Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0046

VI VIPSU | 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Iifov 








ABONAMENTE: 


autorităţi și instituţii 1000 let 
de onoare 500 „ 
particulare 250 « 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRATIA 
BOCUREȘTI | Str. Brezoianu 23-25 


PREŢUL 


TELEFON 3.30,10 


APARE SĂPTĂMÂNA 





„EN 


ANUL L e Nr. 46 


5 LEI 


” SAMBATA 8 Noembrie 1941 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 








Rănit pe front 


GH. POPESCU 


Un aspect din lirica 
lui Duiliu Zamfirescu 


C. NICOLESCU 





de G. 


Un lec deczebilt în poezia lu: Duiliu Zamfirescu ocupă 
poema Miriţă, pe caze în 1910 a citit-o la Academie. Dacă 
vom cău'a încercări amieroare care să prevestească dacă 
au să justifice apariția acestei bucăţi unice în felul ni în o- 
perna poetului, eie nu vor fi în niciun caz cele două conven- 
ționale poezii poiioiice din tine:eje, aci Bucovina şi Bu- 
zescu, slabele inediie cupiinse în Poezii nouă. Inclinarea 
spre un asiiel de gen de poezie 'ar putea mai degrabă să fie 
aflată în marea lui admiraţie penru Dem căpiton de plai 
și în vechea dosință, de prin 1893, de a scrie o poemă epică 
a! cărei erou să fie Anibul. Acestor năzuj'nţe li se adăogase 
conștiința latinității noastre. În introducerea pe care o ci 
tește la Academie, precizează de alfel legătura dinire a 
ceastă conștiină și Miriţă. In discursul despre poporamism, 
el spusese că în Mioriţa mu se prezintă tipul de Român şi 
mentalitatea spacific românească, întrucât ciobamul „în loc 
să pună mâna pe bâtă și să se apere, pune mâinile pe 
piapt şi face poazii!” Şi el continuă: „Contemplativitatea: 
şi forța, foria mai cu sezmă, care cicăluesc caracterul spe- 
dific al eroului baladelor, nu îngăduesc o asemenea pur- 
tare”. În introduzerea cu ce precede lectura poemei men- 
ține afirmaţiile tăcule cu un aa înainte: „N'am nimic de 
schimbat la cele zise, ci aș avea de adaos o nouă proies- 
tare împotriva poeților da talent de peste munți, cari fac 
din admirabilul popor al Daciei traiane o adunătură de 
socialiști plângăreii. La ei plâng codrii, plâng nevestele, 
plâng fleile, fiindcă avem un vis nsimplini! d> cars ne-au 
răposal şi moșii și păinții, Necadevăr |... Avsm un vis ne- 
împlinit, este drept — și cine nu are — dar de el nu ne-au 
răposat nici moșii, nici părinții, ci au murit de moarte bună, 
cum se cuvine unor oameni sănăioșşi, cari, în vieață aică- 
tuesc un popor de villa”, 

Prin poema din 1910, pe care toomai pentmucă o iniegra 
pe linia discuisului de uscepție și ca o compielare expe- 
rimenială a lui o citezia îni'o ședință a Academiei, el 
caută să dea o scriere despre st:ămoșii noștii daco-romani 
în care caaciereie lor fundamentala : conservalismul şi 
eroismul să nu fie desmințite de fapte, De aseea el carulă 
să dea o poemă în care sităbunii ncșiri să nu apară sub 
un azpect ccniempiciliv, ecaveni,usnial, cum îi pă:eziu că aipă- 
seau în scrieri.a de până aiunzi, ci emengici, bărbați, gaia de 
luptă până la saculticuul. vieţi, atunci când ic:a esie în p:imej- 
die. „Subieciu! poemului — spunea €l, — e greu de fixat în 
timp. El s'ar peliecz cam îri-e cai: ca au preceda: așa ziaa 
„dascălicăteare”, în primele iimpuri aa fo:ma.unii Beinaiului 
de Severin... Fireşie, încasarea era îndrăzneață şi plină 
de riscuri, de aceea nu e nicio mirare că n'a izbutit. 

Poema încea:că să piindă vieața Româmlor din evul 
mediu sub toate aspectele ei, să dea o imagină a chipului 
optimist în care privesc ei existența, să a:aie cum cei de 
jos nu se speiiau de greu, de tupie, cum zăreau cu toţii 
la nevoie, identificându-se cu Domnul, cum acesta, pe de 
altă parie, consimte la giele sacrificii numai pentru a cruța 
biata gloată care : 


„„de atâta sbuciumazs 

De când umblă şi se bate 

A ajuns de nu mai are 

Nici măcar un pumn de sare 
Or un biet suman în spate. 


Regele maghiar cere Domnului român pa fica lui, Mar. 
ghita, ca soţie pemiru fiul său. Peni:u a evita lupta, din 
milă pentu popor, Domnul consimte. Cheamă pe Miriţă, 
nepoiul său cărula îi ea promisă Marghila, șii înc:edin- 
țează pe Demniţă să o ducă în tabăra magh icză. Fără 
lacrimi, fără ezitare, ca un adevărat Roman, Mizită se ho- 
larășie: va duce pa Miarghiia. Da: „Mesghita mey:3 înns. 
caă în Oil; cele două tabena, ungară și română se în- 
casă ; prinți suni omoriţi în luptă; ammia română e fugă- 
rită, dar bătrânul Ban, rămas fără copii și învins, e numai 
invins da: nu e biiul!: el se scoată din scaunul demmtei 
sale, pune să i se epndă vâriurila mantie, bucinmnă prin 
văi, iar la glasul său se adună îot ce a rămas valid din 
rasa strașnică a Daco-Romanilor. Vin bătânii cneji dela 
saie, juzii dela iudet2, bac: dela tâzis, crobonii dela ct, si 
cu Domnul lor în f:unte, sezping pe Unguii” (rezumatul poe- 
tului din introducere). 

SIRE e n E E 


ad (Urmare în pag. 6-a) 


INTALNIRI Romanul,lon“în 


limba germană 


Afirmaţiunile de atitudini ca 

mărturisirile de credinţă 
cele mai contradictorii își fac 
îoc uneori într'o viaţă de om. 
incap bine chiar — s'a văzut! 
— într'o singură carieră, Dar 
încă, în răstimpul unei civili- 
zații sau al unui veac de cul" 
tură! Amintiţi-vă de propozi- 
"ia întroducătoare la „Carac- 
ierele“* moralistului din vre- 
mea Regelui Sonre, scrisă par- 
că subt invocarea directă a E- 
clesiastului: „„S'a spus tot şi ve- 
nim prea târziu, de mai bine de 
şapte mii de ani de când sunt 
oameni cari gândesc“. Dar în 
acelaș veac, ca un protest an- 
ticipativ, oricând valabil, Pas- 
cal era bine fixat asupra arti- 
colului zădărniciilor: „Să nu 
se obiecteze că n'am spus ni- 
mie nou: dispunerea materia- 
lelor este nouă; la jocul de 
rachetă, tot cu o minge a- 
runcă şi unul şi celălalt, doar 
că unul o ţinteşte mai bine“. 
(Dealtfel, chiar La Bruyere nu 
sa sfiit să practice jocul cu 
mingea, deși după șapte mii şi 
mai bine ani; de unde şi „Ca- 
racterele''...) 

Dorul de a şti ceva nou e 
tot pe atât de intens ca și iîn- 
gratitudinea de a uita. Actua- 
litatea nu este aceea din zia- 
rul de astăzi, pentrucă mâine 
ea va fi consumată fără urmă. 
Actual este ceva care te în- 
tâmpină în împrejurările cele 
mai personale, mai proprii ale 
biografiei: în dragoste sau pe 
jront, când minţi pentru vo- 
luptatea de-a o face sau când 
va să spui adevărul neavând 
încotro. O după amiază în- 
treagă ai trăit pe tema unui 
gând al lui Pascal, în aita ai 
desfășurat până la cele mai 
intime consecințe personale a- 
țitudinea morală atinsă în 
fuga unei rime din „Berenice“. 
Facem o mulțime de lucruri, 
unele mai zadarnice ca altele; 
din altele suntem făcuţi, chiar 
când nu ne dăm bine seama 
cum se întâmplă. De cele mai 
multe ori, cărţile ne aleg şi 


și 


i 


muzica, etc. N'ai avut convin- 
qgerea, cititorule, că pentru 
dumneata s'a cântat întâia 
oară „Petrusca“, ucum câţiva 
ani, la Onera Română sau că 
erai acela chiar pe care-l aș- 
iepta „Logodnica“ lui Pollai- 
uolo din salonul dauri. aşter- 
nut mi se pare cu cel mai vechi 
covor pensan: din Europa, al 
muzeului Poldi Pezzoli dela 
Milano? Fiecare din noi sa 
făcut, fără să bage bine de 
seamă cum, din Câteva aseme- 
nea întâlniri pe care fără gre- 
şeală le putem numi întâlniri 


de dragoste. Intâlnirile acez- 
tea, ca și celelalte — nu spun 


„adevărate“, fiindcă sunt deo- 


potrivă — ne împiedică să 
devenim  idolatri, fie numai 
sensurilor, fie numai senza. 


țiilor, dar din compoziţia lor 
viața fiecăruia își extrage sa- 
voarea ei particulară. Inţele- 
gerea generoasă pe care ne-o 
înlesnesc prilejurile artei şi ale 
culturii favorizează în noi o în- 
găduință niciodată  istovită 
pentru prilejurile vieţii. 
Deaceea, rubricei sub care 
apar însemnările de faţă și a- 
celea care vor mai urma, 
ne-am îmţeles să-i spunem, în 
redacția acestei reviste, IN- 
TÂLNIRI. Ele vor fi după na- 
tura prilejurilor:. ale artelor 
sau ale vieţii. Atunci când prin- 
tr'o coincidență adeseori întâl- 
mită, aceeași carte, aceeaşi so- 
nată (o discreţie elementară 
ne împiedică să continuăm: a- 
ceuşi femee, —tăeşi îr.tr'o“at- 
mosferă cu alte rezidii de mo- 
ralitate decât a societăţii noa- 
stre, sar putea vorbi public și 
de așa ceva, fără scandul) a 
fost prilejul unei întâlniri rod- 
nice dacă nu chiar hotăritoare, 
pentru doi oameni care se cu- 
nosc sau își sunt prieteni: ini” 
mic nu împiedică paraleiismul 
mărturisirii acestor Intâiniri 
In unul din numerele tre- 
cute ale revistei, începusem ct 
Laurenţiu Fulga o serie de în- 


semnări care se putea încadra 
în aceeași ordine de idei schi- 
țată sau sugerată în rândurile 
de mai înainte. Se pare îns 
că însemnătatea lor care .erv 
simplu subiectivă fără putinţa 
ce generalizare, a putut fi to- 
tuși exagerată, astfel că czi doi 
mărturisitori nu şi-au putut 


ține făgăduiala de a continur.. 


Cum aș putea să uit câtă foa- 
me simițearm — de curând întors 
depe front — pentru actuali- 
tatea, nu aceea care se con- 
sumă dela o zi la alta prin 
simpla depășire în cronolo- 
gie, dar pentru actualitatea pe 
care eram sigur că voiu cu- 
wouşte-o din prilejul unor re- 
găsiri, a unor deprinderi — să 
le zicem de cultură — pe care 
nu le pierdusem, 

Tot ce mi se întâmplase în 
ultimele șase luni nu angajase 
decât propria mea răspundere. 
fără alt control sau sprijin 
moral. Intrasem în război d: 
chisit cu toate înlesnirile ia 
care mă  putuse  îndreptăţi 
practicarea categoriilor  cui- 
turii și ale moralei. Dar după 
primul bombardament s'au. as- 
cuns, ca iubita dintr'o poezie 
a lui Heine, fără să le mai pot 
găsi de-atunci. M'am luat d> 
mână singur și-am pornit mai 
departe fără să ştiu încotro. 
poate către sfârșitul zileln” 
mele aşa credeam. To: 
ce-mi trebuia — și-am avut 
nevoie! — era făcut doar din- 
îral meu. Aş fi putut să mot 
cu o foarte bună părere des- 
pre mine. : = ; 3 

M'am întors totuşi, dar cu. 
această curiozitate  amuzată 
pe care n'o «cred și frivolă: 
hai să văd ce zic marii autori 
despre micii lor cititori. Totuși 
ceva din sfiala reverențioasă 
a învăţăcelului era în această 
curiozitate: speram poate în- 
țr'o încuviinţare, nemărturisi! 
dorită, retrospectivă, Poate că 
şi asta. 


MIHAI NICULESCU 


ÎN E PE A e DI TORI A N ce a A RI DI Ma d Re 


Participări, apartenențe, 


ee n 





Sintea Si 
Ciudate experienţe oferă 
spiritului descoperirea unei 


conştiinţe străine ! Introdu- 
cerea neașteptată într'o lume 
de miracole şi plăzmuiri 
piective. echivalează incursiu- 
nca, legendară a lui Aladin, 
în grotele comorilor tăinuite. 
Se întâmplă uneori cu gâi- 
durile ceeace se întâmplă mai 
totdeauna cu acţiunile: se în- 
tâmplă ca ele să „participe”, 
să „adere”, — fără premedi- 
tare şi fără conştiinţa directă 
a participării, a apartenenței, 
-— la valori, interese şi siste= 
me necunoscute autorului lor. 

Ideea  înlănţuirii tuturor 
neînsemnatelor mutații ener- 
getice, într'un uriaş sistem de 
semnificaţii, ale căror clari- 
tăţi proiectate pe mâzga ns- 
semnificativă a acţiunii ori 
gândului inițial, să-i „justifi- 
ce” final aparenta neimpor- 
tanţă, este o idee sub stăpâ- 
nirea căreia trebuie să se fi 
născut, cândva, istoria. A- 
ceastă mare colecție de ni- 
micuri particulare, de unici- 
tăți excesive, de entităţi izo- 
late şi fără explicitarea nici» 
unor relaţii de interdependen- 
ță, cunoaște intuitiv însem- 
nătatea faptului brut, în toa= 
tă stufoasa lui primară com- 
plexiate : orice amputare a 
sa din puncte de vedere par- 
țiale, suprimă eventualelor 
conexiuni teoretice posibile, 
cârligele neprevăzutelor aso-= 
ciaţii. 

Spiritul acut și multiplu al 
lui Mircea Bliade întrevăzuse 
mai de mul: — foxmulând-o 
cu o vervă şi o potenţare care 
cu greu poate fi egalată — 
minunea (şi minunarea im- 
plicită a celui prins în miezul 
ei), apartenenţei  neştiute a 
oricărui gând, la un subteran 


Su-. 


al lucrurilor complot de sem- 
nificaţii. 

Studiind mentalitatea ma- 
gică a uncr inşi diferiţi ca 
structură logică, de 'europeni, 
Mircea Eliade şi-a-putut da 
seama de ecourile faptelor oc 
cidentului. în conștiința aces- 
tora, şi de oculta valorificare 
căpătată de ele în mintea lor, 
după criteriile unei ierarhi- 
zări ce scapă orizonturilor eu= 
ropeanului. 

Cutare mare poet sau dra- 
maturg era socotit, astfel, un 
„șef al reactiunii“, (al reac- 
țiunii universale împotriva 
curentului căruia aparținea 
indianul respectiv), fără ca 
primul să fi avuţ vre=o dată 
cunoștință de existenţa cu- 
rentului în chestiune, nici cu 
atât mai puţin, dorința de a 
lua atitudine pentru sau îm- 
potriva lui. „Şef al reacţiunii“ 
devenea astfel dramaturgul, 
poetul sau istoricul european, 
prin simpla aflare a sa, la un 
moment dat, pe o poziţie care, 
valorificată în raport cu in= 
dianul respectiv, favoriza sau 
zădărnicea desvoltarea curen- 
tului său. 

Cineva, nu de mult, demas= 
ca. şi nu fără temeiu. meca- 
nismul asociaţiilor prin care 
catolicismul în modalita- 
tea sa, cotidiană, socială, nu 
în dogma sa — ajunge să 
condamne idealismul de oric= 
natură, chiar şi pe cel reli- 
gios, promovând, dimpotrivă, 
un spirit realist, aplecat în- 
spre materialism şi terestru 
prin excelenţă. 

In acelaș gen de realităţi, 
un critic. remarcase odată ca- 
racterul de „întreprindere“ 
socială al unei instituţii re- 
formate ca „adunarea“ cra- 
dincioşilor. Iar implicaţiile 
valorificatoare nesfârşite ale 


implicații 


iii Ii 





iti suja o DI E tea 





faptelor mai sus pomenite, 
cdată date pe față şi fixate 
în formulări, surprind şi ne- 
liniştesc pe înşişi autorii ior. 

Papini, reducând odată, :-ia 
tr'o încercare  programatică. 
ritmul evoluţiei universale la 
alternarea epocilor de predo- 
minanţă a ideei romantice, 
cu epocile de predominare 
clasică, dădea o foarte origi- 
nală înclinare retlectorului a- 
tenţiei, asupra epocilor istori- 
ce. Grecia geometrică şi logi- 
că, dominată de reguli. de 
proporţii, de limite, începe cu 
orgia dionisiacă a desmățului 


“total, a extravaganţei și lipsei 


fundamentale de măsură. și 
termină la fel. Dar isxperiența 
sa spirituală, consumată în- 
trun războiu de hegemonie 
a spiritului Atic, se reface în- 
tocrnai în cazul fiecărui stat. 

Norma, legea, logica,  for= 
mu, nu sunt decât frâne ale 
forțelor „romantice”, diverse, 
adolescente, ale realităţii. 

Libera viața interioară are 
totuși  nsvoie de existența 
cenzurilor acestora, fără ds 
care nici un fe] de viaţă. ni 
măcar fizică, n'ar fi posibilă. 
Interesant ar fi să încercăm, 
lărgind sistemul la ultimele 
lui consecințe, a descoperi ta- 
băra în care suntem, atunci 
când de pildă, ca pasionaţi 
romantici, muncitori ai visu- 
lui interior, ne ducem zilele 
totuși subvenţionaţi de sia 
pentru împlinirea unei mini- 
me datorii de păstrare a or- 
dinei, măsurei, unității, va- 
lori toate clasice. 

Care om mai poate spune, 
sfidând apartenentele nepra= 
văzute, —-— ca poetul ştiut: „j'y 
suis”? 

Participăm pur sau adul- 
terat? : 


ION FRUNZETTI 





Un eveniment literar de mare 
însemnătate sa întâmplat de cu- 
rână, privindu-ne pe noi. Am A$= 
teptat ca el să fie consemnat, cât 
de cât, prin ziarele româneşti, dar 
am așteptat degeaba. De oarece, 
dacă în vremuri normale, valo- 
rile literare erau copilul vitreg 
al gazetelor, dar mi-te în vre- 
muri de război? Oamenii nu mai 
simt mici minima obligație da a 
primi şi de a transmite ceeace se 
întâmplă pe tărâmul literilor. 
Circulă o formulă comodă: mu- 
zee se odihnesc, şi cu aceasta, 


toți s'au spălat pe mâini, satistă- 
cuţi. Nici un efori! de a ţine în 
evidenţă valorile artei, cari cons- 
tituesc zestrea permanentă 'a su- 
fletului nostru, peste istorie; ba, 
dimpotrivă: sunt priviţi cu „ca 
credință şi suspectaţi de... indite- 
rentism faţă de sbarterea imediată, 
toți cei ce încearcă, cu un elan 
încăpățânat, să oficieze în numsle 
valorilor şi a judecăților stabile, 
să pue probleme cu perspectivă 
mai largă, să scrie şi să scoată 
cării cu subiect mai mult sau mai 
putin corespunzător clipei, cu un 
cuvânt: să oficieze în numele unei 
pitzențe, care este a Spiritulvi 
și care înglobează prezentul de 
azi, ca şi pe cel de ceri sau de 
mâine. 

„- Evenimentul literar de care 
vreau să vorbesc este traducerea 
în limba germană a românulii 
„Ion” de Liviu Rebreanu. Opereie 
marelui nostru romancier nu se 
bucură pentru întâia oară de 
tune şi frumoase .troduceri în 
Imbi străine. Liviu Rebreanu a 
reprezentat de atâtea ori, strălucit, 
în Apus, literatura românească, 
deseori cu succes net de public, 
2iteori numai cu succes de pres: 
tisiu — când nu se găsea un edi. 
tor priceput care să lanseze cum 
trebue cartea. 

Dar această traducere, astăzi, 
are un înţeles deosebit şi de asta 
vom vorbi mai ales, 

Pentru întâia oară, opera tie 
bază a romanului nostru modern 
apare într'o versiune germană. 
Și o singură notă, într'o gazetă 
ardelenească, ne atrage atenţia 
că românul „lon”, în limba gzer- 
mană, se încadrează într'o dublă 
realitate europeană actuală. Titlu! 
operei în limba germană, este: 
Die Erde die trunken macht, 
adică: Pământul care  îmbată. 
Traducerea a fost făcută de re- 
gretatul profesor Konrad Richter, 
un distins literat, care a murit 
anul trecut și care destăşura o 
largă activitate “pentru -apropie- 
rea culturală româno-germană. 

Or, numai din interpretarea pe 
care o putem da titlului german, 
se poate inţelege uşor sensul 
piim ai 0peiu;, pe câzo l-a exXlras 
o minte germană din „lon”, în 
zi'ele noar're. „Este cunoscută 
mişcarea germană care îndeamr:ă 
pe germani să se întoarcă la pă- 
mânt şi a cărei deviză rasistă se 
cuprinde in două cuvinte care 
detinesc şi sugerează o mistică 
întreagă: Bluţ und Boden (sânge 
şi pământ)” — spune autorul no- 
tei din ziarul ardelenesc, din 
care cităm. Şi nota continuă asi- 
fel: „Romanul lui Liviu Rebrea- 
nu se încadrează firesc şi organic 
— şi nici decum programatic — 
în concepţia de viață a acestei 
mişcări“. 

„lon”, s'a spus, este un mare 
poem al pământului. Şi mai ales 
al pământului românesc. Motivul 
pentru care această operă a căpă- 
tat şi valori isiorice, depăşind pe 
cele de ordin pur literar, într'a- 
ceasta constă. Valorile româneşti 





E 


te 


A. CIUCURENCU : 








Sau regăsit în valorile operei şi 
ea a devenit, cum se spune „re- 
prezeniativă“, Este destinul feri- 
ci: al onerelor de răscruce, care 
încheie o epocă şi deschia alta. 
Dela „Ion” încoace, nu numai că 
scriitorii români au început să 
scrie altfel romane, dar și conş- 
tiinta românească a câştipat un 
piu, în perspectivă şi cuprindere. 
Asttel, trccem dela cel dintâi sens 
al traducerci de faţă, la cel de-al 
doilea înțeles. Fiindcă ..lon” sau 
„Pământul .care  îmbată”  efec- 
tuiază, în ziua de astăzi, o deli- 
cată și gravă misiune în iaţa ci- 
titoiului german. Curica zepre- 
zintă viaţa speciiic românească, cu 


rai 





D. LIVIU REBREAND 


tot complexul ei istorico-social], 
din Ardealul dinaintea anului 
1518. Sunt în ea probleme şi sem- 
ne, caractere şi realităţi, inţele 
suri şi legitimităţi, umbre şi lu. 
mini, cari — după cam spune şi 
nota de care am pomenit — „vor 
ajunge să fie curoscule de citi- 
torul german de bună credinţă, 
IN ADEVARATA LOR LUMINA 
(sublinierea e a noastră) şi într'o 
formă de artă superioară”, 

Ştim că traducerea de față a 
fost primiiă de publicul german 
întâi cu mare curiozitate, apoi cu 
mare simpatic. Ediţia intâia sa 
epuizat aproape, la câteva săptă- 
mâni dela apariţie. Fenomenul se 
întâmplă în plin război, și mai 
ales întrun război în care po- 
porul românesc își afirmă dreptul 
de permanenţă europeană în faţa 
istoriei. lată de ce romanul 
„lon”, tradus acum, şi-a găsit o 
caie atat ue prezuuiia Spre inima 
cititorului german — cititor a că- 
rui seriozitate şi obiectivitate sunt 
proverbiale. 

Tema iundamentală a romanu- 
lui, mistica pământuiui, e mult 
mai aproape de concepţia şi struc- 
tura minţii germane decât a ori- 
cărei alte opere româneşti. Dar 
nu trebue să uităm că, de fapt, 
tema are chiar un sens românesc 
al existenţei: mistica pământalui. 
lată cum afinitatea dinire spiri- 
tul german şi cel român, dintre 
viziunile de viață ale ambelor 
strucituri, se produce pe căi artis- 
tice, prin intermediul unei opere 
de Liviu Rebreanu... 

Incheind această notă începută 
cu un reproş, ne vom mărturisi 
totuşi o bucurie: aceea de a ve- 
dea că și Arta, cu toată apurența 
ei de inactualitate (de care o 
acuză spiritele mediocre și rău. 
veitoare) poate auuze un imens 
serviciu ţării şi valorilor româ- 
nești, deși opera în chestiune n'a 
fost serisă cu nici o intenție — 
sau numai cu modesta intenție 
a eternității... 


DAN PETRAȘINCU 


——— 











PTA ADE DINCOLO DETA MDA 





Cronica dramatică 


TEATRUL DIN SĂRINDAR: 
„ORAŞUL FĂRĂ AVOCAŢI“, 
comedie în trei acte de 
N. MANZARI 


Se pare că autorul acestul „0- 
raş îăra avocaţi“ recunoaşte In- 
tr'o prefaţă a piese' sale că a Lea: 
intluenţat in mare măsură, scri 
iridu-şi comedia, de acea exce- 
lentă piesă a lu. Jules Romains: 
„Knock“, 

Spun „se pare“, findcă, în ciu- 
da nves.igaţilor făcute, nam PU- 
tut găsi nici cel mai mic frag- 
ment din prefața mai sus Wo- 
menită. i 

In orice caz găsesc că mult mai 
elegant ar fi fost să se publice 
această prefaţă — în cazul exXIS- 
tenței ei — :n programul teatru- 
lui. Ă 

Sar fi evitat astfel, discuţiile 
iseaţe în jurul aceste piese, dis- 
cuţii din cari na lipsit nici cu- 
vâniui: „plagiat“, , Ă 

Acum, judecand drept, chiar $- 
această prefaţă nu justifică prea 
mult asemănarea isbitoare îintte 
piesa lui Romains şi aceea a lui 
Manzari. Cum doctorul Knock 
isbuveşte, grâţe unor ioarie in- 
genioase procedee, să facă ban: 
iniwun târg de oameni sănătoşi, 
la fe: şi avocatuj kedigo iraus- 
formă un orăşei de oameni paş” 
nici iniro localitate reaumuvă 
pentru numărul nlerminabil de 
procese intre cetățeni. 


Ideea este amuzantă şi nu-i a- 
cuzam pe uomnul Manzari pentru 
fapiu, că a apiicăt in aomeniul ă- 
vocature , principiile doctorului 
Knock, 

Am fi preferat totuşi ca felul 
în care şi-a construit piesa d. 
Manzari, să ne tacă să ne gan 
dim mai mult Ja avocatul Pedigo 
şi mai puț n la dociorul Knock, 

De asemenea vechiul avocat al 
țârgului ni-l amintește întrun 
chip prea evident pe doctorul 
Parpalaid din piesa lui Roma ns, 
(„Avocatul e un om foarte cum- 
secade!“ afirmă la un moment 
dat un personaj din piesa a-ini 
Manzari: „A văzut că nu-i merge 
cu avocalura şi se ocupă acum 
cu cultivarea verzelor“. 

In scena L-a, dn actul II, tobo- 
şarul târgului deciară, vorbind 
despre docioruj Farpalaid: „il est 
un brave homme, mais il n'est 
pas bien fort“), 

Dar mai ales ne-au atras, a- 
tența, in chip neplăcut, unele 
replici ale avocatului Ped go, re- 
phici cari păreau extrase întocmai 
din pesa lui Romains. Ceeace 
este mai trist, aceste replici sunt 
de o importanţă capitală pentru 
caracterizarea eroului. 

Un exemplu: Avocatul Pedigo, 
ajungând în orăşelul fără pro” 
cese, poruncește  proprietăresei : 
„Când o să aveţi: ceva să-mi spu- 
enţi, spuneţi-mi: „Domnule avo- 
cat!“ 





NINETA GUSTI 


Doctorul Knock declară la în- 
ceputui actului II: „Appelez-moi 
docteur. Repondez-moi: Oui, doc- 
teur ou Non, docteur“., Această 
replică îl caracterizează perfect 
pe doctorul Knock, în procedeele 
căruia putem ușor remarca 50% 
escrocherie, şi 50%, dragoste de 
meserie, 

Dar ne întrebăm dacă era nea- 
părată nevoe ca domnul Manzari 
să se folosească de aceeaş replică 
pentru a-şi caracteriza eroul 

Două personagii noui, introduse 
in piesa domnului Ped'go, sunt 
haimanaua  Pilachera şi Silvia, 
fata care-i va da prilej avocatu- 
lui să comită o infracţ une. 

De Pilachera se va folosi avo* 
catul Pedigo pentru a vâri zâza- 
nie între paşnicii locuitori ai târ- 
gului. 

Pilachera va da în judecată ma- 
foritatea cetăţenilor din oraş. 

Aceştia vor îi siliți să treacă 
pe la avocatul lui Pilachera. 

Odată intraţi în biuroul lui Pe- 
digo, nu-i va îi greu acestuia să-i 
convingă de necesitatea proceselor 
într'un oraş. 

Doctorul sinock se foloseşte de 
altă momeală pentru a-şi aduce 
pacienţii în cabinetul de consul- 
taţii. 

EL anunţă prin toboșarul târgu- 
lui că dă consultaţii gratuite în 
f'ecare Luni între orele 9'/: și 
11'/. De dragul acestei prime con- 
suitaţii gratuite, locuitorii devin 
pacienţi: credincioşi şi mai ales 
plătitori ai doctorului Knock. 

Intorcându-ne la piesa d-lui 
Manzari, vom constata că, la 


premiră, prezentată find în fața 
unei săli pline cu avocaţi, ea s'a 
bucurat de un fru:nos succes. 

Ne întrebăm, însă, în ce grad, 
pot să-i in.ereseze pe nespecia- 
leştii în mater:e, aventuriie cura- 
giosului Pedigo. 

Ceeace lipsește piesei este, mai 


t ales, un conflict dramate. Puiem 


spune chiar că d, Manzari pa 
speculat în chip prea fericit ideea 
lui Jules Romains. 

Pe speciatori — şi nu pe avo- 
caţi— i-ar fi interesat, mai ales, 
procedeele iui Pilachera, pentru 
a aduce clenţii în biurouz avo- 
catului Pedigo. 

Or, toate aventurie lui Pila- 
chera se petrec în culise, pe scenă 
eie nefiind decât comentate, şi din 
aceste comentarii nelipsind ter- 
menii juridici, foarte interesanți 
— 0 recunoaştem — pentru avo- 
caţi. 

Toată acţiunea se petrece ca 
şi în pesa lui Romains, în jurul 
personajului principal: avocainl 
Pedigo, 

Rolul a fost încredințat unui 
maestru, specializaţ în piese cu 
un s.ngur m! principal: Ion Ian- 
Govescu, (La Paris, în piesa lui 
Romains, rolul lui Knock a fost 
interpretat de Louis Jouvet). A- 
cest excelent actor de comedie a 
îsbut t să ni-l prezinte în chip 
convingător pe acest personaj 
oarecum artificial. Mai ales după 
premieră, când a inceput să stă- 
pânească mai bine rolul, şi să nu 
mai .nsiste, în dauna interpre- 
tărei, asupra unor ticuri cari 
ne-au făcut să ne gândim ia o cu- 
noscută personalitate a baroului 


C 


Gigi! 








TREI OASPEȚI 


Săptămâna din urmă, din trei 
țăr. mari şi înfrăţite ne-au ve- 
nit solii muzicale: din Germa- 
nia, din itâna şi din depărtat, 
numai geograticeşte, țară a Soa- 
relui răsare, Japonia, 

Tânărul pianist Giinter Wei- 
nert a slujit cu vrednicie culo- 
riie Germaniei muzica:e, punând 
la contribuţie un taient vânJos şi 
de sincer accent și, in ciuda ce- 
lor abia nouăsprezece ani ai 
săi, o apropiere remarcabuă de 
caracteristici expresive a unor 
autori categoric diferențiaţi ca 
Beethoven, Liszt, Debussy, por- 
nind de la un Bach D. Albert de 
ample cerinţi concertante şi ţre- 


când pe la Haydn, Schubert, 
Schumann. 
Chipul în care a interpretat 


un „impromptu“ în la bemol al 
lui Schubert, adagio și allegretto 
din  Mondschein-sonate a lui 
Beethoven, nocturna de Liszt, o 
piesă din suita „Pour le piano“ 
de Debussy, resurse de fantezie, 
originalitate, bravură, apărute 
nu odată în „Carnavalul” de 
Schumann, iată tot atâtea măr- 
turii ale unei naturi muzicale de 
pe acum îavorabil definite și că- 
reia perspectivele înaintării în 
făgașul  atirmărilor  deiinitive 
par să i se deschidă deosebit de 
Tăgăduitor. 

Violoncelistul Arturo Bonucci 
este un concertist pe care Ita- 
lia l-a consacrat încă de pe 
când artistul colabora cu maes- 
trul Casella şi cu bine cunos- 
cutul violonist  Polironieri, cu 
care alcătuia un renumit trio 
italian. 

Mânuitor măestrit al celor mai 
delicațe  catifelări sonore, în 
care ştie să topească sinuozitățile 
calde ale cantilenelor, tehni- 
cian care, dintr'un acrobatic ca- 
priciu de Paganini ştie să capte- 
ze cu deosebită grație partea de 
pură muzicalitate, excelent, pre- 
cum e lesne de închipuit, pro- 
povăduitor al muzicei de came- 
ră, Arturo Bonucci a câştigat în 
chip vădiţ sufragiile foarte nu- 
merosului său auditoriu dela 
„Dalles“, care n'a părăsit sala 
inainte de a beneficia de o serie 
de isbutite bisuri. 

D. Ion Filionescu a menţinut 
partea pianului la un nivel de 
reală artă instrumentală şi fin 
stilizată muzicalitate. Un trimis 
muzical care și-a îndeplinit cu 
strălucire frumoasa-i misiune a 
fost d. Ekitay. Ahn, dirijorul 
concertului simfonic de Dumi- 
nica trecută și un compozitor de 
sugestivă inspiraţie şi iscusit 
meşteşug. 

Ritmica decisă, activă, prompt 





rattan 


românesc, Iancovescu a fost de-a 


dreptul excelent. 

Spre deosebire de alte vedete 
capricioase, acest maestru al sce- 
ne. nu se dă în lăuri de a-şi 
servi în chip fericit partenerii, 


pentru ca întregui spectacol să 


nu sufere cu nimic. 


Și primul actor care trebue să-i 
mulțumească în această pr vinţă 


ese Radu Beligan, actualuj „copil 


răsfățat“ al publicului, care a 


UNIVERSUL? LITERAR 


are o manieră cu totul personală 
de a-ș: interpreta rolurile, Şi 
dacă trebue neapărat să-] punem 
alături de alt actor, ne gândim 
mai de grabă la actorul american 
James Stewarţ. Găsim la Beligan 
aceeaş desinvoltură, aceeaş ntegli- 
jenţă, elegantă totuşi pe care-am 
întâlnit-o şi în filmele lu: Se- 
wart, 

Și să nu ne mirăm dacă îl vom 
vedea în curând pe Beligan, rea- 
lizand lucruri mari intrun rol 
de dramă. De ce nu se incumetă 
nimeai să prezinte „Se lasă noap- 
tea“ cu Radu Belgan în rolul 
principal? 

Domnul lordănescu Bruno Bo- 
sedă un humor special cu ajuto- 
vul căruia isbuteşie să-şi facă 
simțită prezenţa pe scenă in cele 
mai scurte roluri. Avem impersia 
că se aptop e ziua când vom pu- 
tea să-l admirăm în roiuj cetă- 


"Ta ţeanuiui turmentat, 





RUMALD BULFINSCHI 


isbntit să facă o creaţie din ro- 


luj episeodic al lui Pilachera. Sunt 


conv ns că mulţi spectatori au re- 
gretat prea rara apariţie a lui 
Beligan pe scenă, în această pie- 


să. Şi aceasta esie dovada cea mai 


bună că Beligan, actorul care se 
simte pe scenă ca ia el acasă, a 
eşii învingător din trânta sa cu 
pub..cul 

Pentrucă a dobândit de două 
ori succes, alături de lancovescu, 
publicul l-a şi numit: „succeso- 
rul lui Iancovescu”, Ei bine, noi 
suntem de altă părere. Beligan 






sugerată, a  înzestratului muzi- 


cian japonez, persuasiunea isbi- 
toare a expresiei mâinilor, a 
mișcării, a îndemnului dinamic, 
prezentarea  deslușită și bine 


accentuată a  intențiilor inter- 
prelative, fac ca execuțiile ce 


ţine sub baghetă să se articule- 
ze pe deplin, să se contureze 


clar, fin şi nervos, cu sensibili- 


tatea nobilă şi refinamentul de 
linii a unui desemn japonez. 





in compoziție, d. Ekitay Ahn 
ştie să oglindească, ca în nişte 
estampe credincioase naturei din 
care se îmbibă, imagini din pic- 
turala . Japonie, mireazmă de 
flori, colorit de ape  molcome, 
zumzet și păinjeniș de ritmuri 
şi tonuri gingaşe şi ciudate, tra- 
duse prin aceleași glasuri simfo- 
nice care cântă muzica europea- 


nă şi pe care ştie să le trans- 
forme, cu desăvârşire, D. Ekitay 


Ahn este de aceea nu numai un 
șef de orchestră de reală per- 


sonalitațe și dăruire, dar și un 
veritabil compozitor, 


R. AL. 


După ce un an întreg a fost 
intrevuinţată in roluri secundare, 
dommișoara Nineia uusti, inter- 
pretând rolul Siiviei, a doveait că 
acesţ bo.coy a fost desăvarşire 
inviti, 

In scurte roluri au apărut d-nii 
Bulfinski (maestre, tare-am vrea 
să arunci cât colo roiuriie secun- 
dare în cari apari mereu în ulti- 
mul t mp şi să ni-] aduci din avu 
pe scenă pe Falsiaif... Aşa cum 
ştii dumneata!), Chr. Duyulescu, 
Marcel Enescu, Eugen Ovreza, 
Mircea Constantinescu şi d-nele 
Virginia Siănescu şi Erastia Pe- 
retz. 

Direcţa de scenă a avut-o d. 
Iancovescu. Cu toate că ştim că 
dânsul e de altă părere, îi prefe- 
tăm pe actor, regisorului. 


TRAIAN LALESCU 





Ş "Noembriezt 1941 


YA, 
Z 1/7) 





Serisoare deschisă 
publicului din provincie 


Poate că mulţi dintre d-stră, 
scumpi domn: și scumpe doamne, 
vă întrebaţi — cu legitimă nedu- 
merire — de ce nu-mi serbez cei 
30 de ani ai mei de teatru întâi la 
București și apoi în celelalte o- 
râşe, cum se obişnueşte, 

Motivul este următorul: 

Teatrele din București sunt in- 
siitute  chivernisite cu de toate, 
mecanisme dramatice b ne echili- 
brate, în care fietece rotiță işi are 
rostul său, 

Activitatea actorului se desfă- 
şoară aici cronometric, precis, 
conform prescripţiilor şi tradiţii- 
lor în vigoare — iar această dis- 
ciplină artistică duce fatal la rea- 
lizări omogene, vrednice de toată 
lauda, 

Dar să te îmbraci ani dearân- 
dul în aceaşi cabină, să urci şi 
să cobori aceleași trepte, să joci 
pe aceleaşi scânduri, la flacăra 
aceleiași rampe, între aceleaşi 
pânze, cu aceleaşi  requisite, în- 
seamnă, încetul cu încetul, să te 
dedai, să te depr'nzi, să te unifor- 











CINEMA SCALA : 
„PĂCATUL” 


Dacă pe scena unui teatru pu- 
tem privi gama întreagă a sen- 
timentelor unui erou — îndife- 
rent că sunt. exprimate prin 
vorbe, gesturi,  miimică — în 
cinematograf, dela apariția jilmu- 
lui vorbitor, a început să cum- 
pănească serios „dinamicul”, în 
balanța succesului de public. 
„Scenele pline de un umanism 
înspăimântător de real, sunt „co- 
lorate” prin acest element, care 
chiar ducă le diminuează pute- 
rea, le face accesibile —— neplicti- 
coase — marelui public. 

In fond aceasta este și dife- 
rența dintre producțiile franceze 
şi cele americane — francezii 
ignorând de cele mai multe ori 
că ecranul nu este scenă. 

In „Păcatul”, producătorul a: 
merican a adoptat, — pentru a 
ridica pelicula la rangul celor de 
calitate — procedeul francez. 

Este singurul defect a! filmu- 
lui — și totodată ratarea unei 
mari ocazii pentru Achim Tami- 
roff, de a egala creațiunea lui 
Emil Jannings de pe timpul fil- 


mului mut, — care în același 
film a reușit să redea mai mult 
decât fidel, caracterul omului 


care a păcătuit și care găsește 
singura mântuire numai în re- 
nunțare, 

Dacă acest defect ar fi fost 
înlăturat, „Păcatul” merita nota 


- 


e ra a a a ar a aa a a a a a a a rata ta. 





Comisarul : Cum, bestie, ai omorât pentru 50 de lei? 
Criminalul : Ei, race! 50 de ici, 50 de colo, se adună! 


mazimă, fiindcă este un film care 
întruneşte marile calități ale ce- 


lor din gen: este uman, prin 
temă, eroi şi caraciere, — vero- 
simil prin situaţii și realizare — 
şi m:nunat prezentat ; regie, sce- 
nariu, muzică etc. 

Trebuie văzut chiar de acein 
— sau, poale, mai ales — cure 
au văzut și jimul mut. 


CINEMA TRIANON : 
„FANTOMA” 


Un film senzațional de cele 
mai multe ori anunțat de „groa- 
ză” de „mister” — prezintă în 
genere, aceeaşi atracție pentru 
public, ca romanul polițist. Groa- 
za, misterul, etc, la care se aş- 
teaptă spectatorul, — ar fi robi- 
netul — pe care se poate scurge 
permanenta foame de „senzaţio- 
mat”. 

Numai aşa se explică dece ţil- 
mele calitativ slabe, însă abil 
prezentate publicului gen 
„Fiul lui Frankenstein”, care face 
serie — suntţ căutate de tot soiul 
de oameni: dela copii de 12 ani 
care fac o oră cu tranvaiul de 
acasă până la cinematogruj şi 
la domni  monoclaţi şi cucoa- 
mele cu etolă și capă, care cu- 
boară din somptuoase limuzine, 

„Fantoma”, filmul prezentat de 
cinematograțul „Trianon”, prin- 
țr'o ingenioasă reclamă a atras 
toate aceste categurii de specta- 
tori, 

Fără să aibe nici una din cali- 
tățile înșirate în liniarele din 
jurnale, „Fantoma” nu este to- 
tuși un film slab. 

Natural că un spectator ezi- 
gent îi poate aduce o serie în- 
treagă de veproșuri — începând 
cu intriga polițistă, copilăresc de 
simplă — și terminând cu mij- 
loacele de impresionare : tunete, 
fulgere etc., întotdeauna reedi- 
tate de jiecare regisor întrun 
film de maniera acestuia. 


Şi totuși „Fanotma” este un 
film. reconţortant (să ne ierte a- 
matorii de senzațional) prin o 
serie de „gag”-uri reușite, în 
cure perimatul nu a fost de gă- 


sit, — prin cele câteva scene 
foarte bune pline de un catego- 
mie humor al situației, — prin 


jocul simplu şi lipist db stri- 
dență al Paulettei Goddarăd — 
ca să cităm câteva calităţi indis- 
cutabile. 

Desigur că veți întâlni și ser- 
vitorul negru — veșnicul — cu 
trămurăturile sale „de groază” 
care provoacă râsul prin grotes- 


cul situației, — veţi bănui dela 


început care are să fie finalul 
(nu numai happy-end-ul), dar 
până ia urmă vă va părea rău 
că s'a terminat acest film, (fiind- 
că la alte cinematografe este greu 
de găsit altul la fel), 


ADRIANA NICOARA 


mizezi și să devii astiel un fel de 
siujbaş, un soi de conţopist, de 
impiegat dramatic. 


Ori, dest'nul actorului e să fie 
pasăre călătoare, să-şi mute veș- 
nic şatra, să colinde ca păstorii 
văile şi dâmburile. 

De aceia nu m'am simţit nicio- 
dată mai la largul meu decât în 
peregrinările, în escapadele, în 
turneeie pe care le-am făcut prin 
târgurile şi târgulețele noastre. 

O lună pe an, dar o lună! 

Hamul şi praştia ! 

Slobod, nomad, boem, actor ! 

Scenăria teatrelor dn ţară e 
adesea primitivă, acustica betea- 
Bă, rampa anemică; dar tocmai 
lipsurile acestea fac farmecul es" 
capadelor noastre artistice. 


Şi pentru că pe scenele, în res- 
taurantele, p'eţele şi ulițele pro- 
vinciei m'am simţit mai aproape 
de mine însumi, de destinul meu 
adevărat, de aceia dau precădere 
orașelor şi orăşelelor provincei. 

Voiu culege astfel impresii din 
fiecare târg şi aceste impresiuni 
le vo'u strânge într'un măntinchiu 
şi le voiu împărtăşi tuturor la 
spectacolul din Capitală, cu care 
voiu încheia cicluj reprezenta- 
ţiilor. 

Spre edificarea tinerelor gene- 
rații, dau următoarele date asu- 
pra peregrinărilor mele artistice: 

Primul ţurneu l-am făcut cu 
maestrul Nottara, înțr'o piesă 
(îmi scapă numele), în care jucăm 
volul unui reg'zor — eram pe a" 
tunci simplu ucenic, elev în con- 
servator. 

Am jucat apoi o stagiune în- 
choistă Ja Craiova (1908) cu Petre 
Sturza şi Const. Mărculescu, co- 
lindând deseori oraşele gin Olte- 
n'a şi Muntenia. 

In urmă am fost angajat, sub 
Pompiliu Eliade, la Teatruj Na- 
ţional din Bucureşti unde am ră- 
mas până în 1915. 

In acest interval am străbătut 
deseori provincia alături de Pe- 
tre Lic'u şi Cazimir Belcot, inter- 
pretând rot'uri destul de răsărite 
în Lipitorile Satelor (Gavrilă 
Sârbul), C'nematograiu! (Măcela- 
rul), La te'eton (rolul principal), 
Don Pietro Caruzo (Din Pietro) şi 
altele. 

In timpul războiului am revenit 
la Teatrul Naţional și am jucat 
12 Iaşi în Serenada din Trecut 
(rolul Vistiern'cului), în Regele 
Lear (Butonul) şi Patima Roşie 
(Sbiltz), iar cu această piesă am 
colindat toată Moldova, alături de 
Elvira Popescu. 

Oh, ce amintiri! 

Material de scris zece cărţi. 
Dar, trânday cum sunt, voiu scrie 


La un an după încheierea păcei 
am pornit la drum cu Casa de 
Lut şi Baia Domniței, împreună 
cu Marioara Zimniceanu, Eugenia 
Ciucurescu şi Adelina Mărcules- 
cu, călătorind împărătește într'un 
vâgon de marfă fără ferestre şi 
fără paturi. 

Ab, ce plăcut lucru să dormi pe 
scândura goală ! (Astăz; nu știu 
dacă aş mai degusta aceiaşi artis- 
tică plăcere), 

Dar să trec repede peste tur- 
neul acesta pitoresc, căci de aici 
mi S'a ţras... ce mi sa tras: m'am 
însurat ! 

Au urmat în ordine cronologi- 
că: Fraţii Karamazov şi Când 
vine Viforul, cu Ana Luca, Geor- 
ge Vraca și Aurel Atanasescu; 
apoi D-ra Iulia cu Maria Filotţi, 
Hoţii, Bizanț, Macbeth, Omul cu 
Mârţoaga (1929) cu Lon Morţun, 
Romeo şi Julieta (n'am jucat pe 
Romeo !), Heidelbergul de ată 
dată cu Maria Giurgea (n'am Ju- 
cat pe pr'nţul!'), Iuda (am jucat 
pe iuda!), Capul de Răţoi, iar astă 
primăvară am interpretat, alături 
de Ion Manolescu şi Romald Bul- 
finski, pe un tip şontorog (Eng- 
strand) din piesa Strigoii. 

Cam acesta ar fi bilanțul sumar 
al activităţii mele de boem, de 
actor de provincie ! 

După doisprezece an: de odih- 
nă, îmi scot acum iar mârţoaza 
din grajd şi voiu porni să-mi 
prăznuesc, călare, cei 30 de ani ai 
mei de zbuc'um, de amărăciuni și 
bucurii, 

Dacă bine merit, scumpi domni 
şi scumpe doamne, vă rog să pol- 
țiţi la şezătoare, — iar dacă dom- 
ni: reprezentanţi au autorităţilor 
vor străluci prin absenţă, treaba 
dumnealor. Eu mi-am făcut dato- 
ria: le-am trimis câte um răvăşel 
de dragoste, rugându-i grațios că 
dacă vor veni, să nu vină cu 
mâna goală... (la un bilanţ sinte- 
tic, ofrande sintetice... 


Și poate că, după biruinţele pe 
care mârţoaga română le-a re- 
purtat peste frontiere, ar fi drept 
să-i pot zidi în sfârş't un adăpost, 
Un grajd. 

Dumneavoastră, scumpi domni 
şi scumpe doamne, credcănu 
veţi lipsi dela sfeştanie, căci veţi 
avea pr'lejuj rarisim să asistați 
la o îndoită sărbătorire: a mea şi 
a maestrului Soreanu, pe care îl 
rog amicalmente s'o lase mai do- 
mo), să nu mă eclipseze cu ului- 
toarea sa personalitate artistică 
şi cu  cucer'toarea-i iradiantă 
simpatie. 

La sfârșitul spectacolului, voiu 
avea indecența să ţin un mic lo- 
gos decent. 


G. CIPRIAN 





măcar una! 


D. ION MANU, 





îşi cucereşte un loc de invidiat 
în admiraţia publicului, prim 
savuroasele d-sale intervenţii 
literare și gazetăreşti — atât 
de aplaudate — în matimeele 
duminicale ale Teatrului Na- 
țional,. 

Actor, dotat cu excepționale 
însușiri de sensibilitate şi de 
humor, d-l Ion Manu, este pre- 
țuit autor de stihuri vesele — 
atât la postul nostru de radio, 
cât și in coloanele revistelor 
bucureştene. 

D-sa vădeşte acum în cadrul 
manifestărilor publice întitu- 
late „înainte de premieră”, un 
dar al vorbirei, cu toate aspec- 
tele svontaneității şi o vervă 
deosebit de comunicativă, cari 
fac dorită prezenţa d-lui Manu 
pe scenă, chiar în tovărăşia 
umbrei gigantice a lui Shakes- 
peare. 

Pentrucă d-l Ion Manu ştie 
să fie şi serios, cu spirit, inte- 
ligenţă și convingere. 


D-na MARIA GIURGEA, 


a evocat la microfon — în ciclul 
„Mari tragedieni români“: perso- 
nalitatea Arisţ 'tzei Romanescu. Ea 
însăş: artistă de autentică rasă, 
vorbitoarea a izbutit să închege, 
din amintirile sale, imaginea fas- 
cinantă a celei ce poate fi numilă, 
fără greș, „Regina scenei româ- 
neşti“, 


RADIO-MOLDOVA, 


postul de emisiune inaugurat Du- 
mineca trecută, ne-a dăruit — 
pe lângă bucuria împlinirei unui 
vechi deziderat al ieşenilor — 
prilejul să auzim glasul frunta- 
şilor scenei naţionale din capitala 
Moldove:, 

Și glasul actorilor din bătrâna 


ia 
ornate tags 
be a i 


N G 


cetate a culturii, vibrând de caldă 
şi românească simţire, a purtat 
către inima noastră un iinpres:o- 
nant mesagiu, 

Am primit astfel încredințarea 
că scena ieşană continuă să-şi 
păstreze un blazon, care o cuns* 
teşte și o face vrednică de aten- 
ţia noastră, 

Vom reveni. 





PATIMA ROŞIE, 


piesa care i-a adus d-lui Mi- 
hail Sorbu, un premiu naţional 
— şi Elvirei Popescu, o consa- 
crare Qejinuiivă, ingaduie acum 
unei noi generaţii de actori să 
primească apiauzele Spectata- 
rilor. 

Intre aceşti actori, Theodor 
Păunescu şi Anca Şahighian, 
așteaplă, cu îndreptăţită emo- 
ție, verdictul publicului şi ai 
cruticei dramatice. 


GRUPAREA DE ARTĂ 
ALB ȘI NEGRU, 


îşi va începe curând activitatea 
în cocheta sală „Atlantis“ din str, 
Academiei. Din intormaţiile ce 
ne-au parvenit, se va încerca aici, 
într'o sală fără scenă, o formulă 
nouă de spectacol, care să creeze 
între spectatori şi artiști o inti- 
mitate sculită de orice echivoc şi 
care să înlesnească o colabarare 
permanentă între iubitorii de artă 
ce Vor susține această experienţă 
şi artiştii noștri. 

Cele câteva nume de mare 
prestigiu, din literatură şi teatru, 
anunțate până acum, ne în- 
deamnă să credem că prin în- 
cercarea de ia „Atlantis“, grupa” 
rea „Alb şi Nebru“ îşi va dobândi 
locul râvnit în viața arţistică a 
Capitalei. 


MARȘUL TRIUMFAL 


„Bucureşti—Moscova“, a adus bl- 
ruitoarei echipe teatrale coman- 
date de ion Aurei Maican şi Puiu 
Max.milian, pe lângă aclamaţiile 
spectatorior îimbulziţi în toate să- 
lile unde a popost — și recunoş- 
tinţa miilor de luptători pe cari 
această echipă i-a vizitat — zi de 
zi — în spitalele din provincie, ca 
să le dăruiască ceasuri de neui- 
tată bucurie, : 


sm 8 Noembrie 194. 





O scenă mitologică 
petrecută in Transnistria 


Inainte ae ivirea ereştinismu- 
lui, o greșală Sau o crimă nu 
puteau să fie iertate. Acestea ur- 
mau întotdeauna să tie răzbunate 
printr'o pedeapsă la fel de mare. 
Un omor, bunăoară, trebuia ne- 
apărat să fie pedepsit cu omor, 
căci alttel justiția nu era satis- 
făcută. Vendetta era într'o epocă 
legea fundamentală, după care 
se cârmmuia societatea omenească. 

De aceea, după ce legendarul 
rege din Mycene, Agamemnon, a 
fost ucis, în urma unui blăstem 
ce apăsa asupra familiei Atrizi- 
lor, de soţia sa Clytemnestra, 
fiul său Oreste, la îndemnul zeu- 
iui Apollo — ne spune o legendă 
mitologică din Argolida — sa 
simţit obligat să facă un paricid, 
să omoare pe mama sa, spre a 
răzbuna moartea tatălui său. Cu- 
prins în urmă de remușcări şi cu 
mintea turburată, n'a putut Să 
seape de zeitățile răzbunării, de 
Eumenide, decâţ numai după ce 
a liberat pe soru-sa Iphigenia. 

Aceasta se găsea ca preoteasă 
a zeiţei Diana din  Chersonezul 
Tauric !), o regiune locuită de 
popmiațiuni scitice și traco-dacice, 
pe unde se luptă acum fără pre- 
get vitezele noastre trupe, îniră- 
ţite împotriva bolşevismului co- 
tropitor cu trupele glorioase ger- 
mâne, i 

Wphigenia, ia plecarea spre 
Troia a armatelor grecești din 
portul Aulis, trebuind să fie jert- 
fită chiar de tatăl ei, Agamem- 
non, a fost smulsă de pe altar, 
în momentul înjunghierii ei, de 
mâna nevăzută a zeiţei Diana şi 
inlocuiţă cu o cerboaică, iar fiica 
regelui a fost dusă în 'Taurida, 
unde zeiţa avea un templu vestit 
şi unde se găsea şi o statuă a 
zeiţei, despre care se spunea că 
a căzut din cer. Cultul zeiței de 
aci era un cult sângeros, căci toţi 
străinii, cari aveau nenorocul să 
ajungă prin aceste părți, erau 
sacrificați pe altarul ei. 

Şi de multă vreme stetea Iphi- 
genia aci, in această ţară sălba- 
tecă, îndeplinind urâta slujbă de 
a jertți pe toţi străinii ce cădeau 
în mâinile Sciţilor. Pe nenorociţi 
nu_i omora cu mâna ei, ci ii con- 
sacra numai, stropindu-i cu apă, 
îmainte de a fi duşi în templu, 
unde îi ucideau servitorii preote. 
sei. Şi, cu toate că ea îşi căşti- 
gase stima regelui 'Thoas, care 
nu făcea nimic mai de seamă 
fără sfatul ei înțelept şi, câte- 
odată, chiar scăpa vieaţa câte- 
unuj biet străin ce ar fi trebuit 
să fie jertfit pe altarul zeiţei, 
totuşi slujba ei grozavă şi vieața 
ce o ducea în mijlocul barbarilor 
făcea, pe sărmana femee să do- 
rească să se întoarcă în patria 
ei, în frumoasa Grecie, unde nb 
lăsase decât oameni fericiţi. 

Trecuseră peste douăzeci de 
ani, decând Iphigenia se găsea 
în 'Taurida, fără să fi primit cea 
mai mică veste de acasă şi fără 
să și aflat ceva despre grozăviile 
familiei sale. Zile întregi stetea 

rmul mării, uitându.se spre 
val aleea ei patrie şi nu vedea 
nici o rază de scăpare, căci îrica 
de sângerosul jertfelnic făcea ca 
nimenea în afară de naufragiaţi 
să nu vină pe aceste ţărmuri in- 
depărtate. : 

In noaptea dinainte de sosirea 
lui Oreste, împreună cu priele- 
nui său nedespărţit Pylade, Iphi- 
genia âvu un vis îngrozitor. A 
visat că ea se găsea în palatul 
părințesc dela Mycene. Un cu- 
tremur de pământ i-a dărimat 
casa, nelăsâna decât o coloană 
“care părea că Plânge. Ea ieşise 
afară, dar văzând coloana, sa 
apucat în vis să o spele. Visul 
acesta o umplu de groază şi nu 
se putea gândi la nimic altceva 
decâţ la familia sa de acasă, din 
care ar fi murit și Oreste, cel 
din urmă stâlp al ei. Din pricina 
acestui vis, în dimineaţa urmă- 
toare, se duse cu servitoarele ei 
— grecoaice cari fuseseră aduse 
de vr'o întâmplare în această lo- 
calitate — la templul zeiţei ca să 
facă, un sacrificiu pentru Oreste. 
ŞI plângea şi soarta fratelui ei 
și-și plângea şi ursita-i nenoro- 
cită, 

Pe când se găsea făcând jertia, 
se pomeneşte de odată cu un pă- 
sior, venind dinspre țărmul mă- 
rii, care-i spune să se pregătească 
pentru o' jertfă omenească, căci 
au fost prinşi doi tineri greci, 
aruncaţi cu corabia lor în acea- 
stă ţară. „Ne mânam vitele la 
mare, povesteşte păstorul, ca să 
le scăldăm. Atunci unul dintre 
noi vede doi tineri pe țărm. La 
început, am crezut că sunt nişte 
zei, aşa de frumoşi erau, şi unul 
dintre noi, mai cucernic din fire, 
îşi ridică mâinile și începe să Ii 
se închine; dar altul, zise râ- 
zând : Sunt nişte nautragiaţi cari 
se ascund între stânci, fiinâcă 
cunosc obiceiul nostru de a jertfi 
be străini“. Ne gândeam toemai 
să alergăm ca să-i prindem, când 
unul dintre străini îşi scutură 
capul şi dă semne de nebunie. 
Vorbind vorbe fără înţeles, sa 





1 Chersonez însemnează in- 
sulă continentală, adică penin- 
sulă. Era un Chersonez Tauric 
mare şi un Chersonez Tauric 
mic. ai 


aruncat cu sabia asupra boilor 
noștri şi apoi asupra noastră. Am 
început cu ei o luptă îngrozi- 
toare, dar, în cele din urmă, noi 
fiind mai numeroși, i-am biruit, 
i-am legat şi i-am dus la rege 
care vi-i trimite aci pentru jerttă 
pe altarul Dianei. Pe mine m'a 
trimis regele înainte să vă spun 
să faceţi pregătirile“, Zicânăd a- 
cestea, păstorul a plecat la to- 
varăşii săi. 

Nu mult după aceasta, servito- 
rii templului aduc legaţi pe ti. 
nerii Oreste şi Pylade. Preoteasa 
le desleagă braţele pentru ca sa- 
crificiul, după regula cultului, să 
fie făcut din oameni liberi și 
trimite pe slujitori să facă pre- 
gătirile de lipsă. Rămânând sin- 
gură cu nefericitele jertfe, preo- 
teasa, cuprinsă de milă îi în- 
trebă : 

Nenorotiţilor, ce mamă va 
născut, cine este tatăl vostru? 
Vai de surorile voastre, dacă veţi 
fi având surori! Dar, de unde 
veniţi ? Este departe patria voa.- 
stră, de unde aţi plecat? 

— De ce ne văicăreşti, femee ? 
zise Oreste. Un om cu minte nu 
se tângueşte prea mult în faţa 
morții. Lasă ursita să-și urmeze 
drumul ei şi nu ne mai plânge 
pentru aceasta. Noi cunoaştem 
obiceiul  jertfelor din această 
țară. 

— Cum vă chiamă, zise Iphi- 
genia, şi din ce țară sunteţi? 

— Ce nevoie este să ne cu- 
noşti numele? „Netericiţii“ este 
numele nostru cel adevărat. Şi 
ce folos ai avea să cunoşti patria 
noastră? "Totuşi, dacă vreai să o 
afli, să ştii că noi suntem din 
Argos, din vestitul oraş Mycene. 

„— Pe zei, prietene, ești tu în- 
tradevăr din Mycene ? Spune-mi 
deci, ce vreau să aflu: Cunoşti 
tu vestita Troie? Se spune că a 
fost cucerită şi dărâmată ? 

— Aşa este şi ştirea nu te-a 
înşelat, 

— Şi sa intors înapoi Elena în 
casa, lui Menelau? S'au întors în- 
dărăt Acheii, Calchas și Ulysse ? 

— Elena locuește iarăși în 
Sparia, în casa bărbatului ei de 
maj înainte. 

— 0 zei ai răzbunării! Şi A- 
chille, fiul lui “hetis mai trăe- 
şte ? 

— EI sa prănădit şi de geaba 
Şi-a sărbătorit logodna în Aulis. 

— Da, degeaba ! Era o amăgire. 
Așa o numesc cei ce au aflat 
despre ea?) 

— Totuși, cine eşti tu, fecioară, 
de ştii atâtea despre Grecii no. 
ştri ? 

— Mă trag şi eu din acea ţară» 
dar eu sunt ca moarţă din tine- 
reţe. Dar, marele comandant, so- 
cotit așa de fericit ? 

— De cine vorbeşti, căci cel 
pe care îl cunoşti, nu face parte 
dintre fericiţi ? 

— Mă gândesc la fiul lui Atreu, 
il chiamă Agamemnon, 

— Nu ştiu. Lasă-mă cu astfel 
de întrebări, femee, 

— Nu, pe zei, spune-mi, te 
rog ? 

— A murit sărmanul şi moar- 
tea lui a adus nenorocire şi al. 
tora. L-a omorît mişeleşte chiar 
Soția sa. Dar, nu mă întreba mai 
departe. 

— Vai, vai, nenorocita de mine! 
O ucigaşe vrednică de plâns şi 
vrednic de plâns și cel pe care 
l-a ucis! Dar, mai spune-mi încă 
ceva, mai trăeşte soția neferici- 
tului ? 

— Nu mai trăește; a pedepsit-o 
chiar copilul ei; el a răzbunat 
noartea tatălui său. 

— 0 nenorocită şi prăpădită 
familie ! Şi mai trăesc acasă co-_ 
piii celui omorît? Mai trăește 
incă Oreste care cu atâia curaj 
şi-a făcut dreptatea ? Şi se mai 
gândeşte cineva la, fecioara Iphi- 
genia care a fost sacrificată ? 

— Mai trăeşte încă fața Elec- 
tra, cealaltă) se împăcase cu 
mama ei ticăloasă, iar băiatul, 
vrednic de plâns, hoinăreşte prin 
toate părţile şi nicăirea. ) 

Grozavele ştiri din casa Părin- 
tească cădeau ca lovituri după 
lovituri în inima fetii. Un singur 
lucru îi mai aducea mângâere in 
suferințele ei nemărginite: fra- 
tele ei Oreste, pe care îl credea 
mort, încă mai trăeşte. După ce 
sa recules puţin din durerea ei, 
întrebă din nou pe Oreste:, 

— Vreai tu, prietene, să duci, 
dacă te seap, rudelor mele o ştire, 
o scrisoare, pe care mi.a scris-o 
un prizonier grec? Până astăzi 
n'am aflat pe nimenea care să-mi 
facă acest serviciu. Tu îmi pari 


1) Se face aluzie la scrisoarea 
lui Agamemnon către soţia sa 
Clytemnestra ca să-i trimeată pe 
Iphigenia subt pretextul de a o 
logodi cu Achille, Vezi Mitol. gr. 
rom. în lectură ilustrată, vol. II. 
pag. 177, E 

2) E vorba de cealaltă soră. de 


Chrysothemis. 





Un om distins şi cunoşti orașul 
Mycene şi pe prietenii mei pen- 
tru câri este scrisoarea. Pentru 
acest serviciu îţi dăruiesc vieaţa, 
totuşi ăsta — arătând pe Pylade 
— trebue să moară, fiindcă îl 
silesc legile poporului de aci. 

— Totul ar fi bine, afară de un 
singur Imcru, că prietenul meu 
trebue să moară. Ar fi nedrept 
să-l las pe acesta aci, pe el pe 
care l-am adus cu mine şi care, 
împreună cu mine, a înfruntat 
toate primejdiile. Nu, dă-i lui 
scrisoarea, şi lasă-mă pe mine 
să mor, 

Și, între cei doi tineri, în tim- 
pul cât Iphigenia se duse să a- 
ducă scrisoarea, se născu o dis- 
cuţie faimoasă, de oarece Oreste 
nu voia să se întoarcă în patrie 
fără Pylade şi nici Pylade fără 
Oreste. Fiecare voia să moară în 
locul prietenului său, ca să nu se 
zică odată, că un prieten a trădat 
pe prieten. In cele din urmă a în- 
vins Oreste. 

— Trăeşte tu, scumpul meu, şi 
lasă-mă pe mine să mor. De mine 
nu-i va părea nimănuia rău să 
sfârșesc o vieață mizerabilă. Tu 
însă eşti fericit, casa ta nu este 
blestemaţă de zei şi mu sufere 
de nici o pacoste, pe când a mea 
este plină de crime. 'Trăeşte şi 
pentru soru-mea Electra care îţi 
este logodnică. Du-te înapoi în 
patrie, în Phocida, şi dacă vii la 
Mycene, ridică-mi un mormânt 
— un cenotat — iar deasupra lui 
pune un monumenţ și lasă pe 
Electra să-l sfinţească prin la_ 
crămi şi păr din capul ei. 

Pylade făgădueşte că va îm- 
plini dorința prietenului său și 
primește scrisoarea din mâinile 
preotesei. In acelaşi timp, jură 
că o va duce la adresă. Numai în 
cazul când îi se va întâmpla vr'o 
primejdie pe drum, numai când 
corabia sa vă suferi vr'un nau- 
îragiu şi va piende scrisoarea, 
scăpând singur el, numai atunci 
va fi deslegaţ de jurământ. Pen- 
truca o astfel de întâmplare să 
nu zădărnicească cu totul scri- 
soarea, preoteasa voi să-i spună 
cuprinsul ei. „Dă de ştire, se spu- 
nea în scrisoare, lui Oreste, fiul 
lui Agamemnon, din Mycene: 
Sora pe care odinioară a jertfit-o 
în Aulis, Iphigenia, şi pe care 0 
credeaţi moartă, trăeşte şi vă tri- 
mite vouă această scrisoare“. 

— Unde estă, strigă Oreste, s'a 
întors din împărăţia umbrelor? 

— Este aceea care este înain- 
tea ta. Dar nu mă turbura! Se 
spune în scrisoare mai departe: 
Du-mă la Argos, frate, înainte de 
a muri, du_mă de aci, din ţara 
barbarilor, dela omorul străinilor 
la care zeița Diana silește pe 
preoteasa ei. Altfel, voiu chema 
blestemele zeilor asupra casei 
tale, Oreste. In Aulis Diana a 
jertfit îm locul meu o cerboaică: 
pe ea a udis-o tatăl meu. El a 
voit să mă lovească pe mine, dar 
zeița Diana m'a adus în această 
țară. Acesta este, zise ea, cuprin- 
Sul scrisorii“. 

— Jurământul ce ţi-am jurat 
este uşor de împlinit, strigă Py- 
lade. Făgăduiala mi-o îndeplinesc 
chiar acum. Iţi dau ţie, Oreste, 
această scrisoare pe care ţi-o tri- 
mite sora ta. 

Oreste cuprins de bucurie, işi 
întinde braţele spre preoteasă şi 
zice: Prea scumpă soră, lasă-mă 
să te îmbrăţişez. Nu-mi vine să 
crez norocului. 


— Indărăt, străine, strigă preo- 
teasa îngrozită. Este o crimă să 
atingă cineva această haină. 

— Soră, fiică a tatălui meu, 
Agamemnon, nu fugi de mine. 
Inaintea ta ai pe fratele tău, pe 
care nu l-ai aşteptat nici odată. 

— Tu, străine, fratele meu? 
Cum poţi să mi-o dovedești? 

Atunci Oreste i_a vorbit des- 
pre mielul cu lâna de aur, des- 
pre hainele de acasă, despre pă- 
rul ce ea şi-a tăiat când a ple- 
cat la Aulis, despre vechia lan- 
oie a lui Pelops pe care Iphige- 
nia a asenns.o în camera femei- 
lor. 

— Da, tu eşti, strigă de odată 
preoteasa în culmea fericirii şi- ŞI 
strânge în braţe pe fratele ci iu- 
bit. In sfârşit eşti în braţele mele, 
dar departe de patrie. Te-am lă. 
saț copil mie în braţele doicii. 
Yericirea mea este mai mare de 
cât ca să ţi-o pot mărturisi prin 
graiu. 

De plăcerea şi durerea rete- 
derii nu s'au putut bucura prea 
mult cei doi fraţi, căci Pylade le 
aminteşte de primejdiile prezen- 
tului, Oreste îi spune atunci po- 
runea zeului Apollo de a duce sta- 
tua Dianei în Grecia și împreună 
se sfătuesc ce e de făcut. 

Oreste  încuviinţează planul 
Iphigeniei: Avea să spună rege- 
lui că statua zeiței a fost pân- 
gărită de apropierea celor doi 
străini, amândoi  omoritori de 
mame şi că ea trebue purificată 
în valurile mării, impreună cu 
cele două jertte vinovate, apoi 
aveau să vină la locul unde este 
ascunsă corabia și să fugă im. 
preună, 

Când Iphigenia tocmai ducea 
din templu statua zeiţei, apare 
Thoas, regele ţării, ca să vază 
dacă au fost sacrificați străinii şi 
se miră nu puţin, când vede 


UNIVERSUL LITERAR 


chipul sfânt în braţele preotesei. 
Iphigenia însă îi poruncește să 
rămână departe în templu, pe 
care să-l purifice cu fum, căci 
Statua a fost pângărită ae străini, 
omoritori de mame. Zeița s'a su- 


părat, ii spune mai departe preo. | 


teasa, și s'a întors din locul ei și 
Şi-a închis ocbii. Trebue deci să 
o purifice şi pe ea şi pe străini, 
in apa mării, înainte ae a-i jertfi. 

Apoi preoteasa dă ordin ca 
Străinii să fie legaţi de mâini, să 
li se acopere faţa. și să fie însoţiţi 
de câţiva servitori până la mare; 
iar poporul, în timpul acesta, să 
rămâe pe acasă ca să nu fie tur- 
burată serbarea. In urmă, corte- 
giul se pune în mișcare la lumină 
faclelor purtate de oamenii de 
încredere ai preotesei, 


Drumul nu era prea scurt şi în 
curând, procesiunea este pierdută 
din văzul regelui. Şi pe când el, 
întors la templu, îl purifica cu 
flăcăni ae foc, în auzul cântecelor 
de cor, Iphigenia, Oreste şi Py- 
lade împreună cu servitorii lor 
credincioși, aleargă la corabie şi 
pornesc pe întinsul mării, cu sta- 
tua zeiţei. 

Un ţăran vede cu uimire, din 
întâmplare, plecarea lor şi dă de 
ştire regelui.. Acesta, furios de 
trădare, îşi adună poporul la 
țărm şi aă ordin ca fugarii să 
fie îndată prinşi. Atunci ae odată 
se vede pe mare o lumină neobiş- 
nuită care se apropia de țărm, în 
faţa, mulţimei îngrozite. Apoi, 1u- 
mina dispare şi în oglinda mării 
se arată chipul minunat al zeului 
Apollo care, cu o vorbă vrăjită, 
îi grăeşte regelui: ,O Thoas, po- 
toleşte-ţi mânia care ar fi de si- 
Sur indreptăţită, dacă fapta s'ar 
fi petrecut din răutatea oameni. 
lor. Dar, m'a fost aşa, căci este 
voinţa mea ca soru-mea, Diana, 
să nu mâi fie adorată de voi, 
nişte barbari, cari nu cunoaşteţi 
aită jerită decât jerita de sânge 
omenesc. Când veţi învăţa să 
cinstiţi altfel pe zei, se vor în- 
toarce şi zeii iarăși la voi. 

'Thoas se închină înaintea voin- 
ței lui Apollo, iar Oreste duce 
statua, zeiţei în Grecia și o așează 
pe ţărmul Atticei, unde ridică un 
templu Dianei. Jphigenia rămâne 
aci, ca preoteasă a zeiţei, Oreste 
insă, se duce la Mycene, unde 
scăpat cu totul de puterea furii- 
lor, ocupă tronul părintesc, pe 
care îl avea acum fiul lui Aegyst. 

Pylade se căsătoreşte cu sora 
lui Oreste, Electra, pe care o 
duce în patria sa din Phocida. 


G. POPA-LISSEANU 








COMUNITATEA 


bisericilor evanghelice din Ro- 
mânia a tipărit, la o lună dela iz- 
bucnirea războiului nostru, — (în 
editura „Honterus“ din Sibiu), o 
„cărticică a soldatului pentru a-l 
însoți în câmp”. Titlul acestei 
cărticele este „Gott mit uns” 
(„Dumnezeu cu noi!”), 

O broșură asemănătoare tipă- 
rise, acum doi ani şi mai bine şi 
Societatea pentru Cultura și Li- 
teratura Poporului Român cin 
Bucovina. Ştim că acea broșură 
sa bucurat de un succes neaștep- 
tat de frumos. 

In prefață, episcopul luteran 
Wilhelm Staedel, — ne întoar- 
cem la al nostru „Soldatenbiich- 
lei zum  Gebit îns Feld”, -— 
scrie printre altele: „Vreme de 
mai bine de doi ani, mulţi dintre 
oștenii noștri concentrați... au 
trecut printrun timp de aștep- 
tare peste puteri de greu, ba, 
deseori, chiar amar... Ceeace a 
avut un efect deosebit de distru- 
gător,.. mu are legătură atât cu 
greutățile și lipsurile exterioare, 
cât, în mare măsură, în legătură 
cu nesiguranța cu privire la sen- 
sul luptei soldaţilor noștri. Prin 
campania împotriva Rusiei bol- 
şevice,  „.Dierderea  aparentului 
non sens s'a sfâşiat şi s'a șters, 
aşa cum acum vedem clar despre 
ce este, înainte de toate, vorba: 
pentru patria noastră care ne 
adăpostește  scumpele cămine; 
pentru patria noastră mamă pe 
care o mărturisim cu inimă fier- 
binte, pentru libertatea şi sigu- 
ranța Europei legate, în mod 
sfânt, de Dumnezeu şi puterile ei 
orânduitoare”. 

„Cărticica” începe, în prima-i 
parte, cu un capitol din celebrul 
catehism al lui Ernst Moritz 
Arndt, despre soldatul german 
și anume cu „Vreau să vă învăţ 
ce adică este adevărata onoare a 
soldatului”, cuprinde 32 coruri 
religioase, 9 rugăciuni și tradu- 
cerea germană a Imnului Regal 
Român. 

In partea a doua, — intitulată 
„Puterea credinței în cuvânt şi 





3 





Note italiene 


FRANCESCO GUICCIARDINI 


3 

e totdeauna citat alături de Ma- 
chiavelli, când e vorba să fie 
evocat climatul spirituai italian 
din Cinqueccento. Inrudit prin 
spirit şi credințe cu Machiavelli, 
Guicciardini apare ca un conti- 
nuator'al operei istorice a faimo- 
sului „.Segretario Fiorentino”, şi 
nu de puţine ori chiar în ipostaza 
de critic. 

In „Il Principe” ca şi în „Sto- 
ria d'Italia”, se observă aceeași 
înlocuire a  providenței divine 
prin „acuta analiză a caractere- 
lor şi a intereselor indivizilor; 
iar acţiunilor papilor şi înseși 
luptele religioase erau interpre- 
tate drept urmări ale pasiunilor 
ut.litariste şi privite sub unicul 
aspect politic.  Negaţia trascen- 
denţei creştine a fost opera Re- 
nașteri”. Astfel caracterizează 
Croce opera şi epoca celor do: 
istoric:, întrunul din studiile 
sale — „Machiavelli Guicciardi- 
ni”. „Originea statelor, umanita- 
tea :storiei ca acțiune a oameni- 
lor, comparația și lecţia antichi- 
tății sunt principii machilavelice 
acceptate și discutate, totdeauna 
operante în spiritul lui Guteciar- 
dini. Şi tocmai în această primă 
reactiune filosofică, temele ju: 
Machiaveli: se purifică în sem- 
niiicaţia lor universală. Gândirea 
lui Guicciardini e ma: adultă; 
istoria sa e mai matură; forţa 
originară e în lecţia lu: Machia- 
velii, aşa cum putea îi simțită 
de o austeră conștiință morală”, 
spune Francesco Flora în artico- 
lul său — Francesco Guicciardini 
e :] „Particulare“ —“Il Libro Ita- 
diano nel Mondo, ânnno I, nu- 
mero 9) scris cu ocazia celui de 
al patrulea centenar guicciardian, 

Caracterizat descori drept tipul 


unui „rece calculator al folosu- 


lui particular”, Francesco Flora. 


caută să pună într'o nouă lumină 


figura lui Guicciardini, interpre- 


tând altfey decât „egoism“ acel 
„particulare”. 

Servindu-se de aprecierea lui 
De Sanctis; — „Dumnezeul lui 
Guicciardini este acel particular 
al său. Și e un Dumnezeu nu 
mai puțin absolut ca Dumnezeul 
asceţilor sau ca statul lui Ma- 
chiavelli. Toate idealurile dispar. 

Orice legătură relig:oasă, mo- 
rală, politică, care ține un popor 
unit e sfărâmată. Nu rămâne pe 
scena lumii decât individul. F:e- 
care pentru el şi contra tuturor. 
Aceasta. nu mai este  conrupţia 
contra căreia se strigă: e înţelep- 
ciune, e doctrină practicată şi 
bună de ţinuţ minte, e arta 
vieţii“ — cât şi de analiza celor 
ma: reprezentative fragmente din 
opera lui Guicciardin:, Francesco 
Flora încheie astfel șirul obser- 
vaţiilor sale; — „aici privatul nu 
e înțeles drept calcul al îngustu- 
iu. folos personal; este situaţia 
istorică în care e constrâns să 
trăiască şi să lucreze. Nu-i e în- 
găduit omului, doar numai în 
mod abstract, să-și aleagă locul 
nașteri. și al carierei, ţara şi 
timpul în care să trăiască şi să-și 
aducă la îndeplinire vocaţia. 
Care e poate omul înzestrat de 
natură care să nu se plângă de 
cpocă contemporană care-l obligă 
să-și mortifice idealurile sale de 
viață ? 

Fiecare mare spirit trăeşte în- 
tr'un Viitor modelat după epocile 
trecute, idealizate de fantezie. In 
acest sens Guicciardini face cu- 
noscut „il particulare” în con- 
trast cu universalul.  Idealurile 
sale, ca şi acelea ale lu: Machia- 
velli, întrec datoriile vieţii prac- 
tice; și acestea erau visuri gene- 





= Ă | 
Ju, soră bună... 


Tu soră bună moarte, 
Soră drumeaţă, 
Apucă-mă de umeri, 


Cum apucă fata însetată ulciorul de toarte. 

De ce stai clipele să mi le mai numeri? 

Nu vezi cum mă clatin de plină ce sunt de viaţă? 
Haide, ia-mă şi soanbe-mă toată dintr'odată. 

Trecută în tine, rămasă lut gol, 

Poate or înceta dorurile să mai ciocăne, stol, 

Or înceta sborurile să mai fâlfâie zădarnic 

Peste inima mea bătând, din aripi, atâta de harnic. 
Intr'un hârb, ca mine, subţire şi strâmb, 


E visul prea mult. 
Haide, soarbe 
Spumosui tumult, 


Şi-aruncă lutul pe cer, sub un dâmb. 


S'o face ţintă în frunte, 


Unei pantere de sfere, oarbe 


Și mărunte 


Pentru inima cerului, punte, 
Pentru inima omului în jale, munte. 


ŞTEFANIA ZOTTOVICEANU RUSU 


Note germane 


cântec”, — alcătuitorul broşurei 
aduce cântece, maxime, frogfhen- 
te şi strofe din Hermann Ciau- 
dius, Adolf Hitler, Gerhard Ter- 
steegen, Paul Gerhardt, Mathias 
Claudius, Bismark, Chr. Knorr p. 
Rosenroth, Conrad Ferdinand 
Meyer, Iosef Mohr, Hindenburg, 
Rudoif Alexander Schrăder, E. 
M. Arndt, Altendori, W. A. Mo- 
zart, Goelhe, Meister  Eckehart, 
Waiter Feex, Luther, Theodor 
Kărner, W. Haujf, Uhland, F. 
Reuter, Arnold Roth, Fichte, B. 
A. v. Arnim, Friederic cel Mare, 
Gorch Foch, Schiller, Mihael 
Albert, Paul Flemming, Hans 
Schemm şi Ernst Knodt,. 

Pe copertă, „cărticica soldatu- 
lui“ poartă celebra gravură diire- 
riană „Cavalerul, moartea și dia- 
volul” și adună, în cele 60 de 
pagini de format mic, ritmuri şi 
Vânduri cari constitue un nepre- 
țuit breviar de crez și credință 
pentru toate îndoielile sufletești 
ce-l po: copleși pe oștean la răs- 
pântiil> războiului modern 


DIN UHLAND 


a citit fiecare dintre noi măcar o 
baladă; chiar dacă nu mai ştie ae 
cine a fost tradusă şi chiar dacă 
nu-şi mai aduce aminte de nu- 
mele autorului. Balada se nume- 
ște Blestemul Bardului, pe nem- 
jește Des Singers Fluch, iar tra- 
ducătorul ei în româneşte e Si. 
O. Iosif, 

Toţi cei ce au făcut, ma: cu 


tragere de inimă, carte germană |; 


cunosc şi versurile ce încep cu 
„Als Kaiser Rotbart lobesam 
Zum  heil'gen Land  gezogen 


kam...“ şi cari sunt primele din 
balada Sechwiăbische Kunde. Cine 
a ajuns până la Das Gliick von 
Edenhall, se poate lăuda că Uh- 
land nu mai e nume strein în in- 
ventaru-i cultural... Și, totuși, Jo- 
hann Ludwig Uhland (1787— 
1962) a fost, imediat după Goe- 
the și Schiller, cel mai mare ba- 
ladist german; a exercitat o in- 
fluenţă „cum nu au exercitat-o 
nici trei poeţi, fie-le numele cât 
de sărbătonit” asupra poporului 
său şi a influențat, puternic, asu- 
pra urmaşilor până la Hebbel şi 


Keller şi chiar până în zilele 
noastre, când literatura germană 
cunoaște o renaștere a baladei 
sub pana unor Miegel şi Borries 
von Miinchhausen. 

Suab de origine, Uhland avea 
toate liniștitele şi luminoasele ca- 
lităţi ale suabilor în genere: în- 
rădăcinarea în solul şi tradiţia 
natală, credința, sufletul drept şi 
sincer, caracterul tenace şi sta- 
tornic, dragostea de grai şi dra- 
gostea de frumuseţe poetică ne- 
tuiburată de nici un strop de 
amărăciune sau acreală. 

Pornind dela izvoarele pururi 
proaspete ale tezaurului de cântec 
și legendă care a fost sau mai 
este bun poporan, Uhland a în- 







țeles cât trebuia să adauge sau 
să elimine, Deaceea versul său 
este clar, iară accentul liric sau 
epic cade asupra aspectelor fru- 
moase ale vieţii. Nimic fals nu-i 
colorează poemele din epoca ma- 
turităţii şi nici o preţiositate sti- 
listică nu-i împodobește, cu stri- 
denţe de bijuterie de imitație, 
fraza lirică sau epică ce unduie 


„lin ca 0 voce umană sau ca o 


strună de violoncel. L-am putea 
asemăna, întrucâtva, cu George 
Coşbuc din balada Costea, fără a 
uita, bineințeles, că poetul Firelor 
de Tort se situiază pe alt plan 


roase, pe care condiţia istorică 
în. care sau născut nu le-ar fi 
putut nici întrun fel îndruma 
spre reaiizare. Pe de altă parte 
simpatia sa pentru Luther, cu lă- 
murita rezervă a ortodoxiei reli- 
Bioase, e dată pentru un ev.:deni 
paradox. Din punct de vedane 
religios, Guicciardini se declară 
catolic, şi nu e cu totul pentru 
Retormă. Cuvintele salc, în or:ce 
caz, au tonul unei revărsări con- 
tra ponteficilor  tempo:ali, cu 
care a putut face, nu o apologie, 
dar o judecată a Reformei, Nu- 
mai cu această  premiză putem 
urmări sistemul  politico-moral 
al lui Guicciardini”. 

Cu ocazia aceluiași al patrulea 
centenar guicciard:an sa publi- 
<at prin grija lui Paolo  Guic- 
ciarâini volumul: „Seritti inediti 
di Franceso Guicciardini”;  Li- 
breria antiquaria Editrice „Bi- 
bliopolis”, 


LA AL IV-LEA CONGGRES AL 
ARTELOR POPULARE 


care s'a ţinut anul trecut la Ge- 
nova, Ministrul Educaţiei Naţiu- 
nale Bottai a rostiţt un substan- - 


țial discurs din care  traducem 
unele părți semnificative; — 
„Pentru noi, problema artei 


populare e problemă de cultură, 
deaceea devine şi o problemă di- 
dactică. In acţiunea noastră de 
valorizare a artei contemporane, 
noi nu ne putem gândi la acea- 
stă artă populară, practică, cu 
la o soră bastardă a artei pure, 
găsită continuu în căutare de 
adopţiune. Noi nu o considerăm 
nici soră mai mare, nici minoră, 
nici bastardă, pentrucă îi recu- 
noaştem o legitimaţie născută 
din faptul că e creată de om”. 

lar ca încheiere; — „Acţiunea 
de valorificare a artei populare 
va fi aceeaşi pentru Ministerul 
Educaț.ei Naţionale”, ca acţiunea 
de valorificare a artei  contem- 
porane. 


Programul nu suferă amânări. 
Un războiu, chiar un mare răz- 
boiu, nu parâlzează ritmul vital 
a] unei mari naţiuni. Noi voim ca 
tradiția italiană, cea mai puter- 
nică să fie pentru artele figurati- 
ve, să învie nu mecanic, prin 
repetiţia formelor vechi, dar prin 
continua reelaborare, prin apli- 
cația fecundă a sensib.lităţii noa- 
sire până la cele mai neînsem- 
nate exigenţe ale vieţii practice. 
Numai așa materia se spirituali- 
zează şi civilizația unei naţiuni 
ajunge la primatul lumii”. 


SORACTES 








temperamental şi că serie într'o 
limbă cu alt dinamism şi cu alte 
virtualități melodice, 

Dacă l-am putea convinge pe 
vreunul dinte tinerii noştri tra- 
ducători să publice o culegere, 
câţ de succintă, din posesia lui 
Uhland, i-am atrage atenția că 
autorul acesta a scris, pe lângă 
balade, şi o serie de cântece tot 
aşa e pure Ca şi GO luai pul€, 
(ca muzică şi vrajă a cuvinteior), 
poenie moderne. Oricum, dintr'o 
astiel de antologie nu ar putea 
hp: Der gute Kamnerad, Der 
Wirtţin 'Tochterlein, Die Kapeiie, 
Schăfers Sonntagslied, Des Kna- 
ben Berglied, precum din ba:ade 
şi romanțe nu pot iipsi, pe iângă 
cele trei, citate la inceput. Ber- 
tran de Born, Konig Karls Meer- 
fahrt, Siegfrieds Schwert, Die 
versunkene Krone, Tailiefer, Ver 
sacrum și altele de genul 
acestora. 

Una din trăsăturile cele mai 
nobile şi mai de preţ ale firii lui 
Uhland a fost lipsa iui de orice 
ambiţ:e caracteristică scriitorilor. 
Deşi, Ja un moment dat, bala- 
dele sale sunt iubite în toţ cu- 
prinsul Germaniei şi cu toate că 
autorul lor face, fără să vrea, 
școală literară, el evită totul ce 
ar trece drept ţinută forţată şi 
neserioasă a sufletului său. 

Cine nu poartă stigmatele am- 
biţiei, este prieten căutat, i 

Se poate ca prietenia să fie 
singura răsplată pe care zeii o 
dau oamenilor de mare talent dar 
neambițioşi. Uhland a cunoscut 
această rară virtute, 

In orice caz, prietenia, şi încă 
a unui neam întreg, este răspla- 
ta cea mai frumoasă. Astăzi încă, 
după treceere de aproape un veac 
dela apariţia poemelor sale celor 
mai bune, te impresionează, inex- 
plicabilă şi calmă, o atmosferă 
de adâncă iubire: Este dragostea 
de alcătuitor de versuri desinte- 
resat, dragostea prietenului Uh- 
land care își farmecă cetitorii cu 
strofe simple şi durabile. 

Inainte de a încheia, ţinem să 
mai amintim că şi Ludwig Uh- 
land a fost unul dintre scriitorii 
germâni de seamă care a trecut 
prin miragiile spiritului francez, 
numai că el, ca baladist născut, 
s'a simţit atras de legendele fran- 
ceze medievale şi, în special, de 
cele în jurul personalităţilor le- 
gendare a lui Carol cel Mare şi 
Roland. 


TRAIAN CHELARIU 


i 4 
PRELIMINARII 


De mai multe zile „Filar- 
monica” era. în fierbere. In 
urma unei invitaţii oficiale, 
unul din concertele ei simțo- 
nice săptămânale trebuia 
transplantaţ, dela  „Ateneu” 
la, teatrul naţional din Bra- 
tislava. 

Noutatea se prezentase la 
început sub formă de „Svon 
cu variaţii” cum îi stă mai 
bine printre muzicanți. 

Oameni prin excelenţă, „cu 
ureche”, muzicanții ştiu să le 
prindă mai bine ca. oricine 
din sbor și să le „interpre- 
teze“, cu tot aportul personal 
așteptat dela niște artiști care 
se respectă, 

Dar perioada improvizații. 
lor pe o temă dată trecuse. 
Data concertului, a plecărei, 
programul, ieşiseră  într'o 
bună zi (întradevăr bună) 
din nebulositatea, ce le încon- 
jurase un timp şi aduseseră 
pe planul celei mai acute ac- 
tualităţi diverse probleme. 

Pentru unii. aprofundarea 
chestiunii fracurilor, pentru 
alții a geamantanelor, pentr 
mai toţi timpul absenței. pen- 
tru direcţie și administraţie, 
toată „simfonia - fantastică”, 
uneori cam disonantţă, a ior- 
malităț'lor, demersurilor, or- 
gamizării, astăzi mai compli- 
cate ca oricând, legate de v 
călătorie colectivă în străină. 
tate. 

Rotiţa citrată a telefonului 
dela direcția din bulevardul 
Tache Ionescu. se agită ne- 
încetat, smurcită nsrvoş câna 
de d. &. C,, subdirectorul „Fi- 
-Jarmmoniei” o inepuizabilă 
mină de energie şi de iniţia- 
tivă, câna de d. G. D. admini- 
strator şi tot... violoncelist, 
care „orchestrează” cu stoi- 
cism variatele d-sale îndato- 
Triri, când de d. R. O., secre- 
tar, mai călătorit decât un 
comandant de transatlantic, 
cu toată experiența şi sân- 
&sle rece ce decurg si cu a- 
nexa perpetuă a unei havane 
răsvânditoare de arome. 

Complicaţia și  anevoința 
unona din formalităţi sunt 
atât de mari, încât fac ca ul- 
tima din ele. a cărei impor- 
tanță era vitală, să fie înde- 
plimită abia cu o oră înainte 
de nlecare. 

Dar, însfârșit, apele s'au 
linistit si vine clipa în care 

„se poate spune : 


INAINTE CU MUZICA 


La acceleratul Curtici-Vie- 
na, cu plecarea la 13.30, din 
din ziua de Joi 24 Octombrie, 
două vagoane speciale şi câ» 
teva compartimente de vagon 
internațional cu paturi, îşi aş- 
teaptă ocupanţii, prin forfota 
neîntreruptă de călători, 

Zâmbitor, cu câte un cu- 
vânt amical spus cu 0 vervă 
ce-i-aparţine şi dătător de bu- 
nă dispoziție, pentru fiecare, 
soseşte, la vreme, directorul 
general al „Filarmonicei” d. 
George Georgescu cu d-na, d. 
G. C., care parcurge neobosit 
kilometri întregi de peron în 
marş forțat, pentru a împărţi 
ultimele instrucțiuni, admini- 
stratorul, G. D., care îşi chi- 
vernisește: comorile călătoriei, 
valute, teancuri de bancnote 
autohtone, testele de bilete 
internaționale, chitanțe, reci- 
pise, passpoarte, luptând vi- 
tejeşte cu toate grijile ce i le 
acumulează acest arid dome- 
niu extramuzical dar „Filar- 
monic”. 

Unul câte unul sosesc şi în- 
strumentiştii, pe care ne-am 
obicinuit să-i vedem rânduiţi 
ca nişte piese de șah muzical, 
după un inexorabil plan, în 


scena „Ateneului“ şi care de 
data aceasta, deşi tot în cor- 
pore, nu sunt nici în haină 





UNIVERSUL LITERAR 





e, pitomeniee £ LOVACIA 


— Reportaj dintr '0 călătorie muzicală —— de ROMEO ALEXANDRESCU 


orchestră, compozitor, solist, 
care are acces larg în templele 
ei, este, în chip magic, stăpân 
pe întreaga clasă de școlari 
buni și capabili, dar gata şi de 
toate năsdrăvăniile, ce este o 
orchestră simfonică. 

Ca prin farmec, câte un zece 
la conduită pogoară asupra fie- 
căruia şi examenul muzical al 
vreunei repetiţii laborioase sau 
concert plin de răspunderi se 
trece cu cea mai miraculoasă 
netezime. 


PE 


O tânără din Vajuory 





La drum însă, chestiunea de- 
vine malt mai complicată. 
„Copiii“ sunt în excursie, sunt 
afară din şcoală. Invocarea 
zânei de care ascultă fără dis- 
cuţie, nu e posibilă până la 
Bratislava, în cazul nostru. 

Onorată direcțiune, ochii în 
patru! Trebue să sosim cu bine 
la Bratislava. 

Jurubița minutelor s'a de- 
pănat, pe nesimţite. In cea din 
urmă din ele sosește dela „un 
telefon ungent“ distinsa şi sim- 
patica harpistă d-na M. P. Pru- 
ma emoție căci, dacă, la urma 
urmelor, cu o vioară sau chiar 
un violoncel mai puţin sar mai 
fi putut încă pleca, fără harpă 
eram pierduţi. Ah, doamnele 
și telefoanele! 

Totuşi, cineva lipseşte. Tuba 
își va aştepta zadarnic mânu- 
itorul, care n'a sosit. Adio 
uvertură la „Maeștrii cântă- 
reți din Niirnberg“, care ar fi 
putut fi dată în bis şi, se va 
vedea, că ar fi fost cazul, 

Plecăm, Trenul începe să ia 
viteza în serios, călcând sgo- 
motos peste răspântii de linii 
şi lăsând în urmă tot mai în 
grabă ultimele gospodării 
bucureştene semănate pe lu 
periferiile din jur. 

„Băeții“ sau instalat cât 
mai comod, alegându-şi tovără- 
şiile, pregătindu-și dichisurile 
mai mult sau mai puţin nece- 
sare unui drum de 27 de ore. 

Timpul şi terenul înaintează 
într'o atmosferă de cea mai 
plăcută şi voioasă camarade- 
mie, cu vizite dela un compar- 
timent la altul și cu înevita- 
bilele coboriri pe peroanele 
gărilor prin care oprim, fie cât 
de puţin, a celor mai mulți din 
„Jilarmonicieni“, care au tot- 
deauna ceva urgent de înde- 
plinit, dela căutarea gazetelor, 
a apei; a gustărilor la botul... 
locomtivei, a mărcei poştale, 
până la simpla regăsire a func- 
țiunilor locomoţiunei pedestre. 
Ne apropiem de munţi. 


PITORESC... INTERIOR - 
Prahova  spumegândă, . în 


răcoarea serii care aburește și 
imbrobonează geamurile, pră- 





Primarul Bratislavei dr. Pelo 


neagră, nici cu pupitre în faţă, 
dar deghizați în călători şi de- 
pasedați pentru două zile de 
respectivele instrumente mu- 
zicale, expediate din ajun cu 
personalul, întrun vagon a- 
parte, 

Fără de ele, sunt aproape de 
nerecunoscut. 

Fiecare în parte un artist, 
imstrumentiştii unei orchestre 
simfonice sunt cu toţii îm- 
preună tot atâţia copii mari, 
uneori teribili, pe care numai 
cu mult tact şi abilitate îi 
poate cineva menţine pe liniu 
dorită. 

Suprema. lor zeitate rămâne; 
fireşte, muzica. Și, orice șef de 


Kovak şi maestrul Georgescu 


vălită vijelios prin adâncimi 
de văi peste care ne avântăm 
pe poduri uruitoare, siluetele 
masive ale Bucegilor învăluiți 
în umbrele dese ale nopții tot 
mai compacte, mai rețin pe la 
ferestre pe iubitorii de priva- 
liști care, printre muzicanți, 
precum si este de închipuit, 
nu sunt puțini. Dar, întuneri- 
cuj își ia în curând toate 
drepturile și ne întoarcem cu 
toţii către pitorescul din... va- 
gon. 

La „Ateneu”, muzicantul 
ține pe om în umbră. Repetiţii 
pauze, îi divulgă, câte puţin, 
dar niciodată ca în aceste 
două vagoane în care, fie- 
care îşi declară, vrând, ne- 


vrând, preferinţe, tabiete, 
resursele de acomodare. 

In general este de observat 
că muzicienii au talent la... 
călătorii, 

Muzica şi drumeţia trebue 
de altfel să se împace, iar ar- 
tistul nu poate să n'aibă în 
suflet și un ungher de nomad, 
un dor de a străbate lumea, 
ducând și prin locuri mai de- 
părtate graiul îndrăgit al 
muzicii de care şi-a legat 
viaţa. Muzicantul trebue să-și 
poată lua oricând „alăuta” și 
să facă să sune și prin me- 
leaguri străine glasul strune- 
lor ei. 

Poate de aceia aproape fic- 
care din „simfon:cieni” pare 
întrucâtva, în tren, ca în 
propria lui casă. 

Fagotistul A., în pijama, 
întreține o şugubeaţă contro- 
versă cu trompetistul profe- 
sor... tot A. pe chestiuni de 
*scusință tehnică. Se fac prin- 
sori, se aruncă sfidări. Cei din 
iur participă, şi nu tocmai în 
surdină. 

Acelaş fasgotist imită apoi, 
dela intonaţie şi timbru până 
la mimică şi vocabular pe 
violonistul B. instrumentist 
bun dar dispunând de o voce 
cam imgrată, 

— „Domnule profesor trom- 
petist A, iată dovada că fago- 
tistul iarăşi A. se poate făli în 
tot cazul cu o excelentă ure- 
che muzicală !” 

In acest timp fraţii B. fac 
în alt compartiment onorurile 
repetate ale unor cafele și 
ceaiuri care expediază mires- 
me menajere în toate părţile. 
Sticle cu apă, cu smirt, căn: şi 
pahare, sunt plimbate pe co- 
ritor, ump'ute, deșertate. spă- 
late, cu cea mai mare gravi- 
tate. 

Cornistul N., întrun „„com- 
p'et” gen avas, a pornit un 
răzhoi de tahle mm hasstul 
profesor P. ale cărui „viţuri” 
snuse cu un umor fără pe- 
reche le-am savurat tot tim- 
pui. precum am făcut şi cu 
frumoasele amintire dn ad- 
mirabi'a-i carieră, pe care 
le-a scos la fintâmpiare din- 
tun sac doldora, jar arh'mi- 
niaturală d-mă. C. d-na M P. 
minumatul flautist prof-sor 
V. 3. pianistul M. S. răspân. 
desc veselia cu vioiciunea și 
glumele tor. 

Toată lumea se simte bine 
și nu pare să socotească. tre- 
nul drept un  purgatoriu al 
turneului, ci mai de grabă 
drept una din plăcerile lui. 

Mulţi frecventează cu o re- 
marcabilă asiduitate vagonul 
restaurant şi bufetele gărilor. 
Cormniștii N. și G., basistul F. 
fraţii B.. fagotistul I. par în 
special dotați cu o poftă de 
mâncare cât se poate de se- 
rioasă şi pot fi văzuţi ..docu- 
mentându-se” asupra alimen- 
telor din fiecare sară ceva 
mai importantă. unde devo- 
rează conştiincios proviziile 
buifetelor, adăogând şi cuve- 
nitele completări lichide re- 
vendicate de împrejurări. 

Clienţii vagonului  restau- 
rant sunt mai ales prof. P. 
d-na M. P., simpaticul şi „ro- 
bustul” manager al pianistu- 
lui D. L, d-nul Ş. ÎI, un con- 
sumator care mu glumeşte și 
D. L. însuşi; toţi ţin o 
strânsă contabilitate a „me- 
nu”-urilor dela București 
până la Braţislava și retur, 
străbătâna apreciabile ais- 
tanţe pe culoarele vagoanelor 
pentru a menţine permanentă 
2-a cu vagonul  restau- 
rant, 


VIOLONIȘTI, VREŢI SA A- 

VEŢI O SONORITATE MARE 

ȘI FRUMOASA ? DORMIȚI 
MULT ! 


Cineva care vorbește puţin, 
adică atât timp „cât poate 
găsi disponibil printre sieste, 
este d. Al. T., violonistul bine- 
cunoscut și concert maistru al 
„Filarmoicei”. 

Cu ascuţită strategie şi un 
„fler” imfailibil, „simte” pe 
unde rămâne vacantă câte o 
canapea întreagă, sosește la 
momentul oportun, își dichi- 
sește: cu competenţă, locul şi 
se așterne confortabil peste 
el, începând să se înfrupte cu 
poftă dintr'o frumoasă porţie 
de... somn. 

— „Numai în compartimen- 
tul mostru n'ai dormit încă, 
meșştere şef,—i-am spus, când 
L-am văzut că vine să... re 
viziteze”, 

— „Ce tot vorbeşti dragă, 
că nam închis ochii, de n 
mai ţin minte! Nu mai pot 
de oboseală, Poate reușesc 
măcar acum să încropesc pu- 
țintel somn”. 

Pe să vă, certific că a reu- 
șit ! 


VIOLONS D'INGRES 


Tânărul pianist și 'compozi- 
tor D. L. care ne însoțește spre 


a cânta ca solist în concertul 
dela Bratislava spiritualul său 
concertino, este, pe cât de 
strălucit în dubla lui carieră 
atât de timpurie, pe atât de 
modest, de necăutat, de atent 
și de prevenitor cu toată lu- 
mea, 

Aproape sfios, D. L. este pe 
cât de matur în cultivarea 
celor două arte surori, com- 
poziţia și interpretarea, pe 
atât de juvenil în entuzias- 
mul pe care şi.l descoperă, de 
îndată ce se simte înconjurat 
numai de prieteni, și pentru 
alte preocupări omenești. Una 
este agricultura. Ne vorbește 
cu înfrigurare de bucuriile iîn- 
grijirii ogorului, de moșieritul 
metodic şi gospodăresc, de fe- 
luritele lucrări ale câmpului, 
care par într'adevăr să-l pa- 
sioneze, Dar, nu e totul. D.L. 
e 'nedespărţit tot drumul de 
un splendid aparat fotografic 
„Leica” cei stă prins cu 0 
curea peste umăr și cu care 
vânează cele mai caracteris- 
tice locuri şi momente întâl- 
nite dealungul călătoriei noa- 
stre. 

Clişeele din reportajul de 
faţă fac parte de altfel din 
această colecţie. 

Extrem de plăcut tovarăș 
de drum, D. L. are replica 
vioaie, sesizează din sbor 
chiar intenţiile camutlate ale 
interlocutorilor și ignorează 
totalmente, deși adept decla.- 
rat al fotografiei, „poza”, în 
toate formele ei. Omul își 
merită artistul, 


BRATISLAVA. NE FACE O 
PRIMIRE SARBATOREASCA 


Zorile zilei următoare ne 
prind la frontiera intrării în 
Ungaria iar amurgul la hota- 
rul Slovaciei, de unde Bratis- 


monios proporţionată şi îavo= 
rabil situată, într'o frumoasă 
piaţă a orașului, 

Ieşim și ne îndreptăm căţre 
o odihnă pe care o dorim cât 
mai scur.ă, căci ne așteaptă 
un oraș demn de văzut. 

Hotelul Carlton este peste 
drum de Operă. O mai privesc, 
din pragul lui. 


Când vom avea oare și noi 


o Operă? 


UN POPOR PRIETEN, 
UN ORAŞ PRIETENOS 


De dimineţă, suntem înconju- 
raţi din toate părţile de cele ma. 
amicale atenţii, de cea mai cor- 
dială amabilitate. Iniţiativa ofi- 
cială şi cea de îndemn propriu 
a celor ce o reprezintă sau îi 
dau concursul, se întrec în a 


cu tot tâlcul şi miresmele lui 
veșnice proaspete, vechile cân- 
tece populare. Nectarul picu- 
rat din strugurii dela Vajnory, 
își are și el dreapta lui faimă 
și nu se teme să se întreacă 
chiar cu vinurile de Rhin. 
Ministrul propagandei, d. 
Tido Gaspar, nu vrea să ple- 


me face clipele din Bratislava | NR 


cât mai comunicative, cât mai 
cuprinzătoare. 

D. ministru Elefterescu şi d. 
Moise Balta, consilier de presă, 
plini de afabilitate și de bună- 
voinţă, ne pun în legătură cu 
ziarişti, cu artiști, cu alte per- 
sonahtăţi ale vieţii culturale slo- 
vace și de pretutindeni deslușim 
o simpatie, o dorinţă de cunoaş- 
tere și apropiere, core ne îmcăl- 
zesc sufletele și ne fac, dela în- 
ceput, să ne simțim între adevă- 
raţi prieteni, 

O cunoscută  redactoare dela 
„Slovenska Politika” şi „Gardis- 
ta”, d-ra Suzana Dovalova, ne 
face surpriza de a ști românește, 
Profităm spre a afla multe des- 
pre Slovacia, despre presa slo- 
vacă, spre a răspunde și noi la 
felurite întrebări cu privire la 
România și spre a-i spune toată 
recunoştinţa pentru chipul spon- 
tan și voios în care Slovacii ne-au 
deschis drumurile către inimile 





Un instantaneu 


lava e aproape de tot. Abia 
pe pământ slovac, şi conduc- 
torul anunţă: Pressburg-Bra»= 
tislava, peste zece minute. 

Lumini selipesc la orizont. 
Trenul își pune la încercare 
puterile într'o ultimă goană 
şi curând, printre lumini pu- 
ternice cu care nu mai sun= 
tem obicinuiţi, scrâşneşte din 
îrâne şi stopează în îaţa unui 
peron larg pe care stau ali- 
niate, în desăvârşită ordine, 
şiraguri de tineret slovac, cer- 
cetași, gărzi Hlinca, veniţi să 
ne întâmpine. 

Ministrul propagandei în 
persoană, d. Tido Gaspar ne 
conduce în sala de recepție a 
gării unde nu ne mai săturăm 
admirând podoabele minuna= 
te iale costumelor. naționale 
pe care cu rară graţie le poar- 
tă tinere slovace, rânduite 
sub crengile de verdeață și 
ghirlandele de flori ce ornea- 
ză întreaga sală, în jurul 
steagurilor slovac si român. 

Pornim, întorcându=ne să 
mai privim tot acest înflori- 
tor tineret, către automobi- 
lele care parcurg cu noi stră= 
zile de oraș mare, bine croite 
și  scăldate în lumină, ale 
Bratislavei. 

Peste câteva minute sun- 
tem repartizaţi și plecăm în 
recunoaștere pedestră. 

Ministrul României, d. Gh. 
Elefterescu, ne însoțește, pe 
d-na și pe maestrul Georges- 
cu, pe G. C. şi pe semnatar 
la, Operă, unde se cântă „Ba- 
lul Mascat”. Prindem actul 
al doilea și deși începem să 
simțim oboseala, nu ne îndu= 
răm să plecăm înainte de a 
mai asculta un act, 

Se frazează îngrijit, se cân- 
tă nuanța, în linii cizelate. 
Soprana e remarcabilă, iar te- 
norul ne lasă amintirea unui 
trumos do natural, 

Sala se aseamănă cu a ffos- 
tului teatru „Liric”, dar lăr= 
gimea, ei şi a scenei sunt mai 
mari, iar lojile mai numeroa- 
se. Plafonul este acoperit de 
remarcabile panouri pictura 
le; exterior, clădirea, e ar- 


la „Carlton” 


ior, pentru ecoul atât de direct 
şi de viu pe care l-am găsit acolo 
propriilor noastre simţiminte. 

Ne risipim apoi prin OTaș şi ne 
întoarcem, fiecare, încrușişând 
mulțime de impresii bune. Hăr- 
nicia pe care o simțim pulsând 
peste tot, la acest popor brav, 
serios și constructiv, dealungul 
acestui oraș în care, în ciuda 
războiului actual, la care și Slo- 
vacia își dă tributul vitejiei osta- 
şilor ei, viața îşi păstrează rit- 
mul normal în absolut totul, pi- 
torescul înălțimilor şi al cetății 
de pe malul Dunării, îmbinarea 
atât de reușită a Bratislavei mo: 
derne cu orașul vechiu și cu bi- 
sericile și edificiile istorice ale 
altor secoli, portul fluvial cu im- 
punătoarele lui instalații, podul 
la jumătatea căruia e frontiera 
cu Germania, atâtea perspective 
și locuri atrăgătoare ale orașului, 
ne lasă încântarea multor amin- 
tiri trainic aşternute printre a- 
celea către care ne vom întoarce 
de multe ori gândul. 

O simțim, pe măsură ce ni le 
însușim și începem a şi regreta 
că vom rămâne atât de puţin în 
oraşul prietenilor noștri, 

La banchetul dela orele unu, 
dela Carlton, primarul Bratisla- 
vei, dr, Pelo Kovak, căruia îi răs- 
punde maestrul Georgescu, apoi 
Duminică, miniștrii culturei şi 
propagandei, d-nii Sivak şi Gas- 
par nu au nici o greutate să ne 
facă să simțim ceeace cuvintele 
lor o spun căci, încă dela sosire, 
ne putuserăm da seama de cât de 
fireşti și de reale erau acele le- 
gături create prin țeluri şi cre- 
dinți comune şi verificate şi de 
fiecare din moi prin intuirea îme- 
diată a fraternității noastre îm- 
traeuropene desăvârșite, avute şi 
de unii și de alții, cu prilejul 
viziței făcute la Bratislava. 


SEARA DELA VAJINORY 


La numai câţiva kilometri 
de Bratislava, um sat de vi- 
ticultori bine înstăriți, Vaj. 
nory, împodobește ţara cu 
minunatul port al locuitori- 
lor lui, din cele mai colorate 
și mai reprezentative ale Slo- 
vaciei şi-şi păstrează intacte, 





Turnul vechei primării 
din Bratislava 


căm fără a vedea satul și cos- 
tumele, a asculta cânţecele și 
a gusta vinul. 

La opt seara, Sâmbătă, în 
câteva maşini care se îugă- 
resc străpungând întunericul 
cu focurile orbitoare ale fa- 
rurilor, sosim în uliţa mare a 
satului și ne oprim în faţa 
modestei lui săli hătrânești 
de ceremonii sau de teatru, 
la intrarea căreia tinere slo- 
vace, frumoase ca și costu- 
mele lor, ne încântă privirile, 
ca la descinderea din tren din 
ajun. 

Un taraf de lăutari n'aș- 
teaptă să deschidem bine ușa 
sălii, şi ne primesc din scenă 
in neașteptatele acorduri ale 
unui joc românesc, după care 
cu acelaş foc, e tras pe strune 
și unul slovac, în care țimp ne 
aşezăm la mese şi ne convin- 
gem fără cea mai mică greu- 
tate de justeţea renumelui 
atât a vinului de Vajnory cu 
adevărate raze de soare şi a- 
dieri de Mai ascuns în trans- 
parențeie lui aurii, și a felu- 
ritelor bunătăţi regionale pe 
care tinerele slovace, sprinte- 
ne şi zâmbitoare, unele cu 
flori împletite prin păr, toa- 
te înflorind locul cu podoa- 
bele portului lor, ni le împart 
cu dărnicie. 

Vecina mea surprinde ges- 
tul cu care cercetez o invitaţie 
pentru a doua zi, redactată 
în limba franceză şi, cu gin- 
gâşie de păpuşe mecanică, 
ciripeşte, timid, cuvintele pe 
care le zărește. Surpriză! O 
micuță Vajnori-ană, nemul. 
țumită că știe, pe lângă lim- 
ba maternă şi germana, a în- 
văţat şi pe cea mai rafinată 
dintre vorbirile latine. 

Putem sta de vorbă despre 
particularităţile acestui sat 
păstrat în toate darurile tra: 
diţiilor lui, deşi la porţile Bra- 
tislavei, * despre România, 
muniții, cântecele şi frumu- 
seţile ei, despre care vrea să 
afle cât mai muite. 

Dar, deodată, nu ma! vor- 
bește nimeni. In acelaş timp 
cu o baladă pătimașă, por- 


E. 


3 Noembrie 1941 mmm: 


cem” cu toţii, aţâț e de stâr- 
nitor de voioşie şi de învă- 
păiat. 

Și, acum, alături de glasul 
de adânci vibrații al basului 
se ridică svelt și tineresc și 
glasul tenorului Ștefan Hoza, 
un voinic cu ochi strălucitori, 
care aruncă notele frumoase 
ca pe nişte flori, tuturor. 

Ceasurile trec, şi trebue să 
plecăm. Pentru mândruţele 
slovace, ora culcărei a trecut 
de mult. 

Bun rămas, Vajnory! Nu te 
vom uita! 


CONCERTUL ȘI PLECAREA 


Timpul a trecut repede. Ora 
concertului se apropie. Lan» 
țul de :mașini şe face tot mai 
des, la, intrarea acoperită a 
Operii. La casă. biletele s'au 
terminat. 

Miniștri, diplomaţi, repre- 
zentanții autorităţilor, sunt 
sosiți și așteaptă pe monseig= 
norul Josef Tiso. președintele 
Slovaciei. 

Câteva anunţări scurte, un 
semn, și tăcerea se așterne 
grea, solemnă, în timp ce pre- 
sedintele Tiso înaintează a- 
fabil către ministrul nostru şi 
oficialitățile înconjurătoare 
și în apaluzele: întregei mul- 
ţimi, ia loc în loja de onoare. 
în timp ce maestrul Georges- 
cu desfășoară impresionant 
acordurile imnurilor slovac și 
român, pe care „Filarmoni- 
ca” le cântă din tot sufletul. 

Suita de Enescu, Concer= 
tino de Lipatti, pe care au- 
torul îl cizelează cu o uimi- 
toare istețime, "autentic ro- 
mâneasca, „Nuntă în Carpaţi” 
a lui Paul Constantinescu. 
sunt ascultate cu mare ațen- 
ție și aplaudate din plin. 

Maestrul Georgescu stăpâ- 
nește orchestra  emoţionant 
de frumos şi se avântă cu 
toată vibrația  '“temperamene= 
tului său de mare dirijor, iar 
„Pilarmonica” e iarăși „Pilar 
monica” şi cântă, cum gtie 
ea mai frumos şi mai 'aprins. 

Un compozitor slovac mă 
întreabă; 

— Cine este basistul prim, 
care cântă cu atâta virtuo- 
sitațe ? Dar flautistul? 

Dar cornistul? Sunt extra- 
ordinari. 

Vă felicit pentru asemenea 
muzicanți”. 

Lipatti e găsit talent ex- 
cepțional. 

Paul Constantinescu, un 
talentat evocator al specifi- 
cului popular, George Enescu. 
un 'compozitor de geniu. Iar 
maestrul Georgescu, un mare 
dirijor al timpului. 

Simfonia a V, «e ultimul 
mare succes. Simtonia des- 
tinului! 

Ne «amintim şi despre a! 
nostru destin, care, peste câ- 
teva ore, ne oprește de a mai 
sta în Bratislava ce' ne este 
atât de dragă. 

Chiar ce este frumos, are 
un sfârșit. 

'Trebue să plecăm. Un somn 
scurt și agitat, şi iată-me ia» 
răși în gară, de data aceasta 
aşteptându-ne, să nu îim 
conduși de nimeni, ora fiind 
mult prea matinală, 

Dar, nu, ne-am înșelat. Mi- 
nistrul Propagandei, d. Gas- 
par, Suzana Dovalova, d. Bal- 
ta și simpatici și desghețaţi 
alți ziariști slovaci au venit 
să ne conducă, să ne întovă- 
răşească până în clipa ple- 
cării. Ministrul şi toţi ceilalţi 
prieteni ai noștri și ai Româ- 
niei urcă şi treptele vagonu- 
lui nostru și-și iau rămas bun 
dela „Filarmonica”, compar= 
timent cu compartiment. 

O întârziere a rapidului de 
Breslau care trebue să ne ia, 





Opera din Bratislava 


nită de lăutari, glasul de 
mare temperament şi apri- 
gă expresivitate al primului 
bas dela Opera din Bratisla- 
va, care ne-a însoţit, se înal- 
ţă, tumultos şi avântat, fă- 
cându-ne să înțelegem parcă 
și cuvintele poeziei cu care 
ne răscolește sufletele. Ascul- 
tăm, adânc impresionați. 
Isbucnim, la sfârşit, în a- 
plauze care n'au nimic con- 
venţional. Emoţia ni le impu- 
ne, întrun singur gând, 
Cântecul vesel sosește însă 
şi el. Suntem gata să-l „zi- 


ne mai dă un binevenit ră- 
gaz de câteva minute. 

Dar și acestea au trecut. 
Ultimele strângeri de mână 
și mulţumiri în care se simte 
actentul te nu poate înşela, 
al emoţiei sincere, 

Am plecat ! Cum. se poate 
oare pleca atât de repede? 
Oare am plecat, sau mane: 
vrăm? 

Am plecat, căci accelerăm 
mereu și cotim repede, către 
tară. 

La, revedere, Bratislava ! 


mm 8 Noembrie 194) 











Cronica literară 


Alexandru Modrea: 
„Cântecul pământului““, versuri 


Am arătat deseori nedu- 
merirea în cronicile noastre, 
faţă de modul cum gândesc 
tinerii autori de versuri con- 
ţinutul cuvintelor de cari 
se servesc. Din faptul că vo- 
cabularul limbii se învaţă, 
și nu se creiază de cel care-l 
vorbeşte sau scrie, decurge 
riscul de a întrebuința cu- 
vinte fără a respecta struc- 
tura lor formală. 

Dacă examinăm, bunăoa- 
ră, elementele structurale 
din următorul vers cu care 
încape  poema  „Neliniști', 
din placheta d-lui Alexan- 
dru Modrea : 

„Imi caut sufletul, dar nu 
mai e acasă“, 


constatăm o curioasă răs- 
turnare a normelor gândirii. 
Este evident că ceeace în- 
găduie autorului să scrie 
„cuvintele“ citate, este su- 
fletul său. Verbul a căuta 
exprimă însăși natura in- 
tenţională a sufletului. O- 
mul „caută”, fiindcă . are 
suflet, sau, mai exact, su- 
fletul însuși caută, iar ceea- 
ce cauţă este formula struc- 
turii sale, pe măsura căreia 
își va construi apoi „casă“. 

Ceeace impresionează, în 
consecință, în cuvintele ver- 
sului, este ciudata lor vacui- 
tate. „Sufletul“ care în- 
deamnă să căutăm, devine 
la autor obiect ce trebue 
căutat, iar „casa“ pe care ar 
urma so „ridice“ din ele- 
mentele naturii sale desco- 
rite, o afirmă anticipat. 

Termenii au fost aruncaţi 
ca niște zaruri, și întâmpla- 
rea a prezidat la alăturarea 
lor. Le lipsește logica auto- 
mată a vorbirii ce se aplică 
deobicei, și fără un efort de 
atenție. 

De aceea și intenţia de a 
lega „golul“ din casă, cu i- 
deia căutării, este doar un 
mod de a chinui limbajul. 
Că autorul se complace în a- 
runcarea termenilor, ca la 
un joc de zaruri, se observă 
din felul cum vocabula „su- 
flet“* cade şi în alte ver- 
suri : 


„Mi-e toamnă sufletul 
împrăștiat spre cer“ 
„Mi-am înfășurat sufletul 
în bruma toamnelor 
Și am pornit să cuceresc 
lumea“. 


O altă analiză interesan- 
tă este următorul caz al ter- 
menului „timp“. 

Citim în poema „Cânte- 
cul pământului“ : 


M'am născut din veci, 
cât cuprinde zarea ; 
Tată mi-este Cerul 
Mamă mi-este Marea. 
Frate mi-este Timpul 
ne'nceput din fire, 
soră peste ape, 

doar nemărginire. 
Stelele-s născute 
mult în a mea urmă, 
când pe ceri luceferi 
nu pășteau în turmă. 
Soarele şi luna 

nu erau pe vremuri, 
ca să-ţi toarne 'n sânge, 
viață şi să tremuri... 


(pag. 57) 


Simţul elementar arată 
că, ideia de timp este în co- 
respondenţă cu succesiunea 
zilelor și-a nopţilor, cu lumi- 
na și lipsa ei. Neologismul 
„temperatură“ indică etimo- 
Jogia cuvântului „timp“, 
care derivă în româneşte din 
latinescul „tempus”. Naşte- 
rea noţiunii de timp se da- 
torește în primul rând sim- 
țului caloric, şi o sumă de 
expresii ca „timp bun“, 
„timp rău”, le 'rostim când 
ne întrebăm cum trebue să 
ne îmbrăcăm pentru ca tru- 
pul să nu sufere de căldură, 
sau de frig. Semnificativă 
locuţiunea „nu-mi arde de 
asta, acum“, pe care o folo- 
sim când vrem să răspun- 
dem cuiva că n'avem timp 


să ne ocupăm cu lucruri 
fără importanţă. Ceeace în- 
tăreşte legătura semantică 
între ideia de timp și reac- 
țiunea spontană a energiei 
calorice, este în special neo- 
logismul „temperament', pe 
care îl întregim cu determi- 
nativul „călduros“, când 
voim să elogiem natura ge- 
neroasă a cuiva. Aceste do- 
vezi etimologice învederează 
că timpul este o noţiune ab- 
stractă, și că de el ne ser- 
vim spre a „măsura“ gradul 
de sensibilitate față de căl- 
dură, elementul cel mai fi- 
resc, prin care viața începe 
și termină. 

D. Al. Modrea afirmă toc- 
mai contrariul despre : 

„Timpul 
ne'nceput din fire. 

Este o eroare de origină 
speculativă,  abstractizarea 
„timpului“, în orice caz, îa- 
tală în poezie. 


In afară de elementul ca- 
loric, concret prin excelen- 
ță, ceeace gândim în timp, 
chipurile luminii sensibile, 
despre care spunem că le ve- 
dem, după cum sunt lumi- 
nate sau nu. Succesiunea zi- 
noapte, dimineață-seară, de- 
vine posibilă prin „răsări- 
tul“ și „apusul“ soarelui, 
prin ivirea stelelor pe bol- 
tă, etc.... A afirma deci des- 
pre timp că e „frate“ cu ne- 
mărginirea, — şi a socoti că: 

Soarele şi luna 
nu erau pe vremuri.. 


dovedește o pervertire a ter- 
menilor, silindu-i să sem- 
nifice altceva decât mărtu- 
risește simțul caloric și or- 
ganul vizual, Ceeace însem- 
mează a nu simţi și a nu ve- 
dea. Cum este totuși cu pu- 
tinţă să se scrie și să se vor- 
pească, fără să se respecte 
semnificaţiile elementare, se 
explică uşor, cum am preci- 
zaț, prin utilizarea de-agata 
a termenilor din vocabular. 

Dar profitul lexical se pe- 
depsește prin sterilitatea 
gândirii. 


CONSTANTIN FANTANERU 








SFAT 


Un sfat dat, zilele acestea, de 
domnul Tudor Vianu, unui tânăr 
scriitor : 

— „Văd că munceşti cu mul- 
tă râvnă, Și sunt convins că 
visu! tău este o catedră univer- 
sitară. Dar, de ce publici atunci, 
atât de multă literaură ? Uită-te 
la Eugen Lovinescu. N'a putut să 
ajungă niciodată profesor uni- 
versitar, pentru că de câte ori 
a făcut vreo tentaţivă, s'a lovit 


de următorul argument: Nu poţi 
deveni profesor universitar, pen- 
trucă ai scris prea mult. Prea ţi 
şe întâlnește numele prin toate 
revistele literare”. 

Cine are urechi de auzit, să 
audă. £ 


INDIGNARE 


Oamenii culţi, şi în special 
gânditorii, arată a fi foarte re- 
voltaţi din pricina multelor  re- 
viste humoristice cdri au apărut 
în ultimul timp. 

Iată, de-o pildă ce declara zi- 
lele trecute, într'un cerc de prie- 
teni, un cunoscut eseist, al cărui 
nume  preferăm să-l păstrăm 
secret: 


— „E revoltător cum aceste 
reviste au dejormat gustul ce- 
titorilor. Ieri, de-o pildă, am fost 
într'o casă, în care nu s'a vorbit 
decât despre domnul Goe dela 
„Gluma”. La început am crezut 
că e vorba de domnul Goe al lui 
Caragiale. Dar când i-am auzit 
pe amfitrionii mei, spunând că 
d. Goe întrebuinţează o ortografie 
foarte caraghioasă, am înţeles că 
nu poate fi vorba de eroul lui Ca- 
ragiale. Eu ştiam că d. Goe nu 
scrie. El face altceva: Pune, de 
exemplu, dulceaţă în galoșii in- 
vitaților...” 








Ylocturnă 


Li cea i ai sd Mm aci iad, PR a N pe a 
Amurgul ca o pasăre de pradă 
Din munţii grei coboară prin îăget, 
Cresc umbre cu duiumul în livadă 
Şi-o jale uriaşă-mi-creşten piept... --  - 


Va îi o toamnă crâncenă pe zare 
Şi-un țipăt fi-va'n fiecare glas, 

Când eu sătul de cântec şi de soare 
Am să mă las de scris, am să mă las... 


Că voiu visa la tine'n toamna goală 
Şi că mereu pe-aproape te voiu şti 
Nu mai încape nici o îndoială. 

Tot trebue să fac ceva. Ei şi?... 


Sunt obosit, iar pleoapele îmi joacă 
Pe coperişul ochilor. Te-aud... 

Ci prea puţin îmi pasă c'o să treacă 
Azi gâştele sălbatice spre sud. 


Doar n'am greşit atâta să le număr 

A mia oară groaznicul tumult, 

Imi las pe carte fruntea ca pe-un umăr 
Și mă gândesc că n'are rost s'ascult... 


Dar tot mai mult amurgul se desfaşă 

Şi tot mai mult nălucile se strâng, 

Mă'nvinge o tristețe uriaşă 

Şi prăbuşit în mine'ncerc să plâng... 
RADU STANCA 


Ftori de plâns 


Memoriei lui Radu Popoviciu 


Acolo în oraş, niciun oracol 

ma prevăzut că va cădea o stea; 
doar apele, cântând, în calea ta 
şi-au desfăcut curatul receptacol. 


N'au fost pe țărmuri sălcii plângătoare, 
nici ban de vamă'n gură, pentru drum. 
Un mozaic întunecat de fum 
a turburat oglinzile din zare. 


Cum mângâie înfiorate plante 
tăcerea grea a nopţilor de vară, 
te-or mângâia în pacea lor lunară 
apele cu reflex de diamante. 


De dincolo de frumuseți deșarte 

ne vei privi, când putrede liane 
ne trag, cu gesturi grele, în oceane 
pentru păcate sângerii de moarte. 


Mai palid decât florile de-argint, 
nu vei mai ști de lăcrimăm ori ba 
— când căutăm zadarnic umbra ta 
prin amintirile care ne mint... 


ŞTEFAN AUG. DOINAŞ 


Elegie 


De azi n'am să mai cânt pentru nimeni 

De azi n'am să mai am pentru nimeni niciun gând 
Cu sufletul sbătându-se ca un fluture 

Am să mă duc cu vioara la braţ să o vând... 


Am să o vând pentru o femeie numai 

Şi-amăgit de ispită, am să râd ca o brută, 
Am să muşc din viaţa-asta ca un flămând 
Şi-am să-i beau sângele amar, de cucută... 


FLORIN LUCESCU 


= 








Prietenii s'au jenat să-i atra- 
gă atenția distinsului eseist că 
dânsul ştie greșit: Nu Goe, ci 
copilul din schița Invitaţie” 
pune dulceaţă în galoşii invitaţi- 
lor. 


SFÂNTĂ MODESTIE 


Următoarea întâmplare o vom 
povesti fără a o comenta, pentru 
a nu-i răpi nimic din farmec: 

Cunoscutul romancier, Ionel 
Teodoreanu, stă ia o masă, la 
„Cafe de la Paix“, impreună cu 
tânărul poet şi codirector de tea 
tru, George Şoimu. 





"e za? 


In clipa aceea, vine poliţia în 
cafenea, să facă o razie. Un co- 
misar se apropie de masa dom- 
nului Ionel Teodoreanu şi i se 
adresează lui George Şoimu : 

— „Actele dumitale !“ 

George Şoimu îşi arată actele. 

Comisarul mulţumeşte. 


Domnul Teodoreanu îşi caută 


şi dânsul „biuroul de populaţie”. 


Comisarul zâmbeşte, politicos: 

— „Nu e nevoe, domnule Teo- 
doreanu. Pe dumneavoastră vă 
cunosc“. 

Salută şi pleacă. 





CANTECE NOUI 





Vămile văsduhuiui 


Descoperiţi-vă, tineri prieteni, 
când veți purcede să daţi cetire 
acestei însemnări. Doi dintre ai 
noștri, doi poeți, au amuţit, că- 
zând vitejeşte acolo unde inima 
Patriei bate astăzi mai fierbinte 
şi ma: tumultos. Eroica lor p.e- 
care dintre noi nu va trebui să 
ne stoarcă lacrimi, fiindcă vite- 
jii nu se  jelesc, ci se slăvesc. 
Prieten: poeţi, însemnați în a- 
dâncul inimii că George Vaida 
şi Sergiu Ludescu au plecat din 
rânduri.e noastre, dar nu uitaţi 
nicio clipă că acolo unde au ple- 
cat ei, şi-au dat întâlnire cu al- 
ţii, cu Al. Mateevici, cu C. Stoi- 
ca, cu Săulescu și că niciodată 
arma și condeiul n'au staţ ală- 
turi într'o mai semnificativă şi 
mai deplină frăţie, care este mai 
mult decât atâta: un simbol. 

Pe Sergiu Ludescu nu l-am 
cunoscut decât din tipar, dar 
poate că paşii noştri se vor fi 
încrucişaţ de câteva ori pe uliţi 
sau prin vreo redacție. Ştiu că 
era tânăr, la fel cu noi ceilalţi 
şi ştiu că nu şi-a adunat în pa- 
gini de carte truda muncii sale 
poetice, fapt care constitue o da- 
torie pentru cei rămaşi, și mai 
cu seamă pentru cei care l-au 
cunoscut şi l-au iubit. Ceeace a 
îsbutit în scrisul lut, era un în- 
ceput de drum, lângă care sar 
fi putut așeza — și pe drept cu- 
vânt — destule speranțe. Iată 
însă că zei: au vroit ca Sergiu 
Ludescu 'să rămână ceeace s'ar 
numi o făgăduială. Și poate că 
tocmai de aceea nu trebue uitat! 

In schimb, de George Va:da ne 
lega o prietenie și o frățească 
afecțiune, care merge cu șase 
sau şapte an: în urmă! Prieten 
al adolescenţei noastre, elevul 
de școală militară de atunci şi 
locotenentul de până mai eri, 
George Vaida şi-a împletit cu 
noi atâtea p'anuri ș: atâtea idea- 
luri, încât prietenia sa înseam- 
nă în viața noastră un capitol. 
Scriso;ile, prea proaspete incă, 
pe care ni le-a îndreptat de a- 
tâtea și atâtea ori, stau întrun 
sertar și așteaptă să fie cetite, 
pentru a putea scoate din ele 
tot aurul autentic pe care-] con- 
țin. Din Sibiu, Medgidia sau 
Cernavodă, pe unde l-a plimbat 
chemarea, Vaida n'a uitat nicio- 
dată să trimită şi spre noi un sa- 
lut, o întrebare. Și dacă pun pe 
hârtie şi aceste lucruri care — 
pe bună dreptate — ar putea să 
pară unora cam prea personale, 
o fac spre a-i cere iertare acum, 
că împrejurările și necazurile 
m'au împiedicat de a-i răspun- 
de unei misive (ultima) ce mi-o 
scria de pe zonă, între o oră de 
program și alta. 





Vaida — ca şi umilul semna- 
tar al rândurilor de faţă — a 
crescut la acea școală de poesie 
care sa chemat „Frize” şi nicio- 
dată n'a înţeles să se destacă de 
ea, ba ne şi mustra uneori, când 
i se părea că am uitat flacăra 
vie care ne anima. Primul şi 
singurui său volum de poesii, în- 
titulat „Calm exterior” (o carte 
asupra căreia „critica” a scris 
revoltător de. puţin) a fost o is- 
pândă, pe care to sub egida 
„Frizelor” a pus-o, trimițând 
astfel în lume un debut dublat 
de o mărturisire de credinţă. 
Sub tunica militară a lu; Geor- 
ge Vaida bătea inima celui mai 
entuziast poet, iar sub aparenta 
sa timiditate, care în treacăt fie 
zis şedea nespus de bine migno- 
nului locotenent de infanterie, 
sub această aparentă timiditate, 
puţini ar fi putut bănui o inimă 
de boem, un suflet de aur. 

Hărţuit şi frământat, în ulti- 
mele hoinăreii bucureștene ne-a 
mărturisit că a :sprăvit un nou 
vo.um de poesii. 

Puținele pe care ni le-a cetit, 
au fost veritabile -surprize, prin 
tonul lor grav și prin noul lor 
farmec me.odic, calm şi împă- 
cat, care astăzi — distilat de 
timp — ne apare ca o chinuitoa- 
re întrebare şi ca o prevestire. 
Cine ar putea şt: dacă Vaida în- 
suși sa gândit vreodată la toate 
astea, sau dacă numai presenti- 
mentul trecea prin el, vag şi în- 
depărtat, ca o tulbure apă sub- 
terană. Așa cum a plecat dintre 
noi, George Vaida este primul 
— la propriu și la figurat și de 
astăzi încolo fiece tânăr frate 
întru vis va săpa în cel mai de 
preţ colț al eului său, numele și 
amintirea celui ce a trecut prin 
viaţă ca o adiere de du.ce vânt, 
dar care va trebui să rămână. 

Mărturisesc că marginalele a- 
cestea nu vor să fie mai mult. 
Pe curând făgăduim să-i încui- 
năm lui George Vaida fragmen- 
tul de istorie sufietească pe care 
îl merită ! 


ŞTEFAN BACIU 


N. B. Manuscrisele se trimit 
la redacţie, menţionându-se pe 
piic: pentru Ștefan Baciu. Şi 
cuvintele de răspuns: Traian 
Dr. En. Otr., Puşe, G, N., Vasi- 
lescu I, Gh., Sanda Ghem., 1. 
Silv., loan P. Bţ.. C. Mihal. A. 
Mihale, P. C. D. Vereşt:, Al. R. 
I., Silvia Ion, Radu Plavie, Am- 
nion V. S., Melinte V. A., Iero- 
nim, Storin Ram., Eliseu P., Vin- 
tilă P., Arcady P. D., S'mion Par., 
Aurora Gh. D., Ana Clara V., Se- 
ver I. N., G. T. Iţcani M. Dumbr.; 
NU. Olimpia B. A. Bădrăs,, V. 
Moţiu: Proză nu! Nestor Pr., A. 
Popin, Vasile Dorob., Ion Bc., G. 
Florescu, Ftorian 'Vol., Simion 
Cern., C. Tut, Diana M. Ș., LI. 
P. M'sl., M. T. Azur, M. I. Cos.: 
Alteie, poate. M. Drgm.: Treceţi 
pe la redacţie, Radu St.: Multe 
mulțumiri! L. Ser., Em. Flrs., N. 
Veron,, C. Ştia: Da, 


Rămași singuri, George Şoimu 
îl întreabă mirat pe domnul Teo- 
doreanu : 

— „Pe mine de ce nu m'o fi 
cunoscuţ ?“ 


TATĂ 


Primul om care a întrodus 
la noi acea modă a diseurilor, 
a fost — nimeni n'o contestă — 
domnul Jean Moscopol, 

Genul acesta ușor a făcut iute 
adepți, așa că diseurii au răsărit 
prin localuri, la fel ca ciupercile 
după ploae. 

Mai ales cetăţenii tuciurii, cu- 
noscuți sub numele de romi, au 
socotit că ar fi foarte comod să-și 
schimbe meseria. Și toţi au de- 
venit din lăutari, diseuri. 

Jean Moscopol, scârbit, pe sem- 
ne, de această invazie brună a 
guriştilor, a preferat să se re- 
tragă de pe piaţă. 

De câtva timp, numele său a 
reapărut prin ziare şi în fiecare 
săptămână glasul său poate fi 
auzit la radio. Iar lumea şi-a dat 
seama că acest tată al diseurilor 
este în fond, singurul nostru di- 
seur autentic. 

Bine înţeles, această reapari- 
ție a lui Moscopol a provocat 
oarecare panică printre diseuri, 

Ceegce nu i-a împiedicat pe 
câțiva dintre ei, întâlmindu-l din 
întâmplare pe Moscopol, să-l sa- 
lute cu entuziasm : 

— Te salutăm, tată! 

Moscopol care, în afară de cân- 
tec, adoră calamburul şi epigra- 


ma, i-a întrebat cu prefăculă 
marare : 
— „Dar de ce-mi spuneți : 
Tată ? 


— mPăi, nu ești tu, tatăl nos- 
tru, al diseurilor ?* 

Iar, Moscopol, zâmbind ironic, 
le-a răspuns : 

— „Dal. Dar știu eu că aţi 
vrea mai de grabă să fiu pentru 
mii: Tatăl vostru carele este'n 
ceruri”, 


SUGESTII PIRANDELLIENE 


Deși, în general, cronicile dra- 
matice n'au primit cu prea mare 
entuziasm spectacolul Studioului 
Teatrului Naţional: „Astă seară 
se joacă fără piesă”, spectatorii 
au fost de altă părere şi, atraşi, 
pe semne, de originalitatea titlu- 
lui, au venit în număr mare la 
teatru, de câte ori s'a prezentat 
aceasiă „piesă fără piesă”. 

Putem spune că un titlu ori- 
ginal a salvat o piesă oarecum 
nereuşită. 

Urmând exemplul Studioului, 
am sugera o serie de tiiluri pi- 
randelliene de piese, pentru cât- 
teva din teatrele bucureștene. 

Dăm mai jos lista teatrelor şi 
a pieselor ce ar urma să se pre- 
zinte: 

Teatrul Comedia (Vasiliu Bir- 
lic): Astă seară se joacă fără 
bâlbâeli, 


Teatrul Regina Maria: Sta- 
giunea aceasta se joacă fără Pa- 
pă se lustrueşte. 

Teatrul Alhambra : Astă seară 
se joacă fără tenori. 

Și. 

„Teatrul Comic : Astă seară se 
joacă fără Marilena Bodescu. 





Toate aceste titluri sunt teribil 
de promițătoare, aşa că sunt 
convins că ele vor atrage cât 
mai mult public la spectacole. 

Cât pentru Teatrul din Strada 
Lipscani, nu avem decât un sin- 
gur ţitlu de propus: 

Teatrul Tudor Muşatescu: As- 
tă seară se joacă fără spectatori. 


CORBUL ȘI VULPEA 
(fabulă actualizată) 


Corbul (stă cocoțat pe-o 
creangă, ținând în cioc o splen: 
didă bucată de cașcawval). 

Vulpea (apare din fund, ex- 
trem de obosită și înfometată, 
Timp de trei zile a făcut coa- 
dă la băcănii, fără ca să gă- 
sească ce căuta). 





— 

Corbul (la vederea vulpei, 
prudent, strânge mai tare bu- 
cata de caşcaval în cioc). 

Vulpea (cu glas sfâşiat de 
durerej: Nu te speria, domnule 
corb. Ştiu, din parodia lui Flo- 
rian lordăchescu, că l-ai citit 
pe Lafontaine şi că mu te mai 
lași păcălit. Te rog, doar, să-mi 
dai o informaţie: 

La ce băcănie ai găsit fru- 
museţea asta de caşcaval ? 


PUNCT ȘI VIRGULĂ 
CORESPONDENŢA LUI; 


1. M. — Crede-mă că aş fi foar- 
te amărât dacă te-ai ţine de cu- 
vânt şi nu mi-ai mai scrie. Zâm- 
betele scrisorilor primite săptă- 
mânai mă fac să fiu mai puţin 
ursuz. 





Note ro 


DUMITRU ALMAȘŞ 


este scriitorul pe care l-am a- 
preciat atât de mult la apariţia 
acelei minunate biografii roman- 
țate, a vieţii lui Miron Costin. 

De data aceasta, ne anunţă a- 
pariția unei alte cărţi: un roman. 

Se intitulează sugestiv și în 
linia ethosului românesc: „Meș- 
terul Manole”. 

Ca şi în legendă, și aci este 
vorba de un constructor, de ar- 
hitectul Costan Sava, care este 
preocupat de viitorul arhitecto- 
nic al oraşelor noastre, şi care, 
cu talenţ și cu impetuos. avânt, 
imprimă clădirilor pe care le 
construește, lucrărilor de mare 
anvergură urbanistică pe care le 
face, pecetea românească, duhul 
țărănesc din care purcede. 

Linia artei lui arhitectonice și 
exemplul vieţii pe care o duce 
în atinosfera plină de facilitate 
a orașului, este tras din atmos- 
fera ragică a munților, din pei- 


sagiul imaculat al zăpezilor şi 
al înălțimilor. 
Personagiile feminine care-l 


înlănţue se vor deprinde și ele 
cu această disciplină de viaţă, 
iar una din ele, cu mai puţină 
vitalitate se va sacrifica pentru 
ca, întocmai ca în legenda Meş- 
terului Manole, meşterul să poa- 
tă avea drumul liber pentru 
creaţie. 

Iată o carte atâț de plină de 
semnificaţie, care pune  noui 


mânești 


probleme în proza noastră con- 
timporană, şi .care,. suntem si- 
guri, va fi o certă biruință pen- 
tru tânărul scriitor. 


ION DRAGOMIR : 
DISPERAȚII 


In cursul săptămânii viitoare, 
din tiparnița „Universului“, va 
apare muit așteptatui roman al 


„lui Ion Dragomir: „„Disperaţii”, 


„Universul Literar” a avut în” 
tâietatea publicării a două frag- 
mente din avcesț roman, a cărui 
acțiune se desfăşoară în Legiunea 
străină span:0lă, unde autorul a 
fost înrolat în anii 1930—31, 

Romanul „Disperaţii“ zugrăve- 
şte viaţa de aventuri și g.orie, de 
mizerii şi bucurii, de suferinţe şi 
frământări, a acelor naufragiaţi 
ai vieţii, cari sunt legionarii spa- 
noli. 

Va fi um romam de mare suc- 
ces. 


DANȘII DESPRE EI 


Domnii Ștefan Baciu și Traian 
Lalescu lucrează la o culegere de 
amintiri hazlii din viaţa celor 
mai cunoscute vedete ale Tea- 
tru.ui românesc. 

Volumul, care va constitui o 
surpriză pentru toți iubitorii de 
teatru şi anecdotă, va întăţişa 
cetitorilor 'un gen de literatură 
cu totul aparte. 

Cartea va apare în preajrna 
Crăciunului și se va numi: 
„Dânșii despre ei”, 


PAI 


——— 6 PN, UNIVERSUL LITERAR 





1 


Când se înscrie Anton Zărnescu la gimnaziul 
Negru-Vodă, îşi ia gazdă pe uliţa râului la cis- 
marul care are şi hanul unde trag toţi oamenii 
din Vârtop, când vin Sâmbăta la târg. 

Fata gazdei, Constanţa, lucrează câteodată la 
maşină în atelierul de cismărie al familiei. 

Când stă Anton cu ea de vorbă, o întreabă, o 
descoase despre secretele meseriei... parcă ar vrea 
să se facă cismar. 

Şi atunci Constanţa îi arată cum se tae talpa 
veche, cum se rotunjește cu cuțitul bucată cu 
bucată, cum se aşează una peste alta şi se prind 
în cue de lemn, ca să ai făcute gata tocurile pen- 
tru ghetele viitoare. 

Anton ia ciocanul în mână şi nimerește drept 
în cuiul de lemn. E 

— P'ăsta îl nemerişi, dar câte ai stricat până 
acum? | 

— Uite și p'ăsta! Şi Anton mai trânteşte cio- 
canul odată. 

Lovitura ciocanului parcă l-ar fi isbit în inimă. 
Dacă n'o şti mâine poezia la franceză? | 

Fuga în casă, deschide cartea la „Le Grillon“ 
şi repetă în gând: 

„Un pauvre petit grilon 
Cache dans Vherbe pleurie.. A 

Profesorul de franceză e rău. Poartă ochelari 
şi nu poţi să-l prinzi, dacă zâmbeşte vreodată. 

Se îmbracă numai cu haine negre. 

La franceză toată clasa are note mici, că e vorba 
de pronunțare și limba se dedă greu cu alte 
sunete. - 

Poezia fiind lungă, se făcuse în clasă bucată cu 
bucată, în mai multe lecţii. | 

Strote, așa izolate, mai știa câte un băiat, că 
le învăţa, să le ia dracu... Dar asta ţinea până la 
prima respirație, adică preț de patru versuri. In- 
dată ce respiră băiatul, se și întunecă strofa ur- 
mătoare. A 

— Ai căpătat trei! Treci la loc! 

Anton e trecut la sfârșitul catalogului. 

— Să vie Zărnescu Anton! 

Eși un țigănuș mic, slab la faţă, cu ochii mari 
şi sperioși... desculț, că n'a dat încă bruma. 

Profesorul îl măsoară odată peste ochelari şi 
spune supărat: 

— Să te văd și pe tine! 

Anton își împreună mâinile în față, își drege 
glasul şi simte obrajii în flăcări. 

___ Se lasă o ceaţă peste clasă și nu mai vede pe 
nimeni. Profesorul parcă ar sta spânzurat pe ca- 
tedră, între pămânţ şi cer. 

Şi Anton începe poezia, sfios la început, dar 
cuvintele streine sunt rostite clar, cu pauzele care 
le dau viată. El le citește ca din carte. Are în 
minte fâşiitul, când întoarce în gând. pagina 
cărții, 

Când face, la puncte, pauză mai mare, băeţii 
îşi tin respiraţia de frică să nu se încurce Zăr- 
nescu. 

Când termină toată poezia, respiră mai adânc, 
ca într'un oftat, şi începe să vadă pe băeţii din 
banca întâia, pe urmă se luminează toată clasa. 

— Bine, Zărnescule, foarte bine! Ai nota zece! 

Şi nici acum nu se pot vedea subt ochelari zâm- 
bind ochii profesorului. 


Cocoana Evdochia, soția lui Stănculeanu «e foc 
de supărată, l-a stricat rostul mesei și-l așteaptă 
de un ceas pe băiatul ăsta din Vârtop, pe Anton, 
că-l trimesese la birt, să-i aducă mâncare. 

Nu pentru dumneaei, că se mulțumește cu ori- 
ce : o roșie tăiată în patru cu puţină sare, o cojiţă 
de pâine cu o bucăţică de brânză şi... masa e gata. 

Dar pentru dumnealui, pentru Stănculeanu. Că 
l-a obișnuit cu față de masă curată, cu şervete 
albe, cu farfurii, cu pahare multe. 

— Unde să se îi dus, Doamne? se întreabă tare 
doamna Stănculeanu. 

— Cine, Evdochiţo? 

— Prichindelu ăsta din Vârtop. 

— O fi p'aici... și domnul Stănculeanu se uită 
să-l găsească, cum ai căuta un lucru pierdut prin 
cameră. 

Și, după puțină gândire, urmează: 

— Nu stăm la masă, Evdochiţo, că e târziu? 

— Ba, stăm. Dumneata nu vezi că eu sunt Du- 
năre de mâniată? 

— Păi de ce? 

— Că nu se întoarce băiatul dela birt. 

— N'ai gătit acasă? 

— Nam gătit. 

— De ce? 

— Şi ea... mai lasă-mă, frate, în pace! Că nu- 
mai dumneata l-ai adus în casă. 

— Eu. Că e băiat bun. Mi-a spus profesorul de 
franceză. Si când vom aduce din Bucureşti pe 
Paul, la vacanţă, să mai stea amândoi. Cu un băiat 
bun numai de vorbă să stea un copil și îl deșteaptă, 
îi dă gust de carte. 

— Ce băiat bun? Copilul unui ocnaş, zice su- 
părată doamna Stănculeanu. 

— Dar al cui e, soro? 

— Al lui Moise din Vârtop, care şi-a omorît 
nevasta. 

— Taci! întrerupe mirat domnul Stănculeanu. 
De atâția ani... dumnealui uitase de crima din 
Vârtop şi întreabă iar: 

— Cum zici că-l chema pe tat-său? 

— Moise. 

— Moise din Vârtop... parcă mi-aduc aminte,— 
zice dumnealui, așa ca să creadă Evdochiţa că nu 
l-a părăsit de tot memoria, dar nu-şi aduce aminte 
chiar de nimic. 

Cocoana Evdochiţa e cam cu douăzeci de ani 
mai tânără decât dumnealui. 

S'a măritat, ca să scape de o fetie prea lungă, 
să intre în rândul lumii... 

Şi... cum soţul e destul de în vârstă, dacă o reuşi 
să aibă un copil, rămâne stăpână pe casa lui Stăn- 
culeanu și pe moşia din Jugur. 

S'a nemerit să cunoască pe căpitanul Niţeanu 
din cavalerie și când a rămas grea, sarcina i s'a 
părut un dar dela Dumnezeu. Pe urmă Stăncu- 


de î. BOTENI 


leanu nu pretindea, ca alți bărbaţi, să aibă numai 
decât băiat, Ce o da Cel-de-sus... că dumnealui e 
bucuros şi de fată și de băiat. 

Când a venit Paul pe lume, cocoana Ewdochiţa 
sa simţit înviorată, puternică, parcă toată lumea 
ar fi fost a ei. 

— Atunci Anton e copilul lui Moise, cere o lă- 
murire domnul Stănculeanu. | 

— Da, frate! răspunde scurt doamna Stăn- 
cuieanu. 

— Şi... dece și-a omorît Moise nevasta? 

— Eu ştiu? Zice că era un beţiv. 

— Beţiv o fi fost el Ewdodhiţo... dar dumneata 
crezi că toți beţivii, când se întorc acasă își 
omoară nevestele? O fi avut el ceva, vreun necaz... 

— O fi avut!.... zice doamna Stănculeanu în- 
trun oftat fals, dorind să termine vorba. 

— Dacă nevasta era tânără și frumoasă... se 
vede că a prins-o cu cineva? 

„— Ce face? Se întoarce speriată cocoana Bvdo- 
chița. Dar ce-ţi mai trece prin gând? 

Dumneaei ştia bine că Anton e făcut cu Pascu, 
care fusese judecător la Buftea și când a aflat 
Moise, puţin timp după nașterea copilului, de ne- 
caz, din beţie, din ce din nece şi-a ucis nevasta 
şi el a murit în ocnă. e, 

Dar... apucă-te acum și spune-i lui Stănculeanu: 
toate lucrurile astea! 

— Cu cine zici că a prins-o? stărueşte Stăncu- 
leanu. | i A 

A prins-o... cu dracu, închee doamna discuţia. 

Când nu e dumneaei acasă, Stănculeanu îi face 
numai încurcături, cum e cu băiatul ăsta, cu 
Anton. k 

Dumneaei trebue să stea la moşie până după 
culesul porumbului. Că nu-l mai lasă pe Stăncu- 
leanu să se ducă în Jugur, că face pe acolo cine 
ştie ce boroboaţă. 

Il apucă aşa filotimia și dacă vreo femee tâ- 
nără, cu barișul legat cu funduliță spre sprân- 
ceană, intră în curte smerită și spune boerului că 
bărbatu-său e concentrat, Stănculeanu o crede 
şi o dărueşte cu un purcel, or cu ce are la înde- 
mână. Şi nevestica, poama necuratului, nici mă- 
ritată nu e. 

Așa şi cu băiatul. 

Când se întoarce dela moșie doamna Stăncu- 
leanu, dă de Anton în casă. 

— Tu ce faci aici, băete? întreabă dumneaei. 

— Urmez la liceu. Sunt în clasa patra, zice 
Anton, ca să-și dea importanţă. 

— Şi de unde ești tu? 

— Din Vârtop... 

— Şi, zi, aţi prins gust de carte. Veniţi „toți 
la şcoli. 

— Eu am luat premiul întâi, zice Anton. 

— Ei şi...? se uită mirată doamna Stănculeanu 
la puiul ăsta de țăran, care vrea s'o înfrunte cu 
învățătura lui. 

Anton se duce dimineaţa în piață la carne. Și 
cum se întâmplă, mai niciodată carnea nu se 
brodește să fie pe placul cocoanei și îl trimete 
îndărăt. i 

— Pentru cine iai carnea, băete? 

— Pentru doamna Stănculeanu... 

— Păi, spune așa, mă...! Pe aia nici dracul n'o 
mai împacă. la-ţi paralele îndărăt şi lasă marfa 
la mine, zice măcelarul trântind carnea pe scau- 
nul de tăere. 

Şi într'o zi, doamna Stănculescu nu găteşte 
acasă. Așteaptă pe Anton să vie dela școală, ca 
să-l trimeată la birt să-i aducă mâncare. 

Pensionul de fete e peste drum de casa lui 
Stănculeanu și Zărnescu e premiant întâiu în 
clasa patra. 

Farfuriile cu mâncare trebue aduse pe o tavă 
mare, acoperită cu un şervet alb. 

— Să ţii tava bine... uite așa... cu amândouă 
mâinile și să umbli încet, îi recomandă doamna 





Un aspect din lirica lui Duiliu Zamfirescu 


Neegău 


Stănculeanu, să nu-ţi ridici ochii pe la balcoane... 

Și peste drum e pensionul de fete și Anton e 
premiant în clasa patra și-a început să-i dea un 
puf de mustață. 

— Nu...! Mai bine mort... decât să ducă el ziua 
în amiaza-mare tava cu mâncare... A lăsat tava 
pe masa din bucătărie, a acoperit-o cu şervetul 
și din ziua aceea n'a mai dat prin casă pe la 
Stănculeanu. s 


Cât era de bun Stănculeanu, s'a supărat de 
fuga lui Anton. Şi doamna Stănculeanu i-a spus 
că băiatul ăsta, copil de ocnaș, n'a fugit degeaba. 

In lipsa dumneaei trebue să fi răscolit toată 
casa şi o fi furat ceva. Ce, anume? Nu poţi ști 
dintr'odată într'o casă de om bogat, cu atâtea 
nimicuri scumpe prin toate colțurile. 

Stănculeanu crede tot așa și face reclamaţie 
la şcoală. Directorul, temându-se de puterea po- 
litică a lui Stănculeanu, cheamă pe Zărnescu 
Anton şi fără să mai facă vreo cercetare, îl dă 
afară din şcoală, cât e el de premiant întâiu. 

La toate s'ar fi așteptat Zărnescu: să se oprea- 
scă Argeşelul din mers, să se dărâme școala, să 
crape clopotnița de la mânăstire... numai la 
asta, nu. 

Şi-a ceruţ certificatul și a plecat la Târgovişte. 


Stănculeanu a trăit ce a mai trăit şi într'o bună" 


zi a închis ochii pentru vecie. 

Și doamna Stănculeanu a plâns câteva săptă- 
mâni lacrămi amare după moartea soțului. 

Mai de durere, mai de gura lumii la început se 
duce în fiecare zi la cimitir pe dealul Flămânda, 
îmbrăcată în negru de sus până jos și cu braţul 
plin de flori. 

Părul îi e negru, că dacă găsește câteun fir alb, 
îl caută cu oglinda până îl prinde în vârful foar- 
fecelor și-l tae dela rădăcină fără milă, sau îl 
smulge cu cleștișorul, de-i dă lacrămile de durere. 

Are pielița obrazului albă și întinsă, ochii vii 
şi mare nicio încrețitură pe faţă. 

Aşa, dacă ai sta să te uiţi cu atenţie, vezi la 
gât pielea lăsată puţin, cum se învălue în două 
refecuri. Un dinte în faţă îi e lipsă și e înlocuit de 
dentist cu destulă artă, 

Că albul îi vine bine la faţă, știa dumneaei de 
demult, de la baluri. când se îmbrăca în rochii 
albe, lungi şi cu decolte. 

] se pare că în nesru se îmbracă pentru prima 
oară şi când se uită bine în oglindă, e mulţumită. 


In sfârşit, cu o pteptănătură mai strânsă, cu. 


un praf de pudră, cu o urmă de roșu în obraz şi 
pe buze, și cu brațul plin de flori, e o văduvă 
care se poate mărita oricând, numai să se usuce 
pământul proaspăt de pe mormântul bărbatului. 

Nici nu se poate duce în Jugur, la moşie, unde 
o așteaptă atâtea treburi, pentrucă e nevoită să 
țină rânduiala pomenilor mortului: la trei zile, 
la nouă zile... 

In sat, la Jugur, schimbând aerul, poate ar mai 
uita de suferinţă şi fiind singură, ar face ce ar 
vrea. 

Dar în oraş? Se uită toate după tine, te spio- 
nează, dacă Niţeanu vine tot ca înainte în casă, 
sau poate s'a mutat cu totul în patul lui Stăncu- 
leanu. 

Se interesează de data când faci pomenile, cât 
cheltuești cu preoții, cât împarţi la săraci, că 
doar bani au rămas, să-i mănânce cu lingura. 

Cu trăsura nu se poate duce până sus pe deal, 
la cimitir unde e mormântul lui Stănculeanu. 

Și așa doamna Stănculeanu lasă trăsura la poa- 
lele dealului, ia florile în braţe și pornește pe 
jos printre casele sărace. 

Femeile ies în prag şi se uită după dumneaei, 
minunându-se cu mâna la gură și răspunzând 
sfioase la bună-ziua spus în treacăt. 

După ce doamna Evdochia se depărtează pe 
poteca șerpuită şi femeea crede că n'o mai aude, 
își spune gândul cu glasul sugrumat, vecinei: 

— Durere, durere... doliu... rochie neagră... Dar 





(Urenare dim pag. I-a) 





Dleisărizi zece, 


mine 8: Nosmbrie 1941 





șuvița aia de păr scoasă ștrengăreşte pe îrunte? 
Dar pieliţa dată cu pudră, dar roșața obrazului, 
dar focul buzelor? 

Dacă se despărțea de Niţeanu, mai înţele- 
geam... Dar aşa? Când vii îndurerată dela cimitir, 
găsești. amurezu în casă. 

Pe Niţeanu îl cunoscuse căpitan de cavalerie, 
înalt, cu picioarele încovoiate puțin de călărie, 
cu tunica roșie strânsă pe piept în brandembur- 
guri, cu mustăcioara subţire, răsucită puțin la 
vâri şi mai ales cu țăcănitul pintenilor la întor- 
sura valsului. 

Ce dansator, ce conducător de cadriluri...! 

Cine ar îndrăsni să-i arunce cu piatra, fiindcă 
a iubit, a iubit cu tot focul tinereţii, ca să-şi răs- 
bune pe soarta nedreaptă care o aruncă în bra- 
ţele înghețate ale unui bătrân? 

Să știe că a avut şi ea pe lume partea ei de 
fericire, scurtă, ca o părere... 

Să aibă amintiri ca să-și împodobească goli- 
ciunea zilelor de bătrâneţe. 

Băiatul? Paul? Că seamănă cu Niţeanu. Ei și? 
Seamănă... poate fiindcă l-a văzut des pe Niţeanu 
prin casă. . , 

— E leit tat-său, zice croitoreasa Constanţa, 
încercându-i un șorțuleț de uniformă. 

Și deodată îi trece prin minte doamnei Stăn- 
culeanu bănuiala: la care tată s'o fi gândit ea? 

Azi o vorbă de aici, mâine una de dincolo și 
într'o toamnă s'a hotărit doamna Stănculeanu 
să-și înstreineze băiatul și să-l dea intern la 
școală, în Bucureşti. 

Stănculeanu se vede că nu bănuia nimic sau în- 
chidea ochii, pentrucă pe maiorul în rezervă Ni- 
țeanu îl avea toată ziua la îndemână ca om al 
casei. 

Când lipsea seara dela masă, cocoana Evdochia 
trântea farfuriile de supărare, nu găsea supa po- 
trivită din sare, friptura în pirea prea arsă și 
chema bucătăreasa s'o certe. 

Stănculeanu, blând, liniștit, o întreba: 

— Evdochiţo? Ce să fie, dragă, cu Niţeanu de 
ne ocolește? 

— Să-l ia dracu și pe Niţeanu şi pe toți. 

Și Stănculeanu se uita cu grije împrejurul lui 
și-și făcea socoteala. 

Să nu intre și el între „toţi“ pe care-i dase dra- 
cului soția lui. 

Şi acum e liberă să se mărite cu Niţeanu și 
doamna Evdochia stă la îndoială, dacă n'ar trebui 
să mai aștepte. 


Directorul liceului din Târgoviște i-a văzui no- 
tele şi l-a primit în clasa patra pe elevul Zăr- 
nescu Anton. 

Pentru găzduire l-a recomandat diaconului de 
la biserica Domnească. 

— La mine o să ai legumă, băete! Pâine, să-ţi 
cumperi, că serviciu este numai Duminica și săr- 
bătoarea la biserică. 

Anton e un fel de paracliser: șterge polican- 
drele; aprinde lumânările în sfeșnice, ațâţă focul 
în cădelniță şi pe urmă stă în strană și ascultă 
slujba. 

Nu se deosebeşte mult de slujba dela biserica 
din sat, dar cântările sunt mai frumoase. La 
școală se așează în banca întâia, unde găseşte loc. 

Intră „profesorul de franceză: 

— Tu de unde vii? 

— Dela gimnaziul Negru-Vodă. 

— Treci colo în fund să te obișnuești cu noi! 

Noutatea e că profesorul folosește o gramatică 
franțuzească şi elevii trebue să înveţe regulele în 
tranțuzește și să dea și exemple. 

Când vine rândul lui Zărnescu la ascultare, el 
spune pe nevăzute o pagină întreagă de reguli și 
scrie exemplele pe tablă. 

Profesorul se uită mirat când la Zărnescu, când 
la tablă și îl trece pe Anton fn banca întâia. 

— Bine, băete, ai nota opt. i 

Se ştie în liceu că opt e nota cea mai mare pe 
care o dă profesorul de franceză. 

Și liceul se termină cu serbare în grădina pu- 
blică la împărțirea premiilor. 

Când se face liniște, răsună vocea directorului: 

— Premiul întâi cu cunună, Zărnescu Anton! 

Lumea se uită mirată spre țăranul care urcă 
falnic treptele tribunei. Muzica militară cântă 
urarea. 

Sus pe estradă Anton, în costumul alb țărănesc, 
cu cununa de premiant pe cap și cu diploma de 
bacalaureat în mâna dreaptă pare un învingător. 


Notiţe literare 


O POEZIE de CICERONE | 
THEODORESCU 
Ultimul număr al „Revistei 


Cu toată noutatea snbierctulhui, aa pot găsi în el reflexe, 
fie ca atmosferă generală, fie ca de'aliu da subiect, din 
poema lui St. O. losfi: Din zilele mari, din Vlaicu Vodă a 
dui Davila, de unde pane să fi fost lat sâmburele intrigii, și 
din Dumbrava roșie a fui ABecsandri, Cu aceasta din: ant 
există chiar un oareciare pamalelism în desvoltarea poemei, 
în ce privește mai ales construcția și distribuirea materia 
ului. Și la am polen și de scrima) găsim capitole consacrate 
descrierii taberelor awmiatelor airăine în. opoziție cu tabăra 
româmă ; de asemenea, în amândouă, mcestei opoziții îi 
a dușmanilor, Chic dloctă sunt 'camiămimnie care cmată că 
Zamtivescu este într'o ocmecare dependență de planul Dum- 
bravei roşii — în măsura în came a îngăduieac deosebirea 
șă asemănarea de subiscle — prin aceasta nu se lămuregte 
nimic din Miriţă. EI este conceput toi aliel decât poema 
lui? Alecsandri și elemeniele împrumutate nu mari joacă un rod 
însemnat. Duiliu Zamiirescu nu s'ce mulțumit să îmfățigeze 
vieața strămoșilor sub aspectul ei eroic, căruia îi subordona 
totul. El a dorit să fie şi o pildă de meșteşuy tehnic în 
vensiicație. De acelea, mţoenia, come este împărțită în 18 
capitole, nu păsiează, cum este la Aleicaiondiri, uiniitarteicu 
de vers, de ritm şi chiar de sirotă, că altemează, dela ca 
pitol la cempilol, stroie de patru cu strofe de opt sau chic 
de douăsprezece vensuri, versurile la nâmdul loc variind 
între tei şi patru silabe până la 18 silabe: iar ca ritm în- 
tâlnim o nejustificată variaţie uneori chiar în ocdmul cce- 
fiecare separat su cltermâmidule amele cu altele. Incon- 
terstabil, ritmul are semnificația di răsunetu! hui, în amscum- 
blul umei poezii, dar utilizarea lui îm chip programatic di- 
feremțiată della capiiol la capitol, în loc să ajute inneginea 
gi pregnanța relatării, cresază o Începmentare și nu pe ună 
iaca poemei, care, pare, privind din acesti punct de ve- 
dere formal. o poluriizore cm cartificială de elemente oare- 
cum disparate, nelegate înire ele printrun același suf. 

In aceaste greșală de ordin tehnic, pentru eșuarec- poe- 


ec e ear RA e ret Attra 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL BUCUREŞTI, STR. BREZOLANU 23 Taxa poştală plătită în mumerar coafor aprobării dir. G-le P. £. T. Nr. 2404-9858, 


miului Miriţă aa mai mdăogat și o surprinzăloare, dar 
zeală imaderență a lui Duiliu Zamfirescu la epic pe care, 
dacă între 1893-1902, când era în plină forță creatoare, a 
putut-o îintr'o măsură depăși, acum n'o mai poate ascunde. 
Poetul a vrut să consiniiască un îarg poem epic, cu subti- 
tă formale, dar fără um: conflict bine desenat până la 
siarpit și mai ales fără ii bine individualizate, cu 
elamentele genului liric, dar fără îns'rumentele proprii ge- 
nului epic. El n'avea nici largul sui al ui Alecsomdri, mici 
damul de a manevra și de a nu pierde din vedere ansamblul 
al acestuia, căci, în poezie în deosebi, el era miniaturistut 
și postul abstract, Kpait de posibilitatea de a însuileţi masele 
Este interesant că în romana In război se găsesc xitate 

patru versuri care se regăsesc în Miriţă. Unele fagrmemie din 
acest poem sunt deci destul de vechi. Se pare că Duiliu 
Zomnfirescu, după discusul din 1909 a vrut să-și ilustreze 
ieosiile. De aceea a căutat frânhuri mai vechi, le-a împlinit 
cu oamecare grabă și diguranță de sine cu altele nci și a 
alcătuit poemul Miriţă. Aşa s'ar explica și varietatea de 
temperatură şi varietatea de foume din el, pe lângă fap- 
tul că, pentu aceas'a din ummiă, „amictestrul” domec să arate 
întreaga claviatură a vizualităților sale poetice. Un pio 
de poză adăogat unei oamecare lipse de șlefuire a făcut ca 
mintea poetului să nu se îi putut urca „în unghiul cascații 
al creaţiunei adevănate'“, fuziunea materialului din cere st 
iasă periecta umitate a totakiății să mu se fi realizat și fic- 
fiunea să nu fi căpătat vieață proprie. Ca adeseori în: viața 
sa, Duiliu Zamfirescu, deşi singur o apumea, a uitat că: 

„Ce-i fmmos e împilefit 

Din zâmbet și din întrisitare 

Din trudoe de-a îi zămisiit 

Din lacrime mărgăritare. 
și netrudindu-se în decjuna, nu ne-a nimas decât închiipui- 


vea despre ceeace ar îi vrut și ar îi realizat sl cu Miriţă. 


G, C. NICOLESCU 





Fundațiilor Regale” aduce con- 
tribuții preţioase sau numai in- 
teresante. 

Printre . cele dintâi socotim 
ciclul de poeme din „Pasărea 
Phoenix” semnate de d. Cicerone 
Theodorescu, Reţinerea formală 
a versurilor sale, o anume eco” 
nomie lirică şi o rezervă care-şi 
retează singură elanurile, făcân- 
du-le cu atât mai preţioase, spo- 
rește parcă accentul lor imtim şi le 
asigură echilibrul une: plenitu- 
Gini desăvârșite. Ca în acest Ho- 
tar, al cărui ultim vers îţi dai 
seama prea târziu că era conclu- 
zia inevitabilă la care ducea rit- 
mul insinuant şi totuși atât de 


inocent în aparenţă, ai primei 
strofe. („Prea târziu”, înseamnă 
că surprinderea cititorului a 


fost realizată, că deci poemul este 

neîndoelnic ceea ce năzuia să fie: 

poezie): 

Au fost numai flori — smalțuri 

casten peceţi, 

Numai cer, numai  catapatesme, 

Numa: aur, numai miresme; 

Să le strângi între gene și 
adânc să lenveţi... 

Arcuiten poveri de belșug 

Au fost zilele, spicele, bolta 


cu tine. 

Şi-a fost jaful să treere spicele 
pline 

Şi îngheţul, scrâșnind, colțuros 
tăvălug. 


Cu privirile mute azi chemi 
Numai. ghimpii, din câmpul de 
ghiață, 
Numai ghimpii sticlese șin 
azur—și tenvaţă 
Să urăşti, să refuzi, să blestemi... 
—m. nic—