George R. R. Martin — Peregrinarile Lui Tuf

George R. R. Martin 


George R. R. Martin 


Peregrinările lui luf 


CUPRINS: 

PROLOG 

1. STEAUA MOLIMEI 

2. PÂINI Şi PEŞTI 
„PĂZITORI 

„AL DOILEA AJUTOR 

„O FIARĂ PENTRU NORN 
NUMIŢI-L MOISE 
„MANA DIN CER 


SI ODU PU 


PROLOG. 

CATALOGUL ŞASE. 

INFORMAŢIA NUMĂRUL 37433 - 800912 - 5442894 
CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII 
şi CUNOAŞTERII DEPARTAMENTUL 
XENOANTROPOLOGIE. 

Descrierea informaţiei: codificare de voce pe cristal 
informaţie găsită la: H'ro Brană (coordonate SQ19, V7715, 
121) tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 
ani standard în urmă selectabilă după criteriile: rase de 
sclavi, Hrangan legende şi mituri, Hruun medicină, boală, 
neidentificată baze comerciale, abandonate Alo? Alo? 

Da. Văd că funcţionează. Bine. 

Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător şi lansez 
un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul. 

Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a 
cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu 
sânge, iar crepusculul îşi croieşte, inexorabil, drum spre 


mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care 
contează arde noapte şi zi, zi şi noapte. E mereu cu mine, 
cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E 
steaua molimei. 

În ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile 
mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din 
zori şi până spre sfârşitul după-amiezii. Până când mâinile 
m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după 
ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost 
aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost 
aşezată pe movilă, m-am ridicat şi am scuipat pe mormânt. 

Totul a fost din vina ei. l-am spus asta, nu doar o dată, ci 
de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. Iar când sfârşitul 
a fost aproape şi-a recunoscut vinovăția, în cele din urmă. A 
fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat 
când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit - da, nu-l 
nici o îndoială - şi-l vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, 
atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni 
ospăț pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii şi 
vânătorii-nopţii cu care speraserăm, cândva, să facem 
negoţ. 

Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra 
solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-l bine. l-am 
spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roşie. 
Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o sclipire 
stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi sânge. 
Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? 
Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o 
închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide 
mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi plecase. 
Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci 
de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu 
de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstiţiile 
primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi închipuiau 
că boala vine din cer. 


Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. 
Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a 
devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte 
de asta, epidemia se dezlănţuise... 

Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta 
sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în 
mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu 
natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe 
planeta Razyar. Dar aici nu-l nici o mare, ci doar munţi, 
dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n- 
arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe 
slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar 
jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă 
puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. 
Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, 
pintenii lor -ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta 
mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile 
lor înguste, au ochi de-un roşu hidos. 

Janeel spunea că sunt inteligenţi. Că au un limbaj, aşa 
zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ţi 
răneau nervii. N-am învăţat niciodată să le vorbesc limba. 
Nici Janeel. Inteligenţi, zicea ea. Putem să facem negoţ cu 
ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile 
noastre. Ştiau destul cât să fure, asta da şi aici se termina 
inteligenţa lor. Dar noi şi ei aveam ceva în comun: moartea. 

Zburătorii mureau. Vânătorii-nopţii, cu membrele lor 
masive, răsucite şi mâini cu două degete noduroase, cu ochi 
care ardeau ca nişte tăciuni într-un foc gata să se stingă, în 
craniile lor bombate, mureau şi ei, ha, ha! Aveau o putere 
înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, puteau vedea 
p/in beznă, când norii de furtună acopereau chiar şi steaua 
molimei. În peşterile lor, vânătorii şopteau despre Minţile 
măreţe, stăpânii pe care-l slujiseră odată, cei care aveau să 
se întoarcă iar cândva, pentru a-l chema să pornească din 
nou la război. Dar Minţile nu veneau, iar vânătorii-nopţii 
mureau - la fel ca şi zburătorii, la fel ca şi cei din rase mai 


ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe dealurile de 
cremene, la fel ca şi animalele fără minte, la fel ca şi 
ierburile şi copacii, la fel ca Janeel şi ca mine. 

Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă a 
aurului şi pietrelor preţioase. E o planetă a morţii. H'ro 
Brana e numele din hărţile ei străvechi. Eu nu-l voi spune 
astfel. Ea ştia numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi 
amintesc doar unul: Hruun. Acesta-l adevăratul nume al 
vânătorilor-nopţii. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, 
marele duşman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de 
ani, care-şi abandonase sclavii în timpul îndelungatei 
prăbuşiri. Era o colonie uitată -zicea ea - o mână de făpturi 
inteligente, dornice de comerţ. Ea ştia atât de multe, iar eu 
atât de puţin, dar acum eu am îngropat-o şi am scuipat pe 
mormântul ei şi cunosc adevărul despre aceştia. Dacă erau 
sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi 
aşezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei 
molimei. 

Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de 
an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se 
târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. 
I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid şi 
având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. 
Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi 
cumpărau umbrele în număr mare, să-l apere de razele 
stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar 
Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau 
zburătorii şi vânătorii-nopţii. Avea nume pentru 
medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi 
un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut 
deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor 
de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A 
cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi a 
comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe 
care le numise. 


Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru 
aceea. Şi pentru următoarea şi pentru următoarea şi 
pentru următoarea... Dar bolile au depăşit puterea ei de a 
le număra. La început i s-au terminat medicamentele, 
curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am 
săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, 
murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se 
umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A 
trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, 
umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I- 
am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este 
diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie 
aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi 
sfărâmicioasă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, 
găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, 
căzute de pe oase şi pătate cu sângele scurs din locurile 
umede, cu carne vie, de dedesubt. 

Steaua molimei este uriaşă şi strălucitoare deasupra mea, 
iar acum înţeleg de ce-l albă. Albul este culoarea purității, 
ha, ha, iar steaua molimei purifică acest teritoriu. Totuşi, 
atingerea ei provoacă putreziciune şi descompunere. Există 
o ironie fină în asta, nu-l aşa? 

Am adus multe arme, dar am vândut puţine. Vânătorii- 
nopţii şi zburătorii nu pot folosi arme împotriva lucrului 
care-l ucide şi, de la început, au avut mai multă încredere în 
umbrele decât în lasere. M-am înarmat cu un aruncător de 
flăcări, luat din magazie şi mi-am turnat un pahar de vin 
negru. 

Voi sta aici, în frig şi-mi voi spune gândurile acestui cristal. 
Îmi voi bea vinul şi voi privi zburătorii, puţinii care mai 
trăiesc, în timp ce dansează şi planează prin noapte. De 
departe, arată ca pescăruşii-umbră de deasupra mării mele 
pline de viaţă. Îmi voi bea vinul şi-mi voi aminti cum suna 
marea pe când eram doar un băiat din Budakhar, care visa 
la stele, iar când vinul se va termina, voi folosi aruncătorul 
de flăcări. (tăcere îndelungată) Nu-mi pot închipui alte 


cuvinte de spus. Janeel ştia multe cuvinte şi multe nume, 
dar am înmormântat-o în dimineaţa aceasta. (tăcere 
îndelungată) Dacă înregistrarea mea va fi găsită vreodată... 
(scurtă pauză) Dacă acest mesaj va fi descoperit după ce 
steaua molimei va păli, aşa cum spun vânătorii-nopţii că se 
va întâmpla, nu vă lăsaţi înşelaţi. Aceasta nu-l o planetă în 
regulă, nu-l o planetă pentru trăit. Aici există moarte şi boli 
pe care nu le poate număra nimeni. Steaua molimei va 
străluci din nou. (tăcere îndelungată) Vinul meu s-a 
terminat. 

(sfârşitul înregistrării) 

1. STEAUA MOLIMEI. 

Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalţi. Nici vorbă. Ar fi o 
tâmpenie să folosim o corporație mare de transport. 

Da, o prostie şi o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Însă 
trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am 
mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu 
echipaj politicos şi bucătărie mai mult decât mulţumitoare. 

Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură potrivită 
pentru asta - ascuţită, colţuroasă, cu părul pieptănat pe 
spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, negri, pe jumătate 
ascunşi de sprâncenele dese. 

În ce scop ai închiriat navele alea? 

Pentru excursii de studiu, bineînţeles, răspunse Celise 
Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din faţa ei, 
ţinând-o delicat între degetul mare şi arătător, apoi 
aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări 
importante. Centrul mi-a asigurat finanţarea. 

Să-ţi explic ceva. Asta nu-l o excursie de studii. Nu ne 
zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu 
scotocim după informaţii obscure, pe care o persoană 
rezonabilă n-ar da un ban, aşa cum facem de obicei. Mica 
noastră conspirație are scopul de a descoperi o comoară 
de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o 
vom preda autorităţilor competente. Aţi avut nevoie de 
mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puţin 


licite. Şi aveţi atâta încredere în mine, încât nu vreţi să-mi 
spuneţi despre ce-l vorba până nu vom fi în drum către 
locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie 
nu-mi pasă. Înţeleg că nu-s singura persoană de pe 
Shandellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea 
asta implică un profit uriaş. Şi o putere uriaşă. Dacă o să 
continui să mă plictiseşti cu pălăvrăgeala despre cuisine, 
plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici 
şi să-ţi număr guşile! 

Celise Waan mârâi nemulțumită. Era o femeie solidă, 
rotundă, cu figură roşie, care respira zgomotos. 

Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de 
salvare... 

N-au nici o importanţă, o întrerupse Nevis. Avem un set de 
legi aici, pe Shandellor, un altul pe Kleronomas, un al 
treilea pe Maya şi niciunul dintre ele nu valorează nimic. 
Dacă aplicăm legile din Shandi, ne revine doar un sfert din 
valoarea a ceea ce descoperim - dacă vom găsi ceva. 
Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat ceea 
ce crede Lion că este şi presupunând că funcţionează încă, 
atunci cel care ar controla-o ar deţine o superioritate 
militară copleşitoare în sectorul ăsta. Starslip şi celelalte 
mari corporaţii de transport sunt la fel de lacome şi de 
lipsite de scrupule ca şi mine, îţi garantez asta. Dar, pentru 
că sunt mari şi puternice, guvernele planetare le 
supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, 
îţi atrag atenţia că suntem doar patru. Cinci, dacă o socotim 
şi pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica 
Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de 
linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o 
navă mică, de cursă, vom fi depăşiţi numeric de oamenii din 
echipaj. O dată ce aceştia vor vedea ce-am găsit, vă 
închipuiţi că ne vor lăsa să păstrăm prada? 

Dacă au de gând să ne înşele, o să-l dăm în judecată, 
declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de 
arţag în voce şi înghiţi ultima prăjitură. 


La ce tribunal? Se interesă zâmbind Nevis. Pe ce planetă? 
Presupunând că ne vor lăsa în viaţă, ceea ce-l cam greu de 
crezut. Eşti o femeie deosebit de proastă şi de urâtă! 

Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala. 

Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La urma 
urmei, suntem vârâţi toţi în povestea asta... 

Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din 
material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, 
împodobită cu decoraţii primite în cine ştie ce campanie 
uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa 
devenise de-un cenuşiu murdar, un cenuşiu care se potrivea 
cu culoarea bărbii ţepoase, ascuţite, a lui Lion. Bărbatul 
avea un strop de transpiraţie pe fruntea largă, de om chel. 
Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o reputaţie, la 
urma urmei. Lion se uită la ceilalţi, cerându-le sprijinul. 

Celise Waan se îmbufnă şi-şi aţinti privirea asupra 
farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reuşit s-o umple cu 
prăjituri. Rica Dawnstar - mercenara, cum îi spusese Nevis 
- se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament sardonic 
în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de paraşutist 
şi sub vesta argintie, din plasă de oţel, trupul ei lung, 
puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era treaba ei 
dacă patronii voiau să se certe toată ziua. 

Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas. 

Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam 
tot atâta metal lustruit şi plastic câtă carne, expresivitatea 
fiindu-l redusă la minimum. Degetele lucioase, din oţel, ale 
mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale 
stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din 
metal argintiu, care se mişcau uşor în orbitele din plastic 
negru. 

Kaj Nevis a scos în evidenţă unele aspecte corecte. Are 
experienţă în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am avea 
să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-l ascultăm 
sfaturile? 


Da, aşa-l, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă 
evităm transcorporaţiile, cum ajungem la steaua molimelor? 

Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând un 
lucru evident. 

Corporaţiile de transport nu deţin monopolul navelor, 
zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, 
nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt 
sigur că omul de care avem nevoie se găseşte aici. 

Un independent? Zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei au 
o reputaţie îndoielnică... 

Ca şi mine, îi reaminti Nevis. 

Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar despre 
piraterie. Merită să riscăm, Nevis? 

Nu trebuie să riscăm nimic. Şi nu vom risca. [ine de 
cunoaşterea oamenilor. lar eu cunosc o mulţime de oameni. 
Oameni potriviţi. Oameni nepotriviţi. Uite, acolo în spate, 
făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la 
culoare şi cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara 
Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o 
îndoială. La un preţ foarte rezonabil. 

Celise Waan se întoarse să se uite. 

Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitaţională. 
Imponderabilitatea îmi produce greață. 

Când iei legătura cu ea? Se interesă Jefri Lion. 

N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o pentru un 
transport, două, dar n-aş risca să călătoresc acum cu ea. 
Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea importanţă. 
Afacerea Independentă are un echipaj compus din nouă 
persoane - mai mare decât putem ţine sub control eu şi 
mercenara. Nu te simţi jignit, Lion, dar restul nu contaţi. 

Ar trebui să ştii că sunt soldat, mormăi afectat Jefri Lion. 
Am luat parte la lupte. 

Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalţi nu 
contează. Iar Jessamyn ne-ar ucide pe toţi cât ai clipi. De 
aceea aveţi nevoie de mine, adăugă el, privindu-l pe fiecare 
în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, aţi fi fost destul 


de naivi s-o angajaţi pe Jessamyn. Sau o corporație de 
transporturi. 

Nepoata mea lucrează pentru un negustor independent 
bogat, zise Celise Waan. 

Care? Se interesă Nevis. 

Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor. 

Noah Grasu', dădu din cap Nevis. O adevărată distracţie 
să călătoreşti ce el! Vă aduc la cunoştinţă că nava lui e 
menţinută continuu în imponderabilitate. Gravitaţia l-ar 
ucide pe bătrânul degenerat - dar asta n-are importanţă. 
Wackerfuss nu-l deosebit de însetat de sânge, am avea 
cincizeci la sută şanse să nu ne ucidă. Dar e la fel de şiret şi 
lacom ca şi ceilalţi. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o 
parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. lar 
echipajul lui are douăzeci de persoane - numai femei. Ai 
întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei? 

Celise Waan roşi. 

Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? Îl întrebă ea 
pe Lion. Descoperirea îmi aparţine! Nu vreau să fiu 
insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri! 

Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton nefericit, 
Lion. Nevis, nu-l nevoie să te împăunezi cu cunoştinţele 
tale. Te-am acceptat pentru motive întemeiate, ştim toţi. 
Probabil cunoşti pe cineva pe care-l putem angaja să ne 
ducă ia steaua molimei. 

Bineînţeles. 

Pe cine? Se repezi Anittas. 

Omul e un fel de negustor independent. Fără prea mult 
succes. Se află de o jumătate de an standard pe Shandellor, 
în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat - suficient de 
disperat - aşa că nu ne va respinge oferta. Are o navă mică, 
paradită, cu nume lung şi ridicol. Nu-l luxoasă, dar ne va 
duce unde trebuie, iar asta-l tot ce contează. Nu există 
echipaj, ca să fim îngrijoraţi - doar individul despre care v- 
am vorbit. lar el... Şi el e cam ridicol. N-o să ne facă 
probleme. E mare, dar moale şi pe dinafară şi pe dinăuntru. 


Se zice că ar creşte pisici. Nu prea-l plac oamenii. Bea 
multă bere şi mănâncă prea mult. Mă îndoiesc că are vreo 
armă. Se zvoneşte că abia se descurcă, hoinărind din 
planetă în planetă şi vânzând bagatele absurde, jucărioare 
inutile. Wackerfuss crede că omul nu-l periculos. Dar, chiar 
dacă se înşală, ce poate face un singur om? Dacă ne 
ameninţă cu ceva, mercenara şi cu mine îl putem 
transforma în hrană pentru pisicile lui. 

Nevis, nu vreau să aud de aşa ceva! Protestă Jefri Lion. În 
această călătorie nu se vor făptui crime! 

Nu? Întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. 
Atunci de ce-ai angajat-o? Adăugă el, zâmbind răutăcios - 
iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic şi batjocoritor. 
Oricum, ştiam că ăsta-l locul în care-l vom găsi. lată omul 
despre care v-am vorbit. 

Niciunul dintre ei, cu excepţia lui Rica Dawnstar, nu era 
prea versat în arta subtilă a conspirației. Cei trei se 
întoarseră spre uşă, fixându-l pe bărbatul care tocmai 
intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri şi 
jumătate, iar burta-l mare, moale, atârna deasupra 
cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, 
ciudat de albă şi o atitudine bizară, ţeapănă. Pielea, atât cât 
se vedea, era de albeaţa oaselor uscate. Se părea că-l lipsea 
complet părul. Purta pantaloni albaştri, sclipitori şi cămaşă 
de-un cafeniu închis, cu manşete destrămate. 

Probabil simţise că era privit, pentru că întoarse capul şi-l 
privi la rândul lui, cu figura-l palidă lipsită de expresie. 
Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, 
după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă şi Anittas. 

Cine-l? Îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis. 

Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui adevărat 
este Haviland Tuf. 

Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicateţe 
care-l contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla 
de joc. Întreaga suprafaţă era roşie: crucişătoarele, 
cuirasatele, forturile stelare şi coloniile, toate erau roşii. 


Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el. 

Încă o dată, recunoscu Rica Dawnstar. 

Tânăra se întinse, dorind să-şi dezmorţească membrele 
înţepenite după ore întregi de joc. Avea graţia ucigătoare a 
unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oţel purta o 
armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr. 

Poate îndrăznesc prea mult, dacă aş sugera o altă 
înfruntare, zise Haviland 'Tuf. 

Nu, mulţumesc, râse Dawnstar. Eşti prea bun. Sunt o 
jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-l distractiv. Am obosit să 
tot ies pe locul doi. 

Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. Fără 
îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră veţi 
întrece modestele mele puteri, în următoarea tentativă. 

Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi însă 
să amân acea tentativă pentru momentul în care plictiseala 
va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună decât Lion. Nu-l 
aşa, Jefri? 

Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colţ al camerei de 
comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. 
Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a 
panourilor din sintelemn din spatele lui. 

Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară el, 
cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui Stephen 
Cobalt Northstar, cea din momentul în care a Treisprezecea 
Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. Contraatacul lui Tufa 
fost complet eronat, ţinând seama de circumstanţe. Dacă 
regulile jocului ar fi fost corecte, nu puteam fi învins. 

Adevărat? Făcu Haviland Tuf. Aveţi un avantaj asupra mea, 
domnule. La urma urmei, aveţi norocul să fiţi istoric militar, 
în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi lipseşte 
familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii militare 
ale istoriei. Noroc că, până acum, deficienţele jocului şi o 
şansă extraordinară au conspirat pentru a compensa 
ignoranţa mea! Dar aş considera binevenită oportunitatea 
de a-mi completa cunoaşterea principiilor militare. Dacă 


veţi binevoi a juca încă o dată, voi studia cu atenţie 
strategia dumneavoastră subtilă, pentru a încorpora, pe 
viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai autentic, în jocul 
meu sărman. 

Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în 
toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit. 

Ei bine, Tuf..., începu el. 

Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, 
urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din 
compartimentul învecinat. Haviland 'Tuf sări imediat în 
picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el. 

Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieşea 
afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeaţă 
neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi intră în 
camera de comandă. 

Prindeţi-o! Ţipă Celise Waan la ei. 

Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă. 

În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? Întrebă Tuf, 
blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat. 

Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei 
zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge. 

Uite ce mi-a făcut! 

Adevărat... lar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei? 

Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire. 

A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el. 

Stătea pe patul meu! Se indignă Celise Waan. Am 
intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată 
dormea în patul meu! Răcni ea, după care se întoarse să-l 
înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E 
suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava 
asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta 
insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta 
imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! 
Îţi cer să-l determini pe Tuf să scape de calamităţile astea 
mici! Mă auzi? Îţi cer! 


Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar 
uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-l una dintre 
calamităţile la care te referi? 

Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu mâna 
stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaş, cu 
păr lung, moale, cenuşiu şi ochi galbeni, aroganţi. Cântărea 
probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu uşurinţă, 
ca pe un pisoi. 

Ce-l ceri lui tuf să-l facă bătrânului Ciupercă? Întrebă ea, 
în timp ce motanul torcea. 

M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, 
dar asta-l la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi-vă la 
ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, 
mă trezesc cu o pisică pe piept! leri gustam ceva. M-am 
întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, 
lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi 
rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă 
ar fi fost jucării! Nimic nu-l în siguranţă, cu animalele astea 
în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brățară 
roz! lar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele 
să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit? 

Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă 
obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite 
până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez 
contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să 
resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă şi 
Distrugere. 

Surit pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! Ţipă la el 
Celise Waan. 

Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul 
meu? Întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este 
evident, doamnă, nu-l necesar să-mi aduceţi aminte. 
Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe 
care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în 
care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, 
fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite 


drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, 
logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este 
locuinţa lor permanentă. Nu-l obiceiul meu să iau pasageri 
la bordul Cornului abundenței cu bunuri excelente la 
preţuri minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil 
este puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am 
suferit diferite vicisitudini ale sorții în domeniul profesional 
şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de 
standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat 
Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod 
la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până 
la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, 
zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş 
incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele 
evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi 
altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai 
ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi 
proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de 
asolizare din Shandi. Mă tem că aţi profitat serios de 
credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt şi 
voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la 
destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să 
vă cer ca pe durata călătoriei să-l toleraţi pe Ciupercă şi pe 
Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră. 

Niciodată! Declară Celise Waan. 

Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland 'Tuf. 

N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse 
antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o 
cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică 
de afară. Unde duce uşa asta? Întrebă ea, arătând cu mâna- 
l grasă. 

Către compartimentele de depozitare, răspunse senin 
Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic 
dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spaţiu 
locuibil. 

Aha! Exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură? 


Compartimentul şaisprezece este umplut cu reproduceri 
din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe care, din 
nefericire, n-am fost în stare să le vând pe Shandellor, 
situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah Wackerfuss, iar 
acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de mica mea 
speranţă de câştig. În compartimentul doisprezece am 
depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul 
şi diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet 
gol, doamnă. 

Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele 
mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O 
chestie simplă, trebuie doar mutate paturile. 

Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf. 

Atunci fă-o! Răcni Celise Waan. 

Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial? 

Pentru ce? 

Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menţinerea 
vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici 
presiune. Nici măcar gravitație. 

Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis. 

Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf. 

Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă 
cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi 
menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. 
De aceea, Cornul abundenței avea, ca şi alte nave, 
exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau 
cargoboturile de linie ale corporațiilor de transport, o 
perioadă pentru somn - un timp al întunericului şi al tăcerii. 

Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma cu 
ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion 
se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea lui. 
Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi 
cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. 
Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese 
într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se 
închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea 


lui biologică. Respirația îi era lentă şi foarte regulată, 
temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus 
aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal 
argintiu, care-l serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, 
urmărind vreo viziune invizibilă. 

Rica Dawnstar ieşi iute din încăpere. Haviland 'Tuf stătea 
singur în camera de comandă. În culcuşul lui, torcea 
motanul cenuşiu. Mâinile uriaşe, albe, ale bărbatului se 
mişcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai 
mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. 
Ţinea în labe un stilou şi-l rostogolea de colo-colo pe podea. 
Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica 
mişcându-se, cu excepţia cazului când dorea ea să fie 
auzită. 

Eşti încă treaz, spuse ea, rezemându-se de uşorul uşii. Tuf 
răsuci scaunul şi o privi impasibil. 

O deducție foarte remarcabilă. Sunt în faţa 
dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei mele. 
Din dovezile evidente ale ochilor şi urechilor, aţi ajuns la 
concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de 
raţionament este uluitoare. 

Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere şi se întinse pe 
culcuşul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de 
somn. 

Şi eu sunt trează, zise ea, zâmbind. 

Abia de-mi vine să cred. 

Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe noapte. Un 
avantaj, în meseria mea. 

Fără îndoială. 

Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă 
plictisesc. 

Vreţi să facem un joc? 

Poate unul de alt fel, zâmbi ea. 

Sunt dornic să învăţ jocuri noi. 

Bine. Să ne jucăm de-a conspirația. 

Regulile nu-mi sunt familiare. 


Sunt destul de simple. 

Într-adevăr? Poate veţi fi suficient de amabilă să le 
enunţaţi. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă. 

N-ai fi câştigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de partea 
mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei conversații 
obişnuite. Alianţele, Tuf, pot fi profitabile pentru toate 
părţile implicate. Noi doi suntem deosebiți de ceilalţi. 
Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privinţa stelei 
molimei, ei vor împărţi bogății atât de mari că nu ni le 
putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se 
pare corect. 

Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă Haviland 
Tuf şi mult mai greu de atins. Aş dori ca plata mea să fie mai 
generoasă, dar, fără îndoială, mulţi alţii doresc acelaşi 
lucru. Însă este salariul pe care I-am negociat şi I-am 
acceptat. 

Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. Au 
nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am 
colabora, am reuşi să... Să impunem nişte termeni mai 
convenabili. Să devenim părtaşi. O împărţire la şase. Ce 
zici? 

O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o 
recomandă. Unii şi-ar permite să sugereze că e vorba de un 
lucru lipsit de etică, ceea ce-l adevărat, dar adevărata 
sofisticare implică o anumită flexibilitate morală. 

Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, 
lipsită de expresie, apoi rânji: 

Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, eşti de partea regulilor. 

Regulile reprezintă esenţa jocului, sufletul lor, dacă vrei. 
Dau substanţă şi înţeles micilor noastre înfruntări. 

Uneori e mai amuzant să le încalci. Şi mai eficient. Tuf îşi 
acoperi figura cu mâinile. 

Deşi nu-s mulţumit de salariul meu ridicol, doresc să-mi 
îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să vorbească 
urât despre mine sau despre Cornul abundenței cu bunuri 
excelente la preţuri minime. 


Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! Râse 
Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-şi va 
realiza țelul şi va scăpa de tine. 

Fu încântată să observe că declaraţia ei îl făcuse pe Tufsă 
clipească. 

Chiar aşa? Întrebă el. 

Nu eşti curios? Nu vrei să ştii unde mergem şi de ce Waan 
şi Lion au ţinut zona de destinaţie secretă până am ajuns la 
bord? Şi de ce Lion a angajat un paznic? 

Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenuşie, a lui Ciupercă, 
fără să-şi mute privirea de pe figura tinerei. 

Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că aţi 
văzut în sufletul meu, iar acum căutaţi să-mi exploataţi 
slăbiciunea. 

Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar. 

O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de faţă, comentă Tuf. 

Dar satisfacția a reînviat-o, sfârşi Rica. Lion ştie că-l vorba 
de ceva imens. Şi teribil de periculos. Pentru a obţine ceea 
ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. l-au 
repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de 
reputaţie care te face să te întrebi dacă se va mulţumi doar 
cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se 
mulţumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri 
şi bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, 
reprezint o asigurare şi împotriva altor complicaţii ce se pot 
ivi. 

Pot să atrag atenţia că dumneavoastră reprezentaţi o 
complicaţie adițională? 

Ea zâmbi rece. 

Nu-l spune asta lui Lion. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Tuf. 
După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l 
subaprecia şi tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să 
nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să 
ai un aliat. Iar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai 
devreme decât crezi. 


Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din 
nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu 
mirodenii, aşa cum se găteşte pe Halagreen. O mâncare 
picantă, dar aveau parte de ea pentru a şasea oară de când 
călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se 
strâmbă şi spuse: 

De ce nu primim nişte mâncare adevărată? 

Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculiţa o 
ciupercă dolofană şi o ridică în faţa ochilor. O privi în tăcere 
un moment, aplecă un pic capul şi o privi din alt unghi, o 
răsuci şi se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi 
uşor. 

Nu reuşesc să înţeleg natura reclamaţiei dumneavoastră, 
doamnă. Ciuperca pare suficient de adevărată sărmanelor 
mele simţuri. Sigur, e doar o parte dintr-un întreg. Poate că 
restul ghiveciului este iluzoriu. 

Deşi cred că nu-l. 

Ştii la ce mă refer! Ţipă Celise Waan cu voce stridentă. 
Vreau carne! 

Iar eu vreau bogății nemăsurate. Asemenea fantezii sunt 
uşor de visat, dar devin ceva mai greu reale. 

M-am săturat de legumele astea enervante, se văită Celise 
Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu pot 
căpăta o bucăţică de carne? 

Tuf îşi încrucişa degetele. 

Nu intenţionez să difuzez informaţii eronate. Eu nu sunt 
un mâncător de carne, dar există o cantitate minusculă pe 
Cornul abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime. 
Recunosc cinstit. 

O satisfacţie furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. 
Femeia se uită pe rând la ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Rica 
Dawnstar încerca să-şi stăpânească un rânjet. Jefri Lion se 
îmbufnase. 

V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el! 

Cu un gest deliberat, apucă farfuria şi o aruncă în partea 
opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic şi-şi goli 


încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica 
Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce: 

Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan! 

Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare decentă! 
Presupun că voi, ceilalţi, vă aşteptaţi s-o împart cu voi! 

Nu, dragă, spuse Rica. E toată ata! 

Apoi îşi termină ghiveciul şi şterse farfuria cu o coajă de 
pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis 
declară: 

Dacă poţi să obţii carne de la Tuf, îţi aparţine în totalitate. 

Excelent! Exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea! Haviland Tuf o 
privi impasibil. 

E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care l-am 
încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata 
călătoriei. Dar nu s-a menţionat nimic despre natura 
alimentaţiei. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă 
trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă 
asta-l soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi 
de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca şi 
dumneavoastră să le acceptaţi pe ale mele? 

Ce vrei să zici? Întrebă Waan, suspicioasă. 

Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în lături. În 
schimbul cărnii pe care o doriţi, cer doar un moment de 
înţelegere. Am devenit foarte curios în ultimul timp şi aş 
vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar m-a 
avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi va 
ucide pisicile... 

Sunt de aceeaşi părere, declară antropologa cea grasă. 

Mda... Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă propun 
un târg: hrană, de felul celei pe care aţi cerut-o atât de 
melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de 
informaţie a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe 
cale să ajungem în sistemul Hro B'rana, destinaţie pe care 
aţi declarat-o la închirierea navei. Aş dori să aflu de ce 
mergem acolo, precum şi natura a ceea ce vă aşteptaţi să 
găsiţi pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind. 


Celise Waan se întoarse spre ceilalţi: 

Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-l jaf! 
Jefri, pune piciorul în prag! 

Hm! Făcu Jefri Lion. Nu-l nici un pericol, Celise. Oricum va 
afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să ştie. 

Nevis, n-ai de gând să faci nimic? 

De ce? Întrebă acesta. N-are nici o importanţă. Spune-l şi 
ia-ţi carnea. Sau nu-l spune. Mi-e indiferent. 

Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufaşă, la figura 
calmă, palidă, a lui Haviland Tuf. 

Bine, zise ea, încrucişându-şi braţele. Dacă e neapărată 
nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare! 

E suficient şi dacă vorbiţi cu voce normală, declară Tuf. 
Celise Waan îl ignoră. 

O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei este 
marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, dar 
niciunul dintre voi n-a avut inteligenţa sau amabilitatea să 
aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la 
Centrul Shandellor pentru Progresul Culturii şi Cunoaşterii. 
Specialitatea mea ştiinţifică este studiul culturilor primitive 
de un fel deosebit - culturile planetelor colonizate care au 
rămas izolate şi au decăzut tehnic în urma Marelui Război. 
Bineînţeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un 
număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunţit. 
Eu am lucrat în domenii mai puţin cunoscute - investigarea 
culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de 
sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am 
studiat a fost Hro B'rana - cândva o colonie înfloritoare, un 
domeniu pentru înmulţirea hruunilor, dactiloizilor şi altor 
rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente 
care trăiesc acolo au viaţă scurtă, o viaţă urâtă, brutală. 
Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există basme 
despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai interesant 
de pe Hro B'rana este o legendă, o legendă care se 
întâlneşte doar acolo - cea despre steaua molimei. Subliniez 
că pustiirea planetei este deosebit de puternică, iar 


subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-l 
exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenţii degeneraţi 
ai coloniştilor hruuni şi dactiloizi, ale căror culturi sunt, de 
altfel, complet diferite şi foarte ostile una faţă de cealaltă, 
au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. 
La fiecare a treia generaţie, exact atunci când reuşesc să 
iasă din starea lor nenorocită, când populaţia creşte din 
nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopţii lor. 
Iar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci 
începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro 
B'rana şi de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât 
cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioşi. Recolta se 
veştejeşte, animalele pier, iar trei sferturi din populaţia 
inteligentă moare. Cei care supraviețuiesc sunt aruncaţi în 
cea mai brutală formă de existenţă. Apoi steaua molimei 
descreşte şi, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe Hro 
B'rana pentru încă trei generaţii. Aceasta-l legenda. 

În timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, 
Haviland Tuf îşi păstrase o figură inexpresivă. 

Interesant, zise el. Presupun totuşi că expediţia prezentă 
nu a fost organizată pentru a vă continua cariera prin 
investigarea acestui basm îngrozitor. 

Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această 
intenţie. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru o 
monografie. Am încercat să obţin fonduri de la Centru, 
pentru o cercetare la faţa locului, dar cererea mea a fost 
respinsă. M-am enervat şi pe bună dreptate. Idioţii! Am 
vorbit despre supărarea mea şi despre cauza ei colegului 
meu, Jefri Lion. 

Lion tuşi. 

Da, spuse el. Domeniul meu, după cum ştiţi, este istoria 
militară. Am fost intrigat, bineînţeles. M-am cufundat în 
băncile de date ale Centrului. Fişierele noastre nu-s la fel 
de complete ca acelea de pe Avalon şi Newhoime, dar n- 
aveam timp pentru cercetări mai minuţioase. Trebuia să 
acţionăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât 


o teorie, e o certitudine, pentru că ştiu ce-l o stea a molimei. 
Nu-l nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluţ! Trebuie să fie 
părăsită, abandonată, dar încă funcţională, îndeplinindu-şi 
programele după mai mult de un mileniu de la Prăbuşire. 
Nu-ţi dai seama? Nu ghiceşti? 

Îmi recunosc eşecul, zise Tuf. Îmi lipseşte familiarizarea 
dumneavoastră cu problema respectivă. 

E o navă de război, Iuf, o navă militară situată pe o orbită 
lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B'rana. Una dintre cele 
mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic de 
Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de teribilă 
ca legendara flotă a iadului despre care se spune că ar fi 
existat în ultimele zile de dinaintea Prăbuşirii. Dar are 
posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care poate 
face rău. Este depozitara celei mai înaintate ştiinţe 
biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care 
funcţionează, plin de secrete pierdute pentru restul 
omenirii! 

Într-adevăr! Mormăi Tuf. 

Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de 
germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor 
E.cologi. 

Şi e a noastră, rânji Kaj Nevis. 

Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se 
ridică, apoi anunţă: 

Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi 
îndeplinesc partea ce-mi revine din înţelegere. 

Ahhh! Făcu Celise Waan. Carnea mea! 

Cantitatea este copioasă, deşi recunosc că varietatea-l 
redusă, anunţă Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă 
pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii 
dumneavoastră. 

Se duse la un dulap, tastă codul de acces şi scoase o lădiţă, 
pe care o aduse, sub braţ, la masă. 

Aceasta-l singura carne de la bordul navei mele. Nu-l pot 
garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am primit 


vreo plângere. 

Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. 
Haviland Tuf, grijuliu şi metodic, scoase din lădiţă o duzină 
de cutii de conserve cu hrană pentru pisici şi le aşeză în 
faţa lui Celise Waan. Distrugere se căţără pe masă şi începu 
să toarcă. 

Nu-l atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse Celise Waan, 
la fel de arţăgoasă ca de obicei. 

Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înşela deseori. 
Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu 
diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînţeles, 
diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. 
Nava are dimensiuni considerabile. 

Cât de considerabile? Se interesă Kaj Nevis, apropiindu- 
se. Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. 

Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenței cu bunuri 
excelente la preţuri minime e doar o navă comercială 
modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui 
să fie. 

Atunci, spune cu aproximaţie, mârâi Kaj Nevis. 

Cu aproximaţie, repetă Tuf. Ţinând seama de unghiul din 
care-l prezentată imaginea pe ecranul meu, considerând 
axa mai mare drept lungime, nava de care ne apropiem 
pare a avea circa treizeci de kilometri standard lungime, în 
jur de cinci kilometri lăţime şi vreo trei kilometri înălţime, 
cu excepţia secţiunii cu cupolă, care se ridică ceva mai mult 
şi a turnului din faţă, care se înalţă aproximativ un 
kilometru deasupra punţii de unde porneşte. 

Se strânseseră toţi în camera de comandă, venise chiar şi 
Anittas, care se trezise din somnul lui controlat de 
calculator când reduseseră acceleraţia. Tăceau cu toţii. 
Chiar şi Celise Waan părea a nu găsi, pentru moment, nimic 
de zis. Se uitau la ecran, la silueta neagră, lungă, răsucită, 
care plutea în faţa stelelor ce sclipeau ici, colo, luminând 
slab, pulsând de energii nevăzute. 


Am avut dreptate, mormăi, în cele din urmă, Jefri Lion, 
pentru a pune capăt tăcerii. O navă de germinare - o navă a 
CIE! Nimic altceva nu poate fi atât de mare! 

Fir-ar să fie! Exclamă Kaj Nevis, zâmbind. 

Sistemul trebuie să fie uriaş, îşi dădu cu părerea Anittas. 
Imperialii Pământului erau mult mai sofisticaţi decât noi. 
Probabil că-l o Inteligență Artificială. 

Suntem bogaţi, se bâlbâi Celise Waan, uitând pentru 
moment de multele-l şi variatele-l necazuri, apoi îl prinse pe 
Jefri Lion de mâini şi începu să valseze cu el, aproape 
țopăind. Suntem bogaţi, bogaţi, suntem bogaţi şi celebri, 
suntem toţi bogaţi! 

Acest lucru nu-l în întregime corect, zise Haviland Tuf. Nu 
mă îndoiesc că veţi deveni bogaţi în viitorul apropiat. Pentru 
moment însă, buzunarele dumneavoastră nu conţin mai 
mulţi standarzi decât conţineau cu un moment înainte. Nici 
eu, nici Rica Dawnstar nu împărtăşim posibilităţile 
dumneavoastră de prosperitate economică. 

Nevis se uită urât la el: 

Te plângi de ceva, Tuf? 

Departe de mine ideea de a obiecta, spuse Tuf, cu voce 
inexpresivă. Corectam doar declaraţia eronată a lui Celise 
Waan. 

Bine, dădu din cap Kaj Nevis. Acum, înainte de a deveni 
bogaţi, trebuie să mergem la bordul chestiei aceleia şi să 
vedem ce-l în interiorul ei. Chiar dacă-l o ruină, tot vom 
obţine uri premiu important pentru recuperarea ei. Dar 
dacă nava-l funcţională, nu există nici o măsură a bogăției 
ce ne va reveni! 

Evident că-l funcţională, declară Jefri Lion. Răspândeşte 
molima peste Hro B'rana la fiecare a treia generaţie, de 
peste o mie de ani standard. 

Da, comentă Nevis, asta-l adevărat, dar nu ne spune mare 
lucru. Se află pe o orbită fixă. Dar care-l starea motoarelor? 
A bibliotecii de celule? A calculatoarelor? Avem multe de 
verificat. Cum ajungem la bord, Lion? 


Putem acosta, răspunse Jefri Lion. Tuf, vezi cupola aceea? 

Vederea mea e fără pereche. 

Bine. Cred că sub ea se află puntea de acostare, mare cât 
un cosmodrom. Dacă reuşim să deschidem cupola, putem 
duce nava ta acolo. 

Dacă, zise Haviland Tuf. Un cuvânt foarte neplăcut. Atât de 
scurt şi atât de des rostit cu dezamăgire şi frustrare... 

Ca pentru a sublinia cuvintele lui, pe ecranul principal 
apăru o luminiţă roşie. Tuf întinse un deget alb: 

Fiţi atenţi! 

Ce-l asta? Se interesă Nevis. 

Un mesaj, răspunse Tuf. 

Se aplecă şi atinse o tastă uzată de la lasercom. 

Steaua molimei dispăru de pe ecran. În locul ei, se ivi 
figura obosită a unui bărbat de vârstă medie, ce stătea într- 
o cameră de comunicaţii. Individul avea riduri adânci pe 
frunte, o expresie posomorâtă, iar capul acoperit de păr 
des, negru. Ochii săi cenuşii-albaştri dezvăluiau epuizare. 
Purta o uniformă parcă scoasă din benzile de istorie, iar pe 
cap o capelă verde, cu cozoroc şi cu un theta auriu ca 
emblemă. 

Aici Arca, anunţă el. Aţi pătruns în sfera noastră de 
apărare. Identificaţi-vă sau deschidem focul. Acesta este 
primul avertisment. 

Haviland Tuf apăsă pe butonul EMISIE. 

Aici Cornul abundenței cu bunuri excelente la preţuri 
minime, anunţă el cu voce clară. Comandată de Haviland 
Tuf. Suntem negustori nepericuloşi, neînarmaţi. Venim din 
Shandellor, Arcă. Pot cere permisiunea să mă apropii 
pentru acostare? 

Există oameni! Gâfâi Celise Waan. Echipajul trăieşte! 

O evoluţie fascinantă a evenimentelor, afirmă Lion, 
trăgându-se de barbă. Poate că acesta este un descendent 
al membrilor echipajului iniţial CIE. Sau, poate, au folosit 
cronourzeala! Urzeala din firele ţesăturii timpului - pentru 


a-l accelera sau a-l ţine pe loc. Da, puteau face asta! 
Cronourzeala! Gândiţi-vă la acest lucru! 

Kaj Nevis scoase un sunet batjocoritor. 

Au trecut o mie de ani şi indivizii sunt încă în viaţă! Cum 
naiba putem face faţă unor asemenea fiinţe? 

Imaginea de pe ecran pâlpâi scurt. Apoi acelaşi bărbat 
obosit, în uniforma Imperialilor Pământului, spuse: 

Aici Arca. Identificarea voastră este greşit formulată. Vă 
aflaţi în interiorul sferei noastre de apărare. Identificaţi-vă 
sau deschidem focul! Acesta a fost al doilea avertisment. 

Domnule, replică Haviland Tuf, protestez! Suntem fără 
arme şi fără apărare. Nu facem nici un rău. Suntem 
negustori, savanţi, colegi întru umanitate. Intenţiile noastre 
nu-s ostile şi, mai mult decât atât, nu avem mijloace de a 
produce daune unei nave atât de formidabile ca Arca 
dumneavoastră. De ce ne primiţi atât de belicos? 

Ecranul pâlpâi. 

Aici Arca. Aţi pătruns în sfera noastră de apărare. 
Identificaţi-vă imediat sau veţi fi distruşi. Acesta este al 
treilea şi ultimul avertisment. 

Înregistrări! Exclamă Kaj Nevis, cu oarecare entuziasm. 
Asta-l! Nici vorbă de păstrare în viaţă cu ajutorul frigului 
sau de vreun afurisit de câmp de stază! Nu-l nimeni acolo. 
Doar un calculator care ne arată nişte înregistrări. 

Mă tem că aveţi dreptate, zise Haviland Tuf. Se pune 
următoarea întrebare: dacă acel calculator este programat 
să transmită nişte înregistrări navelor care se apropie, ce 
altceva a fost programat să facă în continuare? 

Codurile! Îşi aminti brusc Jefri Lion. Am un set întreg de 
coduri ale Imperiului Federal, de secvenţe de identificare, 
în fişierele mele de pe cipurile de cristal! Mă duc să le caut! 

O idee excelentă, comentă Haviland Tuf, dar cu o singură 
şi evidentă deficiență: e nevoie de timp pentru a găsi şi 
utiliza cipurile cu coduri. Dacă am avea posibilitatea de a 
face acest lucru, aş aplauda propunerea dumneavoastră. 


Mă tem, vai, că nu dispunem de această posibilitate. Arca 
tocmai a tras în noi. 

Apoi uriaşul se aplecă spre consolă şi anunţă: 

Accelerez! 

Dar, în timp ce degetele lui lungi, albe, atingeau tastele, 
Cornul abundenței se zgâlţâi violent. Celise Waan ţipă şi se 
prăbuşi, Jefri Lion căzu peste Anittas. Chiar şi Rica 
Dawnstar trebui să se prindă de speteaza scaunului lui Tuf, 
pentru a se ţine pe picioare. Apoi se stinseră toate luminile. 
Vocea lui Tuf răsună în întuneric: 

Mă tem că am vorbit prea devreme sau, mai corect, am 
acţionat prea târziu. 

Pe durata unui moment ce păru interminabil, fură copleşiţi 
de tăcere, întuneric şi groază, aşteptând o a doua lovitură 
care să pună capăt acestora. 

Apoi, bezna se limpezi un pic. Luminiţe firave apărură la 
consolele din jur, în timp ce aparatura Cornului abundenței 
se trezea la o semiviaţă pâlpâitoare. 

Nu suntem scoşi complet din circulaţie, declară Haviland 
Tuf, stând pe scaunul din faţa tabloului de comandă, cu 
mâinile pe tastatura calculatorului. Voi cere un raport 
privind stricăciunile. Poate vom fi în stare să ne retragem. 

Celise Waan începu să scoată un țipăt, o văicăreală 
stridentă, isterică, fără sfârşit. Rămăsese întinsă pe podea. 
Kaj Nevis se întoarse spre ea. 

Gura, vacă tâmpită! O repezi el şi-o izbi cu piciorul, iar 
vaietul ei se transformă într-o bolboroseală. Suntem morţi 
dacă rămânem locului! Următorul proiectil ne va face 
țandări! Fir-ar să fie, Tuf, mişcă drăcia asta de aici! 

Capacitatea noastră de deplasare este nediminuată, 
replică 'Tuf. Lovitura pe care am încasat-o nu a pus capăt 
mişcării noastre, deşi ne-a deviat oarecum de pe traiectoria 
iniţială, ce ne ducea către Arcă. Poate că de aceea n-au tras 
iar în noi. Mă tem, continuă el, examinând caracterele 
estompate, verzi, ce defilau pe un ecran mai mic, că nava 
mea a suferit unele reduceri ale funcţionalităţii. N-ar fi 


recomandabil să accelerez acum - tensiunea ne-ar sfărâma, 
fără îndoială, în bucăţi. Sistemul pentru menţinerea vieţii 
are câteva stricăciuni. Extrapolările arată că vom rămâne 
fără oxigen peste aproximativ nouă ore standard. 

Kaj Nevis înjură, iar Celise Waan începu să dea cu pumnii 
în podea. 

Pot face economie de oxigen intrând din nou în stare de 
repaos, se oferi Anittas. 

Îl ignorară cu toţii. 

Să omorâm pisicile, sugeră Celise Waan. 

Putem să ne deplasăm? Întrebă Rica Dawnstar. 

Motoarele de manevră sunt încă funcţionale, răspunse Tuf, 
dar, fără capacitatea de a executa salturi stelare, vom avea 
nevoie de doi ani Shandish pentru a ajunge pe Hro B'rana. 
Patru dintre noi pot găsi adăpost în costumele cosmice. 
Filtrele de aer cu viruşi vor recicla oxigenul un timp 
nelimitat. 

Refuz să trăiesc doi ani într-un costum cosmic! Declară cu 
tărie Celise Waan. 

Foarte bine, zise Tuf. Deoarece am numai patru costume, 
iar noi suntem şase, acest lucru ne va ajuta. Sacrificiul 
dumneavoastră, plin de nobleţe, va fi amintit multă vreme, 
doamnă. Înainte de a pune acest plan în aplicare, cred 
totuşi că ar trebui să luăm în considerare altă opţiune. 

Care? Se interesă Kaj Nevis. 

Tuf se roti cu scaunul şi-l privi pe fiecare în parte, la 
lumina slabă a camerei de comandă. 

Să sperăm că cipurile de cristal ale lui Jefri Lion conţin 
codul potrivit pentru apropiere, astfel încât să acostăm Arca 
fără să devenim o ţintă pentru un armament străvechi. 

Cipul! Exclamă Lion, care abia se zărea - în beznă, jacheta 
lui din stofă cameleon devenise de-un negru mai. Mă duc 
să-l caut! 

Se repezi în goană către sectorul de locuit. 

Ciupercă traversă liniştit camera şi sări în poala lui Tuf, 
care puse o mână pe el, iar cotoiul uriaş începu să toarcă 


puternic. Un sunet mai degrabă liniştitor. Poate că lucrurile 
aveau să se rezolve, până la urmă... Dar Jefri Lion plecase 
de prea mult timp... 

Când, în cele din urmă, îl auziră revenind, paşii lui erau 
fără vlagă, de om învins. 

Ei bine, întrebă Nevis, unde-l? 

A dispărut. Am căutat pretutindeni. A dispărut. Aş fi jurat 
că-l am. Fişierele mele... Kaj, aş fi vrut să le iau cu mine. 
Sigur, nu puteam lua totul, dar am copiat înregistrările mai 
importante, lucrurile care ar fi putut fi de folos - materiale 
despre război, despre CIE, ceva despre istoria zonei. Ştii 
servieta mea cenuşie. În ea aveam calculatorul cel mic şi 
vreo treizeci de cipuri de cristal. Am căutat câte ceva prin 
ele noaptea trecută, când stăteam în pat, îţi aminteşti? 
Revedeam informaţiile despre navele de germinare, iar tu 
te-ai plâns că nu te las să dormi. Am un cip plin cu coduri 
din vechime, ştiu că am şi am intenţionat să-l iau cu mine. 
Dar nu-l aici! 

Lion se apropie. Văzură că ţinea calculatorul portabil 
întins spre ei, ca o ofrandă. 

Am căutat prin cutie de patru ori, am verificat toate 
cipurile care erau pe pat, pe masă... Nu-l. Îmi pare rău. 
Doar dacă nu I-a luat cineva... Adăugă el, privind spre 
ceilalţi, dar nimeni nu zise nimic. Probabil că am uitat 
codurile pe Shandellor. Am plecat în grabă şi... 

Tâmpit senil! Izbucni Kaj Nevis. Ar trebui să te ucid chiar 
acum şi să economisesc un pic de aer pentru noi, ceilalţi! 

Suntem morţi, se văită Celise Waan, morţi, morţi... 

Doamnă, zise Haviland Tuf, mângâindu-l pe Ciupercă, 
continuaţi să faceţi afirmaţii pripite. Nu sunteţi mai moartă 
decât eraţi bogată cu puţin timp în urmă. 

Ai vreo idee? Se întoarse Nevis spre el. 

Într-adevăr, răspunse Tuf. 

Ei bine? Îl grăbi Nevis. 

Arca este singura noastră salvare. Trebuie s-o acostăm. 
Fără cristalul cu coduri al lui Jefri Lion, nu putem deplasa 


Cornul abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime 
pentru a ne apropia de ea, ca să nu se tragă iar în noi. Un 
lucru evident. Dar mi-a venit o idee interesantă, spuse el, 
ridicând un deget. Poate că Arca va arăta mai puţină 
ostilitate faţă de o ţintă mai mică - un om în costum spaţial, 
propulsat de jeturi de aer! 

Kaj Nevis deveni gânditor. 

Şi cum o să intre omul acela în Arcă? O să bată în carenă, 
să i se deschidă? 

Un gest nepractic, recunoscu Haviland Tuf. Cred totuşi că 
am 0 soluţie pentru rezolvarea acestei probleme. 

Ceilalţi aşteptară. Tuf îl mângâie pe Ciupercă. 

Dă-l drumul, zise nerăbdător Kaj Nevis. 

Să-l dau drumul? Clipi Tuf. Într-adevăr... Vă rog să fiţi 
îngăduitori. Mintea mea e oarecum zăpăcită. Sărmana mea 
navă a suferit stricăciuni importante. Modestul meu cămin 
este ruinat şi devastat. Cine o să plătească reparaţiile 
necesare? Kaj Nevis mă va trata cu largheţe, după ce se va 
bucura de bogăţie? Mă tem că nu. Îmi vor cumpăra Jefri 
Lion şi Anittas o navă nouă? Greu de crezut. Stimata Celise 
Waan îmi va acorda o primă, în afara salariului meu, pentru 
a-mi compensa pierderea? A promis deja că va depune o 
plângere împotriva mea, pentru a-mi fi confiscată nava 
prăpădită şi a-mi fi anulată licenţa de navigaţie. Cine va dori 
să mă ajute? 

Nu te mai gândi la asta! Cum intrăm pe Arcă? Spuneai că 
ştii o cale! 

Am spus? Cred că aveţi dreptate, domnule. Dar mă tem că 
povara necazurilor mi-a izgonit ideea din mintea mea 
amărâtă, zăpăcită. Am uitat-o. Nu mă pot gândi decât la 
situaţia mea economică jalnică... 

Rica Dawnstar râse şi-l bătu pe Tuf pe spatele-l lat. Acesta 
se uită la ea. 

Iar acum am fost lovit grosolan de mândra Rica Dawnstar. 
Vă rog să nu mă atingeţi, doamnă! 


Ăsta-l şantaj! Gemu Celise Waan. O să te bag la puşcărie 
pentru asta! 

Şi integritatea mea fizică e periclitată, fiind împroşcat cu 
ameninţări. Te miri că nu pot gândi, Ciupercă? 

Bine, Tuf, ai câştigat, mârâi Kaj Nevis. Aud vreo obiecţie 
împotriva ideii de a-l face pe Tuf partener cu drepturi 
depline? Întrebă el, privind în jur. Adică să împărţim la 
cinci? 

Jefri Lion tuşi. 

Merită, dacă planul lui funcţionează. 

De acum faci parte din grupul nostru, dădu din cap Nevis. 
Haviland Tuf se ridică de pe scaun, cu o demnitate greoaie, 
dându-l jos pe Ciupercă din poală. 

Memoria mi-a revenit! Anunţă el. Există patru costume 
spaţiale în dulap. Dacă unul dintre dumneavoastră va fi atât 
de amabil să se înveşmânteze cu unul şi să mă ajute, vom 
merge împreună să aducem din depozitul numărul 
doisprezece un echipament foarte folositor. 

Să fiu a naibii! Exclamă Rica Dawnstar râzând, în timp ce 
bărbaţii se întorceau, cărând între ei ceva extrem de 
voluminos. 

Ce-l asta? Întrebă Celise Waan. 

Haviland Tuf, care arăta imens în hainele lui spaţiale 
albastre-argintii, aşeză povara pe podea şi-l ajută pe Kaj 
Nevis să o ridice la verticală. Apoi îşi scoase casca şi 
examină cu mândrie ceea ce aduseseră. 

Un costum spaţial, doamnă. Mi se pare evident. 

Era un costum spaţial, dar unul cum nu mai văzuseră până 
atunci, construit, după toate aparențele, de cineva care nu 
se gândise la oameni. Îi depăşea în înălţime pe toţi, chiar şi 
pe Iluf. Creasta ornamentată a căştii mari, bombate, 
ajungea la trei metri de duşumea, aproape atingând 
tavanul. Avea patru braţe groase, cu câte două articulaţii. 
Cele de deasupra se terminau cu cleşti strălucitori, zimţaţi. 
În picioarele groase puteau încăpea trunchiuri de copaci 
tineri. Tălpile arătau ca nişte farfurii mari, circulare. Pe 


spinarea lată se găseau patru rezervoare imense. Din 
umărul drept se înălța o antenă radar. Peste tot, metalul 
negru, rigid, din care fusese construit costumul, era 
filigranat cu modele bizare, ondulate, roşii şi aurii. 
Echipamentul rămase între ei ca un gigant din vechime, 
înveşmântat în armură. 

Kaj Nevis întinse degetul spre el. 

L-ai adus. Şi ce dacă? La ce ne ajută monstruozitatea asta? 
Mi se pare o aiureală! 

Vă rog, replică Tuf, acest mecanism care vă displace 
reprezintă o antichitate cu istorie bogată. Am cumpărat 
acest artefact străin fascinant, cu un preţ mare pentru 
mine, pe Unqi, când am trecut prin sectorul respectiv. 
Acesta este un autentic costum de luptă ungian, domnule, 
declarat a fi din perioada dinastiei Hameriin, care s-a 
prăbuşit cu cincisprezece veacuri în urmă, cu mult înainte 
ca omenirea să ajungă la stelele ungiene. A fost complet 
restaurat. 

Şi ce face? Întrebă Rica Dawnstar, grăbită, ca de obicei, să 
ajungă la esenţa problemei. 

Tuf clipi. 

Posibilităţile sale sunt multe şi variate. Două se potrivesc 
teribil situaţiei neplăcute în care ne aflăm. Are un 
exoschelet suplimentar, iar când e folosit pe deplin, acesta 
măreşte puterea intrinsecă a ocupantului de aproximativ 
zece ori. Mai mult, echipamentul include un excelent laser 
pentru tăiat, proiectat pentru a despica un strat de duraliaj 
de o jumătate de metru, sau o placă de oţel cu o grosime 
semnificativ mai mare, dacă raza este aplicată direct, de la 
distanţă zero. Pe scurt, acest costum de luptă va constitui 
mijlocul de a pătrunde în străvechea navă de război, ce 
pare a fi unica noastră salvare. 

Splendid! Exclamă Jefri Lion, bătând din palme. 

S-ar putea să meargă, comentă Kaj Nevis. Cum vom 
proceda? 


Trebuie să recunosc unele deficienţe ale echipamentului în 
ceea ce priveşte manevrabilitatea în spaţiul cosmic. 
Rezervele noastre includ patru costume standard, dar 
numai două ejectoare. Am plăcerea de a vă anunţa că 
echipamentul de luptă ungian posedă instalaţie proprie de 
propulsare. Propun următorul plan. Mă voi înveşmânta în 
costumul de luptă şi voi părăsi Cornul abundenței cu bunuri 
excelente la preţuri minime, însoţit de Rica Dawnstar şi 
Anittas, aceştia în costume cosmice obişnuite şi cu 
propulsoare. Ne vom îndrepta, cu toată viteza, spre Arcă. 
Dacă vom parcurge drumul fără probleme, vom folosi 
facilităţile deosebite de care dispune costumul meu pentru 
a face o gaură într-un sas. Am auzit că Anittas este expert în 
sisteme cibernetice străvechi şi calculatoare demodate. 
Foarte bine. O dată intraţi, nu va avea probleme să obţină 
controlul asupra Arcei şi să anuleze programul ostil care 
funcţionează acum. 

Celise Waan se făcu stacojie. 

Ne vei lăsa să murim! Ţipă ea. Nevis, Lion, trebuie să-l 
oprim! O dată aflaţi pe navă, ne vor distruge! Nu putem 
avea încredere în ei! 

De ce trebuie ca moralitatea mea să fie asaltată continuu 
de asemenea acuzaţii? Întrebă Haviland Tuf. Sunt un om de 
onoare. Desfăşurarea evenimentelor, aşa cum aţi sugerat-o, 
nu mi-a trecut niciodată prin minte! 

E un plan bun, zâmbi Kaj Nevis, care începu să 
despacheteze costumele spaţiale. Anittas, mercenaro, 
îmbrăcaţi-vă! 

Îi laşi să ne părăsească aici? Gemu Celise Waan către Jefri 
Lion. 

Sunt sigur că nu ne vor face nici un rău, spuse Lion, 
trăgându-se de barbă. Şi dacă ar face-o, Celise, cum vrei să- 
l opresc? 

Să ducem costumul de luptă la sasul principal, îi spuse 
Haviland Tuf lui Kaj Nevis, în timp ce Dawnstar şi cibertehul 
se îmbrăcau. 


Nevis dădu din cap, ieşi din propriul lui costum şi se apucă 
să-l ajute pe Tuf. 

Târâră, cu oarecare dificultate, uriaşa armură ungiană 
către sasul principal al Cornului abundenței. Ajunşi acolo, 
Tuf îşi scoase costumul şi desfăcu intrarea în cuirasă, apoi 
se urcă pe un scaun şi începu să se strecoare cu greu 
înăuntru. 

O clipă, zise Kaj Nevis, apucându-l de umăr. 

Domnule, nu-mi place să fiu atins! Luaţi mâna de pe mine. 

Se întoarse şi clipi, surprins. Kaj Nevis scosese un 
vibrocuţit. Lama subţire, zumzăitoare, care putea tăia chiar 
şi oţelul, se afla ia mai puţin de un centimetru de nasul lui. 

Un plan bun, rânji Kaj Nevis, dar o să facem o mică 
schimbare. Eu voi îmbrăca supercostumul şi voi pleca 
împreună cu Anittas şi micuța Rica. Tu vei rămâne aici şi vei 
muri. 

Nu aprob această substituire. Sunt întristat că şi 
dumneavoastră înclinați să manifestaţi suspiciuni nefondate 
faţă de motivele mele. Vă asigur, aşa cum am asigurat-o şi 
pe Celise Waan, că gândul trădării nu mi-a trecut nicicând 
prin minte. 

Amuzant! Mie mi-a trecut prin minte. Şi mi s-a părut o 
idee a naibii de bună! 

Haviland Tuf luă o înfăţişare de om cu demnitatea rănită. 

Planul dumneavoastră a eşuat, domnule, anunţă el. Anittas 
şi Rica Dawnstarse află în spatele dumneavoastră. E 
binecunoscut faptul că Rica Dawnstar a fost angajată 
pentru a preveni o asemenea comportare din partea 
dumneavoastră. Vă sfătuiesc să vă predaţi. Va fi mult mai 
bine pentru dumneavoastră. 

Kaj Nevis se hlizi. 

Rica Dawnstar îşi ţinea casca sub braţ. Privi scena, scutură 
uşor capul ei frumos şi oftă. 

Ar fi trebuit să accepţi oferta mea, Tuf. Ţi-am spus că va 
veni o vreme când vei regreta că n-ai un aliat. 


Apoi îşi puse casca, o închise ermetic şi înhăţă un 
propulsor. 

Să mergem, Nevis. 

În cele din urmă, pe figura lată a lui Celise Waan se ivi o 
expresie ce dovedea că înţelesese ce se întâmpla. Spre 
meritul ei, de data asta nu se lăsă cuprinsă de isterie. Se 
uită după o armă, dar, negăsind niciuna la îndemână, îl 
apucă pe Ciupercă. Pisica stătuse şi urmărise evenimentele, 
curioasă. 

Tu, tu, TU! Răcni ea, aruncând motanul de-a lungul 
camerei. Kaj Nevis se ghemui. Ciupercă miorlăi zdravăn şi-l 
izbi pe Anittas. 

Fiţi amabilă şi încetaţi să azvârliţi cu pisicile mele, zise 
Haviland 'Tuf. 

Revenindu-şi imediat, Nevis agită vibrocuţitul spre Tusf, 
într-un mod extrem de agresiv, iar acesta dădu încet înapoi. 
Nevis zăbovi un timp pentru a ridica de jos costumul 
dezbrăcat de Tuf şi a-l tăia cu abilitate într-o duzină de fâşii 
lungi, albastre-argintii. Apoi, cu grijă, se căţără în costumul 
de luptă ungian. Rica Dawnstar îl închise ermetic. Nevis avu 
nevoie de oarecare răgaz pentru a descoperi cum funcţiona 
sistemul străin de comandă, dar după cinci minute vizorul 
bombat din faţă începu să lucească în culoarea roşie, 
îndurerată, a sângelui, iar membrele superioare, grele, se 
mişcară neîndemânatic. Ridică, de probă, braţele 
inferioare, cele cu cleşti, în timp ce Anittas deschidea uşa 
interioară a ecluzei. Kaj Nevis pătrunse în ea, clănţănind 
din cleşti, urmat de ciberteh şi de Rica Dawnstar. 

Îmi pare rău, oameni buni, declară ea, în timp ce închidea 
uşa. N-am nimic cu voi. E doar o chestie de aritmetică. 

Într-adevăr, zise Haviland Tuf. De scădere. 

Tuf stătea pe scaunul de comandă, în beznă, privind 
pâlpâiala instrumentelor din faţa lui. Ciupercă, cu 
demnitatea foarte afectată de păţania prin care trecuse, se 
căţărase în poala lui şi se alinta, cerând să fie mângâiat. 


Arca nu trage în foştii noştri camarazi, le spuse el lui Jefri 
Lion şi Celise Waan. 

E numai vina mea, gemu Lion. 

Nu, îl contrazise Celise Waan şi arătă cu degetul spre Tuf. 
E vina lui. 

Nu sunteţi o femeie prea recunoscătoare, remarcă 
Haviland 'Tuf. 

Recunoscătoare? Pentru ce? Răbufni ea, furioasă. Tuf îşi 
încrucişă mâinile. 

Nu am rămas complet fără resurse. Pentru început - Kaj 
Nevis ne-a lăsat un costum cosmic funcţional. 

Şi nici un dispozitiv de propulsare. 

Aerul ne va ajunge de două ori mai mult timp, din moment 
ce numărul nostru a scăzut. 

Dar se va termina, mârâi Celise Waan. 

Kaj Nevis şi ciracii lui n-au folosit costumul de luptă ungian 
pentru a distruge Cornul abundenței cu bunuri excelente la 
preţuri minime după ce l-au părăsit, aşa cum ar fi putut s-o 
facă. 

Nevis a preferat să murim în chinuri, replică antropologa. 

Cred că nu. Mai degrabă a dorit să păstreze această navă 
ca un ultim refugiu, pentru situaţia în care planul lui de a 
aborda Arca ar eşua, mormăi luf. Pentru moment, avem 
adăpost, provizii şi posibilitate de deplasare, chiar dacă 
limitată. 

Avem doar o navă defectă, care va rămâne în curând fără 
aer, zise Celise Waan. 

Voia să mai spună ceva, dar tocmai atunci Distrugere 
năvăli în camera de comandă, plină de energie, urmărind o 
bijuterie pe care o rostogolea în faţa ei. Podoaba se opri la 
picioarele lui Celise Waan. Distrugere sări după ea, o lovi cu 
laba şi o făcu să se răsucească. Celise Waan răcni: 

Inelul meu cu piatră-lucitoare! Cât l-am căutat! Să te ia 
dracu', hoaţă scârboasă! 

Se aplecă şi încercă să apuce inelul. Întrucât Distrugere se 
apropiase de ea, Celise izbi cu pumnul pisica. Nu nimeri. 


Ghearele lui Distrugere avură mai mult succes. Celise Waan 
ţipă. 

Haviland Tuf se ridică în picioare. Ridică animalul şi 
bijuteria, o ţinu pe Distrugere sub braţ, la adăpost şi 
înmână inelul proprietarei însângerate. 

Proprietatea dumneavoastră, doamnă. 

Jur că, înainte de a muri, o să apuc creatura asta de coadă 
şi o să-l împrăştii creierul pe pereţi - dacă are creier. 

Nu apreciaţi suficient calităţile unei feline, zise Haviland 
Tuf, retrăgându-se spre scaun, în timp ce-o mângâia pe 
Distrugere aşa cum îl mângâiase mai devreme pe Ciupercă. 
Pisicile sunt animale foarte inteligente. E binecunoscut 
faptul că toate au oarece însuşiri parapsihologice. Se ştie că 
primitivii de pe Pământ le venerau. 

Am studiat primitivi care venerau fecale, declară băţoasă 
antropologa. Animalul ăsta e o fiară murdară! 

Felinele sunt exagerat de curate, răspunse calm Tuf. 
Distrugere e ceva mai mare decât un pisoi, dar cheful de 
joacă şi temperamentul haotic i-au rămas nediminuate. E o 
fiinţă foarte încăpăţânată, dar asta face parte din şarmul ei. 
Ciudat, este o făptură a obiceiurilor. Cine nu-l fermecat de 
bucuria ei de a se juca cu obiecte care zac pe jos? Cine nu-l 
amuzat de frecvenţa nebunească cu care rătăceşte, pe sub 
consolele din această cameră, lucrurile cu care se joacă? 
Oare cine? Doar cei foarte acri şi cu inimă de piatră, 
concluzionă Tuf, clipind repede - o dată, de două ori, de trei 
ori - iar pe figura lui se citi o furtună emoţională. Sus, 
Distrugere! Mormăi el cu blândeţe, ridicând pisica din 
poală. 

După ce se sculă de pe scaun, se lăsă, cu multă demnitate, 
în genunchi şi începu să se târască prin încăpere, uitându- 
se sub console. 

Ce faci? Îl întrebă Celise Waan. 

Caut jucăriile pierdute de Distrugere. 

Sângerez, ni se termină aerul, iar tu cauţi jucăriile pisicii! 
Exclamă, exasperată, femeia. 


Cred că v-am spus prea multe, comentă Tuf. 

Scoase de sub consolă o mână de obiecte mărunte, apoi 
alta. După ce vâri braţul dedesubt şi scotoci sistematic, se 
ridică, îşi adună prada, se scutură şi începu să sorteze ceea 
ce găsise în praf. 

Interesant! Făcu el. 

Ce-ai spus? 

Acestea sunt ale dumneavoastră, se adresă el lui Celise 
Waan, înmânându-l alt inel şi două stilouri. Acestea sunt ale 
mele, continuă el, punând deoparte alte două stilouri, trei 
crucişătoare roşii, un cuirasat galben şi un port stelar 
argintiu. lar acesta, presupun, e al dumneavoastră, îi spuse 
el lui Lion, întinzându-l un cristal şlefuit, de mărimea unei 
unghii. 

Lion sări în picioare: 

Cipul! 

Într-adevăr, zise Haviland Tuf. 

Urmă un moment de încordare nesfârşită, după ce Tuf 
lansase cererea de acostare. O crăpătură subţire se ivi în 
mijlocul cupolei negre, imense. Apoi alta, perpendiculară pe 
prima. După aceea a treia, a patra şi încă altele. Cupola se 
spintecă într-o sută de felii înguste, care se lăsară pe 
carcasa Arcei. 

Jefri Lion respiră adânc: 

A mers! Exclamă el, cu o voce plină de uimire şi 
recunoştinţă. 

Am ajuns, cu câtva timp în urmă, la concluzia că vom 
penetra sfera de apărare fără să fie deschis focul împotriva 
noastră. Aceasta-l doar confirmarea. 

Urmăriră desfăşurarea evenimentelor pe ecran. Sub 
cupolă apăru o punte de asolizare, cam cât portul multor 
planete mici. Puntea era ciuruită de zone circulare de 
acostare, unele dintre ele fiind ocupate. În timp ce 
aşteptau, un inel de lumină albastră-albă fâlfâi în jurul unei 
zone libere. 


Departe de mine gândul de a vă dicta modul de 
comportare, spuse Haviland Tuf, cu ochii pe aparatură, 
mişcându-şi mâinile metodic, cu atenţie. Totuşi, v-aş sfătui 
să vă prindeţi centurile de siguranţă. Voi scoate picioarele 
de asolizare şi voi programa coborârea în zona indicată, dar 
nu cunosc ce stricăciuni au suferit picioarele - de fapt, nu 
sunt sigur nici măcar dacă au rămas la locul lor. De aceea, 
vă solicit să aveţi grijă. 

Puntea de asolizare se întindea, neagră, în faţa lor. 
Începură să coboare încet în adâncimile ei de peşteră. 
Inelul luminos al punţii de acostare se zărea tot mai mare 
pe un ecran. Un al doilea ecran arăta lumina albastră, 
slabă, a aparatelor gravitaționale ale Cornului abundenței, 
reflectată de ziduri îndepărtate de metal şi de siluetele 
altor nave. Pe un al treilea se vedea cupola care se strângea 
la loc, ca o mulţime de dinţi ascuţiţi ce păreau a mesteca un 
animal imens, venit din spaţiul cosmic. 

Impactul fu surprinzător de blând. Nava se aşeză pe punte 
cu un oftat, o şuierătură şi o zgâlţâitură fără importanţă. 
Haviland Tuf opri motoarele şi rămase un moment 
examinând aparatele şi imaginile de pe ecran. Apoi se 
întoarse spre ceilalţi. 

Am acostat, îi anunţă el. A venit timpul să facem un plan. 
Celise Waan îşi desfăcu în grabă centura. 

Vreau să ies de aici, să-l găsesc pe Nevis şi pe căţeaua aia, 
Rica, să le dau un exemplu bun de ceea ce gândesc! 
Declară ea. 

Un exemplu bun de ceea ce gândiţi reprezintă o 
contradicţie de termeni, comentă Haviland Tuf. Cred că 
desfăşurarea evenimentelor propusă de dumneavoastră 
este extrem de neînţeleaptă. Foştii noştri colegi pot fi 
consideraţi acum rivalii noştri. Deoarece abia ne-au 
abandonat morţii, neîndoielnic că nu se vor arăta încântați 
să descopere că trăim şi vor lua imediat măsuri pentru a 
corecta situaţia. 

Tuf are dreptate, recunoscu Lion. 


Se duse apoi de la un ecran la altul, privindu-le fascinat. 
Nava de germinare străveche îi reaprinsese spiritul şi 
imaginaţia, îl umpluse de energie. 

Noi sau ei, Celise. E război. Ne vor ucide dacă vor putea, 
nu te îndoi de asta. Trebuie să fim la fel de nemiloşi! A venit 
timpul să folosim o tactică înţeleaptă! 

Mă înclin în faţa experienţei marţiale a dumneavoastră, 
zise Tuf. Ce strategie sugeraţi? 

Jefri Lion se trase de barbă. 

Ei bine, să mă gândesc... Care-l situaţia? Îl au pe Anittas. 
Omul este pe jumătate computer. De îndată ce se va 
conecta la sistemul de comandă al navei, va fi în stare să 
determine cât din Arcă funcţionează şi, probabil, să exercite 
oarecare influenţă asupra ei. Ceea ce este un lucru 
periculos. S-ar putea să încerce asta chiar acum. Ştim că au 
ajuns primii pe navă. S-ar putea să fi aflat că am acostat, s- 
ar putea să nu fi aflat. În acest din urmă caz, am avea 
avantajul surprizei. 

lar ei au avantajul că deţin tot armamentul, replică Tuf. 

Nici o problemă, spuse Jefri Lion, frecându-şi mâinile, 
nerăbdător. Asta-l o navă de război. CIE se specializase în 
biorăzboi, e adevărat, dar Arca e vas militar - ca atare, sunt 
convins că echipajul avea arme individuale şi alte chestii de 
felul ăsta. Trebuie să existe un arsenal. E nevoie doar să-l 
găsim. 

Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf. 

Avantajul nostru - ei bine, n-o să fiu lipsit de modestie - 
sunt eu, turui mai departe Lion. Ei habar n-au de nimic, cu 
excepţia lucrurilor pe care le poate descoperi Anittas în 
calculator. Dar eu am studiat navele anticului Imperiu 
Federal. Ştiu totul despre ele. Mă rog, tot ce n-a fost uitat 
sau ţinut secret. Cunosc, oricum, câteva amănunte esenţiale 
despre structura generală a acestor nave de germinare. 
Trebuie să găsim mai întâi armurăria. S-ar cuveni să fie în 
apropiere. Procedura standard era de a plasa armamentul 
lângă puntea de acostare, pentru echipele care debarcau 


pe planete. După ce ne vom înarma, va trebui să căutăm... 
Să mă gândesc... Da, biblioteca de celule, asta-l esenţial. 
Navele de germinare aveau biblioteci uriaşe de celule, cu 
material pentru donare literalmente de pe mii de planete, 
ţinut într-un câmp de stază. Trebuie să aflăm dacă acele 
celule sunt încă vii! Dacă s-a prăbuşit câmpul de stază, iar 
mostrele s-au distrus, ne-am ales doar cu o navă foarte 
mare. Dar dacă sistemele sunt încă operaţionale, Arca este 
nepreţuită! 

Cu toate că apreciez importanţa bibliotecii de celule, zise 
Tuf, mi se pare că prioritatea imediată ar reprezenta-o 
localizarea punţii de comandă. Făcând presupunerea 
negarantată, dar deosebit de atractivă, că nici un membru 
al echipajului Arcei n-a rămas în viaţă după trecerea unui 
mileniu, înseamnă că suntem singuri pe navă cu inamicii 
noştri, iar echipa care obţine controlul comenzilor 
funcţiunilor navei se va bucura de un avantaj formidabil. 

Bună idee, Tuf! Exclamă Lion. Foarte bine, să mergem 
acolo! 

În regulă, spuse Celise Waan. Vreau să ies din capcana 
asta cu pisici! 

Haviland 'Tuf ridică un deget. 

Un moment, vă rog! Se ridică o problemă. Suntem trei la 
număr şi posedăm un singur costum spaţial. 

Suntem în interiorul unei nave! Declară Celise Waan, cu 
voce sarcastică. De ce-am avea nevoie de costume? 

Poate că nu avem, recunoscu Tuf. E adevărat că, după cum 
aţi sugerat, instalaţiile de acostare par a funcţiona ca un sas 
foarte mare, iar aparatele mele indică faptul că suntem 
înconjurați acum de o atmosferă complet respirabilă, 
alcătuită din azot şi oxigen, ce-a fost pompată în interior 
imediat ce s-a finalizat închiderea cupolei. 

Deci, care-l problema, Tuf? 

Probabil că-s exagerat de prudent. Recunosc că sunt 
oarecum neliniştit. Această Arcă, deşi pare abandonată şi 
defectă, este totuşi funcţională. Dovadă - molimele care 


apar regulat pe Hro B'rana sau eficienţa cu care s-a apărat 
când ne-am apropiat. Nu ştiu încă de ce a fost părăsită 
nava, nici cum şi-au găsit sfârşitul ultimii oameni din 
echipaj, dar mi se pare evident că dorinţa lor a fost ca Arca 
să continue să trăiască. Poate că sfera exterioară de 
protecţie a fost doar prima din mai multe linii de apărare 
automată... 

O idee şocantă, mormăi Jefri Lion. Să existe oare capcane? 

De-un fel deosebit. Atmosfera care ne aşteaptă poate fi 
plină cu viruşi purtători de molime sau boli contagioase 
biogenetice. Să îndrăznim să riscăm? Eu m-aş simţi mai 
bine într-un costum ermetic, dar dumneavoastră sunteţi 
liberi să decideţi altfel. 

Celise Waan deveni brusc îngrijorată. 

Trebuie să-mi dai costumul! Avem doar unul şi merit să-l 
primesc, după ce am fost tratată atât de bestial! 

Nu-l cazul să discutăm în contradictoriu, doamnă. Ne 
aflăm pe puntea de acostare. Am observat că în jurul nostru 
se găsesc nouă nave spaţiale, de diferite modele. Una este 
un aparat de vânătoare hruun, alta o navă comercială 
rhianeză, două au forme ce nu-mi sunt familiare. lar cinci 
sunt navete de acelaşi tip, fără îndoială făcând parte din 
echipamentul original al Arcei. Experienţa îmi spune că 
navele cosmice sunt înzestrate, invariabil, cu costume 
cosmice. Intenţia mea este deci să îmbrac costumul, să ies 
şi să scotocesc prin navele din vecinătate, până voi găsi 
costume şi pentru dumneavoastră. 

Nu-mi place ideea! Se răsti Celise Waan. Tu o să pleci, iar 
noi o să rămânem blocaţi aici! 

Vicisitudinile vieţii, comentă Tuf, ne obligă uneori să 
acceptăm ceea ce nu ne place. 

Sasul le făcu probleme. Era o ieşire mică, pentru cazuri de 
necesitate, cu comenzi manuale. Nu întâmpinaseră nici o 
rezistenţă în deschiderea uşii exterioare, pe care o 
trăseseră în urma lor, după ce intraseră. Dar uşa interioară 
însemnase cu totul altceva. 


Atmosfera pătrunsese în încăpere de îndată ce panoul de 
afară se închisese ermetic. Panoul interior se blocase. Rica 
Dawnstar încercă prima să deschidă uşa, dar roata imensă 
din metal refuză să se învârtă, iar clanţa să se clintească. 

DĂ-TE DIN DRUMUL MEU! Zise Kaj Nevis, cu vocea 
transformată într-un croncănit neplăcut de circuitele de 
comunicaţii neumane din costumul de luptă şi adusă la o 
intensitate asurzitoare de difuzoarele exterioare. 

Trecu pe lângă Rita, provocând un zăngănit puternic al 
podelei, când călcă pe ea cu tălpile-l imense, ca nişte 
farfurii. Braţele superioare apucară roata şi o răsuciră. 
Volanul rezistă un moment, apoi se rupse. 

Bună treabă! Râse Rica, în difuzorul ei. 

Kaj Nevis tună ceva neinteligibil. Apucă după aceea clanţa 
şi încercă s-o mişte, dar reuşi s-o rupă şi pe ea. 

Anittas se apropie de mecanismul încăpățânat al broaştei. 

Un set de butoane pentru cod, arătă el. Dacă am tasta 
codul corect, uşa s-ar deschide automat. Există şi un 
terminal de calculator. Dacă m-aş conecta la el, poate aş 
reuşi să găsesc codul în sistem. 

CINE TE OPREŞTE? Întrebă Kaj Nevis, în vreme ce vizorul 
lui sclipea ameninţător. 

Anittas îşi ridică braţele, neajutorat. Cu părţile organice 
ale trupului acoperite de albastrul argintiu al costumului, 
cu ochii din metal privind prin plasticul transparent, arăta, 
mai mult ca niciodată, a robot. Kaj Nevis, uriaş pe lângă el, 
părea un robot mai mare. 

Costumul acesta, zise Anittas, nu-l proiectat ca lumea. Nu 
mă pot conecta dacă nu-l scot. 

ATUNCI, SCOATE.-L! 

Ar fi bine? Nu-s convins. 

Există aer, interveni Rica Dawnstar, arătând spre panoul 
cu aparate, din apropiere. 

Voi nu vă scoateţi costumele! Protestă Anittas. Dacă o să 
greşesc şi o să deschid uşa exterioară, în locul celei 
interioare, o să mor înainte de a apuca s-o închid la loc. 


ATUNCI, NU FACE NICI O GREŞEALĂ! Bubui vocea lui 
Kaj Nevis. Anittas îşi încrucişă braţele. 

Aerul poate fi dăunător. Nava a fost o epavă timp de un 
mileniu standard. Chiar cel mai sofisticat sistem se 
defectează după o vreme. N-am chef să risc. 

DA? Tună Nevis. 

Se auzi un scrâşnet. Unul dintre braţele inferioare se 
ridică încet, cleştele metalic zimţat se deschise, îl prinse pe 
Anittas de mijloc şi-l ţintui de zidul apropiat. Cibertehul 
gemu, protestând. Un braţ superior se întinse, mâna cu 
degete uriaşe din oţel apucă gulerul costumului, trase, 
casca şi partea superioară a costumului se desprinseră. 
Capul lui Anittas ieşi la iveală. 

ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! Anunţă Kaj Nevis, apoi îl 
ciupi pe ciberteh cu cleştele; pânza metalică se rupse, 
sângele ţâşni prin ea. RESPIRI, NU-L AŞA? 

De fapt, Anittas gâfâia. Dădu din cap. 

ATUNCI, TRECI LA TREABĂ! Răcni Nevis, aruncându-l la 
podea. 

În momentul acela, Rica Dawnstar deveni nervoasă. Se 
dădu înapoi, încet, lipindu-se de uşa exterioară, cât mai 
departe de Nevis, analizând situaţia, în timp ce Înittas îşi 
scoase mănuşile şi restul costumului distrus şi îşi vâri 
degetele mâinii drepte, din oţel albastru, în mufa 
calculatorului. Tânăra îşi pusese teaca peste costumul 
spaţial, să poată ajunge oricând la arma cu ace, dar 
prezenţa acesteia nu-l părea la fel de liniştitoare ca 
altădată. Examină grosimea armurii ungiene şi se întrebă 
dacă dăduse dovadă de înţelepciune în alegerea aliaţilor. A 
treia parte însemna mult mai mult decât leafa de nimic pe 
care i-o plătea Jefri Lion, asta era cert. Dar dacă Nevis se 
hotăra să nu mai împartă cu nimeni? 

Auziră un pocnet ascuţit, subit, iar uşa interioară începu 
să se deschidă. În spatele ei se afla un coridor îngust, care 
ducea într-o zonă întunecoasă. Kaj Nevis se apropie de 


trapă şi privi în beznă, vizorul lui, ce strălucea 
incandescent, aruncând sclipiri stacojii pe pereţi. Apoi tună: 

TU, MERCENAROI DU-TE ÎN RECUNOAŞTERE! ' Femeia 
se decise imediat. 

Da, şefule! 

Îşi scoase arma, se duse de îndată la uşă şi pătrunse în 
coridor, înaintând pe el vreo zece metri, până la o 
intersecţie. Se uită înapoi. Nevis, cu armura lui uriaşă, 
umplea deschizătura sasului. Anittas stătea lângă el. 
Cibertehul, de obicei tăcut, liniştit şi eficient, tremura. 

Rămâneţi acolo! Strigă Rica spre ei. Nava nu-l sigură! 

Apoi se întoarse, alese o direcţie la întâmplare şi o luă la 
goană. 

Haviland Tuf avu nevoie de mai mult timp decât estimase 
pentru a descoperi costumele. Cea mai apropiată navă era 
un aparat de vânătoare hruun, o maşinărie verde, bombată, 
plină de armament, închisă ermetic. Deşi Tuf o înconjură de 
mai multe ori, examinând aparatele ce păreau a comanda 
deschiderea uşilor, niciuna din smuciturile, loviturile, 
împingerile sau alte manevre nu produse rezultatul dorit, 
aşa că, până la urmă, fu obligat să renunţe şi să plece. 

A doua navă, una dintre cele bizare, era deschisă. Se 
preumblă prin ea, cuprins de-o oarecare fascinaţie 
intelectuală. Interiorul constituia un labirint de coridoare 
strâmte, cu pereţi neregulaţi, zgrunţuroşi, ca ai peşterilor şi 
moi la atingere. Instrumentele din ea, incomprehensibile. 

Costumele cosmice, sau ceea ce considerase el a fi 
costume cosmice, chiar dacă ar fi fost funcţionale, nu 
puteau fi purtate de cineva mai înalt de un metru şi cu trup 
simetric bilateral. 

Nava comercială rhianeză, cea de-a treia încercare a lui 
Tuf, fusese golită. Nu exista în ea nimic folositor. 

În cele din urmă, nu-l rămase altceva de făcut decât să 
parcurgă tot drumul până la una dintre cele cinci navete 
îndepărtate, aflate una lângă alta, pregătite de lansare în 
dane obişnuite. Erau nave mari, mai mari decât Cornul 


abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime, cu 
carenele vopsite în negru şi aripi zvelte, dar proiectate 
vizibil de oameni şi arătând a fi în stare bună. Tuf reuşi să 
pătrundă în una dintre ele, pe a cărei teugă se găsea o 
placă din metal ce avea gravată pe ea silueta unui animal 
straniu şi o inscripţie ce informa că se numea Grifonul. 
Costumele spaţiale se aflau acolo unde trebuiau să se afle, 
în stare excelentă - dacă luai în considerare faptul că erau 
vechi de o mie de ani - impresionante, de culoare verde, cu 
căşti, mănuşi şi cizme aurii, cu un theta din aur, drept 
emblemă, pe piept. Tuf alese două şi le cără pe suprafaţa 
slab luminată a punţii de acostare, către silueta în formă de 
picătură, zgribulită, sprijinită doar pe trei picioare, care era 
Cornul abundenței. 

Când ajunse la baza rampei ce ducea spre sasul principal, 
aproape că se împiedică de Ciupercă. 

Cotoiul uriaş stătea pe punte. Se ridică şi scoase un 
mieunat plângăreţ, frecându-se de cizma lui Tuf. 

Acesta se opri un moment şi se uită la motanul bătrân, 
cenuşiu. Se aplecă apoi stângaci, îl ridică şi-l mângâie un 
timp. Când se căţără pe rampă către sas, Ciupercă se luă 
după el, dar Tuf socoti că era mai bine să-l alunge. Se 
strecură în navă, cu câte un costum sub fiecare braţ. 

Era timpul să apari! Zise Celise Waan, când îl văzu. 

Ţi-am spus că lufn-o să ne părăsească! Interveni Jefri 
Lion. Haviland Tuf lăsă costumele să cadă pe podea, unde 
rămaseră ca un vâălmăşag verde şi auriu. 

Ciupercă e afară, zise el, cu o voce lipsită de expresie. 

Da, răspunse Celise Waan, apucând un costum şi începând 
să se îndese în stofa metalică, verde, care o strângea la 
mijloc - se părea că membrii Corpului de Ingineri Ecologi 
fuseseră mai puţin corpolenţi. Nu puteai să-mi aduci o 
măsură mai mare? Se plânse ea. Eşti sigur că funcţionează? 

Materialul pare întreg. Va trebui să încărcăm filtrele cu 
bacterii rămase în culturile de pe navă. Cum a ajuns 
Ciupercă afară? 


Jefri Lion tuşi, stânjenit. 

Mda... Celise s-a speriat că n-o să te mai întorci, Tuf. 
Lipseai de prea multă vreme. A crezut că ne-ai părăsit. 

O bănuială neîntemeiată, remarcă Tuf. 

Mda... 

Lion se uită într-o parte, apoi îşi luă costumul. Celise Waan 
îşi puse o cizmă aurie, o închise ermetic şi zise: 

E vina ta! Dacă nu întârziai atât, nu-mi pierdeam 
răbdarea! 

Într-adevăr. Totuşi, dacă îmi permiteţi să întreb, ce are 
nerăbdarea dumneavoastră cu Ciupercă? 

Am crezut că n-o să te mai întorci şi că trebuia să ieşim de 
aici, răspunse antropologa, punându-şi a doua cizmă. Eram 
nervoasă din cauza pălăvrăgelilor tale despre molime. Aşa 
că am aruncat pisica afară, prin sas. Am încercat s-o prind 
pe blestemata aia neagră cu alb, dar a fugit, scuipându-mă. 
Cea cenuşie m-a lăsat s-o înhaţ. Am zvârlit-o afară şi am 
urmărit-o pe ecran. Mi-am închipuit că putem să ne dăm 
seama dacă se îmbolnăveşte sau nu. Dacă nu vedeam nici 
un simptom, atunci însemna că puteam risca să ieşim. 

Am înţeles, mormăi Tufi. 

Distrugere apăru în cameră ţopăind, jucându-se cu ceva. Îl 
văzu pe Tuf şi se îndreptă spre el, cu fudulia exagerată a 
pisoilor. 

Jefri Lion, vă rog s-o luaţi de aici pe Distrugere, s-o duceţi 
înapoi în camera de locuit şi s-o încuiaţi acolo. 

Cu plăcere, răspunse Lion, prinzând pisica. De ce? 

Prefer s-o ţin în siguranţă, departe de Celise Waan. 
Femeia, ţinând casca sub braţ, chicoti batjocoritor. 

Nu vorbi aiurea! Cotoiul cenuşiu e sănătos! 

Permiteţi-mi să menţionez o noţiune care, probabil, vă este 
necunoscută: perioadă de incubație. 

O s-o omor pe căţeaua aia! Ameninţă Kaj Nevis, în timp ce 
el şi Anittas înaintau pe un coridor întunecos. Blestemata! 
Nu mai poţi angaja un mercenar decent! Grăbeşte-te! 


Capul uriaş al costumului de luptă se întoarse, cu placa 
vizorului strălucind, să-l privească pe ciberteh. 

Nu pot face paşi la fel de mari ca tine, se plânse Anittas. 

Îl dureau coastele, din cauza efortului de a se ţine după 
Nevis. Jumătatea lui cibernetică era tare ca metalul şi iute 
precum circuitele electronice, dar jumătatea lui biologică 
era doar carne sărmană, rănită, obosită, iar sângele îi 
curgea încă din tăieturile pe care i le făcuse Nevis în 
regiunea mijlocului. Se simţea ameţit, încălzit. 

Nu mai e mult, continuă el. Puțin mai departe pe acest 
coridor, a treia uşă pe stânga. O substaţie importantă. Am 
simţit-o când m-am conectat. De acolo, o să mă pot conecta 
la sistemul principal. 

„Şi să mă odihnesc”, gândi el. Se simţea incredibil de 
slăbit, iar biojumătatea îl durea. 

VREAU SĂ APRINZI LUMINILE ASTEA BLESTEMATE! 
Comandă Nevis. IAR DUPĂ ACEEA SĂ MI-O GĂSEŞTI PE 
INDIVIDĂ! Al ÎNŢELES? 

Anittas dădu din cap, apoi se strădui din răsputeri să-l 
urmeze. Două pete mici, roşii, ardeau pe obrajii lui, fără ca 
ochii din metal argintiu să le poată zări. Pentru un moment, 
vederea îi deveni neclară, se văluri. Auzi un bâzâit puternic 
în urechi. Se opri. 

CE-AI MAI PĂŢIT? Întrebă Nevis. 

Am suferit o oarecare reducere a funcţionabilităţii, 
răspunse Anittas. Trebuie să ajung la camera calculatorului 
şi să-mi verific sistemele. 

Porni din nou, dar după câteva clipe se împletici, se 
dezechilibră şi căzu. 

Rica Dawnstar era convinsă că scăpase de ei. Fără 
îndoială, Kaj Nevis era formidabil în maimuţăreala lui de 
costum din metal, dar făcea un zgomot groaznic. Rica avea 
ochi de pisică, alt avantaj în profesia ei. Când putea vedea, 
alerga. Coridoarele complet întunecate le străbătea cât de 
iute şi de în linişte putea. Arca era o încâlceală de camere şi 
coridoare. Tânăra îşi căuta drumul prin labirint, cotind 


mereu, Întorcându-se pe propriile-l urme, ascultând cu 
atenţie clămpănitul greoi al lui Nevis care devenea tot mai 
slab, până dispăru cu totul. 

Abia când se convinse că era în siguranţă începu Rica 
Dawnstar să exploreze aglomerarea de încăperi. Existau 
plăci luminoase, încorporate în pereţi. Unele răspundeau la 
atingerea mâinii ei, altele nu. Îşi lumină calea, acolo unde 
reuşi. Prima zonă prin care trecu fusese pentru locuit - 
camere mici, de dormit, dispuse de-a lungul unor coridoare 
înguste, fiecare având un pat, o masă, o consolă de 
calculator, un ecran de comunicaţii. Unele încăperi erau 
goale, sterilizate. În altele găsi paturile nestrânse, haine 
aruncate pe podea. Pretutindeni domnea curăţenia, de 
parcă locatarii s-ar fi mutat cu o noapte înainte. Sau, poate, 
Arca ţinuse partea aceea a navei închisă ermetic, neatinsă, 
în rezervă, iar sosirea lor o activase, într-un fel. 

Zona următoare nu avusese acelaşi noroc. Aici, camerele 
erau pline de praf şi resturi, iar într-una găsi un schelet 
străvechi, o femeie întinsă pe un pat, care se transformase, 
cu secole în urmă, în resturi fără formă. Ce schimbări putea 
produce un pic de aer! Gândi Rica. 

Coridoarele dădeau în alte coridoare, mai largi. Se uită în 
magazii; în încăperi pline cu echipament sau înţesate cu lăzi 
goale; în laboratoare albe, imaculate, înşirate la nesfârşit pe 
ambele părţi ale unui culoar la fel de lat ca bulevardele din 
Shandicity. Apoi, ajunse la intersecţia cu un coridor şi mai 
mare. Ezită, nesigură pentru moment şi îşi scoase arma. 
„Acesta-l drumul către camera de comandă” - îşi zise ea - 
„sau, oricum, către ceva important.” Păşi pe calea 
principală, observând ceva la colţ: nişte forme vagi, 
înghesuite în nişe mici din perete. Rica se îndreptă, cu grijă, 
spre ele. 

Când se apropie, izbucni în râs şi-şi puse arma în teacă. 
Siluetele întunecate erau un fel de scutere, nişte vehicule 
mici, pentru două persoane, cu trei roţi şi pneuri mari, moi, 
umflate. 


Rica scoase unul afară, sări vioaie în şa, făcu contactul. 
Indicatoarele arătau că rezervorul era plin. Maşinăria avea 
chiar şi far, care înlătura foarte bine bezna din faţă. Pomi, 
rânjind, pe coridorul principal. Nu foarte repede, dar ce 
naiba, cel puţin ajunsese aici! 

Jefri Lion îi conduse la o armurărie. Aici fu locul în care 
Haviland Tuf îl omori pe Ciupercă. 

Lion lumina încăperea cu o lanternă, descriind curbe iuți, 
agitate, scoțând exclamaţii la vederea teancurilor de puşti 
laser, arme cu proiectile, puşti cu ultrasunete şi grenade cu 
lumină. Celise Waan se plângea că nu era familiarizată cu 
armele, că nu credea că ar fi fost în stare să ucidă pe 
cineva. Era savant, nu soldat. Toată chestia asta însemna 
barbarie! 

Haviland Tuf îl ţinea pe Ciupercă în braţe. Motanul cel 
mare torsese puternic când Tuf ieşise din Cornul 
abundenței şi-l luase de jos. Dar nu multă vreme. Acum 
scotea un sunet jalnic, pe jumătate mieunat, pe jumătate 
tuse. Când Tuf încercă să-l mângâie, blana moale, cenuşie, 
se desprinse în mănunchiuri, iar Ciupercă scoase un țipăt 
pătrunzător. Tuf văzu că îi creştea ceva în gură: o pânză din 
fire subţiri ca părul, negre, care ieşeau dintr-o masă 
întunecată, fungoidă. Ciupercă urlă din nou, mai puternic şi 
se zbătu să se elibereze, zgâriind fără folos costumul din 
metal al lui Tuf. Ochii lui mari, galbeni, erau acoperiţi de o 
peliculă. 

Ceilalţi nu observaseră nimic, minţile lor erau preocupate 
de probleme mai importante decât motanul care călătorise 
cu Tuftoată viaţa. Jefri Lion şi Celise Waan se certau. Tufîl 
ţinea strâns pe Ciupercă, în ciuda zbaterii acestuia. Îl 
mângâie pentru ultima oară şi-l vorbi cu blândeţe. Apoi, cu 
o mişcare rapidă, îi frânse gâtul. 

Nevis a încercat deja să ne ucidă, îi spunea Lion lui Waan. 
Nu-mi pasă ce calificare ai, trebuie să-ţi faci partea ta din 
treabă. Nu te aştepta ca eu şi Tufsă cărăm toată povara 
apărării noastre. Aş vrea să ştiu mai multe despre costumul 


de luptă pe care-l poartă Nevis, se încruntă el, în spatele 
vizorului gros, din plastic, al costumului său. Tuf, raza laser 
străbate armura unquineză? Sau ar avea mai mult efect un 
proiectil exploziv? Cred că laserul... Tuf? 

Bărbatul se întoarse, agitând lanterna, iar umbrele 
dansară nebuneşte pe pereţii încăperii. 

Tuf, unde eşti? Tuf! 

Dar Haviland Tuf dispăruse. 

Uşa de ia camera calculatorului refuza să se deschidă. Kaj 
Nevis dădu cu piciorul în ea. Metalul se îndoi spre centru, 
iar partea de sus a tăbliei ieşi din uşor. Nevis izbi iar şi iar, 
piciorul învelit în armură lovind cu o forţă uluitoare metalul 
mai subţire al uşii. Apoi împinse din drum resturile 
deformate ale barierei şi intră, ţinându-l pe Anittas în 
braţele inferioare. 

ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA AFURISIT! Bubui el. Anittas 
gemu. 

În staţia secundară se auzea un zumzăit subţire, subsonic, 
ca un bâzâit al fricii. Luminiţe colorate clipeau ici, colo, ca 
nişte licurici. 

La circuit, spuse Anittas, făcând o mişcare fără vlagă cu 
mâna, care putea fi un gest sau un spasm. Conectează-mă 
la circuit, repetă el. 

Părţile lui organice arătau groaznic: pielea, acoperită de 
un strat de sudoare neagră; stropi de umezeală, lucitori, ca 
abanosul lichid, îi ţâşneau din fiecare por; din nas i se 
scurgeau mucozităţi; urechea organică îi sângera. Nu putea 
sta în picioare sau merge, iar vorbirea părea a i se fi 
deteriorat în aceeaşi măsură. Lucirea mată, roşie, a 
vizorului costumului de luptă îi dădea o culoare stacojie, 
care-l făcea să arate şi mai rău. 

Grăbeşte-te, îi spuse lui Nevis. Circuitul, te rog, 
conectează-mă la circuit! 

TACI SAU TE ZVÂRL AICI! 

Anittas se cutremură, de parcă intensitatea mărită a vocii 
celuilalt I-ar fi izbit fizic. Kaj Nevis se uită prin cameră, 


până descoperi instalaţia de interfaţare. Cără cibertehul 
acolo şi-l aşeză pe un scaun din plastic alb, care părea să 
reprezinte o continuare a consolei şi instalaţiei de comandă. 
Anittas gemu. 

TACI! Repetă Nevis. 

Trase de braţul cibertehului, aproape smulgându-l-l din 
umăr. Reuşea cu greu să-şi aprecieze puterea în costumul 
ăla blestemat, iar manipularea fină era dificilă, dar n-avea 
de gând să-l scoată - fi plăcea costumul, da! Anittas se văită 
iar. Nevis îl ignoră, desfăcu degetele din oţel albastru ale 
tehului şi le vâri în interfaţă. 

GATA! Zise el şi se dădu înapoi. 

Anittas se prăbuşi în faţă, izbindu-se cu capul de metalul şi 
plasticul consolei. Gâfâia, cu gura deschisă. Din ea se 
scurgea sânge amestecat cu un lichid dens, negru, uleios. 
Nevis se încruntă. Îl adusese aici prea târziu? Cibertehul 
ăsta blestemat avea de gând să crape? 

Apoi lumina pâlpâi, iar zumzetul subţire, nebunesc, crescu 
în intensitate, în timp ce luminiţele colorate se tot stingeau 
şi se aprindeau. Anittas se conectase. 

Rica Dawnstar înainta pe coridorul principal, simțindu-se 
degajată, în ciuda a tot ce se întâmplase, când bezna din 
faţa ei deveni o luminozitate incandescentă. Deasupra, 
panourile se trezeau din somnul îndelung, unul după altul, 
kilometri în şir, transformând noaptea într-o zi atât de 
strălucitoare că, pentru moment, o durură ochii. 

Uimită, se opri şi urmări valul de lumină întinzându-se 
spre infinit. Se uită în urmă. Coridorul din care venise 
rămăsese încă învăluit în întuneric. 

Observă ceva ce nu putuse remarca înainte, în beznă. Pe 
podeaua culoarului se aflau şase linii subţiri, paraleledungi 
de ghidaj, din plastic transparent: roşie, albastră, galbenă, 
verde, argintie, purpurie. Fără îndoială, fiecare conducea 
undeva. Păcat că nu ştia unde... 

În timp ce privea, dâra argintie începu să lucească, din 
cauza unei lumini interioare. Se întindea în faţa ei ca o 


panglică subţire de argint, scânteietoare. Simultan, 
panourile de deasupra se întunecară. Rica se încruntă şi-şi 
conduse scuterul câţiva metri înainte, ieşind din penumbră 
şi revenind în lumină. Dar când se opri, lumina se stinse din 
nou. Panglica argintie de pe podea pâlpâia cu insistenţă. 

În regulă, zise Rica, o să merg pe drumul tău. 

Porni scuterul şi înaintă pe coridor, în timp ce luminile se 
stingeau în urma ei. 

Vine! Strigă Celise Waan, când coridorul se lumină. Părea 
că sărise cel puţin un metru în sus. 

Jefri Lion se pregăti să se apere, ameninţător. '[inea o 
puşcă laser în mână. Avea un pistol cu săgeți explozive într- 
o teacă pe un şold, iar pe celălalt o armă cu ultrasunete. Un 
tun cu plasmă, uriaş, pentru două persoane, fusese fixat pe 
spatele lui. Purta o bandulieră cu bombe psihice pe umărul 
drept, una cu grenade luminoase pe cel stâng şi un 
vibrocuţit mare la brâu. Lion zâmbea, sub casca lui aurie, 
simțind cum sângele îi curge iute în vene. Era în stare de 
orice. Nu se simţise atât de bine de un secol, de când fusese 
în misiune cu voluntarii de pe Skaeglay, împotriva Îngerilor 
Negri. La naiba cu toate prostiile ştiinţifice prăfuite! Jefri 
Lion era un om de acţiune şi se simţea din nou tânăr. 

Stai liniştită, Celise. Nu vine nimeni. Suntem doar noi. S- 
au aprins luminile, asta-l tot. 

Celise Waan nu părea convinsă. Şi ea era înarmată, dar 
ţâra puşca laser pe podea, întrucât i se părea prea grea. 
Jefri Lion se îngrozise, încercând să-şi închipuie ce s-ar 
întâmpla dacă femeia ar arma şi ar arunca o grenadă. 

Uită-te, arătă ea, asta ce-l? 

Jefri Lion văzu că podeaua avea încrustată în ea două 
benzi din plastic colorat. Una neagră, alta portocalie. Cea 
portocalie sclipea. 

Un fel de ghid computerizat, îşi dădu el cu părerea. Să-l 
urmăm. 

Nu! Se opuse Celise Waan. 


Ascultă, se încruntă Lion, eu sunt comandantul şi trebuie 
să faci ce-ţi spun. Putem veni de hac oricărei persoane pe 
care o s-o întâlnim. Hai, mişcă! 

Nu, zise, încăpăţânată, Celise. Sunt obosită. Nu-mi place. 
Rămân aici. 

Ţi-am dat un ordin, deveni nerăbdător Jefri Lion. 

Aiurea! Nu-mi poţi da ordine! Eu sunt o înţeleaptă, cu 
grad plin, iar tu doar un cercetător asociat. 

Aici nu suntem în Centru, se enervă Lion. Vii? 

Nu! Replică ea, stând în mijlocul coridorului şi 
încrucişându-şi braţele. 

Foarte bine! Mult noroc! 

Jefri Lion îi întoarse spatele şi se luă, singur, după lumina 
de ghidaj portocalie. În urmă, imobilă, armata lui 
încăpăţânată şi posacă îl privea cum pleacă. 

Haviland Tuf ajunsese într-un loc bizar. 

Călătorise prin întuneric fără sfârşit, prin coridoare 
înguste, cărând trupul fără viaţă al lui Ciupercă, abia 
gândind, fără vreun plan sau vreo destinaţie anume. În cele 
din urmă, ieşise dintr-un coridor în ceea ce părea a fi o 
peşteră întinsă. Pereţii se îndepărtau de el, în toate părţile. 
II înconjurase bezna goală, iar paşii cizmelor sale 
produseră ecou, reflectat de zidurile aflate la distanţă. Se 
auzeau zgomote în întuneric -un băzâit jos, la limita 
audibilului şi un sunet mai puternic, un plescăit de lichid, ca 
fluxul şi refluxul unui ocean subteran nesfârşit. Haviland 
Tuf îşi reveni. Se rătăcise pe o navă cosmică antică, numită 
Arca, era înconjurat de ticăloşi, iar Ciupercă murise de 
mâna lui... 

Merse mai departe. Nu ştia cât. Paşii lui răsunau. Podeaua 
era plană, goală; părea a continua veşnic. Într-un târziu, 
nimeri peste ceva, în întuneric. Se mişcase încet, aşa că nu 
se lovi, dar îl scăpă pe Ciupercă. Pipăi în faţă, încercând să- 
şi dea seama ce fel de obiect 11 oprise, dar prin stofa 
mănuşilor simţea doar că dăduse de ceva întins, curbat. 

În momentul acela se aprinse lumina. 


Haviland Tuf nu avu parte de o explozie de lumină - în 
locul acela lumina era ceţoasă, mohorâtă, atenuată. Venea 
de sus, aruncând umbre negre pretutindeni, dând ariei 
luminate o culoare bizară, verzuie, de parcă ar fi fost 
acoperită cu un soi de muşchi fosforescent. 

Tuf privi în jur. Se afla mai degrabă într-un tunel decât 
într-o peşteră. Mersese de-a latul lui cel puţin un kilometru, 
aprecie el. Dar lăţimea nu era nimic în comparaţie cu 
lungimea. Probabil că tunelul se întindea cât nava, pe axa 
principală, pentru că, în ambele direcţii, capetele dispăreau 
în ceaţă. Tavanul părea un giulgiu de umbre verzi, situat 
mult deasupra, ecoul răsunând în curbele lui abia vizibile. 
În cavernă existau maşini, o mulţime de maşini - staţii- 
satelit ale calculatorului, fixate de pereţi, instalaţii bizare 
de-un fel pe care Tuf nu-l mai văzuse, mese de lucru plane, 
cu waldo-uri şi micromâini. Dar principala caracteristică a 
tunelului o constituiau bazinele. 

Peste tot, se găseau bazine. Aliniate de-a lungul fiecărui 
perete, în toate direcţiile, cât vedeai cu ochii, iar câteva 
atârnau de tavan. Unele imense, cu pereţi bombaţi, 
transparenţi, suficient de mari cât să încapă în ele Cornul 
abundenței. Altele, cu miile, cât o palmă, ridicându-se din 
podea spre tavan ca nişte faguri din plastic. Calculatoarele 
şi punctele de lucru păreau pitice, lipsite de importanţă pe 
lângă ele, nişte amănunte uşor de trecut cu vederea. Apoi, 
Haviland 'Tuf descoperi sursa plescăitului pe care-l auzea. 
Majoritatea bazinelor erau goale, observă el în lumina 
verzuie, dar câteva - unul ici, altul colo, două dincolo - 
păreau a fi pline cu fluide colorate, bolborosind sau agitate 
de mişcarea slabă a siluetelor, doar pe jumătate vizibile, din 
ele. 

Haviland 'Tuf privi scena din faţa lui mult timp, 
dimensiunile acesteia făcându-l să se simtă foarte mic. În 
cele din urmă, se întoarse şi se aplecă să-l ridice pe 
Ciupercă. În momentul în care îngenunche, văzu de ce se 
împiedicase în întuneric: de un bazin de dimensiuni medii, 


cu pereţii transparenţi curbați în afară. Plin cu un lichid 
dens, de-un galben întunecat, străbătut de spirale 
mişcătoare roşii. Tuf auzi un gâlgâit slab şi simţi o vibraţie 
uşoară, de parcă în bazin s-ar fi zbătut ceva. Se apropie, 
privi, apoi îşi trase capul înapoi. 

Dinăuntru, plutind, nenăscut şi totuşi viu, tyrannosaurul se 
uita drept la el. 

În circuit, nu exista durere. În circuit, nu avea trup. În 
circuit, era doar minte, minte pură, albă, era parte dintr-un 
întreg uriaş, puternic, infinit mai mare decât el, mai mare 
decât oricine. În circuit, era mai mult decât uman, mai mult 
decât ciborg, mai mult decât o simplă maşină. În circuit, era 
un fel de zeu. Timpul nu însemna nimic, iar el era iute ca 
gândul, iute ca deschiderea sau închiderea unui circuit din 
siliciu, iute ca mesajele care alergau de-a lungul 
tendoanelor superconductibile, iute ca fulgerarea 
microlaserelor ce-şi ţeseau pânza invizibilă în matricea 
centrală. În circuit, avea o mie de urechi, o mie de ochi şi o 
mie de mâini care puteau strânge pumnul şi izbi. În circuit, 
putea fi pretutindeni, simultan. 

Era Anittas. Era Arca. Era ciberteh. Era mai mult de cinci 
sute de staţii satelite şi monitoare, era douăzeci de 
Imperiale 7400 ce conduceau cele douăzeci de sectoare ale 
navei prin intermediul a douăzeci de substaţii răspândite în 
interiorul ei, era maestru de luptă, descifrator de coduri, 
astrogator, doctor al saltului, centru medical, jurnalul navei, 
bibliotecar, bio-bibliotecar, microchirurg, operator al 
clonelor, întreţinere şi reparaţii, comunicaţii şi apărare. Era 
tot hardware-ul şi tot software-ul, sistemele anexă şi toate 
sistemele anexă de gradul doi şi trei. Era în vârstă de 
douăsprezece veacuri, lung de treizeci de kilometri, iar 
inima lui era matricea centrală, doar de doi metri pătraţi, 
dar infinită ca mărime. Pătrundea ici, colo, pretutindeni. Se 
mişca, iar conştiinţa lui gonea de-a lungul circuitelor, 
ramificându-se, dansând, călărind pe raze laser. 
Cunoaşterea curgea în el ca un torent, ca un fluviu sălbatic, 


cu toată puterea rece, albă, dulce, continuă, a cablurilor de 
voltaj înalt. El era Arca. Era Anittas. Şi murea. 

În străfundurile măruntaielor sale, în intestinele navei, în 
substaţia şaptesprezece, de la sasul nouă, Anittas comandă 
ochilor din metal argintiu să-l caute pe Kaj Nevis şi să se 
focalizeze asupra lui. Zâmbi. Pe figura lui semiomenească, 
zâmbetul produse o expresie grotescă. Avea dinţii din oţel 
cromat. 

Prostule, îi spuse el lui Nevis. 

Costumul de luptă făcu un pas ameninţător înainte. Un 
cleşte se ridică, scoțând un sunet scrâşnit, se deschise şi se 
închise. 

Al GRIJĂ CE VORBEŞTII! 

Am zis prost şi prost eşti, îi explică Anittas. 

Râsul lui suna groaznic, plin de durere şi de ecouri 
metalice. Buzele îi sângerau fără încetare, lăsând urme 
umede, roşii, pe dinţii argintii, sclipitori. 

M-ai ucis, Nevis. Degeaba. Din nerăbdare. Aş putea să-ţi 
dăruiesc totul. E goală, Nevis. Nava-l pustie, au murit toţi. 
Şi sistemul e gol, sunt singur aici. Nu-l nici o altă minte în 
circuit. E un idiot, Kaj Nevis! Arca e un idiot gigant. 
Imperialii Pământului erau speriaţi. Au obţinut adevărata 
Inteligență Artificială. Da, aveau nave de război uriaşe cu 
IA, flote de roboţi, dar IA-urile au minţi proprii şi au existat 
incidente. Le găseşti în istorie - Kandabaer şi acţiunea de 
pe Lear, precum şi revoltele de pe Alecto şi Golem. Navele 
de germinare erau prea puternice, ştiau asta de când le-au 
construit. Pe Arcă lucrau două sute de oameni -strategi, 
savanţi, ecoingineri, membri ai echipajului, ofiţeri; ea putea 
transporta mai mult de o mie de soldaţi, reuşind să-l 
hrănească pe toţi, să acţioneze la capacitate deplină şi să 
aducă prăpădul pe planete întregi! Şi totul se făcea prin 
intermediul sistemului de calculatoare, Nevis, un sistem 
sigur, un sistem mare, un sistem sofisticat, un sistem care 
se poate apăra şi repara singur, care poate făptui o mie de 
lucruri simultan - dacă-l ceri. Cei două sute de oameni din 


echipaj îl făceau să fie eficient, dar poate fi folosit doar de 
un singur om, Nevis. Nu eficient, nici măcar aproape de 
capacitatea maximă, dar poate fi folosit. Nu poate funcţiona 
singur - nu are minte, nu are IA, aşteaptă ordine - dar un 
om singur îi poate spune ce să facă. Un om! Aş fi făcut 
treaba asta atât de uşor! Dar Kaj Nevis a fost nerăbdător şi 
m-a ucis... 

NU MI SE PARE CĂ EŞTI MORI, zise Nevis, dându-se mai 
aproape, închizând şi deschizând cleştele, cu un clănţănit 
ameninţător. 

Dar sunt, răspunse Anittas. Extrag energie din sistem şi 
măresc puterea ciberjumătăţii mele, refăcându-mi 
capacitatea de vorbire. Dar mor. Molimă, Nevis. In ultimele 
ei zile, nava ajunsese să aibă un echipaj extrem de redus, 
doar treizeci de oameni. A avut loc un atac, un atacal 
hruunilor. Aceştia descifraseră codurile, deschiseseră 
cupola şi acostaseră. Au năvălit pe coridoare. Erau mai mult 
de-o sută şi amenințau să cucerească nava. Apărătorii le-au 
ţinut piept, s-au retras pas cu pas. Au închis sectoare 
întregi din Arcă, au evacuat tot aerul, au oprit alimentarea 
cu energie. Dar în felul ăsta au lichidat doar câţiva duşmani. 
Au organizat ambuscade, au luptat pentru fiecare metru 
din navă. 

Există încă locuri distruse de bătălie, nefuncţionale, care 
au depăşit capacitatea de reparare a Arcei. Au slobozit boli, 
molime, paraziți, au scos din bazinele lor animale de 
coşmar. Au luptat, au murit şi au învins. La sfârşitul 
înfruntării, toţi hruunii pieriseră. Dar ştii ceva, Kaj Nevis? 
Muriseră şi toţi apărătorii, în afară de patru. Unul dintre ei 
era grav rănit, alţi doi bolnavi, iar ultimul mort în interiorul 
lui. Vrei să le cunoşti numele? Nu, cred că nu. N-ai pic de 
curiozitate, Kaj Nevis. Nu contează... Tuf va dori să le 
cunoască. La fel şi bătrânul Lion. 

TUF? LION? CE SPUI ACOLO? SUNT MORŢI AMÂNDOI! 

Incorect. Se află la bord, chiar acum. Lion a descoperit 
armurăria. Arată ca un arsenal umblător şi te caută. Ilufa 


descoperit ceva mult mai important. Rica Dawnstar 
urmează dunga argintie care duce la camera principală de 
comandă, la pupitrul căpitanului. Vezi, Kaj Nevis, toată 
banda-l aici. Am trezit fiecare parte a Arcei, rămasă 
funcţională şi-l conduc pe toţi încoace. 

OPREŞTE-L! Comandă Nevis şi, fără să ezite, ridică uriaşul 
cleşte din metal şi-l apucă pe Anittas de gâtul biometalic; 
sudoarea neagră se scurse pe lama zimţată. OPREŞTE-L 
CHIAR ACUM! 

Nu mi-am terminat povestea, Kaj Nevis, îi răspunse 
cibertehul, cu gura mustind de sânge. Ultimii Imperiali 
ştiau că nu pot rezista în continuare. Au închis instalaţiile 
navei, au dăruit-o vidului, tăcerii şi nimicniciei. Au 
transformat-o într-o epavă. Dar, vezi, nu în întregime. Se 
temeau de un alt atac, din partea hruunilor şi, în timp, din 
partea altora, încă necunoscuţi. Aşa că i-au spus Arcei să se 
apere singură. Au armat tunurile cu plasmă şi laserele 
exterioare, lăsând sfera de apărare funcţională, după cum 
am descoperit pe pielea noastră. Şi au programat nava să-l 
răzbune în mod cumplit, să se întoarcă mereu în Hro 
B'rana, locul de unde veniseră hruunii şi să-şi slobozească 
acolo darul de molime, epidemii şi moarte. Pentru a evita 
posibilitatea ca hruunii să devină imuni, au supus bazinele 
cu viruşi unor radiaţii constante, pentru a încuraja mutații 
fără sfârşit şi au declanşat un program pentru manipulare 
genetică, în scopul de a produce viruşi noi, mai ucigători. 

NU-MI PASĂ! I-AI OPRIT PE CEILALŢI? POŢI SĂ-L UCIZI? 
TE AVERTIZEZ, FĂ-O ACUM SAU EŞTI MORT! 

Sunt mort oricum, Kaj Nevis! '[i-am mai spus. Molimele. Au 
lăsat o a doua apărare aici. Dacă nava ar fi fost acostată din 
nou, Arca trebuia să se trezească şi să umple coridoarele cu 
atmosferă, da, dar o atmosferă infectată cu vreo zece boli 
diferite. Bazinele cu viruşi au spumegat şi au clocotit timp 
de o mie de ani standard, Kaj Nevis, provocând mutații 
continue. Nu există nume pentru ce-am contractat. Cred că- 
s un fel de spori. Se găsesc aici medicamente, vaccinuri, 


antigene - Arca le-a produs şi pe acestea, în acelaşi timp - 
dar pentru mine-l prea târziu, mult prea târziu. Am aspirat 
sporii, iar acum bioju-mătatea mea e mâncată de vie. 
Ciberjumătatea e de neatins. As fi putut să stăpânesc nava 
asta, Kaj Nevis. Împreună, am fi avut puterea unui zeu. În 
loc de asta, vom muri. 

TU VEI MURI, îl corectă Nevis. IAR NAVA E A MEA! 

Cred că nu-l aşa. Am îmboldit un pic idiotul uriaş şi l-am 
trezit. E tot idiot, da, dar treaz şi aşteaptă ordine. Ordine pe 
care tu nu poţi să le dai, neavând cunoştinţe şi capacitate. 
L-am condus pe Jefri Lion încoace, iar Rica Dawnstar urcă 
spre camera centrală de comandă chiar acum. Mai mult... 

AJUNGE, spuse scurt Kaj Nevis. 

Cleştele străbătu prin metal şi oase, desprinzând capul 
cibertehului dintr-o singură strânsoare. Ţeasta lovi pieptul 
lui Anittas, căzu pe podea şi se rostogoli. Sângele ţâşni din 
gât, iar un cablu gros ce trecea prin el scoase un ultim, 
inutil fâsâit şi aruncă o scânteie albastră-albă, înainte ca 
trupul să se prăbuşească pe consola calculatorului. Kaj 
Nevis îşi trase braţul înapoi şi izbi consola până o făcu praf, 
răspândind pe podea sute de așchii din metal şi plastic. 

Atunci se auzi un vâjâit puternic, subţire. 

Kaj Nevis se întoarse, cu vizorul strălucind roşu-sângeriu, 
căutând sursa acestuia. 

De pe podea, capul se uita la el. Ochii, ochii strălucitori, 
argintii, îl descoperiră şi se aţintiră asupra lui. Gura se 
întinse într-un rânjet umed. 

Mai mult, Kaj Nevis, spuse capul, am activat linia de 
apărare finală, programată de ultimii Imperiali. Câmpul de 
stază a fost oprit. Coşmarurile s-au trezit. Paznicii vor veni 
să te distrugă. 

FII BLESTEMAI! Răcni Nevis. 

Puse o talpă uriaşă, plată, pe capul cibertehului şi apăsă 
cu toată greutatea. Oţelul şi oasele se sfărâmară. Nevis îşi 
mişcă piciorul înainte şi înapoi, până când sub acesta 
rămase doar o pastă roşie-cenuşie, cu pete albe şi argintii. 


Abia atunci avu parte de tăcere. 

Pe o distanţă mare, doi kilometri sau mai mult, cele şase 
dâre din podea rămăseseră paralele, deşi numai cea 
argintie căpătase viaţă şi sclipea. Prima dispăru cea roşie, 
cotind la dreapta, într-o intersecţie. Cea purpurie se 
termină după încă un kilometru, lângă o uşă largă, care se 
dovedi a fi intrarea într-o sală imaculată, un complex 
automat bucătărie-sală de mese. Rica Dawnstar fu tentată 
să se oprească şi să o exploreze cu mai multă atenţie, dar 
dunga argintie pulsa, iar luminile de deasupra se stingeau 
una câte una, grăbind-o să meargă mai departe pe drumul 
principal. 

În cele din urmă, ajunse la capăt. Coridorul larg pe care-l 
urmase coti treptat spre stânga şi întâlni alt coridor, la fel 
de mare. Amândouă se terminau într-un rond imens, din 
care se ramificau, ca nişte spiţe, şase culoare mai mici. 
Tavanul se afla mult deasupra. Privind în sus, Rica văzu cel 
puţin alte trei niveluri, legate între ele prin scări, punți şi 
balcoane mari, circulare. Butucul roții era reprezentat de 
un cilindru gros, care se înălța din podea până la plafon - 
evident, un ascensor. 

Dunga albastră urma o spiţă, cea galbenă alta, cea verde o 
a treia. Ghidajul argintiu, strălucitor, se îndrepta spre uşa 
liftului, care se deschise la apropierea ei. Rica merse cu 
scuterul până la baza cilindrului, opri, cobori, şovăi. 
Ascensorul o atrăgea. Dar arăta înfricoşător... 

Ezită prea mult timp. 

Luminile se stinseră. 

Rămăsese doar urma argintie, o singură linie, ca un deget 
ce arăta în sus. Şi liftul, cu lumina încă aprinsă. 

Rica Dawnstar se încruntă, îşi scoase arma cu ace şi păşi 
înăuntru. 

Sus, te rog, spuse ea. 

Uşile se închiseră, iar liftul începu să urce. 

Jefri Lion mergea sprinten, în ciuda greutăţii armelor pe 
care le căra. Se simţea mai bine de când o părăsise pe 


Celise Waan. Femeia aia era o belea şi probabil că nu l-ar fi 
ajutat cu nimic într-o încăierare. Luase în considerare 
posibilitatea de a se strecura pe furiş, dar o respinsese. Nu 
se temea de Kaj Nevis şi de costumul lui de luptă. Sigur, o 
armură formidabilă, nu se îndoia de acest lucru, dar, la 
urma urmei, era doar un produs străin, în vreme ce el se 
înarmase cu cel mai ucigător armament al Imperialilor 
Pământului, cu realizările tehnologice şi militare de vârf ale 
Imperiului Federal al Străvechiului Pământ, aşa cum 
fuseseră acestea înainte de Prăbuşire. Nu auzise niciodată 
de Unquish, deci acolo nu puteau exista armurieri prea 
grozavi. Probabil era vorba de vreo rasă obscură de sclavi 
hrangani. Se va răfui cu Nevis de îndată ce-l va găsi. La fel 
şi cu trădătoarea aia de Rica Dawnstar, cu toată arma ei 
stupidă cu ace. l-ar plăcea să vadă cum face faţă o armă cu 
ace unui tun cu plasmă! Da, i-ar plăcea! 

Lion se întreba ce planuri îşi făcuseră Nevis şi ciracii lui în 
privinţa Arcei. Ceva ilegal şi imoral, fără îndoială. Oricum, 
nu conta, pentru că nava o va prelua el - el, Jefri Lion, 
cercetător asociat în materie de istorie militară la Centrul 
Shandellor, cândva al doilea analist tactic al escadrei a treia 
a voluntarilor din Skaeglay. Va captura o navă de germinare 
a CIE, poate cu ajutorul lui Tuf, dacă va reuşi să-l găsească. 
Va face acest lucru oricum şi dacă nu-l va găsi. După aceea, 
nu se va pune problema să-şi vândă comoara pentru un 
câştig personal. Nu, va duce nava în Avalon, la marea 
Academie a Cunoaşterii Umane şi o va dona, cu obligaţia de 
a fi însărcinat el cu studiul ei. Un proiect care-l va ocupa tot 
restul vieţii, iar când îl va termina, Jefri Lion, savant şi 
războinic, va fi pomenit alături de însuşi Kleronomas, cel 
care a făcut Academia ceea ce este. 

Lion mergea prin mijlocul coridorului, cu capul sus, 
urmând dunga portocalie. În timp ce înainta, începu să 
fluiere un marş pe care-l învățase în perioada în care făcuse 
parte dintre voluntarii din Skaeglay, cu peste patruzeci de 
ani în urmă. Fluieră şi merse, merse şi fluieră. 


Până când dunga se sfârşi. 

Cetise Waan rămase pe podea mult timp, cu braţele 
încrucişate la piept, cu figura încruntată, arţăgoasă. 
Rămase până când sunetul paşilor lui Lion dispăru în 
întregime. Stătu şi medită la toate insultele şi relele pe care 
fusese obligată să le îndure. Fuseseră insuportabili toţi şi 
fiecare în parte. Ar fi trebuit să se gândească mai bine 
înainte de a avea de-a face cu o asemenea echipă de indivizi 
lipsiţi de perspective şi respect. Anittas era mai mult maşină 
decât om; Rica Dawnstar, o mizerabilă măruntă, insolentă; 
Kaj Nevis, cu nimic mai bun decât un criminal de rând; iar 
despre Haviland Tuf nu se putea vorbi. Chiar şi Jefri Lion, 
colegul ei, se dovedise un om pe care nu te puteai baza. 
Steaua molimei era descoperirea ei, îi condusese până aici 
şi cu ce se alesese? Neplăceri, grosolănie şi, în cele din 
urmă, abandonare. Ei bine, Celise Waan nu intenţiona să 
mai îndure nimic. Decisese că n-o să împartă nava cu 
niciunul din ei. Era descoperirea ei, urma s-o ducă în 
Shandicity şi s-o pretindă conform legilor de salvare din 
Shandellor, cum se cuvenea, iar dacă unul dintre tovarăşii 
ei mizerabili avea vreo pretenţie, s-o dea în judecată! Până 
atunci, nu intenţiona să mai discute cu vreunul dintre ei. 

O durea şezutul, iar picioarele îi amorţiseră. Stătuse în 
aceeaşi poziţie prea mult timp. Şi spatele o durea. Îi era 
foame şi se întreba dacă exista vreun loc pe epava aceea în 
care să găsească o mâncare decentă. Poate exista. 
Calculatoarele păreau că funcţionează, ia fel sistemul de 
apărare, chiar şi luminile, aşa că probabil funcţiona şi 
bucătăria. Se ridică şi decise să se ducă să verifice. 

Lui Haviland Tuf îi era clar că se întâmpla ceva. 

Nivelul zgomotului din camera imensă creştea, încet dar 
perceptibil. Remarcă un bâzâit slab, dar distinct. Gâlgâitul 
devenise mai puternic. Iar în bazinul tyrannosaurului, 
fluidul de suspensie părea a se subţia, a-şi schimba 
culoarea. Vârtejurile roşii se reduseseră sau dispăruseră, 
iar lichidul galben devenea, cu fiecare clipă scursă, tot mai 


transparent. Tuf se uită la un waldo întins peste o margine 
a bazinului. | se păru că-l făcea reptilei o injecție, dar nu 
putu observa detalii, deoarece lumina era slabă. 

Haviland 'Tuf decise să recurgă la o retragere strategică. 
Plecă de lângă bazinul dinozaurului şi începu să meargă 
prin încăpere. După scurt timp, ajunse lângă unul din 
punctele de lucru, cu posturi de calculator, pe care le 
remarcase mai înainte şi se opri. 

Nu avusese nici o dificultate în a înţelege natura şi scopul 
camerei în care nimerise din întâmplare. Arca avea în 
mijlocul ei o imensă bibliotecă de celule, conţinând mostre 
de ţesuturi preluate, literalmente, de la milioane de soiuri 
de plante, animale şi viruşi de pe nenumărate planete, după 
cum îi explicase Jefri Lion. Aceste mostre erau clonate după 
cum apreciau că-l nevoie tacticienii navei şi ecoinginerii. În 
felul acesta, Arca şi navele ei surori dispărute putuseră 
transmite boli capabile să decimeze populaţia unei planete, 
insecte care să-l distrugă recoltele, armate de animale 
mărunte care se înmulţeau repede, pentru a produce 
prăpăd în lanţul ecologic şi de hrană, sau chiar animale de 
pradă teribile, nepământeşti, pentru a strecura teama în 
sufletul duşmanilor. Dar totul începea cu clonarea. 

Tuf descoperise camera de donare. Punctul de lucru 
conţinea echipament destinat evident microchirurgiei 
complexe, iar în bazine, mostrele de celule erau 
supravegheate până ajungeau la maturitate. Lion îi 
povestise şi despre cronourzeală, acel secret dispărut al 
Imperialilor Pământului, un câmp care putea ţese însăşi 
stofa timpului, chiar dacă numai într-o arie redusă şi cu 
consum mare de energie. În felul acesta, clonele puteau fi 
aduse la maturitate în câteva ore sau ţinute, neschimbate şi 
în viaţă, timp de milenii. 

Haviland Tuf privi punctul de lucru, postul calculatorului, 
apoi pe Ciupercă, al cărui trup micuţ îl căra. 

Clonarea începea cu o singură celulă. 


Fără îndoială, tehnica fusese memorată în calculator. Poate 
exista chiar un program de instruire. Într-adevăr, îşi spuse 
Tuf. 1 se părea logic să existe. Nu era un ciberteh, doar un 
om inteligent care lucrase pe diferite tipuri de calculatoare, 
de-a lungul întregii sale vieţi. 

Haviland Tuf pătrunse în punctul de lucru, îl aşeză cu grijă 
pe Ciupercă lângă husa microecranului şi porni consola 
calculatorului. La început, nu înţelese nimic din comenzi, 
dar insistă. 

După câteva minute, se cufundase în muncă - atât de mult, 
încât nu auzi gâlgâitul puternic din spatele lui, când fluidul 
subţire, galben, din bazinul dinozaurului începu să se 
scurgă. 

Kaj Nevis îşi croi drum afară din substaţia calculatorului, 
căutând pe cineva pe care să-l omoare. 

Era furios - furios pe sine, pentru că fusese nerăbdător şi 
nu gândise. Anittas ar fi putut fi folositor. Nevis nu-şi 
închipuise că aerul din navă putea fi contaminat. Cibertehul 
afurisit urma să fie ucis mai târziu -bineânţeles, asta n-ar fi 
reprezentat o dificultate. lar acum, totul se prăbuşea. Nevis 
se simţea în siguranţă în costumul de luptă, deşi acesta îl 
stânjenea. Nu-l plăcuse să afle că Tuf şi ceilalţi ajunseseră 
la bordul Arcei. Tuf ştia mai multe despre costumul ăla 
blestemat decât el. Probabil că-l cunoştea şi punctele 
vulnerabile. 

Kaj Nevis descoperise deja unul: rezerva de aer scădea. 
Un costum modem, ca acela purtat de Tuf, includea un 
regenerator de aer. Bacteriile din filtrele acestuia 
transformau bioxidul de carbon în oxigen la fel de iute pe 
cât fiinţa umană transforma oxigenul în bioxid de carbon, 
astfel încât nu exista pericolul de a rămâne fără aer, cu 
excepţia cazului în care nenorocitele de gângănii mureau. 
Dar costumul de luptă era primitiv - avea o cantitate mare, 
dar limitată, de aer, în patru rezervoare uriaşe purtate în 
spate. Iar indicatorul din cască, dacă-l citea corect, arăta că 
unul dintre rezervoare era aproape gol. Îi rămâneau trei, 


ceea ce-l oferea arhisuficient timp să le vină de hac 
celorlalţi, cu condiţia să-l găsească. Oricum, Nevis nu se 
simţea în largul lui. Era înconjurat de aer perfect respirabil, 
dar al naibii să fie dacă şi-ar scoate casca, după ce-l spusese 
cibertehul! Partea organică a trupului lui Anittas se 
descompusese mai iute decât ar fi crezut, iar drăcovenia 
neagră care rosese măruntaiele cibertehului fusese cea mai 
groaznică chestie pe care o văzuse în viaţa lui, o viaţă în 
care văzuse multe chestii groaznice. Mai bine se sufoca, 
decise Kaj Nevis. 

Dar nu exista un asemenea pericol. Dacă afurisita de Arcă 
fusese contaminată, tot aşa de bine putea fi curățată. 
Trebuia să găsească puntea de comandă şi să afle ce să 
facă. L-ar fi fost suficient chiar numai un singur sector 
curat. Sigur, Anittas îi spusese că Rica Dawnstar se afla deja 
în camera de comandă, dar asta nu-l deranja. De fapt, era 
soiul de om care căuta o asemenea întâlnire. 

Alese o direcţie la întâmplare şi porni, bocănind cu 
picioarele blindate pe punte. N-aveau decât să-l audă. Nu-l 
păsa. Îi plăcea costumul. 

Rica Dawnstar se aşeză pe scaunul căpitanului şi examină 
textele pe care le extrăsese pe ecranul principal. Bine 
capitonat, lat, acoperit cu plastic din alte vremuri, 
confortabil, scaunul arăta ca un tron. Un loc bun să te 
odihneşti. Necazul era că în el nu puteai face nimic altceva, 
doar să te odihneşti. Puntea de comandă fusese proiectată 
în aşa fel încât căpitanul să stea pe tronul său şi să dea 
ordine, ceilalţi ofiţeri -existau alte nouă posturi de lucru pe 
puntea superioară şi încă douăsprezece pe cea inferioară - 
urmând să facă toată programarea şi să apese pe butoane. 
Deoarece nu avusese grijă să vină la bord însoţită de nouă 
slujitori, Rica era obligată să alerge de colo-colo pe punte, 
de la un post la altul, încercând să pună din nou în 
funcţiune Arca. 

Dură ceva timp - o muncă istovitoare - iar când lansă 
comenzile de la alt post decât cel care trebuia, nu se 


întâmplă nimic. Dar încet, pas cu pas, reuşi să descopere 
totul. Sau, cel puţin, simţi că făcea progrese. 

Şi era în siguranţă. Acesta fusese primul ei obiectiv. 
Încuiase ascensorul - nu putea urca nimeni, s-o ia prin 
surprindere. Cât timp se afla acolo, iar ceilalţi rămâneau 
jos, ea deţinea toate atuurile. Fiecare sector al navei avea 
substaţie proprie, chiar unele funcţii specializate, de la 
apărare la donare, de la propulsare la memorare de date, 
avea relaţii ierarhice proprii şi punct de comandă, dar de 
aici putea supraveghea totul şi contramanda ordinele date 
de oricine ar fi încercat să intre. Dacă băga de seamă. Şi 
dacă descoperea cum. Asta era problema. Putea manevra 
doar câte o staţie şi putea face diverse lucruri doar dacă 
ştia secvenţa potrivită de comenzi. Până în momentul acela 
se descurcase, dar numai cu erori, prin tatonări, iar 
progresul fusese lent şi obositor. 

Se întinse din nou în tronul ei capitonat, simțindu-se 
mândră de sine, din mai multe puncte de vedere. Se părea 
că reuşise să obţină o analiză a stării întregii nave. Arca» 
prezentase un raport privind stricăciunile din sectoarele şi 
sistemele care fuseseră neoperative timp de o mie de ani, 
care aveau nevoie de reparaţii ce depăşeau capacităţile 
navei. Acum îi arăta ce programe funcționau. 

Lista celor de bio-apărare era deosebit de impresionantă, 
de înspăimântătoare. Se derula fără să se oprească. Rica nu 
auzise niciodată de trei sferturi din bolile care fuseseră 
dezlănţuite pentru a-l întâmpina, dar ele păreau extrem de 
neplăcute. Se părea că Anittas se unise deja cu marele 
program al universului. Evident, următorul ei obiectiv 
trebuia să fie izolarea punţii de restul navei, să iradieze şi 
să dezinfecteze, apoi să vadă cum putea aduce acolo aer 
necontaminat. Nu putea suporta costumul mai mult de o zi, 
două. Citi pe ecran: BIO-APĂRARE, FAZA UNU (MICRO) 
RAPORT PREZENTAT BIO-APĂRARE, FAZA DOI (MACRO) 
RAPORT ÎN CURS. 


Rica se încruntă. Macro? Ce naiba însemna asta? Molime 
uriaşe? BIO-ARME PREGĂTITE, ÎN AŞTEPTARE: 47 îi spuse 
ecranul, iar frântura criptică de informaţie fu urmată de o 
listă lungă a speciilor, pe numere. O listă plictisitoare. Rica 
se lăsă iar pe speteaza tronului căpitanului. Când lista se 
termină, pe ecran apărură alte mesaje. 

TOATE PROCEDURILE DE CLONARE COMPLETE. 

PROASTĂ FUNCŢIONARE ÎN BAZINELE: 671, 3312, 3379 
NEFUNCŢIONALITĂŢILE ÎNTRERUPTE CÂMPUL DE 
STAZĂ OPRIT CICLUL DE ELIBERARE ÎN CURS DE 
EXECUTARE. 

Rica nu era sigură că-l plăcea ceea ce vedea. Ciclu de 
eliberare. Ce era eliberat? Pe de o parte, Kaj Nevis se afla 
acolo, jos. Dacă această a doua fază a apărării putea să-l 
stânjenească, să-l distragă sau să-l distrugă, ar fi fost în 
avantajul ei. Pe de altă parte, se gândea cum o să scape de 
belelele alea; nu avea nevoie de alte probleme. Rapoartele 
începură să se deruleze mai iute: SPECIA 4 22-743-88639- 
04090 PLANETA DE ORIGINE: VILKAKIS NUME 
OBIŞNUIT: DRACULA CU GLUGĂ. 

Rica se ridică. Auzise de Vilkakis şi de dracula cu glugă. 
Chestii dezgustătoare. Un soi de sugători de sânge 
nocturni, îşi aminti ea. Cu inteligenţă redusă, dar incredibil 
de sensibili la sunete şi maladiv de agresivi. Mesajul se 
şterse. În locul lui, apăru o singură linie: INIŢIEREA 
ELIBERĂRII îi comunică ecranul. După un moment, mesajul 
fu înlocuit de o linie mai scurtă, un singur cuvânt care 
pâlpâi o dată, de două ori, de trei ori, apoi dispăru: 
ELIBERAT. 

Putea un dracula cu glugă să-l mănânce pe Kaj Nevis? 
Puțin probabil, cât timp purta costumul acela stupid, 
blindat. 

Grozav! Exclamă ea. 

Nu purta un costum de luptă, ceea ce însemna că Arca îi 
crea ei probleme, nu lui Nevis. 


SPECIA 4 13-612-71425-88812 PLANETA DE ORIGINE: 
ABBATOIR NUME OBIŞNUIT: PISOI DIABOLICI. 

Rica nu avea idee ce era un pisoi diabolic, dar n-avea chef 
să afle. Sigur, auzise de Abbatoir - o planetă măruntă, care 
digerase trei echipe diferite de colonizare. Se presupunea 
că formele de viaţă de acolo erau la fel de antipatice. Atât 
de antipatice încât să-şi croiască drum prin costumul de 
luptă al lui Nevis? Se îndoia... 

INIŢIEREA ELIBERĂRII. 

Câte chestii avea de gând nava să vomite? Patruzeci şi 
ceva, îşi aminti ea. 

Groaznic! Comentă tânăra. 

Să umpli nava cu vreo patruzeci de monştri flămânzi, 
fiecare dintre ei în stare s-o înghită pe fiica favorită a 
mamei sale! Nu, nu trebuia să se întâmple asta! Rica se 
ridică şi se uită în jurul ei. Unde ar fi putut să se ducă, 
pentru a pune capăt acestui nonsens? 

ELIBERAT. 

Rica sări peste scaunul căpitanului, se îndreptă iute către 
zona pe care o identificase ca punct de comandă a apărării 
şi ordonă să fie anulat programul în curs. 

SPECIA 4 76-102-95994-12965 PLANETA DE ORIGINE: 
JAYDEN DOI. 

NUME OBIŞNUIT: PÂNZĂ UMBLĂTOARE. 

Luminile pâlpâiră în faţa ei, iar ecranul mic al consolei Ti 
aduse la cunoştinţă că sfera externă de apărare a Arcei 
fusese înlăturată. Dar, pe ecranul principal, parada 
continua. 

INIŢIEREA ELIBERĂRII. 

Rica dădu drumul unui şir de înjurături. Degetele ei se 
mişcară iute pe consolă, încercând să comunice sistemului 
că nu voia să oprească apărarea externă, ci bio-apărarea, 
faza numărul doi. Maşinăria nu părea s-o înţeleagă: 
ELIBERAT. 

În cele din urmă, obţinu un răspuns. Că se afla la o consolă 
nepotrivită. Se încruntă şi privi în jur. Bineînţeles. Aici era 


apărarea externă, sistemul pentru armament. Trebuia să 
existe un post separat pentru bio-comenzi. 

SPECIA 4 54-749-37377-84921 PLANETA DE ORIGINE: 
PSC92, TSC749, FĂRĂ NUME NUME OBIŞNUIT: BERBEC 
ROSTOGOLITOR. 

Rica se duse la următorul post. 

INIŢIEREA ELIBERĂRII. 

Sistemul răspunse la cererea ei de anulare cu un semn de 
întrebare. Nu exista nici un program activ pe subsistemul 
acela. 

ELIBERAT. 

Patru, gândi Rica, supărată. 

Suficient, spuse ea, cu voce tare. 

Se duse la următoarea staţie, tastă ordinul de anulare, 
plecă înainte să vadă dacă mesajul ei avusese efect, se opri 
la altă consolă, pentru a introduce alt ordin de anulare, se 
duse mai departe. 

SPECIA 4 67-001-00342-10078 PLANETA DE ORIGINE: 
PĂMÂNT (DISPĂRUT) NUME OBIŞNUIT: 
TYRANNOSAURUS REX. 

Acum alerga. Aleargă, anulează, aleargă, anulează, 
aleargă, anulează... 

INIŢIEREA ELIBERĂRII. 

Făcu un circuit al întregii punți, cât de repede putu. Când 
termină, nu ştia ce comandă, de la care consolă, rezolvase 
problema. Dar pe ecran se lăfăia mesajul: CICLUL DE 
ELIBERARE TERMINAT. 

BIO-ARME EŞUAITE: 3 BIO-ARME ELIBERATE: 5 BIO- 
ARME PREGĂTITE, ÎN AŞTEPTARE: 39 BIO-APĂRARE 
FAZA DOI (MACRO) RAPORT COMPLET. 

Rica Dawnstar se opri, încruntată, cu mâinile în şolduri. 
Cinci libere. Nu era prea rău. Se gândi că ar fi putut opri 
programul după patru eliberări, dar întârziase cu o 
fracțiune de secundă. Ce naiba era un tyrannosaurus rex? 

Cel puţin, jos nu era nimeni, în afară de Nevis. 


Lipsit de dunga de dirijare, Jefri Lion nu pierduse timpul 
rătăcind în labirintul coridoarelor interconectate. Adoptase, 
în cele din urmă, o politică simplă: alegea coridorul cel mai 
larg, dintre cele din jur, cotea la dreapta când culoarele 
erau de aceeaşi mărime, mergea în jos de fiecare dată când 
putea. Sistemul părea să funcţioneze. Foarte curând, auzi 
un zgomot. 

Se lipi de perete, deşi încercarea de a se ascunde fusese 
compromisă de cocoaşa făcută de tunul cu plasmă din 
spatele lui. Ascultă. Da, era un zgomot. În faţă. Zgomot de 
paşi. Paşi grei, la oarecare distanţă, venind spre el - Kaj 
Nevis, în costumul lui de luptă. 

Zâmbind satisfăcut, Jefri Lion desprinse tunul cu plasmă şi 
începu să-l aranjeze trepiedul. 

Tyrannosaurul răgea. 

Un sunet înspăimântător, gândi Haviland Tuf. Îşi strânse 
buzele, supărat şi se ghemui încă o jumătate de metru în 
interiorul nişei. O poziţie evident neconfortabilă. Tuf era un 
om solid, iar spaţiul, redus. Stătea cu picioarele strânse 
unul sub altul, cu spatele îndoit într-un fel chinuitor, cu 
capul izbindu-se de tăblia punctului de lucru de deasupra. 
Dar era mulţumit. Nişa mică îi asigurase o ascunzătoare. 
Din fericire, fusese destul de abil să se strecoare acolo. 
Avusese noroc şi pentru că punctul de lucru, cu waldo-uri, 
microscanere şi terminale de calculator, se afla pe o masă 
grea, groasă, din metal, ancorată de perete şi podea, nu o 
mobilă simplă, ce putea fi dată uşor la o parte. 

Cu toate acestea, Haviland Tuf nu era complet mulţumit de 
sine. Se simţea caraghios. Demnitatea îi fusese compromisă 
în mod decisiv. Abilitatea lui de a se concentra asupra a 
ceea ce făcea fusese, într-un fel, de vină. Un asemenea grad 
de concentrare poate fi considerat un defect atunci când îi 
permite unei reptile carnivore, înaltă de şapte metri, să se 
furişeze lângă tine. 

Tyrannosaurul urlă din nou. Tuf simţi masa vibrând 
deasupra. Capul masiv al dinozaurului se ivi la doi metri de 


el, când fiara se aplecă, echilibrându-se cu coada-l imensă şi 
încercă să-l înhaţe. Din fericire, capul lighioanei era prea 
mare, iar nişa prea mică. Reptila se retrase şi răcni, 
frustrată. Ecoul răsună prin toată camera centrală de 
donare. Coada monstrului biciui prin aer şi izbi punctul de 
lucru. Masa care-l ascundea se zgudui sub impact, ceva de 
deasupra se făcu ţăndări, iar Tuf se înfioră. 

Pleacă de aici! Zise el, cât putu de tare, ţinându-şi mâinile 
pe pântece şi încercând să pară sever. 

Tyrannosaurul nu-l băgă în seamă. 

Eforturile tale viguroase sunt zadarnice, îi atrase atenţia 
Tuf. Eşti prea mare, iar masa prea solidă, după cum ţi-ai fi 
dat seama dacă n-ai avea creierul cât o ciupercă. Mai mult, 
eşti, fără îndoială, o clonă, obţinută dintr-o înregistrare 
genetică găsită într-o fosilă. De aceea, putem spune că am 
drepturi superioare la viaţă, ţinând seama de faptul că eşti 
o specie dispărută şi ar fi trebuit să rămâi aşa. Pleacă de 
aici! 

Replica tyrannosaurului a constat într-un salt furios şi un 
muget bălos, care-l stropi pe Tuf cu picături fine de salivă 
de dinozaur. Coada izbi încă o dată. 

Când surprinse, prima oară, cu coada ochiului, o urmă de 
mişcare, Celise Waan ţipă, cuprinsă de panică. 

Dădu înapoi şi se răsuci să facă faţă - cui? Acolo nu se afla 
nimeni. Dar era convinsă că văzuse ceva sus, lângă uşa 
deschisă. Ce? Scoase nervoasă pistolul cu săgeți din teacă. 
Abandonase de mult puşca laser, incomodă şi grea. Efortul 
de a o târl o obosise. Şi se îndoia că ar fi fost în stare să 
nimerească ceva cu arma aia. Din punctul ei de vedere, 
prefera pistolul. După cum îi explicase Jefri Lion, acesta 
arunca săgeți explozive, aşa că nu trebuia neapărat să 
nimerească ţinta, ci doar zona din jurul acesteia. 

Se îndreptă cu prudenţă spre uşa deschisă. Se opri lângă 
ea, ridică pistolul, îi trase siguranţa, apoi privi iute în 
cameră. 

Nimic. 


Văzu un fel de depozit, plin cu echipament închis ermetic 
în plastic, îngrămădit pe tălpici flotante. Se uită în jur, 
neliniştită. Îşi imaginase? Nu. Când să plece, percepu încă o 
dată o siluetă micuță, care apăru fulgerător la limita 
câmpului ei vizual şi dispăru înainte s-o distingă mai clar. 

Dar de data asta observase încotro se dusese. Se grăbi 
după ea, simțindu-se mai curajoasă. La urma urmei, arăta 
foarte mică. 

O prinsese. Îşi dădu seama când ocoli grămada nedesluşită 
de echipament. Dar ce era? Celise Waan se apropie, cu 
pistolul pregătit. 

O pisică. 

Se uita drept la ea, legănându-şi coada. Un soi ciudat de 
pisică. Foarte mică - de fapt, un pisoi. De-un alb pal, cu 
dungi de-un stacojiu viu, cu capul supradimensionat şi ochi 
uluitori, purpurii, scânteietori. 

Altă pisică, gândi Celise Waan. Era exact ce-l lipsea. 

Pisica sâsâi la ea. 

Celise se dădu înapoi, oarecum surprinsă. Pisicile lui Tuf o 
sâsâiau din când în când, mai ales răutăcioasa aia neagră 
cu alb, dar nu aşa. Era un sâsâit aproape reptilian. Iar 
limba ei... Părea a avea o limbă foarte lungă, foarte 
ciudată... 

Animalul sâsâi din nou. 

Pis, pis, îl chemă femeia. 

Pisica o privi cu trufie, rece, fără să clipească. Apoi se 
dădu înapoi şi o scuipă. Scuipatul o atinse chiar în centrul 
vizorului - ceva verzui, dens, care-l acoperi vederea un 
moment, până îl şterse cu dosul palmei. 

Celise Waan decise că se săturase de pisici. 

Vino, pisicuţo! Am un cadou pentru tine! 

Pisica sâsâi şi se dădu înapoi, pregătindu-se să scuipe din 
nou. Celise Waan mormăi şi o aruncă în aer. 

Jefri Lion nu se îndoia că tunul cu plasmă i-ar fi venit de 
hac cu uşurinţă lui Kaj Nevis. Rezistenţa armurii costumului 
de luptă străin reprezenta un factor necunoscut. Dacă era 


comparabil cu costumele blindate purtate de escadroanele 
de asalt ale Imperiului Federal, în timpul Războiului de O 
Mie de Ani, atunci putea fi în stare să devieze razele laser, 
să reziste la mici explozii, să ignore atacurile sonice. Dar un 
tun cu plasmă era capabil să topească o placă de duraliaj, 
groasă de cinci metri. O ghiulea din plasmă urma să 
transforme instantaneu în zgură orice fel de armură 
personală, să-l incinereze pe Nevis înainte ca acesta să-şi 
dea seama ce-l lovise. 

Dificultatea consta în dimensiunile tunului cu plasmă. Din 
nefericire, era deosebit de greu, iar aşa-numita versiune 
portabilă, cu o baterie mică de energie, avea nevoie de 
aproape un minut standard, după fiecare foc, pentru a 
genera altă ghiulea de plasmă în camera de forţă. Jefri Lion 
era extrem de conştient de faptul că, dacă-l rata pe Kaj 
Nevis, nu mai avea şansa unei a doua împuşcături. Mai 
mult, chiar instalat pe trepied, tunul se manevra cu 
dificultate. Şi trecuseră mulţi ani de când fusese el în 
armată... Chiar şi atunci, punctele lui forte fuseseră mintea 
şi simţul tactic, nu reflexele. După atâtea decenii petrecute 
în Centrul Shandellor, nu avea prea multă încredere în 
coordonarea ochilor şi mâinilor. 

Aşa că Jefri Lion concepu un plan. 

Din fericire, tunurile cu plasmă fuseseră folosite deseori 
pentru apărarea automată a perimetrelor, iar cel pe care-l 
cărase avea minimintea standard şi comandă de foc 
continuu. Jefri Lion ridică trepiedul în mijlocul coridorului 
larg, la aproximativ douăzeci de metri de o intersecţie 
principală. Programă un câmp de foc extrem de îngust şi 
calibra volumul de ţintă cu cea mai mare precizie. Apoi 
iniţie comanda de foc continuu şi se dădu înapoi, satisfăcut. 
În interiorul bateriei de energie văzu formându-se 
ghiuleaua de plasmă, arzând tot mai strălucitoare. După un 
minut, se aprinse lumina care semnaliza că tunul era gata 
de tragere. Totul fusese pregătit, iar minimintea era mai 
iute şi mai corectă decât ar fi fost Lion, dacă ar fi tras 


manual. Țintea în centrul intersecţiei de coridoare din faţă, 
dar declanşa focul numai asupra obiectelor ale căror 
dimensiuni depăşeau anumite limite, programate. 

Deci, Lion ar fi putut trece prin zona de ţintă fără teamă, 
dar Kaj Nevis, care l-ar fi urmat în costumul lui de luptă 
absurd de imens, ar fi avut o surpriză fierbinte. Îi rămânea 
doar să-l atragă în locul pregătit. 

O demonstraţie de geniu tactic demnă de Napoleon, Chin 
Wu sau Stephan Cobalt Northstar. Jefri Lion era extrem de 
încântat de el însuşi. 

În timpul în care Lion reglase tunul cu plasmă, zgomotul 
paşilor grei devenise tot mai puternic, dar în ultimul 
moment începuse să scadă. Nevis cotise pe un drum greşit 
şi nu intenţiona să vină de bunăvoie în poziţia corectă. 
Foarte bine, gândi Lion, o să-l aduc eu aici. 

Merse exact în centrul zonei de foc, cu o încredere deplină 
în abilitatea sa, se opri acolo, zâmbi şi rămase în intersecţie, 
pentru a atrage atenţia prăzii sale nechibzuite. 

Pe ecranul mare, curbat, Arca se rotea, în proiecţie 
tridimensională. 

Rica Dawnstar, care abandonase tronul căpitanului pentru 
un scaun mai puţin confortabil, dar mai eficient, la una din 
staţiile de lucru ale punţii, studia, cu oarecare nerăbdare, 
imaginea şi datele ce pâlpâiau sub ea. Se părea că avea mai 
mulţi însoțitori decât crezuse. 

Sistemul afişa formele de viaţă ce pătrunseseră pe navă ca 
pe nişte puncte luminoase de-un roşu viu. Existau şase 
puncte. Unul dintre ele se afla pe punte. Din moment ce 
Rica era singură, evident că o reprezenta pe ea. Dar 
celelalte cinci? Chiar dacă Anittas ar fi fost încă în viaţă, tot 
ar fi trebuit să fie numai două puncte în plus. Nu ieşea 
socoteala. 

Poate că Arca nu era o epavă, poate că rămăsese cineva la 
bord. Numai că sistemul pretindea că reprezintă personalul 
autorizat, al Arcei, cu puncte verzi, iar pe ecran nu se vedea 
nici un strop de verde. 


Alţi vânători de epave? Greu de crezut. 

Însemna că Tuf, Lion şi Waan ajunseseră la bord, treaba 
lor cum. Asta era o chestie mai logică. Într-adevăr, sistemul 
susţinea că exista o formă de viaţă venită din exterior aflată 
într-o navă de pe puntea de acostare. 

În regulă. leşea socoteala. Şase puncte roşii însemnau ea, 
Nevis, Anittas (cum de supravieţuise molimelor alea 
blestemate? Sistemul susţinea că arată doar organisme vii), 
Tuf, Wan şi Lion. Unul dintre ei rămăsese în Cornul 
abundenței, iar restul... 

Era uşor să-l identifice pe Kaj Nevis. Sistemul arăta 
sursele de putere ca pe nişte stele galbene, micuţe. Numai 
un punct roşu era însoţit de o stea galbenă. Acela trebuia să 
fie Nevis, în costumul lui de luptă. 

Dar ce însemna al doilea punct galben, care strălucea atât 
de puternic, singur, pe un coridor gol de pe puntea şase? 

O sursă de energie infernală, dar ce anume? Rica nu 
înţelegea. Existase un punct roşu lângă ea, dar se 
depărtase, părea să se ţină după Nevis, apropiindu-se de 
acesta. 

Între timp, apăruseră puncte negre: bio-armele Arcei. 
Uriaşa axă centrală, care trecea prin cilindrul asimetric, 
îngustat spre vârf, al navei, era presărată de puncte negre, 
dar acestea măcar stăteau locului. Altele, care trebuiau să 
fie fiarele slobozite, se mişcau pe coridoare. Numai că erau 
mai mult de cinci. Exista un cârd - treizeci sau mai multe 
organisme mărunte, ce se deplasau în masă, arătând pe 
ecran ca o pată neagră, informă, din care se desprindea 
câte unul, din când în când. Un rătăcit ajunsese lângă o 
luminiţă roşie şi dispăru brusc. 

Şi în zona centrală se afla un semn roşu. 

Rica solicită o imagine din acel sector, iar pe ecran apăru o 
secţiune mărită. Lumina roşie se găsea în apropierea unui 
semn negru ce se mişca - un fel de confruntare. Examină 
textul de sub imaginea grafică. Semnul negru reprezenta 


specia 4% 67-001-00342-10078, tyrannosaurus rex. Un animal 
masiv, fără îndoială. 

Remarcă, plină de interes, că o lumină roşie şi un punct 
negru se apropiau de Kaj Nevis. Ceva interesant. Se părea 
că ea avea să lipsească de la petrecere: acolo, jos, se 
dezlănţuise iadul. 

lar ea se afla sus, sănătoasă, în siguranţă, la comenzi. Rica 
Dawnstar zâmbi. 

Kaj Nevis rătăcea pe un coridor, din ce în ce mai furios, 
când îl pocni în ceafă o lovitură subită, explozivă. În 
interiorul căştii, sunetul fusese groaznic. Forţa exploziei îl 
aruncă înainte şi-l trânti. Se prăbuşi cu faţa în jos, pe 
podea. Se mişcă prea lent, pentru a amortiza căderea cu 
braţele. 

Dar costumul absorbi o mare parte a impactului, iar Nevis 
nu păţi nimic. Stând întins, privi iute indicatoarele şi zâmbi 
crunt: costumul de luptă nu se rupsese, nu se stricase. Se 
rostogoli într-o parte şi se ridică greoi în picioare. 

La douăzeci de metri, la o intersecţie de coridoare, un 
bărbat în costum verde cu auriu, înarmat de parcă ar fi 
evadat dintr-un muzeu militar, ţinea un pistol în mâna 
înmănuşată. 

Ne mai întâlnim noi, canalie! Strigă silueta, prin 
intermediul difuzoarelor exterioare. 

AŞA VA FI, LION! Replică Nevis. ÎMI PARE BINE CĂ TE 
VĂD! VINO AICI, SĂ-ŢI STRÂNG MÂNA! 

Şi clănţăni din cleşti. Cel drept era încă pătat de sângele 
cibertehului. Spera că Jefri Lion observase. Păcat că laserul 
lui avea o rază redusă de acţiune. Nu conta. O să-l prindă 
pe Lion, o să-l ia jucăriile şi o să se distreze un pic cu el - 
poate o să-l smulgă picioarele, o să-l sfâşie costumul şi o să 
lase aerul ăla blestemat să facă restul. 

Kaj Nevis se repezi înainte. 

Jefri Lion rămase locului, ridică pistolul cu săgeți, ochi cu 
grijă, ţinând arma cu amândouă mâinile, trase. 


Săgeata H lovi pe Nevis în piept. Avu loc o explozie 
zgomotoasă, dar de data asta el fusese pregătit. Urechile îl 
dureau, dar abia se împletici. O parte din filigranul 
complicat al armurii se înnegrise, dar asta fusese toată 
stricăciunea. 

Al PIERDUT, BĂTRÂNE! ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! 
Jefri Lion era tăcut şi metodic. Puse pistolul în teacă, luă 
puşca laser, o duse la umăr, ochi, trase. 

Raza ricoşă din umărul lui Nevis într-un perete şi făcu în 
acesta o găurică neagră. 

Microînvelis reflectorizant, comentă Jefri Lion, coborând 
arma. 

Nevis parcursese trei sferturi din distanţa dintre ei, cu 
paşii lui mari, energici. În cele din urmă, Lion păru că-şi dă 
seama de pericol. Aruncă puşca, se întoarse şi coti după un 
colţ, făcându-se nevăzut. 

Kaj Nevis lungi pasul şi se luă după el. 

Haviland Tuf avea răbdare. 

Stătea calm, cu mâinile încrucişate pe burtă. Îl durea 
capul din cauza repetatelor lovituri ale tyrannosaurului în 
masa sub care se adăpostise. Se străduia să ignore 
ciocănitul care îndoia metalul de deasupra şi-l făcea să se 
simtă şi mai inconfortabil, răgetele animalice, excesiva şi 
melodramatica demonstraţie a foamei carnivorului, care-l 
făcea pe acesta să se aplece şi să-şi arate dinţii. Tuf se 
gândea la boabe-umflate rodelyane, în unt-de-miere, 
încerca să-şi amintească pe care planetă se găsea cea mai 
tare şi mai gustoasă varietate de bere şi elabora o nouă 
strategie cu care să-l zdrobească pe Jefri Lion, dacă aveau 
să se înfrunte vreodată la joc. 

Până la urmă, planul lui dădu rezultatele aşteptate. 

Reptila dezlănţuită se plictisi şi plecă, frustrată. 

Haviland Tuf aşteptă până când afară se făcu linişte 
completă. Se răsuci neîndemânatic, rămase un moment pe 
burtă, până-l dispăru amorţeala din picioare, după care se 
târi înainte şi scoase capul de sub masă. 


Lumină slabă, verde. Zumzăit abia auzit, gâlgâit 
îndepărtat. Nici o mişcare. 

leşi, foarte atent. 

Dinozaurul lovise de mai multe ori, cu coada lui masivă, 
ceea ce rămăsese din sărmanul trup al lui Ciupercă. 
Imaginea îi provocă lui Tuf o tristeţe uriaşă, amarnică. 
Echipamentul de la punctul de lucru fusese făcut ţăndări. 

Dar rămăseseră alte puncte de lucru, iar el avea nevoie de 
o singură celulă. 

Haviland Tuf extrase o mostră de ţesut şi se îndreptă greoi 
spre cea mai apropiată staţie de lucru. De data asta, avu 
grijă să rămână cu urechile ciulite, să audă, dacă era cazul, 
paşii dinozaurului. 

Celise Waan era încântată. Se descurcase foarte bine. 
Chestia aia mică, răutăcioasă, ca o pisică, nu avea s-o mai 
plictisească. Vizorul ei fusese puţin pătat în locul atins de 
scuipatul animalului, dar, în rest, ieşise minunat din 
înfruntare. Puse mândră pistolul în teacă şi înaintă pe 
coridor. 

Pata de pe vizor o stânjenea un pic. Se afla lângă ochi şi-l 
acoperea vederea. O şterse cu dosul palmei, dar reuşi doar 
s-o întindă. Îi trebuia apă. Foarte bine. Oricum, căuta 
hrană, iar unde se află mâncare există întotdeauna şi de 
băut. 

Merse pe culoar, coti la un colţ şi se opri brusc. 

La un metru, altă făptură blestemată, ca o pisică, se uita 
cu obrăznicie la ea. 

De data asta, Celise Waan acţionă hotărâtă. Apucă pistolul. 
Avu oarecare probleme să-l ţină, iar prima împuşcătură rată 
complet creatura dezgustătoare şi distruse uşa unei camere 
din apropiere. Explozia fu zgomotoasă şi zguduitoare. Pisica 
sâsâi, se dădu înapoi, scuipă, aşa cum făcuse prima şi fugi. 

Celise Waan fu atinsă de scuipat pe umărul stâng. Încercă 
să tragă a doua oară, dar viziera murdară o împiedică să 
ochească. 

Ce dracu'! Strigă ea, exasperată. 


Vedea din ce în ce mai greu. Plasticul din faţa ochilor ei 
părea că se înceţoşează. Marginile vizorului rămăseseră 
curate, dar dacă încerca să se uite în faţă, totul devenea 
neclar, distorsionat. Trebuia neapărat să-şi spele casca! 

Se duse în direcţia în care credea că dispăruse animalul- 
pisică, mergând încet, să nu se împiedice. Ascultă. Auzi un 
zgomot uşor, de mişunare, ca şi cum creatura ar fi fost în 
apropiere, dar nu era sigură. 

Vizorul arăta din ce în ce mai rău. Parcă privea printr-o 
sticlă lăptoasă. Totul devenise alb, înceţoşat. Nu putea să 
mai vadă. Cum să vâneze fiinţa aia hidoasă, dacă era pe 
jumătate oarbă? Şi cum să-şi dea seama încotro mergea? N- 
avea ce face, trebuia să-şi scoată casca aia stupidă. 

Dar, gândind mai bine, se opri. Îşi aminti de Tuf şi de 
avertismentele lui teribile, referitoare la molimele ce 
puteau fi transmise de aerul din navă. Bine, bine, dar Tuf 
era un individ atât de ridicol! Văzuse vreo dovadă a 
spuselor lui? Nu, niciuna. Scosese afară pisica aia mare, 
cenuşie, a lui, iar animalul nu păţise nimic în urma 
experienţei. 'Tuf o ţinea în braţe, când îl văzuse ultima oară. 
Sigur, făcuse mult tam-tam despre perioada de incubație, 
dar probabil că încercase s-o sperie. Se părea că-l plăcea 
să-l rănească sensibilitatea, după cum o dovedise cu 
renghiul revoltător cu mâncarea pentru pisici. Fără îndoială 
că găsise un amuzament pervers în a o speria într-un 
asemenea hal, încât s-o facă să rămână săptămâni în şir în 
costumul strâmt, împuţit, neconfortabil. 

Îi veni deodată ideea că Tuf putea fi responsabil de 
apariţia chestiilor ca nişte pisici ce-o hărţuiau. Se înfurie. 
Individul era un ticălos barbar! 

Abia dacă mai vedea ceva. Centrul lăptos al vizorului 
devenise aproape opac. 

Hotărâtă şi furioasă, Celise Waan îşi desfăcu iute casca, o 
scoase şi o aruncă pe coridor, cât de departe putu. 

Respiră adânc. Aerul era un pic rece, cu un strop de 
aciditate, dar mirosind mai puţin a mucegai decât cel 


reciclat de filtrul costumului. Avea gust plăcut. Femeia 
zâmbi. Aerul n-avea nimic! Se uită după Tuf, să scoată limba 
la el. 

Atunci privi, din întâmplare, în jos. Şi rămase cu gura 
căscată. 

Mănuşa ei... Dosul palmei drepte, cel pe care îl folosise să 
şteargă scuipatul pisicii... Avea o gaură mare în centrul 
ţesăturii aurii. Chiar şi urzeala din metal părea corodată! 

Pisica aia! Pisica aia blestemată! Dacă scuipatul i-ar fi atins 
pielea, ar fi... l-ar fi... Şi-şi reaminti brusc că nu mai purta 
cască. 

Deodată, în josul coridorului, animalul-pisică ţâşni afară 
dintr-o cameră. 

Celise Waan ţipă la ea, înhăţă pistolul şi trase de trei ori, 
într-o succesiune rapidă. Dar făptura fusese mai iute. 
Alergă şi dispăru după un colţ. 

Nu putea fi în siguranţă până nu lichida fiinţa aceea 
pestilenţială, decise ea. Dacă o lăsa să scape, putea să se 
năpustească asupra ei în orice clipă de neatenţie, aşa cum 
făcuse pisoiul cel nesuferit, negru cu alb, al lui Tuf. Celise 
Waan desfăcu pistolul, vâri în el un încărcător nou cu săgeți 
explozive şi porni, prevăzătoare, în urmărire. 

Inima lui Jefri Lion bătea cum nu bătuse de ani de zile. 
Picioarele îl dureau, respiraţia i se transformase în gâfâieli 
scurte, greoaie. Adrenalina se scurgea în sistemul sanguin. 
Se sili din răsputeri. Numai un pic, pe coridor, după colţ, 
apoi vreo douăzeci de metri până la următoarea intersecţie. 

Podeaua de sub el se zguduia de fiecare dată când Kaj 
Nevis o izbea cu talpa grea, în formă de farfurie. O dată sau 
de două ori, Lion se dezechilibră, dar pericolul părea doar 
să condimenteze povestea. Alerga aşa cum alergase în 
tinereţe şi nici măcar paşii uriaşi, grăbiţi, ai lui Nevis, nu 
puteau să-l ajungă, deşi îl simţea pe celălalt apropiindu-se. 

În timp ce fugea, scoase o grenadă cu lumină. Când auzi 
unul din cleştii afurisiţi ai lui Nevis ţăcăânind la un metru de 


ceafa lui, Jefri Lion o armă şi o aruncă peste umăr, apoi se 
grăbi şi mai mult, cotind după primul colţ. 

Se răsuci în timp ce cotea, tocmai la timp să vadă 
izbucnirea subită, fără zgomot, de strălucire albastră-albă 
în coridorul pe care abia îl părăsise. Lumina reflectată de 
pereţi îl ameţi, pentru moment. Se întoarse şi privi spre 
intersecţie. Dacă individul n-ar fi fost protejat de costum, 
grenada cu lumină i-ar fi ars retinele, iar radiaţia l-ar fi ucis 
în câteva secunde. 

Tot ce se vedea din Nevis era o umbră uriaşă, complet 
neagră, care se înălța dincolo de intersecţie. 

Jefri Lion se retrase alergând, gâfâind. 

Kaj Nevis păşi încet în intersecţie. Vizorul lui era atât de 
întunecat, încât părea aproape negru, dar în timp ce Lion îl 
privea, culoarea roşie reveni, arzând din ce în ce mai 
strălucitoare. 

LUA-TE-AR DRACU'! PE TINE Şi JUCĂRIILE TALE 
STUPIDE! Bubui Nevis. 

Nu contează, gândi Jefri Lion. Tunul cu plasmă va face 
treaba, fără îndoială. Se afla doar la zece metri de zona de 
foc. 

Renunţi, Nevis? Îl ironiza el, întorcându-se lent înapoi. Un 
soldat bătrân e prea iute pentru tine? 

Dar Kaj Nevis nu se mişcă. 

Un moment, Jefri Lion rămase locului, uluit. Oare radiaţiile 
îl dăduseră gata pe individ, cu tot costumul lui? Nu, nu 
putea fi asta. lar Nevis nu putea să renunţe la vânătoare 
acum, când îl atrăsese atât de aproape de zona de foc şi de 
surpriza ghiulelei de plasmă. 

Nevis râse. 

Se uita deasupra capului lui Lion. 

Jefri Lion privi în sus, tocmai la timp ca să vadă ceva 
desprinzându-se de tavan şi coborând, dând din aripi, spre 
el. Ceva tuciuriu, cu aripi negre, întinse, ca de liliac. Zări, o 
clipă, nişte ochi galbeni, înguşti, cu pupile mici, roşii. Apoi 
întunecimea îl acoperi ca o mantie, iar carnea umedă, 


tăbăcită, se strânse în jurul lui, pentru a-l înăbugşi ţipătul 
subit. 

Foarte interesant, gândi Rica Dawnstar. 

O dată ce stăpâneşti sistemul, o dată ce ai ajuns să cunoşti 
comenzile, poţi să descoperi tot felul de lucruri. Cum ar fi, 
de exemplu, masa aproximativă şi configuraţia trupului 
fiecărei luminiţe ce se mişca pe ecran. Computerul putea 
chiar să-ţi arate o simulare tridimensională, dacă-l rugai 
frumos. Rica îl rugă frumos. 

Iar lucrurile se lămuriră. 

Anittas murise. Al şaselea intrus, cel de pe Cornul 
abundenței, era o pisică a lui Tuf. 

Kaj Nevis şi supercostumul lui îl hăituiseră pe Jefri Lion 
de-a lungul navei. Numai că o pată neagră - dracula cu 
glugă - îi venise de hac lui Lion. 

Semnul roşu care era Celise Waan încetase să se mişte, 
dar nu se stinsese. Masa neagră, târâtoare, se apropia de 
ea. 

Haviland 'Tuf se afla singur în axa centrală, punând ceva 
într-un bazin de clonare şi încercând să solicite sistemului 
activarea cronourzelii. Rica lăsă comanda să fie activată. 

Toate bio-armele se aflau afară, pe coridoare. 

Rica decise să mai lase lucrurile în pace, să se clarifice 
singure, înainte să intervină. 

Între timp, porni programul pentru curăţarea de infestare 
a interiorului navei. La început, trebuia să închidă toate 
ieşirile de urgenţă, să etanşeizeze fiecare sector în parte. 
Apoi, procesul putea începe. Evacuarea atmosferei, filtrare, 
iradiere, cu redundanţă serioasă, pentru siguranţă. Când 
atmosfera de înlocuire se va scurge înapoi, va fi infuzată cu 
antiviruşi potriviţi. Un lucru complex şi de durată, dar 
eficient. 

Iar Rica nu avea motive să se grăbească. 

Picioarele cedaseră primele. 

Celise Waan zăcea în centrul coridorului, sugrumată de 
teroare. Totul se întâmplase foarte brusc. La un moment 


dat, alerga pe hol, în urmărirea animalului-pisică. Apoi o 
cuprinsese subit un val de ameţeală, după care se simţise 
prea slăbită pentru a merge mai departe. Decisese să se 
odihnească o clipă şi se ghemuise pe podea, să-şi tragă 
răsuflarea. Dar nu-l ajutase cu nimic. Se simţise tot mai rău, 
iar când încercase să se ridice, picioarele i se îndoiseră sub 
ea. Se prăbugşise cu faţa în jos. 

După aceea, picioarele refuzaseră să se mişte. Acum nici 
nu le mai simţea. De fapt, nu mai simţea nimic dedesubtul 
mijlocului, iar paralizia se întindea încet în trup. Putea să 
mişte braţele, dar o dureau când făcea asta, iar mâinile îi 
erau grele ca plumbul. 

Ţinea obrazul apăsat pe podeaua tare. Încercă să ridice 
capul şi nu reuşi. Partea superioară a corpului ei se 
cutremură, străpunsă de-o durere subită. 

O fiinţă-pisică se ivi de după colţ, la doi metri de ea. Se 
opri, privind-o cu ochi mari, îngrozitori. Gura i se deschise, 
pentru a sâsâi. 

Celise Waan încercă să ţipe. 

Ţinea încă pistolul în mână. Încet, greoi, îl ridică în dreptul 
feţei. Fiecare mişcare o tortura. Ochi cât putu mai bine şi 
trase. 

De data asta, săgeata nimeri ţinta. 

Fu împroşcată cu bucăţi de pisică. Una, din carne crudă, 
umedă, dezgustătoare, nimeri pe obrazul ei. 

Treaba asta o făcu să se simtă mai bine. Măcar omorâse 
făptura care o chinuise. Măcar scăpase de ea. Era bolnavă, 
neajutorată. Poate reuşea să se odihnească... Să aţipească 
un pic... S-ar simţi mai bine după aceea... 

Altă făptură-pisică sări în coridor. 

Celise Waan gemu, încercă să se mişte, făcu toate 
eforturile. Braţele îi deveneau din ce în ce mai grele... 

O a doua pisică veni după prima. Celise împinse pistolul cu 
săgeți spre obraz, încercă să ochească. Cu asta se ocupa, 
când apăru a treia pisică. Săgeata se duse aiurea, explodă 
fără să producă pagube, pe coridor. 


Una dintre pisici o scuipă, nimerind-o între ochi. 

Durerea fu incredibilă. Dacă ar fi fost în stare să se mişte 
şi-ar fi smuls ochii din orbite, s-ar fi tăvălit pe podea şi-ar fi 
jupuit pielea. Dar nu putea să se mişte... Ţipă. 

În faţa ochilor îi juca o pată hidoasă, colorată, apoi îşi 
pierdu vederea. 

Auzea... Simţea. Paşi uşori, iuți. Paşi de pisică. 

Câte erau? 

Celise simţi o greutate pe umeri. Apoi alta şi alta... Ceva o 
înghiontea în piciorul drept, nefolositor. Abia îl simţea 
deplasându-se. 

Apoi auzi zgomotul unui scuipat, iar durerea îi cuprinse 
obrazul. 

Erau în jurul ei, pe capul ei, căţărându-se pe ea. Simţea 
moliciunea blănurilor lor mângâindu-l mâna. Ceva o muşcă 
de gât. Ţipă. Muşcăturile continuară, croindu-şi drum tot 
mai adânc, sfâşiind-o cu dinţi mici, ascuţiţi. 

Alt animal o apucă de un deget. Într-un fel, durerea îi dădu 
putere. Izbi atacatorul şi-şi trase mâna. Când se mişcă, 
provocă o cacofonie de şuierături în jur, proteste ale 
fiinţelor-pisici. Le simţi muşcând-o de faţă, de gât, de ochi. 
Ceva încerca să se strecoare în costumul ei. 

Mâna i se mişcă încet, greoaie. Mătură din cale pisicile, fu 
muşcată, dar insistă. Scotoci la centură, până când o simţi 
între degete, rotundă şi grea. O desprinse, o trase spre 
figura ei, o ţinu strâns. 

Unde era cuiul pentru armare? Degetul mare căută. Aici. 
Îl răsuci şi-l apăsă, aşa cum îi spusese Lion. 

Cinci, recită ea în tăcere, patru, trei, doi, unu. 

În ultima ei clipă, Celise Waan văzu lumina. 

Kaj Nevis râse zdravăn, în timp ce privea spectacolul. 

Nu ştia ce naiba era fiinţa aia, dar fusese destul de 
puternică pentru Jefri Lion. Aripile ei se înfăşuraseră peste 
el când îl atacase, apoi, timp de câteva minute, bărbatul 
ţipase şi se zbătuse, rostogolindu-se pe podea, cu făptura 


acoperindu-l capul şi umerii. Arăta ca un om care se lupta 
cu o umbrelă. Teribil de comic! 

După un timp, Lion rămăsese nemişcat, cu picioarele 
tremurând uşor. Ţipetele încetară. Un sunet de sugere 
umplu coridorul. 

Nevis era amuzat şi încântat, dar consideră că nu trebuia 
să lase ceva nerezolvat. Făptura se concentrase asupra 
hrănirii. Nevis înaintă cât de tăcut putu, ceea ce nu 
însemna foarte tăcut şi o înhăţă. Când o desprinse de ceea 
ce rămăsese din Jefri Lion, scoase un pocnet lichid. 

Drace, gândi Nevis, făcuse o treabă teribilă! Partea din 
faţă a căştii lui Lion fusese îndoită spre înăuntru. Făptura 
avea un fel de cioc-sugătoare din os, care găurise vizorul lui 
Lion şi-l supsese cea mai mare parte a figurii. Groaznic! 
Carnea arăta lichefiată, se vedeau oasele prin ea. 

Monstrul se zbătea nebuneşte în strânsoarea lui, scoțând 
un țipăt ascuţit, respingător, pe jumătate răcnet, pe 
jumătate văicăreală. Kaj Nevis îl ţinu la distanţă, lăsându-l 
să dea din aripi, în timp ce-l examina. Îi izbi braţele, fără 
nici un efect. Îi plăceau ochii: ochi inteligenţi, înspăimântați. 
Făptura putea fi manevrată, gândi el. Îşi imagină ce-ar 
însemna să aducă în Shandicity, într-o noapte, câteva sute 
de asemenea fiinţe... Da, monştrii şi-ar găsi prada dorită... 
Iar locuitorii i-ar da orice ar cere -bani, femei, putere, 
întreaga planetă blestemată, dacă ar dori. Ar fi amuzant să 
stăpânească nava... 

Pentru moment, creatura aceea putea fi o belea. 

Kaj Nevis apucă fiecare aripă în câte o mână şi rupse 
animalul în două. Apoi, zâmbind, se întoarse pe drumul pe 
care venise. 

Haviland 'Tuf verifică aparatele din nou, ajustă uşor 
curgerea fluidului. Satisfăcut, îşi încrucişă mâinile pe burtă 
şi se aşeză lângă bazin. În interiorul acestuia se zbătea şi 
spumega un lichid roşu, întunecat. Tuf simţi că-l cuprinde 
ameţeala, privindu-l. Ştia că era un efect secundar al 
cronourzelii. În bazinul micuţ, pe care-l putea cuprinde în 


mâinile lui mari, acționau energii imense, primare, iar 
timpul însuşi se supunea ordinelor lui. Treaba asta îl 
umplea de-un sentiment aparte, de teamă şi venerație. 

Baia nutritivă se subţia treptat, devenind aproape 
transparentă. Tuf reuşi să zărească în ea o siluetă 
întunecată care căpăta formă, crescând, crescând vizibil, 
ontogeneza petrecându-se în faţa ochilor lui. Patru labe, da, 
le vedea... Şi o coadă. Evident o coadă, decise Tuf. 

Se înapoie lângă aparat. Nu trebuia ca fiinţa creată de el 
să fie vulnerabilă la bolile care-l uciseseră pe Ciupercă. 
Repetă inoculările făcute tyrannosaurului cu puţin timp 
înaintea eliberării intempestive a acestuia, care-l luase prin 
surprindere. Fără îndoială, calea de a administra antiviruşii 
potriviţi înainte de completarea procesului naşterii. lar 
Haviland Tuf începu să facă exact acest lucru. 

Arca era aproape curățată. Rica ridicase bariere ermetice 
în trei sferturi din navă, iar programul de sterilizare acţiona 
inexorabil, conform logicii sale automate. Puntea de 
acostare, zona de reparaţii, camera maşinilor, turnul de 
control, puntea şi încă alte nouă sectoare aveau acum pe 
ecran o culoare albastră, curată. Doar imensa axă centrală, 
coridoarele principale şi zonele laboratoarelor din 
apropierea lor erau încă întunecate de nuanţa roşcată, 
corozivă, care însemna o atmosferă plină de boli şi moarte 
în miliarde de feluri. 

Aşa dorise Rica Dawnstar. În sectoarele centrale, 
interconectate, alt fel de proces se desfăşura, conform unei 
logici la fel de necruțătoare. Soluţia finală urma să-l asigure 
doar ei stăpânirea deplină asupra navei de germinare şi a 
întregii ei ştiinţe, puteri şi bogății. 

Acum, când mediul era curat, Rica îşi scoase mulţumită 
casca. Comandase nişte mâncare - o felie albă, grasă, de 
proteine dintr-o făptură numită animal-de-carne, ţinută de 
Arcă într-o stază suculentă, timp de un mileniu, pe care o 
stropi cu un pahar mare, rece, de apă-dulce, cu gust slab de 


miere milidiană. Se bucură de friptură în timp ce urmărea 
rapoartele ce se scurgeau pe ecran. 

Lucrurile se simplificaseră considerabil. Jefri Lion 
dispăruse. Păcat, fusese un individ incredibil de naiv, care 
nu reprezenta un pericol. Şi Celise Waan ieşise din joc. 
Surprinzător, reuşise să tragă după ea pisoii diabolici. Kaj 
Nevis îi venise de hac fiarei numite dracula cu glugă. 

Rămăseseră doar Nevis, Tuf... Şi ea. 

Rica rânji. 

Tuf nu constituia o problemă. Era ocupat să-şi facă o 
pisică. Putea să scape uşor de el, într-un fel sau altul. Nu, 
singurul obstacol adevărat între Rica şi pradă era Kaj 
Nevis, cu costumul lui de luptă unquinez. Probabil că 
individul se simţea foarte sigur de sine. Bine. N-avea decât. 

Rica Dawnstar termină carnea şi-şi linse degetele. „A venit 
momentul lecţiei de zoologie”, gândi ea. Solicită rapoarte 
despre cele trei bio-arme care colindau prin navă. Dacă 
niciuna dintre ele nu putea fi de folos, mai avea treizeci şi 
nouă în stare de stază, aşteptând să fie eliberate. Putea să 
aleagă uşor călăul. 

Un costum de luptă? Ce avea ea valora cât o sută de 
costume de luptă. 

Când termină de citit precizările zoologice, Rica Dawnstar 
zâmbea. 

Să uite de griji! Singura problemă era să introducă datele 
corect. Verifică structura de pe ecran şi încercă să-şi 
închipuie cât de vicleană era mintea lui Nevis. 

Nu suficient de vicleană, presupuse Rica. 

Coridoarele blestemate continuau la nesfârşit şi păreau a 
nu duce nicăieri, doar în alte coridoare. Indicatoarele 
arătau că începuse deja să consume aer din al treilea 
rezervor. Kaj Nevis îşi dădu seama că trebuia să-l găsească 
iute pe ceilalţi şi să-l înlăture, ca să poată afla cum 
funcţiona nava aia blestemată. 

Parcurgea un coridor deosebit de lung şi de larg, când 
deodată se aprinse un fel de fâşie de plastic, inserată în 


podea. 

Nevis se opri, încruntându-se. 

Dunga strălucea semnificativ. Ducea drept înainte şi cotea 
la dreapta, la prima intersecţie. 

Nevis făcu un singur pas. Secţiunea fâşiei rămasă în urma 
lui se stinse. 

Era condus undeva. Anittas mormăise ceva despre 
dirijarea oamenilor de-a lungul navei. Înainte să-l facă o 
mică tunsoare... Cibertehul trăia încă, bântuind calculatorul 
Arcei? Se îndoia. Anittas i se păruse foarte mort, iar el avea 
multă experienţă în omorârea oamenilor. Atunci cine? 
Dawnstar, bineînţeles. Ea trebuia să fie. Cibertehul spusese 
că o condusese în camera de comandă. 

Unde încerca ea să-l conducă? 

Kaj Nevis se gândi un moment. În costumul lui, se simţea 
invulnerabil. Dar ce rost avea să rişte? Dawnstar era o 
căţea trădătoare. Putea să-l facă să se rătăcească, să umble 
până i se termina aerul. 

Se întoarse şi plecă decis în direcţia opusă celei arătate de 
linia seducătoare, argintie. 

La prima intersecţie, o dungă verde căpătă viaţă, arătând 
spre stânga. 

Kaj Nevis o luă la dreapta. 

Coridorul se termină în faţa a două scări rulante, în 
spirală. Când Nevis se opri, una dintre ele începu să 
funcţioneze, urcând. Bărbatul rânji şi cobori pe cea 
nemişcată. 

Cobori trei niveluri. La capăt, scara era strâmtă şi 
întunecoasă. Ducea în două direcţii. Înainte ca Nevis să se 
decidă, se auzi un scrâşnet metalic, iar un panou alunecă 
dintr-un perete şi închise coridorul din dreapta. 

Căţeaua i-o făcuse, gândi el furios. Se uită la stânga. 
Coridorul părea a se lăţi oarecum, dar rămânea întunecat. 
Ici, colo, se zăreau movile de maşinării vechi. Lui Nevis nu-l 
plăcu felul în care arătau. 


Dacă Dawnstar credea că-l putea dirija spre o capcană 
închizând nişte uşi, se înşela. Nevis se întoarse spre tunelul 
închis, din dreapta, ridică piciorul şi izbi. Zgomotul fu 
asurzitor. Lovi iar şi iar, apoi începu să folosească şi pumnii 
blindaţi. Avu nevoie de toată puterea suplimentară a 
exoscheletului, pentru a veni de hac plăcii. 

Trecu rânjind peste ceea ce rămăsese din panoul glisant şi 
pătrunse în coridorul întunecat, îngust, în care încercase 
Dawnstar să-l interzică intrarea. Sub picioarele lui era 
metal gol. Aproape că se freca de pereţi cu umerii. Un fel 
de cale de acces, îşi imagină Nevis. Poate ducea într-un loc 
important. Trebuia să ducă într-un loc important. Altfel, de 
ce ar fi încercat mercenara să-l oprească să intre? 

Tălpile lui ca nişte farfurii zăngăneau pe podea. Bărbatul 
continua să înainteze. Coridorul devenise şi mai întunecos, 
dar Kaj Nevis era decis să meargă mai departe. Într-un loc, 
culoarul cotea brusc la dreapta, alcătuind o trecătoare prea 
îngustă pentru costumul lui de luptă. Trebui să se strecoare 
cu braţele strânse şi cu picioarele pe jumătate răsucite. 

Dincolo de cotitură se ivi, deasupra, un pătrat mic, 
luminos. Nevis se îndreptă spre el. Apoi se opri, brusc. Ce 
era asta? 

Un fel de picătură, de culoare închisă, plutind în aer. 

Kaj Nevis se apropie cu grijă. 

Picătura întunecată era rotundă şi mică, doar cât pumnul 
unui bărbat. Nevis se opri la un metru de ea şi o o privi 
atent. Altă creatură, urâtă ca aceea care-l mâncase pe Jefri 
Lion, dar mai ciudată. Cafenie, noduroasă, având o 
suprafaţă ce arăta de parcă ar fi fost făcută din piatră. 
Părea a fi piatră. Nevis îşi dăduse seama că era o 
vieţuitoare pentru că avea gură - o deschizătură neagră, 
umedă, în pielea stâncoasă. Interiorul acesteia era umed, 
verde, mişcător. Se vedeau dinţi, sau ceva care păreau a fi 
dinţi, numai că erau metalici. Nevis avu impresia că zărise 
trei şiruri, pe jumătate acoperiţi de carnea verde, ca din 
cauciuc, care pulsa încet, continuu. 


Bizareria consta în faptul că făptura stătea incredibil de 
nemişcată. La început, Nevis crezu că plutea în aer. Dar, 
când se apropie mai mult, realiză că se înşelase. Atârna în 
centrul unei pânze inimaginabil de fine, cu fire atât de 
subţiri că erau aproape invizibile. De fapt, capetele lor erau 
invizibile. Nevis vedea doar părţile mai groase, de lângă 
centrul în care pulsa creatura, dar țesătura părea a fi mai 
subţire pe măsură ce se întindea şi nu-ţi puteai da seama 
dacă era prinsă de zid, podea sau tavan, oricât de atent te- 
ai fi uitat. 

Un păianjen, deci. Unul straniu. Înfăţişarea pietroasă îl 
făcuse pe Nevis să creadă că era vorba de o formă de viaţă 
bazată pe siliciu. 

Auzise de aşa ceva. Un lucru deosebit de rar. Deci, un fel 
de păianjen din siliciu. Mare scofală! 

Kaj Nevis se apropie mai mult. Fir-ar să fie! Pânza, sau 
ceea ce crezuse că-l pânză... Ei bine, chestia aia afurisită nu 
stătea pe o pânză, făcea parte din pânză! Firele fine, 
subţiri, lucioase, creşteau din trupul ei. Abia putea zări 
punctele de sutură. Şi erau mai multe decât crezuse - sute, 
poate mii, majoritatea prea subţiri pentru a fi observate, de 
la orice distanţă. Doar dacă le priveai din unghiul potrivit 
vedeai lumina reflectându-se în ele, într-o culoare ştearsă, 
argintie. 

Nevis făcu un pas înapoi, simțindu-se nesigur, fără să ştie 
prea bine de ce, în ciuda protecţiei oferite de armura lui. În 
spatele păianjenului din siliciu se vedea strălucirea luminii 
de la capătul coridorului. Acolo trebuia să fie ceva 
important, de aceea încercase Rica Dawnstar să-l oprească. 

„Asta era”, gândi el, satisfăcut. Probabil că acolo se afla 
blestemata cameră de comandă, iar înăuntru tremura Rica. 
Păianjenul stupid reprezenta ultima ei linie de apărare. îi 
dădea fiori, dar ce naiba i-ar fi putut face? 

Kaj Nevis manevră braţele cu cleşti şi-l întinse pe cel 
drept, să apuce lighioana. 


Lamele de metal zimţate, strălucitoare, pătate de sânge, 
se închiseră peste cel mai apropiat fir vizibil, încet, cu 
uşurinţă. Cioburi strălucitoare, zimţate, pătate cu sânge, 
din metal unquian, zăngăniră pe podea. 

Întreaga pânză începu să vibreze. 

Kaj Nevis se uită la braţul drept inferior. Cleştele fusese 
retezat la jumătate. Simţi gustul bilei în gură. Făcu un pas 
înapoi, apoi altul, după aceea un altreilea, îndepărtându-se 
de fiinţa de acolo. 

O mie de fire de pânză, mai subţiri decât aţa, deveniră o 
mie de picioare, iar acestea lăsară o mie de găuri în pereţii 
din metal, când se mişcară şi crestară podeaua la cea mai 
uşoară atingere. 

Nevis fugi. Goni înainte, până la locul îngust unde cotea 
coridorul. 

Tocmai cobora braţele masive ale costumului, încercând să 
se strecoare, când păianjenul-umblător îl prinse. Se legăna 
în timp ce se apropia de el, suspendat pe nenumărate 
picioare invizibile, cu gura pulsând. Nevis gâfâi îngrozit. O 
mie de braţe din siliciu, monomoleculare, îl înfăşurară. 

Bărbatul întinse mâna dotată cu putere uriaşă, ca să 
apuce capul fiinţei, să-l strivească, dar braţele se aflau 
pretutindeni, vălurind, strângându-se în jurul lui aproape 
cu moliciune. Nevis se zbătu, iar ele tăiară metal, carne, 
oase. Sângele ţâşni din ciotul braţului. Bărbatul scoase un 
țipăt scurt. 

Iar păianjenul-umblător îl îmbrăţişă mai strâns. 

O crăpătură cât un fir de păr apăru în plasticul bazinului 
gol. Pisoiul izbi în ea. Crăpătura se lărgi. Haviland Tuf se 
întinse şi apucă animalul în mâna lui mare, apoi îl ridică în 
dreptul ochilor. Era slab şi fără vlagă. Poate că iniţiase 
naşterea prea curând. Va fi mai atent la următoarea 
încercare, dar de data asta nesiguranța şi nevoia continuă 
de vigilenţă, grija ca nu cumva tyrannosauri plimbăreţi să-l 
întrerupă munca avuseseră ca rezultat o anumită grabă 
nepotrivită. 


Cu toate acestea, considera că obținuse un succes. 

Pisoiul miorlăi. Haviland Tuf hotărî că va trebui să-l 
hrănească manual, folosind o pipetă, fără să se îndoiască 
vreo clipă că nu s-ar descurca. Ochii pisoiului erau abia 
deschişi, iar blana lungă încă udă de lichidul în care fusese 
cufundat cu puţin timp în urmă. Oare Ciupercă fusese cu 
adevărat atât de mic? 

Nu pot să-ţi spun Ciupercă, îi declară el solemn noului său 
tovarăş. Genetic, sunteţi identici, dar Ciupercă a fost 
Ciupercă, iar tu eşti tu. Te voi numi Haos, un camarad 
potrivit pentru Distrugere. 

Pisoiul se mişcă în palma lui, deschise şi închise un ochi, de 
parcă l-ar fi înţeles. Nimic surprinzător. Se ştia că toate 
pisicile aveau ceva însuşiri paranormale. 

Tuf se uită în jur. Nu mai avea nimic de făcut acolo. Poate 
venise timpul să-l caute pe nedemnii lui tovarăşi de 
altădată, să încerce să ajungă la un soi de înţelegere mutual 
avantajoasă. Plecă în căutarea lor, cu Haos în mână. 

Se terminase, decise Rica Dawnstar, când lumina roşie a 
lui Nevis dispăru de pe ecran. Lupta urma să se dea doar 
între ea şi 'Tuf, ceea ce însemna că era stăpâna Arcei. 

Ce naiba ar putea să facă totuşi cu ea? Greu de spus. S-o 
vândă companiei de armament sau planetei care dădea mai 
mult? Un lucru nu foarte înţelept. Nu avea încredere în cei 
cu prea multă putere. Puterea corupe, la urma urmei. Poate 
ar fi mai bine să păstreze nava, s-o pună în funcţiune. Ea 
era destul de coruptă, ar trebui să fie imună. Dar s-ar simţi 
groaznic de stingheră, vieţuind singură în morga aceea. 
Putea să angajeze un echipaj, să aducă la bord prieteni, 
iubiţi, servitori. Dar cum să aibă încredere în ei? Rica se 
încruntă. O problemă spinoasă, dar avea mult, mult timp la 
dispoziţie ca s-o rezolve. Se va gândi la ea mai târziu. 

Acum, altă problemă, mult mai urgentă, aştepta să fie 
soluţionată. Tuf părăsise camera centrală de donare şi 
rătăcea pe coridoare. Cum să-l vină de hac? 


Examină schema navei. Păianjenul-umblător rămăsese în 
vizuina lui comodă şi caldă, probabil hrănindu-se încă. 
Berbecul-rostogolitor, greu de patru tone, se afla jos, pe 
coridorul principal al punţii şase, rulând înainte şi înapoi, ca 
un fel de ghiulea vie, nebună, de-o mărime imensă, năruind 
pereţii şi căutând zadarnic ceva organic peste care să se 
rostogolească, să-l strivească şi să-l digere. 

Tyrannosaurul se afla la etajul potrivit. Ce făcea? Rica 
apăsă câteva taste, solicitând mai multe detalii şi zâmbi. 
Dacă mesajele erau demne de încredere, animalul mânca. 
Oare ce? Pentru moment, nu-şi dădu seama. Apoi se lămuri. 
Rămăşiţele iui Jefri Lion şi ale draculei cu glugă. 
Localizarea părea corectă. 

Fiara se afla foarte aproape de Tuf. Din nefericire, când 
începu să se deplaseze iar, se îndreptă în direcţia 
nepotrivită. Poate reuşea să le aranjeze o întâlnire... 

Nu trebuia să-l subestimeze pe Tuf. Scăpase o dată de 
reptilă. Poate va reuşi s-o facă din nou. Chiar dacă l-ar 
conduce la etajul cu berbecul rostogolitor, problema ar fi 
aceeaşi. Tuf avea un fel de isteţime nativă. Nu-l va fi uşor 
să-l ducă de nas pe bătrânul Tuffy, aşa cum făcuse cu Nevis. 
Era prea subtil. Îşi aminti jocurile în care se înfruntaseră pe 
Cornul abundenței. Tuf le câştigase pe toate. 

Să mai elibereze câteva bio-arme? Uşor de făcut. 

Rica Dawnstar ezită. Drace, exista o cale mai simplă! 
Venise timpul să intervină direct. 

De un braţ altronului căpitanului atârna o coroniţă dintr- 
un metal luminiscent, pe care Rica o scosese mai devreme 
dintr-o magazie. O luă, o puse sub un scaner, pentru a-l 
verifica iute circuitele, apoi şi-o puse pe cap, puţin într-o 
parte. După aceea, îşi montă casca, închise ermetic 
costumul şi-şi luă arma cu ace. La treabă! 

Hoinărind pe coridoarele Arcei, Haviland Tuf găsise un soi 
de vehicul - o maşinuţă deschisă, cu trei roţi. Mergea pe jos 
de câtva timp, iar mai înainte stătuse ghemuit sub o masă, 
aşa că fu încântat să se aşeze. Conduse mai departe cu o 


viteză constantă, redusă, rezemat de speteaza capitonată şi 
privind drept în faţă. Haos stătea în poala lui. 

Parcurse mai mulţi kilometri. Era un şofer atent şi 
metodic. La fiecare intersecţie, oprea, se uita la dreapta, 
apoi la stânga, examina cu grijă posibilităţile ce i se ofereau, 
înainte de a merge mai departe. Coti de două ori, îndemnat 
în parte de-o logică strictă, în parte de-o simplă toană, dar 
rămase majoritatea timpului pe coridoarele cele mai largi. 
O dată, opri maşina şi cobori, pentru a examina nişte uşi 
care i se păruseră interesante. Nu văzu nimic, nu întâlni pe 
nimeni. Din când în când, Haos se mişca în poala lui. 

Apoi, Rica Dawnstar se ivi chiar în faţă. 

Haviland Tuf opri maşinuţa în centrul unei intersecţii mari. 
Se uită la dreapta şi clipi de câteva ori, apoi se uită şi la 
stânga. După aceea privi drept înainte, îşi încrucişă mâinile 
la piept şi o urmări pe tânăra care se apropia încet de el. 

Femeia se opri pe coridor, la cinci metri de locul unde o 
aştepta. 

Ai ieşit să te plimbi cu maşina? Întrebă ea. 

Ţinea în mâna dreaptă arma ei obişnuită, cu ace, iar în 
stânga o încâlceală de cureluşe, care atârnau până la 
podea. 

Într-adevăr... Am fost ocupat un timp. Unde-s ceilalţi? 

Morți. Decedaţi. Dispăruţi. Eliminaţi din joc. Am rămas 
doar noi, Tuf. 

O situaţie obişnuită. 

Acesta-l ultimul meci, afirmă Rica Dawnstar. Fără revanşă. 
Iar de data asta voi câştiga eu. 

Tuf îl mângâie pe Haos şi nu-l răspunse. 

Tuf, zise ea binevoitoare, în toată povestea asta eşti cel 
inocent. N-am nimic cu tine. La-ţi nava şi pleacă. 

Dacă vă referiţi la Cornul abundenței cu bunuri excelente 
la preţuri minime, trebuie să vă reamintesc că a suferit 
stricăciuni grave, care n-au fost încă reparate. 

Atunci ia alta. 


Cred că nu voi face asta, declară Tuf. Pretenţiile mele 
asupra Arcei sunt, probabil, inferioare celor ale lui Celise 
Waan, Jefri Lion, Kaj Nevis şi Anittas, dar, întrucât mi-aţi 
spus că aceştia au murit, înseamnă că pretenţiile mele sunt 
la fel de valabile ca ale dumneavoastră. 

Nu chiar, replică Rica Dawnstar, ridicând arma cu ace. 
Asta înclină balanţa în favoarea mea. 

Haviland Tuf se adresă pisoiului pe care-l ţinea în poală: 

Aceasta să-ţi fie prima lecţie despre căile dificile ale 
universului! Ce importanţă are dreptatea, dacă partea 
cealaltă are o armă, iar tu nu? Violenţa brutală domneşte 
pretutindeni, iar inteligenţa şi bunele intenţii sunt călcate în 
picioare. Doamnă, zise el, ridicându-şi apoi privirea spre 
Rica Dawnstar, recunosc avantajul dumneavoastră. Dar 
protestez. Membrii decedați ai grupului nostru mi-au 
recunoscut dreptul la o parte din câştig, înainte să ajungem 
la bordul Arcei. După câte ştiu, dumneavoastră n-aţi fost 
inclusă, într-un mod similar, în înţelegere. De aceea, mă 
bucur, în comparaţie cu dumneavoastră, de un avantaj 
legal. Mai mult, continuă el, ridicând un deget, avansez 
ideea că proprietatea unui bun merită să fie conferită de 
folosinţă şi de abilitatea de a-l folosi. Arca ar trebui să se 
afle - aceasta ar fi soluţia optimă - sub comanda persoanei 
care a demonstrat că are talentul, inteligenţa şi voinţa de a 
folosi cel mai eficient miliardele de posibilităţi pe care le 
oferă. Subliniez că eu sunt acea persoană. 

Serios? Râse Rica Dawnstar. 

Într-adevăr, îi răspunse Haviland Tuf şi-l luă pe Haos în 
palme, ridicându-l pentru a fi văzut de femeie. Lată dovada. 
Am explorat această navă şi acum stăpânesc secretele 
dispăruţilor Imperiali Pământeni referitoare la clonare. O 
experienţă uluitoare şi ameţitoare, una pe care-s dornic s-o 
repet. De fapt, am decis să renunţ la chemarea banală a 
negustoriei pentru mai nobila profesie de inginer ecolog. 
Sper că nu veţi încerca să-mi staţi în cale. Fiţi convinsă că 
vă voi asigura transportul înapoi pe Shandellor şi voi avea 


grijă să primiţi fiecare părticică a salariului ce v-a fost 
promis de Jefri Lion şi ceilalţi. 

Rica Dawnstar dădu din cap, neîncrezătoare. 

Eşti nemaipomenit, Tuffy! Crezi, întrebă ea înaintând şi 
învârtind arma în jurul degetului, că meriţi nava pentru că 
poţi s-o foloseşti, iar eu nu? 

Aţi expus esenţa problemei, încuviinţă 'Tuf. Rica râse din 
nou şi aruncă arma spre el. 

Ia-o, n-am nevoie de ea! 

Tuf se ridică şi o prinse din zbor. 

Se pare că pretenţiile mele au fost întărite în mod 
neaşteptat şi decisiv. Acum pot eu să vă ameninţ că o săvă 
împuşc. 

N-o vei face. Regulile, Tuf. Tu joci meciul conform 
regulilor. Eu sunt cea căreia îi place să le încalce. 

Ridică mănunchiul de curele încâlcite ce-l atârna pe umăr. 

Ştii ce-am făcut, în timp ce-ţi clonai un pisoi? 

Evident că nu, răspunse Haviland Tuf. 

Evident, îl imită sardonic Rica. Am fost pe punte, Tuf, m- 
am jucat cu calculatorul şi am aflat tot ce trebuia să ştiu 
despre Arcă şi CIE. 

Într-adevăr! Clipi Tuf. 

Acolo se găsea un ecran mare. Imaginează-ţi-l ca pe o 
imensă tablă de joc. Am urmărit orice mişcare. Piesele roşii 
eraţi tu şi ceilalţi. Şi eu. Existau şi piese negre. Bio-arme, 
aşa le numea sistemul. Mi se pare mai potrivit termenul de 
monştri. E mai scurt. Mai puţin formal. 

Şi încărcat de conotaţii puternice, o completă Tuf. 

Desigur. Dar să revenim la oile noastre. Am trecut prin 
sfera exterioară de apărare, am reuşit să evităm sistemul 
de apărare cu boli, dar Anittas a fost ucis, iar înainte de a 
muri a decis să se răzbune un pic, aşa că a declanşat 
sistemul de apărare cu monştri. lar eu am stat sus şi am 
privit cum piesele negre şi roşii se vânau reciproc. Dar 
lipsea ceva, Tuf. Ştii ce? 

Presupun că-l o întrebare retorică. 


Într-adevăr, îl imită Rica Dawnstar, râzând. Lipseau piesele 
verzi. Sistemul fusese programat să reprezinte intruşii cu 
roşu, propriile-l bio-arme cu negru, iar personalul autorizat 
al Arcei cu verde. Sigur că nu existau semne verzi. Dar asta 
mi-a dat de gândit, Tuf. Apărarea cu monştri reprezenta, 
evident, o ultimă soluţie. Dar se intenţionase a fi folosită 
doar când nava era abandonată, când devenea o epavă? 

Cred că nu, zise Tuf, încrucişându-şi din nou mâinile. 
Existenţa ecranului implică existenţa cuiva care se uită la 
el. Mai mult, dacă sistemul fusese programat să prezinte 
simultan personalul navei, intruşi şi apărători monstruoşi, 
în culori diferite, atunci trebuie luată în considerare 
posibilitatea ca toate cele trei grupe să fie la bord, active, în 
acelaşi timp. 

Da. Acum, întrebarea-cheie! 

Haviland Tuf zări mişcare pe coridorul din spatele ei. 

Scuzaţi-mă, începu el. Rica îi făcu semn să tacă. 

Dacă fuseseră pregătiţi să dea drumul ororilor din cuşti, în 
caz de necesitate, pentru a respinge năvălitorii, cum 
preveneau uciderea propriilor lor oameni? 

O dilemă interesantă, recunoscu Tuf. Anticipez cu aviditate 
plăcerea aflării răspunsului acestei ghicitori. Mi-e teamă 
însă că voi fi obligat, deocamdată, să renunţ la această 
plăcere. Departe de mine gândul de a întrerupe un discurs 
atât de fascinant. Totuşi, mă simt obligat să vă atrag 
atenţia... 

Puntea se zgudui. 

Da, rânji Rica. 

Mă simt obligat să vă atrag atenţia că un dinozaur 
carnivor, destul de mare, a apărut pe coridor în spatele 
dumneavoastră, iar în prezent se repede spre noi. Nu-mi 
place treaba asta. 

Tyrannosaurul scoase un răget. 

Rica Dawnstar nu se arătă deloc impresionată. 

Adevărat? Râse ea. Sper că nu te aştepţi să pic în capcana 
cu vezi-că-l-un-dinozaur-în-spatele-tău! Te credeam mai 


deştept, Tuf! 

Protestez! Sunt complet sincer! Exclamă bărbatul, pornind 
motorul maşinuţei. Mărturie stă viteza cu care am activat 
vehiculul, pentru a fugi de apropierea creaturii. De ce vă 
îndoiţi de mine? Cu siguranţă că aţi auzit apropierea 
tunătoare a fiarei, zgomotul răgetului ei... 

Ce răget? Întrebă Rica. Fii serios, Tuf. Să-ţi spun ceva. 
Răspunsul. Am uitat o piesă a jocului. 

Într-adevăr, zise Tuf. 

Tyrannosaurul se apropia de ei cu o viteză alarmantă. 
Părea înfuriat, iar răgetele lui îl împiedicau s-o audă pe Rica 
Dawnstar. 

Cei din Corpul Inginerilor Ecologi se ocupau nu numai cu 
donarea, Tuf. Erau savanţi militari, dar în primul rând 
ingineri ecologi. Puteau re-crea forme de viaţă, aduse de pe 
sute de planete, să le învie în bazinele lor, dar asta nu 
însemna tot ce puteau face. Puteau umbla în ADN, 
modificând acele forme de viaţă, reproiectându-le conform 
ţelurilor lor. 

Bineînţeles, spuse Tuf, dar acum scuzaţi-mă, trebuie să fug 
de dinozaur! 

Tyrannosaurul se afla la zece metri în spatele femeii. Se 
opri. Coada lui biciui peretele, iar maşinuţa lui Tuf se 
zgudui. Din colții fiarei se scurgea salivă, iar labele sale din 
faţă sfârtecau aerul cu o energie nemaivăzută. 

Urât din partea ta! Tuf, iată răspunsul! Bio-armele, 
monştrii, fuseseră ţinute în stază o mie de ani, poate mai 
mult. Dar nu erau monştri obişnuiţi. Fuseseră donați cu un 
scop special, pentru a apăra nava de intruşi şi fuseseră 
manipulaţi genetic pentru a corespunde acestui ţel. 

Tyrannosaurul mai făcu un pas, doi, trei. Acum ajunsese 
chiar în spatele ei... Umbra lui acoperise femeia... 

Manipulaţi cum? Se interesă Haviland Tuf. 

Credeam că n-o să întrebi niciodată, oftă Rica, iar 
tyrannosaurul se aplecă, mugi, deschise fălcile masive, îi 


cuprinse capul. Prin capacitate paranormală, şuieră ea 
printre dinţi. 

Într-adevăr! 

Doar capacitate paranormală, declară Rica Dawnstar, din 
gura dinozaurului, întinzându-se şi atingând ceva între 
dinţii acestuia, declanşând un ţiuit. Unii dintre monştri 
aproape că nu au minte, doar instincte. Au primit o 
aversiune instinctuală de bază. Cei mai complecşi au fost 
făcuţi, prin mijloace paranormale, să fie ascultători. 
Instrumentele de comandă sunt suprageneratoarele. 
Lucruri drăguţe, ca această coroană pe care o port. Nu 
conferă puteri paranormale sau alte chestii spectaculoase. 
Fac doar ca unii monştri să mă ocolească, iar alţii să mi se 
supună. 

Se trase din gura fiarei şi lovi, zgomotos, animalul peste 
bot. 

Jos, băiete! 

Tyrannosaurul scoase un răget şi îşi cobori capul. Rica 
Dawnstar descâlci harnaşamentul şi şaua, apoi începu să le 
aşeze la locurile potrivite. 

L-am controlat tot timpul în care am stat de vorbă, declară 
ea, calmă. L-am chemat aici. E flămând. L-a mâncat pe Lion, 
dar era mic şi mort, iar de altceva n-a avut parte, de o mie 
de ani! 

Haviland Tuf se uită la arma cu ace din mâna lui. Absolut 
inutilă. Oricum, nici el nu era un bun trăgător. 

Aş fi încântat să-l clonez un stegosaur. 

Nu, mulţumesc, zise Rica, strângând harnaşamentul. 
Acum nu mai poţi să te retragi. Ai vrut să joci şi ai pierdut, 
Tuf. Ar fi trebuit să pleci când ţi-am oferit posibilitatea. Să 
revedem pretenţiile tale. Lion, Nevis şi ceilalţi ţi-au oferit o 
parte egală cu a lor, dar din ce? Vei primi acum o parte, 
indiferent dacă o vrei sau nu, egală cu ceea ce au primit ei. 
Asta în privinţa argumentelor legale. Cât despre pretenţia 
morală referitoare ia folosirea superioară, zise ea rânjind şi 
lovind din nou cu palma dinozaurul, cred că am demonstrat 


că pot folosi Arca mai eficient decât tine. Lasă-te jos! 
Mormăi ea, iar animalul se aplecă mai mult, permiţând 
tinerei să sară în şaua de pe gâtul lui. Sus! Răcni ea şi fiara 
se ridică. 

Cu toate acestea, aţi renunţat la legalitate şi la moralitate 
şi v-aţi reîntors la violenţă. 

Aşa-l, răspunse Rica de pe şopârla ei tiran, ce înainta 
încet, parcă pipăindu-şi calea. Să nu spui că nu-s corectă, 
Tuf. Am un dinozaur, dar tu ai arma mea. Poate că osăai 
noroc când o să tragi. Acum suntem amândoi înarmaţi. 
Numai că eu, râse ea, eu sunt înarmată până-n dinţi! 

Haviland Tuf se ridică şi-l aruncă arma înapoi. O 
aruncătură puternică. Rica se aplecă într-o parte şi o 
prinse. 

Ce înseamnă asta? Întrebă ea. Te predai? 

Scrupulele dumneavoastră în privinţa corectitudinii m-au 
impresionat. Nu vreau să am vreun avantaj. Şi eu am un 
animal, zise el, mângâind pisoiul. lar dumneavoastră aveţi 
acum o armă. 

Porni maşina şi ieşi cu spatele din intersecţie, rulând iute 
pe coridor -atât de iute cât putea merge înapoi. 

Fie cum vrei tu, spuse Rica Dawnstar. 

Îşi pregătise bine jocul. Acum se simţea tristă. Tuf îşi 
întorcea maşina, pregătindu-se să fugă cu faţa, nu cu 
spatele. Tyrannosaurul deschise gura mare, iar balele 
curseră de pe colții de-o jumătate de metru. Apoi scoase un 
răcnet ce exprima foamea pură, primară, veche de un 
milion de ani şi se luă, răgind, după luf. 

Alergă pe coridor, intră în intersecţie. 

La douăzeci de metri de el, minimintea tunului cu plasmă 
luă cunoştinţă de faptul că în zona de foc intrase ceva ce 
depăşea dimensiunile țintei programate. Se auzi un clinchet 
foarte slab. 

Haviland Tuf fu împins înainte de suflul fierbinte. Puse 
trupul lui între Haos şi căldură. Din fericire, aceasta dură 
doar o clipă, deşi mirosul de reptilă arsă avea să rămână în 


locul acela ani de zile, iar o parte din podea şi pereţi trebui 
să fie înlocuită. 

Şi eu am avut o armă, îi spuse Haviland Tuf pisoiului. 
Târziu, mult mai târziu, când Arca fusese curățată, iar el, 
împreună cu Distrugere şi Haos se instalaseră confortabil în 

apartamentul căpitanului, îşi adusese bagajele, avusese 
grijă de cadavre, făcuse reparaţiile pe care putuse să le 
facă şi descoperise cum să potolească făptura incredibil de 
zgomotoasă de pe puntea şase, Haviland Tuf începu să 
scotocească metodic prin navă. În a doua zi, găsi o magazie 
cu îmbrăcăminte, dar bărbaţii şi femeile din CIE fuseseră 
mai scunzi decât el şi mult mai zvelţi, aşa că nu i se potrivi 
nici o uniformă. 

Dar alese o pălărie care-l plăcuse. O capelă verde, cu 
COZOroc, ce se potrivea perfect pe capul său chel, alb ca 
laptele. Avea în faţă un theta auriu, sigla corpului. 

Haviland Tuf, se prezentă el celui din oglindă, inginer 
ecolog. Suna frumos. 

2. PÂINI Şi PEŞTI. 

Numele ei era 'Tolly Mune, dar i se spunea în toate felurile. 

Cei care pătrundeau pentru prima oară în domeniul ei îi 
foloseau titlul, cu oarecare deferentă. Fusese comandant de 
port timp de patruzeci de ani standard şi înainte de asta 
adjunct de comandant, o stabilitate în funcţie nemaiîntâlnită 
în marea comunitate orbitală cunoscută sub numele oficial 
de Portul S'uthlam-ului. Jos, pe planetă, biroul ei însemna 
doar o cutie de scrisori oarecare în fluxul birocratic al 
hârtiilor. Aici, pe orbită, comandantul de port era judecător, 
şef al guvernului, primar, arbitru, legislator, meşter mecanic 
şi şef al poliţiei, toţi reuniți într-o singură persoană. 1 se 
zicea CP 

Portul fusese mic la început - se dezvoltase de-a lungul 
secolelor, pe măsură ce populaţia în creştere a S'uthlam- 
ului făcuse din planetă o piaţă tot mai importantă şi un 
punct-cheie în reţeaua comerţului interstelar din zonă. În 
centrul portului se afla staţia orbitală, un asteroid gol pe 


dinăuntru, cu diametrul de vreo şaisprezece kilometri, cu 
parcuri, magazine, dormitoare, magazii şi laboratoare. Şase 
staţii care o precedaseră, fiecare mai mare decât cea 
anterioară şi fiecare învechită acum (cea mai veche, 
construită cu trei secole în urmă, fiind doar cât o navă 
cosmică zdravănă), atârnau de Casa Păianjenului, ca nişte 
gândaci graşi, din metal, de un cartof din piatră. 

Casa Păianjenului, aşa i se spunea staţiei, pentru că se afla 
în centrul pânzei, o reţea complicată din metal argintiu, 
aruncată peste întunecimea vidului cosmic. Din staţia 
orbitală porneau, în toate direcţiile, şaisprezece ramuri 
principale. Cea mai nouă, lungă de patru kilometri, era încă 
în lucru. Şapte din cele iniţiale (a opta fusese distrusă de o 
explozie) se întindeau pe doisprezece kai în spaţiul cosmic. 
În interiorul tuburilor imense se aflau zonele industriale ale 
portului -depozite, fabrici, şantiere navale, centre vamale şi 
puncte de îmbarcare, plus instalaţii portuare şi docuri 
pentru reparat orice categorie de nave cunoscute în zonă. 
Trenuri lungi, pneumatice, goneau prin centrul ramurilor, 
cărând mărfuri şi pasageri de la o poartă la alta, către 
centrul aglomerat, zgomotos, agitat, din Casa Păianjenului 
sau spre ascensorul ce ducea către planetă. 

Din ramuri porneau tuburi mai mici, cu coridoare mai 
înguste, traversând şi retraversând vidul, legând totul într-o 
reţea ce devenea mai complicată cu fiecare an, pe măsură 
ce se făceau noi adaosuri. 

Iar între firele pânzei se găseau muştele - navete venind şi 
plecând spre suprafaţa S'uthlam-ului cu încărcături prea 
mari sau prea instabile pentru ascensor; nave de minerit 
aducând minereuri şi gheaţă de pe asteroizi; transportoare 
de hrană de pe asteroizii terraformaţi în interior, pentru a 
se permite practicarea agriculturii, numiţi Cămările; şi tot 
felul de nave de trafic interstelar: vase de linie luxoase, ale 
corporațiilor transstelare; ale negustorilor din planete 
apropiate, precum Vandeen, sau depărtate, precum Caissa 
sau Newholme; flote comerciale din Kimdiss; nave de război 


din Bastion sau Citadel; chiar nave ale străinilor, din Hruun- 
ul liber, din Raheemai, ale gethsoidezilor sau ale altor specii 
şi mai străine. Toate veneau în Portul S'uthlam-ului şi erau 
bine primite. 

Cei care locuiau în Casa Păianjenului, care lucrau în baruri 
şi în labirintul de săli, care mutau încărcăturile navelor, 
cumpărau şi vindeau, reparau şi aprovizionau navele îşi 
spuneau păienjenei, ca o denumire de onoare. Pentru ei şi 
pentru muştele care veneau destul de des pentru a fi 
socotite obişnuiţi ai locului, 'Tolly Mune era Maica Păianjen - 
lrascibilă, cu gură mare, prost dispusă, îngrozitor de 
competentă, omniprezentă, indestructibilă, puternică 
precum o forţă a naturii şi de două ori mai importantă decât 
aceasta. Unii dintre ei, care o înfruntaseră sau îi 
suportaseră proasta dispoziţie, n-o simpatizau. Pentru ei, 
comandanta portului era Văduva de Oțel. 

Tolly Mune era o femeie solidă, cu muşchi puternici, fără 
pretenţii, slabă ca orice s'uthlamez cinstit, dar atât de înaltă 
(aproape doi metri) şi de lată (în umeri), că părea un fel de 
planetară anormală, cu figura ei plină de riduri şi moale, ca 
pielea veche. Avea vârsta de patruzeci şi trei de ani locali, 
aproape nouăzeci standard, dar nu părea cu o oră mai 
bătrână de şaizeci. Atribuia acest lucru vieţii pe orbită. 

Gravitaţia te îmbătrâneşte, afirma ea. 

Cu excepţia câtorva spitale şi hoteluri de clasă stelară 
pentru turişti, din interiorul Casei Păianjenului şi a marilor 
nave de linie cu reţele gravitaționale, portul se rotea într-o 
imponderabilitate fără sfârşit, care constituia elementul 
natural al lui Tolly Mune. 

Părul ei argintiu-cenuşiu, legat strâns când lucra, plutea în 
urma ei precum coada unei comete, când era liber, 
fluturând la fiecare mişcare. lar ea se mişca tot timpul. 
Trupul ei solid, osos, slab, era puternic şi grațios. 'Tolly înota 
prin tuburile pânzei, prin coridoarele, sălile şi parcurile din 
Casa Păianjenului ca un peşte în apă, braţele lungi şi 
picioarele subţiri, musculoase, împingând, atingând, 


propulsând. Nu purta niciodată pantofi şi avea picioarele 
aproape la fel de curate ca mâinile. 

Chiar şi în spaţiul cosmic, unde păienjeneii veterani purtau 
costume stânjenitoare şi se mişcau greoi de-a lungul 
frânghiilor de ancorare, Tolly Mune prefera mobilitatea şi 
costumele lipite de corp. Asemenea costume ofereau doar o 
protecţie minimală împotriva radiaţiilor puternice ale stelei 
S'ul, dar, purtând învelişul strâmt, negru cu albastru închis, 
Tolly simţea o mândrie perversă şi mai degrabă înghiţea 
pumni întregi de pilule anticancerigene în fiecare 
dimineaţă, decât să opteze pentru o siguranţă lentă, 
greoaie. Afară, în costumul lucios, de culoare întunecată, 
între firele pânzei, era stăpâna. Purta propulsoare cu aer la 
încheieturile mâinilor şi la glezne. N-o întrecea nimeni în 
utilizarea lor. '[opăia cu uşurinţă de la o muscă la alta, 
verificând un loc, vizitând altul, ajungând la toate întâlnirile, 
supraveghind munca, urând bun venit muştelor importante, 
angajând, concediind, rezolvând toate problemele ivite. 

În pânza ei, comandantul de port Tolly Mune, Maica 
Păianjen, văduva de oţel, era orice dorea să fie, dedicându- 
se fiecărei sarcini şi arătându-se mai mult decât satisfăcută 
de cărţile care-l fuseseră împărţite. 

Apoi veni un ciclu nocturn când fu trezită din somn de 
locţiitorul ei. 

Ar fi bine să fie ceva important, zise ea, privindu-l prin 
intermediul videoecranului. 

Chemaţi punctul de comandă. 

De ce? 

Vine o muscă. Una mare. 

Nu trebuia să mă trezeşti degeaba, se încruntă 'Tolly 
Mune. N-are decât să vină. 

E cu adevărat una mare! Se agită bărbatul. Trebuie s-o 
vezi! Cea mai mare muscă pe care am zărit-o vreodată! 
Maică, fără glumă, chestia asta are o lungime de treizeci de 
kilometri! 


S-o ia dracu', zise ea în ultimul moment necomplicat al 
vieţii, înainte să-l cunoască pe Haviland 'Tuf. 

Înghiţi un pumn de anticancerigene strălucitoare, 
albastre, trase un gât zdravăn dintr-un recipient cu bere şi 
examină apariţia holografică din faţa ei. 

Ai o navă întinsă, zise ea, degajată. Ce naiba e? 

Arca este o navă de germinare pentru biorăzboi, a 
Corpului Inginerilor Ecologi, răspunse Haviland Tuf. 

CIE? Nu mai spune! 

Să repet, comandant de port Mune? 

Corpul Inginerilor Ecologi, ai străvechiului Imperiu 
Federal? Cu baza pe Prometheus? Specialişti în donare, 
biorăzboi - cei care au săvârşit, la ordin, tot felul de 
catastrofe ecologice? 

Urmări figura lui Tuf, în timp ce vorbea. Acesta domina 
centrul biroului ei mic, aglomerat, dezordonat şi prea mult 
vizitat, din Casa Pâianjenului, proiecția lui holografică 
stând, ca o fantomă uriaşă, albă, în centrul talmeş- 
balmeşului plutitor, imponderabil. Din timp în timp, o foaie 
de hârtie mototolită trecea prin el. 

Tuf era înalt. 'Tolly Mune întâlnise muşte care se măreau 
pe ele însele în holograme, pentru a părea mai înalte decât 
erau în realitate. Poate asta făcuse şi Haviland Tuf. Dar nu 
părea a fi un asemenea soi de om. Adică avea cu adevărat 
înălţimea de doi metri şi jumătate, cu o jumătate de metru 
mai mult decât cel mai înalt păienjenel pe care-l întâlnise. 
Iar acela era o monstruozitate, ca şi Tolly Mune însăşi, 
s'uthlamezii fiind oameni scunzi - o chestie de nutriţie şi de 
genetică. 

Figura lui Tuf nu exprima nimic. Uriaşul îşi împleti calm 
degetele pe movila burţii. 

Chiar aceia, răspunse el. Erudiţia dumneavoastră istorică 
merită invidiată. 

Mulţumesc. Corectează-mă dacă greşesc. Fiind erudită în 
istorie, ţin minte că Imperiul Federal s-a prăbuşit cu o mie 
de ani în urmă. lar CIE a dispărut şi el - membrii săi au fost 


demobilizaţi, rechemaţi pe Prometheus sau pe Vechiul 
Pământ, ucişi în luptă, oricum dispăruţi din zona ocupată de 
umanitate. Sigur, se spune că prometheenii cunosc încă 
multe din vechea bioteh, dar noi nu folosim metodele lor, 
aşa că nu ştiu cu certitudine dacă-l adevărat ce se zice. Am 
auzit însă că se feresc să-şi împărtăşească altora 
cunoştinţele. Deci, să vedem dacă am înţeles. Ai o navă de 
germinare a CIE, veche de o mie de ani, încă funcţională, pe 
care ai găsit-o într-o zi, din întâmplare şi, fiind singura 
persoană la bord, ai pus stăpânire pe ea. 

Corect. 

Iar eu sunt împărăteasa nebuloasei Crabului! Figura lui 
Tuf rămase inexpresivă. 

Mă tem că am contactat o persoană nepotrivită. Doream 
să discut cu comandantul portului din S'uthlam. 

Femeia sorbi altă înghiţitură de bere. 

Eu sunt amărâta de comandantă a portului, se răţoi ea. 
Gata cu aiurelile, Tuf! Apari aici într-o chestie care arată 
groaznic de mult a navă de război şi care-l de vreo treizeci 
de ori mai mare decât aşa-zisele crucişătoare din aşa-zisa 
Flotilă Planetară de Apărare, ceea ce face nervoasă o 
grămadă de lume. Jumătate din viermii-de-sol din hotelurile 
mari cred că eşti un străin venit să ne fure aerul şi să ne 
mănânce copiii, iar cealaltă jumătate îşi închipuie că 
reprezinţi un efect special, produs pentru distracţia lor. 
Sute dintre ei închiriază costume şi flotoare pentru vid, iar 
peste câteva ore vor colcăi în găoacea ta. Oamenii mei nu 
ştiu ce să facă. Aşa că revenim la blestemata de întrebare: 
ce vrei, luf? 

Sunt dezamăgit, declară Tuf. M-am grăbit să vin aici 
înfruntând mari dificultăţi, pentru a consulta păienjeneii şi 
cibertehii din Port S'uthlam, a căror pricepere e faimoasă, a 
căror reputaţie de cinste şi comportare etică nu-l egalată 
de nimeni. Solicit anumite modificări şi reparaţii, nimic mai 
mult. 


Tolly Mune îl asculta doar pe jumătate. Se uita la 
picioarele proiecției holografice, lângă care se ivise brusc o 
făptură mică, păroasă, neagră cu alb. 

Tuf, zise ea, simţindu-şi gâtul uscat, un soi de dăunător 
afurisit se freacă de piciorul tău! 

Şi sorbi din bere. 

Haviland 'Tuf se aplecă şi apucă animalul. 

Pisicile nu pot fi caracterizate corect drept dăunători, 
comandant de port Mune. Într-adevăr, felinele sunt 
vrăjmaşi implacabili ai multor belele şi paraziți, acesta fiind 
unul dintre numeroasele fascinante şi benefice atribute ale 
acestei specii minunate. Sunteţi conştientă că, odată, 
omenirea venera pisicile ca pe nişte zei? Aceasta-l 
Distrugere. 

Pisica începu să scoată un sunet jos, murmurat, când Tuf îi 
făcu un culcuş în îndoitura unuia din braţele sale masive şi 
începu să aplice mângâieri lungi, regulate, pe blana neagră 
cu alb. 

Oh! Un animal de casă! Ăsta-l termenul, nu? Singurele 
animale de pe S'uthlam sunt cele pentru hrană, dar primim 
vizitatori care au animale favorite. Să nu laşi... Pisica, aşa-l 
zice, nu? 

Într-adevăr. 

Bine. Să n-o laşi să iasă din navă. Îmi amintesc că, odată, 
când eram C. P Adjunct, am avut parte de cel mai afurisit 
balamuc... O muscă fără creier şi-a pierdut animalul amărât 
în timp ce ne vizita un ambasador străin, iar echipa noastră 
de securitate i-a confundat. Nu-ţi imaginezi cât de stânjeniţi 
am fost. 

Oamenii sunt deseori surescitaţi, comentă Haviland Tuf. 

Despre ce fel de modificări şi reparaţii pomeneai? 

Nişte mărunţişuri, răspunse Tuf, ridicând stânjenit din 
umeri, uşor de efectuat de experţi atât de eficienţi ca ai 
dumneavoastră. După cum aţi subliniat, Arca este într- 
adevăr un vas foarte vechi, iar vicisitudinile războiului şi 
secolele de neîngrijire şi-au lăsat urmele asupra ei. Punţi şi 


sectoare întregi sunt în întuneric, nefuncţionale, defectate 
dincolo de capacitatea, demnă de admiraţie, de 
autoreparare a navei. Aş dori să fie reparate aceste părţi 
ale aparaturii şi readuse la funcţionabilitate completă. În 
plus, după cum probabil ştiţi din studiile dumneavoastră 
istorice, Arca a avut, cândva, un echipaj de două sute de 
oameni. E suficient de automatizată pentru ca să pot s-o 
dirijez singur, dar, recunosc, nu fără anumite inconveniente. 
Punctul de comandă central, localizat pe puntea din turn, se 
află la o distanţă obositoare de apartamentul meu, pe care 
trebuie s-o parcurg zilnic. Consider că puntea în sine a fost 
proiectată ineficient pentru scopurile mele - mă văd silit să 
merg fără încetare de la o consolă la alta, pentru a executa 
multitudinea de sarcini complexe necesare funcţionării 
navei. lar alte funcţii mă obligă să părăsesc puntea şi să 
călătoresc încoace şi încolo prin imensitatea ambarcaţiunii. 
Nemaivorbind că mi-e imposibil să îndeplinesc alte treburi, 
care par a solicita prezenţa mea simultană în două sau mai 
multe locuri, aflate la distanţe de kilometri. Lângă 
apartamentul meu, există o cameră auxiliară de 
comunicaţii, mică dar confortabilă, ce pare a funcţiona 
perfect. Mi-ar plăcea ca tehnicienii dumneavoastră în 
cibernetică să reprogrameze şi să reproiecteze sistemul de 
comandă astfel încât, în viitor, să pot face tot ce-l necesar 
de acolo, fără să fiu nevoit să parcurg zilnic drumul 
epuizant până la punte - de fapt, fără să trebuiască să-mi 
părăsesc scaunul. În afara acestei probleme principale, mai 
am în minte câteva modificări. Unele modernizări minore. 
Adăugarea unei bucătării cu un set complet de mirodenii şi 
arome, precum şi cu o bibliotecă zdravănă de reţete, astfel 
încât să pot mânca într-un fel mai variat şi mai interesant 
pentru papilele mele gustative, nu doar hrana cumplit de 
nutritivă, militară, pe care a fost programată Arca s-o 
livreze. Un stoc mare de bere şi vinuri, precum şi cele 
necesare pentru a-mi fermenta singur alte băuturi de 
producţie proprie în viitor, în timpul lungilor peregrinări în 


străfundul spaţiului cosmic. Sporirea facilităţilor existente 
de distracţii, prin achiziţionarea unor cipuri cu cărţi, 
holopiese şi muzică din ultimul mileniu. Un nou program de 
securitate. Alte câteva schimbări banale, minore. Vă voi 
trimite o listă. Tolly Mune îl ascultase uluită. 

Fir-ar să fie! Exclamă ea, după ce Tuf termină. Chiar ai o 
navă CIE abandonată! 

Într-adevăr, confirmă Tuf. 

„Un pic cam rigid individul”, gândi ea. Apoi rânji. 

Scuzele mele! Voi aduna o echipă de păienjenei şi 
cibertehi, îi voi trimite să arunce o privire şi-ţi vom prezenta 
o estimare a costurilor. 

Nu-ţi face iluzii. E o navă mare, va dura ceva timp până 
vom concluziona cumva. Ar fi mai bine să pun nişte paznici, 
altfel ne vom trezi cu tot felul de amatori de curiozităţi 
tropăind prin săli şi furând amintiri. Am nevoie, adăugă ea, 
privind gânditoare holograma de sus până jos, să prezinţi 
echipei o descriere a problemei şi s-o orientezi în direcţia 
corectă. După aceea, ar fi recomandabil să pleci şi s-o laşi 
să se dezlănţuie. Să nu aduci monstruozitatea aceea în 
pânză, asta ar fi prea mult! Ai cum să ieşi din ea? 

Arca este echipată cu un grup complet de navete, toate 
funcţionale, răspunse Haviland Tuf, dar nu simt dorinţa de a 
părăsi confortul apartamentului meu. Sunt sigur că nava e 
destul de mare pentru ca prezenţa mea să nu incomodeze 
serios echipa dumneavoastră. 

Ce naiba, eu ştiu asta, tu ştii asta, dar oamenii lucrează 
mai bine când nu-şi închipuie că-l supraveghează cineva. Pe 
de altă parte, cred că ai nevoie să ieşi un pic din cutia aia de 
conserve. Cât ai stat singur? 

Mai multe luni standard, recunoscu Tuf, deşi nu-s complet 
singur. M-am bucurat de compania pisicilor mele şi mi-am 
petrecut timpul în mod plăcut, învățând care-s capacităţile 
Arcei şi extinzându-mi cunoştinţele de inginerie ecologică. 
Dar accept punctul dumneavoastră de vedere că un pic de 


recreere nu-mi strică. Oportunitatea de a încerca o nouă 
bucătărie merită folosită. 

Aşteaptă până o să guşti berea s'uthlameză! Portul are şi 
alte distracţii - facilităţi de a face exerciţii, hoteluri, săli de 
sport, spelunci cu droguri, senzoriumuri, saloane sexuale, 
teatru viu, săli de jocuri... 

Am oarecare îndemânare la unele jocuri. 

Apoi există turismul. Poţi lua trenul pneumatic, prin troliu, 
spre suprafaţa planetei, poţi explora toate districtele din 
S'uthlam. 

Într-adevăr... M-aţi intrigat, comandant de port Mune. Mă 
tem că am un temperament plin de curiozitate. Asta-l 
marea mea slăbiciune. Din nefericire, fondurile mele 
interzic un sejur îndelungat. 

Nu-ţi face griji, replică ea, zâmbind. O să-ţi trecem totul în 
nota de reparaţii şi o să lămurim lucrurile la urmă. Acum 
sari în afurisita de navetă şi cară-te la... Stai să văd... Docul 
nouă-unsprezece e liber. Vizitează întâi Casa Păianjenului, 
apoi ia trenul în jos. Vei fi o senzaţie nemaipomenită. Ai 
apărut deja la ştiri. Viermii-de-sol şi muştele vor da buzna 
asupra ta. 

O bucată de carne ar găsi perspectiva atrăgătoare, zise 
Haviland Tuf. Eu nu. 

Bine, se amuză comandanta portului. În cazul ăsta, du-te 
incognito! 

Stewardul din trenul pneumatic circulase printre pasageri 
cu o tavă cu băuturi, la scurt timp după ce Haviland Tuf se 
îmbarcase pentru călătoria în jos. Tuf băuse bere 
s'uthlameză, în restaurantele din Casa Păianjenului şi o 
găsise diluată, apoasă şi notabil de lipsită de gust. 

Poate oferta dumneavoastră include produse din malţ 
preparate pe alte planete, zisese el. Dacă da, aş fi bucuros 
să încerc unul. 

Sigur, răspunsese stewardul. 

Căutase în listă şi venise cu un recipient dolofan, plin cu 
un lichid de-un cafeniu întunecat, cu o etichetă pe care Tuf 


recunoscuse scrierea din Shandellor. 1 se oferi un 
decontator, iar Tuf tastă codul său. Moneda s'uthlameză era 
caloria. Preţul recipientului depăşea de patru ori şi 
jumătate conţinutul caloric al berii. 

Costul importului, explică stewardul. 

Tuf sorbi din recipient, cu o demnitate greoaie, în timp ce 
trenul pneumatic cădea prin troliu către suprafaţa planetei. 
Nu era o călătorie comodă. Haviland Tuf considerase preţul 
unui bilet de categorie stelară prohibitiv şi luase unul de 
clasa întâi, următoarea categorie, pentru a se trezi 
înghesuit într-un scaun ce părea proiectat pentru un copil 
s'uthlamez mic, într-un şir de opt scaune similare, 
despărțite de un culoar central. 


Avusese un noroc chior şi primise locul de lângă interval. 
Tuf se îndoia că în alte condiţii ar fi putut îndura călătoria. 
Chiar şi aşa, îi era imposibil să se mişte fără să se frece de 
braţele subţiri, goale, ale femeii din stânga lui, un contact 
pe care Tufîl găsea extrem de neplăcut. Când stătea în felul 
lui obişnuit, se lovea cu capul de tavan - de aceea, trebuia 
să se ghemuiască şi, ca urmare, gâtul îi înţepenise într-un 
mod foarte neplăcut. Undeva, departe, în tren, se aflau, 
înţelese Tuf, grupurile sanitare pentru clasa întâi, a doua şi 
a treia. Decise să evite, cu orice preţ, cunoaşterea 
confortului lor dubios. 

Când începu coborârea, cei mai mulţi dintre pasageri îşi 
traseră glugi de izolare deasupra capetelor şi-şi aleseră un 
mod de divertisment personal. Oferta, observă Tuf, includea 
trei programe muzicale diferite, o dramă istorică, două 
fantezii erotice, o interfaţă pentru afaceri, ceva numit 
pavană geometrică şi stimularea directă a centrilor plăcerii 
din creier. Tuf îşi propuse să afle ce-l pavana geometrică, 
dar descoperi că gluga de izolare era prea mică pentru 
capul lui, ţeasta sa fiind anormal de lungă şi de lată, după 
standardele s'uthlameze. 

Tu eşti musca mare? Întrebă cineva, din spatele său. 

Tuf se întoarse. S'uthlamezii stăteau într-o izolare tăcută, 
cu capetele acoperite de căştile negre, fără vizoare. În 
afară de ciorchinele de stewarzi aflaţi departe, în partea din 
spate a vagonului, singurul pasager ce nu părăsise încă 
lumea realităţii era bărbatul de pe scaunul din partea opusă 
a intervalului, cu un rând în urmă. Părul lung, împletit, 
pielea arămie şi obrajii dolofani indicau că individul 
provenea din afara planetei, ca şi Tuf. 

Musca cea mare, nu-l aşa? 

Sunt Haviland Tusf, inginer ecolog. 

Ştiam că eşti o muscă. Şi eu sunt. Mă numesc Ratch 
Norren. Din Vandeen, zise bărbatul şi întinse mâna. 

Am auzit de străvechiul ritual al strângerii mâinilor, 
domnule. Am remarcat că nu purtaţi arme. Părerea mea 


este că, iniţial, obiceiul urmărea să stabilească acest fapt. Şi 
eu sunt neînarmat. Acum, dacă doriţi, puteţi să vă retrageţi 
mâna. 

Ratch Norren rânji şi-şi trase mâna. 

Eşti o rață amuzantă, zise el. 

Domnule, nu sunt nici rață amuzantă, nici muscă mare. 
Cred că-l evident pentru orice persoană cu inteligenţă 
umană normală. Poate standardele sunt altele pe Vandeen... 

Ratch Norren se ciupi de obraz. Un obraz rotund, plin, 
cărnos, acoperit cu pudră roşie, pe care-l ciupise cu putere. 
Tuf decise că era vorba fie de un tic deosebit de pervers, fie 
de un gest vandeean, a cărui semnificaţie n-o cunoştea. 

Chestia cu musca, spuse bărbatul, e doar o expresie a 
păienjeneilor. Una dialectală. Îi numesc muşte pe toţi cei de 
pe alte planete. 

Într-adevăr... 

Eşti cel care a venit cu nava uriaşă de război, nu-l aşa? Cel 
care a apărut la ştiri? De ce porţi perucă? Se interesă 
Norren, fără să aştepte răspuns la întrebările anterioare. 

Călătoresc incognito, deşi se pare că mi-aţi descoperit 
deghizarea, domnule. 

Norren se ciupi iar de obraz. 

Spune-mi Ratch, zise el, privindu-l pe Tuf din cap până-n 
picioare. Cam slabă deghizarea... Cu perucă sau fără, rămâi 
un gigant uriaş, de culoarea ciupercii. 

În viitor, voi folosi farduri. Din fericire, niciunul dintre 
băştinaşii s'uthlamezi n-a dat dovadă de perspicacitatea 
dumneavoastră. 

Sunt prea politicoşi ca s-o exprime. Aşa-l pe S'uthlam. Ştiu, 
sunt prea mulţi. Majoritatea nu-şi pot permite nici un fel de 
intimitate, aşa că o înlocuiesc cu o pretinsă intimitate. Nu te 
vor remarca în public până nu vei dori să fii remarcat. 

Locuitorii din Port S'uthlam, pe care i-am întâlnit, nu 
păreau deosebit de rezervaţi, nici împovăraţi de o etichetă 
complicată... 


Păienjeneii sunt altfel, replică nestânjenit Ratch Norren. 
La ei, lucrurile sunt mai lejere. Să-ţi dau un sfat. Nu vinde 
nava aici. Du-o în Vandeen. O să-ţi dăm un preţ foarte bun. 

Nu intenţionez să vând Arca. 

Nu-l cazul să te tocmeşti cu mine. N-am autoritatea s-o 
cumpăr. Nici banii. Aş vrea să-l am, râse individul. Du-te pe 
Vandeen şi ia legătura cu Consiliul de Coordonatori. N-o să 
regreţi, adăugă el, privind în jur, ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure că stewarzii se aflau departe, iar ceilalţi pasageri 
visau în spatele căştilor lor pentru intimitate, după care 
continuă, coborând vocea până la o şoaptă conspirativă. Pe 
de altă parte, chiar dacă preţul n-ar fi un factor decisiv, am 
auzit că nava ta are puteri de coşmar. Să nu dai o asemenea 
putere s'uthlamezilor. Îi iubesc, nu te mint, îi iubesc cu 
adevărat, vin în mod regulat aici pentru afaceri, sunt 
oameni buni, luaţi în parte, dar atât de mulţi, Tuffer şi se 
înmulţesc, se tot înmulţesc, ca nişte rozătoare afurisite. O 
să vezi. Cu câteva secole în urmă, a avut loc un război local 
zdravăn, tocmai din cauza asta. S'uthlamezii implantau 
colonii peste tot, înhăţând orice bucăţică de teren arabil, iar 
dacă se nimerea să trăiască şi alţii acolo, îi copleşeau 
numeric, prin înmulţire. Noi am pus capăt la chestia asta. 

Noi? Întrebă Haviland Tuf. 

Vandeen, Skrymir, Planeta lui Henry şi Jazbo, oficial. Dar 
am fost ajutaţi de-o mulţime de neutri. Tratatul de pace îi 
limita pe s'uthlamezi la propriul lor sistem solar. Dar dacă le 
dai nava ta infernală, probabil că se vor dezlănţui din nou. 

Am înţeles că s'uthlamezii sunt un popor deosebit de 
onorabil şi de etic. 

Ratch Norren se ciupi iar de obraz. 

Onorabil, etic, bineînţeles. Sunt foarte potriviţi să închei 
afaceri cu ei, iar gagicile de aici cunosc nişte trucuri 
trăsnet! 'Ţi-am spus, am o sută de prieteni s'uthlamezi şi-l 
iubesc pe toţi. Dar cei o sută de prieteni ai mei au, probabil, 
vreo mie de copii. Oamenii ăştia se înmulţesc, asta-l 
problema, Tuf, ascultă-l pe Ratch! Sunt nişte vieţoşi. 


Într-adevăr... Şi ce înseamnă viebos, dacă-mi permiteţi să 
întreb? 

Vieţoşi, repetă nerăbdător Norren. Antientropişti, 
adoratori ai copiilor, veneratori ai spiralei, bălăcitori în 
bazinul cu gene. Fanatici religioşi, Tuffer. 'Ţicniţi religioşi. 

Ar fi spus mai multe, dar stewardul apăru din nou cu lista 
cu băuturi în intervalul dintre rânduri. Norren se aşeză 
înapoi pe scaun. 

Haviland 'Tuf ridică un deget lung, pentru a atrage atenţia 
stewardului. 

Vă rog, aş dori încă un recipient! 

După aceea, rămase ghemuit, tăcut, tot restul călătoriei, 
sorbind gânditor din bere. 

Tolly Mune plutea în apartamentul ei dezordonat, bând şi 
gândind. Un perete al camerei era alcătuit dintr-un 
videoecran imens, de şase metri pe trei. În mod obişnuit, 
Tolly îl regla să-l arate peisaje. Îi plăcea efectul produs de o 
fereastră prin care se zăreau munţii înalţi, răcoroşi, de pe 
Skrymir, sau canioanele uscate de pe Vandeen, cu râuri iuți, 
cu apă-albă, sau luminile oraşelor nesfârşite de pe S'uthlam 
ce se împrăştiau în noapte, sau turnul argintiu strălucitor, 
baza ascensorului ce urca tot mai sus în cerul întunecat, 
fără lună, mult deasupra locuinţelor înalte de patru kai. 

Dar în noaptea aceea, pe perete se vedea un peisaj cosmic, 
pe care se contura maiestuozitatea sobră, metalică, a navei 
stelare imense numite Arca. Chiar un ecran mare ca alei - 
un avantaj al funcţiei de comandant de portnu putea arăta 
în întregime dimensiunile adevărate ale navei. 

Iar lucrurile reprezentate de ea - speranţă, ameninţare - 
erau incomensurabil mai mari decât Arca. 

Tolly Mune auzi bâzâitul instalaţiei de comunicare. 
Calculatorul n-ar fi deranjat-o dacă n-ar fi fost vorba de 
legătura pe care o aştepta. Stelele se stinseră, Arca se 
dizolvă, videoecranul fu acoperit de culori lichide, care se 
stabilizară, arătând figura primului consilier, Josen Rael, 
conducătorul majorităţii din înaltul Consiliu Planetar. 


Comandant de port Mune, o salută el. 

Amplificarea nemiloasă a imaginii de către aparat arăta 
încordarea gâtului său lung, contractarea buzelor sale 
subţiri, sclipirea dură din ochii căprui. Vârful capului 
bombat, chel, fusese pudrat, dar începuse să transpire. 

Consilier Rael, răspunse ea. Îmi pare bine că m-ai căutat. 
Te-ai uitat pe rapoarte? 

Da. Convorbirea e protejată? 

Bineînţeles. Vorbeşte fără teamă. 

Bărbatul oftă. De un deceniu, Josen Rael reprezenta o 
persoană stabilă în politica planetară. Apăruse prima oară 
la ştiri când fusese numit consilier pentru război, apoi când 
ajunsese consilier pentru agricultură. De patru ani 
standard, era conducătorul facțiunii majoritare din consiliu 
- tehnocraţii - deci, implicit, singurul om puternic de pe 
S'uthlam. Puterea îl făcea să arate bătrân, dur şi obosit. 
Tolly Mune nu-l văzuse niciodată într-un asemenea hal. 

Eşti sigură de date? Echipa ta n-a greşit? Nu-l nevoie să-ţi 
spun că-l vorba de un lucru prea important pentru a face 
vreo eroare! Chiar e o navă de germinare a CIE? 

Chiar, răspunse Tolly Mune. Chestia nenorocită e stricată, 
neîntreţinută, dar încă funcţională - mai mult sau mai puţin 
- iar biblioteca de celule a rămas intactă. Am verificat. 

Rael îşi trecu degetele lungi, boante, prin părul alb, rar. 

Ar trebui să jubilez, presupun... Când se va termina, mă 
voi face la ştiri că jubilez... Dar acum mă gândesc doar la 
pericole. Am avut o şedinţă de consiliu. Secretă. Nu putem 
risca să dezvăluim prea multe până nu se termină toată 
povestea asta. Consiliul a fost de acord -tehnocraţii, 
expansioniştii, zeroiştii, partidul bisericii, facțiunile 
marginale. N-am văzut niciodată o asemenea unanimitate, 
în toţi anii de când lucrez, râse el. Comandant de port 
Mune, trebuie să avem nava asta! 

Tolly Mune ştia că avea să se ajungă aici. Fusese 
comandant de port atâta vreme, aşa că înţelegea politica 


societăţii de pe planetă. S'uthlam se aflase într-o criză 
nesfârşită, tot timpul vieţii ei. 

O să încerc s-o cumpăr, răspunse ea. Înainte să 
nimerească peste Arcă, acest Haviland Tuf a fost, iniţial, un 
negustor independent. Echipa mea i-a găsit vechea navă pe 
puntea de acostare, într-un hal fără hal. Negustorii sunt 
nişte canalii lacome. Toţi. Ăsta-l în avantajul nostru. 

Oferă-l cât vrea, zise Josen Rael. Ai înţeles, comandant de 
port? Dispui de buget nelimitat! 

Am înţeles, oftă 'Tolly Mune, ştiind că trebuie să pună o 
întrebare. Şi dacă nu vrea să vândă? 

Ar fi o situaţie dificilă, mormăi Rael, ezitând. Trebuie să 
vândă. Un refuz ar însemna o tragedie. Nu pentru individ, 
ci pentru noi. 

Şi dacă nu vrea să vândă? Repetă 'Tolly Mune. Trebuie să 
cunosc alternativele. 

Trebuie să avem nava, îi explică Rael. Dacă acest Tuf se 
dovedeşte a fi nerezonabil, nu ne rămâne decât o singură 
soluţie. Înaltul Consiliu îşi va exercita dreptul suveran 
asupra proprietăţilor şi o va confisca. Omul va primi o 
compensație, bineînţeles. 

Fir-ar să fie! Vrei să-l luăm nava cu forţa! 

Nu. Totul va fi legal, am verificat. În stare de necesitate, 
pentru binele celor mulţi, dreptul la proprietate poate fi 
anulat. 

Ce naiba, asta înseamnă naţionalizare, Josen! Aveai mai 
mult bun simţ când erai aici, sus. Ce ţi-au făcut acolo? 

Bărbatul se strâmbă şi, pentru o clipă, semănă din nou un 
pic cu tânărul care lucrase alături de ea un an, pe vremea 
când ea era adjunctul comandantului de port, iar elal 
treilea asistent al administratorului pentru comerţ 
interstelar. Apoi scutură din cap, iar politicianul bătrân, 
obosit, reapăru. 

Nu-mi place, maică, dar am de ales? Am văzut 
extrapolările. Foamete în masă în douăzeci şi şapte de ani, 
dacă nu apare vreo descoperire ştiinţifică epocală, iar aşa 


ceva nu se întrevede. Înainte de a ajunge la asta, 
expansioniştii vor recâştiga puterea şi, probabil, va izbucni 
războiul. Oricum, vor muri miliarde. In faţa unei asemenea 
calamităţi, cât valorează drepturile unui singur om? 

Nu te contrazic, Josen, deşi există unii care ar face-o, ştii 
prea bine. Dar să lăsăm asta. Vrei să fii un om practic - 
atunci să-ţi spun nişte afurisite de chestii practice la care să 
te gândeşti. Chiar dacă vom cumpăra legal nava de la Tuf, 
vom avea necazuri cu Vandeen, Skrymir şi cu ceilalţi aliaţi, 
deşi mă îndoiesc că vor face ceva. Dar dacă o vom lua cu 
forţa, coordonatele se vor schimba, vom ajunge în cu totul 
altă parte -într-un loc dificil. Poate aliaţii vor susţine că-l 
vorba de piraterie, vor considera Arca drept navă militară - 
ceea ce şi este, de fapt, în esenţă, dincolo de faptul că 
reprezintă o minune a lumii - vor susţine că am încălcat 
tratatul şi ne vor ataca iar. 

Voi discuta personal cu ambasadorii lor, făgădui fără vlagă 
Josen Rael. O să-l asigur că, atât timp cât tehnocraţii sunt la 
putere, programul de colonizare nu va fi reluat. 

Şi-ţi vor da crezare în baza cuvântului tău amărât? Se vor 
încinge al naibii de tare! Poţi să le garantezi că tehnocraţii 
nu vor pierde puterea niciodată, că nu vor trebui să trateze 
vreodată cu expansioniştii? Cum o să faci asta? Ai de gând 
să foloseşti Arca pentru a instaura o dictatură binevoitoare? 

Consilierul strânse din buze, iar ceafa lui lungă se înroşi. 

Mă cunoşti foarte bine! Sunt de acord, există pericole. 
Nava reprezintă o putere militară formidabilă. Să nu uităm 
asta! Dacă aliaţii se vor mobiliza împotriva noastră, noi vom 
avea toate atuurile! 

Aiurea! Trebuie s-o reparăm şi s-o cunoaştem. Tehnologia 
folosită a fost uitată de o mie de ani. Vom studia luni de zile, 
înainte de a fi în stare să folosim chestia asta blestemată! 
Dacă vom avea ocazia! Armata vandeenă va sosi în câteva 
săptămâni şi nici ceilalţi nu vor întârzia prea mult. 

Nu te priveşte pe tine, comandant de port! O repezi scurt 
Josen Rael. Înaltul Consiliu a analizat cu atenţie soluţia. 


Nu te folosi de funcţie când discuţi cu mine, Josen! Îţi 
aminteşti de vremea când te-ai îmbătat cu narcoarzătoare 
şi ai vrut să ieşi afară, să vezi cât de repede se cristalizează 
urina în spaţiul cosmic? Eu am fost aceea care ţi-am 
explicat că o să-ţi degere furtunul, stimate prim consilier! 
Destupă-ţi urechile amărâte şi ascultă-mă! Poate că 
războiul nu mă priveşte, dar negoţul da. Portul este, pentru 
noi, calea vieţii. Importăm treizeci la sută din caloriile 
noastre prime... 

Treizeci şi patru, o corectă Rael. 

Treizeci şi patru, fu de acord Tolly Mune. Iar cifra va 
creşte, ştim amândoi. Plătim hrana cu priceperea noastră 
tehnică - bunuri produse şi profituri ale portului. 
Întreţinem, reparăm şi construim mai multe nave decât 
celelalte patru planete din sector şi ştii de ce? Pentru că-mi 
chinui gângăniile amărâte să se asigure că suntem cei mai 
buni. Chiar Tuf a recunoscut asta. A venit aici să-şi facă 
reparaţiile deoarece avem o reputaţie - reputaţia de a fi 
etici, cinstiţi, corecţi şi competenţi tehnic. Ce se va întâmpla 
cu reputaţia noastră, dacă vom confisca nava aia amărâtă? 
Câţi negustori îşi vor mai aduce navele lor la reparat, dacă 
noi considerăm că avem dreptul să înhăţăm orice ne place? 
Ce se va întâmpla cu portul meu afurisit? 

Sigur că va produce un efect nefavorabil, admise Josen 
Rael. Tolly Mune scoase un sunet vulgar. 

Economia noastră va fi distrusă! Se încăpăţână ea. 

Rael transpira din greu, picăturile scurgându-l-se pe 
fruntea lată, boltită. Le şterse cu batista. 

Atunci, ai grijă să nu se întâmple asta, comandant de port 
Mune! Vezi să nu ajungem la aşa ceva! 

Cum? 

Cumpără Arca! Îţi deleg autoritate deplină, din moment ce 
înţelegi situaţia atât de bine. Fă-l pe individul ăla, Tuf, să fie 
rezonabil. Responsabilitatea îţi aparţine. 

Apoi consilierul dădu din cap, iar ecranul se întunecă. 

Pe S'uthlam, Haviland Tuf făcu pe turistul. 


Nu se putea nega că planeta era impresionantă, în felul ei. 
În timpul anilor de negustorie, când ţopăia din stea în stea, 
cu Cornul abundenței cu bunuri excelente la preţuri 
minime, Haviland Tuf vizitase mai multe planete decât ţinea 
minte, dar nu credea că avea să uite prea curând S'uthlam. 

Văzuse un mare număr de peisaje ce-ţi tăiau răsuflarea: 
turnurile din cristal de pe Avalon, pânzele cereşti de pe 
Arachne, mările învolburate de pe Vechiul Poseidon şi 
munţii de bazalt negru de pe Clegg. 

S'uthlam alcătuia un oraş - vechile denumiri însemnau 
acum cartiere sau suburbii, localităţile de altădată unindu- 
se, cu secole în urmă, într-un megalopolis - care rivaliza cu 
oricare din minunile acelea. 

Tuf avea oarecare slăbiciune pentru clădirile înalte - ca 
atare, privise peisajul citadin, în timpul zilei şi noaptea, de 
pe platformele de observare aflate la înălţimea de un 
kilometru, doi, cinci, nouă. Oricât urca, luminile se 
întindeau tot mai mult, acoperind solul la nesfârşit, în toate 
direcţiile, fără nici o întrerupere vizibilă. Clădiri îndesate şi 
fără caracteristici, de patruzeci, cincizeci de etaje, stăteau 
îngrămădite una în alta, în umbra veşnică a turnurilor cu 
oglinzi, care se înălţau în jur, absorbind soarele. Etaje noi 
fuseseră construite deasupra altora vechi, care şi ele, la 
rândul lor, se rezemau de altele. Trotuare rulante se 
încrucişau şi răsâncrucişau, în modele de-o complicaţie 
labirintică. În subteran se afla o reţea de drumuri imense, 
în care trenurile pneumatice şi capsulele cu mărfuri goneau 
în întuneric cu sute de kai pe oră, iar sub drumuri se 
găseau temelii şi subtemelii, tunele, căi subterane, locuri de 
promenadă, instalaţii cosmice, un întreg oraş care se 
cufunda în adânc, pe cât se ridica în sus ruda lui cu oglinzi. 

Tuf văzuse luminile megalopolisului de pe Arcă, de pe 
orbită. Oraşul se întindea pe o jumătate de continent. De 
jos, părea a fi suficient de mare pentru a acoperi o galaxie. 
Mai existau şi alte continente. Şi în ele străluceau noaptea 
luminile civilizaţiei. Marea de lumini nu avea în ea insule de 


întuneric. S'uthlamezii nu iroseau spaţiul pentru chestii de 
lux, precum parcurile. Tuf nu-l dezaprobaconsiderase 
întotdeauna parcurile o instituţie perversă, având îndeosebi 
menirea de a aminti umanităţii civilizate ce viaţă crudă, 
cruntă şi inconfortabilă ar fi avut dacă ar fi fost obligată să 
trăiască în natură. 

În peregrinările sale, Haviland Tuf testase o mare 
varietate de culturi şi n-o considera pe cea de aici inferioară 
altora. S'uthlam reprezenta o lume a diversităţii, a 
posibilităţilor ameţitoare, a bogăției ce dovedea atât 
vitalitate, cât şi decadenţă. O lume cosmopolită, racordată 
la o reţea ce lega stelele, bucurându-se în voie de muzica, 
dramele şi senzoriumurile importate de pe alte planete, 
folosind aceşti stimulatori neîncetat, pentru a transforma şi 
modifica fără sfârşit, propria-l matrice culturală. Oraşul 
oferea mai multe soiuri de distracţii, de feluri mai variate 
decât văzuse Tufpână atunci în alte locuri - suficiente 
posibilităţi de a ţine ocupat un turist timp de mai mulţi ani 
standard, dacă ar fi dorit să le guste pe toate. 

În timpul anilor de călătorie, Haviland Tuf văzuse 
vrăjitoriile ştiinţei şi tehnologiei avansate din Avalon, 
Newholme, Tober-în-Voal, Vechiul Poseidon, Baldur, 
Arachne şi de pe alte planete aflate pe culmea progresului 
uman. lehnologia existentă aici demonstra că S'uthlam le 
egala pe cele mai avansate dintre ele. Ascensorul orbital 
constituia, în sine, o ispravă impresionantă. Se bănuia că 
Vechiul Pământ ar fi ridicat asemenea construcţii în 
antichitate, înainte de Prăbuşire - se pare că şi Newholme 
clădise unul, care se dărâmase însă în timpul războiului, În 
tot cazul, Tuf nu văzuse nicăieri un asemenea artefact 
colosal, nici măcar pe Avalon, unde astfel de ascensoare 
fuseseră studiate şi respinse din motive economice. lar 
trotuarele rulante, trenurile pneumatice, fabricile, toate 
erau moderne şi eficiente. Chiar şi guvernul părea că 
lucrează. 

S'uthlam era o lume miraculoasă. 


Haviland Tuf o studie, călătorind prin ea, încercându-l 
minunile timp de trei zile, înainte de a se întoarce în 
dormitorul mic, aglomerat, de prima categorie, aflat la 
etajul şaptezeci şi nouă al unui hotel turn. Ajuns acolo, 
chemă recepţionerul şi-l anunţă: 

Doresc să luaţi măsurile necesare pentru a mă întoarce 
imediat pe navă. 

Apoi se aşeză pe marginea patului îngust, pe care-l trăsese 
din perete, scaunele fiind insuportabil de mici. Îşi încrucişă 
mâinile mari, albe, pe burtă. 

Recepţionerul, un bărbat subţirel, ce abia-l ajungea lui Tuf 
până la mijloc, rămase perplex. 

Înţelesesem că veţi rămâne încă zece zile... 

Corect. Dar natura planurilor e aceea de a fi schimbate. 
Doresc să mă întorc pe orbită de îndată ce va fi posibil. V-aş 
fi recunoscător dacă v-aţi ocupa de pregătiri, domnule. 

Sunt multe lucruri pe care nu le-aţi văzut încă! 

Într-adevăr. Consider însă că atât cât am văzut, oricât de 
mică ar fi fost partea din întreg, a fost mai mult decât 
suficient. 

Nu vă place S'uthlam-ul? 

Suferă de un exces de s'uthlamezi, răspunse Haviland Tuf. 
Mai pot fi menţionate şi alte puncte slabe. Hrana e 
catastrofală, în cea mai mare parte recompusă chimic, de 
obicei fără gust, de-o textură neplăcută văzului, plină de 
culori neobişnuite, neliniştitoare. Mai mult, porţiile sunt 
necorespunzătoare. Voi fi atât de temerar pentru a 
menţiona prezenţa continuă, deranjantă, a unui mare 
număr de reporteri de la canalele de ştiri. Am învăţat să-l 
recunosc după camerele multifocale pe care le poartă în 
centrul frunţii, ca pe un altreilea ochi. Poate i-aţi observat 
colcăind prin vestibulul, senzoriumul şi restaurantul 
dumneavoastră. După o estimare grosolană, acolo sunt vreo 
douăzeci. 

Sunteţi o celebritate, o figură publică. Oamenii de pe 
S'uthlam se interesează de persoana dumneavoastră. Sigur, 


dacă nu doreaţi să acordaţi interviuri, n-ar fi îndrăznit să 
intervină în intimitatea dumneavoastră. Etica profesională... 

Fără îndoială că ar fi fost respectată ad litteram, îi termină 
fraza Haviland Tuf. Recunosc că s-au ţinut la distanţă. Cu 
toate astea, în fiecare seară când m-am întors în această 
cameră insuficient de mare şi am accesat ştirile, am fost 
întâmpinat de scene cu mine însumi privind oraşul, 
mâncând hrană precum cauciucul, fără gust, vizitând 
diferite atracţii turistice teatrale şi intrând în grupurile 
sanitare. Vanitatea e unul dintre marile mele defecte, 
mărturisesc, dar farmecul notorietății a dispărut iute. Mai 
mult, unele unghiuri ale camerelor au fost nemăgulitoare în 
exces, iar umorul comentatorilor s-a apropiat de jignire. 

E o problemă uşor de rezolvat. Ar fi trebuit să veniţi la 
mine mai devreme. Putem să vă închiriem un scut pentru 
intimitate. Se prinde la centură şi dacă un reporter se 
apropie la mai puţin de douăzeci de metri, îi bruiază cel de- 
al treilea ochi şi-l produce o durere de cap cumplită. 

Mai puţin uşor de rezolvat este lipsa completă a vieţii 
animale pe care am remarcat-o, declară impasibil Tuf. 

Paraziţi? Exclamă îngrozit recepţionerul. Sunteţi 
nemulţumit că nu avem paraziți? 

Nu toate animalele sunt paraziți. Pe multe planete, 
păsările, câinii şi alte specii au fost păstrate şi îndrăgite. Eu 
însumi iubesc pisicile. O lume cu adevărat civilizată rezervă 
un loc felinelor, dar se pare că pe S'uthlam populaţia nu 
face distincţie între ele şi păduchi sau viermii-roşii-de- 
ploaie. Când am făcut aranjamentele pentru vizita mea aici, 
comandantul de port Mune m-a asigurat că echipa sa va 
avea grijă de pisicile mele, iar eu i-am acceptat asigurările. 
Dar dacă nici un s'uthlamez n-a avut ocazia să întâlnească 
vreun animal dintr-o specie diferită de cea omenească, cred 
că am motive să pun la îndoială calitatea îngrijirilor pe care 
le primesc în prezent pisicile. 

Avem animale, protestă recepţionerul. Afară, în zonele 
agrofabricilor. O mulţime de animale, am văzut 


înregistrări... 

Nici o îndoială că aveţi. Totuşi, o înregistrare cu o pisică şi 
o pisică sunt lucruri oarecum diferite şi necesită tratament 
diferit. Benzile pot fi depozitate pe un raft. Pisicile nu. Dar 
acestea sunt echivocuri. Problema crucială, după cum am 
menţionat mai înainte, constă în numărul s'uthlamezilor, nu 
în manierele lor. Aici sunt prea mulţi oameni, domnule! Am 
fost înghesuit în mod repetat, în orice ocazie. În 
întreprinderile pentru mâncat, mesele sunt prea apropiate 
de alte mese, scaunele prea mici pentru talia mea, iar 
străinii se aşează uneori lângă mine şi mă lovesc cu coatele, 
insolent. Scaunele din teatre şi senzoriumuri sunt 
înghesuite şi înguste. Trotuarele sunt aglomerate, 
vestibulurile aglomerate, trenurile aglomerate - peste tot, 
oameni care mă ating fără autorizaţia sau consimţământul 
meu. 

Recepţionerul etală un zâmbet profesional, strălucitor. 

Oh, omenirea! Exclamă el, strâmbându-se elocvent. Gloria 
S'uthlam-ului! Masele ce se adună, oceanele de figuri, 
parada nesfârşită, drama vieţii! Există ceva mai înviorător 
ca frecatul umerilor de un tovarăş om? 

Poate că nu, răspunse Tuf, cu o voce inexpresivă. Cred însă 
că m-am înviorat destul. Mai mult, permiteţi-mi să vă atrag 
atenţia că s'uthlamezul mediu e prea scund pentru a se 
freca de umărul meu, de aceea a fost obligat să se 
mulţumească a se freca de braţele, picioarele sau burta 
mea. 

Zâmbetul recepţionerului dispăru. 

Aveţi o atitudine greşită, domnule. Pentru a aprecia pe 
deplin planeta noastră trebuie să învăţaţi s-o vedeţi prin 
ochii s'uthlamezilor. 

Nu doresc să merg în genunchi. 

Sunteţi cumva anti-viaţă? 

Cu adevărat nu, răspunse Haviland Tuf. Viaţa este infinit 
preferabilă alternativelor sale. Dar, după experienţa mea, 
toate lucrurile bune pot fi duse la extrem. Acesta pare a fi 


cazul S'uthlam-ului, zise Tuf şi ridică un deget, cerând 
tăcere, înainte ca recepţionerul să apuce să-l răspundă. Am 
dezvoltat îndeosebi un soi de antipatie, fără îndoială prea 
zorită şi nejustificată, faţă de unele specimene izolate ale 
formelor de viaţă pe care le-am întâlnit din întâmplare în 
călătoriile mele. Câteva şi-au exprimat deschis ostilitatea, 
adresându-mi epitete evident înjositoare referitoare la 
dimensiunile şi masa mea. 

Regret, spuse recepţionerul, roşind, dar sunteţi... Amplu, 
iar pentru un s'uthlamez este inacceptabil social să fie... 
Supraponderal. 

Greutatea, domnule, depinde în întregime de gravitație, 
de aceea reprezintă o noţiune foarte maleabilă. Mai mult, 
nu-s dornic să vă acord autoritatea de a considera 
greutatea mea prea mare, prea mică sau normală, acestea 
fiind criterii subiective. Estetica variază de la planetă la 
planetă, ca şi genotipurile sau predispoziţiile ereditare. 
Sunt satisfăcut de masa mea actuală, domnule. Să ne 
întoarcem însă la oile noastre. Doresc să închei sejurul 
imediat. 

Foarte bine. Vă voi rezerva un loc în primul tren 
pneumatic de mâine dimineaţă. 

O soluţie nesatisfăcătoare. Aş prefera să plec imediat. Am 
examinat listele şi am descoperit că există un tren peste trei 
ore standard. 

E plin, mârâi recepţionerul. N-au rămas decât locuri la 
clasa a doua sau a treia. 

Voi rezista cât de bine voi putea. Fără îndoială că apăsarea 
puternică a unui număr atât de mare de oameni mă va lăsa 
învigorat şi mai bun, când voi părăsi trenul. 

Tolly Mune plutea în mijlocul biroului ei, în poziţia 
lotusului, uitându-se în jos spre Haviland Tuf. 

Avea un scaun special pentru muşte şi viermi-de-sol, 
neobişnuiţi cu imponderabilitatea. Un scaun mai degrabă 
inconfortabil, dar prins zdravân de podea şi echipat cu un 
harnaşament-plasă, pentru a-şi ţine ocupantul locului. Tuf 


se împinsese până la el cu o demnitate greoaie şi se legase 
strâns, iar ea luase o poziţie comodă în faţa lui, la nivelul 
capului său. 'Tolly Mune îşi imagina că acest lucru îi oferea 
un oarecare avantaj psihologic. 

Comandant de port Mune, spuse Tuf părând extrem de 
puţin afectat de poziţia lui inferioară, protestez. Înţeleg că 
aceste referiri repetate la persoana mea ca muscă 
reprezintă o manifestare a dialectului local, plin de culoare, 
fără a implica intenţii insultătoare. Dar nu pot să nu simt o 
oarecare jignire în urma acestei încercări evidente de... Să- 
| zicem de a-mi smulge aripile. 

Tolly Mune rânji în jos, spre el. 

Regret, Tuf. Preţul nostru e ferm. 

Într-adevăr... Ferm. Interesant cuvânt. Dacă n-aş fi 
conştient că mă aflu în prezenţa unui personaj ca 
dumneavoastră, demn de stimă şi nedomic să jignească, aş 
sugera că fermitatea se apropie de rigiditate. Politeţea mă 
împiedică să răcnesc declaraţii despre lăcomie, avariţie şi 
piraterie în spaţiul cosmic, pentru a-mi urmări țelul în 
aceste negocieri spinoase. Subliniez, totuşi, că suma de 
cincizeci de milioane de standarzi e de câteva ori mai mare 
decât produsul planetar brut al multor lumi. 

Lumi mici, iar aici e mult de lucru. Ai o navă afurisit de 
mare. Tuf rămase senin. 

Accept ideea că Arca este o navă întinsă, dar cred că asta 
are puţină importanţă. Doar dacă nu obişnuiţi să taxaţi pe 
metru pătrat, nu pe oră de lucru. 

Tolly Mune râse: 

Aici nu-l vorba de a monta câteva inele-pulsatorii pe un 
cargobot vechi, sau de a-l reprograma pilotul automat. 
Discutăm despre mii de ore de lucru, cu trei echipe de 
păienjenei în trei schimburi, despre muncă zdravănă în 
sistem cu cei mai buni cibertehi pe care-l avem, despre 
fabricarea la comandă a unor piese care nu se mai produc 
de sute de ani. Iar ăsta-l doar începutul. Trebuie să studiem 
muzeul ăla blestemat al tău înainte de a-l desface în bucăţi, 


altfel n-o să reuşim să-l mai montăm la loc. Suntem obligaţi 
să momim specialişti de pe planetă să urce cu ascensorul 
aici, poate chiar să iasă din pânză. Chestia asta-l lungă de 
treizeci de kilometri! Nu poţi s-o aduci în pânză. Trebuie să 
construim un doc special în jurul ei, iar pentru asta avem 
nevoie de dane pe care le-am fi folosit pentru trei sute de 
nave obişnuite. Nu vrei să ştii cât va costa, Tuf? Întrebă ea 
şi tastă ceva la calculatorul de la încheietură, apoi dădu din 
cap. Dacă rămâi aici o lună locală, o estimare cu adevărat 
optimistă, numai închirierea docului costă aproape un 
milion. În banii tăi, mai mult de trei sute de mii de 
standarzi. 

Într-adevăr... Făcu Haviland Tuf. 

Tolly Mune dădu mâinile în lături, într-un gest de 
neputinţă. 

Eşti liber să-ţi rezolvi treaba în altă parte, dacă nu-ţi place 
preţul nostru. 

Sugestia nu-l practică. Din nefericire, oricât de simple sunt 
cerinţele mele, se pare că doar o mână de planete au 
capacitatea de a le rezolva - o tristă constatare privind 
starea prezentă a îndemânării tehnice a omenirii. 

Doar o mână? Rânji Tolly Mune. Poate am fixat prea jos 
preţul serviciilor noastre... 

Doamnă, cu siguranţă că nu veţi fi atât de grobiană ca să 
profitaţi de francheţea mea naivă! 

Nu. După cum am spus, preţul nostru e ferm. 

Se pare că am ajuns într-un neplăcut şi spinos impas. 
Dumneavoastră aţi stabilit un preţ. Eu, din nefericire, nu-l 
pot plăti. 

N-aş fi ghicit. Îmi închipuisem că, dispunând de o 
asemenea navă, ai destule calorii de ars. 

Mă voi dedica unei cariere lucrative în domeniul ingineriei 
ecologice, fără îndoială. Din nefericire, n-am început încă s- 
o practic, iar comerţul meu anterior a suferit, recent, 
răsturnări financiare neprevăzute. Poate vă interesează 
reproduceri excelente, din plastic, ale măştilor de orgie 


cooglishane? Pot fi utilizate ca decoraţii murale ieşite din 
comun şi stimulative. Se zice că au proprietăţi magice 
afrodisiace. 

Nu, răspunse 'Tolly Mune. Ştii ceva, Tuf? Azi e ziua ta 
norocoasă. 

Mi-e teamă că vă bateţi joc de mine. Chiar dacă sunteţi pe 
cale să mă informaţi despre executare de lucrări la 
jumătate de preţ sau despre servicii cu reducerea tarifului 
la o treime, nu-s în poziţia optimă de a profita de ofertă. Voi 
fi amarnic şi brutal de cinstit cu dumneavoastră, comandant 
de port Mune şi voi recunoaşte că sufăr, în prezent, de o 
lipsă temporară de fonduri. 

Am o soluţie, zise 'Tolly Mune. 

Într-adevăr? 

Eşti negustor, Tuf. N-ai nevoie de o navă atât de mare ca 
Arca. Şi nu ştii nimic despre ingineria ecologică. Această 
epavă nu-ţi foloseşte la nimic. Dar are o valoare 
considerabilă de recuperare, zâmbi ea călduros. Am 
discutat cu cei de jos, de pe S'uthlam. Înaltul Consiliu 
consideră că ar fi în folosul tău să vinzi ce-ai găsit. 

Grija lor mă emoţionează... 

Îţi vom plăti o primă de salvare generoasă. Treizeci la sută 
din valoarea estimată a navei. 

Estimarea fiind făcută de dumneavoastră, spuse cu voce 
lipsită de expresie Haviland Tuf. 

Da, dar asta nu-l totul. Vom oferi un milion de standarzi 
gheaţă, în plus faţă de prima de salvare şi-ţi vom dărui o 
navă nouă. Un Longhaul Nouă, nou-nouţ, cel mai bun 
cargobot pe care-l fabricăm, cu bucătărie complet 
automatizată, sector de locuit pentru şase persoane, reţea 
gravitaţională, două navete, cală pentru mărfuri suficient 
de încăpătoare pentru a egala capacitatea de transport a 
celor mai mari nave comerciale avaloniene sau kimdissiene, 
triplă redundanţă, ultimul calculator din seria Smartalec, 
activat prin voce, chiar şi armament, dacă vrei. Vei fi cel mai 
bine echipat negustor independent din întregul sector. 


Departe de mine gândul de a nu aprecia o asemenea 
generozitate. Doar gândindu-mă la oferta dumneavoastră 
şi-mi vine să leşin! Deşi fără îndoială că m-aş simţi mult mai 
bine la bordul frumoasei nave noi pe care mi-o oferiţi, am 
început a avea un ataşament prostesc, sentimental, faţă de 
Arcă. Ruinată şi nefolositoare cum e, rămâne ultima navă de 
germinare existentă a dispărutului Corp de Ingineri 
Ecologi, o bucată vie a istoriei, un monument al geniului şi 
cutezanţei lor. Mai poate fi de folos. Cu câtva timp în urmă, 
în vreme ce parcurgeam drumul meu singuratic prin spaţiul 
cosmic pentru a ajunge aici, mi-a venit ideea să renunţ la 
viaţa nesigură de negustor şi să practic, în locul ei, meseria 
de inginer ecolog. Oricât de ilogică şi, fără îndoială, 
ignorantă a fost această decizie, a avut un anume farmec. 
Mi-e teamă că firea mea încăpăţânată constituie un mare 
viciu. De aceea, comandant de port Mune, trebuie, cu cel 
mai mare regret, să refuz oferta dumneavoastră. Voi păstra 
Arca. 

Tolly Mune se roti, se răsuci în jos şi se depărtă uşor de 
tavan, cât să ajungă în dreptul figurii lui Tuf, apoi îndreptă 
un deget spre el. 

Să te ia dracu'! N-am răbdare să mă târgui pentru fiecare 
calorie amărâtă! Sunt o femeie ocupată şi n-am energie de 
risipit cu jocurile voastre negustoreşti! Vei vinde - ştim 
amândoi asta - aşa că să terminăm. Spune ce preţ vrei. 

Îi atinse nasul uşor cu vârful degetului şi repetă: 

Spune - atingere - ce preţ - atingere - vrei - atingere. 
Haviland Tuf îşi desfăcu harnaşamentul şi sări de pe podea. 
Era atât de uriaş încât o făcu să se simtă micuță - pe ea, 
care fusese considerată gigantă toată viaţa! 

Vă rog să încetaţi atacul asupra persoanei mele! Nu va 
avea vreun efect pozitiv asupra deciziei pe care-o voi lua. 
Mă tem că m-aţi înţeles teribil de greşit, comandant de port 
Mune. Am fost negustor, dar unul slab - poate din cauză că 
n-am stăpânit niciodată talentul de a mă târgui, pe care mi-l 


imputaţi în mod eronat. Am declarat în mod concis poziţia 
mea. Arca nu-l de vânzare. 

Simt o oarecare afecţiune pentru tine, de pe vremea când 
am fost acolo, sus, zise Josen Rael pe un ton tranşant, 
folosind o linie protejată. Nimeni nu neagă faptul că dosarul 
tău, în calitate de comandant de port, este exemplar. Altfel, 
te-aş destitui chiar acum. L-ai lăsat să se înapoieze pe navă? 
Cum ai putut? Am crezut că ai mai multă minte! 

lar eu am crezut că eşti un politician! Răspunse 'Tolly 
Mune, cu oarecare dispreţ în glas. Josen, gândeşte-te la 
toate complicațiile afurisite de care-am fi avut parte dacă 
puneam paza să-l înhaţe în mijlocul Casei Păianjenului! Tuf 
nu-l o persoană care să treacă nebăgată în seamă, chiar 
dacă îşi pune o perucă ridicolă şi încearcă să călătorească 
incognito. Locul ăsta geme de vandeeni, jazboţi, henry-lşti şi 
tot ce vrei, toţi pândindu-l pe Tuf, supraveghind Arca, 
aşteptând să vadă ce facem. A fost contactat deja de un 
negustor vandeen. Au discutat serios în trenul pneumatic. 

Ştiu, ştiu, spuse amărât consilierul. Totuşi, trebuia să faci 
ceva... Să-l fi arestat pe furiş. 

Şi după aceea? Să-l omor şi să-l arunc printr-un sas? Nu 
fac aşa ceva, Josen. Nici măcar să nu-ţi închipui că aş putea 
face aşa ceva! Dacă ai de gând să mă obligi, spun totul la 
ştiri şi vă dărâm pe toţi! 

Josen Rael îşi şterse transpiraţia şi zise, apărându-se: 

Nu eşti singura care ai principii! Nu ţi-aş fi sugerat un 
asemenea lucru. Dar trebuie să punem mâna pe navă, iar 
dacă Tuf s-a înapoiat pe ea, sarcina noastră devine mai 
dificilă. Arca are încă o apărare formidabilă. Am făcut 
simulări şi nu cred că-l în stare să respingă un atac simultan 
al întregii Flote de Apărare Planetară. 

Ce naiba, a parcat la cinci kai de capătul tubului nouă, 
Josen! Un amărât de atac al oricui ar distruge portul şi ar 
dărâma ascensorul peste capetele voastre prăpădite! Nu 
faceţi pe voi şi lăsaţi-mă să-mi văd de treabă! O să-l conving 
să vândă. Legal. 


Foarte bine, replică Rael. Îţi mai acord un mic răgaz. Dar 
te avertizez, Înaltul Consiliu urmăreşte afacerea 
îndeaproape şi-l nerăbdător. Ai trei zile la dispoziţie. Dacă 
Tuf nu pune degetul pe chitanţa de vânzare, trimit 
batalioanele de asalt! 

Nu-ţi face griji, am planul meu. 

Camera de comunicaţii a Arcei era lungă şi îngustă, cu 
pereţii acoperiţi de şiruri de ecrane negre, goale. Haviland 
Tuf se instalase acolo confortabil, cu pisicile lui. Distrugere, 
femela furtunoasă, neagră cu alb, i se încolăcise pe 
genunchi şi dormea, iar Haos, încă pisoi, hoinărea pe umerii 
lui laţi, frecându-se de gâtul lui şi torcând puternic. Tuf îşi 
încrucişase mâinile pe burtă, răbdător, în timp ce diferite 
calculatoare prelucrau întrebarea lui, o revedeau, o 
transmiteau, o verificau, o transferau şi o înregistrau. 
Aştepta de ceva timp. Când, în cele din urmă, pavana 
geometrică de pe ecran dispăru, văzu trăsăturile osoase, 
tipice unei femei s'uthlameze în vârstă. 

Sunt custodele bazei de date a Consiliului, se prezentă ea. 

Sunt Haviland Tuf, de pe Arca. 

V-am recunoscut, zâmbi femeia. V-am văzut la ştiri. Cu ce 
vă pot fi de folos? Ah, aveţi ceva pe gât! 

Un pisoi, doamnă. E prietenos, explică el, se întinse şi-l 
scărpină pe Haos sub bărbie. Vă cer ajutorul într-o 
problemă măruntă. Deoarece sunt sclavul neajutorat al 
propriei mele curiozităţi şi dornic să-mi îmbogăţesc stocul 
sărac de cunoştinţe, m-am ocupat de curând cu studiul 
planetei dumneavoastră - istoria ei, obiceiurile, folclorul, 
politica, modelele sociale şi celelalte. Bineînţeles, am folosit 
toate textele standard şi serviciile bazelor de date publice, 
dar există un anume fragment de informaţie pe care n-am 
reuşit să-l procur. Un lucru mărunt, fără îndoială ridicol de 
uşor de aflat, dacă aş fi avut înţelepciunea de a şti unde să 
caut, dar absent, într-un mod inexplicabil, din toate sursele 
pe care le-am consultat. Urmărind acel crâmpei de 
informaţie, am contactat Centrul de prelucrare pentru 


învăţământ al S'uthlam-ului şi principala bibliotecă a 
planetei. Ambele m-au trimis la dumneavoastră. Şi aşa am 
ajuns aici... 

Pe figura Custodelui se întipări brusc o expresie de 
maximă prudenţă. 

Înţeleg. Baza de date a Consiliului nu este, de obicei, 
accesibilă publicului, dar poate voi face o excepţie. Ce 
căutaţi? 

Un bob mărunt de informaţie, după cum am spus şi v-aş 
rămâne îndatorat dacă aţi fi atât de amabilă să-mi 
răspundeţi la întrebare, alinându-mi curiozitatea arzătoare. 
Care este, exact, populaţia actuală a S'uthlam-ului? 

Faţa femeii se întunecă. 

Această informaţie are caracter secret, răspunse ea, cu 
voce inexpresivă. 

După care ecranul se înnegri. 

Haviland Tuf rămase un moment pe gânduri, înainte de a 
se reconecta la baza de date pe care o folosise anterior. 

Mă interesează o imagine generală despre religia 
s'uthlameză, îi spuse el programului de căutate. Mai ales 
descrierea credinţei şi a sistemului etic al Bisericii Evoluţiei 
Vieţii. 

După câteva ore, pe când era cufundat în lectură şi se 
juca, absent, cu Distrugere, care se trezise agitată şi 
flămândă, îl apelă Tolly Mune. Tuf înregistră informaţiile pe 
care le vizualizase anterior şi făcu să apară figura femeii pe 
un alt ecran din cameră. 

Comandant de port Mune, o salută el. 

Am auzit că ai încercat să afli secrete planetare, Tuf, rânji 
ea. 

Vă asigur că n-am avut asemenea intenţii. Oricum, sunt un 
spion lipsit de eficienţă, din moment ce tentativa mea a 
reprezentat un eşec sinistru. 

Hai să luăm masa împreună, îi propuse Tolly Mune. Poate 
reuşesc să răspund la întrebarea ta. 


În acest caz, permiteţi-mi să vă invit să cinăm la bordul 
Arcei. Bucatele mele, deşi nu-s excepţionale, au mai mult 
gust şi-s considerabil mai îmbelşugate decât hrana 
disponibilă în portul dumneavoastră. 

Mi-e teamă că acest lucru e imposibil. Am prea multe 
afurisite de sarcini pe cap, Tuf. Nu pot părăsi staţia. Să nu 
te temi că o să-ţi chiorăie maţele. Abia a sosit un 
transportor mare din Cămări - asteroizii noştri pentru 
agricultură din vecinătate, terraformaţi şi ai naibii de fertili. 
C. P Înhaţă prima din calorii. Salată proaspătă de neoiarbă, 
friptură din şuncă de vier-de-tunel, în sos de zahăr cafeniu, 
păstăi aromate, pâine de ciuperci, fructe-jeleu în frişcă 
adevărată şi bere. Bere importată, zâmbi ea. 

Pâine de ciuperci? Făcu Haviland Tuf. Nu mănânc carne de 
animal, dar restul meniului pare foarte atrăgător. Accept cu 
încântare amabila dumneavoastră invitaţie. Dacă eliberaţi 
un doc pentru sosirea mea, voi veni cu Manticora. 

Foloseşte docul patru. E foarte apropiat de Casa 
Păianjenului. Asta-l Distrugere sau Haos? 

Distrugere, răspunse 'Tuf. Haos a plecat într-una din 
hoinărelile lui misterioase, aşa cum obişnuiesc să facă 
pisicile. 

N-am văzut niciodată un animal viu, declară Tolly Mune, 
bine dispusă. 

Pot să o aduc pe Distrugere, să vă edificaţi. 

Pe curând! 

Şi Tolly Mune închise. 

Mâncară la unu şi un sfert fix. 

Camera de Cristal se afla în partea inferioară a Casei 
Păianjenului şi avea exteriorul alcătuit dintr-o cupolă din 
plastoţel transparent, cristalin. Dincolo de zidurile aproape 
invizibile ale cupolei se zăreau limpezimea neagră a 
spaţiului cosmic, întinderile cu stele reci şi complicatul 
model al pânzei. În jos, se vedeau exteriorul stâncos al 
staţiei, tuburile de transport fixate de suprafaţa ei, bulele 
umflate, argintii, ale habitaclurilor lipite de zona centrală, 


minaretele sculptate şi turnurile-săgeată strălucitoare ale 
hotelurilor de clasă stelară ce se înălţau în bezna rece. 
Exact deasupra lor plutea globul imens al S'uthlam-ului, 
colorat în albastru-deschis şi cafeniu, în jurul căruia se 
răsuceau modele alcătuite din nori. Spre el se îndrepta 
ascensorul, din ce în ce mai spre înalt, până când săgeata 
imensă devenea o dungă subţire, strălucitoare, după care 
dispărea complet din vedere. Peisajul era ameţitor. 

De obicei, camera era folosită doar în ocazii speciale, 
oficiale. Ultima oară fusese deschisă cu trei ani în urmă, 
când Josen Rael urcase să se întreţină cu un demnitar 
străin aflat în vizită. Dar Tolly Mune înlăturase orice 
obstacol. Mâncarea fusese pregătită de un bucătar pe care- 
| împrumutase, pentru seara aceea, de pe o navă 
comercială aflată în tranzit spre Planeta lui Henry; serviciul 
de masă, antichitate de valoare, fusese luat de la Muzeul de 
Istorie Planetară; masa mare, din abanosfoc - un lemn 
negru, lucitor, străbătut de vine lungi, stacojii - oferea 
suficient spaţiu pentru douăsprezece persoane. Totul urma 
să fie servit de o falangă tăcută, discretă, de chelneri în 
uniforme azurii cu negru. 

Tuf intră legănând pisica. Aprecie splendoarea mesei, apoi 
privi stelele şi pânza. 

Poţi vedea şi Arca, îi spuse 'Tolly Mune. Uite-o, pata aceea 
strălucitoare, dincolo de pânză, în stânga sus. 

Efectul acesta e obţinut prin proiecţie tridimensională? 
Întrebă Tuf, alintând pisica. 

Pe naiba! E adevărat! Rânji femeia. Nu te îngrijora, 
suntem în siguranţă. Strat triplu de plastoţel. Nici planeta, 
nici ascensorul n-or să cadă peste noi, iar şansa ca un 
meteorit să lovească cupola este astronomic de scăzută. 

Percep un trafic substanţial. Care-s şansele ca domul să fie 
atins de un turist ce pilotează un glisor pentru vid, închiriat, 
de o navă care a părăsit traseul sau de un inel-pulsator 
consumat? 


Mari, recunoscu Tolly Mune. Dar în clipa în care se va 
întâmpla aşa ceva, sasurile vor fi închise ermetic, vor suna 
sirenele şi se va deschide un adăpost de urgenţă. Asemenea 
măsuri sunt obligatorii în orice construcţie care ţine piept 
vidului. E vorba de reguli portuare. Aşa că, în situaţia 
improbabilă în care se va întâmpla ceva, avem costume 
cosmice, filtre de respirat, chiar şi un arzător laser, dacă am 
dori să încercăm să reparăm stricăciunea înainte să ajungă 
păienjeneii aici. Dar un asemenea lucru s-a întâmplat de 
două, trei ori de când există portul, aşa că bucură-te de 
privelişte şi nu fi prea nervos. 

Doamnă, zise Haviland Tuf cu o demnitate greoaie, nu-s 
nervos. Doar curios. 

Bine, acceptă ea şi-l făcu semn să se aşeze. 

Tuf se ghemui pe un scaun şi rămase liniştit, mângâind 
blana neagră cu alb a lui Distrugere, în timp ce chelnerii 
aduceau farfuriile cu aperitive şi coşurile cu pâine fierbinte 
de ciuperci. Gustările erau de două feluri -plăcinte subţiri, 
umplute cu brânză condimentată şi ceva ce semăna cu nişte 
şerpi mici - sau viermi mari - gătiţi în sos aromat de 
portocale. Tuf dădu două bucăţi din ultimul fel pisicii sale, 
care le devoră lacomă. Apoi apucă o plăcintă, o mirosi şi 
muşcă din ea delicat. Înghiţi şi dădu din cap. 

Excelent! Se pronunţă el. 

Deci aşa arată o pisică, zise Tolly Mune. 

Într-adevăr, răspunse Tuf, rupând o bucată de pâine de 
ciuperci -un fuior de aburi se ridică din interiorul ei când o 
frânse - şi acoperind-o metodic cu un strat gros de unt. 

Tolly Mune îşi luă pâinea şi-şi fripse degetele cu coaja 
fierbinte. Insistă, nedorind să dea semne de slăbiciune în 
faţa lui Tuf. 

Bună! Exclamă ea, după prima îmbucătură. Ştii, Tuf, 
dineul ăsta... Mulţi s'uthlamezi nu mănâncă atât de bine. 

Acest fapt n-a scăpat atenţiei mele, replică Tuf apucând cu 
două degete alt şarpe şi întinzându-l-l lui Distrugere, care 
se căţără pe braţul lui, să ajungă la el. 


De fapt, conţinutul caloric al acestei mese reprezintă, 
aproximativ, ceea ce consumă cetăţeanul mediu într-o 
săptămână. 

Numai după gustări şi pâine, m-aş aventura să sugerez că 
m-am bucurat de mai multă plăcere gustativă decât un 
s'uthlamez mediu într-o viaţă întreagă, comentă impasibil 
Tuf. 

Li se aduse salata. Tuf o gustă şi o declară bună. Tolly 
Mune îşi împrăştie mâncarea prin farfurie şi aşteptă până 
când chelnerii se retraseră la locul lor, lângă perete. 

Tuf, cred că aio întrebare... 

Haviland 'Tuf ridică privirea din farfurie şi se uită la ea, cu 
figura-l lungă, albă, inexpresivă. 

Corect, răspunse el. 

Şi Distrugere se uita la ea, cu ochi înguşti, verzi ca 
neoiarba din salată. 

Treizeci şi nouă de miliarde, spuse Tolly Mune cu voce 
calmă, dură. 

Într-adevăr..., clipi Tuf. 

Ăsta-l singurul tău comentariu? 

Tuf privi globul bulbucat al S'uthlam-ului, de deasupra lor. 

Deoarece mi-aţi solicitat opinia, comandant de port Mune, 
voi îndrăzni a spune că, deşi planeta, de sus, pare teribil de 
întinsă, eu mă întreb dacă-l suficient de mare. Fără a 
intenţiona să vă cenzurez moravurile, cultura şi civilizaţia, 
îmi trece prin minte că o populaţie de treizeci şi nouă de 
miliarde poate fi considerată, ca întreg, puţin exagerată. 

Mie-mi spui? Rânji Tolly Mune şi făcu semn unui chelner să 
aducă băutura. 

Berea era densă, cafenie, cu spumă grea, aromată. Fusese 
servită în halbe imense, din sticlă gravată, cu două mânere. 
Femeia o ridică pe a ei puţin cam neîndemânatică, privind 
lichidul care plescăia. 

Singurul lucru legat de gravitație cu care nu m-am 
obişnuit niciodată... Lichidele ar trebui să fie în recipiente 


pentru stors. Chestiile astea par... Atât de murdăritoare, 
gata oricând să producă un accident. 

Sorbi şi se alese cu o mustață de spumă. 

E bună, zise ea, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Să 
renunţăm la fentele astea, Tuf, continuă ea, aşezând halba 
pe masă cu grija excesivă a celui neobişnuit cu o gravitație 
cât de mică. Evident că ai bănuit ceva despre problema 
noastră, a suprapopulării, altfel nu te-ai fi interesat. Şi ai 
scotocit după tot felul de informaţii. Cu ce scop? 

Curiozitatea-l trista mea maladie, doamnă. M-am gândit să 
lămuresc enigma constituită de S'uthlam, poate cu vaga 
speranţă că în urma studiului voi găsi vreun mijloc de a 
rezolva prezentul nostru impas. 

Şi? 

Aţi confirmat presupunerea pe care am fost silit s-o fac, 
referitoare la populaţia dumneavoastră în exces. Oraşele 
întinse se înalţă tot mai sus, pentru că trebuie să găzduiţi 
această populaţie în creştere, străduindu-vă din greu să 
apăraţi de năvală zonele agricole. Portul dumneavoastră 
este impresionant de ocupat, iar marele ascensor se mişcă 
fără încetare, pentru că nu aveţi capacitatea de a vă hrăni 
propria populaţie şi trebuie să importaţi mâncare de pe alte 
planete. Sunteţi temuţi, probabil urâţi de vecini, pentru că 
în urmă cu secole aţi încercat să rezolvaţi problema 
populaţiei prin emigrație şi anexiuni, până aţi fost opriţi în 
mod violent prin război. Poporul dumneavoastră nu creşte 
animale de casă, pentru că pe S'uthlam nu-l loc pentru 
specii ne-umane care nu reprezintă verigi directe, eficiente 
şi necesare în lanţul hranei. Sunteţi, în medie, destul de 
mici în comparaţie cu normele omeneşti, din cauza rigorilor 
impuse de secolele de lipsuri nutriţionale şi raţionalizaţi 
totul fără să recunoaşteţi, obligaţi fiind de considerente 
economice. Şi fiecare generaţie urmează altei generaţii, 
fiecare mai scundă şi mai slabă decât cea anterioară, 
străduindu-se să supravieţuiască din resurse tot mai 


reduse. Toate aceste nenorociri sunt direct atribuibile 
supraabundenţei de populaţie. 

Nu pari că ne aprobi, Tuf. 

Nu intenţionez să vă critic. Nu duceţi lipsă de virtuţi. 
Sunteţi, în principal, oameni harnici, cooperanţi, etici, 
civilizaţi şi inteligenţi, iar societatea, tehnologia şi, 
îndeosebi, ritmul de progres intelectual merită să fie 
admirate. 

Tehnologia noastră, spuse sec Tolly Mune, e singurul lucru 
care ne-a salvat cururile afurisite. Importăm treizeci şi 
patru la sută din caloriile brute. Obţinem, probabil, încă 
douăzeci de procente de pe terenul agricol care ne-a 
rămas. Restul hranei provine din fabricile de mâncare, fiind 
prelucrată din petrochimicale. Acest procent creşte în 
fiecare an - e singura soluţie. Numai că fabricile de 
mâncare nu pot accelera producţia suficient de mult pentru 
a ţine pasul cu creşterea populaţiei. O problemă afurisită. 

Scad rezervele de petrol, se hazardă Tuf. 

Ai dreptate. O resursă neregenerabilă care se duce, Tuf! 

Fără îndoială, conducătorii ştiu, cu aproximaţie, când va 
începe foametea. 

Peste douăzeci şi şapte de ani standard. Mai mult sau mai 
puţin. Data se schimbă constant, pe măsură ce se modifică 
diferiţi factori. Înainte de foamete, vom avea război. Aşa 
cred unii dintre experţii noştri. Sau poate că vom avea 
război şi foamete. Oricum, vor muri o mulţime de oameni. 
Suntem oameni civilizaţi, 'Tuf, ai recunoscut chiar tu. Atât 
de civilizaţi că nu-ţi vine să crezi. Cooperanţi, etici, 
susţinători ai vieţii şi toată gargara. Chiar dacă totul se 
prăbuşeşte. Condiţiile de viaţă din suburbii devin tot mai 
rele, au fost rele de generaţii întregi, iar unii dintre 
conducătorii noştri au ajuns să spună că acolo se 
involuează, că oamenii se transformă într-un soi de paraziți. 
Au loc crime, violuri, tot felul de violenţe, a căror rată 
creşte în fiecare an. În ultimele optsprezece luni, au existat 
două cazuri de canibalism. Şi va fi şi mai rău în anii ce vor 


veni. Problemele cresc o dată cu curba populaţiei. M-ai 
recepționat, Tuf? 

Chelnerii se întoarseră, aducând felul principal. Pe platou 
erau îngrămădite felii de carne aburinde, abia scoase din 
cuptor şi patru feluri de legume. Haviland Tuf permise ca 
farfuria să-l fie umplută cu vârf cu păstăi-aromate, piure de 
mirosici, rădăcini-dulci şi noduri-untoase, apoi rugă 
chelnerul să taie câteva feliuţe de carne pentru Distrugere. 
Tolly Mune se servi cu o bucată zdravănă de şuncă şi o 
acoperi cu sos cafeniu, dar după prima înghiţitură îşi dădu 
seama că-l dispăruse pofta de mâncare. Se uită la Tuf, care 
se îndopa. 

Ei bine? Îl îmboldi ea. 

Probabil că aş putea să vă fac un mic serviciu, în această 
problemă încurcată, zise 'Tuf, înfigând cu dibăcie furculiţa în 
păstăile-aromate. 

Ai putea să ne faci un mare serviciu. Vinde-ne Arca. E 
singura salvare, Tuf. Ştii prea bine. Şi eu ştiu. Spune preţul. 
Fac apel la afurisitul tău simţ al moralității. Vinde şi vei 
salva milioane de vieţi. Poate miliarde. Nu numai că te vei 
îmbogăţi, dar vei deveni un erou. Spune un singur cuvânt şi 
dau planetei ăsteia afurisite numele tău! 

O idee interesantă! Dar, în ciuda vanităţii mele, mă tem că 
supraestimaţi mult isprăvile fostului şi dispărutului Corp al 
Inginerilor Ecologi. În orice caz, Arca nu-l de vânzare, după 
cum v-am informat deja. Pot să-mi permit să vă sugerez o 
soluţie evidentă pentru dificultăţile dumneavoastră? Dacă 
se dovedeşte eficientă, mi-ar face plăcere să daţi numele 
meu unui oraş sau unui asteroid mic. 

Tolly Mune râse şi trase o duşcă zdravănă de bere. Avea 
nevoie. 

Dă-l drumul, Tuf. Spune. Care-l acea soluţie simplă, 
evidentă? 

O multitudine de termeni îmi vin în minte. Controlul 
populaţiei e ideea de bază. Poate fi înfăptuit prin limitarea 
naşterilor, prin mijloace mecanice sau biochimice - 


abstinenţă sexuală, condiţionare culturală, prohibiţie legală. 
Mecanismele pot fi diferite, dar rezultatul final să fie 
acelaşi: s'uthlamezii să se înmulțească cu o rată mai redusă. 

Imposibil! Exclamă 'Tolly Mune. 

Deloc. Alte planete, mult mai mici decât S'uthlam, au 
realizat acest lucru. 

N-are importanţă, zise 'Tolly Mune, făcând un gest brusc 
cu halba, iar berea se împrăştie pe masă, fără ca ea să bage 
de seamă. N-o să câştigi nici un premiu pentru idei 
originale, Tuf. Nu-l o idee nouă. Mai mult, avem o facțiune 
politică, zeroistii, care militează pentru aşa ceva de sute de 
ani. Vor să reducă la zero creşterea populaţiei. Se pare că 
şapte, opt procente din populaţie îi sprijină. 

Foametea în masă va mări numărul aderenţilor la cauza 
lor, declară Tuf, ridicând furculiţa încărcată cu piure de 
mirosici, iar Distrugere miorlăi aprobator. 

Numai că atunci va fi prea târziu, replică Tolly Mune. Ştii 
asta al naibii de bine! Problema e că mulțimile îngrămădite 
jos nu cred că se vor întâmpla asemenea lucruri, indiferent 
ce spun politicienii, indiferent ce preziceri teribile aud la 
ştiri. Am mai auzit asta, zic ei şi ai naibii să fie de n-au auzit! 
Bunicii şi străbunicii lor au auzit preziceri asemănătoare 
despre foametea care se apropia. Dar S'uthlam-ul a fost 
întotdeauna în stare să evite catastrofa. Tehnocraţii au 
rămas în frunte, timp de secole, reuşind să împingă ziua 
colapsului peste încă o generaţie. Întotdeauna au găsit o 
soluţie. Mulţi cetăţeni cred că vor găsi întotdeauna o 
soluţie. 

Soluţii de felul celor la care faceţi aluzie sunt, prin natura 
lor, doar măsuri temporare, comentă Tuf. Un asemenea 
lucru trebuie să fie evident. Singura, adevărata soluţie este 
controlul populaţiei. 

Nu ne înţelegi, Tuf. Măsurile restrictive în domeniul 
naşterilor sunt anatemizate de marea majoritate a 
s'uthlamezilor. Nu vei convinge niciodată un număr 
important de oameni să le accepte. Oricum, nu pentru a 


evita o afurisită de catastrofă ireală, în care nu crede 
nimeni. Câţiva politicieni excepţional de stupizi şi 
excepţional de idealişti au încercat s-o facă şi au fost 
dărâmaţi peste noapte, fiind denunţaţi ca imorali şi anti- 
viaţă. 

Înţeleg. Sunteţi o femeie cu convingeri religioase 
puternice, comandant de port Mune? 

Femeia se strâmbă şi bău din bere. 

Pe naiba! Presupun că-s agnostică. Nu ştiu, nu prea mă 
gândesc la aşa ceva. Sunt o zeroistă, deşi nu recunosc acest 
lucru pe planetă. O mulţime de păienjenei sunt zeroişti. 
Într-un sistem mai mic, închis, cum e portul, efectele unei 
înmulţiri nelimitate devin al naibii de iute vizibile şi al naibii 
de înspăimântătoare. Jos, lucrurile nu-s atât de limpezi. lar 
biserica... ai auzit de Biserica Evoluţiei Vieţii? 

Am oarecare cunoştinţe superficiale despre preceptele ei. 
Recunosc că-s achiziţii recente. 

S'uthlam a fost colonizată de fruntaşii Bisericii Evoluţiei 
Vieţii, care fugiseră de persecuțiile religioase de pe Tara. 
Fuseseră persecutați pentru că se înmulţeau al naibii de 
repede, amenințând să copleşească planeta, ceea ce nu 
plăcea celorlalţi ţărani. 

Un sentiment uşor de înţeles. 

Acelaşi lucru a distrus programul de colonizare lansat de 
expansionişti cu câteva secole în urmă. Credinţa 
fundamentală a acestei biserici spune că destinul vieţii 
inteligente este să umple universul, că viaţa reprezintă 
bunul suprem. Anti-viaţa - entropia - este răul suprem. 
Această biserică crede că viaţa şi anti-viaţa participă la un 
fel de cursă. Trebuie să evoluăm, spune ea, prin stadii 
superioare ale inteligenţei şi geniului, către o viitoare stare 
de dumnezeire. Şi trebuie să ajungem la starea aceea de 
dumnezeire la timp pentru a împiedica moartea entropică a 
universului. Deoarece evoluţia acţionează prin intermediul 
mecanismului biologic al înmulţirii, trebuie să ne înmulţim, 
să extindem şi să îmbogăţim rezerva de gene, să ne 


împrăştiem sămânţa spre stele. A restricționa naşterea... 
Asta ar însemna amestecul în următorul pas ai evoluţiei 
umane, avortarea unui geniu, a unui protodumnezeu, a 
purtătorului unui cromozom mutant care ar putea împinge 
rasa către treapta următoare, transcendentă, a scării. 

Cred că am înţeles esenţa credinţei, zise Tuf. 

Suntem un popor liber, Tuf. Există diversitate religioasă, 
libertatea de a alege şi toate celelalte. Avem enkanişti, vechi 
creştini, copii ai Visătorului. Avem cetăţi ale Îngerilor de 
Oțel, comune melderiste, tot ce doreşti. Dar mai mult de 
optzeci la sută din populaţie aparţine Bisericii Evoluţiei 
Vieţii, iar credinţa aceasta e mai puternică decât a fost 
vreodată. Oamenii se uită în jur şi văd roadele evidente ale 
învăţăturii bisericii. Când există miliarde de oameni, există 
şi milioane la nivel de geniu, iar prin asta se obţine 
stimulentul unei încrucişări viguroase, al competiţiei 
sălbatice pentru progres, pentru realizări incredibile. Aşa 
că, la naiba, e logic că S'uthlam a săvârşit isprăvi tehnice 
miraculoase. Oamenii văd oraşele, ascensorul, văd 
vizitatorii veniţi de pe o sută de planete să studieze aici, văd 
că eclipsăm toate planetele vecine. Nu văd însă catastrofa, 
iar conducătorii bisericii spun că totul va fi bine, aşa că de 
ce dracu' ar trebui lumea să înceteze să se înmulțească? 

Femeia izbi cu palma în masă şi se întoarse spre un 
chelner: 

Tu! Se răsti ea. Adu bere! lute! Apoi se răsuci din nou spre 
Tuf. 

Aşa că nu-mi face sugestii naive! Limitarea naşterilor nu-l 
posibilă, având în vedere situaţia. Înţelegi, Tuf? 

Nu-l nevoie să-mi îmboldiţi inteligenţa, spuse Haviland Tuf 
mângâind-o pe Distrugere, care, sătulă de atâta şuncă, se 
aşezase în poala lui. Starea în care se află S'uthlam-ul m-a 
înduioşat. Mă voi strădui să fac tot ce pot pentru a uşura 
chinul planetei dumneavoastră. 

Deci, ne vinzi Arca? Întrebă scurt femeia. 


Aceasta-l o presupunere nejustificată. Dar voi face tot ce 
stă în puterile mele de inginer ecolog, înainte de a pleca 
spre alte planete. 

Chelnerii aduseră desertul - fructe-jeleu dolofane, 
albastre-verzi, înotând în boluri cu frişcă deasă, groasă. 
Distrugere simţi mirosul şi se căţără pe masă, pentru o 
investigare mai amănunţită, în timp ce Haviland Tuf ridica 
linguriţa lungă, din argint, ce-l fusese pusă la dispoziţie. 

Tolly Mune refuză, scuturând din cap. 

la-o de aici, se răsti ea. E prea săţioasă. Adu-mi doar bere. 
Tuf ridică privirea şi înălţă un deget. 

O clipă! N-are rost să irosiţi porţia dumneavoastră atât de 
delicioasă. Distrugere va fi încântată. 

Comandantul de port sorbi din halba cea nouă, cu bere 
brună şi se încruntă. 

Nu mai am ce să-ţi spun, Tuf. Ne aflăm într-o stare de 
criză. Ne trebuie nava. E ultima noastră şansă. Vinzi? 

Tuf se uită la femeie. Distrugere se apropie iute de desert. 

Poziţia mea a rămas neschimbată. 

Îmi pare rău, zise Tolly Mune. N-aş fi vrut să fac asta. 

Pocni din degete. În tăcerea acelei clipe, în care singurul 
sunet era cel scos de Distrugere ce lingea frişca, pocnetul 
răsună ca o împuşcătură. Chelnerii aliniaţi de-a lungul 
pereţilor cristalini, transparenţi, căuta-ră în jachetele lor 
comode, aurii cu negru şi scoaseră la iveală arme 
neuronice. 

Tuf clipi, întoarse capul întâi spre dreapta, apoi spre 
stânga, examinând fiecare bărbat pe rând, în timp ce 
Distrugere înghiţea fructele. 

Trădare, zise el, cu glas inexpresiv. Sunt teribil de 
dezamăgit. Încrederea şi firea mea cumsecade au fost rău 
răsplătite. 

Mi-ai forţat mâna, prost afurisit! 

Asemenea şir de insulte agravează trădarea, nu o scuză! 
Declară Tuf, cu linguriţa în mână. Acum voi fi ucis mişeleşte, 
în secret? 


Suntem oameni civilizaţi, spuse 'Tolly Mune, furioasă pe 
Tuf, pe Josen Rael, pe afurisita de Biserică a Evoluţiei Vieţii 
şi, în special, pe ea, pentru că se pretase să facă aşa ceva. 
Nu vei fi omorât. Nici măcar n-o să-ţi furăm epava aia 
blestemată, la care ţii atât de mult. Totu-l legal. Eşti arestat, 
Tuf. 

Într-adevăr... Vă rog să acceptaţi capitularea mea. Am fost 
întotdeauna dornic să mă supun legilor locale pertinente. 
Sub ce acuzaţie voi fi judecat? 

Tolly Mune zâmbi subţire, fără bucurie, ştiind că în 
noaptea aceea, în Casa Păianjenului, i se va spune Văduva 
de Oțel. Arătă spre capătul mesei, unde Distrugere îşi 
lingea frişca de pe mustăţi. 

Aducere ilegală de paraziți în Portul S'uthlam-ului. 

Tuf aşeză cu grijă linguriţa pe masă şi-şi încrucişă mâinile 
pe burtă. 

Îmi amintesc că am adus pisica aici la invitaţia 
dumneavoastră specială. 

Tolly Mune scutură din cap. 

Nu ţine, Tuf. Am înregistrat convorbirea. Am afirmat că n- 
am văzut niciodată un animal viu, dar a fost o simplă 
declaraţie conjuncturală, pe care nici un tribunal n-o va 
considera ca incitare la violarea criminală a legilor noastre 
sanitare. Nici măcar un tribunal de-al tău. 

Înţeleg. În acest caz, să renunţăm la pierderea de timp cu 
formalităţile legale. Recunosc că-s vinovat şi voi plăti 
amenda prevăzută pentru această infracţiune minoră. 

Bine. Amenda este de cincizeci de standarzi, spuse 'Tolly 
Mune, făcând un gest, iar unul dintre bărbaţi înaintă şi 
înhăţă pisica de pe masă. Bineînţeles, încheie ea, parazitul 
respectiv va fi distrus. 

Urăsc gravitația, îi declară Tolly Mune figurii zâmbitoare, 
mărite, a lui Josen Rael, după ce terminase raportul despre 
dineu. Mă oboseşte şi mi-e teamă să mă gândesc ce face 
greutatea aia afurisită muşchilor mei, organelor mele 
interne. Cum pot trăi aşa viermii? Şi toată mâncarea aia 


amărâtă! Felul în care o dădea de-o parte era obscen, iar 
mirosul... 

Comandant de port, avem lucruri mult mai importante de 
discutat. S-a rezolvat? L-aţi prins? 

I-am prins pisica, răspunse ursuză femeia. Mai bine zis, eu 
i-am prins mâţa afurisită! 

Distrugere miorlăi, ca şi cum i-ar fi răspuns şi-şi apăsă 
botul de plasa cuştii din plastoţel pe care o construiseră 
oamenii de la siguranţă, într-un colţ al apartamentului. 
Pisica mieuna zdravân, se simţea foarte incomodată de 
imponderabilitate şi se răsucea, lipsită de control, de 
fiecare dată când încerca să se mişte. Când se izbea de 
laturile cuştii, Tolly Mune tresărea, simțindu-se vinovată. 

Sunt sigură că o să semneze, ca să salveze pisica asta 
amărâtă. Josen Rael părea indispus. 

Nu am prea multă încredere în planul tău, comandant de 
port Mune. De ce, în numele vieţii, ar ceda cineva o 
comoară de valoarea Arcei, pentru a salva un specimen 
animal? Mai ales că, după cum mi-ai spus, are, la bordul 
navei sale, un alt exemplar din acelaşi tip de parazit! 

Pentru că e ataşat emoţional de acest parazit particular, 
explică, oftând, Tolly Mune. Numai că acest Tuf e mai 
alunecos decât am crezut. Zice că blufez. 

Atunci, distruge parazitul. Arată-l că facem ceea ce 
spunem. 

Fii serios, Josen! Replică ea, pierzându-şi răbdarea. La ce 
ne-ar folosi? Dacă merg mai departe şi omor pisica aia 
afurisită, n-am obţinut nimic. Tuf ştie asta şi ştie că eu ştiu 
şi ştie că eu ştiu că ştie. Măcar aşa avem ceva ce-şi doreşte. 
Suntem în poziţie de pat. 

Să schimbăm legea, sugeră Josen Rael. Da... Pedeapsa 
pentru aducerea paraziţilor de contrabandă în port va 
include confiscarea navei cu care s-a făcut contrabanda! 

O lovitură de maestru! Păcat, dar constituţia interzice 
legile cu efect retroactiv. 


Atunci, sunt dispus să ascult un plan mai bun, făcut de 
tine. 

N-am niciunul, Josen. Dar voi avea. O să-l arăt eu! O să-l 
păcălesc într-un fel. Ştiu că are slăbiciuni. Mâncarea, 
pisicile. Poate şi altceva, ceva de care să ne folosim. 
Conştiinţă, libido, slăbiciune pentru băutură, pentru 
jocuri... 

Se opri, gânditoare. 

Jocuri, repetă ea. Adevărat. Îi place să joace. Aşteaptă! Mi- 
ai dat trei zile, iar timpul n-a expirat încă. Ai răbdare. 

Îi şterse trăsăturile de pe ecranul imens şi le înlocui cu 
întunecimea spaţiului cosmic, cu Arca plutind pe un câmp 
cu stele sclipitoare. 

Pisica păru a recunoaşte, într-un fel, imaginea şi scoase un 
miorlăit subţire, plângăreţ. Tolly Mune o privi, se încruntă şi 
ceru legătura cu paza. 

Unde-l Tuf acum? Se răţoi ea. 

În sala de joc a hotelului Peisajul Planetar, maică, răspunse 
femeia de gardă. 

Peisajul Planetar? Mârâi ea. Trebuia să aleagă un local al 
afurisiţilor de viermi, nu? Ce ascunde? E plin de parale? Ai 
grijă să rămână acolo. Cobor imediat. 

Îl găsi jucând ceva complicat, cu cinci parteneri, el 
împotriva unei perechi de viermi-de-sol în vârstă, a unui 
ciberteh pe care ea îl concediase cu câteva săptămâni în 
urmă, pentru jefuirea sistemului de calcul şi a unui 
negociator comercial dolofan, cu faţa ca o lună plină, din 
Jazbo. Judecând după muntele de fise îngrămădite în faţa 
lui, Tuf câştigase cu uşurinţă. Femeia pocni din degete, iar 
proprietara salonului veni imediat cu un scaun. Iolly Mune 
se aşeză lângă Tuf şi-l atinse uşor braţul. El întoarse capul 
şi se trase de-o parte. 

Fiţi amabila, comandant de port Mune şi abţineţi-vă să 
puneţi mâna pe persoana mea. 

Ce faci aici, Tuf? Întrebă ea, retrăgându-şi mâna. 


Pentru moment, testez o nouă, interesantă stratagemă, 
inventată de mine, împotriva negociatorului Dez. Mi-e 
teamă că se va dovedi eronată, dar vom vedea. Într-un sens 
mai larg, mă străduiesc să câştig câţiva standarzi prin 
utilizarea analizei statistice şi a psihologiei aplicate. 
S'uthlam nu-l un loc în care se trăieşte ieftin, comandat de 
port Mune! 

Jazboanul, cu părul lung strălucind din cauza briantinei 
fosforescente, cu figura rotofeie acoperită de cicatricele 
rangului, râse vulgar, arătând un şir de dinţi negri şlefuiţi, 
cu inserturi de nestemate purpurii. 

Atac, Tuf! Anunţă el, apăsând un buton de sub postul lui de 
joc, pentru a-l fi marcată armata pe suprafaţa luminată a 
mesei. 

Tuf se aplecă uşor. 

Într-adevăr..., zise el, îndreptând un deget lung, alb, spre 
o tastă, iar propria-l formaţie se ilumină în interiorul 
cercului de joc. Mă tem că aţi pierdut, domnule. 
Experimentul meu s-a dovedit reuşit. Probabil din pură 
întâmplare. 

Să te ia dracu', cu norocul tău afurisit! Mormăi jazboanul, 
ridicându-se nehotărât în picioare. 

Alte jetoane îşi schimbară proprietarul. 

Deci, joci bine, comentă 'Tolly Mune. N-o să-ţi folosească 
nici un pic, Tuf. Aici, şansa favorizează casa. N-o să faci rost 
astfel de banii ce-ţi trebuie. 

Sunt convins. 

Hai să discutăm. 

Discutăm chiar în acest moment. 

Să discutăm în particular, sublinie ea. 

În timpul ultimei noastre discuţii particulare am fost 
înconjurat de bărbaţi cu arme neuronice, agresat verbal, 
dezamăgit crunt, lipsit de un tovarăş iubit şi nelăsat să mă 
bucur de desert. Nu-s predispus favorabil acceptării altei 
invitaţii. 

Fac cinste cu o băutură, îi propuse 'Tolly Mune. 


Foarte bine, răspunse Tuf, după care se ridică greoi, 
înhaţă jetoanele şi-şi luă rămas-bun de la ceilalţi jucători. 

Cei doi se îndreptară spre un separeu aflat la capătul sălii 
de joc. Tolly Mune gâfâia un pic, din cauza efortului de a 
face faţă gravitaţiei. O dată intraţi, femeia se prăbuşi pe 
sofa, comandă narcofum rece pentru amândoi şi opaciză 
perdeaua. 

Ingerarea de băuturi narcotice va avea efect redus asupra 
capacităţii mele de a lua decizii, comandant de port Mune, 
zise Haviland Tuf. Deşi-s dornic să accept generozitatea 
dumneavoastră drept un simbol al căinţei pentru 
pervertirea anterioară a ospitalităţii civilizate, poziţia mea a 
rămas complet neschimbată. 

Ce vrei, Tuf? Întrebă ea fără vlagă, după ce sosiră 
băuturile. Paharele înalte erau brumate, licoarea de-un 
albastru cobalt şi rece ca gheaţa. 

Ca orice membru al umanităţii, am multe dorinţe. Pentru 
moment, doresc cel mai mult revenirea, în deplină sănătate, 
a lui Distrugere în custodia mea. 

Ţi-am mai spus, ţi-o dau în schimbul navei. 

Am mai discutat propunerea şi am respins-o ca 
inechitabilă. Trebuie să reluăm discuţia? 

Am un argument nou. 

Adevărat? Mormăi Tuf şi sorbi din băutură. 

Să analizăm problema proprietăţii, Tuf. Cu ce drept deţii 
Arca? Ai construit-o? Ai avut vreun rol în proiectarea ei? Pe 
naiba, nu! 

Am găsit-o. Sigur, descoperirea a fost făcută în compania 
altor cinci persoane şi nu pot nega că pretenţiile lor de 
stăpânire au fost, în unele privinţe, superioare alor mele. 
Dar ei au murit, iar eu trăiesc. Acest lucru întăreşte 
considerabil revendicările mele. Mai mult, deţin, în prezent, 
artefactul respectiv. În multe sisteme etice, posesiunea este 
elementul-cheie, elementul precumpănitor determinant, 
deseori, al proprietăţii. 


Există planete unde statul deţine tot ce are valoare, unde 
nava ta afurisită ţi-ar fi fost luată imediat! 

Sunt conştient de acest lucru şi am ocolit cu grijă 
asemenea planete, când mi-am ales destinaţia. 

Am putea să-ţi luăm ambarcaţiunea pârlită cu forţa, dacă 
am vrea. Poate că puterea acordă drept de proprietate, ce 
zici? 

E adevărat că dumneavoastră dispuneţi de loialitatea 
înspăimântătoare a numeroşi servitori înarmaţi cu arme 
neuronice şi lasere, în timp ce eu sunt singur, un umil 
negustor şi inginer ecolog neofit, însoţit doar de pisicile 
mele nevătămătoare. Cu toate acestea, nu-s complet lipsit 
de resurse. Există posibilitatea teoretică de a fi programat 
apărarea Arcei în aşa fel, încât capturarea ei să reprezinte 
un lucru mai puţin uşor decât credeţi. Sigur, această 
supoziţie este în întregime ipotetică, dar aţi putea să-l 
acordaţi atenţia cuvenită. În orice caz, acţiunea militară 
brutală este ilegală, conform legilor din S'uthlam. 

Unele civilizaţii susţin că utilizarea conferă proprietatea, 
oftă 'Tolly Mune. Altele optează pentru necesitate. 

Aceste doctrine nu-mi sunt necunoscute. 

Bine. S'uthlam-ul are mai multă nevoie de Arcă decât tine. 

Incorect. Am nevoie de Arcă pentru a-mi practica meseria 
şi a-mi câştiga existenţa. Planeta dumneavoastră nu are 
nevoie de navă în sine, ci mai degrabă de inginerie 
ecologică. De aceea v-am oferit serviciile mele, fiindu-mi dat 
să descopăr doar că generoasa mea ofertă a fost respinsă, 
considerată insuficientă. 

Utilizarea, îl întrerupse Tolly Mune. Avem o planetă 
întreagă de savanţi străluciți. Eşti doar un negustor, după 
cum ai recunoscut singur. Noi am utiliza mai bine Arca. 

Savanţii dumneavoastră străluciți sunt îndeosebi 
specialişti în chimie, fizică, cibernetică şi alte domenii 
asemănătoare. S'uthlam-ul n-a progresat în mod deosebit în 
biologie, genetică sau ecologie. Este un lucru evident. Dacă 
aţi fi posedat asemenea cunoştinţe, acest lucru ar fi 


presupus, în primul rând, faptul că necesitatea de a deţine 
Arca n-ar fi fost foarte presantă şi, în al doilea rând, că 
problema ecologică n-ar fi fost lăsată să atingă proporţiile 
actuale. De aceea, mă îndoiesc de valabilitatea afirmației 
dumneavoastră că oamenii de aici ar folosi mai eficient 
nava. De când am ajuns pe Arcă şi am călătorit încoace, m- 
am cufundat cu seriozitate în studiu şi-mi permit să sugerez 
că sunt acum singurul inginer ecolog calificat din lumea 
oamenilor, exceptând, probabil, planeta Prometheus. 

Figura lungă, albă, a lui Haviland Tuf era lipsită de 
expresie. Formula fiecare propoziţie cu grijă şi o îndrepta 
spre ea în rafale calme. Dar, deşi bărbatul nu atrăgea prin 
nimic atenţia, Tolly Mune simţea că în spatele fațadei de 
seninătate se ascundea o slăbiciune - mândrie, egocentrism 
sau vanitate - pe care o putea manevra pentru propriul ei 
folos. Întinse un deget spre el. 

Vorbe, Tuf. Doar nişte amărâte de vorbe goale. Poţi să-ţi 
zici inginer ecolog, asta nu înseamnă nimic. Poţi să-ţi zici 
fruct-jeleu, dar ai arăta al naibii de caraghios într-un bol cu 
frişcă! 

Într-adevăr... 

Pun pariu, zise ea, pregătindu-se să-l dea gata, că nu ştii 
ce naiba să faci cu afurisita aia de navă! 

Haviland Tuf clipi şi-şi bolti mâinile pe masă. 

O propunere interesantă! Continuaţi. 

Pariez pisica pe navă! Zâmbi Tolly Mune. Ţi-am prezentat 
problema noastră. Dacă o rezolvi, o vei primi înapoi pe 
Distrugere, întreagă şi sănătoasă. Dacă dai greş, îţi luăm 
Arca. 

Planul dumneavoastră are un defect, răspunse Tuf, 
ridicând un deget. Deşi sarcina ce-mi revine e formidabilă, 
nu m-aş împotrivi să accept o asemenea provocare, dacă 
mizele sugerate n-ar fi atât de inegale. Arca şi Distrugere 
îmi aparţin, chiar dacă dumneavoastră aţi obţinut custodia 
celei de-a doua prin mijloace lipsite de scrupule, deşi legale. 
Deci, câştigând, voi primi înapoi doar ce-l de drept al meu, 


în timp ce dumneavoastră vă veţi alege cu ceva extrem de 
valoros. E inechitabil. Fac o contraofertă. Am venit pe 
S'uthlam pentru anumite reparaţii şi modificări. În cazul în 
care am succes, lucrările să fie executate fără plată. 

Tolly Mune duse paharul la gură, pentru a obţine un 
moment suplimentar de gândire. Gheaţa se topise, dar 
narcofumul pişcă încă plăcut. 

Reparaţii gratuite în valoare de cincizeci de milioane de 
standarzi? Al naibii de mult! 

Asta-l propunerea mea. 

Pisica, rânji femeia, o fi fost a ta la început, dar acum e a 
noastră. Accept însă ideea cu reparaţiile. Îţi acord credit. 

Cu ce termen şi cu ce dobândă? Întrebă Tuf. 

Vom face remedierile. Începem imediat. Dacă vei 
câştigaceea ce nu se va întâmpla - vei primi pisica înapoi şi- 
ţi vom acorda un împrumut fără dobândă egal cu preţul 
facturii pentru reparaţii. Ne vei plăti cu banii obţinuţi acolo 
- făcu ea un gest vag către restul universului - pentru 
afurisita ta de bioinginerie. Dar păstrăm dreptul de a 
sechestra Arca. Dacă nu plăteşti jumătate de bani în cinci 
ani standard şi toţi în zece, nava-l a noastră. 

Estimarea iniţială de cincizeci de milioane de standarzi a 
fost exagerată, e o cifră evident umflată doar cu scopul de a 
mă obliga să vând nava. Sugerez să stabilim suma de 
douăzeci de milioane de standarzi ca bază a înţelegerii 
noastre. 

O sumă ridicolă! Se răsti ea. Păienjeneii mei nu pot nici 
măcar să vopsească nava aia blestemată pentru douăzeci 
de milioane! Dar accept să scad preţul la patruzeci şi cinci. 

Douăzeci şi cinci de milioane, insistă Tuf. Deoarece sunt 
singur la bord, nu-l absolut necesar ca toate punţile şi 
sistemele să fie aduse la stadiul de funcţionare completă, 
optimă. Câteva punți îndepărtate, neutilizate, n-au o 
importanţă deosebită. Voi modifica lista de lucrări, pentru 
ca aceasta să includă doar reparaţiile ce trebuie făcute 
pentru siguranţa, confortul şi comoditatea mea. 


Destul de rezonabil. Bine, patruzeci de milioane. 

Mi se pare că treizeci ar fi mai mult decât suficient. 

Să nu ne târguim pentru câteva milioane de standarzi, zise 
Tolly Mune. Vei pierde, aşa că oricum nu contează. 

Eu văd altfel lucrurile. Treizeci de milioane. 

Treizeci şi şapte, propuse Tolly Mune. 

Treizeci şi două, replică Tuf. 

Se vede că ne vom înţelege la treizeci şi cinci. Da? Aşa 
rămâne, spuse ea şi întinse mâna. 

Tuf se uită la ea, apoi răspunse calm: 

Treizeci şi patru. 

Tolly Mune izbucni în râs, îşi retrase mâna şi zise: 

Ce mai contează? Fie, treizeci şi patru. Haviland Tuf se 
ridică. 

Mai bea ceva, îl invită ea. Pentru micul nostru rămăşag. 

Mă tem că trebuie să vă refuz. Voi sărbători după ce voi 
câştiga. Din acest moment, sunt ocupat. 

Nu-mi vine să cred că ai făcut aşa ceva! Răcni Josen Rael. 
Tolly Mune redusese intensitatea sonoră a unităţii de 
comunicaţie, pentru a potoli protestele continue, enervante, 
ale pisicii captive. 

Dă dovadă de un pic de bun simţ, Josen, bombăni ea. E 
ceva nemaipomenit! 

Ai pariat viitorul planetei noastre! Miliarde şi miliarde de 
vieţi! 'Te aştepţi cu adevărat să-ţi onorez înţelegerea? 

Tolly Mune sorbi din recipientul cu bere şi oftă. Apoi, cu 
tonul cu care ar fi explicat ceva unui copil deosebit de încet 
la minte, spuse: 

Nu putem pierde, Josen. Gândeşte-te, dacă chestia aia de 
vier-me-de-sol pe care o ai în ţeastă nu s-a atrofiat prea 
mult din cauza gravitaţiei! De ce naiba vrem Arca? Să ne 
hrănim, bineînţeles. Să înlăturăm foametea, să rezolvăm 
problema, să facem un amărât de miracol. Să înmulţim 
pâinile şi peştii. 

Pâinile şi peştii? Întrebă, zăpăcit, consilierul. 


De-o infinitate de ori. E o expresie clasică, Josen. Creştină, 
se pare. Tuf încearcă să facă sandvişuri cu peşte pentru 
treizeci de miliarde de oameni. Cred că a reuşit numai să se 
mânjească de făină şi să se înţepe într-un os de peşte. Dar 
nu asta contează. Dacă dă greş, vom avea afurisita aia de 
navă foarte frumos, foarte legal. Dacă reuşeşte, nu mai 
avem nevoie de ea. Oricum, câştigăm. Şi, după cum am 
aranjat lucrurile, chiar dacă Tuf câştigă pariul, tot ne va 
datora treizeci şi patru de milioane de standarzi. Chiar 
dacă, printr-un miracol, reuşeşte, avem şanse să punem 
mâna pe Arcă în momentul când va trebui să plătească 
factura. Josen, adăugă ea rânjind, după ce mai sorbi din 
bere, ai mare noroc că nu-ţi vreau slujba! Ţi-a trecut prin 
cap că-s mult mai deşteaptă ca tine? 

Dar mult mai puţin politician, maică. Mă îndoiesc că ai fi 
rezistat măcar o zi în locul meu. Se pare că te-ai descurcat 
bine. Presupun că planul tău e viabil. 

Presupui? 

Trebuie să ţinem seama de realităţile politice. 
Expansioniştii vor nava în sine, cred că-ţi dai seama, pentru 
momentul în care vor ajunge la putere. Din fericire, sunt în 
minoritate. l-am depăşit iar la vot. 

Ai grijă ce faci, Josen, zise Tolly Mune şi întrerupse 
legătura, apoi rămase plutind în semiîntunericul locuinţei 
sale. 

Pe videoecran, Arca apăru din nou. Echipele ei se aflau 
acolo, ridicând un doc provizoriu. Cel permanent avea să fie 
făcut mai târziu. Arca urma să rămână acolo, după cum 
prevedea, câteva secole, aşa că aveau nevoie de un loc în 
care s-o păstreze. Chiar dacă Tuf reuşea, printr-o baftă 
nebună, extinderea majoră a pânzei fusese, oricum, 
prevăzută de mult. Urma să ofere facilităţi de docare 
pentru sute de nave. lar dacă Tuf plătea cheltuielile, nu 
avea motiv să amâne construcţia. Un tub lung, transparent, 
din plastoţel, fusese asamblat din bucăţi, pentru a lega 
imensa navă de germinare de capătul celei mai apropiate 


spiţe importante, astfel încât transporturile de materiale şi 
de echipe de păienjenei să ajungă mai uşor la ea. Cibertehii 
se aflau deja înăuntru, legaţi la sistemul de calculatoare al 
Arcei, reprogramându-l pentru a satisface cererile lui Tuf şi 
având grijă, ca din întâmplare, să dezamorseze orice 
apărare internă pe care ar fi declanşat-o acesta. Ordine 
secrete de la Văduva de Oțel. Tuf nu avea habar de ele. O 
precauţie pentru cazul în care individul n-ar fi ştiut să 
piardă. Tolly Mune nu dorea să se trezească, în momentul în 
care avea să deschidă cutia prețioasă, cu monştri sau 
molime. 

Cât despre Tuf, informatorii ei îi spuseseră că rămăsese 
aproape tot timpul în sala calculatorului, dinjnomentul în 
care părăsise salonul de jocuri de la Priveliştea Planetei. În 
baza ordinelor ei, băncile de date ale Consiliului fuseseră 
autorizate să-l furnizeze lui Tuf orice informaţie dorea. Şi 
furnizaseră o mulţime, după rapoartele pe care le primise 
ea. Individul făcuse pe calculatoarele Arcei o serie de 
extrapolări şi simulări. Tolly Mune îi acordase credit, iar el îl 
folosea cât putea mai bine. 

Cuşca din colţ se zgudui când Distrugere se lovi de pereţii 
ei, miorlăind scurt, îndurerată. Îi părea rău pentru pisică. Şi 
pentru Tuf. După ce individul o să dea greş, poate că o să 
reuşească să-l dea Longhaul Nouă... 

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile. 

Patruzeci şi şapte de zile în care echipele lucraseră în trei 
schimburi, iar activitatea din jurul Arcei fusese constantă, 
neîncetinită, frenetică. Pânza se întinsese peste nava de 
germinare, o acoperise. În jurul acesteia şerpuiau cabluri, 
ca viţa de vie. O reţea de tuburi pneumatice intra şi ieşea 
prin sasuri, astfel încât nava arăta ca un muribund într-un 
centru medical. Cupole de plastoţel acoperiseră carena, ca 
nişte furuncule zdravene, argintii; cârcei de oţel şi duraliaj 
o străbăteau ca nişte vene; glisoare pentru vid bâzâiau 
deasupra imensităţii ei ca nişte insecte ce lăsau în urmă 
dâre de foc. Peste tot, înăuntru şi afară, mărşăluiau 


plutoane de păienjenei. Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, 
iar Arca fusese reparată, finisată, modernizată, 
aprovizionată. 

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile fără ca Haviland Tuf 
să părăsească nava măcar un minut. La început, stătuse în 
sala calculatorului, raportaseră păienjeneii, rulând simulări 
zi şi noapte, în ţăcănitul afişărilor de date. Apoi fusese văzut 
călătorind, în repetate rânduri, cu o maşinuţă cu trei roţi, 
pe coridorul central, lung de treizeci de kilometri, al navei, 
purtând pe cap o capelă verde cu cozoroc, având în poală o 
pisicuţă cu păr lung, cenuşiu. Nu-l băga în seamă pe 
lucrătorii s'uthlamezi. Din când în când, se ducea să regleze 
aparate din diferite puncte de lucru ale navei sau să verifice 
un şir nesfârşit de bazine, mici sau mari, înşirate de-a 
lungul zidurilor înalte. Cibertehii observaseră că pusese în 
funcţiune anumite programe de donare, că folosise 
cronourzeala, consumând cantităţi enorme de energie. 
Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tuf rămăsese 
izolat, însoţit doar de Haos, lucrând. 

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tolly Mune nu 
discutase nici cu Tuf, nici cu primul consilier Josen Rael. 
Sarcinile ei de comandant de port, neglijate la începutul 
crizei Arcei, îi ajungeau pe deplin s-o ţină ocupată. Avea 
conflicte de rezolvat, promovări de făcut, construcţii de 
supravegheat, diplomaţi-muşte de întreţinut, înainte de a le 
face vânt în ascensor, bugete de întocmit, state de plată de 
semnat. Şi o pisică de îngrijit. 

La început, Tolly Mune se temuse de ce-l mai rău. 
Distrugere refuzase să mănânce, păruse incapabilă să se 
împace cu imponderabilitatea, umpluse aerul din 
apartament de excremente şi insistase să scoată cele mai 
jalnice sunete pe care le auzise vreodată comandantul de 
port. Fusese suficient de îngrijorată ca să-l aducă pe 
parazitologul şef, care o asigurase că animalul avea o cuşcă 
suficient de spațioasă şi că porţia de pastă de proteine era 
mai mult decât potrivită. Pisica nu fusese de acord cu el şi 


continuase să sufere, miorlăind şi sâsâind, până când 'Tolly 
Mune fusese sigură că nebunia - felină sau umană - clădea 
târcoale. 

În cele din urmă, acţionase. Renunţase la nutritiva pastă 
de proteine şi începuse să hrănească făptura cu batoane 
din carne, pe care i le trimisese Tuf de pe Arcă. Ferocitatea 
cu care le atacase Distrugere, când i le strecurase printre 
barele cuştii, o liniştise. Odată, pisica linsese degetele 
femeii după ce consumase un baton într-un timp record. 
Fusese o senzaţie bizară, nu complet neplăcută. Animalul 
obişnuia să se frece de pereţii cuştii, ca şi cum ar fi dorit un 
contact. Tolly o atinsese, cu titlu de încercare şi fusese 
răsplătită cu cel mai plăcut sunet scos până atunci de 
pisică. Pipăitul blănii albe cu negru fusese aproape senzual. 

După opt zile, o lăsase să iasă din cuşcă. Încăperea mare, 
ce-l servea de birou reprezenta, gândise femeia, o 
închisoare suficientă. Tolly Mune nici nu deschisese bine 
uşa cuştii, că Distrugere ţâşnise prin ea. Dar când saltul o 
aruncase de-a lungul încăperii, începuse să sâsâie puternic, 
dezamăgită. Tolly se întinsese după ea şi o prinsese în timp 
ce cădea, dar pisica se zbătuse cu sălbăticie, crestându-l cu 
ghearele dâre adânci pe dosul palmelor. După ce venise şi 
plecase medtehul, Tolly Mune luase legătura cu paza. 

Rechiziţionaţi o cameră la Peisajul Planetei. O cameră în 
turn, cu control gravitațional. Spune-le să regleze reţeaua 
la un sfert de g. 

Cine-l oaspetele? Fusese întrebată. 

Un prizonier din port, se răţoise ea. Înarmat şi periculos. 
După mutare, vizitase hotelul zilnic, la sfârşitul turei. La 
început, pentru a-şi hrăni ostaticul şi a-l verifica starea 
sănătăţii. Dar în ziua a cincisprezecea, după ce zăbovise 
doar cât să sugă nişte calorii, oferise pisicii contactul după 
care tânjea aceasta. Personalitatea animalului se schimbase 
dramatic. Acesta scotea sunete de plăcere când 'Tolly 
deschidea uşa, pentru a face inspecția zilnică (dar încerca 
de fiecare dată să fugă), se freca de picioarele ei fără să fie 


provocată, îşi ţinea ghearele în teci, ba părea chiar că se 
îngraşă. Când 'Tolly Mune îşi permitea să se aşeze, 
Distrugere se instala instantaneu în poala ei. În a 
douăzecea zi, Tolly dormi la hotel. În a douăzeci şi şasea, se 
mută, provizoriu, în apartament. 

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, iar la capătul lor 
Distrugere se obişnuise să doarmă lângă ea, încolăcită pe 
pernă, mângâindu-l obrazul cu blana moale, neagră şi albă. 

În a patruzeci şi opta zi, Haviland Tufo căută. Dacă fu 
şocat văzând pisica ghemuită în poala ei, nu o arătă. 

Comandant de port Mune, o salută el. 

Renunţi? Îl întrebă ea. 

Nici vorbă. De fapt, sunt pregătit să-mi anunţ victoria. 

Întâlnirea era prea importantă pentru a avea loc de la 
distanţă, chiar printr-o linie protejată, decisese Josen Rael. 
Vandeenii puteau găsi o cale de a penetra scutul. Deoarece 
Tolly Mune tratase de la început cu Tuf şi-l înţelegea într-un 
fel cum nu reuşea s-o facă şi Consiliul, prezenţa ei era 
obligatorie, iar aversiunea ei faţă de gravitație fusese 
considerată ca lipsită de importanţă. Femeia luă ascensorul 
spre suprafaţa planetei, pentru prima oară după mai mulţi 
ani decât voia să recunoască şi fu scuturată de un aerotaxi 
până la camera cea mai de sus a turnului Consiliului. 

Camera proiectată a fi uriaşă avea o anumită demnitate 
spartană. În centrul ei se afla o masă lungă, lată, cu tăblie 
strălucitoare ca oglinda. Josen Rael stătea pe locul 
conducătorului discuţiilor, într-un scaun cu spetează înaltă, 
neagră, cu un relief tridimensional, ce reprezenta globul 
S'uthlam-ului, deasupra capului. 

Comandant de port Mune, o salută el, dând din cap, în 
timp ce ea se străduia să ajungă la un scaun liber, de la 
capătul mesei. 

Camera gemea de persoane importante - consiliul intern, 
elita facțiunii tehnocraţilor, birocraţii din funcţiile-cheie. 
Trecuse jumătate din viaţa ei de când fusese convocată 
ultima oară pe planetă, dar Tolly Mune urmărise ştirile şi-l 


recunoscuse pe mulţi dintre cei prezenţi -tânărul consilier 
pentru agricultură, înconjurat de adjuncţi, de asistenţi 
pentru cercetări botanice, dezvoltare oceanică şi 
prelucrarea hranei; consilierul pentru război şi tacticianul 
ciborg; administratorul transporturilor; curătoarea băncilor 
de date şi analistul ei principal; consilierii pentru securitate 
internă, ştiinţă şi tehnologie, relaţii interstelare, industrie; 
comandantul Flotilei pentru Apărare Planetară; cel mai 
important ofiţer al poliţiei. Toţi dădură scurt din cap spre 
ea. 

Spre meritul lui, Josen renunţă la formalisme. 

Aţi petrecut o săptămână studiind extrapolările lui Tuf, 
seminţele şi mostrele pe care ni le-a trimis, se adresă el 
sfetnicilor săi. Ei bine, la ce concluzii aţi ajuns? 

Greu de judecat cu gradul de acuratețe necesar, răspunse 
analistul. Extrapolările pot fi corecte sau complet greşite, 
bazate pe presupuneri eronate. Nu pot garanta 
valabilitatea lor până nu urmăresc măcar câteva recolte, 
timp de câţiva ani. Chestiile pe care le-a donat Tuf, plante, 
animale şi ce-or mai fi, toate sunt noi pe S'uthlam. Până nu 
facem experienţe serioase cu ele, pentru a determina cum 
se vor dezvolta în condiţiile noastre, nu putem fi siguri dacă 
au vreo valoare. 

Dacă au vreuna! Spuse consilierul pentru securitate 
internă, o femeie scundă, îndesată, ca o cărămidă. 

Sunteţi prea conservatori, îi întrerupse consilierul pentru 
agricultură. 

Era cel mai tânăr din încăpere, un individ obraznic şi 
receptiv, iar în momentul acela zâmbetul lui părea că-l 
despică figura în două. 

Rapoartele mele sunt, toate, entuziasmante. 

Avea în faţă, pe masa de conferinţe, un teanc de cipuri din 
cristal, pentru date. Le împrăştie, alese unul şi-l introduse 
într-o fantă o postului său de lucru. Linii de text începură să 
se înşire pe tăblia-oglindă a mesei, sub suprafaţa lustruită. 


Aceasta-l analiza lucrurilor pe care Tuf le numeşte 
omnigrăunţe. Incredibil, cu adevărat incredibili Un hibrid 
cu gene modificate, complet comestibil. Complet comestibil, 
consilieri! Fiecare parte a plantei! Tulpina creşte până la 
brâu, ca neoiarba şi-l foarte bogată în carbohidrați. Se 
poate ronţăi, nu-l rea cu un pic de sos. Dar utilizarea 
principală e de furaj pentru animale. Căpăţâna produce 
grăunţe cerealiere excelente, cu o proporţie hrană-tărâţe 
mai bună decât a nanogrâului sau s'orezului. Recolta e uşor 
de transportat, poate fi păstrată veşnic fără a fi nevoie să fie 
refrigerată, nu se strică şi are un conţinut mare de 
proteine. Rădăcinile sunt tuberculi comestibili. Nu numai 
atât. Creşte aşa de repede, că va da recoltă dublă în 
comparaţie cu alte culturi. Sigur, sunt doar presupuneri, 
dar estimez că, dacă vom planta omnigrăunţe pe terenurile 
alocate pentru nanogrâu, neoiarba şi s'orez, am recolta de 
trei, patru ori mai multe calorii de pe aceleaşi parcele. 

Trebuie să existe şi dezavantaje, observă Josen Rael. Pare 
prea frumos pentru a fi adevărat. Dacă omnigrăunţele sunt 
atât de perfecte, de ce n-am auzit de ele până acum? Tuf n- 
a putut face altoiri de gene în ultimele luni... 

Sigur că nu. Se lucrează la aşa ceva de secole. Am găsit 
referiri în bazele de date, dacă vă vine să credeţi. 
Omnigrăunţele au fost concepute de CIE în timpul 
războiului, ca hrană pentru militari. Plantele cresc atât de 
repede, încât sunt ideale pentru situaţii în care nu ştii sigur 
când va trebui să seceri recolta pe care care ai semănat-o şi 
ai fertilizat-o... Personal. Dar n-au fost preluate niciodată de 
civili. Gustul a fost considerat inferior. Nu groaznic, nici 
măcar neplăcut, ci numai inferior cerealelor existente. De 
asemenea, ele secătuiesc solul într-un timp foarte scurt. 

Aha! Exclamă consilierul pentru securitate internă. Deci, 
într-un fel, sunt o capcană! 

Sigur. După cinci ani de recoltă îmbelşugată urmează 
dezastrul. Dar Tut ne-a furnizat nişte viermi - chestii 
incredibile, super-râme şi alt soi de aerisitori - precum şi un 


simbiont, un soi de mucegai-vâscos, care creşte împreună 
cu omnigrăunţele, fără să le facă rău, hrănindu-se -atenţie! 

Cu poluare aeriană şi cu anumite feluri de reziduuri 
petroliere nefolositoare, pe care le utilizează pentru a 
reface şi îmbogăţi solul. O descoperire incredibilă! Strigă el, 
înălţându-şi mâinile. Dacă echipele noastre de cercetare ar 
fi descoperit asta, am fi proclamat ziua aceea sărbătoare 
naţională! 

Ce-l cu celelalte lucruri? Se interesă sec Josen Rael. 

Figura primului consilier nu reflecta entuziasmul 
subalternului său. 

Sunt aproape la fel de atrăgătoare. N-am fost niciodată în 
stare să obţinem o recoltă decentă de calorii din oceane, în 
concordanţă cu dimensiunile lor, iar ultima administraţie a 
pescuit totul cu măturătoarele-marine. Tuf ne-a dat o 
duzină de soiuri de peşti care se înmulţesc iute şi o 
varietate de plancton. 

Scotoci în faţa lui, găsi alt cip, îl introduse în fantă. 

Ăsta-l. Planctonul va încleia suprafaţa mărilor, asta-l 
adevărat, dar nouăzeci la sută din transportul nostru se 
desfăşoară pe sol sau pe calea aerului, deci acest lucru nu 
va avea importanţă. Peştele se va înmulţi datorită lui, iar 
dacă planctonul va avea condiţii potrivite, va ajunge atât de 
dens, că va acoperi apa, ca un covor imens, verde-cenuşiu, 
până la adâncimea de trei metri. 

O perspectivă alarmantă! Zise consilierul pentru război. E 
comestibil? Pentru oameni, vreau să zic. 

Nu, rânji agroconsilierul. Dar, după ce moare şi 
putrezeşte, poate fi folosit ca materie primă în fabricile de 
hrană, când se va termina petrolul. 

La capătul îndepărtat al mesei, Tolly Mune râse zgomotos. 
Ceilalţi întoarseră capetele spre ea. 

Să mă ia naiba! Până la urmă, ne-a dat pâini şi peşti! 

Planctonul nu-l peşte, o contrazise consilierul. 

Dacă trăieşte în oceanul ăla afurisit, pentru mine e un 
amărât de peşte! 


Pâini şi peşti? Întrebă nedumerit consilierul pentru 
industrie. 

Continuă-ţi raportul! Ceru Josen Rael, nerăbdător. Mai e 
ceva? 

Mai era. Un lichen nutritiv, care putea trăi pe cei mai înalţi 
munţi, altul care putea supravieţui chiar fără aer, în condiţii 
de radiaţie puternică. 

Vom avea alţi asteroizi-cămări, anunţă consilierul pentru 
agricultură, fără să fie nevoie să pierdem decenii şi miliarde 
de calorii pentru terraformare. 

Şi viţe-de-măncat parazite, care urmau să infesteze 
mlaştinile ecuatoriale, cele pline de căldură, să sufoce şi să 
înlocuiască plantele locale, parfumate dar otrăvitoare, ce 
creşteau acolo din abundență. 

O cereală numită ovăz-de-zăpadă, care putea să crească în 
tundra îngheţată; tubercul-tunel, care putea să se întindă 
chiar şi în solul ţeapăn de sub un ghețar, constituind 
coridoare uriaşe, aerisite, căptuşite cu nuci untoase, cafenii. 

Vite, porci, păsări şi peşti îmbunătăţiţi genetic. O pasăre 
nouă, despre care Tuf susţinea că va înlătura principalul 
parazit agricol al S'uthlam-ului. Şaptezeci şi nouă de 
varietăţi noi de ciuperci comestibile şi mucegaiuri, care 
puteau fi cultivate în bezna de sub oraşe şi care se hrăneau 
cu excremente umane. 

Iar când consilierul termină raportul, se aşternu tăcerea. 

A câştigat, rânji 'Tolly Mune. 

Ceilalţi se supuneau toţi lui Josen Rael, dar ea n-avea de 
gând să se joace de-a politica! 

La dracu', lufa reuşit! 

Nu ştim, spuse curătoarea băncilor de date. 

Vor trece ani până vom obţine statistici concludente, o 
completă analistul. 

Poate-l o capcană, îi avertiză consilierul pentru război. Să 
fim atenţi! 

La naiba cu toate astea! Zise Tolly Mune. Tufa dovedit 
că... 


Comandant de port! O întrerupse, foarte tăios, Josen Rael. 
Tolly Mune închise gura. Nu-l mai auzise folosind un 
asemenea ton. 

Şi ceilalţi se uitară şocaţi la el. 

Josen Rael îşi scoase batista şi-şi şterse transpiraţia de pe 
frunte. 

Haviland Tuf a dovedit, fără urmă de îndoială, că Arca e 
prea valoroasă pentru noi ca să-l permitem să plece. Să 
discutăm calea cea mai bună de a o captura, reducând la 
minimum pierderile de vieţi omeneşti şi repercusiunile 
diplomatice. 

Apoi dădu cuvântul consilierului pentru securitate internă. 

Comandantul de port Mune ascultă liniştită raportul şi 
rămase încă o oră la discuţiile ce urmară, în care cei 
prezenţi se certară în privinţa tacticii, a atitudinii 
diplomatice adecvate, a celei mai eficiente utilizări a navei 
de germinare, a departamentului care trebuia s-o preia şi a 
mesajului ce trebuia difuzat la ştiri. Discuţiile amenințau să 
se prelungească jumătate din noapte, iar Josen Rael anunţă 
ferm că nu se vor despărţi până când întreaga afacere nu 
va fi pusă la punct. S-a comandat mâncare, s-au cerut 
dosare. Subordonaţi şi specialişti veneau şi plecau. Josen 
Rael dăduse ordin să nu fie întrerupţi, din nici un motiv. 
Tolly Mune se mulţumi să asculte. În cele din urmă, se ridică 
în picioare, nesigură. 

Îmi pare rău, se scuză ea, amărâta asta de gravitație... Nu- 
s obişnuită. Unde-l cel mai apropiat grup sâni... Sanitar... 

Coridorul din stânga, a patra uşă, îi răspunse Josen Rael. 

Mulţumesc. 

Consilierii continuară să discute, în timp ce Tolly Mune se 
târa afară. Putea să-l audă prin uşă. De pază, era doar un 
poliţist. Dădu din cap spre el, plecă sprintenă şi coti la 
dreapta. 

O dată ce ieşi din raza vizuală a gardianului, o luă la 
goană. 

Pe acoperiş, comandă un aerotaxi. 


La ascensor! Se răsti ea, arătându-l cartela de prioritate. 
Imediat! Un tren se pregătea de plecare. Era plin. Îmbrânci 
afară un pasager de la clasa stelară. 

Urgenţă în pânză! Trebuie să mă întorc degrabă! 

Urcară în timp record. La urma urmei, era Maica Păianjen. 
La Casa Păianjenului o aştepta un vehicul, pentru a o duce 
la biroul ei. 

Intră, încuie uşa, porni aparatul de comunicaţii, îl 
programă să transmită o înregistrare a adjunctului ei şi 
încercă să ia legătura cu Josen Rael. 

Regret, îi spuse calculatorul cu amabilitate cibernetică, se 
află într-o şedinţă şi nu poate fi deranjat. Vreţi să-l lăsaţi un 
mesaj? 

Nu, răspunse ea, apoi transmise propria-l imagine 
maistrului de pe Arcă. Plutesc bine lucrurile, Frakker? 

Bărbatul părea obosit, dar reuşi să zâmbească. 

Nemaipomenit, maică. Aproximativ nouăzeci şi unu la sută 
din treabă a fost terminată. Lucrarea va fi completă în şase, 
şapte zile. Atunci o s-o ştergem. 

Lucrarea s-a terminat chiar acum, îi spuse 'Tolly Mune. 

Ce? Exclamă bărbatul, uluit. 

Tuf ne-a minţit, se grăbi ea să-l declare. E un duşman, un 
avorton amărât, o să asmut paza asupra lui! 

Nu înţeleg, zise cibertehul. 

Îmi pare rău. Amănuntele-s secrete, Frakker. Ştii cum se 
petrec lucrurile. Ştergeţi-o de pe Arcă. Toţi! Păienjenei, 
cibertehi, pază, toată lumea. Vă dau o oră, apoi vin la bord 
şi dacă găsesc pe cineva pe epava aia, în afară de Tuf şi 
parazitul lui afurisit, o să-l trimit rectul pe Cămări, înainte 
să apuce să zică Văduva de Oțel. Ai înţeles? 

Mda... 

Am zis acum! Se răsti 'Tolly Mune. Mişcă-te, Frakker! 

Şterse ecranul, ceru o protejare prioritară şi făcu legătura 
finală. Numai că, lucru de-a dreptul enervant, Haviland Tuf 
dăduse instrucţiuni Arcei să refuze orice apel când dormea. 
Îi trebuiră cincisprezece minute nepreţuite până găsi 


formularea corectă, cu care să convingă maşinăria idioată 
că era vorba de-o urgenţă. 

Comandant de port Mune, o salută Tuf când, în cele din 
urmă, imaginea lui se materializă în faţa ei, purtând o robă 
absurd de pufoasă, strânsă în jurul burţii lui 
supradimensionate. Cărui motiv datorez plăcerea deosebită 
a apelului dumneavoastră? 

Reparaţiile au fost făcute în proporţie de 90 %, adică tot 
ce era important. Va trebui să te descurci cu ce-o să lăsăm 
în urmă. Păienjeneii mei au tulit-o spre pânză. Vor dispărea 
toţi în patruzeci şi ceva de minute. Când va trece timpul 
ăsta, să ieşi din port, Tuf! 

Într-adevăr... 

Eşti nemaipomenit! Ţi-am văzut mostrele. Să rupi docul, 
nu-l timp să-l dăm jos, înseamnă un preţ mic faţă de ce-ai 
făcut. Dă-l drumul, ieşi din sistemul nostru solar şi nu te 
uita înapoi, dacă nu vrei să te transformi într-un stâlp 
afurisit de sare! 

Nu reuşesc să înţeleg... 

Nici eu, oftă 'Tolly Mune. Tuf, nu te certa cu mine şi 
pregăteşte-te de plecare! 

Să presupun că înaltul Consiliu a găsit umila mea ofertă 
drept soluţie satisfăcătoare a crizei dumneavoastră, iar eu 
am fost declarat câştigător al pariului? 

Da, gemu ea, dacă asta vrei să auzi, da, ai făcut nişte 
viermi grozavi, le-au plăcut omnigrăunţele, mucegaiul- 
vâscos a fost un adevărat succes, ai câştigat, eşti strălucitor, 
eşti minunat. Acum şterge-o, înainte să-l treacă prin cap 
cuiva din şedinţă să pună vreo întrebare bătrânei 
comandante de port şi să observe că nu-s acolo. 

Graba dumneavoastră mă uluieşte, declară Haviland Tuf, 
încrucişându-şi calm mâinile pe burtă şi uitându-se la ea. 

Tuf, şuieră 'Tolly Mune printre dinţii încleştaţi, ai câştigat 
pariul ăla blestemat, dar o să-ţi pierzi nava dacă nu te 
trezeşti şi nu înveţi să dansezi! Mişcă-te! Trebuie să-ţi 
silabisesc? Trădare, Tuf! Violenţă. Înşelăciune. Chiar în 


clipa asta, Înaltul Consiliu din S'uthlam discută, în cele mai 
amănunțite detalii, cum să pună mâna pe Arcă. Se ceartă 
asupra soiului de parfum care să facă lucrurile să pută mai 
frumos. Ai înţeles? Îndată ce vor termina de discutat - şi n-o 
să fie mult până atunci - vor da ordine, iar trupele se vor 
îndrepta spre tine cu flotoare pentru vid şi cu arme 
neuronice. Flotila pentru Apărarea Planetară are în pânză, 
chiar acum, patru nave de clasa protecţie şi două cuirasate, 
iar dacă acestea intră în alertă, n-o să poţi fugi. N-am 
nevoie de nici o afurisită de bătălie care să-mi distrugă 
portul şi să-mi ucidă oamenii! 

O aversiune comprehensibilă. Voi iniţia implementarea 
imediată a programului de plecare. Rămâne totuşi un mic 
impediment. 

Care? Întrebă ea, nemaiavând răbdare. 

Distrugere se află în custodia dumneavoastră. Nu pot 
părăsi S'uthlam-ul până nu-mi va fi înapoiată. 

Uită de pisica aia amărâtă! 

Memoria selectivă nu face parte din însuşirile mele. Mi-am 
îndeplinit partea de contract. Trebuie să mi-o înapoiaţi pe 
Distrugere sau veţi încălca înţelegerea. 

Nu pot! Răcni furioasă Iolly Mune. Orice muscă, vierme 
sau păienjenel din staţia asta orbitală ştie că afurisita de 
pisică e ostaticul nostru. Dacă sar în tren cu Distrugere sub 
braţ, voi fi remarcată imediat, iar cineva îşi va pune 
întrebări. Aşteaptă pisica şi vei risca totul! 

Cu toate acestea, mă tem că va trebui să insist. 

Să te ia dracu'! Înjură comandanta de port şi şterse 
imaginea cu un pocnet furios din degete. 

Când ajunse în holul sfidător de luxos al hotelului Peisajul 
Planetar, recepţionerul o salută cu un zâmbet strălucitor. 

Comandant de port Mune! Ce bine-mi pare să vă văd! Aţi 
fost căutată. Dacă doriţi să preluaţi convorbirea în biroul 
meu... 

Îmi pare rău, am afaceri urgente, o s-o preiau în cameră. 
Alergă la lift. 


În faţa uşii se aflau paznicii pe care-l instalase. 

Comandant de port Mune, zise cel din stânga, mi s-a atras 
atenţia să vă aşteptăm. Trebuie să sunaţi de urgenţă la 
biroul de securitate. 

Sigur. Voi doi duceţi-vă imediat în hol. 

E vreo problemă? 

Una mare. O încăierare. Nu cred că personalul se va 
descurca singur. 

Vom avea grijă, maică, răspunse unul dintre ei, apoi fugiră 
împreună. 

Tolly Mune intră în cameră. Ce uşurare! Doar un sfert de 
g, în comparaţie cu gravitația completă de pe coridoare şi 
din hol! Un apartament în turn. Dincolo de stratul triplu de 
plastoţel transparent se vedea globul uriaş al S'uthlam-ului, 
suprafaţa stâncoasă a Casei Păianjenului şi strălucirea 
pânzei. Zărea chiar şi linia sclipitoare a Arcei, lucind în 
lumina galbenă a planetei. 

Distrugere se încolăcise şi dormea pe o pernă plutitoare, 
în faţa ferestrei. Dar pisica sări jos, când intră femeia şi veni 
ţopăind de-a lungul covorului, torcând puternic. 

Şi mie îmi pare bine că te văd, îi zise Tolly Mune, ridicând 
creatura. Dar acum trebuie să te iau de aici. 

Se uită în jur, căutând ceva suficient de mare, în care să 
ascundă ostaticul. Instalaţia de comunicaţii începu să ţipe. 
O ignoră şi continuă să caute. Cum să ascundă pisica asta 
amărâtă? Încercă s-o înfăşoare într-un prosop, dar lui 
Distrugere nu-l plăcu. 

Unitatea de comunicaţii se lumină - o intervenţie din 
partea siguranţei. Comandantul pazei din port se uita la ea. 

Comandant de port, zise el, respectuos pentru moment, 
iar femeia se întrebă cât timp va rămâne aşa, după ce-şi va 
da seama care era situaţia. Deci, aici sunteţi! Primul 
consilier crede că aveţi necazuri. E vreo problemă aici? 

Niciuna. Ai vreun motiv să-mi încalci intimitatea, Danja? 

Scuze, maică! Răspunse bărbatul, ruşinat. Ordinele. Ni s-a 
cerut să vă localizăm imediat şi să raportăm unde v-am 


găsit. 

Îndeplineşte-le, îi zise ea, după care Danja se scuză din 
nou, iar ecranul se goli. 

Se părea că nu aflase nimeni că Arca fusese părăsită. 
Parcurse apartamentul încă o dată, scotocind vreo zece 
minute după ceva în care s-o vâre pe Distrugere, înainte să 
se lămurească pe deplin că era vorba de-un lucru sortit 
eşecului. Rămânea doar să iasă din cameră cu neruşinare, 
să meargă la docuri şi să rechiziţioneze un glisor cu vid, un 
costum şi un container pentru pisică. Se duse la uşă, o 
deschise, ieşi afară... 

Şi văzu paznicii alergând spre ea. 

Se trase înapoi. Distrugere miorlăi, protestând. Tolly Mune 
încuie uşa de trei ori şi ridică scutul de intimitate. Asta nu-l 
împiedică pe cei doi să bată. 

Comandant de port Mune, strigă unul dintre ei, n-a fost 
nici o încăierare. Deschide, trebuie să stăm de vorbă! 

Plecaţi de aici! Se răsti ea. Îndeplinesc ordine! 

Îmi pare rău, maică! Ne-au cerut să ducem pisica pe 
planetă. Se pare că-l un ordin al Consiliului. 

În spatele ei, instalaţia de comunicaţii porni din nou. De 
data asta, apăru chiar consilierul pentru securitate internă. 

Tolly Mune, zise femeia, eşti convocată pentru a răspunde 
la întrebări. Predă-te imediat! 

Sunt în faţa ta, se răţoi Tolly. Pune întrebările alea 
afurisite! Paznicii continuau să bocănească în uşă. 

Explică-ne de ce te-ai întors în port. 

Aici e locul meu de muncă, răspunse Tolly Mune, cu voce 
dulce. 

Acţiunile tale nu-s în acord cu cele ale regimului. N-au fost 
aprobate de Înaltul Consiliu. 

Acţiunile Înaltului Consiliu n-au fost aprobate de mine, 
replică Tolly, iar Distrugere sâsâi spre ecran. 

Te rog să te supui arestării. 

Prefer să n-o fac. 


Apucă o măsuţă solidă - era uşoară la un sfert de g - şio 
aruncă în videoecran. Trăsăturile colţuroase ale consilierei 
se dezintegrară într-o aversă de cioburi şi scântei. 

La uşă, paznicii apelaseră codul de urgenţă. Îl 
contramandă, folosind prioritatea de comandant de port. 
Unul dintre bărbaţi înjură. 

Maică, spuse celălalt, nu foloseşte la nimic! Deschide! Nu 
poţi scăpa de noi şi în zece, douăsprezece minute îţi vor 
anula prioritatea. 

Tolly Mune îşi dădu seama că avea dreptate. Fusese prinsă 
în cursă şi, după ce vor deschide uşa, se va termina totul. 
Se uită în jur neajutorată, căutând o armă, o cale de 
scăpare. Nu găsi nimic. 

Departe, la capătul pânzei, Arca strălucea în lumina 
reflectată a soarelui. Ar fi trebuit să fie goală. Spera ca Tuf 
să aibă suficient bun simţ şi să se baricadeze, după plecarea 
ultimului păienjenel. Dar o să plece fără Distrugere? Se uită 
în jos, mângâie blana pisicii. 

Atâtea necazuri pentru tine..., zise ea, iar Distrugere 
toarse. Femeia se uită la Arcă, apoi la uşă. 

Am putea pompa nişte gaz înăuntru, zise unul dintre 
paznici. Camera nu-l etanşă. 

Tolly Mune zâmbi. 

O aşeză pe Distrugere pe perna plutitoare, se urcă pe un 
scaun şi scoase capacul cutiei cu sesizori de avarie. Trecuse 
mult timp de când nu mai făcuse muncă de depanator. 
Trecură câteva minute până izbuti să identifice circuitele şi 
încă alte câteva până când să-şi dea seama cum putea să 
facă sesizorii să creadă că existau scurgeri de aer. 

Când reuşi, se porni o sirenă de alarmă ce ţiuia 
dezgustător. Se auzi un şuierat subit, iar în momentul în 
care fu activată etanşarea, în jurul marginilor uşii apăru o 
spumă. Gravitaţia dispăru, aerul încetă să circule, iar la 
capătul camerei se deschise panoul adăpostului pentru caz 
de avarie în vid. 


Tolly Mune intră iute înăuntru şi descoperi instalaţii de 
respirat, propulsoare cu aer, şase costume cosmice. Se 
îmbrăcă şi se închise ermetic. 

Vino, îi spuse ea lui Distrugere, căreia nu-l plăcea toată 
gălăgia aceea. Fii atentă să nu sfâşii țesătura cu ghearele! 

Instală pisica într-o cască sferică, ataşată la un costum 
boţit, conectă la acesta un aparat de respirat pe care-l 
porni cu o presiune mai mare decât cea recomandată, iar 
costumul se umflă ca un balon. Pisica zgârie interiorul căştii 
din plastoţel şi miorlăi jalnic. 

Îmi pare rău! Îi spuse Tolly Mune. 

O lăsă pe Distrugere să plutească în mijlocul camerei, apoi 
desprinse torţa laser din suport. 

Cine a zis că-l doar o amărâtă de alarmă falsă? Întrebă ea, 
cu torţa în mână, împingându-se cu piciorul spre fereastră. 

Poate doriţi nişte vin de ciuperci fiert, propuse Haviland 
Tuf. Distrugere se freca de piciorul lui, în timp ce Haos, 
cocoţat pe umărul bărbatului, îşi agita coada lungă, cenuşie 
şi privea în jos, spre pisica albă cu negru, de parcă ar fi 
încercat să-şi amintească cine era. 

Păreţi obosită, adăugă el. 

Obosită? Râse Tolly Mune. Doar n-am făcut nimic, în afară 
de faptul că mi-am croit cu flacăra o ieşire dintr-un hotel de 
clasă stelară, am străbătut kilometri de spaţiu deschis, 
zburând numai cu propulsoarele de aer şi folosind 
picioarele pentru a târî o pisică aflată într-un costum 
supraumflat. A trebuit să fiu mai iute decât prima echipă de 
pază, care se îngrămădea să iasă din încăperea de gardă de 
lângă doc, să folosesc torţa laser ca să stric flotorul unui al 
doilea grup ce tocmai venea, să evit tot timpul capcane, 
trăgând după mine pisica ta blestemată. După aia, am 
înotat o jumătate de oră în jurul Arcei, bătând în carcasă ca 
o ţicnită, supraveghind tot timpul portul care putea fi 
cuprins, în orice clipă, de-o activitate nebunească. Am 
pierdut pisica de două ori şi a trebuit s-o prind înainte să 
zboare spre S'uthlam. Apoi, un amărât de crucişător a venit 


drept spre mine. M-am bucurat de plăcerea nesiguranţei, 
întrebându-mă când naiba o să porneşti sfera de apărare şi 
am simţit savoarea excitantă a focurilor de artificii, în 
momentul în care flotila a decis să-ţi testeze ecranele. Am 
avut la dispoziţie o perioadă îndelungată, amuzantă, în care 
să chibzuiesc dacă mă văzuseră, plutind în jurul navei ca 
nişte paraziți pe pielea unui animal afurisit. Am avut cu 
Distrugere o discuţie măreaţă despre ce ne rămâne de 
făcut, când celor de pe crucişător le va veni în minte să 
trimită un val de agenţi pe flotoare. Am decis că eu o să ţip 
la ei, iar ea o să-l zgârie pe ochi. Iar atunci, în cele din 
urmă, ne-ai observat şi ne-ai tras înăuntru, exact când 
blestemata de flotilă deschisese focul cu torpile cu plasmă. 
După toate astea, îţi închipui că-s obosită? 

Nu-l nevoie să fiţi sarcastică. 

Ai un flotor cu vid? Mârâi Tolly Mune. 

Echipa dumneavoastră a abandonat patru, în graba 
plecării. 

Bine. O să iau unul. 

O privire asupra instrumentelor o convinse că Tuf pornise, 
în sfârşit, la drum. 

Ce se întâmplă afară? Întrebă ea, după aceea. 

Flotila continuă să mă hăituiască, îi răspunse 'Tuf. 
Crucişătoarele Dubla Elice şi Charles Darwin mă urmăresc, 
cu escorte de protecţie în jur, iar comandanții îmi 
adresează, într-o cacofonie de vociferări, ameninţări 
grosolane, declaraţii marţiale neînduplecate şi stăruinţe 
lipsite de sinceritate. Eforturile lor sunt zadarnice. Ecranele 
mele defensive, pe care păienjeneii dumneavoastră le-au 
repus atât de minunat în stare de funcţionare deplină, 
depăşesc puterea oricărui armament din arsenalele 
s'uthlameze. 

Nu te apuca să le testezi, îi zise 'Tolly Mune. Accelerează 
de îndată şi du-te dracului de aici! 

Un sfat înţelept, fu de acord Haviland Tuf. 


Tolly Mune se uită la mulţimea de videoecrane înşirate pe 
ambii pereţi ai camerei de comunicaţii, o încăpere îngustă, 
lungă, în care mutaseră centrul de comandă al lui Tuf. 
Prăbuşită pe scaun, ghemuită din cauza gravitaţiei, îşi arătă 
şi-şi simţi brusc vârsta. 

Ce-o să se întâmple cu dumneavoastră? Întrebă Tuf. 

O întrebare pe cinste! Zise ea, uitându-se la el. Dizgraţie. 
Arestare. Înlocuire din funcţie. Poate proces pentru înaltă 
trădare. Nu te teme, nu mă vor executa. Execuţia este anti- 
viaţă. Bănuiesc că mă aşteaptă o fermă penitenciară pe 
Cămări, oftă ea. 

Înţeleg... Poate veţi reconsidera oferta mea de a vă 
transporta în afara sistemului solar al S'uthlam-ului. Voi fi 
foarte încântat să vă duc pe Skrymir sau pe Planeta lui 
Henry. Dacă doriţi să vă îndepărtați mai mult de locul 
dezonoarei dumneavoastră, am auzit că Vagabond este 
chiar plăcut în timpul Lungii Primăveri. 

Mă condamni la o viaţă în condiţii de gravitație. Nu, 
mulţumesc. Asta-l lumea mea, Tuf. Poporul meu amărât. Mă 
întorc şi accept ce va fi. Pe de altă parte, n-o să scapi atât 
de uşor. Îmi rămâi dator, Tuf. 

Treizeci şi patru de milioane de standarzi, după câte îmi 
amintesc. Femeia rânji. 

Doamnă, dacă îmi permiteţi să întreb... 

N-o fac pentru tine, spuse ea, iute. Haviland Iuf clipi. 

Îmi cer scuze, dacă am părut că-mi bag nasul în motivațiile 
dumneavoastră. N-am avut această intenţie. Mă tem că o 
voi păţi cândva din cauza curiozităţii, dar pentru moment 
trebuie să vă întreb: de ce aţi făcut ce-aţi făcut? 

Comandantul de port Tolly Mune ridică din umeri. 

Mă crezi sau nu, am făcut-o pentru Josen Rael. 

Primul consilier? Clipi iar Tuf. 

Pentru el şi pentru ceilalţi. Îl cunosc pe Josen de la 
începuturi. Nu-l om rău. Niciunul dintre ei nu-l om rău. 
Sunt cu toţii indivizi decenţi, făcând tot ce trebuie. Doresc 
doar să-şi hrănească odraslele. 


Nu înţeleg logica dumneavoastră. 

Am fost la şedinţă, Tuf. Am stat şi i-am ascultat vorbind. 
Mi-am dat seama ce le-a făcut Arca. Fuseseră oameni 
cinstiţi, onorabili, etici, iar Arca i-a transformat în înşelători, 
în mincinoşi. Crezuseră în pace, iar acum vorbeau despre 
războiul pe care trebuiau să-l poarte ca să-ţi ia amărâta 
asta de navă. Întreaga lor credinţă se bazase pe sfânta 
inviolabilitate a vieţii umane, iar acum discutau veseli 
despre câte ucideri vor fi necesare - începând cu a ta. Ai 
studiat istoria, Tuf? 

Nu pretind a fi un expert, dar nici nu-s cu desăvârşire 
ignorant a ceea ce a fost înainte. 

Există o vorbă străveche, Tuf. Vine de pe Anticul Pământ. 
Puterea corupe, iar puterea absolută corupe complet. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. Distrugere sări pe genunchii 
lui şi se culcă. Bărbatul începu s-o mângâie cu mâna-l 
uriaşă, albă. 

Visul despre Arcă începuse deja să corupă lumea mea, îi 
zise Tolly Mune. Unde naiba ne-ar fi dus posedarea ei reală? 
Nu vreau să aflu. 

Într-adevăr... O următoare întrebare se impune de la sine. 

Care? 

Eu stăpânesc acum Arca. Aşadar, deţin o putere aproape 
absolută. 

Oh, da. 

Tuf aşteptă, fără să scoată o vorbă. 

Nu ştiu, dădu ea din cap. Poate nu văd lucrurile în 
întregime. Poate mi le imaginez doar pe măsură ce se 
desfăşoară. Poate-s cea mai mare proastă pe distanţă de 
ani-lumină. 

Nu cred în mod serios aşa ceva. 

Poate mi-am închipuit că-l mai bine să fii corupt tu, decât 
poporul meu. Poate cred că eşti naiv şi nevătămător. Sau 
poate că a fost doar instinctul, oftă ea. Nu ştiu dacă există 
un om incoruptibil, dar dacă există vreunul, acela eşti tu, 
Tuf. Ultimul inocent afurisit. Erai dispus să pierzi totul 


pentru ea, zise femeia, arătând către Distrugere. Pentru o 
pisică. Pentru un parazit amărât... 

Dar zâmbea, în timp ce vorbea. 

Înţeleg. 

Comandantul de port se ridică cu greu în picioare. 

E timpul să mă întorc şi să vorbesc unui auditoriu mai 
puţin înţelegător. Du-mă la glisoare şi spune-le că ies. 

Foarte bine, zise Tuf, ridicând un deget. Rămâne de 
clarificat un singur punct. Deoarece echipele 
dumneavoastră n-au terminat toate lucrările asupra cărora 
ne înţeleseserăm, nu cred că-l echitabil să mi se solicite 
preţul întreg, de treizeci şi patru de milioane de standarzi. 
Propun o ajustare. Vi se pare acceptabilă suma de treizeci şi 
trei de milioane cinci sute de mii? 

Femeia se uită la el. 

Ce importanţă are? N-o să te mai întorci. 

Îngăduiţi-mi să nu fiu de acord. 

Au încercat să-ţi fure nava... 

Adevărat. Poate că treizeci şi trei de milioane ar fi mai 
corect, restul fiind considerat un fel de penalizare. 

Plănuieşti cu adevărat să te întorci? Întrebă Tolly Mune. 

Peste cinci ani trebuie plătită prima tranşă a 
împrumutului. Între timp, putem judeca efectul - dacă a fost 
vreunul - micii mele contribuţii la rezolvarea crizei 
dumneavoastră alimentare. Poate va fi nevoie de mai multă 
inginerie ecologică. 

Nu cred, zise ea, surprinsă. 

Haviland Tuf se întinse spre umărul lui şi-l scărpină pe 
Haos după ureche. 

De ce, întrebă el, plin de reproş, lumea se îndoieşte 
întotdeauna de noi? 

Pisica nu-l răspunse. 

3. PĂZITORI. 

Haviland Tuf ajunsese la concluzia că Expoziţia Bio- 
Agricolă a Celor Şase Planete reprezenta o mare 
dezamăgire. 


Pierduse pe Brazeloum o zi lungă, obositoare, tropăind pe 
holurile ca nişte peşteri ale pavilioanelor, oprindu-se ici, 
colo, pentru a examina în treacăt un nou hibrid de grâu sau 
o insectă îmbunătăţită genetic. Deşi biblioteca de celule a 
Arcei avea, literalmente, material de donare din milioane de 
specii de plante şi animale, de pe nenumărate planete, 
Haviland Tuf era atent tot timpul la orice ocazie de a-şi 
extinde rezervele. 

Dar puţine dintre exponatele din Brazeloum păreau 
promițătoare, iar pe măsură ce treceau orele Tuf se 
plictisea - nu mai rezista în mulţimea indiferentă care-l 
îmbrâncea. Gloata roia pretutindeni -fermieri de tunel de 
pe Vagabond, îmbrăcaţi în blănuri de-un cafeniu închis; 
moşieri areeni înzorzonaţi, parfumaţi; locuitori sumbri de 
pe partea cu veşnică noapte a lui New Janus şi 
complementarii lor, în straie deschise la culoare, de pe faţa 
cu zi fără sfârşit; precum şi o mulţime de băştinaşi 
brazeleeni. Toţi făceau un zgomot exagerat şi-l adresau lui 
Tuf priviri pline de curiozitate, în timp ce acesta trecea pe 
lângă ei. Unii chiar se frecau de el, făcându-l să-şi încrunte 
figura prelungă. 

În cele din urmă, dornic să scape de îmbulzeală, Tuf decise 
că i se făcuse foame. Îşi croi drum, cu un dezgust 
maiestuos, printre cei ce veneau la iarmaroc şi ieşi din 
grota cu cinci etaje a sălii de expoziţie ptolană. Afară, sute 
de vânzători îşi aşezaseră chioşcurile între clădirile mari. 
Bărbatul ce vindea plăcinte cu ceapă-umflată părea 
preocupat doar de marfa lui, aşa că Tuf hotări că avea poftă 
exact de o plăcintă cu ceapă-umflată. 

Domnule, îi zise el tejghetarului, aş dori o plăcintă. 

Plăcintarul era rotofei, rozaliu şi purta un şorţ pătat de 
grăsime. Deschise cutia încălzitoare, scotoci în ea cu mâna 
înmănuşată şi extrase o plăcintă fierbinte. Abia când o 
împinse pe tarabă, spre 'Tuf, îl văzu. 

Oho, făcu el, da' mare eşti! 


Într-adevăr, domnule, răspunse Haviland Tuf, luând 
plăcinta şi muşcând din ea, cu un aer indiferent. 

Eşti de pe altă planetă, remarcă plăcintarul. Una care nu-l 
în vecinătate. 

Tuf termină plăcinta din trei înghiţituri şi-şi şterse 
degetele unsuroase cu un prosop. 

Mă plictisiţi cu lucruri evidente, domnule, zise el şi întinse 
un deget lung, plin de bătături. Încă una! 

Bosumflat, vânzătorul înşfăcă altă plăcintă, fără să mai 
facă vreo observaţie şi-l lăsă pe Tuf să mănânce relativ în 
pace. Pe când savura crusta solzoasă şi umplutura 
acrişoară, acesta privea vizitatorii târgului ce se înghesuiau 
şirurile de tarabe şi cele cinci săli mari, care se ridicau 
deasupra peisajului. Când termină de mâncat, îşi întoarse 
spre plăcintar figura albă. 

Domnule, aş vrea să vă pun o întrebare. 

Care? Se interesă celălalt, morocăânos. 

Văd cinci săli de expoziţie. Le-am vizitat pe fiecare, pe 
rând: Brazeloum, Vale Areen, New Janus, Vagabond şi Ptola, 
le arătă el cu degetul, după care îşi încrucişă mâinile pe 
burtă. Cinci, domnule. Cinci săli, cinci planete. Fără 
îndoială, fiind străin, nu-s familiarizat cu unele aspecte 
subtile ale obiceiurilor locale, de aceea am rămas perplex. 
In sectoarele prin care am călătorit, se obişnuieşte ca o 
manifestare care se autointitulează Expoziţia Bio-Agricolă a 
Celor Şase Planete să includă exponate de pe şase planete. 
Evident, aici nu se întâmplă aşa. Poate puteţi să mă lămuriţi 
de ce. 

N-a venit nimeni de pe Namor. 

Într-adevăr... 

Din cauza necazurilor, adăugă vânzătorul. 

Totul s-a clarificat, zise Tuf. Sau, dacă nu totul, cel puţin o 
parte. Poate aveţi amabilitatea să-mi serviţi altă plăcintă şi 
să-mi explicaţi natura acelor necazuri. Sunt foarte curios, 
domnule. Acesta-l marele meu viciu, din păcate. 


Plăcintarul îşi puse iar mănuşa şi deschise cutia 
încălzitoare. 

Ştii ce se zice: curiozitatea îţi face foame. 

Într-adevăr? Trebuie să recunosc că n-am mai auzit 
această zicală. 

Omul se încruntă. 

Nu, am greşit. Foamea te face curios, aşa e! Nu contează, 
plăcintele mele te vor sătura. 

Ah! Făcu Tuf, luând plăcinta. Vă rog, daţi-l drumul! 

Şi astfel, vânzătorul de plăcinte îi povesti, extrem de 
dezlânat, despre necazurile celor de pe planeta Namor. 

Aşa că vezi, concluzionă el în cele din urmă, de ce n-au 
venit. N-aveau ce să expună. 

Într-adevăr, zise Haviland Tuf, ştergându-şi buzele. 
Monştrii marini pot fi foarte sâcâitori. 

Namor era o planetă de-un verde închis, fără satelit, 
singuratică, înconjurată de smocuri de nori aurii. Arca 
reduse acceleraţia şi-şi aşeză imensitatea pe-o orbită în 
jurul planetei. În camera de comunicaţii lungă, îngustă, 
Haviland Tuf se muta de pe un scaun pe altul, examinând 
planeta pe vreo zece din sutele de ecrane existente acolo. 
Trei pisoi cenuşii îi ţineau companie, ţopăind pe console, 
oprindu-se doar să se lovească unul pe altul cu lăbuţele. Tuf 
nu le dădea atenţie. 

O planetă a apelor. Namor avea doar o singură suprafaţă 
de sol suficient de întinsă pentru a fi văzută de pe orbită. 
Nici aceea nu prea mare. Dar dispozitivele de detaliere a 
imaginii scoaseră la iveală mii de insule risipite de-a 
curmezişul mărilor de smarald, alcătuind arhipelaguri în 
formă de semilună, adevărate bijuterii din sol, presărate pe 
ocean. Alte ecrane arătau luminile a zeci de târguri şi oraşe 
de pe partea aflată în perioada de noapte, iar puncte 
pulsatoare de energie subliniau locurile în care se aflau 
aşezările din partea luminată de soare. 

Tuf privi toate acestea, apoi se aşeză, porni altă consolă şi 
începu un joc de război cu calculatorul. Un pisoi îi sări în 


poală şi adormi acolo. Bărbatul avu grijă să nu-l deranjeze. 
Ceva mai târziu, un al doilea pisoi făcu şi el un salt, se 
repezi la primul, iar cei doi pui se încăierară. Tuf îi mătură 
din poală, aruncându-l pe podea. 

Dură ceva mai mult timp decât prevăzuse Tuf, dar până la 
urmă somaţia sosi, după cum ştia că o să se întâmple. 

Navă de pe orbită, se auzi interpelarea, navă de pe orbită, 
aici punctul de control Namor! Declaraţi numele şi motivul 
venirii! Vă rog declaraţi numele şi motivul venirii! Au fost 
lansate navele de interceptare. Declaraţi numele şi motivul 
venirii! 

Mesajul fusese transmis de pe bucata principală de sol. 
Arca îl recepţionă. În acelaşi timp, descoperi nava care se 
îndrepta spre ea -era numai una - şi o vizualiză pe alt 
ecran. 

Sunt Arca, vorbi Haviland Tuf către punctul de control. 
Imaginea de la punctul de control arăta o femeie cu figură 
rotundă şi păr şaten, tuns scurt, care stătea la o consolă, 
îmbrăcată într-o uniformă de-un verde-închis, cu fireturi 
aurii. Femeia se încruntă, cu ochii aţintiţi într-o parte - fără 
îndoială, spre un superior de la o altă consolă. 

Arcă, zise ea, declară-ţi planeta de reşedinţă! Declară 
planeta de reşedinţă şi motivul venirii. 

Calculatorul indica faptul că nava de interceptare 
deschisese legătura de comunicaţii cu planeta. Se aprinseră 
alte două ecrane. Unul arăta o femeie tânără, zveltă, cu nas 
mare, coroiat, aflată pe puntea unei nave; celălalt, un 
bărbat în vârstă, care stătea în faţa unei console. Ambii 
purtau uniforme verzi şi discutau animat, codificat. 
Calculatorului îi trebui mai puţin de un minut ca să spargă 
codul, iar Tuf putu să-l înţeleagă. 

A naibii să fiu dacă ştiu ce-l, spunea femeia de pe navă. N- 
a existat niciodată o navă atât de mare. Doamne, uită-te la 
ea! Ai văzut? A răspuns? 

Arcă, spunea în continuare femeia cu figura rotundă, 
declară planeta de reşedinţă şi motivul venirii. Aici punctul 


de control de pe Namor. 

Haviland 'Tuf se conectă la cealaltă conversaţie, pentru a 
discuta simultan cu toţi trei. 

Aici Arca. Nu am o planetă de reşedinţă, domnilor. 
Intenţiile mele sunt paşnice - negoţ şi consultanţă. Am aflat 
de dificultăţile tragice cu care vă confruntaţi şi am fost 
mişcat de situaţia dumneavoastră. Am venit să vă ofer 
serviciile mele. 

Femeia de pe navă păru uluită. 

Ce eşti tu..., începu ea. 

Bărbatul era la fel de perplex, dar nu spuse nimic - se uita 
doar, cu gura căscată, la figura albă, imobilă, a lui Tuf. 

Aici punctul de control de pe Namor, Arcă, zise femeia cu 
figura rotundă. Comerţul este închis. Repet, comerţul este 
închis. Suntem sub incidenţa legii marţiale. 

Între timp, femeia cea zveltă îşi revenise. 

Arcă, sunt păzitorul Kefira Qay şi comand nava de pază 
namoriană Tăiş de soare. Suntem înarmaţi. Explică-ne. Eşti 
de o mie de ori mai mare decât orice navă de comerţ pe 
care am văzut-o vreodată. Explică-ne sau tragem. 

Într-adevăr, zise Haviland Tuf. Ameninţările vă vor folosi 
prea puţin, păzitoareo! Sunt extrem de uimit. Am făcut 
drum lung, tocmai din Brazeloum, pentru a vă oferi ajutor şi 
alinare, iar dumneavoastră mă întâmpinați cu ameninţări şi 
ostilitate. 

Un pisoi îi sări în braţe. Tufiîlluă cu o mână uriaşă, albă şi- 
l aşeză pe consola din faţa lui, într-un loc din care 
interlocutorul îl putea vedea. 

N-a mai rămas încredere în omenire, îi spuse el pisoiului. 

Opreşte focul, Tăiş de soare! Zise bărbatul în vârstă. Arcă, 
dacă intenţiile tale sunt cu adevărat paşnice, explică-ne. Ce 
eşti? Ne aflăm la ananghie, Arcă, iar Namor e o planetă 
mică, nedezvoltată. N-am mai văzut ceva asemănător. 
Explică-ne. 

Haviland Tuf mângâie pisoiul. 


Întotdeauna trebuie să am de-a face cu suspiciuni, îi spuse 
el. Au noroc că sunt atât de cumsecade, altfel aş pleca, pur 
şi simplu şi i-aş abandona sorții lor, adăugă el, după care se 
uită drept la ecran. Domnule, sunt Arca. Sunt Haviland Tuf, 
căpitan şi proprietar, precum şi întregul echipaj. Mi s-a spus 
că aveţi necazuri cu nişte monştri marini, iviţi din 
adâncurile mărilor dumneavoastră. Foarte bine. O să vă 
scap de ei. 

Arcă, aici 'Tăiş de soare. Cum îţi propui să faci asta? 

Arca este o navă de germinare a Corpului Inginerilor 
Ecologi, spuse Haviland Tuf cu un formalism băţos. Sunt 
inginer ecolog şi specialist în război biologic. 

Imposibil! Exclamă bătrânul. CIE a fost desfiinţat cu o mie 
de ani în urmă, o dată cu Imperiul Federal. N-a rămas 
niciuna din navele lor de germinare. 

Ce neplăcut! Zise Haviland Tuf. Înseamnă că stau într-o 
iluzie. Fără îndoială, acum, că mi-aţi explicat că nava mea 
nu există, ar trebui să trec prin ea şi să mă prăbuşesc pe 
planeta dumneavoastră, arzând în timpul căderii. 

Păzitor, spuse Kefira Qay de pe Tăiş de soare, poate că 
navele acelea de germinare nu mai există, dar sunt în 
apropierea a ceva care are, după cum îmi arată aparatele 
mele, o lungime de aproape treizeci de kilometri. Nu prea 
pare a fi o iluzie. 

Nu m-am prăbuşit încă, admise Haviland 'Tuf. 

Poţi cu adevărat să ne ajuţi? Întrebă femeia cu figură 
rotofeie de la punctul de control. 

De ce se îndoieşte întotdeauna lumea de noi? Îl întrebă Tuf 
pe pisoiul cenuşiu. 

Păzitor senior, trebuie să-l oferim şansa de a dovedi ce-a 
spus, insistă femeia de la punctul de control. 

Deşi am fost ameninţat, insultat şi suspectat, totuşi 
empatia mea pentru starea voastră mă împinge să 
stăruiesc. V-aş sugera ca Tăiş de soare să acosteze, pentru 
a putea discuta. Păzitoarea Qay poate să vină la bord şi să 
cineze cu mine, cât vom sta de vorbă. Cu siguranţă că 


bănuielile dumneavoastră nu se pot extinde şi asupra 
conversaţiei, cea mai civilizată dintre distracţiile omeneşti. 

Cei trei păzitori se sfătuiră în grabă între ei şi cu una sau 
mai multe persoane ce nu se vedeau pe ecrane, în timp ce 
Haviland Tuf rămase în aşteptare, jucându-se cu pisoiul. 

Te voi numi Bănuială, îi spuse el, pentru a comemora 
primirea mea aici. Fraţii tăi vor fi îndoială, Ostilitate, 
Ingratitudine şi Nesăbuinţă. 

Acceptăm propunerea ta, Haviland Tuf, spuse păzitoarea 
Kefira Qay, de pe puntea Tăişului de soare. Pregăteşte-te de 
abordare. 

Într-adevăr... Vă plac ciupercile? 

Puntea pentru navete a Arcei era la fel de mare ca terenul 
de asolizare al unui port stelar important. Arăta a loc de 
depozitare a unor nave părăsite. Navetele Arcei, îngrijite, 
stăteau în danele de lansare -cinci ambarcaţiuni identice, 
negre, rapide, cu aripi triunghiulare scurte, înclinate 
înapoi, proiectate şi pentru zbor atmosferic. Erau în stare 
bună. Celelalte arătau mai puţin impresionant. Un vas 
comercial, în formă de picătură, din Avalon, se sprijinea pe 
trei picioare întinse pentru asolizare, alături de o navă de 
vânătoare, marcată de lupte şi de o navă-leu karaleoneză, al 
cărei înveliş ornamentat dispăruse în mare parte. În jur, 
vase cu înfăţişare bizară şi mai străină. 

Deasupra, marea cupolă se despicase într-o sută de felii şi 
se trăsese înapoi, lăsând să se vadă soarele mărunt, galben, 
înconjurat de stele şi o navă verde, în formă de peşte-pisică, 
cam de mărimea uneia dintre navetele lui Tuf. Tăiş de soare 
se aşeză pe punte, iar cupola se închise în urma sa. Când 
stelele dispărură, atmosfera reveni, şuierând. Curând, 
aparu şi Haviland Tuf. 

Kefira Qay ieşi din nava ei, cu buzele strânse a asprime 
sub nasul mare, coroiat, dar stăpânirea de sine nu-l putea 
ascunde uimirea din privire. O urmară doi oameni înarmaţi, 
în uniforme aurii cu podoabe verzi. 


Haviland Tuf se apropie de ei într-o maşinuţă deschisă, cu 
trei roţi. 

Mă tem că invitaţia mea la masă a fost doar pentru o 
singură persoană, păzitor Qay, zise el, văzând escorta. 
Regret neînţelegerea, dar insist să nu fiţi însoţită. 

Bine, răspunse ea şi se întoarse spre paznici. Aşteptaţi 
împreună cu ceilalţi. Ştiţi ce trebuie să faceţi. 

Apoi, după ce se urcă lângă Tuf, îi spuse: 

Tăiş de soare îţi va face nava bucăţi, dacă nu mă întorc 
nevătămată în două ore! 

Haviland 'Tuf clipi. 

Groaznic! Întotdeauna, căldura şi ospitalitatea mea sunt 
întâmpinate cu neîncredere şi violentă! 

Uriaşul puse vehiculul în mişcare. Merseră în tăcere 
printr-un labirint de camere legate între ele şi coridoare, 
iar în cele din urmă intrară într-un tunel imens, întunecos, 
ce părea a se întinde, în ambele direcţii, până la capătul 
navei. Bazine transparente, de sute de mărimi, acopereau 
zidurile şi tavanul cât vedeai cu ochii, majoritatea goale, 
prăfuite; doar câteva erau pline cu lichide colorate, în care 
se agitau slab siluete abia vizibile. Nu se auzea nici un 
sunet, doar un plescăit vâscos, umed, undeva în faţă. Kefira 
Qay privea totul şi nu spunea nimic. Parcurseră cel puţin 
trei kilometri până când Tuf coti drept într-o gaură din 
perete, care se lărgi în faţa lor. Curând după aceea parcă şi 
coborâră amândoi. 

O masă somptuoasă fusese întinsă în sufrageria mică, 
spartană, în care o conduse Tuf pe păzitoare. Începură cina 
cu supă la gheaţă, dulce şi picantă, neagră precum 
cărbunele, urmată de salată din neoiarbă cu sos de ghimbir. 
Felul principal era o pălărie de ciupercă pane, mare cât 
farfuria în care fusese servită, înconjurată de zece feluri de 
legume, fiecare cu sosul său. Păzitoarea mâncă pofticioasă. 

Se pare că găsiţi hrana mea umilă pe gustul 
dumneavoastră, remarcă Haviland Tuf. 


N-am mai avut o masă bună de mai mult timp decât aş 
vrea să recunosc, răspunse Kefira Qay. Pe Namor depindem 
de mare pentru subzistență. De obicei aveam parte de 
belşug, dar de când au început necazurile... 

Luă cu furculiţa dintr-o legumă neagră, diformă, aflată 
într-un sos galben-cafeniu. 

Ce-l asta? E delicioasă! 

Rădăcina păcătosului, de pe Rhiannon, în sos de muştar. 
Qay înghiţi şi puse furculiţa jos. 

Dar Rhiannon e atât de departe, cum ai... Nu-şi duse 
întrebarea până la capăt. 

Bineînţeles, zise Tuf, împletindu-şi degetele sub bărbie şi 
urmărindu-l expresia. Toate aceste alimente au fost produse 
pe Arcă, deşi provin, la origine, de pe zece planete diferite. 
Mai doriţi lapte cu mirodenii? 

Nu, şopti ea, privind farfuriile goale. Atunci, nu minţi... 
Eşti ceea ce pretinzi, iar asta-l o navă de germinare a... cum 
i-ai spus? 

Corpul Inginerilor Ecologi, din demult defunctul Imperiu 
Federal. Au avut puţine nave şi toate au fost distruse de 
vicisitudinile războiului, în afară de una. Doar Arca a 
supravieţuit, fiind epavă timp de un mileniu. Amănuntele nu 
vă privesc. E suficient să vă spun că am găsit-o şi am pus-o 
în funcţiune. 

Ai găsit-o? 

Cred că am spus acest lucru, cu aceleaşi cuvinte. Vă rog să 
fiţi atentă. Nu-s dornic să mă repet. Înainte de găsirea 
Arcei, am dus o viaţă modestă de neguţător. Vechea mea 
navă se află încă pe puntea de acostare. Poate s-a întâmplat 
s-o vedeţi... 

Deci, eşti doar un negustor... 

Vă rog! Exclamă Tuf, indignat. Sunt inginer ecolog. Arca 
poate crea planete întregi, păzitoareo! Adevărat, sunt doar 
un om, singur, în timp ce odinioară această navă avea un 
echipaj de două sute de persoane şi-mi lipseşte pregătirea 
teoretică extensivă, pe care o primeau cu sute de ani în 


urmă cei ce purtau theta de aur, sigla inginerilor ecologi. 
Dar, în felul meu, am reuşit să mă descurc. Dacă Namor 
doreşte să apeleze la serviciile mele, nu mă îndoiesc că voi 
putea fi de folos. 

De ce? Întrebă precaută păzitoarea cea zveltă. De ce eşti 
atât de dornic să ne ajuţi? 

Haviland Tuf dădu neajutorat din mâinile-l mari, albe. 

Ştiu, nu pot să nu par un prost. Sunt filantrop din fire şi 
foarte impresionabil de greutăţi şi suferinţă. N-aş putea 
abandona poporul dumneavoastră chinuit, după cum n-aş 
putea să fac vreun rău uneia dintre pisicile mele. Cred că 
inginerii ecologi au fost de-un soi mai dur, dar nu-s în stare 
să-mi schimb firea sentimentală. Aşa că-s aici, gata să fac 
tot ce-mi stă în putinţă. 

Nu vrei nimic? 

Eu pot lucra fără recompensă, zise Tuf. Sigur, voi avea 
cheltuieli operative. Trebuie să vă cer un mic salariu, 
pentru a le acoperi. Să zicem, trei milioane de standarzi. 
Credeţi că-l corect? 

Corect, răspunse ea, sarcastică. Corect de mult, aş zice. 
Au mai venit şi alţii ca tine, Tuf - negustori de arme şi 
aventurieri dornici să se îmbogăţească de pe urma 
nenorocirii noastre. 

Păzitoare, zise cu reproş Tuf, mă înţelegeţi teribil de 
greşit! Cer foarte puţin pentru mine. Arca-atât de mare, 
atât de costisitoarei Poate două milioane de standarzi e mai 
satisfăcător? Nu cred că-mi veţi refuza nimicul ăsta. Oare 
planeta dumneavoastră valorează mai puţin? 

Kefira Qay oftă, cu o expresie obosită pe figura-l slabă. 

Nu, recunoscu ea. Nu, dacă poţi face ceea ce promiţi. 
Sigur, nu suntem o planetă bogată. Trebuie să mă consult 
cu superiorii mei. Nu pot lua singură decizia. Unde-l 
instalaţia de comunicaţii? Întrebă ea, ridicându-se brusc. 

leşiţi pe uşă şi mergeţi la stânga, pe coridorul albastru. A 
cincea uşă pe partea dreaptă. 

Tuf se ridică greoi, demn şi începu să strângă masa. 


Când păzitoarea se întoarse, bărbatul tocmai destupase o 
carafă cu o licoare de-un stacojiu viu şi mângâia o pisică 
albă cu negru, care se instalase pe masă. 

Ai fost angajat, Tuf, spuse Kefira Qay, aşezându-se. Două 
milioane de standarzi. După ce vei câştiga războiul. 

De acord. Să discutăm situaţia dumneavoastră la un pahar 
din această băutură delicioasă. 

Alcoolică? 

Uşor narcotică. 

Un păzitor nu foloseşte stimulenţi sau calmante. Suntem o 
ghildă luptătoare. Substanțe de felul ăsta poluează trupul şi 
încetinesc reflexele. Un păzitor trebuie să fie vigilent. Noi 
păzim şi protejăm. 

Lăudabil, zise Haviland Tuf, umplându-şi paharul. 

Tăiş de soare pierde vremea aici. A fost chemat de centrul 
de comandă. Avem nevoie de capacitatea lui de luptă pe 
planetă. 

Atunci, voi urgenta plecarea lui. Şi dumneavoastră? 

Am fost detaşată pe lângă tine, răspunse ea, 
posomorându-se. Am pregătit datele referitoare la situaţia 
de jos. Te voi ajuta să le studiezi şi voi acţiona ca agent de 
legătură. 

Apa era liniştită - o oglindă verde, nemişcată, ce se 
întindea de la un orizont la altul. 

O zi călduroasă. Lumina soarelui galben, strălucitor, se 
scurgea printr-un strat subţire de nori aurii. Nava stătea pe 
apă, cu laturile-l metalice sclipind, argintii-albastre, puntea- 
| deschisă alcătuind o mică insulă de activitate într-un ocean 
de pace. Bărbaţi şi femei, mici ca nişte insecte, goi până la 
brâu din cauza căldurii, trăgeau dragele şi plasele. O grifă 
mare, plină de mâl şi alge, se ivi din apă şi fu răsturnată 
într-un tambuchi deschis. Mai încolo, lăzi cu meduze 
imense, lăptoase, se coceau la soare. 

Deodată, se declanşă vânzoleala. Fără motiv aparent, 
oamenii începură să alerge. Alţii se opriră din munca pe 
care o făceau şi se uitară în jur, zăpăciţi. Alţii lucrau mai 


departe, fără să le dea atenţie. Grifa mare, din metal, acum 
deschisă şi goală, fu trasă deasupra apei şi cufundată iar, în 
timp ce la capătul ambarcaţiunii era ridicată alta. Tot mai 
mulţi oameni alergau. Doi bărbaţi se ciocniră şi căzură. 

Apoi, încovrigându-se de sub navă, apăru primul tentacul. 

Se înălţă şi se tot înălţă. Era mai lung decât grifa de 
dragare. În locul în care ieşea din marea de-un verde 
întunecat avea grosimea unui tors de bărbat solid. Se subţia 
treptat, până ajungea cât un braţ. Un tentacul alb, de-un 
alb uşor vâscos. Pe partea inferioară avea cercuri de-un roz 
aprins, mari cât nişte farfurii, cercuri care se crispau şi 
pulsau, în timp ce tentaculul se încolăcea tot mai sus pe 
uriaşa navă de recoltare. Capătul său se desfăcea într-un 
mănunchi de tentacule mai mici, negre şi fără astâmpăr, ca 
nişte şerpi. 

Se căţăra tot mai sus, urcând şi coborând, înfăşurând 
ambarcaţiunea. Ceva se mişcă în cealaltă parte, ceva alb ce 
pătrundea prin verdeaţa aceea. Apăru al doilea tentacul. 
Apoi a! Treilea, al patrulea... Unul lupta cu grifa de 
dragare. Altul avea înfăşurat în jur, ca un voal, rămăşiţele 
plasei de pescuit, care nu părea a-l încurca deloc. Acum, 
toţi oamenii alergau - în afară de cei pe care-l prinseseră 
tentaculele. Unul dintre ele se încolăcise în jurul unei femei 
care avea o secure şi despica tentaculul cu sălbăticie, 
zbătându-se în strânsoarea albă, până când spatele i se 
îndoi, iar ea rămase nemişcată. 'Tentaculul îi dădu drumul - 
un fluid alb se scurgea încet din rănile adânci - şi apucă pe 
altcineva. 

Douăzeci de tentacule se prinseseră de nava care se 
aplecă brusc spre tribord. Supraviețuitorii alunecară de-a 
lungul punţii şi căzură în mare. Ambarcaţiunea se balansa 
din ce în ce mai mult. Ceva o împingea în sus, apoi o trăgea 
în jos. Apa plescăia pe punte, în tambuchiurile deschise. 
După aceea, vaporul începu să se sfărâme. 

Haviland Tuf opri proiecția şi păstră imaginea pe ecranul 
imens: marea verde, soarele auriu, ambarcaţiunea zdrobită, 


tentaculele albe care o strângeau... 

Acesta a fost primul atac? Întrebă el. 

Da şi nu, răspunse Kefira Qay. Înainte de asta, altă navă de 
recoltat şi două ambarcaţiuni cu aripi portante pentru 
pasageri dispăruseră în mod misterios. Am cercetat, dar n- 
am descoperit cauza. În cazul acesta, s-a întâmplat să se 
afle la faţa locului o echipă de la televiziune, care făcea 
înregistrări pentru un canal educaţional. Au filmat mai mult 
decât sperau... 

Într-adevăr... 

Erau într-un hidroavion, în aer. Ştirile din noaptea aceea 
aproape că au produs panică. Dar abia după ce s-a 
scufundat următorul vas lucrurile au devenit cu adevărat 
serioase. Atunci şi-au dat seama păzitorii de adevăratele 
dimensiuni ale problemei. 

Haviland 'Tuf privi ecranul, cu figura-l lungă impasibilă, 
inexpresivă, în vreme ce-şi ţinea mâinile pe consolă. Un 
pisoi negru cu alb începu să-l muşte de degete. 

Pleacă, Nesăbuinţă! Zise el, aşezându-l cu blândeţe pe 
podea. 

Măreşte o parte a unui tentacul, îi sugeră păzitoarea de 
lângă el. 

Tuf făcu, în tăcere, ceea ce fusese rugat. Se aprinse un al 
doilea ecran, arătând imaginea grăunţoasă a unei funii 
groase, albe, ce se arcuia peste punte. 

Uită-te la una dintre ventuze, zise Qay. Zona roz, acolo, 
vezi? 

A treia de la capăt este neagră înăuntru. Şi pare a avea 
dinţi. 

Da. Toate au. Partea exterioară a ventuzelor este un fel de 
flanşă tare, cărnoasă. Când este apăsată, se întinde şi 
creează un fel de vană cu vid, imposibil de desprins. Dar 
fiecare din ele are şi gură. În interiorul flanşei se găseşte o 
supapă uşoară, de culoare roz, care se trage înapoi, iar 
dinţii alunecă în afară - trei şiruri, zimţaţi, mai ascuţiţi 


decât ai crede. Acum mută imaginea la capătul tentaculului, 
te rog. 

Tuf atinse tastele consolei şi aduse alt fragment mărit pe al 
treilea ecran, făcând să se vadă şerpii ce se răsuceau. 

Ochi, zise Kefira Qay. La capătul fiecărui tentacul. 
Douăzeci de ochi. Tentaculele nu se zbat orbeşte. Văd ce 
fac. 

Fascinant! Ce se află sub apă? Care-l sursa acestor braţe 
teribile? 

Am aici secţiuni şi fotografii ale unor specimene ucise mai 
târziu, precum şi nişte simulări pe calculator. Multe dintre 
exemplarele capturate fuseseră măcelărite zdravăn. Trupul 
făpturii e un fel de cupă răsturnată, ca o jumătate de băşică 
umflată, înconjurată de un inel mare din oase şi muşchi, de 
care-s ancorate tentaculele. Băşica se umple cu apă şi se 
goleşte pentru a permite fiinţei să urce la suprafaţă sau să 
coboare în adâncuri - principiul submarinului. Ea, în sine, 
nu cântăreşte mult, dar e teribil de rezistentă. 'Iot ce face 
animalul este să golească băşica, să urce la suprafaţă, să 
înhaţe prada, apoi să înceapă să se umple cu apă. 
Capacitatea băşicii este uluitoare şi, după cum poţi să vezi, 
creatura e imensă. Dacă-l nevoie, poate pompa apă în 
tentacule şi, prin guri, afară, pentru a inunda 
ambarcaţiunea şi a grăbi scufundarea ei. Prin urmare, 
tentaculele sunt braţe, guri, ochi şi furtunuri vii, toate 
deodată. 

Şi spuneţi că poporul dumneavoastră n-a cunoscut 
asemenea făpturi până la acest atac? 

Corect. O rudă a acestei fiinţe, războinicul namorian, 
fusese bine cunoscut în zilele de început ale colonizării. Un 
fel de încrucişare între o meduză şi o caracatiţă cu douăzeci 
de braţe. Multe specii băştinaşe au structură asemănătoare 
- o băşică centrală sau trup, sau carapace, sau orice 
altceva, cu douăzeci de picioare, cârcei sau tentacule, 
plasate în cerc în jurul acestuia. Războinicii erau carnivori, 
ca monstrul acesta, dar aveau un şir de ochi pe trupul 


central, nu la capătul tentaculelor. Nici braţele nu puteau 
juca rol de furtunuri. Şi erau mult mai mici - de 
dimensiunile oamenilor. Ţâşneau la suprafaţă deasupra 
platformelor continentale, în special deasupra bancurilor de 
oale-de-măl, unde erau mulţi peşti. Peştii reprezentau 
prada lor obişnuită, deşi câţiva înotători imprudenţi au avut 
parte de o moarte groaznică în îmbrăţişarea lor. 

Pot să aflu ce s-a întâmplat cu ei? Întrebă Tuf. 

Deveniseră o belea. Regiunile lor de vânat acopereau zone 
de care aveam nevoie - ape puţin adânci, bogate în peşte, 
iarbă de mare şi fructe de apă, de deasupra bancurilor cu 
oale-de-măl şi depozitelor de scoici-cameleon şi peşti- 
bobine. Înainte de a recolta sau de a cultiva, a trebuit să 
scăpăm de războinici. Am făcut-o. Sigur, au mai rămas 
câţiva, dar acum sunt rari. 

Înţeleg, zise Haviland Tuf. Iar acea creatură formidabilă, 
acel submarin viu, mâncător de nave, care vă chinuie atât 
de groaznic, are un nume? 

Cuirasatul namorian, răspunse Kefira Qay. Când a apărut 
prima oară, am crezut că-l un locuitor al adâncurilor care s- 
a aventurat la suprafaţă. La urma urmei, Namor e locuit 
doar de o sută de ani standard. Abia am început să 
explorăm zonele mai adânci ale mărilor şi ştim puţine 
lucruri despre făpturile care ar putea locui acolo. Dar pe 
măsură ce tot mai multe nave erau atacate şi scufundate, 
devenea evident că aveam de-a face cu o armată de 
cuirasate. 

O flotă, o corectă Haviland Tuf. 

Cum vrei, se încruntă Kefira Qay. O mulţime, nu un 
specimen rătăcit. În momentul acela, se răspândise teoria 
că în fundul oceanului avusese loc o catastrofă 
inimaginabilă, ce izgonise de acolo specii întregi. 

Nu credeţi în teoria aceea... 

N-a crezut nimeni în ea. Nu era corectă. Cuirasatele n-ar fi 
rezistat presiunii din adâncuri. Ca atare, nu ştim de unde 
au venit, se strâmbă ea. Doar că sunt aici. 


Într-adevăr... Fără îndoială, aţi luptat cu ele. 

Sigur. O luptă pe care am pierdut-o. Namor e o planetă 
tânără, fără populaţia sau resursele necesare războiului în 
care ne-am trezit aruncaţi. Trei milioane de namorieni sunt 
răspândiţi pe mări, locuind pe mai mult de șaptesprezece 
mii de insulițe. Alt milion se înghesuie pe New Atlantis, 
singurul nostru continent, mic ca dimensiuni. Majoritatea 
locuitorilor sunt pescari sau fermieri marini. Când a început 
povestea asta, existau cincizeci de mii de păzitori. Ghilda 
noastră descinde din echipajele navelor care au adus 
coloniştii de pe Vechiul Poseidon şi Aquarius aici, pe Namor. 
I-am protejat întotdeauna, dar înainte de apariţia 
cuirasatelor sarcina noastră fusese simplă. Planeta e 
paşnică, cu puţine conflicte adevărate. A existat o rivalitate 
etnică între poseidoniţi şi aquarieni, dar aceasta s-a 
desfăşurat într-un mod amical. Păzitorii asigurau apărarea 
planetară, cu 'Tăiş de soare şi alte două nave similare, dar 
majoritatea activităţilor constau în intervenţii în caz de 
incendii şi inundaţii, ajutor în caz de calamităţi, muncă de 
poliţie, chestii de felul ăsta. Avem vreo sută de bărci de 
patrulare, cu aripi portante. Le-am folosit, un timp, pentru 
escortarea navelor şi am produs oarecare pierderi 
cuirasatelor, fără ca acest lucru să aibă mare importanţă. A 
devenit curând limpede că existau mai multe cuirasate 
decât bărci de patrulare. 

Iar bărcile nu se înmulţesc, aşa cum presupun că fac 
cuirasatele acelea, zise Tuf, în timp ce Nesăbuinţă şi 
îndoială se luptau în poala lui. 

Exact. Oricum, ne-am străduit. Am aruncat grenade 
submarine peste ele, când le-am detectat sub apă, le-am 
torpilat când ieşeau la suprafaţă. Am ucis sute, dar apăreau 
alte sute, iar fiecare barcă pierdută nu putea fi înlocuită. 
Namor nu dispune de o bază tehnologică serioasă. În zilele 
bune, importam ce ne trebuia de pe Brazloum şi Vale 
Areen. Poporul nostru era adeptul unei vieţi simple. Oricum, 


planeta nu poate susţine industria. E săracă în metale grele 
şi combustibili fosili. 

Câte bărci de patrulare v-au rămas? 

Vreo treizeci, însă nu îndrăznim să le folosim. La un an 
după primul atac, cuirasatele controlau suprafaţa mărilor. 
Toate navele mari de recoltat au fost pierdute, sute de 
ferme marine au fost abandonate sau distruse, jumătate din 
pescarii independenţi ucişi, iar ceilalţi s-au înghesuit, 
temători, în porturi. Nici un om nu mai îndrăzneşte să se 
avânte pe mările Namorului. 

Insulele sunt izolate? 

Nu chiar. Păzitorii au douăzeci de hidroavioane înarmate. 
Mai există, la persoane particulare, peste o sută de 
hidroavioane şi aeromobile. Mai avem şi aerostate. 
Hidroavioanele şi aeromobilele sunt greu de întreţinut şi 
costă mult. Piesele de schimb se procură cu dificultate, 
numărul tehnicienilor pregătiţi este mic, aşa că majoritatea 
traficului aerian, înainte de necazuri, se făcea cu ajutorul 
dirijabilelor mari, acţionate de energie solară şi umplute cu 
heliu. Avem o flotă considerabilă, vreo mie de bucăţi. 
Baloanele au preluat aprovizionarea insulelor mici, unde 
foametea reprezenta o ameninţare reală. Alte aeronave au 
participat la lupte, împreună cu hidroavioanele păzitorilor. 
Am aruncat din aer, unde ne aflam în siguranţă, chimicale, 
otravă, explozibili, chestii din astea şi am ucis mii de 
cuirasate, deşi preţul a fost îngrozitor. Se îngrămădiseră în 
zonele cele mai bune de pescuit, deasupra bancurilor de 
oale-de-măl, aşa că am fost obligaţi să aruncăm în aer şi să 
otrăvim chiar zonele cele mai folositoare. N-aveam de ales. 
Un timp, am crezut că învinseserăm. Câteva bărci de 
pescuit ieşiseră în larg şi se întorseseră nevătămate, 
escortate de hidroavioane ale păzitorilor. 

Evident, nu acesta a fost rezultatul final al conflictului, 
spuse Haviland Tuf, altfel discuţia de acum n-ar avea rost. 

Îndoială îl lovi puternic în cap pe Nesăbuinţă, iar pisoiul 
mai mic căzu de pe genunchiul lui Tuf pe podea. Tuf se 


aplecă şi-l ridică. 

Luaţi-l, zise el, întinzându-l-l Kefirei Qay. Vă rog să-l ţineţi. 
Micul lor război mă distrage de la cel mare, al 
dumneavoastră. 

Eu... Sigur... 

Păzitoarea luă în mână, cu grijă, pisoiul alb cu negru. 
Acesta i se întinse în palmă. 

Ce este? Întrebă femeia. 

O pisică. Va sări din palmă, dacă veţi continua să-l ţineţi ca 
pe un fruct stricat. Puneţi-l cu blândeţe în poală. Vă asigur 
că-l nevătămător. 

Kefira Qay puse, foarte nesigură de sine, pisoiul pe 
genunchi. Nesăbuinţă miorlăi şi ar fi căzut din nou pe 
podea dacă nu şi-ar fi înfipt gheruţele în stofa uniformei 
tinerei. 

Vai! Are pinteni! 

Gheare, o corectă Tuf. Mici şi nevătămătoare. 

Nu-s otrăvite? 

Nu cred. Mângâiaţi-l, din faţă spre spate. Va fi mai puţin 
agitat. Kefira Qay atinse cu grijă capul pisoiului. 

Vă rog, am spus să-l mângâiaţi, nu să-l pipăiţi! 

Păzitoarea începu să mângâie pisoiul, iar Nesăbuinţă 
porni, imediat, să toarcă. Tânăra se opri şi se uită îngrozită 
la 'Tuf. 

Tremură şi scoate un sunet! 

Un asemenea răspuns e considerat favorabil, o asigură 
Tuf. Vă rog să continuaţi treaba, ca şi relatarea. Dacă doriţi. 

Bineînţeles, răspunse Qay, mulţumindu-se s-o pipăie pe 
Nesăbuinţă, care se aşezase confortabil pe genunchiul ei. 
Să ne uităm la următoarea înregistrare... 

Tuf şterse nava avariată şi cuirasatul de pe ecranul 
principal. Altă scenă îi luă locul: o zi de iarnă, vântoasă şi 
rece, după cum se vedea. Apa era întunecată şi vălurită, 
pătată de spuma albă împinsă de vânt. Un cuirasat plutea 
pe marea neliniştită, cu tentaculele imense, albe, întinse în 
jur, arătând ca o floare uriaşă, deschisă, ce se legăna pe 


valuri. Când aparatul trecu pe deasupra, ridică două braţe 
cu şerpi ce se zbăteau, dar oamenii se aflau prea departe 
pentru a fi în pericol. Aceştia păreau că stau în nacela unei 
aeronave lungi, argintii, privind în jos dintr-un post de 
observare cu podea de sticlă. În timp ce Tufpândea, 
imaginea îşi schimbă unghiul - se văzu că observatorii 
făceau parte dintr-un convoi alcătuit din trei dirijabile 
imense, ce pluteau indiferente deasupra apelor învolburate. 

Spiritul lui Aguarius, Lyle D şi Umbra cerului, spuse Kefira 
Qay. Se aflau într-o misiune de ajutorare a unui grup de 
insule mici, grupate în nord, unde foametea făcea ravagii. 
Se duceau să evacueze supraviețuitorii, să-l ducă pe New 
Atlantis. Înregistrarea a fost făcută de o echipă de reporteri 
aflaţi pe Umbra cerului, singura aeronavă care a scăpat. Fii 
atent! 

Dirijabilele pluteau mai departe, invincibile şi netulburate. 
Apoi, chiar în faţa albastru-argintiului Spirit al lui Aquarius, 
se văzu o mişcare în apă, ceva care se agita sub voalul de- 
un verde întunecat. Ceva mare, dar nu un cuirasat. Apa se 
înnegri, într-o pată mare ce se bomba, se umfla în sus. Se 
ivi o cupolă uriaşă de culoarea abanosului, ce se ridica din 
adâncuri. Neagră, imensă, din piele, înconjurată de 
douăzeci de tentacule lungi, negre. Crescu tot mai largă, 
mai înaltă, secundă cu secundă, până când ţâşni în 
întregime din mare. În timp ce se înălța, tentaculele 
atârnau în jos, iar apa se scurgea de pe ele. Apoi începu să 
se ridice, să se întindă în lateral. Făptura era la fel de mare 
ca dirijabilul spre care se îndrepta. Când se întâlniră, 
arătau ca doi leviatani cereşti ce se împerecheau. 
Imensitatea neagră se opri deasupra dirijabilului lung, 
albastru-argintiu, strângându-l cu braţele într-o îmbrăţişare 
ucigătoare. Văzură învelişul exterior al aeronavei sfâşiindu- 
se, baloanele cu heliu spărgându-se şi dezumflându-se. 
Spiritul lui Agquarius se zbătu, se chirci ca o fiinţă vie şi se 
stafidi în îmbrăţişarea întunecată a iubitului său. După ce-l 
veni de hac, creatura neagră îi aruncă rămăşiţele în mare. 


Tuf opri imaginea, scrutând cu o privire solemnă siluetele 
mărunte care săreau din nacela cu cupolă. 

Alt monstru a distrus Lyle D ia întoarcere, povesti Kefira 
Qay. Umbra cerului a reuşit să scape şi a relatat cele 
întâmplate, dar nu s-a mai întors din următoarea misiune. 
Mai mult de o sută de dirijabile şi o duzină de hidroavioane 
au fost pierdute în prima săptămână după apariţia 
baloanelor-de-foc. 

Baloane-de-foc? Se miră Haviland Tuf, mângâindu-l pe 
Îndoială, care stătea pe consola lui. Nu văd nici un foc! 

Numele a fost dat când am distrus prima oară una dintre 
făpturile alea blestemate. Un hidroavion al păzitorilor a tras 
o rafală cu gloanţe explozive în ea. A explodat ca o bombă, 
apoi s-a cufundat în mare, arzând. Sunt extrem de 
inflamabile. O arsură cu laserul şi sar în aer, într-un mod 
foarte spectaculos. 

Hidrogen, mormăi Tuf. 

Exact, confirmă păzitoarea. N-am capturat niciodată un 
exemplar întreg, dar l-am reconstituit după fragmente. 
Făptura poate genera, în interior, curent electric. Înghite 
apă şi face un fel de electroliză biologică. Oxigenul este 
eliminat în apă sau în atmosferă, folosind la deplasarea 
fiinţelor. Un soi de propulsoare cu aer. Hidrogenul umple 
sacii balonului şi-l face să se înalțe. Când vrea să se retragă 
în apă, deschide o valvă în partea superioară - uite, aici - şi 
gazul iese, iar balonul-de-foc cade înapoi în mare. Are 
stratul exterior ca din piele tăbăcită, foarte rezistentă. Sunt 
făpturi lente, dar deştepte. Uneori se ascund în nori şi 
înhaţă hidroavioanele nesăbuite care zboară sub ele. După 
cum am descoperit curând, spre neplăcerea noastră, se 
înmulţesc la fel de repede ca şi cuirasatele. 

Foarte ciudat! Deci, dacă mă pot aventura să 
concluzionez, o dată cu apariţia acestor baloane-de-foc aţi 
pierdut stăpânirea aerului, aşa cum aţi pierdut-o anterior 
pe cea a mărilor. 


Mai mult sau mai puţin, admise Kefira Qay. Dirijabilele 
noastre erau prea lente ca să riscăm. Am încercat să 
menţinem activitatea trimiţându-le în convoaie escortate de 
hidroavioanele păzitorilor şi de aeromobile, dar şi metoda 
asta a dat greş... Dimineaţa din Zorii Focului... Am fost 
acolo, comandând un hidroavion cu nouă tunuri... A fost 
groaznic... 

Continuaţi, o rugă Tuf. 

Zorii Focului... Murmură ea, posomorâtă. Am fost... Am 
avut treizeci de aeronave, treizeci, un convoi mare, protejat 
de douăsprezece hidroavioane înarmate. Era o călătorie 
lungă, din New Atlantis până la Mâna Frântă, un arhipelag 
important. În zorii celei de-a doua zi, tocmai când estul 
devenea roşu, marea de sub noi a început să... Clocotească. 
Precum o oală cu supă care fierbe. Erau ele, împrăştiind 
oxigen şi apă, înălțându-se. Mii, Tuf, mii! Apele spumegau 
nebuneşte, iar ele se înălţau. O mulţime de umbre negre, 
imense, venind spre noi, din toate direcţiile, cât vedeai cu 
ochii. Am atacat cu lasere, cu obuze explozive, cu tot ce-am 
avut. Părea că însuşi cerul arde. Toate făpturile acelea erau 
umplute cu hidrogen, iar aerul era bogat, ameţitor, din 
cauza oxigenului pe care-l împrăştiau. Zorii Focului, aşa le- 
am spus. A fost teribil. Ţipete pretutindeni, baloane arzând, 
dirijabile sfărâmându-se şi prăbuşindu-se în jurul nostru, 
trupuri în flăcări... Iar jos aşteptau cuirasate. Le-am văzut 
înhăţând înotătorii care săriseră din aeronave, am văzut 
tentaculele albe încolăcindu-se în jurul lor, trăgându-l la 
fund. Patru hidroavioane au scăpat din bătălie. Patru. Toate 
dirijabilele au pierit, împreună cu echipajele. 

O poveste macabră, comentă Tuf. 

Kefira Qay privea în gol. O mângâia pe Nesăbuinţă 
mecanic, ţinând buzele strânse, cu ochii aţintiţi asupra 
ecranului pe care primul balon-de-foc plutea deasupra 
epavei Spiritului lui Aguarius. 

De atunci, spuse ea, după un timp, viaţa noastră a devenit 
un coşmar permanent. Am pierdut mările. Pe trei sferturi 


din Namor domneşte foametea, chiar inaniţia. Doar New 
Atlantis mai are hrană în plus, deoarece numai aici 
cultivarea solului este practicată extensiv. Păzitorii continuă 
să lupte. Tăiş de soare şi celelalte două nave cosmice au fost 
puse la lucru - raiduri de bombardament, aruncări de 
otrăvuri, evacuarea locuitorilor de pe unele insule mai mici. 
Graţie aeromobilelor şi hidroavioanelor rapide, am reuşit să 
păstrăm o reţea întinsă de contacte cu insulele mărgjnaşe. 
Şi, bineînţeles, avem radio, dar abia ne menţinem 
legăturile... În ultimul an, mai mult de douăzeci de insule au 
încetat transmisiile. În vreo şase cazuri, am trimis patrule 
ca să cerceteze. Cele care s-au întors au raportat acelaşi 
lucru. Peste tot, trupuri putrezind la soare. Clădiri 
sfărâmate, ruinate. Mişunători şi magi-târâtori îndopându- 
se din cadavre. lar pe o insulă am găsit altceva şi mai 
îngrozitor. Pe insula Steaua Mării. Acolo trăiseră vreo 
patruzeci de mii de oameni, existase un cosmoport 
important înainte de întreruperea comerţului. A fost un şoc 
teribil când Steaua Mării a încetat brusc să emită. 
Următoarea dovadă, Tuf. Dă-l drumul! 

Tufapăsă o serie de taste de la consolă. 

O fiinţă moartă zăcea pe plajă, putrezind pe nisipul indigo. 

O singură imagine, nu o înregistrare. Haviland Tuf şi 
păzitoarea Kefira Qay studiară îndelung făptura întinsă, 
descompusă, putredă. În jur, se zărea un vălmăşag de 
cadavre omeneşti, ce-l arătau mărimea prin comparaţie. 
Fiinţa moartă avea forma unui castron răsturnat şi era 
mare cât o casă. Pielea ei, crăpată, din care se scurgea 
puroi, avea culoarea verde-cenuşie, tărcată. Întinse pe 
nisip, în jur, ca nişte spiţe în jurul butucului roții, organele 
externe ale făpturii - zece tentacule verzi, contorsionate, 
punctate de guri roz-albicioase şi, alternând cu acestea, 
zece membre care păreau ţepene, tari, negre, evident 
articulate. 

Picioare, spuse cu amărăciune Kefira Qay. Ceva care a 
umblat înainte de a fi ucis. Am găsit doar specimenul ăsta, 


dar a fost de ajuns. Am aflat de ce au tăcut insulele noastre. 
Veneau din mare, Tuf. Fiinţe ca asta. Mai mari, mai mici, 
mergând pe zece picioare, ca păianjenii, înhăţând şi 
mâncând cu celelalte zece membre, tentaculare. 
Carapacea-l groasă şi tare. Un glonţ exploziv sau o rază 
laser nu reuşea să ucidă o astfel de creatură, aşa cum se 
întâmpla în cazul baloanelor-de-foc. Acum înţelegi. La 
început, marea, apoi aerul, acum şi solul. Solul. 'Ţâşnesc din 
apă cu miile, urcă pe plajă ca o maree teribilă. Două insule 
au fost copleşite în ultima săptămână. Intenţionează să ne 
şteargă de pe faţa planetei. Probabil că vor supravieţui 
câţiva dintre noi, în New Atlantis, în munţii înalţi din 
interior, dar aceea va fi o viaţă cruntă, scurtă - până în 
momentul când Namor va arunca împotriva noastră ceva 
nou, alte făpturi de coşmar. 

Vocea ei trăda o stare vecină cu isteria. Haviland Tuf opri 
consola, iar ecranele se înnegriră. 

Calmaţi-vă, păzitoareo! Temerile dumneavoastră sunt de 
înţeles, dar inutile. Îmi dau seama acum pe deplin de 
necazurile pe care le aveţi. Tragice, dar nu de nerezolvat. 

Mai crezi că ne poţi ajuta? Singur? Doar tu şi nava asta? 
Oh, nu încerc să te descurajez! Ne-am agăța şi de un fir de 
pai! Dar... 

Dar nu mă credeţi, oftă Tuf. Îndoială, se adresă el pisoiului 
cenuşiu, luându-l în palma-l imensă, albă, ai fost bine 
botezat! Sunt un om iertător, se întoarse el din nou către 
Kefira Qay şi aţi trecut prin multe încercări crunte, aşa că 
nu voi da atenţie felului supărător în care mă 
desconsideraţi, pe mine şi priceperea mea. Acum, vă rog să 
mă scuzaţi, am treabă! Oamenii dumneavoastră au trimis 
rapoarte mult mai detaliate despre aceste creaturi şi 
despre ecologia namoriană în general. Examinarea lor este 
deosebit de importantă pentru înţelegerea şi analiza 
situaţiei. Vă mulţumesc pentru informare. 

Kefira Qay se încruntă, o luă pe Nesăbuinţă de pe 
genunchi şi o aşeză pe podea, apoi se ridică. 


Foarte bine. Când vei fi gata? 

Nu pot spune acest lucru cu un grad serios de acuratețe, 
până nu voi face anumite simulări. Poate peste o zi vom 
trece la treabă. Poate peste o lună. Poate peste mai mult 
timp. 

Dacă va dura prea mult, nu vei avea de la cine să primeşti 
cele două milioane, se răsti tânăra. Vom fi murit cu toţii. 

Într-adevăr... Va trebui să mă străduiesc să evit acest 
scenariu. Acum, vă rog să-mi permiteţi să trec la treabă! 
Vom discuta din nou la cină. Vă voi oferi fripturi vegetale, 
după o reţetă din Arion, cu ciuperci de foc thorite, ca 
aperitiv. 

Iar ciuperci? Se văită Qay, după ce oftă din greu. Am avut 
tocană de ciuperci şi ardei la prânz, ciuperci prăjite în 
smântână la gustare... 

Mă topesc după ciuperci, recunoscu Haviland Tuf. 

M-am săturat de ciuperci! Declară Kefira Qay - 
Nesăbuinţă se frecă de piciorul ei, iar fata se încruntă la ea. 
Pot să cer nişte carne? Sau peşte? Au trecut ani, spuse ea 
melancolică, de când n-am mai mâncat o oală-de-mă.l... 
Uneori visez una... S-o despic, să torn unt înăuntru, să scot 
cu linguriţa carnea moale... Nu-ţi poţi imagina cât de 
gustoasă este! Sau o aripioară-sabie. Ah, aş ucide pentru o 
aripioară-sabie cu garnitură de alge! 

Aici nu mâncăm animale! Răspunse Haviland Tuf, pe un 
ton ferm. Apoi, se apucă de lucru, ignorând-o. 

Kefira Qay îl părăsi. Nesăbuinţă se luă, ţopăind, după ea. 

Specific, mormăi Tuf. Într-adevăr... 

După patru zile şi mai multe ciuperci, Kefira Qay începu 
să-l sâcâie pe Tuf, cerându-l rezultate. 

Ce faci? Îl întrebă la cină. Când ai de gând să acţionezi? În 
fiecare zi te izolezi, iar cu fiecare zi ce trece condiţiile de pe 
Namor se înrăutăţesc. Am vorbit cu păzitorul senior Harvan 
acum 0 oră, în timp ce tu erai la calculator. Micul Aquarius 
şi Surorile Dansatoare au fost pierdute în timp ce noi ne 
fâţâim pe aici degeaba. 


Ne fâţâim? Păzitoare, eu nu mă fâţâi! Nu m-am fâţâit 
niciodată şi nu intenţionez să încep acum. Eu lucrez. Am de 
digerat o cantitate mare de informaţii. 

Vrei să spui o cantitate mare de ciuperci, se strâmbă 
Kefira Qay, apoi se ridică, luând-o pe Nesăbuinţă din poală - 
ea şi pisicuţa deveniseră prietene bune în ultimul timp. 
Douăsprezece mii de persoane trăiau pe Micul Aquarius şi 
aproape la fel de multe pe Surorile Dansatoare. Gândeşte- 
te la ele în vreme ce digeri, Tuf! 

Apoi, tânăra se întoarse şi ieşi din încăpere. 

Într-adevăr..., mormăi Haviland Tuf şi-şi îndreptă din nou 
atenţia spre plăcinta cu flori-dulci. 

Trecu o săptămână până se certară din nou. 

Ei bine? Întrebă păzitoarea într-o zi, pe coridor, aşezându- 
se în faţa lui Tuf, în timp ce acesta se hurducăia foarte 
demn către camera sa de lucru. 

Ei bine, repetă el. Bună ziua, păzitor Qay! 

Nu-l o zi bună, afirmă ea, pusă pe scandal. Punctul de 
comandă Namor mi-a spus că Insulele Răsăritului s-au dus. 
Copleşite. Şi o duzină de hidroavioane au fost distruse, în 
timp ce le apărau, împreună cu toate navele retrase în 
porturile de acolo. Ce spui? 

Foarte tragic! Regretabil... 

Când ai de gând să fii gata? Tuf ridică din umeri. 

Greu de spus. Sarcina pe care mi-aţi dat-o nu-l una simplă. 
Problema-l foarte complexă. Complexă, da, acesta-l 
cuvântul potrivit. Poate chiar derutantă. Vă asigur că 
tristele încercări prin care trece Namor au atras deplina 
mea compasiune, iar problema sa mi-a angajat pe deplin 
intelectul. 

Asta-l tot ce înseamnă pentru tine? O problemă? 

Haviland Tuf se încruntă uşor şi-şi încrucişa mâinile pe 
burta-l mare. 

Într-adevăr, o problemă. 

Nu. Nu-l doar o problemă. Nu jucăm un joc. Acolo mor 
oameni adevăraţi. Mor pentru că păzitorii nu sunt în stare 


să-şi îndeplinească datoria şi pentru că tu nu faci nimic. 
Nimic! 

Calmaţi-vă. Vă asigur că am lucrat fără încetare pentru a 
vă ajuta. Ar trebui să ţineţi seama de faptul că sarcina mea 
nu-l la fel de simplă ca a dumneavoastră. E uşor să arunci 
bombe peste un cuirasat sau să tragi cu obuze explozive 
într-un balon-de-foc, apoi să te uiţi la el cum arde. Aceste 
metode simple, logice, v-au adus prea puţin folos, păzitoare 
Qay! Ingineria ecologică e o treabă mult mai complicată. Eu 
studiez rapoartele conducătorilor dumneavoastră, ale 
biologilor marini, ale istoricilor. Reflectez şi analizez. 
Imaginez diferite soluţii şi rulez simulări pe marele 
calculator al Arcei. Mai devreme sau mai târziu, voi găsi 
răspunsul. 

Mai devreme! Ceru Kefira Qay cu voce aspră. Cei de pe 
Namor vor rezultate, iar eu sunt de acord cu ei. Consiliul 
Păzitorilor e nerăbdător. Mai devreme, Tuf, nu mai târziu. 
Te avertizez! 

Tânăra se dădu la o parte şi-l lăsă să treacă. 

Kefira Qay petrecu următoarea săptămână şi jumătate 
încercând să-l evite pe Tuf. Renunţa la mâncare şi se 
încrunta când îl vedea pe coridoare. În fiecare zi se ducea 
în camera de comunicaţii, unde purta convorbiri lungi cu 
superiorii ei de pe planetă şi afla ultimele ştiri. Erau rele. 
Toate ştirile erau rele. 

În cele din urmă, lucrurile ajunseră la un deznodământ. 
Palidă şi furioasă, Qay pătrunse în camera întunecată pe 
care Tuf o numea încăperea de război şi-l găsi pe acesta 
stând în faţa unui şir de monitoare de calculator, privind 
linii roşii şi albastre care goneau pe-o grilă... 

Tuf! Răcni ea. 

Bărbatul opri imaginile de pe ecrane şi se întoarse spre 
ea, dându-l la o parte pe ingratitudine. O privi impasibil, 
învăluit de umbre. 

Consiliul Păzitorilor mi-a dat un ordin. 


Ce norocoasă sunteţi! Ştiam că în ultimul timp aţi devenit 
nervoasă, din cauza inactivităţii. 

Consiliul vrea acţiune imediată, Tuf. Imediată. Azi. 
Înţelegi? Tuf îşi încrucişă mâinile sub bărbie, aproape într-o 
poziţie de rugă. 

Trebuie să tolerez nu numai ostilitate şi nerăbdare, dar şi 
insultarea inteligenţei mele? Vă asigur că am înţeles tot ce-l 
nevoie să înţeleg despre păzitori. Numai că nu înţeleg 
bizara şi perversa ecologie a Namorului. lar până nu voi 
ajunge s-o înţeleg, nu voi putea acţiona. 

Vei acţionai afirmă Kefira Qay şi, deodată, în mâna ei 
apăru un pistol cu laser, pe care-l îndreptă spre burta mare 
a lui Tuf. Vei acţiona acum! 

Haviland Tuf nu reacţionă deloc. 

Violenţă! Spuse el, cu vocea încărcată de-un reproş 
indulgent. Poate că înainte de a arde o gaură în mine, 
osândindu-vă astfel şi pe dumneavoastră şi planeta 
dumneavoastră, îmi veţi oferi oportunitatea să vă explic. 

Dă-l drumul! Ascult. Ai puţin timp la dispoziţie. 

Excelent. Păzitoare, se întâmplă ceva foarte straniu pe 
Namor. 

Ai observat! Replică ea sec, fără să mişte laserul. 

Într-adevăr. Aţi fost distruşi de o infestare cu creaturi pe 
care le voi numi, în lipsa unui termen mai potrivit, monştri 
marini. Trei specii au apărut în mai puţin de şase ani 
standard. Fiecare din ele este, în aparenţă, nouă sau cel 
puţin necunoscută. Acest lucru mi se pare extrem de 
improbabil. Poporul dumneavoastră se află pe Namor de o 
sută de ani, iar până de curând n-a avut cunoştinţă de 
existenţa făpturilor pe care le-aţi numit cuirasate, baloane- 
de-foc şi mergători. E ca şi cum o altă Arcă, pusă în slujba 
răului, ar duce un biorăzboi împotriva voastră. Dar, evident, 
nu-l cazul. Noi sau vechi, aceşti monştri marini sunt 
băştinaşi, produsul evoluţiei locale. Rudele lor apropiate 
umplu mările dumneavoastră - oalele-de-măl, peştii-bobine, 
dansatorii-jeleu şi războinicii. Aşa... Unde ne duce asta? 


Nu ştiu, răspunse Kefira Qay. 

Nici eu. Să vedem mai departe. Aceşti monştri marini se 
înmulţesc, atingând un număr uriaş. Împânzesc marea, 
umplu aerul, năpădesc insulele populate. Ucid. Dar nu se 
ucid între ei, nici nu par a avea vreun duşman natural. 
Regulile crunte ale unui ecosistem normal nu se aplică. Am 
studiat cu mult interes rapoartele savanților 
dumneavoastră. Multe lucruri sunt fascinante la monştrii 
marini, dar cel mai mult mă intrigă faptul că nu cunoaşteţi 
nimic despre ei, exceptând forma adultă. Cuirasate uriaşe 
care colindă mările şi scufundă vapoare, baloane-de-foc 
monstruoase care dau roată pe cer... Unde, mă întreb, sunt 
cuirasatele mici, puii de baloane? Unde? 

În adâncul mării. 

Poate, păzitoare Qay, poate... Nu puteţi fi sigură. Nici eu. 
Aceşti monştri sunt creaturi formidabile, dar am văzut 
animale de pradă la fel de formidabile pe alte planete. Nu 
ajung însă să fie atât de numeroşi -sute sau mii. De ce? 
Pentru că puii, ouăle sau animalele abia născute nu-s atât 
de formidabili ca şi părinţii - mulţi mor înainte de a ajunge 
la maturitatea înfricoşătoare. Acest lucru pare a nu se 
întâmpla pe Namor. Absolut deloc. Ce înseamnă asta? Nu 
ştiu, ridică Tuf din umeri. Dar lucrez, mă străduiesc să 
rezolv ghicitoarea din mările dumneavoastră întinse. 

Iar între timp, se strâmbă Kefira Qay, noi murim. Murim şi 
ție nu-ţi pasă! 

Protestez! Începu Tuf. 

Taci! Se răsti ea, agitând laserul. Acum vorbesc eu, tu ţi-ai 
ţinut discursul! Astăzi am pierdut contactul cu Mâna 
Frântă. Patruzeci şi trei de insule. Mi-e teamă să mă 
gândesc cât de mulţi oameni erau acolo! Toţi dispăruţi, într- 
o singură zi! S-au mai recepționat câteva transmisii radio 
trunchiate, isterie, apoi s-a aşternut tăcerea. lar tu stai şi 
vorbeşti despre ghicitori! Gata! Vei acţiona! Insist. Sau te 
ameninţ, dacă preferi. Mai târziu, vom rezolva întrebările 


de ce şi cum, ridicate de aceste făpturi. Pentru moment le 
vom ucide, fără să ne oprim la discuţii. 

Cândva, spuse Haviland Tuf, a existat o planetă idilică, ce 
nu avea decât o singură pacoste - o insectă de mărimea 
unei molii de praf. O creatură nevătămătoare, dar care se 
afla pretutindeni. Se hrănea cu sporii microscopici ai unei 
ciuperci plutitoare. Oamenii de pe planetă urau micuţele 
insecte, care uneori zburau în nori atât de groşi, că 
întunecau soarele. Când cetăţenii ieşeau din case, insectele 
se aşezau pe ei cu miile, acoperindu-le trupurile cu un 
giulgiu viu. Un aşa-zis inginer ecolog s-a angajat să le 
rezolve problema. A adus de pe o planetă îndepărtată altă 
insectă, mai mare, care se hrănea cu molii de praf vii. 
Planul a funcţionat perfect. Noua insectă s-a tot înmulţit, 
neavând duşmani naturali în ecosistem, până când a 
înlăturat cu desăvârşire specia băştinaşă. A fost un mare 
triumf. Din nefericire, au apărut efecte secundare 
neprevăzute. Invadatorul, după ce a distrus o formă de 
viaţă, a trecut la altele, aparţinând unor soiuri folositoare. 
Multe insecte locale au dispărut. Forma de viaţă locală 
analoagă păsărilor, lipsită de prada obişnuită, incapabilă să 
digere gândacii străini, a suferit amarnic. Plantele n-au mai 
fost polenizate, ca până atunci. Păduri întregi şi jungle s-au 
schimbat, s-au veştejit. lar sporii ciupercilor, care 
reprezentau hrana belelei iniţiale, au rămas neatinşi. 
Ciupercile au crescut pretutindeni - pe clădiri, pe câmpuri, 
chiar şi pe animalele vii. Pe scurt, tot ecosistemul s-a 
prăbuşit. Astăzi, dacă mergi acolo în vizită, găseşti o 
planetă moartă, cu excepţia unor ciuperci groaznice. Astea- 
s roadele unei acţiuni pripite, fără studiu suficient. Există 
riscuri grave dacă intervii fără să înţelegi... 

Şi distrugere sigură, dacă nu intervii deloc, zise Kefira 
Qay, pe un ton ce trăda încăpăţânarea. Nu, Tuf! Spui basme 
înfricoşătoare, dar noi suntem disperaţi. Păzitorii acceptă 
riscurile, oricare ar fi ele. Am primit ordin. Dacă nu faci ce 


te-am rugat, voi folosi asta, făcu ea semn cu capul în 
direcţia laserului. 

Dacă-l veţi folosi, răspunse Haviland Tuf, încrucişându-şi 
braţele, veţi da dovadă de prostie. Fără îndoială, veţi învăţa 
să manevraţi Arca. În timp, însă. Vor fi necesari poate ani, 
numai că, după propria dumneavoastră declaraţie, nu 
dispuneţi de acest răgaz. Voi lucra mai departe pentru a vă 
ajuta şi vă voi ierta zbieretele grosolane şi amenințările, dar 
voi acţiona doar când mă voi considera pregătit. Sunt 
inginer ecolog. Am integritatea mea personală şi 
profesională. Trebuie să subliniez că, fără serviciile mele, n- 
aveţi nici o speranţă. Niciuna. Aşa că, ştiind acest lucru şi 
dumneavoastră şi eu, să renunţăm la continuarea 
spectacolului. Nu veţi folosi laserul. 

Kefira Qay arăta de parcă ar fi fost pălmuită. 

Tu..., zise ea, zăpăcită, iar laserul tremură un pic; imediat, 
însă, privirea îi redeveni aspră. Te înşeli, Tuf. Îl voi folosi. 

Haviland ut nu spuse nimic. 

Nu împotriva ta, continuă ea, ci împotriva pisicilor tale. Voi 
ucide câte una în fiecare zi, până vei acţiona. 

Mâna i se mişcă uşor, astfel încât laserul fu îndreptat spre 
Ingratitudine, care se plimba de colo-colo prin cameră, 
dând cu laba în umbre. 

Voi începe cu aceasta. Număr până la trei. 

Figura lui Tuf nu exprima nici cea mai vagă emoție, în timp 
ce se uita la ea. 

Unu, spuse Kefira Qay. luf rămase imobil. 

Doi. 

Tuf se încruntă şi pe fruntea lui albă ca varul apărură 
câteva cute. 

Trei! Strigă Qay. 

Nu, zise iute Tuf. Nu trageţi. Voi face aşa cum doriţi. Voi 
începe donarea imediat. 

Păzitoarea puse laserul în teacă. 

Astfel porni Haviland Tuf la război, împotriva voinţei lui. 


În prima zi, rămase tăcut, cu buzele strânse, în camera de 
război, în faţa consolei mari, rotind cadrane gradate, 
apăsând butoane sclipitoare şi taste fantomă holografice. În 
altă parte a Arcei, lichide bizare, de diferite aspecte şi 
culori, picurară şi gâlgâiră în bazinele goale aflate de-a 
lungul întunecosului tunel principal, în timp ce exemplare 
din marea bibliotecă de celule fură luate, stropite, 
manevrate de waldo-uri subţiri, sensibile ca mâinile unui 
maestru chirurg. Tuf nu văzu nimic din toate acestea. 
Rămase la postul lui, lansând o donare după alta. 

În a doua zi, făcu acelaşi lucru. 

În a treia zi, se ridică şi porni încet pe coridorul lung de 
mulţi kilometri, în care creaţiile sale începuseră să crească, 
forme nedistincte care se agitau slab sau stăteau imobile în 
bazinele cu lichid transparent. Unele bazine erau mari cât 
puntea navetelor Arcei, altele mici cât o unghie. Haviland 
Tuf se opri în faţa fiecăruia şi privi cu o concentrare calmă 
aparatele de măsură şi dispozitivele strălucitoare de 
urmărire. Uneori, făcu reglaje. Până la sfârşitul zilei ajunse 
doar la jumătatea şirului lung. 

În a patra zi, îşi termină rondul. 

În a cincea zi, porni cronourzeala. 

Timpul e sclavul ei, îi spuse el Kefirei Qay, când acesta îl 
întrebă despre ce era vorba. Îl încetineşte sau îl grăbeşte. 
Noi îl facem să alerge, pentru ca războinicii pe care i-am 
prăsit să ajungă la maturitate mai iute decât în natură. 

În a şasea zi, îşi găsi de lucru pe puntea navetelor, 
amenajând două dintre acestea pentru căratul făpturilor pe 
care le făurise, adăugând bazine mari şi mici, umplându-le 
cu apă. 

În dimineaţa celei de-a şaptea zi, apăru la micul dejun şi 
spuse: 

Păzitoare, suntem gata să începem. 

Atât de repede? Se miră ea. 

Nu toate fiarele mele au ajuns la maturitate, dar aşa 
trebuie să fie. Unele sunt monstruos de mari şi trebuie 


transbordate înainte să ajungă la dimensiunile adulte. 
Clonarea va continua, bineînţeles. Avem nevoie de un 
număr suficient de mare de creaturi, pentru a fi viabile. 
Dar, oricum, suntem în faza în care e posibil să începem 
însămânţarea mărilor Namorului. 

Care ţi-e strategia? Întrebă Kefira Qay. 

Haviland Tuf împinse farfuria de-o parte şi-şi şterse 
buzele. 

O asemenea strategie e imatură şi prematură, fiind bazată 
pe insuficiente cunoştinţe. Nu-mi asum responsabilitatea 
pentru succesul sau eşecul ei. Ameninţările dumneavoastră 
pline de cruzime m-au obligat la o grabă indecentă. 

Aiurea! Se răsti ea. Ce-ai făcut? 

Armamentul biologic, zise Tuf, încrucişându-şi mâinile pe 
burtă, la fel ca şi alte tipuri de armament, are diferite forme 
şi mărimi. Cea mai bună metodă de a ucide definitiv un om 
este o singură rază laser, plasată exact în centrul frunţii. În 
termeni biologici, analogul ar fi un inamic natural potrivit, 
un animal de pradă sau o boală specifică speciei. 

Nedispunând de timp, n-am avut posibilitatea de a imagina 
o asemenea soluţie economică. Alte soluţii sunt mai puţin 
satisfăcătoare. Aş fi putut introduce, de exemplu, o boală 
care să curețe planeta dumneavoastră de cuirasate, 
baloane-de-foc şi umblători. Existau mulţi candidaţi posibili. 
Dar monştrii marini sunt rude apropiate ale multor specii, 
iar aceşti veri sau unchi ar fi avut şi ei de suferit. 
Extrapolările mele au arătat că trei sferturi din viaţa 
oceanică a Namorului ar fi fost vulnerabilă la un asemenea 
atac. Ca alternativă, am avut la dispoziţie ciuperci şi 
animale microscopice care se înmulţesc iute şi care ar fi 
umplut literalmente mările, sufocând alte forme de viaţă. 
Nici alegerea aceasta n-ar fi fost satisfăcătoare. În cele din 
urmă, ar fi făcut din Namor o planetă neprielnică vieţii 
umane. Pentru a continua analogia de acum câteva 
momente, asemenea metode reprezintă echivalentul 
biologic al uciderii unui singur om prin explozia unei arme 


termonucleare cu eficienţă redusă în oraşul în care 
locuieşte acesta. Ca atare, am renunţat la ele, optând 
pentru ceea ce poate defi-nit ca o strategie de izgonire, prin 
introducerea multor specii noi în ecologia namoriană, în 
speranţa că unele se vor manifesta ca inamici naturali 
eficienţi, capabili să zdrobească numeroşii monştri marini. 
Unii dintre războinicii mei sunt fiare mari, ucigătoare, 
suficient de formidabile pentru a avea ca pradă chiar 
cuirasatele voastre teribile. Alţii alcătuiesc haite de vânători 
mici, de suprafaţă, semisociabili, care se înmulţesc iute. Iar 
alţii sunt făpturi mărunte. Sper să caute şi să mănânce 
creaturile voastre de coşmar atunci când acestea sunt 
tinere, mai puţin puternice. După cum vedeţi, am urmărit 
mai multe strategii. Mai bine să iau tot pachetul, decât să 
joc pe-o singură carte. Având în vedere ultimatumul 
dumneavoastră amarnic, a fost singura cale. Sper că veţi fi 
satisfăcută, păzitor Qay! 

Tânăra se încruntă şi nu spuse nimic. 

Dacă aţi terminat delicioasa budincă de ciuperci-dulci, 
putem începe, continuă Tuf. Nu vreau să vă închipuiţi că 
lenevesc. Desigur, sunteţi un pilot cu experienţă... 

Da! Se răsti ea. 

Excelent! Exclamă Tuf. Vă voi instrui în privinţa 
idiosincraziilor aparte ale pasagerilor navetelor mele. În 
acest moment, sunt încărcaţi toţi cei prevăzuţi pentru 
prima cursă. Trebuie să zburăm la mică înălţime, deasupra 
mării şi să aruncăm încărcătura în apele dumneavoastră 
tulburi. Eu voi zbura cu Vasiliscul deasupra emisferei 
nordice. Dumneavoastră veţi duce Manticora spre sud. 
Dacă planul vi se pare acceptabil, să pornim pe rutele pe 
care le-am plănuit. 

Apoi uriaşul se ridică, plin de demnitate. 

În următoarele douăzeci de zile, Haviland Tuf şi Kefira Qay 
străbătură cerul periculos al Namorului, după o grilă 
respectată cu grijă, însămânţând mările. Păzitoarea îşi 
efectua zborurile cu elan. Îi plăcea să acţioneze din nou şi 


era plină de speranţă. Cuirasatele, baloanele-de-foc şi 
umblătorii aveau să se bucure şi ei de coşmaruri - 
coşmaruri adunate de pe cincizeci de planete. 

De pe Vechiul Poseidon fuseseră aduşi ţipari vampiri, nessi 
şi încâlceli plutitoare de iarbă-plasă, transparentă, tăioasă 
ca briciul, ucigătoare. 

De pe Aquarius, Tuf clonase devoratori negri, devoratori 
stacojii (mai iuți decât ceilalţi), căţeluşi-înfoiaţi otrăvitori şi 
veninul-doamnei, parfumat şi carnivor. 

De pe Planeta lui Jamison, bazinele scoseseră la iveală 
dragoni-de-nisip neîndurători şi vreo zece soiuri de şerpi de 
apă, viu colorați, mai mari şi mai mici. 

Chiar şi de pe Străvechiul Pământ biblioteca de celule 
furnizase rechini mari, albi, baracude, sepii gigantice şi 
cetacee pe jumătate inteligente. 

Semănară pe Namor caracatiţa monstruoasă, cenuşie, din 
Lissador, caracatiţa mai mică, albastră, din Ance, colonii de 
jeleu-de-apă din Nobom, hăitaşi-păianjeni daronnieni şi 
dantelă-sângerie de pe Cathaday, înotători mari, precum 
peştele-fortăreaţă de pe Dam Tullian, balena-lronică de pe 
Gulliver şi ghrin'da de pe Hruun-2, sau mici, precum 
peştişorii-băşicători de pe Avalon, celule parazite de pe 
Ananda şi viespea-de-apă care construia cuiburi şi depunea 
ouă, de pe Deirdran. Pentru vânarea baloanelor-de-foc 
aduseră pe planetă nenumărate zburătoare: mante-cu- 
coadă-biciuitoare, aripi-brici de culoare roşu aprins, cârduri 
de urlători caraghioşi, semiacvatici şi o făptură teribilă, de- 
un albastru deschis - jumătate plantă, jumătate animal - 
care nu avea greutate şi plutea dusă de vânt, ascunzându- 
se în nori ca o pânză de păianjen vie, flămândă. Tuf o 
numise buruiana-care-plânge-şi-suspină, sfătuind-o pe 
Kefira Qay să nu zboare prin nori. 

Plante, animale, făpturi care erau amândouă şi niciuna, 
fiinţe de pradă şi paraziți, creaturi negre ca noaptea sau 
strălucitoare şi fastuoase, ori lipsite complet de culoare, 
făpturi bizare şi nespus de frumoase, ori prea hidoase 


pentru a te gândi la ele, de pe planete al căror nume fusese 
înscris la loc de frunte în istoria umană sau de pe unele de 
care abia se auzise. Şi altele şi altele... Zi după zi, Vasiliscul 
şi Manticora pluteau deasupra mărilor Namorului, prea iuți 
şi prea ucigătoare pentru baloanele-de-foc care se înălţau 
să le atace, presărând armele lor vii fără a fi pedepsite. 

După rondul zilnic reveneau pe Arcă, unde Haviland Tuf 
căuta singurătatea, împreună cu una sau mai multe pisici, 
iar Kefira Qay o lua pe Nesăbuinţă cu ea în camera de 
comunicaţii şi asculta rapoartele. 

Păzitorul Smith raportează că a văzut creaturi stranii în 
Strâmtoarea Portocalie. Nici urmă de cuirasate. 

Un cuirasat a fost zărit la Batthem, într-o înfruntare 
teribilă cu o fiinţă gigantică, cu tentacule, de două ori cât el. 
O caracatiţă uriaşă, zici? Foarte bine. Trebuie să le învăţăm 
numele, păzitor Qay. 

Ţărmul Mullidor raportează că o familie de mante-cu- 
coadă-biciuitoare şi-a făcut culcuş pe stâncile de lângă 
mare. Păzitorul Horn spune că tăiau baloanele-de-foc ca 
nişte cuțite vii, că baloanele se dezumflau şi cădeau 
neajutorate. Minunat! 

Am primit azi ştiri de pe Plaja Indigo, păzitor Qay. O 
poveste ciudată. Mergătorii au năvălit din apă, dar n-au 
atacat. Erau înnebuniţi, se clătinau de parcă ar fi avut 
dureri insuportabile, iar din orice deschizătură, din orice 
articulaţie a lor atârnau funii dintr-o substanţă albă, 
spumoasă. Ce-l asta? 

Un cuirasat mort a eşuat azi în New Atlantis. Tăiş de soare 
a zărit, pe când patrula în vest, alt cadavru, putrezind la 
suprafaţa apei. Îl sfârtecau peşti ciudaţi. 

Spada stelelor a zburat ieri la Înălţimile Focului şi a văzut 
doar şase baloane-de-foc. Consiliul Păzitorilor se gândeşte 
să reia zborurile scurte ale aeronavelor către Perlele 
Oalelor-de-Măl, cu titlu de încercare. Ce crezi, păzitor Qay? 
Ne sfătuieşti să riscăm sau e prematur? 


În fiecare zi, curgeau mormane de rapoarte; în fiecare zi, 
Kefira Qay zâmbea tot mai larg în timp ce-şi făcea raidurile 
cu Manticora. Dar Haviland Tuf rămânea tăcut şi impasibil. 

În a treizeci şi patra zi de război, păzitorul senior Lysan îi 
spuse tinerei: 

Astăzi a fost găsit alt cuirasat mort. Se pare că a fost dat 
gata într-o bătălie. Savanţii noştri au analizat conţinutul 
stomacurilor lui. Se pare că se hrăneşte exclusiv cu balene 
şi caracatiţe albastre. 

Kefira Qay se încruntă uşor, apoi ridică din umeri. 

O caracatiţă cenuşie a eşuat azi în Boreen, îi spuse, câteva 
zile mai târziu păzitorul senior Aben. Locuitorii se plâng din 
cauza duhorii. Au raportat că monstrul are urme de 
muşcături imense, rotunde. Evident muşcături de cuirasat, 
dar ale unuia mai mare decât soiul obişnuit. 

Păzitoarea Qay se agită pe scaun, tulburată. 

Se pare că au dispărut toţi rechinii din Marea de 
Chihlimbar, continuă Aben. Biologii nu găsesc nici o 
explicaţie. Ce părere ai? Întreabă-l pe Tuf. 

Tânăra asculta şi simţea un fior vag, ca un semnal de 
alarmă. 

O ştire ciudată, pentru voi doi. A fost văzut ceva care se 
mişcă de colo-colo prin Adâncimile Coherine. Am primit 
rapoarte atât de pe Tăiş de soare, cât şi de pe Cuţit ceresc, 
precum şi confirmări de la hi-droavioanele care patrulau. E 
vorba de o făptură imensă, o adevărată insulă vie, ce înhaţă 
totul în cale. E una de-a voastră? Dacă da, aţi făcut o 
eroare. Ni s-a spus că mănâncă mii de baracude, peştişori- 
băşicători şi ace-de-coastă. 

Kefira Qay se întunecă la faţă. 

Baloanele-de-foc au fost văzute iar pe '[ărmul Mullidor. 
Sute. Nu-mi vine să dau crezare acestor rapoarte, dar mi s- 
a spus că mantele-cu-coadă-biciuitoare fug de ele. Poţi să... 

Au apărut iar războinici, mă crezi? Ne închipuiam că au 
dispărut. O mulţime şi toţi hăpăie peştii mai mici ai lui Tuf 
ca pe nimic! Trebuie să... 


Cuirasatele scuipă apă şi doboară urlătorii de pe cer... 

Ceva nou, Kefira, un zburător, mai degrabă un planor care 
se lansează de pe baloanele-de-foc. Au dat deja gata trei 
hidroavioane, iar mantele nu le vin de hac... 

S-a terminat cu fiinţele alea care se ascund în nori... 
Baloanele le sfâşie, acidul nu le mai deranjează, le 
doboară... 

Tot mai multe viespi-de-apă moarte, sute, mii... Dispar... 

Iarăşi mergători. Castelul Zorilor a încetat să transmită, 
probabil că a fost cotropit. Nu înţelegem ce se întâmplă. 
Insulele erau înconjurate de colonii de dantelă-sângerie şi 
jeleu-de-apă. Ar fi trebuit să fie în siguranţă... Doar dacă... 

De-o săptămână, nici un mesaj de la Plaja Indigo... 

Treizeci, patruzeci de baloane-de-foc au fost văzute chiar 
lângă Cabben. Consiliul se teme... 

Nimic din Lobbadoon... 

Un peşte-fortăreaţă mort, mare cât jumătate din insulă... 

Cuirasatele au intrat chiar şi în port... 

Mergătorii... 

Păzitor Qay, Sabia stelelor e pierdută, s-a prăbuşit 
deasupra mării polare. Ultima transmisie a fost trunchiată, 
dar credem... 

Kefira Qay se ridică şi se răsuci pe călcâie, dorind să fugă 
din camera de transmisiuni în care, pe toate ecranele, 
apăreau ştiri despre moarte, distrugere, înfrângere. 
Haviland Tuf se afla în spatele ei, cu figura-l palidă 
inexpresivă. Ingratitudine stătea calmă pe umărul lui stâng. 

Ce se întâmplă? Întrebă păzitoarea. 

Cred că-l evident pentru orice persoană cu inteligenţă 
normală. Pierdem. Probabil că am fi pierdut oricum. 

Kefira Qay era pe punctul de a începe să urle, dar reuşi să 
se stăpânească. 

N-ai de gând să faci ceva? Să ripostezi? E numai vina ta, 
Tuf! Nu eşti inginer ecolog. Doar un negustor care nu ştie 
ce face. De aceea... 

Haviland Tuf ridică o mână, impunând tăcere. 


Vă rog! M-aţi ofensat considerabil. Încetaţi să mă insultaţi. 
Sunt un om blând, cu fire amabilă şi binevoitoare, dar chiar 
şi unul ca mine poate fi cuprins de furie. Vă apropiaţi de un 
asemenea moment. Păzitor Qay, nu-mi asum nici o 
răspundere pentru cursul nefericit al evenimentelor. Acest 
biorăzboi pripit n-a fost ideea mea. Ultimatumul 
dumneavoastră necivilizat m-a obligat la o acţiune lipsită de 
înţelepciune, ca să vă potolesc. Din fericire, în timp ce 
dumneavoastră vă petreceaţi nopţile îmbătându-vă cu 
victorii trecătoare şi iluzorii, eu mi-am continuat munca. Am 
introdus harta planetei dumneavoastră pe calculator şi am 
urmărit desfăşurarea războiului pe ea, în diferitele etape. 
Am duplicat biosfera dumneavoastră într-un bazin mare şi 
am introdus în ea mostre din viaţa nomoriană, donate din 
specimene moarte - o bucată de tentacul, o frântură de 
carapace... Am observat, am analizat, iar în cele din urmă 
am ajuns la o concluzie. O tentativă de concluzie, ca să fiu 
mai precis, deşi ultimele evenimente de pe Namortind să-mi 
confirme ipoteza. Aşa că nu mă mai defăimaţi, păzitor Qay! 
După somnul odihnitor al nopţii, voi cobori pe Namor şi voi 
încerca să pun capăt războiului. 

Kefira Qay îl privi, nevenindu-l să creadă, groaza ei 
transformându-se încă o dată în speranţă. 

Ai găsit răspunsul? 

Într-adevăr. N-am spus aşa? 

Care e? Nişte fiinţe noi? Ai clonat altceva? O molimă? Un 
monstru? Haviland Tuf ridică iar mâna. 

Răbdare! Mai întăi, trebuie să fiu sigur. V-aţi bătut joc de 
mine şi m-aţi zeflemisit cu o asemenea vigoare neobosită, 
încât evit să mă supun unei viitoare ridiculizări 
încredinţându-vă planurile mele. Trebuie mai întâi să 
dovedesc că-s valide. Vom discuta mâine. Nu veţi mai face 
raiduri cu Manticora. În loc de asta, vă veţi duce cu ea în 
New Atlantis şi veţi convoca o şedinţă în plen a Consiliului 
Păzitorilor. Aduceţi-l, vă rog, pe cei ce trebuie aduşi de pe 
insulele îndepărtate. 


Şi tu? 

Mă voi întâlni cu consiliul când va veni vremea. Înainte de 
asta, trebuie să-mi fac planuri şi să duc făptura donată de 
mine pe Namor, într-o misiune proprie. Voi cobori cu 
Phoenix. Da, cred că Phoenix e cea mai potrivită pentru a 
sărbători înălţarea planetei dumneavoastră din propria-l 
cenuşă. Cenuşă umedă, dar cenuşă. 

Kefira Qay îl întâlni pe Haviland Tuf pe puntea pentru 
navete exact înaintea plecării lor planificate. Manticora şi 
Phoenix erau pregătite în docurile de lansare, între epavele 
risipite. Haviland Tuf tasta numere la un calculator prins de 
încheietura mâinii. Purta un pardesiu lung, cenuşiu, din 
vinilin, cu buzunare mari, cu umerii proeminenţi. Pe capul 
pleşuv avea o capelă verde-cafenie cu cozoroc, împodobită 
cu theta auriu al inginerilor ecologi. 

Am anunţat punctul de control şi comandamentul 
păzitorilor, îi spuse Qay. Consiliul se adună. Voi asigura 
transportul câtorva păzitori seniori din districtele 
îndepărtate, astfel încât vom fi cu toţii. Dar tu? Eşti gata? 
Creatura ta misterioasă e la bord? 

Va fi în curând, zise Haviland Tuf, clipind spre ea. Dar 
Kefira Qay nu se mai uita la figura lui, ci mai jos. 

Tuf, ai ceva în buzunar! Se mişcă! 

Privea, nevenindu-l să creadă, movila ce se agita sub 
vinilin. 

Ah! Într-adevăr! 

Capul ieşi din buzunar, privind curios în jur. Aparţinea unui 
pisoi, unul negru ca smoala şi cu ochi galbeni, scânteietori. 

O pisică! Mormăi dezamăgită Kefira Qay. 

Perceperea dumneavoastră-l de neegalat, declară 
Haviland Tuf, scoțând pisoiul afară cu blândeţe, ţinându-l 
într-o palmă mare, albă şi scărpinându-l în spatele urechii 
cu degetele celeilalte mâini. Acesta-l Dax, îl prezentă el 
solemn. 

Dax era doar pe jumătate cât ceilalţi pisoi care hoinăreau 
pe Arcă. Arăta ca un ghem de blană neagră, ciudat de 


indolent şi fără vlagă. 

Minunat! Exclamă păzitoarea. Dax? De unde a apărut? Nu, 
nu-mi răspunde. Îmi dau seama. Tuf, n-ai nimic mai serios 
de făcut decât să te joci cu pisicile? 

Cred că nu. Nu apreciaţi suficient pisicile, păzitor Qay. 
Sunt cele mai civilizate fiinţe. Nici o planetă nu poate fi 
considerată cu adevărat civilizată fără pisici. Aţi ştiut că 
toate pisicile, din timpuri imemoriale, au avut un strop de 
calităţi parapsihologice? Că anumite societăţi antice, de pe 
Străvechiul Pământ, venerau pisicile ca pe nişte zei? Aşa e. 

Te rog, zise Kefira Qay enervată, n-avem timp să discutăm 
despre pisici! Ai de gând să duci sărmana făptură pe 
Namor? 

Într-adevăr, clipi Tuf. Această sărmană făptură, cum aţi 
numit-o cu dispreţ, este salvarea Namorului. Ar trebui s-o 
respectaţi. 

Tânăra îl privi de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă nu 
cumva înnebunise. 

Ce? Asta? Vrei să spui, Dax? Eşti serios... Despre ce-l 
vorba? Glumeşti, nu-l aşa? Un banc stupid. Ai încărcat ceva 
pe Phoenix, vreun leviatan uriaş care va curăța mările de 
cuirasate, ceva, nu ştiu ce... Dar nu poţi vorbi... Nu poţi... 
Nu asta! 

E] e. Păzitor Qay, am obosit să arăt ce-l evident nu o dată, 
ci iar şi iar. V-am dat, la insistenţele dumneavoastră, 
devoratori, caracatiţe şi mante-cu-cozi-biciuitoare. N-au 
fost eficiente. Ca urmare, am gândit profund şi l-am clonat 
pe Dax. 

Un pisoi! Vrei să foloseşti un pisoi împotriva cuirasatelor, 
baloanelor-de-foc şi mergătorilor! Un. Mic. Pisoi. 

Într-adevăr, răspunse Haviland Tuf. 

Apoi, uriaşul se încruntă la ea, îl strecură pe Dax în 
temniţa încăpătoare a buzunarului său şi se întoarse către 
Poenix-ul ce-l aştepta. 

Kefira Qay devenea tot mai nervoasă. În camera consiliului 
din Turnul Etravei, în New Atlantis, cei douăzeci şi cinci de 


păzitori seniori, care conduceau apărarea Namorului, erau 
neliniştiţi. Aşteptau de câteva ore. Unii se aflau acolo de la 
începutul zilei. Masa lungă de conferinţe era acoperită cu 
comunicatoare personale, imprimate de calculator şi 
pahare goale. Fuseseră servite deja două mese. Lângă 
fereastra imensă, curbată, care domina zidul îndepărtat, 
solidul senior păzitor Alis discuta în şoaptă, pe un ton 
repezit, cu păzitorul senior Lysan, un individ slab şi 
încruntat. Din când în când, aruncau amândoi priviri pline 
de înţeles spre Kefira Qay. În spatele lor, soarele apunea, iar 
golful întins se transforma într-o umbră plăcută, stacojie. 
Era o scenă atât de frumoasă încât abia observai petele 
mici, lucitoare, ale hidroavioanelor păzitorilor ce patrulau. 

Se apropia înserarea, membrii consiliului mormăiau şi se 
agitau nerăbdători pe scaunele lor mari, capitonate, iar 
Haviland Tuf întârzia să-şi facă apariţia. 

Când a spus că o să fie aici? Întrebă păzitorul senior 
Khem, pentru a cincea oară. 

N-a fost foarte precis, păzitor senior, răspunse stânjenită 
Kefira Qay, tot pentru a cincea oară. 

Khem se încruntă şi tuşi. 

Apoi, unul dintre comunicatoare începu să ţiuie, iar 
păzitorul senior Lysan se întinse grăbit şi-l porni. 

Da? Înţeleg. Foarte bine. Escortează-l încoace. 

Închise comunicatorul şi bătu în marginea mesei, cerând 
atenţie. Ceilalţi se grăbiră spre scaunele lor, sau îşi 
întrerupseră discuţiile, ori îşi ridicară capul. În cameră se 
făcu tăcere. 

A fost patrula. A văzut naveta lui Tuf. Îmi face plăcere să 
vă anunţ că vine aici, zise el, privind spre Kefira Qay. În 
sfârşit... 

Păzitoarea se simţi şi mai stânjenită. Fusese destul de rău 
că Tuf îi lăsase să-l aştepte, dar îi era groază de momentul 
în care va intra, cu Dax privind în jur, din buzunarul lui. Qay 
nu se simţea în stare să găsească vorbele cu care să-şi 
anunţe superiorii că Tuf îşi propusese să salveze Namorul 


cu ajutorul unui pisoi mic, negru. Se agita pe scaun şi se 
trăgea de nasul mare, coroiat. Se temea că lucrurile vor 
merge rău. 

Dar a fost mai rău decât şi-ar fi putut închipui. 

Toţi păzitorii seniori aşteptau ţepeni, tăcuţi şi atenţi, când 
uşile se deschiseră, iar Haviland Tuf pătrunse înăuntru, 
escortat de patru soldaţi înarmaţi, în uniforme aurii. Arăta 
jalnic. Cizmele lui plescăiau în timp ce mergea, iar pardesiul 
îi era mânjit cu mâl. Dax se distingea bine în buzunarul din 
stânga, agăţat cu ghearele de margine, privind cu ochi 
mari, atenţi. Dar păzitorii seniori nu se uitau la pisoi. 
Haviland Tuf căra sub braţul drept o piatră murdară de 
noroi, de mărimea unui cap de om, acoperită de o 
mucozitate verde-cafenie. De pe ea se scurgea apă pe 
covorul de pluş. 

Fără un cuvânt, Tuf se duse drept la masa de conferinţă şi 
aşeză piatra în mijlocul ei. Abia atunci văzu Kefira Qay şirul 
de tentacule albe, subţiri ca nişte fire şi-şi dădu seama că 
nu era vorba de o piatră. 

O oală-de-măl! Exclamă ea, surprinsă. 

Nu era de mirare că n-o recunoscuse. Văzuse multe oale- 
de-măl în viaţa ei, dar nu înainte de a fi spălate, fierte şi a li 
se îndepărta tentaculele. De obicei, oalele-de-măl se 
serveau împreună cu un ciocan şi o daltă, cu care 
consumatorul le spărgea carapacea osoasă, după care 
turna peste conţinut unt topit şi mirodenii. 

Păzitorii seniori priviră uluiţi la ceea ce adusese Tuf, apoi 
începură să vorbească toţi douăzeci şi cinci deodată, iar 
camera de consiliu deveni un vălmăşag de voci suprapuse. 

Este o oală-de-măl, nu înţeleg... 

Ce înseamnă asta? 

Ne face să-l aşteptăm toată ziua, apoi apare în consiliu 
murdar ca un săpător în noroi! Demnitatea consiliului... 

N-am mai mâncat o oală-de-mă.l... 

Nu pare a fi omul capabil să ne salveze... 

Nebun, uită-te la el... 


Ce-l făptura aia din buzunarul lui? Uită-te! Doamne, se 
mişcă! E vie, îţi spun, am văzut că... 

Tăcere! 

Vocea lui Lysan tăie ca un cuţit pălăvrăgeala. În cameră se 
aşternu brusc liniştea, iar păzitorii seniori, unul câte unul, 
se întoarseră spre el. 

Am venit imediat ce ne-ai chemat, i se adresă Lysan cu 
acreală lui Tuf. Ne aşteptam să ne aduci o soluţie. Se pare 
că, în locul ei, ne-ai adus cina. 

Cineva chicoti. 

Haviland 'Tuf se uită la mâinile lui noroite, le şterse de 
pardesiu, apoi scoase din buzunar apaticul pisoi negru şi-l 
aşeză pe masă. Dax căscă, se întinse şi porni către cel mai 
apropiat păzitor senior, care-l privi cu oroare şi se grăbi să- 
şi tragă înapoi scaunul. Tuf îşi scoase pardesiul murdar şi 
căută un loc unde să-l pună. În cele din urmă, îlatârnă de 
puşca laser a unui paznic din escortă. Abia după aceea se 
întoarse din nou spre păzitorii seniori. 

Stimaţi păzitori seniori, în faţa dumneavoastră se află 
esenţa problemelor pe care le aveţi. Acesta-l ambasadorul 
rasei care împarte Namorul cu dumneavoastră. Numele 
său, din păcate, depăşeşte modestele mele capacităţi de 
redare. Poporul lui s-ar supăra foarte, dacă l-aţi mânca. 

Mai târziu, cineva îi aduse lui Lysan un ciocan, acesta bătu 
îndelung şi puternic în masă, până ce atrase atenţia tuturor, 
furia iniţială potolindu-se treptat. Haviland Tuf rămăsese 
impasibil tot acest timp, cu figura-l inexpresivă, cu braţele 
încrucişate la piept. Abia când tăcerea reveni, uriaşul vorbi 
din nou: 

Probabil că ar trebui să vă dau explicaţii. 

Eşti nebun! Zise păzitorul senior Harvan, uitându-se când 
la Tuf, când la oala-de-măl. Complet nebun! 

Haviland Tuf îl luă pe Dax de pe masă, îl cuibări într-o 
mână şi începu să-l mângâie. 

Chiar în momentul victoriei suntem batjocoriţi şi insultaţi, 
îi spuse el pisoiului. 


Tuf, interveni Lysan din capul mesei lungi, ceea ce 
sugerezi e imposibil! Am explorat Namorul suficient în 
decursul secolului ce a trecut de când ne-am instalat aici, 
pentru a fi siguri că pe planetă nu locuieşte nici o rasă 
inteligentă. Nu exisă oraşe, drumuri, nici un semn de 
civilizaţie anterioară sau tehnologie, nici mine sau artefacte 
- nimic, nici deasupra, nici sub mare. 

Mai mult, se vâri în vorbă alt consilier, o femeie solidă, cu 
figura roşie, oalele-de-măl nu pot fi inteligente. De acord, 
au creier de mărimea celui omenesc. Dar asta-l tot ce au. N- 
au ochi, urechi, nas, nici un aparat senzorial, poate doar 
pipăit. Au doar nişte tentacule slabe, ca aparat manipulator, 
ce abia pot ridica o pietricică. De fapt, folosesc cârceii ăia 
numai ca să se ancoreze în locul lor, pe fundul mării. Sunt 
hermafrodite şi extrem de primitive, mobile doar în prima 
lună a vieţii, înainte de a li se întări cochilia şi a deveni prea 
grea. După ce se înrădăcinează şi se acoperă cu mâl, ele nu 
se mai mişcă niciodată. Stau acolo sute de ani. 

Mii, o completă Haviland Tuf. Sunt creaturi remarcabil de 
longevive. Ceea ce aţi spus este, fără îndoială, corect. Dar 
concluzia dumneavoastră este eronată. V-aţi lăsat orbiţi de 
beligeranţă şi de teamă. Dacă v-aţi fi detaşat de situaţie şi 
aţi fi zăbovit suficient ca să vă gândiţi la ea în profunzimea 
ei, aşa cum am făcut eu, ar fi devenit evident, fără îndoială, 
chiar şi pentru nişte minţi militare, că situaţia 
dumneavoastră nu-l o catastrofă naturală. Doar 
maşinaţiunile unei inteligenţe dușmănoase pot explica în 
mod convingător cursul tragic al evenimentelor de pe 
Namor. 

Nu te aştepta să te credem..., începu cineva. 

Domnule, mă aştept să fiu ascultat. Dacă vă veţi abţine să 
mă întrerupeţi, vă voi explica totul. Apoi puteţi alege să mă 
credeţi sau nu, după cum vă convine. Îmi voi lua banii şi voi 
pleca, zise Tuf, privind spre Dax. Idioţi, Dax! Pretutindeni, 
suntem înconjurați doar de idioţi! Exclamă el, după care îşi 
îndreptă din nou atenţia spre păzitorii seniori şi continuă: 


După cum am afirmat, este limpede că aici a acţionat 
inteligenţa. Dificultatea a constat în găsirea acelei 
inteligenţe. Am citit lucrările biologilor namorieni, vii sau 
morţi, am citit mult despre floră şi faună, am creat din nou, 
la bordul Arcei, multe forme de viaţă băştinaşe. Pe moment, 
nu s-a ivit nici un candidat care să pară înzestrat cu 
inteligenţă. Tradiţionalele semne ale vieţii inteligente includ 
un creier mare, senzori biologici sofisticaţi şi un soi 
oarecare de organe pentru manevrare, precum degetul 
opozabil. N-am putut găsi nicăieri pe Namor o creatură 
care să posede toate aceste atribute. Totuşi, ipoteza mea 
era corectă. De aceea, a trebuit să acord atenţie 
candidaţilor mai puţin potriviţi, din moment ce nu exista 
niciunul complet potrivit. În acest timp, am studiat istoria 
necazurilor dumneavoastră, iar unele lucruri s-au impus de 
la sine. Dumneavoastră credeţi că monştrii marini au ieşit 
din adâncurile întunecate ale oceanelor. Dar unde au 
apărut prima oară? În apele puţin adânci de lângă ţărmuri - 
zonele în care practicaţi pescuitul şi agricultura marină. Ce 
aveau în comun acele zone? Trebuie să recunoaştem: o 
abundență de forme de viaţă. Dar nu aceleaşi. Peştii din 
apele de lângă New Atlantis nu le frecventează pe cele de 
lângă Mâna Frântă. Dar am găsit două excepţii interesante, 
două specii care se găsesc, practic, pretutindeni: oalele-de- 
măl care zac imobile, de-a lungul secolelor ce trec încet, în 
bancurile lor mari şi făpturile pe care le-aţi numit războinici 
namorieni. Străvechea rasă băştinaşă are alt termen pentru 
ei. Îi numeşte păzitori. O dată ce am ajuns aici, a fost doar o 
problemă de examinare a detaliilor şi de confirmare a 
bănuielilor mele. Aş fi putut ajunge la aceste concluzii mult 
mai devreme, dacă n-ar fi fost brutala întrerupere 
provocată de ofiţerul de legătură Qay, care mi-a zdruncinat 
continuu concentrarea şi, în cele din urmă, lucru plin de 
cruzime, m-a obligat să-mi irosesc timpul producând 
caracatiţe cenugşii, aripioare-brici şi alte creaturi de felul 
acesta. În viitor, mă voi feri de asemenea legături. Dar, într- 


un fel, experimentul a fost folositor, pentru că mi-a 
confirmat teoria referitoare la adevărata situaţie de pe 
Namor. De aceea, am continuat lucrul. Studiile geografice 
au arătat că toţi monştrii se aflau foarte aproape de 
bancurile cu oale-de-măl. Cele mai grele lupte au avut loc în 
aceleaşi zone, păzitori seniori. Devenise evident că oalele- 
de-măl, pe care le găsiţi atât de delicioase, erau misterioşii 
dumneavoastră duşmani. Dar cum ar fi fost posibil? Aveau 
creiere mari, desigur, dar le lipseau toate celelalte trăsături 
pe care le asociem cu inteligenţa, aşa cum o cunoaştem noi. 
Iar asta a fost esenţa problemei! Erau inteligente într-un fel 
pe care nu-l cunoaştem. Ce fel de inteligenţă poate trăi în 
adâncul mării, imobilă, oarbă, surdă, lipsită de orice 
informaţii? Am examinat această întrebare. Răspunsul, 
domnilor, este evident. O asemenea inteligenţă trebuie să 
interacţioneze cu planeta într-un fel în care noi nu putem, 
trebuie să aibă propriile moduri de a simţi şi comunica. O 
asemenea inteligenţă trebuie să fie telepată. Într-adevăr. 
Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai evident devenea 
acest lucru. De aici înainte, a fost doar o problemă de 
verificare a concluziilor la care ajunsesem. În acest scop, l- 
am creat pe Dax. Toate pisicile au unele capacităţi 
parapsihologice minore, păzitori seniori. Dar, cu multe 
veacuri în urmă, în zilele Marelui Război, soldaţii Imperiului 
Federal au înfruntat inamici cu puteri parapsihologice 
teribile: minţile hrangane şi githyanki, vampirii de suflete. 
Pentru a combate asemenea duşmani formidabili, inginerii 
genetici au lucrat asupra felinelor, le-au mărit şi le-au 
ascuţit abilităţile lor paranormale, astfel încât să poată 
acţiona la unison cu simplii umani. Dax este un asemenea 
animal special. 

Vrei să spui că fiinţa asta citeşte ce avem în minte? Întrebă 
tăios Lysan. 

Dacă aveţi minţi de citit, da, răspunse Haviland Tuf. Dar, 
mult mai important, prin intermediul lui Dax am putut 
ajunge la acel popor străvechi pe care l-aţi poreclit, atât de 


înjositor, oale-de-măl. Pentru că ele, vedeţi dumneavoastră, 
sunt în întregime telepate. Timp de nenumărate milenii, au 
locuit în linişte şi pace sub mările acestei planete. Sunt o 
rasă lentă, gânditoare, filosofică. Trăiesc în grupuri de 
miliarde de indivizi, legaţi unii de alţii, fiecare fiind individ şi 
parte a unui mare întreg rasial. Într-un fel, sunt fără de 
moarte, pentru că toţi împărtăşesc experienţa fiecăruia, iar 
moartea unuia singur e un nimic. Dar experienţa e redusă, 
în mările neschimbătoare. Cea mai mare parte a vieților lor 
lungi era dedicată gândirii abstracte, filosofiei, unor vise 
verzi stranii, pe care nici eu, nici dumneavoastră nu le 
putem înţelege cu adevărat. S-ar putea spune că-s nişte 
muzicieni tăcuţi. Au ţesut împreună mari simfonii de vise, 
iar aceste cântece continuă mereu. Înainte ca omenirea să 
ajungă pe Namor, n-au avut, timp de milioane de ani, nici 
un duşman adevărat. Dar n-a fost întotdeauna aşa. La 
începuturile primordiale ale acestei planete acvatice, 
oceanele gemeau de făpturi cărora le plăcea gustul 
visătorilor. La fel de mult ca şi dumneavoastră. Încă de 
atunci, rasa înţelegea genetica, înţelegea evoluţia. Cu 
pânza lor uriaşă de minţi întreţesute au putut să 
manipuleze chiar materia vieţii, cu mai multă pricepere 
decât orice inginer genetic. Astfel şi-au creat păzitorii, 
formidabile animale de pradă, dirijate de imperativul 
biologic de a-l proteja pe cei pe care-l numiţi oale-de-măl. 
Aceşti păzitori au fost războinicii namorieni, care au păzit 
bancurile, iar visătorii s-au întors la simfonia lor de gânduri. 
Apoi, aţi venit dumneavoastră, de pe Aquarius şi Vechiul 
Poseidon. Într-adevăr, aţi venit... Pierduţi în reverie, 
visătorii abia v-au băgat în seamă, în timp ce 
dumneavoastră făceaţi agricultură, pescuiaţi şi 
descopereaţi gustul oalelor-de-măl. Trebuie să ţineţi seama 
de şocul pe care li l-aţi provocat, păzitori seniori. De fiecare 
dată când cufundaţi unul dintre ei în apă clocotită, 
împărtăşeau cu toţii senzaţia respectivă. Pentru visători, a 
fost ca şi cum un nou animal de pradă, unul teribil, evoluase 


pe sol, un loc ce nu-l interesa. Nu-şi închipuiau că aţi putea 
fi o rasă inteligentă, din moment ce nu concepeau ideea 
unei inteligenţe netelepatice, aşa cum dumneavoastră nu v- 
aţi imaginat că putea exista una oarbă, surdă, imobilă şi 
comestibilă. Pentru ei, fiinţele care se mişcau, manevrau 
lucruri şi mâncau carne erau animale - altă ipoteză era 
exclusă. Cunoaşteţi restul sau îl puteţi presupune. Visătorii 
sunt un popor lent, pierdut în cânturile lor vaste şi răspund 
cu încetineală. La început, v-au ignorat, pur şi simplu, 
nutrind credinţa că ecosistemul însuşi va pune capăt 
ravagiilor dumneavoastră. Ceea ce nu s-a întâmplat. Lori 
s-a părut că nu aveţi inamici naturali. Vă înmulţeaţi şi vă 
răspândeaţi continuu, iar multe mii de minţi au fost amuţite. 
In cele din urmă, s-au reîntors la căile străvechi, aproape 
uitate, din trecutul întunecat. S-au trezit ca să se apere. Au 
grăbit reproducerea păzitorilor lor, până când mările de 
deasupra au fost pline cu războinici, dar făpturile care se 
descurcaseră admirabil împotriva altor inamici s-au dovedit 
a nu însemna mare lucru pentru dumneavoastră. În final, 
au trebuit să recurgă la noi metode. Minţile lor au întrerupt 
marea simfonie, s-au îndreptat în afară, au simţit şi au 
înţeles. Au început să făurească noi păzitori, suficient de 
formidabili pentru a-l apăra împotriva noii nemesis. Aşa s- 
au petrecut lucrurile. Când am sosit cu Arca, iar Kefira Qay 
m-a obligat să dezlănţui alte noi ameninţări împotriva 
domeniului lor paşnic, visătorii au fost luaţi, la început, prin 
surprindere. Dar lupta îi pregătise - de data asta, au 
răspuns mult mai repede. Într-un timp foarte scurt au visat 
alţi păzitori noi şi i-au trimis să înfrunte creaturile pe care 
le slobozisem asupra lor. Chiar în momentul în care vă 
vorbesc, în turnul cel mai impunător al dumneavoastră, o 
mulţime de noi forme de viaţă, de-a dreptul teribile, 
viermuiesc sub valuri, urmând să apară curând la suprafaţă 
pentru a vă tulbura somnul în anii care vor veni - dacă, 
bineînţeles, nu încheiaţi pace. Este o decizie care vă 
aparţine în totalitate. Eu sunt doar un umil inginer ecolog. 


Nu visez că pot dicta asemenea lucruri unor persoane ca 
dumneavoastră. Dar vă sugerez cât mai puternic asta. Aici 
se află un ambasador luat din mare - spre marea mea 
neplăcere, pot spune. Visătorii sunt acum în fierbere, 
pentru că, atunci când îl simt pe Dax printre ei, iar prin 
intermediul lui ajung la mine, lumea lor se măreşte de un 
milion de ori. Au aflat astăzi despre stele, au aflat că nu 
sunt singuri în cosmos. Cred că vor fi rezonabili, pentru că 
n-au nevoie de sol şi nu le place peştele. Îl aveţi pe Dax, 
sunt şi eu... Poate începem să discutăm... 

Dar când Haviland Tuf tăcu, nimeni nu scoase o vorbă, 
mult timp. Păzitorii seniori erau pământii la faţă, stupefiaţi. 
Priveau când la trăsăturile impasibile ale lui Tuf, când la 
carapacea noroită de pe masă. 

În cele din urmă, Kefira Qay îşi regăsi glasul. 

Ce doresc? Întrebă ea nervoasă. 

În primul rând, să încetaţi să-l mâncaţi. Mi se pare o 
propunere extrem de logică. Ce răspundeţi? 

Două milioane de standarzi nu ajung, spuse Haviland Tuf 
ceva mai târziu, stând în camera de comunicaţii a Arcei. 

Dax se odihnea calm în poala lui, având doar o mică parte 
din energia frenetică a celorlalţi pisoi. În alt colţ al camerei, 
Bănuială şi Ostilitate se fugăreau de colo-colo. 

Pe ecran, trăsăturile Kefirei Qay se strâmbară într-o 
încruntare bănuitoare. 

Ce vrei să spui? Acesta a fost preţul asupra căruia ne-am 
înţeles, 'Tuf! Dacă încerci să ne înşeli... 

Să vă înşel? Oftă Tuf. Ai auzit-o, Dax? După tot ce am făcut, 
ne sunt adresate asemenea acuzaţii amarnice, nitam-nisam! 
Da, într-adevăr nitam-nisam! O expresie ciudată, dacă stai 
s-o analizezi. Păzitor Qay, se adresă el către ecran, sunt 
conştient de preţul agreat. Pentru două milioane de 
standarzi v-am rezolvat problemele. Am analizat, am 
chibzuit şi v-am asigurat înţelegerea şi translatorul de care 
aveaţi atâta nevoie. Mai mult, v-am lăsat douăzeci şi cinci de 
pisici telepate, fiecare legată de unul dintre păzitorii 


seniori, pentru a facilita comunicațiile ulterioare plecării 
mele. Şi asta a fost inclus în termenii înţelegerii iniţiale, 
deoarece era necesară pentru soluţionarea problemei. 
Fiind în suflet mai degrabă filantrop decât om de afaceri şi 
profund sentimental, v-am permis s-o păstraţi pe 
Nesăbuinţă, care a căpătat o simpatie pentru 
dumneavoastră dintr-un motiv pe care nu mi-l pot imagina. 
Pentru acestea, deci, nu-l nici o solicitare de plată. 

Atunci, de ce ne-ai cerut trei milioane de standarzi în plus? 
Întrebă Kefira Qay. 

Pentru munca inutilă pe care am fost obligat cu cruzime s- 
o fac. Doriţi o socoteală detaliată? 

Da! 

Foarte bine. Pentru rechin, baracudă, sepia gigantă, 
balenă, caracatiţa albastră, dantela-sângerie, jeleul-de-apă, 
douăzeci de mii de standarzi per bucată. Pentru peştele- 
fortăreață, cincizeci de mii de standarzi. Pentru pânza-care- 
plânge-şi-suspină, opt... 

Şi continuă aşa, vreme îndelungată. 

Când termină, Kefira Qay strânse buzele, băţoasă. 

Voi înainta factura ta Consiliului Păzitorilor. Dar îţi declar 
deschis că pretenţiile tale sunt incorecte şi exorbitante, iar 
balanţa noastră comercială nu ne permite un asemenea 
aflux. Poţi să aştepţi pe orbită o sută de ani, Iuf, n-o să 
primeşti cinci milioane de standarzi! 

Haviland Tuf ridică mâinile, în semn că se predă. 

Deci, din cauza firii mele încrezătoare, voi suferi o 
pierdere! Nu voi fi plătit? 

Două milioane, răspunse păzitoarea. Aşa cum ne-am 
înţeles. 

Presupun că trebuie să accept această decizie crudă şi 
lipsită de etică, să o accept ca pe o lecţie dură a vieţii. 
Foarte bine. Aşa să fie! Admise el, mângâindu-l pe Dax. S-a 
spus că aceia care nu învaţă din istorie sunt condamnaţi să 
o repete. Pot să mă blamez doar pe mine pentru această 
întorsătură a evenimentelor. Dar, în urmă cu câteva luni, am 


încercat să-mi imaginez o dramă istorică în care are loc 
chiar acest gen de situaţie. E vorba despre o navă de 
germinare exact ca a mea, care salvează o planetă mică de 
o molimă neplăcută, iar nerecunoscătorul guvern planetar 
refuză plata. Dacă aş fi fost mai înţelept, aş fi cerut banii în 
avans, oftă el. Dar n-am fost înţelept, iar acum trebuie să 
ispăşesc. Poate Consiliul Păzitorilor ar fi interesat să vadă 
banda aceea de care v-am vorbit, doar pentru distracţie. E 
holografică, dramatizată în totalitate, bine interpretată şi, 
mai mult, dă informaţii fascinante despre acţiunile şi 
posibilităţile unei nave de acest tip. Foarte educativă 
drama... Titlul ei este Nava de germinare din Hamelin... 

L-au plătit, bineînţeles... 

4. AL DOILEA AJUTOR. 


Părea mai mult decât un hobby. Era ceva dobândit, însă nu 
în mod deliberat, cu intenţii maliţioase. Dar reprezenta, 
fără îndoială, un obicei: Haviland Tuf colecţiona nave 
cosmice. 

Poate ar fi mai corect să spunem că aduna nave cosmice. 
Avea destul spaţiu. Când 'Tuf pusese prima oară piciorul pe 
Arcă, găsise acolo cinci navete negre, zvelte, cu aripi în 
forma literei delta, carcasa golită de conţinut a unei nave 
comerciale rhianneze pântecoase precum şi trei 
ambarcaţiuni stelare străine: un aparat de vânătoare 
hruun, înarmat zdravăn şi două nave mult mai bizare, 
povestea cărora - ca şi constructorii - rămânând o enigmă. 
La această flotă de strânsură se adăugase propria lui navă 
comercială, o ambarcaţiune paradită, numită Cornul 
abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime. 

Acesta fusese începutul. În timpul călătoriilor sale, Tuf 
procurase şi alte nave, ce se îngrămădiseră pe puntea de 
acostare - aşa cum se strânge praful sub consola unui 
calculator sau hârtiile pe pupitrul unui birocrat. 

Pe Freehaven, ambarcaţiunea de mare viteză pentru o 
singură persoană a negociatorului fusese atât de rău lovită 
de focul duşmanului în timp ce străbătuse blocada, încât Tuf 
fusese obligat să-l asigure individului întoarcerea cu naveta 
lui, Manticora - după ce se ajunsese la încheierea 
contractului, bineînţeles. Aşa se alesese cu o navă de curse 
pentru zbor accelerat. 

Pe Gonesh, preoţii elefantului nu văzuseră niciodată un 
elefant. Tuf le clonase câteva turme şi, ca variaţiune, o 
pereche de mastodonţi, un mamut întreg şi un colţos- 
trompetă, verde, trygian. Goneshienii, care nu aveau de-a 
face cu restul umanităţii, îi plătiseră salariul cu flota de 
nave cosmice decrepite, în care sosiseră pe planetă 
strămoşii lor. Tuf reuşise să vândă două nave unor muzee, 
iar restul unui negustor de vechituri, dar păstrase un vas, 
dintr-o toană. 


Pe Karaleo îl întrecuse pe Seniorul Mândriei Absolute şi 
Lucitoare într-un concurs de băut şi câştigase în urma 
strădaniei sale o navă-leu luxoasă. Dar învinsul, lipsit de 
eleganţă, scosese majoritatea ornamentelor din aur masiv, 
înainte de a-l preda premiul. 

Artificierii de pe Mhure, care se mândreau cu aparatele 
lor, fuseseră atât de încântați de dragonaşii inteligenţi pe 
care-l scosese la iveală Tuf pentru a-l scăpa de pacostea 
şobolanilor-înaripaţi, încât îi dăruiseră o navă-dragon, din 
oţel şi argint, cu aripi imense de liliac. 

Cavalerii Sfântului Christopher, a căror planetă pentru 
reuniuni fusese lipsită de o parte din farmecul ei pentru că 
fusese pustiită de nişte saurieni zburători gigantici, pe care- 
| numeau dragoni (în parte din cauza efectului, în parte din 
lipsă de imaginaţie), se arătaseră încântați când Tuf le 
făcuse rost de georgi - nişte simieni mărunți, fără păr, 
cărora nu le plăcea nimic mai mult ca un ospăț cu ouă de 
dragon. Aşa că şi cavalerii îi dăruiseră o navă. Aceasta arăta 
ca un ou - un ou construit din piatră şi lemn. În gălbenuş se 
aflau scaune adânci, capitonate, din piele impermeabilă de 
dragon, o sută de leviere fanteziste din cupru şi un mozaic 
din sticlă colorată - acolo unde se găsea de obicei ecranul 
de vizualizare. Pereţii din lemn erau acoperiţi cu tapiserii 
bogate, ţesute manual, reprezentând mari sărbători ale 
ordinului cavaleresc. Bineînţeles, nava nu funcţionaecranul 
nu vizualiza, levierele din cupru nu puneau nimic în 
mişcare, iar sistemul de întreţinere a vieţii nu putea 
menţine viaţa. Dar Tuf o acceptase. 

Şi aşa căpătase o navă ici, alta dincolo, până când puntea 
de acostare ajunsese să arate ca o curte de vechituri 
interstelare. Deci, când Haviland Tuf decise să revină în 
S'uthlam, avea la dispoziţie o mare varietate de nave. 

Ajunsese cu mult timp în urmă la concluzia că n-ar fi fost 
înţelept să se întoarcă în Arcă. La urma urmei, când 
părăsise sistemul solar s'uthlamez, Flotila Planetară de 
Apărare îl urmărise plină de ardoare, decisă să-l confişte 


nava de germinare. S'uthlamezii, un popor foarte avansat şi 
sofisticat tehnologic, construiseră mai mult ca sigur nave de 
război mai iuți şi mai periculoase, în cei cinci ani standard 
de când nu mai fusese Tuf pe la ei. De aceea, se impunea un 
raid de cercetare. Din fericire, Tuf se considera maestru în 
deghizări. 

Scoase Arca din acceleraţie în întunecimea rece, pustie, a 
spaţiului interstelar, la un an-lumină de steaua Sul şi se 
duse pe puntea de acostare, să-şi inspecteze flota. În cele 
din urmă, se decise pentru nava-leu. Era mare şi iute, 
sistemele de acceleraţie interstelară şi de menţinere a vieţii 
funcționau, iar Karaleo se afla suficient de departe de 
S'uthlam pentru ca între cele două planete să nu existe 
legături. Orice erori ale imposturii sale puteau trece 
nebăgate în seamă. Înainte de plecare, Haviland Tuf îşi 
vopsi pielea albă ca laptele într-un bronz întunecat, îşi 
acoperi capul fără păr cu o perucă ce-l înzestră cu o coamă 
zburlită şi o formidabilă barbă roşie-aurie, îşi lipi sprâncene 
încruntate şi-şi împodobi trupul pântecos cu tot felul de 
blănuri colorate strident (sintetice) şi lanţuri de aur (de 
fapt, doar aurite), astfel încât arăta ca un membru adevărat 
al nobilimii karaleoneze. Majoritatea pisicilor rămaseră pe 
Arcă, în siguranţă. Doar Dax, pisoiul negru, telepat, cu ochi 
aurii, scânteietori, călători cu el, ascuns într-un buzunar 
mare ca o peşteră. Tuf dădu navei un nume potrivit, o 
încărcă zdravăn cu friptură congelată de ciuperci, luă două 
urcioare cu bere brună, de pe Sf. Christopher, instală pe 
calculator câteva din jocurile lui favorite şi porni la drum. 

Când ieşi din acceleraţie în spaţiul normal, lângă globul 
S'uthlam-ului şi docurile lui orbitale întinse, fu contactat 
imediat. Pe ecranul imens al camerei de comandă - în formă 
de ochi mare, altă fandoseală interesantă a leonezilor - 
apărură trăsăturile unui bărbat mărunţel, uscăţiv, cu priviri 
obosite. 

Aici punctul de control al Casei Păianjenului, Portul 
S'uthlam-ului, se identifică el. le-am prins, muscă. 


Identifică-te, te rog. 

Haviland 'Tuf se întinse şi-şi activă unitatea de comunicaţii. 

Aici Urlătorul feroce din veldt, spuse el cu voce plată, 
lipsită de emoție. Cer permisiunea de tragere la doc. 

Ce surpriză! Exclamă controlorul de trafic, cu un sarcasm 
plictisit. Docul patru-treizeci-şapte. Terminat. 

Figura lui fu înlocuită de o imagine schematică, 
desemnând locul docului indicat în ansamblul staţiei. Apoi 
transmisia se întrerupse. 

După docare, la bord urcă echipa vameşilor. O femeie 
inspectă calele goale, făcu o verificare rapidă, de mântuială, 
pentru a se convinge că ambarcaţiunea aceea bizară, 
nemaivăzută, nu avea să explodeze, să se topească sau să 
producă într-un fel pagube pânzei, apoi controlă nava de 
dăunători. Însoţitoarea ei 11 supuse pe Tufunui 
interogatoriu lung cu privire la planeta de origine, 
destinaţie, afacerile pe S'uthlam şi alte caracteristici ale 
călătoriei sale, introducând răspunsurile lui fictive într-un 
calculator portativ. 

Aproape terminaseră, când Dax ieşi somnoros din 
buzunarul lui Tuf şi se uită la femeie. 

Ce..., începu ea, uluită, ridicându-se atât de brusc, încât 
aproape că scăpă calculatorul din mână. 

Pisoiul - de fapt, acum era aproape pisică, dar rămăsese 
cel mai mic dintre animalele lui Tuf - avea păr lung, 
mătăsos, negru ca adâncurile spaţiului, ochi aurii, 
strălucitori şi un mod ciudat de a se purta, indolent. Tuf îl 
scoase din buzunar, îl ţinu într-o mână şi-l mângâie cu 
cealaltă. 

Acesta-l Dax, zise el, ştiind că s'uthlamezii aveau obiceiul 
deranjant de a considera toate animalele drept dăunători, 
iar el intenţiona să împiedice vreo acţiune pripită a 
vameşilor. E un animal de casă, nevătămător, doamnă. 

Ştiu ce-l, răspunse tăios femeia. Ţine-l departe de mine. 
Dacă se repede la gâtul meu o să ai necazuri, muscă! 


Într-adevăr! O să fac tot ce pot să-l stăpânesc ferocitatea. 
Femeia păru uşurată. 

E doar o pisică mică, nu? Cum i se spune, pisicuţă? 

Cunoştinţele dumneavoastră de zoologie sunt 
impresionante, exclamă Tuf. 

Nu ştiu o iotă de zoologie, răspunse inspectoarea vamală, 
aşezându-se iar pe scaun. Dar mă uit din când în când la 
videospectacole. 

Fără îndoială, aţi avut norocul să urmăriţi un documentar 
educaţional, zise Tuf. 

Mă plictisesc, nu mă uit la aşa ceva, muscă. Îmi plac 
videouri cu dragoste şi aventuri. 

Înţeleg. Presupun că într-o asemenea dramă apărea o 
felină. Femeia dădu din cap, iar în momentul acela apăru 
din cală colega ei. 

În regulă, spuse ea, apoi îl văzu pe Dax cuibărit în braţele 
lui Tuf şi zâmbi. Un parazit pisică! Exclamă ea, încântată. E 
deştept, nu? 

Nu te lăsa prostită, o avertiză prima inspectoare. Sunt 
plăcute, moi, dar pot să-ţi scoată plămânii din tine într-o 
clipă! 

Arată cam mic pentru aşa ceva, comentă partenera ei. 

Ha! Aminteşte-ţi-o pe cea din Tuf şi Mune! 

Tuf şi Mune, repetă Haviland Tuf, cu voce inexpresivă. A 
doua inspectoare se aşeză lângă prima. 

Piratul şi comandantul de port, spuse ea. 

El era stăpânul nemilos al vieţii şi al morţii, într-o navă 
mare cât soarele. Ea era regina păianjenilor, oscilând între 
dragoste şi loialitate. Împreună au schimbat planeta, 
povesti prima. 

Poţi s-o vezi în Casa Păianjenului, dacă-ţi plac asemenea 
lucruri. În dramă e o pisică. 

Într-adevăr..., clipi Tuf, iar Dax începu să toarcă. 

Docul se afla la o distanţă de cinci kilometri de Casa 
Păianjenului, aşa că Haviland Tuf luă un tren pneumatic 
până în centrul portului. 


Era înghesuit din toate părţile. În tren nu existau scaune. 
Suporta în coaste cotul ascuţit al unui străin, masca rece 
din plastoţel a unui ciberteh la câţiva milimetri de figură şi 
carapacea netedă a unui străin ce se freca de spatele lui de 
fiecare dată când trenul încetinea. Când cobori, avu 
impresia că trenul decisese să vomite supraabundenţa de 
omenire pe care o ingerase. Platforma devenise un haos 
învârtejit, plin de zgomot şi zăpăceală, ce-l cuprinsese şi pe 
trecători. O tânără scundă, cu trăsături ascuţite ca lama 
unui stilet, puse o mână nedorită pe blănurile lui şi-l invită 
s-o însoţească într-un salon sexual. Abia reuşi Tuf să scape 
de ea, că se trezi faţă în faţă cu un reporter de la ştiri, 
echipat cu camera din cel de-al treilea ochi, care, 
abordându-l cu un zâmbet îndatoritor, îi spuse că făcea o 
emisiune despre muşte străine şi că voia un interviu. 

Tuf se strecură, pe lângă el, în baraca unui vânzător, 
cumpără un scut de intimitate şi-l prinse la centură. Se 
dovedi de-un ajutor minim. Când îl vedeau, s'uthlamezii 
întorceau politicoşi privirile, lăsându-l în voia lui. Reuşi să 
treacă prin înghesuială, mai mult sau mai puţin molestat. 

Se opri la un videocomplex. Închirie o cameră particulară 
cu canapea, comandă un recipient cu bere s'uthlameză 
apoasă şi ceru o copie a lui Tuf şi Mune. 

A doua oprire fu la biroul comandantului de port. 

Domnule, îi spuse el bărbatului din spatele consolei de la 
recepţie, am o întrebare. 'Tolly Mune are încă funcţia de 
comandant de port al S'uthlam-ului? 

Secretarul îl privi din cap până-n picioare şi oftă. 

Muscă, ce să-l faci! Bineînţeles că da! Cine altul s-o aibă? 

Cine altul, într-adevăr... Este imperativ să mă întâlnesc cu 
dânsa imediat. 

Adică acum? Tu şi alţi o mie. Numele? 

Mă numesc Weemowet, călător din Karaleo, stăpân al 
Urlătorului feroce din veldt. 

Secretarul se strâmbă şi introduse informaţiile în 
calculator, apoi se trase înapoi pe scaunul plutitor, 


aşteptând. În cele din urmă, scutură din cap. 

Îmi pare rău, Weemowet. Maica e ocupată. Calculatorul ei 
n-a auzit de tine, de nava ta sau de planeta ta. Pot să-ţi 
stabilesc o întâlnire peste o săptămână, dacă-mi spui ce 
treburi ai. 

Soluţia-l nesatisfăcătoare. Afacerea e de natură personală 
şi aş prefera s-o văd imediat pe comandanta de port. 

Secretarul ridică din umeri. 

Defechează sau evacuează sala, muscă! Asta-l tot ce 
putem face! 

Haviland Tuf reflectă un moment, apoi îşi ridică o mână, 
prinse marginea chicii şi trase. Se auzi un zgomot de 
rupere, iar peruca i se desprinse de pe figură. 

Priveşte! Nu-s Weemowet. Sunt Haviland Tuf, deghizat. 
Zicând acestea, îşi puse părul şi barba pe consolă. 

Haviland Tuf?' 

Corect. 

Am văzut videospectacolul, râse individul. Dacă tu eşti Tuf, 
eu sunt Stephan Cobalt Northstar. 

Stephan Cobalt Northstar e mort de mai mult de un 
mileniu. lar eu sunt Haviland Tuf. 

Nu semeni deloc cu el, declară secretarul. 

Mă aflu aici incognito, deghizat în nobil leonez. 

A, da, am uitat. 

Aveţi memorie scurtă. Vreţi să-l spuneţi comandantei de 
port Mune că Haviland Tuf s-a întors pe S'uthlam şi doreşte 
să-l vorbească de îndată? 

Nu, răspunse grosolan individul, dar fii sigur că o să le 
povestesc tuturor prietenilor mei la noapte, în timpul orgiei. 

Am suma de şaisprezece milioane cinci sute de mii de 
standarzi, pe care doresc să-l plătesc, spuse Tuf. 

Şaisprezece milioane cinci sute de mii de standarzi? 
Exclamă secretarul, impresionat. O grămadă de bani! 

Aveţi o percepere acută a celor evidente, afirmă calm Tuf. 
Am descoperit că ingineria ecologică este o profesiune 
profitabilă. 


Norocul tău, zise individul, aplecându-se în faţă. Bine, Tuf 
sau Weemowet sau cine oi fi, a fost foarte amuzant, dar am 
treabă. Dacă nu-ţi iei părul şi nu dispari din faţa mea în 
următoarele secunde, voi chema paza. 

Se pregătea să dezvolte în continuare această temă, când 
consola băzâi. 

Da? Răspunse el în microfon, încruntându-se. Da, sigur. 
Da, maică. Da, mare, foarte mare, înalt de doi metri şi 
jumătate, cu o burtă aproape obscenă. Hmmm... Nu, o 
grămadă de păr, sau cel puţin a avut până l-a scos şi l-a pus 
pe consola mea. Nu. Spune că-l deghizat. Da. Zice că are o 
mulţime de milioane pentru tine. 

Şaisprezece milioane cinci sute de mii, preciză Tuf. 
Secretarul înghiţi în sec. 

Sigur. Chiar acum, maică. Întrerupse legătura şi se uită la 
Tuf, uluit. 

Vrea să te vadă. Uşa aceea, îi arătă el. Ai grijă, în biroul ei 
e zero g. 

Cunosc aversiunea comandantei de port faţă de gravitație, 
zise Haviland Tuf. 

Ridică peruca de pe consolă, o vâri sub braţ şi merse cu o 
demnitate băţoasă spre uşa indicată, care se deschise la 
apropierea lui. 

Îl aştepta în birou, plutind în mijlocul harababurii, cu 
picioarele încrucişate, cu părul lung, argintiu-oţeliu, 
mişcându-se leneş, ca un fuior de fum în spatele figurii 
slăbănoage, obişnuite. 

Deci, te-ai întors, zise ea când îl văzu pe Tuf. 

Haviland Tuf nu se simţea în largul lui la zero g. Se 
împinse spre scaunul pentru vizitatori, prins bine de ceea 
ce ar fi trebuit să fie podea şi se legă de el. Îşi încrucişă 
mâinile pe curba proeminentă a burţii. Coama, căreia îi 
dăduse drumul, fu luată de curenţii de aer. 

Secretarul dumneavoastră a refuzat să-mi transmită 
mesajul. Cum aţi bănuit că-s eu? 


Cine altul ar fi putut să-şi boteze nava Urletul feroce din 
veldt? Rânji ea. Pe de altă parte, aproape că au trecut cei 
cinci ani. Am presimţit că eşti un tip punctual, Tuf. 

Înţeleg, mormăi Haviland Tuf şi, cu o demnitate deliberată, 
căută în sinteblănurile lui, deschise încuietoarea 
buzunarului interior şi extrase un portofel din vinilin, plin 
cu cipuri cristaline pentru date. Lată, doamnă, sunt foarte 
încântat să vă prezint suma de şaisprezece milioane cinci 
sute de mii de standarzi, plata primei jumătăţi a datoriei 
mele către Port S'uthlam pentru repararea şi reamenajarea 
Arcei. Veţi găsi fondurile în siguranţă, depuse în depozite 
bancare corespunzătoare din Osiris, Shandellor, Vechiul 
Poseidon, Ptola, Lyss şi Noua Budapestă. Aceste cipuri vă 
vor permite accesul. 

Mulţumesc, spuse femeia, luă portofelul, îl deschise, se 
uită în grabă la el şi-l dădu drumul, lăsându-l să plutească 
spre perucă. Ştiam că o să faci rost de bani, într-un fel sau 
altul. 

Încrederea dumneavoastră în talentul meu în afaceri e 
liniştitoare. Acum să discutăm despre videospectacol. 

Tuf şi Mune? L-ai văzut? 

Într-adevăr... 

Fir-ar să fie! Zâmbi strâmb Tolly Mune. Şi ce crezi? 

Sunt obligat să recunosc că a trezit în mine o anumită 
fascinaţie perversă, din motive evidente. Ideea unei 
asemenea drame mi-a măgulit, indiscutabil, vanitatea, dar 
realizarea lasă de dorit. 

Ce te-a supărat cel mai mult? Se amuză femeia. Tuf ridică 
un deget lung. 

Într-un singur cuvânt, incorectitudinea. 

Da, dădu ea din cap, Iuf din videospectacol are masa doar 
pe jumătate din a ta, figura îi este mult mai mobilă, vorbirea 
lui nu-l nici pe jumătate atât de bombastică, are 
musculatură de păienjenel şi coordonarea mişcărilor de 
acrobat, dar i-am ras ţeasta, pentru a fi autentici. 

Avea mustață. Eu n-am. 


Am crezut că aşa arată mai hoţeşte. Uită-te numai ce mi- 
au făcut mie! Nu-mi pasă că mi-au redus vârsta cu cincizeci 
de ani, nici că mi-au modificat figura, de arăt ca o prinţesă 
vandeenă a viselor, dar sânii ăia afurisiţi! 

Fără îndoială că au vrut să sublinieze certitudinea 
dezvoltării dumneavoastră mamare. Dar toate astea ar 
putea fi lăsate de-o parte, ca deformări minore în scopul 
prezentării unui spectacol mai estetic -în schimb, consider o 
problemă mult mai serioasă libertăţile desfrânate permise 
faţă de opiniile şi filosofia mea. Am obiecţii îndeosebi la 
discursul meu final, în care exprim părerea că geniul 
omenirii ce evoluează poate să rezolve - şi va rezolva - 
toate problemele, că ecoingineria le permite s'uthiameziior 
să se înmulțească fără teamă şi măsură, iar acest lucru va 
conduce la măreție şi, în cele din urmă, la divinitate. Astea 
sunt în contradicţie evidentă cu opiniile exprimate de mine 
în vremea aceea, comandant de port Mune! Dacă vă 
reamintiţi discuţia noastră, veţi recunoaşte că am spus că 
orice soluţie a problemei dumneavoastră alimentare, de 
natură tehnică sau ecologică, va fi, în mod obligatoriu, doar 
o măsură temporară, dacă poporul dumneavoastră continuă 
să practice reproducerea nelimitată. 

Erai eroul principal. Nu prea puteau să te facă să ai 
manifestări anti-viaţă... 

Mai sunt şi alte abateri în naraţiune. Suficiente pentru a se 
vedea că ficţiunea oglindeşte un punct de vedere 
distorsionat al evenimentelor de acum cinci ani. Distrugere 
este doar o felină nevătămătoare, deşi zburdalnică, ai cărei 
strămoşi au fost domesticiţi încă din zorii istoriei omenirii şi- 
mi amintesc că atunci când mi-aţi luat-o prin trădare, pe 
baza unui artificiu legal ce făcea parte dintr-un plan 
destinat să mă oblige să vă predau Arca, ea şi eu am 
săvârşit capitularea în mod paşnic. În nici un moment n-a 
sfârtecat cu ghearele ei măcar un singur om al pazei, cu 
atât mai puţin şase! 

Mi-a zgâriat dosul palmei o dată, zise 'Tolly Mune. Altceva? 


N-am decât aprobare pentru politica şi modul de 
comportare al lui Josen Rael şi al Înaltului Consiliu al 
S'uthlam-ului. E adevărat că ei, mai ales primul consilier 
Rael, s-au comportat într-un fel lipsit de etică şi de 
scrupule. Cu toate acestea, trebuie spus că în nici o clipă 
Josen Rael nu m-a torturat, nici nu mi-a ucis vreo pisică, în 
strădania de a mă supune voinţei sale. 

Nici nu transpira atât, spuse Tolly Mune şi nu pălăvrăgea 
niciodată. A fost un om decent. Sărmanul Joseni oftă ea. 

În cele din urmă, ajungem la dificultatea problemei. Într- 
adevăr dificultate - un cuvânt ciudat când îl rostogoleşti de 
pe limbă, dar foarte potrivit acestei discuţii. Dificultatea, 
comandant de port Mune, a fost şi este natura pariului 
nostru. Când am adus proaspăt recuperata Arcă aici, 
pentru reparaţii, Înaltul Consiliu a hotărât să pună mâna pe 
ea. Am refuzat s-o vând, iar dumneavoastră, negăsind un 
pretext legal pentru a reţine nava, aţi confiscat-o pe 
Distrugere, considerând-o parazit şi m-aţi ameninţat c-o 
ucideţi, dacă nu semnez transferul de proprietate. Am fost 
corect, în punctele esenţiale? 

Cred că da, răspunse amabilă Tolly Mune. 

Am rezolvat impasul printr-un pariu. Eu trebuia să încerc 
să rezolv criza alimentară a S'uthlam-ului prin ecoinginerie 
şi să îndepărtez marea foamete care vă ameninţa. Dacă 
eşuam, Arca devenea a voastră. Dacă reuşeam, trebuia să 
mi-o înapoiaţi pe Distrugere şi, mai mult, să efectuaţi 
reparaţiile şi amenajările pe care le solicitasem, lăsându-mi 
la dispoziţie zece ani ca să plătesc factura. 

Adevărat. 

După câte îmi amintesc, cunoaşterea carnală a trupului 
dumneavoastră n-a fost inclusă în condiţiile mele, 
comandant de port Mune! Voi fi ultimul om care să 
diminuez bravura dovedită la restrişte, când Înaltul Consiliu 
a oprit trenurile şi a închis toate docurile. V-aţi riscat 
persoana şi cariera, aţi spart un geam din plastoţel, aţi 
zburat prin kilometri de vid pustiu, îmbrăcată doar în 


costum subţire, împinsă de propulsoare cu aer, hăituită tot 
timpul de echipe ale pazei, iar la sfârşit abia aţi evitat să fiţi 
ucisă de Flotila de Apărare Planetară, când aceasta a pornit 
împotriva mea. Chiar o persoană atât de nesimţitoare şi 
ordinară ca mine trebuie să admită că aceste acţiuni au 
avut o anumită calitate eroică, ba chiar romantică, lucruri 
care în zilele din vechime ar fi constituit material pentru 
legendă. Dar scopul acelei călătorii melodramatice, plină de 
bravură, a fost de a o înapoia pe Distrugere custodiei mele, 
conform termenilor înţelegerii noastre, nu pentru a vă pune 
trupul la dispoziţia poftelor mele, zise Tuf clipind. Mai mult, 
mi-aţi explicat foarte clac atunci că acţiunile dumneavoastră 
au fost motivate de un simţ al onoarei şi de teama influenţei 
corupătoare pe care ar fi putut s-o aibă Arca asupra 
conducătorilor dumneavoastră. După cum îmi reamintesc, 
nici pasiunea fizică, nici dragostea romantică n-au jucat 
vreun rol în socotelile dumneavoastră. 

Comandanta de port Mune rânji: 

Uită-te la noi, Iuf. Suntem o pereche afurisită de amanți 
interstelari! Recunoaşte însă că asta face povestea mai 
frumoasă. 

Figura lungă a lui Tuf rămase calmă, inexpresivă. 

Cu siguranţă că nu luaţi apărarea acestui videospectacol 
extrem de inexact! 

Să-l apăr? Râse iar femeia. Ce dracu', eu l-am scris! Tuf 
clipi de şase ori la rând. 

Înainte să găsească o replică, uşa se deschise şi înăuntru 
năvăliră, învârtindu-se, reporterii de la ştiri, vreo douăzeci 
de indivizi care ţipau, exclamau şi strigau întrebări 
grosolane. În centrul fiecărei frunţi zbârnâia şi clipea cel 
de-al treilea ochi. 

Aici, Tuffer! Zâmbeşte! 

Ai vreo pisică la tine? 

Vei încheia un contract de căsătorie, comandant de port 
Mune? 

Unde-l Arca? 


Hai, îmbrăţişaţi-vă! 

Când te-ai bronzat, negustorule? 

Unde-l mustaţa? 

Ce părere ai despre Tuf şi Mune? 

Ce mai face Distrugere? 

Stând imobil pe scaun, Haviland Tuf privi în sus, în jos şi în 
jur, cu o serie de mişcări iuți, precise, ale capului. Clipi şi nu 
spuse nimic. Torentul de întrebări continuă până când Tolly 
Mune trecu, înotând fără efort, prin haită, împingând 
reporterii cu ambele mâini şi se aşeză lângă Tuf. Îşi 
strecură un braţ sub al lui şi-l sărută uşor pe obraz. 

Ce dracu', zise ea, nu vă pişaţi pe voi! Abia a venit. Fără 
întrebări, îmi pare rău, adăugă ea, ridicând cealaltă mână. 
Invocăm intimitatea! La urma urmei, au trecut cinci ani! 
Lăsaţi-ne ceva timp, să ne refamiliarizăm. 

Veţi pleca împreună pe Arcă? Întrebă o reporteră mai 
agresivă, care plutea în faţa lui Tuf, la o jumătate de metru, 
cu cel de-al treilea ochi zumzăind. 

Bineînţeles, răspunse Tolly Mune. Unde în altă parte? 

Abia după ce Urlătorul feroce din veldt ieşise din pânză, în 
drum spre Arcă, Haviland Tuf catadicsi să se ducă în cabina 
pe care o pusese la dispoziţia lui Tolly Mune. Era proaspăt 
spălat, curăţat şi frecat, orice urmă a deghizării fiind 
înlăturată. Figura lui lungă, fără păr, arăta albă şi de necitit, 
ca o foaie imaculată de hârtie. Purta o uniformă complet 
cenuşie, care nu-l ascundea pântecul formidabil, iar o 
capelă verde cu cozoroc, împodobită cu theta auriu al 
inginerilor ecologi îi acoperea căpăţâna cheală. Dax stătea 
călare pe umărul lui lat. 

Tolly Mune se întinsese şi sorbea dintr-un recipient cu 
bere de pe Sf. Christopher. Rânji când intră bărbatul. 

O marfă afurisit de bună. Cine-l ăsta? Nu-l Distrugere. 

Distrugere se află în siguranţă, la bordul Arcei, cu 
tovarăşul şi pisoii ei, deşi aceştia nu mai sunt de mult pisoi. 
Populaţia felină a navei mele a crescut oarecum, de la vizita 


mea pe S'uthlam, deşi nu atât de precipitat ca populaţia 
omenească de pe planeta dumneavoastră. 

Se aşeză rigid pe un scaun şi continuă: 

Acesta-l Dax. Dacă fiecare pisică este, bineînţeles, 
specială, Dax poate fi considerat extraordinar. Toate pisicile 
au un strop de calităţi paranormale - e un lucru bine 
cunoscut. Datorită unui set de circumstanţe neobişnuite, 
întâlnite pe o planetă numită Namor, am iniţiat un program 
pentru a intensifica şi extinde această abilitate înnăscută a 
felinelor. Dax este rezultatul final, doamnă. Întreţinem 
anumite relaţii, pentru că el este înzestrat cu posibilităţi 
paranormale ce-s departe de a fi rudimentare. 

Pe scurt, zise 'Tolly Mune, ţi-ai creat o pisică cititoare de 
gânduri. 

Perspicacitatea dumneavoastră rămâne acută, comandant 
de port Mune, replică Tuf, încrucişându-şi mâinile. Avem 
multe de discutat. Poate veţi fi amabilă să-mi explicaţi de ce 
aţi cerut să aduc Arca în S'uthlam, de ce aţi insistat să mă 
însoţiţi şi, mult mai important, de ce m-aţi vârât în această 
înşelăciune bizară, deşi plină de culoare, ba chiar aţi mers 
atât de departe încât v-aţi permis libertăţi faţă de persoana 
mea. 

Tolly Mune oftă. 

Tuf, îţi aminteşti în ce stare erau lucrurile acum cinci ani, 
când ne-am despărţit? 

Memoria mea e fără pereche, declară Haviland Tuf. 

Bine. Atunci, poate ţii minte că m-ai lăsat într-un adevărat 
rahat. 

Aţi anticipat schimbarea imediată din funcţia de 
comandant de port, judecata sub acuzaţia de înaltă trădare 
şi o condamnare ce urma a fi executată într-o fermă 
penitenciară, în Cămări. Cu toate acestea, aţi respins 
propunerile mele de a vă asigura transportul gratuit în alt 
sistem solar, la alegerea dumneavoastră, preferând în loc 
de aceasta să vă întoarceţi pentru a înfrunta închisoarea şi 
dizgraţia. 


Orice naiba aş fi, rămân s'uthlameză. Ăsta-l poporul meu, 
Tuf! Nişte tâmpiţi amărâţi, uneori, dar poporul meu afurisit! 

Loialitatea dumneavoastră este lăudabilă. Întrucât aţi 
rămas comandant de port, presupun că circumstanţele s-au 
schimbat. 

Eu le-am schimbat, declară Tolly Mune. 

Într-adevăr? 

A trebuit s-o fac, dacă nu voiam să-mi petrec restul vieţii 
conducând o maşină de plivit prin neoiarbă, în timp ce 
gravitația m-ar fi sfârtecat, se strâmbă femeia. De îndată ce 
m-am întors în port, m-a înhăţat siguranţa. Sfidasem Înaltul 
Consiliu, încălcasem legi, adusesem pagube unor 
proprietăţi şi te ajutasem să fugi cu o navă ce urma să fie 
confiscată. Al naibii de dramatic, nu crezi? 

Opinia mea nu are importanţă. 

Atât de dramatic, încât putea fi doar o crimă de dimensiuni 
enorme sau un gest imens de eroic. Josen mă scârbise. Ne- 
am înfruntat. Nu era cu adevărat om rău, ţi-am mai spus. 
Dar avea funcţia de prim consilier şi ştia ce avea de făcut. 
Nu-mi plăceau cărţile pe care le aveam, continuă ea 
aplecându-se înainte, dar trebuia să ie joc sau să 
abandonez. Ca să-mi salvez curul osos a trebuit să-l distrug 
pe Josen - să-l discreditez pe el şi pe majoritatea celor din 
Înaltul Consiliu. Trebuia să mă transform pe mine într-o 
eroină şi pe el într-un ticălos, asta în termeni foarte limpezi 
pentru orice pierde-vară palavragiu din subsolurile 
oraşului. 

Înţeleg, zise Tuf. 

Dax torcea, deci comandanta de port fusese complet 
sinceră. 

Ca urmare, a apărut melodrama exagerată numită Tuf şi 
Mune. 

Aveam nevoie de bani pentru cheltuielile judiciare. Îmi 
trebuiau destul de mulţi, ce naiba, dar am folosit asta ca o 
scuză pentru a-mi vinde versiunea mea asupra 
evenimentelor uneia dintre cele mai mari videoreţele. Să 


zicem că am condimentat un pic povestea. Iar indivizii s-au 
ambalat în aşa hal, că au decis să utilizeze canalul de ştiri 
pentru o versiune dramatizată. Am fost mai mult decât 
încântată să le ofer scenariul. Bineînţeles, am avut un 
colaborator, dar eu i-am spus ce să scrie. Josen n-a înţeles 
niciodată ce s-a întâmplat. Nu era un politician atât de 
priceput pe cât crezuse, nu punea suficient suflet. Şi am 
fost ajutată. 

De cine? Se interesă Tuf. 

Îndeosebi de un tânăr numit Cregor Blaxon. 

Numele mi-e necunoscut. 

Făcea parte din Înaltul Consiliu. Consilier pentru 
agricultură. Un post esenţial, iar Blaxon era cel mai tânăr 
om care-l ocupase vreodată. Şi cel mai tânăr din Consiliu. 
Probabil crezi că era mulţumit. 

Vă rog să nu vă încumetaţi să-mi spuneţi ce gândesc, dacă 
n-aţi căpătat în absenţa mea calităţi paranormale. N-aş 
crede un asemenea lucru. Am descoperit că-l aproape 
întotdeauna o greşeală să presupui că vreo fiinţă umană va 
fi vreodată mulţumită. 

Cregor Blaxon este şi a fost un om foarte ambițios. Făcea 
parte din echipa lui Josen. Amândoi tehnocraţi, dar Blaxon 
aspira la scaunul de prim consilier, iar pe acela îşi aşezase 
bucile Josen. 

Cred că-l înţeleg motivaţia. 

Blaxon a devenit aliatul meu. Fusese impresionat de ceea 
ce făcuseşi. Omnigrăunţele, peştele, planctonul, mucegaiul- 
vâscos, toate ciupercile alea afurisite... Şi văzuse ce se 
întâmpla. Şi-a folosit toată puterea pentru a scurta 
biotestele şi a introduce produsele tale în culturi. Cu o 
prioritate zgomotoasă. Făcea un tărăboi teribil oricărui 
amărât care încerca să încetinească lucrurile. Josen Rael 
era prea ocupat ca să bage de seamă. 

Politicianul inteligent şi eficient e o specie virtual 
necunoscută în galaxie, comentă Haviland Tuf. Poate ar fi 


bine să pun o mostră din Creg Blaxon în biblioteca de celule 
a Arcei... 

Mi-ai furat ideea. 

Sfârşitul poveştii este evident. În pofida vanităţii, aş 
îndrăzni să presupun că micul meu efort ca ecoinginer a 
fost declarat un succes, că implementarea energică a 
soluţiilor mele de către Cregor Blaxon i-a mărit acestuia 
reputaţia. 

A numit evenimentele „Înflorirea produsă de Tuf”, zise 
Tolly Mune cu un zâmbet cinic. Canalele de ştiri au preluat 
termenul. Înflorirea produsă de Tuf, o nouă vârstă de aur a 
S'uthlam-ului. După scurt timp, am avut ciuperci 
comestibile care creşteau pe pereţii canalizării. Am 
întemeiat ferme de ciuperci uriaşe în fiecare subsol. 
Covoarele de eşarfă-neptuniană au acoperit suprafaţa 
oceanelor, iar sub ele s-au înmulţit, cu o viteză uluitoare, 
peştii tăi. Am plantat omnigrăunţe în loc de neoiarbă şi 
nanogrâu, iar prima recoltă ne-a dat o producţie de trei ori 
mai bogată în calorii. Ai făcut o treabă la nivel de novă cu 
eco-Ilngineria, Tuf! 

Complimentul e primit cu aprecierea cuvenită. 

Din fericire, Înflorirea începuse când a apărut pe reţea Tuf 
şi Mune, cu mult înainte de a fi judecată. Creg preamărea 
zilnic la ştiri deşteptăciunea ta şi spunea miliardelor de 
oameni că se terminase cu criza de hrană. le-a făcut erou 
din motivele lui, ridică ea din umeri. Trebuia s-o facă, dacă 
voia să-l ia locul lui Josen. Şi în felul ăsta m-a transformat şi 
pe mine în eroină. Toate s-au legat într-un amărât de nod 
mare, frumos - cea mai frumoasă chestie afurisită pe care 
ai vrea s-o vezi. Te scutesc de amănunte. Sfârşitul? 'Tolly 
Mune achitată, reinstaurată triumfal în funcţie. Josen Rael 
dizgraţiat, respins de toţi camarazii lui, obligat să-şi dea 
demisia. Jumătate din Înaltul Consiliu a demisionat o dată 
cu el. Cregor Blaxon a devenit noul conducător al 
tehnocraţilor şi a câştigat alegerile următoare. Creg e acum 
noul prim consilier. Josen, sărmanul, a murit acum doi ani. 


lar noi doi am devenit subiect de legendă, cei mai celebri 
iubiţi de la, oh, la dracu', de la toate cuplurile alea 
romantice din vechime - ştii, Romeo şi Julieta, Samson şi 
Dalila, Sodoma şi Gomora, Marx şi Lenin. 

Căţărat pe umărul lui Tuf, Dax începu să scoată un mârâit 
gros, speriat. Gheruţele pătrundeau în carne, prin stofa 
costumului. Haviland Tuf clipi, apoi se întinse şi mângâie 
liniştitor pisoiul. 

Comandant de port Mune, zâmbetul dumneavoastră e 
larg, iar ştirile pe care mi le comunicaţi par a indica doar 
răsuflatul dar etern popularul happy-end, numai că Dax s-a 
alarmat, de parcă sub această suprafaţă calmă ar fierbe 
neliniştea. Poate aţi omis o parte importantă a povestirii. 

Doar notele de subsol. 

Într-adevăr... Şi care sunt acestea? 

Douăzeci şi şapte de ani, Tuf. Nu-ţi declanşează în minte 
nici un semnal de alarmă? 

Într-adevăr. Înainte de pornirea programului de inginerie 
ecologică, extrapolările dumneavoastră indicau faptul că 
S'uthlam-ul se află, din cauza creşterii alarmante a 
populaţiei şi a reducerii resurselor alimentare, la douăzeci 
şi şapte de ani de foametea în masă. 

Asta a fost acum cinci ani, zise Tolly Mune. 

Într-adevăr. 

Douăzeci şi şapte minus cinci. 

Fac douăzeci şi doi. Presupun că există un subinţeles în 
acest exerciţiu de aritmetică elementară. 

Au rămas douăzeci şi doi de ani. Ah, dar asta a fost înainte 
de venirea Arcei, înainte ca ecologul genial Tuf şi 
cutezătoarea păienjenea Mune să rezolve totul, înainte de 
miracolul pâinilor şi peştilor, înainte ca tânărul curajos 
Cregor Blaxon să declanşeze „Înflorirea produsă de Tuf”. 

Haviland Tuf întoarse capul să se uite la pisica de pe 
umărul său. 

Detectez o oarecare notă de sarcasm în glasul ei, îi spuse 
el lui Dax. 


Tolly Mune oftă, căută într-un buzunar şi scoase o cutie cu 
cipuri din cristal, pentru date. 

Uită-te, iubitule! Îi zise ea, aruncând cutia prin aer. 

Tuf se întinse, o prinse cu mâna lui mare, albă şi nu-l 
răspunse. 

Ai acolo tot ce-ţi trebuie. Extrase din banca de date a 
consiliului. Fişiere secrete, bineînţeles. Toate rapoartele, 
toate extrapolările, toate analizele. Numai pentru tine. 
Înţelegi? De aceea am fost atât de misterioasă, de aceea ne 
întoarcem pe Arcă. Creg şi Înaltul Consiliu şi-au imaginat că 
povestea noastră de dragoste va reprezenta o acoperire 
teribilă. Miliardele de privitori ai reţelelor de ştiri n-au 
decât să-şi închipuie că facem sex nebuneşte. Atât timp cât 
mintea lor e plină de imaginile piratului şi comandantei de 
port care deschid noi frontiere sexuale, nu-şi vor bate capul 
să afle ce se petrece în realitate şi vom putea face totul în 
linişte. Vrem pâini şi peşti, 'Tuf, dar de data asta pe farfurie. 
Astea-s instrucţiunile pe care le-am primit. 

Care-l cea mai recentă extrapolare? Întrebă Haviland Tuf 
cu voce calmă, inexpresivă. 

Dax se ridică, sâsâind alarmat, cuprins brusc de frică. 

Tolly Mune sorbi din bere şi se lăsă pe speteaza scaunului. 
Închise ochii. 

Optsprezece ani, zise ea, arătând ca femeia de o sută de 
ani care era, nu ca o tinerică de şaizeci, iar vocea ei părea 
infinit de obosită. Optsprezece ani, repetă ea. Număraţi. 

Tolly Mune nu era deloc sofisticată. Îşi petrecuse viaţa în 
S'uthlam-ul cu oraşe întinse cât un continent, cu miliarde 
de indivizi înghesuiți, cu turnuri ce se înălţau zece kai spre 
cer, cu şosele mult sub suprafaţa solului şi cu marele 
ascensor orbital. Ca atare, nu era o femeie ce putea fi 
impresionată doar de mărime. Iotuşi, considera că exista 
ceva aparte în Arcă. 

Simţise acest lucru din momentul sosirii, când cupola 
imensă a punţii de acostare se ivise în faţa lor, iar Tuf 
coborâse cu Urlătorul feroce din veldt în beznă, aşezându-l 


între navete şi ambarcaţiuni părăginite, pe un doc circular 
care strălucea albastru-închis, ca semn de bun venit. Domul 
se închisese deasupra lor, iar atmosfera fusese pompată 
înăuntru. Pentru a umple iute un spaţiu atât de vast, aerul 
năvălise cu forţa unei furtuni, urlând şi şuierând. În cele din 
urmă, 'Tuf deschisese uşa navei şi o luase înainte pe scara 
ornamentată, care ieşise din gura navei-leu ca o limbă 
aurită. Jos îi aşteptase o maşinuţă cu trei roţi. Tufo 
condusese prin harababura de nave moarte sau 
abandonate, unele mai bizare decât văzuse vreodată Tolly 
Mune. Bărbatul şofase în tăcere, fără să se uite nici în 
stânga, nici în dreapta, cu Dax pe genunchii lui, ca un ghem 
de blană moale, fără oase, care torcea. 

Tuf îi pusese la dispoziţie o punte întreagă. Sute de 
dormitoare, staţii de calculatoare, laboratoare, coridoare, 
staţii sanitare, săli de recreere, bucătării. Fără alt locatar în 
afară de ea. Pe S'uthlam, un spaţiu orăşenesc atât de întins 
ar fi adăpostit o mie de oameni, în apartamente mai mici 
decât dulapurile Arcei. 'Tuf oprise funcţionarea reţelei 
gravitaționale în etajul acela, ştiind că ea prefera zero g. 

Dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în apartamentul meu, 
pe puntea superioară, unde-l gravitație normală, îi spusese 
el. Intenţionez să-mi dedic toată energia rezolvării 
problemelor S'uthlam-ului. Nu voi avea nevoie de sfaturile 
sau ajutorul dumneavoastră. Nu intenţionez să vă jignesc, 
comandant de port Mune, dar experienţa mea amară a 
dovedit că asemenea relaţii provoacă mai multe necazuri 
decât merită şi folosesc doar pentru a mă distrage. Dacă 
există o soluţie pentru cea mai deranjantă neplăcere a 
dumneavoastră, o voi găsi mai degrabă prin propriile mele 
eforturi, cu condiţia să nu fiu disturbat. Voi programa o 
călătorie plăcută spre S'uthlam şi pânza lui. Sper ca la 
sosire să fiu gata să vă rezolv necazurile. 

Dacă nu vei fi, îi reamintise ea sec, vom lua nava. Aşa ne- 
am înţeles. 


Sunt pe deplin conştient, răspunsese Haviland Tuf. În 
cazul în care vă veţi plictisi, Arca vă va oferi o întreagă 
gamă de divertismente, amuzamente şi ocupaţii. Serviţi-vă 
în deplină libertate de posibilităţile oferite de automatul 
pentru hrană. Mâncarea astfel pregătită n-o egalează pe 
cea preparată de mine personal, dar nu mă îndoiesc că vi se 
va părea admirabilă în comparaţie cu alimentaţia tipic 
s'uthlameză. Comandaţi oricâte mese aveţi nevoie în timpul 
zilei. Voi fi încântat să cinaţi cu mine în fiecare seară, la ora 
optsprezece, conform timpului navei. Aveţi amabilitatea să 
fiţi punctuală. 

Şi spunând acestea, o părăsise. 

Sistemul de calculatoare care conducea nava imensă 
respecta ciclurile de lumină şi întuneric, simulând trecerea 
zilelor şi nopţilor. 'Tolly Mune îşi petrecea nopţile în faţa 
unui holomonitor, urmărind drame vechi de mai multe 
milenii, înregistrate pe planete devenite semilegende, iar 
zilele explorând - la început, puntea pe care i-o cedase Tuf, 
apoi restul navei. Cu cât vedea şi afla mai multe, cu atât 
devenea mai uluită, mai nesigură. 

Stătu zile în şir în scaunul vechiului căpitan, aflat pe 
puntea din turn, punte la care Tuf renunţase, întrucât o 
socotea incomodă şi urmărise pe ecranul imens selecţii 
întâmplătoare din vechiul jurnal de bord al navei. 

Merse prin labirintul de punți şi coridoare, descoperi trei 
schelete în părţile răvăşite ale Arcei (doar două dintre ele 
erau omeneşti), se minună văzând la o intersecţie de 
coridoare pereţii groşi, din duraliaj, umflaţi şi crăpaţi, de 
parcă ar fi suportat o căldură uriaşă. 

Petrecu ore într-o bibliotecă pe care o descoperise, 
atingând şi mânuind cărţi vechi, unele tipărite pe foi subţiri 
din metal sau plastic, altele pe hârtie adevărată. 

Se întoarse pe puntea de acostare, se căţără în câteva din 
navele abandonate, strânse acolo de Tuf. Intră în arsenal şi 
privi şirul înspăimântător de arme, unele din ele demodate, 
altele necunoscute, iar altele interzise. 


Se plimbă prin imensitatea tunelului central ce străbătea 
inima navei, parcurse cei treizeci de kai ai lungimii lui, paşii 
ei stârnind ecoul, respiraţia îngreunându-l-se la sfârşitul 
expediției zilnice. În jurul ei se afla o mulţime 
impresionantă de căzi pentru clonare, bazine pentru 
creştere, instalaţii de microchirurgie şi staţii de calculator. 
Nouăzeci la sută din căzi erau goale, dar comandanta 
descoperi ici, colo, viaţa crescând. Privi prin sticla prăfuită 
în lichidele dense, transparente, ia siluetele vagi, vii, unele 
mici cât mâna ei, altele mari cât un tren pneumatic. O 
trecură fiorii. 

De fapt, întreaga navă părea friguroasă şi oarecum 
înspăimântătoare. Singura căldură adevărată putea fi 
găsită într-o porţiune a punţii superioare, cea în care îşi 
petrecea nopţile şi zilele Haviland Tuf. Camera de 
comunicaţii lungă, îngustă, pe care o amenajase ca punct 
de comandă era agreabilă, confortabilă. Apartamentul lui 
fusese înţesat cu mobilier uzat şi cu o mulţime de antichităţi 
uluitoare, acumulate în timpul peregrinărilor. Aici aerul 
mirosea a mâncare şi a bere, paşii nu declanşau ecouri, aici 
era lumină, zgomot, viaţă. Şi pisici. 

Pisicile lui Tuf erau libere să circule prin aproape toată 
nava, dar majoritatea păreau a prefera să rămână în 
preajma lui Tuf. Erau şapte la număr. Haos, un cotoi cu păr 
lung, cenuşiu, cu ochi autoritari şi maniere indolente, 
dominatoare, era stăpânul a tot ce vedea. Putea fi găsit 
deseori pe consola principală a lui Iuf din camera de 
comandă, legănându-şi ca un metronom coada stufoasă. În 
cei cinci ani, Distrugere îşi pierduse energia şi câştigase în 
greutate. La început, păruse că n-o recunoaşte pe Tolly 
Mune, dar după câteva zile familiaritatea cea veche 
reapăruse, iar pisica reluase relaţiile din punctul în care 
fuseseră întrerupte. Uneori o însoțea pe comandanta de 
port în preumblările ei. Mai erau Ingratitudine, Îndoială, 
Ostilitate şi Bănuială. Pisoii, cum le zicea Tuf, deşi 
ajunseseră deja pisici tinere. 


Născuţi din Distrugere şi Haos, doamnă. Iniţial, au fost 
cinci pui. Am lăsat-o pe Nesăbuinţă pe Namor. 

E bine să laşi nesăbuinţa în urmă. Dar nu mi-o pot imagina 
împărtăşită de o pisică. 

Nesăbuinţă a dezvoltat o inexplicabilă slăbiciune pentru o 
tânără insuportabilă şi imprevizibilă, de origine namoriană. 
Din moment ce eu aveam mai multe pisici, iar ea nu avea 
niciuna, mi s-a părut că fac un gest potrivit, ţinând seama 
de circumstanţe. Deşi felinele sunt fiinţe splendide, 
admirabile, au rămas relativ rare în această tristă galaxie 
modernă. Generozitatea mea înnăscută şi simţul datoriei 
faţă de tovarăşii mei oamenii m-au împins să ofer pisici unor 
planete precum Namor. 6 civilizaţie cu pisici e mai bogată, 
mai umană decât una lipsită de camaraderia lor unică. 

Adevărat, zâmbi Tolly Mune. 

Ostilitate se afla la îndemână. Femeia o luă cu grijă şi 
începu s-o mângâie. Avea blana foarte moale. 

Ciudate nume le-ai dat! 

Poate mai potrivite firii umane decât celei a felinelor, fu de 
acord Tuf. Le-am botezat dintr-o toană. 

Ingratitudine, Îndoială şi Bănuială erau cenuşii, ca tatăl 
lor. Ostilitate - neagră cu alb, precum Distrugere. Îndoială 
era gălăgios şi gras, Ostilitate - agresiv şi irascibil, Bănuială 
- fricos, ascunzându-se mereu sub scaunul lui Tuf. Le plăcea 
să se joace împreună, o ceată impetuoasă. Se părea că o 
găseau pe 'Tolly Mune infinit de fascinantă şi se căţărau pe 
ea de fiecare dată când femeia îl vizita pe Tuf. Uneori, 
apăreau în cele mai neaşteptate locuri. Ostilitate îi sărise o 
dată în spate, când urca pe o scară, iar surpriza o şocase, 
tăindu-l respiraţia. Se obişnuise ca Îndoială să se caţăre în 
poala ei în timpul mesei, cerşind de mâncare. 

Exista şi o a şaptea pisică: Dax. 

Dax, cu blana de culoarea nopţii şi cu ochii ca nişte 
beculeţe aurii. Dax, singurul parazit apatic pe care-l văzuse, 
care prefera să fie cărat în loc să meargă. Dax, care privea 
din buzunarul lui Tuf sau din spatele capelei acestuia. Dax, 


care nu se juca niciodată cu pisoii mai mari, care rareori 
scotea un sunet şi a cărui privire aurie reuşea să-l facă pe 
uriaşul, boierosul Haos să se mute de pe un scaun pe care-l 
doreau amândoi. Pisoiul cel negru era tot timpul cu Tuf. 

Ăsta-l animalul care te ajută, îi zise Tolly Mune, arătându-l 
cu cuțitul în timp ce stăteau la masă, după vreo douăzeci de 
zile de la sosirea ei la bordul Arcei. Asta înseamnă că eşti... 
Care-l termenul? 

Există mai multe. Vraci, vrăjitor, magician. Cred că 
denumirile provin din miturile Străvechiului Pământ. 

Ţi se potrivesc. Uneori, am senzaţia că nava-l bântuită. 

Acest lucru sugerează de ce-l mai înţelept să te bazezi pe 
intelect, nu pe simţuri. Primiţi asigurarea mea că, dacă ar 
exista fantome sau alte entităţi supranaturale la bordul 
Arcei, ar fi reprezentate prin mostre de celule, pregătite 
pentru clonare. N-am găsit asemenea mostre. Stocul meu 
include specii denumite uneori dracula cu glugă, fantome- 
de-vânt, lycantropi, vampiri, ghule, buruiana-vrăjitoarei şi 
altele asemenea, dar mi-e teamă că nu-s articolele 
autentice, mitice. 

Foarte bine, zâmbi 'Tolly Mune. 

Mai doriţi vin? E dintr-o recoltă rhianneză excelentă. 

O idee bună, zise ea tumându-şi în pahar, deşi ar fi 
preferat un recipient care se storcea - lichidele neînchise 
erau nişte chestii care se scurgeau şi se împrăştiau oricând. 
Mi se uscase gâtul. N-ai nevoie de monştri, Tuf. Nava ta 
poate distruge cu uşurinţă planete întregi. 

Evident, răspunse Tuf. Dar, la fel de evident, poate salva 
planete. 

Cum ai salvat-o pe a noastră? Ai un al doilea miracol 
ascuns în mânecă? 

Din păcate, miracolele sunt la fel de mitice precum 
fantomele şi spiriduşii, iar în mâneci se află doar braţele 
mele. Dar intelectul uman poate inventa lucruri aproape 
miraculoase, adăugă el, ridicându-se încet în picioare. Dacă 
aţi isprăvit plăcinta cu ceapă-umflată şi vinul, poate doriţi să 


mă însoţiţi în sala calculatorului. M-am străduit, plin de zel, 
să vă rezolv problema şi am ajuns la anumite concluzii. 

Tolly Mune se sculă imediat. 

Să mergem! Spuse ea. 

Priviţi! 

Tufapăsă o tastă. Pe unul dintre ecrane apăru un grafic. 

Ce-l asta? Întrebă Tolly Mune. 

Graficul pe care l-am făcut în urmă cu cinci ani, răspunse 
Tuf; Dax sări în poala lui, iar Tuf mângâie pisoiul negru. 
Parametrii folosiţi au fost numărul de atunci al locuitorilor 
s'uthlamezi şi creşterea prevăzută a populaţiei. Analiza mea 
arată că resursele adiţionale de hrană, introduse în 
societatea dumneavoastră prin intermediul a ceea ce 
Cregor Blaxon a avut amabilitatea să numească „Înflorirea 
produsă de Tuf”, ar fi trebuit să vă dea un răgaz de 
minimum nouăzeci şi patru de ani standard, înainte ca 
spectrul foametei să amenințe iar S'uthlam-ul. 

O extrapolare afurisită, care nu valorează nici cât o oală cu 
viermi! Declară sec 'Tolly Mune. Tuf ridică un deget: 

Un om mai uşuratic decât mine s-ar simţi ofensat de 
sugestia că această analiză ar fi fost eronată. Din fericire, 
am o fire stăpânită, tolerantă. Mai mult, n-aveţi dreptate, 
comandant de port Mune! Extrapolarea mea a fost atât de 
corectă pe cât era posibil. 

Asta înseamnă că n-o să avem foamete şi dezastre peste 
optsprezece ani? Că vom avea abia peste un secol? Aş vrea 
să cred, dar... 

N-am spus un asemenea lucru. Cu o marjă de eroare 
acceptabilă, ultima previziune s'uthlameză pare a fi 
corectă, atât cât am putut verifica. 

Nu pot fi corecte ambele previziuni! Asta-l imposibil, Tuf! 

Greşiţi, doamnă. În timpul celor cinci ani care au trecut, 
parametrii s-au schimbat. Aşteptaţi puţin. 

Se întinse şi apăsă alt buton. Altă linie, ce se înălța abrupt, 
apăru pe ecran. 


Aceasta reprezintă curba actuală a creşterii populaţiei pe 
S'uthlam. Observaţii cum urcă. O rată uluitoare de creştere. 
Dacă aş avea un moment de înclinaţie poetică, aş spune că 
zboară. Din fericire, n-am asemenea înclinații. Sunt un om 
obişnuit, care vorbeşte obişnuit. Înainte de a spera într-o 
corectare a situaţiei dumneavoastră, e necesar să 
înţelegem această situaţie şi ce se va întâmpla în 
continuare. Totul e limpede. Cu cinci ani în urmă, am folosit 
resursele Arcei şi, dacă mi-aş permite să renunţ la modestia 
mea obişnuită, aş spune că v-am făcut un serviciu 
extraordinar de eficient. S'uthlamezii n-au pierdut timpul 
ca să strice tot ce-am realizat. Să fiu succint, comandant de 
port Mune. De îndată ce Înflorirea a prins rădăcini, ca să 
spun aşa, poporul dumneavoastră s-a repezit în camerele 
particulare pentru a-şi dezlănţui poftele carnale şi a se 
grăbi să aibă copii, începând să se reproducă mai iute ca 
niciodată. Dimensiunea familiei medii e mai mare ca acum 
cinci ani cu 0,0072 persoane, iar cetăţeanul mediu devine 
părinte mai devreme cu 0,0102 ani. Schimbări minore, veţi 
protesta dumneavoastră, dar care, înmulţite cu enorma 
populaţie a planetei dumneavoastră şi modificate de alţi 
parametri relevanţi, duc la o diferenţă dramatică. Ca să fiu 
mai precis, diferenţa între nouăzeci şi patru de ani şi 
optsprezece. 

Tolly Mune privi liniile care se încrucişau pe ecran. 

Drace! Mormăi ea. Ar fi trebuit să-mi închipui. Asemenea 
informaţii sunt secrete, din motive evidente, dar ar fi 
trebuit să ştiu, zise ea, strângând pumnii. Pe toţi dracii! 
Creg a dezlănţuit un carnaval prin canalele de ştiri, cu 
afurisita lui de Înflorire, aşa că nu-l de mirare că s-a 
întâmplat astfel. De ce ar fi avut oamenii reţineri să dea 
naştere la copii, din moment ce problema hranei fusese 
rezolvată? Blestematul de prim consilier le-a spus că 
sosiseră timpuri bune. Toţi zeroiştii afurisiţi se dovediseră a 
fi, încă o dată, nişte amărâţi de alarmişti anti-viaţă, iar 
tehnocraţii făcuseră încă o minune. De ce s-ar fi îndoit 


cineva că nu vor face alta şi alta? Da, trebuie să fii un bun 
enoriaş, să ai mulţi copii, să ajuţi omenirea să evolueze spre 
dumnezeire şi să învingă entropia. De ce nu? Exclamă 
femeia, dezgustată. Tuf, de ce-s oamenii nişte idioţi 
amărâţi? 

Întrebarea este mai dificilă decât dilema în care se află 
S'uthlam-ul şi mă tem că nu-s capabil să răspund la ea. Dar 
dacă v-aţi apucat să distribuiţi blamuri, aţi putea să vă 
rezervaţi unele şi dumneavoastră. Chiar dacă impresia 
eronată a fost provocată de primul consilier Cregor Blaxon, 
cu certitudine că a fost confirmată, în minţile populare, de 
nefericitul discurs final ţinut de cel ce m-a întruchipat în Tuf 
şi Mune. 

Ai dreptate. Sunt vinovată. Dar acum, toate acestea ţin de 
domeniul trecutului. Întrebarea e ce putem face? 

Dumneavoastră, puţin, răspunse Tuf, cu figura 
inexpresivă. 

Şi tu? Ai săvârşit o dată miracolul pâinilor şi peştilor. Nu 
poţi să ne ajuţi şi a doua oară, luf? 

Haviland 'Tuf clipi. 

Acum sunt un inginer ecolog mult mai experimentat decât 
atunci când am încercat prima oară să rezolv problema 
S'uthlam-ului. Sunt mai familiarizat cu seria de specii aflată 
în biblioteca de celule a Arcei şi cu efectul fiecăreia asupra 
unui ecosistem aparte. Chiar mi-am mărit stocul, într-o 
anumită măsură, în timpul călătoriilor mele ici şi colo. Într- 
adevăr, pot să vă fiu de folos. 

Şterse ecranele şi-şi încrucişa mâinile pe burtă. 

Dar vă va costa. 

Ne va costa? [i-am plătit, nu ţii minte? Păienjeneii mei ţi- 
au reparat nava afurisită! 

Într-adevăr, după cum eu v-am reparat ecologia. De data 
asta, n-am de făcut alte reparaţii sau alte adaptări ale Arcei. 
Dumneavoastră, în schimb, se pare că v-aţi stricat ecologia 
încă o dată şi aveţi iar nevoie de serviciile mele. Consider că 
ar fi echitabil să fiu compensat pentru eforturile mele. Am 


multe cheltuieli, cea mai importantă fiind datoria către Port 
S'uthlam. Cu ajutorul trudei epuizante şi necontenite, pe 
nenumărate planete afectate, am procurat prima jumătate 
a celor treizeci şi trei de milioane de standarzi pe care mi 
le-aţi facturat, dar îmi rămâne o sumă egală de plătit, iar eu 
n-am decât cinci ani la dispoziţie s-o strâng. De unde să ştiu 
că va fi posibil? Poate următoarele zece planete pe care le 
voi vizita vor avea o ecologie ireproşabilă sau vor fi atât de 
sărăcite, încât voi fi obligat să le fac reduceri serioase, dacă 
voi dori să le ajut. Mărimea acestei datorii îmi frământă 
mintea zi şi noapte, influențând deseori limpezimea şi 
precizia gândurilor mele, făcându-mă astfel mai puţin 
eficient în profesia mea. Într-adevăr, am bănuiala subită că, 
înfruntând o provocare atât de uriaşă ca aceea ridicată de 
S'uthlam, realizările mele ar putea fi de departe superioare 
dacă mintea mi-ar fi limpede şi netulburată. 

Tolly Mune se aşteptase la aşa ceva. Îl avertizase pe Creg, 
iar acesta îi acordase o oarecare autoritate bugetară 
limitată. Reugşi să se încrunte. 

Cât vrei, Tuf? 

Mi-a apărut în minte suma de zece milioane de standarzi. 
Fiind o cifră rotundă, poate fi scăzută din factura mea 
foarte uşor, fără a constitui o problemă dificilă de 
aritmetică. 

Al naibii de mult! Poate aş reuşi să conving Înaltul Consiliu 
să-ţi scadă, să zicem, două milioane, dar nu mai mult. 

Să cedăm fiecare şi să ne înţelegem la nouă milioane, zise 
Tuf, scărpinându-l cu degetele-l lungi pe Dax în spatele unei 
urechi micuţe; pisoiul îşi întoarse, tăcut, ochii aurii spre 
Tolly Mune. 

Nouă nu-l un compromis între zece şi doi! 

Sunt mai bun în calitate de inginer ecolog decât ca 
matematician. Poate opt? 

Patru. Nu mai mult! Cregor o să mă facă zob! 

Tuf se uită la ea fără să clipească şi nu spuse nimic. Figura 
lui era calmă, rigidă, impasibilă. 


Patru şi jumătate, zise ea sub greutatea acelei priviri; îl 
simţi pe Dax uitându-se la ea şi, brusc, se întrebă dacă 
pisica afurisită îi citea gândurile. Fir-ar să fie, ticălosul ăsta 
negru ştie cât de mult sunt autorizată să-ţi plătesc, nu? 

O idee interesantă. Şapte milioane ar fi acceptabil. Sunt 
într-o dispoziţie generoasă. 

Cinci şi jumătate! Se răsti ea. Eşti de acord? Dax începu să 
toarcă liniştit. 

În felul acesta, rămân cu o datorie netă de unsprezece 
milioane de standarzi, care trebuie plătită în cinci ani, 
răspunse Tuf. De acord, comandant de port Mune, dar cu o 
prevedere adițională. 

Care? Întrebă femeia, bănuitoare. 

Voi prezenta soluţia mea primului consilier Blaxon şi 
dumneavoastră, într-o conferinţă publică, difuzată în direct 
de toate reţelele video, pe tot S'uthlam-ul. 

Incredibil! Hohoti 'Tolly Mune. Creg n-o să fie de acord. 
Poţi să uiţi ideea asta. 

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax şi nu spuse nimic. 

Tuf, nu înţelegi ce dificultăţi există! Situaţia e prea 
instabilă. Trebuie să renunți. 

Tăcerea continuă. 

Ce dracu'! Înjură ea. Scrie ce vrei să zici şi o să citim. Dacă 
nu ai de gând să declari nimic care ar putea să ne facă 
probleme, presupun că vom fi de acord. 

Prefer ca remarcile mele să fie spontane. 

Putem să înregistrăm conferinţa şi s-o difuzăm după ce-o 
prelucrăm. 

Haviland 'Tuf tăcu din nou, iar Dax se uită la ea fără să 
clipească. Tolly Mune privi în ochii aceia aurii, care ştiau şi 
oftă. 

Ai câştigat. Cregor o să fie furios, dar eu sunt eroina 
amărâtă, iar tu cuceritorul care s-a întors. Presupun că o 
să-l fac să înghită chestia asta. Dar de ce vrei un asemenea 
lucru, Tuf? 


O toană. Mă apucă des. Probabil că doresc să savurez 
momentul în lumina publicităţii, să mă bucur de rolul meu 
de salvator. Poate vreau să arăt miliardelor de s'uthlamezi 
că n-am avut niciodată mustață. 

Mai degrabă cred în spiriduşi şi stafii! Tuf, există motive 
pentru care mărimea populaţiei şi gravitatea crizei 
alimentare sunt ţinute secrete. Motive politice. Nu vrei să 
deschizi cutia asta cu viermi, nu? 

O idee interesantă, zise Tuf, clipind, cu o figură 
inexpresivă, necomunicativă. Dax torcea. 

Cu toate că nu-s obişnuit a vorbi în public, nici în lumina 
nemiloasă a publicităţii, începu Haviland Tuf, m-am simţit 
obligat faţă de mine însumi să vin în faţa dumneavoastră şi 
să explic anumite lucruri. 

Stătea în faţa unui teleecran de patru metri pătraţi, în cea 
mai mare sală din Casa Păianjenului - care avea o 
capacitate de o mie de locuri. Încăperea era plină. În faţă, 
pe primele douăzeci de rânduri, înghesuiți unii în alţii, 
stăteau reporterii de la ştiri, camerele lor miniaturizate din 
centrul frunţii înregistrând de zor scena. În spate, curioşi 
dornici să-l vadă - păienjenei de toate vârstele, sexele şi 
profesiunile, de la cibertehi şi birocraţi la eroticişti şi poeţi, 
viermi-de-sol bogaţi, care veniseră cu ascensorul să nu 
piardă spectacolul, muşte din sisteme solare îndepărtate ce 
se aflau în trecere prin pânză. Pe estradă, alături de Tuf, se 
aflau comandanta de port 'Tolly Mune şi primul consilier 
Cregor Blaxon. Zâmbetul lui Blaxon părea silit. Probabil că- 
şi amintea cum înregistraseră reporterii momentul lung, 
neplăcut, în care Tuf se uitase la mâna lui întinsă. Poate tot 
din acelaşi motiv arăta stânjenită Tolly Mune. 

Iar Haviland Tuf arăta impresionant. Era mai înalt decât 
orice bărbat sau femeie din sală; pardesiul lui cenuşiu, din 
vinilin, mătura podeaua, iar pe capela verde, cu cozoroc, 
avea sigla CIE. 

În primul rând, permiteţi-mi să subliniez că n-am avut 
mustață -această declaraţie provocă un râs general. Nici 


mult stimata comandantă de port nu s-a unit cu mine în 
contact sexual, conform videospectaco-lului, deşi n-am 
motive să mă îndoiesc că dânsa este o practicantă pricepută 
a artelor erotice, ale cărei favoruri ar fi extrem de apreciate 
de orice persoană căreia îi plac asemenea feluri de 
distracţii. 

Hoarda de ziarişti se întoarse, ca o fiară zgomotoasă cu o 
sută de capete şi-şi aţinti al treilea ochi spre Tolly Mune. 
Comandanta de port se cufundase în scaun şi-şi freca 
tâmplele cu mâna. Oftatul ei se auzi până în al patrulea 
rând. 

Aceste fărâmituri de informaţii sunt minore prin natura lor 
şi au fost expuse doar în interesul veridicităţii. Motivul 
major pentru care am insistat asupra lor e mai mult 
profesional decât personal. N-am nici o îndoială că oricine a 
urmărit ştirile e conştient de fenomenul pe care Înaltul 
Consiliu l-a numit „Înflorirea produsă de Tuf”. 

Cregor Blaxon zâmbi şi dădu din cap. 

Presupun, totuşi, că nu cunoaşteţi iminenţa a ceea ce mi- 
aş permite să numesc Veştejirea S'uthlam-uiui. 

Zâmbetul primului consilier se veşteji şi el, iar Tolly Mune 
tresări. Reporterii se răsuciră, în masă, către Tuf. 

Sunteţi, într-adevăr, norocoşi că sunt un om care-şi 
onorează datoriile şi obligaţiile, din moment ce 
reîntoarcerea mea în S'uthlam mi-a permis să intervin încă 
o dată în sprijinul dumneavoastră. Iar fără ajutorul pe care 
sunt gata să vi-l acord, planeta dumneavoastră va trebui să 
înfrunte flămânzirea într-un termen scurt, de optsprezece 
ani standard. 

Urmă un moment de tăcere uluită. Apoi, în fundul sălii 
începu o încăierare. Mai mulţi oameni fură daţi afară cu 
forţa. Tuf nu acordă nici o atenţie incidentului. 

După programul de inginerie ecologică pe care l-am iniţiat 
în timpul ultimei mele vizite a avut loc o creştere 
spectaculoasă a rezervelor dumneavoastră de hrană, prin 
mijloace relativ convenţionale, adică prin introducerea de 


noi specii de plante şi animale, proiectate să maximizeze 
productivitatea agriculturii dumneavoastră, fără a altera în 
mod serios ecologia planetei. Fără îndoială, sunt posibile şi 
alte eforturi în această privinţă, dar mă tem că momentul 
revenirii la ce-a fost a trecut de mult, iar un asemenea plan 
nu va sluji la nimic. Ca urmare, de data asta am acceptat 
drept fundamentală necesitatea de a face schimbări 
radicale în ecosistemul dumneavoastră şi în lanţul de hrană. 
Unii dintre dumneavoastră vor considera sugestiile mele 
neplăcute. Vă asigur că alte opţiuni pe care trebuie să le 
înfruntaţi - adică foamete, boli, războaie -sunt mult mai 
dezagreabile. Alegerea, bineînţeles, rămâne a 
dumneavoastră, nu visez s-o fac eu. 

Camera îngheţase, ca o cameră de păstrare crionică şi 
fusese cuprinsă de-o tăcere de moarte, în afară de 
zbârnâitul mulţimii de ochi suplimentari. Haviland Tuf 
ridică un deget. 

Primul! Zise el, iar în spatele lui o imagine umplu ecranul, 
transmisă direct de pe calculatorul Arceiimaginea unei 
monstruozităţi umflate, mare cât un deal, cu piele 
unsuroasă, sclipitoare, iar trupul lucind ca o gelatină roz, 
opacă. Animalul-de-carne. O parte importantă a terenului 
agricol este dedicată creşterii turmelor de animale, de 
diferite soiuri, pentru carnea ce face deliciul unei minorităţi 
reduse, bogate, de pe S'uthlam, care-şi poate permite un 
asemenea lux şi preferă să mănânce animale gătite. Extrem 
de ineficient. Aceste animale consumă mai multe calorii 
decât produc după ucidere şi, fiind produsul evoluţiei 
naturale, o mare parte din masa trupului lor este 
necomestibilă. De aceea, sugerez să eliminaţi imediat acele 
specii din ecosistemul planetei dumneavoastră. Animalul- 
de-carne, după cum arată numele lui, este unul dintre cele 
mai notabile triumfuri ale ingineriei genetice. Cu excepţia 
unui mic nucleu, aceste creaturi sunt alcătuite din mase de 
celule ce se reproduc veşnic, fără porţiuni ale trupului 
irosite pentru lucruri neesenţiale, precum organe de simţ, 


nervi sau membre. Dacă am vrea să folosim o metaforă, l- 
am putea asemăna cu un cancer gigantic comestibil. 
Carnea animalului conţine toţi nutrienţii umani de bază şi e 
bogată în proteine, vitamine şi minerale. Un animal-de- 
carne adult, crescut în subsolul unui turn de apartamente 
de pe S'uthlam, va produce tot atâta carne comestibilă într- 
un an standard cât două turme actuale de-ale 
dumneavoastră, iar păşunile necesare acum pentru 
hrănirea acestor turme vor fi disponibilizate pentru culturi 
agricole. 

Ce gust are chestia asta afurisită? Strigă cineva din fundul 
sălii. Capul lui Haviland Tuf se mişcă uşor, iar el se uită 
direct spre vorbitor. 

Întrucât eu nu sunt mâncător de carne de animal, nu pot 
răspunde pe baza unei experienţe personale. Îmi imaginez, 
însă, că pentru cineva înfometat gustul va părea foarte bun. 

După aceea, ridică mâna, cu palma în afară. 

Să continuăm. 

Imaginea din spatele lui se schimbă - ecranul arătă o 
câmpie netedă, nesfârşită, sub doi sori, plină, de la un capăt 
la celălalt al orizontului, cu plante - nişte chestii urâte, 
înalte cât Tuf, cu tulpinile şi frunzele de-un negru uleios, cu 
vârfurile îndoite sub greutatea unor păstăi dolofane, 
albicioase, din care picura un fluid gros, deschis la culoare. 

Acestea sunt numite, din motive necunoscute mie, păstăi- 
tricotate. Cu cinci ani în urmă, v-am dat omnigrăunţe, a 
căror producţie calorică pe metru pătrat e spectaculos mai 
mare decât cea a nanogrâului, neoierbii sau a altor cereale 
pe care le foloseaţi până atunci. Am remarcat că aţi cultivat 
omnigrăunţele în mod extensiv şi aţi obţinut beneficiile 
scontate. Dar am observat că aţi continuat să semănaţi 
nanogrâu, neoiarbă, păstăi-aromate, mirosici şi numeroase 
alte tipuri de fructe şi legume, fără îndoială de dragul 
varietăţii şi plăcerii culinare. Acest lucru trebuie să 
înceteze. Varietatea culinară este un lux pe care 
s'uthlamezii nu şi-l pot permite. Cuvântul de ordine trebuie 


să fie eficienta calorică. Fiecare metru pătrat de teren 
agricol de pe S'uthlam şi de pe asteroizii numiţi Cămări 
trebuie folosit imediat pentru păstăile-tricotate. 

Ce-l lichidul ăla vâscos care se scurge? Întrebă cineva. 

Chestia asta e fruct sau legumă? Vru să ştie un reporter. 

Poţi face pâine din ea? Se interesă altul. 

Păstăile-tricotate, răspunse Tuf, nu sunt comestibile. 

Un vuiet subit cuprinse încăperea, în timp ce o sută de 
persoane strigau, dădeau din mâini, puneau întrebări şi 
ţineau discursuri. Haviland Tuf aşteptă până se făcu tăcere. 

În fiecare an, după cum poate confirma primul consilier, 
dacă are amabilitatea, terenurile dumneavoastră agricole 
produc o parte în continuă scădere din necesarul de calorii 
al populaţiei s'uthlameze ce se extinde, diferenţa fiind 
obţinută prin producţia crescândă a fabricilor de hrană, în 
care petrochimicalele sunt prelucrate pentru a fi 
transformate în pişcoturi nutritive, paste şi alte lucruri 
sintetice comestibile. Din nefericire, petrolul este o resursă 
neregenerabilă, aşa că veţi rămâne fără el. Procesul poate fi 
întârziat, dar, în cele din urmă, va fi inexorabil. Fără 
îndoială, veţi importa de pe alte planete, dar comerţul 
interstelar nu vă poate aduce prea mult. Cu cinci ani în 
urmă, am introdus în mările dumneavoastră un plancton 
dintr-o varietate numită eşarfă neptuniană, ale cărui colonii 
acoperă acum plajele şi plutesc pe valurile de deasupra 
platformelor continentale. După ce va muri şi va putrezi, 
eşarfa neptuniană poate servi ca substitut pentru 
petrochimicale în fabricile de hrană. Păstăile-tricotate pot fi 
considerate un analog neacvatic al eşarfei neptuniene. 
Păstăile produc un fluid care are anumite similarități 
biochimice cu ţiţeiul - suficient de asemănătoare pentru ca 
fabricile de hrană, după o readaptare minimală, uşor de 
efectuat pe o planetă cu indubitabila dumneavoastră 
experienţă tehnică, să-l poată folosi eficient pentru a-l 
transforma în mâncare. Dar trebuie să atrag atenţia că nu 
puteţi planta păstăile ici, colo, ca un supliment al culturilor 


actuale. Pentru un beneficiu maxim, trebuie să fie plantate 
pretutindeni, înlocuindu-se complet omnigrăunţele, 
neoiarbă şi altă floră pe care obişnuiaţi s-o folosiţi pentru 
alimentaţie. 

O femeie zveltă, din fundul sălii, se urcă pe scaun pentru a 
fi văzută din mulţime. 

Tuf, cine eşti tu, ca să ne spui că trebuie să renunţăm la 
mâncarea adevărată? Ţipă ea, furioasă. 

Eu, doamnă? Sunt doar un umil inginer ecolog, angajat în 
practicarea profesiunii sale. Nu eu trebuie să iau decizii 
pentru dumneavoastră. Sarcina mea, atât de vizibil 
nerecunoscută, constă în a vă prezenta fapte şi a vă sugera 
anumite remedii posibile, care ar putea fi eficiente, chiar 
dacă-s neplăcute. Dar, în final, guvernul şi populaţia 
S'uthlam-ului vor hotărî ce cale vor urma. 

Auditoriul se agită din nou. Tuf ridică un deget. 

Linişte, vă rog! Voi încheia curând prezentarea mea. 
Imaginea de pe teleecran se schimbă din nou. 

Anumite specii şi strategii ecologice introduse cu cinci ani 
în urmă, când am fost prima oară angajat de S'uthlam, pot 
şi trebuie să fie folosite în continuare. Fermele de ciuperci 
şi mucegaiuri din subsolul oraşelor pot fi menținute şi 
extinse. Pot să vă arăt noi varietăţi de mucegaiuri. Există 
posibilităţi mai eficiente pentru cultivarea mărilor, metode 
care includ utilizarea fundului oceanelor, ca şi suprafaţa 
apelor. Creşterea eşarfei neptuniene poate fi stimulată şi 
încurajată, până va acoperi fiecare metru pătrat de oglindă 
a apelor sărate. Ovăzul-de-zăpadă şi tuberculii-de-tunel pe 
care le aveţi rămân speciile alimentare optime pentru 
regiunile arctice îngheţate. Deşerturile au fost făcute să 
înflorească, mlaştinile - asanate şi făcute productive. Tot ce 
se putea face solului sau mării s-a făcut. Rămâne doar 
aerul. De aceea, propun introducerea unui ecosistem 
complet, viu, în atmosfera superioară. Vedeţi în spatele 
meu, pe ecran, ultima verigă din acest lanţ nou al hranei, pe 
care propun să-l făuresc pentru dumneavoastră. Această 


creatură imensă, de culoare întunecată, cu aripi negre, 
triunghiulare, este un plutitor-pe-vânt claremontinez, numit 
şi ororo, un analog îndepărtat al unor specii mai bine 
cunoscute, precum zâna neagră din Kavalaanul Superior 
sau manta-cu-coadă-biciuitoare de pe Hemador. Un animal 
de pradă din atmosfera superioară, planor şi vânător, 
născut în înalturi, creatură a vântului, care trăieşte şi 
moare în zbor, fără să atingă vreodată solul sau marea. Într- 
adevăr, o dată asolizat, un plutitor-pe-vânt piere curând, 
pentru că-l este imposibil să ajungă iarăşi în înalturi. Pe 
Claremont, specia este mică şi uşoară, iar despre carnea ei 
se spune că-l tare, ca tăbăcită. Mănâncă orice pasăre ce are 
ghinionul să se aventureze la altitudinea unde vânează, 
precum şi diferite microorganisme şi mucegaiuri aeriene, 
ca şi ciuperci purtate de vânt, pe care-mi propun să le 
introduc în atmosfera superioară. Am produs pentru 
S'uthlam un plutitor-pe-vânt modificat genetic, cu o 
deschidere a aripilor de vreo douăzeci de metri, cu 
capacitatea de a cobori până aproape de nivelul copacilor, 
cu masa trupului de vreo şase ori mai mare decât cea a 
originalului. Un sac mic cu hidrogen, situat în spatele 
organelor de simţ, va permite animalului să zboare în ciuda 
greutăţii mai mari. Cu aerocarele şi avioanele 
dumneavoastră, nu veţi avea nici o dificultate să vânaţi şi să 
ucideţi plutitorii-pe-vânt. Veţi descoperi că sunt o excelentă 
sursă de proteine. Dintr-o onestitate deplină, trebuie să 
adaug că aceste modificări ecologice nu vor fi gratuite. 
Microorganismele, ciupercile şi mucegaiurile se vor 
reproduce foarte repede pe cerul dumneavoastră, neavând 
duşmani naturali. Etajele superioare ale turnurilor 
rezidenţiale mai înalte vor fi acoperite de mucegai şi 
ciuperci, aşa că va fi nevoie de curăţenie suplimentară. 
Multe din păsările băştinaşe de pe S'uthlam şi acele specii 
pe care le-aţi adus de pe planete precum Tara sau Vechiul 
Pământ vor pieri, înlăturate de acest nou ecosistem aerian. 
În cele din urmă, cerul însuşi se va întuneca, veţi primi mult 


mai puţină lumină solară, iar climatul va suferi o schimbare 
permanentă. Însă n-am extrapolat aceste evenimente 
pentru mai mult de trei sute de ani. Din moment ce vă 
aşteaptă dezastrul într-un timp mult mai scurt - dacă nu se 
face nimic - continuu să recomand cursul evenimentelor pe 
care l-am expus. 

Reporterii de la ştiri săriră în picioare şi începură să 
răcnească întrebări. 'Tolly Mune era deprimată şi 
încruntată, în vreme ce primul consilier Cregor Blaxon 
rămăsese liniştit, privind drept înainte, cu un zâmbet pe 
figura-l ascuţită, slabă, cu ochii sticloşi. 

Un moment, vă rog, se adresă vălmăşagului Haviland Tuf. 
Să concluzionez. Aţi auzit recomandările mele şi aţi văzut 
speciile cu ajutorul cărora intenţionez să reproiectez 
ecologia dumneavoastră. Fiţi atenţi! Presupunând că Înaltul 
Consiliu va opta într-adevăr pentru folosirea animalului-de- 
came, a păstăilor-tricotate şi a păsării ororo, în felul pe care 
l-am expus, calculatoarele Arcei prevăd o remediere 
semnificativă a crizei alimentare. Priviţi! 

Toţi ochii se îndreptară spre teleecran. Chiar şi 'Tolly Mune 
întoarse capul. Primul consilier Cregor Blaxon, cu zâmbetul 
încă pe buze, se ridică de pe scaun, cu mâinile în buzunare 
şi privi curajos ecranul. Pe acesta apăru o grilă, o linie roşie 
fugări una verde, iar datele se înşirară pe o axă, pe cealaltă 
fiind mărimea populaţiei. 

Zgomotul încetă. 

Tăcerea se prelungi. 

Apoi, într-un târziu, până şi cei din fundul sălii îl auziră pe 
Cregor Blaxon tuşind şi zicând: 

Tuf, e greşit! 

Domnule, vă asigur că nu. 

Asta-l înainte, nu-l aşa? Nu după. Uite, toată ecoingineria, 
în cazul în care cultivăm doar păstăile alea, mările sunt 
acoperite de eşarfa neptuniană, cerul se întunecă din cauza 
hranei zburătoare, munţii-de-carne se află în fiecare 
pivniţă... 


Animale-de-carne, îl corectă Tuf, dar recunosc că munte- 
de-came dovedeşte un anumit fler... Aveţi darul limbajului 
colorat şi al terminologiei ce rămâne în memorie. 

Toate astea, continuă încăpățânat Blaxon, sunt schimbări 
radicale, Tuf. Aş zice că avem dreptul să ne aşteptăm la 
îmbunătăţiri radicale. Câţiva loialişti începură să aclame. 

Dar această schemă, concluzionă primul consilier, arată... 
Dar poate o interpretez greşit. 

Prim consilier, popor al S'uthlam-ului, zise Haviland Tuf, 
interpretarea dumneavoastră este corectă. Dacă adoptați 
fiecare sugestie a mea, veţi amâna cu adevărat ziua 
catastrofală a socotelilor. O veţi amâna, domnule, nu o veţi 
înlătura. Veţi avea foamete în masă peste optsprezece ani, 
după extrapolarea actuală, sau peste o sută nouă, după cum 
arată cealaltă extrapolare, dar veţi avea cu siguranţă 
foamete. Singura, adevărata şi permanenta soluţie nu se 
găseşte la bordul Arcei mele, ci în mintea şi măruntaiele 
fiecărui cetăţean s'uthlamez. Trebuie să practicaţi 
abstinenţa şi să introduceţi imediat controlul naşterilor. 
Trebuie să încetaţi imediat procrearea fără discernământ! 

Oh, nu! Gemu Tolly Mune. 

Dar văzuse ce se petrecea şi sări în picioare, îndreptându- 
se spre el şi strigând să se formeze un cordon de securitate, 
înainte să se dezlănţuie iadul. 

A devenit o amărâtă de obişnuinţă să te salvez, spuse 'Tolly 
Mune mult mai târziu, când se întorseseră în siguranţa 
navetei lui Tuf, Phoenix, aflată în dana de pe ramificaţia 
şase. 

Două plutoane de pază, înarmate cu puşti paralizante şi 
măciuci, stăteau în afara navei, ţinând la distanţă mulţimea 
zgomotoasă, ce sporea din ce în ce. 

Ai o bere? Întrebă ea. Am poftă de una. 

Alergarea înapoi la navetă fusese chinuitoare, chiar 
înconjurați de paznici. Tuf fugise în salturi uimitoare, 
bizare. Trebuia însă să recunoască faptul că avusese o 
viteză surprinzătoare. 


Cum te simţi? Se interesă 'Tolly. 

O baie zdravănă a înlăturat majoritatea scuipatului de pe 
persoana mea, răspunse Haviland Tuf, aşezându-se pe 
scaun cu demnitate. Veţi găsi bere în frigiderul de sub masa 
de joc. Serviţi-vă, dacă doriţi. 

Dax începu să zgârie piciorul lui Tuf, înfigându-şi ghearele 
micuţe în stofa sinilie a costumului de paraşutist, în care se 
îmbrăcase acesta. Tuf întinse mâna-l imensă şi ridică 
motanul. 

În viitor, îi spuse el cotoiului, va trebui să mă însoţeşti tot 
timpul, astfel încât să fiu avertizat despre posibilitatea ivirii 
unor asemenea manifestări. 

Ai fi fost teribil de atenţionat, interveni Tolly Mune, 
scoțând o bere, dacă mi-ai fi spus că intenţionezi să 
condamni credinţa noastră, biserica şi întregul nostru mod 
amărât de viaţă. le aşteptai să-ţi dea o medalie? 

Aplauze ar fi fost de ajuns. 

Te-am avertizat cu mult timp în urmă, Tuf. Nu eşti popular 
pe S'uthlam dacă te declari anti-viaţă. 

Refuz să fiu etichetat astfel. Mă exprim deschis în favoarea 
vieţii. Într-adevăr, creez zilnic viaţă în bazinele mele de 
clonare. Am o hotărâtă aversiune personală faţă de moarte, 
găsesc entropia dezgustătoare, iar dacă aş fi invitat să asist 
la moartea fierbinte a universului, aş prefera, cu siguranţă, 
să fac altceva. Cu toate acestea, comandant de port Mune, 
am spus ceea ce trebuia spus. Procrearea nelimitată, aşa 
cum o predică Biserica Evoluţiei Vieţii şi cum e practicată 
de majoritatea s'uthlamezilor, cu excepţia dumneavoastră şi 
a camarazilor dumneavoastră zeroişti, este iresponsabilă şi 
nebunească, producând o creştere în progresie geometrică 
a populaţiei, ceea ce, cu siguranţă, va distruge mândra 
dumneavoastră civilizaţie. 

Haviland 'Tuf, profetul pieirii! Oftă comandanta de port. Te 
plăceam mai mult în postura de ecolog tâlhar şi iubăreţ. 

Oriunde mă duc, descopăr că eroii reprezintă o specie pe 
cale de dispariţie. Poate că-s mai plăcut din punct de vedere 


estetic când răcnesc neadevăruri liniştitoare printr-un filtru 
de păr facial, într-un videospectacol melodramatic, plin de 
fals optimism şi de complezenţă postcoitală. Un simptom al 
gravei boli s'uthlameze - preferința orbească pentru lucruri 
aşa cum le-ar vrea oamenii, nu aşa cum sunt. E timpul ca 
planeta pe care trăiţi să vadă adevărul gol-goluţ, fie că-l 
figura mea lipsită de păr sau foametea aproape certă din 
viitorul dumneavoastră. 

Tolly Mune sorbi din bere şi se uită la el. 

Tuf, îţi aminteşti ce am spus acum cinci ani? 

După câte ţin minte, aţi spus multe lucruri importante. 

La sfârşit, se răsti ea nerăbdătoare. Când am decis să te 
ajut să fugi cu Arca, în loc să-l ajut pe Josen Rael să ţi-o ia. 
M-ai întrebat de ce şi ţi-am spus ce motive aveam. 

Aţi spus că puterea corupe, că puterea absolută corupe în 
mod absolut, că Arca îi corupsese deja pe primul consilier 
Josen Rael şi pe colaboratorii săi, că era mai bine ca nava 
de germinare să rămână în posesia mea, pentru că eu sunt 
un om incoruptibil. Femeia avu un zâmbet şters. 

Nu chiar, luf. Am spus că nu cred că există un om 
incoruptibil, dar dacă ar exista, acela ai fi tu. 

Într-adevăr... Zise Tuf, mângâindu-l pe Dax. M-aţi corectat. 

Acum mă întreb din nou... Ştii ce-ai făcut? Pentru început, 
ai dărâmat alt guvern. Creg nu va supravieţui acestei 
poveşti. Ai spus întregii planete că-l un mincinos. Poate aşa-l 
corect: tu l-ai ridicat, tu l-ai doborât. Se pare că primii 
consilieri nu rezistă la putere multă vreme când apari. Dar 
să lăsăm asta. Ai spus unei mulţimi formate din vreo treizeci 
şi ceva de miliarde de membri ai Bisericii Evoluţiei Vieţii că 
cele mai profunde credinţe religioase ale lor nu-s decât 
vorbe goale. Şi că baza întregii filosofii tehnocratice, care a 
dominat politica guvernului timp de secole, e greşită. Vom fi 
norocoşi dacă la următoarele afurisite de alegeri nu-l vom 
avea din nou la putere pe expansionişti. lar dacă se 
întâmplă asta, vom avea război. Vandeen, Jazbo şi ceilalţi 
aliaţi nu vor tolera alt guvern expansionist. Probabil că m-ai 


distrus şi pe mine. Din nou. În afară de cazul în care 
picioarele mele afurisite vor fi mai iuți decât atunci când ai 
fost aici ultima oară. În loc de o iubită interstelară sunt o 
birocrată încuiată, bătrână, căreia îi place să mintă despre 
escapadele ei sexuale. Şi am ajutat anti-viaţa, oftă ea. Se 
pare că eşti decis să mă vezi în dizgrație. Dar asta nu-l 
nimic, Tuf. Pot avea grijă de mine. Problema principală 
rămâne că ţi-ai asumat rolul de a dicta politica a peste 
patruzeci de miliarde de oameni, având doar o vagă idee 
despre consecinţe. Cu ce autoritate? Cine ţi-a dat dreptul? 

Consider că orice fiinţă umană are dreptul de a spune 
adevărul. 

Şi dreptul de a cere ca o reţea planetară de ştiri să-l 
răspândească vorbele? De unde vine amărâtul ăsta de 
drept al tău? Există mai multe milioane de oameni pe 
S'uthlam, inclusiv eu, care fac parte din facțiunea zeroistă. 
N-ai spus nimic în plus faţă de ceea ce spunem noi de ani de 
zile. Tu ai strigat doar mai tare. 

Sunt conştient că-l aşa. Sper că vorbele din această seară, 
indiferent cu câtă amărăciune au fost primite, vor avea 
până la urmă un efect benefic asupra politicii şi societăţii 
s'uthlameze. Poate că Cregor Blaxon şi tehnocraţii săi vor 
descoperi adevărul că nu poate exista o salvare reală în 
ceea ce a numit „Înflorirea produsă de Tuf”, iar 
dumneavoastră i-aţi spus „miracolul pâinilor şi peştilor”. 
Poate că, din acest moment, politica şi opiniile se vor 
schimba. Poate că facțiunea zeroistă va triumfa la 
următoarele alegeri. 

Tolly Mune se încruntă. 

Al naibii de puţin probabil, după cum ştii prea bine. Şi 
dacă zeroiştii vor câştiga, se pune problema ce dracu' 
putem face. Vom avea dreptul să impunem controlul 
naşterilor? M-aş mira. Oricum, să lăsăm asta. Ideea mea e 
că nu deţii monopolul afurisitului de adevăr. Orice zeroist ar 
fi putut ţine discursul tău. Ce naiba, jumătate din tehnocraţi 
ştiu ce conţine registrul de stare civilă! Creg nu-l prost. 


Cum n-a fost nici sărmanul Josen. Ceea ce ţi-a permis să faci 
ce-ai făcut a fost puterea, Tuf. Puterea Arcei. A ajutorului pe 
care puteai să-l dai sau să nu-l dai, după plac. 

Într-adevăr..., clipi Tuf. Nu pot să vă contrazic. Tristul 
adevăr al istoriei este că masele iraționale îl urmează pe cel 
puternic, nu pe cel înţelept. 

Şi tu ce eşti, Tuf? 

Doar un umil... 

Da, da, se răsti ea. Ştiu, un afurisit de umil inginer ecolog. 
Un umil inginer ecolog care a decis, de capul lui, să facă pe 
profetul. Un umil inginer ecolog care a vizitat S'uthlam-ul 
exact de două ori în viaţă, cu totul vreo sută de zile, dar se 
consideră îndreptăţit să ne răstoarne guvernul, să ne 
discrediteze religia, să spună unei mulţimi de patruzeci şi 
ceva de miliarde de persoane necunoscute câţi copii 
amărâţi trebuie să aibă. Concetăţenii mei pot fi proşti, cu 
vederi înguste, orbi, dar sunt ai mei, Tuf! Nu cred că-s de 
acord cu venirea ta aici în scopul de a ne remodela conform 
vederilor tale luminate! 

Resping această acuzaţie, doamnă! Oricare ar fi 
standardele mele personale, nu caut să le impun pe 
S'uthlam. M-am străduit să elucidez anumite adevăruri, să 
fac populaţia dumneavoastră conştientă de anumite ecuaţii 
reci, nemiloase, al căror rezultat fiind cu certitudine 
dezastrul, iar acest lucru nu poate fi schimbat prin credinţe, 
rugăciuni sau poveşti de dragoste melodramatice pe 
reţeaua video. 

Ai fost plătit..., începu 'Tolly Mune. 

Insuficient, o întrerupse Tuf. Femeia zâmbi, fără să vrea. 

Ai fost plătit pentru inginerie ecologică, Tuf, nu pentru 
instruire religioasă sau politică. Mulţumesc! 

Cu plăcere, comandant de port Mune. Ecologie... Să 
analizăm cuvântul, dacă vreţi. Să medităm asupra 
înţelesului său. Probabil că un ecosistem poate fi asemănat 
cu o mare maşinărie biologică. Dacă vom continua această 
analogie, umanitatea ar putea fi considerată o parte a 


maşinăriei. O parte importantă - motorul sau un circuit- 
cheie - dar nu ceva în afara mecanismului, după cum se 
crede în mod greşit. În concluzie, atunci când unul ca mine 
reface o ecologie, trebuie, în mod necesar, să remodeleze şi 
oamenii. 

Mă înfiorezi, Tuf! Ai stat prea mult singur pe nava asta! 

O opinie pe care n-o împărtăşesc. 

Oamenii nu-s inele-pulsatorii vechi sau ţevi de blaster, să-l 
poţi regla. 

Oamenii sunt mai complecşi şi mai recalcitranţi decât orice 
componentă mecanică, electronică sau biochimică, fu de 
acord 'Tuf. 

Nu asta am vrut să spun. 

S'uthlamezii sunt deosebit de dificili. 'Tolly Mune scutură 
din cap. 

Aminteşte-ţi ce-am spus! Puterea corupe. 

Într-adevăr. 

În acest context, femeia nu-şi dădu seama ce înţeles 
atribuise el vorbelor. 

Haviland 'Tuf se ridică de pe scaun. 

Sejurul meu aici va înceta în scurt timp, spuse el. Chiar în 
acest moment, cronourzeala Arcei accelerează creşterea 
organismelor din bazinele de clonare. Vasiliscul şi 
Manticora sunt pregătite să facă livrarea, în cazul în care 
Cregor Blaxon - sau succesorul său - va decide, până la 
urmă, să-mi accepte recomandările. Estimez că, în zece 
zile, S'uthlam-ul va avea animale-de-carne, păstăi-tricotate, 
ororo şi celelalte. lar după aceea voi pleca. 

Încă o dată abandonată de iubitul meu legat de stele, zise 
înciudată Tolly Mune. Poate reuşesc să scot ceva din asta... 

Tuf se uită la Dax. 

Uşurinţă condimentată cu amărăciune, comentă el, apoi se 
uită iar la cotoi şi clipi. Cred că am adus un mare serviciu 
S'uthlam-ului. Regret orice neplăcere personală provocată 
de metodele mele. Nu aceasta mi-a fost intenţia. Permiteţi- 
mi să fac unele mici remedieri. 


Femeia se uită cu duritate la el. 

Cum ai să faci asta, Lut? 

Un cadou mărunt. Nu m-am putut împiedica să nu remarc, 
pe când eraţi la bordul Arcei, afecțiunea cu care aţi tratat 
pisoii. Şi nici faptul că aceasta a fost reciprocă. Aş dori să vă 
dăruiesc două dintre pisicile mele, ca dovadă a stimei ce v-o 
port. 

Sperând că aceste adevărate terori vor izgoni oamenii 
siguranţei care vor veni să mă aresteze? Mârâi Tolly Mune. 
Nu, Tuf. Apreciez oferta, mă tentează cu adevărat, dar 
paraziţii sunt ilegali în pânză, ţii minte? Nu-l pot lua. 

În calitate de comandant de port, aveţi autoritatea să 
schimbaţi regulamentul respectiv. 

Oh, da! Ar fi grozav! Anti-viaţă şi coruptă! Aş deveni teribil 
de populară! 

Sarcasm, îl informă Tuf pe Dax. 

Şi ce-o să se întâmple cu ele după ce voi fi schimbată din 
funcţie? 

Am încredere în abilitatea dumneavoastră de a supravieţui 
acestei furtuni politice, aşa cum aţi ocolit-o pe cea de 
dinainte. 

Drăguţ din partea ta, râse ea răguşit. Dar n-o să meargă. 

Haviland Tuf rămase tăcut, cu figura-l golită de orice 
expresie. În cele din urmă, ridică un deget. 

Am imaginat o soluţie. Pe lângă cei doi pisoi, vă voi dărui o 
navă. După cum ştiţi, am o supraabundenţă de nave. Puteţi 
păstra pisicile acolo, la bordul ei, adică, din punct de vedere 
tehnic, în afara jurisdicției Portului S'uthlam. Vă voi lăsa şi 
hrană suficientă pentru cinci ani, ca să nu se poată spune 
că daţi aşa-zişilor paraziți caloriile de care au nevoie fiinţele 
umane flămânde. Pentru a vă susţine în viitor imaginea 
publică veştejită, puteţi anunţa la ştiri că aceste două feline 
sunt ostatici care garantează că-mi voi ţine promisiunea de 
a reveni pe S'uthlam, peste cinci ani. 

Tolly Mune lăsă să i se întindă pe figura-l urâtă un zâmbet 
chinuit. 


S-ar putea să meargă, fir-ar să fie! Îmi vine greu să rezist! 
Şi o navă, ai zis? 

Într-adevăr. 

Eşti prea convingător, rânji ea. În regulă. Ce pisici? 

Îndoială şi Ingratitudine. 

Sunt convinsă că aici se ascunde o aluzie, dar nu-mi pasă. 
Şi hrană pentru cinci ani? 

Suficientă până în ziua când, peste cinci ani, mă voi 
reîntoarce să plătesc restul facturii. 

Tolly Mune se uită la el - figura lungă, albă, calmă, mâinile 
albe încrucişate pe burta umflată, capela cu cozoroc pe 
capul chei, pisoiul negru în poală. Se uită la el îndelung, 
insistent, apoi, fără un motiv pe care să-l ştie, mâna îi 
tremură un pic, iar berea curse din paharul deschis pe 
mâneca ei. Simţi umezeala rece pătrunzând în bluză, 
scurgându-se spre încheietura mâinii. 

Oh, ce bucurie! Zise ea. Tuf şi iarăşi Tuf! Abia aştept! 

5. O FIARĂ PENTRU NORN. 

Când îl găsi bărbatul slăbănog, Haviland Tuf bea singur, în 
colţul cel mai întunecos al berăriei din Tamber. Îşi ţinea 
coatele pe masă, iar creştetul capului său chel aproape 
atingea grinda joasă, din lemn, de deasupra. Patru halbe 
goale stăteau în faţa lui, cu interiorul mânjit de inele de 
spumă, în timp ce o a cincea, pe jumătate plină, era ţinută 
în mâinile lui uriaşe, albe. 

Dacă Tuf îşi dăduse seama de privirile curioase pe care le 
îndreptau ceilalţi, din când în când, spre el, nu arătase prin 
NIMIC. 

Îşi sorbea berea metodic, cu figura inexpresivă. Părea 
bizar şi solitar aşa cum bea de unul singur, în separeu... 

Dar nu era chiar singur. Pe masă, în faţa lui, stătea Dax, un 
ghem de blană neagră. Din când în când, Tuf punea halba 
jos şi-şi mângâia alene însoţitorul tăcut. Dax nu se clintea 
din poziţia lui confortabilă dintre halbele goale. Motanul era 
la fel de mare, în comparaţie cu alte pisici, pe cât era 
Haviland Tuf faţă de alţi oameni. 


Când bărbatul slăbănog veni spre separeul lui Tuf, acesta 
nu zise nimic. Se uită la el, clipi şi aşteptă să spună ce voia. 

Eşti Haviland 'Tuf, vânzătorul de animale, afirmă bărbatul 
cel slab. Într-adevăr, individul era un bărbat dureros de 
slab. Veşmintele lui, din piele neagră şi blană cenuşie, 
atârnau pe el, încreţindu-se ici, colo. Dar se vedea că-l un 
personaj de oarecare importanţă, din moment ce purta pe 
frunte, sub claia de păr negru, o coroniţă îngustă din alamă. 
Iar degetele îi erau împodobite de o mulţime de inele. Tufil 
scărpină pe Dax în spatele unei urechi negre. 

Nu-l suficient că solitudinea noastră a fost încălcată, îi 
spuse el pisicii, vocea sa de bas profund fiind doar un pic 
modulată. N-a fost suficient că mâhnirea noastră a fost 
violată. Se pare că trebuie să suportăm calomnii şi insulte. 
Domnule, se adresă el bărbatului slăbănog, sunt cu 
adevărat Haviland 'Tuf şi poate că s-ar putea spune că, într- 
un fel, fac negoţ cu animale. Dar poate că nu mă consider 
vânzător de animale. Poate mă consider inginer ecolog. 

Slăbănogul dădu din mână, iritat şi se aşeză neinvitat pe 
banca din faţa lui Tuf. 

Am auzit că ai o veche navă de germinare a CIE. Asta nu 
te face inginer ecolog, Tuf. Au murit cu toţii, de veacuri. Dar 
dacă preferi să ţi se spună inginer ecolog, foarte bine. Am 
nevoie de serviciile tale. Vreau să cumpăr un monstru, o 
fiară mare, fioroasă. 

Aha, se adresă Tuf din nou pisicii, străinul care s-a aşezat 
nepoftit la masa mea vrea să cumpere un monstru! Cu 
regret vă informez că solicitarea dumneavoastră e 
zadarnică. Monştrii sunt făpturi mitologice, domnule, 
precum stafiile, vârcolacii şi birocraţii competenţi. Mai mult, 
în acest moment nu mă ocup de vânzarea de animale, nici 
de alte aspecte ale profesiei mele. Consum această 
excelentă bere tamberkineză şi jelesc. 

Jeleşti? Se interesă slăbănogul. Pe cine? Nu părea că are 
chef să plece. 


Jelesc o pisică, îi răspunse Haviland Tuf. Se numea 
Distrugere şi mi-a fost tovarăşă ani îndelungaţi, domnule. A 
murit pe o planetă numită Alyssar, pe care am avut 
nenorocul s-o vizitez. De mâna unui prinţişor barbar de 
acolo, un tip deosebit de respingător. 

Se uită la coroniţa slăbănogului. 

Nu cumva sunteţi şi dumneavoastră un prinţişor barbar? 

Bineînţeles că nu. 

Norocul dumneavoastră. 

Îmi pare rău de pisica ta, Tuf. Îţi înţeleg simţămintele, da, 
da, am trecut prin aşa ceva şi eu, de o mie de ori. 

De o mie de ori, repetă sec Tuf. Ar trebui să aveţi în vedere 
eforturi mai serioase pentru îngrijirea animalelor 
dumneavoastră. 

Slăbănogul ridică din umeri. 

Animalele mor. N-ai ce să faci. Colţi, gheare şi toate 
celelalte, da, da... Ăsta-l destinul lor. A trebuit să mă 
obişnuiesc să le văd ucise pe cele mai bune, chiar în faţa 
ochilor mei. Despre asta am venit să vorbesc cu tine, luf. 

Într-adevăr? 

Mă numesc Herold Nom şi sunt maestru principal pentru 
animale al casei mele, una dintre Cele Douăsprezece Mari 
Case de pe Lyronica. 

Lyronica. Numele nu mi-e complet necunoscut. O planetă 
mică, puţin colonizată, cu oarecare înclinații sălbatice, dacă 
ţin bine minte. Poate asta explică transgresiunea 
manierelor civilizate... 

Sălbatice? Zise Nom. Pălăvrăgeli tamberkineze, Tuf! 
Fermieri afurisiţi! Lyronica este bijuteria sectorului. Ai auzit 
de arenele noastre pentru animale? 

Haviland Tuf îl scărpină încă o dată pe Dax după ureche, 
un scărpinat ciudat, ritmic, iar motanul se descolăci, căscă 
şi-l privi pe slăbănog cu ochi mari, aurii, strălucitori. Ioarse 
încet. 

Mici pepite de informaţii mi-au căzut în urechi, în timpul 
peregrinărilor mele. Poate veţi binevoi să vă dezvoltați 


propunerea, Herold Nom, astfel încât eu şi Dax s-o putem 
analiza. 

Herold Nom îşi frecă mâinile şi dădu din cap. 

Dax? Sigur. Un animal frumos, deşi eu personal nu-s atras 
de animalele care nu pot lupta. Am spus întotdeauna că 
adevărata frumuseţe constă în puterea de a ucide. 

O atitudine idiosincratică, declară Tuf. 

Nu, nu, îl contrazise Nom. Deloc. Sper că munca ta aici nu 
te-a molipsit de mofturile tamberkineze. 

Tuf îşi goli halba în tăcere, apoi făcu semn pentru încă 
două. Ospătarul le aduse prompt. 

Mulţumesc, zise Nom, când halba fu aşezată, aurie şi 
înspumată, în faţa lui. 

Continuaţi, domnule. 

Da. Ei bine, Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica 
se întrec în arenele pentru animale. A început... cu secole în 
urmă. Înainte de asta, casele se războiau. Aşa-l mai bine. 
Onoarea familiei e păstrată, se fac averi, nu-l omorât 
nimeni. Vezi, fiecare casă stăpâneşte moşii imense, larg 
întinse pe planetă şi, pentru că teritoriul este slab colonizat, 
viaţa animală prosperă. Seniorii Marilor Case au decis, cu 
mulţi ani în urmă, în vremuri de pace, să aibă loc lupte de 
animale. Un divertisment plăcut, înrădăcinat adânc în 
istorie. Poate ai auzit de vechiul obicei al luptelor de cocoşi 
şi de poporul de pe Vechiul Pământ, romanii, care puneau 
tot felul de fiare ciudate să se lupte între ele în arenele mari 
pe care le aveau? 

Nom se opri şi sorbi din bere, aşteptând un răspuns, dar 
Tufîl mângâie pe Dax şi nu zise nimic. 

N-are importanţă, spuse în cele din urmă lyronicanul şi-şi 
şterse spuma de la gură cu dosul palmei. Acesta a fost 
începutul sportului. Fiecare casă are terenul ei anume şi 
animalele ei specifice,. Casa de Varcour, de exemplu, se 
întinde în sudul fierbinte, mlăştinos. Îi place să trimită în 
arenă şopârle-lei uriaşe. Feridian, un domeniu de la munte 
şi-a făcut averea cu ajutorul unei specii de maimuţe-de- 


munte, numite, după cum e normal, feridian. Propria mea 
casă, Dom, se află pe câmpiile înierbate de pe întinsul 
continent din nord. Am trimis o sută de fiare diferite să 
lupte în arenă, dar suntem celebri pentru colţ-de-oţel-l. 

Colţ-de-oţel-l! Numele este evocator. 

Da, spuse mândru Nom, zâmbind. Ca maestru principal 
pentru animale, am pregătit mii. Oh, sunt nişte animale 
drăguţe! Mari cât tine, cu blana de cea mai minunată 
culoare albastră-neagră, aprige şi neobosite! 

Pot presupune că aceşti colţ-de-oţel-l sunt de descendență 
canină? 

Dar cu ce canini! 

Şi-mi cereţi un monstru. Nom sorbi iar din bere. 

Adevărat, adevărat. Oamenii de pe zece planete învecinate 
vin pe Lyronica pentru a privi fiarele luptând în arenă şi 
pentru a paria cine va învinge. Se înghesuie îndeosebi în 
Arena de Bronz, care se află, de şase sute de ani, în Oraşul 
Tuturor Caselor. Acolo se duc cele mai mari lupte. Bogăția 
caselor noastre, a planetei noastre, a ajuns să depindă de 
ele. Fără ele, bogaţii de pe Lyronica ar fi la fel de săraci ca 
fermierii de pe lamber. 

Da... 

Înţelegi, bogăţia asta este distribuită caselor în funcţie de 
onoarea lor, în funcţie de victoriile lor. Casa de Arneth a 
ajuns cea mai mare şi mai puternică din cauză că are multe 
fiare ucigătoare pe diferitele sale domenii. Rangul celorlalte 
e în concordanţă cu rezultatele obţinute în Arena de Bronz. 

Jar Casa de Nom e ultima şi cea de pe urmă dintre Cele 
Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica, zise Tuf, clipind, în 
timp ce Dax toarse mai puternic. 

Ştii? 

Domnule, sare în ochi! Dar îmi vine în minte o obiecţie. 
Conform regulilor Arenei de Bronz, nu va fi considerată 
lipsită de etică procurarea şi introducerea în concurs a 
unor specii care nu-şi au sorgintea pe faimoasa 
dumneavoastră planetă? 


Există precedente. Cu vreo şaptezeci de ani în urmă, a 
venit un concurent chiar de pe Vechiul Pământ, cu o 
creatură numită lup de pădure, pe care o antrenase. Casa 
de Colin l-a sprijinit, într-un moment de nebunie. Sărmana 
lui fiară a fost asmuţită asupra unui colţ-de-oţel nomian şi s- 
a dovedit departe de a-l egala. Mai există şi alte cazuri. În 
ultimii ani, din nefericire, colţ-de-oţel-li noştri nu s-au 
înmulţit bine. Animalele sălbatice de pe câmpii au murit, iar 
cele care au rămas au devenit iuți şi au învăţat să se 
ferească, fiind greu pentru oamenii casei noastre să le 
captureze. În cuştile de înmulţire, rasa pare să se fi moleşit, 
în ciuda eforturilor mele şi ale maeştrilor pentru animale de 
dinaintea mea. Nom a câştigat puţine victorii în ultima 
vreme, iar eu nu voi rămâne maestru principal dacă nu fac 
ceva. Am ajuns săraci. Când am auzit că Arca a venit pe 
Tamber, am decis să te caut. Vreau să încep o nouă eră de 
glorie pentru Nom, cu ajutorul tău. 

Haviland Tuf rămase foarte liniştit. 

Înţeleg dilema pe care trebuie s-o înfruntaţi. Dar ţin să vă 
informez că nu obişnuiesc să vând monştri. Arca este o navă 
de germinare, proiectată de Imperialii Pământului cu mii de 
ani în urmă pentru a-l decima pe hrangani prin biorăzboi. 
Pot descărca un adevărat corn al abundenței de boli şi 
molime, iar în biblioteca de celule am material de clonare 
pentru nenumărate specii din mai mult de o mie de planete, 
dar monştri adevăraţi, de soiul de care am înţeles că aveţi 
nevoie, sunt într-o cantitate ceva mai redusă. 

Herald Nom păru dezamăgit. 

Deci, n-ai nimic? 

Nu acestea au fost cuvintele mele. Bărbaţii şi femeile din 
dispărutul Corp al Inginerilor Ecologi utilizau, din timp în 
timp, specii pe care cei neinformaţi sau superstiţioşi le-ar fi 
etichetat drept monstruoase, din motive atât psihologice, 
cât şi ecologice. Am câteva asemenea animale în stoc - un 
număr ridicol, poate doar câteva mii, oricum nu mai mult de 


zece mii. Pentru a da o cifră mai exactă, ar trebui să-mi 
consult calculatorul. 

Câteva mii de monştri! Se însufleţi iar Nom. Un stoc mai 
mult decât suficient! Cu siguranţă că vei găsi în el şi o fiară 
pentru Nom! 

Poate că da. Sau poate că nu. Există două posibilităţi. 

Îl privi pe Nom, cu figura lungă calmă, lipsită de emoție şi 
continuă: 

Problemele de pe Lyronica îmi trezesc interesul într-un 
mod neserios, dar sunt fără angajament profesional pentru 
moment, după ce am oferit tamberkinezilor o pasăre care 
să-l scape de infestarea cu viermi-de-rădăcină. Mă 
interesează să cercetez mai îndeaproape planeta 
dumneavoastră şi situaţia de acolo. Să ne întoarcem în 
Nom, domnule. Voi duce Arca pe Lyronica şi voi vedea 
arenele pentru animale, apoi vom decide ce-l de făcut. 

Excelent! Zâmbi Nom. Plătesc eu rândul ăsta! Dax torcea 
tare, ca o navetă care cobora. 

Arena de Bronz se afla chiar în centrul Oraşului Tuturor 
Caselor, în locul în care cartierele stăpânite de Cele 
Douăsprezece Mari Case se întâlneau ca nişte felii ale unei 
plăcinte uriaşe. Fiecare enclavă a oraşului întortocheat, din 
piatră, era înconjurată de ziduri. Fiecare purta un steag cu 
culorile sale distinctive, fiecare avea propria-l ambianţă şi 
stil. Dar toate se întâlneau la Arena de Bronz. 

De fapt, Arena nu era din bronz, ci mai mult din piatră 
neagră şi lemn lustruit. Se bomba în sus, fiind mai înaltă 
decât toate clădirile, cu excepţia câtorva turnuri şi minarete 
izolate. Avea deasupra o cupolă din bronz strălucitor, care 
sclipea în razele portocalii ale apusului. Din ferestre înguste 
priveau gargui - sculptați în piatră, forjaţi în fier, turnaţi în 
bronz. Porţile imense din zidurile de piatră neagră erau 
făurite tot din metal. Existau douăsprezece, câte una 
pentru fiecare cartier diferit al Oraşului Tuturor Caselor. 
Culorile şi gravurile de pe fiecare corespundeau casei 
respective. 


Soarele Lyronicii era un pumn de flăcări roşii ce mânjeau 
orizontul spre vest, când Herald Nom îl conduse pe 
Haviland Tuf la jocuri. Oamenii de casă abia aprinseseră 
torţele cu gaz - obeliscuri din metal care se înălţau ca nişte 
dinţi ascuţiţi într-un inel în jurul Arenei de Bronz - iar 
clădirea veche, gheboasă, fusese înconjurată de stâlpi 
pâlpâitori de flăcări albastre şi portocalii. Tufîl urmă pe 
Herald Nom, într-o mulţime de spectatori şi oameni care 
pariau, pe ulițele pe jumătate pustii ale cartierului nomic, 
pe o stradă pavată cu rocă sfărâmată, trecând printre 
doisprezece colţ-de-oţel-l din bronz, care mârâiau şi 
scuipau, în poziţii veşnice, de pe fiecare latură. Apoi ieşiră 
pe larga poartă Nom. Uşile erau făcute dintr-un amestec de 
abanos şi alamă. Paznicii în uniforme, înveşmântaţi tot în 
piele neagră şi blană cenuşie ca şi Herald Nom, îl 
recunoscură pe maestrul pentru animale şi-l lăsară să intre. 
Ceilalţi se opriră să plătească, dând monede de aur sau 
oţel. 

Arena era cel mai mare teren pentru animale. O 
adâncitură acoperită cu nisip alcătuia podeaua pentru 
luptă, aflată mult sub nivelul solului şi înconjurată de ziduri 
din piatră înalte de patru metri. Chiar de lângă ziduri 
începeau rândurile de scaune ce înconjurau ascendent 
arena, urcând până la porţi. Existau suficiente locuri pentru 
treizeci de mii de persoane, se fălise Nom, dar Tuf observă 
că de pe cele din spate nu prea se vedeau animalele, iar 
altele erau mascate de stâlpii de oţel. Prin clădire se aflau 
răspândite boxe pentru pariuri. 

Herald Nord îl conduse pe Tuf la cele mai bune scaune din 
arenă, în faţa sectorului Nom, despărțite doar de un 
parapet de peretele vertical de patru metri ce înconjura 
nisipul pe care avea loc lupta. Scaunele nu erau şubrede, 
din lemn şi fier, ca acelea din rândurile de sus, ci adevărate 
tronuri din piele, suficient de largi să încapă în ele chiar şi 
trunchiul masiv al lui Tuf. Şi de-o comoditate luxoasă. 


Fiecare scaun este capitonat cu pielea unei fiare care a 
murit în mod nobil acolo jos, îi explică Herald Nom lui Tuf, 
în timp ce se aşezau. 

În faţa lor, o echipă în uniforme albastre, dintr-o bucată, 
târau spre intrare carcasa unui animal groaznic la 
înfăţişare, acoperit cu pene. 

O pasăre luptătoare a Casei Dealurilor Wrai, explică Nom. 
Maestrul Wrai pentru animale a trimis-o să înfrunte o 
şopârlă-leu varcouriană. O alegere nu tocmai fericită. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. Rămase ţeapăn, drept, 
îmbrăcat într-un pardesiu cenuşiu din vinilin ce-l ajungea 
până la glezne, cu umeri bombaţi. Pe cap purta o capelă 
verde cu cozoroc, având ca emblemă theta auriu al 
inginerilor ecologi. Ţinea mâinile albe încrucişate pe burtă, 
în timp ce Herald Nom îl potopea cu un şuvoi de vorbe. 

Când vorbi crainicul arenei, tunetul vocii sale amplificate 
bubui în jur: 

Al cincilea meci. Din partea Casei de Nom, un colţ-de-oţel 
mascul, în vârstă de doi ani, cântărind 2,6 chintale, 
antrenat de maestrul junior pentru animale, Kers Nom. 
Debutant în Arena de Bronz. 

Chiar sub ei, metalul scrâşni pe metal şi o creatură de 
coşmar sări în arenă. Colţ-de-oţel-ul era un gigant miţos, cu 
ochi roşii, înfundaţi în orbite şi cu două şiruri de dinţi 
încovoiaţi de pe care se scurgeau bale - un lup crescut 
peste măsură, încrucişat cu un tigru-cu-colţi-sabie, cu 
picioarele groase cât copacii tineri, având viteza şi supleţea 
de ucigaş ascunse doar parţial de blana neagră-albăstruie 
care acoperea muşchii ce jucau. Colţ-de-oţel-ul mâărâi, iar 
arena reflectă ecoul sunetului. Ovaţii se dezlânţuiră peste 
tot. 

Herold Nom zâmbi şi spuse: 

Kern e un văr al meu, unul dintre cei mai promiţători 
juniori. Mi-a spus că această fiară ne va face să ne mândrim 
cu ea. Da, da, îmi place cum arată! ie nu? 


Fiind nou venit pe Lyronica şi în Arena de Bronz, nu am 
criterii de comparaţie, declară Tuf cu voce inexpresivă. 

Crainicul se făcu auzit din nou: 

Din partea Casei de Arneth-din-Pădurea-Aurită, o 
maimuţă-sugrumătoare, în vârstă de şase ani, cântărind 3,1 
chintale, antrenată de maestrul senior pentru animale, 
Danei Leigh Arneth. De trei ori veterană a Arenei de Bronz, 
de trei ori câştigătoare. 

În partea cealaltă a adânciturii se deschise altă poartă - 
cea fasonată în aur şi purpuriu - iar o doua fiară ieşi afară, 
pe două picioare scurte şi privi în jur. Maimuţa era scundă, 
dar teribil de solidă, cu un tors triunghiular şi cap în formă 
de ghiulea, cu ochii îngropaţi sub o muchie grea din os. 
Braţele, dublu articulate, musculoase, atârnau până la 
nisipul auriu. Fiara n-avea, din cap până-n picioare, nici un 
pic de păr, cu excepţia unor petece de blană de-un roşu 
întunecat sub braţe. Pielea sa era de-un alb murdar. Puţea. 
Haviland Tuf îi simţi duhoarea de mosc tocmai din cealaltă 
parte a arenei. 

Transpiră, îi explică Nom. Danei Leigh a adus-o la o 
frenezie a uciderii, înainte s-o trimită să lupte. Fiara-l în 
culmea experienţei, iar maimuţa-sugrumătoare e o creatură 
sălbatică. Spre deosebire de vărul ei, feridianul de munte, e 
prin natură carnivoră şi are nevoie de puţin antrenament. 
Dar colţ-de-oţel-ul lui Kers e mai tânăr. Meciul poate fi 
interesant. 

Maestrul nomian al animalelor se aplecă în faţă, în timp ce 
Tuf rămase calm, ţeapăn. 

Maimuţa se întoarse, scoțând din gâtlej un urlet profund, 
în timp ce colţ-de-oţel-ul se îndrepta spre ea, mârâind, o 
pată neagră-albăstruie care împrăştia nisipul arenei în 
timpul goanei. Maimuţa-sugrumătoare îl aşteptă, 
întinzându-şi braţele imense, neîndemânatice, iar Tuf 
percepu vag imaginea imensului animal ucigaş al casei Nom 
desprinzându-se de sol, într-un salt înfricoşător. Apoi, cele 
două fiare se învălmăşiră, rostogolindu-se de colo-colo, într- 


un vârtej de ferocitate, iar arena deveni o simfonie de 
țipete. 

Gâtul! Răcnea Nom. Sfâşie-l gâtul! Sfâşie-l gâtul! 

Cele două bestii se despărţiră la fel de brusc. Colţ-de-oţel- 
ul se răsuci într-o parte şi începu să meargă încet în cerc, 
iar Tuf văzu că o labă de dinainte era îndoită, ruptă. Se 
sprijinea pe cele trei rămase, dar mergea. Maimuţa- 
sugrumătoare nu-l ataca, dar se rotea continuu, făcându-l 
faţă. Pe pieptul ei se vedeau răni adânci, deschise, acolo 
unde o sfâşiaseră săbiile colţ-de-oţel-ului, dar fiara părea 
prea puţin slăbită. Herold Nom începu să mormăie încet. 

Nemulţumiţi de acalmie, spectatorii din Arena de Bronz 
începură un cânt ritmic, un sunet jos, fără cuvinte, care 
devenea tot mai puternic, pe măsură ce noi voci se adăugau 
corului. Tuf văzu imediat că sunetul avea efect asupra 
animalelor de jos. Începură să mârâie, să sâsâie, să scoată 
strigăte de luptă cu glasuri furioase, iar maimuţa- 
sugrumătoare ţopăia de pe un picior pe altul, înainte şi 
înapoi, într-un dans macabru, în timp ce de pe fălcile 
căscate ale colţ-de-oţel-ului curgeau bale însângerate. 

Cântul de ucidere urca şi cobora, devenind tot mai 
puternic, până când cupola de deasupra zăngăni din cauza 
zgomotului. Fiarele deveniră frenetice. Brusc, colţ-de-oţel- 
ul şarjă din nou, iar braţele lungi ale maimuţei se întinseră 
să-l prindă în saltul lui furios. Impactul aruncă 
sugrumătorul înapoi, dar Tuf văzu că dinţii colţ-de-oţel-ului 
se închiseseră în aer, în timp ce maimuța îşi încleştase 
mâinile în jurul gâtului negru-albastru. Animalul-câine se 
zbătea nebuneşte, în timp ce fiarele se rostogoleau pe nisip. 
Apoi se auzi un pocnet scurt, oribil, teribil de puternic, iar 
fiinţa-lup rămase ca un ghem de blană, cu capul atârnând 
grotesc într-o parte. 

Spectatorii încetară cântul jalnic şi începură să aplaude şi 
să fluiere. După aceea, uşa aurie şi purpurie se deschise 
încă o dată, iar maimuţa-sugrumătoare se întoarse de unde 


venise. Patru bărbaţi, în negrul şi cenuşiul casei Nom, 
veniră să care cadavrul. 

Herold Nom se întristase. 

Altă pierdere. Voi discuta cu Kers. Fiara lui n-a nimerit 
gâtul. 

Ce se va întâmpla cu leşul? Se interesă Tuf. 

Va fi jupuit şi măcelărit, mormăi Herold Nom. Casa Arneth 
va folosi blana pentru a capitona un scaun din sectorul 
arenei ce-l aparţinea. Carnea va fi împărţită cerşetorilor din 
faţa uşii aurii şi purpurii. Marile Case sunt milostive. 

Într-adevăr, comentă Haviland Tuf şi se ridică de pe scaun, 
cu o demnitate lentă. Am văzut Arena de Bronz. 

Pleci? Întrebă îngrijorat Nom. Atât de repede? Mai sunt 
încă cinci înfruntări. În următoarea, un feridian gigantic 
luptă cu un scorpion-de-apă din insula Amar. 

Am vrut doar să stabilesc dacă tot ce auzisem despre 
Arena de Bronz era adevărat. Văd că este. De aceea, nu-l 
nevoie să mai rămân. Nu trebuie să consumi întreaga sticlă 
cu vin de ciuperci pentru a te convinge că produsul are gust 
bun. 

Bine, zise Herold Nom ridicându-se, atunci vino cu mine la 
Casa Nom. Îţi voi arăta coteţele şi arenele pentru 
antrenament. Te vom ospăta cum nu te-ai ospătat niciodată. 

Nu va fi necesar. Văzând Arena de Bronz, pot avea 
încredere în imaginaţia şi puterea mea de deducție pentru 
a-mi reprezenta coteţele şi arenele de antrenament. Mă 
reintorc pe Arcă. 

Nom întinse o mână grăbită spre braţul lui Tuf, pentru a-l 
reţine. 

Atunci, accepţi sa ne vinzi un monstru? Ai văzut care-l 
necazul nostru. 

Tuf evită strânsoarea maestrului pentru animale cu o 
iuţeală care nu era în concordanţă cu mărimea şi greutatea 
lui. 

Domnule, stăpâniţi-vă! Nu-s încântat să fiu apucat 
grosolan şi strâns! 


După ce Nom îşi retrase mâna, Tuf se uită în jos, în ochii 
lui. 

Nu mă îndoiesc că există o problemă pe Lyronica. Probabil 
că un om mai practic decât mine ar considera că nu-l treaba 
lui, dar fiind în suflet un altruist, nu mă pot îndura să vă las 
aşa cum v-am găsit. Voi analiza situaţia şi mă voi strădui să 
descopăr măsurile corective potrivite. 

Căutaţi-mă pe Arcă peste trei zile. Poate în acel moment 
voi avea un gând, două, să vă împărtăşesc. 

Apoi, fără să mai adauge ceva, Haviland Tuf se întoarse şi 
plecă din Arena de Bronz, înapoindu-se în portul spaţial al 
Oraşului Tuturor Caselor, unde îl aştepta naveta sa, Vasilisc. 

Evident, Herold Nom nu fusese pregătit să vadă Arca. leşi 
din naveta sa, neagră cu cenuşiu, micuță şi uzată, în 
imensitatea punţii de abordare şi rămase cu gura căscată, 
întorcându-şi capul într-o parte sau alta, privind la 
întunecimea întinsă de deasupra, la navele străine ce se 
zăreau vag, la lucrul care arăta ca un dragon din metal, 
cuibărit în umbrele îndepărtate... Când Haviland Tuf veni 
să-l întâmpine, conducând o maşinuţă deschisă, cu trei roţi, 
maestrul pentru animale nu făcu nici un efort să-şi ascundă 
reacţia. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama, continua el să repete. 
Mărimea acestei nave, mărimea... Ar fi trebuit să-mi dau 
seama... 

Haviland Tuf rămase locului, ţinându-l pe Dax pe un braţ şi 
mângâindu-l încet. 

Unii ar putea considera Arca exagerat de mare, chiar 
intimidantă prin spaţiozitatea sa, dar eu mă simt bine. 
Vechile nave de germinare ale CIE aveau echipaje de două 
sute de oameni şi pot doar să presupun că aceştia detestau, 
ca şi mine, înghesuiala. 

Herold Nom se aşeză lângă Tuf. 

Câţi membri are echipajul tău? Întrebă el, ca să spună 
ceva, în timp ce Tuf punea maşina în mişcare. 


Unul. Sau cinci, în funcţie de acceptarea sau nu a felinelor 
în echipaj sau doar a umanoizilor. 

Eşti singurul membru al echipajului? Se minună Nom. 

Dax se ridică, în poala lui Tuf. Blana lui lungă, neagră, se 
mişcă, se zburli. 

Locuitorii Arcei sunt: eu însumi, Dax şi alte trei pisici, 
numite Haos, Ostilitate şi Bănuială. Vă rog să nu vă alarmaţi 
auzindu-le numele, maestru pentru animale Nom. Sunt 
creaturi blânde, nevătămătoare. 

Un bărbat şi patru pisici, zise gânditor Herold Nom. Un 
echipaj mic pentru o navă mare, da, da... 

Dax sâsâi. Tuf, ţinând motanul cu o mână mare, albă, o 
folosi pe cealaltă pentru a mângăia şi a alina animalul. 

L-aş putea menţiona şi pe cei-care-dorm, din moment ce 
păreţi a manifesta un interes atât de acut pentru locuitorii 
în viaţă ai Arcei. 

Cei-care-dorm? Întrebă Nom. Cine-s ăştia? 

Anumite organisme vii, având mărimi de la microscopic la 
monstruos, complet donate, dar în stare de comă, ţinute 
într-o stază perpetuă în bazinele de clonare. Deşi am o 
anumită simpatie pentru animalele de tot soiul, în cazul 
celor-care-dorm am permis cu înţelepciune intelectului meu 
să-mi stăpânească emoţiile şi de aceea n-am făcut nici un 
gest pentru a le disturba somnul îndelungat, fără vise. 
Investigând natura acelor specii aparte, am decis, cu mult 
timp în urmă, că ar fi tovarăşi de drum mult mai puţin 
plăcuţi decât pisicile mele. Trebuie să recunosc că, uneori, 
găsesc că făpturile acelea sunt o adevărată belea. Sunt 
obligat, la intervale regulate, să introduc o comandă 
secretă, plictisitoare, în calculatorul Arcei, astfel încât 
somnul lor îndelungat să continue. Mă înspăimântă gândul 
că într-o zi voi uita să fac asta, din vreun motiv oarecare, iar 
nava mea va fi umplută de tot felul de molime bizare şi de 
carnivore băloase, ceea ce implică pierdere de timp, 
curăţenie deranjantă şi, poate, vătămare serioasă a 
persoanei mele sau a pisicilor. 


Herold Nom se uită la figura inexpresivă a lui Tuf, apoi 
privi cotoiul mare, ostil. 

Aha! Da, da... Pare ceva periculos, Tuf. Poate că ar trebui 
să... Ah, să-l anulezi pe cei-care-dorm. Ai fi atunci, ah, în 
siguranţă. 

Dax sâsâi din nou la el. 

O idee interesantă! Fără îndoială, vicisitudinile războiului 
au fost responsabile de inocularea acestei atitudini 
paranoide la bărbaţii şi femeile din Corpul Inginerilor 
Ecologi, de-au ajuns să se simtă obligaţi să programeze 
asemenea apărare biologică îngrozitoare. Eu, fiind o fire 
mai încrezătoare şi cinstită, am meditat deseori să-l înlătur 
pe cei-care-dorm, dar adevărul este că nu-s în stare să 
abolesc unilateral o practică istorică de peste un mileniu. 
De aceea, le-am permis celor-care-dorm să doarmă şi m-am 
străduit să-mi amintesc contracomanda secretă. 

Da, da..., zise Herold Nom, încruntându-se. 

Dax se aşeză iar în poala lui Tuf şi începu să toarcă. 

Ai găsit ceva? Întrebă Nom. 

Eforturile mele n-au fost în întregime zadarnice, răspunse 
Tuf cu voce inexpresivă, în timp ce înaintau pe coridorul 
larg din uriaşul tunel central al Arcei. 

Gura lui Nom rămase iar căscată. În jurul lor, în toate 
părţile, pierzându-se în întuneric, putea observa o 
panoramă uriaşă de bazine, de toate formele şi mărimile. În 
unele recipiente de dimensiuni medii, atârnau în saci 
transparenţi siluete întunecate care se agitau spasmodic... 

Cei-care-dorm, mormăi Nom. 

Într-adevăr, confirmă Haviland Tuf. 

În timp ce conducea, privea drept înainte şi-l ţinea pe Dax 
în poală, iar Nom se uita, minunându-se, când într-o parte, 
când în alta. 

În cele din urmă părăsiră imensul tunel întunecat şi 
pătrunseră într-un coridor îngust, apoi coborâră din vehicul 
şi intrară într-o cameră încăpătoare, albă. Patru scaune 
largi, capitonate, dominau cele patru colţuri ale încăperii, 


având panouri de comandă pe braţele lor groase, lucitoare. 
O placă circulară, din metal albastru, era încastrată în 
podea, între ele. Haviland Tuf îl puse pe Dax pe unul dintre 
scaune, înainte de a se aşeza el însuşi pe un altul. Nom se 
uită în jur, apoi alese scaunul aflat în diagonală faţă de Tuf. 

Trebuie să vă informez despre mai multe lucruri, începu 
Tuf. 

Da, da... 

Monştrii sunt scumpi. Cer o sută de mii de standarzi. 

Ce? Asta-l o insultă! 'Ţi-am spus că Nom e o casă săracă! 

Într-adevăr. Poate o casă mai bogată va oferi preţul cerut. 
Corpul Inginerilor Ecologi a decedat de secole, domnule. 
Nici o navă de-a lor n-a rămas în funcţiune, cu excepţia 
Arcei. Ştiinţa lor a fost uitată în mare măsură. Tehnicile de 
donare şi ingineria genetică, aşa cum le practicau ei, există 
doar pe îndepărtatul Prometheus şi, poate, pe însuşi Vechiul 
Pământ, dar Pământul e o planetă închisă, iar prometheenii 
îşi păstrează secretele biologice cu o fervoare plină de grijă. 
Iar Herold Nom găseşte preţul meu exagerat! Se plânse el 
lui Dax. 

Cincizeci de mii de standarzi. Abia putem face faţă unui 
asemenea preţ. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

Optzeci de mii de standarzi Nu pot da mai mult! Casa de 
Nom va da faliment! Ne vor fi dărâmaţi colţ-de-oţel-li din 
bronz, iar poarta Nom va fi sigilată! 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

Lua-te-ar dracu'! O sută de mii, da, da... Numai dacă 
monstrul tău va îndeplini cerinţele noastre. 

Veţi plăti întreaga sumă la livrare. 

Imposibil! 

Tuf redeveni tăcut. 

Herold Nom încercă să-l facă să-şi piardă răbdarea. Se 
uită în jur cu o nonşalanţă studiată. Îşi trecu degetele prin 
păr. Tuf privi în gol. Apoi, maestrul pentru animale se răsuci 
cu scaun cu tot. Tuf privi în gol. 


Bine! Zise Nom, frustrat. 

Am studiat cerinţele dumneavoastră şi am consultat 
calculatorul în privinţa monstrului. În biblioteca de celule a 
Arcei există mostre din mii şi mii de animale de pradă, de 
pe nenumărate planete, inclusiv ţesuturi fosilizate, în care 
poate fi identificat modelul genetic al creaturilor legendare, 
dispărute demult de pe planetele lor de origine, ceea ce-mi 
permite să reproduc asemenea specii. De aceea, aveam mai 
multe alegeri. Pentru a simplifica problema, am luat în 
calcul numeroase criterii suplimentare, în afară de simpla 
ferocitate a animalului. De exemplu, m-am limitat la specii 
care respiră oxigen, apoi la cele care s-ar simţi bine într-un 
climat ca acela care predomină în preeriile bătute de vânt 
ale Casei de Nom. 

O idee excelentă. Am încercat, din timp în timp, să creştem 
şopârle-lei, feridiani sau alte animale ale Celor 
Douăsprezece Case, dar fără succes. Climatul, vegetaţia..., 
zise celălalt, scârbit. 

Exact. Văd că înţelegeţi variantele, deci diferitele 
dificultăţi implicate în căutările mele. 

Da, da, dar ajungem la problema principală. Ce-ai găsit? 
Ce-l monstrul de-o-sută-de-mii-de-standarzi? 

Vă ofer dreptul de a alege, răspunse Tuf. Din vreo treizeci 
de specii. Atenţie! 

Atinse un buton lucitor de pe braţul fotoliului şi, subit, pe 
placa de metal albastru dintre ei se ivi o fiară. Înaltă de doi 
metri, cu piele ca din cauciuc, roz-cenuşie, cu blană rară, 
albă. Făptura avea o frunte joasă, un rât porcesc şi un set 
de coarne curbate, dezagreabile, precum şi gheare ca nişte 
pumnale. 

Nu vă voi deranja cu denumirea formală, din moment ce 
am observat că lipsa de formalism este regula Arenei de 
Bronz. Acesta-l aşa-numitul porc-pânditor de pe Heydey, 
care trăieşte atât în păduri, cât şi pe câmpii. Mănâncă în 
principal stârvuri, dar e cunoscut şi ca amator de carne 
proaspătă. Luptă cu răutate când e atacat. Mai mult, se zice 


că ar fi destul de inteligent, deşi-l imposibil de domesticit. 
Porcul-pânditor se prăseşte excelent. Coloniştii de pe 
Gulliver au părăsit aşezările lor de pe Heydey din cauza 
acestui animal. Asta s-a întâmplat acum douăsprezece 
veacuri. 

Herold Nom se scărpină în cap, între părul negru şi 
coroniţa de alamă. 

Nu. E prea slab, prea uşor. Uită-te la gât! Gândeşte-te ce i- 
ar face un feridian! Exclamă el, scuturând din cap cu 
violenţă. Pe lângă asta, e urât! Şi refuz un mâncător de 
stârvuri, indiferent cât de afurisit e! Casa de Nom a prăsit 
luptători mândri, fiare care-şi ucid vânatul! 

Într-adevăr... 

Tuf apăsă butonul, iar porcul-pânditor dispăru. In locul lui, 
se ivi un trup suficient de mare încât să atingă tavanul şi să 
treacă prin el, un ghem gigantic de carne cenuşie blindată, 
fără trăsături, ca un scut. 

Planeta de origine a acestei creaturi n-a căpătat nume, 
nici n-a fost colonizată, dar o echipă de explorare de pe 
Vechiul Poseidon a cartat-o şi a pretins stăpânirea ei, luând 
şi mostre de celule. Au existat, pentru scurt timp, asemenea 
exemplare în grădinile zoologice, dar n-au prosperat. Fiara 
a fost poreclită berbec-rostogolitor. Adulții cântăresc 
aproximativ şase tone. Pe câmpiile planetei sale natale, 
berbecul-rostogolitor ajunge la o viteză de peste cincizeci 
de kilometri pe oră, strivind prada sub el. Fiara este, într-un 
sens, numai gură. Adică orice porţiune a pielii poate 
transpira enzime digestive. Rămâne, pur şi simplu, 
deasupra hranei, până când aceasta e absorbită. Vă pot 
garanta ostilitatea inconştientă a acestei specii. Cândva, 
într-un set de circumstanţe pe care nu-l nevoie să vi le 
expun, un berbec-rostogolitor a scăpat pe una dintre 
punţile mele, unde a făcut o cantitate cu adevărat uluitoare 
de pagube pereţilor şi aparaturii, înainte de a ajunge la o 
moarte timpurie şi inutilă. Mai mult, este implacabil în 
agresivitatea lui şi a încercat să mă strivească sub trupul 


său când am coborât în domeniul lui, pentru a-l aduce 
mijloacele de subzistență. 

Herold Nom, el însuşi acoperit pe jumătate de holograma 
întinsă, păru impresionat. 

Ah, da. Bun, mult mai bun... O creatură înspăimântătoare. 
Poate... Nu... Nu, zise el, schimbând tonul. Nu, nu merge. O 
făptură cântărind şase tone şi rostogolindu-se atât de iute 
poate să croiască o cale de ieşire din Arena de Bronz şi să 
ucidă sute dintre cei care ne plătesc. Pe de altă parte, cine 
ar da bani grei pentru a vedea această fiinţă zdrobind o 
şopârlă-leu sau un sugrumător? Nu. Nu-l sportiv. Berbecul- 
rostogolitor e prea monstruos, Tuf. 

Tuf, netulburat, atinse butonul încă o dată. Trupul imens, 
cenuşiu, lăsă loc unei pisici lucioase care mârâia. Fiara era 
la fel de mare ca un colţ-de-oţel, cu ochi piezişi, galbeni şi 
muşchi puternici sub acoperământul de blană de-un 
albastru închis. Blana era dungată. Linii subţiri, lungi, de 
argintiu afumat, se înşirau în lungul trupului, pe părţile sale 
lucitoare. 

Aha! Exclamă Nom. O frumuseţe cu adevărat, cu 
adevărat... 

Pantera de cobalt de pe Planeta Celiei, o prezentă Tuf. 
Deseori, numită cobaltpisică. Una dintre cele mai mari şi 
mai ucigătoare feline -sau dintre analoagele lor. Fiara este 
într-adevăr un vânător la superlativ, simţurile ei fiind 
miracole ale ingineriei biologice. Poate vedea în infra-roşu, 
pentru vânătoarea de noapte, iar urechile - remarcaţi 
mărimea şi forma - urechile sunt deosebit de sensibile. 
Fiind de descendență felinoidă, cobaltpisică are abilităţi 
paranormale, dar în cazul ei aceste abilităţi au fost 
dezvoltate mai mult ca de obicei. Frica, foamea şi pofta de 
sânge acţionează ca un declanşator. Atunci cobaltpisica 
devine cititoare de gânduri. 

Ce? Exclamă Nom, uluit. 

Puteri parapsihologice, domnule. Cu siguranţă că aţi auzit 
de această noţiune. Cobaltpisica este ucigătoare pentru că 


ştie ce mişcare va face adversarul ei, înainte ca această 
mişcare să fie făcută. Aţi înţeles? 

Da! 

Vocea lui Nom era aţâţată. Haviland Tuf se uită la Dax, iar 
cotoiul mare - care nu fusese câtuşi de puţin disturbat de 
parada fantomelor fără miros ce apăruseră şi dispăruseră - 
clipi şi se întinse leneş. 

Perfect, perfect! M-aş aventura a zice că putem antrena 
aceste fiare aşa cum antrenam colţ-de-oţel-li. Cititori de 
gânduri! Perfect. Chiar şi culoarea e potrivită - albastru 
întunecat, iar colţ-de-oţel-li sunt albaştri-negri - aşa că 
pisicile vor fi foarte nomice, da, da! 

Tuf atinse braţul scaunului, iar cobaltpisica dispăru. 

Într-adevăr! Presupun că nu-l nevoie să continuăm. Voi 
începe procesul de clonare imediat după plecarea 
dumneavoastră. Livrarea se va face peste trei săptămâni 
standard, dacă sunteţi de acord. Pentru suma agreată vă 
voi furniza trei perechi - două tinere, care pot fi eliberate în 
pustietăţile dumneavoastră şi una în deplină maturitate, 
care poate fi trimisă imediat în Arena de Bronz. 

Atât de curând! Exclamă Nom. Grozav, dar... 

Voi folosi cronourzeala, maestre pentru animale. Ea 
necesită energii vaste, adevărat, dar are puterea de a 
accelera însuşi mersul timpului, producând în interiorul 
bazinului o distorsiune temporală care-mi permite să 
grăbesc maturizarea clonei. Ar fi prudent să adaug că, deşi 
voi înzestra Nom cu şase animale, doar trei indivizi vor fi 
reproduşi. Arca deţine trei celule de cobaltpisica. Voi clona 
fiecare specimen de două ori, mascul şi femelă şi sper într- 
un mixaj genetic viabil când animalele se vor încrucişa pe 
Lyronica. 

Tot ce spui e grozav. Voi trimite prompt nave după 
animale. Atunci te voi plăti. 

Dax scoase un miorlăit subţire. 

Domnule, zise 'Tuf, mi-a venit o idee mai bună. Veţi plăti 
întregul preţ înainte să vă fie furnizat vreun animal. 


Dar ai spus că la livrare! 

Recunosc. Dar sunt supus unor capricii care mă 
îmboldesc, iar imboldul îmi spune să colectez banii înainte, 
nu simultan. 

Oh, foarte bine, deşi cererea ta este arbitrară şi excesivă! 
Cu cobaltpisicile ne vom recupera repede banii. 

Şi Nom dădu să se ridice. 

Haviland Tuf înălţă un deget. 

Un moment. N-aţi considerat potrivit să mă informaţi mai 
mult despre ecologia de pe Lyronica, nici despre 
particularităţile domeniilor Casei de Nom. Poate există 
acolo pradă. Trebuie să vă atrag atenţia că pisicile sunt 
vânători, de aceea au nevoie de specii potrivite de vânat. 

Da, da, sigur. 

Din fericire, sunt pregătit să vă fiu de ajutor. Pentru cinci 
mii de standarzi suplimentari vă pot clona o turmă de 
ţopăitori celiani, erbivori delicioşi, cu blană, celebri pentru 
carnea lor suculentă printre mâncăcioşii cu înclinații 
carnivore de pe o duzină de planete. 

Herold Nom se încruntă. 

Bah! Ai fi putut să ni-l dai pe gratis! Ai stors destui bani de 
la noi, Luf! 

Tuf se sculă de pe scaun şi ridică dispreţuitor din umeri. 

Individul mă ocărăşte, Dax, îi zise el pisicii. Ce să fac? Caut 
doar un trai cinstit şi toată lumea profită de mine! Alt 
imbold, adăugă el, uitându-se la Nom. Simt, într-un fel, că 
nu veţi renunţa, chiar dacă v-aş face o reducere excelentă. 
De aceea, voi ceda. Ţopăitorii vor fi gratuiţi. 

Excelent! Spuse Nom întorcându-se spre uşă. Îi vom lua o 
dată cu cobaltpisicile şi-l vom slobozi pe moşii. 

Haviland Tuf şi Dax îl urmară şi ieşiră din cameră, 
parcurgând în tăcere drumul până la nava lui Nom. 

Banii fură trimişi de Casa de Nom cu o zi înainte de cea 
stabilită pentru livrare. În după-amiaza următoare, urcară 
pe Arcă vreo zece bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi cenuşiu şi 
transportară şase cobaltpisici, cărora li se administraseră 


tranchilizante, din bazinele de păstrare ale lui Tuf în cuştile 
pregătite în navele lor. Tuf le ură grăbit drum bun, fără a se 
mai întâlni cu Herold Nom. Dar păstră Arca pe orbită în 
jurul Lyronicei. 

Trecură mai puţin de trei zile locale, scurte, înainte ca Tuf 
să remarce că muşteriul său înscrisese o cobaltpisica 
pentru o înfruntare în Arena de Bronz. 

În seara respectivă, Tuf îşi pregăti o deghizare constând 
într-o barbă falsă şi o perucă lungă până la umeri, din păr 
roşu, plus un costum înzorzonat de-un galben canar, cu 
mâneci bufante, completat de un turban din blană, apoi 
cobori în Oraşul Tuturor Caselor, sperând să nu fie băgat în 
seamă de nimeni. Când fu anunţată înfruntarea, stătea pe 
un scaun îngust din lemn, care se străduia să-l suporte 
greutatea, aflat în fundul arenei şi se rezema cu umerii de 
zidul din piatră aspră. Plătise câteva monede de oţel ca să 
intre, dar ocolise cu scrupulozitate boxele pentru pariuri. 

A treia înfruntare! Strigă crainicul, în timp ce muncitorii 
adunau bucăţile de carne împrăştiate ale animalului înfrânt 
în a doua luptă. Din partea Casei de Varcour, o femelă 
şopârlă-leu, în vârstă de nouă luni, cântărind 1,4 chintale, 
antrenată de maestrul junior pentru animale Ammari y 
Varcour Otheni. O dată veterană a Arenei de Bronz, o dată 
învingătoare. 

Spectatorii din jurul lui Tuf începură să strige şi să-şi agite 
braţele nebuneşte, după cum anticipase - de data aceasta, 
preferase să intre pe poarta Varcour, parcurgând un drum 
din ciment verde ce trecea printr-un hău de şopârle 
monstruoase din aur. Era înconjurat de suporteri 
varcourieni. În faţă, jos, alunecă o uşă împodobită cu verde 
şi auriu. Tuf duse la ochi binoclul închiriat şi văzu şopârla- 
leu târându-se înainte - doi metri de reptilă cu solzi verzi, 
cu o coadă ca un bici, lungă de două ori cât trupul, cu bot 
alungit ca al aligatorului de pe Vechiul Pământ. Fălcile se 
deschiseră şi se închiseră fără zgomot, arătând un şir de 
dinţi impresionanţi. 


Din partea Casei de Nom, importată pentru distracţia 
dumneavoastră de pe o altă planetă, o femelă cobaltpisică. 
În vârstă de... 

Crainicul făcu o pauză - în vârstă de... Ah, trei ani, zise el 
în cele din urmă. Cântărind 2,3 chintale, antrenată de 
maestrul senior pentru animale Herold Nom. Debutantă în 
Arena de Bronz. 

Cupola metalică de deasupra răsună de uralele cacofonice 
ale sectorului Nom. Herold Nom umpluse arena cu oamenii 
casei sale, îmbrăcaţi în culorile Nom şi purtând drapele 
cenuşii cu negru. 

Cobaltpisică ieşi din întuneric încet, cu o graţie prudentă, 
fluidă. Ochii ei aurii, mari, examinară arena. Era întru totul 
fiara făgăduită de Tuf -un mănunchi de muşchi ucigători şi 
mişcare rece, o blană de culoare albastru închis marmorată 
de dungi argintii. Mârâitul ei abia putu fi auzit, atât de 
departe se afla Tuf de locul acţiunii, dar văzuse prin binoclu 
gura deschizându-se. 

Şopârla-leu o văzu şi ea. Îi veni în întâmpinare lovind 
nisipul cu picioarele-l scurte, în timp ce coada incredibil de 
lungă se arcuise deasupra ei, ca acul unui scorpion 
reptilian. Când cobaltpisică întoarse ochii umezi spre 
duşman, şopârla-leu lăsă brusc coada în jos. Biciul izbi, 
producând un zgomot ca de oase frânte. Dar cobaltpisică 
alunecase uşor într-o parte. Fuseseră lovite doar aerul şi 
nisipul. 

Pisica dădea târcoale, mârâind. Şopârla-leu, implacabilă, 
se întoarse şi ridică iar coada, deschise fălcile şi se năpusti 
înainte. Cobaltpisică evită atât colții, cât şi biciul. Coada lovi 
iar şi iar, dar pisica era prea iute. 

Unul dintre spectatori începu să mormăie cântul de 
ucidere şi ceilalţi i se alăturară. Tuf îndreptă binoclul în altă 
direcţie şi văzu legănarea de pe scaunele din sectorul Nom. 
Şopârla-leu clănţăni frenetic din fălci, izbi cu coada uşa cea 
mai apropiată şi începu să se zvârcolească. 


Pisica, simțind o deschidere în garda adversarului, ajunse 
în spatele acestuia printr-un salt grațios, lipi de sol şopârila, 
care se zbătea, cu o labă mare, albastră şi-l sfârtecă în fâşii 
laturile moi, verzui şi burta. După un timp şi după o serie de 
izbituri inutile cu coada, care doar amuzară pisica, şopârla- 
leu rămase nemişcată. 

Nomienii aclamară foarte puternic. Haviland Tuf, cu 
trăsăturile palide ascunse de barbă, se ridică de pe scaunul 
strâmt şi plecă. 

Trecură câteva săptămâni. Arca rămase pe orbită, în jurul 
Lyronicei. Haviland Tuf urmărea cu grijă rezultatele din 
Arena de Bronz şi observă că pisicile de cobalt câştigau 
înfruntare după înfruntare. Herold Nom pierduse o luptă 
sau două, când folosise colţ-de-oţel-l, pentru a-şi îndeplini 
obligaţiile faţă de arenă, dar aceste înfrângeri fuseseră 
compensate de şirul lung de victorii. 

Tuf discută cu Dax, se jucă împreună cu celelalte pisici, se 
distră cu recent achiziţionatele holodrame, rulă pe 
calculator diferite estimări ecologice detaliate, bău multe 
bidoane cu bere brună tamberkineză şi vin vechi din 
ciuperci. Şi aşteptă. 

După vreo trei săptămâni standard de la debutul 
cobaltpisicilor în arenă, primi vizita pe care o anticipase. 

Naveta zveltă, cu prova ca un ac, era împodobită cu verde 
şi auriu, iar oamenii de pe ea îmbrăcaţi în armuri din solzi, 
alcătuite din plăci de metal aurit şi smalţ verde. Trei erau 
de gardă, în poziţie de drepţi, când veni Tuf să-l 
întâlnească. Al patrulea, un bărbat rumen, corpolent, 
purtând un coif din aur, cu panaş verde strălucitor, care-l 
acoperea căpăţâna pătrată, cheală ca a lui Tuf, păşi în faţă 
şi-l întinse o mână dolofană. 

Intenţia dumneavoastră a fost apreciată, îi spuse Tuf, 
ţinând ferm ambele mâini pe Dax. Am observat faptul că nu 
purtaţi vreo armă. Pot să vă întreb care vă este numele şi ce 
treburi aveţi aici? 


Morho y Varcour Otheni, începu conducătorul. Tuf ridică o 
palmă. 

Aşa. Şi sunteţi maestrul senior pentru animale al Casei de 
Varcour, venit aici să cumpăraţi un monstru. Mărturisesc că 
această desfăşurare a evenimentelor n-a fost complet 
neanticipată. 

Gura maestrului gras se deschise, scoțând un „o”. 

Oamenii casei dumneavoastră trebuie să rămână aici. 
Puteţi să vă aşezaţi lângă mine, ca să pornim. 

Haviland Tuf nu-l spuse lui Morho y Varcour Otheni 
aproape nici un cuvânt până nu rămaseră singuri, în 
aceeaşi cameră în care îl dusese pe Herold Nom, stând în 
colţuri opuse ale încăperii. 

Evident, aţi auzit de mine de la cei din Casa de Nom, spuse 
Tuf. 

Într-adevăr, zâmbi Morho, arătându-şi dinţii. Un om din 
Casa de Nom a fost convins să dezvăluie originea 
cobaltpisicilor. Spre încântarea noastră, Arca se afla încă pe 
orbită. Se pare că ai găsit Lyronica amuzantă. 

Amuzamentul nu-l esenţa problemei. Când există 
probleme, mândria mea profesională îmi cere să aduc 
micile servicii de care-s în stare. Din nefericire, Lyronica 
geme de probleme. Dificultăţile dumneavoastră, de 
exemplu. După toate probabilitățile, Varcour este acum 
ultima şi cea de pe urmă dintre Cele Douăsprezece Mari 
Case. Un om cu o fire mai critică decât mine ar remarca 
faptul că şopârlele-leu sunt cel mult monştri deplorabil de 
marginali şi, deoarece am înţeles că domeniile 
dumneavoastră sunt, în mare parte, mlaştini, alegerea 
combatanţilor pentru arenă vă este întrucâtva limitată. Am 
ghicit esenţa solicitării dumneavoastră? 

Hmmm... Da, într-adevăr. Mi-ai luat-o înainte, domnule. 
Dar ai făcut-o corect. Ne descurcam bine până te-ai 
amestecat în treburile noastre. De atunci, n-am mai câştigat 
nici o întâlnire cu Nom, iar ei fuseseră înainte victimele 
noastre principale. Câteva victorii amărâte asupra 


Dealurilor Wrai şi Insulei Amar, una norocoasă împotriva 
Feridian-ului, o pereche de egalităţi prin moarte cu Arneth 
şi Sân Doon -ăsta a fost rezultatul lunii trecute. Ptiu! Nu 
putem supravieţui. Mă vor face îngrijitor de pui şi mă vor 
trimite înapoi la ţară, dacă nu acţionez. 

Tuf îl mângâie pe Dax şi-l linişti pe Morho, ridicând mâna. 

Nu-l nevoie să mai discutăm această problemă. Am reţinut 
necazul dumneavoastră. De la afacerea cu Herold Nom, am 
avut norocul să dispun de mult timp liber. De aceea, am fost 
în stare să mă dedic, ca un exerciţiu mintal, problemelor 
fiecărei Mari Case. Nu trebuie să irosim timp preţios. Pot să 
vă rezolv problemele actuale. Totuşi, asta o să vă coste. 

Am venit pregătit, rânji Morho. Am auzit care ţi-e preţul. 
Mare, dar nu mă târguiesc. Suntem gata să plătim, dacă... 

Domnule, sunt un om milostiv. Nom e o casă sărmană, 
maestrul ei pentru animale fiind abia cu puţin deasupra 
unui cerşetor. Din milă, i-am cerut un preţ scăzut. Domeniul 
Varcour e mai bogat, standardele lui mai înalte, victoriile lui 
mai frenetic cântate. De la dumneavoastră trebuie să cer 
două sute şaptezeci şi cinci de mii de standarzi, pentru a 
recupera pierderile pe care le-am suferit tratând cu atâta 
generozitate Casa de Nom. 

Morho scoase un sunet, şocat, iar solzii armurii clincăniră 
metalic atunci când se ridică de pe scaun. 

Prea mult, prea mult! Protestă el. Te implor! Adevărat, 
suntem mai măreţi decât Nom, dar nu atât de mari precum 
presupui. Ca să plătim un asemenea preţ va trebui să 
murim de foame. Şopârlele-leu vor năvăli peste parapete. 
Oraşele noastre se vor cufunda, cu picioroangele lor cu tot, 
iar mâlul mlaştinilor le va acoperi şi copiii se vor îneca. 

Dax se mişcă în poala lui Tuf şi miorlăi încet. 

Chiar aşa! Mi-e ruşine că pot provoca asemenea suferinţe. 
Poate două sute de mii de standarzi ar fi mai echitabil. 

Morho y Varcour Otheni începu să protesteze şi să implore 
din nou, dar de data asta Tuf rămase tăcut, cu mâinile pe 
braţele scaunului, până când maestrul pentru animale, cu 


faţa roşie şi transpirat, se aşeză în cele din urmă şi fu de 
acord să plătească preţul. 

Tuf atinse un buton de pe braţul fotoliului. Imaginea unui 
saurian uriaş, musculos, se materializă între el şi Morho. 
Era înalt de doi metri, acoperit cu solzi ca nişte plăci 
cenuşii-verzi, stătea pe patru picioare îndesate, cu gheare, 
groase ca trunchiurile de copaci. Capul lui masiv era blindat 
cu o placă din os groasă, galbenă, care se avânta înainte 
precum prova unei corăbii de război, prevăzută cu două 
coarne la colţuri. Creatura avea un gât scurt, gros. De sub 
marginea frunţii, priveau ochi galbeni, înceţoşaţi. Între ei, 
chiar în centrul capului, se zărea o gaură mare, neagră, 
rotundă, ce străbătea placa groasă a craniului. 

Oh! Exclamă Morho, încruntându-se. Da. E foarte, ah, 
mare. Dar arată... N-a existat, iniţial, un al treilea corn 
acolo, în centru? Arată ca şi cum ar fi fost, ah, înlăturat. 
Specimenele noastre trebuie să fie intacte, Tuf! 

Tris neryei, de pe Locul-de-asolizare-al-cablului. Aşa a fost 
numit de fyndii, ai căror colonişti au precedat cu mai multe 
milenii umanitatea pe planeta aceea. Termenul, tradus 
literal, înseamnă cuţit viu. Nu lipseşte nici un corn, 
domnule. 

Un deget lung făcu o mişcare scurtă, precisă, apăsând o 
tastă. Tris neryei întoarse capul masiv către maestrul 
pentru animale varcourian, care îşi aplecă trupul dolofan 
înainte, dornic să vadă mai bine imaginea. 

În timp ce se apropia astfel de fantomă, tendoanele din 
gâtul gros al creaturii se încordară şi din capul fiarei ţâşni 
un os ascuţit, gros cât antebraţul lui Tuf şi lung de un 
metru, într-o mişcare abia perceptibilă. Morho y Varcour 
Otheni scoase un țipăt puternic, strident şi se făcu cenuşiu 
la faţă când spada din os trecu prin el şi-l ţintui de scaun. O 
duhoare cumplită umplu încăperea. 

Tuf nu spuse nimic. Morho, bolborosind, privi locul în care 
cornul pătrundea în burta lui, cu o figură de parcă i s-ar fi 
făcut rău. Dură un minut lung, groaznic, până să-şi dea 


seama că nu exista nici sânge, nici durere, că monstrul era 
doar o hologramă. Gura lui rămase căscată, fără să scoată 
vreun sunet. Apoi înghiţi în sec. 

Foarte, ah, spectaculos, îi spuse el lui Tuf. 

Capătul spadei lungi, din os, era ţinut strâns de inele şi 
chingi din muşchi albaştri-negri, care pulsau. Încet, vârful 
începu să se retragă în capul monstrului. 

Baioneta, dacă ne putem permite s-o numim astfel, este 
găzduită de o cavitate plină cu mucozitate, aflată în partea 
superioară a cefei şi a spatelui creaturii, iar inelele de 
muşchi înconjurătoare o pot scoate cu o viteză de 
aproximativ şaptezeci de kilometri pe oră standard, cu o 
forţă pe măsură. Habitatul nativ al speciei nu-l prea 
deosebit de zonele din Lyronica aflate sub stăpânirea Casei 
de Varcour. 

Morho se mişcă, iar scaunul trosni sub greutatea lui. Dax 
torcea puternic. 

Excelent! Spuse maestrul pentru animale, dar numele e 
prea, ah, străin. Să-l zicem, stai să mă gândesc, purtător- 
de-spadă! Da! 

Spuneţi-l cum doriţi. Mă interesează prea puţin. Aceşti 
saurieni au multe avantaje evidente pentru Casa de Varcour 
şi, dacă preferaţi să-l alegeţi, vă voi da, fără suplimentare 
de preţ, cantitatea de melci-de-copac din Cathadayn 
necesară prăsirii. Veţi descoperi că... 

Tuf urmări sârguincios ştirile din Arena de Bronz, deşi nu 
se mai aventură niciodată pe solul Lyronicei. Cobaltpisicile 
continuau să măture totul în calea lor. În ultima întâlnire 
teledifuzată, una dintre fiarele Casei de Nom distrusese o 
maimuţă-sugrumătoare de prima mână, a Casei Arneth şi o 
broască-de-came, din Insula Amar, în timpul unei înfruntări 
speciale, în trei. 

Dar şi norocul Casei de Varcour era în creştere: noii 
introduşi, purtătorii-de-spadă, se dovediseră o senzaţie a 
Arenei de Bronz cu ţipetele lor asurzitoare, cu paşii lor grei, 
dar mai ales datorită faptului că-şi ucideau adversarul 


imediat, prin înfigerea bruscă a baionetei masive din os. În 
cele trei lupte de până atunci, un feridian uriaş, un 
scorpion-de-apă şi o pisică-păianjen gnethineză se 
dovediseră teribil de inferiori saurienilor varcourieni. 
Morho y Varcour Otheni era în culmea fericirii. În 
săptămâna următoare, cobaltpisica urma să întâlnească 
putătorul-de-spadă într-o înfruntare pentru supremație. Se 
prevedea o arenă plină. 

Herold Nom îl căută o dată pe Tuf, la scurtă vreme după 
ce purtă-torii-de-spadă obţinuseră prima lor victorie. 

Tuf, spuse el aspru, ai vândut un monstru Casei de 
Varcour! Nu aprobăm asta! 

Nu mi-am dat seama că am nevoie de aprobarea 
dumneavoastră. Am lucrat până acum cu impresia că sunt 
independent, ca şi seniorii şi maeştrii pentru animale ai 
tuturor Marilor Case de pe Lyronica. 

Da, da, se răsti Nom, dar nu vrem să fim înşelaţi, ai auzit? 
Haviland Tuf rămase calm, privind figura încruntată a lui 
Nom, în timp ce-l mângâia pe Dax. 

Am multă grijă să fiu corect în toate faptele mele, 
răspunse el. Dacă aţi fi insistat în privinţa unei livrări 
exclusive de monştri pe Lyronica, poate că am fi discutat 
această posibilitate. Dar, după câte îmi amintesc, o 
asemenea problemă n-a fost abordată, nici sugerată. Sigur, 
nu mi-aş fi permis să acord un asemenea privilegiu Casei de 
Nom fără o plată corespunzătoare, deoarece fapta mea m- 
ar fi lipsit de un venit foarte necesar. În orice caz, mă tem 
că discuţia e inutilă, din moment ce tranzacţia cu Casa de 
Varcour s-a încheiat şi ar fi lipsit de etică, pentru a nu spune 
că-l imposibil, s-o reziliez acum. 

Nu-mi place asta, Tuf! 

Nu reuşesc să descopăr cauza legală a plângerii 
dumneavoastră. Monştrii acţionează după cum era de 
aşteptat şi nu-l generos din partea dumneavoastră să-mi 
purtaţi pică pentru că o altă casă împărtăşeşte norocul lui 
Nom. 


Da. Nu. Adică... Bine, las-o baltă! Presupun că n-am cum 
să te opresc. Dacă alte case capătă animale care pot bate 
pisicile noastre, ne aşteptăm să ne livrezi ceva care să 
poată învinge ceea ce le-ai vândut lor. Ai înţeles? 

Principiul este uşor de priceput, zise Tuf, uitându-se la 
Dax. Am dat Casei de Nom victorii fără precedent, iar 
Herold Nom îmi ponegreşte onestitatea şi 
comprehensiunea. Mă tem că rămânem neapreciaţi. 

Da, da, se încruntă Nom. Bine, când vom avea nevoie de 
mai mulţi monştri, victoriile noastre ne vor fi îmbogăţit 
suficient pentru a ne permite preţul tâlhăresc pe care 
intenţionezi să ni-l ceri. 

Înţeleg că, altfel, lucrurile merg bine? Se interesă Tuf. 

Ei bine, da şi nu. În arenă, da, da, evident. Dar altfel... Ei 
bine, de aceea te-am căutat. Cele patru pisici mai tinere nu 
par interesate să se înmulțească, nu ştim din ce cauză. 
Îngrijitorul nostru de pui se plânge că slăbesc, are impresia 
că-s bolnave. N-am nici o părere personală, eu stau în oraş, 
iar animalele se află pe câmpurile din jurul Casei de Nom. 
Există totuşi îngrijorare. Pisicile sunt în libertate, 
bineînţeles, dar le urmărim, aşa că... 

Tuf îşi rezemă bărbia în palmă. 

Fără îndoială, perioada lor de împerechere va sosi. Vă 
sfătuiesc să aveţi răbdare. Toate fiinţele vii se angajează în 
reproducere, unele chiar în exces, deci vă asigur că îndată 
ce femela de cobaltpisică va intra în călduri, problema se va 
rezolva cu promptitudine. 

Aha. Pare logic. Presupun că-l doar o problemă de timp. 
Altă chestie despre care voiam să vorbim se referă la 
ţopăitori. Le-am dat drumul, ştii, iar ei n-au prezentat nici o 
dificultate la înmulţire. Străvechile păşuni ale Casei de Nom 
au fost distruse. E un lucru foarte supărător. [opăie peste 
tot. Ce să facem? 

Problema se va rezolva de la sine când cobaltpisicile vor 
începe să se înmulțească. Panterele cobalt sunt animale de 


pradă lacome şi eficiente, înzestrate splendid pentru a pune 
capăt belelei ţopăitorilor. 

Herold Nom arăta zăpăcit şi foarte abătut. 

Da, da... Dar... 

Mă tem că trebuie să punem capăt conversaţiei, spuse Tuf 
ridicându-se. O navetă tocmai a intrat în orbita de docare 
pe Arcă. E de culoare albastru-oţel, cu aripi mari, 
triunghiulare, cenuşii. 

Casa Dealurilor Wrai! 

Fascinant! Exclamă Tuf. Bună ziua. 

Maestrul pentru animale Denis Lon Wrai plăti două sute 
treizeci de mii pentru monstrul său, un ursoid puternic, cu 
blană roşie, originar din dealurile de pe Vagabond. Haviland 
Tuf încheie tranzacţia dăruind o pereche de ouă de 
alergător. 

În săptămâna care urmă, patru bărbaţi în mantii din 
mătase portocalie şi roşie ca flacăra vizitară Arca. Se 
reîntoarseră la Casa de Feridan mai săraci cu trei sute 
cincizeci de mii de standarzi, dar cu un contract pentru 
livrarea a şase elani-otrăvitori uriaşi, blindaţi, plus un cadou 
constând în porci-de-larbă din Hrangan. 

Maestrul pentru animale din Sân Doon primi un şarpe 
gigantic. Emisarii din Insula Amar se arătară încântați de 
godzilla lor. Un comitet alcătuit din doisprezece seniori din 
Casa Danţ, în robe albe ca laptele şi împodobite cu 
catarame din argint, se bucurară când Haviland Tuf le oferi 
o garghulă băloasă şi un cadou neînsemnat. Şi astfel, una 
câte una, fiecare din Cele Douăsprezece Mari Case de pe 
Lyronica îl vizitară, fiecare îşi primi monstrul, fiecare plăti 
preţul mereu mai mare. 

În momentul acela, ambele cobaltpisici luptătoare ale 
Casei de Nom muriseră, prima străpunsă de baioneta unui 
purtător-de-spadă varcourian, a doua strivită între labele 
masive, cu gheare, ale unui ursoid al Dealurilor Wrai (deşi, 
în ultimul caz, ursoidul murise şi el). Fără îndoială, pisicile 
mari îşi meritaseră soarta, căci în limitele înguste, 


ucigătoare, ale Arenei de Bronz se dovediseră incapabile s- 
o ocolească. Herold Nom lua legătura zilnic cu Arca, dar Tuf 
îşi instruise calculatorul să-l respingă apelul. 

În cele din urmă, după ce unsprezece case veniseră, 
plătiseră, îşi luaseră darul şi plecaseră, Haviland Tuf stătu 
faţă în faţă cu Danei Leigh Arneth, maestrul senior pentru 
animale al Casei Arneth-din-Pădurea-Aurită, cândva cea mai 
mare şi mai mândră dintre Cele Douăsprezece Mari Case 
de pe Lyronica, acum ultima şi cea de pe urmă. Arneth era 
un bărbat imens, ce-l putea privi ochi în ochi pe Tuf, dar nu 
avea nici un strop din grăsimea acestuia. Pielea lui arăta ca 
abanosul tare, iar individul era numai muşchi. Avea figură 
ascuţită, cu nas acvilin, părul scurt, cenuşiu ca oţelul. 
Maestrul pentru animale venise la discuţie îmbrăcat în 
brocart de aur, cu centură şi cizme stacojii, purtând o 
beretă stacojie pusă într-o parte. Ducea un ghimpe-pentru- 
dureri, folosit la antrenamente, ca pe un baston. 

Dax se zburli când Danei Leigh Arneth ieşi din navă şi 
sâsâi când bărbatul se căţără în maşinuţă, lângă Tuf. Ca 
urmare, Haviland Tuf începu de îndată lungul, incoerentul 
său discurs despre cei-care-dorm. Arneth tresări şi ascultă. 
În cele din urmă, Dax se linişti iar. 

Puterea Casei Arneth-din-Pădurea-Aurită a constat 
întotdeauna în variaţie, zise grăbit Danei Leigh Arneth. În 
timp ce restul caselor de pe Lyronica îşi riscau averea pe o 
singură fiară, părinţii şi bunicii noştri lucrau cu zeci de 
animale. Împotriva oricărei fiare de-a celorlalţi, noi aveam o 
alegere optimă, o strategie. Acest lucru a reprezentat 
măreţia şi mândria noastră. Dar nu putem avea o strategie 
împotriva acestor fiare-demon ale tale, negustorule. Nu 
contează ce luptător trimitem în arenă, dintre sutele pe 
care le avem. Se întoarce mort. Ne-ai obligat să tratăm cu 
tine. 

Trebuie să obiectez, replică Tuf. Cum poate un simplu 
vânzător de animale să-l forţeze pe cel mai mare dintre 
maeştrii pentru animale de pe Lyronica să facă un lucru pe 


care nu-l doreşte? Dacă nu doriţi cu adevărat să-mi angajaţi 
serviciile, vă rog să-mi acceptaţi cuvântul că nu mă simt 
ofensat. Am putea lua prânzul împreună şi am putea 
conversa, lăsând deoparte afacerile. 

Nu te juca astfel cu vorbele, negustorule! Se răsti Arneth. 
Afacerile reprezintă singurul motiv pentru care mă aflu aici. 
N-am nici un chef să-ţi suport compania odioasă! 

Haviland ut clipi. 

Am fost jignit profund, spuse el cu voce inexpresivă. Dar 
departe de mine gândul de a respinge un client, indiferent 
de opiniile sale despre mine. Sunteţi liber să vă uitaţi în 
stocul meu, alcătuit din câteva specii sărmane care s-ar 
putea să vă trezească interesul dintr-un motiv oarecare. 
Poate că norocul va considera potrivit să vă redea opţiunea 
strategiei. 

Zicând acestea, Tuf se jucă la comenzile de pe braţul 
scaunului, dirijând o simfonie în lumină şi carne iluzorie. O 
paradă de monştri defilă prin faţa ochilor maestrului pentru 
animale al Casei Arneth, creaturi cu blană sau cu solzi, cu 
pene sau acoperite cu blindaj din plăci, animale de munte, 
de pădure, de lacuri sau de câmpie, fiare de pradă, 
mâncătoare de leşuri sau erbivore ucigătoare, de 
dimensiuni mari sau mici. 

Danei Leigh Arneth, cu buzele strânse, comandă până la 
urmă câte patru exemplare dintr-o duzină de specii mai 
mari şi mai ucigătoare, la preţul de un milion de standarzi. 

Încheierea tranzacţiei - completată, ca şi în cazul 
celorlalte case, cu un dar constând în animale 
nevătămătoare - nu potoli cu nimic temperamentul nervos 
al lui Arneth. 

Tuf, spuse el după ce terminară să se târguie, eşti un om 
deştept şi viclean, dar pe mine nu mă prosteşti! 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

Ai adunat o avere imensă şi i-ai înşelat pe cei care au 
cumpărat de la tine gândindu-se la câştig. Nomii, de 
exemplu. Pisicile lor sunt fără valoare. Erau o casă săracă, 


iar preţul tău i-a adus în pragul falimentului, aşa cum ne-ai 
adus pe toţi. Au crezut că vor recupera banii prin 
intermediul victoriilor. Bah! De acum, nu va mai exista nici o 
victorie a Casei de Nom! Fiecare casă care a venit la tine a 
căpătat ceva care îi oferea un avantaj asupra celor care 
cumpăraseră înainte. Aşa că Arneth, ultimul cumpărător, 
rămâne cea mai mare casă dintre toate. Monştrii noştri vor 
face prăpăd. Nisipul Arenei de Bronz se va întuneca de 
sângele fiarelor caselor mai mărunte. 

Mâinile lui Tuf se strânseră deasupra burţii sale, iar figura 
îi rămase placidă. 

N-ai schimbat nimic. Marile case rămân cum au fost: 
Arneth - cea mai mare, Nom - cea de pe urmă. lot ce-ai 
făcut a fost să ne storci de bani, ca un profitor ce eşti, până 
când fiecare senior de pe Lyronica a ajuns să se chinuiască, 
să socotească fiecare bânuţ, ca să se descurce. 

Rivalii noştri aşteaptă victorii, dar toate victoriile vor fi ale 
noastre. Doar noi n-am fost înşelaţi, pentru că m-am gândit 
să cumpăr ultimul şi să cumpăr ce-l mai bun. 

Previziunea şi discernământul dumneavoastră sunt 
remarcabile, zise Haviland Tuf. Evident, profunzimea mea 
nu face doi bani când am de-a face cu un om atât de 
înţelept şi de perspicace precum dumneavoastră şi nu mi-ar 
fi de folos să disimulez, să neg sau să încerc să vă păcălesc. 
Cineva atât de abil va descoperi uşor trucurile mele. Poate 
că-l mai bine să nu spun nimic. 

Poţi face un lucru mai bun, Tuf. Nu vei spune nimic şi nu 
vei face nimic. Aceasta-l ultima ta vânzare pe Lyronica. 

Poate că da, poate că nu. Se pot ivi circumstanţe care să-l 
determine pe maeştrii altor case să-mi facă alte comenzi. 
Mă tem că n-aş putea să-l refuz. 

Poţi şi vrei, spuse sec Danei Leigh Arneth. Casa Arneth a 
făcut ultima achiziţie şi nu se va lăsa înşelată. Clonează-ne 
animalele şi vom pleca imediat după livrare. Apoi nu vei mai 
avea de-a face cu Marile Case. Mă îndoiesc că prostul ăla de 
Herold Nom poate oferi încă o dată preţul pe care-l ceri, 


dar chiar dacă va găsi undeva standarzii necesari, nu-l vei 
vinde nimic. Ai înţeles? Nu vom continua veşnic jocul ăsta 
inutil, sărăcind ca să cumpărăm monştri, pierzându-l, 
cumpărând alţii şi nerealizând nimic. Sunt convins că ai 
continua să vinzi până nu va rămâne un standard pe 
Lyronica, dar Casa Arneth îţi interzice să faci asta. Ignoră 
avertismentul şi viaţa ta nu va valora nimic, negustorule! 
Nu-s un om care uită! 

Punctul dumneavoastră de vedere a fost bine exprimat, 
răspunse Tuf, scărpinându-l pe Dax după ureche, deşi nu-mi 
place foarte mult maniera în care l-aţi expus. Dar din 
moment ce aranjamentul pe care-l sugeraţi cu atâta forţă 
va fi, indubitabil, în beneficiul Casei Arneth-din-Pădurea- 
Aurită, celelalte Mari Case de pe Lyronica vor fi în pierdere, 
iar eu va trebui să renunţ la potenţiale profituri viitoare. 
Probabil că nu înţeleg în întregime propunerea 
dumneavoastră. Sunt uşor distrat şi s-ar putea să-mi fi 
scăpat partea în care mi-aţi explicat ce stimulent îmi oferiţi 
pentru a accepta cererea dumneavoastră de a nu mai trata 
cu Marile Case de pe Lyronica. 

Sunt pregătit să-ţi ofer alt milion de standarzi, spuse 
Arneth, încântat. Mi-ar plăcea să ţi-l vâr pe gât, dacă ar fi să 
spun adevărul, dar pe durată lungă e mai ieftin aşa decât să 
mai particip încă o rundă la jocul tău blestemat. 

Înţeleg. Deci, alegerea îmi aparţine. Pot să iau un milion 
de standarzi şi să plec, sau să rămân, înfruntând mânia 
dumneavoastră şi pericole înfricoşătoare. Trebuie să 
recunosc că, în viaţă, am avut de cântărit multe decizii 
dificile. În orice caz, nu-s soiul de om care să rămână pe o 
planetă unde prezenţa lui nu mai este dorită. Mărturisesc 
că în ultimul timp am simţit nevoia de a-mi relua 
peregrinările. Foarte bine, mă înclin în faţa solicitării 
dumneavoastră! 

Danei Leigh Arneth rânji sălbatic, iar Dax începu să 
toarcă. 


Ultima navetă, din flota celor douăsprezece nave 
strălucitoare, stropite cu auriu, abia plecase, ducând 
achiziţiile lui Danei Leigh Arneth către Lyronica şi Arena de 
Bronz, când Haviland Tuf consimţi, în cele din urmă, să 
accepte apelul lui Herold Nom. 

Maestrul slăbănog arăta scheletic. 

Tuf! Exclamă el. Totul merge rău! 

Într-adevăr..., făcu Tuf, impasibil. Nom se strâmbă. 

Nu, ascultă! Cobaltpisicile sunt moarte sau bolnave. Patru 
dintre ele au murit în Arena de Bronz - ştiam că a doua 
pereche era prea tânără, înţelegi, dar după ce-am pierdut 
primul cuplu, n-aveam altceva de făcut. O puteam folosi sau 
puteam să ne întoarcem la colţ-de-oţel-l. Acum, ne-au rămas 
doar două. Nu prea mănâncă - prind câţiva ţopăitori, nimic 
altceva. Şi nu le putem antrena. Dacă un antrenor vine în 
ţarc cu o ţeapă-de-durere, pisicile alea afurisite ştiu ce 
intenţii are. Sunt întotdeauna cu o mişcare înainte, înţelegi? 
În arenă, nu răspund deloc la cântecul de ucidere. Teribil! 
Cel mai rău e că nu se înmulţesc. Avem nevoie de mai 
multe! Ce-o să introducem în arenă? 

Nu-l sezonul de împerechere a cobaltpisicilor, răspunse 
Tuf. Am mai discutat despre asta, după cum vă puteţi 
aminti. 

Da, da. Când este sezonul lor de împerechere? 

O întrebare fascinantă. Păcat că n-aţi pus-o mai devreme. 
După cum înţeleg eu problema, femela panterei de cobalt 
intră în călduri în fiecare primăvară, când înfloresc 
smocurile-de-zăpadă pe Planeta Celiei. Presupun că-l vorba 
de un fel de declanşator biologic. 

Herold Nom îşi scărpină scalpul, sub coroniţa subţire de 
alamă. 

Dar Lyronica n-are chestii-de-zăpadă, sau cum le-ai zis! 
Presupun că vrei să ne ceri o avere pentru florile alea! 

Domnule, mă calomniaţi. Nici nu visez să profit de necazul 
dumneavoastră. Dacă opţiunea mi-ar aparţine, aş dărui pe 
degeaba Casei de Nom smocurile-de-zăpadă celiane. Dar s- 


a întâmplat că am încheiat un târg cu Danei Leigh Arneth: 
să nu mai fac afaceri cu Marile Case de pe Lyronica. 

Şi, rostind acestea, ridică stângaci din umeri. 

Am câştigat victorii cu pisicile tale, zise Nom, cu un strop 
de exasperare în glas. Trezoreria noastră s-a umplut 
oarecum - avem în jur de patruzeci de mii de standarzi. 
Sunt ai tăi! Vinde-ne florile! Sau, mai bine, alt animal. Mai 
mare. Mai fioros. Am văzut garghulele Casei Danţ. Vinde-ne 
ceva asemănător. Nu avem cu ce intra în Arena de Bronz! 

Nimic? Ce-l cu colţ-de-oţel-li? Mândria Norn-ului, aşa se 
zicea... Herold Nom dădu din mână, nerăbdător. 

Probleme, înţelegi, am avut probleme. Ţopăitorii tăi 
mănâncă orice, mănâncă totul. Au scăpat de sub control. 
Sunt mii, poate milioane, care rod iarba, recolta... Ce-au 
făcut pe terenul fermelor... Cobaltpisicilor le plac, dar n- 
avem destule cobaltpisici. lar colţ-de-oţel-li sălbatici nu se 
ating de ţopăitori. Presupun că nu le place gustul. Nu ştiu. 
Dar, înţelegi, tot vânatul a dispărut, izgonit de ţopăitori, iar 
colţ-de-oţel-li s-au dus după el. Unde, nu ştiu. Au dispărut. 
Probabil în teritoriul nereclamat de nimeni, dincolo de 
graniţele Norn-ului. Există nişte sate pe acolo, câţiva 
fermieri, dar ăia urăsc Marile Case. Sunt tamberkinezi, 
care n-au nici măcar lupte de câini. Probabil că încearcă să- 
| îmblânzească, dacă-ţi închipui! Ăsta-l felul lor. 

Şocant, zise Tuf, fără interes. Dar îi aveţi pe cei din cuşti, 
nu-l aşa? 

Nu-l mai avem, răspunse Nom, care părea terminat. Am 
dat ordin să fie împuşcaţi. Pierdeau fiecare înfruntare, mai 
ales după ce ai început să vinzi fiare şi celorlalte case. Mi s- 
a părut o risipă prostească să păstrăm nişte animale inutile. 
Nemaivorbind de cheltuieli - aveam nevoie de fiecare 
standard. Ne-ai stors la sânge. Aveam de plătit taxele 
pentru arenă, trebuia să pariem, mai târziu a fost nevoie să 
cumpărăm ceva de mâncare de pe Tamber, cât să hrănim 
oamenii casei şi antrenorii. Nu cred că-ţi poţi închipui ce-au 
făcut ţopăitorii recoltelor noastre! 


Domnule, acordaţi-mi un pic de credit. Sunt ecolog. Ştiu 
multe despre ţopăitori şi despre comportarea lor. Trebuie 
să înţeleg că nu mai aveţi colţ-de-oţel-l? 

Da, da. Am scăpat de făpturile nefolositoare, iar restul au 
plecat o dată cu celelalte. Ce-o să facem? Ţopăitorii au 
năvălit pe câmpurile cultivate, pisicile nu vor să se 
împerecheze, banii ni se vor termina în curând, dacă va 
trebui să continuăm să importăm hrană şi să plătim taxele 
arenei, fără speranţă de victorie. 

Tuf îşi încrucişă mâinile. 

Într-adevăr, înfruntaţi o serie de probleme delicate! Şi 
sunt exact omul capabil să vă ajute să găsiţi o soluţie. Din 
nefericire, am încheiat înţelegerea cu Danei Leigh Arneth şi 
am acceptat banii lui, de bună credinţă fiind. 

Deci, nu-l nici o speranţă? Tuf, sunt un om care te imploră 
- eu, un maestru senior pentru animale al Casei de Nom! În 
curând, ne vom retrage complet de la jocuri. Nu vom mai 
avea bani pentru taxele arenei şi pentru pariuri, nici 
animale de înscris. Am fost blestemaţi să avem ghinion. 
Niciuna din Marile Case n-a eşuat în furnizarea lotului de 
luptători - nici măcar Feridian, în timpul secetei de 
doisprezece ani. Ne vom face de râs. Casa de Nom îşi va 
păta mândria istorică trimițând sforăitori şi animale de 
grajd în arenă, pentru a fi sfâşiate în mod ruşinos de 
monştrii pe care i-ai vândut altor case. 

Domnule, dacă-mi veţi permite să fac un pic de 
pronosticare, mi se pare că Nom nu va fi singură în 
necazurile sale. Am o presimţire - da, presimţire, acesta-l 
cuvântul potrivit - că monştrii de care vă temeţi vor fi în 
număr mic în săptămânile şi lunile ce vor urma. De 
exemplu, ursoizii adolescenţi de pe Vagabond vor intra 
curând în hibernare. Au mai puţin de un an, înţelegeţi... 
Sper că seniorii Dealurilor Wrai nu vor fi deconcertaţi pe 
nedrept, deşi mă tem că vor fi. Vagabond, după cum sunt 
convins că ştiţi, are o orbită extrem de neregulată faţă de 
cea de bază, astfel încât Iernile Lungi durează aproximativ 


douăzeci de ani standard. Ursoizii sunt acordaţi la acest 
ciclu. În curând, procesul lor vital se va încetini în 
asemenea măsură, încât un observator nepregătit va 
presupune că au murit. Mă tem că nu se vor trezi uşor. 
Poate că antrenorii Casei Dealurilor Wrai, oameni cu un 
intelect deosebit, vor găsi o cale. Dar înclin puternic să 
presupun că marea parte a energiei lor - şi a fondurilor lor 
- va fi dedicată hrănirii populaţiei, din cauza apetitului 
vorace al alergătorilor. În acelaşi fel, oamenii Casei de 
Varcour vor fi obligaţi să aibă de-a face cu o dezvoltare 
explozivă a numărului melcilor-de-copac. Melcii-de-copac 
sunt creaturi fascinante. Într-un moment al ciclului lor vital, 
devin adevăraţi bureţi şi-şi dublează mărimea. Un grup 
suficient de mare e capabil să sece chiar o mlaştină întinsă. 

Tuf făcu o scurtă pauză, bătând cu degetele-l groase în 
burtă ca într-o tobă, apoi continuă: 

Mi-e teamă că vorbesc necumpătat şi probabil că vă 
plictisesc. Aţi înţeles punctul meu de vedere? Care-l lovitura 
mea? 

Herald Nom părea un om mort. 

Eşti nebun! Ne-ai distrus! Economia noastră, ecologia 
noastră... În cinci ani, vom pieri de foame... 

Puțin probabil, zise Tuf. Experienţa mea în aceste 
probleme îmi sugerează că Lyronica va parcurge cu 
adevărat un interludiu de instabilitate ecologică şi de 
dificultăţi, dar acesta va avea o durată limitată şi nu mă 
îndoiesc ca, în cele din urmă, se va constitui un nou 
ecosistem Pare puţin probabil ca acesta să ofere loc pentru 
animale mari de pradă' dar sunt optimist şi cred că, în alte 
privinţe, nivelul de trai de pe Lyronica nu va fi afectat. 

Fără animale de pradă? Dar jocurile... Arena... Nimeni nu 
va plăti sa vadă un ţopăitor luptând cu un melc! Cum să 
continuăm jocurile? Nimeni nu va trimite luptători în 
arenă? 

Într-adevăr, zise Haviland Tuf, clipind. Lată o idee care mă 
intrigă Trebuie sa mă gândesc serios la ea. 


Şi stinse ecranul, apoi începu să-l vorbească lui Dax. 

6. NUMIŢI-L MOISE. 

Zvonurile aveau rareori importanţă pentru Haviland Tuf. 
Asta din cauză că auzea rareori vreunul. Tuf nu se 
împotrivea să joace rol de turist, pe majoritatea planetelor 
pe care le vizita, dar chiar când se afla printre alţii, în locuri 
publice, rămânea, într-un fel, deoparte, inabordabil. Pielea 
lui albă ca varul, figura şi trupul lipsite complet de păr îl 
făceau, de obicei, să nu treacă neobservat printre oamenii 
de pe planetele pe care făcea afaceri şi chiar în cazurile nu 
prea frecvente în care înfăţişarea i-ar fi permis să nu 
trezească interesul celorlalţi, înălţimea lui l-ar fi scos în 
evidenţă. Astfel, deşi oamenii se uitau la Tuf şi-l vorbeau, 
oriunde s-ar fi dus, puţini discutau cu el dacă nu erau 
nevoiţi să încheie tranzacţii. 

Având în vedere firea sa, nu-l de mirare că Haviland Tuf nu 
auzise de bărbatul numit Moise până în seara în care el şi 
Dax au fost agresaţi de Jaime Kreen, într-un restaurant din 
K'theddion. 

Acesta era un local mic, sărăcăcios, chiar lângă portul 
spaţial. Tuf terminase o farfurie cu rădăcini-afumate şi 
neoiarbă şi se relaxa cu al treilea litru de vin de ciuperci, 
când, deodată, Dax îşi înălţă capul de pe masă. Tuftresări 
un pic, tumându-şi vin pe pantaloni şi-şi plecă iute capul 
într-o parte, atât cât sticla mânuită de Kreen să se spargă 
de speteaza scaunului, în loc să-l nimerească ceafa. Sticla 
explodă, iar lichidul din ea - un lichior local, aromat - se 
răspândi de jur împrejur, udând scaunul, masa, pisica şi pe 
cei doi bărbaţi. Jaime Kreen, un tânăr blond, zvelt, cu ochii 
albaştri înceţoşaţi de băutură, rămase clipind prosteşte, 
ţinând recipientul spart în pumnul însângerat. 

Haviland Tuf se ridică greoi în picioare, cu figura-l lungă, 
albă, netulburată. Se uită la cel care-l atacase, clipi, apoi se 
aplecă să-l ridice pe Dax, care era ud şi nefericit. 

Poţi să înţelegi asta, Dax? Spuse el, cu vocea-l de bas 
profund. Avem aici de-a face cu un mister, deşi unul 


neconvenabil. De ce ne-a atacat acest străin bizar, mă 
întreb? Ai vreo idee? 

Îl mângâie încet pe Dax, în timp ce-l lua în braţe şi abia 
când pisica începu să toarcă se uită din nou la Jaime Kreen. 
Domnule, ar fi înţelept din partea dumneavoastră să daţi 
drumul fragmentelor acelei sticle. Am impresia că mâna vă 
e plină de cioburi şi de sânge, precum şi de acea băutură 

deosebit de vătămătoare, iar eu am îndoieli serioase că 
această combinaţie vă va îmbunătăţi sănătatea. 

Năucitul Kreen păru să revină la viaţă. Buzele lui subţiri se 
strâmbară a furie, apoi tânărul zvârli sticla departe de el. 

Îţi baţi joc de mine, criminalule? Zise el, cu o voce 
nedesluşită, amenințătoare. 

Domnule, spuse Haviland Tuf - între timp, în restaurant se 
aşternuse o tăcere mormântală, ceilalţi clienţi rămăseseră 
liniştiţi, privind, iar proprietarul dispăruse; vocea lui Tuf 
putea fi auzită în orice colţ al încăperii - m-aş hazarda să 
afirm că titlul de criminal este mai potrivit pentru 
dumneavoastră decât pentru mine, dar poate că nu acesta-l 
lucrul important. Nu, nu-mi bat joc de dumneavoastră. 
Păreţi afectat. Într-o asemenea condiţie, ar însemna o 
nebunie să-mi bat joc de dumneavoastră, iar eu nu am 
tendinţe spre nebunie. 

Îl aşeză pe Dax înapoi pe masă şi scărpină cotoiul în 
spatele urechii. 

Îţi baţi joc de mine! Mârâi Jaime Kreen. O să te lovesc! 
Haviland Tuf nu trădă vreo emoție. 

N-o veţi face, domnule, deşi cred că intenţionaţi să mă 
atacați încă o dată. Nu aprob violenţa. Cu toate acestea, 
comportarea dumneavoastră plictisitoare mă pune în 
situaţia de a avea puţine variante de acţiune. 

Spunând acestea, păşi iute înainte şi-l ridică pe Jaime 
Kreen mult deasupra podelei, înainte ca tânărul să poată 
reacţiona. Apoi, cu grijă, îi rupse ambele braţe. 

Kreen ieşi palid şi clipind din întunericul ca de mormânt al 
închisorii kytheddene în strada luminată. Braţele îi erau 


prinse în bandaje. Tânărul arăta zăpăcit şi obosit. 

Haviland tuf stătea la colţ, legănându-l pe Dax cu o mână 
şi mângâindu-l cu cealaltă. Se uită la Kreen, care se 
apropia. 

Dispoziţia dumneavoastră pare să se fi potolit oarecum, 
comentă el. Mai mult, acum sunteţi treaz. 

Tu! Exclamă Kreen, părând mai zăpăcit ca înainte şi având 
figura atât de schimonosită încât ameninţa să se 
prăbuşească în ea însăşi. Să înţeleg că tu mi-ai cumpărat 
libertatea? 

Aţi ridicat o problemă interesantă, spuse Haviland Tuf. Am 
plătit, într-adevăr, o anumită sumă - două sute de standarzi, 
de fapt, dacă dorim să fim precişi - iar după această plată 
mi-aţi fost predat mie. Însă ar fi incorect să spun că v-am 
cumpărat libertatea. Esenţa problemei constă în faptul că 
nu sunteţi liber. Conform legilor kytlieddene, îmi aparţineţi, 
în calitate de servitor, iar astfel vă pot sili să munciţi după 
cum mi se va părea potrivit, până când vă veţi plăti datoria. 

Datoria? 

Am calculat după cum urmează, explică Haviland Tuf. 
Două sute de standarzi pentru suma pe care am plătit-o 
autorităţilor locale pentru a mă bucura de prezenţa 
dumneavoastră. O sută de standarzi pentru costumul meu, 
din bumbac lambereenez veritabil, pe care l-aţi deteriorat 
complet; patruzeci de standarzi pentru pagubele din 
cârciumă, pagube pe care le-am plătit pentru a împiedica 
proprietarul să vă reclame; şapte standarzi pentru 
deliciosul vin de ciuperci pe care n-am avut posibilitatea să-l 
beau. Vinul de ciuperci reprezintă o specialitate notorie a 
K'theddion-ului, iar acela făcea parte dintr-o recoltă 
deosebit de aleasă. Toate acestea totalizează trei sute 
patruzeci şi şapte de standarzi, pentru pagubele produse. 
În plus, atacul dumneavoastră absolut nemotivat ne-a adus, 
pe Dax şi pe mine, în centrul unei scene deosebit de 
neplăcute şi ne-a tulburat mult liniştea. Pentru aceasta, vă 
trec la socoteală încă cincizeci şi trei de standarzi adiţionali 


- ceea ce reprezintă o sumă generos de mică - pentru a 
aduce totalul general la cifra rotundă de patru sute de 
standarzi. 

O să te chinuieşti zdravân pentru a scoate măcar a zecea 
parte din suma asta de la mine, vânzătorule de animale! 
Chicoti Jaime Kreen răutăcios. N-am nici un fel de fonduri şi 
nu voi fi bun pentru vreo muncă. Braţele îmi sunt rupte, 
după cum ştii. 

Domnule, spuse Haviland Tuf, dacă aţi fi avut fonduri 
proprii de-o valoare semnificativă, v-aţi fi putut plăti singur 
amenda, în care caz asistenţa mea n-ar fi fost necesară. Şi, 
din moment ce eu însumi v-am rupt braţele, sunt conştient 
prea bine de condiţia în care vă aflaţi. Fiţi amabil şi nu mă 
plictisiţi cu declaraţii care nu conţin informaţii preţioase. În 
ciuda handicapului pe care-l aveţi, intenţionez să vă iau cu 
mine pe navă şi să vă pun la treabă, până când obligaţiile 
dumneavoastră vor fi achitate. Veniţi! 

Haviland Tuf se întoarse şi făcu doi paşi pe stradă. Întrucât 
Kreen nu dădea semne că ar intenţiona să se mişte, Iuf se 
opri şi se întoarse spre el. Tânărul zâmbi: 

Dacă vrei să mă duci undeva, n-ai decât să mă cari! Tufîl 
mângâie mecanic pe Dax. 

Eu nu am intenţia de a vă căra, spuse el, cu un ton lipsit de 
expresie. M-aţi obligat să vă ating o dată, iar acea 
experienţă a fost suficient de neplăcută, astfel încât nu am 
intenţia s-o repet. Dacă refuzaţi oferta de a mă urma, mă 
voi adresa autorităţilor şi voi închiria doi gardieni, pentru a 
vă transporta, la propriu, acolo unde doresc să fiţi. Plata lor 
va fi adăugată la datoria dumneavoastră. Alegerea vă 
aparţine. 

Tuf se întoarse din nou şi se deplasă spre portul spaţial. 

Devenind dintr-o dată docil, Jaime Kreen îl urmă 
mormâăind. 

Nava care-l aştepta în portul cosmic din K'theddion arăta 
destul de impresionantă în ochii lui Kreen. O ambarcaţiune 
străveche, cu aspect teribil, din metal negru, ruginit, cu 


aripi mici, zvelte, ale cărei dimensiuni erau doar pe 
jumătate din cele ale navelor comerciale moderne, 
pântecoase, care o înconjurau. Aşa cum păţeau practic toţi 
vizitatorii ocazionali ai lui Haviland Tuf, Kreen fu uluit (deşi 
nu recunoscu acest lucru) să descopere că Grifonul era 
doar o navetă şi că Arca aştepta sus, pe orbită. 

Puntea pentru navete a Arcei era de două ori mai mare 
decât terenul de asolizare din portul cosmic din K'theddion 
şi plină de nave: patru navete identice cu Grifonul; o navă 
de transport veche, în formă de picătură, caracteristică 
celor din Avalon, sprijinindu-se pe trei picioare curbate; un 
aparat militar, care părea defect; o barjă absurdă, din aur, 
cu ornamente baroce şi un tun primitiv, pentru harpoane, 
montat în vârful ei; două nave ce păreau a fi de origine 
străină având un aspect nedemn de încredere; alta ce 
părea a fi doar o placă mare, pătrată, cu un stâlp în centru. 

Colecţionezi nave spaţiale? Întrebă Jaime Kreen, după ce 
Tuf trăsese la chei Grifonul, iar ei ieşiseră pe punte. 

Un concept interesant, replică Tuf. Dar neadevărat. Cele 
cinci navete de asolizare fac parte din Arca însăşi, iar 
vechea navă comercială am păstrat-o din motive 
sentimentale, pentru că a fost prima mea ambarcaţiune. Pe 
celelalte le-am procurat pe drum. Probabil că ar fi trebuit 
să curâţ puntea, la un moment dat, dar exista posibilitatea 
ca unele dintre navele acestea să aibă oarecare valoare 
comercială, de aceea m-am ferit s-o fac până acum. Voi 
acorda problemei ceva atenţie... Veniţi cu mine! 

Trecură printr-o serie de camere de primire, coborâră 
prin mai multe coridoare până ajunseră într-un depozit de 
maşini, în care erau parcate, unul lângă altul, mai multe 
vehicule cu trei roţi. Haviland Tuf îl invită pe Kreen într- 
unui, îl aşeză pe Dax între ei, apoi conduse aparatul printr- 
un tunel ce părea că se întinde pe kilometri întregi şi în 
interiorul căruia răsuna ecoul. Din loc în loc erau înşirate 
bazine de sticlă, de mărimi şi forme diferite, pline cu lichide 
şi geluri. În unele bazine se mişcau nişte siluete întunecate, 


greoaie, aflate în saci transparenţi. Făpturile păreau că se 
uită la ei, în timp ce treceau... Kreen găsi această mişcare 
aparentă oarecum teribilă şi înspăimântătoare. Haviland 
Tuf nu o băgă în seamă. Nu se uita nici în dreapta, nici în 
stânga, în timp ce conducea. 

Tuf opri vehiculul într-o încăpere identică aceleia din care 
plecaseră, îl luă pe Dax în braţe şi-şi conduse prizonierul, 
prin alt coridor, într-o încăpere confortabilă, îngustă, 
prăfuită, plină până la refuz cu mobilă. Îi arătă lui Kreen un 
scaun şi-şi luă unul pentru el, aşezându-l pe Dax pe un al 
treilea, deoarece, când stătea aşezat, burta îl împiedica să-l 
ţină în poală. 

Acum, spuse Haviland Tuf, trebuie să discutăm. 

Într-o anumită măsură, vastele dimensiuni ale navei pe 
care se afla îl subjugaseră pe Jaime Kreen; acum, însă, pe 
figura acestuia apăru un pic de ardoare. 

Nu avem despre ce discuta, zise el. 

Credeţi că nu? Întrebă Haviland Tuf. Nu sunt de acord. Nu 
doar generozitatea sufletească m-a împins să vă salvez 
dintr-o captivitate deloc onorabilă. Mi-aţi oferit un mister, 
după cum i-am declarat lui Dax, atunci când ne-aţi atacat 
prima oară. Misterele îmi strică întotdeauna liniştea. Ca 
atare, doresc o oarecare clarificare. 

Pe figura slabă a lui Jaime Kreen apăru o expresie 
precaută. 

De ce te-aş ajuta? Acuzaţiile tale false m-au vârât în 
puşcărie. M-ai cumpărat ca sclav. Şi mi-ai rupt braţele! Nu- 
ţi datorez nimic! 

Domnule, zise Haviland Tuf, privindu-şi mâinile mari, 
aşezate pe pântecele-l imens, am stabilit deja că îmi 
datoraţi patru sute de standarzi. Sunt pregătit să fiu 
rezonabil. Îmi veţi da o serie de răspunsuri. Pentru fiecare 
dintre ele, vă voi reduce un standard din suma pe care mi-o 
datoraţi. 

Un standard! Absurd! Orice ai vrea să cunoşti, valorează 
mai mult de atât! Zece standarzi pentru fiecare răspuns! 


Nici un bănuţ mai puţin! 

Vă asigur că, oricare ar fi informaţiile pe care le posedaţi, 
pentru mine nu valorează absolut nimic. Sunt mai mult 
curios. Sunt sclavul curiozităţii. E un defect al meu, unul pe 
care nu am putinţa de a-l corecta, unul de pe urma căruia 
vă aflaţi în situaţia de a obţine avantaje. Vă sfătuiesc însă să 
nu încercaţi să mă stoarceţi prea mult. Refuz să mă las 
şantajat. Doi standarzi. 

Nouă, răspunse Kreen. 

Trei şi nu voi merge mai departe. Îmi pierd răbdarea. 
Chipul lui Tuf nu dezvăluia nici o emoție. 

Opt, zise Kreen. Nu încerca să mă trişezi! 

Haviland Tuf rămase tăcut. Şi nemişcat, cu excepţia 
ochilor, care-l urmăreau pe Dax. Cotoiul mare, negru, căscă 
şi se scărpină. După cinci minute de tăcere, Kreen zise: 

Şase standarzi... E o nimica toată. Cunosc o grămadă de 
lucruri importante, lucruri pe care Moise ar vrea să le ştie, 
Şase! 

Haviland Tuf nu scoase o vorbă. Minutele treceau. 

Cinci, reluă Kreen, înjurând. Haviland Tuf nu răspunse. 

Bine, mârâi tânărul, într-un târziu. Trei standarzi. Eşti 
trişor şi tâlhar, nu numai criminal. N-ai pic de etică. 

Voi ignora bombasticismul dumneavoastră, declară 
Haviland Tuf. Trei standarzi e suma agreată, deci. O 
bănuială subită m-a cuprins: că veţi încerca să daţi 
răspunsuri evazive sau confuze, astfel încât să fiu silit să 
pun mai multe întrebări pentru a elucida o mică particulă 
de informaţie. Vă avertizez că nu voi accepta asemenea 
nonsensuri, ia fel cum nu voi tolera nici o înşelătorie. Pentru 
fiecare minciună pe care veţi încerca să mi-o spuneţi, voi 
adăuga zece standarzi suplimentari la datoria 
dumneavoastră. 

Kreen izbucni în râs. 

N-am intenţia să mint, Tuf. Dar, chiar dacă aş face-o, cum 
ai putea să ştii? Nu-s chiar atât de transparent! 


Haviland Tuf îşi permise un zâmbet, un zâmbet subţire, 
din vârful buzelor, care-l atinse faţa în treacăt şi dispăru 
imediat. 

Domnule, vă asigur că voi şti de îndată. Dax îmi va 
comunica, exact în aceeaşi manieră în care mi-a spus cât de 
mult veţi reduce cererea absurdă de zece standarzi, aşa 
cum m-a avertizat de laşul atac al dumneavoastră de pe 
K'theddion. Dax este o felină, domnule, nu mă îndoiesc că 
vă daţi seama până şi dumneavoastră de acest lucru. Toate 
felinele au, cel puţin parţial, însuşiri paranormale, după 
cum a putut constata omenirea de-a lungul istoriei, iar Dax 
este produsul final al unor generaţii întregi de încrucişări şi 
manipulări genetice, care l-au înzestrat cu măreaţa putere 
ce reprezintă caracteristica lui. Aşadar, ne veţi economisi o 
mulţime de timp şi efort dacă veţi da răspunsuri complete, 
oneste. Deşi talentele lui Dax nu-s suficient de sofisticate 
pentru a extrage concepte dificile, abstracte, din mintea 
dumneavoastră, vă asigur că el îmi poate spune uşor dacă 
minţiţi sau dacă îmi ascundeţi ceva. Deci, având toate 
acestea în minte, putem începe? 

Jaime Kreen se zgâi veninos, la cotoiul uriaş. Dax căscă din 
nou. 

Dă-l drumul! Mormăi el, ursuz. 

Mai întâi, începu Tuf, există misterul atacului 
dumneavoastră. Eu nu vă cunosc, domnule. Îmi sunteţi cu 
desăvârşire străin. Eu sunt un simplu neguţător, iar 
serviciile mele aduc beneficii tuturor celor care mă 
angajează. Eu nu v-am ofensat în nici un fel. Şi totuşi, m-aţi 
atacat. Acest lucru ridică mai multe probleme. De ce? Care 
a fost motivul acţiunii? Mă cunoaşteţi de undeva? V-am 
ofensat prin vreo acţiune pe care am uitat-o între timp? 

Asta-l o singură întrebare sau patru? Se interesă Kreen. 
Haviland Tuf îşi încrucişă din nou mâinile pe burtă. 

Doar o orientare, domnule. Să începem cu această 
întrebare: mă cunoaşteţi? 


Nu, răspunse Kreen. Am auzit de tine, aşadar te ştiu după 
reputaţie. Tu şi Arca ta sunteţi unici şi foarte celebri, Tuf. Şi 
te-am recunoscut foarte uşor, când am trecut pe lângă tine 
din întâmplare, în restaurantul acela kytheddenean mărunt. 
Giganţii solizi, fără păr, cu piele albă, nu-s nemaipomenit de 
răspândiţi. 

Trei standarzi, zise 'Tuf. Nu voi ţine seama nici de insultele, 
nici de măgulirile dumneavoastră. Deci, nu mă cunoşteaţi. 
De ce m-aţi atacat? 

Eram beat. 

Insuficient. Adevărat că eraţi beat. Dar existau şi alţi 
clienţi în local, oricare dintre ei fiind dispus să vă stea la 
dispoziţie, dacă aţi fi căutat doar o simplă încăierare. Nu 
asta căutaţi. M-aţi ales pe mine, dintre toţi ceilalţi. De ce? 

Nu-mi placi. După criteriile mele, eşti un criminal. 

Criteriile sunt variate, bineînţeles, replică Haviland Tuf. Pe 
anumite planete, mărimea mea ar reprezenta o crimă. Pe 
altele, faptul că dumneavoastră purtaţi cizme făcute din 
piele de vacă ar fi fost pedepsit printr-o detenţie 
îndelungată. Deci, în acest sens, amândoi am putea fi 
consideraţi criminali. Dar sentimentul meu este că ar fi 
nedrept să judeci un om după orice legi, în afară de cele ale 
culturii în care a trăit sau în care s-a mutat. În acest sens, 
eu nu sunt un criminal, iar răspunsul dumneavoastră este 
încă insuficient. Explicaţi-mi motivul pentru care nu mă 
agreaţi. De ce crime mă acuzaţi? 

Sunt un caritan, zise Kreen, apoi oftă. Poate ar trebui să 
spun că am fost un caritan. De fapt, am fost un 
administrator, deşi doar de gradul şase. Moise mi-a distrus 
cariera. Te învinovăţesc de crima de a-l fi ajutat pe Moise. E 
un lucru bine cunoscut. Nu mă plictisi cu negaţiile tale. 

Haviland Tuf se uită spre Dax. 

Păreţi a spune adevărul, iar răspunsul dumneavoastră 
conţine o cantitate rezonabilă de informaţie, deşi ridică 
suficient de multe alte întrebări şi-l departe de a fi limpede. 
Cu toate acestea, vă voi face o favoare şi voi considera că-l 


un răspuns. Şase standarzi, deci. lar următoarea mea 
întrebare va fi una simplă: cine-l Moise şi ce este un 
caritan? 

Jaime Kreen îl privi neîncrezător. 

Vrei să-mi dăruieşti şase standarzi? Nu te preface, Tuf! Nu 
mă las fraierit! Ştii cine-l Moise! 

Într-adevăr ştiu, într-o anumită măsură, replică Tuf. Moise 
este o figură mitică, asociată diferitelor religii ortodoxe 
creştine, o persoană despre care se presupune că ar fi trăit 
pe Vechiul Pământ, în trecutul foarte îndepărtat. Cred că 
este oarecum asociat sau înrudit cu Noe, cel de la care îşi 
trage numele Arca mea. Moise şi Noe erau, probabil, fraţi. 
Detaliile îmi scapă. Oricum, amândoi s-au numărat printre 
practicanţii timpurii ai războiului ecologic, un domeniu cu 
care sunt destul de familiarizat. Deci, într-un fel, ştiu cine 
este Moise. Totuşi, acel Moise a murit de o perioadă 
suficient de îndelungată, aşa că e puţin probabil ca el să vă 
fi distrus cariera şi cu atât mai puţin probabil să-l pese de 
vreo informaţie pe care aţi binevoi a mi-o transmite. În 
consecinţă, trebuie să deduc că vă referiţi la un alt Moise, 
unul pe care nu-l cunosc. Aceasta, domnule, reprezenta 
esenţa întrebării mele. 

În regulă, zise Kreen. Dacă insişti să te prefaci neştiutor, 
voi participa la jocul tău idiot. Un caritan este un cetăţean 
de pe Caritate, după cum ştii prea bine. Moise, care şi-a 
ales singur acest nume, e un demagog religios care 
conduce Sfânta Restaurare Altruistă. Cu ajutorul tău, ela 
condus o campanie devastatoare, de război ecologic, 
împotriva Oraşului Speranţei, singura noastră arcologie 
mare, centrul vieţii caritane. 

Doisprezece standarzi, spuse Tuf. Explicaţi mai departe. 
Kreen oftă şi se foi pe scaun. 

Sfinţii Altruişti au fost coloniştii iniţiali ai Carităţii, cu 
secole în urmă. Ei îşi părăsiseră planeta de origine pentru 
că susceptibilitatea lor religioasă fusese jignită de 
tehnologia avansată de acolo. Biserica Sfântului Altruism 


propovăduieşte ideea conform căreia izbăvirea se obţine 
trăind o viaţă simplă, apropiată de natură, prin suferinţă şi 
autosacrificare. Aşadar, altruiştii au venit pe o planetă nouă 
şi au suferit, s-au sacrificat şi au murit foarte fericiţi, timp 
de vreo sută de ani. Apoi, spre nenorocul lor, a venit un al 
doilea val de colonişti. Aceştia din urmă au construit 
arcologia numită Oraşul Speranţei, au lucrat pământul cu 
maşini avansate, robotizate, au deschis un port spaţial şi, în 
general, au păcătuit faţă de Dumnezeu. Mai rău, după 
câţiva ani, copiii altruiştilor au început să dezerteze, în 
cârduri, către oraş, pentru a se bucura un pic de viaţă. 
După două generaţii, n-a rămas nimic din altruişti, cu 
excepţia câtorva bătrâni. Atunci a apărut Moise, conducând 
mişcarea pe care a numit-o Restaurare. S-a dus în Oraşul 
Speranţei, a înfruntat Consiliul Administratorilor şi a cerut 
ca poporul său să fie lăsat să plece. Administratorii i-au 
explicat că oamenii nu voiau să plece. Moise nu s-a lăsat 
impresionat. A spus că, dacă nu-l îndeplinim dorinţa, dacă 
nu închidem portul spaţial şi nu dezmembrăm Oraşul 
Speranţei, pentru a trăi alături de Dumnezeu, va aduce 
plăgile peste noi. 

Interesant, zise Haviland Tuf. Continuaţi. 

Sunt banii tăi, comentă Jaime Kreen. Ei bine, 
administratorii l-au dat afară în şuturi pe Moise şi toată 
lumea s-a distrat de minune. Totuşi, am făcut unele 
verificări, ca măsură de siguranţă. Auziserăm cu toţii 
poveştile străvechi de groază despre războiul biologic, dar 
consideram secretele acelea uitate de mult. Calculatoarele 
noastre au confirmat această părere. Tehnicile de donare şi 
manipulare genetică, cele pe care le folosiseră Imperialii 
Pământului, supravieţuiseră doar pe o mână de planete 
dispersate, iar cea mai apropiată se afla la o distanţă de 
vreo şapte ani de noi, călătorind cu viteză supraluminică. 

Înţeleg, zise Haviland Tuf. Însă nu-l nici o îndoială că aţi 
aflat, de asemenea, despre navele de germinare ale 
dispărutului Corp de Ingineri Ecologi ai Imperiului Federal. 


Am auzit, zâmbi morocănos Kreen. Dispăruseră toate, 
distruse, pierdute sau defectate cu secole în urmă, deci n- 
aveam de ce să ne îngrijorăm din cauza lor. În cele din 
urmă, însă, am aflat că lucrurile stau altfel, de la căpitanul 
unei nave comerciale care asolizase în Portul Credinței. 
Zvonurile circulă, Tuf, chiar din stea în stea. Faima te-a 
precedat şi te-a condamnat. Căpitanul ne-a povestit totul 
despre tine, despre tine şi Arca aceasta pe care ai găsit-o 
din întâmplare şi pe care o foloseşti ca să-ţi umpli 
buzunarele cu standarzi şi burta cu straturi de grăsime! 
Alte echipaje, de pe alte planete, au confirmat existenţa ta, 
precum şi faptul că deţii controlul asupra unei nave de 
germinare a CIE, aflată încă în stare de funcţionare. Dar n- 
am ştiut că te-ai asociat cu Moise, până n-au început plăgile. 

Un singur rid subţire apăru pe fruntea masivă, albă ca 
fildeşul, a lui Haviland Tuf, apoi dispăru imediat. 

Încep să înţeleg acuzaţiile dumneavoastră, zise el, 
ridicându-se cu o mişcare lentă, greoaie, care semăna 
aproape cu aceea a unui talaz, după care rămase înălţat 
deasupra lui Jaime Kreen. Vă voi acorda cincisprezece 
standarzi. 

Tânărul scoase un zgomot vulgar. 

Doar trei standarzi pentru toată povestea?! Tuf, tu... 

Douăzeci de standarzi, fie, chiar dacă o fac numai pentru a 
vă potoli şi pentru a restaura oarecare linişte pe Arcă. Am o 
fire binevoitoare. Datoria dumneavoastră este acum de trei 
sute optzeci de standarzi. Vă voi pune încă o întrebare şi vă 
voi oferi posibilitatea de a reduce datoria la trei sute 
şaptezeci şi şapte. 

Dă-l drumul! 

Care sunt coordonatele planetei dumneavoastră - 
Caritate? 

Caritate nu se afla teribil de departe de K'theddion, ca 
distanţă interstelară, iar călătoria până acolo dura doar trei 
săptămâni standard. Pentru Jaime Kreen, aceste săptămâni 
au reprezentat un interval în care nu-şi văzuse capul de 


treabă. În timp ce Arca înghiţea, în tăcere, anii-lumină, 
Kreen lucra. Praful se acumulase, de secole, în unele dintre 
coridoarele mai puţin folosite. Haviland Tuf îi dăduse lui 
Kreen un târn şi-l spusese să curețe. 

Kreen refuzase, pomenind de braţele lui fracturate, o 
scuză mai mult decât suficientă. Haviland Tuf îi 
administrase un calmant, apoi îl închisese în bazinul de 
cronourzeală al Arcei, în care aceleaşi energii uriaşe care 
urzeau pânza cosmosului puteau fi folosite pentru a face 
lucruri bizare timpului. Era cel de pe urmă şi cel mai mare 
secret al Imperialilor Pământului, susţinea Tuf. Fusese 
pierdut, practic, în restul Universului, cu excepţia acelui 
loc. Îl utiliza pentru a aduce clonele la maturitate deplină în 
câteva zile. Acum îl folosise pentru a-l îmbătrâni pe Jaime 
Kreen, reuşind în acest fel să-l vindece, în câteva ore, 
braţele rupte. 

Cu braţele proaspăt reparate, Kreen se apucase de 
măturat, pentru un salariu de cinci standarzi pe oră. 

Măturase kilometri de coridoare, mai multe încăperi decât 
putea număra, tot felul de cuşti goale în care se strânsese şi 
altceva decât praf. Mătura până îl dureau braţele, iar când 
nu avea târnul în mână, Haviland Tuf îi găsea alte lucruri de 
făcut. În timpul mesei, Kreen făcea pe majordomul, 
aducându-l lui Tuf urcioare de cositor cu bere neagră sau 
farfurii umplute cu legume înăbuşite. Tuf le accepta 
impasibil, stând în fotoliul - pe care-l umplea complet - în 
care obişnuia să se odihnească şi să citească. Kreen era 
obligat să-l servească şi pe Dax, uneori de trei, patru ori la 
fiecare masă, deoarece cotoiul imens era un mâncăcios 
mofturos, iar Tuf insistase ca preferinţele acestuia să fie 
satisfăcute. Numai după ce Dax se îndestula, Jaime Kreen 
avea şi el permisiunea de a se ocupa de propriul prânz. 

Odată, tânărul fusese pus să facă o reparaţie minoră, pe 
care maşinăria Arcei, din vreun motiv oarecare, nu era 
capabilă s-o execute. Dar efectuase treaba atât de rău, 


încât Haviland Tuf îl scutise imediat de viitoare sarcini de 
acest fel. 

Blamul mi se cuvine în întregime mie, domnule, spusese 
Tuf, când avusese loc întâmplarea. Am uitat să-mi 
reamintesc că sunteţi, prin pregătire, un birocrat, adică, 
practic, bun de nimic. 

În pofida faptului că tânărul trudea din greu, datoria lui se 
reducea cu o încetineală chinuitoare, iar uneori nu se 
reducea deloc. Kreen descoperise foarte repede că 
Haviland Tuf nu dădea nimic pe gratis. Pentru că-l îngrijise 
braţele fracturate, Tuf 11 taxase cu o sută de standarzi, 
pentru servicii medicale, sumă care se adăugase la 
obligaţiile sale. De asemenea, îl credita cu un standard pe zi 
pentru aer, cu o zecime de standard pentru fiecare litru de 
apă, cu o jumătate de standard pentru un urcior cu bere. 
Mesele erau destul de ieftine: doar doi standarzi fiecare, 
pentru felul de bază. Dar felul de bază se dovedea a fiun 
terci gros, fără gust, de fiecare dată când Kreen nu dorea 
să plătească preţuri mai mari pentru tocana gustoasă de 
legume care îi plăcea în mod deosebit lui Tuf. Ar fi fost 
dispus să plătească şi mai mult pentru carne, dar Tuf 
refuzase să-l furnizeze aşa ceva. În singura ocazie în care îi 
ceruse lui Tuf să-l cloneze o friptură, neguţătorul se 
mulţumise să-l privească şi să spună: 

Noi nu mâncăm carne de animal aici! 

Apoi îşi văzuse de drum, imperturbabil, ca de obicei. 

În timpul primei zile petrecute pe Arcă, Jaime Kreen îl 
întrebase pe Haviland Tuf unde se afla toaleta. Tuf îl taxase 
cu trei standarzi pentru răspuns şi cu o zecime de standard 
suplimentară pentru folosirea instalaţiei. 

Din timp în timp, Kreen se gândea la crimă. Dar, chiar şi în 
momentele în care era cel mai decis să ucidă, atunci când 
se îmbăta ca un porc, ideea nu i se părea realizabilă. Dax 
era întotdeauna unde se afla Tuf, hoinărind pe coridoare 
alături de gigant sau stând senin în braţele acestuia, iar 
Kreen era sigur că gazda lui mai avea şi alţi aliaţi. Îi zărise 


în timpul călătoriilor sale prin navă - siluete negre, cu aripi, 
care se roteau pe deasupra capului său în camerele cele 
mai întunecoase, umbre fugare care se strecurau înapoi 
printre maşini când le privea. Nu le văzuse niciodată 
limpede, dar era convins că le-ar fi văzut pe toate prea bine 
dacă l-ar fi atacat pe Haviland Tuf. 

De aceea, sperând să-şi reducă datoria ceva mai repede, 
se apucase de jocuri de noroc. 

Probabil că nu era cel mai înţelept mod de a acţiona, dar 
Jaime Kreen avea oarecare slăbiciune pentru jocurile de 
noroc. Prin urmare, în fiecare noapte, pierdea ore în şir cu 
un joc ridicol, care-l plăcea lui Tuf, aruncând zaruri şi 
mutând pioni în jurul unei acumulări imaginare de stele, 
cumpărând, vânzând şi schimbând planete, construind 
oraşe şi arcologii, supunându-l pe celălalt călător stelar la 
tot felul de taxe de asolizare şi impozite. Din nefericire, Tuf 
era mult mai priceput decât el la joc şi termina, de obicei, 
prin a câştiga înapoi o porţie zdravănă a salariului pe care i- 
| plătise în timpul zilei. 

Cu excepţia momentelor petrecute la masa de joc, 
Haviland 'Tuf îi vorbea rareori lui Kreen şi atunci numai 
despre sarcinile pe care le avea de îndeplinit şi despre 
plăţile pe care şi le făceau unul altuia. Oricare ar fi fost 
intenţiile sale privind planeta Caritate, nu i le comunicase, 
iar Kreen nu intenţiona să-l întrebe, din moment ce orice 
răspuns adăuga trei standarzi la datoria lui. lar Tuf nu 
punea nici o întrebare care ar fi putut să-l dea vreo 
indicație. Şi continua obiceiurile sale solitare, lucra singur 
în diferite camere de clonare şi în laboratoarele Arcei, citea 
cărţi străvechi, prăfuite, în limbi pe care Kreen nu le 
înţelegea şi discuta îndelung cu Dax. 

Acest mod de viaţă dură până în ziua în care intrară pe 
orbită în jurul Carităţii, iar Haviland Tuf îl convocă pe Kreen 
în camera de comunicaţii. 

Camera de comunicaţii era lungă şi îngustă, iar de-a 
lungul pereţilor se aflau înşirate ecranele întunecate ale 


monitoarelor, precum şi console sclipind uşor. Haviland Tuf 
stătea în faţa unui asemenea ecran negru, cu Dax pe 
genunchi, când intră Kreen. Se răsuci auzind sunetul uşii ce 
se închidea. 

Am încercat să deschid canalele de comunicaţii cu Oraşul 
Speranţei, zise el. Priviţi! 

Atinse un buton de pe consolă, pentru redarea 
înregistrării. 

În timp ce Jaime Kreen se instală pe un scaun gol, lumina 
se aprinse pe ecranul din faţa lui Tuf, iar liniile de pe el se 
îmbinară, alcătuind figura lui Moise, un bărbat spre 
sfârşitul vârstei mijlocii, cu trăsături regulate, aproape 
frumoase, cu păr rar, castaniu-cenuşiu şi ochi căprui, plini 
de-o blândeţe înşelătoare. 

Şterge-o, navă stelară! Spuse vocea înregistrată a 
conducătorului altruiştilor, pe un ton profund, amabil, chiar 
dacă vorbele erau aspre. Portul Credinței este închis, iar 
Caritate se află sub o nouă conducere. Poporul de pe 
această planetă nu vrea să facă negoţ cu păcătoşii şi nu are 
nevoie de obiectele pierzaniei pe care le aduci. Lasă-ne în 
pace! 

Ridică mâna într-un gest care putea însemna 
binecuvântare, dar care putea însemna, la fel de bine, stai. 
Apoi imaginea se şterse de pe ecran. 

Deci, a câştigat, spuse Jaime Kreen, cu o voce obosită. 

Aşa pare a fi situaţia, zise Haviland Tuf, scărpinându-l pe 
Dax după ureche şi mângâindu-l. În prezent, datoria 
dumneavoastră către mine se ridică la două sute optzeci şi 
patru de standarzi, domnule. 

Da, mormăi Kreen, bănuitor. Şi ce-l cu asta? 

Aş dori să executaţi o misiune pentru mine. Veţi cobori în 
secret pe suprafaţa planetei, veţi localiza foştii conducători 
ai Consiliului Administratorilor şi-l veţi aduce aici, pentru o 
discuţie. În schimb, vă voi scădea cincizeci de standarzi din 
datoria dumneavoastră actuală. 

Jaime Kreen izbucni în râs. 


Nu fi ridicol, luf. Suma este absurd de mică pentru o 
misiune atât de periculoasă. Iar eu nu m-aş angaja într-o 
asemenea aventură chiar dacă mi-ai face o ofertă corectă... 
Lucru pe care sunt sigur că nu-l vei face. Ceva în genul de 
a-mi anula întreaga datorie şi de a-mi plăti, în afară de asta, 
două sute de standarzi. 

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax. 

Acest bărbat Jaime Kreen ne consideră nişte proşti 
absoluţi, zise el pisicii. În momentul următor, bănuiesc că va 
cere chiar Arca, ba poate va pretinde şi una, două planete 
mai mici. Nu are simţul proporţiilor. 

Dax scoase un tors scurt, care putea sau nu să însemne 
ceva. Tuf se uită din nou la tânăr. 

Am o stare de spirit deosebit de generoasă şi vă voi 
permite să profitaţi de mine în această ocazie unică. O sută 
de standarzi, domnule. De două ori cât merită această 
sarcină măruntă. 

Aiurea! Replică Kreen. Sunt convins că Dax îţi spune ce 
cred despre oferta ta. Planul tău e o prostie. N-am idee 
dacă membrii Consiliului mai sunt în viaţă sau au murit, 
dacă pot fi găsiţi în Oraşul Speranţei sau în altă parte, dacă- 
s liberi sau în închisoare. Nu mă aştept să coopereze cu 
mine, dacă apar aducând o convocare din partea ta, cel pe 
care-l ştim ca fiind aliat cu Moise. lar dacă Moise mă 
capturează, îmi voi petrece restul vieţii scurmând după 
napi. Şi după toate probabilitățile, voi fi capturat. Unde 
intenţionezi să asolizez? Probabil că Moise a pus un 
dispozitiv cu o înregistrare pentru a răspunde navelor care 
se apropie, dar pot să pun pariu că a postat paznici în jurul 
Portului Credinței. Gândeşte-te la riscuri, Tuf! Nu accept un 
asemenea risc decât în schimbul anulării datoriei mele! 
Toată! Nici un standard mai puţin, auzi? Strigă el, 
încrucişându-şi braţele la piept, cu un gest de încăpățânare. 
Spune-l, Dax! Ştii că-s de neînduplecat! 

Trăsăturile albe ca fildeşul ale lui Haviland Tuf rămaseră 
impasibile, dar de pe buze îi scăpă un oftat uşor. 


Sunteţi cu adevărat un om crud, domnule. Mă faceţi să 
regret ziua în care, din neglijenţă, v-am povestit că Dax este 
mai mult decât o felină obişnuită. Privaţi un bătrân de 
singurul lui instrument tranzacţional folositor şi-l escrocaţi 
fără milă cu această atitudine inflexibilă, arogantă. lar eu n- 
am altă soluţie decât să cedez. Două sute optzeci şi patru 
de standarzi, deci. Aşa rămâne stabilit. 

În cele din urmă ai devenit rezonabil, rânji celălalt. Bine. 
Voi lua Grifonul... 

Domnule, zise Haviland Tuf, nu veţi face asta. Veţi lua nava 
comercială pe care aţi remarcat-o pe puntea navetelor, 
Cornul abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime, 
nava cu care mi-am început cariera, cu mulţi ani în urmă. 

Aia? Nici vorbă, luf! Se vede de la o poştă că e stricată. 
Trebuie să fac o asolizare dificilă, în vreo zonă pustie şi 
insist să am un aparat capabil să reziste la un pic de 
tratament dur. Îmi dai Grifonul sau una dintre celelalte 
navete! 

Dax, vorbi din nou Tuf către motanul ce stătea liniştit, mi-e 
teamă pentru soarta noastră. Ne aflăm închişi, într-un 
spaţiu strâmt, împreună cu un idiot congenital, un om fără 
etică, fără afabilitate sau comprehensiune. Trebuie să explic 
orice ramificaţie evidentă a unei sarcini copilăresc de 
simple! 

Ce? 

Domnule, Grifonul este o navetă. Unică prin formă, 
incapabilă de călătorii interstelare. Dacă veţi fi prins 
asolizând cu o asemenea navă, chiar şi o persoană cu o 
înzestrare intelectuală mai mică decât a dumneavoastră va 
putea deduce că o navă mai mare, precum Arca, a rămas pe 
orbită, ţinând cont de faptul că, de obicei, navetele au 
nevoie de ceva între care să facă naveta şi rareori se 
materializează din vidul cosmic. În schimb, Cornul 
abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime este un 
model comun din seria navelor produse în Avalon, cu 
posibilităţi de propulsare complete, deşi disfuncţionale în 


momentul acesta. Înţelegeţi fondul problemei, domnule? Aţi 
surprins diferenţa esenţială dintre cele două aparate? 

Da, 'Tuf. Dar, din moment ce n-am intenţia să mă las 
capturat, diferenţa rămâne doar teoretică. Totuşi, îmi placi. 
Pentru cincizeci de standarzi în plus faţă de datoria mea, 
consimt să folosesc Cornul abundenței. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

Jaime Kreen dădu semne de nelinişte. 

Dax îţi spune că voi accepta propunerea ta, dacă vei 
aştepta, nu? Ei bine, se înşală! Nu mai poţi să mă fraiereşti 
în felul ăsta, pricepi? Adăugă el, încrucişându-şi braţele şi 
mai strâns. Sunt o stâncă. Sunt din oţel. Sunt diamant în 
hotărârea mea! 

Haviland Tuf îi mângâie pe Dax şi nu scoase o vorbă. 

Aşteaptă cât îţi place, Tuf, continuă tânărul. De data asta, 
te voi păcăli! Pot şi eu să aştept. Vom aştepta împreună. Şi 
nu voi ceda niciodată. Niciodată. Niciodată. NICIODATĂ! 

Când, după o săptămână şi jumătate, Cornul abundenței 
cu bunuri excelente la preţuri minime se întoarse de pe 
suprafaţa planetei Caritate, Jaime Kreen era însoţit de trei 
persoane, foşti administratori de frunte ai Oraşului 
Speranţei. Rej Laithor era o femeie în vârstă, cu o figură 
colţuroasă şi cu păr cenuşiu ca oţelul, fosta preşedintă a 
Consiliului. După victoria lui Moise, fusese nevoită să se 
recalifice ca lucrătoare la roata de tors. Ea era însoţită de o 
femeie mai tânără şi de un bărbat solid, care lăsa impresia 
că odinioară fusese foarte gras, deşi acum pielea îi atârna 
pe faţă în falduri largi, galbene. 

Haviland Tuf îi primi într-o cameră pentru conferinţe. 
Când Kreen îi conduse pe caritani înăuntru, el stătea în 
capul mesei, ţinându-şi mâinile încrucişate în faţă, iar Dax 
zăcea încolăcit pe metalul lustruit. 

Sunt încântat că aţi putut veni, spuse el, după ce 
administratorii se aşezară. Totuşi păreţi ostili şi regret acest 
lucru. Voi începe prin a vă asigura că n-am jucat nici un rol 
în vicisitudinile voastre. 


L-am interogat pe Kreen, după ce ne-a găsit, pufni Rej 
Laithor şi el mi-a pomenit despre pretenţiile tale de 
nevinovăție. Nu cred în ele mai mult decât crede el. Oraşul 
nostru, modul nostru de viaţă au fost distruse prin război 
ecologic, prin plăgile pe care acel Moise le-a abătut asupra 
noastră. Calculatoarele noastre ne-au spus că doar tu şi 
această navă sunteţi capabili să purtaţi un asemenea 
război. 

Într-adevăr, zise Haviland Tuf. V-aş sugera atunci să vă 
gândiţi să vă reprogramaţi calculatoarele, dacă fac frecvent 
asemenea erori. 

Nu mai avem calculatoare, spuse bărbatul pe un ton jalnic. 
Am fost şeful programatorilor şi mă simt ofensat de ideea că 
n-aş fi capabil! 

Eşti incapabil, Rikken, altfel n-ai fi lăsat păduchii să 
infesteze sistemul! Îl repezi Rej Laithor. Asta, oricum, nu-l 
face mai puţin vinovat pe Tuf. Erau păduchii lui. 

Nu deţin monopolul păduchilor, declară, calm, Tuf, după 
care ridică o mână. Trebuie să curmăm această 
pălăvrăgeală, fiindcă nu ne duce nicăieri. Ar fi mai indicat 
să discutăm despre trista poveste şi despre starea 
neplăcută a Oraşului Speranţei, despre Moise şi plăgi. Poate 
aţi auzit de Moise cel original, Moise de pe Vechiul Pământ, 
cel care a fost luat drept model de vrăjmaşul vostru. Acel 
străvechi Moise nu avea nici o navă de germinare, nici un 
fel de ustensile pentru război biologic. În schimb, avea un 
dumnezeu, care s-a dovedit la fel de eficient. Poporul lui era 
ţinut în captivitate. Pentru a-l elibera, a trimis zece plăgi 
asupra inamicilor săi. A urmat Moise al vostru acelaşi 
model? 

Nu-l răspundeţi pe gratis! Exclamă Jaime Kreen, din locul 
în care se afla, rezemat de uşă. 

Rej Laithor îl privi de parcă ar fi fost nebun. 

Am consultat povestea originală despre Moise, spuse ea, 
întorcându-se spre Tuf. De îndată ce au apărut plăgile, am 
vrut să ştim la ce să ne aşteptăm. Acest Moise a folosit 


aceleaşi plăgi ca şi cel adevărat, dar a modificat un pic 
ordinea lor. Şi am avut parte doar de şase, pentru că în 
momentul acela Consiliul a cedat în faţa cererilor 
altruiştilor, a închis Portul Credinței şi a evacuat Oraşul 
Speranţei. Uită-te la ele! Exclamă ea, ridicându-şi mâinile. 
Priveşte băşicile, priveşte bătăturile astea! Ne-a împrăştiat 
pe toţi prin sate altruistice împuţite, să trăim ca nişte 
primitivi! Ne-a silit să râăbdăm de foame! E nebun! 

Prima oară, Moise a transformat apele fluviului în sânge, 
spuse Haviland Tuf. 

A fost dezgustător, interveni femeia cea tânără. Toată apa 
din arcologie, din bazinele de înot, de la robinete... Dădeai 
drumul la duş sau intrai în cadă şi, deodată, te trezeai 
acoperit de sânge. Până şi toaletele erau pline cu sânge. 

Nu era sânge adevărat, adăugă Jaime Kreen. Am făcut 
analize. În rezervoarele oraşului fusese aruncată o otravă 
organică. Dar, orice ar fi fost, transformase apa în ceva 
dens, roşu, de nebăut. Cum ai făcut asta, Tuf? 

Haviland Tuf ignoră întrebarea şi continuă enumerarea: 

A doua plagă a fost cea a broaştelor. 

Au apărut în bazinele noastre de drojdii şi în întregul 
sector hidroponic, zise Kreen. Eu eram administratorul 
supraveghetor. Chestia asta mi-a venit de hac. Broaştele 
blocau maşinile cu trupurile lor, mureau, putrezeau şi 
stricau mâncarea. Laithor s-a grăbit să mă concedieze, 
când n-am mai putut să fac faţă - de parcă ar fi fost vina 
mea! Rânji el către fosta lui şefă. Cel puţin nu m-am chinuit 
în robia lui Moise! Am plecat spre K'theddion când acest 
lucru mai era posibil. 

A treia, continuă Haviland 'Tuf, a fost plaga păduchilor. 

Pretutindeni..., mormăi fostul obez. Erau pretutindeni. 
Fireşte, nu puteau trăi în interiorul sistemului, aşa că au 
murit, dar a fost destul de rău. Sistemul s-a blocat. Păduchii 
au pătruns înăuntru. Toată lumea avea. Oricât te-ai fi spălat, 
nu exista nici o şansă să scapi de ei. 

A patra a fost plaga muştelor. 


Caritanii se posomorâră şi nu spuseră nimic. 

A cincea oară, enumeră mai departe Haviland Tuf, Moise a 
declanşat o epizootie care a ucis vitele duşmanilor. 

A sărit peste epizootie, zise Rej Laithor. Aveam turme pe 
câmpie, dar am pus paznici în jurul lor, precum şi în 
pivnițele în care se aflau animalele-pentru-carne. Îl 
aşteptam. Nu s-a întâmplat nimic. A sărit şi peste bube, 
slavă bunătăţii şi peste grindină. Mi-ar fi plăcut să-l văd 
producând grindină în arcologie. A trecut direct la lăcuste. 

Bineînţeles, comentă Haviland Tuf. A opta plagă. Acele 
lăcuste au mâncat tot ce aveaţi pe câmpuri? 

Lăcustele nu s-au atins de câmpuri. Au apărut în interiorul 
oraşului, în compartimentele închise, cu rezervele de grâu. 
Surplusul strâns în trei ani a dispărut peste noapte. 

A noua plagă, zise Haviland Tuf, a fost întunericul însuşi. 

Îmi pare bine că pe asta am pierdut-o, declară Jaime 
Kreen. 

Toate luminile din oraş s-au stins, povesti Rej Laithor. 
Echipa noastră de intervenţie trebuia să-şi croiască drum 
printre mormane de muşte moarte şi lăcuste vii, 
scărpinându-se din cauza păduchilor. N-avea nici un rost. 
Oamenii plecau deja cu miile. Am ordonat ca oraşul să fie 
abandonat de îndată ce a devenit limpede că până şi staţiile 
secundare de energie erau pline de insecte. După aceea, 
totul a mers foarte repede. O săptămână mai târziu, 
locuiam într-o cabană neîncălzită din Munţii Muncii 
Cinstite, învățând să folosesc o roată de tors, încheie ea cu 
voce stridentă. 

Soarta dumneavoastră a fost una extrem de tristă, 
încuviinţă Haviland Tuf, cu acelaşi ton neutru. Dar nu 
trebuie să disperaţi. Când am aflat de la Jaime Kreen de 
chinurile pe care le înduraţi, am decis imediat să vă ajut. lar 
acum sunt aici. 

Să ne ajuţi? Întrebă Rej Laithor neîncrezătoare. 

Voi recâştiga pentru dumneavoastră Oraşul Speranţei, 
afirmă Haviland Tuf. Îi voi doborî pe Moise şi Restaurarea 


Sfântului Altruism. Vă voi elibera de roata de tors şi vă voi 
reda vocecodorul. 

Tânăra şi fostul grăsan radiau. Rej Laithor continuă să 
rămână încruntată. 

De ce? 

Rej Laithor mă întreabă de ce, vorbi Haviland Tuf către 
Dax, mângâindu-l uşor blana. Motivele mele trezesc 
întotdeauna suspiciuni. Oamenii din această eră modernă, 
dificilă, nu mai au încredere, Dax, se văită el, apoi se uită la 
administratoarea-şefă. Vă voi ajuta pentru că situaţia de pe 
Caritate mă impresionează, pentru că poporul vostru suferă 
cu adevărat. Moise nu-l un altruist veritabil, ştim amândoi, 
dar asta nu înseamnă că impulsul către autosacrificiu şi 
bunăvoință a dispărut în omenire. Îl deplâng pe Moise, 
resping metodele sale şi folosirea de câtre el a unor insecte 
şi animale inocente, într-o maniera nenaturală, pentru a-şi 
impune voinţa unor tovarăşi fiinţe umane. Toate aceste 
motive vă sunt suficiente, Rej Laithor? Dacă nu, spuneţi-mi, 
iar eu îmi voi lua Arca şi voi pleca. 

Nu, spuse ea. Nu, nu face aşa ceva! Acceptăm. Eu accept, 
în numele Oraşului Speranţei. Dacă reuşeşti, îţi vom 
construi o statuie pe care o vom aşeza în vârful oraşului, 
pentru a fi văzută de la mulţi kilometri. 

Păsările în trecere s-ar uşura pe o asemenea statuie, 
declară Haviland Tuf. Vântul ar răzui-o şi ar eroda-o; în 
plus, ea va fi plasată prea sus pentru a-l distinge cineva 
trăsăturile. O statuie ca aceasta poate să-mi gâdile 
vanitatea - sunt un om mărunt, cu toată înălţimea mea şi 
mă încântă uşor asemenea lucruri - dar aş prefera să stea 
în cea mai mare piaţă publică a dumneavoastră, ferită de 
orice prejudicii. 

Bineînţeles, zise iute Laithor. Orice doreşti. 

Orice, spuse Haviland Tufnu era o întrebare. În afară de 
statuie, vreau să primesc cincizeci de mii de standarzi. 

Figura femeii deveni palidă, apoi roşie. 


Ai spus..., începu ea, într-un fel de şoaptă sugrumată. Tu. 
Bunăvoinţă. Altruism. Nevoile noastre... Roata de tors... 

Trebuie să-mi acopăr cheltuielile, explică Haviland Tuf. 
Fără îndoială, sunt dornic să vă dăruiesc o parte din timpul 
meu personal pentru rezolvarea acestei probleme, dar 
resursele Arcei sunt prea valoroase pentru a fi irosite. 
Trebuie să mănânc. Cu siguranţă că în trezoreria Oraşului 
Speranţei se găseşte cât să achitaţi această sumă 
minusculă. 

Rej Laithor scoase un sunet dispreţuitor. 

Rezolv eu problema asta, interveni Jaime Kreen, 
întorcându-se spre Tuf. Zece mii de standarzi. Nici un sfanţ 
mai mult. Zece mii. 

Imposibil. Costurile mele vor depăşi cu certitudine 
patruzeci de mii de standarzi. Pot posti o vreme, aşa că voi 
lua doar această sumă şi voi accepta o mică pierdere. 
Poporul dumneavoastră suferă... 

Cincisprezece mii, zise Kreen. Haviland Tuf nu scoase o 
vorbă. 

Oh, drace! Exclamă Jaime Kreen. Bine, patruzeci de mii! 
Sper ca pisica asta blestemată să moară de gută! 

Bărbatul numit Moise obişnuia să se plimbe în fiecare 
seară de-a lungul cărării gloduroase ce şerpuia pe Muntele 
Muncii Cinstite, pentru a privi frumuseţea apusului şi a 
medita în solitudine la problemele zilei. 

Înainta cu un mers iute, pe care puţini tineri îl aveau, 
ţinând bastonul lung, cu capăt încovoiat, în mână, cu o 
expresie paşnică întipărită pe figură şi cu ochii fixaţi asupra 
orizontului îndepărtat. Deseori parcurgea o duzină de 
kilometri, înainte de a se întoarce acasă. 

Stâlpul de foc îi apăru în timpul unei asemenea plimbări. 

Abia urcase un deal când îl văzu - un tub ce se răsucea, se 
zvârcolea, alcătuit din flăcări portocalii, străbătut de 
scânteieri cu nuanţe de albastru şi galben, care se îndrepta 
printre stânci şi praf către el. Era înalt de cel puţin treizeci 
de metri şi-l însoțea un norişor cenuşiu, care-l încununa. 


Moise rămase pe culmea dealului, rezemat în baston, 
privindu-l cum se apropie. 

Stâlpul de foc se opri la cinci metri de el, pe terenul aflat 
puţin mai jos. 

Moise! Spuse el, cu o voce bubuitoare, tunătoare, eu sunt 
Domnul Dumnezeu, iar tu ai păcătuit împotriva mea! Dă-mi 
poporul înapoi! 

Moise chicoti. 

Foarte reuşit, comentă el, cu vocea-l de bas. Într-adevăr, 
foarte reuşit! 

Stâlpul de foc tremură şi se răsuci. 

Eliberează poporul Oraşului Speranţei din robia ta crudă! 
Ceru el. Altfel, în mânia mea, voi abate plăgi asupra ta! 

Moise se încruntă şi îndreptă bastonul către stâlpul de foc. 

Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai reaminti că eu sunt cel care 
a adus plăgile aici! 

În vocea lui se simţea o urmă de ironie. 

Plăgi false de la un profet fals, după cum bine ştim 
amândoi! Bubui stâlpul de foc. Toate trucurile şi parodiile 
tale neînsemnate îmi sunt cunoscute mie, Domnul 
Dumnezeu, cel al cărui nume l-ai profanat. Dă-mi poporul 
înapoi, sau te voi face să vezi teribila faţă a veritabilei 
molime! 

Aiurea! Replică Moise şi începu să coboare dealul, 
îndreptându-se spre stâlpul de foc. Cine eşti? 

Sunt cel care sunt! Zise stâlpul de foc, retrăgându-se pe 
măsură ce Moise înainta. Eu sunt Domnul Dumnezeu! 

Eşti o proiecţie holografică, răspunse Moise, emisă din 
norul ăla caraghios de deasupra noastră. Eu sunt un om 
sfânt, nu unul prost! Acum pleacă! 

Stâlpul de foc rămase pe loc, huruind ameninţător. Moise 
trecu drept prin el şi continuă să coboare dealul. Stâlpul 
rămase, rotindu-se şi răsucindu-se, mult timp după ce 
Moise dispăruse. 

Într-adevăr! Bubui el, cu vocea-l puternică, tunătoare, 
către noaptea goală. 


Apoi se cutremură, sclipind. 

Norişorul cenuşiu o zbughi peste deal şi-l ajunse pe Moise 
după un kilometru. Stâlpul de foc şerpui din el în jos, 
pârâind, încărcat de o energie de rău augur. Moise îl ocoli. 
Stâlpul de foc începu să-l urmărească. 

Voi, locuitorii din oraş, începeţi să-mi puneţi răbdarea la 
încercare, zise Moise, în timp ce mergea. Îmi ispitiţi oamenii 
cu metodele voastre păcătoase, trândave, iar acum îmi 
întrerupeţi meditaţia de seară. Am avut o zi grea, dedicată 
muncii sfinte. Vă avertizez că-s pe cale să mă enervez. Am 
interzis legăturile cu ştiinţa. Luaţi-vă aeromobilul şi 
holograma şi dispăreţi înainte de a aduce plaga bubelor 
asupra oamenilor voştri! 

Vorbe goale, domnule! Îi răspunse stâlpul de foc, ţinându- 
se după el. Bubele sunt mult dincolo de priceperea 
dumneavoastră limitată. Credeţi că puteţi înşela pe unul ca 
mine la fel de uşor ca pe turma aceea de birocraţi limitați? 

Moise ezită şi aruncă o privire gânditoare peste umăr. 

Te îndoieşti de puterile Dumnezeului meu? Credeam că 
demonstraţia mea a fost destul de amplă! 

Desigur, spuse stâlpul de foc. Numai că lucrurile au 
demonstrat limitele dumneavoastră şi ale oponenților 
dumneavoastră. E limpede că aţi plănuit totul cu mult timp 
înainte, dar aţi implicat doar puterile dumneavoastră. 

Îţi închipui că plăgile care au bântuit Oraşul Speranţei au 
fost doar coincidenţe sau ghinioane? 

Mă înţelegeţi greşit, domnule. Ştiu exact ce-au fost, ştiu că 
n-a existat nimic supranatural în vreuna din ele. De 
generaţii, tinerii şi nemulţumiţii dintre altruişti au emigrat 
în oraş. A fost atât de uşor şi de simplu să implantaţi printre 
ei propriii dumneavoastră spioni, sabotori şi agenţi! De câtă 
înţelepciune aţi dat dovadă aşteptând un an, doi sau chiar 
cinci, până când aceştia au fost pe deplin acceptaţi în 
Oraşul Speranţei, ajungând să capete poziţii de 
răspundere! Broaştele şi insectele pot fi prăsite, domnule, 
foarte uşor, fie într-o cabană de pe Muntele Muncii Cinstite, 


fie într-un apartament dintr-un bloc din oraş. Dacă veţi 
elibera asemenea creaturi în pustietate, se vor împrăştia şi 
vor muri. Elementele naturii le vor ucide, duşmanii naturali 
le vor vâna, vor pieri din lipsă de hrană. Mecanismul 
complex, nemilos, al ecologiei, le va pune la locul lor 
normal. Dar lucrurile se vor petrece diferit într-o arcologie, 
veritabilă ecologie arhitecturală care nu-l, în realitate, deloc 
ecologie, pentru că are spaţiu doar pentru oameni, nu şi 
pentru animale. 

Acolo, vremea este întotdeauna frumoasă şi blândă, nu 
există specii în competiţie sau inamici prădalnici şi-l 
suficient de simplu să găseşti o sursă potrivită de hrană. În 
asemenea condiţii, rezultatul este, inevitabil, o plagă. Dar o 
falsă plagă, care se întinde doar între hotarele oraşului. În 
exterior, mica dumneavoastră plagă cu broaşte, păduchi 
sau muşte ar fi fost un nimic pentru vânt, ploaie şi 
pustietate. 

Am schimbat apa lor în sânge, insistă Moise. 

Desigur, agenţii dumneavoastră au plasat chimicale 
organice în rezervoarele cu apă ale oraşului. 

Am aruncat asupra lor plaga întunericului, adăugă Moise, 
pe un ton ce devenise defensiv. 

Domnule, spuse stâlpul de foc, îmi insultaţi inteligenţa cu 
asemenea probleme evidente. Aţi întrerupt curentul. 

Moise se întoarse să facă faţă stâlpului, privindu-l 
provocator, cu figura roşie din cauza luminii reflectate. 

Neg asta! Neg totul! Sunt un profet adevărat! 

Adevăratul Moise a abătut asupra duşmanilor săi o molimă 
îngrozitoare, bubui stâlpul de foc cu o voce calmă - atât cât 
putea fi de calm un tunet. Dumneavoastră n-aţi declanşat 
niciuna. Adevăratul Moise a aruncat asupra duşmanilor o 
sudoare purulentă care producea bube, astfel încât nimeni 
nu i s-a putut împotrivi. Dumneavoastră n-aţi făcut aşa ceva. 
Omisiunile dumneavoastră v-au dat de gol, domnule. 
Adevăratele molime se află dincolo de puterile 
dumneavoastră. Adevăratul Moise a devastat ţara 


duşmanilor săi cu o grindină care a curs zi şi noapte. Şi 
această plagă depăşeşte capacităţile dumneavoastră 
limitate. Însă duşmanii dumneavoastră, înşelaţi de trucurile 
pe care le-aţi folosit, au abandonat Oraşul Speranţei înainte 
de a zecea plagă, cea a morţii primului născut, iar acesta a 
fost marele dumneavoastră noroc, pentru că, în cazul în 
care aţi fi vrut să treceţi la fapte, cu certitudine aţi fi avut 
parte de eşec. 

Moise izbi stâlpul de foc cu toiagul. Nu se văzu vreun efect 
aparent nici asupra bastonului, nici asupra stâlpului. 

Şterge-o! Răcni el. Oricine ai fi, nu eşti Dumnezeul meu! 
Te desfid! Văd tot răul de care eşti în stare! Ai spus-o 
singur: în natură, plăgile sunt lucruri mai puţin simple 
decât într-o arcologie. Suntem în siguranţă în viaţa simplă 
pe care o trăim pe Munţii Muncii Cinstite, aproape de 
Dumnezeul nostru. Suntem plini de graţia divină. Nu ne 
poţi face rău! 

Bineînţeles că greşeşti, Moise! Bubui stâlpul de foc. Dă-mi 
poporul înapoi! 

Moise nu-l mai ascultă. Trecu din nou prin foc şi, furios, 
începu să alerge spre sat. 

Când începi? Întrebă grăbit Jaime Kreen, după ce 
Haviland Tuf se întoarse pe Arcă. 

După ce-l dusese pe ceilalţi caritani pe suprafaţa planetei, 
Kreen rămăsese la bord, deoarece - după cum subliniase el 
- Oraşul Speranţei era de nelocuit, iar în sate şi taberele de 
muncă ale altruiştilor nu era loc pentru el. 

De ce nu lucrezi? Când... 

Domnule, zise Haviland Tuf, care stătea pe scaunul lui 
favorit, mâncând dintr-un castron ciuperci cu smântână şi 
coajă de lămâie, având un urcior cu bere pe masă, la 
îndemână, să nu vă imaginaţi că-mi puteţi da ordine, 
exceptând cazul în care aţi prefera ospitalitatea lui Moise în 
locul celei pe care v-o ofer. Lucrările necesare a fi făcute au 
fost deja făcute, mormăi el, după ce sorbi din bere. Mâinile 


mele, spre deosebire de ale dumneavoastră, n-au lenevit în 
timpul călătoriei noastre de la K'theddion... 

Dar asta a fost înainte... 

Au mai rămas câteva amănunte minore. Majoritatea 
clonărilor de bază au fost efectuate. Clonele au fost puse la 
treabă. Bazinele de înmulţire sunt pline. Lăsaţi-mă să-mi iau 
masa! Adăugă el, clipind către Kreen. 

Plăgile... Când vor începe? 

Prima a început cu câteva ore în urmă. 

Pe pantele Munţilor Muncii Cinstite, trecând prin cele şase 
sate şi prin câmpurile stâncoase ale Sfinţilor Altruişti, ca şi 
prin taberele de muncă sterpe, risipite, în care fuseseră 
cazaţi refugiații din oraş, curgea un râu larg, lent, pe care 
altruiştii îl numeau Mila Domnului, iar ceilalţi Râul Sudorii. 
Când zorile izbucniră deasupra orizontului îndepărtat, cei 
care se duseseră pe mal pentru a pescui, a-şi umple 
bidoanele sau a-şi spăla hainele se întoarseră în sate sau în 
taberele de muncă ţipând îngroziţi: 

Sânge! Râul e din sânge, aşa cum au fost apele din oraş! 
Moise fu anunţat şi se duse fără tragere de inimă, la râu, 
strâmbând din nas la mirosul peştelui mort sau muribund, 
simțind duhoarea sângelui. 


O şmecherie a păcătoşilor din Oraşul Speranţei, zise el, în 
timp ce privea şuvoiul lent, stacojiu. Domnul Dumnezeu 
reînnoieşte lumea naturii. Mă voi ruga şi, după o zi, apa va 
fi din nou curată şi proaspătă. 

Rămase în noroi, cu picioarele într-o baltă puţin adâncă, 
sângerie, plină de peşti morţi, întinse bastonul peste apele 
bolnave şi începu să se roage. Se rugă o zi şi o noapte, dar 
apele nu se limpeziră. 

Când zorile apărură din nou, Moise se retrase în cabana 
sa, dând ordin ca Rej Laithor şi cinci alţi administratori de 
frunte să fie luaţi din mijlocul familiilor lor şi interogaţi 
foarte serios. Anchetatorii nu aflară nimic. Patrule de 
altruişti înarmaţi urcară în susul râului, căutând 
conspiratorii care aruncaseră poluanţi chimici în râu, însă 
nu găsiră nimic. Călătoriră trei zile şi trei nopţi, până la 
cascada cea mare din [ara de Sus şi, chiar şi acolo, apele 
care cădeau erau sânge, sânge, sânge! 

Moise se rugă fără încetare, zi şi noapte, până când, în 
cele din urmă, se prăbuşi, epuizat, iar locotenenţii lui îl 
duseră în cabana lui simplă. Râul rămase roşu, sumbru. 

E învins! Spuse Jaime Kreen după o săptămână, când 
Haviland Tuf se întoarse din inspecția pe care o făcuse jos, 
cu barja sa aeriană. Ce aşteaptă? 

Aşteaptă ca râul să se curețe singur. Una a fost să 
contaminezi rezervoarele de apă ale unui sistem închis, 
precum cel al arcologiei voastre, unde o cantitate finită de 
contaminant ajungea pentru a îndeplini sarcina. Un râu 
reprezintă un ţel de-o magnitudine mai înaltă. Injectează 
orice cantitate de chimicale doreşti în apele lui şi, mai 
devreme sau mai târziu, va curge toată la vale, iar râul se 
va limpezi din nou. Moise crede, fără îndoială, că vom 
rămâne curând fără chimicale. 

De fapt, ce-ai folosit? Întrebă tânărul. 

Microorganisme care, spre deosebire de substanţele 
chimice, se înmulţesc, se reînnoiesc singure, răspunse 
Haviland Tuf. Chiar şi apele Vechiului Pământ au făcut 


obiectul unor asemenea maree roşii, după cum afirmă 
înregistrările CIE. Există o planetă numită Scârne, pe care 
formele de viaţă similare sunt atât de virulente încât chiar 
oceanele sunt veşnic colorate, iar celelalte creaturi trebuie 
să se adapteze sau să piară. Cei care au construit Arca au 
vizitat Scârne şi au luat de acolo material pentru clonare. 

În noaptea aceea, stâlpul de foc apăru lângă cabana lui 
Moise şi-l înspăimântă pe paznici, făcându-l să fugă. 

Dă-mi poporul înapoi! Tună el. 

Moise se târi până la uşă şi o deschise larg. 

Eşti o amăgire a Satanei, ţipă el, dar eu nu mă las înşelat! 
Pleacă! Nu vom bea din râu, trişorule! Există fântâni adânci 
din care putem lua apă şi, dacă e nevoie, vom săpa şi altele! 

Stâlpul de foc se agită şi trosni: 

Desigur, dar nu veţi face decât să amânaţi inevitabilul. 
Eliberaţi oamenii din Oraşul Speranţei, sau voi abate 
asupra voastră plaga broaştelor! 

O să-ţi mănânc broaştele! Răcni Moise. Trebuie să fie 
gustoase, delicioase! 

Broaştele acelea vor veni din râu, adăugă stâlpul de foc şi 
vor fi mai teribile decât vă puteţi imagina! 

Nimic nu trăieşte în scursura aia otrăvită! Ai avut tu grijă 
de asta! Apoi Moise trânti uşa în urma sa şi nu mai vru să 
asculte stâlpul de foc. 

Paznicii pe care-l trimisese profetul la râu, în zori, se 
întoarseră însângeraţi şi isterizaţi de groază. 

Există făpturi acolo, mărturisi unul dintre ei. Se mişcă în 
râul de sânge. Nişte chestii şerpuitoare, mici, stacojii, 
aproape cât un deget, dar cu picioare de două ori mai lungi. 
Arată ca nişte broaşte roşii, numai că, atunci când ne-am 
apropiat, am văzut că aveau dinţi şi sfâşiau peştii morţi. N- 
au mai rămas peşti, iar acum chestiile alea ce seamănă cu 
nişte broaşte înoată peste tot. Apoi, Danei a încercat să 
prindă una şi a apucat-o cu mâna, după care a ţipat, iar 
aerul s-a umplut de acele făpturi blestemate, care săreau 
de parcă ar fi zburat, muşcând oamenii, sfâşiindu-l dacă se 


nimereau în calea lor. A fost groaznic! Cum să lupţi cu o 
broască? S-o ciomăgeşti? S-o împuşti? Cum? 

Omul tremura în timp ce povestea. 

Moise trimise altă echipă la râu, înarmată cu saci, otravă şi 
torţe. Aceasta se întoarse într-o derută totală, cărând doi 
dintre membrii ei. Un bărbat muri în dimineaţa aceea, cu 
gâtul sfârtecat de o broască. Altul se prăpădi, câteva ore 
mai târziu, din cauza febrei declanşate de muşcături. 

Spre seară, tot peştele dispăruse. Broaştele începură să 
migreze din râu spre sate. Altruiştii săpară şanţuri şi le 
umplură cu apă şi foc. Broaştele săriră peste ele. Altruiştii 
luptară cu cuțite, ciomege şi foc, unii chiar cu arme 
moderne, pe care le luaseră de la orăşeni. Până în zori, mai 
muriră încă şase oameni. Moise şi adepţii lui se retraseră în 
spatele uşilor baricadate. 

Oamenii noştri sunt afară, în aer liber, se arătă îngrijorat 
Jaime Kreen. Broaştele vor năvăli în tabere şi-l vor ucide. 

Nici vorbă! 

Răspunse Haviland Tuf. Dacă Rej Laithor va reuşi să-şi ţină 
subordonații calmi şi liniştiţi, nu vor avea de ce să se teamă. 
Broaştele-sângerii de pe Scârne sunt, în principal, 
mâncătoare de hoituri. Atacă făpturi vii, mai mari decât ele, 
doar atunci când sunt agresate sau când simt spaima 
acestora. 

Kreen păru neîncrezător, apoi, treptat, începu să 
zâmbească. 

lar Moise se scaldă în teamă! Grozav, Tuf! 

Grozav, repetă celălalt. 

În vocea lui Tuf nu exista nimic ce ar fi putut să indice fie 
aprobare, fie batjocură. Dar Dax era în braţele lui, iar 
Kreen observă, deodată, că pisica stătea locului, ţeapănă, 
zburlindu-se lent. 

În noaptea aceea, stâlpul de foc se duse nu la bărbatul 
care-şi spunea Moise, ci la refugiații din Oraşul Speranţei, 
care stăteau ghemuiţi, plini de spaimă, în tabăra lor 


improvizată, pândind năvala broaştelor de dincolo de 
îngrăditura care-l despărţea de altruişti. 

Rej Laithor, spuse stâlpul de foc, duşmanii voştri s-au 
închis în spatele uşilor baricadate. Sunteţi liberi! Plecaţi! 
Dumneavoastră preluaţi conducerea oamenilor şi 
îndrumaţi-l înapoi în arcologie. Mergeţi încet, fiţi atenţi 
unde călcaţi, evitaţi mişcările bruşte. Faceţi aceste lucruri 
fără greşeală, iar broaştele nu vă vor vătăma. Curăţaţi şi 
reparaţi Oraşul Speranţei şi pregătiţi cei patruzeci de mii 
de standarzi ai mei. 

Înconjurată de administratorii cu grade inferioare, Rej 
Laithor privi spre flăcările învârtejite. 

Moise ne va ataca de îndată ce vei pleca, Tuf! Strigă ea. 
Termină-l! Slobozeşte celelalte plăgi! 

Stâlpul de foc nu spuse nimic. Se răsuci şi trosni vreme de 
mai multe minute, apoi dispăru complet. 

Încet, oamenii din Oraşul Speranţei începură să iasă din 
tabără, păşind cu multă atenţie. 

Generatoarele funcţionează din nou, îi raportă Jaime 
Kreen lui Tuf, după două săptămâni. Curând, oraşul va fi ca 
înainte. Dar asta reprezintă doar jumătate din înţelegere. 
Moise şi cei ce-l urmează stau supăraţi în satele lor. 
Broaştele-sângerii au murit aproape toate, pentru că nu 
mai există cadavre cu care să se hrănească, exceptându-le 
pe ale lor. Iar râul dă semne de limpezire. Când vei 
dezlănţui păduchii asupra lor? Dar muştele? Ar merita şi ei 
să se scarpine! 

Luaţi Grifonul, ordonă Haviland Tuf şi aduceţi-l pe Moise la 
mine, fie că vrea, fie că nu vrea! Faceţi asta şi o sută de 
standarzi din fondurile oraşului vă vor aparţine. 

Jaime Kreen păru uluit. 

Pe Moise? De ce? Moise este duşmanul nostru. Dacă îţi 
închipui că poţi să schimbi tabăra şi să închei un târg cu el, 
ca să ne vinzi în sclavie pentru un preţ mai bun... 

Domoliţi-vă suspiciunile, replică Tuf, mângâindu-l pe Dax. 
Întotdeauna, oamenii gândesc despre noi ce-l mai rău, Dax. 


Poate că trista noastră soartă este de a fi întotdeauna 
bănuiţi... Vreau doar să port o discuţie cu Moise, i se adresă 
el din nou lui Kreen. Faceţi aşa cum v-am spus. 

Nu mai sunt dator faţă de tine, Tuf! Replică tăios tânărul. 
Te ajut doar în calitate de caritan patriot. Explică-mi 
motivele tale şi, poate, îţi voi îndeplini rugămintea. Altfel, n- 
ai decât să-ţi faci treaba singur. Eu refuz. 

Şi, zicând acestea, Kreen îşi încrucişă braţele. 

Domnule, zise Haviland Tuf, sunteţi conştient de numărul 
prânzurilor şi al urcioarelor cu bere pe care le-aţi consumat 
la bordul Arcei de când balanţa noastră de conturi a fost 
echilibrată? Vă daţi seama cât aer de-al meu aţi respirat, de 
câte ori aţi folosit facilităţile grupului sanitar? Eu sunt 
conştient pe deplin de toate aceste lucruri. Ştiţi că preţul 
obişnuit al unei călătorii din K'theddion până pe Caritate 
este de trei sute şaptezeci şi nouă de standarzi? Toate 
aceste sume pot fi adăugate foarte uşor la datoria 
dumneavoastră. Am evitat acest lucru, spre marele meu 
dezavantaj, doar pentru că mi-aţi asigurat unele comodităţi 
minore. Văd acum că indulgenţa mea a fost o eroare. Voi 
rectifica imediat această greşeală din evidenţele mele. 

Nu încerca nici o cacealma, Tuf! Spuse Kreen, 
încăpățânat. Suntem chit şi ne aflăm la mare distanţă de 
închisoarea de pe K'theddion. Pretenţiile pe care le ai, 
valabile sub incidenţa legilor absurde de pe acea planetă, 
sunt nule şi neavenite pe Caritate. 

Legile din K'theddion şi de pe Caritate îmi sunt 
indiferente, cu excepţia cazului când servesc scopurilor 
mele, replică foarte calm Haviland Tuf. Eu sunt propria-mi 
lege, Jaime Kreen. Iar dacă voi decide să rămâneţi sclavul 
meu până în ultima zi a vieţii dumneavoastră, nici Rej 
Laithor, nici Moise, nici propria dumneavoastră bravadă nu 
vă vor putea ajuta. 

Tuf spusese cuvintele ca de obicei, lent, calm, cu vocea lui 
de bas, lipsită de expresivitate. 


Dar Jaime Kreen simţi, brusc, că-l ia cu frig. Şi făcu ce i se 
ceruse. 

Moise era un bărbat înalt, puternic, dar Tuf îi povestise lui 
Jaime Kreen despre meditaţiile nocturne ale acestuia, aşa 
că a fost destul de uşor să-l aştepte într-o seară pe dealurile 
din spatele satului, împreună cu trei tovarăşi, să se ascundă 
în tufişuri şi să năvălească asupra lui în timp ce trecea pe 
lângă ei. Unul dintre însoțitorii lui Kreen sugeră să-l ucidă 
imediat pe conducătorul altruiştilor, dar tânărul interzise o 
asemenea faptă. Îl cărară pe Moise, inconştient, pe Grifonul 
care-l aştepta, apoi Kreen le dădu voie celorlalţi să plece. 

Scurt timp după aceea, Kreen i-l livră pe Moise lui 
Haviland Tuf, după care dădu să plece. 

Rămâneţi, îl invită Tuf. 

Se aflau într-o cameră pe care Kreen n-o văzuse niciodată, 
o încăpere uriaşă, în care răsuna ecoul, cu pereţii şi 
podeaua de cel mai pur alb. Tuf stătea în centrul încăperii, 
în faţa unui panou de comandă în formă de potcoavă. Dax 
se odihnea pe consolă, părând totuşi foarte atent. 

Moise era încă ameţit. 

Unde sunt? Întrebă el. 

Vă aflaţi la bordul navei de germinare Arca, ultima navă 
funcţională concepută pentru război biologic al Corpului de 
Ingineri Ecologi. Eu sunt Haviland Tuf. 

Vocea ta..., zise Moise. 

Eu sunt Domnul Dumnezeu, răspunse Haviland Tuf. 

Da..., mormăi celălalt, apoi se ridică brusc. 

Jaime Kreen, care se afla în spatele lui, îl apucă de umăr 
şi-l apăsă violent, împingându-l pe scaun. Moise protestă, 
dar nu mai încercă să se scoale. 

Tu ai fost cel care a adus plăgile, vocea din stâlpul de foc, 
diavolul care s-a dat drept Dumnezeu! 

Desigur, recunoscu Haviland Tuf. Dar vă înşelaţi. 
Dumneavoastră sunteţi cel care s-a dat drept altcineva. Aţi 
vrut să întruchipaţi un profet, aţi pretins că deţineţi puteri 
supranaturale, pe care însă nu le aveţi. Aţi folosit trucuri şi 


aţi purtat o formă primitivă de război ecologic. Eu, în 
schimb, nu mă dau drept altceva. Sunt Domnul Dumnezeu. 

Moise scuipă într-o parte, a dispreţ. 

Eşti un om cu o navă cosmică, un întreţinut al maşinilor. Ai 
jucat bine teatrul cu plăgile. Dar două plăgi nu transformă 
un om în Dumnezeu. 

Două, într-adevăr..., spuse Haviland Tuf. Vă îndoiţi cumva 
de posibilitatea de a le îndeplini şi pe celelalte opt? 

Mâna lui mare se mişcă pe aparatele din faţa lui, camera 
se întunecă, iar cupola se lumină. Trăiră senzaţia că se aflau 
în spaţiul cosmic, privind spre Caritate. Apoi, Haviland Tuf 
manevră din nou instrumentele lui. Holograma se modifică, 
se mişcă, se învălmăşi, se amestecă, până când petele de 
culoare se limpeziră iar. Acum aveau impresia că pluteau 
deasupra aşezărilor Sfinţilor Altruişti din Munţii Muncii 
Cinstite. 

Priviţi! Comandă Haviland Tuf. Aceasta-l o simulare pe 
calculator. Aceste lucruri nu există, dar ar putea exista. 
Sunt convins că veţi găsi experienţa edificatoare. 

În camera cu cupolă, în totalitatea ei, se vedeau satele şi 
oameni ce se mişcau în ele, ca nişte umbre, strângând în 
gropi trupurile broaştelor moarte, pentru a le arde. 
Remarcară că în cabane se aflau oameni mai slăbiţi, arzând 
de febră. 

Momentul de după a doua plagă, anunţă Haviland Tuf, aşa 
cum este acum. Broaştele-sângerii s-au sfâşiat între ele. 
Păduchii, anunţă el, apăsând pe butoane. 

Apărură păduchii. Chiar şi praful părea să colcăie de ei. 
Toţi oamenii-umbre se scărpinau, iar Jaime Kreen (care se 
scărpinase ceva înainte de a pleca spre K'theddion) chicoti. 
După câteva clipe se opri din chicotit. Păduchii păreau a fi 
mai mult decât păduchi. Oamenii erau acoperiţi de o 
spuzeală stacojie, mulţi dintre ei cădeau la pat, gemând de 
durere, de-o durere teribilă. Unii se scărpinau atât de tare, 
în furia lor, încât le ţâşnea sângele, îşi croiau dungi în piele, 
îşi rupeau unghiile. 


Muşte, anunţă Haviland Iuf. 

lar muştele roiră, muşte de toate soiurile - muşte umflate, 
împungătoare, de pe Dam Tullian; muşte de pe Vechiul 
Pământ, purtătoare de boli antice; muşte-de-carne negre şi 
cenuşii, de pe Gulliver; muşte apatice, de pe Coşmar, care-şi 
depun ouăle în ţesuturi vii - se aşezară peste sate şi peste 
Munţii Muncii Cinstite, în nori imenşi şi le acoperiră, ca un 
morman imens de bălegar. Rămaseră peste ele, un strat 
negru, gros, împuţit. 

Epizootia, anunţă Haviland Tuf. 

Priviră turmele pierind, cu miile de capete. Animalele-de- 
carne imense, din pivnițele Oraşului Speranţei, se 
transformară în putreziciune şi stricăciune. Arderea 
cadavrelor nu putea opri molima. Curând, nu mai rămase 
carne, iar oamenii care mai trăiau încă deveniră scofâlciţi, 
fără vlagă. Haviland Tuf rosti câteva cuvinte: antrax, boala 
lui Ryerson, caşexie trandafirie, calieroză. 

Bube, veni următorul anunţ şi, din nou, boala făcu ravagii, 
de data asta în rândul oamenilor, nu al animalelor. 

Aceştia transpirau şi ţipau, în timp ce bubele le acopereau 
figurile, mâinile, piepturile, fiecare din ele umflându-se 
până se spărgea, iar sângele şi puroiul curgeau. Apoi, alte 
bube creşteau, de îndată ce acelea vechi dispăreau. 
Bărbaţii şi femeile se împleticeau pe străzile satelor umile, 
orbi şi cu urme de răni, cu trupurile pline de cruste sau 
acoperite de răni deschise, cu transpiraţia curgând ca 
uleiul. Când cădeau în praf, printre muştele, păduchii şi 
vitele moarte, putrezeau acolo, întrucât nu exista nimeni în 
stare să-l îngroape. 

Grindină, anunţă Haviland Tuf şi se porni o grindină 
puternică, tunătoare, grea, cu pietre de gheaţă cât pumnul, 
timp de o zi şi o noapte şi încă o zi şi o noapte şi iar o zi şi o 
noapte şi tot aşa, iar focul se amesteca în grindină. 

Cei care ieşeau din case mureau, grindina strivindu-l de 
sol. lar mulţi dintre cei care rămăseseră înăuntru mureau şi 


ei. Când, într-un târziu, grindina încetă, abia de mai 
rămăsese câte o cabană în picioare. 

Lăcuste, anunţă Haviland Tuf. 

Acestea acoperiră pământul şi cerul, nori întregi, mai mari 
decât cei ai muştelor. Se opreau pretutindeni, târându-se 
peste cei vii şi cei morţi, mâncând puţina hrană pe care o 
mai aveau, până nu mai rămase deloc. 

Întuneric, anunţă Haviland Tuf. 

Întunericul se mişcă. Era un gaz, un gaz dens, negru, 
mânat de vânt. Era un lichid care curgea, prelingându-se ca 
un şuvoi inteligent de smoală, sclipitor, strălucitor. Era 
tăcere. Era noapte. Era viu. Pe unde trecea, nu rămânea 
viaţă în urma lui. Rădăcinile, iarba se uscau, mureau, solul 
însuşi arăta jupuit, devastat, învineţit. Era un nor mai mare 
decât satele, decât Munţii Muncii Cinstite sau decât cel al 
lăcustelor. Se aşternu peste toate şi nimic nu se mişcă timp 
de o zi şi o noapte, apoi întunericul viu se rostogoli, iar în 
urma lui rămaseră doar praf şi putreziciune uscată. 

Haviland Tuf îşi atinse din nou aparatele, iar vedenia 
dispăru din faţa lor. Lumina reveni. Pereţii erau foarte albi. 

A zecea plagă, spuse Moise încet, cu o voce care nu mai 
părea puternică sau amplă. Moartea primilor născuţi. 

Recunosc propriul meu eşec, răspunse Haviland Tuf. Nu 
pot face o diferenţiere atât de fină. Voi sublinia, totuşi, că 
toţi primii născuţi sunt morţi, în aceste scene care n-au 
existat niciodată. Chiar şi ultimii născuţi. Sunt un 
Dumnezeu grosolan şi neîndemânatic. În furia mea, i-am 
ucis pe toţi. 

Moise era palid, zdrobit, dar nu renunţase încă la 
încăpăţânarea sa. 

Eşti doar un om! Şoptiel. 

Om, repetă Haviland Tuf cu o voce lipsită de intonaţie, 
mângâindu-l pe Dax cu mâna-l enormă, albă. Am fost născut 
om şi am trăit ani îndelungaţi, Moise. Dar apoi am găsit 
Arca şi am încetat să mai fiu om. Puterile de care dispun 
sunt mai mari decât ale multor zei pe care i-au adorat 


oamenii. Nu există om pe care-l întâlnesc, căruia să nu pot 
să-l iau viaţa. Nu există o planetă pe care să n-o pot 
distruge complet sau s-o refac, după voie. Eu sunt Domnul 
Dumnezeu, sau egal cu vreunul pe care l-aţi întâlnit 
vreodată. Aveţi mare noroc că eu sunt binevoitor şi milostiv. 
Şi, de asemenea, deseori plictisit. Voi sunteţi doar nişte 
pioni pentru mine, nimic mai mult - piese şi jucători, în 
acelaşi timp - într-un joc cu care mi-am pierdut vremea preţ 
de câteva săptămâni. Chestia asta cu plăgile s-a dovedit a fi 
un joc interesant. Pentru un timp. Dar a devenit repede 
plicticos. După numai două plăgi a devenit evident că n-am 
o opoziţie sesizabilă, că dumneavoastră, Moise, nu sunteţi 
capabil să faceţi ceva care m-ar fi putut surprinde. 
Obiectivul meu a fost îndeplinitam adus înapoi oamenii în 
Oraşul Speranţei. Restul ar fi un ritual fără sens. Prefer să 
mă opresc. Pleacă, Moise şi nu mai aduce plăgi! Am 
terminat cu tine! Jaime Kreen, aveţi grijă ca nu cumva 
caritanii să se răzbune, în viitor. Aţi avut destule victorii. 
Într-o generaţie, cultura şi religia lui, modul lui de viaţă va 
dispărea. Amintiţi-vă cine sunt, amintiţi-vă că Dax vă poate 
citi gândurile. Dacă Arca va trece din nou pe aici şi voi 
descoperi că nu v-aţi supus, va fi aşa cum v-am arătat. 
Plăgile se vor abate asupra micii voastre planete, până nu 
va rămâne urmă de viaţă pe ea! 

Jaime Kreen 11 duse pe Moise cu Grifonul înapoi la 
oamenii lui, apoi -conform instrucţiunilor lui Tuf - luă 
patruzeci de mii de standarzi de la Rej Laithor şi-l aduse pe 
Arcă. Haviland 'Tuf îl întâmpină pe puntea navetelor, cu Dax 
în braţe şi-şi primi plata cu o simplă clipire din ochi. 

Jaime Kreen părea gânditor. 

Ai blufat, Tuf, spuse el. Nu eşti Dumnezeu. Ce ne-ai arătat 
erau doar simulări. N-ai fi putut face toate lucrurile acelea. 
Dar poţi programa un calculator să arate orice. 

Desigur, replică Haviland 'Tuf. 

Desigur, făcu Jaime Kreen, încingându-se. L-ai speriat 
teribil pe Moise, dar pe mine nu m-ai înşelat o clipă cu 


spectacolul tău de imagini. Grindina te depăşeşte. Bacterii, 
boli, molime - toate astea ţin de sfera războiului ecologic. 
Poate chiar şi acea făptură-întuneric, deşi cred că doar ai 
imaginat-o. Dar grindina este un fenomen meteorologic - n- 
are de-a face cu biologia sau cu ecologia. Ai făcut o 
greşeală, 'Tuf. Dar a fost o tentativă drăguță ce l-a 
transformat pe Moise într-un om umil. 

Umil, fu de acord Haviland Tuf. Fără îndoială, ar fi trebuit 
să meditez şi să plănuiesc totul mai atent, înainte de a 
încerca să înşel un om cu priceperea şi perspicacitatea 
dumneavoastră... De fiecare dată, mi-aţi zădărnicit micile 
mele scheme... 

Îmi datorezi o sută de standarzi pentru că l-am adus pe 
Moise aici şi l-am dus înapoi, chicoti Kreen. 

Domnule, spuse Haviland Tuf, n-aş fi uitat niciodată o 
asemenea datorie. Nu-l necesar să mă sâcâiţi. 

Deschise cutia pe care tânărul o adusese de pe Caritate şi 
îi plăti o sută de standarzi. 

Veţi găsi un sas pentru persoane, convenabil, în secţia 
nouă, chiar lângă uşa pe care scrie Controlul Climatului. 

Sas? Se încruntă Kreen. Ce vrei să spui? 

Domnule, cred că-l evident! Mă refer la un sas, un 
dispozitiv prin care puteţi pleca de pe Arcă fără ca 
preţioasa mea atmosferă să plece o dată cu dumneavoastră. 
Din moment ce nu aveţi o navă, ar fi o prostie să folosiţi 
sasul imens de aici. O ieşire mai mică, pentru persoane, 
poate fi găsită, după cum am spus, în secţia nouă. 

Kreen arăta consternat. 

Ai de gând să mă arunci peste bord? 

Nu-l cea mai bună alegere de cuvinte, spuse Haviland Tuf. 
Sună prea aspru. Dar cu greu aş putea să vă rețin la bordul 
Arcei, iar dacă aţi pleca în una dintre navetele mele, ar 
trebui să fie cineva care s-o aducă înapoi. Cu greu mi-aş 
permite să sacrific o piesă de echipament valoroasă, doar 
pentru confortul dumneavoastră personal! 


Soluţia dilemei tale e simplă, replică tânărul, enervându- 
se. Ne urcăm amândoi în Grifon, mă duci în Portul 
Credinței, apoi te întorci pe nava ta. 

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax. 

Interesant, zise el. Totuşi, nu cred că merge... Trebuie să 
înţelegeţi că o asemenea călătorie va constitui un deranj 
deosebit pentru mine. Cu siguranţă că ar trebui să fiu plătit 
pentru osteneala mea... 

Timp de un minut, Jaime Kreen privi figura liniştită, albă, a 
lui Haviland Tuf, apoi oftă şi-l dădu acestuia cei o sută de 
standarzi. 

7. MANA DIN CER. 

Armada s'uthlameză parcurgea iute marginea sistemului 
solar, pe un traseu de interceptare a Arcei, mişcându-se 
prin întunericul catifelat al spaţiului cosmic cu supleţea 
impunătoare, tăcută, a tigrului ce se abate asupra prăzii. 

Haviland Tuf stătea în faţa consolei principale, urmărind 
şirurile de ecrane şi monitoare de calculator cu mişcări 
scurte, atente, ale capului. Flota care îi ieşea în întâmpinare 
părea, cu fiecare clipă ce trecea, tot mai formidabilă. 
Instrumentele lui descoperiseră circa paisprezece nave 
importante şi un roi de nave mai mici de luptă. Nouă 
globuri alb-argintii, pline cu armament necunoscut, făceau 
parte din aripile formaţiei. Patru crucişătoare lungi, negre, 
cu carcasele întunecate trosnind de energie, serveau drept 
avangardă flancurilor. Nava amiral, din centru, era un fort 
colosal în formă de farfurie, cu un diametru pe care senzorii 
lui Tuf îl măsuraseră ca având şase kilometri. Cea mai mare 
navă pe care o văzuse Haviland Tuf din ziua aceea, cu mai 
bine de zece ani în urmă, când zărise pentru prima oară 
epava Arcei. Navele de luptă roiau în jurul farfuriei ca nişte 
insecte furioase, gata să înţepe. 

Figura palidă, lungă, lipsită de păr, a lui Tuf rămase calmă, 
indescifrabilă. Dar în poala sa Dax scoase un sunet de 
durere, când uriaşul îşi strânse degetele. 


Sclipirea unei lumini indică solicitarea unei comunicaţii. 
Haviland Tuf clipi, se întinse cu un calm deliberat şi acceptă 
apelul. 

Se aşteptase ca pe ecranul din faţa lui să apară o figură. 
Fu dezamăgit. Figura celui din faţa lui era ascunsă de un 
vizor din plastoţel negru, ce făcea parte din casca unui 
costum de luptă, lustruit oglindă. O reprezentare stilizată a 
globului S'uthlam-ului împodobea creasta ce se ridica 
deasupra frunţii. În spatele vizorului, sclipeau roşu, ca nişte 
ochi arzători, senzori cu spectru larg. Îi aminteau lui Tuf de 
un om antipatic pe care-l cunoscuse cândva. 

Nu era necesar să vă îmbrăcaţi oficial în cinstea mea, zise 
Tuf cu voce inexpresivă. Mai mult, deşi dimensiunile gărzii 
de onoare pe care mi-aţi trimis-o în întâmpinare îmi gâdilă, 
într-un fel, vanitatea, consider că o escadrilă mult mai mică 
şi mai puţin impresionantă ar fi fost arhisuficientă. Prezenta 
formaţie este atât de întinsă, atât de formidabilă, încât te 
face să-ţi pierzi cumpătul. Un om cu o fire mai puţin 
încrezătoare ar putea fi tentat să înţeleagă eronat scopul ei 
şi s-o suspecteze de o oarecare intenţie de intimidare. 

Aici Wald Ober, comandantul Flotilei de Apărare Planetară 
a S'uthlamului, escadra şapte, anunţă figura macabră de pe 
ecran, cu o voce profundă, distorsionată. 

Escadra şapte, repetă Tuf. Într-adevăr... Asta sugerează 
posibilitatea existenţei a cel puţin alte şase formaţii la fel de 
înfricoşătoare. Se pare că apărarea planetară s'uthlameză a 
crescut ceva de la ultima mea vizită. 

Wald Ober nu era interesat de părerea lui. 

Predă-te imediat sau vei fi distrus! Spuse el grosolan. 

Tuf clipi. 

Mă tem că-l vorba de o neînțelegere teribilă. 

Între Republica Cibernetică a S'uthlam-ului şi aşa-zisa 
alianţă dintre Vandeen, Jazbo, Planeta lui Henry, Skrymir, 
Roggandor şi Triunicul Azur există stare de război. Ai intrat 
într-o zonă interzisă. Predă-te sau vei fi distrus! 


Vă înşelaţi în privinţa mea, domnule. Sunt neutru în 
această nefericită înfruntare despre care n-am ştiut nimic 
până în acest moment. Nu fac parte din nici o facțiune, 
cabală sau alianţă şi mă reprezint doar pe mine, un inginer 
ecolog cu cele mai binevoitoare motivații. Vă rog să nu vă 
alarmaţi din cauza dimensiunilor navei mele. Cu siguranţă 
că stimaţii păienjenei şi cibertehi din Port S'uthlam n-au 
uitat cu desăvârşire, în cinci ani, precedenta mea vizită pe 
prea-lnteresanta dumneavoastră planetă. Eu sunt 
Haviland... 

Ştim cine eşti, Tuf, zise Wald Ober. Am recunoscut Arca de 
îndată ce-a încetat accelerarea. Alianţa nu are nici un 
crucişător lung de treizeci de kilometri, slavă vieţii! Am 
primit ordine speciale de la Înaltul Consiliu să-ţi pândesc 
apariţia. 

Într-adevăr... 

De ce crezi că escadra se închide în jurul tău? Întrebă 
Ober. 

Sperasem că-l un gest de bun venit plin de afecţiune. O 
escortă prietenească, aducând distincţii, salutări şi daruri 
constând în coşuri cu ciuperci dolofane, proaspete, 
aromate. Văd că această presupunere a fost neîntemeiată. 

Acesta-l al treilea şi ultimul avertisment, Tuf! Vom fi în 
poziţie de atac în mai puţin de patru minute standard. 
Predă-te acum sau vei fi distrus! 

Domnule, răspunse Tuf, înainte de a face o greşeală 
groaznică, vă rog să vă consultaţi superiorii. Sunt convins 
că la mijloc e doar o lamentabilă eroare de transmisie. 

Ai fost judecat în lipsă şi găsit vinovat de a fi criminal, 
eretic şi duşman al poporului s'uthlamez. 

Am fost interpretat greşit într-un mod grosolan, protestă 
Tuf. 

Ai scăpat de flotilă acum zece ani, Tuf. Să nu-ţi închipui că 
o s-o faci şi acum! lehnologia s'uthlameză n-a rămas pe loc. 
Armamentul nostru cel nou va străpunge scuturile tale 
defensive demodate, îţi promit eu! Istoricii noştri de seamă 


au studiat relicva grosolană pe care o deţii. Eu însumi am 
supervizat simulările. Primirea ta a fost bine pregătită. 

Nu doresc să par nepoliticos, dar nu era necesar să 
ajungeţi la aşa ceva, declară Tuf, privind şirurile de 
teleecrane de deasupra consolelor înşirate pe ambele laturi 
ale camerei înguste şi studiind falanga navelor de război 
s'uthlameze care încercuiau iute Arca. Dacă această 
ostilitate neprovocată îşi are sursa în datoria mea restantă 
către Port S'uthlam, fiţi convins că sunt pregătit s-o plătesc 
imediat. 

Două minute, zise Wald Ober. 

Mai mult, dacă S'uthlam-ul are nevoie de ingineri ecologi 
suplimentari, descopăr că-s brusc înclinat să vă ofer 
serviciile mele la un preţ mult redus. 

Ne-am săturat de soluţiile tale! Un minut. 

Se pare că mi-a rămas o singură soluţie viabilă. 

Te predai? Întrebă comandantul, bănuitor. 

Cred că nu, răspunse Haviland Tuf, apoi se întinse, mătură 
cu degetele-l lungi o serie de taste holografice şi ridică 
vechile scuturi defensive ale Arcei. 

Figura lui Wald Ober era acoperită, dar acesta reuşi să-şi 
transmită rânjetul prin intermediul glasului. 

Ecran din a patra generaţie imperială, cu triplă 
redundanţă, suprapunere de frecvenţă, toate fazările 
scuturilor coordonate de calculatoarele navei. Armură pe 
carenă, din plăci de duraliaj. Ţi-am spus că am făcut 
cercetări! 

Setea dumneavoastră de cunoaştere e lăudabilă, declară 
Tuf. 

Următorul tău sarcasm s-ar putea să fie ultimul, 
negustorule, aşa că ai grijă să fie de calitate! Treaba e că 
ştim exact ce ai, ştim până la a paisprezecea zecimală ce 
lovituri poate amortiza blindajul unei nave de germinare 
CIE. Suntem pregătiţi să-ţi dăm mai mult decât poţi 
suporta, afirmă Ober, apoi întoarse capul şi se răsti la un 
subaltern nevăzut: Pregătiţi-vă să deschideţi focul! 


Când figura acoperită de coiful negru se răsuci din nou 
către Tuf, ofiţerul adăugă: 

Vrem Arca şi n-o să ne împiedici s-o luăm. Treizeci de 
secunde! 

Îngăduiţi-mi să nu fiu de acord, zise calm Tuf. 

Vor trage la ordinul meu. Dacă insişti, o să-ţi număr 
secundele finale ale vieţii. Douăzeci. Nouăsprezece. 
Optsprezece. 

Rareori am auzit o numărătoare atât de viguroasă, 
comentă Tuf. Vă rog să nu vă pierdeţi şirul din cauza ştirii 
întristătoare. 

Paisprezece, treisprezece, doisprezece. Tuf îşi încrucişă 
mâinile pe burtă. 

Unsprezece. Zece. Nouă. 

Ober privi stânjenit într-o parte, apoi din nou spre ecran. 

Nouă, zise Tuf. Un număr drăguţ. De obicei, e urmat de 
opt, apoi de şapte. 

Şase, spuse Ober, ezitând. Cinci. Tuf aşteptă în tăcere. 

Patru. Trei. Ofiţerul se opri. 

Ce ştire întristătoare? Răcni el spre ecran. 

Domnule, dacă ţipaţi, mă veţi obliga să reduc volumul 
sunetului echipamentului de comunicaţii, spuse Tuf, după 
care ridică un deget. Ştirea întristătoare este că simpla 
străpungere a scuturilor defensive ale Arcei, lucru pe care 
mă îndoiesc că-l puteţi face uşor, va declanşa un mic 
dispozitiv termonuclear pe care l-am instalat mai demult, în 
secret, în biblioteca de celule a navei. Va distruge 
instantaneu materialul de clonare care face Arca unică, 
nepreţuită şi nespus de dorită. 

Urmă o tăcere îndelungată. Senzorii sclipitori, purpurii, 
din întunecimea vizierei iui Wald Ober părură că ard, în 
timp ce acesta privea de pe ecran trăsăturile lui Tuf. 

Blufezi! Zise comandantul, în cele din urmă. 

Într-adevăr, răspunse Tuf. M-aţi prins. Ce prostie să cred 
că aş putea înşela un om cu perspicacitatea dumneavoastră 
printr-o păcăleală atât de evidentă şi de copilărească! 


Acum, mă tem că veţi trage în mine, veţi străpunge 
scuturile mele demodate şi veţi demonstra că mint. Lăsaţi- 
mi doar un moment, să-mi iau adio de la pisici! 

Îşi încrucişă mâinile pe burta mare şi aşteptă răspunsul 
comandantului, instrumentele lui arătau că flotila 
s'uthlameză ajunsese pe poziţii. 

O s-o fac, avorton nenorocit! Răbufni Wald Ober. 

Aştept cu resemnare întristată. 

Mai ai douăzeci de secunde! 

Mă tem că ştirea pe care v-am adus-o la cunoştinţă v-a 
zăpăcit. Numărătoarea a fost oprită la trei. Dar voi profita 
fără ruşine de eroarea dumneavoastră şi voi savura fiecare 
clipă care mi-a rămas. 

Se priviră unul pe celălalt, faţă în faţă, ecran în ecran, 
mult timp. Ghemuit în poala lui Tuf, Dax începu să toarcă. 
Haviland Tuf se întinse şi începu să mângâie blana neagră, 
lungă, a cotoiului. Dax toarse mai tare şi masă genunchiul 
lui Tuf cu labele. 

Oh, las-o baltă! Zise Wald Ober şi îndreptă degetul spre 
ecran. Ne-ai oprit pentru moment, dar te avertizez, Tuf, să 
nu te gândeşti să încerci să fugi! Mort sau fugit, în ambele 
cazuri pierdem biblioteca de celule. Iar dacă am de ales, aş 
prefera să te văd mort! 

Vă înţeleg poziţia. Eu, bineînţeles, aş prefera să plec. Dar 
am de plătit o datorie Portului S'uthlam-ului şi nu pot fugi în 
mod neonorabil, aşa cum vă temeţi, deci vă rog să acceptaţi 
asigurările mele că vom avea ocazia să medităm împreună, 
dumneavoastră privindu-mi figura, iar eu masca 
înfiorătoare, cât timp vom rămâne în acest impas plictisitor. 

Wald Ober nu avu ocazia să-l răspundă. Masca lui de luptă 
dispăru brusc de pe ecran, fiind înlocuită de figura lipsită 
de frumuseţe a unei femei - o gură aspră, strâmbă, un nas 
care fusese rupt de mai multe ori, o piele aspră, cu nuanţa 
albastră-neagră care se obţine în urma multor radiaţii 
puternice şi a unor decenii de folosire a pilulelor 
anticanceroase, ochi strălucitori, deschişi la culoare, 


aproape saşii, totul înconjurat de un halou generos de păr 
cenuşiu, gros. 

Ajunge cu încăpăţânarea! Spuse ea. Ai câştigat, Tuf. Ober, 
te transformi în gardă de onoare! Aşezaţi-vă în formaţie şi 
escortaţi-l în pânză, fir-ar să fie! 

Câtă grijă! Exclamă Haviland Tuf. Sunt încântat să vă 
informez că sunt pregătit să achit plata finală a datoriei 
către Port S'uthlam, pentru repararea Arcei. 

Sper că ai adus şi nişte mâncare pentru pisici, zise sec 
Tolly Mune. Aşa-numita rezervă pentru cinci ani pe care mi- 
ai lăsat-o s-a terminat acum doi ani. Presupun că n-ai de 
gând să ieşi la pensie şi să ne vinzi Arca, oftă ea. 

Nu, într-adevăr. 

Nici nu credeam. Bine, Tuf, scoate berea, vin să discut cu 
tine imediat ce ajungi în pânză! 

Fără să dau dovadă de lipsă de respect, mărturisesc că nu 
sunt, în acest moment, într-o dispoziţie potrivită pentru a 
întreţine un oaspete atât de distins ca dumneavoastră. 
Comandantul Ober m-a informat recent că am fost declarat 
criminal şi eretic, o idee bizară - nefiind nici cetăţean al 
S'uthlam-ului, nici adept al religiei lui dominante - dar nu 
mai puţin neliniştitoare. Sunt cuprins de teamă şi 
îngrijorare. 

Oh, asta! E doar o simplă formalitate. 

Într-adevăr? 

Ce naiba, Tuf, aveam nevoie de o bună scuză legală ca să-ţi 
furăm nava! Suntem un guvern afurisit. Avem dreptul să 
furăm lucrurile pe care le dorim, cât timp putem să dăm 
afacerii o spoială de legalitate. 

Trebuie să recunosc că rareori am întâlnit, în 
peregrinările mele, un funcţionar atât de cinstit ca 
dumneavoastră. Experienţa este înviorătoare. Dar, învigorat 
cum sunt, ce asigurare am că nu veţi continua eforturile 
pentru a captura Arca? 

Cine, eu? Cum aş putea face aşa ceva? Nu te teme, o să vin 
singură. Adică, aproape singură, zâmbi ea. Cred că n-o să 


obiectezi dacă aduc cu mine o pisică! 

Cu siguranţă că nu. Sunt încântat să aflu că felinele pe 
care le-am lăsat în custodia dumneavoastră au prosperat în 
absenţa mea. Aştept cu nerăbdare sosirea dumneavoastră, 
comandant de port Mune! 

Pentru tine, sunt primul consilier Mune, Tuf, zise ea 
trufaşă, înainte să dispară de pe ecran. 

Nimeni n-ar fi afirmat că Haviland Tuf era o persoană 
imprudentă. Se opri la doisprezece kilometri de capătul 
unei ramuri mari de docare a comunităţii orbitale 
cunoscută ca Port Suthlam şi menţinu scuturile continuu, 
cât timp aşteptă. Tolly Mune ieşi să-l întâmpine în mica navă 
pe care i-o dăruise tuf cu ocazia precedentei sale vizite pe 
S'uthlam. 

Tuf deschise scuturile, s-o lase să intre şi desfăcu cupola 
cea mare de pe puntea de acostare, să poată cobori. 
Aparatura Arcei indica faptul că nava ei era plină cu forme 
de viaţă, din care doar una era umană. Restul aveau 
parametrii felinelor. Tuf îi ieşi în întâmpinare, conducând o 
maşinuţă cu trei roţi, cu anvelope umflate, purtând un 
costum verde-închis, din imitație de catifea, cu centură pe 
mijlocu-l amplu. Îşi îndesase pe cap o capelă verde, cu 
cozoroc, împodobită cu theta de aur al Corpului Inginerilor 
Ecologi. Dax călătorea cu el, o lăbărţare indolentă de blană 
neagră întinsă pe genunchii mari ai lui Tuf. 

Când sasul se deschise, Tuf conduse deliberat cu toată 
viteza prin mormanul de nave vechi, stricate, pe care le 
strânsese, nu se ştie cum, de-a lungul anilor. Direct către 
locul în care Tolly Mune, fost comandant al Portului 
S'uthlam-ului, tropăia coborând rampa navei ei. 

O pisică mergea alături de ea. 

Dax ţâşni imediat în picioare, cu blana-l neagră zburlită şi 
coada uriaşă, miţoasă, arătând de parcă ar fi fost băgată 
într-o priză electrică. 

Letargia lui obişnuită dispăruse subit. Sări din poala lui 
Tuf pe capota maşinii, îşi dădu urechile pe spate şi sâsâi. 


Cum, Dax, zise 'Tolly Mune, aşa îţi întâmpini o afurisită de 
rubedenie? 

Apoi rânji şi îngenunche să mângâie animalul uriaş de 
lângă ea. 

Mă aşteptam la Ingratitudine sau Îndoială, spuse Tuf. 

Oh, sunt bine. Ca şi toţi descendenţii lor afurisiţi. S-au 
născut mai multe generaţii. Ar fi trebuit să-mi închipui că 
aşa o să fie, din moment ce mi-ai dăruit o pereche. Un 
mascul şi o femelă, fertili. Am... 

Se încruntă, numără iute pe degete, se gândi o dată, apoi 
continuă: Să vedem, cred că şaisprezece. Da. Şi două 
gravide. Nava mea, zise ea, arătând cu degetul silueta din 
spate, s-a transformat într-o crescătorie de pisici. 
Majoritatea nu se sinchisesc de imponderabilitate, ca şi 
mine. Născute şi crescute la zero g. N-am înţeles niciodată 
cum pot fi atât de graţioase într-un moment şi atât de 
caraghios de neîndemânatice în următorul. 

Moştenirea felinelor e abundentă în contradicții, constată 
Tuf. 

Acesta-l Ciomag, îl prezentă ea, luându-l în braţe şi 
ridicându-se în picioare. Fir-ar să fie, e greu! Nu-ţi dai 
seama la zero g. 

Dax se uită la cealaltă felină şi sâsâi. 

Ciomag, ghemuit la pieptul costumului vechi, murdar, al lui 
Tolly Mune, se uită în jos spre cotoiul uriaş, negru, cu o 
făloşenie dezinteresată. 

Haviland Tuf era înalt de doi metri şi jumătate, cu trupul 
gros pe măsura înălţimii, iar Dax era la fel de mare, 
comparat cu alte pisici, pe cât era Tuf în comparaţie cu alţi 
bărbaţi. 

Ciomag era mai mare. 

Avea păr lung, mătăsos, de-un cenuşiu fumuriu la vârf, 
uşor argintiu la bază, iar ochii de acelaşi cenuşiu argintiu - 
bazine imense, adânci, liniştite, întrucâtva sinistre. Era cel 
mai frumos animal ce locuise vreodată în universul în 


expansiune şi ştia asta. Avea maniere de prinţ născut 
pentru a purta purpura regală. 

Tolly Mune se strecură, greoaie, pe scaunul de lângă Tuf. 

Şi el e telepat, spuse ea, veselă. Exact ca al tău. 

Într-adevăr... 

Dax stătea băţos şi furios în poala bărbatului. Sâsâi iar. 

Ciomag a însemnat salvarea celorlalte pisici, povesti Tolly 
Mune, cu o expresie de reproş. Ai spus că mi-ai lăsat hrană 
pentru cinci ani! 

Pentru două pisici, doamnă. Evident, şaisprezece animale 
consumă mai mult decât Îndoială şi Ingratitudine. 

Dax se apropie, îşi arătă dinţii, se zburli. 

Am avut probleme când s-a terminat mâncarea. Având în 
vedere lipsa de hrană, trebuia să justific irosirea caloriilor 
pentru nişte paraziți. 

Poate ar fi trebuit să luaţi măsuri pentru a limita 
reproducerea felinelor dumneavoastră, zise Tuf. O 
asemenea strategie ar fi avut, indubitabil, rezultate 
profitabile. Casa dumneavoastră ar fi servit ca ilustrare 
educativă a problemelor s'uthlameze într-un microcosmos, 
ca parte a întregului. 

Sterilizare? Asta-l anti-viaţă. Nici vorbă! Am avut o idee 
mai bună. L-am descris pe Dax unor anumiţi prieteni - 
biotehi, cibertehi - şi ei mi-au făcut un animal al meu, 
obţinut din celule luate din Ingratitudine. 

Ce potrivit! Femeia zâmbi. 

Ciomag are aproape doi ani. A fost atât de folositor, încât 
mi s-a acordat o alocaţie de hrană pentru celelalte pisici. Şi 
m-a ajutat să nu-mi închei cariera politică. 

Nu mă îndoiesc. Am observat că nu pare stânjenit de 
gravitație. 

Nu. Zilele astea au avut nevoie de mine pe planetă, al 
naibii de mult, mai mult decât îmi place, iar Ciomag a mers 
cu mine. Pretutindeni. 

Dax sâsâi iar şi scoase un sunet jos, răguşit, ameninţător. 
Se repezi spre Ciomag, apoi se dădu înapoi şi-şi scuipă 


disprețul pentru cotoiul mai mare. 

Mai bine l-ai ţine lângă tine, Tuf, zise 'Tolly Mune. 

Felinele demonstrează uneori o înclinaţie biologică spre 
luptă, pentru a stabili o ierarhie. Un lucru deosebit de 
evident în cazul motanilor. Dax, ajutat şi instigat, fără 
îndoială, de capacităţile sale paranormale înnăscute şi-a 
stabilit de mult supremaţia faţă de Haos şi de celelalte pisici 
ale mele. Probabil că acum îşi simte poziţia ameninţată. Nu 
aveţi motiv serios de îngrijorare, prim consilier Mune! 

Eram îngrijorată pentru Dax, spuse ea, în timp ce cotoiul 
negru se apropia, iar Ciomag, din poala ei, se uita la rivalul 
lui cu o plictiseală imensă. 

Nu vă înţeleg, îşi exprimă mirarea 'Tuf. 

Şi Ciomag are capacităţi paranormale înnăscute. Plus alte 
câteva avantaje. Gheare implantate din duraliaj, ascuţite ca 
nişte afurisite de brice, vârâte în teci speciale. O plasă 
subcutanee, din zale de plastoţel nealogen, ceea ce face 
teribil de grea rănirea lui. Reflexe accelerate genetic, care-l 
fac de două ori mai iute şi mai îndemânatic decât o pisică 
normală. O rezistenţă foarte mare la durere. Nu vreau să 
fiu o grosolană amărâtă insistând, dar, dacă se ajunge la 
bătaie, Ciomag o să facă din Dax o mulţime de ghemuleţe 
de blană însângerată. 

Haviland Tuf clipi, apoi îi lăsă volanul lui Tolly Mune. 

Poate ar fi mai bine să conduceţi dumneavoastră. 

După aceea se întinse, apucă motanul furios de pielea 
cefei şi-l aşeză în poala lui, unde-l ţinu locului, deşi acesta 
zgâria şi scuipa. 

Mergeţi în direcţia aceea, zise el, arătând cu un deget 
lung, alb. 

Se pare, spuse Haviland Tusf, împletindu-şi degetele, în 
timp ce privea din adâncul unui fotoliu, că împrejurările s- 
au modificat întrucâtva de când am fost ultima oară pe 
S'uthlam. 

Tolly Mune se uită atentă la el. Burta îi era mai mare decât 
fusese, figura lungă la fel de săracă în expresivitate, dar, 


fără Dax în poală, Tuf arăta aproape dezbrăcat. Bărbatul 
închisese cotoiul negru pe o punte inferioară, pentru a-l 
ţine departe de Ciomag. Din moment ce străvechea navă de 
germinare avea o lungime de treizeci de kilometri, iar pe 
puntea respectivă hoinăreau mai multe pisici ale lui Tusf, 
Dax nu se putea plânge de lipsă de spaţiu sau de companie, 
dar probabil că se simţea jignit şi zăpăcit. Motanul 
paranormal fusese însoţitorul constant şi inseparabil al lui 
Tuf vreme de ani de zile, călătorise în buzunarele acestuia 
când fusese pisoi. Lui Tolly Mune îi părea rău. 

Dar nu prea mult. Dax fusese atuul lui Tuf, iar eai-l 
anulase. Zâmbi şi trecu degetele prin blana deasă, fumurie- 
argintie, a lui Ciomag, făcându-l să scoată un tors tunător. 

Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân mai 
mult neschimbate, răspunse ea la comentariul lui Tuf. 

Aceasta-l una dintre acele zicale venerabile care se 
prăbuşesc la o examinare logică mai apropiată, fiind evident 
autocontradictorii. Dacă într-adevăr lucrurile s-au schimbat 
pe S'uthlam, evident că nu pot rămâne aceleaşi. Pentru 
mine, care vin de la mare distanţă, schimbările par mai 
notabile. De exemplu, războiul şi înălţarea dumneavoastră 
la rangul de prim consilier, o promovare considerabilă şi 
neanticipată. 

O amărâtă de slujbă scârboasă! Se strâmbă Tolly Mune. M- 
aş întoarce la cea de comandant de port într-o clipă, dacă 
aş putea. 

Satisfacţiile dumneavoastră profesionale nu constituie 
obiectul discuţiei de faţă. Mai trebuie să remarc faptul că 
primirea mea pe S'uthlam a fost vizibil mai puţin cordială 
decât în timpul celorlalte vizite, spre marea mea întristare, 
fără a se ţine seama de faptul că m-am aşezat de două ori 
între S'uthlam şi foametea în masă, molime, canibalism, 
epidemii, prăbuşire socială şi alte evenimente neplăcute şi 
inoportune. Mai mult, chiar şi cele mai prost educate rase 
respectă, de obicei, o anumită etichetă rudimentară faţă de 
cei ce le aduc unsprezece milioane de standarzi care, după 


cum vă reamintiţi, reprezintă valoarea restului datoriei 
mele către Portul S'uthlam-ului. Deci aveam toate motivele 
să mă aştept la o primire de o natură întrucâtva diferită. 

Ai greşit, zise femeia. 

Într-adevăr. Acum, că am aflat că ocupați cea mai înaltă 
funcţie de pe S'uthlam, iar nu o poziţie modestă într-o 
fermă penitenciară, sunt cu atât mai uluit că Flotila de 
Apărare Planetară a găsit necesar să mă salute cu 
ameninţări fioroase, bombastice, avertismente şi exclamaţii 
ostile. 

La ordinul meu, Tuf, spuse Tolly Mune, scărpinându-l pe 
Ciomag după ureche. 

Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. 

Aştept explicaţiile dumneavoastră. 

Cu cât lucrurile se schimbă..., începu ea. 

Fiind deja sătul de acest clişeu, cred că percep ironia 
implicată în el, aşa că nu-l nevoie să-l repetaţi iar şi iar, la 
nesfârşit. Dacă veţi începe cu fondul problemei, v-aş fi 
profund recunoscător. 

Cunoşti situaţia noastră, oftă ea. 

În linii generale, da, admise Tuf. S'uthlam-ul suferă de un 
exces de omenire şi de lipsă de hrană. De două ori am 
efectuat demonstraţii formidabile de inginerie ecologică, 
pentru a permite s'uthlamezilor să îndepărteze spectrul 
foametei, ce le dădea târcoale rânjind. Amănuntele crizei 
alimentare se schimbă de la an la an, dar cred că fondul 
problemei rămâne cel pe care l-am schiţat. 

Ultima extrapolare este cea mai rea. 

Într-adevăr? Îmi amintesc că S'uthlam se afla la o sută 
nouă ani standard de foametea la nivel planetar şi de 
colapsul social, presupunând că recomandările şi sugestiile 
mele au fost implementate conştiincios. 

Am încercat, fir-ar să fie! Încercăm. Animalele-de-carne, 
păstăile, ororo, eşarfa neptuniană - totul. Dar schimbarea a 
fost doar parţială. Prea mulţi oameni puternici n-au dorit să 
renunţe la mâncarea de lux pe care o preferau, aşa că 


există încă parcele întinse de sol agricol destinate creşterii 
turmelor de animale, ferme întregi plantate cu neoiarbă, 
omnigrăunţe şi nanogrâu - chestii de felul ăsta. Mai mult, 
curba populaţiei a continuat să crească mai iute ca 
niciodată, iar amărâta aia de Biserică a Evoluţiei Vieţii 
predică sanctitatea vieţii şi rolul de aur al reproducerii în 
evoluţia umanităţii în transcendenţa spre dumnezeire. 

Care-l estimarea actuală? 

Doisprezece ani. 

Pentru a dramatiza situaţia, puneţi-l pe comandantul Wald 
Ober să numere timpul rămas, pe reţeaua video. O 
asemenea demonstraţie ar evidenția o stare de urgenţă, 
ceea ce le-ar sugera, probabil, s'uthlamezilor că trebuie să 
apuce pe o cale mai bună. Tolly Mune tresări. 

Scuteşte-mă de glumele tale, Tuf! Acum sunt prim 
consilier, ce naiba şi văd faţa urâtă a catastrofei! Războiul şi 
lipsa de hrană sunt doar o parte a ei. Nici nu-ţi imaginezi cu 
ce fel de probleme trebuie să mă confrunt! 

Poate nu în amănunt, dar liniile principale sunt uşor de 
dedus. Nu pretind că-s atotcunoscător, dar orice persoană 
rezonabil de inteligentă poate observa anumite fapte, iar 
din ele să ajungă la anumite concluzii. Poate eronate. Fără 
Dax nu pot discerne adevărul. Dar cred că nu mă înşel. 

Ce amărâte de fapte? Ce concluzii? 

În primul rând, S'uthlam e în stare de război cu Vandeen şi 
cu aliaţii acesteia. Deci pot deduce că facțiunea tehnocrată, 
care a dominat cândva politica s'uthlameză, a cedat puterea 
rivalei sale, facțiunea expansionistă. 

Nu chiar, zise Tolly Mune, dar ai prins corect ideea 
amărâtă. Expansionişti au câştigat locuri la toate alegerile 
de când ai plecat, dar i-am ţinut departe de putere cu 
ajutorul unei coaliţii guvernamentale. Aliaţii au afirmat 
limpede, cu ani în urmă, că un guvern expansionist 
înseamnă război. Ce dracu', nu avem un guvern 
expansionist, dar au pornit oricum războiul afurisit! În 


ultimii cinci ani, am avut nouă primi consilieri. Eu sunt cea 
mai nouă în funcţie şi probabil nu ultima. 

Grozăvenia extrapolărilor curente sugerează că războiul 
n-a atins încă populaţia dumneavoastră. 

Nu, slavă vieţii! Eram pregătiţi când a apărut flota de 
război aliată. Nave noi, sisteme de armament noi, totul 
construit în secret. Când aliaţii au văzut că-l aşteptăm, au 
dat înapoi, fără să tragă o rafală. Dar se vor întoarce, lua-l- 
ar dracu'! E doar o problemă de timp. Am primit rapoarte 
că pregătesc o lovitură importantă. 

Pot să deduc, din atitudinea dumneavoastră generală, din 
starea de disperare, că pe S'uthlam condiţiile se 
deteriorează rapid. 

De unde naiba ştii asta? 

Este un lucru evident, răspunse Tuf. Extrapolarea 
dumneavoastră poate indica foamete în masă şi colaps 
peste doisprezece ani standard, dar e greu de crezut că 
viaţa s'uthlameză poate rămâne plăcută şi liniştită până 
când va suna ceasul, iar lumea dumneavoastră se va face 
brusc ţăndări. O asemenea idee e ridicolă. Întrucât vă aflaţi 
acum atât de aproape de marginea prăpastiei, e de aşteptat 
că multe dintre calamităţile simptomatice unei culturi ce se 
dezintegrează să fi apărut deja. 

Lucrurile sunt... Ce naiba, de unde să încep? 

Începutul este, de multe ori, locul cel mai potrivit. 

E poporul meu, 'Tuf. Acolo se învârte planeta mea. O 
planetă bună. Dar în ultimul timp... Dacă n-aş şti că nu-l 
aşa, aş crede că nebunia e contagioasă. Criminalitatea a 
crescut de două ori de la ultima ta vizită, uciderile de cinci 
ori, sinuciderile de peste douăzeci de ori. 
Disfuncţionalităţile au devenit ceva obişnuit, ceva 
zilnicblocări de circulaţie, căderi de sisteme energetice, 
greve aleatorii, vandalisme. Am primit rapoarte despre 
cazuri de canibalism în suburbii - nu cazuri izolate, ci 
bande întregi de amărâţi de canibali! Au apărut societăţi 
secrete de tot soiul. Un grup a capturat o fabrică de hrană, 


a păstrat-o două săptămâni şi a dus o bătălie decisivă cu 
poliţia planetară. Altă adunătură de ţicniţi obişnuia să 
răpească femei gravide şi... 

Tolly Mune se cutremură, iar Ciomag sâsâi. 

Mi-e greu să vorbesc despre asta, continuă ea, după 
câteva clipe. O femeie însărcinată a reprezentat 
întotdeauna ceva deosebit pentru s'uthlamezi, dar aceşti... 
Îmi vine greu să-l numesc oameni, Tuf. Creaturile alea şi-au 
dezvoltat un gust pentru... 

Haviland Tuf ridică mâna, cu palma în afară. 

Nu spuneţi nimic mai mult. Am înţeles. Continuaţi. 

Şi s-au ivit o mulţime de maniaci solitari. Cineva a aruncat 
deşeuri extrem de toxice în rezervorul unei fabrici de 
hrană, acum optsprezece luni. Mai mult de o mie două sute 
de morţi. Cultura de masă... S'uthlamezii au fost 
întotdeauna toleranţi, dar în ultimul timp se exagerează cu 
toleranța, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se remarcă o 
creştere obsedantă a mutilărilor, morţii, violenţei. Am 
întâmpinat o rezistenţă importantă în încercarea de a 
recroi ecosistemul conform recomandărilor tale. Animalele- 
de-carne au fost otrăvite, aruncate în aer, câmpurile cu 
păstăi incendiate... Bande organizate pentru amuzament 
vânează afurisiţii de plutitori-pe-vânt cu harpoane, din 
planoare la mare altitudine. Nu mai există nici urmă de bun 
simţ. Consensul religios... Au apărut tot felul de culte 
sălbatice. Şi războiul! Sfânta viaţă ştie câţi vor muri, dar 
războiul e la fel de popular - pe dracu' - cred că-l mai 
popular decât sexul! 

Într-adevăr... Nu sunt surprins. Înţeleg că iminenţa 
dezastrului rămâne un secret, bine păzit, al Înaltului 
Consiliu, ca în anii trecuţi. 

Din nefericire, nu. O consilieră din grupul minoritar a 
decis că nu trebuie să-şi ţină gura, aşa că a chemat amărâţii 
de reporteri şi a vomitat ştirea pe toate canalele. Cred că 
voia să câştige câteva milioane de voturi în plus. Dracu' s-o 
ia, i-a mers! Dar a declanşat alt scandal afurisit şi a obligat 


alt prim consilier să părăsească funcţia. Numai că în 
momentul ăla nu mai rămăsese nici un loc în care să 
găsească altă victimă de sacrificat, aşa că s-au uitat în sus. 
Ghici pe cine au înhăţat? Pe favorita videospectacolelor, pe 
birocrata controversată, pe Maica Păianjen! 

Evident, vă referiţi chiar la dumneavoastră, zise Tuf. 

Pe atunci, nimeni nu mă mai ura. Am reputaţia că-s 
eficientă, resturi ale unei imagini populare romantice şi 
minimal acceptate de majoritatea facţiunilor importante din 
consiliu. Asta s-a întâmplat acum trei luni. De atunci, am 
avut parte de o slujbă infernală, rânji ea cu amărăciune. 
Vandeenii ascultau ştirile noastre. Au anunţat, simultan cu 
promovarea mea afurisită, citez, că S'uthlam-ul reprezintă 
o ameninţare pentru pacea şi stabilitatea zonei, sfârşit citat 
şi şi-au strâns aliaţii, să decidă ce să facă în privinţa 
noastră. În cele din urmă, adunarea lor ne-a adresat un 
ultimatum: sau introducem imediat raţii şi controlul 
obligatoriu al naşterilor, sau alianţa va ocupa S'uthlam-ul şi 
ne va sili să facem ce-au cerut. 

O soluţie corectă, dar nu una plină de tact, comentă Tuf. 
De aici, actualul război. Dar toate acestea nu explică 
atitudinea dumneavoastră faţă de mine. Odinioară, am fost 
în stare să ofer de două ori sprijin planetei dumneavoastră. 
Cu siguranţă că nu voi renunţa, într-o a treia împrejurare, 
la îndatoririle mele profesionale. 

Mi-am imaginat că o să faci tot ce-l posibil. Numai că ai să 
ne ajuţi cum vrem noi. Da, ne-ai ajutat, dar întotdeauna 
cum ai vrut tu, iar soluţiile tale s-au dovedit a fi, din 
nefericire, nepermanente. 

V-am avertizat în repetate rânduri că eforturile mele erau 
simple cârpeli, replică Tuf. 

Avertismentele nu conţin calorii, Tuf. Îmi pare rău, nu 
avem de ales! De data asta, nu-ţi putem permite să lipeşti 
un bandaj peste hemoragia noastră şi s-o ştergi. Rândul 
viitor când o să vii să vezi ce mai facem, n-o să mai găseşti 
planeta asta amărâtă. Avem nevoie de Arcă, Tuf. În 


permanenţă. Suntem pregătiţi s-o folosim. Cu zece ani în 
urmă, ai spus că biotehnica şi ecologia nu reprezentau 
domenii în care să fim experţi. Ai avut dreptate. Atunci. Dar 
vremurile se schimbă. Suntem una dintre cele mai avansate 
planete din civilizaţia umană, iar de un deceniu ne-am 
dedicat majoritatea efortului educaţional pentru pregătirea 
ecologilor şi biotehilor. Predecesorii mei au adus 
teoreticieni de frunte de pe Avalon, Newholme şi de pe vreo 
alte zece planete. Oameni strălucitori. Genii. Am reuşit 
chiar să ademenim câţiva vrăjitori geneticieni importanţi de 
pe Prometheus. 

Îşi mângâie pisica şi zâmbi. 

Ei au contribuit la producerea lui Ciomag. Foarte mult. 

Într-adevăr..., făcu Haviland Tuf. 

Suntem pregătiţi să folosim Arca. Oricât de capabil ai fi, 
Tuf, eşti doar un amărât de om singur. Vrem să păstrezi 
nava de germinare pe orbită permanentă în jurul S'uthlam- 
ului, cu o echipă completă la bord, alcătuită din două sute 
de savanţi şi tehnicieni geneticieni de frunte, încât astfel să 
putem rezolva criza de hrană zilnic. Nava, biblioteca de 
celule şi toate informaţiile rămase doar în calculatoarele ei 
reprezintă ultima noastră speranţă şi cea mai bună, poţi să- 
ţi dai seama de asta. Crede-mă, Tuf, nu i-am dat ordin lui 
Ober să captureze nava fără să iau în considerare orice 
opinie afurisită de care mi-am putut aduce aminte. Ştiu că 
n-o s-o vinzi niciodată, fir-ar să fie! Ce mi-a rămas de ales? 
Nu vrem să te înşelăm. O să primeşti un preţ cinstit. Am 
insistat asupra acestui lucru. 

Asta ar implica să rămân în viaţă după captură, îi atrase 
atenţia Tuf. O presupunere destul de îndoielnică. 

Acum eşti în viaţă şi o să cumpăr nava asta blestemată. 
Poţi să rămâi la bord, să lucrezi cu oamenii noştri. Sunt 
pregătită să-ţi ofer angajarea pe viaţă. Fixează-ţi singur 
salariul, cât vrei. Vrei să păstrezi cele unsprezece milioane 
de standarzi? Sunt ale tale. Vrei să botezăm planeta asta 
amărâtă cu numele tău? Spune şi aşa va fi! 


Planeta S'uthlam sau planeta Tuf, tot suprapopulată va 
rămâne, replică Haviland Tuf. Dacă aş fi de acord cu 
achiziţionarea propusă, intenţia dumneavoastră va fi, 
neîndoielnic, să folosiţi Arca pentru creşterea productivităţii 
calorice, pentru a hrăni populaţia dumneavoastră flămândă. 

Bineînţeles! 

Figura lui Tuf era senină, lipsită de orice expresie. 

Sunt încântat să aflu că nu v-a trecut prin minte, nici 
dumneavoastră, nici vreunuia dintre asociaţii 
dumneavoastră din Înaltul Consiliu, să utilizaţi Arca în 
modul său iniţial de folosire, adică drept instrument pentru 
războiul biologic. Din păcate, am pierdut acea inocenţă 
binefăcătoare pe care o ştiaţi şi acum mă aflu pradă 
viziunilor cinice, lipsite de milă, în care Arca aduce prăpăd 
ecologic pe Vandeen, Skrymir, Jazbo şi pe alte planete ale 
aliaţilor, până la nivel de genocid. În felul acesta, planetele 
respective vor fi pregătite pentru colonizare masivă. Ceea 
ce, după cum îmi amintesc, reprezintă politica susţinută de 
zgomotoasa dumneavoastră facțiune a expansioniştilor. 

O insinuare chiar afurisită! Se răsti Tolly Mune. Viaţa este 
sacră pentru s'uthlamezi! 

Într-adevăr. Dar, fiind un cinic, nu mă pot împiedica să 
cred că, până la urmă, s'uthlamezii vor decide că unele vieţi 
sunt mai sacre decât altele. 

Mă cunoşti destul de bine, Tuf! Spuse femeia pe un ton 
rece, decis. N-aş permite aşa ceva. 

Iar dacă un asemenea plan s-ar pune în aplicare cu toată 
împotrivirea dumneavoastră, sunt convins că scrisoarea 
dumneavoastră de demisie va fi redactată în termeni foarte 
duri, zise calm Tuf. Găsesc acest lucru insuficient de 
liniştitor şi am o bănuială, da, o bănuială, că în această 
privinţă aliaţii împărtăşesc temerile mele. 

Tolly Mune îl scărpină pe Ciomag sub bărbie. Cotoiul 
începu să mârâie profund din gât. Amândoi se uitară la Tuf. 

Tuf, zise ea, în joc sunt milioane de vieţi. Poate miliarde. 
Pot să-ţi arăt lucruri de care să ţi se încreţească părul. Dacă 


ai avea vreun fir de păr amărât... 

Întrucât n-am, este vorba, evident, de o metaforă. 

Dacă eşti de acord să vii cu naveta în Casa Păianjenului, 
putem lua ascensorul până pe suprafaţa planetei... 

Nici nu mă gândesc. Mi se pare evident neînţelept să las 
Arca singură, neapărată, având în vedere climatul de 
beligeranţă şi neîncredere care clocoteşte acum pe 
S'uthlam. Mai mult, deşi aţi putea să mă consideraţi 
capricios şi încrezut, am descoperit, cu trecerea anilor, că 
am pierdut şi micul grad de toleranţă pe care-l aveam 
cândva pentru mulţimi îngrămădite, gălăgie, priviri 
neruşinate, mâini nedorite şi porţii mici de mâncare fără 
gust. Din câte îmi amintesc, acestea sunt principalele delicii 
ce pot fi găsite pe suprafaţa S'uthlam-ului. 

Nu vreau să te ameninţ, Luf... 

Dar sunteţi pe cale s-o faceţi. 

Mi-e teamă că nu ţi se va permite să părăseşti sistemul 
solar. Nu încerca să mă amăgeşti, cum ai făcut cu Ober. 
Afacerea cu bomba e o scorneală. Ştim amândoi asta. 

Mi-aţi descoperit înşelăciunea, zise Tuf, cu voce 
inexpresivă. Ciomag sâsâi la el. 

Tolly Mune se uită, uimită, la cotoiul cel mare. 

Nu-l adevărat? Întrebă ea, îngrozită. Oh, drace! 

Tuf se angajă într-o luptă tăcută, a privirilor, cu felina 
argintie-cenuşie. Niciunul dintre ei nu clipi. 

Nu contează! Eşti aici şi aici o să rămâi! Resemnează-te! 
Noile noastre nave pot să te distrugă şi o vor face dacă 
încerci s-o ştergi! 

Într-adevăr. lar eu, din partea mea, voi distruge biblioteca 
de celule, dacă veţi încerca să abordaţi Arca. Se pare că am 
ajuns la o poziţie de pat. Din fericire, nu va fi de durată. 
S'uthlam-ul n-a dispărut din gândurile mele cât timp am 
călătorit de colo-colo prin spaţiul înstelat şi în perioadele în 
care n-am fost angajat profesional. Am efectuat cercetări 
metodice pentru a descoperi o soluţionare adevărată, 


corectă şi permanentă a dificultăţilor dumneavoastră. 
Ciomag se aşeză şi începu să toarcă. 

Oare? Întrebă, neconvinsă, Tolly Mune. 

De două ori au apelat s'uthlamezii la mine, cerând o 
salvare miraculoasă, graţie căreia să evite consecinţele 
propriei lor nebunii reproductive şi ale rigidităţii credinţei 
lor religioase. De două ori am fost chemat să înmulţesc 
pâinile şi peştii. Dar mi-a trecut prin minte, în timp ce mă 
cufundam în studiul acelei cărţi ce este principalul 
depozitar al miturilor antice, din care a fost extrasă 
anecdota respectivă, că mi s-a cerut să fac un miracol 
greşit. O simplă înmulţire reprezintă o replică inadecvată la 
o continuă progresie geometrică, iar pâinile, ca şi peştii, 
oricât ar fi de multe şi gustoase, trebuie să fie considerate, 
la o analiză finală, drept insuficiente nevoilor 
dumneavoastră. 

Despre ce naiba vorbeşti? Întrebă Tolly Mune. 

De data asta, vă voi oferi răspunsul permanent. 

Care? 

Mana, spuse Tuf. 

Mana? 

O hrană cu adevărat miraculoasă. Detaliile nu vă privesc. 
Le voi revela la momentul potrivit. 

Primul consilier şi pisica ei se uitară bănuitor la el. 

La momentul potrivit? Şi când va fi amărâtul ăla de 
moment potrivit? 

Când vor fi îndeplinite condiţiile mele, răspunse Tuf. 

Ce condiţii? 

În primul rând, întrucât perspectiva de a-mi trăi restul 
vieţii pe o orbită în jurul S'uthlam-ului mi se pare 
respingătoare, va trebui să fiţi de acord că sunt liber să plec 
după ce lucrarea mea aici va fi îndeplinită. 

Nu pot fi de acord cu asta, spuse Tolly Mune. Chiar dacă aş 
fi, Înaltul Consiliu va vota schimbarea mea din funcţie într-o 
amărâtă de secundă. 


În al doilea rând, continuă Tuf, războiul trebuie să 
înceteze. Mă tem că nu voi fi în stare să mă concentrez cum 
se cuvine asupra muncii mele când e posibil ca, în orice 
moment, să izbucnească în jurul meu o bătălie spaţială 
importantă. Mă distrag uşor de la treabă navele care 
explodează, pânzele de raze laser, gemetele muribunzilor. 
Mai mult, nu văd rostul depunerii de mari eforturi pentru a 
echilibra ecologia s'uthlameză, a o face funcţională încă o 
dată, când flotele aliate ameninţă să arunce bombe cu 
plasmă peste munca mea, deci şi peste micile mele 
realizări. 

Aş pune capăt războiului ăsta dacă aş putea, dar e al naibii 
de greu, Tuf! Mi-e teamă că ne ceri imposibilul. 

Dacă nu o pace permanentă, măcar o măruntă încetare a 
ostilităţilor. Puteţi trimite o ambasadă la forţele aliate şi să 
solicitaţi un scurt armistițiu. 

Ar fi posibil, zise gânditoare Tolly Mune. De ce? 

Ciomag mieună, stânjenit. 

Plănuieşti ceva, fir-ar să fie! 

Salvarea dumneavoastră, recunoscu luf. lertaţi-mă că 
îndrăznesc să mă amestec în înţeleptele dumneavoastră 
strădanii de a încuraja mutații prin intermediul 
radioactivităţii. 

Ne apărăm! Noi n-am dorit acest război! 

Excelent. În acest caz, o scurtă întrerupere nu va 
reprezenta un inconvenient exagerat. 

Aliaţii nu vor accepta. Nici Înaltul Consiliu, de altfel. 

Regretabil. Poate ar trebui să lăsăm S'uthlam-ului un timp 
de gândire. Probabil că, peste doisprezece ani, s'uthlamezii 
supraviețuitori vor avea o atitudine mai flexibilă. 

Tolly Mune se întinse şi-l scărpină pe Ciomag după ureche. 
Ciomag se uită la Tuf, iar după un minut scoase un sunet 
scurt, ciudat, piţigăiat. Când primul consilier se ridică 
brusc, uriaşa pisică argintie-cenugşie sări sprintenă din 
poala ei. 


Ai câştigat, Tuf, zise femeia. Condu-mă la o instalaţie de 
comunicaţii, ca să transmit chestia asta afurisită. Iu eşti 
pregătit să aştepţi o veşnicie, eu nu. Mor oameni în fiecare 
clipă pe care o irosim. 

Vocea ei era aspră, dar, în sine, Tolly Mune simţea, după 
luni de zile, cum în neliniştea sa pătrundea speranţa. 
Probabil că Tuf putea să pună capăt războiului şi să rezolve 
criza. Poate că exista cu adevărat o şansă. Dar nu lăsă nici o 
urmă din aceste gânduri să răzbată în glasul ei. 

Să nu crezi că scapi de noi cu vreun caraghioslâc! Îl 
avertiză ea. 

Vai, umorul n-a fost niciodată punctul meu forte! 

Ţine minte că-l am pe Ciomag! Dax e prea fantezist şi prea 
intimidat ca să-ţi fie de folos, iar cotoiul meu îmi va 
comunica imediat dacă ai intenţia să ne trădezi! 

Întotdeauna, intenţiile mele cele mai bune au fost primite 
cu suspiciune. 

Ciomag şi cu mine vom fi umbrele tale amărâte. Nu voi 
părăsi nava până lucrurile nu vor fi încheiate. Am de gând 
să supraveghez serios tot ce vei face. 

Într-adevăr... 

Ţine minte câteva afurisite de lucruri. Acum, eu sunt prim 
consilier. Nu Josen Rael. Nu Cregor Blaxon. Eu. Când eram 
comandant de port, mi se spunea Văduva de Oțel. Poţi să 
pierzi o oră, două, imaginându-ţi cum m-am ales cu numele 
ăsta amărât. 

Aşa voi face, spuse Tuf ridicându-se. Mai există ceva ce 
doriţi să-mi reamintiţi, doamnă? 

Un singur lucru. O scenă din videospectacolul Tuf şi Mune. 

M-am străduit sârguincios să elimin acea nefericită 
ficţiune din memoria mea. Ce anume din ea voiţi să mă 
obligaţi să-mi reamintesc? 

Scena în care pisica sfâşie individul de la securitate, zise 
Tolly Mune cu un zâmbet scurt, dulce. 

Ciomag se frecă de genunchiul ei, îşi întoarse privirea 
fumurie spre Tuf şi mârâi din străfundul trupului său masiv. 


Au fost necesare aproape zece zile pentru a pregăti 
armistițiul şi alte trei pentru ca ambasadorii aliaţi să ajungă 
pe S'uthlam. Tolly Mune petrecu acest răstimp hoinărind 
prin Arcă, la doi paşi şi jumătate în urma lui Tuf, 
interesându-se de tot ce făcea acesta, privind peste umărul 
lui când lucra la consolă, călătorind alături de el când îşi 
făcea rondurile la bazinele de donare, ajutându-l să-şi 
hrănească pisicile (şi ţinându-l pe ostilul Dax departe de 
Ciomag). Tuf nu încercase să facă nimic ce ar fi putut să dea 
de bănuit. 

Primea zilnic zeci de apeluri. Îşi instală un birou în camera 
de comunicaţii, astfel încât să nu fie niciodată departe de 
Tuf şi rezolvă acolo problemele care nu puteau să aştepte. 

Sute de apeluri soseau zilnic pentru Haviland Tuf, dar 
acesta instruise calculatorul să le refuze pe toate. 

Apoi, veni ziua în care trimişii ieşiră din naveta diplomatică 
lungă, luxoasă şi rămaseră locului privind puntea de 
acostare a Arcei şi flota de nave abandonate. Un grup plin 
de culoare şi diversitate. O femeie de pe Jazbo avea păr 
albastru-negru, lung până la mijloc, sclipind din cauza unor 
uleiuri fosforescente parfumate. Buzele îi erau acoperite de 
cicatricele complicate ale rangului. Skrymir trimisese un 
bărbat îndesat, cu figură roşie, pătrată şi păr de culoarea 
gheții de munte. Avea ochi de-un albastru cristalin, care se 
asortau cu nuanţa cămăşii sale din solzi de metal. 
Reprezentantul Triunicului Azur se mişca într-o ceaţă de 
proiecţii holografice - o siluetă vagă, fragmentată, 
schimbătoare, ce vorbea într-o şoaptă plină de ecouri. 
Ambasadorul ciborg de pe Roggandor era tot atât de lat pe 
cât de înalt, făcut din părţi egale de duraliaj inoxidabil, 
plastoţel întunecat şi came pestriță, roşie-neagră. O femeie 
zveltă, delicată, în mătăsuri pastel transparente, reprezenta 
Planeta lui Henry. Avea trup adolescentin, băieţesc şi ochi 
stacojii, fără vârstă. Grupul aliaţilor era condus de un 
bărbat de pe Vandeen, un individ solid, dolofan, îmbrăcat 


luxos. Părul lung îi cădea pe umeri, împletit în codițe 
subţiri, delicate. 

Haviland 'Tuf, care conducea un vehicul segmentat, ce 
aluneca pe punte ca un şarpe cu roţi, opri exact în faţa 
ambasadorilor. Vandeenul păşi în faţă zâmbind, ridică mâna 
şi-şi ciupi obrazul foarte puternic, apoi făcu o plecăciune. 

Ţi-aş fi întins mâna, dar ţin minte ce opinie ai despre acest 
obicei, zise el. Îţi aminteşti de mine, muscă? 

Haviland 'Tuf clipi. 

Am o amintire vagă despre o întâlnire într-un tren ce 
ducea spre suprafaţa S'uthlam-ului, cu vreo zece ani în 
urmă... 

Ratch Norren, îi împrospătă memoria bărbatul. Nu-s ceea 
ce se numeşte un diplomat de carieră, dar Consiliul de 
Coordonatori şi-a închipuit că trebuie să trimită pe cineva 
care te-a întâlnit şi care-l cunoaşte pe suthi. 

Asta-l un termen ofensator, Norren, zise tăios 'Tolly Mune. 

Iar voi sunteţi o şleahtă în ofensivă! Replică Ratch Norren. 

Şi periculoşi, şopti trimisul de pe Triunicul Azur, din 
centrul ceţii iui holografice. 

Voi sunteţi agresorii amărâţi..., începu Tolly Mune. 

Agresiune defensivă! Tună ciborgul de pe Roggandor. 

Ne-am amintit de ultimul război, spuse cea de pe Jazbot. 
De data asta, am refuzat să aşteptăm până în clipa în care 
expansioniştii voştri blestemaţi se vor ridica şi vor încerca 
din nou să colonizeze planetele noastre. 

Nu avem asemenea planuri! Ripostă 'Tolly Mune. 

Tu nu, păienjenico, interveni Ratch Norren. Dar priveşte- 
mă în aparatele mele optice şi spune-mi că expansioniştii nu 
visează să se înmulțească pe Vandeen! 

Şi pe Skrymir! 

Roggandor nu doreşte nici o bucată din reziduurile 
voastre de rebuturi umane! 

N-o să cuceriţi niciodată Triunicul Azur! 

Cine dracu' ar vrea amărâtul de Triunic Azur? Se răsti 
Tolly Mune, iar Ciomag toarse, aprobator. 


Această imagine a funcţionării interne a înaltei diplomaţii 
interstelare m-a elucidat pe deplin, anunţă Haviland Tuf. 
Dar am impresia că ne aşteaptă treburi mult mai presante. 
Dacă trimişii au amabilitatea să fie atât de cooperanţi şi să 
urce la bordul vehiculului meu, putem merge spre locul de 
conferinţă. 

Mormăind, ambasadorii aliaţi făcură ce-l rugase Tuf. 
Încărcată, maşina porni de-a curmezişul punţii de acostare, 
croindu-şi drum printre nenumăratele nave abandonate. Un 
sas, rotund şi întunecat precum gura unui tunel sau fălcile 
unei fiare nesătule, se deschise la apropierea lor şi-l înghiţi, 
intrară şi se opriră. Uşa se închise în urma lor, iar grupul fu 
învăluit de întuneric. Tuf ignoră şoaptele de nemulţumire. 
În jur se auzi un scârţâit metalic. Podeaua începu să 
coboare. După vreo două niveluri, se deschise altă uşă, în 
faţa lor. Tuf aprinse farurile şi porni mai departe, 
pătrunzând într-un culoar negru ca smoala. 

Apoi călătoriră printr-un labirint de coridoare întunecate, 
reci, trecură pe lângă nenumărate uşi închise, urmând o 
dungă de-un indigo neclar, care pâlpâia în faţa lor, ca o 
fantomă prinsă în podeaua prăfuită. Singura lumină 
provenea de la raza farurilor trenului şi de la sclipirea slabă 
a panoului cu aparate din faţa lui Tuf. La început, trimişii 
discutaseră între ei, dar adâncurile întunecoase ale Arcei 
erau apăsătoare, provocând senzaţii de claustrofobie şi, 
unul câte unul, membrii delegaţiei tăcură. Ciomag începu 
să maseze ritmic genunchii lui 'Tolly Mune cu labele. 

După ce merseră îndelung prin praf, întuneric şi tăcere, 
trenul se apropie de nişte uşi înalte, ce şuierară, 
deschizându-se larg la apropierea lor, apoi se închiseră cu 
un zăngănit greu, tranşant, după ce trecură. Înăuntru, 
aerul era umed, fierbinte. Haviland Tuf opri maşina şi stinse 
farurile. Îi înconjură o beznă deplină. 

Unde suntem? Întrebă Tolly Mune. 

Vocea ei răsună, reflectată de un perete îndepărtat, dar 
ecoul părea amortizat într-un fel ciudat. Încăperea, 


întunecoasă ca o groapă, semăna a peşteră. Ciomag sâsâi 
neliniştit, mirosi aerul şi miorlăi subţire, nesigur. 

Se auziră paşi, iar o luminiţă pâlpâi la doi metri în faţa lor. 
Tuf se aplecase deasupra consolei unui instrument, privind 
un panou de monitorizare. Apăsă un buton de peo 
tastatură luminiscentă, apoi îl răsuci. Din bezna fierbinte 
apăru un fotoliu glisant. Tuf se căţără pe el, ca un rege ce 
urca pe tron şi atinse o tastă de pe braţul mobilei. Scaunul 
se lumină într-o fosforescenţă slabă, violetă. 

Fiţi amabili şi urmaţi-mă! Le ceru Tuf. 

Glisorul se răsuci în aer şi începu să se îndepărteze. 

Ce naiba! Bombăni Tolly Mune. 

Se ridică de pe scaun în grabă, luându-l pe Ciomag în 
braţe şi se împletici după tronul lui Tuf, care se depărtase. 
Ambasadorii aliaţi o urmară în grup, tânguindu-se şi 
plângându-se fără încetare. Tolly auzea paşii grei ai 
ciborgului ce se ţinea după ea. Glisorul lui Tuf era singura 
pată de lumină în marea de beznă ce-l înconjura. În timp ce 
se grăbea după el, călcă pe ceva. 

Miorlăitul subit al felinei o făcu să se retragă, izbindu-se 
de pieptul blindat al ciborgului. Zăpăcită, Tolly Mune 
înghenunche şi întinse mâna, pipăind, ţinându-l cu 
dificultate pe Ciomag în leagănul celuilalt braţ. Degetele 
simţiră blană moale. Pisica se frecă de ea cu frenezie, 
torcând puternic. Tolly reuşise să-şi facă o impresie despre 
silueta de la picioarele ei - ceva mic, cu păr scurt, puţin mai 
mare decât un pisoi. Animalul se răsturnă cu labele în sus, 
dornic să fie scărpinat pe burtă. Ambasadoarea din Jazbot 
aproape că se împiedică de Tolly, care rămăsese 
îngenuncheată. Apoi, deodată, Ciomag sări din braţele ei şi 
începu să miroasă pisica ivită din senin. Aceasta îi întoarse 
favoarea imediat, după care se răsuci şi dispăru în 
întuneric. Ciomag ezită, mieună şi ţâşni după ea. 

Fir-ar să fie! Răcni Tolly Mune. Ciomag, mişcă-ţi curul 
amărât înapoi! 


Vocea ei stârnea ecouri, dar cotoiul nu se întoarse. Restul 
grupului se depărtase. Tolly înjură şi se grăbi să-l ajungă. 

În faţă, se ivi o insulă de lumină. Când ajunse, ceilalţi 
stăteau pe scaunele înşirate pe latura unei mese lungi, din 
metal. Haviland Tuf, pe glisorul lui ca un tron, se afla de 
cealaltă parte a mesei, cu figura inexpresivă şi mâinile 
încrucişate pe burtă. 

Dax se plimba de colo-colo pe umerii lui, torcând. 

Tolly Mune se opri, privi şi înjură. 

Lua-te-ar dracu'! Îi spuse ea lui Tuf, apoi se întoarse şi 
strigă cât o ţineau plămânii: Ciomag! 

Ecoul părea înfăşurat în cârpe groase, fiind ciudat de 
neclar. 

Ciomag! Nimic. 

Sper că n-am bătut atât drum doar ca s-o ascultăm pe 
primul consilier al S'uthlam-ului chemând animale, zise 
trimisul de pe Skrymir. 

Nu, într-adevăr, răspunse 'Tuf. Prim consilier Mune, fiţi 
amabilă şi aşezaţi-vă, ca să putem începe. 

Femeia se încruntă, apoi se aşeză pe singurul scaun liber. 

Unde naiba e Ciomag? 

Nu pot emite vreo opinie în această privinţă, răspunse sec 
Tuf. La urma urmei, e pisica dumneavoastră. 

A fugit după una de-a ta! Se răsti Iolly Mune. 

Într-adevăr? Interesant. Am o tânăra femelă care în acest 
moment e în călduri. Poate că acest lucru explică acţiunea 
lui. Nu mă îndoiesc că-l în siguranţă, prim consilier Mune. 

Am nevoie de el la conferinţa asta amărâtă! 

Din păcate, Arca e o navă mare, iar animalele se pot afla în 
o sută de locuri. În orice caz, amestecul în relaţiile lor 
sexuale ar fi, după standardele s'uthlameze, teribil de anti- 
viaţă. Aş ezita să săvârşesc un asemenea viol al moravurilor 
culturale locale. Mai mult, m-aţi stresat repetând că timpul 
e esenţial atunci când sunt în joc atât de multe vieţi 
omeneşti. De aceea, cred că-l mai bine să începem cu graba 
cuvenită. 


Tuf mişcă uşor mâna şi atinse o tastă. O secţiune a mesei 
lungi dispăru. După o clipă, în locul ei răsări o plantă. Chiar 
în faţa lui 'Tolly Mune. 

Priviţi! Spuse Tuf. Mana! 

Creştea într-un ghiveci scund, lat. Un mănunchi de viţe 
verzui, înalte de aproape un metru, un nod gordian viu, cu 
cârcei care se întindeau în toate părţile, împletindu-se între 
ei, atârnând peste marginea vasului. Peste toată lungimea 
viţelor creşteau mănunchiuri dese de frunze, mici cât 
unghia, cu suprafaţa verde, cerată, străpunsă de 
ornamente delicate de vine negre. Tolly Mune se întinse şi 
atinse frunza cea mai apropiată. Descoperi că partea de 
dedesubt a acesteia era acoperită de o pulbere fină, care-l 
rămăsese pe vârful degetelor. Între mănunchiurile de 
frunze, viţele ramificate erau pline de bube umflate, albe, 
cele din partea centrală a lăstarilor părând mai mari şi 
arătând ca şi cum ar fi fost pline cu puroi. Femeia văzu o 
umflătură, pe jumătate ascunsă de stratul de frunze, care 
crescuse mare cât pumnul unui om. 

O buruiană urâtă, îşi exprimă părerea Ratch Norren. 

Nu reuşesc să înţeleg de ce-a fost necesar să încheiem un 
armistițiu şi să călătorim atât. Doar ca să ne uităm la o 
monstruozitate putredă de seră? Întrebă bărbatul din 
Skrymir. 

Triunicul Azur e nerăbdător, şopti trimisul de acolo. 

Există un amărât de motiv în toată nebunia asta, îi zise 
Tolly Mune lui Tuf. Spune-l. Mana. Ce-l cu ea? 

Va hrăni s'uthlamezii, afirmă Tuf, iar Dax începu să toarcă. 

Câte zile? Se interesă femeia de pe Planeta lui Henry, cu o 
voce dulce, plină de sarcasm. 

Prim consilier, dacă veţi fi atât de amabilă să rupeţi una 
dintre proeminenţele mai mari, veţi găsi carnea delicios de 
suculentă şi foarte hrănitoare. 

Tolly Mune se aplecă, strâmbându-se. Strânse degetele în 
jurul celui mai mare fruct. Părea moale, cărnos, când îl 
atinse. Trase, iar fructul se desprinse uşor de pe viţă. Îl 


despică între degete. Miezul se rupse ca pâinea proaspătă. 
In adâncul lui, se afla un sac cu un lichid negru, vâscos, 
care curgea cu o încetineală seducătoare. Un miros 
minunat îi umplu nările, iar Tolly începu să saliveze. Ezită 
un moment, dar aroma era prea plăcută. Luă iute o 
înghiţitură. Mestecă, muşcă din nou, apoi încă o dată... 
Termină fructul din patru îmbucături, apoi linse ce i se lipise 
de degete. 

Pâine de lapte şi miere, zise ea. Amuzant şi gustos. 

Gustul nu se va reduce, anunţă Tuf. Secreţiile din miezul 
umflăturii sunt un narcotic slab. Aroma distinctă şi subtilă, 
specifică fiecărui exemplar de mana, rezultă din compoziţia 
chimică a solului în care e înrădăcinată planta şi de 
moştenirea ei genetică. Arealul de gusturi este destul de 
întins şi poate fi extins prin hibridare. 

Stai! Strigă Ratch Norren, ciupindu-se de obraz şi 
încruntându-se. Aşadar, afurisitul ăla de fruct pâine-cu- 
miere are gust bun, da, da... Şi ce-l cu asta? Deci suthii vor 
avea ceva gustos de ronţăit după ce vor fi făcut mai mulţi 
suthi mititei. O trataţie gustoasă care să le aline plictiseala 
cuceririi planetei Vandeen şi înmulţirii pe tot cuprinsul ei. 
Scuzaţi, oameni buni, dar Ratch n-are chef să aplaude aşa 
ceva! 

E grosolan, dar are dreptate, mormăi Tolly Mune 
încruntându-se. Ne-ai mai dat plante miraculoase, Tuf. 
Omnigrăunţele, dacă-ţi aminteşti. Eşarfa neptuniană. 
Păstăile-tricotate. Se deosebeşte mana de ele? 

În multe privinţe, răspunse Haviland Tuf. La început, 
eforturile mele fuseseră îndreptate spre a face ecologia 
dumneavoastră mai eficientă, spre creşterea conţinutului 
caloric obţinut de pe suprafeţele finite destinate pe 
S'uthlam agriculturii, spre a obţine mai mult din mai puţin. 
Şi aşa a fost. Din nefericire, n-am ţinut seama în mod 
adecvat de perversitatea speciei umane. După cum aţi 
declarat chiar dumneavoastră, lanţul alimentar s'uthlamez 
e departe de eficienţa optimă. Deşi aveţi animale-de-came 


pentru producerea proteinelor, persistaţi în creşterea şi 
hrănirea turmelor de animale risipitoare, pur şi simplu 
pentru că unii dintre bogătaşii carnivori preferă gustul 
acelei cărni feliilor din animalul-de-carne. Tot aşa, 
continuaţi să cultivați omnigrăunţe şi nanogrâu, pentru 
savoare şi varietate culinară, deşi păstăile-tricotate v-ar 
aduce mai multe calorii pe metru pătrat. Pe scurt, 
s'uthlamezii persistă să prefere hedonismul în locul raţiunii. 
Aşa să fie. Proprietăţile atrăgătoare şi savoarea manei sunt 
unice. O dată ce s'uthlamezii vor mânca din ea, nu vor 
exista reproşuri privitoare la gust. 

Poate, zise 'Tolly Mune neîncrezătoare, dar... 

În al doilea rând, continuă Tuf, mana creşte repede. 
Dificultăţile extreme cer soluţii extreme. Mana reprezintă o 
asemenea soluţie. Este un hibrid artificial, o creaţie 
genetică obţinută prin împletirea de fâşii de ADN din zece 
plante, printre strămoşii ei naturali aflându-se tufişul de 
pâine de pe Hafeer, buruiana-lnsinuantă-de-noapte de pe 
Noctos, sacii-de-zahăr de pe Gulliver şi o varietate specială 
de kudzu, chiar de pe Vechiul Pământ. Veţi descoperi că-l 
rezistentă, că se răspândeşte repede, că are nevoie de 
puţină îngrijire şi-l capabilă să transforme un ecosistem cu 
o viteză uimitoare. 

Cât de uimitoare? Întrebă sec Tolly Mune. 

Degetul lui Tuf se mişcă uşor, apăsând o tastă sclipitoare 
de pe braţul glisorului. Dax torcea. 

Luminile se aprinseră. 

Tolly Mune clipi, din cauza strălucirii subite. 

Se aflau în centrul unei încăperi circulare imense, cu 
diametrul de peste o jumătate de kilometru, iar acoperişul 
ca o cupolă se curba la o sută de metri deasupra capetelor 
lor. În spatele lui Tuf, ieşiră din perete o duzină de ecosfere 
înalte, din plastoţel, fiecare fiind deschisă în partea 
superioară şi plină cu sol. O duzină de tipuri diferite de sol, 
reprezentând o duzină de medii diferite, câte unul în 
fiecare habitaclu - nisip pufos, alb; mâl verde-cenuşiu; lut 


roşu, dens; prundiş albastru, cristalin; cernoziom; sol de 
tundră, tare ca gheaţa. În fiecare ecosferă creştea o plantă 
mana. 

Şi creştea. 

Şi creştea. 

Şi creştea. 

Plantele din centru erau înalte de cinci metri. Viţele lor 
căţărătoare se ridicaseră de mult peste marginile 
habitaclului. Cârceii şerpuiau pe podea, ajunseseră la o 
jumătate de metru de Tuf împletindu-se, ramificându-se şi 
re-ramificându-se. Acoperiseră pe trei sferturi pereţii 
încăperii. Se prindeau nesigure de tavanul neted, alb, din 
plastoţel, eclipsând pe jumătate panourile de iluminare, 
încât lumina cădea pe podea în modele incredibil de 
complicate, alcătuite din umbră şi, filtrată prin frunze, 
părea verzuie. Peste tot dădeau în rod fructe de mana, în 
formă de păstăi albe, mari cât un cap de om, atârnând de 
viţe, împingându-se prin încâlcealA. De tulpini. În timp ce 
priveau, o păstaie căzu pe podea, cu un plescăit uşor. Acum, 
Tolly Mune înţelegea de ce ecoul răsunase atât de bizar 
amortizat. 

Aceste exemplare anume, anunţă Haviland Tuf cu vocea-l 
lipsită de expresivitate, au ieşit din spori cu vreo 
paisprezece zile în urmă, cu puţină vreme înainte de prima 
întâlnire cu stimata prim consilier. Un singur spor în fiecare 
habitaclu, doar de atât a fost nevoie. În acest răstimp, nu le- 
am udat, nu le-am fertilizat. Dacă aş fi făcut un asemenea 
lucru, plantele n-ar fi fost atât de mici şi de sfrijite ca aceste 
sărmane exemplare pe care le vedeţi. 

Tolly Mune se ridică în picioare. Trăise mulţi ani la zero g, 
de aceea pentru ea însemna un chin să stea în gravitație 
deplină. Simţea o apăsare în piept şi un gust neplăcut în 
fundul gurii. Ştia că trebuie să profite de orice avantaj 
psihologic, chiar şi de unul atât de mărunt cum ar fi faptul 
că era în picioare, în timp ce restul stăteau aşezaţi. Tuf îi 
oprise răsuflarea cu scamatoria lui cu mana, era copleşită 


numeric, Ciomag se afla doar viaţa ştie unde, în timp ce Dax 
stătea lângă urechea lui Tuf, torcând satisfăcut şi privind-o 
cu ochi mari, aurii, care descopereau orice tertip amărât. 

Foarte impresionant! Spuse ea. 

Sunt încântat că gândiţi astfel. 

De fapt, ce propui? 

Propunerea mea e următoarea: vom începe imediat să 
semănăm mana pe S'uthlam. Livrarea va fi făcută cu 
ajutorul navetelor Arcei. Mi-am permis să umplu calele cu 
gogoşi-aeriene explozive, conţinând spori de mana. 
Eliberaţi în atmosferă într-un anumit mod, prestabilit, pe 
care l-am inventat eu, sporii vor fi purtaţi de vânt şi 
împrăştiaţi pe toată planeta. Creşterea va începe imediat. 
S'uthlamezii nu vor trebui să depună vreun efort, ci doar să 
culeagă şi să mănânce. 

Apoi se întoarse de la Tolly Mune către trimişii planetelor 
aliate. 

Domnilor, bănuiesc că vă întrebaţi ce rol jucaţi 
dumneavoastră în toată povestea asta. 

Ratch Norren îşi ciupi obrazul şi vorbi în numele tuturor. 

Aşa e, spuse el, privind neliniştit în jur. Am ajuns la ce-am 
spus mai înainte. Viţele astea vor hrăni toţi suthii. Şi ce 
dacă? Pe noi nu ne priveşte. 

Credeam că urmările sunt evidente. S'uthlam reprezintă 
un pericol pentru planetele aliate doar pentru că populaţia 
sa ameninţă permanent să consume rezervele de hrană ale 
planetei. Acest lucru face S'uthlam-ul, altfel o planetă 
paşnică şi civilizată, inerent instabil. Cât timp tehnocraţii au 
fost la putere şi au menţinut situaţia într-un echilibru 
relativ, S'uthlam-ul î fost cel mai cooperant dintre vecini. 
Dar acest mers pe sârmă trebuia să dea greş până la urmă, 
iar eşecul lor îi aducea, inevitabil, la putere pe 
expansionişti, transformându-l pe s'uthlamezi în agresori 
periculoşi. 

Eu nu-s o expansionistă amărâtă! Se răţoi Tolly Mune. 


Nici n-am insinuat aşa ceva, spuse Tuf. Dar nu sunteţi prim 
consilier pe viaţă, cu toate calităţile dumneavoastră 
evidente. Războiul e gata să înceapă, chiar dacă-l unul de 
apărare. Când veţi fi schimbată, vă va lua locul un 
expansionist, iar lupta va deveni război de agresiune. În 
circumstanţe ca acestea pe care le creează s'uthlamezii, 
războiul e sigur ca foametea, iar un singur conducător, 
indiferent cât de bine intenţionat şi de competent ar fi, nu-l 
poate evita. 

Exact, spuse cu voce clară tânăra băieţoasă de pe Planeta 
lui Henry, cu o perspicacitate în ochi ce-l contrazicea trupul 
adolescentin. lar dacă războiul e inevitabil, atunci să-l 
purtăm acum şi să rezolvăm problema o dată pentru 
totdeauna. 

Triunicul Azur este de acord, se auzi o şoaptă. 

Aveţi dreptate, interveni Tuf, doar dacă admitem drept 
corectă premisa că războiul e inevitabil. 

Abia ne-ai spus că afurisiţii de expansionişti vor porni 
războiul în mod inevitabil, 'Tuffer! Se plânse Ratch Norren. 

Tuf mângâie cotoiul negru cu mâna lui mare, albă. 

Incorect, domnule. Declaraţia mea despre inevitabilitatea 
războiului şi foametei se baza pe colapsul echilibrului 
instabil dintre populaţia s'uthiameză şi rezervele de hrană 
ale planetei. Dacă acest echilibru fragil va fi refăcut, 
S'uthlam-ul nu va mai reprezenta o ameninţare pentru 
celelalte planete din zonă. În aceste condiţii, cred că 
războiul e inutil şi, moral, lipsit de sens. 

Şi afirmi că viţa asta extensibilă, pestilenţială, va rezolva 
treaba? Întrebă dispreţuitoare femeia de pe Jazbo. 

Într-adevăr. 

Ambasadorul de pe Skrymir scutură din cap. 

Nu. Faci eforturi serioase, Tuf, îţi admir devotamentul, dar 
nu te cred! Vorbesc în numele tuturor aliaţilor când spun că 
nu mai credem în altă descoperire epocală. S'uthlam a avut 
încolţiri, înfloriri, rodiri şi revoluţii ecologice. Până la urmă, 


nu s-a schimbat nimic. Trebuie să rezolvăm problema o dată 
pentru totdeauna. 

Departe de mine gândul de a mă amesteca în nebunia 
dumneavoastră sinucigaşă, spuse Tuf, scărpinându-l pe Dax 
după ureche. 

Nebunie sinucigaşă? Întrebă Ratch Norren. Ce vrei să 
spui? Tolly Mune ascultase totul. Se întoarse spre aliaţi. 

Înseamnă că ai pierdut, Norren, zise ea. 

Trimişii râseră - un chicotit politicos al celei de pe Planeta 
iui Henry, un hohotit al femeii de pe Jazbo, un tunet 
zgomotos al ciborgului. 

Aroganţa s'uthlamezilor nu încetează să mă uimească, 
declară bărbatul de pe Skrymir. Nu te lăsa înşelată de 
poziţia actuală de pat, prim consilier! Suntem şase planete 
unite ca una singură. Chiar cu flota voastră nouă, vă 
depăşim numeric şi ca armament. V-am învins o dată, dacă- 
ţi aminteşti. O vom face din nou. 

N-o veţi face, interveni Haviland Tuf. 

Trimişii priviră, ca unul, spre el. 

În ultimele zile, mi-am permis să fac unele cercetări. 
Anumite fapte mi-au sărit în ochi. În primul rând, ultimul 
război local a avut loc cu veacuri în urmă. S'uthlam-ul a 
suferit o înfrângere indiscutabilă, dar aliaţii nu şi-au revenit 
încă de pe urma eforturilor necesare victoriei. În timp ce 
S'uthlam-ul, cu o bază umană mai mare şi o tehnologie mai 
vorace, a depăşit de mult efectele înfruntării... Mai mult, 
ştiinţa s'uthiameză s-a dezvoltat la fel de iute ca mana, 
dacă-mi permiteţi o metaforă plină de culoare, în timp ce 
planetele aliate datorează pretinsele lor progrese mărunte 
cunoştinţelor şi tehnologiei importate de pe S'uthlam. 
Incontestabil, flota reunită a aliaţilor este semnificativ mai 
numeroasă decât Flotila de Apărare Planetară a S'uthlam- 
ului, dar cea mai mare parte a armadei aliate este 
demodată funcţional, în comparaţie cu armamentul 
sofisticat şi cu tehnologia inclusă în noile nave s'uthlameze. 
Mai mult, este teribil de incorect să se spună că aliaţii 


depăşesc numeric S'uthlam-ul în sensul adevărat al 
cuvântului. Şase planete împotriva uneia, corect, dar 
populaţia totală de pe Vandeen, Planeta lui Henry, Jazbo, 
Roggandor, Skrymir şi Triunicul Azur abia atinge patru 
miliarde -mai puţin de a zecea parte din populaţia S'uthlam- 
ului. 

O zecime? Croncâăni femeia de pe Jazbo. E o greşeală, nu-l 
aşa? Trebuie să fie! 

Triunicul Azur a fost asigurat că numărul lor e abia de 
şase ori cât al nostru. 

Două treimi din ei sunt femei şi copii, se grăbi să 
sublinieze trimisul de pe Skrymir. 

Femeile noastre luptă! Se răsti Iolly Mune. 

Poate între naşteri, comentă Ratch Norren. Tuf, nu pot fi 
de zece ori cât populaţia noastră! Sunt o mulţime, sigur, dar 
estimările noastre... 

Domnule, zise 'Tuf, estimările dumneavoastră sunt greşite. 
Stăpâniţi-vă amărăciunea! Secretul e bine păstrat, iar când 
apreciezi o asemenea mulţime poţi greşi uşor cu un miliard 
ici, cu altul, colo... Dar faptele sunt aşa cum le-am expus eu. 
În acest moment, se menţine un echilibru marţial foarte 
delicat - navele aliaţilor sunt mai numeroase, flotila 
s'uthiameză mai modernă şi mai bine înarmată. Un lucru 
evident lipsit de permanenţă, din moment ce tehnologia 
S'uthlam-ului îi permite să producă flote de război mai iute 
decât oricare dintre aliaţi. M-aş aventura să afirm că un 
asemenea efort are loc chiar acum, spuse Tuf, uitându-se la 
Tolly Mune. 

Nu-l adevărat, răspunse ea. Dar şi Dax o privea. 

Ba da, îi anunţă Tufpe ceilalţi, apoi ridică un deget. De 
aceea, vă propun să profitaţi de prezenta egalitate 
deranjantă pentru a rezolva problema pusă de S'uthlam, 
fără a recurge la bombardamente nucleare şi alte 
asemenea lucruri neplăcute. Extindeţi armistițiul pe durata 
unui an standard şi permiteţi-mi să semăân mana pe 
S'uthlam. La sfârşitul acestui termen, puteţi relua 


ostilitățile, dacă veţi mai considera că S'uthlam-ul 
reprezintă o ameninţare pentru planetele dumneavoastră. 

Nu, negustorule! Tună puternic ciborgul de pe Roggandor. 
Eşti groaznic de naiv. Zici să le dăm un an şi să te lăsăm să- 
ţi faci scamatoriile. Câte flote noi vor construi într-un an? 

Suntem de acord cu un moratoriu în privinţa construirii de 
armament nou, dacă şi planetele voastre vor face acelaşi 
lucru, declară Tolly Mune. 

Aşa spui tu. Şi trebuie să te credem? Mârâi Ratch Norren. 
La dracu'! Voi, suthii, aţi dovedit cât de demni de încredere 
sunteţi când v-aţi înarmat în secret, violând în mod expres 
tratatul. Şi mai vorbeşti de rea-credinţă! 

Da, sigur, ai fi preferat să fim neajutoraţi când aţi venit să 
ne ocupați! Ce ipocrit afurisit! Replică dezgustată 'Tolly 
Mune. 

E prea târziu pentru pacte! Declară jazbotiana. 

Tuf, chiar tu ai spus că, dacă aşteptăm, situaţia noastră va 
deveni critică, interveni skrymirianul. Deci nu avem de ales, 
trebuie să lovim imediat. O şansă cu care n-o să ne mai 
întâlnim... 

Dax sâsâi spre el. 

Haviland Tuf clipi, apoi îşi încrucişă mâinile pe burtă. 

V-aţi răzgândi dacă aş aminti de dragostea dumneavoastră 
pentru pace, de oroarea faţă de război şi distrugere, de 
originea dumneavoastră comună, omenească? 

Ratch Norren scoase un sunet dispreţuitor. Unul câte 
unul, ceilalţi membri ai delegaţiei îşi întoarseră privirile, 
plini de ipocrizie. 

În acest caz, spuse Tuf, n-am de ales. Se ridică. Vandeenul 
se încruntă. 

Hei, unde pleci? 

Tuf dădu greoi din umeri. 

Pentru moment, la un grup sanitar, iar după aceea în 
camera de comandă. Vă rog să fiţi convinşi că nu nutresc 
nici un fel de animozitate personală faţă de vreunul dintre 
dumneavoastră. Dar se pare că, din nefericire, trebuie să vă 


distrug planetele. Poate doriţi să trageţi la sorţi, să 
determinaţi astfel cu care să încep. 

Femeia de pe Jazbo se înecă, apoi scuipă. 

În străfundul ceţii de holograme estompate, trimisul de pe 
Triunicul Azur tuşi - un sunet sec, scurt, ca acela produs de 
o insectă alergând pe o foaie de hârtie. 

N-o să îndrăzneşti! Tună ciborgul de pe Roggandor. 
Skrymirianul îşi încrucişa braţele, într-o tăcere de gheaţă. 

Ah, făcu Ratch Norren. Tu. Ah. Asta-l. N-o s-o faci. Da, 
sigur. Ah. Tolly Mune râse către ei toţi. 

Ba da, are de gând s-o facă! Spuse ea, deşi era la fel de 
uimită ca şi ceilalţi. Şi poate s-o facă. Mai bine zis, Arca 
poate. Comandantul Ober îi va asigura o escortă înarmată. 

Nu-l nevoie să ne grăbim, interveni femeia de pe Planeta 
lui Henry cu o voce limpede, calculată. Poate ne răzgândim. 

Excelent! Exclamă Haviland Tuf, aşezându-se. Vom acţiona 
cu o grabă deliberată. După cum am propus, imediat va 
începe un armistițiu cu durata de un an, iar eu voi semăna 
mana pe S'uthlam. 

Nu aşa de repede! Zise Tolly Mune. 

Se simţea veselă, triumfătoare. Într-un fel, războiul tocmai 
se terminase. Tuf reuşise, S'uthlam-ul era în siguranţă 
măcar un an. Dar uşurarea n-o făcea uşuratică. 

Totul pare frumos, dar trebuie să studiem această plantă 
mana înainte să împrăştii sporii peste întreaga planetă, 
continuă ea. Biotebhii şi ecologii noştri vor dori să examineze 
chestia asta afurisită, iar Înaltul Consiliu să facă unele 
extrapolări. Au nevoie de o lună. Bineînţeles, rămâne valabil 
ce-am spus înainte, Tuf - n-o să arunci mana peste noi, pur 
şi simplu şi să pleci! De data asta, ai să rămâi aici, pe durata 
armistiţiului - poate chiar mai mult timp - până ne lămurim 
cum acţionează acest ultim miracol al tău. 

Din păcate, răspunse Tuf, mă tem că am aranjamente 
grabnice în altă parte a galaxiei. Un sejur de un an 
standard sau mai mult este inconvenabil şi inacceptabil, ca 


şi întârzierea cu o lună a programului de răspândire a 
sporilor. 

Aşteaptă măcar o secundă amărâtă! Începu Tolly Mune. 
Nu poţi să... 

Într-adevăr, pot, răspunse Tuf, privind semnificativ când la 
ea, când la trimişi. Prim consilier Mune, permiteţi-mi să vă 
scot în evidenţă nişte lucruri evidente. În acest moment, 
există un echilibru precar între forţele militare ale 
S'uthlam-ului şi cele ale adversarilor săi. Arca e un 
instrument de distrugere formidabil, capabil să pustiască 
planete. Aşa cum e posibil să mă alătur forţelor 
dumneavoastră şi să distrug oricare dintre planetele aliate, 
situaţia inversă ţine şi ea de domeniul posibilului. 'Tolly 
Mune se simţi, subit, ca şi cum ar fi fost pălmuită. Rămase 
cu gura căscată. 

Tuf, ne ameninţi? Nu-mi vine să cred. Ameninţi că o să 
foloseşti Arca împotriva S'uthlam-ului? 

V-am atras doar atenţia asupra acestei posibilităţi, spuse 
Haviland 'Tuf cu vocea la fel de inexpresivă ca de obicei. 

Probabil că Dax îi simţise furia, pentru că sâsâi. Tolly Mune 
rămase uluită, neajutorată. Îşi strânse pumnii. 

Nu voi cere plată pentru truda mea de mediator şi inginer 
ecolog, anunţă Tuf. Dar solicit unele asigurări şi concesii de 
la ambele părţi ale înţelegerii. Planetele aliate îmi vor 
asigura un paznic, ca să-l zicem aşa - o mică flotă de nave 
de război, suficiente ca număr şi armament încât să poată 
respinge orice atac asupra Arcei din partea Flotilei de 
Apărare Planetară a S'uthlam-uiui, care să mă escorteze în 
afara sistemului solar, după ce voi termina treaba. 
S'uthlamezii vor fi de acord să permită intrarea flotei aliate 
în sistemul lor, pentru a-mi potoli temerile. Dacă vreuna 
dintre părţi va iniţia ostilităţi în perioada de armistițiu, o va 
face în deplină cunoştinţă a faptului că prin acest lucru îmi 
va provoca o groaznică izbucnire de furie. Nu mă enervez 
uşor, dar când mă înfurii cu adevărat, izbucnirea mă sperie, 
după aceea, chiar şi pe mine. După trecerea unui an 


standard, eu voi fi de mult plecat, iar dumneavoastră veţi fi 
liberi să reîncepeţi măcelul mutual, dacă aşa doriţi. Dar 
speranţa şi prezicerea mea sunt că, de data asta, paşii pe 
care i-am iniţiat se vor dovedi atât de eficienţi, încât 
niciunul dintre dumneavoastră nu va simţi dorinţa să reia 
ostilitățile. 

Mângâie blana deasă, neagră, a lui Dax, iar motanul îi privi 
pe fiecare pe rând cu ochii lui uriaşi, aurii - observându-l, 
cântărindu-l. Tolly Mune simţi că îngheaţă. 

Ne impui pacea, zise ea. 

Doar temporar, răspunse luif. 

Şi ne impui o soluţie, indiferent dacă o vrem sau nu. luf se 
uită la ea, dar nu-l răspunse. 

Cine dracu' crezi că eşti? Ţipă Tolly, dezlănţuind furia care 
clocotea în ea. 

Sunt Haviland Tuf, spuse el cu voce inexpresivă şi m-am 
săturat de S'uthlam şi de s'uthlamezi, doamnă! 

După încheierea conferinţei, Tuf îi conduse pe ambasadori 
la naveta lor. Tolly Mune refuză să-l însoţească. 

Colindă prin Arcă ore în şir, singură. Obosită, îngheţată, 
fără astâmpăr. Strigând în timp ce mergea. 

Ciomag! Răcni ea, din vârful scării. Vino aici, scumpule! 
Fredona, în timp ce străbătea coridorul. Vino aici! Se repezi 
când auzi un zgomot după colţ - dar nu fusese decât 
deschiderea sau închiderea unei uşi, zbârnâitul unei maşini 
care se repara singură sau, poate, furişatul vreunei pisici 
străine, de-a lui Tuf. Ciomaaaag! Urlă într-o intersecţie în 
care se întâlneau o duzină de coridoare, iar vocea ei bubui 
şi răsună către zidurile îndepărtate, stârnind ecoul. 

Dar nu găsi pisica. 

În cele din urmă, după ce rătăci pe mai multe punți, nimeri 
în tunelul central, slab luminat, care străbătea imensa navă 
de germinare - o imensitate înaltă, lungă de treizeci de 
kilometri, cu tavanul pierdut în umbră, cu pereţii acoperiţi 
de bazine mari şi mici, pentru clonare. Alese o direcţie la 


întâmplare şi merse, merse, merse, strigând mereu numele 
lui Ciomag. 

Undeva, în faţă, auzi un mieunat slab, ezitant. 

Ciomag! Unde eşti? 

Îl auzi din nou. În faţă. Făcu doi paşi grăbiţi, apoi începu să 
fugă. Haviland Tuf ieşi din umbra unui bazin din plastoţel 
înalt de douăzeci de metri. În braţele lui, torcând, stătea 
cuibărit Ciomag. 

Tolly Mune se opri brusc. 

Am găsit pisica dumneavoastră, zise Tuf. 

Văd, răspunse ea sec. 

Tuf îi întinse cu blândeţe uriaşul cotoi cenuşiu, mâinile lui 
atingând braţele femeii în timpul transferului. 

Nu trebuie să-l luaţi în nume de rău plimbarea, spuse Tuf. 
Mi-am permis să-l fac un control medical complet, pentru a 
mă asigura că n-a păţit nimic şi am decis că-l complet 
sănătos. Imaginaţi-vă însă surpriza mea când am 
descoperit, întâmplător, că toate acele adaosuri bionice 
despre care m-aţi informat au dispărut într-un fel misterios 
şi inexplicabil! Nu sunt în măsură să aflu motivul. 

Tolly Mune strânse pisica la piept. 

Am minţit, recunoscu ea. E telepat, ca Dax. Poate nu atât 
de puternic. Doar atât. Nu puteam risca să-l las să se lupte 
cu Dax. Poate câştiga, poate nu. Nu voiam să se sperie. Ai 
aranjat să se piardă, rânji ea. Unde a fost? 

A părăsit încăperea în care se găsea mana pe oa doua 
intrare, urmărind obiectul afecțiunii sale. A descoperit 
ulterior că uşile fuseseră programate astfel încât să 
interzică înapoierea sa. De atunci, a petrecut orele 
colindând Arca, făcând cunoştinţă cu alte feline, dintre cele 
ce-mi ţin companie pe navă. 

Câte pisici ai? 

Mai puţine decât dumneavoastră, dar acest lucru nu-l 
surprinzător. La urma urmei, sunteţi s'uthlameză. 

Ciomag stătea cald şi liniştitor în braţele ei. 'Tolly Mune 
remarcă imediat că Dax nu se mai vedea. Se enervă din 


nou. Îl scărpină pe Ciomag după o ureche, iar el îşi aţinti 
ochii limpezi, argintii-cenuşii, asupra lui Tuf. 

Nu mă prosteşti tu pe mine! Se răsti ea. 

Nici nu-mi imaginez că pot, recunoscu Tuf. 

Mana. E o capcană, nu? Ne-ai spus o mulţime de minciuni! 

Tot ce v-am povestit despre mană e adevărat. Ciomag 
chiţcăi. 

Adevărul, oh, adevărul amărât! Înseamnă că sunt lucruri 
pe care nu ni le-ai spus. 

Universul abundă în informaţii. De fapt, există mai multe 
lucruri de cunoscut decât oameni care să le cunoască - o 
concluzie uimitoare, dacă ţinem seama că populatul 
S'uthlam e însemnat pe răbojul umanităţii. Cu greu aş 
spera să reuşesc să vă spun totul referitor la un subiect, 
oricât de limitat ar fi acesta. 

Ce eşti pe cale să ne faci, Tuf? Mârâi femeia. 

Vă rezolv criza alimentară, răspunse el, cu vocea plată, 
rece ca o apă liniştită şi plină de secrete ca adâncurile 
acesteia. 

Ciomag toarce, deci îmi spui adevărul. Dar cum, Tuf, cum? 

Mana reprezintă instrumentul meu. 

Gogoşi! Nu dau un ban amărât pe cât de gustoase şi 
hrănitoare sunt fructele manei. Sau pe cât de iute creşte 
chestia aia afurisită. Nu o plantă va rezolva criza noastră. 
Le-ai încercat pe toate. Ne-ai dat omnigrăunte, păstăi, 
alunecători-pe-vânt şi ferme de ciuperci. Ascunzi ceva. Hai, 
vomită! 

Haviland Tuf o privi în tăcere, mai mult de un minut. Cu 
ochii în ochii ei. Pentru o clipă, femeia avu impresia că se 
uita în adâncul minţii ei, de parcă şi Tuf ar fi fost cititor de 
gânduri. 

Poate citise altceva. În cele din urmă, răspunse: 

Odată planta semănată, nu poate fi stârpită, indiferent cât 
de mult v-aţi strădui. Se răspândeşte cu o iuţeală 
inexorabilă, în funcţie de anumiţi parametri ai climatului. 
Mana nu creşte oriunde. Gerul o ucide, frigul e duşmanul 


dezvoltării ei, dar se va întinde cât să acopere regiunile 
tropicale şi subtropicale ale S'uthlam-ului, ceea ce-l 
suficient. 

Suficient pentru ce? 

Fructele manei sunt extrem de nutritive. În primii ani, va 
contribui mult la scăderea tensiunii produse de reducerea 
prezentă de calorii, iar prin acest lucru se vor îmbunătăţi 
condiţiile pe S'uthlam. Mai târziu, după ce vor epuiza solul 
în creşterea lor viguroasă, plantele vor deceda şi vor 
putrezi, iar dumneavoastră veţi fi obligaţi să faceţi, timp de 
câţiva ani, asolamente, înainte ca pe terenul respectiv să 
crească din nou mana. Dar, între timp, planta îşi va fi 
îndeplinit adevărata misiune, prim consilier Mune! Praful 
care se strânge pe partea inferioară a fiecărei frunze este 
un microorganism simbiotic, vital înmulţirii manei, dar 
având şi alte proprietăţi. Dus de vânt, purtat de oameni sau 
de paraziți, va ajunge în fiecare ungher, se va cuibări pe 
suprafaţa globului dumneavoastră. 

Praful! Exclamă ea. 

Îl luase pe vârful degetelor, când atinsese tulpina manei... 
Mâărâitul lui Ciomag era atât de slab, încât mai mult îl simţi 
decât îl auzi. 

Putem considera praful de mană ca un fel de profilactic 
organic, spuse Haviland Tuf, după ce-şi încrucişă mâinile. 
Biotehii dumneavoastră vor descoperi că intervine puternic 
şi permanent în libido-ul masculilor umani şi în fertilitatea 
femelelor umane. Nu-l nevoie să cunoaşteţi mecanismul. 

Tolly Mune îl privi, deschise gura, o închise, clipi ca să-şi 
reţină lacrimile. Lacrimi de disperare, lacrimi de furie? Nu 
putea spune. Oricum, nu de bucurie. Nu putea permite să 
fie lacrimi de bucurie. 

Un genocid lent, spuse ea, smulgându-şi cuvintele, cu o 
voce aspră, răguşită. 

Puțin probabil. Unii dintre s'uthlamezi vor da dovadă de o 
imunitate naturală faţă de efectele prafului. Extrapolările 
mele indică faptul că o parte - cuprinsă între 0,07 şi 0,11 - 


din populaţie va fi neafectată. Se va reproduce, iar 
imunitatea va fi transmisă şi se va extinde, în generaţiile 
următoare. Dar o implozie de mărime considerabilă a 
populaţiei de pe S'uthlam va începe în acest an, iar curba 
naşterilor nu numai că va înceta să crească, dar va începe 
să scadă abrupt. 

Nu aveai dreptul să faci asta, spuse încet Tolly Mune. 

Natura problemei s'uthlameze este de un asemenea fel, 
încât nu permite decât o soluţie eficientă, definitivă, după 
cum v-am spus de la. 

Probabil. Şi ce-l cu asta? Cum rămâne cu libertatea, Tuf? 
Cu alegerea individuala? Oamenii mei pot fi egoişti, cu 
vederi înguste, dar sunt oameni, ca tine. Au dreptul să 
decidă dacă vor avea copii şi câţi copii. Cine dracu' ţi-a dat 
autoritatea să iei hotărâri în locul lor? Cine dracu' ţi-a spus 
să ne sterilizezi planeta? Strigă ea, înfuriindu-se tot mai 
mult în timp ce vorbea. Nu eşti mai bun ca noi! Eşti doar un 
om, Tuf! Un amărât de om deosebit, recunosc, dar numai 
om - nici mai mult, nici mai puţin. Cine-ţi dă dreptul afurisit 
să te joci de-a Dumnezeu cu planeta noastră, cu vieţile 
noastre? 

Arca, răspunse, simplu, Haviland 'Tuf. 

Ciomag se agită în braţele ei, brusc neliniştit, negăsindu-şi 
odihna. 'Tolly Mune îl lăsă să sară pe podea, fără să-şi ia 
privirea nici o clipă de pe figura albă, inexpresivă, a lui Iuf. 
Simţi, deodată, dorinţa să-l lovească, să-l îndurereze, să-l 
rănească masca aceea de indiferenţă şi împăcare. 

Te-am avertizat, Tuf! Puterea corupe, iar puterea absolută 
corupe în mod absolut. Îţi aminteşti? 

Memoria mea e fără pereche. 

Păcat că nu poţi spune acelaşi lucru şi despre blestemata 
ta de moralitate! Replică Tolly Mune, pe un ton acid. De ce 
naiba te-am ajutat să păstrezi nava asta afurisită? Ce 
proastă am fost! Te-ai aflat singur al naibii de mult timp 
într-o fantezie a puterii. Ai ajuns să crezi că te-a numit 
cineva în funcţia de Dumnezeu, nu-l aşa? 


Birocraţii sunt numiţi în funcţie. Zeii, dacă există, sunt 
aleşi prin alte procedee. Nu pretind divinitatea în sens 
mitologic. Dar recunosc că deţin cu adevărat puterea unui 
zeu. Un adevăr pe care l-aţi recunoscut cu mult timp în 
urmă, când aţi recurs prima oară la ajutorul meu, cerând 
pâine şi peşti. 

Femeia încercă să replice, dar el ridică mâna. 

Vă rog să nu mă întrerupeţi! Mă voi strădui să fiu scurt. 
Noi doi nu ne deosebim prea mult, Iolly Mune... 

Nu avem nimic asemănător, lua-te-ar dracu'! Ţipă ea. 

Nu ne deosebim prea mult, repetă calm, ferm, Tuf. Mi-aţi 
mărturisit cândva că nu sunteţi o persoană religioasă. Nici 
eu nu venerez mituri. Am început ca negustor, dar, 
ajungând pe această navă numită Arca, am început să fiu 
hăituit tot timpul de zei, profeţi şi demoni. Noe şi potopul, 
Moise şi plăgile lui, pâini şi peşti, mana, stâlpi de foc, 
neveste transformate în sare - a trebuit să mă obişnuiesc cu 
toate acestea. M-aţi învinuit că mă consider zeu. N-am 
asemenea pretenţii. Dar, trebuie s-o spun, prima mea faptă 
pe această navă, cu mulţi ani în urmă, a fost să înviez un 
mort. 

Arătă, greoi, spre punctul de lucru aflat la câţiva metri. 

Acesta-l locul în care am săvârşit acest prim miracol, Tolly 
Mune. Mai mult, deţin cu adevărat puteri zeieşti şi am de-a 
face cu viaţa şi moartea planetelor. Când te bucuri, ca mine, 
de aceste abilităţi zeieşti, poţi oare să declini 
responsabilităţile ce le însoțesc, sau sarcina la fel de 
cumplită a autorităţii morale? Cred că nu. 

Femeia vru să răspundă, dar nu-şi găsi cuvintele. E nebun, 
îşi spuse ea. 

Să continuăm. Natura crizei de pe S'uthlam era de un 
asemenea fel că nu permitea ca soluţie decât o intervenţie 
zeiască. Să presupunem că aş fi consimţit să vă vând Arca, 
aşa cum aţi dorit. Credeţi cu adevărat că vreo echipă de 
ecologi şi biotehi, oricât de experţi şi de dedicați meseriei 
ar fi fost, putea găsi un răspuns statornic? Credinţa mea e 


că sunteţi prea inteligentă pentru a nutri o asemenea iluzie. 
Nu mă îndoiesc că, având la dispoziţie toate resursele navei 
de germinare, acei bărbaţi şi femei - genii cu inteligenţă şi 
pregătire mult superioare celor de care dispun eu - ar fi 
descoperit numeroase, ingenioase cârpeli care le-ar fi 
permis s'uthlamezilor să continue să se înmulțească încă un 
secol, poate două, ba chiar trei sau patru. Dar, până la urmă 
şi soluţiile lor s-ar fi dovedit insuficiente, precum modesta 
mea încercare de acum cinci ani, sau cea cu cinci ani 
înainte de aceea şi precum toate descoperirile epocale ale 
tehnocraţilor dumneavoastră din veacurile trecute. Tolly 
Mune, nu există un răspuns raţional, echitabil, ştiinţific, 
tehnologic sau omenesc la dilema provocată de o creştere 
nebunească a populaţiei, în progresie geometrică. Aceasta 
admite răspuns doar prin intermediul miracolelor - pâini şi 
peşti, mana din cer şi altele de acelaşi soi. Am dat greş de 
două ori, ca inginer ecolog. Acum îmi propun să reuşesc ca 
zeu, să dau S'uthlam-ului ceea ce solicită. Dacă aş încerca a 
treia oară ca om, aş eşua cu certitudine încă o dată, iar 
dificultăţile dumneavoastră ar urma să fie rezolvate de zei 
mai cruzi ca mine, de cei patru călăreţi pe mamifere dintr-o 
legendă antică, cunoscuţi drept molimă, foamete, război şi 
moarte. De aceea, a trebuit să las de-o parte umanitatea din 
mine şi să acţionez ca un zeu. 

Făcu o pauză, uitându-se la ea şi clipi. 

Ai lăsat de-o parte blestemata de umanitate cu mult timp 
în urmă! Răcni Tolly Mune. Dar nu eşti zeu, Tuf! Un demon, 
poate. Un afurisit de megaloman, cu siguranţă. Poate un 
monstru. Da, o abjecţie amărâtă. Un monstru, nu un zeu! 

Un monstru... Într-adevăr, zise Tuf, clipind. Am sperat că 
neîndoielnica dumneavoastră bravură intelectuală şi 
competenţă vă vor oferi o mai bună înţelegere. 

Clipi din nou. A doua oară, a treia oară. Figura lui albă, 
lungă, rămăsese liniştită ca întotdeauna, dar era ceva bizar 
în vocea lui, ceva ce nu se auzise până atunci, ceva care o 


înspăimânta, care o zăpăcea, care o tulbura. Ceva care 
semăna a emoție. 

M-aţi ponegrit amarnic, 'Tolly Mune! Protestă el. Ciomag 
scoase un miorlăit subţire, plângăreţ. 

Pisica dumneavoastră dovedeşte o înţelegere mai corectă 
a ecuaţiilor reci ale realităţii cu care ne confruntăm, spuse 
Tuf. Poate ar trebui să vă explic din nou, de la început. 

Monstrule! 'Ţipă ea. Tuf clipi. 

Eforturile mele sunt veşnic neapreciate şi capăt doar 
calomnii nemeritate... 

Monstrule! Repetă ea. 

Mâna lui dreaptă se strânse iute în pumn, apoi se desfăcu 
încet, deliberat. 

Se pare că un tic cerebral v-a redus în mod dramatic 
vocabularul, prim consilier Mune! 

Nu-l adevărat, dar acesta-l singurul cuvânt care ţi se 
potriveşte. 

Într-adevăr? În acest caz, fiind un monstru, ar fi potrivit să 
acţionez monstruos. Ţineţi seama de acest lucru dacă doriţi, 
prim consilier, când veţi lua decizia. 

Ciomag ridică brusc capul şi se uită la Tuf de parcă pe 
figura lungă a acestuia trecea ceva nevăzut. Începu să 
sâsâie. Blana argintie-cenuşie se zburli încet, în timp ce 
animalul dădea înapoi. Tolly Mune se aplecă şi-l ridică. 
Pisica tremură în braţele ei, apoi sâsâi din nou. 

Ce? Întrebă ea, neatentă. Ce decizie? Ai luat toate deciziile 
blestematei Despre ce naiba vorbeşti? 

Permiteţi-mi să subliniez că, în acest moment, nici un 
singur spor de mana n-a fost eliberat în atmosfera 
S'uthlam-ului. 

Şi? Mârâi ea. Ţi-ai încheiat treburile blestemate. Nu 
găsesc nici o metodă să te opresc. 

Într-adevăr? Regretabil. Poate veţi găsi una. Până atunci, 
vă sugerez să ne întoarcem în apartamentul meu. Dax 
aşteaptă cina. Am pregătit o supă concentrată de ciuperci şi 
avem bere rece de pe Moghorer, o băutură suficient de 


îmbătătoare încât să placă şi zeilor şi monştrilor. 
Bineînţeles, aparatura mea de comunicaţii vă stă la 
dispoziţie, dacă aveţi de spus ceva guvernului 
dumneavoastră. 

Tolly Mune deschise gura, să-l dea o replică tăioasă, apoi o 
închise, uluită. 

Vrei să zici ceea ce cred eu că vrei să zici? 

Dificil de spus, răspunse Tuf. Sunteţi singura care ţine în 
braţe o pisică paranormală, doamnă. 

Au urmat un mers de-o tăcere nesfârşită şi o cină teribil de 
neplăcută. 

Luară masa într-un colţ al camerei de comunicaţii lungă, 
îngustă, înconjurați de console, ecrane şi pisici. Tuf stătea 
cu Dax în braţe şi-şi umplea lingura cu multă grijă. În 
cealaltă parte a mesei, Tolly Mune mânca fără să simtă 
gustul hranei. N-avea poftă de mâncare. Se simţea bătrână 
şi derutată. Şi îngrozită. 

Ciomag reflecta confuzia ei. Seninătatea îi dispăruse, se 
zbătea în poala ei, ridicând uneori capul deasupra mesei, să 
mârâie avertismente către Dax. 

În cele din urmă, veni clipa - după cum ştia că se va 
întâmpla - în care un bâzâit şi o lumină albastră, 
fulgerătoare, semnalizară un mesaj. 'Tolly Mune tresări 
auzind sunetul, împinse scaunul în spate şi se răsuci iute. 
Ciomag sări, alarmat. Femeia începu să se ridice, apoi 
încremeni, nehotărâtă. 

Am programat cu stricteţe să nu fiu deranjat cu nici un 
chip în timp ce stau la masă, o informă Tuf. Deci apelul e 
pentru dumneavoastră, deduc eu prin eliminare. 

Semnalul albastru fulgeră iar şi iar, iar şi iar... 

Nu eşti un afurisit de zeu, zise Tolly Mune. Nici eu nu sunt. 
Nu vreau povara asta blestemată, Tuf! 

Lumina scânteia. 

Poate că-l comandantul Wald Ober, sugeră Tuf. Propun să 
acceptaţi apelul, până nu începe numărătoarea inversă. 


Nimeni n-are un asemenea drept, Tuf. Nici tu, nici eu. El 
dădu greoi din cap. 

Lumina scânteia. Ciomag miorlăia. 

Tolly Mune făcu doi paşi spre consolă, se opri, se răsuci din 
nou spre Tuf. 

Creaţia este o parte a dumnezeirii, spuse ea, cuprinsă de-o 
certitudine subită. Poţi distruge, Tuf, dar nu poţi crea! Asta 
te face monstru, în loc de zeu. 

Crearea de viaţă în bazinele de clonare este elementul 
zilnic şi banal al profesiei mele, remarcă Tuf. 

Lumina fulgeră, se stinse, fulgeră din nou. 

Nu, acolo copiezi viaţa, n-o creezi! Trebuie să fi existat 
deja, undeva în timp şi spaţiu, trebuie să ai o mostră de 
celule, o înregistrare fosilă, ceva. Altfel, eşti neajutorat. Da, 
la naiba! Oh, fireşte, ai puterea de a crea. Aceeaşi putere 
afurisită pe care o are orice bărbat sau femeie din 
subsolurile oraşului. Procreare, Tuf. Asta-l puterea noastră 
uluitoare, acesta-l singurul miracol care există - singurul 
lucru pe care-l au oamenii ce-l face asemănători zeilor, 
lucrul pe care tu vrei să-l răpeşti unei părţi de 99,9% din 
populaţia S'uthlam-ului. Ce naiba! Tu nu eşti creator, nu 
eşti zeu! 

Într-adevăr, spuse Haviland Tuf, cu voce inexpresivă. 

Deci, nu ai dreptul să iei decizii zeieşti. Nici eu n-am voie 
s-o fac. 'Tolly ajunse la consolă în trei paşi lungi, siguri. 
Apăsă o tastă. Un ecran se umplu de culori ce se strânseră 
într-un coif de luptă şlefuit ca oglinda, împodobit cu 
însemnul unui glob stilizat. Doi senzori ardeau stacojiu în 
spatele vizorului negru din plastoţel. 

Comandant Ober, îl salută ea. 

Prim consilier Mune, răspunse salutului Ober. Sunt 
îngrijorat. Ambasadorii aliaţi spun tot felul de lucruri 
nebuneşti la ştiri. Un tratat de pace, o nouă înflorire... Pot 
să confirm? Ce se întâmplă? Ai necazuri? 

Da. Ascultă-mă, Ober şi... 

Tolly Mune, interveni Tuf. 


Ce-l? Se întoarse ea. 

Dacă procrearea e semn al dumnezeirii, atunci rezultă că 
şi pisicile sunt zei. Şi ele se reproduc. Permiteţi-mi să vă 
atrag atenţia că, în scurt timp, aţi ajuns să aveţi mai multe 
pisici decât mine, deşi aţi pornit de la o singură pereche. 

Ce vrei să spui? 

Întrerupse sunetul, pentru a nu transmite cuvintele lui Tuf. 
Wald Ober gesticula într-o tăcere subită. Haviland Tuf îşi 
împreună degetele. 

Subliniez că, deşi apreciez calităţile felinelor, le-am 
controlat înmulţirea. Am luat această decizie după o analiză 
atentă, după ce am cântărit bine toate alternativele. Până la 
urmă, după cum aţi descoperit singură, nu-s decât două 
opţiuni fundamentale. Fie te împaci cu ideea inhibării 
fertilităţii pisicilor tale - trebuie să menţionez că fără a le 
cere consimţământul - fie, renunțând la asta, ajungi să te 
trezeşti într-o zi pe cale să arunci prin sas, în vidul rece al 
spaţiului cosmic, un sac plin cu pisoi abia fătaţi. Dacă nu 
alegi, ai ales deja. A nu lua o decizie - pentru că n-ai dreptul 
-înseamnă, de fapt, o decizie, prim consilier Mune! Dacă te 
abţii, votezi. 

Tuf, spuse ea cu voce îndurerată, nul Nu vreau povara asta 
blestemată! 

Dax sări pe masă şi-şi aţinti ochii aurii asupra ei. 

Dumnezeirea e o profesiune mai atrăgătoare chiar decât 
ecologia, spuse Tuf. Trebuie însă să recunosc că-l o muncă 
foarte riscantă, dacă-l accept povara. 

Nu-l aşa, începu 'Tolly Mune. Nu poţi să spui..., îşi căută ea 
cuvintele. Pisoii şi copiii nu-s... Ei sunt oameni, au puterea 
minţii... Minte şi suflet, ca şi gonadele. Sunt inteligenţi, e 
alegerea lora lor, nu a mea. Nu-l posibil s-o fac pentru ei - 
pentru milioane, pentru miliarde... 

Într-adevăr. Am uitat de oamenii buni de pe S'uthlam şi de 
istoria lor îndelungată de decizii raţionale. Fără îndoială că 
vor privi drept în faţă războiul, foametea, molimele şi-şi vor 
schimba căile cu miliardele, evitând cu abilitate umbra care 


ameninţă să cuprindă S'uthlam-ul şi turnurile lui mândre. 
Ciudat că n-am reuşit să văd asta! 

Se priviră în tăcere. 

Dax începu să toarcă. Apoi, îşi răsuci capul şi începu să 
lingă crema de ciuperci din bolul lui Tuf. Ciomag se frecă de 
piciorul femeii, după care aruncă o privire războinică spre 
Dax, în timp ce se plimba prin cameră. 

Tolly Mune se întoarse la consolă foarte încet. Dură o oră 
să se întoarcă - o săptămână, un an, o viaţă. Patruzeci de 
miliarde de vieţi. Dar când termină să se întoarcă, totul 
durase doar o clipă, iar vieţile acelea dispărură ca şi cum n- 
ar fi existat niciodată. 

Se uită la masca rece, tăcută, ce-o privea de pe ecranul 
comunicatorului, iar în plasticul acela negru, strălucitor, 
văzu reflectată toată oroarea fără chip a războiului, iar în 
spatele ei ardeau ochii aspri, febrili, ai foametei şi bolii. 
Porni din nou sonorul. 

Ce se întâmplă acolo? Întreba întruna Wald Ober. Prim 
consilier, nu te aud! Care-s ordinele? Ce se întâmplă acolo? 

Comandante Ober, zise Tolly Mune, silindu-se să 
zâmbească larg. 

S-a întâmplat ceva rău? 

Rău? Îşi înghiţi ea lacrimile. Nimic. Chiar nimic. La naiba, 
totul e incredibil de bine! Războiul s-a terminat, la fel şi 
criza. 

Sunteţi constrânsă în vreun fel? Lătră Wald Ober. 

Nu, răspunse iute ea. De ce crezi asta? 

Lacrimile. Sunteţi înlăcrimată, prim consilier. 

De bucurie, comandante! Lacrimi de bucurie. Mana, Ober! 
Mana din cer. Hrană din stele, râse ea încet. Tufe un geniu. 
Uneori..., zise ea, muşcându-şi puternic buzele, uneori cred 
că s-ar putea să fie... 

Ce? 

Un zeu, oftă ea şi apăsă un buton, iar ecranul se întunecă. 

Numele ei era Tolly Mune, dar în istorie i se spune într-o 
mulţime de feluri. 


SFÂRŞIT