

Gibson îi scrută faţa în căutarea vreunui indiciu, dar singurul 
pe care îl depistă fu sentimentul de încredere în sine. Era oare 
posibil? Să fi dat Abe peste o pistă nouă într-un caz care le 
dăduse de furcă oamenilor legii timp de un deceniu? Ce joc 
disperat juca omul? Dar chiar conta asta? Chiar dacă șansa de a 


VP - 27 


o găsi pe Suzanne era de numai unu la sută, Gibson știa că avea 
să se implice. Nici nu se punea problema să se eschiveze. 

Abe împinse un plic gros către el pe masă. Gibson îl deschise 
și-și trecu degetul mare peste teancul de bancnote. Nu le 
numără, dar observă că erau numai de câte o sută de dolari. 

— Ce-i cu asta? 

— O scuză că ţi-am întrerupt micul dejun sau o primă de 
instalare, ia-o cum vrei. 

— Primă de instalare? 

— Dacă te decizi să ni te alături, îţi ofer dublu față de ultimul 
salariu, plus un bonus de zece mii de dolari, dacă munca ta dă 
roade. Ce zici, ţi se pare în regulă? 

— Mai mult decât în regulă. 

— Bun. 

Abe se strecură afară din separeu, dădu aprobator din cap în 
direcţia femeii și ieși din local. 

Gibson nu avu încotro și îl urmă. 


5, 


Coloana de mașini își tăia drum prin centrul orașului Phoenix 
precum o navă de război ce străbătea un ocean din beton și 
metal. Lungă de peste o jumătate de cvartal, avea în frunte un 
dispozitiv de motociclete de poliţie cu sirenele urlând în timp ce 
se deplasau cu greutate prin traficul aglomerat al după-amiezii 
de vineri. In urma ei, mașinile erau trase pe dreapta, iar pietonii 
se opreau ca să caște gura la spectacol. 

Benjamin Lombard nu auzea și nu vedea nimic. Stătea pe 
bancheta din spate a uneia dintre limuzinele sale, mereu alta, și 
își revizuia programul pe săptămâna următoare. Era conștient 
de nerăbdarea angajaţilor, dar nu se grăbea. Era obișnuit ca 
oamenii să îl aștepte să ia decizii. Timpul lor îi aparținea de fapt. 
Într-un târziu, operă câteva modificări și înmână hârtiile unuia 
dintre aghiotanţii săi. 

Era obosit și mai mult decât frustrat. În ultimele douăzeci și 
cinci de zile o urmărise pe guvernatoarea Anne Fleming 
reducând decalajul care îi despărțea. Ceea ce începuse ca un 
spectacol secundar amuzant se transformase într-o ameninţare 


VP - 28 


reală. O caricatură politică publicată recent îl înfățișa în chip de 
iepure dormind la umbra unui pom în timp ce Fleming, testoasa, 
îl întrecea. La emisiunile TV de seară trecuse de la statutul de 
marele ales la cel de ţintă a glumelor. Cu un an înainte, 
guvernatorul de California, aflat la primul mandat, nici nu-și 
avea numele menţionat în conversațiile referitoare la 
nominalizarea pentru cursa prezidenţială. Lombard fusese un 
candidat atât de redutabil încât până și numele cele mai grele 
din partid renunțaseră să concureze împotriva lui. lar acum 
alerga umăr la umăr cu o novice. Consilierii săi nu dădeau doi 
bani pe Fleming și erau de părere că steaua ei avea să apună 
cât de curând, însă el nu era așa de sigur. Deocamdată, individa 
reușise să contracareze toate loviturile ca o profesionistă cu 
vechime și îl făcuse să arate ca un prost. Marii donatori 
începuseră să o privească tot mai atent. Dacă nu o neutralizau 
acum, convenţia de la Atlanta avea să fie o luptă pe viaţă și pe 
moarte. 

— Spune-i lui Douglass să taie de pe listă Santa Fe, zise 
Lombard. După strângerea de fonduri de diseară, vreau să merg 
direct la aeroport. 

Leland Reed se foi pe banchetă. 

— Aăă, domnule, Douglass crede că e important să apăreţi 
mâine dacă vreţi să obţineţi sprijinul guvernatorului Macklin. 
Până la convenţie, nu vom mai ajunge acolo. 

Leland Reed era șeful de campanie al lui Lombard. Avea în jur 
de cincizeci și cinci de ani și o reputaţie de executant redutabil - 
genul de persoană capabilă să rezolve orice problemă. Își 
câștigase prestigiul pe merit, după treizeci și trei de ani de 
carieră în Capitoliu și nenumărate campanii. 

Lombard își aprecia șeful de campanie. După sinuciderea lui 
Duke Vaughn, testase doi înlocuitori înainte de a se decide 
asupra lui Reed. Acesta îl înţelegea și îi împărtășea hotărârea 
neabătută, dar nu se compara cu Duke Vaughn. Nu că ar fi fost 
o rușine - Duke Vaughn fusese unicat. Spre deosebire de Leland 
Reed, Duke și-ar fi dat seama instinctiv de ce Santa Fe era o 
idee proastă. Duke vedea aceleași piese de pe tablă ca toată 
lumea, numai că anticipa multe mișcări. El fusese cel care îl 
învățase pe Lombard multe din ceea ce vicepreședintele 
ajunsese să știe despre politică. 

Leland Reed era un tip neobosit, care însă trebuia îndrumat în 


VP - 29 


direcţia bună. Din anumite puncte de vedere, era mai bine așa. 
Lombard se obișnuise să fie cea mai inteligentă persoană dintr-o 
încăpere, dar uneori ducea dorul momentelor când știa că, dacă 
s-ar fi ivit o problemă, Duke era pregătit să o rezolve imediat. 

Îl fixă pe Reed cu o privire de gheață. 

— Nu vom obţine sprijinul lui Macklin. O va sprijini pe Fleming. 

— Dar domnule, Douglass crede că Macklin ne arată 
deschidere. 

— Macklin ne-a arătat deschidere atunci când eram cu zece 
procente în față. Acum însă conduc doar la mustață și o va 
susține pe Fleming, pe care o cunoaște de douăzeci de ani și 
care îi va promite lucruri pe care eu nu i le pot da. Sigur, se va 
preface că mă sprijină, dar, în final, o va susţine pe Fleming. 

— Dar, dacă tot suntem aici, nu merită să încercăm? 

— Megan, unde urmează să se afle guvernatorul Fleming 
vinerea viitoare? întrebă Lombard. 

Femeia tastă ceva pe laptop și răspunse: 

— În Arizona, domnule. 

— Ar fi o pierdere de vreme, Leland. Am fi jucaţi pe degete, 
așa că dracu’ să-i ia și pe guvernatorul Macklin, și pe Douglass. 

— Domnule? 

Vocea lui Reed rămase calmă și optimistă, în ciuda deraierilor 
de limbaj și de dispoziţie ale vicepreședintelui. 

— Îmi fac griji că Douglass nu se descurcă bine, îi explică 
Lombard răbdător. la decizii pe baza sondajelor de o săptămână 
în urmă. Trebuie să o luăm înaintea lui Fleming. Femeia asta nu 
are niciun plan în minte, și m-am săturat să îl aud pe Douglass 
cum mă contrazice. 

— Da, domnule, spuse Reed. Ce motiv să invoc pentru 
contramandare? 

— Ceva cât mai vag. „E nevoie de prezenţa domnului 
Lombard la Washington”; scuza asta a mers de fiecare dată. 
Doar sunt vicepreședinte. Macklin o să priceapă singur mesajul. 

— Da, domnule, replică Reed. 

— Mâine-dimineaţă la prima oră vreau să discut cu Douglass, 
Bennett și Guzman. Să punem la punct câteva lucruri. Nu sunt 
singurii strategi de campanie din Washington. 

Lombard aruncă o privire pe geamul fumuriu spre orașul 
Phoenix, pe care îl vedea ca prin ceaţă. Viaţa în acest balon de 
săpun era unul dintre aspectele suprarealiste ale slujbei sale. 


VP - 30 


Practic, în ultimii opt ani nu fusese singur nicio clipă, și cel puţin 
treizeci de oameni știau unde se află în fiecare secundă. Pentru 
a-și face treaba și a o face bine, trebuia să fie în permanentă 
mișcare, înconjurat de oameni, mereu în mijlocul acţiunii, al 
ideilor. Și, Dumnezeule mare, ce mult îi plăcea! Dar cel mai mult 
îl încânta perspectiva de a deveni președinte. 

Atunci când reporterii îl întrebau de ce dorește să devină 
președinte, Lombard recurgea la aceleași clișee elegante pe 
care le rostiseră predecesorii săi: platitudini despre dorinţa de a 
sluji oamenii și ţara și afirmaţia că avea o viziune asupra 
viitorului naţiunii sale. Adevărul? Existase vreun exemplu în 
istoria omenirii când cineva ajunsese, fără vărsare de sânge, în 
poziția celui mai puternic om de pe planetă? Putea fi însă un 
Dumnezeu cumsecade, și el unul nu avea încredere în nimeni 
care aspira la mai puţin de atât. Numai că diferenţa dintre el și 
majoritatea celorlalţi oameni era că el se născuse pentru așa 
ceva. Era croit pentru asta. 

Coloana se opri cu zgomot în faţa hotelului, și Lombard îi 
urmări pe agenţii de la Serviciul Secret care își făceau treaba. 
Două duzini de portiere se deschiseră simultan. Agenţii se 
revărsară ca niște pușcași marini care instalau un cap de pod. 
După ce așezarea în dispozitiv se termină, ușa de la limuzina sa 
se deschise, și el păși afară în soarele puternic, zâmbind larg. 
Mai înalt decât toţi agenţii, cu excepţia unuia, făcu o pauză 
pentru a privi hotelul, își încheie haina și-și flutură mâna în 
direcția suporterilor postați la distanţă, la marginea trotuarului, 
care îl întâmpinară cu aplauze. După aceea acceptă să fie 
condus înăuntru. 

Işi notă în minte să-l excludă din escortă pe agentul mai înalt 
decât el. 

Turma de ajutoare îl înconjură în holul hotelului și îl făcu să 
grăbească pasul către apartamentul rezervat. În timp ce înainta 
rapid, își aruncă ochii peste două foi, pe care le umplu de 
adnotări. Era capabil să facă mai multe lucruri în același timp. 

— La ce oră e strângerea de fonduri? întrebă el. 

— La opt, domnule. 

— Unde mi-e discursul? 

Cineva îi întinse un exemplar proaspăt scos la imprimantă. 
Lombard luă și două rapoarte care includeau ultimele informații 
despre situaţia din Egipt și despre dezbaterile din Senat cu 


VP - 31 


privire la noua lege a imigrării. 

— Leland, vreau să ne vedem peste două ore. O să stăm de 
vorbă în timp ce luăm prânzul. Altfel, nu vreau să fiu deranjat 
decât dacă apare vreo criză constituţională și devin automat 
președinte. 

Afirmația stârni câteva chicoteli politicoase din partea suitei. 
Agenţii de la Serviciul Secret închiseră ușa în urma lui. 

Rămas singur în apartamentul de hotel, Benjamin Lombard își 
scoase costumul și îl întinse pe pat, ca să nu se șifoneze. Aerul 
condiționat era o adevărată binecuvântare după arșiţa din 
Arizona. După câteva clipe, porni televizorul pe un canal de știri 
și surprinse un reportaj despre campania lui Anne Fleming din 
California. Benjamin vedea acum totul mai clar: slaba audienţă 
la discursul său din dimineața aceea îl făcea să privească 
imaginea de ansamblu dintr-o altă perspectivă. Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât ideea renunțării la Douglass în cursul 
întâlnirii de a doua zi prindea mai mult contur în mintea sa. 
Avea nevoie să transmită un mesaj și să dea un nou imbold 
trupelor. Se întrebă cum ar putea să o convingă pe Abigail 
Saldana să revină din cvasiretragerea în mediul universitar; ea 
n-ar fi acceptat pentru nimic în lume porcăria asta de situaţie cu 
Fleming. 

Niște bătăi sacadate în ușă îl smulseră din meditaţie, și buna 
dispoziţie i se evaporă brusc. Angajatul mult prea zelos aflat de 
cealaltă parte a ușii nu mai putea spera la o slujbă în politică 
decât în Turcia. Asta, dacă nu cumva, Doamne ferește, Senatul 
luase foc. 

— Ce-i? urlă Lombard, aproape smulgând ușa din balamale. 

In prag stătea Leland, care avea un aer îngrijorat. 

— Ce-i? repetă Lombard pe un ton ceva mai calm. 

— Pot să intru, domnule? 

Benjamin îi făcu loc să intre. Reed nu se așeză, ci începu să 
măsoare preocupat încăperea, ca un aspirator în căutare de 
praf. Într-un târziu, se opri în faţa ferestrei. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, Leland? Ce naiba, mă sperii! 

— Domnule, mai ţineţi minte lista aceea cu nume pe care mi- 
aţi spus să stau cu ochii? _ 

Lombard știa foarte bine la ce se referea Leland. In politică n- 
ai cum să ajungi așa de sus fără să-ți faci câţiva dușmani. In 
fine, mai mulţi decât câţiva. Lista cuprindea oameni care ar fi 


VP - 32 


putut să dăuneze campaniei sale. Începând cu rivali politici și 
continuând cu foști angajaţi și o iubită din liceu căreia nu-i 
plăcuse modul în care îi dăduse papucii. Nu se aștepta la 
necazuri, însă în orice campanie ieșeau la iveală lucruri de mult 
uitate din trecutul candidatului. Și nu exista niciun motiv să 
presupună că lucrurile aveau să stea altfel acum. 

— Cine? întrebă Lombard. 

— George Abe. 

— George? Serios? 

Asta era într-adevăr o surpriză. Fusese întotdeauna de părere 
că lucrurile stăteau bine între el și Abe, în ciuda felului în care se 
despărțiseră. 

— Și ce anume a făcut George? 

— S-a întâlnit cu fiul lui Duke Vaughn într-un local din Virginia. 
Şi-n clipa asta se îndreaptă amândoi cu mașina spre 
Washington, DC. 

Lui Lombard i se ridică părul pe ceafă. Gibson Vaughn și 
George Abe. Două nume pe care nu ar fi crezut niciodată să le 
audă rostite în aceeași propoziţie, și singurul lucru pe care cei 
doi îl aveau în comun era persoana lui. Faptul că se întâlniseră 
nu putea fi nicicum o coincidenţă. 

— Despre ce au discutat? 

— Nu știu, domnule. 

— Află. Avem pe cineva în anturajul lui George? 

— Nu, domnule, răspunse Reed. 

— Găseşte pe cineva. Și sună-l pe Eskridge. Se pare că va 
trebui totuși să intervină. 


6. 


Pe drumul cu mașina către Washington niciunul din ei nu 
scoase o vorbă. Gibson stătea așezat în spate lângă George 
Abe, care se cufundase în citirea e-mailurilor de pe telefon. 
Când introdusese parola, Gibson o memorase trăgând cu coada 
ochiului. Puterea obișnuinţei. Îi luase luni de zile să-și 
perfecţioneze tehnica, dar acum ajunsese capabil să fure un cod 
din capătul opus al unei încăperi doar urmărind mișcarea 
degetelor pe tastatura telefonului. Pentru orice eventualitate, 


VP - 33 


reţinu codul într-un colț al minții. 

Dintotdeauna se  descurcase foarte bine cu cifrele. 
Matematica, științele exacte, computerele nu aveau mistere 
pentru el. Și asta se dovedise a fi un mare atu atunci când 
coborâse în iad. Exersase pentru a putea memora secvenţe de 
numere. Putea să reproducă din prima încercare orice număr 
format din șaisprezece cifre: de telefon, de card de credit, de 
asigurări sociale - remarcabil cât de des rosteau oamenii cu 
voce tare și în public asemenea informaţii vitale. lar el avea 
acest talent de a le reţine, o abilitate mai puţin acceptabilă în 
societate. 

In faţă, pe locul pasagerului, stătea subalterna devotată a lui 
Abe. Scana drumul de parcă se îndreptau spre Fallujah. Gibson 
mai văzuse astfel de expresii în ochii veteranilor combatanți. 
Amintiri care nu se lăsau uitate. Imagini și sunete care 
reapăreau când te așteptai mai puţin, ca o simfonie discordantă. 
Femeia era încordată și atentă, ca și cum ambuscadele pe șosea 
erau un lucru comun în nordul Virginiei. 

Abe i-o prezentase la Nighthawk Diner. Numele ei era Jenn 
Charles. Femeia îi strânsese mâna într-un mod protocolar, însă 
cu un zâmbet fals și înșelător, un avertisment să nu o calce pe 
bombeu. Totuși, Jenn era o drăgălașă în comparaţie cu șoferul 
cel morocănos, Hendricks, care nu binevoise să-și spună 
prenumele. Antipatia lui Hendricks față de Gibson era reciprocă 
și certă, însă, spre deosebire de Jenn Charles, nu părea a fi de 
natură personală. Lui Hendricks nu-i prea plăcea de nimeni și de 
nimic. 

Deși era duminică, traficul spre DC era la fel de aglomerat ca 
la orele de vârf din timpul săptămânii. Era o zi de la începutul lui 
aprilie și cireșii înfloriseră, așa încât intrarea în Georgetown era 
blocată de mașini care înaintau bară la bară, pline cu oameni 
ieșiți la plimbare. Hendricks reuși totuși să se strecoare prin 
traficul infernal trecând de pe o bandă pe alta, ba apăsând pe 
frână, ba pe pedala de acceleraţie. Un supererou foarte folositor 
în caz de nevoie, își zise Gibson. De pe Key Bridge, Hendricks 
ieși pe autostrada Whitehurst, care se întindea paralel cu fluviul 
Potomac, și îi scoase pe K Street. Fluviul continuă să-i 
însoțească sclipitor tot drumul până la Kennedy Center. 

Gibson îi aruncă o privire lui Abe. Cuvintele rostite de el încă îi 
răsunau în cap: Suzanne ținea la tine mai mult ca la oricine. Se 


VP - 34 


uită pe geam la fluviu. 

Mai mult ca la oricine. 

O știa pe Suzanne din copilărie, când legătura dintre taţii lor, 
una cu mult mai profundă decât simpla relaţie dintre un senator 
și șeful său de cabinet, îi adusese împreună. Lombard fusese 
cavaler de onoare la nunta lui Duke, iar după moartea mamei 
sale, când nu avea decât trei ani, Gibson își petrecuse mai multe 
vacanțe cu familia Lombard decât cu propria familie. Senatorul 
Lombard și cu Duke lucrau deseori până noaptea târziu și în 
weekenduri, și Gibson avea dormitorul său pe hol, la câţiva 
metri de cel al lui Suzanne. Când Gibson avea șapte ani, Duke i- 
a explicat că Suzanne, în vârstă de trei ani la acel moment, nu 
era de fapt sora lui. Lui Gibson vestea nu-i picase bine. 

Unele dintre amintirile sale cele mai dragi din copilărie erau 
de la casa de vară a familiei Lombard, de pe ţărmul Virginiei. 
Vara începea în fiecare an cu o petrecere de Ziua Eroilor’, pe 
care Lombard o organiza pentru sute de prieteni apropiaţi, aliaţi 
politici și familiile acestora. Zeci de copii erau prezenţi și li se 
permitea să alerge în voie în timp ce adulţii socializau și puneau 
țara la cale pe peluză și pe veranda largă care înconjura 
întreaga vilă. Gibson petrecea toată ziua cu jocuri mărețe de 
capturare a steagului, care se desfășurau în curtea din spate. O 
camionetă cu îngheţată își făcea anual apariţia, spre deliciul 
copiilor, deja îndopaţi cu hamburgeri, hotdogi și salată de 
cartofi. Era un paradis pentru copii, și Gibson aștepta 
întotdeauna cu nerăbdare asemenea evenimente. 

Suzanne nu ieșea din casă la petreceri; citea într-unul din 
bovindourile mari care dominau spatele casei. De pe banchetele 
înalte tapițate pe care stăteau îngrămădite perne putea zări ce 
se petrece pe proprietate, până la aliniamentul copacilor. După 
părerea lui Gibson, asta însemna o pierdere de vreme, mai ales 
într-o zi frumoasă. La vârstă aceea, el prefera să se cațăre în 
copaci, și nu să-i contemple. Dar bovindourile erau locul preferat 
al lui Suzanne și acolo aveai șansele cele mai mari să o găsești. 
Cocoţată pe perne, putea să urmărească desfășurarea petrecerii 
și în același timp să citească una dintre cărțile pe care le ţinea 
tot timpul la îndemână. Dacă reușea să își convingă mama, 
lingușind-o, să-i trimită acolo prânzul, nu se clintea din loc toată 


7 Memorial Day, sărbătoare federală celebrată în ultima zi de luni a lunii mai în 
memoria soldaților americani căzuţi în luptă sau în serviciul militar (n.tr.). 


VP - 35 


ziua și citea și moţăia fericită la soare. 

Deși o considera pe Suzanne sora lui, Gibson nu „ghicise” 
asta mult timp și o tratase așa cum își tratează adesea fraţii mai 
mari surorile - ca pe o fiinţă de pe altă lume. Suzanne nu juca 
fotbal sau baseball; nu-i plăcea să se joace de-a soldații în 
pădure: în fapt, nu-i plăcea niciunul dintre jocurile lui favorite. 
Așa încât el făcuse singurul lucru care i se păruse rezonabil în 
astfel de situaţii: o ignorase. Nu pentru a-i face în ciudă, ci 
pentru a nu-și bate capul prea tare. Ei doi nu vorbeau aceeași 
limbă. 

Suzanne îl trata în schimb așa cum își tratează de obicei 
surorile fraţii mai mari - cu o dragoste răbdătoare și minunându- 
se de norocul de a-l avea în viața ei. Răspundea nepăsării lui cu 
adoraţie, dezinteresului său, cu zâmbete strălucitoare. Nu se 
simţea niciodată jignită sau dată la o parte atunci când el nu-i 
întorcea afecțiunea și era mereu dispusă să-i ofere a doua 
șansă, îl iubea pur și simplu prea mult și cu o generozitate 
copilărească de genul aceleia care dispare la vârsta maturității, 
dar din care Suzanne poseda din abundență. Gibson nu avusese 
nicio șansă și, în final, cu perseverenţă, ea îi înfrânsese 
rezistenţa, iar el învățase să-i răspundă cu iubire. Și cumva, pe 
parcursul acestui proces, ea încetase să mai fie Suzanne și 
devenise sora lui. 

Ursulețul lui. 

Ursulețul nu se mulțumise cu iubirea lui, și ani în șir - sau așa 
i se păruse lui - îl pisase să-i citească. Gibson îi citise o dată, pe 
când Suzanne era foarte mică; nu-și mai amintea ce carte, ci 
doar că el se plictisise repede. De atunci ea îl implora mereu să-i 
citească, de obicei atunci când îl vedea din colțul unde se 
ascunsese cu o carte cum se strecoară în viteză pe ușa din 
spate, ca să iasă să se joace în pădure. Pe vremea aceea, lui 
Gibson nu-i plăcea să citească, așa că se eschiva întotdeauna. 

— Gib-Son, Gib-Son! striga ea. Vino să-mi citești. 

— Mai târziu, Ursuleţule, bine? răspundea el. 

— Bine, Son:. Pa! striga ea. Rămâne pe mai târziu. 

Și „mai târziu” devenise un soi de parolă între ei pentru 
stabilirea unei întâlniri oficiale. 

Ursuleţul îi pronunţa numele ca și cum era format din două 
cuvinte și uneori, când era surescitată, îl prescurta la „Son”. 


8 Son - fiu în limba engleză (n.tr.). 
VP - 36 


Duke zicea că felul cum îl striga Suzanne semăna cu vorbirea 
unui bătrân gentleman sudist: „Ce mai faci, fiule?” Asta îi făcea 
pe adulți să râdă, ceea ce o încuraja pe Suzanne. Nu înţelegea 
ce era așa de amuzant, nu-i păsa decât că i se acorda atenţie. 

Ursuleţul l-a dat gata definitiv cu prilejul unei sărbători de 
Crăciun. Senatorul și Duke erau foarte prinși într-o discuţie pe 
marginea unei legi, așa încât Gibson își petrecuse cea mai mare 
parte a Crăciunului la reședința familiei Lombard din Great Falls. 
Suzanne avea șapte ani pe atunci. lar el, unsprezece. Într-un 
moment de slăbiciune, Gibson acceptase să-i citească și ea o 
luase la goană înainte ca el să apuce să pornească o nouă 
casetă video cu un film. Se întorsese cu Frăția /nelului, scrisă de 
un oarecare J.R.R. Tolkien. Ecranizările seriei nu apăruseră încă, 
așa că Gibson nu știa nimic despre carte, decât că e groasă și 
cartonată. 

— Nici să nu te gândești, Ursuleţule, îi spusese cântărind 
cartea în mâini. E prea mare. 

— E prima dintr-o serie de trei, replicase ea săltând încântată 
de pe un picior pe celălalt. 

— Nu, serios... 

— E foarte bună. E o carte de aventuri. Am păstrat-o special 
pentru tine. 

Grace Lombard îi urmărise cu un zâmbet amuzat și 
compătimitor, care îi confirmă lui Gibson ceea ce până atunci 
doar bănuise: Tinere, nu mai ai scăpare. Gibson oftase. Cât de 
rău putea fi? Deschisese cartea la capitolul unu. Hobbit; ce 
Dumnezeu mai era și asta? O să-i citească vreo douăzeci de 
minute, Ursuleţul o să adoarmă și gata. 

— Bine. Unde vrei să ne așezăm ca să-ţi citesc? 

— Ura! exclamase ea triumfătoare, după care căzuse un pic 
pe gânduri, căci nu se așteptase ca lucrurile să ajungă atât de 
departe. Ce-ar fi să ne așezăm lângă șemineu? 

Îl condusese spre un fotoliu din camera de zi. Focul dădea să 
se stingă, și Ursuleţul îl tot ațâțase până ce Grace o atenţionase 
să nu dea foc casei. Apoi el așteptase zece minute, până când 
Ursuleţul aranjase totul după placul ei. Îngrămădise perne una 
peste alta, adusese o cană cu ciocolată caldă pentru ea și un 
pahar cu suc de mere pentru el. Alergase de colo colo potrivind 
luminile, așa încât camera să nu fie nici prea luminoasă, dar nici 
întunecoasă. În tot acest răstimp, el stătuse în picioare în 


VP - 37 


mijlocul livingului, întrebându-se în ce se băgase. 

— Hai, șezi odată, îl îndemnase Ursuleţul. 

Gibson se așezase. 

— Aici e bine? 

— Perfect. 

Ursulețul se cuibărise mulțumită în poala lui și-și așezase 
capul pe umărul său. 

Gibson nu-i dădea mai mult de douăzeci de minute până să 
adoarmă. 

— Eşti gata? o întrebase încercând fără succes să pară ţâfnos. 

— Gata. Ba nu, stai un pic, răspunsese ea, apoi se răzgândise. 
Lasă, nu contează. 

— Ce-i? 

— Nu contează, repetase ea, clătinând din cap. Data viitoare. 

Nu avea să existe nicio dată viitoare. Gibson deschisese 
cartea și se foise ca să-și găsească o poziţie cât mai comodă. La 
jumătatea primei fraze, Ursuleţul îl oprise. 

— Son? 

— Da? 

— Mulţumesc. 

— Sper că-ţi dai seama că n-o să-ţi citesc toată cartea. 

— E bine și așa. Îmi citeşti cât ai tu chef. 

Gibson citise fără întrerupere primele treizeci de pagini. 
Ursuleţul nu adormise, iar povestea nu era chiar atât de rea. Era 
vorba despre un vrăjitor și despre magie, deci niște chestii 
destul de interesante. Sesiunea de lectură nu se încheiase 
atunci când senatorul și Duke făcuseră o pauză în ședința lor. 
Doamna Lombard îi chemase la ușa livingului. Se furișaseră 
până acolo de parcă erau într-un safari și nu voiau să deranjeze 
animalele sălbatice. Gibson nu-i observase până ce blițul 
aparatului de fotografiat nu le semnalase prezenţa. 

O copie înrămată a fotografiei fusese atârnată în hol, între 
camerele copiilor, iar Duke ţinea și el o alta la el în birou. 

După poza-surpriză, Gibson încercase să abandoneze lectura, 
însă Ursuleţul, sesizând primejdia, îi înconjurase brațul cu 
mâinile. 

— Și ce s-a întâmplat după aia? 

Gibson descoperise că și el era curios să afle. 

Terminaseră Frăția inelului după doi ani, timp în care lui 
Gibson i se deschisese apetitul pentru lectură. Un alt lucru pe 


VP - 38 


care i-l datora Ursuleţului. Cărţile îl ajutaseră să-și păstreze 
sănătatea mintală în arest și în marină. Citea orice îi cădea în 
mână: povestiri obscure de Philip K. Dick, literatura noira lui Jim 
Thompson, Străinul lui Albert Camus, o adevărată revelaţie 
pentru el la vârsta de nouăsprezece ani. Un exemplar vechi din 
Great Jones Street al lui Don DeLillo îl însoţise peste tot, 
începând cu tabăra de instrucţie pentru recruți, așa că putea 
recita din memorie monologul din deschidere. 

Sincer vorbind, se ferise mereu să suprapună imaginea lui 
Suzanne Lombard din filmul video al dispariţiei peste cea a 
Ursuleţului. În mintea lui, Ursuleţul era absolventă de colegiu și 
locuia undeva la Londra sau la Viena, așa cum visase ea 
întotdeauna. Ursuleţul avea un iubit deștept și timid care o 
adora și care îi citea duminica dimineaţa. Ursulețul n-avea nimic 
de-a face cu Suzanne Lombard, fata care dispăruse cu mult timp 
în urmă. Îi era mai ușor să creadă într-o asemenea ficţiune. 

Oare Ursuleţului i-ar fi plăcut de fiica lui? Uneori se surprindea 
comparându-le - cele două fetițe care însemnau așa de mult în 
viața lui. Nu semănau câtuși de puţin - Ellie nu era genul liniștit 
și introspectiv. Din punctul acesta de vedere semăna mult cu 
tatăl ei: prefera să se caţăre în copaci decât să citească o carte 
la umbra lor. Dar când venea vorba de iubire, Ellie și Ursulețul 
semănau ca două picături de apă. Amândouă te strângeau în 
braţe cu aceeași forță și hotărâre. Da, Ursuleţul ar fi adorat-o pe 
Ellie, iar Ellie ar fi adorat-o pe ea. 

Unde ești, Ursuleţule? 

Aruncă o privire spre George Abe și echipa acestuia. 

Oare Suzanne avea să-i răspundă acum? 


7. 


În timp ce traversau Piaţa McPherson, Jenn se foi pe scaun ca 
să-l atenţioneze pe George că ajunseseră. Range Roverul opri în 
garajul subteran al clădirii. 

După ce parcară, Jenn ieși din mașină și se postă în spate, ca 
să stea cu ochii pe Vaughn. Gibson îi aruncă o privire, dar nu 
spuse nimic. Era mai înalt decât se așteptase ea și avea o 
privire intensă. O jucase pe degete la Nighthawk Diner, ceea ce 


VP - 39 


era destul de penibil în sine, însă felul cum o cântărise din ochi 
atunci când dăduseră mâna o făcuse să se simtă ca o cină 
încălzită la cuptorul cu microunde. Și asta nu-i plăcuse deloc. 

Urcară în birourile întunecate și tăcute ale firmei Abe 
Consulting Group. Luminile reveniră automat la viaţă, cu un mic 
zumzet. Spaţiul nu era prea mare, însă holul de primire imaculat 
și modern, cu tavan înalt și fotolii elegante, negre, din piele, 
păru să-l impresioneze pe Vaughn. 

Hendricks îi conduse pe un coridor spre locul de unde 
răzbătea bubuitor o melodie furioasă. Împinse ușile din sticlă ale 
unei săli de ședințe, și zgomotul se înteți asurzitor. Era ca și cum 
ar fi stat pe pista unui aeroport în timp ce un Boeing 747 ateriza 
pe deasupra capetelor lor. Jenn recunoscu melodia, dar nu și 
numele formației. Așa i se întâmpla întotdeauna. Nu-i plăcea 
muzica așa de mult încât să se obosească să reţină nume de 
formaţii. 

Din spatele unui laptop se iţi un cap chel precum un Whac-A- 
Mole? obosit. 

— Oprește muzica, Mike! lisuse! urlă Hendricks. 

Peste sala de ședințe se așternu tăcerea, și capul chel se 
ridică în picioare. li aparţinea lui Mike Rilling, directorul de IT de 
la Abe Consulting. Trecut cu puțin de treizeci de ani, avea ochii 
injectaţi și neliniștiţi și tenul palid bolnăvicios al unuia care 
trăiește exclusiv din combinaţia de cofeină și fast food. Mirosul 
stătut de stres care plutea în aer accentua această senzaţie. 

— Scuze, domnule Abe. Nu credeam că vă întoarceţi până 
după-amiază. 

— Este după-amiază, spuse Jenn. 

— Oh, răspunse Mike. Imi pare rău, domnule Abe. 

— Nu-i nimic. Cum merge treaba? 

Mike deschise gura, dar o închise la loc fără să răspundă, iar 
Jenn recunoscu în gestul lui replica general valabilă Wu merge 
deloc și tare aș vrea să nu mă mai bateti la cap. Trecuse și ea 
prin asta și empatiza un pic cu Mike. Omul muncea la fel de mult 
ca restul echipei, dar aria lui de competenţă era alta. Nu era 
vina lui, cu toate că i se putea reproșa că se supraevaluase la 
interviul de angajare. Acesta era și motivul prezenţei lui Vaughn. 
Numai de n-ar fi ajuns prea târziu. 


? joc popular, constând dintr-o suprafaţă găurită, din care apar aleatoriu capete de 
cârtiță de jucărie, pe care trebuie să le lovești cu un ciocan ca să intre la loc (n. red.). 


VP - 40 


În mod normal, încăperea servea drept sala lor de ședințe, 
însă acum fusese transformată într-un cartier general 
improvizat. Fotografii, diagrame, hărţi și bileţele erau prinse 
ordonat în piuneze pe o serie de panouri pe roţi dispuse de-a 
lungul peretelui. In partea de sus a panoului central trona o 
fotografie cu Suzanne Lombard, având poziţionate imediat 
dedesubt, ca un arbore genealogic cu susul în jos, imagini ale 
rudelor apropiate. Ochii lui Vaughn se opriră asupra fotografiei 
fetei, și pe faţa lui se așternu o expresie pe care Jenn nu o putea 
descifra. 

Un alt șir de poze, sub cel al rudelor, îi înfățișa pe membrii 
personalului lui Lombard din vremea când era senator, inclusiv 
una a lui Duke Vaughn. Era acolo și poza lui George. Două spaţii 
goale completau galeria foto. Primul din ele purta eticheta 
„WR8TH” - numele rămas necunoscut al utilizatorului sau 
utilizatorilor cu care Suzanne comunicase pe chat înaintea 
dispariţiei. Al doilea spaţiu gol era notat „Tom B”. Cele două 
spaţii erau legate cu o linie deasupra căreia era notat un semn 
de întrebare. 

Abe se așeză în capul mesei. Hendricks și Vaughn îi urmară 
exemplul, în timp ce Rilling se agita frenetic precum o cloșcă. 

— Michael, nu e cazul să te apuci acum să faci ordine pe aici, 
spuse Abe. 

— Da, domnule Abe. Scuze. 

Abe se forță să chicotească. 

— Și nu-ţi mai cere scuze că muncești din greu. 

Jenn aprecia eforturile șefului ei, dar laudele, oricât de multe, 
n-aveau să-l calmeze pe Mike Rilling. Se îndoia chiar că un 
flacon cu pastile Xanax sau o cămașă de forță ar fi dat rezultate. 
Rilling muncea prea mult, era extenuat, prea stresat și ferm 
convins, din păcate, că munca îi era subapreciată. 

— Michael, el este Gibson Vaughn, spuse George. O să ne 
ajute în calitate de consultant în cazul Lombard. Gibson, el e 
Michael Rilling, directorul nostru de IT. 

Rilling scutură mâna lui Vaughn cu un gest lipsit de fermitate 
și-i aruncă o privite tăioasă, ca de câine care își apără teritoriul. 
Gibson fie nu o observă, fie se decise să o ignore. 

— Jenn o să te pună la curent, îi spuse Abe lui Vaughn. Îţi va 
da toate detaliile. Uneori, ajută să revii asupra unor lucruri pe 
care le știi. O să găsești în dosar toate informațiile. 


VP - 41 


jenn împinse o mapă groasă peste masă în direcţia lui 
Vaughn. Pe cotor și pe copertă stătea dactilografiat îngrijit 
înscrisul „Suzanne Lombard”. Dosarul cuprindea un rezumat al 
faptelor legate de dispariţia lui Suzanne Lombard și de ancheta 
care urmase. Multe pagini conţineau documente, fotografii și 
note interne ale FBl-ului, toate impecabil sortate și aranjate. 
Deși căzuse în dizgraţia lui Benjamin Lombard, Abe rămăsese un 
tip cu greutate. 

Vaughn aruncă o privire precaută la dosar și se scărpină cu 
putere în spatele urechii. Fiecare menționare a numelui Suzanne 
Lombard părea să îl facă să se retragă în sine. De ce se 
comporta așa? Vreun sentiment de vină? De remușcare? De 
teamă? Asta să fie? Gibson o surprinse pe Jenn privindu-l și se 
forță să îi zâmbească, asemenea unui pacient care încearcă să- 
și menţină comportamentul prietenos în faţa unui dentist care 
se pregătește să-i facă o obturaţie de canal. 

Flashul unui proiector montat deasupra capetelor lor prinse 
viaţă și, din cadrul montat în perete, cobori un ecran. O poză a 
lui Suzanne umplu ecranul. Avuseseră din ce să aleagă. Familia 
Lombard era remarcabil de fotogenică, și pozele erau nelipsite 
de la fiecare întrunire a cercului lor de prieteni. Cea proiectată 
pe ecran fusese decupată dintr-o imagine surprinsă la o 
petrecere de Crăciun și o înfățișa pe Suzanne stând pe covor, la 
picioarele părinţilor și zâmbind fericită spre aparatul de 
fotografiat. Lângă Suzanne, suspendat în aer, se zărea brațul 
fără corp al lui Gibson Vaughn. Jenn găsise mai multe poze în 
care apărea Gibson - în fapt, puţine erau cele în care el să nu fie 
prezent -, dar o alesese pe aceea pentru a-i cântări reacţia. 

Acum îi părea rău. Gibson arăta de parcă ar fi avut rău de 
mare. 

— Ai cuvântul, Jenn, spuse Abe. 

Jenn dădu să se ridice, apoi se răzgândi și-și trecu limba peste 
dinţi. 

— Ce știi despre dispariţia lui Suzanne Lombard? 

— În afară de ceea ce s-a spus la știri acum zece ani? întrebă 
Vaughn. Nu prea multe. 

— Ai fost interogat? interveni Hendricks. Vreau să zic, după 
răpire. Nu am găsit nicio informaţie despre asta. 

— Nu, replică Vaughn. La momentul acela eram în arest. 

— Are dreptate Dan să te întrebe, spuse jenn. Dacă ai 


VP - 42 


senzația că ceva nu e în regulă în dosarul nostru, te rog să ne 
atragi atenţia. Doar ai avut o relaţie specială cu Suzanne. 

Vaughn se încruntă. 

— Așa e, dar nu uitaţi că n-o mai văzusem de la moartea 
tatălui meu. 

— Cunoaștem asta, zise Abe. Dar nu se știe niciodată. 

Jenn își drese glasul. 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, aș vrea să încep cu începutul. 
Făcu o pauză, ca să vadă dacă erau obiecţii. Bun, așa cum știm 
cu toții, în iulie se împlinesc zece ani de la dispariţia lui Suzanne. 
Într-o dimineaţă de marţi, pe data de 22 iulie, Suzanne 
Lombard, fiica senatorului Benjamin Lombard din Virginia, a 
fugit de acasă. Dintr-un cămin perfect și fericit, după cum au 
comentat toți observatorii. De acord? 

— Absolut, răspunse Vaughn. 

— În fazele preliminare ale anchetei, poliţia și FBl-ul au pornit 
de la ideea că Suzanne fusese răpită de pe plaja de lângă 
cătunul Pamsrest, Virginia. Grace Lombard și fiica sa petreceau 
frecvent toată vara acolo, în timp ce senatorul făcea naveta la 
Washington, DC. 

Pamsrest era o comunitate mică, unde toţi se cunoșteau între 
ei. Buticuri ţinute de câte-o mamă și fiica ei, mai multe 
magazine de îngheţată, un ponton și un grătar fără amenajări 
suplimentare. O întoarcere la o epocă mai simplă, pe care 
oamenii și-o aminteau fără a o putea însă defini în timp, dar 
genul de loc unde familiile se simțeau în suficientă siguranță 
pentru a lăsa garda jos. 7 

— Absolut, repetă Vaughn. In ultima vară pe care am 
petrecut-o acolo... câți ani avea Ursulețul?, cred că 
doisprezece... ea era deja liberă să vină și să plece atunci când 
voia. 

— Ursuletul? întrebă Hendricks. 

— Scuze. Suzanne. Eu îi spuneam Ursulețul. 

Hendricks își luă notițe. : 

— Suzanne mergea peste tot cu bicicleta, continuă Jenn. In 
vara aceea și-a luat o slujbă la piscină și, de obicei, pleca 
dimineaţa și lipsea toată ziua. Să ne amintim că era în epoca 
când copiii nu aveau telefoane mobile. Se întâmpla des ca Grace 
Lombard să nu poată lua legătura cu fiica ei toată ziua, așa că 
nu s-a îngrijorat până pe la șase după-amiază. A dat două 


VP - 43 


telefoane și a aflat că Suzanne nu se prezentase în ziua aceea la 
muncă. Pe al treilea i l-a dat soţului, în Washington. Senatorul 
Lombard a alertat FBl-ul. Și așa s-au pus lucrurile în mișcare. 
Până în dimineaţa următoare, orașul fusese luat cu asalt de 
oamenii legii: poliţia locală, statală și agenţii federali. La amiază, 
știrea a ajuns în atenţia presei naţionale, și Suzanne Lombard a 
devenit cea mai nouă obsesie a canalelor TV. 

— Asta, pentru că era vorba de o fetiţă albă, comentă 
Hendricks. 

jenn aprobă cu o mișcare din cap. Hendricks avea, 
indiscutabil, dreptate. Specialiștii în științe sociale numeau asta 
SFAD sau Sindromul Femeii Albe Dispărute. Suzanne călcase pe 
urmele lui Elizabeth Smart și Natalee Holloway - dacă dispăreai 
în America, era cu siguranţă de ajutor să fii o persoană albă, de 
sex feminin și drăguță. lar dacă, pe deasupra, mai erai și fiica 
unui senator al SUA, întruneai toate condiţiile pentru a deveni 
următoarea obsesie a întregii naţiuni. Presa descinsese în 
Pamsrest precum ciuma în Egipt. Carele de transmisiuni ale 
televiziunilor formaseră un soi de orășel strălucitor la periferia 
localităţii. Orice localnic dispus să stea nemișcat preţ de câteva 
secunde putea ajunge vedetă la televizor. Luni în șir, povestea a 
ținut capul de afiș al tuturor jurnalelor de știri din ţară. 

— În după-amiaza zilei de după dispariţie, bicicleta lui 
Suzanne a fost găsită la două orașe distanţă, într-un refugiu 
năpădit de iarbă, în spatele unui magazin universal. Zona a fost 
cercetată în mod repetat, dar nimeni nu-și amintea să o fi văzut 
pe Suzanne Lombard. Poliţia locală a deschis anchete asupra 
violatorilor din zonă, în timp ce FBl-ul s-a concentrat pe 
analizarea posibilităţii ca răpirea să fi fost motivată politic. Nu s- 
a formulat nicio cerere de răscumpărare. 

Abe și Hendricks se foiră pe scaun. Jenn nu-i lăsă să intervină 
și-și continuă expunerea. Voia să încheie cu trecerea în revistă a 
datelor vechi pentru a ajunge la cele noi. 

— Primul indiciu a venit în ziua a șasea de după dispariţie. O 
studentă pe nume Beatrice Arnold a sunat la numărul de telefon 
pus la dispoziţie de FBI pentru a raporta că îi vânduse niște 
gustări lui Suzanne Lombard la staţia de benzină unde lucra, în 
Breezewood, Pennsylvania. Înregistrarea video de la staţie a 
produs un cutremur în cadrul investigaţiei și a modificat complet 
ipotezele de la care plecaseră oamenii legii. Suzanne Lombard 


VP - 44 


nu fusese răpită, ci fugise. Reușise să parcurgă, nu se știe cum, 
nu mai puţin de trei sute cincizeci de mile, de pe ţărmul Virginiei 
până la graniţa cu Pennsylvania, fără a atrage atenţia nimănui. 
Din analiza înregistrării au rezultat trei concluzii de necontestat. 
Prima, că Suzanne voia să-și ascundă identitatea. A doua, că 
aștepta pe cineva. Și a treia, că, cel puţin în acceptiunea ei, acel 
cineva era un prieten. În timpul cât se mersese pe ipoteza 
răpirii, nimeni nu se obosise să-i acorde prea mare atenţie lui 
Suzanne. Fusese o fată inocentă, care nimerise în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit. Dar, după apariţia înregistrării 
de la Breezewood, FBl-ul s-a concentrat pe viaţa ei particulară. 
Mediul în care trăia, lucrurile ei din casă, anturajul - toate au 
fost inventariate și disecate. Jenn făcu o pauză. Până aici totul 
sper că e clar, nu-i așa? 

Vaughn dădu aprobator din cap. 

— Bun, de aici încolo intrăm pe un teren necunoscut presei. 
Așa că, dacă ai întrebări, oprește-mă. 

Vaughn încuviinţă iar din cap. 

— Deci cine era acest „prieten” cu care Suzanne s-a întâlnit la 
Breezewood și cum îl cunoscuse? Primele interogatorii la care au 
fost supuși colegii lui Suzanne de la piscină au scos la iveală 
existenţa unui iubit, un oarecare „Tom B.”, spuse Jenn arătând 
spre spaţiul gol de pe panou. 

— Suzanne avea un iubit? 

— Te miră? 

— Un pic. Ce știm despre el? 

— Nu prea multe. Prietenele au recunoscut că au „acoperit-o” 
de mai multe ori pe Suzanne, ca s-o ajute să plece mai devreme 
de la serviciu pentru a se întâlni cu el. Părinţii au insistat că fiica 
lor nu avea un iubit, dar percheziţia din camera ei a scos la 
iveală un vraf de scrisori de dragoste ascunse în bibliotecă. 

— Și? 

— Și nada. Oamenii legii au scotocit tot pe o rază de cincizeci 
de mile, dar nu au dat peste niciun Tom B. Au extins cercetările 
la variaţii ale numelui: Tom C., Tom D., Tom E. și așa mai 
departe, dar fără rezultat. 

— Și individul nu s-a prezentat de bunăvoie la poliţie? 

Jenn clătină din cap. 

— Dar la cercetarea laptopului lui Suzanne a apărut un nou 
indiciu. Hard drive-ul fusese șters cu Heavy Scrub, un program 


VP - 45 


proiectat să șteargă datele definitiv. 

— Gibson, poţi să ne explici cum funcţionează? întrebă 
George. 

jenn aruncă o privire întrebătoare spre șeful ei. George știa 
exact cum funcţionează Heavy Scrub. Și îi explicase și ei. Fără 
îndoială că avea motivele lui să-l chestioneze pe Vaughn. Dacă 
lucrai pentru George era ca și cum jucai șah cu un mare 
maestru. Ceea ce nu făcea decât să-i accentueze ei paranoia. 

— Sigur, spuse Vaughn. Contrar părerilor cel mai des 
vehiculate, golirea „coșului de gunoi” al unui computer mută de 
fapt informaţiile dintr-un spațiu într-altul. Informaţiile rămân pe 
hard drive, dar computerul primește acum permisiunea de a 
scrie peste documente, în eventualitatea când ar fi nevoie de 
spaţiu suplimentar. Un fișier „șters” poate rămâne într-un 
computer ani de zile, în funcţie de obiceiurile utilizatorului. 
Recuperarea așa-ziselor fișiere șterse de pe hard drive este un 
lucru simplu. Așa au fost depistate o mulţime de pretinse minți 
criminale. Și de aici, necesitatea unor programe precum Heavy 
Scrub, care scrie sistematic peste alte fișiere în hard drive până 
ce datele existente devin irecuperabile. Nu e tocmai genul de 
lucru la care s-ar pricepe în mod normal o fată de paisprezece 
ani. 

— Și mai ales, nu una descrisă de părinţi drept o persoană 
„atehnică”, spuse Jenn. 

— Ceea ce și era, fără urmă de îndoială, interveni Hendricks. 
Pentru că atunci când a instalat programul și l-a pornit pentru a- 
și acoperi urmele, a închis laptopul înainte ca programul să se 
termine... 

Vaughn întoarse imediat capul spre Hendricks. 

— Și atunci computerul a intrat în modul hibernare, iar Heavy 
Scrub s-a oprit la jumătate, completă el. Deci, Ursuleţul a dat 
greș cu programul de ștergere? 

— Corect, răspunse Jenn. Laptopul a fost dus la Fort Meade, 
unde au fost reconstituite informaţiile conţinute, care s-au 
dovedit a nu fi prea multe. În majoritate era vorba de nimicurile 
obișnuite printre adolescenţi: fragmente de teme, eseuri, e- 
mailuri etc. Totuși, pe computer s-a descoperit un client al unui 
Internet Relay Chat!" despre care părinţii ei nu știau nimic. Un 
IRC pe care nu-l folosea niciunul din prietenii ei. 


19 Protocol de internet, serviciu de transmitere a mesajelor în timp real (n. red.). 
VP - 46 


— Îmi amintesc că FBl-ul a tot scotocit fără succes după un 
oarecare WR8TH. Așa au aflat de existența lui? întrebă Vaughn, 
aplecându-se în faţă pe scaun. 

— Da. Cineva cu numele de utilizator WR8TH s-a împrietenit 
cu Suzanne în acea cameră de chat. WR8TH i s-a prezentat lui 
Suzanne drept un băiat de șaisprezece ani și a devenit 
confidentul ei. S-a descoperit că o încurajase să fugă de acasă și 
o ajutase să-și acopere urmele. 

— Și federalii au reușit să dea de el? 

— Nu, pista WR8TH a fost o fundătură. Așa cum știi, FBI-ul i-a 
făcut numele public, dar nu s-a ales cu nimic. 

— Nu mă miră, spuse Vaughn. IRC-ul a fost special conceput 
pentru a asigura anonimatul utilizatorilor. Nu e nevoie să-ţi 
creezi un cont ca să te loghezi. La fiecare logare poţi să alegi un 
alt nume de utilizator. Atunci când m-am apucat să studiez 
computerele, am folosit IRC-ul pentru a face schimb de trucuri, 
strategii și coduri. Toată lumea era paranoică pe vremea aia: se 
temeau că FBl-ul îi spiona cu turnători pe chat. 

— Așa și era, spuse Abe. 

— Tocmai din cauza asta eu am jonglat cu douăzeci de nume 
diferite de utilizator. lar dacă WR8TH a fost prudent, va fi 
aproape imposibil să-i dăm de urmă. 

— Asta s-a și întâmplat până acum, în ciuda miilor de ponturi 
primite, spuse Jenn. Niciun pont nu a dus la identificarea 
persoanei sau a persoanelor din spatele utilizatorului WR8TH. 
Nu pentru că FBl-ul n-ar fi găsit niciun utilizator cu numele ăsta 
pe internet, ba chiar dimpotrivă. Numele s-a dovedit incredibil 
de popular online. Sute de oameni l-au folosit numai pentru 
jocuri. 

jenn continuă cu prezentarea profilului psihologic relativ 
generic și total speculativ al răpitorului fetei, alcătuit de 
specialiștii FBl-ului. Speculativ, deoarece, în afara fragmentelor 
de conversaţie din camera de chat de pe computerul lui 
Suzanne, nu putuseră folosi nimic altceva decât circumstanţele 
dispariţiei. 

— Concluzia la care s-a ajuns, valabilă și acum, este că 
infractorul era un tip foarte organizat și cel mai probabil în 
vârstă de treizeci până la cincizeci de ani. Era prea calm, prea 
încrezător în sine și prea meticulos pentru un novice. Infractorii 
tineri sunt impulsivi și proști în general. În timp ce omul nostru 


VP - 47 


avea răbdare și era viclean. Foarte posibil să fie un atacator 
experimentat și cu un trecut bogat; probabil că Suzanne nu a 
fost prima lui victimă. 

— Cum au ajuns la concluzia asta? 

— infractorul a reușit să se dea drept adolescent, ceea ce 
sugerează că e o fire empatică și cu abilităţi sociale. Nu e ușor 
să duci de nas o adolescentă. FBI se îndoiește că individul a fost 
arestat vreodată, asta deoarece pedofilii rareori își schimbă 
metodele de racolare după ce au primul succes. Pentru orice 
eventualitate, au fost cercetate metodele de operare în cazuri 
vechi nerezolvate, fără niciun rezultat. S-a ajuns și la concluzia 
că WR8TH era expert în computere, din moment ce putuse să-și 
acopere urmele faţă de reprezentanţii legii. Se crede că 
locuiește într-o casă, nu într-un bloc, ceea ce îi asigură un grad 
mai mare de intimitate, și asta înseamnă că are o slujbă și că e 
în stare să funcţioneze ca un om normal în societate, fără a 
atrage bănuieli. Doi ani mai târziu, când ancheta a fost închisă, 
teoria cel mai des vehiculată a fost aceea că atacatorul nu 
cunoscuse în fapt identitatea lui Suzanne Lombard. Nu s-a 
descoperit niciun indiciu că ea i-ar fi dezvăluit identitatea online, 
și FBl-ul a rămas la convingerea că atacatorul a intrat în panică 
atunci când și-a dat seama pe cine răpise. Probabilitatea să o fi 
ucis e mare, iar apoi să fi scăpat de cadavru și să fi căutat o 
victimă care să-i pună mai puţine probleme. 

Vaughn se holba la ea. Ochii lui verzi o sfredeleau. 

— Unde e baia? întrebă el. 

Se ridică și ieși din încăpere înainte de a primi răspuns. Ușa 
sălii de conferinţe se balansă și se închise în urma lui. 

— Ar fi trebuit să-l iei mai ușor, Charles, comentă Hendricks 
și-și sublinie spusele aruncând pixul pe masă. 

— Mai du-te dracului, Dan! De unde era să știu că o să se 
poarte ca un fătălău? 

Rilling se prefăcea că tastează ceva pe computer. George își 
drese glasul, și cei doi tăcură, ca la un semn. Abe izbucni în râs. 
Jenn îi aruncă o privire; se aștepta să fie muștruluită. In schimb, 
văzu că șeful îi zâmbea. 
, — Îi pasă de Suzanne. Chiar mai mult decât m-am aşteptat. 
Asta-i un lucru bun. 

— Da, domnule. 

— Totuși, ce-ar fi ca de acum încolo s-o iei mai ușor? 


VP - 48 


Vaughn se întoarse, dar nu intră în sală. Rămase în prag, cu 
un picior înăuntru și cu unul afară. Se stropise neglijent cu apă 
pe față și avea cămașa udă. 

— Uite ce-i, George, spuse el. Îți mulțumesc pentru ofertă, dar 
dacă te aștepți să mă uit într-un computer și să-ţi spun pe loc 
cine e WR8TH, te înșeli. N-o mai văzusem pe Suzanne de ceva 
vreme atunci când a dispărut și n-am cum să știu cu cine vorbea 
pe chat. Îmi pare rău, dar nu pot să te ajut. Crede-mă, n-am 
cum să găsesc altceva decât a găsit FBl-ul. Îmi pare rău, repetă 
el, și regretul i se citi pe față. O să-ți dau banii înapoi. Regret că 
te-am făcut să pierzi vremea cu mine. 

Abe zâmbi. 

— Nu, Gibson. Nu asta așteptăm de la tine. 

— Atunci, de ce m-aţi adus aici? 

— Jenn? zise Abe. 

Vaughn își întoarse iute privirea spre ea. 

— Am intrat în contact cu WR8TH. 


8. 


Fred Tinsley își învârti încet scotchul în pahar pe tejgheaua 
barului și aruncă o privire urâtă spre telefonul mobil. Aștepta un 
apel. Nu știa când va fi sunat și de către cine, dar asta nu-l 
deranja. Nu avea nicio importanţă dacă avea să fie sunat în 
clipa următoare sau peste patru ore. Nu mai era sigur că exista 
ceva care să aibă vreo importanţă. 

Dacă era să se ia după ceasul de la mână, trecuseră trei ore și 
douăzeci și șapte de minute de când aștepta la bar. Tinsley avea 
încredere în ceasul lui. Era unul scump, pe care îl cumpărase 
tocmai datorită reputației de precizie de care se bucura la nivel 
mondial. Și se baza pe el pentru că pierduse de mult 
capacitatea de a percepe scurgerea timpului. Pentru el, un 
minut, o oră, un an însemnau același lucru. Timpul era relativ, 
așa afirmase odată un înțelept. lar Tinsley era total de acord cu 
el. A măsura viaţa cuiva în zile era un lucru lipsit de sens. Incă 
își simțea inima bătându-i în piept și răsuflarea urcând din 
plămâni. Prin urmare, era încă în viață, și ăsta era singurul lucru 
care conta. 


VP - 49 


Barul era unul dintre acele stabilimente elegante, cu vânzări 
mai mari la scotch decât la bere. Scaunele de bar erau fixe. 
Câtă clasă! Pe Tinsley nu îl interesa clientela barului - oameni 
ocupați, guralivi, care se adunau ca muștele în jurul stârvului 
zilei -, dar aprecia varietatea soiurilor de scotch fin. 

În ultima vreme se îndrăgostise de scotchul Oban vechi de 14 
ani - un sortiment vâscos, cu miros de turbă. Deși nu îl gustase 
niciodată, îi plăcea felul în care aroma de fum îi gâdila nările. Nu 
era băutor, dar, dacă era să aștepte într-un bar, atunci prefera 
să comande o licoare respectabilă. Distileria data din 1794, și 
asta se vedea, după părerea lui. Pentru a ajunge la o asemenea 
perfecţiune era nevoie de multă răbdare și de o atenţie 
extraordinară acordată tuturor detaliilor. Deși, în mare parte, 
era doar o chestiune de timp. 

Tinsley admira dedicaţia de care unii meseriași dădeau 
dovadă. Propriul lui meșteșug presupunea multe abilităţi, dar 
mai ales o apreciere corectă a timpului. Tinsley studiase toată 
viața modul în care timpul îi afecta pe oameni. Modul în care le 
schimba criteriile de judecată și perspectiva. Și îi determina să- 
și piardă răbdarea și să se pripească. Să își asume riscuri inutile. 
Timpul era marele regulator al vieţii, și înaintarea sa implacabilă 
nu putea fi oprită nici de bani, nici de putere. lar el era așa de 
bun în meseria lui tocmai fiindcă înțelegea perfect cum 
funcţionează timpul. Majoritatea oamenilor nu pricepeau ce 
înseamnă să fii lunetist. Nu împușcătura în sine era partea grea. 
În spatele acestei acţiuni se aflau zece mii de ore de 
antrenament, zeci de mii de trageri și cunoștințe enciclopedice 
cu privire la influența mediului asupra condiţiilor balistice. 
Împușcătura era partea cea mai simplă. Nu necesita decât timp 
și disponibilitate. Partea cea mai grea era așteptarea. 

Timpul avea asupra majorităţii oamenilor un alt efect decât 
asupra lui Tinsley. Pe cei mai mulţi trecerea timpului îi îngrozea. 
Se lăsau intimidaţi de el, se temeau că trece prea repede ori 
prea încet, uneori ambele deodată. Nu și Tinsley. El era 
indiferent la trecerea timpului și îl lăsa să se scurgă în voia lui. 

Din interiorul creierului său arid și primitiv - chiar îi plăcea să 
se considere o fiinţă aproape preistorică, necontaminată de 
influența moderatoare a progresului -, Tinsley putea privi lumea 
și clipi, iar în răgazul cât îi luă să-și redeschidă ochii ar fi putut 
trece săptămâni. Așa devenise imun la plictiseală, la îndoială 


VP - 50 


sau la nevoi; privaţiunile care îi mânau de obicei în viaţă pe 
oamenii obișnuiți pe el îl lăsau rece. Dar, mai presus de orice, îl 
transformaseră într-un prădător răbdător și viclean. 

În tinereţe, pe vremea când încă își mai exercita meseria cu o 
pușcă, i se întâmplase să petreacă douăzeci și șase de zile într- 
un canal de scurgere din Sarajevo. Era în toiul asediului. In ciuda 
eforturilor ONU, orașul și ţara se cufundaseră în haos. Tinta sa, 
unul dintre locotenenții anarhiști ai lui Slobodan Miloșevici, își 
câștigase o reputaţie așa de proastă, încât se remarcase printre 
atâtea alte proaste reputaţii din războiul acela abject. Șirul de 
atrocități de care era acuzată ţinta justificaseră ordinul de a nu 
fi lăsat în viaţă și atrăseseră atenţia multor ucigași profesioniști 
din toată Europa din cauza recompensei promise. 

Din păcate pentru ei, ţinta se dovedise rezistentă la atacuri și 
greu de ucis. Zecile de atentate asupra vieţii sale nu făcuseră 
decât să-i exacerbeze prudenţa și paranoia, să îl facă să se 
mute continuu dintr-o casă conspirativă într-alta și să-și 
revizuiască  întruna planurile. Aceasta făcuse imposibilă 
anticiparea mișcărilor sale ori stabilirea unui tipar, și nimeni nu 
reușise să se apropie suficient de individ pentru a ajunge să 
pretindă recompensa. 

După părerea lui Tinsley, rivalii săi abordaseră vânătoarea 
dintr-o perspectivă greșită. De ce să încerci să anticipezi 
mișcările unui om care se străduiește să fie impredictibil? Ce 
prostie! Tinsley alesese altă cale: se strecurase în dezgustătorul 
sistem de canalizare al orașului Sarajevo și își găsise în cele din 
urmă un loc în canalul de ape pluviale care îi asigura o vedere 
neobstrucţionată spre o casă conspirativă compromisă și 
nefolosită de optsprezece luni. Pe măsură ce sanctuarele țintei 
erau descoperite unul după altul, situaţia devenise tot mai grea 
pentru ea. Pânda lui Tinsley nu se baza pe vreun pont primit 
ilegal, ci pe presupunerea că, într-un târziu, ţinta avea să facă 
greșeala de a lua în considerare casa uitată și a risca să o 
utilizeze din nou. Cum laţul ONU se strângea în jurul său, iar 
presiunea asupra lui creștea, ţinta lui Tinsley avea să confunde 
trecerea timpului cu uitarea. 

Zăcuse într-un șuvoi bolborisitor de dejecţii umane, în 
așteptarea șansei unei împușcături care putea să nu se ivească 
niciodată. Mirosul care îl asalta era cel al morţii și al unui oraș 
care nu era făcut pentru război. Se aprovizionase cu hrană și 


VP -51 


apă pentru două luni dar îi fusese greu să controleze rațiile și 
pierduse peste unsprezece kilograme pe parcursul pândei. Nu 
voise să-și deconspire poziţia, așa că nu se mișcase din loc și 
dormise cu bărbia așezată pe palma strânsă în pumn pentru a 
nu se îneca în mizerie. 

Condiţiile din canalul de scurgere erau inumane sau cel puţin 
așa crezuseră cei din echipa trimisă în recunoaștere înainte de 
sosirea țintei. Nici nu le trecuse prin cap să cerceteze un loc 
unde presupuneau că nicio fiinţă umană n-ar fi putut să trăiască. 
Tinsley  rezistase însă. Rezistase în acel iad subteran 
decuplându-se total de la lumea exterioară și intrând într-o stare 
asemănătoare cu fuga disociativă. Având sub ochi numai 
clădirea aflată la o sută de pași distanță, permisese timpului să 
se scurgă într-o clipită, așteptând cu răbdare ca prada să-și facă 
apariţia în faţa cuibului său. 

Prin comparaţie, împușcătura fusese o simplă chestiune de 
rutină. O seară senină și luminoasă și doar o briză ușoară din 
direcția sud-sud-vest; până și un vânător amator ar fi nimerit 
ținta. La momentul când bucăţile de craniu și viscere poposiseră 
ca o zloată fatală pe faţa uluită a bodyguardului, Tinsley se 
furișa deja înapoi în beznă. 

Abandonase de mult timp pușca. Dar nu îi era 
nerecunoscător. Pușca era cea care îi oferise o identitate. Care 
dăduse scop talentului său neobișnuit. Era însă o unealtă mult 
prea grosolană și care atrăgea atenţia. Atragerea atenţiei fiind 
în fapt adevăratul scop al puștii. Pușca avea menirea de a 
transmite un mesaj, un avertisment, în timp ce ţinta sa nu era 
decât un plic ce aștepta să fie deschis. În zilele noastre, cererea 
de a zbura capul cuiva de la o mie de pași distanţă scăzuse 
simţitor. Asasinatele comise în numele unei cauze nu mai erau 
la modă, cu excepţia crimei organizate și a unor state care nu-și 
permiteau serviciile sale. Și oricum, luneta era pentru cei tineri. 
Așa încât Tinsley evoluase și devenise un ucigaș foarte 
specializat, care rareori lăsa în urmă indicii că avusese loc o 
crimă. Ceea ce presupunea multă îndemânare. Anchetele 
declanșate în urma loviturilor sale sfârșiseră în majoritate prin a 
fi clasate de către organele legii drept decese accidentale ori 
sinucideri. Celelalte apăreau ca infracţiuni cu violenţă: jafuri sau 
tâlhării. Numărul acestora din urmă se ridica probabil deja la 
douăzeci. lar în capitala federală își găsea mereu de lucru. 


VP - 52 


Telefonul vibră; era un mesaj format dintr-o serie de șase 
litere și cifre. Tinsley plăti consumaţia și ieși din bar, clipind în 
lumina puternică a soarelui. Își trase pe mâini o pereche de 
mănuși din latex și se uită în jur după o plăcuţă de înmatriculare 
cu literele și cifrele conţinute în mesajul telefonic. Un sedan 
negru se opri la marginea bordurii, și Tinsley urcă în spate. 
Geamul care îl despărțea de șofer era ridicat, așa că era singur 
pe bancheta din spate. Mașina se angajă din nou în trafic. 

Lângă el pe banchetă se aflau un plic maro gros și unul cu 
mult mai subțire. Luă plicul gros și frunzări hârtiile dinăuntru. 
Citi conţinutul încet și cu atenţie, înregistrând fiecare detaliu în 
minte. Munca de memorizare dură câteva ore, timp în care 
mașina străbătu orașul fără ţintă și fără să se grăbească. Când 
termină, studie cu grijă fotografiile. Erau cinci. Patru bărbaţi și o 
femeie. Jennifer Auden Charles. Gibson Peyton Vaughn. Michael 
Rilling. Daniel Patrick Hendricks. George Leyasu Abe. Doar Abe 
și Charles aveau să-i creeze unele dificultăţi, și asta numai dacă 
prindeau de veste că îi urmărea. Ceea ce nu avea să se 
întâmple. 

Ordinele primite nu includeau o acţiune imediată. Echipa lui 
Abe se afla în urmărirea cuiva, și Tinsley trebuia să intervină 
numai în cazul când ei aveau să localizeze ţinta. Până atunci, 
instrucțiunile prevedeau să aștepte și să-i supravegheze. 

Puse primul plic deoparte și îl deschise pe al doilea, îl 
întâmpină o figură familiară. Una pe care nu o mai văzuse de ani 
de zile, dar la fel de bine ar fi putut să treacă doar o oră. Avea 
să-i facă plăcere să o revadă. 

Măi, măi... La asta chiar nu se așteptase. 

Studie conţinutul celui de-al doilea plic. De această dată îi luă 
mai puţin timp. O femeie de șaizeci și ceva de ani nu avea cum 
să-i pună beţe-n roate, iar ordinele nu specificau că trebuia să 
aștepte. Luă plicul cu antet, așa cum i se ordonase, și, deși 
plicul fusese lăsat nesigilat, nici nu se gândi să verifice 
conţinutul. Nu pentru că nu l-ar fi interesat; pur și simplu știa că 
așa era corect să procedeze. 

Tinsley bătu în geamul despărțitor pentru a-i semnala 
șoferului că-și încheiase treaba. Mașina se opri, și el ieși. Işi 
scoase mănușile, le aruncă într-un coș de gunoi din apropiere și 
dispăru în mulţimea de navetiști în întunericul ce se lăsa peste 
oraș. 


VP-53 


9. 


— Cum adică aţi intrat în contact? întrebă Gibson. 

— Credem că am fost contactaţi de persoana sau persoanele 
cunoscute drept WR8TH, răspunse Jenn. 

— Cum? întrebă el și-și reluă locul la masă. Când? 

— Domnule? zise Jenn și se întoarse către șeful ei. 

— Mulţumesc, Jenn, o să-i răspund eu, spuse Abe. În urmă cu 
câteva luni, o prietenă veche, producătoare la CNN, m-a rugat 
să-i acord un interviu pentru un documentar pe care intenţiona 
să-l facă despre Suzanne. O retrospectivă la zece ani de la 
dispariţie. De-a lungul anilor, mulţi mi-au solicitat interviuri. 

— Și n-ai acceptat niciodată? Nici după ce ai fost concediat? 

— Nu, și adevărul e că nu intenţionam nici acum să sparg 
tăcerea. Refuzasem deja cinci sau șase propuneri venite de la 
alte televiziuni. Din respect pentru familie. 

— Am crezut c-ai terminat-o cu Lombard. 

— Așa e. Insă, în ciuda celebrităţii zgomotoase de care se 
bucură, Benjamin nu e unicul părinte al lui Suzanne. 

Avea dreptate Abe, își spuse Gibson. După evenimentele 
tragice din urmă cu zece ani, Grace Lombard lucrase neobosit în 
beneficiul copiilor dați dispăruţi. Dar o făcuse discret, în spatele 
scenei, lăsându-și soţul să iasă la rampă. Un aranjament care îi 
convenea de minune lui Benjamin Lombard. Pentru el, totul se 
reducea la propria persoană. 

— Dar, dintr-odată, pe linia telefonică de urgenţă s-a 
înregistrat o ușoară creștere a traficului. 

— Mai funcţionează linia telefonică de urgență? După atâta 
timp? 

— Calista a fost cea care a insistat, răspunse Abe. 

— Calista? 

— A, scuze. Calista Dauplaise. 

Gibson  recunoscu numele. Calista Dauplaise era o 
protagonistă cu apariţii regulate pe scena teatrului politic al lui 
Lombard, însă doar unul dintre numeroșii adulţi pe care tatăl 
său îl menţiona din când în când în conversații. Nu-și amintea să 
fi schimbat vreodată alte vorbe cu ea decât „bună” și „la 
revedere”. 

— Calista era... este, se corectă Abe, nașa lui Suzanne. O 


VP - 54 


veche prietenă a familiei Lombard. Și unul dintre oamenii care 
lucrează ca anchetatori în firma mea. Printre multe altele, Abe 
Consulting administrează în numele ei linia telefonică de 
urgență. L-a cunoscut foarte bine pe tatăl tău. 

— Și în ce fel e ea implicată în caz? 

— Recompensa. Ea e cea care o oferă. Calista a fost distrusă 
după dispariţia lui Suzanne. Și a oferit o recompensă de zece 
milioane. În speranţa că suma va fi suficient de mare pentru a 
crea senzaţie și a-i determina pe cei care știu ceva să se arate 
la față. 

— Și totuși nimeni nu a făcut-o. 

— Nu fi ridicol. Jumătate din omenire a avut ceva de spus. Am 
primit mii și mii de ponturi, teorii și păreri pe linia de urgenţă și 
ne-a luat ani de zile să le verificăm. O hazna incredibil de 
adâncă, în care s-a îngropat un număr incredibil de ore de 
muncă. 

— Desigur, cu timpul, șansele de a afla ceva nou au scăzut 
considerabil, interveni Jenn. După patru ani, traficul a scăzut pe 
website, dar în cazuri de genul ăsta nu se știe niciodată. Poate 
că infractorul începe să se simtă cu conștiința încărcată, îl apasă 
vina și nu mai poate suporta. Ori ajunge în închisoare pentru o 
faptă care nu are legătură cu cazul și se laudă cu ceea cea 
făcut în faţa unui coleg de celulă. Foarte puţin probabil, însă se 
mai întâmplă. 

— Bun, deci despre ce trafic e vorba? întrebă Gibson. 

Mike Rilling se aplecă în faţă, dornic să participe la discuţie. 

— În ultimii cinci ani, pe linia de urgenţă s-au înregistrat în 
medie 1, 8 apeluri pe lună. Dacă nu luăm în considerare spamul, 
primeam lunar 4, 6 e-mailuri. lar website-ul era accesat lunar de 
467 de ori. Monitorizăm traficul pe site și verificăm IP-urile, în 
caz că atacatorul devine curios și/sau are un moment de prostie. 

— Bravo! Și care e situația acum? 

— Treizeci și opt de apeluri pe lună. Două sute patruzeci și 
opt de e-mailuri. Peste trei mii de accesări pe site. 

— Evident, toate numai prostii, spuse Hendricks. 

— O singură pistă ne e de-ajuns, îi aminti Abe. 

— V-aţi gândit să reproiectaţi site-ul? întrebă Gibson. 

Mike clătină din cap. 

— Eu unul m-aș gândi la asta, continuă Gibson. Site-urile 
astea vechi par... depășite. Uitate. Dacă vrei să ademenești pe 


VP-55 


cineva, site-ul ar trebui să arate ca și cum ar fi parte a unei 
anchete în desfășurare. 

— Bună idee, spuse Abe. Michael, ocupă-te de asta luni. 

— Și dacă tot refaci site-ul, ce-ar fi să postezi și o parte din 
documentele de la FBI? 

— Stai puţin. De ce să ne dăm singuri de gol? întrebă Jenn. 

— Ca să aruncăm momeala. Să-i oferim individului un motiv 
să viziteze site-ul. Criminalilor în serie le place să citească 
despre ei înșiși, nu? E o chestie bolnavă, după care se dau în 
vânt. Sau vezi asta doar în filme? 

Jenn dădu aprobator din cap, gânditoare. 

— Nu, nu o vezi numai în filme. Se răsuci spre Abe. Va trebui 
să luăm legătura cu FBl-ul. Oricum, e o idee. 

— De acord. 

Abe notă ceva în carnețel cu stiloul. 

— Mâine-dimineaţă o să-l sun pe Phillip. 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să discut toată 
ziua despre web design, dar ce-ar fi să ajungem și la partea cu 
WR8TH care v-a contactat? 

— Da, spuse Abe. Creșterea traficului pe website m-a convins 
să dau interviul. Am pus condiţia ca în interviu să pot menţiona 
website-ul și linia noastră telefonică de urgență și ca informaţiile 
astea să apară pe banda de pe ecran pe parcursul interviului și 
ca link pe site-ul CNN-ului. Până la urmă, interviul s-a dovedit a 
fi o chestie destul de superficială. Sperasem să pot aprofunda 
cât de cât problema, dar nu au difuzat decât trei minute. Am 
avut totuși timp să confirm că recompensa rămâne valabilă 
pentru orice indiciu credibil cu privire la dispariţia lui Suzanne. ȘI 
cam asta a fost tot. Am schimbat câteva politețuri și m-am 
întors la birou. Nici nu m-am obosit să mă uit la transmisie. Dar, 
la o zi după difuzarea emisiunii, am primit un e-mail. Mike? 

Pe ecran apăru o nouă fotografie. Un rucsac Hello Kitty roz, 
așezat pe o masă de lemn. Dincolo de marginea mesei, Gibson 
zări o bucată de linoleum murdar și partea de jos a unui dulap 
de bucătărie. Rucsacul era uzat, dovada purtării îndelungate a 
unui obiect vechi și drag. Fotografia era și ea veche, sau cel 
puţin așa părea; rezoluţia nu era așa de clară precum cea a 
aparatelor digitale moderne, dar asta era o treabă ușor de 
regizat. In mod evident, se presupunea că rucsacul era cel din 
înregistrarea de la odioasa staţie de benzină de la Breezewood. 


VP - 56 


Dacă poza era autentică, pista era formidabilă. 

— A trimis și vreun mesaj? întrebă Gibson. 

Abe aprobă cu o mișcare din cap. Pe ecran apăru imaginea 
unui e-mail. 


Drăguţ interviu, George. Foarte emoţionant. Ar fi trebuit să ai 
grijă de ea. Cât dai pe rucsac? 


Gibson se înfioră și aruncă o privire furișă spre Abe, care 
rămase cu ochii aţintiţi stoic pe ecran. Fusese luat în zeflemea 
cu cruzime, dar era capabil să ascundă cu grijă ceea ce simţea. 

— Aţi descoperit adresa de unde a fost trimis e-mailul? 
întrebă Gibson. 

— S.lombardOWR8TH.com. Găzduită de un server particular 
din Ucraina, răspunse Mike. Și, ca să pună capac, domeniul era 
înregistrat pe numele „V. Airy Nycetri”!!. 

Gibson își dădu ochii peste cap. Nu era deloc de mirare. Site- 
urile obscure erau deseori găzduite de servere din ţări din 
Europa de Est, unde guvernele aveau treburi mai presante 
decât să verifice serviciile de găzduire dubioase. Creatorii de 
spamuri, pariorii ilegali, traficanţii de pornografie infantilă și 
hackerii, cu toţii utilizau astfel de servere din locuri îndepărtate, 
care le garantau un anumit grad de anonimat. Foarte posibil ca 
persoana care trimisese e-mailul să nu se fi apropiat niciodată la 
mai puţin de o mie de mile de serverul folosit. 

— Ce părere ai? 

— Despre rucsac? Nu-mi zice mai nimic. Probabil că, dacă am 
vrea, am putea găsi zeci de asemenea rucsacuri pe ebay într-o 
clipită. Bănuiesc că a vrut să te ia peste picior doar pentru că te- 
a văzut la televizor. 

Abe încuviinţă din cap. 

— Așa ne-am gândit și noi. 

— l-ai răspuns, nu-i așa? 

Abe îi făcu semn lui Rilling. Pe ecran apăru un nou e-mail. 


Pentru o fotografie și un rucsac? Nimic. Anchetatorii noștri sunt 
însă foarte interesaţi să discute cu oricine deţine informaţii cu 
privire la caz. 


11 Pronunţia evocă sintagma very nice try - „bună încercare!”, în limba engleză (n. 
red.). 


VP - 57 


— Și? 

— Și a doua zi am primit asta. 

Pe ecran fu proiectată o altă poză. De data asta, Gibson se 
ridică de pe scaun în timp ce rotițele minţii i se învârteau 
nebunește în încercarea de a procesa ceea ce vedea: aceeași 
fotografie, numai că mai cuprinzătoare. Prima fotografie fusese 
decupată din cea aflată acum pe ecran și care putea valora într- 
adevăr zece milioane de dolari. 

Suzanne Lombard. 

Așa cum arăta la momentul când fugise de acasă: o copilă. 
Stătea la o masă veche de bucătărie. Cu rucsacul așezat lângă 
cotul stâng. Cu un pahar în mână, care părea să conţină lapte, și 
privind spre aparatul de fotografiat cu un surâs obosit întipărit 
pe faţă. O șapcă imprimată cu emblema echipei de baseball 
Phillies împinsă pe ceafă. 

Gibson se holbă la Ursulet cu o privire tâmpă. 

— Și voi credeţi că... murmură el fără a termina propoziţia. 

— Da, așa credem. 

Gibson își mută privirea de la fotografie la George și înapoi la 
fotografie. Incredibil! 

— Da, credem că fotografia e autentică, spuse Abe. A fost 
făcută probabil în seara când Suzanne a dispărut la Breezewood. 
Și mi-aş dori din inimă să pot sta de vorbă cu persoana care a 
făcut-o. 

Gibson dădu aprobator din cap și simţi cum furia se adună din 
nou în el. Și el își dorea să ia parte la acea conversaţie. Individul, 
oricine ar fi fost el, adora să se joace cu minţile lor. Și să o 
folosească pe Ursuleţ pe post de pion. De-abia acum pricepu 
rostul prezenţei sale acolo. 

— Dar nu ai reușit să iei legătura cu el, nu-i așa? 

Abe încuviinţă din cap gânditor. 

— Lasă-mă să ghicesc. Ai încercat să-i spargi adresa de e- 
mail. 

— Da. 

— Dar nu ai reușit. L-ai speriat și s-a dat la fund. 

Mike dădu să protesteze, dar Abe îl opri. 

— Mda, așa a fost. 

— Și crezi că eu o să îi dau de urmă individului? 

— Poţi? 

— Nu, nu pot. Nu așa merg lucrurile, George. Ai rupt orice 


VP - 58 


punte de legătură cu scamatorul ăsta. Din moment ce a reușit 
până acum să-și acopere urmele, ce te face să crezi că...? 

Gibson se întrerupse și căzu pe gânduri. Ceva era în neregulă. 

— Ce e? 

Gibson ridică o mână, cerând să se facă liniște. Ceva îi 
scăpase. Închise ochii pentru a bloca orice imagine exterioară. 
Rămase nemișcat până ce răspunsul sosi. Da, exact așa ar fi 
procedat și el. Și exact asta îl sfătuise pe Abe să facă. 

Să arunce momeala. 

— V-aţi întrebat de ce v-a trimis prima fotografie? întrebă el. 

— Ce vrei să spui? zise Jenn. 

Gibson se răsuci pe rând cu faţa spre fiecare dintre ei și rânji. 

— O, tipul e isteţ, n-am ce zice. Prieteni, sunt convins că ați 
fost jucaţi pe degete! 


10. 


Gibson se frecă pe faţă cu dosul palmei. Își scoase microfonul 
din ureche și se așeză mai comod pe scaun; coloana sa 
vertebrală trosni și scoase un sunet de satisfacţie. 

Așa era mai bine. 

Telefonul său arăta ora două și jumătate dimineaţa. 

Vineri. 

Chiar avea aerul unei zile de vinei. Vinerea mereu i se părea o 
zi cam anostă și obosită, când săptămâna se târa cu ultimele 
forțe. Sau poate că se simţea așa pentru că nu mai fusese acasă 
de duminică, de când ajunsese la firma lui Abe, ACG. 

Muncise aproape fără întrerupere timp de cinci zile. Incredibil! 
| se întâmpla deseori să piardă noţiunea timpului atunci când 
avea de rezolvat o problemă și nu se mai întâlnise cu un puzzle 
atât de incitant de când părăsise infanteria marină. Era 
surescitat; răspunsurile îl așteptau, și el era tot mai aproape. 
După numai câteva ore avea să afle dacă bănuielile sale se 
confirmau. 

Unde ești, WR8TH? Ce știi și nu vrei să aflu și eu? 

Noaptea ar fi putut merge acasă, dar nici nu-i trecuse prin 
minte. Trebuia să rămână acolo unde se desfășura acțiunea 
atunci când inspiraţia avea să-l lovească. În plus, acasă nu-l 


VP -59 


aștepta decât un pat în care n-ar fi făcut decât să se foiască. 
Nici nu se punea problema să doarmă. Ursuleţul îl pândea, era 
în spatele pleoapelor lui, așteptându-l răbdătoare și plină de 
speranţă. Zâmbetul ei îl trezea brusc și-l expedia în fața 
tastaturii. 

Singurele pauze importante pe care le făcea erau 
videoconvorbirile telefonice nocturne cu Ellie. Când fiica sa se 
băga în pat, Gibson îi citea până când copila adormea. 
Ajunseseră cu lectura la jumătatea cărţii Pânza Charlottei, şi 
Ellie își făcea griji pentru Wilbur. Ellie iubea poveștile cu aceeași 
intensitate ca Suzanne. Asocierea se impunea de la sine, dar 
până acum lui Gibson îi scăpase. Faptul că le citea amândurora. 
Ei bine, nu era tocmai un lucru de condamnat că nu se gândise 
la asta. Pentru el fusese mai bine așa. Dar acum nu se putea 
abţine să nu facă legătura, oricât de mult se străduia să le aibă 
în minte pe cele două fete în mod distinct. 

În prima duminică muncise până târziu în noapte. Mike Rilling 
se oferise să-l ajute și-i instalase un post de lucru, însă Gibson îl 
alungase politicos, dar ferm din sala de ședințe. Avea nevoie să 
fie singur pentru a putea gândi. Charles și Hendricks nu se 
arătaseră prea încântați după ce fuseseră lăsaţi pe dinafară, dar 
Abe îl înțelegea și dăduse instrucțiunile necesare. 

În jurul orei 3 a.m., în acea primă noapte, Gibson dăduse 
peste un obstacol neașteptat și luase o pauză ca să se plimbe 
pe coridoarele pustii de la ACG. Gândea mai limpede atunci 
când se afla în mișcare și, după câteva ture, începuse să se 
contureze un răspuns tot mai clar în mintea sa. Se întorcea spre 
sala de conferinţe când observă o rază de lumină ce se strecura 
pe sub o ușă care fusese cufundată în întuneric ultima dată 
când trecuse pe lângă ea. Se oprise și trăsese cu urechea și ușa 
se deschisese deodată. Se trezise faţă în faţă cu Jenn Charles 
care, încălţată cu tocuri, l-ar fi depășit probabil în înălțime cu 
câţiva centimetri. Femeia își scosese jacheta, dar nu scăpase de 
pistol, noul accesoriu al ţinutei de birou. 

— Ce cauţi aici? 

— Scuze, spuse el făcând un pas în spate. Nu credeam că mai 
e cineva la birou. M-am gândit să nu fie vreun hoț. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Nu. Mă plimbam pe aici, făceam ture, răspunse el trasând 
un cerc în aer cu degetul. Mă ajută să gândesc mai limpede. 


VP - 60 


Jenn încuviinţă din cap impasibilă. 

Gibson ezită o clipă, apoi se hotărî să vorbească: 

— De fapt, aș vrea să te întreb ceva. Pe panou... de ce aţi pus 
un semn de întrebare între WR8TH și Tom B.? 

— S-a vehiculat o teorie cum că Tom B. și WR8TH ar fi una și 
aceeași persoană. 

— Dar dacă individul locuia în zonă, de ce s-ar fi dus Suzanne 
în Pennsylvania ca să-l întâlnească? 

— Nu știm dacă s-a întâlnit de fapt cu el în Pennsylvania. E 
doar o presupunere. Poate că s-au întâlnit la Pamsrest, și 
Pennsylvania era în drumul lui spre casă. 

— Dar tu ce crezi? 

— E posibil. Poate că voi avea ocazia să îl întreb direct pe el. 

— Ce cauţi aici la ora asta? E târziu. 

— Lucrez. 

— La ora trei dimineaţa? N-am nevoie de bonă. 

— Am de terminat un raport. 

— Bine, spuse el, recunoscându-se învins. Ei bine, știi unde 
mă găsești. 

— Da, știu. 

Jenn se retrase și se pregătea să închidă ușa. 

— Unde ai făcut serviciul militar? întrebă Gibson. 

Femeia se opri și miji ochii la el. 

— Nu face asta. 

— Ce să nu fac? 

Jenn îi trântise ușa în nas, și Gibson rămăsese nemișcat în 
prag, holbându-se și chicotind în sinea lui de mirare. Ei bine, 
chestia asta era chiar... De fapt, nu știa cum ar fi putut să 
catalogheze gestul. Jenn Charles avea un soi de duritate pe care 
el nu o înțelegea. Dar poate că așa era mai bine, dacă peste 
câteva zile își va fi terminat treaba. Se întorsese în sala de 
ședințe și își reluase lucrul. 

Luni dimineaţă, când personalul începuse să vină la birou, 
Gibson se afla în sala de ședințe. Stătea în picioare și se zgâia la 
fotografia lui Suzanne, prinsă în piuneze pe perete. Abe ceruse 
să-i fie instalat un pat în încăpere. Gibson îl folosea pentru a 
îngrămădi printuri pe el. Cineva fusese trimis să-i cumpere un 
schimb de haine, însă sacoșa zăcea neatinsă pe pat. li era 
comandată mâncare, și el o înfuleca în timp ce lucra. Pornise iar 
la vânătoare, și fiecare zi îl apropia tot mai mult de pradă. 


VP -61 


La început, Gibson făcuse obiectul multor speculaţii printre 
membrii personalului firmei. Evident, nimeni în afară de 
colaboratorii apropiaţi ai lui Abe nu cunoștea motivul prezenţei 
sale în clădirea companiei, și asta le stârnise interesul. Până 
marţi după-amiază, curiozitatea începuse să slăbească: a urmări 
pe cineva care lucrează la computer se încadrează în top cinci 
cele mai plicticoase activităţi din lume. Mike Rilling băga 
periodic capul pe ușă ca să-l întrebe dacă are nevoie de ceva. 
lar de fiecare dată când intra ca să ia vreun dosar, Hendricks îi 
arunca o privire încruntată. Jenn Charles deveni vizitatorul său 
cel mai regulat: trecea din oră în oră prin sala de ședințe, ca un 
paznic care își face rondul. 

Joi dimineaţă la prima oră, Gibson ceru să i se printeze 
istoricul accesării browserului din luna precedentă. Conţinea 
aproape o mie de pagini. Le împărţi în patru vrafuri și începu să 
le răsfoiască și să sublinieze cu un marker ceea ce îl interesa. 
Era o treabă epuizantă și plictisitoare, însă în următoarele 
douăzeci și patru de ore reuși să restrângă aria posibilităţilor la 
numai câteva. 

Acum avea certitudinea. 

Se uită la ceas: șase dimineaţa. Vineri. George urma să 
sosească la birou în jurul orei șapte, așa că închise ochii. De 
data asta, Ursuleţul îl lăsă în pace. Când se trezi, George era la 
el în birou și părea să-l aștepte. Gibson îi povesti ce aflase. Abe 
primi relativ bine vestea cea proastă și îl întrebă ce opţiuni 
aveau. 

Gibson îi oferi trei. 

— Tu pe care o recomanzi? 

— Pe prima. Asta, dacă vrei să mai ai vreo șansă să-l prinzi pe 
WR8TH. 

— De ce? 

Gibson îi explică. 

Abe îl întrerupse de câteva ori pentru a-i pune întrebări și, 
după ce Gibson termină, rămase tăcut preţ de câteva minute. 

— Bine, vreau să prezinţi concluziile tale echipei. Ca și cum 
noi doi n-am fi vorbit înainte. Vreau să văd ce reacţii au. 

— Bine, dacă așa vrei. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă. 
Ca să fac un duș și să mă bărbieresc. Duhnesc îngrozitor. 

— De acord. O să te aștepte o mașină la ieșire. Abe se uită la 
ceas. La patru să fii înapoi. 


VP - 62 


Ajuns acasă, Gibson rămase sub duș până ce începu să se 
simtă din nou ca o ființă omenească. Adică bine. Chiar foarte 
bine. Îi lipsise munca, știa asta, numai că nu știuse cât de mult. 
Nu se gândise că talentele sale puteau ajuta la găsirea 
Ursulețului... Nu te pripi, se atenţionă singur. Nu-ţi face iluzii. 

Dar dacă...? 

Trecuse de ora cinci când se adunară cu toţii în sala de 
conferinţe. Hendricks și Charles erau nerăbdători să afle ce 
descoperise, însă Gibson nu se grăbi și își făcu de lucru la 
computer. Într-un final, Abe nu mai putu suporta suspansul. 

— Hai, Gibson, luminează-ne. Ce ai descoperit? 

— Bine. Păi, de la bun început m-a intrigat faptul că WR8TH a 
trimis două fotografii. 

— Ne-ai spus asta duminică, zise Hendricks. 

— Da. Întrebarea e: de ce s-a obosit să facă asta? De ce să 
trimiţi fotografia cu rucsacul din moment ce ai poza întreagă? E 
o pierdere de vreme. g 

— Poate că e pur și simplu un joc. li place să se joace, spuse 
Jenn. 

— Se poate. Dar despre ce joc e vorba? Foarte probabil, 
persoana care a trimis poza e una și aceeași cu cea care a făcut- 
o. De acord? 

Toată lumea dădu din cap în semn de aprobare. 

— Atunci, ce șanse ar avea WR8TH, dacă e într-adevăr 
WR8TH, să încaseze recompensa de zece milioane de dolari? 
Mai mică decât șansa pe care aș avea-o eu de a fi invitat la o 
petrecere de ziua lui Benjamin Lombard. 

— Bun, și ce-i cu asta? întrebă Jenn. 

— Dacă nu pentru a încasa recompensa, atunci din ce motiv 
s-a deconspirat individul? Până acum a scăpat basma curată. In 
acest moment, autorităţile nu sunt deloc mai aproape de a-l 
prinde decât erau în urmă cu zece ani. Și totuși, omul nostru 
riscă enorm trimițându-vă o fotografie incriminatoare. Cu ce s-ar 
putea alege din asta? 

— Tipul e un narcisist, răspunse Hendricks. A fost stârnit de 
tam-tamul făcut de presă la zece ani de la dispariţie și nu-i 
convine că n-are parte de niciun pic de atenţie. A trimis 
fotografia ca să ne zgândărească. Cu scopul de a atrage atenția 
asupra lui. 

— Are sens, dar câtă atenţie a atras de fapt? Două e-mailuri, 


VP - 63 


după care nimic. Dacă ar fi dorit să stârnească senzație, ar fi 
postat poza pe net. Sau ar fi putut să o trimită presei. Ar fi 
procedat la fel ca... of, cum îl chema pe ucigașul ăla în serie din 
San Francisco, care trimitea scrisori ziarelor? 

— Zodiacul, răspunse Hendricks. 

— Exact. La fel ca Zodiacul. Imaginaţi-vă ce vâlvă ar fi iscat 
dacă trimitea fotografia presei însoţită de niște citate criptice 
din Biblie și câteva ameninţări vagi. 

— Ar fi avut un succes nemaipomenit pe internet, recunoscu 
Hendricks. 

— Corect. Deci, dacă ar fi urmărit să atragă atenţia, ar fi găsit 
căi mai bune de a o face. De acord? 

— De acord. Totuși, să nu uităm că individul e nebun. 

— Da, însă după părerea mea, aici nu e vorba de atragerea 
atenției. Așa că să revenim la motivele care l-au determinat să 
trimită două e-mailuri și două fotografii. După părerea mea, 
prima fotografie a fost un test. 

— Ce fel de test? întrebă Rilling. 

— Un test ca să vadă dacă veţi deschide e-mailul. lar după ce 
l-ați deschis și aţi răspuns, a știut că poate trimite a doua poză. 
A făcut exact ceea ce v-am sfătuit eu pe voi să faceţi. 

— Adică? 

— A pus momeala și v-a făcut s-o înghiţiți. 

— Vrei să spui că ne-a trimis un virus? întrebă Rilling. 

— Introdus în a doua fotografie. 

— Nu, imposibil, izbucni Rilling. Avem un program antivirus de 
ultimă generaţie și, înainte de a le deschide, am scanat ambele 
documente atașate. 

Rilling se uită în jur, căutând confirmarea spuselor sale, însă 
gestul nu fu întâmpinat cu prea multă simpatie. Abe se abţinu 
să intervină și se mulțumi cu poziţia de observator. Charles se 
zgâi în tavan, de parcă tocmai aflase că mai avea doar șase luni 
de trăit. Hendricks îl privi ca o hienă care cântărește din ochi o 
antilopă prea fraieră pentru a sta cu turma. 

— Am scanat atașamentul! explodă Rilling când nimeni nu 
spuse nimic. 

— Să-l lăsăm pe Gibson să ne explice, zise Abe. Gibson, 
spune-ne ce ai descoperit. 

— Uitaţi care-i treaba. Programele antivirus nu fac decât să 
verifice fișierele primite folosind bazele de date ale virușilor și 


VP - 64 


malware-urilor cunoscute. Și ai dreptate, Mike, în 99,999% din 
cazuri asta e suficient pentru 99,999% din utilizatori. Dar, dacă 
e vorba de un virus nou, un virus creat cu scopul precis de a 
ataca o anumită ţintă, scanaările antivirus sunt la fel de utile ca 
un gard de un metru douăzeci ridicat împotriva unui vultur. 

— Vrei să zici că asta a făcut individul? întrebă Abe. 

— Așa cred. Nu a plasat virusul în grupa care detectează 
malware. Nu am avut la dispoziţie decât două zile ca să-l 
studiez, dar pare a fi o variantă de Sasser. Cu ceva adăugiri din 
Nimda. 

— Vorbește pe limba noastră, Vaughn, spuse Hendricks. 

— E un virus bine editat de către cineva care se pricepe. Un 
individ talentat. Care și-a însușit lecţia marilor viruși din ultimii 
zece ani și i-a îmbunătăţit. Din câte mi-am dat seama, nu e un 
virus distructiv. Asta-i vestea bună. 

— Și vestea rea? întrebă Jenn. 

— Vestea rea e că descarcă fișiere de pe serverele voastre. 

— Cum? exclamă Jenn. Ce fișiere? 

— Cele pe care le vrea. Bănuiesc că cele referitoare la 
Suzanne Lombard, dar, pentru a fi siguri, am avea nevoie deo 
echipă de criminaliști specializaţi în infracţiuni cibernetice, ceea 
ce nu e aria mea de competență. 

— lisuse Hristoase! 

Hendricks își azvârli pixul în perete. 

— Repet, e imposibil, spuse Rilling. Monitorizăm traficul de 
ieșire. Totul a fost normal. Nicio creștere în volum, nicio 
accesare de pe vreo adresă de IP anormală. 

— Din păcate, individul se așteptase la asta. Descarcă 
fișierele cu o viteză de doisprezece kilobiți pe secundă. Incet, 
dar constant. Fără grabă. Un volum care nu atrage atenţia la o 
companie de mărimea asta. Am dreptate, Mike? 

Rilling încuviință îmbufnat. 

— Dacă virusul operează neîntrerupt de când am deschis e- 
mailul ăla, cât a descărcat din fișiere? întrebă Abe. 

Rilling mâzgăli niște cifre pe un carneţel pe care îl împinse în 
direcția lui Abe; acesta încuviinţă din cap posomorât. 

— De fapt - și ăsta e lucrul cel mai interesant nu operează 
neîntrerupt, spuse Gibson. Se oprește zilnic la ora cinci. 

— Oh, doar nu vrei să zici că-și ia liber și în weekend? întrebă 
Hendricks. 


VP - 65 


— Ba da, răspunse Gibson. E un virus care lucrează numai de 
la nouă la cinci. Pentru că ar fi bătător la ochi dacă cineva ar 
naviga pe site-ul Washington Post la ora două dimineaţa. 

— Pe Washington Post? întrebă Rilling. 

— Mda, WR8TH folosește ca releu un anunț de pe home page- 
ul ziarului Washington Post. 

— E posibil așa ceva? 

— Sigur că da, e o metodă tot mai populară printre hackeri. 
Se corupe un anunţ de pe un site principal, care nu ar bate la 
ochi în istoricul de pe browserul companiei, și se folosește ca 
releu pentru a trimite datele furate către receptorul ales. 

— Trebuie să oprim imediat serverele. Și să nu le repunem în 
funcțiune până nu scăpăm de virus, propuse Hendricks. 

— De acord, zise Jenn. E un adevărat dezastru. 

— Sigur că aţi putea face asta, dar nu v-aș sfătui, dacă doriţi 
realmente să-l prindeți pe tip. 

Abe ridică o mână pentru a potoli zarva creată de ceilalţi. 

— De ce nu? 

— Pentru că dincolo de releu nu am acces. După ce virusul 
creat de WR8TH trece de anunţul de pe site-ul lui Washington 
Post, n-am cum să știu unde trimite datele obținute de la voi. 
Dacă închideţi serverele, nu veţi face decât să îl anunţaţi că am 
aflat ce face. Și atunci, am încurca-o definitiv. 

— Și ce propui? 

— Să continuaţi să lucraţi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Și să-l lăsăm să fure datele clienţilor noștri? întrebă Jenn. Ai 
idee câte necazuri ne-ar putea aduce asta? 

— Nu e soluţia ideală, știu. Totul se rezumă la cât de mult vă 
doriţi să-l prindeţi pe tip. Decizia vă aparţine. 

Încăperea explodă în dezbateri aprinse. Abe îi lăsă în pace 
câteva minute, înainte de a ridica mâna pentru a-i opri. O tăcere 
încordată se așternu, și toţi ochii se aţintiră asupra lui Abe. 

— Ce crezi că urmărește WR8TH? întrebă el într-un târziu. 
Care e scopul lui final? 

Gibson ridică din umeri. 

— Bună întrebare. N-am idee. 

— Deci, dacă nu oprim serverele, cu riscul unor consecințe 
dezastruoase pentru clienţii mei, care ar fi pasul următor? 

— WR8TH vânează ceva. Sfatul meu este să îl ademenim cu 
ceva ce îl interesează. Noutăţi despre Suzanne. 


VP - 66 


— Și să edităm totodată propriul nostru virus, adăugă Abe. 

— Exact. Tipul se crede deștept, și are motive, din moment ce 
până acum a scăpat neprins. Nu se așteaptă să îi răspundeţi cu 
aceeași monedă. Dar, dacă vrem să muște momeala, va trebui 
să încorporăm virusul în ceva tentant pentru el. 

— Ce ziceţi de documentele interne ale FBl-ului pe care 
intenționam să le postăm pe noul nostru site? sugeră Jenn. Ceva 
nou, care nu a fost adus la cunoștința publicului. 

— Cred că ar merge, spuse Gibson. 

— Va trebui să dau un telefon, zise Abe. Cât îţi ia să editezi un 
virus? 

— L-am editat deja, răspunse Gibson. 

Toate capetele se întoarseră spre el. 

Abe zâmbi. 

— Și ce l-ai proiectat să facă? 

— Dacă individul va mușca momeala, virusul va urma cursul 
anunţului virusat și, când tipul va deschide fișierele, virusul meu 
ne va „Ssuna” și ne va furniza coordonatele GPS și adresa de IP. 

— Asta, dacă individul va deschide fișierele, sublinie 
Hendricks. 

— Da, dacă, îl aprobă Gibson. 

George îi aruncă o privire complice lui Jenn Charles, pe care 
Gibson nu reuși să o descifreze. 

— Bun, atunci așa facem, zise Abe. 


11. 


În următoarele două săptămâni, virusul lui WR8TH își urmă 
neabătut rutina: trezirea la ora nouă dimineața și ciugulit 
sistematic din baza de date a ACG. Se comporta ca un angajat 
model. Nu ieșea în pauza de prânz și nu cerea zile de concediu 
medical. 

Studiind codul, Gibson aflase că WR8TH putea controla virusul 
de la distanţă pentru a-i da noi seturi de instrucţiuni. Altfel, 
virusul avea să continue la nesfârșit să facă ceea ce făcea 
acum. Deocamdată însă nu survenise nicio schimbare. Fie 
WRS8TH nu urmărea atât de asiduu modificările din baza de date 
a ACG, fie era prea deștept pentru a se lăsa ademenit. 


VP - 67 


Totuși, capcana fusese bine întinsă, încercă Gibson să se 
liniștească pe sine. În ultimele două săptămâni încărcase zilnic 
câteva fișiere ale FBl-ului, în ideea de a crea impresia unui 
proiect al ACG aflat în plină desfășurare, pentru care fișierele 
scrise pe hârtie erau digitalizate. 

— Hai odată! îi șopti Gibson monitorului. Până acum ai scăpat 
neprins. Eşti mai isteţ decât noi. Noi nu suntem decât niște 
tâmpiţi. Poftim, servește-te. N-o să aflăm niciodată ce ai făcut. 

După ce se plictisi să se holbeze la monitor și să aștepte să se 
întâmple ceva, Gibson începu să „sape” prin cutiile cu probe. 
Curiozitatea îl făcu să deschidă un dosar voluminos etichetat 
„Tom B.”. Misteriosul iubit al lui Suzanne care nu-și dezvăluise 
niciodată identitatea. Dosarul conţinea o cantitate uluitoare de 
informaţii pentru o pistă care nu dusese nicăieri în final. Deloc 
surprinzător, având în vedere cu cât de puţine fapte fusese 
nevoit FBl-ul să opereze. În afara numelui, agenţia nu reușise 
decât să pună laolaltă, din mărturiile colegilor adolescenți ai lui 
Suzanne, o descriere fizică vagă: ten închis la culoare, 
constituţie robustă, păr des, castaniu, ochi albaștri, strălucitori. 
Nicio indicație privind vârsta exactă a individului, doar o 
impresie unanim acceptată că era „mai mare”, ceea ce lăsa loc 
unei game neliniștitoare de posibilităţi. 

Erau WR8TH și Tom una și aceeași persoană? Dacă nu, de ce 
Tom B. nu se prezentase la poliţie? Dacă da, Gibson nu și-o 
putea imagina pe Suzanne luându-și drept iubit un pedofil de pe 
internet. Păstrându-i scrisorile de dragoste. Și fugind apoi cu el 
în lume. Toate astea nu aveau niciun sens. 

Gibson răsfoi restul documentelor și închise cutia la loc. 
Latura aceasta atât de anostă a investigaţiilor criminalistice nu 
putea fi apreciată decât dacă aveai acces direct la muntele uriaș 
de hârtii pe care le genera. Studierea lor aproape că te 
îndobitocea mai tare decât zgâitul la un ecran de computer care 
se încăpăţâna să rămână nemodificat. 

Era pe punctul de a renunţa să cotrobăie prin dosare, când 
dădu din întâmplare peste o cutie etichetată „Familia în mass- 
media”. Înăuntru erau CD-uri cu fotografii cu Suzanne la școală 
și la reuniunile de familie, toate catalogate cu grijă, cu 
menţionarea datei și a locului unde fuseseră făcute. Gibson 
petrecu ore în șir căutând în van fotografia cu el citindu-i lui 
Suzanne, culcușiți în fotoliu. Un CD intitulat „Ziua Eroilor, 1998” 


VP - 68 


îi atrase atenţia. Nu-și amintea cu exactitate ce anume se 
petrecuse în ziua aceea, dar curiozitatea îl făcu să introducă CD- 
ul în laptopul său. Nu avea nicio fotografie cu Duke și spera să 
găsească acolo câteva pe care să i le arate lui Ellie. Intr-o bună 
zi, avea să fie nevoit să-i povestească despre bunicul ei. 

Discul se dovedi a fi o adevărată mină de aur. Duke apărea 
aproape la fiecare a treia poză. Din păcate, la fel și Lombard, 
mereu lângă tatăl lui Gibson, având întipărit pe față zâmbetul 
acela fals, de vulpe în coteţul găinilor. Gibson găsi totuși câteva 
fotografii pe care le putea decupa și le salvă pe hard drive-ul 
său. Pentru a fi sigur că nu-i scăpase nimic, mai luă o dată la 
mână CD-urile. Perseverenţa îi fu răsplătită cu o fotografie în 
care Duke fusese surprins în ipostaza care lui Gibson îi plăcea 
cel mai mult: pe veranda din spate a vilei din Pamsrest, cu o 
bere în mână și un rânjet pe faţă, înconjurat de admiratori și, cel 
mai probabil, relatând o poveste incredibilă, cu iz politic. Și cu 
auditoriul care îi sorbea cuvintele. 

Gibson privi îndelung fotografia. Îi era dor de acea versiune a 
tatălui său. Își dorea să se poată gândi la Duke fără amărăciune, 
fără a-i asocia imaginea cu cea a beciului, a acelui beci 
mizerabil și îngrozitor, unde Duke pășise, luându-și la revedere 
de la viață și de la fiul său. li fusese mai ușor atâta timp cât îl 
avusese la îndemână pe Lombard, pe care aruncase vina. Atâta 
timp cât crezuse că Lombard îl trădase pe Duke, și nu viceversa, 
așa cum își făcuse el iluzii. Duke Vaughn nu era decât un 
infractor care preferase să coboare într-un beci în loc să suporte 
consecinţele faptelor sale. Era viaţa lui, decizia lui pe care Duke 
o luase gândindu-se numai la sine. Acesta era adevărul, și nimic 
altceva nu mai era de adăugat. Și chiar dacă ar fi fost, Gibson 
nu mai avea pe nimeni cu care să vorbească. 

Adevărul, trist, era că Gibson crezuse orbește în Duke și, de la 
moartea acestuia, viața sa fusese o cădere liberă. Senzaţia era 
îngrozitoare, și Gibson dorea să-i pună capăt. Cum suna gluma 
aceea veche: nu căderea te omoară, ci oprirea bruscă? Ei bine, 
puţini supraviețuiau impactului, nu-i așa? lar Gibson era dispus 
să își asume riscurile. Orice era mai bine decât asta, decât șirul 
de hotărâri proaste, luate în pripă, precum o săritură în apă de 
la trambulină. După divorț, avusese zile când înţelesese decizia 
luată de Duke. O înțelesese, dar nu o iertase. Nu se putea 
imagina făcându-i asta fiicei sale. Unui copil. 


VP - 69 


Se forță să închidă fișierul cu poze, dar nu înainte de a face o 
copie. Pentru zile mai bune... dacă aveau să vină vreodată. Era 
pe punctul de a scoate CD-ul din computer, când iconiţa unei 
fotografii îi deșteptă o amintire. O deschise și văzu că îl înfățișa 
pe el. Nu avea mai mult de zece ani și stătea în picioare în fața 
unei fântâniţe, cu brațul întins în faţă, ţinând un broscoi enorm, 
pe care îl îndrepta demonstrativ spre aparatul foto. Ca și cum 
broscoiul ar fi fost radioactiv. Animalul atârna de mâna lui, 
zbătându-și cu indignare picioarele în aer, de parcă era o 
celebritate forțată să pozeze de un fan mult prea insistent. 

Lângă Gibson, practic lipită de coapsa lui, stătea Ursuleţul. 
Purta un costum de baie care nu îi venea bine, cu slipul 
atârnând pe ea și cu părul numai bucle rebele, și se uita în sus 
la broască de parcă Gibson răpusese în luptă un leu. Bărbatul 
uitase de epopeea vânării broaștei nefericite. Le luase o după- 
amiază întreagă. Într-un târziu, o încolţiseră lângă vechea 
fântână din spatele domeniului, unde el o fugărise încolo și 
încoace, în timp ce Ursuleţul îl ajuta, chipurile, de la distanţă, 
indicându-i pe unde să o ia. 

După ce prinseseră broasca, amândoi își dăduseră seama că 
vânătoarea fusese cu mult mai amuzantă decât posesia asupra 
animalului. Broscoiul a fost și el de aceeași părere și a urinat pe 
el pentru a-și face cunoscut punctul de vedere. Insă fotograful 
familiei Lombard îi zărise și insistase să le facă o poză cu trofeul. 
Păstraseră broasca numai atât cât să facă acea fotografie lângă 
fântână, după care dăduseră drumul animalului în sălbăticia de 
unde venise. Ursulețul stătuse cocoţată pe marginea fântânii și 
îi făcuse cu mâna broaștei până ce aceasta dispăruse în tufișuri. 

Amintirea îi aduse un zâmbet pe buze. Fusese una din 
puţinele dăți când Ursulețul renunţase la siguranţa conferită de 
cărţi pentru a lua parte la o aventură reală. Cât de diferită de 
asta era imaginea adolescentei cu un iubit misterios! Cu o șapcă 
Phillies pe cap și atât de departe de casă. La naiba, Suzanne nici 
măcar nu era fan baseball... 

Gibson încremeni. Șapca... Ceva îl deranja la șapca aceea, dar 
nu reușea să-și dea seama ce anume. 

Făcu o copie a pozei cu broasca înainte de a scoate discul din 
computer. Doamne, ce mult îi lipsea fătuca asta! Ursuleţul lui 
feroce. Din ceea ce iubise fără rezerve în copilărie, Suzanne era 
tot ce îi mai rămăsese, restul era întinat. Și cineva i-o furase. 


VP - 70 


ÎI găsi pe George la el în birou. Bătu la ușa deschisă. George 
ridică privirea și-i făcu semn să intre. 

— Ce te aduce aici, Gibson? 

— Ai de gând să-l vânezi, nu-i așa? 

— Pe cine? 

— Pe WR8TH. Dacă va mușca momeala cu virusul creat de 
mine, nu cred că o să înștiințezi FBl-ul. Vei încerca să pui singur 
mâna pe el. 

Ochii lui Abe fugiră spre ușa rămasă deschisă. Gibson luă 
gestul drept o confirmare a bănuielilor sale. 

— Nu vreau să fiu lăsat pe dinafară. 

— Gibson... 

— Trebuie să mă implici și pe mine. 

— Ce-ar fi să închizi ușa? spuse George, apoi așteptă să 
rămână singuri. Uite ce-i, crede-mă, am mare respect pentru 
munca pe care ai făcut-o aici, iar loialitatea ta faţă de Suzanne e 
mai presus de orice îndoială. Dar te-am angajat pentru a ne 
ajuta să-l localizăm pe WR8TH. Atât. Pe teren, n-ai fi decât un 
factor de risc. 

— Un factor de risc? 

— Împreună, Jenn și Dan au peste treizeci de ani de 
experienţă. 

— Dar am fost în infanteria marină. Nu reprezint un nenorocit 
de factor de risc. 

— Îți cunosc foarte bine dosarul din armată. Dar dacă se va 
ajunge acolo, Jenn și Dan se vor ocupa de problemă. 

— Nu. 

— Nu? 

George părea realmente surprins. 

— Ai nevoie de mine. 

— Am nevoie de tine? 

— Da. 

Abe îi aruncă o privire lungă și-și puse jos pixul. 

— Foarte bine. Atunci convinge-mă. 

— Serios? 

Gibson nu se așteptase ca discuţia să ajungă atât de departe. 

Abe chicoti. 

— Da, serios. Presupunând că avem noroc și că virusul creat 
de tine ne va oferi un indiciu pentru găsirea lui WR8TH, 


VP -71 


convinge-mă de ce ar trebui să trimit pe teren pe cineva lipsit 
de experienţă, așa, ca tine. 

— E foarte simplu. Ai nevoie de un om priceput la computere. 
Pe cine o să trimiţi? Pe Mike Rilling? Poate că n-am experienţă 
pe teren, dar, prin comparaţie cu el, sunt un fel de Jason 
Bourne”. 

— Dar virusul creat de tine nu ne va da localizarea? 

— Ne va da o localizare. Poate că tipul e suficient de arogant 
pentru a risca să-și folosească computerul de acasă, dar mă 
îndoiesc. Din câte mi-am dat seama, aș putea să pariez că e al 
naibii de prudent din fire și așa va rămâne. Și cel mai probabil, 
fură wireless de la cineva. Deci, ce vor face Jenn și Hendricks 
dacă pista îi va duce la o cafenea cu Wi-fi gratuit? Cum se vor 
descurca atunci? Uite care e treaba, WR8TH nu e o persoană; e 
o fantasmă creată pe net. Și dacă vrei să îl găsești pe cel din 
spatele lui WR8TH, vei avea nevoie de o fantasmă care 
gândește la fel ca el. Asta e lumea mea, George. Lasă-mă să 
merg cu ei. 

Abe se lăsă pe spate în scaun. Rămase așa preţ de câteva 
minute, meditând la propunere, înainte de a răspunde. 

— Trebuie să mă gândesc la asta și să discut cu câţiva 
oameni. Îți dau răspunsul peste câteva zile. De acord? 

— De acord. 

— Și dacă răspunsul va fi negativ, o să-mi respecţi decizia? 

— O să încerc. 


12. 


— Domnule vicepreședinte, vom ateriza la San Francisco 
peste patruzeci și cinci de minute. 

— Mulţumesc, Megan, răspunse Lombard și-și îndreptă atenţia 
spre Abigail Saldana, care analiza ultimele date referitoare la 
intenţiile de vot ale electoratului. 

De când li se alăturase, cu o lună înainte, Saldana, o femeie 
serioasă și muncitoare, de o inteligenţă sclipitoare, îi stabilizase 


12 Eroul unei serii de cincisprezece romane de spionaj, creată începând din 1980 de 
romancierul Robert Ludlum și continuată după moartea acestuia de către Eric Van 
Lustbader (n.tr.). 


VP- 72 


procentele și reinstaurase încrederea în cadrul echipei. 
Campania se desfășurase până atunci cu rezultate fluctuante. 
Nu depășiseră nicidecum punctul critic, dar nu se mai aflau în 
situaţia de a cerși sprijin, așa cum se întâmplase cu o lună în 
urmă. 

Desemnarea candidaţilor dinaintea alegerilor în California era 
programată peste patru zile și putea înclina balanţa în favoarea 
unuia sau altuia din cei nominalizați. California era teritoriul lui 
Fleming, prin urmare nu se putea aștepta să câștige, însă dacă 
reușea să obţină 30% din voturi pe propriul ei teren, asta avea 
să-i consolideze poziţia și să dea un impuls campaniei sale până 
la desemnarea finală a candidaților. Optase pentru o strategie 
agresivă și deloc lipsită de riscuri. Insă Saldana considera că 
Fleming era vulnerabilă în statul ei, așa încât în ultima lună 
alocaseră timp și bani pentru bătălia din California. lar 
rezultatele aveau să fie cunoscute marți. 

Funcţia de vicepreședinte nu implica folosirea exclusivă a 
unui avion - Air Force Two era numele generic purtat de orice 
aparat de zbor în care se suia vicepreședintele. Putea fi oricare 
dintre cele pe care le împărțea cu membrii cabinetului. Erau în 
general confortabile, deși cu mai puţine facilităţi decât Air Force 
One - un trofeu la care Lombard râvnea de multă vreme. În 
partea din faţă se afla un birou în care nu încăpeau comod mai 
mult de trei sau patru persoane. Lombard prefera să-și aibă 
personalul strâns laolaltă, așa că-și petrecea de obicei zborurile 
în cabina din mijloc, unde încăpeau relativ comod opt oameni în 
jurul a două mese. 

La masa aflată de cealaltă parte a culoarului, soţia lui era 
informată cu privire la datele biografice ale personajelor-cheie 
ale acelei escale. Oamenii apreciază abordarea personală - 
întreabă-i de copiii lor, și nu vor uita asta niciodată. Era un vechi 
truc politic de salon, dar care necesita exerciţiu și studiu. Grace 
Lombard își ridică privirea și-i aruncă un zâmbet obosit. Îi 
displăceau turneele electorale, dar, în douăzeci și cinci de ani, n- 
o auzise niciodată plângându-se. După părerea lui, tocmai lipsa 
ei de interes față de jocurile de putere îi atrăgea pe votanti. 
Mulţi politicieni își cultivau public imaginea de om normal, cu 
picioarele de pământ, dar soţia lui nu se prefăcea. Era conștient 
că ea îl ajutase mereu să-și păstreze echilibrul. Din acest punct 
de vedere, formau echipa ideală. 


VP-73 


— Leland, își întrebă el șeful de campanie, ce program am 
pentru diseară la cină? 

— O întâlnire cu senatorul Russell. După discurs, răspunse 
Leland fără a-și ridica privirea de la laptop. 

— Reprogrameaz-o. Vezi dacă acceptă să bem un scotch 
împreună la hotel, în jur de ora unsprezece. 

Reed se ridică, își luă telefonul și porni pe culoar ca să sune. 
Lombard se uită spre asistenta soţiei sale, Denise Greenspan, 
așezată de cealaltă parte a culoarului. 

— Cum se numește restaurantul ăla cu vedere spre Bay 
Bridge, care îi place așa de mult soţiei mele? 

— Boulevard, domnule. E pe Embarcadero. 

— Da, așa-i. Sună și fă o rezervare pentru ora șapte și 
jumătate. 

— Pentru câte persoane, domnule? 

— Două. 

Îi zâmbi soţiei, care îi trimise o bezea. 

Abigail Saldana dădu aprobator din cap. Sacrificiul personal și 
intimitatea forţată, inerente campaniilor electorale, erau lucruri 
de natură să descurajeze pe oricine. Duke Vaughn îl învățase 
lecţia aceasta pe Lombard. Era dificil să lucrezi într-o campanie 
fără a te atașa emoţional de cuplul aflat în centrul ei. Pentru 
personalul tânăr și idealist care făcea munca de jos, cel mai 
puţin apreciată, o astfel de activitate însemna mai mult decât o 
simplă slujbă. Echipa devenea pentru ei o familie și aveau 
nevoie să creadă în candidatul lor. O cină liniștită cu soţia avea 
să le ridice moralul tuturor. La fel cum micile gesturi de 
afecțiune schimbate de părinţi îi calmează pe copii. 

— Ben, rosti Grace în șoaptă, echipa a muncit din greu. Ce-ar 
fi să le dai liber cât suntem noi la masă? 

Lui Lombard nu-i surâdea deloc propunerea, însă era ceva 
tipic pentru Grace. Soţia lui era un om prea bun la suflet, și asta 
îi dăuna. Și ei, și lui. Râse însă mărinimos, de parcă era cea mai 
bună idee pe care o auzise în ultimii ani. In fapt, dacă se gândea 
mai bine, propunerea îi convenea. Reed și Saldana aveau s-o 
refuze, ceea ce însemna că oamenii lor aveau să le urmeze 
exemplul. Prin urmare, numai câţiva dintre membrii de rang 
inferior ai personalului aveau să se bucure de o cină pe banii lui. 
Treaba asta va da bine și, din punct de vedere al timpului 
pierdut, nu avea să-l coste prea mult; una peste alta, un câștig. 


VP - 74 


— Vedeţi, de asta am luat-o eu de soţie, spuse el. Dar, după 
cină, cu toţii înapoi la galere! 

Vorbele îi fură întâmpinate cu râsete, dar reușise să transmită 
un mesaj clar: aveau de tras din greu. Lucrurile se precipitau, și 
oamenilor le plăcea să muncească pentru învingător. După ce 
ajungea la Casa Albă, avea să aibă grijă ca fiecare dintre ei să 
fie rasplătit așa cum se cuvine, dar, pe moment, această mică 
mostră de mărinimie le va fi de ajuns. 

Unul dintre telefoanele lui Reed începu să sune, numai că 
Leland nu terminase discuţia cu senatorul Russell și nu se 
întorsese la masă. Adjunctul său aruncă o privire spre numele 
apelantului și lăsă telefonul să sune. 

— Nu răspunzi? întrebă Lombard. 

Adjunctul preluă apelul, puse câteva întrebări și acoperi 
difuzorul cu mâna. În clipa aceea, Lombard își dădu seama că 
făcuse o greșeală. 

— Domnule, vă caută Titus Eskridge. Are niște informaţii noi 
pentru dumneavoastră cu privire la ACG. 

Lombard își păstră o expresie neutră și dezinteresată, dar o 
simţi pe Grace cum îl privește atentă. Colonelul Titus Stonewall 
Eskridge Jr. era fondatorul și directorul executiv al companiei 
Cold Harbor Inc., un furnizor privat al armatei, cu sediul în 
Virginia. Cold Harbor fusese unul dintre donatorii importanţi în 
campaniile lui pentru Senat, iar Lombard îl cunoștea de mult pe 
Eskridge. Grace era capabilă să găsească ceva bun în 
majoritatea oamenilor, dar pe Eskridge nu-l suferea și nu făcuse 
un secret din asta. La insistenţele ei, cu ani în urmă, Lombard 
tăiase orice legături politice cu Cold Harbor, așa că, pentru a 
răspunde apelului, avea nevoie de un motiv foarte întemeiat. 
Motiv pe care, pentru moment, nu reuși să îl găsească. 

Chiar dacă, prin natura carierei sale în politică, își însușise 
arta blufării și era în stare să încaseze o lovitură de cuțit în 
spate și să fluiere în același timp vesel, pe Grace nu reușise 
niciodată să o păcălească. 

— Titus Eskridge? Tocmai acum s-a decis să scoată și el 
capul? spuse Lombard făcând un semn de refuz spre adjunct. Să 
răspundă Leland sau preia tu mesajul. 

— Da, domnule, răspunse adjunctul. 

Lombard aruncă o privire în direcţia soției, dar Grace se 
întorsese cu spatele. Mai târziu avea însă să-l ia la întrebări. Un 


VP-75 


lucru era sigur: se alesese praful de cina lor romantică și 
liniștită. 


13. 


Jenn Charles stătea la birou și își revizuia raportul despre 
Vaughn. Cooptarea lui în echipă în calitate de consultant era 
una, însă faptul că George dorea să-l implice și în faza a doua 
era cu totul altceva. O greșeală. Simţea asta cu toată fiinţa ei, 
dar nu reușea s-o exprime în cuvinte. Pentru a-și susține 
temerile dictate de intuiţie, avea nevoie de argumente. 

Gibson Vaughn. Părinţi: Sally și Duke Vaughn. Născut și 
crescut în Charlottesville, Virginia. Mama decedată când fiul 
avea trei ani. Cancer ovarian. O moarte grea, își spuse Jenn. 
Sarcina creșterii lui Gibson - în măsura în care se putea numi 
așa - îi revenise tatălui, un individ dependent de muncă. 

Duke Vaughn fusese o adevărată legendă în lumea politică 
din Virginia. Își luase diploma de absolvire și masteratul la 
Universitatea din Virginia. Posesor al unei personalități 
impresionante și al unui farmec înnăscut, era capabil să-și facă 
și prietenii, și dușmanii să se simtă în largul lor. Era pasionat de 
jocurile de putere și îşi găsise menirea ca șef de personal al lui 
Benjamin Lombard. Impreună formau o pereche imbatabilă: 
Lombard, omul dispus să-și apere cu încăpățânare principiile în 
faţa oricui, și Vaughn, maestrul negocierilor de culise. 
Majoritatea observatorilor îi acordau lui Vaughn meritul de a-l fi 
îndrumat pe Benjamin Lombard, un politician tânăr la acea 
vreme și prea puţin cunoscut, în ascensiunea spre ocuparea 
unui fotoliu în Senat și de a-l fi ajutat cu realegerea triumfală a 
acestuia pentru un al doilea mandat. 

Din câte își dădea seama Jenn, devotamentul lui Duke față de 
Lombard îl costase în relaţia cu fiul său. Obligaţiile de serviciu îl 
făceau să petreacă mult timp în DC sau însoţindu-l pe senator în 
călătoriile sale. Era o slujbă de șapte zile din șapte, și Duke își 
petrecea majoritatea weekendurilor cu familia Lombard. 

După toate aparențele, familia Lombard îl tratase pe Gibson 
ca pe o rudă; atât Duke, cât și Gibson aveau un dormitor în casa 
senatorului de la Great Falls și în cea de vacanţă de pe plaja de 


VP - 76 


la Pamsrest, din apropiere de hotarul cu Carolina de Nord. 
Totuși, Duke nu voise să-și îndepărteze fiul de școală, așa că în 
timpul săptămânii, Gibson rămânea de multe ori acasă, în 
Charlottesville. Sora lui Duke, Miranda Davis, locuia în apropiere, 
și Gibson era lăsat în grija ei. Cum însă Miranda avea propria 
familie, pe măsură ce Gibson a crescut, vizitele ei se răriseră. 
Așa se face că la doisprezece ani Gibson ajunsese practic să 
trăiască singur de lunea până vinerea. 

Mulţi copii ar fi rămas cu resentimente de pe urma acestui 
abandon, însă Gibson nu dăduse semne de amărăciune sau de 
supărare. Dimpotrivă, tânărul Gibson Vaughn își venera tatăl și 
era hotărât să îl sprijine în carieră. Se ocupa de treburile casei în 
timp ce tatăl lui era plecat: o întreținea, ţinea evidenţa facturilor 
și făcea curat, muncind și în grădină. In multe privințe, se 
crescuse singur. 

În aparenţă, părea că se descurcase bine. Avea note bune la 
școală. Nicio menţiune cu privire la vreo problemă de disciplină. 
Asta, dacă nu luai în considerare momentul când fusese prins 
conducând cu patruzeci și două de mile la oră pe un segment de 
șosea cu limita de viteză de douazeci și cinci. Deși, desigur, nu 
te puteai aștepta ca un adolescent de treisprezece ani să 
înţeleagă în totalitate regulile de circulaţie. Potrivit rapoartelor 
neoficiale, căci oficiale nu existau, la acel moment Duke îl 
însoțea pe senator într-un turneu de cercetare la fața locului a 
situaţiei din Orientul Mijlociu. Gibson rămăsese fără lapte. Și, în 
loc să-și sune mătușa, riscând să o trezească din somn, făcuse 
ceea ce i se păruse rezonabil și luase mașina pentru a se duce 
la supermarket. 

În raportul întocmit de ofiţerul care îl arestase se menţiona că 
băiatul îl întrebase politicos atunci când fusese oprit: „E vreo 
problemă, domnule?” Gibson Vaughn se cocoţase pe volumul 
Antologia scrierilor lui Thomas Jefferson pentru a putea vedea 
peste volan. Întrebat unde îi erau părinţii, el invocase al cincilea 
amendament. Nu voise să-și pună tatăl într-o situaţie neplăcută 
și refuzase să răspundă la întrebările poliţiei până nu sosise 
mătușa sa. 

Poliţia renunțase să-l pună sub acuzare, și incidentul intrase 
în folclorul statului Virginia. Asta se datorase în parte faptului că 
poliţia alesese să nu-și bată capul cu un puști de treisprezece 
ani, dar contase și amănuntul că Duke Vaughn era un prieten 


VP - 77 


apropiat al șefului poliţiei din Charlottesville. Se părea că puţini 
erau, în întreaga Virginie, aceia care nu se aflau în relaţie de 
strânsă prietenie cu Duke Vaughn. 

Povestea o făcu pe Jenn să zâmbească. Fusese crescută de 
bunica ei și știa ce înseamnă să fii nevoit să te descurci singur 
de la o vârstă fragedă. Era un lucru care te putea face să te 
maturizezi repede sau să te izoleze și să te înrăiască. l-ar fi 
plăcut puştiul Gibson: inteligent, mândru și puţin cam nesăbuit. 
Ei doi avuseseră multe în comun în copilărie, și o parte din 
trăsăturile de caracter ale lui Gibson din acea perioadă erau 
vizibile și acum. Totuși nu îndeajuns pentru a-i liniști temerile. Și 
totul din cauza sinuciderii lui Duke Vaughn. 

Intr-o zi de miercuri, Duke Vaughn sosise pe neașteptate 
acasă de la Washington și se spânzurase în subsol. Jenn răsfoi 
fotografiile de la autopsie, pe care le luase din sala de ședințe 
înainte ca Vaughn să-și organizeze acolo biroul. Ce nenorocit 
alege să se spânzure într-un loc unde să fie descoperit de fiul 
său de cincisprezece ani? Și fără a lăsa în urmă un bilet de adio? 
Era de neiertat. 

După moartea tatălui său, Gibson Vaughn devenise un cu 
totul alt om: dușmănos, sfidător, antisocial. Sinuciderea avusese 
un impact enorm asupra lui. Renunţase să mai frecventeze 
cursurile de informatică la Universitatea din Virginia. Lua note 
mici. Se încăierase la școală de trei ori în decurs de două luni. 
Primise o suspendare pentru că înjurase un profesor. Se dusese 
să locuiască la mătușa lui, și Jenn citise copiile scrisorilor tot mai 
disperate trimise de Miranda Davis cumnatei sale, în care îi 
povestea despre înrăutățirea comportamentului nepotului. Cum 
nu catadicsea să vorbească aproape deloc. Cum nu mânca și nu 
ieșea din casă decât pentru a merge la școală. Și cum își 
petrecea zilele și nopţile la el în cameră, în fata computerului. 

Opinia publică aflase cu ce se îndeletnicise Gibson la 
computer. 

jenn ciocăni ușor la ușa șefului său. George o încurajase 
mereu să se încreadă în instinctele ei și să-și expună liber 
punctul de vedere. Era un lucru care nu-i prinsese deloc bine pe 
vremea când lucrase pentru Agenţie, așa că îi luase ceva timp 
pentru a se convinge că asta dorea George de la ea. Jenn nu 
acorda încredere cu ușurință nimănui, însă George o câștigase 
de partea lui. Pentru el era în stare să meargă și pe sticlă pisată. 


VP - 78 


George îi aruncase un colac de salvare atunci când cariera ei 
la Agenţie se sfârșise. O recrutase într-un moment când Jenn nu 
era deloc sigură că își dorea un job, o vizitase acasă atunci când 
ea îi ignorase numeroasele apeluri telefonice și, într-un final, o 
convinsese să lucreze pentru el. Nu descoperise niciodată cum 
aflase de ea. Dar o supraveghease cu discreţie până ce își 
recăpătase puterea de muncă și-i acordase timp pentru a-și 
recâștiga încrederea în sine fără a o face să se simtă menajată. 
Ceea ce fusese un lucru bun, pentru că altfel Jenn ar fi 
abandonat imediat corabia. Privind retrospectiv, era conștientă 
că nu avea să se poată revanșa faţă de el niciodată. 

— Intră. 

Deschise ușa. George era așezat în spatele biroului și verifica 
datele financiare de pe primul trimestru. În fundal se auzeau 
cântând cei de la Rolling Stones. Era o versiune live a melodiei 
„Dead Flowers”. Jenn nu acorda prea mare atenţie muzicii și 
rareori recunoștea interpreţii, însă cântecul acesta îl știa, pentru 
că George îi explicase odată, timp de o oră, virtuțile acusticii lui 
Townes Van Zandt, considerându-le mai presus de beneficiile 
unei excursii la New York. Rolling Stones era formaţia lui 
preferată și, cu timpul, ea ajunsese să se familiarizeze cu 
mieunatul seducător al lui Jagger. Pe un perete stătea înrămat 
un poster cu autograf înfățișând o pereche enormă de buze 
printre care se strecura o limbă. Provenea de la un turneu al 
formației în SUA și constituia unul dintre bunurile cele mai de 
preţ ale lui George. Alături, atârna o fotografie cu George stând 
lângă Keith Richards. 

Pe peretele îndepărtat al camerei rafturile erau riguros 
împărţite în două, fapt ce reflecta, într-un fel, personalitatea lui 
George. Era descendentul uneia dintre cele mai vechi familii 
japoneze stabilite în Statele Unite. Strămoșii săi fugiseră din 
Japonia în urma Restauraţiei Meiji și ajunseseră la San Francisco 
în 1871. Aici își croiseră o viaţă bună și de succes, traversaseră 
cu bine perioada petrecută în lagăre, iar până în anii 1950 își 
refăcuseră averea. Membrii familiei Abe erau mândri de 
moștenirea pe care o aveau, ca și de ţara lor adoptivă. Și 
păstrau tradiția recunoașterii acestor două jumătăţi în numele 
pe care le dădeau copiilor. 

George Leyasu Abe. 

Jumătate din bibliotecă era dedicată cărților despre istoria 


VP - 79 


Japoniei. George avea o fascinaţie deosebită faţă de cultura 
samurailor și o duzină de astfel de volume ocupa un întreg raft. 
Leyasu, al doilea prenume al său, fusese preluat de la cel care 
întemeiase în 1600 șogunatul Tokugawa, desființat odată cu 
Restauraţia Meiji, în 1868. Cealaltă jumătate a bibliotecii 
cuprindea lucrări despre istoria Americii coloniale. George 
Washington, tizul său, era extrem de bine reprezentat, la fel și 
Madison și Franklin. În schimb, în bibliotecă nu exista nicio carte 
dedicată lui Thomas Jefferson, lucru pe care Jenn îl verificase. 
George îl considera pe Jefferson un bărbat neloial și un trădător. 
Era un subiect pe marginea căruia putea perora timp de o oră. 
Jenn nu-l înțelegea întotdeauna pe șeful ei și nici nu era de 
acord cu modul în care el îl condamna pe Jefferson, însă în 
privinţa loialității, ei doi se aflau pe aceeași lungime de undă. De 
aceea nu pricepea de ce George decisese să îl coopteze pe 
Vaughn în faza a doua a misiunii lor. 

George se opri din treabă și o invită să ia loc. Jenn se așeză, și 
în clipa următoare realiză că nu știa cum să aducă subiectul în 
discuţie. Dar George îi citi gândurile, așa cum se întâmpla 
adesea. 

— Deci, ai venit să vorbim despre Gibson Vaughn. 

Jenn zâmbi amar, amintindu-și cât de transparentă era. Nu se 
pricepuse niciodată la poker. 

— Pur și simplu nu înţeleg, spuse ea. Mike nu e omul nostru, 
asta e clar, dar nici Gibson Vaughn nu e. Doar nu a inventat el 
computerul. Ce anume îl califică pentru o asemenea misiune? Pe 
vremea când era copil, a intrat în computerul unui senator. Ăsta 
să fie criteriul după care ne alegem oamenii? Plus chestia cu 
ținutul nostru în suspans. Se poartă ca o primadonă și 
procedează așa cum îl taie pe el capul. 

George zâmbi. 

— Să înțeleg că nu-l placi? 

— Nu chiar, dar nu asta contează. Nu am încredere în el, și 
asta e mult mai important. E un factor de risc pentru noi. Și tare 
mi-e teamă că... lăsă ea fraza suspendată în aer. 

George se rezemă de spătarul scaunului. 

— Spune tot ce ai de zis. 

— Tare mi-e teamă că trecutul vostru comun... te orbește. Îți 
închipui că-ţi va fi recunoscător pentru șansa pe care i-o dai. 
Știu că prin felul cum te porți cu el vrei să ștergi cu buretele tot 


VP - 80 


ce a fost, dar Gibson nu e genul care să uite. Sau care să ierte, 
și asta pentru că întotdeauna dă vina pe alţii. 

— Până acum s-a descurcat bine. 

— Așa e. Dar pe teren e cu totul altceva. Mi-e teamă că, dacă 
ne vom apropia de WR8TH, o să ne dea de gol. Chiar dacă în 
felul ăsta se va da și el de gol. 

— Proverbialul scorpion de pe spinarea ţestoasei. 

— Nu e demn de încredere, domnule. Cu tot respectul. 

— Asta e tot? 

— Și nu-mi place că-și bagă nasul în computerele noastre. 

— Altceva? Poate că ai ceva și împotriva tunsorii lui? 

George se ridică și scoase o sticlă de apă minerală dintr-un 
frigider încorporat în perete. Se așeză lângă Jenn și rămase 
acolo, holbându-se în gol. | se întâmpla deseori să cadă pe 
gânduri și niciodată nu vorbea înainte de a-și fi limpezit mintea. 
Acum, că-și expusese părerile, Jenn se feri să-i întrerupă 
meditaţia. Înainte, genul acesta de așteptare o obosea și o 
neliniștea, dar, cu timpul, învățase să respecte firea 
introspectivă a șefului ei. 

— S-ar putea să ai dreptate, zise el într-un târziu. 

Răspunsul o luă pe Jenn prin surprindere, dar rămase tăcută. 

— S-ar putea să ai dreptate în toate privințele. Am și eu 
dubiile mele. 

— Atunci, chiar merită riscul? 

— Ce știi despre activitatea lui Vaughn în marină? 

— Știu că a lucrat ca hacker autorizat. Foarte apreciat. 

— Nu tocmai. 

— Dar asta scrie în dosare, spuse ea, apoi realiză că trebuia 
să fi fost mult mai mult de atât. Asta a fost doar o acoperire, nu- 
i așa? 

— Exact. 

— Deci ce anume a făcut? 

— Hai să te întreb ceva. Cum faci să duci două elicoptere 
Blackhawk pe teritoriul unei naţiuni suverane, violându-i cu 
tupeu spaţiul aerian, și să le faci să aterizeze în inima unuia 
dintre cele mai mari orașe din ţara aia fără a atrage atenţia? 

— E vorba de Bin Laden. Pakistan. 

— E o întrebare pur teoretică, spuse Abe. Dar să presupunem 
că despre asta e vorba. Întreabă-te cum de am reușit noi să 
facem asta. Întreabă-te cum de n-au știut că suntem acolo până 


VP - 81 


ce n-au aflat la știri. 

— Elicopterele erau special echipate. Cu un soi de tehnologie 
cu scuturi. 

— Parţial corect, dar numai parţial. Până la un punct, poți 
ascunde un elicopter făcându-l să zboare silențios, deși nu 
complet fără zgomot, dar ce te faci cu radarele? Nu poţi face un 
Blackhawk complet invizibil pentru un radar și cu siguranţă nu 
pentru apărarea antiaeriană pakistaneză. Pentagonul a anulat 
programul de construire a elicopterelor cu scuturi de 
invizibilitate în 2004. Și scuturile astea nu sunt un element 
component ușor de reconfigurat. 

— Și atunci? 

— Radarul este o mașină. Software-ul traduce impulsurile 
electrice astfel încât utilizatorul să poată vedea ceea ce vede 
radarul. Așa că, în loc de a arunca miliarde pe tehnologii cu 
scuturi de invizibilitate, nu e mai simplu să preiei controlul 
asupra software-ului? Inserează codul direct în sistemul lor, și 
programul le va arăta numai ce dorim noi să le arate. Și uite 
așa, Blackhawkurile sunt și nu sunt acolo. Dacă înţelegi ce vreau 
să spun. 

— Așa am procedat? 

— Vaughn a făcut totul posibil, spuse Abe. Mă rog, a fost unul 
dintre cei implicaţi în proiect. O treabă al naibii de complicată. 
Multe entităţi care trebuiau să se pună de acord. Chiar dacă cei 
de la SEAL au apăsat pe trăgaci, toate cele patru agenţii au avut 
o contribuţie la capturarea lui Bin Laden. CIA, NSA. Vaughn a 
impresionat multă lume, dacă sursa mea m-a informat corect. 

— El este cel care a scris codul? întrebă Jenn. 

— Alături de alţii, dar asta nu a fost singura lui contribuţie. 

— Ce a mai făcut? 

— l-a făcut pe pakistanezi să instaleze singuri virusul. 

— Ce? 

— Așa mi s-a spus. 

— Pakistanezii au instalat un virus în propriul lor program? 

— Așa se pare. Atât de convingător este Gibson, iar 
pakistanezii, sper că vei fi de acord cu mine, nu sunt ușor de 
convins. 

— Vrei să spui că Gibson Vaughn a fost recrutat de Activity? 

— De la bun început. 

— Fir-ar să fie de treabă! 


VP - 82 


Activity sau Intelligence Support Activity era departamentul 
însărcinat cu strângerea de informaţii din cadrul JSOC - Joint 
Special Operations Command”. Echivalentul militar al CIA. După 
dezastrul din 1980 al Operațiunii Eagle Claw!* în deșertul 
iranian, forțele armate învinuiseră CIA pentru faptul că nu-și 
partajase echipamentele și informaţiile. Activity fusese fondat 
cu scopul ca armata să nu mai depindă pe viitor de CIA. Jenn 
cunoștea foarte bine situaţia; toată lumea de la CIA o cunoștea. 

Activity era competitorul lor. 

Işi alegea pe sprânceană personalul din rândurile celor patru 
agenţii militare, și Jenn își dădea prea bine seama de ce un 
infanterist marin cu aptitudinile lui Gibson Vaughn le atrăsese 
atenția. Șefii de la Activity căutau oameni capabili de idei 
inovatoare, și uneori era nevoie de un hoţ pentru a prinde un 
hot. În acest context, opinia ei despre Gibson Vaughn nu mai 
avea relevanţă. Și era aproape sigură că șeful ei gândea la fel. 

— lisuse! exclamă ea. Tipul a ajutat la prinderea lui Bin Laden, 
și acum nu mai poate să-și găsească de lucru nici la Burger 
King. 

— Ei, așa cum bine ai observat, nu el a inventat computerul, 
și e preferabil să angajezi pe altcineva decât să-l calci pe 
bombeu pe vicepreședinte. Pardon, pe viitorul președinte. 

— Atunci ești de părere să îi mai dau o șansă? 

— Nu, nu asta vreau să spun. Ci că nu trebuie să privești 
totul, inclusiv oamenii, în alb sau negru, așa cum ești tentată să 
o faci. Pe teren sunt momente când e nevoie să iei decizii 
rapide, și tu excelezi într-adevăr în astfel de situaţii. De asta te- 
am angajat. Instinctul te înșală rareori, numai că deocamdată nu 
suntem pe teren, iar atunci când e vorba de oameni, ai tendinţa 
să nu vezi partea plină a paharului. 

— Imi pare rău, domnule. 

— N-ai de ce. E ceva la Gibson Vaughn care te pune pe 
gânduri. Și-ţi face degetul să tremure pe trăgaci. Dar eu l-am 
cunoscut pe vremea când nu era decât un puști și am văzut ce 
relație avea cu Suzanne. Nu poţi să înţelegi ce grijă îi purta dacă 
nu i-ai văzut împreună. Suzanne era o fetiță foarte specială, iar 
Gibson, un copil foarte bun. 

— Bine, dar asta a fost acum mult timp... dădu Jenn să spună, 


13 Comandamentul pentru Operaţiuni Speciale (n.tr.). 
14 Gheară de vultur (n. red.). 


VP - 83 


însă George o opri ridicând o mână în aer. 

— Nu cred că Gibson Vaughn ar sabota cu bună știință 
eforturile de a o găsi pe Suzanne. Mai cred că relaţia dintre ei a 
fost unică și prețioasă. E posibil ca el să-și fi dat seama de unele 
lucruri pe care noi, ceilalţi, nu le vedem. Chiar și numai pentru 
asta merită să îl avem alături. Dar, pe de altă parte, s-ar putea 
să ai dreptate. Poate că nu mai judec limpede din cauza 
trecutului. Tocmai de aceea te vreau acolo. Dacă Gibson va dori 
să acţioneze împotriva noastră, am încredere că vei observa. Și 
atunci vom lua măsuri. Între timp însă, cred că el reprezintă cea 
mai bună șansă pentru noi ca să ajungem unde ne-am propus. 
Sper că m-am făcut înțeles. 

— Da, domnule, spuse jenn și se ridică în picioare, 
pregătindu-se să iasă. 

— Încă ceva, Jenn, zise George. Gibson Vaughn a avut multe 
de îndurat în viață și și-a servit ţara cu pricepere. Ar fi o dovadă 
de miopie din partea noastră dacă l-am subestima. 

— Da, domnule. 

— Oricum, se pare că WR8TH nu se grăbeşte să-și arate fața, 
așa că toată discuţia noastră poate fi fără obiect. 

— Da, domnule. 

— Plus că, Jenn, aici nu suntem la CIA. Poţi să-mi spui George. 

— Da, domnule. 


14. 


Gibson traversă terenul în soarele dimineţii de sâmbătă. Era 
plăcut să fie din nou în aer liber. Joi seară, George Abe îl dăduse 
afară din birou și îl avertizase în termeni cât se poate de 
categorici să nu se arate la față până luni dimineaţă. Îi fusese 
greu să se conformeze, îl făcuse să se simtă vinovat. Dar o altă 
fetiță avea nevoie de el, și azi fetiţa avea un meci de fotbal. 

În ultimele săptămâni o văzuse prea rar pe Ellie. Știa asta și 
nu-i plăcea. Dar era un rău necesar. Banii primiţi de la Abe 
aveau să achite ipoteca pe casa unde Ellie locuia cu mama ei. Și 
unde locuiseră cu toţii înainte de divorț. 

Privind în urmă, poate că el și Nicole nu ar fi trebuit să 
cumpere casa. Achiziţia fusese făcută la apogeul pietei 


VP - 84 


imobiliare, înainte de prăbușire. Fusese prea optimist în 
previziunile financiare, însă la acea vreme era convins că-și va 
găsi ușor de lucru după liberarea din armată. Presupunere deloc 
neîntemeiată. Văzuse cum sectorul privat îi înhățase pe unii 
dintre foștii săi camarazi de unitate imediat ce pășiseră pe sol 
american. Indivizi care posedau jumătate din experiența și 
abilităţile sale iscaseră adevărate războaie de oferte de 
angajare între marii furnizori de echipamente militare. Așa că, 
având în vedere CV-ul său impresionant, nu își făcuse griji. 

Nu avusese însă în vedere și nu înțelesese ce însemna să 
figurezi pe lista neagră a lui Benjamin Lombard. Ce însemna cu 
adevărat. Săptămâni în șir își căutase o slujbă fără a primi nici 
măcar un telefon de răspuns. La început, se limitase la marii 
rechini, la balenele din industria apărării, care erau mereu în 
căutare de oameni cu aptitudinile sale. Când își dăduse seama, 
în fine, că nu avea nicio șansă, își trimisese CV-ul la firme de 
mâna a doua. lar greierașii păruseră că-i cântă prohodul. 

În cele din urmă, pentru a face totuși rost de ceva bani, se 
angajase la un lanţ de magazine de produse electronice, unde 
vânduse computere pentru acasă. Amărăciunea îl făcuse să 
intre în defensivă. Fusese o perioadă neagră pentru el. Se 
închisese în sine și nu ieșea din carapace decât pentru a-și 
descărca nervii pe soţie și fiică. Din păcate, ajunsese să se certe 
cu Nicole din orice. Absolut orice. Și Doamne ferește dacă ea 
îndrăznea să aducă în discuţie subiectul vânzării casei. Asta 
aprindea certuri care se prelungeau zile la rând și îl făceau la 
final să se retragă într-o tăcere mânioasă. Știa că dăduse greș. 
Se temea că Nicole își alesese un ratat cu care să-și împartă 
viaţa. Și se temea că și ea era conștientă de acest lucru, motiv 
pentru care căuta semne de resentiment în fiecare gest al ei. 

Situaţia aceasta durase câteva luni și se îndrepta rapid spre 
un deznodământ nedorit, până ce fostul său comandant îl 
informase că Potestas, o firmă locală specializată în 
biotehnologie, căuta un director de IT, iar el îi pusese o vorbă 
bună. Potestas era o companie suficient de mică încât să scape 
atenţiei lui Benjamin Lombard. Sau așa își închipuise Gibson 
până în urmă cu o lună. Munca era de nivel începător: 
plictisitoare și fără să-i solicite inteligenţa. Trecuse cu brio de 
seriile de interviuri și acceptase cu recunoștință un salariu la 
care, cu numai un an înainte, ar fi strâmbat din nas. Dar, cu o 


VP - 85 


soţie și o fiică de întreţinut, plus o ipotecă împovărătoare, nu 
riscase să vină cu o contrapropunere. Dintr-odată, asigurarea de 
sănătate și cecul primit regulat păreau un dar picat din cer. 
Satisfacțiile profesionale și dorința lui de a-și răsfăţa soția 
puteau să mai aștepte. 

Fosta soție, se corectă Gibson acum. Divorţaseră de aproape 
un an, dar tot îi era greu să se gândească la ei în acești termeni. 

Fosta soție. 

Nu o căutase cu lumânarea, dar adevărul e că nici nu opusese 
rezistenţă atunci când dăduse de necaz. Se lăsase pur și simplu 
în voia sorții. Cât fusese în armată, ideea de a-și înșela soția nu-i 
trecuse niciodată prin cap. Paradoxal, după câte pătimise, totul 
se întâmplase după angajarea la Potestas. Slujba nu reparase ca 
prin farmec fisurile apărute în căsnicie, iar el fusese prea 
mândru și încăpățânat pentru a încerca să le repare singur. În 
schimb, se dusese la un bar în happy hour împreună cu o 
reprezentantă de vânzări pe nume Leigh. 

Privind retrospectiv, acum își dădea seama ce însemnase acel 
gest: un refugiu temporar. Un gest de lașitate și atât. Leigh îl 
plăcea și se purta drăguţ cu el. Nu voia nimic de la el în afară de 
un pahar și un pretext de a râde. Bărbatul care se culcase cu 
Leigh era pentru el un mister. Chiar și acum îi era dificil să îl 
reconcilieze în minte cu imaginea sa, așa cum se vedea pe sine. 

Spre infinita ei cinste și gratitudinea lui, de asemenea infinită, 
Nicole nu reacționase cu cruzime ori resentiment. Avocatul ei se 
purtase corect și, deși mariajul lor luase sfârșit, nu la fel se 
întâmplase și cu relaţia lui Gibson cu fiica sa. Comparativ cu 
poveștile de divorț pe care le auzise, avusese mare noroc. Dar la 
fel se putea spune despre toţi cei care o cunoșteau pe Nicole. 

Cel mai greu îi fusese să o vadă pe Nicole înstrăinându-se. 
Fosta lui soţie suferise în tăcere. Așa făcuse dintotdeauna. Nu 
existaseră certuri. Numai distanţă și tăcere. Nicole ajunsese 
dinainte la propriile concluzii cu privire la căsnicia lor. Tot ce 
urmase fusese o simplă formalitate. 

El o implorase să-i acorde o a doua șansă, dar Nicole nu era 
genul care să ierte. Se cunoșteau din liceu, și ea nu cedase în 
nicio situaţie. În privinţa loialității, Nicole era de neînduplecat. 
Ori îi erai loial, ori nu; nu era un lucru pe care să îl înveţi. Dacă 
nu putea avea încredere în tine, atunci nu meritai să-ţi fie soţie. 
Gibson îi admirase întotdeauna încrederea în propria judecată, 


VP - 86 


numai că acum el era cel pus sub lupă, iar concluziile nu îl 
favorizau. 

Și uite așa se pomenise dintr-odată singur, un tată divorţat 
care locuia într-un apartament dintr-un bloc banal de beton. Cei 
șase ani de căsnicie se duseseră pe apa sâmbetei. In schimb, se 
alesese cu o pensie alimentară de plătit, o oră de navetă pentru 
a-și vedea fiica și o bănuială tot mai accentuată că pe lume nu 
exista tâmpit mai mare ca el. 

Și tocmai de aceea casa era un aspect important. 

Era o casă solidă, cu etaj, în stil Cape Cod. Departe de DC, 
într-o zonă liniștită și sigură. Cu școli bune în apropiere. Odată, 
în iulie, când se afla în permisie, Gibson plantase șirul de azalee 
de pe marginea aleii. După aceea stătuse cu Nicole pe șezlong, 
bând bere și planificând cum să amenajeze grădina, până ce 
insectele îi goniseră în casă. Nouă luni mai târziu se năștea Ellie. 
Fusese cea mai fericită zi din viaţa lui Gibson și nici acum nu 
regreta cumpărarea casei. Chiar dacă efortul de a o păstra era 
ucigător. Casa reprezenta viaţa pe care își promisese să le-o 
ofere lui Nicole și lui Ellie. Mai bine murea decât să le vadă 
pierzând-o din cauza lui. 

Meciul de fotbal tocmai începuse. Mingea sări spre tușă și mai 
multe fete din ambele echipe porniră în goană după ea, ţipând 
fericite. O reperă imediat pe Ellie. Era în capătul celălalt al 
terenului, îndoită de mijloc și holbându-se la ceva aflat în iarbă. 
Gibson rânji. Foarte probabil ca fiica lui să fie jucătoarea de 
fotbal cel mai puțin talentată din istorie și din lume. Nu era 
vorba numai de lipsa ei totală de coordonare în mișcări ori de 
incapacitatea de a anticipa direcţia pe care o va lua mingea, ci 
și de disprețul ei absolut faţă de regulile jocului. Ideea de a juca 
pe o singură poziţie o plictisea și bătea terenul de colo colo, fără 
a-i păsa de consecințe. Dacă nu ar fi purtat echipamentul de joc, 
cu greu ţi-ai fi dat seama din care echipă făcea parte. 

Pe teren, Ellie începu să alerge într-un cerc strâns, cu braţele 
întinse în lături și ochii îndreptaţi în sus, spre cer, până ce ameți 
și căzu grămadă. 

Gibson nu se putu abţine și zâmbi. Nu prea își dădea seama 
de pe ce planetă venise fiica lui, dar o iubea atât de mult încât 
faptul că nu putea să o ducă seara la culcare îi provoca o durere 
fizică. Cititul poveștilor seara, cu ea privindu-l pe computer, nu 
era tocmai un comportament de tată. 


VP - 87 


Ellie se ridică veselă în picioare și începu să alerge pe teren, 
amintindu-i lui Gibson de bucuriile simple ale vieţii. Oare era 
jenant să admită că modelul lui în viață era fiica sa de șase ani? 

Pe teren, mingea săltă spre Ellie, care o lovi cu sete cu 
piciorul. Mingea își devie traiectoria spre dreapta, se învărti și 
ieși de pe teren. Gibson se apropie de locul unde ieșise mingea 
și aplaudă frenetic, de parcă Ellie tocmai câștigase Cupa 
Mondială. Fetiţa se opri și-i făcu semn cu mâna, în timp ce 
celelalte jucătoare trecură în goană după minge pe lângă ea. 

Dincolo de tușă, soţia lui îi aruncă o privire. Fosta, se corectă 
Gibson din nou. Nicole stătea alături de ceilalţi părinţi „de casă”, 
care formaseră o mică oază din scaune pliante și genţi 
frigorifice. Gibson se obișnuise să stea retras. Suficient de 
departe pentru a nu o incomoda pe Nicole, dar nu atât de 
departe încât să pară că dă prea mare importanţă situaţiei. 
Nicole se împrietenise cu câţiva părinţi, iar el era bucuros să-i 
cedeze privilegiul. Ea înclină capul spre el și Gibson îi răspunse 
la fel. După aceea Nicole își îndreptă atenţia spre joc și nu-i mai 
aruncă nicio privire. 

În pauza dintre reprize, jucătoarele se strânseră în faţa 
porţilor, mâncând felii de portocale, în timp ce antrenorii puneau 
la cale strategii pe care fetele n-aveau nicio intenţie să le 
urmeze. Părinţii continuară să sporovăiască între ei sau porniră 
în căutarea vreunei toalete mobile. Nicole se îndreptă spre el, 
de-a lungul tușei terenului. Era îmbrăcată cu una dintre rochiile 
acelea de vară largi și vaporoase, care îi plăcuseră încă din 
liceu. Arăta de milioane, soarele conturând silueta ei 
armonioasă. 

— Bună! îl salută ea. 

— Bună! 

Schimbul de amabilităţi păru să-i epuizeze pe amândoi, așa că 
luară o pauză de o secundă pentru a-și reveni. In orice discuție 
cu Nicole era mai sigur să nu te abaţi de la subiectul Ellie. Intre 
ei doi se întâmplaseră multe lucruri urâte, dar când venea vorba 
de Ellie, reușeau mereu să se pună de acord. 

— Se pare că Ellie va câștiga premiul de jucătoarea anului. 

— Brazilienii m-au tot sunat în timpul meciului. 

— Așteaptă-te la oferte mari de transfer. 

— Să te audă Dumnezeul! 

— Ai primit banii? 


VP - 88 


— Da. Mulţumesc. De ce ești plătit cash, Gib? 

— A fost o primă de instalare. 

— O primă plătită cash, miji ea ochii spre el. Pot să-i depun la 
bancă? 

— Sigur că da, răspunse el simțind cum îl cuprinde iritarea. 

Totuși, Nicole avea dreptate. Cine mai era plătit cash în ziua 
de azi? 

— Ce se întâmplă? 

— Nimic. Totul e în regulă. 

— În regulă? Cu asta chiar că ai dat-o în bară. 

— Dar avem nevoie de bani. Totul e bine, te asigur. 

— Te rog, n-am nevoie de asigurările tale, Gib. Bine? 

Se exprimase pe un ton plat și lipsit de răutate, dar Gibson 
resimţi înţepătura și-și feri ochii. Rămaseră în tăcere, ca și cum 
s-ar fi temut că orice mișcare bruscă putea fi interpretată drept 
o dovadă de ostilitate. Așa arătau cele mai rele momente din 
viața lui. Momentele când stătea alături de singura persoană de 
pe lume faţă de care putuse vorbi liber vreodată și care fuseseră 
reduse acum la conversații prudente, cu vorbe alese cu grijă, ori 
la tăceri la fel de bine cântărite și stânjenitoare. 

— O să-ţi aduc banii acasă până luni. 

— Nicole... 

— Gibson, spuse ea fără să dea înapoi un centimetru. 

— Suzanne. Slujba. Banii. Totul e în legătură cu Suzanne. 

Întreaga postură a lui Nicole se schimbă la auzul numelui 
fetei. Masca de indiferență atât de bine compusă se sfărâmă și, 
pentru întâia oară într-un an, Gibson îi surprinse o umbră de 
îngrijorare în ochi, dar norii se risipiră repede. 

— Suzanne, repetă ea scrutându-i faţa. Incerci să o găsești? 

Gibson dădu din cap în semn de confirmare. 

— lisuse! 

— Îmi pare rău, dar nu-ți pot povesti totul. Sunt ţinut cam din 
scurt. Dar te asigur că banii sunt obţinuţi pe căi legale. 

— Nu, ascultă, nu e cazul să-mi explici. 

— Mulţumesc. 

— Dar tu, Gib? Tu ești bine? Adică... având în vedere 
povestea asta cu Suzanne. 

— Da, sunt bine. Așa cred. 

— După meci, Ellie merge la petrecerea aniversară a unei 
fetițe. Sunt invitaţi și părinţii. Pizza și punch. Cred că au angajat 


VP - 89 


și un clovn. Ar trebui să vii și tu. 

— Mi-ar face plăcere. 

Se întoarse ca să vadă la ce se uita Nicole peste umărul lui. 
Jenn Charles, în costum și pantofi cu toc, se îndrepta către ei. 
Chiar dacă ochii îi erau ascunși în spatele unei perechi de 
ochelari de soare, privirea ei îi dădu fiori. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? o întrebă când Jenn ajunse lângă 
ei. 

— Am dat de el, răspunse Jenn. 

— Când? Unde? 

Jenn îi aruncă o privire lui Nicole și nu răspunse. 

— Măcar mă lăsaţi să merg cu voi? insistă Gibson. 

— Șeful vrea să discute cu tine. E în parcare. Gibson se uită 
într-acolo, apoi își întoarse privirea spre Jenn și la final spre 
Nicole. 

— Trebuie să plec. 

— Du-te, spuse Nicole. 

— Dar Ellie... 

— N-o să se supere. Dar nu uita să o suni. Dacă nu vorbește 
cu tine, devine agitată. 

— Așa o să fac. 

Dădu să pornească după Jenn, dar Nicole îl opri. 

— Gib. 

— Da? 

— Baftă! 


15. 


George îl aștepta într-un Mercedes negru clasa M. O cutie 
dreptunghiulară lungă, învelită în hârtie de un roșu-aprins, 
imprimată cu mici inorogi albi, se afla pe scaunul pasagerului. 

— Ce e în cutie? întrebă Gibson. 

— Nu-i pentru tine. 

— Îmi rănești sentimentele. 

George chicoti, așeză cutia pe bancheta din spate și îi întinse 
lui Gibson o jachetă sport. 

— Pune-ţi asta. Avem o întâlnire. 

— Noroc! le ură Jenn. 


VP - 90 


— Nu vii cu noi? 

Femeia clătină din cap. 

— Nu. Ne vedem la birou. 

Sedanul alunecă afară din parcare ca un cocon de lux. Gibson 
nu avusese niciodată ocazia să meargă într-o maşină atât de 
frumoasă, și plăcerea pe care o simțea era justificată. Aproape 
că aştepta cu nerăbdare să rămână blocați în trafic. 

— Ei bine? întrebă el. 

— Ai avut dreptate. 

— Unde e? 

— Vineri după-amiază virusul implantat de tine a dat un 
semnal de pe o adresă de IP din vestul Pennsylvaniei. Un orășel 
pe nume Somerset. 

— De ce nu m-aţi sunat imediat? 

— A fost un semnal scurt, după care a intrat în stare de 
latenţă. 

— Latenţă? 

Nu era ceva la care se așteptase, și rotițele minţii i se puseră 
imediat în mișcare, în căutare de răspunsuri. 

— In legătură cu ce am avut dreptate? 

— Era o bibliotecă publică. 

Gibson medită asupra informaţiei; da, avea sens. O bibliotecă 
publică însemna mulţi oameni care intrau și ieșeau. Era o 
alegere inteligentă, care adăuga încă o doză de anonimat și 
îngreuna localizarea. Acum trebuiau să supravegheze biblioteca 
în speranţa de a-l identifica pe WR8TH, în cazul în care acesta 
accesa din nou serverele ACG. 

La Washington Circle o luară spre New Hampshire pe 
autostrada 22, după care cotiră la stânga pe P Street, în direcţia 
Georgetown. Blocurile de apartamente făcură loc treptat 
șirurilor de case din cărămidă cu aspect similar și mai apoi 
caselor individuale imense, ascunse în spatele unor ulmi și 
stejari înalți. 

Duke Vaughn îi descrisese Georgetown drept ţinutul 
buzunarelor adânci și al colţilor ascuţiţi. Tatăl lui participase 
acolo, într-un an, la patru sau cinci evenimente legate de munca 
sa, dar nu-și luase fiul să îl însoţească. Nu sunt petreceri pentru 
copii, îi explicase Duke. E un teritoriu osti]. 

Chiar dacă oamenii sunt de partea noastră? își întrebase 
Gibson tatăl. 


VP - 91 


Mai ales dacă sunt de partea ta, îi răspunsese Duke făcându-i 
cu ochiul. 

— Asta înseamnă că n-o să fiu lăsat pe dinafară? 

— Mi-ar plăcea să rămâi cu noi, spuse Abe. Până acum te-ai 
dovedit un membru valoros al echipei și presupun că vom avea 
nevoie de aptitudinile tale și de acum încolo. În plus, e vorba și 
de relația ta specială cu Suzanne. 

— Să înțeleg atunci că ești de acord? 

— Depinde. 

— De ce anume depinde? 

— Domnișoara Dauplaise a cerut să te vadă. 

Gibson încuviință din cap, cu ochii la Abe. Regina îl chemase 
în audienţă. Sau cel puţin așa avea el senzaţia. 

— Eu cred că ne poți fi de ajutor, și exact asta i-am spus și ei. 
Dar domnișoara Dauplaise preferă să-și facă singură o impresie. 

George opri în faţa unei porţi din fier forjat. Un panou metalic 
negru anunţa cu litere aurii denumirea proprietăţii: „Colline”. Un 
mănunchi de baloane viu colorate se ițea din spatele uneia 
dintre fleșe și mai multe familii așteptau la rând, ca să fie 
controlate de agenţii de pază. Toţi bărbaţii purtau costum, iar 
femeile rochii. Până și copiii erau îmbrăcaţi elegant și cu toţii 
țineau în mâini pachete cu cadouri. Dacă raiul era sponsorizat 
de Laura Ashley și Ralph Lauren, probabil că așa arăta. 

Unul dintre oamenii de pază se îndepărtă de șirul de oameni 
care așteptau la poartă și se apropie de mașină. 

— Va trebui să căutaţi loc de parcare pe stradă... dădu el să 
spună, dar se opri în momentul când îl recunoscu pe șofer. O, 
bună ziua, domnule Abe! Aţi venit la petrecere? 

— Nu, Tony. Am întâlnire cu domnișoara Dauplaise. 

— Sigur, sigur, intraţi. Dar o să vă rog să parcaţi în fața 
garajului, nu pe locul obișnuit. O să transmit eu prin radio 
instrucţiunile. Astăzi e cam aglomerație. 

— Mulţumesc. 

Intrară pe aleea pietruită și înaintară spre un conac impozant 
în stil federal, înconjurat de grădini bine îngrijite, care se 
întindeau în jos pe pante în ambele direcţii. Dimensiunile 
domeniului îl impresionară pe Gibson. Numără cel puţin șapte 
coșuri de fum. Era o proprietate în genul celor rurale englezești, 
nu de genul întâlnit uzual în mijlocul unui oraș american. Un alt 
agent de pază îi îndrumă spre ieșirea de pe aleea principală, iar 


VP - 92 


Abe parcă mașina lângă un garaj pe două niveluri, mai mare 
decât casa lui Nicole. Șapte arcade cu uși pliante albe ocupau 
toată lungimea clădirii din cărămidă roșie. Ușa de la arcada 
centrală era deschisă, iar înăuntru se afla un frumos Bentley de 
epocă, verde. 

Abe îl surprinse pe Gibson privind mașina cu admiraţie. 

— E un model din '52. l-a aparținut bunicului domnișoarei 
Dauplaise. A fost ambasador în Franţa sub Roosevelt. Theodore, 
nu Franklin”. 

— Și el a locuit tot aici? 

— Familia Dauplaise locuiește aici din anii 1820. Puţine familii 
din oraș se pot lăuda cu o vechime mai mare. Casa principală a 
fost construită după Războiul din 1812:*, după planurile lui 
Charles Bulfinch” și Alexandre Dauplaise. 

— Ce înseamnă Colline? întrebă Gibson. 

— Deal mic. Este numele pe care soţia lui Alexandre i l-a dat 
casei atunci când a sosit aici din Franţa. Desigur, domnișoara 
Dauplaise îţi poate spune mai multe. E o adevărată enciclopedie 
în materie de istorie a familiei. 

— Cine altcineva mai locuiește aici? 

— Doar ea și nepoata. Petrecerea e dată în cinstea zilei de 
naștere a lui Catherine. 

— Doi oameni? Doar atât? 

— Domnișoara Dauplaise are un fiu dintr-o fostă căsătorie, 
care s-a stabilit în Florida. Și nu o vizitează prea des. Dintre 
surori, două sunt în viaţă. Una locuiește în San Francisco, iar 
cealaltă este decanul Facultăţii de Medicină de la Universitatea 
din Pittsburgh. Cea mai tânără dintre surori a murit la nașterea 
lui Catherine. Calista și-a adoptat nepoata. Are și vreo sută de 
veri, dar le-am cam pierdut șirul. 

Se apropiară de casă. Abe se opri și se întoarse spre Gibson. 
Încerca să găsească cele mai potrivite cuvinte. 

— Calista... Domnișoara Dauplaise este o femeie bună. 

— Dar...? 


15 Theodore Roosevelt Jr. (1858-1919), președintele republican al SUA între anii 1901 
și 1909; Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), președintele democrat al SUA între 
anii 1933 și 1945. Cei doi au fost veri de gradul al cincilea (n.tr.). 

16 Conflictul militar purtat între anii 1812 și 1815 de americani împotriva britanicilor, 
sprijiniți de canadieni și amerindieni (n.tr.). 

17 Charles Bulfinch (1763-1844), unul dintre primii arhitecţi americani, promotor al 
stilului federal în construcții (n.tr.). 


VP - 93 


— E dură. Nu-i place să fie contrazisă. E obișnuită să-și asculte 
sunetul propriei voci, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Ce trebuie să fac? 

— Las-o să vorbească. Asta, dacă îţi dorești slujba. 

Da, Gibson își dorea slujba, și încă foarte mult. Voia să ajungă 
la Somerset, Pennsylvania. Neapărat. Se temea de ceea ce 
aveau să găsească acolo, dar trebuia să vadă cu ochii lui. Dacă 
preţul pe care trebuia să-l plătească era un dans în poala 
Calistei, atunci asta era, avea să danseze și gata! Tatăl său 
făcuse carieră din manipularea aristocrației rurale bogate. Sigur 
moștenise câte ceva din talentele lui. 

Dădură ocol casei, fiind întâmpinați de sunetul muzicii și de 
tipetele vesele ale copiilor. Era un adevărat spectacol! Gibson 
estimă că peste trei sute de oameni se aflau pe peluza întinsă 
dincolo de balustrada care înconjura întreaga terasă lungă și 
lată. Mai jos pe deal, într-unul din corturile albe, o orchestră 
Dixieland își luase avânt. Fusese montat un ring din parchet, și 
zeci de cupluri dansau. Clovni și magicieni își prezentau trucurile 
în faţa unor grupuri de copii. 

Gibson își aminti de petrecerea aniversară la care fiica lui era 
invitată în acea după-amiază. Spera că avea să fie prezent și un 
clovn. Lui Ellie i-ar fi plăcut mult. 

— Câţi ani are copilul? întrebă el. 

— Opt. 

— Opt? exclamă Gibson incredul. Toţi oamenii ăștia au venit 
aici pentru un copil de opt ani? 

— Nu fi absurd. Au venit pentru domnișoara Dauplaise. 

— Aha. Tatăl meu a fost vreodată aici? 

— Sigur că da, răspunse Abe. A colaborat strâns cu 
domnișoara Dauplaise. N-ai nicio șansă să ajungi cineva în 
Washington dacă nu dai curs invitaţiilor Calistei Dauplaise. 

— Dar cum de a ajuns ea să se amestece cu unul ca 
Lombard? 

— E invers. Calista Dauplaise este cea care l-a descoperit pe 
Benjamin Lombard. Practic l-a inventat. Atunci când s-au 
cunoscut, Lombard lâncezea în Parlamentul statului Virginia. Ea 
l-a scos din anonimat și l-a șlefuit ca politician. L-a ajutat să-și 
facă relaţiile potrivite și i-a finanţat campania pentru Senatul 
SUA. 

— Foarte generos din partea ei. 


VP - 94 


— Există regi și făuritori de regi. Orice ar zice istoriile 
populiste, ei apar cel mai des în pereche. 

— Atunci, dacă Lombard va fi ales președinte în noiembrie, 
domnișoara Dauplaise se va alege și ea cu ceva. 

— Intre ea și vicepreședinte relaţiile nu mai sunt cordiale 
acum. 

Urcară o scară de piatră până pe terasă. Aici părea să se afle 
zona desemnată a fi liberă de copii. Două duzini de mese 
fuseseră întinse la adăpostul unor umbrele, în jur, oamenii se 
mișcau, beau și socializau. Chelneri cu papion circulau printre 
invitaţi, umplând paharele și oferind tăvi cu apetitive. Lui Gibson 
îi era foame și se servi cu sandvișuri cu mușchi de vită și felii 
subţiri de pâine franţuzească. Abe îl conduse până în mijlocul 
terasei, unde, ceva mai retrasă, fusese așezată o masă mai 
mare și aranjată mai elaborat. 

li făcu semn lui Gibson să aștepte și se apropie de o femeie 
probabil puţin trecută de șaizeci de ani, dar care, mulţumită 
privilegiilor bogăției, beneficia de o extindere a vârstei mijlocii. 
Gibson știu fără să întrebe că aceea era Calista Dauplaise. 
Femeia nu emana aroganță, ci mai mult de atât: siguranță de 
sine, certitudinea absolută că lumea fusese astfel organizată 
încât să fie pe placul ei. Faptul acesta îi conferea o eleganţă în 
ținută care le punea în umbră, prin comparaţie, pe însoţitoarele 
ei. Părul scurt și blond fusese coafat într-un stil la modă și îi 
încadra maxilarul ce se bucurase în mod clar de atenţia unui 
chirurg plastician talentat. Era îmbrăcată într-o rochie albă tivită 
cu auriu și nu purta nicio bijuterie. Abe se aplecă și-i șopti ceva 
la ureche. Calista Dauplaise aruncă o privire pătrunzătoare 
peste umărul lui, în direcţia lui Gibson. 

— Îmi cer iertare, doamnelor. Mă scuzaţi câteva minute? 
spuse ea. 

Gibson se aștepta să o vadă ridicându-se, dar poșetele și 
băuturile companioanelor fură cele care dispărură rapid de pe 
masă. Una dintre doamne, de vreo cincizeci și ceva de ani, cu 
păr argintiu, se aplecă spre Calista și îi șopti la ureche, cu ochii 
ațintiți asupra lui Gibson. Calista îi răspunse afirmativ și 
doamna, mulțumită, se făcu nevăzută împreună cu restul 
grupului. 

Abe îi făcu semn lui Gibson să se apropie. 

— Calista, el este Gibson Vaughn. 


VP - 95 


Femeia zâmbi și îi întinse mâna. 

— la loc te rog, spuse ea. Nu tu, George. Du-te și ia-ţi ceva de 
băut. N-o să dureze mult. 

Abe se scuză și plecă, dar nu înainte de a surprinde privirea 
lui Gibson. Încearcă să n-o dai în bară, era mesajul neechivoc pe 
care ochii săi i-l transmiseră. 

— Mă bucur să te revăd, Gibson. Îţi amintești de mine? 

— Da. Și eu mă bucur să vă revăd. 

— Sper că nu te-am răpit de la muncă. 

— Nu. 

— Deci n-ai fost de faţă la momentul cel mare? 

Întrebarea aducea mai degrabă a acuzaţie. Gibson luă o 
înghiţitură de mușchi de vită pentru a evita să răspundă. 

— Oricum, mulţumesc că ai dat curs cu atâta promptitudine 
solicitării mele. Și îmi cer scuze pentru toată agitația asta, spuse 
femeia gesticulând spre petrecerea de pe peluză. Ar fi fost mai 
convenabil să ne întâlnim într-o altă zi, însă George e de părere 
că trebuie să ne mișcăm foarte repede și am ţinut să-ţi vorbesc 
înainte ca lucrurile să se precipite. 

— E o petrecere pe cinste, spuse Gibson. 

— Da. Și e o zi tare frumoasă. Îmi pare rău că am fost nevoită 
să anulez demonstraţia aeriană. 

— Demonstrația aeriană? 

— Da. Marina are o escadrilă de avioane, și piloţii lor fac niște 
acrobaţii minunate. 

— Blue Angels? 

— Exact. 

Gibson rămase mut la gândul că femeia îi angajase pe cei de 
la Blue Angels pentru petrecerea unei fetițe de opt ani. 

— Sigur, e o ocazie ca să mă distrez și eu un pic. Dar spune- 
mi ceva, ești genul impresionabil, domnule Gibson? 

— Nu în mod uzual. 

Totuși, femeia avea ceva care îl făcea să nu se simtă în largul 
lui. Prezenţa ei îl intimida, o senzaţie deloc agreabilă. La o 
întrunire, cu ani în urmă, îi spusese unui general să tacă din 
gură, dar domnișoara Dauplaise îl făcea să se simtă precum 
Oliver Twist implorând să i se mai dea o porţie de mâncare. 

— Să sperăm că nu, spuse ea zâmbind. 

— De ce mă aflu aici? 

— A, te rog să nu te superi. E important să păstrezi o oarecare 


VP - 96 


doză de autoironie. 

— Dumneavoastră o aveţi? 

— Dacă mă gândesc la mine cu umor? Absolut. Totuși, e 
esenţial ca tu să fii cel care spune gluma, adăugă ea și îi făcu cu 
ochiul. Asta face diferenţa. 

— Voi încerca să ţin minte. 

— Așa să faci. Familia mea și-a pierdut abilitatea de a face 
haz pe seama ei cu mai multe generaţii în urmă. Din momentul 
când te ridici la un anumit nivel de notorietate, ești înclinat să îţi 
priveşti familia cu oarecare venerație, lucru total nesănătos. Ai 
tendinţa să crezi că succesul familiei nu s-a datorat norocului și 
muncii asidue, ci unei superiorităţi înnăscute. Se aplecă spre 
Gibson, ca și cum ar fi dorit să-i facă o confidenţă, după care 
continuă: E voia Domnului, avem gene bune, avem sânge 
albastru. Lucruri de genul ăsta. Desigur, e ridicol și totuși, oricât 
de ciudat ar fi, se întâmplă extrem de des. Și toate aceste 
situaţii duc invariabil la același rezultat. Cu fiecare generaţie, 
familia se consideră tot mai îndreptăţită la privilegii și devine din 
ce în ce mai leneșă. Mai interesată de vacanțele la schi în 
Gstaad decât de sporirea averii familiei. Sentimentul acesta de 
auto suficienţă duce la lene, care la rândul său duce la declin. 
Deși desigur, când ai mulţi bani, îţi poţi permite să ignori timp 
de decenii faptul că peste numele familiei tale s-a așternut 
praful. Și într-o zi te trezești descoperind că ultimul membru al 
familiei care a făcut ceva notabil în viață a murit înaintea lui 
Kennedy. Știi cum își câștigă existența fiul meu? 

Gibson clătină din cap. 

— Nu face absolut nimic. Trăiește cu o femeie într-un complex 
de apartamente din Fort Lauderdale și joacă golf, spuse 
domnișoara Dauplaise privindu-l cu ochii măriţi pentru a sublinia 
oroarea situaţiei. Cum Gibson nu reacţionă, femeia repetă: în 
Fort Lauderdale, domnule Vaughn. Fratele bunicului meu l-a 
ajutat pe Wilson la elaborarea Tratatului de la Versailles, și unica 
ambiţie a fiului meu e să acceadă în turneele de golf din 
mlaștinile Floridei. Creiere spălate! 

— Nu e fan? 

— Fan al Floridei? Nu, și se pare că ar fi fost mai bine dacă 
aerul condiţionat nu ar fi fost inventat. 

— De asta e recomandat să-ţi păstrezi simţul autoironiei? 

— Mie mi-a fost de mare folos, spuse ea și-și atinse marginea 


VP - 97 


paharului gol. 

Un chelner își făcu instantaneu apariţia și îl umplu. 

— Într-un fel, îţi datorez mulţumiri, spuse Calista. 

— Cum așa? 

— Povestea aceea cu Benjamin, care te-a adus într-o situație 
de mare... dificultate. 

— Nu înțeleg. 

— Cui crezi că îi aparţineau banii delapidaţi? Lui Benjamin? Ce 
Dumnezeu, omul ăsta n-avea un sfant înainte să îl descopăr eu. 
În felul tău necugetat, m-ai ajutat să înţeleg că pariasem pe 
calul nepotrivit. 

— Nu pricep. Cine a furat banii? Tata? 

— Nu, nu tatăl tău. Tatăl tău a fost un om adorabil, dar n-a 
jucat decât rolul de jocheu. Dacă-mi permiţi analogia. 

— Lombard? 

— Exact. El a fost micul hoț întreprinzător. lar tu ai răsturnat 
un car cu mere putrezite. 

— Dar tata... 

Calista îl privi cu milă. 

— Te-ai lăsat dus de nas de versiunea oficială? Că tatăl tău a 
fost cel care a delapidat? O, Doamne, nu! Tatăl tău a făcut 
greșeala de a fi loial cui nu trebuie. La fel și George. Duke 
Vaughn n-a fost decât un ţap ispăşitor aflat convenabil la 
îndemână. Morţii n-au niciun fel de drepturi, așa mi-au spus 
avocaţii, și rareori se ridică pentru a se apăra. Și chiar ai crezut 
în toţi anii aceștia că tatăl tău a fost hoţul? 

Un vertij puse stăpânire pe Gibson, întunecându-i vederea, în 
timp ce un zumzet ascuţit în timpan îl asurzi pe moment, 
împiedicându-l să mai audă preţ de câteva clipe zgomotul 
petrecerii. Rezistă cu greu impulsului de a-și așeza capul între 
genunchi. În schimb, își încleștă degetele, într-un soi de 
rugăciune furioasă, și îi susținu privirea Calistei. 

— De ce n-aţi ieșit public? întrebă el într-un târziu. 

— Bună întrebare. Pe scurt, pentru că ar fi fost împotriva 
intereselor mele. 

— Și era în interesul dumneavoastră ca Lombard să fure? 

— Da, pentru că în felul acesta mi-am recăpătat banii. 

— Deci la asta se reduce totul? 

— Politica e o pictură urâtă într-o ramă frumoasă. Oricât de 
mult l-am plăcut pe Duke Vaughn, nu mi-am implicat familia 


VP - 98 


într-o confruntare cu Benjamin Lombard pentru a salva reputaţia 
tatălui tău. Ar fi fost o greșeală ireparabilă. 

— Și atunci ați preferat să-l lăsaţi pe Lombard să câștige... 

— Și uite că am supravieţuit pentru a relua acum lupta. Am 
ales dintre două rele pe cea mai puţin rea. 

— Deci, de asta m-aţi adus aici? Pentru a vă scăpa de 
mustrările de conștiință pe dumneavoastră și pe George? 

— O, Doamne, nu! Numai George s-ar fi putut gândi la așa 
ceva. E un om foarte bun. Aș zice chiar că are un suflet nobil. 
Asta e marele lui defect, spuse Calista zâmbind. 

— Deci, aranjamentul ăsta n-a fost ideea dumneavoastră. 

— Care aranjament? Angajarea omului condamnat pentru 
încercarea de a-i înscena o fraudă lui Benjamin Lombard cu 
scopul de a o găsi pe Suzanne? Ce prostie! Alegerile pe care le- 
ai făcut îţi aparţin în totalitate și n-au nimic de-a face cu mine. 
Dar George, Dumnezeu să îl binecuvânteze, crede în simetrie. 
Așa că iată-ne. 

— Deci, de ce ne aflăm aici? 

— Presupun că pentru a echilibra balanţa karmică a lui 
George. 

— Nu. De ce ne aflăm amânaoi aici? reformulă Gibson 
întrebarea. 

— A! Vrei să zici de ce te-am invitat la mine acasă? Pentru că, 
indiferent de sentimentele mele față de Benjamin, am ţinut 
enorm la Suzanne. Sunt nașa ei. Am botezat-o. Am ajutat la 
creșterea ei. A fost un înger de copil. Nu exagerez. Nu plângea 
niciodată. O comoară, o tânără minunată. Așa după cum știi. 
Avea pofta aceea de viaţă pe care familia mea a pierdut-o de 
mult. Era o minte strălucită sau, în orice caz, așa promitea să 
devină. Ceea ce i s-a întâmplat este o tragedie. 

Sorbi lung din paharul cu vin. Lăsă să treacă ceva vreme până 
când reîncepu să vorbească. 

— Scuze. Subiectul e încă viu pentru mine. Chiar și după atâta 
timp. 

— E de înţeles, spuse Gibson. 

— Ești foarte amabil. Domnule Vaughn, dacă există și cea mai 
vagă posibilitate ca fotografia aceea să fie autentică - deși, 
sinceră să fiu, eu una cred că e o făcătură menită să producă 
angoasă și să redeschidă răni vechi, adică opera unui sadic -, 
deci, dacă fotografia nu este trucată și persoana respectivă știe 


VP - 99 


ceva despre ceea ce i s-a întâmplat finei mele, ei bine, voi muta 
munţii din loc ca s-o găsesc. Și persoana responsabilă... Făcu o 
pauză, alegându-și cu grijă cuvintele. Persoana va avea de 
suferit. 

Vorbele căzură ca un trăsnet. Și îi amintiră lui Gibson de cele 
spuse de George Abe, cum că-și dorea să aibă o conversaţie 
serioasă cu omul care o răpise pe Suzanne. 

— In fine, George crede că ai putea fi de folos cauzei. Așa că 
am vrut să te întâlnesc personal pentru a mă convinge. 

— Asta e prin urmare un interviu? 

— Nu tocmai. Nu sunt decât un observator curios. Dacă 
George susţine că te califici, cine sunt eu să-l contrazic? 

— Și atunci? 

— Nu am de spus decât atât: găsește-l pe individ și îţi voi fi 
recunoscătoare. Familia mea nu mai e ce a fost. Totuși, nu ne- 
am pierdut în întregime influența și cred că numele nostru va 
străluci din nou. Vezi cupola aceea mică din spatele șirului de 
arbuști? 

Gesticulă spre peluză, și Gibson studie clădirea cu acoperiș 
boltit aflată la marginea domeniului. Arbuștii aveau pe puţin opt 
metri înălțime, așa că trase concluzia că domnișoara Dauplaise 
opera cu unităţi de măsură cel puţin ciudate, din moment ce 
descrisese cupola ca fiind mică. 

— Clădirea a fost construită de stră-stră-străbunicul meu 
Alexandre Dauplaise atunci când i-a murit soţia. Doisprezece ani 
mai târziu a fost și el înmormântat acolo. Întreaga familie este 
înmormântată acolo, cu excepţia unchiului meu Daniel, îngropat 
sub o cruce albă în Normandia. Când va veni clipa, mă voi 
alătura lor și, la acel moment, familia mea va fi fost legată de 
acest oraș de trei secole. Dar, înainte de a ajunge acolo, vreau 
să mă asigur că familia va începe să-și refacă tradiţia de măreție 
și serviciu în slujba ţării. 

— Fără apartamente în Florida? 

— Da, fără. Nu-ţi spun toate astea ca să te plictisesc cu o 
lecţie de istorie, ci ca să te asigur că recunoștința mea nu va fi 
deloc neînsemnată. Veţi beneficia de ea atât tu, cât și familia ta. 
Dar, dacă îţi va veni vreo idee, adăugă Calista pe un ton mai 
sumbru, să exploatezi situația în scop propriu ori să ieși în 
public, așa cum ai încercat să faci în trecut... Te previn, voi lua 
asta drept o ofensă personală. 


VP - 100 


— Ințeleg. 

— Bine. Sunt sigură că această conversaţie a fost complet 
inutilă. 

— A fi procedat la fel dacă aș fi fost în locul dumneavoastră. 

Calista dădu din cap în semn de aprobare. 

— Mulţumesc, domnule Vaughn. Apreciez. 

— Mătușă C., mătușă C! se auzi strigătul unei fetițe care se 
repezi în viteză spre masă. 

O urma un grup de copii, care se opriră însă în capul scărilor, 
ca blocaţi în drum de un câmp de forță. Fetiţa ajunse lângă 
mătușa ei cu răsuflarea tăiată și cu rochiţa albă plină de fire de 
iarbă. Părul negru împletit într-o coadă îi cădea peste mijlocul 
cefei și avea ochi albaștri, splendizi. Când îl văzu pe Gibson, se 
intimidă și se lipi de mătușa ei, șoptindu-i la ureche. Calista 
izbucni în râs și o îmbrăţișă. 

— Sigur că da. Dar nu mai mulţi de douăzeci. Spune-i lui 
Davis, ca să vorbească el cu părinţii. 

Fetița surâse încântată și-i mulţumi. Dădu să se întoarcă în 
fugă la copiii care o așteptau, dar Calista o prinse de mânecă. 

— Nu îl saluţi pe musafirul nostru? El este domnul Vaughn. Ea 
e nepoata mea, Catherine. 

— Bună! spuse fetița fluturând mâna. 

— Bună! îi răspunse Gibson. 

— Cum se cuvine, tânără domnișoară. 

Catherine își asumă greșeala dând din cap, se adună și se 
apropie de Gibson cu mâna întinsă. El îi luă mâna și i-o strânse. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Vaughn. Sunt Catherine 
Dauplaise. Vă mulţumesc că aţi venit la petrecerea mea 
aniversară. 

Aruncă o privire cu coada ochiului spre mătușa ei pentru 
aprobare. Calista oftă și o concedie cu o fluturare a mâinii. 

— Acum du-te la joacă. Și nu uita, nu mai mulţi de douăzeci. 

— Da, mătușă C! strigă Catherine surescitată, coborând în 
fugă scările spre peluză. 

— Mai am mult de lucru cu ea, spuse Calista. Teamă mi-e că 
nu sunt o mamă prea pricepută. După cum fiul meu cel 
nepăsător poate depune mărturie. Dar mă străduiesc. 

— Dacă asta vă ajută cu ceva, să știți că e mai bine crescută 
decât mine. 

După expresia de pe chipul ei, își dădu seama că vorbele lui 


VP - 101 


nu o consolau. 
— Mă bucur că v-am revăzut, domnule Vaughn. Mult noroc în 
Pennsylvania. 


VP - 102 


PARTEA A DOUA 


SOMERSET 
16. 


Expediția către Somerset porni în ziua următoare. Garajul de 
la subsolul clădirii care adăpostea birourile firmei Abe 
Consulting era aproape gol, și pașii lui Gibson stârniră ecou între 
zidurile de beton. Hendricks îl aștepta fumând o ţigară, rezemat 
de un Grand Cherokee model nou, lovit, cu jenţile mâncate de 
rugină și aripile grav avariate. Părea că cineva remodelase bara 
de protecţie din spate folosind un dig de beton pe post de daltă. 

— Bună treabă, comentă Gibson. Ai luat Range Roverul gata 
bușit din show-room? 

— SUV-urile de nouăzeci de mii de dolari nu prea se 
încadrează în peisajul din centrul Pennsylvaniei, Vaughn. 
Incercăm să trecem neobservați. 

Gibson își ridică mâinile în aer într-un gest defensiv. 

— Hei, omule, am glumit. 

— Tu vezi-ţi de computerele tale, da? 

Hendricks arătă cu ţigara spre două rucsacuri mari din pânză 
neagră. 

— Ai acolo echipamentul cerut. Așază-le în spate. 

Urcă în Cherokee și porni motorul. Gibson descheie fermoarul 
și inventarie conţinutul rucsacurilor înainte de a le așeza în 
portbagaj alături de un morman de alte rucsacuri negre 
identice. Hendricks încărcase o tonă de echipamente. Ce naiba 
erau toate alea? 

Jenn își făcu apariţia într-un Taurus aflat într-o stare și mai 
proastă decât Cherokee-ul, ce părea să se fi strecurat ca prin 
urechile acului printr-o alee prea îngustă. Totuși, cosmetizarea 
la care fusese supus nu se extindea și sub capotă, și Gibson 
remarcă sunetul gutural scos de motor atunci când Jenn îl opri. 
Gibson închise portbagajul Cherokee-ului și observă că, la fel ca 
Taurusul, plăcuțele de înmatriculare erau de Pennsylvania și că 

VP - 103 


pe bara de protecţie fusese lipit un abţibild Penn State. Chiar și 
fără a avea experienţă în operaţiuni de filaj, tot putea să 
aprecieze atenţia la detalii. 

Portiera dinspre scaunul pasagerului era încuiată. Bătu în 
geam și se uită la Jenn. Femeia clătină din cap și arătă cu 
degetul spre Cherokee. Hendricks claxonă. 

— Glumești? întrebă Gibson prin geam. 

Jenn cobori geamul câţiva centimetri. 

— Ne vedem în Somerset. 

— Azi, răcni Hendricks. 

— Te plătesc dacă deschizi ușa. 

— Lasă că știu eu cât câștigi. 

Hendricks strigă la el să se grăbească. Gibson îi aruncă lui 
Jenn o ultimă privire imploratoare, dar femeia rămase de piatră, 
cu ochii aţintiţi în gol și stăpânindu-și cu greu zâmbetul. 

Hendricks îi scoase din oraș pe Clara Barton Parkway, care 
înainta paralel cu vechiul C&O Canal!f. Coroanele copacilor 
formau o boltă de-a lungul șoselei și rulară cu geamurile 
coborâte. Gibson întrebă dacă putea asculta meciul. Hendricks îi 
făcu semn spre radio. 

— Ții cu vreo echipă? întrebă Gibson. 

— Tata ţinea cu Dodgers. Eu n-am favoriți. 

— A fost și el poliţist? 

— Nu. 

Așteptă ca Hendricks să continue, dar se părea că discuţia se 
terminase. Întinse mâna spre aparatul de radio. 

— A fost inginer de sunet. Muzică. A lucrat pentru SST și Slash 
Records. 

— Foarte tare. Vreo formaţie de care am auzit? 

— Doar dacă îţi plac grupurile punk vechi. Black Flag? 

Gibson clătină din cap. 

— Atunci n-ai cum să fi auzit de niciunul din ele. 

— Dacă tatăl tău s-a ocupat cu muzica, tu cum de-ai ajuns 
polițist? 

— Am dat examen la academie, cum altfel? răspunse 
Hendricks și deschise radioul pentru a sublinia că încheiase 
conversaţia. 

The Nationals conduceau cu 2-0 în al doilea sfert. Duke ar fi 


18 Chesapeake and Ohio Canal a funcţionat în perioada 1831-1924 între Washington 
DC și Cumberland, Maryland. În prezent este parc naţional (n.tr.). 


VP - 104 


fost încântat să afle că Washingtonul avea din nou o echipă 
bună de baseball. În copilăria lui Gibson, cea mai apropiată 
echipă de casa lor fusese Orioles, și Duke îl dusese la câte zece 
sau cincisprezece meciuri pe sezon. Totuși avusese impresia că 
tatălui său îi plăcea mai mult să asculte meciurile la radio. Işi 
amintea cum mergeau amândoi cu mașina de la Charlotesville 
la Washington ascultându-i pe Mel Proctor și Jim Palmer. Era așa 
de plictisitor să asculţi niște crainici bătrâni comentând ceva ce 
nu vedeai. Dar, la fel ca multe alte lucruri, cu timpul, și acesta 
devenise un ritual reconfortant. Deseori nici nu urmărea de fapt 
meciul, ci doar asculta murmurul său liniștitor în fundal. Ceea ce 
făcu și acum. 

Conversaţia cu Calista Dauplaise i se învălmășea încă în cap. 
Dacă era să o creadă, atunci tot ce gândise el timp de zece ani 
se bazase pe o minciună. Dintr-odată, ceea ce construise în jurul 
vieţii sale se reducea la o singură afirmaţie, una foarte simplă: 
Duke Vaughn nu fusese un infractor. Benjamin Lombard era 
vinovatul, și așa fusese de la bun început. Lombard, omul care 
delapidase milioane de dolari și îi înscenase deturnarea de 
fonduri prietenului său pentru a scăpa cu faţa curată. Gibson 
încă nu-și revenise din șoc, conștientizând că bănuielile sale 
inițiale se adeveriseră. Gândise corect la început, dar nu și mai 
târziu. Mai târziu îl crezuse pe Lombard și, spre rușinea lui, își 
condamnase tatăl, la fel cum o făcuse toată lumea. 

Mai era ceva ce nu-i dădea pace. In toţi acești ani fusese 
convins că tatăl său se sinucisese din cauza sentimentului de 
vinovăție pentru că ar fi furat banii lui Lombard. Duke nu lăsase 
în urmă niciun bilet de adio și nu îi trecuse prin cap nicio altă 
ipoteză. Dar dacă Duke Vaughn nu deturnase bani, dacă nu 
fusese un infractor, atunci de ce își luase viaţa? Era o întrebare 
care îl bântuise pe Gibson și după ce crezuse că găsise 
răspunsul. Răspuns care îl înfuriase și îi amărâse viața, dar 
măcar îi oferise senzaţia, oricât de firavă, a unei încheieri. Acum 
nici pe asta nu o mai avea. 

Își amintea perfect casa părintească. Peluza în pantă din faţă, 
pe care o grebla și o tundea în zilele mai fericite ale copilăriei. 
Ulmul cu coroană în spirală, sub care Duke încercase fără 
succes să-și înveţe fiul să arunce mingea cu boltă. Bătrânul 
Volvo parcat pe alee, semn că tatăl lui era acasă. Scârțâitul scos 
de treptele verandei și scaunele Adirondack din lemn, atât de 


VP - 105 


incomode. Ușa de la intrare, lăsată mereu descuiată. 

Și pe care o găsise larg deschisă în ziua aceea. 

Gibson își strigase tatăl, dar nu-i răspunsese nimeni. La 
combina stereo se auzeau cei de la The Eagles cântând primele 
versuri din „New Kid în Town”. Tatălui său îi plăceau la nebunie 
James Taylor, Jackson Browne, Bob Marley & the Wailers, 
CSN&Y. Și colecția „college sunny afternoon, Frisbee music”. 
Gibson își lăsase rucsacul de școală la picioarele scării și 
străbătuse casă, strigându-și tatăl. Își amintea sentimentul că 
ceva era în neregulă, pentru că tatăl său nu ar fi trebuit să vină 
acasă decât vineri, și el putea număra pe degetele de la o mână 
ocaziile, de orice fel, când Duke sosise mai devreme decât era 
așteptat. 

Trecuse de două ori prin fiecare cameră. Apoi prin curtea din 
spate. Duke mergea uneori în vizită la vecini; probabil că stătea 
de vorbă cu domnul Hooper, care lucra la universitate, despre 
echipa de baseball a studenților, UVA. Părea o idee plauzibilă. Și 
totuși, faptul că găsise ușa de la intrare larg deschisă nu-i dădea 
pace. Mai făcuse un tur al casei și remarcase că ușa dinspre 
subsol era întredeschisă. Nu o observase la început, pentru că 
nimeni nu cobora vreodată în subsol. În general, încăperea 
servea drept depozit și numai în rarele ocazii când aveau 
musafiri era transformată în dormitor improvizat. 

Deschisese ușa și văzuse că lumina era aprinsă în subsol. Un 
miros acru de excremente îl lovise. Își strigase tatăl, dar 
subsolul rămăsese tăcut. Coborâse scările. Încet. Simţind că 
ceva era în neregulă. Cu patru trepte înainte de a atinge 
podeaua, întinsese gâtul și aruncase o privire înăuntru. Și zărise 
picioarele goale ale tatălui său atârnând în aer, cu vârfurile 
degetelor îndreptate spre podeaua de ciment, ca și cum și-ar fi 
luat avânt să zboare. 

Făcuse încă un pas. 

Chipul tatălui său era total schimbat. Funia îi întinsese 
trăsăturile feţei și le înnegrise. Gibson rostise în șoaptă numele 
lui Duke și se așezase greoi pe ultima treaptă a scării. Nu 
plânsese până la sosirea ofiţerilor de poliţie, care îl luaseră cu ei. 

De ce ai făcut asta, Duke? Erai nevinovat. Ce te-a făcut să 
cobori în subsolul casei? 

Ajunseră la Somerset spre sfârșitul după-amiezii. Situată la o 
oră distanţă spre est de Pittsburgh, Somerset era o comunitate 


VP - 106 


muncitorească mică, cu mai puţin de șapte mii de locuitori. 
Unica sa pretenţie la faima istorică se datora participării la 
Revolta Whisky-ului!”, în 1794. Mai recent, numele localităţii 
fusese asociat cu evenimentele din 11 septembrie 2001, când 
zborul 93 se prăbușise în orașul învecinat Shanksville. Dar acum 
ceea ce conta era apropierea de staţia de benzină din 
Breezewood, de care nu o despărțeau decât cincizeci de mile 
spre est. 

In centru, Hendricks dădu ocol clădirii cu acoperiș din aramă a 
tribunalului și opri mașina pentru a o aștepta pe Jenn, aflată la 
zece minute în urma lor. N-o fi fost el cel mai plăcut tovarăș de 
drum, dar cu siguranță era un șofer al naibii de bun. Pe 
Maryland Line dăduseră de trafic intens, și Gibson își scosese 
telefonul pentru a căuta pe net o altă variantă. 

— Pune-l la loc, mărâise Hendricks și îi scosese pe Route 68, 
mult mai liberă, fără să arunce un ochi pe hartă. 

Omul era un adevărat GPS uman. 

Călătoria fusese, de la un capăt la altul, cea mai lejeră de care 
avusese vreodată parte Gibson. Toată lumea îl considera pe el 
un bun șofer, însă Hendricks era un adevărat maestru. Se vedea 
asta în modul lipsit de efort în care oprea mașina la stop și 
accelera apoi atât de lin, încât aproape că nici nu remarcai. Într- 
un fel sau altul, Hendricks poziţiona întotdeauna mașina pe 
banda care se mișca, și asta nu din noroc; dacă, la un sfert de 
milă distanță, un alt șofer apăsa pe frână, Hendricks anticipa 
momentul când avea să se înscrie din nou în trafic și-și adapta 
viteza ori schimba banda de circulație. 

Jenn ajunse și ea după câteva minute. Gibson nu avea cum să 
afle cât de adânc săpase WR8TH în baza de date a companiei 
Abe Consulting, așa că instituise un regim strict de 
supraveghere electronică a tuturor informaţiilor referitoare la 
încercarea lor de a-l vâna, asta însemnând interdicţie la e- 
mailuri, texte, documente Word. Michael Rilling se ocupa cu 
instalarea unui server dedicat operaţiunilor fără legătură cu 
activitatea ACG, dar între timp comunicarea se făcea pe foi A4 și 
prin bileţele scrise de mână, o schimbare stranie pentru toată 
lumea, mai puţin pentru Hendricks, care părea mulțumit de 


19 Revolta fermierilor din coloniile din vest împotriva introducerii taxei pe băuturi 
alcoolice, prima instituită de noul guvern federal american, prin legea votată în 1791, 
asupra unui produs autohton (n.tr.). 


VP - 107 


situaţie. 

Interzicerea e-mailurilor însemnase și imposibilitatea de a 
face rezervări hoteliere, însă Hendricks știa dispunerea tuturor 
clădirilor din Somerset și recită numele fiecărui motel aflat pe o 
rază de trei mile. 

— Ai mai fost pe aici? îl întrebă Gibson. 

— i se pare că aș mai fi fost? 

— Atunci, ce faci? Seara, când ajungi acasă, studiezi atlasele? 

— Dacă e să mă deplasez undeva, plec de la ideea că Google 
nu înlocuiește cunoștințele. Poţi să-ţi notezi chestia asta. 

După sosirea lui Jenn, plecaseră unii după alţii în mașini și 
aleseseră un motel ca vai de lume, pe un singur nivel, amplasat 
oarecum la adăpost de zgomotul autostrăzii. Gibson nu-și găsea 
locul și hotărî să facă o alergare înainte de masă. leşi din 
cameră și-l salută pe Hendricks, care scosese un scaun de lemn 
afară și fuma leneș. 

— Mă întorc într-o oră. 

Hendricks mormăi ceva, și Gibson porni spre stradă într-o 
alergare ușoară. Sosise vara, era trecut de șase după-amiaza, 
dar termometrul arăta treizeci și două de grade și aerul era 
înăbușitor. Se îndreptă înapoi spre oraș, notându-și în minte 
dispunerea clădirilor. La o intersecţie, trecu pe lângă Summit 
Diner, un local clasic din prefabricate din oţel inoxidabil și cu o 
firmă de neon roșu cu verde. Fusese renovat, dar ar fi putut să 
jure că la origini fusese un Swingle Family Diner construit cel 
mai probabil în anii '60. Duke i-ar fi cunoscut cu siguranţă 
istoria, însă oricum era o piesă de colecţie. Și Gibson știu în clipa 
următoare unde avea să mănânce pe perioada șederii în 
Somerset. 

Ajunse la tribunal, coti la dreapta și se îndreptă spre vest, 
alergând în plin soare. Încetini când se apropie de bibliotecă, și 
parcurse restul drumului la pas, pentru a studia mai bine 
clădirea. Biblioteca avea un site de o singură pagină, mai 
degrabă un anunţ electronic al orelor de funcţionare. Găsise pe 
net câteva fotografii, care nu îi oferiseră însă imaginea completă 
a împrejurimilor. Dar, mai mult decât orice, era curios să arunce 
o privire spre ceea ce putea fi baza de operaţiuni a unuia dintre 
oamenii cei mai căutaţi de FBI. 

Bârlogul infamului animal se dovedi a fi o mică dezamăgire. 
Biblioteca Carolyn Anthony era o clădire drăguță din cărămidă, 


VP - 108 


cu borduri vopsite în alb, care încadrau ferestrele și intrarea 
principală. Era retrasă față de stradă, lângă un gazon îngrijit, cu 
iarba bine tunsă și mărginit de straturi de flori și tufe mici. De o 
parte a ușii de la intrare se afla un hidrant de un roșu aprins, iar 
de cealaltă, o fântână. Era o mică mostră de Mayberry 
Americanus” și, la fel ca tribunalul, prezenţa sa părea deplasată 
în cartierul acela de case anoste. 

Un firicel de apă curgea din fântână. Gibson reuși să soarbă o 
gură, după care dădu ocol bibliotecii. In lateral și în spate, se 
întindea o grădină publică cu mese de picnic, bănci, peluze și o 
fântână de piatră în mijloc care împrăștia apa neregulat în stropi 
leneși. 

Asta îi aminti de fotografia cu Suzanne și broasca. Ceea ce, la 
rândul său, îi readuse în memorie un amănunt care îl obsedase 
și înainte... Șapca - era ceva legat de șapca cu însemnele 
echipei de baseball Philadelphia Phillies. Ce mare scofală e cu 
șapca asta? îşi zise Gibson. Suzanne avusese nevoie de ceva cu 
care să-și ascundă fața și cumpărase o șapcă Phillies. Potolește- 
te, Sherlock. 

Și totuși, șapca nu-i dădea pace. 

Concentrează-te pe ceea ce ai de făcut, se mustră el în gând: 
memorează amplasamentul bibliotecii. La prima vedere, 
remarcă trei intrări/ieșiri: cea principală, o platformă de primit 
marfă în lateral și o ușă secundară ce dădea în parc. Cum 
clădirea era retrasă față de cele învecinate, nu prea aveai 
motive să zăbovești pe acolo. Acest fapt, ca și dimensiunea 
redusă a orașului, însemna că orice prezență nouă era rapid 
observată. Și că WR8TH avea să îi depisteze cu mult înainte ca 
ei să îl vadă. 

Gibson își folosi telefonul pentru a verifica un lucru pe care îl 
bănuia deja: Wi-Fi-ul bibliotecii nu era protejat de nicio parolă. 
Continuă să meargă și pierdu semnalul la o jumătate de cvartal 
distanță de bibliotecă. A doua zi avea să revină cu un aparat de 
testare pentru a măsura perimetrul semnalului. Dar deja îi era 
dureros de clar că WR8TH se putea loga la Wi-Fi-ul bibliotecii 
fără a pune piciorul în clădire - și practic fără a putea fi zărit 
20 Denumire generică pentru prototipul orășelului american de provincie liniștit, idilic, 
conservator, cu o rată a infracționalităţii apropiată de zero. Mayberry este un loc 
fictiv, întemeiat de la fel de fictivul Lord Mayberry și inventat de unul dintre scenariștii 


sitcomurilor Andy Grifftth Show şi Mayberry R.F.D., difuzate de CBS între 1960 și 
1968, respectiv 1968 și 1971 (n.tr.). 


VP - 109 


dinăuntru. Problema se complicase. Nu era imposibil de 
rezolvat, dar se complicase. _ 

Oricum, pentru moment, nu mai avea ce să facă. și fixă 
căștile în urechi și își reluă alergarea spre motel pentru a o suna 
pe Ellie înainte de cină. 


17. 


Summit Diner, un local mic și înghesuit, fără decoraţiuni 
inutile și eminamente funcţional, era înţesat de oameni. Scaune 
înalte, fixate în podea, înconjurau tejgheaua pătrăţoasă. 
Separeurile se aliniau, lipite unul de altul, de-a lungul peretelui 
exterior, și lumea stătea claie peste grămadă. Jenn nu înțelegea 
ce fel de atracţie putea exercita un asemenea loc, însă Gibson îl 
privea cu acea venerație pe care oamenii o rezervă de obicei 
muzeelor. Și chiar i-ar fi stat bine acolo, își zise Jenn. Ce 
Dumnezeu era cu Gibson, de se dădea în vânt după o astfel de 
speluncă? 

— Vă vine să credeţi? întrebă Gibson. 

— Nu, îi răspunse Jenn. Ce naiba înseamnă pretzel mele! ? 

Sortimentul figura în meniu pe lista cu specialităţile casei. 

Gibson rânji. 

— E un fel de calzone, dar cu umplutura înfășurată într-un 
covrig. O să-ţi placă la nebunie. 

Jenn se holbă la el. 

— Mă pedepsești pentru că nu te-am luat la mine în mașină? 

— O să-mi mulţumești mai târziu. 

— Mă îndoiesc. 

Spre ușurarea tuturor, Jenn găsi salate în meniu. Hendricks își 
comandă o friptură și o tăie în pătrăţele de mărimea unei 
mușcături, pe care le înmuie, rând pe rând, în sos Tabasco. 
Gibson comandă un milkshake și o monstruozitate cu denumirea 
Cindy Sue - un burger înecat în sos barbecue cu un inel gros de 
ceapă în vârf. Alături de porţia generoasă de cartofi prăjiţi; nu 
era de mirare că petrecea atâta timp la sala de fitness; probabil 
că Cindy Sue conţinea nu mai puţin de 1.500 de calorii. Intre 


21 Fel de mâncare ce constă dintr-un aluat umplut cu șuncă și/sau brânză și înfășurat 
sub formă de covrig (n.tr.). 


VP - 110 


înghiţituri, îi informă despre dificultăţile care îi așteptau în 
misiunea de supraveghere a Bibliotecii Carolyn Anthony. 

Hendricks îi dădu dreptate: avea să le fie greu să treacă 
neobservați. 

— Nici nu mă așteptam la altceva. O bibliotecă publică prea 
puţin frecventată, într-un oraș foarte mic. Orice prezenţă nouă 
va stârni suspiciuni. 

— Individul e extrem de prudent, altfel n-ar fi reușit să scape 
nedepistat timp de zece ani, gândi Jenn cu voce tare. Și-a ales 
bine locul. El o să ne vadă; noi n-o să-l vedem. 

— Mda, dar tot am aflat ceva, zise Hendricks. 

— Ce anume? întrebă Gibson. 

— Străinii ies aici în evidență. Asta înseamnă că tipul e din 
oraș. De asta se simte în largul lui și încrezător în sine. 

— Nu-i așa de ușor precum crezi, îl contrazise Gibson, după 
care le povesti despre Wi-Fi-ul Bibliotecii publice Carolyn 
Anthony, care nu necesita logare sau parolă, funcţiona non-stop 
și emitea un semnal suficient de puternic pentru a fi recepționat 
de pe lună. 

— Şi ce înseamnă asta? întrebă Jenn. 

— Înseamnă că omul nostru poate folosi Wi-Fi-ul bibliotecii zi 
și noapte, oricând, fără măcar să fie nevoit să intre în clădire. 
Poate să stea bine mersi în mașină, la jumătate de cvartal 
distanţă, la ora două noaptea, și să-și vadă de treabă. lar noi n- 
avem cum să-l oprim. 

— Dar a dat instrucţiuni virusului numai în timpul orelor de 
program, obiectă Jenn. 

— Știu, și nu cred că își va modifica tactica. Vreau doar să 
subliniez că o poate face. 

— Dacă așa vrea, sublinie Hendricks. Oricum, la fel de posibil 
e ca individul să se fi plictisit de acest joc și ca pista asta să fie 
moartă. 

— La cât timp de la o intruziune activă în reţeaua ACG 
programul tău o depistează și te anunţă? îl întrebă Jenn pe 
Gibson. 

— Între trei și cinci secunde. Orice instrucţiune primită de la 
reclama defectă de pe site-ul Post declanșează o alertă: primesc 
un SMS, un e-mail și un apel telefonic. 

— Cum rămâne cu îngrijorarea ta că WR8TH poate monitoriza 
comunicațiile ACG? 


VP - 111 


— De ce crezi că am întrerupt cu totul comunicarea în rețeaua 
voastră? 

Jenn îi aruncă o privire lui Hendricks. Nici lui nu îi plăcuse 
răspunsul. 

— Poţi devia alerta către telefoanele noastre? 

— Sigur. Mă ocup imediat după cină. 

— Bun, hai să vedem dacă am înţeles bine planul, spuse 
Hendricks. Aşteptăm ca WR8TH să-și acceseze virusul și pe 
urmă alergăm ca nebunii după un pedofil de vârstă mijlocie, cu 
un laptop în braţe și o erecţie în pantaloni. Am priceput corect? 

— Mda, cam ăsta-i planul, răspunse Jenn. 

— Mă bucur că am clarificat. 

— Totuși, eu zic să dormim cu schimbul, în caz că-și schimbă 
rutina, propuse Jenn. Trebuie să fim pregătiţi oricând, cu toate 
că nu cred că-și va modifica programul. 

Gibson dădu din cap în semn de aprobare. Cercetase istoricul 
rețelei ACG, în căutare de semne ale prezenţei lui WR8TH. Și de 
fiecare dată le identificase vinerea după-amiaza, la sfârșitul 
săptămânii lucrătoare. 

— Asta înseamnă că mai avem la dispoziţie patru zile pentru a 
veni cu un plan. A 

— Am făcut niște cercetări pe net, spuse Gibson. In urmă cu 
câţiva ani, mai mulţi pedofili au utilizat Wi-Fi-ul de la bibliotecile 
publice din Virginia. Parcau pur și simplu mașina în fața 
bibliotecii în toiul nopţii și descărcau pornografie infantilă. Nu 
este o strategie nouă sau singulară. 

— Ce opţiuni avem? întrebă Jenn. 

— Am putea să-i imităm și să ne logăm și noi. După ce au fost 
descoperiţi, bibliotecile au închis Wi-Fi-urile după orele de 
program. Însă... 

— Orice schimbare îl va alerta pe omul nostru. 

— Exact. Și asta mai înseamnă că nu pot să intervin în raza de 
acţiune ori în lungimea de bandă a semnalului. Până acum 
individul a demonstrat că e inteligent și precaut. Dacă greșim cu 
ceva, imediat își va da seama că i-am luat urma. 

— Am putea chema în ajutor cavaleria. Mai mulţi oameni, mai 
multe perechi de ochi, spuse Hendricks. 

— O operaţiune de supraveghere de amploare, care ar fi, mai 
mult ca sigur, imediat remarcată, nu este răspunsul, spuse Jenn. 
Ne trebuie o soluție care să nu implice desfășurarea întregii 


VP - 112 


Divizii 101 Aeropurtate. 

— O să lucrez la asta la noapte. Deja am o idee, interveni 
Gibson. 

Jenn fu tentată să insiste pentru a-i smulge detalii, dar până la 
urmă alese să urmeze sfatul șefului și să-l lase pe Gibson în 
pace. După ce termină de mâncat friptura, Hendricks se scuză și 
plecă să cerceteze și el amplasamentul bibliotecii. Gibson 
comandă o felie de plăcintă cu mure și o cupă de înghețată de 
vanilie, îi oferi și lui Jenn o linguriţă, dar femeia îl refuză și 
continuă să-l studieze pe deasupra ceștii de cafea. 

— CIA, rosti ea dintr-odată. 

Gibson o privi mirat. 

— M-ai întrebat unde am făcut serviciul militar. 

— Serios? După felul cum te-ai strecurat lângă mine la 
Nighthawk Diner, aș fi jurat că ai fost în armată. 

Jenn îi simţi ochii sfredelind-o, ca și cum Gibson analiza o 
ecuaţie ce produsese un rezultat greșit. 

— Părinţii au fost militari. Tata, pușcaș marin, mama, în 
forţele navale. 

— În ce divizie a fost tatăl tău? 

— 18. 

— Unde a fost staționat? 

— În Liban. 

Gibson își puse lingurita pe masă. 

— A fost acolo când...? 

— Da, a fost acolo. 

jenn avea doi ani în ziua în care camionul pătrunsese în 
baraca pușcașilor marini din Beirut și explodase în sala de 
intrare??. Singurele obstacole întâlnite în cale fuseseră sârma 
copertinei și santinelele care purtau puști neîncărcate. Condiţia 
acceptării prezenţei pușcașilor în Beirut: fără magazii de 
muniție, fără gloanţe. Nu că ar fi contat. Forța exploziei ridicase 
clădirea de pe fundaţii și o izbise cu putere înapoi de pământ, 
zdrobindu-i pe toţi cei aflați înăuntru. Bila de foc îi ucisese pe 
ceilalți. Așa descoperise Jenn, în mod empiric, o regulă care își 
dovedise în timp valabilitatea: brutalitatea unui atac era direct 


22 Atentatul sinucigaș a avut loc pe data de 18 aprilie 1983, la ambasada americană 
din Beirut, și s-a soldat cu moartea a 63 de persoane: membri ai personalului, pușcași 
marini și civili. Este considerat primul atac terorist islamic asupra unor ţinte 
americane (n.tr.). 


VP-113 


proporţională cu frecvenţa utilizării termenului „instantaneu”. 
Tatăl ei nu suferise înaintea morţii - măcar cu asta se putea 
alina. Nu același lucru se putea spune și despre mama ei. 

Amintirile micuţei Jenn cu privire la mama sa erau dure. Beth 
Charles fusese o femeiușcă pragmatică din fire. După 
înmormântarea soțului se repezise direct la magazinul de 
băuturi alcoolice. Până atunci nu fusese băutoare, și alegerea sa 
se oprise asupra vodcăi, pentru că apa de gură îndepărta 
mirosul atunci când era de serviciu. Nu o bătuse pe Jenn prea 
des. Și niciodată tare. Nu rămăsese decât cu o cicatrice în 
spatele urechii, însă fusese un accident. Jenn nu-și amintea 
decât puţine dăți când îi fusese realmente frică de mama ei. Mai 
ales atunci când scotea pușca noaptea. Mama ei obișnuia să o 
dezasambleze și s-o curețe cu televizorul dat atât de tare, încât 
ea era nevoită să doarmă cu perna pusă peste cap. 

După accident, Jenn se mutase la bunica. Termină de povestit 
și-și trecu limba peste dinţi. 

— Îmi pare rău, spuse Gibson. 

— De ce ai porecilit-o Ursuleţul? 

Gibson râse și mușcă din plăcintă. 

— Pentru că te îmbrăţișa cu toată forţa. Te prindea în braţe și 
te strângea cât putea de tare. Ori de câte ori îl vedea pe tata, 
pornea în goană după el, și tata striga: „Păzea, urmează o 
îmbrăţișare de urs!” Și uite așa i s-a tras porecla. | se potrivea. 
În afară de asta, întotdeauna hiberna pe undeva prin casă, cuo 
carte în mână. Totuși, din câte îmi amintesc, cred că am fost 
singurul care o striga „Ursuleţ”. 

— Cum era Suzanne? 

— Ursuleţul? Era sora mea. Vreau să zic, nu soră-soră, dar am 
crescut împreună. Nu aveam prea multe în comun, însă era o 
fetiță bună. Foarte bună. Era genul de copil care îi face geloși pe 
ceilalți părinţi. Și să se întrebe de ce copiii lor nu pot să-i 
semene. Era politicoasă, un copil cu care puteai sta de vorbă. 
Toată lumea o plăcea. Deloc răsfăţată. Deși foarte încăpățânată. 

Gibson surâse la gândul unei amintiri. 

— Atunci când își punea ea ceva în minte, nimeni nu o putea 
abate din drum. Crede-mă. 

— Când a început să se schimbe? 

— Nu știu. Crescusem între timp și stăteam mai mult pe 
acasă, în Charlottesville. Eram ocupat cu școala și cu alte 


VP - 114 


lucruri. Nici nu cred că am observat la început, pentru că fusese 
dintotdeauna un copil tare liniștit. N-am știut că avea un prieten. 
Și pe urmă a intervenit chestia cu tata... și nu m-am mai întâlnit 
niciodată cu familia Lombard. După trei luni am fost arestat. 

Gibson lăsă lingurita din mână și rămase holbându-se la 
plăcintă. 

— Am o întrebare pentru tine. Ce știi despre șapca Phillies, aia 
care apare în filmul de la Breezewood? 

— Ce aș putea să știu despre o șapcă? Nimic deosebit. Părinţii 
ei nu au recunoscut-o. Suzanne ura baseballul cu pasiune, așa 
că s-a presupus că a cumpărat-o de undeva, de pe drum. 

— Cine a declarat că Suzanne ura baseballul? 

— Părinţii. E în transcrierea depoziţiilor luate de FBI. 

— Serios? Asta-i ciudat. 

— De ce? 

— Nu știu. E ceva care nu-mi dă pace în legătură cu șapca 
asta. Probabil că nu-i nimic. 

— Probabil, se declară Jenn de acord. Totuși, nu-ți ignora 
niciodată instinctele. Povestește-mi. 

— Ei bine, ai dreptate într-o privinţă: Ursuleţului nu-i plăcea 
sportul. Sau cel puţin așa îmi amintesc eu. Totuși, Duke și 
Lombard discutau mult pe tema asta. Erau amândoi mari fani 
Orioles. Cred că mi-aş fi amintit dacă Ursuleţul ar fi fost 
pasionată și ea de baseball. Știi, era genul de copil cu sufletul 
deschis. 

— Nu uita că nu o văzuseși de ceva timp. 

— Mda, consimţi Gibson, dar fără a părea foarte convins. 

e 

Așezat la tejghea, Fred Tinsley amesteca frișca în ceașca de 
cafea și studia meniul. Nu îi era foame, dar, dacă tot intrase 
acolo... Nu putea auzi ce discutau cei doi bărbaţi și femeia, dar 
nici nu avea importanță. Nu se afla acolo pentru a trage cu 
urechea. Voia doar să ia pulsul. 

Bărbatul scund era un fost poliţist din Los Angeles, care nu 
făcea cine știe ce impresie. Totuși Dan Hendricks fusese 
probabil subestimat toată viaţa. Tinsley era hotărât să nu repete 
greșeala. Celălalt bărbat, Vaughn, părea forțos și fusese angajat 
în armată, însă în calitate de specialist în computere sau așa 
ceva. De când intraseră computerele în dotarea marinei? Pe zi 
ce trece, lumea devenea tot mai greu de înţeles. 


VP - 115 


Charles era singura de temut dintre cei trei. Ucisese în luptă. 
Pe ea își dorea cel mai mult s-o ucidă. Sorbi din cafea și medită 
la modul concret în care ar proceda dacă ar fi să o facă. Totul 
depindea de cât de bine aveau să se descurce cei trei. 
Incompetența le-ar salva viaţa. O idee destul de amuzantă, 
după părerea lui Tinsley. 

Sarcina lui era într-adevăr una neobișnuită. Avea să fie plătit 
indiferent de rezultat, așa încât își putea permite să urmărească 
detașat drama ce se desfășura sub ochii săi. Ineditul situaţiei îl 
intriga și era curios să vadă deznodământul. Între timp, nu 
trebuia decât să aștepte și să stea la pândă. Două lucruri la care 
se pricepea. 

Și desigur, mai avea de mers la doctor. Nu o mai văzuse pe 
doctoriță din noaptea aceea, cu zece ani în urmă. li admira 
munca, atât de diferită de a lui și totuși necesitând calm și 
profesionalism în circumstanțe extraordinare. Avea respect 
pentru asta și abia aștepta să o reîntâlnească. 

Chelnerița se întoarse și Tinsley comandă un sandviș Reuben, 
doar ca să scape de ea. Comanda nu îi fusese încă servită în 
clipa în care bărbatul cel scund se ridică de la masă și plecă. 
Tinsley nu își făcu griji în privinţa locului spre care acesta se 
îndrepta. Nu avea nicio importanţă. 

e 

Trecuse de ora două noaptea când Cherokee-ul opri în fața 
motelului. Când Jenn și Gibson se întorseseră de la masă, 
Hendricks era plecat. Gibson stătea acum pe pat și încerca să 
prefigureze o soluţie rudimentară la problema cu Wi-Fi-ul 
bibliotecii. Il auzi pe Hendricks sosind și trântind ușa de la 
cameră. După câteva clipe ușa se redeschise, de data asta mai 
încet. 

Gibson lăsă deoparte lucrul și ieși afară. Hendricks fuma 
așezat pe capota mașinii. Purta pantaloni închiși la culoare și o 
bluză de vânt, cu toate că temperatura continua să fie în jur de 
treizeci de grade. Bancheta din spate a Cherokee-ului se golise; 
camera lui Hendricks era probabil înţesată cu rucsacurile pe 
care le luase. 

— Ai avut dreptate în privinţa bibliotecii, spuse Hendricks. O 
să fie al dracului de greu să acoperim toate ieșirile și străzile 
adiacente cu numai trei oameni. Și, în plus, să nu fim 
descoperiţi. Și asta, fără a lua în calcul faptul că trebuie să 


VP - 116 


lucrăm în schimburi și să mai și dormim. 

— Ce-ar fi dacă i-am cere lui Abe să trimită întăriri? 

— Ar putea să o facă, dar asta ar ridica altă problemă. Dacă 
am supraveghea biblioteca cu o întreagă armată, am ieși în 
evidenţă precum un grup de cercetașe în Las Vegas. Și chiar 
dacă nu e mare lucru de capul poliţiei locale, îți garantez că în 
clipa în care ne-am ridica tabăra în faţa unei biblioteci publice 
frecventate de copii, ne-am trezi cu o ditamai lanterna Maglite 
vârâtă drept în fund. 

— Deci, am încurcat-o? 

— Nu de tot. Am montat camere de supraveghere a 
perimetrului. Se activează prin senzori de mișcare, așa că avem 
acum acoperite toate cele trei uși. Nu e soluţia ideală, dar vom 
putea avea imagini cu toate fețele care intră și ies din clădire. 
Asta, în cazul în care tipul va intra și ieși din bibliotecă. Oricum, 
nu e cea mai fericită soluţie, adăugă Hendricks și scutură 
scrumul într-un canal de scurgere. Așa că ne-ar prinde bine niște 
cyber-ninja-voodoo de-ai tăi. 

— Cyber-ninja-voodoo? 

— Nu pentru asta te-am adus aici? 

— Ascultă, pot să te întreb ceva? Ai lucrat la astfel de cazuri 
când erai poliţist în L.A? 

— La cazuri de răpiri de copii? Mda, am avut parte și de așa 
ceva. 

— Și ai reușit să găseşti mulți? 

Hendricks îi aruncă o privire lungă. 

— Ce o să faci dacă-ţi răspund? O să dai iarăși fuga la baie? 

— Las-o moartă. 

— În general, nu ai la dispoziţie decât patruzeci și opt de ore. 
După aceea, dacă găsești copilul, e deja mort. 

— Deci, crezi că e vreo șansă ca Suzanne să mai fie în viaţă? 

Hendricks își aprinse o altă ţigară. 

— Nu. E moartă de mult. Cred că făptașul nu a știut pe cine 
răpește. Și a intrat în panică atunci când și-a dat seama că fata 
era fiica unui senator. De cum a realizat în ce rahat se băgase, 
n-a pierdut vremea și a ucis-o imediat, după care i-a aruncat pe 
undeva cadavrul. 

Gibson scoase un geamăt. Un geamăt gutural, de care nu fu 
conștient decât în clipa când Hendricks îl întrerupse. 

— Hei, nu-s eu de vină, tu m-ai întrebat. 


VP - 117 


— Da, știu. Și atunci ce cauţi aici? 

— Îmi fac meseria. 

— Aiurea! 

Hendricks aruncă ţigara, se lăsă să alunece de pe capotă și 
zdrobi mucul cu călcâiul pantofului. 

— E o chestie importantă pentru șef. Prin urmare importantă 
și pentru mine. Și să-ţi mai spun ceva: nu-mi plac pedofilii. Mai 
ales cei care se cred deștepţi și vicleni și trimit fotografii 
provocatoare cu victimele lor. Mă întrebi ce caut aici? Sunt aici 
ca să-mi proptesc piciorul pe grumazul individului. De asta sunt 
aici. Apropo, tu de ce ești aici? 

— İn caz că ea nu e... 

Grimasa care schimonosea permanent fața lui Hendricks 
dispăru, înlocuită de o expresie sincer preocupată. 

— Nici să nu te gândești. 

— La ce să nu mă gândesc? 

— La faptul că ar putea să fie în viață. Scoate-ţi asta din cap. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă începi să gândești așa, nu te vei mai putea 
opri. Crede-mă. Speranța e ca un soi de cancer. Și atunci pot 
apărea două situații. Fie nu vei afla niciodată adevărul, și treaba 
asta te va măcina până te va distruge, fie, și mai rău, vei afla 
adevărul, în care caz vei ieşi prin parbriz rulând cu nouăzeci de 
mile la oră, pentru că speranța te-a îndemnat să conduci fără 
să-ți pui centura de siguranță. 

— Așa că e mai bine să te gândești la tot ce e mai rău. 

— Cele patruzeci şi opt de ore au trecut de mult. Tot ce pot 
să-ți spun e să îţi legi centura. Găsește-ţi alt motiv pentru care 
te afli aici. 

Acestea fiind zise, Hendricks intră în cameră și-l lăsă pe 
Gibson singur cu gândurile lui. 

Și cu telefonul mobil, pe care fostul poliţist îl uitase pe capota 
Cherokee-ului. Gibson se holbă la el, calculând în minte timpul 
avut la dispoziţie. Treizeci de minute? Probabil mai puţin. Merita 
riscul? Da, decise el în final. E bine întotdeauna să ai un plan de 
rezervă, chiar dacă nu îl vei pune niciodată în aplicare. 

Inșfăcă telefonul și se închise în cameră. Conectă telefonul la 
laptop și porni să ruleze programul. Cu ochii aţintiţi pe monitor 
și urechea la pândă, ca să prindă eventualul zgomot făcut de 
ușa lui Hendricks. In cel mai rău scenariu, Hendricks avea să 


VP - 118 


iasă din cameră pentru a-și căuta telefonul, avea să constate că 
dispăruse, pentru ca mai apoi să reapară ca prin farmec. Atunci 
chiar că ar da de dracu'. 

După douăzeci și șapte de minute, telefonul se afla din nou 
acolo unde îl uitase Hendricks. 

Micul său experiment de cyber-ninja-voodoo funcţionase. 


18. 


Gibson nu termină lucrul la noul program decât marți 
noaptea. WR8TH nu-și făcu între timp apariţia, însă virusul său 
își continuase neabătut călătoria printre documentele FBI-ului pe 
care Rilling le încărca pe servere, pentru ca WR8TH să nu devină 
suspicios dacă fluxul de informaţii se oprea brusc. 

jenn făcea escale periodice în camera lui Gibson pentru a 
verifica cum merge treaba. 

— Ai nevoie de ceva? îl întrebase în prima dimineaţă după ce 
începuse lucrul. 

— Trei mese și un pat. 

— Ceva special? 

— Micul dejun să-mi fie adus dimineața, cina o vreau seara, 
iar la prânz poţi să mă surprinzi, răspunsese Gibson, aruncându- 
iun meniu de la Summit Diner. 

După aceea o condusese afară, întorsese plăcuța cu „Nu 
deranjaţi” și se încuiase pe dinăuntru. Cu obloanele trase și 
aerul condiţionat fixat la temperatura minimă suportabilă, 
camera lui semăna cu o grotă complet izolată de lumea 
exterioară. Întotdeauna gândise și se concentrase mai bine 
atunci când îi era frig. 

Mulţumit de aranjamentele făcute, se așezase apoi în faţa 
laptopului, își pusese căștile cu muzică în urechi și se cufundase 
în lucru timp de două zile pline. 

Începuse cu începutul. Avea nevoie de specificaţiile reţelei 
bibliotecii. Intrase pe server și iniţiase o scanare a portalurilor 
accesibile. Se simțea cam aiurea spărgând reţeaua de date a 
unei biblioteci publice din centrul Pennsylvaniei. În cadrul micii 
comunităţi a hackerilor, care nu dădeau doi bani pe astfel de 
mărunţișuri, se bucura încă de o anumită reputaţie și se îndoia 


VP - 119 


profund că activitatea sa actuală avea să îmbunătăţească 
legenda lui BrnChrOm. Era un fel de Al Capone jefuind standul 
cu limonadă al unui puști. 

Semnalul sonor scurt îl anunţă că scanarea se terminase, iar 
rezultatele fură afișate pe monitor. Le parcurse și se încruntă. 
De obicei, rețelele bibliotecilor publice erau improvizate, și la ele 
lucrau IT-iști începători sau incompetenţi, dacă nu ambele. 
Sistemele de operare erau de cele mai multe ori cu două 
generaţii în urmă și neactualizate. Semănau cu niște câini uriași, 
dar prietenoși; dacă îi mângâiai, se rostogoleau pe spate, dând 
la iveală o mulţime de vulnerabilităţi. 

Din nefericire pentru încercările lui neobosite de a descoperi o 
breșă, de data asta dăduse peste o comunitate locală care lua 
IT-ul în serios. Biblioteca era dotată cu o versiune actualizată de 
Windows, la care se adăugase un firewall, pentru orice 
eventualitate. Gibson oftă și sorbi din ceașca de cafea. Schema 
reţelei nu era foarte elaborată, însă operarea se făcea în mod 
profesionist. Pentru a o sparge era nevoie de oarecare efort. 

În loc de zece minute, îi luă două ore pentru a obţine 
specificaţiile necesare. Dar rezultatul îl mulțumi. Cunoștea 
foarte bine atât software-ul, cât și hardware-ul folosite, iar buna 
mentenanţă avea în fapt să îi faciliteze editarea programului 
după ce se strecura în infrastructura rețelei wireless. Inchise 
ochii și vizualiză modul în care urma să procedeze, pas cu pas. 
Rămase așa până ce totul îi fu clar în minte, după care un mic 
zâmbet îi ridică colțurile gurii. Deschise ochii, dădu drumul la 
muzică în căști și începu să scrie. 

Programarea nu era punctul lui forte; îi plăceau provocarea 
intelectuală și logica rece a scrierii codurilor, însă nu îi dădeau 
acea senzaţie de bine. Contrar părerilor larg răspândite, 
hackingul nu însemna un duel între două genii care tastau cu 
viteză programe. În filme, totul se reducea la scene 
melodramatice și pline de adrenalină, un fel de acrobații 
informatice la trapez, cu hackeri cu pistoale puse la tâmplă, care 
aveau la dispoziţie șaizeci de secunde pentru a sparge o rețea 
impenetrabilă. Și care tastau cu viteza fulgerului, contra- 
cronometru. 

În realitate, spargerea unei reţele securizate nu era deloc 
incitantă, ci un proces lent și obositor, care necesita multă 
răbdare și o atenţie infinită la detalii. 


VP - 120 


Existau oameni înzestrați cu o abilitate înnăscută - un fel de 
al șaselea simț - pentru descifrarea limbajului unei mașini, 
oameni capabili să inventeze noi modalităţi de exploatare. Dar o 
rețea securizată însemna cu mult mai mult decât o simplă 
mașinărie, însemna și oamenii care o operau și o mențineau în 
stare de funcţionare. În nouă cazuri din zece, calea cea mai 
ușoară de a sparge o reţea de computere nu era prin hardware 
sau software, ci prin wetware - oameni. Și la acest capitol 
Gibson excela. 

Dintotdeauna avusese talentul de a analiza o reţea și oamenii 
care o operau, descoperind liniile de fractură dintre cele două 
componente. Era în stare să găsească fisurile dintre procedurile 
corecte de securizare și shortcut-urile folosite de oameni, 
deoarece credeau că ceilalți nu le dădeau atenţie. Ignoranţă, 
curiozitate, obișnuinţă, lene, lăcomie, prostie - computerele 
erau exact la fel de bune ca oamenii care le operau, și 
întotdeauna exista un punct slab. Spargerea computerelor era o 
treabă plicticoasă pentru Gibson. Dar în privinţa oamenilor? Asta 
da distracţie! 

La nevoie, era însă și un programator competent. Deși nu 
nemaipomenit de rapid. Așa încât, atunci când încheie în cele 
din urmă editarea și corectarea programului și rulă cu succes 
testul de verificare, era marţi și trecut de unsprezece noaptea. 
Nu apucase să doarmă decât câteva ore în noaptea de duminică 
spre luni, și oboseala îl ajunse din urmă. 

Își trecu degetele prin păr și scoase capul pe ușă. Hendricks îl 
salută și-și stinse ţigara. În cele câteva dăţi când Gibson ieșise 
din camera de motel pentru a-și limpezi mintea, nu îl găsise pe 
Hendricks afară fumând. Aproape că îi simţise lipsa. 

— Spune-i lui Jenn că am terminat, zise el. 


— Bine. 

— O să testez programul mâine. 

— Bine. 

— A mai intervenit ceva de ieri încoace? 
— Nimic. 


AAA 


Se târî în pat și se culcă îmbrăcat. Într-o lume perfectă, ar fi 
dormit optsprezece ore. În realitate, nu dormi decât șase și se 
zvârcoli alte trei; corpul lui refuza să se odihnească din cauza 
cofeinei. La nouă își făcuse deja dușul, se bărbierise și-și 
împachetase echipamentul. leși din cameră și clipi des în 


VP - 121 


soarele puternic al dimineții. A 

În lipsa lui, Hendricks și Jenn fuseseră foarte ocupați. În 
ultimele patruzeci și opt de ore reglaseră camerele de 
supraveghere instalate de Hendricks, care acopereau acum nu 
numai ușile de intrare la bibliotecă, ci și căile de acces. Jenn 
cercetase împrejurimile, în căutare de locuri mai ascunse, dar 
aflate în raza de emisie a Wi-Fi-ului bibliotecii. lar Hendricks 
montase camere de supraveghere și acolo. 

— Vestea proastă e că nucleul demografic al utilizatorilor 
bibliotecii pare să fie alcătuit din bărbaţi albi cu vârsta cuprinsă 
între patruzeci și cinci și șaizeci de ani, spuse Hendricks. 

— Mda, avem fotografiile a douăzeci și șase de bărbaţi care 
au intrat în bibliotecă începând de luni dimineaţă și care 
corespund profilului nostru în privinţa vârstei, adăugă Jenn. Le- 
am trimis la DC. Poate avem noroc. 

— Crezi că e unul dintre ei? 

— Hendricks nu crede. Eu nu știu ce să cred. 

— Pur și simplu nu mi-l pot imagina pe tipul nostru pierzând 
timpul în bibliotecă cu cititul revistelor, spuse Hendricks. Cred 
că își face treaba, încercând să treacă neobservat, și pe urmă 
dispare. 

— lar eu cred că se simte atât de în siguranţă pe teritoriul lui, 
încât exact asta ar face, îl contrazise Jenn. Dar avem prea puţine 
date despre nemernic, așa că toate astea sunt simple speculaţii. 
Oricum, știm că e capabil să nu atragă atenţia asupra lui. Deci 
trebuie să-l depistăm. Și asta ne aduce la... lăsă ea fraza 
suspendată în aer. 

— La programul meu, completă Gibson. 

— Funcţionează? întrebă Jenn. 

— Așa cred. Dar nu voi ști cu certitudine decât după ce-l voi 
testa pe teren. 

— Nu-l poţi testa dinainte? interveni Hendricks. 

— Am și făcut-o într-o oarecare măsură, a fost un fel de 
simulare. Dar dacă nu așteptăm să construiesc o replică a 
rețelei bibliotecii, nu vom ști cu siguranţă și ne vom repezi cu 
capul înainte. 

— Cum vei instala programul? întrebă Jenn. 

— Cu un stick de memorie. Nu am nevoie decât de două 
minute în biroul bibliotecarului. 

— Pare fezabil. Eu și Hendricks o să ne ocupăm de asta. Tu 


VP - 122 


rămâi aici. Te anunţăm noi când terminăm instalarea, ca să poți 
face testarea de la distanţă. 

— Nu cred că e o idee bună, spuse Gibson. 

Jenn tăcu, păru că se enervează, apoi se controlă. 

— De ce? E prea complicat pentru noi, niște bieți luddiţi?*? 

— Nu, toată treaba se rezolvă printr-un simplu click. 

— Atunci? 

— Ai spus că biblioteca e plină de bărbaţi care corespund 
profilului, nu-i așa? 

— Da. 

— Și dacă totuși individul nostru e unul dintre ei? 

— Puțin probabil, spuse Hendricks. 

— Cred că ar fi o greșeală să ne închipuim că tipul nu știe cum 
arătaţi voi doi, răspunse Gibson. Ar trebui să vă feriţi să vă mai 
arătaţi faţa prin preajma bibliotecii. 

— Cum ar putea să știe cum arătăm? întrebă Jenn. 

— Gândește-te că, de câteva săptămâni, tipul umblă prin baza 
de date a ACG. 

Jenn digeră informaţia. 

— Hristoase! exclamă ea într-un final. Dosarele noastre de 
personal. 

— Fotografiile noastre, spuse Hendricks. 

— Tot mai vreţi să mă lăsaţi la motel? 

* 

Biblioteca Carolyn Anthony era micuță, însă angajații săi se 
mândreau în mod clar cu munca lor. Gibson privi cu atenție în 
jur. Biblioteca era bine întreținută, curată, luminoasă și 
primitoare. Cu o ambianță care te îmbia să te așezi să citeşti. 
Ursuleţul s-ar fi simţit aici ca în rai. Ușa de la intrare se 
deschidea într-un mic atrium vesel, unde noile apariții erau 
aranjate cu gust pe rafturi din lemn. 

In spatele pupitrului principal, o femeie de vârstă mijlocie 
introducea cărțile returnate înapoi în sistem și carnea de pe 
brațele ei groase se bălăbănea în timp ce lucra. Părul coafat 
într-un permanent mărunt părea rezultatul unei uniuni profane 
între un cuptor cu microunde și un ghem de câlți. Femeia își 
întrerupse lucrul pentru a-l saluta cu o privire sobră, apoi își 


25 Adepţi ai lucidismului, mișcare de la începutul secolului al XIX-lea și al Revoluţiei 
industriale a muncitorilor din Anglia, care se împotriveau introducerii mecanizării în 
fabrici de teama de a-și pierde locurile de muncă (n.tr.). 


VP - 123 


reluă îndatoririle. Şirurile de rafturi, apropiate unele de altele și 
înţesate de cărţi, dispăreau spre fundul sălii. În stânga se aflau 
câteva separeuri echipate fiecare cu câte un vechi monitor cu 
tub catodic. Pe un panou era postat un anunţ cu instrucţiuni 
detaliate privind modalitatea de a-i solicita bibliotecarului 
accesul la computere. O scară lată ducea în jos, spre „Secţiunea 
pentru copii”. In dreapta se afla o zonă de lectură cu fotolii și 
taburete. Toate, cu excepţia unuia, erau ocupate de bărbaţi în 
pragul vârstei de pensionare, care păreau să facă parte din 
decor. 

Gibson se întrebă dacă vreunul dintre ei era omul pe care îl 
căutau. Işi dorea să-i poată privi de aproape, să le poată studia 
fețele. Voia să verifice dacă era în stare să-l ghicească pe 
individ, chiar dacă era conștient de cât de greu este să discerni 
răul pe fețele umane. Nimic n-avea să-l dea de gol pe bărbatul 
care o răpise pe Ursuleţ cu un deceniu în urmă și reușise, într-un 
fel sau altul, să scape atâţia ani. Ar fi ultima persoană pe care ar 
bănui-o. La urma urmei, nu o târâse cu forța pe Ursuleț la el în 
mașină. Ea îl urmase de bunăvoie, și asta pentru că fața lui nu 
inspira teamă. Abia mai târziu omul lăsase să-i cadă masca. 

Poate că tocmai de aceea spargerea reţelei de date a acestei 
biblioteci obscure dintr-un orășel uitat de lume i se părea un 
lucru atât de descurajant. Judecând obiectiv, sarcina era simplă. 
Și totuși Gibson era nervos. Omul care știa ce i se întâmplase 
Ursuleţului cunoștea acest loc, îl cunoștea chiar foarte bine, 
pentru că trecuse pe acolo în ultimele două săptămâni. Și chiar 
dacă în clipa aceea nu se afla acolo, biblioteca aceea micuță și 
confortabilă reprezenta cheia descifrării unui secret bine ascuns. 

Și poate că Hendricks avea dreptate, iar descifrarea secretului 
nu putea duce - inevitabil - decât la un singur rezultat, dar, 
dacă reușeau să-l prindă pe individ, se făcea cât de cât 
dreptate. Nu pentru Ursulet - pentru morți nu exista dreptate, 
Gibson știa asta. Dar poate că se va restabili un pic de echilibru 
pentru vii. Nu, nici asta nu putea crede. Nicio alinare nu era 
posibilă pentru o crimă așa de odioasă. Dacă Ursuleţul murise, 
atunci găsirea răpitorului nu putea decât să răspundă unor 
întrebări care mai bine rămâneau nepuse. Cine o răpise? Unde 
fusese ţinută? Cum îndurase suferinţa și cum murise? 

Gândurile i se îndreptară spre Ellie, dar le alungă iute din 
minte. Sub niciun motiv nu trebuia să și-o imagineze pe fiica sa 


VP - 124 


în locul lui Suzanne. 

Cum nu îi surâdea ideea de a se amesteca printre localnici, 
Gibson se hotărâse să adopte varianta diametral opusă: să iasă 
cât mai fățiș în evidenţă. Și alesese drept combinaţie 
vestimentară o jachetă sport neasortată cu cravata și o pereche 
de pantaloni din bumbac largi și boţiți. Arăta ca un tânăr decis 
să facă o bună impresie și eșuând lamentabil în acest demers. 
Identificase numele bibliotecarei - Margaret Miller - și, cu 
ajutorul lui Google, aflase și cum arăta fiul ei, Todd. Pătrunderea 
prin efracţie în biroul femeii pentru a-și instala programul 
reprezenta, desigur, o opţiune, dar nu cea mai bună dintre 
toate. Era preferabil ca doamna Miller să îl invite ea înăuntru. 

Gibson nu semăna câtuși de puţin cu Todd, dar nu asta conta, 
ci să evoce vizual imaginea fiului. În majoritatea fotografiilor de 
pe net, Todd Miller apărea cu o faţă de tocilar. Hainele purtate 
de Gibson erau un omagiu adresat lipsei de gust vestimentar al 
acestuia, în plus, își pieptănase părul cu cărare într-o parte, așa 
cum îi plăcea lui Todd. 

Rămase în pragul ușii bibliotecii, privind în jur panicat. 

— Te pot ajuta cu ceva? întrebă doamna Miller. 

Gibson se răsuci cu fața spre ea cu cea mai neputincioasă 
expresie pe care și-o putuse compune. 

— Sper că da. Doamna Miller este aici? 

— Eu sunt doamna Miller, răspunse femeia. Cu ce te pot 
ajuta? 

— Imi cer scuze, știu că vă cer mult. Dar cineva de la staţia de 
benzină mi-a spus că dumneavoastră... Vocea i se frânse. 

— Ce ţi-a spus? Despre ce este vorba? 

— Peste patruzeci și cinci de minute, am un interviu pentru 
angajare. Sus, la staţiunea de schi. 

— Peste patruzeci și cinci de minute? Dumnezeule, ai face 
bine să te grăbești. 


— Da, doamnă. Am venit cu mașina din Hagerstown în 
dimineaţa asta. E vorba de un post de assistant-manager. 
Unchiul meu cunoaște pe cineva în staţiune și mi-a pus o vorbă 
bună acolo. Numai că azi-dimineaţă m-am trezit târziu și, din 
grabă, când am plecat de acasă, am uitat CV-ul. L-am lăsat în 
bucătărie, adăugă Gibson gesticulând inutil spre o masă de 
bucătărie imaginară, care îi răpise nemiloasă CV-ul. Staţiunea e 


VP - 125 


nemaipomenită, tare aș vrea să prind postul ăsta. Unchiul meu a 
aranjat interviul și o să mă omoare dacă o dau în bară. 

Se holbă cu o privire tâmpă în jos, spre podea, trăgând însă 
cu coada ochiului la Margaret Miller pentru a vedea ce impresie 
făcuse. Nu foarte bună, dacă era să judece după expresia ei 
severă. 

— Imi pare rău, dar n-avem copiator aici. Am cerut unul, dar 
nu e prevăzut în bugetul pe anul ăsta. 

— O! exclamă Gibson descumpănit. Dar mi s-a spus că aveți 
un copiator în biroul dumneavoastră. 

— Da, dar e numai pentru uzul personalului. 

Ce naiba, cucoană! Vrei să-ți cad în genunchi? 

Gibson dădu din cap posomorât, în semn de înţelegere, și-și 
încleștă maxilarul într-o fortare stoică și bărbătească de a-și 
stăpâni emoţiile. Oare exagera dacă își lăsa bărbia să tremure 
un pic? 

— Unde credeți că aș putea încerca în altă parte? întrebă el. 

— Avem un centru de copiere, dar e tocmai la... Femeia își 
ridică ochii spre ceasul de pe perete. Nu, n-ai timp să ajungi. 

— E-n regulă. Poate că n-or să se supere așa de rău. 

Margaret Miller oftă. 

— Ai salvat CV-ul pe un disc sau așa ceva? 

— Pe un stick, răspunse Gibson și-i întinse îndatoritor 
dispozitivul. 

— Cum se numește fișierul? 

— CV. E singurul fișier de pe el. 

Femeia se uită îndelung la stick. Și într-un final, îi decise 
soarta. 

— Urmează-mă, îi spuse ea oftând din nou. 

II conduse înapoi printre rafturile de bibliotecă până la biroul 
său, aflat în capătul opus faţă de zona de primire. Primii 
douăzeci de pași reuși să-și țină gura, dar apoi se întoarse spre 
el și începu să-l dojenească blând pentru iresponsabilitatea de 
care dăduse dovadă. Menţionă faptul că unchiul său garantase 
pentru el și că nu era frumos din partea lui să îl dezamăgească. 
Părea un discurs cu efect aproape terapeutic asupra ei, iar 
Gibson avu grijă să dea din cap aprobator și să murmure la 
momentul oportun scuze de genul „Da, știu” și „Aveţi dreptate”. 
Nici că era un preț prea mare. 

Doamna Miller descuie ușa biroului și se opri în prag. 


VP - 126 


— Te rog să scuzi deranjul, spuse ea. 

Avea și de ce să se scuze. Biroul era îngropat sub un maldăr 
de hârtii și ar fi necesitat o plăcuţă cu avertisment de avalanșă. 
Pe podea se înșirau mormane de cărţi, iar plantele aveau 
stringentă nevoie de apă ori de o slujbă de înmormântare. 

Singurul colțișor curat din încăpere era staţia de lucru 
amenajată lângă o etajeră cu servere. Gibson fu din nou 
impresionat de modul serios în care Comitatul Somerset își trata 
infrastructura IT. Deși meritul nu-i revenea doamnei Miller, care 
habar n-avea ce este un port USB și unde se află. Gibson fu 
nevoit să îi arate politicos cum să insereze stickul. Femeia 
insistă însă să printeze ea documentul. Faptul nu-l deranjă pe 
Gibson. Introdusese virusul în CV și imediat ce fișierul era 
deschis, programul urma să se instaleze singur și apoi să 
șteargă orice urmă a descărcării sale. După aceea rămânea în 
stare de latenţă până era activat. 

Se uită peste umărul femeii la scanarea antivirus făcută de 
software-ul bibliotecii. Apoi fișierul „CV” fu deschis. Doamna 
Miller printă trei copii. 

— Pentru orice eventualitate, explică ea. 

Gibson se baza pe faptul că femeia nu avea să studieze cu 
atenţie CV-ul, pe care îl împrumutase de pe un site de recrutare. 
li luase zece minute pentru a opera câteva modificări care să 
dea impresia că o persoană din Hagerstown se afla în căutarea 
unui job, dar era conștient că CV-ul nu ar fi rezistat unei 
cercetări mai amănunțite. Din fericire, doamna Miller era prea 
ocupată cu discursuri despre responsabilitate. 

După ce termină printarea, ea îl goni afară, nu înainte de a-i 
ura succes, iar Gibson părăsi clădirea. 


19. 


Casa era suficient de retrasă de la stradă pentru ca Tinsley să 
nu-și facă griji că ar putea fi văzut de afară. Șirul de chiparoși 
Leyland înalți bloca vederea directă, așa încât nu putea fi zărit 
decât dacă cineva se apropia de casă pe alee. Așezat în 
genunchi pe covorașul de la intrare care îi ura „Bun venit” într-o 
nuanţă prietenoasă de  verde-pădure, Tinsley lucră la 


VP - 127 


închizătoare repede și eficient. Împinse ușa și rămase cu 
urechea la pândă. Ușa se deschise scârțâind ușor în unghi de 
patruzeci și cinci de grade. Alarma sună întrebător. 

Tinsley pătrunse în casă, închise ușa în urma lui și dezactivă 
alarma. Transpiraţia îi curgea pe piele și se înfioră involuntar. 
Comparativ cu arșița nemiloasă de afară, înăuntru era aproape 
răcoare. Se îndreptă spre partea din spate a casei, unde 
bucătăria și camera de zi se îmbinau într-o încăpere de 
dimensiuni mari. Era spre sfârșitul după-amiezii, și soarele 
strălucea prin ferestrele cu un singur geam. Un televizor cu 
ecran plat mare fusese montat pe perete într-un loc unde putea 
fi văzut atât de pe canapea, cât și de pe insula cu blat din granit 
din bucătărie. Aparatul era încadrat de rafturi de bibliotecă mari, 
încorporate în perete, care conţineau o gamă variată de cărți 
cartonate. Părea că volumele fuseseră așezate acolo pentru a 
compensa și într-un fel a scuza prezenţa lipsită de gust a 
televizorului. Impresia generală era aceea a unei case locuite de 
o femeie, cu toate că Tinsley nu ar fi putut explica exact de ce. 

Doctorita nu avea să ajungă acasă înainte de ora șapte. 
Tinsley își rezervase destul timp pentru a se familiariza cu 
decorul, pentru a afla care uși erau încuiate și care nu, care 
scârțâiau și care se deschideau fără zgomot, unde se aflau 
telefoanele și dacă putea fi văzut de la vreuna dintre ferestrele 
de la etaj. Se mișcă tăcut prin casă, trecându-și degetele 
acoperite cu mănuși din latex de-a lungul pereţilor, ca pentru a 
le verifica soliditatea. Se așeză pe pat și se gândi la modul în 
care ar proceda ea. Cum ar proceda un medic respectat? Prefă- 
te, își zise. Rămase mult timp așa. 

După aceea netezi cuvertura și cobori scara. La parter era un 
dormitor pentru oaspeţi, iar ușa se deschidea lin. Avea să 
aștepte acolo. Exersă drumul până la dormitorul femeii. Testă 
scândurile dușumelei până ce identifică fiecare scârţăitură. 
Satisfăcut, reactivă sistemul de securitate și intră în dormitor, 
închizând ușa în urma lui. Işi goli cu atenţie vezica. Luă o bucată 
de hârtie igienică și tamponă o picătură rătăcită pe vasul de 
toaletă. Apoi se strecură sub patul din camera de oaspeți și nu 
se mai gândi la nimic. Se mulțumi să asculte zumzetul liniștitor 
și plăcut al casei. 

Așteptă. 

Simţi pe șira spinării vibrația ușii de la garaj deschizându-se. 


VP - 128 


Asta îl făcu să-și revină complet în simțiri și să tragă cu urechea 
la zgomotele casei. Ușa de la garaj se închise, alarma se auzi 
din nou, dar fu dezactivată câteva clipe mai târziu. Sunetul unor 
tocuri pășind apăsat spre partea din faţă a casei, apoi cel al 
soneriei. Cineva o urmase pe doamna doctor. Poate vreo 
cunoștință invitată acasă. Femeie sau bărbat? Doctoriţa era 
văduvă, așa încât ambele variante erau posibile. O auzi cum 
răspunde la sonerie, după care două voci animate de femei 
umplură vestibulul. Râsete. Femeile trecură prin faţa ușii lui și 
se îndreptară spre bucătărie. 

In următoarele ore le ascultă cum prepară cina și mănâncă. 
Muzica clasică le estompa vocile, dar reuși să le urmărească 
deplasarea prin casă. Analiză și catalogă fiecare sunet și miros 
care ajungea până la el. Apa trasă la toaletă. Clinchet de 
tacâmuri și pahare. Aroma de usturoi și ulei de măsline. Le mută 
prin casă pe tabla de șah a minţii. Din fericire pentru prietena 
femeii, ușa camerei de oaspeţi rămase nedeschisă. 

Ținta sa era o singură femeie. 

Era trecut de ora unsprezece când doctorita își conduse 
musafira. Rămaseră amândouă câteva clipe afară, făcând 
planuri pe care stăpâna casei nu avea să le respecte. Prietenei 
sale îi va fi greu să creadă că doctoriţa își luase viaţa după o 
seară atât de plăcută. Insă, treptat, avea să ajungă la concluzia 
că cina fusese o modalitate de a-și lua adio. Dar era așa de 
veselă, așa de plină de viață... Psihiatrii aveau să-i explice că 
adesea, odată ce au luat decizia, sinucigașii simt o nevoie 
copleșitoare de a o pune în practică. Ca pentru a-și lua o piatră 
de pe inimă. In cele din urmă, femeia avea să accepte 
explicaţiile ca fiind adevărate, cu toate că o umbră de îndoială 
avea să îi rămână cumva ascunsă într-un colțișor al minţii. Auzi 
sunetul unui motor de mașină și, după o clipă, pe cel al mașinii 
care se îndepărta. 

Urmară sunetele familiare ale strângerii mesei. Zdrăngănit de 
vase în timp ce chiuveta se umplea. Apa curgând. Aruncarea 
resturilor la gunoi. Muzica încetând. Pași. Activarea sistemului 
de alarmă. Văzu pe sub ușă că se stinge lumina și o auzi pe 
doctoriță cum urcă la etaj. După zece minute fu sigur că 
musafira nu uitase nimic după care să se întoarcă pe 
neașteptate. 

Se strecură afară de sub pat. 


VP - 129 


Chiar și cu amortizorul atașat, pistolul Browning Buck 
Mark .22 îi atârna ușor în mână. Era o armă de calibru mic, 
destinată mai mult pentru a face impresie. În caz de nevoie, era 
totuși suficient de eficientă la mică distanţă și practic nu scotea 
niciun zgomot. Dacă lucrurile aveau să ia o turnură neprevăzută, 
putea însă să se bizuie pe Sig Sauerul său P320. î 

Tinsley se furișă afară din camera de oaspeți și urcă la etaj. In 
dormitor era lumină, însă vocea doctoriței venea din birou. 
Vorbea la telefon, din câte se părea cu coafeza. Tinsley rămase 
pe palier și o auzi cum lasă un mesaj prin care anula 
programarea pentru ziua următoare. Un detaliu atât de mic, dar 
care era de natură să schimbe opinia oricărui detectiv sceptic. 
Ce drăguţ din partea ei! De cum o auzi încheind conversaţia, se 
strecură înăuntru. 

Își schimbă ţinuta, stând mai drept și adoptând o urmă de 
accent britanic. Figura gentlemanului spion era atât de adânc 
înrădăcinată în imaginaţia unor americani, încât nu îi era deloc 
greu să o copieze. Uimitor ce efect putea avea un strop de 
curtoazie! 

— Bună seara! spuse el. 

Mai departe, lucrurile nu puteau să se desfășoare decât în 
două feluri. 

Femeia scoase un țipăt și se ridică iute în picioare. O reacţie 
previzibilă. Casa avea ziduri groase, iar ţipătul nu era atât de 
puternic încât să atragă atenţia vecinilor, așa că Tinsley o lăsă 
să strige. Tinu arma ridicată, dar neîndreptată spre ea. Femeia 
închise brusc gura, pupilele i se dilatară și începu să respire 
sacadat. Ochii îi fugiră de la faţa lui către armă și înapoi spre 
chipul bărbatului. După care se îngustară; îl recunoscuse. 

— Tu ești. 

— Bună seara, doamnă doctor! 

— Ce cauţi în casa mea? Ce dorești? 

Lui Tinsley îi plăcu comportamentul ei. Femeia era suficient 
de inteligentă pentru a-și da seama că fusese încolţită și că nu 
rezolva nimic dacă încerca să se lupte cu el. Așa că se străduia 
să apeleze la rațiune. Strategia nu avea să dea roade, însă era 
cea mai bună soluţie pe care o avea la îndemână. Dacă nu i se 
opunea, avea să o trateze cu blândețe. 

— Vreau să deschizi seiful, doctor Furst. Poţi să faci asta 
pentru mine? 


VP - 130 


— Seiful? Dar de ce...? Vocea i se stinse. Pot să dau un telefon 
ca să clarific situaţia? 

Tinsley nu răspunse. Nu avea un răspuns convenabil pentru 
ea. 

— Te rog, insistă ea. 

Bărbatul făcu un semn spre bibliotecă, locul unde era ascuns 
seiful. Doctoriţa se ridică sprijinindu-se de marginea biroului și 
se conformă. Seiful se afla în spatele unei urne din ceramică. O 
împinse deoparte și formă combinaţia de cifre rapid, cu mișcări 
mecanice. Apăsă pe mânerul ușiţei și seiful se deschise. 

— Mulţumesc, doamnă doctor. Acum îndepărtaţi-vă, vă rog. 

Singurul obiect din seif era un plic subţire, din hârtie maro. 
Înăuntru se afla o singură coală de hârtie. Pe ea, în colţul din 
stânga sus, erau imprimate literele „UPMC” - University of 
Pittsburgh Medical Center’. Sub antet stăteau scrise 
următoarele cuvinte: „Raport test ADN”. Tinsley introduse hârtia 
înapoi în plic fără a citi mai departe. 

— E singura copie? 

— Da. 

— Bine. Acum haide să mergem în dormitor. Am de transmis 
un mesaj. 

Ochii doctoriţei se măriră, panicaţi, și Tinsley își dădu seama 
că femeia anticipa ceea ce avea să se întâmple. 

— Nu, doctore, n-ai de ce să-ţi fie teamă. Te asigur că, dacă 
mă asculți, nu-ţi voi face rău. 

Asta era adevărat. Primise instrucţiuni explicite să evite a-i 
provoca durere. În semn de bunăvoință, lăsă mâna înarmată să-i 
cadă pe lângă corp. Femeia se comporta cu prudenţă, dar 
dispusă să-i facă pe plac. Sperând că tonul calm al vocii lui era 
rezultatul unei minţi raţionale și rezonabile. Tinsley o urmă în 
dormitor și-i spuse să se întindă pe pat. Doctoriţa se supuse, 
docilă și cooperantă. Bărbatul rămase în picioare departe de ea, 
lângă fereastră. Luna răsărise. 

— Mi s-a spus să-ţi comunic că nu există resentimente. Și că 
totul se va sfârși peste câteva zile. 

— N-ar fi trebuit să discut cu nimeni niciodată, spuse ea pe un 
ton încărcat de emoție. N-a fost decât un moment de slăbiciune. 

— Da, sigur că da. Dar o copie a rezultatelor de laborator 
reprezintă un risc. Miza e mult prea mare, dacă e să ne gândim 


24 Centrul Medical al Universităţii din Pittsburgh (n. red.). 
VP - 131 


la ce urmează în noiembrie. Ai greșit când ai păstrat copia. 

— Știu. Îmi pare rău. Dar când mă gândesc la biata fată, nu 
pot să nu mă întreb ce am devenit cu toții. Și să meditez la ceea 
ce am făcut eu. 

Studie fața bărbatului, în căutarea unui semn de înțelegere. 

Tinsley rămase impasibil; nu știa cum să-și compună o 
asemenea expresie. 

— Treaba asta nu mă privește pe mine. Eu nu sunt decât 
mesagerul. Am totuși o întrebare pentru tine. Și sper că-mi vei 
răspunde cinstit. 

— Bineînţeles, spuse ea. 

— Dr Furst, aveți altceva în casă despre care ar trebui să știu? 
Orice lucru incriminator? 

— Nu, jur că nu. Numai ce era în seif. 

Tinsley dădu aprobator din cap. Ştia că femeia nu îl minţea și 
îi confirmă asta prin gesturi. 

— Mulţumesc. Rămân recunoscător. 

— Bun, deci am terminat? 

— Aproape. Am primit instrucțiuni să vă percheziţionez casă, 
pentru orice eventualitate. Dar, spuse el apăsat pentru a-i arăta 
că îi recompensa colaborarea, voi încerca să nu deranjez nimic. 
Pentru că ai fost atât de cooperantă. 

Asta era o minciună, care avea însă să-i asigure supunerea 
femeii. 

— Mulţumesc, spuse ea, de parcă bărbatul i-ar fi făcut o 
favoare. 

— Acum o să-ţi injectez un sedativ slab. 

— Oh! exclamă ea pe un ton în care se strecurase teama. 

— Nu-ţi face griji. Așa cum ţi-am zis, trebuie să percheziționez 
casa și prefer să nu te ţin legată în acest timp. Așa îţi va fi mult 
mai ușor. Și va fi mai bine și pentru circulaţia sângelui. Vei 
rămâne inconștientă câteva ore, iar când te vei trezi, eu nu voi 
mai fi aici și vei termina cu toată neplăcerea. 

— Bine, răspunse ea străduindu-se din greu să îl creadă. 

Tinsley desfăcu fermoarul unui săculeț din piele și scoase 
dinăuntru o seringă și un flacon de Luminal. Nu era drogul pe 
care îl folosea de obicei în asemenea situaţii, însă era de tipul pe 
care doctorița ar fi putut pune mâna cu ușurință. Un amănunt 
convingător pentru medicul legist. Luminalul era un 
antiepileptic, nu un sedativ, însă cu efect similar, cel puţin dacă 


VP - 132 


era administrat în doze mici. 

— Câte pahare de vin ai băut? 

— Două. 

Ajustă un pic dozajul și așeză seringa pe noptieră. 

— Fii amabilă, o invită el. 

— Vrei să mă injectez singură? 

— Doar ești doctor, doamnă doctor. 

Femeia medită asupra ideii, după care luă seringa. Își suflecă 
mâneca bluzei și găsi o venă chiar sub cot. După ce termină, 
puse seringa înapoi pe noptieră și-i aruncă o privire iritată, ca și 
cum l-ar fi întrebat: „Ei, ești fericit acum?” Trecuse cu o viteză 
remarcabilă de la teroare la nemulţumire. 

— Te rog să ai grijă la cristalurile de la parter. Soțul meu le-a 
cumpărat din Irlanda în luna de miere. N-aș vrea să le găsesc 
sparte. 

Tinsley o asigură că le va trata cu maximă atenţie. 

După ce femeia căzu în inconștienţă, el scoase o altă seringă 
și îi făcu o a doua injecție. Patruzeci de mililitri aveau să fie mai 
mult decât suficienţi pentru vârsta și greutatea ei. Se așeză într- 
un fotoliu de lângă fereastră și îi urmări respiraţia din ce în ce 
mai ușoară, până ce încetă cu totul. Rămase neclintit timp de o 
jumătate de oră, după care îi verifică pulsul. Satisfăcut, aranjă 
flaconul gol lângă seringă și făcu un pas înapoi, cântărind din 
ochi tabloul. Lipsea ceva. 

Cobori și se duse spre pian, căutând printre fotografiile 
înrămate, până ce găsi una în care doctoriţa apărea alături de 
răposatul ei soț. Cei doi se ţineau de mână, pe fundalul 
oceanului. Tinsley luă cu el fotografia, urcă și o așeză pe 
noptieră, într-un loc unde ar fi fost văzută de femeia întinsă pe 
pat. După aceea ieși din dormitor închizând încet ușa în urma 
lui, ca și cum nu ar fi vrut să o trezească. 

Ajuns în birou, luă plicul pe care fusese instruit să-l 
recupereze și închise seiful. Se gândise mult unde să lase biletul 
de adio și decisese că biroul era locul cel mai potrivit. Articolele 
de scris ale doctoriței erau formate din coli groase; sprijini plicul, 
cu partea superioară nelipită, de călimară. lar lângă el așeză 
stiloul folosit pentru scrierea biletului. 

De obicei, evita să falsifice înscrisuri, lucru care te putea 
trăda, însă fusese asigurat că, de data asta, nimeni nu avea să 
aibă îndoieli cu privire la autorul biletului. 


VP - 133 


Mulţumit de scena creată, reveni în dormitor și scoase din 
picioarele doctoriţei Furst pantofii, pe care îi plasă lângă pat, 
unul lângă altul, cu vârfurile îndreptate în partea opusă patului. 
Nu știa de ce simţise nevoia să facă asta, era un accesoriu 
pentru completarea scenei. Pantofii creau cumva senzaţia de 
încheiere. A 

Se furișă afară din casă. Incepuse să plouă; picăturile erau 
grele și aterizau ca niște mici corpuri umede atunci când loveau 
asfaltul. Tinsley le băgă în seamă doar atât cât să remarce 
apreciativ faptul că, din cauza ploii, strada pe care locuise buna 
doctoriță era pustie, își scoase mănușile de latex și dispăru în 
noapte. 


20. 


Vineri dimineață devreme, jenn îl trezi pe Gibson fără 
menajamente, aprinzând brusc lumina și bătând din palme ca 
un antrenor. Asta, deși Gibson era aproape sigur că încuiase 
ușa. 

— E cinci și douăzeci și opt de minute, îl anunţă ea. 

Aparent, asta era tot ce venise să-i spună. Lăsă ușa camerei 
de motel deschisă și plecă, presupuse el, în căutarea unei alte 
victime la care să se răstească. Hendricks își făcu apariţia după 
un minut și așeză un pahar mare cu cafea pe noptieră. 

— 'Neaţa, rază de soare! Testare echipament în șaizeci de 
minute, și după aia Jenn vrea să revedem planul. 

Douăzeci de minute mai târziu, camera de motel a lui Gibson 
arăta ca un centru de comandă cu chirie modică. Trăsese 
salteaua de pe pat, o proptise de zid și plasase tot felul de 
laptopuri, monitoare și tastaturi în semicerc, pe somiera patului. 
Cabluri negru cu gri le legau între ele, și post-it-uri galbene lipite 
pe monitoare și tastaturi îl ajutau să ţină echipamentul sub 
control. Pe un set de monitoare, camerele montate de Hendricks 
proiectau imagini statice, actualizate la fiecare trei secunde, ale 
străzilor care înconjurau biblioteca. Pe un alt set, programul 
instalat prin bunăvoința lui Margaret Miller afișa o mulţime de 
informaţii despre computerele logate la Wi-Fi-ul bibliotecii. 

Programul conceput de Gibson nu era nemaipomenit de 


VP - 134 


complex, dar brutal de eficient, bazându-se în mare parte pe Wi- 
Fi-ul bibliotecii, care făcea mai toată treaba. 

Un computer e prevăzut cu o mulţime de portaluri. Toate 
aceste portaluri se bazează pe un firewall, care le spune în cine 
pot avea încredere atunci când un utilizator vine să le bată la 
ușă. Un firewall este în esență o matahală de agent de pază la 
un club de noapte, care îi respinge pe toţi cei neaflaţi pe lista cu 
VIP-uri. Toate bune și frumoase până ce proprietarul clubului, 
utilizatorul uman, îi trage o săpuneală agentului de pază pentru 
a-i oferi unui utilizator acces VIP. Utilizatorul îi spune agentului 
să ridice cordonul de catifea fără a-i pune întrebări, pentru a-l 
lăsa să intre în club. Asta se întâmplă de fiecare dată când 
utilizatorul deschide o pagină de web, dă clic pe un link sau pe 
un e-mail ori instalează un program. Sau pătrunde într-o reţea 
Wi-Fi. 

Pentru ca un utilizator să ajungă să folosească un Wi-Fi, 
trebuie ca agentul de pază să aibă încredere în el și să-i 
deschidă un portal. Odată relaţia de încredere stabilită, tot ceea 
ce transmite utilizatorul prin acel portal e de asemenea 
considerat ca fiind demn de încredere. Și asta deoarece rețeaua 
bibliotecii dispune de propriul firewall, și majoritatea 
utilizatorilor se bazează pe setări implicite atunci când se leagă 
la reţea. Setările implicite tind însă să fie prea încrezătoare 
atunci când vine vorba de reţelele Wi-Fi. Ceea ce era o idee 
proastă în general. Și una chiar foarte proastă în cazul de față, 
când programul conceput de Gibson pătrunsese deja în 
firewallul bibliotecii. 

Drept rezultat, programul lui Gibson avea să-i permită să 
umble nestingherit prin reţea și să adune informații din 
majoritatea computerelor logate la Wi-Fi-ul bibliotecii. În funcţie 
de sistemul de securitate al fiecărui computer în parte, Gibson 
putea obține astfel nume, adrese, contacte, numere de telefon 
mobil, de carduri de credit, adrese IP - și totul în numai câteva 
secunde. 

In plus, exploatând punctele de acces Wi-Fi răspândite prin 
bibliotecă, putea determina cu oarecare exactitate localizările 
utilizatorilor. Din păcate, numărul punctelor de acces nu 
permitea decât obţinerea unei hărți aproximative, în schimb 
putea afla cu precizie și dintr-o singură privire câţi utilizatori se 
aflau la fiecare etaj al bibliotecii, câţi în parcul situat la vest de 


VP-135 


clădire și dacă cineva se găsea pe străduţele înconjurătoare 
situate în raza de acţiune a Wi-Fi-ului. 

În timp ce se ridica pentru a merge la instructajul programat 
de Jenn la șase și jumătate, unul dintre monitoare semnală o 
alertă. O logare în parc. Imediat, pe un alt monitor apărură 
datele personale ale userului: Lisa Davis... cod poștal 814... 
adresa de domiciliu... adresa locului de muncă... e-mail... 
contacte... istoricul accesărilor web. Gibson zâmbi și comută pe 
camerele montate în parc. Nimeni nu lucra la laptop; singura 
persoană din parc era o femeie însărcinată, care împingea un 
cărucior de copii. 

Probabil că smartphone-ul ei se conectase automat la reţeaua 
bibliotecii. Pentru a fi sigur, Gibson formă numărul de telefon al 
femeii și o urmări pe monitor cum își scoate telefonul și, 
nerecunoscând numărul apelantului, lasă să intre căsuţa vocală. 

De acum, era clar vorba de un pieton aflat la marginea razei 
de acțiune a Wi-Fi-ului care se conectase la rețea timp de 
câteva secunde, înainte de a ieși din raza de acţiune. Pe hartă 
apăru ca un impuls luminos de scurtă durată, care se stinse la 
fel de repede. 

Gibson se încruntă. Smartphone-urile puteau încurca rău 
lucrurile. Reprezentau fără îndoială o problemă și se mustră 
singur pentru că nu o luase în calcul. Vremurile se schimbaseră 
mult de la arestarea lui și trebuia să se pună rapid la punct cu 
ultimele noutăţi în materie de tehnologie. Se bucură că Jenn și 
Hendricks nu se găseau pe aproape pentru a-i cere socoteală. 

Chibzui asupra opţiunilor pe care le avea, după care operă 
câteva ajustări la program, filtrând traficul de smartphone și 
deviindu-l într-un subdirector. Smartphone-urile nu constituiau 
obiectul vânătorii lor, însă își făcu o notă mintală, promițându-și 
să revină asupra lor mai târziu. Dacă avea să fie cazul. Degetele 
îi dansau ușor peste tastatură. Scrisul lui Gibson era aproape 
neinteligibil, însă de tastat putea tasta circa optzeci de cuvinte 
pe minut - un adevărat maestru. Apăsă pe butonul „Refresh” și 
urmări cum semnătura telefonului mobil din parc se evaporă de 
pe monitor. Cu asta pusese lucrurile la punct cât de cât. 

Dar numai cât de cât. Cetăţenii din Somerset erau în mod clar 
dornici să se bucure de vremea neobișnuit de răcoroasă pentru 
acea perioadă a anului. După săptămâni în șir cu temperaturi de 
peste treizeci de grade, o zi cu numai douăzeci și ceva de grade 


VP - 136 


în termometre părea mană cerească. La prânz, centrul 
Somersetului nu mai aducea deloc cu orașul-fantomă care îi 
întâmpinase duminică la sosire. Parcul de lângă bibliotecă era 
înţesat de mame cu copii, lucrători aflați în pauza de masă și 
oameni ieșiţi să stea la soare. Câteva eleve de liceu își 
întinseseră prosoapele de plajă și se bronzau pe peluza care 
atrăsese și băieţi cu busturile goale, jucând Frisbee. O 
camionetă cu îngheţată se opri la colț, făcând vânzare bună la 
cornete și îngheţată pe băț. Pe măsură ce orele se scurgeau, 
mulțimea nu se risipi, dimpotrivă, spori cu cei care trăseseră 
chiulul de la serviciu pentru a-și începe weekendul mai 
devreme. 

— Cum merge treaba? auzi Gibson în căști vocea lui Jenn. 

Ochii i se îndreptară spre camera de supraveghere a parcului. 
Jenn stătea singură pe o bancă cu vedere bună asupra zonei. |n 
fotografia din dosarul de personal purtase un taior business și 
avusese părul lăsat să cadă pe umeri. Astăzi era îmbrăcată de 
jogging, cu părul strâns într-o coadă de cal, cu o șapcă de 
baseball și o pereche de ochelari de soare mari, care îi 
ascundeau faţa. Sorbea dintr-o sticlă cu apă, dând impresia că 
se odihnește după alergare. Judecând după taioarele cu care 
fusese obișnuit să o vadă îmbrăcată, Gibson o etichetase drept 
una dintre acele femei obsedate de echipamentele de fitness 
Stairmaster, ale căror unice țeluri în viață erau braţele ca niște 
spaghete și mărimea treizeci și doi la haine. Dar maioul și șortul 
purtate acum de Jenn îl făceau să-și dea seama cât de mult se 
înșelase. Femeia avea o constituţie atletică și arăta foarte în 
formă. Dar Gibson știa că forma deosebită în care se afla Jenn 
era o chestiune de ordin strict practic: umerii și coapsele ei 
frumos sculptate îi dezvăluiau în fapt o forţă letală ascunsă. 

— Arată bine, îi răspunse el. 

jenn aruncă o privire în direcţia camerei de supraveghere, 
însă Gibson nu-i putu descifra expresia din spatele ochelarilor de 
soare și al șepcii cu însemnele echipei Pittsburgh Steelers. 

— Sper că nu te referi la vreme, zise ea. 

— Altceva? 

— Hmm. Hendricks, situaţia? 

Hendricks era staționat în Cherokee, la un cvartal distanţă de 
bibliotecă, de unde avea o vedere clară în susul și în josul străzii 
care ducea la Biblioteca Carolyn Anthony. 


VP - 137 


— Ceva trafic la intrarea în bibliotecă și parc, dar puţin trafic 
la ieșire. Acum se află în bibliotecă cinci, poate șase indivizi care 
se potrivesc profilului. Alţi șapte dinăuntru nu se potrivesc 
profilului. 

— Eu am găsit șase în parc. Gibson, ne-a scăpat cineva? 

— Nu, concordă cu cele văzute de mine. Traficul pe computer 
e stabil și nu e de semnalat nimic ciudat. 

— Pe ACG e liniște? întrebă Jenn. 

Chiar prea liniște, din păcate. Monitorul care urmărea traficul 
de intrări și ieșiri de pe reţeaua ACG nu arăta nimic neobișnuit. 
Și oricât de urât se uita el la ecran, acesta părea hotărât în 
continuare să nu semnaleze nimic deosebit. Ceea ce îl făcu să 
se întrebe dacă nu cumva se dăduseră de gol fără să știe. 

Oare își pierdeau vremea în așteptarea cuiva care nu avea să 
vină niciodată și se afla deja la mii de mile distanţă, 
îndepărtându-se în goană? Sau poate că individul își luase pur și 
simplu liber o săptămână. Gibson încercă să se imagineze 
așteptând până vinerea următoare. Și până vinerea de după, și 
tot așa. Amintirea lui Suzanne îl apăsa tot mai greu pe zi ce 
trecea și începuse să-l epuizeze. Hendricks îi spusese că cea mai 
lungă pândă a sa durase șapte săptămâni. Gibson se rugă ca 
vânătoarea lor să nu se prelungească atât de mult. 

— Gibson, te-am întrebat dacă la ACG e liniște, reveni Jenn. 

— Deocamdată, nimic nou, răspunse el. 

— Foarte bine, următoarea mișcare îi aparţine. 

Cu toate că se concentrau asupra bărbaţilor care se potriveau 
profilului alcătuit de FBI, camerele de supraveghere instalate de 
ei surprindeau cadre cu toată lumea, bărbați ori femei aflaţi la 
mai puţin de o sută de metri de clădirea bibliotecii. Jenn îi 
explicase filosofia abordării în cursul instructajului de dimineaţă. 
Remarcase că femeii îi plăceau instructajele. 

— După toate probabilitățile, profilul este corect. Un profil 
psihologic nu se bazează pe supoziţii, ci pe statistici, iar 
numerele ne spun că persoana care a răpit-o pe Suzanne este 
un bărbat alb în vârstă acum de patruzeci și ceva sau cincizeci 
și ceva de ani. 

— Dar... dăduse el să o întrerupă cu o idee care tocmai îi 
venise. 

— Dar întotdeauna pot interveni surprize. O femeie care 
răpește pentru a-și înlocui copilul pierdut sau cineva mai bătrân 


VP - 138 


ori mai tânăr decât ne indică profilul. O persoană de culoare 
care s-a aventurat în afara grupului său etnic. Un terorist sau un 
răpitor cu alte motivații politice. Adevărul este că cei de la FBI 
nu au avut cum să elimine toate aceste posibilităţi și nici noi n- 
ar trebui să o facem. 

— Deci ne concentrăm pe profilul psihologic, dar nu pierdem 
din vedere nicio posibilitate? 

— Exact. 

Gibson își petrecu după-amiaza în camera de motel, revăzând 
înregistrările, căutând prim-planuri, salvându-le ca imagini 
statice pe cele relevante și corelându-le cu informaţiile 
personale din computerele logate la Wi-Fi-ul bibliotecii. Din oră 
în oră transmise toate fotografiile noi, împreună cu datele aflate, 
către ACG, dar nu în mod direct. 

De teamă că WR8TH compromisese serverele corporației 
ACG, Gibson și Mike Rilling instalaseră servere independente, 
care să preia toate comunicațiile și datele referitoare la caz. 
Rilling trecea imaginile printr-un program de recunoaștere 
facială logat la bazele de date federale și statale. Ideea era de a 
identifica persoanele cu cazier din Registrul Naţional al 
Agresorilor Sexuali. 

Gibson aprinsese televizorul și îi luase sonorul, pentru a avea 
companie și, după ce văzu de trei ori titlurile principale de pe 
SportsCenter, comută pe știri. Benjamin Lombard își continua 
campania împotriva guvernatoarei Fleming. Angajase un nou 
manager de campanie și obținuse un rezultat neașteptat de bun 
în California, statul lui Fleming. Specialiștii comentau pro și 
contra noii lui strategii, mult mai agresive. Vicepreședintele se 
afla în mijlocul unui turneu important prin New England, și în 
dimineața aceea urma să ţină un discurs la Boston. Un discurs 
care se anunţa a avea un impact puternic. 

Gibson se întrebă ce avea să se întâmple în cazul în care el și 
echipa ACG chiar reușeau să dea de urma lui Suzanne. Ce 
consecinţe urma să aibă acest fapt asupra campaniei lui 
Lombard? Americanii erau avizi de povești bune și nu aveau să 
reziste în fața imaginii unei familii reunite. Oare asta avea să-i 
asigure lui Lombard victoria? Gibson nu era deloc sigur că putea 
trece peste ironia de a fi jucat rolul de salvator al lui Benjamin 
Lombard. 

— Tare aș bea o cafea, mârâi morocănos Hendricks. Să nu 


VP - 139 


cumva să deschideţi vreunul din voi gura decât dacă vedeți un 
individ cu tricou imprimat cu textul „Eu am răpit-o pe Suzanne 
Lombard”. Ne-am înțeles? 

De ceva acţiune avură totuși parte cinci minute mai târziu, 
când își făcu apariţia un bărbat înalt, îngrozitor de slăbănog, 
adus de spate și cu o piele ca picurată cu ceară. Bărbatul de 
ceară se așeză la o masă de lucru, își scoase rucsacul și îl puse 
pe masă. După aceea începu să se holbeze la copiii care se 
jucau lângă fântână ca un turist care-și alege homarul din 
bazinul cu apă. Ceva era în mod clar în neregulă cu el. 

— L-ai văzut pe tipul ăla? întrebă Gibson. 

— Mda, sunt cu ochii pe el, răspunse Jenn. Chiar și așa, de la 
distanţă, mă trec fiorii când mă uit la el. Are un laptop cu el? 

— Nu. Stă pur și simplu și nu face nimic, ca și cum ar poza 
pentru un poster de recrutare NAMBLA”. 

De parcă i-ar fi auzit, Bărbatul de ceară trase fermoarul 
rucsacului și scoase dinăuntru un laptop. 

— Pare să răspundă unor mailuri, raportă Gibson. Un laptop la 
cererea publicului. Hai să vedem dacă îi place Radiohead”. 

Bărbatul de ceară începu să tasteze, și Gibson urmări cum 
dispozitivul plantat de el se conectează la Wi-fi. In câteva 
momente programul său porni să extragă informaţii pertinente 
din sistemul de operare al laptopului. 

— Ce ai aflat, Gibson? întrebă Jenn. 

— Faceţi cunoștință cu James MacArthur Bradley. Am adresa 
lui de acasă și numărul telefonului mobil. 

— Bine. Transmite datele și fotografia lui la Washington. Să 
vedem dacă domnul Bradley are cazier. 

ÎI urmăriră încordaţi pe Bradley timp de zece minute, 
rugându-se în gând ca omul să facă o mișcare. Bărbatul de 
ceară se oprea periodic din tastat și se uita peste marginile 
laptopului, umezindu-și buzele, la copiii care se jucau pe iarbă. 

— Ce face? întrebă Hendricks. 

— In afară de a-mi face mie părul măciucă în cap? Mai nimic, 
răspunse Jenn. 

— Da, cam așa ceva, o susţinu Gibson. 

— Bun, chestia cu făcutul părului măciucă nu înseamnă nimic 


25 North American Man/Boy Love Association - organizaţie care militează pentru 
legalizarea relaţiilor homosexuale dintre bărbați și băieți (n.tr.). 
26 Celebră trupă rock britanică (n.tr.). 


VP - 140 


atâta timp cât nu accesează serverul ACG, observă Hendricks. 

— Din păcate, nimic până acum, spuse Gibson. 

Bărbatul de ceară închise brusc laptopul, îl îndesă în rucsac și 
se îndreptă în pas vioi spre stradă. 

— Unde naiba se duce? întrebă Jenn. 

— Crezi că ne-a dibuit? 

— Nu. Hendricks, fii atent, cotește spre tine în trei, două... o 
secundă. 

Hendricks mormăi afirmativ. 

— L-am văzut. Mda, acum înţeleg ce voiai să zici. Tipul pare 
într-adevăr suspect. Il văd că urcă într-un Ford model nou. 
Pornește motorul. Șiiii... pleacă. 

— Fir-ar să fie, exclamă Jenn. 

— l-am luat numărul de înmatriculare și modelul mașinii, 
spuse Hendricks. Dar dacă ăsta era omul nostru, ai dreptate, l- 
am lăsat să scape. 

— Și dacă nu este? interveni Gibson. 

— Atunci presupun că se grăbea să ajungă undeva. 

— Să-l reținem? 

— Nu, spuse jenn. Deocamdată îl lăsăm în pace. Continuăm 
filajul plecând de la ideea că nu el era omul nostru. Dacă va fi 
nevoie, avem suficiente informaţii pentru a-l pune sub 
supraveghere mai târziu. 

După acest schimb de vorbe, cei trei se adânciră într-o 
așteptare profesionistă avansată, cunoscută în domeniul lor de 
activitate și sub numele de plictiseală chinuitoare. La ora patru 
parcul era în continuare animat, dar nu se întâmpla nimic 
interesant. In ultimele treizeci de minute nu apăruse niciun 
personaj nou care să utilizeze un dispozitiv cu logare la Wi-fi. 
Gibson urmărea paisprezece utilizatori logaţi la Wi-Fi-ul 
bibliotecii. Nouă se aflau afară și cinci înăuntru. Dintre cei de 
afară, patru foloseau tablete sau e-readers: două femei albe, un 
bărbat alb de douăzeci și ceva de ani și un afroamerican cu 
părul grizonant, care părea să aibă peste optzeci de ani. Ceilalţi 
cinci foloseau laptopuri și erau amestecați în privința 
apartenenţei la sex și etnie. Trei dintre ei prezentau interes. 

Primul era un bărbat alb îndesat, cu constituţie puternică, în 
vârstă de aproape patruzeci de ani. Datele personale extrase de 
pe computerul său îl indicau ca fiind un oarecare Kirby Tate. 
Fața banală a individului era total disproporţionată faţă de 


VP - 141 


pieptul lat și umerii enormi, ca și cum cineva ar fi atașat în 
Photoshop un cap de copil unui corp de bărbat. Rezultatul nu 
era deloc plăcut vederii, însă bărbatul părea să fie mulțumit de 
el însuși, dovadă fiind șortul kaki strâns pe picior și maioul cu 
câteva numere mai mic pe care le purta. Gibson cunoștea genul 
- îl știa din armată: erau tipi care umblau în maiou chiar și pe 
viscol. 

Tate se așezase la o masă de picnic de lângă fântână și-și 
împărțea timpul între holbatul intens la ecranul computerului 
său și holbatul intens la fetele întinse pe pături la soare. 
Ochelarii de soare nu reușeau să mascheze felul admirativ în 
care clătina din cap urmărind mișcările fetelor. 

Al doilea personaj interesant era un bărbat hispanic de 
patruzeci și ceva de ani, pe nume Daniel Espinosa. Cu un 
început de chelie și cu tâmplele cărunte. Vârsta se potrivea, 
numai că pedofilii nu vânau de obicei decât în cadrul grupului lor 
etnic. Sigur, asta nu îl elimina cu totul de pe lista de suspecți, 
dar nici nu îl urca pe primul loc. Omul avea o față prietenoasă și 
deschisă și pălăvrăgea cu un cuplu așezat la aceeași masă din 
parc. 

Al treilea suspect era Lawrence Kenney. Puțin trecut de 
cincizeci de ani, părea să-și fi achiziționat pantalonii kaki noi, 
avea o vestă tricotată și frizură cu părul adus din spate pentru 
a-i acoperi chelia proeminentă. Avea aerul tipic al unui contabil 
blajin care pierde vremea tastând pe laptop, dar ceva din 
atitudinea lui îl puse în gardă pe Gibson. Cu toate că n-ar fi știut 
să spună ce anume. Poate felul în care contabilul stătea în 
mijlocul oamenilor, dar părând totodată distant. O femeie care 
împingea un cărucior trecu pe lângă el, și individul înțepeni. O 
urmări cu o privire care ardea mocnit și îi făcu pielea de găină 
lui Gibson. Oare pielea de găină era socotită un indiciu relevant 
în statul Pennsylvania? 

Din fericire, Rilling avea să identifice persoanele filmate și să 
le verifice trecutul. Până atunci erau nevoiţi să se bazeze doar 
pe filajul polițienesc de tip vechi și pe propria intuiţie. 

Jenn și Hendricks începură să discute și să disece suspecții. 
Ascultându-i, două lucruri sesiză Gibson. Primul, faptul că cei doi 
se pricepeau. Al doilea, că discuţia îi depășea capacitatea de 
înţelegere. Cunoștinţele sale cu privire la criminalii în serie se 
rezumau în mare parte la ceea ce aflase din Tăcerea mieilor și 


VP - 142 


din romanele Patriciei Cornwell. În schimb, el se pricepea la 
computere și la oamenii care le foloseau. Se întrebă dacă 
tehnicile utilizate de psihologii criminaliști în cazul ucigașilor și 
violatorilor se puteau aplica și hackerilor. Dacă ar fi fost să 
extrapoleze pornind de la semnătura hackerului pe serverul 
ACG, peste cine ar da? 

Probabil că suspectul principal ar fi contabilul. Codificarea 
virusului fusese o treabă curată și precisă, care necesitase 
atenție la detalii. Cel puţin la prima vedere, contabilul părea cel 
mai plauzibil autor. Totuși, raţionamentul său nu prea stătea în 
picioare. Gibson cunoștea o grămadă de programatori deloc 
meticuloși din fire. Își dădu seama că se aventurase în locuri 
necunoscute și respinse teoria, revenind la sortarea fotografiilor 
de pe carnetele de șoferi primite din DC de la Mike Rilling. Işi 
petrecu următoarea oră localizând cât mai bine persoanele pe 
hartă. 

Pe la cinci fără un sfert nu adormise, dar nici nu era treaz de-a 
binelea. Ședea cu picioarele încrucișate și bărbia sprijinită în 
pumn, holbându-se la monitorul pe care erau afișate datele de 
pe serverul ACG. Se simţea de parcă aștepta un avion aflat în 
permanentă întârziere. Așa că reacționă cu încetinitorul în 
momentul când telefonul, așezat pe podea între genunchi, 
începu să vibreze. Abia la al treilea bâzâit se uită în jos, văzu 
mesajul și-și îndreptă imediat atenţia spre monitor. Adrenalina 
începu să-i curgă prin vene. O bară roșie cu un mesaj de alertă 
își făcuse apariţia. Virusul de pe serverele ACG primea noi 
instrucţiuni. 

— Aţi primit vreunul dintre voi un mesaj text? întrebă 
Hendricks. 

— Da, l-am primit. Ce se întâmplă, Gibson? 

Vocea lui Jenn suna tăios - entuziasm amestecat cu foamea 
unui prădător. 

— Virusul s-a activat. WR8TH îi transmite instrucțiuni. 

— De unde? Din bibliotecă? întrebă Jenn. 

— Așteaptă, răspunse Gibson în timp ce scana lista traficului 
iniţiat pe internetul bibliotecii. Hai odată, hai odată, drăguță. Își 
trecu degetul peste monitor. Și iată vinovatul. Mare și frumos. 
Cineva logat la Wi-Fi-ul bibliotecii comunica cu serverul infectat 
care servea drept staţie de transmisie a virusului. Nu era o 
coincidenţă și nu putea însemna decât un singur lucru. 


VP - 143 


— Nenorocitul e aici, murmură Gibson. 

Mai mult pentru sine, dar, cum lăsase canalele de comunicare 
deschise, se produse o reacţie imediată. 

— Unde? întrebă Jenn. 

— Afară. În parc. 

Se uită pe înregistrarea din parc. Omul lor era acolo. Răpitorul 
și foarte probabil ucigașul lui Suzanne Lombard stătea la 
vedere, bronzându-se la soare. 

— Care dintre ei? insistă Jenn. 

Gibson introduse adresa IP în computer și își parcurse notițele 
până ce găsi fotografia corespunzătoare de pe carnetul de șofer. 
Scană din nou din ochi monitorul și îl descoperi pe cel căutat. 

— Te-am prins! șuieră el rânjind. 


21. 


Tinsley stătea așezat pe o ladă de lemn pe care o folosea pe 
post de taburet. Era acolo de dinainte de ivirea zorilor și 
urmărise cum soarele se ridica pe deasupra bibliotecii. Aștepta 
să se întâmple ceva. Sau nu... îi era indiferent. 

Pe la începutul săptămânii, dibuise un birou mic, neocupat, în 
care să se adăpostească. De la fereastra de la etajul întâi în fața 
căreia stătea avea o vedere neobstrucţionată spre bibliotecă și 
spre parcul alăturat. La ora aceea, biblioteca și parcul erau 
pustii, dar Tinsley avea nevoie de timp pentru a permite 
goliciunii aceleia să-i impregneze retinele, și peisajului să-i 
pătrundă în ochii minţii. Mai târziu, pe măsură ce spaţiul avea să 
se umple de corpuri, fiecare obiect în parte avea să-și capete 
locul cuvenit, precum o pată pe un original imaculat. 

Agentul imobiliar care îi prezentase proprietatea i se plânsese 
că Tinsley era cel dintâi care se arătase interesat de ea de mai 
bine de o lună. Tinsley luase informaţia ca fiind de bun augur, și 
în noaptea aceea pătrunsese prin efracţie în birou. Îl folosea ca 
bază de operaţiuni, dar fără a lăsa vreun semn al prezenţei sale 
acolo. Voia ca la plecarea din oraș să nu rămână în urma lui nici 
măcar o undă de suprafaţă. Deocamdată, nu intenţiona să-l 
ucidă pe agentul imobiliar, însă luase cartea de vizită a 
individului, pentru orice eventualitate. 


VP - 144 


Clipi des în soarele puternic a amiezii. 

Clipi des, și soarele cobori spre orizont. 

Ceasul de mână scump îi arăta că petrecuse douăsprezece 
ore la fereastră. Ochii săi continuau să urmărească mișcările 
leneșe ale siluetelor din parc. Nimic important nu se petrecuse. 
Femeia stătea și acum pe bancă. Bărbatul slab și irascibil se afla 
și acum în mașină. Cel de-al treilea personaj nu se găsea în raza 
lui vizuală, însă Tinsley era convins că Vaughn se afla la motel. 
Tastând probabil la unul dintre computerele lui mititele. Tastând 
și iar tastând. 

Situaţia avea o anumită doză de ironie - vânătorii care 
ignorau că erau la rândul lor vânați. Ca și faptul că găsirea prăzii 
avea să le aducă moartea. Ideea nu îl impresiona foarte tare, 
dar medită asupra ei câteva clipe. Oare și-ar da seama dacă 
cineva l-ar vâna? Nu era o dovadă de aroganță din partea lui să 
presupună că se afla în avantaj? Rânji la gândul acesta. Ce 
complicat ar fi atunci! Să asmuţi un ucigaș asupra altui ucigaș, 
să pui toate lucrurile cap la cap. Destul de improbabil, dar nu cu 
totul imposibil. Își propuse să-și recalibreze simţurile pentru a 
face faţă oricărei trădări. 

Într-un fel, tânjea după astfel de complicaţii. Jobul se dovedea 
a fi anost, și perspectiva de a-i ucide pe cei trei nu aprindea 
nicio scânteie în el. Cu Hendricks nu avea să aibă probleme. 
Jenn Charles avea să îi solicite un pic atenţia, dar nu mai mult 
decât atât. Cu Gibson Vaughn avea ceva de împărțit din trecut, 
însă nici măcar asta nu îl ațâța foarte mult. 

Nu că perspectiva părea prea apropiată. Ziua de vineri, una 
capitală, din câte se părea, pentru cei trei, nu le adusese nimic 
nou. Acum avea să urineze și să mănânce ceva. Nu simţea 
nevoia de a face niciuna, nici cealaltă, dar ceasul de la mână îl 
avertiza că era cazul. 

Telefonul îi vibră. Parcurse mesajul cu o curiozitate rece. Uite 
că se întâmpla! Aruncă o privire în jos spre parc. Femeia se 
ridicase de pe bancă. Cu ochii minţii o urmări înaintând către 
fântână. Dând ocol grupului central de oameni strânși la mesele 
din apropierea bibliotecii și oprindu-se apoi la o ţâșnitoare 
pentru a-și umple sticla cu apă. Tinsley zări silueta individului 
morocănos așezată în continuare în mașină, numai că de 
această dată tipul discuta animat la telefon. 

Marea lui curiozitate era să vadă faţa celeilalte persoane pe 


VP - 145 


care fusese trimis să o ucidă: cea care îi rămăsese necunoscută 
în toţi acești ani. Și care era, la urma urmei, ţinta lui principală. 
Vechea afacere neterminată care îl adusese aici. Fie că ucisese 
pe cine nu trebuia în urmă cu zece ani, fie că existase un 
complice pe care îl scăpase din vedere. Așa cum se întâmplă de 
obicei, timpul îi conferise acelui bărbat o falsă încredere că 
putea scoate din nou capul la lumină. Tinsley avea acum să 
încline balanţa în favoarea sa. 

Ceilalţi urmau să fie doar victime colaterale. 

e 

Își băteau joc de el. Vicepreşedintele era convins de asta. Își 
răsuci furios încheietura mâinii pentru a se uita la ceas. Șase 
patruzeci și șapte p.m. De aproape șapte ore nu făcea decât să- 
și piardă vremea cu porcăria asta în biroul său de la Senat. 

Și totul pentru un proiect de lege a imigrației mort din fașă și 
care zăcuse în Senat de la începutul primăverii. Pentru ca acum, 
ca prin minune, cu numai câteva zile înainte de momentul 
crucial al desemnării candidaţilor dinaintea alegerilor din 
California, Senatul să propulseze proiectul pe agenda de lucru 
pentru votul final. Anticipând un balotaj, omul însărcinat cu 
convocarea la dezbateri a majorităţii parlamentare îl informase 
pe Lombard că, pentru depășirea impasului, era necesară 
prezenţa sa la Washington. 

Liderul majorităţii îl asigurase că votul avea să fie dat la prima 
oră, așa că Lombard zburase dimineaţa devreme și ajunsese la 
Capitoliu la unsprezece și treizeci de minute, în ideea că votul 
urma să aibă loc la prânz. Având în vedere diferența de fus orar, 
intenţiona ca pe la jumătatea amiezii să fie înapoi la Dallas, 
pentru mai multe apariţii de campanie. In loc de asta, fusese 
nevoit să îndure obstrucţii neașteptate, un amendament 
irelevant și o suspendare a dezbaterilor. De fiecare dată, exact 
când votul deschis asupra proiectului final se anunţa a fi 
iminent. Acum își făcea griji că votul urma să fie amânat pentru 
a doua zi, ceea ce însemna că nu avea să ajungă înapoi la Dallas 
decât cel mai devreme sâmbătă după-amiază. 

Nu era o coincidenţă și niciun accident. Era sigur de asta. 
Lombard cunoștea din proprie experienţă regulile jocului în 
Senat și și-l imagina cu ușurință pe liderul minorităţii râzând pe 
înfundate în biroul lui. Ei bine, n-ai decât să te hlizești cât mai 
poți, își spuse el. În ultimele câteva ore își modificase agenda 


VP - 146 


neoficială a primului mandat pentru a include în ea detronarea 
nemernicului. 

Se uită din nou la ceas. Cu toate că nu era dispus să 
recunoască asta în faţa nimănui, campania lui se afla pe mâini 
bune, și oamenii lui se puteau lipsi de el o zi. Fleming apucase 
pe o pantă descendentă și, dacă era să dea crezare sondajelor 
pe care le plătise, nominalizarea lui avea să survină în 
săptămâna următoare. 

Nu, ceea ce îi dădea dureri de cap era situația din 
Pennsylvania. Un mesaj criptic primit de la Eskridge în urmă cu 
o oră îl informa despre posibilitatea ca Gibson Vaughn să fi dat 
de urma răpitorului fiicei sale. Era ceva de neconceput, și în 
mod normal Lombard era capabil să se ocupe de fiecare lucru în 
parte fără a le amesteca, însă de data asta nu se putuse 
concentra asupra nici unei alte chestiuni. Voia să știe ce se 
întâmplă și voia să afle totul pe loc. 

În schimb, se trezise prins în capcană și înconjurat de urechi 
în care nu avea deplină încredere, fără putinţa de a cere să fie 
permanent ţinut la curent. Pentru prima oară în opt ani, poziția 
de vicepreședinte al Statelor Unite se dovedea a fi total 
neconvenabilă - avea toată puterea de pe lume, dar nu și pe 
aceea de a influența căutarea propriei fiice. Se uită din nou la 
ceas și îl întoarse, pentru a fi sigur că arăta ora exactă. 

— Domnule vicepreședinte? 

Un tânăr asistent stătea în pragul ușii. 

— Da? Gata, au terminat? 

Asistentul își fixă privirea în podea cu o mină nefericită. 

— Ce mai e acum? întrebă Lombard. 

— Un nou amendament, domnule. 

Vicepreședintele simţi cum i se ridică tensiunea. 

— Cât va dura? 

— Nouăzeci de minute... poate două ore. 

Lombard își consultă ceasul. Nu mai avea cum să ajungă la 
Dallas pentru a-și rosti discursul. Trebuia să discute cu Reed și 
să pună la punct noile aranjamente pentru sâmbătă. 

— Închide ușa. 

Asistentul se întoarse în hol, mulțumit că scăpase așa ieftin. 
Lombard rămase așezat la birou, ridică receptorul telefonului, 
apoi îl puse înapoi în furcă. Și îl fixă mult timp cu o privire 
cruntă. 


VP - 147 


22. 


Gibson opri Taurusul pe marginea drumului. Mașina se 
zgâlțâia din cauza traficului intens ce se desfășura destul de 
aproape. Rămase așezat cu mâinile pe volan, ascultând torsul 
motorului. Se afla la treizeci de mile de Somerset. Suficient, 
probabil. Oare îl urmăreau? Se uită din nou în oglinda 
retrovizoare. Nimic. Dar asta nu-l liniștea. Dacă Hendricks nu 
dorea să fie văzut, atunci putea deveni invizibil. 

Ultimele treizeci și șase de ore fuseseră pline de evenimente. 
Kirby Tate, culturistul aspirant, se dovedise a fi WR8TH. 
Programul instalat de Gibson funcţionase perfect și făcuse 
legătura între serverul cu anunțul infectat și computerul lui Tate. 
În timp ce Rilling trecea numele lui Tate prin bazele de date 
statale și federale, Hendricks și Jenn îl urmăriseră pe Tate până 
la reședința acestuia. Până în dimineaţa următoare ajunseseră 
să fie 90% siguri că acela era omul lor, iar până sâmbătă după- 
amiază, când Rilling trimise dosarul lui Tate către Jenn și 
Hendricks, bănuiala deveni certitudine. II sunară pe George cu 
rugămintea să prezinte cazul Kirby Tate agenţilor FBI. 

— Omul nostru are cazier, spusese Hendricks. A făcut cinci ani 
și jumătate de închisoare la Frackville pentru privare de 
libertate. Probabil că acolo s-a apucat de sport, pentru că în 
fotografia făcută la arestare arată ca un nemernic mic și pricăjit. 

— Pentru ce a fost închis? întrebase Gibson. 

— A fost prins la el în mașină cu Trish Casper, o fetiță de 
unsprezece ani. 

— E înregistrat ca agresor sexual? întrebase Jenn. 

— Înî. Fratele fetei a identificat mașina în momentul când 
ieșea din parcarea unui supermarket, iar mama a sunat la 
poliţie. Poliţiștii au tras mașina pe dreapta și au gasit-o pe fetiță 
legată în portbagaj. Și pe jumătate dezbrăcată. 

— Văd că a fost eliberat cu un an și jumătate înainte de 
dispariţia lui Suzanne. 

— Partea tristă este că ar fi trebuit să fi fost condamnat 
pentru răpire de minori, observase Jenn. 

— O infracţiune deosebit de gravă, interveni Hendricks. 

— Ar fi trebuit să stea la zdup douăzeci de ani. 

— Numai că polițiștii locali s-au dovedit mult prea zeloși și l-au 


VP - 148 


caftit pe individ în timp ce îl încătușau, adăugase Hendricks. 

— Da, i-au rupt braţul și i-au dislocat umărul. Avocatul lui a 
făcut o înțelegere și până la urmă acuzaţia a fost de privare de 
libertate. 

— O infracţiune de gradul doi, precizase Hendricks. 

— Care i-a permis să iasă din închisoare la timp pentru a o 
putea răpi pe Suzanne, completase Gibson, conștient acum de 
întreg lanţul de circumstanţe tragice. 

— Dar uite că, până la urmă, am pus mâna pe el, spusese 
Jenn. 

Sâmbătă seară, în timp ce Hendricks supraveghea casa lui 
Tate, Jenn și Gibson luaseră cina la Summit Diner. Ca niște eroi 
ce erau. Jenn îi dezvăluise câte ceva din personalitatea ei și 
râseseră împreună ca niște vechi amici și-și povestiseră unul 
altuia amănunte din săptămâna care trecuse ca și cum totul se 
întâmplase cu mult timp în urmă. Gibson se simţise pentru 
întâia oară ca membru cu drepturi depline al echipei și 
toastaseră cu milkshake-uri. Jenn se purtase cu amabilitate și îi 
spusese că nu ar fi reușit fără ajutorul său. George Abe îl sunase 
pentru a-l felicita personal. Avusese un sentiment plăcut de 
apartenenţă la ceva cu adevărat important. 

Dar, după ce achitase nota, Jenn aruncase bomba: Abe îi 
cerea să revină la Washington. 

— Trebuie să înţelegi că prezenţa ta ar periclita credibilitatea 
noastră. Cei de la FBI se vor enerva oricum pentru că nu am 
apelat la ei din prima clipă. Trebuie să ne prezentăm beton în 
fața lor, și unul ca tine n-ar face decât să tulbure și mai mult 
apele. 

— Unul ca mine... 

— Unul cu un trecut ca al tău. FBl-ul nu va înțelege cât de 
importantă este Suzanne pentru tine. Nu le va păsa decât de 
povestea ta cu Lombard. 

Gibson nu era de acord cu raţionamentul. Promisese totuși să 
nu le stea în drum. Le-ar fi promis orice. Erau atât de aproape; 
cu niciun chip nu avea să plece acasă acum. 

— Ai dat lovitura, să știi, remarcase Jenn. Îți rămânem 
îndatoraţi, dar trebuie să ne lași să ne ocupăm noi de problemă 
de aici încolo. Doar vrei să-l prindem pe tip, nu-i așa? 

Stătuseră în parcarea localului, și se certaseră, și ridicaseră 
glasurile până ce managerul restaurantului ieșise și le pusese în 


VP - 149 


vedere să o șteargă. Reveniţi în camera de motel a lui Jenn, 
reluaseră cearta, fiecare susținându-și iar și iar punctul de 
vedere. Până ce, într-un final, extenuaţi, se cufundaseră 
amândoi în tăcere. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai crampona de asta, 
rostise Jenn în cele din urmă. Ai reușit. O dată în viață 
recunoaște că te afli în avantaj și savurează-ţi victoria. 

Era un sfat bun, deși îl durea. Un sfat pe care nu intenţiona să 
îl urmeze. Pentru că era vorba de Ursuleţ. Avea să meargă până 
la capăt, chiar dacă de unul singur. N-aveau decât să-și ia banii 
înapoi. 

Pe la jumătatea controversei, își dăduse seama că niciunul 
dintre argumentele sale nu avea să o clintească pe Jenn din 
hotărârea ei. Așa încât continuase cearta doar de ochii lumii. La 
momentul potrivit, se năpustise afară pe ușă ca o furtună și se 
dusese în camera lui, ca să-și împacheteze lucrurile. A doua zi 
dimineaţă, Jenn încercase să facă pace, dar el o respinsese 
furios. Dacă nu ar fi procedat astfel, n-ar fi convins-o pe Jenn, iar 
el avea nevoie să fie crezut că se întoarce acasă. 

Aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare. Oare îi 
păcălise? Dacă da, atunci era vina lor că se lăsaseră înșelaţi, 
crezând că îl convinseseră să renunțe cu câteva vorbe 
frumoase. Răsuci volanul, făcu o întoarcere la 180 de grade și 
porni înapoi spre Somerset. 

Spre Ursuleț. 

Avea dreptate Hendricks. Speranţa era ca un fel de cancer. 

(J 

Gibson îl urmări pe Hendricks cum încarcă tot echipamentul în 
spatele Cherokee-ului. Fostul polițist trânti capota și-și aprinse o 
țigară. După un minut, Jenn ieși din biroul managerului 
motelului, îi făcu semn lui Hendricks să pornească motorul și se 
așeză pe scaunul pasagerului. Hendricks strivi cu piciorul ţigara 
doar pe jumătate fumată și se instală la volan. 

Cherokee-ul se înscrise în trafic, și Gibson se făcu mic în 
spatele volanului în timp ce mașina îl depășea, rulând spre 
ieșirea din oraș. Parcase la câteva cvartale distanță și îi 
urmărise pe cei doi printr-un binoclu găsit în torpedou. Totuși se 
simţea expus. Se afla într-o mașină pe care cei doi o cunoșteau, 
și lui Hendricks rareori îi scăpau asemenea amănunte. Aproape 
că se aștepta ca Cherokee-ul să tragă pe dreapta lângă el și să 


VP - 150 


fie scos cu forța din Taurus. Însă Hendricks și Jenn îl depășiră 
fără măcar să arunce o privire în direcția lui. Ar fi vrut să-i 
urmărească, dar nu se pricepea. După o jumătate de milă, 
Hendricks l-ar fi descoperit negreșit. 

Se ridică în șezut. Se simţea ca un prost. Dar oare așa și era? 
Ceva era în neregulă. Se presupunea că Hendricks și Jenn urmau 
să rămână pe poziţie până la sosirea lui Abe, care avea să 
coordoneze acţiunile lor cu cele ale federalilor. Atunci, unde se 
grăbeau cei doi? 

Deși nu asta îl rodea cel mai tare. Ci mai degrabă 
comportamentul lui Hendricks. Nu atât graba cu care acesta se 
mișca, ci faptul că o făcea cu un scop clar. Deplasându-se în 
mod economicos între camera de motel și vehicul și înapoi. Nu 
ca și cum s-ar fi cronometrat, dar fără a pierde timpul. Asta îi 
amintea lui Gibson de pușcașii marini care se pregăteau de o 
desfășurare iminentă de forțe - verificarea și răsverificarea 
echipamentului și inventarierea lui mintală. Era vorba de acea 
intensitate latentă ce se instalează înaintea unei acţiuni de 
mare amploare. 

Deci, încotro se îndreptau cei doi? Cât trecuse de când 
plecase el? Cel mult o oră și jumătate. Și, în acest răstimp atât 
de scurt, Jenn și Hendricks porniseră deja la drum. Nu își 
schimbaseră planurile după plecarea lui; nu, așa hotărâseră să 
procedeze din capul locului. De asta nu se îndoia nicio clipă. 

Acum înțelegea ce se petrecuse cu o seară în urmă. 
Camaraderia de la Summit Diner. Jenn jucase teatru, încercase 
să-l păcălească apelând la nesiguranța de sine și la vanitatea 
lui. II scosese la cină, îl ţinuse de mână și îi șoptise nimicuri dulci 
la ureche. Totul, pentru a-l convinge să se întoarcă în 
Washington fără a face tam-tam. 

Care e regula numărul unu atunci când îţi propui să determini 
pe cineva să se supună? Mai întâi trebuie să-ţi dai seama de ce 
anume are nevoie și să-i servești acel ceva cu porţia. Nu 
îndeajuns pentru a-l sătura, dar suficient pentru a-i stârni 
apetitul. Suficient pentru a-l face să-și dorească mai mult. Să 
tânjească după mai mult. De ce avea el nevoie? De respect? De 
apreciere? De sentimentul de împlinire? Nu asta îi oferise Jenn 
cu o seară înainte la cină? li periase egoul. Jucase cartea 
loialității lui faţă de Suzanne pentru a-l ţine sub control. Gibson 
aruncă o privire spre plicul din hârtie groasă de pe scaunul 


VP - 151 


pasagerului. Conţinea zece mii de dolari. Cash. Un bonus de la 
ACG pentru munca sa „remarcabilă”. O mită dată pentru a-l face 
să înghită mai ușor pilula amară. 

Dacă ăsta fusese planul de la bun început, să-l expedieze 
acasă după ce îl găseau pe WR8TH, atunci următoarea întrebare 
era de ce. Nu îi spusese George Abe, în ziua când se întâlniseră, 
că dorea să aibă o conversaţie serioasă cu omul care o răpise pe 
Suzanne? Și nu tot el menţionase în treacăt ideea de a oferi 
resturile FBl-ului? Și pentru asta, logic era să-l scoată pe Gibson 
din joc. Dar oare chiar voiau să afle ce se întâmplase cu 
Suzanne? Și dacă nu, atunci ce urmăreau? 

Întrebarea care se punea acum era ce putea el să facă. Avea 
să înceapă cu ceea ce era mai important. Opri mașina în fața 
unui birou UPS, împături câteva bancnote în sumă de o mie de 
dolari și le vâri în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi 
expedie restul pe adresa lui Nicole, însoțit de un mesaj. Dacă 
treaba avea să ia o întorsătură urâtă, măcar soţia lui se va alege 
cu banii. leși în plin soare, zornăind în mână cheile mașinii. 

Să inceapă jocul. 

Nu era capabil să-l urmărească pe Hendricks ca un 
profesionist al filajului, dar nici nu trebuia să o facă. Când 
Hendricks își lăsase telefonul afară din camera de motel, Gibson 
luase momentul de neatenție drept o invitaţie de a interveni. 
Datele personale ale lui Hendricks erau criptate, așa cum se și 
așteptase, așa încât accesul la ele nu era foarte ușor. Cum însă 
Gibson nu dorea și nici nu avea nevoie să le acceseze, fusese 
simplu să mute datele temporar de pe telefon, să ruleze un cod 
extern și să instaleze un program conceput de el, după care să 
reîncarce datele lui Hendricks pe telefonul acestuia. 

Activă acum aplicaţia folosindu-și propriul telefon și așteptă 
să se încarce GPS-ul de pe telefonul lui Hendricks. Când se 
termină încărcarea, apăru un punct roșu pe harta de pe 
telefonul lui. Punctul roșu se deplasa în ritm susținut spre nord, 
îndepărtându-se de punctul verde care marca poziţia lui Gibson. 
Urmări mișcarea punctului roșu până ce acesta se opri. Mări 
harta cu degetele, găsi adresa, apoi o căută pe net. 

Era adresa unei firme cu depozite individuale de închiriat. 

Grafton Storage se afla la o distanţă de douăzeci de minute 
de mers cu mașina de Somerset, pe o șosea întunecoasă cu 
două benzi, mărginită pe ambele laturi de un parc public. Se ivi 


VP - 152 


pe partea dreaptă, prima clădire pe care o zărea după multe 
mile. Încetini pentru a o studia cu mai mare atenţie. 

Proprietatea ocupa aproape doi acri și avea un aspect simplu: 
un zid înalt, solid, cenușiu, cu sârmă ghimpată în vârf, care o 
încercuia, o poartă cu deschidere automată și cu o mică gheretă 
alăturată, apoi șir după șir de depozite identice, pe un singur 
nivel, cu uși glisante tot identice. Ce fusese în mintea celui care 
construise un asemenea depozit departe de orice îl depășea cu 
totul pe Gibson. Dar constituia probabil motivul pentru care 
complexul Grafton Storage era dezafectat și, din câte se părea, 
situaţia se perpetua de ceva vreme. 

Înaintă cu mașina până ce ajunse la un drum de pământ unde 
putu ascunde Taurusul. Merse înapoi pe jos un sfert de milă 
până la Grafton Storage fără a întâlni în drum nicio mașină. 
Văzut de aproape, depozitul i se înfăţișă într-o stare parcă și mai 
precară: un anunţ turtit cu înscrisul „De vânzare” stătea agăţat 
strâmb de poartă, și smocuri groase de iarbă crescuseră prin 
crăpăturile asfaltului. Părea să nu se fi umblat de sute de ani la 
lanțul gros și la lacătul puternic corodat care barau poarta. 

Oare programul pe care îl instalase pe telefonul lui Hendricks 
îl indusese în eroare? Închise și reîncărcă aplicaţia care îi 
dezvăluise localizarea. Nu, programul i-l arăta pe Hendricks în 
interiorul complexului de depozite. Gibson studie mai 
îndeaproape lacătul. Fărâmele acelea de oțel care ieșeau la 
iveală din rugină să fie oare semn că cineva introdusese o cheie 
în încuietoarea înțepenită? Dar de când devenise el expert în 
lacăte ruginite? 

Aruncă o privire în jur. Dacă Jenn și Hendricks se aflau cu 
adevărat înăuntru, cine încuiase poarta în urma lor? Nu avea 
niciun sens, asta dacă nu cumva exista o altă intrare. Ori dacă 
Hendricks nu-și aruncase telefonul peste zid pentru a-l trage pe 
el pe sfoară. Ceea ce însemna că se știa urmărit. 

Sau poate că... 

Gibson își frecă tâmplele. Prea multe variante; era momentul 
să înlăture o parte din ele. 

Apelă numărul de telefon al lui Hendricks. Telefonul sună de 
cinci sau șase ori înainte ca Hendricks să răspundă. Cu o voce 
foarte iritată. 

Foarte bine. 

— Bună! rosti Gibson pe cel mai tâmp ton posibil. 


VP - 153 


— Care bună? N-am terminat cu tine? N-ai plecat? Parcă îmi 
amintesc că te-am văzut plecând. 

— Da, știu. Scuze. Jenn e pe acolo? Am să-i pun o întrebare 
scurtă. 

— Jenn are și ea telefon, în caz că nu știai. Ce sunt eu, 
secretara ei? 

Gibson dădu să se scuze din nou, însă Jenn preluă apelul, 
părând doar un pic mai puţin încordată decât partenerul ei. 

— Da? 

— Scuze că vă deranjez pe amândoi, dar aș putea să merg 
direct acasă cu mașina și să o las la ACG mâine-dimineaţă? 

Parcă o și vedea pe Jenn cum își dă ochii peste cap, așa că se 
lansă într-o poveste despre un meci de fotbal al lui Ellie la care 
voia să asiste în după-amiaza aceea. Jenn îl întrerupse și-i spuse 
că era în regulă. 

— George a ajuns? întrebă Gibson. 

— Nu încă. 

— Și chiar crezi că o să vrea să doarmă în rahatul ăla de 
motel? 

Jenn se forţă să râdă. Un râs sec și lipsit de veselie. Fu de 
acord cu el că avea să fie amuzant. 

— Te rog să-i faci niște poze. Neapărat vreau să îl văd 
înghesuit în camera de motel. 

Femeia închise telefonul fără a se obosi să-i răspundă. 

Gibson se holbă întrebător la telefon. Bun, deci Jenn și 
Hendricks se încuiaseră într-un depozit abandonat de pe o șosea 
uitată de Dumnezeu. Lăsând la o parte, pe moment, ciudățenia 
situaţiei în sine, întrebarea era cum intraseră și apoi încuiaseră 
poarta în urma lor? Tocmai când se pregătea să dea ocol 
perimetrului în căutarea celei de-a doua intrări, observă că 
sârma ghimpată fusese tăiată pe o porţiune situată cam la 
cincizeci de picioare de poarta principală: un loc ușor de trecut 
cu vederea de pe șosea. 

Porni de-a lungul zidului, trecându-și palma peste suprafaţa 
netedă. Teoretic vorbind, gaura era suficient de largă pentru a 
permite pătrunderea unei persoane, însă zidul avea zece 
picioare înălțime, și până și un cățărător experimentat avea 
nevoie de ceva de care să se agaţe cu mâinile. Sau de... o 
scară. 

Ceva galben în tufăriș îi atrase privirea. Porni cu pași mari 


VP - 154 


într-acolo și numai norocul făcu să nu se împiedice, lăsându-se 
păcălit de porţiunea lipsă din sârmă. O văzu în ultima clipă, 
încolăcită ca un șarpe în iarba înaltă, cu fire îngrozitor de 
ascuțite, și fu nevoit să facă o piruetă stângace pentru a o evita. 
Își pierdu echilibrul, se dădu înapoi și-și prinse piciorul într-un 
obiect solid, aterizând greu pe spate. 

Rămase la pământ, cutremurat de durere, apoi se ridică și 
cercetă scara pliabilă nou-nouţă de care se împiedicase. 

Ce naiba se petrece aici? 

Încă mai medita asupra întrebării, când o funie zbură peste 
zid dinspre interiorul proprietății. Rămase atârnată și legănându- 
se la un metru distanţă de pământ. Preţ de o clipă, Gibson se 
holbă prostește la ea. După aceea se ridică împleticit în picioare 
și abia reuși să se ascundă în spatele unui copac înainte ca Jenn 
să-și arunce un picior peste zid și să se lase să alunece în jos pe 
funie. Strigă la cel aflat de cealaltă parte că ajunsese și funia 
dispăru după zid. 

Gibson o urmări cum deschide lacătul și închide la loc poarta. 
Hendricks ieși cu mașina din incintă. Spatele Cherokee-ului era 
gol, ceea ce însemna că descărnaseră echipamentul înăuntru. 
Asta îl făcu să se întrebe ce se găsea în celelalte rucsacuri 
negre. Și unde se aflase Hendricks în timp ce el codificase 
programul pentru bibliotecă. 

jenn încuie la loc poarta, și Gibson îi urmări pe cei doi 
dispărând cu mașina pentru a doua oară în acea zi. Se gândi să 
escaladeze și el zidul pentru a porni în recunoaștere, numai că i- 
ar fi putut lua o săptămână întreagă pentru a le descoperi 
tabăra. Mai bine rămânea cu ei pentru a vedea încotro mergeau. 
Se scutură de praf și o luă înapoi spre mașină. 


23. 


Punctul roșu îl conduse pe Gibson printr-o serie de orășele, 
unul mai deprimant decât altul, locuite de pătura de jos a clasei 
mijlocii. La momentul când ajunse să-l traverseze pe ultimul, se 
înserase, și cerul se vedea roșu-cenușiu în oglinda lui 
retrovizoare. Încetini pentru a arunca o privire pe telefon - 
punctul care marca poziţia lui Hendricks pe hartă nu se mișcase 


VP - 155 


de treizeci de minute. Mai avea puţin până acolo. 

O certitudine cumplită se instalase în el de când părăsise 
complexul de depozite, și din păcate știa aproape cu exactitate 
încotro se îndreptaseră Jenn și Hendricks. Spera să se înșele, 
însă era singura explicaţie plauzibilă pentru acţiunile lor. 
Oricum, mai avea puţin până să afle. 

Casele se răriră treptat, până ce ajunseră să aibă mai bine de 
o sută de yarzi distanță una de alta. În locul acela izolat nu 
existau demarcaţii clare între proprietăţi. Niciun fel de garduri. 
Doar spaţii larg deschise, care se succedau unul după altul. 

Chiar dacă proprietăţile erau vaste, casele în sine erau 
modeste, cu un singur nivel și acoperișuri joase ori construite 
din prefabricate de beton. Farfuriile antenelor de satelit 
dominau majoritatea curților. Noaptea nu prea aveai ce face în 
pustietatea aceea, decât să te uiţi la televizor sau să navighezi 
pe internet, iar până ce avea să se obosească cineva să tragă 
cabluri pe stâlpi, urma să treacă ceva vreme. 

Coti și zări Cherokee-ul în faţă, pe partea stângă a șoselei. 
Fusese parcat pe o alee de prundiș, lângă un combi cu caroserie 
cu inserţii din lemn. Culoarea în care fusese inițial zugrăvită 
casa, oricare ar fi fost ea, pălise de mult și bătea acum în 
nuanţa unui castron jegos, plin cu budincă stricată. Una dintre 
ferestrele din faţă se spărsese și, în loc să fie înlocuită, o folie de 
plastic astupa deschizătura. Acoperișul gri din șindrilă stătea 
îndoit și într-o rână în mijloc, și casa întreagă părea gata să se 
prăbușească. O canapea maro cu galben fusese trasă sub un 
ulm și lăsată să se prăfuiască în iarba înaltă până la genunchi. 

Gândul că cineva și-ar fi dorit să locuiască acolo era de-a 
dreptul deprimant. Nu, nimeni nu s-ar fi stabilit de bunăvoie într- 
o asemenea pustietate. 

Nu găsi niciun loc în care să ascundă mașina, așa încât 
conduse mai departe. In interiorul Cherokee-ului nu se afla 
nimeni; probabil că intraseră cu toţii în casă. 

La două case mai încolo, dădu peste o veche biserică 
baptistă. Pe panoul de pe șosea stătea scris îndemnul „V no să 
te r gi cu n i”, dar, judecând după modul în care arăta clădirea, 
nimeni nu-l mai urmase de ani de zile. Nici lui Dumnezeu nu i-ar 
fi plăcut să trăiască acolo. Gibson dădu ocol bisericii și parcă 
Taurusul în spate, unde nu putea fi zărit din șosea. 

Scoase binoclul și se ghemui în spatele unui zid scund pentru 


VP - 156 


a observa și aștepta. Își verifică telefonul, dar nu avea semnal. 

Trecură câteva ore. 

Luna nu răsărise. Un tunet anunţa o furtună spre sud, dar 
frontul atmosferic se îndepărtă fără să cadă vreun strop de 
ploaie. Pe stradă nu erau stâlpi de electricitate, și singura sursă 
de lumină era becul de pe vreo verandă veche sau albastrul slab 
și pâlpâitor al televizorului, așa cum răzbătea prin ferestre. Insă 
în casa în faţa căreia se afla parcat Cherokee-ul era întuneric 
beznă. Nu-și dădu seama dacă erau lumini aprinse înăuntru 
pentru că obloanele fuseseră lăsate. Gândul la ceea ce se putea 
petrece în casă îl tulbura. 

Cântări în minte argumentele pro și contra pătrunderii în 
locuinţă. Pro: astfel, putea să-și facă o idee mult mai bună cu 
privire la ceea ce se întâmpla. Contra: cei doi erau înarmaţi, el 
nu. Dacă îl vedeau, nu știa la ce se putea aștepta. Ce ciudat! In 
dimineaţa aceea îl enervaseră doar pentru că îl bătuseră atâta 
la cap. După numai douăsprezece ore, situaţia se schimbase 
dramatic. 

Când Jenn și Hendricks făcură în fine o mișcare, Gibson nu 
realiză decât în clipa în care fostul poliţist porni motorul SUV- 
ului. Farurile se aprinseră, și prin binoclu zări silueta lui Jenn 
conturată de lumina acestora. Femeia împingea pe cineva afară 
din clădire. Capul persoanei era acoperit de o cagulă, dar, 
judecând după umerii săi largi și puternici, era un bărbat. Avea 
mâinile legate la spate, așa că Jenn îl împingea de ceafă spre 
bancheta din spate a mașinii. După aceea urcă și ea în vechiul 
combi parcat pe alee și trase mașina în spatele Cherokee-ului 
condus de Hendricks. 

Gibson se piti în spatele zidului. Jenn și Hendricks nu 
chemaseră federalii. Cel puţin deocamdată, deși sentimentul 
său era că cei doi nici nu intenţionaseră vreodată să o facă. 
Acţiunile lor nu aveau nimic de-a face cu aducerea lui WR8TH în 
fața justiţiei, ci cu răzbunarea. De aceea îl trimiseseră pe el 
acasă. Ce îi spusese Calista Dauplaise în Georgetown? Că 
persoana responsabilă de răpirea lui Suzanne Lombard avea să 
plătească. Nu, nu așa se exprimase; spusese că avea să sufere. 

Nici George și nici Calista nu îi erau loiali lui Benjamin 
Lombard. Ambii suportaseră cu mare greutate pierderea lui 
Suzanne. Gibson o simţise în vocile lor. lar vicepreședintele 
habar n-avea de asta, și Gibson se îndoia că avea să afle 


VP - 157 


vreodată. Era vorba strict de o problemă între George, Calista și 
răpitorul lui Suzanne. 

Cum de se lăsase el atras în toată povestea asta? Și cât de 
vinovat era? Ar fi putut să dovedească, dacă era cazul, că nu 
știuse nimic de planurile lor? Dar ce importanţă ar mai fi avut? 
Doar spărsese computerul unei biblioteci publice... și ce de 
valuri putea face un procuror districtual iscusit pe seama 
pătrunderii lui într-o clădire guvernamentală. Plus plăţile în 
numerar pe care le acceptase și care dintr-odată păreau să îl 
acuze și mai mult. 

Își cântări opţiunile. Să sune chiar acum la poliţie. Așa ar 
proceda probabil cei mai mulţi oameni, numai că el nu era deloc 
pregătit să se întoarcă în închisoare. Sau să îl sune pe Lombard. 
Și să îi spună vicepreședintelui cu ce se îndeletnicea vechiul său 
aliat politic și șef al echipei care îi asigurase protecția personală. 
Ti-ai găsit, îşi spuse Gibson, Lombard să mă protejeze pe mine și 
să se răzbune pe toți ceilalți. 

După plecarea lui Jenn și Hendricks, Gibson aşteptă zece 
minute, după care se îndreptă către casă. Pietrișul de sub tălpi 
scotea un zgomot scrâșnit, ca o formaţie de rock care se 
încălzea pentru spectacol. Clădirea cea mai apropiată se afla la 
o distanţă cât un teren de fotbal, fapt care însă nu era de natură 
să îl liniștească. 

Ușa din faţă era încuiată, la fel și cea din spate. Gibson 
încercă pe rând toate ferestrele, care erau și ele bine zăvorâte. 
Se încruntă. Se întoarse la ușa din față, dând ocol casei, și folosi 
cheile mașinii pentru a tăia o deschizătură în folia din plastic 
care acoperea fereastra spartă. Băgă mâna prin crăpătură și 
dădu rama la o parte. 

Casa era în fapt o cocioabă. La început, se gândi că Jenn și 
Hendricks aruncaseră gunoaie înăuntru, dar după puţin timp își 
dădu seama că mizeria se adunase în ani de zile, nu în câteva 
ore. Nevrând să riște, nu aprinse lumina, dar se folosi de 
lanterna telefonului pentru a cerceta mormanul de gunoaie, 
piese de mobilier desperecheate și cutii goale de carton. O 
grămadă de cel puţin patruzeci de umbrele. O armonică spartă. 
Un cap de cerb nemontat se holba în gol spre tavan. 

Bucătăria era pur și simplu infectă. Degaja un miros 
pestilenţial. lisuse, cineva /ocuise acolo! Nu avu curaj să-i treacă 
pragul și o lăsă la sfârșit. Singura zonă ceva mai curată din casă 


VP - 158 


era un al doilea dormitor, care fusese transformat în sală de 
forță. Înăuntru se găseau o bancă de exerciţii, niște gantere 
ruginite și o bară de tracțiuni. Câteva oglinzi stăteau înșirate 
strâmb pe perete pentru a oferi celui care se antrena 
posibilitatea de a-și admira trupul. De celălalt zid erau proptite 
vrafuri peste vrafuri de reviste de fitness: Muscle & Fitness, 
Muscular Development, Natural Muscle, Planet Muscle... 

Gibson căută din ochi ceva personal, un obiect care să aibă 
înscris pe el numele care să îi confirme bănuielile. Se gândi mai 
întâi la revistele de fitness, însă fuseseră cumpărate de la 
standuri de ziare. Se putea mulţumi și cu o fotografie, numai că 
nu era nimic atârnat pe pereţi, și casa nu avea aerul unei 
reședințe pline cu poze înrămate. În dormitor nu găsi nimic util. 
Se întoarse la ușa de la intrare, în faţa căreia descoperi un 
munte de corespondenţă nedeschisă. 

Ridică scrisorile una câte una spre lanternă, în căutarea unui 
nume. Majoritatea erau adresate „rezidentului” sau „ocupantului 
actual”, însă în cele din urmă dădu peste o scrisoare de la 
Departamentul Penitenciarelor din Pennsylvania. Numele înscris 
pe plic era cel la care se așteptase: „Kirby Tate”. 

Zgomotul făcut de cineva care încerca ușa de la intrare îl făcu 
să tresară. Clanţa se afla la numai câţiva centimetri de faţa lui și 
se holbă încremenit și fascinat la ea, urmărind cum se mișca în 
sus și în jos. Nu auzise nicio mașină care să fi oprit pe alee. Să 
fie vreun vecin? Oare Tate avea prieteni? Mai probabil era ca 
jenn sau Hendricks să fi uitat ceva și să se fi întors ca să-l 
recupereze. Sau după tine, îi șopti o voce nemiloasă în cap. 

Îndesă scrisoarea într-un buzunar și se îndepărtă de ușă. Dacă 
profita de elementul surpriză, avea o șansă cu unul din ei, dar 
nu cu amândoi. Nu voia să stea pe loc și să aștepte. Zgomotul 
scrâșnit al metalului frecat pe metal se auzea șoptit în casa 
cufundată în tăcere, însă din fericire ușa nu se deschise. Gibson 
își aminti de un dulap aflat lângă bucătărie și făcu un salt înapoi 
printre mormanele de gunoaie. Oare intenționau să îl ucidă? 
Atât de departe se ajunsese? 

Se strecură în dulap, se sprijini cu spatele de zid și se ghemui. 
Nu avea cum să închidă complet ușa, pentru că pe dinăuntru nu 
exista clanţă. Simţi sub picioare umezeală și un miros de urină. 
Trecu telefonul pe modul avion și auzi cum se deschide ușa de 
la intrare. 


VP - 159 


Din câte își dădea seama, era o singură persoană. Oricine ar fi 
fost aceea. Intrusul nu strigă ca să afle dacă era cineva acasă și 
nici nu aprinse luminile. Gibson îl auzi cum închide ușa încet în 
urma lui. O lanternă se aprinse, și prin crăpăturile ușii zări 
lumina dansând pe pereţi. De cum intrase în casă sesizase că 
scândurile din podea scârțâiau, dar cel care se deplasa acum 
înăuntru fie cunoștea bine încăperile, fie se mișca ușor ca o 
fantomă. Îi auzea pașii, dar numai pentru că se concentra cu 
toate puterile asupra lor. Un blit se aprinse. Urmă altul și încă 
unul. Persoana care umbla prin casă făcea poze. Și inventaria 
metodic fiecare încăpere. Oare inventarul includea și dulapurile? 

Dacă ușa în spatele căreia se ascundea el avea să se 
deschidă, era pregătit să lovească cât mai jos și cât mai tare. Și 
să continue să lovească până ce persoana nu s-ar mai fi mișcat. 
Se temea totuși să nu alunece în masa vâscoasă de sub 
picioarele sale. Se mișcă puţin, trecându-și greutatea de pe un 
picior pe celălalt, în căutarea unei suprafeţe uscate în care să se 
proptească. 

Nu credea că se dăduse de gol, însă intră imediat în alertă 
atunci când intrusul încetă să mai facă poze. Peste casă se 
așternu o tăcere atât de grea, încât își simţi pulsul în urechi. Își 
tinu respiraţia și se încordă. Era ca într-un joc de-a șoarecele cu 
pisica, fiecare în submarinul său scoborât în adâncuri de 
nepătruns, fiecare pândindu-l pe celălalt, îngrozit de moarte să 
nu-și trădeze poziția. 

Trecură câteva minute. Într-un târziu, Gibson auzi cum pașii 
fantomatici se retrag spre intrarea în casă. Ușa se deschise și se 
închise la loc fără zgomot. Și apoi nimic. 

Expiră, dar nu se clinti din loc. Așteptă, pitit în continuare în 
dulap, o așteptare ce i se păru că durează o veșnicie. Se temea 
ca intrusul să nu se întoarcă sau, și mai rău, să nu fi plecat de 
fapt și să încerce să îl păcălească și să îl facă să iasă din dulap. 
Trase cu urechea atât de îndelung, încât tâmplele începură să-i 
zvâcnească, dar casa rămase cufundată în tăcere. 

Se furișă afară din dulap. Pentru o fracțiune de secundă intră 
în panică: capul cerbului arunca pe perete umbre care luaseră 
formă umană. Lăsă să-i scape un strigăt înăbușit, după care se 
forță să tacă, enervat pe sine însuși. 

Adună-te, omule! 

Se încovoie din nou și-și frecă gambele înțepenite după atâta 


VP - 160 


stat pe vine. Recurse la lanterna de la telefon și se uită în jur. 
Canapeaua era fără îndoială locul unde Kirby Tate își petrecea 
cea mai mare parte a timpului. Gibson se așezase pe singura 
porțiune goală, restul spaţiului fiind ocupat de farfurii murdare, 
caserole cu resturi de porcării și reviste pornografice. Sute de 
exemplare. Habar n-avusese că se mai tipăreau asemenea 
reviste. 

Chicoti în sinea lui, apoi un gând îi trecu brusc prin minte și se 
opri. Cine ar fi putut să știe că se publicau și acum reviste 
porno? Un tip fără conexiune la internet. Nu văzuse antenă de 
satelit în curte. Lipsa ei însemna lipsa televizorului și, lucrul cel 
mai important, lipsa conexiunii la internet. 

Cum era posibil ca persoana răspunzătoare de spargerea 
serverului ACG să nu aibă acces la internet? Cercetă din nou 
casa. De data asta în căutare de indicii de presupus a fi găsite în 
locuinţa cuiva pasionat de computere. Nu descoperi nimic. 
Niciun fel de echipamente. Niciun fel de cărți, de spaţiu de lucru 
ori de aparatură de stocare a datelor. Nimic altceva decât 
gunoaie, pornografie și echipamente de forţă. Dacă Kirby Tate 
era hacker, atunci era primul întâlnit de Gibson care să fi putut 
trăi fără acces non-stop la internet de mare viteză. 

Dacă stăteai mult timp la computer, internetul devenea un fel 
de a doua casă. Un refugiu. Un loc unde să-ți împărtășești ideile, 
să faci schimb de coduri, să cunoști oameni cu aceeași pasiune 
pentru aplicaţii ilegale ale programelor. Ar fi putut o astfel de 
persoană să supraviețuiască fără internet? Presupunea că da. Și 
totuși, îl contrazise o voce interioară, cât de probabil era acest 
lucru? Acum era mai sigur ca oricând că, indiferent de ceea ce 
își propuseseră să facă Jenn și Hendricks la Grafton Storage, 
greșiseră omul. Ceea ce se afla pe laptopul lui Kirby Tate n-ar fi 
putut ajunge acolo decât cu ajutorul altcuiva. 

Deci, cine îl ajuta pe Tate? Un partener? 

Gibson se strecură afară din locuință cât de silențios putu. 
Prin comparaţie cu bezna din casă, afară părea să fie ziua în 
amiaza mare. Nu zări pe nimeni, dar, pentru siguranţă, făcu un 
ocol pentru a ajunge la mașină. Şi nu aprinse farurile decât după 
ce se îndepărtă câteva mile de casa lui Tate. 

e 

Tinsley stătea în bezna casei. Deci Vaughn se întorsese. Ce 

interesant! Ar fi trebuit să se afle deja acasă. Dar, din câte se 


VP - 161 


părea, Vaughn alesese altă cale. Nu că ar fi contat foarte mult. 
De fapt, asta îl scutea pe Tinsley de un drum înapoi la 
Washington. Nu trebuia să-și mai irosească energia. 

Se așeză pe canapeaua pe care stătuse și Vaughn. Hackerului 
îi venise o idee. Tinsley văzuse asta pe faţa lui. Stătuseră așa de 
aproape unul de altul, încât dacă ar fi întins mâna, l-ar fi putut 
atinge. Îşi putea imagina reacţia pe care ar fi avut-o Vaughn la 
vederea lui. Numai că Vaughn nu îl văzuse; nimeni nu îl vedea. 
Cu atât mai bine, pentru că nu dorea să moară într-un 
asemenea loc. În chip ironic, în unicul loc unde Vaughn se afla în 
siguranţă. 

Aruncă o privire spre revistele pornografice la care se uitase 
și Vaughn, dar fără să-și dea seama la ce se gândise acesta 
atunci când le văzuse. Se încruntă. De ce se întorsese Vaughn? 
Nu-i plăcea că nu găsea motivul. Deși prea mare importanță nu 
avea. Dacă Tate era omul care îi scăpase în urmă cu un deceniu, 
atunci munca lui era aproape terminată. 


24. 


Jenn îl urmărea pe Kirby Tate pe un șir de monitoare. În celulă 
era întuneric, și silueta lui Tate se contura ca o fantomă verzuie 
pe ecrane. Era legat de încheieturile mâinilor, cu braţele întinse 
în lături și picioarele atârnate. Îl văzu cum se zvârcolește, 
proptindu-se în degetele de la picioare pentru a-și păstra 
echilibrul. Alunecă, și umerii îi preluară toată greutatea corpului, 
după care își adună din nou picioarele sub el. Toate manevrele 
acelea erau istovitoare. Exact așa cum intenţionaseră ei. 

Prin pereți se auzeau bașii muzicii cu care îl bombardau pe 
Tate. Era o melodie a unei formaţii speed-metal care considera 
că mai puţin de 250 de bătăi pe minut însemna muzică de 
ascensor. Jenn se mira că unii oameni ascultau de bunăvoie 
asemenea muzică. Ea, în schimb, nu știa decât că melodia făcea 
parte din playlistul CIA printre facilităţile de detenţie 
nerecunoscute oficial, răspândite în întreaga lume. 

Își șterse sudoarea căzută în ochi. Chiar și cu ușa glisantă 
lăsată deschisă, soarele care pătrundea înăuntru te făcea să te 
simţi ca într-o etuvă. Pentru Tate, lucrurile erau și mai rele. Cât 


VP - 162 


de departe era ea dispusă să meargă în cazul în care Kirby nu 
ceda atât de rapid pe cât presupuseseră ei? Indepărtă din minte 
întrebarea. Omul avea să cedeze. Poate că pentru asta aveau să 
fie nevoiți să danseze pe sârmă, dar era convinsă că individul 
avea să clacheze înainte ca lucrurile să ajungă prea departe. 
Pentru că nu avea de ales. 

Pe vremea când lucrase pentru Agenţie, Jenn asistase la 
interogatorii complexe de care nu-i plăcea să-și amintească. 
Oricât de dur te credeai, purtai cu tine povara lor. Credea în 
necesitatea unor astfel de interogatorii, dar asta nu o ajuta să 
doarmă bine noaptea. Subiecţii fuseseră oameni cu credinţă și 
principii. Principii pe care ea le dispreţuia. Principii care îi 
determinaseră să comită crime de neiertat. Totuși principii și, 
cumva, la nivelul instinctelor primare, putea înţelege și respecta 
devotamentul lor. Interogarea unor astfel de oameni cerea timp. 
Timp pentru a-i face să-și nege idealurile, un lucru greu de 
suportat pentru privitori. Și încă și mai greu pentru anchetatori. 

Pe de altă parte, Kirby Tate era genul de persoană lipsită de 
alte idealuri decât satisfacerea propriilor nevoi. De orice alte 
principii decât propriile dorinţe dezgustătoare. Un om deja 
distrus. Așa încât Jenn se aștepta să cedeze ușor. Cât de curajos 
putea fi un molestator de copii? 

Căscă și se întinse. Fusese o noapte lungă. Aruncă o privire 
plină de invidie spre Hendricks, care dormea într-un colț, pe un 
pat pliant. Peste două ore urma să-l trezească pentru a continua 
interogatoriul lui Tate. 

Tate era un infractor de carieră. În afara tentativei eșuate de 
răpire a lui Trish Casper, individul avea un cazier lung cât o zi de 
post, și de la cincisprezece ani intrase și ieșise din închisoare de 
nenumărate ori. Era un copil al sistemului, care credea că știe 
cum funcționează acesta. Care îi sunt regulile. Jenn își dăduse 
seama că Tate era încrezător în capacitatea sa de a întoarce 
lucrurile în propriul avantaj. Așa încât, după ce îl săltaseră de la 
el de acasă, îi inculcaseră pas cu pas iluzia că părăsise Statele 
Unite. Iluzia că se afla undeva foarte departe de casă și că 
nimeni nu avea cum să-l salveze. Și că ideea de legalitate nu se 
mai aplica acolo - fără avocat, fără să i se citească drepturile, 
fără târguri încheiate cu anchetatorii. Doar răspunsuri sau 
durere. Răspunsuri sau durere. 

Crearea diversiunii implicase transportarea lui Tate către un 


VP - 163 


aerodrom puţin folosit, îmbarcarea într-un avion și legarea sa de 
scaun. Desigur, avionul nu părăsise hangarul, dar Tate credea 
că traversase jumătate de glob. 

Hendricks era un tehnician audio remarcabil. Reușise să 
creeze impresia că un întreg echipaj efectua pregătirile de 
dinaintea zborului. El și Jenn jucaseră scena unui transfer de 
prizonieri, împingându-l pe Tate de la spate și lătrându-i 
instrucţiuni. Tate se zbătuse și mârâise pe sub cagulă, dar nu 
putuse articula bine cuvintele din cauza călușului. Hendricks îl 
pocnise peste cap și îl sfătuise să se poarte ca un băiat cuminte. 

Chiar înainte de „decolare” îl sedaseră. Nu folosiseră un 
produs prea puternic. Doar cât să-l scoată din circulaţie timp de 
cinci minute, iar atunci când se trezise, avionul se afla deja „în 
aer”. Efectul creat, de cabină a piloților băzâind de activitate, 
aidoma unui avion în zbor, era impresionant. Hendricks 
dezactivase un întrerupător (un senzor de greutate din trenul de 
aterizare, care se activa atunci când aparatul se afla la sol) și 
presurizase interiorul; Jenn simţise efectiv cum i se înfundă 
urechile. Un „pilot” recitase la microfon datele de zbor: viteza de 
deplasare, altitudinea, durata zborului. Hendricks plasase sub 
avion un difuzor pentru bași de mari dimensiuni, care scotea 
constant un sunet de joasă frecvenţă ce imita zgomotul 
motoarelor. Ei doi pălăvrăgiseră încontinuu, Jenn jucând rolul de 
veterană, iar Hendricks pe cel al novicelui. În timpul „zborului”, 
Hendricks o bombardase cu întrebări referitoare la destinaţia 
lor, iar Jenn zugrăvise, în beneficiul lui Tate, o imagine sumbră. 

ÎI lăsaseră pe Tate să digere informaţiile preț de treizeci de 
minute, după care îl sedaseră din nou. De data asta cu o 
cantitate mai mare de substanţă. Așa încât, atunci când se 
trezise, ameţit și dezorientat, se lăsase ușor convins de faptul că 
revenise pe pământ și că tocmai era urcat într-o mașină. 
Întâmplător, în aceeași mașină, numai că sunetul unor voci 
vorbind în limbi străine ce se auzea în fundal îl împiedicase să-și 
dea seama de asta. Tate scâncise pe sub cagula cu care îi 
acoperiseră capul. 

La momentul când ajunseseră la Grafton Storage, Tate chiar 
credea. jenn simţise asta în vocea lui. Și undeva, pe parcursul 
drumului, individul făcuse pe el. 

În timp ce Gibson se ocupase cu editarea programului său la 
motelul din Somerset, Hendricks transformase unul dintre 


VP - 164 


depozitele abandonate într-un centru de comandă rudimentar. 
Aveau paturi pliante, o plită, mâncare și apă. Un generator 
portabil ţinea în funcţiune monitoarele folosite pentru a-l 
supraveghea pe prizonier. 

Celula lui Kirby Tate era un spațiu de depozitare de zece pe 
treizeci de picioare, adaptat de Hendricks ca celulă de detenţie 
și cameră de interogatorii. De-a curmezișul încăperii, la 
jumătate, instalase un gard din sârmă împletită și o ușă cu 
lacăt. O rolă de sârmă ghimpată înconjura baza zidurilor. În 
cameră se mai afla o saltea de paie, pentru cazul în care Tate își 
câștiga dreptul de a dormi. Și o găleată pentru dejecţii. 

Amenajări primitive, așa cum se și intenţionase. 

Îl îmbrânciseră pe Tate afară din mașină și înăuntrul celulei. Îl 
legaseră în timp ce el scotea sunete cloncănite prin căluș. Pe 
care continuase să le scoată cât Hendricks și Jenn se 
schimbaseră în combinezoane și își trăseseră peste cap niște 
cagule de schi. Ascunzându-și identitatea, voiau să îi ofere lui 
Tate un licăr de speranţă că avea să scape, cu condiţia să 
mărturisească tot ce știa. Până și Tate era suficient de deștept 
pentru a înţelege că, dacă le vedea fețele, era un om mort. 

Jenn smulsese cagula de pe capul lui Tate, care holbase ochii 
înnebunit în toate direcţiile. Hendricks era responsabil cu 
vorbitul. Căzuseră de acord că individul avea să reacționeze mai 
bine în faţa unei figuri autoritare de sex masculin. Cine știe ce 
experienţe umilitoare avusese Tate la maturitate cu femeile? 

Jenn își făcuse oarece griji în privinţa lui Hendricks. Colegul ei 
avea decenii de experiență cu interogatoriile tradiţionale și 
poseda instincte excelente. Totuși, situaţia în care se aflau acum 
era total diferită. Săptămâni în șir ea îl instruise și, deși 
Hendricks își însușise lecţiile la modul abstract, realitatea era 
altceva. Dar nu ar fi trebuit să-și facă griji; Hendricks avea un 
talent înnăscut. 

— Ai încurcat-o, băiete, își începuse el atacul. 

Tate încercase să riposteze prin căluș, dar nu produsese decât 
o bolboroseală ridicolă și inutilă. 

— Chiar ţi-ai închipuit că o să scapi basma curată? Că n-o să 
dăm de tine? Am vești proaste pentru tine, fiule. Ai ajuns la 
capăt. Ar fi trebuit să sari din tren cât mai aveai timp, și acum 
ești al naibii de departe de casă. 

Jenn smulsese călușul din gura lui Tate. 


VP - 165 


— Vreau un avocat, ceruse el. 

Hendricks izbucnise în râs. 

— În iad nu există avocaţi, fiule. 

— E ilegal ce faceţi! Am dreptul la un avocat! 

— Eu sunt avocatul tău. Zi-mi ce-ţi trebuie. 

— N-aveţi voie să faceţi asta, strigase Tate. Îmi cunosc 
drepturile. 

— Aici n-ai dreptul la nimic. Unde te trezești? 

Tate făcuse ochii mari și se holbase la el cuprins de o panică 
animalică. Mișcase din buze fără a scoate vreun sunet, ca și cum 
avea gura încă astupată de căluș. 

— Ascultă-mă bine. Știm cine ești. Știm ce ai făcut. Știm totul 
despre tine. Doar că vrem să auzim asta din gura ta. Te-ai pus 
cu cine nu trebuie, ai răpit pe cine nu trebuie, și acum nu mai 
poți da înapoi. Ai idee cât de puternic e omul cu care te-ai pus? 
Cât de lungi are braţele? Presupun că n-ai habar, altfel te-ai fi 
încurcat cu un alt copil, nu-i așa? Ei bine, acum ai zbârcit-o 
definitiv, băiete. Ce-a fost a fost. Acum ești aici, și asta e tot ce 
contează. Contează ce ai să faci de acum încolo. Te așteaptă un 
drum lung sau unul scurt? Depinde numai de tine. Eu pot să i-l 
scurtez. Și crede-mă, n-ai vrea să o apuci pe drumul lung. 

— Jur pe toţi sfinţii că nu știu despre ce vorbești. N-am idee 
despre ce vorbești! 

Hendricks îl pălmuise. Nu tare, dar efectul fusese puternic. 
Tate tăcuse și se holbase la el îngrozit. 

— Vorbele de genul ăsta, spusese Hendricks, fac ca drumul să 
se lungească. 

— Dar jur că nu știu nimic, scâncise Tate, ochii fugindu-i de la 
Hendricks la Jenn și înapoi. 

Numai că din distribuţie lipsea polițistul cel bun. 

Hendricks îi acoperise buzele cu un deget. 

— O să te lăsăm să te gândești mai bine. Și să alegi ce cale 
vei urma, cea scurtă ori cea lungă. De tine depinde. Dacă ne 
spui adevărul, vei avea parte de ceva scurt și lipsit de dureri. 
Dacă ne minţi, vei avea de suferit mult timp de acum încolo. Ai 
priceput? 

Tate nu răspunsese. 

— Ai priceput? uriașe Hendricks. 

Tate confirmase, dând încet din cap. 

— Bine, spusese Hendricks. Deci te vom lăsa să meditezi la ce 


VP - 166 


ţi-am zis. Între timp, eu și partenera mea vom lua masa. Decizia 
îți aparţine. Când ne întoarcem, vrem să auzim din gura ta totul 
despre Suzanne Lombard. Dacă nu, o să te distrug, adăugase 
Hendricks cu glas egal. 

Și pe un ton plat și pragmatic, ca și cum era pus să aleagă 
dintre două sortimente de bere slabă. Îi făcuse semn lui Jenn să 
iasă și îl lăsaseră pe Tate să se bălăbănească în celula lui. Tate 
urlase după ei și continuase să o facă încă mult timp după ce 
trântiseră ușa glisantă în urma lor. 

— Cine? strigase el. Nu cunosc nicio Suzanne! Nu știu cine e. 
Cine mama dracului e Suzanne Lombard? N-am auzit de ea în 
viaţa mea. 

Și tot așa. 

Jenn prefera formaţia de speed metal vocii lui Tate. Individul 
era foarte convingător. Părea sincer și nevinovat. Ar fi înduioșat- 
o, numai că văzuse astfel de scene de prea multe ori. Camera 
de interogatorii era cea mai versatilă școală de actorie din câte 
fuseseră vreodată inventate. Cei chestionaţi se agățau de 
minciuni ca de o vestă de salvare. Și vorbele lor sunau atât de 
convingător, încât ea se întreba uneori dacă nu cumva 
ajunseseră să creadă în propriile minciuni. În ultimă instanţă, 
asta nu avea totuși nicio importanţă. Singura variabilă în cazul 
de faţă era timpul necesar pentru ca Tate să înţeleagă că n- 
avea nicio șansă. Jenn își verifică ceasul și apăsă pe un buton al 
consolei. Celula lui Tate se cufundă într-o lumină albă, orbitoare. 
Corpul lui se chirci și gura i se întinse într-un țipăt mut, ca și 
cum lumina îl ardea. 

In fundal se auzea în continuare muzica. 

e 

Jenn și Hendricks ieșiră din celula lui Tate afară, în plin soare. 
Jenn trase în jos ușa tip rulou. Işi scoaseră combinezoanele și 
cagulele de schi. Ilnăuntru era groaznic de cald, și amândoi erau 
leoarcă de sudoare. Jenn îl urmări pe Hendricks care, numai în 
boxeri și cu bocancii lui Doc Martens în picioare, se îndepărtă 
pentru a-și aprinde o ţigară. Îmbrăcată cum era, numai în șort și 
top, nu se putea plânge. Amândoi trecuseră de faza 
convenienţelor sociale. 

jenn se întoarse la postul ei de comandă și scoase dintr-un 
răcitor patru sticle cu apă. Găsi un loc la umbră, se sprijini cu 
spinarea de zid și se lăsă să alunece în jos. Când Hendricks 


VP - 167 


reveni spre ea, îi întinse o sticlă. 

— Cât e ceasul? întrebă el. 

— Naiba să-l ia de ceas, mai bine spune-mi în ce zi suntem, 
răspunse Jenn. 

Hendricks scotoci după telefon prin sacul cu echipament și îi 
postă ecranul drept în față. 

— Când s-a făcut joi? spuse Jenn. 

Trecuseră deja patru zile de când se ocupau de Tate. Fusese 
un proces lent și nu reușeau să cadă de acord asupra 
progresului înregistrat. Hendricks considera că totul mergea 
bine. Jenn era însă destul de surprinsă de încetineala cu care se 
desfășurau lucrurile. Se așteptase ca Tate să cedeze mai 
repede. Jalnicul molestator de copii avea mai mult curaj decât 
anticipase ea. Cert era că Tate acceptase că situaţia lui era una 
fără ieșire. Ajunsese să-i privească pe Jenn și pe Hendricks ca pe 
niște zei. La acel moment, jocul lui însemna să recunoască doar 
atât cât să-i facă pe ei doi fericiţi, fără a se autoincrimina - o 
etapă intermediară standard. Se învârtea în jurul cozii, dar 
cercurile deveneau tot mai mici cu fiecare zi. 

În primele două zile, individul se agăţase de basmul cum că 
nu auzise niciodată de Suzanne Lombard și de răpirea ei. Fusese 
o minciună prostească, și Hendricks îl presase suficient de tare 
pentru a-l face să renunțe marţi la ea. In final smulseseră de la 
Tate întreaga poveste. Omul era obsedat de cazul Suzanne 
Lombard și îl cunoștea în cel mai mic amănunt. Totuși, până în 
clipa aceea, Tate nu le oferise nicio informaţie care să nu fi fost 
difuzată public și continua să se jure pe toţi sfinţii că n-avea 
nicio legătură cu spargerea ACG-ului. 

— Cât crezi că vom mai putea să-l pistonăm astăzi? întrebă 
Hendricks. Tipul are nevoie să mănânce. Și să doarmă. E deja pe 
jumătate incoerent. 

jenn îl aprobă cu o mișcare din cap. Erau pe cale să-l facă 
bucăţi pe Tate, dar nu într-o manieră productivă. lar ea trebuia 
să-l pună la curent pe George. Căruia nu avea să-i placă cele 
auzite. Calista îl pisa să producă rezultate, și fiecare zi cu care 
își prelungeau șederea la Grafton Storage creștea riscul de a fi 
descoperiţi. Asta nu era de bine, într-o exprimare moderată. 
Dacă Jenn și Hendricks erau prinși în compania lui Tate, ceea ce 
făcuse individul nici nu mai conta, pentru că ei doi aveau să 
înfunde pentru mult timp pușcăria. 


VP - 168 


Telefonul lui Hendricks îi băzâi în mână. Se uită la el, mai întâi 
mirat, apoi nedumerit și îngrijorat. 

— Ce e? întrebă Jenn. 

— Virusul lui Vaughn. 

— Ce-i cu el? 

— Tocmai s-a activat. 

e 

Gibson şedea culcat pe burtă și îi urmărea pe Jenn și pe 
Hendricks, care se dezbrăcau de combinezoanele identice. Se 
cățărase pe acoperișul unui depozit situat în capătul îndepărtat 
al complexului Grafton Storage, de unde avea o perspectivă 
neobstrucţionată asupra celor doi. Nu știa cu precizie ce anume 
i se întâmpla lui Tate, dar avea bănuielile lui. Faptul că Jenn și 
Hendricks purtau cagule de schi îl tulburase un pic. Tate era, 
fără îndoială, un individ abject, dar asta nu justifica ceea ce se 
petrecea în depozit. 

Și atunci, de ce nu sunase la poliţie? Faptele celor doi 
depășeau cu mult standardele lui morale. Totuși, chiar dacă nu 
lupta în tranșee cot la cot cu Jenn și cu Hendricks, era la fel de 
vinovat ca și ei. Cât de mult era dispus să închidă ochii pentru a- 
i lăsa să afle ce știa Tate? Unde trebuia să tragă linia? 

Își simţi telefonul vibrând și lăsă deoparte binoclul. Se aștepta 
să primească la un moment dat un apel de la ACG. Sunase luni 
pentru a întreba dacă putea păstra mașina încă o săptămână, 
susținând în continuare că se afla în zona Washington, DC. 
Asistentul lui George îi răspunsese că avea să-l sune înapoi, dar 
nu o făcuse. Din câte se părea, ACG-ul avea altele pe cap. 

Își privi telefonul; avusese dreptate, dar numai pe jumătate. 
Era un mesaj text de la ACG, dar care nu avea nimic de-a face 
cu mașina. Virusul de avertizare pe care îl inserase în fișierele 
ACG se activase. 

Textul cuprindea o listă lungă de date și se încheia cu niște 
coordonate GPS. Instrucţiunile pe care le scrisese iniţial 
prevedeau instalarea virusului în computerul hackerului, 
acoperirea urmelor și utilizarea GPS-ului computerului-gazdă 
pentru a-l notifica telefonic. Numai că lucrurile nu se 
petrecuseră așa. Virusul fusese descărcat și rămăsese în stare 
latentă. De aceea fuseseră nevoiţi să recurgă la supravegherea 
bibliotecii. 

Virusul original avusese oricum prea puţine șanse de reușită, 


VP - 169 


și Gibson nu se mirase că nu-și făcuse treaba. Pentru asta ar fi 
trebuit ca subiectul să deschidă fișierele ACG de pe un computer 
conectat la internet. Numai că hackerul procedase exact așa 
cum ar fi procedat și el, și anume mutase fișierele descărcate 
într-un loc sigur și le studiase de pe un computer nelegat la 
rețea. 

Faptul că virusul se activase în timp ce Tate era ţinut prizonier 
îi confirma lui Gibson suspiciunile. Virusul nu se putea 
autoactiva. Alerta telefonică însemna că cineva se conectase 
intenţionat la internet. Și, cu certitudine, acel cineva nu era 
Kirby Tate. Atunci cine? Cine sunase clopoțelul? 

Îndreptă din nou binoclul asupra lui Jenn și Hendricks, angajaţi 
într-o discuție aprinsă. Hendricks arăta furios cu degetul spre 
depozitul unde se afla Tate. Jenn își împletise degetele deasupra 
capului, într-un gest de incredulitate. 

Nici tu nu te așteptai la mesajul ăsta, asa-i? 

Gibson încercă să pună lucrurile cap la cap. Dacă virusul se 
activase acum, un alt jucător era implicat. Tate avea un 
partener. Pe cineva priceput la computere, care activase virusul 
conceput de Gibson fie din greșeală, fie deliberat. A doua 
variantă fiind mai plauzibilă, după părerea lui. Întrebarea era de 
ce... 
Dacă activarea fusese făcută intenţionat, asta însemna că 
partenerul lui Tate știa că acesta era ţinut captiv. Activarea 
virusului putea fi un semnal menit să-i îndepărteze pe Jenn și pe 
Hendricks de Tate. Partenerul, care nu dorea sau nu putea risca 
să sune la poliţie, făcuse tot ce îi stătea în putinţă pentru a 
abate suspiciunea de la Tate și a-i salva astfel viața, făcându-i 
pe Jenn și pe Hendricks să creadă că greșiseră omul. 

Pentru asta era oare individul dispus să riște să se 
deconspire? Nu, nu avea sens. Ar fi trebuit ca relaţia lui cu Tate 
să fie extrem de apropiată pentru a-și pune capul la bătaie, 
când putea atât de ușor să lase toată vina să cadă asupra lui 
Tate, iar el să-și ia picioarele la spinare. Dar dacă Tate nu era 
partenerul său, ci doar un simplu pion? In acest caz, ce joc juca 
WR8TH? 

Gibson renunţă să mai disece toate variantele și reveni la 
urmărirea lui Jenn și a lui Hendricks prin binoclu. Cei doi 
puseseră la cale un plan. ÎI răpiseră pe Tate și îl închiseseră în 
depozit, ca pe o cutie cu haine vechi. Peste o jumătate de oră, 


VP - 170 


amândoi erau îmbrăcaţi din nou în haine de stradă. Părăsiră 
Grafton Storage ca de obicei, Jenn sărind peste zid și descuind 
poarta pentru SUV-ul lui Hendricks. 

După plecarea lor, Gibson cobori de pe acoperiș și se îndreptă 
spre depozitul unde se afla Tate. Jenn și Hendricks îl încuiaseră 
pe dinăuntru, dar lăsaseră descuiat depozitul unde stăteau ei. 
Găsi cheile atârnate într-un cârlig fixat pe partea interioară a 
ușii. Se întrebă ce avea să găsească înăuntru. Nu știa, dar spera 
să mai fi rămas ceva din Tate care să-i poată răspunde la 
întrebări. 


25. 


Hendricks se înscrise pe Pennsylvania Tumpike” în direcția 
Pittsburgh. Jenn își răsfoia notițele, încercând să înțeleagă ce se 
petrecea și cu speranţa că nu avea să regrete decizia de a-l 
trimite pe Gibson înapoi la Washington, DC. În clipa aceea 
cunoștințele lui i-ar fi fost de mare folos. Își trecu limba peste 
dinți, gânditoare. Hendricks era neobișnuit de tăcut, prea 
marcat pentru a fi dispus să dezbată posibilitatea înfricoșătoare 
ca Tate să nu fie omul lor. 

— Tipul nu e un înger, remarcă el într-un târziu. 

Jenn nu răspunse, ci se mulțumi să dea pagina în carnețelul 
ei. 

Coordonatele GPS furnizate de virusul implantat de Vaughn îi 
conduseră spre North Huntingdon - o suburbie veche și bine 
statornicită din Pittsburgh. Copaci bătrâni și înalţi umbreau 
străzile, și peluzele verzi păreau impecabil tunse. Pe fiecare alee 
care ducea spre case stăteau parcate vehicule de lux. 

— Mai lipsește o tonetă cu limonadă, comentă Hendricks. 

Coordonatele GPS dădeau drept adresă Orange Lane numărul 
1754, o clădire mare în stil Tudor, cu etaj și cornișe albe. În faţa 
ei se afla o mașină de poliţie, și Hendricks nu opri. În capătul 
cvartalului trase mașina pe dreapta, potrivi oglinda retrovizoare 
și se așeză mai bine în scaun pentru a urmări ce se petrecea. 

— Asta e casa? întrebă el. 

— Da, dacă e să ne luăm după virusul lui Vaughn, răspunse 


27 Autostradă care traversează, cale de 360 de mile, statul Pennsylvania (n.tr.). 
VP - 171 


Jenn. 

ÎI sună pe Rilling și îi ceru să afle cine erau proprietarii casei 
verificând declarațiile de impozitare. 

După douăzeci de minute, un polițist ieşi din casă urmat de 
un bărbat și o femeie. Cei doi păreau puțin trecuți de treizeci de 
ani, și chiar și de la distanță se vedea clar că nu erau deloc 
încântați de prezența omului legii. Bărbatul îi strânse mâna, în 
timp ce femeia stătea agățată de braţul lui. Rămaseră în ușă 
până ce polițistul se făcu nevăzut. Femeia flutură mâna în semn 
de bun rămas. 

Telefonul lui Jenn bâzâi. Era un SMS de la Rilling. Proprietarii 
casei erau soții William și Katherine McKeogh. Jenn îi arătă 
mesajul lui Hendricks. 

— Ce părere ai? 

Hendricks aşteptă ca familia să intre înapoi în casă, apoi 
întoarse mașina și o parcă vizavi. 

— N-avem decât un singur mod de a afla, spuse el ieșind din 
mașină. 

O femeie mai vârstnică, așezată pe veranda casei sale, își 
puse deoparte cartea pentru a-i face cu mâna lui Jenn, care îi 
răspunse, politicoasă, la rândul ei. Vecini prietenoși. Care nu 
păreau să se teamă de străini. Amabili și primitori. Traversă 
strada alături de Hendricks și urcă treptele spre casa de pe 
Orange Lane numărul 1754. Hendricks sună la ușă și făcu un 
pas în spate. Işi flexă gâtul, ca și cum se încălzea pentru o 
încăierare. Femeia deschise ușa, și el arboră un zâmbet cald și 
amical pe care Jenn nu-l mai văzuse niciodată. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Katherine McKeogh avea o faţă blândă și ochi căprui mari. Își 
ținea părul prins la spate într-o fundă de culoarea smaraldului. 

Hendricks scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept al 
hainei și i-o oferi femeii. 

— Scuze de  deranj, doamnă. Numele meu este Dan 
Hendricks. Ea este partenera mea, Jenn Charles. Am vrea să vă 
adresăm câteva întrebări dumneavoastră și soțului. 

— Sunteţi detectivi? întrebă Katherine McKeogh, aruncând o 
privire pe cartea de vizită. 

— Nu, doamnă. ACG e o firmă privată. Avem un contract de 
consultanţă și de evaluare cu poliţia locală. 

— O, exclamă femeia returnându-i cartea de vizită. Dar 


VP - 172 


tocmai ce a trecut un poliţist pe la noi. 

— Noi nu suntem de la poliţie, doamnă. Noi facem verificări. E 
vorba de o iniţiativă la nivel statal de îmbunătăţire a serviciilor. 
Eram în zonă și ne-am gândit să ne oprim ca să evaluăm 
comportamentul poliţistului, cât vă e proaspăt în minte. 

— A fost foarte drăguţ. Nu vreau să-i creez neplăceri. 

Hendricks îi aruncă un zâmbet dulce. Jenn începea să 
înţeleagă de ce partenerul ei avusese una dintre cele mai mari 
rate de succes din cadrul poliţiei din Los Angeles. Transformarea 
lui era aproape tulburătoare. 

— Vă înțeleg foarte bine, spuse Hendricks. Ancheta noastră 
nu îl vizează în mod special pe el și nici pe vreun alt poliţist 
anume. Nu vrem decât să găsim modalităţi prin care poliţia 
locală își poate îmbunătăţi activitatea și interacţiona mai strâns 
cu comunitatea. 

— Cine e, Kate? se auzi o voce dinăuntru. 

— Niște detectivi. Au venit să ne pună întrebări, strigă femeia. 

— Nu suntem detectivi, doamnă. 

După o clipă, un bărbat înalt și slab, îmbrăcat în pantaloni 
largi din bumbac și un tricou polo, ieși din casă. 

— Ce se întâmplă? 

— Bill, oamenii ăștia vor să discute cu noi despre polițistul 
care a venit în legătură cu plângerea de spargere pe care am 
făcut-o, îi explică doamna McKeogh. 

— Domnule, numele meu este Dan Hendricks și ea este 
partenera mea, Jenn Charles. 

Întinse mâna, și Bil McKeogh i-o strânse. 

Hendricks o privi cu coada ochiului pe Jenn, care îl ascultă 
recitând același discurs despre contractul de consultanță cu 
poliţia. Și precizând încă o dată că ei nu erau detectivi, contrar 
impresiei soţiei. Familia McKeogh nu părea un cuplu de pedofili 
care răpeau copii, își spuse Jenn. Și oricum, la data dispariţiei lui 
Suzanne cei doi n-ar fi avut decât puţin peste douăzeci de ani. 

Cuplul McKeogh se dovedi extrem de cooperant. Hendricks 
scoase un carneţel și începu să ia notițe în timp ce le punea 
întrebări despre comportamentul poliţistului, gradul său de 
empatie și atenţia la detalii. Jenn îi cântă în strună cu întrebări 
ajutătoare despre spargere. Asemenea celor mai multe victime 
ale infracţiunilor minore, familia McKeogh se arătă dispusă să 
ofere toate amănuntele. 


VP - 173 


Doamna McKeogh se întorsese de la băcănie și găsise ușa din 
spate forțată. Alertase poliția și pe soțul ei, aflat la birou, la 
numai zece minute de casă. Așteptase afară până ce polițistul 
(cel drăguţ) își făcuse apariţia. Polițistul (cel amabil) confirmase 
că ușa fusese forțată și verificase în grabă subsolul și etajul 
casei înainte de a le permite să intre. Aparent, nu fusese furat 
nimic, însă nu avuseseră timp să cerceteze cu atenţie. Nu ţineau 
prea mulţi bani sau bijuterii în casă. 

— Polițistul a zis că e probabil opera unor copii. 

— De ce crede asta? întrebă Jenn. 

— Pentru că nu au produs stricăciuni, răspunse domnul 
McKeogh. Polițistul ne-a explicat că, în cele mai multe cazuri de 
furt, viteza de acţiune este principala preocupare a hotilor, așa 
că, dacă ar fi intenţionat să ne jefuiască, cel mai simplu era să fi 
răscolit casa. Ne-a spus că am fi găsit casa întoarsă cu fundul în 
sus. Sertarele golite, tablourile aruncate pe jos, în căutare de 
obiecte de valoare. De obicei, hoţii lasă în urmă dezastru, așa 
ne-a spus. 

— Și sunteţi siguri că nu lipsește nimic? interveni Hendricks. 

— Nu, nu suntem siguri. De abia am început să verificăm. 

— Polițistul ne-a dat cartea de vizită și ne-a spus să-l sunăm 
dacă descoperim că lipsește ceva, adăugă doamna McKeogh. 

— Pot să văd și eu cartea de vizită? întrebă Jenn. 

Domnul McKeogh i-o dădu. Jenn copie datele și i-o returnă. 

— Aţi verificat aparatele electronice? Aveţi cumva computere 
în casă? 

— Avem o instalaţie stereo și două televizoare. Soţia are un 
laptop, și în camera de zi ţinem un desktop pe care îl folosesc 
copiii. 

— Nu vrem să se uite nesupravegheaţi pe internet, preciză 
doamna MckKeogh. 

Hendricks întrebă: 

— Să înțelegem că aveţi computerele protejate cu parole? 

— Al meu este, dar cel din camera de zi nu. De ce? întrebă 
doamna MckKeogh. Credeţi că asta i-a interesat pe spărgători? 

— Tot ce se poate. Poate că n-ar fi rău să verificaţi dacă totul 
e în regulă. 

Doamna McKeogh intră în casă. Reveni după un minut, 
clătinând din cap. Părea că nimeni nu umblase la computer. 

— Vă deranjează dacă arunc și eu o privire? întrebă Jenn. 


VP - 174 


Computerul era așezat pe un birou mic din lemn, în camera 
de zi. Monitorul era unul vechi, cu tub catodic. Carcasa stătea pe 
jos, lângă masă, cu porturile USB din faţă deschise. 

— Îmi daţi voie? întrebă Jenn, arătând cu capul spre tastatură. 

Computerul era setat pe modul s/eep. Jenn apăsă pe tasta 
spaţiu. Hard drive-ul prinse viață și monitorul pâlpâi. Cineva 
deschisese un document Word și tastase două cuvinte: 
„Terrance Musgrove”. 

Domnul și doamna McKeogh se uitară unul la altul. 

— Îl cunoașteţi? întrebă Jenn. 

— Nu, răspunse domnul McKeogh. Mă rog, nu tocmai. 

— De la el am cumpărat casa, preciză Kate McKeogh. 

— De la moștenitorii lui, o corectă soțul. 

— Da, am cumpărat-o de la moștenitori. O poveste destul de 
tristă. Deși nu știm prea multe, explică femeia. 

— N-a fost decât a doua casă pe care am vizitat-o. Și am făcut 
o ofertă sub prețul pieţei. Am crezut că o s-o respingă, însă au 
acceptat-o. A fost un adevărat chilipir. În doar treizeci de zile am 
încheiat contractul. Vânzătorii nu păreau deloc motivaţi. 

— Ştiţi de ce? întrebă Jenn. 

— E un subiect delicat la noi în cartier. Nimănui nu-i place să 
discute despre asta, spuse doamna McKeogh. Abia mai târziu 
am aflat... în fine, nu e prea plăcut să știi că ai profitat de pe 
urma nenorocirii altuia. Nu e ceva ce ai vrea să aduci în casă. 
Energie negativă. 

Jenn ridică din sprâncene. 

— Omul s-a sinucis, spuse domnul McKeogh. 

— William! exclamă doamna McKeogh şocată. 

— Păi asta a făcut. S-a sinucis undeva în casă. De aceea am 
cumpărat-o așa ieftin. Rămăsese mult timp goală, în timp ce 
rudele nu se hotărau ce să facă. 

— De ce s-a sinucis? întrebă Hendricks. 

Domnul McKeogh ridică din umeri. 

— N-aș ști să vă spun. Vecinilor nu le place să vorbească 
despre asta. O tragedie. 

— Și nici nu vreau să aflu, interveni doamna MckKeogh. Ține de 
domeniul trecutului. Dacă individul s-a sinucis într-unul din 
dormitoarele copiilor? Ce aș putea să le spun atunci? Inchise 
brusc computerul. Gata, am terminat cu asta. 

Jenn își simţi telefonul vibrând. Se retrase pentru a se uita pe 


VP - 175 


ecran. Era un mesaj text generat automat de la ACG prin care 
era informată că virusul lui Vaughn se deconectase. li făcu semn 
lui Hendricks, care încheie rapid discuția cu familia McKeogh. Işi 
strânseră cu toţii mâinile în fața ușii, după care Hendricks și Jenn 
ieșiră pe alee. Jenn îi arătă mesajul primit pe telefon. 

In capătul aleii, Jenn se întoarse spre cuplu. 

— Incă ceva, spuse ea. De când locuiți aici? 

— Facem nouă ani în aprilie, răspunse doamna McKeogh. 

— Și de cât timp era casa goală până să vă mutaţi aici? 

— De vreo doi ani, spuse domnul MckKeogh. 

— În regulă, mulțumim pentru timpul acordat. 

După ce urcă în mașină, Jenn se răsuci către Hendricks. 

— Ce notă ai da’ tu poveștii ăsteia? 

— Care poveste? Că cineva a pătruns prin efracţie într-o casă 
oarecare de pe aleea asta de turtă dulce, pentru a descărca 
virusul lui Vaughn pe computerul unor copii? Și totul, ziua în 
amiaza mare? 

— Da, exact. 

— Nota 11. 

— Și totuși, ei nu sunt suspecți. De acord? 

— Cine? Familia McKeogh? Mda... 

— Și atunci, de ce toate astea? Și de ce tocmai aici? 

— Poate că cineva își bate joc de noi. Vrea să ne demonstreze 
că e prea deștept pentru a fi prins. incearcă să ne conducă pe o 
pistă falsă. 

— Crezi că face pe nebunul și atât? 

— Păi da, ne trimite după cai verzi pe pereţi. 

— Nu știu ce să zic. Dacă e așa, tipul își asumă un risc enorm. 
Spargerea unei case? Și unde, într-un cartier ca ăsta? In miezul 
zilei? Pentru ce? Ca să ne facă să pierdem două ore degeaba? 
Nu merită efortul. 

— Poate că vrea să fabrice un alibi pentru Tate. Foarte 
probabil, ei doi lucrează în tandem. 

— Asta știm deja. In două ore se pot face o groază de lucruri. 
Ar trebui să ne întoarcem la Grafton. 

— De acord. Hendricks porni motorul, dar nu demară. Se 
holbă la partenera lui. Ce-i? 

— Mă duc să vorbesc cu vecina. 

— Cu bătrâna aia? întrebă Hendricks. De ce? 

— Vreau să aflu ce legătură are Terrance Musgrove cu toată 


VP - 176 


povestea asta. 

Până la întoarcerea ei, trecură vreo patruzeci de minute. 

— Ţi-a dat rețeta ei de fursecuri? 

Jenn îl atenţionă să tacă ridicând un deget în aer în timp ce îl 
suna pe George. li explică acestuia situaţia, iar Hendricks se 
mulțumi să asculte. 

Când termină, George o întrebă cu ce o putea ajuta. 

— Vreau o verificare completă a datelor personale ale lui 
Terrance Musgrove, spuse Jenn dictând numele pe litere și 
dându-i adresa de pe Orange Lane. Declaraţii de impozitare, 
cazier, orice documente din urmă cu aproximativ zece ani. 

Se răsuci cu fața spre Hendricks. 

— În ce comitat suntem? 

— Westmoreland, îi răspunse el. 

George o asigură că va suna la poliţia locală pentru a le netezi 
drumul. Jenn își trecu limba peste dinţi. Fie Tate avea un 
partener, fie ei doi greșiseră omul. Și numai Dumnezeu putea 
să-i salveze dacă se dovedea că Tate era nevinovat. 


26. 


Gibson se strecură în depozit și cobori ușa tip rulou în urma 

lui. Un miros stătut de transpiraţie și vomă îl întâmpină în 
căldura arzătoare. Sesiză un zgomot de mișcare în spatele 
gardului de sârmă ghimpată instalat de-a curmezișul încăperii și 
se apropie pășind prudent în întuneric. 
___Kirby Tate stătea încolăcit în poziţie fetală pe o claie de paie. 
In ciuda căldurii apăsătoare, tremura. Miji ochii și îl urmări pe 
Gibson cu o atenție îngrozită. Gibson se forță să zâmbească și 
ridică mâna în care ţinea o sticlă cu apă. 

Tate își linse buzele crăpate. 

— Poftim, bea! 

Tate se făcu mic și se lipi de zid, de parcă Gibson l-ar fi 
ameninţat cu o armă, nu i-ar fi oferit apă. 

— la sticla și bea. N-ai de ce să te temi de mine, repetă 
Gibson. 

Deschise sticla și o strecură dincolo de gardul de sârmă 
împletită. Sticla se răsturnă și se învărti în cercuri leneșe, iar 


VP - 177 


apa se vărsă pe podeaua de ciment. Tate rămase cu ochii 
ațintiți pe sticlă, calculând riscurile. Bănuia că la mijloc era o 
capcană. Se repezi înainte fără a se ridica în picioare, înșfăcă 
sticla și se ghemui pe vine pentru a da lacom pe gât conţinutul. 
După ce o goli, se retrase în culcușul lui de paie. 

Gibson așeză o altă sticlă cu apă într-un loc unde putea fi 
văzută de Tate. 

— Încă ţi-e sete, nu-i așa? 

Tate confirmă cu o mișcare din cap. 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări. 

Tate încremeni. 

— N-o să-ţi fac niciun rău. Nici n-o să mă apropii de tine. 
Trage-te mai încoace, ca să te văd. O să-ţi dau apă și vom putea 
discuta un pic. 

Tate se foi, dar fără să se miște din loc. Gibson nu se dădu 
bătut. Persistă în rugăminţi, alternând insistența cu lingușeala. 
Împinse a doua sticlă cu apă dincolo de gardul din sârmă 
împletită și se așeză pe jos lângă celula improvizată, pentru a 
părea mai puţin ameninţător. 

Tate se târî încet-încet către el. Gibson voia neapărat să-i 
vadă ochii. Tate luă sticla și se așeză cu picioarele încrucișate 
pe jos, în faţa lui. 

— Poliţiştii cei buni nu capătă cagule? spuse Tate. 

— Cu cine lucrezi? întrebă Gibson, intrând brusc în subiect. 

— Ce? 

— Cine e partenerul tău? 

— Omule, n-am niciun partener. N-am partener fi'ncă n-am 
făcut nimic. Asta le-am spus și la nenorociţii ăia doi. 

— Ce trebuie să înţeleg de aici? Că după ce au găsit-o pe fata 
aia la tine în portbagaj ai fost un îngeraș? _ 

O expresie ciudată traversă fața lui Tate. In parte rușine, în 
parte mândrie, plus încă ceva care îi făcu lui Gibson pielea de 
găină. 

— Așa-i, omule. Sunt beton. Mi-am învățat lecţia. M-am 
speriat și am luat-o pe calea cea bună. Te-ai prins? 

Tate îi aruncă zâmbetul strâmb al unui presupus cetățean 
model. 

— Atunci, cum rămâne cu pornografia infantilă de pe laptopul 
tău? 

Zâmbetul se șterse de pe fața lui Tate. 


VP - 178 


— Ce naiba, omule! Asta nu înseamnă nimica. Niște fotografii, 
acolo. Chestii pentru cap. Ca să mă ferească de rele. 

— Deci nu sunt decât niște nimicuri care te ajută să nu cazi în 
ispită, așa-i? 

— Da, da, exact. Să nu cad în ispită... Așa că portbagaju' meu 
a rămas gol, îi făcu Tate cu ochiul. 

Lui Gibson îi veni să verse, însă se abținu. 

— Hei, ce-i cu tine, omule, ţi s-a făcut rău? 

Tate rânjea acum. Își bătea joc de el. 

Gibson se forță să surâdă. 

— N-am nimic. Am priceput. Te ferești să cazi în ispită, fiindcă 
așa trebuie să se comporte un om responsabil. 

— Responsabil, da, ăsta-i cuvântu'. Responsabil, repetă Tate. 

— O faci pentru ei. Ca să-i protejezi. 

Tate aprobă, dând energic din cap. 

— Exact. Asta fac. Nu vreau să mai fac rău la nimeni. 

Tate se considera un om bun. Se uita la pornografie infantilă 
numai pentru a-și ține în frâu impulsurile rele. Pentru binele 
copiilor. 

Mda. 

Unul dintre adevărurile eterne legate de condiția umană este 
acela că nimeni nu se consideră un om rău. Oricât de 
reprobabile sunt acțiunile sale, întotdeauna găsește o justificare. 

— De-aia te-ai dus la bibliotecă? 

— Înî. A zis că vinerea biblioteca își face curat pe servere, așa 
că e cel mai sigur. Și că nu o să afle nimeni. 

— Își face curat pe servere? 

Afirmația era total lipsită de sens. Nimeni nu-și face curat pe 
servere săptămânal, și cu atât mai puţin o bibliotecă publică. 

— Înî. Tipu’ e profesionist. 

— Tipul? întrebă Gibson. Cine e tipul ăsta? 

— Nu știu, omule. Un tip. Acu un an am primit o scrisoare. Mă 
rog, nu chiar o scrisoare, un bileţel lipit pe ușa din faţă a casei. 
Zicea că e un „pasionat”, la fel ca mine. Și că mă găsise pe 
internet, în niște baze de date cu foști pușcăriași închiși pentru 
aceleași motive ca mine. Acolo îmi descoperise fotografia și 
adresa. Zicea că îi caută pe toţi ca noi din zonă, ca să formăm 
un fel de cerc de „indivizi gemeni în gândire”, așa a scris. Ce 
chestie simandicoasă și de rahat. Auzi la el, indivizi gemeni în 
gândire. 


VP - 179 


— Cu ce scop voia să creeze cercul ăsta? 

— Ca să... ca să ne punem laolaltă... resursele. 

— Să faceți schimb de poze? 

— Poze. Filme. Chestii de-astea. 

Gibson înțelegea cum se petrecuseră lucrurile. Cineva 
transformase Registrul Naţional al Agresorilor Sexuali într-o 
rețea de socializare pentru pedofili. O poartă de intrare în iad. 

— Și el ţi-a spus că biblioteca își curăţă serverele? 

— Da, a zis că vinerea, când se şterg serverele, e cel mai 
sigur, e anonim, și că pot să descarc câte fișiere vreau, că n-o să 
observe nimeni. 

— Dar numai vinerea. 

— Numai vinerea. Tipu' știa tot. 

— Și cine e tipul ăsta, Kirby? 

— Habar n-am, omule. Nu l-am văzut în viața mea. 

— Ce naiba, Kirby! 

— Pe bune. Asta era regula număru' unu - să nu ne 
cunoaștem, ca să nu ne întoarcem unu împotriva altuia, dacă 
treaba s-ar împuţi. 

— Dar el știa cine ești tu. 

— Ce? 

— Păi el te-a abordat, nu-i așa? Deci, știe cine ești. 

Evident, chestia asta nu-i trecuse prin cap lui Tate. 

— Da, da’ io n-am știut cine e el, așa că... 

Gibson văzu cum lui Tate îi cade fața. 

— Kirby, o treabă e anonimă numai atunci când identitatea 
fiecăruia e secretă. 

— Oh! Mda, probabil că ai dreptate. Da să știi că tipu' e de 
treabă. Rotiţele se învârteau acum cu repeziciune în mintea lui 
Tate. Tipu' m-a ajutat. N-o să mă dea-n gât. 

— Și totuși, uite unde ai ajuns. 

Tate se holbă lung la el. Gibson se forță să nu-și ferească 
privirea. Văzu pe faţa lui Tate cum îi cade treptat fisa. 

— Fir-ar al dracului! scuipă cuvintele Tate. 

Bărbatul cel solid se ridică în picioare și începu să pășească 
înjurând de jur-împrejurul celulei. Gibson îl lăsă să se potolească 
și să se așeze pe jos în fața lui. 

— Ce ţi-a zis c-am făcut? Pe bune, nici măcar n-am făcut cine 
știe ce schimburi. 

— Chiar așa? 


VP - 180 


— Zău că da, omule. lo i-am trimis la început niște chestii, da 
el nu mi-a dat nimic la schimb, așa că nu i-am mai trimis nici io. 

— Dar ceilalţi membri ai grupului? 

— Alţi membri nu existau. Tipu’ a tot încercat să racoleze 
oameni, da' n-a putut să-i convingă. Erau prea speriaţi, așa a 
zis. Și că el era singuru' care avea o viziune. M-am oferit să-l 
ajut cu racolările, da' mi-a spus că e mai sigur dacă se ocupa 
numai el. 

— Cum comunicai cu el? 

— La început, prin bileţele lipite pe ușă. După ce mi-am luat 
computer, vorbeam cu el pe computer. Lui Tate îi veni o idee. El 
ţi-a zis că am răpit-o pe fata lu’ Lombard, nu-i așa? De-aia 
nenorociţii ăia ai tăi m-au adus cu avionu’ aici și m-au aruncat în 
văgăuna asta. Fincă el a zis că io am făcut-o. 

Cu avionul? Gibson spera că Tate nu sesizase surprinderea lui 
în întunericul care îi înconjura. Dacă va fi cazul, avea să se 
gândească mai târziu la zborul acela misterios. Intre timp, se 
hotări să îi cânte în strună lui Tate. 

— Da, asta ne-a zis. 

— Ce porcărie! 

— Ai internet acasă? 

— La mine acasă? Nţ. N-am nicio conexiune la cutia aia de 
rahat. 

— De ce? 

— Nu-mi permit, omule. Știi cât câștigă foștii pușcăriași în 
zilele astea? Nu prea mult. Oamenii nu se calcă pe picioare ca 
să-i angajeze. Fac tot felu' de treburi nasoale pentru unchiu' 
meu. Și mai muncesc cu ziua, atunci când găsesc de lucru, 
numai că scârbele alea de mexicani îi preferă pe ai lor. Așa că 
nici vorbă să-mi permit antenă prin satelit. Și ce nevoie aș avea 
de internet? Pentru treburile mele nu trebuie decât să mă duc la 
bibliotecă, deci ce rost ar avea? 

— Pe internet poți afla tot felul de lucruri, Kirby. 

— Nu, omule. Ar însemna să citesc prea mult. Așa că la dracu’ 
cu netu'. Și așa îmi dă dureri de cap. 

— Și atunci, de ce îl protejezi pe individ? 

— Ba nu-l protejez. Nu știu cine e. N-am nimic de-a face cu el. 

— Ai spart ACG-ul pentru el. Sau ai făcut-o pentru tine? 

— Și ăilalţi doi m-au bătut la cap cu aceeași chestie. Omule, îţi 
jur că n-am spart nimic. 


VP - 181 


— Zău așa, Kirby. Vreau să te ajut, dar trebuie să mă ajuţi și 
tu. Vineri, la bibliotecă, ai descărcat aproape zece megabiţi de 
date de la ACG. 

— Nici vorbă, omule. Am descărcat fotografii și chestii de- 
astea, atâta tot. 

— Nu mă minți. Te-am ţinut sub observaţie. Am găsit datele 
pe computerul tău. 

— Uite ce-i, singuru' motiv pentru care am cumpărat 
computeru' de la ela fost ca să pot să mă uit la poze dintr-alea. 
Atât. 

Gibson rămase tăcut. 

— EI ţi-a vândut computerul? 

— Da. lo voiam să-mi iau unu la mâna a doua, da el mi-a zis 
să nu, că-mi face el unu. A făcut nu știu ce reglaje la el ca să fiu 
în siguranţă. 

Gibson închise ochii. Tate nu avea un binefăcător misterios și 
nici partener. Ci un păpușar abil. Ce idee genială. Recrutezi un 
pedofil ademenindu-l cu un cerc inexistent de pasionaţi de 
pornografie infantilă, îi fabrici un computer și-i vinzi minciuni 
despre curăţarea serverelor în zilele de vineri. 

— Ce-i? Care-i treaba? întrebă Tate. 

Gibson nu îl băgă în seamă. WR8TH își construise o ușă de 
intrare prin dos în computerul lui Tate, pe care îl manevrase de 
la distanță, ca pe o dronă. Descărnase date de la ACG folosind 
computerul lui Tate, lăsase o copie pe hard drive pentru a fi 
găsită de ei și-și văzuse mai departe de treabă. Adevăratul 
WR8TH se putea afla la fel de bine la mii de mile distanţă sau la 
masa alăturată din parc. 

Toate bune și frumoase, dar Gibson tot nu înțelegea ce 
urmărea WR8TH. Dacă era prins, individul risca zece ani de 
pușcărie. Ce anume era atât de valoros pentru el încât să merite 
riscul de a fi prins? 

Ceea ce știa cu certitudine era că deocamdată WR8TH nu 
găsise acel ceva. Dovada era activarea virusului lui Gibson din 
ziua aceea. Care nu fusese făcută din greșeală și nici pentru a-l 
proteja pe Tate. Tate era un pion. Faptul că individul activase 
virusul însemna că jocul continua. Acum Gibson trebuia să 
găsească mutarea potrivită pentru a-i răspunde. 

Se ridică în picioare. 

— Hai, omule, zi-mi care-i treaba. Am văzut io că ţi-a venit o 


VP - 182 


idee. 

Gibson îi întinse ultimele provizii rămase. O sticlă de apă, un 
baton de granola și un măr. 

— N-am făcut nimic. Știi asta. 

Gibson se răsuci pe călcâie și se pregăti să iasă. 

— Nimic e un cuvânt cam mare pentru tine, nu crezi? 


27. 


Poliţista Patricia M. Daniels nu se arătă prea încântată la 
vederea lor. Îi măsură pe Jenn și pe Hendricks din cap până în 
picioare, după care își reluă tastatul cu un deget la computer. 

— De obicei răspundem numai la solicitări scrise. Știaţi asta? 
Noi luăm în serios dreptul la informare. Foarte în serios, explică 
Patricia fără a-și ridica ochii de pe monitor. Avem un portal de 
internet de pe care publicul, din care faceţi parte și voi, ne 
trimite solicitările online. 

— Am înţeles. 

— E vorba de un sistem. Un sistem prin care răspundem 
cererilor în ordinea în care ne sunt adresate, adăugă Patricia. 
Uitaţi, am aici ditamai teancul de solicitări. l-am spus asta și 
domnului Abe al vostru. Dar domnul Abe al vostru vrea să obţină 
totul pe loc. Urgent. E un om important, așa că ce contează 
pentru el că avem un sistem de depunere și soluţionare a 
cererilor? l-am zis asta. Dar pe urmă l-a sunat pe Frank, spuse 
poliţista arătând cu capul în spate, spre biroul șerifului. Și, după 
cinci minute, mă pomenesc cu Frank, care îmi spune să las totul 
baltă ca să vă fac vouă pe plac. 

— Apreciem asta, o asigură Jenn. 

Hendricks se uita între timp pe fereastră. 

— Știţi, suntem aici ca să servim și să apărăm, spuse Patricia. 

Arhiva era depozitată într-o încăpere la subsol, însă biroul 
Patriciei se afla la etaj. 

— Au vrut să mă mute și pe mine jos, la arhivă, dar în subsol 
s-a adunat praf din vremuri biblice. Niciun câine să nu ţii acolo, 
adăuga femeia. Și asta i-am spus și lui Frank. l-am zis să 
coboare el în subsol și pe urmă să-mi spună cum e cu astmul. 

Patricia scoase niște chei din sertar și se dădu jos de pe 


VP - 183 


scaun. Era înaltă de vreun metru cincizeci și avea constituția 
unei păpuși Matrioșka, lată la bază și îngustându-se în sus. Își 
aranjă cureaua și se îndreptă agale către subsol, cu mersul 
poticnit al unei persoane cu picioarele crăcănate. 

Spaţiul de la subsol era divizat prin șiruri de etajere metalice, 
înţesate de cutii etichetate. Patricia nu exagerase în legătură cu 
praful. Acesta acoperea fiecare suprafaţă. Înăuntru era beznă, și 
tuburile fluorescente montate pe plafon, prăfuite și ele, nu 
făceau faţă. 

Toate datele din ultimii cinci ani erau înregistrate electronic, 
le explică Patricia. Existau planuri de digitalizare a tuturor 
documentelor scrise pe hârtie, însă deocamdată comitatul nu 
găsise fondurile necesare pentru angajarea unei echipe de 
funcţionari care să introducă în computere toate datele. Femeia 
descuie ușa metalică și îi conduse pe un culoar care cobora în 
subsol. Ținea în mână o hârtiuţă cu datele dosarului, pe care o 
folosi ca pe o hartă a comorilor. Arhiva era păstrată foarte 
eficient. Totul era pus în cutii, etichetat și organizat în mod 
profesionist, și ea găsi repede dosarul. 

— Am lucrat douăzeci de ani la poliţia din L.A., dar asta-i cea 
mai grozavă arhivă pe care am văzut-o vreodată, spuse 
Hendricks. 

— Mulţumesc, răspunse Patricia luminându-se la față. De ce 
nu mi-aţi spus c-aţi fost polițiști? 

— Eu am fost. Ea a lucrat la CIA, spuse el în chip de scuză. 

— La CIA? Chiar așa? Ei bine, n-o să i-o luăm în nume de rău, 
îi dădu Patricia un cot lui Hendricks. 

— Apreciem solicitudinea ta. 

— Mă bucur să fiu de ajutor. Mi-a sărit muștarul atunci când a 
sunat domnul Abe al vostru și am auzit cuvântul „sinucidere”. 
Am presupus că se referea la cazul Furst. Cine știe când voi mai 
avea șansa unui astfel de caz, poate abia la anul. 

— Cazul Furst? repetă Hendricks. 

— Da, Evelyn Furst, răspunse Patricia, după care, văzând că 
numele nu le spunea nimic, adăugă: doctor Evelyn Furst. 

— Scuze, nu suntem de prin părţile astea, interveni Jenn. 

— Cum? N-aţi auzit de Evelyn Furst, decana de la 
Universitatea din Pittsburgh? insistă Patricia, dar fără rezultat. 
Cazul a fost foarte mediatizat. Evelyn Furst lucra la Pittsburgh, 
însă locuia aici și făcea naveta. A fost o adevărată tragedie. Era 


VP - 184 


o femeie bună. A făcut mult bine. Așa că atunci când am auzit 
cuvântul „sinucidere”, m-am gândit că sunteţi niște ziariști care 
vor să o înfăţișeze într-o lumină proastă. Dacă e să mă întrebaţi 
pe mine, trăim într-o ţară liberă, și asta include și viaţa privată. 
Din principiu. 

— Așa e, comentă Hendricks. 

— Nu, nu ne interesează cazul Furst, o asigură Jenn. 

— Spune-mi, Patricia, crezi c-aș putea să capăt o copie a 
dosarului Musgrove? întrebă Hendricks. 

— Tot dosarul? 

— Mi-ar fi de mare ajutor. 

Patricia ezită. 

— Nu știu ce să zic. Nu prea e legal. 

Hendricks își așeză liniștitor o mână pe braţul ei. 

— Te înțeleg. Dar ai cuvântul meu că voi fi foarte discret. Ți-aș 
rămâne îndatorat. Șeful stă pe capul meu și, sincer să fiu, e un 
om destul de dificil. 

Afirmația păru să atingă o coardă sensibilă în Patricia, care 
cedă rugăminţii, deși nu cu tragere de inimă și numai după ce le 
smulse câteva promisiuni deșarte, îi conduse înapoi sus pe scări 
și le făcu o copie a dosarului. Li-l dădu și, la final, le ceru și ea 
ceva: 

— Dacă mai aveţi nevoie de ceva, sunaţi-mă direct pe mine, 
spuse ea, dându-i cartea de vizită lui Hendricks. Știu că ai 
dreptate în privinţa șefului tău. Am văzut cum l-a pus pe jar pe 
Frank. 

Jenn și Hendricks îi promiseră că vor apela la ea dacă va fi 
nevoie, după care își luară la revedere. 

— O s-o suni? întrebă Jenn de cum ieșiră din clădire. l-ai căzut 
cu tronc tipei. 

— Sigur că o s-o sun. După ce îl suni tu pe Vaughn. 

Jenn se opri brusc din mers. 

— Ce? 

— M-ai auzit, îi făcu el cu ochiul. 

— Fă-mi o favoare și stai pe loc. Mă duc să-mi iau pistolul din 
mașină. 

— Da, da, du-te, Annie Oakley?5, spuse Hendricks fluturându-i 
dosarul în față. Deci ce facem? Mergem undeva să mâncăm și 


28 Trăgătoare de elită legendară (1860-1926), membră a unor trupe de circ, inclusiv a 
celei deținute de Buffalo Bill, cu care a întreprins numeroase turnee (n.tr.). 


VP-185 


să citim? 

Oriunde, dar nu la o cantină, asta era singura pretenţie a lui 
jenn. După o săptămână în care fusese nevoită să suporte 
obsesia lui Vaughn pentru astfel de localuri, organele ei interne 
păreau să înoate în grăsime. Simţea nevoia să mănânce ceva 
proaspăt și verde. 

In timp ce se îndreptau către un restaurant aflat la un cvartal 
distanţă, Jenn și-l imagină pe Vaughn stând în localul său 
preferat, Nighthawk Diner. Cu bani în buzunar, liber și fără griji. 
Zâmbi. Nu, Vaughn n-ar sta deloc liniștit dacă ar ști ce fac ei. 
Tipul era o mare figură, dar Jenn îi admira simţul moral foarte 
dezvoltat. Care se activa instantaneu atunci când cineva trăgea 
paiul scurt, așa cum poate, dar numai poate, că se întâmplase și 
cu Kirby Tate. Pe vremuri, o astfel de situaţie ar fi afectat-o și pe 
ea. Dar acum ajunsese să vadă în Tate doar o scursură a 
societăţii, de genul care apăreau inevitabil atunci când aveai de- 
a face cu oameni de joasă speţă. lar faptul că nu îi mai păsa nu 
o mira defel. 

Odată ajunși la restaurant, împrăștiară filele dosarului pe 
masă și se apucară să le frunzărească. Povestea lui Terrance 
Musgrove era tristă. După toate aparentele, omul fusese un 
membru respectat al comunităţii - născut și crescut în North 
Huntingdon, răzbise prin forţe proprii, terminase colegiul și apoi 
absolvise facultatea de medicină veterinară. Jenn răsfoi 
declaraţiile scrise, care toate menţionau, în cuvinte diferite, 
strădaniile lui Musgrove de vindecare a animalelor bolnave. 
Mulțumită acestui devotament, ajunsese să deţină patru 
cabinete. Dorise să-și propulseze afacerea la nivel naţional, dar 
totul rămăsese la stadiul de intenţie. Se descurcase însă foarte 
bine și, timp de optsprezece ani, locuise pe Orange Road alături 
de soția lui Paula și de fiica lor April. 

Pe scurt, Terrance Musgrove dusese o viaţă exemplară. Soţia 
sa publicase două cărți pentru copii și se implicase mult în 
activităţi caritabile locale. Fiica frecventase școli particulare și 
era o înotătoare competitivă, participând la campionatele 
naționale pentru juniori începând de la vârsta de unsprezece 
ani. Familia mergea în fiecare iarnă în vacanţă la schi în 
Wyoming și deţinea o casă de vară situată pe malul lacului Erie, 
la circa două ore de mers cu mașina de North Huntingdon. 

Jenn lăsă deoparte vraful de hârtii și ciuguli din salată. 


VP - 186 


— Doamne, ce groaznic! exclamă Hendricks. 

— Ce ai găsit? 

— Fiica, April. Paisprezece ani. S-a dus, numai cu mama, la 
casa lor de vară. 

— La lacul Erie. 

— Mda. Și stând ele pe ponton, fiicei i se face chef de înot. 
Poliţia bănuiește că s-a aruncat imediat în apă. 

— Și? 

— Și a fost lovită de o barcă cu motor. S-a rănit grav la cap. 

— Atât de grav încât să moară? 

— Atât de grav cât să-și piardă conștienţa. S-a înecat. Dar stai 
să vezi, că e și mai rău. Mama intră în panică și sare în apă ca 
să-și salveze fiica, numai că ea nu e o înotătoare așa de bună. Și 
se îneacă și ea. 

— Musgrove are alibi? 

— Ca să vezi ce mult semănăm noi doi: și eu tot la asta m-am 
gândit imediat. Mda, doctorul a fost la cabinet toată ziua. Vreo 
sută de martori i-au confirmat alibiul. Poliţia a făcut cercetări, 
dar n-au avut motive să-l considere suspect. 

— Și la cât timp după aia s-a sinucis? 

— Abia după doi ani. Dar apropiații au declarat că se lupta cu 
depresia și că se apucase de băutură. Și că, spre final, lucrurile 
se înrăutăţiseră foarte tare. Treceri de la o stare de spirit la alta, 
tulburări de personalitate, afacerea lăsată de izbeliște. 

jenn se rezemă de speteaza banchetei și medită la cele aflate. 

— E o poveste tristă, fără îndoială, dar tot am impresia că 
umblăm după potcoave de cai morţi. Ce treabă avem noi cu 
moartea unui veterinar? 

— Vită-te la dată, răspunse Jenn, băgându-i raportul autopsiei 
sub nas. 

Hendricks aruncă o privire și clătină din cap. 

— Ce să văd? Că s-a sinucis la două luni după dispariţia lui 
Suzanne? Nu crezi că-i o simplă coincidenţă? 

— Așa ar părea, numai că cineva ne-a condus spre casa lui și 
i-a tastat numele pe computer. 

— Bun, și care e teoria ta? Că Musgrove cade în depresie? Că- 
și pierde minţile și se apucă să converseze pe net cu Suzanne, 
pe care o vede drept un substitut pentru fiica pierdută, că o 
întâlnește, o seduce, o răpește și Dumnezeu știe ce-i mai face? 
Și că pe urmă își dă seama ce a făcut și, cuprins de remușcări, 


VP - 187 


își ia viața? 

— Ai zis-o mai bine decât aș fi putut eu. 

Hendricks își dădu ochii peste cap. 

— Ce naiba, Jenn! 

— Fetele aveau aceeași vârstă, paisprezece ani. Așa că de ce 
nu? 

— În primul rând, pentru că, dacă Terrance Musgrove e cel 
care a răpit-o pe Suzanne, iar Terrance Musgrove e mort, atunci 
ce caută Kirby Tate în toată povestea asta? Și, în al doilea rând, 
cine a pătruns astăzi prin efracţie în casa familiei McKeogh? 

— Mda, la asta nu prea știu să răspund, recunoscu jenn. Mă 
simt de parcă aș juca poker cu numai trei cărţi în mână. 

Hendricks încuviinţă din cap. 

— Cam greu să câștigi cu o asemenea mână. 

— Atunci, ce anume ne scapă? se întrebă Jenn cu voce tare. 

Plătiră consumaţia și adunară filele din dosarul Musgrove. O 
fotografie îi atrase atenţia lui Jenn. Era o poză făcută la locul 
sinuciderii. Terrance Musgrove se spânzurase. Un fior îi cuprinse 
ceafa. Hendricks observă că se schimbase la față și se uită 
întrebător la poză. 

— Ce-i? 

— Nu știu. Trebuie să ne întoarcem la Grafton. Ca să-mi 
recuperez laptopul. Și ca să... 

Se priviră în ochi. Niciunul nu se hazardă să rostească numele 
lui Kirby Tate. 

— Așa facem. Îl suni tu pe George sau îl sun eu? 

— Crezi c-o să-i placă ce-am aflat? întrebă ea. 

— Nu știu dacă „a plăcea” e cuvântul cel mai potrivit. 


28. 


Gibson stătea la o masă, la umbră, în fața Bibliotecii Carolyn 
Anthony. După celula de la Grafton Storage, ambianța de aici 
era cu mult mai agreabilă. Sperase că întoarcerea la locul faptei 
avea să îl ajute să gândească, să-și limpezească mintea, însă 
biblioteca se dovedise a fi o simplă bibliotecă și atât, un loc care 
nu îi spunea nimic. Parcul era mai puţin aglomerat decât în 
vinerea când se lăsase tras pe sfoară cu mare artă și direcționat 


VP - 188 


greșit către Tate. 

Cât de ușor se lăsase păcălit! 

Se uită lung, ca și cum ar fi putut să-i vorbească, la 
coordonatele GPS prin care virusul implantat de el îl trimisese 
înapoi la ACG. Jenn și Hendricks urmăriseră cu siguranţă pista, 
oriunde i-ar fi condus. Poate că reușiseră să-l ia pe WR8TH prin 
surprindere, deși el unul se îndoia. WR8TH era mult prea 
prudent pentru a se lăsa atras în capcană. Virusul lui Gibson 
fusese activat la comanda lui. Dar de ce riscase individul să se 
deconspire? Nu-și anula astfel eforturile de a-i înscena totul lui 
Tate? Doar dacă WR8TH nu rezistase tentaţiei - era așa de 
arogant, încât voise ca lumea să afle cât era el de deștept. 
Gibson cunoscuse suficienţi hackeri de acest soi. El însuși fusese 
hacker. Era exact genul de mișcare pe care ar fi făcut-o și el... la 
cincisprezece ani. 

Laptopul său bâzâi, și o mică fereastră de text se deschise în 
colțul ecranului. | se făcu pielea de găină. 


WR8TH: aud k ma cauti 


Textul era scris în limbajul pidgin, preferat de unii internauti. 
O chestie care evoca lenea adolescentină, numai că Gibson nu 
se lăsă păcălit. Cunoștea programatori trecuţi de cincizeci de 
ani, cu masterate, care foloseau regulat pidginul online. Pe 
unele site-uri erai exclus din principiu dacă scriai corect 
gramatical. 


GVaughn: Nu stiu cine esti. 
WR8TH: da stii cine nu sunt 
GVaughn: Nu esti Kirby Tate. 
WR8TH: ups 


Mai că îl vedea râzând. 


GVaughn: L-ai făcut pe Tate. 

WR8TH: nai dc sati para rau pentru gunoiul ala. a primit c merita 
GVaughn: Esti cam cinic. 

WR8TH: da nu eu lam incuiat intrun depozit 

GVaughn: Esti un adevărat maestru papusar. 

WRS8TH: t oftici k tiam descoperit programul? 

GVaughn: Programul si-a făcut treaba. 

WR8TH: numai pentru k lam lasat eu 


VP - 189 


GVaughn: Si de ce l-ai lasat? 

WR8TH: dc nu teai întors la DC asa cum ti sa spus? 
GVaughn: Ne-ai spionat? 

WR8TH: un pic. răspunde c cauti aici? 

GVaughn: Suzanne. 

WR8TH: si eu 


Gibson se holbă preţ de un minut întreg la ultima replică. 


GVaughn: WR8TH. Sa presupun ca esti adevaratul WR8TH? 
WR8TH: *blush.* 

GVaughn: Nu te cred. Cred ca esti un impostor care se foloseste 
de un vechi alias. 

WR8TH: nu esti prost, stii k eu sunt 

GVaughn: Chiar asa? 

WR8TH: Cine altcineva ar fi avut poza aia??? 

GVaughn: Probabil ca e un fals. Ca si tine. 

WR8TH: termina cu jocurile, pierdem vreme 

GVaughn: Poate ca mi-a venit randul si mie la joc. Tu mi-ai dat 
ideea. 


Urmă o pauză lungă. 


WRS8TH: ai terminat? 

GVaughn: Deocamdată. Deci tu ai fost? Tu ai rapit-o pe Suzanne? 
WR8TH: oarecum... a fost ceva mai complicat 

GVaughn: Cum adica „oarecum”? 

WR8TH: nu sunt cum mă cred ceilalti 

GVaughn: Si cum te cred ceilalti? 

WR8TH: un pedofil ca tate. care iam facut rau lui Suzanne 
GVaughn: Si nu i-ai făcut? 

WR8TH: nu, am iubito 

GVaughn: Esti bolnav. 

WR8TH: nu e crezi tu 

GVaughn: OK, am inteles, ai iubit-o. Atunci spune-mi unde e ea 
acum, Romeo? 


Altă pauză lungă. Gibson se temu că mersese prea departe. 
Dar nu se putuse abţine. Nenorocitul declarase că o iubise pe 
Ursuleț, și asta era prea mult. Totuși, trebuia să-l faca să 
vorbească în continuare. 


GVaughn: Nu regreti ce i s-a întâmplat? 


VP - 190 


WR8TH: ba da omule. nu trece zi sa nu ma gandesc la ea 
GVaughn: Atunci unde e Suzanne? Hai odată. Ne-ai tinut destul 
in suspans. Te-ai jucat destul. Ai dovedit cat esti de destept. 
Chestia cu Tate a fost grozava. Jos palaria. Dar de ajuns cu 
preludiul, nu crezi? A sosit momentul adevarului. Al dezvaluirilor. 
Nu asta ti-ai dorit? O marturisire, oricat de sinistra? Ca sa-ti 
usurezi sufletul? 

WR8TH: nai inteles nimic 

GVaughn: Sau poate ca vrei si mai multă atentie? Vrei sa aduci si 
mai multa suferinta celor care au iubit-o? 

WR8TH: AM IUBIT-O 

GVaughn: Atunci unde e Suzanne? 

WR8TH: nu stiu 

GVaughn: Sa te ia dracu’, „WR8TH”. 

WR8TH: jur k nu stiu. am crezut k stiu ei 

GVaughn: Ei? Care ei? 

WR8TH: abe consulting group. dc crezi k iam spart? 

GVaughn: Crezi ca ACG stie unde e Suzanne? 

WR8TH: da, asa am crezut 

GVaughn: Si acum? 

WR8TH: acum nu mai stiu c să cred 


Gibson își îndreptă spinarea și se holbă la ecran. 
WR8TH: hei, dc arati asa surprins, gibson? 


Asta era culmea; Gibson era sătul până peste cap de atâtea 
jocuri. Porni să tasteze cu furie. 


GVaughn: Oh, imi stii numele. Bravo. Îmi inchipui cat de greu ti-a 
fost sa-l descoperi după cat ai cotrobait prin fișierele ACG. 
WR8TH: glumesti? teas fi recunoscut oricum. BrnChrom. esti o 
legenda. Suzanne vorbea mereu d tine 


Afirmația îl luă prin surprindere. Ursuleţul discutase despre el 
cu omul care o ţinuse captivă. Se gândise la el chiar și în acele 
momente. O tristețe adâncă îl cuprinse. Și o furie nemăsurată. 


GVaughn: Nu zău? Ti-a vorbit despre copilăria noastra fericita pe 
malul apei in timp ce tu o torturai si cine stie ce alte chestii 
bolnave ii mai faceai? 

WR8TH: SA MA PUPI IN CUR!!! am IUBITO, da, așa e, vorbea mult 
d tine. cum îi spuneai Ursuleţ și cum îi citeai 

GVaughn: Nu mai vreau sa stiu nimic. 


VP-191 


WR8TH: mi-a spus c iai facut tatălui ei. c mult lai enervat 
GVaughn: Dracu' sa-l ia de nemernic. 
WR8TH: macar cu asta suntem d acord haha 


La asta, Gibson nu mai știu ce să răspundă. WR8TH punea 
ceva la cale, cu siguranţă. 


WR8TH: dc esti aici? 

GVaughn: Ca sa aflu ce i s-a intamplat lui Suzanne. 
WR8TH: partenerii tai vor să mă ucida? 

GVaughn: Nu stiu. 

WR8TH: vrei sa stii ceva? 

GVaughn: Ce? 

WR8TH: t cred. c prostie, nu? 

GVaughn: Da. 


Ritmul în care tastaseră amândoi se întețise. Gibson lovea cu 
putere tastele, și ultimul cuvânt îi scăpă de sub degete înainte 
să se gândească. și ridică degetele de pe taste și se holbă la 
cursorul lăsat să clipească, în așteptarea unui răspuns care nu 
veni. Înjură în barbă. 


GVaughn: mai ești acolo? 


Nimic. Naiba s-o ia de treabă. Întoarce-te, nenorocitule. 

la stai așa. 

Derulă înapoi schimbul de replici și reciti ce scrisese WR8TH: 
„hei, dc arati asa surprins, gibson?” De ce arăţi? Nemernicul îl 
vedea. WR8TH era acolo. Îl urmărea, așa cum ei îl urmăriseră pe 
Tate. Și, dacă stătea să se gândească mai bine, WR8TH era mai 
mult ca sigur conectat și el la reţeaua bibliotecii. Cum altfel ar fi 
deschis fereastra de chat? 

Gibson se uită în jur, la oamenii din parc. Își încrucișă privirile 
cu un individ înalt și slăbănog, așezat vizavi de el, la două mese 
distanță. Tipul nu avea mai mult de douăzeci și cinci de ani. 
Slinos, ăsta era cuvântul care îl descria cel mai bine. Păr blond 
lung, dat peste cap, cu fire răzlețite în toate direcţiile, ceea ce îl 
făcu să se îndoiască că deținea vreun pieptăn printre bunurile 
personale. O încercare nereușită de a-și lăsa barbă avusese 
drept rezultat niște perciuni de lungimi diferite și o mustață care 
se cârlionţa în jos, dar nu suficient cât să ajungă la ciocul stufos 
de sub bărbie. Tânărul purta un tricou negru Slipknot - o 


VP - 192 


formaţie de heavy metal pe care Gibson o ascultase de prea 
multe ori pe vremea când era în armată. Ochelarii mari, la 
modă, nu reușeau să-i mascheze ochii mari și prietenoși. 

Ochi care îi susținură privirea fără a clipi sau a se feri. 


GVaughn: WR8TH? 


Tastă încet, gândindu-se că era imposibil. Bărbatul care ședea 
în fața lui era un copil la momentul dispariţiei lui Suzanne. 

Bărbatul aruncă o privire în jos, spre laptop, apoi își ridică 
ochii și încuviință din cap. 


29. 


Hendricks încetini la intrarea în complexul Grafton Storage. 

Poarta era larg deschisă. 

Fapt pe care îl remarcă și Jenn. Deschise portiera de pe 
partea pasagerului și se strecură afară din Cherokee, în timp ce 
acesta continua să înainteze încet către poartă. Cu pistolul lipit 
de șold, merse alături de mașină, folosind portiera deschisă 
drept scut. Cineva tăiase lacătul cu un cleşte. 

— Cine crezi că a fost? întrebă ea fără să-și ia ochii de pe 
alee. Poliția? 

— Nu, poliţia nu s-ar fi dat de gol. Dacă ar fi fost ei, ar fi lăsat 
poarta închisă, ca să ne ademenească înăuntru. A fost altcineva. 

— De acord. Hai să intrăm. 

Hendricks o aprobă, dând hotărât din cap. Jenn închise 
portiera pentru a se putea mișca mai ușor și porni în urma 
mașinii. 

După ce intrară în incintă, Jenn încuie poarta. Pe de o parte, în 
felul acesta se închideau practic înăuntru împreună cu intrușii. 
Pe de alta, îi bloca și pe aceștia alături de ei. Cât de curând 
aveau să afle care variantă. 

Semnală că încuiase poarta lovind ușor în partea din spate a 
mașinii, și Hendricks porni să ruleze încet, în apropierea locului 
unde aleile dintre depozite se intersectau, Jenn își alese o poziţie 
care să îi permită să rămână ascunsă și totodată să aibă un 
unghi bun de tragere. Nu îi păsa că avea în spate soarele aflat 
spre asfinţit. Asta avea să compenseze avantajul tactic al unei 


VP - 193 


eventuale ambuscade a inamicului. 

Se îndreptară către depozitul unde îl reţinuseră pe Tate. 
Înaintau încet, ca să poată vedea din timp dacă li se întinsese o 
cursă. Cu toate că Jenn era de acord cu Hendricks. Dacă cineva 
ar fi intenţionat să-i ia prin surprindere, ar fi lăsat poarta închisă, 
și ei nu ar fi aflat decât atunci când ar fi fost prea târziu. Poarta 
deschisă transmitea un semnal și, în momentul când se 
apropiară suficient de celula lui Tate, Jenn observă că ușa tip 
rulou era ridicată. 

Hendricks trecu de celula lui Tate, iar Jenn se strecură din 
spatele barei de protecţie a mașinii și se postă în colțul apropiat. 
Hendricks opri Cherokee-ul după mai puţin de zece metri, se 
întoarse pe jos și preluă colţul îndepărtat. Ridică trei degete, și 
Jenn încuviinţă din cap. Hendricks numără pe mutește „trei, doi, 
unu”, și Jenn se furișă de după colţ, ghemuită și cu arma 
pregătită, scanând încăperea din priviri. Hendricks o urmă cu 
pași hotărâți după o jumătate de secundă, acoperind a doua 
jumătate a celulei. 

Se opriră amândoi brusc și își lăsară armele jos. Ușa celulei lui 
Tate era deschisă. Tate nu se afla înăuntru. 

Jenn făcu un pas în faţă și nimeri cu piciorul în ceva umed. 
Aruncă o privire în jos. Din celulă pornea o dâră mare de sânge. 
Cineva sângerase puternic înăuntru. Tate nu părăsise locul pe 
picioarele lui. 

— Nu e deloc o situaţie ideală, comentă Hendricks băgând 
pistolul înapoi în toc. 

Jenn îl privi întrebător. 

— Ai lăsat camera de filmat în funcțiune? 

— Da. 

— Derulează filmul. Între timp, eu o să-l sun pe George. 

— Nu crezi c-ar trebui să discutăm mai întâi despre ceea ce s- 
a petrecut aici? 

— Mai târziu. Acum verifică înregistrarea. 

— Și pe urmă ce facem? 

— Ridicăm tabăra și o ștergem de aici. Abia după aia o să 
stăm de vorbă. 

Jenn se duse afară, unde soarele stătea să apună, și îl sună pe 
George. Intră mesageria vocală, și ea formă numărul din nou. 
Aceeași mesagerie vocală. Se încruntă. Închise și sună la 
centrala ACG. Din nou mesageria vocală. Se uită la ceas. 


VP - 194 


Recepţionerii își încheiau programul la cinci și jumătate; acum 
era aproape șase. De obicei rămânea cineva până mai târziu la 
birou. Îl sună pe Rilling - altă mesagerie vocală. Unde erau cu 
toţii? Îi telefonă din nou lui George și îi lăsă un mesaj scurt: 
„Sună-mă!” Era un cod prin care îi cerea să trimită întăriri. 
Întăriri care le-ar fi prins foarte bine. 

Hendricks o strigă. Se întoarse și îl găsi în faţa monitoarelor. 

— N-o să-ţi placă ce ai să vezi. 

— Deja nu-mi place oricum. 

Hendricks apăsă pe butonul „play”. Era un cadru static, cu 
Tate în celulă. După un minut, celula se lumină, după care se 
întunecă din nou când ușa tip rulou fu coborâtă. Și în imagine 
apăru Gibson Vaughn. 

— Dumnezeule, nu se poate... 

— Ti-am spus eu. 

— Vaughn a făcut asta? Nu pot să cred. 

— Uită-te mai departe, spuse Hendricks. 

Vaughn se așezase pe jos în faţa cuștii. Într-un târziu, Tate se 
apropiase și se așezase și el și cei doi vorbiseră îndelung, după 
care Gibson plecase. Jenn ar fi dat orice ca să afle ce 
discutaseră, însă camera pe care o instalaseră era fără sonor. 
Dă-mi Doamne mintea de pe urmă! 

Hendricks  derulă înregistrarea rapid înainte. Marcajul 
temporal sări de nouăzeci de minute. Celula se lumină din nou, 
ușa fusese iarăși deschisă. Hendricks lăsă filmul să se deruleze 
la viteză normală, și Jenn se aplecă în faţă, ca să vadă mai bine. 
Tate se ridicase și pășise înainte. Părea să fi așteptat pe cineva, 
căci pe înregistrare se putea vedea expresia lui de surpriză și 
mai apoi de spaimă. Noul sosit, oricine ar fi fost el, stătuse în 
spatele camerei de filmare. Tate începuse să gesticuleze 
frenetic, cu mâinile ridicate într-un gest de predare și supunere. 

Primul glonț îl lovi în umăr și îi explodă în claviculă, răsucindu- 
i corpul pe loc. Tate se împletici în spate, în încercarea de a-și 
recăpăta echilibrul, însă nu apucă, pentru că urmară alte două 
gloanţe care îl doborâră la podea, cu braţele întinse în lături. 
După asta, ucigașul continuase să tragă. Jenn urmări oripilată 
cum trupul lui Tate era ciuruit de gloanțe. Numără cel puţin 
douăsprezece. După o pauză, timp în care criminalul reîncărcă 
arma, o a doua magazie fu golită în trupul inert al lui Tate. 

— Dumnezeule! 


VP - 195 


Trecu un minut. Camera de filmat fu acoperită cu o bandă 
neagră. Hendricks derulă din nou înregistrarea rapid; banda fu 
înlăturată douăzeci de minute mai târziu, când, ca prin farmec, 
ușa celulei lui Tate apăru în imagine deschisă, și trupul său, 
dispărut. 

Hendricks apăsă pe butonul de oprire, și cei doi rămaseră să 
se holbeze la imaginea îngheţată pe monitor. 

— Porcăria dracului! șuieră Hendricks. Crezi c-a fost Vaughn? 
Ar fi putut să pătrundă prin efracţie în casa familiei McKeogh, să 
implanteze virusul pe computer, ca să ne scoată de aici, și între 
timp să se întoarcă pentru a se ocupa de Tate. 

— Nici vorbă! 

— Pentru el, răpirea lui Suzanne Lombard e o chestie 
personală. Dacă ar fi crezut că Tate e vinovat de asta, nu ar fi 
vrut să se răzbune? 

— Poate. Dar nu-mi vine să cred că s-a lăsat înregistrat, iar 
apoi s-a întors după nouăzeci de minute, a acoperit camera cu o 
bandă și l-a ucis pe Tate. Nu, imposibil. 

Hendricks căzu pe gânduri și, într-un târziu, mârâi aprobator. 

— O să ne dorim să fi fost Vaughn. 

— Tot ce se poate. 

— Și atunci, cine l-a ucis pe Tate? WR8TH? 

Jenn nu răspunse. 

— Ce a zis George? întrebă Hendricks. 

— Nu mi-a răspuns la telefon. 

— Grozav! Și acum ce facem? 

— Distrugem tot. Curăţăm celula și-i dăm foc. Ștergem toată 
înregistrarea. 

— Și dacă vom avea nevoie de ea mai târziu? 

— E un risc pe care va trebui să ni-l asumăm. 


30. 


George Abe apăsă un buton pe volan și încheie convorbirea 
telefonică. După o clipă, în mașină răsună o înregistrare live 
neautorizată a formaţiei Rolling Stones la LA Forum '75. Jagger 


VP - 196 


mormăia ceva despre o regină a barurilor îmbătată cu gin”. Era 
primul turneu fără Mick Taylor al celor de la Stones și, deși 
Ronnie Wood era un înlocuitor mai mult decât competent, 
acesta își păstrase stilul personal și își punea amprenta asupra 
muzicii altuia. Melodia era una dintre favoritele lui George, 
numai că acum avea nevoie să gândească. Așa că închise 
combina stereo și continuă să conducă în liniște. 

Discuţia telefonică pe care o avusese cu Calista nu fusese una 
plăcută. Femeia își pierduse răbdarea, era îngrijorată și din ce în 
ce mai frustrată pentru că lucrurile nu avansau mai rapid la 
Somerset. Dar asta reprezenta numai o parte a problemei, căci 
moartea surorii ei mai mari o zguduise profund, iar Calista nu 
era deloc în apele ei, dacă nu mai rău. 

Avusese o relaţie apropiată cu sora ei și, din multe puncte de 
vedere, Evelyn Furst fusese ultimul membru al familiei care se 
încadra în această categorie. Evelyn împărtășise preocuparea 
pasionată a Calistei pentru valorile și poziţia socială a familiei. 
Calista se mândrise cu cariera îndelungată de chirurg și decan al 
Facultăţii de Medicină de la Universitatea din Pittsburgh a surorii 
sale. Evelyn fusese o pionieră în lumea femeilor, o deschizătoare 
de drumuri, ceea ce pentru Calista echivala cu a fi demn de a 
purta numele Dauplaise. 

A spune că nimeni nu se așteptase la un asemenea 
deznodământ ar fi prea puţin. Abe o cunoștea pe Evelyn de ani 
buni și, când discutaseră la petrecerea aniversară a lui 
Catherine, i se păruse că se poartă normal. Desigur însă, nimeni 
nu putea înțelege ce impact avea asupra unui om pierderea 
partenerului de viaţă. Biletul de adio lăsat de Evelyn fusese 
profund și plin de amărăciune 

Imediat Calista începuse să se plângă, în mod destul de 
dramatic, că rămăsese „singură pe lume”. Cam greu să o crezi, 
atâta timp cât nu mai puţin de treizeci de musafiri veniseră să 
locuiască în casa ei cu ocazia funeraliilor, însă Calista era genul 
care trasase întotdeauna o linie de demarcaţie clară între cei 
care susțineau valorile familiei Dauplaise și cei care se 
ascundeau în cine știe ce cotlon din Florida. După părerea ei, 
Evelyn fusese una dintre ultimele purtătoare de stindard. O 
adevărată Dauplaise. Singurul lucru care o interesa pe Calista 


2% Aluzie la melodia „Honky Tonk Women” lansată de trupa Rolling Stones în 1969 
(n.tr.). 


VP - 197 


era rezultatul și nu avea pic de înţelegere în privinţa timpului 
necesar pentru a ajunge la el. Cert e că lucrurile se 
complicaseră tot mai mult în Pennsylvania. 

Calista se supărase și pentru că Gibson Vaughn fusese trimis 
înapoi acasă. La început nu fusese de acord cu cooptarea lui, 
dar acum se comporta ca și cum absența sa explica 
tergiversarea lucrurilor. Continua să aibă îndoieli cu privire la 
competența lui Jenn și a lui Dan și insista ca George să se ocupe 
personal de afacerea din Somerset. 

George o înţelegea într-o oarecare măsură. Femeia se agăța 
de un fir de pai pentru a păstra controlul asupra unei situaţii 
volatile. Se mișca într-o lume care îi era străină și, în acest 
context, căutarea lui Suzanne o expunea la riscuri considerabile. 
In fapt, îi expunea pe toţi. Și pe el punea o povară uriașă. Abe 
susținuse tactica atâta timp cât Kirby Tate fusese o 
abstracțiune. Dar acum Tate devenise o persoană în carne și 
oase, și George era nevoit să-și pună întrebări în legătură cu 
aspectele morale ale trimiterii oamenilor să-i pe urmele lui. Jenn 
și Dan îi erau loiali. lar la final George era convins că avea să 
primească nota de plată. N 

Telefonul bâzâi; era un mesaj vocal de la Jenn. Il mai sunase 
de două ori în timp ce discuta cu Calista. Până acum avusese 
suficient timp să studieze, împreună cu Dan, dosarul lui 
Musgrove. George hotărâse să nu-i spună nimic Calistei despre 
Musgrove până nu afla ce legătură avea acesta cu ancheta lor. 
Ea ar fi putut reacționa exagerat la o asemenea întorsătură 
neaşteptată de situație. 

Un SUV negru îl depăși în viteză și se plasă agresiv în fața lui 
pe șosea. George apăsă pe frână în timp ce SUV-ul încetini, și 
luminile roșii și albastre ale girofarului porniră să se rotească. 
Un al doilea SUV negru se apropie din spate, blocându-l. 
Vehiculul din faţă emise un sunet scurt de sirenă, semnalându-i 
să tragă pe dreapta. George se conformă și apăsă simultan pe 
un buton de pe volan. Mașina întrebă ce număr de telefon 
dorește să apeleze. 

— Jenn Charles, pronunţă el numele cât se poate de clar și 
răspicat. 

Telefonul sună în timp ce micul convoi se oprea pe 
acostament. Imediat intră căsuţa vocală, și George rosti un 
singur cuvânt: „Meiji”. 


VP - 198 


Închise telefonul în momentul în care un agent înalt, îmbrăcat 
într-un costum negru, îi bătu în geam. Un al doilea agent se 
postase la portiera de pe partea pasagerului. Portierele din 
spate ale SUV-ului erau deschise, însă niciunul dintre agenți nu 
se clinti din loc. George cobori un pic geamul. 

— FBI. Sunteţi George Abe? 

— Da. 

— Vă rugăm să veniţi cu noi, domnule. 

— Despre ce este vorba? 

— Suntem de la FBI Pennsylvania. leșiţi din mașină, domnule. 

Agentul încercă portiera, care era încuiată. 

— Vă rog să descuiaţi portiera, domnule. 

— Sunt arestat? 

— Am prefera să evităm asta, dacă se poate. 

George își cântări opţiunile. 

— Coborâţi din mașină, domnule. 

— Lăsaţi-mă un minut, ceru George. 

— Domnule, vă rog să ieșiți din mașină, repetă agentul pe un 
ton ușor ameninţător. 

Intre timp, din celălalt SUV coborâră alţi doi agenţi. George 
simţi că situaţia escalada rapid. Deblocă portiera, și agentul o 
deschise. George ieși din mașină și îi permise să-l 
percheziționeze. 

— E neînarmat, îl anunţă agentul pe partenerul său aflat de 
partea cealaltă a mașinii. 

Agentul îl conduse către primul SUV. Partenerul său se 
apropie de ei, strecurându-se printre barele de protecţie ale 
celor două vehicule. George se uită în jos și remarcă o îndoitură 
de mărime considerabilă pe aripa mașinii. FBl-ul nu mai era ce 
fusese odată. Pe vremuri, dacă o mașină din dotare avea vreo 
zgârietură, era scoasă din circulaţie și pusă la vânzare în 
douăzeci și patru de ore. Aruncă o privire către plăcuţa de 
înmatriculare, și zâmbetul i se șterse de pe faţă. Mașina nu avea 
plăcuțe guvernamentale, și nici de DC sau Virginia. Ci de 
Tennessee... Fusese prea ocupat să o sune pe Jenn pentru a 
observa atunci când fusese tras pe dreapta. Abia acum își 
aminti și că agentul nu se legitimase. Nu, categoric cei care îl 
opriseră nu erau de la FBI. Ar fi dat o avere să aibă la îndemână 
pistolul, lăsat în torpedo, mult prea departe. 

Incetini mersul și își pipăi buzunarele jachetei sport, ca și cum 


VP - 199 


ar fi uitat ceva. 

— Mi-am lăsat telefonul în mașină, spuse el, dând să se 
întoarcă. 

— Urcaţi în mașină, domnule. 

Bărbatul îl prinse de braţ pentru a-l răsuci înapoi. 

Individul se aștepta probabil la oarecare rezistență. George nu 
se opuse, dar folosi strânsoarea pentru a se întoarce cu faţa 
către el. Pumnul său se opri sub bărbia individului. Era o lovitură 
năprasnică, ca de ciocan, și, dacă ar fi nimerit în gât, așa cum 
intenţionase George, i-ar fi zdrobit laringele omului. Cum însă 
picioarele îl alunecară ușor pe pietriș, pumnul nu-și găsi bine 
ținta. 

Așa încât capul agentului zvâcni pe spate, și omul scoase un 
mârâit de durere. George nu avea cum să scape fugind și, dacă 
într-o luptă corp la corp ar fi fost capabil să îi doboare pe cei doi, 
indivizii aflați în SUV-ul din spate i-ar fi venit de hac. Prin 
urmare, încercă în schimb să înșface arma individului. Singura 
lui șansă era să ajungă la ea înaintea partenerului celui lovit, 
întinse brațul și dibui mânerul pistolului, pe care îl răsuci într-o 
parte, pentru a se distanţa de partenerul care se apropia între 
timp de el. Încercă să tragă arma în sus, dar aceasta i se agăţă 
de căptușeala hainei. Smuci pentru a o elibera, dar partenerul 
ajunse la el. 

Un pistol cu electroșocuri explodă în sistemul nervos central 
al lui George. 

e 

Jenn stătea așezată în Cherokee, pe locul pasagerului. Pe bord 
se afla fotografia cu scena sinuciderii lui Terrance Musgrove. 
Șocată de descoperirea făcută în celula lui Tate, o ignorase. Dar 
acum, în timp ce se gândea la ceea ce Gibson Vaughn ar fi putut 
face în Pennsylvania, își aminti de ea. 

Deschise laptopul și începu să răsfoiască dosarul despre 
trecutul lui Gibson, pe care îl compilase atunci când George îl 
abordase pentru a-i propune misiunea. Dădu clic pe folderul 
intitulat „Duke Vaughn” și derulă fotografiile până ce o găsi pe 
cea căutată. Ochii îi fugiră de la o poză la cealaltă. 

— Cum e posibil? se întrebă cu voce tare. 

Era un lucru mărunt, un detaliu nesemnificativ, aflat în colțul 
de jos al ambelor poze. Ceva ce n-ai fi remarcat decât dacă te 
uitai în paralel la ele. Se gândise că memoria ar fi putut să-i 


VP - 200 


joace feste sau că similaritatea era, în cel mai bun caz, o simplă 
coincidenţă. Dar nu. Detaliul era același. Cum de era posibil? 

Îi arătă fotografiile lui Hendricks. 

— Cum e posibil? repetă el întrebarea ei, ca un ecou. 

Jenn nu știu ce să răspundă, dar un lucru era sigur: între Duke 
Vaughn și ceea ce se întâmpla în Somerset exista o legătură. 
Ceva ce avea de-a face cu răpirea lui Suzanne Lombard. 

Hendricks îi aruncă o privire serioasă. 

— Până aflăm ce se întâmplă, asta să rămână între noi. 

— Nu-i spunem nici lui Vaughn? 

— Mai ales lui. Trebuie să am o discuţie cu el. 

Își reluară treburile, pentru că era paralizant să se gândească 
la asta prea mult, plus că nu își permiteau să rămână acolo nicio 
secundă mai mult decât era necesar. Asta funcţionă o vreme, 
până când ea tresări la auzul unor înjurături proferate de 
Hendricks pe un ton ciudat. Credea că e capabilă să recunoască 
toate tonalităţile vocii partenerului ei, dar acum, din vocea lui, 
răzbătea o nuanţă nefamiliară. Părea panicat. Îl găsi postat în 
picioare lângă geanta lor cu arme. 

— Care-i problema? întrebă Jenn. 

— A dispărut unul dintre ele. 

— Adică? Vreo armă? 

— Unul dintre pistoalele Glock. Vocea bărbatului se frânse 
într-o șoaptă. Ăsta și două magazii de gloanţe. 

— Altceva? 

— Mai e nevoie să lipsească altceva? 

— Despre ce vorbești? 

— Mă are la mână. Despre asta vorbesc. Nu-mi puteam 
imagina de ce să ia cadavrul lui Tate în loc să-l lase cu noi. Dar 
acum pricep. 

— Oh, la dracu'! 

— Bine zis la dracu'. Am tras cu arma aia de o mie de ori. Am 
încărcat magaziile cu gloanțe. Am curățat-o cu mâna mea. 
Amprentele mele sunt pe fiecare element al armei, pe fiecare 
cartuș. 

— Și n-a mai lăsat niciun cartuș... 

— Nu. Niciunul. Am verificat de două ori. Le-a adunat pe 
toate. Ceea ce înseamnă că poate să arunce cadavrul, să 
planteze arma alături și să mă acuze de crimă oricând vrea. 
După cum spuneam, mă are la mână. 


VP - 201 


— Cine? 

— Oricine o fi fost. Gibson. WR8TH. Chiar contează? 

Hendricks rămase în expectativă, cu ochii la ea, asemenea 
unui copil care nu vrea decât un cuvânt de alinare. Lui Jenn nu-i 
venea în minte un asemenea cuvânt. Se crezuseră cu doi pași 
înainte, când colo erau mult mai în urmă. Ea se întrebă ce ar 
face George într-o asemenea situaţie. Genul acesta de situații 
fără ieșire erau punctul lui forte, dar el nu era de găsit. Așa că 
întrebarea care se punea cu adevărat era: ce ar face ea? 

— Trebuie să am o discuţie cu individul ăla, spuse el. 

— Dar nu Gibson e vinovatul. 

— Convinge-mă. 

— Ce zici de asta? gesticulă Jenn spre dâra de sânge din 
celula lui Tate. Nu e opera lui. 

— Atunci de ce nu s-a întors acasă? De ce ne-a minţit cu 
chestia aia, cum că vrea să ţină mașina câteva zile în plus? 
Vaughn a fost tot timpul aici. Plus scamatoria cu computerul 
familiei McKeogh. Nu crezi că a fost mâna lui? 

— Vrei să zici că Gibson a activat virusul ca să ne îndepărteze 
pe noi, după care s-a întors la Tate ca să discute cu el între 
patru ochi? Perfect expus camerei de filmat?!! Și că, după o oră 
și jumătate, s-a întors ca să-l ucidă pe Tate, de data asta 
ferindu-se să fie înregistrat? După care, pentru orice 
eventualitate, a mutat cadavrul și ne-a furat una din arme? 
Chiar ţi se pare un scenariu plauzibil? 

— Poate că nu, dar intenţionez să aflu adevărul cât mai 
curând. 


31. 


WR8TH stătea așezat în faţa lui Gibson. Cel mai căutat pedofil 
din lume, în carne și oase. 

Văzut de aproape, părea și mai tânăr. Putea trece cu ușurință 
drept student. Avea o energie de puștan și nu stătea o clipă 
locului. Ochii căprui, afundați în cap, sclipeau cu o inteligenţă 
jucăușă. Dar necazurile îi săpaseră cute adânci în jurul ochilor, și 
un smoc de păr îi încărunţise în mod ridicol. WR8TH își făcu de 
lucru nervos cu ochelarii, însă îl lăsă pe Gibson să îl măsoare din 


VP - 202 


priviri în voie. Scoase un pachet de ţigări, extrase una pe 
jumătate, apoi o împinse la loc. 

— Mai bine nu, spuse el. Doamna M. ar pune să fiu arestat. Și 
asta ar fi prea de tot. 

— Doamna M? 

— Doamna Miller. 

WRS8TH își încovoie degetul mare și arătă înspre bibliotecă. 

— Doamna Miller, bibliotecara cea prietenoasă. Bea de stinge 
pe ascuns, la ea în birou, dar Doamne ferește să mă prindă pe 
mine fumând! 

— lisuse, tu ești tipul care se ocupă de reţeaua de neta 
bibliotecii! exclamă Gibson. 

— Recunosc. 

— Omule, am știut eu că funcţiona cam prea bine pentru o 
bibliotecă publică. Deci lucrezi pentru comitat? 

— Mda. Și nu m-am putut abţine și am plusat un pic. 

— Nu, nu, te-ai descurcat de minune. M-ai păcălit. 

— Mersi. 

WRS8TH părea realmente încântat de compliment. 

— Billy Casper, se prezentă el. 

Gibson îi strânse mâna cu un gest mecanic. Numele îi spunea 
ceva, dar numai vag. 

— Cum e posibil? Cum se poate ca tu să fii WR8TH? Câţi ani 
aveai atunci? Șaptesprezece? Optsprezece? 

— Șaisprezece ani și cinci luni. 

— Și cinci luni? 

— Da, tocmai îmi luasem carnetul de șofer. 

— Şi-mi spui așa, în faţă, că ești omul pe care toată lumea îl 
caută de atâţia ani? 

— Crede-mă, am lăsat FBl-ul să adulmece peste tot și să-mi 
răstoarne lumea cu susul în jos. În primii doi ani eram la fel de 
paranoic ca o cloșcă. Credeam că telefoanele ne sunt ascultate. 
Am fost cel mai stresat elev din ultima clasă de liceu. Părinţii m- 
au dus la psihiatru. S-au gândit că sunt schizofrenic sau mai știu 
eu cum. Totuși... WR8TH? Wraith? Casper”? Cât de greu era să- 
ţi dai seama? Dar nu le-a căzut fisa. Presupun că niciodată nu și- 


30 Casper, numele de familie al lui Billy, coincide cu cel al fantomei (wraith în limba 
engleză, posibilă transcriere fonetică pentru WR8TH) din serialul de benzi desenate 
Casper, fantoma prietenoasă, lansat la finalul anilor 1930 și ecranizat ulterior în 
numeroase filme de desene animate (n.tr.). 


VP - 203 


au pus problema că cel căutat era un băiat de șaisprezece ani. 

— Unde e Suzanne? 

— Nu știu. 

— Unde e? 

— N-am idee. 

— Dacă mă minţi... 

— Ce-ai să faci? O să mă omori? 

— Da, răspunse Gibson, el însuși surprins de convingerea cu 
care făcuse afirmația. 

Billy zâmbi. 

— Foarte bine. Dacă n-ar fi așa, nu m-aș afla aici cu tine. 

— Deci tu ai răpit-o? 

— Ce naiba, omule, n-am „răpit-o”. Nici vorbă. A fost cu mult 
mai complicat. 

— N-ai vrea să-mi explici? 

— Ba da. N-ai vrea să mergem la plimbare cu mașina? 

— Unde? 

— O să-ţi arăt. N-am de gând să-ţi divulg locul, așa că nu mai 
întreba. Nu vreau să le spui partenerilor tăi unde sunt. 

— Am crezut că ai încredere în mine, plus că tipii ăia nu mai 
sunt partenerii mei. 

— Naiba să te ia, Gibson! Eu ţi-am spus cine sunt. Unde 
lucrez. Poate că mai mult nici n-o să capeţi pentru moment, 
ripostă Billy înfuriat. Ce-ar fi să-mi răspunzi cu aceeași monedă? 
Nu știi de ce sunt capabili oamenii ăia. 

— Ba știu. 

— Ba nu știi. 

Gibson se încadră pe șoseaua care ieșea din Somerset pe 
direcția nord. De cum se îndepărtară de bibliotecă, Billy păru să 
se relaxeze. 

— Am o armă la mine. Cred că-i corect din partea mea să te 
previn, spuse Billy. 

Gibson îi aruncă o privire piezișă. 

— N-am de gând să o folosesc atâta timp cât nu mă superi. 
Ne-am înţeles? 

— Atâta doar: să n-o îndrepți asupra mea dacă nu-i cazul. Ne- 
am înţeles? 

— Tu ai armă? Poate ascunsă pe undeva prin bagaje? 

— N-am. Nu-mi plac armele. 

— Cum? Ce naiba, omule, doar ai fost în marina militară! 


VP - 204 


— N-a fost alegerea mea. 

— Adevărat, spuse Billy fără a comenta. 

Se uită pe geam și zâmbi. 

Gibson îi aruncă din nou o privire. 

— De ce rânjești? 

— Ştii, e așa o ușurare! N-ai idee ce înseamnă să ţii în tine un 
asemenea secret timp de zece ani. Te macină. In unele zile îţi 
vine pur și simplu să explodezi. Nici nu știi de câte ori am fost 
tentat să postez fotografia lui Suzanne pe Reddit. Și pe urmă să 
stau liniștit și să mă uit cum ceilalţi o iau razna. Cotește la 
semafor, adăugă Billy arătând spre dreapta. 

— Și de ce n-ai făcut-o? 

— Ce să fac? 

— Să postezi poza. Anonim. 

— Din cauza domnului Musgrove. 

— Cine naiba e domnul Musgrove? 

— Mi-a fost vecin când eram copil. 

Gibson îl așteptă să dezvolte subiectul, însă Billy se cufundă 
morocănos în gânduri. 

Continuară să înainteze spre nord în tăcere. Gibson insistă să- 
| întrebe unde mergeau, dar Billy declară că prefera să-i arate. 
După aceea îl întrebă dacă putea să fumeze. Gibson răspunse 
că nu era mașina lui, dar Billy crăpă geamul și avu grijă să sufle 
fumul afară. 

Indiferent ce fel de persoană era Billy Casper - un răpitor, un 
mincinos patentat, un schizofrenic -, părea un copil bun. Gibson 
înţelegea de ce avusese Ursuleţul atâta încredere în el încât să-i 
dea întâlnire la Breezewood. Și să se urce cu el în mașină. Lui 
Gibson îi plăcea de Billy. Dar asta nu însemna că avea să-l cruțe 
dacă afla că îi făcuse rău Ursuleţului. 

Timp de câteva ore merseră cu mașina spre nord. Pe măsură 
ce se apropiau de destinație, Billy deveni din nou agitat. Gibson 
îl auzi cum mormăie în barbă, ca și cum înăuntrul său se mișcau 
niște plăci tectonice care se izbeau una de alta. lar Billy părea 
că nu-și dă seama de propriile reacţii. 

— Urăsc să mă întorc aici, mărturisi el într-un târziu. 

Cotiră pe un drum de pământ îngust și lipsit de trotuare, care 
înainta paralel cu lacul Erie. De o parte și de alta se întindea o 
pădure, însă printre copaci, de-a lungul unor drumuri de ţară, 
Gibson zări case mari și scumpe, amplasate pe malul lacului 


VP - 205 


scânteietor. Era un colț de lume frumos și liniștit - și intenţionat 
rustic. Ce lucru extraordinar existența unui asemenea loc la mai 
puţin de o oră de mers cu mașina de casa lui Kirby Tate! 

Cele mai multe proprietăţi nu aveau cutii poștale și nici alte 
semne distinctive. Prin urmare, era destul de ușor să te 
rătăcești, însă Billy știa cu precizie unde se aflau. 

— Bun, acum trebuie să cotești la stânga. Nu aici, la 
următoarea. 

— Și ce e la stânga? întrebă Gibson. Casa cui? 

— A domnului Musgrove. În fine, acum nu mai e casa lui, dar 
pe vremuri a fost. Acum e a surorii lui. Care locuiește în Saint 
Louis. A stat aici două săptămâni în iunie, și bănuiesc că nu va 
reveni până la anul. 

— Cum de știi toate astea? 

— Pentru că am grijă de casă. 

— Dar câte joburi ai, omule? 

Gibson încetini în momentul când pătrunseră pe un drum de 
pământ accidentat și prost întreţinut. La fel ca multe alte 
proprietăţi, și aici intrarea era blocată de un lanț legat de doi 
pari din lemn. Billy sări din mașină, desfăcu lanțul și îl aruncă în 
drum înainte de a se urca înapoi în mașină. Șiruri de copaci 
înalţi străjuiau ambele părţi ale drumului, și mașina abia avea 
loc să se strecoare. 

— Aici ar fi bine să încetinești. În faţă e un bolovan mare, îl 
avertiză Billy pe Gibson arătând undeva în faţă. 

După un sfert de milă depășiră șirul de copaci și ajunseră la o 
casă mare cu etaj și structură din lemn. O verandă lată și 
atrăgătoare, sprijinită de patru coloane albe, încercuia casa. 
Drumul de pământ făcu loc unei alei circulare din pietriș alb. Un 
ulm se înălța în centrul acelei bucle. larba tunsă scurt mărginea 
ambele laturi ale casei, coborând spre malul lacului. In stânga 
se aflau locuri de parcare, însă Gibson opri în faţa scărilor care 
urcau către intrarea principală. 

— Unde suntem, Billy? 

— Aici am ascuns-o pe Suzanne. Și cred că asta i-a adus 
moartea domnului Musgrove. 

Un rictus de durere boţi faţa lui Billy Casper. leși din mașină și 
porni, cu capul plecat, spre lac. Gibson văzu cum umerii îi 
tresaltă incontrolabil; Billy plângea, mai bine zis hohotea de 
plâns. Îl lăsă în pace și îl urmă după un timp. 


VP - 206 


Băiatul stătea pe un pilon de lemn din capătul pontonului. 
Gibson se așeză vizavi. De două ori tânărul păru că-și vine în 
fire, după care în minte îi reveni cine știe ce amintire îndelung 
reprimată, și lacrimile începură din nou să-i curgă pe obraji. 

— Nu sunt plângăcios din fire, se scuză el pe jumătate râzând, 
pe jumătate plângând. 

Își șterse lacrimile. 

Ce mai spectacol, nu-i așa? 

— Nu-i deloc ușor să povestești așa ceva pentru întâia oară. 

Billy îl privi recunoscător și încuviinţă din cap. 

— Bun, acum povestește-mi despre domnul Musgrove. 

— Of, omule, era cel mai drăguţ tip de pe lume. Ti-ar fi plăcut 
de el. Vorbea cu toată lumea de la egal la egal, chiar și cu copiii. 
Discutam despre designul de jocuri video, despre computere. 
Chestii de genul ăsta. Ne trata ca pe niște adulți. Ştia câte ceva 
despre orice. Îl interesa totul. Locuiam la câteva case distanţă 
de ei. Părinţii mei erau prieteni buni cu domnul și doamna 
Musgrove. De două ori pe săptămână mama făcea jogging cu 
doamna Musgrove. Și Ginny și cu sora mea erau uite așa, 
adăugă Billy împreunând - și strâns două degete. Vreau să zic, 
înainte de accident. 

Arătă spre lac și-i povesti lui Gibson despre ambarcaţiunea 
care o lovise pe Ginny Musgrove și despre mama ei, care se 
înecase încercând s-o salveze. Apoi despre impactul devastator 
pe care îl avusese accidentul asupra domnului Musgrove: 
problemele lui cu băutura și cu accesele de furie. O familie 
distrusă în câteva minute. 

— Pe urmă nu s-a mai întors aici decât o singură dată. Imediat 
după accident, însoţit de poliţie. Și după aia, casa practic a 
încetat să mai existe pentru el. 

— De ce n-a vândut-o? 

— Nu știu. Presupun că i-a fost mai ușor să plătească în 
continuare ipoteca decât să se ocupe efectiv de ea. Era cu 
mintea vraiște. A întrerupt totuși telefonul și electricitatea. N-a 
lăsat decât gazele și apa. 

— Și te-a angajat pe tine ca să te ocupi de casă? 

— Mda, la început a avut un alt tip, dar nu s-au înţeles bine. 
Individul a dat o petrecere aici sau cine știe ce altă porcărie a 
făcut, și domnul Musgrove l-a concediat. Așa că, după ce mi-am 
luat carnetul de șofer, m-a angajat pe mine. Ştii, n-am fost 


VP - 207 


niciodată genul ahtiat după petreceri. Mă plătea ca să vin aici o 
dată pe lună și să mă asigur că totul era în regulă. Mi-a zis că el 
nu e în stare să facă asta. De-aia m-am gândit că e un loc bun s- 
o ascund pe Suzanne. Pentru că, în afară de mine, nimeni nu 
venea aici. 

— Și tot tu te îngrijești și acum de casă? 

— Da, după moartea domnului Musgrove, sora lui n-a vrut să 
renunțe la mine, i-a fost mai comod să mă păstreze. 

— Cum a murit domnul Musgrove? 

— S-a sinucis. La fel ca tatăl tău. 

O durere surdă îl cuprinse pe Gibson la auzul ultimei fraze. 
Billy pomenise de tatăl lui atât de natural, de neașteptat. Așa 
cum numai un prieten vechi ar face-o. Fapt care îi întări 
sentimentul că Billy Casper considera că între ei doi exista o 
legătură datorată lui Suzanne. 

— Nu vreau să discut despre tata. 

— Oh, îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Dar, dacă domnul Musgrove s-a sinucis, de ce 
mi-ai zis că a murit din cauza ta? 

— Pentru că nu cred că s-a sinucis. 

Porniră către casă. Billy descuie ușa din spate și pătrunseră în 
bucătărie. Era o încăpere mare și luminoasă, zugrăvită în nuanța 
cojii de pepene galben. Mica insulă din centru era dotată cu 
chiuvetă dublă și cu mașină de spălat vase. Billy gesticulă spre o 
masă din lemn așezată lângă fereastră. 

— O recunoști? ` 

Gibson o privi cu atenție. In fotografie nu-i acordase atenție, 
concentrându-se asupra imaginii Ursulețului, dar era într-adevăr 
masa din poză. 

— Asta e? întrebă el. 

— Da. Pe vremea aia era lipită de perete. Suze stătea acolo, 
pe scaunul ăla, spuse Billy. Chiar acolo. Poza am făcut-o în seara 
când am ajuns aici. Ea n-a vrut s-o fotografiez. Era foarte 
obosită. Dar și ușurată. In ultimele săptămâni nu se hrănise cum 
trebuie. Era incredibil de slabă. Dar eu eram așa de fericit că era 
aici, că eram în sfârșit împreună. 

Gibson percepu durerea din vocea lui și încercă să 
reconstituie scena în minte. Ursuleţul stând pe scaun. Frântă de 
oboseală. Billy, surescitat ca un căţelandru, făcând poză după 
poză. Oare era posibil? Ar fi putut Billy Casper, un adolescent de 


VP - 208 


șaisprezece ani, să pună la cale una dintre cele mai celebre 
dispariţii din istoria Americii? Doi copii ascunzându-se împreună 
într-o casă de pe malul unui lac? Atât de simplu să fi fost totul? 

— Cât timp a stat Suzanne aici? 

— Șase luni, două săptămâni și o zi, răspunse Billy. Am jucat 
mult Catan. 

— Ce mai e și asta? 

— Coloniștii din Catan, omule. N-ai jucat niciodată? E un joc 
pe o tablă. Unul grozav. Lui Suzanne îi plăcea la nebunie. Era 
mult mai bună decât mine. De fiecare dată mă bătea măr. 

Incredibil! Doi copii care se ascundeau și jucau jocuri, în timp 
ce FBl-ul răscolea ţara în căutarea lor. Oamenii legii porniseră 
însă de la premise greșite și căutaseră în locuri greșite. Un lucru 
era clar: dacă povestea lui Billy se dovedea a fi neadevărată, 
atunci tânărul era fie un mincinos de prima clasă, fie nebun de 
legat, însă, oricât de mult se strădui, Gibson nu reuși să 
discearnă nicio notă de falsitate în relatarea lui. 


32. 


— Sora domnului Musgrove a zugrăvit casă, dar altceva n-a 
făcut, spuse Billy. A împachetat toate lucrurile personale ale 
domnului Musgrove și pe cele ale familiei lui și le-a depozitat la 
mansardă. De aia îmi dă fiori casa. Mobila e aceeași, la fel și 
camerele, numai fotografiile s-au schimbat, sunt alți oameni în 
ele. Ca și cum vieţile ălora care au locuit aici nu ar fi fost decât 
un strat de praf pe care l-a șters cineva cu o cârpă. Dar 
presupun că așa e viața. Crezi că un loc îți aparţine, dar te 
înșeli. Nu faci decât să tragi de timp. Vremea trece și, când îţi 
bate ceasul, cineva îți împachetează lucrurile și e ca și cum nici 
n-ai fi existat. Urăsc să vin aici. 

— Atunci de ce o faci? Ai putea să renunti. 

— N-am încotro, răspunse Billy. Aici e locul unde am pierdut- 
O. 

Gibson îl înţelegea întru totul. Rămaseră în bucătărie, și Billy 
porni să istorisească o poveste ce aștepta să fie spusă de zece 
ani. De când se întâlniseră în fața bibliotecii din Somerset se tot 
învârtise în jurul ei, însă acum era pregătit să dea totul în vileag. 


VP - 209 


Billy Casper, alias WR8TH, o cunoscuse pe Suzanne într-o 
cameră de chat. Asta era adevărat. Numai că el avea pe atunci 
șaisprezece ani și nu era un pedofil de vârstă mijlocie, așa cum 
presupusese FBl-ul. Cu timpul, el și Suzanne se împrieteniseră și 
deveniseră confidenţi. Billy pretindea că discutau ore în șir în 
fiecare noapte. Uneori el adormea în fața computerului. Suzanne 
fusese rezervată în privinţa familiei, se mărginise să îi spună că 
tatăl ei era un om important și să-l prevină că era riscant să o 
ajute. 

— ţi jur, până ce am ajuns aici, nici n-am știut care e numele 
ei de familie. 

— Dar, dacă ai fi știut, ai fi ajutat-o? 

— Absolut, declară Billy fără ezitare. Căzu pe gânduri preţ de 
o clipă, după care dădu din cap și repetă apăsat: Absolut. 

După ce se hotărâseră să pună planul în aplicare, cei doi 
petrecuseră săptămâni în căutarea unei rute nesupuse 
măsurilor de maximă siguranţă, fără prea multe camere de 
supraveghere și ochi iscoditori. El o instruise cum să evite să 
atragă atenția poliţiei. Și ce să răspundă dacă cineva era curios 
de ce o fată de paisprezece ani călătorea singură. 

— Oricum, Suzanne avea aproape cincisprezece ani, se apără 
Billy. Vârsta pe care o aveam eu atunci când ne-am cunoscut. 
Între noi nu era decât un an diferență. Deci n-a fost nimic 
nepotrivit între noi. N-am făcut niciodată sex. Ne-am sărutat de 
vreo două ori, dar doar atât. Suzanne era prietena mea. 

— Și a mea. 

— Știu, spuse Billy. Tocmai de aceea ești acum aici. 

— Și atunci, cum îţi explici ce s-a petrecut la staţia de benzină 
Exxon? 

— Ce? Faptul că a fost surprinsă de camera de supraveghere? 
Chiar așa, ce o fi fost în mintea ei? 

— Vrei să zici că n-ai știut ce voia să facă? 

— Glumești? Ce naiba, habar n-am avut! Nu am aflat decât 
când am văzut la știri. 

— Ai întrebat-o? 

— Sigur că da. Atunci ne-am certat singura dată. Mi-a spus c-a 
fost un accident, dar m-a minţit. A făcut-o dinadins. 

— Dar pentru ce? 

— Ca să transmită un mesaj. 

— Un mesaj? Cui? 


VP - 210 


— N-am idee. Tot ce știu e că nu era un mesaj prietenos. l-ai 
văzut ochii? S-a uitat drept în cameră și aproape că a arătat 
degetul. Îmi pare rău c-a așteptat s-o facă până mi-a cerut mie 
ajutorul. Așa, a pus Pennsylvania pe radarul federalilor. După ce 
au difuzat caseta cu înregistrarea, am fost convins că perechea 
de la pompă îmi zărise mașina. De fiecare dată când bătea 
cineva la ușă, mă gândeam că venise FBl-ul să-mi 
percheziționeze casa. Și să ne încătușeze pe toți din familie. 
Înţelegi prin ce am trecut? 

— Numai că n-au ajuns la tine. 

— Așa e. Partea cea mai rea a fost că mama era obsedată de 
caz. Televiziunile dădeau tot timpul știri, și ea le urmărea non- 
stop. La primul reportaj, stăteam lângă mama. Au difuzat 
înregistrarea de pe camera de supraveghere și imaginea a 
rămas înghețată pe fața lui Suzanne. Am crezut că fac atac de 
cord. Am vărsat sucul de struguri pe covor. Mama a crezut că m- 
am pierdut cu firea din cauza celor petrecute cu sora mea. Și eu 
i-am zis: „Da, de asta”. Ea a izbucnit în plâns și a încercat să mă 
liniștească. Mi-a spus că totul e în regulă și că n-a fost vina mea. 
Și m-a îmbrățișat. M-am simţit oribil, dar n-am putut să-i spun 
adevărul. 

— Dar ce s-a întâmplat cu sora ta? 

Billy făcu o grimasă; nu părea dornic să abordeze subiectul. 

— De ce crezi că ţi l-am servit pe Kirby Tate pe tavă? 

Gibson încremeni și-și acoperi gura cu dosul mâinii. 

— Casper? Sora ta a fost cea găsită în portbagaj? Trish Casper 
este sora ta? 

Billy dădu din cap în chip de încuviinţare și un val de furie îi 
învălui brusc corpul, ca o manta toxică. 

— Stăteam în faţa supermarketului cu sora mea. O aşteptam 
pe mama. Uitase să cumpere porumb. Mereu uită să ia două-trei 
lucruri. Nemernicul de Tate s-a apropiat, a luat-o de mână pe 
Trish și a plecat cu ea. Știi ce mi-a spus? 

Gibson clătină din cap. 

— Mi-a spus: „O aduc imediat înapoi”. Și mi-a zâmbit, ca și 
cum era un secret care trebuia să rămână între noi. Și când m- 
am uitat nedumerit la el, a adăugat: „Mama ta a zis că e în 
regulă”. Și eu am rămas acolo ca un idiot și l-am lăsat s-o ia pe 
sora mea. 

— Dar nu erai decât un puști. 


VP - 211 


— Mda, dar acum nu mai sunt. Ştii ce se spune despre 
răzbunare? E adevărat. Dacă aștepți zece ani, o să-i iei pe toți 
prin surprindere. A fost așa de ușor. Tate a fost un imbecil 
credul. 

— Ce naiba, Billy! 

— Uite ce-i. Dracu' să-l ia pe Tate! Din cauza lui soră-mea ia 
medicamente împotriva anxietăţii. Are fobii de care nici doctorii 
n-au auzit până acum. Nu poate ieși din casă. Nu poate 
interacţiona cu oameni pe care nu-i cunoaște. Nu-și poate face 
singură cumpărăturile. Anul trecut am scăpat pe jos un pahar la 
ea în bucătărie. Timp de cinci minute nu s-a oprit din plâns. Nu a 
avut niciodată o slujbă permanentă. Da, 

Tate ar fi trebuit să rămână în pușcărie... acolo ar fi fost în 
siguranţă, adăugă Billy privind în gol. 

Gibson se holbă la el. Până în acel moment, cu greu 
acceptase că Billy Casper se făcea vinovat de dispariţia lui 
Suzanne și de spargerea ACG-ului. Dădea impresia unui tânăr 
așa drăguţ. Poate un pic naiv. Dar acum, ascultându-l vorbind 
despre Kirby Tate, își schimbă părerea. Văzu furia și inteligenţa 
calculată ascunse în spatele ochilor prietenoși ai lui Billy. 

— Cât timp ai zis că ai ţinut-o pe Suzanne aici? 

— N-am ţinut-o cu forța. De câte ori să repet? Șase luni, atât a 
stat aici. De bunăvoie. Veneam în weekenduri și după școală, 
dacă găseam un pretext. Era un drum al naibii de lung și nu 
puteam rămâne prea mult. Am minţit acasă că mi-am găsit un 
job. Am inventat prieteni. Am amestecat minciunile. În cea mai 
mare parte a timpului, ea a stat singură. Și mi-a fost foarte greu 
s-o știu fără nimeni alături. Deși ei părea să-i placă. Citea mult. 
Intr-un fel, cred că avea nevoie de asta. Avea nevoie de timp ca 
să se gândească. De fiecare dată când mă vedea era bucuroasă, 
dar nu părea tristă atunci când plecam. Înţelegi ce-ţi spun? 

Gibson încuviinţă din cap. 

— Îți jur, aveam senzaţia că îmi petrec toată viaţa în mașină. 
Nu puteam să mă duc la aceeași drogherie sau farmacie, râse 
Billy la amintirea unor scene numai de el știute. A trebuit să 
alerg de colo colo prin toată Pennsylvania, pentru ca lumea să 
nu se întrebe de ce tot cumpără vitamine prenatale un puști de 
șaisprezece ani. 

Gibson întinse braţul, apucă gâtul lui Billy și îl împinse pe 
tânăr în blatul de bucătărie. lat-o, minciuna, minciuna pe care o 


VP - 212 


anticipase. 

— Și zici că n-aţi făcut niciodată sex? 

— Ce tot spui? Nu, omule. N-am făcut sex niciodată, se înecă 
Billy în timp ce Gibson îl strângea tot mai tare. Suzanne era 
însărcinată când am adus-o aici. De ce crezi c-a fugit de acasă? 

Informaţia îl lovi pe Gibson ca un trăsnet și, pentru o clipă, 
rămase năuc. Era ca și cum toate presupunerile sale erau 
aruncate la gunoi cu brutalitate. Cât de mult se înșelaseră cu 
toţii! ÎI eliberă pe Billy din strânsoare și făcu un pas în spate. 

— Scuze, spuse el. Acum mi-ar prinde bine o băutură. 

Billy își frecă gâtul, dar nu se mișcă din loc. 

— Probabil c-a mai rămas niște bere în frigider. 

Gibson deschise ușa frigiderului și găsi în spate un pachet cu 
șase beri lron City. Luă două sticle, și pe una i-o oferi lui Billy. 
Băiatul refuză. Gibson le deschise pe amândouă și îi întinse din 
nou una. 

— Scuze, repetă el. 

Ochii lui Billy se aprinseră, apoi se răciră iar. Luă berea, și cei 
doi stătură în tăcere, bându-și berile. 

— Al cui era copilul? 

— Mi-a zis că al unui băiat, Tom. 

— Ce ţi-a spus despre el? 

— Nu prea multe. Doar generalităţi. Întotdeauna schimba 
subiectul atunci când o întrebam. Sincer să fiu, la început am 
crezut că tu ești. 

— Eu? 

— Da. Din cauză că vorbea tot timpul despre tine. Am crezut 
că a inventat treaba cu iubitul ca să te protejeze. 

— Nu am fost eu. 

— Da, știu. Știu. Erai arestat atunci când a rămas ea 
însărcinată. Am făcut calculele, dar mai târziu. 

— Vrei să știi ceva? 

— Ce? 

— Autorităţile au crezut că tu ești Tom B. 

— Aș fi vrut eu, mormăi Billy. 

O tăcere mormântală se așternu în încăpere. 

Într-un târziu, Gibson întrebă: 

— Ursuleţul era... supărată pe mine? 

— Glumești? Cum să fie supărată? Se tot gândea cum să ia 
legătura cu tine. Și eu o certam, îi spuneam că a înnebunit. Cum 


VP - 213 


să iei legătura cu el? E arestat și trimis în judecată. Toată lumea 
te caută, și tu riști să trimiţi mesaje unui tip aflat în pușcărie? își 
ridică Billy braţele în aer. Fără supărare. 

— Nicio problemă. 

— De ce să se fi supărat pe tine? 

— Pentru că am vrut să îl înfund pe tatăl ei. 

— Nu, omule. Suzanne te iubea. Intr-un fel, eram gelos pe 
tine. Cred că înţelegi... Și oricum, Suzanne nu era cel mai mare 
admirator al tatălui ei. 

— Da? Nu așa își amintea Gibson din copilăria lor. Crezi că 
Lombard a știut că fiica lui este însărcinată? 

— Nu, nu cred. Când a fugit de acasă, sarcina nu se vedea. 
Știu însă că era îngrozită de ceea ce ar fi putut face el dacă afla. 
Cum ar fi luat-o razna. Fiindcă e un tip temperamental, din câte 
am auzit. Suzanne mi-a spus că tatălui ei nu-i păsa decât de 
cariera lui. Și se tot gândea ce ar fi putut să-i facă dacă afla. Ei 
și copilului. De asta a fugit de acasă. 

Gibson reluă în minte întreaga poveste. Ursulețul rămâne 
însărcinată cu iubitul ei, misteriosul Tom B., și decide să fugă de 
acasă de frica tatălui. Până aici, scenariul părea plauzibil. Dar de 
ce să apeleze la ajutorul lui Billy, și nu la Tom B., iubitul ei? Oare 
Tom știa că o lăsase însărcinată? Sau poate că știuse și tocmai 
de aceea nu ieșise în faţă? 

— Și unde sunt ei acum? Unde e Suzanne? Unde-i copilul? 

— Nu știu. 

— Zău așa, Billy. Să zicem că până aici te cred, dar am nevoie 
de un final mai veridic. 

Billy se duse la frigider, luă o bere și o bău pe nerăsuflate, cu 
spatele la Gibson. Gibson îl urmări cum pune sticla goală pe 
blatul de bucătărie, apoi dă gata o alta. După aceea, Billy se 
răsuci cu faţa către el și îl privi dușmănos, cu ochii scăpărându-i 
din nou de furie. 

— Ascultă, dacă aș ști ce s-a întâmplat cu Suze, crezi că te-ai 
mai afla acum aici? De ce aș mai avea nevoie de tine dacă aș 
ști? Doar n-am riscat să mă expun, nu mi-am riscat viața 
spărgând serverul ACG ca să împart un moment de tandreţe cu 
tine. Am făcut-o pentru că nu știu ce s-a întâmplat cu ea, și asta 
mă ucide. Omule, am iubit-o și n-am putut să îi asigur protecţia. 
Nu am putut să am grijă de ea așa cum i-am promis. Și copilul... 
era ceva în neregulă cu el. in ultima lună Suze nu s-a simţit 


VP - 214 


bine. A încercat să ascundă, dar știu că sângera. Și nu se mai 
putea mișca. Nu am știut ce să fac. Eram nevoit s-o las singură, 
și asta mă ucidea. Am vrut s-o duc la un spital. Am implorat-o de 
multe ori, dar era al naibii de încăpăţânată. 

Billy plângea acum. 

— l-am luat un telefon de unică folosinţă, ca să mă sune în 
caz de urgenţă. Și, într-o noapte, am primit un mesaj. Billy se 
opri și încercă să se adune, vorbind acum în șoaptă. Avea o voce 
așa de dulce. Mi-a zis că mă iubește și că îi pare rău. „Ei mi-au 
promis că mă ajută”, așa mi-a spus. Și atât. Am sunat-o, dar nu 
mi-a răspuns nimeni. Înţelegi? Eu n-am fost în stare s-o ajut, și 
atunci a apelat la altcineva. Și ei au venit și au luat-o. Și au dus- 
o undeva, nu știu unde, dar nu acasă. Am tot așteptat să apară 
la știri povestea cu „fata care s-a întors în familie”. Dar au trecut 
zece ani, și nada. Deci, unde e Suzanne? 

— Ai crezut că George Abe a luat-o? 

— Așa m-am gândit. Mai exact, mi-am zis că își sunase tatăl, 
și el își trimisese lacheul ca să se ocupe. Și să ţină lucrurile sub 
control. Să o împiedice să-l facă pe Lombard de râs. Uite ce-i, 
știu cum sună, dar nici nu-ţi închipui ce gânduri paranoice mi-au 
trecut atunci prin cap. 

— Da, e paranoia curată. 

— Să-ţi zic una și mai tare. Noaptea în care m-a sunat Suze e 
aceeași cu cea în care domnul Musgrove „s-a sinucis”. După ce 
am primit mesajul, am venit încoace, și ea dispăruse. Când m- 
am întors acasă, după vreo cinci ore, strada era plină de mașini 
de poliţie, una de pompieri și o ambulanţă. Îl scoteau pe domnul 
Musgrove din casă într-un sac. 

— Și crezi că există vreo legătură? 

— Cred că Suze a refuzat să mă trădeze. Cred că ei au 
presupus că domnul Musgrove o răpise, pentru că Suze stătea în 
casa lui. 

— Deci, bănuiești că Benjamin Lombard a pus să fie ucis 
vecinul tău pentru a preveni un scandal? Ce Dumnezeu, Billy, te- 
ai uitat la prea multe filme. 

— Zău? 

— Și crezi că misterioșii „ei” erau în fapt George Abe? 

Billy ridică din umeri. 

— De asta ai spart serverul de la ACG, ca să vezi dacă George 
ascunde ceva? 


VP - 215 


— A fost cel mai la îndemână punct de plecare. Nu-s așa de 
nebun încât să încerc să sparg serverul vicepreședintelui SUA. 

— Pe atunci nu era vicepreședinte. 

— Știu. Râd de tine. Dar ai dreptate, de asta am spart 
serverul ACG-ului. Am vrut să fac valuri și să văd ce se întâmplă. 
Să găsesc măcar ceva, oricât de mic, care să mă îndrepte în 
direcţia bună. Numai că George Abe nu știe mai mult decât 
ceilalți. Și el o caută pe Suze, la fel ca noi. Ar fi trebuit să renunţ 
atunci. Adică atunci când mi-am dat seama. Pentru că, în cele 
din urmă, tot vor găsi pe cineva care să-mi dea de urmă. 

— Dar nu ţi-am dat de urmă, Billy. Tu ai fost cel care a venit la 
noi. 

— Mda, la tine, nula ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Că poate a fost un semn. Te-am recunoscut imediat. Mai ţii 
minte ziua în care ai făcut jogging până la bibliotecă? Eram 
acolo, în mașină, și foloseam Wi-Fi-ul bibliotecii. Am ridicat ochii 
și te-am văzut. Gibson Vaughn, BrnChrOm în persoană. Legenda. 

Gibson ridică o mână în aer. 

— Scutește-mă. 

Billy schiţă un zâmbet, pentru a-i arăta că făcea pe deșteptul. 

— Nu știu cum să-ţi explic. Te-am văzut și... am avut 
sentimentul că o să mă înţelegi. 

— Dar mă cunoşti atât de puţin. 

— Așa e, dar Suzanne te cunoștea. Și avea încredere în tine, 
iar pentru mine asta-i de-ajuns. 

— După zece ani în care ai stat cu capul la cutie, îţi asumi un 
risc enorm. 

— Poate. Dar am obosit, omule. Am obosit să tot stau ascuns. 
Am obosit să-mi fie frică. Vreau ca totul să se termine, într-un fel 
sau altul. 

— Incă o mai iubeşti, remarcă Gibson. 

— Tu nu? 

— Nu în același fel ca tine, dar da, o iubesc. Suzanne nu e 
genul de fată pe care să încetezi să o iubești. 

— Amin! spuse Billy. Hai cu mine, vreau să-ţi arăt ceva. 


VP - 216 


Meiji. 
Jenn puse pe speaker mesajul primit de la George, ca să-l 
audă și Hendricks. Se uitară unul la altul. Il ascultă iar, în 


căutarea unor nuanţe care ar fi putut să-i scape în primele cinci 
dăţi. Nu descoperi nimic nou, însă mesajul era lipsit de echivoc. 
Semnificația lui era că George dăduse de necaz, la fel și ei. 
Mesajul le transmitea totodată ordinul de a-și păstra avantajul și 
de a nu ieși în evidență. Le spunea să nu facă pe eroii. Să nu-l 
caute și să nu încerce să ia legătura cu el. Să aștepte până 
primeau undă verde. 

— Ce crezi? îl întrebă Jenn pe Hendricks. 

— Cred că urăsc Pennsylvania. 

— Dar ce zici de George? 

— Probabil că lui îi place. 

— Hendricks! Bun, ce facem mai departe? 

— O ștergem de aici. Nu văd nimic rău în asta. 

Avea dreptate. 

Le luă tot restul zilei și noaptea următoare pentru a șterge 
orice urmă a prezenţei lor la Grafton Storage. Hendricks spălă și 
frecă celula unde îl ţinuseră captiv pe Tate. Jenn reinventarie 
echipamentul, în caz că individul care le stricase distracţia nu se 
mulțumise să le ia doar o armă. 

Depozitele goale rareori iau foc, așa că erau nevoiţi să creeze 
o scenă verosimilă. Incendiul nu avea să trezească bănuieli 
decât dacă pompierii depistau ceva suspect. Hendricks aranjă 
celula astfel încât să pară că o persoană fără adăpost își făcuse 
culcuș în ea și încercase în chip nesăbuit să facă focul înăuntru. 
Când fu mulțumit de rezultat, aprinse un chibrit și urmări cum 
se desfășoară proiectul lui exagerat de incendiere premeditată. 

jenn era deja în SUV când Hendricks se așeză în spatele 
volanului. 

— Pe vremuri, îmi plăceau zilele de vineri, spuse el. 

Lui Jenn îi luă un minut ca să facă socotelile. 

— Astăzi e vineri, nu-i așa? Ce săptămână nenorocită am 
avut! 

— Ceva nou de la George? 

Jenn clătină din cap. 


VP - 217 


— Fir-ar să fie! 

— Mai e ceva ce n-o să-ţi placă. 

— Ce? 

— Telefoanele de la ACG au fost deconectate. 
— Dar nu așa prevede protocolul. 


— Știu. 

— Stai un pic. Toate? 
— Toate. 

— Și liniile directe? 
— Da. 

— Nu-mi place. 


— Așa am zis și eu. 

Hendricks rămase tăcut, asimilând informaţiile. Jenn îl urmări 
cum meditează asupra celor aflate. Răpiseră un bărbat, îi 
interogaseră în mod agresiv într-un depozit abandonat, și acum 
omul era mort. Ucigașul nu se grăbise și pusese moartea în 
cârca lui Hendricks, folosindu-se de pistolul său. George Abe era 
la ananghie și apăsase pe butonul de panică. Și, în plus, în 
ultimele douăzeci și patru de ore toate telefoanele de la sediul 
ACG fuseseră deconectate. 

Se aflau pe un teritoriu necunoscut. 

Miza crescuse acum, și în joc nu mai erau doar slujbele lor. 
Hendricks avea să ia singur decizia, iar Jenn intenţiona să-l lase 
s-o facă. Ea una alesese deja. 

— Să continuăm sau să ne luăm tălpășița, asta e întrebarea, 
spuse el. 

— Așa e. 

— Avem toate motivele să dispărem. 

— De acord. 

— Sunt totuși prea bătrân ca să mă ascund. Ar trebui să-mi 
cumpăr pantofi dintr-ăia oribili și șorturi scurte și vaporoase. Și 
nu sunt genul de negru care să poarte așa ceva. 

— Ai totuși picioare osoase. 

Se uitară amândoi pe geam. 

— Bun. Încotro atunci? întrebă el. 

— La Gibson Vaughn. 

— Mda, și eu m-am gândit că ar fi cazul că-l căutăm. Ştii unde 
e? 

Jenn îi arătă un loc pe hartă. 

— Mi-e cunoscută adresa asta. 


VP - 218 


— N-o să-ţi vină să crezi. 

— In clipa asta, n-aş fi deloc mirat dacă mi-ai zice că se 
ascunde în buncărul lui Hitler. 

— E fosta casă de vacanţă a lui Terrance Musgrove. 

— Nici că se poate mai bine, spuse Hendricks. Deși să știi că 
mi-ar fi convenit mai mult varianta mea. 

— Mda, și mie, recunoscu Jenn. 

x 


George își recăpătă conştiența într-un scaun de lemn și stând 
cu capul pe o masă simplă din tablă. Avea încheieturile mâinilor 
prinse cu cătușe de o bară metalică solidă, înfiptă în mijlocul 
mesei. Simţi răceala suprafeţei mesei pe obraz, dar, când dădu 
să se ridice mârâind furios, scaunul se balansă ca și cum cineva 
ar fi folosit intenţionat o şurubelniţă pentru a slăbi scoabele cu 
care erau fixate picioarele. 

Nu prea avea la ce să se uite în jur: încăperea avea 
dimensiunile standard de opt picioare pe zece ale unei camere 
de interogatorii din beton. Zumzetul ușor al lămpilor 
fluorescente îi pulsă în cap, și George avu senzaţia că un dentist 
necruţător îi excava caninii. Gâtul îi era încordat și uscat, 
spatele contractat și plin de vânătăi. Dacă era să judece după 
cât îi era de foame, fusese scos din circulaţie timp de cel puţin 
douăsprezece ore. Ceea ce însemna că era probabil vineri 
dimineață. 

Se privi în oglinda mare, încastrată în perete. Nu arăta chiar 
așa de rău. Nu avea coastele fracturate. Mersi frumos, mult prea 
graţioasă gazdă. Cravata îi atârna strâmb, și faptul că nu o 
putea îndrepta îl irită. 

O ușă se deschise în stânga lui. Un bărbat intră și se așeză în 
faţa sa. Puse pe masă o cană și un vas cu apă. Apa era rece, și 
pe vas se adunaseră picături de condens. 

George îl măsură pe individ din priviri. Era un trepăduș 
spilcuit, îmbrăcat într-un costum de-a gata. Se holbară unul la 
altul ca doi foști amici care se întâlniseră din întâmplare la un 
colț de stradă. Era momentul când se presupunea că George 
avea să urle indignat, să ceară un avocat, să facă ameninţări 
bombastice de genul „știi cine sunt eu?” și altele asemenea. Îi 
era sete, dar nu ceru apă. Avea întrebări, dar omul din faţa lui 
era un Slujbaș prea mărunt pentru a putea să-i ofere răspunsuri. 

— N-am putea să sărim peste preludiu? Titus e aici? dădu 


VP - 219 


George din cap în direcţia oglinzii. 

De data asta, sprâncenele trepădușului se contractară un pic. 
George își ridică ochii spre oglindă. 

— Titus. Chiar e nevoie de toată mascarada asta? 

Trepădușul își cobori ochii, ascultând instrucţiunile în cască. 
Se ridică în picioare și părăsi încăperea fără un cuvânt. 

George așteptă. 

Ușa se deschise. In cameră pătrunse un bărbat scund și 
îndesat. Nu avea decât câţiva ani mai mult decât George, pe 
care îi petrecuse însă stând mai mult în aer liber, în unele dintre 
cele mai fierbinţi locuri de pe mapamond. Soarele și elementele 
naturii îi părliseră pielea, și fața ajunsese să semene cu un 
burete de sârmă, cu riduri adânci săpate sub părul rar, cenușiu. 
O cicatrice de nuanţă vie îi traversa maxilarul, pornind de la 
urechea stângă și dispărând pe sub gulerul cămășii. Amintire din 
Tikrit. Degetul mic și inelarul de la mâna stângă îi lipseau. 
Circulau diverse variante pe seama numărului de dăţi în care 
fusese împușcat, și George bănuia că Titus prefera să lase 
lucrurile în ceaţă. Colonelul Titus Stonewall Eskridge Jr, 
fondatorul și directorul executiv al companiei Cold Harbor, era 
un făuritor de mituri. 

— George, îl salută Titus așezându-se pe scaunul recent 
eliberat. 

— Titus. 

Se studiară reciproc. Legăturile lui Eskridge cu Lombard datau 
de decenii. George nu îl plăcuse la acea vreme și nimic din ceea 
ce aflase ulterior despre el nu îl determinase să-și schimbe 
opinia. 

Cold Harbor era un furnizor militar privat de dimensiuni medii, 
cu sediul la est de Mechanicsville, Virginia. Purta numele unei 
bătălii deosebit de sângeroase pentru una dintre părţile 
beligerante, petrecută în timpul Războiului Civil și soldată cu 
pierderi uriașe pentru forțele armate ale lui Ulysses S. Grant. 
Neputând să concureze cu băieţii mari pentru contractele 
majore, Cold Harbor își construise o reputaţie de firmă capabilă 
să ducă o treabă - orice treabă - la bun sfârșit. 

Uneori, lipsa de scrupule bate mărimea. 

Titus rânji. 

— Spune-mi de unde ai știut că sunt aici. Mi-ai spionat cumva 


VP - 220 


oamenii, Obi-Wan::? Cine a fost? Unul dintre băieții mei a scăpat 
cumva vreo vorbă? 

— Nu, răspunse George. Am ghicit. 

— Dar unde îmi sunt manierele? Presupun că ţi-e sete, spuse 
Titus turnând apă în cană. O împinse la câţiva centimetri de 
degetele lui George. Deci cine a fost? Unul din băieții mei? 

— Nu. O să te miri, dar n-am prea mulţi dușmani. 

— Eu nu-s dușmanul tău. 

— N-ai fost, îl corectă George. 

— N-am fost. 

— Cine a fost cel mai mare donator în campaniile lui Lombard 
pentru Senat? 

Titus nu răspunse. 

— Cine a sprijinit Cold Harbor pentru obţinerea de contracte 
pentru industria de apărare în defavoarea unor companii 
militare private mari ca Blackwater și KBR? Nu trebuie să fii 
academician ca să cunoști răspunsul. Dacă Lombard își pune în 
cap o răpire, la cine altcineva ar putea să apeleze? 

— Mda, bănuiesc că pentru asta mă aflu aici, afișă Titus 
zâmbetul lui afabil de băiat bun. Ca și cum ei doi nu erau decât 
doi prieteni care stăteau la taclale. Nu-i rău deloc, George. 
Întotdeauna ai fost un tip isteţ. Nu foarte realist, dar abil. Mi-ai 
băgat băiatul în spital. 

— Am crezut că n-am nimerit ţinta. 

— Nu, puştiul o să aibă dificultăți de vorbire mult timp de- 
acum încolo. Văd că nu ţi-ai ieșit din mână după atâţia ani de 
stat la birou. 

— Drăguţ din partea ta, dar, din moment ce numai unul dintre 
băieţii tăi e în spital, iar eu sunt ţinut încătușat aici înseamnă că 
niţel tot mi-am ieșit din mână. 

— Îi admir pe cei care își recunosc eșecurile. 

Titus împinse cana cu apă mai aproape. George nu ceru să fie 
descătușat ca să poată bea. Și nici nu dădu semne c-ar vrea să 
se repeadă și să lipăie ca un căţel. 

— Te-ai gândit vreodată de ce Lombard te-a chemat pe tine, 
și nu FBl-ul? 

— Nu-mi pasă, răspunse Titus. Lombard va ajunge președinte. 

— În care caz, ai toate șansele să faci avere. 

— O nouă avere, îl corectă Titus cu un surâs în colțul gurii. Ca 


31 Unul dintre personajele principale din seria de filme Războiul stelelor (n.tr.). 
VP - 221 


să n-o las singurică pe prima. 

— E și el aici? 

— Cine?  Vicele? Cu tot Serviciul Secret după el? Ce 
Dumnezeu! 

— Există și inconveniente atunci când lucrezi în serviciul 
public, remarcă George. 

— Nu m-a tentat niciodată. 

— Ce vrea Lombard? A 

— Vrea să fie președinte. Insă în clipa asta, cel mai mult își 
dorește să afle ce aţi făcut la Abe Consulting Group. 

— Ce vrei să spui? 

— Ajunge, ripostă Titus plictisit. Nu te juca cu mine, George. 
Spune-mi unde e. 

e 

Mike Rilling rămăsese șomer în urmă cu douăsprezece ore. Și 
el, și ceilalți angajaţi de la ACG fuseseră concediaţi prin e-mail 
joi noaptea, la orele unsprezece. Fără preaviz. Nimic. Un 
adevărat masacru - o întreagă firmă concediată în masă pe 
neașteptate. Colegii săi primiseră cu toţii același e-mail, în care 
li se spunea că dificultăţi financiare neprevăzute obligaseră ACG 
să își închidă porțile definitiv. 

Era o trădare. Nu din partea firmei - lui Mike nu îi păsa câtuși 
de puţin de ceilalţi angajaţi -, ci din partea sa. Cum rămânea cu 
discuțiile lor de la om la om despre integritate și proceduri 
corecte? După toate astea, cum ajunsese să fie călcat în 
picioare? Ce dovadă mai bună că George Abe era un mare 
ipocrit, la fel ca toată lumea? 

Concedierea îi întări lui Mike decizia de a furniza informaţii 
vicepreședintelui. La urma urmei, era vorba de fiica lui. După 
părerea lui Mike, Benjamin Lombard avea dreptul să fie ţinut la 
curent. El unul nu înțelegea rostul acelei secretomanii. Găsirea 
ticălosului care îi răpise fiica era un lucru bun. Vicepreședintele 
avea să fie recunoscător. 

Jenn Charles o să spumege de furie. N-avea decât, dar trebuia 
să își aștepte rândul. Mai întâi, trebuia să lămurească niște 
lucruri cu George Abe însuși. 

Forța emoțiilor care îl copleșeau îl surprinse și pe el. Chiar 
dacă nu era dispus să recunoască nici măcar în sinea lui, Mike 
nutrea o anumită recunoștință și loialitate față de George. Il 
adula. Așa că, după șapte sau opt beri, își adunase tot curajul și 


VP - 222 


îl sunase pentru a-i spune ce avea pe suflet. George nu 
răspunsese nici atunci și nici la următoarele apeluri. 

Laș. 

Ei bine, n-avea să-l lase pe George să scape așa ușor. Mike 
aprecia pachetul de salarii compensatorii - era generos dar aici 
nu era vorba de bani, ci de principii. Lucrase pentru ACG de la 
înfiinţarea companiei, și nimeni nu dă afară un angajat după 
șapte ani. Nu fără a-i oferi explicaţii. 

Luă liftul spre etajul unde se afla sediul companiei, dar, pe 
măsură ce urca, hotărârea i se clătină. Noaptea trecută 
pregătise o predică devastatoare pentru Sfântul George Abe, 
însă acum perspectiva de a-și înfrunta fostul șef părea 
intimidantă. George făcuse o adevărată artă din calmarea 
spiritelor, lucru de natură să-l dezechilibreze pe Mike. 

leși din lift și străbătu holul către încăperile rezervate pentru 
Abe Consulting Group. Ușile stăteau deschise, proptite cu 
opritoare, un lucru neobișnuit. 

Recepţia era goală. Mike se opri brusc. Nu numai că nu era 
nimeni acolo. Sala era goală goluță. Totul dispăruse: canapele, 
scaune, mese, lămpi, tablouri... totul. Fuseseră înlăturate până 
și clemele care ţineau mochetele fixate de podea și plăcuțele cu 
numele angajaţilor. Traversă birou după birou, și peste tot îl 
întâmpinară spaţii goale. Chiar și biroul lui George fusese golit. 
Incredibil! Cu o seară înainte, la ora șapte, când plecase el, totul 
era în regulă. Și acum părea că, peste noapte, Abe Consulting se 
cărăbănise, ridicase tabăra ca o șatră de ţigani, fără a lăsa nimic 
în urmă. 

Telefonul mobil al lui Mike sună. Se uită pe ecran, dar nu văzu 
afișat niciun număr. Nu era număr ascuns; pur și simplu, ecranul 
era gol. Aceste apeluri îl speriau întotdeauna. Păreau venite din 
neant. În telefon se auzi o voce familiară, dură și mecanică. 

— Nu știu, răspunse Mike. Nu știu. Nu mai e nimic... Da, sunt 
aici. Locul e gol... Habar n-am! Nu știu ce altceva aș mai putea 
să-ți spun. Doar nu-mi face confidente. 

Interlocutorul său făcu o pauză. Reveni și îi lătră instrucţiuni. 
Mike închise telefonul și realiză că transpirase. Îi era teamă să 
refuze și nu știa ce se putea întâmpla dacă totuși o făcea. 

Își dori ca George să fi fost acolo, ca să-i spună ce să facă. 


VP - 223 


34. 


Gibson dormi până ce soarele dimineții își strecură razele pe 
podeaua livingului și îi intră în ochi. Se rostogoli și se așeză pe 
canapea. Billy era la etaj, într-unul din dormitoare. Discutaseră 
toată noaptea, până la epuizare și fără să ajungă la vreo 
concluzie, după care deciseseră să meargă la culcare. Se uită la 
telefon și văzu că era trecut de ora zece. Când dormise ultima 
oară până așa de târziu? Și pe o canapea. Dar, după patru zile 
petrecute în mașină, până și o canapea veche era o schimbare 
binevenită. 

Povestea lui Billy nu mai putea fi pusă la îndoială. Nu acum. 

Billy nu glumise atunci când îl prevenise că mansarda era un 
altar închinat familiei lui Terrance Musgrove. l-o arătase în seara 
dinainte. Șiruri de cutii pline și frumos aranjate se aliniau de-a 
lungul pereţilor, fiecare dintre ele etichetată corespunzător: 
„Fotografii din living”, „Biroul 1”, „Biroul 2”, „Consumabile baia 
principală” etc. Ca și cum familia Musgrove urma să apară dintr- 
o clipă într-alta și trebuia să aibă acces imediat la șampon. 

Billy se îndreptase direct spre un șir de cutii cu eticheta 
„Camera lui Ginny”. 

— Suzanne a stat în camera lui Ginny. Era plină cu lucruri de 
fete, deci bănuiesc că aici s-a simţit mai confortabil. Am crezut 
că o să-i fie frică să doarmă în patul unei fete moarte, dar mi-a 
spus că nu o deranja. 

Billy scotocise prin cutie, scosese rucsacul roz Hello Kitty și i-l 
întinsese. 

— Nu pot să cred! comentase Gibson. 

— Ți-am spus că am ceva să-ţi arăt. 

— Sora lui Musgrove nu l-a observat? 

— Ce să observe? Un rucsac de fată într-o cameră de fată? E 
ceva adevăr în chestia aia cu ascunsul lucrurilor la vedere. 

— Și rucsacul a stat aici tot acest timp? 

— Ce loc mai bun unde un tip singur de douăzeci de ani să 
ascundă un rucsac de copil? 

Aduseseră rucsacul la parter, și Billy îl urmărise pe Gibson 
cum scoate tot conţinutul și îl așază pe măsuţa de cafea: o 
pudrieră, o perie de păr, o casetă de bijuterii, un iPod vechi, din 
prima generaţie, căști, două tricouri și lenjerie de corp, blugi. 


VP - 224 


Ediţia cartonată a Frăției Inelului, pe care Gibson i-o citise cu 
atâţia ani în urmă. Și o șapcă de baseball uzată, imprimată cu 
logo-ul echipei Philadelphia Phillies. 

Gibson se frecă somnoros la ochi și întinse mâna după șapcă. 
O ţinu delicat în mâini, de parcă era o amintire de familie dintr-o 
altă epocă. Șapca îi dădea fiori, chiar mai mult decât rucsacul. O 
întoarse pe dos și, pentru a suta oară din seara precedentă, îi 
cercetă căptușeala. Iniţialele „S.D.L”. - Suzanne Davis Lombard 
- fuseseră scrise cu un marker negru și apăreau decolorate de 
trecerea vremii. Litera L purta înfloritura inconfundabilă a 
scrisului lui Suzanne. Era șapca ei. Șapca. 

Ce însemna asta? 

Acum, în lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, ceva îi 
atrase atenţia la căptușeala șepcii. De obicei, transpiraţia 
decolora în timp o căptușeală, în special în zona frunţii. Însă 
căptușeala aceasta părea prea puţin uzată, în timp ce în rest 
șapca arăta ca vai de ea. Logoul Phillies era tocit și ros. 
Cusăturile se destrămau în jurul celor șase capse, și bumbul din 
vârful calotei lipsea cu desăvârșire. Cum se poate ca o șapcă să 
arate așa de ponosită dacă nu ai purtat-o? 

De parcă asta nu era de ajuns, mai erau și fotografiile acelea 
Polaroid. Billy i le arătase cu o seară înainte, dar pentru el tot nu 
păreau reale. Poate pentru că refuza să le creadă. In fotografie, 
Ursuleţul stătea culcată pe canapeaua pe care dormise Gibson. 
Era înfășurată într-un halat de baie albastru, pufos, cu o carte 
așezată peste burtă. O ditamai burta, pentru că în poză 
Ursuleţul apărea cu sarcina avansată. Suzanne arăta obosită, 
dar mai veselă decât în fotografia făcută de Billy în noaptea 
când ajunseseră la casa de vară a familiei Musgrove. Lui Gibson 
îi venea greu să studieze poza îndelung. Faptul că burta lui 
Suzanne era cât se poate de vizibilă făcea ca sarcina ei să pară 
foarte reală. 

Billy cobori scara și-și târșâi picioarele spre bucătărie, după 
un pahar cu apă. 

— Mă întorc în pat, îi spuse el lui Gibson când reveni în living. 

— O singură întrebare. Ai mai văzut-o pe Suzanne purtând și 
altă dată chestia asta? 

— În afară de seara când am adus-o aici? Nu. Niciodată. Nu 
era tocmai genul de fată ahtiată după șepci de baseball. 

— Ai vreo idee cum a ajuns în halul ăsta? 


VP - 225 


— A, din cauza lui Suzanne. Obișnuia să stea și să smulgă 
ațele din ea. Ai văzut vreodată un câine care smotocește o 
jucărie de pluș? Așa era Suze. 

Billy ieși și îl lăsă singur cu gândurile lui. 

Gibson se încruntă. Care e treaba, Ursulețule? Cum de 
ajunsese o fată care, după spusele părinţilor, ura baseballul, să 
poarte o șapcă Phillies care, pentru a-i cita din nou pe mama și 
pe tatăl ei, nu îi aparținuse în mod cert? Să presupunem că o 
cumpărase pe drum, ca să-și ascundă fața. Asta avea sens, 
pentru că șapca arăta ca nouă. Dar, dacă n-o purtase decât o 
dată, de ce se obosise să-și scrie inițialele pe căptușeala 
cozorocului? Așa ceva faci numai cu lucruri pe care te temi că le 
poţi pierde. 

Ce îi spusese Billy despre înregistrarea de la staţia de 
benzină? Menţionase felul în care Ursuleţul se uitase direct spre 
camera de supraveghere... ca un mesaj gen „dracu' să te ia”. 
Oare șapca făcea și ea parte din mesaj? Problema șepcii îl 
obseda de mult pe Gibson și sperase că acum, când o putea 
vedea și atinge, avea să îi spună ceva. Dar deocamdată 
rămânea în ceaţă. 

Cu toate acele întrebări învălmășindu-i-se în cap, se forță să 
se ridice în picioare, înșfăcă șapca și cartea și se îndreptă spre 
bucătărie pentru a căuta ceva de mâncare. Nu prea avea din ce 
alege și se mulţumi cu două conserve vechi de piersici. Se așeză 
pe veranda din spate, cu cartea Ursulețului, fructele și o 
furculiță în poală. Lacul era agitat în dimineața aceea, și Gibson 
urmări valurile care își croiau drum în diagonală către țărm, 
gândindu-se între timp la Ursuleţ. 

Ursuleţul stând pe bancheta ei și citind. Bând ceai la fel ca 
mama ei, ţinând ceașca cu ambele mâini și suflând ușor în ea, în 
timp ce se uita pe fereastră. Gibson luă cartea și o ridică la nas, 
în speranța că mirosul avea să-l aducă mai aproape de anii 
copilăriei. Dar nu era decât o carte veche și atât. O răsfoi și 
mâncă piersici din conservă. 

Marginile foilor erau pline, din scoarță în scoarță, de note 
scrise de Ursulet după ce el îi citise cartea. Billy i le arătase în 
seara trecută și recunoscuse că, într-o noapte, se îmbătase și 
jurase că avea să citească toată cartea și toate notițele, doar- 
doar o găsi vreun indiciu. Renunţase când ajunsese la pagina 
cincizeci. Nu erau decât chestii copilărești, îi explicase el. 


VP - 226 


— Unele notițe sunt adresate universului și alte asemenea 
drăcii. Nu știu ce să zic. Prea complicat pentru mine. 

Gibson deschise prima pagină și începu să citească. 

Suzanne scrisese notele cu o mână sigură și cu litere 
microscopice, fără a le aranja într-o anumită ordine și fără a 
urmări vreo cronologie. Din câte își dădu seama Gibson, păreau 
a fi fost inserate de-a lungul mai multor ani - cu cerneală în 
nuanțe diferite, unele note fiind mai decolorate. Câteva făceau 
referire la Frăția Inelului, însă prea puţine. Cele mai multe 
conţineau fragmente de versuri din cântece, replici din filme, 
liste de lucruri care îi plăceau și îi displăceau, observaţii răzlețe. 
Meditaţiile și reflecţiile pline de vivacitate ale unei tinere 
precoce. Gibson și-o imagină pe Ellie făcând același lucru peste 
câţiva ani, numai că, având în vedere scrisul ei, presupunea că 
fiica lui va avea nevoie de o carte cu margini mult mai late. 

Parcurse încet primele pagini, apoi nerăbdarea puse stăpânire 
pe el și începu să întoarcă filele repede, citind pe diagonală, în 
căutarea unor amănunte semnificative. Dădu zece pagini, apoi 
douăzeci. Până ce în fața ochilor nu-i mai apăreau decât niște 
câmpuri de cerneală: albastră, roz, verde, roșie. Se opri. 

Portocaliu. 

O amintire năvăli peste el și îi aduse un gol în stomac. O 
întrebare pe care Ursuleţul i-o pusese cu multă vreme în urmă. 
Era în bucătărie, în casa de la Pamsrest. Doamna Lombard îi 
pregătea un sandviș cu friptură la grătar, iar el citea o carte de 
benzi desenate. Ursuleţul apăruse gâfâind lângă el. 

— Gib-Son. Gib-Son. 

— Hm, mormăise el absent. 

— Son! Trebuie să te întreb ceva. 

Işi ridicase ochii de pe carte. 

— Ce-i? 

— Care e culoarea ta preferată? 

Cu gândul la Orioles*?, Gibson îi răspunsese portocaliu. 

— Bine, zisese Ursulețul cu o mină foarte serioasă. Deci 
culoarea ta e portocaliul, da? 

Ca și cum el ar fi trebuit să știe ce semnificaţie avea asta. 

— Bine, bine, culoarea mea e portocaliul. 

— Să nu uiţi, îi spusese ea pe jumătate șoptit. 

Câţi ani aveau pe atunci? Nu-și amintea. Dădu înapoi câteva 


32 Echipă profesionistă de baseball din Baltimore (n.tr.). 
VP - 227 


pagini, până ce ajunse la niște note scrise cu cerneală 
portocalie. 

„Sun”3. Son. Culoarea lui era portocaliul. Îl cuprinse un val de 
emoţii. Regret. Vină. Dor. Își așeză capul între genunchi și 
plânse. Doamne, cât de dor îi era de ea! 

In următoarea oră reveni asupra paginilor, citind toate notele 
scrise cu cerneală portocalie pe care le găsi. Majoritatea 
consemnau gândurile unei fetițe. 


Sun, tie îti place sucul de struguri? Mie da. 
Sun, aș vrea ca toată lumea să plece acasă, numai tu nu. 
Sun, învață-mă să râgăi. 


Și tot așa. Unele note erau amuzante. Altele, nostalgice. Dar, 
undeva pe la jumătatea cărții, descoperi o notă adresată lui, 
diferită de toate celelalte - mai lungă și cu un scris mai matur. 


Sun, astăzi a fost înmormântarea. Nu știi cât de rău îmi pare. 
Sper că ești bine. Nu m-au lăsat să vin. Am vrut să fiu acolo de 
dragul tău. Dar am rămas prieteni, nu-i așa? Dacă nu vei mai 
vrea să mă vezi, voi înțelege, dar îmi va fi dor de tine. (389) 


Dădu paginile înainte până la 389, cu un sentiment de 
anticipație vecin cu spaima. Marginile erau goale, cu excepţia 
unei singure note scrise cu două nuante diferite de portocaliu și, 
dacă nu se înșela, la câțiva ani distanţă. Prima notă suna așa: 


Sun, îmi pare rău că am stricat distracţia la meci. Te rog, nu fi 
supărat pe mine. 


Apoi, cu un alt pix, Dumnezeu știe cât timp mai târziu: 


Ar fi trebuit să-ți spun după meci. De o sută de ori aș fi putut 
să-ți spun. Am fost așa de supărată pe tine pentru că n-ai văzut. 
Imi pare rău. Aş vrea să-ți pot spune acum. Există un lac și aici. 
Nu e atât de frumos ca la Pamsrest, dar am putea merge acolo 
ca să ne așezăm pe malul apei și aș putea să-ți povestesc totul. 
Asta îmi doresc mai mult decât orice. Îmi pare atât de rău că ai 


33 „Soare”, în limba engleză (n.tr.). 
VP - 228 


plecat. Sper să nu mă învinovățești. 


Gibson închise cartea cu un pocnet. Pentru ce să o 
învinovățească? O amintire hidoasă ieși din adâncurile unde 
fusese îngropată, arătându-și pentru o clipă colții și răzbind 
până aproape de suprafaţă înainte de a se scufunda la loc. 
Închise ochii, speriat că ar putea să și-o readucă în minte, dar 
conștient că trebuia să o facă. 

Meciul. Ce meci? Duke îl dusese la sute de meciuri. Oare 
Ursuleţul îi însoțise vreodată? O imagine, încă foarte vagă, îi 
apăru în gând; singurul lucru pe care îl văzu fu Ursuleţul, care 
fusese o pacoste întreaga zi, un lucru neobișnuit pentru ea. Ba 
nu, mai era ceva. Amintirea răsări acum întreagă, cu ochi mari 
și nemiloși. Care se holbau la el, sfidându-l. 

Făcuseră o excursie de o zi pentru a-i vedea jucând pe cei de 
la Orioles. Nu-și amintea împotriva cui jucau. Red Sox? Posibil. 
Iniţial trebuiau să fie numai el și Duke, dar Lombard prinsese de 
veste și se invitase împreună cu Ursuleţul. Soţia lui Lombard era 
plecată din oraș, așa că nu erau decât doi taţi care își duceau 
copiii la meci... cu un alai de oameni de pază, care îi urma 
discret. Pe jumătate ieșire cu familia, pe jumătate spectacol 
politic. Dar Ursulețul își ieșise din minţi la stadion și rataseră 
aproape întreg meciul. 

Ba nu, nu așa se întâmplaseră lucrurile. Totul începuse 
dinainte. 

Dacă stătea să se gândească mai bine, Ursuleţul nu fusese în 
apele ei de mai mult timp. Foarte retrasă în sine. lar pe drumul 
către Baltimore fusese un adevărat coșmar. Ostilă față de toți. 
Lovind cu picioarele în partea din spate a scaunului pasagerului. 
Uitându-se urât la cei care îi aruncau o privire. Total diferită de 
fetița veselă cu care copilărise. Refuzase să-i răspundă atunci 
când o întrebase ce era în neregulă. Ceea ce nu se mai 
întâmplase până atunci. Duke, care era mereu capabil să o facă 
să zâmbească, se mulțumise să rămână într-o tăcere mohorâtă. 

Gibson își aminti frustrarea lui Lombard și hotărârea lui 
încăpăţânată de a se distra. Pe la jumătatea drumului, Duke le 
propusese să renunțe la meci și să se întoarcă acasă, dar 
senatorul se împotrivise. Călătoria se transformase într-un circ, 
cu ei toți încordaţi din cauza efortului de a se preface veseli. 

La momentul la care ajunseseră la stadion, nimănui nu-i mai 


VP - 229 


ardea în fapt de meci. Camden Yards fremăta de oameni, așa 
încât abia când se așezaseră pe locurile lor descoperiseră că 
Ursuleţul plângea. Atunci, Gibson crezuse că se comporta ca un 
copil răzgâiat, dar acum, privind în urmă, își dădea seama că 
Suzanne nu fusese doar supărată, ci înspăimântată. 


Am fost așa de supărată pe tine pentru că n-ai văzut. 


Ce anume nu văzuse? 

In timp ce își ocupau locurile, un jucător ridicase oamenii în 
picioare. Gibson, care ședea mai departe, lângă culoar, își 
mutase privirea spre teren, iar când se uitase din nou la ea, o 
văzuse plângând în hohote. Duke îngenunchease în faţa ei, 
încercând să o aline, dar Ursuleţul se ferise și continuase să 
plângă incontrolabil. 

Lui Gibson aproape că i se făcu greață în timp ce se străduia 
să-și amintească ce se petrecuse după aceea. 

Lombard își smulsese fiica de pe locul ei și o târâse sus pe 
scări. Duke rămăsese acolo, uitându-se după ei, cu faţa trasă și 
tulburată. Ce se întâmplase acolo, la stadion? Ce îi scăpa? In toţi 
acei ani, Gibson crezuse că tatăl său se sinucisese pentru că 
fusese prins furând de la Lombard. Ce ușurare pentru el să afle 
de la Calista Dauplaise că Lombard însuși fusese vinovatul! 
Numai că asta ridica un nou semn de întrebare: Ce îl împinsese 
pe Duke Vaughn la sinucidere? 

Telefonul său vibră. Gibson îl înșfăcă, bucuros că ceva îi 
distrăgea atenţia. Inainte de a răspunde, verifică pe ecran 
numele apelantului. 

— Bună, Jenn. 

— Gibson? Cum e în Virginia? 

— Frumos. Hai Hoos*! Ar trebui să vii și tu în vizită. 

— Așa mă gândeam și eu. 

— ŢI s-a făcut dor de mine? 

— Ai fost foarte ocupat în ultima vreme. 

— Și tu, răspunse el. 

— Trebuie să vorbim. Ne-ai trimis după cai verzi pe pereți. 

— Eu v-am trimis? Eu v-am făcut complici la răpirea și 
torturarea unui cetăţean american? Pentru că, în caz contrar, n- 
34 Wahoos, prescurtat Hoos, este porecla sub care sunt cunoscute echipele sportive 


de fotbal american și european, baseball, baschet și lacrosse de la Universitatea din 
Virginia, a căror denumire generică oficială este Virginia Cavalliers (n.tr.). 


VP - 230 


ai decât să te duci dracului, cu tot cu caii tăi verzi. 

— Tate e mort, Gibson. Cineva l-a ucis. 

Gibson își sprijini telefonul de coapsă și mârâi o înjurătură. 
Urechile îi ardeau. Tate murise. Asta însemna crimă cu 
premeditare. Oare în Virginia se aplica pedeapsa cu moartea? |și 
lipi din nou telefonul de ureche. 

— Cineva? 

— Mda. Așa că, repet, trebuie să vorbim. 

— Ai vreun alt depozit în minte? 

— Uite ce-i, hai să amânăm discuţia asta. Ai dreptate. Dar nu 
e cazul să pierdem vremea. Nu acum. Acum trebuie să facem 
schimb de informaţii. Pentru că se întâmplă ceva. Ceva de care 
noi habar nu avem. 

— Nu prea cred, Jenn. Grozav mi-ar plăcea să vă las pe tine și 
pe Hendricks să vă descurcaţi pe cont propriu! Ca să vedeţi și 
voi cum e. 

— Pot fi de acord cu tine, numai că suntem aici, așa că va 
trebui să stai de vorbă cu noi. Și aș prefera o discuţie 
prietenească. 

— Cum adică sunteți „aici”? 

— Suntem în fața casei Musgrove. În capătul aleii. Am vrut să 
te previn. Și să nu dăm buzna, pentru că nu vrem decât să stăm 
de vorbă. 

Gibson se ridică în picioare. 

— Nu cred că-i o idee prea bună. 

— Bună sau rea, să știi că intrăm. Nu te pune cu noi! spuse 
Jenn și închise telefonul. 


35. 


— Cine-i acolo? Billy se ivi în pragul ușii, în spatele lui Gibson. 
Arma îi tremura în mână. Tu le-ai spus unde suntem? 

— Nu. Ne-au găsit singuri. 

Gibson se ridică și făcu un pas spre Billy, care îndreptă 
pistolul asupra lui. Se opri și ridică braţele în aer. 

— Nu știu cum ne-au găsit. Dar nu vor decât să stăm de 
vorbă. 

— Da-da... să stăm de vorbă. Vezi să nu. 


VP - 231 


Auziră amândoi în același timp zgomotul făcut de mașina care 
înainta pe alee. Ochii lui Billy aruncau scântei și-și întorcea capul 
în toate părțile, ca un animal care adulmecă aerul. 

— Nu, Billy, nu. 

Insă Billy nu era deloc dispus să asculte. Se răsuci pe călcâie 
și intră în fugă în casă pe ușa din faţă. Gibson porni după el, dar 
coti la stânga și ocoli casa în goană, pe verandă, ferindu-se în 
drum de piesele de mobilier și rămânând aplecat. Între timp, 
Cherokee-ul ieșise de sub bolta copacilor și rula acum pe aleea 
circulară. 

Billy năvăli afară din casă pe ușa principală. Ținea arma în sus 
și o flutura ameninţător în direcția mașinii, care se opri frânând 
brusc. Billy nu făcu niciun efort să se ascundă, înnebunit cum 
era de frică și de furie - urlând, strigând la Jenn și la Hendricks 
să plece, să-l lase în pace. Hendricks ţipă la el să lase arma jos, 
dar vorbele lui se pierdeau în haosul creat de panica lui Billy. 

Gibson apăru de după colț. Trebuia să ajungă la Billy înainte 
ca cineva s-o păţească rău. Într-un scurt moment de luciditate, 
își dădu seama că îl credea pe Billy. Credea în adevărul poveștii 
lui, oricât de absurdă părea. Și, mai mult decât atât, îi păsa de 
Billy. Nu suporta ideea să-l vadă rănit. 

Jenn și Hendricks se apropiau treptat și se aflau acum la mai 
puţin de cinci metri de verandă. Toată lumea tipa. Hendricks se 
deplasă în stânga pentru a-i distrage atenţia lui Billy. Băiatul 
părea tot mai înnebunit. Își flutura pistolul, mișcându-l într-o 
parte și în alta, de la unul dintre oponenți la celălalt. Dintre buze 
i se scurgea un firicel de salivă. 

Gibson făcu doi pași în față și îl lovi puternic cu umărul pe 
Billy în coaste. Se prăbușiră amândoi cu zgomot peste un fotoliu 
de răchită. Billy scăpă arma din mână, care alunecă spre 
capătul îndepărtat al verandei. Incercă să se zbată, însă Gibson 
era mult mai puternic. Așa că rămase țintuit și gâfâind din greu 
sub corpul lui Gibson. 

— Potolește-te, Billy! Stai cuminte. O să vezi, totul va fi bine. 

Billy se zbătu convulsiv, dar fără vlagă. 

— Aruncă-ţi arma peste balustradă, Gibson, strigă Jenn la el. 

— Nu port armă, idioato. Și nu vezi că am mâinile ocupate? 
Ce-ar fi să veniţi încoace să mă ajutaţi? 

e 


Benjamin Lombard mâzgăli nişte notite pe marginile 


VP - 232 


discursului de acceptare a nominalizării. Convenţia era 
programată abia peste câteva săptămâni, și cursa nu părea să 
dea semne să se fi încheiat, însă corectarea discursului îi 
distragea atenția de la evenimentele din Virginia și 
Pennsylvania. Și de la nemernicul de George Abe, care avea 
tupeul să ducă propria cruciadă împotriva lui de unul singur, așa 
cum făcuse întotdeauna. 

Imbecilul ăla mic și șmecher reușise cumva, în numai câteva 
minute după ce fusese tras pe dreapta, să șteargă orice urmă a 
existenţei firmei sale. Când oamenii lui Titus ajunseseră acolo, 
nu mai găsiseră nimic. Abe Consulting Group dispăruse pur și 
simplu de pe fața pământului. Stilul inconfundabil al lui Abe. La 
fel de inconfundabil ca și negarea. Individul jucase teatru, și încă 
destul de convingător, pretinzând că era la fel de mirat ca toţi 
ceilalți de cele petrecute. Și continuase și după ce omul lui Titus 
îl pocnise. 

Lombard aruncă o privire la monitor; George era și acum 
prăbușit peste masă în camera de interogatoriu de la Cold 
Harbor. Titus era ca un pitbull, fără doar și poate, însă Lombard 
începea să se îndoiască de capacitatea lui de a obţine rezultate 
în timp util. Îl cunoștea pe George suficient de bine ca să știe că, 
pentru a-l face să-și trădeze oamenii, era nevoie de mai mult 
decât de câteva coaste rupte. 

Din fericire, Lombard avea pe cineva în interiorul ACG care îl 
ținuse la curent, așa încât aflase despre operaţiunile din 
Pennsylvania. Totuși, îi părea rău că nu se află în aceeași 
încăpere cu George, ca să audă cu urechile lui ce avea el de zis. 
Dar asta era, desigur, imposibil. Afacerile lui Titus erau în cea 
mai mare parte ilegale, și asta reclama din partea lui să stea 
deoparte și să privească pe un monitor de douăzeci și șapte de 
inchi desfășurarea propriei vieţi. Naiba să-l ia pe George Abe. 
Poate că ar fi trebuit să apeleze la federali, dar nu avea 
încredere că prăpăditul ăla de Brant de la FBI putea să-și țină 
gura. În fine, ce-a fost a fost, și oricum sosise vremea ca 
zdrahonul lui Titus să-l ia pe George la o nouă rundă de 
întrebări. 

Un ciocănit la ușa biroului său îl smulse din gândurile negre. 
Lombard închise monitorul și invită persoana să intre. Leland 
Reed, tulburat, își făcu apariţia ţinând în mâini un telefon. Lui 
Benjamin nu îi plăcea că Reed își trăda atât de evident starea de 


VP - 233 


nervozitate. Pentru cineva care lucra de atâta timp în domeniu, 
ar fi trebuit să învețe să-și poarte mai dezinvolt masca, îl întrebă 
ce dorea. 

— Vă caută la telefon o doamnă. Calista Dauplaise. 

Benjamin încuviință ușor din cap, ca și cum apelul era unul 
așteptat. Deși nu era. N-ar fi putut fi mai surprins nici dacă Reed 
l-ar fi anunţat că Abraham Lincoln în persoană era la telefon. 
Calista Dauplaise? Cât de ciudat că bătrâna vrăjitoare îl căuta... 

— Nu a fost dumneaei una dintre principalele donatoare la 
campania dumneavoastră pentru Senatul Virginiei? întrebă 
Reed. La telefon părea foarte dispusă să ni se alăture, dar a zis 
că vrea să vă vorbească mai întâi. Reed era suficient de 
familiarizat cu trecutul lui Lombard pentru a ști cine era Calista, 
dar și suficient de șiret pentru a face pe prostul. Vreţi să o 
amân? 

Încă din timpul desemnării candidaţilor dinaintea alegerilor, 
Lombard primise semnale pozitive de la donatori neașteptaţi, 
însă situaţia de acum era total diferită. Calista nu era dispusă să 
îi ofere bani fără a cere ceva în schimb. Mai ales astăzi. Cât de 
implicată era în afacerea Abe Consulting? 

Pocni nerăbdător din degete, cerându-i lui Reed să îi dea 
telefonul și făcându-i apoi semn să iasă. 

— Bună, Calista! 

— Benjamin. 

— Reed mi-a zis că l-ai găsit pe lisus și vrei să ajuţi America 
să aleagă omul potrivit. 

— Da, cam așa ceva. 

Chicotiră amândoi, însă ar fi fost o greșeală gravă din partea 
lui să își închipuie că interlocutoarea sa era sincer amuzată. La 
fel cum ar fi fost greșit să creadă că o hienă îţi zâmbește doar 
pentru că-și arată dinţii. 

— Ce dorești? întrebă el. 

— Ce mai face George? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Benjamin, știu că ai pus mâna pe el. Și probabil și pe Mike 
Rilling. 

— Văd că arunci cu acuzații grave. 

— Taci și ascultă-mă până la capăt, dacă chiar îţi dorești să 
ajungi președinte. 

Lui Benjamin Lombard nu-i mai spusese nimeni să tacă de 


VP - 234 


când era student în anul doi. În fapt, nu ascultase de astfel de 
ordine de când împlinise paisprezece ani. Dar imediat ce Calista 
începu să vorbească, închise gura și așa rămase până ce ea 
termină. 
e 

Hendricks îl încătușă pe Billy la toaletă, cu brațele încolăcite 
în spatele vasului de W.C. Îl preveni că, dacă va scoate un 
sunet, îl bagă cu capul în apă. 

— Și vei avea nevoie de un instalator ca să-l scoţi de-acolo. 


Totuși, Billy nu păţise nimic deocamdată. Gibson încercă să-l 
convingă pe Hendricks că măsurile nu erau necesare, dar 
Hendricks nu era dispus la compromisuri. 

— Ai grijă să nu-i calci pe urme, îl avertiză el. 

Gibson aduse din living o pernă de care îl rezemă pe Billy. 
Băiatul o acceptă în tăcere; de când fusese atacat de Gibson nu 
scosese o vorbă. Se mulțumise să se holbeze gânditor la 
podeaua băii. 

Gibson îl lăsă singur în camera de baie și se alătură foștilor 
să-i colegi în bucătărie. Se așezară în jurul mesei, uitându-se 
unul la altul. Nu era cea mai prietenoasă dintre reuniuni. Nu se 
amenințau reciproc cu armele, așa că pe moment totul era bine, 
își spuse Gibson. Jenn părea mai prietenoasă, în timp ce 
Hendricks își luase un aer dur ca cimentul uscat. 

— De ce te-ai întors? îl întrebă Jenn. 

— De ce m-aţi expediat acasă? îi răspunse el. 

— De ce? repetă ea cu o voce ascuţită. 

— Pentru că am avut dubii. 

— In legătură cu ce? 

— Cu tine. Și cu Tate. Nu ela fost răpitorul. 

— Mda, dar hai să trecem peste asta. 

Hendricks descrise întoarcerea lor la Grafton Storage de la 
casa lui Musgrove, unde fuseseră trimiși de virusul implantat de 
Gibson. Îi povesti despre sângele găsit pe podea. Despre 
cadavrul dispărut. Hendricks se uită de-a lungul holului spre 
Billy. Gibson îi urmări privirea. Îi fu clar că Hendricks îl cântărea 
în minte pe Billy, încercând să se decidă dacă el putea fi 
ucigașul lui Tate sau nu. 

— Nu el l-a ucis, spuse Gibson. 

— Nu? Atunci nu mai rămâi decât tu. 


VP - 235 


— Crezi că eu l-am omorât pe Tate? 

— Negi că ai fost acolo? 

— Nu. Crezi că eu l-am omorât pe Tate? 

Hendricks îl privi lung și insistent. 

— Nu, nu credem asta, spuse Jenn. Numai că în felul ăsta am 
rămas în pană de suspecți. 

— In afară de amicul nostru din baie, o corectă Hendricks. 
Care a recunoscut că ne-a ademenit la casa Musgrove cu trucul 
ăla cu virusul. Și, în timp ce noi ne învârteam acolo în jurul cozii, 
Tate a fost ucis. Și totuși, tu ești convins că Billy nu a avut nimic 
de-a face cu crima. 

— Nu el a făcut-o. Pot să jur. Gibson se strădui să-i ia 
apărarea lui Billy, povestindu-le celor doi aproape tot ce aflase. 
Cum Billy se dăduse peste cap pentru a o ajuta și a o proteja pe 
Suzanne cu zece ani în urmă. Jenn și Hendricks îl ascultară în 
tăcere, și Gibson le arătă rucsacul Hello Kitty și îi deșertă 
conţinutul pe masa de bucătărie. Hendricks studie cu atenţie 
șapca. Gibson nu era încă pregătit să le divulge toate bănuielile 
sale. O urmări pe Jenn cum ia cartea și o frunzărește. 

— Ce-i cu notele astea? 

Gibson ridică din umeri. 

— Chestii de adolescentă. 

— Bun, de fapt ce știi despre tipul ăsta? întrebă Hendricks. De 
acord, are rucsacul și șapca lui Suzanne. A trimis o fotografie 
ACG-ului. Pot să accept că Suzanne a fost aici. Dar are Romeo 
ăsta vreo dovadă că Suzanne era însărcinată? 

Gibson le arătă fotografia. Hendricks nu păru prea tulburat, 
însă Jenn continuă să se holbeze la ea în timp ce partenerul său 
îi dădea înainte cu interogatoriul. 

— Poate dovedi că nu el a lăsat-o însărcinată? 

— Nu, răspunse Gibson. 

— Sau că Musgrove nu s-a sinucis? 

— Nu. 

Jenn își drese glasul. Hendricks îi aruncă o privire al cărei 
înțeles Gibson nu reuși să-l descifreze. 

— Și totuși, tu îl crezi, insistă Hendricks. Îl crezi că a ajutat-o 
pe Suzanne din bunătatea inimii. Că a ajutat o fată care nu era 
însărcinată cu copilul lui. După care a venit cineva, a luat-o de 
aici și l-a ucis pe Musgrove. Crezi fantasmagoria asta, dar nu 
crezi că tipul care a spart serverul ACG-ului, care ne-a ademenit 


VP - 236 


încoace, care ni l-a servit pe Tate pe tavă pentru că i-a răpit 
sora - nu crezi că e posibil să fi avut ceva de-a face cu cei patru 
litri de sânge pe care i-am șters azi-noapte de pe podeaua 
celulei lui Tate? 

— Ce naiba, Hendricks! Uită-te la el. Ti se pare că are aerul 
unui criminal cu sânge rece? 

— Cum arată un criminal cu sânge rece? 

— N-a fost el. 

Hendricks surâse. 

— Dacă nu a fost el, atunci tu ai fost. Nu am dovezi împotriva 
lui, dar despre tine știu că ai fost acolo. 

— La fel ca și tine. 

Cei doi bărbaţi se înfruntară din priviri. Gibson nu se clinti. 
Rămaseră așa mult timp. Apoi, pur și simplu, Hendricks fornăi și 
își mută privirea. 

— Dar George? Și el crede că eu l-am omorât? întrebă Gibson. 

Jenn și Hendricks se uitară unul la altul. 

— Ce-i? 

— Să-i spunem despre Meiji? întrebă Hendricks. 

— Ce naiba e Meiji? 

e 

jenn stătea singură în bucătărie, în timp ce Hendricks se 
refăcea trăgând un pui de somn în camera alăturată. Jenn îi 
invidia pentru capacitatea de a se detașa de probleme. Niciunul 
din ei nu dormise mai mult de o oră în ultimele două zile, dar ea 
nu putea să-și ţină ochii închiși. În joc erau prea multe variabile 
și prea puţine constante. Era conștientă că putea păstra situaţia 
sub control numai dacă reușea să-l ţină în frâu pe Hendricks. În 
ciuda eforturilor lui Gibson, Hendricks agrea în continuare ideea 
că Billy Casper era ucigașul lui Tate, și Jenn nu reușea să vină cu 
un contraargument care să nu-l implice pe Gibson. 

Îi sună telefonul. Era Mike Rilling. 

— Mike? 

— Jenn, tu ești? 

— Cine altcineva? 

— Nu știu. Lucrurile au luat-o razna. 

Mike părea foarte îngrijorat. Într-adevăr, dintotdeauna fusese 
un băiețel cam plângăcios, dar acum vocea lui era aceea a unui 
puști de gimnaziu, care se vaită că nu-i place mâncarea de la 
cantină. 


VP - 237 


— Liniștește-te. Ești la birou? De ce sunt telefoanele 
deconectate? 

Mike îi explică. 

— Cum adică Abe Consulting nu mai e? 

— Exact ce ţi-am spus. N-a mai rămas nimic aici. Totul a 
dispărut peste noapte. Mike îi descrise birourile. Locul a fost 
golit complet, până la scândurile din podea. 

— Unde e George? întrebă Jenn. 

— A fost arestat. De federali. E o adevărată nebunie. 

Deci FBl-ul își băgase coada. Măcar acum înţelegea de ce 
George apăsase butonul de panică. Dar Meiji implica și 
desfiinţarea firmei? Pentru că ea nu știa. 

— Unde îl ţin? 

— Nu știu. Nici măcar George nu cred că știe. Tocmai am 
vorbit cu el la telefon. 

— Ai vorbit cu el? se aplecă Jenn în faţă, cu urechile ciulite. 

— Da, federalii i-au permis să dea un telefon. Nu părea prea 
optimist. l-au cerut să le spună tot ce am aflat despre Suzanne 
Lombard, sau îi fac felul. 

— Hristoase! 

— O să mă sune înapoi peste o oră. Ce să-i spun? 

Jenn își trecu limba peste dinţi, deliberând. 

— Ai ceva de scris la îndemână? 


36. 


Gibson stătea pe marginea căzii și îl hrănea pe Billy dintr-o 
conservă de ton. Hendricks refuzase să-l elibereze, și procesul 
se desfășura lent și lăsa mizerie în urmă. Billy nu avusese încă 
nevoie să meargă la toaletă, dar Gibson nu avea prea mari 
speranţe că, la momentul respectiv, lucrurile aveau să decurgă 
lin. Deși încerca să coopereze, se vedea clar că tânărul 
rămăsese la fel de speriat și de furios. Și faptul că era ţinut în 
continuare cu mâinile încătușate nu ajuta defel la ridicarea 
moralului său. 

— Parcă aș fi copil, se plânse el. 

— Asta m-ar face tăticul tău, chestie care nu-mi convine. 

Billy schiţă un zâmbet slab, care i se șterse rapid de pe faţă. 


VP - 238 


— Crezi că o să mă omoare? 

— Numai peste cadavrul meu. 

— Și crezi că, dacă o să crăpi cu câteva secunde înaintea 
mea, asta o să mă facă să mă simt mai bine? 

Era rândul lui Gibson să surâdă. 

— M-am gândit că ar putea avea oarecare importanţă. 

Umorul lui funebru nu ajută la nimic. 

— Omule, scoate-mă de aici. 

— Fac tot ce pot. 

— Da? Străduiește-te mai mult. Pentru că, din câte văd, sunt 
și acum legat de un nenorocit de vas de W.C. 

Gibson nu mai vorbise cu Jenn sau cu Hendricks de la 
reuniunea din dimineaţa aceea. Deocamdată, tentativele lor de 
a da de capăt încâlcitei situaţii în care se aflau se soldaseră cu 
un eșec, așa încât un răgaz de câteva ore părea o idee 
înțeleaptă. Moartea lui Tate, care îi atârna ca o sabie deasupra 
capului, nu făcuse minuni pentru starea de spirit a lui Hendricks 
și, de această dată, Gibson empatiza cu el. Un pic. Dar, dacă 
Hendricks încerca să-i facă rău lui Billy, atunci chiar că aveau să 
ajungă într-un punct critic. Amintirea celulei în care își găsise 
sfârșitul Kirby Tate era prea vie. 

Totuși, în după-amiaza aceea, Jenn și Hendricks avuseseră 
altele pe cap, ocupați cu Mike Rilling și cu situaţia din 
Washington, DC. Din câte se părea, George se afla în custodia 
federalilor, iar ei încercau să încheie o înţelegere pentru 
eliberarea lui - informaţii contra imunitate. 

Pentru a sta departe de toată tevatura, Gibson se aciuase în 
dormitorul lui Ginny Musgrove, locul unde Ursuleţul își petrecuse 
cel mai mult timp. Se așezase cu spatele lipit de ușă și 
parcursese în continuare adnotările ei de pe marginile cărţii 
Frăția Inelului. În căutare de dovezi palpabile despre tatăl său și 
temându-se totodată să le găsească. Oare de Duke încercase 
Ursuleţul să fugă? De aceea se sinucisese el? Gibson nu era 
sigur că avea să supraviețuiască aflării adevărului. 

Studie faţa lui Billy. Ochii de băieţandru, ridurile premature, 
șuvița grizonantă din claia de păr blond nepieptănat. Nimeni nu- 
i perfect, însă din punctul de vedere al lui Suzanne, Billy Casper 
se apropiase cel mai mult de acest ideal. Făcuse tot posibilul 
pentru a o ajuta, și nu o dată, ci de două ori. Își asumase astfel 
un mare risc. Plus pariul riscant cu spargerea serverului ACG. 


VP - 239 


Gibson nu se dedicase niciodată nimănui într-o asemenea 
măsură, și asta i se părea umilitor. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Dă-i drumul, răspunse Billy în timp ce-și odihnea capul pe 
pernă. 

— Cât timp a durat relaţia voastră online? 

— Aproape un an. 

— Și când a început ea să-ţi spună că ar vrea să fugă de 
acasă? 

— Chiar de la început, omule. 

— Ţi-a explicat de ce? 

— Din cauza copilului, doar ţi-am povestit. 

— Nu. Mi-ai spus că sarcina nu se vedea atunci când ai adus-o 
aici. Deci, nu era însărcinată decât de vreo două luni. Atunci de 
ce voise dinainte să fugă de acasă? 

Billy răspunse că nu știa și că nu se gândise niciodată la asta. 

Gibson deschise cartea Ursuleţului și reciti pasajul despre 
meciul de baseball. 

— Ce-i? întrebă Billy. 

Zgomotul unui vehicul care se apropia pe alee îi întrerupse. 
Gibson așeză cartea pe chiuvetă și se uită pe mica fereastră de 
aerisire, în timp ce Billy îl urmărea cu ochi mari. 

Faruri puternice sparseră bezna sumbră a pădurii. Gibson 
strigă spre bucătărie că aveau musafiri, dar nu era nevoie; 
Hendricks și Jenn auziseră și ei zgomotul și se puseseră în 
mișcare. Jenn stingea luminile în timp ce traversa casa. Băgă 
capul pe ușa camerei de baie. 

— Ce ai văzut? întrebă ea. 

— Niște faruri. E vorba de înţelegerea voastră cu federalii? 

— Nu. Rămâi aici. Uită-te pe geam și spune-ne ce se întâmplă. 

Jenn stinse lumina în baie și îi lăsă în întuneric. 

Un SUV negru imens își făcu apariţia de după șirul de copaci, 
coti ușor la stânga și se opri. Un al doilea SUV trase alături, cu 
farurile stinse. Împreună, cele două mașini blocau accesul pe 
alee către șoseaua principală. Ca un veritabil comentator 
sportiv, Gibson îi relată lui Jenn toate mișcările. 

Cele două SUV-uri aprinseră la unison farurile, scăldând 
spatele casei într-o strălucire albă orbitoare. Gibson își feri ochii, 
dar apucă să vadă girofarurile albastru cu roșu pulsând după 
copaci. Și, odată cu asta, șansa oricărei negocieri fu definitiv 


VP - 240 


compromisă. 

Motoarele mașinilor torceau ușor, și peste acest sunet răzbătu 
zgomotul portierelor deschise și lăsate așa. Și cel al pașilor pe 
pietriș. Gibson aruncă prudent o privire peste marginea tocului 
ferestrei. Se apropiau două persoane, cu siluetele profilate în 
lumina farurilor, care aruncau umbre lungi, distorsionate. In 
spatele vehiculelor se aflau alți oameni, dar nu putea să-și dea 
seama câți. 

O voce aspră ca un șmirghel îi anunţă pe cei din interiorul 
casei că intrușii erau de la FBI. O urmă de accent de Kansas se 
distingea în glas. 

— Jenn Charles! Daniel Hendricks! leșiţi afară! Avem mandate 
de arestare pe numele voastre. 

Un minut se scurse în deplină liniște. Gibson îi auzi pe Jenn și 
pe Hendricks consultându-se în șoaptă. Billy se izbea încet cu 
capul de vasul de W.C. Gibson se apropie deplasându-se pe vine 
și puse o mână pe ceafa tânărului, pentru a-l împiedica să-și mai 
miște capul. Agentul strigă din nou, repetând ordinele. 

Pe un ton și mai aspru, dacă asta era posibil. 

e 

Un braţ îi smulse cagula de pe faţă, și Abe se trezi în 
genunchi, pe un povârniș ce domina o vale întinsă spre sud. 
Cerul nopţii strălucea de stele. Dintotdeauna se minunase cât 
de mult pierdeai din splendoarea cerului odată ce te hotărai să 
locuiești la oraș. Oare numai în clipe ca acestea îţi era dat să 
observi astfel de lucruri? 

Își roti capul pentru a-și relaxa mușchii gâtului. Avea 
încheieturile mâinilor prinse cu cătușe la spate; braţele îi erau 
legate cu o curea autoblocantă imediat deasupra coaielor, ceea 
ce îi forța umerii în chip dureros. Oricât de mult încercă, nu reuși 
să găsească o poziţie care să îi aline tensiunea din spinare, iar 
brațele începură să-i amorțească. 

Anchetatorul nu îi pusese decât două întrebări. Unde erau 
Charles și Hendricks și ce se întâmplase cu Abe Consulting 
Group? Întrebările erau formulate în moduri diferite, însă esenţa 
era aceeași. La prima întrebare era hotărât să nu răspundă. Cu 
niciun chip. Mai bine murea decât să-și trădeze oamenii. Cât 
despre a doua întrebare, George n-avea idee ce voia să 
însemne. Ceva în legătură cu faptul că firma lui fusese închisă și 
birourile golite. N-avea niciun sens, era probabil un șiretlic cu 


VP - 241 


care intenționau să-l facă să vorbească. În ciuda durerii și a 
sângelui pierdut, se forță să nu leșine. 

A doua rundă de „întrebări” implicase lovituri extrem de 
brutale. Bătăușul lui Titus îl aranjase bine. Ochiul stâng îi atârna 
în orbită, și nasul îi fusese spart. Dâre de sânge uscat se 
întăriseră pe bărbie, gât și gulerul de la cămașă. Bătăușul era 
dreptaci, și coastele din partea stângă a corpului lui George 
fuseseră zdrobite sub mușchi. 

Când se apropiaseră de el a treia oară, fusese pregătit pentru 
orice, însă se trezise cu o cagulă pe cap și adus aici. 

Fusese transportat în spatele unei camionete, aruncat pe 
banchetă ca o bucată de carne și hurducăit pe un drum plin de 
gropi. Odată ajunși în vârful povârnișului, fusese debarcat și 
obligat să îngenuncheze în întuneric. Adevărul e că schimbarea 
de decor îl bucura. Deși nu își făcea iluzii că viitorul său se 
anunța mai bun. 

Titus căpătase probabil într-un alt mod ceea ce își dorise, și 
asta era o veste proastă pentru Jenn și Dan. Măcar Gibson 
Vaughn era departe și în siguranţă, cu toate că asta nu avea 
prea mare importanţă. Pentru că Benjamin era genul care de 
obicei își rezolva problemele o dată pentru totdeauna. 

O siluetă cu capul acoperit de o cagulă fu îmbrâncită în praf 
alături de George. Cineva smulse cagula, și de sub ea apăru 
figura terifiată a lui Mike Rilling. Avea mâinile prinse în cătușe, 
dar nu părea rănit. 

Mike se uită lung și insistent la George în lumina lunii. 

— George, tu ești? 

— Ce cauţi aici? 

Mike clătină din cap pe mutește. 

— Michael. Ce-i cu tine aici? Ce le-ai spus? 

— E în regulă, răspunse Mike pe un ton nesigur. M-am ocupat 
eu de toate. 

— Ce ai făcut, Mike? 

— Nu vor decât să discute cu Jenn și Dan. Și să rezolve totul 
pașnic. 

— i se pare că s-au purtat pașnic cu mine? 

Mike își feri ochii. 

— Ce le-ai spus? insistă George. 

Mike nu apucă să răspundă. Peste vale răsună o unică 
împușcătură. Mike se rostogoli în praf și rămase nemișcat. 


VP - 242 


George remarcă sângele ce pulsa în ceafa lui Mike și ultimele 
spasme ale unei inimi moarte. 

Scoase un mârâit și se zbătu să se salte în picioare. Omul care 
îl ţinea captiv îl pocni cu țeava armei în cap și îl obligă să 
rămână pe loc, strângându-l cu o mână de umăr. George expiră 
încet și se uită în sus spre cerul nopţii, conștient că, dacă era 
împușcat, nu va auzi nimic. 

— Ridge, care-i situația la tine? Terminat, pârâi un radio. 

Apăsarea armei pe capul lui George slăbi. 

— Unul din doi. Terminat. 

— Care? Terminat. 

— Rilling. Terminat. 

— Bun, rămâi pe poziție. Terminat. 

— Am înțeles. Rămân pe poziţie. Terminat. 

Cei doi bărbaţi îl lăsară pe George îngenuncheat în praf. Cu 
capul plecat, el îi urmări peste umăr. Îi văzu cum se întorc la 
camionetă. Cum se sprijină de aripa mașinii, în postura obișnuită 
a ucigașilor experimentați. De la un aparat de radio plasat la 
bordul mașinii se auzea ceva, dar distanţa era prea mare pentru 
a desluși ce anume. Judecând după cadenţa emisiei și paraziți, 
părea să fie un radar al poliţiei. Cei doi bărbaţi discutau scoțând 
mârâieli monosilabice în timp ce urmăreau ceea ce se difuza pe 
stație, așa cum alţi oameni urmăresc un meci de fotbal. 

După un timp, un alt vehicul se apropie. Se opri, și o portieră 
se deschise și se închise la loc. După o scurtă conversaţie, nou- 
sositul le ordonă celor doi bărbaţi să plece. George prinse 
câteva răspunsuri scurte: „Da, domnule”. Era Titus. 

După plecarea camionetei, în timp ce zgomotul scos de motor 
se îndepărta, o altă portieră se deschise și se închise. George ÎI 
auzi pe Titus discutând cu o femeie în spatele lui. Aruncă o 
privire disperată spre Mike Rilling, al cărui sânge se scurgea 
deja în praf. Bietul netot! 

Sunetul unor pași îl făcu să se încordeze. Titus se ivi în fața 
lui. Așeză acolo un scaun pliant și plecă fără să scoată o vorbă 
sau să arunce un ochi în direcţia lui George. 

— Fiţi cât mai scurtă, spuse el. 

— Ba o să stau cât cred eu de cuviință, domnule Eskridge. 

Calista Dauplaise se așeză pe scaun. 

— Bună, George! 


VP - 243 


Jenn crăpă ușa din față a casei și se strecură afară pe 
verandă. Își duse mâna streașină la ochi. Blestematele acelea 
de faruri erau foarte puternice. Hendricks rămase în urma ei în 
prag, cu arma pregătită. 

— Culcat! lătră agentul. Mâinile cu degetele împletite la 
ceafă! 

— Arătaţi-mi o legitimaţie, îi strigă Jenn. 

— Coborâţi de pe verandă, doamnă, ca să stăm de vorbă. 

— Nu până nu văd o legitimaţie. 

Cei doi agenţi se consultară câteva clipe, după care înaintară. 
Cel plasat în spate avea jacheta descheiată și mâna la curea. „O 
situaţie fragilă”, așa caracterizase asemenea momente unul 
dintre foștii instructori ai lui Jenn. Situaţii care aveau tendinţa să 
degenereze la cel mai mărunt incident. 

Agentul aflat în faţă purta un ecuson prins la gât cu un lanţ, 
pe care îl agită în aer în timp ce se apropia. De parcă Jenn ar fi 
putut să deslușească ce scria pe el de la o asemenea distanță. 
Nu voia decât să-i distragă atenţia de la partenerul său, care se 
furișa prin dreapta în spatele lui. Chiar credeau că o păcălesc cu 
trucuri dintr-astea ieftine, încercând să o facă să se uite la 
mâinile unuia, în timp ce celălalt făcea toată treaba? Dacă cel 
de-al doilea agent scotea arma, între el și Jenn avea să se 
interpună partenerul său, care putea să o ia ușor în vizor. 

Ochii lui Jenn se obișnuiseră suficient de bine cu lumina 
strălucitoare a farurilor pentru a distinge siluetele a cel puţin 
cinci alţi agenţi pitiţi în spatele portierelor deschise ale SUV-ului. 
Un alt agent se deplasase în stânga ei, la circa treizeci de yarzi 
distanţă. Adică la marginea razei eficiente de acțiune a unui 
pistol; prin urmare, omul avea să încerce să se mai apropie. 
Asta, dacă nu cumva tipii din spate aveau puști. In acest caz, 
dacă lucrurile aveau să ia o întorsătură urâtă, casa avea să fie 
transformată într-un poligon de trageri, iar Jenn și Hendricks, în 
niște ţinte de carton ciuruite. 

O situaţie foarte fragilă. 

Primul agent veni până la mașina lui Gibson, încă parcată în 
fața casei, blocând scările care duceau la verandă. Se postă în 
spatele vehiculului și ridică ecusonul. Dacă era un fals, atunci 
era unul al naibii de bine făcut. Jenn își pocni ușor gamba și-l 
auzi pe Hendricks cum înjură în surdină. 

— Mulțumită? întrebă agentul. Răspundeţi, sunteţi Jenn 


VP - 244 


Charles? 

Jenn încuviinţă din cap. 

— Dan Hendricks e cu dumneavoastră? E înăuntru? 

jenn dădu să răspundă din nou afirmativ, când sclipirea unui 
obiect metalic îi atrase atenţia. Jacheta agentului se deschisese 
în clipa când își lăsase ecusonul să cadă înapoi pe piept, dând la 
iveală arma pe care o purta. O armă necorespunzătoare. 

Jenn cobori încet scările verandei și se îndreptă către agent, 
scoțând pistolul și deplasându-se înainte dintr-o singură mișcare 
lină. La a treia treaptă ridică pistolul. Agentul bâjbâi după armă, 
după care, când ochii săi întâlniră privirea rece a lui Jenn, 
încremeni cu pistolul îndreptat total inutil în jos. Se holbară unul 
la celălalt peste capota mașinii lui Gibson. 

Partenerul agentului păși în stânga lui Jenn, încercând să-și 
asigure o poziție bună de tragere. Jenn făcu simultan un pas în 
dreapta. Din locul unde se afla acum, agentul nu putea trage 
decât pe deasupra capotei și avea toate șansele să rateze. Jenn 
se rugă în gând ca Hendricks să-i apere spatele și să se fi plasat 
într-un unghi bun. Agenţii din SUV-uri ridicară puștile și le 
îndreptară către casă. 

— Spune-le băieţilor tăi să stea cuminţi, îi spuse Jenn primului 
agent. Pentru că, dacă nu mă ascultă, nu apucă să aibă parte de 
altă acţiune. 

Agentul dădu din cap aprobator și le strigă oamenilor săi să 
rămână pe loc. 

— Nu-i pentru prima oară când ești în bătaia puștii, așa-i? 

Omul clătină din cap. 

— Bănuiam eu. În majoritatea cazurilor, dacă îndrepţi o armă 
spre pieptul cuiva, individul se pierde cu firea. Nu-i cazul tău. Tu 
ai rămas ca de gheaţă. Admir asta. Serios. Așa că ce-ar fi să-mi 
spui cine sunteți de fapt? 

— Suntem de la FBI, doamnă. Lăsaţi arma jos. 

— Nu. Îmi place arma mea. De la opt ani folosesc tipul ăsta de 
armă. Deci, mai fă o încercare. 

— FBI, repetă omul cu încăpățânare. 

— Ce ţii în mână, domnule agent? Un Glock 23 cumva? 

Agentul aruncă o privire în jos. Ridică ochii și, pentru întâia 
oară, păru tulburat. 

— Nu, răspunse Jenn în locul lui. Arma aia a ta seamănă al 
naibii de bine cu un Colt 1911 placat cu crom. 


VP - 245 


Agentul confirmă dând din cap posac. 

— Ştii cine folosește Colţuri 1911 placate cu crom? Tipii cu 
penisuri mici și complexe de inferioritate mari. Și știi cine nu le 
folosește? Băieții de la FBI. Nu au făcut-o niciodată și nici nu au 
de gând să înceapă acum. Așa că, repet, cine sunteți? Și dacă- 
mi mai răspunzi o dată că ești de la FBI, o să-ţi compostez 
legitimaţia aia ca pe un bilet de tren. 


37. 


Când avea paisprezece ani, George Abe fusese luat pentru 
întâia oară de tatăl său la întâlniri de afaceri, unde stătea liniștit 
într-un colt și asculta. După aceea, tatăl său îl testa cu întrebări 
de control. | se permitea să ceară lămuriri, și tatăl îi explica ce 
tactici abordase. Astfel, George își însușise principiile negocierii 
și arta de a înţelege situaţiile. Una dintre lecţiile de bază 
învăţate de la tatăl său fusese aceea de a nu adresa niciodată 
întrebări decât dacă era absolut necesar. 

— Ai răbdare și așteaptă, îl sfătuise acesta. Nu pune niciodată 
întrebări atunci când ești luat prin surprindere. Ca să nu te 
trădezi. Așteaptă. Gândește. De multe ori, răspunsurile vor veni 
de la sine. 

George o urmări pe Calista și încercă să înțeleagă 
semnificația prezenţei sale. Medită asupra profunzimii trădării 
ei. Asupra momentului când începuse trădarea. Işi mască atât 
furia, cât și temerile tot mai adânci cu privire la oamenii lui, 
despre care era convins acum că se aflau în mare pericol. Nu 
voia ca oponenții să profite de îngrijorarea lui pentru a-l 
amenința. 

— Of, George, ce-ar fi să renunţi la postura asta meditativă de 
samurai? N-avem timp de așa ceva. 

— Dar pentru ce avem timp? 

— Poate pentru câteva întrebări. 

— Atunci întreabă-mă. 

Calista zâmbi. 

— Uite, asta admir eu la tine. Ai moștenit masca asiatică 
impenetrabilă și o porți ca pe o medalie de onoare. 

— Se pare că mai am multe de învăţat de la tine. 


VP - 246 


— Mda, așa se pare. 

— Măcar acum am priceput ce s-a întâmplat cu firma. 

— A, da. După ce m-am consultat cu avocații, am ajuns la 
concluzia că ar fi prudent să închidem Abe Consulting Group și 
să trecem firma pe pierderi. Știi tu, din cauza impozitelor. 

— Da, știu. Și sunt impresionat. Pentru asta a fost nevoie, în 
mod cert, de o oarecare planificare. 

— Ani de zile, spuse femeia. 

Ani? Cum așa? Ce punea la cale Calista? 

— Și ce mai face Benjamin? întrebă el. 

Faţa Calistei se lumină, de parcă era o actriţă căreia tocmai i 
se suflase replica uitată. 

— În ultimele câteva ore, eu și Benjamin am ajuns la o 
înțelegere. 

— Cu privire la Suzanne? 

— Cu privire la mai multe lucruri. 

— Și crezi că e o idee bună? 

— De data asta, vei vedea, lucrurile vor fi diferite. Eu și 
Benjamin am căzut de acord în multe privinţe. 

George o studie cu atenţie. 

— Ce vrei? 

— Ca Benjamin să fie ales președinte. 

— Și ţie ce-ţi iese la afacerea asta? 

— Tot ceea ce familia mea a câștigat de-a lungul vremii. 

— Și cu mine cum rămâne? Voi avea aceeași soartă ca 
Michael? Asta mă paște? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine e Michael? 

— Bărbatul care zace aici, lângă mine, scuipă vorbele George, 
furia întunecându-i pentru moment judecata. Tipul pe care noii 
tăi parteneri tocmai l-au ucis. 

Calista se uită în jos la cadavru, ca și cum atunci îl vedea 
pentru întâia oară. 

— Un incident imposibil de evitat. 

— Dar Jenn Charles? Dan Hendricks? Gibson Vaughn? Moartea 
lor este la fel de „inevitabilă”? 

— Trăim într-o lume imperfectă, George. Evelyn a înţeles asta. 

Evelyn Furst? Oare Calista era răul întruchipat? 

— Ce ai făcut? 

Calista își feri privirea. 

— Unele sacrificii au fost absolut necesare. 


VP - 247 


A 


— Dumnezeule! Propria ta soră... Ce se întâmplă în 
Pennsylvania? Și cu Suzanne? 

— Suzanne nu se află în Pennsylvania. 

Pentru o clipă, George luă afirmaţia drept defetism. Un semn 
că femeia din faţa lui renunţase să o mai caute pe Suzanne. Dar 
nu asta voia să spună Calista. 

— Unde e Suzanne? 

Titus se apropie din direcţia camionului și îi șopti ceva la 
ureche Calistei. Femeia îl ascultă, dar fără să-și ia ochii de la 
George. 

— Mă tem că ne-a expirat timpul, îl anunţă ea. 

— Unde e? urlă George. Răspunde-mi! 

— Destul! îl repezi femeia, după care își recăpătă controlul. 
Ajunge. Am terminat cu tine. 

Din poziţia îngenuncheată în care se afla, George se uită în 
sus la ea. 

— Înţeleg. Sunt ultimul tău punct nevralgic rămas nerezolvat? 

— Aproape, răspunse Calista și întinse mâna. Titus îi dădu un 
aparat de emisie. Femeia dădu volumul mai tare și îl așeză pe 
genunchi. Aparatul era setat pe canalul de comunicare al unei 
echipe tactice a companiei Cold Harbor. 

— Jenn Charles! Daniel Hendricks! leșiţi afară! Avem mandate 
de arestare pe numele voastre. 

— E o femeie albă pe verandă, anunţă un membru al echipei. 

— E Charles? întrebă un al doilea. 

— Așteaptă. 

George își tinu răsuflarea. Vocile se auzeau discutând în 
continuare. 

— Contact pozitiv. Confirmare vizuală. E Charles. 

Calista îl privi în ochi pe George. 

— Foarte aproape. 

e 

Ascuns adânc în pădure, Fred Tinsley stătea sprijinit într-un 
genunchi și urmărea tot mai iritat înfruntarea disproporţionată 
dintre Charles și cei șapte bărbaţi din SUV-urile negre. Işi 
petrecuse toată ziua așteptând să se întunece pentru a 
pătrunde în casă. l-ar fi fost ușor. Cunoștea dispunerea 
camerelor de la ultima sa vizită. 

Dintr-odată se dezlănţui infernul, cu împușcături de o parte și 
de alta și zgomot puternic. Charles nu înghiţise povestea că tipii 


VP - 248 


erau agenți federali. Lui Tinsley nu îi păsa. Oricine erau, nu avea 
de gând să le permită să-i ucidă pe cei aflaţi în casă. Avea 
nevoie ca unul dintre ei să rămână în viaţă. Pentru moment. 
Pentru a-l chestiona. Și prefera ca acela să fie Gibson Vaughn. 
Care părea să fie cu un pas înaintea celorlalţi, iar Tinsley voia să 
afle de ce. 

Studie câmpul de luptă. Dacă se angaja într-un schimb direct 
de focuri cu arme de calibru mic, ar fi fost ucis. Fără urmă de 
îndoială. Sig Sauerul său era o armă bună, dar nu putea concura 
cu șapte oameni bine instruiți, dintre care cinci echipați cu puști 
de asalt. 

Știa însă cum să neutralizeze acest avantaj al lor. 

Se ridică și înaintă la adăpostul umbrelor copacilor, ieșind la 
iveală la câţiva pași de cel de-al doilea SUV. De o parte și de 
alta a vehiculului, în spatele portierelor deschise, stătea pitit 
câte un om. Motorul mașinii mergea, mascând sunetul pașilor lui 
Tinsley pe aleea pavată cu piatră albă. Oamenii erau concentrați 
pe ceea ce se întâmpla în faţă și stăteau cu puștile îndreptate în 
direcția lui Charles. Asta îi fu de ajutor. 

Tinsley îl lichidă pe primul dintr-o singură mișcare îndelung 
exersată, înfigând cuțitul în el. Sângele împroșcă geamul 
mașinii. Îl lăsă să cadă la pământ în poziţia șezând, în 
așteptarea morții. 

Prin portierele deschise ale SUV-ului aruncă o privire spre 
celălalt bărbat, care-și întoarse în același timp capul către el. 
Preţ de o clipă se holbară unul la altul. După aceea bărbatul se 
răsuci pentru a-și aduce arma în poziţia de tragere, ceea ce se 
dovedi a fi dificil în spaţiul îngust dintre portieră și vehicul. 

Tinsley cobori mâna în care ţinea cuțitul și-l întrebă cât era 
ceasul. 

— Ce? întrebă bărbatul, ca și cum nu auzise bine. 

Având în vedere circumstanţele, întrebarea era ciudată, și 
tocmai asta îl făcu pe bărbat să ezite o fracțiune de secundă. 
Suficient însă. Tinsley îl împușcă în gât. Datorită amortizorului, 
împușcătura sună ca un huruit dogit în interiorul SUV-ului, și 
omul se prăbuși ţinându-se cu mâinile de ceea ce îi mai 
rămăsese din gât. 

Tinsley verifică dacă acțiunile sale atrăseseră atenţia nedorită 
a celorlalți bărbaţi, însă toţi ochii erau îndreptaţi spre verandă. 
Situaţia încordată îl duse cu gândul la niște vreascuri încă 


VP - 249 


neaprinse, care nu așteptau decât o scânteie pentru a izbucni în 
flăcări. Tinsley luă pușca bărbatului ucis și trase câteva focuri pe 
deasupra capului lui Jenn Charles. 

Efectul fu instantaneu. 

Charles reacţionă prima. Se deplasă spre stânga și se lăsă în 
jos în timp ce trase două împușcături în omul care se pretindea 
agent FBI. Individul se împletici și căzu în spate, fără a se mai 
ridica de jos. Partenerul său răspunse focului, dar Charles 
dispăruse în spatele mașinii. Din pragul ușii deschise a casei 
răsunară alte împușcături, și cel de-al doilea bărbat se aruncă la 
pământ și se târî spre partenerul său doborât. 

Izbucniră focuri de arme automate din toate părţile. Puștile 
erau toate prevăzute cu amortizoare și, judecând după sunetul 
pe care îl scoteau, cu muniţie subsonică. Charles avusese 
dreptate. Tipii nu erau de la FBI. 

Mașina în spatele căreia se ascunsese Charles explodă ca un 
foc de artificii, împrăștiind în jur cioburi și fragmente metalice. 
Gloanţe  izbiră zidurile laterale ale casei, lovind ușa și 
deschizând-o cu violenţă. Tinsley auzi un urlet de durere. 

ÎI văzu pe partenerul bărbatului căzut dând ocol mașinii și 
luându-și colegul de guler pentru a-l trage în spatele unui ulm 
înalt din centrul aleii circulare. Charles ripostă cum știa ea mai 
bine, dar era depășită numeric. In casă nu se vedea nicio 
mișcare. Tinsley se întrebă dacă femeia se sacrificase pentru a 
le permite celor din interior să fugă pe ușa din spate. 

Nu ar fi fost varianta ideală, din punctul lui de vedere. 

O mișcare îi atrase atenţia. Bărbatul care o flanca pe Charles 
îl zărise. Câteva gloanţe trecură pe lângă el. Tinsley se aruncă în 
SUV și se târî pe podea printre scaune, în timp ce portiera 
blindată absorbea o rafală de gloanţe. Sunetul scos de motorul 
în funcţiune îi dădu o idee. Se ghemui sub bord, băgă mașina în 
viteză și călcă apăsat pe pedala de acceleraţie. SUV-ul făcu un 
salt în faţă. Alte gloanţe se izbiră de blocul motor. Pe parbriz, 
deasupra capului lui Tinsley, se iviră cercuri albe, ca niște arsuri 
de ţigară. Apăsă piciorul până la fund pe accelerator. 

SUV-ul se îndreptă direct spre trăgător și îl lovi în plin, 
târându-l în pădure. Izbi simultan doi copaci, osia din spate se 
înălță de la pământ, iar mașina se răsuci violent pe loc și se 
opri. 

Cu nasul sângerând și genunchiul drept rănit, Tinsley dispăru 


VP - 250 


printre copaci înainte ca airbagul să se termine de dezumflat. 
e 

Gloanţțele perforau zidurile pe deasupra capului lui Gibson. Se 
dădu împleticit în spate și se lăsă în jos, pe podea, la adăpostul 
căzii. 

Billy încremenise. Luase în braţe vasul de toaletă și îl ţinea 
strâns, ca pe un colac de salvare. Gibson se târî până la el și îl 
împinse cu forță, pentru a așeza toaleta între el și tirul de focuri. 
Vasul de toaletă și cada le ofereau oarecare protecție pe termen 
scurt, dar trebuia neapărat să-l scoată de acolo pe Billy. 

Băiatul îl imploră să nu plece. 

— Mă întorc imediat, îi promise Gibson. 

leși din camera de baie mergând aplecat. Holul era acoperit 
cu bucăţi de tencuială și cioburi. Alergă încovoiat de spate până 
la ușa din faţa casei. Hendricks zăcea întins pe podea. Din câte 
se părea, ușa sfărâmată îl lovise în frunte și îi crăpase pielea de 
pe șaua nasului și până la linia părului. Rana sângera puternic. 
Gibson îi verifică pulsul - inima bătea tare și regulat. A 

II trase pe Hendricks mai departe de ușă și îl așeză pe jos. In 
buzunarul de la șold, Hendricks ţinea un breloc cu multe chei. 
Gibson luă brelocul și arma lui Hendricks și se întoarse în baie, 
unde bâjbâi până ce găsi cheia potrivită, îl eliberă pe Billy și îi 
făcu semn să-l urmeze. 

Împreună, se târâră înapoi în hol, până la Hendricks. Tirul de 
arme automate se mai potolise, devenind mai ţintit. Un zgomot 
asurzitor de izbitură se auzi în depărtare. Un claxon prinse să 
sune. Lui Gibson îi luă câteva secunde ca să-și dea seama că 
pocnetul ca de tunet întrerupsese pentru moment schimbul de 
focuri. 

Îi făcu semn lui Billy să-l tragă pe Hendricks și mai mult în 
interiorul casei. 

Aruncă o privire prin ușă spre întunericul de afară. Un glonţ 
zbură pe lângă capul lui. Un SUV dispăruse în pădure. Farurile 
celuilalt se spărseseră. O zări pe Jenn stând ghemuită în spatele 
mașinii lui, dar pe nimeni altcineva. Din spate, Billy îi șopti ceva. 

— Ce-i? 

— Proiectoarele, repetă Billy. 

Gibson arătă întrebător spre un panou de întrerupătoare de 
deasupra capului. Billy confirmă pe mutește; da, la asta se 
gândise. 


VP - 251 


Nu era o idee rea. Bătu în tocul de la ușă pentru a-i atrage 
atenţia lui Jenn. Ochii li se întâlniră. Gibson li arătă arma, îi făcu 
semn să vină către el și ridică trei degete în aer. Femeia dădu 
din cap aprobator, și Gibson porni numărătoarea inversă cu 
degetele. La zero, aprinse simultan toate întrerupătoarele. 
Proiectoarele puternice cu halogen scăldară aleea în lumină, de 
parcă era lună plină. În strălucirea ei orbitoare, zări doi oameni 
lângă SUV și pe un altul în spatele ulmului de pe aleea circulară, 
stând îngenuncheat alături de un trup căzut la pământ. 

Unde erau ceilalţi? 

În momentul când luminile se aprinseră, Jenn se ridică și se 
deplasă iute. Gibson goli încărcătorul armei lui Hendricks, 
trăgând focuri de acoperire pe deasupra capului ei. Jenn se 
strecură în casă, și Gibson trânti ușa în urma ei, lovind-o cu 
piciorul. 

Afară, așa-zișii agenţi începură să tragă în proiectoare, 
cufundând din nou totul în beznă. 

Înaintară și mai mult în interiorul casei, în relativă siguranţă, 
se adunară în jurul lui Hendricks, apoi se regrupară. Jenn se 
deplasă și-și ajută partenerul să se salte în șezut, după care îi 
scutură ușor pentru a-l face să-și revină din leșin. După ce își 
veni în fire, Hendricks încercă să-și limpezească mintea și-și 
șterse sângele din ochi. Gibson îi dădu arma înapoi. 

Pe verandă se auzi bubuit de pași și un obiect solid ateriză cu 
zgomot pe podeaua din camera de zi. Jenn își dădu seama 
imediat ce era. 

— Deschideţi gura și acoperiţi-vă ochii și urechile! ordonă ea. 

Hendricks reacționă automat. Gibson și Jenn își vârâseră deja 
capetele între genunchi. Gibson urlă la Billy, care se holba la ei 
cu gura căscată de uimire. 

Pocnetele și flashurile grenadelor paralizante continuară în 
hol, dar Gibson încă mai simţea în ţeastă schimbarea de 
presiune. Era ca și cum o alarmă de mașină îi stătea lipită de 
urechi. Auzea și vedea, însă cu mare greutate. Billy înţelesese 
până la urmă ce avea de făcut și apucase să se încolăcească 
înainte să înceapă tirul. 

e 

Aparatul de emisie reda fidel răpăitul focurilor de armă. Titus 
stătea în picioare, cu mâinile în șolduri și se holba la radio, de 
parcă asta îl ajuta să vadă pe viu ceea ce se întâmpla. Calista 


VP - 252 


repeta încruntată: „Ce se petrece acolo? Ce se petrece?” 

Nimeni nu se obosi să-i răspundă. 

Lui George îi era greu să reconstituie scena în minte. Mai 
mulți oameni de la Cold Harbor fuseseră doborâţi. De asta era 
sigur. Unul dintre ei striga incoerent. Un adevărat balamuc. 
Zâmbi în sinea lui. Jenn Charles și Dan Hendricks erau hotărâți 
să-și vândă scump pielea. 

— Breșă, rosti clar o voce în aparat, acoperind tot haosul. 

Două detunături răsunară simultan. Calista păli. 

— Grenade paralizante. 

Titus începu să se plimbe încolo și încoace, înjurând în barbă, 
în timp ce bătălia se mută în interiorul casei. 

Cold Harbor pierdea. 

— Mai e cineva acolo! Împușcaţi-l! Împușcaţi-l! Ce naiba... 

Vocea se înecă într-un gâlgâit umed. După aceea, nimic 
inteligibil. 

— Tinsley, șopti Calista pentru sine. O, Doamne Dumnezeule! 

Își scoase telefonul și începu să tasteze frenetic. 

Titus înșfăcă staţia de emisie și ceru raportul. 


— Care-i situaţia acolo? Raportaţi! Terminat. 

Surprinse privirea lui George și nu-i plăcu ce văzu. Scoase 
pistolul, se apropie furios și cobori arma la nivelul capului lui 
George. 

— Nu, interveni Calista. 

Titus se opri și o privi încruntat. 

— Poftim? 

— S-ar putea să avem nevoie de el mai târziu. 

— Dar planul era... 

— Planul era să pui la bătaie o echipă de oameni competenţi, 
îl întrerupse Calista. Acum am nevoie de un plan nou. 


38. 


Abia după cincizeci de mile, Gibson slăbi apăsarea pe 
accelerator și încetini la șaptezeci de mile pe oră. Conducea cu 
un ochi pe șosea și cu celălalt în oglinda retrovizoare, scrutând 
întunericul în căutarea eventualilor urmăritori. Urechile încă îi 


VP - 253 


tiuiau. 

Își trăsese pe ochi șapca Phillies a Ursuleţului. În haosul creat 
la casa lui Musgrove capul său fusese cel mai sigur loc pentru 
ea, dar acum șapca i se părea un accesoriu care îi aducea, 
surprinzător, un pic de alinare. În tot acel haos reușise să o ia cu 
el, împreună cu cartea Ursuleţului. Arma lui Billy se odihnea 
lipită de coapsa lui dreaptă. Gibson încă nu-și dădea seama cum 
de scăpase neîmpușcat. Avusese un noroc chior. 

Habar n-avea dacă Jenn sau Hendricks erau în viaţă. Se 
despărţiseră în timpul schimbului de focuri și, foarte probabil, 
cei doi fuseseră prinși sau omorâţi. Nu îi plăcuse că îi părăsise, 
însă Billy încasase un glonț în stomac și trebuia dus la spital. 
Gibson îl cărase în spate ca un pompier până la mașină, 
împiedicându-se la fiecare pas și așteptându-se din clipă în clipă 
la un glonţ, care totuși nu venise. 

Scoase Cherokee-ul de pe șosea și, într-un refugiu, găsi o 
stație de benzină abandonată, care părea închisă de mulți ani. 
Opri motorul, dar lăsă cheile lui Hendricks în contact. Stând la 
umbra marchizei din staţie, se uită în spate pe drum și ascultă 
scrâșnetul umed al respirației lui Billy. 

În licărul difuz al iluminatului public studie faţa lui Billy, palidă 
și îmbrobonată de sudoare. Billy tuși și scuipă o substanţă 
asemănătoare cu gudronul, care i se prelinse pe bărbie. Gibson 
îl șterse și observă că avea pantalonii și cămașa îmbibate cu 
sânge. Tânărul murmură ceva neinteligibil. De la evadarea lor 
nebunească, își pierduse și își recăpătase conștienţa de mai 
multe ori, dar nu rostise niciun cuvânt care să aibă sens. 

Trebuia să-l ducă pe Billy la spital, dar mai întâi trebuia să se 
asigure că nu erau urmăriţi. In clipa când deschise portiera de 
pe partea sa, bordul mașinii zăngăni zgomotos. Billy întinse 
braţul brusc și-l prinse de încheietura mâinii. 

— Ştii unde vei merge de aici? îl întrebă el. 

— Da, mi-am făcut o idee. 

— Știam eu că te-ai gândit deja la ceva. Poţi să faci ceva 
pentru mine? 

— Sigur. 

— Când o găsești, te rog să-i povestești despre mine. 

— la nu mai face pe eroul. O să verific dacă suntem în 
siguranţă și pe urmă te duc la spital. Ești viu și așa o să rămâi. 

— Mă bucur că te-am cunoscut. Mi-a prins bine să pot sta de 


VP - 254 


vorbă cu cineva. 

— Onoarea a fost de partea mea, Billy. Acum taci și nu te 
mișca din loc. Mă întorc imediat. 

— Bine, îi zâmbi Billy printre grimasele de durere. 

Gibson își trase și mai mult șapca pe ochi și ieși în șosea. Nu 
zări pe nimeni, dar asta nu-l făcu să se simtă în siguranţă. Și, 
oricum, cât mai putea întârzia? Billy avea urgent nevoie de un 
chirurg. 

Își scoase telefonul. Era riscant, știa; probabil că Jenn și 
Hendricks așa îi dăduseră de urmă la casa de pe malul lacului, 
însă altă opţiune nu avea. Îl deschise și verifică semnalul - avea 
o singură liniuţă. Se deplasă prin parcare, în căutarea unui loc 
cu semnal mai bun, și găsi unul în care ecranul afișa trei liniuțe. 
Hendricks ar fi știut unde să meargă, dar el era nevoit să caute 
pe hartă cel mai apropiat spital. Se afla la opt mile distanţă și, 
după ce memoră traseul, efectuă apelul de care se temea atât. 
Nu voia să o sperie mai mult decât era cazul, dar acum chiar nu 
avea încotro. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce cald e aici, rosti el când i se 
răspunse la telefon. 

— Poţi să repeti, te rog? spuse Nicole. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce cald e aici. 

— Cât de cald? 

— Patruzeci și trei de grade. 

— Ce ne sfătuiesc cei de la institutul meteo? 

— Să stăm la umbră. 

Urmă o clipă de tăcere și apoi: 

— Atunci fă bine și stai la umbră. 

— Spune-i că o iubesc. 

Nicole închise fără a-și lua la revedere. 

Era vechiul lor cod de pe vremea când Gibson servise în 
armată. Dacă el îi semnala posibilitatea unei ameninţări 
teroriste la Washington, Nicole trebuia să se pună la adăpost. 
Apelurile către casă erau monitorizate prin cuvinte și fraze- 
cheie, așa încât mulți soldaţi recurgeau la astfel de parole 
pentru a-și preveni familiile. 

Nicole avea s-o ducă pe Ellie la cabana de vânătoare din West 
Virginia a unchiului ei. În cel mult cincisprezece minute urma să 
plece și avea să stea departe de lume până ce îi dădea el de 
veste. În timpul serviciului militar nu fusese niciodată nevoit să 


VP - 255 


folosească codul. Îi era recunoscător lui Nicole că încă îl 
respecta suficient cât să-l asculte fără a pune întrebări. Deși, 
dacă scăpa cu viaţă, știa că va fi nevoit să dea multe răspunsuri. 

Șoseaua era în continuare pustie pe ambele sensuri, așa că 
mai avea timp pentru încă o convorbire telefonică. Era un număr 
pe care nu îl mai formase de mai bine de un deceniu; nu îl știa 
pe dinafară, dar degetele lui și-l amintiră. Se rugă în gând să fie 
în continuare valabil. 

Îi răspunse un băiat. Gibson o ceru la telefon pe mătușa lui. 
Puștiul trânti telefonul și o zbughi strigând „Mami!” 

O femeie veni la telefon. Vocea ei părea neschimbată. 

— Bună, Miranda! 

— Gibson? Tu ești? 

Discutară câteva minute. Gibson îi explică ce anume îi 
trebuia. Femeia nu știa dacă încă îl mai avea, dar îi promise că îl 
va căuta. 

— Dacă mai e la mine, știu unde să-l caut, spuse ea. 

Stabiliră ora și locul întâlnirii. Gibson îi mulțumi și încheie 
convorbirea care decursese mai bine decât se așteptase. O sună 
apoi pe Jenn, dar intră direct căsuţa vocală. Renunţă la ideea de 
a-i transmite un mesaj; telefonul ei se putea afla în mâinile 
adversarilor, închise, scoase cartela SIM și zdrobi aparatul, 
izbindu-l de zidul staţiei de benzină. Chiar dacă telefonul nu îi 
fusese încă dat în urmărire, nu putea risca să îl mai folosească. 

Și oricum, nu mai avea pe cine altcineva să sune. 

O luă înapoi spre SUV-ul lăsat în refugiu, calculând în gând 
timpul necesar pentru a ajunge la Charlottesville. Noaptea se 
putea deplasa în relativă siguranță, însă pe timpul zilei găurile 
făcute de gloanţe în caroserie aveau să iște întrebări nedorite. 
Portiera din dreptul pasagerului era deschisă; Billy dispăruse. 
Pași marcați de picături de sânge traversau parcarea, până la 
marginea câmpului întins din spatele benzinăriei. După zece 
pași le pierdu urma. În bezna care îl înconjura, strigă numele lui 
Billy. Nici măcar vântul nu-i răspunse. 

Scrută linia orizontului înspre nord, dar își dădu repede seama 
că nu putea ghici în ce direcţie o luase Billy. Cercetă din ochi 
câmpul, strigându-l din nou pe Billy în întunericul care îl învăluia 
nepăsător. 

Se întoarse la Cherokee. În viaţa fiecărui om vine o clipă în 
care trebuie să-și aleagă singur calea. Billy o alesese pe a lui, și 


VP - 256 


Gibson nu putea decât să spere că nu avea să regrete. 
Calea lui ducea spre Charlottesville. 


39. 


În zorii zilei, Gibson opri la un motel ce își făcea reclamă 
printr-un anunţ pictat de mână cu textul „Camere curate”. Parcă 
mașina în spate, departe de șosea, și-și luă o cameră. Plăti cash 
pentru două nopti, cu toate că nu intenţiona să stea decât una. 
Işi puse hainele în cadă pentru a scoate sângele din ele și făcu 
duș, călcându-le în picioare ca într-o presă de vin veche, până 
ce sângele se prelinse din ele învolburându-se în jurul gurii de 
scurgere. Rămase sub jetul de apă opărită până ce pielea îi 
căpătă nuanţa rozalie a unui nou-născut. 

Dormi dus. Când nevoia de a urina îl trezi din somn, își atârnă 
hainele la uscat pe bara de la duș. Se trezi de-a binelea abia 
spre seară. Se simțea de parcă dormise o veșnicie, nu zece ore. 
Făcu un alt duș pentru a-și reveni după somn și se îmbrăcă. 
Hainele arătau ceva mai bine, dar petele de sânge erau încă 
vizibile, întoarse cămașa pe dos. Și obţinu o îmbunătăţire. Acum 
arăta ca un idiot. 

La o milă distanţă de motel opri la un magazin de haine cu 
preţuri reduse din incinta unui mall prăpădit. Își cumpără o 
pereche de blugi și două cămăși. Și le puse pe el și, la ieșire, 
aruncă hainele vechi într-o pubelă. Cumpără o teslă de la un 
magazin de feronerie. Lovi cu ea în găurile de glonţ din 
caroseria SUV-ului. Când termină, mașina arăta mult mai 
distrusă decât înainte, dar măcar nu se mai distingeau găurile. 

In cei zece ani de când nu mai fusese în Charlottesville, orașul 
se schimbase și, în același timp, rămăsese la fel. Sau cel puţin în 
ceea ce privește lucrurile care chiar contau. Era tot 
inconfundabil de sudic și mândru de moștenirea și tradiţiile sale, 
dar totodată tânăr, vibrant și cu o atmosferă relaxată - cea mai 
bună combinaţie din câte există, după părerea lui Gibson. 
Pătrunse în oraș pe Route 29 care, după intersecţia cu Route 
250, deveni Emmet Street. În faţă se înălța universitatea. Se 
construiseră clădiri noi în campus, dar recunoscu locurile. Pe de 
o parte ar fi vrut să oprească pentru o plimbare prin campus și 


VP - 257 


un ocol pentru un Gus Burger în localul White Spot, iar pe de 
alta abia aștepta să plece. Nu că ar fi luat vreodată, în mod 
conștient, decizia de a nu mai reveni niciodată în Charlottesville, 
însă cumva găsise mereu motive de a evita orașul. 

Cu atenţia distrasă de amintiri, rată intrarea pe University 
Avenue. În loc să întoarcă mașina pe loc, se înscrise pe Jefferson 
Park Avenue și mai apoi pe West Main, în colțul îndepărtat al 
campusului. Era perioada de vacanţă și, la fel ca în verile din 
copilaria sa, Charlottesville dormita, obosit după un an școlar 
lung și încercând să recupereze orele de nesomn înainte ca cei 
douăzeci de mii de studenţi să se întoarcă peste câteva 
săptămâni. 

Exteriorul din cărămidă albă de la Blue Moon Diner îi apăru pe 
dreapta mai devreme decât își amintea. Trase mașina în 
parcarea îngustă din lateral și rămase o clipă în întunericul 
dogoritor. 

Nu-și văzuse mătușa din timpul procesului. Miranda îl luase la 
ea acasă după moartea lui Duke, și adevărul e că Gibson nu 
fusese un copil recunoscător. Ea se arătase mai mult decât 
înțelegătoare cu toanele și comportamentul lui urât, într-un mod 
tipic pentru mamele care au crescut copii ajunși la adolescenţă. 
lar el îi răsplătise bunătatea aducându-i pe cap federalii. 

Pe parcursul procesului, contactul cu mătușa lui fusese 
rezervat și rece. Gibson nu avea motive concrete pentru a-i 
reproșa ceva, dar, tânăr și furios cum era, îi purtase pică. 

Cheltuielile legale cu procesul său diminuaseră averea 
moștenită de la Duke, și ultima corespondenţă schimbată cu 
Miranda data de după vânzarea casei părintești. Mătușii îi luase 
ceva timp să găsească cumpărător, și Gibson aproape că 
încheiase instrucţia la baza militară de la Parris Island în 
momentul când primise prin poștă plicul - unul simplu, alb și cu 
un cec înăuntru. Cecul nu fusese însoțit de niciun bilet, și Gibson 
nu găsise motive pentru a răspunde. În cele din urmă folosise 
banii pentru a plăti avansul la casa în care locuiau acum Nicole 
și Ellie. 

Nu știa la ce să se aștepte de la această întâlnire și realiză că 
amintirile sale despre mătușă erau cele ale unui copil. De fapt, 
nu o cunoștea. Pentru el, ea era doar mătușa Miranda, omul 
care avusese grijă de el și veghease ca el să nu moară de foame 
în răstimpurile când Duke era plecat din oraș. Și care făcuse 


VP - 258 


pentru el mai mult decât oricine, își spuse acum Gibson. El își 
pierduse tatăl, dar și ea își pierduse fratele. Totuși, nu avea nici 
cea mai vagă idee despre relaţia lui Duke cu sora lui. Și, dacă 
era să fie sincer, atunci trebuia să admită că evitase să revină în 
Charlottesville tocmai din dorinţa încăpăţânată de a nu da ochii 
cu mătușa lui. 

Blue Moon Diner se schimbase. Deși lucrul acesta n-ar fi 
trebuit să-l surprindă, fu mirat să-l remarce. La urma urmei, 
trecuseră mai bine de zece ani de la ultima sa vizită acolo, 
perioadă în care localul trecuse prin mai multe mâini. Odată cu 
această constatare, veni și un sentiment neașteptat de tristeţe. 

O tânără albă cu ambele braţe tatuate îl atinse discret și îl 
invită să se așeze oriunde dorea. Alese un separeu din colțul din 
față al localului, pentru a sta cu ochii pe ușă. 

Se gândi că noii proprietari făcuseră o treabă bună în 
încercarea de a păstra atmosfera locului, dar tatăl său ar fi avut 
fără îndoială obiecţii disprețuitoare la adresa majorităţii 
modificărilor. 

Duke Vaughn era un progresist în multe privințe, dar în altele, 
ca de exemplu preaiubitele lui localuri, era exagerat de 
conservator. Discurile care umpleau pervazurile sau berea și 
spirtoasele comercializate la Blue Moon nu ar fi corespuns cu 
imaginea lui Duke Vaughn despre ceea ce înseamnă un mic 
restaurant tipic american. Programul cântăreților invitaţi seara, 
scris cu cretă pe tablă, ar fi trezit din partea lui un mârâit de 
dezaprobare. „Cântăreţii nu au ce căuta în asemenea localuri”, 
asta ar fi susținut Duke. Și la fel de dispreţuitor ar fi comentat și 
meniul, care includea preparate precum Mountain Trout Club 
sau Tandoori Chicken Sandwich. 

Prima variantă părea totuși o alegere bună. Gibson îi returnă 
meniul chelneriţei. 

Gândurile îi reveniră la Billy, la Hendricks și la Jenn. Oare 
rămăsese vreunul dintre ei în viață? George Abe. Kirby Tate. 
Terrance Musgrove. Atâtea vieţi legate printr-un nod gordian de 
cea a unei fete dispărute. Totuși, cel mai mult îl preocupa acum 
pe Gibson tatăl său. Nu își făcea iluzii că se afla în siguranţă, 
dar, înainte de a decide mișcarea următoare, trebuia să 
găsească răspuns la o întrebare. Oricât de oribil ar fi putut fi 
adevărul, Gibson știa că va înnebuni dacă persista în îndoieli. Ce 
îl împinsese pe Duke la sinucidere? Simţi ghearele nedeslușite 


VP - 259 


ale suspiciunii strângându-se și mai tare în jurul său. 

Nu putea decât să se roage ca mătușa lui să-l fi păstrat în tot 
acest timp. 

Miranda Davis intră în local. Gibson se ridică să o întâmpine, 
nesigur cum să procedeze. Mătușa lui rezolvă problema 
îmbrățișându-l cu braţele ei puternice. Se lăsă în voia ei și, când 
se eliberară din îmbrăţișare, ochii amândurora erau umezi. 

Anii fuseseră blânzi cu Miranda. Sigur, îmbătrânise, dar nu-și 
pierduse vitalitatea. Își păstrase aproape intactă silueta înaltă și 
zveltă și conformația puternică, rezultatul anilor de participare 
la competiţii de alergare, inclusiv la șase maratoane. Numai 
părul avea cu totul altă nuanţă. 

— Îmi place părul tău, comentă Gibson. 

— O, mă săturasem să-l tot văd încărunţit. Bill zice că-mi stă 
bine roșcată. 

Bill era soțul Mirandei; erau căsătoriţi de peste treizeci de ani. 
Gibson nu-l auzise niciodată discutând decât despre două 
subiecte: echipele sportive ale UVA și superba lui consoartă. In 
rest, lăsa conversaţia în seama Mirandei. 

— Are dreptate. Arăţi nemaipomenit. 

Miranda respinse complimentul cu o fluturare a mâinii. 

— Nu știu ce să zic, dar mulţumesc oricum. Dumnezeule, uită- 
te la tine, Gibson! Ai crescut. Ești un adevărat bărbat. Ce mult a 
trecut, adăugă ea, apoi tăcu. A fost din vina mea, să știi. 

— Ba nu, o contrazise Gibson cu o vehemenţă care îl luă și pe 
el prin surprindere. Eu m-am purtat oribil. 

— Erai un copil, îl corectă Miranda. Eu eram adultul. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

Femeia îi acoperi mâna cu palma. 

— Mă bucur că m-ai sunat. 

— Și eu. 

— Tare încăpăţânaţi mai suntem! Rămâi mai mult timp în 
oraș? Bill ar fi încântat să te revadă. 

Gibson îi răspunse că urma să plece în seara aceea. Miranda 
păru dezamăgită, așa că îi promise să revină atunci când va 
avea mai mult timp. 

— Am o fiică, o anunţă el. 

Îi povesti apoi despre Ellie și despre Nicole. Miranda îi adresă 
tot felul de întrebări, și el o puse la curent cu viaţa lui, încercând 
să păstreze un ton cât mai vesel. Fu mirat să constate cât de 


VP - 260 


multe lucruri bune avea de povestit și cât de bine se simțea 
împărtășindu-le cuiva dornic să le asculte. 

— Sper s-o cunosc cândva pe fiica ta, spuse Miranda. 

Îi promise că o va aduce în vizită la Charlottesville cât de 
curând posibil. Asta stârni un nou val de lacrimi și regrete din 
partea Mirandei. Printre lacrimi, ea îi zâmbi. 

— Bill zice că sunt în stare să plâng și dacă își schimbă vântul 
direcţia. Presupun că are dreptate. A, era să uit, sunt așa de 
aiurită. Ţi-am adus ce mi-ai cerut. L-am găsit. 

Întinse mâna după geantă și scoase din ea un bust mic din 
marmură al lui James Madison”. Îl așeză pe masă, între ei. Duke 
îl cumpărase la o vânzare dintr-o curte, pe când era student la 
UVA. Îl considera prima lui „achiziţie importantă”, și bustul 
tronase la loc de cinste pe biroul lui până în ziua morţii. 

Discuţia continuă alte câteva minute, de data asta Miranda 
fiind numai zâmbet, chiar și atunci când Gibson o conduse afară 
din local și se îmbrățișară pentru ultima oară. 

— Să știi că semeni leit cu el. Mai ales la ochi, îi spuse 
Miranda afară, trasându-i cu degetele prin aer contururile feţei. 
Da, semănaţi perfect. 

Gibson se întoarse în local, unde mâncarea îl aștepta pe 
masă. Împinse farfuria deoparte, fără să se atingă de mâncare, 
și luă statueta, cântărind-o în mâini. O răsturnă și căută mica 
scobitură din piedestal. O găsi cu degetul mare și scoase 
căpăcelul care ascundea micul compartiment secret, destinat 
inițial notiţelor, dar suficient de mare cât să încapă în el un stick 
USB. Cu toate că știa de existenţa lui, fu un pic surprins când 
obiectul îi căzu în palmă. 

Duke Vaughn ţinuse un jurnal încă de când studia la UVA. 
Crezuse dintotdeauna în destinul său glorios și susținea că 
jurnalul avea să-i fie de folos atunci când va veni vremea să-și 
scrie memoriile. Îl menţiona adesea în conversații, dar nimeni 
nu-l văzuse vreodată, așa încât, cu timpul, „jurnalul” devenise 
un fel de legendă de familie. 

Gibson își văzuse tatăl de milioane de ori salvând 
documentele pe computer și copiindu-le pe stickul pe care îi 
ascundea apoi în interiorul statuii. După ce fusese arestat, FBl-ul 
luase PC-ul lui Duke, care conţinea destule dovezi 


35 Politician american (1751-1836), cel de-al patrulea președinte al SUA între 1809 și 
1817 (n.tr.). 


VP - 261 


incriminatoare pentru a-i distruge pentru totdeauna reputaţia. 
Computerul nu fusese niciodată returnat și, cel mai probabil, 
stickul era ultima copie existentă a scrierilor lui Duke Vaughn. 

Gibson introduse stickul în laptop. 

Pe ecran apăru un singur folder, denumit „PRIVAT”. Foarte 
subtil. Apăru o fereastră și i se ceru parola. Atunci când 
devenise pasionat de computere și încriptări, primul său proiect 
fusese computerul lui Duke. Prima parolă pe care o spărsese. 
Prima lui infracţiune. Mă rog, a doua, dacă punea la socoteală 
incidentul din copilărie când fusese oprit în trafic de poliţie 
pentru că depășise limita de viteză. Introduse parola și fereastra 
dispăru. 

Folderul conţinea peste treizeci de fișiere, fiecare fiind 
denumit cu anul în care fusese scris. Cel mai vechi data de la 
sfârșitul anilor '70. În total, ele acopereau viaţa lui Duke 
Vaughn, începând cu anii de facultate, continuând cu 
ascensiunea sa politică și terminând cu „sinuciderea” - peste 
două milioane de cuvinte. Unele note erau incredibil de scurte: 
„7 octombrie 1987 - urăsc să cerșesc fonduri și voturi”, 
comentase Duke pe parcursul unei campanii electorale. Altele 
erau mult mai serioase și se întindeau pe câteva pagini. 
Observațiile erau mai pertinente și mai clar formulate. Întâlniri 
cu mahării partidului, legislaţie la a cărei elaborare participase 
Duke, meditații filosofice despre politică. 

Gibson deschise un program care permitea căutarea 
simultană în toate documentele după cuvinte-cheie. Tastă 
„baseball” și aşteptă în timp ce programul scotocea prin 
jurnalele tatălui său. Aproape două mii de rezultate. Se încruntă 
și adăugă cuvintele „Suzanne” și „Gibson”. Programul rulă din 
nou și scoase un sunet de clopotel pentru a-l anunţa că 
terminase căutarea. Un singur rezultat de data aceasta. 

Aparent, textul era total inofensiv - o ieșire la un meci de 
baseball, scurtată de toanele unui copil. Gibson îl parcurse fără 
grabă; își auzea tatăl în fiecare cuvânt scris și vână tot ce părea 
ieșit din comun. Nota dădea totuși impresia unui om îngrijorat 
de fiica unui bun prieten și nimic mai mult. Ajunse la partea în 
care Ursuleţul își pierduse controlul. Descrierea era similară cu 
ceea ce își aducea el aminte, dar numai până la un punct: 


Stabilisem o întâlnire tête-à-tête cu Martinez. Neoficială. Fără 


VP - 262 


presiune. O șansă pentru Ben să se reconcilieze cu colegul 
însărcinat cu convocarea la dezbateri a majorității parlamentare 
după disensiunile pe tema legii șomajului. Era o mișcare bună, 
dar care avea să ne coste. Mai erau optsprezece luni până la 
alegerile legislative, însă aveam nevoie să nivelăm asperitățile. 

Greu de explicat comportamentul lui Suzanne. A sosit 
momentul deciziei. Ben a vrut să amâne întâlnirea, dar eu mă 
spetisem ca s-o obțin. Așa că am convenit ca eu s-o duc pe 
Suzanne înapoi în Virginia. George avea să rămână cu Gibson și 
cu Ben. Mi-a părut rău să-l las pe Gibson cu ei, dar mahărul avea 
un fiu cam de vârsta lui, cu care Gibson s-a înțeles de minune și, 
din câte mi s-a povestit mai târziu, s-a purtat foarte bine. Puștiul 
are viitor. 

Suzanne era o epavă când am scos-o din arenă. Am lăsat-o în 
pace, de teamă să nu facă vreo scenă. M-am oferit să-i cumpăr 
o șapcă, și asta a părut s-o calmeze un pic. N-a vrut una cu 
Orioles. Nici gând. Bine, fără Orioles. Deși, ce Dumnezeu, doar 
eram la un meci de-al lor! Ce alte șepci am fi putut găsi? 
Suzanne s-a pus din nou pe plâns. Tipul cu șepcile a scotocit 
prin cutii și a găsit două cu emblema Phillies. Nu știu ce căutau 
acolo. Le-am cumpărat pe amândouă - m-am gândit că asta 
avea să creeze un fel de legătură între noi. Sapca era prea mare 
pentru Suzanne, dar era dintr-acelea cu circumferință reglabilă, 
așa că i-am îndesat-o bine pe cap. A fost mulțumită și, slavă 
Domnului, pe drumul de întoarcere a adormit în mașină. 

Orioles au pierdut. 


Gibson își aminti acum șapca. Cea de-a doua fusese uitată pe 
bancheta din spate a mașinii. II întrebase pe Duke ce era cu ea, 
dar fără a căpăta un răspuns concret și, când se întorseseră la 
Charlottesville, tatăl lui o aruncase la gunoi. Până acum nu 
făcuse niciodată legătura între șapca aceea și Ursulet. 

Greșise. Categoric greșise. Nu descoperise nimic concludent, 
însă ceea ce aflase era de ajuns pentru a-i hrăni mai departe 
suspiciunile. Scoase șapca Phillies și o privi din nou. Avusese 
dreptate Billy. Șapca era un mesaj, un mesaj care îi era adresat 
lui, după cum îl avertiza o senzaţie tot mai sâcâitoare. Mai ales 
că Billy îi spusese că Suzanne se gândise mereu cum să ia 
legătura cu el cât timp fusese în închisoare. 

Ce-ai vrut să-mi Spui, Ursuleţule? 


VP - 263 


Gibson puse șapca în rucsac, nu pe cap. Blue Moon se 
umpluse între timp. Într-un colţ, formaţia angajată să întreţină 
atmosfera își acorda chitarele. Avea nevoie să ajungă într-un loc 
mai liniștit pentru a studia restul jurnalului. Imposibil să nu 
găsească și altceva. 

Își strânse lucrurile, plăti consumaţia și se îndreptă spre 
ieșirea laterală ce dădea în parcare. Era riscant, știa asta, dar 
trebuia neapărat să o contacteze pe Jenn. Sigur, telefonul lui 
zăcea zdrobit în parcarea unei benzinării din Pennsylvania, dar 
unele moteluri mai vechi încă aveau telefoane cu fise. Trebuia 
să găsească un loc unde să se adăpostească peste noapte și să 
împuște astfel doi iepuri dintr-un foc. 

Se apropie de SUV și, tocmai când introducea cheia în 
portieră, o mână puternică precum oţelul îi acoperi gura și-i 
răsuci cu dibăcie corpul, expunându-i gâtul. Argintul îngheţat al 
unei seringi hipodermice îi mângâie pielea precum înţepătura 
unei viespi. 

— Stai liniștit, îi șopti un glas hodorogit. O să te duc să-ți vezi 
tatăl. 


40. 


Duke îi zâmbi fiului său și-i făcu semn să vină la el. Ascultător, 
Gibson se apropie și încercă să stea nemișcat cât timp Duke îi 
încheie la loc nasturele de sus al cămășii și îi îndreptă cravata 
pentru a treia oară. Petrecerea de Crăciun era în plină 
desfășurare și, deși senatorul interzicea discuţiile despre politică 
la astfel de întruniri anuale, subiectul se afla pe buzele tuturor. 

Un bărbat cu faţa bleagă și roșie ca sfecla se opri pentru a da 
mâna cu Duke. Gibson era obișnuit cu astfel de scene. Oamenii 
se opreau mereu pentru a sta de vorbă cu tatăl lui. Tatăl lui era 
un om important, și Gibson se mândrea cu respectul pe care ei 
i-l arătau. În ciuda interesului de care se bucura din partea 
celorlalți, Duke îl făcu pe interlocutorul său să se simtă de parcă 
era centrul universului - îl întrebă despre soţie și copii, având 
grijă să se refere la ei pe numele mic, și îl felicită pentru un 
succes recent în Camera Reprezentanţilor. Bărbatul se retrase 
încântat, și Duke se întoarse cu faţa către fiul său. 


VP - 264 


— În viaţa mea nu o să-l sun, decât atunci când voi lua foc și 
dacă el posedă unicul furtun cale de trei state. 

Gibson râse, cu toate că nu înțelesese gluma prea bine. Dar îi 
plăcea că tatăl său îl trata ca pe un om mare. Un iniţiat. Duke își 
trecu degetele prin părul fiului său, zburlindu-l cu afecțiune. 

— Tată... se plânse Gibson și-și netezi părul cu palma. 

— Unde sunt ceilalţi copii? N-ai de ce să stai aici, în abator. 

— Sunt cu toţii sus la etaj și se uită la filme pentru copii, 
raspunse Gibson dispreţuitor. 

La zece ani, dădea semne de precocitate. Filmul său preferat 
era Nașul II - nu că originalul n-ar fi fost bun, dar toată lumea 
știa că partea a doua era mult mai reușită. Tatăl său era de 
părere că John Cazale** era cel mai subapreciat actor din istoria 
cinematografiei. Nu a jucat decât în cinci filme, dar mai bune 
decât oricare alte cinci filme făcute vreodată, comentase Duke 
atunci când vizionaseră filmul pentru întâia oară împreună. 

In toamna aceea, Gibson fusese chemat în biroul directorului 
școlii pentru că îl prinsese de gât pe un coleg și exclamase „Știu 
că tu ai fost, Bobby, mi-ai frânt inima*””, după care îl sărutase 
violent pe buze. Duke râsese cu lacrimi și cu jumătate de gură îl 
prevenise să nu se mai repete. Gibson se apărase subliniind că 
ulterior nu-i mai dispăruse nimic din dulapul de la vestiar. 

— Filme pentru copii? Mda, sună cam plictisitor. 

— Nici că se poate mai rău. Ce se petrece aici, tată? 

— Nimic special, îi așez pe toţi la rând și îi disec. Tot ce vezi 
aici e numai aparenţă, fiule. Ţine minte ce-ţi spun: nimic nu e 
mai fals pe pământ decât o petrecere de sărbători în 
Washington. Singurele cuvinte cinstite pe care le vei auzi toată 
noaptea vor fi comenzile de băuturi la bar. 

— Și atunci ce cauţi aici? 

— Sunt lucruri care, pur și simplu, trebuie făcute. Totul se 
reduce la aparenţe. Ţi-am mai zis asta, nu-i așa? În fine, ideea e 
să cauţi să dibuiești secretele oamenilor. De la ce anume 
încearcă să-ţi distragă atenţia? Dacă poţi să răspunzi la asta, 
înseamnă că l-ai dibuit pe tip. Sau pe tipă. Dar e mai bine să-ți 
faci mâna cu bărbaţii, pentru că sunt mai ușor de citit. Femeile 


36 Actor american (1935-1978). A jucat cu succes în mai multe piese și, pe parcursul a 
șase ani, în cinci pelicule nominalizate la Oscar pentru cel mai bun film. (n.tr.). 

37 Imitaţie (cu schimbarea numelui interlocutorului) a scenei din filmul Nasul II în care 
Michael Corleone, interpretat de Al Pacino, îl acuză pe Fredo (John Cazale) de trădare 
(n.tr.). 


VP - 265 


au inteligenţa deţinătorilor de doctorate. 

— Am priceput, dădu Gibson din cap cu înțelepciune. 

Rămase tăcut o clipă, apoi întrebă: 

— Și cum faci asta? 

— O să-ţi arăt. Uite, să-l luăm, de exemplu, pe tipul ăla de 
acolo, arătă Duke către un bărbat înalt și slab, cu o față ca de 
foaie de glaspapir. 

Omul cerceta din ochi sala și-și făcea de lucru cu o bere. 

— E cineva important? întrebase Gibson. 

— Tu să-mi spui. 

Gibson se holbă îndelung la bărbat. 

— Nu, nu e. 

— De ce? 

— Pentru că nimeni nu vrea să discute cu el. Dacă ar fi o 
persoană importantă, n-ar sta singur într-un colț. 

— Bravo! chicoti Duke. Dar acum hai să fim drepţi cu el. 
Spune-mi ce concluzii poți să tragi judecând numai după felul 
cum arată. 

Gibson îl măsură pe bărbat din cap până în picioare. Purta 
costum și cravată lucioasă. Insignă prinsă de reverul hainei și 
ochelari cu rame metalice. Avea părul blond, pieptănat pe 
spate, și o tunsoare obișnuită. Nu ieșea cu nimic în evidență. 

— Arată ca toţi ceilalți. 

— Nimeni nu seamănă perfect cu nimeni. Chiar dacă vrem să 
imităm pe cineva, nu reușim întru totul. Secretul, Gib, este să nu 
te uiţi la un om văzând doar ceea ce se află în centru. Pentru că 
în centru arătăm la fel. Costum, cravată, insignă pe rever. Omul 
nostru poartă o uniformă, și o poartă bine. Dacă e să judecăm 
numai după ceea ce se vede în centru, ar putea fi la fel de bine 
președintele Statelor Unite. Adevărul îl vei găsi la margini. De 
pildă, părul. Toată lumea își piaptănă părul așa încât să arate 
bine atunci când e privit din față. De ce? Pentru că așa îl vedem 
când ne uităm în oglindă. Din faţă. Nu ne putem vedea pe noi 
înșine decât din faţă, și atunci ăsta e singurul unghi de care ne 
preocupăm. 

— Atunci ce-ar trebui să fac? Să mă uit la spatele oamenilor? 

— Nu în sens literal, dar da. Uită-te la pantofii individului. Ce 
vezi? 

— Au tălpile tocite. Un șiret e rupt. 

— Și ce-ţi spune chestia asta? 


VP - 266 


— Că îi poartă de mult timp. 

— Și ce îţi spune asta? 

Gibson medită îndelung asupra întrebării. Pantofii îi aminteau 
de mingea de baschet a lui Ben Rizolli. Tatăl lui Ben Rizolli își 
părăsise familia când Ben era mic, și băiatul rămăsese cu mama 
lui. Nu aveau prea mulţi bani. Ben avea dintotdeauna aceeași 
minge de baschet, pe care o lua cu el peste tot. Cusăturile și 
inscripţia de pe ea se uzaseră, și mingea aproape că nu mai 
putea fi ţinută bine în mâini. Lui Gibson îi părea rău că un băiat 
atât de pasionat de baschet nu-și putea permite o minge nouă. 

— N-are prea multe perechi. Probabil că nu-și permite să 
cumpere mulţi pantofi. Speră ca nimeni să nu se uite la 
picioarele lui. 

— Nu-i rău. Crezi că senatorul poartă pantofi cu tălpi tocite? 

— Nici pomeneală. 

— Ai dreptate, nici pomeneală. Acum uită-te la pantofii mei. 

Gibson se uită în jos, la pantofii lui Duke. Tatăl său purta o 
pereche veche de pantofi negri, cu model perforat. Pielea se 
încreţise adânc deasupra vârfurilor. Își ridică ochii întrebător. 

— Ei, ce-ţi spune asta despre tatăl tău? spuse Duke. 

— Nu știu. 

— Îți spune că un om nu e definit printr-un singur lucru. Nu fi 
așa de încrezut încât să-ţi închipui că ai ajuns să cunoști un om 
judecându-l doar după pantofii pe care îi poartă. Totuși... 

— Totuși, e un început? 

— E un început, spuse Duke. Deci care este diferenţa dintre 
mine și omul nostru? 

— Cu tine, oamenii vor să vorbească. 

Duke îi făcuse cu ochiul. 

— Da, e un început. 

Gibson dădu energic din cap, mândru de laudă. Avu senzaţia 
că îi scapă ceva, dar se bucura de atenţia tatălui și nu voia să 
strice momentul punând prea multe întrebări. Va medita mai 
târziu asupra problemei și va găsi singur răspunsurile. 

— Bun. Acum uite ce e, fiule. Ne vedem peste o oră. Am niște 
treburi de rezolvat, dar știu eu un loc în Georgetown unde fac un 
milkshake cu Oreo de milioane. De acord? 

— De acord. 

După trei ore, se trezi acolo unde adormise, încolăcit pe un 
pat, într-o cameră de oaspeţi și învelit cu o haină de blană. 


VP - 267 


— Scoală, fiule. Hai, scoală-te. 

Duke îl luase pe sus și îl cărase până la mașină. Gibson nu se 
trezise decât în clipa în care se trântise portiera în urma lui. 

— Scoală-te... 


41. 


Gibson își reveni din leșin pe fundul unui ocean presărat cu 
vestigiile arheologice ale vieţii sale. În lumina difuză, de 
nepaătruns, desluși silueta mătăhăloasă a vechiului și ruginitului 
combi verde al tatălui său, pe jumătate cufundat într-un banc de 
nisip. Ruinele casei părintești stăteau prăbușite într-o rână, în 
chipul cel mai nebunesc. Cu totul improbabil, arbustul de corn 
alb din curtea din spate înflorise. Prima lui bicicletă era 
rezemată de el. lar în dreapta văzu sala de clasă unde FBI-ul îl 
încătușase și defilase cu el prin faţa unei mări de camere TV. 

Ceva aflat la suprafața apei îi atrase atenţia. Işi făcu vânt cu 
picioarele și începu să se ridice. Când sparse suprafaţa apei, 
pleoapele i se deschiseră și răsuflă adânc și gâtuit. Un bec 
electric chior, ca un soare îndărătnic, se legăna prin faţa lui. 
Clipi mărunt din ochi și încercă să-și focalizeze privirea. Dar 
când reuși, regretă imediat. 

Era atârnat și se balansa, cu vârfurile picioarelor abia 
atingând un scăunel din lemn. O funie înfășurată în jurul gâtului 
era singurul lucru care îl împiedica să cadă, numai că îi rodea 
adânc din carne. Încercă să prindă funia și să o slăbească pentru 
a diminua presiunea din jurul gâtului, însă descoperi că avea 
mâinile legate la spate. Intră în panică, începu să se zbată și 
aproape că-și pierdu echilibrul. Un braţ îl prinse strâns și îl aduse 
în poziţia iniţială. 

— Gata, stai liniștit. Stai liniștit, am zis, nu te mai zvârcoli. 
Încă nu a venit momentul. Mai întâi avem de rezolvat niște 
treburi, rosti vocea din parcarea de la Blue Moon Diner. 

Restaurantul. 

Își amintea acum atacul. Era ceva legat de Duke. Inima i se 
frânse și se simţi dintr-odată singur, ca un idiot. Funia care îi 
strângea gâtul îi îngreuna mișcările, dar trase aer cât mai adânc 
în piept și-și roti capul, cercetând împrejurimile. 


VP - 268 


Se afla într-un subsol. Ferestrele cu geamuri pe jumătate 
încastrate în rame erau montate sus, pe pereţii de un galben- 
pai. Era noapte. Pe pereţi stăteau agățate acuarele înfățișând 
păsări: colibri, ciocănitori, cardinali. Într-un colț zări un șevalet. 
Era în atelierul unui pictor? Un șir de trepte mochetate urca, 
însă spre ce? 

Un bărbat își făcu apariţia în raza lui vizuală. Gibson se 
cutremură. Năuc fiind, i se păru că omul îl urmărise din leșinul în 
care căzuse. Un prădător dintr-acela bentonic, care stă la pândă 
în adâncurile întunecate ale oceanului. Dar nu era decât un tip 
ca oricare altul. Cel puţin la prima vedere. De înălțime medie. 
Zvelt. Cu o faţă palidă, cu nimic ieșită din comun, cu excepţia 
nasului spart recent, umflat și roșu. Genul de bărbat care ar 
putea să te întâmpine la recepţia unui hotel ori să stea lângă 
tine în sala de așteptare a unui medic. Cel puţin asta voia el să 
transmită. Dar, pe la margini, camuflajul lui începu să se 
destrame. 

Ochii erau cei care-l trădau. Erau de un galben bolnăvicios, că 
ai unei bufniţe diurne, și neclintiţi precum suprafaţa moartă a 
Lunii. Cufundaţi adânc în orbite, îl fixau pe Gibson, părând să 
vadă totul și nimic. Gibson cunoscuse câţiva bărbați înfricoșători 
în arest și unii și mai și în armată, dar acest bărbat, în cazul în 
care era totuși o ființă omenească, îl îngrozi mai mult decât 
oricine. Bărbatul acesta era moartea care venise să îl ia. 

Cel mai mult îl tulburară însă hainele individului. Era îmbrăcat 
ca el. Nu asemănător. Nu în nuanţe și în stil similare, ci cu exact 
aceeași cămașă și cu aceleași perechi de blugi și de pantofi. 
Arătau ca doi gemeni care-și făcuseră cumpărăturile împreună. 
Asta însemna că bărbatul stătuse în apropierea lui în magazinul 
de haine, urmărise ce cumpărase și-și alesese exact aceeași 
ținută. Răpirea lui fusese pusă la punct în cel mai mic detaliu. 
Nu-l aștepta nimic bun, indiferent ce urma, și orice ar fi vrut el 
să încerce, bărbatul avea să îi anticipeze mișcările. 

— Acum fii atent la mine. Ești atent? N-avem timp de pierdut, 
spuse bărbatul pe un ton blând și politicos. 

Era vocea unui chirurg care încearcă să-și liniștească 
pacientul nervos înaintea unei proceduri complexe. Se priviră 
unul pe altul în tăcere, după care, fără ceremonie sau vreun 
avertisment, bărbatul dădu un picior în scăunel și îl îndepărtă de 
sub picioarele lui Gibson. Scăunelul scoase un scrâșnet ascuţit 


VP - 269 


pe podea și se izbi zgomotos de zidul îndepărtat. 

Corpul lui Gibson cobori cu doar doi-trei centimetri, dar 
diferența era mare. Acei centimetri duri și nepăsători erau cei 
care despărțeau viața de moarte. Funia se legănă ușor și-i 
susținu greutatea cu o smucitură, înfigându-se în pielea de sub 
maxilar. Tendoanele din zona gâtului și a umerilor reacționară 
de parcă fuseseră smulse din rădăcini. Picioarele lui Gibson se 
zbătură în aer. 

Bărbatul păși în faţă și îl atinse ușor pe Gibson pe picior. 
Gibson simţi disperare și neputinţă. Și acel val imens de regrete 
care însoțește probabil orice moarte prematură. Regrete reci, 
care nu îi aduceau alinare. Și cuvinte care îi copleșeau ființa, 
cuvinte pe care și-ar fi dorit să le rostească și fețe cărora și-ar fi 
dorit să le vorbească. 

Se aștepta să-și piardă repede conștienţa. Așa se întâmpla în 
filme. Câteva clipe de zvârcolire inutilă înainte ca funia să 
răpească viaţa victimei. In schimb, rămase atârnat zbătându-se 
și ascultându-și scrâșnetul respirației și zvâcnetul sângelui în 
tâmple. 

— Asta e spânzurarea cu funie scurtă, spuse bărbatul. Vei 
observa că, spre deosebire de funia standard sau cea lungă, 
aceasta nu îţi rupe gâtul. Ceea ce îţi va părea acum o 
binecuvântare, dar la final, îți garantez, vei regreta că n-am 
recurs la funia lungă și la o scurtare a așteptării. Asta e 
avantajul și totodată dezavantajul funiei scurte. Trăiești mai 
mult, dar... trăiești mai mult. Majoritatea oamenilor își închipuie 
că vor dori întotdeauna să-și prelungească viața, însă douăzeci 
de minute, atunci când capul îţi e legat de o funie, înseamnă 
mult timp. Mult timp pentru a regreta lucruri care nu mai pot fi 
schimbate și care nici nu mai contează. 

Bărbatul îl prinse pe Gibson de picioare și îl ridică, susţinându- 
i greutatea. Scăunelul alunecă înapoi sub picioare, și Gibson 
dansă pe el cu mișcări slăbite de oboseală. 

— Vreau să ne înțelegem clar, spuse bărbatul. Cred că un om 
aflat în poziţia ta ar trebui să știe dinainte ce pedeapsă îl 
așteaptă. Pedeapsa pentru că nu m-ai satisfăcut. Te întrebi cum 
ai putea să mă satisfaci? O să-ți spun. Am pentru tine o 
întrebare. Una singură, dar importantă. O s-o repet până când 
voi fi satisfăcut de răspuns. Până ce voi fi satisfăcut... funia 
scurtă. Ai priceput? 


VP - 270 


— Da. 

Bărbatul ridică în aer stickul de memorie al lui Duke. 

— Ai făcut vreo copie? Și ai încărcat-o pe laptop înainte de a 
pleca din local? 

— Dacă îţi spun, îmi dai drumul? 

Scăunelul căzu din nou. Gibson cobori iar câţiva centimetri. 
Durerea îi săgetă spatele și umerii. Rămase atârnat mult timp, 
mai mult decât înainte. În cele din urmă, braţele bărbatului îl 
ridicară până ce putu pipăi scăunelul cu vârfurile picioarelor. Se 
simțea cumva micșorat, ca și cum o parte din el îi fusese smulsă 
cu forța. Bărbatul îi dădu timp să-și adune gândurile sau ceea ce 
îi mai rămăsese din ele. Cu coada ochiului, Gibson își zări tatăl 
stând așezat, în picioarele goale, la baza scărilor și uitându-se 
trist la el. Clipi mărunt și năluca dispăru, dar acum știa unde se 
află. Acasă. 

— O, exclamă bărbatul. Bine ai revenit acasă! Nu eram sigur 
că o să recunoști locul. S-a schimbat în ultimii zece ani. Îmi 
plăcea mai mult când pereţii erau zugrăviți în roșu. 

— Du-te dracului! încercă Gibson să ţipe, însă din gât nu îi ieși 
decât o șoaptă. 

— Mi-a făcut plăcere să îl cunosc pe tatăl tău. Bărbatul scoase 
un cuţit și dădu la iveală o lamă lungă și necruțătoare. Am avut 
o discuție fructuoasă în camera asta. Ca doi oameni care au 
ajuns la o înţelegere. Zâmbi ușor la amintirea acelor momente. 
Dar, pentru a-ţi răspunde, nu, n-am să te las să pleci dacă îmi 
vei răspunde la întrebare. Sub niciun motiv. Viaţa nu e un lucru 
cu care să faci troc. Știu că ceea ce-ţi spun acum e greu de 
digerat, dar e mai bine să fiu cinstit cu tine. O să-ţi spun totuși 
ce sunt dispus să îţi ofer. 

— Să putrezești în iad! 

— Sus e un cuplu. Linda și Mark Tompkins. Linda e cea care a 
pictat tablourile încântătoare pe care le vezi aici. In clipa asta, 
tot ce știu ei e că un bărbat mascat, cu minţile rătăcite, a 
pătruns în casa lor prin efracţie și i-a imobilizat, legându-i. Un 
bărbat îmbrăcat exact ca tine. Bărbatul plângea în hohote. Era 
isteric. Le-a spus că-i pare rău. Că nu voia să le facă rău. Le-a 
povestit că pe vremuri locuise aici. Mâine, când îi vor găsi, Linda 
și Mark Tompkins te vor identifica drept atacatorul lor. Poliţia va 
conchide, în chip cât se poate de rezonabil, că într-o criză de 
disperare după divorț și pierderea slujbei și a familiei, ai pătruns 


VP - 271 


în casa părintească și ai călcat pe urmele tatălui tău. 

— Asta e ceea ce-mi oferi? 

— Da. 

— Și dacă refuz să îţi răspund? 

— Dacă nu-mi răspunzi, voi împinge scaunul. După ce o să 
mori, o să urc și o să-i măcelaresc pe Linda și pe Mark 
Tompkins. Mai întâi pe ea, pentru ca Mark să-și urmărească 
soția murind. Și o să-i prelungesc cât mai mult agonia, mă 
pricep la asta. 

Gibson desluși o tentă de excitație cinetică în vocea 
bărbatului. Omul o ascundea cât putea mai bine, dar el sesiză 
pe faţa lui o urmă de veselie sau ceea ce, la un asemenea 
monstru, putea trece drept veselie. 

— De ce? Ei nu sunt vinovați cu nimic. 

— Nici tu nu ești, sublinie bărbatul. Din păcate pentru ei, 
unele evenimente i-au adus în calea noastră, așa cum altele te- 
au adus pe tine în calea mea. Așa că, deși nu se fac vinovați, 
viețile lor atârnă acum de un fir de păr. Mă rog, un fel de-a zice. 

— Și ce-i cu asta? spuse Gibson. Nu-i cunosc. Nu i-am întâlnit 
niciodată. În ce fel mă privește pe mine pe cine alegi tu să ucizi? 
E treaba ta, nu a mea. 

Blufa. Și încerca s-o facă într-un mod cât mai convingător. 

— Adevărat, adevărat. Treaba asta mă privește numai pe 
mine. Tu ai conștiința curată. Dar nu conștiința este lucrul care 
ar trebui să te preocupe, ridică bărbatul din umeri. Nu crezi c-ar 
trebui să te gândești la Ellie? 

Gibson încremeni de spaimă la auzul numelui fiicei sale. 

— Ce-i cu ea? 

— Păi gândește-te... cum o va afecta toată treaba asta? Adică 
crima ta, spuse bărbatul. Gândește-te cât de cumplit va fi ea 
reflectată în presă. Imaginează-ţi ce amintiri vor rămâne în urma 
ta. În ce fel te va percepe Ellie. Vor spune că ţi-ai pierdut 
minţile, dar că, înainte să te spânzuri, ai omorât familia 
Tompkins - ghinioniștii care au cumpărat casa ta părintească. 
Te vor cataloga drept un psihopat degenerat care a vrut să 
târască oameni nevinovați în nenorocirea lui. Sfârșitul cumplit al 
unei tragedii de familie începută în urmă cu mai bine de zece 
ani. Acesta îţi va fi epitaful. Când Ellie va crește și se va gândi la 
tatăl ei, o va face cu uimire și rușine. Exact așa cum te-ai gândit 
tu la Duke Vaughn. Deci, te întreb în numele Lindei și al lui 


VP - 272 


Mark. Și al fiicei tale. Ai făcut vreo copie? 

Gibson deschise gura ca să-i răspundă, dar o închise la loc. 
Lacrimi îi brăzdau fața. Lacrimi pentru tatăl său. Pentru fiica sa. 
Pentru alegerea pe care era nevoit să o facă acum. 

Știa că nicio pledoarie, nicio rugăminte nu avea să-l clintească 
din loc pe bărbat. Din prima clipă când se uitase în ochii lui goi, 
Gibson își dăduse seama că individul nu avea pic de milă și nu 
avusese niciodată. Al naibii să fie dacă o să-și piardă ultimele 
minute din viaţă implorându-l! Avea să folosească acel scurt 
răgaz pentru a face o faptă bună. Avea să îi salveze pe Linda și 
pe Mark. Meritau... oricât de oribile erau tablourile Lindei. 

— Ai făcut vreo copie? 

— Nu, n-am făcut. 

— De ce? 

— Nu am crezut că aveam nevoie. 

Bărbatul căzu pe gânduri. 

— Nu cred. Ar fi o greșeală. 


— Da. 

— Deci n-ai făcut nicio copie? 
— Nu. 

— Nicio copie? 

— Nu. 


Întrebarea și răspunsul se repetară la nesfârșit. Aceeași 
întrebare pusă de zeci de ori în zeci de moduri diferite. Era o 
nebunie, însă Gibson se strădui să îl convingă pe bărbat. Intre 
timp, se aștepta ca scaunul să-i fie luat de sub picioare în orice 
clipă. Într-un final... 

— Te cred, declară bărbatul. 

Gibson se opri, complet epuizat. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Nu își putea explica de ce simţea o asemenea recunoștință, o 
asemenea pace pentru că bărbatul îl crezuse. Tot ce-și dorea 
acum era să doarmă. _ 

Bărbatul încuviință din cap și strânse lama cuțitului. Işi adună 
lucrurile și se pregăti de plecare. Se uită în jur și verifică să nu fi 
uitat ceva. Când termină, se întoarse cu faţa către Gibson. 

— Unde-i Suzanne? întrebă Gibson. 

— Nu știu. 

— De ce l-ai ucis pe tata? 

Bărbatul îl privi curios. 


VP - 273 


— Ce importanţă are? 

— Suzanne era însărcinată. Copilul era al tatei? 

— Chiar vrei să afli? Crezi că asta o să-ţi aducă liniștea? 

Gibson nu știu ce să răspundă. 

— Te rog. 

Bărbatul medită un timp asupra rugăminţii. Întinse braţul și 
scoase dintr-un buzunar o foaie de hârtie pe care o despături cu 
atenție, ferindu-se să vadă din greșeală conţinutul. 

— Orice ar scrie aici, orice ai afla, nu-mi spune și fă în așa fel 
încât să nu citesc nimic pe fața ta. Gândește-te la oamenii de 
sus, de la parter. 

Gibson dădu aprobator din cap, și bărbatul ridică foaia de 
hârtie, lăsându-l să citească. Gibson făcu eforturi mari pentru a- 
și focaliza privirea și a înțelege ce citea. Era un test de 
paternitate. Trei coloane: „Suzanne Lombard”, „Copil”, „Tatăl 
(Presupus)”. Dedesubt erau șiruri de numere-pereche ale căror 
înţelesuri nu le pricepu. lar în josul foii: 


Nu se exclude posibilitatea ca tatăl presupus să fie tatăl 
biologic al copilului testat. Pe baza rezultatelor obținute prin 
teste ADN, probabilitatea este de 99,9998%. 


Dar fraza care urma și implicaţiile sale fură cele care îi 
aduseră un vuiet în urechi - comunicatul șocant care făcea ca 
piesele de domino care alcătuiseră viaţa lui să cadă, în sfârșit, 
una câte una. O, Ursuleţul! O, Doamne Dumnezeule, Ursulețul! 


Benjamin Lombard nu se exclude ca fiind tatăl biologic și se 
consideră a fi tatăl lui Jane Doe. 


Un sunet de lemn despicat urmat de pași grei se auzi dinspre 
scări. Bărbatul smulse foaia din fața lui Gibson. Ochii lor se 
întâlniră. Masca pe care bărbatul o purta pentru a se amesteca 
în mulțime căzu în acea clipă; dedesubt se afla ceva 
dezgustător. Ceva străvechi și infinit de crud, despre care 
oamenii se amăgeau că dispăruse cu mult timp în urmă, dar pe 
care bărbatul îl adusese cumva la viaţă. 

— Gibson! răsună o voce de femeie. 

Jenn? 

Încercă să strige și el, dar scaunul îi zbură de sub picioare și 
alunecă pe podea și, dintr-odată, se pomeni murind din nou, 


VP - 274 


stând atârnat, inconștient. 

Când își reveni, zăcea întins pe spate în subsol, cu Jenn 
Charles îngenuncheată lângă el. 

— L-ai prins? întrebă el. 

— Pe cine? Nu mai e nimeni altcineva aici. 

— Ce se întâmplă sus? întrebă Gibson, amintindu-și de 
amenințările îngrozitoare la adresa proprietarilor casei. 

— Sunt bine. Hendricks e cu ei. Tu cum te simți? 

Gibson râdea și plângea în același timp, plutind succesiv pe 
culmi de disperare și ușurare. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Jenn, însă din fericire mintea 
lui găsise întrerupătoarele, și nu mai fu în stare să răspundă. 


VP - 275 


PARTEA A TREIA 


GEORGIA 
42. 


Gibson se trezi stând întins pe un pat de o persoană. Se 
simțea ca după o aventură de o noapte cu moartea. Încercă să 
se întoarcă pe o parte, dar nu reuși. Renunţă și rămase 
nemișcat. Corpul părea să-i fi fost târât și sfâșiat în patru de 
două mașini puternice. Hendricks apăru cu o sticlă cu apă și-l 
ajută să soarbă câteva înghiţituri. Efortul îl epuiză și adormi la 
loc. 

Abia după trei zile fu în stare să înghită mâncarea pentru 
bebeluşi cu care îl hrănea Jenn cu linguriţa, și după alte cinci să 
stea singur în șezut. Cuvintele îi ieșeau din gură cu un scrâșnet 
tremurat și dureros. Hendricks își luă obiceiul să-i spună Tom 
Waits’, iar el pe acela de a comunica în scris, nu verbal. 

În dimineaţa celei de-a opta zile faptul că se afla în viaţă nu 
mai păru așa de groaznic. Își aruncă picioarele peste rama 
patului și-și adună puterile pentru sarcina herculeană de a se 
ușura. Se săltă și porni să meargă, făcând cu mare grijă pași 
mărunți - un târșâit de om bătrân. Rămase blocat la vederea 
propriei reflexii în oglinda de la baie. Era un om bătrân și cu faţa 
distrusă, ca un alcoolic înveterat. Barba, nerasă de zece zile, nu 
reușea să îi ascundă vânătaia de culoarea plumbului, dureroasă, 
care îi traversa grumazul de la o ureche la cealaltă. Işi trecu 
degetele peste ea și se gândi cât de aproape fusese de moarte. 

Si acum, ce urma? 

Dădu drumul la apă pentru un duș fierbinte și prelungit. 
Ursuleţul deschise ochii. Era întinsă în pat. Era târziu, și ea se 
uita la lumina ce se strecura pe sub ușă. Urmărea umbrele. Și 
aproape că nu respira. 


3 Compozitor, poet și actor american (n. 1949) a cărui voce inconfundabilă a fost 
descrisă ca fiind „înecată într-un butoi de whisky, atârnată la afumat pentru câteva 
luni și apoi călcată de o mașină” (nitr.). 


VP - 276 


Gibson încercă să-și alunge imaginea din minte. Asta îi atrase 
atenţia Ursuleţului, care își îndreptă acum ochii către el. 
Implorându-l. Gibson ar fi vrut să o întrebe cum de făcuse 
Lombard ceea ce făcuse. Cum o redusese la tăcere. Dar bănuia 
deja; îi era ușor să-și închipuie șantajul emoţional oribil la care 
recursese tatăl ei pentru a o izola. Și a o controla. ` 

Și totuși, ai dat greș, nenorocitule. Nu ai reușit. In tot acel 
timp, Ursuleţul își plănuise evadarea cu Billy Casper. Și dintr- 
odată Gibson avu o revelație: Tom B. nu exista. Ursuleţul îl 
inventase. Crease un tată fictiv pentru copilul ei nenăscut, 
pentru cazul în care n-ar fi izbutit să fugă. O poveste plauzibilă, 
pentru a explica sarcina și pentru a-și proteja copilul. Și mama. 
Poate chiar și pentru a-și proteja tatăl - copiii renunță foarte 
greu la sentimentul de loialitate faţă de părinţi. Ursuleţul luase 
totul asupra sa. Cum de găsise atâta forță în ea? 

Gibson se îmbrăcă cu băgare de seamă, gemând de durere în 
timp ce își trăgea tricoul pe el. Rucsacul său se afla la marginea 
patului; scotoci prin el pentru a-și confirma dispariţia laptopului 
și a stickului. Găsi în schimb arma lui Billy, șapca Phillies și 
Frăția Inelului. Găsi și fotografia cu Ursuleţul stând întinsă pe 
canapea, însărcinată. Insărcinată cu copilul lui „Tom B”. 

O idee nebunească îi trecu prin cap. Răsfoi cartea, căutând 
primele pagini. li luă un minut, dar în cele din urmă găsi pasajul 
și citi cu voce tare cuvintele care îi erau familiare: 

„la spuneţi, micuţii mei, încotro, așa suflând ca niște foale? Ce 
s-a întâmplat aici? Știţi cine-s eu? Sunt Tom Bombadil. Spuneti- 
mi care-i necazul. Tom se grăbește-acum”. 

Incepu să plângă și să zâmbească printre lacrimi, îl cuprinse 
un sentiment de exaltare disperată. Pe marginea foii găsi o notă 
scrisă cu portocaliu: 


Stiam eu că ai să întelegi. 


Râse tare, apoi își înăbuși hohotul, acoperindu-și gura cu 
palma. Cât curaj avusese Ursuleţul! Incredibil. Continuă să 
plângă, dar, pentru prima oară după mult timp, își simţi mintea 
limpede. Limpede și furioasă, își șterse lacrimile. Acum știa ce 
avea de făcut. 

Își puse șapca pe cap și, ţinând strâns cartea la piept ca pe un 
catehism, se îndreptă târșâindu-și picioarele spre camera de zi. 


VP - 277 


Încăperea era mică și rustică și mirosea ca interiorul unei 
coloane de aburi. Hendricks dormea pe o canapea jerpelită, dar 
se trezi când Gibson trecu lipăind pe lângă el. Un televizor vechi 
și voluminos, așezat pe o etajeră strâmbă, era fixat pe un canal 
de știri. Reportajul era despre apropiata convenţie din Atlanta. 
Deși Anne Fleming nu cedase oficial, nominalizarea lui Lombard 
părea iminentă. Se specula că cei doi își programaseră o 
întâlnire la Atlanta pentru a discuta posibilitatea de a face 
echipă împreună. 

jenn stătea așezată la o măsuţă, lângă fereastră, cu mai 
multe pistoale și gloanţe în faţă, și dezasambla un Steyr M-AL. 
Gibson era convins că femeia putea face acele operaţiuni cu 
ochii închiși, căci nu-și lua nicio clipă privirea de la mica 
deschizătură dintre perdele, prin care avea vedere la aleea ce 
ducea spre casă. 

— Te-ai săturat de stat în pat? îl întrebă ea fără să-și miște 
capul. 

— Și eu mă bucur să te văd. 

Jenn aruncă un ochi în direcţia lui și îi zâmbi. 

— Arăţi mai înalt. 

— Nu mă simt așa. Unde suntem? 

— Carolina de Nord. Lângă Greensboro. 

— Greensboro? 

jenn și Hendricks îl puseră la curent cu cele întâmplate. 
Începând cu haosul schimbului de focuri de la casa de pe malul 
lacului și terminând cu dispozitivul de urmărire pe care îl 
cususeră în interiorul rucsacului lui și care îi condusese la sud de 
Charlottesville și mai apoi la Cherokee-ul parcat în fața casei 
părintești. 

— Dar tu cum ne-ai găsit? întrebă femeia. 

— Am spart telefonul lui Hendricks. 

jenn se arătă oarecum impresionată, spre deosebire de 
Hendricks. 

— Atunci, presupun că suntem chit, spuse ea. 

— Mda, cam așa ceva. 

Atacatorul ieșise pe scara exterioară a subsolului și se făcuse 
nevăzut prin curtea din spate. Un vecin sunase probabil imediat 
la 911, pentru că Jenn și Hendricks reușiseră să-l scoată de 
acolo cu foarte puţin timp înainte ca poliţia să împânzească 
zona. Abandonaseră vehiculele în parcarea unei băcănii de 


VP - 278 


lângă Roanoke și cumpăraseră cu bani gheaţă un Ford Probe 
model 1995. 

— Și de acolo nu ne-am mai oprit, adăugă Hendricks. 

Intre timp se sculase și se așezase pe canapea, întinzându-se 
și căscând. 

De la Roanoke ţinuseră drumul spre sud, până ce găsiseră o 
cabană ieftină de închiriat. ÎI îngrămădiseră pe Gibson în 
portbagaj și se dăduseră drept un cuplu de tineri însurăţei care 
își sărbătoreau prima aniversare. Inchiriaseră cabana pentru 
toată luna august. Era izolată. Plătiseră cash, iar proprietarul 
locuia în Raleigh, așa că era puţin probabil să-și facă apariţia 
neanunţat. Una peste alta, fusese o găselniţă de ultim moment 
foarte inspirată pentru cineva care transporta o persoană rănită. 

— Telefoanele mobile? întrebă Gibson. 

— Le-am prins cu bandă adezivă sub două camioane cu 
remorcă, răspunse Hendricks. 

— Am trecut pe telefoane cu cartele preplătite, imposibil de 
depistat, adăugă Jenn arătându-i un telefon mobil cu clapă. Bun, 
acum că ai aflat povestea noastră, ce-ar fi să ne spui cum ai 
ajuns să atârni de o funie? 

— Ce avem de mâncare? întrebă Gibson. Mi-e o foame de lup. 

— Piure de mazăre? Sau cremă de morcovi? 

— Altceva în afară de mâncare pentru bebeluși nu avem? 

— Ce repede cresc copiii! comentă Hendricks. 

Hendricks se dovedi un bun bucătar. Fie asta, fie Gibson era 
mai flămând ca oricând. Rase ouăle, șunca și turtele de cartofi și 
mai ceru o porție. Și încă una. Jenn veni din camera de zi și se 
postă în pragul ușii de la bucătărie. 

— Ce-ai căutat în Charlottesville? întrebă ea. 

Gibson își mută privirea de la ea la Hendricks. De unde să 
înceapă? Fără testul de paternitate sau stickul de memorie al lui 
Duke, nu avea nicio dovadă. Cum putea să le ceară să-l creadă 
pe cuvânt? Până să îi fie vârât sub nas testul de paternitate, el 
însuși crezuse că Duke era tatăl. Cum să-i convingă pe cei doi că 
adevăratul dușman era Benjamin Lombard? Cel mai bine era să 
înceapă cu începutul, își zise, și deschise Frăția /nelului pentru a 
le arăta notițele Ursuleţului. Măcar asta era ceva palpabil. 

— Ce ar fi trebuit să-ți povestească ea? își ridică Jenn ochii de 
pe carte. Ce s-a întâmplat la meciul de baseball? 

Gibson le relată episodul cu călătoria și căderea psihică a 


VP - 279 


Ursuleţului pe stadion. 

— M-am dus la Charlottesville ca să iau jurnalul tatei. M-am 
gândit că voi găsi lămuriri în el. 

— ȘI? 

Le relată cele aflate din jurnalul lui Duke. Decizia de a o aduce 
pe Suzanne mai devreme acasă. Cumpărarea celor două șepci 
Phillies. 

— Duke a cumpărat șapca? întrebă Jenn. 

Hendricks scoase un fluierat. 

— Ce mai îmbăârligătură! 

Gibson le explică originea numelui Tom B., legătura cu 
personajul Tom Bombadil și motivele pentru care Suzanne 
inventase un iubit. 

— Lombard a fost. De aceea a fugit Suzanne. Copilul era al lui 
Lombard. 

jenn și Hendricks rămaseră tăcuţi, asimilând veștile-bombă. 
După aceea Jenn își privi partenerul și se înțeleseră din ochi. 

— Ce e? întrebă Gibson. 

— Trebuie să-ţi arătăm ceva, zise Jenn. 

leși din cameră și se întoarse cu laptopul ei și cu un plic din 
hârtie groasă. Scoase din plic o fotografie de la locul unei crime 
înfățișând un bărbat spânzurat în garaj. 

Gibson o studie. 

— Cine e? 

— Terrance Musgrove. 

— Tipul cu casa de pe malul lacului? 

— Da. Acum îţi voi arăta o altă poză. Dar... făcu Jenn o pauză, 
șovăitoare. E a tatălui tău. 

— Duke? se miră Gibson prostește. E ceea ce cred eu? 

— Nu ştiu ce crezi, dar trebuie să o vezi cu ochii tăi. 

Gibson înghiţi în sec și dădu aprobator din cap. Jenn afișă 
poza pe ecran și răsuci laptopul pentru ca Gibson să o poată 
studia. Gibson se holbă mult timp la marginile fotografiei, în 
speranţa că imaginea avea să-i pătrundă în minte prin viziunea 
periferică. Amortizând cât de cât impactul. Respirația i se 
acceleră. 

Privi poza. 

ÎI surprinse ce amintiri greșite păstrase. În mintea lui, în după- 
amiaza aceea își descoperise tatăl chiar lângă scări, atârnat nu 
foarte sus, așa încât l-ar fi putut atinge. Dar în fotografie Duke 


VP - 280 


se afla în capătul opus al încăperii. De sub picioare îi dispăruse 
un scaun, nu un taburet. Și avea ochii închiși, nu deschişi. 

— De ce mi-ai arătat poza? întrebă Gibson uitându-se când la 
o fotografie, când la cealaltă. Aveau multe în comun, doar 
ambele înfățișau oameni morți. Amândoi bărbaţii erau în șosete. 
Pantofii... Stai un pic. Ochii îi fugiră spre cealaltă poză. Între 
pantofi existau similitudini. 

— Pantofii? 

Jenn încuviinţă din cap. 


Gibson studie din nou fotografiile. În ambele, pantofii erau 
așezați cu grijă unul lângă altul, cu vârfurile îndreptate, în unghi, 
în direcţia opusă cadavrului. Unghiul era același. In mod normal, 
un om spânzurat se contorsionează; funia se rotește și se 
răsucește și abia după un timp rămâne nemișcată. Poziţia 
pantofilor nu putea fi o coincidenţă. 

— El i-a omorât pe amândoi. 

— Și s-a întors după zece ani ca să te ucidă pe tine. 

— Ce nebunie! exclamă Gibson. 

— De curiozitate, tipul avea nasul spart? întrebă Hendricks. 

— Da. De unde știi? 

— Are în jur de cincizeci de ani? E alb? Slab? Cu păr castaniu, 
tuns scurt și început de chelie? Cu o faţă banală? 

— Mda, ele. 

Hendricks clătină din cap. 

— E același ticălos care l-a împușcat pe Billy Casper. Și chiar 
dacă nu pot dovedi, pun pariu că și pe Kirby Tate. 

— Uite ceva și mai ciudat, interveni Jenn. L-am văzut pe 
individ cum l-a împușcat în spate pe unul dintre oamenii din 
echipa tactică. 

— Din greșeală? 

— Nu, deloc. 

Hendricks căzu pe gânduri. 

— Deci Lombard prinde de veste că am luat legătura cu 
WR8TH și apelează la vechiul lui pistolar ca să pună lucrurile la 
punct. Omul a fost pe urmele noastre de la bun început. Ne-a 
urmărit în Pennsylvania și a așteptat să-l găsim pe WR8TH 
înainte să acţioneze. 

— Numai că tipul fură startul și, în schimb, îl ucide pe Kirby 
Tate în depozitul abandonat, îl completă Jenn. 


VP - 281 


— Exact. 

— Și trimite echipa tactică după noi la casa de pe malul 
lacului, ca să ne curețe, adăugă Hendricks. 

— Da, și asta, fiindcă, idioată cum sunt, i-am oferit pe tavă 
locaţia noastră lui Mike Rilling. 

— Crezi că Rilling ne-a turnat? întrebă Hendricks. 

Jenn ridică din umeri. 

— La cât timp după ce am discutat cu el la telefon au apărut 
tipii? 

— Dobitocul! 

— Cine erau oamenii din echipa tactică? întrebă Gibson. 

— Nu știm. Lombard are legături cu o firmă pe nume Cold 
Harbor. Mă gândesc că ei or fi fost. 

— Și atunci, de ce l-a trimis și pe pistolar? întrebă Hendricks. 

— Ca să-l scoată și pe ăsta din circulaţie? Acum, că totul s-a 
terminat, cu ce i-ar fi de folos dacă ar rămâne în viață? 

— Lombard nu e genul care să glumească, comentă 
Hendricks. 

— Tu ce-ai face în locul lui? întrebă Jenn. Având în vedere 
miza de la Atlanta? La momentul ăsta, Lombard pare alesul. 
Dacă Gibson are dreptate, și el și-a molestat propria fiică și a 
lăsat-o însărcinată... Dumnezeule mare, sunt interese uriașe în 
joc, și multe depind de câștigarea alegerilor din noiembrie. Cât 
de departe credeţi c-ar merge pentru a păstra secretul? 

— Până la a o ucide pe Suzanne? spuse Gibson. 

— Chiar crezi că și-a ucis fiica? 

— Nu știu. Billy a sugerat asta și, la momentul ăla, mi s-a 
părut o prostie. Deși... dacă stau acum să mă gândesc... Unde e 
Suzanne? Unde e copilul? Dacă ea e în viață și dacă omul lui 
Lombard l-a ucis pe Musgrove acum zece ani, atunci înseamnă 
că a ajuns și la Suzanne. Greșesc? Spuneţi-mi voi, unde-i 
Suzanne? 

jenn își prinse capul în mâini. Hendricks parcă uitase să 
respire. După părerea lui Gibson, nu le rămânea decât o singură 
carte de jucat, și asta cât mai repede. Pentru că, dacă nu se 
aflau deja în vizorul lui Lombard, atunci aveau să intre cât de 
curând. Dar și dacă supravieţuiau cumva până la finalul 
convenției, odată obţinută nominalizarea, Lombard nu avea să- 
și retragă gorilele. Ei trei reprezentau o ameninţare mult prea 
mare. Avea să-i vâneze. Și să-i găsească. Să-i omoare. Era 


VP - 282 


inevitabil. Pentru simplul motiv că le lipseau resursele necesare 
pentru a se ascunde de un bărbat destinat să ajungă la Casa 
Albă. 

— Povestea asta e cam fantasmagorică, dar întrebarea e dacă 
o putem dovedi, spuse Hendricks. 

— Putem dovedi că Suzanne era însărcinată. 

— Dar nu putem face legătura între ea și Lombard, nu-i așa? 
întrebă Hendricks. 

Gibson clătină din cap. 

— Atunci, ce facem? zise Jenn. 

— Mergem la Atlanta. 

— La convenţie? întrebă Hendricks. Cât timp ţi-a rămas 
creierul fără oxigen? 

— E singura cale, răspunse Gibson, după care le explică 
planul său. 

Un plan care implica riscuri. Care însemna să pătrundă în 
cușca leului. Și să apeleze la unica persoană, chiar unica posibil 
nevinovată în toată acea poveste. Să apeleze la Grace Lombard 
pentru a dovedi ceea ce era de nedovedit: că soțul ei își violase 
fiica și era implicat în dispariţia ei. 

Când termină de vorbit, rămaseră cu toţii tăcuţi. Nu mai era 
nimic de spus. Unul după altul, Jenn și Hendricks ieșiră din 
bucătărie. Ca niște boxeri care se retrag în colțurile lor din ring 
pentru a se regrupa după bătaia gongului. Gibson se îndreptă 
spre frigider pentru a vedea dacă mai rămăsese ceva de 
mâncare. 

Spânzurătoarea face adevărate minuni pentru apetitul cuiva. 


43. 


O săptămână mai târziu, când ajunseră la Atlanta, găsiră 
oraşul fremătând şi convenția în plină desfăşurare. Toate 
camerele de hotel erau ocupate. Participanții la convenție erau 
veseli și optimişti cu privire la candidatul lor și la șansele 
acestuia în alegerile generale. Beţi de entuziasm, creaseră o 
atmosferă ca de carnaval, cea mai apropiată de un Mardi Gras? 


39 Sărbătoare ce marchează în tradiţia catolică prima zi a postului Paștelui. În Statele 
Unite este celebrată cu cel mai mare fast printr-un carnaval foarte popular în orașul 


VP - 283 


din câte se pot închipui în politică. Străzile din preajma centrului 
de convenții erau ticsite de puncte de control al securităţii și 
tabere de presă. Deplasarea se făcea cu mare greutate pe 
trotuarele pline de pietoni la orice oră. Atlanta acceptase 
intruziunea în buna tradiţie a ospitalităţii sudice de modă veche. 
În mod cert, proprietarii barurilor și restaurantelor din zona 
centrului de convenţii nu aveau motive să se plângă. 

Gibson o urmărea pe asistenta personală a lui Grace 
Lombard, Denise Greenspan, care tocmai cotise și se îndrepta 
spre el. Licenţiată în istorie și științe politice la Hamilton College. 
Master în politici publice la Universitatea Georgetown. Trotuarul 
era plin de participanţi la convenţie, însă nu exista niciun risc să 
o piardă din ochi. Înaltă de un metru optzeci, Denise avea o 
tunsoare afro superbă și distinctă, cu o slabă tentă roșiatică. 
Astăzi, avea părul strâns la spate cu o eșarfă galben cu verde și 
înainta cu pași maiestuoși, plutind pe deasupra oceanului de 
capete. Participase la crosuri și alergări pe pistă la Hamilton și, 
cu o toamnă înainte, terminase maratonul organizat de 
infanteria marină în trei ore și douăzeci și opt de minute - un 
rezultat impresionant pentru o debutantă. In Washington, 
Denise făcea jogging cu Grace Lombard în fiecare dimineaţă, iar 
cunoscătorii afirmau că așa se explica relaţia strânsă dintre cele 
două femei. Denise lucra pentru Grace de patru ani și se știa că 
avea o atitudine foarte protectoare față de șefa sa. 

Denise era o persoană cu tabieturi. In ultimele trei seri, fix la 
ora șase își luase o oră liberă pentru cină la același restaurant 
de sushi, situat la opt sau nouă cvartale de centrul de convenții. 
Ocupa aceeași masă lângă fereastră și citea pe laptop blogurile 
de știri și politică. 

Cu o zi înainte, Hendricks se așezase la masa ei. Restaurantul 
era mic, și mesele, înguste și înghesuite, fapt care înlesnise 
filmarea ei în momentele în care introducea parolele de logare 
la laptop - mai întâi la sosire și apoi când se întorsese de la 
toaletă. Mai târziu, Hendricks  derulase înregistrarea cu 
încetinitorul și se așezaseră tustrei în jurul monitorului, derulând 
filmul înainte și înapoi, în încercarea de a desluși dacă una 
dintre literele tastate era K sau L. Din cauza unghiului de 
filmare, mâna stângă a lui Denise acoperise parțial zona din 
dreapta tastaturii. Totuși ajunseseră la concluzia că parola era 


New Orleans din statul Louisiana. (n.tr.). 
VP - 284 


DG5kjc790GD. Sau poate DG5kjl790GD. Jenn credea că era 
DG5lhj790GD. Oricum, una dintre ele. 

Acum venise rândul lui Gibson să stea la masa alăturată. Se 
scuză și-și mută geanta de pe locul femeii. Ea îi mulțumi cu un 
zâmbet și se așeză. Își deschise laptopul fără a comenta că 
amândoi aveau același tip de computer. La urma urmei, modelul 
respectiv era destul de comun. 

Gibson își reluă lucrul la noul laptop, cumpărat cu numai o zi 
înainte. Denise dădu comanda chelneriței, după care începu să 
parcurgă mai multe bloguri cu articole despre anunţata alianță 
Lombard-Fleming. 

Pe deasupra capului, Gibson zărea reflexia feței lui Jenn în 
oglinda mare de lângă ușă. Stătea la micul bar de sushi, cu 
spatele spre el. Când chelneriţa preluă farfuria cu mâncarea 
comandată de Denise pentru a o duce la masă, Jenn se ridică și 
se îndreptă spre holul din spate, ce ducea către toaletele unisex. 
Chelnerița așeză mâncarea pe masa lui Denise și îi întrebă, pe 
fiecare în parte, dacă mai doreau ceva. Denise ceru ceai, iar 
Gibson, nota de plată. 

În ultimele trei seri, Denise așteptase până să vină mâncarea 
pentru a merge să se spele pe mâini. Gibson își ţinu respiraţia și 
o așteptă să-și închidă laptopul și să se strecoare printre cele 
două mese. O urmări prin oglindă cum dispare după colț. Făcu 
schimb de laptopuri fără să-și ridice privirea. Era mai bine să 
lucreze repede și cu un aer de încredere în sine decât să riște să 
atragă atenţia uitându-se furiș în jur ca un hoţ. 

În cască se auzi: „S-a încuiat în baie. Nouăzeci de secunde”. 

Deschise laptopul lui Denise și introduse prima parolă. Acces 
respins. Gibson șuieră, frustrat. Varianta bună e întotdeauna 
ultima, își spuse sumbru. A doua încercare... din nou acces 
respins. A treia - din nou fereastra de logare pâlpâi 
dezaprobator. 

— Cum merge? întrebă Jenn. 

— Îmi trebuie un minut, murmură el în microfon. 

— Definește minutul. 

— Caută-l în dicţionar. Am treabă. 

Gibson se zgâi la cele trei combinaţii posibile. D-ul și G-ul erau 
evident inițialele numelui ei, în ordinea prenume-nume de 
familie, și invers. Deci Denise nu era contra abrevierilor 
personale. D - Denise. G - Greenspan. 5k venea oare de la cursa 


VP - 285 


de cinci kilometri? Și la ce se refereau oare literele mici? Se uită 
din nou la cele trei variante. Mulţi de j, de / și un c. Ce naiba 
tastase Denise? 

O zări pe Jenn, care ieșise din hol și se așeza acum înapoi la 
bar. hc - Hamilton College. Chiar așa de simplu să fie? Tastă 
„DG  khcG790GD”. Computerul permise accesul. Oamenii 
păstrau amintiri plăcute din facultate. Introduse stickul USB și 
începu să descarce fișierul pe laptopul lui Denise. Denise 
Greenspan era o femeie ordonată, așa că avea să vadă fișierul 
pe desktop de la prima logare. 

Nu terminase descărcarea când Denise ieși din toaletă. O 
văzu în oglindă fără să-și ridice capul. Ce scuză ar fi putut 
inventa pentru faptul că lucra pe laptopul ei? Desigur, alta decât 
că era un hoţ. 

— Oprește-o, șopti el în microfon. 

Jenn se întoarse brusc și îi spuse ceva lui Denise. Denise se 
opri din mers și se întoarse încet cu spatele la Gibson. Cele două 
femei începură să converseze prietenește. Gibson rosti o 
rugăciune de mulţumire pe altarul lui Jenn Charles, scoase 
stickul și așeză laptopul la locul lui. Când Denise reveni la masă, 
îl găsi pregătit să achite nota de plată. 

* 

— Ce i-ai spus? întrebă Gibson. 

— Am întrebat-o de unde și-a cumpărat eșarfa. l-am povestit 
că iubita mea are părul ca al ei și că sunt în căutarea unui cadou 
pentru ea. 

Se aplecară înainte, pe deasupra măsuţei de cafea, pentru a 
ciocni cu sticlele de bere. 

— Nu credeţi că vă grăbiţi cu sărbătorirea? 

Hendricks stătea lângă fereastră și supraveghea aleea prin 
deschizătura dintre perdele. Nu găsiseră decât o singură cameră 
liberă la un motel situat la patruzeci și cinci de minute de mers 
cu mașina de Atlanta și dormeau cu schimbul, unul dintre ei 
stând permanent lângă fereastră. 

Gibson nu-și putea dezlipi ochii de pe telefonul cu cartelă 
așezat pe măsuța de cafea, între ei. Oare telefonul devenise 
echivalentul electronic al unui vas care dădea în clocot? 

Hai odată, Grace. Sună, ce mai aștepți? 

Hendricks luă cheile de la mașină și declară că-i e foame. Lipsi 
treizeci de minute și îi surprinse când reveni cu mâncare pentru 


VP - 286 


toți. Mâncare chinezească destul de bună. Hendricks întinse 
farfuriile din plastic pe măsuţa de melamină și se apucară toți 
trei să mănânce. Hendricks se mulţumi cu câteva rulouri cu ouă. 
Le tăia la capete, golea conţinutul și îl amesteca apoi cu sos de 
portocale. După aceea înfășură laborios la loc rulourile cu 
furculiţa și le mânca. 

Telefonul stătea în mijlocul mesei, ca o piesă de altar. Vorbiră 
vrute și nevrute. Conversaţie ușoară. Evitau să discute despre 
apelul așteptat. lar Gibson încercă să creeze în continuare 
senzaţia de optimism cu privire la planul lui. 

Conţinutul mesajului adresat lui Grace Lombard era relativ 
simplu. Începea cu fotografia lui Suzanne și a rucsacului ei 
așezat pe masă, fotografie făcută de Billy cu ani în urmă. Gibson 
își amintea propria reacţie atunci când o văzuse prima oară la 
ACG și era convins că avea să o năucească și pe Grace. 
Inseraseră în fișier și fotografii ale cărţii lui Suzanne. Nu 
induseseră însă poza cu Suzanne însărcinată. Era atuul lor, și 
Gibson intenţiona să i-l prezinte personal lui Grace. 

Ultima parte a fișierului conţinea un film video cu Gibson 
așezat la masă, cu șapca de baseball în faţă. Jenn se opusese 
iniţial. Le propusese să trimită o scrisoare și atât, dar Gibson o 
convinsese că nu aveau altă cale. Dacă voiau o întâlnire cu ea, 
Grace trebuia să-i vadă faţa. 

În film, el i se adresa direct lui Grace. 

— Bună ziua, doamnă Lombard, sunt Gibson Vaughn. Nu ne- 
am văzut de mult, dar sper că sunteţi bine. Imi amintesc de 
sandvișurile dumneavoastră, au fost cele mai bune pe care le- 
am mâncat vreodată. Mi-e dor de Pamsrest și de zilele frumoase 
petrecute acolo, și sper că mai aveţi casa. După o pauză, Gibson 
schimba tonul. Doamnă L., știu că e un mod ciudat de a vă 
aborda, dar cred că veţi înțelege că circumstanțele sunt 
extraordinare. Am aflat anumite lucruri despre Suzanne, despre 
Ursuleţ, pe care cred că ar fi bine să le auziţi și dumneavoastră. 
În persoană. Am atașat fotografii care cred că dovedesc 
adevărul spuselor mele. Nu vreau nimic în schimb, numai 
oportunitatea unei discuţii faţă în față. Pentru a vă mărturisi 
adevărul. Vă rog să păstraţi secretul până ce ne vom vedea. 
Dacă îl veți implica pe soțul dumneavoastră, vă garantez că nu 
veţi afla niciodată de ce a fugit de acasă Suzanne și ce i s-a 
întâmplat. Știu că sună a amenințare, dar credeţi-mă, e purul 


VP - 287 


adevăr. 

Hendricks catalogase planul drept o nebunie și încercase să-l 
desființeze. Și continua și acum să îl atace cu argumente 
aruncate la întâmplare. 

— Hei, e cea mai bună variantă pe care o avem, spuse Jenn. 

De la cabana din Greensboro nu încetaseră cu certurile. 
Hendricks fusese sceptic, dacă nu mai mult, încă de la început. 

— Poate, dar cel mai probabil Grace o să se ducă glonț cu 
mesajul la soţul ei. Nu-mi pasă cât de bine susţii tu că ai 
cunoscut-o în copilărie, Gibson. Chiar îţi închipui că va ţine 
secret așa ceva faţă de soțul ei? 

— Da, așa cred. 

— De ce? 

— Pentru că așa e Grace și pentru că e vorba de Suzanne. 

Hendricks scoase un mărâit. 

— Nu uita să le spui asta și băieţilor din echipa SWAT“ atunci 
când vor ajunge aici. Eu unul aș prefera să facem totul public. 
Să ne adresăm presei. Să postăm totul pe net. Cartea. Șapca. 
Atunci n-o să mai aibă ce să ne facă. 

In Greensboro întorseseră problema pe toate feţele. Hendricks 
nu era însă singurul care avea dubii, și uneori e bine să revezi 
lucrurile pentru a ţi le clarifica în cap. 

— N-o să meargă, spusese Gibson la unison cu Jenn. 

— De ce nu? 

— Tu ai lucrat în poliţie, nu-i așa? întrebă Gibson. 

Hendricks nu păru foarte încântat să recunoască. 

— Ei bine, între a ști ceva și a putea demonstra e o diferenţă. 
Deci, ce putem dovedi noi? Cartea nu face decât să ridice 
întrebări. Șapca nu dovedește că Lombard e pedofil. lar dacă 
postăm totul pe internet, nu vom fi decât o mână de 
conspiraţioniști ţicniţi, ca atâţia alţii. Nu vom avea nimic de 
câștigat. 

Hendricks fu de acord, deși nu cu tragere de inimă. 

— Mda, dar tot e o nebunie. Asta înseamnă practic să intrăm 
în hotelul ăla care e ca o fortăreață. Păzit de oamenii lui 
Lombard. Dacă intrăm acolo, suntem morți. 

— Cred că ai înţeles pe dos. Hotelul e probabil locul cel mai 
sigur pentru mine. 


4 Special Weapons and Tactics - unitate militară specializată în combaterea 
revoltelor sau a unor situații complexe, ce implică violență extremă (n.tr.). 


VP - 288 


— Cum adică? 

— Ai văzut tu la știri reportaje despre noi? 

— Nu. 

— Exact. Și asta pentru că Lombard nu și-a pus la bătaie 
resursele oficiale. Nu Serviciul Secret mă caută pe mine. Ci tipii 
de la Cold Harbor, și ei nu se vor apropia de hotel. 

— E ceva imposibil de făcut, spuse Hendricks. 

— Trebuie făcut, ripostă Jenn. Grace e singura care ne va 
crede. Și e singura căreia Lombard nu-i poate închide gura. 

— Dacă Grace va crede că îi pot da vești despre Suzanne, mă 
va asculta, spuse Gibson, încercând să pară mai încrezător 
decât era. 

— Și dacă știe deja? Dacă e la fel ca soţul ei? 

Jenn trecuse acum de partea lui Hendricks. 

— Nu, nu pot să cred așa ceva. Am cunoscut-o. Imposibil ca 
Grace Lombard să fi fost părtașă la asta. 

— Dar dacă Grace Lombard s-a împăcat cu soarta și a ajuns 
să-i placă prestigiul și puterea de care se bucură în asemenea 
măsură încât să nu mai vrea să renunţe la ele? N-am face decât 
să îi cădem în plasă. 

— E posibil, nu neg, dar tata mi-a spus întotdeauna că ea e 
ființa cu cel mai mult bun-simt din lumea politică din câte a 
cunoscut vreodată. 

— lisuse! exclamă Hendricks. Chiar ești dispus să-ţi pui viaţa 
la bătaie pe baza unei păreri de acum doisprezece ani? Venită 
din partea unui om care, fără supărare, s-a înșelat fatal în 
privinţa șefului său? 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Gibson. Probabil că e o 
idee prostească. Dar n-avem altceva la îndemână. Decât fuga. 
lar dacă fugim acum, vom fugi toată viaţa. Și asta chiar că e o 
idee proastă. 

Replica asta le închise gura celor doi. Da, planul era 
îngrozitor, dar altă opţiune nu aveau. 

Hendricks chicoti. ă 

— La naiba, Vaughn, când ţi-au căzut ouțele? Imi place noua 
ta imagine. 

Telefonul sună. Se opriră din vorbit pentru a se holba la el. 
Era un chin să-l lase să sune, dar așa stabiliseră. După un timp, 
telefonul scoase un băzâit, atenţionându-i că primiseră un mesaj 
vocal. 


VP - 289 


Jenn luă telefonul și ascultă mesajul. După ce termină, închise 
aparatul și-și ridică ochii spre cei doi bărbaţi. 
— Gata, jocul a început. 


44. 


Denise Greenspan stătea în capătul opus al intersecţiei și nu 
avea un aer prea entuziast. Își verifica telefonul din treizeci în 
treizeci de secunde. Gibson o urmărea de la fereastra unei 
cafenele situate în josul străzii. Acum regreta că Hendricks nu 
insistase mai mult pentru a-l determina să renunțe. 

— Dacă e urmărită, tipii sunt buni, nu se dau de gol, o auzi el 
pe Jenn în cască. 

Colega lui se afla pe un acoperiș din apropiere, cu vedere 
asupra intersecţiei în ambele direcții. 

— Foarte încurajator, ce să zic... 

— Nu-mi amintesc să-mi fi spus că ai nevoie de încurajări 
atunci când ne-ai propus planul ăsta nebunesc. 

— M-am gândit că este de la sine înţeles. 

— De la sine înțeles? Ei bine, află că speranţa medie de vârstă 
a unui bărbat american alb este de șaptezeci și șase virgulă doi 
ani. Așa încât, statistic vorbind, ai toate șansele să ieși cu bine 
din povestea asta. 

— Nu te pricepi deloc la încurajări. 

— Uite ce e, nu știu câtă importanță mai are acum, dar cred 
că ești capabil să judeci corect oamenii. Nu pot decât să sper că 
doamna Lombard e aceeași femeie pe care ai cunoscut-o. 

In căști se așternu o pauză lungă. 

— Mai ai ceva de zis la final? întrebă ea. 

Lui Gibson nu-i veni nimic în minte. Azvârli căștile într-o 
pubelă - oricum nu avea cum să intre în hotel cu ele în urechi - 
și ieși în stradă. De acum era pe cont propriu. În clipele cât 
traversă strada, își ridică ochii spre Jenn pentru a-i face semn 
din cap, însă femeia se făcuse nevăzută. 

Denise Greenspan încremeni când îl văzu. 

— Ești tipul din restaurant. Cel care a stat lângă mine. 

— Imi cer scuze. 

— Cum de mi-ai aflat parola? 


VP - 290 


— Mergi în fiecare seară în același local. Te-am filmat. 

— Nu pot să cred. Mi-ai mai luat și altceva decât laptopul? 

— Nu. 

— Nu zău! 

— Da, nici eu n-aș crede dacă aș fi în locul tău. 

Denise își ţuguie buzele. 

— Ce ai păţit la gât? 

— Cineva a încercat să mă spânzure. 

— Așa îmi trebuie dacă întreb. Vino cu mine. 

Vânătaia de pe gât se estompase oarecum, și barba îi 
crescuse suficient pentru a o ascunde în mare parte, dar Gibson 
își ridică oricum gulerul de la haină și-și îndreptă cravata. 

— Suntem singuri? întrebă el, încercând să evalueze intenţiile 
femeii. 

— Ce? Da, suntem singuri, Deep Throat“l. Ti-am respectat 
instrucțiunile. Să știi însă că te-am căutat pe Google. Știu ce ai 
făcut. Sau ce ai vrut să faci. Așa că uite care-i treaba: dacă 
intenţionezi să o necăjești pe doamna Lombard, în orice fel; 
dacă nu ești decât un escroc; dacă poza aia cu Suzanne a fost 
prelucrată în Photoshop și nu vrei decât să-i faci rău lui Grace 
sau să profiţi de buna ei credinţă, o să fierb apă pe aragazul de 
acasă, o să te leg și o să-ţi torn apă clocotită pe gâtul ăla 
mincinos. Ne-am înțeles? 

— Ce pornită ești! Da, ne-am înţeles. Pe cuvântul meu, spuse 
Gibson. 

lritarea lui Denise, deloc prefăcută, îi dădea în fapt speranțe 
că Grace Lombard juca corect. Deși, desigur, la fel de bine se 
putea ca Denise Greenspan să își ajute șefa, fără ca măcar să 
știe, să-i însceneze ceva. 

Avea să fie, fără îndoială, un demers complicat. Credea în 
ceea ce le spusese lui Jenn și lui Hendricks: că Grace Lombard 
era un om corect. Dar încrederea aceea era univocă. Prin 
urmare, dacă ea nu-l credea, cum avea să o convingă că soţul 
ei, un om căruia ea îi era loială, era implicat în dispariţia lui 
Suzanne? N-ar fi stricat deloc o dovadă palpabilă, oricât de 
mică. Dovadă care îi lipsea acum din cauza tipului din subsol. 


11 Pseudonimul informatorului secret care i-a prevenit în 1972 pe ziariștii Bob 
Woodward și Carl Bernstein de la publicația The Washington Post cu privire la 
implicarea administraţiei Nixon în ceea ce avea să fie cunoscut drept „scandalul 
Watergate” (n.tr.). 


VP - 291 


Așadar, cum putea s-o facă să vadă adevărul? Nu el trebuia să i- 
| releve; de asta era convins. Grace Lombard trebuia să-l 
descopere singură. Ea era cea care trebuia să pună lucrurile cap 
la cap. Și mai știa că, dacă pe parcurs femeia va simţi că e 
manipulată, avea să se retragă în sine ca într-o carapace, în 
ciuda minţii ei deschise. 

Aglomeraţia sporea pe măsură ce se apropiau de centrul de 
convenții. Discursul lui Lombard de acceptare a nominalizării era 
programat pentru acea seară, și orașul fremăta de nerăbdare. 

— Te-am trecut pe listă ca jurnalist acceptat pentru un 
interviu cu doamna Lombard, spuse Denise. Să-ţi foloseşti 
numele real. Arată-le carnetul de șofer. N-ai cum să treci de 
pază cu documente false. Dar o să te conduc eu și nu vei avea 
probleme. 

Jenn îi descrisese măsurile de securitate care urmau să fie 
luate în zona centrului de convenţii, dar Gibson realiză acum că 
le subestimase. Prezenţa organelor de ordine era copleșitoare: 
poliţia din Atlanta, Serviciul Secret și Garda Naţională. În holul 
centrului de convenții și în hotel fuseseră organizate filtre de 
securitate unul după altul. Chiar dacă reușeai să păcălești unul, 
șansele de a trece de toate erau aproape inexistente. După ce 
se dăduse peste cap ca să argumenteze că hotelul era locul cel 
mai sigur pentru el, Gibson își dădu seama că afirmaţiile sale nu 
fuseseră decât vorbe în vânt. 

Doi polițiști în uniformă se holbară la el în timp ce trecea prin 
faţa lor și cu greu își înăbuși vocea paranoică interioară care îl 
îndemna s-o ia la goană. 

Descoperi cât de util era să o cunoști pe Denise Greenspan. 
Femeia îl conduse spre o intrare laterală destinată exclusiv 
staffului de campanie. Acolo se formase o coadă de circa 
douăzeci de oameni care așteptau să fie verificaţi de cei de la 
pază. Denise merse fără să șovăie drept în față, fapt care, după 
părerea lui Gibson, ar fi trebuit să stârnească proteste, însă 
nimeni nu se obosi nici măcar să ridice din sprâncene. Denise 
făcea parte din echipa lui Lombard și toată lumea știa asta. 

Femeia îi cunoștea pe nume pe toți agenţii de la Serviciul 
Secret. 

— Bună, Charlie! îl conduc pe domnul acesta la doamna 
Lombard, pentru un interviu. O decizie de ultim moment. Nu are 
acreditări, dar l-am trecut aseară pe listă. 


VP - 292 


Charlie scană un clipboard, încuviință din cap și le făcu semn 
să treacă prin detectorul de metale, unde un al doilea agent îl 
percheziționă pe Gibson, îi scotoci prin geantă, îi verifică 
documentele de identitate și îl supuse din nou controlului cu 
detectorul de metale. La final îi eliberară o legitimaţie provizorie 
și îi urară o zi bună. 

Denise îl conduse pe un coridor către un șir de ascensoare. În 
total erau opt. Primele șase pentru uz general. Ultimele două 
erau înconjurate de cordoane unde Serviciul Secret instalase un 
nou punct de control. 

— Aceste două ascensoare funcţionează cu cheie, îi explică 
Denise. Un lift e pentru stafful de campanie al vicepreședintelui. 
Celălalt duce la apartamentele doamnei Lombard. Acolo te vei 
întâlni cu ea. 

— De curiozitate, unde este vicele acum? 

— E prins cu niște întâlniri. Care vor dura până aproape de 
momentul când va ţine discursul. 

— Da, dar unde e? 

— Cu un etaj mai jos. 

Nu atât de departe încât să-l liniștească. 

Agenţii de la Serviciul Secret îi opriră din nou și trecură pentru 
a doua oară prin aceeași procedură: pipăit, detector de metale, 
verificarea documentelor. Gibson își tinu răsuflarea, dar carnetul 
de șofer îi fu returnat fără probleme. Prost să fii, noroc să ai, își 
spuse el. 

Nt, îl avertiză vocea interioară, or să te ia ca să te ducă într- 
un alt loc, mai liniștit și mai retras. 

Un agent se îndreptă spre ei și porni ascensorul cu ajutorul 
unei chei. Dâre de sudoare claustrofobică se târâră în jos pe 
spinarea lui Gibson, care tresări când liftul se opri la un etaj 
intermediar. Inima îi bubuia în piept. 

Liniștește-te. Acum. 

— Credeam că Lombard preferă apartamentele de lux de la 
ultimul etaj, remarcă el. 

— Depinde, răspunse Denise. Nu e recomandabil să fii 
previzibil în privinţa alegerii camerei de hotel. Asta te face 
vulnerabil la lovituri venite din exterior asupra clădirii. 

Se opriră pe coridor, și Denise dădu un telefon pentru a-și 
anunţa sosirea. 

— Și acum ce facem? 


VP - 293 


— Aşteptăm. 

— Aici? Glumești, nu-i așa? 

Denise ridică din umeri. 

— Crezi că-i ușor să schimbi programul doamnei Lombard și 
să îndepărtezi stafful fără a stârni curiozitatea oamenilor? Ai 
cerut o întâlnire între patru ochi. Pentru a organiza asemenea 
întâlnire, e nevoie de timp. 

— Dar stăm în hol. 

— Foarte bine, atunci ferește-te să faci vreo scenă. 

Rămaseră pe coridor douăzeci de minute chinuitoare, timp în 
care Gibson înţelese adevărata semnificație a paranoiei. 
Tresărea la fiecare membru al staffului care trecea pe lângă ei, 
la fiecare privire aruncată pieziș, încercând să îi interpreteze 
sensul. Cercetă feţele în căutarea unor semne de recunoaștere 
a lui. Pe măsură ce minutele se scurgeau, coridorul păru să se 
îngusteze și să se lărgească succesiv la infinit. Un bărbat cu 
ochelari se opri pentru a se consulta cu Denise cu privire la 
itinerarul din seara aceea. Când se retraseră ca să discute, 
Gibson ar fi putut să jure că își auzise numele rostit în 
conversaţia purtată în șoaptă de cei doi. 

Denise îl ferici cu un zâmbet lipsit de veselie și îl conduse pe 
coridor până la camera 2301, bătu o dată în ușă și apoi o 
deschise fără să aștepte invitaţie. 


45. 


jenn o urmări cu privirea pe Denise Greenspan, care îl 
conducea pe Gibson spre hotel. Gibson dovedea mult curaj, dar 
oare știa ce face? Și de ce? Pentru a le garanta lor siguranța sau 
pentru a le face dreptate lui Suzanne și lui Duke? Și, dacă era ca 
el să aleagă, pe care din cele două variante ar fi preferat-o? Ar fi 
fost dispus să-i sacrifice pe ei pentru a-l distruge pe Ben 
Lombard? Pentru binele tuturor, Jenn spera să nu se ajungă la 
asta. 

Când Gibson ieși din raza ei vizuală, Jenn scoase din buzunar 
un telefon mobil și o baterie, pe care începu să le învârtă în 
mână. Luase telefonul de la unul dintre membrii echipei de 
asalt, mort în atacul de la casa de pe malul lacului din 


VP - 294 


Pennsylvania. Nici Gibson și nici Hendricks nu știau de telefon și, 
dacă Hendricks ar fi aflat ce intenţiona ea să facă, nu ar fi fost 
deloc de acord. Pe bună dreptate poate. Numai că tipii cei răi îl 
răpiseră pe George... Jenn nu știa cine erau, poate niște tipi de 
la Cold Harbor, poate de la o altă firmă, dar important era că îl 
țineau captiv pe George, și ea avea să îi facă să îl elibereze. 

Nu avea idee dacă George mai era în viață, dar, dacă era, 
clipele lui erau numărate începând cu momentul în care Gibson 
intra în hotel. Pentru că dacă Lombard se simţea ameninţat, nu 
se puteau aștepta la nimic bun din partea lui. 

Introduse bateria în telefon și porni aparatul. Aveau să o 
intercepteze dacă urmăreau convorbirile telefonice. Rămase pe 
gânduri preț de câteva secunde, apoi formă numărul centralei 
deconectate de la Abe Consulting. După aceea îl sună pe 
Hendricks pe mobil. Intră direct căsuţa vocală, și Jenn lăsă un 
mesaj care dădea impresia că fusese întrerupt, apoi închise 
brusc. La sfârșit, îl sună pe George pe mobil. De la incidentele 
de la casa de pe malul lacului nu îndrăznise să-l mai caute și își 
tinu răsuflarea cât timp telefonul sună, dând aerul afară numai 
când auzi mesajul înregistrat de George pe robot. 

Lăsă un mesaj scurt. „George, a trebuit să rezolvăm niște 
treburi în Pennsylvania, dar suntem teferi și nevătămaţi. Am 
găsit ceea ce căutam. Așteptăm instrucțiuni. Patru. Zero. Patru”. 

Asta avea să le dea de gândit eventualilor urmăritori. Codul 
poștal al Atlantei era 404. O trimitere cam bătătoare la ochi, 
însă Jenn nu avea chef de subtilităţi. Și se baza pe faptul că 
urmăritorii simțeau la fel. Echipa de atacatori pierduse mulţi 
oameni la casa de pe malul lacului, și răzbunarea era 
întotdeauna o motivaţie puternică. Vârî telefonul într-o gură de 
aerisire și urcă scările spre trotuar. Merse până la capătul 
cvartalului și pătrunse într-o parcare supraetajată; de la al 
treilea nivel avea vedere bună spre intrarea în clădirea unde 
lăsase telefonul. 

Nu avu mult de așteptat - cineva le anticipase sosirea în 
Atlanta. 

Un SUV negru se deplasă până în faţa clădirii și opri la 
marginea trotuarului, cu motorul pornit. Trecură câteva minute. 
Tipii din mașină nu se grăbiră să năvălească în clădire; prin 
urmare, trăseseră învăţăminte după incidentul din Pennsylvania. 

Bravo lor. 


VP - 295 


Se deschise o portieră, și un individ îmbrăcat cu o haină de 
vânt și cu bocanci cazoni în picioare ieși din mașină și intră în 
hol. Nu exista decât o singură explicaţie pentru faptul de a purta 
o haină largă de vânt într-o dimineaţă cu vreme calmă în 
Atlanta. 

Timp de cinci minute nu se mai întâmplă nimic; după aceea 
se deschiseră alte două portiere, și doi bărbați intrară în clădire 
cu pași energici, pe urmele colegului lor. Asta însemna că în SUV 
nu mai rămăsese decât șoferul. 

Perfect. 

Undeva în josul străzii, o mișcare îi atrase atenţia lui Jenn. În 
locul de unde pornea aleea ce ducea spre parcarea 
supraetajată, își făcu încet apariţia capota verde a unei mașini. 
Aduseseră întăriri. Foarte inteligent din partea lor. Nu putea 
distinge numărul de persoane dinăuntru, însă o mașină plasată 
pe o alee era infinit mai ușor de anihilat decât un SUV de pe o 
stradă însorită. Crăciunul sosise mai devreme. 

Jenn traversă parcarea și se îndreptă spre scara din spate. 
Ușa de care se apropia fu deschisă de un bărbat cu o geantă 
sport în mână. Jenn făcu un pas în lături, ca să îi facă loc să 
treacă, și ochii li se întâlniră pentru o clipă. Deși bărbatul 
încercă să-și ascundă reacția, Jenn sesiză o ezitare în mersul 
acestuia în momentul când creierul lui o recunoscu. Bărbatul 
trecu de ea, salutând-o politicos și făcându-și de lucru cu 
fermoarul gențţii. Jenn extinse cu o plesnitură bastonul telescopic 
până la lungimea lui maximă de douăzeci și unu de inchi și îl 
tinu lipit de-a lungul coapsei. 

Bărbatul auzi scrâșnetul metalic al bastonului și renunţă să 
deschidă fermoarul genţii. Ridică în schimb geanta în aer și o 
roti către Jenn. Era un bărbat solid, și geanta cântărea greu. O 
lovi cu ea în umăr, și Jenn se împletici într-o parte, căzând în 
genunchi. Bărbatul aruncă geanta deoparte și încercă să o 
lovească. Se apropie, dar Jenn pară lovitura cu ajutorul 
bastonului. Având în vedere înălțimea și greutatea bărbatului, 
orice luptă corp la corp ar fi însemnat o cauză pierdută. Așa 
încât alese să înfigă vârful bastonului în nervul peronier din 
coapsa bărbatului. Piciorul amorţi și omul se retrase clătinându- 
se. Jenn se ridică înainte ca bărbatul să apuce să cadă și călcă 
apăsat pe glezna piciorului lui bun. Auzi pocnetul tendoanelor. 
Bastonul șuieră prin aer o dată, de două ori, de trei ori, până ce 


VP - 296 


bărbatul rămase nemișcat la pământ. Jenn ridică bastonul din 
nou. Adrenalina îi pompa în vene și respiră adânc pentru a-și 
controla furia. Teama raţională ce se instalează în orice om 
înaintea unei încleștări o părăsise. Acum tot ce-și dorea era o 
bucată de carne, și cea a bărbatului era la fel de bună ca oricare 
alta. Învârti bastonul în mână și îl strânse proptindu-l de faţa 
individului. 

Își trase răsuflarea, îi legă fedeleș încheieturile mâinilor și 
gleznele și îl târî în spatele unei mașini parcate. În geanta sport 
găsi o carabină compactă neagră, cu ţeavă scurtă; era un CZ 
750, de fabricaţie cehă, un model care nu figura în dotarea 
agenților federali. Se gândi că putea să-i fie de folos și-și aruncă 
geanta pe umăr. 

Scara o scoase în capătul îndepărtat al aleii, în spatele mașinii 
din care descinsese bărbatul. Nu zări decât un cap înăuntru, cel 
mai probabil aparţinând partenerului acestuia. Individul stătea 
cu un cot rezemat de geamul deschis. Jenn scoase un pistol 
compact cu electroșocuri și îl duse la ureche ca pe un telefon. 
Porni să străbată aleea, deplasându-se pe partea cu șoferul și 
purtând o discuţie telefonică imaginară despre petrecerea din 
seara precedentă. 

Pistolul pârâi în clipa în care atinse gâtul omului. 

Şoferul zvâcni și rămase cu gura căscată în mod hilar. Voltajul 
redus nu avea să-l scoată din circulaţie decât pentru câteva 
minute, așa că îi legă încheieturile mâinilor de volan. Îi tăie 
centura de siguranţă, ca nu cumva să-i vină vreo idee, după 
care se urcă în mașină lângă el și apăsă pistolul de vintrele lui. 

— Am avut o săptămână proastă, așa că foarte probabil te voi 
omori după ce termin ce am de făcut, îi spuse ea bărbatului. 
Dar, dacă ești cuminte, o să te las să alegi locul unde să te 
împușc. Ai priceput? 

Şoferul încuviinţă din cap și-și linse buzele. 

— Bun. E o dimineaţă plăcută, așa că hai să facem o plimbare 
cu mașina. la-o spre nord. 

Omul scoase încet mașina de pe alee, apoi coti la stânga. Jenn 
urmări SUV-ul până ce dispăru din raza ei vizuală. 

— Eşti de la Cold Harbor? 

Şoferul încuviință. 

— Tot nu poţi să vorbești? 

Omul încuviinţă din nou din cap. 


VP - 297 


— Asta pică tocmai bine. Am timp ca să-ți explic ce o să-ţi fac 
dacă nu mă ajuţi să îl găsesc pe George Abe. 


46. 


În timp ce era condus în apartament, Gibson trăi un moment 
de mare panică. Dacă i se întindea o cursă, atunci acela era 
locul cel mai potrivit. Aproape că se aștepta să fie întâmpinat cu 
o pușcă și își tinu răsuflarea. Din fericire însă, Grace Lombard 
era singură în cameră și stătea în picioare, lângă fereastră. 

Razele puternice ale soarelui de Atlanta străluceau în părul ei 
blond, care cădea în valuri pe umeri, cu buclele frumos 
pieptănate într-o parte - coafura ei dintotdeauna. Incredibil, dar 
arăta exact așa cum și-o amintea Gibson. Tot minionă și 
nefandosită, dar părând în formă, așa cum era îmbrăcată, în 
blugi și cu o cămașă ecosez cu nasturi până la gât. De parcă 
tocmai coborâse de pe vechea verandă de la Pamsrest. Cuprins 
de un puternic sentiment de nostalgie, Gibson fu pentru o clipă 
tentat să-și arunce braţele în jurul ei, însă Grace Lombard nu 
făcu niciun pas către el. Îmbrăţișarea nu intra în calcul. 

— Bună, Gibson! 

— Doamnă Lombard. Mă bucur să vă revăd. 

— Doamna Lombard, repetă ea. Ai fost întotdeauna un copil 
foarte politicos. 

— Vă mulțumesc c-aţi acceptat să mă primiţi. Sunt conștient 
că e o dovadă de încredere din partea dumneavoastră. 

— Într-adevăr. Și sper să nu mă fi înșelat. 

Femeia îi făcu semn să se așeze, dar ea păstră distanţa 
rămânând lângă fereastră. Îi privi întrebătoare vânătaia din jurul 
gâtului. 

— Ce ai mai făcut? îl întrebă într-un târziu, prudentă. 

Gibson îi oferi versiunea prescurtată a poveștii sale de viață, 
pe care o încheie pomenind de Ellie. 

— Am o fiică. Are șase ani. 

— Șase? Sunt convinsă că știi să te porți cu fetiţele. 

Afirmația i se păru încurajatoare lui Gibson, așa că scoase o 
fotografie cu Ellie la grădina zoologică. Grace se apropie, o luă și 
se așeză pe un fotoliu alăturat. 


VP - 298 


— Pare foarte nebunatică, comentă ea. 

Un zâmbet ușor îi flutură pe buze. 

— Puțin spus. Să o vedeți cum joacă fotbal. 

— E bună? întrebă Grace, returnându-i poza. 

— Nu, chiar dimpotrivă, dar asta n-o împiedică să 
persevereze. 

Grace izbucni în râs, dar se opri repede. 

Gibson schimbă subiectul. 

— Vreau să vă mulțumesc pentru scrisoare. 

— Ce scrisoare? 

— Scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o atunci când m-am înrolat. 

— A, da. Mi s-a părut un gest necesar. 

— Faptul că am primit vești de la dumneavoastră a însemnat 
foarte mult pentru mine. Am vrut să vă răspund, dar n-am putut. 
Au fost vremuri foarte grele pentru mine. 

— Vremurile au fost grele atunci pentru toată lumea. Nu-mi 
amintesc deloc cu plăcere de ele. Dar mă bucur că ţi-am scris. 
Tu și Duke aţi fost foarte speciali pentru mine și familia mea. 

Ați fost - Grace vorbise la timpul trecut. Dar fără 
subiînţelesuri. Era o simplă afirmaţie și atât. 

— Mulţumesc mult, doamnă. 

— Mai ales pentru Suzanne. A fost distrusă de cele 
întâmplate. Cu tatăl tău. În plus, ai avut și tu... dificultăţile tale, 
adăugă ea diplomatic. 

— Îmi pare rău că nu i-am fost alături. Așa cum ar fi trebuit să 
fiu. Suzanne o merita cu prisosinţă. 

Grace înţepeni. Gibson se exprimase atât de stângaci, încât 
propoziţia sunase oarecum acuzator. Fii mai atent, se dojeni el 
în gând; nu avea decât o șansă și trebuia să o fructifice. 

— Mda, mă rog, asta e, spuse Grace. Acum presupun că e 
cazul să-mi explici ce e cu fotografia. De unde o ai? 

— Probabil că cel mai bine ar fi să încep cu începutul. 

— Te urmăresc cu cea mai mare atenție. 7 

Gibson își drese glasul și începu să povestească. li spuse 
despre Abe Consulting și despre felul cum dăduseră de urma lui 
Billy Casper la Somerset, Pennsylvania. Înaintea întâlnirii 
intenţionase să omită unele fapte, dar în final îi relată aproape 
tot. 

Grace îl ascultă în tăcere, în timp ce Denise stătea de veghe 
în apropierea ușii. 


VP - 299 


Când încheie cu relatarea evenimentelor de la casa de pe 
malul lacului, Gibson scoase din sac șapca de baseball Phillies. l- 
o întinse, prinzând-o de margine. Grace o luă, dar o ţinu cu 
suspiciune la distanţă. 

— Ce-i cu ea? Vrei sa-mi spui că asta e șapca? 

— Așa cred, răspunse Gibson și-i arătă inițialele de pe 
interiorul cozorocului. 

Grace le studie. 

— E scrisul ei, zise ea. Își ridică ochii, întrebător, către el. Și 
spui că tânărul acela, Billy Casper, ţi-a dat-o? 

— Da. 

— De ce nu ai pus să fie arestat? Doar mi-a răpit fiica. 

— Doamnă Lombard, Billy Casper avea șaisprezece ani atunci 
când Suzanne a fugit de acasă. 

— Cum? Nu era decât un puști? Cum e posibil? 

Grace se ridică și se întoarse la locul ei din faţa ferestrei. 

Gibson o urmări cu atenţie, încercând să vadă dacă femeia 
înclina spre a-i da crezare ori spre a nega. 

— Cred că ei doi se iubeau. Mă rog, știu că Billy era 
îndrăgostit de ea. Nu știu ce sentimente avea Ursulețul. 

La auzul vechii porecle pe care Gibson i-o dăduse fiicei sale, 
Grace începu să plângă. Nu-și acoperi ochii cu mâinile, lăsă pur 
și simplu lacrimile să-i curgă pe obraji. 

— Mai e ceva ce-mi ascunzi, spuse Grace Lombard într-un 
târziu, susținându-i privirea fără sfială cu ochii ei migdalați. 

— Doamnă Lombard, când s-au înrăutățit lucrurile pentru 
Ursulet? 

Intrebarea o făcu pe Grace să încremenească. 

— Când s-au înrăutățit lucrurile? Când şi-a schimbat 
comportamentul? De ani de zile îmi pun aceeași întrebare și n- 
am reușit să găsesc răspunsul. N-a existat un moment anume. 
S-a întâmplat pe parcursul mai multor ani. Lucruri mărunte. Am 
crezut că nu sunt decât niște toane de adolescentă. 

— Billy mi-a mai dat și asta, spuse Gibson și îi întinse 
exemplarul din Frăția /nelului. 

Grace îl luă și îl ţinu strâns la piept, încuviințând din cap la 
vederea obiectului familiar. 

— Purta cartea asta peste tot pe unde mergea, spuse ea 
răsfoind paginile. După ce i-ai citit-o, obișnuia să stea în 
bucătărie, să mă bombardeze cu întrebări și să scrie în ea. 


VP - 300 


— Și pe mine mă înnebunea cu întrebările. 

Grace zâmbi recunoscătoare printre lacrimi. 

— Am căutat-o peste tot. Nu mă miră că a luat-o cu ea. Tinea 
așa de mult la tine. 

— Vă amintiţi cum îmi spunea Ursuleţul? întrebă Gibson. 

— Da. Îţi spunea Son. 

Gibson îi arătă însemnările de pe marginile paginilor și îi 
explică semnificaţia culorii portocalii. Grace citi nota și îl privi 
întrebător. 

— La ce meci de baseball se referă? 

Gibson îi povesti. 

— Acum îmi amintesc de weekendul acela, spuse Grace după 
ce termină el. Eram de o săptămână în California, în vizită la 
rude, și m-am întors a doua zi. Benjamin nu dormise în noaptea 
aceea. Era mai furios decât îl văzusem vreodată. Ne-am certat 
rău de tot. Și Suzanne... Dumnezeule, a fost ca un zombi zile în 
șir. Grace studie din nou șapca. De acolo o ai? De la meci? 

— Tata a cumpărat-o pentru Ursuleţ înainte de a se întoarce 
acasă. Ca s-o calmeze. Nu aţi văzut-o niciodată înainte de 
Breezewood? 

— Nu. Nu am văzut-o decât în înregistrarea aceea. Ştii cât de 
mult m-am uitat în ochii ei? Cât m-am uitat la imaginea aceea 
încremenită și oribilă a fetiţei mele? Cât am încercat să ghicesc 
ce era în mintea ei? De ce a fugit de mine? 

— Nu cred că de dumneavoastră a fugit, spuse Gibson. 

— Drăguţ din partea ta să spui asta, dar adevărul e că a fugit. 
Grace făcu o pauză și medită asupra spuselor lui. Vrei să zici că 
nu de mine a fugit, ci de altcineva? 

— Da, doamnă. 

— Dar ce legătură are asta cu șapca de baseball? Doar nu 
crezi că în înregistrare apare întâmplător cu șapca de baseball 
pe cap... 

— Nu, doamnă. Cred că în felul ăsta a încercat Ursuleţul să 
transmită un mesaj. 

— Un mesaj? Cui să-l transmită? 

— Mie. 

— Cum adică? 

Gibson rămase câteva clipe tăcut, încercând să evalueze 
situaţia. La un moment dat, era nevoit să arunce bomba. Oare 
venise vremea? Nu voia să o facă să sufere pe Grace, dar știa că 


VP - 301 


acest lucru era inevitabil. Numai așa o putea convinge să vadă 
adevărul. Răsuflă adânc și rosti pe cel mai plat ton posibil: 

— Ursuleţul era însărcinată. 

Încăperea rămase brusc fără aer. Grace deschise gura de 
câteva ori, dând să vorbească. Faţa i se întunecă și se ridică 
încet din fotoliu. 

— Așa îmi trebuie dacă am avut încredere în tine. A fost o 
greșeală să accept să te văd, Gibson. Când mă gândesc ce băiat 
drăguţ ai fost și cum te-ai schimbat... Nu pot să înțeleg. O să o 
rog pe Denise să te conducă afară. 

Grace se îndepărta de el, exact așa cum anticipase Gibson. Pe 
cât era de necesară acea mărturisire, pe atât era de crudă. 
Femeia se afla pe marginea prăpastiei, și căderea avea să o 
distrugă. Așa că îi era mai la îndemână să îl acuze de minciună 
decât să facă saltul. Totuși, i se păru că vede un licăr de 
înţelegere în ochii ei, chiar dacă numai pentru un moment. 

Îi întinse ultima fotografie. Cea cu Ursuleţul însărcinată. Grace 
i-o smulse și o ţinu cu ambele mâini. Rămase încremenită. 
Gibson făcu un pas mai aproape de ea și vorbi încet. 

— E vorba de o minciună. O minciună elegantă și gândită cu 
mare dibăcie. Spusă cu atâta convingere, încât nimeni să nu o 
pună vreodată la îndoială. Poate că am fost un băiat drăguţ, așa 
cum aţi spus, și da, nu sunt deloc mândru de ceea ce am ajuns. 
Dar încă mai pot să fac distincția între minciună și adevăr. Și 
sunt aici pentru că dumneavoastră sunteţi prinsă în aceeași 
minciună care v-a distrus, așa cum m-a distrus și pe mine. V-a 
făcut să luați anumite decizii, în jurul cărora v-aţi construit viața. 
Așa încât atunci când vi se spune adevărul - acela că fiica 
dumneavoastră era însărcinată și că a fugit de acasă de frică - 
nu vă vine deloc ușor să-l ascultați. Și totuși, acesta este 
adevărul. Un adevăr ce naște următoarea întrebare: cine e 
tatăl? 

— leşi afară! ţipă Grace. 

Denise se interpuse între ei. 

— Crede-mă, nu vrei ca Serviciul Secret să intervină. 

— Știam eu că vom ajunge aici, se înecă Grace printre lacrimi. 
O nouă încercare bolnavă de a-mi umili familia. Chiar atât de 
importantă este pentru tine ura pe care i-o porţi sotului meu? 
Suzanne te-a adorat, Gibson. Chiar vrei să-i distrugi reputaţia 
numai ca să-i faci lui rău? 


VP - 302 


— E totul în regulă înăuntru? se auzi o voce bărbătească de 
pe coridor. 

În încăpere se așternu liniștea. Denise ridică din sprâncene: 
Ce alegi? 

— Bine, plec, spuse Gibson. 

— Da, totul e în regulă, John, mulțumesc, strigă Grace către 
agentul Serviciului Secret aflat de cealaltă parte a ușii. 

Îi întinse cartea, dar Gibson clătină din cap. 

— Pastraţi-o. 

— Măcar nu e un fals? 

— Știţi bine că nu. 

Grace frunzări cartea într-o doară, ţinând-o la distanţă de un 
braţ, de parcă din ea picura sânge. Dintr-odată încremeni, 
răsuflarea i se tăie și, cu o mână tremurândă, îi netezi paginile. 

— Grace? spuse Denise. Ce este? 

Groaznic de palidă, Grace Lombard își ridică ochii. 

— Culoarea mea preferată este albastrul. 


47. 


Tinsley era așezat pe vine, cu urechea lipită de coloana 
instalaţiei de climatizare din baie. Stătea de multă vreme așa. 
Tăcut și nemișcat. Cu ochii închiși. Ascultând ceea ce se 
petrecea în camera alăturată. 

După incidentul din Charlottesville, fusese nevoie de ceva 
eforturi pentru a-i localiza. Tipii nu erau deloc proști. Știau că 
sunt urmăriţi și reușiseră să se ascundă admirabil de bine. Abia 
în Atlanta le luase din nou urma. 

Calista Dauplaise era foarte nemulțumită. De înţeles. 
Confruntarea de la casa de pe malul lacului fusese o afacere 
proastă. Tinsley era perfect de acord cu asta. Sigur, femeia avea 
tot dreptul să bage în joc o a doua echipă. Dar, din moment ce 
nu considerase oportun să îl includă și pe el în noua strategie, 
Tinsley nu accepta să fie făcut responsabil pentru niște 
suprapuneri care iscaseră, în chip inevitabil, confuzie. 

Calista nu îi împărtășea părerea. 

Tinsley se gândise să se retragă, și, în alte circumstanțe, 
probabil că așa ar fi procedat. Numai că femeia era un client 


VP - 303 


vechi și a o transforma în dușman nu îi servea interesele. În 
plus, mai era ceva ce îl ţinea legat de cei trei oameni. O relaţie 
cu trecutul. Un sentiment al lucrului neterminat. Era implicat în 
afacere de mai bine de zece ani. Și în acest răstimp, între el și 
fiul lui Duke se crease un fel de apropiere, ceva total neașteptat 
pentru el, așa încât era important să vadă cum avea să se 
termine totul pentru băiat. 

Țăcănitul ușor al unui întrerupător îi întrerupse gândurile. Ce 
se auzea? Cineva fredona? Sau cânta? Cine era, televizorul sau 
un bărbat? Conductele murmurară și mormăiră, zgomotul fiind 
apoi înlocuit de șuieratul ademenitor al unui duș. Tinsley 
așteptă. Șuieratul își schimbă tonalitatea, trecând la un registru 
mai jos - sunetul făcut de apă în contact cu pielea, nu cu gresia. 
Venise momentul. 

Tinsley ieși din camera sa și cercetă din ochi parcarea. Jenn 
Charles și fiul lui Duke Vaughn plecaseră, lăsându-l singur pe 
bărbatul cel morocănos. Avea să profite de ocazie pentru a se 
ocupa de el. 

Traversă cei doi metri și jumătate care îl despărțeau de ușa 
alăturată și îngenunche, prefăcându-se că-și leagă șireturile la 
pantofi. Motelul era unul ieftin, cu încuietori ieftine, pe care le 
putea deschide și cu un băț de acadea. Intră și scoase pistolul. 
De data asta nu mai accepta întreruperi. Ratase șansa de două 
ori și, deși existau circumstanţe atenuante, situaţia îl deranja. 
Ordinea naturală a lucrurilor fusese alterată, precum îndiguirea 
unui râu. Și la fel ca un râu zăgăzuit, Tinsley simţea că natura 
tânjește să fie corectată. 

In afară de pâlpâitul slab al televizorului, camera era 
cufundată în semiîntuneric. Paturile duble mari aveau lenjeria 
boțită. Ușa de la baie era întredeschisă. Fredonatul sau cântatul 
se oprise. Tinsley se deplasă prin cameră, atent la orice 
schimbare de zgomot. Se lipi cu spatele de peretele holului 
îngust din fața băii. Nu-și dădu seama decât prea târziu că ceva 
era în neregulă cu sunetul scos de apă. Era șuieratul ascuţit al 
lichidului ce curgea direct pe gresie. 

Ridică braţele și reuși parţial să se ferească de ranga cu care 
fu lovit în cap. Durerea îi săgetă încheietura mâinii, iar ranga îi 
juli creștetul. O arsură ca de chibrit aprins îi traversă corpul. 
Arma i se rostogoli pe podea. Se roti pentru a se apăra mai bine 
de următoarea lovitură. O rangă era greu de mânuit în spaţiul 


VP - 304 


mic din hol, și asta avea să-i dea timp pentru a se poziţiona pe 
picior de egalitate cu atacatorul. Din păcate, bărbatul cel 
morocănos gândise la fel ca el. Ranga căzu zăngănind la podea 
în timp ce un pumn întâlni șaua nasului lui Tinsley. Oasele 
nasului abia începuseră să se sudeze la loc după incidentele din 
Pennsylvania, și lovitura le sparse din nou. In cădere, Tinsley 
simţi cum i se scurge sângele pe faţă. 

Bărbatul cel morocănos îl ţintui la podea cu mai multe lovituri 
bine plasate. Tinsley le aprecie ferocitatea, dar și precizia. O 
combinaţie greu de realizat. 

Loviturile îl făcură să se învârtă pe loc și simţi cum îi 
aterizează un genunchi greu între omoplați, cătușele ţăcăne în 
jurul încheieturilor și cercul rece al propriei arme îi apasă 
tâmpla. 

— Văd că nu mai ești așa de dur când te așteaptă cineva. 

— Chiar mă așteptai? întrebă Tinsley. 

— Pentru cine lucrezi? 

Nu răspunse. 

— Sper că pricepi că, dacă nu-mi răspunzi, ești un om mort, 
zise bărbatul cel morocănos. Poate că ai un cod al onoarei cu 
care îţi protejezi clienţii. Puțin îmi pasă. Dar fă bine și gândește- 
te la ce ţi-ar folosi o astfel de reputaţie dacă ai fi mort. 

Tinsley clipi printre picăturile de sânge. 

— Un cod? Nu știu despre ce vorbești. 

— Ultima șansă. Cine te-a angajat? Benjamin Lombard? 

— Cine? 

— Unde e George Abe? 

— Cine? 

— Bun, dacă așa vrei... spuse bărbatul cel morocănos. 

II târî în camera de baie. Tinsley își dădu seama de ce. Gresia 
era mai ușor de curăţat. 

— O să-ţi pun câteva întrebări. Dacă nu-mi plac răspunsurile, 
o să te bag în cadă. Și nu ca să faci baie. Ai înţeles? 

— După ce o să mă împuști, o să scapi de sânge prin 
scurgerea din cadă. 

— Corect. 

— Trage perdeaua de duș. Ca să nu împroști cu sânge pereții. 

— Cine ești? 

— Un prieten. 

Hendricks pufni. 


VP - 305 


— Prieten? Asta faci tu? Îţi omori prietenii? 

— La momentul ăla, încă nu ne împrieteniserăm. N-aveam de 
ce. 

— Aha, și acum avem motive? 

— Lucrurile s-au schimbat. Ești în poziţia de a-mi da drumul 
sau nu. Mi-ar plăcea să fim prieteni. În schimb, îţi voi face o 
favoare. Ca de la prieten la prieten. 

— Javră ce ești, nu crezi că te dai mare? spuse Hendricks și-l 
ridică pe Tinsley în șezut. Favoarea asta presupune să-mi spui 
cine e șeful tău? 

— Nu, favoarea presupune să-ţi dau arma și cartușele care 
pot dovedi că l-ai fi ucis pe Kirby Tate. 

Hendricks se așeză pe vasul de toaletă, cu pistolul îndreptat 
spre pieptul lui Tinsley. 

— Unde e arma? 

— Intr-un portbagaj. Dacă mă ucizi, peste câteva zile vehiculul 
va fi găsit și ridicat. Poliţia va descoperi arma în portbagaj. Cu 
amprentele tale. Plus alte dovezi incriminatoare. Sau am putea 
să plecăm bine mersi de aici și să ne despărţim prieteni. Și 
fiecare să o ia pe drumul lui. 

— Cadavrul unde e? 

— Nu l-am ciopârțit. Am coordonatele unde l-am ascuns. 

— Și o să ne lași în pace pe mine și pe partenerii mei? 

— Da. 

Hendricks rămase mult timp pe gânduri. 

— Ei, ce zici? întrebă Tinsley. Prieteni? 


48. 


Grace întinse mâna pentru a se sprijini de braţul fotoliului din 
spatele ei. Nu-și putea lua ochii de la carte. Mâna îi rămase 
uitată undeva în aer, și fața îi fu inundată de o suferinţă 
profundă și adâncă, în timp ce mii de cioburi începură să se 
așeze la locurile lor - fragmente din ceva ce știuse tot timpul, 
dar fără să-și dea seama. Totul se închegă din amintiri răzlețe 
pe care le adună acum și care dintr-odată prinseră a da contur 
imaginii complete. Deschise gura și scoase un strigăt sfâșietor 

— Ce este, doamnă Lombard? repetă Denise. 


VP - 306 


— Naiba să te ia, Gibson! Azvârli cartea, rămasă deschisă la 
aceeași pagină, în pieptul lui și se întoarse spre Denise. Unde e? 
o întrebă ea. i 

Gibson ţinu deschisă cartea și căută textul scris cu albastru. Il 
găsi pe marginea din stânga a paginii: 


Aș vrea să-ți pot explica. Dacă plec acum, înainte ca el să 
afle, totul va fi din nou bine. El va fi bine. Nu fac decât să aduc 
peste tot nenorocire. Așa Îmi spune el mereu. Nu ar fi trebuit să 
aștept atât de mult. Dar mi-a fost frică. Îmi pare rău. Te rog, nu 
fi tristă. 


Gibson ridică ochii, oripilat, dar Grace se năpustise deja spre 
ușă. 

— Unde e cine? întrebă Denise. 

— Soţul meu. Unde e? 

— Doamnă Lombard, vă rog, zise Denise neliniștită. Ce s-a 
întâmplat? Staţi jos un pic și haideţi să stăm de vorbă. 

Grace se răsuci spre ea cu o mișcare agresivă. 

— Nu mă mai dădăci, Denise. Unde e soțul meu? Răspunde- 
mi. 

— În sala de conferințe numărul trei, se bâlbâi Denise. Dar, 
doamnă Lombard... 

Grace ieșise însă din apartament și trecuse pe lângă agentul 
de la Serviciul Secret, care o privi uluit și nu apucă să 
reacționeze. Pe jumătate alergând, pe jumătate mergând, 
traversă holul cu o expresie de rău augur întipărită pe faţă. 
Membrii personalului se feriră din calea ei precum șoarecii de 
câmp. 

Denise se luă după ea. Și Gibson după Denise, care se uită în 
spate la el încruntată și acuzatoare. Agentul de la Serviciul 
Secret încheia alaiul. 

O prinseră din urmă pe Grace Lombard la lifturi. Butonul 
marcat „Jos” era aprins, însă ea continua să îl apese furioasă. 

Sala de conferinţe se afla doar cu un etaj mai jos, dar drumul 
păru lung cât o condamnare pe viață, atât de mare era 
tensiunea în spaţiul claustrofobic. Denise încercă să-i atragă 
atenţia lui Grace; când nu reuși, își vărsă furia pe Gibson. 

— Ce ai făcut? întrebă ea și-i smulse cartea din mâini. 


VP - 307 


Gibson nu reacţionă; forțele pe care le pusese în mișcare erau 
acum de neoprit. Acum totul se limita la soţii Lombard. El și 
Denise nu puteau juca alt rol decât acela de observatori. 

Sala de conferințe numărul trei era o încăpere unde se stătea 
în picioare. Cu vicepreședintele în capul unei mese de conferințe 
enorme. Lombard își scosese haina, își descheiase nasturele de 
sus al cămășii, își lărgise nodul de la cravată și își suflecase 
mânecile. Arăta ca un bărbat care se pregătea să sărbătorească 
într-un bar după încheierea unei afaceri importante, pus pe 
povestit și închinat pahare în cinstea victoriei sale. Deocamdată 
însă se întreținea cu consilierii, scriitorii de discursuri și atașaţii 
de presă, aliniaţi în jurul mesei de conferinţe în ordinea 
importanţei. Sala era ca o cameră a tronului din vremuri 
medievale - apropierea de centrul de putere se răsfrângea 
asupra tuturor. Cercul exterior cuprindea personaje de mai mică 
anvergură: asistenţi zeloși, stagiari și membri ai personalului 
auxiliar. 

Atmosfera generală era una de bună dispoziţie. Gibson o simți 
înainte să o vadă reflectată pe fețe - murmurul râsetelor 
mulțumite umplea încăperea. Chiar dacă munca era departe de 
a se fi terminat, pe cei prezenţi pusese deja stăpânire un aer de 
sărbătoare. 

Cei doi agenţi care stăteau de pază la ușă fuseseră alertaţi că 
ceva neobișnuit era pe cale să se întâmple. Fiecare din ei 
măsura pe puţin un metru nouăzeci și opt și avea încheieturile 
mâinilor mai groase decât picioarele lui Grace Lombard. Se 
postaseră umăr la umăr și i se adresară femeii pe un ton 
conciliant și liniștitor, dar fără succes. 

— Vă putem ajuta cu ceva, doamnă Lombard? 

— Thomas, nu am nimic cu tine, dar dă-te din calea mea că, 
dacă nu, după ce termin ce am de făcut aici, o să urmezi tu, îl 
amenință Grace. Nu-ţi spun decât o singură dată. 

Și o singură dată fu de ajuns. Cei doi agenţi solizi se 
despărţiră pentru a-i face loc să treacă. După aceea se postară 
din nou umăr la umăr pentru a bloca accesul lui Denise și al lui 
Gibson. Grace nu se opri decât în mijlocul sălii de conferinţe și 
rămase cu ochii aţintiți asupra soțului ei. Oamenii aflaţi în 
apropiere o observară și tăcură imediat, presimţind o schimbare 
dramatică de atmosferă - câinii miros furtuna. Tăcerea se 
propagă în toată încăperea. Conversaţiile încetară. Fețe cu 


VP - 308 


priviri mirate se ridicară una după alta, până ce singurul sunet 
care răsuna în sală fu vocea unui membru al staffului care, 
neatent la ceea ce se petrecea în jur, discuta entuziasmat la 
telefon despre spoturile TV ce urmau a fi difuzate în statul lowa. 
Cineva îl înghionti cu cotul, și bărbatul se răsuci în loc pentru a 
vedea ce se întâmplă și, cu fața sumbră, se alătură corului mut. 

Toată lumea o aștepta acum pe Grace să vorbească, însă ea 
continua să se holbeze la soţul ei. Vicepreședintele își drese 
glasul. Era un politician cu mare experienţă. Făcuse carieră din 
ocolirea întrebărilor incomode adresate de reporteri. Fusese 
descris de atâtea ori de presă ca fiind imperturbabil, încât 
devenise un clișeu. Acum era însă vorba de cu totul altceva. 

— Grace? 

— Afară. Toată lumea, spuse ea. 

Nimeni nu se clinti din loc. 

— Ce este, Grace? întrebă Lombard. 

— Vrei să continuăm în fața tuturor? Pentru că eu nu am nimic 
de ascuns. 

Ochii celor prezenţi se întoarseră spre șef. Lui Lombard nu-i 
plăcu tonul hotărât cu care Grace îl înfruntase. Se forță să 
zâmbească. 

— Ascultaţi, spuse el mimând un aer de bunăvoință. Totul e în 
regulă. Hai să luăm pauza de prânz mai devreme. Ne revedem 
la douăsprezece treizeci. 

Unii se apucară să-și strângă lucrurile, atenţi să nu dea 
impresia că se grăbesc. Alţii lăsară tot ce aveau pe mese, 
dornici să iasă cât mai repede din sala unde se anunțau 
evenimente neplăcute. Momente încordate și jenante se 
scurseră în timp ce membrii staffului pășiră prin dreptul lui 
Grace. Lombard își cântări din ochi soția precum un cartofor 
care încearcă să decidă dacă să mizeze sec, să se arunce ori să 
pluseze. Mulțimea se adună pe coridor; fețele se priveau 
întrebătoare și prudente. Câţiva încercară să smulgă explicaţii 
de la Denise, dar ea le făcu semn să o lase în pace; alţii se 
mulțumiră să comenteze între ei. În cele din urmă, un bărbat 
mai vârstnic și impunător, cu o voce de om important, le ordonă 
tuturor să se împrăștie. 

In timp ce holul se golea, prin ușa solidă răzbătură ţipete 
înăbușite și furioase. Cei doi agenţi de la Serviciul Secret 
priveau drept înainte și se prefăceau că nu aud războiul ce se 


VP - 309 


purta înăuntru. Gibson și Denise rămaseră să aștepte în fața 
ușii, precum prietenii inepţi ai lui Dorothy, care sperau să fie 
primiţi de Vrăjitor“?. Bărbatul mai vârstnic se apropie de Denise 
și îi ceru explicaţii. 

— Nu știu ce se întâmplă. 

— Sunt șeful de personal al vicepreședintelui. Despre ce este 
vorba? 

— Întrebaţi-l pe el, arătă Denise cu o mișcare din bărbie către 
Gibson. 

— Leland Reed, se prezentă bărbatul întinzându-i mâna. 

Gibson se uită la mâna acestuia. 

— Permite-mi să-ţi dau un sfat, Leland. Actualizează-ţi CV-ul. 

Înainte ca Reed sau Denise să apuce să răspundă, ușa zbură 
în lături, și Gibson se trezi față în faţă cu Benjamin Lombard. 
După câteva secunde, Grace își urmă soţul. 

— Vino înapoi, Ben, spuse femeia. N-am terminat cu tine. 

Gibson văzu mușchii încordându-se pe faţa vicepreședintelui - 
omul făcea eforturi mari pentru a se împotrivi reacției naturale a 
corpului său în faţa surprizei, a jenei și a furiei. Era un exercițiu 
remarcabil de voință, și Lombard își controla deja respirația, 
încercând să-și păstreze cumpătul. Și să atenueze greutatea 
întrebărilor puse de Grace. 

Avea nevoie de un brânci în direcţia greșită. 

Gibson îi făcu cu ochiul. 

Efectul fu imediat și incendiar. Vicepreședintele renunţă la 
orice aparenţă de calm, și sângele îi inundă gâtul și faţa. li 
îmbrânci pe cei doi agenţi, croindu-și drum printre ei și 
îndreptându-se spre Gibson cu pumnii ridicaţi. 

Gibson își repetă în gând Lovește-mă, lovește-mă. Cât de 
norocos putea să fie! Le interzise brațelor să se desprindă de 
lângă corp. Lipsa de apărare era mai grăitoare ca orice. Fă bine 
și lovește-mă cât poti de tare, nemernicule. Bate-ţi singur cuie 
în sicriu. 

Calista Dauplaise rămăsese așezată în capătul mesei de 
conferințe, și o expresie de neliniște îi deformase fața 
poruncitoare. Ce căuta femeia aceea acolo? Gibson nu apucă să- 
și răspundă; Benjamin Lombard îi aplică o lovitură nimicitoare în 
maxilar. Vicele era un bărbat solid, și Gibson își pierdu 
conștienţa chiar înainte să se izbească cu capul de covor. 


42 Aluzie la romanul Vrăjitorul din Oz de L. Frank Baum (n.tr.). 
VP - 310 


49. 


Gibson își reveni în simţiri pe podeaua din sala de conferinţe 
numărul trei. Rămase întins pe spate și se zgâi la tavanul izolat 
fonic. Încăperea era pustie, dar nu golită. La felul în care arăta, îi 
amintea de o scenă dintr-un film apocaliptic cu zombi - 
ambalaje de mâncare, pahare de hârtie, serviete, genţi de 
laptop, toate împrăștiate pe podea. Sacoul de la costumul 
vicepreședintelui atârna și acum pe speteaza unui scaun. Părea 
uitat acolo. 

Gibson avusese parte de zile mai bune la viaţa lui. Corpul său 
încă mai suferea de pe urma spânzurării, și lovitura încasată de 
la Lombard nu-l ajutase defel. Se săltă încet în șezut, oarecum 
surprins să constate că nu avea încheieturile mâinilor 
încătușate. Denise Greenspan stătea într-un fotoliu și studia o 
pată de pe covor. 

— Sunt arestat? întrebă el. 

Absorbită de propriile gânduri, Denise nu îi răspunse decât 
după mult timp. 

— Nu. 

— Sunt liber? Pot să plec? 

— Mda. 

Gibson își luă lucrurile și se ridică în picioare. Ajuns la ușă, se 
opri și se întoarse cu fața spre Denise. 

— Ești bine? 

— Nu, nu sunt bine, răspunse ea. Dar tu? Cum te simţi? 

— Am dureri de cap. Nu știu dacă ai observat, dar am fost 
pocnit, spuse Gibson zâmbind. 

Denise nu îi întoarse zâmbetul. 

— Adevărul e că nu prea știu ce s-a întâmplat după ce am 
leșinat. 

— Ce s-a întâmplat? repetă Denise. În chip de răspuns, își 
împreună mâinile, și le duse la piept și apoi le ridică deasupra 
capului, scoțând un sunet bubuit, ca de explozie. 

— Așa de rău a fost? 

— Nu asta ai urmărit? 

Gibson dădu afirmativ din cap. 

— Ei bine, ai obţinut ce ţi-ai dorit. Sper că ești mulţumit. 

Îi întinse o carte de vizită. Gibson o luă. Pe ea găsi numărul de 


VP - 311 


telefon al lui Grace Lombard. 

— Dacă ai probleme, sun-o. 

— Altceva? 

— Închide ușa în urma ta. 

Denise se ridică și ieși din sală fără alte vorbe. 

Pe coridor, membrii staffului se adunaseră speriaţi în grupuri 
și șușoteau între ei. Erau ca niște copii care știu că părinţii s-au 
certat, dar nu înţeleg motivele. Îl urmăriră pe Gibson cu privirile, 
dar fără să îi adreseze vreun cuvânt. 

Gibson cobori cu liftul. Atmosfera sumbră instalată la etajul 
ocupat de vicepreședinte nu ajunsese până în holul de recepţie. 
Işi croi drum printre mulțimile vesele de suporteri bogaţi ai 
partidului, delegaţi și stafful convenției. Din punctul lor de 
vedere, vremurile bune abia acum începeau. 

Bucuraţi-vă de ele cât mai aveți timp. 

In fața lui, doi băieţi de serviciu ai hotelului împingeau cu grijă 
câte un cărucior încărcat cu bagaje și huse de îmbrăcăminte. 
Erau urmaţi de Calista Dauplaise. Femeia urla furioasă într-un 
telefon și nu îl observă, însă Gibson făcu involuntar un pas în 
lături, ferindu-se din calea ei. 

Ce păcate ascunzi tu, Calista? 

Era așa de cufundat în gânduri, încât n-o observă pe fetiță 
decât în ultima clipă. 

Catherine Dauplaise mergea încet, târșâindu-și picioarele, la 
circa nouă metri în urma mătușii ei, singură și uitată, ca un 
câine rătăcit care nu știe când va avea parte de următorul 
prânz. Părea speriată. Pierdută. Așa cum numai un copil care și- 
a văzut lumea clătinându-se sub picioare poate arăta. Inima lui 
Gibson se frânse de milă, dar, dintr-odată, avu o revelație. 
Rămase urmărind-o din priviri până ce fetiţa ieși din hotel și încă 
mult timp după aceea. 

e 

Cu câteva ore înainte de momentul programat pentru 
discursul de acceptare a nominalizării, Benjamin Lombard 
demisionă din funcţia de vicepreședinte și renunță la 
nominalizarea primită din partea partidului. Devenind astfel 
primul candidat din istoria ţării care renunţa la o asemenea 
onoare. Decizia trimise unde de șoc în întreaga Americă, un șoc 
ce avea să persiste încă mulţi ani. 

Aparent copleșit de necazuri și epuizat, Lombard nu vorbi 


VP - 312 


decât cinci minute cu o voce șovăitoare. Mărturisi că făcuse 
recent teste medicale care îi confirmaseră existenţa unei boli 
fatale. În aceste circumstanţe, a persevera în cursa pentru Casa 
Albă ar fi fost o dovadă de iresponsabilitate din partea sa. 
Poporul american merita să fie încrezător în starea de sănătate 
a președintelui său. Reuși astfel să pună în scenă un spectacol 
înduioșător. 

Grace Lombard nu îi stătu alături la momentul discursului. 

Gibson urmări conferinţa de presă în camera de motel, 
împreună cu jenn și cu Hendricks. La început fericiți pentru 
simplul motiv că mâna cea lungă a vicepreședintelui nu-i mai 
putea ajunge, după discurs rămaseră tăcuţi, asimilând 
implicaţiile șaradei lui Lombard. Imediat după ce conferința de 
presă se încheie, Jenn închise televizorul. 

— Ce mai poveste! remarcă ea. 

— Tipul are viitorul asigurat la Hollywood. 

— Întrebarea e: oare o să ţină povestea? spuse Hendricks. 

— Sigur că da. Oamenii au nevoie s-o creadă, replică Gibson. 

— De ce crezi că soţia lui a acceptat să înghită mascarada? îl 
întrebă Hendricks pe Gibson, ca și cum acesta ar fi fost expertul 
în materie de familia Lombard. 

— Nu știu. Poate pentru a proteja memoria lui Suzanne. 

— Mai bine i-ar fi protejat viaţa, ricană Hendricks, dar nici 
Gibson și nici Jenn nu avură argumente pentru a-i combate 
comentariul rece. 

Descoperiră în curând că niciunul nu dorea să discute prea 
mult despre cele întâmplate. Gibson își imaginase că avea să se 
bucure de triumf. Visase din adolescenţă să-l distrugă pe 
Lombard, dar acum realiză că nu avea ce sărbători. Fata dată 
dispărută fu exclusă sistematic din conversaţia lor. Chiar dacă ei 
trei se salvaseră, pentru Ursuleţ nu se făcuse dreptate. 

Nu ieșiseră victorioși, doar supraviețuiseră. 

Deși trecuse prin atâtea încercări, Gibson tot nu aflase ce se 
întâmplase cu Ursuleţul. Însă, măcar acum, avea idee pe cine 
putea să întrebe. Se gândea dacă să le povestească lui Jenn și 
lui Hendricks despre epifania pe care o avusese în holul de 
recepţie al hotelului, dar pentru ei întreaga aventură nu fusese 
decât un job ca oricare altul. Nu-i condamna pentru asta; era 
conștient că trebuia să pună capăt poveștii de unul singur. 

Hendricks desfăcu o nouă sticlă de bere și pomeni de 


VP - 313 


întâlnirea cu ucigașul lui Kirby Tate. Gibson și Jenn se holbară la 
el muţi de uimire. 

— Şi când aveai de gând să ne spui și nouă? 

— Tocmai v-am spus. 

— Ce naiba, Dan, exclamă Jenn. Hai, spune tot! 

Hendricks începu să depene povestea. Ceea ce făcuse i se 
păru de neiertat lui Gibson. Hendricks avusese ocazia să-l 
omoare pe omul care îi ucisese tatăl și îl lăsase să plece pentru 
a-și acoperi spatele. Individul pe care îl avusese Hendricks în 
bătaia armei era același care îl spânzurase pe Gibson și furase 
jurnalele lui Duke. Și care acum era liber ca pasărea cerului și 
neatins de nimic din toate astea. 

Jenn se arătă mult mai pragmatică. 

— Și chiar crezi că psihopatul ăla își va ţine cuvântul? De ce 
ar face-o? Pentru că corespunzi ideii lui de „prietenie”? Asta-i 
nebunie curată. 

— Am rezolvat problema cum am știut eu mai bine, replică 
Hendricks. Pe armă erau amprentele mele, nu ale tale. 

Rămaseră tăcuţi, și Hendricks își termină berea. Era semnalul 
că trebuiau să meargă la culcare. Nimeni nu mai avea nimic de 
zis. Când se trezi a doua zi dimineaţă, Gibson o găsi pe Jenn 
împachetând echipamentul. Hendricks plecase deja. Işi luară 
rămas bun în parcarea motelului. Jenn îl strânse puternic în 
braţe și îi dădu cheile de la mașină. 

— Unde te duci? o întrebă el. 

— Să îl salvez pe George. 

Gibson încuviinţă din cap. Nu-și dăduse seama cât de mult 
ținea Jenn la mentorul ei. 

Femeia îl îmbrăţișă din nou. 

— Du-te acasă, îi șopti ea. De-adevăratelea, de data asta. Du- 
te să-ţi vezi copilul. 

— Vreau să vin cu tine să te ajut. 

— Te sun eu dacă o să am nevoie. 

— Dacă... o să ai nevoie? 

— Exact, rânji ea. 

— Îți mulțumesc că mi-ai salvat viaţa. 

— Îți mulţumesc că te-ai întors, spuse ea. Și să nu te prind că 
mă îmbrăţișezi încă o dată. 

— Ştii bine că o să-ţi fie dor de mine. 

Izbucniră amândoi în râs. 


VP - 314 


— Tot ce se poate, recunoscu jenn. 


50. 


Gibson se afla la nord de Atlanta, la distanţă de o oră de mers 
cu mașina, când auzi la radio știrea despre moartea lui 
Benjamin Lombard. 

Ca reacție la un zgomot de armă înregistrat la 4:43 a.m., 
agenţii Serviciului Secret pătrunseseră în apartamentul de hotel 
al lui Benjamin Lombard și îl găsiseră fără suflare. Fusese 
transportat la Spitalul Universitar Emory, unde se pronunţase 
decesul său. O singură împușcătură în cap. Toate indiciile 
duceau către ipoteza sinuciderii, dar, pentru moment, nu se 
făcuse niciun anunţ oficial în acest sens. Din punctul de vedere 
al lui Gibson, se făcuse dreptate. 

La radio nu se menţionă nimic despre pantofii lui Lombard, 
dar Gibson era curios. 

Din păcate, amintea crainicul, la acel moment Grace Lombard 
părăsise deja Atlanta și se îndrepta spre reședința familiei, în 
Virginia. De-a lungul drumului, Gibson fu însoţit de comentariile 
radiofonice - povestea lui Grace, mamă și soţie devotată, pe 
care soarta o lovise de două ori catastrofal. Numele lui 
Jacqueline Kennedy Onassis fu invocat pentru comparaţie. 

Gibson descoperi că nu-i păsa de moartea lui Lombard. La 
început, fusese surprins, dar apoi sesiză că apatia îi aducea 
ușurare. La urma urmei, moartea lui Lombard nu îndrepta nimic 
și nu rezolva nimic. 

Până la Washington era un drum de zece ore; Gibson îl 
parcurse în mai puţin de opt. Conduse fără întreruperi, cu arma 
lui Billy Casper înfășurată într-o cârpă și așezată în torpedo. Ca 
un memento că povestea nu se terminase. Nu stătuse cu Billy 
decât două zile, dar simţise că între ei se crease o legătură. Billy 
îi spusese că legătura dintre ei se datora lui Suzanne, fără a ști 
câtă dreptate avusese. După ce totul avea să se încheie, Gibson 
își puse în gând să se întoarcă în Pennsylvania pentru a cerceta 
câmpul și a-l găsi pe Billy. Nu-i plăcea ideea de a-i fi lăsat trupul 
abandonat în spatele unei staţii de benzină. 

O sună pe Nicole și o anunţă că putea reveni acasă. Nicole 


VP - 315 


avea vocea încordată și, atunci când îi ceru să discute cu Ellie, îi 
răspunse că fetița dormea. După aceea se așternu tăcerea. 
Gibson își dorea cu disperare să o umple, să-i spună că aflase 
adevărul despre tatăl său. Că Duke Vaughn nu se sinucisese. ȘI 
nu-și abandonase fiul. Nu putea să-și reabiliteze tatăl în ochii 
publicului, dar îl reabilitase în ai săi. Deși asta nu echivala cu o 
poțiune magică; nu-l desăvârșea. In viaţă, lucrurile nu se 
întâmplă așa. Totuși, nu mai simțea acel nod lângă inimă, și 
ăsta era un lucru bun. În ultimele zile, putuse să se gândească 
din nou la tatăl său și, deși încă marcate de melancolie, 
amintirile îl făcură să zâmbească din nou. Nu se simţea 
renăscut, dar măcar acum putea să o ia cumva de la capăt. 

După câteva clipe, Nicole își luă la revedere și încheie 
convorbirea fără să-i aștepte cuvintele de final. Gibson se 
întrebă dacă avea să fie vreodată în stare să spună cuiva 
adevărul. 

Mai avea de făcut un lucru. Pentru Ursulet. 

Circulaţia era intensă la intrarea în Washington, DC. Traversă 
Key Bridge și viră spre Georgetown pe M Street. Conducea cu 
geamul lăsat. Studenţii și turiștii îngreunau traficul și, după ce 
traversă Wisconsin Avenue, coti spre nord și pătrunse în 
cartierul rezidenţial bogat, ascuns în spatele magazinelor și al 
restaurantelor. 

Porţile domeniului Colline erau închise. Gibson opri mașina în 
faţa interfonului. După o lungă așteptare, răspunse o voce 
bărbătească, și el își declină identitatea. Poarta se deschise, și 
Gibson conduse mașina pe alee până lângă casă. 

Un valet într-un costum negru îi deschise ușa și îi ură bun 
venit. 

— Bună seara, domnule! Numele meu este Davis. Domnișoara 
Dauplaise vă așteaptă. 

— Mă așteaptă? 

— Da. Pe dumneavoastră sau... pe unul dintre 
dumneavoastră. 

— Atunci, iată-mă. 

— Să vă servesc cu ceva? O băutură, poate? 

invitația de a intra și a bea ceva, adresată de un valet, nu era 
ceva la care se așteptase Gibson, dar, dacă tot primise o 
ofertă... 

— Aș vrea o bere. 


VP - 316 


— Prea bine, domnule. 

Davis îl lăsă singur în holul de la intrare plin cu portrete, 
sculpturi și cu ecoul gol al pașilor pierduţi. Colline se înălța 
enormă în tăcerea care o înconjura. 

Gibson se așeză să aștepte într-un fotoliu oribil de scump și-și 
aranjă mai bine poziţia armei lui Billy, lipită incomod de șalele 
lui. Catherine Dauplaise îl urmărea din capul scărilor aflate în 
capătul îndepărtat al holului. Nu trecuse decât puţin mai mult de 
o lună de când ei doi făcuseră cunoștință la petrecerea ei 
aniversară, dar părea că asta se întâmplase cu veacuri în urmă. 
Catherine purta o rochiţă albastră, drăguță. Ședea cu mâinile pe 
genunchi și cu obrazul odihnindu-se pe pumnii încleștați. 

Gibson o salută fluturând mâna în direcţia ei și, după o clipă, 
ea îi răspunse. 

Davis reveni cu sticla de bere înfășurată într-un șervet de 
pânză galbenă. Câtă eleganţă! 

— Vă rog să mă urmați, domnule. 

Il conduse prin casă până la veranda unde Gibson o 
cunoscuse pe Calista. Mesele și corturile de la petrecerea 
aniversară dispăruseră de mult, și Colline părea acum și mai 
regală, și mai impunătoare fără zarva invitaţilor. Din zona 
ocupată de mobilierul din fier forjat se zărea întreaga 
proprietate, și ghivece enorme străluceau pline de flori de toate 
soiurile imaginabile. La vizita anterioară, Gibson ratase, din cine 
știe ce motive, iazul cu pești koi. In capul scărilor, Davis se opri 
și arătă spre cupola din capătul opus al grădinii. 

— Domnișoara Dauplaise e acolo. Imi cer scuze, dar a dat 
instrucțiuni să vă las să mergeţi singur. Urmaţi cărarea, pe 
lângă gardul viu. 

— Spune-i fetei să-și facă bagajul. 

— E deja pregătit, domnule. 

Evident. 

— Afurisită mai e femeia asta! 

— Da, domnule. 

La fel ca mare parte din arhitectura de secol nouăsprezece 
din Washington, cupola fusese inspirată din vechea obsesie a 
orașului pentru greci. Coloane dorice susțineau acoperișul boltit, 
încadrat de o pereche de uși grele, cu rame metalice. Un zid jos 
înconjura cripta centrală și mai multe șiruri de pietre de 
mormânt albe, identice se aliniau simetric în interior. 


VP - 317 


Calista Dauplaise stătea așezată pe un scaun metalic verde, 
între două morminte. Unul dintre ele părea mai vechi și era 
aproape în totalitate acoperit de iarbă. Avea o cruce albă 
simplă. O piatră de mormânt grea, din marmură gri, îl marca pe 
al doilea, peste care fusese plantat gazon mai de curând. 

Gibson nu mai sesiză nimic din atitudinea imperială, semeață 
a Calistei. Femeia arăta obosită și îmbătrânită. Părul ei 
impecabil, coafat atât de elegant, fusese acum strâns în grabă 
într-un coc, și câteva șuviţe îi atârnau rebele peste faţă. Avea 
privirea absentă a cuiva care așteaptă un autobuz fără a ști 
dacă mai circulă pe acolo. Ținea strâns în mână o batistă și nu 
își ridică privirea la apropierea lui Gibson. 

— Presupun că ai avut o călătorie fără peripeții, spuse ea. 

— Benjamin Lombard e mort. 

— Da, am auzit. E regretabil că unii oameni nu au forța 
morală de a înfrunta greutăţile vieții. 

— E cazul să vă mulțumesc pentru asta? 

— Sunt sigură că nu e necesar, răspunse Calista. la loc, te 
rog. 

Alături se afla un al doilea scaun, dar Gibson nu voia să se 
așeze atât de aproape de ea. Dădu ocol locului și se sprijini de 
piatra mormântului mai proaspăt. Pe ea era inscripţionat numele 
„Evelyn Furst”. Calista îl privi și un licăr de furie i se aprinse în 
ochi, care se stinse însă repede. 

— Te rog, dă dovadă de puţin respect. Acolo zace sora mea. 

— Glumiţi, nu-i așa? 

— Te rog. 

Gibson scoase arma și o așeză pe piatra de mormânt. 

— Unde e Suzanne? 

Citi surpriză pe faţa Calistei. 

— Chiar nu știi? Serios? 

— Unde e? 

— Aici. Aici a fost dintotdeauna. 

Îi urmări privirea, și ochii îi căzură pe mormântul de lângă el, 
cel cu crucea simplă albă. Neinscripţionată. In Somerset, 
Hendricks îi spusese că, după părerea lui, Suzanne era moartă. 
Îl vedea aievea pe fostul său partener clătinând din cap. 
Speranţa este ca un soi de cancer. Fie nu vei afla niciodată 
adevărul, fie îl vei afla, caz în care vei ieși prin parbriz rulând cu 
nouăzeci de mile la oră, pentru că speranţa te-a îndemnat să 


VP - 318 


conduci fără să-ţi pui centura de siguranţă. 

Acum venise clipa să treacă prin acel parbriz, și forța inerției îl 
aruncă cât colo cu mare cruzime. 

O, Ursuleţule, îmi pare rău. Imi pare așa de rău. 

Întinse mâna după armă. 

— A murit la naștere, spuse Calista. A așteptat prea mult până 
să ia legătura cu mine. Travaliul începuse de mult atunci când 
am ajuns la ea. Au intervenit complicaţii - prezentaţie pelviană. 
Pierduse mult sânge. Evelyn s-a străduit din răsputeri, dar n-a 
reușit s-o salveze. N-am putut să facem nimic pentru ea. 

— Așa că aţi adus-o aici și aţi înmormântat-o? Credeam că 
locul este rezervat pentru „familia Dauplaise”. 

— Am făcut o excepţie. Suzanne era fina mea. Doar nu voiai 
să o abandonez în pădure, ca pe un animal. Biata de ea! 

— Biata de ea? repetă Gibson. 

Ținea acum arma lipită de corp, cu degetul așezat pe 
trăgaciul rece. 

— Opriţi-vă. Cât de jalnică sunteţi, cu șarada asta, cum că o 
razbunați cumva. Tata a venit la dumneavoastră, nu-i așa? 

— Da. 

— V-a mărturisit bănuielile lui despre Lombard. Despre 
Suzanne. Aţi fi putut să puneţi capăt situaţiei, dar n-aţi făcut-o. 
În schimb, l-aţi trimis pe omul ăla să-mi omoare tatăl. Aţi lăsat 
ca povestea să continue. Dumneavoastră aţi ucis-o pe Suzanne. 

Calista clătină din cap. 

— Duke nu era un om de înțeles. N-a priceput cât de mare era 
miza. Benjamin putea fi convins să-și vină în fire. Dacă tatăl tău 
m-ar fi ascultat, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. 

— Gura! spuse Gibson și ridică arma. Nu vreau să mai aud 
nimic. 

De ani de zile, Calista își denatura propriile porniri diabolice, 
apelând la o logică prin care se exonera de orice vină. Ce ar fi 
putut să-i spună? Calista transformase în bine ceva ce era de un 
rău de neiertat, și niciun argument nu avea să o convingă de 
contrariul. Dar, dacă îndrăznea să mai rostească o vorbă, el unul 
era hotărât s-o ucidă. 

— De ce ne-aţi trimis după răpitor? De ce v-aţi deranjat să 
faceţi asta? Chiar aţi simţit o nevoie de răzbunare atât de 
imperioasă? 

Calista ridică privirea. 


VP - 319 


— Chiar vrei să-ţi răspund? 

— Da. 

— Foarte bine. Cunoști valoarea unui secret? Și nu mă refer la 
cine știe ce povestioare picante cunoscute de o mână de indivizi 
și vehiculate ca bârfe prin baruri, ci la secrete în toată puterea 
cuvântului, de genul celor care ar distruge oameni dacă ar fi 
dezvăluite. Ştii valoarea unor astfel de secrete? Ştii ce înseamnă 
să fii singura persoană de pe lume care cunoaște un secret? 
Numai tu și cu persoana care deţine acest secret și se teme 
teribil de el? Un astfel de secret te face să ai viaţa respectivului 
în mâinile tale. lar el ar face orice ca să te convingă să nu-l 
dezvălui. Absolut orice, lungi Calista cuvintele pentru a-și 
sublinia spusele. Așa ceva îţi dă puteri discreţionare asupra 
vieţii acelui om. Dar cu condiţia ca tu, și numai tu, să cunoști 
adevărul. 

— Bun, deci aţi așteptat tot acest timp. Aţi păstrat secretul. 
De ce, ca să-l distrugeţi? 

— Așa de limitată îţi e imaginaţia, domnule Vaughn? Crezi că 
am așteptat zece ani ca să îl fac pe Benjamin să renunțe la 
ambiția lui de-o viaţă? Asta crezi tu că s-a întâmplat la Atlanta? 
O, dar ce minte îngustă ai... N-am făcut decât ce am făcut 
mereu. Adică ceea ce Benjamin a fost întotdeauna prea arogant 
ca să recunoască. Și anume să-l protejez. Ce crezi că s-ar 
întâmpla dacă ar fi dezvăluit un astfel de secret despre 
președintele Statelor Unite? Ar însemna sfârșitul lui; sfârșitul 
mandatului său. Și ce crezi că ar fi dispus el să facă pentru a 
împiedica asta? Îţi răspund eu: orice. Nu, n-am păstrat secretul 
ca să-l distrug pe Benjamin Lombard. Dimpotrivă, l-am păstrat 
ca să-l ajut să-și împlinească destinul. 

— lar mandatul lui v-ar fi aparţinut. 

— Nu mie, ci familiei mele, îl corectă Calista. M-ai întrebat de 
ce v-am trimis după bărbatul care o fotografiase pe Suzanne. 
Am crezut că, odată cu moartea lui Terrance Musgrove, totul s-a 
încheiat, dar m-am înșelat. Fotografia dovedea că mai exista 
cineva care cunoștea secretul. Și, dacă poza era dată 
publicităţii, puteam să-mi iau adio de la puterea pe care o 
aveam asupra lui Lombard. Făcusem prea mari sacrificii pentru 
a permite așa ceva. 

— Tata. 

— Da. 


VP - 320 


— Kirby Tate. Terrance Musgrove. Billy Casper. 

— Plus Jenn Charles, Daniel Hendricks și Gibson Vaughn, dacă 
totul ar fi mers conform planului. 

Și George Abe și Mike Rilling, adăugă Gibson în gând. 

— Catherine știe cine e? Ştie că are zece ani, nu opt? 

— Are niște bănuieli, dar las asta în seama ta. 

— Ce i-aţi spus? 

— Doar că șederea ei la Colline trebuie să ia sfârșit. 

Gibson clătină din cap. 

— Vorbiti despre declinul familiei Dauplaise, dar doamnă, 
dumneavoastră însevă sunteţi acest declin. 

Ridică arma. 

— Uite, asta i-a aparţinut lui Billy Casper. Cred că și-ar fi dorit 
să v-o dau. 

— A, n-am știut că ai simţul ironiei. 

— Atunci când ești trimis după o fată dată dispărută, care de 
fapt nu este dispărută... ai nevoie și de puţin umor. 

— Și ce intenţionezi să faci? Să mă ucizi? 

— Nu, vreau să urmaţi exemplul lui Benjamin Lombard. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce aș face așa ceva? 

— Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla cu numele familiei 
dumneavoastră, care vă e atât de preţios, dacă toată povestea 
ar ajunge în presă. 

— Fii serios! Dacă ai fi avut dovezi care să mă incrimineze, ai 
fi mers la poliţie. 

— Vă amintiţi ce mi-aţi spus atunci când ne-am cunoscut? Că 
singurul tribunal care contează este opinia publică? 

— A, înțeleg: viaţa mea în schimbul păstrării reputației 
familiei. 

— Exact. 

— Foarte generos din partea ta, dar îţi voi declina oferta. 

— Nu blufez. 

— Ba da. Fii rezonabil, Gibson. Știu cât de mult îţi dorești 
răzbunarea, dar nu ești suficient de bărbat pentru a o supune pe 
Catherine unor chinuri. 

— Catherine? Ce are ea de-a face cu povestea asta? 

— Din moment ce reţii tot ce spun eu atât de limpede, sunt 
sigură că-ţi amintești părerea mea despre secrete. Despre 
puterea lor de a distruge. Ține cont că este vorba nu numai de 
secretul meu, ci și al lui Catherine. Nu mă poţi expune pe mine 


VP - 321 


fără a o expune și pe ea. Și a o transforma într-o paria. O 
ciudăţenie demnă de milă, care nu va putea duce niciodată o 
viaţă normală. 

Gibson se holbă dezgustat la ea. 

— Fiecare mută piesele pe care le mai are pe tabla de șah, 
domnule Vaughn. Dacă mă vrei moartă, va trebui s-o faci cu 
mâna ta. Nu uita însă că timpul de reacţie al poliţiei este extrem 
de scurt în această zonă a orașului, așa încât sper că-ți vei lăsa 
toate afacerile în bună regulă. 

Gibson slăbi apăsarea degetului pe trăgaci. 

— Ai luat decizia bună. 

— Imi pare rău că nu pot s-o fac. 

— Și mie. Poate altă dată, spuse ea. 

— Să staţi departe de Catherine. De noi toţi. 

— La revedere, domnule Vaughn! 

Gibson se îndreptă înapoi spre casă. Pe drum, se gândi la 
Catherine și la tatăl său și simţi că trece din nou prin parbrizul 
acela. Senzaţia de plutire în derivă reveni și rămase nemișcat, 
ca să îi treacă greaţa. Deși știa că nu va scăpa de ea. Și nici de 
parbriz. 

Catherine era așezată lângă ușă. În timp ce se apropia de ea, 
Gibson observă că fetița avea ochii roșii și umflaţi de plâns. 

— E timpul să mergem? întrebă ea cu o voce firavă, ca o 
coală de hârtie aruncată în aer. 

— Da. Vrei să vii cu mine? 

Catherine încuviință din cap. 

— Mătușa C. nu vine să-și ia rămas bun? 

Gibson clătină din cap. Pentru o clipă, crezu că fetița avea să 
izbucnească din nou în plâns, însă ea se stăpâni și se ridică în 
picioare. 

— Vrei să mă ajuţi cu valiza, te rog? E foarte grea. Foarte 
adevărat. Inăuntru era o viaţă întreagă. 


VP - 322 


EPILOG 


Nighthawk Diner era aglomerat, dar reușiră să găsească două 
scaune înalte lângă casa de marcat. Gibson se servi cu două 
meniuri. Toby Kalpar era ocupat în spatele tejghelei și abia după 
câteva minute lăsă deoparte lucrul și se apropie de ei. Așeză pe 
tejghea carafa cu apă cu gheaţă și se uită întrebător la gâtul lui 
Gibson. 

— Cine e prietena ta? întrebă el. 

— Catherine, el este bunul meu amic Toby. 

Fetița îi întinse mâna. 

— Încântată să te cunosc, Toby. 

Toby ridică din sprâncene. 

— Nu este fiica ta. 

— Puștoaico, mă faci de râs, spuse Gibson dându-i în glumă 
un cot în coaste. 

Catherine chicoti. Așa cum o făcea Ursuleţul. Pentru întâia 
oară, Gibson își privi micuța însoţitoare drept ceea ce era: fiica 
Ursulețului. Ursulețul luptase pentru fetița asta. Işi dăduse viaţa 
pentru a o ţine departe de Benjamin Lombard. Și, în lumina 
acestei revelații, era ceva uimitor să o privească acum pe 
Catherine. Zâmbind, râzând. Fetiţa Ursulețului. Sănătoasă și în 
siguranţă. 

Toby se întoarse și comandară o cină copioasă. Catherine 
recunoscu că nu băuse niciodată un milkshake, și Gibson insistă 
să comande unul cu ciocolată. Când le fu servită mâncarea, ea 
gustă la început cu rezerve, dar apoi înfulecă burgerul și cartofii 
prăjiţi. Sorbi zgomotos din milkshake și-și legănă picioarele pe 
sub scaun. La final, împărţiră o plăcintă cu mere. 

— Câţi ani am în realitate? întrebă ea printre înghiţituri. 

— Zece ani. 

Catherine căzu pe gânduri. 

— Când este aniversarea mea reală? 

— Pe 6 februarie. 

— Până acum era în mai. 

— Știu. 

— Crezi că pot s-o mai sărbătoresc o dată anul ăsta? 


VP - 323 


— Mda, așa cred. 

— N-ar fi o dovadă de lăcomie? 

— Nu, puștoaico. Va fi secretul nostru, da? 

— Bine, îi zâmbi Catherine. Și vei veni la petrecerea mea? 

— Da, dacă voi fi invitat. 

Fetița radia. 

— Sigur c-o să te invit. 

— Atunci voi veni. Dar vreau să-ţi dau încă de pe acum un 
cadou. 

Impinse o fotografie pe tejghea spre Catherine. 

— Ce broască mare! exclamă ea. Tu ești aici? 

— Da. 

— Ea cine e? 

— Mama ta. 

Fetiţa privi din nou fotografia, de data asta cu mai mare 
atenție. 

— Ai cunoscut-o bine? 

— Da, am cunoscut-o foarte bine. Era la fel de inteligentă ca 
și tine. Spune-mi, îţi place să citești? 

Catherine încuviință cu entuziasm. 

— Și mamei tale îi plăcea. Tinea mereu o carte în mâini. 

— Care era cartea ei preferată? 

li povesti despre Frăția /nelului şi despre cum îi citise el 
cartea. Lui Catherine păru să-i placă istorisirea lui și studie 
fotografia din nou în timp ce el vorbea. După ce termină de 
povestit, Gibson se scuză și ieși din local pentru a da un telefon. 

Urcară în mașină, și Catherine întrebă unde mergeau. 

— Acasă, îi răspunse Gibson. Fetița încuviinţă din cap și 
adormi imediat. Dacă mâncarea nesănătoasă era bună la ceva, 
era ca să le provoace instantaneu somn puștilor. 

Se îndreptară spre sud, și Gibson rămase singur cu gândurile 
lui. Își aminti momente din copilărie pe care și le reprimase de 
mai bine de un deceniu. Ursuleţul și tatăl lui. Amintiri frumoase. 
De îndată ce începea sezonul, o va duce pe Ellie la primul ei 
meci de baseball. Nu avea să-i ceară să asculte transmisia la 
radio. Cel puţin, nu la început. 

Odată ajunși la Pamsrest, găsiră majoritatea magazinelor din 
centru închise. Orașul îi era familiar, dar nu găsi drumul. Se opri 
la o staţie de benzină pentru a cere îndrumări. Fusese o zi cu 
vreme bună, și noaptea se anunţa la fel de frumoasă. Se uită în 


VP - 324 


sus, spre stelele care licăreau pe cer, înainte de a urca înapoi în 
mașină. 

Catherine se trezise. 

Rulară de-a lungul drumului de pământ și traversară un pod 
de lemn peste albia secată a unui golfuleţ. La intersecție, cotiră 
spre ocean și, după puţin timp. 

Gibson opri în faţa casei. Arăta exact așa cum și-o amintea. 

— Aici e? întrebă Catherine. 

Gibson încuviinţă din cap. 

— Eşti pregătită să-ţi cunoşti bunica? 

— Crezi c-o să mă placă? 

— Glumești? O să te iubească la nebunie. 

În întuneric, auzi cum ușa cu plasă scârţâie și se deschide. 


VP - 325 


Matthew 
Fitzsimmons 


DISPARIȚIA 


VIRTUAL "PROJECT. EU 


virtual-project.eu 


VP - 326