George R.R. Martin — Peregrinarile lui Tuf

george r.r. 


marlin 


peregrinările lui tuf 


George R.R. Martin 


Peregrinările lui Tuf 


Traducere de LIVIU RADU 


Pentru Roger şi Judy Zelazny, 
care m-au ajutat să mă simt la Santa Fe ca acasă 


PROLOG 


CATALOGUL ŞASE 
INFORMAŢIA NUMĂRUL 37433 - 800912 - 5442894 
CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII ŞI 
CUNOAŞTERII 
DEPARTAMENTUL XENOANTROPOLOGIE 


descrierea informaţiei: codificare de voce pe cristal 

informaţie găsită la: H'ro Brana (coordonate SQ19, 
V7715, 121) 

tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 ani 
standard în urmă 

selectabilă după criteriile: 

rase de sclavi, Hrangan 

legende şi mituri, Hruun 

medicină, 

- boală, neidentificată 

baze comerciale, abandonate 


Alo? Alo? 

Da. Văd că funcţionează. Bine. 

Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător, şi 
lansez un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul. 

Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a 
cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu 
sânge, iar crepusculul îşi croieşte, inexorabil, drum spre 
mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care 
contează arde noapte şi zi, zi şi noapte. E mereu cu mine, 
cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E 
steaua molimei. 

In ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile 
mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din 
zori şi până spre sfârşitul după-amiezii. Până când mâinile 
m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după 
ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost 
aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost 


aşezată pe movilă, m-am ridicat şi am scuipat pe mormânt. 

Totul a fost din vina ei. l-am spus asta, nu doar o dată, ci 
de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. lar când sfârşitul 
a fost aproape, şi-a recunoscut vinovăția, în cele din urmă. 
A fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat 
când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit - da, nu-i 
nici o îndoială - şi-i vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, 
atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni 
ospăț pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii şi 
vânătorii-nopţii cu care speraserăm, cândva, să facem 
negoţ. 

Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra 
solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. l-am 
spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie 
roşie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o 
sclipire stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi 
sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu 
molima? Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o 
închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide 
mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi 
plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele 
cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, 
fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de 
superstiţiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi 
închipuiau că boala vine din cer. 

Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. 
Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a 
devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte 
de asta, epidemia se dezlănţuise... 

Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, 
asta sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în 
mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu 
natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe 
planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munţi, 
dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n- 
arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe 
slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar 
jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă 


puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. 
Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, 
pintenii lor ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta 
mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile 
lor înguste, au ochi de-un roşu hidos. 

Janeel spunea că sunt inteligenţi. Că au un limbaj, aşa 
zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ţi 
răneau nervii. N-am învăţat niciodată să le vorbesc limba. 
Nici Janeel. inteligenţi, zicea ea. Putem să facem negoţ cu 
ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile 
noastre. Ştiau destul cât să fure, asta da, şi aici se termina 
inteligenţa lor. Dar noi şi ei aveam ceva în comun: moartea. 

Zburătorii mureau. Vânătorii-nopţii, cu membrele lor 
masive, răsucite, şi mâini cu două degete noduroase, cu 
ochi care ardeau ca nişte tăciuni într-un foc gata să se 
stingă, în craniile lor bombate, mureau şi ei, ha, ha! Aveau 
o putere înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, 
puteau vedea prin beznă, când norii de furtună acopereau 
chiar şi steaua molimei. În peşterile lor, vânătorii şopteau 
despre Minţile măreţe, stăpânii pe care-i slujiseră odată, cei 
care aveau să se întoarcă iar cândva, pentru a-i chema să 
pornească din nou la război. Dar Minţile nu veneau, iar 
vânătorii-nopţii mureau - la fel ca şi zburătorii, la fel ca şi 
cei din rase mai ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe 
dealurile de cremene, la fel ca şi animalele fără minte, la fel 
ca şi ierburile şi copacii, la fel ca Janeel şi ca mine. 

Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă 
a aurului şi pietrelor preţioase. E o planetă a morţii. H'ro 
Brana e numele din hărţile ei străvechi. Eu nu-i voi spune 
astfel. Ea ştia numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi 
amintesc doar unul: Hruun. Acesta-i adevăratul nume al 
vânătorilor-nopţii. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, 
marele duşman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de 
ani, care-şi abandonase sclavii în timpul îndelungatei 
prăbuşiri. Era o colonie uitată - zicea ea - o mână de făpturi 
inteligente, dornice de comerţ. Ea ştia atât de multe, iar eu 
atât de puţin, dar acum eu am îngropat-o şi am scuipat pe 
mormântul ei, şi cunosc adevărul despre aceştia. Dacă erau 


sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi 
aşezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei 
molimei. 

Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de 
an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se 
târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. 
l-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, şi 
având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. 
Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi 
cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele 
stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar 
Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau 
zburătorii şi  vânătorii-nopţii. Avea nume pentru 
medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi 
un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut 
deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor 
de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A 
cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi 
a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe 
care le numise. 

Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru 
aceea. Şi pentru următoarea, şi pentru următoarea, şi 
pentru următoarea... Dar bolile au depăşit puterea ei de a 
le număra. La început i s-au terminat medicamentele, 
curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am 
săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, 
murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se 
umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A 
trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, 
umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. |- 
am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este 
diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie 
aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi 
sfărâmicioasă. In fiecare dimineaţă, când mă trezesc, 
găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, 
căzute de pe oase, şi pătate cu sângele scurs din locurile 
umede, cu carne vie, de dedesubt. 

Steaua molimei este uriaşă şi strălucitoare deasupra 


mea, iar acum înţeleg de ce-i albă. Albul este culoarea 
purității, ha, ha, iar steaua molimei purifică acest teritoriu. 
Totuşi, atingerea ei provoacă putreziciune Şi 
descompunere. Există o ironie fină în asta, nu-i aşa? 

Am adus multe arme, dar am vândut puţine. Vânătorii- 
nopţii şi zburătorii nu pot folosi arme împotriva lucrului 
care-i ucide şi, de la început, au avut mai multă încredere 
în umbrele decât în lasere. M-am înarmat cu un aruncător 
de flăcări, luat din magazie, şi mi-am turnat un pahar de vin 
negru. 

Voi sta aici, în frig, şi-mi voi spune gândurile acestui 
cristal. Îmi voi bea vinul şi voi privi zburătorii, puţinii care 
mai trăiesc, în timp ce dansează şi planează prin noapte. 
De departe, arată ca pescăruşii-umbră de deasupra mării 
mele pline de viaţă. Îmi voi bea vinul şi-mi voi aminti cum 
suna marea pe când eram doar un băiat din Budakhar, care 
visa la stele, iar când vinul se va termina, voi folosi 
aruncătorul de flăcări. 

(tăcere îndelungată) 

Nu-mi pot închipui alte cuvinte de spus. Janeel ştia multe 
cuvinte şi multe nume, dar am înmormântat-o în dimineaţa 
aceasta. 

(tăcere îndelungată) 
Dacă înregistrarea mea va fi găsită vreodată... 
(scurtă pauză) 

Dacă acest mesaj va fi descoperit după ce steaua 
molimei va păli, aşa cum spun vânătorii-nopţii că se va 
întâmpla, nu vă lăsaţi înşelaţi. Aceasta nu-i o planetă în 
regulă, nu-i o planetă pentru trăit. Aici există moarte şi boli 
pe care nu le poate număra nimeni. Steaua molimei va 
străluci din nou. 

(tăcere îndelungată) 

Vinul meu s-a terminat. 

(sfârşitul înregistrării) 


1. STEAUA MOLIMEI 


— Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalţi. Nici vorbă. Ar fi o 
tâmpenie să folosim o corporație mare de transport. ` 

— Da, o prostie şi o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Insă 
trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am 
mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu 
echipaj politicos şi bucătărie mai mult decât multumitoare. 

Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură 
potrivită pentru asta - ascuțită, colţuroasă, cu părul 
pieptănat pe spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, 
negri, pe jumătate ascunşi de sprâncenele dese. 

— În ce scop ai închiriat navele alea? 

— Pentru excursii de studiu, bineînţeles, răspunse Celise 
Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din faţa ei, 
ţinând-o delicat între degetul mare şi arătător, apoi 
aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări 
importante. Centrul mi-a asigurat finanţarea. 

— Să-ţi explic ceva. Asta nu-i o excursie de studii. Nu ne 
zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu 
scotocim după informaţii obscure, pe care o persoană 
rezonabilă n-ar da un ban, aşa cum facem de obicei. Mica 
noastră conspirație are scopul de a descoperi o comoară 
de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o 
vom preda autorităţilor competente. Aţi avut nevoie de 
mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puţin 
licite. Şi aveţi atâta încredere în mine, încât nu vreţi să-mi 
spuneţi despre ce-i vorba până nu vom fi în drum către 
locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie 
nu-mi pasă. Înţeleg că nu-s singura persoană de pe 
ShanbDellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea 
asta implică un profit uriaş. Şi o putere uriaşă. Dacă o să 
continui să mă plictiseşti cu pălăvrăgeala despre cuisine, 
plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici 
şi să-ţi număr guşile! 

Celise Waan mârâi nemulțumită. Era o femeie solidă, 
rotundă, cu figură roşie, care respira zgomotos. 


— Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de 
salvare... 

— N-au nici o importanţă, o întrerupse Nevis. Avem un 
set de legi aici, pe ShanbDellor, un altul pe Kleronomas, un 
al treilea pe Maya, şi nici unul dintre ele nu valorează nimic. 
Dacă aplicăm legile din ShanDi, ne revine doar un sfert din 
valoarea a ceea ce descoperim - dacă vom găsi ceva. 
Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat 
ceea ce crede Lion că este, şi presupunând că funcţionează 
încă, atunci cel care ar controla-o ar deţine o superioritate 
militară copleşitoare în sectorul ăsta. Starslip şi celelalte 
mari corporaţii de transport sunt la fel de lacome şi de 
lipsite de scrupule ca şi mine, îţi garantez asta. Dar, pentru 
că sunt mari şi puternice, guvernele planetare le 
supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, 
îţi atrag atenţia că suntem doar patru. Cinci, dacă o 
socotim şi pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica 
Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de 
linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o 
navă mică, de cursă, vom fi depăşiţi numeric de oamenii 
din echipaj. O dată ce aceştia vor vedea ce-am găsit, vă 
închipuiţi că ne vor lăsa să păstrăm prada? 

— Dacă au de gând să ne înșele, o să-i dăm în judecată, 
declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de 
arţag în voce, şi înghiţi ultima prăjitură. 

— La ce tribunal? se interesă zâmbind Nevis. Pe ce 
planetă? Presupunând că ne vor lăsa în viaţă, ceea ce-i cam 
greu de crezut. Eşti o femeie deosebit de proastă şi de 
urâtă! 

Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala. 

— Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La 
urma urmei, suntem vârâţi toţi în povestea asta... 

Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din 
material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, 
împodobită cu decoraţii primite în cine ştie ce campanie 
uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa 
devenise de-un cenuşiu murdar, un cenuşiu care se 
potrivea cu culoarea bărbii ţepoase, ascuţite, a lui Lion. 


Bărbatul avea un strop de transpiraţie pe fruntea largă, de 
om chel. Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o 
reputaţie, la urma urmei. Lion se uită la ceilalţi, cerându-le 
sprijinul. 

Celise Waan se îmbufnă şi-şi aţinti privirea asupra 
farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reuşit s-o umple cu 
prăjituri. Rica Dawnstar - mercenara, cum îi spusese Nevis 
- se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament 
sardonic în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de 
paraşutist, şi sub vesta argintie, din plasă de oţel, trupul ei 
lung, puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era 
treaba ei dacă patronii voiau să se certe toată ziua. 

— Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas. 

Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam 
tot atâta metal lustruit şi plastic câtă carne, expresivitatea 
fiindu-i redusă la minimum. Degetele lucioase, din oţel, ale 
mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale 
stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din 
metal argintiu, care se mişcau uşor în orbitele din plastic 
negru. 

— Kaj Nevis a scos în evidenţă unele aspecte corecte. 
Are experienţă în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am 
avea să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-i ascultăm 
sfaturile? 

— Da, aşa-i, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă 
evităm  transcorporaţiile, cum ajungem la steaua 
molimelor? 

— Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând 
un lucru evident. 

— Corporaţiile de transport nu deţin monopolul navelor, 
zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, 
nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt 
sigur că omul de care avem nevoie se găseşte aici. 

— Un independent? zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei 
au o reputaţie îndoielnică... 

— Ca şi mine, îi reaminti Nevis. 

— Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar 
despre piraterie. Merită să riscăm, Nevis? 


— Nu trebuie să riscăm nimic. Şi nu vom risca. Ţine de 
cunoaşterea oamenilor. lar eu cunosc o mulţime de oameni. 
Oameni potriviţi. Oameni nepotriviţi. Uite, acolo în spate, 
făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la 
culoare şi cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara 
Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o 
îndoială. La un preţ foarte rezonabil. 

Celise Waan se întoarse să se uite. 

— Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitaţională. 
Imponderabilitatea îmi produce greață. 

— Când iei legătura cu ea? se interesă Jefri Lion. 

— N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o 
pentru un transport, două, dar n-aş risca să călătoresc 
acum cu ea. Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea 
importanţă. Afacerea Independentă are un echipaj compus 
din nouă persoane - mai mare decât putem ţine sub control 
eu şi mercenara. Nu te simţi jignit, Lion, dar restul nu 
contaţi. 

— Ar trebui să ştii că sunt soldat, mormăi afectat Jefri 
Lion. Am luat parte la lupte. 

— Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalţi 
nu contează. lar Jessamyn ne-ar ucide pe toţi cât ai clipi. De 
aceea aveţi nevoie de mine, adăugă el, privindu-i pe fiecare 
în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, aţi fi fost destul 
de naivi s-o angajaţi pe Jessamyn. Sau o corporație de 
transporturi. 

— Nepoata mea lucrează pentru un negustor 
independent bogat, zise Celise Waan. 

— Care? se interesă Nevis. 

— Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor. 

— Noah Grasu’, dădu din cap Nevis. O adevărată 
distracţie să călătoreşti ce el! Vă aduc la cunoştinţă că nava 
lui e menţinută continuu în imponderabilitate. Gravitaţia l- 
ar ucide pe bătrânul degenerat - dar asta n-are importanţă. 
Wackerfuss nu-i deosebit de însetat de sânge, am avea 
cincizeci la sută şanse să nu ne ucidă. Dare la fel de şiret şi 
lacom ca şi ceilalţi. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o 
parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. lar 


echipajul lui are douăzeci de persoane - numai femei. Ai 
întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei? 

Celise Waan roşi. 

— Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? îl întrebă 
ea pe Lion. Descoperirea îmi aparţine! Nu vreau să fiu 
insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri! 

— Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton 
nefericit, Lion. Nevis, nu-i nevoie să te împăunezi cu 
cunoştinţele tale. Te-am acceptat pentru motive 
întemeiate, ştim toţi. Probabil cunoşti pe cineva pe care-l 
putem angaja să ne ducă la steaua molimei. 

— Bineînţeles. 

— Pe cine? se repezi Anittas. 

— Omul e un fel de negustor independent. Fără prea 
mult succes. Se află de o jumătate de an standard pe 
ShanbDellor, în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat - 
suficient de disperat - aşa că nu ne va respinge oferta. Are 
o navă mică, paradită, cu nume lung şi ridicol. Nu-i luxoasă, 
dar ne va duce unde trebuie, iar asta-i tot ce contează. Nu 
există echipaj, ca să fim îngrijoraţi - doar individul despre 
care v-am vorbit. lar el... şi el e cam ridicol. N-o să ne facă 
probleme. E mare, dar moale, şi pe dinafară, şi pe 
dinăuntru. Se zice că ar creşte pisici. Nu prea-i plac 
oamenii. Bea multă bere şi mănâncă prea mult. Mă îndoiesc 
că are vreo armă. Se zvoneşte că abia se descurcă, 
hoinărind din planetă în planetă şi vânzând bagatele 
absurde, jucărioare inutile. Wackerfuss crede că omul nu-i 
periculos. Dar, chiar dacă se înşală, ce poate face un singur 
om? Dacă ne ameninţă cu ceva, mercenara şi cu mine îl 
putem transforma în hrană pentru pisicile lui. 

— Nevis, nu vreau să aud de aşa ceva! protestă Jefri Lion. 
În această călătorie nu se vor făptui crime! 

— Nu? întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. 
Atunci de ce-ai angajat-o? adăugă el, zâmbind răutăcios - 
iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic şi batjocoritor. 
Oricum, ştiam că ăsta-i locul în care-l vom găsi. lată omul 
despre care v-am vorbit. 

Nici unul dintre ei, cu excepţia lui Rica Dawnstar, nu era 


prea versat în arta subtilă a conspirației. Cei trei se 
întoarseră spre uşă, fixându-l pe bărbatul care tocmai 
intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri şi 
jumătate, iar burta-i mare, moale, atârna deasupra 
cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, 
ciudat de albă, şi o atitudine bizară, ţeapănă. Pielea, atât 
cât se vedea, era de albeaţa oaselor uscate. Se părea că-i 
lipsea complet părul. Purta pantaloni albaştri, sclipitori, şi 
cămaşă de-un cafeniu închis, cu manşete destrămate. 

Probabil simţise că era privit, pentru că întoarse capul şi-i 
privi la rândul lui, cu figura-i palidă lipsită de expresie. 
Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, 
după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă şi Anittas. 

— Cine-i? îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis. 

— Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui 
adevărat este Haviland Tuf. 


Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicateţe 
care-i contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla 
de joc. Intreaga suprafaţă era roşie: crucişătoarele, 
cuirasatele, forturile stelare şi coloniile, toate erau roşii. 

— Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el. 

— Incă o dată, recunoscu Rica Dawnstar. 

Tânăra se întinse, dorind să-şi dezmorţească membrele 
înţepenite după ore întregi de joc. Avea graţia ucigătoare a 
unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oţel purta o 
armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr. 

— Poate îndrăznesc prea mult, dacă aş sugera o altă 
înfruntare, zise Haviland Tuf. 

— Nu, mulţumesc, râse Dawnstar. Eşti prea bun. Sunt o 
jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-i distractiv. Am obosit 
să tot ies pe locul doi. 

— Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. 
Fără îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră 
veţi întrece  modestele mele puteri, în următoarea 
tentativă. 

— Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi 
însă să amân acea tentativă pentru momentul în care 


plictiseala va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună 
decât Lion. Nu-i aşa, Jefri? 

Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colţ al camerei de 
comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. 
Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a 
panourilor din sintelemn din spatele lui. 

— Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară 
el, cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui 
Stephen Cobalt Northstar, cea din momentul în care a 
Treisprezecea  Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. 
Contraatacul lui Tuf a fost complet eronat, ţinând seama de 
circumstanţe. Dacă regulile jocului ar fi fost corecte, nu 
puteam fi învins. 

— Adevărat? făcu Haviland Tuf. Aveţi un avantaj asupra 
mea, domnule. La urma urmei, aveţi norocul să fiţi istoric 
militar, în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi 
lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii 
militare ale istoriei. Noroc că, până acum, deficienţele 
jocului şi o şansă extraordinară au conspirat pentru a 
compensa ignoranţa mea! Dar aş considera binevenită 
oportunitatea de a-mi completa cunoaşterea principiilor 
militare. Dacă veţi binevoi a juca încă o dată, voi studia cu 
atenţie strategia dumneavoastră subtilă, pentru a 
încorpora, pe viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai 
autentic, în jocul meu sărman. 

Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în 
toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit. 

— Ei bine, Tuf... începu el. 

Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, 
urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din 
compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în 
picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el. 

Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan 
ieşea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o 
mogâldeaţă neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi 
intră în camera de comandă. 

— Prindeţi-o! ţipă Celise Waan la ei. 

Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă. 


— În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? întrebă 
Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat. 

Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau 
trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge. 

— Uite ce mi-a făcut! 

— Adevărat... lar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei? 

Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire. 

— A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el. 

— Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am 
intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată 
dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l 
înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E suficient 
de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, 
amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta insuficient cu 
animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, 
Nevis! Tu ne-ai vårât în belea! Fă ceva! |ţi cer să-l determini 
pe Tuf să scape de calamităţile astea mici! Mă auzi? lţi cer! 

— Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar 
uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-i una dintre 
calamităţile la care te referi? 

Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu 
mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi 
uriaş, cu păr lung, moale, cenușiu, şi ochi galbeni, aroganţi. 
Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu 
uşurinţă, ca pe un pisoi. 

— Ce-i ceri lui Tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă 
ea, în timp ce motanul torcea. 

— M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise 
Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi- 
vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să 
dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! leri gustam ceva. M- 
am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, 
lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi 
rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă 
ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranţă, cu animalele astea 
în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brățară 
roz! lar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele 
să fie duse imediat în depozit! /mediat, ai auzit? 


— Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. 
Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi 
regăsite până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă 
rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu 
regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la 
Ciupercă şi Distrugere. 

— Sunt pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! ţipă la el 
Celise Waan. 

— Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul 
meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este 
evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceţi aminte. 
Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe 
care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în 
care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, 
fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite 
drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, 
logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este 
locuinţa lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri 
la bordul Cornului abundenței cu bunuri excelente la prețuri 
minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil este 
puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am 
suferit diferite vicisitudini ale sorții în domeniul profesional 
şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de 
standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat 
Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod 
la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până 
la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, 
zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş 
incomod în camera de comandă. In ciuda sărăciei mele 
evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi 
altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai 
ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi 
proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de 
asolizare din ShanDi. Mă tem că aţi profitat serios de 
credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt 
şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la 
destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să 
vă cer ca pe durata călătoriei să-i toleraţi pe Ciupercă şi pe 


Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră. 

— Niciodată! declară Celise Waan. 

— Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf. 

— N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, 
spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim 
într-o cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de 
mică de afară. Unde duce uşa asta? întrebă ea, arătând cu 
mâna-i grasă. 

— Către compartimentele de depozitare, răspunse senin 
Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic 
dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu 
spaţiu locuibil. 

— Aha! exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură? 

— Compartimentul şaisprezece este umplut cu 
reproduceri din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe 
care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe 
ShanbDellor, situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah 
Wackerfuss, iar acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de 
mica mea speranţă de câştig. In compartimentul 
doisprezece am depozitat unele obiecte personale, 
echipament de tot felul şi diferite lucruri adunate în timp. 
Restul navei este complet gol, doamnă. 

— Excelent! În acest caz, vom transforma 
compartimentele mai mici în camere particulare pentru 
fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate 
paturile. 

— Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf. 

— Atunci fă-o! răcni Celise Waan. 

— Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial? 

— Pentru ce? 

— Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru 
menţinerea vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici 
căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitație. 

— Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis. 

— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf. 


Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă 
cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi 


menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. 
De aceea, Cornul abundenței avea, ca şi alte nave, 
exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau 
cargoboturile de linie ale corporațiilor de transport, o 
perioadă pentru somn - un timp al întunericului şi al tăcerii. 

Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma 
cu ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri 
Lion se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea 
lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi 
cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. 
Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese 
într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se 
închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea 
lui biologică. Respirația îi era lentă şi foarte regulată, 
temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus 
aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal 
argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, 
urmărind vreo viziune invizibilă. 

Rica Dawnstar ieşi iute din încăpere. Haviland Tuf stătea 
singur în camera de comandă. In culcuşul lui, torcea 
motanul cenuşiu. Mâinile uriaşe, albe, ale bărbatului se 
mişcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai 
mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. 
Ţinea în labe un stilou şi-l rostogolea de colo-colo pe podea. 
Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica 
mişcându-se, cu excepţia cazului când dorea ea să fie 
auzită. 

— Eşti încă treaz, spuse ea, rezemându-se de uşorul uşii. 

Tuf răsuci scaunul şi o privi impasibil. 

— O deducție foarte remarcabilă. Sunt în fața 
dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei 
mele. Din dovezile evidente ale ochilor şi urechilor, aţi 
ajuns la concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de 
raţionament este uluitoare. 

Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere şi se întinse pe 
culcuşul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de 
somn. 

— Şi eu sunt trează, zise ea, zâmbind. 


— Abia de-mi vine să cred. 

— Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe 
noapte. Un avantaj, în meseria mea. 

— Fără îndoială. 

— Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă 
plictisesc. 

— Vreţi să facem un joc? 

— Poate unul de alt fel, zâmbi ea. 

— Sunt dornic să învăţ jocuri noi. 

— Bine. Să ne jucăm de-a conspirația. 

— Regulile nu-mi sunt familiare. 

— Sunt destul de simple. 

— Într-adevăr? Poate veţi fi suficient de amabilă să le 
enunţaţi. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă. 

— N-ai fi câştigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de 
partea mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei 
conversații obişnuite. Alianţele, Tuf, pot fi profitabile pentru 
toate părţile implicate. Noi doi suntem deosebiți de ceilalţi. 
Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privinţa stelei 
molimei, ei vor împărţi bogății atât de mari că nu ni le 
putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se 
pare corect. 

— Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă 
Haviland Tuf, şi mult mai greu de atins. Aş dori ca plata 
mea să fie mai generoasă, dar, fără îndoială, mulţi alţii 
doresc acelaşi lucru. Insă este salariul pe care l-am 
negociat şi l-am acceptat. 

— Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. 
Au nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am 
colabora, am reuşi să... să impunem nişte termeni mai 
convenabili. Să devenim părtaşi. O împărțire la şase. Ce 
zici? 

— O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o 
recomandă. Unii şi-ar permite să sugereze că e vorba de un 
lucru lipsit de etică, ceea ce-i adevărat, dar adevărata 
sofisticare implică o anumită flexibilitate morală. 

Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, 
lipsită de expresie, apoi râniji: 


— Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, eşti de partea regulilor. 

— Regulile reprezintă esenţa jocului, sufletul lor, dacă 
vrei. Dau substanţă şi înţeles micilor noastre înfruntări. 

— Uneori e mai amuzant să le încalci. Şi mai eficient. 

Tuf îşi acoperi figura cu mâinile. 

— Deşi nu-s mulţumit de salariul meu ridicol, doresc să- 
mi îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să 
vorbească urât despre mine sau despre Cornul abundenței 
cu bunuri excelente la prețuri minime. 

— Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! râse 
Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-şi va 
realiza țelul şi va scăpa de tine. 

Fu încântată să observe că declaraţia ei îl făcuse pe Tuf 
să clipească. 

— Chiar aşa? întrebă el. 

— Nu eşti curios? Nu vrei să ştii unde mergem şi de ce 
Waan şi Lion au ţinut zona de destinaţie secretă până am 
ajuns la bord? Şi de ce Lion a angajat un paznic? 

Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenuşie, a lui 
Ciupercă, fără să-şi mute privirea de pe figura tinerei. 

— Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că 
aţi văzut în sufletul meu, iar acum căutaţi să-mi exploataţi 
slăbiciunea. 

— „Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar. 

— O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de faţă, comentă 
Tuf. 

— Dar satisfacția a reînviat-o, sfârşi Rica. Lion ştie că-i 
vorba de ceva imens. Şi teribil de periculos. Pentru a obţine 
ceea ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. l-au 
repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de 
reputaţie care te face să te întrebi dacă se va mulţumi doar 
cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se 
mulţumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri 
şi bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, 
reprezint o asigurare şi împotriva altor complicaţii ce se pot 
ivi. 

— Pot să atrag atenţia că dumneavoastră reprezentaţi o 
complicaţie adițională? 


Ea zâmbi rece. 

— Nu-i spune asta lui Lion. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, 
Tuf. După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l 
subaprecia şi tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să 
nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să 
ai un aliat. lar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai 
devreme decât crezi. 


Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din 
nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu 
mirodenii, aşa cum se găteşte pe Halagreen. O mâncare 
picantă, dar aveau parte de ea pentru a şasea oară de când 
călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se 
strâmbă şi spuse: 

— De ce nu primim nişte mâncare adevărată? 

Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculita o 
ciupercă dolofană şi o ridică în faţa ochilor. O privi în tăcere 
un moment, aplecă un pic capul şi o privi din alt unghi, o 
răsuci şi se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi 
Uşor. 

— Nu reuşesc să înţeleg natura reclamaţiei 
dumneavoastră, doamnă. Ciuperca pare suficient de 
adevărată sărmanelor mele simţuri. Sigur, e doar o parte 
dintr-un întreg. Poate că restul ghiveciului este iluzoriu. 
Deşi cred că nu-i. 

— Ştii la ce mă refer! ţipă Celise Waan cu voce stridentă. 
Vreau carne! 

— lar eu vreau bogății nemăsurate. Asemenea fantezii 
sunt uşor de visat, dar devin ceva mai greu reale. 

— M-am săturat de legumele astea enervante, se văită 
Celise Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu 
pot căpăta o bucăţică de carne? 

Tuf îşi încrucişă degetele. 

— Nu intenţionez să difuzez informaţii eronate. Eu nu 
sunt un mâncător de carne, dar există o cantitate 
minusculă pe Cornul abundenței cu bunuri excelente la 
prețuri minime. Recunosc cinstit. 

O satisfacţie furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. 


Femeia se uită pe rând la ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Rica 
Dawnstar încerca să-şi stăpânească un rânjet. Jefri Lion se 
îmbufnase. 

— V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el! 

Cu un gest deliberat, apucă farfuria şi o aruncă în partea 
opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic şi-şi goli 
încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica 
Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce: 

— Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan! 

— Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare 
decentă! Presupun că voi, ceilalţi, vă aşteptaţi s-o împart cu 
voi! 

— Nu, dragă, spuse Rica. Etoată ata! 

Apoi îşi termină ghiveciul şi şterse farfuria cu o coajă de 
pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis 
declară: 

— Dacă poţi să obţii carne de la Tuf, îţi aparţine în 
totalitate. 

— Excelent! exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea! 

Haviland Tuf o privi impasibil. 

— E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care l- 
am încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata 
călătoriei. Dar nu s-a menţionat nimic despre natura 
alimentaţiei. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă 
trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă 
asta-i soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi 
de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca şi 
dumneavoastră să le acceptaţi pe ale mele? 

— Ce vrei să zici? întrebă Waan, suspicioasă. 

— Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în 
lături. In schimbul cărnii pe care o doriţi, cer doar un 
moment de înţelegere. Am devenit foarte curios în ultimul 
timp şi aş vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar 
m-a avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi 
va ucide pisicile... 

— Sunt de aceeaşi părere, declară antropologa cea 
grasă. 

— Mda... Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă 


propun un târg: hrană, de felul celei pe care aţi cerut-o atât 
de melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de 
informaţie a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe 
cale să ajungem în sistemul Hro B'rana, destinaţie pe care 
aţi declarat-o la închirierea navei. Aş dori să aflu de ce 
mergem acolo, precum şi natura a ceea ce vă aşteptaţi să 
găsiţi pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind. 

Celise Waan se întoarse spre ceilalţi: 

— Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-i 
jaf! Jefri, pune piciorul în prag! 

— Hm! făcu Jefri Lion. Nu-i nici un pericol, Celise. Oricum 
va afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să ştie. 

— Nevis, n-ai de gând să faci nimic? 

— De ce? întrebă acesta. N-are nici o importanţă. Spune-i 
şi ia-ţi carnea. Sau nu-i spune. Mi-e indiferent. 

Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufaşă, la figura 
calmă, palidă, a lui Haviland Tuf. 

— Bine, zise ea, încrucişându-şi braţele. Dacă e 
neapărată nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare! 

— E suficient şi dacă vorbiţi cu voce normală, declară 
Tuf. 

Celise Waan îl ignoră. 

— O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei 
este marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, 
dar nici unul dintre voi n-a avut inteligența sau amabilitatea 
să aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la 
Centrul ShanDellor pentru Progresul Culturii şi Cunoaşterii. 
Specialitatea mea ştiinţifică este studiul culturilor primitive 
de un fel deosebit - culturile planetelor colonizate care au 
rămas izolate şi au decăzut tehnic în urma Marelui Război. 
Bineînţeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un 
număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunţit. 
Eu am lucrat în domenii mai puţin cunoscute - investigarea 
culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de 
sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am 
studiat a fost Hro B'rana - cândva o colonie înfloritoare, un 
domeniu pentru înmulţirea hruunilor, dactiloizilor şi altor 
rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente 


care trăiesc acolo au viaţă scurtă, o viaţă urâtă, brutală. 
Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există 
basme despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai 
interesant de pe Hro B'rana este o legendă, o legendă care 
se întâlneşte doar acolo - cea despre steaua molimei. 
Subliniez că pustiirea planetei este deosebit de puternică, 
iar subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-i 
exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenţii degeneraţi 
ai coloniştilor hruuni şi dactiloizi, ale căror culturi sunt, de 
altfel, complet diferite şi foarte ostile una faţă de cealaltă, 
au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. 
La fiecare a treia generaţie, exact atunci când reuşesc să 
iasă din starea lor nenorocită, când populaţia creşte din 
nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopţii lor. 
lar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci 
începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro 
B'rana, şi de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât 
cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioşi. Recolta se 
veştejeşte, animalele pier, iar trei sferturi din populaţia 
inteligentă moare. Cei care supraviețuiesc sunt aruncaţi în 
cea mai brutală formă de existenţă. Apoi steaua molimei 
descreşte şi, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe 
Hro B'rana pentru încă trei generaţii. Aceasta-i legenda. 

In timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, 
Haviland Tuf îşi păstrase o figură inexpresivă. 

— Interesant, zise el. Presupun totuşi că expediţia 
prezentă nu a fost organizată pentru a vă continua cariera 
prin investigarea acestui basm îngrozitor. 

— Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această 
intenţie. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru 
o monografie. Am încercat să obţin fonduri de la Centru, 
pentru o cercetare la faţa locului, dar cererea mea a fost 
respinsă. M-am enervat, şi pe bună dreptate. lIdioţii! Am 
vorbit despre supărarea mea şi despre cauza ei colegului 
meu, Jefri Lion. 

Lion tuşi. 

— Da, spuse el. Domeniul meu, după cum ştiţi, este 
istoria militară. Am fost intrigat, bineînţeles. M-am cufundat 


în băncile de date ale Centrului. Fişierele noastre nu-s la fel 
de complete ca acelea de pe Avalon şi Newhoime, dar n- 
aveam timp pentru cercetări mai minuţioase. Trebuia să 
acţionăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât 
o teorie, e o certitudine, pentru că ştiu ce-i o stea a 
molimei. Nu-i nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluţ! 
Trebuie să fie părăsită, abandonată, dar încă funcţională, 
îndeplinindu-şi programele după mai mult de un mileniu de 
la Prăbuşire. Nu-ţi dai seama? Nu ghiceşti? A 

— Îmi recunosc eşecul, zise Tuf. Îmi lipseşte 
familiarizarea dumneavoastră cu problema respectivă. 

— E o navă de război, Tuf, o navă militară situată pe o 
orbită lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B'rana. Una 
dintre cele mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic 
de Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de 
teribilă ca legendara flotă a iadului despre care se spune că 
ar fi existat în ultimele zile de dinaintea Prăbuşirii. Dar are 
posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care 
poate face rău. Este depozitara celei mai înaintate ştiinţe 
biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care 
funcţionează, plin de secrete pierdute pentru restul 
omenirii! 

— Într-adevăr! mormăi Tuf. 

— Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de 
germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor 
Ecologi. 

— Şi e a noastră, rânji Kaj Nevis. 

Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se 
ridică, apoi anunţă: 

— Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi 
îndeplinesc partea ce-mi revine din înţelegere. 

— Ahhh! făcu Celise Waan. Carnea mea! 

— Cantitatea este copioasă, deşi recunosc că varietatea-i 
redusă, anunţă Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă 
pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii 
dumneavoastră. 

Se duse la un dulap, tastă codul de acces şi scoase o 
lădiţă, pe care o aduse, sub braţ, la masă. 


— Aceasta-i singura carne de la bordul navei mele. Nu-i 
pot garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am 
primit vreo plângere. 

Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. 
Haviland Tuf, grijuliu şi metodic, scoase din lădiţă o duzină 
de cutii de conserve cu hrană pentru pisici şi le aşeză în 
faţa lui Celise Waan. Distrugere se căţără pe masă şi începu 
să toarcă. 


— Nu-i atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse Celise 
Waan, la fel de arţăgoasă ca de obicei. 

— Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înşela deseori. 
Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu 
diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînţeles, 
diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. 
Nava are dimensiuni considerabile. 

— Cât de considerabile? se interesă Kaj Nevis, 
apropiindu-se. 

Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. 

— Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenței cu bunuri 
excelente la prețuri minime e doar o navă comercială 
modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui 
să fie. 

— Atunci, spune cu aproximaţie, mârâi Kaj Nevis. 

— Cu aproximaţie, repetă Tuf. Ţinând seama de unghiul 
din care-i prezentată imaginea pe ecranul meu, 
considerând axa mai mare drept lungime, nava de care ne 
apropiem pare a avea circa treizeci de kilometri standard 
lungime, în jur de cinci kilometri lăţime şi vreo trei kilometri 
înălţime, cu excepţia secţiunii cu cupolă, care se ridică ceva 
mai mult, şi a turnului din faţă, care se înalţă aproximativ 
un kilometru deasupra punţii de unde porneşte. 

Se strânseseră toţi în camera de comandă, venise chiar 
şi Anittas, care se trezise din somnul lui controlat de 
calculator când reduseseră acceleraţia. Tăceau cu toţii. 
Chiar şi Celise Waan părea a nu găsi, pentru moment, nimic 
de zis. Se uitau la ecran, la silueta neagră, lungă, răsucită, 
care plutea în faţa stelelor ce sclipeau ici, colo, luminând 


slab, pulsând de energii nevăzute. 

— Am avut dreptate, mormăi, în cele din urmă, Jefri Lion, 
pentru a pune capăt tăcerii. O navă de germinare - o navă 
a CIE! Nimic altceva nu poate fi atât de mare! 

— Fir-ar să fie! exclamă Kaj Nevis, zâmbind. 

— Sistemul trebuie să fie uriaş, îşi dădu cu părerea 
Anittas. Imperialii Pământului erau mult mai sofisticaţi 
decât noi. Probabil că-i o Inteligență Artificială. 

— Suntem bogaţi, se bâlbâi Celise Waan, uitând pentru 
moment de multele-i şi variatele-i necazuri, apoi îl prinse pe 
Jefri Lion de mâini şi începu să valseze cu el, aproape 
ţopăind. Suntem bogaţi, bogaţi, suntem bogaţi şi celebri, 
suntem toţi bogaţi! 

— Acest lucru nu-i în întregime corect, zise Haviland Tuf. 
Nu mă îndoiesc că veţi deveni bogaţi în viitorul apropiat. 
Pentru moment însă, buzunarele dumneavoastră nu conţin 
mai mulţi standarzi decât conţineau cu un moment înainte. 
Nici eu, nici Rica Dawnstar nu împărtăşim posibilităţile 
dumneavoastră de prosperitate economică. 

Nevis se uită urât la el: 

— Te plângi de ceva, Tuf? 

— Departe de mine ideea de a obiecta, spuse Tuf, cu 
voce inexpresivă. Corectam doar declaraţia eronată a lui 
Celise Waan. 

— Bine, dădu din cap Kaj Nevis. Acum, înainte de a 
deveni bogaţi, trebuie să mergem la bordul chestiei aceleia 
şi să vedem ce-i în interiorul ei. Chiar dacă-i o ruină, tot 
vom obţine un premiu important pentru recuperarea ei. Dar 
dacă nava-i funcţională, nu există nici o măsură a bogăției 
ce ne va reveni! 

— Evident că-i funcțională, declară Jefri Lion. 
Răspândeşte molima peste Hro B'rana la fiecare a treia 
generaţie, de peste o mie de ani standard. 

— Da, comentă Nevis, asta-i adevărat, dar nu ne spune 
mare lucru. Se află pe o orbită fixă. Dar care-i starea 
motoarelor? A bibliotecii de celule? A calculatoarelor? Avem 
multe de verificat. Cum ajungem la bord, Lion? 

— Putem acosta, răspunse Jefri Lion. Tuf, vezi cupola 


aceea? 

— Vederea mea e fără pereche. 

— Bine. Cred că sub ea se află puntea de acostare, mare 
cât un cosmodrom. Dacă reuşim să deschidem cupola, 
putem duce nava ta acolo. 

— Dacă, zise Haviland Tuf. Un cuvânt foarte neplăcut. 
Atât de scurt şi atât de des rostit cu dezamăgire şi 
frustrare... 

Ca pentru a sublinia cuvintele lui, pe ecranul principal 
apăru o luminiţă roşie. Tuf întinse un deget alb: 

— Fiţi atenţi! 

— Ce-i asta? se interesă Nevis. 

— Un mesaj, răspunse Tuf. 

Se aplecă şi atinse o tastă uzată de la lasercom. 

Steaua molimei dispăru de pe ecran. În locul ei, se ivi 
figura obosită a unui bărbat de vârstă medie, ce stătea într- 
o cameră de comunicaţii. Individul avea riduri adânci pe 
frunte, o expresie posomorâtă, iar capul acoperit de păr 
des, negru. Ochii săi cenuşii-albaştri dezvăluiau epuizare. 
Purta o uniformă parcă scoasă din benzile de istorie, iar pe 
cap o capelă verde, cu cozoroc, şi cu un theta auriu ca 
emblemă. 

— Aici Arca, anunţă el. Aţi pătruns în sfera noastră de 
apărare. ldentificaţi-vă sau deschidem focul. Acesta este 
primul avertisment. 

Haviland Tuf apăsă pe butonul EMISIE. 

— Aici Cornul abundenței cu bunuri excelente la prețuri 
minime, anunţă el cu voce clară. Comandată de Haviland 
Tuf. Suntem negustori nepericuloşi, neînarmaţi. Venim din 
ShanDellor, Arcă. Pot cere permisiunea să mă apropii 
pentru acostare? 

— Există oameni! gâfâi Celise Waan. Echipajul trăieşte! 

— O evoluţie fascinantă a evenimentelor, afirmă Lion, 
trăgându-se de barbă. Poate că acesta este un descendent 
al membrilor echipajului iniţial CIE. Sau, poate, au folosit 
cronourzeala! Urzeala din firele ţesăturii timpului - pentru 
a-l accelera sau a-l ţine pe loc. Da, puteau face asta! 
Cronourzeala! Gândiţi-vă la acest lucru! 


Kaj Nevis scoase un sunet batjocoritor. 

— Au trecut o mie de ani şi indivizii sunt încă în viaţă! 
Cum naiba putem face faţă unor asemenea fiinţe? 

Imaginea de pe ecran pâlpâi scurt. Apoi acelaşi bărbat 
obosit, în uniforma Imperialilor Pământului, spuse: 

— Aici Arca. Identificarea voastră este greşit formulată. 
Vă aflaţi în interiorul sferei noastre de apărare. Identificaţi- 
vă sau deschidem focul! Acesta a fost al doilea 
avertisment. 

— Domnule, replică Haviland Tuf, protestez! Suntem fără 
arme şi fără apărare. Nu facem nici un rău. Suntem 
negustori, savanţi, colegi întru umanitate. Intenţiile noastre 
nu-s ostile şi, mai mult decât atât, nu avem mijloace de a 
produce daune unei nave atât de formidabile ca Arca 
dumneavoastră. De ce ne primiţi atât de belicos? 

Ecranul pâlpâi. 

— Aici Arca. Aţi pătruns în sfera noastră de apărare. 
Identificaţi-vă imediat sau veţi fi distruşi. Acesta este al 
treilea şi ultimul avertisment. 

— Înregistrări! exclamă Kaj Nevis, cu oarecare 
entuziasm. Asta-i! Nici vorbă de păstrare în viaţă cu ajutorul 
frigului sau de vreun afurisit de câmp de stază! Nu-i nimeni 
acolo. Doar un calculator care ne arată nişte înregistrări. 

— Mă tem că aveţi dreptate, zise Haviland Tuf. Se pune 
următoarea întrebare: dacă acel calculator este programat 
să transmită nişte înregistrări navelor care se apropie, ce 
altceva a fost programat să facă în continuare? 

— Codurile! îşi aminti brusc Jefri Lion. Am un set întreg 
de coduri ale Imperiului Federal, de secvenţe de 
identificare, în fişierele mele de pe cipurile de cristal! Mă 
duc să le caut! 

— O idee excelentă, comentă Haviland Tuf, dar cu o 
singură şi evidentă deficiență: e nevoie de timp pentru a 
găsi şi utiliza cipurile cu coduri. Dacă am avea posibilitatea 
de a face acest lucru, aş aplauda propunerea 
dumneavoastră. Mă tem, vai, că nu dispunem de această 
posibilitate. Arca tocmai a tras în noi. 

Apoi uriaşul se aplecă spre consolă şi anunţă: 


— Accelerez! 

Dar, în timp ce degetele lui lungi, albe, atingeau tastele, 
Cornul abundenței se zgâlţâi violent. Celise Waan ţipă şi se 
prăbuşi, Jefri Lion căzu peste Anittas. Chiar şi Rica Dawnstar 
trebui să se prindă de speteaza scaunului lui Tuf, pentru a 
se ţine pe picioare. Apoi se stinseră toate luminile. Vocea 
lui Tuf răsună în întuneric: 

— Mă tem că am vorbit prea devreme sau, mai corect, 
am acţionat prea târziu. 


Pe durata unui moment ce păru interminabil, fură 
copleşiţi de tăcere, întuneric şi groază, aşteptând o a doua 
lovitură care să pună capăt acestora. 

Apoi, bezna se limpezi un pic. Luminiţe firave apărură la 
consolele din jur, în timp ce aparatura Cornului abundenței 
se trezea la o semiviaţă pâlpâitoare. 

— Nu suntem scoşi complet din circulaţie, declară 
Haviland Tuf, stând pe scaunul din faţa tabloului de 
comandă, cu mâinile pe tastatura calculatorului. Voi cere 
un raport privind stricăciunile. Poate vom fi în stare să ne 
retragem. 

Celise Waan începu să scoată un țipăt, o văicăreală 
stridentă, isterică, fără sfârşit. Rămăsese întinsă pe podea. 
Kaj Nevis se întoarse spre ea. 

— Gura, vacă tâmpită! o repezi el şi-o izbi cu piciorul, iar 
vaietul ei se transformă într-o bolboroseală. Suntem morţi 
dacă rămânem locului! Următorul proiectil ne va face 
ţăndări! Fir-ar să fie, Tuf, mişcă drăcia asta de aici! 

— Capacitatea noastră de deplasare este nediminuată, 
replică Tuf. Lovitura pe care am încasat-o nu a pus capăt 
mişcării noastre, deşi ne-a deviat oarecum de pe traiectoria 
iniţială, ce ne ducea către Arcă. Poate că de aceea n-au tras 
iar în noi. Mă tem, continuă el, examinând caracterele 
estompate, verzi, ce defilau pe un ecran mai mic, că nava 
mea a suferit unele reduceri ale funcţionalităţii. N-ar fi 
recomandabil să accelerez acum - tensiunea ne-ar sfărâma, 
fără îndoială, în bucăţi. Sistemul pentru menţinerea vieţii 
are câteva stricăciuni. Extrapolările arată că vom rămâne 


fără oxigen peste aproximativ nouă ore standard. 

Kaj Nevis înjură, iar Celise Waan începu să dea cu pumnii 
în podea. 

— Pot face economie de oxigen intrând din nou în stare 
de repaos, se oferi Anittas. 

ÎI ignorară cu toţii. 

— Să omorâm pisicile, sugeră Celise Waan. 

— Putem să ne deplasăm? întrebă Rica Dawnstar. 

— Motoarele de manevră sunt încă funcţionale, răspunse 
Tuf, dar, fără capacitatea de a executa salturi stelare, vom 
avea nevoie de doi ani ShanbDish pentru a ajunge pe Hro 
B'rana. Patru dintre noi pot găsi adăpost în costumele 
cosmice. Filtrele de aer cu viruşi vor recicla oxigenul un 
timp nelimitat. 

— Refuz să trăiesc doi ani într-un costum cosmic! declară 
cu tărie Celise Waan. 

— Foarte bine, zise Tuf. Deoarece am numai patru 
costume, iar noi suntem şase, acest lucru ne va ajuta. 
Sacrificiul dumneavoastră, plin de nobleţe, va fi amintit 
multă vreme, doamnă. Inainte de a pune acest plan în 
aplicare, cred totuşi că ar trebui să luăm în considerare altă 
opţiune. 

— Care? se interesă Kaj Nevis. 

Tuf se roti cu scaunul şi-i privi pe fiecare în parte, la 
lumina slabă a camerei de comandă. 

— Să sperăm că cipurile de cristal ale lui Jefri Lion conţin 
codul potrivit pentru apropiere, astfel încât să acostăm Arca 
fără să devenim o ţintă pentru un armament străvechi. 

— Cipul! exclamă Lion, care abia se zărea - în beznă, 
jacheta lui din stofă cameleon devenise de-un negru mat. 
Mă duc să-l caut! 

Se repezi în goană către sectorul de locuit. 

Ciupercă traversă liniştit camera şi sări în poala lui Tuf, 
care puse o mână pe el, iar cotoiul uriaş începu să toarcă 
puternic. Un sunet mai degrabă liniştitor. Poate că lucrurile 
aveau să se rezolve, până la urmă... Dar Jefri Lion plecase 
de prea mult timp... 

Când, în cele din urmă, îl auziră revenind, paşii lui erau 


fără vlagă, de om învins. 

— Ei bine, întrebă Nevis, unde-i? 

— A dispărut. Am căutat pretutindeni. A dispărut. Aş fi 
jurat că-l am. Fişierele mele... Kaj, aş fi vrut să le iau cu 
mine. Sigur, nu puteam lua totul, dar am copiat 
înregistrările mai importante, lucrurile care ar fi putut fi de 
folos - materiale despre război, despre CIE, ceva despre 
istoria zonei. Ştii servieta mea cenuşie. In ea aveam 
calculatorul cel mic şi vreo treizeci de cipuri de cristal. Am 
căutat câte ceva prin ele noaptea trecută, când stăteam în 
pat, îţi aminteşti? Revedeam informaţiile despre navele de 
germinare, iar tu te-ai plâns că nu te las să dormi. Am un 
cip plin cu coduri din vechime, ştiu că am, şi am intenţionat 
să-l iau cu mine. Dar nu-i aici! 

Lion se apropie. Văzură că ţinea calculatorul portabil 
întins spre ei, ca o ofrandă. 

— Am căutat prin cutie de patru ori, am verificat toate 
cipurile care erau pe pat, pe masă... Nu-i. Îmi pare rău. 
Doar dacă nu l-a luat cineva... adăugă el, privind spre 
ceilalţi, dar nimeni nu zise nimic. Probabil că am uitat 
codurile pe ShanDellor. Am plecat în grabă şi... 

— Tâmpit senil! izbucni Kaj Nevis. Ar trebui să te ucid 
chiar acum şi să economisesc un pic de aer pentru noi, 
ceilalţi! 

— Suntem morţi, se văită Celise Waan, morţi, morți... 

— Doamnă, zise Haviland Tuf, mângâindu-l pe Ciupercă, 
continuaţi să faceţi afirmaţii pripite. Nu sunteţi mai moartă 
decât eraţi bogată cu puţin timp în urmă. 

— Ai vreo idee? se întoarse Nevis spre el. 

— Într-adevăr, răspunse Tuf. 

— Ei bine? îl grăbi Nevis. 

— Arca este singura noastră salvare. Trebuie s-o 
acostăm. Fără cristalul cu coduri al lui Jefri Lion, nu putem 
deplasa Cornul abundenței cu bunuri excelente la prețuri 
minime pentru a ne apropia de ea, ca să nu se tragă iar în 
noi. Un lucru evident. Dar mi-a venit o idee interesantă, 
spuse el, ridicând un deget. Poate că Arca va arăta mai 
puţină ostilitate faţă de o ţintă mai mică - un om în costum 


spaţial, propulsat de jeturi de aer! 

Kaj Nevis deveni gânditor. 

— Şi cum o să intre omul acela în Arcă? O să bată în 
carenă, să i se deschidă? 

— Un gest nepractic, recunoscu Haviland Tuf. Cred totuşi 
că am o soluţie pentru rezolvarea acestei probleme. 

Ceilalţi aşteptară. Tuf îl mângâie pe Ciupercă. 

— Dă-i drumul, zise nerăbdător Kaj Nevis. 

— Să-i dau drumul? clipi Tuf. Intr-adevăr... Vă rog să fiți 
îngăduitori. Mintea mea e oarecum zăpăcită. Sărmana mea 
navă a suferit stricăciuni importante. Modestul meu cămin 
este ruinat şi devastat. Cine o să plătească reparaţiile 
necesare? Kaj Nevis mă va trata cu largheţe, după ce se va 
bucura de bogăţie? Mă tem că nu. Imi vor cumpăra Jefri 
Lion şi Anittas o navă nouă? Greu de crezut. Stimata Celise 
Waan îmi va acorda o primă, în afara salariului meu, pentru 
a-mi compensa pierderea? A promis deja că va depune o 
plângere împotriva mea, pentru a-mi fi confiscată nava 
prăpădită şi a-mi fi anulată licenţa de navigaţie. Cine va 
dori să mă ajute? 

— Nu te mai gândi la asta! Cum intrăm pe Arcă? Spuneai 
că ştii o cale! 

— Am spus? Cred că aveţi dreptate, domnule. Dar mă 
tem că povara necazurilor mi-a izgonit ideea din mintea 
mea amărâtă, zăpăcită. Am uitat-o. Nu mă pot gândi decât 
la situaţia mea economică jalnică... 

Rica Dawnstar râse şi-l bătu pe Tuf pe spatele-i lat. 
Acesta se uită la ea. 

— lar acum am fost lovit grosolan de mândra Rica 
Dawnstar. Vă rog să nu mă atingeţi, doamnă! 

— Asta-i şantaj! gemu Celise Waan. O să te bag la 
puşcărie pentru asta! 

— Şi integritatea mea fizică e periclitată, fiind împroşcat 
cu ameninţări. Te miri că nu pot gândi, Ciupercă? 

— Bine, Tuf, ai câştigat, mârâi Kaj Nevis. Aud vreo 
obiecţie împotriva ideii de a-l face pe Tuf partener cu 
drepturi depline? întrebă el, privind în jur. Adică să 
împărţim la cinci? 


Jefri Lion tuşi. 

— Merită, dacă planul lui funcţionează. 

— De acum faci parte din grupul nostru, dădu din cap 
Nevis. 

Haviland Tuf se ridică de pe scaun, cu o demnitate 
greoaie, dându-l jos pe Ciupercă din poală. 

— Memoria mi-a revenit! anunţă el. Există patru costume 
spaţiale în dulap. Dacă unul dintre dumneavoastră va fi atât 
de amabil să se înveşmânteze cu unul şi să mă ajute, vom 
merge împreună să aducem din depozitul numărul 
doisprezece un echipament foarte folositor. 


— Să fiu a naibii! exclamă Rica Dawnstar râzând, în timp 
ce bărbaţii se întorceau, cărând între ei ceva extrem de 
voluminos. 

— Ce-i asta? întrebă Celise Waan. 

Haviland Tuf, care arăta imens în hainele lui spaţiale 
albastre-argintii, aşeză povara pe podea şi-l ajută pe Kaj 
Nevis să o ridice la verticală. Apoi îşi scoase casca şi 
examină cu mândrie ceea ce aduseseră. 

— Un costum spaţial, doamnă. Mi se pare evident. 

Era un costum spaţial, dar unul cum nu mai văzuseră 
până atunci, construit, după toate aparențele, de cineva 
care nu se gândise la oameni. Îi depăşea în înălţime pe toţi, 
chiar şi pe Tuf. Creasta ornamentată a câăştii mari, 
bombate, ajungea la trei metri de duşumea, aproape 
atingând tavanul. Avea patru braţe groase, cu câte două 
articulaţii. Cele de deasupra se terminau cu cleşti 
strălucitori, zimţaţi. În picioarele groase puteau încăpea 
trunchiuri de copaci tineri. Tălpile arătau ca nişte farfurii 
mari, circulare. Pe spinarea lată se găseau patru rezervoare 
imense. Din umărul drept se înălța o antenă radar. Peste 
tot, metalul negru, rigid, din care fusese construit costumul, 
era filigranat cu modele bizare, ondulate, roşii şi aurii. 
Echipamentul rămase între ei ca un gigant din vechime, 
înveşmântat în armură. 

Kaj Nevis întinse degetul spre el. 

— L-ai adus. Şi ce dacă? La ce ne ajută monstruozitatea 


asta? Mi se pare o aiureală! 

— Vă rog, replică Tuf, acest mecanism care vă displace 
reprezintă o antichitate cu istorie bogată. Am cumpărat 
acest artefact străin fascinant, cu un preţ mare pentru 
mine, pe Ungi, când am trecut prin sectorul respectiv. 
Acesta este un autentic costum de luptă ungian, domnule, 
declarat a fi din perioada dinastiei Hameriin, care s-a 
prăbuşit cu cincisprezece veacuri în urmă, cu mult înainte 
ca omenirea să ajungă la stelele ungiene. A fost complet 
restaurat. 

— Şi ce face? întrebă Rica Dawnstar, grăbită, ca de 
obicei, să ajungă la esenţa problemei. 

Tuf clipi. 

— Posibilităţile sale sunt multe şi variate. Două se 
potrivesc teribil situaţiei neplăcute în care ne aflăm. Are un 
exoschelet suplimentar, iar când e folosit pe deplin, acesta 
măreşte puterea intrinsecă a ocupantului de aproximativ 
zece ori. Mai mult, echipamentul include un excelent laser 
pentru tăiat, proiectat pentru a despica un strat de duraliaj 
de o jumătate de metru, sau o placă de oţel cu o grosime 
semnificativ mai mare, dacă raza este aplicată direct, de la 
distanţă zero. Pe scurt, acest costum de luptă va constitui 
mijlocul de a pătrunde în străvechea navă de război, ce 
pare a fi unica noastră salvare. 

— Splendid! exclamă Jefri Lion, bătând din palme. 

— S-ar putea să meargă, comentă Kaj Nevis. Cum vom 
proceda? 

— Trebuie să recunosc unele deficienţe ale 
echipamentului în ceea ce priveşte manevrabilitatea în 
spaţiul cosmic. Rezervele noastre includ patru costume 
standard, dar numai două ejectoare. Am plăcerea de a vă 
anunţa că echipamentul de luptă ungian posedă instalaţie 
proprie de propulsare. Propun următorul plan. Mă voi 
înveşmânta în costumul de luptă şi voi părăsi Cornul 
abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime, însoţit 
de Rica Dawnstar şi Anittas, aceştia în costume cosmice 
obişnuite şi cu propulsoare. Ne vom îndrepta, cu toată 
viteza, spre Arcă. Dacă vom parcurge drumul fără 


probleme, vom folosi facilităţile deosebite de care dispune 
costumul meu pentru a face o gaură într-un sas. Am auzit 
că Anittas este expert în sisteme cibernetice străvechi şi 
calculatoare demodate. Foarte bine. O dată intraţi, nu va 
avea probleme să obţină controlul asupra Arce; şi să 
anuleze programul ostil care funcţionează acum. 

Celise Waan se făcu stacojie. 

— Ne vei lăsa să murim! ţipă ea. Nevis, Lion, trebuie să-l 
oprim! O dată aflaţi pe navă, ne vor distruge! Nu putem 
avea încredere în ei! 

— De ce trebuie ca moralitatea mea să fie asaltată 
continuu de asemenea acuzaţii? întrebă Haviland Tuf. Sunt 
un om de onoare. Desfăşurarea evenimentelor, aşa cum aţi 
sugerat-o, nu mi-a trecut niciodată prin minte! 

—E un plan bun, zâmbi Kaj Nevis, care începu să 
despacheteze costumele spaţiale. Anittas, mercenaro, 
îmbrăcaţi-vă! 

— Îi laşi să ne părăsească aici? gemu Celise Waan către 
Jefri Lion. 

— Sunt sigur că nu ne vor face nici un rău, spuse Lion, 
trăgându-se de barbă. Şi dacă ar face-o, Celise, cum vrei 
să-i opresc? 

— Să ducem costumul de luptă la sasul principal, îi spuse 
Haviland Tuf lui Kaj Nevis, în timp ce Dawnstar şi cibertehul 
se îmbrăcau. 

Nevis dădu din cap, ieşi din propriul lui costum şi se 
apucă să-l ajute pe Tuf. 

Târâră, cu oarecare dificultate, uriaşa armură ungiană 
către sasul principal al Cornului abundenței. Ajunşi acolo, 
Tuf îşi scoase costumul şi desfăcu intrarea în cuirasă, apoi 
se urcă pe un scaun şi începu să se strecoare cu greu 
înăuntru. 

— O clipă, zise Kaj Nevis, apucându-l de umăr. 

— Domnule, nu-mi place să fiu atins! Luaţi mâna de pe 
mine. 

Se întoarse şi clipi, surprins. Kaj Nevis scosese un 
vibrocuţit. Lama subţire, zumzăitoare, care putea tăia chiar 
şi oţelul, se afla la mai puţin de un centimetru de nasul lui. 


— Un plan bun, rânji Kaj Nevis, dar o să facem o mică 
schimbare. Eu voi îmbrăca supercostumul şi voi pleca 
împreună cu Anittas şi micuța Rica. Tu vei rămâne aici şi 
vei muri. 

— Nu aprob această substituire. Sunt întristat că şi 
dumneavoastră înclinați să  manifestaţi suspiciuni 
nefondate faţă de motivele mele. Vă asigur, aşa cum am 
asigurat-o şi pe Celise Waan, că gândul trădării nu mi-a 
trecut nicicând prin minte. 

— Amuzant! Mie mi-a trecut prin minte. Şi mi s-a părut o 
idee a naibii de bună! 

Haviland Tuf luă o înfăţişare de om cu demnitatea rănită. 

— Planul dumneavoastră a eşuat, domnule, anunţă el. 
Anittas şi Rica Dawnstar se află în spatele dumneavoastră. 
E binecunoscut faptul că Rica Dawnstar a fost angajată 
pentru a preveni o asemenea comportare din partea 
dumneavoastră. Vă sfătuiesc să vă predaţi. Va fi mult mai 
bine pentru dumneavoastră. 

Kaj Nevis se hlizi. 

Rica Dawnstar îşi ţinea casca sub braţ. Privi scena, 
scutură uşor capul ei frumos şi oftă. 

— Ar fi trebuit să accepţi oferta mea, Tuf. Ţi-am spus că 
va veni o vreme când vei regreta că n-ai un aliat. 

Apoi îşi puse casca, o închise ermetic şi înhăţă un 
propulsor. 

— Să mergem, Nevis. 

În cele din urmă, pe figura lată a lui Celise Waan se ivi o 
expresie ce dovedea că înţelesese ce se întâmpla. Spre 
meritul ei, de data asta nu se lăsă cuprinsă de isterie. Se 
uită după o armă, dar, negăsind nici una la îndemână, îl 
apucă pe Ciupercă. Pisica stătuse şi urmărise evenimentele, 
curioasă. 

— Tu, tu, TU! răcni ea, aruncând motanul de-a lungul 
camerei. 

Kaj Nevis se ghemui. Ciupercă miorlăi zdravăn şi-l izbi pe 
Anittas. 

— Fiţi amabilă şi încetaţi să azvârliţi cu pisicile mele, zise 
Haviland Tuf. 


Revenindu-şi imediat, Nevis agită vibrocuţitul spre Tuf, 
într-un mod extrem de agresiv, iar acesta dădu încet înapoi. 
Nevis zăbovi un timp pentru a ridica de jos costumul 
dezbrăcat de Tuf şi a-l tăia cu abilitate într-o duzină de fâşii 
lungi, albastre-argintii. Apoi, cu grijă, se căţără în costumul 
de luptă ungian. Rica Dawnstar îl închise ermetic. Nevis avu 
nevoie de oarecare răgaz pentru a descoperi cum funcţiona 
sistemul străin de comandă, dar după cinci minute vizorul 
bombat din faţă începu să lucească în culoarea roşie, 
îndurerată, a sângelui, iar membrele superioare, grele, se 
mişcară neîndemânatic. Ridică, de probă, braţele inferioare, 
cele cu cleşti, în timp ce Anittas deschidea uşa interioară a 
ecluzei. Kaj Nevis pătrunse în ea, clănţănind din cleşti, 
urmat de ciberteh şi de Rica Dawnstar. 

— Îmi pare rău, oameni buni, declară ea, în timp ce 
închidea uşa. N-am nimic cu voi. E doar o chestie de 
aritmetică. 

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. De scădere. 


Tuf stătea pe scaunul de comandă, în beznă, privind 
pâlpâiala instrumentelor din faţa lui. Ciupercă, cu 
demnitatea foarte afectată de păţania prin care trecuse, se 
căţărase în poala lui şi se alinta, cerând să fie mângâiat. 

— Arca nu trage în foştii noştri camarazi, le spuse el lui 
Jefri Lion şi Celise Waan. 

— E numai vina mea, gemu Lion. 

— Nu, îl contrazise Celise Waan şi arătă cu degetul spre 
Tuf. E vina lui. 

— Nu sunteţi o femeie prea recunoscătoare, remarcă 
Haviland Tuf. 

— Recunoscătoare? Pentru ce? răbufni ea, furioasă. 

Tuf îşi încrucişă mâinile. 

— Nu am rămas complet fără resurse. Pentru început - 
Kaj Nevis ne-a lăsat un costum cosmic funcţional. 

— Şi nici un dispozitiv de propulsare. 

— Aerul ne va ajunge de două ori mai mult timp, din 
moment ce numărul nostru a scăzut. 

— Dar se va termina, mârâi Celise Waan. 


— Kaj Nevis şi ciracii lui n-au folosit costumul de luptă 
ungian pentru a distruge Cornu/ abundenței cu bunuri 
excelente la prețuri minime după ce l-au părăsit, aşa cum 
ar fi putut s-o facă. 

— Nevis a preferat să murim în chinuri, replică 
antropologa. 

— Cred că nu. Mai degrabă a dorit să păstreze această 
navă ca un ultim refugiu, pentru situaţia în care planul lui 
de a aborda Arca ar eşua, mormăi Tuf. Pentru moment, 
avem adăpost, provizii şi posibilitate de deplasare, chiar 
dacă limitată. 

— Avem doar o navă defectă, care va rămâne în curând 
fără aer, zise Celise Waan. 

Voia să mai spună ceva, dar tocmai atunci Distrugere 
năvăli în camera de comandă, plină de energie, urmărind o 
bijuterie pe care o rostogolea în faţa ei. Podoaba se opri la 
picioarele lui Celise Waan. Distrugere sări după ea, o lovi cu 
laba şi o făcu să se răsucească. Celise Waan răcni: 

— Inelul meu cu piatră-lucitoare! Cât l-am căutat! Să te 
ia dracu’, hoaţă scârboasă! g 

Se aplecă şi încercă să apuce inelul. Intrucât Distrugere 
se apropiase de ea, Celise izbi cu pumnul pisica. Nu nimeri. 
Ghearele lui Distrugere avură mai mult succes. Celise Waan 
ţipă. 

Haviland Tuf se ridică în picioare. Ridică animalul şi 
bijuteria, o ţinu pe Distrugere sub braţ, la adăpost, şi 
înmână inelul proprietarei însângerate. 

— Proprietatea dumneavoastră, doamnă. 

— Jur că, înainte de a muri, o să apuc creatura asta de 
coadă şi o să-i împrăştii creierul pe pereţi - dacă are creier. 

— Nu apreciaţi suficient calităţile unei feline, zise 
Haviland Tuf, retrăgându-se spre scaun, în timp ce-o 
mângâia pe Distrugere aşa cum îl mângâiase mai devreme 
pe Ciupercă. Pisicile sunt animale foarte inteligente. E 
binecunoscut faptul că toate au oarece însuşiri 
parapsihologice. Se ştie că primitivii de pe Pământ le 
venerau. 

— Am studiat primitivi care venerau fecale, declară 


băţoasă antropologa. Animalul ăsta e o fiară murdară! 

— Felinele sunt exagerat de curate, răspunse calm Tuf. 
Distrugere e ceva mai mare decât un pisoi, dar cheful de 
joacă şi temperamentul haotic i-au rămas nediminuate. E o 
fiinţă foarte încăpăţânată, dar asta face parte din şarmul ei. 
Ciudat, este o făptură a obiceiurilor. Cine nu-i fermecat de 
bucuria ei de a se juca cu obiecte care zac pe jos? Cine nu-i 
amuzat de frecvenţa nebunească cu care rătăceşte, pe sub 
consolele din această cameră, lucrurile cu care se joacă? 
Oare cine? Doar cei foarte acri şi cu inimă de piatră, 
concluzionă Tuf, clipind repede - o dată, de două ori, de trei 
ori - iar pe figura lui se citi o furtună emoţională. Sus, 
Distrugere! mormăi el cu blândeţe, ridicând pisica din 
poală. 

După ce se sculă de pe scaun, se lăsă, cu multă 
demnitate, în genunchi şi începu să se târască prin 
încăpere, uitându-se sub console. 

— Ce faci? îl întrebă Celise Waan. 

— Caut jucăriile pierdute de Distrugere. 

— Sângerez, ni se termină aerul, iar tu cauţi jucăriile 
pisicii! exclamă, exasperată, femeia. 

— Cred că v-am spus prea multe, comentă Tuf. 

Scoase de sub consolă o mână de obiecte mărunte, apoi 
alta. După ce vâri braţul dedesubt şi scotoci sistematic, se 
ridică, îşi adună prada, se scutură şi începu să sorteze ceea 
ce găsise în praf. 

— Interesant! făcu el. 

— Ce-ai spus? 

— Acestea sunt ale dumneavoastră, se adresă el lui 
Celise Waan, înmânându-i alt inel şi două stilouri. Acestea 
sunt ale mele, continuă el, punând deoparte alte două 
stilouri, trei crucişătoare roşii, un cuirasat galben şi un port 
stelar argintiu. lar acesta, presupun, e al dumneavoastră, îi 
spuse el lui Lion, întinzându-i un cristal şlefuit, de mărimea 
unei unghii. 

Lion sări în picioare: 

— Cipul! 

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. 


Urmă un moment de încordare nesfârşită, după ce Tuf 
lansase cererea de acostare. O crăpătură subţire se ivi în 
mijlocul cupolei negre, imense. Apoi alta, perpendiculară pe 
prima. După aceea a treia, a patra şi încă altele. Cupola se 
spintecă într-o sută de felii înguste, care se lăsară pe 
carcasa Arcei. 

Jefri Lion respiră adânc: 

— A mers! exclamă el, cu o voce plină de uimire şi 
recunoştinţă. 

— Am ajuns, cu câtva timp în urmă, la concluzia că vom 
penetra sfera de apărare fără să fie deschis focul împotriva 
noastră. Aceasta-i doar confirmarea. 

Urmăriră desfăşurarea evenimentelor pe ecran. Sub 
cupolă apăru o punte de asolizare, cam cât portul multor 
planete mici. Puntea era ciuruită de zone circulare de 
acostare, unele dintre ele fiind ocupate. În timp ce 
aşteptau, un inel de lumină albastră-albă fâlfâi în jurul unei 
zone libere. 

— Departe de mine gândul de a vă dicta modul de 

comportare, spuse Haviland Tuf, cu ochii pe aparatură, 
mişcându-şi mâinile metodic, cu atenţie. Totuşi, v-aş sfătui 
să vă prindeţi centurile de siguranţă. Voi scoate picioarele 
de asolizare şi voi programa coborârea în zona indicată, dar 
nu cunosc ce stricăciuni au suferit picioarele - de fapt, nu 
sunt sigur nici măcar dacă au rămas la locul lor. De aceea, 
vă solicit să aveţi grijă. 
_ Puntea de asolizare se întindea, neagră, în faţa lor. 
Incepură să coboare încet în adâncimile ei de peşteră. 
Inelul luminos al punţii de acostare se zărea tot mai mare 
pe un ecran. Un al doilea ecran arăta lumina albastră, 
slabă, a aparatelor gravitaționale ale Cornului abundenței, 
reflectată de ziduri îndepărtate de metal şi de siluetele 
altor nave. Pe un al treilea se vedea cupola care se 
strângea la loc, ca o mulţime de dinţi ascuţiţi ce păreau a 
mesteca un animal imens, venit din spaţiul cosmic. 

Impactul fu surprinzător de blând. Nava se aşeză pe 
punte cu un oftat, o şuierătură şi o zgâlţâitură fără 


importanţă. Haviland Tuf opri motoarele şi rămase un 
moment examinând aparatele şi imaginile de pe ecran. 
Apoi se întoarse spre ceilalţi. 

— Am acostat, îi anunţă el. A venit timpul să facem un 
plan. 

Celise Waan îşi desfăcu în grabă centura. 

— Vreau să ies de aici, să-i găsesc pe Nevis şi pe căţeaua 
aia, Rica, să le dau un exemplu bun de ceea ce gândesc! 
declară ea. 

— Un exemplu bun de ceea ce gândiţi reprezintă o 
contradicţie de termeni, comentă Haviland Tuf. Cred că 
desfăşurarea evenimentelor propusă de dumneavoastră 
este extrem de neînţeleaptă. Foştii noştri colegi pot fi 
consideraţi acum rivalii noştri. Deoarece abia ne-au 
abandonat morţii, neîndoielnic că nu se vor arăta încântați 
să descopere că trăim şi vor lua imediat măsuri pentru a 
corecta situaţia. 

— Tuf are dreptate, recunoscu Lion. 

Se duse apoi de la un ecran la altul, privindu-le fascinat. 
Nava de germinare străveche îi reaprinsese spiritul şi 
imaginaţia, îl umpluse de energie. 

— Noi sau ei, Celise. E război. Ne vor ucide dacă vor 
putea, nu te îndoi de asta. Trebuie să fim la fel de nemiloşi! 
A venit timpul să folosim o tactică înţeleaptă! 

— Mă înclin în faţa experienţei marţiale a 
dumneavoastră, zise Tuf. Ce strategie sugeraţi? 

Jefri Lion se trase de barbă. 

— Ei bine, să mă gândesc... Care-i situaţia? Îl au pe 
Anittas. Omul este pe jumătate computer. De îndată ce se 
va conecta la sistemul de comandă al navei, va fi în stare 
să determine cât din Arcă funcţionează şi, probabil, să 
exercite oarecare influenţă asupra ei. Ceea ce este un lucru 
periculos. S-ar putea să încerce asta chiar acum. Ştim că au 
ajuns primii pe navă. S-ar putea să fi aflat că am acostat, s- 
ar putea să nu fi aflat. In acest din urmă caz, am avea 
avantajul surprizei. 

— lar ei au avantajul că deţin tot armamentul, replică 
Tuf. 


— Nici o problemă, spuse Jefri Lion, frecându-şi mâinile, 
nerăbdător. Asta-i o navă de război. CIE se specializase în 
biorăzboi, e adevărat, dar Arca e vas militar - ca atare, sunt 
convins că echipajul avea arme individuale şi alte chestii de 
felul ăsta. Trebuie să existe un arsenal. E nevoie doar să-l 
găsim. 

— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf. 

— Avantajul nostru - ei bine, n-o să fiu lipsit de modestie 
- sunt eu, turui mai departe Lion. Ei habar n-au de nimic, cu 
excepţia lucrurilor pe care le poate descoperi Anittas în 
calculator. Dar eu am studiat navele anticului Imperiu 
Federal. Ştiu totul despre ele. Mă rog, tot ce n-a fost uitat 
sau ţinut secret. Cunosc, oricum, câteva amănunte 
esenţiale despre structura generală a acestor nave de 
germinare. Trebuie să găsim mai întâi armurăria. S-ar 
cuveni să fie în apropiere. Procedura standard era de a 
plasa armamentul lângă puntea de acostare, pentru 
echipele care debarcau pe planete. După ce ne vom 
înarma, va trebui să căutăm... să mă gândesc... da, 
biblioteca de celule, asta-i esenţial. Navele de germinare 
aveau biblioteci uriaşe de celule, cu material pentru donare 
literalmente de pe mii de planete, ţinut într-un câmp de 
stază. Trebuie să aflăm dacă acele celule sunt încă vii! 
Dacă s-a prăbuşit câmpul de stază, iar mostrele s-au 
distrus, ne-am ales doar cu o navă foarte mare. Dar dacă 
sistemele sunt încă operaţionale, Arca este nepreţuită! 

— Cu toate că apreciez importanţa bibliotecii de celule, 
zise Tuf, mi se pare că prioritatea imediată ar reprezenta-o 
localizarea punţii de comandă. Făcând presupunerea 
negarantată, dar deosebit de atractivă, că nici un membru 
al echipajului Arcei n-a rămas în viaţă după trecerea unui 
mileniu, înseamnă că suntem singuri pe navă cu inamicii 
noştri, iar echipa care obţine controlul comenzilor 
funcţiunilor navei se va bucura de un avantaj formidabil. 

— Bună idee, Tuf! exclamă Lion. Foarte bine, să mergem 
acolo! 

— In regulă, spuse Celise Waan. Vreau să ies din capcana 
asta cu pisici! 


Haviland Tuf ridică un deget. 

— Un moment, vă rog! Se ridică o problemă. Suntem trei 
la număr şi posedăm un singur costum spaţial. 

— Suntem în interiorul unei nave! declară Celise Waan, 
cu voce sarcastică. De ce-am avea nevoie de costume? 

— Poate că nu avem, recunoscu Tuf. E adevărat că, după 
cum aţi sugerat, instalaţiile de acostare par a funcţiona ca 
un sas foarte mare, iar aparatele mele indică faptul că 
suntem înconjurați acum de o atmosferă complet 
respirabilă, alcătuită din azot şi oxigen, ce-a fost pompată 
în interior imediat ce s-a finalizat închiderea cupolei. 

— Deci, care-i problema, Tuf? 

— Probabil că-s exagerat de prudent. Recunosc că sunt 
oarecum neliniştit. Această Arcă, deşi pare abandonată şi 
defectă, este totuşi funcţională. Dovadă - molimele care 
apar regulat pe Hro B'rana sau eficienţa cu care s-a apărat 
când ne-am apropiat. Nu ştiu încă de ce a fost părăsită 
nava, nici cum şi-au găsit sfârşitul ultimii oameni din 
echipaj, dar mi se pare evident că dorinţa lor a fost ca Arca 
să continue să trăiască. Poate că sfera exterioară de 
protecţie a fost doar prima din mai multe linii de apărare 
automată... 

— O idee şocantă, mormăi Jefri Lion. Să existe oare 
capcane? 

— De-un fel deosebit. Atmosfera care ne aşteaptă poate 
fi plină cu viruşi purtători de molime sau boli contagioase 
biogenetice. Să îndrăznim să riscăm? Eu m-aş simţi mai 
bine într-un costum ermetic, dar dumneavoastră sunteţi 
liberi să decideţi altfel. 

Celise Waan deveni brusc îngrijorată. 

— Trebuie să-mi dai costumul! Avem doar unul şi merit 
să-l primesc, după ce am fost tratată atât de bestial! 

— Nu-i cazul să discutăm în contradictoriu, doamnă. Ne 
aflăm pe puntea de acostare. Am observat că în jurul 
nostru se găsesc nouă nave spaţiale, de diferite modele. 
Una este un aparat de vânătoare hruun, alta o navă 
comercială rhianeză, două au forme ce nu-mi sunt 
familiare. lar cinci sunt navete de acelaşi tip, fără îndoială 


făcând parte din echipamentul original al Arcei. Experienţa 
îmi spune că navele cosmice sunt înzestrate, invariabil, cu 
costume cosmice. Intenţia mea este deci să îmbrac 
costumul, să ies şi să scotocesc prin navele din vecinătate, 
până voi găsi costume şi pentru dumneavoastră. 

— Nu-mi place ideea! se răsti Celise Waan. Tu o să pleci, 
iar noi o să rămânem blocaţi aici! 

— Vicisitudinile vieţii, comentă Tuf, ne obligă uneori să 
acceptăm ceea ce nu ne place. 


Sasul le făcu probleme. Era o ieşire mică, pentru cazuri 
de necesitate, cu comenzi manuale. Nu întâmpinaseră nici 
o rezistenţă în deschiderea uşii exterioare, pe care o 
trăseseră în urma lor, după ce intraseră. Dar uşa interioară 
însemnase cu totul altceva. 

Atmosfera pătrunsese în încăpere de îndată ce panoul de 
afară se închisese ermetic. Panoul interior se blocase. Rica 
Dawnstar încercă prima să deschidă uşa, dar roata imensă 
din metal refuză să se învârtă, iar clanţa să se clintească. 

— DĂ-TE DIN DRUMUL MEU! zise Kaj Nevis, cu vocea 
transformată într-un croncănit neplăcut de circuitele de 
comunicaţii neumane din costumul de luptă şi adusă la o 
intensitate asurzitoare de difuzoarele exterioare. 

Trecu pe lângă Rita, provocând un zăngănit puternic al 
podelei, când călcă pe ea cu tălpile-i imense, ca nişte 
farfurii. Braţele superioare apucară roata şi o răsuciră. 
Volanul rezistă un moment, apoi se rupse. 

— Bună treabă! râse Rica, în difuzorul ei. 

Kaj Nevis tună ceva neinteligibil. Apucă după aceea 
clanţa şi încercă s-o mişte, dar reuşi s-o rupă şi pe ea. 

Anittas se apropie de mecanismul încăpățânat al 
broaştei. 

— Un set de butoane pentru cod, arătă el. Dacă am tasta 
codul corect, uşa s-ar deschide automat. Există şi un 
terminal de calculator. Dacă m-aş conecta la el, poate aş 
reuşi să găsesc codul în sistem. 

— CINE TE OPREŞTE? întrebă Kaj Nevis, în vreme ce 
vizorul lui sclipea ameninţător. 


Anittas îşi ridică braţele, neajutorat. Cu părţile organice 
ale trupului acoperite de albastrul argintiu al costumului, cu 
ochii din metal privind prin plasticul transparent, arăta, mai 
mult ca niciodată, a robot. Kaj Nevis, uriaş pe lângă el, 
părea un robot mai mare. 

— Costumul acesta, zise Anittas, nu-i proiectat ca lumea. 
Nu mă pot conecta dacă nu-l scot. 

— ATUNCI, SCOATE-L! 

— Ar fi bine? Nu-s convins. 

— Există aer, interveni Rica Dawnstar, arătând spre 
panoul cu aparate, din apropiere. 

— Voi nu vă scoateţi costumele! protestă Anittas. Dacă o 
să greşesc şi o să deschid uşa exterioară, în locul celei 
interioare, o să mor înainte de a apuca s-o închid la loc. 

— ATUNCI, NU FACE NICI O GREŞEALA! bubui vocea lui 
Kaj Nevis. 

Anittas îşi încrucişă braţele. 

— Aerul poate fi dăunător. Nava a fost o epavă timp de 
un mileniu standard. Chiar cel mai sofisticat sistem se 
defectează după o vreme. N-am chef să risc. 

— DA? tună Nevis. 

Se auzi un scrâşnet. Unul dintre braţele inferioare se 
ridică încet, cleştele metalic zimţat se deschise, îl prinse pe 
Anittas de mijloc şi-l ţintui de zidul apropiat. Cibertehul 
gemu, protestând. Un braţ superior se întinse, mâna cu 
degete uriaşe din oţel apucă gulerul costumului, trase, 
casca şi partea superioară a costumului se desprinseră. 
Capul lui Anittas ieşi la iveală. 

— ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! anunţă Kaj Nevis, apoi îl 
ciupi pe ciberteh cu cleştele; pânza metalică se rupse, 
sângele ţâşni prin ea. RESPIRI, NU-I AŞA? 

De fapt, Anittas gâfâia. Dădu din cap. 

— ATUNCI, TRECI LA TREABĂ! răcni Nevis, aruncându-l la 
podea. 

În momentul acela, Rica Dawnstar deveni nervoasă. Se 
dădu înapoi, încet, lipindu-se de uşa exterioară, cât mai 
departe de Nevis, analizând situaţia, în timp ce Anittas îşi 
scoase mănuşile şi restul costumului distrus şi îşi vâri 


degetele mâinii drepte, din oţel albastru, în mufa 
calculatorului. Tânăra îşi pusese teaca peste costumul 
spaţial, să poată ajunge oricând la arma cu ace, dar 
prezenţa acesteia nu-i părea la fel de liniştitoare ca 
altădată. Examină grosimea armurii ungiene şi se întrebă 
dacă dăduse dovadă de înţelepciune în alegerea aliaţilor. A 
treia parte însemna mult mai mult decât leafa de nimic pe 
care i-o plătea Jefri Lion, asta era cert. Dar dacă Nevis se 
hotăra să nu mai împartă cu nimeni? 

Auziră un pocnet ascuţit, subit, iar uşa interioară începu 
să se deschidă. În spatele ei se afla un coridor îngust, care 
ducea într-o zonă întunecoasă. Kaj Nevis se apropie de 
trapă şi privi în beznă, vizorul lui, ce strălucea 
incandescent, aruncând sclipiri stacojii pe pereţi. Apoi tună: 

— TU, MERCENARO! DU-TE ÎN RECUNOAŞTERE! 

Femeia se decise imediat. 

— Da, şefule! 

Îşi scoase arma, se duse de îndată la uşă şi pătrunse în 
coridor, înaintând pe el vreo zece metri, până la o 
intersecţie. Se uită înapoi. Nevis, cu armura lui uriaşă, 
umplea deschizătura sasului. Anittas stătea lângă el. 
Cibertehul, de obicei tăcut, liniştit şi eficient, tremura. 

— Rămâneţi acolo! strigă Rica spre ei. Nava nu-i sigură! 

Apoi se întoarse, alese o direcţie la întâmplare şi o luă la 
goană. 


Haviland Tuf avu nevoie de mai mult timp decât estimase 
pentru a descoperi costumele. Cea mai apropiată navă era 
un aparat de vânătoare hruun, o maşinărie verde, bombată, 
plină de armament, închisă ermetic. Deşi Tuf o înconjură de 
mai multe ori, examinând aparatele ce păreau a comanda 
deschiderea uşilor, nici una din smuciturile, loviturile, 
împingerile sau alte manevre nu produse rezultatul dorit, 
aşa că, până la urmă, fu obligat să renunţe şi să plece. 

A doua navă, una dintre cele bizare, era deschisă. Se 
preumblă prin ea, cuprins de-o oarecare fascinaţie 
intelectuală. Interiorul constituia un labirint de coridoare 
strâmte, cu pereţi neregulaţi, zgrunţuroşi, ca ai peşterilor, 


şi moi la atingere. Instrumentele din ea, incomprehensibile. 
Costumele cosmice, sau ceea ce considerase el a fi 
costume cosmice, chiar dacă ar fi fost funcţionale, nu 
puteau fi purtate de cineva mai înalt de un metru şi cu trup 
simetric bilateral. 

Nava comercială rhianeză, cea de-a treia încercare a lui 
Tuf, fusese golită. Nu exista în ea nimic folositor. 

In cele din urmă, nu-i rămase altceva de făcut decât să 
parcurgă tot drumul până la una dintre cele cinci navete 
îndepărtate, aflate una lângă alta, pregătite de lansare în 
dane obişnuite. Erau nave mari, mai mari decât Cornul 
abundenței cu bunuri excelente la preţuri minime, cu 
carenele vopsite în negru şi aripi zvelte, dar proiectate 
vizibil de oameni şi arătând a fi în stare bună. Tuf reuşi să 
pătrundă în una dintre ele, pe a cărei teugă se găsea o 
placă din metal ce avea gravată pe ea silueta unui animal 
straniu şi o inscripţie ce informa că se numea Grifonul. 
Costumele spaţiale se aflau acolo unde trebuiau să se afle, 
în stare excelentă - dacă luai în considerare faptul că erau 
vechi de o mie de ani - impresionante, de culoare verde, cu 
căşti, mănuşi şi cizme aurii, cu un theta din aur, drept 
emblemă, pe piept. Tuf alese două şi le cără pe suprafaţa 
slab luminată a punţii de acostare, către silueta în formă de 
picătură, zgribulită, sprijinită doar pe trei picioare, care era 
Cornul abundenței. 

Când ajunse la baza rampei ce ducea spre sasul 
principal, aproape că se împiedică de Ciupercă. 

Cotoiul uriaş stătea pe punte. Se ridică şi scoase un 
mieunat plângăreţ, frecându-se de cizma lui Tuf. 

Acesta se opri un moment şi se uită la motanul bătrân, 
cenuşiu. Se aplecă apoi stângaci, îl ridică şi-l mângâie un 
timp. Când se căţără pe rampă către sas, Ciupercă se luă 
după el, dar Tuf socoti că era mai bine să-l alunge. Se 
strecură în navă, cu câte un costum sub fiecare braţ. 

— Era timpul să apari! zise Celise Waan, când îl văzu. 

— Ţi-am spus că Tuf n-o să ne părăsească! interveni Jefri 
Lion. 

Haviland Tuf lăsă costumele să cadă pe podea, unde 


rămaseră ca un vălmăşag verde şi auriu. 

— Ciupercă e afară, zise el, cu o voce lipsită de expresie. 

— Da, răspunse Celise Waan, apucând un costum şi 
începând să se îndese în stofa metalică, verde, care o 
strângea la mijloc - se părea că membrii Corpului de 
Ingineri Ecologi fuseseră mai puţin corpolenţi. Nu puteai să- 
mi aduci o măsură mai mare? se plânse ea. Eşti sigur că 
funcţionează? 

— Materialul pare întreg. Va trebui să încărcăm filtrele cu 
bacterii rămase în culturile de pe navă. Cum a ajuns 
Ciupercă afară? 

Jefri Lion tuşi, stânjenit. 

— Mda... Celise s-a speriat că n-o să te mai întorci, Tuf. 
Lipseai de prea multă vreme. A crezut că ne-ai părăsit. 

— O bănuială neîntemeiată, remarcă Tuf. 

— Mda... 

Lion se uită într-o parte, apoi îşi luă costumul. Celise 
Waan îşi puse o cizmă aurie, o închise ermetic şi zise: 

— E vina ta! Dacă nu întârziai atât, nu-mi pierdeam 
răbdarea! 

— Într-adevăr. Totuşi, dacă îmi permiteţi să întreb, ce are 
nerăbdarea dumneavoastră cu Ciupercă? 

— Am crezut că n-o să te mai întorci şi că trebuia să 
ieşim de aici, răspunse antropologa, punându-şi a doua 
cizmă. Eram nervoasă din cauza pălăvrăgelilor tale despre 
molime. Aşa că am aruncat pisica afară, prin sas. Am 
încercat s-o prind pe blestemata aia neagră cu alb, dar a 
fugit, scuipându-mă. Cea cenuşie m-a lăsat s-o înhaţ. Am 
zvârlit-o afară şi am urmărit-o pe ecran. Mi-am închipuit că 
putem să ne dăm seama dacă se îmbolnăveşte sau nu. 
Dacă nu vedeam nici un simptom, atunci însemna că 
puteam risca să ieşim. 

— Am înţeles, mormăi Tuf. 

Distrugere apăru în cameră ţopăind, jucându-se cu ceva. 
Îl văzu pe Tuf şi se îndreptă spre el, cu fudulia exagerată a 
pisoilor. 

— Jefri Lion, vă rog s-o luaţi de aici pe Distrugere, s-o 
duceţi înapoi în camera de locuit şi s-o Încuiați acolo. 


— Cu plăcere, răspunse Lion, prinzând pisica. De ce? 

— Prefer s-o ţin în siguranţă, departe de Celise Waan. 

Femeia, ţinând casca sub braţ, chicoti batjocoritor. 

— Nu vorbi aiurea! Cotoiul cenuşiu e sănătos! 

— Permiteţi-mi să menţionez o noţiune care, probabil, vă 
este necunoscută: perioadă de incubație. 


— O s-o omor pe cățeaua aia! ameninţă Kaj Nevis, în 
timp ce el şi Anittas înaintau pe un coridor întunecos. 
Blestemata! Nu mai poţi angaja un mercenar decent! 
Grăbeşte-te! 

Capul uriaş al costumului de luptă se întoarse, cu placa 
vizorului strălucind, să-l privească pe ciberteh. 

— Nu pot face paşi la fel de mari ca tine, se plânse 
Anittas. 

II dureau coastele, din cauza efortului de a se ţine după 
Nevis. Jumătatea lui cibernetică era tare ca metalul şi iute 
precum circuitele electronice, dar jumătatea lui biologică 
era doar carne sărmană, rănită, obosită, iar sângele îi 
curgea încă din tăieturile pe care i le făcuse Nevis în 
regiunea mijlocului. Se simţea ametit, încălzit. 

— Nu mai e mult, continuă el. Puțin mai departe pe acest 
coridor, a treia uşă pe stânga. O substaţie importantă. Am 
simţit-o când m-am conectat. De acolo, o să mă pot 
conecta la sistemul principal. 

„Şi să mă odihnesc”, gândi el. Se simţea incredibil de 
slăbit, iar biojumătatea îl durea. 

— VREAU SA APRINZI LUMINILE ASTEA BLESTEMATE! 
comandă Nevis. IAR DUPA ACEEA SA MI-O GASEŞTI PE 
INDIVIDĂ! Al ÎNŢELES? 

Anittas dădu din cap, apoi se strădui din răsputeri să-l 
urmeze. Două pete mici, roşii, ardeau pe obrajii lui, fără ca 
ochii din metal argintiu să le poată zări. Pentru un moment, 
vederea îi deveni neclară, se văluri. Auzi un bâzâit puternic 
în urechi. Se opri. 

— CE-AI MAI PĂŢIT? întrebă Nevis. 

— Am suferit o oarecare reducere a funcţionabilităţii, 
răspunse Anittas. Trebuie să ajung la camera calculatorului 


şi să-mi verific sistemele. 
Porni din nou, dar după câteva clipe se împletici, se 
dezechilibră şi căzu. 


Rica Dawnstar era convinsă că scăpase de ei. Fără 
îndoială, Kaj Nevis era formidabil în maimuţăreala lui de 
costum din metal, dar făcea un zgomot groaznic. Rica avea 
ochi de pisică, alt avantaj în profesia ei. Când putea vedea, 
alerga. Coridoarele complet întunecate le străbătea cât de 
iute şi de în linişte putea. Arca era o încâlceală de camere 
şi coridoare. Tânăra îşi căuta drumul prin labirint, cotind 
mereu, întorcându-se pe propriile-i urme, ascultând cu 
atenţie clămpănitul greoi al lui Nevis care devenea tot mai 
slab, până dispăru cu totul. 

Abia când se convinse că era în siguranţă începu Rica 
Dawnstar să exploreze aglomerarea de încăperi. Existau 
plăci luminoase, încorporate în pereţi. Unele răspundeau la 
atingerea mâinii ei, altele nu. Îşi lumină calea, acolo unde 
reuşi. Prima zonă prin care trecu fusese pentru locuit - 
camere mici, de dormit, dispuse de-a lungul unor coridoare 
înguste, fiecare având un pat, o masă, o consolă de 
calculator, un ecran de comunicaţii. Unele încăperi erau 
goale, sterilizate. În altele găsi paturile nestrânse, haine 
aruncate pe podea. Pretutindeni domnea curăţenia, de 
parcă locatarii s-ar fi mutat cu o noapte înainte. Sau, poate, 
Arca ţinuse partea aceea a navei închisă ermetic, neatinsă, 
în rezervă, iar sosirea lor o activase, într-un fel. 

Zona următoare nu avusese acelaşi noroc. Aici, camerele 
erau pline de praf şi resturi, iar într-una găsi un schelet 
străvechi, o femeie întinsă pe un pat, care se transformase, 
cu secole în urmă, în resturi fără formă. Ce schimbări putea 
produce un pic de aer! gândi Rica. 

Coridoarele dădeau în alte coridoare, mai largi. Se uită în 
magazii; în încăperi pline cu echipament sau înţesate cu 
lăzi goale; în laboratoare albe, imaculate, înşirate la 
nesfârşit pe ambele părţi ale unui culoar la fel de lat ca 
bulevardele din Shandicity. Apoi, ajunse la intersecţia cu un 
coridor şi mai mare. Ezită, nesigură pentru moment, şi îşi 


scoase arma. „Acesta-i drumul către camera de comandă” 
- îşi zise ea - „sau, oricum, către ceva important.” Păşi pe 
calea principală, observând ceva la colţ: nişte forme vagi, 
înghesuite în nişe mici din perete. Rica se îndreptă, cu grijă, 
spre ele. 

Când se apropie, izbucni în râs şi-şi puse arma în teacă. 
Siluetele întunecate erau un fel de scutere, nişte vehicule 
mici, pentru două persoane, cu trei roţi şi pneuri mari, moi, 
umflate. 

Rica scoase unul afară, sări vioaie în şa, făcu contactul. 
Indicatoarele arătau că rezervorul era plin. Maşinăria avea 
chiar şi far, care înlătura foarte bine bezna din faţă. Porni, 
rânjind, pe coridorul principal. Nu foarte repede, dar ce 
naiba, cel puţin ajunsese aici! 


Jefri Lion îi conduse la o armurărie. Aici fu locul în care 
Haviland Tuf îl omori pe Ciupercă. 

Lion lumina încăperea cu o lanternă, descriind curbe iuti, 
agitate, scoțând exclamaţii la vederea teancurilor de puşti 
laser, arme cu proiectile, puşti cu ultrasunete şi grenade cu 
lumină. Celise Waan se plângea că nu era familiarizată cu 
armele, că nu credea că ar fi fost în stare să ucidă pe 
cineva. Era savant, nu soldat. Toată chestia asta însemna 
barbarie! 

Haviland Tuf îl ţinea pe Ciupercă în braţe. Motanul cel 
mare  torsese puternic când Tuf ieşise din Cornul 
abundenței şi-l luase de jos. Dar nu multă vreme. Acum 
scotea un sunet jalnic, pe jumătate mieunat, pe jumătate 
tuse. Când Tuf încercă să-l mângâie, blana moale, cenuşie, 
se desprinse în mănunchiuri, iar Ciupercă scoase un țipăt 
pătrunzător. Tuf văzu că îi creştea ceva în gură: o pânză din 
fire subţiri ca părul, negre, care ieşeau dintr-o masă 
întunecată, fungoidă. Ciupercă urlă din nou, mai puternic, şi 
se zbătu să se elibereze, zgâriind fără folos costumul din 
metal al lui Tuf. Ochii lui mari, galbeni, erau acoperiţi de o 
peliculă. 

Ceilalţi nu observaseră nimic, minţile lor erau preocupate 
de probleme mai importante decât motanul care călătorise 


cu Tuf toată viaţa. Jefri Lion şi Celise Waan se certau. Tuf îl 
ţinea strâns pe Ciupercă, în ciuda zbaterii acestuia. Il 
mângâie pentru ultima oară şi-i vorbi cu blândeţe. Apoi, cu 
o mişcare rapidă, îi frânse gâtul. 

— Nevis a încercat deja să ne ucidă, îi spunea Lion lui 
Waan. Nu-mi pasă ce calificare ai, trebuie să-ţi faci partea 
ta din treabă. Nu te aştepta ca eu şi Tuf să cărăm toată 
povara apărării noastre. Aş vrea să ştiu mai multe despre 
costumul de luptă pe care-l poartă Nevis, se încruntă el, în 
spatele vizorului gros, din plastic, al costumului său. Tuf, 
raza laser străbate armura unquineză? Sau ar avea mai 
mult efect un proiectil exploziv? Cred că laserul... Tuf? 

Bărbatul se întoarse, agitând lanterna, iar umbrele 
dansară nebuneşte pe pereţii încăperii. 

— Tuf, unde eşti? Tuf! 

Dar Haviland Tuf dispăruse. 


Uşa de la camera calculatorului refuza să se deschidă. 
Kaj Nevis dădu cu piciorul în ea. Metalul se îndoi spre 
centru, iar partea de sus a tăbliei ieşi din uşor. Nevis izbi iar 
şi iar, piciorul învelit în armură lovind cu o forţă uluitoare 
metalul mai subţire al uşii. Apoi împinse din drum resturile 
deformate ale barierei şi intră, ţinându-l pe Anittas în 
braţele inferioare. , 

— ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA AFURISIT! bubui el. 

Anittas gemu. 

În stația secundară se auzea un zumzăit subțire, 
subsonic, ca un bâzâit al fricii. Luminiţe colorate clipeau ici, 
colo, ca nişte licurici. 

— La circuit, spuse Anittas, făcând o mişcare fără vlagă 
cu mâna, care putea fi un gest sau un spasm. Conectează- 
mă la circuit, repetă el. 

Părțile lui organice arătau groaznic: pielea, acoperită de 
un strat de sudoare neagră; stropi de umezeală, lucitori, ca 
abanosul lichid, îi ţâşneau din fiecare por; din nas i se 
scurgeau mucozităţi; urechea organică îi sângera. Nu putea 
sta în picioare sau merge, iar vorbirea părea a i se fi 
deteriorat în aceeaşi măsură. Lucirea mată, roşie, a 


vizorului costumului de luptă îi dădea o culoare stacojie, 
care-l făcea să arate şi mai rău. 

— Grăbeşte-te, îi spuse lui Nevis. Circuitul, te rog, 
conectează-mă la circuit! 

— TACI SAU TE ZVÂRL AICI! 

Anittas se cutremură, de parcă intensitatea mărită a vocii 
celuilalt l-ar fi izbit fizic. Kaj Nevis se uită prin cameră, până 
descoperi instalaţia de interfaţare. Cără cibertehul acolo şi-l 
aşeză pe un scaun din plastic alb, care părea să reprezinte 
o continuare a consolei şi instalaţiei de comandă. Anittas 
gemu. 

— TACI! repetă Nevis. 

Trase de braţul cibertehului, aproape smulgându-i-l din 
umăr. Reuşea cu greu să-şi aprecieze puterea în costumul 
ăla blestemat, iar manipularea fină era dificilă, dar n-avea 
de gând să-l scoată - îi plăcea costumul, da! Anittas se 
văită iar. Nevis îl ignoră, desfăcu degetele din oţel albastru 
ale tehului şi le vâri în interfaţă. 

— GATA! zise el şi se dădu înapoi. 

Anittas se prăbuşi în faţă, izbindu-se cu capul de metalul 
şi plasticul consolei. Gâfâia, cu gura deschisă. Din ea se 
scurgea sânge amestecat cu un lichid dens, negru, uleios. 
Nevis se încruntă. Îl adusese aici prea târziu? Cibertehul 
ăsta blestemat avea de gând să crape? 

Apoi lumina pâlpâi, iar zumzetul subţire, nebunesc, 
crescu în intensitate, în timp ce luminiţele colorate se tot 
stingeau şi se aprindeau. Anittas se conectase. 


Rica Dawnstar înainta pe coridorul principal, simțindu-se 
degajată, în ciuda a tot ce se întâmplase, când bezna din 
faţa ei deveni o luminozitate incandescentă. Deasupra, 
panourile se trezeau din somnul îndelung, unul după altul, 
kilometri în şir, transformând noaptea într-o zi atât de 
strălucitoare că, pentru moment, o durură ochii. 

Uimită, se opri şi urmări valul de lumină întinzându-se 
spre infinit. Se uită în urmă. Coridorul din care venise 
rămăsese încă învăluit în întuneric. 

Observă ceva ce nu putuse remarca înainte, în beznă. Pe 


podeaua culoarului se aflau şase linii subţiri, paralele - 
dungi de ghidaj, din plastic transparent: roşie, albastră, 
galbenă, verde, argintie, purpurie. Fără îndoială, fiecare 
conducea undeva. Păcat că nu ştia unde... 

În timp ce privea, dâra argintie începu să lucească, din 
cauza unei lumini interioare. Se întindea în faţa ei ca o 
panglică subțire de argint, scânteietoare. Simultan, 
panourile de deasupra se întunecară. Rica se încruntă şi-şi 
conduse scuterul câţiva metri înainte, ieşind din penumbră 
şi revenind în lumină. Dar când se opri, lumina se stinse din 
nou. Panglica argintie de pe podea pâlpâia cu insistenţă. 

— În regulă, zise Rica, o să merg pe drumul tău. 

Porni scuterul şi înaintă pe coridor, în timp ce luminile se 
stingeau în urma ei. 


— Vine! strigă Celise Waan, când coridorul se lumină. 

Părea că sărise cel puţin un metru în sus. 

Jefri Lion se pregăti să se apere, ameninţător. Ţinea o 
puşcă laser în mână. Avea un pistol cu săgeți explozive într- 
o teacă pe un şold, iar pe celălalt o armă cu ultrasunete. Un 
tun cu plasmă, uriaş, pentru două persoane, fusese fixat pe 
spatele lui. Purta o bandulieră cu bombe psihice pe umărul 
drept, una cu grenade luminoase pe cel stâng şi un 
vibrocuţit mare la brâu. Lion zâmbea, sub casca lui aurie, 
simțind cum sângele îi curge iute în vene. Era în stare de 
orice. Nu se simţise atât de bine de un secol, de când 
fusese în misiune cu voluntarii de pe Skaeglay, împotriva 
Îngerilor Negri. La naiba cu toate prostiile ştiinţifice 
prăfuite! Jefri Lion era un om de acţiune şi se simţea din 
nou tânăr. 

— Stai liniştită, Celise. Nu vine nimeni. Suntem doar noi. 
S-au aprins luminile, asta-i tot. 

Celise Waan nu părea convinsă. Şi ea era înarmată, dar 
târa puşca laser pe podea, întrucât i se părea prea grea. 
Jefri Lion se îngrozise, încercând să-şi închipuie ce s-ar 
întâmpla dacă femeia ar arma şi ar arunca o grenadă. 

— Uită-te, arătă ea, asta ce-i? 

Jefri Lion văzu că podeaua avea încrustată în ea două 


benzi din plastic colorat. Una neagră, alta portocalie. Cea 
portocalie sclipea. 

— Un fel de ghid computerizat, îşi dădu el cu părerea. Să- 
| urmăm. 

— Nu! se opuse Celise Waan. 

— Ascultă, se încruntă Lion, eu sunt comandantul şi 
trebuie să faci ce-ţi spun. Putem veni de hac oricărei 
persoane pe care o s-o întâlnim. Hai, mişcă! 

— Nu, zise, încăpăţânată, Celise. Sunt obosită. Nu-mi 
place. Rămân aici. 

— Ţi-am dat un ordin, deveni nerăbdător Jefri Lion. 

— Aiurea! Nu-mi poţi da ordine! Eu sunt o înţeleaptă, cu 
grad plin, iar tu doar un cercetător asociat. 

— Aici nu suntem în Centru, se enervă Lion. Vii? 

— Nu! replică ea, stând în mijlocul coridorului şi 
încrucişându-şi braţele. 

— Foarte bine! Mult noroc! 

Jefri Lion îi întoarse spatele şi se luă, singur, după lumina 
de ghidaj portocalie. În urmă, imobilă, armata lui 
încăpăţânată şi posacă îl privea cum pleacă. 


Haviland Tuf ajunsese într-un loc bizar. 

Călătorise prin întuneric fără sfârşit, prin coridoare 
înguste, cărând trupul fără viaţă al lui Ciupercă, abia 
gândind, fără vreun plan sau vreo destinaţie anume. In cele 
din urmă, ieşise dintr-un coridor în ceea ce părea a fio 
peşteră întinsă. Pereţii se îndepărtau de el, în toate părţile. 
Îl înconjurase bezna goală, iar paşii cizmelor sale produseră 
ecou, reflectat de zidurile aflate la distanţă. Se auzeau 
zgomote în întuneric - un băzâit jos, la limita audibilului, şi 
un sunet mai puternic, un plescăit de lichid, ca fluxul şi 
refluxul unui ocean subteran nesfârşit. Haviland Tuf îşi 
reveni. Se rătăcise pe o navă cosmică antică, numită Arca, 
era înconjurat de ticăloşi, iar Ciupercă murise de mâna lui... 

Merse mai departe. Nu ştia cât. Paşii lui răsunau. 
Podeaua era plană, goală; părea a continua veşnic. Intr-un 
târziu, nimeri peste ceva, în întuneric. Se mişcase încet, aşa 
că nu se lovi, dar îl scăpă pe Ciupercă. Pipăi în faţă, 


încercând să-şi dea seama ce fel de obiect îl oprise, dar prin 
stofa mănuşilor simţea doar că dăduse de ceva întins, 
curbat. 

În momentul acela se aprinse lumina. 

Haviland Tuf nu avu parte de o explozie de lumină - în 
locul acela lumina era ceţoasă, mohorâtă, atenuată. Venea 
de sus, aruncând umbre negre pretutindeni, dând ariei 
luminate o culoare bizară, verzuie, de parcă ar fi fost 
acoperită cu un soi de muşchi fosforescent. 

Tuf privi în jur. Se afla mai degrabă într-un tunel decât 
într-o peşteră. Mersese de-a latul lui cel puţin un kilometru, 
aprecie el. Dar lăţimea nu era nimic în comparaţie cu 
lungimea. Probabil că tunelul se întindea cât nava, pe axa 
principală, pentru că, în ambele direcţii, capetele dispăreau 
în ceaţă. Tavanul părea un giulgiu de umbre verzi, situat 
mult deasupra, ecoul răsunând în curbele lui abia vizibile. În 
cavernă existau maşini, o mulţime de maşini - staţii-satelit 
ale calculatorului, fixate de pereţi, instalaţii bizare de-un fel 
pe care Tuf nu-l mai văzuse, mese de lucru plane, cu waldo- 
uri şi micromâini. Dar principala caracteristică a tunelului o 
constituiau bazinele. 

Peste tot, se găseau bazine. Aliniate de-a lungul fiecărui 
perete, în toate direcţiile, cât vedeai cu ochii, iar câteva 
atârnau de tavan. Unele imense, cu pereţi bombaţi, 
transparenţi, suficient de mari cât să încapă în ele Cornul 
abundenței. Altele, cu miile, cât o palmă, ridicându-se din 
podea spre tavan ca nişte faguri din plastic. Calculatoarele 
şi punctele de lucru păreau pitice, lipsite de importanţă pe 
lângă ele, nişte amănunte uşor de trecut cu vederea. Apoi, 
Haviland Tuf descoperi sursa plescăitului pe care-l auzea. 
Majoritatea bazinelor erau goale, observă el în lumina 
verzuie, dar câteva - unul ici, altul colo, două dincolo - 
păreau a fi pline cu fluide colorate, bolborosind sau agitate 
de mişcarea slabă a siluetelor, doar pe jumătate vizibile, 
din ele. 

Haviland Tuf privi scena din faţa lui mult timp, 
dimensiunile acesteia făcându-l să se simtă foarte mic. In 
cele din urmă, se întoarse şi se aplecă să-l ridice pe 


Ciupercă. În momentul în care îngenunche, văzu de ce se 
împiedicase în întuneric: de un bazin de dimensiuni medii, 
cu pereţii transparenţi curbați în afară. Plin cu un lichid 
dens, de-un galben întunecat, străbătut de spirale 
mişcătoare roşii. Tuf auzi un gâlgâit slab şi simţi o vibraţie 
uşoară, de parcă în bazin s-ar fi zbătut ceva. Se apropie, 
privi, apoi îşi trase capul înapoi. 

Dinăuntru, plutind, nenăscut şi totuşi viu, tyrannosaurul 
se uita drept la el. 


În circuit, nu exista durere. În circuit, nu avea trup. În 
circuit, era doar minte, minte pură, albă, era parte dintr-un 
întreg uriaş, puternic, infinit mai mare decât el, mai mare 
decât oricine. În circuit, era mai mult decât uman, mai mult 
decât ciborg, mai mult decât o simplă maşină. În circuit, era 
un fel de zeu. Timpul nu însemna nimic, iar el era iute ca 
gândul, iute ca deschiderea sau închiderea unui circuit din 
siliciu, iute ca mesajele care alergau de-a lungul 
tendoanelor  superconductibile, iute ca  fulgerarea 
microlaserelor ce-şi ţeseau pânza invizibilă în matricea 
centrală. În circuit, avea o mie de urechi, o mie de ochi şi o 
mie de mâini care puteau strânge pumnul şi izbi. In circuit, 
putea fi pretutindeni, simultan. 

Era Anittas. Era Arca. Era ciberteh. Era mai mult de cinci 
sute de staţii satelite şi monitoare, era douăzeci de 
Imperiale 7400 ce conduceau cele douăzeci de sectoare ale 
navei prin intermediul a douăzeci de substaţii răspândite în 
interiorul ei, era maestru de luptă, descifrator de coduri, 
astrogator, doctor al saltului, centru medical, jurnalul navei, 
bibliotecar,  bio-bibliotecar,  microchirurg, operator al 
clonelor, întreţinere şi reparaţii, comunicaţii şi apărare. Era 
tot hardware-ul şi tot software-ul, sistemele anexă şi toate 
sistemele anexă de gradul doi şi trei. Era în vârstă de 
douăsprezece veacuri, lung de treizeci de kilometri, iar 
inima lui era matricea centrală, doar de doi metri pătraţi, 
dar infinită ca mărime. Pătrundea ici, colo, pretutindeni. Se 
mişca, iar conştiinţa lui gonea de-a lungul circuitelor, 
ramificându-se, dansând, călărind pe raze laser. 


Cunoaşterea curgea în el ca un torent, ca un fluviu sălbatic, 
cu toată puterea rece, albă, dulce, continuă, a cablurilor de 
voltaj înalt. El era Arca. Era Anittas. Şi murea. 

În străfundurile măruntaielor sale, în intestinele navei, în 
substaţia şaptesprezece, de la sasul nouă, Anittas comandă 
ochilor din metal argintiu să-l caute pe Kaj Nevis şi să se 
focalizeze asupra lui. Zâmbi. Pe figura lui semiomenească, 
zâmbetul produse o expresie grotescă. Avea dinţii din oţel 
cromat. 

— Prostule, îi spuse el lui Nevis. 

Costumul de luptă făcu un pas ameninţător înainte. Un 
cleşte se ridică, scoțând un sunet scrâşnit, se deschise şi se 
închise. 

— AI GRIJĂ CE VORBEŞTI! 

— Am zis prost, şi prost eşti, îi explică Anittas. 

Râsul lui suna groaznic, plin de durere şi de ecouri 
metalice. Buzele îi sângerau fără încetare, lăsând urme 
umede, roşii, pe dinţii argintii, sclipitori. 

— M-ai ucis, Nevis. Degeaba. Din nerăbdare. Aş putea să- 
ţi dăruiesc totul. E goală, Nevis. Nava-i pustie, au murit toţi. 
Şi sistemul e gol, sunt singur aici. Nu-i nici o altă minte în 
circuit. E un idiot, Kaj Nevis! Arca e un idiot gigant. 
Imperialii Pământului erau speriaţi. Au obţinut adevărata 
Inteligență Artificială. Da, aveau nave de război uriaşe cu 
IA, flote de roboţi, dar IA-urile au minţi proprii şi au existat 
incidente. Le găseşti în istorie - Kandabaer şi acţiunea de 
pe Lear, precum şi revoltele de pe Alecto şi Golem. Navele 
de germinare erau prea puternice, ştiau asta de când le-au 
construit. Pe Arcă lucrau două sute de oameni - strategi, 
savanţi, ecoingineri, membri ai echipajului, ofiţeri; ea putea 
transporta mai mult de o mie de soldaţi, reuşind să-i 
hrănească pe toţi, să acţioneze la capacitate deplină şi să 
aducă prăpădul pe planete întregi! Şi totul se făcea prin 
intermediul sistemului de calculatoare, Nevis, un sistem 
sigur, un sistem mare, un sistem sofisticat, un sistem care 
se poate apăra şi repara singur, care poate făptui o mie de 
lucruri simultan - dacă-i ceri. Cei două sute de oameni din 
echipaj îl făceau să fie eficient, dar poate fi folosit doar de 


un singur om, Nevis. Nu eficient, nici măcar aproape de 
capacitatea maximă, dar poate fi folosit. Nu poate funcţiona 
singur - nu are minte, nu are IA, aşteaptă ordine - dar un 
om singur îi poate spune ce să facă. Un om! Aş fi făcut 
treaba asta atât de uşor! Dar Kaj Nevis a fost nerăbdător şi 
m-a ucis... E 

— NU MI SE PARE CA EŞTI MORT, zise Nevis, dându-se 
mai aproape, închizând şi deschizând cleştele, cu un 
clănţănit ameninţător. 

— Dar sunt, răspunse Anittas. Extrag energie din sistem 
şi măresc puterea ciberjumătăţii mele, refăcându-mi 
capacitatea de vorbire. Dar mor. Molimă, Nevis. În ultimele 
ei zile, nava ajunsese să aibă un echipaj extrem de redus, 
doar treizeci de oameni. A avut loc un atac, un atac al 
hruunilor. Aceştia  descifraseră codurile,  deschiseseră 
cupola şi acostaseră. Au năvălit pe coridoare. Erau mai mult 
de-o sută şi amenințau să cucerească nava. Apărătorii le-au 
ţinut piept, s-au retras pas cu pas. Au închis sectoare 
întregi din Arcă, au evacuat tot aerul, au oprit alimentarea 
cu energie. Dar în felul ăsta au lichidat doar câţiva 
duşmani. Au organizat ambuscade, au luptat pentru fiecare 
metru din navă. Există încă locuri distruse de bătălie, 
nefuncţionale, care au depăşit capacitatea de reparare a 
Arcei. Au slobozit boli, molime, paraziți, au scos din 
bazinele lor animale de coşmar. Au luptat, au murit şi au 
învins. La sfârşitul înfruntării, toţi hruunii pieriseră. Dar ştii 
ceva, Kaj Nevis? Muriseră şi toţi apărătorii, în afară de 
patru. Unul dintre ei era grav rănit, alţi doi bolnavi, iar 
ultimul mort în interiorul lui. Vrei să le cunoşti numele? Nu, 
cred că nu. N-ai pic de curiozitate, Kaj Nevis. Nu contează... 
Tuf va dori să le cunoască. La fel şi bătrânul Lion. 

— TUF? LION? CE SPUI ACOLO? SUNT MORŢI AMÂNDOI! 

— incorect. Se află la bord, chiar acum. Lion a descoperit 
armurăria. Arată ca un arsenal umblător şi te caută. Tufa 
descoperit ceva mult mai important. Rica Dawnstar 
urmează dunga argintie care duce la camera principală de 
comandă, la pupitrul căpitanului. Vezi, Kaj Nevis, toată 
banda-i aici. Am trezit fiecare parte a Arcei, rămasă 


funcţională, şi-i conduc pe toţi încoace. 

— OPREŞTE-I! comandă Nevis şi, fără să ezite, ridică 
uriaşul cleşte din metal şi-l apucă pe Anittas de gâtul 
biometalic; sudoarea neagră se scurse pe lama zimţată. 
OPREŞTE-I CHIAR ACUM! 

— Nu mi-am terminat povestea, Kaj Nevis, îi răspunse 
cibertehul, cu gura mustind de sânge. Ultimii Imperiali ştiau 
că nu pot rezista în continuare. Au închis instalaţiile navei, 
au dăruit-o vidului, tăcerii şi nimicniciei. Au transformat-o 
într-o epavă. Dar, vezi, nu în întregime. Se temeau de un alt 
atac, din partea hruunilor şi, în timp, din partea altora, încă 
necunoscuţi. Aşa că i-au spus Arcei să se apere singură. Au 
armat tunurile cu plasmă şi laserele exterioare, lăsând 
sfera de apărare funcţională, după cum am descoperit pe 
pielea noastră. Şi au programat nava să-i răzbune în mod 
cumplit, să se întoarcă mereu în Hro B'rana, locul de unde 
veniseră hruunii, şi să-şi slobozească acolo darul de 
molime, epidemii şi moarte. Pentru a evita posibilitatea ca 
hruunii să devină imuni, au supus bazinele cu viruşi unor 
radiaţii constante, pentru a încuraja mutatii fără sfârşit, şi 
au declanşat un program pentru manipulare genetică, în 
scopul de a produce viruşi noi, mai ucigători. 

— NU-MI PASĂ! I-AI OPRIT PE CEILALŢI? POŢI SĂ-I UCIZI? 
TE AVERTIZEZ, FĂ-O ACUM SAU EŞTI MORT! 

— Sunt mort oricum, Kaj Nevis! Ti-am mai spus. 
Molimele. Au lăsat o a doua apărare aici. Dacă nava ar fi 
fost acostată din nou, Arca trebuia să se trezească şi să 
umple coridoarele cu atmosferă, da, dar o atmosferă 
infectată cu vreo zece boli diferite. Bazinele cu viruşi au 
spumegat şi au clocotit timp de o mie de ani standard, Kaj 
Nevis, provocând mutații continue. Nu există nume pentru 
ce-am contractat. Cred că-s un fel de spori. Se găsesc aici 
medicamente, vaccinuri, antigene - Arca le-a produs şi pe 
acestea, în acelaşi timp - dar pentru mine-i prea târziu, 
mult prea târziu. Am aspirat sporii, iar acum biojumătatea 
mea e mâncată de vie. Ciberjumătatea e de neatins. Aş fi 
putut să stăpânesc nava asta, Kaj Nevis. Împreună, am fi 
avut puterea unui zeu. In loc de asta, vom muri. 


— TU VEI MURI, îl corectă Nevis. IAR NAVA E A MEA! 

— Cred că nu-i aşa. Am îmboldit un pic idiotul uriaş şi l- 
am trezit. E tot idiot, da, dar treaz şi aşteaptă ordine. 
Ordine pe care tu nu poţi să le dai, neavând cunoştinţe şi 
capacitate. L-am condus pe Jefri Lion încoace, iar Rica 
Dawnstar urcă spre camera centrală de comandă chiar 
acum. Mai mult... 

— AJUNGE, spuse scurt Kaj Nevis. 

Cleştele străbătu prin metal şi oase, desprinzând capul 
cibertehului dintr-o singură strânsoare. Teasta lovi pieptul 
lui Anittas, căzu pe podea şi se rostogoli. Sângele ţâşni din 
gât, iar un cablu gros ce trecea prin el scoase un ultim, 
inutil făsâit şi aruncă o scânteie albastră-albă, înainte ca 
trupul să se prăbuşească pe consola calculatorului. Kaj 
Nevis îşi trase braţul înapoi şi izbi consola până o făcu praf, 
răspândind pe podea sute de aşchii din metal şi plastic. 

Atunci se auzi un vâjâit puternic, subţire. 

Kaj Nevis se întoarse, cu vizorul strălucind roşu-sângeriu, 
căutând sursa acestuia. 

De pe podea, capul se uita la el. Ochii, ochii strălucitori, 
argintii, îl descoperiră şi se aţintiră asupra lui. Gura se 
întinse într-un rânjet umed. 

— Mai mult, Kaj Nevis, spuse capul, am activat linia de 
apărare finală, programată de ultimii Imperiali. Câmpul de 
stază a fost oprit. Coşmarurile s-au trezit. Paznicii vor veni 
să te distrugă. 

— FII BLESTEMAT! răcni Nevis. 

Puse o talpă uriaşă, plată, pe capul cibertehului şi apăsă 
cu toată greutatea. Oţelul şi oasele se sfărâmară. Nevis îşi 
mişcă piciorul înainte şi înapoi, până când sub acesta 
rămase doar o pastă roşie-cenuşie, cu pete albe şi argintii. 

Abia atunci avu parte de tăcere. 


Pe o distanţă mare, doi kilometri sau mai mult, cele şase 
dâre din podea rămăseseră paralele, deşi numai cea 
argintie căpătase viaţă şi sclipea. Prima dispăru cea roşie, 
cotind la dreapta, într-o intersecţie. Cea purpurie se 
termină după încă un kilometru, lângă o uşă largă, care se 


dovedi a fi intrarea într-o sală imaculată, un complex 
automat bucătărie-sală de mese. Rica Dawnstar fu tentată 
să se oprească şi să o exploreze cu mai multă atenţie, dar 
dunga argintie pulsa, iar luminile de deasupra se stingeau 
una câte una, grăbind-o să meargă mai departe pe drumul 
principal. 

In cele din urmă, ajunse la capăt. Coridorul larg pe care-l 
urmase coti treptat spre stânga şi întâlni alt coridor, la fel 
de mare. Amândouă se terminau într-un rond imens, din 
care se ramificau, ca nişte spiţe, şase culoare mai mici. 
Tavanul se afla mult deasupra. Privind în sus, Rica văzu cel 
puţin alte trei niveluri, legate între ele prin scări, punți şi 
balcoane mari, circulare. Butucul roții era reprezentat de un 
cilindru gros, care se înălța din podea până la plafon - 
evident, un ascensor. 

Dunga albastră urma o spiţă, cea galbenă alta, cea verde 
o a treia. Ghidajul argintiu, strălucitor, se îndrepta spre uşa 
liftului, care se deschise la apropierea ei. Rica merse cu 
scuterul până la baza cilindrului, opri, cobori, şovăi. 
Ascensorul o atrăgea. Dar arăta înfricoşător... 

Ezită prea mult timp. 

Luminile se stinseră. 

Rămăsese doar urma argintie, o singură linie, ca un 
deget ce arăta în sus. Şi liftul, cu lumina încă aprinsă. 

Rica Dawnstar se încruntă, îşi scoase arma cu ace şi păşi 
înăuntru. 

— Sus, te rog, spuse ea. 

Uşile se închiseră, iar liftul începu să urce. 


Jefri Lion mergea sprinten, în ciuda greutăţii armelor pe 
care le căra. Se simţea mai bine de când o părăsise pe 
Celise Waan. Femeia aia era o belea şi probabil că nu l-ar fi 
ajutat cu nimic într-o încăierare. Luase în considerare 
posibilitatea de a se strecura pe furiş, dar o respinsese. Nu 
se temea de Kaj Nevis şi de costumul lui de luptă. Sigur, o 
armură formidabilă, nu se îndoia de acest lucru, dar, la 
urma urmei, era doar un produs străin, în vreme ce el se 
înarmase cu cel mai ucigător armament al Imperialilor 


Pământului, cu realizările tehnologice şi militare de vârf ale 
Imperiului Federal al Străvechiului Pământ, aşa cum 
fuseseră acestea înainte de Prăbuşire. Nu auzise niciodată 
de Unquish, deci acolo nu puteau exista armurieri prea 
grozavi. Probabil era vorba de vreo rasă obscură de sclavi 
hrangani. Se va răfui cu Nevis de îndată ce-l va găsi. La fel 
şi cu trădătoarea aia de Rica Dawnstar, cu toată arma ei 
stupidă cu ace. l-ar plăcea să vadă cum face faţă o armă cu 
ace unui tun cu plasmă! Da, i-ar plăcea! 

Lion se întreba ce planuri îşi făcuseră Nevis şi ciracii lui în 
privinţa Arcei. Ceva ilegal şi imoral, fără îndoială. Oricum, 
nu conta, pentru că nava o va prelua el - el, Jefri Lion, 
cercetător asociat în materie de istorie militară la Centrul 
ShanbDellor, cândva al doilea analist tactic al escadrei a 
treia a voluntarilor din Skaeglay. Va captura o navă de 
germinare a CIE, poate cu ajutorul lui Tuf, dacă va reuşi să-l 
găsească. Va face acest lucru oricum, şi dacă nu-l va găsi. 
După aceea, nu se va pune problema să-şi vândă comoara 
pentru un câştig personal. Nu, va duce nava în Avalon, la 
marea Academie a Cunoaşterii Umane, şi o va dona, cu 
obligaţia de a fi însărcinat el cu studiul ei. Un proiect care-i 
va ocupa tot restul vieţii, iar când îl va termina, Jefri Lion, 
savant şi războinic, va fi pomenit alături de însuşi 
Kleronomas, cel care a făcut Academia ceea ce este. 

Lion mergea prin mijlocul coridorului, cu capul sus, 
urmând dunga portocalie. În timp ce înainta, începu să 
fluiere un marş pe care-l învățase în perioada în care făcuse 
parte dintre voluntarii din Skaeglay, cu peste patruzeci de 
ani în urmă. Fluieră şi merse, merse şi fluieră. 

Până când dunga se sfârşi. 


Celise Waan rămase pe podea mult timp, cu braţele 
încrucişate la piept, cu figura încruntată, arţăgoasă. 
Rămase până când sunetul paşilor lui Lion dispăru în 
întregime. Stătu şi medită la toate insultele şi relele pe care 
fusese obligată să le îndure. Fuseseră insuportabili toţi şi 
fiecare în parte. Ar fi trebuit să se gândească mai bine 
înainte de a avea de-a face cu o asemenea echipă de 


indivizi lipsiţi de perspective şi respect. Anittas era mai 
mult maşină decât om; Rica Dawnstar, o mizerabilă 
măruntă, insolentă; Kaj Nevis, cu nimic mai bun decât un 
criminal de rând; iar despre Haviland Tuf nu se putea vorbi. 
Chiar şi Jefri Lion, colegul ei, se dovedise un om pe care nu 
te puteai baza. Steaua molimei era descoperirea ei, îi 
condusese până aici şi cu ce se alesese? Neplăceri, 
grosolănie şi, în cele din urmă, abandonare. Ei bine, Celise 
Waan nu intenţiona să mai îndure nimic. Decisese că n-o să 
împartă nava cu nici unul din ei. Era descoperirea ei, urma 
s-o ducă în Shandicity şi s-o pretindă conform legilor de 
salvare din ShanbDellor, cum se cuvenea, iar dacă unul 
dintre tovarăşii ei mizerabili avea vreo pretenţie, s-o dea în 
judecată! Până atunci, nu intenţiona să mai discute cu 
vreunul dintre ei. 

O durea şezutul, iar picioarele îi amorţiseră. Stătuse în 
aceeaşi poziţie prea mult timp. Şi spatele o durea. li era 
foame şi se întreba dacă exista vreun loc pe epava aceea în 
care să găsească o mâncare decentă. Poate exista. 
Calculatoarele păreau că funcţionează, la fel sistemul de 
apărare, chiar şi luminile, aşa că probabil funcţiona şi 
bucătăria. Se ridică şi decise să se ducă să verifice. 


Lui Haviland Tuf îi era clar că se întâmpla ceva. 

Nivelul zgomotului din camera imensă creştea, încet dar 
perceptibil. Remarcă un bâzâit slab, dar distinct. Gâlgâitul 
devenise mai puternic. lar în bazinul tyrannosaurului, fluidul 
de suspensie părea a se subţia, a-şi schimba culoarea. 
Vârtejurile roşii se reduseseră sau dispăruseră, iar lichidul 
galben devenea, cu fiecare clipă scursă, tot mai 
transparent. Tuf se uită la un waldo întins peste o margine 
a bazinului. | se păru că-i făcea reptilei o injecție, dar nu 
putu observa detalii, deoarece lumina era slabă. 

Haviland Tuf decise să recurgă la o retragere strategică. 
Plecă de lângă bazinul dinozaurului şi începu să meargă 
prin încăpere. După scurt timp, ajunse lângă unul din 
punctele de lucru, cu posturi de calculator, pe care le 
remarcase mai înainte, şi se opri. 


Nu avusese nici o dificultate în a înţelege natura şi scopul 
camerei în care nimerise din întâmplare. Arca avea în 
mijlocul ei o imensă bibliotecă de celule, conţinând mostre 
de ţesuturi preluate, literalmente, de la milioane de soiuri 
de plante, animale şi viruşi de pe nenumărate planete, 
după cum îi explicase Jefri Lion. Aceste mostre erau clonate 
după cum apreciau că-i nevoie tacticienii navei şi 
ecoinginerii. In felul acesta, Arca şi navele ei surori 
dispărute putuseră transmite boli capabile să decimeze 
populaţia unei planete, insecte care să-i distrugă recoltele, 
armate de animale mărunte care se înmulţeau repede, 
pentru a produce prăpăd în lanţul ecologic şi de hrană, sau 
chiar animale de pradă teribile, nepământeşti, pentru a 
strecura teama în sufletul duşmanilor. Dar totul începea cu 
clonarea. 

Tuf descoperise camera de clonare. Punctul de lucru 
conţinea echipament destinat evident microchirurgiei 
complexe, iar în bazine, mostrele de celule erau 
supravegheate până ajungeau la maturitate. Lion îi 
povestise şi despre cronourzeală, acel secret dispărut al 
Imperialilor Pământului, un câmp care putea ţese însăşi 
stofa timpului, chiar dacă numai într-o arie redusă şi cu 
consum mare de energie. In felul acesta, clonele puteau fi 
aduse la maturitate în câteva ore sau ţinute, neschimbate 
şi în viaţă, timp de milenii. 

Haviland Tuf privi punctul de lucru, postul calculatorului, 
apoi pe Ciupercă, al cărui trup micuţ îl căra. 

Clonarea începea cu o singură celulă. 

Fără îndoială, tehnica fusese memorată în calculator. 
Poate exista chiar un program de instruire. Într-adevăr, îşi 
spuse Tuf. | se părea logic să existe. Nu era un ciberteh, 
doar un om inteligent care lucrase pe diferite tipuri de 
calculatoare, de-a lungul întregii sale vieţi. 

Haviland Tuf pătrunse în punctul de lucru, îl aşeză cu 
grijă pe Ciupercă lângă husa microecranului şi porni 
consola calculatorului. La început, nu înţelese nimic din 
comenzi, dar insistă. 

După câteva minute, se cufundase în muncă - atât de 


mult, încât nu auzi gâlgâitul puternic din spatele lui, când 
fluidul subţire, galben, din bazinul dinozaurului începu să se 
scurgă. 


Kaj Nevis îşi croi drum afară din substaţia calculatorului, 
căutând pe cineva pe care să-l omoare. 

Era furios - furios pe sine, pentru că fusese nerăbdător şi 
nu gândise. Anittas ar fi putut fi folositor. Nevis nu-şi 
închipuise că aerul din navă putea fi contaminat. Cibertehul 
afurisit urma să fie ucis mai târziu - bineînţeles, asta n-ar fi 
reprezentat o dificultate. lar acum, totul se prăbuşea. Nevis 
se simţea în siguranţă în costumul de luptă, deşi acesta îl 
stânjenea. Nu-i plăcuse să afle că Tuf şi ceilalţi ajunseseră 
la bordul Arcei. Tuf ştia mai multe despre costumul ăla 
blestemat decât el. Probabil că-i cunoştea şi punctele 
vulnerabile. 

Kaj Nevis descoperise deja unul: rezerva de aer scădea. 
Un costum modern, ca acela purtat de Tuf, includea un 
regenerator de aer. Bacteriile din filtrele acestuia 
transformau bioxidul de carbon în oxigen la fel de iute pe 
cât fiinţa umană transforma oxigenul în bioxid de carbon, 
astfel încât nu exista pericolul de a rămâne fără aer, cu 
excepţia cazului în care nenorocitele de gângănii mureau. 
Dar costumul de luptă era primitiv - avea o cantitate mare, 
dar limitată, de aer, în patru rezervoare uriaşe purtate în 
spate. lar indicatorul din cască, dacă-l citea corect, arăta că 
unul dintre rezervoare era aproape gol. Îi rămâneau trei, 
ceea ce-i oferea arhisuficient timp să le vină de hac 
celorlalţi, cu condiţia să-i găsească. Oricum, Nevis nu se 
simţea în largul lui. Era înconjurat de aer perfect respirabil, 
dar al naibii să fie dacă şi-ar scoate casca, după ce-i 
spusese cibertehul! Partea organică a trupului lui Anittas se 
descompusese mai iute decât ar fi crezut, iar drăcovenia 
neagră care rosese măruntaiele cibertehului fusese cea mai 
groaznică chestie pe care o văzuse în viaţa lui, o viaţă în 
care văzuse multe chestii groaznice. Mai bine se sufoca, 
decise Kaj Nevis. 

Dar nu exista un asemenea pericol. Dacă afurisita de 


Arcă fusese contaminată, tot aşa de bine putea fi curățată. 
Trebuia să găsească puntea de comandă şi să afle ce să 
facă. l-ar fi fost suficient chiar numai un singur sector curat. 
Sigur, Anittas îi spusese că Rica Dawnstar se afla deja în 
camera de comandă, dar asta nu-l deranja. De fapt, era 
soiul de om care căuta o asemenea întâlnire. 

Alese o direcţie la întâmplare şi porni, bocănind cu 
picioarele blindate pe punte. N-aveau decât să-l audă. Nu-i 
păsa. Ĵi plăcea costumul. 


Rica Dawnstar se aşeză pe scaunul căpitanului şi 
examină textele pe care le extrăsese pe ecranul principal. 
Bine capitonat, lat, acoperit cu plastic din alte vremuri, 
confortabil, scaunul arăta ca un tron. Un loc bun să te 
odihneşti. Necazul era că în el nu puteai face nimic altceva, 
doar să te odihneşti. Puntea de comandă fusese proiectată 
în aşa fel încât căpitanul să stea pe tronul său şi să dea 
ordine, ceilalţi ofiţeri - existau alte nouă posturi de lucru pe 
puntea superioară şi încă douăsprezece pe cea inferioară - 
urmând să facă toată programarea şi să apese pe butoane. 
Deoarece nu avusese grijă să vină la bord însoţită de nouă 
slujitori, Rica era obligată să alerge de colo-colo pe punte, 
de la un post la altul, încercând să pună din nou în 
funcţiune Arca. 

Dură ceva timp - o muncă istovitoare - iar când lansă 
comenzile de la alt post decât cel care trebuia, nu se 
întâmplă nimic. Dar încet, pas cu pas, reuşi să descopere 
totul. Sau, cel puţin, simţi că făcea progrese. 

Şi era în siguranţă. Acesta fusese primul ei obiectiv. 
Încuiase ascensorul - nu putea urca nimeni, s-o ia prin 
surprindere. Cât timp se afla acolo, iar ceilalţi rămâneau 
jos, ea deţinea toate atuurile. Fiecare sector al navei avea 
substaţie proprie, chiar unele funcţii specializate, de la 
apărare la clonare, de la propulsare la memorare de date, 
avea relaţii ierarhice proprii şi punct de comandă, dar de 
aici putea supraveghea totul şi contramanda ordinele date 
de oricine ar fi încercat să intre. Dacă băga de seamă. ŞI 
dacă descoperea cum. Asta era problema. Putea manevra 


doar câte o staţie şi putea face diverse lucruri doar dacă 
ştia secvenţa potrivită de comenzi. Până în momentul acela 
se descurcase, dar numai cu erori, prin tatonări, iar 
progresul fusese lent şi obositor. 

Se întinse din nou în tronul ei capitonat, simțindu-se 
mândră de sine, din mai multe puncte de vedere. Se părea 
că reuşise să obţină o analiză a stării întregii nave. Arca îi 
prezentase un raport privind stricăciunile din sectoarele şi 
sistemele care fuseseră neoperative timp de o mie de ani, 
care aveau nevoie de reparaţii ce depăşeau capacităţile 
navei. Acum îi arăta ce programe funcționau. 

Lista celor de bio-apărare era deosebit de impresionantă, 
de înspăimântătoare. Se derula fără să se oprească. Rica 
nu auzise niciodată de trei sferturi din bolile care fuseseră 
dezlănţuite pentru a-i întâmpina, dar ele păreau extrem de 
neplăcute. Se părea că Anittas se unise deja cu marele 
program al universului. Evident, următorul ei obiectiv 
trebuia să fie izolarea punţii de restul navei, să iradieze şi 
să dezinfecteze, apoi să vadă cum putea aduce acolo aer 
necontaminat. Nu putea suporta costumul mai mult de o zi, 
două. 

Citi pe ecran: 


BIO-APĂRARE, FAZA UNU (MICRO) 
RAPORT PREZENTAT 
BIO-APĂRARE, FAZA DOI (MACRO) 
RAPORT ÎN CURS 


Rica se încruntă. Macro? Ce naiba însemna asta? Molime 
uriaşe? 


BIO-ARME PREGĂTITE, ÎN AŞTEPTARE: 47 


îi spuse ecranul, iar frântura criptică de informaţie fu 
urmată de o listă lungă a speciilor, pe numere. O listă 
plictisitoare. Rica se lăsă iar pe speteaza tronului 
căpitanului. Când lista se termină, pe ecran apărură alte 
mesaje. 


TOATE PROCEDURILE DE CLONARE COMPLETE 
PROASTĂ FUNCŢIONARE ÎN BAZINELE: 671, 3312, 3379 
NEFUNCŢIONALITĂŢILE ÎNTRERUPTE 
CÂMPUL DE STAZĂ OPRIT 
CICLUL DE ELIBERARE ÎN CURS DE EXECUTARE 


Rica nu era sigură că-i plăcea ceea ce vedea. Ciclu de 
eliberare. Ce era eliberat? Pe de o parte, Kaj Nevis se afla 
acolo, jos. Dacă această a doua fază a apărării putea să-l 
stânjenească, să-l distragă sau să-l distrugă, ar fi fost în 
avantajul ei. Pe de altă parte, se gândea cum o să scape de 
belelele alea; nu avea nevoie de alte probleme. Rapoartele 
începură să se deruleze mai iute: 


SPECIA 22-743-88639-04090 
PLANETA DE ORIGINE: VILKAKIS | 
NUME OBIŞNUIT: DRACULA CU GLUGA 


Rica se ridică. Auzise de Vilkakis şi de dracula cu glugă. 
Chestii dezgustătoare. Un soi de sugători de sânge 
nocturni, îşi aminti ea. Cu inteligenţă redusă, dar incredibil 
de sensibili la sunete şi maladiv de agresivi. Mesajul se 
şterse. În locul lui, apăru o singură linie: 


INIŢIEREA ELIBERĂRII 


îi comunică ecranul. După un moment, mesajul fu înlocuit 
de o linie mai scurtă, un singur cuvânt care pâlpâi o dată, 
de două ori, de trei ori, apoi dispăru: 


ELIBERAT 


Putea un dracula cu glugă să-l mănânce pe Kaj Nevis? 
Putin probabil, cât timp purta costumul acela stupid, 
blindat. 

— Grozav! exclamă ea. 

Nu purta un costum de luptă, ceea ce însemna că Arca îi 


crea ei probleme, nu lui Nevis. 


SPECIA 13-612-71425-88812 
PLANETA DE ORIGINE: ABBATOIR 
NUME OBIŞNUIT: PISOI DIABOLICI 


Rica nu avea idee ce era un pisoi diabolic, dar n-avea 
chef să afle. Sigur, auzise de Abbatoir - o planetă măruntă, 
care digerase trei echipe diferite de colonizare. Se 
presupunea că formele de viaţă de acolo erau la fel de 
antipatice. Atât de antipatice încât să-şi croiască drum prin 
costumul de luptă al lui Nevis? Se îndoia... 


INIŢIEREA ELIBERĂRII 


Câte chestii avea de gând nava să vomite? Patruzeci şi 
ceva, îşi aminti ea. 

— Groaznic! comentă tânăra. 

Să umpli nava cu vreo patruzeci de monştri flămânzi, 
fiecare dintre ei în stare s-o înghită pe fiica favorită a 
mamei sale! Nu, nu trebuia să se întâmple asta! Rica se 
ridică şi se uită în jurul ei. Unde ar fi putut să se ducă, 
pentru a pune capăt acestui nonsens? 


ELIBERAT 


Rica sări peste scaunul căpitanului, se îndreptă iute către 
zona pe care o identificase ca punct de comandă a apărării 
şi ordonă să fie anulat programul în curs. 


SPECIA 76-102-95994-12965 
PLANETA DE ORIGINE: JAYDEN DOI 
NUME OBIŞNUIT: PANZA UMBLATOARE 


Luminile pâlpâiră în faţa ei, iar ecranul mic al consolei Ti 
aduse la cunoştinţă că sfera externă de apărare a Arcei; 
fusese înlăturată. Dar, pe ecranul principal, parada 
continua. 


INIŢIEREA ELIBERĂRII 


Rica dădu drumul unui şir de înjurături. Degetele ei se 
mişcară iute pe consolă, încercând să comunice sistemului 
că nu voia să oprească apărarea externă, ci bio-apărarea, 
faza numărul doi. Maşinăria nu părea s-o înţeleagă: 


ELIBERAT 


În cele din urmă, obţinu un răspuns. Că se afla la o 
consolă nepotrivită. Se încruntă şi privi în jur. Bineînţeles. 
Aici era apărarea externă, sistemul pentru armament. 
Trebuia să existe un post separat pentru bio-comenzi. 


SPECIA 54-749-37377-84921_. 
PLANETA DE ORIGINE: PSC92, TSC749, FĂRĂ NUME 
NUME OBIŞNUIT: BERBEC ROSTOGOLITOR 


Rica se duse la următorul post. 
INIŢIEREA ELIBERĂRII 


Sistemul răspunse la cererea ei de anulare cu un semn 
de întrebare. Nu exista nici un program activ pe 
subsistemul acela. 


ELIBERAT 


Patru, gândi Rica, supărată. 

— Suficient, spuse ea, cu voce tare. 

Se duse la următoarea staţie, tastă ordinul de anulare, 
plecă înainte să vadă dacă mesajul ei avusese efect, se opri 
la altă consolă, pentru a introduce alt ordin de anulare, se 
duse mai departe. 


SPECIA 67-001-00342-10078 | 
PLANETA DE ORIGINE: PĂMÂNT (DISPĂRUT) 


NUME OBIŞNUIT: TYRANNOSAURUS REX 


Acum alerga. Aleargă, anulează, aleargă, anulează, 
aleargă, anulează... 


INIŢIEREA ELIBERĂRII 


Făcu un circuit al întregii punți, cât de repede putu. Când 
termină, nu ştia ce comandă, de la care consolă, rezolvase 
problema. Dar pe ecran se lăfăia mesajul: 


CICLUL DE ELIBERARE TERMINAT 
BIO-ARME EŞUATE: 3 
BIO-ARME ELIBERATE: 5 
BIO-ARME PREGĂTITE, ÎN AŞTEPTARE: 39 


BIO-APĂRARE FAZA DOI (MACRO) 
RAPORT COMPLET 


Rica Dawnstar se opri, încruntată, cu mâinile în şolduri. 
Cinci libere. Nu era prea rău. Se gândi că ar fi putut opri 
programul după patru eliberări, dar întârziase cu o fracțiune 
de secundă. Ce naiba era un tyrannosaurus rex? 

Cel puţin, jos nu era nimeni, în afară de Nevis. 


Lipsit de dunga de dirijare, Jefri Lion nu pierduse timpul 
rătăcind în labirintul coridoarelor interconectate. Adoptase, 
în cele din urmă, o politică simplă: alegea coridorul cel mai 
larg, dintre cele din jur, cotea la dreapta când culoarele 
erau de aceeaşi mărime, mergea în jos de fiecare dată 
când putea. Sistemul părea să funcţioneze. Foarte curând, 
auzi un zgomot. 

Se lipi de perete, deşi încercarea de a se ascunde fusese 
compromisă de cocoaşa făcută de tunul cu plasmă din 
spatele lui. Ascultă. Da, era un zgomot. In faţă. Zgomot de 
paşi. Paşi grei, la oarecare distanţă, venind spre el - Kaj 
Nevis, în costumul lui de luptă. 

Zâmbind satisfăcut, Jefri Lion desprinse tunul cu plasmă 


şi începu să-i aranjeze trepiedul. 


Tyrannosaurul răgea. i 

Un sunet înspăimântător, gândi Haviland Tuf. Işi strânse 
buzele, supărat, şi se ghemui încă o jumătate de metru în 
interiorul nişei. O poziţie evident neconfortabilă. Tuf era un 
om solid, iar spaţiul, redus. Stătea cu picioarele strânse 
unul sub altul, cu spatele îndoit într-un fel chinuitor, cu 
capul izbindu-se de tăblia punctului de lucru de deasupra. 
Dar era mulţumit. Nişa mică îi asigurase o ascunzătoare. 
Din fericire, fusese destul de abil să se strecoare acolo. 
Avusese noroc şi pentru că punctul de lucru, cu waldo-uri, 
microscanere şi terminale de calculator, se afla pe o masă 
grea, groasă, din metal, ancorată de perete şi podea, nu o 
mobilă simplă, ce putea fi dată uşor la o parte. 

Cu toate acestea, Haviland Tuf nu era complet mulţumit 
de sine. Se simţea caraghios. Demnitatea îi fusese 
compromisă în mod decisiv. Abilitatea lui de a se concentra 
asupra a ceea ce făcea fusese, într-un fel, de vină. Un 
asemenea grad de concentrare poate fi considerat un 
defect atunci când îi permite unei reptile carnivore, înaltă 
de şapte metri, să se furişeze lângă tine. 

Tyrannosaurul urlă din nou. Tuf simţi masa vibrând 
deasupra. Capul masiv al dinozaurului se ivi la doi metri de 
el, când fiara se aplecă, echilibrându-se cu coada-i imensă, 
şi încercă să-l înhaţe. Din fericire, capul lighioanei era prea 
mare, iar nişa prea mică. Reptila se retrase şi răcni, 
frustrată. Ecoul răsună prin toată camera centrală de 
donare. Coada monstrului biciui prin aer şi izbi punctul de 
lucru. Masa care-l ascundea se zgudui sub impact, ceva de 
deasupra se făcu ţăndări, iar Tuf se înfioră. 

— Pleacă de aici! zise el, cât putu de tare, ţinându-şi 
mâinile pe pântece şi încercând să pară sever. 

Tyrannosaurul nu-l băgă în seamă. 

— Eforturile tale viguroase sunt zadarnice, îi atrase 
atenţia Tuf. Eşti prea mare, iar masa prea solidă, după cum 
ţi-ai fi dat seama dacă n-ai avea creierul cât o ciupercă. Mai 
mult, eşti, fără îndoială, o clonă, obţinută dintr-o 


înregistrare genetică găsită într-o fosilă. De aceea, putem 
spune că am drepturi superioare la viaţă, ţinând seama de 
faptul că eşti o specie dispărută şi ar fi trebuit să rămâi aşa. 
Pleacă de aici! 

Replica tyrannosaurului a constat într-un salt furios şi un 
muget bălos, care-l stropi pe Tuf cu picături fine de salivă 
de dinozaur. Coada izbi încă o dată. 


Când surprinse, prima oară, cu coada ochiului, o urmă de 
mişcare, Celise Waan ţipă, cuprinsă de panică. 

Dădu înapoi şi se răsuci să facă faţă - cui? Acolo nu se 
afla nimeni. Dar era convinsă că văzuse ceva sus, lângă uşa 
deschisă. Ce? Scoase nervoasă pistolul cu săgeți din teacă. 
Abandonase de mult puşca laser, incomodă şi grea. Efortul 
de a o târi o obosise. Şi se îndoia că ar fi fost în stare să 
nimerească ceva cu arma aia. Din punctul ei de vedere, 
prefera pistolul. După cum îi explicase Jefri Lion, acesta 
arunca săgeți explozive, aşa că nu trebuia neapărat să 
nimerească ţinta, ci doar zona din jurul acesteia. 

Se îndreptă cu prudenţă spre uşa deschisă. Se opri lângă 
ea, ridică pistolul, îi trase siguranţa, apoi privi iute în 
cameră. 

Nimic. 

Văzu un fel de depozit, plin cu echipament închis ermetic 
în plastic, îngrămădit pe tălpici flotante. Se uită în jur, 
neliniştită. Îşi imaginase? Nu. Când să plece, percepu încă o 
dată o siluetă micuță, care apăru fulgerător la limita 
câmpului ei vizual şi dispăru înainte s-o distingă mai clar. 

Dar de data asta observase încotro se dusese. Se grăbi 
după ea, simțindu-se mai curajoasă. La urma urmei, arăta 
foarte mică. 

O prinsese. Îşi dădu seama când ocoli grămada 
nedesluşită de echipament. Dar ce era? Celise Waan se 
apropie, cu pistolul pregătit. 

O pisică. 

Se uita drept la ea, legănându-şi coada. Un soi ciudat de 
pisică. Foarte mică - de fapt, un pisoi. De-un alb pal, cu 
dungi de-un stacojiu viu, cu capul supradimensionat şi ochi 


uluitori, purpurii, scânteietori. 

Altă pisică, gândi Celise Waan. Era exact ce-i lipsea. 

Pisica sâsâi la ea. 

Celise se dădu înapoi, oarecum surprinsă. Pisicile lui Tuf 
o sâsâiau din când în când, mai ales răutăcioasa aia neagră 
cu alb, dar nu aşa. Era un sâsâit aproape reptilian. lar limba 
ei... părea a avea o limbă foarte lungă, foarte ciudată... 

Animalul sâsâi din nou. 

— Pis, pis, îl chemă femeia. 

Pisica o privi cu trufie, rece, fără să clipească. Apoi se 
dădu înapoi şi o scuipă. Scuipatul o atinse chiar în centrul 
vizorului - ceva verzui, dens, care-i acoperi vederea un 
moment, până îl şterse cu dosul palmei. 

Celise Waan decise că se săturase de pisici. 

— Vino, pisicuţo! Am un cadou pentru tine! 

Pisica sâsâi şi se dădu înapoi, pregătindu-se să scuipe din 
nou. 

Celise Waan mormăi şi o aruncă în aer. 


Jefri Lion nu se îndoia că tunul cu plasmă i-ar fi venit de 
hac cu uşurinţă lui Kaj Nevis. Rezistenţa armurii costumului 
de luptă străin reprezenta un factor necunoscut. Dacă era 
comparabil cu costumele blindate purtate de escadroanele 
de asalt ale Imperiului Federal, în timpul Războiului de O 
Mie de Ani, atunci putea fi în stare să devieze razele laser, 
să reziste la mici explozii, să ignore atacurile sonice. Dar un 
tun cu plasmă era capabil să topească o placă de duraliaj, 
groasă de cinci metri. O ghiulea din plasmă urma să 
transforme instantaneu în zgură orice fel de armură 
personală, să-l incinereze pe Nevis înainte ca acesta să-şi 
dea seama ce-l lovise. 

Dificultatea consta în dimensiunile tunului cu plasmă. Din 
nefericire, era deosebit de greu, iar aşa-numita versiune 
portabilă, cu o baterie mică de energie, avea nevoie de 
aproape un minut standard, după fiecare foc, pentru a 
genera altă ghiulea de plasmă în camera de forţă. Jefri Lion 
era extrem de conştient de faptul că, dacă-l rata pe Kaj 
Nevis, nu mai avea şansa unei a doua Împuşcături. Mai 


mult, chiar instalat pe trepied, tunul se manevra cu 
dificultate. Şi trecuseră mulţi ani de când fusese el în 
armată... Chiar şi atunci, punctele lui forte fuseseră mintea 
şi simţul tactic, nu reflexele. După atâtea decenii petrecute 
în Centrul ShanbDellor, nu avea prea multă încredere în 
coordonarea ochilor şi mâinilor. 

Aşa că Jefri Lion concepu un plan. 

Din fericire, tunurile cu plasmă fuseseră folosite deseori 
pentru apărarea automată a perimetrelor, iar cel pe care-l 
cărase avea minimintea standard şi comandă de foc 
continuu. Jefri Lion ridică trepiedul în mijlocul coridorului 
larg, la aproximativ douăzeci de metri de o intersecţie 
principală. Programă un câmp de foc extrem de îngust şi 
calibră volumul de ţintă cu cea mai mare precizie. Apoi 
initie comanda de foc continuu şi se dădu înapoi, satisfăcut. 
În interiorul bateriei de energie văzu formându-se 
ghiuleaua de plasmă, arzând tot mai strălucitoare. După un 
minut, se aprinse lumina care semnaliza că tunul era gata 
de tragere. Totul fusese pregătit, iar minimintea era mai 
iute şi mai corectă decât ar fi fost Lion, dacă ar fi tras 
manual. Țintea în centrul intersecţiei de coridoare din faţă, 
dar declanşa focul numai asupra obiectelor ale căror 
dimensiuni depăşeau anumite limite, programate. 

Deci, Lion ar fi putut trece prin zona de ţintă fără teamă, 
dar Kaj Nevis, care l-ar fi urmat în costumul lui de luptă 
absurd de imens, ar fi avut o surpriză fierbinte. li rămânea 
doar să-l atragă în locul pregătit. 

O demonstraţie de geniu tactic demnă de Napoleon, Chin 
Wu sau Stephan Cobalt Northstar. Jefri Lion era extrem de 
încântat de el însuşi. 

În timpul în care Lion reglase tunul cu plasmă, zgomotul 
paşilor grei devenise tot mai puternic, dar în ultimul 
moment începuse să scadă. Nevis cotise pe un drum greşit 
şi nu intenţiona să vină de bunăvoie în poziţia corectă. 
Foarte bine, gândi Lion, o să-l aduc eu aici. 

Merse exact în centrul zonei de foc, cu o încredere 
deplină în abilitatea sa, se opri acolo, zâmbi şi rămase în 
intersecţie, pentru a atrage atenţia prăzii sale nechibzuite. 


Pe ecranul mare, curbat, Arca se rotea, în proiecţie 
tridimensională. 

Rica Dawnstar, care abandonase tronul căpitanului 
pentru un scaun mai puţin confortabil, dar mai eficient, la 
una din staţiile de lucru ale punţii, studia, cu oarecare 
nerăbdare, imaginea şi datele ce pâlpâiau sub ea. Se părea 
că avea mai mulţi însoțitori decât crezuse. 

Sistemul afişa formele de viaţă ce pătrunseseră pe navă 
ca pe nişte puncte luminoase de-un roşu viu. Existau şase 
puncte. Unul dintre ele se afla pe punte. Din moment ce 
Rica era singură, evident că o reprezenta pe ea. Dar 
celelalte cinci? Chiar dacă Anittas ar fi fost încă în viaţă, tot 
ar fi trebuit să fie numai două puncte în plus. Nu ieşea 
socoteala. 

Poate că Arca nu era o epavă, poate că rămăsese cineva 
la bord. Numai că sistemul pretindea că reprezintă 
personalul autorizat, al Arcei, cu puncte verzi, iar pe ecran 
nu se vedea nici un strop de verde. 

Alţi vânători de epave? Greu de crezut. 

Însemna că Tuf, Lion şi Waan ajunseseră la bord, treaba 
lor cum. Asta era o chestie mai logică. Intr-adevăr, sistemul 
susţinea că exista o formă de viaţă venită din exterior 
aflată într-o navă de pe puntea de acostare. 

În regulă. leşea socoteala. Şase puncte roşii însemnau 
ea, Nevis, Anittas (cum de supravieţuise molimelor alea 
blestemate? Sistemul susţinea că arată doar organisme vii), 
Tuf, Wan şi Lion. Unul dintre ei rămăsese în Cornul 
abundenței, iar restul... 

Era uşor să-l identifice pe Kaj Nevis. Sistemul arăta 
sursele de putere ca pe nişte stele galbene, micuţe. Numai 
un punct roşu era însoţit de o stea galbenă. Acela trebuia 
să fie Nevis, în costumul lui de luptă. 

Dar ce însemna al doilea punct galben, care strălucea 
atât de puternic, singur, pe un coridor gol de pe puntea 
şase? 

O sursă de energie infernală, dar ce anume? Rica nu 
înţelegea. Existase un punct roşu lângă ea, dar se 


depărtase, părea să se ţină după Nevis, apropiindu-se de 
acesta. 

Între timp, apăruseră puncte negre: bio-armele Arcei. 
Uriaşa axă centrală, care trecea prin cilindrul asimetric, 
îngustat spre vârf, al navei, era presărată de puncte negre, 
dar acestea măcar stăteau locului. Altele, care trebuiau să 
fie fiarele slobozite, se mişcau pe coridoare. Numai că erau 
mai mult de cinci. Exista un cârd - treizeci sau mai multe 
organisme mărunte, ce se deplasau în masă, arătând pe 
ecran ca o pată neagră, informă, din care se desprindea 
câte unul, din când în când. Un rătăcit ajunsese lângă o 
luminiţă roşie şi dispăru brusc. 

Şi în zona centrală se afla un semn roşu. 

Rica solicită o imagine din acel sector, iar pe ecran apăru 
o secţiune mărită. Lumina roşie se găsea în apropierea unui 
semn negru ce se mişca - un fel de confruntare. Examină 
textul de sub imaginea grafică. Semnul negru reprezenta 
specia 67-001-00342-10078, tyrannosaurus rex. Un animal 
masiv, fără îndoială. 

Remarcă, plină de interes, că o lumină roşie şi un punct 
negru se apropiau de Kaj Nevis. Ceva interesant. Se părea 
că ea avea să lipsească de la petrecere: acolo, jos, se 
dezlănţuise iadul. 

lar ea se afla sus, sănătoasă, în siguranţă, la comenzi. 
Rica Dawnstar zâmbi. 


Kaj Nevis rătăcea pe un coridor, din ce în ce mai furios, 
când îl pocni în ceafă o lovitură subită, explozivă. In 
interiorul căştii, sunetul fusese groaznic. Forţa exploziei îl 
aruncă înainte şi-l trânti. Se prăbuşi cu faţa în jos, pe 
podea. Se mişcă prea lent, pentru a amortiza căderea cu 
braţele. 

Dar costumul absorbi o mare parte a impactului, iar 
Nevis nu păţi nimic. Stând întins, privi iute indicatoarele şi 
zâmbi crunt: costumul de luptă nu se rupsese, nu se 
stricase. Se rostogoli într-o parte şi se ridică greoi în 
picioare. 

La douăzeci de metri, la o intersecţie de coridoare, un 


bărbat în costum verde cu auriu, înarmat de parcă ar fi 
evadat dintr-un muzeu militar, ţinea un pistol în mâna 
înmănuşată. 

— Ne mai întâlnim noi, canalie! strigă silueta, prin 
intermediul difuzoarelor exterioare. 

— AŞA VA FI, LION! replică Nevis. ÎMI PARE BINE CĂ TE 
VĂD! VINO AICI, SĂ-ŢI STRÂNG MÂNA! 

Şi clănţăni din cleşti. Cel drept era încă pătat de sângele 
cibertehului. Spera că Jefri Lion observase. Păcat că laserul 
lui avea o rază redusă de acţiune. Nu conta. O să-l prindă 
pe Lion, o să-i ia jucăriile şi o să se distreze un pic cu el - 
poate o să-i smulgă picioarele, o să-i sfâşie costumul şi o să 
lase aerul ăla blestemat să facă restul. 

Kaj Nevis se repezi înainte. 

Jefri Lion rămase locului, ridică pistolul cu săgeți, ochi cu 
grijă, ţinând arma cu amândouă mâinile, trase. 

Săgeata îl lovi pe Nevis în piept. Avu loc o explozie 
zgomotoasă, dar de data asta el fusese pregătit. Urechile îl 
dureau, dar abia se împletici. O parte din filigranul 
complicat al armurii se înnegrise, dar asta fusese toată 
stricăciunea. : 

— Al PIERDUT, BĂTRÂNE! ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! 

Jefri Lion era tăcut şi metodic. Puse pistolul în teacă, luă 
puşca laser, o duse la umăr, ochi, trase. 

Raza ricoşă din umărul lui Nevis într-un perete şi făcu în 
acesta o găurică neagră. 

— Microînveliş reflectorizant,  comentă Jefri Lion, 
coborând arma. 

Nevis parcursese trei sferturi din distanţa dintre ei, cu 
paşii lui mari, energici. În cele din urmă, Lion păru că-şi dă 
seama de pericol. Aruncă puşca, se întoarse şi coti după un 
colţ, făcându-se nevăzut. 

Kaj Nevis lungi pasul şi se luă după el. 


Haviland Tuf avea răbdare. 

Stătea calm, cu mâinile încrucişate pe burtă. Îl durea 
capul din cauza repetatelor lovituri ale tyrannosaurului în 
masa sub care se adăpostise. Se străduia să ignore 


ciocănitul care îndoia metalul de deasupra şi-l făcea să se 
simtă şi mai inconfortabil, răgetele animalice, excesiva şi 
melodramatica demonstraţie a foamei carnivorului, care-l 
făcea pe acesta să se aplece şi să-şi arate dinţii. Tuf se 
gândea la boabe-umflate rodelyane, în unt-de-miere, 
încerca să-şi amintească pe care planetă se găsea cea mai 
tare şi mai gustoasă varietate de bere şi elabora o nouă 
strategie cu care să-l zdrobească pe Jefri Lion, dacă aveau 
să se înfrunte vreodată la joc. 

Până la urmă, planul lui dădu rezultatele aşteptate. 

Reptila dezlănţuită se plictisi şi plecă, frustrată. 

Haviland Tuf aşteptă până când afară se făcu linişte 
completă. Se răsuci neîndemânatic, rămase un moment pe 
burtă, până-i dispăru amorţeala din picioare, după care se 
târî înainte şi scoase capul de sub masă. 

Lumină slabă, verde. Zumzăit abia auzit, gâlgâit 
îndepărtat. Nici o mişcare. 

leşi, foarte atent. 

Dinozaurul lovise de mai multe ori, cu coada lui masivă, 
ceea ce rămăsese din sărmanul trup al lui Ciupercă. 
Imaginea îi provocă lui Tuf o tristeţe uriaşă, amarnică. 
Echipamentul de la punctul de lucru fusese făcut ţăndări. 

Dar rămăseseră alte puncte de lucru, iar el avea nevoie 
de o singură celulă. 

Haviland Tuf extrase o mostră de ţesut şi se îndreptă 
greoi spre cea mai apropiată staţie de lucru. De data asta, 
avu grijă să rămână cu urechile ciulite, să audă, dacă era 
cazul, paşii dinozaurului. 


Celise Waan era încântată. Se descurcase foarte bine. 
Chestia aia mică, răutăcioasă, ca o pisică, nu avea s-o mai 
plictisească. Vizorul ei fusese puţin pătat în locul atins de 
scuipatul animalului, dar, în rest, ieşise minunat din 
înfruntare. Puse mândră pistolul în teacă şi înaintă pe 
coridor. 

Pata de pe vizor o stânjenea un pic. Se afla lângă ochi şi-i 
acoperea vederea. O şterse cu dosul palmei, dar reuşi doar 
s-o întindă. Îi trebuia apă. Foarte bine. Oricum, căuta hrană, 


iar unde se află mâncare există întotdeauna şi de băut. 

Merse pe culoar, coti la un colţ şi se opri brusc. 

La un metru, altă făptură blestemată, ca o pisică, se uita 
cu obrăznicie la ea. 

De data asta, Celise Waan acţionă hotărâtă. Apucă 
pistolul. Avu oarecare probleme să-l ţină, iar prima 
împuşcătură rată complet creatura dezgustătoare şi 
distruse uşa unei camere din apropiere. Explozia fu 
zgomotoasă şi zguduitoare. Pisica sâsâi, se dădu înapoi, 
scuipă, aşa cum făcuse prima, şi fugi. 

Celise Waan fu atinsă de scuipat pe umărul stâng. 
încercă să tragă a doua oară, dar viziera murdară o 
împiedică să ochească. 

— Ce dracu'! strigă ea, exasperată. 

Vedea din ce în ce mai greu. Plasticul din faţa ochilor ei 
părea că se înceţoşează. Marginile vizorului rămăseseră 
curate, dar dacă încerca să se uite în faţă, totul devenea 
neclar, distorsionat. Trebuia neapărat să-şi spele casca! 

Se duse în direcţia în care credea că dispăruse animalul- 
pisică, mergând încet, să nu se împiedice. Ascultă. Auzi un 
zgomot uşor, de mişunare, ca şi cum creatura ar fi fost în 
apropiere, dar nu era sigură. 

Vizorul arăta din ce în ce mai rău. Parcă privea printr-o 
sticlă lăptoasă. Totul devenise alb, înceţoşat. Nu putea să 
mai vadă. Cum să vâneze fiinţa aia hidoasă, dacă era pe 
jumătate oarbă? Şi cum să-şi dea seama încotro mergea? 
N-avea ce face, trebuia să-şi scoată casca aia stupidă. 

Dar, gândind mai bine, se opri. Îşi aminti de Tuf şi de 
avertismentele lui teribile, referitoare la molimele ce 
puteau fi transmise de aerul din navă. Bine, bine, dar Tuf 
era un individ atât de ridicol! Văzuse vreo dovadă a 
spuselor lui? Nu, nici una. Scosese afară pisica aia mare, 
cenuşie, a lui, iar animalul nu păţise nimic în urma 
experienţei. Tuf o ţinea în braţe, când îl văzuse ultima oară. 
Sigur, făcuse mult tam-tam despre perioada de incubație, 
dar probabil că încercase s-o sperie. Se părea că-i plăcea 
să-i rănească sensibilitatea, după cum o dovedise cu 
renghiul revoltător cu mâncarea pentru pisici. Fără îndoială 


că găsise un amuzament pervers în a o speria într-un 
asemenea hal, încât s-o facă să rămână săptămâni în şir în 
costumul strâmt, împuţit, neconfortabil. 

li veni deodată ideea că Tuf putea fi responsabil de 
apariţia chestiilor ca nişte pisici ce-o hărţuiau. Se înfurie. 
Individul era un ticălos barbar! 

Abia dacă mai vedea ceva. Centrul lăptos al vizorului 
devenise aproape opac. 

Hotărâtă şi furioasă, Celise Waan îşi desfăcu iute casca, o 
scoase şi o aruncă pe coridor, cât de departe putu. 

Respiră adânc. Aerul era un pic rece, cu un strop de 
aciditate, dar mirosind mai puţin a mucegai decât cel 
reciclat de filtrul costumului. Avea gust plăcut. Femeia 
zâmbi. Aerul n-avea nimic! Se uită după Tuf, să scoată 
limba la el. 

Atunci privi, din întâmplare, în jos. Şi rămase cu gura 
căscată. 

Mănugşa ei... dosul palmei drepte, cel pe care îl folosise să 
şteargă scuipatul pisicii... avea o gaură mare în centrul 
ţesăturii aurii. Chiar şi urzeala din metal părea coroaată! 

Pisica aia! Pisica aia blestemată! Dacă scuipatul i-ar fi 
atins pielea, ar fi... i-ar fi... şi-şi reaminti brusc că nu mai 
purta cască. 

Deodată, în josul coridorului, animalul-pisică ţâşni afară 
dintr-o cameră. 

Celise Waan ţipă la ea, înhăţă pistolul şi trase de trei ori, 
într-o succesiune rapidă. Dar făptura fusese mai iute. 
Alergă şi dispăru după un colţ. 

Nu putea fi în siguranţă până nu lichida fiinţa aceea 
pestilenţială, decise ea. Dacă o lăsa să scape, putea să se 
năpustească asupra ei în orice clipă de neatenţie, aşa cum 
făcuse pisoiul cel nesuferit, negru cu alb, al lui Tuf. Celise 
Waan desfăcu pistolul, vârî în el un încărcător nou cu săgeți 
explozive şi porni, prevăzătoare, în urmărire. 


Inima lui Jefri Lion bătea cum nu bătuse de ani de zile. 
Picioarele îl dureau, respiraţia i se transformase în gâfâieli 
scurte, greoaie. Adrenalina se scurgea în sistemul sanguin. 


Se sili din răsputeri. Numai un pic, pe coridor, după colţ, 
apoi vreo douăzeci de metri până la următoarea intersecţie. 
Podeaua de sub el se zguduia de fiecare dată când Kaj 
Nevis o izbea cu talpa grea, în formă de farfurie. O dată sau 
de două ori, Lion se dezechilibră, dar pericolul părea doar 
să condimenteze povestea. Alerga aşa cum alergase în 
tinereţe şi nici măcar paşii uriaşi, grăbiţi, ai lui Nevis, nu 
puteau să-l ajungă, deşi îl simţea pe celălalt apropiindu-se. 

În timp ce fugea, scoase o grenadă cu lumină. Când auzi 
unul din cleştii afurisiţi ai lui Nevis ţăcănind la un metru de 
ceafa lui, Jefri Lion o armă şi o aruncă peste umăr, apoi se 
grăbi şi mai mult, cotind după primul colţ. 

Se răsuci în timp ce cotea, tocmai la timp să vadă 
izbucnirea subită, fără zgomot, de strălucire albastră-albă 
în coridorul pe care abia îl părăsise. Lumina reflectată de 
pereţi îl ameti, pentru moment. Se întoarse şi privi spre 
intersecţie. Dacă individul n-ar fi fost protejat de costum, 
grenada cu lumină i-ar fi ars retinele, iar radiaţia l-ar fi ucis 
în câteva secunde. 

Tot ce se vedea din Nevis era o umbră uriaşă, complet 
neagră, care se înălța dincolo de intersecţie. 

Jefri Lion se retrase alergând, gâfâind. 

Kaj Nevis păşi încet în intersecţie. Vizorul lui era atât de 
întunecat, încât părea aproape negru, dar în timp ce Lion ÎI 
privea, culoarea roşie reveni, arzând din ce în ce mai 
strălucitoare. ) 

— LUA-TE-AR DRACU"! PE TINE ŞI JUCARIILE TALE 
STUPIDE! bubui Nevis. 

Nu contează, gândi Jefri Lion. Tunul cu plasmă va face 
treaba, fără îndoială. Se afla doar la zece metri de zona de 
foc. 

— Renunţi, Nevis? îl ironiza el, întorcându-se lent înapoi. 
Un soldat bătrân e prea iute pentru tine? 

Dar Kaj Nevis nu se mişcă. 

Un moment, Jefri Lion rămase locului, uluit. Oare 
radiaţiile îl dăduseră gata pe individ, cu tot costumul lui? 
Nu, nu putea fi asta. lar Nevis nu putea să renunţe la 
vânătoare acum, când îl atrăsese atât de aproape de zona 


de foc şi de surpriza ghiulelei de plasmă. 

Nevis râse. 

Se uita deasupra capului lui Lion. 

Jefri Lion privi în sus, tocmai la timp ca să vadă ceva 
desprinzându-se de tavan şi coborând, dând din aripi, spre 
el. Ceva tuciuriu, cu aripi negre, întinse, ca de liliac. Zări, o 
clipă, nişte ochi galbeni, înguşti, cu pupile mici, roşii. Apoi 
întunecimea îl acoperi ca o mantie, iar carnea umedă, 
tăbăcită, se strânse în jurul lui, pentru a-i înăbuşi ţipătul 
subit. 


Foarte interesant, gândi Rica Dawnstar. 

O dată ce stăpâneşti sistemul, o dată ce ai ajuns să 
cunoşti comenzile, poţi să descoperi tot felul de lucruri. 
Cum ar fi, de exemplu, masa aproximativă şi configuraţia 
trupului fiecărei luminiţe ce se mişca pe ecran. Computerul 
putea chiar să-ţi arate o simulare tridimensională, dacă-l 
rugai frumos. Rica îl rugă frumos. 

lar lucrurile se lămuriră. 

Anittas murise. Al şaselea intrus, cel de pe Cornul 
abundenței, era o pisică a lui Tuf. 

Kaj Nevis şi supercostumul lui îl hăituiseră pe Jefri Lion 
de-a lungul navei. Numai că o pată neagră - dracula cu 
glugă - îi venise de hac lui Lion. 

Semnul roşu care era Celise Waan încetase să se mişte, 
dar nu se stinsese. Masa neagră, târâtoare, se apropia de 
ea. 

Haviland Tuf se afla singur în axa centrală, punând ceva 
într-un bazin de clonare şi încercând să solicite sistemului 
activarea cronourzelii. Rica lăsă comanda să fie activată. 

Toate bio-armele se aflau afară, pe coridoare. 

Rica decise să mai lase lucrurile în pace, să se clarifice 
singure, înainte să intervină. 

Intre timp, porni programul pentru curăţarea de infestare 
a interiorului navei. La început, trebuia să închidă toate 
ieşirile de urgenţă, să etanşeizeze fiecare sector în parte. 
Apoi, procesul putea începe. Evacuarea atmosferei, filtrare, 
iradiere, cu redundanţă serioasă, pentru siguranţă. Când 


atmosfera de înlocuire se va scurge înapoi, va fi infuzată cu 
antiviruşi potriviţi. Un lucru complex şi de durată, dar 
eficient. 

lar Rica nu avea motive să se grăbească. 


Picioarele cedaseră primele. 

Celise Waan zăcea în centrul coridorului, sugrumată de 
teroare. Totul se întâmplase foarte brusc. La un moment 
dat, alerga pe hol, în urmărirea animalului-pisică. Apoi o 
cuprinsese subit un val de ameţeală, după care se simţise 
prea slăbită pentru a merge mai departe. Decisese să se 
odihnească o clipă şi se ghemuise pe podea, să-şi tragă 
răsuflarea. Dar nu-i ajutase cu nimic. Se simţise tot mai rău, 
iar când încercase să se ridice, picioarele i se îndoiseră sub 
ea. Se prăbuşise cu faţa în jos. 

După aceea, picioarele refuzaseră să se mişte. Acum nici 
nu le mai simţea. De fapt, nu mai simţea nimic dedesubtul 
mijlocului, iar paralizia se întindea încet în trup. Putea să 
mişte braţele, dar o dureau când făcea asta, iar mâinile îi 
erau grele ca plumbul. _ 

Ţinea obrazul apăsat pe podeaua tare. Incercă să ridice 
capul şi nu reuşi. Partea superioară a corpului ei se 
cutremură, străpunsă de-o durere subită. 

O fiinţă-pisică se ivi de după colţ, la doi metri de ea. Se 
opri, privind-o cu ochi mari, îngrozitori. Gura i se deschise, 
pentru a sâsâi. 

Celise Waan încercă să ţipe. 

Ţinea încă pistolul în mână. Încet, greoi, îl ridică în 
dreptul feţei. Fiecare mişcare o tortura. Ochi cât putu mai 
bine şi trase. 

De data asta, săgeata nimeri ţinta. 

Fu împroşcată cu bucăţi de pisică. Una, din carne crudă, 
umedă, dezgustătoare, nimeri pe obrazul ei. 

Treaba asta o făcu să se simtă mai bine. Măcar omorâse 
făptura care o chinuise. Măcar scăpase de ea. Era bolnavă, 
neajutorată. Poate reuşea să se odihnească... Să aţipească 
un pic... s-ar simţi mai bine după aceea... 

Altă făptură-pisică sări în coridor. 


Celise Waan gemu, încercă să se mişte, făcu toate 
eforturile. Braţele îi deveneau din ce în ce mai grele... 

O a doua pisică veni după prima. Celise împinse pistolul 
cu săgeți spre obraz, încercă să ochească. Cu asta se 
ocupa, când apăru a treia pisică. Săgeata se duse aiurea, 
explodă fără să producă pagube, pe coridor. 

Una dintre pisici o scuipă, nimerind-o între ochi. 

Durerea fu incredibilă. Dacă ar fi fost în stare să se miște, 
şi-ar fi smuls ochii din orbite, s-ar fi tăvălit pe podea, şi-ar fi 
jupuit pielea. Dar nu putea să se mişte... Ţipă. 

În faţa ochilor îi juca o pată hidoasă, colorată, apoi îşi 
pierdu vederea. 

Auzea... simţea. Paşi uşori, iuți. Paşi de pisică. 

Câte erau? 

Celise simţi o greutate pe umeri. Apoi alta şi alta... Ceva 
o înghiontea în piciorul drept, nefolositor. Abia îl simţea 
deplasându-se. 

Apoi auzi zgomotul unui scuipat, iar durerea îi cuprinse 
obrazul. 

Erau în jurul ei, pe capul ei, căţărându-se pe ea. Simţea 
moliciunea blănurilor lor mângâindu-i mâna. Ceva o muşcă 
de gât. Ţipă. Muşcăturile continuară, croindu-şi drum tot 
mai adânc, sfâşiind-o cu dinţi mici, ascuţiţi. 

Alt animal o apucă de un deget. Într-un fel, durerea îi 
dădu putere. Izbi atacatorul şi-şi trase mâna. Când se 
mişcă, provocă o cacofonie de şuierături în jur, proteste ale 
fiinţelor-pisici. Le simţi muşcând-o de faţă, de gât, de ochi. 
Ceva încerca să se strecoare în costumul ei. 

Mâna i se mişcă încet, greoaie. Mătură din cale pisicile, fu 
muşcată, dar insistă. Scotoci la centură, până când o simţi 
între degete, rotundă şi grea. O desprinse, o trase spre 
figura ei, o ţinu strâns. 

Unde era cuiul pentru armare? Degetul mare căută. Aici. 
Îl răsuci şi-l apăsă, aşa cum îi spusese Lion. 

Cinci, recită ea în tăcere, patru, trei, doi, unu. 

În ultima ei clipă, Celise Waan văzu lumina. 


Kaj Nevis râse zdravăn, în timp ce privea spectacolul. 


Nu ştia ce naiba era fiinţa aia, dar fusese destul de 
puternică pentru Jefri Lion. Aripile ei se înfăşuraseră peste 
el când îl atacase, apoi, timp de câteva minute, bărbatul 
țipase şi se zbătuse, rostogolindu-se pe podea, cu făptura 
acoperindu-i capul şi umerii. Arăta ca un om care se lupta 
cu o umbrelă. Teribil de comic! 

După un timp, Lion rămăsese nemişcat, cu picioarele 
tremurând uşor. ipetele încetară. Un sunet de sugere 
umplu coridorul. 

Nevis era amuzat şi încântat, dar consideră că nu trebuia 
să lase ceva nerezolvat. Făptura se concentrase asupra 
hrănirii. Nevis înaintă cât de tăcut putu, ceea ce nu 
însemna foarte tăcut, şi o înhăţă. Când o desprinse de ceea 
ce rămăsese din Jefri Lion, scoase un pocnet lichid. 

Drace, gândi Nevis, făcuse o treabă teribilă! Partea din 
faţă a căştii lui Lion fusese îndoită spre înăuntru. Făptura 
avea un fel de cioc-sugătoare din os, care găurise vizorul lui 
Lion şi-i supsese cea mai mare parte a figurii. Groaznic! 
Carnea arăta lichefiată, se vedeau oasele prin ea. 

Monstrul se zbătea nebuneşte în strânsoarea lui, scoțând 
un țipăt ascuţit, respingător, pe jumătate răcnet, pe 
jumătate văicăreală. Kaj Nevis îl ţinu la distanţă, lăsându-l 
să dea din aripi, în timp ce-l examina. Îi izbi braţele, fără 
nici un efect. Îi plăceau ochii: ochi inteligenţi, înspăimântați. 
Făptura putea fi manevrată, gândi el. Işi imagină ce-ar 
însemna să aducă în Shandicity, într-o noapte, câteva sute 
de asemenea fiinţe... Da, monştrii şi-ar găsi prada dorită... 
iar locuitorii i-ar da orice ar cere - bani, femei, putere, 
întreaga planetă blestemată, dacă ar dori. Ar fi amuzant să 
stăpânească nava... 

Pentru moment, creatura aceea putea fi o belea. 

Kaj Nevis apucă fiecare aripă în câte o mână şi rupse 
animalul în două. Apoi, zâmbind, se întoarse pe drumul pe 
care venise. 


Haviland Tuf verifică aparatele din nou, ajustă uşor 
curgerea fluidului. Satisfăcut, îşi încrucişă mâinile pe burtă 
şi se aşeză lângă bazin. In interiorul acestuia se zbătea şi 


spumega un lichid roşu, întunecat. Tuf simţi că-l cuprinde 
ameţeala, privindu-l. Ştia că era un efect secundar al 
cronourzelii. În bazinul micuţ, pe care-l putea cuprinde în 
mâinile lui mari, acționau energii imense, primare, iar 
timpul însuşi se supunea ordinelor lui. Treaba asta îl 
umplea de-un sentiment aparte, de teamă şi venerație. 

Baia nutritivă se subţia treptat, devenind aproape 
transparentă. Tuf reuşi să zărească în ea o siluetă 
întunecată care căpăta formă, crescând, crescând vizibil, 
ontogeneza petrecându-se în faţa ochilor lui. Patru labe, da, 
le vedea... Şi o coadă. Evident o coadă, decise Tuf. 

Se înapoie lângă aparat. Nu trebuia ca fiinţa creată de el 
să fie vulnerabilă la bolile care-l uciseseră pe Ciupercă. 
Repetă inoculările făcute tyrannosaurului cu puţin timp 
înaintea eliberării intempestive a acestuia, care-l luase prin 
surprindere. Fără îndoială, calea de a administra antiviruşii 
potriviţi înainte de completarea procesului naşterii. lar 
Haviland Tuf începu să facă exact acest lucru. 


Arca era aproape curățată. Rica ridicase bariere ermetice 
în trei sferturi din navă, iar programul de sterilizare acţiona 
inexorabil, conform logicii sale automate. Puntea de 
acostare, zona de reparaţii, camera maşinilor, turnul de 
control, puntea şi încă alte nouă sectoare aveau acum pe 
ecran o culoare albastră, curată. Doar imensa axă centrală, 
coridoarele principale şi zonele laboratoarelor din 
apropierea lor erau încă întunecate de nuanţa roşcată, 
corozivă, care însemna o atmosferă plină de boli şi moarte 
în miliarde de feluri. 

Aşa dorise Rica Dawnstar. În sectoarele centrale, 
interconectate, alt fel de proces se desfăşura, conform unei 
logici la fel de necruțătoare. Soluţia finală urma să-i asigure 
doar ei stăpânirea deplină asupra navei de germinare şi a 
întregii ei ştiinţe, puteri şi bogății. 

Acum, când mediul era curat, Rica îşi scoase mulţumită 
casca. Comandase nişte mâncare - o felie albă, grasă, de 
proteine dintr-o făptură numită animal-de-carne, ţinută de 
Arcă într-o stază suculentă, timp de un mileniu, pe care o 


stropi cu un pahar mare, rece, de apă-dulce, cu gust slab 
de miere milidiană. Se bucură de friptură în timp ce 
urmărea rapoartele ce se scurgeau pe ecran. 

Lucrurile se  simplificaseră considerabil. Jefri Lion 
dispăruse. Păcat, fusese un individ incredibil de naiv, care 
nu reprezenta un pericol. Şi Celise Waan ieşise din joc. 
Surprinzător, reuşise să tragă după ea pisoii diabolici. Kaj 
Nevis îi venise de hac fiarei numite dracula cu glugă. 

Rămăseseră doar Nevis, Tuf... şi ea. 

Rica rânji. 

Tuf nu constituia o problemă. Era ocupat să-şi facă o 
pisică. Putea să scape uşor de el, într-un fel sau altul. Nu, 
singurul obstacol adevărat între Rica şi pradă era Kaj Nevis, 
cu costumul lui de luptă unquinez. Probabil că individul se 
simţea foarte sigur de sine. Bine. N-avea decât. 

Rica Dawnstar termină carnea şi-şi linse degetele. „A 
venit momentul lecţiei de zoologie”, gândi ea. Solicită 
rapoarte despre cele trei bio-arme care colindau prin navă. 
Dacă nici una dintre ele nu putea fi de folos, mai avea 
treizeci şi nouă în stare de stază, aşteptând să fie eliberate. 
Putea să aleagă uşor călăul. 

Un costum de luptă? Ce avea ea valora cât o sută de 
costume de luptă. 

Când termină de citit precizările zoologice, Rica Dawnstar 
zâmbea. 

să uite de griji! Singura problemă era să introducă datele 
corect. Verifică structura de pe ecran şi încercă să-şi 
închipuie cât de vicleană era mintea lui Nevis. 

Nu suficient de vicleană, presupuse Rica. 


Coridoarele blestemate continuau la nesfârşit şi păreau a 
nu duce nicăieri, doar în alte coridoare. Indicatoarele arătau 
că începuse deja să consume aer din al treilea rezervor. Kaj 
Nevis îşi dădu seama că trebuia să-i găsească iute pe 
ceilalţi şi să-i înlăture, ca să poată afla cum funcţiona nava 
aia blestemată. 

Parcurgea un coridor deosebit de lung şi de larg, când 
deodată se aprinse un fel de fâşie de plastic, inserată în 


podea. 

Nevis se opri, încruntându-se. 

Dunga strălucea semnificativ. Ducea drept înainte şi 
cotea la dreapta, la prima intersecţie. 

Nevis făcu un singur pas. Secţiunea fâşiei rămasă în 
urma lui se stinse. 

Era condus undeva. Anittas mormăise ceva despre 
dirijarea oamenilor de-a lungul navei. Inainte să-i facă o 
mică tunsoare... Cibertehul trăia încă, bântuind calculatorul 
Arcei? Se îndoia. Anittas i se păruse foarte mort, iar el avea 
multă experienţă în omorârea oamenilor. Atunci cine? 
Dawnstar, bineînţeles. Ea trebuia să fie. Cibertehul spusese 
că o condusese în camera de comandă. 

Unde încerca ea să-l conducă? 

Kaj Nevis se gândi un moment. În costumul lui, se simţea 
invulnerabil. Dar ce rost avea să rişte? Dawnstar era o 
căţea trădătoare. Putea să-l facă să se rătăcească, să 
umble până i se termina aerul. 

Se întoarse şi plecă decis în direcţia opusă celei arătate 
de linia seducătoare, argintie. La prima intersecţie, o dungă 
verde căpătă viaţă, arătând spre stânga. 

Kaj Nevis o luă la dreapta. 

Coridorul se termină în faţa a două scări rulante, în 
spirală. Când Nevis se opri, una dintre ele începu să 
funcţioneze, urcând. Bărbatul rânji şi cobori pe cea 
nemişcată. 

Cobori trei niveluri. La capăt, scara era strâmtă şi 
întunecoasă. Ducea în două direcţii. Inainte ca Nevis să se 
decidă, se auzi un scrâşnet metalic, iar un panou alunecă 
dintr-un perete şi închise coridorul din dreapta. 

Căţeaua i-o făcuse, gândi el furios. Se uită la stânga. 
Coridorul părea a se lăţi oarecum, dar rămânea întunecat. 
Ici, colo, se zăreau movile de maşinării vechi. Lui Nevis nu-i 
plăcu felul în care arătau. 

Dacă Dawnstar credea că-l putea dirija spre o capcană 
închizând nişte uşi, se înşela. Nevis se întoarse spre tunelul 
închis, din dreapta, ridică piciorul şi izbi. Zgomotul fu 
asurzitor. Lovi iar şi iar, apoi începu să folosească şi pumnii 


blindaţi. Avu nevoie de toată puterea suplimentară a 
exoscheletului, pentru a veni de hac plăcii. 

Trecu rânjind peste ceea ce rămăsese din panoul glisant 
şi pătrunse în coridorul întunecat, îngust, în care încercase 
Dawnstar să-i interzică intrarea. Sub picioarele lui era metal 
gol. Aproape că se freca de pereţi cu umerii. Un fel de cale 
de acces, îşi imagină Nevis. Poate ducea într-un loc 
important. Trebuia să ducă într-un loc important. Altfel, de 
ce ar fi încercat mercenara să-l oprească să intre? 

Tălpile lui ca nişte farfurii zăngăneau pe podea. Bărbatul 
continua să înainteze. Coridorul devenise şi mai întunecos, 
dar Kaj Nevis era decis să meargă mai departe. Într-un loc, 
culoarul cotea brusc la dreapta, alcătuind o trecătoare prea 
îngustă pentru costumul lui de luptă. Trebui să se strecoare 
cu braţele strânse şi cu picioarele pe jumătate răsucite. 

Dincolo de cotitură se ivi, deasupra, un pătrat mic, 
luminos. Nevis se îndreptă spre el. Apoi se opri, brusc. Ce 
era asta? 

Un fel de picătură, de culoare închisă, plutind în aer. 

Kaj Nevis se apropie cu grijă. 

Picătura întunecată era rotundă şi mică, doar cât pumnul 
unui bărbat. Nevis se opri la un metru de ea şi oo privi 
atent. Altă creatură, urâtă ca aceea care-l mâncase pe Jefri 
Lion, dar mai ciudată. Cafenie, noduroasă, având o 
suprafaţă ce arăta de parcă ar fi fost făcută din piatră. 
Părea a fi piatră. Nevis îşi dăduse seama că era o 
vieţuitoare pentru că avea gură - o deschizătură neagră, 
umedă, în pielea stâncoasă. Interiorul acesteia era umed, 
verde, mişcător. Se vedeau dinţi, sau ceva care păreau a fi 
dinţi, numai că erau metalici. Nevis avu impresia că zărise 
trei şiruri, pe jumătate acoperiţi de carnea verde, ca din 
cauciuc, care pulsa încet, continuu. 

Bizareria consta în faptul că făptura stătea incredibil de 
nemişcată. La început, Nevis crezu că plutea în aer. Dar, 
când se apropie mai mult, realiză că se înşelase. Atârna în 
centrul unei pânze inimaginabil de fine, cu fire atât de 
subţiri că erau aproape invizibile. De fapt, capetele lor erau 
invizibile. Nevis vedea doar părţile mai groase, de lângă 


centrul în care pulsa creatura, dar țesătura părea a fi mai 
subţire pe măsură ce se întindea şi nu-ţi puteai da seama 
dacă era prinsă de zid, podea sau tavan, oricât de atent te- 
ai fi uitat. E 

Un păianjen, deci. Unul straniu. Infăţişarea pietroasă îl 
făcuse pe Nevis să creadă că era vorba de o formă de viaţă 
bazată pe siliciu. Auzise de aşa ceva. Un lucru deosebit de 
rar. Deci, un fel de păianjen din siliciu. Mare scofală! 

Kaj Nevis se apropie mai mult. Fir-ar să fie! Pânza, sau 
ceea ce crezuse că-i pânză... ei bine, chestia aia afurisită 
nu stătea pe o pânză, făcea parte din pânză! Firele fine, 
subţiri, lucioase, creşteau din trupul ei. Abia putea zări 
punctele de sutură. Şi erau mai multe decât crezuse - sute, 
poate mii, majoritatea prea subţiri pentru a fi observate, de 
la orice distanţă. Doar dacă le priveai din unghiul potrivit 
vedeai lumina reflectându-se în ele, într-o culoare ştearsă, 
argintie. 

Nevis făcu un pas înapoi, simțindu-se nesigur, fără să ştie 
prea bine de ce, în ciuda protecţiei oferite de armura lui. In 
spatele păianjenului din siliciu se vedea strălucirea luminii 
de la capătul coridorului. Acolo trebuia să fie ceva 
important, de aceea încercase Rica Dawnstar să-l oprească. 

„Asta era”, gândi el, satisfăcut. Probabil că acolo se afla 
blestemata cameră de comandă, iar înăuntru tremura Rica. 
Păianjenul stupid reprezenta ultima ei linie de apărare. li 
dădea fiori, dar ce naiba i-ar fi putut face? 

Kaj Nevis manevră braţele cu cleşti şi-l întinse pe cel 
drept, să apuce lighioana. 

Lamele de metal zimţate, strălucitoare, pătate de sânge, 
se închiseră peste cel mai apropiat fir vizibil, încet, cu 
uşurinţă. Cioburi strălucitoare, zimţate, pătate cu sânge, 
din metal unquian, zăngăniră pe podea. 

Întreaga pânză începu să vibreze. 

Kaj Nevis se uită la braţul drept inferior. Cleştele fusese 
retezat la jumătate. Simţi gustul bilei în gură. Făcu un pas 
înapoi, apoi altul, după aceea un al treilea, îndepărtându-se 
de ființa de acolo. 

O mie de fire de pânză, mai subţiri decât aţa, deveniră o 


mie de picioare, iar acestea lăsară o mie de găuri în pereţii 
din metal, când se mişcară, şi crestară podeaua la cea mai 
uşoară atingere. 

Nevis fugi. Goni înainte, până la locul îngust unde cotea 
coridorul. 

Tocmai cobora braţele masive ale costumului, încercând 
să se strecoare, când păianjenul-umblător îl prinse. Se 
legăna în timp ce se apropia de el, suspendat pe 
nenumărate picioare invizibile, cu gura pulsând. Nevis gâfâi 
îngrozit. O mie de braţe din siliciu, monomoleculare, îl 
înfăşurară. 

Bărbatul întinse mâna dotată cu putere uriaşă, ca să 
apuce capul fiinţei, să-l strivească, dar braţele se aflau 
pretutindeni, vălurind, strângându-se în jurul lui aproape cu 
moliciune. Nevis se zbătu, iar ele tăiară metal, carne, oase. 
Sângele ţâşni din ciotul braţului. Bărbatul scoase un țipăt 
scurt. 

lar păianjenul-umblător îl îmbrăţişă mai strâns. 


O crăpătură cât un fir de păr apăru în plasticul bazinului 
gol. Pisoiul izbi în ea. Crăpătura se lărgi. Haviland Tuf se 
întinse şi apucă animalul în mâna lui mare, apoi îl ridică în 
dreptul ochilor. Era slab şi fără vlagă. Poate că iniţiase 
naşterea prea curând. Va fi mai atent la următoarea 
încercare, dar de data asta nesiguranța şi nevoia continuă 
de vigilenţă, grija ca nu cumva tyrannosauri plimbăreţi să-i 
întrerupă munca avuseseră ca rezultat o anumită grabă 
nepotrivită. 

Cu toate acestea, considera că obținuse un succes. 

Pisoiul miorlăi. Haviland Tuf hotărî că va trebui să-l 
hrănească manual, folosind o pipetă, fără să se îndoiască 
vreo clipă că nu s-ar descurca. Ochii pisoiului erau abia 
deschişi, iar blana lungă încă udă de lichidul în care fusese 
cufundat cu puţin timp în urmă. Oare Ciupercă fusese cu 
adevărat atât de mic? 

— Nu pot să-ţi spun Ciupercă, îi declară el solemn noului 
său tovarăş. Genetic, sunteţi identici, dar Ciupercă a fost 
Ciupercă, iar tu eşti tu. Te voi numi Haos, un camarad 


potrivit pentru Distrugere. 

Pisoiul se mişcă în palma lui, deschise şi închise un ochi, 
de parcă l-ar fi înţeles. Nimic surprinzător. Se ştia că toate 
pisicile aveau ceva însuşiri paranormale. 

Tuf se uită în jur. Nu mai avea nimic de făcut acolo. Poate 
venise timpul să-i caute pe nedemnii lui tovarăşi de 
altădată, să încerce să ajungă la un soi de înţelegere 
mutual avantajoasă. Plecă în căutarea lor, cu Haos în mână. 


Se terminase, decise Rica Dawnstar, când lumina roşie a 
lui Nevis dispăru de pe ecran. Lupta urma să se dea doar 
între ea şi Tuf, ceea ce însemna că era stăpâna Arce. 

Ce naiba ar putea să facă totuşi cu ea? Greu de spus. S-o 
vândă companiei de armament sau planetei care dădea 
mai mult? Un lucru nu foarte înţelept. Nu avea încredere în 
cei cu prea multă putere. Puterea corupe, la urma urmei. 
Poate ar fi mai bine să păstreze nava, s-o pună în funcţiune. 
Ea era destul de coruptă, ar trebui să fie imună. Dar s-ar 
simţi groaznic de stingheră, vieţuind singură în morga 
aceea. Putea să angajeze un echipaj, să aducă la bord 
prieteni, iubiţi, servitori. Dar cum să aibă încredere în ei? 
Rica se încruntă. O problemă spinoasă, dar avea mult, mult 
timp la dispoziţie ca s-o rezolve. Se va gândi la ea mai 
târziu. 

Acum, altă problemă, mult mai urgentă, aştepta să fie 
soluţionată. Tuf părăsise camera centrală de donare şi 
rătăcea pe coridoare. Cum să-i vină de hac? 

Examină schema navei. Păianjenul-umblător rămăsese în 
vizuina lui comodă şi caldă, probabil hrănindu-se încă. 
Berbecul-rostogolitor, greu de patru tone, se afla jos, pe 
coridorul principal al punţii şase, rulând înainte şi înapoi, ca 
un fel de ghiulea vie, nebună, de-o mărime imensă, năruind 
pereţii şi căutând zadarnic ceva organic peste care să se 
rostogolească, să-l strivească şi să-l digere. 

Tyrannosaurul se afla la etajul potrivit. Ce făcea? Rica 
apăsă câteva taste, solicitând mai multe detalii şi zâmbi. 
Dacă mesajele erau demne de încredere, animalul mânca. 
Oare ce? Pentru moment, nu-şi dădu seama. Apoi se 


lămuri. Rămăşiţele lui Jefri Lion şi ale draculei cu glugă. 
Localizarea părea corectă. 

Fiara se afla foarte aproape de Tuf. Din nefericire, când 
începu să se deplaseze iar, se îndreptă în direcţia 
nepotrivită. Poate reuşea să le aranjeze o întâlnire... 

Nu trebuia să-l subestimeze pe Tuf. Scăpase o dată de 
reptilă. Poate va reuşi s-o facă din nou. Chiar dacă l-ar 
conduce la etajul cu berbecul rostogolitor, problema ar fi 
aceeaşi. Tuf avea un fel de isteţime nativă. Nu-i va fi uşor 
să-l ducă de nas pe bătrânul Tuffy, aşa cum făcuse cu 
Nevis. Era prea subtil. Îşi aminti jocurile în care se 
înfruntaseră pe Cornul abundenței. Tuf le câştigase pe 
toate. 

Să mai elibereze câteva bio-arme? Uşor de făcut. 

Rica Dawnstar ezită. Drace, exista o cale mai simplă! 
Venise timpul să intervină direct. 

De un braţ al tronului căpitanului atârna o coroniţă dintr- 
un metal luminiscent, pe care Rica o scosese mai devreme 
dintr-o magazie. O luă, o puse sub un scaner, pentru a-i 
verifica iute circuitele, apoi şi-o puse pe cap, puţin într-o 
parte. După aceea, îşi montă casca, închise ermetic 
costumul şi-şi luă arma cu ace. La treabă! 


Hoinărind pe coridoarele Arcei;, Haviland Tuf găsise un soi 
de vehicul - o maşinuţă deschisă, cu trei roţi. Mergea pe jos 
de câtva timp, iar mai înainte stătuse ghemuit sub o masă, 
aşa că fu încântat să se aşeze. Conduse mai departe cu o 
viteză constantă, redusă, rezemat de speteaza capitonată 
şi privind drept în faţă. Haos stătea în poala lui. 

Parcurse mai mulţi kilometri. Era un şofer atent şi 
metodic. La fiecare intersecţie, oprea, se uita la dreapta, 
apoi la stânga, examina cu grijă posibilităţile ce i se 
ofereau, înainte de a merge mai departe. Coti de două ori, 
îndemnat în parte de-o logică strictă, în parte de-o simplă 
toană, dar rămase majoritatea timpului pe coridoarele cele 
mai largi. O dată, opri maşina şi cobori, pentru a examina 
nişte uşi care i se păruseră interesante. Nu văzu nimic, nu 
întâlni pe nimeni. Din când în când, Haos se mişca în poala 


lui. 

Apoi, Rica Dawnstar se ivi chiar în faţă. 

Haviland Tuf opri maşinuţa în centrul unei intersecţii 
mari. Se uită la dreapta şi clipi de câteva ori, apoi se uită şi 
la stânga. După aceea privi drept înainte, îşi încrucişă 
mâinile la piept şi o urmări pe tânăra care se apropia încet 
de el. 

Femeia se opri pe coridor, la cinci metri de locul unde o 
aştepta. 

— Ai ieşit să te plimbi cu maşina? întrebă ea. 

Ţinea în mâna dreaptă arma ei obişnuită, cu ace, iar în 
stânga o încâlceală de cureluşe, care atârnau până la 
podea. 

— Într-adevăr... Am fost ocupat un timp. Unde-s ceilalţi? 

— Morți. Decedaţi. Dispăruţi. Eliminaţi din joc. Am rămas 
doar noi, Tuf. 

— O situaţie obişnuită. 

— Acesta-i ultimul meci, afirmă Rica Dawnstar. Fără 
revanşă. lar de data asta voi câştiga eu. 

Tuf îl mângâie pe Haos şi nu-i răspunse. 

— Tuf, zise ea binevoitoare, în toată povestea asta eşti 
cel inocent. N-am nimic cu tine. la-ţi nava şi pleacă. 

— Dacă vă referiţi la Cornul abundenței cu bunuri 
excelente la prețuri minime, trebuie să vă reamintesc că a 
suferit stricăciuni grave, care n-au fost încă reparate. 

— Atunci ia alta. 

— Cred că nu voi face asta, declară Tuf. Pretenţiile mele 
asupra Arcei sunt, probabil, inferioare celor ale lui Celise 
Waan, Jefri Lion, Kaj Nevis şi Anittas, dar, întrucât mi-aţi 
spus că aceştia au murit, înseamnă că pretenţiile mele sunt 
la fel de valabile ca ale dumneavoastră. 

— Nu chiar, replică Rica Dawnstar, ridicând arma cu ace. 
Asta înclină balanţa în favoarea mea. 

Haviland Tuf se adresă pisoiului pe care-l ţinea în poală: 

— Aceasta să-ţi fie prima lecţie despre căile dificile ale 
universului! Ce importanţă are dreptatea, dacă partea 
cealaltă are o armă, iar tu nu? Violenţa brutală domneşte 
pretutindeni, iar inteligenţa şi bunele intenţii sunt călcate în 


picioare. Doamnă, zise el, ridicându-şi apoi privirea spre 
Rica Dawnstar, recunosc avantajul dumneavoastră. Dar 
protestez. Membrii decedați ai grupului nostru mi-au 
recunoscut dreptul la o parte din câştig, înainte să ajungem 
la bordul Arcei. După câte ştiu, dumneavoastră n-aţi fost 
inclusă, într-un mod similar, în înţelegere. De aceea, mă 
bucur, în comparaţie cu dumneavoastră, de un avantaj 
legal. Mai mult, continuă el, ridicând un deget, avansez 
ideea că proprietatea unui bun merită să fie conferită de 
folosinţă şi de abilitatea de a-l folosi. Arca ar trebui să se 
afle - aceasta ar fi soluţia optimă - sub comanda persoanei 
care a demonstrat că are talentul, inteligenţa şi voinţa de a 
folosi cel mai eficient miliardele de posibilităţi pe care le 
oferă. Subliniez că eu sunt acea persoană. 

— Serios? râse Rica Dawnstar. 

— Într-adevăr, îi răspunse Haviland Tuf şi-l luă pe Haos în 
palme, ridicându-l pentru a fi văzut de femeie. lată dovada. 
Am explorat această navă şi acum stăpânesc secretele 
dispăruţilor Imperiali Pământeni referitoare la clonare. O 
experienţă uluitoare şi ameţitoare, una pe care-s dornic s-o 
repet. De fapt, am decis să renunţ la chemarea banală a 
negustoriei pentru mai nobila profesie de inginer ecolog. 
Sper că nu veţi încerca să-mi staţi în cale. Fiţi convinsă că 
vă voi asigura transportul înapoi pe ShanbDellor şi voi avea 
grijă să primiţi fiecare părticică a salariului ce v-a fost 
promis de Jefri Lion şi ceilalţi. 

Rica Dawnstar dădu din cap, neîncrezătoare. 

— Eşti nemaipomenit, Tuffy! Crezi, întrebă ea înaintând şi 
învârtind arma în jurul degetului, că meriţi nava pentru că 
poţi s-o foloseşti, iar eu nu? 

— Aţi expus esenţa problemei, încuviinţă Tuf. 

Rica râse din nou şi aruncă arma spre el. 

— la-o, n-am nevoie de ea! 

Tuf se ridică şi o prinse din zbor. 

— Se pare că pretenţiile mele au fost întărite în mod 
neaşteptat şi decisiv. Acum pot eu să vă ameninţcă o să vă 
împuşc. 

— N-o vei face. Regulile, Tuf. Tu joci meciul conform 


regulilor. Eu sunt cea căreia îi place să le încalce. 

Ridică mănunchiul de curele încâlcite ce-i atârna pe 
umăr. 

— Ştii ce-am făcut, în timp ce-ţi clonai un pisoi? 

— Evident că nu, răspunse Haviland Tuf. 

— Evident, îl imită sardonic Rica. Am fost pe punte, Tuf, 
m-am jucat cu calculatorul şi am aflat tot ce trebuia să ştiu 
despre Arcă şi CIE. 

— Într-adevăr! clipi Tuf. 

— Acolo se găsea un ecran mare. Imaginează-ţi-l ca pe o 
imensă tablă de joc. Am urmărit orice mişcare. Piesele roşii 
eraţi tu şi ceilalţi. Şi eu. Existau şi piese negre. Bio-arme, 
aşa le numea sistemul. Mi se pare mai potrivit termenul de 
monştri. E mai scurt. Mai puţin formal. 

— Şi încărcat de conotaţii puternice, o completă Tuf. 

— Desigur. Dar să revenim la oile noastre. Am trecut prin 
sfera exterioară de apărare, am reuşit să evităm sistemul 
de apărare cu boli, dar Anittas a fost ucis, iar înainte de a 
muri a decis să se răzbune un pic, aşa că a declanşat 
sistemul de apărare cu monştri. lar eu am stat sus şi am 
privit cum piesele negre şi roşii se vânau reciproc. Dar 
lipsea ceva, Tuf. Ştii ce? 

— Presupun că-i o întrebare retorică. 

— Într-adevăr, îl imită Rica Dawnstar, râzând. Lipseau 
piesele verzi. Sistemul fusese programat să reprezinte 
intruşii cu roşu, propriile-i bio-arme cu negru, iar personalul 
autorizat al Arcei cu verde. Sigur că nu existau semne verzi. 
Dar asta mi-a dat de gândit, Tuf. Apărarea cu monştri 
reprezenta, evident, o ultimă soluţie. Dar se intenţionase a 
fi folosită doar când nava era abandonată, când devenea o 
epavă? 

— Cred că nu, zise Tuf, încrucişându-şi din nou mâinile. 
Existenţa ecranului implică existenţa cuiva care se uită la 
el. Mai mult, dacă sistemul fusese programat să prezinte 
simultan personalul navei, intruşi şi apărători monstruoşi, în 
culori diferite, atunci trebuie luată în considerare 
posibilitatea ca toate cele trei grupe să fie la bord, active, 
în acelaşi timp. 


— Da. Acum, întrebarea-cheie! 

Haviland Tuf zări mişcare pe coridorul din spatele ei. 

— Scuzaţi-mă, începu el. 

Rica îi făcu semn să tacă. 

— Dacă fuseseră pregătiţi să dea drumul ororilor din 
cuşti, în caz de necesitate, pentru a respinge năvălitorii, 
cum preveneau uciderea propriilor lor oameni? 

— O dilemă interesantă, recunoscu Tuf. Anticipez cu 
aviditate plăcerea aflării răspunsului acestei ghicitori. Mi-e 
teamă însă că voi fi obligat, deocamdată, să renunţ la 
această plăcere. Departe de mine gândul de a întrerupe un 
discurs atât de fascinant. Totuşi, mă simt obligat să vă 
atrag atenţia... 

Puntea se zgudui. 

— Da, rânji Rica. 

— Mă simt obligat să vă atrag atenţia că un dinozaur 
carnivor, destul de mare, a apărut pe coridor în spatele 
dumneavoastră, iar în prezent se repede spre noi. Nu-mi 
place treaba asta. 

Tyrannosaurul scoase un răget. 


Rica Dawnstar nu se arătă deloc impresionată. 

— Adevărat? râse ea. Sper că nu te aştepţi să pic în 
capcana cu  vezi-că-i-un-dinozaur-în-spatele-tău! Te 
credeam mai deştept, Tuf! 

— Protestez! Sunt complet sincer! exclamă bărbatul, 
pornind motorul maşinuţei. Mărturie stă viteza cu care am 
activat vehiculul, pentru a fugi de apropierea creaturii. De 
ce vă îndoiţi de mine? Cu siguranţă că aţi auzit apropierea 
tunătoare a fiarei, zgomotul răgetului ei... 

— Ce răget? întrebă Rica. Fii serios, Tuf. Să-ţi spun ceva. 
Răspunsul. Am uitat o piesă a jocului. 

— Într-adevăr, zise Tuf. 

Tyrannosaurul se apropia de ei cu o viteză alarmantă. 
Părea înfuriat, iar răgetele lui îl împiedicau s-o audă pe Rica 
Dawnstar. 

— Cei din Corpul Inginerilor Ecologi se ocupau nu numai 
cu clonarea, Tuf. Erau savanţi militari, dar în primul rând 


ingineri ecologi. Puteau re-crea forme de viaţă, aduse de pe 
sute de planete, să le învie în bazinele lor, dar asta nu 
însemna tot ce puteau face. Puteau umbla în ADN, 
modificând acele forme de viaţă, reproiectându-le conform 
ţelurilor lor. 

— Bineînţeles, spuse Tuf, dar acum scuzaţi-mă, trebuie 
să fug de dinozaur! 

Tyrannosaurul se afla la zece metri în spatele femeii. Se 
opri. Coada lui biciui peretele, iar maşinuţa lui Tuf se 
zgudui. Din colții fiarei se scurgea salivă, iar labele sale din 
faţă sfârtecau aerul cu o energie nemaivăzută. 

— Urât din partea ta! Tuf, iată răspunsul! Bio-armele, 
monştrii, fuseseră ţinute în stază o mie de ani, poate mai 
mult. Dar nu erau monştri obişnuiţi. Fuseseră donați cu un 
scop special, pentru a apăra nava de intruşi, şi fuseseră 
manipulaţi genetic pentru a corespunde acestui ţel. 

Tyrannosaurul mai făcu un pas, doi, trei. Acum ajunsese 
chiar în spatele ei... Umbra lui acoperise femeia... 

— Manipulaţi cum? se interesă Haviland Tuf. 

— Credeam că n-o să întrebi niciodată, oftă Rica, iar 
tyrannosaurul se aplecă, mugi, deschise fălcile masive, îi 
cuprinse capul. Prin capacitate paranormală, şuieră ea 
printre dinţi. 

— Într-adevăr! 

— Doar capacitate paranormală, declară Rica Dawnstar, 
din gura dinozaurului, întinzându-se şi atingând ceva între 
dinţii acestuia, declanşând un ţiuit. Unii dintre monştri 
aproape că nu au minte, doar instincte. Au primit o 
aversiune instinctuală de bază. Cei mai complecşi au fost 
făcuţi, prin mijloace paranormale, să fie ascultători. 
Instrumentele de comandă sunt suprageneratoarele. 
Lucruri drăguţe, ca această coroană pe care o port. Nu 
conferă puteri paranormale sau alte chestii spectaculoase. 
Fac doar ca unii monştri să mă ocolească, iar alţii să mi se 
supună. 

Se trase din gura fiarei şi lovi, zgomotos, animalul peste 
bot. 

— Jos, băiete! 


Tyrannosaurul scoase un răget şi îşi cobori capul. Rica 
Dawnstar descâlci harnaşamentul şi şaua, apoi începu să le 
aşeze la locurile potrivite. 

— L-am controlat tot timpul în care am stat de vorbă, 
declară ea, calmă. L-am chemat aici. E flămând. L-a mâncat 
pe Lion, dar era mic şi mort, iar de altceva n-a avut parte, 
de o mie de ani! 

Haviland Tuf se uită la arma cu ace din mâna lui. Absolut 
inutilă. Oricum, nici el nu era un bun trăgător. 

— Aş fi încântat să-i clonez un stegosaur. 

— Nu, mulţumesc, zise Rica, strângând harnaşamentul. 
Acum nu mai poţi să te retragi. Ai vrut să joci şi ai pierdut, 
Tuf. Ar fi trebuit să pleci când ţi-am oferit posibilitatea. Să 
revedem pretenţiile tale. Lion, Nevis şi ceilalţi ţi-au oferit o 
parte egală cu a lor, dar din ce? Vei primi acum o parte, 
indiferent dacă o vrei sau nu, egală cu ceea ce au primit ei. 
Asta în privinţa argumentelor legale. Cât despre pretenţia 
morală referitoare la folosirea superioară, zise ea rânjind şi 
lovind din nou cu palma dinozaurul, cred că am demonstrat 
că pot folosi Arca mai eficient decât tine. Lasă-te jos! 
mormăi ea, iar animalul se aplecă mai mult, permiţând 
tinerei să sară în şaua de pe gâtul lui. Sus! răcni ea, şi fiara 
se ridică. 

— Cu toate acestea, aţi renunţat la legalitate şi la 
moralitate şi v-aţi reîntors la violenţă. 

— Aşa-i, răspunse Rica de pe şopârla ei tiran, ce înainta 
încet, parcă pipăindu-şi calea. Să nu spui că nu-s corectă, 
Tuf. Am un dinozaur, dar tu ai arma mea. Poate că o să ai 
noroc când o să tragi. Acum suntem amândoi înarmaţi. 
Numai că eu, râse ea, eu sunt înarmată până-n dinţi! 

Haviland Tuf se ridică şi-i aruncă arma înapoi. O 
aruncătură puternică. Rica se aplecă într-o parte şi o prinse. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea. Te predai? 

— Scrupulele dumneavoastră în privinţa corectitudinii m- 
au impresionat. Nu vreau să am vreun avantaj. Şi eu am un 
animal, zise el, mângâind pisoiul. lar dumneavoastră aveţi 
acum o armă. 

Porni maşina şi ieşi cu spatele din intersecţie, rulând iute 


pe coridor - atât de iute cât putea merge înapoi. 

— Fie cum vrei tu, spuse Rica Dawnstar. 

Işi pregătise bine jocul. Acum se simţea tristă. Tuf îşi 
întorcea maşina, pregătindu-se să fugă cu faţa, nu cu 
spatele. Tyrannosaurul deschise gura mare, iar balele 
curseră de pe colții de-o jumătate de metru. Apoi scoase un 
răcnet ce exprima foamea pură, primară, veche de un 
milion de ani, şi se luă, răgind, după Tuf. 

Alergă pe coridor, intră în intersecţie. 

La douăzeci de metri de el, minimintea tunului cu plasmă 
luă cunoştinţă de faptul că în zona de foc intrase ceva ce 
depăşea dimensiunile țintei programate. Se auzi un clinchet 
foarte slab. 

Haviland Tuf fu împins înainte de suflul fierbinte. Puse 
trupul lui între Haos şi căldură. Din fericire, aceasta dură 
doar o clipă, deşi mirosul de reptilă arsă avea să rămână în 
locul acela ani de zile, iar o parte din podea şi pereţi trebui 
să fie înlocuită. 

— Şi eu am avut o armă, îi spuse Haviland Tuf pisoiului. 


Târziu, mult mai târziu, când Arca fusese curățată, iar el, 
împreună cu Distrugere şi Haos se instalaseră confortabil în 
apartamentul căpitanului, îşi adusese bagajele, avusese 
grijă de cadavre, făcuse reparaţiile pe care putuse să le 
facă şi descoperise cum să potolească făptura incredibil de 
zgomotoasă de pe puntea şase, Haviland Tuf începu să 
scotocească metodic prin navă. In a doua zi, găsi o magazie 
cu îmbrăcăminte, dar bărbaţii şi femeile din CIE fuseseră 
mai scunzi decât el şi mult mai zvelţi, aşa că nu i se potrivi 
nici o uniformă. 

Dar alese o pălărie care-i plăcuse. O capelă verde, cu 
cozoroc, ce se potrivea perfect pe capul său chel, alb ca 
laptele. Avea în faţă un theta auriu, sigla corpului. 

— Haviland Tuf, se prezentă el celui din oglindă, inginer 
ecolog. 

Suna frumos. 


2. PÂINI ŞI PEŞTI 


Numele ei era Tolly Mune, dar i se spunea în toate 
felurile. 

Cei care pătrundeau pentru prima oară în domeniul ei îi 
foloseau titlul, cu oarecare deferenţă. Fusese comandant 
de port timp de patruzeci de ani standard, şi înainte de asta 
adjunct de comandant, o stabilitate în funcție 
nemaiîntâlnită în marea comunitate orbitală cunoscută sub 
numele oficial de Portul S'uthlamului. Jos, pe planetă, biroul 
ei însemna doar o cutie de scrisori oarecare în fluxul 
birocratic al hârtiilor. Aici, pe orbită, comandantul de port 
era judecător, şef al guvernului, primar, arbitru, legislator, 
meşter mecanic şi şef al poliţiei, toţi reuniți într-o singură 
persoană. | se zicea CP. 

Portul fusese mic la început - se dezvoltase de-a lungul 
secolelor, pe măsură ce populaţia în creştere a S'uthlamului 
făcuse din planetă o piaţă tot mai importantă şi un punct- 
cheie în reţeaua comerţului interstelar din zonă. În centrul 
portului se afla staţia orbitală, un asteroid gol pe dinăuntru, 
cu diametrul de vreo şaisprezece kilometri, cu parcuri, 
magazine, dormitoare, magazii şi laboratoare. Şase staţii 
care o precedaseră, fiecare mai mare decât cea anterioară 
şi fiecare învechită acum (cea mai veche, construită cu trei 
secole în urmă, fiind doar cât o navă cosmică zdravănă), 
atârnau de Casa Păianjenului, ca nişte gândaci graşi, din 
metal, de un cartof din piatră. 

Casa Păianjenului, aşa i se spunea staţiei, pentru că se 
afla în centrul pânzei, o reţea complicată din metal argintiu, 
aruncată peste întunecimea vidului cosmic. Din staţia 
orbitală porneau, în toate direcţiile, şaisprezece ramuri 
principale. Cea mai nouă, lungă de patru kilometri, era încă 
în lucru. Şapte din cele iniţiale (a opta fusese distrusă de o 
explozie) se întindeau pe doisprezece kai în spaţiul cosmic. 
In interiorul tuburilor imense se aflau zonele industriale ale 
portului - depozite, fabrici, şantiere navale, centre vamale 
şi puncte de îmbarcare, plus instalaţii portuare şi docuri 


pentru reparat orice categorie de nave cunoscute în zonă. 
Trenuri lungi, pneumatice, goneau prin centrul ramurilor, 
cărând mărfuri şi pasageri de la o poartă la alta, către 
centrul aglomerat, zgomotos, agitat, din Casa Păianjenului 
sau spre ascensorul ce ducea către planetă. 

Din ramuri porneau tuburi mai mici, cu coridoare mai 
înguste, traversând şi retraversând vidul, legând totul într-o 
reţea ce devenea mai complicată cu fiecare an, pe măsură 
ce se făceau noi adaosuri. 

lar între firele pânzei se găseau muştele - navete venind 
şi plecând spre suprafaţa S'uthlamului cu încărcături prea 
mari sau prea instabile pentru ascensor; nave de minerit 
aducând minereuri şi gheaţă de pe asteroizi; transportoare 
de hrană de pe asteroizii terraformaţi în interior, pentru a 
se permite practicarea agriculturii, numiţi Cămările; şi tot 
felul de nave de trafic interstelar: vase de linie luxoase, ale 
corporațiilor transstelare; ale negustorilor din planete 
apropiate, precum Vandeen, sau depărtate, precum Caissa 
sau Newholme; flote comerciale din Kimdiss; nave de război 
din Bastion sau Citadel; chiar nave ale străinilor, din Hruun- 
ul liber, din Raheemai, ale gethsoidezilor sau ale altor 
specii, şi mai străine. Toate veneau în Portul S'uthlamului şi 
erau bine primite. 

Cei care locuiau în Casa Păianjenului, care lucrau în 
baruri şi în labirintul de săli, care mutau încărcăturile 
navelor, cumpărau şi vindeau, reparau şi aprovizionau 
navele îşi spuneau păienjenei, ca o denumire de onoare. 
Pentru ei şi pentru muştele care veneau destul de des 
pentru a fi socotite obişnuiţi ai locului, Tolly Mune era Maica 
Păianjen - irascibilă, cu gură mare, prost dispusă, îngrozitor 
de competentă, omniprezentă, indestructibilă, puternică 
precum o forţă a naturii şi de două ori mai importantă decât 
aceasta. Unii dintre ei, care o înfruntaseră sau îi 
suportaseră proasta dispoziţie, n-o simpatizau. Pentru ei, 
comandanta portului era Văduva de Oțel. 

Tolly Mune era o femeie solidă, cu muşchi puternici, fără 
pretenţii, slabă ca orice s'uthlamez cinstit, dar atât de 
înaltă (aproape doi metri) şi de lată (în umeri), că părea un 


fel de planetară anormală, cu figura ei plină de riduri şi 
moale, ca pielea veche. Avea vârsta de patruzeci şi trei de 
ani locali, aproape nouăzeci standard, dar nu părea cu o 
oră mai bătrână de şaizeci. Atribuia acest lucru vieţii pe 
orbită. 

— Gravitaţia te îmbătrâneşte, afirma ea. 

Cu excepţia câtorva spitale şi hoteluri de clasă stelară 
pentru turişti, din interiorul Casei Păianjenului, şi a marilor 
nave de linie cu reţele gravitaționale, portul se rotea într-o 
imponderabilitate fără sfârşit, care constituia elementul 
natural al lui Tolly Mune. 

Părul ei argintiu-cenuşiu, legat strâns când lucra, plutea 
în urma ei precum coada unei comete, când era liber, 
fluturând la fiecare mişcare. lar ea se mişca tot timpul. 
Trupul ei solid, osos, slab, era puternic şi grațios. Tolly înota 
prin tuburile pânzei, prin coridoarele, sălile şi parcurile din 
Casa Păianjenului ca un peşte în apă, braţele lungi şi 
picioarele subtiri, musculoase, împingând, atingând, 
propulsând. Nu purta niciodată pantofi şi avea picioarele 
aproape la fel de curate ca mâinile. 

Chiar şi în spaţiul cosmic, unde păienjeneii veterani 
purtau costume stânjenitoare şi se mişcau greoi de-a lungul 
frânghiilor de ancorare, Tolly Mune prefera mobilitatea şi 
costumele lipite de corp. Asemenea costume ofereau doar 
o protecţie minimală împotriva radiaţiilor puternice ale 
stelei S'ul, dar, purtând învelişul strâmt, negru cu albastru 
închis, Tolly simţea o mândrie perversă şi mai degrabă 
înghiţea pumni întregi de pilule anticancerigene în fiecare 
dimineaţă, decât să opteze pentru o siguranţă lentă, 
greoaie. Afară, în costumul lucios, de culoare întunecată, 
între firele pânzei, era stăpâna. Purta propulsoare cu aer la 
încheieturile mâinilor şi la glezne. N-o întrecea nimeni în 
utilizarea lor. Ţopăia cu uşurinţă de la o muscă la alta, 
verificând un loc, vizitând altul, ajungând la toate întâlnirile, 
supraveghind munca, urând bun venit muştelor importante, 
angajând, concediind, rezolvând toate problemele ivite. 

În pânza ei, comandantul de port Tolly Mune, Maica 
Păianjen, văduva de oţel, era orice dorea să fie, dedicându- 


se fiecărei sarcini şi arătându-se mai mult decât satisfăcută 
de cărţile care-i fuseseră împărţite. 

Apoi veni un ciclu nocturn când fu trezită din somn de 
locţiitorul ei. 

— Ar fi bine să fie ceva important, zise ea, privindu-l prin 
intermediul videoecranului. 

— Chemaţi punctul de comandă. 

— De ce? 

— Vine o muscă. Una mare. 

— Nu trebuia să mă trezeşti degeaba, se încruntă Tolly 
Mune. N-are decât să vină. 

— E cu adevărat una mare! se agită bărbatul. Trebuie s-o 
vezi! Cea mai mare muscă pe care am zărit-o vreodată! 
Maică, fără glumă, chestia asta are o lungime de treizeci de 
kilometri! 

— S-o ia dracu’, zise ea în ultimul moment necomplicat al 
vieţii, înainte să-l cunoască pe Haviland Tuf. 


Înghiţi un pumn de anticancerigene strălucitoare, 
albastre, trase un gât zdravăn dintr-un recipient cu bere şi 
examină apariţia holografică din faţa ei. 

— Ai o navă întinsă, zise ea, degajată. Ce naiba e? 

— Arca este o navă de germinare pentru biorăzboi, a 
Corpului Inginerilor Ecologi, răspunse Haviland Tuf. 

— CIE? Nu mai spune! 

— Să repet, comandant de port Mune? 

— Corpul Inginerilor Ecologi, ai străvechiului Imperiu 
Federal? Cu baza pe Prometheus? Specialişti în clonare, 
biorăzboi - cei care au săvârşit, la ordin, tot felul de 
catastrofe ecologice? 

Urmări figura lui Tuf, în timp ce vorbea. Acesta domina 
centrul biroului ei mic, aglomerat, dezordonat şi prea mult 
vizitat, din Casa Păianjenului, proiecția lui holografică 
stând, ca o fantomă uriaşă, albă, în centrul talmeş- 
balmeşului plutitor, imponderabil. Din timp în timp, o foaie 
de hârtie mototolită trecea prin el. 

Tuf era înalt. Tolly Mune întâlnise muşte care se măreau 
pe ele însele în holograme, pentru a părea mai înalte decât 


erau în realitate. Poate asta făcuse şi Haviland Tuf. Dar nu 
părea a fi un asemenea soi de om. Adică avea cu adevărat 
înălţimea de doi metri şi jumătate, cu o jumătate de metru 
mai mult decât cel mai înalt păienjenel pe care-l întâlnise. 
lar acela era o monstruozitate, ca şi Tolly Mune însăşi, 
s'uthlamezii fiind oameni scunzi - o chestie de nutriţie şi de 
genetică. 

Figura lui Tuf nu exprima nimic. Uriaşul îşi împleti calm 
degetele pe movila burţii. 

— Chiar aceia, răspunse el. Erudiţia dumneavoastră 
istorică merită invidiată. 

— Mulţumesc. Corectează-mă dacă greşesc. Fiind erudită 
în istorie, ţin minte că Imperiul Federal s-a prăbuşit cu o 
mie de ani în urmă. lar CIE a dispărut şi el - membrii săi au 
fost demobilizaţi, rechemaţi pe Prometheus sau pe Vechiul 
Pământ, ucişi în luptă, oricum dispăruţi din zona ocupată de 
umanitate. Sigur, se spune că prometheenii cunosc încă 
multe din vechea bioteh, dar noi nu folosim metodele lor, 
aşa că nu ştiu cu certitudine dacă-i adevărat ce se zice. Am 
auzit însă că se feresc să-şi împărtăşească altora 
cunoştinţele. Deci, să vedem dacă am înţeles. Ai o navă de 
germinare a CIE, veche de o mie de ani, încă funcţională, 
pe care ai găsit-o într-o zi, din întâmplare, şi, fiind singura 
persoană la bord, ai pus stăpânire pe ea. 

— Corect. 

— lar eu sunt împărăteasa nebuloasei Crabului! 

Figura lui Tuf rămase inexpresivă. 

— Mă tem că am contactat o persoană nepotrivită. 
Doream să discut cu comandantul portului din S'uthlam. 

Femeia sorbi altă înghiţitură de bere. 

— Eu sunt amărâta de comandantă a portului, se răţoi 
ea. Gata cu aiurelile, Tuf! Apari aici într-o chestie care arată 
groaznic de mult a navă de război şi care-i de vreo treizeci 
de ori mai mare decât aşa-zisele crucişătoare din aşa-zisa 
Flotilă Planetară de Apărare, ceea ce face nervoasă o 
grămadă de lume. Jumătate din viermii-de-sol din hotelurile 
mari cred că eşti un străin venit să ne fure aerul şi să ne 
mănânce copiii, iar cealaltă jumătate îşi închipuie că 


reprezinţi un efect special, produs pentru distracţia lor. 
Sute dintre ei închiriază costume şi flotoare pentru vid, iar 
peste câteva ore vor colcăi în găoacea ta. Oamenii mei nu 
ştiu ce să facă. Aşa că revenim la blestemata de întrebare: 
ce vrei, Tuf? 

— Sunt dezamăgit, declară Tuf. M-am grăbit să vin aici 
înfruntând mari dificultăţi, pentru a consulta păienjeneii şi 
cibertehii din Port S'uthlam, a căror pricepere e faimoasă, a 
căror reputaţie de cinste şi comportare etică nu-i egalată 
de nimeni. Solicit anumite modificări şi reparaţii, nimic mai 
mult. 

Tolly Mune îl asculta doar pe jumătate. Se uita la 
picioarele proiecției holografice, lângă care se ivise brusc o 
făptură mică, păroasă, neagră cu alb. 

— Tuf, zise ea, simţindu-şi gâtul uscat, un soi de 
dăunător afurisit se freacă de piciorul tău! 

Şi sorbi din bere. 

Haviland Tuf se aplecă şi apucă animalul. 

— Pisicile nu pot fi caracterizate corect drept dăunători, 
comandant de port Mune. Într-adevăr, felinele sunt 
vrăjmaşi implacabili ai multor belele şi paraziți, acesta fiind 
unul dintre numeroasele fascinante şi benefice atribute ale 
acestei specii minunate. Sunteţi conştientă că, odată, 
omenirea venera pisicile ca pe nişte zei? Aceasta-i 
Distrugere. 

Pisica începu să scoată un sunet jos, murmurat, când Tuf 
îi făcu un culcuş în îndoitura unuia din braţele sale masive 
şi începu să aplice mângâieri lungi, regulate, pe blana 
neagră cu alb. , 

— Oh! Un animal de casă! Asta-i termenul, nu? Singurele 
animale de pe S'uthlam sunt cele pentru hrană, dar primim 
vizitatori care au animale favorite. Să nu laşi... pisica, aşa-i 
zice, nu? 

— Într-adevăr. x 

— Bine. Să n-o laşi să iasă din navă. Imi amintesc că, 
odată, când eram C.P. Adjunct, am avut parte de cel mai 
afurisit balamuc... o muscă fără creier şi-a pierdut animalul 
amărât în timp ce ne vizita un ambasador străin, iar echipa 


noastră de securitate i-a confundat. Nu-ţi imaginezi cât de 
stânjeniţi am fost. 

— Oamenii sunt deseori surescitaţi, comentă Haviland 
Tuf. 

— Despre ce fel de modificări şi reparaţii pomeneai? 

— Nişte mărunţişuri, răspunse Tuf, ridicând stânjenit din 
umeri, uşor de efectuat de experţi atât de eficienți ca ai 
dumneavoastră. După cum aţi subliniat, Arca este într- 
adevăr un vas foarte vechi, iar vicisitudinile războiului şi 
secolele de neîngrijire şi-au lăsat urmele asupra ei. Punţi şi 
sectoare întregi sunt în întuneric, nefuncţionale, defectate 
dincolo de capacitatea, demnă de admiraţie, de 
autoreparare a navei. Aş dori să fie reparate aceste părţi 
ale aparaturii şi readuse la funcţionabilitate completă. În 
plus, după cum probabil ştiţi din studiile dumneavoastră 
istorice, Arca a avut, cândva, un echipaj de două sute de 
oameni. E suficient de automatizată pentru ca să pot s-o 
dirijez singur, dar, recunosc, nu fără anumite 
inconveniente. Punctul de comandă central, localizat pe 
puntea din turn, se află la o distanță obositoare de 
apartamentul meu, pe care trebuie s-o parcurg zilnic. 
Consider că puntea în sine a fost proiectată ineficient 
pentru scopurile mele - mă văd silit să merg fără încetare 
de la o consolă la alta, pentru a executa multitudinea de 
sarcini complexe necesare funcționării navei. lar alte funcţii 
mă obligă să părăsesc puntea şi să călătoresc încoace şi 
încolo prin imensitatea ambarcaţiunii. Nemaivorbind că mi- 
e imposibil să îndeplinesc alte treburi, care par a solicita 
prezenţa mea simultană în două sau mai multe locuri, 
aflate la distanţe de kilometri. Lângă apartamentul meu, 
există o cameră auxiliară de comunicaţii, mică dar 
confortabilă, ce pare a funcţiona perfect. Mi-ar plăcea ca 
tehnicienii dumneavoastră în cibernetică să reprogrameze 
şi să reproiecteze sistemul de comandă astfel încât, în 
viitor, să pot face tot ce-i necesar de acolo, fără să fiu 
nevoit să parcurg zilnic drumul epuizant până la punte - de 
fapt, fără să trebuiască să-mi părăsesc scaunul. În afara 
acestei probleme principale, mai am în minte câteva 


modificări. Unele modernizări minore. Adăugarea unei 
bucătării cu un set complet de mirodenii şi arome, precum 
şi cu o bibliotecă zdravănă de reţete, astfel încât să pot 
mânca într-un fel mai variat şi mai interesant pentru 
papilele mele gustative, nu doar hrana cumplit de nutritivă, 
militară, pe care a fost programată Arca s-o livreze. Un stoc 
mare de bere şi vinuri, precum şi cele necesare pentru a-mi 
fermenta singur alte băuturi de producţie proprie în viitor, 
în timpul lungilor peregrinări în străfundul spaţiului cosmic. 
Sporirea  facilităţilor existente de distracții, prin 
achiziţionarea unor cipuri cu cărţi, holopiese şi muzică din 
ultimul mileniu. Un nou program de securitate. Alte câteva 
schimbări banale, minore. Vă voi trimite o listă. 

Tolly Mune îl ascultase uluită. 

— Fir-ar să fie! exclamă ea, după ce Tuf termină. Chiar ai 
o navă CIE abandonată! 

— Într-adevăr, confirmă Tuf. 

„Un pic cam rigid individul”, gândi ea. Apoi rânji. 

— Scuzele mele! Voi aduna o echipă de păienjenei şi 
cibertehi, îi voi trimite să arunce o privire şi-ţi vom prezenta 
o estimare a costurilor. Nu-ţi face iluzii. E o navă mare, va 
dura ceva timp până vom concluziona cumva. Ar fi mai bine 
să pun nişte paznici, altfel ne vom trezi cu tot felul de 
amatori de curiozităţi tropăind prin săli şi furând amintiri. 
Am nevoie, adăugă ea, privind gânditoare holograma de 
sus până jos, să prezinţi echipei o descriere a problemei şi 
s-o orientezi în direcţia corectă. După aceea, ar fi 
recomandabil să pleci şi s-o laşi să se dezlănţuie. Să nu 
aduci monstruozitatea aceea în pânză, asta ar fi prea mult! 
Ai cum să ieşi din ea? 

— Arca este echipată cu un grup complet de navete, 
toate funcţionale, răspunse Haviland Tuf, dar nu simt 
dorinţa de a părăsi confortul apartamentului meu. Sunt 
sigur că nava e destul de mare pentru ca prezenţa mea să 
nu incomodeze serios echipa dumneavoastră. 

— Ce naiba, eu ştiu asta, tu ştii asta, dar oamenii 
lucrează mai bine când nu-şi închipuie că-i supraveghează 
cineva. Pe de altă parte, cred că ai nevoie să ieşi un pic din 


cutia aia de conserve. Cât ai stat singur? 

— Mai multe luni standard, recunoscu Tuf, deşi nu-s 
complet singur. M-am bucurat de compania pisicilor mele şi 
mi-am petrecut timpul în mod plăcut, învățând care-s 
capacităţile Arcei şi extinzându-mi cunoştinţele de inginerie 
ecologică. Dar accept punctul dumneavoastră de vedere că 
un pic de recreere nu-mi strică. Oportunitatea de a încerca 
o nouă bucătărie merită folosită. 

— Aşteaptă până o să guşti berea s'uthlameză! Portul are 
şi alte distracţii - facilităţi de a face exerciţii, hoteluri, săli 
de sport, spelunci cu droguri, senzoriumuri, saloane 
sexuale, teatru viu, săli de jocuri... 

— Am oarecare îndemânare la unele jocuri. 

— Apoi există turismul. Poţi lua trenul pneumatic, prin 
troliu, spre suprafaţa planetei, poţi explora toate districtele 
din S'uthlam. 

— Într-adevăr... M-aţi intrigat, comandant de port Mune. 
Mă tem că am un temperament plin de curiozitate. Asta-i 
marea mea slăbiciune. Din nefericire, fondurile mele 
interzic un sejur îndelungat. 

— Nu-ţi face griji, replică ea, zâmbind. O să-ţi trecem 
totul în nota de reparaţii şi o să lămurim lucrurile la urmă. 
Acum sari în afurisita de navetă şi cară-te la... stai să văd... 
docul nouă-unsprezece e liber. Vizitează întâi Casa 
Păianjenului, apoi ia trenul în jos. Vei fi o senzaţie 
nemaipomenită. Ai apărut deja la ştiri. Viermii-de-sol şi 
muştele vor da buzna asupra ta. 

— O bucată de carne ar găsi perspectiva atrăgătoare, 
zise Haviland Tuf. Eu nu. 

— Bine, se amuză comandanta portului. În cazul ăsta, du- 
te incognito! 


Stewardul din trenul pneumatic circulase printre pasageri 
cu o tavă cu băuturi, la scurt timp după ce Haviland Tuf se 
îmbarcase pentru călătoria în jos. Tuf băuse bere 
s'uthlameză, în restaurantele din Casa Păianjenului, şi o 
găsise diluată, apoasă şi notabil de lipsită de gust. 

— Poate oferta dumneavoastră include produse din malţ 


preparate pe alte planete, zisese el. Dacă da, aş fi bucuros 
să încerc unul. 

— Sigur, răspunsese stewardul. 

Căutase în listă şi venise cu un recipient dolofan, plin cu 
un lichid de-un cafeniu întunecat, cu o etichetă pe care Tuf 
recunoscuse scrierea din ShanbDellor. | se oferi un 
decontator, iar Tuf tastă codul său. Moneda s'uthlameză 
era caloria. Preţul recipientului depăşea de patru ori şi 
jumătate conţinutul caloric al berii. 

— Costul importului, explică stewardul. 

Tuf sorbi din recipient, cu o demnitate greoaie, în timp ce 
trenul pneumatic cădea prin troliu către suprafaţa planetei. 
Nu era o călătorie comodă. Haviland Tuf considerase preţul 
unui bilet de categorie stelară prohibitiv şi luase unul de 
clasa întâi, următoarea categorie, pentru a se trezi 
înghesuit într-un scaun ce părea proiectat pentru un copil 
s'uthlamez mic, într-un şir de opt scaune similare, 
despărțite de un culoar central. 

Avusese un noroc chior şi primise locul de lângă interval. 
Tuf se îndoia că în alte condiţii ar fi putut îndura călătoria. 
Chiar şi aşa, îi era imposibil să se mişte fără să se frece de 
braţele subţiri, goale, ale femeii din stânga lui, un contact 
pe care Tuf îl găsea extrem de neplăcut. Când stătea în 
felul lui obişnuit, se lovea cu capul de tavan - de aceea, 
trebuia să se ghemuiască şi, ca urmare, gâtul îi înţepenise 
într-un mod foarte neplăcut. Undeva, departe, în tren, se 
aflau, înţelese Tuf, grupurile sanitare pentru clasa întâi, a 
doua şi a treia. Decise să evite, cu orice preţ, cunoaşterea 
confortului lor dubios. 

Când începu coborârea, cei mai mulţi dintre pasageri îşi 
traseră glugi de izolare deasupra capetelor şi-şi aleseră un 
mod de divertisment personal. Oferta, observă Tuf, 
includea trei programe muzicale diferite, o dramă istorică, 
două fantezii erotice, o interfaţă pentru afaceri, ceva numit 
pavană geometrică, şi stimularea directă a centrilor plăcerii 
din creier. Tuf îşi propuse să afle ce-i pavana geometrică, 
dar descoperi că gluga de izolare era prea mică pentru 
capul lui, ţeasta sa fiind anormal de lungă şi de lată, după 


standardele s'uthlameze. 

— Tu eşti musca mare? întrebă cineva, din spatele său. 

Tuf se întoarse. S'uthlamezii stăteau într-o izolare tăcută, 
cu capetele acoperite de căştile negre, fără vizoare. In 
afară de ciorchinele de stewarzi aflaţi departe, în partea din 
spate a vagonului, singurul pasager ce nu părăsise încă 
lumea realităţii era bărbatul de pe scaunul din partea opusă 
a intervalului, cu un rând în urmă. Părul lung, împletit, 
pielea arămie şi obrajii dolofani indicau că individul 
provenea din afara planetei, ca şi Tuf. 

— Musca cea mare, nu-i aşa? 

— Sunt Haviland Tuf, inginer ecolog. 

— Ştiam că eşti o muscă. Şi eu sunt. Mă numesc Ratch 
Norren. Din Vandeen, zise bărbatul şi întinse mâna. 

— Am auzit de străvechiul ritual al strângerii mâinilor, 
domnule. Am remarcat că nu purtaţi arme. Părerea mea 
este că, iniţial, obiceiul urmărea să stabilească acest fapt. 
Şi eu sunt neînarmat. Acum, dacă doriţi, puteţi să vă 
retrageţi mâna. 

Ratch Norren rânji şi-şi trase mâna. 

— Eşti o rață amuzantă, zise el. 

— Domnule, nu sunt nici rață amuzantă, nici muscă 
mare. Cred că-i evident pentru orice persoană cu 
inteligenţă umană normală. Poate standardele sunt altele 
pe Vandeen... 

Ratch Norren se ciupi de obraz. Un obraz rotund, plin, 
cărnos, acoperit cu pudră roşie, pe care-l ciupise cu putere. 
Tuf decise că era vorba fie de un tic deosebit de pervers, fie 
de un gest vandeean, a cărui semnificaţie n-o cunoştea. 

— Chestia cu musca, spuse bărbatul, e doar o expresie a 
păienjeneilor. Una dialectală. Îi numesc muşte pe toţi cei de 
pe alte planete. 

— Într-adevăr... 

— Eşti cel care a venit cu nava uriaşă de război, nu-i aşa? 
Cel care a apărut la ştiri? De ce porţi perucă? se interesă 
Norren, fără să aştepte răspuns la întrebările anterioare. 

— Călătoresc incognito, deşi se pare că mi-aţi descoperit 
deghizarea, domnule. 


Norren se ciupi iar de obraz. 

— Spune-mi Ratch, zise el, privindu-l pe Tuf din cap 
până-n picioare. Cam slabă deghizarea... Cu perucă sau 
fără, rămâi un gigant uriaş, de culoarea ciupercii. 

— In viitor, voi folosi farduri. Din fericire, nici unul dintre 
băştinaşii s'uthlamezi n-a dat dovadă de perspicacitatea 
dumneavoastră. 

— Sunt prea politicoşi ca s-o exprime. Aşa-i pe S'uthlam. 
Ştiu, sunt prea mulţi. Majoritatea nu-şi pot permite nici un 
fel de intimitate, aşa că o înlocuiesc cu o pretinsă 
intimitate. Nu te vor remarca în public până nu vei dori să 
fii remarcat. 

— Locuitorii din Port S'uthlam, pe care i-am întâlnit, nu 
păreau deosebit de rezervaţi, nici împovăraţi de o etichetă 
complicată... 

— Păienjeneii sunt altfel, replică nestânjenit Ratch 
Norren. La ei, lucrurile sunt mai lejere. Să-ţi dau un sfat. Nu 
vinde nava aici. Du-o în Vandeen. O să-ţi dăm un preţ 
foarte bun. 

— Nu intenţionez să vând Arca. 

— Nu-i cazul să te tocmeşti cu mine. N-am autoritatea s-o 
cumpăr. Nici banii. Aş vrea să-i am, râse individul. Du-te pe 
Vandeen şi ia legătura cu Consiliul de Coordonatori. N-o să 
regreţi, adăugă el, privind în jur, ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure că stewarzii se aflau departe, iar ceilalţi pasageri 
visau în spatele căştilor lor pentru intimitate, după care 
continuă, coborând vocea până la o şoaptă conspirativă. Pe 
de altă parte, chiar dacă preţul n-ar fi un factor decisiv, am 
auzit că nava ta are puteri de coşmar. Să nu dai o 
asemenea putere s'uthlamezilor. Îi iubesc, nu te mint, îi 
iubesc cu adevărat, vin în mod regulat aici pentru afaceri, 
sunt oameni buni, luaţi în parte, dar atât de multi, Tuffer, şi 
se înmulţesc, se tot înmulţesc, ca nişte rozătoare afurisite. 
O să vezi. Cu câteva secole în urmă, a avut loc un război 
local zdravăn, tocmai din cauza asta. S'uthlamezii 
implantau colonii peste tot, înhăţând orice bucăţică de 
teren arabil, iar dacă se nimerea să trăiască şi alţii acolo, îi 
copleşeau numeric, prin înmulţire. Noi am pus capăt la 


chestia asta. 

— Noi? întrebă Haviland Tuf. 

— Vandeen, Skrymir, Planeta lui Henry şi Jazbo, oficial. 
Dar am fost ajutaţi de-o mulţime de neutri. Tratatul de pace 
îi limita pe s'uthlamezi la propriul lor sistem solar. Dar dacă 
le dai nava ta infernală, probabil că se vor dezlănţui din 
nou. 

— Am înţeles că s'uthlamezii sunt un popor deosebit de 
onorabil şi de etic. 

Ratch Norren se ciupi iar de obraz. 

— Onorabil, etic, bineînţeles. Sunt foarte potriviţi să 
închei afaceri cu ei, iar gagicile de aici cunosc nişte trucuri 
trăsnet! Ţi-am spus, am o sută de prieteni s'uthlamezi şi-i 
iubesc pe toţi. Dar cei o sută de prieteni ai mei au, probabil, 
vreo mie de copii. Oamenii ăştia se înmulţesc, asta-i 
problema, Tuf, ascultă-l pe Ratch! Sunt nişte vieţoşi. 

— Într-adevăr... Şi ce înseamnă vietos, dacă-mi permiteţi 
să întreb? 

— Vieţoşi, repetă nerăbdător Norren. Antientropişti, 
adoratori ai copiilor, veneratori ai spiralei, bălăcitori în 
bazinul cu gene. Fanatici religioşi, Tuffer. Ţicniţi religioşi. 

Ar fi spus mai multe, dar stewardul apăru din nou cu lista 
cu băuturi în intervalul dintre rânduri. Norren se aşeză 
înapoi pe scaun. 

Haviland Tuf ridică un deget lung, pentru a atrage atenţia 
stewardului. 

— Vă rog, aş dori încă un recipient! 

După aceea, rămase ghemuit, tăcut, tot restul călătoriei, 
sorbind gânditor din bere. 


Tolly Mune plutea în apartamentul ei dezordonat, bând şi 
gândind. Un perete al camerei era alcătuit dintr-un 
videoecran imens, de şase metri pe trei. În mod obişnuit, 
Tolly îl regla să-i arate peisaje. li plăcea efectul produs de o 
fereastră prin care se zăreau munţii înalţi, răcoroşi, de pe 
Skrymir, sau canioanele uscate de pe Vandeen, cu râuri 
iuți, cu apă-albă, sau luminile oraşelor nesfârşite de pe 
S'uthlam ce se împrăştiau în noapte, sau turnul argintiu 


strălucitor, baza ascensorului ce urca tot mai sus în cerul 
întunecat, fără lună, mult deasupra locuinţelor înalte de 
patru kai. 

Dar în noaptea aceea, pe perete se vedea un peisaj 
cosmic, pe care se contura maiestuozitatea sobră, 
metalică, a navei stelare imense numite Arca. Chiar un 
ecran mare ca al ei - un avantaj al funcţiei de comandant 
de port - nu putea arăta în întregime dimensiunile 
adevărate ale navei. 

lar lucrurile reprezentate de ea - speranţă, ameninţare - 
erau incomensurabil mai mari decât Arca. 

Tolly Mune auzi băzâitul instalaţiei de comunicare. 
Calculatorul n-ar fi deranjat-o dacă n-ar fi fost vorba de 
legătura pe care o aştepta. Stelele se stinseră, Arca se 
dizolvă, videoecranul fu acoperit de culori lichide, care se 
stabilizară, arătând figura primului consilier, Josen Rael, 
conducătorul majorităţii din Înaltul Consiliu Planetar. 

— Comandant de port Mune, o salută el. 

Amplificarea nemiloasă a imaginii de către aparat arăta 
încordarea gâtului său lung, contractarea buzelor sale 
subţiri, sclipirea dură din ochii căprui. Vârful capului 
bombat, chel, fusese pudrat, dar începuse să transpire. 

— Consilier Rael, răspunse ea. Imi pare bine că m-ai 
căutat. Te-ai uitat pe rapoarte? 

— Da. Convorbirea e protejată? 

— Bineînţeles. Vorbeşte fără teamă. 

Bărbatul oftă. De un deceniu, Josen Rael reprezenta o 
persoană stabilă în politica planetară. Apăruse prima oară 
la ştiri când fusese numit consilier pentru război, apoi când 
ajunsese consilier pentru agricultură. De patru ani 
standard, era conducătorul facțiunii majoritare din consiliu - 
tehnocraţii - deci, implicit, singurul om puternic de pe 
S'uthlam. Puterea îl făcea să arate bătrân, dur şi obosit. 
Tolly Mune nu-l văzuse niciodată într-un asemenea hal. 

— Eşti sigură de date? Echipa ta n-a greşit? Nu-i nevoie 
să-ţi spun că-i vorba de un lucru prea important pentru a 
face vreo eroare! Chiar e o navă de germinare a CIE? 

— Chiar, răspunse Tolly Mune. Chestia nenorocită e 


stricată, neîntreţinută, dar încă funcţională - mai mult sau 
mai puţin - iar biblioteca de celule a rămas intactă. Am 
verificat. 

Rael îşi trecu degetele lungi, boante, prin părul alb, rar. 

— Ar trebui să jubilez, presupun... Când se va termina, 
mă voi face la ştiri că jubilez... Dar acum mă gândesc doar 
la pericole. Am avut o şedinţă de consiliu. Secretă. Nu 
putem risca să dezvăluim prea multe până nu se termină 
toată povestea asta. Consiliul a fost de acord - tehnocraţii, 
expansioniştii,  zeroiştii, partidul bisericii, facțiunile 
marginale. N-am văzut niciodată o asemenea unanimitate, 
în toţi anii de când lucrez, râse el. Comandant de port 
Mune, trebuie să avem nava asta! 

Tolly Mune ştia că avea să se ajungă aici. Fusese 
comandant de port atâta vreme, aşa că înţelegea politica 
societăţii de pe planetă. S'uthlam se aflase într-o criză 
nesfârşită, tot timpul vieţii ei. 

— O să încerc s-o cumpăr, răspunse ea. Înainte să 
nimerească peste Arcă, acest Haviland Tuf a fost, iniţial, un 
negustor independent. Echipa mea i-a găsit vechea navă pe 
puntea de acostare, într-un hal fără hal. Negustorii sunt 
nişte canalii lacome. Toţi. Asta-i în avantajul nostru. 

— Oferă-i cât vrea, zise Josen Rael. Ai înţeles, comandant 
de port? Dispui de buget nelimitat! 

— Am înţeles, oftă Tolly Mune, ştiind că trebuie să pună o 
întrebare. Şi dacă nu vrea să vândă? 

— Ar fi o situaţie dificilă, mormăi Rael, ezitând. Trebuie 
să vândă. Un refuz ar însemna o tragedie. Nu pentru 
individ, ci pentru noi. 

— Şi dacă nu vrea să vândă? repetă Tolly Mune. Trebuie 
să cunosc alternativele. 

— Trebuie să avem nava, îi explică Rael. Dacă acest Tuf 
se dovedeşte a fi nerezonabil, nu ne rămâne decât o 
singură soluţie. Înaltul Consiliu îşi va exercita dreptul 
suveran asupra proprietăţilor şi o va confisca. Omul va 
primi o compensație, bineînţeles. 

— Fir-ar să fie! Vrei să-i luăm nava cu forţa! _ 

— Nu. Totul va fi legal, am verificat. In stare de 


necesitate, pentru binele celor mulţi, dreptul la proprietate 
poate fi anulat. 

— Ce naiba, asta înseamnă naţionalizare, Josen! Aveai 
mai mult bun simţ când erai aici, sus. Ce ţi-au făcut acolo? 

Bărbatul se strâmbă şi, pentru o clipă, semănă din nou 
un pic cu tânărul care lucrase alături de ea un an, pe 
vremea când ea era adjunctul comandantului de port, iar el 
al treilea asistent al administratorului pentru comerţ 
interstelar. Apoi scutură din cap, iar politicianul bătrân, 
obosit, reapăru. 

— Nu-mi place, maică, dar am de ales? Am văzut 
extrapolările. Foamete în masă în douăzeci şi şapte de ani, 
dacă nu apare vreo descoperire ştiinţifică epocală, iar aşa 
ceva nu se întrevede. Inainte de a ajunge la asta, 
expansioniştii vor recâştiga puterea şi, probabil, va izbucni 
războiul. Oricum, vor muri miliarde. In faţa unei asemenea 
calamităţi, cât valorează drepturile unui singur om? 

— Nu te contrazic, Josen, deşi există unii care ar face-o, 
ştii prea bine. Dar să lăsăm asta. Vrei să fii un om practic - 
atunci să-ţi spun nişte afurisite de chestii practice la care să 
te gândeşti. Chiar dacă vom cumpăra legal nava de la Tuf, 
vom avea necazuri cu Vandeen, Skrymir şi cu ceilalţi aliaţi, 
deşi mă îndoiesc că vor face ceva. Dar dacă o vom lua cu 
forţa, coordonatele se vor schimba, vom ajunge în cu totul 
altă parte - într-un loc dificil. Poate aliaţii vor susţine că-i 
vorba de piraterie, vor considera Arca drept navă militară - 
ceea ce şi este, de fapt, în esenţă, dincolo de faptul că 
reprezintă o minune a lumii - vor susţine că am încălcat 
tratatul şi ne vor ataca iar. 

— Voi discuta personal cu ambasadorii lor, făgădui fără 
vlagă Josen Rael. O să-i asigur că, atât timp cât tehnocraţii 
sunt la putere, programul de colonizare nu va fi reluat. 

— Şi-ţi vor da crezare în baza cuvântului tău amărât? Se 
vor încinge al naibii de tare! Poţi să le garantezi că 
tehnocraţii nu vor pierde puterea niciodată, că nu vor trebui 
să trateze vreodată cu expansioniştii? Cum o să faci asta? 
Ai de gând să foloseşti Arca pentru a instaura o dictatură 
binevoitoare? 


Consilierul strânse din buze, iar ceafa lui lungă se înroşi. 

— Mă cunoşti foarte bine! Sunt de acord, există pericole. 
Nava reprezintă o putere militară formidabilă. Să nu uităm 
asta! Dacă aliaţii se vor mobiliza împotriva noastră, noi vom 
avea toate atuurile! 

— Aiurea! Trebuie s-o reparăm şi s-o cunoaştem. 
Tehnologia folosită a fost uitată de o mie de ani. Vom 
studia luni de zile, înainte de a fi în stare să folosim chestia 
asta blestemată! Dacă vom avea ocazia! Armata vandeenă 
va sosi în câteva săptămâni, şi nici ceilalţi nu vor întârzia 
prea mult. 

— Nu te priveşte pe tine, comandant de port! o repezi 
scurt Josen Rael. Inaltul Consiliu a analizat cu atenţie 
soluţia. 

— Nu te folosi de funcţie când discuţi cu mine, Josen! Îţi 
aminteşti de vremea când te-ai îmbătat cu narcoarzătoare 
şi ai vrut să ieşi afară, să vezi cât de repede se cristalizează 
urina în spaţiul cosmic? Eu am fost aceea care ţi-am 
explicat că o să-ţi degere furtunul, stimate prim consilier! 
Destupă-ţi urechile amărâte şi ascultă-mă! Poate că 
războiul nu mă priveşte, dar negoţul da. Portul este, pentru 
noi, calea vieţii. Importăm treizeci la sută din caloriile 
noastre prime... 

— Treizeci şi patru, o corectă Rael. 

— Treizeci şi patru, fu de acord Tolly Mune. lar cifra va 
creşte, ştim amândoi. Plătim hrana cu priceperea noastră 
tehnică - bunuri produse şi profituri ale portului. Întreţinem, 
reparăm şi construim mai multe nave decât celelalte patru 
planete din sector, şi ştii de ce? Pentru că-mi chinui 
gângăniile amărâte să se asigure că suntem cei mai buni. 
Chiar Tuf a recunoscut asta. A venit aici să-şi facă 
reparaţiile deoarece avem o reputaţie - reputaţia de a fi 
etici, cinstiţi, corecţi şi competenţi tehnic. Ce se va 
întâmpla cu reputaţia noastră, dacă vom confisca nava aia 
amărâtă? Câţi negustori îşi vor mai aduce navele lor la 
reparat, dacă noi considerăm că avem dreptul să înhăţăm 
orice ne place? Ce se va întâmpla cu portul meu afurisit? 

— Sigur că va produce un efect nefavorabil, admise Josen 


Rael. 

Tolly Mune scoase un sunet vulgar. 

— Economia noastră va fi distrusă! se încăpăţână ea. 

Rael transpira din greu, picăturile scurgându-i-se pe 
fruntea lată, boltită. Le şterse cu batista. 

— Atunci, ai grijă să nu se întâmple asta, comandant de 
port Mune! Vezi să nu ajungem la aşa ceva! 

— Cum? 

— Cumpără Arca! Îţi deleg autoritate deplină, din 
moment ce înţelegi situaţia atât de bine. Fă-l pe individul 
ăla, Tuf, să fie rezonabil. Responsabilitatea îţi aparţine. 

Apoi consilierul dădu din cap, iar ecranul se întunecă. 


Pe S'uthlam, Haviland Tuf făcu pe turistul. 

Nu se putea nega că planeta era impresionantă, în felul 
ei. În timpul anilor de negustorie, când ţopăia din stea în 
stea, cu Cornul abundenței cu bunuri excelente la prețuri 
minime, Haviland Tuf vizitase mai multe planete decât 
ţinea minte, dar nu credea că avea să uite prea curând 
S'uthlam. 

Văzuse un mare număr de peisaje ce-ţi tăiau răsuflarea: 
turnurile din cristal de pe Avalon, pânzele cereşti de pe 
Arachne, mările învolburate de pe Vechiul Poseidon şi 
munţii de bazalt negru de pe Clegg. S'uthlam alcătuia un 
oraş - vechile denumiri însemnau acum cartiere sau 
suburbii, localităţile de altădată unindu-se, cu secole în 
urmă, într-un megalopolis - care rivaliza cu oricare din 
minunile acelea. 

Tuf avea oarecare slăbiciune pentru clădirile înalte - ca 
atare, privise peisajul citadin, în timpul zilei şi noaptea, de 
pe platformele de observare aflate la înălţimea de un 
kilometru, doi, cinci, nouă. Oricât urca, luminile se 
întindeau tot mai mult, acoperind solul la nesfârşit, în toate 
direcţiile, fără nici o întrerupere vizibilă. Clădiri îndesate şi 
fără caracteristici, de patruzeci, cincizeci de etaje, stăteau 
îngrămădite una în alta, în umbra veşnică a turnurilor cu 
oglinzi, care se înălţau în jur, absorbind soarele. Etaje noi 
fuseseră construite deasupra altora vechi, care şi ele, la 


rândul lor, se rezemau de altele. Trotuare rulante se 
încrucişau şi răsîncrucişau, în modele de-o complicaţie 
labirintică. În subteran se afla o reţea de drumuri imense, în 
care trenurile pneumatice şi capsulele cu mărfuri goneau în 
întuneric cu sute de kai pe oră, iar sub drumuri se găseau 
temelii şi subtemelii, tunele, căi subterane, locuri de 
promenadă, instalaţii cosmice, un întreg oraş care se 
cufunda în adânc, pe cât se ridica în sus ruda lui cu oglinzi. 

Tuf văzuse luminile megalopolisului de pe Arcă, de pe 
orbită. Oraşul se întindea pe o jumătate de continent. De 
jos, părea a fi suficient de mare pentru a acoperi o galaxie. 
Mai existau şi alte continente. Şi în ele străluceau noaptea 
luminile civilizaţiei. Marea de lumini nu avea în ea insule de 
întuneric. S'uthlamezii nu iroseau spaţiul pentru chestii de 
lux, precum parcurile. Tuf nu-i dezaproba - considerase 
întotdeauna parcurile o instituţie perversă, având îndeosebi 
menirea de a aminti umanităţii civilizate ce viaţă crudă, 
cruntă şi inconfortabilă ar fi avut dacă ar fi fost obligată să 
trăiască în natură. 

În peregrinările sale, Haviland Tuf testase o mare 
varietate de culturi, şi n-o considera pe cea de aici 
inferioară altora. S'uthlam reprezenta o lume a diversităţii, 
a posibilităţilor ameţitoare, a bogăției ce dovedea atât 
vitalitate, cât şi decadenţă. O lume cosmopolită, racordată 
la o reţea ce lega stelele, bucurându-se în voie de muzica, 
dramele şi senzoriumurile importate de pe alte planete, 
folosind aceşti stimulatori neîncetat, pentru a transforma şi 
modifica fără sfârşit, propria-i matrice culturală. Oraşul 
oferea mai multe soiuri de distracţii, de feluri mai variate 
decât văzuse Tuf până atunci în alte locuri - suficiente 
posibilităţi de a ţine ocupat un turist timp de mai mulţi ani 
standard, dacă ar fi dorit să le guste pe toate. 

În timpul anilor de călătorie, Haviland Tuf văzuse 
vrăjitoriile ştiinţei şi tehnologiei avansate din Avalon, 
Newholme,  Tober-în-Voal, Vechiul Poseidon, Baldur, 
Arachne şi de pe alte planete aflate pe culmea progresului 
uman. Tehnologia existentă aici demonstra că S'uthlam le 
egala pe cele mai avansate dintre ele. Ascensorul orbital 


constituia, în sine, o ispravă impresionantă. Se bănuia că 
Vechiul Pământ ar fi ridicat asemenea construcţii în 
antichitate, înainte de Prăbuşire - se pare că şi Newholme 
clădise unul, care se dărâmase însă în timpul războiului. In 
tot cazul, Tuf nu văzuse nicăieri un asemenea artefact 
colosal, nici măcar pe Avalon, unde astfel de ascensoare 
fuseseră studiate şi respinse din motive economice. lar 
trotuarele rulante, trenurile pneumatice, fabricile, toate 
erau moderne şi eficiente. Chiar şi guvernul părea că 
lucrează. 

S'uthlam era o lume miraculoasă. 

Haviland Tuf o studie, călătorind prin ea, încercându-i 
minunile timp de trei zile, înainte de a se întoarce în 
dormitorul mic, aglomerat, de prima categorie, aflat la 
etajul şaptezeci şi nouă al unui hotel turn. Ajuns acolo, 
chemă recepţionerul şi-l anunţă: 

— Doresc să luaţi măsurile necesare pentru a mă 
întoarce imediat pe navă. 

Apoi se aşeză pe marginea patului îngust, pe care-l 
trăsese din perete, scaunele fiind insuportabil de mici. Işi 
încrucişă mâinile mari, albe, pe burtă. 

Recepţionerul, un bărbat subţirel, ce abia-i ajungea lui 
Tuf până la mijloc, rămase perplex. 

— Înţelesesem că veţi rămâne încă zece zile... 

— Corect. Dar natura planurilor e aceea de a fi 
schimbate. Doresc să mă întorc pe orbită de îndată ce va fi 
posibil. V-aş fi recunoscător dacă v-aţi ocupa de pregătiri, 
domnule. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le-aţi văzut încă! 

— Într-adevăr. Consider însă că atât cât am văzut, oricât 
de mică ar fi fost partea din întreg, a fost mai mult decât 
suficient. 

— Nu vă place S'uthlam-ul? 

— Suferă de un exces de s'uthlamezi, răspunse Haviland 
Tuf. Mai pot fi menţionate şi alte puncte slabe. Hrana e 
catastrofală, în cea mai mare parte recompusă chimic, de 
obicei fără gust, de-o textură neplăcută văzului, plină de 
culori neobişnuite, neliniştitoare. Mai mult, porţiile sunt 


necorespunzătoare. Voi fi atât de temerar pentru a 
menţiona prezenţa continuă, deranjantă, a unui mare 
număr de reporteri de la canalele de ştiri. Am învăţat să-i 
recunosc după camerele multifocale pe care le poartă în 
centrul frunţii, ca pe un al treilea ochi. Poate i-aţi observat 
colcăind prin vestibulul, senzoriumul şi restaurantul 
dumneavoastră. După o estimare grosolană, acolo sunt 
vreo douăzeci. 

— Sunteţi o celebritate, o figură publică. Oamenii de pe 
S'uthlam se interesează de persoana dumneavoastră. 
Sigur, dacă nu doreaţi să acordaţi interviuri, n-ar fi îndrăznit 
să intervină în intimitatea dumneavoastră. Etica 
profesională... 

— Fără îndoială că ar fi fost respectată ad litteram, îi 
termină fraza Haviland Tuf. Recunosc că s-au ţinut la 
distanţă. Cu toate astea, în fiecare seară când m-am întors 
în această cameră insuficient de mare şi am accesat ştirile, 
am fost întâmpinat de scene cu mine însumi privind oraşul, 
mâncând hrană precum cauciucul, fără gust, vizitând 
diferite atracţii turistice teatrale şi intrând în grupurile 
sanitare. Vanitatea e unul dintre marile mele defecte, 
mărturisesc, dar farmecul notorietății a dispărut iute. Mai 
mult, unele unghiuri ale camerelor au fost nemăgulitoare în 
exces, iar umorul comentatorilor s-a apropiat de jignire. 

— E o problemă uşor de rezolvat. Ar fi trebuit să veniţi la 
mine mai devreme. Putem să vă închiriem un scut pentru 
intimitate. Se prinde la centură şi dacă un reporter se 
apropie la mai puţin de douăzeci de metri, îi bruiază cel de- 
al treilea ochi şi-i produce o durere de cap cumplită. 

— Mai puţin uşor de rezolvat este lipsa completă a vieţii 
animale pe care am remarcat-o, declară impasibil Tuf. 

— Paraziţi? exclamă îngrozit  recepţionerul. Sunteţi 
nemulţumit că nu avem paraziți? 

— Nu toate animalele sunt paraziți. Pe multe planete, 
păsările, câinii şi alte specii au fost păstrate şi îndrăgite. Eu 
însumi iubesc pisicile. O lume cu adevărat civilizată rezervă 
un loc felinelor, dar se pare că pe S'uthlam populaţia nu 
face distincţie între ele şi păduchi sau viermii-roşii-de- 


ploaie. Când am făcut aranjamentele pentru vizita mea aici, 
comandantul de port Mune m-a asigurat că echipa sa va 
avea grijă de pisicile mele, iar eu i-am acceptat asigurările. 
Dar dacă nici un s'uthlamez n-a avut ocazia să întâlnească 
vreun animal dintr-o specie diferită de cea omenească, cred 
că am motive să pun la îndoială calitatea îngrijirilor pe care 
le primesc în prezent pisicile. 

— Avem animale, protestă recepţionerul. Afară, în zonele 
agrofabricilor. O mulţime de animale, am văzut 
înregistrări... 

— Nici o îndoială că aveţi. Totuşi, o înregistrare cu o 
pisică şi o pisică sunt lucruri oarecum diferite şi necesită 
tratament diferit. Benzile pot fi depozitate pe un raft. 
Pisicile nu. Dar acestea sunt echivocuri. Problema crucială, 
după cum am menţionat mai înainte, constă în numărul 
s'uthlamezilor, nu în manierele lor. Aici sunt prea mulţi 
oameni, domnule! Am fost înghesuit în mod repetat, în 
orice ocazie. În întreprinderile pentru mâncat, mesele sunt 
prea apropiate de alte mese, scaunele prea mici pentru 
talia mea, iar străinii se aşază uneori lângă mine şi mă 
lovesc cu coatele, insolent. Scaunele din teatre şi 
senzoriumuri sunt înghesuite şi înguste. Trotuarele sunt 
aglomerate, vestibulurile aglomerate, trenurile aglomerate 
- peste tot, oameni care mă ating fără autorizaţia sau 
consimţământul meu. 

Recepţionerul etală un zâmbet profesional, strălucitor. 

— Oh, omenirea! exclamă el, strâmbându-se elocvent. 
Gloria S'uthlamului! Masele ce se adună, oceanele de figuri, 
parada nesfârşită, drama vieţii! Există ceva mai înviorător 
ca frecatul umerilor de un tovarăş om? 

— Poate că nu, răspunse Tuf, cu o voce inexpresivă. Cred 
însă că m-am înviorat destul. Mai mult, permiteţi-mi să vă 
atrag atenţia că s'uthlamezul mediu e prea scund pentru a 
se freca de umărul meu, de aceea a fost obligat să se 
mulţumească a se freca de braţele, picioarele sau burta 
mea. 

Zâmbetul recepţionerului dispăru. 

— Aveţi o atitudine greşită, domnule. Pentru a aprecia pe 


deplin planeta noastră trebuie să învăţaţi s-o vedeţi prin 
ochii s'uthlamezilor. 

— Nu doresc să merg în genunchi. 

— Sunteţi cumva anti-viaţă? 

— Cu adevărat nu, răspunse Haviland Tuf. Viaţa este 
infinit preferabilă alternativelor sale. Dar, după experienţa 
mea, toate lucrurile bune pot fi duse la extrem. Acesta pare 
a fi cazul S'uthlamului, zise Tuf şi ridică un deget, cerând 
tăcere, înainte ca recepţionerul să apuce să-i răspundă. Am 
dezvoltat îndeosebi un soi de antipatie, fără îndoială prea 
zorită şi nejustificată, faţă de unele specimene izolate ale 
formelor de viaţă pe care le-am întâlnit din întâmplare în 
călătoriile mele. Câteva şi-au exprimat deschis ostilitatea, 
adresându-mi epitete evident înjositoare referitoare la 
dimensiunile şi masa mea. 

— Regret, spuse recepţionerul, roşind, dar sunteţi... 
amplu, iar pentru un s'uthlamez este inacceptabil social să 
fie... supraponderal. 

— Greutatea, domnule, depinde în întregime de 
gravitație, de aceea reprezintă o noţiune foarte maleabilă. 
Mai mult, nu-s dornic să vă acord autoritatea de a 
considera greutatea mea prea mare, prea mică sau 
normală, acestea fiind criterii subiective. Estetica variază 
de la planetă la planetă, ca şi  genotipurile sau 
predispoziţiile ereditare. Sunt satisfăcut de masa mea 
actuală, domnule. Să ne întoarcem însă la oile noastre. 
Doresc să închei sejurul imediat. 

— Foarte bine. Vă voi rezerva un loc în primul tren 
pneumatic de mâine dimineaţă. 

— O soluţie nesatisfăcătoare. Aş prefera să plec imediat. 
Am examinat listele şi am descoperit că există un tren 
peste trei ore standard. 

— E plin, mârâi recepţionerul. N-au rămas decât locuri la 
clasa a doua sau a treia. 

— Voi rezista cât de bine voi putea. Fără îndoială că 
apăsarea puternică a unui număr atât de mare de oameni 
mă va lăsa învigorat şi mai bun, când voi părăsi trenul. 


Tolly Mune plutea în mijlocul biroului ei, în poziţia 
lotusului, uitându-se în jos spre Haviland Tuf. 

Avea un scaun special pentru muşte şi viermi-de-sol, 
neobişnuiţi cu imponderabilitatea. Un scaun mai degrabă 
inconfortabil, dar prins zdravăn de podea şi echipat cu un 
harnaşament-plasă, pentru a-şi ţine ocupantul locului. Tuf 
se împinsese până la el cu o demnitate greoaie şi se legase 
strâns, iar ea luase o poziţie comodă în faţa lui, la nivelul 
capului său. Tolly Mune îşi imagina că acest lucru îi oferea 
un oarecare avantaj psihologic. 

— Comandant de port Mune, spuse Tuf părând extrem de 
puţin afectat de poziţia lui inferioară, protestez. Înţeleg că 
aceste referiri repetate la persoana mea ca muscă 
reprezintă o manifestare a dialectului local, plin de culoare, 
fără a implica intenţii insultătoare. Dar nu pot să nu simt o 
oarecare jignire în urma acestei încercări evidente de... să-i 
zicem de a-mi smulge aripile. 

Tolly Mune rânji în jos, spre el. 

— Regret, Tuf. Preţul nostru e ferm. 

— Într-adevăr... Ferm. Interesant cuvânt. Dacă n-aş fi 
conştient că mă aflu în prezenţa unui personaj ca 
dumneavoastră, demn de stimă şi nedornic să jignească, aş 
sugera că fermitatea se apropie de rigiditate. Politeţea mă 
împiedică să răcnesc declaraţii despre lăcomie, avariţie şi 
piraterie în spaţiul cosmic, pentru a-mi urmări țelul în 
aceste negocieri spinoase. Subliniez, totuşi, că suma de 
cincizeci de milioane de standarzi e de câteva ori mai mare 
decât produsul planetar brut al multor lumi. 

— Lumi mici, iar aici e mult de lucru. Ai o navă afurisit de 
mare. 

Tuf rămase senin. 

— Accept ideea că Arca este o navă întinsă, dar cred că 
asta are puţină importanţă. Doar dacă nu obişnuiţi să taxaţi 
pe metru pătrat, nu pe oră de lucru. 

Tolly Mune râse: 

— Aici nu-i vorba de a monta câteva inele-pulsatorii pe 
un cargobot vechi, sau de a-i reprograma pilotul automat. 
Discutăm despre mii de ore de lucru, cu trei echipe de 


păienjenei în trei schimburi, despre muncă zdravănă în 
sistem cu cei mai buni cibertehi pe care-i avem, despre 
fabricarea la comandă a unor piese care nu se mai produc 
de sute de ani. lar ăsta-i doar începutul. Trebuie să studiem 
muzeul ăla blestemat al tău înainte de a-l desface în bucăţi, 
altfel n-o să reuşim să-l mai montăm la loc. Suntem obligaţi 
să momim specialişti de pe planetă să urce cu ascensorul 
aici, poate chiar să iasă din pânză. Chestia asta-i /ungă de 
treizeci de kilometri! Nu poţi s-o aduci în pânză. Trebuie să 
construim un doc special în jurul ei, iar pentru asta avem 
nevoie de dane pe care le-am fi folosit pentru trei sute de 
nave obişnuite. Nu vrei să ştii cât va costa, Tuf? întrebă ea 
şi tastă ceva la calculatorul de la încheietură, apoi dădu din 
cap. Dacă rămâi aici o lună locală, o estimare cu adevărat 
optimistă, numai închirierea docului costă aproape un 
milion. În banii tăi, mai mult de trei sute de mii de 
standarzi. 

— Într-adevăr... făcu Haviland Tuf. 

Tolly Mune dădu mâinile în lături, într-un gest de 
neputinţă. 

— Eşti liber să-ţi rezolvi treaba în altă parte, dacă nu-ți 
place preţul nostru. 

— Sugestia nu-i practică. Din nefericire, oricât de simple 
sunt cerinţele mele, se pare că doar o mână de planete au 
capacitatea de a le rezolva - o tristă constatare privind 
starea prezentă a îndemânării tehnice a omenirii. 

— Doar o mână? rânji Tolly Mune. Poate am fixat prea jos 
preţul serviciilor noastre... 

— Doamnă, cu siguranţă că nu veţi fi atât de grobiană ca 
să profitaţi de francheţea mea naivă! 

— Nu. După cum am spus, preţul nostru e ferm. 

— Se pare că am ajuns într-un neplăcut şi spinos impas. 
Dumneavoastră aţi stabilit un preţ. Eu, din nefericire, nu-l 
pot plăti. 

— N-aş fi ghicit. Îmi închipuisem că, dispunând de o 
asemenea navă, ai destule calorii de ars. 

— Mă voi dedica unei cariere lucrative în domeniul 
ingineriei ecologice, fără îndoială. Din nefericire, n-am 


început încă s-o practic, iar comerţul meu anterior a suferit, 
recent, răsturnări financiare neprevăzute. Poate vă 
interesează reproduceri excelente, din plastic, ale măştilor 
de orgie cooglishane? Pot fi utilizate ca decoraţii murale 
ieşite din comun şi stimulative. Se zice că au proprietăţi 
magice afrodisiace. 

— Nu, răspunse Tolly Mune. Ştii ceva, Tuf? Azi e ziua ta 
norocoasă. 

— Mi-e teamă că vă bateţi joc de mine. Chiar dacă 
sunteţi pe cale să mă informaţi despre executare de lucrări 
la jumătate de preţ sau despre servicii cu reducerea 
tarifului la o treime, nu-s în poziţia optimă de a profita de 
ofertă. Voi fi amarnic şi brutal de cinstit cu dumneavoastră, 
comandant de port Mune, şi voi recunoaşte că sufăr, în 
prezent, de o lipsă temporară de fonduri. 

— Am o soluţie, zise Tolly Mune. 

— Într-adevăr? 

— Eşti negustor, Tuf. N-ai nevoie de o navă atât de mare 
ca Arca. Şi nu ştii nimic despre ingineria ecologică. Această 
epavă nu-ţi foloseşte la nimic. Dar are o valoare 
considerabilă de recuperare, zâmbi ea călduros. Am 
discutat cu cei de jos, de pe S'uthlam. Înaltul Consiliu 
consideră că ar fi în folosul tău să vinzi ce-ai găsit. 

— Grija lor mă emoţionează... 

— iți vom plăti o primă de salvare generoasă. Treizeci la 
sută din valoarea estimată a navei. 

— Estimarea fiind făcută de dumneavoastră, spuse cu 
voce lipsită de expresie Haviland Tuf. 

— Da, dar asta nu-i totul. Vom oferi un milion de 
standarzi gheaţă, în plus faţă de prima de salvare, şi-ţi vom 
dărui o navă nouă. Un Longhaul Nouă, nou-nouţ, cel mai 
bun cargobot pe care-l fabricăm, cu bucătărie complet 
automatizată, sector de locuit pentru şase persoane, reţea 
gravitaţională, două navete, cală pentru mărfuri suficient 
de încăpătoare pentru a egala capacitatea de transport a 
celor mai mari nave comerciale avaloniene sau 
kimdissiene, triplă redundanţă, ultimul calculator din seria 
Smartalec, activat prin voce, chiar şi armament, dacă vrei. 


Vei fi cel mai bine echipat negustor independent din 
întregul sector. 

— Departe de mine gândul de a nu aprecia o asemenea 
generozitate. Doar gândindu-mă la oferta dumneavoastră 
şi-mi vine să leşin! Deşi fără îndoială că m-aş simţi mult mai 
bine la bordul frumoasei nave noi pe care mi-o oferiţi, am 
început a avea un ataşament prostesc, sentimental, faţă de 
Arcă. Ruinată şi nefolositoare cum e, rămâne ultima navă 
de germinare existentă a dispărutului Corp de Ingineri 
Ecologi, o bucată vie a istoriei, un monument al geniului şi 
cutezanţei lor. Mai poate fi de folos. Cu câtva timp în urmă, 
în vreme ce parcurgeam drumul meu singuratic prin spaţiul 
cosmic pentru a ajunge aici, mi-a venit ideea să renunţ la 
viaţa nesigură de negustor şi să practic, în locul ei, meseria 
de inginer ecolog. Oricât de ilogică şi, fără îndoială, 
ignorantă a fost această decizie, a avut un anume farmec. 
Mi-e teamă că firea mea încăpăţânată constituie un mare 
viciu. De aceea, comandant de port Mune, trebuie, cu cel 
mai mare regret, să refuz oferta dumneavoastră. Voi păstra 
Arca. 

Tolly Mune se roti, se răsuci în jos şi se depărtă uşor de 
tavan, cât să ajungă în dreptul figurii lui Tuf, apoi îndreptă 
un deget spre el. 

— Să te ia dracu'! N-am răbdare să mă târgui pentru 
fiecare calorie amărâtă! Sunt o femeie ocupată şi n-am 
energie de risipit cu jocurile voastre negustoreşti! Vei vinde 
- ştim amândoi asta - aşa că să terminăm. Spune ce preţ 
vrei. 

Îi atinse nasul uşor cu vârful degetului şi repetă: 

— Spune - atingere - ce preţ - atingere - vrei - atingere. 

Haviland Tuf îşi desfăcu harnaşamentul şi sări de pe 
podea. Era atât de uriaş încât o făcu să se simtă micuță - 
pe ea, care fusese considerată gigantă toată viaţa! 

— Vă rog să încetaţi atacul asupra persoanei mele! Nu va 
avea vreun efect pozitiv asupra deciziei pe care-o voi lua. 
Mă tem că m-aţi înţeles teribil de greşit, comandant de port 
Mune. Am fost negustor, dar unul slab - poate din cauză că 
n-am stăpânit niciodată talentul de a mă târgui, pe care mi- 


| imputaţi în mod eronat. Am declarat în mod concis poziţia 
mea. Arca nu-i de vânzare. 


— Simt o oarecare afecţiune pentru tine, de pe vremea 
când am fost acolo, sus, zise Josen Rael pe un ton tranşant, 
folosind o linie protejată. Nimeni nu neagă faptul că dosarul 
tău, în calitate de comandant de port, este exemplar. Altfel, 
te-aş destitui chiar acum. L-ai lăsat să se înapoieze pe 
navă? Cum ai putut? Am crezut că ai mai multă minte! 

— lar eu am crezut că eşti un politician! răspunse Tolly 
Mune, cu oarecare dispreţ în glas. Josen, gândeşte-te la 
toate complicațiile afurisite de care-am fi avut parte dacă 
puneam paza să-l înhaţe în mijlocul Casei Păianjenului! Tuf 
nu-i o persoană care să treacă nebăgată în seamă, chiar 
dacă îşi pune o perucă ridicolă şi încearcă să călătorească 
incognito. Locul ăsta geme de vandeeni, jazboţi, henry-işti 
şi tot ce vrei, toţi pândindu-l pe Tuf, supraveghind Arca, 
aşteptând să vadă ce facem. A fost contactat deja de un 
negustor vandeen. Au discutat serios în trenul pneumatic. 

— Ştiu, ştiu, spuse amărât consilierul. Totuşi, trebuia să 
faci ceva... să-l fi arestat pe furiş. 

— Şi după aceea? Să-l omor şi să-l arunc printr-un sas? 
Nu fac aşa ceva, Josen. Nici măcar să nu-ţi închipui că aş 
putea face aşa ceva! Dacă ai de gând să mă obligi, spun 
totul la ştiri şi vă dărâm pe toţi! 

Josen Rael îşi şterse transpiraţia şi zise, apărându-se: 

— Nu eşti singura care ai principii! Nu ţi-aş fi sugerat un 
asemenea lucru. Dar trebuie să punem mâna pe navă, iar 
dacă Tuf s-a înapoiat pe ea, sarcina noastră devine mai 
dificilă. Arca are încă o apărare formidabilă. Am făcut 
simulări şi nu cred că-i în stare să respingă un atac 
simultan al întregii Flote de Apărare Planetară. 

— Ce naiba, a parcat la cinci kai de capătul tubului nouă, 
Josen! Un amărât de atac al oricui ar distruge portul şi ar 
dărâma ascensorul peste capetele voastre prăpădite! Nu 
faceţi pe voi şi lăsaţi-mă să-mi văd de treabă! O să-l 
conving să vândă. Legal. _ 

— Foarte bine, replică Rael. lţi mai acord un mic răgaz. 


Dar te avertizez, Înaltul Consiliu urmăreşte afacerea 
îndeaproape şi-i nerăbdător. Ai trei zile la dispoziţie. Dacă 
Tuf nu pune degetul pe chitanţa de vânzare, trimit 
batalioanele de asalt! 

— Nu-ţi face griji, am planul meu. 


Camera de comunicaţii a Arcei; era lungă şi îngustă, cu 
pereţii acoperiţi de şiruri de ecrane negre, goale. Haviland 
Tuf se instalase acolo confortabil, cu pisicile lui. Distrugere, 
femela furtunoasă, neagră cu alb, i se încolăcise pe 
genunchi şi dormea, iar Haos, încă pisoi, hoinărea pe umerii 
lui laţi, frecându-se de gâtul lui şi torcând puternic. Tuf îşi 
încrucişase mâinile pe burtă, răbdător, în timp ce diferite 
calculatoare prelucrau întrebarea lui, o revedeau, o 
transmiteau, o verificau, o transferau şi o înregistrau. 
Aştepta de ceva timp. Când, în cele din urmă, pavana 
geometrică de pe ecran dispăru, văzu trăsăturile osoase, 
tipice unei femei s'uthlameze în vârstă. 

— Sunt custodele bazei de date a Consiliului, se prezentă 
ea. 

— Sunt Haviland Tuf, de pe Arca. 

— V-am recunoscut, zâmbi femeia. V-am văzut la ştiri. Cu 
ce vă pot fi de folos? Ah, aveţi ceva pe gât! 

— Un pisoi, doamnă. E prietenos, explică el, se întinse şi-l 
scărpină pe Haos sub bărbie. Vă cer ajutorul într-o 
problemă măruntă. Deoarece sunt sclavul neajutorat al 
propriei mele curiozităţi şi dornic să-mi îmbogăţesc stocul 
sărac de cunoştinţe, m-am ocupat de curând cu studiul 
planetei dumneavoastră - istoria ei, obiceiurile, folclorul, 
politica, modelele sociale şi celelalte. Bineînţeles, am folosit 
toate textele standard şi serviciile bazelor de date publice, 
dar există un anume fragment de informaţie pe care n-am 
reuşit să-l procur. Un lucru mărunt, fără îndoială ridicol de 
uşor de aflat, dacă aş fi avut înţelepciunea de a şti unde să 
caut, dar absent, într-un mod inexplicabil, din toate sursele 
pe care le-am consultat. Urmărind acel crâmpei de 
informaţie, am contactat Centrul de prelucrare pentru 
Invăţământ al S'uthlamului şi principala bibliotecă a 


planetei. Ambele m-au trimis la dumneavoastră. Şi aşa am 
ajuns aici... 

Pe figura Custodelui se întipări brusc o expresie de 
maximă prudenţă. 

— Inţeleg. Baza de date a Consiliului nu este, de obicei, 
accesibilă publicului, dar poate voi face o excepţie. Ce 
căutaţi? 

— Un bob mărunt de informaţie, după cum am spus, şi v- 
aş rămâne îndatorat dacă aţi fi atât de amabilă să-mi 
răspundeţi la întrebare, alinându-mi curiozitatea arzătoare. 
Care este, exact, populaţia actuală a S'uthlamului? 

Faţa femeii se întunecă. 

— Această informaţie are caracter secret, răspunse ea, 
cu voce inexpresivă. 

După care ecranul se înnegri. 

Haviland Tuf rămase un moment pe gânduri, înainte de a 
se reconecta la baza de date pe care o folosise anterior. 

— Mă interesează o imagine generală despre religia 
s'uthlameză, îi spuse el programului de căutate. Mai ales 
descrierea credinţei şi a sistemului etic al Bisericii Evoluţiei 
Vieţii. 

După câteva ore, pe când era cufundat în lectură şi se 
juca, absent, cu Distrugere, care se trezise agitată şi 
flămândă, îl apelă Tolly Mune. Tuf înregistră informaţiile pe 
care le vizualizase anterior şi făcu să apară figura femeii pe 
un alt ecran din cameră. 

— Comandant de port Mune, o salută el. 

— Am auzit că ai încercat să afli secrete planetare, Tuf, 
rânji ea. 

— Vă asigur că n-am avut asemenea intenţii. Oricum, 
sunt un spion lipsit de eficienţă, din moment ce tentativa 
mea a reprezentat un eşec sinistru. 

— Hai să luăm masa împreună, îi propuse Tolly Mune. 
Poate reuşesc să răspund la întrebarea ta. 

— În acest caz, permiteţi-mi să vă invit să cinăm la 
bordul Arcei. Bucatele mele, deşi nu-s excepţionale, au mai 
mult gust şi-s considerabil mai îmbelşugate decât hrana 
disponibilă în portul dumneavoastră. 


— Mi-e teamă că acest lucru e imposibil. Am prea multe 
afurisite de sarcini pe cap, Tuf. Nu pot părăsi staţia. Să nu 
te temi că o să-ţi chiorăâie maţele. Abia a sosit un 
transportor mare din Cămări - asteroizii noştri pentru 
agricultură din vecinătate, terraformaţi şi ai naibii de fertili. 
C.P. înhaţă prima din calorii. Salată proaspătă de neoiarbă, 
friptură din şuncă de vier-de-tunel, în sos de zahăr cafeniu, 
păstăi aromate, pâine de ciuperci, fructe-jeleu în frişcă 
adevărată şi bere. Bere importată, zâmbi ea. 

— Pâine de ciuperci? făcu Haviland Tuf. Nu mănânc carne 
de animal, dar restul meniului pare foarte atrăgător. Accept 
cu încântare amabila dumneavoastră invitaţie. Dacă 
eliberaţi un doc pentru sosirea mea, voi veni cu Manticora. 

— Foloseşte docul patru. E foarte apropiat de Casa 
Păianjenului. Asta-i Distrugere sau Haos? 

— Distrugere, răspunse Tuf. Haos a plecat într-una din 
hoinărelile lui misterioase, aşa cum obişnuiesc să facă 
pisicile. 

— N-am văzut niciodată un animal viu, declară Tolly 
Mune, bine dispusă. 

— Pot să o aduc pe Distrugere, să vă edificati. 

— Pe curând! 

Şi Tolly Mune închise. 


Mâncară la unu şi un sfert fix. 

Camera de Cristal se afla în partea inferioară a Casei 
Păianjenului şi avea exteriorul alcătuit dintr-o cupolă din 
plastoţel transparent, cristalin. Dincolo de zidurile aproape 
invizibile ale cupolei se zăreau limpezimea neagră a 
spaţiului cosmic, întinderile cu stele reci şi complicatul 
model al pânzei. În jos, se vedeau exteriorul stâncos al 
staţiei, tuburile de transport fixate de suprafaţa ei, bulele 
umflate, argintii, ale habitaclurilor lipite de zona centrală, 
minaretele sculptate şi turnurile-săgeată strălucitoare ale 
hotelurilor de clasă stelară ce se înălţau în bezna rece. 
Exact deasupra lor plutea globul imens al S'uthlamului, 
colorat în albastru-deschis şi cafeniu, în jurul căruia se 
răsuceau modele alcătuite din nori. Spre el se îndrepta 


ascensorul, din ce în ce mai spre înalt, până când săgeata 
imensă devenea o dungă subţire, strălucitoare, după care 
dispărea complet din vedere. Peisajul era ameţitor. 

De obicei, camera era folosită doar în ocazii speciale, 
oficiale. Ultima oară fusese deschisă cu trei ani în urmă, 
când Josen Rael urcase să se întreţină cu un demnitar străin 
aflat în vizită. Dar Tolly Mune înlăturase orice obstacol. 
Mâncarea fusese pregătită de un bucătar pe care-l 
împrumutase, pentru seara aceea, de pe o navă comercială 
aflată în tranzit spre Planeta lui Henry; serviciul de masă, 
antichitate de valoare, fusese luat de la Muzeul de Istorie 
Planetară; masa mare, din abanosfoc - un lemn negru, 
lucitor, străbătut de vine lungi, stacojii - oferea suficient 
spaţiu pentru douăsprezece persoane. Totul urma să fie 
servit de o falangă tăcută, discretă, de chelneri în uniforme 
azurii cu negru. 

Tuf intră legănând pisica. Aprecie splendoarea mesei, 
apoi privi stelele şi pânza. 

— Poţi vedea şi Arca, îi spuse Tolly Mune. Uite-o, pata 
aceea strălucitoare, dincolo de pânză, în stânga sus. 

— Efectul acesta e obţinut prin proiecţie tridimensională? 
întrebă Tuf, alintând pisica. 

— Pe naiba! E adevărat! rânji femeia. Nu te îngrijora, 
suntem în siguranţă. Strat triplu de plastoţel. Nici planeta, 
nici ascensorul n-or să cadă peste noi, iar şansa ca un 
meteorit să lovească cupola este astronomic de scăzută. 

— Percep un trafic substanţial. Care-s şansele ca domul 
să fie atins de un turist ce pilotează un glisor pentru vid, 
închiriat, de o navă care a părăsit traseul sau de un inel- 
pulsator consumat? 

— Mari, recunoscu Tolly Mune. Dar în clipa în care se va 
întâmpla aşa ceva, sasurile vor fi închise ermetic, vor suna 
sirenele şi se va deschide un adăpost de urgenţă. 
Asemenea măsuri sunt obligatorii în orice construcţie care 
ţine piept vidului. E vorba de reguli portuare. Aşa că, în 
situaţia improbabilă în care se va întâmpla ceva, avem 
costume cosmice, filtre de respirat, chiar şi un arzător laser, 
dacă am dori să încercăm să reparăm stricăciunea înainte 


să ajungă păienjeneii aici. Dar un asemenea lucru s-a 
întâmplat de două, trei ori de când există portul, aşa că 
bucură-te de privelişte şi nu fi prea nervos. 

— Doamnă, zise Haviland Tuf cu o demnitate greoaie, nu- 
s nervos. Doar curios. 

— Bine, acceptă ea şi-i făcu semn să se aşeze. 

Tuf se ghemui pe un scaun şi rămase liniştit, mângâind 
blana neagră cu alb a lui Distrugere, în timp ce chelnerii 
aduceau farfuriile cu aperitive şi coşurile cu pâine fierbinte 
de ciuperci. Gustările erau de două feluri - plăcinte subţiri, 
umplute cu brânză condimentată, şi ceva ce semăna cu 
nişte şerpi mici - sau viermi mari - gătiţi în sos aromat de 
portocale. Tuf dădu două bucăţi din ultimul fel pisicii sale, 
care le devoră lacomă. Apoi apucă o plăcintă, o mirosi şi 
muşcă din ea delicat. Înghiţi şi dădu din cap. 

— Excelent! se pronunţă el. 

— Deci aşa arată o pisică, zise Tolly Mune. 

— Intr-adevăr, răspunse Tuf, rupând o bucată de pâine 
de ciuperci - un fuior de aburi se ridică din interiorul ei când 
o frânse - şi acoperind-o metodic cu un strat gros de unt. 

Tolly Mune îşi luă pâinea şi-şi fripse degetele cu coaja 
fierbinte. Insistă, nedorind să dea semne de slăbiciune în 
faţa lui Tuf. 

— Bună! exclamă ea, după prima îmbucătură. Ştii, Tuf, 
dineul ăsta... mulţi s'uthlamezi nu mănâncă atât de bine. 

— Acest fapt n-a scăpat atenţiei mele, replică Tuf 
apucând cu două degete alt şarpe şi întinzându-i-l lui 
Distrugere, care se căţără pe braţul lui, să ajungă la el. 

— De fapt, conţinutul caloric al acestei mese reprezintă, 
aproximativ, ceea ce consumă cetăţeanul mediu într-o 
săptămână. 

— Numai după gustări şi pâine, m-aş aventura să sugerez 
că m-am bucurat de mai multă plăcere gustativă decât un 
s'uthlamez mediu într-o viaţă întreagă, comentă impasibil 
Tuf. 

Li se aduse salata. Tuf o gustă şi o declară bună. Tolly 
Mune îşi împrăştie mâncarea prin farfurie şi aşteptă până 
când chelnerii se retraseră la locul lor, lângă perete. 


— Tuf, cred că ai o întrebare... 

Haviland Tuf ridică privirea din farfurie şi se uită la ea, cu 
figura-i lungă, albă, inexpresivă. 

— Corect, răspunse el. 

Şi Distrugere se uita la ea, cu ochi înguşti, verzi ca 
neoiarba din salată. 

— Treizeci şi nouă de miliarde, spuse Tolly Mune cu voce 
calmă, dură. 

— Într-adevăr... clipi Tuf. 

— Ăsta-i singurul tău comentariu? 

Tuf privi globul bulbucat al S'uthlamului, de deasupra lor. 

— Deoarece mi-aţi solicitat opinia, comandant de port 
Mune, voi îndrăzni a spune că, deşi planeta, de sus, pare 
teribil de întinsă, eu mă întreb dacă-i suficient de mare. 
Fără a intenţiona să vă cenzurez moravurile, cultura şi 
civilizaţia, îmi trece prin minte că o populaţie de treizeci şi 
nouă de miliarde poate fi considerată, ca întreg, puţin 
exagerată. 

— Mie-mi spui? rânji Tolly Mune şi făcu semn unui 
chelner să aducă băutura. 

Berea era densă, cafenie, cu spumă grea, aromată. 
Fusese servită în halbe imense, din sticlă gravată, cu două 
mânere. Femeia o ridică pe a ei puţin cam neîndemânatică, 
privind lichidul care plescăia. 

— Singurul lucru legat de gravitație cu care nu m-am 
obişnuit niciodată... Lichidele ar trebui să fie în recipiente 
pentru stors. Chestiile astea par... atât de murdăritoare, 
gata oricând să producă un accident. 

Sorbi şi se alese cu o mustață de spumă. 

— E bună, zise ea, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Să 
renunţăm la fentele astea, Tuf, continuă ea, aşezând halba 
pe masă cu grija excesivă a celui neobişnuit cu o gravitație 
cât de mică. Evident că ai bănuit ceva despre problema 
noastră, a suprapopulării, altfel nu te-ai fi interesat. Şi ai 
scotocit după tot felul de informaţii. Cu ce scop? 

— Curiozitatea-i trista mea maladie, doamnă. M-am 
gândit să lămuresc enigma constituită de S'uthlam, poate 
cu vaga speranţă că în urma studiului voi găsi vreun mijloc 


de a rezolva prezentul nostru impas. 

— Şi? 

— Aţi confirmat presupunerea pe care am fost silit s-o 
fac, referitoare la populaţia dumneavoastră în exces. 
Oraşele întinse se înalţă tot mai sus, pentru că trebuie să 
găzduiţi această populaţie în creştere, străduindu-vă din 
greu să apăraţi de năvală zonele agricole. Portul 
dumneavoastră este impresionant de ocupat, iar marele 
ascensor se mişcă fără încetare, pentru că nu aveţi 
capacitatea de a vă hrăni propria populaţie şi trebuie să 
importaţi mâncare de pe alte planete. Sunteţi temuti, 
probabil urâţi de vecini, pentru că în urmă cu secole aţi 
încercat să rezolvaţi problema populaţiei prin emigrație şi 
anexiuni, până aţi fost opriţi în mod violent prin război. 
Poporul dumneavoastră nu creşte animale de casă, pentru 
că pe S'uthlam nu-i loc pentru specii ne-umane care nu 
reprezintă verigi directe, eficiente şi necesare în lanţul 
hranei. Sunteţi, în medie, destul de mici în comparaţie cu 
normele omeneşti, din cauza rigorilor impuse de secolele 
de lipsuri nutriţionale, şi raţionalizaţi totul fără să 
recunoaşteţi, obligaţi fiind de considerente economice. Şi 
fiecare generaţie urmează altei generaţii, fiecare mai 
scundă şi mai slabă decât cea anterioară, străduindu-se să 
supravieţuiască din resurse tot mai reduse. Toate aceste 
nenorociri sunt direct atribuibile supraabundenţei de 
populaţie. 

— Nu pari că ne aprobi, Tuf. 

— Nu intenţionez să vă critic. Nu duceţi lipsă de virtuţi. 
Sunteţi, în principal, oameni harnici, cooperanţi, etici, 
civilizaţi şi inteligenți, iar societatea, tehnologia şi, 
îndeosebi, ritmul de progres intelectual merită să fie 
admirate. 

— Tehnologia noastră, spuse sec Tolly Mune, e singurul 
lucru care ne-a salvat cururile afurisite. Importăm treizeci şi 
patru la sută din caloriile brute. Obţinem, probabil, încă 
douăzeci de procente de pe terenul agricol care ne-a 
rămas. Restul hranei provine din fabricile de mâncare, fiind 
prelucrată din petrochimicale. Acest procent creşte în 


fiecare an - e singura soluţie. Numai că fabricile de 
mâncare nu pot accelera producţia suficient de mult pentru 
a ţine pasul cu creşterea populaţiei. O problemă afurisită. 

— Scad rezervele de petrol, se hazardă Tuf. 

— Ai dreptate. O resursă neregenerabilă care se duce, 
Tuf! 

— Fără îndoială, conducătorii ştiu, cu aproximaţie, când 
va începe foametea. 

— Peste douăzeci şi şapte de ani standard. Mai mult sau 
mai puţin. Data se schimbă constant, pe măsură ce se 
modifică diferiţi factori. Înainte de foamete, vom avea 
război. Aşa cred unii dintre experţii noştri. Sau poate că 
vom avea război şi foamete. Oricum, vor muri o mulţime de 
oameni. Suntem oameni civilizaţi, Tuf, ai recunoscut chiar 
tu. Atât de civilizaţi că nu-ţi vine să crezi. Cooperanţi, etici, 
susţinători ai vieţii şi toată gargara. Chiar dacă totul se 
prăbuşeşte. Condiţiile de viaţă din suburbii devin tot mai 
rele, au fost rele de generaţii întregi, iar unii dintre 
conducătorii noştri au ajuns să spună că acolo se 
involuează, că oamenii se transformă într-un soi de paraziți. 
Au loc crime, violuri, tot felul de violenţe, a căror rată 
creşte în fiecare an. În ultimele optsprezece luni, au existat 
două cazuri de canibalism. Şi va fi şi mai rău în anii ce vor 
veni. Problemele cresc o dată cu curba populaţiei. M-ai 
recepționat, Tuf? 

Chelnerii se întoarseră, aducând felul principal. Pe platou 
erau îngrămădite felii de carne aburinde, abia scoase din 
cuptor, şi patru feluri de legume. Haviland Tuf permise ca 
farfuria să-i fie umplută cu vârf cu păstăi-aromate, piure de 
mirosici,  rădăcini-dulci şi  noduri-untoase, apoi rugă 
chelnerul să taie câteva feliuţe de carne pentru Distrugere. 
Tolly Mune se servi cu o bucată zdravănă de şuncă şi o 
acoperi cu sos cafeniu, dar după prima înghiţitură îşi dădu 
seama că-i dispăruse pofta de mâncare. Se uită la Tuf, care 
se îndopa. 

— Ei bine? îl îmboldi ea. 

— Probabil că aş putea să vă fac un mic serviciu, în 
această problemă încurcată, zise Tuf, înfigând cu dibăcie 


furculita în păstăile-aromate. 

— Ai putea să ne faci un mare serviciu. Vinde-ne Arca. E 
singura salvare, Tuf. Ştii prea bine. Şi eu ştiu. Spune preţul. 
Fac apel la afurisitul tău simţ al moralității. Vinde şi vei 
salva milioane de vieţi. Poate miliarde. Nu numai că te vei 
îmbogăţi, dar vei deveni un erou. Spune un singur cuvânt şi 
dau planetei ăsteia afurisite numele tău! 

— O idee interesantă! Dar, în ciuda vanităţii mele, mă 
tem că supraestimaţi mult isprăvile fostului şi dispărutului 
Corp al Inginerilor Ecologi. În orice caz, Arca nu-i de 
vânzare, după cum v-am informat deja. Pot să-mi permit să 
vă sugerez o soluţie evidentă pentru dificultăţile 
dumneavoastră? Dacă se dovedeşte eficientă, mi-ar face 
plăcere să daţi numele meu unui oraş sau unui asteroid 
mic. 

Tolly Mune râse şi trase o duşcă zdravănă de bere. Avea 
nevoie. 

— Dă-i drumul, Tuf. Spune. Care-i acea soluţie simplă, 
evidentă? 

— O multitudine de termeni îmi vin în minte. Controlul 
populaţiei e ideea de bază. Poate fi înfăptuit prin limitarea 
naşterilor, prin mijloace mecanice sau biochimice - 
abstinenţă sexuală, condiţionare culturală, prohibiţie legală. 
Mecanismele pot fi diferite, dar rezultatul final să fie 
acelaşi: s'uthlamezii să se înmulțească cu o rată mai 
redusă. 

— Imposibil! exclamă Tolly Mune. 

— Deloc. Alte planete, mult mai mici decât S'uthlam, au 
realizat acest lucru. 

— N-are importanţă, zise Tolly Mune, făcând un gest 
brusc cu halba, iar berea se împrăştie pe masă, fără ca ea 
să bage de seamă. N-o să câştigi nici un premiu pentru idei 
originale, Tuf. Nu-i o idee nouă. Mai mult, avem o facțiune 
politică, zeroistii, care militează pentru aşa ceva de sute de 
ani. Vor să reducă la zero creşterea populaţiei. Se pare că 
şapte, opt procente din populaţie îi sprijină. 

— Foametea în masă va mări numărul aderenţilor la 
cauza lor, declară Tuf, ridicând furculita încărcată cu piure 


de mirosici, iar Distrugere miorlăi aprobator. 

— Numai că atunci va fi prea târziu, replică Tolly Mune. 
Ştii asta al naibii de bine! Problema e că mulțimile 
îngrămădite jos nu cred că se vor întâmpla asemenea 
lucruri, indiferent ce spun politicienii, indiferent ce preziceri 
teribile aud la ştiri. Am mai auzit asta, zic ei, şi ai naibii să 
fie de n-au auzit! Bunicii şi străbunicii lor au auzit preziceri 
asemănătoare despre foametea care se apropia. Dar 
S'uthlam-ul a fost întotdeauna în stare să evite catastrofa. 
Tehnocraţii au rămas în frunte, timp de secole, reuşind să 
împingă ziua colapsului peste încă o generaţie. Intotdeauna 
au găsit o soluţie. Mulţi cetăţeni cred că vor găsi 
întotdeauna o soluţie. 

— Soluţii de felul celor la care faceţi aluzie sunt, prin 
natura lor, doar măsuri temporare, comentă Tuf. Un 
asemenea lucru trebuie să fie evident. Singura, adevărata 
soluţie este controlul populaţiei. 

— Nu ne înţelegi, Tuf. Măsurile restrictive în domeniul 
naşterilor sunt anatemizate de marea majoritate a 
s'uthlamezilor. Nu vei convinge niciodată un număr 
important de oameni să le accepte. Oricum, nu pentru a 
evita o afurisită de catastrofă ireală, în care nu crede 
nimeni. Câțiva politicieni excepțional de stupizi şi 
excepţional de idealişti au încercat s-o facă şi au fost 
dărâmaţi peste noapte, fiind denunţaţi ca imorali şi anti- 
viaţă. 

— Înţeleg. Sunteţi o femeie cu convingeri religioase 
puternice, comandant de port Mune? 

Femeia se strâmbă şi bău din bere. 

— Pe naiba! Presupun că-s agnostică. Nu ştiu, nu prea 
mă gândesc la aşa ceva. Sunt o zeroistă, deşi nu recunosc 
acest lucru pe planetă. O mulţime de păienjenei sunt 
zeroişti. Într-un sistem mai mic, închis, cum e portul, 
efectele unei înmulţiri nelimitate devin al naibii de iute 
vizibile şi al naibii de înspăimântătoare. Jos, lucrurile nu-s 
atât de limpezi. lar biserica... ai auzit de Biserica Evoluţiei 
Vieţii? 

— Am oarecare cunoştinţe superficiale despre preceptele 


ei. Recunosc că-s achiziţii recente. 

— S'uthlam a fost colonizată de fruntaşii Bisericii 
Evoluţiei Vieţii, care fugiseră de persecuțiile religioase de 
pe Tara. Fuseseră persecutați pentru că se înmulţeau al 
naibii de repede, amenințând să copleşească planeta, ceea 
ce nu plăcea celorlalţi tarani. 

— Un sentiment uşor de înţeles. 

— Acelaşi lucru a distrus programul de colonizare lansat 
de expansionişti cu câteva secole în urmă. Credinţa 
fundamentală a acestei biserici spune că destinul vieţii 
inteligente este să umple universul, că viaţa reprezintă 
bunul suprem. Anti-viaţa - entropia - este răul suprem. 
Această biserică crede că viaţa şi anti-viaţa participă la un 
fel de cursă. Trebuie să evoluăm, spune ea, prin stadii 
superioare ale inteligenţei şi geniului, către o viitoare stare 
de dumnezeire. Şi trebuie să ajungem la starea aceea de 
dumnezeire la timp pentru a împiedica moartea entropică a 
universului. Deoarece evoluţia acţionează prin intermediul 
mecanismului biologic al înmulţirii, trebuie să ne înmulţim, 
să extindem şi să îmbogăţim rezerva de gene, să ne 
împrăştiem sămânţa spre stele. A restricționa naşterea... 
asta ar însemna amestecul în următorul pas al evoluţiei 
umane, avortarea unui geniu, a unui protodumnezeu, a 
purtătorului unui cromozom mutant care ar putea împinge 
rasa către treapta următoare, transcendentă, a scării. 

— Cred că am înţeles esenţa credinţei, zise Tuf. 

— Suntem un popor liber, Tuf. Există diversitate 
religioasă, libertatea de a alege şi toate celelalte. Avem 
enkanişti, vechi creştini, copii ai Visătorului. Avem cetăţi ale 
Îngerilor de Oțel, comune melderiste, tot ce doreşti. Dar 
mai mult de optzeci la sută din populaţie aparţine Bisericii 
Evoluţiei Vieţii, iar credinţa aceasta e mai puternică decât a 
fost vreodată. Oamenii se uită în jur şi văd roadele evidente 
ale învăţăturii bisericii. Când există miliarde de oameni, 
există şi milioane la nivel de geniu, iar prin asta se obţine 
stimulentul unei  încrucişări viguroase, al competiţiei 
sălbatice pentru progres, pentru realizări incredibile. Aşa 
că, la naiba, e logic că S'uthlam a săvârşit isprăvi tehnice 


miraculoase. Oamenii văd oraşele, ascensorul, văd 
vizitatorii veniţi de pe o sută de planete să studieze aici, 
văd că eclipsăm toate planetele vecine. Wu văd însă 
catastrofa, iar conducătorii bisericii spun că totul va fi bine, 
aşa că de ce dracu' ar trebui lumea să înceteze să se 
înmulțească? 

Femeia izbi cu palma în masă şi se întoarse spre un 
chelner: 

— Tu! se răsti ea. Adu bere! lute! 

Apoi se răsuci din nou spre Tuf. 

— Aşa că nu-mi face sugestii naive! Limitarea naşterilor 
nu-i posibilă, având în vedere situaţia. Înţelegi, Tuf? 

— Nu-i nevoie să-mi îmboldiţi inteligenţa, spuse Haviland 
Tuf mângâind-o pe Distrugere, care, sătulă de atâta şuncă, 
se aşezase în poala lui. Starea în care se află S'uthlam-ul 
m-a înduioşat. Mă voi strădui să fac tot ce pot pentru a 
uşura chinul planetei dumneavoastră. 

— Deci, ne vinzi Arca? întrebă scurt femeia. 

— Aceasta-i o presupunere nejustificată. Dar voi face tot 
ce stă în puterile mele de inginer ecolog, înainte de a pleca 
spre alte planete. 

Chelnerii aduseră desertul - fructe-jeleu dolofane, 
albastre-verzi, înotând în boluri cu frişcă deasă, groasă. 
Distrugere simţi mirosul şi se căţără pe masă, pentru o 
investigare mai amănunţită, în timp ce Haviland Tuf ridica 
linguriţa lungă, din argint, ce-i fusese pusă la dispoziţie. 

Tolly Mune refuză, scuturând din cap. 

— la-o de aici, se răsti ea. E prea săţioasă. Adu-mi doar 
bere. 

Tuf ridică privirea şi înălţă un deget. 

— O clipă! N-are rost să irosiţi porţia dumneavoastră atât 
de delicioasă. Distrugere va fi încântată. 

Comandantul de port sorbi din halba cea nouă, cu bere 
brună, şi se încruntă. 

— Nu mai am ce să-ţi spun, Tuf. Ne aflăm într-o stare de 
criză. Ne trebuie nava. E ultima noastră şansă. Vinzi? 

Tuf se uită la femeie. Distrugere se apropie iute de 
desert. 


— Poziţia mea a rămas neschimbată. 

— Îmi pare rău, zise Tolly Mune. N-aş fi vrut să fac asta. 

Pocni din degete. În tăcerea acelei clipe, în care singurul 
sunet era cel scos de Distrugere ce lingea frişca, pocnetul 
răsună ca o împuşcătură. Chelnerii aliniaţi de-a lungul 
pereţilor cristalini, transparenţi, căutară în jachetele lor 
comode, aurii cu negru, şi scoaseră la iveală arme 
neuronice. 

Tuf clipi, întoarse capul întâi spre dreapta, apoi spre 
stânga, examinând fiecare bărbat pe rând, în timp ce 
Distrugere înghiţea fructele. 

— Trădare, zise el, cu glas inexpresiv. Sunt teribil de 
dezamăgit. Încrederea şi firea mea cumsecade au fost rău 
răsplătite. 

— Mi-ai forţat mâna, prost afurisit! 

— Asemenea şir de insulte agravează trădarea, nu o 
scuză! declară Tuf, cu linguriţa în mână. Acum voi fi ucis 
mişeleşte, în secret? 

— Suntem oameni civilizaţi, spuse Tolly Mune, furioasă 
pe Tuf, pe Josen Rael, pe afurisita de Biserică a Evoluţiei 
Vieţii şi, în special, pe ea, pentru că se pretase să facă aşa 
ceva. Nu vei fi omorât. Nici măcar n-o să-ţi furăm epava aia 
blestemată, la care ţii atât de mult. Totu-i legal. Eşti 
arestat, Tuf. 

— Într-adevăr... Vă rog să acceptaţi capitularea mea. Am 
fost întotdeauna dornic să mă supun legilor locale 
pertinente. Sub ce acuzaţie voi fi judecat? 

Tolly Mune zâmbi subţire, fără bucurie, ştiind că în 
noaptea aceea, în Casa Păianjenului, i se va spune Văduva 
de Oțel. Arătă spre capătul mesei, unde Distrugere îşi 
lingea frişca de pe mustăţi. 

— Aducere ilegală de paraziți în Portul S'uthlamului. 

Tuf aşeză cu grijă lingurita pe masă şi-şi încrucişă mâinile 
pe burtă. 

— Îmi amintesc că am adus pisica aici la invitaţia 
dumneavoastră specială. 

Tolly Mune scutură din cap. 

— Nu ţine, Tuf. Am înregistrat convorbirea. Am afirmat că 


n-am văzut niciodată un animal viu, dar a fost o simplă 
declaraţie conjuncturală, pe care nici un tribunal n-o va 
considera ca incitare la violarea criminală a legilor noastre 
sanitare. Nici măcar un tribunal de-al tău. 

— Înţeleg. În acest caz, să renunţăm la pierderea de timp 
cu formalităţile legale. Recunosc că-s vinovat şi voi plăti 
amenda prevăzută pentru această infracţiune minoră. 

— Bine. Amenda este de cincizeci de standarzi, spuse 
Tolly Mune, făcând un gest, iar unul dintre bărbaţi înaintă şi 
înhăţă pisica de pe masă. Bineînţeles, încheie ea, parazitul 
respectiv va fi distrus. 


— Urăsc gravitația, îi declară Tolly Mune figurii 
zâmbitoare, mărite, a lui Josen Rael, după ce terminase 
raportul despre dineu. Mă oboseşte şi mi-e teamă să mă 
gândesc ce face greutatea aia afurisită muşchilor mei, 
organelor mele interne. Cum pot trăi aşa viermii? Şi toată 
mâncarea aia amărâtă! Felul în care o dădea de-o parte era 
obscen, iar mirosul... 

— Comandant de port, avem lucruri mult mai importante 
de discutat. S-a rezolvat? L-aţi prins? 

— l-am prins pisica, răspunse ursuză femeia. Mai bine zis, 
eu i-am prins mâţa afurisită! 

Distrugere miorlăi, ca şi cum i-ar fi răspuns, şi-şi apăsă 
botul de plasa cuştii din plastoţel pe care o construiseră 
oamenii de la siguranţă, într-un colţ al apartamentului. 
Pisica mieuna zdravăn, se simţea foarte incomodată de 
imponderabilitate şi se răsucea, lipsită de control, de 
fiecare dată când încerca să se mişte. Când se izbea de 
laturile cuştii, Tolly Mune tresărea, simțindu-se vinovată. 

— Sunt sigură că o să semneze, ca să salveze pisica asta 
amărâtă. 

Josen Rael părea indispus. 

— Nu am prea multă încredere în planul tău, comandant 
de port Mune. De ce, în numele vieţii, ar ceda cineva o 
comoară de valoarea Arcei, pentru a salva un specimen 
animal? Mai ales că, după cum mi-ai spus, are, la bordul 
navei sale, un alt exemplar din acelaşi tip de parazit! 


— Pentru că e ataşat emoţional de acest parazit 
particular, explică, oftând, Tolly Mune. Numai că acest Tuf e 
mai alunecos decât am crezut. Zice că blufez. 

— Atunci, distruge parazitul. Arată-i că facem ceea ce 
spunem. 

— Fii serios, Josen! replică ea, pierzându-şi răbdarea. La 
ce ne-ar folosi? Dacă merg mai departe şi omor pisica aia 
afurisită, n-am obţinut nimic. Tuf ştie asta şi ştie că eu ştiu, 
şi ştie că eu ştiu că ştie. Măcar aşa avem ceva ce-şi 
doreşte. Suntem în poziţie de pat. 

— Să schimbăm legea, sugeră Josen Rael. Da... pedeapsa 
pentru aducerea paraziţilor de contrabandă în port va 
include confiscarea navei cu care s-a făcut contrabanda! 

— O lovitură de maestru! Păcat, dar constituţia interzice 
legile cu efect retroactiv. 

— Atunci, sunt dispus să ascult un plan mai bun, făcut de 
tine. 

— N-am nici unul, Josen. Dar voi avea. O să-i arăt eu! O 
să-l păcălesc într-un fel. Ştiu că are slăbiciuni. Mâncarea, 
pisicile. Poate şi altceva, ceva de care să ne folosim. 
Conştiinţă, libido, slăbiciune pentru băutură, pentru jocuri... 

Se opri, gânditoare. _ 

— Jocuri, repetă ea. Adevărat. li place să joace. Aşteaptă! 
Mi-ai dat trei zile, iar timpul n-a expirat încă. Ai răbdare. 

Îi şterse trăsăturile de pe ecranul imens şi le înlocui cu 
întunecimea spaţiului cosmic, cu Arca plutind pe un câmp 
cu stele sclipitoare. Pisica păru a recunoaşte, într-un fel, 
imaginea, şi scoase un miorlăit subţire, plângăreţ. Tolly 
Mune o privi, se încruntă şi ceru legătura cu paza. 

— Unde-i Tuf acum? se răţoi ea. 

— În sala de joc a hotelului Peisajul Planetar, maică, 
răspunse femeia de gardă. 

— Peisajul Planetar? mârâi ea. Trebuia să aleagă un local 
al afurisiţilor de viermi, nu? Ce ascunde? E plin de parale? 
Ai grijă să rămână acolo. Cobor imediat. 


Îl găsi jucând ceva complicat, cu cinci parteneri, el 
împotriva unei perechi de viermi-de-sol în vârstă, a unui 


ciberteh pe care ea îl concediase cu câteva săptămâni în 
urmă, pentru jefuirea sistemului de calcul, şi a unui 
negociator comercial dolofan, cu faţa ca o lună plină, din 
Jazbo. judecând după muntele de fise îngrămădite în faţa 
lui, Tuf câştigase cu uşurinţă. Femeia pocni din degete, iar 
proprietara salonului veni imediat cu un scaun. Tolly Mune 
se aşeză lângă Tuf şi-i atinse uşor braţul. El întoarse capul 
şi se trase de-o parte. 

— Fiţi amabilă, comandant de port Mune, şi abţineţi-vă să 
puneţi mâna pe persoana mea. 

— Ce faci aici, Tuf? întrebă ea, retrăgându-şi mâna. 

— Pentru moment, testez o nouă, interesantă 
stratagemă, inventată de mine, împotriva negociatorului 
Dez. Mi-e teamă că se va dovedi eronată, dar vom vedea. 
Intr-un sens mai larg, mă străduiesc să câştig câţiva 
standarzi prin utilizarea analizei statistice şi a psihologiei 
aplicate. S'uthlam nu-i un loc în care se trăieşte ieftin, 
comandat de port Mune! 

Jazboanul, cu părul lung strălucind din cauza briantinei 
fosforescente, cu figura rotofeie acoperită de cicatricele 
rangului, râse vulgar, arătând un şir de dinţi negri şlefuiţi, 
cu inserturi de nestemate purpurii. 

— Atac, Tuf! anunţă el, apăsând un buton de sub postul 
lui de joc, pentru a-i fi marcată armata pe suprafaţa 
luminată a mesei. 

Tuf se aplecă uşor. 

— Într-adevăr... zise el, îndreptând un deget lung, alb, 
spre o tastă, iar propria-i formaţie se ilumină în interiorul 
cercului de joc. Mă tem că aţi pierdut, domnule. 
Experimentul meu s-a dovedit reuşit. Probabil din pură 
întâmplare. 

— Să te ia dracu’, cu norocul tău afurisit! mormăi 
jazboanul, ridicându-se nehotărât în picioare. 

Alte jetoane îşi schimbară proprietarul. 

— Deci, joci bine, comentă Tolly Mune. N-o să-ți 
folosească nici un pic, Tuf. Aici, şansa favorizează casa. N-o 
să faci rost astfel de banii ce-ţi trebuie. 

— Sunt convins. 


— Hai să discutăm. 

— Discutăm chiar în acest moment. 

— Să discutăm în particular, sublinie ea. 

— În timpul ultimei noastre discuţii particulare am fost 
înconjurat de bărbaţi cu arme neuronice, agresat verbal, 
dezamăgit crunt, lipsit de un tovarăş iubit şi nelăsat să mă 
bucur de desert. Nu-s predispus favorabil acceptării altei 
invitaţii. 

— Fac cinste cu o băutură, îi propuse Tolly Mune. 

— Foarte bine, răspunse Tuf, după care se ridică greoi, 
înhăţă jetoanele şi-şi luă rămas-bun de la ceilalţi jucători. 

Cei doi se îndreptară spre un separeu aflat la capătul sălii 
de joc. Tolly Mune gâfâia un pic, din cauza efortului de a 
face faţă gravitaţiei. O dată intraţi, femeia se prăbuşi pe 
sofa, comandă narcofum rece pentru amândoi şi opaciză 
perdeaua. 

— Ingerarea de băuturi narcotice va avea efect redus 
asupra capacităţii mele de a lua decizii, comandant de port 
Mune, zise Haviland Tuf. Deşi-s dornic să accept 
generozitatea dumneavoastră drept un simbol al căinţei 
pentru pervertirea anterioară a ospitalităţii civilizate, poziţia 
mea a rămas complet neschimbată. 

— Ce vrei, Tuf? întrebă ea fără vlagă, după ce sosiră 
băuturile. Paharele înalte erau brumate, licoarea de-un 
albastru cobalt şi rece ca gheaţa. 

— Ca orice membru al umanităţii, am multe dorinţe. 
Pentru moment, doresc cel mai mult revenirea, în deplină 
sănătate, a lui Distrugere în custodia mea. 

— Ţi-am mai spus, ţi-o dau în schimbul navei. 

— Am mai discutat propunerea şi am respins-o ca 
inechitabilă. Trebuie să reluăm discuţia? 

— Am un argument nou. 

— Adevărat? mormăi Tuf şi sorbi din băutură. 

— Să analizăm problema proprietăţii, Tuf. Cu ce drept 
deţii Arca? Ai construit-o? Ai avut vreun rol în proiectarea 
ei? Pe naiba, nu! 

— Am găsit-o. Sigur, descoperirea a fost făcută în 
compania altor cinci persoane şi nu pot nega că pretenţiile 


lor de stăpânire au fost, în unele privinţe, superioare alor 
mele. Dar ei au murit, iar eu trăiesc. Acest lucru întăreşte 
considerabil revendicările mele. Mai mult, deţin, în prezent, 
artefactul respectiv. In multe sisteme etice, posesiunea 
este elementul-cheie, elementul precumpănitor 
determinant, deseori, al proprietăţii. 

— Există planete unde statul deţine tot ce are valoare, 
unde nava ta afurisită ţi-ar fi fost luată imediat! 

— Sunt conştient de acest lucru şi am ocolit cu grijă 
asemenea planete, când mi-am ales destinaţia. 

— Am putea să-ţi luăm ambarcaţiunea pârlită cu forţa, 
dacă am vrea. Poate că puterea acordă drept de 
proprietate, ce zici? 

— E adevărat că dumneavoastră dispuneţi de loialitatea 
înspăimântătoare a numeroşi servitori înarmaţi cu arme 
neuronice şi lasere, în timp ce eu sunt singur, un umil 
negustor şi inginer ecolog necofit, însoţit doar de pisicile 
mele nevătămătoare. Cu toate acestea, nu-s complet lipsit 
de resurse. Există posibilitatea teoretică de a fi programat 
apărarea Arcei în aşa fel, încât capturarea ei să reprezinte 
un lucru mai puţin uşor decât credeţi. Sigur, această 
supoziţie este în întregime ipotetică, dar aţi putea să-i 
acordaţi atenţia cuvenită. În orice caz, acţiunea militară 
brutală este ilegală, conform legilor din S'uthlam. 

— Unele civilizații susţin că utilizarea conferă 
proprietatea, oftă Tolly Mune. Altele optează pentru 
necesitate. 

— Aceste doctrine nu-mi sunt necunoscute. 

— Bine. S'uthlam-ul are mai multă nevoie de Arcă decât 
tine. 

— incorect. Am nevoie de Arcă pentru a-mi practica 
meseria şi a-mi câştiga existenţa. Planeta dumneavoastră 
nu are nevoie de navă în sine, ci mai degrabă de inginerie 
ecologică. De aceea v-am oferit serviciile mele, fiindu-mi 
dat să descopăr doar că generoasa mea ofertă a fost 
respinsă, considerată insuficientă. 

— Utilizarea, îl întrerupse Tolly Mune. Avem o planetă 
întreagă de savanţi străluciți. Eşti doar un negustor, după 


cum ai recunoscut singur. Noi am utiliza mai bine Arca. 

— Savanţii dumneavoastră străluciți sunt îndeosebi 
specialişti în chimie, fizică, cibernetică şi alte domenii 
asemănătoare. S'uthlam-ul n-a progresat în mod deosebit 
în biologie, genetică sau ecologie. Este un lucru evident. 
Dacă aţi fi posedat asemenea cunoştinţe, acest lucru ar fi 
presupus, în primul rând, faptul că necesitatea de a deţine 
Arca n-ar fi fost foarte presantă şi, în al doilea rând, că 
problema ecologică n-ar fi fost lăsată să atingă proporţiile 
actuale. De aceea, mă îndoiesc de valabilitatea afirmației 
dumneavoastră că oamenii de aici ar folosi mai eficient 
nava. De când am ajuns pe Arcă şi am călătorit încoace, m- 
am cufundat cu seriozitate în studiu şi-mi permit să sugerez 
că sunt acum singurul inginer ecolog calificat din lumea 
oamenilor, exceptând, probabil, planeta Prometheus. 

Figura lungă, albă, a lui Haviland Tuf era lipsită de 
expresie. Formula fiecare propoziţie cu grijă şi o îndrepta 
spre ea în rafale calme. Dar, deşi bărbatul nu atrăgea prin 
nimic atenţia, Tolly Mune simţea că în spatele fațadei de 
seninătate se ascundea o slăbiciune - mândrie, 
egocentrism sau vanitate - pe care o putea manevra pentru 
propriul ei folos. Intinse un deget spre el. 

— Vorbe, Tuf. Doar nişte amărâte de vorbe goale. Poți să- 
ţi zici inginer ecolog, asta nu înseamnă nimic. Poţi să-ţi zici 
fruct-jeleu, dar ai arăta al naibii de caraghios într-un bol cu 
frişcă! 

— Într-adevăr... 

— Pun pariu, zise ea, pregătindu-se să-l dea gata, că nu 
ştii ce naiba să faci cu afurisita aia de navă! 

Haviland Tuf clipi şi-şi bolti mâinile pe masă. 

— O propunere interesantă! Continuati. 

— Pariez pisica pe navă! zâmbi Tolly Mune. [i-am 
prezentat problema noastră. Dacă o rezolvi, o vei primi 
înapoi pe Distrugere, întreagă şi sănătoasă. Dacă dai greş, 
îţi luăm Arca. 

— Planul dumneavoastră are un defect, răspunse Tuf, 
ridicând un deget. Deşi sarcina ce-mi revine e formidabilă, 
nu m-aş împotrivi să accept o asemenea provocare, dacă 


mizele sugerate n-ar fi atât de inegale. Arca şi Distrugere 
îmi aparţin, chiar dacă dumneavoastră aţi obţinut custodia 
celei de-a doua prin mijloace lipsite de scrupule, deşi 
legale. Deci, câştigând, voi primi înapoi doar ce-i de drept 
al meu, în timp ce dumneavoastră vă veţi alege cu ceva 
extrem de valoros. E inechitabil. Fac o contraofertă. Am 
venit pe S'uthlam pentru anumite reparaţii şi modificări. In 
cazul în care am succes, lucrările să fie executate fără 
plată. 

Tolly Mune duse paharul la gură, pentru a obţine un 
moment suplimentar de gândire. Gheaţa se topise, dar 
narcofumul pişcă încă plăcut. 

— Reparaţii gratuite în valoare de cincizeci de milioane 
de standarzi? Al naibii de mult! 

— Asta-i propunerea mea. 

— Pisica, rânji femeia, o fi fost a ta la început, dar acum e 
a noastră. Accept însă ideea cu reparaţiile. Iti acord credit. 

— Cu ce termen şi cu ce dobândă? întrebă Tuf. 

— Vom face remedierile. Începem imediat. Dacă vei 
câştiga - ceea ce nu se va întâmpla - vei primi pisica înapoi 
şi-ţi vom acorda un împrumut fără dobândă egal cu preţul 
facturii pentru reparaţii. Ne vei plăti cu banii obţinuţi acolo 
- făcu ea un gest vag către restul universului - pentru 
afurisita ta de bioinginerie. Dar păstrăm dreptul de a 
sechestra Arca. Dacă nu plăteşti jumătate de bani în cinci 
ani standard şi toţi în zece, nava-i a noastră. 

— Estimarea iniţială de cincizeci de milioane de standarzi 
a fost exagerată, e o cifră evident umflată doar cu scopul 
de a mă obliga să vând nava. Sugerez să stabilim suma de 
douăzeci de milioane de standarzi ca bază a înţelegerii 
noastre. 

— O sumă ridicolă! se răsti ea. Păienjeneii mei nu pot nici 
măcar să vopsească nava aia blestemată pentru douăzeci 
de milioane! Dar accept să scad preţul la patruzeci şi cinci. 

— Douăzeci şi cinci de milioane, insistă Tuf. Deoarece 
sunt singur la bord, nu-i absolut necesar ca toate punţile şi 
sistemele să fie aduse la stadiul de funcţionare completă, 
optimă. Câteva punți îndepărtate, neutilizate, n-au o 


importanţă deosebită. Voi modifica lista de lucrări, pentru 
ca aceasta să includă doar reparaţiile ce trebuie făcute 
pentru siguranţa, confortul şi comoditatea mea. 

— Destul de rezonabil. Bine, patruzeci de milioane. 

— Mi se pare că treizeci ar fi mai mult decât suficient. 

— Să nu ne târguim pentru câteva milioane de standarzi, 
zise Tolly Mune. Vei pierde, aşa că oricum nu contează. 

— Eu văd altfel lucrurile. Treizeci de milioane. 

— Treizeci şi şapte, propuse Tolly Mune. 

— Treizeci şi două, replică Tuf. 

— Se vede că ne vom înţelege la treizeci şi cinci. Da? Aşa 
rămâne, spuse ea şi întinse mâna. 

Tuf se uită la ea, apoi răspunse calm: 

— Treizeci şi patru. 

Tolly Mune izbucni în râs, îşi retrase mâna şi zise: 

— Ce mai contează? Fie, treizeci şi patru. 

Haviland Tuf se ridică. 

— Mai bea ceva, îl invită ea. Pentru micul nostru 
rămăşag. 

— Mă tem că trebuie să vă refuz. Voi sărbători după ce 
voi câştiga. Din acest moment, sunt ocupat. 


— Nu-mi vine să cred că ai făcut aşa ceva! răcni Josen 
Rael. 

Tolly Mune redusese intensitatea sonoră a unităţii de 
comunicaţie, pentru a potoli protestele continue, 
enervante, ale pisicii captive. 

— Dă dovadă de un pic de bun simţ, Josen, bombăni ea. 
E ceva nemaipomenit! 

— Ai pariat viitorul planetei noastre! Miliarde şi miliarde 
de vieţi! Te aştepţi cu adevărat să-ţi onorez înţelegerea? 

Tolly Mune sorbi din recipientul cu bere şi oftă. Apoi, cu 
tonul cu care ar fi explicat ceva unui copil deosebit de încet 
la minte, spuse: 

— Nu putem pierde, Josen. Gândeşte-te, dacă chestia aia 
de vierme-de-sol pe care o ai în ţeastă nu s-a atrofiat prea 
mult din cauza gravitaţiei! De ce naiba vrem Arca? Să ne 
hrănim, bineînţeles. Să înlăturăm foametea, să rezolvăm 


problema, să facem un amărât de miracol. Să înmulţim 
pâinile şi peştii. 

— Pâinile şi peştii? întrebă, zăpăcit, consilierul. 

— De-o infinitate de ori. E o expresie clasică, Josen. 
Creştină, se pare. Tuf încearcă să facă sandvişuri cu peşte 
pentru treizeci de miliarde de oameni. Cred că a reuşit 
numai să se mânjească de făină şi să se înţepe într-un os 
de peşte. Dar nu asta contează. Dacă dă greş, vom avea 
afurisita aia de navă foarte frumos, foarte legal. Dacă 
reuşeşte, nu mai avem nevoie de ea. Oricum, câştigăm. Şi, 
după cum am aranjat lucrurile, chiar dacă Tuf câştigă 
pariul, tot ne va datora treizeci şi patru de milioane de 
standarzi. Chiar dacă, printr-un miracol, reuşeşte, avem 
şanse să punem mâna pe Arcă în momentul când va trebui 
să plătească factura. Josen, adăugă ea rânjind, după ce mai 
sorbi din bere, ai mare noroc că nu-ţi vreau slujba! Ţi-a 
trecut prin cap că-s mult mai deşteaptă ca tine? 

— Dar mult mai puţin politician, maică. Mă îndoiesc că ai 
fi rezistat măcar o zi în locul meu. Se pare că te-ai 
descurcat bine. Presupun că planul tău e viabil. 

— Presupui? 

— Trebuie să ţinem seama de realităţile politice. 
Expansioniştii vor nava în sine, cred că-ţi dai seama, pentru 
momentul în care vor ajunge la putere. Din fericire, sunt în 
minoritate. l-am depăşit iar la vot. 

— Ai grijă ce faci, Josen, zise Tolly Mune şi întrerupse 
legătura, apoi rămase plutind în semiîntunericul locuinţei 
sale. 

Pe videoecran, Arca apăru din nou. Echipele ei se aflau 
acolo, ridicând un doc provizoriu. Cel permanent avea să fie 
făcut mai târziu. Arca urma să rămână acolo, după cum 
prevedea, câteva secole, aşa că aveau nevoie de un loc în 
care s-o păstreze. Chiar dacă Tuf reuşea, printr-o baftă 
nebună, extinderea majoră a pânzei fusese, oricum, 
prevăzută de mult. Urma să ofere facilităţi de docare pentru 
sute de nave. lar dacă Tuf plătea cheltuielile, nu avea motiv 
să amâne construcţia. Un tub lung, transparent, din 
plastoţel, fusese asamblat din bucăţi, pentru a lega imensa 


navă de germinare de capătul celei mai apropiate spiţe 
importante, astfel încât transporturile de materiale şi de 
echipe de păienjenei să ajungă mai uşor la ea. Cibertehii se 
aflau deja înăuntru, legaţi la sistemul de calculatoare al 
Arcei, reprogramându-l pentru a satisface cererile lui Tuf şi 
având grijă, ca din întâmplare, să dezamorseze orice 
apărare internă pe care ar fi declanşat-o acesta. Ordine 
secrete de la Văduva de Oţel. Tuf nu avea habar de ele. O 
precauţie pentru cazul în care individul n-ar fi ştiut să 
piardă. Tolly Mune nu dorea să se trezească, în momentul 
în care avea să deschidă cutia prețioasă, cu monştri sau 
molime. 

Cât despre Tuf, informatorii ei îi spuseseră că rămăsese 
aproape tot timpul în sala calculatorului, din momentul în 
care părăsise salonul de jocuri de la Priveliştea Planetei. In 
baza ordinelor ei, băncile de date ale Consiliului fuseseră 
autorizate să-i furnizeze lui Tuf orice informaţie dorea. ŞI 
furnizaseră o mulţime, după rapoartele pe care le primise 
ea. Individul făcuse pe calculatoarele Arcei o serie de 
extrapolări şi simulări. Tolly Mune îi acordase credit, iar el îl 
folosea cât putea mai bine. 

Cuşca din colţ se zgudui când Distrugere se lovi de 
pereţii ei, miorlăind scurt, îndurerată. li părea rău pentru 
pisică. Şi pentru Tuf. După ce individul o să dea greş, poate 
că o să reuşească să-i dea Longhaul Nouă... 


Trecuseră patruzeci şi şapte de zile. 

Patruzeci şi şapte de zile în care echipele lucraseră în trei 
schimburi, iar activitatea din jurul Arce; fusese constantă, 
neîncetinită, frenetică. Pânza se întinsese peste nava de 
germinare, o acoperise. In jurul acesteia şerpuiau cabluri, 
ca viţa de vie. O reţea de tuburi pneumatice intra şi ieşea 
prin sasuri, astfel încât nava arăta ca un muribund într-un 
centru medical. Cupole de plastoţel acoperiseră carena, ca 
nişte furuncule zdravene, argintii; cârcei de oţel şi duraliaj o 
străbăteau ca nişte vene; glisoare pentru vid bâzâiau 
deasupra imensităţii ei ca nişte insecte ce lăsau în urmă 
dâre de foc. Peste tot, înăuntru şi afară, mărşăluiau 


plutoane de păienjenei. Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, 
iar Arca fusese reparată, finisată, modernizată, 
aprovizionată. 

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile fără ca Haviland Tuf 
să părăsească nava măcar un minut. La început, stătuse în 
sala calculatorului, raportaseră păienjeneii, rulând simulări 
zi şi noapte, în ţăcănitul afişărilor de date. Apoi fusese 
văzut călătorind, în repetate rânduri, cu o maşinuţă cu trei 
roţi, pe coridorul central, lung de treizeci de kilometri, al 
navei, purtând pe cap o capelă verde cu cozoroc, având în 
poală o pisicuţă cu păr lung, cenuşiu. Nu-i băga în seamă 
pe lucrătorii s'uthlamezi. Din când în când, se ducea să 
regleze aparate din diferite puncte de lucru ale navei sau 
să verifice un şir nesfârşit de bazine, mici sau mari, înşirate 
de-a lungul zidurilor înalte. Cibertehii observaseră că 
pusese în funcţiune anumite programe de clonare, că 
folosise cronourzeala, consumând cantităţi enorme de 
energie. Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tuf 
rămăsese izolat, însoţit doar de Haos, lucrând. 

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tolly Mune nu 
discutase nici cu Tuf, nici cu primul consilier Josen Rael. 
Sarcinile ei de comandant de port, neglijate la începutul 
crizei Arcei, îi ajungeau pe deplin s-o ţină ocupată. Avea 
conflicte de rezolvat, promovări de făcut, construcţii de 
supravegheat, diplomaţi-muşte de întreţinut, înainte de a le 
face vânt în ascensor, bugete de întocmit, state de plată de 
semnat. Şi o pisică de îngrijit. 

La început, Tolly Mune se temuse de ce-i mai rău. 
Distrugere refuzase să mănânce, păruse incapabilă să se 
împace cu  imponderabilitatea,  umpluse aerul din 
apartament de excremente şi insistase să scoată cele mai 
jalnice sunete pe care le auzise vreodată comandantul de 
port. Fusese suficient de îngrijorată ca să-l aducă pe 
parazitologul şef, care o asigurase că animalul avea o cuşcă 
suficient de spațioasă şi că porţia de pastă de proteine era 
mai mult decât potrivită. Pisica nu fusese de acord cu el şi 
continuase să sufere, miorlăind şi sâsâind, până când Tolly 
Mune fusese sigură că nebunia - felină sau umană - dădea 


târcoale. 

In cele din urmă, acţionase. Renunţase la nutritiva pastă 
de proteine şi începuse să hrănească făptura cu batoane 
din carne, pe care i le trimisese Tuf de pe Arcă. Ferocitatea 
cu care le atacase Distrugere, când i le strecurase printre 
barele cuştii, o liniştise. Odată, pisica linsese degetele 
femeii după ce consumase un baton într-un timp record. 
Fusese o senzaţie bizară, nu complet neplăcută. Animalul 
obişnuia să se frece de pereţii cuştii, ca şi cum ar fi dorit un 
contact. Tolly o atinsese, cu titlu de încercare, şi fusese 
răsplătită cu cel mai plăcut sunet scos până atunci de 
pisică. Pipăitul blănii albe cu negru fusese aproape senzual. 

După opt zile, o lăsase să iasă din cuşcă. Incăperea mare, 
ce-i servea de birou reprezenta, gândise femeia, o 
închisoare suficientă. Tolly Mune nici nu deschisese bine 
uşa cuştii, că Distrugere ţâşnise prin ea. Dar când saltul o 
aruncase de-a lungul încăperii, începuse să sâsâie puternic, 
dezamăgită. Tolly se întinsese după ea şi o prinsese în timp 
ce cădea, dar pisica se zbătuse cu sălbăticie, crestându-i cu 
ghearele dâre adânci pe dosul palmelor. După ce venise şi 
plecase medtehul, Tolly Mune luase legătura cu paza. 

— Rechiziţionaţi o cameră la Peisajul Planetei. O cameră 
în turn, cu control gravitațional. Spune-le să regleze 
reţeaua la un sfert de g. 

— Cine-i oaspetele? fusese întrebată. 

— Un prizonier din port, se răţoise ea. Înarmat şi 
periculos. 

După mutare, vizitase hotelul zilnic, la sfârşitul turei. La 
început, pentru a-şi hrăni ostaticul şi a-i verifica starea 
sănătăţii. Dar în ziua a cincisprezecea, după ce zăbovise 
doar cât să sugă nişte calorii, oferise pisicii contactul după 
care  tânjea aceasta. Personalitatea animalului se 
schimbase dramatic. Acesta scotea sunete de plăcere când 
Tolly deschidea uşa, pentru a face inspecția zilnică (dar 
încerca de fiecare dată să fugă), se freca de picioarele ei 
fără să fie provocată, îşi ţinea ghearele în teci, ba părea 
chiar că se îngraşă. Când Tolly Mune îşi permitea să se 
aşeze, Distrugere se instala instantaneu în poala ei. În a 


douăzecea zi, Tolly dormi la hotel. În a douăzeci şi şasea, se 
mută, provizoriu, în apartament. 

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, iar la capătul lor 
Distrugere se obişnuise să doarmă lângă ea, încolăcită pe 
pernă, mângâindu-i obrazul cu blana moale, neagră şi albă. 

In a patruzeci şi opta zi, Haviland Tuf o căută. Dacă fu 
şocat văzând pisica ghemuită în poala ei, nu o arătă. 

— Comandant de port Mune, o salută el. 

— Renunţi? îl întrebă ea. 

— Nici vorbă. De fapt, sunt pregătit să-mi anunţ victoria. 


Întâlnirea era prea importantă pentru a avea loc de la 
distanţă, chiar printr-o linie protejată, decisese Josen Rael. 
Vandeenii puteau găsi o cale de a penetra scutul. Deoarece 
Tolly Mune tratase de la început cu Tuf şi-l înţelegea într-un 
fel cum nu reuşea s-o facă şi Consiliul, prezenţa ei era 
obligatorie, iar aversiunea ei faţă de gravitație fusese 
considerată ca lipsită de importanţă. Femeia luă ascensorul 
spre suprafaţa planetei, pentru prima oară după mai mulţi 
ani decât voia să recunoască, şi fu scuturată de un aerotaxi 
până la camera cea mai de sus a turnului Consiliului. 

Camera proiectată a fi uriaşă avea o anumită demnitate 
spartană. In centrul ei se afla o masă lungă, lată, cu tăblie 
strălucitoare ca oglinda. Josen Rael stătea pe locul 
conducătorului discuţiilor, într-un scaun cu spetează înaltă, 
neagră, cu un relief tridimensional, ce reprezenta globul 
S'uthlamului, deasupra capului. 

— Comandant de port Mune, o salută el, dând din cap, în 
timp ce ea se străduia să ajungă la un scaun liber, de la 
capătul mesei. 

Camera gemea de persoane importante - consiliul intern, 
elita facțiunii tehnocraţilor, birocraţii din funcţiile-cheie. 
Trecuse jumătate din viaţa ei de când fusese convocată 
ultima oară pe planetă, dar Tolly Mune urmărise ştirile şi-i 
recunoscuse pe mulţi dintre cei prezenţi - tânărul consilier 
pentru agricultură, înconjurat de adjuncţi, de asistenţi 
pentru cercetări botanice, dezvoltare oceanică şi 
prelucrarea hranei; consilierul pentru război şi tacticianul 


ciborg; administratorul transporturilor; curatoarea băncilor 
de date şi analistul ei principal; consilierii pentru securitate 
internă, ştiinţă şi tehnologie, relaţii interstelare, industrie; 
comandantul Flotilei pentru Apărare Planetară; cel mai 
important ofiţer al poliţiei. Toţi dădură scurt din cap spre 
ea. 

Spre meritul lui, Josen renunţă la formalisme. 

— Aţi petrecut o săptămână studiind extrapolările lui Tuf, 
seminţele şi mostrele pe care ni le-a trimis, se adresă el 
sfetnicilor săi. Ei bine, la ce concluzii aţi ajuns? 

— Greu de judecat cu gradul de acuratețe necesar, 
răspunse analistul. Extrapolările pot fi corecte sau complet 
greşite, bazate pe presupuneri eronate. Nu pot garanta 
valabilitatea lor până nu urmăresc măcar câteva recolte, 
timp de câţiva ani. Chestiile pe care le-a donat Tuf, plante, 
animale şi ce-or mai fi, toate sunt noi pe S'uthlam. Până nu 
facem experienţe serioase cu ele, pentru a determina cum 
se vor dezvolta în condiţiile noastre, nu putem fi siguri dacă 
au vreo valoare. 

— Dacă au vreuna! spuse consilierul pentru securitate 
internă, o femeie scundă, îndesată, ca o cărămidă. 

— Sunteţi prea conservatori, îi întrerupse consilierul 
pentru agricultură. 

Era cel mai tânăr din încăpere, un individ obraznic şi 
receptiv, iar în momentul acela zâmbetul lui părea că-i 
despică figura în două. 

— Rapoartele mele sunt, toate, entuziasmante. 

Avea în faţă, pe masa de conferinţe, un teanc de cipuri 
din cristal, pentru date. Le împrăştie, alese unul şi-l 
introduse într-o fantă o postului său de lucru. Linii de text 
începură să se înşire pe tăblia-oglindă a mesei, sub 
suprafaţa lustruită. 

— Aceasta-i analiza lucrurilor pe care Tuf le numeşte 
omnigrăunţe. Incredibil, cu adevărat incredibil! Un hibrid cu 
gene modificate, complet comestibil. Complet comestibil, 
consilieri! Fiecare parte a plantei! Tulpina creşte până la 
brâu, ca neoiarba, şi-i foarte bogată în carbohidrați. Se 
poate ronţăi, nu-i rea cu un pic de sos. Dar utilizarea 


principală e de furaj pentru animale. Căpăţâna produce 
grăunţe cerealiere excelente, cu o proporţie hrană-tărâţe 
mai bună decât a nanogrâului sau s'orezului. Recolta e uşor 
de transportat, poate fi păstrată veşnic fără a fi nevoie să 
fie refrigerată, nu se strică şi are un conţinut mare de 
proteine. Rădăcinile sunt tuberculi comestibili. Nu numai 
atât. Creşte aşa de repede, că va da recoltă dublă în 
comparaţie cu alte culturi. Sigur, sunt doar presupuneri, dar 
estimez că, dacă vom planta omnigrăunţe pe terenurile 
alocate pentru nanogrâu, neoiarba şi s'orez, am recolta de 
trei, patru ori mai multe calorii de pe aceleaşi parcele. 

— Trebuie să existe şi dezavantaje, observă Josen Rael. 
Pare prea frumos pentru a fi adevărat. Dacă omnigrăunţele 
sunt atât de perfecte, de ce n-am auzit de ele până acum? 
Tuf n-a putut face altoiri de gene în ultimele luni... 

— Sigur că nu. Se lucrează la aşa ceva de secole. Am 
găsit referiri în bazele de date, dacă vă vine să credeţi. 
Omnigrăunţele au fost concepute de CIE în timpul 
războiului, ca hrană pentru militari. Plantele cresc atât de 
repede, încât sunt ideale pentru situaţii în care nu ştii sigur 
când va trebui să seceri recolta pe care care ai semănat-o 
şi ai fertilizat-o... personal. Dar n-au fost preluate niciodată 
de civili. Gustul a fost considerat inferior. Nu groaznic, nici 
măcar neplăcut, ci numai inferior cerealelor existente. De 
asemenea, ele secătuiesc solul într-un timp foarte scurt. 

— Aha! exclamă consilierul pentru securitate internă. 
Deci, într-un fel, sunt o capcană! 

— Sigur. După cinci ani de recoltă îmbelşugată urmează 
dezastrul. Dar Tuf ne-a furnizat nişte viermi - chestii 
incredibile, super-râme şi alt soi de aerisitori - precum şi un 
simbiont, un soi de mucegai-vâscos, care creşte împreună 
cu omnigrăunţele, fără să le facă rău, hrănindu-se - atenţie! 
- cu poluare aeriană şi cu anumite feluri de reziduuri 
petroliere nefolositoare, pe care le utilizează pentru a 
reface şi îmbogăţi solul. O descoperire incredibilă! strigă el, 
înălţându-şi mâinile. Dacă echipele noastre de cercetare ar 
fi descoperit asta, am fi proclamat ziua aceea sărbătoare 
naţională! 


— Ce-i cu celelalte lucruri? se interesă sec Josen Rael. 

Figura primului consilier nu reflecta entuziasmul 
subalternului său. 

— Sunt aproape la fel de atrăgătoare. N-am fost 
niciodată în stare să obţinem o recoltă decentă de calorii 
din oceane, în concordanţă cu dimensiunile lor, iar ultima 
administraţie a pescuit totul cu măturătoarele-marine. Tuf 
ne-a dat o duzină de soiuri de peşti care se înmulţesc iute şi 
o varietate de plancton. 

Scotoci în faţa lui, găsi alt cip, îl introduse în fantă. 

— Asta-i. Planctonul va încleia suprafaţa mărilor, asta-i 
adevărat, dar nouăzeci la sută din transportul nostru se 
desfăşoară pe sol sau pe calea aerului, deci acest lucru nu 
va avea importanţă. Peştele se va înmulţi datorită lui, iar 
dacă planctonul va avea condiţii potrivite, va ajunge atât de 
dens, că va acoperi apa, ca un covor imens, verde-cenuşiu, 
până la adâncimea de trei metri. 

— O perspectivă alarmantă! zise consilierul pentru 
război. E comestibil? Pentru oameni, vreau să zic. 

— Nu, rânji agroconsilierul. Dar, după ce moare şi 
putrezeşte, poate fi folosit ca materie primă în fabricile de 
hrană, când se va termina petrolul. 

La capătul îndepărtat al mesei, Tolly Mune râse 
zgomotos. Ceilalţi întoarseră capetele spre ea. 

— Să mă ia naiba! Până la urmă, ne-a dat pâini şi peşti! 

— Planctonul nu-i peşte, o contrazise consilierul. 

— Dacă trăieşte în oceanul ăla afurisit, pentru mine e un 
amăraât de peşte! 

— Pâini şi peşti? întrebă nedumerit consilierul pentru 
industrie. 

— Continuă-ţi raportul! ceru Josen Rael, nerăbdător. Mai 
e ceva? 

Mai era. Un lichen nutritiv, care putea trăi pe cei mai 
înalţi munţi, altul care putea supravieţui chiar fără aer, în 
condiţii de radiaţie puternică. 

— Vom avea alţi asteroizi-cămări, anunţă consilierul 
pentru agricultură, fără să fie nevoie să pierdem decenii şi 
miliarde de calorii pentru terraformare. 


Şi viţe-de-mâncat parazite, care urmau să infesteze 
mlaştinile ecuatoriale, cele pline de căldură, să sufoce şi să 
înlocuiască plantele locale, parfumate dar otrăvitoare, ce 
creşteau acolo din abundență. 

O cereală numită ovăz-de-zăpadă, care putea să crească 
în tundra îngheţată; tubercul-tunel, care putea să se întindă 
chiar şi în solul ţeapăn de sub un ghețar, constituind 
coridoare uriaşe, aerisite, căptuşite cu nuci untoase, 
cafenii. 

Vite, porci, păsări şi peşti îmbunătăţiţi genetic. O pasăre 
nouă, despre care Tuf susţinea că va înlătura principalul 
parazit agricol al S'uthlamului. Şaptezeci şi nouă de 
varietăţi noi de ciuperci comestibile şi mucegaiuri, care 
puteau fi cultivate în bezna de sub oraşe, şi care se 
hrăneau cu excremente umane. 

lar când consilierul termină raportul, se aşternu tăcerea. 

— A câştigat, rânji Tolly Mune. 

Ceilalţi se supuneau toţi lui Josen Rael, dar ea n-avea de 
gând să se joace de-a politica. 

— La dracu’, Tuf a reuşit! 

— Nu ştim, spuse curatoarea băncilor de date. 

— Vor trece ani până vom obţine statistici concludente, o 
completă analistul. 

— Poate-i o capcană, îi avertiză consilierul pentru război. 
să fim atenţi! 

— La naiba cu toate astea! zise Tolly Mune. Tuf a dovedit 
că... 
— Comandant de port! o întrerupse, foarte tăios, Josen 
Rael. 

Tolly Mune închise gura. Nu-l mai auzise folosind un 
asemenea ton. 

Şi ceilalţi se uitară şocaţi la el. 

Josen Rael îşi scoase batista şi-şi şterse transpiraţia de pe 
frunte. 

— Haviland Tuf a dovedit, fără urmă de îndoială, că Arca 
e prea valoroasă pentru noi ca să-i permitem să plece. Să 
discutăm calea cea mai bună de a o captura, reducând la 
minimum pierderile de vieţi omeneşti şi repercusiunile 


diplomatice. 

Apoi dădu cuvântul consilierului pentru securitate 
internă. 

Comandantul de port Mune ascultă liniştită raportul şi 
rămase încă o oră la discuţiile ce urmară, în care cei 
prezenţi se certară în privinţa tacticii, a atitudinii 
diplomatice adecvate, a celei mai eficiente utilizări a navei 
de germinare, a departamentului care trebuia s-o preia şi a 
mesajului ce trebuia difuzat la ştiri. Discuţiile amenințau să 
se prelungească jumătate din noapte, iar Josen Rael anunţă 
ferm că nu se vor despărţi până când întreaga afacere nu 
va fi pusă la punct. S-a comandat mâncare, s-au cerut 
dosare. Subordonaţi şi specialişti veneau şi plecau. Josen 
Rael dăduse ordin să nu fie întrerupţi, din nici un motiv. 
Tolly Mune se mulţumi să asculte. În cele din urmă, se 
ridică în picioare, nesigură. 

— Imi pare rău, se scuză ea, amărâta asta de gravitație... 
Nu-s obişnuită. Unde-i cel mai apropiat grup sani... 
sanitar... 

— Coridorul din stânga, a patra uşă, îi răspunse Josen 
Rael. 

— Mulţumesc. 

Consilierii continuară să discute, în timp ce Tolly Mune se 
târa afară. Putea să-i audă prin uşă. De pază, era doar un 
poliţist. Dădu din cap spre el, plecă sprintenă şi coti la 
dreapta. 

O dată ce ieşi din raza vizuală a gardianului, o luă la 
goană. 


Pe acoperiş, comandă un aerotaxi. 

— La ascensor! se răsti ea, arătându-i cartela de 
prioritate. Imediat! 

Un tren se pregătea de plecare. Era plin. Îmbrânci afară 
un pasager de la clasa stelară. 

— Urgenţă în pânză! Trebuie să mă întorc degrabă! 

Urcară în timp record. La urma urmei, era Maica 
Păianjen. La Casa Păianjenului o aştepta un vehicul, pentru 
a o duce la biroul ei. 


Intră, încuie uşa, porni aparatul de comunicaţii, îl 
programă să transmită o înregistrare a adjunctului ei şi 
încercă să ia legătura cu Josen Rael. 

— Regret, îi spuse calculatorul cu amabilitate cibernetică, 
se află într-o şedinţă şi nu poate fi deranjat. Vreţi să-i lăsaţi 
un mesaj? 

— Nu, răspunse ea, apoi transmise propria-i imagine 
maistrului de pe Arcă. Plutesc bine lucrurile, Frakker? 

Bărbatul părea obosit, dar reuşi să zâmbească. 

— Nemaipomenit, maică. Aproximativ nouăzeci şi unu la 
sută din treabă a fost terminată. Lucrarea va fi completă în 
şase, şapte zile. Atunci o s-o ştergem. 

— Lucrarea s-a terminat chiar acum, îi spuse Tolly Mune. 

— Ce? exclamă bărbatul, uluit. 

— Tuf ne-a minţit, se grăbi ea să-i declare. E un duşman, 
un avorton amărât, o să asmut paza asupra lui! 

— Nu înţeleg, zise cibertehul. 

— Îmi pare rău. Amănuntele-s secrete, Frakker. Ştii cum 
se petrec lucrurile. Ştergeţi-o de pe Arcă. Toţi! Păienjenei, 
cibertehi, pază, toată lumea. Vă dau o oră, apoi vin la bord 
şi dacă găsesc pe cineva pe epava aia, în afară de Tuf şi 
parazitul lui afurisit, o să-i trimit rectul pe Cămări, înainte 
să apuce să zică Văduva de Oțel. Ai înţeles? 

— Mda... 

— Am zis acum! se răsti Tolly Mune. Mişcă-te, Frakker! 

Şterse ecranul, ceru o protejare prioritară şi făcu legătura 
finală. Numai că, lucru de-a dreptul enervant, Haviland Tuf 
dăduse instrucţiuni Arcei să refuze orice apel când dormea. 
li trebuiră cincisprezece minute nepreţuite până găsi 
formularea corectă, cu care să convingă maşinăria idioată 
că era vorba de-o urgenţă. 

— Comandant de port Mune, o salută Tuf când, în cele 
din urmă, imaginea lui se materializă în faţa ei, purtând o 
robă absurd de pufoasă, strânsă în jurul burţii lui 
supradimensionate. Cărui motiv datorez plăcerea deosebită 
a apelului dumneavoastră? 

— Reparaţiile au fost făcute în proporţie de 90%, adică 
tot ce era important. Va trebui să te descurci cu ce-o să 


lăsăm în urmă. Păienjeneii mei au tulit-o spre pânză. Vor 
dispărea toţi în patruzeci şi ceva de minute. Când va trece 
timpul ăsta, să ieşi din port, Tuf! 

— Într-adevăr... 

— Eşti nemaipomenit! Ti-am văzut mostrele. Să rupi 
docul, nu-i timp să-l dăm jos, înseamnă un preţ mic faţă de 
ce-ai făcut. Dă-i drumul, ieşi din sistemul nostru solar şi nu 
te uita înapoi, dacă nu vrei să te transformi într-un stâlp 
afurisit de sare! 

— Nu reuşesc să înţeleg... 

— Nici eu, oftă Tolly Mune. Tuf, nu te certa cu mine şi 
pregăteşte-te de plecare! 

— Să presupun că Inaltul Consiliu a găsit umila mea 
ofertă drept soluţie satisfăcătoare a crizei dumneavoastră, 
iar eu am fost declarat câştigător al pariului? 

— Da, gemu ea, dacă asta vrei să auzi, da, ai făcut nişte 
viermi grozavi, le-au plăcut omnigrăunţele, mucegaiul- 
vâscos a fost un adevărat succes, ai câştigat, eşti 
strălucitor, eşti minunat. Acum şterge-o, înainte să-i treacă 
prin cap cuiva din şedinţă să pună vreo întrebare bătrânei 
comandante de port şi să observe că nu-s acolo. 

— Graba dumneavoastră mă uluieşte, declară Haviland 
Tuf, încrucişându-şi calm mâinile pe burtă şi uitându-se la 
ea. 

— Tuf, şuieră Tolly Mune printre dinţii încleştaţi, ai 
câştigat pariul ăla blestemat, dar o să-ţi pierzi nava dacă nu 
te trezeşti şi nu înveţi să dansezi! Mişcă-te! Trebuie să-ţi 
silabisesc? Trădare, Tuf! Violenţă. Inşelăciune. Chiar în clipa 
asta, Înaltul Consiliu din S'uthlam discută, în cele mai 
amănunțite detalii, cum să pună mâna pe Arcă. Se ceartă 
asupra soiului de parfum care să facă lucrurile să pută mai 
frumos. Ai înţeles? Îndată ce vor termina de discutat - şi n-o 
să fie mult până atunci - vor da ordine, iar trupele se vor 
îndrepta spre tine cu flotoare pentru vid şi cu arme 
neuronice. Flotila pentru Apărarea Planetară are în pânză, 
chiar acum, patru nave de clasa protecţie şi două cuirasate, 
iar dacă acestea intră în alertă, n-o să poţi fugi. N-am 
nevoie de nici o afurisită de bătălie care să-mi distrugă 


portul şi să-mi ucidă oamenii! 

— O aversiune comprehensibilă. Voi iniţia implementarea 
imediată a programului de plecare. Rămâne totuşi un mic 
impediment. 

— Care? întrebă ea, nemaiavând răbdare. 

— Distrugere se află în custodia dumneavoastră. Nu pot 
părăsi S'uthlam-ul până nu-mi va fi înapoiată. 

— Uită de pisica aia amărâtă! 

— Memoria selectivă nu face parte din însuşirile mele. Mi- 
am îndeplinit partea de contract. Trebuie să mi-o înapoiaţi 
pe Distrugere sau veţi încălca înţelegerea. 

— Nu pot! răcni furioasă Tolly Mune. Orice muscă, vierme 
sau păienjenel din staţia asta orbitală ştie că afurisita de 
pisică e ostaticul nostru. Dacă sar în tren cu Distrugere sub 
braţ, voi fi remarcată imediat, iar cineva îşi va pune 
întrebări. Aşteaptă pisica şi vei risca totul! 

— Cu toate acestea, mă tem că va trebui să insist. 

— Să te ia dracu'! înjură comandanta de port şi şterse 
imaginea cu un pocnet furios din degete. 


Când ajunse în holul sfidător de luxos al hotelului Peisajul 
Planetar, recepţionerul o salută cu un zâmbet strălucitor. 

— Comandant de port Mune! Ce bine-mi pare să vă văd! 
Aţi fost căutată. Dacă doriţi să preluaţi convorbirea în biroul 
meu... 

— Îmi pare rău, am afaceri urgente, o s-o preiau în 
cameră. 

Alergă la lift. În faţa uşii se aflau paznicii pe care-i 
instalase. 

— Comandant de port Mune, zise cel din stânga, mi s-a 
atras atenţia să vă aşteptăm. Trebuie să sunaţi de urgenţă 
la biroul de securitate. 

— Sigur. Voi doi duceţi-vă imediat în hol. 

— E vreo problemă? 

— Una mare. O încăierare. Nu cred că personalul se va 
descurca singur. 

— Vom avea grijă, maică, răspunse unul dintre ei, apoi 
fugiră împreună. 


Tolly Mune intră în cameră. Ce uşurare! Doar un sfert de 
g, în comparaţie cu gravitația completă de pe coridoare şi 
din hol! Un apartament în turn. Dincolo de stratul triplu de 
plastoţel transparent se vedea globul uriaş al S'uthlamului, 
suprafaţa stâncoasă a Casei Păianjenului şi strălucirea 
pânzei. Zărea chiar şi linia sclipitoare a Arce;, lucind în 
lumina galbenă a planetei. 

Distrugere se încolăcise şi dormea pe o pernă plutitoare, 
în faţa ferestrei. Dar pisica sări jos, când intră femeia, şi 
veni ţopăind de-a lungul covorului, torcând puternic. 

— Şi mie îmi pare bine că te văd, îi zise Tolly Mune, 
ridicând creatura. Dar acum trebuie să te iau de aici. 

Se uită în jur, căutând ceva suficient de mare, în care să 
ascundă ostaticul. Instalaţia de comunicaţii începu să ţipe. 
O ignoră şi continuă să caute. Cum să ascundă pisica asta 
amărâtă? Incercă s-o înfăşoare într-un prosop, dar lui 
Distrugere nu-i plăcu. 

Unitatea de comunicaţii se lumină - o intervenţie din 
partea siguranţei. Comandantul pazei din port se uita la ea. 

— Comandant de port, zise el, respectuos pentru 
moment, iar femeia se întrebă cât timp va rămâne aşa, 
după ce-şi va da seama care era situaţia. Deci, aici sunteţi! 
Primul consilier crede că aveţi necazuri. E vreo problemă 
aici? 

— Nici una. Ai vreun motiv să-mi încalci intimitatea, 
Danja? 

— Scuze, maică! răspunse bărbatul, ruşinat. Ordinele. Ni 
s-a cerut să vă localizăm imediat şi să raportăm unde v-am 
găsit. 

— Indeplineşte-le, îi zise ea, după care Danja se scuză 
din nou, iar ecranul se goli. 

Se părea că nu aflase nimeni că Arca fusese părăsită. 
Parcurse apartamentul încă o dată, scotocind vreo zece 
minute după ceva în care s-o vâre pe Distrugere, înainte să 
se lămurească pe deplin că era vorba de-un lucru sortit 
eşecului. Rămânea doar să iasă din cameră cu neruşinare, 
să meargă la docuri şi să rechiziţioneze un glisor cu vid, un 
costum şi un container pentru pisică. Se duse la uşă, o 


deschise, ieşi afară... 

„„. Şi văzu paznicii alergând spre ea. 

Se trase înapoi. Distrugere miorlăi, protestând. Tolly 
Mune încuie uşa de trei ori şi ridică scutul de intimitate. 
Asta nu-i împiedică pe cei doi să bată. 

— Comandant de port Mune, strigă unul dintre ei, n-a fost 
nici o încăierare. Deschide, trebuie să stăm de vorbă! 

— Plecaţi de aici! se răsti ea. Indeplinesc ordine! 

— Îmi pare rău, maică! Ne-au cerut să ducem pisica pe 
planetă. Se pare că-i un ordin al Consiliului. 

În spatele ei, instalaţia de comunicaţii porni din nou. De 
data asta, apăru chiar consilierul pentru securitate internă. 

— Tolly Mune, zise femeia, eşti convocată pentru a 
răspunde la întrebări. Predă-te imediat! 

— Sunt în faţa ta, se răţoi Tolly. Pune întrebările alea 
afurisite! 

Paznicii continuau să bocănească în uşă. 

— Explică-ne de ce te-ai întors în port. 

— Aici e locul meu de muncă, răspunse Tolly Mune, cu 
voce dulce. 

— Acţiunile tale nu-s în acord cu cele ale regimului. N-au 
fost aprobate de Inaltul Consiliu. 

— Acţiunile Înaltului Consiliu n-au fost aprobate de mine, 
replică Tolly, iar Distrugere sâsâi spre ecran. 

— Te rog să te supui arestării. 

— Prefer să n-o fac. 

Apucă o măsuţă solidă - era uşoară la un sfert de g - și o 
aruncă în videoecran. Trăsăturile colţuroase ale consilierei 
se dezintegrară într-o aversă de cioburi şi scântei. _ 

La uşă, paznicii apelaseră codul de urgenţă. |! 
contramandă, folosind prioritatea de comandant de port. 
Unul dintre bărbaţi înjură. 

— Maică, spuse celălalt, nu foloseşte la nimic! Deschide! 
Nu poţi scăpa de noi şi în zece, douăsprezece minute îţi vor 
anula prioritatea. 

Tolly Mune îşi dădu seama că avea dreptate. Fusese 
prinsă în cursă şi, după ce vor deschide uşa, se va termina 
totul. Se uită în jur neajutorată, căutând o armă, o cale de 


scăpare. Nu găsi nimic. 

Departe, la capătul pânzei, Arca strălucea în lumina 
reflectată a soarelui. Ar fi trebuit să fie goală. Spera ca Tuf 
să aibă suficient bun simţ şi să se baricadeze, după 
plecarea ultimului  păienjenel. Dar o să plece fără 
Distrugere? Se uită în jos, mângâie blana pisicii. 

— Atâtea necazuri pentru tine... zise ea, iar Distrugere 
toarse. 

Femeia se uită la Arcă, apoi la uşă. 

— Am putea pompa nişte gaz înăuntru, zise unul dintre 
paznici. Camera nu-i etanşă. 

Tolly Mune zâmbi. 

O aşeză pe Distrugere pe perna plutitoare, se urcă pe un 
scaun şi scoase capacul cutiei cu sesizori de avarie. 
Trecuse mult timp de când nu mai făcuse muncă de 
depanator. Trecură câteva minute până izbuti să identifice 
circuitele şi încă alte câteva până când să-şi dea seama 
cum putea să facă sesizorii să creadă că existau scurgeri de 
aer. 

Când reuşi, se porni o sirenă de alarmă ce ţiuia 
dezgustător. Se auzi un şuierat subit, iar în momentul în 
care fu activată etanşarea, în jurul marginilor uşii apăru o 
spumă. Gravitaţia dispăru, aerul încetă să circule, iar la 
capătul camerei se deschise panoul adăpostului pentru caz 
de avarie în vid. 

Tolly Mune intră iute înăuntru şi descoperi instalaţii de 
respirat, propulsoare cu aer, şase costume cosmice. Se 
îmbrăcă şi se închise ermetic. 

— Vino, îi spuse ea lui Distrugere, căreia nu-i plăcea 
toată gălăgia aceea. Fii atentă să nu sfâşii țesătura cu 
ghearele! 

Instală pisica într-o cască sferică, ataşată la un costum 
boţit, conectă la acesta un aparat de respirat pe care-l 
porni cu o presiune mai mare decât cea recomandată, iar 
costumul se umflă ca un balon. Pisica zgârie interiorul căştii 
din plastoţel şi miorlăi jalnic. 

— Imi pare rău! îi spuse Tolly Mune. 

O lăsă pe Distrugere să plutească în mijlocul camerei, 


apoi desprinse torţa laser din suport. 

— Cine a zis că-i doar o amărâtă de alarmă falsă? întrebă 
ea, cu torţa în mână, împingându-se cu piciorul spre 
fereastră. 


— Poate doriţi nişte vin de ciuperci fiert, propuse 
Haviland Tuf. 

Distrugere se freca de piciorul lui, în timp ce Haos, 
cocoţat pe umărul bărbatului, îşi agita coada lungă, cenușie 
şi privea în jos, spre pisica albă cu negru, de parcă ar fi 
încercat să-şi amintească cine era. 

— Păreţi obosită, adăugă el. 

— Obosită? râse Tolly Mune. Doar n-am făcut nimic, în 
afară de faptul că mi-am croit cu flacăra o ieşire dintr-un 
hotel de clasă stelară, am străbătut kilometri de spaţiu 
deschis, zburând numai cu propulsoarele de aer şi folosind 
picioarele pentru a târî o pisică aflată într-un costum 
supraumflat. A trebuit să fiu mai iute decât prima echipă de 
pază, care se îngrămădea să iasă din încăperea de gardă 
de lângă doc, să folosesc torţa laser ca să stric flotorul unui 
al doilea grup ce tocmai venea, să evit tot timpul capcane, 
trăgând după mine pisica ta blestemată. După aia, am 
înotat o jumătate de oră în jurul Arcei, bătând în carcasă ca 
o ţicnită, supraveghind tot timpul portul care putea fi 
cuprins, în orice clipă, de-o activitate nebunească. Am 
pierdut pisica de două ori şi a trebuit s-o prind înainte să 
zboare spre S'uthlam. Apoi, un amărât de crucișător a venit 
drept spre mine. M-am bucurat de plăcerea nesiguranţei, 
întrebându-mă când naiba o să porneşti sfera de apărare, şi 
am simţit savoarea excitantă a focurilor de artificii, în 
momentul în care flotila a decis să-ţi testeze ecranele. Am 
avut la dispoziţie o perioadă îndelungată, amuzantă, în care 
să chibzuiesc dacă mă văzuseră, plutind în jurul navei ca 
nişte paraziți pe pielea unui animal afurisit. Am avut cu 
Distrugere o discuţie măreaţă despre ce ne rămâne de 
făcut, când celor de pe crucişător le va veni în minte să 
trimită un val de agenţi pe flotoare. Am decis că eu o săţip 
la ei, iar ea o să-i zgârie pe ochi. lar atunci, în cele din 


urmă, ne-ai observat şi ne-ai tras înăuntru, exact când 
blestemata de flotilă deschisese focul cu torpile cu plasmă. 
După toate astea, îţi închipui că-s obosită? 

— Nu-i nevoie să fiţi sarcastică. 

— Ai un flotor cu vid? mârâi Tolly Mune. 

— Echipa dumneavoastră a abandonat patru, în graba 
plecării. 

— Bine. O să iau unul. 

O privire asupra instrumentelor o convinse că Tuf 
pornise, în sfârşit, la drum. 

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea, după aceea. 

— Flotila continuă să mă hăituiască, îi răspunse Tuf. 
Crucişătoarele Dubla Elice şi Charles Darwin mă urmăresc, 
cu escorte de protecţie în jur, iar comandanții îmi 
adresează, într-o cacofonie de vociferări, ameninţări 
grosolane, declaraţii marţiale neînduplecate şi stăruinţe 
lipsite de sinceritate. Eforturile lor sunt zadarnice. Ecranele 
mele defensive, pe care păienjeneii dumneavoastră le-au 
repus atât de minunat în stare de funcţionare deplină, 
depăşesc puterea oricărui armament din arsenalele 
s'uthlameze. 

— Nu te apuca să le testezi, îi zise Tolly Mune. 
Accelerează de îndată şi du-te dracului de aici! 

— Un sfat înţelept, fu de acord Haviland Tuf. 

Tolly Mune se uită la mulţimea de videoecrane înşirate 
pe ambii pereţi ai camerei de comunicaţii, o încăpere 
îngustă, lungă, în care mutaseră centrul de comandă al lui 
Tuf. Prăbuşită pe scaun, ghemuită din cauza gravitaţiei, îşi 
arătă şi-şi simţi brusc vârsta. 

— Ce-o să se întâmple cu dumneavoastră? întrebă Tuf. 

— O întrebare pe cinste! zise ea, uitându-se la el. 
Dizgraţie. Arestare. Inlocuire din funcţie. Poate proces 
pentru înaltă trădare. Nu te teme, nu mă vor executa. 
Execuţia este anti-viaţă. Bănuiesc că mă aşteaptă o fermă 
penitenciară pe Cămări, oftă ea. 

— Inţeleg... Poate veţi reconsidera oferta mea de a vă 
transporta în afara sistemului solar al S'uthlamului. Voi fi 
foarte încântat să vă duc pe Skrymir sau pe Planeta lui 


Henry. Dacă doriţi să vă îndepărtați mai mult de locul 
dezonoarei dumneavoastră, am auzit că Vagabond este 
chiar plăcut în timpul Lungii Primăveri. 

— Mă condamni la o viaţă în condiţii de gravitație. Nu, 
mulţumesc. Asta-i lumea mea, Tuf. Poporul meu amărât. 
Mă întorc şi accept ce va fi. Pe de altă parte, n-o să scapi 
atât de uşor. Îmi rămâi dator, Tuf. 

— Treizeci şi patru de milioane de standarzi, după câte 
îmi amintesc. 

Femeia rânji. 

— Doamnă, dacă îmi permiteţi să întreb... 

— N-o fac pentru tine, spuse ea, iute. 

Haviland Tuf clipi. 

— Îmi cer scuze, dacă am părut că-mi bag nasul în 
motivațiile dumneavoastră. N-am avut această intenție. Mă 
tem că o voi păţi cândva din cauza curiozităţii, dar pentru 
moment trebuie să vă întreb: de ce ati făcut ce-aţi făcut? 

Comandantul de port Tolly Mune ridică din umeri. 

— Mă crezi sau nu, am făcut-o pentru Josen Rael. 

— Primul consilier? clipi iar Tuf. 

— Pentru el şi pentru ceilalţi. Îl cunosc pe Josen de la 
începuturi. Nu-i om rău. Nici unul dintre ei nu-i om rău. Sunt 
cu toţii indivizi decenţi, făcând tot ce trebuie. Doresc doar 
să-şi hrănească odraslele. 

— Nu înţeleg logica dumneavoastră. 

— Am fost la şedinţă, Tuf. Am stat şi i-am ascultat 
vorbind. Mi-am dat seama ce le-a făcut Arca. Fuseseră 
oameni cinstiţi, onorabili, etici, iar Arca i-a transformat în 
înşelători, în mincinoşi. Crezuseră în pace, iar acum 
vorbeau despre războiul pe care trebuiau să-l poarte ca să- 
ţi ia amărâta asta de navă. Intreaga lor credinţă se bazase 
pe sfânta inviolabilitate a vieţii umane, iar acum discutau 
veseli despre câte ucideri vor fi necesare - începând cu a 
ta. Ai studiat istoria, Tuf? 

— Nu pretind a fi un expert, dar nici nu-s cu desăvârşire 
ignorant a ceea ce a fost înainte. 

— Există o vorbă străveche, Tuf. Vine de pe Anticul 
Pământ. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe 


complet. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. Distrugere sări pe genunchii 
lui şi se culcă. Bărbatul începu s-o mângâie cu mâna-i 
uriaşă, albă. 

— Visul despre Arcă începuse deja să corupă lumea mea, 
îi zise Tolly Mune. Unde naiba ne-ar fi dus posedarea ei 
reală? Nu vreau să aflu. 

— Într-adevăr... O următoare întrebare se impune de la 
sine. 

— Care? 

— Eu stăpânesc acum Arca. Aşadar, deţin o putere 
aproape absolută. 

— Oh, da. 

Tuf aşteptă, fără să scoată o vorbă. 

— Nu ştiu, dădu ea din cap. Poate nu văd lucrurile în 
întregime. Poate mi le imaginez doar pe măsură ce se 
desfăşoară. Poate-s cea mai mare proastă pe distanţă de 
ani-lumină. 

— Nu cred în mod serios aşa ceva. 

— Poate mi-am închipuit că-i mai bine să fii corupt tu, 
decât poporul meu. Poate cred că eşti naiv şi nevătămător. 
Sau poate că a fost doar instinctul, oftă ea. Nu ştiu dacă 
există un om incoruptibil, dar dacă există vreunul, acela 
eşti tu, Tuf. Ultimul inocent afurisit. Erai dispus să pierzi 
totul pentru ea, zise femeia, arătând către Distrugere. 
Pentru o pisică. Pentru un parazit amărât... 

Dar zâmbea, în timp ce vorbea. 

— Inţeleg. 

Comandantul de port se ridică cu greu în picioare. 

— E timpul să mă întorc şi să vorbesc unui auditoriu mai 
puţin înţelegător. Du-mă la glisoare şi spune-le că ies. 

— Foarte bine, zise Tuf, ridicând un deget. Rămâne de 
clarificat un singur punct. Deoarece echipele 
dumneavoastră n-au terminat toate lucrările asupra cărora 
ne înţeleseserăm, nu cred că-i echitabil să mi se solicite 
preţul întreg, de treizeci şi patru de milioane de standarzi. 
Propun o ajustare. Vi se pare acceptabilă suma de treizeci 
şi trei de milioane cinci sute de mii? 


Femeia se uită la el. 

— Ce importanţă are? N-o să te mai întorci. 

— Îngăduiţi-mi să nu fiu de acord. 

— Au încercat să-ţi fure nava... 

— Adevărat. Poate că treizeci şi trei de milioane ar fi mai 
corect, restul fiind considerat un fel de penalizare. 

— Plănuieşti cu adevărat să te întorci? întrebă Tolly 
Mune. 

— Peste cinci ani trebuie plătită prima tranşă a 
împrumutului. Între timp, putem judeca efectul - dacă a 
fost vreunul - micii mele contribuţii la rezolvarea crizei 
dumneavoastră alimentare. Poate va fi nevoie de mai multă 
inginerie ecologică. 

— Nu cred, zise ea, surprinsă. 

Haviland Tuf se întinse spre umărul lui şi-l scărpină pe 
Haos după ureche. 

— De ce, întrebă el, plin de reproş, lumea se îndoieşte 
întotdeauna de noi? 

Pisica nu-i răspunse. 


3. PĂZITORI 


Haviland Tuf ajunsese la concluzia că Expoziţia Bio- 
Agricolă a Celor Şase Planete reprezenta o mare 
dezamăgire. 

Pierduse pe Brazelourn o zi lungă, obositoare, tropăind 
pe holurile ca nişte peşteri ale pavilioanelor, oprindu-se ici, 
colo, pentru a examina în treacăt un nou hibrid de grâu sau 
o insectă îmbunătăţită genetic. Deşi biblioteca de celule a 
Arcei avea, literalmente, material de clonare din milioane 
de specii de plante şi animale, de pe nenumărate planete, 
Haviland Tuf era atent tot timpul la orice ocazie de a-şi 
extinde rezervele. 

Dar puţine dintre exponatele din Brazelourn păreau 
promițătoare, iar pe măsură ce treceau orele Tuf se 
plictisea - nu mai rezista în mulţimea indiferentă care-l 
îmbrâncea. Gloata roia pretutindeni - fermieri de tunel de 
pe Vagabond, îmbrăcaţi în blănuri de-un cafeniu închis; 
moşieri areeni înzorzonaţi, parfumaţi; locuitori sumbri de pe 
partea cu veşnică noapte a lui New Janus şi complementarii 
lor, în straie deschise la culoare, de pe faţa cu zi fără 
sfârşit; precum şi o mulţime de băştinaşi brazeleeni. Toţi 
făceau un zgomot exagerat şi-i adresau lui Tuf priviri pline 
de curiozitate, în timp ce acesta trecea pe lângă ei. Unii 
chiar se frecau de el, făcându-i să-şi încrunte figura 
prelungă. 

În cele din urmă, dornic să scape de îmbulzeală, Tuf 
decise că i se făcuse foame. Îşi croi drum, cu un dezgust 
maiestuos, printre cei ce veneau la iarmaroc şi ieşi din 
grota cu cinci etaje a sălii de expoziţie ptolană. Afară, sute 
de vânzători îşi aşezaseră chioşcurile între clădirile mari. 
Bărbatul ce vindea plăcinte cu ceapă-umflată părea 
preocupat doar de marfa lui, aşa că Tuf hotărî că avea poftă 
exact de o plăcintă cu ceapă-umflată. 

— Domnule, îi zise el tejghetarului, aş dori o plăcintă. 

Plăcintarul era rotofei, rozaliu şi purta un şorţ pătat de 
grăsime. Deschise cutia încălzitoare, scotoci în ea cu mâna 


înmănuşată şi extrase o plăcintă fierbinte. Abia când o 
împinse pe tarabă, spre Tuf, îl văzu. 

— Oho, făcu el, da' mare eşti! 

— Intr-adevăr, domnule, răspunse Haviland Tuf, luând 
plăcinta şi muşcând din ea, cu un aer indiferent. 

— Eşti de pe altă planetă, remarcă plăcintarul. Una care 
nu-i în vecinătate. 

Tuf termină plăcinta din trei înghiţituri şi-şi şterse 
degetele unsuroase cu un prosop. 

— Mă plictisiţi cu lucruri evidente, domnule, zise el şi 
întinse un deget lung, plin de bătături. Încă una! 

Bosumflat, vânzătorul înşfăcă altă plăcintă, fără să mai 
facă vreo observaţie, şi-l lăsă pe Tuf să mănânce relativ în 
pace. Pe când savura crusta solzoasă şi umplutura 
acrişoară, acesta privea vizitatorii târgului ce se înghesuiau, 
şirurile de tarabe şi cele cinci săli mari, care se ridicau 
deasupra peisajului. Când termină de mâncat, îşi întoarse 
spre plăcintar figura albă. 

— Domnule, aş vrea să vă pun o întrebare. 

— Care? se interesă celălalt, morocănos. 

— Văd cinci săli de expoziţie. Le-am vizitat pe fiecare, pe 
rând: Brazelourn, Vale Areen, New Janus, Vagabond şi 
Ptola, le arătă el cu degetul, după care îşi încrucişă mâinile 
pe burtă. Cinci, domnule. Cinci săli, cinci planete. Fără 
îndoială, fiind străin, nu-s familiarizat cu unele aspecte 
subtile ale obiceiurilor locale, de aceea am rămas perplex. 
In sectoarele prin care am călătorit, se obişnuieşte ca o 
manifestare care se autointitulează Expoziţia Bio-Agricolă a 
Celor Şase Planete să includă exponate de pe şase planete. 
Evident, aici nu se întâmplă aşa. Poate puteţi să mă lămuriţi 
de ce. 

— N-a venit nimeni de pe Namor. 

— Într-adevăr... 

— Din cauza necazurilor, adăugă vânzătorul. 

— Totul s-a clarificat, zise Tuf. Sau, dacă nu totul, cel 
puţin o parte. Poate aveţi amabilitatea să-mi serviţi altă 
plăcintă şi să-mi explicaţi natura acelor necazuri. Sunt 
foarte curios, domnule. Acesta-i marele meu viciu, din 


păcate. 

Plăcintarul îşi puse iar mănuşa şi deschise cutia 
încălzitoare. 

— Ştii ce se zice: curiozitatea îţi face foame. 

— Într-adevăr? Trebuie să recunosc că n-am mai auzit 
această zicală. 

Omul se încruntă. 

— Nu, am greşit. Foamea te face curios, aşa e! Nu 
contează, plăcintele mele te vor sătura. 

— Ah! făcu Tuf, luând plăcinta. Vă rog, daţi-i drumul! 

Şi astfel, vânzătorul de plăcinte îi povesti, extrem de 
dezlânat, despre necazurile celor de pe planeta Namor. 

— Aşa că vezi, concluzionă el în cele din urmă, de ce n-au 
venit. N-aveau ce să expună. 

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf, ştergându-şi buzele. 
Mongştrii marini pot fi foarte sâcâitori. 


Namor era o planetă de-un verde închis, fără satelit, 
singuratică, înconjurată de smocuri de nori aurii. Arca 
reduse acceleraţia şi-şi aşeză imensitatea pe-o orbită în 
jurul planetei. În camera de comunicaţii lungă, îngustă, 
Haviland Tuf se muta de pe un scaun pe altul, examinând 
planeta pe vreo zece din sutele de ecrane existente acolo. 
Trei pisoi cenuşii îi ţineau companie, ţopăind pe console, 
oprindu-se doar să se lovească unul pe altul cu lăbuţele. Tuf 
nu le dădea atenţie. 

O planetă a apelor. Namor avea doar o singură suprafaţă 
de sol suficient de întinsă pentru a fi văzută de pe orbită. 
Nici aceea nu prea mare. Dar dispozitivele de detaliere a 
imaginii scoaseră la iveală mii de insule risipite de-a 
curmezişul mărilor de smarald, alcătuind arhipelaguri în 
formă de semilună, adevărate bijuterii din sol, presărate pe 
ocean. Alte ecrane arătau luminile a zeci de târguri şi oraşe 
de pe partea aflată în perioada de noapte, iar puncte 
pulsatoare de energie subliniau locurile în care se aflau 
aşezările din partea luminată de soare. 

Tuf privi toate acestea, apoi se aşeză, porni altă consolă 
şi începu un joc de război cu calculatorul. Un pisoi îi sări în 


poală şi adormi acolo. Bărbatul avu grijă să nu-l deranjeze. 
Ceva mai târziu, un al doilea pisoi făcu şi el un salt, se 
repezi la primul, iar cei doi pui se încăierară. Tuf îi mătură 
din poală, aruncându-i pe podea. 

Dură ceva mai mult timp decât prevăzuse Tuf, dar până 
la urmă somaţia sosi, după cum ştia că o să se întâmple. 

— Navă de pe orbită, se auzi interpelarea, navă de pe 
orbită, aici punctul de control Namor! Declaraţi numele şi 
motivul venirii! Vă rog declaraţi numele şi motivul venirii! 
Au fost lansate navele de interceptare. Declaraţi numele şi 
motivul venirii! 

Mesajul fusese transmis de pe bucata principală de sol. 
Arca îl recepţionă. În acelaşi timp, descoperi nava care se 
îndrepta spre ea - era numai una - şi o vizualiză pe alt 
ecran. 

— Sunt Arca, vorbi Haviland Tuf către punctul de control. 

Imaginea de la punctul de control arăta o femeie cu 
figură rotundă şi păr şaten, tuns scurt, care stătea la o 
consolă, îmbrăcată într-o uniformă de-un verde-închis, cu 
fireturi aurii. Femeia se încruntă, cu ochii aţintiţi într-o parte 
- fără îndoială, spre un superior de la o altă consolă. 

— Arcă, zise ea, declară-ţi planeta de reşedinţă! Declară 
planeta de reşedinţă şi motivul venirii. 

Calculatorul indica faptul că nava de interceptare 
deschisese legătura de comunicaţii cu planeta. Se aprinseră 
alte două ecrane. Unul arăta o femeie tânără, zveltă, cu nas 
mare, coroiat, aflată pe puntea unei nave; celălalt, un 
bărbat în vârstă, care stătea în faţa unei console. Ambii 
purtau uniforme verzi şi discutau animat, codificat. 
Calculatorului îi trebui mai puţin de un minut ca să spargă 
codul, iar Tuf putu să-i înţeleagă. 

— ... a naibii să fiu dacă ştiu ce-i, spunea femeia de pe 
navă. N-a existat niciodată o navă atât de mare. Doamne, 
uită-te la ea! Ai văzut? A răspuns? 

— Arcă, spunea în continuare femeia cu figura rotundă, 
declară planeta de reşedinţă şi motivul venirii. Aici punctul 
de control de pe Namor. 

Haviland Tuf se conectă la cealaltă conversaţie, pentru a 


discuta simultan cu toţi trei. 

— Aici Arca. Nu am o planetă de reşedinţă, domnilor. 
Intenţiile mele sunt paşnice - negoţ şi consultanţă. Am aflat 
de dificultăţile tragice cu care vă confruntaţi şi am fost 
mişcat de situaţia dumneavoastră. Am venit să vă ofer 
serviciile mele. 

Femeia de pe navă păru uluită. 

— Ce eşti tu... începu ea. 

Bărbatul era la fel de perplex, dar nu spuse nimic - se 
uita doar, cu gura căscată, la figura albă, imobilă, a lui Tuf. 

— Aici punctul de control de pe Namor, Arcă, zise femeia 
cu figura rotundă. Comerţul este închis. Repet, comerţul 
este închis. Suntem sub incidenţa legii marţiale. 

Între timp, femeia cea zveltă îşi revenise. 

— Arcă, sunt păzitorul Kefira Qay şi comand nava de 
pază namoriană Tă/ş de soare. Suntem înarmaţi. Explică- 
ne. Eşti de o mie de ori mai mare decât orice navă de 
comerţ pe care am văzut-o vreodată. Explică-ne sau 
tragem. 

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. Ameninţările vă vor 
folosi prea puţin, păzitoareo! Sunt extrem de uimit. Am 
făcut drum lung, tocmai din Brazelourn, pentru a vă oferi 
ajutor şi alinare, iar dumneavoastră mă întâmpinați cu 
ameninţări şi ostilitate. 

Un pisoi îi sări în braţe. Tuf îl luă cu o mână uriaşă, albă, 
şi-l aşeză pe consola din faţa lui, într-un loc din care 
interlocutorul îl putea vedea. 

— N-a mai rămas încredere în omenire, îi spuse el 
pisoiului. 

— Opreşte focul, Tăiş de soare! zise bărbatul în vârstă. 
Arcă, dacă intenţiile tale sunt cu adevărat paşnice, explică- 
ne. Ce eşti? Ne aflăm la ananghie, Arcă, iar Namor eo 
planetă mică,  nedezvoltată. N-am mai văzut ceva 
asemănător. Explică-ne. 

Haviland Tuf mângâie pisoiul. 

— Întotdeauna trebuie să am de-a face cu suspiciuni, îi 
spuse el. Au noroc că sunt atât de cumsecade, altfel aş 
pleca, pur şi simplu, şi i-aş abandona sorții lor, adăugă el, 


după care se uită drept la ecran. Domnule, sunt Arca. Sunt 
Haviland Tuf, căpitan şi proprietar, precum şi întregul 
echipaj. Mi s-a spus că aveţi necazuri cu nişte monştri 
marini, iviţi din adâncurile mărilor dumneavoastră. Foarte 
bine. O să vă scap de ei. 

— Arcă, aici Tăiş de soare. Cum îţi propui să faci asta? 

— Arca este o navă de germinare a Corpului Inginerilor 
Ecologi, spuse Haviland Tuf cu un formalism băţos. Sunt 
inginer ecolog şi specialist în război biologic. 

— Imposibil! exclamă bătrânul. CIE a fost desfiinţat cu o 
mie de ani în urmă, o dată cu Imperiul Federal. N-a rămas 
nici una din navele lor de germinare. 

— Ce neplăcut! zise Haviland Tuf. Înseamnă că stau într- 
o iluzie. Fără îndoială, acum, că mi-aţi explicat că nava mea 
nu există, ar trebui să trec prin ea şi să mă prăbuşesc pe 
planeta dumneavoastră, arzând în timpul căderii. 

— Păzitor, spuse Kefira Qay de pe Tâ;ș de soare, poate că 
navele acelea de germinare nu mai există, dar sunt în 
apropierea a ceva care are, după cum îmi arată aparatele 
mele, o lungime de aproape treizeci de kilometri. Nu prea 
pare a fi o iluzie. 

— Nu m-am prăbuşit încă, admise Haviland Tuf. 

— Poţi cu adevărat să ne ajuţi? întrebă femeia cu figură 
rotofeie de la punctul de control. 

— De ce se îndoieşte întotdeauna lumea de noi? îl întrebă 
Tuf pe pisoiul cenuşiu. 

— Păzitor senior, trebuie să-i oferim şansa de a dovedi 
ce-a spus, insistă femeia de la punctul de control. 

— Deşi am fost ameninţat, insultat şi suspectat, totuşi 
empatia mea pentru starea voastră mă împinge să 
stăruiesc. V-aş sugera ca Tâiş de soare să acosteze, pentru 
a putea discuta. Păzitoarea Qay poate să vină la bord şi să 
cineze cu mine, cât vom sta de vorbă. Cu siguranţă că 
bănuielile dumneavoastră nu se pot extinde şi asupra 
conversaţiei, cea mai civilizată dintre distracţiile omeneşti. 

Cei trei păzitori se sfătuiră în grabă între ei şi cu una sau 
mai multe persoane ce nu se vedeau pe ecrane, în timp ce 
Haviland Tuf rămase în aşteptare, jucându-se cu pisoiul. 


— Te voi numi Bănuială, îi spuse el, pentru a comemora 
primirea mea aici. Fraţii tăi vor fi Îndoială, Ostilitate, 
Ingratitudine şi Nesăbuinţă. 

— Acceptăm propunerea ta, Haviland Tuf, spuse 
păzitoarea Kefira Qay, de pe puntea Tă;șului de soare. 
Pregăteşte-te de abordare. 

— Într-adevăr... Vă plac ciupercile? 


Puntea pentru navete a Arcei era la fel de mare ca 
terenul de asolizare al unui port stelar important. Arăta a 
loc de depozitare a unor nave părăsite. Navetele Arcei, 
îngrijite, stăteau în danele de lansare - cinci ambarcaţiuni 
identice, negre, rapide, cu aripi triunghiulare scurte, 
înclinate înapoi, proiectate şi pentru zbor atmosferic. Erau 
în stare bună. Celelalte arătau mai puţin impresionant. Un 
vas comercial, în formă de picătură, din Avalon, se sprijinea 
pe trei picioare întinse pentru asolizare, alături de o navă 
de vânătoare, marcată de lupte, şi de o navă-leu 
karaleoneză, al cărei înveliş ornamentat dispăruse în mare 
parte. În jur, vase cu înfăţişare bizară, şi mai străină. 

Deasupra, marea cupolă se despicase într-o sută de felii 
şi se trăsese înapoi, lăsând să se vadă soarele mărunt, 
galben, înconjurat de stele, şi o navă verde, în formă de 
peşte-pisică, cam de mărimea uneia dintre navetele lui Tuf. 
Tăiş de soare se aşeză pe punte, iar cupola se închise în 
urma sa. Când stelele dispărură, atmosfera reveni, 
şuierând. Curând, apăru şi Haviland Tuf. 

Kefira Qay ieşi din nava ei, cu buzele strânse a asprime 
sub nasul mare, coroiat, dar stăpânirea de sine nu-i putea 
ascunde uimirea din privire. O urmară doi oameni înarmaţi, 
în uniforme aurii cu podoabe verzi. 

Haviland Tuf se apropie de ei într-o maşinuţă deschisă, 
cu trei roţi. 

— Mă tem că invitaţia mea la masă a fost doar pentru o 
singură persoană, păzitor Qay, zise el, văzând escorta. 
Regret neînţelegerea, dar insist să nu fiţi însoţită. 

— Bine, răspunse ea şi se întoarse spre paznici. Aşteptaţi 
împreună cu ceilalţi. Ştiţi ce trebuie să faceţi. 


Apoi, după ce se urcă lângă Tuf, îi spuse: 

— Tăiş de soare îţi va face nava bucăţi, dacă nu mă 
întorc nevătămată în două ore! 

Haviland Tuf clipi. 

— Groaznic! Întotdeauna, căldura şi ospitalitatea mea 
sunt întâmpinate cu neîncredere şi violenţă! 

Uriaşul puse vehiculul în mişcare. Merseră în tăcere 
printr-un labirint de camere legate între ele şi coridoare, iar 
în cele din urmă intrară într-un tunel imens, întunecos, ce 
părea a se întinde, în ambele direcţii, până la capătul navei. 
Bazine transparente, de sute de mărimi, acopereau zidurile 
şi tavanul cât vedeai cu ochii, majoritatea goale, prăfuite; 
doar câteva erau pline cu lichide colorate, în care se agitau 
slab siluete abia vizibile. Nu se auzea nici un sunet, doar un 
plescăit vâscos, umed, undeva în faţă. Kefira Qay privea 
totul şi nu spunea nimic. Parcurseră cel puţin trei kilometri 
până când Tuf coti drept într-o gaură din perete, care se 
lărgi în faţa lor. Curând după aceea parcă şi coborâră 
amândoi. 

O masă somptuoasă fusese întinsă în sufrageria mică, 
spartană, în care o conduse Tuf pe păzitoare. Începură cina 
cu supă la gheaţă, dulce şi picantă, neagră precum 
cărbunele, urmată de salată din neoiarbă cu sos de 
ghimbir. Felul principal era o pălărie de ciupercă pane, 
mare cât farfuria în care fusese servită, înconjurată de zece 
feluri de legume, fiecare cu sosul său. Păzitoarea mâncă 
pofticioasă. 

— Se pare că găsiţi hrana mea umilă pe gustul 
dumneavoastră, remarcă Haviland Tuf. 

— N-am mai avut o masă bună de mai mult timp decât 
aş vrea să recunosc, răspunse Kefira Qay. Pe Namor 
depindem de mare pentru subzistență. De obicei aveam 
parte de belşug, dar de când au început necazurile... 

Luă cu furculiţa dintr-o legumă neagră, diformă, aflată 
într-un sos galben-cafeniu. 

— Ce-i asta? E delicioasă! 

— Rădăcina păcătosului, de pe Rhiannon, în sos de 
muştar. 


Qay înghiţi şi puse furculiţa jos. 

— Dar Rhiannon e atât de departe, cum ai... Nu-şi duse 
întrebarea până la capăt. 

— Bineînţeles, zise Tuf, împletindu-şi degetele sub bărbie 
şi urmărindu-i expresia. Toate aceste alimente au fost 
produse pe Arcă, deşi provin, la origine, de pe zece planete 
diferite. Mai doriţi lapte cu mirodenii? 

— Nu, şopti ea, privind farfuriile goale. Atunci, nu minţi... 
Eşti ceea ce pretinzi, iar asta-i o navă de germinare a... 
cum i-ai spus? 

— Corpul Inginerilor  Ecologi, din demult defunctul 
Imperiu Federal. Au avut puţine nave, şi toate au fost 
distruse de vicisitudinile războiului, în afară de una. Doar 
Arca a supravieţuit, fiind epavă timp de un mileniu. 
Amănuntele nu vă privesc. E suficient să vă spun că am 
găsit-o şi am pus-o în funcţiune. 

— Ali găsit-o? 

— Cred că am spus acest lucru, cu aceleaşi cuvinte. Vă 
rog să fiţi atentă. Nu-s dornic să mă repet. Inainte de 
găsirea Arcei, am dus o viaţă modestă de neguţător. 
Vechea mea navă se află încă pe puntea de acostare. Poate 
s-a întâmplat s-o vedeţi... 

— Deci, eşti doar un negustor... 

— Vă rog! exclamă Tuf, indignat. Sunt inginer ecolog. 
Arca poate crea planete întregi, păzitoareo! Adevărat, sunt 
doar un om, singur, în timp ce odinioară această navă avea 
un echipaj de două sute de persoane, şi-mi lipseşte 
pregătirea teoretică extensivă, pe care o primeau cu sute 
de ani în urmă cei ce purtau theta de aur, sigla inginerilor 
ecologi. Dar, în felul meu, am reuşit să mă descurc. Dacă 
Namor doreşte să apeleze la serviciile mele, nu mă îndoiesc 
că voi putea fi de folos. 

— De ce? întrebă precaută păzitoarea cea zveltă. De ce 
eşti atât de dornic să ne ajuţi? 

Haviland Tuf dădu neajutorat din mâinile-i mari, albe. 

— Ştiu, nu pot să nu parun prost. Sunt filantrop din fire şi 
foarte impresionabil de greutăţi şi suferinţă. N-aş putea 
abandona poporul dumneavoastră chinuit, după cum n-aş 


putea să fac vreun rău uneia dintre pisicile mele. Cred că 
inginerii ecologi au fost de-un soi mai dur, dar nu-s în stare 
să-mi schimb firea sentimentală. Aşa că-s aici, gata să fac 
tot ce-mi stă în putinţă. 

— Nu vrei nimic? 

— Eu pot lucra fără recompensă, zise Tuf. Sigur, voi avea 
cheltuieli operative. Trebuie să vă cer un mic salariu, 
pentru a le acoperi. Să zicem, trei milioane de standarzi. 
Credeţi că-i corect? 

— Corect, răspunse ea, sarcastică. Corect de mult, aş 
zice. Au mai venit şi alţii ca tine, Tuf - negustori de arme şi 
aventurieri dornici să se îmbogăţească de pe urma 
nenorocirii noastre. 

— Păzitoare, zise cu reproş Tuf, mă înţelegeţi teribil de 
greşit! Cer foarte puţin pentru mine. Arca e atât de mare, 
atât de costisitoare! Poate două milioane de standarzi e 
mai satisfăcător? Nu cred că-mi veţi refuza nimicul ăsta. 
Oare planeta dumneavoastră valorează mai puţin? 

Kefira Qay oftă, cu o expresie obosită pe figura-i slabă. 

— Nu, recunoscu ea. Nu, dacă poţi face ceea ce promiţi. 
Sigur, nu suntem o planetă bogată. Trebuie să mă consult 
cu superiorii mei. Nu pot lua singură decizia. Unde-i 
instalaţia de comunicaţii? întrebă ea, ridicându-se brusc. 

— leşiţi pe uşă şi mergeţi la stânga, pe coridorul albastru. 
A cincea uşă pe partea dreaptă. 

Tuf se ridică greoi, demn, şi începu să strângă masa. 

Când păzitoarea se întoarse, bărbatul tocmai destupase o 
carafă cu o licoare de-un stacojiu viu şi mângâia o pisică 
albă cu negru, care se instalase pe masă. 

— Ai fost angajat, Tuf, spuse Kefira Qay, aşezându-se. 
Două milioane de standarzi. După ce vei câştiga războiul. 

— De acord. Să discutăm situaţia dumneavoastră la un 
pahar din această băutură delicioasă. 

— Alcoolică? 

— Uşor narcotică. 

— Un păzitor nu foloseşte stimulenţi sau calmante. 
Suntem o ghildă luptătoare. Substanțe de felul ăsta 
poluează trupul şi încetinesc reflexele. Un păzitor trebuie să 


fie vigilent. Noi păzim şi protejăm. 

— Lăudabil, zise Haviland Tuf, umplându-şi paharul. 

— Tăiş de soare pierde vremea aici. A fost chemat de 
centrul de comandă. Avem nevoie de capacitatea lui de 
luptă pe planetă. 

— Atunci, voi urgenta plecarea lui. Şi dumneavoastră? 

— Am fost detaşată pe lângă tine, răspunse ea, 
posomorându-se. Am pregătit datele referitoare la situaţia 
de jos. Te voi ajuta să le studiezi şi voi acţiona ca agent de 
legătură. 


Apa era liniştită - o oglindă verde, nemişcată, ce se 
întindea de la un orizont la altul. 

O zi călduroasă. Lumina soarelui galben, strălucitor, se 
scurgea printr-un strat subţire de nori aurii. Nava stătea pe 
apă, cu laturile-i metalice sclipind, argintii-albastre, puntea- 
i deschisă alcătuind o mică insulă de activitate într-un 
ocean de pace. Bărbaţi şi femei, mici ca nişte insecte, goi 
până la brâu din cauza căldurii, trăgeau dragele şi plasele. 
O grifă mare, plină de mâl şi alge, se ivi din apă şi fu 
răsturnată într-un tambuchi deschis. Mai încolo, lăzi cu 
meduze imense, lăptoase, se coceau la soare. 

Deodată, se declanşă vânzoleala. Fără motiv aparent, 
oamenii începură să alerge. Alţii se opriră din munca pe 
care o făceau şi se uitară în jur, zăpăciţi. Alţii lucrau mai 
departe, fără să le dea atenţie. Grifa mare, din metal, acum 
deschisă şi goală, fu trasă deasupra apei şi cufundată iar, în 
timp ce la capătul ambarcaţiunii era ridicată alta. Tot mai 
mulţi oameni alergau. Doi bărbaţi se ciocniră şi căzură. 

Apoi,  încovrigându-se de sub navă, apăru primul 
tentacul. 

Se înălţă şi se tot înălţă. Era mai lung decât grifa de 
dragare. În locul în care ieşea din marea de-un verde 
întunecat avea grosimea unui tors de bărbat solid. Se 
subţia treptat, până ajungea cât un braţ. Un tentacul alb, 
de-un alb uşor vâscos. Pe partea inferioară avea cercuri de- 
un roz aprins, mari cât nişte farfurii, cercuri care se crispau 
şi pulsau, în timp ce tentaculul se încolăcea tot mai sus pe 


uriaşa navă de recoltare. Capătul său se desfăcea într-un 
mănunchi de tentacule mai mici, negre şi fără astâmpăr, ca 
nişte şerpi. 

Se căţăra tot mai sus, urcând şi coborând, înfăşurând 
ambarcaţiunea. Ceva se mişcă în cealaltă parte, ceva alb 
ce pătrundea prin verdeaţa aceea. Apăru al doilea tentacul. 
Apoi al treilea, al patrulea... unul lupta cu grifa de dragare. 
Altul avea înfăşurat în jur, ca un voal, rămăşiţele plasei de 
pescuit, care nu părea a-l încurca deloc. Acum, toţi oamenii 
alergau - în afară de cei pe care-i prinseseră tentaculele. 
Unul dintre ele se încolăcise în jurul unei femei care avea o 
secure şi despica tentaculul cu sălbăticie, zbătându-se în 
strânsoarea albă, până când spatele i se îndoi, iar ea 
rămase nemişcată. Tentaculul îi dădu drumul - un fluid alb 
se scurgea încet din rănile adânci - şi apucă pe altcineva. 

Douăzeci de tentacule se prinseseră de nava care se 
aplecă brusc spre tribord. Supraviețuitorii alunecară de-a 
lungul punţii şi căzură în mare. Ambarcaţiunea se balansa 
din ce în ce mai mult. Ceva o împingea în sus, apoi o trăgea 
în jos. Apa plescăia pe punte, în tambuchiurile deschise. 
După aceea, vaporul începu să se sfărâme. 

Haviland Tuf opri proiecția şi păstră imaginea pe ecranul 
imens: marea verde, soarele auriu, ambarcaţiunea zdrobită, 
tentaculele albe care o strângeau... 

— Acesta a fost primul atac? întrebă el. 

— Da şi nu, răspunse Kefira Qay. Inainte de asta, altă 
navă de recoltat şi două ambarcaţiuni cu aripi portante 
pentru pasageri dispăruseră în mod misterios. Am cercetat, 
dar n-am descoperit cauza. In cazul acesta, s-a întâmplat să 
se afle la faţa locului o echipă de la televiziune, care făcea 
înregistrări pentru un canal educaţional. Au filmat mai mult 
decât sperau... 

— Într-adevăr... 

— Erau într-un hidroavion, în aer. Ştirile din noaptea 
aceea aproape că au produs panică. Dar abia după ce s-a 
scufundat următorul vas lucrurile au devenit cu adevărat 
serioase. Atunci şi-au dat seama păzitorii de adevăratele 
dimensiuni ale problemei. 


Haviland Tuf privi ecranul, cu figura-i lungă impasibilă, 
inexpresivă, în vreme ce-şi ţinea mâinile pe consolă. Un 
pisoi negru cu alb începu să-l muşte de degete. 

— Pleacă, Nesăbuinţă! zise el, aşezându-l cu blândeţe pe 
podea. 

— Măreşte o parte a unui tentacul, îi sugeră păzitoarea 
de lângă el. 

Tuf făcu, în tăcere, ceea ce fusese rugat. Se aprinse un al 
doilea ecran, arătând imaginea grăunţoasă a unei funii 
groase, albe, ce se arcuia peste punte. 

— Uită-te la una dintre ventuze, zise Qay. Zona roz, 
acolo, vezi? 

— A treia de la capăt este neagră 
avea dinţi. 

— Da. Toate au. Partea exterioară a ventuzelor este un 
fel de flanşă tare, cărnoasă. Când este apăsată, se întinde 
şi creează un fel de vană cu vid, imposibil de desprins. Dar 
fiecare din ele are şi gură. În interiorul flanşei se găseşte o 
supapă uşoară, de culoare roz, care se trage înapoi, iar 
dinţii alunecă în afară - trei şiruri, zimţaţi, mai ascuţiţi 
decât ai crede. Acum mută imaginea la capătul 
tentaculului, te rog. 

Tuf atinse tastele consolei şi aduse alt fragment mărit pe 
al treilea ecran, făcând să se vadă şerpii ce se răsuceau. 

— Ochi, zise Kefira Qay. La capătul fiecărui tentacul. 
Douăzeci de ochi. Tentaculele nu se zbat orbeşte. Văd ce 
fac. 

— Fascinant! Ce se află sub apă? Care-i sursa acestor 
braţe teribile? 

— Am aici secţiuni şi fotografii ale unor specimene ucise 
mai târziu, precum şi nişte simulări pe calculator. Multe 
dintre exemplarele capturate fuseseră măcelărite zdravăn. 
Trupul făpturii e un fel de cupă răsturnată, ca o jumătate de 
băşică umflată, înconjurată de un inel mare din oase şi 
muşchi, de care-s ancorate tentaculele. Băşica se umple cu 
apă şi se goleşte pentru a permite fiinţei să urce la 
suprafaţă sau să coboare în adâncuri - principiul 
submarinului. Ea, în sine, nu cântăreşte mult, dar e teribil 


A 


năuntru. Şi pare a 


de rezistentă. Tot ce face animalul este să golească băşica, 
să urce la suprafaţă, să înhaţe prada, apoi să înceapă să se 
umple cu apă. Capacitatea băşicii este uluitoare şi, după 
cum poţi să vezi, creatura e imensă. Dacă-i nevoie, poate 
pompa apă în tentacule şi, prin guri, afară, pentru a inunda 
ambarcaţiunea şi a grăbi scufundarea ei. Prin urmare, 
tentaculele sunt braţe, guri, ochi şi furtunuri vii, toate 
deodată. 

— Şi spuneţi că poporul dumneavoastră n-a cunoscut 
asemenea făpturi până la acest atac? 

— Corect. O rudă a acestei fiinţe, războinicul namorian, 
fusese bine cunoscut în zilele de început ale colonizării. Un 
fel de încrucişare între o meduză şi o caracatiţă cu douăzeci 
de braţe. Multe specii băştinaşe au structură asemănătoare 
- o băşică centrală sau trup, sau carapace, sau orice 
altceva, cu douăzeci de picioare, cârcei sau tentacule, 
plasate în cerc în jurul acestuia. Războinicii erau carnivori, 
ca monstrul acesta, dar aveau un şir de ochi pe trupul 
central, nu la capătul tentaculelor. Nici braţele nu puteau 
juca rol de furtunuri. Şi erau mult mai mici - de 
dimensiunile oamenilor. Ţâşneau la suprafaţă deasupra 
platformelor continentale, în special deasupra bancurilor de 
oale-de-mâl, unde erau mulţi peşti. Peştii reprezentau 
prada lor obişnuită, deşi câţiva înotători imprudenţi au avut 
parte de o moarte groaznică în îmbrăţişarea lor. 

— Pot să aflu ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Tuf. 

— Deveniseră o belea. Regiunile lor de vânat acopereau 
zone de care aveam nevoie - ape puţin adânci, bogate în 
peşte, iarbă de mare şi fructe de apă, de deasupra 
bancurilor cu oale-de-măl şi depozitelor de scoici-cameleon 
şi peşti-bobine. Inainte de a recolta sau de a cultiva, a 
trebuit să scăpăm de războinici. Am făcut-o. Sigur, au mai 
rămas câţiva, dar acum sunt rari. 

— Inţeleg, zise Haviland Tuf. lar acea creatură 
formidabilă, acel submarin viu, mâncător de nave, care vă 
chinuie atât de groaznic, are un nume? 

— Cuirasatul namorian, răspunse Kefira Qay. Când a 
apărut prima oară, am crezut că-i un locuitor al adâncurilor 


care s-a aventurat la suprafaţă. La urma urmei, Namor e 
locuit doar de o sută de ani standard. Abia am început să 
explorăm zonele mai adânci ale mărilor şi ştim puţine 
lucruri despre făpturile care ar putea locui acolo. Dar pe 
măsură ce tot mai multe nave erau atacate şi scufundate, 
devenea evident că aveam de-a face cu o armată de 
cuirasate. 

— O flotă, o corectă Haviland Tuf. 

— Cum vrei, se încruntă Kefira Qay. O mulțime, nu un 
specimen rătăcit. În momentul acela, se răspândise teoria 
că în fundul oceanului avusese loc o catastrofă 
inimaginabilă, ce izgonise de acolo specii întregi. 

— Nu credeţi în teoria aceea... 

— N-a crezut nimeni în ea. Nu era corectă. Cuirasatele n- 
ar fi rezistat presiunii din adâncuri. Ca atare, nu ştim de 
unde au venit, se strâmbă ea. Doar că sunt aici. 

— Într-adevăr... Fără îndoială, aţi luptat cu ele. 

— Sigur. O luptă pe care am pierdut-o. Namor e o planetă 
tânără, fără populaţia sau resursele necesare războiului în 
care ne-am trezit aruncaţi. Trei milioane de namorieni sunt 
răspândiţi pe mări, locuind pe mai mult de şaptesprezece 
mii de insulițe. Alt milion se înghesuie pe New Atlantis, 
singurul nostru continent, mic ca dimensiuni. Majoritatea 
locuitorilor sunt pescari sau fermieri marini. Când a început 
povestea asta, existau cincizeci de mii de păzitori. Ghilda 
noastră descinde din echipajele navelor care au adus 
coloniştii de pe Vechiul Poseidon şi Aquarius aici, pe Namor. 
l-am protejat întotdeauna, dar înainte de apariţia 
cuirasatelor sarcina noastră fusese simplă. Planeta e 
paşnică, cu puţine conflicte adevărate. A existat o rivalitate 
etnică între poseidoniţi şi aquarieni, dar aceasta s-a 
desfăşurat într-un mod amical. Păzitorii asigurau apărarea 
planetară, cu Tăâ'ș de soare şi alte două nave similare, dar 
majoritatea activităţilor constau în intervenţii în caz de 
incendii şi inundaţii, ajutor în caz de calamităţi, muncă de 
poliţie, chestii de felul ăsta. Avem vreo sută de bărci de 
patrulare, cu aripi portante. Le-am folosit, un timp, pentru 
escortarea navelor şi am produs oarecare pierderi 


cuirasatelor, fără ca acest lucru să aibă mare importanţă. A 
devenit curând limpede că existau mai multe cuirasate 
decât bărci de patrulare. 

— lar bărcile nu se înmulţesc, aşa cum presupun că fac 
cuirasatele acelea, zise Tuf, în timp ce Nesăbuinţă şi 
Îndoială se luptau în poala lui. 

— Exact. Oricum, ne-am străduit. Am aruncat grenade 
submarine peste ele, când le-am detectat sub apă, le-am 
torpilat când ieşeau la suprafaţă. Am ucis sute, dar apăreau 
alte sute, iar fiecare barcă pierdută nu putea fi înlocuită. 
Namor nu dispune de o bază tehnologică serioasă. In zilele 
bune, importam ce ne trebuia de pe Brazlourn şi Vale 
Areen. Poporul nostru era adeptul unei vieţi simple. Oricum, 
planeta nu poate susţine industria. E săracă în metale grele 
şi combustibili fosili. 

— Câte bărci de patrulare v-au rămas? 

— Vreo treizeci, însă nu îndrăznim să le folosim. La un an 
după primul atac, cuirasatele controlau suprafaţa mărilor. 
Toate navele mari de recoltat au fost pierdute, sute de 
ferme marine au fost abandonate sau distruse, jumătate 
din pescarii independenţi ucişi, iar ceilalţi s-au înghesuit, 
temători, în porturi. Nici un om nu mai îndrăzneşte să se 
avânte pe mările Namorului. 

— Insulele sunt izolate? 

— Nu chiar. Păzitorii au douăzeci de hidroavioane 
înarmate. Mai există, la persoane particulare, peste o sută 
de hidroavioane şi aeromobile. Mai avem şi aerostate. 
Hidroavioanele şi aeromobilele sunt greu de întreţinut şi 
costă mult. Piesele de schimb se procură cu dificultate, 
numărul tehnicienilor pregătiţi este mic, aşa că majoritatea 
traficului aerian, înainte de necazuri, se făcea cu ajutorul 
dirijabilelor mari, acţionate de energie solară şi umplute cu 
heliu. Avem o flotă considerabilă, vreo mie de bucăţi. 
Baloanele au preluat aprovizionarea insulelor mici, unde 
foametea reprezenta o ameninţare reală. Alte aeronave au 
participat la lupte, împreună cu hidroavioanele păzitorilor. 
Am aruncat din aer, unde ne aflam în siguranţă, chimicale, 
otravă, explozibili, chestii din astea, şi am ucis mii de 


cuirasate, deşi preţul a fost îngrozitor. Se îngrămădiseră în 
zonele cele mai bune de pescuit, deasupra bancurilor de 
oale-de-mâl, aşa că am fost obligaţi să aruncăm în aer şi să 
otrăvim chiar zonele cele mai folositoare. N-aveam de ales. 
Un timp, am crezut că învinseserăm. Câteva bărci de 
pescuit ieşiseră în larg şi se întorseseră nevătămate, 
escortate de hidroavioane ale păzitorilor. 

— Evident, nu acesta a fost rezultatul final al conflictului, 
spuse Haviland Tuf, altfel discuţia de acum n-ar avea rost. 

Indoială îl lovi puternic în cap pe Nesăbuinţă, iar pisoiul 
mai mic căzu de pe genunchiul lui Tuf pe podea. Tuf se 
aplecă şi-l ridică. 

— Luaţi-l, zise el, întinzându-i-l Kefirei Qay. Vă rog să-l 
ţineţi. Micul lor război mă distrage de la cel mare, al 
dumneavoastră. 

— Eu... sigur... 

Păzitoarea luă în mână, cu grijă, pisoiul alb cu negru. 
Acesta i se întinse în palmă. 

— Ce este? întrebă femeia. 

— O pisică. Va sări din palmă, dacă veţi continua să-l 
ţineţi ca pe un fruct stricat. Puneţi-l cu blândeţe în poală. 
Vă asigur că-i nevătămător. 

Kefira Qay puse, foarte nesigură de sine, pisoiul pe 
genunchi. Nesăbuinţă miorlăi şi ar fi căzut din nou pe podea 
dacă nu şi-ar fi înfipt gheruţele în stofa uniformei tinerei. 

— Vai! Are pinteni! 

— Gheare, o corectă Tuf. Mici şi nevătămătoare. 

— Nu-s otrăvite? 

— Nu cred. Mângâiaţi-l, din faţă spre spate. Va fi mai 
puţin agitat. 

Kefira Qay atinse cu grijă capul pisoiului. 

— Vă rog, am spus să-l mângâiați, nu să-l pipăiţi! 

Păzitoarea începu să mângâie pisoiul, iar Nesăbuinţă 
porni, imediat, să toarcă. Tânăra se opri şi se uită îngrozită 
la Tuf. 

— Tremură şi scoate un sunet! 

— Un asemenea răspuns e considerat favorabil, o asigură 
Tuf. Vă rog să continuaţi treaba, ca şi relatarea. Dacă doriţi. 


— Bineînţeles, răspunse Qay, mulţumindu-se s-o pipăie 
pe Nesăbuinţă, care se aşezase confortabil pe genunchiul 
ei. Să ne uităm la următoarea înregistrare... 

Tuf şterse nava avariată şi cuirasatul de pe ecranul 
principal. Altă scenă îi luă locul: o zi de iarnă, vântoasă şi 
rece, după cum se vedea. Apa era întunecată şi vălurită, 
pătată de spuma albă împinsă de vânt. Un cuirasat plutea 
pe marea neliniştită, cu tentaculele imense, albe, întinse în 
jur, arătând ca o floare uriaşă, deschisă, ce se legăna pe 
valuri. Când aparatul trecu pe deasupra, ridică două braţe 
cu şerpi ce se zbăteau, dar oamenii se aflau prea departe 
pentru a fi în pericol. Aceştia păreau că stau în nacela unei 
aeronave lungi, argintii, privind în jos dintr-un post de 
observare cu podea de sticlă. In timp ce Tuf pândea, 
imaginea îşi schimbă unghiul - se văzu că observatorii 
făceau parte dintr-un convoi alcătuit din trei dirijabile 
imense, ce pluteau indiferente deasupra apelor învolburate. 

— Spiritul lui Aquarius, Lyle D şi Umbra cerului, spuse 
Kefira Qay. Se aflau într-o misiune de ajutorare a unui grup 
de insule mici, grupate în nord, unde foametea făcea 
ravagii. Se duceau să evacueze supraviețuitorii, să-i ducă 
pe New Atlantis. Înregistrarea a fost făcută de o echipă de 
reporteri aflaţi pe Umbra cerului, singura aeronavă care a 
scăpat. Fii atent! 

Dirijabilele pluteau mai departe, invincibile şi 
netulburate. Apoi, chiar în faţa albastru-argintiului Spirit a/ 
lui Aquarius, se văzu o mişcare în apă, ceva care se agita 
sub voalul de-un verde întunecat. Ceva mare, dar nu un 
cuirasat. Apa se înnegri, într-o pată mare ce se bomba, se 
umfla în sus. Se ivi o cupolă uriaşă de culoarea abanosului, 
ce se ridica din adâncuri. Neagră, imensă, din piele, 
înconjurată de douăzeci de tentacule lungi, negre. Crescu 
tot mai largă, mai înaltă, secundă cu secundă, până când 
ţâşni în întregime din mare. În timp ce se înălța, tentaculele 
atârnau în jos, iar apa se scurgea de pe ele. Apoi începu să 
se ridice, să se întindă în lateral. Făptura era la fel de mare 
ca dirijabilul spre care se îndrepta. Când se întâlniră, arătau 
ca doi leviatani cereşti ce se împerecheau. Imensitatea 


neagră se opri deasupra dirijabilului lung, albastru-argintiu, 
strângându-l cu braţele într-o îmbrăţişare ucigătoare. 
Văzură  învelişul exterior al aeronavei sfâşiindu-se, 
baloanele cu heliu spărgându-se şi dezumflându-se. Spiritul 
lui Aquarius se zbătu, se chirci ca o fiinţă vie şi se stafidi în 
îmbrăţişarea întunecată a iubitului său. După ce-i veni de 
hac, creatura neagră îi aruncă rămăşiţele în mare. 

Tuf opri imaginea, scrutând cu o privire solemnă siluetele 
mărunte care săreau din nacela cu cupolă. 

— Alt monstru a distrus Lyle D la întoarcere, povesti 
Kefira Qay. Umbra cerului a reuşit să scape şi a relatat cele 
întâmplate, dar nu s-a mai întors din următoarea misiune. 
Mai mult de o sută de dirijabile şi o duzină de hidroavioane 
au fost pierdute în prima săptămână după apariţia 
baloanelor-de-foc. 

— Baloane-de-foc? se miră Haviland Tuf, mângâindu-l pe 
Îndoială, care stătea pe consola lui. Nu văd nici un foc! 

— Numele a fost dat când am distrus prima oară una 
dintre făpturile alea blestemate. Un hidroavion al păzitorilor 
a tras o rafală cu gloanţe explozive în ea. A explodat ca o 
bombă, apoi s-a cufundat în mare, arzând. Sunt extrem de 
inflamabile. O arsură cu laserul şi sar în aer, într-un mod 
foarte spectaculos. 

— Hidrogen, mormăi Tuf. 

— Exact, confirmă păzitoarea. N-am capturat niciodată 
un exemplar întreg, dar l-am reconstituit după fragmente. 
Făptura poate genera, în interior, curent electric. Înghite 
apă şi face un fel de electroliză biologică. Oxigenul este 
eliminat în apă sau în atmosferă, folosind la deplasarea 
fiinţelor. Un soi de propulsoare cu aer. Hidrogenul umple 
sacii balonului şi-l face să se înalțe. Când vrea să se retragă 
în apă, deschide o valvă în partea superioară - uite, aici - şi 
gazul iese, iar balonul-de-foc cade înapoi în mare. Are 
stratul exterior ca din piele tăbăcită, foarte rezistentă. Sunt 
făpturi lente, dar deştepte. Uneori se ascund în nori şi 
înhaţă hidroavioanele nesăbuite care zboară sub ele. După 
cum am descoperit curând, spre neplăcerea noastră, se 
înmulţesc la fel de repede ca şi cuirasatele. 


— Foarte ciudat! Deci, dacă mă pot aventura să 
concluzionez, o dată cu apariţia acestor baloane-de-foc aţi 
pierdut stăpânirea aerului, aşa cum aţi pierdut-o anterior pe 
cea a mărilor. 

— Mai mult sau mai puţin, admise Kefira Qay. Dirijabilele 
noastre erau prea lente ca să riscăm. Am încercat să 
menţinem activitatea trimiţându-le în convoaie escortate de 
hidroavioanele păzitorilor şi de aeromobile, dar şi metoda 
asta a dat greş... Dimineaţa din Zorii Focului... Am fost 
acolo, comandând un hidroavion cu nouă tunuri... a fost 
groaznic... 

— Continuaţi, o rugă Tuf. 

— Zorii Focului... murmură ea, posomorâtă. Am fost... am 
avut treizeci de aeronave, treizeci, un convoi mare, protejat 
de douăsprezece hidroavioane înarmate. Era o călătorie 
lungă, din New Atlantis până la Mâna Frântă, un arhipelag 
important. În zorii celei de-a doua zi, tocmai când estul 
devenea roşu, marea de sub noi a început să... clocotească. 
Precum o oală cu supă care fierbe. Erau e/e, împrăştiind 
oxigen şi apă, înălțându-se. Mii, Tuf, mii! Apele spumegau 
nebuneşte, iar ele se înălţau. O mulţime de umbre negre, 
imense, venind spre noi, din toate direcţiile, cât vedeai cu 
ochii. Am atacat cu lasere, cu obuze explozive, cu tot ce-am 
avut. Părea că însuşi cerul arde. Toate făpturile acelea erau 
umplute cu hidrogen, iar aerul era bogat, ameţitor, din 
cauza oxigenului pe care-l împrăştiau. Zorii Focului, aşa le- 
am spus. A fost teribil. Ţipete pretutindeni, baloane arzând, 
dirijabile sfărâmându-se şi prăbuşindu-se în jurul nostru, 
trupuri în flăcări... lar jos aşteptau cuirasate. Le-am văzut 
înhăţând înotătorii care săriseră din aeronave, am văzut 
tentaculele albe încolăcindu-se în jurul lor, trăgându-i la 
fund. Patru hidroavioane au scăpat din bătălie. Patru. Toate 
dirijabilele au pierit, împreună cu echipajele. 

— O poveste macabră, comentă Tuf. 

Kefira Qay privea în gol. O mângâia pe Nesăbuinţă 
mecanic, ţinând buzele strânse, cu ochii aţintiţi asupra 
ecranului pe care primul balon-de-foc plutea deasupra 
epavei Spiritului lui Aquarius. 


— De atunci, spuse ea, după un timp, viaţa noastră a 
devenit un coşmar permanent. Am pierdut mările. Pe trei 
sferturi din Namor domneşte foametea, chiar inaniţia. Doar 
New Atlantis mai are hrană în plus, deoarece numai aici 
cultivarea solului este practicată extensiv. Păzitorii continuă 
să lupte. Tăâiș de soare şi celelalte două nave cosmice au 
fost puse la lucru - raiduri de bombardament, aruncări de 
otrăvuri, evacuarea locuitorilor de pe unele insule mai mici. 
Graţie aeromobilelor şi hidroavioanelor rapide, am reuşit să 
păstrăm o reţea întinsă de contacte cu insulele mărginaşe. 
Şi, bineînţeles, avem radio, dar abia ne menţinem 
legăturile... In ultimul an, mai mult de douăzeci de insule au 
încetat transmisiile. În vreo şase cazuri, am trimis patrule 
ca să cerceteze. Cele care s-au întors au raportat acelaşi 
lucru. Peste tot, trupuri putrezind la soare. Clădiri 
sfărâmate, ruinate. Mişunători şi magi-tărâtori îndopându- 
se din cadavre. lar pe o insulă am găsit altceva, şi mai 
îngrozitor. Pe insula Steaua Mării. Acolo trăiseră vreo 
patruzeci de mii de oameni, existase un cosmoport 
important înainte de întreruperea comerţului. A fost un şoc 
teribil când Steaua Mării a încetat brusc să emită. 
Următoarea dovadă, Tuf. Dă-i drumul! 

Tuf apăsă o serie de taste de la consolă. 

O fiinţă moartă zăcea pe plajă, putrezind pe nisipul 
indigo. 

O singură imagine, nu o înregistrare. Haviland Tuf şi 
păzitoarea Kefira Qay studiară îndelung făptura întinsă, 
descompusă, putredă. In jur, se zărea un vălmăşag de 
cadavre omeneşti, ce-i arătau mărimea prin comparaţie. 
Fiinţa moartă avea forma unui castron răsturnat şi era mare 
cât o casă. Pielea ei, crăpată, din care se scurgea puroi, 
avea culoarea verde-cenuşie, tărcată. Intinse pe nisip, în 
jur, ca nişte spiţe în jurul butucului roții, organele externe 
ale făpturii - zece tentacule verzi, contorsionate, punctate 
de guri roz-albicioase şi, alternând cu acestea, zece 
membre care păreau ţepene, tari, negre, evident articulate. 

— Picioare, spuse cu amărăciune Kefira Qay. Ceva care a 
umblat înainte de a fi ucis. Am găsit doar specimenul ăsta, 


dar a fost de ajuns. Am aflat de ce au tăcut insulele 
noastre. Veneau din mare, Tuf. Fiinţe ca asta. Mai mari, mai 
mici, mergând pe zece picioare, ca păianjenii, înhăţând şi 
mâncând cu celelalte zece membre, tentaculare. 
Carapacea-i groasă şi tare. Un glonţ exploziv sau o rază 
laser nu reuşea să ucidă o astfel de creatură, aşa cum se 
întâmpla în cazul baloanelor-de-foc. Acum înţelegi. La 
început, marea, apoi aerul, acum şi solul. So/u/. Ţâăşnesc din 
apă cu miile, urcă pe plajă ca o maree teribilă. Două insule 
au fost copleşite în ultima săptămână. intenţionează să ne 
şteargă de pe faţa planetei. Probabil că vor supravieţui 
câţiva dintre noi, în New Atlantis, în munţii înalţi din 
interior, dar aceea va fi o viaţă cruntă, scurtă - până în 
momentul când Namor va arunca împotriva noastră ceva 
nou, alte făpturi de coşmar. 

Vocea ei trăda o stare vecină cu isteria. Haviland Tuf opri 
consola, iar ecranele se înnegriră. 

— Calmaţi-vă, păzitoareo! Temerile dumneavoastră sunt 
de înţeles, dar inutile. Imi dau seama acum pe deplin de 
necazurile pe care le aveţi. Tragice, dar nu de nerezolvat. 

— Mai crezi că ne poţi ajuta? Singur? Doar tu şi nava 
asta? Oh, nu încerc să te descurajez! Ne-am agăța şi de un 
fir de pai! Dar... 

— Dar nu mă credeţi, oftă Tuf. Îndoială, se adresă el 
pisoiului cenuşiu, luându-l în palma-i imensă, albă, ai fost 
bine botezat! Sunt un om iertător, se întoarse el din nou 
către Kefira Qay, şi aţi trecut prin multe încercări crunte, 
aşa că nu voi da atenţie felului supărător în care mă 
desconsideraţi, pe mine şi priceperea mea. Acum, vă rog să 
mă scuzaţi, am treabă! Oamenii dumneavoastră au trimis 
rapoarte mult mai detaliate despre aceste creaturi şi 
despre ecologia namoriană în general. Examinarea lor este 
deosebit de importantă pentru înţelegerea şi analiza 
situaţiei. Vă mulţumesc pentru informare. 

Kefira Qay se încruntă, o luă pe Nesăbuinţă de pe 
genunchi şi o aşeză pe podea, apoi se ridică. 

— Foarte bine. Când vei fi gata? 

— Nu pot spune acest lucru cu un grad serios de 


acuratețe, până nu voi face anumite simulări. Poate peste o 
zi vom trece la treabă. Poate peste o lună. Poate peste mai 
mult timp. 

— Dacă va dura prea mult, nu vei avea de la cine să 
primeşti cele două milioane, se răsti tânăra. Vom fi murit cu 
toţii. 

— Într-adevăr... Va trebui să mă străduiesc să evit acest 
scenariu. Acum, vă rog să-mi permiteţi să trec la treabă! 
Vom discuta din nou la cină. Vă voi oferi fripturi vegetale, 
după o reţetă din Arion, cu ciuperci de foc thorite, ca 
aperitiv. 

— lar ciuperci? se văită Qay, după ce oftă din greu. Am 
avut tocană de ciuperci şi ardei la prânz, ciuperci prăjite în 
smântână la gustare... 

— Mă topesc după ciuperci, recunoscu Haviland Tuf. 

— M-am săturat de ciuperci! declară Kefira Qay - 
Nesăbuinţă se frecă de piciorul ei, iar fata se încruntă la ea. 
Pot să cer nişte carne? Sau peşte? Au trecut ani, spuse ea 
melancolică, de când n-am mai mâncat o oală-de-mâl... 
uneori visez una... s-o despic, să torn unt înăuntru, să scot 
cu linguriţa carnea moale... nu-ţi poţi imagina cât de 
gustoasă este! Sau o aripioară-sabie. Ah, aş ucide pentru o 
aripioară-sabie cu garnitură de alge! 

— Aici nu mâncăm animale! răspunse Haviland Tuf, pe 
un ton ferm. 

Apoi, se apucă de lucru, ignorând-o. 

Kefira Qay îl părăsi. Nesăbuinţă se luă, ţopăind, după ea. 

— Specific, mormăi Tuf. Într-adevăr... 


După patru zile şi mai multe ciuperci, Kefira Qay începu 
să-l sâcâie pe Tuf, cerându-i rezultate. 

— Ce faci? îl întrebă la cină. Când ai de gând să 
acţionezi? În fiecare zi te izolezi, iar cu fiecare zi ce trece 
condiţiile de pe Namor se înrăutăţesc. Am vorbit cu 
păzitorul senior Harvan acum o oră, în timp ce tu erai la 
calculator. Micul Aquarius şi Surorile Dansatoare au fost 
pierdute în timp ce noi ne fâţâim pe aici degeaba. 

— Ne fâţâim? Păzitoare, eu nu mă fâţâi! Nu m-am fâţâit 


niciodată şi nu intenţionez să încep acum. Eu lucrez. Am de 
digerat o cantitate mare de informaţii. 

— Vrei să spui o cantitate mare de ciuperci, se strâmbă 
Kefira Qay, apoi se ridică, luând-o pe Nesăbuinţă din poală 
- ea şi pisicuţa deveniseră prietene bune în ultimul timp. 
Douăsprezece mii de persoane trăiau pe Micul Aquarius şi 
aproape la fel de multe pe Surorile Dansatoare. Gândeşte- 
te la ele în vreme ce digeri, Tuf! 

Apoi, tânăra se întoarse şi ieşi din încăpere. 

— Într-adevăr... mormăi Haviland Tuf şi-şi îndreptă din 
nou atenţia spre plăcinta cu flori-dulci. 

Trecu o săptămână până se certară din nou. 

— Ei bine? întrebă păzitoarea într-o zi, pe coridor, 
aşezându-se în faţa lui Tuf, în timp ce acesta se hurducăia 
foarte demn către camera sa de lucru. 

— Ei bine, repetă el. Bună ziua, păzitor Qay! 

— Nu-i o zi bună, afirmă ea, pusă pe scandal. Punctul de 
comandă Namor mi-a spus că Insulele Răsăritului s-au dus. 
Copleşite. Şi o duzină de hidroavioane au fost distruse, în 
timp ce le apărau, împreună cu toate navele retrase în 
porturile de acolo. Ce spui? 

— Foarte tragic! Regretabil... 

— Când ai de gând să fii gata? 

Tuf ridică din umeri. 

— Greu de spus. Sarcina pe care mi-aţi dat-o nu-i una 
simplă. Problema-i foarte complexă. Complexă, da, acesta-i 
cuvântul potrivit. Poate chiar derutantă. Vă asigur că 
tristele încercări prin care trece Namor au atras deplina 
mea compasiune, iar problema sa mi-a angajat pe deplin 
intelectul. 

— Asta-i tot ce înseamnă pentru tine? O problemă? 

Haviland Tuf se încruntă uşor şi-şi încrucişă mâinile pe 
burta-i mare. 

— Într-adevăr, o problemă. 

— Nu. Nu-i doar o problemă. Nu jucăm un joc. Acolo mor 
oameni adevăraţi. Mor pentru că păzitorii nu sunt în stare 
să-şi îndeplinească datoria, şi pentru că tu nu faci nimic. 
Nimic! 


— Calmaţi-vă. Vă asigur că am lucrat fără încetare pentru 
a vă ajuta. Ar trebui să ţineţi seama de faptul că sarcina 
mea nu-i la fel de simplă ca a dumneavoastră. E uşor să 
arunci bombe peste un cuirasat sau să tragi cu obuze 
explozive într-un balon-de-foc, apoi să te uiţi la el cum arde. 
Aceste metode simple, logice, v-au adus prea puţin folos, 
păzitoare Qay! Ingineria ecologică e o treabă mult mai 
complicată. Eu studiez rapoartele conducătorilor 
dumneavoastră, ale  biologilor marini, ale istoricilor. 
Reflectez şi analizez. Imaginez diferite soluţii şi rulez 
simulări pe marele calculator al Arce;. Mai devreme sau mai 
târziu, voi găsi răspunsul. 

— Mai devreme! ceru Kefira Qay cu voce aspră. Cei de pe 
Namor vor rezultate, iar eu sunt de acord cu ei. Consiliul 
Păzitorilor e nerăbdător. Mai devreme, Tuf, nu mai târziu. 
Te avertizez! 

Tânăra se dădu la o parte şi-l lăsă să treacă. 

Kefira Qay petrecu următoarea săptămână şi jumătate 
încercând să-l evite pe Tuf. Renunţa la mâncare şi se 
încrunta când îl vedea pe coridoare. In fiecare zi se ducea 
în camera de comunicaţii, unde purta convorbiri lungi cu 
superiorii ei de pe planetă şi afla ultimele ştiri. Erau rele. 
Toate ştirile erau rele. 

În cele din urmă, lucrurile ajunseră la un deznodământ. 
Palidă şi furioasă, Qay pătrunse în camera întunecată pe 
care Tuf o numea încăperea de război şi-l găsi pe acesta 
stând în faţa unui şir de monitoare de calculator, privind 
linii roşii şi albastre care goneau pe-o grilă. 

— Tuf! răcni ea. 

Bărbatul opri imaginile de pe ecrane şi se întoarse spre 
ea, dându-l la o parte pe ingratitudine. O privi impasibil, 
învăluit de umbre. 

— Consiliul Păzitorilor mi-a dat un ordin. 

— Ce norocoasă sunteţi! Ştiam că în ultimul timp aţi 
devenit nervoasă, din cauza inactivităţii. 

— Consiliul vrea acţiune imediată, Tuf. /mediată. Azi. 
Înţelegi? 

Tuf îşi încrucişă mâinile sub bărbie, aproape într-o poziţie 


de rugă. 

— Trebuie să tolerez nu numai ostilitate şi nerăbdare, dar 
şi insultarea inteligenţei mele? Vă asigur că am înţeles tot 
ce-i nevoie să înţeleg despre păzitori. Numai că nu înţeleg 
bizara şi perversa ecologie a Namorului. lar până nu voi 
ajunge s-o înţeleg, nu voi putea acţiona. 

— Vei acţiona! afirmă Kefira Qay şi, deodată, în mâna ei 
apăru un pistol cu laser, pe care-l îndreptă spre burta mare 
a lui Tuf. Vei acţiona acum! 

Haviland Tuf nu reacţionă deloc. 

— Violenţă! spuse el, cu vocea încărcată de-un reproş 
indulgent. Poate că înainte de a arde o gaură în mine, 
osândindu-vă astfel şi pe dumneavoastră şi planeta 
dumneavoastră, îmi veţi oferi oportunitatea să vă explic. 

— Dă-i drumul! Ascult. Ai puţin timp la dispoziţie. 

— Excelent. Păzitoare, se întâmplă ceva foarte straniu pe 
Namor. 

— Ai observat! replică ea sec, fără să mişte laserul. 

— Într-adevăr. Aţi fost distruşi de o infestare cu creaturi 
pe care le voi numi, în lipsa unui termen mai potrivit, 
monştri marini. Trei specii au apărut în mai puţin de şase 
ani standard. Fiecare din ele este, în aparenţă, nouă sau cel 
puţin necunoscută. Acest lucru mi se pare extrem de 
improbabil. Poporul dumneavoastră se află pe Namor de o 
sută de ani, iar până de curând n-a avut cunoştinţă de 
existenţa făpturilor pe care le-aţi numit cuirasate, baloane- 
de-foc şi mergători. E ca şi cum o altă Arcă, pusă în slujba 
răului, ar duce un biorăzboi împotriva voastră. Dar, evident, 
nu-i cazul. Noi sau vechi, aceşti monştri marini sunt 
băştinaşi, produsul evoluţiei locale. Rudele lor apropiate 
umplu mările dumneavoastră - oalele-de-mâl, peştii- 
bobine, dansatorii-jeleu şi războinicii. Aşa... Unde ne duce 
asta? 

— Nu ştiu, răspunse Kefira Qay. 

— Nici eu. Să vedem mai departe. Aceşti monştri marini 
se înmulţesc, atingând un număr uriaş. Împânzesc marea, 
umplu aerul, năpădesc insulele populate. Ucid. Dar nu se 
ucid între ei, nici nu par a avea vreun duşman natural. 


Regulile crunte ale unui ecosistem normal nu se aplică. Am 
studiat cu mult interes rapoartele savantilor 
dumneavoastră. Multe lucruri sunt fascinante la monştrii 
marini, dar cel mai mult mă intrigă faptul că nu cunoaşteţi 
nimic despre ei, exceptând forma adultă. Cuirasate uriaşe 
care colindă mările şi scufundă vapoare, baloane-de-foc 
monstruoase care dau roată pe cer... Unde, mă întreb, sunt 
cuirasatele mici, puii de baloane? Unde? 

— În adâncul mării. 

— Poate, păzitoare Qay, poate... Nu puteți fi sigură. Nici 
eu. Aceşti monştri sunt creaturi formidabile, dar am văzut 
animale de pradă la fel de formidabile pe alte planete. Nu 
ajung însă să fie atât de numeroşi - sute sau mii. De ce? 
Pentru că puii, ouăle sau animalele abia născute nu-s atât 
de formidabili ca şi părinţii - mulţi mor înainte de a ajunge 
la maturitatea înfricoşătoare. Acest lucru pare a nu se 
întâmpla pe Namor. Absolut deloc. Ce înseamnă asta? Nu 
ştiu, ridică Tuf din umeri. Dar lucrez, mă străduiesc să 
rezolv ghicitoarea din mările dumneavoastră întinse. 

— lar între timp, se strâmbă Kefira Qay, noi murim. 
Murim şi ţie nu-ţi pasă! 

— Protestez! începu Tuf. 

— Taci! se răsti ea, agitând laserul. Acum vorbesc eu, tu 
ţi-ai ţinut discursul! Astăzi am pierdut contactul cu Mâna 
Frântă. Patruzeci şi trei de insule. Mi-e teamă să mă 
gândesc cât de mulţi oameni erau acolo! Toţi dispăruţi, într- 
o singură zi! S-au mai recepționat câteva transmisii radio 
trunchiate, isterie, apoi s-a aşternut tăcerea. lar tu stai şi 
vorbeşti despre ghicitori! Gata! Ve; acționa! Insist. Sau te 
ameninţ, dacă preferi. Mai târziu, vom rezolva întrebările de 
ce şi cum, ridicate de aceste făpturi. Pentru moment le vom 
ucide, fără să ne oprim la discuţii. 

— Cândva, spuse Haviland Tuf, a existat o planetă idilică, 
ce nu avea decât o singură pacoste - o insectă de mărimea 
unei molii de praf. O creatură nevătămătoare, dar care se 
afla pretutindeni. Se hrănea cu sporii microscopici ai unei 
ciuperci plutitoare. Oamenii de pe planetă urau micuţele 
insecte, care uneori zburau în nori atât de groşi, că 


întunecau soarele. Când cetăţenii ieşeau din case, insectele 
se aşezau pe ei cu miile, acoperindu-le trupurile cu un 
giulgiu viu. Un aşa-zis inginer ecolog s-a angajat să le 
rezolve problema. A adus de pe o planetă îndepărtată altă 
insectă, mai mare, care se hrănea cu molii de praf vii. 
Planul a funcţionat perfect. Noua insectă s-a tot înmulţit, 
neavând duşmani naturali în ecosistem, până când a 
înlăturat cu desăvârşire specia băştinaşă. A fost un mare 
triumf. Din nefericire, au apărut efecte secundare 
neprevăzute. Invadatorul, după ce a distrus o formă de 
viaţă, a trecut la altele, aparţinând unor soiuri folositoare. 
Multe insecte locale au dispărut. Forma de viaţă locală 
analoagă păsărilor, lipsită de prada obişnuită, incapabilă să 
digere gândacii străini, a suferit amarnic. Plantele n-au mai 
fost polenizate, ca până atunci. Păduri întregi şi jungle s-au 
schimbat, s-au  veştejit. lar sporii ciupercilor, care 
reprezentau hrana belelei iniţiale, au rămas neatinşi. 
Ciupercile au crescut pretutindeni - pe clădiri, pe câmpuri, 
chiar şi pe animalele vii. Pe scurt, tot ecosistemul s-a 
prăbuşit. Astăzi, dacă mergi acolo în vizită, găseşti o 
planetă moartă, cu excepţia unor ciuperci groaznice. Astea- 
s roadele unei acţiuni pripite, fără studiu suficient. Există 
riscuri grave dacă intervii fără să înţelegi... 

— Şi distrugere sigură, dacă nu intervii deloc, zise Kefira 
Qay, pe un ton ce trăda încăpăţânarea. Nu, Tuf! Spui 
basme înfricoşătoare, dar noi suntem disperaţi. Păzitorii 
acceptă riscurile, oricare ar fi ele. Am primit ordin. Dacă nu 
faci ce te-am rugat, voi folosi asta, făcu ea semn cu capul 
în direcţia laserului. 

— Dacă-l veţi folosi, răspunse Haviland Tuf, încrucişându- 
şi braţele, veţi da dovadă de prostie. Fără îndoială, veţi 
învăţa să manevraţi Arca. În timp, însă. Vor fi necesari 
poate ani, numai că, după propria dumneavoastră 
declaraţie, nu dispuneţi de acest răgaz. Voi lucra mai 
departe pentru a vă ajuta şi vă voi ierta zbieretele 
grosolane şi amenințările, dar voi acţiona doar când mă voi 
considera pregătit. Sunt inginer ecolog. Am integritatea 
mea personală şi profesională. Trebuie să subliniez că, fără 


serviciile mele, n-aveţi nici o speranţă. Nici una. Aşa că, 
ştiind acest lucru şi dumneavoastră, şi eu, să renunţăm la 
continuarea spectacolului. Nu veţi folosi laserul. 

Kefira Qay arăta de parcă ar fi fost pălmuită. 

— Tu... zise ea, zăpăcită, iar laserul tremură un pic; 
imediat, însă, privirea îi redeveni aspră. Te înşeli, Tuf. // voi 
folosi. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

— Nu împotriva ta, continuă ea, ci împotriva pisicilor tale. 
Voi ucide câte una în fiecare zi, până vei acţiona. 

Mâna i se mişcă uşor, astfel încât laserul fu îndreptat 
spre Ingratitudine, care se plimba de colo-colo prin cameră, 
dând cu laba în umbre. 

— Voi începe cu aceasta. Număr până la trei. 

Figura lui Tuf nu exprima nici cea mai vagă emoție, în 
timp ce se uita la ea. 

— Unu, spuse Kefira Qay. 

Tuf rămase imobil. 

— Doi. 

Tuf se încruntă şi pe fruntea lui albă ca varul apărură 
câteva cute. 

— Trei! strigă Qay. 

— Nu, zise iute Tuf. Nu trageţi. Voi face aşa cum doriţi. 
Voi începe clonarea imediat. 

Păzitoarea puse laserul în teacă. 


Astfel porni Haviland Tuf la război, împotriva voinţei lui. 

În prima zi, rămase tăcut, cu buzele strânse, în camera 
de război, în faţa consolei mari, rotind cadrane gradate, 
apăsând butoane sclipitoare şi taste fantomă holografice. In 
altă parte a Arcei, lichide bizare, de diferite aspecte şi 
culori, picurară şi gâlgâiră în bazinele goale aflate de-a 
lungul întunecosului tunel principal, în timp ce exemplare 
din marea bibliotecă de celule fură luate, stropite, 
manevrate de waldo-uri subţiri, sensibile ca mâinile unui 
maestru chirurg. Tuf nu văzu nimic din toate acestea. 
Rămase la postul lui, lansând o clonare după alta. 

În a doua zi, făcu acelaşi lucru. 


În a treia zi, se ridică şi porni încet pe coridorul lung de 
mulţi kilometri, în care creaţiile sale începuseră să crească, 
forme nedistincte care se agitau slab sau stăteau imobile în 
bazinele cu lichid transparent. Unele bazine erau mari cât 
puntea navetelor Arcei, altele mici cât o unghie. Haviland 
Tuf se opri în faţa fiecăruia şi privi cu o concentrare calmă 
aparatele de măsură şi dispozitivele strălucitoare de 
urmărire. Uneori, făcu reglaje. Până la sfârşitul zilei ajunse 
doar la jumătatea şirului lung. 

În a patra zi, îşi termină rondul. 

În a cincea zi, porni cronourzeala. 

— Timpul e sclavul ei, îi spuse el Kefirei Qay, când acesta 
îl întrebă despre ce era vorba. Il încetineşte sau îl grăbeşte. 
Noi îl facem să alerge, pentru ca războinicii pe care i-am 
prăsit să ajungă la maturitate mai iute decât în natură. 

În a şasea zi, îşi găsi de lucru pe puntea navetelor, 
amenajând două dintre acestea pentru căratul făpturilor pe 
care le făurise, adăugând bazine mari şi mici, umplându-le 
cu apă. 

În dimineaţa celei de-a şaptea zi, apăru la micul dejun şi 
spuse: 

— Păzitoare, suntem gata să începem. 

— Atât de repede? se miră ea. 

— Nu toate fiarele mele au ajuns la maturitate, dar aşa 
trebuie să fie. Unele sunt monstruos de mari şi trebuie 
transbordate înainte să ajungă la dimensiunile adulte. 
Clonarea va continua, bineînţeles. Avem nevoie de un 
număr suficient de mare de creaturi, pentru a fi viabile. 
Dar, oricum, suntem în faza în care e posibil să începem 
însămânţarea mărilor Namorului. 

— Care ţi-e strategia? întrebă Kefira Qay. 

Haviland Tuf împinse farfuria de-o parte şi-şi şterse 
buzele. 

— O asemenea strategie e imatură şi prematură, fiind 
bazată pe insuficiente cunoştinţe. Nu-mi asum 
responsabilitatea pentru succesul sau eşecul «ei. 
Ameninţările dumneavoastră pline de cruzime m-au obligat 
la o grabă indecentă. 


— Aiurea! se răsti ea. Ce-ai făcut? 

— Armamentul biologic, zise Tuf, încrucişându-şi mâinile 
pe burtă, la fel ca şi alte tipuri de armament, are diferite 
forme şi mărimi. Cea mai bună metodă de a ucide definitiv 
un om este o singură rază laser, plasată exact în centrul 
frunţii. În termeni biologici, analogul ar fi un inamic natural 
potrivit, un animal de pradă sau o boală specifică speciei. 
Nedispunând de timp, n-am avut posibilitatea de a imagina 
o asemenea soluţie economică. Alte soluţii sunt mai puţin 
satisfăcătoare. Aş fi putut introduce, de exemplu, o boală 
care să curețe planeta dumneavoastră de cuirasate, 
baloane-de-foc şi umblători. Existau mulţi candidaţi posibili. 
Dar monştrii marini sunt rude apropiate ale multor specii, 
iar aceşti veri sau unchi ar fi avut şi ei de suferit. 
Extrapolările mele au arătat că trei sferturi din viaţa 
oceanică a Namorului ar fi fost vulnerabilă la un asemenea 
atac. Ca alternativă, am avut la dispoziţie ciuperci şi 
animale microscopice care se înmulţesc iute şi care ar fi 
umplut literalmente mările, sufocând alte forme de viaţă. 
Nici alegerea aceasta n-ar fi fost satisfăcătoare. În cele din 
urmă, ar fi făcut din Namor o planetă neprielnică vieţii 
umane. Pentru a continua analogia de acum câteva 
momente, asemenea metode reprezintă echivalentul 
biologic al uciderii unui singur om prin explozia unei arme 
termonucleare cu eficienţă redusă în oraşul în care 
locuieşte acesta. Ca atare, am renunţat la ele, optând 
pentru ceea ce poate fi definit ca o strategie de izgonire, 
prin introducerea multor specii noi în ecologia namoriană, 
în speranţa că unele se vor manifesta ca inamici naturali 
eficienţi, capabili să zdrobească numeroşii monştri marini. 
Unii dintre războinicii mei sunt fiare mari, ucigătoare, 
suficient de formidabile pentru a avea ca pradă chiar 
cuirasatele voastre teribile. Alţii alcătuiesc haite de vânători 
mici, de suprafaţă, semisociabili, care se înmulţesc iute. lar 
alţii sunt făpturi mărunte. Sper să caute şi să mănânce 
creaturile voastre de coşmar atunci când acestea sunt 
tinere, mai puţin puternice. După cum vedeţi, am urmărit 
mai multe strategii. Mai bine să iau tot pachetul, decât să 


joc pe-o singură carte. Având în vedere ultimatumul 
dumneavoastră amarnic, a fost singura cale. Sper că veţi fi 
satisfăcută, păzitor Qay! 

Tânăra se încruntă şi nu spuse nimic. 

— Dacă aţi terminat delicioasa budincă de ciuperci-dulci, 
putem începe, continuă Tuf. Nu vreau să vă închipuiţi că 
lenevesc. Desigur, sunteţi un pilot cu experienţă... 

— Da! se răsti ea. 

— Excelent! exclamă Tuf. Vă voi instrui în privinţa 
idiosincraziilor aparte ale pasagerilor navetelor mele. În 
acest moment, sunt încărcaţi toţi cei prevăzuţi pentru 
prima cursă. Trebuie să zburăm la mică înălţime, deasupra 
mării, şi să aruncăm încărcătura în apele dumneavoastră 
tulburi. Eu voi zbura cu Vasiliscul deasupra emisferei 
nordice. Dumneavoastră veţi duce Manticora spre sud. 
Dacă planul vi se pare acceptabil, să pornim pe rutele pe 
care le-am plănuit. 

Apoi uriaşul se ridică, plin de demnitate. 


În următoarele douăzeci de zile, Haviland Tuf şi Kefira 
Qay străbătură cerul periculos al Namorului, după o grilă 
respectată cu grijă, însămânţând mările. Păzitoarea îşi 
efectua zborurile cu elan. li plăcea să acţioneze din nou şi 
era plină de speranţă. Cuirasatele, baloanele-de-foc şi 
umblătorii aveau să se bucure şi ei de coşmaruri - 
coşmaruri adunate de pe cincizeci de planete. 

De pe Vechiul Poseidon fuseseră aduşi ţipari vampiri, 
nessi şi încâlceli plutitoare de iarbă-plasă, transparentă, 
tăioasă ca briciul, ucigătoare. 

De pe Aquarius, Tuf clonase devoratori negri, devoratori 
stacojii (mai iuți decât ceilalţi), căţeluşi-înfoiaţi otrăvitori şi 
veninul-doamnei, parfumat şi carnivor. 

De pe Planeta lui Jamison, bazinele scoseseră la iveală 
dragoni-de-nisip neîndurători şi vreo zece soiuri de şerpi de 
apă, viu colorați, mai mari şi mai mici. 

Chiar şi de pe Străvechiul Pământ biblioteca de celule 
furnizase rechini mari, albi, baracude, sepii gigantice şi 
cetacee pe jumătate inteligente. 


Semănară pe Namor caracatiţa monstruoasă, cenuşie, 
din Lissador, caracatiţa mai mică, albastră, din Ance, colonii 
de jeleu-de-apă din Noborn, hăitaşi-păianjeni daronnieni şi 
dantelă-sângerie de pe Cathaday, înotători mari, precum 
peştele-fortăreaţă de pe Dam Tullian, balena-ironică de pe 
Gulliver şi ghrin'da de pe Hruun-2, sau mici, precum 
peştişorii-băşicători de pe Avalon, celule parazite de pe 
Ananda şi viespea-de-apă care construia cuiburi şi depunea 
ouă, de pe Deirdran. Pentru vânarea baloanelor-de-foc 
aduseră pe planetă nenumărate zburătoare: mante-cu- 
coadă-biciuitoare, aripi-brici de culoare roşu aprins, cârduri 
de urlători caraghioşi, semiacvatici, şi o făptură teribilă, de- 
un albastru deschis - jumătate plantă, jumătate animal - 
care nu avea greutate şi plutea dusă de vânt, ascunzându- 
se în nori ca o pânză de păianjen vie, flămândă. Tuf o 
numise  buruiana-care-plânge-şi-suspină,  sfătuind-o pe 
Kefira Qay să nu zboare prin nori. 

Plante, animale, făpturi care erau amândouă şi nici una, 
fiinţe de pradă şi paraziți, creaturi negre ca noaptea sau 
strălucitoare şi fastuoase, ori lipsite complet de culoare, 
făpturi bizare şi nespus de frumoase, ori prea hidoase 
pentru a te gândi la ele, de pe planete al căror nume fusese 
înscris la loc de frunte în istoria umană sau de pe unele de 
care abia se auzise. Şi altele, şi altele... Zi după zi, 
Vasiliscul şi Manticora pluteau deasupra mărilor Namorului, 
prea iuți şi prea ucigătoare pentru baloanele-de-foc care se 
înălţau să le atace, presărând armele lor vii fără a fi 
pedepsite. 

După rondul zilnic reveneau pe Arcă, unde Haviland Tuf 
căuta singurătatea, împreună cu una sau mai multe pisici, 
iar Kefira Qay o lua pe Nesăbuinţă cu ea în camera de 
comunicaţii şi asculta rapoartele. 

— Păzitorul Smith raportează că a văzut creaturi stranii în 
Strâmtoarea Portocalie. Nici urmă de cuirasate. 

— Un cuirasat a fost zărit la Batthern, într-o înfruntare 
teribilă cu o fiinţă gigantică, cu tentacule, de două ori cât 
el. O caracatiţă uriaşă, zici? Foarte bine. Trebuie să le 
învăţăm numele, păzitor Qay. 


— Ţărmul Mullidor raportează că o familie de mante-cu- 
coadă-biciuitoare şi-a făcut culcuş pe stâncile de lângă 
mare. Păzitorul Horn spune că tăiau baloanele-de-foc ca 
nişte cuțite vii, că baloanele se dezumflau şi cădeau 
neajutorate. Minunat! 

— Am primit azi ştiri de pe Plaja Indigo, păzitor Qay. O 
poveste ciudată. Mergătorii au năvălit din apă, dar n-au 
atacat. Erau înnebuniţi, se clătinau de parcă ar fi avut 
dureri insuportabile, iar din orice deschizătură, din orice 
articulaţie a lor atârnau funii dintr-o substanţă albă, 
spumoasă. Ce-i asta? 

— Un cuirasat mort a eşuat azi în New Atlantis. Tãiş de 
soare a zărit, pe când patrula în vest, alt cadavru, putrezind 
la suprafaţa apei. II sfârtecau peşti ciudati. 

— Spada stelelor a zburat ieri la Înălţimile Focului şi a 
văzut doar şase baloane-de-foc. Consiliul Păzitorilor se 
gândeşte să reia zborurile scurte ale aeronavelor către 
Perlele Oalelor-de-Măl, cu titlu de încercare. Ce crezi, 
păzitor Qay? Ne sfătuieşti să riscăm sau e prematur? 

In fiecare zi, curgeau mormane de rapoarte; în fiecare zi, 
Kefira Qay zâmbea tot mai larg în timp ce-şi făcea raidurile 
cu Manticora. Dar Haviland Tuf rămânea tăcut şi impasibil. 

In a treizeci şi patra zi de război, păzitorul senior Lysan îi 
spuse tinerei: 

— Astăzi a fost găsit alt cuirasat mort. Se pare că a fost 
dat gata într-o bătălie. Savanţii noştri au analizat conţinutul 
stomacurilor lui. Se pare că se hrăneşte exclusiv cu balene 
şi caracatiţe albastre. 

Kefira Qay se încruntă uşor, apoi ridică din umeri. 

— O caracatiţă cenuşie a eşuat azi în Boreen, îi spuse, 
câteva zile mai târziu păzitorul senior Aben. Locuitorii se 
plâng din cauza duhorii. Au raportat că monstrul are urme 
de muşcături imense, rotunde. Evident muşcături de 
cuirasat, dar ale unuia mai mare decât soiul obişnuit. 

Păzitoarea Qay se agită pe scaun, tulburată. 

— Se pare că au dispărut toţi rechinii din Marea de 
Chihlimbar, continuă Aben. Biologii nu găsesc nici o 
explicaţie. Ce părere ai? Intreabă-l pe Tuf. 


Tânăra asculta şi simţea un fior vag, ca un semnal de 
alarmă. 

— O ştire ciudată, pentru voi doi. A fost văzut ceva care 
se mişcă de colo-colo prin Adâncimile Coherine. Am primit 
rapoarte atât de pe Tă;ș de soare, cât şi de pe Cutit ceresc, 
precum şi confirmări de la hidroavioanele care patrulau. E 
vorba de o făptură imensă, o adevărată insulă vie, ce 
înhaţă totul în cale. E una de-a voastră? Dacă da, aţi făcut o 
eroare. Ni s-a spus că mănâncă mii de baracude, peştişori- 
băşicători şi ace-de-coastă. 

Kefira Qay se întunecă la faţă. 

— Baloanele-de-foc au fost văzute iar pe Ţărmul Mullidor. 
Sute. Nu-mi vine să dau crezare acestor rapoarte, dar mi s- 
a spus că mantele-cu-coadă-biciuitoare fug de ele. Poţi să... 

— Au apărut iar războinici, mă crezi? Ne închipuiam că au 
dispărut. O mulţime, şi toţi hăpăie peştii mai mici ai lui Tuf 
ca pe nimic! Trebuie să... 

— Cuirasatele scuipă apă şi doboară urlătorii de pe cer... 

— Ceva nou, Kefira, un zburător, mai degrabă un planor 
care se lansează de pe baloanele-de-foc. Au dat deja gata 
trei hidroavioane, iar mantele nu le vin de hac... 

— ... s-a terminat cu fiinţele alea care se ascund în nori... 
baloanele le sfâşie, acidul nu le mai deranjează, le 
doboară... 

— ... tot mai multe viespi-de-apă moarte, sute, mii... 
dispar... 

— ... iarăşi mergători. Castelul Zorilor a încetat să 
transmită, probabil că a fost cotropit. Nu înţelegem ce se 
întâmplă. Insulele erau înconjurate de colonii de dantelă- 
sângerie şi jeleu-de-apă. Ar fi trebuit să fie în siguranţă... 
doar dacă... 

— ... de-o săptămână, nici un mesaj de la Plaja Indigo... 

— ... treizeci, patruzeci de baloane-de-foc au fost văzute 
chiar lângă Cabben. Consiliul se teme... 

— ... nimic din Lobbadoon... 

— ... un peşte-fortăreaţă mort, mare cât jumătate din 
insulă... 

— ... cuirasatele au intrat chiar şi în port... 


— ... mergătorii... 

— ... păzitor Qay, Sabia stelelor e pierdută, s-a prăbuşit 
deasupra mării polare. Ultima transmisie a fost trunchiată, 
dar credem... 

Kefira Qay se ridică şi se răsuci pe călcâie, dorind să fugă 
din camera de transmisiuni în care, pe toate ecranele, 
apăreau ştiri despre moarte, distrugere, înfrângere. 
Haviland Tuf se afla în spatele ei, cu figura-i palidă 
inexpresivă. Ingratitudine stătea calmă pe umărul lui stâng. 

— Ce se întâmplă? întrebă păzitoarea. 

— Cred că-i evident pentru orice persoană cu inteligenţă 
normală. Pierdem. Probabil că am fi pierdut oricum. 

Kefira Qay era pe punctul de a începe să urle, dar reuşi 
să se stăpânească. 

— N-ai de gând să faci ceva? Să ripostezi? E numai vina 
ta, Tuf! Nu eşti inginer ecolog. Doar un negustor care nu 
ştie ce face. De aceea... 

Haviland Tuf ridică o mână, impunând tăcere. 

— Vă rog! M-aţi ofensat considerabil. Incetaţi să mă 
insultaţi. Sunt un om blând, cu fire amabilă şi binevoitoare, 
dar chiar şi unul ca mine poate fi cuprins de furie. Vă 
apropiaţi de un asemenea moment. Păzitor Qay, nu-mi 
asum nici o răspundere pentru cursul nefericit al 
evenimentelor. Acest biorăzboi pripit n-a fost ideea mea. 
Ultimatumul dumneavoastră necivilizat m-a obligat la o 
acţiune lipsită de înţelepciune, ca să vă potolesc. Din 
fericire, în timp ce dumneavoastră vă petreceaţi nopţile 
îmbătându-vă cu victorii trecătoare şi iluzorii, eu mi-am 
continuat munca. Am introdus harta planetei 
dumneavoastră pe calculator şi am urmărit desfăşurarea 
războiului pe ea, în diferitele etape. Am duplicat biosfera 
dumneavoastră într-un bazin mare şi am introdus în ea 
mostre din viaţa nomoriană, clonate din specimene moarte 
- o bucată de tentacul, o frântură de carapace... Am 
observat, am analizat, iar în cele din urmă am ajuns la o 
concluzie. O tentativă de concluzie, ca să fiu mai precis, 
deşi ultimele evenimente de pe Namor tind să-mi confirme 
ipoteza. Aşa că nu mă mai defăimaţi, păzitor Qay! După 


somnul odihnitor al nopţii, voi cobori pe Namor şi voi 
încerca să pun capăt războiului. 

Kefira Qay îl privi, nevenindu-i să creadă, groaza ei 
transformându-se încă o dată în speranţă. 

— Ai găsit răspunsul? 

— Într-adevăr. N-am spus aşa? 

— Care e? Nişte fiinţe noi? Ai clonat altceva? O molimă? 
Un monstru? 

Haviland Tuf ridică iar mâna. 

— Răbdare! Mai întâi, trebuie să fiu sigur. V-aţi bătut joc 
de mine şi m-aţi zeflemisit cu o asemenea vigoare 
neobosită, încât evit să mă supun unei viitoare ridiculizări 
încredinţându-vă planurile mele. Trebuie mai întâi să 
dovedesc că-s valide. Vom discuta mâine. Nu veţi mai face 
raiduri cu Manticora. În loc de asta, vă veţi duce cu ea în 
New Atlantis şi veţi convoca o şedinţă în plen a Consiliului 
Păzitorilor. Aduceţi-i, vă rog, pe cei ce trebuie aduşi de pe 
insulele îndepărtate. 

— Şi tu? _ 

— Mă voi întâlni cu consiliul când va veni vremea. Inainte 
de asta, trebuie să-mi fac planuri şi să duc făptura donată 
de mine pe Namor, într-o misiune proprie. Voi cobori cu 
Phoenix. Da, cred că Phoenix e cea mai potrivită pentru a 
sărbători înălţarea planetei dumneavoastră din propria-i 
cenuşă. Cenuşă umedă, dar cenuşă. 


Kefira Qay îl întâlni pe Haviland Tuf pe puntea pentru 
navete exact înaintea plecării lor planificate. Manticora şi 
Phoenix erau pregătite în docurile de lansare, între epavele 
risipite. Haviland Tuf tasta numere la un calculator prins de 
încheietura mâinii. Purta un pardesiu lung, cenuşiu, din 
vinilin, cu buzunare mari, cu umerii proeminenţi. Pe capul 
pleşuv avea o capelă verde-cafenie cu cozoroc, împodobită 
cu theta auriu al inginerilor ecologi. 

— Am anunţat punctul de control şi comandamentul 
păzitorilor, îi spuse Qay. Consiliul se adună. Voi asigura 
transportul câtorva păzitori seniori din districtele 
îndepărtate, astfel încât vom fi cu toții. Dar tu? Eşti gata? 


Creatura ta misterioasă e la bord? 

— Va fi în curând, zise Haviland Tuf, clipind spre ea. 

Dar Kefira Qay nu se mai uita la figura lui, ci mai jos. 

— Tuf, ai ceva în buzunar! Se mişcă! 

Privea, nevenindu-i să creadă, movila ce se agita sub 
vinilin. 

— Ah! Într-adevăr! 

Capul ieşi din buzunar, privind curios în jur. Aparţinea 
unui pisoi, unul negru ca smoala şi cu ochi galbeni, 
scânteietori. 

— O pisică! mormăi dezamăgită Kefira Qay. 

— Perceperea dumneavoastră-i de neegalat, declară 
Haviland Tuf, scoțând pisoiul afară cu blândeţe, ţinându-l 
într-o palmă mare, albă şi scărpinându-l în spatele urechii 
cu degetele celeilalte mâini. Acesta-i Dax, îl prezentă el 
solemn. 

Dax era doar pe jumătate cât ceilalţi pisoi care hoinăreau 
pe Arcă. Arăta ca un ghem de blană neagră, ciudat de 
indolent şi fără vlagă. 

— Minunat! exclamă păzitoarea. Dax? De unde a apărut? 
Nu, nu-mi răspunde. Îmi dau seama. Tuf, n-ai nimic mai 
serios de făcut decât să te joci cu pisicile? 

— Cred că nu. Nu apreciaţi suficient pisicile, păzitor Qay. 
Sunt cele mai civilizate fiinţe. Nici o planetă nu poate fi 
considerată cu adevărat civilizată fără pisici. Aţi ştiut că 
toate pisicile, din timpuri imemoriale, au avut un strop de 
calităţi parapsihologice? Că anumite societăţi antice, de pe 
Străvechiul Pământ, venerau pisicile ca pe nişte zei? Aşa e. 

— Te rog, zise Kefira Qay enervată, n-avem timp să 
discutăm despre pisici! Ai de gând să duci sărmana făptură 
pe Namor? 

— Într-adevăr, clipi Tuf. Această sărmană făptură, cum 
aţi numit-o cu dispreţ, este salvarea Namorului. Ar trebui s- 
o respectaţi. 

Tânăra îl privi de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă nu 
cumva înnebunise. 

— Ce? Asta? Vrei să spui, Dax? Eşti serios... Despre ce-i 
vorba? Glumeşti, nu-i aşa? Un banc stupid. Ai încărcat ceva 


pe Phoenix, vreun leviatan uriaş care va curăța mările de 
cuirasate, ceva, nu ştiu ce... Dar nu poţi vorbi... nu poţi... 
nu asta! 

— El e. Păzitor Qay, am obosit să arăt ce-i evident nu o 
dată, ci iar şi iar. V-am dat, la insistenţele dumneavoastră, 
devoratori, caracatiţe şi mante-cu-cozi-biciuitoare. N-au fost 
eficiente. Ca urmare, am gândit profund şi l-am clonat pe 
Dax. 

— Un pisoi! Vrei să foloseşti un pisoi împotriva 
cuirasatelor, baloanelor-de-foc şi mergătorilor! Un. Mic. 
Pisoi. 

— Într-adevăr, răspunse Haviland Tuf. 

Apoi, uriaşul se încruntă la ea, îl strecură pe Dax în 
temniţa încăpătoare a buzunarului său şi se întoarse către 
Poenix-ul ce-l aştepta. 


Kefira Qay devenea tot mai nervoasă. În camera 
consiliului din Turnul Etravei, în New Atlantis, cei douăzeci 
şi cinci de păzitori seniori, care conduceau apărarea 
Namorului, erau neliniştiţi. Aşteptau de câteva ore. Unii se 
aflau acolo de la începutul zilei. Masa lungă de conferinţe 
era acoperită cu comunicatoare personale, imprimate de 
calculator şi pahare goale. Fuseseră servite deja două 
mese. Lângă fereastra imensă, curbată, care domina zidul 
îndepărtat, solidul senior păzitor Alis discuta în şoaptă, pe 
un ton repezit, cu păzitorul senior Lysan, un individ slab şi 
încruntat. Din când în când, aruncau amândoi priviri pline 
de înţeles spre Kefira Qay. In spatele lor, soarele apunea, 
iar golful întins se transforma într-o umbră plăcută, stacojie. 
Era o scenă atât de frumoasă încât abia observai petele 
mici, lucitoare, ale hidroavioanelor păzitorilor ce patrulau. 

Se apropia înserarea, membrii consiliului mormăiau şi se 
agitau nerăbdători pe scaunele lor mari, capitonate, iar 
Haviland Tuf întârzia să-şi facă apariţia. 

— Când a spus că o să fie aici? întrebă păzitorul senior 
Khem, pentru a cincea oară. 

— N-a fost foarte precis, păzitor senior, răspunse 
stânjenită Kefira Qay, tot pentru a cincea oară. 


Khem se încruntă şi tuşi. 

Apoi, unul dintre comunicatoare începu să ţiuie, iar 
păzitorul senior Lysan se întinse grăbit şi-l porni. 

— Da? Înţeleg. Foarte bine. Escortează-l încoace. 

Închise comunicatorul şi bătu în marginea mesei, cerând 
atenţie. Ceilalţi se grăbiră spre scaunele lor, sau îşi 
întrerupseră discuţiile, ori îşi ridicară capul. In cameră se 
făcu tăcere. _ 

— A fost patrula. A văzut naveta lui Tuf. Imi face plăcere 
să vă anunţ că vine aici, zise el, privind spre Kefira Qay. In 
sfârşit... 

Păzitoarea se simţi şi mai stânjenită. Fusese destul de 
rău că Tuf îi lăsase să-l aştepte, dar îi era groază de 
momentul în care va intra, cu Dax privind în jur, din 
buzunarul lui. Qay nu se simţea în stare să găsească 
vorbele cu care să-şi anunţe superiorii că Tuf îşi propusese 
să salveze Namorul cu ajutorul unui pisoi mic, negru. Se 
agita pe scaun şi se trăgea de nasul mare, coroiat. Se 
temea că lucrurile vor merge rău. 

Dar a fost mai rău decât şi-ar fi putut închipui. 

Toţi păzitorii seniori aşteptau ţepeni, tăcuţi şi atenţi, când 
uşile se deschiseră, iar Haviland Tuf pătrunse înăuntru, 
escortat de patru soldaţi înarmaţi, în uniforme aurii. Arăta 
jalnic. Cizmele lui plescăiau în timp ce mergea, iar pardesiul 
îi era mânijit cu mâl. Dax se distingea bine în buzunarul din 
stânga, agăţat cu ghearele de margine, privind cu ochi 
mari, atenţi. Dar păzitorii seniori nu se uitau la pisoi. 
Haviland Tuf căra sub braţul drept o piatră murdară de 
noroi, de mărimea unui cap de om, acoperită de o 
mucozitate verde-cafenie. De pe ea se scurgea apă pe 
covorul de pluş. 

Fără un cuvânt, Tuf se duse drept la masa de conferinţă 
şi aşeză piatra în mijlocul ei. Abia atunci văzu Kefira Qay 
şirul de tentacule albe, subţiri ca nişte fire, şi-şi dădu 
seama că nu era vorba de o piatră. 

— O oală-de-măl! exclamă ea, surprinsă. 

Nu era de mirare că n-o recunoscuse. Văzuse multe oale- 
de-mâl în viaţa ei, dar nu înainte de a fi spălate, fierte şi ali 


se îndepărta tentaculele. De obicei, oalele-de-mâl se 
serveau împreună cu un ciocan şi o daltă, cu care 
consumatorul le spărgea carapacea osoasă, după care 
turna peste conţinut unt topit şi mirodenii. 

Păzitorii seniori priviră uluiţi la ceea ce adusese Tuf, apoi 
începură să vorbească toţi douăzeci şi cinci deodată, iar 
camera de consiliu deveni un vălmăşag de voci suprapuse. 

— ... este o oală-de-mâl, nu înţeleg... 

— Ce înseamnă asta? 

— Ne face să-l aşteptăm toată ziua, apoi apare în consiliu 
murdar ca un săpător în noroi! Demnitatea consiliului... 

— ... n-am mai mâncat o oală-de-măl... 

— ... nu pare a fi omul capabil să ne salveze... 

— ... nebun, uită-te la el... 

— ... ce-i făptura aia din buzunarul lui? Uită-te! Doamne, 
se mişcă! E vie, îţi spun, am văzut că... 

— Tăcere! g 

Vocea lui Lysan tăie ca un cuțit pălăvrăgeala. In cameră 
se aşternu brusc liniştea, iar păzitorii seniori, unul câte 
unul, se întoarseră spre el. 

— Am venit imediat ce ne-ai chemat, i se adresă Lysan 
cu acreală lui Tuf. Ne aşteptam să ne aduci o soluție. Se 
pare că, în locul ei, ne-ai adus cina. 

Cineva chicoti. 

Haviland Tuf se uită la mâinile lui noroite, le şterse de 
pardesiu, apoi scoase din buzunar apaticul pisoi negru şi-l 
aşeză pe masă. Dax căscă, se întinse şi porni către cel mai 
apropiat păzitor senior, care-l privi cu oroare şi se grăbi să- 
şi tragă înapoi scaunul. Tuf îşi scoase pardesiul murdar şi 
căută un loc unde să-l pună. In cele din urmă, îl atârnă de 
puşca laser a unui paznic din escortă. Abia după aceea se 
întoarse din nou spre păzitorii seniori. 

— Stimaţi păzitori seniori, în faţa dumneavoastră se află 
esenţa problemelor pe care le aveţi. Acesta-i ambasadorul 
rasei care împarte Namorul cu dumneavoastră. Numele 
său, din păcate, depăşeşte modestele mele capacităţi de 
redare. Poporul lui s-ar supăra foarte, dacă l-aţi mânca. 


Mai târziu, cineva îi aduse lui Lysan un ciocan, acesta 
bătu îndelung şi puternic în masă, până ce atrase atenţia 
tuturor, furia iniţială potolindu-se treptat. Haviland Tuf 
rămăsese impasibil tot acest timp, cu figura-i inexpresivă, 
cu braţele încrucişate la piept. Abia când tăcerea reveni, 
uriaşul vorbi din nou: 

— Probabil că ar trebui să vă dau explicaţii. 

— Eşti nebun! zise păzitorul senior Harvan, uitându-se 
când la Tuf, când la oala-de-mâl. Complet nebun! 

Haviland Tuf îl luă pe Dax de pe masă, îl cuibări într-o 
mână şi începu să-l mângâie. 

— Chiar în momentul victoriei suntem  batjocoriţi şi 
insultaţi, îi spuse el pisoiului. 

— Tuf, interveni Lysan din capul mesei lungi, ceea ce 
sugerezi e imposibil! Am explorat Namorul suficient în 
decursul secolului ce a trecut de când ne-am instalat aici, 
pentru a fi siguri că pe planetă nu locuieşte nici o rasă 
inteligentă. Nu exisă oraşe, drumuri, nici un semn de 
civilizaţie anterioară sau tehnologie, nici mine sau artefacte 
- nimic, nici deasupra, nici sub mare. 

— Mai mult, se vâri în vorbă alt consilier, o femeie solidă, 
cu figura roşie, oalele-de-mâl nu pot fi inteligente. De 
acord, au creier de mărimea celui omenesc. Dar asta-i tot 
ce au. N-au ochi, urechi, nas, nici un aparat senzorial, poate 
doar pipăit. Au doar nişte tentacule slabe, ca aparat 
manipulator, ce abia pot ridica o pietricică. De fapt, 
folosesc cârceii ăia numai ca să se ancoreze în locul lor, pe 
fundul mării. Sunt hermafrodite şi extrem de primitive, 
mobile doar în prima lună a vieţii, înainte de a li se întări 
cochilia şi a deveni prea grea. După ce se înrădăcinează şi 
se acoperă cu mâl, ele nu se mai mişcă niciodată. Stau 
acolo sute de ani. 

— Mii, o completă Haviland Tuf. Sunt creaturi remarcabil 
de longevive. Ceea ce aţi spus este, fără îndoială, corect. 
Dar concluzia dumneavoastră este eronată. V-aţi lăsat 
orbiţi de beligeranţă şi de teamă. Dacă v-aţi fi detaşat de 
situaţie şi aţi fi zăbovit suficient ca să vă gândiţi la ea în 
profunzimea ei, aşa cum am făcut eu, ar fi devenit evident, 


fără îndoială, chiar şi pentru nişte minţi militare, că situaţia 
dumneavoastră nu-i o catastrofă naturală. Doar 
maşinaţiunile unei inteligenţe duşmănoase pot explica în 
mod convingător cursul tragic al evenimentelor de pe 
Namor. 

— Nu te aştepta să te credem... începu cineva. 

— Domnule, mă aştept să fiu ascultat. Dacă vă veţi 
abţine să mă întrerupeţi, vă voi explica totul. Apoi puteţi 
alege să mă credeţi sau nu, după cum vă convine. Îmi voi 
lua banii şi voi pleca, zise Tuf, privind spre Dax. Idioţi, Dax! 
Pretutindeni, suntem înconjurați doar de idioţi! exclamă el, 
după care îşi îndreptă din nou atenţia spre păzitorii seniori 
şi continuă: 

— După cum am afirmat, este limpede că aici a acţionat 
inteligenţa. Dificultatea a constat în găsirea acelei 
inteligenţe. Am citit lucrările biologilor namorieni, vii sau 
morţi, am citit mult despre floră şi faună, am creat din nou, 
la bordul Arce;, multe forme de viaţă băştinaşe. Pe 
moment, nu s-a ivit nici un candidat care să pară înzestrat 
cu inteligenţă. Tradiţionalele semne ale vieţii inteligente 
includ un creier mare, senzori biologici sofisticaţi şi un soi 
oarecare de organe pentru manevrare, precum degetul 
opozabil. N-am putut găsi nicăieri pe Namor o creatură care 
să posede toate aceste atribute. Totuşi, ipoteza mea era 
corectă. De aceea, a trebuit să acord atenţie candidaţilor 
mai puţin potriviţi, din moment ce nu exista nici unul 
complet potrivit. În acest timp, am studiat istoria 
necazurilor dumneavoastră, iar unele lucruri s-au impus de 
la sine. Dumneavoastră credeţi că monştrii marini au ieşit 
din adâncurile întunecate ale oceanelor. Dar unde au 
apărut prima oară? In apele puţin adânci de lângă ţărmuri - 
zonele în care practicaţi pescuitul şi agricultura marină. Ce 
aveau în comun acele zone? Trebuie să recunoaştem: o 
abundență de forme de viaţă. Dar nu aceleaşi. Peştii din 
apele de lângă New Atlantis nu le frecventează pe cele de 
lângă Mâna Frântă. Dar am găsit două excepţii interesante, 
două specii care se găsesc, practic, pretutindeni: oalele-de- 
mâl care zac imobile, de-a lungul secolelor ce trec încet, în 


bancurile lor mari, şi făpturile pe care le-aţi numit războinici 
namorieni. Străvechea rasă băştinaşă are alt termen pentru 
ei. Îi numeşte păzitori. O dată ce am ajuns aici, a fost doar 
o problemă de examinare a detaliilor şi de confirmare a 
bănuielilor mele. Aş fi putut ajunge la aceste concluzii mult 
mai devreme, dacă n-ar fi fost brutala întrerupere 
provocată de ofiţerul de legătură Qay, care mi-a zdruncinat 
continuu concentrarea şi, în cele din urmă, lucru plin de 
cruzime, m-a obligat să-mi irosesc timpul producând 
caracatiţe cenuşii, aripioare-brici şi alte creaturi de felul 
acesta. În viitor, mă voi feri de asemenea legături. Dar, într- 
un fel, experimentul a fost folositor, pentru că mi-a 
confirmat teoria referitoare la adevărata situaţie de pe 
Namor. De aceea, am continuat lucrul. Studiile geografice 
au arătat că toţi monştrii se aflau foarte aproape de 
bancurile cu oale-de-mâl. Cele mai grele lupte au avut loc 
în aceleaşi zone, păzitori seniori. Devenise evident că 
oalele-de-mâl, pe care le găsiţi atât de delicioase, erau 
misterioşii dumneavoastră duşmani. Dar cum ar fi fost 
posibil? Aveau creiere mari, desigur, dar le lipseau toate 
celelalte trăsături pe care le asociem cu inteligenţa, aşa 
cum o cunoaştem noi. lar asta a fost esenţa problemei! 
Erau inteligente într-un fel pe care nu-l cunoaştem. Ce fel 
de inteligenţă poate trăi în adâncul mării, imobilă, oarbă, 
surdă, lipsită de orice informaţii? Am examinat această 
întrebare. Răspunsul, domnilor, este evident. O asemenea 
inteligenţă trebuie să interacţioneze cu planeta într-un fel 
în care noi nu putem, trebuie să aibă propriile moduri de a 
simţi şi comunica. O asemenea inteligenţă trebuie să fie 
telepată. Într-adevăr. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât 
mai evident devenea acest lucru. De aici înainte, a fost 
doar o problemă de verificare a concluziilor la care 
ajunsesem. În acest scop, l-am creat pe Dax. Toate pisicile 
au unele capacităţi parapsihologice minore, păzitori seniori. 
Dar, cu multe veacuri în urmă, în zilele Marelui Război, 
soldaţii Imperiului Federal au înfruntat inamici cu puteri 
parapsihologice teribile: minţile hrangane şi githyanki, 
vampirii de suflete. Pentru a combate asemenea duşmani 


formidabili, inginerii genetici au lucrat asupra felinelor, le- 
au mărit şi le-au ascuţit abilităţile lor paranormale, astfel 
încât să poată acţiona la unison cu simplii umani. Dax este 
un asemenea animal special. 

— Vrei să spui că fiinţa asta citeşte ce avem în minte? 
întrebă tăios Lysan. 

— Dacă aveţi minţi de citit, da, răspunse Haviland Tuf. 
Dar, mult mai important, prin intermediul lui Dax am putut 
ajunge la acel popor străvechi pe care l-aţi poreclit, atât de 
înjositor, oale-de-măl. Pentru că ele, vedeţi dumneavoastră, 
sunt în întregime telepate. Timp de nenumărate milenii, au 
locuit în linişte şi pace sub mările acestei planete. Sunt o 
rasă lentă, gânditoare, filosofică. Trăiesc în grupuri de 
miliarde de indivizi, legaţi unii de alţii, fiecare fiind individ şi 
parte a unui mare întreg rasial. Într-un fel, sunt fără de 
moarte, pentru că toţi împărtăşesc experienţa fiecăruia, iar 
moartea unuia singur e un nimic. Dar experienţa e redusă, 
în mările neschimbătoare. Cea mai mare parte a vieților lor 
lungi era dedicată gândirii abstracte, filosofiei, unor vise 
verzi stranii, pe care nici eu, nici dumneavoastră nu le 
putem înţelege cu adevărat. S-ar putea spune că-s nişte 
muzicieni tăcuţi. Au ţesut împreună mari simfonii de vise, 
iar aceste cântece continuă mereu. Inainte ca omenirea să 
ajungă pe Namor, n-au avut, timp de milioane de ani, nici 
un duşman adevărat. Dar n-a fost întotdeauna aşa. La 
începuturile primordiale ale acestei planete acvatice, 
oceanele gemeau de făpturi cărora le plăcea gustul 
visătorilor. La fel de mult ca şi dumneavoastră. Incă de 
atunci, rasa înţelegea genetica, înţelegea evoluţia. Cu 
pânza lor uriaşă de minţi întreţesute au putut să 
manipuleze chiar materia vieţii, cu mai multă pricepere 
decât orice inginer genetic. Astfel şi-au creat păzitorii, 
formidabile animale de pradă, dirijate de imperativul 
biologic de a-i proteja pe cei pe care-i numiţi oale-de-mâl. 
Aceşti păzitori au fost războinicii namorieni, care au păzit 
bancurile, iar visătorii s-au întors la simfonia lor de gânduri. 
Apoi, aţi venit dumneavoastră, de pe Aquarius şi Vechiul 
Poseidon. Într-adevăr, aţi venit... Pierduţi în reverie, 


visătorii abia v-au băgat în seamă, în timp ce 
dumneavoastră făceaţi agricultură, pescuiaţi şi 
descopereaţi gustul oalelor-de-mâl. Trebuie să ţineţi seama 
de şocul pe care li l-aţi provocat, păzitori seniori. De fiecare 
dată când cufundaţi unul dintre ei în apă clocotită, 
împărtăşeau cu toţii senzaţia respectivă. Pentru visători, a 
fost ca şi cum un nou animal de pradă, unul teribil, 
evoluase pe sol, un loc ce nu-i interesa. Nu-şi închipuiau că 
aţi putea fi o rasă inteligentă, din moment ce nu concepeau 
ideea unei inteligenţe netelepatice, aşa cum 
dumneavoastră nu v-aţi imaginat că putea exista una 
oarbă, surdă, imobilă şi comestibilă. Pentru ei, fiinţele care 
se mişcau, manevrau lucruri şi mâncau carne erau animale 
- altă ipoteză era exclusă. Cunoaşteţi restul sau îl puteţi 
presupune. Visătorii sunt un popor lent, pierdut în cânturile 
lor vaste, şi răspund cu încetineală. La început, v-au 
ignorat, pur şi simplu, nutrind credinţa că ecosistemul 
însuşi va pune capăt ravagiilor dumneavoastră. Ceea ce nu 
s-a întâmplat. Lor li s-a părut că nu aveţi inamici naturali. 
Vă înmulţeaţi şi vă răspândeaţi continuu, iar multe mii de 
minţi au fost amuţite. În cele din urmă, s-au reîntors la căile 
străvechi, aproape uitate, din trecutul întunecat. S-au trezit 
ca să se apere. Au grăbit reproducerea păzitorilor lor, până 
când mările de deasupra au fost pline cu războinici, dar 
făpturile care se descurcaseră admirabil împotriva altor 
inamici s-au dovedit a nu însemna mare lucru pentru 
dumneavoastră. În final, au trebuit să recurgă la noi 
metode. Minţile lor au întrerupt marea simfonie, s-au 
îndreptat în afară, au simţit şi au înţeles. Au început să 
făurească noi păzitori, suficient de formidabili pentru a-i 
apăra împotriva noii nemesis. Aşa s-au petrecut lucrurile. 
Când am sosit cu Arca, iar Kefira Qay m-a obligat să 
dezlănţui alte noi ameninţări împotriva domeniului lor 
paşnic, visătorii au fost luaţi, la început, prin surprindere. 
Dar lupta îi pregătise - de data asta, au răspuns mult mai 
repede. Într-un timp foarte scurt au visat alţi păzitori noi şi 
i-au trimis să înfrunte creaturile pe care le slobozisem 
asupra lor. Chiar în momentul în care vă vorbesc, în turnul 


cel mai impunător al dumneavoastră, o mulţime de noi 
forme de viaţă, de-a dreptul teribile, viermuiesc sub valuri, 
urmând să apară curând la suprafaţă pentru a vă tulbura 
somnul în anii care vor veni - dacă, bineînţeles, nu încheiaţi 
pace. Este o decizie care vă aparţine în totalitate. Eu sunt 
doar un umil inginer ecolog. Nu visez că pot dicta 
asemenea lucruri unor persoane ca dumneavoastră. Dar vă 
sugerez cât mai puternic asta. Aici se află un ambasador 
luat din mare - spre marea mea neplăcere, pot spune. 
Visătorii sunt acum în fierbere, pentru că, atunci când îl 
simt pe Dax printre ei, iar prin intermediul lui ajung la mine, 
lumea lor se măreşte de un milion de ori. Au aflat astăzi 
despre stele, au aflat că nu sunt singuri în cosmos. Cred că 
vor fi rezonabili, pentru că n-au nevoie de sol şi nu le place 
peştele. Il aveţi pe Dax, sunt şi eu... Poate începem să 
discutăm... 

Dar când Haviland Tuf tăcu, nimeni nu scoase o vorbă, 
mult timp. Păzitorii seniori erau pământii la faţă, stupefiaţi. 
Priveau când la trăsăturile impasibile ale lui Tuf, când la 
carapacea noroită de pe masă. 

In cele din urmă, Kefira Qay îşi regăsi glasul. 

— Ce doresc? întrebă ea nervoasă. 

— In primul rând, să încetaţi să-i mâncaţi. Mi se pare o 
propunere extrem de logică. Ce răspundeţi? 


— Două milioane de standarzi nu ajung, spuse Haviland 
Tuf ceva mai târziu, stând în camera de comunicaţii a Arcei. 

Dax se odihnea calm în poala lui, având doar o mică 
parte din energia frenetică a celorlalţi pisoi. In alt colţ al 
camerei, Bănuială şi Ostilitate se fugăreau de colo-colo. 

Pe ecran, trăsăturile Kefirei Qay se strâmbară într-o 
încruntare bănuitoare. 

— Ce vrei să spui? Acesta a fost preţul asupra căruia ne- 
am înţeles, Tuf! Dacă încerci să ne înşeli... 

— Să vă înşel? oftă Tuf. Ai auzit-o, Dax? După tot ce am 
făcut, ne sunt adresate asemenea acuzaţii amarnice, 
nitam-nisam! Da, într-adevăr nitam-nisam! O expresie 
ciudată, dacă stai s-o analizezi. Păzitor Qay, se adresă el 


către ecran, sunt conştient de preţul agreat. Pentru două 
milioane de standarzi v-am rezolvat problemele. Am 
analizat, am chibzuit şi v-am asigurat înţelegerea şi 
translatorul de care aveaţi atâta nevoie. Mai mult, v-am 
lăsat douăzeci şi cinci de pisici telepate, fiecare legată de 
unul dintre păzitorii seniori, pentru a facilita comunicațiile 
ulterioare plecării mele. Şi asta a fost inclus în termenii 
înţelegerii inițiale, deoarece era necesară pentru 
soluționarea problemei. Fiind în suflet mai degrabă filantrop 
decât om de afaceri şi profund sentimental, v-am permis s- 
o păstraţi pe Nesăbuinţă, care a căpătat o simpatie pentru 
dumneavoastră dintr-un motiv pe care nu mi-l pot imagina. 
Pentru acestea, deci, nu-i nici o solicitare de plată. 

— Atunci, de ce ne-ai cerut trei milioane de standarzi în 
plus? întrebă Kefira Qay. 

— Pentru munca inutilă pe care am fost obligat cu 
cruzime s-o fac. Doriţi o socoteală detaliată? 

— Da! 

— Foarte bine. Pentru rechin, baracudă, sepia gigantă, 
balenă, caracatiţa albastră, dantela-sângerie, jeleul-de-apă, 
douăzeci de mii de standarzi per bucată. Pentru peştele- 
fortăreață, cincizeci de mii de standarzi. Pentru pânza-care- 
plânge-şi-suspină, opt... 

Şi continuă aşa, vreme îndelungată. 

Când termină, Kefira Qay strânse buzele, băţoasă. 

— Voi înainta factura ta Consiliului Păzitorilor. Dar îţi 
declar deschis că pretenţiile tale sunt incorecte şi 
exorbitante, iar balanţa noastră comercială nu ne permite 
un asemenea aflux. Poţi să aştepţi pe orbită o sută de ani, 
Tuf, n-o să primeşti cinci milioane de standarzi! 

Haviland Tuf ridică mâinile, în semn că se predă. 

— Deci, din cauza firii mele încrezătoare, voi suferi o 
pierdere! Nu voi fi plătit? 

— Două milioane, răspunse păzitoarea. Aşa cum ne-am 
înţeles. 

— Presupun că trebuie să accept această decizie crudă şi 
lipsită de etică, să o accept ca pe o lecţie dură a vieţii. 
Foarte bine. Aşa să fie! admise el, mângâindu-l pe Dax. S-a 


spus că aceia care nu învaţă din istorie sunt condamnaţi să 
o repete. Pot să mă blamez doar pe mine pentru această 
întorsătură a evenimentelor. Dar, în urmă cu câteva luni, 
am încercat să-mi imaginez o dramă istorică în care are loc 
chiar acest gen de situaţie. E vorba despre o navă de 
germinare exact ca a mea, care salvează o planetă mică de 
o molimă neplăcută, iar nerecunoscătorul guvern planetar 
refuză plata. Dacă aş fi fost mai înţelept, aş fi cerut banii în 
avans, oftă el. Dar n-am fost înţelept, iar acum trebuie să 
ispăşesc. Poate Consiliul Păzitorilor ar fi interesat să vadă 
banda aceea de care v-am vorbit, doar pentru distracţie. E 
holografică, dramatizată în totalitate, bine interpretată şi, 
mai mult, dă informaţii fascinante despre acţiunile şi 
posibilităţile unei nave de acest tip. Foarte educativă 
drama... Titlul ei este Nava de germinare din Hamelin... 


L-au plătit, bineînţeles... 


4. AL DOILEA AJUTOR 


Părea mai mult decât un hobby. Era ceva dobândit, însă 
nu în mod deliberat, cu intenţii maliţioase. Dar reprezenta, 
fără îndoială, un obicei: Haviland Tuf colecţiona nave 
cosmice. 

Poate ar fi mai corect să spunem că aduna nave cosmice. 
Avea destul spaţiu. Când Tuf pusese prima oară piciorul pe 
Arcă, găsise acolo cinci navete negre, zvelte, cu aripi în 
forma literei delta, carcasa golită de conţinut a unei nave 
comerciale  rhianneze  pântecoase precum şi trei 
ambarcaţiuni stelare străine: un aparat de vânătoare 
hruun, înarmat zdravăn, şi două nave mult mai bizare, 
povestea cărora - ca şi constructorii - rămânând o enigmă. 
La această flotă de strânsură se adăugase propria lui navă 
comercială, o ambarcaţiune paradită, numită Cornul 
abundenței cu bunuri excelente la prețuri minime. 

Acesta fusese începutul. În timpul călătoriilor sale, Tuf 
procurase şi alte nave, ce se îngrămădiseră pe puntea de 
acostare - aşa cum se strânge praful sub consola unui 
calculator sau hârtiile pe pupitrul unui birocrat. 

Pe Freehaven, ambarcaţiunea de mare viteză pentru o 
singură persoană a negociatorului fusese atât de rău lovită 
de focul duşmanului în timp ce străbătuse blocada, încât 
Tuf fusese obligat să-i asigure individului întoarcerea cu 
naveta lui, Manticora - după ce se ajunsese la încheierea 
contractului, bineînţeles. Aşa se alesese cu o navă de curse 
pentru zbor accelerat. 

Pe Gonesh, preoţii elefantului nu văzuseră niciodată un 
elefant. Tuf le clonase câteva turme şi, ca variaţiune, o 
pereche de mastodonţi, un mamut întreg şi un colţos- 
trompetă, verde, trygian. Goneshienii, care nu aveau de-a 
face cu restul umanităţii, îi plătiseră salariul cu flota de 
nave cosmice decrepite, în care sosiseră pe planetă 
strămoşii lor. Tuf reuşise să vândă două nave unor muzee, 
iar restul unui negustor de vechituri, dar păstrase un vas, 
dintr-o toană. 


Pe Karaleo îl întrecuse pe Seniorul Mânariei Absolute şi 
Lucitoare într-un concurs de băut şi câştigase în urma 
strădaniei sale o navă-leu luxoasă. Dar învinsul, lipsit de 
eleganţă, scosese majoritatea ornamentelor din aur masiv, 
înainte de a-i preda premiul. 

Artificierii de pe Mhure, care se mândreau cu aparatele 
lor, fuseseră atât de încântați de dragonaşii inteligenţi pe 
care-i scosese la iveală Tuf pentru a-i scăpa de pacostea 
şobolanilor-înaripaţi, încât îi dăruiseră o navă-dragon, din 
oţel şi argint, cu aripi imense de liliac. 

Cavalerii Sfântului Christopher, a căror planetă pentru 
reuniuni fusese lipsită de o parte din farmecul ei pentru că 
fusese pustiită de nişte saurieni zburători gigantici, pe care- 
i numeau dragoni (în parte din cauza efectului, în parte din 
lipsă de imaginaţie), se arătaseră încântați când Tuf le 
făcuse rost de georgi - nişte simieni mărunți, fără păr, 
cărora nu le plăcea nimic mai mult ca un ospăț cu ouă de 
dragon. Aşa că şi cavalerii îi dăruiseră o navă. Aceasta 
arăta ca un ou - un ou construit din piatră şi lemn. În 
gălbenuş se aflau scaune adânci, capitonate, din piele 
impermeabilă de dragon, o sută de leviere fanteziste din 
cupru şi un mozaic din sticlă colorată - acolo unde se găsea 
de obicei ecranul de vizualizare. Pereţii din lemn erau 
acoperiţi cu tapiserii bogate, ţesute manual, reprezentând 
mari sărbători ale ordinului cavaleresc. Bineînţeles, nava nu 
funcţiona - ecranul nu vizualiza, levierele din cupru nu 
puneau nimic în mişcare, iar sistemul de întreţinere a vieţii 
nu putea menţine viaţa. Dar Tuf o acceptase. 

Şi aşa căpătase o navă ici, alta dincolo, până când 
puntea de acostare ajunsese să arate ca o curte de 
vechituri interstelare. Deci, când Haviland Tuf decise să 
revină în S'uthlam, avea la dispoziţie o mare varietate de 
nave. 

Ajunsese cu mult timp în urmă la concluzia că n-ar fi fost 
înţelept să se întoarcă în Arcă. La urma urmei, când 
părăsise sistemul solar s'uthlamez, Flotila Planetară de 
Apărare îl urmărise plină de ardoare, decisă să-i confişte 
nava de germinare. S'uthlamezii, un popor foarte avansat şi 


sofisticat tehnologic, construiseră mai mult ca sigur nave 
de război mai iuți şi mai periculoase, în cei cinci ani 
standard de când nu mai fusese Tuf pe la ei. De aceea, se 
impunea un raid de cercetare. Din fericire, Tuf se considera 
maestru în deghizări. 

Scoase Arca din acceleraţie în întunecimea rece, pustie, 
a spaţiului interstelar, la un an-lumină de steaua Sul, şi se 
duse pe puntea de acostare, să-şi inspecteze flota. In cele 
din urmă, se decise pentru nava-leu. Era mare şi iute, 
sistemele de acceleraţie interstelară şi de menţinere a vieţii 
funcționau, iar Karaleo se afla suficient de departe de 
S'uthlam pentru ca între cele două planete să nu existe 
legături. Orice erori ale imposturii sale puteau trece 
nebăgate în seamă. Înainte de plecare, Haviland Tuf îşi 
vopsi pielea albă ca laptele într-un bronz întunecat, îşi 
acoperi capul fără păr cu o perucă ce-l înzestră cu o coamă 
zburlită şi o formidabilă barbă roşie-aurie, îşi lipi sprâncene 
încruntate şi-şi împodobi trupul pântecos cu tot felul de 
blănuri colorate strident (sintetice) şi lanţuri de aur (de 
fapt, doar aurite), astfel încât arăta ca un membru adevărat 
al nobilimii karaleoneze. Majoritatea pisicilor rămaseră pe 
Arcă, în siguranţă. Doar Dax, pisoiul negru, telepat, cu ochi 
aurii, scânteietori, călători cu el, ascuns într-un buzunar 
mare ca o peşteră. Tuf dădu navei un nume potrivit, o 
încărcă zdravăn cu friptură congelată de ciuperci, luă două 
urcioare cu bere brună, de pe Sf. Christopher, instală pe 
calculator câteva din jocurile lui favorite şi porni la drum. 

Când ieşi din acceleraţie în spaţiul normal, lângă globul 
S'uthlamului şi docurile lui orbitale întinse, fu contactat 
imediat. Pe ecranul imens al camerei de comandă - în 
formă de ochi mare, altă fandoseală interesantă a 
leonezilor - apărură trăsăturile unui bărbat mărunţel, 
uscăţiv, cu priviri obosite. 

— Aici punctul de control al Casei Păianjenului, Portul 
S'uthlamului, se identifică el. Te-am prins, muscă. 
Identifică-te, te rog. 

Haviland Tuf se întinse şi-şi activă unitatea de 
comunicaţii. 


— Aici Urlătorul feroce din velat, spuse el cu voce plată, 
lipsită de emoție. Cer permisiunea de tragere la doc. 

— Ce surpriză! exclamă controlorul de trafic, cu un 
sarcasm plictisit. Docul patru-treizeci-şapte. Terminat. 

Figura lui fu înlocuită de o imagine schematică, 
desemnând locul docului indicat în ansamblul staţiei. Apoi 
transmisia se întrerupse. 

După docare, la bord urcă echipa vameşilor. O femeie 
inspectă calele goale, făcu o verificare rapidă, de 
mântuială, pentru a se convinge că ambarcaţiunea aceea 
bizară, nemaivăzută, nu avea să explodeze, să se topească 
sau să producă într-un fel pagube pânzei, apoi controlă 
nava de dăunători. Insoţitoarea ei îl supuse pe Tuf unui 
interogatoriu lung cu privire la planeta de origine, 
destinaţie, afacerile pe S'uthlam şi alte caracteristici ale 
călătoriei sale, introducând răspunsurile lui fictive într-un 
calculator portativ. 

Aproape terminaseră, când Dax ieşi somnoros din 
buzunarul lui Tuf şi se uită la femeie. 

— Ce... începu ea, uluită, ridicându-se atât de brusc, 
încât aproape că scăpă calculatorul din mână. 

Pisoiul - de fapt, acum era aproape pisică, dar rămăsese 
cel mai mic dintre animalele lui Tuf - avea păr lung, 
mătăsos, negru ca adâncurile spaţiului, ochi aurii, 
strălucitori şi un mod ciudat de a se purta, indolent. Tuf îl 
scoase din buzunar, îl ţinu într-o mână şi-l mângâie cu 
cealaltă. 

— Acesta-i Dax, zise el, ştiind că s'uthlamezii aveau 
obiceiul deranjant de a considera toate animalele drept 
dăunători, iar el intenţiona să împiedice vreo acţiune pripită 
a vameşilor. E un animal de casă, nevătămător, doamnă. 

— Ştiu ce-i, răspunse tăios femeia. [ine-l departe de 
mine. Dacă se repede la gâtul meu o să ai necazuri, muscă! 

— Într-adevăr! O să fac tot ce pot să-i stăpânesc 
ferocitatea. 

Femeia păru uşurată. 

— E doar o pisică mică, nu? Cum i se spune, pisicuţă? 

— Cunoştinţele dumneavoastră de zoologie sunt 


impresionante, exclamă Tuf. 

— Nu ştiu o iotă de zoologie, răspunse inspectoarea 
vamală, aşezându-se iar pe scaun. Dar mă uit din când în 
când la videospectacole. 

— Fără îndoială, aţi avut norocul să urmăriţi un 
documentar educaţional, zise Tuf. : 

— Mă plictisesc, nu mă uit la aşa ceva, muscă. Imi plac 
videouri cu dragoste şi aventuri. 

— Inţeleg. Presupun că într-o asemenea dramă apărea o 
felină. 

Femeia dădu din cap, iar în momentul acela apăru din 
cală colega ei. 

— In regulă, spuse ea, apoi îl văzu pe Dax cuibărit în 
braţele lui Tuf şi zâmbi. Un parazit pisică! exclamă ea, 
încântată. E deştept, nu? 

— Nu te lăsa prostită, o avertiză prima inspectoare. Sunt 
plăcute, moi, dar pot să-ţi scoată plămânii din tine într-o 
clipă! 

— Arată cam mic pentru aşa ceva, comentă partenera ei. 

— Ha! Aminteşte-ţi-o pe cea din Tuf şi Mune! 

— Tuf şi Mune, repetă Haviland Tuf, cu voce inexpresivă. 

A doua inspectoare se aşeză lângă prima. 

— Piratul şi comandantul de port, spuse ea. 

— El era stăpânul nemilos al vieţii şi al morţii, într-o navă 
mare cât soarele. Ea era regina păianjenilor, oscilând între 
dragoste şi loialitate. Ilmpreună au schimbat planeta, 
povesti prima. 

— Poţi s-o vezi în Casa Păianjenului, dacă-i plac 
asemenea lucruri. In dramă e o pisică. 

— Într-adevăr... clipi Tuf, iar Dax începu să toarcă. 


Docul se afla la o distanţă de cinci kilometri de Casa 
Păianjenului, aşa că Haviland Tuf luă un tren pneumatic 
până în centrul portului. 

Era înghesuit din toate părţile. În tren nu existau scaune. 
Suporta în coaste cotul ascuţit al unui străin, masca rece 
din plastoţel a unui ciberteh la câţiva milimetri de figură şi 
carapacea netedă a unui străin ce se freca de spatele lui de 


fiecare dată când trenul încetinea. Când cobori, avu 
impresia că trenul decisese să vomite supraabundenţa de 
omenire pe care o ingerase. Platforma devenise un haos 
învârtejit, plin de zgomot şi zăpăceală, ce-i cuprinsese şi pe 
trecători. O tânără scundă, cu trăsături ascuţite ca lama 
unui stilet, puse o mână nedorită pe blănurile lui şi-l invită 
s-o însoţească într-un salon sexual. Abia reuşi Tuf să scape 
de ea, că se trezi faţă în faţă cu un reporter de la ştiri, 
echipat cu camera din cel de-al treilea ochi, care, 
abordându-l cu un zâmbet îndatoritor, îi spuse că făcea o 
emisiune despre muşte străine şi că voia un interviu. 

Tuf se strecură, pe lângă el, în baraca unui vânzător, 
cumpără un scut de intimitate şi-l prinse la centură. Se 
dovedi de-un ajutor minim. Când îl vedeau, s'uthlamezii 
întorceau politicoşi privirile, lăsându-l în voia lui. Reuşi să 
treacă prin înghesuială, mai mult sau mai puţin molestat. 

Se opri la un videocomplex. Închirie o cameră particulară 
cu canapea, comandă un recipient cu bere s'uthlameză 
apoasă şi ceru o copie a lui Tuf şi Mune. 

A doua oprire fu la biroul comandantului de port. 

— Domnule, îi spuse el bărbatului din spatele consolei de 
la recepţie, am o întrebare. Tolly Mune are încă funcţia de 
comandant de port al S'uthlamului? 

Secretarul îl privi din cap până-n picioare şi oftă. 

— Muscă, ce să-i faci! Bineînţeles că da! Cine altul s-o 
aibă? 

— Cine altul, într-adevăr... Este imperativ să mă întâlnesc 
cu dânsa imediat. 

— Adică acum? Tu şi alţi o mie. Numele? 

— Mă numesc Weemowet, călător din Karaleo, stăpân al 
Urlătorului feroce din velat. 

Secretarul se strâmbă şi introduse informaţiile în 
calculator, apoi se trase înapoi pe scaunul plutitor, 
aşteptând. In cele din urmă, scutură din cap. 

— Îmi pare rău, Weemowet. Maica e ocupată. 
Calculatorul ei n-a auzit de tine, de nava ta sau de planeta 
ta. Pot să-ţi stabilesc o întâlnire peste o săptămână, dacă- 
mi spui ce treburi ai. 


— Soluţia-i nesatisfăcătoare. Afacerea e de natură 
personală şi aş prefera s-o văd imediat pe comandanta de 
port. 

Secretarul ridică din umeri. 

— Defechează sau evacuează sala, muscă! Asta-i tot ce 
putem face! 

Haviland Tuf reflectă un moment, apoi îşi ridică o mână, 
prinse marginea chicii şi trase. Se auzi un zgomot de 
rupere, iar peruca i se desprinse de pe figură. 

— Priveşte!  Nu-s  Weemowet. Sunt Haviland Tuf, 
deghizat. 

Zicând acestea, îşi puse părul şi barba pe consolă. 

— Haviland Tuf? 

— Corect. 

— Am văzut videospectacolul, râse individul. Dacă tu eşti 
Tuf, eu sunt Stephan Cobalt Northstar. 

— Stephan Cobalt Northstar e mort de mai mult de un 
mileniu. lar eu sunt Haviland Tuf. 

— Nu semeni deloc cu el, declară secretarul. 

— Mă aflu aici incognito, deghizat în nobil leonez. 

— A, da, am uitat. 

— Aveţi memorie scurtă. Vreţi să-i spuneţi comandantei 
de port Mune că Haviland Tuf s-a întors pe S'uthlam şi 
doreşte să-i vorbească de îndată? 

— Nu, răspunse grosolan individul, dar fii sigur că o să le 
povestesc tuturor prietenilor mei la noapte, în timpul orgiei. 

— Am suma de şaisprezece milioane cinci sute de mii de 
standarzi, pe care doresc să-i plătesc, spuse Tuf. 

— Şaisprezece milioane cinci sute de mii de standarzi? 
exclamă secretarul, impresionat. O grămadă de bani! 

— Aveţi o percepere acută a celor evidente, afirmă calm 
Tuf. Am descoperit că ingineria ecologică este o profesiune 
profitabilă. 

— Norocul tău, zise individul, aplecându-se în faţă. Bine, 
Tuf sau Weemowet sau cine oi fi, a fost foarte amuzant, dar 
am treabă. Dacă nu-ți iei părul şi nu dispari din faţa mea în 
următoarele secunde, voi chema paza. 

Se pregătea să dezvolte în continuare această temă, 


când consola bâzâi. 

— Da? răspunse el în microfon, încruntându-se. Da, sigur. 
Da, maică. Da, mare, foarte mare, înalt de doi metri şi 
jumătate, cu o burtă aproape obscenă. Hmmm... Nu, o 
grămadă de păr, sau cel puţin a avut până l-a scos şi l-a 
pus pe consola mea. Nu. Spune că-i deghizat. Da. Zice că 
are o mulţime de milioane pentru tine. 

— Şaisprezece milioane cinci sute de mii, preciză Tuf. 

Secretarul înghiţi în sec. 

— Sigur. Chiar acum, maică. 

Intrerupse legătura şi se uită la Tuf, uluit. 

— Vrea să te vadă. Uşa aceea, îi arătă el. Ai grijă, în 
biroul ei e zero g. 

— Cunosc aversiunea comandantei de port faţă de 
gravitație, zise Haviland Tuf. 

Ridică peruca de pe consolă, o vâri sub braţ şi merse cu o 
demnitate băţoasă spre uşa indicată, care se deschise la 
apropierea lui. 


Îl aştepta în birou, plutind în mijlocul harababurii, cu 
picioarele încrucişate, cu părul lung, argintiu-oţeliu, 
mişcându-se leneş, ca un fuior de fum în spatele figurii 
slăbănoage, obişnuite. 

— Deci, te-ai întors, zise ea când îl văzu pe Tuf. 

Haviland Tuf nu se simţea în largul lui la zero g. Se 
împinse spre scaunul pentru vizitatori, prins bine de ceea 
ce ar fi trebuit să fie podea, şi se legă de el. Işi încrucişă 
mâinile pe curba proeminentă a burţii. Coama, căreia îi 
dăduse drumul, fu luată de curenţii de aer. 

— Secretarul dumneavoastră a refuzat să-mi transmită 
mesajul. Cum aţi bănuit că-s eu? 

— Cine altul ar fi putut să-şi boteze nava Urletul feroce 
din veldt? rânji ea. Pe de altă parte, aproape că au trecut 
cei cinci ani. Am presimţit că eşti un tip punctual, Tuf. 

— Înţeleg, mormăi Haviland Tuf şi, cu o demnitate 
deliberată, căută în sinteblănurile lui, deschise încuietoarea 
buzunarului interior şi extrase un portofel din vinilin, plin cu 
cipuri cristaline pentru date. lată, doamnă, sunt foarte 


încântat să vă prezint suma de şaisprezece milioane cinci 
sute de mii de standarzi, plata primei jumătăţi a datoriei 
mele către Port S'uthlam pentru repararea şi reamenajarea 
Arcei. Veţi găsi fondurile în siguranţă, depuse în depozite 
bancare corespunzătoare din Osiris, ShanbDellor, Vechiul 
Poseidon, Ptola, Lyss şi Noua Budapestă. Aceste cipuri vă 
vor permite accesul. 

— Mulţumesc, spuse femeia, luă portofelul, îl deschise, se 
uită în grabă la el şi-i dădu drumul, lăsându-l să plutească 
spre perucă. Ştiam că o să faci rost de bani, într-un fel sau 
altul. 

— Încrederea dumneavoastră în talentul meu în afaceri e 
liniştitoare. Acum să discutăm despre videospectacol. 

— Tuf şi Mune? L-ai văzut? 

— Într-adevăr... 

— Fir-ar să fie! zâmbi strâmb Tolly Mune. Şi ce crezi? 

— Sunt obligat să recunosc că a trezit în mine o anumită 
fascinaţie perversă, din motive evidente. Ideea unei 
asemenea drame mi-a măgulit, indiscutabil, vanitatea, dar 
realizarea lasă de dorit. 

— Ce te-a supărat cel mai mult? se amuză femeia. 

Tuf ridică un deget lung. 

— Într-un singur cuvânt, incorectitudinea. 

— Da, dădu ea din cap, Tuf din videospectacol are masa 
doar pe jumătate din a ta, figura îi este mult mai mobilă, 
vorbirea lui nu-i nici pe jumătate atât de bombastică, are 
musculatură de păienjenel şi coordonarea mişcărilor de 
acrobat, dar i-am ras ţeasta, pentru a fi autentici. 

— Avea mustață. Eu n-am. 

— Am crezut că aşa arată mai hoţeşte. Uită-te numai ce 
mi-au făcut mie! Nu-mi pasă că mi-au redus vârsta cu 
cincizeci de ani, nici că mi-au modificat figura, de arăt ca o 
prinţesă vandeenă a viselor, dar sâni; ăia afurisiţi! 

— Fără îndoială că au vrut să sublinieze certitudinea 
dezvoltării dumneavoastră mamare. Dar toate astea ar 
putea fi lăsate de-o parte, ca deformări minore în scopul 
prezentării unui spectacol mai estetic - în schimb, consider 
o problemă mult mai serioasă libertăţile desfrânate permise 


faţă de opiniile şi filosofia mea. Am obiecţii îndeosebi la 
discursul meu final, în care exprim părerea că geniul 
omenirii ce evoluează poate să rezolve - şi va rezolva - 
toate problemele, că ecoingineria le permite s'uthiameziior 
să se înmulțească fără teamă şi măsură, iar acest lucru va 
conduce la măreție şi, în cele din urmă, la divinitate. Astea 
sunt în contradicţie evidentă cu opiniile exprimate de mine 
în vremea aceea, comandant de port Mune! Dacă vă 
reamintiţi discuţia noastră, veţi recunoaşte că am spus că 
orice soluţie a problemei dumneavoastră alimentare, de 
natură tehnică sau ecologică, va fi, în mod obligatoriu, doar 
o măsură temporară, dacă poporul dumneavoastră 
continuă să practice reproducerea nelimitată. 

— Erai eroul principal. Nu prea puteau să te facă să ai 
manifestări anti-viaţă... 

— Mai sunt şi alte abateri în naraţiune. Suficiente pentru 
a se vedea că ficţiunea oglindeşte un punct de vedere 
distorsionat al evenimentelor de acum cinci ani. Distrugere 
este doar o felină nevătămătoare, deşi zburdalnică, ai cărei 
strămoşi au fost domesticiţi încă din zorii istoriei omenirii, 
şi-mi amintesc că atunci când mi-aţi luat-o prin trădare, pe 
baza unui artificiu legal ce făcea parte dintr-un plan 
destinat să mă oblige să vă predau Arca, ea şi eu am 
săvârşit capitularea în mod paşnic. În nici un moment n-a 
sfârtecat cu ghearele ei măcar un singur om al pazei, cu 
atât mai puţin şase! 

— Mi-a zgâriat dosul palmei o dată, zise Tolly Mune. 
Altceva? 

— N-am decât aprobare pentru politica şi modul de 
comportare al lui Josen Rael şi al Înaltului Consiliu al 
S'uthlamului. E adevărat că ei, mai ales primul consilier 
Rael, s-au comportat într-un fel lipsit de etică şi de 
scrupule. Cu toate acestea, trebuie spus că în nici o clipă 
Josen Rael nu m-a torturat, nici nu mi-a ucis vreo pisică, în 
strădania de a mă supune voinţei sale. 

— Nici nu transpira atât, spuse Tolly Mune, şi nu 
pălăvrăgea niciodată. A fost un om decent. Sărmanul Josen! 
oftă ea. 


__— În cele din urmă, ajungem la dificultatea problemei. 
Intr-adevăr dificultate - un cuvânt ciudat când îl 
rostogoleşti de pe limbă, dar foarte potrivit acestei discuţii. 
Dificultatea, comandant de port Mune, a fost şi este natura 
pariului nostru. Când am adus proaspăt recuperata Arcă 
aici, pentru reparaţii, Înaltul Consiliu a hotărât să pună 
mâna pe ea. Am refuzat s-o vând, iar dumneavoastră, 
negăsind un pretext legal pentru a reţine nava, aţi 
confiscat-o pe Distrugere, considerând-o parazit, şi m-aţi 
ameninţat c-o ucideţi, dacă nu semnez transferul de 
proprietate. Am fost corect, în punctele esenţiale? 

— Cred că da, răspunse amabilă Tolly Mune. 

— Am rezolvat impasul printr-un pariu. Eu trebuia să 
încerc să rezolv criza alimentară a S'uthlamului prin 
ecoinginerie şi să îndepărtez marea foamete care vă 
ameninţa. Dacă eşuam, Arca devenea a voastră. Dacă 
reuşeam, trebuia să mi-o înapoiaţi pe Distrugere şi, mai 
mult, să efectuaţi reparaţiile şi amenajările pe care le 
solicitasem, lăsându-mi la dispoziţie zece ani ca să plătesc 
factura. 

— Adevărat. 

— După câte îmi amintesc, cunoaşterea carnală a 
trupului dumneavoastră n-a fost inclusă în condiţiile mele, 
comandant de port Mune! Voi fi ultimul om care să 
diminuez bravura dovedită la restrişte, când Înaltul Consiliu 
a oprit trenurile şi a închis toate docurile. V-aţi riscat 
persoana şi cariera, aţi spart un geam din plastoţel, aţi 
zburat prin kilometri de vid pustiu, îmbrăcată doar în 
costum subţire, împinsă de propulsoare cu aer, hăituită tot 
timpul de echipe ale pazei, iar la sfârşit abia aţi evitat să fiţi 
ucisă de Flotila de Apărare Planetară, când aceasta a pornit 
împotriva mea. Chiar o persoană atât de nesimţitoare şi 
ordinară ca mine trebuie să admită că aceste acţiuni au 
avut o anumită calitate eroică, ba chiar romantică, lucruri 
care în zilele din vechime ar fi constituit material pentru 
legendă. Dar scopul acelei călătorii melodramatice, plină de 
bravură, a fost de a o înapoia pe Distrugere custodiei mele, 
conform termenilor înţelegerii noastre, nu pentru a vă pune 


trupul la dispoziţia poftelor mele, zise Tuf clipind. Mai mult, 
mi-aţi explicat foarte clar atunci că acţiunile 
dumneavoastră au fost motivate de un simţ al onoarei şi de 
teama influenţei corupătoare pe care ar fi putut s-o aibă 
Arca asupra conducătorilor dumneavoastră. După cum îmi 
reamintesc, nici pasiunea fizică, nici dragostea romantică n- 
au jucat vreun rol în socotelile dumneavoastră. 

Comandanta de port Mune rânji: 

— Uită-te la noi, Tuf. Suntem o pereche afurisită de 
amanți interstelari! Recunoaşte însă că asta face povestea 
mai frumoasă. 

Figura lungă a lui Tuf rămase calmă, inexpresivă. 

— Cu siguranță că nu luaţi apărarea acestui 
videospectacol extrem de inexact! 

— Să-l apăr? râse iar femeia. Ce dracu’, eu l-am scris! 

Tuf clipi de şase ori la rând. 

Inainte să găsească o replică, uşa se deschise şi înăuntru 
năvăliră, învârtindu-se, reporterii de la ştiri, vreo douăzeci 
de indivizi care ţipau, exclamau şi strigau întrebări 
grosolane. În centrul fiecărei frunţi zbârnâia şi clipea cel de- 
al treilea ochi. 

— Aici, Tuffer! Zâmbeşte! 

— Ai vreo pisică la tine? 

— Vei încheia un contract de căsătorie, comandant de 
port Mune? 

— Unde-i Arca? 

— Hai, îmbrăţişaţi-vă! 

— Când te-ai bronzat, negustorule? 

— Unde-i mustaţa? 

— Ce părere ai despre Tuf şi Mune? 

— Ce mai face Distrugere? 

Stând imobil pe scaun, Haviland Tuf privi în sus, în jos şi 
în jur, cu o serie de mişcări iuți, precise, ale capului. Clipi şi 
nu spuse nimic. Torentul de întrebări continuă până când 
Tolly Mune trecu, înotând fără efort, prin haită, împingând 
reporterii cu ambele mâini, şi se aşeză lângă Tuf. Îşi 
strecură un braţ sub al lui şi-l sărută uşor pe obraz. 

— Ce dracu’, zise ea, nu vă pişaţi pe voi! Abia a venit. 


Fără întrebări, îmi pare rău, adăugă ea, ridicând cealaltă 
mână. Invocăm intimitatea! La urma urmei, au trecut cinci 
ani! Lăsaţi-ne ceva timp, să ne refamiliarizăm. 

— Veţi pleca împreună pe Arcă? întrebă o reporteră mai 
agresivă, care plutea în faţa lui Tuf, la o jumătate de metru, 
cu cel de-al treilea ochi zumzăind. 

— Bineînţeles, răspunse Tolly Mune. Unde în altă parte? 


Abia după ce Urlătorul feroce din veldt ieşise din pânză, 
în drum spre Arcă, Haviland Tuf catadicsi să se ducă în 
cabina pe care o pusese la dispoziţia lui Tolly Mune. Era 
proaspăt spălat, curăţat şi frecat, orice urmă a deghizării 
fiind înlăturată. Figura lui lungă, fără păr, arăta albă şi de 
necitit, ca o foaie imaculată de hârtie. Purta o uniformă 
complet cenuşie, care nu-i ascundea pântecul formidabil, 
iar o capelă verde cu cozoroc, împodobită cu theta auriu al 
inginerilor ecologi îi acoperea căpăţâna cheală. Dax stătea 
călare pe umărul lui lat. 

Tolly Mune se întinsese şi sorbea dintr-un recipient cu 
bere de pe Sf. Christopher. Rânji când intră bărbatul. 

— O marfă afurisit de bună. Cine-i ăsta? Nu-i Distrugere. 

— Distrugere se află în siguranţă, la bordul Arce;, cu 
tovarăşul şi pisoii ei, deşi aceştia nu mai sunt de mult pisoi. 
Populaţia felină a navei mele a crescut oarecum, de la 
vizita mea pe S'uthlam, deşi nu atât de precipitat ca 
populaţia omenească de pe planeta dumneavoastră. 

Se aşeză rigid pe un scaun şi continuă: 

— Acesta-i Dax. Dacă fiecare pisică este, bineînţeles, 
specială, Dax poate fi considerat extraordinar. Toate pisicile 
au un strop de calităţi paranormale - e un lucru bine 
cunoscut. Datorită unui set de circumstanţe neobişnuite, 
întâlnite pe o planetă numită Namor, am iniţiat un program 
pentru a intensifica şi extinde această abilitate înnăscută a 
felinelor. Dax este rezultatul final, doamnă. Întreţinem 
anumite relaţii, pentru că el este înzestrat cu posibilităţi 
paranormale ce-s departe de a fi rudimentare. 

— Pe scurt, zise Tolly Mune, ţi-ai creat o pisică cititoare 
de gânduri. 


— Perspicacitatea dumneavoastră rămâne acută, 
comandant de port Mune, replică Tuf, încrucişându-şi 
mâinile. Avem multe de discutat. Poate veţi fi amabilă să- 
mi explicaţi de ce aţi cerut să aduc Arca în S'uthlam, de ce 
aţi insistat să mă însoţiţi şi, mult mai important, de ce m-aţi 
vârât în această înşelăciune bizară, deşi plină de culoare, 
ba chiar aţi mers atât de departe încât v-aţi permis libertăţi 
faţă de persoana mea. 

Tolly Mune oftă. 

— Tuf, îţi aminteşti în ce stare erau lucrurile acum cinci 
ani, când ne-am despărţit? 

— Memoria mea e fără pereche, declară Haviland Tuf. 

— Bine. Atunci, poate ţii minte că m-ai lăsat într-un 
adevărat rahat. 

— Aţi anticipat schimbarea imediată din funcţia de 
comandant de port, judecata sub acuzaţia de înaltă trădare 
şi o condamnare ce urma a fi executată într-o fermă 
penitenciară, în Cămări. Cu toate acestea, aţi respins 
propunerile mele de a vă asigura transportul gratuit în alt 
sistem solar, la alegerea dumneavoastră, preferând în loc 
de aceasta să vă întoarceţi pentru a înfrunta închisoarea şi 
dizgraţia. 5 

— Orice naiba aş fi, rămân s'uthlameză. Asta-i poporul 
meu, Tuf! Nişte tâmpiţi amărâţi, uneori, dar poporul meu 
afurisit! _ 

— Loialitatea dumneavoastră este lăudabilă. Intrucât aţi 
rămas comandant de port, presupun că circumstanţele s-au 
schimbat. 

— Eu le-am schimbat, declară Tolly Mune. 

— Într-adevăr? 

— A trebuit s-o fac, dacă nu voiam să-mi petrec restul 
vieţii conducând o maşină de plivit prin neoiarbă, în timp ce 
gravitația m-ar fi sfârtecat, se strâmbă femeia. De îndată ce 
m-am întors în port, m-a înhăţat siguranţa. Sfidasem Inaltul 
Consiliu,  încălcasem legi, adusesem pagube unor 
proprietăţi şi te ajutasem să fugi cu o navă ce urma să fie 
confiscată. Al naibii de dramatic, nu crezi? 

— Opinia mea nu are importanţă. 


— Atât de dramatic, încât putea fi doar o crimă de 
dimensiuni enorme sau un gest imens de eroic. Josen mă 
scârbise. Ne-am înfruntat. Nu era cu adevărat om rău, ţi-am 
mai spus. Dar avea funcţia de prim consilier şi ştia ce avea 
de făcut. Nu-mi plăceau cărţile pe care le aveam, continuă 
ea aplecându-se înainte, dar trebuia să le joc sau să 
abandonez. Ca să-mi salvez curul osos a trebuit să-l distrug 
pe Josen - să-l discreditez pe el şi pe majoritatea celor din 
Inaltul Consiliu. Trebuia să mă transform pe mine într-o 
eroină şi pe el într-un ticălos, asta în termeni foarte limpezi 
pentru orice pierde-vară palavragiu din subsolurile oraşului. 

— Inţeleg, zise Tuf. - Dax torcea, deci comandanta de 
port fusese complet sinceră. - Ca urmare, a apărut 
melodrama exagerată numită Tuf şi Mune. 

— Aveam nevoie de bani pentru cheltuielile judiciare. Îmi 
trebuiau destul de mulţi, ce naiba, dar am folosit asta ca o 
scuză pentru a-mi vinde versiunea mea asupra 
evenimentelor uneia dintre cele mai mari videoreţele. Să 
zicem că am condimentat un pic povestea. lar indivizii s-au 
ambalat în aşa hal, că au decis să utilizeze canalul de ştiri 
pentru o versiune dramatizată. Am fost mai mult decât 
încântată să le ofer scenariul. Bineînţeles, am avut un 
colaborator, dar eu i-am spus ce să scrie. Josen n-a înţeles 
niciodată ce s-a întâmplat. Nu era un politician atât de 
priceput pe cât crezuse, nu punea suficient suflet. Şi am 
fost ajutată. 

— De cine? se interesă Tuf. 

— indeosebi de un tânăr numit Cregor Blaxon. 

— Numele mi-e necunoscut. 

— Făcea parte din Înaltul Consiliu. Consilier pentru 
agricultură. Un post esenţial, iar Blaxon era cel mai tânăr 
om care-l ocupase vreodată. Şi cel mai tânăr din Consiliu. 
Probabil crezi că era mulţumit. 

— Vă rog să nu vă încumetaţi să-mi spuneţi ce gândesc, 
dacă n-aţi căpătat în absenţa mea calităţi paranormale. N- 
aş crede un asemenea lucru. Am descoperit că-i aproape 
întotdeauna o greşeală să presupui că vreo fiinţă umană va 
fi vreodată mulţumită. 


— Cregor Blaxon este şi a fost un om foarte ambițios. 
Făcea parte din echipa lui Josen. Amândoi tehnocraţi, dar 
Blaxon aspira la scaunul de prim consilier, iar pe acela îşi 
aşezase bucile Josen. 

— Cred că-i înţeleg motivaţia. 

— Blaxon a devenit aliatul meu. Fusese impresionat de 
ceea ce făcuseşi. Omnigrăunţele, peştele, planctonul, 
mucegaiul-vâscos, toate ciupercile alea afurisite... Şi 
văzuse ce se întâmpla. Şi-a folosit toată puterea pentru a 
scurta biotestele şi a introduce produsele tale în culturi. Cu 
o prioritate zgomotoasă. Făcea un tărăboi teribil oricărui 
amărât care încerca să încetinească lucrurile. Josen Rael 
era prea ocupat ca să bage de seamă. 

— Politicianul inteligent şi eficient e o specie virtual 
necunoscută în galaxie, comentă Haviland Tuf. Poate ar fi 
bine să pun o mostră din Creg Blaxon în biblioteca de celule 
a Arcei... 

— Mi-ai furat ideea. 

— Sfârşitul poveştii este evident. În pofida vanităţii, aş 
îndrăzni să presupun că micul meu efort ca ecoinginer a 
fost declarat un succes, că implementarea energică a 
soluţiilor mele de către Cregor Blaxon i-a mărit acestuia 
reputaţia. 

— A numit evenimentele „Înflorirea produsă de Tuf”, zise 
Tolly Mune cu un zâmbet cinic. Canalele de ştiri au preluat 
termenul. Înflorirea produsă de Tuf, o nouă vârstă de aura 
S'uthlamului. După scurt timp, am avut ciuperci comestibile 
care creşteau pe pereţii canalizării. Am întemeiat ferme de 
ciuperci uriaşe în fiecare subsol. Covoarele de eşarfă- 
neptuniană au acoperit suprafaţa oceanelor, iar sub ele s- 
au înmulţit, cu o viteză uluitoare, peştii tăi. Am plantat 
omnigrăunţe în loc de neoiarbă şi nanogrâu, iar prima 
recoltă ne-a dat o producţie de trei ori mai bogată în calorii. 
Ai făcut o treabă la nivel de novă cu eco-ingineria, Tuf! 

— Complimentul e primit cu aprecierea cuvenită. 

— Din fericire, Înflorirea începuse când a apărut pe reţea 
Tuf şi Mune, cu mult înainte de a fi judecată. Creg 
preamărea zilnic la ştiri deşteptăciunea ta şi spunea 


miliardelor de oameni că se terminase cu criza de hrană. 
Te-a făcut erou din motivele lui, ridică ea din umeri. Trebuia 
s-o facă, dacă voia să-i ia locul lui Josen. Şi în felul ăsta m-a 
transformat şi pe mine în eroină. Toate s-au legat într-un 
amărât de nod mare, frumos - cea mai frumoasă chestie 
afurisită pe care ai vrea s-o vezi. Te scutesc de amănunte. 
Sfârşitul? Tolly Mune achitată, reinstaurată triumfal în 
funcţie. Josen Rael dizgraţiat, respins de toţi camarazii lui, 
obligat să-şi dea demisia. Jumătate din Înaltul Consiliu a 
demisionat o dată cu el. Cregor Blaxon a devenit noul 
conducător al tehnocraţilor şi a câştigat alegerile 
următoare. Creg e acum noul prim consilier. Josen, 
sărmanul, a murit acum doi ani. lar noi doi am devenit 
subiect de legendă, cei mai celebri iubiţi de la, oh, la 
dracu', de la toate cuplurile alea romantice din vechime - 
ştii, Romeo şi Julieta, Samson şi Dalila, Sodoma şi Gomora, 
Marx şi Lenin. 

Căţărat pe umărul lui Tuf, Dax începu să scoată un 
mârâit gros, speriat. Gheruţele pătrundeau în carne, prin 
stofa costumului. Haviland Tuf clipi, apoi se întinse şi 
mângâie liniştitor pisoiul. 

— Comandant de port Mune, zâmbetul dumneavoastră e 
larg, iar ştirile pe care mi le comunicaţi par a indica doar 
răsuflatul dar etern popularul happy-end, numai că Dax s-a 
alarmat, de parcă sub această suprafaţă calmă ar fierbe 
neliniştea. Poate aţi omis o parte importantă a povestirii. 

— Doar notele de subsol. 

— Intr-adevăr... Şi care sunt acestea? 

— Douăzeci şi şapte de ani, Tuf. Nu-ţi declanşează în 
minte nici un semnal de alarmă? 

— Într-adevăr. Înainte de pornirea programului de 
inginerie ecologică, extrapolările dumneavoastră indicau 
faptul că S'uthlam-ul se află, din cauza creşterii alarmante 
a populaţiei şi a reducerii resurselor alimentare, la douăzeci 
şi şapte de ani de foametea în masă. 

— Asta a fost acum cinci ani, zise Tolly Mune. 

— Într-adevăr. 

— Douăzeci şi şapte minus cinci. 


— Fac douăzeci şi doi. Presupun că există un subinţeles 
în acest exerciţiu de aritmetică elementară. 

— Au rămas douăzeci şi doi de ani. Ah, dar asta a fost 
înainte de venirea Arcei, înainte ca ecologul genial Tuf şi 
cutezătoarea păienjenea Mune să rezolve totul, înainte de 
miracolul pâinilor şi peştilor, înainte ca tânărul curajos 
Cregor Blaxon să declanşeze „Inflorirea produsă de Tuf”. 

Haviland Tuf întoarse capul să se uite la pisica de pe 
umărul său. 

— Detectez o oarecare notă de sarcasm în glasul ei, îi 
spuse el lui Dax. 

Tolly Mune oftă, căută într-un buzunar şi scoase o cutie 
cu cipuri din cristal, pentru date. 

— Uită-te, iubitule! îi zise ea, aruncând cutia prin aer. 

Tuf se întinse, o prinse cu mâna lui mare, albă, şi nu-i 
răspunse. 

— Ai acolo tot ce-ţi trebuie. Extrase din banca de date a 
consiliului. Fişiere secrete, bineînţeles. Toate rapoartele, 
toate extrapolările, toate analizele. Numai pentru tine. 
Înţelegi? De aceea am fost atât de misterioasă, de aceea ne 
întoarcem pe Arcă. Creg şi Înaltul Consiliu şi-au imaginat că 
povestea noastră de dragoste va reprezenta o acoperire 
teribilă. Miliardele de privitori ai reţelelor de ştiri n-au decât 
să-şi închipuie că facem sex nebuneşte. Atât timp cât 
mintea lor e plină de imaginile piratului şi comandantei de 
port care deschid noi frontiere sexuale, nu-şi vor bate capul 
să afle ce se petrece în realitate şi vom putea face totul în 
linişte. Vrem pâini şi peşti, Tuf, dar de data asta pe farfurie. 
Astea-s instrucţiunile pe care le-am primit. 

— Care-i cea mai recentă extrapolare? întrebă Haviland 
Tuf, cu voce calmă, inexpresivă. 

Dax se ridică, sâsâind alarmat, cuprins brusc de frică. 

Tolly Mune sorbi din bere şi se lăsă pe speteaza 
scaunului. Inchise ochii. 

— Optsprezece ani, zise ea, arătând ca femeia de o sută 
de ani care era, nu ca o tinerică de şaizeci, iar vocea ei 
părea infinit de obosită. Optsprezece ani, repetă ea. 
Număraţi. 


Tolly Mune nu era deloc sofisticată. Îşi petrecuse viaţa în 
S'uthlam-ul cu oraşe întinse cât un continent, cu miliarde 
de indivizi înghesuiți, cu turnuri ce se înălţau zece kai spre 
cer, cu şosele mult sub suprafaţa solului şi cu marele 
ascensor orbital. Ca atare, nu era o femeie ce putea fi 
impresionată doar de mărime. Totuşi, considera că exista 
ceva aparte în Arcă. 

Simţise acest lucru din momentul sosirii, când cupola 
imensă a punţii de acostare se ivise în faţa lor, iar Tuf 
coborâse cu Urlătorul feroce din velat în beznă, aşezându-l 
între navete şi ambarcaţiuni părăginite, pe un doc circular 
care strălucea albastru-închis, ca semn de bun venit. Domul 
se închisese deasupra lor, iar atmosfera fusese pompată 
înăuntru. Pentru a umple iute un spaţiu atât de vast, aerul 
năvălise cu forţa unei furtuni, urlând şi şuierând. În cele din 
urmă, Tuf deschisese uşa navei şi o luase înainte pe scara 
ornamentată, care ieşise din gura navei-leu ca o limbă 
aurită. Jos îi aşteptase o maşinuţă cu trei roţi. Tuf o 
condusese prin harababura de nave moarte sau 
abandonate, unele mai bizare decât văzuse vreodată Tolly 
Mune. Bărbatul şofase în tăcere, fără să se uite nici în 
stânga, nici în dreapta, cu Dax pe genunchii lui, ca un ghem 
de blană moale, fără oase, care torcea. 

Tuf îi pusese la dispoziţie o punte întreagă. Sute de 
dormitoare, staţii de calculatoare, laboratoare, coridoare, 
staţii sanitare, săli de recreere, bucătării. Fără alt locatar în 
afară de ea. Pe S'uthlam, un spaţiu orăşenesc atât de întins 
ar fi adăpostit o mie de oameni, în apartamente mai mici 
decât dulapurile Arcei. Tuf oprise funcţionarea reţelei 
gravitaționale în etajul acela, ştiind că ea prefera zero g. 

— Dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în apartamentul 
meu, pe puntea superioară, unde-i gravitație normală, îi 
spusese el. Intenţionez să-mi dedic toată energia rezolvării 
problemelor S'uthlamului. Nu voi avea nevoie de sfaturile 
sau ajutorul dumneavoastră. Nu intenţionez să vă jignesc, 
comandant de port Mune, dar experienţa mea amară a 
dovedit că asemenea relaţii provoacă mai multe necazuri 


decât merită şi folosesc doar pentru a mă distrage. Dacă 
există o soluţie pentru cea mai deranjantă neplăcere a 
dumneavoastră, o voi găsi mai degrabă prin propriile mele 
eforturi, cu condiţia să nu fiu disturbat. Voi programa o 
călătorie plăcută spre S'uthlam şi pânza lui. Sper ca la 
sosire să fiu gata să vă rezolv necazurile. 

— Dacă nu vei fi, îi reamintise ea sec, vom lua nava. Aşa 
ne-am înţeles. _ 

— Sunt pe deplin conştient, răspunsese Haviland Tuf. In 
cazul în care vă veţi plictisi, Arca vă va oferi o întreagă 
gamă de divertismente, amuzamente şi ocupaţii. Serviţi-vă 
în deplină libertate de posibilităţile oferite de automatul 
pentru hrană. Mâncarea astfel pregătită n-o egalează pe 
cea preparată de mine personal, dar nu mă îndoiesc că vi 
se va părea admirabilă în comparaţie cu alimentaţia tipic 
s'uthlameză. Comandaţi oricâte mese aveţi nevoie în 
timpul zilei. Voi fi încântat să cinaţi cu mine în fiecare 
seară, la ora optsprezece, conform timpului navei. Aveţi 
amabilitatea să fiţi punctuală. 

Şi spunând acestea, o părăsise. 

Sistemul de calculatoare care conducea nava imensă 
respecta ciclurile de lumină şi întuneric, simulând trecerea 
zilelor şi nopţilor. Tolly Mune îşi petrecea nopţile în faţa 
unui holomonitor, urmărind drame vechi de mai multe 
milenii, înregistrate pe planete devenite semilegende, iar 
zilele explorând - la început, puntea pe care i-o cedase Tuf, 
apoi restul navei. Cu cât vedea şi afla mai multe, cu atât 
devenea mai uluită, mai nesigură. 

Stătu zile în şir în scaunul vechiului căpitan, aflat pe 
puntea din turn, punte la care Tuf renunţase, întrucât o 
socotea incomodă, şi urmărise pe ecranul imens selecţii 
întâmplătoare din vechiul jurnal de bord al navei. 

Merse prin labirintul de punți şi coridoare, descoperi trei 
schelete în părţile răvăşite ale Arce; (doar două dintre ele 
erau omeneşti), se minună văzând la o intersecţie de 
coridoare pereţii groşi, din duraliaj, umflaţi şi crăpaţi, de 
parcă ar fi suportat o căldură uriaşă. 

Petrecu ore într-o bibliotecă pe care o descoperise, 


atingând şi mânuind cărţi vechi, unele tipărite pe foi subţiri 
din metal sau plastic, altele pe hârtie adevărată. 

Se întoarse pe puntea de acostare, se căţără în câteva 
din navele abandonate, strânse acolo de Tuf. Intră în 
arsenal şi privi şirul înspăimântător de arme, unele din ele 
demodate, altele necunoscute, iar altele interzise. 

Se plimbă prin imensitatea tunelului central ce străbătea 
inima navei, parcurse cei treizeci de kai ai lungimii lui, paşii 
ei stârnind ecoul, respiraţia îngreunându-i-se la sfârşitul 
expediției zilnice. In jurul ei se afla o mulţime 
impresionantă de căzi pentru clonare, bazine pentru 
creştere, instalaţii de microchirurgie şi staţii de calculator. 
Nouăzeci la sută din căzi erau goale, dar comandanta 
descoperi ici, colo, viaţa crescând. Privi prin sticla prăfuită 
în lichidele dense, transparente, la siluetele vagi, vii, unele 
mici cât mâna ei, altele mari cât un tren pneumatic. O 
trecură fiorii. 

De fapt, întreaga navă părea friguroasă şi oarecum 
înspăimântătoare. Singura căldură adevărată putea fi 
găsită într-o porţiune a punţii superioare, cea în care îşi 
petrecea nopţile şi zilele Haviland Tuf. Camera de 
comunicaţii lungă, îngustă, pe care o amenajase ca punct 
de comandă era agreabilă, confortabilă. Apartamentul lui 
fusese înţesat cu mobilier uzat şi cu o mulţime de 
antichităţi uluitoare, acumulate în timpul peregrinărilor. Aici 
aerul mirosea a mâncare şi a bere, paşii nu declanşau 
ecouri, aici era lumină, zgomot, viaţă. Şi pisici. 

Pisicile lui Tuf erau libere să circule prin aproape toată 
nava, dar majoritatea păreau a prefera să rămână în 
preajma lui Tuf. Erau şapte la număr. Haos, un cotoi cu păr 
lung, cenuşiu, cu ochi autoritari şi maniere indolente, 
dominatoare, era stăpânul a tot ce vedea. Putea fi găsit 
deseori pe consola principală a lui Tuf din camera de 
comandă, legănându-şi ca un metronom coada stufoasă. În 
cei cinci ani, Distrugere îşi pierduse energia şi câştigase în 
greutate. La început, păruse că n-o recunoaşte pe Tolly 
Mune, dar după câteva zile familiaritatea cea veche 
reapăruse, iar pisica reluase relaţiile din punctul în care 


fuseseră întrerupte. Uneori o însoțea pe comandanta de 
port în preumblările ei. Mai erau Ingratitudine, Îndoială, 
Ostilitate şi Bănuială. Pisoii cum le zicea Tuf, deşi 
ajunseseră deja pisici tinere. 

— Născuţi din Distrugere şi Haos, doamnă. Iniţial, au fost 
cinci pui. Am lăsat-o pe Nesăbuinţă pe Namor. 

— E bine să laşi nesăbuinţa în urmă. Dar nu mi-o pot 
imagina împărtăşită de o pisică. 

— Nesăbuinţă a dezvoltat o inexplicabilă slăbiciune 
pentru o tânără insuportabilă şi imprevizibilă, de origine 
namoriană. Din moment ce eu aveam mai multe pisici, iar 
ea nu avea nici una, mi s-a părut că fac un gest potrivit, 
ţinând seama de circumstanţe. Deşi felinele sunt fiinţe 
splendide, admirabile, au rămas relativ rare în această 
tristă galaxie modernă. Generozitatea mea înnăscută şi 
simţul datoriei faţă de tovarăşii mei oamenii m-au împins să 
ofer pisici unor planete precum Namor. O civilizaţie cu pisici 
e mai bogată, mai umană decât una lipsită de camaraderia 
lor unică. 

— Adevărat, zâmbi Tolly Mune. 

Ostilitate se afla la îndemână. Femeia o luă cu grijă, şi 
începu s-o mângâie. Avea blana foarte moale. 

— Ciudate nume le-ai dat! 

— Poate mai potrivite firii umane decât celei a felinelor, 
fu de acord Tuf. Le-am botezat dintr-o toană. 

Ingratitudine, Indoială şi Bănuială erau cenuşii, ca tatăl 
lor. Ostilitate - neagră cu alb, precum Distrugere. Îndoială 
era gălăgios şi gras, Ostilitate - agresiv şi irascibil, Bănuială 
- fricos, ascunzându-se mereu sub scaunul lui Tuf. Le 
plăcea să se joace împreună, o ceată impetuoasă. Se părea 
că o găseau pe Tolly Mune infinit de fascinantă şi se 
căţărau pe ea de fiecare dată când femeia îl vizita pe Tuf. 
Uneori, apăreau în cele mai neaşteptate locuri. Ostilitate îi 
sărise o dată în spate, când urca pe o scară, iar surpriza o 
şocase, tăindu-i respiraţia. Se obişnuise ca Îndoială să se 
caţere în poala ei în timpul mesei, cerşind de mâncare. 

Exista şi o a şaptea pisică: Dax. 

Dax, cu blana de culoarea nopţii şi cu ochii ca nişte 


beculeţe aurii. Dax, singurul parazit apatic pe care-l văzuse, 
care prefera să fie cărat în loc să meargă. Dax, care privea 
din buzunarul lui Tuf sau din spatele capelei acestuia. Dax, 
care nu se juca niciodată cu pisoii mai mari, care rareori 
scotea un sunet şi a cărui privire aurie reuşea să-l facă pe 
uriaşul, boierosul Haos să se mute de pe un scaun pe care-l 
doreau amândoi. Pisoiul cel negru era tot timpul cu Tuf. 

— Ăsta-i animalul care te ajută, îi zise Tolly Mune, 
arătându-l cu cuțitul în timp ce stăteau la masă, după vreo 
douăzeci de zile de la sosirea ei la bordul Arce;. Asta 
înseamnă că eşti... care-i termenul? 

— Există mai multe. Vraci, vrăjitor, magician. Cred că 
denumirile provin din miturile Străvechiului Pământ. 

— i se potrivesc. Uneori, am senzaţia că nava-i bântuită. 

— Acest lucru sugerează de ce-i mai înţelept să te bazezi 
pe intelect, nu pe simţuri. Primiţi asigurarea mea că, dacă 
ar exista fantome sau alte entităţi supranaturale la bordul 
Arcei, ar fi reprezentate prin mostre de celule, pregătite 
pentru clonare. N-am găsit asemenea mostre. Stocul meu 
include specii denumite uneori dracula cu glugă, fantome- 
de-vânt, Ilycantropi, vampiri, ghule, buruiana-vrăjitoarei şi 
altele asemenea, dar mi-e teamă că nu-s articolele 
autentice, mitice. 

— Foarte bine, zâmbi Tolly Mune. 

— Mai doriţi vin? E dintr-o recoltă rhianneză excelentă. 

— O idee bună, zise ea turnându-şi în pahar, deşi ar fi 
preferat un recipient care se storcea - lichidele neînchise 
erau nişte chestii care se scurgeau şi se împrăştiau oricând. 
Mi se uscase gâtul. N-ai nevoie de monştri, Tuf. Nava ta 
poate distruge cu uşurinţă planete întregi. 

— Evident, răspunse Tuf. Dar, la fel de evident, poate 
salva planete. 

— Cum ai salvat-o pe a noastră? Ai un al doilea miracol 
ascuns în mânecă? 

— Din păcate, miracolele sunt la fel de mitice precum 
fantomele şi spiriduşii, iar în mâneci se află doar braţele 
mele. Dar intelectul uman poate inventa lucruri aproape 
miraculoase, adăugă el, ridicându-se încet în picioare. Dacă 


aţi isprăvit plăcinta cu ceapă-umflată şi vinul, poate doriţi 
să mă însoţiţi în sala calculatorului. M-am străduit, plin de 
zel, să vă rezolv problema şi am ajuns la anumite concluzii. 
Tolly Mune se sculă imediat. 
— Să mergem! spuse ea. 


— Priviţi! 
Tuf apăsă o tastă. Pe unul dintre ecrane apăru un grafic. 
— Ce-i asta? întrebă Tolly Mune. 

— Graficul pe care l-am făcut în urmă cu cinci ani, 
răspunse Tuf; Dax sări în poala lui, iar Tuf mângâie pisoiul 
negru. Parametrii folosiţi au fost numărul de atunci al 
locuitorilor s'uthlamezi şi creşterea prevăzută a populaţiei. 
Analiza mea arată că resursele adiţionale de hrană, 
introduse în societatea dumneavoastră prin intermediul a 
ceea ce Cregor Blaxon a avut amabilitatea să numească 
„Inflorirea produsă de Tuf”, ar fi trebuit să vă dea un răgaz 
de minimum nouăzeci şi patru de ani standard, înainte ca 
spectrul foametei să amenințe iar S'uthlam-ul. 

— O extrapolare afurisită, care nu valorează nici cât o 
oală cu viermi! declară sec Tolly Mune. 

Tuf ridică un deget: 

— Un om mai uşuratic decât mine s-ar simţi ofensat de 
sugestia că această analiză ar fi fost eronată. Din fericire, 
am o fire stăpânită, tolerantă. Mai mult, n-aveţi dreptate, 
comandant de port Mune! Extrapolarea mea a fost atât de 
corectă pe cât era posibil. 

— Asta înseamnă că n-o să avem foamete şi dezastre 
peste optsprezece ani? Că vom avea abia peste un secol? 
Aş vrea să cred, dar... 

— N-am spus un asemenea lucru. Cu o marjă de eroare 
acceptabilă, ultima previziune s'uthlameză pare a fi 
corectă, atât cât am putut verifica. 

— Nu pot fi corecte ambele previziuni! Asta-i imposibil, 
Tuf! 

— Greşiţi, doamnă. În timpul celor cinci ani care au 
trecut, parametrii s-au schimbat. Aşteptaţi puţin. 

Se întinse şi apăsă alt buton. Altă linie, ce se 


A 


nălţa 


abrupt, apăru pe ecran. 

— Aceasta reprezintă curba actuală a creşterii populaţiei 
pe S'uthlam. Observaţi cum urcă. O rată uluitoare de 
creştere. Dacă aş avea un moment de înclinaţie poetică, aş 
spune că zboară. Din fericire, n-am asemenea înclinații. 
Sunt un om obişnuit, care vorbeşte obişnuit. Înainte de a 
spera într-o corectare a situaţiei dumneavoastră, e necesar 
să înţelegem această situaţie şi ce se va întâmpla în 
continuare. Totul e limpede. Cu cinci ani în urmă, am folosit 
resursele Arcei şi, dacă mi-aş permite să renunţ la modestia 
mea obişnuită, aş spune că v-am făcut un serviciu 
extraordinar de eficient. S'uthlamezii n-au pierdut timpul ca 
să strice tot ce-am realizat. Să fiu succint, comandant de 
port Mune. De îndată ce Inflorirea a prins rădăcini, ca să 
spun aşa, poporul dumneavoastră s-a repezit în camerele 
particulare pentru a-şi dezlănţui poftele carnale şi a se 
grăbi să aibă copii, începând să se reproducă mai iute ca 
niciodată. Dimensiunea familiei medii e mai mare ca acum 
cinci ani cu 0,0072 persoane, iar cetăţeanul mediu devine 
părinte mai devreme cu 0,0102 ani. Schimbări minore, veţi 
protesta dumneavoastră, dar care, înmulţite cu enorma 
populaţie a planetei dumneavoastră şi modificate de alţi 
parametri relevanţi, duc la o diferenţă dramatică. Ca să fiu 
mai precis, diferenţa între nouăzeci şi patru de ani şi 
optsprezece. 

Tolly Mune privi liniile care se încrucişau pe ecran. 

— Drace! mormăi ea. Ar fi trebuit să-mi închipui. 
Asemenea informaţii sunt secrete, din motive evidente, dar 
ar fi trebuit să ştiu, zise ea, strângând pumnii. Pe toţi dracii! 
Creg a dezlănţuit un carnaval prin canalele de ştiri, cu 
afurisita lui de Inflorire, aşa că nu-i de mirare că s-a 
întâmplat astfel. De ce ar fi avut oamenii reţineri să dea 
naştere la copii, din moment ce problema hranei fusese 
rezolvată? Blestematul de prim consilier le-a spus că 
sosiseră timpuri bune. Toţi zeroiştii afurisiţi se dovediseră a 
fi, încă o dată, nişte amărâţi de alarmişti anti-viaţă, iar 
tehnocraţii făcuseră încă o minune. De ce s-ar fi îndoit 
cineva că nu vor face alta şi alta? Da, trebuie să fii un bun 


enoriaş, să ai mulţi copii, să ajuţi omenirea să evolueze 
spre dumnezeire şi să învingă entropia. De ce nu? exclamă 
femeia, dezgustată. Tuf, de ce-s oamenii nişte idioţi 
amărâţi? 

— Întrebarea este mai dificilă decât dilema în care se află 
S'uthlam-ul, şi mă tem că nu-s capabil să răspund la ea. 
Dar dacă v-aţi apucat să distribuiţi blamuri, aţi putea să vă 
rezervaţi unele şi dumneavoastră. Chiar dacă impresia 
eronată a fost provocată de primul consilier Cregor Blaxon, 
cu certitudine că a fost confirmată, în minţile populare, de 
nefericitul discurs final ţinut de cel ce m-a întruchipat în 7uf 
şi Mune. 

— Ai dreptate. Sunt vinovată. Dar acum, toate acestea 
tin de domeniul trecutului. Intrebarea e ce putem face? 

— Dumneavoastră, puţin, răspunse Tuf, cu figura 
inexpresivă. 

— Şi tu? Ai săvârşit o dată miracolul pâinilor şi peştilor. 
Nu poţi să ne ajuţi şi a doua oară, Tuf? 

Haviland Tuf clipi. 

— Acum sunt un inginer ecolog mult mai experimentat 
decât atunci când am încercat prima oară să rezolv 
problema S'uthlamului. Sunt mai familiarizat cu seria de 
specii aflată în biblioteca de celule a Arcei şi cu efectul 
fiecăreia asupra unui ecosistem aparte. Chiar mi-am mărit 
stocul, într-o anumită măsură, în timpul călătoriilor mele ici 
şi colo. Într-adevăr, pot să vă fiu de folos. - Şterse ecranele 
şi-şi încrucişă mâinile pe burtă. - Dar vă va costa. 

— Ne va costa? Ţi-am plătit, nu ţii minte? Păienjeneii mei 
ti-au reparat nava afurisită! 

— Într-adevăr, după cum eu v-am reparat ecologia. De 
data asta, n-am de făcut alte reparaţii sau alte adaptări ale 
Arcei. Dumneavoastră, în schimb, se pare că v-aţi stricat 
ecologia încă o dată şi aveţi iar nevoie de serviciile mele. 
Consider că ar fi echitabil să fiu compensat pentru eforturile 
mele. Am multe cheltuieli, cea mai importantă fiind datoria 
către Port S'uthlam. Cu ajutorul trudei epuizante şi 
necontenite, pe nenumărate planete afectate, am procurat 
prima jumătate a celor treizeci şi trei de milioane de 


standarzi pe care mi le-aţi facturat, dar îmi rămâne o sumă 
egală de plătit, iar eu n-am decât cinci ani la dispoziţie s-o 
strâng. De unde să ştiu că va fi posibil? Poate următoarele 
zece planete pe care le voi vizita vor avea o ecologie 
ireproşabilă sau vor fi atât de sărăcite, încât voi fi obligat să 
le fac reduceri serioase, dacă voi dori să le ajut. Mărimea 
acestei datorii îmi frământă mintea zi şi noapte, influențând 
deseori limpezimea şi precizia gândurilor mele, făcându-mă 
astfel mai puţin eficient în profesia mea. Într-adevăr, am 
bănuiala subită că, înfruntând o provocare atât de uriaşă ca 
aceea ridicată de S'uthlam, realizările mele ar putea fi de 
departe superioare dacă mintea mi-ar fi limpede şi 
netulburată. _ 

Tolly Mune se aşteptase la aşa ceva. Il avertizase pe 
Creg, iar acesta îi acordase o oarecare autoritate bugetară 
limitată. Reuşi să se încrunte. 

— Cât vrei, Tuf? 

— Mi-a apărut în minte suma de zece milioane de 
standarzi. Fiind o cifră rotundă, poate fi scăzută din factura 
mea foarte uşor, fără a constitui o problemă dificilă de 
aritmetică. _ 

— Al naibii de mult! Poate aş reuşi să conving Inaltul 
Consiliu să-ţi scadă, să zicem, două milioane, dar nu mai 
mult. 

— Să cedăm fiecare şi să ne înţelegem la nouă milioane, 
zise Tuf, scărpinându-l cu degetele-i lungi pe Dax în spatele 
unei urechi micuţe; pisoiul îşi întoarse, tăcut, ochii aurii 
spre Tolly Mune. 

— Nouă nu-i un compromis între zece şi doi! 

— Sunt mai bun în calitate de inginer ecolog decât ca 
matematician. Poate opt? 

— Patru. Nu mai mult! Cregor o să mă facă zob! 

Tuf se uită la ea fără să clipească şi nu spuse nimic. 
Figura lui era calmă, rigidă, impasibilă. 

— Patru şi jumătate, zise ea sub greutatea acelei priviri; îl 
simţi pe Dax uitându-se la ea şi, brusc, se întrebă dacă 
pisica afurisită îi citea gândurile. Fir-ar să fie, ticălosul ăsta 
negru ştie cât de mult sunt autorizată să-ţi plătesc, nu? 


— O idee interesantă. Şapte milioane ar fi acceptabil. 
Sunt într-o dispoziţie generoasă. 

— Cinci şi jumătate! se răsti ea. Eşti de acord? 

Dax începu să toarcă liniştit. 

— În felul acesta, rămân cu o datorie netă de unsprezece 
milioane de standarzi, care trebuie plătită în cinci ani, 
răspunse Tuf. De acord, comandant de port Mune, dar cu o 
prevedere adițională. 

— Care? întrebă femeia, bănuitoare. 

— Voi prezenta soluţia mea primului consilier Blaxon şi 
dumneavoastră, într-o conferinţă publică, difuzată în direct 
de toate reţelele video, pe tot S'uthlam-ul. 

— Incredibil! hohoti Tolly Mune. Creg n-o să fie de acord. 
Poţi să uiţi ideea asta. 

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax şi nu spuse nimic. 

— Tuf, nu înţelegi ce dificultăţi există! Situaţia e prea 
instabilă. Trebuie să renunţi. 

Tăcerea continuă. 

— Ce dracu”! înjură ea. Scrie ce vrei să zici şi o să citim. 
Dacă nu ai de gând să declari nimic care ar putea să ne 
facă probleme, presupun că vom fi de acord. 

— Prefer ca remarcile mele să fie spontane. 

— Putem să înregistrăm conferinţa şi s-o difuzăm după 
ce-o prelucrăm. 

Haviland Tuf tăcu din nou, iar Dax se uită la ea fără să 
clipească. Tolly Mune privi în ochii aceia aurii, care ştiau, şi 
oftă. 

— Ai câştigat. Cregor o să fie furios, dar eu sunt eroina 
amărâtă, iar tu cuceritorul care s-a întors. Presupun că o să- 
| fac să înghită chestia asta. Dar de ce vrei un asemenea 
lucru, Tuf? 

— O toană. Mă apucă des. Probabil că doresc să savurez 
momentul în lumina publicităţii, să mă bucur de rolul meu 
de salvator. Poate vreau să arăt miliardelor de s'uthlamezi 
că n-am avut niciodată mustață. 

— Mai degrabă cred în spiriduşi şi stafii! Tuf, există 
motive pentru care mărimea populaţiei şi gravitatea crizei 
alimentare sunt ţinute secrete. Motive politice. Nu vrei să 


deschizi cutia asta cu viermi, nu? 

— O idee interesantă, zise Tuf, clipind, cu o figură 
inexpresivă, necomunicativă. 

Dax torcea. 


— Cu toate că nu-s obişnuit a vorbi în public, nici în 
lumina nemiloasă a publicităţii, începu Haviland Tuf, m-am 
simţit obligat faţă de mine însumi să vin în faţa 
dumneavoastră şi să explic anumite lucruri. 

Stătea în faţa unui teleecran de patru metri pătraţi, în 
cea mai mare sală din Casa Păianjenului - care avea o 
capacitate de o mie de locuri. Încăperea era plină. În faţă, 
pe primele douăzeci de rânduri, înghesuiți unii în alţii, 
stăteau reporterii de la ştiri, camerele lor miniaturizate din 
centrul frunţii înregistrând de zor scena. În spate, curioşi 
dornici să-l vadă - păienjenei de toate vârstele, sexele şi 
profesiunile, de la cibertehi şi birocraţi la eroticişti şi poeţi, 
viermi-de-sol bogaţi, care veniseră cu ascensorul să nu 
piardă spectacolul, muşte din sisteme solare îndepărtate ce 
se aflau în trecere prin pânză. Pe estradă, alături de Tuf, se 
aflau comandanta de port Tolly Mune şi primul consilier 
Cregor Blaxon. Zâmbetul lui Blaxon părea silit. Probabil că- 
şi amintea cum înregistraseră reporterii momentul lung, 
neplăcut, în care Tuf se uitase la mâna lui întinsă. Poate tot 
din acelaşi motiv arăta stânjenită Tolly Mune. 

lar Haviland Tuf arăta impresionant. Era mai înalt decât 
orice bărbat sau femeie din sală; pardesiul lui cenuşiu, din 
vinilin, mătura podeaua, iar pe capela verde, cu cozoroc, 
avea sigla CIE. 

— În primul rând, permiteţi-mi să subliniez că n-am avut 
mustață - această declaraţie provocă un râs general. Nici 
mult stimata comandantă de port nu s-a unit cu mine în 
contact sexual, conform videospectacolului, deşi n-am 
motive să mă îndoiesc că dânsa este o practicantă 
pricepută a artelor erotice, ale cărei favoruri ar fi extrem de 
apreciate de orice persoană căreia îi plac asemenea feluri 
de distracţii. 

Hoarda de ziarişti se întoarse, ca o fiară zgomotoasă cu o 


sută de capete, şi-şi aţinti al treilea ochi spre Tolly Mune. 
Comandanta de port se cufundase în scaun şi-şi freca 
tâmplele cu mâna. Oftatul ei se auzi până în al patrulea 
rând. 

— Aceste fărâmituri de informaţii sunt minore prin natura 
lor şi au fost expuse doar în interesul veridicităţii. Motivul 
major pentru care am insistat asupra lor e mai mult 
profesional decât personal. N-am nici o îndoială că oricine a 
urmărit ştirile e conştient de fenomenul pe care Înaltul 
Consiliu l-a numit „Înflorirea produsă de Tuf”. 

Cregor Blaxon zâmbi şi dădu din cap. 

— Presupun, totuşi, că nu cunoaşteţi iminenţa a ceea ce 
mi-aş permite să numesc Veştejirea S'uthlam-ului. 

Zâmbetul primului consilier se veşteji şi el, iar Tolly Mune 
tresări. Reporterii se răsuciră, în masă, către Tuf. 

— Sunteţi, într-adevăr, norocoşi că sunt un om care-şi 
onorează datoriile şi obligațiile, din moment ce 
reîntoarcerea mea în S'uthlam mi-a permis să intervin încă 
o dată în sprijinul dumneavoastră. lar fără ajutorul pe care 
sunt gata să vi-l acord, planeta dumneavoastră va trebui să 
înfrunte flămânzirea într-un termen scurt, de optsprezece 
ani standard. 

Urmă un moment de tăcere uluită. Apoi, în fundul sălii 
începu o încăierare. Mai mulţi oameni fură daţi afară cu 
forţa. Tuf nu acordă nici o atenţie incidentului. 

— După programul de inginerie ecologică pe care l-am 
iniţiat în timpul ultimei mele vizite a avut loc o creştere 
spectaculoasă a rezervelor dumneavoastră de hrană, prin 
mijloace relativ convenţionale, adică prin introducerea de 
noi specii de plante şi animale, proiectate să maximizeze 
productivitatea agriculturii dumneavoastră, fără a altera în 
mod serios ecologia planetei. Fără îndoială, sunt posibile şi 
alte eforturi în această privinţă, dar mă tem că momentul 
revenirii la ce-a fost a trecut de mult, iar un asemenea plan 
nu va sluji la nimic. Ca urmare, de data asta am acceptat 
drept fundamentală necesitatea de a face schimbări 
radicale în ecosistemul dumneavoastră şi în lanţul de 
hrană. Unii dintre dumneavoastră vor considera sugestiile 


mele neplăcute. Vă asigur că alte opţiuni pe care trebuie să 
le înfruntaţi - adică foamete, boli, războaie - sunt mult mai 
dezagreabile. Alegerea, bineînţeles, rămâne a 
dumneavoastră, nu visez s-o fac eu. 

Camera îngheţase, ca o cameră de păstrare crionică, şi 
fusese cuprinsă de-o tăcere de moarte, în afară de 
zbârnâitul mulţimii de ochi suplimentari. Haviland Tuf ridică 
un deget. 

— Primul! zise el, iar în spatele lui o imagine umplu 
ecranul, transmisă direct de pe calculatorul Arcei - 
imaginea unei monstruozităţi umflate, mare cât un deal, cu 
piele unsuroasă, sclipitoare, iar trupul lucind ca o gelatină 
roz, opacă. Animalul-de-carne. O parte importantă a 
terenului agricol este dedicată creşterii turmelor de 
animale, de diferite soiuri, pentru carnea ce face deliciul 
unei minorităţi reduse, bogate, de pe S'uthlam, care-şi 
poate permite un asemenea lux şi preferă să mănânce 
animale gătite. Extrem de ineficient. Aceste animale 
consumă mai multe calorii decât produc după ucidere şi, 
fiind produsul evoluţiei naturale, o mare parte din masa 
trupului lor este necomestibilă. De aceea, sugerez să 
eliminaţi imediat acele specii din ecosistemul planetei 
dumneavoastră.  Animalul-de-carne, după cum arată 
numele lui, este unul dintre cele mai notabile triumfuri ale 
ingineriei genetice. Cu excepţia unui mic nucleu, aceste 
creaturi sunt alcătuite din mase de celule ce se reproduc 
veşnic, fără porţiuni ale trupului irosite pentru lucruri 
neesenţiale, precum organe de simţ, nervi sau membre. 
Dacă am vrea să folosim o metaforă, l-am putea asemăna 
cu un cancer gigantic comestibil. Carnea animalului conţine 
toţi nutrienţii umani de bază şi e bogată în proteine, 
vitamine şi minerale. Un animal-de-carne adult, crescut în 
subsolul unui turn de apartamente de pe S'uthlam, va 
produce tot atâta carne comestibilă într-un an standard cât 
două turme actuale de-ale dumneavoastră, iar păşunile 
necesare acum pentru hrănirea acestor turme vor fi 
disponibilizate pentru culturi agricole. 

— Ce gust are chestia asta afurisită? strigă cineva din 


fundul sălii. 

Capul lui Haviland Tuf se mişcă uşor, iar el se uită direct 
spre vorbitor. 

—Întrucât eu nu sunt mâncător de carne de animal, nu 
pot răspunde pe baza unei experienţe personale. Imi 
imaginez, însă, că pentru cineva înfometat gustul va părea 
foarte bun. - După aceea, ridică mâna, cu palma în afară. - 
să continuăm. 

Imaginea din spatele lui se schimbă - ecranul arătă o 
câmpie netedă, nesfârşită, sub doi sori, plină, de la un 
capăt la celălalt al orizontului, cu plante - nişte chestii 
urâte, înalte cât Tuf, cu tulpinile şi frunzele de-un negru 
uleios, cu vârfurile îndoite sub greutatea unor păstăi 
dolofane, albicioase, din care picura un fluid gros, deschis 
la culoare. 

— Acestea sunt numite, din motive necunoscute mie, 
păstăi-tricotate. Cu cinci ani în urmă, v-am dat 
omnigrăunţe, a căror producţie calorică pe metru pătrat e 
spectaculos mai mare decât cea a nanogrâului, neoierbii 
sau a altor cereale pe care le foloseaţi până atunci. Am 
remarcat că aţi cultivat omnigrăunţele în mod extensiv şi 
aţi obţinut beneficiile scontate. Dar am observat că aţi 
continuat să semănaţi nanogrâu, neoiarbă, păstăi-aromate, 
mirosici şi numeroase alte tipuri de fructe şi legume, fără 
îndoială de dragul varietăţii şi plăcerii culinare. Acest lucru 
trebuie să înceteze. Varietatea culinară este un lux pe care 
s'uthlamezii nu şi-l pot permite. Cuvântul de ordine trebuie 
să fie eficienţa calorică. Fiecare metru pătrat de teren 
agricol de pe S'uthlam şi de pe asteroizii numiţi Cămări 
trebuie folosit imediat pentru păstăile-tricotate. 

— Ce-i lichidul ăla vâscos care se scurge? întrebă cineva. 

— Chestia asta e fruct sau legumă? vru să ştie un 
reporter. 

— Poţi face pâine din ea? se interesă altul. 

— Păstăile-tricotate, răspunse Tuf, nu sunt comestibile. 

Un vuiet subit cuprinse încăperea, în timp ce o sută de 
persoane strigau, dădeau din mâini, puneau întrebări şi 
ţineau discursuri. Haviland Tuf aşteptă până se făcu tăcere. 


— În fiecare an, după cum poate confirma primul 
consilier, dacă are amabilitatea, terenurile dumneavoastră 
agricole produc o parte în continuă scădere din necesarul 
de calorii al populaţiei s'uthlameze ce se extinde, diferenţa 
fiind obţinută prin producţia crescândă a fabricilor de 
hrană, în care petrochimicalele sunt prelucrate pentru a fi 
transformate în pişcoturi nutritive, paste şi alte lucruri 
sintetice comestibile. Din nefericire, petrolul este o resursă 
neregenerabilă, aşa că veţi rămâne fără el. Procesul poate 
fi întârziat, dar, în cele din urmă, va fi inexorabil. Fără 
îndoială, veţi importa de pe alte planete, dar comerțul 
interstelar nu vă poate aduce prea mult. Cu cinci ani în 
urmă, am introdus în mările dumneavoastră un plancton 
dintr-o varietate numită eşarfă neptuniană, ale cărui colonii 
acoperă acum plajele şi plutesc pe valurile de deasupra 
platformelor continentale. După ce va muri şi va putrezi, 
eşarfa  neptuniană poate servi ca substitut pentru 
petrochimicale în fabricile de hrană. Păstăile-tricotate pot fi 
considerate un analog neacvatic al eşarfei neptuniene. 
Păstăile produc un fluid care are anumite similarități 
biochimice cu ţiţeiul - suficient de asemănătoare pentru ca 
fabricile de hrană, după o readaptare minimală, uşor de 
efectuat pe o planetă cu indubitabila dumneavoastră 
experienţă tehnică, să-l poată folosi eficient pentru a-l 
transforma în mâncare. Dar trebuie să atrag atenţia că nu 
puteţi planta păstăile ici, colo, ca un supliment al culturilor 
actuale. Pentru un beneficiu maxim, trebuie să fie plantate 
pretutindeni,  înlocuindu-se complet  omnigrăunţele, 
neoiarbă şi altă floră pe care obişnuiaţi s-o folosiţi pentru 
alimentaţie. 

O femeie zveltă, din fundul sălii, se urcă pe scaun pentru 
a fi văzută din mulţime. 

— Tuf, cine eşti tu, ca să ne spui că trebuie să renunţăm 
la mâncarea adevărată? ţipă ea, furioasă. 

— Eu, doamnă? Sunt doar un umil inginer ecolog, angajat 
în practicarea profesiunii sale. Nu eu trebuie să iau decizii 
pentru dumneavoastră. Sarcina mea, atât de vizibil 
nerecunoscută, constă în a vă prezenta fapte şi a vă sugera 


anumite remedii posibile, care ar putea fi eficiente, chiar 
dacă-s neplăcute. Dar, în final, guvernul şi populaţia 
S'uthlamului vor hotărî ce cale vor urma. 

Auditoriul se agită din nou. Tuf ridică un deget. 

— Linişte, vă rog! Voi încheia curând prezentarea mea. 

Imaginea de pe teleecran se schimbă din nou. 

— Anumite specii şi strategii ecologice introduse cu cinci 
ani în urmă, când am fost prima oară angajat de S'uthlam, 
pot şi trebuie să fie folosite în continuare. Fermele de 
ciuperci şi mucegaiuri din subsolul oraşelor pot fi menținute 
şi extinse. Pot să vă arăt noi varietăţi de mucegaiuri. Există 
posibilităţi mai eficiente pentru cultivarea mărilor, metode 
care includ utilizarea fundului oceanelor, ca şi suprafaţa 
apelor. Creşterea eşarfei neptuniene poate fi stimulată şi 
încurajată, până va acoperi fiecare metru pătrat de oglindă 
a apelor sărate. Ovăzul-de-zăpadă şi tuberculii-de-tunel pe 
care le aveţi rămân speciile alimentare optime pentru 
regiunile arctice îngheţate. Deşerturile au fost făcute să 
înflorească, mlaştinile - asanate şi făcute productive. Tot ce 
se putea face solului sau mării s-a făcut. Rămâne doar 
aerul. De aceea, propun introducerea unui ecosistem 
complet, viu, în atmosfera superioară. Vedeţi în spatele 
meu, pe ecran, ultima verigă din acest lanţ nou al hranei, 
pe care propun să-l făuresc pentru dumneavoastră. Această 
creatură imensă, de culoare întunecată, cu aripi negre, 
triunghiulare, este un plutitor-pe-vânt claremontinez, numit 
şi ororo, un analog îndepărtat al unor specii mai bine 
cunoscute, precum zâna neagră din Kavalaanul Superior 
sau manta-cu-coadă-biciuitoare de pe Hemador. Un animal 
de pradă din atmosfera superioară, planor şi vânător, 
născut în înalturi, creatură a vântului, care trăieşte şi moare 
în zbor, fără să atingă vreodată solul sau marea. Intr- 
adevăr, o dată asolizat, un plutitor-pe-vânt piere curând, 
pentru că-i este imposibil să ajungă iarăşi în înalturi. Pe 
Claremont, specia este mică şi uşoară, iar despre carnea ei 
se spune că-i tare, ca tăbăcită. Mănâncă orice pasăre ce 
are ghinionul să se aventureze la altitudinea unde vânează, 
precum şi diferite microorganisme şi mucegaiuri aeriene, ca 


şi ciuperci purtate de vânt, pe care-mi propun să le introduc 
în atmosfera superioară. Am produs pentru S'uthlam un 
plutitor-pe-vânt modificat genetic, cu o deschidere a aripilor 
de vreo douăzeci de metri, cu capacitatea de a cobori până 
aproape de nivelul copacilor, cu masa trupului de vreo şase 
ori mai mare decât cea a originalului. Un sac mic cu 
hidrogen, situat în spatele organelor de simţ, va permite 
animalului să zboare în ciuda greutăţii mai mari. Cu 
aerocarele şi avioanele dumneavoastră, nu veţi avea nici o 
dificultate să vânaţi şi să ucideţi plutitorii-pe-vânt. Veţi 
descoperi că sunt o excelentă sursă de proteine. Dintr-o 
onestitate deplină, trebuie să adaug că aceste modificări 
ecologice nu vor fi gratuite. Microorganismele, ciupercile şi 
mucegaiurile se vor reproduce foarte repede pe cerul 
dumneavoastră, neavând duşmani naturali. Etajele 
superioare ale turnurilor rezidențiale mai înalte vor fi 
acoperite de mucegai şi ciuperci, aşa că va fi nevoie de 
curățenie suplimentară. Multe din păsările băştinaşe de pe 
S'uthlam şi acele specii pe care le-aţi adus de pe planete 
precum Tara sau Vechiul Pământ vor pieri, înlăturate de 
acest nou ecosistem aerian. În cele din urmă, cerul însuşi 
se va întuneca, veţi primi mult mai puţină lumină solară, iar 
climatul va suferi o schimbare permanentă. Însă n-am 
extrapolat aceste evenimente pentru mai mult de trei sute 
de ani. Din moment ce vă aşteaptă dezastrul într-un timp 
mult mai scurt - dacă nu se face nimic - continuu să 
recomand cursul evenimentelor pe care l-am expus. 

Reporterii de la ştiri săriră în picioare şi începură să 
răcnească întrebări. Tolly Mune era deprimată şi încruntată, 
în vreme ce primul consilier Cregor Blaxon rămăsese 
liniştit, privind drept înainte, cu un zâmbet pe figura-i 
ascuţită, slabă, cu ochii sticloşi. 

— Un moment, vă rog, se adresă vălmăşagului Haviland 
Tuf. Să concluzionez. Aţi auzit recomandările mele şi aţi 
văzut speciile cu ajutorul cărora intenţionez să reproiectez 
ecologia dumneavoastră. Fiţi atenţi! Presupunând că Înaltul 
Consiliu va opta într-adevăr pentru folosirea animalului-de- 
carne, a păstăilor-tricotate şi a păsării ororo, în felul pe care 


l-am expus, calculatoarele Arce; prevăd o remediere 
semnificativă a crizei alimentare. Priviţi! 

Toţi ochii se îndreptară spre teleecran. Chiar şi Tolly 
Mune întoarse capul. Primul consilier Cregor Blaxon, cu 
zâmbetul încă pe buze, se ridică de pe scaun, cu mâinile în 
buzunare, şi privi curajos ecranul. Pe acesta apăru o grilă, o 
linie roşie fugări una verde, iar datele se înşirară pe o axă, 
pe cealaltă fiind mărimea populaţiei. 

Zgomotul încetă. 

Tăcerea se prelungi. 

Apoi, într-un târziu, până şi cei din fundul sălii îl auziră pe 
Cregor Blaxon tuşind şi zicând: 

— Tuf, e greşit! 

— Domnule, vă asigur că nu. 

— Asta-i înainte, nu-i aşa? Nu după. Uite, toată 
ecoingineria, în cazul în care cultivăm doar păstăile alea, 
mările sunt acoperite de eşarfa neptuniană, cerul se 
întunecă din cauza hranei zburătoare, munţii-de-carne se 
află în fiecare pivniţă... 

— Animale-de-carne, îl corectă Tuf, dar recunosc că 
munte-de-carne dovedeşte un anumit fler... Aveţi darul 
limbajului colorat şi al terminologiei ce rămâne în memorie. 

— Toate astea, continuă încăpățânat Blaxon, sunt 
schimbări radicale, Tuf. Aş zice că avem dreptul să ne 
aşteptăm la îmbunătăţiri radicale. 

Câţiva loialişti începură să aclame. 

— Dar această schemă, concluzionă primul consilier, 
arată... dar poate o interpretez greşit. 

— Prim consilier, popor al S'uthlamului, zise Haviland Tuf, 
interpretarea dumneavoastră este corectă. Dacă adoptați 
fiecare sugestie a mea, veţi amâna cu adevărat ziua 
catastrofală a socotelilor. O veţi amâna, domnule, nu o veţi 
înlătura. Veţi avea foamete în masă peste optsprezece ani, 
după extrapolarea actuală, sau peste o sută nouă, după 
cum arată cealaltă extrapolare, dar veţi avea cu siguranţă 
foamete. Singura, adevărata şi permanenta soluţie nu se 
găseşte la bordul Arcei mele, ci în mintea şi măruntaiele 
fiecărui cetățean  s'uthlamez. Trebuie să  practicaţi 


abstinenţa şi să introduceţi imediat controlul naşterilor. 
Trebuie să încetaţi imediat procrearea fără discernământ! 
— Oh, nu! gemu Tolly Mune. 
Dar văzuse ce se petrecea şi sări în picioare, 
îndreptându-se spre el şi strigând să se formeze un cordon 
de securitate, înainte să se dezlănţuie iadul. 


— A devenit o amărâtă de obişnuinţă să te salvez, spuse 
Tolly Mune mult mai târziu, când se întorseseră în siguranţa 
navetei lui Tuf, Phoenix, aflată în dana de pe ramificaţia 
şase. 

Două plutoane de pază, înarmate cu puşti paralizante şi 
măciuci, stăteau în afara navei, ţinând la distanţă mulţimea 
zgomotoasă, ce sporea din ce în ce. 

— Ai o bere? întrebă ea. Am poftă de una. 

Alergarea înapoi la navetă fusese chinuitoare, chiar 
înconjurați de paznici. Tuf fugise în salturi uimitoare, bizare. 
Trebuia însă să recunoască faptul că avusese o viteză 
surprinzătoare. 

— Cum te simţi? se interesă Tolly. 

— O baie zdravănă a înlăturat majoritatea scuipatului de 
pe persoana mea, răspunse Haviland Tuf, aşezându-se pe 
scaun cu demnitate. Veţi găsi bere în frigiderul de sub 
masa de joc. Serviţi-vă, dacă doriţi. 

Dax începu să zgârie piciorul lui Tuf, înfigându-şi 
ghearele micuţe în stofa sinilie a costumului de paraşutist, 
în care se îmbrăcase acesta. Tuf întinse mâna-i imensă şi 
ridică motanul. 

— In viitor, îi spuse el cotoiului, va trebui să mă însoţeşti 
tot timpul, astfel încât să fiu avertizat despre posibilitatea 
ivirii unor asemenea manifestări. 

— Ai fi fost teribil de atenţionat, interveni Tolly Mune, 
scoțând o bere, dacă mi-ai fi spus că intenţionezi să 
condamni credinţa noastră, biserica şi întregul nostru mod 
amăraât de viaţă. Te aşteptai să-ţi dea o medalie? 

— Aplauze ar fi fost de ajuns. 

— Te-am avertizat cu mult timp în urmă, Tuf. Nu eşti 
popular pe S'uthlam dacă te declari anti-viaţă. 


— Refuz să fiu etichetat astfel. Mă exprim deschis în 
favoarea vieţii. Într-adevăr, creez zilnic viaţă în bazinele 
mele de clonare. Am o hotărâtă aversiune personală faţă de 
moarte, găsesc entropia dezgustătoare, iar dacă aş fi 
invitat să asist la moartea fierbinte a universului, aş 
prefera, cu siguranţă, să fac altceva. Cu toate acestea, 
comandant de port Mune, am spus ceea ce trebuia spus. 
Procrearea nelimitată, aşa cum o predică Biserica Evoluţiei 
Vieţii şi cum e practicată de majoritatea s'uthlamezilor, cu 
excepţia dumneavoastră şi a camarazilor dumneavoastră 
zeroişti, este iresponsabilă şi nebunească, producând o 
creştere în progresie geometrică a populaţiei, ceea ce, cu 
siguranţă, va distruge mândra dumneavoastră civilizaţie. 

— Haviland Tuf, profetul pieirii! oftă comandanta de port. 
Te plăceam mai mult în postura de ecolog tâlhar şi iubăreţ. 

— Oriunde mă duc, descopăr că eroii reprezintă o specie 
pe cale de dispariţie. Poate că-s mai plăcut din punct de 
vedere estetic când răcnesc neadevăruri liniştitoare printr- 
un filtru de păr facial, într-un videospectacol melodramatic, 
plin de fals optimism şi de complezenţă postcoitală. Un 
simptom al gravei boli s'uthlameze - preferința orbească 
pentru lucruri aşa cum le-ar vrea oamenii, nu aşa cum sunt. 
E timpul ca planeta pe care trăiţi să vadă adevărul gol- 
goluţ, fie că-i figura mea lipsită de păr sau foametea 
aproape certă din viitorul dumneavoastră. 

Tolly Mune sorbi din bere şi se uită la el. 

— Tuf, îţi aminteşti ce am spus acum cinci ani? 

— După câte ţin minte, aţi spus multe lucruri importante. 

— La sfârşit, se răsti ea nerăbdătoare. Când am decis să 
te ajut să fugi cu Arca, în loc să-l ajut pe Josen Rael să ţi-o 
ia. M-ai întrebat de ce şi ţi-am spus ce motive aveam. 

— Aţi spus că puterea corupe, că puterea absolută 
corupe în mod absolut, că Arca îi corupsese deja pe primul 
consilier Josen Rael şi pe colaboratorii săi, că era mai bine 
ca nava de germinare să rămână în posesia mea, pentru că 
eu sunt un om incoruptibil. 

Femeia avu un zâmbet şters. 

— Nu chiar, Tuf. Am spus că nu cred că există un om 


incoruptibil, dar dacă ar exista, acela ai fi tu. 

— Într-adevăr... zise Tuf, mângâindu-l pe Dax. M-aţi 
corectat. 

— Acum mă întreb din nou... Ştii ce-ai făcut? Pentru 
început, ai dărâmat alt guvern. Creg nu va supravieţui 
acestei poveşti. Ai spus întregii planete că-i un mincinos. 
Poate aşa-i corect: tu l-ai ridicat, tu l-ai doborât. Se pare că 
primii consilieri nu rezistă la putere multă vreme când 
apari. Dar să lăsăm asta. Ai spus unei mulţimi formate din 
vreo treizeci şi ceva de miliarde de membri ai Bisericii 
Evoluţiei Vieţii că cele mai profunde credinţe religioase ale 
lor nu-s decât vorbe goale. Şi că baza întregii filosofii 
tehnocratice, care a dominat politica guvernului timp de 
secole, e greşită. Vom fi norocoşi dacă la următoarele 
afurisite de alegeri nu-i vom avea din nou la putere pe 
expansionişti. lar dacă se întâmplă asta, vom avea război. 
Vandeen, Jazbo şi ceilalţi aliaţi nu vor tolera alt guvern 
expansionist. Probabil că m-ai distrus şi pe mine. Din nou. 
În afară de cazul în care picioarele mele afurisite vor fi mai 
iuți decât atunci când ai fost aici ultima oară. In loc de o 
iubită interstelară sunt o birocrată încuiată, bătrână, căreia 
îi place să mintă despre escapadele ei sexuale. Şi am ajutat 
anti-viaţa, oftă ea. Se pare că eşti decis să mă vezi în 
dizgrație. Dar asta nu-i nimic, Tuf. Pot avea grijă de mine. 
Problema principală rămâne că ţi-ai asumat rolul de a dicta 
politica a peste patruzeci de miliarde de oameni, având 
doar o vagă idee despre consecinţe. Cu ce autoritate? Cine 
ţi-a dat dreptul? 

— Consider că orice fiinţă umană are dreptul de a spune 
adevărul. 

— Şi dreptul de a cere ca o reţea planetară de ştiri să-i 
răspândească vorbele? De unde vine amărâtul ăsta de 
drept al tău? Există mai multe milioane de oameni pe 
S'uthlam, inclusiv eu, care fac parte din facțiunea zeroistă. 
N-ai spus nimic în plus faţă de ceea ce spunem noi de ani 
de zile. Tu ai strigat doar mai tare. 

— Sunt conştient că-i aşa. Sper că vorbele din această 
seară, indiferent cu câtă amărăciune au fost primite, vor 


avea până la urmă un efect benefic asupra politicii şi 
societăţii s'uthlameze. Poate că Cregor Blaxon şi tehnocraţii 
săi vor descoperi adevărul că nu poate exista o salvare 
reală în ceea ce a numit „Înflorirea produsă de Tuf”, iar 
dumneavoastră i-aţi spus „miracolul pâinilor şi peştilor”. 
Poate că, din acest moment, politica şi opiniile se vor 
schimba. Poate că facțiunea zeroistă va triumfa la 
următoarele alegeri. 

Tolly Mune se încruntă. 

— Al naibii de puţin probabil, după cum ştii prea bine. Şi 
dacă zeroiştii vor câştiga, se pune problema ce dracu' 
putem face. Vom avea dreptul să impunem controlul 
naşterilor? M-aş mira. Oricum, să lăsăm asta. Ideea mea e 
că nu deţii monopolul afurisitului de adevăr. Orice zeroist ar 
fi putut ţine discursul tău. Ce naiba, jumătate din tehnocraţi 
ştiu ce conţine registrul de stare civilă! Creg nu-i prost. 
Cum n-a fost nici sărmanul Josen. Ceea ce ţi-a permis să 
faci ce-ai făcut a fost puterea, Tuf. Puterea Arcei. A 
ajutorului pe care puteai să-l dai sau să nu-l dai, după plac. 

— Intr-adevăr... clipi Tuf. Nu pot să vă contrazic. Tristul 
adevăr al istoriei este că masele iraționale îl urmează pe cel 
puternic, nu pe cel înţelept. 

— Şi tu ce eşti, Tuf? 

— Doar un umil... 

— Da, da, se răsti ea. Ştiu, un afurisit de umil inginer 
ecolog. Un umil inginer ecolog care a decis, de capul lui, să 
facă pe profetul. Un umil inginer ecolog care a vizitat 
S'uthlam-ul exact de două ori în viaţă, cu totul vreo sută de 
zile, dar se consideră îndreptăţit să ne răstoarne guvernul, 
să ne discrediteze religia, să spună unei mulţimi de 
patruzeci şi ceva de miliarde de persoane necunoscute câţi 
copii amărâţi trebuie să aibă. Concetăţenii mei pot fi proşti, 
cu vederi înguste, orbi, dar sunt ai mei, Tuf! Nu cred că-s de 
acord cu venirea ta aici în scopul de a ne remodela conform 
vederilor tale luminate! 

— Resping această acuzaţie, doamnă! Oricare ar fi 
standardele mele personale, nu caut să le impun pe 
S'uthlam. M-am străduit să elucidez anumite adevăruri, să 


fac populaţia dumneavoastră conştientă de anumite ecuaţii 
reci, nemiloase, al căror rezultat fiind cu certitudine 
dezastrul, iar acest lucru nu poate fi schimbat prin credinţe, 
rugăciuni sau poveşti de dragoste melodramatice pe 
reţeaua video. 

— Ai fost plătit... începu Tolly Mune. 

— Insuficient, o întrerupse Tuf. 

Femeia zâmbi, fără să vrea. 

— Ai fost plătit pentru inginerie ecologică, Tuf, nu pentru 
instruire religioasă sau politică. Mulţumesc! 

— Cu plăcere, comandant de port Mune. Ecologie... Să 
analizăm cuvântul, dacă vreţi. Să medităm asupra 
înţelesului său. Probabil că un ecosistem poate fi asemănat 
cu o mare maşinărie biologică. Dacă vom continua această 
analogie, umanitatea ar putea fi considerată o parte a 
maşinăriei. O parte importantă - motorul sau un circuit- 
cheie -, dar nu ceva în afara mecanismului, după cum se 
crede în mod greşit. În concluzie, atunci când unul ca mine 
reface o ecologie, trebuie, în mod necesar, să remodeleze 
şi oamenii. 

— Mă înfiorezi, Tuf! Ai stat prea mult singur pe nava asta! 

— O opinie pe care n-o împărtăşesc. 

— Oamenii nu-s inele-pulsatorii vechi sau ţevi de blaster, 
să-i poţi regla. 

— Oamenii sunt mai complecşi şi mai recalcitranţi decât 
orice componentă mecanică, electronică sau biochimică, fu 
de acord Tuf. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— S'uthlamezii sunt deosebit de dificili. 

Tolly Mune scutură din cap. 

— Aminteşte-ţi ce-am spus! Puterea corupe. 

— Într-adevăr. 

În acest context, femeia nu-şi dădu seama ce înţeles 
atribuise el vorbelor. 

Haviland Tuf se ridică de pe scaun. 

— Sejurul meu aici va înceta în scurt timp, spuse el. Chiar 
în acest moment, cronourzeala Arcei accelerează creşterea 
organismelor din bazinele de clonare. Vasiliscul şi Manticora 


sunt pregătite să facă livrarea, în cazul în care Cregor 
Blaxon - sau succesorul său - va decide, până la urmă, să- 
mi accepte recomandările. Estimez că, în zece zile, 
S'uthlam-ul va avea animale-de-carne, păstăi-tricotate, 
ororo şi celelalte. lar după aceea voi pleca. 

— Încă o dată abandonată de iubitul meu legat de stele, 
zise înciudată Tolly Mune. Poate reuşesc să scot ceva din 
asta... 

Tuf se uită la Dax. 

— Uşurinţă condimentată cu amărăciune, comentă el, 
apoi se uită iar la cotoi şi clipi. Cred că am adus un mare 
serviciu S'uthlamului. Regret orice neplăcere personală 
provocată de metodele mele. Nu aceasta mi-a fost intenţia. 
Permiteţi-mi să fac unele mici remedieri. 

Femeia se uită cu duritate la el. 

— Cum ai să faci asta, Tuf? 

— Un cadou mărunt. Nu m-am putut împiedica să nu 
remarc, pe când eraţi la bordul Arce;, afecțiunea cu care aţi 
tratat pisoii. Şi nici faptul că aceasta a fost reciprocă. Aş 
dori să vă dăruiesc două dintre pisicile mele, ca dovadă a 
stimei ce v-o port. 

— Sperând că aceste adevărate terori vor izgoni oamenii 
siguranţei care vor veni să mă aresteze? mârâi Tolly Mune. 
Nu, Tuf. Apreciez oferta, mă tentează cu adevărat, dar 
paraziţii sunt ilegali în pânză, ţii minte? Nu-i pot lua. 

— În calitate de comandant de port, aveţi autoritatea să 
schimbaţi regulamentul respectiv. 

— Oh, da! Ar fi grozav! Anti-viaţă şi coruptă! Aş deveni 
teribil de populară! 

— Sarcasm, îl informă Tuf pe Dax. 

— Şi ce-o să se întâmple cu ele după ce voi fi schimbată 
din funcţie? 

— Am încredere în abilitatea dumneavoastră de a 
supravieţui acestei furtuni politice, aşa cum aţi ocolit-o pe 
cea de dinainte. 

— Drăguţ din partea ta, râse ea răguşit. Dar n-o să 
meargă. 

Haviland Tuf rămase tăcut, cu figura-i golită de orice 


expresie. În cele din urmă, ridică un deget. 

— Am imaginat o soluţie. Pe lângă cei doi pisoi, vă voi 
dărui o navă. După cum ştiţi, am o supraabundenţă de 
nave. Puteţi păstra pisicile acolo, la bordul ei, adică, din 
punct de vedere tehnic, în afara jurisdicției Portului 
S'uthlam. Vă voi lăsa şi hrană suficientă pentru cinci ani, ca 
să nu se poată spune că daţi aşa-zişilor paraziți caloriile de 
care au nevoie fiinţele umane flămânde. Pentru a vă 
susţine în viitor imaginea publică veştejită, puteţi anunţa la 
ştiri că aceste două feline sunt ostatici care garantează că- 
mi voi ţine promisiunea de a reveni pe S'uthlam, peste cinci 
ani. 

Tolly Mune lăsă să i se întindă pe figura-i urâtă un 
zâmbet chinuit. 

— S-ar putea să meargă, fir-ar să fie! Îmi vine greu să 
rezist! Şi o navă, ai zis? 

— Într-adevăr. 

— Eşti prea convingător, rânji ea. În regulă. Ce pisici? 

— Îndoială şi Ingratitudine. 

— Sunt convinsă că aici se ascunde o aluzie, dar nu-mi 
pasă. Şi hrană pentru cinci ani? 

— Suficientă până în ziua când, peste cinci ani, mă voi 
reîntoarce să plătesc restul facturii. 

Tolly Mune se uită la el - figura lungă, albă, calmă, 
mâinile albe încrucişate pe burta umflată, capela cu 
cozoroc pe capul chel, pisoiul negru în poală. Se uită la el 
îndelung, insistent, apoi, fără un motiv pe care să-l ştie, 
mâna îi tremură un pic, iar berea curse din paharul deschis 
pe mâneca ei. Simţi umezeala rece pătrunzând în bluză, 
scurgându-se spre încheietura mâinii. 

— Oh, ce bucurie! zise ea. Tuf şi iarăşi Tuf! Abia aştept! 


5. O FIARĂ PENTRU NORN 


Când îl găsi bărbatul slăbănog, Haviland Tuf bea singur, 
în colţul cel mai întunecos al berăriei din Tamber. Îşi ţinea 
coatele pe masă, iar creştetul capului său chel aproape 
atingea grinda joasă, din lemn, de deasupra. Patru halbe 
goale stăteau în faţa lui, cu interiorul mânjit de inele de 
spumă, în timp ce o a cincea, pe jumătate plină, era ţinută 
în mâinile lui uriaşe, albe. 

Dacă Tuf îşi dăduse seama de privirile curioase pe care le 
îndreptau ceilalţi, din când în când, spre el, nu arătase prin 
nimic. 

Îşi sorbea berea metodic, cu figura inexpresivă. Părea 
bizar şi solitar aşa cum bea de unul singur, în separeu... 

Dar nu era chiar singur. Pe masă, în faţa lui, stătea Dax, 
un ghem de blană neagră. Din când în când, Tuf punea 
halba jos şi-şi mângâia alene însoţitorul tăcut. Dax nu se 
clintea din poziţia lui confortabilă dintre halbele goale. 
Motanul era la fel de mare, în comparaţie cu alte pisici, pe 
cât era Haviland Tuf faţă de alţi oameni. 

Când bărbatul slăbănog veni spre separeul lui Tuf, acesta 
nu zise nimic. Se uită la el, clipi şi aşteptă să spună ce voia. 

— Eşti Haviland Tuf, vânzătorul de animale, afirmă 
bărbatul cel slab. 

Intr-adevăr, individul era un bărbat dureros de slab. 
Veşmintele lui, din piele neagră şi blană cenușie, atârnau 
pe el, încreţindu-se ici, colo. Dar se vedea că-i un personaj 
de oarecare importanţă, din moment ce purta pe frunte, 
sub claia de păr negru, o coroniţă îngustă din alamă. lar 
degetele îi erau împodobite de o mulţime de inele. 

Tuf îl scărpină pe Dax în spatele unei urechi negre. 

— Nu-i suficient că solitudinea noastră a fost încălcată, îi 
spuse el pisicii, vocea sa de bas profund fiind doar un pic 
modulată. N-a fost suficient că mâhnirea noastră a fost 
violată. Se pare că trebuie să suportăm calomnii şi insulte. 
Domnule, se adresă el bărbatului slăbănog, sunt cu 
adevărat Haviland Tuf şi poate că s-ar putea spune că, într- 


un fel, fac negoţ cu animale. Dar poate că nu mă consider 
vânzător de animale. Poate mă consider inginer ecolog. 

Slăbănogul dădu din mână, iritat, şi se aşeză neinvitat pe 
banca din faţa lui Tuf. 

— Am auzit că ai o veche navă de germinare a CIE. Asta 
nu te face inginer ecolog, Tuf. Au murit cu toţii, de veacuri. 
Dar dacă preferi să ţi se spună inginer ecolog, foarte bine. 
Am nevoie de serviciile tale. Vreau să cumpăr un monstru, 
o fiară mare, fioroasă. 

— Aha, se adresă Tuf din nou pisicii, străinul care s-a 
aşezat nepoftit la masa mea vrea să cumpere un monstru! 
Cu regret vă informez că solicitarea dumneavoastră e 
zadarnică.  Monştrii sunt făpturi mitologice, domnule, 
precum stafiile, vârcolacii şi birocraţii competenţi. Mai mult, 
în acest moment nu mă ocup de vânzarea de animale, nici 
de alte aspecte ale profesiei mele. Consum această 
excelentă bere tamberkineză şi jelesc. 

— Jeleşti? se interesă slăbănogul. Pe cine? 

Nu părea că are chef să plece. 

— Jelesc o pisică, îi răspunse Haviland Tuf. Se numea 
Distrugere şi mi-a fost tovarăşă ani îndelungaţi, domnule. A 
murit pe o planetă numită Alyssar, pe care am avut 
nenorocul s-o vizitez. De mâna unui prinţişor barbar de 
acolo, un tip deosebit de respingător. 

Se uită la coroniţa slăbănogului. 

— Nu cumva sunteţi şi dumneavoastră un prinţişor 
barbar? 

— Bineînţeles că nu. 

— Norocul dumneavoastră. 

— Îmi pare rău de pisica ta, Tuf. Îţi înţeleg simţămintele, 
da, da, am trecut prin aşa ceva şi eu, deo mie de ori. 

— De o mie de ori, repetă sec Tuf. Ar trebui să aveţi în 
vedere eforturi mai serioase pentru îngrijirea animalelor 
dumneavoastră. 

Slăbănogul ridică din umeri. 

— Animalele mor. N-ai ce să faci. Colţi, gheare şi toate 
celelalte, da, da... ăsta-i destinul lor. A trebuit să mă 
obişnuiesc să le văd ucise pe cele mai bune, chiar în faţa 


ochilor mei. Despre asta am venit să vorbesc cu tine, Tuf. 

— Într-adevăr? 

— Mă numesc Herold Norn şi sunt maestru principal 
pentru animale al casei mele, una dintre Cele 
Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica. 

— Lyronica. Numele nu mi-e complet necunoscut. O 
planetă mică, puţin colonizată, cu oarecare înclinații 
sălbatice, dacă ţin bine minte. Poate asta explică 
transgresiunea manierelor civilizate... 

— Sălbatice? zise Norn. Pălăvrăgeli tamberkineze, Tuf! 
Fermieri afurisiţi! Lyronica este bijuteria sectorului. Ai auzit 
de arenele noastre pentru animale? 

Haviland Tuf îl scărpină încă o dată pe Dax după ureche, 
un scărpinat ciudat, ritmic, iar motanul se descolăci, căscă 
şi-l privi pe slăbănog cu ochi mari, aurii, strălucitori. Toarse 
încet. 

— Mici pepite de informaţii mi-au căzut în urechi, în 
timpul  peregrinărilor mele. Poate veţi binevoi să vă 
dezvoltați propunerea, Herold Norn, astfel încât eu şi Dax s- 
o putem analiza. 

Herold Norn îşi frecă mâinile şi dădu din cap. 

— Dax? Sigur. Un animal frumos, deşi eu personal nu-s 
atras de animalele care nu pot lupta. Am spus întotdeauna 
că adevărata frumuseţe constă în puterea de a ucide. 

— O atitudine idiosincratică, declară Tuf. 

— Nu, nu, îl contrazise Norn. Deloc. Sper că munca ta aici 
nu te-a molipsit de mofturile tamberkineze. 

Tuf îşi goli halba în tăcere, apoi făcu semn pentru încă 
două. Ospătarul le aduse prompt. 

— Mulţumesc, zise Norn, când halba fu aşezată, aurie şi 
înspumată, în faţa lui. 

— Continuaţi, domnule. 

— Da. Ei bine, Cele Douăsprezece Mari Case de pe 
Lyronica se întrec în arenele pentru animale. A început... cu 
secole în urmă. Înainte de asta, casele se războiau. Aşa-i 
mai bine. Onoarea familiei e păstrată, se fac averi, nu-i 
omorât nimeni. Vezi, fiecare casă stăpâneşte moşii imense, 
larg întinse pe planetă şi, pentru că teritoriul este slab 


colonizat, viaţa animală prosperă. Seniorii Marilor Case au 
decis, cu mulţi ani în urmă, în vremuri de pace, să aibă loc 
lupte de animale. Un divertisment plăcut, înrădăcinat adânc 
în istorie. Poate ai auzit de vechiul obicei al luptelor de 
cocoşi şi de poporul de pe Vechiul Pământ, romanii, care 
puneau tot felul de fiare ciudate să se lupte între ele în 
arenele mari pe care le aveau? 

Norn se opri şi sorbi din bere, aşteptând un răspuns, dar 
Tuf îl mângâie pe Dax şi nu zise nimic. 

— N-are importanţă, spuse în cele din urmă lyronicanul 
şi-şi şterse spuma de la gură cu dosul palmei. Acesta a fost 
începutul sportului. Fiecare casă are terenul ei anume şi 
animalele ei specifice. Casa de Varcour, de exemplu, se 
întinde în sudul fierbinte, mlăştinos. Îi place să trimită în 
arenă şopârle-lei uriaşe. Feridian, un domeniu de la munte, 
şi-a făcut averea cu ajutorul unei specii de maimuţe-de- 
munte, numite, după cum e normal, feridian. Propria mea 
casă, Norn, se află pe câmpiile înierbate de pe întinsul 
continent din nord. Am trimis o sută de fiare diferite să 
lupte în arenă, dar suntem celebri pentru colţ-de-oţel-i. 

— Colţ-de-oţel-i! Numele este evocator. 

— Da, spuse mândru Norn, zâmbind. Ca maestru 
principal pentru animale, am pregătit mii. Oh, sunt nişte 
animale drăguţe! Mari cât tine, cu blana de cea mai 
minunată culoare albastră-neagră, aprige şi neobosite! 

— Pot presupune că aceşti colţ-de-oţel-i sunt de 
descendență canină? 

— Dar cu ce canini! 

— Şi-mi cereţi un monstru. 

Norn sorbi iar din bere. 

— Adevărat, adevărat. Oamenii de pe zece planete 
învecinate vin pe Lyronica pentru a privi fiarele luptând în 
arenă şi pentru a paria cine va învinge. Se înghesuie 
îndeosebi în Arena de Bronz, care se află, de şase sute de 
ani, în Oraşul Tuturor Caselor. Acolo se duc cele mai mari 
lupte. Bogăția caselor noastre, a planetei noastre, a ajuns 
să depindă de ele. Fără ele, bogaţii de pe Lyronica ar fi la 
fel de săraci ca fermierii de pe Tamber. 


— Da... 

— Înţelegi, bogăţia asta este distribuită caselor în funcţie 
de onoarea lor, în funcţie de victoriile lor. Casa de Arneth a 
ajuns cea mai mare şi mai puternică din cauză că are multe 
fiare ucigătoare pe diferitele sale domenii. Rangul celorlalte 
e în concordanţă cu rezultatele obţinute în Arena de Bronz. 

— lar Casa de Norn e ultima şi cea de pe urmă dintre 
Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica, zise Tuf, 
clipind, în timp ce Dax toarse mai puternic. 

— Ştii? 

— Domnule, sare în ochi! Dar îmi vine în minte o obiecţie. 
Conform regulilor Arenei de Bronz, nu va fi considerată 
lipsită de etică procurarea şi introducerea în concurs a unor 
specii care nu-şi au sorgintea pe faimoasa dumneavoastră 
planetă? 

— Există precedente. Cu vreo şaptezeci de ani în urmă, a 
venit un concurent chiar de pe Vechiul Pământ, cu o 
creatură numită lup de pădure, pe care o antrenase. Casa 
de Colin l-a sprijinit, într-un moment de nebunie. Sărmana 
lui fiară a fost asmuţită asupra unui colţ-de-oţel nornian şi 
s-a dovedit departe de a-l egala. Mai există şi alte cazuri. In 
ultimii ani, din nefericire, colţ-de-oţel-ii noştri nu s-au 
înmulţit bine. Animalele sălbatice de pe câmpii au murit, iar 
cele care au rămas au devenit iuți şi au învăţat să se 
ferească, fiind greu pentru oamenii casei noastre să le 
captureze. În cuştile de înmulţire, rasa pare să se fi moleşit, 
în ciuda eforturilor mele şi ale maeștrilor pentru animale de 
dinaintea mea. Norn a câştigat puţine victorii în ultima 
vreme, iar eu nu voi rămâne maestru principal dacă nu fac 
ceva. Am ajuns săraci. Când am auzit că Arca a venit pe 
Tamber, am decis să te caut. Vreau să încep o nouă eră de 
glorie pentru Norn, cu ajutorul tău. 

Haviland Tuf rămase foarte liniştit. 

— Înţeleg dilema pe care trebuie s-o înfruntaţi. Dar ţin să 
vă informez că nu obişnuiesc să vând monştri. Arca este o 
navă de germinare, proiectată de Imperialii Pământului cu 
mii de ani în urmă pentru a-i decima pe hrangani prin 
biorăzboi. Pot descărca un adevărat corn al abundenței de 


boli şi molime, iar în biblioteca de celule am material de 
clonare pentru nenumărate specii din mai mult de o mie de 
planete, dar monştri adevăraţi, de soiul de care am înţeles 
că aveţi nevoie, sunt într-o cantitate ceva mai redusă. 

Herald Norn păru dezamăgit. 

— Deci, n-ai nimic? 

— Nu acestea au fost cuvintele mele. Bărbaţii şi femeile 
din dispărutul Corp al Inginerilor Ecologi utilizau, din timp în 
timp, specii pe care cei neinformaţi sau superstiţioşi le-ar fi 
etichetat drept monstruoase, din motive atât psihologice, 
cât şi ecologice. Am câteva asemenea animale în stoc - un 
număr ridicol, poate doar câteva mii, oricum nu mai mult 
de zece mii. Pentru a da o cifră mai exactă, ar trebui să-mi 
consult calculatorul. 

— Câteva mii de monştri! se însufleţi iar Norn. Un stoc 
mai mult decât suficient! Cu siguranţă că vei găsi în el şi o 
fiară pentru Norn! 

— Poate că da. Sau poate că nu. Există două posibilităţi. 

II privi pe Norn, cu figura lungă calmă, lipsită de emotie, 
şi continuă: 

— Problemele de pe Lyronica îmi trezesc interesul într-un 
mod neserios, dar sunt fără angajament profesional pentru 
moment, după ce am oferit tamberkinezilor o pasăre care 
să-i scape de infestarea cu viermi-de-rădăcină. Mă 
interesează să  cercetez mai îndeaproape planeta 
dumneavoastră şi situaţia de acolo. Să ne întoarcem în 
Norn, domnule. Voi duce Arca pe Lyronica şi voi vedea 
arenele pentru animale, apoi vom decide ce-i de făcut. 

— Excelent! zâmbi Norn. Plătesc eu rândul ăsta! 

Dax torcea tare, ca o navetă care cobora. 


Arena de Bronz se afla chiar în centrul Oraşului Tuturor 
Caselor, în locul în care cartierele stăpânite de Cele 
Douăsprezece Mari Case se întâlneau ca nişte felii ale unei 
plăcinte uriaşe. Fiecare enclavă a oraşului întortocheat, din 
piatră, era înconjurată de ziduri. Fiecare purta un steag cu 
culorile sale distinctive, fiecare avea propria-i ambianţă şi 
stil. Dar toate se întâlneau la Arena de Bronz. 


De fapt, Arena nu era din bronz, ci mai mult din piatră 
neagră şi lemn lustruit. Se bomba în sus, fiind mai înaltă 
decât toate clădirile, cu excepţia câtorva turnuri şi minarete 
izolate. Avea deasupra o cupolă din bronz strălucitor, care 
sclipea în razele portocalii ale apusului. Din ferestre înguste 
priveau gargui - sculptați în piatră, forjaţi în fier, turnaţi în 
bronz. Porţile imense din zidurile de piatră neagră erau 
făurite tot din metal. Existau douăsprezece, câte una 
pentru fiecare cartier diferit al Oraşului Tuturor Caselor. 
Culorile şi gravurile de pe fiecare corespundeau casei 
respective. 

Soarele Lyronicii era un pumn de flăcări roşii ce mânjeau 
orizontul spre vest, când Herald Norn îl conduse pe 
Haviland Tuf la jocuri. Oamenii de casă abia aprinseseră 
torţele cu gaz - obeliscuri din metal care se înălţau ca nişte 
dinţi ascuţiţi într-un inel în jurul Arenei de Bronz - iar 
clădirea veche, gheboasă, fusese înconjurată de stâlpi 
pâlpâitori de flăcări albastre şi portocalii. Tuf îl urmă pe 
Herald Norn, într-o mulţime de spectatori şi oameni care 
pariau, pe ulițele pe jumătate pustii ale cartierului nornic, 
pe o stradă pavată cu rocă sfărâmată, trecând printre 
doisprezece  colţ-de-oţel-i din bronz, care mârâiau şi 
scuipau, în poziţii veşnice, de pe fiecare latură. Apoi ieşiră 
pe larga poartă Norn. Uşile erau făcute dintr-un amestec de 
abanos şi alamă. Paznicii în uniforme, înveşmântaţi tot în 
piele neagră şi blană cenuşie ca şi Herald Norn, îl 
recunoscură pe maestrul pentru animale şi-l lăsară să intre. 
Ceilalţi se opriră să plătească, dând monede de aur sau 
oţel. 

Arena era cel mai mare teren pentru animale. O 
adâncitură acoperită cu nisip alcătuia podeaua pentru 
luptă, aflată mult sub nivelul solului şi înconjurată de ziduri 
din piatră înalte de patru metri. Chiar de lângă ziduri 
începeau rândurile de scaune ce înconjurau ascendent 
arena, urcând până la porţi. Existau suficiente locuri pentru 
treizeci de mii de persoane, se fălise Norn, dar Tuf observă 
că de pe cele din spate nu prea se vedeau animalele, iar 
altele erau mascate de stâlpii de oţel. Prin clădire se aflau 


răspândite boxe pentru pariuri. 

Herald Nord îl conduse pe Tuf la cele mai bune scaune 
din arenă, în faţa sectorului Norn, despărțite doar de un 
parapet de peretele vertical de patru metri ce înconjura 
nisipul pe care avea loc lupta. Scaunele nu erau şubrede, 
din lemn şi fier, ca acelea din rândurile de sus, ci adevărate 
tronuri din piele, suficient de largi să încapă în ele chiar şi 
trunchiul masiv al lui Tuf. Şi de-o comoditate luxoasă. 

— Fiecare scaun este capitonat cu pielea unei fiare care 
a murit în mod nobil acolo jos, îi explică Herald Norn lui Tuf, 
în timp ce se aşezau. 

In faţa lor, o echipă în uniforme albastre, dintr-o bucată, 
târau spre intrare carcasa unui animal groaznic la 
înfăţişare, acoperit cu pene. 

— O pasăre luptătoare a Casei Dealurilor Wrai, explică 
Norn. Maestrul Wrai pentru animale a trimis-o să înfrunte o 
şopârlă-leu varcouriană. O alegere nu tocmai fericită. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. Rămase ţeapăn, drept, 
îmbrăcat într-un pardesiu cenuşiu din vinilin ce-i ajungea 
până la glezne, cu umeri bombaţi. Pe cap purta o capelă 
verde cu cozoroc, având ca emblemă theta auriu al 
inginerilor ecologi. Ţinea mâinile albe încrucişate pe burtă, 
în timp ce Herald Norn îl potopea cu un şuvoi de vorbe. 

Când vorbi crainicul arenei, tunetul vocii sale amplificate 
bubui în jur: 

— Al cincilea meci. Din partea Casei de Norn, un colţ-de- 
oţel mascul, în vârstă de doi ani, cântărind 2,6 chintale, 
antrenat de maestrul junior pentru animale, Kers Norn. 
Debutant în Arena de Bronz. 

Chiar sub ei, metalul scrâşni pe metal şi o creatură de 
coşmar sări în arenă. Colţ-de-oţel-ul era un gigant miţos, cu 
ochi roşii, înfundaţi în orbite, şi cu două şiruri de dinţi 
încovoiaţi de pe care se scurgeau bale - un lup crescut 
peste măsură, încrucişat cu un tigru-cu-colţi-sabie, cu 
picioarele groase cât copacii tineri, având viteza şi supleţea 
de ucigaş ascunse doar parţial de blana neagră-albăstruie 
care acoperea muşchii ce jucau. Colţ-de-oţel-ul mârâi, iar 
arena reflectă ecoul sunetului. Ovaţii se dezlănţuiră peste 


tot. 

Herold Norn zâmbi şi spuse: 

— Kern e un văr al meu, unul dintre cei mai promiţători 
juniori. Mi-a spus că această fiară ne va face să ne mândrim 
cu ea. Da, da, îmi place cum arată! Ţie nu? 

— Fiind nou venit pe Lyronica şi în Arena de Bronz, nu am 
criterii de comparaţie, declară Tuf cu voce inexpresivă. 

Crainicul se făcu auzit din nou: 

— Din partea Casei de Arneth-din-Pădurea-Aurită, o 
maimuţă-sugrumătoare, în vârstă de şase ani, cântărind 3,1 
chintale, antrenată de maestrul senior pentru animale, 
Danei Leigh Arneth. De trei ori veterană a Arenei de Bronz, 
de trei ori câştigătoare. 

In partea cealaltă a adânciturii se deschise altă poartă - 
cea fasonată în aur şi purpuriu - iar o a doua fiară ieşi 
afară, pe două picioare scurte, şi privi în jur. Maimuţa era 
scundă, dar teribil de solidă, cu un tors triunghiular şi cap în 
formă de ghiulea, cu ochii îngropaţi sub o muchie grea din 
os. Braţele, dublu articulate, musculoase, atârnau până la 
nisipul auriu. Fiara n-avea, din cap până-n picioare, nici un 
pic de păr, cu excepţia unor petece de blană de-un roşu 
întunecat sub braţe. Pielea sa era de-un alb murdar. Putea. 
Haviland Tuf îi simţi duhoarea de mosc tocmai din cealaltă 
parte a arenei. 

— Transpiră, îi explică Norn. Danei Leigh a adus-o la o 
frenezie a uciderii, înainte s-o trimită să lupte. Fiara-i în 
culmea experienței, iar  maimuţa-sugrumătoare e o 
creatură sălbatică. Spre deosebire de vărul ei, feridianul de 
munte, e prin natură carnivoră şi are nevoie de puţin 
antrenament. Dar colţ-de-oţel-ul lui Kers e mai tânăr. Meciul 
poate fi interesant. 

Maestrul nornian al animalelor se aplecă în faţă, în timp 
ce Tuf rămase calm, ţeapăn. 

Maimuţa se întoarse, scoțând din gâtlej un urlet profund, 
în timp ce colţ-de-oţel-ul se îndrepta spre ea, mârâind, o 
pată neagră-albăstruie care împrăştia nisipul arenei în 
timpul goanei.  Maimuţa-sugrumătoare îl aşteptă, 
întinzându-şi braţele imense, neîndemânatice, iar Tuf 


percepu vag imaginea imensului animal ucigaş al casei 
Norn desprinzându-se de sol, într-un salt înfricoşător. Apoi, 
cele două fiare se învălmăşiră, rostogolindu-se de colo-colo, 
într-un vârtej de ferocitate, iar arena deveni o simfonie de 
ţipete. 

— Gâtul! răcnea Norn. Sfâşie-i gâtul! Sfâşie-i gâtul! 

Cele două bestii se despărţiră la fel de brusc. Colţ-de- 
oţel-ul se răsuci într-o parte şi începu să meargă încet în 
cerc, iar Tuf văzu că o labă de dinainte era îndoită, ruptă. 
Se sprijinea pe cele trei rămase, dar mergea. Maimuţa- 
sugrumătoare nu-l ataca, dar se rotea continuu, făcându-i 
faţă. Pe pieptul ei se vedeau răni adânci, deschise, acolo 
unde o sfâşiaseră săbiile colţ-de-oţel-ului, dar fiara părea 
prea puţin slăbită. Herold Norn începu să mormăie încet. 

Nemulţumiţi de acalmie, spectatorii din Arena de Bronz 
începură un cânt ritmic, un sunet jos, fără cuvinte, care 
devenea tot mai puternic, pe măsură ce noi voci se 
adăugau corului. Tuf văzu imediat că sunetul avea efect 
asupra animalelor de jos. Incepură să mârâie, să sâsâie, să 
scoată strigăte de luptă cu glasuri furioase, iar maimuța- 
sugrumătoare ţopăia de pe un picior pe altul, înainte şi 
înapoi, într-un dans macabru, în timp ce de pe fălcile 
căscate ale colţ-de-oţel-ului curgeau bale însângerate. 

Cântul de ucidere urca şi cobora, devenind tot mai 
puternic, până când cupola de deasupra zăngăni din cauza 
zgomotului. Fiarele deveniră frenetice. Brusc, colţ-de-oţel-ul 
şarjă din nou, iar braţele lungi ale maimuţei se întinseră să-l 
prindă în saltul lui furios. Impactul aruncă sugrumătorul 
înapoi, dar Tuf văzu că dinţii colţ-de-oţel-ului se închiseseră 
în aer, în timp ce maimuta îşi încleştase mâinile în jurul 
gâtului negru-albastru. Animalul-câine se  zbătea 
nebuneşte, în timp ce fiarele se rostogoleau pe nisip. Apoi 
se auzi un pocnet scurt, oribil, teribil de puternic, iar ființa- 
lup rămase ca un ghem de blană, cu capul atârnând 
grotesc într-o parte. 

Spectatorii încetară cântul jalnic şi începură să aplaude şi 
să fluiere. După aceea, uşa aurie şi purpurie se deschise 
încă o dată, iar maimuţa-sugrumătoare se întoarse de unde 


venise. Patru bărbaţi, în negrul şi cenuşiul casei Norn, 
veniră să care cadavrul. 

Herold Norn se întristase. 

— Altă pierdere. Voi discuta cu Kers. Fiara lui n-a nimerit 
gâtul. 

— Ce se va întâmpla cu leşul? se interesă Tuf. 

— Va fi jupuit şi măcelărit, mormăi Herold Norn. Casa 
Arneth va folosi blana pentru a capitona un scaun din 
sectorul arenei ce-i aparţinea. Carnea va fi împărţită 
cerşetorilor din faţa uşii aurii şi purpurii. Marile Case sunt 
milostive. 

— Într-adevăr, comentă Haviland Tuf şi se ridică de pe 
scaun, cu o demnitate lentă. Am văzut Arena de Bronz. 

— Pleci? întrebă îngrijorat Norn. Atât de repede? Mai sunt 
încă cinci înfruntări. În următoarea, un feridian gigantic 
luptă cu un scorpion-de-apă din insula Amar. 

— Am vrut doar să stabilesc dacă tot ce auzisem despre 
Arena de Bronz era adevărat. Văd că este. De aceea, nu-i 
nevoie să mai rămân. Nu trebuie să consumi întreaga sticlă 
cu vin de ciuperci pentru a te convinge că produsul are gust 
bun. 

— Bine, zise Herold Norn ridicându-se, atunci vino cu 
mine la Casa Norn. Îţi voi arăta coteţele şi arenele pentru 
antrenament. Te vom ospăta cum nu te-ai ospătat 
niciodată. 

— Nu va fi necesar. Văzând Arena de Bronz, pot avea 
încredere în imaginaţia şi puterea mea de deducție pentru 
a-mi reprezenta coteţele şi arenele de antrenament. Mă 
reîntorc pe Arcă. 

Norn întinse o mână grăbită spre braţul lui Tuf, pentru a-l 
reţine. 

— Atunci, accepţi sa ne vinzi un monstru? Ai văzut care-i 
necazul nostru. 

Tuf evită strânsoarea maestrului pentru animale cu o 
iuţeală care nu era în concordanţă cu mărimea şi greutatea 
lui. 

— Domnule, stăpâniţi-vă! Nu-s încântat să fiu apucat 
grosolan şi strâns! 


După ce Norn îşi retrase mâna, Tuf se uită în jos, în ochii 
lui. 

— Nu mă îndoiesc că există o problemă pe Lyronica. 
Probabil că un om mai practic decât mine ar considera că 
nu-i treaba lui, dar fiind în suflet un altruist, nu mă pot 
îndura să vă las aşa cum v-am găsit. Voi analiza situaţia şi 
mă voi strădui să descopăr măsurile corective potrivite. 
Căutaţi-mă pe Arcă peste trei zile. Poate în acel moment voi 
avea un gând, două, să vă împărtăşesc. 

Apoi, fără să mai adauge ceva, Haviland Tuf se întoarse 
şi plecă din Arena de Bronz, înapoindu-se în portul spaţial al 
Oraşului Tuturor Caselor, unde îl aştepta naveta sa, 
Vasilisc. 


Evident, Herold Norn nu fusese pregătit să vadă Arca. leşi 
din naveta sa, neagră cu cenuşiu, micuță şi uzată, în 
imensitatea punţii de abordare şi rămase cu gura căscată, 
întorcându-şi capul într-o parte sau alta, privind la 
întunecimea întinsă de deasupra, la navele străine ce se 
zăreau vag, la lucrul care arăta ca un dragon din metal, 
cuibărit în umbrele îndepărtate... Când Haviland Tuf veni 
să-l întâmpine, conducând o maşinuţă deschisă, cu trei roţi, 
maestrul pentru animale nu făcu nici un efort să-şi ascundă 
reacţia. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, continua el să repete. 
Mărimea acestei nave, mărimea... Ar fi trebuit să-mi dau 
seama... 

Haviland Tuf rămase locului, ţinându-l pe Dax pe un braţ 
şi mângâindu-l încet. 

— Unii ar putea considera Arca exagerat de mare, chiar 
intimidantă prin spaţiozitatea sa, dar eu mă simt bine. 
Vechile nave de germinare ale CIE aveau echipaje de două 
sute de oameni şi pot doar să presupun că aceştia 
detestau, ca şi mine, înghesuiala. 

Herold Norn se aşeză lângă Tuf. 

— Câţi membri are echipajul tău? întrebă el, ca să spună 
ceva, în timp ce Tuf punea maşina în mişcare. 

— Unul. Sau cinci, în funcţie de acceptarea sau nu a 


felinelor în echipaj sau doar a umanoizilor. 

— Eşti singurul membru al echipajului? se minună Norn. 

Dax se ridică, în poala lui Tuf. Blana lui lungă, neagră, se 
mişcă, se zburli. 

— Locuitorii Arcei sunt: eu însumi, Dax şi alte trei pisici, 
numite Haos, Ostilitate şi Bănuială. Vă rog să nu vă 
alarmaţi auzindu-le numele, maestru pentru animale Norn. 
Sunt creaturi blânde, nevătămătoare. 

— Un bărbat şi patru pisici, zise gânditor Herold Norn. Un 
echipaj mic pentru o navă mare, da, da... 

Dax sâsâi. Tuf, ţinând motanul cu o mână mare, albă, o 
folosi pe cealaltă pentru a mângâia şi a alina animalul. 

— l-aş putea menţiona şi pe cei-care-dorm, din moment 
ce păreţi a manifesta un interes atât de acut pentru 
locuitorii în viaţă ai Arcei. 

— Cei-care-dorm? întrebă Norn. Cine-s ăştia? 

— Anumite organisme vii, având mărimi de la 
microscopic la monstruos, complet clonate, dar în stare de 
comă, ţinute într-o stază perpetuă în bazinele de clonare. 
Deşi am o anumită simpatie pentru animalele de tot soiul, 
în cazul celor-care-dorm am permis cu înţelepciune 
intelectului meu să-mi stăpânească emoţiile şi de aceea n- 
am făcut nici un gest pentru a le disturba somnul 
îndelungat, fără vise. Investigând natura acelor specii 
aparte, am decis, cu mult timp în urmă, că ar fi tovarăşi de 
drum mult mai puţin plăcuţi decât pisicile mele. Trebuie să 
recunosc că, uneori, găsesc că făpturile acelea sunt o 
adevărată belea. Sunt obligat, la intervale regulate, să 
introduc o comandă secretă, plictisitoare, în calculatorul 
Arcei, astfel încât somnul lor îndelungat să continue. Mă 
înspăimântă gândul că într-o zi voi uita să fac asta, din 
vreun motiv oarecare, iar nava mea va fi umplută de tot 
felul de molime bizare şi de carnivore băloase, ceea ce 
implică pierdere de timp, curăţenie deranjantă şi, poate, 
vătămare serioasă a persoanei mele sau a pisicilor. 

Herold Norn se uită la figura inexpresivă a lui Tuf, apoi 
privi cotoiul mare, ostil. 

— Aha! Da, da... Pare ceva periculos, Tuf. Poate că ar 


trebui să... ah, să-i anulezi pe cei-care-dorm. Ai fi atunci, 
ah, în siguranţă. 

Dax sâsâi din nou la el. 

—O0O idee interesantă! Fără îndoială, vicisitudinile 
războiului au fost responsabile de inocularea acestei 
atitudini paranoide la bărbaţii şi femeile din Corpul 
Inginerilor Ecologi, de-au ajuns să se simtă obligaţi să 
programeze asemenea apărare biologică îngrozitoare. Eu, 
fiind o fire mai încrezătoare şi cinstită, am meditat deseori 
să-i înlătur pe cei-care-dorm, dar adevărul este că nu-s în 
stare să abolesc unilateral o practică istorică de peste un 
mileniu. De aceea, le-am permis celor-care-dorm să doarmă 
şi m-am străduit să-mi amintesc contracomanda secretă. 

— Da, da... zise Herold Norn, încruntându-se. 

Dax se aşeză iar în poala lui Tuf şi începu să toarcă. 

— Ai găsit ceva? întrebă Norn. 

— Eforturile mele n-au fost în întregime zadarnice, 
răspunse Tuf cu voce inexpresivă, în timp ce înaintau pe 
coridorul larg din uriaşul tunel central al Arcei. 

Gura lui Norn rămase iar căscată. In jurul lor, în toate 
părţile, pierzându-se în întuneric, putea observa o 
panoramă uriaşă de bazine, de toate formele şi mărimile. In 
unele recipiente de dimensiuni medii, atârnau în saci 
transparenţi siluete întunecate care se agitau spasmodic... 

— Cei-care-dorm, mormăi Norn. 

— Într-adevăr, confirmă Haviland Tuf. 

În timp ce conducea, privea drept înainte şi-l ţinea pe 
Dax în poală, iar Norn se uita, minunându-se, când într-o 
parte, când în alta. 

În cele din urmă părăsiră imensul tunel întunecat şi 
pătrunseră într-un coridor îngust, apoi coborâră din vehicul 
şi intrară într-o cameră încăpătoare, albă. Patru scaune 
largi, capitonate, dominau cele patru colţuri ale încăperii, 
având panouri de comandă pe braţele lor groase, lucitoare. 
O placă circulară, din metal albastru, era încastrată în 
podea, între ele. Haviland Tuf îl puse pe Dax pe unul dintre 
scaune, înainte de a se aşeza el însuşi pe un altul. Norn se 
uită în jur, apoi alese scaunul aflat în diagonală faţă de Tuf. 


— Trebuie să vă informez despre mai multe lucruri, 
începu Tuf. 

— Da, da... 

— Monştrii sunt scumpi. Cer o sută de mii de standarzi. 

— Ce? Asta-i o insultă! Ţi-am spus că Norn e o casă 
săracă! 

— Într-adevăr. Poate o casă mai bogată va oferi preţul 
cerut. Corpul Inginerilor Ecologi a decedat de secole, 
domnule. Nici o navă de-a lor n-a rămas în funcţiune, cu 
excepţia Arcei. Ştiinţa lor a fost uitată în mare măsură. 
Tehnicile de clonare şi ingineria genetică, aşa cum le 
practicau ei, există doar pe îndepărtatul Prometheus şi, 
poate, pe însuşi Vechiul Pământ, dar Pământul e o planetă 
închisă, iar prometheenii îşi păstrează secretele biologice 
cu o fervoare plină de grijă. lar Herold Norn găseşte preţul 
meu exagerat! se plânse el lui Dax. 

— Cincizeci de mii de standarzi. Abia putem face faţă 
unui asemenea preţ. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

— Optzeci de mii de standarzi! Nu pot da mai mult! Casa 
de Norn va da faliment! Ne vor fi dărâmaţi colţ-de-oţel-ii din 
bronz, iar poarta Norn va fi sigilată! 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

— Lua-te-ar dracu'! O sută de mii, da, da... Numai dacă 
monstrul tău va îndeplini cerinţele noastre. 

— Veţi plăti întreaga sumă la livrare. 

— Imposibil! 

Tuf redeveni tăcut. 

Herold Norn încercă să-l facă să-şi piardă răbdarea. Se 
uită în jur cu o nonşalanţă studiată. Îşi trecu degetele prin 
păr. Tuf privi în gol. Apoi, maestrul pentru animale se răsuci 
cu scaun cu tot. Tuf privi în gol. 

— Bine! zise Norn, frustrat. 

— Am studiat cerinţele dumneavoastră şi am consultat 
calculatorul în privinţa monstrului. In biblioteca de celule a 
Arcei există mostre din mii şi mii de animale de pradă, de 
pe nenumărate planete, inclusiv ţesuturi fosilizate, în care 
poate fi identificat modelul genetic al creaturilor legendare, 


dispărute demult de pe planetele lor de origine, ceea ce-mi 
permite să reproduc asemenea specii. De aceea, aveam 
mai multe alegeri. Pentru a simplifica problema, am luat în 
calcul numeroase criterii suplimentare, în afară de simpla 
ferocitate a animalului. De exemplu, m-am limitat la specii 
care respiră oxigen, apoi la cele care s-ar simţi bine într-un 
climat ca acela care predomină în preeriile bătute de vânt 
ale Casei de Norn. 

— O idee excelentă. Am încercat, din timp în timp, să 
creştem şopârle-lei, feridiani sau alte animale ale Celor 
Douăsprezece Case, dar fără succes. Climatul, vegetaţia... 
zise celălalt, scârbit. 

— Exact. Văd că înţelegeţi variantele, deci diferitele 
dificultăţi implicate în căutările mele. 

— Da, da, dar ajungem la problema principală. Ce-ai 
găsit? Ce-i monstrul de-o-sută-de-mii-de-standarzi? 

— Vă ofer dreptul de a alege, răspunse Tuf. Din vreo 
treizeci de specii. Atenţie! 

Atinse un buton lucitor de pe braţul fotoliului şi, subit, pe 
placa de metal albastru dintre ei se ivi o fiară. Înaltă de doi 
metri, cu piele ca din cauciuc, roz-cenuşie, cu blană rară, 
albă. Făptura avea o frunte joasă, un rât porcesc şi un set 
de coarne curbate, dezagreabile, precum şi gheare ca nişte 
pumnale. 

— Nu vă voi deranja cu denumirea formală, din moment 
ce am observat că lipsa de formalism este regula Arenei de 
Bronz. Acesta-i aşa-numitul porc-pânditor de pe Heydey, 
care trăieşte atât în păduri, cât şi pe câmpii. Mănâncă în 
principal stârvuri, dar e cunoscut şi ca amator de carne 
proaspătă. Luptă cu răutate când e atacat. Mai mult, se zice 
că ar fi destul de inteligent, deşi-i imposibil de domesticit. 
Porcul-pânditor se prăseşte excelent. Coloniştii de pe 
Gulliver au părăsit aşezările lor de pe Heydey din cauza 
acestui animal. Asta s-a întâmplat acum douăsprezece 
veacuri. 

Herold Norn se scărpină în cap, între părul negru şi 
coroniţa de alamă. 

— Nu. E prea slab, prea uşor. Uită-te la gât! Gândeşte-te 


ce i-ar face un feridian! exclamă el, scuturând din cap cu 
violenţă. Pe lângă asta, e urât! Şi refuz un mâncător de 
stârvuri, indiferent cât de afurisit e! Casa de Norn a prăsit 
luptători mândri, fiare care-şi ucid vânatul! 

— Într-adevăr... 

Tuf apăsă butonul, iar porcul-pânditor dispăru. În locul 
lui, se ivi un trup suficient de mare încât să atingă tavanul 
şi să treacă prin el, un ghem gigantic de carne cenuşie 
blindată, fără trăsături, ca un scut. 

— Planeta de origine a acestei creaturi n-a căpătat nume, 
nici n-a fost colonizată, dar o echipă de explorare de pe 
Vechiul Poseidon a cartat-o şi a pretins stăpânirea ei, luând 
şi mostre de celule. Au existat, pentru scurt timp, 
asemenea exemplare în grădinile zoologice, dar n-au 
prosperat. Fiara a fost poreclită berbec-rostogolitor. Adulții 
cântăresc aproximativ şase tone. Pe câmpiile planetei sale 
natale, berbecul-rostogolitor ajunge la o viteză de peste 
cincizeci de kilometri pe oră, strivind prada sub el. Fiara 
este, într-un sens, numai gură. Adică orice porţiune a pielii 
poate transpira enzime digestive. Rămâne, pur şi simplu, 
deasupra hranei, până când aceasta e absorbită. Vă pot 
garanta ostilitatea inconştientă a acestei specii. Cândva, 
într-un set de circumstanţe pe care nu-i nevoie să vi le 
expun, un berbec-rostogolitor a scăpat pe una dintre 
punţile mele, unde a făcut o cantitate cu adevărat uluitoare 
de pagube pereţilor şi aparaturii, înainte de a ajunge la o 
moarte timpurie şi inutilă. Mai mult, este implacabil în 
agresivitatea lui şi a încercat să mă strivească sub trupul 
său când am coborât în domeniul lui, pentru a-i aduce 
mijloacele de subzistență. 

Herold Norn, el însuşi acoperit pe jumătate de holograma 
întinsă, păru impresionat. 

— Ah, da. Bun, mult mai bun... O creatură 
înspăimântătoare. Poate... nu... Nu, zise el, schimbând 
tonul. Nu, nu merge. O făptură cântărind şase tone şi 
rostogolindu-se atât de iute poate să croiască o cale de 
ieşire din Arena de Bronz şi să ucidă sute dintre cei care ne 
plătesc. Pe de altă parte, cine ar da bani grei pentru a 


vedea această ființă zdrobind o şopârlă-leu sau un 
sugrumător? Nu. Nu-i sportiv. Berbecul-rostogolitor e prea 
monstruos, Tuf. 

Tuf, netulburat, atinse butonul încă o dată. Trupul imens, 
cenuşiu, lăsă loc unei pisici lucioase care mârâia. Fiara era 
la fel de mare ca un colţ-de-oţel, cu ochi piezişi, galbeni, şi 
muşchi puternici sub acoperământul de blană de-un 
albastru închis. Blana era dungată. Linii subţiri, lungi, de 
argintiu afumat, se înşirau în lungul trupului, pe părţile sale 
lucitoare. 

— Aha! exclamă Norn. O frumuseţe cu adevărat, cu 
adevărat... 

— Pantera de cobalt de pe Planeta Celiei, o prezentă Tuf. 
Deseori, numită cobaltpisică. Una dintre cele mai mari şi 
mai ucigătoare feline - sau dintre analoagele lor. Fiara este 
într-adevăr un vânător la superlativ, simţurile ei fiind 
miracole ale ingineriei biologice. Poate vedea în infraroşu, 
pentru vânătoarea de noapte, iar urechile - remarcaţi 
mărimea şi forma - urechile sunt deosebit de sensibile. 
Fiind de descendență felinoidă, cobaltpisica are abilităţi 
paranormale, dar în cazul ei aceste abilităţi au fost 
dezvoltate mai mult ca de obicei. Frica, foamea şi pofta de 
sânge acţionează ca un declanşator. Atunci cobaltpisica 
devine cititoare de gânduri. 

— Ce? exclamă Norn, uluit. 

— Puteri parapsihologice, domnule. Cu siguranţă că aţi 
auzit de această noţiune. Cobaltpisica este ucigătoare 
pentru că ştie ce mişcare va face adversarul ei, înainte ca 
această mişcare să fie făcută. Aţi înţeles? 

— Da! 

Vocea lui Norn era aţâţată. Haviland Tuf se uită la Dax, 
iar cotoiul mare - care nu fusese câtuşi de puţin disturbat 
de parada fantomelor fără miros ce apăruseră şi 
dispăruseră - clipi şi se întinse leneş. 

— Perfect, perfect! M-aş aventura a zice că putem 
antrena aceste fiare aşa cum antrenăm colţ-de-oţel-ii. 
Cititori de gânduri! Perfect. Chiar şi culoarea e potrivită - 
albastru întunecat, iar colţ-de-oţel-ii sunt albaştri-negri - 


aşa că pisicile vor fi foarte nornice, da, da! 

Tuf atinse braţul scaunului, iar cobaltpisica dispăru. 

— Într-adevăr! Presupun că nu-i nevoie să continuăm. Voi 
începe procesul de clonare imediat după plecarea 
dumneavoastră. Livrarea se va face peste trei săptămâni 
standard, dacă sunteţi de acord. Pentru suma agreată vă 
voi furniza trei perechi - două tinere, care pot fi eliberate în 
pustietăţile dumneavoastră, şi una în deplină maturitate, 
care poate fi trimisă imediat în Arena de Bronz. 

— Atât de curând! exclamă Norn. Grozav, dar... 

— Voi folosi cronourzeala, maestre pentru animale. Ea 
necesită energii vaste, adevărat, dar are puterea de a 
accelera însuşi mersul timpului, producând în interiorul 
bazinului o distorsiune temporală care-mi permite să 
grăbesc maturizarea clonei. Ar fi prudent să adaug că, deşi 
voi înzestra Norn cu şase animale, doar trei indivizi vor fi 
reproduşi. Arca deţine trei celule de cobaltpisica. Voi clona 
fiecare specimen de două ori, mascul şi femelă, şi sper într- 
un mixaj genetic viabil când animalele se vor încrucişa pe 
Lyronica. 

— Tot ce spui e grozav. Voi trimite prompt nave după 
animale. Atunci te voi plăti. 

Dax scoase un miorlăit subţire. 

— Domnule, zise Tuf, mi-a venit o idee mai bună. Veţi 
plăti întregul preţ înainte să vă fie furnizat vreun animal. 

— Dar ai spus că la livrare! 

— Recunosc. Dar sunt supus unor capricii care mă 
îmboldesc, iar imboldul îmi spune să colectez banii înainte, 
nu simultan. 

— Oh, foarte bine, deşi cererea ta este arbitrară şi 
excesivă! Cu cobaltpisicile ne vom recupera repede banii. 

Şi Norn dădu să se ridice. 

Haviland Tuf înălţă un deget. 

— Un moment. N-aţi considerat potrivit să mă informaţi 
mai mult despre ecologia de pe Lyronica, nici despre 
particularităţile domeniilor Casei de Norn. Poate există 
acolo pradă. Trebuie să vă atrag atenţia că pisicile sunt 
vânători, de aceea au nevoie de specii potrivite de vânat. 


— Da, da, sigur. 

— Din fericire, sunt pregătit să vă fiu de ajutor. Pentru 
cinci mii de standarzi suplimentari vă pot clona o turmă de 
ţopăitori celiani, erbivori delicioşi, cu blană, celebri pentru 
carnea lor suculentă printre mâncăcioşii cu înclinații 
carnivore de pe o duzină de planete. 

Herold Norn se încruntă. 

— Bah! Ai fi putut să ni-i dai pe gratis! Ai stors destui 
bani de la noi, Tuf! 

Tuf se sculă de pe scaun şi ridică dispreţuitor din umeri. 

— Individul mă ocărăşte, Dax, îi zise el pisicii. Ce să fac? 
Caut doar un trai cinstit şi toată lumea profită de mine! Alt 
imbold, adăugă el, uitându-se la Norn. Simt, într-un fel, că 
nu veţi renunţa, chiar dacă v-aş face o reducere excelentă. 
De aceea, voi ceda. Ţopăitorii vor fi gratuiţi. _ 

— Excelent! spuse Norn întorcându-se spre uşă. li vom 
lua o dată cu cobaltpisicile şi-i vom slobozi pe moşii. 

Haviland Tuf şi Dax îl urmară şi ieşiră din cameră, 
parcurgând în tăcere drumul până la nava lui Norn. 


Banii fură trimişi de Casa de Norn cu o zi înainte de cea 
stabilită pentru livrare. În după-amiaza următoare, urcară 
pe Arcă vreo zece bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi cenuşiu şi 
transportară şase cobaltpisici, cărora li se administraseră 
tranchilizante, din bazinele de păstrare ale lui Tuf în cuştile 
pregătite în navele lor. Tuf le ură grăbit drum bun, fără a se 
mai întâlni cu Herold Norn. Dar păstră Arca pe orbită în 
jurul Lyronicei. 

Trecură mai puţin de trei zile locale, scurte, înainte ca Tuf 
să remarce că muşteriul său înscrisese o cobaltpisică 
pentru o înfruntare în Arena de Bronz. 

În seara respectivă, Tuf îşi pregăti o deghizare constând 
într-o barbă falsă şi o perucă lungă până la umeri, din păr 
roşu, plus un costum înzorzonat de-un galben canar, cu 
mâneci bufante, completat de un turban din blană, apoi 
cobori în Oraşul Tuturor Caselor, sperând să nu fie băgat în 
seamă de nimeni. Când fu anunţată înfruntarea, stătea pe 
un scaun îngust din lemn, care se străduia să-i suporte 


greutatea, aflat în fundul arenei, şi se rezema cu umerii de 
zidul din piatră aspră. Plătise câteva monede de oţel ca să 
intre, dar ocolise cu scrupulozitate boxele pentru pariuri. 

— A treia înfruntare! strigă crainicul, în timp ce muncitorii 
adunau bucăţile de carne împrăştiate ale animalului înfrânt 
în a doua luptă. Din partea Casei de Varcour, o femelă 
şopârlă-leu, în vârstă de nouă luni, cântărind 1,4 chintale, 
antrenată de maestrul junior pentru animale Ammari y 
Varcour Otheni. O dată veterană a Arenei de Bronz, o dată 
învingătoare. 

Spectatorii din jurul lui Tuf începură să strige şi să-şi 
agite braţele nebuneşte, după cum anticipase - de data 
aceasta, preferase să intre pe poarta Varcour, parcurgând 
un drum din ciment verde ce trecea printr-un hău de 
şopârle monstruoase din aur. Era înconjurat de suporteri 
varcourieni. In faţă, jos, alunecă o uşă împodobită cu verde 
şi auriu. Tuf duse la ochi binoclul închiriat şi văzu şopârla- 
leu târându-se înainte - doi metri de reptilă cu solzi verzi, 
cu o coadă ca un bici, lungă de două ori cât trupul, cu bot 
alungit ca al aligatorului de pe Vechiul Pământ. Fălcile se 
deschiseră şi se închiseră fără zgomot, arătând un şir de 
dinţi impresionanţi. 

— Din partea Casei de Norn, importată pentru distracţia 
dumneavoastră de pe o altă planetă, o femelă cobaltpisică. 
In vârstă de... - crainicul făcu o pauză - în vârstă de... ah, 
trei ani, zise el în cele din urmă. Cântărind 2,3 chintale, 
antrenată de maestrul senior pentru animale Herold Norn. 
Debutantă în Arena de Bronz. 

Cupola metalică de deasupra răsună de _ uralele 
cacofonice ale sectorului Norn. Herold Norn umpluse arena 
cu oamenii casei sale, îmbrăcaţi în culorile Norn şi purtând 
drapele cenuşii cu negru. 

Cobaltpisica ieşi din întuneric încet, cu o graţie prudentă, 
fluidă. Ochii ei aurii, mari, examinară arena. Era întru totul 
fiara făgăduită de Tuf - un mănunchi de muşchi ucigători şi 
mişcare rece, o blană de culoare albastru închis marmorată 
de dungi argintii. Mârâitul ei abia putu fi auzit, atât de 
departe se afla Tuf de locul acţiunii, dar văzuse prin binoclu 


gura deschizându-se. 

Şopârla-leu o văzu şi ea. Îi veni în întâmpinare lovind 
nisipul cu picioarele-i scurte, în timp ce coada incredibil de 
lungă se arcuise deasupra ei, ca acul unui scorpion 
reptilian. Când cobaltpisica întoarse ochii umezi spre 
duşman, şopârla-leu lăsă brusc coada în jos. Biciul izbi, 
producând un zgomot ca de oase frânte. Dar cobaltpisica 
alunecase uşor într-o parte. Fuseseră lovite doar aerul şi 
nisipul. 

Pisica dădea târcoale, mârâind. Şopârla-leu, implacabilă, 
se întoarse şi ridică iar coada, deschise fălcile şi se năpusti 
înainte. Cobaltpisica evită atât colții, cât şi biciul. Coada lovi 
iar şi iar, dar pisica era prea iute. Unul dintre spectatori 
începu să mormăie cântul de ucidere şi ceilalţi i se 
alăturară. Tuf îndreptă binoclul în altă direcţie şi văzu 
legănarea de pe scaunele din sectorul Norn. Şopârla-leu 
clânţăni frenetic din fălci, izbi cu coada uşa cea mai 
apropiată şi începu să se zvârcolească. 

Pisica, simțind o deschidere în garda adversarului, ajunse 
în spatele acestuia printr-un salt grațios, lipi de sol şopâria, 
care se zbătea, cu o labă mare, albastră, şi-i sfârtecă în 
fâşii laturile moi, verzui, şi burta. După un timp şi după o 
serie de izbituri inutile cu coada, care doar amuzară pisica, 
şopârla-leu rămase nemişcată. 

Nornienii aclamară foarte puternic. Haviland Tuf, cu 
trăsăturile palide ascunse de barbă, se ridică de pe scaunul 
strâmt şi plecă. 


Trecură câteva săptămâni. Arca rămase pe orbită, în jurul 
Lyronicei. Haviland Tuf urmărea cu grijă rezultatele din 
Arena de Bronz şi observă că pisicile de cobalt câştigau 
înfruntare după înfruntare. Herold Norn pierduse o luptă 
sau două, când folosise colţ-de-oţel-i, pentru a-şi îndeplini 
obligaţiile faţă de arenă, dar aceste înfrângeri fuseseră 
compensate de şirul lung de victorii. 

Tuf discută cu Dax, se jucă împreună cu celelalte pisici, 
se distră cu recent achiziţionatele holodrame, rulă pe 
calculator diferite estimări ecologice detaliate, bău multe 


bidoane cu bere brună tamberkineză şi vin vechi din 
ciuperci. Şi aşteptă. 

După vreo trei săptămâni standard de la debutul 
cobaltpisicilor în arenă, primi vizita pe care o anticipase. 

Naveta zveltă, cu prova ca un ac, era împodobită cu 
verde şi auriu, iar oamenii de pe ea îmbrăcaţi în armuri din 
solzi, alcătuite din plăci de metal aurit şi smalţ verde. Trei 
erau de gardă, în poziţie de drepţi, când veni Tuf să-i 
întâlnească. Al patrulea, un bărbat rumen, corpolent, 
purtând un coif din aur, cu panaş verde strălucitor, care-i 
acoperea căpăţâna pătrată, cheală ca a lui Tuf, păşi în faţă 
şi-i întinse o mână dolofană. 

— Intenţia dumneavoastră a fost apreciată, îi spuse Tuf, 
ţinând ferm ambele mâini pe Dax. Am observat faptul că nu 
purtaţi vreo armă. Pot să vă întreb care vă este numele şi 
ce treburi aveţi aici? 

— Morho y Varcour Otheni, începu conducătorul. 

Tuf ridică o palmă. 

— Aşa. Şi sunteţi maestrul senior pentru animale al Casei 
de Varcour, venit aici să cumpăraţi un monstru. Mărturisesc 
că această desfăşurare a evenimentelor n-a fost complet 
neanticipată. 

Gura maestrului gras se deschise, scoțând un „o”. 

— Oamenii casei dumneavoastră trebuie să rămână aici. 
Puteţi să vă aşezaţi lângă mine, ca să pornim. 

Haviland Tuf nu-i spuse lui Morho y Varcour Otheni 
aproape nici un cuvânt până nu rămaseră singuri, în 
aceeaşi cameră în care îl dusese pe Herold Norn, stând în 
colţuri opuse ale încăperii. 

— Evident, aţi auzit de mine de la cei din Casa de Norn, 
spuse Tuf. 

— Într-adevăr, zâmbi Morho, arătându-şi dinţii. Un om din 
Casa de Norn a fost convins să dezvăluie originea 
cobaltpisicilor. Spre încântarea noastră, Arca se afla încă pe 
orbită. Se pare că ai găsit Lyronica amuzantă. 

— Amuzamentul nu-i esenţa problemei. Când există 
probleme, mândria mea profesională îmi cere să aduc 
micile servicii de care-s în stare. Din nefericire, Lyronica 


geme de probleme. Dificultăţile dumneavoastră, de 
exemplu. După toate probabilitățile, Varcour este acum 
ultima şi cea de pe urmă dintre Cele Douăsprezece Mari 
Case. Un om cu o fire mai critică decât mine ar remarca 
faptul că şopârlele-leu sunt cel mult monştri deplorabil de 
marginali şi, deoarece am înţeles că domeniile 
dumneavoastră sunt, în mare parte, mlaştini, alegerea 
combatanţilor pentru arenă vă este întrucâtva limitată. Am 
ghicit esenţa solicitării dumneavoastră? 

— Hmmm... Da, într-adevăr. Mi-ai luat-o înainte, 
domnule. Dar ai făcut-o corect. Ne descurcam bine până te- 
ai amestecat în treburile noastre. De atunci, n-am mai 
câştigat nici o întâlnire cu Norn, iar ei fuseseră înainte 
victimele noastre principale. Câteva victorii amărâte asupra 
Dealurilor Wrai şi Insulei Amar, una norocoasă împotriva 
Feridianului, o pereche de egalităţi prin moarte cu Arneth şi 
Sin Doon - ăsta a fost rezultatul lunii trecute. Ptiu! Nu 
putem supravieţui. Mă vor face îngrijitor de pui şi mă vor 
trimite înapoi la ţară, dacă nu acţionez. 

Tuf îl mângâie pe Dax şi-l linişti pe Morho, ridicând mâna. 

— Nu-i nevoie să mai discutăm această problemă. Am 
reţinut necazul dumneavoastră. De la afacerea cu Herold 
Norn, am avut norocul să dispun de mult timp liber. De 
aceea, am fost în stare să mă dedic, ca un exerciţiu mintal, 
problemelor fiecărei Mari Case. Nu trebuie să irosim timp 
preţios. Pot să vă rezolv problemele actuale. Totuşi, asta o 
să vă coste. 

— Am venit pregătit, rânji Morho. Am auzit care ţi-e 
preţul. Mare, dar nu mă târguiesc. Suntem gata să plătim, 
dacă... 

— Domnule, sunt un om milostiv. Norn e o casă sărmană, 
maestrul ei pentru animale fiind abia cu puţin deasupra 
unui cerşetor. Din milă, i-am cerut un preţ scăzut. Domeniul 
Varcour e mai bogat, standardele lui mai înalte, victoriile lui 
mai frenetic cântate. De la dumneavoastră trebuie să cer 
două sute şaptezeci şi cinci de mii de standarzi, pentru a 
recupera pierderile pe care le-am suferit tratând cu atâta 
generozitate Casa de Norn. 


Morho scoase un sunet, şocat, iar solzii armurii clincăniră 
metalic atunci când se ridică de pe scaun. 

— Prea mult, prea mult! protestă el. Te implor! Adevărat, 
suntem mai măreţi decât Norn, dar nu atât de mari precum 
presupui. Ca să plătim un asemenea preţ va trebui să 
murim de foame. Şopârlele-leu vor năvăli peste parapete. 
Oraşele noastre se vor cufunda, cu picioroangele lor cu tot, 
iar mâlul mlaştinilor le va acoperi şi copiii se vor îneca. 

Dax se mişcă în poala lui Tuf şi miorlăi încet. 

— Chiar aşa! Mi-e ruşine că pot provoca asemenea 
suferinţe. Poate două sute de mii de standarzi ar fi mai 
echitabil. 

Morho y Varcour Otheni începu să protesteze şi să 
implore din nou, dar de data asta Tuf rămase tăcut, cu 
mâinile pe braţele scaunului, până când maestrul pentru 
animale, cu faţa roşie şi transpirat, se aşeză în cele din 
urmă şi fu de acord să plătească preţul. 

Tuf atinse un buton de pe braţul fotoliului. Imaginea unui 
saurian uriaş, musculos, se materializă între el şi Morho. Era 
înalt de doi metri, acoperit cu solzi ca nişte plăci cenuşii- 
verzi, stătea pe patru picioare îndesate, cu gheare, groase 
ca trunchiurile de copaci. Capul lui masiv era blindat cu o 
placă din os groasă, galbenă, care se avânta înainte 
precum prova unei corăbii de război, prevăzută cu două 
coarne la colţuri. Creatura avea un gât scurt, gros. De sub 
marginea frunţii, priveau ochi galbeni, înceţoşaţi. Intre ei, 
chiar în centrul capului, se zărea o gaură mare, neagră, 
rotundă, ce străbătea placa groasă a craniului. 

— Oh! exclamă Morho, încruntându-se. Da. E foarte, ah, 
mare. Dar arată... n-a existat, iniţial, un al treilea corn 
acolo, în centru? Arată ca şi cum ar fi fost, ah, înlăturat. 
Specimenele noastre trebuie să fie intacte, Tuf! 

— Tris neryei, de pe Locul-de-asolizare-al-cablului. Aşa a 
fost numit de fyndii, ai căror colonişti au precedat cu mai 
multe milenii umanitatea pe planeta aceea. Termenul, 
tradus literal, înseamnă cuţit viu. Nu lipseşte nici un corn, 
domnule. 

Un deget lung făcu o mişcare scurtă, precisă, apăsând o 


tastă. Tris neryei întoarse capul masiv către maestrul 
pentru animale varcourian, care îşi aplecă trupul dolofan 
înainte, dornic să vadă mai bine imaginea. 

In timp ce se apropia astfel de fantomă, tendoanele din 
gâtul gros al creaturii se încordară şi din capul fiarei ţâşni 
un os ascuţit, gros cât antebraţul lui Tuf şi lung de un 
metru, într-o mişcare abia perceptibilă. Morho y Varcour 
Otheni scoase un țipăt puternic, strident, şi se făcu cenușiu 
la faţă când spada din os trecu prin el şi-l ţintui de scaun. O 
duhoare cumplită umplu încăperea. 

Tuf nu spuse nimic. Morho, bolborosind, privi locul în care 
cornul pătrundea în burta lui, cu o figură de parcă i s-ar fi 
făcut rău. Dură un minut lung, groaznic, până să-şi dea 
seama că nu exista nici sânge, nici durere, că monstrul era 
doar o hologramă. Gura lui rămase căscată, fără să scoată 
vreun sunet. Apoi înghiţi în sec. 

— Foarte, ah, spectaculos, îi spuse el lui Tuf. 

Capătul spadei lungi, din os, era ţinut strâns de inele şi 
chingi din muşchi albaştri-negri, care pulsau. Încet, vârful 
începu să se retragă în capul monstrului. 

— Baioneta, dacă ne putem permite s-o numim astfel, 
este găzduită de o cavitate plină cu mucozitate, aflată în 
partea superioară a cefei şi a spatelui creaturii, iar inelele 
de muşchi înconjurătoare o pot scoate cu o viteză de 
aproximativ şaptezeci de kilometri pe oră standard, cu o 
forţă pe măsură. Habitatul nativ al speciei nu-i prea 
deosebit de zonele din Lyronica aflate sub stăpânirea Casei 
de Varcour. 

Morho se mişcă, iar scaunul trosni sub greutatea lui. Dax 
torcea puternic. 

— Excelent! spuse maestrul pentru animale, dar numele 
e prea, ah, străin. Să-i zicem, stai să mă gândesc, purtător- 
de-spadă! Da! 

— Spuneţi-i cum doriţi. Mă interesează prea puţin. Aceşti 
saurieni au multe avantaje evidente pentru Casa de 
Varcour şi, dacă preferaţi să-i alegeţi, vă voi da, fără 
suplimentare de preţ, cantitatea de melci-de-copac din 
Cathadayn necesară prăsirii. Veţi descoperi că... 


Tuf urmări sârguincios ştirile din Arena de Bronz, deşi nu 
se mai aventură niciodată pe solul Lyronicei. Cobaltpisicile 
continuau să măture totul în calea lor. În ultima întâlnire 
teledifuzată, una dintre fiarele Casei de Norn distrusese o 
maimuţă-sugrumătoare de prima mână, a Casei Arneth, şi o 
broască-de-carne, din Insula Amar, în timpul unei înfruntări 
speciale, în trei. 

Dar şi norocul Casei de Varcour era în creştere: noii 
introduşi, purtătorii-de-spadă, se dovediseră o senzaţie a 
Arenei de Bronz cu ţipetele lor asurzitoare, cu paşii lor grei, 
dar mai ales datorită faptului că-şi ucideau adversarul 
imediat, prin înfigerea bruscă a baionetei masive din os. In 
cele trei lupte de până atunci, un feridian uriaş, un 
scorpion-de-apă şi o  pisică-păianjen gnethineză se 
dovediseră teribil de inferiori saurienilor varcourieni. Morho 
y Varcour Otheni era în culmea fericirii. În săptămâna 
următoare, cobaltpisica urma să întâlnească putătorul-de- 
spadă într-o înfruntare pentru supremație. Se prevedea o 
arenă plină. 

Herold Norn îl căută o dată pe Tuf, la scurtă vreme după 
ce purtătorii-de-spadă obţinuseră prima lor victorie. 

— Tuf, spuse el aspru, ai vândut un monstru Casei de 
Varcour! Nu aprobăm asta! 

— Nu mi-am dat seama că am nevoie de aprobarea 
dumneavoastră. Am lucrat până acum cu impresia că sunt 
independent, ca şi seniorii şi maeştrii pentru animale ai 
tuturor Marilor Case de pe Lyronica. 

— Da, da, se răsti Norn, dar nu vrem să fim înşelaţi, ai 
auzit? 

Haviland Tuf rămase calm, privind figura încruntată a lui 
Norn, în timp ce-l mângâia pe Dax. 

— Am multă grijă să fiu corect în toate faptele mele, 
răspunse el. Dacă aţi fi insistat în privinţa unei livrări 
exclusive de monştri pe Lyronica, poate că am fi discutat 
această posibilitate. Dar, după câte îmi amintesc, o 
asemenea problemă n-a fost abordată, nici sugerată. Sigur, 
nu mi-aş fi permis să acord un asemenea privilegiu Casei 


de Norn fără o plată corespunzătoare, deoarece fapta mea 
m-ar fi lipsit de un venit foarte necesar. In orice caz, mă 
tem că discuţia e inutilă, din moment ce tranzacţia cu Casa 
de Varcour s-a încheiat, şi ar fi lipsit de etică, pentru a nu 
spune că-i imposibil, s-o reziliez acum. 

— Nu-mi place asta, Tuf! 

— Nu reuşesc să descopăr cauza legală a plângerii 
dumneavoastră. Monştrii acţionează după cum era de 
aşteptat şi nu-i generos din partea dumneavoastră să-mi 
purtaţi pică pentru că o altă casă împărtăşeşte norocul lui 
Norn. 

— Da. Nu. Adică... Bine, las-o baltă! Presupun că n-am 
cum să te opresc. Dacă alte case capătă animale care pot 
bate pisicile noastre, ne aşteptăm să ne livrezi ceva care să 
poată învinge ceea ce le-ai vândut /or. Ai înţeles? 

— Principiul este uşor de priceput, zise Tuf, uitându-se la 
Dax. Am dat Casei de Norn victorii fără precedent, iar 
Herold Norn îmi ponegreşte onestitatea şi 
comprehensiunea. Mă tem că rămânem neapreciaţi. 

— Da, da, se încruntă Norn. Bine, când vom avea nevoie 
de mai mulţi monştri, victoriile noastre ne vor fi îmbogăţit 
suficient pentru a ne permite preţul tâlhăresc pe care 
intenţionezi să ni-l ceri. 

— Înţeleg că, altfel, lucrurile merg bine? se interesă Tuf. 

— Ei bine, da şi nu. În arenă, da, da, evident. Dar altfel... 
ei bine, de aceea te-am căutat. Cele patru pisici mai tinere 
nu par interesate să se înmulțească, nu ştim din ce cauză. 
Îngrijitorul nostru de pui se plânge că slăbesc, are impresia 
că-s bolnave. N-am nici o părere personală, eu stau în oraş, 
iar animalele se află pe câmpurile din jurul Casei de Norn. 
Există totuşi îngrijorare. Pisicile sunt în libertate, 
bineînţeles, dar le urmărim, aşa că... 

Tuf îşi rezemă bărbia în palmă. 

— Fără îndoială, perioada lor de împerechere va sosi. Vă 
sfătuiesc să aveţi răbdare. Toate fiinţele vii se angajează în 
reproducere, unele chiar în exces, deci vă asigur că îndată 
ce femela de cobaltpisică va intra în călduri, problema se 
va rezolva cu promptitudine. 


— Aha. Pare logic. Presupun că-i doar o problemă de 
timp. Altă chestie despre care voiam să vorbim se referă la 
ţopăitori. Le-am dat drumul, ştii, iar ei n-au prezentat nici o 
dificultate la înmulţire. Străvechile păşuni ale Casei de Norn 
au fost distruse. E un lucru foarte supărător. Ţopăie peste 
tot. Ce să facem? 

— Problema se va rezolva de la sine când cobaltpisicile 
vor începe să se înmulțească. Panterele cobalt sunt animale 
de pradă lacome şi eficiente, înzestrate splendid pentru a 
pune capăt belelei ţopăitorilor. 

Herold Norn arăta zăpăcit şi foarte abătut. 

— Da, da... dar... 

— Mă tem că trebuie să punem capăt conversaţiei, spuse 
Tuf ridicându-se. O navetă tocmai a intrat în orbita de 
docare pe Arcă. E de culoare albastru-oţel, cu aripi mari, 
triunghiulare, cenuşii. 

— Casa Dealurilor Wrai! 

— Fascinant! exclamă Tuf. Bună ziua. 


Maestrul pentru animale Denis Lon Wrai plăti două sute 
treizeci de mii pentru monstrul său, un ursoid puternic, cu 
blană roşie, originar din dealurile de pe Vagabond. Haviland 
Tuf încheie tranzacţia dăruind o pereche de ouă de 
alergător. 

În săptămâna care urmă, patru bărbaţi în mantii din 
mătase portocalie şi roşie ca flacăra vizitară Arca. Se 
reîntoarseră la Casa de Feridan mai săraci cu trei sute 
cincizeci de mii de standarzi, dar cu un contract pentru 
livrarea a şase elani-otrăvitori uriaşi, blindaţi, plus un cadou 
constând în porci-de-iarbă din Hrangan. 

Maestrul pentru animale din Sin Doon primi un şarpe 
gigantic. Emisarii din Insula Amar se arătară încântați de 
godzilla lor. Un comitet alcătuit din doisprezece seniori din 
Casa Dant, în robe albe ca laptele şi împodobite cu 
catarame din argint, se bucurară când Haviland Tuf le oferi 
o garghulă băloasă şi un cadou neînsemnat. Şi astfel, una 
câte una, fiecare din Cele Douăsprezece Mari Case de pe 
Lyronica îl vizitară, fiecare îşi primi monstrul, fiecare plăti 


preţul mereu mai mare. 

În momentul acela, ambele cobaltpisici luptătoare ale 
Casei de Norn muriseră, prima străpunsă de baioneta unui 
purtător-de-spadă varcourian, a doua strivită între labele 
masive, cu gheare, ale unui ursoid al Dealurilor Wrai (deşi, 
în ultimul caz, ursoidul murise şi el). Fără îndoială, pisicile 
mari îşi meritaseră soarta, căci în limitele înguste, 
ucigătoare, ale Arenei de Bronz se dovediseră incapabile s- 
o ocolească. Herold Norn lua legătura zilnic cu Arca, dar Tuf 
îşi instruise calculatorul să-i respingă apelul. 

În cele din urmă, după ce unsprezece case veniseră, 
plătiseră, îşi luaseră darul şi plecaseră, Haviland Tuf stătu 
faţă în faţă cu Danel Leigh Arneth, maestrul senior pentru 
animale al Casei Arneth-din-Pădurea-Aurită, cândva cea 
mai mare şi mai mândră dintre Cele Douăsprezece Mari 
Case de pe Lyronica, acum ultima şi cea de pe urmă. 
Arneth era un bărbat imens, ce-l putea privi ochi în ochi pe 
Tuf, dar nu avea nici un strop din grăsimea acestuia. Pielea 
lui arăta ca abanosul tare, iar individul era numai muşchi. 
Avea figură ascuţită, cu nas acvilin, părul scurt, cenuşiu ca 
oţelul. Maestrul pentru animale venise la discuţie îmbrăcat 
în brocart de aur, cu centură şi cizme stacojii, purtând o 
beretă stacojie pusă într-o parte. Ducea un ghimpe-pentru- 
dureri, folosit la antrenamente, ca pe un baston. 

Dax se zburli când Danel Leigh Arneth ieşi din navă şi 
sâsâi când bărbatul se căţără în maşinuţă, lângă Tuf. Ca 
urmare, Haviland Tuf începu de îndată lungul, incoerentul 
său discurs despre cei-care-dorm. Arneth tresări şi ascultă. 
În cele din urmă, Dax se linişti iar. 

— Puterea Casei Arneth-din-Pădurea-Aurită a constat 
întotdeauna în variaţie, zise grăbit Danel Leigh Arneth. În 
timp ce restul caselor de pe Lyronica îşi riscau averea pe o 
singură fiară, părinţii şi bunicii noştri lucrau cu zeci de 
animale. Împotriva oricărei fiare de-a celorlalţi, noi aveam o 
alegere optimă, o strategie. Acest lucru a reprezentat 
măreţia şi mândria noastră. Dar nu putem avea o strategie 
împotriva acestor fiare-demon ale tale, negustorule. Nu 
contează ce luptător trimitem în arenă, dintre sutele pe 


care le avem. Se întoarce mort. Ne-ai obligat să tratăm cu 
tine. 

— Trebuie să obiectez, replică Tuf. Cum poate un simplu 
vânzător de animale să-l forţeze pe cel mai mare dintre 
maeştrii pentru animale de pe Lyronica să facă un lucru pe 
care nu-l doreşte? Dacă nu doriţi cu adevărat să-mi angajaţi 
serviciile, vă rog să-mi acceptaţi cuvântul că nu mă simt 
ofensat. Am putea lua prânzul împreună şi am putea 
conversa, lăsând deoparte afacerile. 

— Nu te juca astfel cu vorbele, negustorule! se răsti 
Arneth. Afacerile reprezintă singurul motiv pentru care mă 
aflu aici. N-am nici un chef să-ţi suport compania odioasă! 

Haviland Tuf clipi. 

— Am fost jignit profund, spuse el cu voce inexpresivă. 
Dar departe de mine gândul de a respinge un client, 
indiferent de opiniile sale despre mine. Sunteţi liber să vă 
uitaţi în stocul meu, alcătuit din câteva specii sărmane care 
s-ar putea să vă trezească interesul dintr-un motiv 
oarecare. Poate că norocul va considera potrivit să vă redea 
opţiunea strategiei. 

Zicând acestea, Tuf se jucă la comenzile de pe braţul 
scaunului, dirijând o simfonie în lumină şi carne iluzorie. O 
paradă de monştri defilă prin faţa ochilor maestrului pentru 
animale al Casei Arneth, creaturi cu blană sau cu solzi, cu 
pene sau acoperite cu blindaj din plăci, animale de munte, 
de pădure, de lacuri sau de câmpie, fiare de pradă, 
mâncătoare de leşuri sau erbivore ucigătoare, de 
dimensiuni mari sau mici. 

Danei Leigh Arneth, cu buzele strânse, comandă până la 
urmă câte patru exemplare dintr-o duzină de specii mai 
mari şi mai ucigătoare, la preţul de un milion de standarzi. 

Incheierea tranzacţiei - completată, ca şi în cazul 
celorlalte case, cu un dar constând în animale 
nevătămătoare - nu potoli cu nimic temperamentul nervos 
al lui Arneth. 

— Tuf, spuse el după ce terminară să se târguie, eşti un 
om deştept şi viclean, dar pe mine nu mă prosteşti! 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 


— Ai adunat o avere imensă şi i-ai înşelat pe cei care au 
cumpărat de la tine gândindu-se la câştig. Nornii, de 
exemplu. Pisicile lor sunt fără valoare. Erau o casă săracă, 
iar preţul tău i-a adus în pragul falimentului, aşa cum ne-ai 
adus pe toţi. Au crezut că vor recupera banii prin 
intermediul victoriilor. Bah! De acum, nu va mai exista nici 
o victorie a Casei de Norn! Fiecare casă care a venit la tine 
a căpătat ceva care îi oferea un avantaj asupra celor care 
cumpăraseră înainte. Aşa că Arneth, ultimul cumpărător, 
rămâne cea mai mare casă dintre toate. Mongştrii noştri vor 
face prăpăd. Nisipul Arenei de Bronz se va întuneca de 
sângele fiarelor caselor mai mărunte. 

Mâinile lui Tuf se strânseră deasupra burţii sale, iar figura 
îi rămase placidă. 

— N-ai schimbat nimic. Marile case rămân cum au fost: 
Arneth - cea mai mare, Norn - cea de pe urmă. Tot ce-ai 
făcut a fost să ne storci de bani, ca un profitor ce eşti, până 
când fiecare senior de pe Lyronica a ajuns să se chinuiască, 
să socotească fiecare bănuţ, ca să se descurce. Rivalii 
noştri aşteaptă victorii, dar toate victoriile vor fi ale 
noastre. Doar noi n-am fost înşelaţi, pentru că m-am gândit 
să cumpăr ultimul şi să cumpăr ce-i mai bun. 

— Previziunea şi discernământul dumneavoastră sunt 
remarcabile, zise Haviland Tuf. Evident, profunzimea mea 
nu face doi bani când am de-a face cu un om atât de 
înţelept şi de perspicace precum dumneavoastră, şi nu mi- 
ar fi de folos să disimulez, să neg sau să încerc să vă 
păcălesc. Cineva atât de abil va descoperi uşor trucurile 
mele. Poate că-i mai bine să nu spun nimic. 

— Poţi face un lucru mai bun, Tuf. Nu vei spune nimic şi 
nu vei face nimic. Aceasta-i ultima ta vânzare pe Lyronica. 

— Poate că da, poate că nu. Se pot ivi circumstanţe care 
să-i determine pe maeştrii altor case să-mi facă alte 
comenzi. Mă tem că n-aş putea să-i refuz. 

— Poţi şi vrei, spuse sec Danel Leigh Arneth. Casa Arneth 
a făcut ultima achiziţie şi nu se va lăsa înşelată. Clonează- 
ne animalele şi vom pleca imediat după livrare. Apoi nu vei 
mai avea de-a face cu Marile Case. Mă îndoiesc că prostul 


ăla de Herold Norn poate oferi încă o dată preţul pe care-l 
ceri, dar chiar dacă va găsi undeva standarzii necesari, nu-i 
vei vinde nimic. A; înțeles? Nu vom continua veşnic jocul 
ăsta inutil, sărăcind ca să cumpărăm monştri, pierzându-i, 
cumpărând alţii şi nerealizând nimic. Sunt convins că ai 
continua să vinzi până nu va rămâne un standard pe 
Lyronica, dar Casa Arneth îţi interzice să faci asta. Ignoră 
avertismentul şi viaţa ta nu va valora nimic, negustorule! 
Nu-s un om care uită! 

— Punctul dumneavoastră de vedere a fost bine 
exprimat, răspunse Tuf, scărpinându-l pe Dax după ureche, 
deşi nu-mi place foarte mult maniera în care l-aţi expus. 
Dar din moment ce aranjamentul pe care-l sugeraţi cu 
atâta forţă va fi, indubitabil, în beneficiul Casei Arneth-din- 
Pădurea-Aurită, celelalte Mari Case de pe Lyronica vor fi în 
pierdere, iar eu va trebui să renunţ la potenţiale profituri 
viitoare. Probabil că nu înţeleg în întregime propunerea 
dumneavoastră. Sunt uşor distrat şi s-ar putea să-mi fi 
scăpat partea în care mi-aţi explicat ce stimulent îmi oferiţi 
pentru a accepta cererea dumneavoastră de a nu mai trata 
cu Marile Case de pe Lyronica. 

— Sunt pregătit să-ţi ofer alt milion de standarzi, spuse 
Arneth, încântat. Mi-ar plăcea să ţi-l vâr pe gât, dacă ar fi să 
spun adevărul, dar pe durată lungă e mai ieftin aşa decât 
să mai particip încă o rundă la jocul tău blestemat. 

— Înţeleg. Deci, alegerea îmi aparţine. Pot să iau un 
milion de standarzi şi să plec, sau să rămân, înfruntând 
mânia dumneavoastră şi pericole înfricoşătoare. Trebuie să 
recunosc că, în viaţă, am avut de cântărit multe decizii 
dificile. În orice caz, nu-s soiul de om care să rămână pe o 
planetă unde prezenţa lui nu mai este dorită. Mărturisesc 
că în ultimul timp am simţit nevoia de a-mi relua 
peregrinările. Foarte bine, mă înclin în faţa solicitării 
dumneavoastră! 

Danel Leigh Arneth rânji sălbatic, iar Dax începu să 
toarcă. 


Ultima navetă, din flota celor douăsprezece nave 


strălucitoare, stropite cu auriu, abia plecase, ducând 
achiziţiile lui Danel Leigh Arneth către Lyronica şi Arena de 
Bronz, când Haviland Tuf consimţi, în cele din urmă, să 
accepte apelul lui Herold Norn. 

Maestrul slăbânog arăta scheletic. 

— Tuf! exclamă el. Totul merge rău! 

— Într-adevăr... făcu Tuf, impasibil. 

Norn se strâmbă. 

— Nu, ascultă! Cobaltpisicile sunt moarte sau bolnave. 
Patru dintre ele au murit în Arena de Bronz - ştiam că a 
doua pereche era prea tânără, înţelegi, dar după ce-am 
pierdut primul cuplu, n-aveam altceva de făcut. O puteam 
folosi sau puteam să ne întoarcem la colţ-de-oţel-i. Acum, 
ne-au rămas doar două. Nu prea mănâncă - prind câţiva 
ţopăitori, nimic altceva. Şi nu le putem antrena. Dacă un 
antrenor vine în ţarc cu o ţeapă-de-durere, pisicile alea 
afurisite ştiu ce intenţii are. Sunt întotdeauna cu o mişcare 
înainte, înţelegi? În arenă, nu răspund deloc la cântecul de 
ucidere. Teribi/! Cel mai rău e că nu se înmulţesc. Avem 
nevoie de mai multe! Ce-o să introducem în arenă? 

— Nu-i sezonul de împerechere a  cobaltpisicilor, 
răspunse Tuf. Am mai discutat despre asta, după cum vă 
puteţi aminti. 

— Da, da. Când este sezonul lor de împerechere? 

— O întrebare fascinantă. Păcat că n-aţi pus-o mai 
devreme. După cum înţeleg eu problema, femela panterei 
de cobalt intră în călduri în fiecare primăvară, când 
înfloresc smocurile-de-zăpadă pe Planeta Celiei. Presupun 
că-i vorba de un fel de declanşator biologic. 

Herold Norn îşi scărpină scalpul, sub coroniţa subţire de 
alamă. 

— Dar Lyronica n-are chestii-de-zăpadă, sau cum le-ai 
zis! Presupun că vrei să ne ceri o avere pentru florile alea! 

— Domnule, mă calomniaţi. Nici nu visez să profit de 
necazul dumneavoastră. Dacă opţiunea mi-ar aparţine, aş 
dărui pe degeaba Casei de Norn smocurile-de-zăpadă 
celiane. Dar s-a întâmplat că am încheiat un târg cu Danel 
Leigh Arneth: să nu mai fac afaceri cu Marile Case de pe 


Lyronica. 

Şi, rostind acestea, ridică stângaci din umeri. 

— Am câştigat victorii cu pisicile tale, zise Norn, cu un 
strop de exasperare în glas. Trezoreria noastră s-a umplut 
oarecum - avem în jur de patruzeci de mii de standarzi. 
Sunt ai tăi! Vinde-ne florile! Sau, mai bine, alt animal. Mai 
mare. Mai fioros. Am văzut garghulele Casei Dant. Vinde-ne 
ceva asemănător. Nu avem cu ce intra în Arena de Bronz! 

— Nimic? Ce-i cu colţ-de-oţel-ii? Mândria Nornului, aşa se 
zicea... 

Herold Norn dădu din mână, nerăbdător. 

— Probleme, înţelegi, am avut probleme. Ţopăitorii tăi 
mănâncă orice, mănâncă totul. Au scăpat de sub control. 
Sunt mii, poate milioane, care rod iarba, recolta... Ce-au 
făcut pe terenul fermelor... cobaltpisicilor le plac, dar n- 
avem destule cobaltpisici. lar colţ-de-oţel-ii sălbatici nu se 
ating de ţopăitori. Presupun că nu le place gustul. Nu ştiu. 
Dar, înţelegi, tot vânatul a dispărut, izgonit de ţopăitori, iar 
colţ-de-oţel-ii s-au dus după el. Unde, nu ştiu. Au dispărut. 
Probabil în teritoriul nereclamat de nimeni, dincolo de 
graniţele  Nornului. Există nişte sate pe acolo, câţiva 
fermieri, dar ăia urăsc Marile Case. Sunt tamberkinezi, care 
n-au nici măcar lupte de câini. Probabil că încearcă să-i 
îmblânzească, dacă-ţi închipui! Asta-i felul lor. 

— Şocant, zise Tuf, fără interes. Dar îi aveţi pe cei din 
cuşti, nu-i aşa? 

— Nu-i mai avem, răspunse Norn, care părea terminat. 
Am dat ordin să fie împuşcaţi. Pierdeau fiecare înfruntare, 
mai ales după ce ai început să vinzi fiare şi celorlalte case. 
Mi s-a părut o risipă prostească să păstrăm nişte animale 
inutile. Nemaivorbind de cheltuieli - aveam nevoie de 
fiecare standard. Ne-ai stors la sânge. Aveam de plătit 
taxele pentru arenă, trebuia să pariem, mai târziu a fost 
nevoie să cumpărăm ceva de mâncare de pe Tamber, cât 
să hrănim oamenii casei şi antrenorii. Nu cred că-ți poti 
închipui ce-au făcut ţopăitorii recoltelor noastre! 

— Domnule, acordaţi-mi un pic de credit. Sunt ecolog. 
Ştiu multe despre ţopăitori şi despre comportarea lor. 


Trebuie să înţeleg că nu mai aveţi colţ-de-oţel-i? 

— Da, da. Am scăpat de făpturile nefolositoare, iar restul 
au plecat o dată cu celelalte. Ce-o să facem? Ţopăitorii au 
năvălit pe câmpurile cultivate, pisicile nu vor să se 
împerecheze, banii ni se vor termina în curând, dacă va 
trebui să continuăm să importăm hrană şi să plătim taxele 
arenei, fără speranţă de victorie. 

Tuf îşi încrucişă mâinile. 

— Într-adevăr, înfruntaţi o serie de probleme delicate! Şi 
sunt exact omul capabil să vă ajute să găsiţi o soluţie. Din 
nefericire, am încheiat înţelegerea cu Danel Leigh Arneth şi 
am acceptat banii lui, de bună credinţă fiind. 

— Deci, nu-i nici o speranţă? Tuf, sunt un om care te 
imploră - eu, un maestru senior pentru animale al Casei de 
Norn! În curând, ne vom retrage complet de la jocuri. Nu 
vom mai avea bani pentru taxele arenei şi pentru pariuri, 
nici animale de înscris. Am fost blestemaţi să avem ghinion. 
Nici una din Marile Case n-a eşuat în furnizarea lotului de 
luptători - nici măcar Feridian, în timpul secetei de 
doisprezece ani. Ne vom face de râs. Casa de Norn îşi va 
păta mândria istorică trimițând sforăitori şi animale de 
grajd în arenă, pentru a fi sfâşiate în mod ruşinos de 
monştrii pe care i-ai vândut altor case. 

— Domnule, dacă-mi veţi permite să fac un pic de 
pronosticare, mi se pare că Norn nu va fi singură în 
necazurile sale. Am o presimţire - da, presimţțire, acesta-i 
cuvântul potrivit - că monştrii de care vă temeti vor fi în 
număr mic în săptămânile şi lunile ce vor urma. De 
exemplu, ursoizii adolescenţi de pe Vagabond vor intra 
curând în hibernare. Au mai puţin de un an, înţelegeţi... 
Sper că seniorii Dealurilor Wrai nu vor fi deconcertaţi pe 
nedrept, deşi mă tem că vor fi. Vagabond, după cum sunt 
convins că ştiţi, are o orbită extrem de neregulată faţă de 
cea de bază, astfel încât lernile Lungi durează aproximativ 
douăzeci de ani standard. Ursoizii sunt acordaţi la acest 
ciclu. În curând, procesul lor vital se va încetini în 
asemenea măsură, încât un observator nepregătit va 
presupune că au murit. Mă tem că nu se vor trezi uşor. 


Poate că antrenorii Casei Dealurilor Wrai, oameni cu un 
intelect deosebit, vor găsi o cale. Dar înclin puternic să 
presupun că marea parte a energiei lor - şi a fondurilor lor - 
va fi dedicată hrănirii populaţiei, din cauza apetitului vorace 
al alergătorilor. În acelaşi fel, oamenii Casei de Varcour vor 
fi obligaţi să aibă de-a face cu o dezvoltare explozivă a 
numărului melcilor-de-copac. Melcii-de-copac sunt creaturi 
fascinante. Într-un moment al ciclului lor vital, devin 
adevăraţi bureţi şi-şi dublează mărimea. Un grup suficient 
de mare e capabil să sece chiar o mlaştină întinsă. 

Tuf făcu o scurtă pauză, bătând cu degetele-i groase în 
burtă ca într-o tobă, apoi continuă: 

— Mi-e teamă că vorbesc necumpătat şi probabil că vă 
plictisesc. Aţi înţeles punctul meu de vedere? Care-i lovitura 
mea? 

Herald Norn părea un om mort. 

— Eşti nebun! Ne-ai distrus! Economia noastră, ecologia 
noastră... în cinci ani, vom pieri de foame... 

— Puțin probabil, zise Tuf. Experienţa mea în aceste 
probleme îmi sugerează că Lyronica va parcurge cu 
adevărat un interludiu de instabilitate ecologică şi de 
dificultăţi, dar acesta va avea o durată limitată şi nu mă 
îndoiesc că, în cele din urmă, se va constitui un nou 
ecosistem. Pare puţin probabil ca acesta să ofere loc pentru 
animale mari de pradă, dar sunt optimist şi cred că, în alte 
privinţe, nivelul de trai de pe Lyronica nu va fi afectat. 

— Fără animale de pradă? Dar jocurile... arena... nimeni 
nu va plăti să vadă un ţopăitor luptând cu un melc! Cum să 
continuăm jocurile? Nimeni nu va trimite luptători în arenă? 

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf, clipind. lată o idee care 
mă intrigă. Trebuie să mă gândesc serios la ea. 

Şi stinse ecranul, apoi începu să-i vorbească lui Dax. 


6. NUMIŢI-L MOISE 


Zvonurile aveau rareori importanţă pentru Haviland Tuf. 
Asta din cauză că auzea rareori vreunul. Tuf nu se 
împotrivea să joace rol de turist, pe majoritatea planetelor 
pe care le vizita, dar chiar când se afla printre alţii, în locuri 
publice, rămânea, într-un fel, deoparte, inabordabil. Pielea 
lui albă ca varul, figura şi trupul lipsite complet de păr îl 
făceau, de obicei, să nu treacă neobservat printre oamenii 
de pe planetele pe care făcea afaceri, şi chiar în cazurile nu 
prea frecvente în care înfăţişarea i-ar fi permis să nu 
trezească interesul celorlalţi, înălţimea lui l-ar fi scos în 
evidenţă. Astfel, deşi oamenii se uitau la Tuf şi-i vorbeau, 
oriunde s-ar fi dus, puţini discutau cu el dacă nu erau 
nevoiţi să încheie tranzacţii. 

Având în vedere firea sa, nu-i de mirare că Haviland Tuf 
nu auzise de bărbatul numit Moise până în seara în care el 
şi Dax au fost agresaţi de Jaime Kreen, într-un restaurant 
din K'theddion. 

Acesta era un local mic, sărăcăcios, chiar lângă portul 
spaţial. Tuf terminase o farfurie cu rădăcini-afumate şi 
neoiarbă şi se relaxa cu al treilea litru de vin de ciuperci, 
când, deodată, Dax îşi înălţă capul de pe masă. Tuf tresări 
un pic, turnându-şi vin pe pantaloni, şi-şi plecă iute capul 
într-o parte, atât cât sticla mânuită de Kreen să se spargă 
de speteaza scaunului, în loc să-i nimerească ceafa. Sticla 
explodă, iar lichidul din ea - un lichior local, aromat - se 
răspândi de jur împrejur, udând scaunul, masa, pisica şi pe 
cei doi bărbaţi. Jaime Kreen, un tânăr blond, zvelt, cu ochii 
albaştri înceţoşaţi de băutură, rămase clipind prosteşte, 
ţinând recipientul spart în pumnul însângerat. 

Haviland Tuf se ridică greoi în picioare, cu figura-i lungă, 
albă, netulburată. Se uită la cel care-l atacase, clipi, apoi se 
aplecă să-l ridice pe Dax, care era ud şi nefericit. 

— Poţi să înţelegi asta, Dax? spuse el, cu vocea-i de bas 
profund. Avem aici de-a face cu un mister, deşi unul 
neconvenabil. De ce ne-a atacat acest străin bizar, mă 


întreb? Ai vreo idee? 

Îl mângâie încet pe Dax, în timp ce-l lua în braţe, şi abia 
când pisica începu să toarcă se uită din nou la Jaime Kreen. 

— Domnule, ar fi înţelept din partea dumneavoastră să 
daţi drumul fragmentelor acelei sticle. Am impresia că 
mâna vă e plină de cioburi şi de sânge, precum şi de acea 
băutură deosebit de vătămătoare, iar eu am îndoieli 
serioase că această combinaţie vă va îmbunătăţi 
sănătatea. 

Năucitul Kreen păru să revină la viaţă. Buzele lui subţiri 
se strâmbară a furie, apoi tânărul zvârli sticla departe de el. 

— iți baţi joc de mine, criminalule? zise el, cu o voce 
nedesluşită, amenințătoare. 

— Domnule, spuse Haviland Tuf - între timp, în 
restaurant se aşternuse o tăcere mormântală, ceilalţi clienţi 
rămăseseră _liniştiţi, privind, iar proprietarul dispăruse; 
vocea lui Tuf putea fi auzită în orice colţ al încăperii - m-aş 
hazarda să afirm că titlul de criminal este mai potrivit 
pentru dumneavoastră decât pentru mine, dar poate că nu 
acesta-i lucrul important. Nu, nu-mi bat joc de 
dumneavoastră. Păreţi afectat. Intr-o asemenea condiţie, ar 
însemna o nebunie să-mi bat joc de dumneavoastră, iar eu 
nu am tendinţe spre nebunie. 

Il aşeză pe Dax înapoi pe masă şi scărpină cotoiul în 
spatele urechii. 

— iți baţi joc de mine! mârâi Jaime Kreen. O să te lovesc! 

Haviland Tuf nu trădă vreo emoție. 

— N-o veţi face, domnule, deşi cred că intenţionaţi să mă 
atacați încă o dată. Nu aprob violenţa. Cu toate acestea, 
comportarea dumneavoastră plictisitoare mă pune în 
situaţia de a avea puţine variante de acţiune. 

Spunând acestea, păşi iute înainte şi-l ridică pe Jaime 
Kreen mult deasupra podelei, înainte ca tânărul să poată 
reacţiona. Apoi, cu grijă, îi rupse ambele braţe. 


Kreen ieşi palid şi clipind din întunericul ca de mormânt 
al închisorii kytheddene în strada luminată. Braţele îi erau 
prinse în bandaje. Tânărul arăta zăpăcit şi obosit. 


Haviland tuf stătea la colţ, legănându-l pe Dax cu o mână 
şi mângâindu-l cu cealaltă. Se uită la Kreen, care se 
apropia. 

— Dispoziţia dumneavoastră pare să se fi potolit 
oarecum, comentă el. Mai mult, acum sunteţi treaz. 

— Tu! exclamă Kreen, părând mai zăpăcit ca înainte şi 
având figura atât de schimonosită încât ameninţa să se 
prăbuşească în ea însăşi. Să înţeleg că tu mi-ai cumpărat 
libertatea? 

— Aţi ridicat o problemă interesantă, spuse Haviland Tuf. 
Am plătit, într-adevăr, o anumită sumă - două sute de 
standarzi, de fapt, dacă dorim să fim precişi - iar după 
această plată mi-aţi fost predat mie. Insă ar fi incorect să 
spun că v-am cumpărat libertatea. Esenţa problemei constă 
în faptul că nu sunteţi liber. Conform legilor kytheddene, 
îmi aparţineţi, în calitate de servitor, iar astfel vă pot sili să 
munciţi după cum mi se va părea potrivit, până când vă 
veţi plăti datoria. 

— Datoria? 

— Am calculat după cum urmează, explică Haviland Tuf. 
Două sute de standarzi pentru suma pe care am plătit-o 
autorităţilor locale pentru a mă bucura de prezenţa 
dumneavoastră. O sută de standarzi pentru costumul meu, 
din bumbac lambereenez veritabil, pe care l-aţi deteriorat 
complet; patruzeci de standarzi pentru pagubele din 
cârciumă, pagube pe care le-am plătit pentru a împiedica 
proprietarul să vă reclame; şapte standarzi pentru 
deliciosul vin de ciuperci pe care n-am avut posibilitatea să- 
| beau. Vinul de ciuperci reprezintă o specialitate notorie a 
K'theddionului, iar acela făcea parte dintr-o recoltă 
deosebit de aleasă. Toate acestea totalizează trei sute 
patruzeci şi şapte de standarzi, pentru pagubele produse. 
În plus, atacul dumneavoastră absolut nemotivat ne-a adus, 
pe Dax şi pe mine, în centrul unei scene deosebit de 
neplăcute şi ne-a tulburat mult liniştea. Pentru aceasta, vă 
trec la socoteală încă cincizeci şi trei de standarzi adiţionali 
- ceea ce reprezintă o sumă generos de mică - pentru a 
aduce totalul general la cifra rotundă de patru sute de 


standarzi. 

— O să te chinuieşti zdravăn pentru a scoate măcar a 
zecea parte din suma asta de la mine, vânzătorule de 
animale! chicoti Jaime Kreen răutăcios. N-am nici un fel de 
fonduri şi nu voi fi bun pentru vreo muncă. Braţele îmi sunt 
rupte, după cum ştii. 

— Domnule, spuse Haviland Tuf, dacă aţi fi avut fonduri 
proprii de-o valoare semnificativă, v-aţi fi putut plăti singur 
amenda, în care caz asistenţa mea n-ar fi fost necesară. Şi, 
din moment ce eu însumi v-am rupt braţele, sunt conştient 
prea bine de condiţia în care vă aflaţi. Fiţi amabil şi nu mă 
plictisiţi cu declaraţii care nu conţin informaţii preţioase. În 
ciuda handicapului pe care-l aveţi, intenţionez să vă iau cu 
mine pe navă şi să vă pun la treabă, până când obligaţiile 
dumneavoastră vor fi achitate. Veniţi! 

__ Haviland Tuf se întoarse şi făcu doi paşi pe stradă. 
Intrucât Kreen nu dădea semne că ar intenţiona să se 
mişte, Tuf se opri şi se întoarse spre el. Tânărul zâmbi: 

— Dacă vrei să mă duci undeva, n-ai decât să mă cari! 

Tuf îl mângâie mecanic pe Dax. 

— Eu nu am intenţia de a vă căra, spuse el, cu un ton 
lipsit de expresie. M-aţi obligat să vă ating o dată, iar acea 
experienţă a fost suficient de neplăcută, astfel încât nu am 
intenţia s-o repet. Dacă refuzaţi oferta de a mă urma, mă 
voi adresa autorităţilor şi voi închiria doi gardieni, pentru a 
vă transporta, la propriu, acolo unde doresc să fiţi. Plata lor 
va fi adăugată la datoria dumneavoastră. Alegerea vă 
aparţine. 

Tuf se întoarse din nou şi se deplasă spre portul spaţial. 

Devenind dintr-o dată docil, Jaime Kreen îl urmă 
mormăind. 


Nava care-i aştepta în portul cosmic din K'theddion arăta 
destul de impresionantă în ochii lui Kreen. O ambarcaţiune 
străveche, cu aspect teribil, din metal negru, ruginit, cu 
aripi mici, zvelte, ale cărei dimensiuni erau doar pe 
jumătate din cele ale navelor comerciale moderne, 
pântecoase, care o înconjurau. Aşa cum păţeau practic toţi 


vizitatorii ocazionali ai lui Haviland Tuf, Kreen fu uluit (deşi 
nu recunoscu acest lucru) să descopere că Grifonul era 
doar o navetă şi că Arca aştepta sus, pe orbită. 

Puntea pentru navete a Arcei; era de două ori mai mare 
decât terenul de asolizare din portul cosmic din K'theddion, 
şi plină de nave: patru navete identice cu Grifonul, o navă 
de transport veche, în formă de picătură, caracteristică 
celor din Avalon, sprijinindu-se pe trei picioare curbate; un 
aparat militar, care părea defect; o barjă absurdă, din aur, 
cu ornamente baroce şi un tun primitiv, pentru harpoane, 
montat în vârful ei; două nave ce păreau a fi de origine 
străină având un aspect nedemn de încredere; alta ce 
părea a fi doar o placă mare, pătrată, cu un stâlp în centru. 

— Colecţionezi nave spaţiale? întrebă Jaime Kreen, după 
ce Tuf trăsese la chei Grifonul, iar ei ieşiseră pe punte. 

— Un concept interesant, replică Tuf. Dar neadevărat. 
Cele cinci navete de asolizare fac parte din Arca însăşi, iar 
vechea navă comercială am păstrat-o din motive 
sentimentale, pentru că a fost prima mea ambarcaţiune. Pe 
celelalte le-am procurat pe drum. Probabil că ar fi trebuit să 
curăţ puntea, la un moment dat, dar exista posibilitatea ca 
unele dintre navele acestea să aibă oarecare valoare 
comercială, de aceea m-am ferit s-o fac până acum. Voi 
acorda problemei ceva atenţie... Veniţi cu mine! 

Trecură printr-o serie de camere de primire, coborâră 
prin mai multe coridoare până ajunseră într-un depozit de 
maşini, în care erau parcate, unul lângă altul, mai multe 
vehicule cu trei roţi. Haviland Tuf îl invită pe Kreen într- 
unul, îl aşeză pe Dax între ei, apoi conduse aparatul printr- 
un tunel ce părea că se întinde pe kilometri întregi şi în 
interiorul căruia răsuna ecoul. Din loc în loc erau înşirate 
bazine de sticlă, de mărimi şi forme diferite, pline cu lichide 
şi geluri. În unele bazine se mişcau nişte siluete întunecate, 
greoaie, aflate în saci transparenţi. Făpturile păreau că se 
uită la ei, în timp ce treceau... Kreen găsi această mişcare 
aparentă oarecum teribilă şi înspăimântătoare. Haviland 
Tuf nu o băgă în seamă. Nu se uita nici în dreapta, nici în 
stânga, în timp ce conducea. 


Tuf opri vehiculul într-o încăpere identică aceleia din care 
plecaseră, îl luă pe Dax în braţe şi-şi conduse prizonierul, 
prin alt coridor, într-o încăpere confortabilă, îngustă, 
prăfuită, plină până la refuz cu mobilă. li arătă lui Kreen un 
scaun şi-şi luă unul pentru el, aşezându-l pe Dax pe un al 
treilea, deoarece, când stătea aşezat, burta îl împiedica să-l 
ţină în poală. 

— Acum, spuse Haviland Tuf, trebuie să discutăm. 

Într-o anumită măsură, vastele dimensiuni ale navei pe 
care se afla îl subjugaseră pe Jaime Kreen; acum, însă, pe 
figura acestuia apăru un pic de ardoare. 

— Nu avem despre ce discuta, zise el. 

— Credeţi că nu? întrebă Haviland Tuf. Nu sunt de acord. 
Nu doar generozitatea sufletească m-a împins să vă salvez 
dintr-o captivitate deloc onorabilă. Mi-aţi oferit un mister, 
după cum i-am declarat lui Dax, atunci când ne-aţi atacat 
prima oară. Misterele îmi strică întotdeauna liniştea. Ca 
atare, doresc o oarecare clarificare. 

Pe figura slabă a lui Jaime Kreen apăru o expresie 
precaută. 

— De ce te-aş ajuta? Acuzaţiile tale false m-au vârât în 
puşcărie. M-ai cumpărat ca sclav. Şi mi-ai rupt braţele! Nu- 
ţi datorez nimic! 

— Domnule, zise Haviland Tuf, privindu-şi mâinile mari, 
aşezate pe pântecele-i imens, am stabilit deja că îmi 
datoraţi patru sute de standarzi. Sunt pregătit să fiu 
rezonabil. Îmi veţi da o serie de răspunsuri. Pentru fiecare 
dintre ele, vă voi reduce un standard din suma pe care mi-o 
datoraţi. 

— Un standard! Absurd! Orice ai vrea să cunoşti, 
valorează mai mult de atât! Zece standarzi pentru fiecare 
răspuns! Nici un bănuţ mai puţin! 

— Vă asigur că, oricare ar fi informaţiile pe care le 
posedaţi, pentru mine nu valorează absolut nimic. Sunt mai 
mult curios. Sunt sclavul curiozităţii. E un defect al meu, 
unul pe care nu am putinţa de a-l corecta, unul de pe urma 
căruia vă aflaţi în situaţia de a obţine avantaje. Vă sfătuiesc 
însă să nu încercaţi să mă stoarceţi prea mult. Refuz să mă 


las şantajat. Doi standarzi. 

— Nouă, răspunse Kreen. 

— Trei, şi nu voi merge mai departe. Îmi pierd răbdarea. 

Chipul lui Tuf nu dezvăluia nici o emoție. 

— Opt, zise Kreen. Nu încerca să mă trişezi! 

Haviland Tuf rămase tăcut. Şi nemişcat, cu excepţia 
ochilor, care-l urmăreau pe Dax. Cotoiul mare, negru, căscă 
şi se scărpină. După cinci minute de tăcere, Kreen zise: 

— Şase standarzi. E o nimica toată. Cunosc o grămadă de 
lucruri importante, lucruri pe care Moise ar vrea să le ştie. 
Şase! 

Haviland Tuf nu scoase o vorbă. Minutele treceau. 

— Cinci, reluă Kreen, înjurând. 

Haviland Tuf nu răspunse. 

— Bine, mârâi tânărul, într-un târziu. Trei standarzi. Eşti 
trişor şi tâlhar, nu numai criminal. N-ai pic de etică. 

— Voi ignora bombasticismul dumneavoastră, declară 
Haviland Tuf. Trei standarzi e suma agreată, deci. O 
bănuială subită m-a cuprins: că veţi încerca să daţi 
răspunsuri evazive sau confuze, astfel încât să fiu silit să 
pun mai multe întrebări pentru a elucida o mică particulă 
de informaţie. Vă avertizez că nu voi accepta asemenea 
nonsensuri, la fel cum nu voi tolera nici o înşelătorie. Pentru 
fiecare minciună pe care veţi încerca să mi-o spuneţi, voi 
adăuga zece  standarzi suplimentari la datoria 
dumneavoastră. 

Kreen izbucni în râs. 

— N-am intenţia să mint, Tuf. Dar, chiar dacă aş face-o, 
cum ai putea să ştii? Nu-s chiar atât de transparent! 

Haviland Tuf îşi permise un zâmbet, un zâmbet subţire, 
din vârful buzelor, care-i atinse faţa în treacăt şi dispăru 
imediat. 

— Domnule, vă asigur că voi şti de îndată. Dax îmi va 
comunica, exact în aceeaşi manieră în care mi-a spus cât 
de mult veţi reduce cererea absurdă de zece standarzi, aşa 
cum m-a avertizat de laşul atac al dumneavoastră de pe 
K'theddion. Dax este o felină, domnule, nu mă îndoiesc că 
vă daţi seama până şi dumneavoastră de acest lucru. Toate 


felinele au, cel puţin parţial, însuşiri paranormale, după 
cum a putut constata omenirea de-a lungul istoriei, iar Dax 
este produsul final al unor generaţii întregi de încrucişări şi 
manipulări genetice, care l-au înzestrat cu măreaţa putere 
ce reprezintă caracteristica lui. Aşadar, ne veţi economisi o 
mulţime de timp şi efort dacă veţi da răspunsuri complete, 
oneste. Deşi talentele lui Dax nu-s suficient de sofisticate 
pentru a extrage concepte dificile, abstracte, din mintea 
dumneavoastră, vă asigur că el îmi poate spune uşor dacă 
minţiţi sau dacă îmi ascundeţi ceva. Deci, având toate 
acestea în minte, putem începe? 

Jaime Kreen se zgâi veninos, la cotoiul uriaş. Dax căscă 
din nou. 

— Dă-i drumul! mormăi el, ursuz. 

— Mai întâi, începu Tuf, există misterul atacului 
dumneavoastră. Eu nu vă cunosc, domnule. Imi sunteţi cu 
desăvârşire străin. Eu sunt un simplu neguţător, iar 
serviciile mele aduc beneficii tuturor celor care mă 
angajează. Eu nu v-am ofensat în nici un fel. Şi totuşi, m-aţi 
atacat. Acest lucru ridică mai multe probleme. De ce? Care 
a fost motivul acţiunii? Mă cunoaşteţi de undeva? V-am 
ofensat prin vreo acţiune pe care am uitat-o între timp? 

— Asta-i o singură întrebare sau patru? se interesă 
Kreen. 

Haviland Tuf îşi încrucişă din nou mâinile pe burtă. 

— Doar o orientare, domnule. Să începem cu această 
întrebare: mă cunoaşteţi? 

— Nu, răspunse Kreen. Am auzit de tine, aşadar te ştiu 
după reputaţie. Tu şi Arca ta sunteţi unici şi foarte celebri, 
Tuf. Şi te-am recunoscut foarte uşor, când am trecut pe 
lângă tine din întâmplare, în restaurantul acela 
kytheddenean mărunt. Giganţii solizi, fără păr, cu piele 
albă, nu-s nemaipomenit de răspândiţi. 

— Trei standarzi, zise Tuf. Nu voi ţine seama nici de 
insultele, nici de măgulirile dumneavoastră. Deci, nu mă 
cunoşteaţi. De ce m-aţi atacat? 

— Eram beat. 

— Insuficient. Adevărat că eraţi beat. Dar existau şi alţi 


clienţi în local, oricare dintre ei fiind dispus să vă stea la 
dispoziţie, dacă aţi fi căutat doar o simplă încăierare. Nu 
asta căutaţi. M-aţi ales pe mine, dintre toţi ceilalţi. De ce? 

— Nu-mi placi. După criteriile mele, eşti un criminal. 

— Criteriile sunt variate, bineînţeles, replică Haviland Tuf. 
Pe anumite planete, mărimea mea ar reprezenta o crimă. 
Pe altele, faptul că dumneavoastră purtaţi cizme făcute din 
piele de vacă ar fi fost pedepsit printr-o detenţie 
îndelungată. Deci, în acest sens, amândoi am putea fi 
consideraţi criminali. Dar sentimentul meu este că ar fi 
nedrept să judeci un om după orice legi, în afară de cele ale 
culturii în care a trăit sau în care s-a mutat. În acest sens, 
eu nu sunt un criminal, iar răspunsul dumneavoastră este 
încă insuficient. Explicaţi-mi motivul pentru care nu mă 
agreaţi. De ce crime mă acuzaţi? 

— Sunt un caritan, zise Kreen, apoi oftă. Poate ar trebui 
să spun că am fost un caritan. De fapt, am fost un 
administrator, deşi doar de gradul şase. Moise mi-a distrus 
cariera. Te învinovăţesc de crima de a-l fi ajutat pe Moise. E 
un lucru bine cunoscut. Nu mă plictisi cu negaţiile tale. 

Haviland Tuf se uită spre Dax. 

— Păreţi a spune adevărul, iar răspunsul dumneavoastră 
conţine o cantitate rezonabilă de informaţie, deşi ridică 
suficient de multe alte întrebări şi-i departe de a fi limpede. 
Cu toate acestea, vă voi face o favoare şi voi considera că-i 
un răspuns. Şase standarzi, deci. lar următoarea mea 
întrebare va fi una simplă: cine-i Moise şi ce este un 
caritan? 

Jaime Kreen îl privi neîncrezător. 

— Vrei să-mi dăruieşti şase standarzi? Nu te preface, Tuf! 
Nu mă las fraierit! Ştii cine-i Moise! 

— Într-adevăr ştiu, într-o anumită măsură, replică Tuf. 
Moise este o figură mitică, asociată diferitelor religii 
ortodoxe creştine, o persoană despre care se presupune că 
ar fi trăit pe Vechiul Pământ, în trecutul foarte îndepărtat. 
Cred că este oarecum asociat sau înrudit cu Noe, cel de la 
care îşi trage numele Arca mea. Moise şi Noe erau, 
probabil, fraţi. Detaliile îmi scapă. Oricum, amândoi s-au 


numărat printre practicanţii timpurii ai războiului ecologic, 
un domeniu cu care sunt destul de familiarizat. Deci, într-un 
fel, ştiu cine este Moise. Totuşi, acel Moise a murit de o 
perioadă suficient de îndelungată, aşa că e puţin probabil 
ca el să vă fi distrus cariera, şi cu atât mai puţin probabil 
să-i pese de vreo informaţie pe care aţi binevoi a mi-o 
transmite. In consecinţă, trebuie să deduc că vă referiţi la 
un alt Moise, unul pe care nu-l cunosc. Aceasta, domnule, 
reprezenta esenţa întrebării mele. 

— In regulă, zise Kreen. Dacă insişti să te prefaci 
neştiutor, voi participa la jocul tău idiot. Un caritan este un 
cetăţean de pe Caritate, după cum ştii prea bine. Moise, 
care şi-a ales singur acest nume, e un demagog religios 
care conduce Sfânta Restaurare Altruistă. Cu ajutorul tău, 
el a condus o campanie devastatoare, de război ecologic, 
împotriva Oraşului Speranţei, singura noastră arcologie 
mare, centrul vieţii caritane. 

— Doisprezece  standarzi, spuse Tuf. Explicaţi mai 
departe. 

Kreen oftă şi se foi pe scaun. 

— Sfinţii Altruişti au fost coloniştii iniţiali ai Carităţii, cu 
secole în urmă. Ei îşi părăsiseră planeta de origine pentru 
că  susceptibilitatea lor religioasă fusese jignită de 
tehnologia avansată de acolo. Biserica Sfântului Altruism 
propovăduieşte ideea conform căreia izbăvirea se obţine 
trăind o viaţă simplă, apropiată de natură, prin suferinţă şi 
autosacrificare. Aşadar, altruiştii au venit pe o planetă nouă 
şi au suferit, s-au sacrificat şi au murit foarte fericiţi, timp 
de vreo sută de ani. Apoi, spre nenorocul lor, a venit un al 
doilea val de colonişti. Aceştia din urmă au construit 
arcologia numită Oraşul Speranţei, au lucrat pământul cu 
maşini avansate, robotizate, au deschis un port spaţial şi, în 
general, au păcătuit faţă de Dumnezeu. Mai rău, după 
câţiva ani, copiii altruiştilor au început să dezerteze, în 
cârduri, către oraş, pentru a se bucura un pic de viaţă. 
După două generaţii, n-a rămas nimic din altruişti, cu 
excepţia câtorva bătrâni. Atunci a apărut Moise, conducând 
mişcarea pe care a numit-o Restaurare. S-a dus în Oraşul 


Speranţei, a înfruntat Consiliul Administratorilor şi a cerut 
ca poporul său să fie lăsat să plece. Administratorii i-au 
explicat că oamenii nu voiau să plece. Moise nu s-a lăsat 
impresionat. A spus că, dacă nu-i îndeplinim dorinţa, dacă 
nu închidem portul spaţial şi nu dezmembrăm Oraşul 
Speranţei, pentru a trăi alături de Dumnezeu, va aduce 
plăgile peste noi. 

— Interesant, zise Haviland Tuf. Continuati. 

— Sunt banii tăi, comentă Jaime Kreen. Ei bine, 
administratorii l-au dat afară în şuturi pe Moise şi toată 
lumea s-a distrat de minune. Totuşi, am făcut unele 
verificări, ca măsură de siguranţă. Auziserăm cu toţii 
poveştile străvechi de groază despre războiul biologic, dar 
consideram secretele acelea uitate de mult. Calculatoarele 
noastre au confirmat această părere. Tehnicile de clonare şi 
manipulare genetică, cele pe care le folosiseră Imperialii 
Pământului, supravieţuiseră doar pe o mână de planete 
dispersate, iar cea mai apropiată se afla la o distanţă de 
vreo şapte ani de noi, călătorind cu viteză supraluminică. 

— Înţeleg, zise Haviland Tuf. Însă nu-i nici o îndoială că 
aţi aflat, de asemenea, despre navele de germinare ale 
dispărutului Corp de Ingineri Ecologi ai Imperiului Federal. 

— Am auzit, zâmbi morocănos Kreen. Dispăruseră toate, 
distruse, pierdute sau defectate cu secole în urmă, deci n- 
aveam de ce să ne îngrijorăm din cauza lor. În cele din 
urmă, însă, am aflat că lucrurile stau altfel, de la căpitanul 
unei nave comerciale care asolizase în Portul Credintei. 
Zvonurile circulă, Tuf, chiar din stea în stea. Faima te-a 
precedat şi te-a condamnat. Căpitanul ne-a povestit totul 
despre tine, despre tine şi Arca aceasta pe care ai găsit-o 
din întâmplare şi pe care o foloseşti ca să-ţi umpli 
buzunarele cu standarzi şi burta cu straturi de grăsime! 
Alte echipaje, de pe alte planete, au confirmat existenţa ta, 
precum şi faptul că deţii controlul asupra unei nave de 
germinare a CIE, aflată încă în stare de funcţionare. Dar n- 
am ştiut că te-ai asociat cu Moise, până n-au început 
plăgile. 

Un singur rid subţire apăru pe fruntea masivă, albă ca 


fildeşul, a lui Haviland Tuf, apoi dispăru imediat. 

— Încep să înţeleg acuzaţiile dumneavoastră, zise el, 
ridicându-se cu o mişcare lentă, greoaie, care semăna 
aproape cu aceea a unui talaz, după care rămase înălţat 
deasupra lui Jaime Kreen. Vă voi acorda cincisprezece 
standarzi. 

Tânărul scoase un zgomot vulgar. 

— Doar trei standarzi pentru toată povestea?! Tuf, tu... 

— Douăzeci de standarzi, fie, chiar dacă o fac numai 
pentru a vă potoli şi pentru a restaura oarecare linişte pe 
Arcă. Am o fire binevoitoare. Datoria dumneavoastră este 
acum de trei sute optzeci de standarzi. Vă voi pune încă o 
întrebare şi vă voi oferi posibilitatea de a reduce datoria la 
trei sute şaptezeci şi şapte. 

— Dă-i drumul! 

— Care sunt coordonatele planetei dumneavoastră - 
Caritate? 


Caritate nu se afla teribil de departe de K'theddion, ca 
distanţă interstelară, iar călătoria până acolo dura doar trei 
săptămâni standard. Pentru Jaime Kreen, aceste săptămâni 
au reprezentat un interval în care nu-şi văzuse capul de 
treabă. În timp ce Arca înghiţea, în tăcere, anii-lumină, 
Kreen lucra. Praful se acumulase, de secole, în unele dintre 
coridoarele mai puţin folosite. Haviland Tuf îi dăduse lui 
Kreen un târn şi-i spusese să curețe. 

Kreen refuzase, pomenind de braţele lui fracturate, o 
scuză mai mult decât suficientă. Haviland Tuf îi 
administrase un calmant, apoi îl închisese în bazinul de 
cronourzeală al Arcei, în care aceleaşi energii uriaşe care 
urzeau pânza cosmosului puteau fi folosite pentru a face 
lucruri bizare timpului. Era cel de pe urmă şi cel mai mare 
secret al Imperialilor Pământului, susţinea Tuf. Fusese 
pierdut, practic, în restul Universului, cu excepţia acelui loc. 
Îl utiliza pentru a aduce clonele la maturitate deplină în 
câteva zile. Acum îl folosise pentru a-l îmbătrâni pe Jaime 
Kreen, reuşind în acest fel să-i vindece, în câteva ore, 
braţele rupte. 


Cu braţele proaspăt reparate, Kreen se apucase de 
măturat, pentru un salariu de cinci standarzi pe oră. 

Măturase kilometri de coridoare, mai multe încăperi 
decât putea număra, tot felul de cuşti goale în care se 
strânsese şi altceva decât praf. Mătura până îl dureau 
braţele, iar când nu avea târnul în mână, Haviland Tuf îi 
găsea alte lucruri de făcut. In timpul mesei, Kreen făcea pe 
majordomul, aducându-i lui Tuf urcioare de cositor cu bere 
neagră sau farfurii umplute cu legume înăbuşite. Tuf le 
accepta impasibil, stând în fotoliul - pe care-l umplea 
complet - în care obişnuia să se odihnească şi să citească. 
Kreen era obligat să-l servească şi pe Dax, uneori de trei, 
patru ori la fiecare masă, deoarece cotoiul imens era un 
mâncăcios mofturos, iar Tuf insistase ca preferinţele 
acestuia să fie satisfăcute. Numai după ce Dax se îndestula, 
Jaime Kreen avea şi el permisiunea de a se ocupa de 
propriul prânz. 

Odată, tânărul fusese pus să facă o reparaţie minoră, pe 
care maşinăria Arcei, din vreun motiv oarecare, nu era 
capabilă s-o execute. Dar efectuase treaba atât de rău, 
încât Haviland Tuf îl scutise imediat de viitoare sarcini de 
acest fel. 

— Blamul mi se cuvine în întregime mie, domnule, 
spusese Tuf, când avusese loc întâmplarea. Am uitat să-mi 
reamintesc că sunteţi, prin pregătire, un birocrat, adică, 
practic, bun de nimic. 

In pofida faptului că tânărul trudea din greu, datoria lui 
se reducea cu o încetineală chinuitoare, iar uneori nu se 
reducea deloc. Kreen descoperise foarte repede că 
Haviland Tuf nu dădea nimic pe gratis. Pentru că-i îngrijise 
braţele fracturate, Tuf îl taxase cu o sută de standarzi, 
pentru servicii medicale, sumă care se adăugase la 
obligaţiile sale. De asemenea, îl credita cu un standard pe 
zi pentru aer, cu o zecime de standard pentru fiecare litru 
de apă, cu o jumătate de standard pentru un urcior cu bere. 
Mesele erau destul de ieftine: doar doi standarzi fiecare, 
pentru felul de bază. Dar felul de bază se dovedea a fi un 
terci gros, fără gust, de fiecare dată când Kreen nu dorea 


să plătească preţuri mai mari pentru tocana gustoasă de 
legume care îi plăcea în mod deosebit lui Tuf. Ar fi fost 
dispus să plătească şi mai mult pentru carne, dar Tuf 
refuzase să-i furnizeze aşa ceva. In singura ocazie în care îi 
ceruse lui Tuf să-i cloneze o friptură, neguţătorul se 
mulţumise să-l privească şi să spună: 

— Noi nu mâncăm carne de animal aici! 

Apoi îşi văzuse de drum, imperturbabil, ca de obicei. 

În timpul primei zile petrecute pe Arcă, Jaime Kreen îl 
întrebase pe Haviland Tuf unde se afla toaleta. Tuf îl taxase 
cu trei standarzi pentru răspuns şi cu o zecime de standard 
suplimentară pentru folosirea instalaţiei. 

Din timp în timp, Kreen se gândea la crimă. Dar, chiar şi 
în momentele în care era cel mai decis să ucidă, atunci 
când se îmbăta ca un porc, ideea nu i se părea realizabilă. 
Dax era întotdeauna unde se afla Tuf, hoinărind pe 
coridoare alături de gigant sau stând senin în braţele 
acestuia, iar Kreen era sigur că gazda lui mai avea şi alţi 
aliaţi. Îi zărise în timpul călătoriilor sale prin navă - siluete 
negre, cu aripi, care se roteau pe deasupra capului său în 
camerele cele mai întunecoase, umbre fugare care se 
strecurau înapoi printre maşini când le privea. Nu le văzuse 
niciodată limpede, dar era convins că le-ar fi văzut pe toate 
prea bine dacă l-ar fi atacat pe Haviland Tuf. 

De aceea, sperând să-şi reducă datoria ceva mai repede, 
se apucase de jocuri de noroc. 

Probabil că nu era cel mai înţelept mod de a acţiona, dar 
Jaime Kreen avea oarecare slăbiciune pentru jocurile de 
noroc. Prin urmare, în fiecare noapte, pierdea ore în şir cu 
un joc ridicol, care-i plăcea lui Tuf, aruncând zaruri şi 
mutând pioni în jurul unei acumulări imaginare de stele, 
cumpărând, vânzând şi schimbând planete, construind 
oraşe şi arcologii, supunându-l pe celălalt călător stelar la 
tot felul de taxe de asolizare şi impozite. Din nefericire, Tuf 
era mult mai priceput decât el la joc şi termina, de obicei, 
prin a câştiga înapoi o porţie zdravănă a salariului pe care i- 
| plătise în timpul zilei. 

Cu excepţia momentelor petrecute la masa de joc, 


Haviland Tuf îi vorbea rareori lui Kreen, şi atunci numai 
despre sarcinile pe care le avea de îndeplinit şi despre 
plăţile pe care şi le făceau unul altuia. Oricare ar fi fost 
intenţiile sale privind planeta Caritate, nu i le comunicase, 
iar Kreen nu intenţiona să-l întrebe, din moment ce orice 
răspuns adăuga trei standarzi la datoria lui. lar Tuf nu 
punea nici o întrebare care ar fi putut să-i dea vreo 
indicație. Şi continua obiceiurile sale solitare, lucra singur în 
diferite camere de clonare şi în laboratoarele Arcei, citea 
cărţi străvechi, prăfuite, în limbi pe care Kreen nu le 
înţelegea, şi discuta îndelung cu Dax. 

Acest mod de viaţă dură până în ziua în care intrară pe 
orbită în jurul Carităţii, iar Haviland Tuf îl convocă pe Kreen 
în camera de comunicaţii. 


Camera de comunicaţii era lungă şi îngustă, iar de-a 
lungul pereţilor se aflau înşirate ecranele întunecate ale 
monitoarelor, precum şi console sclipind uşor. Haviland Tuf 
stătea în faţa unui asemenea ecran negru, cu Dax pe 
genunchi, când intră Kreen. Se răsuci auzind sunetul uşii ce 
se închidea. 

— Am încercat să deschid canalele de comunicaţii cu 
Oraşul Sperantei, zise el. Priviţi! 

Atinse un buton de pe consolă, pentru redarea 
înregistrării. 

În timp ce Jaime Kreen se instală pe un scaun gol, lumina 
se aprinse pe ecranul din faţa lui Tuf, iar liniile de pe el se 
îmbinară, alcătuind figura lui Moise, un bărbat spre sfârşitul 
vârstei mijlocii, cu trăsături regulate, aproape frumoase, cu 
păr rar, castaniu-cenuşiu, şi ochi căprui, plini de-o blândeţe 
înşelătoare. 

— Şterge-o, navă stelară! spuse vocea înregistrată a 
conducătorului altruiştilor, pe un ton profund, amabil, chiar 
dacă vorbele erau aspre. Portul Credinței este închis, iar 
Caritate se află sub o nouă conducere. Poporul de pe 
această planetă nu vrea să facă negoţ cu păcătoşii şi nu are 
nevoie de obiectele pierzaniei pe care le aduci. Lasă-ne în 
pace! 


Ridică mâna într-un gest care putea însemna 
binecuvântare, dar care putea însemna, la fel de bine, stai. 
Apoi imaginea se şterse de pe ecran. 

— Deci, a câştigat, spuse Jaime Kreen, cu o voce obosită. 

— Aşa pare a fi situaţia, zise Haviland Tuf, scărpinându-l 
pe Dax după ureche şi mângâindu-l. În prezent, datoria 
dumneavoastră către mine se ridică la două sute optzeci şi 
patru de standarzi, domnule. 

— Da, mormăi Kreen, bănuitor. Şi ce-i cu asta? 

— Aş dori să executaţi o misiune pentru mine. Veţi cobori 
în secret pe suprafaţa planetei, veţi localiza foştii 
conducători ai Consiliului Administratorilor şi-i veţi aduce 
aici, pentru o discuţie. In schimb, vă voi scădea cincizeci de 
standarzi din datoria dumneavoastră actuală. 

Jaime Kreen izbucni în râs. 

— Nu fi ridicol, Tuf. Suma este absurd de mică pentru o 
misiune atât de periculoasă. lar eu nu m-aş angaja într-o 
asemenea aventură chiar dacă mi-ai face o ofertă corectă... 
lucru pe care sunt sigur că nu-l vei face. Ceva în genul de a- 
mi anula întreaga datorie şi de a-mi plăti, în afară de asta, 
două sute de standarzi. 

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax. 

— Acest bărbat Jaime Kreen ne consideră nişte proşti 
absoluţi, zise el pisicii. In momentul următor, bănuiesc că 
va cere chiar Arca, ba poate va pretinde şi una, două 
planete mai mici. Nu are simţul proporţiilor. 

Dax scoase un tors scurt, care putea sau nu să însemne 
ceva. Tuf se uită din nou la tânăr. 

— Am o stare de spirit deosebit de generoasă şi vă voi 
permite să profitaţi de mine în această ocazie unică. O sută 
de standarzi, domnule. De două ori cât merită această 
sarcină măruntă. 

— Aiurea! replică Kreen. Sunt convins că Dax îţi spune ce 
cred despre oferta ta. Planul tău e o prostie. N-am idee 
dacă membrii Consiliului mai sunt în viaţă sau au murit, 
dacă pot fi găsiţi în Oraşul Sperantei sau în altă parte, dacă- 
s liberi sau în închisoare. Nu mă aştept să coopereze cu 
mine, dacă apar aducând o convocare din partea ta, cel pe 


care-l ştim ca fiind aliat cu Moise. lar dacă Moise mă 
capturează, îmi voi petrece restul vieţii scurmând după 
napi. Şi după toate probabilitățile, voi fi capturat. Unde 
intenţionezi să asolizez? Probabil că Moise a pus un 
dispozitiv cu o înregistrare pentru a răspunde navelor care 
se apropie, dar pot să pun pariu că a postat paznici în jurul 
Portului Credinței. Gândeşte-te la riscuri, Tuf! Nu accept un 
asemenea risc decât în schimbul anulării datoriei mele! 
Toată! Nici un standard mai puţin, auzi? strigă el, 
încrucişându-şi braţele la piept, cu un gest de încăpățânare. 
Spune-i, Dax! Ştii că-s de neînduplecat! 

Trăsăturile albe ca fildeşul ale lui Haviland Tuf rămaseră 
impasibile, dar de pe buze îi scăpă un oftat uşor. 

— Sunteţi cu adevărat un om crud, domnule. Mă faceţi să 
regret ziua în care, din neglijenţă, v-am povestit că Dax 
este mai mult decât o felină obişnuită. Privaţi un bătrân de 
singurul lui instrument tranzacţional folositor şi-l escrocaţi 
fără milă cu această atitudine inflexibilă, arogantă. lar eu n- 
am altă soluţie decât să cedez. Două sute optzeci şi patru 
de standarzi, deci. Aşa rămâne stabilit. 

— În cele din urmă ai devenit rezonabil, rânji celălalt. 
Bine. Voi lua Grifonul... 

— Domnule, zise Haviland Tuf, nu veţi face asta. Veţi lua 
nava comercială pe care aţi remarcat-o pe puntea 
navetelor, Cornul abundenței cu bunuri excelente la prețuri 
minime, nava cu care mi-am început cariera, cu mulţi ani în 
urmă. 

— Aia? Nici vorbă, Tuf! Se vede de la o poştă că e 
stricată. Trebuie să fac o asolizare dificilă, în vreo zonă 
pustie, şi insist să am un aparat capabil să reziste la un pic 
de tratament dur. Îmi dai Grifonul sau una dintre celelalte 
navete! 

— Dax, vorbi din nou Tuf către motanul ce stătea liniştit, 
mi-e teamă pentru soarta noastră. Ne aflăm închişi, într-un 
spaţiu strâmt, împreună cu un idiot congenital, un om fără 
etică, fără afabilitate sau comprehensiune. Trebuie să 
explic orice ramificaţie evidentă a unei sarcini copilăresc de 
simple! 


— Ce? 

— Domnule, Grifonul este o navetă. Unică prin formă, 
incapabilă de călătorii interstelare. Dacă veţi fi prins 
asolizând cu o asemenea navă, chiar şi o persoană cu o 
înzestrare intelectuală mai mică decât a dumneavoastră va 
putea deduce că o navă mai mare, precum Arca, a rămas 
pe orbită, ţinând cont de faptul că, de obicei, navetele au 
nevoie de ceva între care să facă naveta, şi rareori se 
materializează din vidul cosmic. În schimb, Cornul 
abundenței cu bunuri excelente la prețuri minime este un 
model comun din seria navelor produse în Avalon, cu 
posibilităţi de propulsare complete, deşi disfuncţionale în 
momentul acesta. Inţelegeţi fondul problemei, domnule? Aţi 
surprins diferenţa esenţială dintre cele două aparate? 

— Da, Tuf. Dar, din moment ce n-am intenţia să mă las 
capturat, diferenţa rămâne doar teoretică. Totuşi, îmi placi. 
Pentru cincizeci de standarzi în plus faţă de datoria mea, 
consimt să folosesc Cornul abundenței. 

Haviland Tuf nu spuse nimic. 

Jaime Kreen dădu semne de nelinişte. 

— Dax îţi spune că voi accepta propunerea ta, dacă vei 
aştepta, nu? Ei bine, se înşală! Nu mai poţi să mă fraiereşti 
în felul ăsta, pricepi? adăugă el, încrucişându-şi braţele şi 
mai strâns. Sunt o stâncă. Sunt din oţel. Sunt diamant în 
hotărârea mea! 

Haviland Tuf îi mângâie pe Dax şi nu scoase o vorbă. 

— Aşteaptă cât îţi place, Tuf, continuă tânărul. De data 
asta, te voi păcăli! Pot şi eu să aştept. Vom aştepta 
împreună. Şi nu voi ceda niciodată. Niciodată. Niciodată. 
NICIODATĂ! 


Când, după o săptămână şi jumătate, Cornul abundentei 
cu bunuri excelente la prețuri minime se întoarse de pe 
suprafaţa planetei Caritate, Jaime Kreen era însoţit de trei 
persoane, foşti administratori de frunte ai Oraşului 
Speranţei. Rej Laithor era o femeie în vârstă, cu o figură 
colţuroasă şi cu păr cenuşiu ca oţelul, fosta preşedintă a 
Consiliului. După victoria lui Moise, fusese nevoită să se 


recalifice ca lucrătoare la roata de tors. Ea era însoţită de o 
femeie mai tânără şi de un bărbat solid, care lăsa impresia 
că odinioară fusese foarte gras, deşi acum pielea îi atârna 
pe faţă în falduri largi, galbene. 

Haviland Tuf îi primi într-o cameră pentru conferinţe. 
Când Kreen îi conduse pe caritani înăuntru, el stătea în 
capul mesei, ţinându-şi mâinile încrucişate în faţă, iar Dax 
zăcea încolăcit pe metalul lustruit. 

— Sunt încântat că aţi putut veni, spuse el, după ce 
administratorii se aşezară. Totuşi păreţi ostili şi regret acest 
lucru. Voi începe prin a vă asigura că n-am jucat nici un rol 
în vicisitudinile voastre. 

— L-am interogat pe Kreen, după ce ne-a găsit, pufni Rej 
Laithor, şi el mi-a pomenit despre pretenţiile tale de 
nevinovăție. Nu cred în ele mai mult decât crede el. Oraşul 
nostru, modul nostru de viaţă au fost distruse prin război 
ecologic, prin plăgile pe care acel Moise le-a abătut asupra 
noastră. Calculatoarele noastre ne-au spus că doar tu şi 
această navă sunteţi capabili să purtaţi un asemenea 
război. 

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. V-aş sugera atunci să vă 
gândiţi să vă reprogramaţi calculatoarele, dacă fac frecvent 
asemenea erori. 

— Nu mai avem calculatoare, spuse bărbatul pe un ton 
jalnic. Am fost şeful programatorilor şi mă simt ofensat de 
ideea că n-aş fi capabil! 

— Eşti incapabil, Rikken, altfel n-ai fi lăsat păduchii să 
infesteze sistemul! îl repezi Rej Laithor. Asta, oricum, nu-l 
face mai puţin vinovat pe Tuf. Erau păduchii lui. 

— Nu deţin monopolul păduchilor, declară, calm, Tuf, 
după care ridică o mână. Trebuie să curmăm această 
pălăvrăgeală, fiindcă nu ne duce nicăieri. Ar fi mai indicat 
să discutăm despre trista poveste şi despre starea 
neplăcută a Oraşului Speranţei, despre Moise şi plăgi. Poate 
aţi auzit de Moise cel original, Moise de pe Vechiul Pământ, 
cel care a fost luat drept model de vrăjmaşul vostru. Acel 
străvechi Moise nu avea nici o navă de germinare, nici un 
fel de ustensile pentru război biologic. În schimb, avea un 


dumnezeu, care s-a dovedit la fel de eficient. Poporul lui era 
ţinut în captivitate. Pentru a-l elibera, a trimis zece plăgi 
asupra inamicilor săi. A urmat Moise al vostru acelaşi 
model? 

— Nu-i răspundeţi pe gratis! exclamă Jaime Kreen, din 
locul în care se afla, rezemat de uşă. 

Rej Laithor îl privi de parcă ar fi fost nebun. 

— Am consultat povestea originală despre Moise, spuse 
ea, întorcându-se spre Tuf. De îndată ce au apărut plăgile, 
am vrut să ştim la ce să ne aşteptăm. Acest Moise a folosit 
aceleaşi plăgi ca şi cel adevărat, dar a modificat un pic 
ordinea lor. Şi am avut parte doar de şase, pentru că în 
momentul acela Consiliul a cedat în faţa cererilor 
altruiştilor, a închis Portul Credinței şi a evacuat Oraşul 
Speranţei. Uită-te la ele! exclamă ea, ridicându-şi mâinile. 
Priveşte băşicile, priveşte bătăturile astea! Ne-a împrăştiat 
pe toţi prin sate altruistice împuţite, să trăim ca nişte 
primitivi! Ne-a silit să răbdăm de foame! E nebun! 

— Prima oară, Moise a transformat apele fluviului în 
sânge, spuse Haviland Tuf. 

— A fost dezgustător, interveni femeia cea tânără. Toată 
apa din arcologie, din bazinele de înot, de la robinete... 
Dădeai drumul la duş sau intrai în cadă şi, deodată, te 
trezeai acoperit de sânge. Până şi toaletele erau pline cu 
sânge. 

— Nu era sânge adevărat, adăugă Jaime Kreen. Am făcut 
analize. In rezervoarele oraşului fusese aruncată o otravă 
organică. Dar, orice ar fi fost, transformase apa în ceva 
dens, roşu, de nebăut. Cum ai făcut asta, Tuf? 

Haviland Tuf ignoră întrebarea şi continuă enumerarea: 

— A doua plagă a fost cea a broaştelor. 

— Au apărut în bazinele noastre de drojdii şi în întregul 
sector hidroponic, zise Kreen. Eu eram administratorul 
supraveghetor. Chestia asta mi-a venit de hac. Broaştele 
blocau maşinile cu trupurile lor, mureau, putrezeau şi 
stricau mâncarea. Laithor s-a grăbit să mă concedieze, 
când n-am mai putut să fac faţă - de parcă ar fi fost vina 
mea! rânji el către fosta lui şefă. Cel puţin nu m-am chinuit 


în robia lui Moise! Am plecat spre K'theddion când acest 
lucru mai era posibil. 

— A treia, continuă Haviland Tuf, a fost plaga păduchilor. 

— Pretutindeni... mormăi fostul obez. Erau pretutindeni. 
Fireşte, nu puteau trăi în interiorul sistemului, aşa că au 
murit, dar a fost destul de rău. Sistemul s-a blocat. Păduchii 
au pătruns înăuntru. Toată lumea avea. Oricât te-ai fi 
spălat, nu exista nici o şansă să scapi de ei. 

— A patra a fost plaga mugştelor. 

Caritanii se posomorâră şi nu spuseră nimic. 

— A cincea oară, enumeră mai departe Haviland Tuf, 
Moise a declanşat o epizootie care a ucis vitele duşmanilor. 

— A sărit peste epizootie, zise Rej Laithor. Aveam turme 
pe câmpie, dar am pus paznici în jurul lor, precum şi în 
pivnițele în care se aflau animalele-pentru-carne. ÎI 
aşteptam. Nu s-a întâmplat nimic. A sărit şi peste bube, 
slavă bunătăţii, şi peste grindină. Mi-ar fi plăcut să-l văd 
producând grindină în arcologie. A trecut direct la lăcuste. 

— Bineînţeles, comentă Haviland Tuf. A opta plagă. Acele 
lăcuste au mâncat tot ce aveaţi pe câmpuri? 

— Lăcustele nu s-au atins de câmpuri. Au apărut în 
interiorul oraşului, în compartimentele închise, cu rezervele 
de grâu. Surplusul strâns în trei ani a dispărut peste 
noapte. 

— A noua plagă, zise Haviland Tuf, a fost întunericul 
însuşi. 

— Îmi pare bine că pe asta am pierdut-o, declară Jaime 
Kreen. 

— Toate luminile din oraş s-au stins, povesti Rej Laithor. 
Echipa noastră de intervenţie trebuia să-şi croiască drum 
printre mormane de muşte moarte şi lăcuste vii, 
scărpinându-se din cauza păduchilor. N-avea nici un rost. 
Oamenii plecau deja cu miile. Am ordonat ca oraşul să fie 
abandonat de îndată ce a devenit limpede că până şi 
staţiile secundare de energie erau pline de insecte. După 
aceea, totul a mers foarte repede. O săptămână mai târziu, 
locuiam într-o cabană neîncălzită din Munţii Muncii Cinstite, 
învățând să folosesc o roată de tors, încheie ea cu voce 


stridentă. 

— Soarta dumneavoastră a fost una extrem de tristă, 
încuviinţă Haviland Tuf, cu acelaşi ton neutru. Dar nu 
trebuie să disperaţi. Când am aflat de la Jaime Kreen de 
chinurile pe care le înduraţi, am decis imediat să vă ajut. lar 
acum sunt aici. 

— Să ne ajuţi? întrebă Rej Laithor neîncrezătoare. 

— Voi recâştiga pentru dumneavoastră Oraşul Speranţei, 
afirmă Haviland Tuf. Îi voi dobori pe Moise şi Restaurarea 
Sfântului Altruism. Vă voi elibera de roata de tors şi vă voi 
reda vocecodorul. 

Tânăra şi fostul grăsan radiau. Rej Laithor continuă să 
rămână încruntată. 

— De ce? 

— Rej Laithor mă întreabă de ce, vorbi Haviland Tuf către 
Dax, mângâindu-i uşor blana. Motivele mele trezesc 
întotdeauna suspiciuni. Oamenii din această eră modernă, 
dificilă, nu mai au încredere, Dax, se văită el, apoi se uită la 
administratoarea-şefă. Vă voi ajuta pentru că situaţia de pe 
Caritate mă impresionează, pentru că poporul vostru suferă 
cu adevărat. Moise nu-i un altruist veritabil, ştim amândoi, 
dar asta nu înseamnă că impulsul către autosacrificiu şi 
bunăvoință a dispărut în omenire. Il deplâng pe Moise, 
resping metodele sale şi folosirea de către el a unor insecte 
şi animale inocente, într-o maniera nenaturală, pentru a-şi 
impune voinţa unor tovarăşi fiinţe umane. Toate aceste 
motive vă sunt suficiente, Rej Laithor? Dacă nu, spuneţi-mi, 
iar eu îmi voi lua Arca şi voi pleca. 

— Nu, spuse ea. Nu, nu face aşa ceva! Acceptăm. Eu 
accept, în numele Oraşului Speranţei. Dacă reuşeşti, îţi vom 
construi o statuie pe care o vom aşeza în vârful oraşului, 
pentru a fi văzută de la mulţi kilometri. 

— Păsările în trecere s-ar uşura pe o asemenea statuie, 
declară Haviland Tuf. Vântul ar răzui-o şi ar eroda-o; în plus, 
ea va fi plasată prea sus pentru a-i distinge cineva 
trăsăturile. O statuie ca aceasta poate să-mi gâdile 
vanitatea - sunt un om mărunt, cu toată înălţimea mea, şi 
mă încântă uşor asemenea lucruri - dar aş prefera să stea 


în cea mai mare piaţă publică a dumneavoastră, ferită de 
orice prejudicii. 

— Bineînţeles, zise iute Laithor. Orice doreşti. _ 

— Orice, spuse Haviland Tuf - nu era o întrebare. In afară 
de statuie, vreau să primesc cincizeci de mii de standarzi. 

Figura femeii deveni palidă, apoi roşie. 

— Ai spus... începu ea, într-un fel de şoaptă sugrumată. 
Tu... bunăvoință... altruism... nevoile noastre... roata de 
tors... 

— Trebuie să-mi acopăr cheltuielile, explică Haviland Tuf. 
Fără îndoială, sunt dornic să vă dăruiesc o parte din timpul 
meu personal pentru rezolvarea acestei probleme, dar 
resursele Arcei sunt prea valoroase pentru a fi irosite. 
Trebuie să mănânc. Cu siguranţă că în trezoreria Oraşului 
Speranţei se găseşte cât să achitaţi această sumă 
minusculă. 

Rej Laithor scoase un sunet dispreţuitor. 

— Rezolv eu problema asta, interveni Jaime Kreen, 
întorcându-se spre Tuf. Zece mii de standarzi. Nici un sfant 
mai mult. Zece mii. 

— Imposibil. Costurile mele vor depăşi cu certitudine 
patruzeci de mii de standarzi. Pot posti o vreme, aşa că voi 
lua doar această sumă şi voi accepta o mică pierdere. 
Poporul dumneavoastră suferă... 

— Cincisprezece mii, zise Kreen. 

Haviland Tuf nu scoase o vorbă. 

— Oh, drace! exclamă Jaime Kreen. Bine, patruzeci de 
mii! Sper ca pisica asta blestemată să moară de gută! 


Bărbatul numit Moise obişnuia să se plimbe în fiecare 
seară de-a lungul cărării gloduroase ce şerpuia pe Muntele 
Muncii Cinstite, pentru a privi frumuseţea apusului şi a 
medita în solitudine la problemele zilei. Înainta cu un mers 
iute, pe care puţini tineri îl aveau, ţinând bastonul lung, cu 
capăt încovoiat, în mână, cu o expresie paşnică întipărită 
pe figură şi cu ochii fixaţi asupra orizontului îndepărtat. 
Deseori parcurgea o duzină de kilometri, înainte de a se 
întoarce acasă. 


Stâlpul de foc îi apăru în timpul unei asemenea plimbări. 

Abia urcase un deal când îl văzu - un tub ce se răsucea, 
se zvârcolea, alcătuit din flăcări portocalii, străbătut de 
scânteieri cu nuanţe de albastru şi galben, care se îndrepta 
printre stânci şi praf către el. Era înalt de cel puţin treizeci 
de metri şi-l însoțea un norişor cenuşiu, care-l încununa. 

Moise rămase pe culmea dealului, rezemat în baston, 
privindu-l cum se apropie. 

Stâlpul de foc se opri la cinci metri de el, pe terenul aflat 
puţin mai jos. 

— Moise! spuse el, cu o voce bubuitoare, tunătoare, eu 
sunt Domnul Dumnezeu, iar tu ai păcătuit împotriva mea! 
Dă-mi poporul înapoi! 

Moise chicoti. 

— Foarte reuşit, comentă el, cu vocea-i de bas. Într- 
adevăr, foarte reuşit! 

Stâlpul de foc tremură şi se răsuci. 

— Eliberează poporul Oraşului Speranţei din robia ta 
crudă! ceru el. Altfel, în mânia mea, voi abate plăgi asupra 
ta! 

Moise se încruntă şi îndreptă bastonul către stâlpul de 
foc. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai reaminti că eu sunt cel 
care a adus plăgile aici! 

În vocea lui se simţea o urmă de ironie. 

— Plăgi false de la un profet fals, după cum bine ştim 
amândoi! bubui stâlpul de foc. Toate trucurile şi parodiile 
tale neînsemnate îmi sunt cunoscute mie, Domnul 
Dumnezeu, cel al cărui nume l-ai profanat. Dă-mi poporul 
înapoi, sau te voi face să vezi teribila faţă a veritabilei 
molime! 

— Aiurea! replică Moise şi începu să coboare dealul, 
îndreptându-se spre stâlpul de foc. Cine eşti? 

— Sunt cel care sunt! zise stâlpul de foc, retrăgându-se 
pe măsură ce Moise înainta. Eu sunt Domnul Dumnezeu! 

— Eşti o proiecţie holografică, răspunse Moise, emisă din 
norul ăla caraghios de deasupra noastră. Eu sunt un om 
sfânt, nu unul prost! Acum pleacă! 


Stâlpul de foc rămase pe loc, huruind ameninţător. Moise 
trecu drept prin el şi continuă să coboare dealul. Stâlpul 
rămase, rotindu-se şi răsucindu-se, mult timp după ce 
Moise dispăruse. 

—Într-adevăr! bubui el, cu vocea-i puternică, tunătoare, 
către noaptea goală. 

Apoi se cutremură, sclipind. 

Norişorul cenuşiu o zbughi peste deal şi-l ajunse pe Moise 
după un kilometru. Stâlpul de foc şerpui din el în jos, 
pârâind, încărcat de o energie de rău augur. Moise îl ocoli. 
Stâlpul de foc începu să-l urmărească. 

— Voi, locuitorii din oraş, începeţi să-mi puneţi răbdarea 
la încercare, zise Moise, în timp ce mergea. Imi ispitiţi 
oamenii cu metodele voastre păcătoase, trândave, iar 
acum îmi întrerupeţi meditaţia de seară. Am avut o zi grea, 
dedicată muncii sfinte. Vă avertizez că-s pe cale să mă 
enervez. Am interzis legăturile cu ştiinţa. Luaţi-vă 
aeromobilul şi holograma şi dispăreţi înainte de a aduce 
plaga bubelor asupra oamenilor voştri! 

— Vorbe goale, domnule! îi răspunse stâlpul de foc, 
ţinându-se după el. Bubele sunt mult dincolo de priceperea 
dumneavoastră limitată. Credeţi că puteţi înşela pe unul ca 
mine la fel de uşor ca pe turma aceea de birocraţi limitați? 

Moise ezită şi aruncă o privire gânditoare peste umăr. 

— Te îndoieşti de puterile Dumnezeului meu? Credeam 
că demonstraţia mea a fost destul de amplă! 

— Desigur, spuse stâlpul de foc. Numai că lucrurile au 
demonstrat limitele dumneavoastră şi ale oponenților 
dumneavoastră. E limpede că aţi plănuit totul cu mult timp 
înainte, dar aţi implicat doar puterile dumneavoastră. 

— Îţi închipui că plăgile care au bântuit Oraşul Sperantei 
au fost doar coincidenţe sau ghinioane? 

— Mă înţelegeţi greşit, domnule. Ştiu exact ce-au fost, 
ştiu că n-a existat nimic supranatural în vreuna din ele. De 
generaţii, tinerii şi nemulţumiţii dintre altruişti au emigrat în 
oraş. A fost atât de uşor şi de simplu să implantati printre ei 
propriii dumneavoastră spioni, sabotori şi agenţi! De câtă 
înţelepciune aţi dat dovadă aşteptând un an, doi sau chiar 


cinci, până când aceştia au fost pe deplin acceptaţi în 
Oraşul Speranţei, ajungând să capete poziţii de răspundere! 
Broaştele şi insectele pot fi prăsite, domnule, foarte uşor, 
fie într-o cabană de pe Muntele Muncii Cinstite, fie într-un 
apartament dintr-un bloc din oraş. Dacă veţi elibera 
asemenea creaturi în pustietate, se vor împrăştia şi vor 
muri. Elementele naturii le vor ucide, duşmanii naturali le 
vor vâna, vor pieri din lipsă de hrană. Mecanismul complex, 
nemilos, al ecologiei, le va pune la locul lor normal. Dar 
lucrurile se vor petrece diferit într-o arcologie, veritabilă 
ecologie arhitecturală care nu-i, în realitate, deloc ecologie, 
pentru că are spaţiu doar pentru oameni, nu şi pentru 
animale. Acolo, vremea este întotdeauna frumoasă şi 
blândă, nu există specii în competiţie sau inamici 
prădalnici, şi-i suficient de simplu să găseşti o sursă 
potrivită de hrană. In asemenea condiţii, rezultatul este, 
inevitabil, o plagă. Dar o falsă plagă, care se întinde doar 
între hotarele oraşului. În exterior, mica dumneavoastră 
plagă cu broaşte, păduchi sau muşte ar fi fost un nimic 
pentru vânt, ploaie şi pustietate. 

— Am schimbat apa lor în sânge, insistă Moise. 

— Desigur, agenţii dumneavoastră au plasat chimicale 
organice în rezervoarele cu apă ale oraşului. 

— Am aruncat asupra lor plaga întunericului, adăugă 
Moise, pe un ton ce devenise defensiv. 

— Domnule, spuse stâlpul de foc, îmi insultaţi inteligenţa 
cu asemenea probleme evidente. Aţi întrerupt curentul. 

Moise se întoarse să facă faţă stâlpului, privindu-l 
provocator, cu figura roşie din cauza luminii reflectate. 

— Neg asta! Neg totul! Sunt un profet adevărat! 

— Adevăratul Moise a abătut asupra duşmanilor săi o 
molimă îngrozitoare, bubui stâlpul de foc cu o voce calmă - 
atât cât putea fi de calm un tunet. Dumneavoastră n-aţi 
declanşat nici una. Adevăratul Moise a aruncat asupra 
duşmanilor o sudoare purulentă care producea bube, astfel 
încât nimeni nu i s-a putut împotrivi. Dumneavoastră n-aţi 
făcut aşa ceva. Omisiunile dumneavoastră v-au dat de gol, 
domnule. Adevăratele molime se află dincolo de puterile 


dumneavoastră. Adevăratul Moise a devastat ţara 
duşmanilor săi cu o grindină care a curs zi şi noapte. ŞI 
această plagă depăşeşte capacitățile dumneavoastră 
limitate. Însă duşmanii dumneavoastră, înşelaţi de trucurile 
pe care le-aţi folosit, au abandonat Oraşul Sperantei înainte 
de a zecea plagă, cea a morţii primului născut, iar acesta a 
fost marele dumneavoastră noroc, pentru că, în cazul în 
care aţi fi vrut să treceţi la fapte, cu certitudine aţi fi avut 
parte de eşec. 

Moise izbi stâlpul de foc cu toiagul. Nu se văzu vreun 
efect aparent nici asupra bastonului, nici asupra stâlpului. 

— Şterge-o! răcni el. Oricine ai fi, nu eşti Dumnezeul 
meu! Te desfid! Văd tot răul de care eşti în stare! Ai spus-o 
singur: în natură, plăgile sunt lucruri mai puţin simple decât 
într-o arcologie. Suntem în siguranţă în viaţa simplă pe care 
o trăim pe Munţii Muncii Cinstite, aproape de Dumnezeul 
nostru. Suntem plini de graţia divină. Nu ne poţi face rău! 

— Bineînţeles că greşeşti, Moise! bubui stâlpul de foc. 
Dă-mi poporul înapoi! 

Moise nu-l mai ascultă. Trecu din nou prin foc şi, furios, 
începu să alerge spre sat. 


— Când începi? întrebă grăbit Jaime Kreen, după ce 
Haviland Tuf se întoarse pe Arcă. 

După ce-i dusese pe ceilalţi caritani pe suprafaţa 
planetei, Kreen rămăsese la bord, deoarece - după cum 
subliniase el - Oraşul Sperantei era de nelocuit, iar în sate 
şi taberele de muncă ale altruiştilor nu era loc pentru el. 

— De ce nu lucrezi? Când... 

— Domnule, zise Haviland Tuf, care stătea pe scaunul lui 
favorit, mâncând dintr-un castron ciuperci cu smântână şi 
coajă de lămâie, având un urcior cu bere pe masă, la 
îndemână, să nu vă imaginaţi că-mi puteţi da ordine, 
exceptând cazul în care aţi prefera ospitalitatea lui Moise în 
locul celei pe care v-o ofer. Lucrările necesare a fi făcute au 
fost deja făcute, mormăi el, după ce sorbi din bere. Mâinile 
mele, spre deosebire de ale dumneavoastră, n-au lenevit în 
timpul călătoriei noastre de la K'theddion... 


— Dar asta a fost înainte... 

— Au mai rămas câteva amănunte minore. Majoritatea 
clonărilor de bază au fost efectuate. Clonele au fost puse la 
treabă. Bazinele de înmulţire sunt pline. Lăsaţi-mă să-mi 
iau masa! adăugă el, clipind către Kreen. 

— Plăgile... Când vor începe? 

— Prima a început cu câteva ore în urmă. 


Pe pantele Munţilor Muncii Cinstite, trecând prin cele 
şase sate şi prin câmpurile stâncoase ale Sfinţilor Altruişti, 
ca şi prin taberele de muncă sterpe, risipite, în care 
fuseseră cazaţi refugiații din oraş, curgea un râu larg, lent, 
pe care altruiştii îl numeau Mila Domnului, iar ceilalţi Râul 
Sudorii. Când zorile izbucniră deasupra orizontului 
îndepărtat, cei care se duseseră pe mal pentru a pescui, a- 
şi umple bidoanele sau a-şi spăla hainele se întoarseră în 
sate sau în taberele de muncă ţipând îngroziţi: 

— Sânge! Râul e din sânge, aşa cum au fost apele din 
oraş! 

Moise fu anunţat şi se duse fără tragere de inimă, la râu, 
strâmbând din nas la mirosul peştelui mort sau muribund, 
simțind duhoarea sângelui. 

— O şmecherie a păcătoşilor din Oraşul Speranţei, zise 
el, în timp ce privea şuvoiul lent, stacojiu. Domnul 
Dumnezeu reînnoieşte lumea naturii. Mă voi ruga şi, după o 
zi, apa va fi din nou curată şi proaspătă. 

Rămase în noroi, cu picioarele într-o baltă puţin adâncă, 
sângerie, plină de peşti morţi, întinse bastonul peste apele 
bolnave şi începu să se roage. Se rugă o zi şi o noapte, dar 
apele nu se limpeziră. 

Când zorile apărură din nou, Moise se retrase în cabana 
sa, dând ordin ca Rej Laithor şi cinci alţi administratori de 
frunte să fie luaţi din mijlocul familiilor lor şi interogaţi 
foarte serios. Anchetatorii nu aflară nimic. Patrule de 
altruişti înarmați  urcară în susul râului, căutând 
conspiratorii care aruncaseră poluanţi chimici în râu, însă 
nu găsiră nimic. Călătoriră trei zile şi trei nopţi, până la 
cascada cea mare din Ţara de Sus, şi, chiar şi acolo, apele 


care cădeau erau sânge, sânge, sânge! 

Moise se rugă fără încetare, zi şi noapte, până când, în 
cele din urmă, se prăbuşi, epuizat, iar locotenenţii lui îl 
duseră în cabana lui simplă. Râul rămase roşu, sumbru. 

— E învins! spuse Jaime Kreen după o săptămână, când 
Haviland Tuf se întoarse din inspecția pe care o făcuse jos, 
cu barja sa aeriană. Ce aşteaptă? 

— Aşteaptă ca râul să se curețe singur. Una a fost să 
contaminezi rezervoarele de apă ale unui sistem închis, 
precum cel al arcologiei voastre, unde o cantitate finită de 
contaminant ajungea pentru a îndeplini sarcina. Un râu 
reprezintă un ţel de-o magnitudine mai înaltă. Injectează 
orice cantitate de chimicale doreşti în apele lui şi, mai 
devreme sau mai târziu, va curge toată la vale, iar râul se 
va limpezi din nou. Moise crede, fără îndoială, că vom 
rămâne curând fără chimicale. 

— De fapt, ce-ai folosit? întrebă tânărul. 

— Microorganisme care, spre deosebire de substanţele 
chimice, se înmulţesc, se reînnoiesc singure, răspunse 
Haviland Tuf. Chiar şi apele Vechiului Pământ au făcut 
obiectul unor asemenea maree roşii, după cum afirmă 
înregistrările CIE. Există o planetă numită Scarne, pe care 
formele de viaţă similare sunt atât de virulente încât chiar 
oceanele sunt veşnic colorate, iar celelalte creaturi trebuie 
să se adapteze sau să piară. Cei care au construit Arca au 
vizitat Scarne şi au luat de acolo material pentru clonare. 

În noaptea aceea, stâlpul de foc apăru lângă cabana lui 
Moise şi-i înspăimântă pe paznici, făcându-i să fugă. 

— Dă-mi poporul înapoi! tună el. 

Moise se târî până la uşă şi o deschise larg. 

— Eşti o amăgire a Satanei, ţipă el, dar eu nu mă las 
înşelat! Pleacă! Nu vom bea din râu, trişorule! Există 
fântâni adânci din care putem lua apă, şi, dacă e nevoie, 
vom săpa şi altele! 

Stâlpul de foc se agită şi trosni: 

— Desigur, dar nu veţi face decât să amânaţi inevitabilul. 
Eliberaţi oamenii din Oraşul Speranţei, sau voi abate asupra 
voastră plaga broaştelor! 


— O să-ţi mănânc broaştele! răcni Moise. Trebuie să fie 
gustoase, delicioase! 

— Broaştele acelea vor veni din râu, adăugă stâlpul de 
foc, şi vor fi mai teribile decât vă puteţi imagina! 

— Nimic nu trăieşte în scursura aia otrăvită! Ai avut tu 
grijă de asta! 

Apoi Moise trânti uşa în urma sa şi nu mai vru să asculte 
stâlpul de foc. 


Paznicii pe care-i trimisese profetul la râu, în zori, se 
întoarseră însângeraţi şi isterizaţi de groază. 

— Există făpturi acolo, mărturisi unul dintre ei. Se mişcă 
în râul de sânge. Nişte chestii şerpuitoare, mici, stacoijii, 
aproape cât un deget, dar cu picioare de două ori mai lungi. 
Arată ca nişte broaşte roşii, numai că, atunci când ne-am 
apropiat, am văzut că aveau dinţi şi sfâşiau peştii morţi. N- 
au mai rămas peşti, iar acum chestiile alea ce seamănă cu 
nişte broaşte înoată peste tot. Apoi, Danel a încercat să 
prindă una şi a apucat-o cu mâna, după care a tipat, iar 
aerul s-a umplut de acele făpturi blestemate, care săreau 
de parcă ar fi zburat, muşcând oamenii, sfâşiindu-i dacă se 
nimereau în calea lor. A fost groaznic! Cum să lupţi cu o 
broască? S-o ciomăgeşti? S-o împuşti? Cum? 

Omul tremura în timp ce povestea. 

Moise trimise altă echipă la râu, înarmată cu saci, otravă 
şi torţe. Aceasta se întoarse într-o derută totală, cărând doi 
dintre membrii ei. Un bărbat muri în dimineaţa aceea, cu 
gâtul sfârtecat de o broască. Altul se prăpădi, câteva ore 
mai târziu, din cauza febrei declanşate de mușcături. 

Spre seară, tot peştele dispăruse. Broaştele începură să 
migreze din râu spre sate. Altruiştii săpară şanţuri şi le 
umplură cu apă şi foc. Broaştele săriră peste ele. Altruiştii 
luptară cu cuțite, ciomege şi foc, unii chiar cu arme 
moderne, pe care le luaseră de la orăşeni. Până în zori, mai 
muriră încă şase oameni. Moise şi adepţii lui se retraseră în 
spatele uşilor baricadate. 

— Oamenii noştri sunt afară, în aer liber, se arătă 
îngrijorat Jaime Kreen. Broaştele vor năvăli în tabere şi-i vor 


ucide. 

— Nici vorbă! - răspunse Haviland Tuf. Dacă Rej Laithor 
va reuşi să-şi ţină subordonații calmi şi liniştiţi, nu vor avea 
de ce să se teamă. Broaştele-sângerii de pe Scarne sunt, în 
principal, mâncătoare de hoituri. Atacă făpturi vii, mai mari 
decât ele, doar atunci când sunt agresate sau când simt 
spaima acestora. 

Kreen păru  neîncrezător, apoi, treptat, începu să 
zâmbească. 

— lar Moise se scaldă în teamă! Grozav, Tuf! 

— Grozav, repetă celălalt. 

În vocea lui Tuf nu exista nimic ce ar fi putut să indice fie 
aprobare, fie batjocură. Dar Dax era în braţele lui, iar Kreen 
observă, deodată, că pisica stătea locului, ţeapănă, 
zburlindu-se lent. 


În noaptea aceea, stâlpul de foc se duse nu la bărbatul 
care-şi spunea Moise, ci la refugiații din Oraşul Sperantei, 
care stăteau ghemuiţi, plini de spaimă, în tabăra lor 
improvizată, pândind năvala broaştelor de dincolo de 
îngrăditura care-i despărţea de altruişti. 

— Rej Laithor, spuse stâlpul de foc, duşmanii voştri s-au 
închis în spatele uşilor baricadate. Sunteţi liberi! Plecaţi! 
Dumneavoastră preluaţi conducerea oamenilor şi 
îndrumaţi-i înapoi în arcologie. Mergeţi încet, fiţi atenţi 
unde călcaţi, evitaţi mişcările bruşte. Faceţi aceste lucruri 
fără greşeală, iar broaştele nu vă vor vătăma. Curâăţaţi şi 
reparaţi Oraşul Sperantei şi pregătiţi cei patruzeci de mii de 
standarzi ai mei. 

înconjurată de administratorii cu grade inferioare, Rej 
Laithor privi spre flăcările învârtejite. 

— Moise ne va ataca de îndată ce vei pleca, Tuf! strigă 
ea. Termină-l! Slobozeşte celelalte plăgi! 

Stâlpul de foc nu spuse nimic. Se răsuci şi trosni vreme 
de mai multe minute, apoi dispăru complet. 


Încet, oamenii din Oraşul Sperantei începură să iasă din 
tabără, păşind cu multă atenţie. 


— Generatoarele funcţionează din nou, îi raportă Jaime 
Kreen lui Tuf, după două săptămâni. Curând, oraşul va fi ca 
înainte. Dar asta reprezintă doar jumătate din înţelegere. 
Moise şi cei ce-l urmează stau supăraţi în satele lor. 
Broaştele-sângerii au murit aproape toate, pentru că nu 
mai există cadavre cu care să se hrănească, exceptându-le 
pe ale lor. lar râul dă semne de limpezire. Când vei 
dezlănţui păduchii asupra lor? Dar muştele? Ar merita şi ei 
să se scarpine! 

— Luaţi Grifonul, ordonă Haviland Tuf, şi aduceţi-l pe 
Moise la mine, fie că vrea, fie că nu vrea! Faceţi asta şi o 
sută de standarzi din fondurile oraşului vă vor aparţine. 

Jaime Kreen păru uluit. 

— Pe Moise? De ce? Moise este duşmanul nostru. Dacă îţi 
închipui că poţi să schimbi tabăra şi să închei un târg cu el, 
ca să ne vinzi în sclavie pentru un preţ mai bun... 

— Domoliţi-vă suspiciunile, replică Tuf, mângâindu-l pe 
Dax. Întotdeauna, oamenii gândesc despre noi ce-i mai rău, 
Dax. Poate că trista noastră soartă este de a fi întotdeauna 
bănuiţi... Vreau doar să port o discuţie cu Moise, i se adresă 
el din nou lui Kreen. Faceţi aşa cum v-am spus. 

— Nu mai sunt dator faţă de tine, Tuf! replică tăios 
tânărul. Te ajut doar în calitate de caritan patriot. Explică- 
mi motivele tale şi, poate, îţi voi îndeplini rugămintea. 
Altfel, n-ai decât să-ţi faci treaba singur. Eu refuz. 

Şi, zicând acestea, Kreen îşi încrucişă braţele. 

— Domnule, zise Haviland Tuf, sunteţi conştient de 
numărul prânzurilor şi al urcioarelor cu bere pe care le-aţi 
consumat la bordul Arcei de când balanţa noastră de 
conturi a fost echilibrată? Vă daţi seama cât aer de-al meu 
aţi respirat, de câte ori aţi folosit facilităţile grupului 
sanitar? Eu sunt conştient pe deplin de toate aceste lucruri. 
Ştiţi că preţul obişnuit al unei călătorii din K'theddion până 
pe Caritate este de trei sute şaptezeci şi nouă de standarzi? 
Toate aceste sume pot fi adăugate foarte uşor la datoria 
dumneavoastră. Am evitat acest lucru, spre marele meu 
dezavantaj, doar pentru că mi-aţi asigurat unele comodităţi 
minore. Văd acum că indulgenţa mea a fost o eroare. Voi 


rectifica imediat această greşeală din evidenţele mele. 

— Nu încerca nici o cacealma, Tuf! spuse Kreen, 
încăpățânat. Suntem chit şi ne aflăm la mare distanţă de 
închisoarea de pe K'theddion. Pretenţiile pe care le ai, 
valabile sub incidenţa legilor absurde de pe acea planetă, 
sunt nule şi neavenite pe Caritate. 

— Legile din K'theddion şi de pe Caritate îmi sunt 
indiferente, cu excepţia cazului când servesc scopurilor 
mele, replică foarte calm Haviland Tuf. Eu sunt propria-mi 
lege, Jaime Kreen. lar dacă voi decide să rămâneţi sclavul 
meu până în ultima zi a vieţii dumneavoastră, nici Rej 
Laithor, nici Moise, nici propria dumneavoastră bravadă nu 
vă vor putea ajuta. 

Tuf spusese cuvintele ca de obicei, lent, calm, cu vocea 
lui de bas, lipsită de expresivitate. 

Dar Jaime Kreen simţi, brusc, că-l ia cu frig. Şi făcu ce i se 
ceruse. 


Moise era un bărbat înalt, puternic, dar Tuf îi povestise lui 
Jaime Kreen despre meditaţiile nocturne ale acestuia, aşa 
că a fost destul de uşor să-l aştepte într-o seară pe 
dealurile din spatele satului, împreună cu trei tovarăşi, să 
se ascundă în tufişuri şi să năvălească asupra lui în timp ce 
trecea pe lângă ei. Unul dintre însoțitorii lui Kreen sugeră 
să-l ucidă imediat pe conducătorul altruiştilor, dar tânărul 
interzise o asemenea faptă. Il cărară pe Moise, inconştient, 
pe Grifonul care-i aştepta, apoi Kreen le dădu voie celorlalţi 
să plece. 

Scurt timp după aceea, Kreen i-l livră pe Moise lui 
Haviland Tuf, după care dădu să plece. 

— Rămâneţi, îl invită Tuf. 

Se aflau într-o cameră pe care Kreen n-o văzuse 
niciodată, o încăpere uriaşă, în care răsuna ecoul, cu pereţii 
şi podeaua de cel mai pur alb. Tuf stătea în centrul 
încăperii, în faţa unui panou de comandă în formă de 
potcoavă. Dax se odihnea pe consolă, părând totuşi foarte 
atent. 

Moise era încă ametit. 


— Unde sunt? întrebă el. 

— Vă aflaţi la bordul navei de germinare Arca, ultima 
navă funcţională concepută pentru război biologic al 
Corpului de Ingineri Ecologi. Eu sunt Haviland Tuf. 

— Vocea ta... zise Moise. 

— Eu sunt Domnul Dumnezeu, răspunse Haviland Tuf. 

— Da... mormăi celălalt, apoi se ridică brusc. 

Jaime Kreen, care se afla în spatele lui, îl apucă de umăr 
şi-l apăsă violent, împingându-l pe scaun. Moise protestă, 
dar nu mai încercă să se scoale. 

— Tu ai fost cel care a adus plăgile, vocea din stâlpul de 
foc, diavolul care s-a dat drept Dumnezeu! 

— Desigur, recunoscu Haviland Tuf. Dar vă înşelaţi. 
Dumneavoastră sunteţi cel care s-a dat drept altcineva. Aţi 
vrut să întruchipaţi un profet, aţi pretins că deţineţi puteri 
supranaturale, pe care însă nu le aveţi. Aţi folosit trucuri şi 
aţi purtat o formă primitivă de război ecologic. Eu, în 
schimb, nu mă dau drept altceva. Sunt Domnul Dumnezeu. 

Moise scuipă într-o parte, a dispreţ. 

— Eşti un om cu o navă cosmică, un întreţinut al 
maşinilor. Ai jucat bine teatrul cu plăgile. Dar două plăgi nu 
transformă un om în Dumnezeu. 

— Două, într-adevăr... spuse Haviland Tuf. Vă îndoiţi 
cumva de posibilitatea de a le îndeplini şi pe celelalte opt? 

Mâna lui mare se mişcă pe aparatele din faţa lui, camera 
se întunecă, iar cupola se lumină. Trăiră senzaţia că se 
aflau în spaţiul cosmic, privind spre Caritate. Apoi, Haviland 
Tuf manevră din nou instrumentele lui. Holograma se 
modifică, se mişcă, se învălmăşi, se amestecă, până când 
petele de culoare se limpeziră iar. Acum aveau impresia că 
pluteau deasupra aşezărilor Sfinţilor Altruişti din Munţii 
Muncii Cinstite. 

— Priviţi! comandă Haviland Tuf. Aceasta-i o simulare pe 
calculator. Aceste lucruri nu există, dar ar putea exista. 
Sunt convins că veţi găsi experienţa edificatoare. 

În camera cu cupolă, în totalitatea ei, se vedeau satele şi 
oameni ce se mişcau în ele, ca nişte umbre, strângând în 
gropi trupurile broaştelor moarte, pentru a le arde. 


Remarcară că în cabane se aflau oameni mai slăbiţi, arzând 
de febră. 

— Momentul de după a doua plagă, anunţă Haviland Tuf, 
aşa cum este acum. Broaştele-sângerii s-au sfâşiat între 
ele. Păduchii, anunţă el, apăsând pe butoane. 

Apărură păduchii. Chiar şi praful părea să colcăie de ei. 
Toţi oamenii-umbre se scărpinau, iar Jaime Kreen (care se 
scărpinase ceva înainte de a pleca spre K'theddion) chicoti. 
După câteva clipe se opri din chicotit. Păduchii păreau a fi 
mai mult decât păduchi. Oamenii erau acoperiţi de o 
spuzeală stacojie, mulţi dintre ei cădeau la pat, gemând de 
durere, de-o durere teribilă. Unii se scărpinau atât de tare, 
în furia lor, încât le ţâşnea sângele, îşi croiau dungi în piele, 
îşi rupeau unghiile. 

— Mugşte, anunţă Haviland Tuf. 

lar muştele roiră, muşte de toate soiurile - muşte 
umflate, împungătoare, de pe Dam Tullian; muşte de pe 
Vechiul Pământ, purtătoare de boli antice; muşte-de-carne 
negre şi cenuşii, de pe Gulliver; muşte apatice, de pe 
Coşmar, care-şi depun ouăle în ţesuturi vii - se aşezară 
peste sate şi peste Munţii Muncii Cinstite, în nori imenşi, şi 
le acoperiră, ca un morman imens de bălegar. Rămaseră 
peste ele, un strat negru, gros, împuţit. 

— Epizootia, anunţă Haviland Tuf. 

Priviră turmele pierind, cu miile de capete. Animalele-de- 
carne imense, din pivnițele Oraşului Speranţei, se 
transformară în  putreziciune şi  stricăciune. Arderea 
cadavrelor nu putea opri molima. Curând, nu mai rămase 
carne, iar oamenii care mai trăiau încă deveniră scofâlciţi, 
fără vlagă. Haviland Tuf rosti câteva cuvinte: antrax, boala 
lui Ryerson, caşexie trandafirie, calieroză. 

— Bube, veni următorul anunţ şi, din nou, boala făcu 
ravagii, de data asta în rândul oamenilor, nu al animalelor. 

Aceştia transpirau şi ţipau, în timp ce bubele le 
acopereau figurile, mâinile, piepturile, fiecare din ele 
umflându-se până se spărgea, iar sângele şi puroiul 
curgeau. Apoi, alte bube creşteau, de îndată ce acelea 
vechi dispăreau. Bărbaţii şi femeile se împleticeau pe 


străzile satelor umile, orbi şi cu urme de răni, cu trupurile 
pline de cruste sau acoperite de răni deschise, cu 
transpiraţia curgând ca uleiul. Când cădeau în praf, printre 
muştele, păduchii şi vitele moarte, putrezeau acolo, 
întrucât nu exista nimeni în stare să-i îngroape. 

— Grindină, anunţă Haviland Tuf, şi se porni o grindină 
puternică, tunătoare, grea, cu pietre de gheaţă cât pumnul, 
timp de o zi şi o noapte, şi încă o zi şi o noapte, şi iar o zi şi 
o noapte, şi tot aşa, iar focul se amesteca în grindină. 

Cei care ieşeau din case mureau, grindina strivindu-i de 
sol. lar mulţi dintre cei care rămăseseră înăuntru mureau şi 
ei. Când, într-un târziu, grindina încetă, abia de mai 
rămăsese câte o cabană în picioare. 

— Lăcuste, anunţă Haviland Tuf. 

Acestea acoperiră pământul şi cerul, nori întregi, mai 
mari decât cei ai muştelor. Se opreau pretutindeni, 
târându-se peste cei vii şi cei morţi, mâncând puţina hrană 
pe care o mai aveau, până nu mai rămase deloc. 

— Întuneric, anunţă Haviland Tuf. 

Intunericul se mişcă. Era un gaz, un gaz dens, negru, 
mânat de vânt. Era un lichid care curgea, prelingându-se ca 
un şuvoi inteligent de smoală, sclipitor, strălucitor. Era 
tăcere. Era noapte. Era viu. Pe unde trecea, nu rămânea 
viaţă în urma lui. Rădăcinile, iarba se uscau, mureau, solul 
însuşi arăta jupuit, devastat, învineţit. Era un nor mai mare 
decât satele, decât Munţii Muncii Cinstite sau decât cel al 
lăcustelor. Se aşternu peste toate, şi nimic nu se mişcă 
timp de o zi şi o noapte, apoi întunericul viu se rostogoli, iar 
în urma lui rămaseră doar praf şi putreziciune uscată. 

Haviland Tuf îşi atinse din nou aparatele, iar vedenia 
dispăru din faţa lor. Lumina reveni. Pereţii erau foarte albi. 

— A zecea plagă, spuse Moise încet, cu o voce care nu 
mai părea puternică sau amplă. Moartea primilor născuţi. 

— Recunosc propriul meu eşec, răspunse Haviland Tuf. 
Nu pot face o diferenţiere atât de fină. Voi sublinia, totuşi, 
că toţi primii născuţi sunt morţi, în aceste scene care n-au 
existat niciodată. Chiar şi ultimii născuţi. Sunt un 
Dumnezeu grosolan şi neîndemânatic. În furia mea, i-am 


ucis pe toţi. 

Moise era palid, zdrobit, dar nu renunţase încă la 
încăpăţânarea sa. 

— Eşti doar un om! şopti el. 

— Om, repetă Haviland Tuf cu o voce lipsită de intonaţie, 
mângâindu-l pe Dax cu mâna-i enormă, albă. Am fost 
născut om şi am trăit ani îndelungaţi, Moise. Dar apoi am 
găsit Arca şi am încetat să mai fiu om. Puterile de care 
dispun sunt mai mari decât ale multor zei pe care i-au 
adorat oamenii. Nu există om pe care-l întâlnesc, căruia să 
nu pot să-i iau viaţa. Nu există o planetă pe care să n-o pot 
distruge complet sau s-o refac, după voie. Eu sunt Domnul 
Dumnezeu, sau egal cu vreunul pe care l-aţi întâlnit 
vreodată. Aveţi mare noroc că eu sunt binevoitor şi 
milostiv. Şi, de asemenea, deseori plictisit. Voi sunteţi doar 
nişte pioni pentru mine, nimic mai mult - piese şi jucători, 
în acelaşi timp - într-un joc cu care mi-am pierdut vremea 
preţ de câteva săptămâni. Chestia asta cu plăgile s-a 
dovedit a fi un joc interesant. Pentru un timp. Dar a devenit 
repede plicticos. După numai două plăgi a devenit evident 
că n-am o opoziţie sesizabilă, că dumneavoastră, Moise, nu 
sunteţi capabil să faceţi ceva care m-ar fi putut surprinde. 
Obiectivul meu a fost îndeplinit - am adus înapoi oamenii în 
Oraşul Speranţei. Restul ar fi un ritual fără sens. Prefer să 
mă opresc. Pleacă, Moise, şi nu mai aduce plăgi! Am 
terminat cu tine! Jaime Kreen, aveţi grijă ca nu cumva 
caritanii să se răzbune, în viitor. Aţi avut destule victorii. 
Intr-o generaţie, cultura şi religia lui, modul lui de viaţă va 
dispărea. Amintiţi-vă cine sunt, amintiţi-vă că Dax vă poate 
citi gândurile. Dacă Arca va trece din nou pe aici şi voi 
descoperi că nu v-aţi supus, va fi aşa cum v-am arătat. 
Plăgile se vor abate asupra micii voastre planete, până nu 
va rămâne urmă de viaţă pe ea! 


Jaime Kreen îl duse pe Moise cu Grifonul înapoi la 
oamenii lui, apoi - conform instrucţiunilor lui Tuf - luă 
patruzeci de mii de standarzi de la Rej Laithor şi-i aduse pe 
Arcă. Haviland Tuf îl întâmpină pe puntea navetelor, cu Dax 


în braţe, şi-şi primi plata cu o simplă clipire din ochi. 

Jaime Kreen părea gânditor. 

— Ai blufat, Tuf, spuse el. Nu eşti Dumnezeu. Ce ne-ai 
arătat erau doar simulări. N-ai fi putut face toate lucrurile 
acelea. Dar poţi programa un calculator să arate orice. 

— Desigur, replică Haviland Tuf. 

— De-sigur, făcu Jaime Kreen, încingându-se. L-ai speriat 
teribil pe Moise, dar pe mine nu m-ai înşelat o clipă cu 
spectacolul tău de imagini. Grindina te depăşeşte. Bacterii, 
boli, molime - toate astea ţin de sfera războiului ecologic. 
Poate chiar şi acea făptură-întuneric, deşi cred că doar ai 
imaginat-o. Dar grindina este un fenomen meteorologic - n- 
are de-a face cu biologia sau cu ecologia. Ai făcut o 
greşeală, Tuf. Dar a fost o tentativă drăguță ce l-a 
transformat pe Moise într-un om umil. 

— Umil, fu de acord Haviland Tuf. Fără îndoială, ar fi 
trebuit să meditez şi să plănuiesc totul mai atent, înainte de 
a încerca să înşel un om cu priceperea şi perspicacitatea 
dumneavoastră... De fiecare dată, mi-aţi zădărnicit micile 
mele scheme... 

— Imi datorezi o sută de standarzi pentru că l-am adus 
pe Moise aici şi l-am dus înapoi, chicoti Kreen. 

— Domnule, spuse Haviland Tuf, n-aş fi uitat niciodată o 
asemenea datorie. Nu-i necesar să mă săcâiţi. 

Deschise cutia pe care tânărul o adusese de pe Caritate 
şi îi plăti o sută de standarzi. 

— Veţi găsi un sas pentru persoane, convenabil, în secţia 
nouă, chiar lângă uşa pe care scrie Controlul Climatului. 

— Sas? se încruntă Kreen. Ce vrei să spui? 

— Domnule, cred că-i evident! Mă refer la un sas, un 
dispozitiv prin care puteţi pleca de pe Arcă fără ca 
preţioasa mea atmosferă să plece o dată cu 
dumneavoastră. Din moment ce nu aveţi o navă, ar fi o 
prostie să folosiţi sasul imens de aici. O ieşire mai mică, 
pentru persoane, poate fi găsită, după cum am spus, în 
secţia nouă. 

Kreen arăta consternat. 

— Ai de gând să mă arunci peste bord? 


— Nu-i cea mai bună alegere de cuvinte, spuse Haviland 
Tuf. Sună prea aspru. Dar cu greu aş putea să vă rețin la 
bordul Arcei, iar dacă aţi pleca în una dintre navetele mele, 
ar trebui să fie cineva care s-o aducă înapoi. Cu greu mi-aş 
permite să sacrific o piesă de echipament valoroasă, doar 
pentru confortul dumneavoastră personal! 

— Soluţia  dilemei tale e simplă, replică tânărul, 
enervându-se. Ne urcăm amândoi în Grifon, mă duci în 
Portul Credinței, apoi te întorci pe nava ta. 

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax. 

— Interesant, zise el. Totuşi, nu cred că merge... Trebuie 
să înţelegeţi că o asemenea călătorie va constitui un deranj 
deosebit pentru mine. Cu siguranţă că ar trebui să fiu plătit 
pentru osteneala mea... 

Timp de un minut, Jaime Kreen privi figura liniştită, albă, 
a lui Haviland Tuf, apoi oftă şi-i dădu acestuia cei o sută de 
standarzi. 


7. MANA DIN CER 


Armada s'uthlameză parcurgea iute marginea sistemului 
solar, pe un traseu de interceptare a Arce;, mişcându-se 
prin întunericul catifelat al spaţiului cosmic cu supleţea 
impunătoare, tăcută, a tigrului ce se abate asupra prăzii. 

Haviland Tuf stătea în faţa consolei principale, urmărind 
şirurile de ecrane şi monitoare de calculator cu mişcări 
scurte, atente, ale capului. Flota care îi ieşea în întâmpinare 
părea, cu fiecare clipă ce trecea, tot mai formidabilă. 
Instrumentele lui descoperiseră circa paisprezece nave 
importante şi un roi de nave mai mici de luptă. Nouă 
globuri alb-argintii, pline cu armament necunoscut, făceau 
parte din aripile formaţiei. Patru crucişătoare lungi, negre, 
cu carcasele întunecate trosnind de energie, serveau drept 
avangardă flancurilor. Nava amiral, din centru, era un fort 
colosal în formă de farfurie, cu un diametru pe care senzorii 
lui Tuf îl măsuraseră ca având şase kilometri. Cea mai mare 
navă pe care o văzuse Haviland Tuf din ziua aceea, cu mai 
bine de zece ani în urmă, când zărise pentru prima oară 
epava Arcei. Navele de luptă roiau în jurul farfuriei ca nişte 
insecte furioase, gata să înţepe. 

Figura palidă, lungă, lipsită de păr, a lui Tuf rămase 
calmă, indescifrabilă. Dar în poala sa Dax scoase un sunet 
de durere, când uriaşul îşi strânse degetele. 

Sclipirea unei lumini indică solicitarea unei comunicaţii. 
Haviland Tuf clipi, se întinse cu un calm deliberat şi acceptă 
apelul. 

Se aşteptase ca pe ecranul din faţa lui să apară o figură. 
Fu dezamăgit. Figura celui din faţa lui era ascunsă de un 
vizor din plastoţel negru, ce făcea parte din casca unui 
costum de luptă, lustruit oglindă. O reprezentare stilizată a 
globului  S'uthlamului împodobea creasta ce se ridica 
deasupra frunţii. În spatele vizorului, sclipeau roşu, ca nişte 
ochi arzători, senzori cu spectru larg. Îi aminteau lui Tuf de 
un om antipatic pe care-l cunoscuse cândva. 

— Nu era necesar să vă îmbrăcaţi oficial în cinstea mea, 


zise Tuf cu voce inexpresivă. Mai mult, deşi dimensiunile 
gărzii de onoare pe care mi-aţi trimis-o în întâmpinare îmi 
gâdilă, într-un fel, vanitatea, consider că o escadrilă mult 
mai mică şi mai puţin impresionantă ar fi fost arhisuficientă. 
Prezenta formaţie este atât de întinsă, atât de formidabilă, 
încât te face să-ţi pierzi cumpătul. Un om cu o fire mai puţin 
încrezătoare ar putea fi tentat să înţeleagă eronat scopul ei 
şi s-o suspecteze de o oarecare intenţie de intimidare. 

— Aici Wald Ober, comandantul Flotilei de Apărare 
Planetară a S'uthlamului, escadra şapte, anunţă figura 
macabră de pe ecran, cu o voce profundă, distorsionată. 

— Escadra şapte, repetă Tuf. Într-adevăr... Asta 
sugerează posibilitatea existenţei a cel puţin alte şase 
formaţii la fel de înfricoşătoare. Se pare că apărarea 
planetară s'uthlameză a crescut ceva de la ultima mea 
vizită. 

Wald Ober nu era interesat de părerea lui. 

— Predă-te imediat sau vei fi distrus! spuse el grosolan. 

Tuf clipi. 

— Mă tem că-i vorba de o neînțelegere teribilă. 

— Intre Republica Cibernetică a S'uthlamului şi aşa-zisa 
alianţă dintre Vandeen, Jazbo, Planeta lui Henry, Skrymir, 
Roggandor şi Triunicul Azur există stare de război. Ai intrat 
într-o zonă interzisă. Predă-te sau vei fi distrus! 

— Vă înşelaţi în privinţa mea, domnule. Sunt neutru în 
această nefericită înfruntare despre care n-am ştiut nimic 
până în acest moment. Nu fac parte din nici o facțiune, 
cabală sau alianţă şi mă reprezint doar pe mine, un inginer 
ecolog cu cele mai binevoitoare motivații. Vă rog să nu vă 
alarmaţi din cauza dimensiunilor navei mele. Cu siguranţă 
că stimaţii păienjenei şi cibertehi din Port S'uthlam n-au 
uitat cu desăvârşire, în cinci ani, precedenta mea vizită pe 
prea-interesanta dumneavoastră planetă. Eu sunt 
Haviland... 

— Ştim cine eşti, Tuf, zise Wald Ober. Am recunoscut 
Arca de îndată ce-a încetat accelerarea. Alianţa nu are nici 
un crucişător lung de treizeci de kilometri, slavă vieţii! Am 
primit ordine speciale de la Inaltul Consiliu să-ţi pândesc 


apariţia. 

— Într-adevăr... 

— De ce crezi că escadra se închide în jurul tău? întrebă 
Ober. 

— Sperasem că-i un gest de bun venit plin de afecţiune. 
O escortă prietenească, aducând distincţii, salutări şi daruri 
constând în coşuri cu ciuperci dolofane, proaspete, 
aromate. Văd că această presupunere a fost neîntemeiată. 

— Acesta-i al treilea şi ultimul avertisment, Tuf! Vom fi în 
poziţie de atac în mai puţin de patru minute standard. 
Predă-te acum sau vei fi distrus! 

— Domnule, răspunse Tuf, înainte de a face o greşeală 
groaznică, vă rog să vă consultaţi superiorii. Sunt convins 
că la mijloc e doar o lamentabilă eroare de transmisie. 

— Ai fost judecat în lipsă şi găsit vinovat de a fi criminal, 
eretic şi duşman al poporului s'uthlamez. 

— Am fost interpretat greşit într-un mod grosolan, 
protestă Tuf. 

— Ai scăpat de flotilă acum zece ani, Tuf. Să nu-ți 
închipui că o s-o faci şi acum! Tehnologia s'uthlameză n-a 
rămas pe loc. Armamentul nostru cel nou va străpunge 
scuturile tale defensive demodate, îţi promit eu! Istoricii 
noştri de seamă au studiat relicva grosolană pe care o deţii. 
Eu însumi am supervizat simulările. Primirea ta a fost bine 
pregătită. 

— Nu doresc să par nepoliticos, dar nu era necesar să 
ajungeţi la aşa ceva, declară Tuf, privind şirurile de 
teleecrane de deasupra consolelor înşirate pe ambele laturi 
ale camerei înguste şi studiind falanga navelor de război 
s'uthlameze care încercuiau iute Arca. Dacă această 
ostilitate neprovocată îşi are sursa în datoria mea restantă 
către Port S'uthlam, fiţi convins că sunt pregătit s-o plătesc 
imediat. 

— Două minute, zise Wald Ober. 

— Mai mult, dacă S'uthlam-ul are nevoie de ingineri 
ecologi suplimentari, descopăr că-s brusc înclinat să vă ofer 
serviciile mele la un preţ mult redus. 

— Ne-am săturat de soluţiile tale! Un minut. 


— Se pare că mi-a rămas o singură soluţie viabilă. 

— Te predai? întrebă comandantul, bănuitor. 

— Cred că nu, răspunse Haviland Tuf, apoi se întinse, 
mătură cu degetele-i lungi o serie de taste holografice şi 
ridică vechile scuturi defensive ale Arcei. 

Figura lui Wald Ober era acoperită, dar acesta reuşi să-şi 
transmită rânjetul prin intermediul glasului. 

— Ecran din a patra generaţie imperială, cu triplă 
redundanţă, suprapunere de frecvenţă, toate fazările 
scuturilor coordonate de calculatoarele navei. Armură pe 
carenă, din plăci de duraliaj. Ţi-am spus că am făcut 
cercetări! 

— Setea dumneavoastră de cunoaştere e lăudabilă, 
declară Tuf. 

— Următorul tău sarcasm s-ar putea să fie ultimul, 
negustorule, aşa că ai grijă să fie de calitate! Treaba e că 
ştim exact ce ai, ştim până la a paisprezecea zecimală ce 
lovituri poate amortiza blindajul unei nave de germinare 
CIE. Suntem pregătiţi să-ţi dăm mai mult decât poţi 
suporta, afirmă Ober, apoi întoarse capul şi se răsti la un 
subaltern nevăzut: Pregătiţi-vă să deschideti focul! 

Când figura acoperită de coiful negru se răsuci din nou 
către Tuf, ofiţerul adăugă: 

— Vrem Arca şi n-o să ne împiedici s-o luăm. Treizeci de 
secunde! 

— Ingăduiţi-mi să nu fiu de acord, zise calm Tuf. 

— Vor trage la ordinul meu. Dacă insişti, o să-ţi număr 
secundele finale ale vieţii. Douăzeci. Nouăsprezece. 
Optsprezece. 

— Rareori am auzit o numărătoare atât de viguroasă, 
comentă Tuf. Vă rog să nu vă pierdeţi şirul din cauza ştirii 
întristătoare. 

— ... paisprezece, treisprezece, doisprezece. 

Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. 

— Unsprezece. Zece. Nouă. 

Ober privi stânjenit într-o parte, apoi din nou spre ecran. 

— Nouă, zise Tuf. Un număr drăguţ. De obicei, e urmat 
de opt, apoi de şapte. 


— Şase, spuse Ober, ezitând. Cinci. 

Tuf aşteptă în tăcere. 

— Patru. Trei. 

Ofiţerul se opri. 

— Ce ştire întristătoare? răcni el spre ecran. 

— Domnule, dacă ţipaţi, mă veţi obliga să reduc volumul 
sunetului echipamentului de comunicaţii, spuse Tuf, după 
care ridică un deget. Ştirea întristătoare este că simpla 
străpungere a scuturilor defensive ale Arcei, lucru pe care 
mă îndoiesc că-l puteţi face uşor, va declanşa un mic 
dispozitiv termonuclear pe care l-am instalat mai demult, în 
secret, în biblioteca de celule a navei. Va distruge 
instantaneu materialul de clonare care face Arca unică, 
nepreţuită şi nespus de dorită. 

Urmă o tăcere îndelungată. Senzorii sclipitori, purpurii, 
din întunecimea vizierei lui Wald Ober părură că ard, în 
timp ce acesta privea de pe ecran trăsăturile lui Tuf. 

— Blufezi! zise comandantul, în cele din urmă. 

— Într-adevăr, răspunse Tuf. M-aţi prins. Ce prostie să 
cred că aş putea înşela un om cu perspicacitatea 
dumneavoastră printr-o păcăleală atât de evidentă şi de 
copilărească! Acum, mă tem că veţi trage în mine, veţi 
străpunge scuturile mele demodate şi veţi demonstra că 
mint. Lăsaţi-mi doar un moment, să-mi iau adio de la pisici! 

Îşi încrucişă mâinile pe burta mare şi aşteptă răspunsul 
comandantului, instrumentele lui arătau că flotila 
s'uthlameză ajunsese pe poziţii. 

— O s-o fac, avorton nenorocit! răbufni Wald Ober. 

— Aştept cu resemnare întristată. 

— Mai ai douăzeci de secunde! 

— Mă tem că ştirea pe care v-am adus-o la cunoştinţă v-a 
zăpăcit. Numărătoarea a fost oprită la trei. Dar voi profita 
fără ruşine de eroarea dumneavoastră şi voi savura fiecare 
clipă care mi-a rămas. 

Se priviră unul pe celălalt, faţă în faţă, ecran în ecran, 
mult timp. Ghemuit în poala lui Tuf, Dax începu să toarcă. 
Haviland Tuf se întinse şi începu să mângâie blana neagră, 
lungă, a cotoiului. Dax toarse mai tare şi masă genunchiul 


lui Tuf cu labele. 

— Oh, las-o baltă! zise Wald Ober şi îndreptă degetul 
spre ecran. Ne-ai oprit pentru moment, dar te avertizez, 
Tuf, să nu te gândeşti să încerci să fugi! Mort sau fugit, în 
ambele cazuri pierdem biblioteca de celule. lar dacă am de 
ales, aş prefera să te văd mort! 

— Vă înţeleg poziţia. Eu, bineînţeles, aş prefera să plec. 
Dar am de plătit o datorie Portului S'uthlamului şi nu pot 
fugi în mod neonorabil, aşa cum vă temeţi, deci vă rog să 
acceptaţi asigurările mele că vom avea ocazia să medităm 
împreună, dumneavoastră privindu-mi figura, iar eu masca 
înfiorătoare, cât timp vom rămâne în acest impas plictisitor. 

Wald Ober nu avu ocazia să-i răspundă. Masca lui de 
luptă dispăru brusc de pe ecran, fiind înlocuită de figura 
lipsită de frumuseţe a unei femei - o gură aspră, strâmbă, 
un nas care fusese rupt de mai multe ori, o piele aspră, cu 
nuanţa albastră-neagră care se obţine în urma multor 
radiaţii puternice şi a unor decenii de folosire a pilulelor 
anticanceroase, ochi strălucitori, deschişi la culoare, 
aproape saşii, totul înconjurat de un halou generos de păr 
cenuşiu, gros. 

— Ajunge cu încăpăţânarea! spuse ea. Ai câştigat, Tuf. 
Ober, te transformi în gardă de onoare! Aşezaţi-vă în 
formaţie şi escortaţi-l în pânză, fir-ar să fie! 

— Câtă grijă! exclamă Haviland Tuf. Sunt încântat să vă 
informez că sunt pregătit să achit plata finală a datoriei 
către Port S'uthlam, pentru repararea Arcei. 

— Sper că ai adus şi nişte mâncare pentru pisici, zise sec 
Tolly Mune. Aşa-numita rezervă pentru cinci ani pe care mi- 
ai lăsat-o s-a terminat acum doi ani. Presupun că n-ai de 
gând să ieşi la pensie şi să ne vinzi Arca, oftă ea. 

— Nu, într-adevăr. 

— Nici nu credeam. Bine, Tuf, scoate berea, vin să discut 
cu tine imediat ce ajungi în pânză! 

— Fără să dau dovadă de lipsă de respect, mărturisesc 
că nu sunt, în acest moment, într-o dispoziţie potrivită 
pentru a întreține un oaspete atât de distins ca 
dumneavoastră. Comandantul Ober m-a informat recent că 


am fost declarat criminal şi eretic, o idee bizară - nefiind 
nici cetăţean al S'uthlamului, nici adept al religiei lui 
dominante - dar nu mai puţin neliniştitoare. Sunt cuprins de 
teamă şi îngrijorare. 

— Oh, asta! E doar o simplă formalitate. 

— Într-adevăr? 

— Ce naiba, Tuf, aveam nevoie de o bună scuză legală ca 
să-ţi furăm nava! Suntem un guvern afurisit. Avem dreptul 
să furăm lucrurile pe care le dorim, cât timp putem să dăm 
afacerii o spoială de legalitate. 

— Trebuie să recunosc că rareori am întâlnit, în 
peregrinările mele, un funcţionar atât de cinstit ca 
dumneavoastră. Experiența este  înviorătoare. Dar, 
învigorat cum sunt, ce asigurare am că nu veţi continua 
eforturile pentru a captura Arca? 

— Cine, eu? Cum aş putea face aşa ceva? Nu te teme, o 
să vin singură. Adică, aproape singură, zâmbi ea. Cred că n- 
o să obiectezi dacă aduc cu mine o pisică! 

— Cu siguranţă că nu. Sunt încântat să aflu că felinele pe 
care le-am lăsat în custodia dumneavoastră au prosperat în 
absenţa mea. Aştept cu nerăbdare sosirea dumneavoastră, 
comandant de port Mune! 

— Pentru tine, sunt primul consilier Mune, Tuf, zise ea 
trufaşă, înainte să dispară de pe ecran. 


Nimeni n-ar fi afirmat că Haviland Tuf era o persoană 
imprudentă. Se opri la doisprezece kilometri de capătul 
unei ramuri mari de docare a comunităţii orbitale cunoscută 
ca Port Suthlam şi menţinu scuturile continuu, cât timp 
aşteptă. Tolly Mune ieşi să-l întâmpine în mica navă pe care 
i-o dăruise tuf cu ocazia precedentei sale vizite pe 
S'uthlam. 

Tuf deschise scuturile, s-o lase să intre, şi desfăcu cupola 
cea mare de pe puntea de acostare, să poată cobori. 
Aparatura Arcei indica faptul că nava ei era plină cu forme 
de viaţă, din care doar una era umană. Restul aveau 
parametrii felinelor. Tuf îi ieşi în întâmpinare, conducând o 
maşinuţă cu trei roţi, cu anvelope umflate, purtând un 


costum verde-închis, din imitație de catifea, cu centură pe 
mijlocu-i amplu. Işi îndesase pe cap o capelă verde, cu 
cozoroc, împodobită cu theta de aur al Corpului Inginerilor 
Ecologi. Dax călătorea cu el, o lăbărţare indolentă de blană 
neagră întinsă pe genunchii mari ai lui Tuf. 

Când sasul se deschise, Tuf conduse deliberat cu toată 
viteza prin mormanul de nave vechi, stricate, pe care le 
strânsese, nu se ştie cum, de-a lungul anilor. Direct către 
locul în care Tolly Mune, fost comandant al Portului 
S'uthlamului, tropăia coborând rampa navei ei. 

O pisică mergea alături de ea. 

Dax ţâşni imediat în picioare, cu blana-i neagră zburlită şi 
coada uriaşă, miţoasă, arătând de parcă ar fi fost băgată 
într-o priză electrică. Letargia lui obişnuită dispăruse subit. 
Sări din poala lui Tuf pe capota maşinii, îşi dădu urechile pe 
spate şi sâsâi. 

— Cum, Dax, zise Tolly Mune, aşa îţi întâmpini o afurisită 
de rubedenie? 

Apoi rânji şi îngenunche să mângâie animalul uriaş de 
lângă ea. 

— Mă aşteptam la Ingratitudine sau Îndoială, spuse Tuf. 

— Oh, sunt bine. Ca şi toţi descendenţii lor afurisiţi. S-au 
născut mai multe generaţii. Ar fi trebuit să-mi închipui că 
aşa o să fie, din moment ce mi-ai dăruit o pereche. Un 
mascul şi o femelă, fertili. Am... - se încruntă, numără iute 
pe degete, se gândi o dată, apoi continuă: Să vedem, cred 
că şaisprezece. Da. Şi două gravide. Nava mea, zise ea, 
arătând cu degetul silueta din spate, s-a transformat într-o 
crescătorie de pisici. Majoritatea nu se sinchisesc de 
imponderabilitate, ca şi mine. Născute şi crescute la zero g. 
N-am înţeles niciodată cum pot fi atât de graţioase într-un 
moment şi atât de caraghios de neîndemânatice în 
următorul. 

— Moştenirea felinelor e abundentă în contradicții, 
constată Tuf. 

— Acesta-i Ciomag, îl prezentă ea, luându-l în braţe şi 
ridicându-se în picioare. Fir-ar să fie, e greu! Nu-ţi dai 
seama la zero g. 


Dax se uită la cealaltă felină şi sâsâi. 

Ciomag, ghemuit la pieptul costumului vechi, murdar, al 
lui Tolly Mune, se uită în jos spre cotoiul uriaş, negru, cu o 
făloşenie dezinteresată. 

Haviland Tuf era înalt de doi metri şi jumătate, cu trupul 
gros pe măsura înălţimii, iar Dax era la fel de mare, 
comparat cu alte pisici, pe cât era Tuf în comparaţie cu alţi 
bărbaţi. 

Ciomag era mai mare. 

Avea păr lung, mătăsos, de-un cenuşiu fumuriu la vârf, 
uşor argintiu la bază, iar ochii de acelaşi cenuşiu argintiu - 
bazine imense, adânci, liniştite, întrucâtva sinistre. Era cel 
mai frumos animal ce locuise vreodată în universul în 
expansiune şi ştia asta. Avea maniere de prinţ născut 
pentru a purta purpura regală. 

Tolly Mune se strecură, greoaie, pe scaunul de lângă Tuf. 

— Şi el e telepat, spuse ea, veselă. Exact ca al tău. 

— Într-adevăr... 

Dax stătea băţos şi furios în poala bărbatului. Sâsâi iar. 

— Ciomag a însemnat salvarea celorlalte pisici, povesti 
Tolly Mune, cu o expresie de reproş. Ai spus că mi-ai lăsat 
hrană pentru cinci ani! 

— Pentru două pisici, doamnă. Evident, şaisprezece 
animale consumă mai mult decât Îndoială şi Ingratitudine. 

Dax se apropie, îşi arătă dinţii, se zburli. 

— Am avut probleme când s-a terminat mâncarea. Având 
în vedere lipsa de hrană, trebuia să justific irosirea caloriilor 
pentru nişte paraziți. 

— Poate ar fi trebuit să luaţi măsuri pentru a limita 
reproducerea felinelor dumneavoastră, zise Tuf. O 
asemenea strategie ar fi avut, indubitabil, rezultate 
profitabile. Casa dumneavoastră ar fi servit ca ilustrare 
educativă a problemelor s'uthlameze într-un microcosmos, 
ca parte a întregului. 

— Sterilizare? Asta-i anti-viaţă. Nici vorbă! Am avut o 
idee mai bună. L-am descris pe Dax unor anumiţi prieteni - 
biotehi, cibertehi - şi ei mi-au făcut un animal al meu, 
obţinut din celule luate din Ingratitudine. 


— Ce potrivit! 

Femeia zâmbi. 

— Ciomag are aproape doi ani. A fost atât de folositor, 
încât mi s-a acordat o alocaţie de hrană pentru celelalte 
pisici. Şi m-a ajutat să nu-mi închei cariera politică. 

— Nu mă îndoiesc. Am observat că nu pare stânjenit de 
gravitație. 

— Nu. Zilele astea au avut nevoie de mine pe planetă, al 
naibii de mult, mai mult decât îmi place, iar Ciomag a mers 
cu mine. Pretutindeni. 

Dax sâsâi iar şi scoase un sunet jos, răguşit, ameninţător. 
Se repezi spre Ciomag, apoi se dădu înapoi şi-şi scuipă 
disprețul pentru cotoiul mai mare. 

— Mai bine l-ai ţine lângă tine, Tuf, zise Tolly Mune. 

— Felinele demonstrează uneori o înclinaţie biologică 
spre luptă, pentru a stabili o ierarhie. Un lucru deosebit de 
evident în cazul motanilor. Dax, ajutat şi instigat, fără 
îndoială, de capacităţile sale paranormale înnăscute, şi-a 
stabilit de mult supremaţia faţă de Haos şi de celelalte 
pisici ale mele. Probabil că acum îşi simte poziţia 
ameninţată. Nu aveţi motiv serios de îngrijorare, prim 
consilier Mune! 

— Eram îngrijorată pentru Dax, spuse ea, în timp ce 
cotoiul negru se apropia, iar Ciomag, din poala ei, se uita la 
rivalul lui cu o plictiseală imensă. 

— Nu vă înţeleg, îşi exprimă mirarea Tuf. 

— Şi Ciomag are capacităţi paranormale înnăscute. Plus 
alte câteva avantaje. Gheare implantate din duraliaj, 
ascuţite ca nişte afurisite de brice, vârâte în teci speciale. O 
plasă subcutanee, din zale de plastoţel nealogen, ceea ce 
face teribil de grea rănirea lui. Reflexe accelerate genetic, 
care-l fac de două ori mai iute şi mai îndemânatic decât o 
pisică normală. O rezistenţă foarte mare la durere. Nu 
vreau să fiu o grosolană amărâtă insistând, dar, dacă se 
ajunge la bătaie, Ciomag o să facă din Dax o mulţime de 
ghemuleţe de blană însângerată. 

Haviland Tuf clipi, apoi îi lăsă volanul lui Tolly Mune. 

— Poate ar fi mai bine să conduceţi dumneavoastră. 


După aceea se întinse, apucă motanul furios de pielea 
cefei şi-l aşeză în poala lui, unde-l ţinu locului, deşi acesta 
zgâria şi scuipa. 

— Mergeţi în direcţia aceea, zise el, arătând cu un deget 
lung, alb. 


— Se pare, spuse Haviland Tuf, împletindu-şi degetele, în 
timp ce privea din adâncul unui fotoliu, că împrejurările s- 
au modificat întrucâtva de când am fost ultima oară pe 
S'uthlam. 

Tolly Mune se uită atentă la el. Burta îi era mai mare 
decât fusese, figura lungă la fel de săracă în expresivitate, 
dar, fără Dax în poală, Tuf arăta aproape dezbrăcat. 
Bărbatul închisese cotoiul negru pe o punte inferioară, 
pentru a-l ţine departe de Ciomag. Din moment ce 
străvechea navă de germinare avea o lungime de treizeci 
de kilometri, iar pe puntea respectivă hoinăreau mai multe 
pisici ale lui Tuf, Dax nu se putea plânge de lipsă de spaţiu 
sau de companie, dar probabil că se simţea jignit şi zăpăcit. 
Motanul paranormal fusese  însoţitorul constant şi 
inseparabil al lui Tuf vreme de ani de zile, călătorise în 
buzunarele acestuia când fusese pisoi. Lui Tolly Mune îi 
părea rău. 

Dar nu prea mult. Dax fusese atuul lui Tuf, iar ea i-l 
anulase. Zâmbi şi trecu degetele prin blana deasă, fumurie- 
argintie, a lui Ciomag, făcându-l să scoată un tors tunător. 

— Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân 
mai mult neschimbate, răspunse ea la comentariul lui Tuf. 

— Aceasta-i una dintre acele zicale venerabile care se 
prăbuşesc la o examinare logică mai apropiată, fiind 
evident autocontradictorii. Dacă într-adevăr lucrurile s-au 
schimbat pe S'uthlam, evident că nu pot rămâne aceleaşi. 
Pentru mine, care vin de la mare distanţă, schimbările par 
mai notabile. De exemplu, războiul şi înălţarea 
dumneavoastră la rangul de prim consilier, o promovare 
considerabilă şi neanticipată. 

— O amărâtă de slujbă scârboasă! se strâmbă Tolly 
Mune. M-aş întoarce la cea de comandant de port într-o 


clipă, dacă aş putea. 

— Satisfacţiile dumneavoastră profesionale nu constituie 
obiectul discuţiei de faţă. Mai trebuie să remarc faptul că 
primirea mea pe S'uthlam a fost vizibil mai puţin cordială 
decât în timpul celorlalte vizite, spre marea mea întristare, 
fără a se ţine seama de faptul că m-am aşezat de două ori 
între S'uthlam şi foametea în masă, molime, canibalism, 
epidemii, prăbuşire socială şi alte evenimente neplăcute şi 
inoportune. Mai mult, chiar şi cele mai prost educate rase 
respectă, de obicei, o anumită etichetă rudimentară faţă de 
cei ce le aduc unsprezece milioane de standarzi care, după 
cum vă reamintiţi, reprezintă valoarea restului datoriei 
mele către Portul S'uthlamului. Deci aveam toate motivele 
să mă aştept la o primire de o natură întrucâtva diferită. 

— Ai greşit, zise femeia. 

— Într-adevăr. Acum, că am aflat că ocupați cea mai 
înaltă funcţie de pe S'uthlam, iar nu o poziţie modestă într- 
o fermă penitenciară, sunt cu atât mai uluit că Flotila de 
Apărare Planetară a găsit necesar să mă salute cu 
ameninţări fioroase, bombastice, avertismente şi exclamaţii 
ostile. 

— La ordinul meu, Tuf, spuse Tolly Mune, scărpinându-l 
pe Ciomag după ureche. 

Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. 

— Aştept explicaţiile dumneavoastră. 

— Cu cât lucrurile se schimbă... începu ea. 

— Fiind deja sătul de acest clişeu, cred că percep ironia 
implicată în el, aşa că nu-i nevoie să-l repetaţi iar şi iar, la 
nesfârşit. Dacă veţi începe cu fondul problemei, v-aş fi 
profund recunoscător. 

— Cunoşti situaţia noastră, oftă ea. 

— În linii generale, da, admise Tuf. S'uthlam-ul suferă de 
un exces de omenire şi de lipsă de hrană. De două ori am 
efectuat demonstraţii formidabile de inginerie ecologică, 
pentru a permite s'uthlamezilor să îndepărteze spectrul 
foametei, ce le dădea târcoale rânjind. Amănuntele crizei 
alimentare se schimbă de la an la an, dar cred că fondul 
problemei rămâne cel pe care l-am schiţat. 


— Ultima extrapolare este cea mai rea. 

— Intr-adevăr? Imi amintesc că S'uthlam se afla la o sută 
nouă ani standard de foametea la nivel planetar şi de 
colapsul social, presupunând că recomandările şi sugestiile 
mele au fost implementate conştiincios. 

— Am încercat, fir-ar să fie! Încercăm. Animalele-de- 
carne, păstăile, ororo, eşarfa neptuniană - totul. Dar 
schimbarea a fost doar parţială. Prea mulţi oameni 
puternici n-au dorit să renunţe la mâncarea de lux pe care 
o preferau, aşa că există încă parcele întinse de sol agricol 
destinate creşterii turmelor de animale, ferme întregi 
plantate cu neoiarbă, omnigrăunţe şi nanogrâu - chestii de 
felul ăsta. Mai mult, curba populaţiei a continuat să crească 
mai iute ca niciodată, iar amărâta aia de Biserică a Evoluţiei 
Vieţii predică sanctitatea vieţii şi rolul de aur al reproducerii 
în evoluţia umanităţii în transcendenţa spre dumnezeire. 

— Care-i estimarea actuală? 

— Doisprezece ani. 

— Pentru a dramatiza situaţia, puneţi-l pe comandantul 
Wald Ober să numere timpul rămas, pe reţeaua video. O 
asemenea demonstraţie ar evidenția o stare de urgenţă, 
ceea ce le-ar sugera, probabil, s'uthlamezilor că trebuie să 
apuce pe o cale mai bună. 

Tolly Mune tresări. 

— Scuteşte-mă de glumele tale, Tuf! Acum sunt prim 
consilier, ce naiba, şi văd faţa urâtă a catastrofei! Războiul 
şi lipsa de hrană sunt doar o parte a ei. Nici nu-ţi imaginezi 
cu ce fel de probleme trebuie să mă confrunt! 

— Poate nu în amănunt, dar liniile principale sunt uşor de 
dedus. Nu pretind că-s atotcunoscător, dar orice persoană 
rezonabil de inteligentă poate observa anumite fapte, iar 
din ele să ajungă la anumite concluzii. Poate eronate. Fără 
Dax nu pot discerne adevărul. Dar cred că nu mă înşel. 

— Ce amărăte de fapte? Ce concluzii? 

— In primul rând, S'uthlam e în stare de război cu 
Vandeen şi cu aliaţii acesteia. Deci pot deduce că facțiunea 
tehnocrată, care a dominat cândva politica s'uthlameză, a 
cedat puterea rivalei sale, facțiunea expansionistă. 


— Nu chiar, zise Tolly Mune, dar ai prins corect ideea 
amărâtă. Expansionişti au câştigat locuri la toate alegerile 
de când ai plecat, dar i-am ţinut departe de putere cu 
ajutorul unei coaliţii guvernamentale. Aliaţii au afirmat 
limpede, cu ani în urmă, că un guvern expansionist 
înseamnă război. Ce dracu’, nu avem un guvern 
expansionist, dar au pornit oricum războiul afurisit! În 
ultimii cinci ani, am avut nouă primi consilieri. Eu sunt cea 
mai nouă în funcţie şi probabil nu ultima. 

— Grozăvenia  extrapolărilor curente sugerează că 
războiul n-a atins încă populaţia dumneavoastră. 

— Nu, slavă vieţii! Eram pregătiţi când a apărut flota de 
război aliată. Nave noi, sisteme de armament noi, totul 
construit în secret. Când aliaţii au văzut că-i aşteptăm, au 
dat înapoi, fără să tragă o rafală. Dar se vor întoarce, lua-i- 
ar dracu'! E doar o problemă de timp. Am primit rapoarte 
că pregătesc o lovitură importantă. 

— Pot să deduc, din atitudinea dumneavoastră generală, 
din starea de disperare, că pe S'uthlam condiţiile se 
deteriorează rapid. 

— De unde naiba ştii asta? 

— Este un lucru evident, răspunse Tuf. Extrapolarea 
dumneavoastră poate indica foamete în masă şi colaps 
peste doisprezece ani standard, dar e greu de crezut că 
viaţa s'uthlameză poate rămâne plăcută şi liniştită până 
când va suna ceasul, iar lumea dumneavoastră se va face 
brusc ţăndări. O asemenea idee e ridicolă. Intrucât vă aflaţi 
acum atât de aproape de marginea prăpastiei, e de 
aşteptat că multe dintre calamităţile simptomatice unei 
culturi ce se dezintegrează să fi apărut deja. 

— Lucrurile sunt... ce naiba, de unde să încep? 

— Începutul este, de multe ori, locul cel mai potrivit. 

— E poporul meu, Tuf. Acolo se învârte planeta mea. O 
planetă bună. Dar în ultimul timp... dacă n-aş şti că nu-i 
aşa, aş crede că nebunia e contagioasă. Criminalitatea a 
crescut de două ori de la ultima ta vizită, uciderile de cinci 
ori, sinuciderile de peste douăzeci de ori. 
Disfuncţionalităţile au devenit ceva obişnuit, ceva zilnic - 


blocări de circulaţie, căderi de sisteme energetice, greve 
aleatorii, vandalisme. Am primit rapoarte despre cazuri de 
canibalism în suburbii - nu cazuri izolate, ci bande întregi 
de amărâţi de canibali! Au apărut societăţi secrete de tot 
soiul. Un grup a capturat o fabrică de hrană, a păstrat-o 
două săptămâni şi a dus o bătălie decisivă cu poliţia 
planetară. Altă adunătură de ţicniţi obişnuia să răpească 
femei gravide şi... 

Tolly Mune se cutremură, iar Ciomag sâsâi. 

— Mi-e greu să vorbesc despre asta, continuă ea, după 
câteva clipe. O femeie însărcinată a reprezentat 
întotdeauna ceva deosebit pentru s'uthlamezi, dar aceşti... 
îmi vine greu să-i numesc oameni, Tuf. Creaturile alea şi-au 
dezvoltat un gust pentru... 

Haviland Tuf ridică mâna, cu palma în afară. 

— Nu spuneţi nimic mai mult. Am înţeles. Continuati. 

— Şi s-au ivit o mulţime de maniaci solitari. Cineva a 
aruncat deşeuri extrem de toxice în rezervorul unei fabrici 
de hrană, acum optsprezece luni. Mai mult de o mie două 
sute de morţi. Cultura de masă... S'uthlamezii au fost 
întotdeauna toleranţi, dar în ultimul timp se exagerează cu 
toleranța, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se remarcă o 
creştere obsedantă a mutilărilor, morţii, violenţei. Am 
întâmpinat o rezistenţă importantă în încercarea de a recroi 
ecosistemul conform recomandărilor tale. Animalele-de- 
carne au fost otrăvite, aruncate în aer, câmpurile cu păstăi 
incendiate... Bande organizate pentru amuzament vânează 
afurisiţii de plutitori-pe-vânt cu harpoane, din planoare la 
mare altitudine. Nu mai există nici urmă de bun simţ. 
Consensul religios... Au apărut tot felul de culte sălbatice. 
Şi războiul! Sfânta viaţă ştie câţi vor muri, dar războiul e la 
fel de popular - pe dracu’ - cred că-i mai popular decât 
sexul! 

— Într-adevăr... Nu sunt surprins. Înţeleg că iminenţa 
dezastrului rămâne un secret, bine păzit, al Inaltului 
Consiliu, ca în anii trecuţi. 

— Din nefericire, nu. O consilieră din grupul minoritar a 
decis că nu trebuie să-şi ţină gura, aşa că a chemat 


amărâţii de reporteri şi a vomitat ştirea pe toate canalele. 
Cred că voia să câştige câteva milioane de voturi în plus. 
Dracu' s-o ia, i-a mers! Dar a declanşat alt scandal afurisit 
şi a obligat alt prim consilier să părăsească funcţia. Numai 
că în momentul ăla nu mai rămăsese nici un loc în care să 
găsească altă victimă de sacrificat, aşa că s-au uitat în sus. 
Ghici pe cine au înhăţat? Pe favorita videospectacolelor, pe 
birocrata controversată, pe Maica Păianjen! 

— Evident, vă referiţi chiar la dumneavoastră, zise Tuf. 

— Pe atunci, nimeni nu mă mai ura. Am reputaţia că-s 
eficientă, resturi ale unei imagini populare romantice şi 
minimal acceptate de majoritatea facţiunilor importante din 
consiliu. Asta s-a întâmplat acum trei luni. De atunci, am 
avut parte de o slujbă infernală, rânji ea cu amărăciune. 
Vandeenii ascultau ştirile noastre. Au anunţat, simultan cu 
promovarea mea afurisită, citez, că S'uthlam-ul reprezintă 
o ameninţare pentru pacea şi stabilitatea zonei, sfârşit 
citat, şi şi-au strâns aliaţii, să decidă ce să facă în privinţa 
noastră. In cele din urmă, adunarea lor ne-a adresat un 
ultimatum: sau introducem imediat raţii şi controlul 
obligatoriu al naşterilor, sau alianţa va ocupa S'uthlam-ul şi 
ne va sili să facem ce-au cerut. 

— O soluţie corectă, dar nu una plină de tact, comentă 
Tuf. De aici, actualul război. Dar toate acestea nu explică 
atitudinea dumneavoastră faţă de mine. Odinioară, am fost 
în stare să ofer de două ori sprijin planetei dumneavoastră. 
Cu siguranţă că nu voi renunţa, într-o a treia împrejurare, la 
îndatoririle mele profesionale. 

— Mi-am imaginat că o să faci tot ce-i posibil. Numai că 
ai să ne ajuţi cum vrem noi. Da, ne-ai ajutat, dar 
întotdeauna cum ai vrut tu, iar soluţiile tale s-au dovedit a 
fi, din nefericire, nepermanente. 

— V-am avertizat în repetate rânduri că eforturile mele 
erau simple cârpeli, replică Tuf. 

— Avertismentele nu conţin calorii, Tuf. Îmi pare rău, nu 
avem de ales! De data asta, nu-ţi putem permite să lipeşti 
un bandaj peste hemoragia noastră şi s-o ştergi. Rândul 
viitor când o să vii să vezi ce mai facem, n-o să mai găseşti 


planeta asta amărâtă. Avem nevoie de Arcă, Tuf. În 
permanenţă. Suntem pregătiţi s-o folosim. Cu zece ani în 
urmă, ai spus că biotehnica şi ecologia nu reprezentau 
domenii în care să fim experţi. Ai avut dreptate. Atunci. Dar 
vremurile se schimbă. Suntem una dintre cele mai 
avansate planete din civilizaţia umană, iar de un deceniu 
ne-am dedicat majoritatea efortului educaţional pentru 
pregătirea ecologilor şi biotehilor. Predecesorii mei au adus 
teoreticieni de frunte de pe Avalon, Newholme şi de pe vreo 
alte zece planete. Oameni strălucitori. Genii. Am reuşit 
chiar să ademenim câţiva vrăjitori geneticieni importanţi de 
pe Prometheus. 

Îşi mângâie pisica şi zâmbi. 

— Ei au contribuit la producerea lui Ciomag. Foarte mult. 

— Într-adevăr... făcu Haviland Tuf. 

— Suntem pregătiţi să folosim Arca. Oricât de capabil ai 
fi, Tuf, eşti doar un amărât de om singur. Vrem să păstrezi 
nava de germinare pe orbită permanentă în jurul 
S'uthlamului, cu o echipă completă la bord, alcătuită din 
două sute de savanţi şi tehnicieni geneticieni de frunte, 
încât astfel să putem rezolva criza de hrană zilnic. Nava, 
biblioteca de celule şi toate informaţiile rămase doar în 
calculatoarele ei reprezintă ultima noastră speranţă, şi cea 
mai bună, poţi să-ţi dai seama de asta. Crede-mă, Tuf, nu i- 
am dat ordin lui Ober să captureze nava fără să iau în 
considerare orice opinie afurisită de care mi-am putut 
aduce aminte. Ştiu că n-o s-o vinzi niciodată, fir-ar să fie! 
Ce mi-a rămas de ales? Nu vrem să te înşelăm. O să 
primeşti un preţ cinstit. Am insistat asupra acestui lucru. 

— Asta ar implica să rămân în viaţă după captură, îi 
atrase atenţia Tuf. O presupunere destul de îndoielnică. 

— Acum eşti în viaţă şi o să cumpăr nava asta 
blestemată. Poţi să rămâi la bord, să lucrezi cu oamenii 
noştri. Sunt pregătită să-ţi ofer angajarea pe viaţă. Fixează- 
ţi singur salariul, cât vrei. Vrei să păstrezi cele unsprezece 
milioane de standarzi? Sunt ale tale. Vrei să botezăm 
planeta asta amărâtă cu numele tău? Spune, şi aşa va fi! 

— Planeta S'uthlam sau planeta Tuf, tot suprapopulată va 


rămâne, replică Haviland Tuf. Dacă aş fi de acord cu 
achiziţionarea propusă, intenţia dumneavoastră va fi, 
neîndoielnic, să folosiţi Arca pentru creşterea productivităţii 
calorice, pentru a hrăni populaţia dumneavoastră flămândă. 

— Bineînţeles! 

Figura lui Tuf era senină, lipsită de orice expresie. 

— Sunt încântat să aflu că nu v-a trecut prin minte, nici 
dumneavoastră, nici vreunuia dintre asociaţii 
dumneavoastră din Înaltul Consiliu, să utilizaţi Arca în 
modul său iniţial de folosire, adică drept instrument pentru 
războiul biologic. Din păcate, am pierdut acea inocenţă 
binefăcătoare pe care o ştiaţi şi acum mă aflu pradă 
viziunilor cinice, lipsite de milă, în care Arca aduce prăpăd 
ecologic pe Vandeen, Skrymir, Jazbo şi pe alte planete ale 
aliaţilor, până la nivel de genocid. În felul acesta, planetele 
respective vor fi pregătite pentru colonizare masivă. Ceea 
ce, după cum îmi amintesc, reprezintă politica susţinută de 
zgomotoasa dumneavoastră facțiune a expansioniştilor. 

— O insinuare chiar afurisită! se răsti Tolly Mune. Viaţa 
este sacră pentru s'uthlamezi! 

— Într-adevăr. Dar, fiind un cinic, nu mă pot împiedica să 
cred că, până la urmă, s'uthlamezii vor decide că unele 
vieţi sunt mai sacre decât altele. 

— Mă cunoşti destul de bine, Tuf! spuse femeia pe un ton 
rece, decis. N-aş permite aşa ceva. 

— lar dacă un asemenea plan s-ar pune în aplicare cu 
toată împotrivirea dumneavoastră, sunt convins că 
scrisoarea dumneavoastră de demisie va fi redactată în 
termeni foarte duri, zise calm Tuf. Găsesc acest lucru 
insuficient de liniştitor şi am o bănuială, da, o bănuială, că 
în această privinţă aliaţii împărtăşesc temerile mele. 

Tolly Mune îl scărpină pe Ciomag sub bărbie. Cotoiul 
începu să mărâie profund din gât. Amândoi se uitară la Tuf. 

— Tuf, zise ea, în joc sunt milioane de vieţi. Poate 
miliarde. Pot să-ţi arăt lucruri de care să ţi se încreţească 
părul. Dacă ai avea vreun fir de păr amărăt... 

— Întrucât n-am, este vorba, evident, de o metaforă. 

— Dacă eşti de acord să vii cu naveta în Casa 


Păianjenului, putem lua ascensorul până pe suprafaţa 
planetei... 

— Nici nu mă gândesc. Mi se pare evident neînţelept să 
las Arca singură, neapărată, având în vedere climatul de 
beligeranţă şi neîncredere care clocoteşte acum pe 
S'uthlam. Mai mult, deşi aţi putea să mă consideraţi 
capricios şi încrezut, am descoperit, cu trecerea anilor, că 
am pierdut şi micul grad de toleranţă pe care-l aveam 
cândva pentru mulţimi îngrămădite, gălăgie, priviri 
neruşinate, mâini nedorite şi porţii mici de mâncare fără 
gust. Din câte îmi amintesc, acestea sunt principalele delicii 
ce pot fi găsite pe suprafaţa S'uthlamului. 

— Nu vreau să te ameninţ, Tuf... 

— Dar sunteţi pe cale s-o faceţi. 

— Mi-e teamă că nu ţi se va permite să părăseşti 
sistemul solar. Nu încerca să mă amăgeşti, cum ai făcut cu 
Ober. Afacerea cu bomba e o scorneală. Ştim amândoi asta. 

— Mi-aţi descoperit înşelăciunea, zise Tuf, cu voce 
inexpresivă. 

Ciomag sâsâi la el. 

Tolly Mune se uită, uimită, la cotoiul cel mare. 

— Nu-i adevărat? întrebă ea, îngrozită. Oh, drace! 

Tuf se angajă într-o luptă tăcută, a privirilor, cu felina 
argintie-cenuşie. Nici unul dintre ei nu clipi. 

— Nu contează! Eşti aici, şi aici o să rămâi! Resemnează- 
te! Noile noastre nave pot să te distrugă şi o vor face dacă 
încerci s-o ştergi! 

— Intr-adevăr. lar eu, din partea mea, voi distruge 
biblioteca de celule, dacă veţi încerca să abordaţi Arca. Se 
pare că am ajuns la o poziţie de pat. Din fericire, nu va fi de 
durată. S'uthlam-ul n-a dispărut din gândurile mele cât timp 
am călătorit de colo-colo prin spaţiul înstelat şi în 
perioadele în care n-am fost angajat profesional. Am 
efectuat cercetări metodice pentru a descoperi o 
soluţionare adevărată, corectă şi permanentă a dificultăţilor 
dumneavoastră. 

Ciomag se aşeză şi începu să toarcă. 

— Oare? întrebă, neconvinsă, Tolly Mune. 


— De două ori au apelat s'uthlamezii la mine, cerând o 
salvare miraculoasă, graţie căreia să evite consecinţele 
propriei lor nebunii reproductive şi ale rigidităţii credinţei 
lor religioase. De două ori am fost chemat să înmulţesc 
pâinile şi peştii. Dar mi-a trecut prin minte, în timp ce mă 
cufundam în studiul acelei cărţi ce este principalul 
depozitar al miturilor antice, din care a fost extrasă 
anecdota respectivă, că mi s-a cerut să fac un miracol 
greşit. O simplă înmulţire reprezintă o replică inadecvată la 
o continuă progresie geometrică, iar pâinile, ca şi peştii, 
oricât ar fi de multe şi gustoase, trebuie să fie considerate, 
la o analiză finală, drept insuficiente nevoilor 
dumneavoastră. 

— Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Tolly Mune. 

— De data asta, vă voi oferi răspunsul permanent. 

— Care? 

— Mana, spuse Tuf. 

— Mana? 

— O hrană cu adevărat miraculoasă. Detaliile nu vă 
privesc. Le voi revela la momentul potrivit. 

Primul consilier şi pisica ei se uitară bănuitor la el. 

— La momentul potrivit? Şi când va fi amărâtul ăla de 
moment potrivit? 

— Când vor fi îndeplinite condiţiile mele, răspunse Tuf. 

— Ce condiţii? 

— În primul rând, întrucât perspectiva de a-mi trăi restul 
vieţii pe o orbită în jurul S'uthlamului mi se pare 
respingătoare, va trebui să fiţi de acord că sunt liber să 
plec după ce lucrarea mea aici va fi îndeplinită. 

— Nu pot fi de acord cu asta, spuse Tolly Mune. Chiar 
dacă aş fi, Înaltul Consiliu va vota schimbarea mea din 
funcţie într-o amărâtă de secundă. 

— În al doilea rând, continuă Tuf, războiul trebuie să 
înceteze. Mă tem că nu voi fi în stare să mă concentrez 
cum se cuvine asupra muncii mele când e posibil ca, în 
orice moment, să izbucnească în jurul meu o bătălie 
spaţială importantă. Mă distrag uşor de la treabă navele 
care explodează, pânzele de raze laser, gemetele 


muribunzilor. Mai mult, nu văd rostul depunerii de mari 
eforturi pentru a echilibra ecologia s'uthlameză, a o face 
funcţională încă o dată, când flotele aliate ameninţă să 
arunce bombe cu plasmă peste munca mea, deci şi peste 
micile mele realizări. 

— Aş pune capăt războiului ăsta dacă aş putea, dar e al 
naibii de greu, Tuf! Mi-e teamă că ne ceri imposibilul. 

— Dacă nu o pace permanentă, măcar o măruntă 
încetare a ostilităţilor. Puteţi trimite o ambasadă la forţele 
aliate şi să solicitaţi un scurt armistițiu. 

— Ar fi posibil, zise gânditoare Tolly Mune. De ce? - 
Ciomag mieună, stânjenit. - Plănuieşti ceva, fir-ar să fie! 

— Salvarea dumneavoastră, recunoscu Tuf. lertaţi-mă că 
îndrăznesc să mă amestec în înţeleptele dumneavoastră 
strădanii de a încuraja mutații prin intermediul 
radioactivităţii. 

— Ne apărăm! Noi n-am dorit acest război! 

— Excelent. În acest caz, o scurtă întrerupere nu va 
reprezenta un inconvenient exagerat. 

— Aliaţii nu vor accepta. Nici Înaltul Consiliu, de altfel. 

— Regretabil. Poate ar trebui să lăsăm S'uthlamului un 
timp de gândire. Probabil că, peste doisprezece ani, 
s'uthlamezii supraviețuitori vor avea o atitudine mai 
flexibilă. 

Tolly Mune se întinse şi-l scărpină pe Ciomag după 
ureche. Ciomag se uită la Tuf, iar după un minut scoase un 
sunet scurt, ciudat, piţigăiat. Când primul consilier se ridică 
brusc, uriaşa pisică argintie-cenuşie sări sprintenă din poala 
ei. 

— Ai câştigat, Tuf, zise femeia. Condu-mă la o instalaţie 
de comunicaţii, ca să transmit chestia asta afurisită. Tu eşti 
pregătit să aştepţi o veşnicie, eu nu. Mor oameni în fiecare 
clipă pe care o irosim. 

Vocea ei era aspră, dar, în sine, Tolly Mune simţea, după 
luni de zile, cum în neliniştea sa pătrundea speranţa. 
Probabil că Tuf putea să pună capăt războiului şi să rezolve 
criza. Poate că exista cu adevărat o şansă. Dar nu lăsă nici 
o urmă din aceste gânduri să răzbată în glasul ei. 


— Să nu crezi că scapi de noi cu vreun caraghioslâc! îl 
avertiză ea. 

— Vai, umorul n-a fost niciodată punctul meu forte! 

— Ţine minte că-l am pe Ciomag! Dax e prea fantezist şi 
prea intimidat ca să-ţi fie de folos, iar cotoiul meu îmi va 
comunica imediat dacă ai intenţia să ne trădezi! 

— Întotdeauna, intenţiile mele cele mai bune au fost 
primite cu suspiciune. 

— Ciomag şi cu mine vom fi umbrele tale amărâte. Nu 
voi părăsi nava până lucrurile nu vor fi încheiate. Am de 
gând să supraveghez serios tot ce vei face. 

— Într-adevăr... 

— Ţine minte câteva afurisite de lucruri. Acum, eu sunt 
prim consilier. Nu Josen Rael. Nu Cregor Blaxon. Eu. Când 
eram comandant de port, mi se spunea Văduva de Oțel. 
Poţi să pierzi o oră, două, imaginându-ţi cum m-am ales cu 
numele ăsta amărât. 

— Aşa voi face, spuse Tuf ridicându-se. Mai există ceva 
ce doriţi să-mi reamintiţi, doamnă? 

— Un singur lucru. O scenă din videospectacolul Tuf şi 
Mune. 

— M-am străduit sârguincios să elimin acea nefericită 
ficţiune din memoria mea. Ce anume din ea voiţi să mă 
obligaţi să-mi reamintesc? 

— Scena în care pisica sfâşie individul de la securitate, 
zise Tolly Mune cu un zâmbet scurt, dulce. 

Ciomag se frecă de genunchiul ei, îşi întoarse privirea 
fumurie spre Tuf şi mâărâi din străfundul trupului său masiv. 


Au fost necesare aproape zece zile pentru a pregăti 
armistițiul şi alte trei pentru ca ambasadorii aliaţi să ajungă 
pe S'uthlam. Tolly Mune petrecu acest răstimp hoinărind 
prin Arcă, la doi paşi şi jumătate în urma lui Tuf, 
interesându-se de tot ce făcea acesta, privind peste umărul 
lui când lucra la consolă, călătorind alături de el când îşi 
făcea rondurile la bazinele de clonare, ajutându-l să-şi 
hrănească pisicile (şi ţinându-l pe ostilul Dax departe de 
Ciomag). Tuf nu încercase să facă nimic ce ar fi putut să 


dea de bănuit. 

Primea zilnic zeci de apeluri. Îşi instală un birou în 
camera de comunicaţii, astfel încât să nu fie niciodată 
departe de Tuf, şi rezolvă acolo problemele care nu puteau 
să aştepte. 

Sute de apeluri soseau zilnic pentru Haviland Tuf, dar 
acesta instruise calculatorul să le refuze pe toate. 

Apoi, veni ziua în care trimişii ieşiră din naveta 
diplomatică lungă, luxoasă, şi rămaseră locului privind 
puntea de acostare a Arcei şi flota de nave abandonate. Un 
grup plin de culoare şi diversitate. O femeie de pe Jazbo 
avea păr albastru-negru, lung până la mijloc, sclipind din 
cauza unor uleiuri fosforescente parfumate. Buzele îi erau 
acoperite de cicatricele complicate ale rangului. Skrymir 
trimisese un bărbat îndesat, cu figură roşie, pătrată, şi păr 
de culoarea gheții de munte. Avea ochi de-un albastru 
cristalin, care se asortau cu nuanţa cămâşii sale din solzi de 
metal. Reprezentantul Triunicului Azur se mişca într-o ceaţă 
de proiecţii holografice - o siluetă vagă, fragmentată, 
schimbătoare, ce vorbea într-o şoaptă plină de ecouri. 
Ambasadorul ciborg de pe Roggandor era tot atât de lat pe 
cât de înalt, făcut din părţi egale de duraliaj inoxidabil, 
plastoţel întunecat şi carne pestriță, roşie-neagră. O femeie 
zveltă, delicată, în mătăsuri pastel transparente, reprezenta 
Planeta lui Henry. Avea trup adolescentin, băieţesc, şi ochi 
stacojii, fără vârstă. Grupul aliaţilor era condus de un 
bărbat de pe Vandeen, un individ solid, dolofan, îmbrăcat 
luxos. Părul lung îi cădea pe umeri, împletit în codițe subţiri, 
delicate. 

Haviland Tuf, care conducea un vehicul segmentat, ce 
aluneca pe punte ca un şarpe cu roţi, opri exact în faţa 
ambasadorilor. Vandeenul păşi în faţă zâmbind, ridică mâna 
şi-şi ciupi obrazul foarte puternic, apoi făcu o plecăciune. 

— Ţi-aş fi întins mâna, dar ţin minte ce opinie ai despre 
acest obicei, zise el. lţi aminteşti de mine, muscă? 

Haviland Tuf clipi. 

— Am o amintire vagă despre o întâlnire într-un tren ce 
ducea spre suprafaţa S'uthlamului, cu vreo zece ani în 


urmă... 

— Ratch Norren, îi împrospătă memoria bărbatul. Nu-s 
ceea ce se numeşte un diplomat de carieră, dar Consiliul de 
Coordonatori şi-a închipuit că trebuie să trimită pe cineva 
care te-a întâlnit şi care-i cunoaşte pe suthi. 

— Asta-i un termen ofensator, Norren, zise tăios Tolly 
Mune. 

— lar voi sunteţi o şleahtă în ofensivă! replică Ratch 
Norren. 

— Şi periculoşi, şopti trimisul de pe Triunicul Azur, din 
centrul ceţii lui holografice. 

— Voi sunteţi agresorii amărâţi... începu Tolly Mune. 

— Agresiune defensivă! tună ciborgul de pe Roggandor. 

— Ne-am amintit de ultimul război, spuse cea de pe 
Jazbot. De data asta, am refuzat să aşteptăm până în clipa 
în care expansioniştii voştri blestemaţi se vor ridica şi vor 
încerca din nou să colonizeze planetele noastre. 

— Nu avem asemenea planuri! ripostă Tolly Mune. 

— Tu nu, păienjenico, interveni Ratch Norren. Dar 
priveşte-mă în aparatele mele optice şi spune-mi că 
expansioniştii nu visează să se înmulțească pe Vandeen! 

— Şi pe Skrymir! 

— Roggandor nu doreşte nici o bucată din reziduurile 
voastre de rebuturi umane! 

— N-o să cuceriţi niciodată Triunicul Azur! 

— Cine dracu' ar vrea amărâtul de Triunic Azur? se răsti 
Tolly Mune, iar Ciomag toarse, aprobator. 

— Această imagine a funcţionării interne a înaltei 
diplomaţii interstelare m-a elucidat pe deplin, anunţă 
Haviland Tuf. Dar am impresia că ne aşteaptă treburi mult 
mai presante. Dacă trimişii au amabilitatea să fie atât de 
cooperanţi şi să urce la bordul vehiculului meu, putem 
merge spre locul de conferinţă. 

___Mormăind, ambasadorii aliaţi făcură ce-i rugase Tuf. 
Incărcată, maşina porni de-a curmezişul punţii de acostare, 
croindu-şi drum printre nenumăratele nave abandonate. Un 
sas, rotund şi întunecat precum gura unui tunel sau fălcile 
unei fiare nesătule, se deschise la apropierea lor şi-i înghiţi. 


Întrară şi se opriră. Uşa se închise în urma lor, iar grupul fu 
învăluit de întuneric. Tuf ignoră şoaptele de nemulţumire. In 
jur se auzi un scârţâit metalic. Podeaua începu să coboare. 
După vreo două niveluri, se deschise altă uşă, în faţa lor. 
Tuf aprinse farurile şi porni mai departe, pătrunzând într-un 
culoar negru ca smoala. 

Apoi călătoriră printr-un labirint de coridoare întunecate, 
reci, trecură pe lângă nenumărate uşi închise, urmând o 
dungă de-un indigo neclar, care pâlpâia în faţa lor, ca o 
fantomă prinsă în podeaua prăfuită. Singura lumină 
provenea de la raza farurilor trenului şi de la sclipirea slabă 
a panoului cu aparate din faţa lui Tuf. La început, trimişii 
discutaseră între ei, dar adâncurile întunecoase ale Arcei 
erau apăsătoare, provocând senzaţii de claustrofobie, şi, 
unul câte unul, membrii delegaţiei tăcură. Ciomag începu 
să maseze ritmic genunchii lui Tolly Mune cu labele. 

După ce merseră îndelung prin praf, întuneric şi tăcere, 
trenul se apropie de nişte uşi înalte, ce şuierară, 
deschizându-se larg la apropierea lor, apoi se închiseră cu 
un zăngănit greu, tranşant, după ce trecură. lnăuntru, aerul 
era umed, fierbinte. Haviland Tuf opri maşina şi stinse 
farurile. Îi înconjură o beznă deplină. 

— Unde suntem? întrebă Tolly Mune. 

Vocea ei răsună, reflectată de un perete îndepărtat, dar 
ecoul părea amortizat într-un fel ciudat. Incăperea, 
întunecoasă ca o groapă, semăna a peşteră. Ciomag sâsâi 
neliniştit, mirosi aerul şi miorlăi subţire, nesigur. 

Se auziră paşi, iar o luminiţă pâlpâi la doi metri în faţa 
lor. Tuf se aplecase deasupra consolei unui instrument, 
privind un panou de monitorizare. Apăsă un buton de peo 
tastatură luminiscentă, apoi îl răsuci. Din bezna fierbinte 
apăru un fotoliu glisant. Tuf se căţără pe el, ca un rege ce 
urca pe tron, şi atinse o tastă de pe braţul mobilei. Scaunul 
se lumină într-o fosforescenţă slabă, violetă. 

— Fiţi amabili şi urmaţi-mă! le ceru Tuf. 

Glisorul se răsuci în aer şi începu să se îndepărteze. 

— Ce naiba! bombăni Tolly Mune. 

Se ridică de pe scaun în grabă, luându-l pe Ciomag în 


braţe, şi se împletici după tronul lui Tuf, care se depărtase. 
Ambasadorii aliaţi o urmară în grup, tânguindu-se şi 
plângându-se fără încetare. Tolly auzea paşii grei ai 
ciborgului ce se ţinea după ea. Glisorul lui Tuf era singura 
pată de lumină în marea de beznă ce-i înconjura. In timp ce 
se grăbea după el, călcă pe ceva. 

Miorlăitul subit al felinei o făcu să se retragă, izbindu-se 
de pieptul blindat al ciborgului. Zăpăcită, Tolly Mune 
îngenunche şi întinse mâna, pipăind, ţinându-l cu dificultate 
pe Ciomag în leagănul celuilalt braţ. Degetele simţiră blană 
moale. Pisica se frecă de ea cu frenezie, torcând puternic. 
Tolly reuşise să-şi facă o impresie despre silueta de la 
picioarele ei - ceva mic, cu păr scurt, puţin mai mare decât 
un pisoi. Animalul se răsturnă cu labele în sus, dornic să fie 
scărpinat pe burtă. Ambasadoarea din Jazbot aproape că se 
împiedică de Tolly, care rămăsese îngenuncheată. Apoi, 
deodată, Ciomag sări din braţele ei şi începu să miroasă 
pisica ivită din senin. Aceasta îi întoarse favoarea imediat, 
după care se răsuci şi dispăru în întuneric. Ciomag ezită, 
mieună şi ţâşni după ea. 

— Fir-ar să fie! răcni Tolly Mune. Ciomag, mişcă-ţi curul 
amărât înapoi! 

Vocea ei stârnea ecouri, dar cotoiul nu se întoarse. Restul 
grupului se depărtase. Tolly înjură şi se grăbi să-l ajungă. 

În faţă, se ivi o insulă de lumină. Când ajunse, ceilalţi 
stăteau pe scaunele înşirate pe latura unei mese lungi, din 
metal. Haviland Tuf, pe glisorul lui ca un tron, se afla de 
cealaltă parte a mesei, cu figura inexpresivă şi mâinile 
încrucişate pe burtă. 

Dax se plimba de colo-colo pe umerii lui, torcând. 

Tolly Mune se opri, privi şi înjură. 

— Lua-te-ar dracu'! îi spuse ea lui Tuf, apoi se întoarse şi 
strigă cât o ţineau plămânii: Ciomag! 

Ecoul părea înfăşurat în cârpe groase, fiind ciudat de 
neclar. 

— Ciomag! 

Nimic. 

— Sper că n-am bătut atât drum doar ca s-o ascultăm pe 


primul consilier al S'uthlamului chemând animale, zise 
trimisul de pe Skrymir. 

— Nu, într-adevăr, răspunse Tuf. Prim consilier Mune, fiţi 
amabilă şi aşezaţi-vă, ca să putem începe. 

Femeia se încruntă, apoi se aşeză pe singurul scaun liber. 

— Unde naiba e Ciomag? 

— Nu pot emite vreo opinie în această privinţă, răspunse 
sec Tuf. La urma urmei, e pisica dumneavoastră. 

— A fugit după una de-a ta! se răsti Tolly Mune. 

— Într-adevăr? Interesant. Am o tânără femelă care în 
acest moment e în călduri. Poate că acest lucru explică 
acţiunea lui. Nu mă îndoiesc că-i în siguranţă, prim consilier 
Mune. 

— Am nevoie de el la conferinţa asta amărâtă! 

— Din păcate, Arca e o navă mare, iar animalele se pot 
afla în o sută de locuri. În orice caz, amestecul în relaţiile 
lor sexuale ar fi, după standardele s'uthlameze, teribil de 
anti-viaţă. Aş ezita să săvârşesc un asemenea viol al 
moravurilor culturale locale. Mai mult, m-aţi stresat 
repetând că timpul e esenţial atunci când sunt în joc atât 
de multe vieţi omeneşti. De aceea, cred că-i mai bine să 
începem cu graba cuvenită. 

Tuf mişcă uşor mâna şi atinse o tastă. O secţiune a mesei 
lungi dispăru. După o clipă, în locul ei răsări o plantă. Chiar 
în faţa lui Tolly Mune. 

— Priviţi! spuse Tuf. Mana! 

Creştea într-un ghiveci scund, lat. Un mănunchi de vite 
verzui, înalte de aproape un metru, un nod gordian viu, cu 
cârcei care se întindeau în toate părţile, împletindu-se între 
ei, atârnând peste marginea vasului. Peste toată lungimea 
viţelor creşteau mănunchiuri dese de frunze, mici cât 
unghia, cu suprafaţa verde, cerată, străpunsă de 
ornamente delicate de vine negre. Tolly Mune se întinse şi 
atinse frunza cea mai apropiată. Descoperi că partea de 
dedesubt a acesteia era acoperită de o pulbere fină, care-i 
rămăsese pe vârful degetelor. Între mănunchiurile de 
frunze, viţele ramificate erau pline de bube umflate, albe, 
cele din partea centrală a lăstarilor părând mai mari şi 


arătând ca şi cum ar fi fost pline cu puroi. Femeia văzu o 
umflătură, pe jumătate ascunsă de stratul de frunze, care 
crescuse mare cât pumnul unui om. 

— O buruiană urâtă, îşi exprimă părerea Ratch Norren. 

— Nu reuşesc să înţeleg de ce-a fost necesar să încheiem 
un armistițiu şi să călătorim atât. Doar ca să ne uităm lao 
monstruozitate putredă de seră? întrebă bărbatul din 
Skrymir. 

— Triunicul Azur e nerăbdător, şopti trimisul de acolo. 

— Există un amărât de motiv în toată nebunia asta, îi zise 
Tolly Mune lui Tuf. Spune.-l. Mana. Ce-i cu ea? 

— Va hrăni s'uthlamezii, afirmă Tuf, iar Dax începu să 
toarcă. 

— Câte zile? se interesă femeia de pe Planeta lui Henry, 
cu o voce dulce, plină de sarcasm. 

— Prim consilier, dacă veţi fi atât de amabilă să rupeţi 
una dintre proeminenţele mai mari, veţi găsi carnea 
delicios de suculentă şi foarte hrănitoare. 

Tolly Mune se aplecă, strâmbându-se. Strânse degetele 
în jurul celui mai mare fruct. Părea moale, cărnos, când îl 
atinse. Trase, iar fructul se desprinse uşor de pe viţă. Il 
despică între degete. Miezul se rupse ca pâinea proaspătă. 
În adâncul lui, se afla un sac cu un lichid negru, vâscos, 
care curgea cu o încetineală seducătoare. Un miros 
minunat îi umplu nările, iar Tolly începu să saliveze. Ezită 
un moment, dar aroma era prea plăcută. Luă iute o 
înghiţitură. Mestecă, muşcă din nou, apoi încă o dată... 
Termină fructul din patru îmbucături, apoi linse ce i se lipise 
de degete. 

— Pâine de lapte şi miere, zise ea. Amuzant şi gustos. 

— Gustul nu se va reduce, anunţă Tuf. Secreţiile din 
miezul umflăturii sunt un narcotic slab. Aroma distinctă şi 
subtilă, specifică fiecărui exemplar de mana, rezultă din 
compoziţia chimică a solului în care e înrădăcinată planta şi 
de moştenirea ei genetică. Arealul de gusturi este destul de 
întins şi poate fi extins prin hibridare. 

— Stai! strigă Ratch Norren, ciupindu-se de obraz şi 
încruntându-se. Aşadar, afurisitul ăla de fruct pâine-cu- 


miere are gust bun, da, da... Şi ce-i cu asta? Deci suthii vor 
avea ceva gustos de ronţăit după ce vor fi făcut mai mulţi 
suthi mititei. O trataţie gustoasă care să le aline plictiseala 
cuceririi planetei Vandeen şi înmulţirii pe tot cuprinsul ei. 
Scuzaţi, oameni buni, dar Ratch n-are chef să aplaude aşa 
ceva! 

— E grosolan, dar are dreptate, mormăi Tolly Mune 
încruntându-se. Ne-ai mai dat plante miraculoase, Tuf. 
Omnigrăunţele,  dacă-ţi aminteşti. Eşarfa neptuniană. 
Păstăile-tricotate. Se deosebeşte mana de ele? 

— In multe privinţe, răspunse Haviland Tuf. La început, 
eforturile mele fuseseră îndreptate spre a face ecologia 
dumneavoastră mai eficientă, spre creşterea conţinutului 
caloric obţinut de pe suprafeţele finite destinate pe 
S'uthlam agriculturii, spre a obţine mai mult din mai puţin. 
Şi aşa a fost. Din nefericire, n-am ţinut seama în mod 
adecvat de perversitatea speciei umane. După cum aţi 
declarat chiar dumneavoastră, lanţul alimentar s'uthlamez 
e departe de eficienţa optimă. Deşi aveţi animale-de-carne 
pentru producerea proteinelor, persistaţi în creşterea şi 
hrănirea turmelor de animale risipitoare, pur şi simplu 
pentru că unii dintre bogătaşii carnivori preferă gustul 
acelei cărni feliilor din  animalul-de-carne. Tot aşa, 
continuaţi să cultivați omnigrăunţe şi nanogrâu, pentru 
savoare şi varietate culinară, deşi păstăile-tricotate v-ar 
aduce mai multe calorii pe metru pătrat. Pe scurt, 
s'uthlamezii persistă să prefere hedonismul în locul raţiunii. 
Aşa să fie. Proprietăţile atrăgătoare şi savoarea manei sunt 
unice. O dată ce s'uthlamezii vor mânca din ea, nu vor 
exista reproşuri privitoare la gust. 

— Poate, zise Tolly Mune neîncrezătoare, dar... 

— In al doilea rând, continuă Tuf, mana creşte repede. 
Dificultăţile extreme cer soluţii extreme. Mana reprezintă o 
asemenea soluţie. Este un hibrid artificial, o creaţie 
genetică obţinută prin împletirea de fâşii de ADN din zece 
plante, printre strămoşii ei naturali aflându-se tufişul de 
pâine de pe Hafeer, buruiana-insinuantă-de-noapte de pe 
Noctos, sacii-de-zahăr de pe Gulliver şi o varietate specială 


de kudzu, chiar de pe Vechiul Pământ. Veţi descoperi că-i 
rezistentă, că se răspândeşte repede, că are nevoie de 
puţină îngrijire şi-i capabilă să transforme un ecosistem cu 
o viteză uimitoare. 

— Cât de uimitoare? întrebă sec Tolly Mune. 

Degetul lui Tuf se mişcă uşor, apăsând o tastă sclipitoare 
de pe braţul glisorului. Dax torcea. 

Luminile se aprinseră. 

Tolly Mune clipi, din cauza strălucirii subite. 

Se aflau în centrul unei încăperi circulare imense, cu 
diametrul de peste o jumătate de kilometru, iar acoperişul 
ca o cupolă se curba la o sută de metri deasupra capetelor 
lor. În spatele lui Tuf, ieşiră din perete o duzină de ecosfere 
înalte, din plastoţel, fiecare fiind deschisă în partea 
superioară şi plină cu sol. O duzină de tipuri diferite de sol, 
reprezentând o duzină de medii diferite, câte unul în fiecare 
habitaclu - nisip pufos, alb; mâl verde-cenuşiu; lut roşu, 
dens; prundiş albastru, cristalin; cernoziom; sol de tundră, 
tare ca gheaţa. În fiecare ecosferă creştea o plantă mana. 

Şi creştea. 

Şi creştea. 

Şi creştea. 

Plantele din centru erau înalte de cinci metri. Viţele lor 
căţărătoare se  ridicaseră de mult peste marginile 
habitaclului. Cârceii şerpuiau pe podea, ajunseseră la o 
jumătate de metru de Tuf împletindu-se, ramificându-se şi 
re-ramificându-se. Acoperiseră pe trei sferturi pereţii 
încăperii. Se prindeau nesigure de tavanul neted, alb, din 
plastoţel, eclipsând pe jumătate panourile de iluminare, 
încât lumina cădea pe podea în modele incredibil de 
complicate, alcătuite din umbră şi, filtrată prin frunze, 
părea verzuie. Peste tot dădeau în rod fructe de mana, în 
formă de păstăi albe, mari cât un cap de om, atârnând de 
viţe, împingându-se prin încâlceala de tulpini. In timp ce 
priveau, o păstaie căzu pe podea, cu un plescăit uşor. 
Acum, Tolly Mune înţelegea de ce ecoul răsunase atât de 
bizar amortizat. 

— Aceste exemplare anume, anunţă Haviland Tuf cu 


vocea-i lipsită de expresivitate, au ieşit din spori cu vreo 
paisprezece zile în urmă, cu puţină vreme înainte de prima 
întâlnire cu stimata prim consilier. Un singur spor în fiecare 
habitaclu, doar de atât a fost nevoie. In acest răstimp, nu 
le-am udat, nu le-am fertilizat. Dacă aş fi făcut un 
asemenea lucru, plantele n-ar fi fost atât de mici şi de 
sfrijite ca aceste sărmane exemplare pe care le vedeţi. 


Tolly Mune se ridică în picioare. Trăise mulţi ani la zero g, 
de aceea pentru ea însemna un chin să stea în gravitație 
deplină. Simţea o apăsare în piept şi un gust neplăcut în 
fundul gurii. Ştia că trebuie să profite de orice avantaj 
psihologic, chiar şi de unul atât de mărunt cum ar fi faptul 
că era în picioare, în timp ce restul stăteau aşezaţi. Tuf îi 
oprise răsuflarea cu scamatoria lui cu mana, era copleşită 
numeric, Ciomag se afla doar viaţa ştie unde, în timp ce 
Dax stătea lângă urechea lui Tuf, torcând satisfăcut şi 
privind-o cu ochi mari, aurii, care descopereau orice tertip 
amărât. 

— Foarte impresionant! spuse ea. 

— Sunt încântat că gândiţi astfel. 

— De fapt, ce propui? 

— Propunerea mea e următoarea: vom începe imediat să 
semănăm mana pe S'uthlam. Livrarea va fi făcută cu 
ajutorul navetelor Arcei. Mi-am permis să umplu calele cu 
gogoşi-aeriene explozive, conţinând spori de mana. 
Eliberaţi în atmosferă într-un anumit mod, prestabilit, pe 
care l-am inventat eu, sporii vor fi purtaţi de vânt şi 
împrăştiaţi pe toată planeta. Creşterea va începe imediat. 
S'uthlamezii nu vor trebui să depună vreun efort, ci doar să 
culeagă şi să mănânce. 

Apoi se întoarse de la Tolly Mune către trimişii planetelor 
aliate. 

— Domnilor, bănuiesc că vă întrebaţi ce rol jucaţi 
dumneavoastră în toată povestea asta. 

Ratch Norren îşi ciupi obrazul şi vorbi în numele tuturor. 

— Aşa e, spuse el, privind neliniştit în jur. Am ajuns la ce- 
am spus mai înainte. Viţele astea vor hrăni toţi suthii. Şi ce 


dacă? Pe noi nu ne priveşte. 

— Credeam că urmările sunt evidente. S'uthlam 
reprezintă un pericol pentru planetele aliate doar pentru că 
populaţia sa ameninţă permanent să consume rezervele de 
hrană ale planetei. Acest lucru face S'uthlam-ul, altfel o 
planetă paşnică şi civilizată, inerent instabil. Cât timp 
tehnocraţii au fost la putere şi au menţinut situaţia într-un 
echilibru relativ, S'uthlam-ul a fost cel mai cooperant dintre 
vecini. Dar acest mers pe sârmă trebuia să dea greş până 
la urmă, iar eşecul lor îi aducea, inevitabil, la putere pe 
expansionişti, transformându-i pe s'uthlamezi în agresori 
periculoşi. 

— Eu nu-s o expansionistă amărâtă! se răţoi Tolly Mune. 

— Nici n-am insinuat aşa ceva, spuse Tuf. Dar nu sunteţi 
prim consilier pe viaţă, cu toate calităţile dumneavoastră 
evidente. Războiul e gata să înceapă, chiar dacă-i unul de 
apărare. Când veţi fi schimbată, vă va lua locul un 
expansionist, iar lupta va deveni război de agresiune. În 
circumstanţe ca acestea pe care le creează s'uthlamezii, 
războiul e sigur ca foametea, iar un singur conducător, 
indiferent cât de bine intenţionat şi de competent ar fi, nu-l 
poate evita. 

— Exact, spuse cu voce clară tânăra băieţoasă de pe 
Planeta lui Henry, cu o perspicacitate în ochi ce-i 
contrazicea trupul adolescentin. lar dacă războiul e 
inevitabil, atunci să-l purtăm acum şi să rezolvăm problema 
o dată pentru totdeauna. 

— Triunicul Azur este de acord, se auzi o şoaptă. 

— Aveţi dreptate, interveni Tuf, doar dacă admitem drept 
corectă premisa că războiul e inevitabil. 

— Abia ne-ai spus că afurisiţii de expansionişti vor porni 
războiul în mod inevitabil, Tuffer! se plânse Ratch Norren. 

Tuf mângâie cotoiul negru cu mâna lui mare, albă. 

— incorect, domnule. Declaraţia mea despre 
inevitabilitatea războiului şi foametei se baza pe colapsul 
echilibrului instabil dintre populația s'uthiameză şi 
rezervele de hrană ale planetei. Dacă acest echilibru fragil 
va fi refăcut, S'uthlam-ul nu va mai reprezenta o 


ameninţare pentru celelalte planete din zonă. În aceste 
condiţii, cred că războiul e inutil şi, moral, lipsit de sens. 

— Şi afirmi că viţa asta extensibilă, pestilenţială, va 
rezolva treaba? întrebă dispreţuitoare femeia de pe Jazbo. 

— Într-adevăr. 

Ambasadorul de pe Skrymir scutură din cap. 

— Nu. Faci eforturi serioase, Tuf, îţi admir devotamentul, 
dar nu te cred! Vorbesc în numele tuturor aliaţilor când 
spun că nu mai credem în altă descoperire epocală. 
S'uthlam a avut încolţiri, înfloriri, rodiri şi revoluții 
ecologice. Până la urmă, nu s-a schimbat nimic. Trebuie să 
rezolvăm problema o dată pentru totdeauna. 

— Departe de mine gândul de a mă amesteca în nebunia 
dumneavoastră sinucigaşă, spuse Tuf, scărpinându-l pe Dax 
după ureche. 

— Nebunie sinucigaşă? întrebă Ratch Norren. Ce vrei să 
spui? 

Tolly Mune ascultase totul. Se întoarse spre aliaţi. 

— Înseamnă că ai pierdut, Norren, zise ea. 

Trimişii râseră - un chicotit politicos al celei de pe 
Planeta lui Henry, un hohotit al femeii de pe Jazbo, un tunet 
zgomotos al ciborgului. 

— Aroganta s'uthlamezilor nu încetează să mă uimească, 
declară bărbatul de pe Skrymir. Nu te lăsa înşelată de 
poziţia actuală de pat, prim consilier! Suntem şase planete 
unite ca una singură. Chiar cu flota voastră nouă, vă 
depăşim numeric şi ca armament. V-am învins o dată, 
dacă-ţi aminteşti. O vom face din nou. 

— N-o veţi face, interveni Haviland Tuf. 

Trimişii priviră, ca unul, spre el. 

— În ultimele zile, mi-am permis să fac unele cercetări. 
Anumite fapte mi-au sărit în ochi. În primul rând, ultimul 
război local a avut loc cu veacuri în urmă. S'uthlam-ul a 
suferit o înfrângere indiscutabilă, dar aliaţii nu şi-au revenit 
încă de pe urma eforturilor necesare victoriei. În timp ce 
S'uthlam-ul, cu o bază umană mai mare şi o tehnologie mai 
vorace, a depăşit de mult efectele înfruntării... Mai mult, 
ştiinţa s'uthiameză s-a dezvoltat la fel de iute ca mana, 


dacă-mi permiteţi o metaforă plină de culoare, în timp ce 
planetele aliate datorează pretinsele lor progrese mărunte 
cunoştinţelor şi tehnologiei importate de pe S'uthlam. 
Incontestabil, flota reunită a aliaţilor este semnificativ mai 
numeroasă decât Flotila de Apărare Planetară a 
S'uthlamului, dar cea mai mare parte a armadei aliate este 
demodată funcțional, în comparaţie cu armamentul 
sofisticat şi cu tehnologia inclusă în noile nave s'uthlameze. 
Mai mult, este teribil de incorect să se spună că aliaţii 
depăşesc numeric S'uthlam-ul în sensul adevărat al 
cuvântului. Şase planete împotriva uneia, corect, dar 
populaţia totală de pe Vandeen, Planeta lui Henry, Jazbo, 
Roggandor, Skrymir şi Triunicul Azur abia atinge patru 
miliarde - mai puţin de a zecea parte din populaţia 
S'uthlamului. 

— O zecime? croncăni femeia de pe Jazbo. E o greşeală, 
nu-i aşa? Trebuie să fie! 

— Triunicul Azur a fost asigurat că numărul lor e abia de 
şase ori cât al nostru. 

— Două treimi din ei sunt femei şi copii, se grăbi să 
sublinieze trimisul de pe Skrymir. 

— Femeile noastre luptă! se răsti Tolly Mune. 

— Poate între naşteri, comentă Ratch Norren. Tuf, nu pot 
fi de zece ori cât populaţia noastră! Sunt o mulţime, sigur, 
dar estimările noastre... 

— Domnule, zise Tuf, estimările dumneavoastră sunt 
greşite. Stăpâniţi-vă amărăciunea! Secretul e bine păstrat, 
iar când apreciezi o asemenea mulţime poţi greşi uşor cu 
un miliard ici, cu altul, colo... Dar faptele sunt aşa cum le- 
am expus eu. În acest moment, se menţine un echilibru 
marţial foarte delicat - navele aliaţilor sunt mai numeroase, 
flotila s'uthiameză mai modernă şi mai bine înarmată. Un 
lucru evident lipsit de permanenţă, din moment ce 
tehnologia S'uthlamului îi permite să producă flote de 
război mai iute decât oricare dintre aliaţi. M-aş aventura să 
afirm că un asemenea efort are loc chiar acum, spuse Tuf, 
uitându-se la Tolly Mune. 

— Nu-i adevărat, răspunse ea. 


Dar şi Dax o privea. 

— Ba da, îi anunţă Tuf pe ceilalţi, apoi ridică un deget. De 
aceea, vă propun să profitaţi de prezenta egalitate 
deranjantă pentru a rezolva problema pusă de S'uthlam, 
fără a recurge la bombardamente nucleare şi alte 
asemenea lucruri neplăcute. Extindeţi armistițiul pe durata 
unui an standard şi permiteţi-mi să semăn mana pe 
S'uthlam. La sfârşitul acestui termen, puteţi relua 
ostilitățile, dacă veţi mai considera că S'uthlam-ul 
reprezintă o ameninţare pentru planetele dumneavoastră. 

— Nu, negustorule! tună puternic ciborgul de pe 
Roggandor. Eşti groaznic de naiv. Zici să le dăm un an şi să 
te lăsăm să-ţi faci scamatoriile. Câte flote noi vor construi 
într-un an? 

— Suntem de acord cu un moratoriu în privinţa construirii 
de armament nou, dacă şi planetele voastre vor face 
acelaşi lucru, declară Tolly Mune. 

— Aşa spui tu. Şi trebuie să te credem? mârâi Ratch 
Norren. La dracu'! Voi, suthii, aţi dovedit cât de demni de 
încredere sunteţi când v-aţi înarmat în secret, violând în 
mod expres tratatul. Şi mai vorbeşti de rea-credinţă! 

— Da, sigur, ai fi preferat să fim neajutoraţi când aţi venit 
să ne ocupați! Ce ipocrit afurisit! replică dezgustată Tolly 
Mune. 

— E prea târziu pentru pacte! declară jazbotiana. 

— Tuf, chiar tu ai spus că, dacă aşteptăm, situaţia 
noastră va deveni critică, interveni skrymirianul. Deci nu 
avem de ales, trebuie să lovim imediat. O şansă cu care n-o 
să ne mai întâlnim... 

Dax sâsâi spre el. 

Haviland Tuf clipi, apoi îşi încrucişă mâinile pe burtă. 

— V-aţi  răzgândi dacă aş aminti de dragostea 
dumneavoastră pentru pace, de oroarea faţă de război şi 
distrugere, de originea dumneavoastră comună, 
omenească? 

Ratch Norren scoase un sunet dispreţuitor. Unul câte 
unul, ceilalţi membri ai delegaţiei îşi întoarseră privirile, 
plini de ipocrizie. 


— În acest caz, spuse Tuf, n-am de ales. 

Se ridică. Vandeenul se încruntă. 

— Hei, unde pleci? 

Tuf dădu greoi din umeri. 

— Pentru moment, la un grup sanitar, iar după aceea în 
camera de comandă. Vă rog să fiţi convinşi că nu nutresc 
nici un fel de animozitate personală faţă de vreunul dintre 
dumneavoastră. Dar se pare că, din nefericire, trebuie să 
vă distrug planetele. Poate doriţi să trageţi la sorţi, să 
determinaţi astfel cu care să încep. 


Femeia de pe Jazbo se înecă, apoi scuipă. 

În străfundul ceţii de holograme estompate, trimisul de 
pe Triunicul Azur tuşi - un sunet sec, scurt, ca acela produs 
de o insectă alergând pe o foaie de hârtie. 

— N-o să îndrăzneşti! tună ciborgul de pe Roggandor. 

Skrymirianul îşi încrucişă braţele, într-o tăcere de gheaţă. 

— Ah, făcu Ratch Norren. Tu. Ah. Asta-i. N-o s-o faci. Da, 
sigur. Ah. 

Tolly Mune râse către ei toţi. 

— Ba da, are de gând s-o facă! spuse ea, deşi era la fel 
de uimită ca şi ceilalţi. Şi poate s-o facă. Mai bine zis, Arca 
poate. Comandantul Ober îi va asigura o escortă înarmată. 

— Nu-i nevoie să ne grăbim, interveni femeia de pe 
Planeta lui Henry cu o voce limpede, calculată. Poate ne 
răzgândim. 

— Excelent! exclamă Haviland Tuf, aşezându-se. Vom 
acţiona cu o grabă deliberată. După cum am propus, 
imediat va începe un armistițiu cu durata de un an, iar eu 
voi semăna mana pe S'uthlam. 

— Nu aşa de repede! zise Tolly Mune. 

Se simţea veselă, triumfătoare. Într-un fel, războiul 
tocmai se terminase. Tuf reuşise, S'uthlam-ul era în 
siguranţă măcar un an. Dar uşurarea n-o făcea uşuratică. 

— Totul pare frumos, dar trebuie să studiem această 
plantă mana înainte să împrăştii sporii peste întreaga 
planetă, continuă ea. Biotehii şi ecologii noştri vor dori să 
examineze chestia asta afurisită, iar Inaltul Consiliu să facă 


unele extrapolări. Au nevoie de o lună. Bineînţeles, rămâne 
valabil ce-am spus înainte, Tuf - n-o să arunci mana peste 
noi, pur şi simplu, şi să pleci! De data asta, ai să rămâi aici, 
pe durata armistiţiului - poate chiar mai mult timp - până 
ne lămurim cum acţionează acest ultim miracol al tău. 

— Din păcate, răspunse Tuf, mă tem că am aranjamente 
grabnice în altă parte a galaxiei. Un sejur de un an standard 
sau mai mult este inconvenabil şi inacceptabil, ca şi 
întârzierea cu o lună a programului de răspândire a sporilor. 

— Aşteaptă măcar o secundă amărâtă! începu Tolly 
Mune. Nu poţi să... 

— Într-adevăr, pot, răspunse Tuf, privind semnificativ 
când la ea, când la trimişi. Prim consilier Mune, permiteţi-mi 
să vă scot în evidenţă nişte lucruri evidente. In acest 
moment, există un echilibru precar între forţele militare ale 
S'uthlamului şi cele ale adversarilor săi. Arca e un 
instrument de distrugere formidabil, capabil să pustiască 
planete. Aşa cum e posibil să mă alătur forţelor 
dumneavoastră şi să distrug oricare dintre planetele aliate, 
situaţia inversă ţine şi ea de domeniul posibilului. 

Tolly Mune se simţi, subit, ca şi cum ar fi fost pălmuită. 
Rămase cu gura căscată. 

— Tuf, ne ameninţi? Nu-mi vine să cred. Ameninţi că o să 
foloseşti Arca împotriva S'uthlamului? 

— V-am atras doar atenţia asupra acestei posibilităţi, 
spuse Haviland Tuf cu vocea la fel de inexpresivă ca de 
obicei. 

Probabil că Dax îi simţise furia, pentru că sâsâi. Tolly 
Mune rămase uluită, neajutorată. Işi strânse pumnii. 

— Nu voi cere plată pentru truda mea de mediator şi 
inginer ecolog, anunţă Tuf. Dar solicit unele asigurări şi 
concesii de la ambele părţi ale înţelegerii. Planetele aliate 
îmi vor asigura un paznic, ca să-i zicem aşa - o mică flotă 
de nave de război, suficiente ca număr şi armament încât 
să poată respinge orice atac asupra Arcei din partea Flotilei 
de Apărare Planetară a S'uthlam-uiui, care să mă escorteze 
în afara sistemului solar, după ce voi termina treaba. 
S'uthlamezii vor fi de acord să permită intrarea flotei aliate 


în sistemul lor, pentru a-mi potoli temerile. Dacă vreuna 
dintre părţi va iniţia ostilităţi în perioada de armistițiu, o va 
face în deplină cunoştinţă a faptului că prin acest lucru îmi 
va provoca o groaznică izbucnire de furie. Nu mă enervez 
uşor, dar când mă înfurii cu adevărat, izbucnirea mă sperie, 
după aceea, chiar şi pe mine. După trecerea unui an 
standard, eu voi fi de mult plecat, iar dumneavoastră veţi fi 
liberi să reîncepeţi măcelul mutual, dacă aşa doriţi. Dar 
speranţa şi prezicerea mea sunt că, de data asta, paşii pe 
care i-am iniţiat se vor dovedi atât de eficienţi, încât nici 
unul dintre dumneavoastră nu va simţi dorinţa să reia 
ostilitățile. 

Mângâie blana deasă, neagră, a lui Dax, iar motanul îi 
privi pe fiecare pe rând cu ochii lui uriaşi, aurii - 
observându-i, cântărindu-i. 

Tolly Mune simţi că îngheaţă. 

— Ne impui pacea, zise ea. 

— Doar temporar, răspunse Tuf. 

— Şi ne impui o soluţie, indiferent dacă o vrem sau nu. 

Tuf se uită la ea, dar nu-i răspunse. 

— Cine dracu’ crezi că eşti? ţipă Tolly, dezlănţuind furia 
care clocotea în ea. 

— Sunt Haviland Tuf, spuse el cu voce inexpresivă, şi m- 
am săturat de S'uthlam şi de s'uthlamezi, doamnă! 


După încheierea conferinței, Tuf îi conduse pe 
ambasadori la naveta lor. Tolly Mune refuză să-i însoţească. 

Colindă prin Arcă ore în şir, singură. Obosită, îngheţată, 
fără astâmpăr. Strigând în timp ce mergea. 

— Ciomag! răcni ea, din vârful scării. Vino aici, scumpule! 
fredona, în timp ce străbătea coridorul. Vino aici! se repezi 
când auzi un zgomot după colţ - dar nu fusese decât 
deschiderea sau închiderea unei uşi, zbârnâitul unei maşini 
care se repara singură sau, poate, furişatul vreunei pisici 
străine, de-a lui Tuf. Ciomaaaag! urlă într-o intersecţie în 
care se întâlneau o duzină de coridoare, iar vocea ei bubui 
şi răsună către zidurile îndepărtate, stârnind ecoul. 

Dar nu găsi pisica. 


În cele din urmă, după ce rătăci pe mai multe punți, 
nimeri în tunelul central, slab luminat, care străbătea 
imensa navă de germinare - o imensitate înaltă, lungă de 
treizeci de kilometri, cu tavanul pierdut în umbră, cu pereţii 
acoperiţi de bazine mari şi mici, pentru clonare. Alese o 
direcţie la întâmplare şi merse, merse, merse, strigând 
mereu numele lui Ciomag. 

Undeva, în faţă, auzi un mieunat slab, ezitant. 

— Ciomag! Unde eşti? 

Îl auzi din nou. În faţă. Făcu doi paşi grăbiţi, apoi începu 
să fugă. Haviland Tuf ieşi din umbra unui bazin din plastoţel 
înalt de douăzeci de metri. În braţele lui, torcând, stătea 
cuibărit Ciomag. 

Tolly Mune se opri brusc. 

— Am găsit pisica dumneavoastră, zise Tuf. 

— Văd, răspunse ea sec. 

Tuf îi întinse cu blândeţe uriaşul cotoi cenuşiu, mâinile lui 
atingând braţele femeii în timpul transferului. 

— Nu trebuie să-i luaţi în nume de rău plimbarea, spuse 
Tuf. Mi-am permis să-i fac un control medical complet, 
pentru a mă asigura că n-a păţit nimic, şi am decis că-i 
complet sănătos. Imaginaţi-vă însă surpriza mea când am 
descoperit, întâmplător, că toate acele adaosuri bionice 
despre care m-aţi informat au dispărut într-un fel misterios 
şi inexplicabil! Nu sunt în măsură să aflu motivul. 

Tolly Mune strânse pisica la piept. 

— Am minţit, recunoscu ea. E telepat, ca Dax. Poate nu 
atât de puternic. Doar atât. Nu puteam risca să-l las să se 
lupte cu Dax. Poate câştiga, poate nu. Nu voiam să se 
sperie. Ai aranjat să se piardă, rânji ea. Unde a fost? 

— A părăsit încăperea în care se găsea mana pe o a doua 
intrare, urmărind obiectul afecțiunii sale. A descoperit 
ulterior că uşile fuseseră programate astfel încât să 
interzică înapoierea sa. De atunci, a petrecut orele 
colindând Arca, făcând cunoştinţă cu alte feline, dintre cele 
ce-mi ţin companie pe navă. 

— Câte pisici ai? 

— Mai puţine decât dumneavoastră, dar acest lucru nu-i 


surprinzător. La urma urmei, sunteţi s'uthlameză. 

Ciomag stătea cald şi liniştitor în braţele ei. Tolly Mune 
remarcă imediat că Dax nu se mai vedea. Se enervă din 
nou. Îl scărpină pe Ciomag după o ureche, iar el îşi aţinti 
ochii limpezi, argintii-cenuşii, asupra lui Tuf. 

— Nu mă prosteşti tu pe mine! se răsti ea. 

— Nici nu-mi imaginez că pot, recunoscu Tuf. 

— Mana. E o capcană, nu? Ne-ai spus o mulţime de 
minciuni! 

— Tot ce v-am povestit despre mană e adevărat. 

Ciomag chiţcăi. g 

— Adevărul, oh, adevărul amărât! inseamnă că sunt 
lucruri pe care nu ni le-ai spus. 

— Universul abundă în informaţii. De fapt, există mai 
multe lucruri de cunoscut decât oameni care să le cunoască 
- o concluzie uimitoare, dacă ţinem seama că populatul 
S'uthlam e însemnat pe răbojul umanităţii. Cu greu aş 
spera să reuşesc să vă spun totul referitor la un subiect, 
oricât de limitat ar fi acesta. 

— Ce eşti pe cale să ne faci, Tuf? mârâi femeia. 

— Vă rezolv criza alimentară, răspunse el, cu vocea 
plată, rece ca o apă liniştită şi plină de secrete ca 
adâncurile acesteia. 

— Ciomag toarce, deci îmi spui adevărul. Dar cum, Tuf, 
cum? 

— Mana reprezintă instrumentul meu. 

— Gogoşi! Nu dau un ban amărât pe cât de gustoase şi 
hrănitoare sunt fructele manei. Sau pe cât de iute creşte 
chestia aia afurisită. Nu o plantă va rezolva criza noastră. 
Le-ai încercat pe toate. Ne-ai dat omnigrăunte, păstăi, 
alunecători-pe-vânt şi ferme de ciuperci. Ascunzi ceva. Hai, 
vomită! 

Haviland Tuf o privi în tăcere, mai mult de un minut. Cu 
ochii în ochii ei. Pentru o clipă, femeia avu impresia că se 
uita în adâncul minţii ei, de parcă şi Tuf ar fi fost cititor de 
gânduri. : 

Poate citise altceva. In cele din urmă, răspunse: 

— Odată planta semănată, nu poate fi stârpită, indiferent 


cât de mult v-aţi strădui. Se răspândeşte cu o iuţeală 
inexorabilă, în funcţie de anumiţi parametri ai climatului. 
Mana nu creşte oriunde. Gerul o ucide, frigul e duşmanul 
dezvoltării ei, dar se va întinde cât să acopere regiunile 
tropicale şi subtropicale ale S'uthlamului, ceea ce-i 
suficient. 

— Suficient pentru ce? 

— Fructele manei sunt extrem de nutritive. În primii ani, 
va contribui mult la scăderea tensiunii produse de 
reducerea prezentă de calorii, iar prin acest lucru se vor 
îmbunătăţi condiţiile pe S'uthlam. Mai târziu, după ce vor 
epuiza solul în creşterea lor viguroasă, plantele vor deceda 
şi vor putrezi, iar dumneavoastră veţi fi obligaţi să faceţi, 
timp de câţiva ani, asolamente, înainte ca pe terenul 
respectiv să crească din nou mana. Dar, între timp, planta 
îşi va fi îndeplinit adevărata misiune, prim consilier Mune! 
Praful care se strânge pe partea inferioară a fiecărei frunze 
este un microorganism simbiotic, vital înmulţirii manei, dar 
având şi alte proprietăţi. Dus de vânt, purtat de oameni sau 
de paraziți, va ajunge în fiecare ungher, se va cuibări pe 
suprafaţa globului dumneavoastră. 

— Praful! exclamă ea. 

Îl luase pe vârful degetelor, când atinsese tulpina 
manei... 

Mârâitul lui Ciomag era atât de slab, încât mai mult îl 
simţi decât îl auzi. 

— Putem considera praful de mană ca un fel de 
profilactic organic, spuse Haviland Tuf, după ce-şi încrucişă 
mâinile. Biotehii dumneavoastră vor descoperi că intervine 
puternic şi permanent în libido-ul masculilor umani şi în 
fertilitatea femelelor umane. Nu-i nevoie să cunoaşteţi 
mecanismul. 

Tolly Mune îl privi, deschise gura, o închise, clipi ca să-şi 
reţină lacrimile. Lacrimi de disperare, lacrimi de furie? Nu 
putea spune. Oricum, nu de bucurie. Nu putea permite să 
fie lacrimi de bucurie. 

— Un genocid lent, spuse ea, smulgându-şi cuvintele, cu 
o voce aspră, răguşită. 


— Puțin probabil. Unii dintre s'uthlamezi vor da dovadă 
de o imunitate naturală faţă de efectele prafului. 
Extrapolările mele indică faptul că o parte - cuprinsă între 
0,07 şi 0,11 - din populaţie va fi neafectată. Se va 
reproduce, iar imunitatea va fi transmisă şi se va extinde, 
în generaţiile următoare. Dar o implozie de mărime 
considerabilă a populaţiei de pe S'uthlam va începe în acest 
an, iar curba naşterilor nu numai că va înceta să crească, 
dar va începe să scadă abrupt. 

— Nu aveai dreptul să faci asta, spuse încet Tolly Mune. 

— Natura problemei s'uthlameze este de un asemenea 
fel, încât nu permite decât o soluţie eficientă, definitivă, 
după cum v-am spus de la... 

— Probabil. Şi ce-i cu asta? Cum rămâne cu libertatea, 
Tuf? Cu alegerea individuala? Oamenii mei pot fi egoişti, cu 
vederi înguste, dar sunt oameni, ca tine. Au dreptul să 
decidă dacă vor avea copii, şi câţi copii. Cine dracu’ ţi-a dat 
autoritatea să iei hotărâri în locul lor? Cine dracu' ţi-a spus 
să ne sterilizezi planeta? strigă ea, înfuriindu-se tot mai 
mult în timp ce vorbea. Nu eşti mai bun ca noi! Eşti doar un 
om, Tuf! Un amărât de om deosebit, recunosc, dar numai 
om - nici mai mult, nici mai puţin. Cine-ţi dă dreptul afurisit 
să te joci de-a Dumnezeu cu planeta noastră, cu vieţile 
noastre? 

— Arca, răspunse, simplu, Haviland Tuf. 

Ciomag se agită în braţele ei, brusc neliniştit, negăsindu- 
şi odihna. Tolly Mune îl lăsă să sară pe podea, fără să-şi ia 
privirea nici o clipă de pe figura albă, inexpresivă, a lui Tuf. 
Simţi, deodată, dorinţa să-l lovească, să-l îndurereze, să-i 
rănească masca aceea de indiferenţă şi împăcare. 

— Te-am avertizat, Tuf! Puterea corupe, iar puterea 
absolută corupe în mod absolut. lţi aminteşti? 

— Memoria mea e fără pereche. 

— Păcat că nu poţi spune acelaşi lucru şi despre 
blestemata ta de moralitate! replică Tolly Mune, pe un ton 
acid. De ce naiba te-am ajutat să păstrezi nava asta 
afurisită? Ce proastă am fost! Te-ai aflat singur al naibii de 
mult timp într-o fantezie a puterii. Ai ajuns să crezi că te-a 


numit cineva în funcţia de Dumnezeu, nu-i aşa? 

— Birocraţii sunt numiţi în funcţie. Zeii, dacă există, sunt 
aleşi prin alte procedee. Nu pretind divinitatea în sens 
mitologic. Dar recunosc că deţin cu adevărat puterea unui 
zeu. Un adevăr pe care l-aţi recunoscut cu mult timp în 
urmă, când aţi recurs prima oară la ajutorul meu, cerând 
pâine şi peşti. 

Femeia încercă să replice, dar el ridică mâna. 

— Vă rog să nu mă întrerupeţi! Mă voi strădui să fiu 
scurt. Noi doi nu ne deosebim prea mult, Tolly Mune... 

— Nu avem nimic asemănător, lua-te-ar dracu’! ţipă ea. 

— Nu ne deosebim prea mult, repetă calm, ferm, Tuf. Mi- 
aţi mărturisit cândva că nu sunteţi o persoană religioasă. 
Nici eu nu venerez mituri. Am început ca negustor, dar, 
ajungând pe această navă numită Arca, am început să fiu 
hăituit tot timpul de zei, profeţi şi demoni. Noe şi potopul, 
Moise şi plăgile lui, pâini şi peşti, mana, stâlpi de foc, 
neveste transformate în sare - a trebuit să mă obişnuiesc 
cu toate acestea. M-aţi învinuit că mă consider zeu. N-am 
asemenea pretenţii. Dar, trebuie s-o spun, prima mea faptă 
pe această navă, cu mulţi ani în urmă, a fost să înviez un 
mort. 

Arătă, greoi, spre punctul de lucru aflat la câţiva metri. 

— Acesta-i locul în care am săvârşit acest prim miracol, 
Tolly Mune. Mai mult, deţin cu adevărat puteri zeieşti şi am 
de-a face cu viaţa şi moartea planetelor. Când te bucuri, ca 
mine, de aceste abilităţi zeieşti, poţi oare să decilini 
responsabilităţile ce le însoțesc, sau sarcina la fel de 
cumplită a autorităţii morale? Cred că nu. 

Femeia vru să răspundă, dar nu-şi găsi cuvintele. £ 
nebun, îşi spuse ea. 

— Să continuăm. Natura crizei de pe S'uthlam era de un 
asemenea fel că nu permitea ca soluţie decât o intervenţie 
zeiască. Să presupunem că aş fi consimţit să vă vând Arca, 
aşa cum aţi dorit. Credeţi cu adevărat că vreo echipă de 
ecologi şi biotehi, oricât de experţi şi de dedicați meseriei 
ar fi fost, putea găsi un răspuns statornic? Credinţa mea e 
că sunteţi prea inteligentă pentru a nutri o asemenea iluzie. 


Nu mă îndoiesc că, având la dispoziţie toate resursele navei 
de germinare, acei bărbaţi şi femei - genii cu inteligenţă şi 
pregătire mult superioare celor de care dispun eu - ar fi 
descoperit numeroase, ingenioase cârpeli care le-ar fi 
permis s'uthlamezilor să continue să se înmulțească încă 
un secol, poate două, ba chiar trei sau patru. Dar, până la 
urmă, şi soluţiile lor s-ar fi dovedit insuficiente, precum 
modesta mea încercare de acum cinci ani, sau cea cu cinci 
ani înainte de aceea şi precum toate descoperirile epocale 
ale tehnocraţilor dumneavoastră din veacurile trecute. Tolly 
Mune, nu există un răspuns raţional, echitabil, ştiinţific, 
tehnologic sau omenesc la dilema provocată de o creştere 
nebunească a populaţiei, în progresie geometrică. Aceasta 
admite răspuns doar prin intermediul miracolelor - pâini şi 
peşti, mana din cer şi altele de acelaşi soi. Am dat greş de 
două ori, ca inginer ecolog. Acum îmi propun să reuşesc ca 
zeu, să dau S'uthlamului ceea ce solicită. Dacă aş încerca a 
treia oară ca om, aş eşua cu certitudine încă o dată, iar 
dificultăţile dumneavoastră ar urma să fie rezolvate de zei 
mai cruzi ca mine, de cei patru călăreţi pe mamifere dintr-o 
legendă antică, cunoscuţi drept molimă, foamete, război şi 
moarte. De aceea, a trebuit să las de-o parte umanitatea 
din mine şi să acţionez ca un zeu. 

Făcu o pauză, uitându-se la ea, şi clipi. 

— Ai lăsat de-o parte blestemata de umanitate cu mult 
timp în urmă! răcni Tolly Mune. Dar nu eşti zeu, Tuf! Un 
demon, poate. Un afurisit de megaloman, cu siguranţă. 
Poate un monstru. Da, o abjecţie amărâtă. Un monstru, nu 
un zeu! 

— Un monstru... Într-adevăr, zise Tuf, clipind. Am sperat 
că neîndoielnica dumneavoastră bravură intelectuală şi 
competenţă vă vor oferi o mai bună înţelegere. 

Clipi din nou. A doua oară, a treia oară. Figura lui albă, 
lungă, rămăsese liniştită ca întotdeauna, dar era ceva bizar 
în vocea lui, ceva ce nu se auzise până atunci, ceva care o 
înspăimânta, care o zăpăcea, care o tulbura. Ceva care 
semăna a emoție. 

— M-aţi ponegrit amarnic, Tolly Mune! protestă el. 


Ciomag scoase un miorlăit subţire, plângăreţ. 

— Pisica dumneavoastră dovedeşte o înţelegere mai 
corectă a ecuaţiilor reci ale realităţii cu care ne confruntăm, 
spuse Tuf. Poate ar trebui să vă explic din nou, de la 
început. 

— Monstrule! ţipă ea. 

Tuf clipi. 

— Eforturile mele sunt veşnic neapreciate şi capăt doar 
calomnii nemeritate... 

— Monstrule! repetă ea. 

Mâna lui dreaptă se strânse iute în pumn, apoi se 
desfăcu încet, deliberat. 

— Se pare că un tic cerebral v-a redus în mod dramatic 
vocabularul, prim consilier Mune! 

— Nu-i adevărat, dar acesta-i singurul cuvânt care ţi se 
potriveşte. 

— Într-adevăr? În acest caz, fiind un monstru, ar fi 
potrivit să acţionez monstruos. Ţineţi seama de acest lucru 
dacă doriţi, prim consilier, când veţi lua decizia. 

Ciomag ridică brusc capul şi se uită la Tuf de parcă pe 
figura lungă a acestuia trecea ceva nevăzut. Incepu să 
sâsâie. Blana argintie-cenuşie se zburli încet, în timp ce 
animalul dădea înapoi. Tolly Mune se aplecă şi-l ridică. 
Pisica tremură în braţele ei, apoi sâsâi din nou. 

— Ce? întrebă ea, neatentă. Ce decizie? Ai luat toate 
deciziile blestemate! Despre ce naiba vorbeşti? 

— Permiteţi-mi să subliniez că, în acest moment, nici un 
singur spor de mana n-a fost eliberat în atmosfera 
S'uthlamului. 

— Şi? mârâi ea. Ţi-ai încheiat treburile blestemate. Nu 
găsesc nici o metodă să te opresc. 

— Intr-adevăr? Regretabil. Poate veţi găsi una. Până 
atunci, vă sugerez să ne întoarcem în apartamentul meu. 
Dax aşteaptă cina. Am pregătit o supă concentrată de 
ciuperci şi avem bere rece de pe Moghorer, o băutură 
suficient de îmbătătoare încât să placă şi zeilor, şi 
monştrilor. Bineînţeles, aparatura mea de comunicaţii vă 
stă la dispoziţie, dacă aveţi de spus ceva guvernului 


dumneavoastră. 

Tolly Mune deschise gura, să-i dea o replică tăioasă, apoi 
o închise, uluită. 

— Vrei să zici ceea ce cred eu că vrei să zici? 

— Dificil de spus, răspunse Tuf. Sunteţi singura care ţine 
în braţe o pisică paranormală, doamnă. 


Au urmat un mers de-o tăcere nesfârşită şi o cină teribil 
de neplăcută. 

Luară masa într-un colţ al camerei de comunicaţii lungă, 
îngustă, înconjurați de console, ecrane şi pisici. Tuf stătea 
cu Dax în braţe şi-şi umplea lingura cu multă grijă. In 
cealaltă parte a mesei, Tolly Mune mânca fără să simtă 
gustul hranei. N-avea poftă de mâncare. Se simţea bătrână 
şi derutată. Şi îngrozită. 

Ciomag reflecta confuzia ei. Seninătatea îi dispăruse, se 
zbătea în poala ei, ridicând uneori capul deasupra mesei, să 
mârâie avertismente către Dax. 

În cele din urmă, veni clipa - după cum ştia că se va 
întâmpla - în care un băzâit şi o lumină albastră, 
fulgerătoare, semnalizară un mesaj. Tolly Mune tresări 
auzind sunetul, împinse scaunul în spate şi se răsuci iute. 
Ciomag sări, alarmat. Femeia începu să se ridice, apoi 
încremeni, nehotărâtă. 

— Am programat cu stricteţe să nu fiu deranjat cu nici un 
chip în timp ce stau la masă, o informă Tuf. Deci apelul e 
pentru dumneavoastră, deduc eu prin eliminare. 

Semnalul albastru fulgeră iar şi iar, iar şi iar... 

— Nu eşti un afurisit de zeu, zise Tolly Mune. Nici eu nu 
sunt. Nu vreau povara asta blestemată, Tuf! 

Lumina scânteia. 

— Poate că-i comandantul Wald Ober, sugeră Tuf. Propun 
să acceptaţi apelul, până nu începe numărătoarea inversă. 

— Nimeni n-are un asemenea drept, Tuf. Nici tu, nici eu. 

El dădu greoi din cap. 

Lumina scânteia. 

Ciomag miorlăia. 

Tolly Mune făcu doi paşi spre consolă, se opri, se răsuci 


din nou spre Tuf. 

— Creaţia este o parte a dumnezeirii, spuse ea, cuprinsă 
de-o certitudine subită. Poţi distruge, Tuf, dar nu poţi crea! 
Asta te face monstru, în loc de zeu. 

— Crearea de viaţă în bazinele de clonare este elementul 
zilnic şi banal al profesiei mele, remarcă Tuf. 

Lumina fulgeră, se stinse, fulgeră din nou. 

— Nu, acolo copiezi viaţa, n-o creezi! Trebuie să fi existat 
deja, undeva în timp şi spaţiu, trebuie să ai o mostră de 
celule, o înregistrare fosilă, ceva. Altfel, eşti neajutorat. Da, 
la naiba! Oh, fireşte, ai puterea de a crea. Aceeaşi putere 
afurisită pe care o are orice bărbat sau femeie din 
subsolurile oraşului. Procreare, Tuf. Asta-i puterea noastră 
uluitoare, acesta-i singurul miracol care există - singurul 
lucru pe care-l au oamenii ce-i face asemănători zeilor, 
lucrul pe care tu vrei să-l răpeşti unei părţi de 99,9 din 
populaţia S'uthlamului. Ce naiba! Tu nu eşti creator, nu eşti 
zeu! 

— Într-adevăr, spuse Haviland Tuf, cu voce inexpresivă. 

— Deci, nu ai dreptul să iei decizii zeieşti. Nici eu n-am 
voie s-o fac. 

Tolly ajunse la consolă în trei paşi lungi, siguri. Apăsă o 
tastă. Un ecran se umplu de culori ce se strânseră într-un 
coif de luptă şlefuit ca oglinda, împodobit cu însemnul unui 
glob stilizat. Doi senzori ardeau stacojiu în spatele vizorului 
negru din plastoţel. 

— Comandant Ober, îl salută ea. 

— Prim consilier Mune, răspunse salutului Ober. Sunt 
îngrijorat. Ambasadorii aliaţi spun tot felul de lucruri 
nebuneşti la ştiri. Un tratat de pace, o nouă înflorire... Pot 
să confirm? Ce se întâmplă? Ai necazuri? 

— Da. Ascultă-mă, Ober, şi... 

— Tolly Mune, interveni Tuf. 

— Ce-i? se întoarse ea. 

— Dacă procrearea e semn al dumnezeirii, atunci rezultă 
că şi pisicile sunt zei. Şi ele se reproduc. Permiteţi-mi să vă 
atrag atenţia că, în scurt timp, aţi ajuns să aveţi mai multe 
pisici decât mine, deşi aţi pornit de la o singură pereche. 


— Ce vrei să spui? 

Întrerupse sunetul, pentru a nu transmite cuvintele lui 
Tuf. Wald Ober gesticula într-o tăcere subită. 

Haviland Tuf îşi împreună degetele. 

— Subliniez că, deşi apreciez calităţile felinelor, le-am 
controlat înmulţirea. Am luat această decizie după o analiză 
atentă, după ce am cântărit bine toate alternativele. Până 
la urmă, după cum aţi descoperit singură, nu-s decât două 
opţiuni fundamentale. Fie te împaci cu ideea inhibării 
fertilităţii pisicilor tale - trebuie să menţionez că fără a le 
cere consimţământul - fie, renunțând la asta, ajungi să te 
trezeşti într-o zi pe cale să arunci prin sas, în vidul rece al 
spaţiului cosmic, un sac plin cu pisoi abia fătaţi. Dacă nu 
alegi, ai ales deja. A nu lua o decizie - pentru că n-ai 
dreptul - înseamnă, de fapt, o decizie, prim consilier Mune! 
Dacă te abţii, votezi. 

— Tuf, spuse ea cu voce îndurerată, nu! Nu vreau povara 
asta blestemată! 

Dax sări pe masă şi-şi aţinti ochii aurii asupra ei. 

— Dumnezeirea e o profesiune mai atrăgătoare chiar 
decât ecologia, spuse Tuf. Trebuie însă să recunosc că-i o 
muncă foarte riscantă, dacă-i accept povara. 

— Nu-i aşa, începu Tolly Mune. Nu poţi să spui... îşi căută 
ea cuvintele. Pisoii şi copiii nu-s... Ei sunt oameni, au 
puterea minţii... Minte şi suflet, ca şi gonadele. Sunt 
inteligenţi, e alegerea lor - a lor, nu a mea. Nu-i posibil s-o 
fac pentru ei - pentru milioane, pentru miliarde... 

— Într-adevăr. Am uitat de oamenii buni de pe S'uthlam 
şi de istoria lor îndelungată de decizii raţionale. Fără 
îndoială că vor privi drept în faţă războiul, foametea, 
molimele şi-şi vor schimba căile cu miliardele, evitând cu 
abilitate umbra care ameninţă să cuprindă S'uthlam-ul şi 
turnurile lui mândre. Ciudat că n-am reuşit să văd asta! 

Se priviră în tăcere. 

Dax începu să toarcă. Apoi, îşi răsuci capul şi începu să 
lingă crema de ciuperci din bolul lui Tuf. Ciomag se frecă de 
piciorul femeii, după care aruncă o privire războinică spre 
Dax, în timp ce se plimba prin cameră. 


Tolly Mune se întoarse la consolă foarte încet. Dură o oră 
să se întoarcă - o săptămână, un an, o viaţă. Patruzeci de 
miliarde de vieţi. Dar când termină să se întoarcă, totul 
durase doar o clipă, iar vieţile acelea dispărură ca şi cum n- 
ar fi existat niciodată. 

Se uită la masca rece, tăcută, ce-o privea de pe ecranul 
comunicatorului, iar în plasticul acela negru, strălucitor, 
văzu reflectată toată oroarea fără chip a războiului, iar în 
spatele ei ardeau ochii aspri, febrili, ai foametei şi bolii. 
Porni din nou sonorul. 

— Ce se întâmplă acolo? întreba întruna Wald Ober. Prim 
consilier, nu te aud! Care-s ordinele? Ce se întâmplă acolo? 

— Comandante Ober, zise Tolly Mune, silindu-se să 
zâmbească larg. 

— S-a întâmplat ceva rău? 

— Rău? îşi înghiţi ea lacrimile. Nimic. Chiar nimic. La 
naiba, totul e incredibil de bine! Războiul s-a terminat, la fel 
şi criza. 

— Sunteţi constrânsă în vreun fel? lătră Wald Ober. 

— Nu, răspunse iute ea. De ce crezi asta? 

— Lacrimile. Sunteţi înlăcrimată, prim consilier. 

— De bucurie, comandante! Lacrimi de bucurie. Mana, 
Ober! Mana din cer. Hrană din stele, râse ea încet. Tufe un 
geniu. Uneori... zise ea, muşcându-şi puternic buzele, 
uneori cred că s-ar putea să fie... 

— Ce? 

— ... un Zeu, oftă ea şi apăsă un buton, iar ecranul se 
întunecă. 


Numele ei era Tolly Mune, dar în istorie i se spune într-o 
mulţime de feluri.