Mark Twain — Tom Sawyer in strainatate

Mark Twain 


TOM SAWYERS 
INISTRAINATATE 


N 
t N AR ir TIT a i i / E 


d | r P 
> Te ~ i 


P ppi. S 


Mark Twain 


TOM SAWYER ÎN 
STRĂINĂTATE 


www.virtual-project.eu 


CAPITOLUL I 


Tom caută noi aventuri 


VĂ ÎNCHIPUIŢI POATE că Tom Sawyer s-a mulţumit cu toate 
aventurile alea? Vorbesc despre aventurile pe care le-am avut 
când am mers la vale pe fluviu, când l-am slobozit pe negrul Jim 
şi când Tom a fost împuşcat în picior. Da' de unde! De-abia i s-a 
trezit dorul de aventură! Asta a fost rezultatul. Când ne-am 
întors tustrei din călătoria aia lungă, încununaţi de glorie cum se 
spune, satul ne-a ieşit în întâmpinare cu torţe, cu discursuri şi cu 
ovaţii, primindu-ne ca pe nişte eroi, ceea ce Tom Sawyer îşi 
dorise totdeauna să fie. 

Câtăva vreme, a fost mulţumit. Toată lumea făcea caz de 
Tom, iar el se plimba cu nasu-n sus prin târg, de parc-ar fi fost 
moşia lui. Unii îl porecliseră „Tom Sawyer călătorul”, vorbă care- 
| făcea să se umfle-n pene. Vedeţi dumneavoastră, era cu un 
cap mai sus decât mine şi decât Jim, pentru că noi coborâsem la 
vale pe-o plută şi ne întorsesem cu vaporul, pe când Tom 
mersese cu vaporul şi la dus şi la-ntors. Băieţii din sat ne 
pizmuiau pe mine şi pe Jim, dar se ploconeau până la pământ în 
faţa lui Tom. 

Ei bine, nu ştiu ce să zic: poate c-ar fi rămas mulţumit de n-ar 
fi fost Nat Parsons, dirigintele poştei, un bătrânel înalt şi 
subţiratic, bun la suflet, dar cam nătăfleţ. Era chel, din pricina 
vârstei, şi guraliv cum n-am pomenit să fie altă vietate pe lumea 
asta. Vreme de treizeci de ani fusese singurul om din sat cu 
oarecare faimă - faimă de călător vreau să spun - şi era, fireşte, 
grozav de mândru pe chestia asta; se socotea că în aceşti 
treizeci de ani îşi povestise călătoriile de peste-un milion de ori, 
bucurându-se de fiecare dată. Şi iată că acum, în faţa unui băiat 
care încă nu împlinise cincisprezece ani, toată lumea rămânea 
cu gura căscată de admiraţie pentru călătoriile lui. Bătrânul, să 
moară de necaz, nu alta! Îl apucau pandaliile ascultându-l pe 
Tom şi mai ales exclamaţiile oamenilor: „Dumnezeule „Chiar 


aşa?!“ „Cum de-ai scăpat cu viaţă?!“ şi alte asemenea vorbe. 
Nu se putea însă smulge de lângă ei, cum nu se poate dezlipi o 
muscă de magiunul în care şi-a vârât picioruşele de dinapoi. Şi 
ori de câte ori Tom făcea o pauză, bietul bătrân îşi îngâna cu 
sfială vechea poveste a călătoriilor /u;, silindu-se să le dea cât 
mai multă strălucire - numai că erau cam prăfuite şi nu făceau 
impresie, încât te cuprindea jalea privindu-l. Pe urmă, Tom 
începea iar să povestească, şi bătrânul aştepta să-i vină din nou 
rândul, şi uite-aşa mereu, vreme de peste-o oră, povesteau 
amândoi, pe întrecute. 

Călătoriile lui Parsons avuseseră loc cam aşa: 

În primele zile după numirea lui ca diriginte al poştei, când 
era nou în meserie, s-a pomenit cu o scrisoare pentru un tip pe 
care nu-l cunoştea, şi care nu locuia în sat. Treceau săptămânile 
şi scrisoarea rămânea acolo, iar el nu ştia ce să facă, încât îl 
apuca un tremurici numai ce-o vedea. Scrisoarea n-avea timbre 
pe ea, şi asta era încă o grijă pe capul lui. Omul nu putea cere 
nimănui să plătească timbrele, adică zece cenți, şi se gândea ca 
guvernul o să-l tragă la răspundere, ba chiar o să-l şi concedieze 
când o vedea că nu taxase scrisoarea. Bietul om era la pământ. 
Nu mai dormea nopţile, nu mai punea nimic în gură, ajunsese ca 
o umbră, şi totuşi nu îndrăznea să ceară sfatul nimănui, căci 
persoana căreia i-ar fi cerut sfatul s-ar fi putut întoarce în contra 
lui, informând guvernul în legătură cu scrisoarea. Într-o bună zi 
ascunse scrisoarea sub duşumea, dar nici asta nu-i folosi prea 
mult: dacă vedea pe careva stând pe locul acela, intra la 
bănuieli şi-ncepea să tremure de frică, iar când se lăsa noaptea, 
rămânea treaz până când târguşorul amuţea, şi atunci se ducea 
pe furiş la ascunzătoare şi scotea de-acolo scrisoarea, ca s-o 
îngroape în altă parte. Oamenii începură, fireşte, să-l ocolească 
şi să murmure, scuturând din cap, fiindcă după felul cum arăta 
şi se purta, li se părea că omorâse pe cineva sau că săvârşise 
vreo faptă necurată - nu ştiau ce anume, dar l-ar fi linşat dac-ar 
fi fost un străin. 

Ei bine, precum vă spuneam, ajunsese la capătul puterilor; se 
hotări, aşadar, să plece la Washington ca să-l caute pe 
Preşedintele Statelor Unite, şi să-i spună tot ce-avea pe suflet, 
fără a-i ascunde nimic, şi pe urmă să scoată scrisoarea şi s-o 


pună sub ochii guvernului, zicând: „Uitaţi-vă, asta el Faceţi ce 
poftiţi cu mine, măcar că — martor mi-e cerul — sânt nevinovat 
şi nu merit pedeapsa legii, mai ales că las în urmă o familie 
care-o să crape de foame şi care n-are niciun amestec în treaba 
asta. V-am spus tot adevărul, şi pot să şi jur". 

Zis şi făcut. Omul nostru porni la drum, mai cu vaporul, mai 
cu diligenţa, dar ăl mai mult călare pe cal, de-i trebuiră trei 
săptămâni ca s-ajungă la Washington, trecând prin sumedenie 
de sate şi prin vreo patru oraşe. Lipsi de acasă aproape opt 
săptămâni, iar când se-ntoarse, nu era în tot satul om mai 
mândru ca dânsul. Călătoria făcuse din el ăl mai mare om din 
regiune, omul despre care se vorbea ăl mai mult; veneau, cică, 
oamenii taman de la treizeci de mile depărtare, şi din fundul 
Illinois-ului, numai ca să-l vadă, şi rămâneau cu gura căscată, în 
vreme ce dumnealui povestea. Era ceva nemaipomenit. 

Ei bine, n-aveai cum hotărî care dintre ei era ăl mai mare 
călător: unii ziceau că Nat, alţii ziceau că Tom. Toată lumea 
recunoştea că Nat văzuse mai multe longitudini, dar că Tom 
împlinea prin latitudini şi climate ceea ce-i lipsea în longitudine. 
Erau cam la egalitate. Drept care, amândoi încercau să câştige 
grozăvindu-se cât mai mult cu primejdiile prin care trecuseră. 
Rana de la picior a lui Tom era un avantaj împotriva căruia Nat 
Parsons nu prea avea cum să lupte, dar lupta din greu, şi încă 
pe un teren neprielnic, fiindcă Tom nu stătea locului, cum s-ar fi 
cuvenit să stea dac-ar fi fost un luptător cinstit, ci începea să 
șchioapete de colo până colo, arătându-şi beteşugul, în vreme 
ce Nat îşi descria păţaniile pe care le-avusese la Washington. 
Tom nu încetase să şchioapete nici după ce i se vindecase 
piciorul, ci se exersa noaptea acasă, păstrându-şi beteşugul de 
parc-ar fi fost proaspăt. 

Cât despre aventura lui Nat, nu ştiu cât de adevărată o fi fost 
- poate c-o fi luat-o dintr-o gazetă sau de altundeva - dar 
trebuie să recunosc că se pricepea s-o povestească. Ţi se făcea 
pielea de găină când îl ascultai şi-l vedeai cum păleşte şi-şi ţine 
răsuflarea, iar uneori femeile şi fetele erau cât pe ce să leşine. 
Pe câte-mi amintesc, lucrurile s-au petrecut cam aşa: Sosind în 
galop la Washington, omul nostru îşi priponi calul şi merse la 
casa Preşedintelui, dar acolo i se spuse că Preşedintele se afla la 


Capitoliu şi că urma să plece la Philadelphia, aşa că nu avea 
niciun minut de pierdut dacă voia să-l mai găsească. Nat era să 
moară de necaz. Işi lăsase calul şi nu ştia ce să facă. Dar chiar în 
clipa aceea trecu prin faţa lui un negru care mâna o birjă 
hodorogită. Dirigintele poştei se repezi spre el şi-i strigă: 

— ţi dau o jumătate de dolar dacă mă duci la Capitoliu într-o 
jumătate de ceas, başca un sfert de dolar dacă mă duci în 
douăzeci de minute. 

— S-a făcut! zise balaoacheşul. 

Nat sări în birjă, care porni valvârtej pe-un drum ca vai de 
lume, făcând o gălăgie ceva de speriat. Nat se agăţă cu 
disperare de curelele de pe margini, dar nu trecu mult şi birja se 
ciocni de-un pietroi şi sări în aer, lăsându-şi fundul pe caldarâm; 
când birja cobori din nou, Nat îşi văzu picioarele pe pământ şi 
înţelese că-i de rău dacă n-o s-alerge la fel de repede ca şi 
trăsurica. Deşi îngrozit, începu s-alerge din răsputeri, agăţându- 
se de curele şi lăsându-şi picioarele să zboare. Urla şi zbiera la 
birjar să oprească, iar mulţimea adunată pe stradă zbiera şi ea, 
căci vedea cum i se mişcă picioarele sub trăsurică, în vreme ce 
capul şi umerii îi săltau de zor în ferestrele birjei. Dar de ce 
zbierau ei mai tare, de aceea negrul chiuia, biciuindu-şi caii: 

— Fii pe pace, şefule, ajungi la timp, zău aşa! 

Işi închipuia, pasămite, că toţi îl zoreau, şi nu putea, fireşte, 
să audă nimic din pricina zgomotului pe care-l făcea el însuşi. 
Trecură aşa, valvârtej, sub privirile înmărmurite ale oamenilor. 
In cele din urmă ajunseră la Capitoliu —lumea zicea că bătuseră 
recordul mondial de viteză. Caii se lungiră la pământ, iar Nat se 
prăbuşi fără vlagă; era plin de praf, desculţ şi în zdrenţe, dar în 
schimb sosise la timp, taman la timp ca să-l mai prindă pe 
Preşedinte şi să-i dea scrisoarea. lar Preşedintele îl iertă pe loc 
şi-i spuse că totul e-n regulă. Nat îi oferi negrului două sferturi 
de dolar în loc de unul, căci îşi dădea seama că dacă n-ar fi avut 
birja, n-ar fi putut ajunge la timp acolo. 

Ce mai, era o aventură straşnică, încât Tom Sawyer trebuia să 
muncească din greu ca să-i ţină piept cu povestea lui despre 
rana de la picior. 

Ei bine, cu încetul gloria lui Tom începu să pălească, din 
pricină că oamenii aveau mereu alte subiecte de conversaţie — 


ba o cursă de cai, ba un incendiu, apoi un circ care sosi în 
localitate, un mare târg de sclavi negri, şi, colac peste pupăză, o 
eclipsă. lar eclipsa dădu naştere, ca de obicei, unei mişcări 
religioase; acum nici nu se mai vorbea despre Tom, care era 
întors pe dos şi scârbit pe chestia asta. 

In curând începu să se frământe şi să se zbuciume zi şi 
noapte, iar când l-am întrebat pentru ce se zbuciumă aşa, mi-a 
spus că i se rupe inima când se gândeşte că timpul trece de 
pomană, fără niciun război, iar el devine din ce în ce mai bătrân 
şi n-are cum să-şi facă un nume. Cam aşa gândesc totdeauna 
băieţii, dar el era primul pe care-l auzeam dându-şi pe faţă 
gândurile. 

Se apucă să ticluiască un plan menit să-l facă celebru. După 
ce-l puse la punct, ne propuse mie şi lui Jim să ne asociem. Tom 
Sawyer era totdeauna darnic şi mărinimos. Mulţi băieţi devin 
cumsecade şi prietenoşi când te văd că ai vreun lucru bun, dar 
când se-ntâmplă să dea ei peste-un lucru bun, nu suflă o vorbă, 
ci încearcă să şi-l păstreze numai şi numai pentru sufleţelul lor. 
Tom Sawyer n-a fost niciodată aşa, ce-i al lui e-al lui. Mulţi băieţi 
vin şi se gudură pe lângă tine când te văd c-un măr în mână, ca 
să le dai lor miezul, dar când se-ntâmplă ca ei să aibă un măr, 
iar tu le ceri miezul, amintindu-le că le-ai dat şi tu o dată, ei îţi 
zic mersi frumos, dar nu-ţi dau nici atâtica. Am băgat însă de 
seamă că până la urmă sunt pedepsiţi pentru asta: totu-i să ai 
răbdare şi s-aştepţi. 

Ei bine, ne-am dus în pădurea de pe deal, unde Tom ne-a 
împărtăşit planul lui: 

— Pornim în cruciadă. 

— Ce-i aia o cruciadă? l-am întrebat eu. 

S-a uitat cu scârbă la mine, cum făcea de câte ori i-era ruşine 
de neştiinţa cuiva, şi mi-a zis: 

— Ascultă, Huck Finn, vrei să spui că nu ştii ce-i aia o 
cruciadă? 

— Chiar nu ştiu. Şi nici nu vreau să ştiu. Pân-acum am trăit 
fără să ştiu, şi n-am murit din pricina asta. Dar dac-o să-mi spui, 
o să aflu, şi nu-i vremea pierdută. Nu văd ce rost ar avea să-mi 
frământ creierii şi să-mi încarc mintea cu nişte lucruri pe care s- 
ar putea să n-am niciodată ocazia să le folosesc. Uite, de pildă, 


Lance Williams a-nvăţat limba choctaw!, dar n-a avut parte să 
cunoască vreun alt choctaw decât ăla de-a venit să-i sape 
groapa. Hai, spune-mi acum, ce-i aia o cruciadă? Să ştii, însă, de 
la mine că dacă-i vorba de-un brevet, nu-i rost de câştigat 
parale cu el. Bill Thompson... 

— Brevet?! scrâşni Tom. Eşti un prost fără pereche! Păi, o 
cruciadă-i un fel de război. 

Am crezut că-şi pierduse minţile. Dar nu, vorbea serios, şi cât 
se poate de calm: 

— O cruciadă-i un război pentru recucerirea Ţării Sfinte de la 
păgâni. 

— Care Ţară Sfântă? 

— Păi, Ţara Sfântă! Nu-i decât una. 

— Şi ce nevoie avem noi de ea? 

— Cum, chiar nu-nţelegi? E în mâinile păgânilor şi-i de datoria 
noastră să le-o luăm înapoi. 

— Cum se face că i-am lăsat să pună mâna pe ea? 

— Nu i-am lăsat să pună mâna pe ea: au avut-o întotdeauna. 

— Atunci, înseamnă că-i a lor, nu-i aşa. Tom? 

— Sigur că da. A zis cineva că nu? 

M-am gândit la chestia asta, dar n-a fost chip să pricep, aşa 
că i-am spus: 

— E prea complicat pentru mine. Tom Sawyer. Dacă eu aş 
avea o fermă şi-ar fi a mea, iar un altul ar jindui-o, ar fi oare 
drept ca... 

— Uf, taci odată! N-ai habar de nimic, Huck Finn! Nu-i nicio 
fermă „e cu totul altceva. Uite cum e: păgânii stăpânesc 
pământul, numai pământul, nimic mai mult, dar ai noştri, adică 
evreii şi creştinii noştri, au sfinţit pământul ăla, aşa că 
dumnealor n-au niciun drept să stea acolo şi să-l pângărească. E 
o ruşine, şi n-ar trebui s-o răbdăm nicio clipă. Trebuie să 
mărşăluim contra lor şi să le luăm înapoi ţara. 

— Zău dac-am pomenit treabă mai încurca lu ca asta! Păi, de- 
aș avea eu o fermă și-ar veni careva... 

— Nu-ţi spusei că n-are nicio legătură cu o fermă? Ferma e-o 
afacere, o afacere oarecare, atâta tot, pe când treaba asta-i cu 
totul altceva, e o chestie mai înaltă, o chestie religioasă. 


1 Trib indian din America (n.t.). 


— E ceva religios să te duci să le iei pământul ălora de-l 
stăpânesc? 

— Sigur că da. Întotdeauna s-a socotit aşa. 

Jim scutură din cap şi spuse: 

— Dom' Tom, cred că-i o greşeală pe undeva, sigur că-i o 
greşeală. Jim e şi el religios de felul lui, şi cunoaşte mulţi oameni 
evlavioşi, dar nu întâlnit niciodată vreunul care să se poarte aşa 
cum zici mătăluţă. 

Tom se făcu foc de supărare: 

— Ignoranţa asta de catâri te bagă-n boală, zău aşa! Dacă 
vreunul din voi aţi fi citit vreo carte de istorie, aţi fi aflat că 
Richard Pipotă de Leu, şi Papa de la Roma, şi Godfrey de Bulion, 
şi mulţi alţi dintre cei mai nobili şi mai pioşi oameni din lume i- 
au hărțuit şi i-au ciopârţit pe păgâni vreme de peste două sute 
de ani încercând să le ia ţara, şi-n tot acest timp au înotat până- 
n gât în sânge. Şi iată că doi prostănaci veniţi de la ţară, din 
fundul codrilor din Missouri, pretind să ştie mai mult decât ei 
despre chestia asta şi despre temeiurile ei! Ce îndrăzneală! 

Privite astfel, lucrurile apăreau, fireşte, într-o altă lumină, 
încât eu şi Jim ne-am simţit prost, ca nişte ageamii, şi ne-a părut 
rău că deschisesem gura. 

N-am mai zis nimic, şi nici Jim n-a mai putut scoate o vorbă 
vreme de câteva clipe, după care a spus: 

— Atunci, socot că e-n regulă, fiindcă dacă nici dumnealor nu 
ştiau, n-are rost ca nişte bieţi ageamii ca noi să încerce să ştie. 
lar dacă-i de datoria noastră, e musai să ne punem pe treabă şi 
s-o facem cât mai bine. Totuşi, lui Jim îi pare la fel de rău ca şi 
lui dom’ Tom pentru păgânii ăia. Partea a mai grea o să fie s- 
omorâm niște oameni pe care nu-i cunoaştem şi care nu ne-au 
căşunat niciun rău. Asta-i buba. Ce-ar fi să mergem toţi trei la ei 
şi să le spunem că ni-e foame şi să le cerem ceva de-ale gurii? 
Poate c-or fi la fel ca toţi oamenii, nu credeţi? Şi-atunci au să ne 
dea ceva, sunt sigur de asta, şi pe urmă... 

— Şi pe urmă ce? 

— Păi, dom' Tom, uite care mi-e gândul. N-are niciun rost şi 
nici n-am putea să omorâm nişte străini care nu ne-au căşunat 
niciun rău, decât dac-am face practică - zău aşa, dom’ Tom, ştie 
Jim ce spune, ştie bine de tot. Dar dac-am lua vreo două 


topoare, matale, Huck şi cu mine, şi ne-am furişa pe malul 
celălalt la noapte, după ce asfinţeşte luna, şi-am face de 
petrecanie familiei ăleia care boleşte-acolo, şi le-am da foc 
casei... 

— A, mă plictiseşti! i-o tăie Tom. Nu mai vreau să discut cu- 
alde tine şi Huck Finn, prea vă-ndepărtaţi mereu de la subiect şi 
mai aveţi şi neobrăzarea de-a mă contrazice într-o chestie care, 
potrivit dreptului funciar, ţine de teologie! 

Nu era frumos din partea lui Tom Sawyer să vorbească aşa. 
Jim nu voise câtuşi de puţin să-l supere, şi nici cu. Ştiam 
amândoi prea bine că Tom avea dreptate şi că no; greşeam; nu 
voiam decât să găsim o explicaţie, atâta tot. Şi singurul motiv 
pentru care nu era în stare să ne lămurească aşa fel încât să 
putem pricepe şi noi era faptul că eram nişte ageamii — da, 
nişte ageamii cam plicticoşi, recunosc. Dar asta nu-i o crimă, 
socot. 

Tom, însă, nu mai voia s-audă nimic. Ne spuse doar că, dac- 
am fi înţeles cum se cuvine toată chestia, el ar fi strâns vreo 
două mii de cavaleri, i-ar fi îmbrăcat din cap până-n picioare în 
zale de oţel, m-ar fi numit pe mine locotenent şi pe Jim 
intendent, iar el însuşi ar fi luat comanda şi ar fi azvârlit în mare 
toată păgânimea ca pe nişte muşte, şi s-ar fi întors apoi prin 
lume învăluit în slava unui soare-apune. Ne-a mai zis că noi 
eram prea ageamii ca să ne folosim de-un prilej atunci când se 
iveşte, şi că n-o să ni-l mai ofere altă dată. Şi s-a ţinut de 
cuvânt. Când lua el o hotărâre, nu-l mai puteai clinti. 

Dar nu-mi păsa cine ştie ce. Sunt paşnic din fire şi nu caut 
price unor oameni care nu mi-au făcut nimic. Dacă păgânii erau 
mulţumiţi, eram şi eu mulţumit ca lucrurile să rămână aşa cum 
sunt. 

Tom împrumutase ideea asta cu cruciadele dintr-o carte-a lui 
Walter Scott, pe care-o citea mereu. Era o idee nebunească, 
fiindcă, după părerea mea, n-ar fi putut să strângă niciodată 
atâţia oameni, şi chiar dacă i-ar fi strâns, tot ar fi mâncat bătaie. 
Am luat şi eu cartea şi-am citit-o din scoarţă-n scoarță şi, pe cât 
am putut să-mi dau seama, am priceput că mai toţi tipii ăia care 
şi-au părăsit fermele ca să plece în cruciade au dus-o ca vai de 
lume. 


CAPITOLUL II 


Înălţarea cu balonul 


TOM TICLUI o mulţime de planuri, dar fu nevoit să le lase 
baltă, fiindcă toate aveau câte un punct slab pe undeva. În cele 
din urmă ajunse să-şi cam piardă nădejdea. Pe vremea aceea, 
gazetele din St. Louis începuseră să vorbească mult despre un 
balon care urma să-şi ia zborul spre Europa, iar Tom socoti că n- 
ar strica să se ducă să vadă cam cum arăta balonul ăla. Numai 
că nu se putea hotărî. Cum, însă, gazetele vorbeau într-una 
despre asta, Tom îşi spuse că, dacă nu se duce, s-ar putea să nu 
mai aibă niciodată ocazia să vadă un balon. lar când află că Nat 
Parsons se duce şi el, nu mai şovăi nicio clipă: doar nu-l putea 
lăsa pe Nat să se-ntoarcă fălindu-se c-a văzut balonul iar el să 
fie nevoit să-l asculte fără să scoată-o vorbă. Drept care, ne 
ceru mie şi lui Jim să-l însoţim. Şi ne-am dus. 

Era un balon mare şi frumos, şi avea aripi, elice şi tot felul de 
socoteli, nu semăna de loc cu baloanele care se văd în revistele 
ilustrate. Se înălța la marginea oraşului, pe un maidan, la colţ cu 
strada a 12-a, iar în jurul lui se strânseseră o mulţime de 
oameni, care râdeau de balon şi de cetăţeanul care-l monta - un 
tip sfrijit şi palid, c-un soi de clar de lună-n priviri, ştiţi ce vreau 
să spun - şi-i ziceau că balonul n-o să zboare niciodată. Tipul 
turba de furie: întorcându-se cu faţa spre ei, le arătă pumnul şi 
le spuse că-s nişte dobitoci şi că au orbul găinilor, dar că-ntr-o zi 
au să afle că avuseseră cinstea de-a sta în preajma unuia din 
oamenii care înalţă naţiunile şi făuresc civilizațiile, dar fuseseră 
prea proşti ca să-şi dea seama; chiar aici, pe locul ăsta, copiii lor 
şi copiii copiilor lor au să-i înalte un monument care-o să dureze 
o mie de ani, dar numele lui o să dăinuie şi dup-aceea... 
Mulțimea izbucni din nou în râs, iar câţiva îl întrebară cum îl 
chemase înainte de-a se însura, cum o chema pe bunica pisicii 
surorii sale şi alte asemenea lucruri pe care le spune o mulţime 


când a pus mâna pe-un tip de care vede că-şi poate bate joc. 
Fireşte, unele lucruri erau nostime 

— Recunosc, ba chiar foarte hazlii - dar nu era, zău, frumos şi 
nici curajos din partea unor oameni aşa de buni de gură să 
tabere de-a valma pe unul singur, care n-avea de fel darul 
vorbirii, ca să le răspundă. Dar, la urma urmei, ce rost ar fi avut 
să le răspundă? Pe el, asta nu l-ar fi ajutat cu nimic, iar lor nici 
că le păsa. Il înhăţaseră, şi gata! Dar aşa era el, de felul lui, şi 
trebuia să rabde. Era un tip destul de cumsecade, fără pic de 
răutate, şi nu era vina lui că avea, cum ziceau ziarele, geniu. Nu 
ni-e dat tuturor să fim sănătoşi la cap şi se cuvine să fim precum 
ne-a făcut ăl de sus. Pe cât înţeleg, geniile îşi închipuie că ştiu 
tot, aşa că nu primesc sfatul nimănui, ci fac doar ce vor ei, drept 
care lumea îi ocoleşte şi-i dispreţuieşte, cum e şi firesc. Dac-ar fi 
mai smeriţi şi-ar asculta, şi-ar încerca să înveţe de la alţii, ar fi 
mai bine de ei. 

Profesorul se vârâse într-un soi de corabie mare şi spațioasă, 
care-avea pe margini nişte dulapuri bine închise, în care se 
puteau păstra tot felul de lucruri; puteai să te-aşezi deasupra 
lor, ba chiar să şi dormi. Ne-am urcat şi noi în balon. Mai erau 
acolo vreo douăzeci de inşi, printre care şi Nat Parsons, şi toţi se 
fâțâiau de colo până colo, aruncând priviri iscoditoare. 
Profesorul se grăbea să termine cu pregătirile, aşa că oamenii 
coborâră, unul câte unul. Moş Nat rămăsese la urmă. Se-nţelege 
că nu se făcea să-l lăsăm să iasă după noi. Nu trebuia să ne 
urnim înainte de a-l vedea plecat, ca să putem fi noi ultimii. 

El cobori, însă, aşa că ne veni şi nouă rândul să ieşim. 
Deodată am auzit un strigăt grozav, şi când mi-am întors 
privările am văzut că oraşul se depărta sub noi ca o săgeată! 
Tremuram tot, de spaimă. Jim se făcuse alb ca varul şi nu putea 
scoate-o vorbă. Cât des pre Tom, nu spunea nici el nimic, dar 
părea aţâţat. Oraşul urmă să se depărteze, din ce în ce mai 
mult. Dar noi rămâneam în văzduh, fără să ne clintim. Casele 
erau din ce în ce mai mititele, iar oraşul parcă se ghemuia, 
micşorându-se într-una; oamenii şi căruțele ajunseseră s-arate 
ca nişte furnici şi ca nişte gândaci, iar străzile erau aidoma unor 
fire şi crăpături; pe urmă se topiră toate şi oraşul nu se mai zări: 
în locul lui se vedea doar o gâlmă mare pe faţa pământului. Mi 


se părea că pot vedea râul la deal şi la vale pe-o lungime de 
peste-o mie de mile, măcar că n-avea chiar atâta. Treptat- 
treptat, pământul ajunse cât o minge - o minge rotundă şi 
cenuşie, în jurul căreia şerpuiau, ca nişte dungi strălucitoare, 
râurile. Văduva Douglas îmi spunea întotdeauna că pământul e 
rotund ca o minge, dar nu pusesem niciodată preţ pe 
superstiţiile ci, mai ales că vedeam cu ochii mei că lumea e 
netedă ea o farfurie. Mă cocoţam adesea pe culmea dealului ca 
să privesc de jur împrejur şi să mă încredinţez singur, căci socot 
că ăl mai bun mijloc de a te-ncredinţa de ceva e să cercetezi 
singur, nu să te iei după vorbele altora. Acum, însă, trebuia să 
recunosc că văduva avusese dreptate. Adică avusese dreptate 
în ce priveşte restul lumii, nu şi în ce priveşte locul unde se află 
satul nostru —căci locul ăla seamănă cu o farfurie netedă, v-o 
jur! 

Profesorul nu scosese o vorbă în tot timpul ăsta, de parc-ar fi 
dormit; deodată, însă, izbucni, furios din cale-afară: 

— Tâmpiţii! ziceau că n-o să-şi ia zborul... Voiau să cerceteze, 
să-şi vâre nasul peste tot şi să-mi smulgă secretul. Dar i-am pus 
cu botul pe labe! Nimeni altul decât mine nu cunoaşte secretul. 
Nimeni altul nu ştie ce anume pune-n mişcare balonul. E o nouă 
energie, o energie de-o mie de ori mai mare decât toate câte 
sunt pe pământ! Aburu-i un fleac pe lângă ea! ziceau că n-o să 
pot merge-n Europa. În Europa! Ha! Ha! Păi, forţa pe care-o am 
eu pe bord îmi ajunge pentru cinci ani, iar hrană am destulă 
pentru trei luni. Dobitocii! Ce ştiu ei? Da, şi mai ziceau că nava 
mea e şubredă, când ea poate să ţină şi cincizeci de ani! Dacă 
vreau, pot să navighez în ceruri toată viaţa şi să mă-ndrept 
oriîncotro poftesc, deşi ei au râs de mine, zicând că nu pot... că 
nu pot cârmi nava, adică! la vino-încoace, băiete, o să vedem 
noi! Apasă pe butoanele astea, aşa cum o să-ţi spun eu. 

Şi-l puse pe Tom să cârmească balonul în toate direcţiile, 
învăţându-l cât ai zice „pis“ întreaga manevră. Tom ne spuse că 
era foarte uşor. Din porunca bătrânului, aduse balonul pân- 
aproape de pământ, zburând razant deasupra preeriilor din 
Illinois, încât am fi putut să vorbim cu fermierii şi s-auzim tot ce- 
şi spuneau; profesorul le azvârli nişte afişe tipărite, în care era 
vorba despre balonul nostru, şi le strigă că pleacă în Europa. 


Tom conducea acum aşa de bine, că putea să îndrepte balonul 
spre un copac şi să-l ocolească taman când îţi ziceai că intră-n 
copacul ăla. Profesorul îl învăţă şi cum să aterizeze: Tom făcu o 
manevră straşnică, aşezând lin balonul în câmpie de parcă l-ar fi 
pus pe-un covor de lână. Dar când ne văzu că vrem să sărim, 
bătrânul ne spuse: 

— Nu! Nu săriţi! 

Şi făcu să se-nalţe din nou balonul. Era ceva îngrozitor. Eu şi 
Jim am început să ne rugăm de el, dar asta îl scoase şi mai mult 
din sărite: spumega de furie şi ne fulgera cu privirea, nu alta! 

Pe urmă îşi aminti de necazurile lui şi începu din nou să se 
plângă de felul cum era tratat; nu putea să uite mai cu seamă 
vorbele ălora precum că nava lui ar fi şubredă. Izbucni în râs pe 
chestia asta, şi râse şi «Ic ideea lor că balonul e prea complicat 
şi c-o să se defecteze. Să se defecteze! auzi dumneata! Vorba 
asta îl scotea clin minţi. Ne asigură, însă, că balonul nu se putea 
defecta mai mult decât „blestemul solar”?. 

Era din ce în ce mai furios —în viaţa mea n-am văzut om să 
se-nfurie aşa. Tremura carnea pe mine când îl priveam. Lui Jim, 
tot aşa. In curând, bătrânul începu să zbiere şi să urle, apoi se 
jură că lumea n-o să-i afle niciodată secretul, după ce se purtase 
aşa de urât cu dânsul. Ne mai zise c-o să facă ocolul pământului 
în balon, ca s-arate ce poate, şi pe urmă o să-l scufunde-n mare, 
cu noi cu tot. Ce mai, dădusem de belea! Şi-ncepuse să se şi- 
ntunece! 

Profesorul ne dădu ceva de mâncare şi ne trimise în celălalt 
capăt al nacelei; cât despre el, se întinse pe-un dulap de pe care 
putea conduce toate operaţiunile şi, punându-şi sub cap o rablă 
de revolver ca o râşniţă de piper, ne ameninţă că-l omoară pe ăl 
dintre noi care-ar încerca să se-apropie, cu gândul de-a face să 
aterizeze balonul. 

Ne-am ghemuit unul într-altul şi ne-am cufundat în gânduri, 
prea speriaţi ca să vorbim; scoteam doar câte un cuvinţel ici- 
colo, când simţeam că plesneşte fierea-n noi dacă nu vorbim. 
Noaptea se târa încet de tot, sporindu-ne şi mai mult jalea şi 
singurătatea. Priveliştea de sub noi era şi mai frumoasă în 
razele lunii: fermele păreau nişte cuiburi tihnite şi, auzindu-le 


2 Huck vrea să spună, de fapt, „sistemul solar” (n. t.). 


zgomotele familiare, ne doream să fim şi noi acolo, dar, 
Doamne! Lunecam deasupra lor aidoma unor stafii, nelăsând 
nicio urmă. 

În toiul nopţii, când toate zgomotele se făcuseră târzii, şi 
însuși văzduhul mirosea a târziu a orele două din noapte, socot 
—Tom ne spuse că profesorul o fi adormit, prea era tăcut, aşa c- 
am face mai bine să... 

— Să ce? Am şoptit eu, îngrozit, fiindcă bănuiam ce-i trecea 
prin minte. 

— Să ne furişăm acolo, să-l legăm pe bătrân şi să aterizăm. 

— Nu, nenicule! l-am zis eu. Nu te clinti de-aici, Tom Sawyer! 

Cât despre Jim, gâfâia săracul, atâta era de speriat. 

— Vai, dom' Tom, nu face asta! îi şopti el. Dacă atingi pe 
bătrân, ne-am ars, morţi suntem! Jim nu merge aproape de el 
nici să-l tai! Dom’ Tom, bătrânul nebun de legat. 

Tom îi răspunse, tot în şoaptă: 

— Tocmai de-aia trebuie să facem neapărat ceva. Dacă n-ar fi 
nebun, nici n-aş vrea să fiu altundeva decât aici — n-aş ieşi 
pentru nimic în lume din balonul ăsta, acum, când m-am 
obişnuit cu el şi când mi-am învins spaima de a nu avea sub 
picioare pământul. Dar nu-i lucru înţelept să pluteşti aşa în 
văzduh c-o persoană care nu-i în toate minţile şi care zice c-o să 
facă ocolul pământului şi pe urmă o să ne-azvârle pe toţi în 
mare. Trebuie neapărat să facem ceva, vă repet — și asta 
înainte de se trezeşte, căci s-ar putea să nu mai avem altă 
ocazie. Haideţi! 

Dar nouă ne îngheţa sângele în vine numai când ne gândeam 
la asta, aşa că i-am răspuns lui Tom că nu ne mişcăm. Atunci, 
Tom dădu să se furişeze singur pân-acolo, ca să vadă dacă nu 
poate-ajunge la cârmă pentru a-ndrepta balonul spre pământ. L- 
am rugat să nu se ducă, dar degeaba: începu să se târască de-a 
buşilea, încet de tot, în vreme ce noi ne uitam la el ţinându-ne 
răsuflarea. După ce ajunse în mijlocul nacelei, se târî şi mai 
încet, încât clipele mi se părură mai lungi decât anii. Dar în cele 
din urmă ajunse la capul profesorului şi, ridicându-se încetişor, îi 
privi ţintă faţa, cu urechea la pândă. L-am văzut apoi târându-se 
spre picioarele profesorului, unde era tabloul de comandă. Ajuns 
acolo, îşi întinse mâinile spre butoane, dar trânti ceva care făcu 


zgomot, căci l-am văzut cum se ghemuieşte pe jos, rămânând 
nemişcat. Profesorul se foi în somn şi strigă: „Ce-i asta?” Apoi 
începu să bombăne şi să se fâţâie ca un om care se trezeşte. 
Credeam c-o să mor de spaimă şi de ciudă. 

Pe urmă, un nor lunecă peste lună şi aproape c-am plâns de 
bucurie. Luna se vâra tot mai adânc în norul acela, şi se făcu 
atât de întuneric, încât nici nu-l mai vedeam pe Tom. Apoi 
începu să plouă, şi l-am auzit pe profesor umblând la frânghiile 
şi maşinile lui şi înjurând vremea. Ne temeam că acuşi-acuşi o 
să-l atingă pe Tom, şi atunci s-ar fi zis cu noi. Dar Tom o şi 
pornise înapoi, iar când i-am simţit mâinile pe genunchi, mi s-a 
tăiat răsuflarea şi mi-a căzut inima printre celelalte piese, 
fiindcă nu puteam să ştiu, pe întuneric, dacă nu era cumva 
profesorul — ba chiar credeam că el era. 

Doamne, ce bucuros am fost să-l văd înapoi! Eram fericit, 
atâta cât poate fi fericit un om atârnat în aer c-un nebun alături. 
Un balon nu poate s-aterizeze pe-ntuneric; de-aceea speram c-o 
să plouă mereu, fiindcă nu voiam ca Tom să se mai amestece şi 
să ne pună iarăşi pe jăratic. Ei bine, dorinţa mi se împlini. A 
plouat toată noaptea — care n-a ţinut prea mult, deşi nouă ni se 
părea că-i lungă. lar în zori, cerul se însenină şi pământul se ivi 
din nou, neînchipuit de frumos şi de gingaş. Era o plăcere să 
revezi pădurile şi câmpiile, cu caii şi vitele stând parcă pe 
gânduri. Pe urmă, soarele răsări în toată splendoarea lui. Abia 
atunci am început să ne simţim obosiţi şi, până să ne dăm 
seama, am adormit toţi trei. 


CAPITOLUL III 


Tom ne lămureşte 


AM ADORMIT pe la orele patru şi ne-am trezit pe la opt. 
Profesorul stătea în celălalt capăt al nacelei, cu o mutră plouată. 
Ne aruncă nişte merinde, spunându-ne să nu cumva să trecem 
dincolo de busolă, care se afla cam în mijlocul nacelei. 

Când eşti treaz şi când ai mâncat pe săturate, totul ţi se pare 
altfel decât ţi se păruse mai înainte. Te simţi aproape binişor, 
chiar când te afli într-un balon c-un geniu. Ne-am aşezat, 
aşadar, la taclale. 

Pe mine mă frământa un gând, aşa că l-am întrebat pe Tom: 

— Ascultă, nu cumva ne-ndreptăm spre est? 

— Da. 

— Cu ce viteză zburăm? 

— Păi, ai auzit ce zicea profesoral: uneori facem, cică, 
cincizeci de mile pe oră, uneori nouăzeci, alteori o sută. lar dac- 
am fi ajutaţi de-o furtună, am putea merge cu trei sute de mile 
pe oră. Şi mai zicea că, pentru-a găsi o furtună, una care să bată 
în direcţia dorită, trebuie doar să coboare sau să înalțe balonul. 

— Am simţit eu că profesorul minte! 

— De ce? 

— Pentru că, dac-am fi zburat aşa de repede, ar fi trebuit să 
trecem dincolo de Illinois, nu? 

— Fireşte. 

— Ei bine, n-am trecut. 

— Ce te face să crezi?; 

— Văd după culoarea pământului. Ne aflăm încă deasupra 
Illinois-ului. Şi-ţi poţi da seama şi singur că Indiana nu se 
zăreşte. 

— Mă-ntreb ce-i cu tine, Huck? Tu recunoşti locurile după 
culoarea lor? 

— Sigur că da. 

— Ce legătură are culoarea? 


— Are, ba bine că nu! Illinois-ul e verde, Indiana e trandafirie. 
Arată-mi măcar o pată trandafirie colo jos, dacă poţi. Nu, nene! 
E verde! 

— Indiana-i trandafirie? Ce minciună! 

— Nu-i nicio minciună: am văzut cu ochii mei, pe hartă, că-i 
trandafirie. 

În viaţa mea n-am pomenit om mai enervat şi mai scârbit. 

— Păi, dac-aş fi nerod ca tine, Huck Finn, aş sări peste bord. 
Auzi dumneata?! Cic-a văzut-o pe hartă! Huck Finn, tu crezi că 
Statele Unite au la suprafaţă aceeaşi culoare pe care-o au pe 
hartă? 

— Tom Sawyer, păi la ce foloseşte-o hartă? Nu ca să te-nveţe 
cum sunt locurile? 

— Fireşte. 

— Atunci, cum o să te-nveţe, dacă spune minciuni? la 
lămureşte-mă! 

— Eşti un prost! Harta nu minte. 

— Nu zău?! 

— Nu. 

— Bine, fie! Dacă nu minte, înseamnă că nu se găsesc două 
state cu-aceeaşi culoare. Lămureşte-mi chestia asta dacă poţi, 
Tom Sawyer. 

El îşi dădu seama că-l înfundasem; şi Jim la fel. Cât despre 
mine, mă simţeam straşnic, fiindcă Tom Sawyer nu putea fi 
înfundat cu una, cu două. Jim spuse, bătând din picior: 

— Aşa e, dom’ Tom, de data asta Huck mai tare, n-are rost să 
tăgăduieşti.. Şi adăugă, bătând încă o dată din picior: Pe legea 
mea, Huck tare, tare! 

În viaţa mea nu m-am simţit aşa de bine, şi cu toate astea zău 
că nu ştiam niciodată dinainte dacă o să-mi iasă sau nu ceva 
bun din gură. Mă lăsam dus de gânduri fără să-mi posede nimic, 
fără să m-aştept să se-ntâmple ceva şi fără să-mi treacă prin 
minte c-ar putea să se-ntâmple, când, deodată îmi ieşea o perlă 
din gură, încât rămâneam eu însumi la fel de mirat ca toţi 
ceilalţi. E taman ca atunci când cineva mănâncă o turtă de 
mălai, fără să se gândească la nimic, şi simte deodată un 
diamant între dinţi: la-nceput, îşi închipuie că-i un soi de pietriş, 
şi nu vede că-i un diamant până-n clipa când îl scoate-afară şi-l 


curăţă, de nisip şi de praf, şi-l vede în sfârşit, iar atunci se miră 
şi se bucură, da, şi-i tare mândru, măcar că, dacă te gândeşti 
bine, n-are dreptul să fie chiar aşa mândru, cum ar avea dac-ar 
fi căutat diamante. Deosebirea sare-n ochi, dacă judeci puţin. 
Înţelegeţi dumneavoastră, o întâmplare dintr-asta nu-i o ispravă 
chiar aşa de mare ca un lucru făcut dinadins. Oricine putea să 
găsească diamantul ăla din turta de mălai, fireşte, dacă dădea 
peste turta aia de mălai. lacătă unde stă meritul ăluia, şi iacătă 
unde stă meritul meu. N-am pretenţia că-s în stare de lucruri 
mari —nu cred c-aş putea să mai fac o dată ce-am făcut, dar 
atunci am făcut-o, altă pretenţie n-am. Şi nu-mi trecuse prin 
minte c-aş putea face aşa ceva, nici nu mă gândisem să-ncerc 
măcar, cum nu vă trece prin minte vouă în clipa de faţă. Eram 
foarte liniştit, cum nu se poate mai liniştit, când, deodată, mi-a 
venit ideea cu pricina. 

M-am gândit adesea la clipele alea şi-mi aduc aminte precis 
cum s-a petrecut totul, de parc-ar fi fost acu' o săptămână. 
Toate-mi apar cu limpezime în faţa ochilor: ţara frumoasă care 
se rostogolea, cu pădurile, câmpurile şi lacurile ei, sute şi sute 
de mile jur împrejur; oraşele şi satele risipite sub noi, ici, colo; 
profesorul care visa aplecat peste-o hartă întinsă pe măsuţa lui; 
pălăria lui Tom fâlfâind pe funia pe care-o pusese la uscat; şi-mi 
amintesc îndeosebi de-o pasăre care zbura alături de balon, la 
nici zece picioare distanţă, încercând să ţină pasul cu noi, dar 
pierzând mereu teren; şi mai ţin minte şi un tren care făcea 
acelaşi lucru colo jos pe pământ, lunecând printre copaci şi 
ferme şi scuipând câte un nor lung de fum negricios, apoi, în 
răstimpuri, câte un fumuleţ alb; multă vreme după ce dispărea 
fumuleţul ăsta, încât nici nu te mai gândeai la el, auzeai un 
şuierat stins — şuierul locomotivei. lar noi lăsam în urmă şi tren, 
şi pasăre, depărtându-ne fără să ne fie de loc greu. 

Tom, însă, era cam şifonat, căci ne spuse, mie şi lui Jim, că 
eram nişte ageamii. Apoi adăugă: 

— Să zicem că un artist pictează un vițel cafeniu şi un dulău 
cafeniu. Care-i lucrul ăl mai de seamă pe care trebuie să-l facă 
artistul? El trebuie să-i picteze aşa fel, încât să-i poţi deosebi 
unul de altul în clipa când îi priveşti, nu-i aşa? Nici vorbă că da. 
Ai vrea să se apuce să-i picteze în cafeniu pe-amândoi? Sigur că 


nu. E de-ajuns să-l picteze pe unul dintre ei în albastru, ca să nu 
te mai poţi înşela. Acelaşi lucru e şi cu hărţile. De-aia fiecare 
stat e pictat în altă culoare - nu ca să te-nşele, ci ca să te- 
mpiedice să te-nşeli tu însuţi. 

Pe mine, însă, judecata asta nu mă convinse. Şi nici pe Jim, 
căci spuse, scutur îmi din cap: 

— Păi, dom’ Tom, nu ştii ce zevzeci sunt pictorii? Aştepţi mult 
până-ndupleci pe ei recunoască un fapt. 


Ascult-aici, şi-ai să-ţi dai seama. Într-o zi vede Jim unul care 
pictează în ograda lui moş Hank Wilson şi se duce la el. Ce crezi 
că picta? Picta pe vaca aia tărcată cu cornul stâng rupt - ştii 
care. Jim întreabă pe el de ce o pictează, iar el răspunde că 
tabloul costă o sută de dolari când e gata. Atunci Jim spus la el 
că poate să capete toată vaca pentru cinşpe dolari. Dar, dom’ 
Tom, te rog să crezi, pictorul acela a scuturat din cap şi pictat 
mai departe. Zău, dom' Tom, pictorii n-au habar de nimic. 

Tom îşi pierdu răbdarea. (Am băgat de seamă că aşa se- 
ntâmplă totdeauna când cineva e pus în încurcătură într-o 
discuţie.) Ne spuse să ne ţinem gura, dacă vrem să ne meargă 
mai bine. Pe urmă, zărind un turn cu ceas în depărtare, luă 
binoclul şi privi într-acolo. Apoi se uită la ceapa lui de argint, şi 
iarăşi la turn şi ne spuse: 

— Ce nostim, orologiul ăla merge cu vreo oră mai repede. 

Şi-şi puse ceapa în buzunar. 

Deodată zări un alt orologiu: şi ăsta era c-o oră înainte. Tom 
nu mai înţelegea nimic. 

— Foarte curios! zice. Nu pricep. 

Şi, luând binoclul, căută un alt orologiu: bineînţeles că şi-ăsta 
era c-o oră înainte. Tom făcu nişte ochi mari de tot şi ne spuse, 
cu răsuflarea tăiată: 

— Dumnezeule! E longitudinea! 

Speriat din cale-afară, l-am întrebat: 

— Ce s-a mai întâmplat acum? 

— Păi, s-a întâmplat că balonul ăsta a trecut peste Illinois, 
Indiana şi Ohio cât ai zice „peşte”, şi a ajuns acum deasupra 
capătului răsăritean al Pennsylvaniei ori deasupra New York- 
ului, sau cam pe-acolo. 


— Tom Sawyer, nu se poate! 

— Ba da, se poate, e sigur. Am străbătut vreo cinşpe grade 
longitudine de când am plecat din St. Louis ieri după-amiază, iar 
orologiile alea merg perfect. Am zburat aproape opt sute de 
mile. 

Nu-mi venea să cred, dar am simţit că mă trec sudori reci. 
Ştiam din proprie experienţă că îţi trebuie cam două săptămâni 
ca să străbaţi pe-o plută distanţa asta, coborând pe Mississippi. 

Jim îşi scormonea creierii. 

— Dom' Tom —spuse el deodată —zici că orologiile alea merg 
bine? 

— Da, merg bine. 

— Dar ceasul matale nu merge şi el bine? 

— Merge bine la St. Louis, dar greşeşte c-o oră pe-a ici. 

— Dom’ Tom, vrei să spui că ora nu-i pretutindeni aceeaşi? 

— Păi sigur că nu-i pretutindeni aceeaşi! 

Jim rosti cu mâhnire în glas: 

— Pe Jim doare-n suflet când te-aude vorbind aşa, dom’ Tom, 
ba chiar i-e ruşine, fiindcă ştie ce creştere ai primit acasă. Da, 
dom' Tom, tuşa Polly ar muri de inimă rea să te-audă. 

Tom rămase înmărmurit. Se uita în tăcere la Jim, care urmă să 
vorbească: , 

— Dom' Tom, cine-adus pe oameni la St. Louis? Al de sus. 
Cine-adus pe oameni aici? Tot ăl de sus. Nu-s oare cu toţii 
odraslele lui? Sigur că da. Păi, atunci, cum o să facă 
descremenare între unii şi alţii? 

— Descremenare! În viaţa mea n-am pomenit atâta ignoranță. 
Nu-i nicio discriminare. Când ăl de sus te-a făcut pe tine şi pe 
alţii ca tine negri, iar pe ceilalţi ne-a făcut albi, cum numeşti tu 
asta? 

Jim pricepu şi rămase descumpănit. Nu ştia ce să răspundă. 
Tom spuse atunci: 

— Precum vezi, face discriminări când vrea el, dar în căzu' 
ăsta discriminarea nu vine de la Dumnezeu, ci de la om. Al de 
sus a făcut ziua şi-a făcut noaptea, dar n-a născocit orele şi nu 
le-a împărţit în lume. Omul a făcut asta. 

— Dom’ Tom, adevărat ce spui? Omul a făcut-o? 

— Sigur că da. 


— Cine i-a zis că poate? 

— Nimeni. N-a întrebat pe nimeni. ’ 

Jim chibzui o clipă şi spuse: 

— Asta-i prea de tot, zău. Jim n-ar fi îndrăznit aşa ceva. Dar 
unii oameni n-au frică de nimic, merg drept înainte, fără să le 
pese de ce se-ntâmplă. Va să zică, dom' Tom, totdeauna-i o 
deosebire de-o oră dintr-un loc în altul? 

— O oră? Nu! Pentru fiece grad de longitudine e o diferenţă 
de patru minute. Cinşpe fac o oră, treizeci fac două ore, şi aşa 
mai departe. Când e ora unu marţi dimineaţa în Anglia, la New 
York e luni ora opt seara. 

Jim se depărtă puţin, cu o mutră jignită. Văzându-l că scutură 
mereu din cap şi bombăne, m-am apropiat de el şi l-am bătut pe 
umăr şi pe picior, ca să-l ogoiesc și să-i sting năduful. 

— Dom' Tom să vorbeasc-aşa! izbucni el în cele din urmă. 
Marţi într-un loc şi luni în altul, dar în aceeaşi zi! Huck, nu-i cazu' 
să glumim aicea sus, unde suntem. Două zile într-o zi! Cum să 
vâri două zile într-una singură? Sau două ore într-o singură oră? 
Poţi să vâri doi negri în pielea unuia singur? Sau doi litri de 
whisky într-o carafă de-un litru? Păi, s-ar sparge carafa! Şi chiar 
de-ai putea să le-ndeşi, eu tot n-aş crede, Păi, uite, Huck, să 
zicem că marţi ar fi Anul nou: n-ai să-mi spui că-i Anul nou într- 
un loc, şi anul vechi într-alt loc! Ce-s bazaconiile astea? Jim nu 
poate să rabde aşa ceva! 

Şi începu să tremure, întunecându-se la faţă. 

— Ce mai e şi asta? zise Tom. Ce te-a apucat? 

Jim vorbi cu mare greutate: 

— Dom’ Tom, nu glumeşti, aşa-i? 

— Nu glumesc, zău. 

Jim mai tremură o dată şi spuse: 

— Atunci, lunea asta ar putea să fie ziua judecății de apoi, dar 
în Anglia n-ar fi luni, iar morţii n-ar fi chemaţi. Nu trebuie să 
mergem acolo, dom’ Tom. Rog întorci balonul... Vreau să fiu 
acolo unde... 

Deodată, am zărit ceva şi am sărit în picioare toţi trei, uitând 
de orice altceva. Tom vorbi cel dintâi: 

— Nu cumva e... Se opri ca să tragă aer în piept, apoi 
exclamă: Sigur că e! Oceanul! 


Eu şi Jim am rămas înmărmuriţi, cu răsuflarea tăiată, dar 
eram fericiţi, pentru că niciunul dintre noi nu văzuse vreodată 
oceanul, nici nu visase măcar să-l vadă. Tom bodogănea într- 
una: 

— Oceanul Atlantic... Atlanticul! Dumnezeule, ce frumos sună! 
Şi iată că-l vedem, e în faţa noastră! E prea grozav ca să fie 
adevărat! 

Pe urmă am zărit un nor de fum negru, iar când ne-am 
apropiat de el, am văzut că-i un oraş - un oraş mare de tot, c-un 
brâu gros de corăbii într-o latură. Ne-am întrebat dac-o fi New 
York-ul şi am început să ne ciondănim pe chestia asta, dar până 
să ne dumirim noi, oraşul a şi dispărut în urma noastră şi am 
rămas deasupra oceanului, zburând ca un uragan. Abia atunci 
ne-am venit în fire. 

Ne-am târât spre profesor şi ne-am milogit de el să ne-aducă 
înapoi pe pământ, dar dumnealui şi-a scos pistolul şi ne-a silit să 
batem în retragere, şi numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul 
nostru. 

Uscatul pierise aproape cu desăvârşire, nu se mai zărea decât 
o dungă subţire, ca un şarpe, undeva departe, la marginea apei, 
iar sub noi se întindea oceanul, milioane de mile de ocean, 
săltând şi coborând în valuri înspumate, pe care nu se vedeau 
decât vreo câteva corăbii, aplecându-se când pe-o parte când 
pe cealaltă şi vârându-şi în apă când prova când pupa. Dar n-a 
trecut mult şi n-am mai zărit nicio corabie; acum tot cerul şi tot 
oceanul erau ale noastre - loc mai întins şi mai pustiu ca ăsta nu 
s-a pomenit. 


CAPITOLUL IV 


Furtuna 


NE SIMŢEAM SINGURI, din ce în ce mai singuri. Sus era 
ditamai cerul, pustiu şi adânc; iar jos era oceanul, fără-o pânză 
pe el, numai şi numai valuri. De jur împrejurul nostru se întindea 
un cerc, în care cerul şi apa se întâlneau —un cerc grozav de 
mare, iar noi eram taman la mijlocul lui! Şi înaintam ca un foc în 
prerie, dar era totuna, fiindcă parcă rămâneam în mijlocul 
cercului ăluia. Nu-mi dădeam seama dacă ne depărtăm de el 
măcar c-un deget. Era ceva foarte ciudat şi de neînțeles, de te- 
apucau fiorii. 

Şi domnea pretutindeni o linişte atât de adâncă, încât am 
prins a vorbi în şoaptă. Ne simţeam însă din re în ce mai singuri 
şi mai speriaţi, încât până la urmă am amuţit de-a binelea. 
Şedeam acolo şi „chibzuiam”, cum zicea Jim, fără să scoatem o 
vorbă. 

Profesorul nu s-a clintit din loc până-n clipa când soarele a 
ajuns deasupra capetelor noastre. Pe urmă s-a sculat şi şi-a dus 
la ochi un soi de triunghi - Tom zicea că-i un „sextant” cu 
ajutorul căruia profesorul lua poziţia soarelui, ca să vadă cam pe 
unde se află balonul. Apoi făcu niscaiva socoteli, se uită într-o 
carte şi începu iar să bată câmpii. Ne spuse tot felul de aiureli, 
printre altele c-o să lase balonul să zboare-aşa, c-o sută pe oră, 
până pe la jumătatea după-amiezii de mâine, când o să coboare 
la Londra. Noi i-am răspuns c-o să-i fim recunoscători. Profesorul 
tocmai se depărta, dar, auzindu-ne, s-a întors cu faţa spre noi şi 
ne-a aruncat o privire rea —una din cele mai rele şi mai 
bănuitoare priviri pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. 

— Vreţi să mă părăsiţi! ne-a strigat el. Nu-ncercaţi să 
tăgăduiţi! 

Nu ştiam ce să-i răspundem, aşa c-am tăcut chitic, iar 
dumnealui s-a dus şi s-a aşezat, dar părea stăpânit de gândul 


acela. Din când în când ne spunea ceva, doar-doar ne-o sili să-i 
răspundem, dar noi nu scoteam o vorbă. 

Ni-era din ce în ce mai urât, iar cu începusem să simt că nu 
mai pot să rabd. A fost şi mai rău când a-nceput să se lase 
noaptea. Deodată, Tom mă ciupi şi-mi şopti la ureche: 

— Uite! 

M-am uitat şi am văzut că profesorul sorbea o duşcă dintr-o 
sticlă. Nu-mi plăcea chestia asta. Pe urmă mai bău o duşcă, şi 
nu trecu mult şi-ncepu să cânte. Acum era întuneric de-a 
binelea şi mirosea a furtună. Bătrânul cânta într-una, din ce în 
ce mai cu foc; se auzeau şi tunete, iar vântul prinse să geamă şi 
să bombăne printre frânghii. Ce mai, te apuca groaza! Era aşa 
de întuneric, că nu-l mai vedeam pe profesor, şi-am fi vrut să 
nici nu-l auzim, dar nu era chip. Deodată se linişti. Dar nu 
trecuseră nici zece minute de când tăcea, că noi am şi intrat la 
idee: am fi vrut să-l auzim iarăşi zbierând, ca să ne putem da 
seama unde se află. In lumina unui fulger, l-am văzut că-ncearcă 
să se ridice, dar s-a poticnit şi-a căzut. L-am auzit urlând în 
noapte: 

— Nu vor să meargă în Anglia! Foarte bine, o să schimb 
direcţia. Vor să mă părăsească. Sunt sigur! Ei bine, au să mă 
părăsească numaidecât! 

Era să mor auzind vorba asta. După aia s-a potolit din nou şi a 
rămas tăcut multă vreme. Eram îngrozit şi mi se părea că n-o să 
mai fulgere niciodată. Dar în cele din urmă a scăpărat un fulger 
şi iată că profesorul era acolo — l-am văzut târându-se de-a 
buşilea, la câţiva paşi de noi. Dumnezeule! Ce ochi avea! Dădu 
să-l înşface pe Tom, strigându-i: 

— Hai, sări peste bord! 

Se făcuse însă din nou întuneric-beznă, aşa că n-am putut 
vedea dacă-l prinsese sau nu pe Tom, care tăcea mâlc. 

Urmă încă o aşteptare lungă şi îngrozitoare, apoi fulgeră iar şi 
văzui capul lui Tom dispărând undeva în afara balonului, pe 
scara de frânghie care se bălăbănea în văzduh. Profesorul 
scoase un chiot şi sări după el, dar se făcu din nou întuneric, iar 
Jim gemu: 

— Bietul dom’ Tom, s-a zis cu el! 

Şi se repezi spre profesor, dar profesorul nu mai era acolo. 


Am auzit apoi două urlete înfricoşătoare, şi încă unul, ceva 
mai stins, urmat de-un al patrulea, foarte depărtat: 

— Bietul dom’ Tom! gemu din nou Jim. 

După aia s-a aşternut o tăcere de moarte, şi mi-am zis că va 
trebui să număr până la patru mii înainte de-a vedea iar un 
fulger. Când acesta căzu, l-am văzut pe Jim în genunchi, cu 
braţele pe dulap şi cu faţa ascunsă în palme — plângea, săracul! 
Până să-mi ridic eu privirea spre marginea nacelei, era din nou 
întuneric-beznă şi nu-mi părea de loc rău, mai bine să nu văd! 
Dar când mai fulgeră o dată, am băgat de seamă că pe scara 
aia se bălăbănea ceva în vânt: era Tom! 

— Urcă! l-am strigat. Urcă sus, Tom! 

Vocea lui era aşa de slabă, iar vântul vuia aşa de tare, că n- 
am putut auzi ce spunea Tom, dar cred că-ntreba dacă 
profesorul era sus. 

— Nu! i-am strigat eu. A căzut în ocean! Urcă! Te putem 
ajuta? 

Fireşte, toate astea pe întuneric. 

— Huck, la cine strigi aşa? 

— Strig la Tom. 

— Zău, Huck, cum vorbeşti aşa, când ştii că bietul dom’ 
Tom... 

Şi scoțând un țipăt înfricoşător, Jim îşi azvârli capul şi braţele 
în sus; apoi mai scoase un țipăt, căci chiar în clipa aia fulgerase, 
iar el îşi ridicase capul taman la timp ca să vadă faţa lui Tom, 
albă ca neaua, înălțându-se peste bord şi privindu-l drept în 
ochi. Jim credea, pasămite, că-i fantoma lui Tom... 

Tom se căţără peste bord, iar când Jim îşi dădu seama că era 
el, nu fantoma lui, îl îmbrăţişă şi-l alintă în fel şi chip — parcă şi- 
ar fi pierdut minţile, de bucurie. 

— De ce-ai aşteptat atâta, Tom? l-am întrebat eu. De ce nu te- 
ai întors numaidecât? 

— N-am avut curajul, Huck. Ştiam că s-a aruncat cineva după 
mine, dar nu ştiam cine anume, din pricina întunericului. Puteai 
să fii tu, sau Jim. 

Asta-i cu Tom Sawyer — totdeauna cugetă. Nu voise să se- 
ntoarcă la bord înainte de-a şti unde-i profesorul. 


Furtuna se dezlănţuise din plin: tuna ceva de speriat, 
fulgerele te orbeau, vântul cânta şi zbiera în cordaj, iar ploaia 
cădea cu nemiluita. O clipă nu-ţi puteai vedea nici mâna, iar în 
clipa următoare îţi puteai număra firele din mâneca hainei, ba 
mai zăreai şi valurile care săltau şi coborau necontenit prin 
perdeaua de ploaie. O furtună ca asta e ceva negrăit de frumos, 
dar nu-i cel mai nimerit s-o priveşti când eşti pierdut undeva în 
cer, iar tu eşti murat şi singurel, ba ai mai avut şi o moarte-n 
familie. 

Am stat ghemuiţi acolo în nacelă, vorbind în şoaptă despre 
bietul profesor. Ne părea rău de el, ne părea rău că oamenii-şi 
bătuseră joc de el şi-l prigoniseră, când de fapt săracul îşi 
dăduse toată osteneala pentru binele lor. Unde mai pui că n- 
avea niciun prieten, n-avea pe nimeni care să-l încurajeze şi să-l 
împiedice să-şi piardă minţile, tot cugetând atâta. În celălalt 
capăt al nacelei erau o mulţime de haine şi pături şi alte lucruri, 
dar ne-am zis că-i mai bine să-nfruntăm ploaia decât să ne mai 
vârâm nasul pe-acolo. 


CAPITOLUL V 


Uscatul 


AM ÎNCERCAT să ticluim niscaiva planuri, dar n-am putut 
cădea la nicio învoială. Eu şi cu Jim am fi vrut să facem cale- 
ntoarsă şi să ne-napoiem acasă, dar Tom socotea că, în zori, 
când o să vedem unde ne aflăm, o să fim aşa aproape de Anglia, 
c-am putea merge acolo, ca să ne-ntoarcem cu o corabie, 
lăudându-ne c-am făcut o călătorie straşnică. 

Pe la miezul nopţii, furtuna s-a potolit, iar luna a ieşit din nori 
şi a luminat oceanul. Atunci ne-am simţit ceva mai bine şi, fiind 
cam somnoroşi, ne-am întins pe dulapuri şi nu ne-am mai trezit 
până la răsăritul soarelui. Marea strălucea acum ca diamantele, 
era o vreme faină, iar hainele ni se uscară în curând. 

Ne-am dus să căutăm ceva de-ale gurii, dar ăl dintâi lucru pe 
care-l văzurăm fu o lumină slabă care pâlpâia intr-o busolă pusă 
sub un fel de capac. Tom ne spuse, cu nelinişte în glas: 

— Ştiţi, desigur, ce-nseamnă asta. Înseamnă că trebuie să 
stea cineva de veghe şi să conducă balonul, întocmai ca pe-o 
corabie, altminteri ar lua-o razna, ori încotro l-ar purta vântul. 

— Dar ce-a făcut de când... hm... de când am avut 
accidentul? l-am întrebat eu pe Tom. 

— A luat-o razna - mi-a răspuns el, cam tulburat. Acum e dus 
de-un vânt care-l mână spre sud-est. Şi nu ştim nici măcar de 
când ne duce aşa! 

Tom cârmi spre est, zicându-ne c-o să ţină balonul în direcţia 
asta pân-om găsi noi ceva de mâncare. Profesorul luase cu el tot 
ce şi-ar fi putut pofti un om - o aprovizionare clasa-ntâi. Lipsea 
doar laptele pentru cafea, dar în schimb aveam apă, şi o sobiţă 
cu cărbuni, şi lulele, şi trabuce, şi chibrituri, şi vin, şi lichior, care 
însă nu ne interesa, şi cărţi, şi hărţi, şi un acordeon, şi blănuri, şi 
pături, şi tot felul de fleacuri, ca de pildă mărgele şi giuvaericale 
de aramă, semn sigur - zicea Tom - că profesorul avea de gând 


să facă o vizită sălbaticilor. Am găsit acolo şi bani! Da, da, 
profesorul era bine chivernisit. 


După micul dejun, Tom ne învăţă pe mine şi pe Jim cum să 
mânuim cârma şi ne împărţi orele de cart la fiecare; când îşi 
sfârşi Tom cartul, i-am luat eu locul, iar el scoase niţică hârtie şi- 
un condei din lada profesorului şi întocmi o scrisoare către 
mătuşă-sa Polly, povestindu-i tot ce ni se întâmplase. Deasupra, 
scrise: „Pe firmament, în drum spre Anglia”. Împături scrisoarea, 
o pecetlui cu ceară roşie, scrise deasupra, cu litere mari, adresa 
destinatarului, apoi aceea a expeditorului: „De la Tom Sawyer, 
eronautul“. 

— Moş Nat Parsons, poştaşul, o să facă nişte ochi cât cepele 
când o să dea peste scrisoare —ne spuse el. 

— Tom Sawyer - i-am zis eu - ăsta nu-i un firmament, ci un 
balon. 

— A zis cineva că-i un firmament, deşteptule? 

— Păi, ai scris chiar tu, pe scrisoare. 

— Ei şi? Asta nu-nseamnă că balonu-i chiar firmamentul. 

— Eu credeam că asta voiai să spui. Dar atunci, ce-i un 
firmament? 

Am văzut numaidecât c-o băgase pe mânecă. Işi scormonea 
creierii, dar nu putea găsi niciun răspuns. Până la urmă spuse: 

— Nu ştiu, şi nimeni nu ştie. E doar o vorbă, însă o vorbă 
straşnică. N-ai să găseşti multe aşa grozave. Ba, cred că niciuna 
n-o întrece. 

— Zexe! Dar ce-nseamnă? Asta-i principalul! 

— Nu ştiu ce-nseamnă, îţi repet. E-o vorbă pe care oamenii o 
folosesc ca... ca... în line, ca podoabă. Nu-ţi pui horbotă la 
cămaşă ca să-ţi ţină de cald, nu-i aşa? 

— Fireşte că nu. 

— Totuşi unii îşi pun horbotă, nu-i aşa? 

— Aşa-i. 

— Ei bine, scrisoarea mea-i o cămaşă, iar firmamentul e 
horbota de pe ea. 

Puteam să jur că asta o să-l înfurie pe Jim, şi chiar aşa s-a- 
ntâmplat: 


— Uite ce, dom' Tom, n-are rost vorbeşti aşa, e mare păcat. 
Doar ştii că o scrisoare nu-i cămaşă, şi nici n-are horbotă. Nu-i 
loc pe ea pentru aşa ceva şi, chiar dac-ai pune, tot n-ar sta. 

— A, taci odată şi-aşteaptă pân-ai s-auzi ceva care-o să fie pe- 
nţelesul tău. 

— Păi, dom' Tom, n-ai să spui că nu ştiu ce-i aia o cămaşă, 
când, Dumnezeu mi-e martor, am tot spălat rufele acasă, de 
când... 

— Ti-am mai zis că asta n-are nicio legătură cu cămăşile. 
Voiam numai... 

— Păi, dom’ Tom, ai spus chiar matale că o scrisoare... 

— Vrei să mă scoţi din minţi? Ţine-ţi gura! Am făcut doar o 
metaforă. 

Cuvântul ăsta ne-a cam închis gura preţ de-un minut. Pe 
urmă, Jim spuse, cu oarecare sfială, căci îşi dădea seama că 
Tom era enervat: 

— Dom’ Tom, ce-i aia o metaforă? 

— O metaforă e... păi, o metaforă e o... o pildă. Văzând, însă, 
că nu ne-a convins, încercă altceva: Când spun „cioaca lângă 
cioacă zboară”, fac o metaforă... 

— Nu-i adevărat, dom’ Tom! Nu zboară împreună. Nu-s două 
păsări să semene mai mult la pene decât cioaca şi stăncuţa, dar 
dac-aştepţi să vezi pe ele zburând împreună, păi... 

— Uf! Lasă-ne-n pace! În căpăţâna ta nu intră nici măcar 
lucrurile cele mai simple. Nu mă mai plictisi! 

Jim fu bucuros să se-oprească. Era mulţumit la culme că-l 
pusese pe Tom în încurcătură. În clipa când Tom a-nceput să 
vorbească despre păsări, am fost sigur că-i pierdut, fiindcă Jim 
ştia mai multe despre păsări decât Tom şi cu mine laolaltă. 
Omorâse sute şi sute de păsări, şi numai aşa poţi ajunge să le 
cunoşti. Aşa fac şi ăi care scriu cărţi despre păsări; ei le iubesc 
atât de mult, încât ar fi în stare să rabde de foame şi să îndure 
orice fel de chinuri, ca să descopere o pasăre şi s-o omoare. 
Oamenii ăştia se numesc ornitologi. Aş fi putut să mă fac şi eu 
ornitolog, fiindcă mi-au fost totdeauna dragi păsările şi 
animalele. Pe vremea când am început să-nvăţ meseria asta, 
am zărit o dată o pasăre cocoţată pe-o cracă într-un copac înalt; 
stătea acolo, cu capul dat pe spate şi cu ciocul deschis, şi cânta, 


iar eu am tras în ea pe negândite. Pasărea a căzut de pe cracă, 
moale ca o cârpă, iar eu am alergat s-o culeg de pe jos, dar era 
moartă săraca şi-i simţeam cald trupşorul în palmă, iar capul i 
se rostogolea de parcă s-ar fi rupt gâtul. Peste ochi avea o 
pieliţă albă, iar într-o parte a capului se vedea un strop de sânge 
- altceva n-am mai putut vedea, din pricina lacrimilor. De- 
atunci, n-am mai omorât nicio făptură care nu-mi făcea vreun 
rău, şi n-o să omor niciodată. 

Acum, însă, eram furios pe chestia firmamentului ăluia. Voiam 
să ştiu ce-nseamnă. Am adus din nou vorba despre el, iar Tom 
se sili din răsputeri să mă lămurească, zicându-mi că atunci 
când cineva ţine un discurs grozav, ziarele scriu că aclamaţiile 
mulţimii fac să se cutremure firmamentul. Ziarele nu spuneau 
niciodată despre ce-i vorba, dar el, unul, socotea că-nseamnă 
pur şi simplu „colo sus“ sau cam aşa ceva. Explicaţia mi s-a 
părut destul de bună, aşa că m-am declarat mulţumit. Tom se 
arătă mulţumit la rându-i căci ne spuse, cu obişnuita lui voioşie: 

— E-n regulă, băieţi. Tot ce-a fost a trecut. Nu ştiu precis ce- 
iun firmament, dar când o s-ajungem la Londra o să-l facem să 
se cutremure, numai să nu uitaţi! 

Ne mai spuse că un eronaut e un tip care zboară cu balonul, şi 
că-i mult mai grozav să poţi scrie „Tom Sawyer eronautul“, 
decât „Tom Sawyer călătorul", şi c-o să ne meargă vestea în 
lumea-ntreagă dac-o să scăpăm cu viaţă. 

Pe la mijlocul după-amiezii am început să ne pregătim pentru 
aterizare. Ne simţeam bine şi tare mândri, şi ne uitam prin 
binoclu, ca nenea Columb când descoperea America. Dar nu 
vedeam decât oceanul. Dupăamiaza se scurse, iar soarele 
asfinţi, şi încă nu se zărea nicăieri uscatul. Ne întrebam ce putea 
să fie, dar, socotind c-o să fie bine până la urmă, am navigat 
mai departe spre est; ne-am urcat însă ceva mai sus, ca să nu 
ne ciocnim pe-ntuneric de vreo clopotniţă sau de vreun munte. 

Până la miezul nopţii am fost eu de cart, pe urmă a fost de 
cart Jim. Tom, însă, a rămas treaz toată noaptea, fiindcă zicea c- 
aşa fac căpitanii de vase când se-ndreaptă spre uscat: stau de 
veghe, fără să facă de cart. 

Când se lumină de ziuă, Jim scoase un chiot, iar noi am sărit 
în picioare şi am privit —ei bine, pământul era acolo! De jur 


împrejur, cât vedeai cu ochii, un şes întins şi gălbui. Cine ştie de 
când zburam deasupra lui?! Nu se zăreau copaci, nici dealuri, 
nici stânci, nici oraşe, iar Tom şi Jim crezură chiar că-i marea. 
Marea, pe vreme senină. Zburam, însă, atât de sus, încât chiar 
dac-ar fi fost marea, tot aşa netedă ar li arătat, fie ea cât de 
furtunoasă. 

Aţâţaţi la culme, ne-am uitat prin binoclu, doar-doar om zări 
Londra, dar nici urmă de ea sau de vreo altă aşezare 
omenească. Nici măcar vreun lac sau vreun râu nu se zărea. 
Tom rămase paf. Nu asta era, cică, ideea lui despre Anglia. El 
crezuse totdeauna că Anglia seamănă cu America. Ne spuse de- 
asemenea c-ar fi bine să ne luăm micul dejun, şi pe urmă să 
coborâm şi să-ntrebăm care-i drumul ăl mai scurt spre Londra. 
Am luat doar o gustare, fiindcă eram tare nerăbdători, în vreme 
ce coboram pieziş, am simţit că se face mai cald, aşa că-n 
curând am lepădat blănurile. Dar era din ce în ce mai cald, mult 
prea cald. Acum eram aproape de tot, şi ardea pielea pe noi! 

Ne-am oprit la mai puţin de zece metri de pământ. Dacă se 
poate spune că nisipu-i pământ, căci nu se vedea altceva decât 
nisip curat. Tom şi cu mine am coborât pe scara de frânghie şi- 
am alergat câţiva paşi ca să ne dezmorţim picioarele, ceea ce 
ne-a făcut bine, adică ne-a făcut bine să ne mişcăm puţin, dar 
nisipul ne ardea tălpile de parcă-am fi călcat pe jăratic. Pe urmă 
am văzut că se-apropie cineva şi am pornit să-i ieşim în 
întâmpinare, dar am auzit zbieretele lui Jim şi, întorcându-ne cu 
faţa într-acolo, l-am văzut - ţopăia şi zbiera, făcându-ne semne 
disperate. Nu înţelegeam ce spune, dar ne-am speriat şi am 
alergat înapoi spre balon, în vârful picioarelor. Când am ajuns 
destul de aproape, am desluşit vorbele lui şi mi-a îngheţat 
sângele-n vine: 

— Fugiţi! Fugiţi dacă vreţi să scăpaţi cu viaţă! E un leu! Îl văz 
prin ochean! Fugiţi, băieţi! Alergaţi cât puteţi mai iute! A scăpat 
din menajerie, şi nu-i nimeni să-l oprească! 

Tom a zbughit-o, dar mie mi se muiaseră picioarele. Simţeam 
că, mă-năbuş, cum se-ntâmplă într-un vis, când o fantomă 
înaintează spre tine. 

Tom ajunse la scară, se căţără până pe la jumătatea ei şi mă 
aşteptă, iar în clipa când am pus şi eu piciorul, i-a strigat lui Jim 


să înalțe balonul. Jim, însă, îşi pierduse capul de-a binelea şi nu 
mai ştia cum se-nalţă un balon. Tom se căţără mai sus, 
spunându-mi să-l urmez, dar leul se apropia scoțând câte un 
răget cumplit la fiece săritură, iar picioarele îmi tremurau aşa de 
tare, încât nu-ndrăzneam să-mi scot vreunul din scară, de 
teamă să nu mi se moaie celălalt sub mine. 

Tom ajunse curând în nacelă şi izbuti să salte un pic balonul, 
apoi îl opri din nou, când marginea scării fu la vreo zece sau 
douăsprezece picioare deasupra pământului. Acum, leul făcea 
tărăboi chiar sub mine, sărind după scară, gata-gata s-o apuce, 
la numai un deget de ea, cum mi se părea mie. Dar chiar şi-aşa, 
era o plăcere să te ştii la adăpost de ghearele lui: pe-o parte mă 
simţeam bine şi fericit, deşi pe cealaltă parte mă simţeam prost 
şi nefericit, stând spânzurat acolo, fără niciun ajutor şi fără 
putinţa de a mă căţăra mai sus. Rareori are cineva ocazia să 
încerce nişte simţăminte atât de amestecate, şi nici nu-i de 
recomandat să le-ncerce. 

Tom mă-ntrebă ce cred c-ar fi mai nimerit să facă, dar eu n- 
aveam habar. Mă-ntrebă dacă m-aş putea ţine aşa, în vreme ce 
el ar îndrepta balonul spre un loc mai sigur, lăsându-l în urmă pe 
leu. l-am zis e a aş fi în stare, dacă balonul n-ar zbura mai sus 
decât acum, căci dac-ar zbura, mi-aş pierde capul şi-aş cădea, 
cu siguranţă. 

— Ţine-te bine! îmi strigă el atunci şi dădu drumul balonului. 

— Nu aşa repede, că ameţesc! Am zbierat eu. 

Pornise cu viteza unui tren expres, dar la auzul acestor vorbe 
încetini, încât acum parcă lunecam deasupra nisipului; cu toate 
astea, încă mi se-nvârtea capul, căci nu-i plăcut să vezi cum 
toate cele lunecă sub tine, aşa, pe tăcute. 

Dar în curând se auzi destul zgomot, căci leul ne ajunse din 
urmă, iar zgomotul ăsta atrase şi alţi lei - îi puteai vedea venind 
la trap din toate direcţiile. 

Nu peste multă vreme am zărit vreo două duzini sub mine: 
săreau după scară, muşcându-se unii pe alţii şi scoțând nişte 
răgete înfiorătoare. Dar noi lunecam mai departe deasupra 
nisipului, în vreme ce dumnealor făceau tot ce puteau ca să ne- 
ajute să nu uităm însemnătatea momentului. Pe urmă sosiră şi 


alte jivine, fără nicio invitaţie, încât colo jos se stârni o mare 
tevatură. 

Ne-am dat seama că planul nostru era greşit. Nu puteam să 
scăpăm de ei în ritmul ăsta, iar eu n-aveam cum să rezist la 
nesfârşit. După ce chibzui o clipă, lui Tom îi veni o altă idee: să 
tragă-ntr-un leu cu pistolul şi apoi să se depărteze, în timp ce 
ceilalţi s-ar fi oprit ca să-şi dispute hoitul. Tom opri aşadar 
balonul şi trase, apoi porni mai departe, lăsând fiarele să se 
sfâşie între ele. După ce ne-am depărtat cu vreun sfert de milă, 
Tom şi Jim m-au ajutat să mă caţăr la bord. Dar când să zicem şi 
noi c-am scăpat, banda aia era din nou gata de atac. Numai că, 
văzând leii că plecasem cu-adevărat şi că nu ne mai puteau 
prinde, se aşezară pe dosuri şi se uitară la noi cu nişte ochi atât 
de dezamăgiţi, că-ţi venea să le plângi de milă, dacă priveai 
lucrurile din punctul /or de vedere. 


CAPITOLUL VI 


O caravană 


MĂ SIMŢEAM ATÂT DE SLĂBIT, încât nu doream altceva decât 
să mă-ntind puţin. Drept care m-am târât spre un dulap şi m-am 
lungit deasupra. Numai că-ntr-un cuptor ca ăla e cam greu să-ți 
recapeţi puterile. Din fericire, Tom îi dădu ordin lui Jim să înalțe 
balonul. 

A trebuit să urcăm preţ de-o milă până să dăm peste un 
vânticel răcoros şi plăcut, aşa că-n curând mi-am venit în fire. 
Tom şedea şi chibzuia liniştit, când deodată sări în picioare şi 
spuse: 

— Pun rămăşag unu contra o mie că ştiu unde ne aflăm. 
Zburăm deasupra Saharei celei mari, sunt sigur de asta! 

Era atât de aţâţat, că nu putea sta locului. Eu, însă, nu eram 
de loc aţâţat, aşa că i-am zis: 

— Dar Sahara asta unde e? În Anglia sau în Scoţia? 

— Nici în una, nici în alta. E-n Africa. 

Jim făcu nişte ochi cât cepele şi privi peste bord cu mare 
interes, fiindcă de-acolo veniseră strămoşii lui. Eu, unul, nu prea 
credeam că-i adevărat. Nu puteam, ce vreţi?! Prea era departe 
ca să fi putut ajunge noi taman acolo. 

Dar Tom era mândru de găselniţa lui şi zicea că leii şi nisipul 
n-au cum să-nsemne altceva decât deşertul cel mare. Mai 
spunea că şi-ar fi putut da seama de asta chiar înainte de-am 
zărit uscatul, dacă s-ar fi gândit la ceva. lar când l-am întrebat la 
ce anume, mi-a răspuns: 

— La ceasurile astea. Ele-s cronometrele despre care se tot 
vorbeşte în cărţile navigatorilor. Unul din ele arată ora Grinvici- 
ului, iar altul arată ora din St. Louis, întocmai ca ceasul meu. 
Când am plecat din St. Louis, ceasul meu şi ceasul ăsta arătau 
ora patru după-amiază, dar pe ălălalt ceas era ora zece noaptea. 
Ei bine, în partea asta a anului, soarele apune cam pe la şapte. 


M-am uitat ieri-seară la ceas şi-am văzut că era cinci jumate pe 
Grinvici şi unşpe jumate a.m. Pe ceasul meu şi pe ălălalt ceas. 
Vasăzică, soarele a răsărit, şi-a apus la orele arătate de ceasul 
meu la St. Louis, iar ceasul Grinvici a mers cu şase ore mai 
repede; dar noi am ajuns aşa de departe spre est, încât 
diferenţa dintre ceasul meu şi ceasul Grinvici revine acum la 
mai puţin de-o jumate de oră, adică am câştigat peste patru ore 
şi jumate. Asta-nseamnă că eram cât pe ce s-atingem 
longitudinea Irlandei, şi am fi atins-o curând dac-am fi mers 
drept. Dar noi n-am mers drept, ci ne-am depărtat mult, hăt 
spre sud-est, aşa că părerea mea e că ne aflăm în Africa. Uitaţi- 
vă pe harta asta! Vedeţi cum înaintează spre vest umărul 
Africii? Gândiţi-vă cât de repede am zburat! Dac-am fi mers 
drept spre est, am fi acum cu mult dincolo de Anglia. Fiţi atenţi 
amândoi, pe la amiază o să ne ridicăm în picioare, iar în clipa 
când n-o să mai aruncăm nicio umbră, ceasul ăsta Grinvici o să 
arate ora doişpe. Da, băieţi, cred c-am ajuns în Africa, şi-i 
grozav! 

Jim, care se uita în jos cu ocheanul, scutură din cap şi spuse: 

— Dom’ Tom, socot că pe undeva faci greşeală. Nu văzut încă 
niciun negru. 

— Asta nu-nseamnă nimic. Negrii nu trăiesc în deşert. Dar ce 
se vede acolo? la daţi-mi un binoclu! 

După ce privi îndelung, ne spuse că vedea un soi de frânghie 
neagră întinsă peste nisip, nu putea ghici însă ce anume era. l- 
am zis atunci: 

— Ei bine, cred că ai în sfârşit ocazia să afli unde-a ajuns 
balonul, fiindcă frânghia aia e mai mult ca sigur una din liniile de 
pe hartă care se numesc meridiane de longitudine. Am putea să 
coborâm ca să vedem ce număr poartă şi... 

— Uf, Huck Finn, în viaţa mea n-am pomenit un prost mai 
mare ca tine! Tu credeai că meridianele astea se-ntind pe 
pământ? 

— Tom Sawyer, ştii bine că ele-s trecute pe hartă, iar acu’ 
iată-le, poţi să le vezi cu ochii tăi! 

— Sigur că-s trecute pe hartă, dar asta nu-nseamnă nimic —n- 
ai să găseşti niciunul din ele pe pământ 

— Tom, eşti sigur? 


— Sigur de tot. 

— Atunci, harta asta minte iarăşi. În viaţa mea n-am văzut 
mincinos mai mare ca harta asta. 

Tom se supără din nou, dar eu eram pregătit să-l înfrunt. Cât 
despre Jim, se înflăcărase şi el, încât, era cât pe ce să 
izbucnească o nouă ceartă, dacă Tom n-ar fi lăsat din mână 
ocheanul şi n-ar fi zbierat, bătând din palme ca un nebun: 

— Cămile! Cămile! 

Eu şi Jim am apucat câte un binoclu şi ne-am uitat în jos. 

— Cămile, pe naiba! Am exclamat eu, dezamăgit. Sunt nişte 
păianjeni. 

— Păianjeni într-un deşert, zevzecule?! Păianjeni care umblă 
unul după altul? Nici nu ştii ce vorbeşti, Huck Finn, ba cred că n- 
ai pic de minte-n cap! Păi, nu ştii că ne aflăm la o milă-n văzduh 
şi că şirul ăla care se târăşte colo e la o depărtare de două-trei 
mile? Păianjeni? Dumnezeule! Păianjeni mari cât vacile? Poate 
că ai vrea să cobori să le mulgi? Numai că-s cămile. 

O caravană întreagă, asta e. O caravană lungă de-o milă. 

— Atunci, hai să coborâm şi să privim. Eu, unul, nu cred până 
nu văd cu ochii mei. 

— În regulă —zise Tom. 

Şi ne porunci să coborâm balonul. 

Cum coboram noi aşa, pieziş, în stratul de aer cald, ne-am 
putut da seama că erau într-adevăr nişte cămile, care înaintau 
într-un şir nesfârşit, cu baloturi legate pe spinările lor; iar lângă 
ele se vedeau vreo câteva sute de oameni, îmbrăcaţi în lungi 
halate albe şi cu un soi de şaluri cu ciucuri înfăşurate în jurul 
capetelor. 

Unii dintre ei erau înarmaţi cu nişte puşti lungi, iar alţii păreau 
neînarmaţi; unii călăreau, iar alţii mergeau pe jos. Tii, ce încet 
se mai târau! Şi era o căldură de te topea. Ne-am oprit cam la o 
sută de metri deasupra lor. Văzându-ne, oamenii ăia au scos 
nişte strigăte năprasnice, unii s-au trântit pe burtă, alţii au 
început să tragă cu puştile-n noi, iar ceilalţi s-au risipit care 
încotro. La fel şi cămilele. 

Ne-am dat seama că-i de rău, aşa c-am zburat cu o milă mai 
sus, la răcoare, şi i-am privit de-acolo. Le-a trebuit vreo oră ca 
să-şi adune la loc caravana şi să pornească la drum, dar am 


văzut prin ochean că erau cu ochii numai la noi. Ceva mai 
departe am zărit o movilă mare de nisip, pe care păreau să se 
mişte nişte oameni; în creştetul ei stătea un individ care-și ridica 
din când în când capul, ca şi cum i-ar fi pândit pe cei din 
caravană, sau poate pe noi —era greu de spus. Când caravana 
fu aproape de movila aceea, individul cobori de-a bușilea pe 
celălalt povârniş, spre oamenii şi caii care aşteptau acolo — 
acum îi vedeam bine. Oamenii, unii înarmaţi cu lăncii, alţii cu 
puşti lungi, încălecară grabnic şi se năpustiră valvârtej asupra 
caravanei. Peste-un minut, ambele tabere se ciocniră, 
învălmășindu-se, şi se auziră nişte împuşcături nemaipomenite, 
iar văzduhul se umplu de fum, încât abia-abia îi mai zăream pe 
ăi de se luptau. Cred că erau vreo şase sute, ţi se făcea şi frică 
să-i vezi. Pe urmă se despărţiră în grupuri, bătându-se cu 
ghearele şi cu dinţii, alergând de colo până colo şi căzând claie 
peste grămadă. De câte ori se risipea puţin fumul, vedeam morţi 
şi răniţi, iar de jur împrejur cămilele, care fugeau care încotro. 

În cele din urmă, tâlharii îşi dădură seama că n-au cum să 
iasă învingători, aşa că, la un semnal al căpeteniei lor, o luară la 
sănătoasa prin deşert. Ultimul apucă un copil şi-l aşeză în faţa 
lui pe cal, iar o femeie alergă după el, zbierând şi rugându-l să-i 
dea înapoi copilul. Tot alergând după fugar, se depărtase mult 
de ai ei. Dar degeaba, trebui să se lase păgubaşă. Am văzut-o 
cum se trânteşte-n nisip, acoperindu-şi faţa cu palmele. 

Tom apucă atunci cârma şi porni în direcţia ticălosului ăluia. 
Trecând în mare viteză deasupra lui, l-am răsturnat de pe cal, cu 
copil cu tot. Tâlharul era rău mototolit, dar copilul n-avea nimic, 
zăcea acolo dând din mâini şi din picioare ca un cărăbuş căzut 
pe spate care nu se poate-ntoarce pe partea ailaltă. Tâlharul 
porni şontâc-şontâc după cal, neştiind cine-l lovise — căci între 
timp noi ne înălţasem iarăşi, la vreo trei-patru sute de metri în 
văzduh. 

Credeam că femeia o să se ducă să-şi ia copilul, dar nici gând 
de-aşa ceva. Zăcând acolo, cu capul lăsat pe genunchi, nici nu 
văzuse isprava noastră, şi-şi închipuia desigur că tâlharul fugise 
cu copilul ei, pentru totdeauna. Femeia era acum la vreo 
jumătate de milă depărtare de oamenii ei. De aceea ne-am 
gândit c-am putea să coborâm lângă copil, care era cu vreun 


sfert de milă mai departe, şi să i-l aducem înapoi, înainte ca ăi 
din caravană să ne poată face vreun rău. Lasă că aveau destul 
de furcă, deocamdată, cu răniții. Am coborât aşadar şi am oprit 
balonul, iar Jim s-a dat jos pe scară şi a adus copilul —un copilaş 
drăgălaş şi durduliu, şi pe deasupra foarte vesel, deşi trecuse 
printr-o bătălie şi căzuse de pe cal. Ne-am îndreptat apoi spre 
maică-sa şi ne-am oprit în spatele ei, foarte aproape. Jim porni 
tiptil spre ea, iar când ajunse chiar în spatele ei, copilul începu 
să scâncească, aşa cum scâncesc copiii, iar femeia auzi şi, 
scoțând un chiot de bucurie, se repezi la copil şi-l luă în braţe, 
apoi îl lăsă jos şi-l luă în braţe pe Jim. Pe urmă îşi scoase de la 
gât un lănţug de aur şi-l puse la gâtul lui Jim, şi-l mai îmbrăţişă o 
dată, apoi ridică de jos copilul, suspinând şi binecuvântând într- 
una. Jim se căţără pe scara de frânghie, iar peste un minut eram 
din nou în văzduh. Cât despre femeie, se zgâia la noi, cu capul 
dat pe spate şi cu copilaşul agăţat pe după gâtul ei. Aşa a 
rămas, cu ochii la balonul care se depărta pe cer. 


CAPITOLUL VII 


Tom aduce laude puricelui 


— E AMIAZĂ! exclamă Tom. 

Şi chiar era. 

Umbra lui ajunsese cât o mică pată în jurul picioarelor. Ne-am 
uitat la ceasul ăl mare şi am văzut că-i aproape douăşpe, mai 
lipsea o nimica toată. Tom ne-a zis atunci că Londra-i fie la nord, 
fie la sud - judecând după vreme, după nisip şi după cămile, era 
la nord, foarte departe la nord, la o distanţă cam cât aceea 
dintre New York şi Mexico City. 

Jim îşi dădu cu părerea că balonu-i ăl mai rapid mijloc de 
transport din lume, poate doar unele păsări să-l întreacă, 
bunăoară porumbeii sălbatici, sau trenurile. 

Tom îi răspunse, însă, că citise într-o carte că trenurile din 
Anglia merg cu vreo sută de mile pe oră numai pe distanţe mici, 
iar cât despre păsări, niciuna nu putea să zboare aşa de repede 
—nici una afară de purice. 

— Purice? Păi, dom’ Tom, întâi că puricele nu-i pasăre, la 
drept vorbind... 

— Nu-i pasăre? Atunci, ce naiba e? 

— Nu ştiu, dom’ Tom, da’ cred că-i doar un animal. Ba nu, nici 
asta nu se poate spune, nu-i destul de mare ca să fie animal. O 
fi, cred, un gândac. Da, dom'le, asta e: un gândac. 

— Aş pune rămăşag că nu-i, dar să lăsăm asta. Ai zis „întâi”, 
acum spune care-i „al doilea”... 

— Păi, în al doilea rând, păsările e nişte făpturi care zboară 
departe, pe când puricele nu poate. 

— Nu poate, zici? Da’ tu ştii ce-i aia „departe”? Spune, dacă 
ştii! 

— Păi, e multe mile... oricine ştie asta. 

— Da, un om poate să meargă multe mile? 

— Da, dom'le, poate. 

— La fel ca un tren? 


— Da, dom'le, dacă-i dai răgaz. 

— Da’ un purice poate? 

— Păi, cred că da, dacă-i dai răgaz mai mare. 

— Ai început, cred, să-nțelegi că nu distanța contează, ci 
timpul pe care-l cheltuieşti ca s-o străbaţi. Este, sau nu? 

— Păi, cam aşa pare să fie, da' n-aş fi crezut, zău, dom' Tom! 

— E o chestie de proporţie, asta e. lar când măsori viteza unui 
lucru după mărimea lui, ce mai contează o pasăre, un om sau 
un tren pe lângă un purice? Omul cel mai sprinten nu poate s- 
alerge cu peste zece mile pe oră — nu mult mai mult decât de 
zece mii de ori lungimea lui. Dar în toate cărţile scrie că orice 
purice, chiar unul de categoria a treia, poate să sară de-o sută 
cincizeci de ori cât lungimea lui. Da, şi face câte cinci sărituri pe 
secundă, adică de şapte sute cincizeci de ori lungimea lui într-o 
singură secundă, fiindcă nu-şi pierde vremea oprindu-se ca să-şi 
ia avânt, ci sare numaidecât, după cum poţi vedea dacă-ncerci 
să pui degetul pe el. Am vorbit de-un purice obişnuit, de 
categoria a treia. Dar ia un purice italienesc, de categoria-ntâi, 
care-a fost toată viaţa lui favoritul nobilimii şi n-a ştiut niciodată 
ce-nseamnă nevoia, boala sau frigul: puricele ăla poate să sară 
de peste trei sute de ori lungimea lui şi să-şi păstreze toată ziua 
ritmul ăsta, de cinci salturi pe secundă, ceea ce face de o mie 
cinci sute de ori lungimea lui. Ei bine, să presupunem că un om 
ar putea să străbată într-o secundă de o mie cinci sute de ori 
lungimea lui, să zicem o milă şi jumătate. Ar însemna nouăzeci 
de mile pe minut, adică mult mai mult decât cinci mii de mile pe 
oră. Ce te faci cu omul tău acum? Da, şi cu pasărea ta, şi cu 
trenul tău, şi chiar cu balonul tău? Ele nu-s nimic pe lângă un 
purice! Un purice-i ca o cometă mititică. 

Jim era uluit din cale-afară, ca şi mine de altfel. 

— Cifrele astea-s adevărate, dom’ Tom? întrebă el. Nu 
glumeşti, şi nu minţi? 

— Sunt cu totul şi cu totul adevărate. 

— Atunci, tot respectul pentru purici, zău aşa. Pân-acu' n- 
aveam pic de respect pentru ei, sau aproape de loc, dar puricii-s 
vrednici de respect, recunosc, nu-i chip să tăgăduieşti asta. 

— Te cred şi eu! Puricii au mult mai mult bun simţ şi-s mult 
mai isteţi la minte decât oricare altă făptură. Bineînţeles, la 


proporţia lor. Poţi să-i înveţi aproape orice, iar ei învaţă mai 
repede decât orice făptură. Unii i-au pus în hamuri şi i-au învăţat 
să tragă cărucioare, în direcţia dorită. Alţii i-au învăţat să 
mărşăluiască şi să facă instrucţie ca nişte soldaţi, taman ca 
nişte soldaţi care execută ordinele primite. Da, puricii pot fi 
învăţaţi să facă tot felul de lucruri grele şi complicate. Închipuie- 
ţi c-ai putea să creşti purici mari cât un stat de om, făcând ca şi 
deşteptăciunea lor naturală să crească în chip corespunzător. Ce 
crezi că s-ar alege atunci din neamul omenesc? Un asemenea 
purice ar ajunge preşedintele Statelor Unite, n-ai putea să-l 
împiedici, cum nu poţi împiedica fulgerul să cadă. 

— Dumnezeule! Dom' Tom, Jim nu crezut că puricele aşa 
vrednic de laudă. Zău că nu ştiut! 

— E mai vrednic de laudă decât orice altă vietate, fie ea om 
sau animal, şi-i mai interesant decât toate. Oamenii vorbesc 
atâta despre puterea furnicii, a elefantului sau a locomotivei. 
Dar ele nu-s nimic pe lângă-un purice! Păi, puricele poate să 
ridice-un obiect de două sau de trei sute de ori mai greu decât 
dânsul. Nimeni nu-i în stare de-aşa ceva. Şi apoi puricele are 
idei, şi-i foarte original, şi nu se lasă dus de nas. Simţirea, sau 
judecata lui, sau ce naiba o fi, e cât se poate de sănătoasă şi de 
limpede, şi nu dă greş niciodată. Oamenii-şi închipuie că pentru 
un purice ei sunt cu toţii la fel. Nu-i adevărat. Sunt unii oameni 
de care puricele nu s-ar apropia, oricât ar fi de flămând. Eu, de 
pildă. N-am avut în viaţa mea un purice pe mine. 

— Dom’ Tom! 

— Zău aşa. Nu glumesc de loc. 

— Jim n-auzit aşa ceva de când este pe lume. 

Nici mie nu-mi venea să cred. Ca să ne convingem, am 
coborât şi-am luat din nisip niscaiva purici. Tom nu minţise: toţi 
puricii tăbărâră pe mine şi pe Jim, dar nici măcar unul nu veni la 
el. N-aveai cum să-ţi explici, dar aşa era, pur şi simplu aşa era. 
Tom ne mărturisi că totdeauna fusese aşa: puteau să fie în jurul 
lui şi-un milion de purici, şi tot l-ar fi lăsat în pace. 

Ne-am urcat până-n stratul de aer rece, ca să-ngheţe puricii, 
apoi ne-am întors în stratul de aer plăcut şi am plutit aşa, fără 
grabă, cu vreo douăzeci şi cinci de mile pe oră —viteza noastră 
din ultimele câteva ceasuri. O micşorasem, fiindcă pe măsură ce 


zăboveam în pustietatea asta paşnică şi tăcută, zorul şi 
zbuciumul se potoleau în noi şi ne simţeam din ce în ce mai 
mulţumiţi şi mai fericiţi, şi-o îndrăgeam din ce în ce mai mult. 
Acum hoinăream prin văzduh privind din când în când prin 
binoclu, citind alteori, sau trăgând câte un somn pe dulapurile 
alea. 

Parcă n-am mai fi fost aceiaşi oameni care, cu puţină vreme 
înainte, fuseseră atât de nerăbdători să vadă pământul şi să 
aterizeze. Nu ne mai era frică de loc. Ne deprinsesem cu balonul 
şi nu ne mai temeam, şi n-am mai fi vrut să fim nicăieri 
altundeva. Ne simţeam ca acasă. Parcă ne-am fi născut şi-am fi 
crescut în balon. Barem eu, unul, avusesem totdeauna în 
preajmă nişte oameni nesuferiţi, care mă cicăleau, şi mă 
muştruluiau, şi-mi căutau nod în papură, şi mă plictiseau, şi mă 
hărţuiau, şi mă sileau să fac ba una, ba alta, tot lucruri pe care 
n-aş fi vrut să le fac. lar dacă mă codeam sau făceam altceva, 
mă atingeau cu sfântul Niculaie, şi era vai de viaţa mea. Pe când 
aici, în cer, era atâta linişte, şi-atâta soare şi frumuseţe, şi- 
aveam haleală din belşug, şi dormeam pe săturate, şi vedeam 
tot felul de minunăţii, şi nu mă muştruluia şi nu mă beştelea 
nimeni, şi nu erau „oameni buni”, şi era mereu sărbătoare. Nu 
mă grăbeam de loc să plec de-acolo şi să mă-ntorc la civilizaţie. 
Una din pacostele civilizaţiei este că oricine primeşte o scrisoare 
c-o veste proastă, vine şi-ţi povesteşte tot, ca să te simţi şi tu 
prost. lar ziarele îţi aduc la cunoştinţă necazurile tuturor 
oamenilor din lumea-ntreagă, şi te mâhnesc şi te descurajează, 
încât viaţa ajunge o povară. Eu, unul, nu pot să sufăr ziarele şi 
scrisorile, iar dac-ar fi după mine, n-aş îngădui nimănui să-şi 
împărtăşească necazurile aşa, unor oameni pe care nici nu-i 
cunoaşte şi care trăiesc tocmai în celălalt capăt al lumii. Ei bine, 
într-un balon nu se-ntâmplă asemenea lucruri. De-aia, balonul e 
cel mai plăcut loc din câte există. 

După cină, ne-am odihnit. Era o noapte nemaipomenită. Luna 
lumina ca ziua —o lumină ceva mai blândă decât a soarelui. 
Odată, am zărit un leu întins pe nisip, parc-ar fi fost singur în 
toată lumea; umbra lui zăcea lângă el ca o pată de cerneală. 
Asta clar de lună, zic şi eu! 


Şedeam mai tot timpul întinşi pe spate şi sporovăiam, n- 
aveam chef să dormim. Tom zicea că, acum, suntem în „O mie 
şi una de nopţi”. Mai zicea că tocmai în locurile astea s-a- 
ntâmplat una din cele mai grozave poveşti istorisite în carte. Ne- 
am uitat în jos, ca să vedem, fiindcă nimic nu poate fi mai 
interesant decât locurile despre care se povesteşte-ntr-o carte. 
Povestea despre care vorbea Tom era cu un cămilar care-şi 
pierduse cămila. Rătăcind prin deşert, cămilarul întâlneşte un 
om şi-l întreabă: 

— N-ai dat, cumva, peste-o cămilă rătăcită? 

— Una chioară de ochiul stâng? 


— Da. 

— Una căreia-i lipseşte un dinte din faţă? 

— Da. 

— Una care șchiopătă pe laba stângă de dinapoi? 
— Da. 


— Una încărcată cu mei pe-o parte şi cu miere pe cealaltă? 

— Da, dar n-are rost să intri în atâtea detalii: asta-i cămila, şi 
mă cam grăbesc. Unde-ai zărit-o? 

— N-am văzut-o de fel —zice omul. 

— N-ai văzut-o? Dar atunci cum de poţi s-o descrii aşa de 
amănunţit? 

— Păi, pentru cel ce ştie cum să-şi folosească ochii, totul are o 
noimă; dar mai toţi oamenii au nişte ochi care nu le folosesc la 
nimic. Ştiu că a trecut o cămilă, pentru că i-am văzut urmele. 
Ştiu că şchiopăta pe laba stângă de dinapoi, pentru că urmele 
arătau că animalul călcase mai uşor pe laba aia, ca s-o cruţe. 
Ştiu că nu vede cu ochiul stâng, pentru c-a păscut iarbă doar pe 
partea dreaptă a drumului. Ştiu că şi-a pierdut un dinte din faţă, 
pentru că acolo unde-a muşcat am văzut urmele dinţilor. 
Furnicile mi-au spus că meiul a căzut dintr-o latură, iar muştele 
mi-au spus că mierea s-a scurs din cealaltă latură. Ştiu tot 
despre cămila dumitale, deşi n-am văzut-o niciodată... 

— Zi-i mai departe, dom’ Tom! exclamă Jim. E-o poveste 
grozavă. 

— Păi, asta a fost tot. 

— Tot? îngână Jim, uluit. Dar ce s-a-ntâmplat cu cămila? 

— Nu ştiu. 


— Dom' Tom, povestea nu spune? 

— Nu. 

Jim rămase pe gânduri câteva clipe, apoi spuse: 

— In viaţa mea n-auzit poveste mai năstruşnică. Se isprăveşte 
taman când ţi-a trezit interesul. Păi, dom’ Tom, o poveste care 
se poartă aşa n-are pic de minte!... N-ai idee, omul ăla şi-a găsit 
sau nu cămila? 

— N-am nicio idee. 

Vedeam şi eu că povestea n-are nicio noimă, dar n-aveam de 
gând să i-o spun lui Tom, fiindcă părea enervat de felul cum 
povestea făcuse fâs şi de faptul că Jim pusese degetul pe rană. 
Eu, unul, socot că nu-i frumos să dai într-un prieten când e la 
pământ. 

— Da tu ce crezi despre povestea asta? mă-ntrebă deodată 
Tom. 

A trebuit, fireşte, să-i spun adevărul, că şi mie mi s-a părut la 
fel ca lui Jim, o poveste fără noimă, care nici nu merita s-o spui, 
dacă se oprea aşa, taman la mijloc, şi n-ajungea nicăieri. 

Tom îşi lăsă bărbia în piept, dar, în loc să se-nfurie că-mi bat 
joc de povestea lui, păru doar să se-ntristeze, şi-mi zise: 

— Unii oameni au ochi să vadă, iar alţii nu văd nimic, întocmai 
cum spunea omul ăla. Dac-ar fi trecut nu o cămilă, ci un uragan 
pe lângă voi, tot n-aţi fi băgat de seamă, tâmpiţilor! 

Nu ştiu ce voia să spună cu asta. Era, cred, una din frazele lui 
aiurite, pe care ţi le trântea ori de câte ori era la ananghie şi nu 
vedea vreo ieşire. Dar nu-mi păsa. Pusesem degetul pe rana 
acelei poveşti, era limpede, nici Tom nu putea să tăgăduiască. 
lar faptul ăsta mărunt îl înfuria din cale-afară, oricât se străduia 
să pară că nu-i pasă. 


CAPITOLUL VIII 


Uite lacul, nu e lacul 


NE-AM LUAT micul dejun foarte devreme, apoi ne-am aşezat 
să privim deşertul, de sus. Era o vreme grozavă, deşi nu zburam 
la mare înălţime. Când zbori deasupra deşertului, trebuie să 
cobori din ce în ce mai mult, după ce apune soarele, fiindcă 
vremea se răceşte repede, încât ajungi, către zori, să zbori la 
numai câteva palme deasupra nisipului. 

Vedeam cum lunecă pe nisip umbra balonului. Din când în 
când ne uitam mai departe, să vedem dacă se mişcă ceva; apoi 
ne uitam iarăşi la umbra balonului. Deodată, am zărit dedesubt 
o sumedenie de oameni şi cămile, stând nemişcaţi de parc-ar fi 
dormit. 

Oprind motorul, ne-am tras înapoi puţin, ca să fim chiar 
deasupra lor, şi am văzut atunci că toţi erau morţi. Am îngheţat 
de frică şi am început să vorbim în şoaptă, ca la o 
înmormântare. Am coborât încetişor balonul, iar eu şi Tom ne- 
am dus să vedem despre ce-i vorba. Erau acolo o mulţime de 
bărbaţi, femei şi copii, uscați de soare, afumaţi şi zbârciţi, ca 
mumiile pe care ţi le-arată pozele din cărţi. Şi totuşi păreau doar 
nişte oameni adormiţi. 

Unii dintre ei, şi unele dintre cămile erau acoperiţi de nisip, 
dar numai în parte, căci nisipul era foarte subţire acolo, iar sub 
el era pietriş. Hainele putreziseră pe ei, încât dac-atingeai vreo 
zdreanţă, se rupea ca o pânză de păianjen. Tom socotea că 
zăceau acolo de ani de zile. 

Unii dintre oameni aveau lângă ei puşti ruginite, alţii săbii, şi 
mai toţi erau încinşi cu brâie de postav, în care erau înfipte 
pistoale cu plăsele de argint. Toate cămilele erau încărcate cu 
poveri, deşi baloturile plesniseră sau putreziseră, vărsându-şi în 
nisip conţinutul. Socotind că săbiile nu le mai puteau fi de folos 
morţilor, am luat fiecare câte o bucată, başca niscaiva pistoale. 
Am luat şi-o lădiţă, foarte frumoasă, (îi capacul înflorat. Pe urmă 


ne-am gândit să-i îngropăm pe morţi, dar nu era chip, fiindcă 
nisipul s-ar fi spulberat repede. 

Ne-am urcat în balon şi am zburat mai departe, lăsând în 
urmă locul acela. Ne gândeam că n-o să-i mai vedem niciodată 
pe nenorociţii ăia, în lumea asta. Şi ne-am întrebat cum de- 
ajunseseră acolo şi ce li se-ntâmplase, dar nu puteam ghici. 
Poate că se rătăciseră, şi umblaseră până li se isprăviseră 
merindea şi apa, şi atunci muriseră. Dar Tom era de părere că 
altceva trebuie să fi fost, deoarece nicio fiară sălbatică şi niciun 
vultur nu tăbărâseră asupra lor. Am renunţat să ghicim, zicându- 
ne că-i mai înţelept să ne scoatem din cap povestea asta: prea 
era tristă! Deschizând lădiţa, am găsit înăuntru o mulţime de 
giuvaeruri şi pietre preţioase, şi câteva văluri întocmai ca alea 
pe care le văzusem pe feţele femeilor moarte - văluri cu 
marginile prinse în nişte monezi de aur, necunoscute nouă. Ne- 
am întrebat dacă n-ar fi cazul să ne-ntoarcem ca să le dăm 
înapoi, dar Tom chibzui câteva clipe, apoi ne spuse: 

— Nu! Ţara asta e plină de tâlhari, care-ar sfârşi prin a găsi 
comoara. Şi atunci, păcatul ar cădea asupra noastră, fiindcă le- 
am scos în cale ispita. 

Cât despre mine, aş fi vrut să le fi luat toate bogăţiile alea, ca 
să nu mai rămână nicio ispită. 

Zăbovisem două ore în arşiţa din deşert, aşa că ni se făcuse o 
sete cumplită. Cum ne-am suit în balon, ne-am şi repezit la 
butoiul cu apă, dar apa era sălcie şi fierbinte, de-ţi ardea gura. 
N-am putut s-o bem, cu toate că era apă din Mississippi, cea mai 
bună apă din lume. Am scuturat butoiul, ca să despărţim apa de 
mâl, dar nici mâlul nu era mai bun. 

Văzând că n-avem ce bea, ne-a fost de-o sută de ori mai sete 
decât înainte. Ne venea să gâfâim cu limba scoasă, ca nişte 
câini. 

Tom ne porunci să privim cu luare-aminte de jur împrejur, 
fiindcă trebuia neapărat să găsim o oază, altfel cine ştie ce 
puteam păţi. Am luat aşadar binoclurile şi am privit, până ne-au 
amorţit braţele şi nu le-am mai putut ţine. Două-trei ore am tot 
privit far-a vedea altceva decât nisip şi iar nisip, deasupra căruia 
tremura aerul încins de arşiţă. Omul nu ştie ce-nseamnă să 
sufere cu-adevărat până nu-i însetat de-a binelea, într-un deşert 


în care-i sigur că n-o să mai găsească niciodată apă. În cele din 
urmă, simțind că nu mai pot să-ndur priveliştea acelor întinderi 
pârjolite, m-ara culcat pe dulap. 

Deodată, Tom a scos un strigăt: zărise apă! Un lac mare şi 
strălucitor, străjuit de palmieri ce se-aplecau somnoroşi 
deasupră-i, culcându-şi în apă umbrele firave, în viaţa mea n-am 
văzut ceva mai frumos. Era cam departe, dar distanţa nu- 
nsemna nimic pentru noi. Am pornit c-o sută pe oră, socotind c- 
o s-ajungem acolo în vreo şapte minute, dar locul rămânea la fel 
de departe, mereu: s-ar fi zis că nu ne puteam apropia de el. Şi 
deodată se risipi, ca unvis. 

Tom făcu nişte ochi cât cepele. 

— Băieți, a fost un miraj! Ne spuse el, parcă bucuros. 

Eu, unul, nu vedeam niciun temei de bucurie, aşa că i-am zis: 

— Tot ce se poate. Nu-mi pasă cum se numeşte apa aia, 
vreau doar să ştiu ce s-a-ntâmplat cu ea. 

Jim tremura tot şi nu mai putea scoate-o vorbă de speriat ce 
era, deşi ar fi pus şi el aceeaşi întrebare dac-ar fi avut glas. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ea? îngână Tom. Păi, vezi c-a dispărut. 

— Ştiu, dar unde-anume s-a dus? 

Tom mă privi dispreţuitor şi-mi zise; 

— Ascultă, Huck Finn, unde să se ducă? Tu nu ştii ce-i aia un 
miraj? 

— Nu, nu ştiu. Ce e? 

— Nu-i decât o închipuire. Nimic altceva. 

Chestia asta m-a cam enervat, aşa că i-am zis: 

— Ce rost are să-mi vorbeşti aşa, Tom Sawyer? Doar am văzut 
cu ochii mei lacul... 

— i s-a părut numai. 

— Nu mi s-a părut, ci l-am văzut aievea. 

— Îţi repet că nu l-ai văzut, fiindcă nu aveai ce vedea. 

La auzul acestor vorbe, Jim spuse cu un glas rugător şi mâhnit 
totodată: 

— Dom' Tom, nu se cade vorbeşti aşa! Nu primejduieşti doar 
pe matale, ci şi pielea noastră, întocmai aşa cum făcut Anania şi 


Safira?. Lacu’ era acolo! Văzut limpede, cum vă văd acum pe 
Huck şi pe matale. 

— Păi, şi el l-a văzut! Am zis eu. Ba chiar l-a văzut cel dintâi. 

— Da, dom' Tom, aşa-i, nu poţi tăgădui. Toţi am văzut, şi 
asta-i o dovadă că era acolo. 

— O dovadă? Ce fel de dovadă? 

— La fel ca dovezile aduse la trebunal sau în altă parte, dom' 
Tom. O persoană poate să fie beată sau distrată, şi să se-nșele. 
Doi oameni, tot aşa, dar când trei oameni văd ceva, nu se-nşală 
chiar dac-ar fi beţi. Ştii şi matale c-aşa e, dom’ Tom. 

— Nu ştiu de fel. Patru catralioane de oameni văd că soarele 
se mişcă zilnic de la un capăt la altul al bolţii cereşti. Dar 
dovedeşte oare asta că soarele se mişcă? 

— Sigur că da. Şi apoi, nu-i căzu' s-o dovedeşti. Niciun om cu 
scaun la cap nu se-ndoieşte de asta. Uite soarele, lunecă pe cer 
ca totdeauna! 

Tom se întoarse cu faţa spre mine şi-mi spuse: 

— Tu ce zici, soarele stă pe loc? 

— Tom Sawyer, ce rost are să pui o întrebare atât de 
prostească? Orice om care nu-i orb poate să vadă că nu stă pe 
loc. 

— Bine! oftă el. lată-mă pierdut în cer fără alţi tovarăşi decât 
doi dobitoci care nu ştiu mai mult decât ştia rectorul unei 
universităţi acu' trei sau patru sute de ani. 

Nu era frumos din partea lui să ne vorbească astfel. l-am şi 
spus-o: 

— Tom Sawyer, a-mproşca pe cineva cu noroi nu-nseamnă a 
discuta. 

— Dumnezeule, uite lacul ăla! exclamă Jim. Ei, dom' Tom, 
acu' ce mai spui? 

Și într-adevăr, am zărit din nou lacul, cu palmieri cu tot, 
întocmai cum îl zărisem mai înainte. 

— Acum te-ai convins, cred, Tom Sawyer —i-am zis. 

— Da, m-am convins că nu-i niciun lac —îmi răspunse el, cât 
se poate de calm. 


3 Anania şi Safira, personaje biblice: Anania, soţul Safirei, a murit pe loc după 
ce i-a minţit pe apostoli (n.t.). 


— Nu mai vorbi aşa, dom’ Tom, m-apucă groaza când te-aud. 
E aşa zăpuşeală, şi ţi-e aşa de sete, că ţi-ai pierdut minţile, dom’ 
Tom! Tii, da' ce frumos arată! Numai că nu ştiu ce-o să fac până 
o s-ajungem acolo, aşa mi-i de sete! 

— Păi, trebuie s-aştepţi. Dar degeaba aştepţi, fiindcă nu-i 
niciun lac. 

— Jim, nu-ţi lua ochii de la apa aia! l-am spus. Şi eu o să fac la 
fel. 

— Fii pe pace — mi-a răspuns Jim. N-o să-mi iau ochii de la ea, 
chiar să vreau. 

Am zburat mai departe spre lac, în mare viteză, dar lacul tot 
departe rămânea, până când deodată a dispărut iarăşi! Jim era 
cât pe ce să leşine. După ce-şi reveni puţin, spuse, gâfâind ca 
un peşte: 

— Dom’ Tom, e-o nălucă, zău! Şi nădăjduiesc să n-o mai 
vedem! A fost un lac, da' s-a-ntâmplat ceva şi-a murit, iar noi 
am văzut stafia lacului, am văzut-o de două ori, şi asta-i o 
dovadă! Deşertu-i bântuit de stafii, da, dom’ Tom! Hai s-o 
ştergem! Mai bine mor decât să ne mai prindă noaptea pe-aici, 
iar lacul ăla să vină să se tânguie în vreme ce noi dormim, fără 
să ştim ce primejdie ne paşte! 

— Ce  stafie, zevzecule?! Nu-i decât închipuirea ta, 
înfierbântată de arșiţă şi de sete. Dacă... la dă-mi ocheanul ăla! 

Mi-l smulse din mână şi-ncepu să privească, undeva la 
dreapta. 

— Văd un cârd de păsări — zise el. Nu mai e mult până la 
asfinţit, iar ele zboară ca albinele, încotrova. Sunt zorite — 
poate că se duc după hrană sau după apă. Vira la babord! Ţineţi 
cârma bine! Aşa... Mai încet acum. 

Am încetinit puţin, ca să nu le depăşim, şi-am zburat cale de 
vreun sfert de milă în urma lor. După vreo oră şi jumătate de 
zbor, ne-a cam pierit curajul, şi nu mai puteam de sete. 

— Unul din voi să ia ocheanul şi să vadă ce-i acolo, în faţa 
păsărilor! porunci Tom. 

Jim luă ocheanul şi se prăbuşi numaidecât, strigând: 

— lar e acolo, dom’ Tom! Jim simte că moare, fiindcă dacă 
vezi strigoi pentr-a treia oară, aşa se-ntâmplă! Mai bine nu mă 
suiam în balonu-ăsta! 


Vorbele lui Jim mă înfricoşară, fiindcă ştiam că-s adevărate şi 
c-aşa a fost totdeauna cu fantomele; nu m-am mai uitat nici eu 
prin ochean. Amândoi l-am rugat pe Tom să întoarcem balonul şi 
să pornim în altă direcţie, dar el n-a vrut şi ne-a zis că suntem 
nişte dobitoci ageamii şi superstiţioşi. 

„Lasă c-ai să vezi tu — i-am zis eu în gând — ai să-ţi primeşti 
tu pedeapsa într-o bună zi, dacă vorbeşti aşa despre fantome. 
Ele au să rabde, poate, o vreme, dar n-au să rabde o veşnicie, 
căci oricine le cunoaşte ştie că ele se supără lesne şi-s 
răzbunătoare din fire.“ 

Am stat aşa - eu şi Jim speriaţi, iar Tom trebăluind în tăcere. 
Deodată, Tom opri balonul şi ne zise: 

— la priviţi acum, nătărăilor! 

Am privit şi am văzut chiar sub noi o apă limpede, albastră şi 
adâncă, încreţită de vânt. Să te tot uiţi la ea! lar de jur împrejur, 
malurile erau acoperite cu iarbă, şi flori, şi pilcuri de copaci 
umbroşi, legaţi între ei cu plante agăţătoare. Totul părea atât de 
paşnic şi de plăcut, că-ţi venea să plângi de bucurie! 

Jim chiar izbucni în plâns şi-ncepu să ţopăie ca un nebun, căci 
îşi ieşise din minţi de bucurie. Fiind rândul meu să stau de cart, 
a trebuit să rămân la cârmă, dar Tom şi Jim coborâră şi băură pe 
săturate din apa aia, apoi îmi aduseră şi mie o găleată. Am 
gustat cu din multe bunătăţi la viaţa mea, dar nimic nu se poate 
asemui cu apa aia. 

Pe urmă au coborât din nou şi au înotat o ţâră. 

Tom veni apoi să mă schimbe, şi m-am dus şi eu să înot, cu 
Jim. lar când Jim îl înlocui pe Tom, am tras cu Tom o alergare de- 
o sută de metri, şi un mic meci de box, şi ne-am distrat de 
minune. Nu mai era aşa cald, fiindcă se însera, şi fiindcă ne 
scosesem şi hainele de pe noi. Hainele-s bune să le porţi la 
şcoală, şi-n oraş, şi la bal, dar n-are niciun rost să le porţi acolo 
unde nu-i civilizaţie şi nici alte asemenea încurcături şi belele. 

— Vin leii! Vin leii! Repede, dom’ Tom! Repede, Huck, dacă ţii 
la viaţă! 

Am luat-o la fugă, aşa goi cum eram, şi ne-am căţărat pe 
scara de frânghie. Jim îşi pierduse capul - totdeauna şi-l pierdea 
când se speria tare. Aşa şi acum, în loc să ridice niţeluş scara 
pentru ca leii să nu poată ajunge la ea, Jim apăsă pe-un mâner 


care făcu să se-nalţe balonul aşa de repede, că ne pomenirăm în 
văzduh înainte ca Jim să-şi vină în fire şi să vadă ce prostie 
făcuse. Atunci opri balonul, dar nu mai ştiu ce să facă, aşa c-am 
rămas acolo sus, de unde leii ni se păreau mici ca nişte căţeluşi. 
Şi pluteam în voia vântului. 

Tom se căţără până la cârmă şi-ncepu să manevreze balonul 
înapoi spre lac. Fiarele se adunaseră acolo ca la un miting, încât 
mi-am zis că şi Tom îşi pierduse minţile: doar ştia că mie mi-e 
frică să mă caţăr! Nu cumva avea de gând să mă azvârle printre 
lei şi tigri? 

Dar nu, Tom ştia bine ce face! După ce lăsă să coboare 
balonul până la vreo treizeci sau patruzeci de picioare deasupra 
lacului, îl opri chiar la mijloc şi-mi strigă: 

— Aruncă-te, sări! 

Am sărit ca o săgeată, cu picioarele-nainte, şi mi s-a părut că 
mă scufund vreun kilometru. Când am ieşit din nou la suprafaţă, 
Tom mi-a strigat: 


— Acum întinde-te pe spate şi fă pluta, până te odihneşti şi-ţi 
recapeţi curajul. Atunci o să las scara-n apă şi-o să te poţi căţăra 
pe bord. 

L-am ascultat, căci era o idee foarte deşteaptă: dacă Tom ar fi 
aterizat undeva pe nisip, fiarele alea ar fi venit şi ele, şi ne-ar fi 
fugărit aşa pân-aş fi căzut, mort de oboseală. 

Între timp, leii şi tigrii îşi împărţiseră hainele noastre, 
încercând să le facă bucăţi, ca să le-ajungă la toţi, dar se pare 
că nu prea se-nţelegeau, fiindcă unii din ei căutau să-şi ia o 
parte mai mare. A urmat o încăierare grozavă, o luptă cum n-am 
mai văzut. Cred că erau vreo cincizeci de fiare, claie peste 
grămadă, şi răgeau şi se muşcau, cu labele şi cozile-n aer, de nu 
mai ştiai ale cui erau, iar nisipul şi blănurile zburau, nu alta! 
Când au sfârşit să se bată, câţiva erau morţi, alţii se târau 
şchiopătând, iar ceilalţi rămăseseră pe câmpul de bătălie, 
lingându-şi rănile sau uitându-se în sus, la noi, de parcă ne-ar fi 
poftit să coborâm ca s-avem şi noi parte de niţică distracţie, 
ceea ce nici nu ne trecea prin gând. 

Cât despre haine, nu mai erau acolo. Fiarele alea le 
înghiţiseră bucăţică cu bucăţică, şi cred că nu prea le tihnise, 


fiindcă aveau o mulţime de bumbi de alamă, iar în buzunare se 
găseau cuțite, şi foi de tutun, şi cuie, şi tibişir, şi bile, şi cârlige 
de undiţă, şi câte şi mai câte. Dar nu-mi păsa. Mă gândeam doar 
că nu ne mai rămăseseră decât hainele profesorului - un 
asortiment bogat, ce-i drept, dar nu prea convenabil pentru-a 
ieşi în lume la caz de nevoie, fiindcă, bunăoară, nădragii erau 
lungi ca nişte tunele, iar hainele tot aşa. Din fericire, aveam la 
bord tot ce-i trebuie unui croitor, iar Jim, care se pricepea la 
croitorie, ne zise c-o să ne pregătească-n curând vreo două 
costume pe măsură. 


CAPITOLUL IX 


Tom predică despre deşert 


NE-AM GÂNDIT să coborâm totuşi pentru un minut, şi iată de 
ce: aproape toate proviziile profesorului erau puse în cutii de 
conserve, potrivit unei noi invenţii de curând născocite de 
cineva. Când îţi iei cu tine biftecul din Missouri şi-l duci taman 
în Sahara, trebuie să ai grijă să-l ţii la rece. De-aia, ne-am gândit 
să vedem cum stau lucrurile pe piaţa leilor. 

Manevrând scara de frânghie, am coborât pân-am ajuns drept 
deasupra fiarelor, pe urmă-am lăsat în jos o funie cu laţ şi am 
agăţat un leu mort, unul mititel, precum şi-un pui de tigru. Pe ăi 
vii a trebuit să-i ţinem la distanţă c-un pistol, ca să nu se 
amestece-n treburile noastre. 

Am tăiat din amândoi câte o porţie de carne şi am aruncat 
restul, păstrând pieile. Pe urmă am pus în cârligele profesorului 
carnea proaspătă şi ne-am apucat să pescuim. Stând deasupra 
lacului, la o înălţime convenabilă, am prins o mulţime de peşti 
frumoşi ca-n basme. Apoi am cinat —o cină prima-ntâi: biftec de 
leu, antricot de tigru, peşte prăjit şi turte de mălai. Nu-mi doresc 
ceva mai bun decât asta. Ne-am încheiat cina cu niscai fructe, 
culese din vârful unui pom nemaipomenit de înalt şi foarte 
subţire, care n-avea nicio creangă de la rădăcină până-n creştet, 
unde se desfăşura ca un pămătuf. Era un palmier; ajunge să 
vezi un palmier, ca să-l recunoşti numaidecât, după poze. Am 
căutat nuci de cocos, dar palmierul ăsta n-avea niciuna. Avea 
doar un fel de ciorchini cu boabe groase, ca nişte struguri uriaşi, 
iar Tom zicea că-s curmale, fiindcă aşa erau descrise în „O mie 
şi una de nopţi” şi-n alte cărţi. Dar dacă erau, cumva, otrăvite? 
A trebuit s-aşteptăm puţin, ca să vedem dacă păsările le 
mănâncă. lar când am văzut că le mănâncă, le-am mâncat şi 
noi, şi ne-am lins pe buze. 

Intre timp, alte păsări veniseră să se-aşeze pe animalele 
moarte. Aveau mare curaj: erau în stare să înfulece labele unui 


leu mort, al cărui cap era ronţăit de-un leu viu. lar dacă leul o 
alunga, pasărea se-ntorcea peste-un minut, când leul era 
ocupat. 

Păsările veneau din toate părţile — le puteai zări prin ochean 
când erau prea departe ca să le deosebeşti cu ochiul liber. Tom 
spunea că ele nu simțeau după miros carnea, ci trebuiau s-o 
vadă. Aşa ochi mai zic şi eu! 

Tom mai spunea că de la o distanţă de cinci mile, un leu mort 
nu putea să pară mai mare decât unghia unui deget, şi se- 
ntreba cum de zăreau păsările un asemenea lucru mărunt? 

Faptul că un leu mânca un alt leu ni s-a părut ciudat şi 
nefiresc, dar ne-am spus că poate nu erau rude. Jim, însă, era de 
părere că asta nu contează. O scroafă — Zicea el — îşi mănâncă 
puii, iar un păianjen tot aşa; poate că şi leii or fi la fel de 
hapsâni, deşi nu chiar ca porcii şi păianjenii. Un leu nu şi-ar 
mânca tatăl, dacă l-ar cunoaşte, dar şi-ar hali cumnatul, dacă i- 
ar fi tare foame; iar pe soacră-sa ar păpa-o oricând. Cu 
presupunerile, însă, nu rezolvi nimic. Poţi să presupui mult şi 
bine, dar cu asta n-ajungi nicăieri. Aşa că ne-am lăsat păgubaşi. 

De obicei, nopţile în deşert sunt foarte liniştite, dar de data 
asta am avut muzică. O mulţime de jivine veniră la ospăț: nişte 
târâtoare lătrătoare, despre care Tom zicea că-s șacali, apoi 
nişte făpturi cu spinarea arcuită, despre care zicea că-s hiene. 
Animalele astea au făcut tărăboi toată noaptea. Privite în bătaia 
lunii, alcătuiau un tablou nemaipomenit. Ne-am legat balonul cu 
o frânghie de creştetul unui copac şi n-am stat să privim, ci ne- 
am culcat. Numai eu m-am trezit de vreo două-trei ori, ca să mă 
uit la animale şi s-ascult muzica. Era ca şi cum aş fi primit gratis 
un loc în faţă la o menajerie, încât ar fi fost o prostie să dorm şi 
să nu profit de ocazie —poate că alta nu mi se va ivi niciodată. 

In zori ne-am dus din nou la pescuit, pe urmă am trândăvit 
toată ziua pe o insulă, la umbra copacilor, stând de veghe pe 
rând, ca nu cumva vreunul din animalele alea să vină să-şi 
caute pe-acolo eronauţi pentru prânz. A doua zi urma să 
plecăm, dar n-am putut: prea era frumos aici! 

In ziua următoare, când ne-am luat zborul în direcţia est, ne- 
am uitat îndărăt şi am privit spre locul acela, până nu s-a mai 
văzut decât un punct în deşert. Era ca şi cum ne-am fi luat 


rămas bun de la un prieten pe care n-aveam să-l mai vedem 
niciodată. 

Jim era cufundat în gânduri. 

— Dom' Tom — spuse el deodată — cred că acum suntem 
aproape la marginea deşertului. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Păi, e la mintea cocoşului. Doar ştii de câtă vreme zburăm 
deasupra deşertului. Nu cred că mai are nisip. Mă mir c-a avut 
atâta. 

— E nisip cât vrei, n-avea tu grijă. 

— N-am grijă, dom' Tom, mă mir numai. Dumnezeu are nisip 
destul, nu mă-ndoiesc, dar n-o să facă risipă. Socot că deşertul 
ăsta a fost destul de mare pân-acum, şi că dacă s-ar întinde mai 
mult, ar fi risipă de nisip. 

— Fugi de-acolo! Păi, suntem abia la-nceputul deşertului... 
Statele Unite-s o ţară mare, nu-i aşa? Tu ce zici; Huck? 

— Da, nu cred că-i alta mai mare pe lume. 

— Ei bine, deşertul ăsta are cam aceeaşi formă ca şi Statele 
Unite, iar dacă l-ai întinde deasupra Statelor Unite, le-ar acoperi 
ca o pătură. Ar mai rămâne pe dinafară câte un colţişor, în 
Maine şi-n capătul de nord-vest, şi Florida, care-ar ieşi ca o 
codiţă de ţestoasă. Acu’ doi sau trei ani, am luat California de la 
mexicani, aşa că partea aia de coastă a Pacificului e-a noastră 
acum. Dac-ai întinde Sahara peste Statele Unite de la coasta 
Pacificului încoace, ar acoperi toată ţara şi ar intra în Atlantic, 
depăşind New York-ul cu vreo şase sute de mile. 

— Dumnezeule! Exclamai eu. Ai vreun document care să 
dovedească toate astea? 

— Da, uite-l chiar aici. L-am studiat cu atenţie. Priveşte: de la 
New York până la coasta Pacificului sunt 2.600 de mile. De la un 
capăt la altul, deşertul are 3.200 de mile. Statele Unite au o 
suprafaţă de 3.600.000 mile pătrate, iar deşertul, de 4.162.000 
mile pătrate. Poţi s-acoperi cu suprafaţa asta Statele Unite în 
întregime, iar sub marginile rămase poţi să-ndeşi Anglia, Scoţia, 
Islanda, Franţa, Danemarca şi Germania. Da, nenicule, poţi vâri 
toate ţările astea sub Sahara şi încă ţi-ar mai rămâne 2.000 de 
mile pătrate de nisip. 


— M-ai făcut praf, Tom! l-am zis. Păi asta dovedeşte că 
Dumnezeu şi-a dat cam aceeaşi osteneală ca să facă deşertul, 
câtă şi-a dat ca să facă Statele Unite şi toate celelalte ţări. 

— Ascultă, Huck — îmi spuse Jim — nu mai vorbi prostii! Eu 
cred că deşertul ăsta nici n-a fost făcut. 

la uită-te la el şi spune dacă n-am dreptate. La ce-i bun un 
deşert? La nimic. Nu-i chip să scoţi ceva din el. Nu-i aşa, Huck? 

— Cam aşa-i. 

— Nu-i aşa, dom’ Tom? 

— Cred că da. Continuă. 

— Păi, dacă un lucru nu foloseşte la nimic, înseamnă c-a fost 
făcut în zadar, nu-i aşa? 

— Așa-i. 

— Atunci, Dumnezeu face el ceva în zadar? la răspunde-mi 
mie. 

— Păi, nu, nu prea. 

— Atunci, cum să fi făcut el deşertul? 

— Zi-i mai departe. Cum se face c-a făcut deşertul? 

— Dom' Tom, cred că-i la fel ca atunci când faci o casă: 
rămâne totdeauna o grămadă de moloz. Ce faci cu el? Il iei şi-l 
arunci pe-un maidan, nu-i aşa? Ei bine, tocmai aşa a fost şi cu 
Sahara: n-a fost făcută, ci s-a nimerit să fie. 

Judecata lui Jim mi s-a părut foarte întemeiată, şi i-am şi spus- 
o. Tom i-a zis acelaşi lucru, dar a ţinut s-adauge că, din păcate, 
judecăţile nu-s decât teorii, iar teoriile nu dovedesc nimic, îţi 
dau doar un punct de sprijin, pe care te poţi odihni când ai 
obosit să tot cauţi ceva care nu se găseşte. 

— Teoriile mai au şi un alt neajuns - încheie Tom. Ele au pe 
undeva o crăpătură, dacă te uiţi cu atenţie o vezi. Aşa şi cu 
teoria asta a lui Jim. la gândiţi-vă câte miliarde de stele sunt pe 
lume. Cum de-au fost făcute doar atâtea câte sunt şi n-a mai 
rămas nicio grămadă de nisip? 

Jim îl înfruntă cu hotărâre: 

— Dar Calea Laptelui ce-i? Asta aş vrea să ştiu. Cei Calea 
Laptelui? la răspunde-mi! 

După părerea mea, era un argument-măciucă. E doar o 
părere, părerea mea, şi n-o vâr pe gât nimănui, dar am spus-o 
atunci şi o repet şi-acum: chestia cu Calea Laptelui era un 


argument-măciucă. În tot cazul, l-a făcut praf pe Tom Sawyer. N- 
a mai scos o vorbă. Avea mutra unuia care-a fost lovit în spinare 
c-un sac de cuie. A spus doar atâta, că decât să aibă de-a face 
cu oameni ca mine şi ca Jim, mai bine-ar purta discuţii c-o pisică 
de mare. Dar asemenea vorbe poate spune oricine, şi am băgat 
de seamă că le spune de obicei ăl de-a înghiţit un hap. 

Tom Sawyer era sătul de subiectul ăla, aşa că ne-am întors la 
discuţia despre mărimea deşertului. De ce-l comparam mai mult 
ba c-un lucru, ba cu altul, de-aceea ni se părea mai grozav şi 
mai nobil. Tot jonglând cu cifrele, Tom ajunse să spună că 
Sahara-i la fel de mare ca împărăţia Chinei, şi ne arătă cât loc 
ocupa împărăţia asta pe hartă şi-n lume. 

— Pe legea mea — exclamai eu, uimit — am auzit eu de multe 
ori vorbindu-se despre deşertul ăsta, dar abia acu' văd cât de 
important este. 

— Important? Sahara e importantă? Mă repezi Tom. Aşa 
judecă unii oameni. Dacă-un lucru-i mare, se cheamă că-i 
important. Atâta-i duce mintea. Ei nu văd altceva decât 
mărimea unui lucru. Păi, uită-te la Anglia. E una din ţările 
importante ale lumii, şi totuşi o poţi băga în buzunarul de la 
vestă al Chinei. Şi nu numai atât, dar ţi-ar veni al naibii de greu 
s-o găseşti după aia, când ai avea iarăşi nevoii' de ea... 

Am zărit deodată, în depărtare, un delușor, care parcă se- 
nălţa la capătul lumii. Tom amuţi şi, întinzând mâna spre 
ochean, privi o clipă, apoi spuse, aţâţat: 

— Asta el Taman dealul pe care-l căutam! Dacă nu mă-nşel, e 
dealul la care dervişul l-a adus pe omul căruia i-a arătat toate 
comorile. 

Ne-am uitat şi noi, iar Tom începu să ne istorisească o 
întâmplare din „O mie şi una de nopţi”. 


CAPITOLUL X 


Dealul comorilor 


CICĂ UN DERVIŞ umbla prin pustie, într-o zi cu arşiţă. 
Străbătuse o mie de mile şi era foarte sărac, şi flămând, abătut 
şi ostenit. Cam în locul peste care zburam noi acum, a întâlnit 
un cămilar c-o sută de cămile şi i-a cerut pomană. Dar cămilarul 
îi zise că n-are de unde să-i dea. 

„Nu-s ale dumitale cămilele?” îl întrebă dervişul. 

„Ba da, ale mele sunt.” 

„Ai datorii?” 

„Cine, eu? Nu.” 

„Păi, un om care are-o sută de cămile şi n-are datorii, e un om 
bogat, şi nu doar bogat, ci foarte bogat. Este?” 

Cămilarul recunoscu că aşa era. 

„Dumnezeu te-a făcut bogat — urmă dervişul. lar pe mine m- 
a făcut sărac. Dumnezeu îşi are temeiurile lui, temeiuri 
înțelepte, binecuvântat fie-i numele. Dar el a rânduit ca bogaţii 
să-i ajute pe săraci, şi o să-şi aducă aminte că ţi-ai întors faţa de 
la mine, semenul dunn laie în nevoie, şi atunci vei da 
socoteală.” 

Vorbele astea îl făcură să tremure pe cămilar, însă cum era 
din născare ahtiat de bani şi nu-i plăcea să dea nicio lăscaie, 
începu să se plângă că erau vremuri grele şi că, deşi primise 
bani buni pentru un transport până la Basora, se întorcea de- 
acolo fără încărcătură, aşa că nu se-alegea cu cine ştie ce de pe 
urma acestui drum. 

„Treaba dumitale - îi zise atunci dervişul. Dar cred că de data 
asta ai greşit, şi ai scăpat o ocazie mare.” 

Cămilarul voi, bineînţeles, să ştie ce fel de ocazie scăpase, 
căci se gândea că-i vorba poate de câştigat niscaiva bani. 
Alergă, aşadar, după derviş şi-l rugă stăruitor să se 
milostivească de el şi să-i spună. Dervişul sfârşi prin a-i face pe 
plac: 


„Vezi dealul de colo? îl întrebă el. Ei bine, dealul ăla ascunde 
toate comorile pământului, iar eu căutam un om de inimă 
deosebit de bun, nobil şi generos căruia să-i dau o alifie 
miraculoasă: punându-şi-o pe ochi, omul acela ar putea să vadă 
comorile şi să le scoată de-acolo.“ 

Pe cămilar îl trecură nădușelile. Începu să plângă şi să se 
roage şi, căzând în genunchi, îi spuse că el era omul de inimă 
căutat de derviş şi c-ar putea aduce o mie de martori gata să 
adeverească acest lucru. 

„Bine —îi răspunse dervişul. Dacă încărcăm cele-o sută de 
cămile, îmi dai mie o jumătate din ele?“ 

Cămilarul era aşa de încântat, că abia izbutea să se 
stăpânească. 

„S-a făcut!” zise el. 

Îşi strânseră, aşadar, mâinile ca să pecetluiască învoiala, iar 
dervişul îşi scoase din traistă alifia şi-i frecă ochiul drept 
cămilarului. Atunci dealul se deschise, iar cămilarul intră 
înăuntru şi văzu acolo grămezi de aur şi de giuvaeruri, 
strălucind de parcă toate stelele ar fi căzut din cer. 

Cămilarul şi dervişul încărcară cămilele cât putea duce 
fiecare. Apoi îşi luară rămas bun şi porniră fiecare cu câte 
cincizeci de cămile. Dar în curând cămilarul se întoarse în fugă 
şi-i spuse dervişului: 

„Dumneata nu trăieşti în lume şi n-ai cu-adevărat nevoie de 
tot ce-ai luat. Ce-ar fi să ai bunătatea să-mi dai zece din 
cămilele dumitale?“ 

„Bine —răspunse dervişul. Socot că ai dreptate.” 

Şi dându-i cele zece cămile, porni la drum cu celelalte 
patruzeci. Dar în curând cămilarul alergă iarăşi după el şi-i ceru, 
cu glas rugător, alte zece cămile, zicând că treizeci de cămile 
încărcate cu comori sunt de-ajuns pentru nevoile unui derviş, 
deoarece dervişii duc o viaţă foarte cumpătată, locuind pe unde- 
apucă şi neplătind mai nimic. 

Dar cu asta povestea nu s-a sfârşit. Câinele ăla de cămilar s-a 
întors de câteva ori, până şi-a recăpătat toate cele o sută de 
cămile. Atunci se arătă mulţumit şi plin de recunoştinţă, 
spunând că n-o să-l uite pe derviş cât o trăi, şi că nimeni nu mai 
fusese atât de bun şi de mărinimos cu el. Drept care îşi 


strânseră din nou mâinile şi se despărţiră, pornind fiecare în 
drumul lui. 

Dar nu trecură nici zece minute, şi cămilarul se întoarse în 
goana mare, îmboldit de-o nemulţumire. De data asta, porcul de 
câine voia ca dervişul să-i ungă şi celălalt ochi cu alifia lui. 

„De ce?“ îl întrebă dervişul. 

„Păi, ştii bine.” 

„Ce să ştiu?“ 

„Pe mine nu mă poţi păcăli — zise cămilarul. Încerci să-mi 
ascunzi ceva, știi dumneata... Dacă mi-aș unge şi celălalt ochi, 
aş putea să văd multe alte lucruri de preţ. Hai, te rog, pune-mi 
puţină alifie pe ochi." 

„Nu ţi-am ascuns nimic — îi răspunse dervişul. Dar vreau să-ţi 
spun ce s-ar întâmplă dacă ţi-aş pune alifie şi pe ochiul celălalt. 
Ţi-ai pierde vederea. Ai rămâne orb toată viaţa.” 

Dar ticălosul ăla nu voi să-l creadă. Nu, ci se milogi şi se 
smiorcăi, până când dervişul îşi deschise cutia şi-i spuse că n- 
are decât să-şi ungă singur ochiul. Ceea ce cămilarul şi făcu, şi, 
bineînţeles, orbi pe loc, aidoma unui liliac. 

Atunci, dervişul râse şi-i spuse, în bătaie de joc: 

„Adio, un om care nu vede n-are nevoie de giuvaeruri“. 

Şi o şterse cu cele o sută de cămile, lăsându-l pe omul acela 
să rătăcească, singur şi sărac, prin pustie, până la capătul zilelor 
sale. 

Jim spuse că povestea asta-i o pildă pentru el. 

— Da —zise Tom. Dar, ca multe alte pilde, ea nu foloseşte la 
nimic, pentru că lucrurile nu se întâmplă niciodată la fel, n-au 
cum să se repete. Când Hen Scovil a căzut prin horn şi şi-a frânt 
spinarea, toată lumea a zis c-o să fie o lecţie pentru el. Dar ce 
fel de lecţie a fost? La ce i-a folosit, când el nu se mai putea 
urca într-un horn şi nu mai avea de rupt nicio spinare? 

— Totuşi, dom’ Tom, e bine ca omul să-nveţe din sperienţă. 
Biblia zice că un copil care s-a ars o dată, fuge de foc. 

— Bine, nu zic că un lucru care se-ntâmplă de două ori nu 
serveşte drept lecţie. Sunt; multe lucruri de acest fel, iar ele te- 
nvaţă, aşa zicea, şi unchiul Abner. Dar mai sunt milioane de 
lucruri de celălalt fel - adică lucruri care nu se întâmplă la fel de 
două ori şi care, de aceea, nu-ţi folosesc la nimic, nu te-nvaţă 


mai mult decât te poate-nvăţa vărsatul de vânt. Când îl ai, nu-ți 
foloseşte la nimic să afli c-ar fi trebuit să fii vaccinat, şi n-are 
rost să te vaccinezi după aia, pentru că vărsatul nu vine decât o 
dată. Unchiul Abner mai zicea, însă, că omul care-a apucat o 
dată taurul de coadă, învaţă de-o sută de ori mai mult decât 
omul care n-a făcut treaba asta. Şi mai spunea că omul care a- 
ncercat să aducă-n casă o pisică, trăgând-o de coadă, a 
dobândit o experienţă care-i va fi totdeauna de folos. Dar să ştii, 
Jim, că unchiul Abner nu putea să-i sufere pe ăi care-ncearcă 
mereu să scoată o învăţătură din tot ce se-ntâmplă, oricare-ar 
fi... 

Jim, însă, adormise. Tom păru cam ruşinat, cum se-ntâmplă 
de obicei când vorbeşti frumos în faţa cuiva care crezi că te- 
admiră, dar deodată bagi de scamă c-a adormit. E urât lucru s- 
adormi aşa: dar cu cât mai frumos vorbeşte cineva, cu-atât e 
mai sigur că te-adoarme, încât, când stai să te gândeşti, 
amândoi sunt de vină, nu numai unul din ei. 

Jim începu să sforăie, uşurel mai întâi, apoi din ce în ce mai 
tare, scoțând vreo jumate duzină de zgomote groaznice, ca alea 
pe care le face apa când se scurge prin gaura unei căzi de baie. 
La urmă începu să tuşească, întocmai ca o vacă ce se-năbuşă. 
Când un om ajunge în faza asta, poate să trezească din somn pe 
cineva care locuieşte în celălalt capăt al străzii şi care-a luat o 
doză mare de opiu, deşi el însuşi n-aude nimic, ceea ce-i foarte 
ciudat, pentru că nasu-i doar la o şchioapă de urechi. Dar dacă 
scaperi un chibrit ca s-a prinzi o lumânare, fleacul ăla de zgomot 
e destul ca să-l trezească din somn. Aş dori să cunosc pricina 
acestei ciudăţenii, dar n-am impresia că-i chip s-o aflu. 

Aşadar, Jim sforăia de se cutremura tot deşertul şi ieşeau din 
vizuini jivinele, ca să vadă ce se-ntâmplă, clar el dormea mai 
departe, netulburat, deşi nimeni nu era mai aproape de gălăgia 
asta. Eu şi Tom zbieram şi urlam la el, dar degeaba! Ei bine, un 
mic zgomot fu de-ajuns ca să-l trezească — un zgomot cam 
neobişnuit, ce-i drept. Am stat şi m-am gândit bine, şi Tom la fel, 
şi-acu' sunt sigur că nu-i chip să ştii de ce omul care sforăie nu 
se-aude pe sine. 

Jim ne spuse că nu dormise, ci stătuse doar cu ochii închişi, ca 
să poată auzi mai bine. 


— Nu te-nvinuieşte nimeni c-ai dormit —îi zise Tom. 

lar vorbele astea îl făcură pe Jim să-i pară rău că nu-şi ţinuse 
gura. Era limpede că voia să schimbe vorba, fiindcă-ncepu să-l 
înjure pe cămilar, aşa cum face un om care-a fost prins cu mâţa- 
n sac şi caută să se lege de altcineva. Nu mai ştia cum să-l 
înjure pe cămilarul ăla, iar pe derviş nu mai ştia cum să-l laude, 
iar eu îi dădeam dreptate. Tom, însă, îi spuse: 

— Nu-s chiar aşa sigur. Spui că dervişul e un om mărinimos şi 
bun la suflet, dar eu nu prea văd să fie aşa. Nu s-a dus să caute- 
un alt derviş, cu care să-mpartă comoara. Dac-ar fi fost atât de 
mărinimos cum zici, de ce nu s-a dus singur să-şi umple 
buzunarele cu giuvaeruri? De ce nu s-a mulţumit cu asta? Nu, 
dumnealui căuta un om c-o sută de cămile! Ceea ce voia era să 
se care cu toată comoara. 

— Păi, dom’ Tom, dervişul ar fi vrut să împartă cinstit şi drept, 
căci a cerut cincizeci de cămile. 

— Fiindcă ştia bine c-o să le capete pe toate, până la urmă. 

— Dom' Tom, dar dervişul l-a prevenit pe cămilar c-o să 
orbească! 

— Da, pentru că-i cunoştea firea. Cămilarul era taman omul 
pe care-l căuta — un om care nu se încrede-n cuvântul nimănui 
şi nu crede-n cinstea nimănui, pentru că n-are nici el pic de 
cinste. Socot că mulţi oameni sunt la fel ca dervişul ăla. Ei înşală 
în dreapta şi-n stânga, dar lasă totdeauna să se creadă că 
victima s-a înşelat singură. Ei respectă mereu litera legii, aşa că 
nu-i chip să-i prinzi. Eí nu-şi pun niciodată alifie — a, nu, ar fi un 
păcat! — în schimb, se pricep să te facă să te ungi tu cu alifia, 
ca să orbeşti. Cred că dervişul şi cămilarul se potriveau de 
minune: un ticălos deştept şi dibaci, şi unul greu de cap şi 
ageamiu - dar amândoi ticăloşi! 

— Dom’ Tom, crezi c-o mai fi pe undeva în lume puţină alifie 
din aia? 

— Da, unchiul Abner zice că se găseşte. Cică ăi din New York 
ung cu ea ochii fermierilor, care văd atunci toate căile ferate din 
lume şi se duc să le ia. lar când îşi ung şi celălalt ochi, domnul 
din New York le zice adio şi se cară cu căile ferate... Uite dealul 
cu comori. Să coborâm! 


Am aterizat numaidecât, dar n-a fost chiar aşa de interesant 
cum credeam c-o să fie, pentru că n-am putut găsi locul pe unde 
ăia doi intraseră după comoară. Totuşi, era destul de interesant 
să vezi dealul în care se petrecuse o istorie atât de miraculoasă. 
Jim zicea că ar fi dat trei dolari ca să-l vază, iar eu l-am înţeles, 
fiindcă simţeam la fel. 

Deopotrivă de miraculos ni se părea, mie şi lui Jim, faptul că 
Tom fusese-n stare să-şi găsească, în ditamai ţară străină, 
drumul spre un deluşor ca ăsta şi să-l deosebească numaidecât 
de milioanele de dealuri asemănătoare. Şi asta fără nici un 
ajutor, ci numai şi numai datorită ştiinţei şi deşteptăciunii lui 
naturale. Am vorbit mult despre asta cu Jim. Dar n-am ajuns să 
pricepem cum de izbutise. Tom avea o minte fără pereche. Nu-i 
lipsea decât vârsta ca să-şi facă un nume egal cu acela al 
căpitanului Kidd sau al lui George Washington. Aş pune rămăşag 
că şi unuia şi altuia, cu toate calităţile lor, le-ar fi venit cam greu 
să găsească dealul ăla. Dar pentru Tom era o nimica toată: el a 
străbătut Sahara şi a pus degetul pe deal la fel de uşor cum ai 
găsi dumneata un negru într-un pâlc de îngeri. 

Am dat peste-o baltă cu apă sărată şi am scociorât sarea de 
pe margini, apoi am tăvălit în sare pielea leului şi pielea tigrului, 
ca să ţină până când Jim o să le poată argăsi. 


CAPITOLUL XI 


Furtuna de nisip 


AM HOINĂRIT O ZI-DOUĂ, şi pe urmă, tocmai când luna plină 
ieşea la orizont în celălalt capăt al deşertului, am zărit pe tipsia 
ei lată, de argint, un şir de mici siluete negre — parc-ar fi fost 
zugrăvite cu cerneală, așa de limpede le vedeai. Era o caravană. 

Am încetinit puţin şi am pornit într-acolo, deşi nu era în 
drumul nostru: doar aşa, ca să le ţinem tovărăşie. 

A doua zi dimineaţă, când soarele şi-a revărsat razele asupra 
deşertului, culcând umbrele lungi ale cămilelor pe nisipul de aur, 
ai fi zis că-s nişte cocostârci. Era o privelişte grozavă. Nu ne-am 
apropiat prea mult, căci ştiam acum că nu-i bine să sperii 
cămilele oamenilor şi să pui pe fugă o e caravană. În viaţa mea 
n-am văzut straie mai bogate şi de-o croială mai aleasă. Unii 
dintre şefi călăreau pe dromadere — primele pe care le vedeam; 
erau foarte înalte şi înaintau parcă pe catalige, scuturându-i 
zdravăn pe cei care le călăreau, de li se-ntorceau, cred, maţele 
pe dos. Dar şefilor le plăcea să călărească pe dromadere, care 
nu se compară cu cămilele în ce priveşte viteza. 

Pe la amiază, caravana făcu un popas de câteva ore, apoi 
porni iar la drum. Nu peste multă vreme, soarele începu să aibă 
o înfăţişare foarte ciudată. Parc-ar fi fost de acioaie, apoi se 
schimbă în aramă, pe urmă începu să semene c-o minge roşie 
ca sângele, iar aerul deveni fierbinte şi înăbuşitor. În curând, 
cerul se întunecă la apus, ca o negură deasă şi amenințătoare, 
cum se vede printr-o bucată de sticlă afumată. Uitându-ne în 
jos, am văzut că o mare zăpăceală pusese stăpânire pe 
caravană, ai cărei membri alergau care-ncotro, cuprinşi de 
panică. Pe urmă se trântiră toţi în nisip şi rămaseră nemişcaţi. 

în curând am văzut un fel de perete uriaş, care se-ntindea 
spre cer, ascunzând soarele şi apropiindu-se c-o viteză 
nemaipomenită. Am simţit atunci o briză uşoară, care se înteţi 
apoi, şfichiuindu-ne obrajii cu firicele de nisip fierbinte. 


— E-o furtună de nisip! ne strigă Tom. Întoarceţi-vă cu spatele 
la ea! 

Aşa am şi făcut. Peste câteva clipe, nisipul începu să ne 
izbească din plin; văzduhul era atât de încărcat cu nisip, că nu 
mai vedeam nimic. În cinci minute, nacela se umplu toată, iar 
noi stăteam îngropaţi în nisip până la bărbie, cu capetele afară, 
şi abia mai puteam răsufla. 

După un timp, furtuna începu că se moaie, şi am văzut cum 
peretele ăla uriaş se depărta prin deşert - te-apuca groaza când 
îl vedeai. Dezgropându-ne din nisip, ne-am uitat în jos şi n-am 
mai zărit caravana: acolo unde fusese mai înainte, nu mai era 
acum decât nisipul —un ocean de nisip, nemişcat şi tăcut. Toţi 
oamenii şi toate cămilele alea fuseseră îngropaţi de vii sub vreo 
trei metri de nisip, iar Tom socotea că s-ar putea să treacă mulţi 
ani până ca vântul să-i dezvelească, iar în tot acest timp 
prietenii lor nici n-au să ştie ce s-a-ntâmplat cu caravana. 

— Acum înţeleg ce-au păţit oamenii ăia, cărora le-am luat 
săbiile şi pistoalele - zise Tom. 

Da, acum era limpede ca lumina zilei: fuseseră îngropaţi de-o 
furtună de nisip, iar fiarele sălbatice nu putuseră ajunge până la 
ei, şi vântul îi dezvelise abia după ce se uscaseră de tot şi nu 
mai erau buni de mâncat. Soarta acelor oameni ne mâhnise rău, 
cel puţin aşa ni se păruse atunci, dar acum eram de-a dreptul 
zguduiţi de moartea caravanei. Înţelegeţi, ăia de-atunci ne erau 
cu totul străini, nu-i cunoşteam de fel (afară, poate de omul cu 
fetiţa), pe când acum era cu totul altceva. Zburasem o noapte- 
ntreagă şi aproape o zi deasupra caravanei ăsteia şi ajunsesem 
să ne împrietenim cu oamenii ei şi să-i cunoaştem într-o 
oarecare măsură. Am băgat de seamă că ăl mai sigur mijloc de- 
a afla dacă iubeşti sau urăşti pe cineva este să călătoreşti cu el. 
Aşa şi acum. Ne fuseseră simpatici încă de la-nceput, iar după 
ce-i însoţisem puţin, îi îndrăgisem şi mai mult. Pe măsură ce ne 
obişnuiam cu felul lor de-a fi, ne bucuram că-i întâlnisem în cale. 
Ajunsesem să-i cunoaştem atât de bine pe unii, încât le 
spuneam pe nume când vorbeam despre ei, parc-ar fi fost nişte 
prieteni, şi ni se părea foarte firesc, şi de loc nepoliticos din 
parte-ne, să renunţăm la „domnul” sau „doamna”. Nu erau, 
desigur, chiar numele lor, ci nişte nume date de noi, ca de pildă: 


Alicsander Robinson şi Adelina Robinson, colonelul Jacob 
McDougal şi Harryet McDougal, judele Jeremiah Butler şi fiică-sa 
Bushrod Butler. Mai toţi erau şefi deăi mari, cu iatagane, cu 
turbane şi cu straie de Mari Moguli. Cunoscându-i mai bine, nu le 
mai spuneam „domnul” sau „doamna”, ci pur şi simplu Alick, 
Addy, Jake, Hattie, Jerry, Buck şi-aşa mai departe. 

Cu cât iei parte la bucuriile şi la necazurile oamenilor, cu-atât 
îi îndrăgeşti mai mult. Asta se ştie. lar noi nu eram reci şi 
nepăsători, ca mai toţi drumeţii, ci eram prietenoşi şi sociabili 
din fire şi luam parte la tot ce se petrecea jos. Caravana se 
putea bizui pe noi în orice împrejurare. 

Când făceau popas, făceam şi noi, drept deasupra lor, în 
văzduh, la vreo câteva sute de metri. Când îşi luau masa, ne 
ospătam şi noi, bucuroşi de companie. lar noaptea, când Buck şi 
Addy şi-au serbat nunta, noi ne-am îmbrăcat în cele mai scrobite 
haine ale profesorului, ca să luăm parte la ceremonie, şi am tras 
şi-un mic dans colo sus. 

Dar cel mai mult te-apropie de oameni jalea şi suferinţa, iar o 
înmormântare care avu loc în zorii zilei următoare ne oferi acest 
prilej. Nu-l cunoşteam pe mort, dar n-avea nicio importanţă; 
ajungea că făcuse parte din caravană. Şi cred că lacrimi mai 
sincere decât cele pe care le-am vărsat noi de acolo, din 
văzduh, n-a vărsat nimeni. 

Da, despărţirea de caravana, asta a fost mult mai grea decât 
despărţirea de ceilalţi, care ne fuseseră străini şi care erau morţi 
de-atâta vreme. Pe ăştia îi cunoscusem încă în viaţă şi-i 
îndrăgisem, iar acum, văzând cum moartea ni-i răpeşte chiar 
sub ochii noştri, lăsându-ne singuri şi fără prieteni în mijlocul 
deşertului, ne-am jurat să nu ne mai împrietenim cu nimeni. 

Nu ne puteam opri să vorbim despre ei, căci ne veneau mereu 
în minte, întocmai aşa cum fuseseră în viaţă, când petreceam 
fericiţi laolaltă. Parcă vedeam şi-acum caravana înaintând prin 
deşert, cu  lăncile strălucind în soare; parcă vedeam 
dromaderele mişcându-se greoaie; parcă vedeam nunta şi 
înmormânta-rea. Dar cel mai adesea îi vedeam rugându-se, căci 
nimic nu-i putea împiedica să se roage: la chemarea muezinului, 
care suna de mai multe ori pe zi, oamenii se opreau locului, şi 
întorcându-şi faţa spre răsărit, îşi dădeau capul pe spate şi-şi 


întindeau braţele şi-ncepeau să se roage. De vreo patru-cinci ori 
pe zi se lăsau în genunchi şi atingeau nisipul cu fruntea. 

Dar n-avea rost să vorbim mereu despre ei, oricât ar fi fost de 
simpatici şi oricât ne-ar fi fost de dragi în viaţă, ca şi după 
moarte, pentru că asta nu ajuta la nimic, şi pentru că ne 
mâhnea prea din cale-afară. Jim spunea c-o să caute să ducă o 
viaţă cât mai neprihănită, ca să-i poată revedea într-o lume mai 
bună. Tom se abţinu să-i spună că ăia erau mahomedani - nu 
voia să-i spulbere iluziile, căci era şi-aşa destul de abătut. 

A doua zi dimineaţă, când ne-am trezit, eram ceva mai bine 
dispuşi: dormisem foarte bine, pentru că nisipul e culcuşul cel 
mai comod cu putinţă, şi nu pricep de ce persoanele care-şi pot 
permite un asemenea lux nu-l folosesc mai des. Nisipul e grozav 
şi ca lest: balonul nu fusese niciodată mai stabil ca acum. Tom 
era de părere că aveam vreo douăzeci de tone şi se-ntreba ce 
să facem cu atâta nisip: fiind un nisip bun, n-avea rost să-l 
aruncăm. 

— Dom’ Tom - îi spuse Jim —n-am putea să-l luăm cu noi 
acasă şi să-l vindem? Cât mai avem pân-acasă? 

— Depinde pe unde mergem. 

— Păi, nisipul se vinde la noi c-un sfert de dolar vagonul, iar 
noi avem, zici, douăzeci de tone. Cât ar face asta? 

— Cinci dolari. 

— Dom' Tom, atunci să ne-ntoarcem repede acasă! Ar veni 
peste-un dolar jumate de căciulă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Păi, în viaţa mea nu câştigat bani aşa de uşor! O pleaşcă, 
picată din cer fără pic de muncă! Hai să plecăm chiar acu', dom' 
Tom! 

Tom, însă, nici nu-l auzea, căci era dus pe gânduri. 

— Cinci dolari zici? îngână el peste câteva clipe. Păi, nisipul 
de-aici face... face o avere! 

— Cum aşa, dom’ Tom? Hai, spune te rog! 

— Păi, din clipa când oamenii au să ştie că-i nisip adevărat din 
deşertul Sahara, au să dorească să facă rost de puţin nisip dintr- 
ăsta, ca să-l pună într-o sticluţă pe-o etajeră, ca o curiozitate. 
Singurul lucru pe care-l avem de făcut este să vârâm nisipul în 


sticluţe şi să le vindem cu zece cenți bucata, în toată America. 
Avem în balonul ăsta nisip în valoare de zece mii de dolari. 

Eu şi Jim am sărit în sus şi-am chiuit de bucurie, dar Tom ne 
întrerupse: 

— Am putea face de câteva ori naveta între Statele Unite şi 
Sahara, pân-o să transportăm toată pustia şi o s-o vindem la noi. 
N-o să ne stea nimic împotrivă, fiindc-o să ne scoatem un 
brevet. 

— Dumnezeule! Exclamai eu. Păi, o să ajungem bogaţi ca 
Crisus, nu-i aşa, Tom? 

— Da. Vrei să spui ca Cresus. Dervişul care căuta în deluşorul 
ăla toate comorile din lume n-avea habar pe ce comoară calcă 
la fiece pas. Era mai orb decât cămilarul. 

— Dom’ Tom, cam cât de bogaţi o să fim? 

— Păi, încă nu prea ştiu. Trebuie calculat, şi nu-i lucru uşor, 
fiindcă avem de-nmulţit peste patru milioane de mile pătrate de 
nisip cu zece cenți sticluţa. 

Jim se posomori la auzul acestor vorbe şi spuse, scuturând din 
cap: 

— Dom’ Tom, n-o să putem face rost de-atâtea sticluţe, nici 
măcar un rege n-ar putea. Mai bine nu luăm tot nisipul, dom’ 
Tom, Sticluţele ruinează pe noi. 

Tom se cam întunecă şi el, tot pe chestia sticluţelor, credeam, 
dar mă-nşelam, căci, după ce rămase câteva clipe pe gânduri, 
ne spuse: 

— Băieți, nu merge! Trebuie să renunţăm. 

— De ce, Tom? 

— Din cauza taxelor. 

— Ce taxe, Tom? îl întrebai eu, nepricepând nimic. 

— Taxele vamale. Ori de câte ori treci o graniţă, adică 
marginea unei ţări, dai de-o vamă, unde funcţionarii guvernului 
vin şi-ţi cotrobăiesc prin bagaje şi te pun să plăteşti o taxă 
mare, iar dacă n-o plăteşti, îţi confiscă tot, aşa se cheamă, dar 
asta nu poate-nşela pe nimeni, fiindcă de fapt îţi bagă mâna-n 
buzunar. Dacă am încerca să cărăm tot nisipul ăsta până la noi 
acasă, am obosi trecând atâtea graniţe. Egiptul, Arabia, India şi 
aşa mai departe, toate ne-ar cere câte o taxă, aşa că vedeţi că 
nu putem merge pe-acolo. 


— Păi, Tom - i-am zis eu - am putea zbura pe deasupra 
graniţelor lor. Cum ar putea să ne-oprească? 

Tom mă privi cu mâhnire şi-mi spuse, pe un ton foarte grav: 

— Huck Finn, crezi c-ar fi cinstit? 

Nu i-am răspuns, fiindcă mi-e silă de întreruperile astea, iar el 
a urmat: 

— Nu putem merge nici pe celălalt drum. Dacă ne-am 
întoarce pe unde-am venit, am avea de-a face cu vama din New 
York, care-i mai afurisită decât toate vămile la un loc. S-ar lega 
de încărcătura noastră. 

— De ce? 

— Păi, fiindcă în America nu se cultivă nisip din Sahara, iar 
când e vorba de ceva care nu se poate cultiva acolo, taxa e de 
paişpe mii la sută. 

— Chestia asta n-are niciun rost, Tom Sawyer. 

— A zis cineva că are? De ce-mi vorbeşti aşa, Huck Finn? 
Înainte să mă-nvinuieşti c-am zis ceva, aşteaptă să zic. 

— Bine! Îmi pare rău şi mă căiesc. Zi-i mai departe. 

— Dom’ Tom — se amestecă în vorbă Jim — taxa aia se pune 
pe tot ce nu se poate cultiva la noi în America, fără nicio 
escepţie? 

— Da. 

— Dom’ Tom, binecuvântarea Domnului nu-i oare lucrul ăl mai 
de preţ din lume? 

— Este. 

— Nu se ridică oare pastorul în amvon ca s-o ceară pentru 
credincioşi? 

— Ba da. 

— Şi de unde vine ea? 

— Din cer. 

— Aşa-i, drăguţule, aşa-i, din cer vine, iar ceru-i o ţară străină. 
Ei şi? Pune careva vreo taxă pe binecuvântarea aia? 

— Nu, nu pune. 

— Sigur că nu. Aşa că e limpede că te-nşeli, dom’ Tom. N-ar 
pune ei o taxă pe-o biată marfă cum e nisipul, care nu-i 
obligator s-o aibă tot omul, când lasă fără taxă lucrul ăl mai de 
preţ din lumea asta, şi de care nu se poate nimeni lipsi. 


Tom Sawyer rămase cu gura căscată, dându-şi seama că Jim îl 
băgase-n cofă. Încercă totuşi să scape, zicând că ăia uitaseră să 
pună o taxă pe binecuvântări, dar c-au să-şi aducă aminte s-o 
voteze, la următoarea sesiune a Congresului... Dar simţea şi el 
că era o ieşire cam stângace. Tom ne mai spuse că întrucât 
toate mărfurile străine erau supuse la taxe, trebuiau s-o taxeze 
şi p-asta până la urmă, ca să fie „consecvenţi”. Căci — zicea el 
— „consecvenţa” e a dintâi lege a politicii. Tom se încăpăţână, 
aşadar, să pretindă că fusese doar o scăpare din vedere şi că 
ăia au să se străduiască din răsputeri să-şi repare greşeala, 
înainte ca lumea să bage de seamă şi să-şi bată joc de ei. 

Pe mine, însă, chestia asta nu mă mai interesa, de vreme ce 
nu mai puteam să cărăm Sahara cu noi. Şi eram abătut; Jim tot 
aşa. Tom încercă să ne-nveselească zicându-ne c-o să găsească 
el o altă afacere pentru noi, una la fel de bună, dacă nu chiar 
mai bună decât asta, dar degeaba - nu-mi venea a crede că ar fi 
cu putinţă o afacere mai straşnică. Era o lovitură grea. Cu puţină 
vreme înainte fusesem atât de bogaţi, c-am fi putut să 
cumpărăm o ţară-ntreagă şi să întemeiem o împărăție, ajungând 
celebri şi fericiţi, iar acum eram din nou săraci şi amărâţi. 
Nisipul, care fusese pentru noi scump ca aurul şi ca diamantele, 
şi pe care ne plăcuse atâta să-l mângâiem, ajunsese acum o 
povară şi nu-l mai puteam vedea în ochi. Mi se făcea greață 
când îl zăream, şi simţeam că n-o să-mi recapăt liniştea până n- 
om scăpa de el, până nu l-oi mai vedea acolo ca pe-un semn 
menit să ne-amintească ce-am fost şi ce-am ajuns. Eram sigur 
că Tom şi Jim simțeau la fel, căci, în clipa când le-am propus să 
azvârlim peste bord nisipul, s-au luminat la faţă. 

Ne aştepta o treabă grea, foarte grea. De aceea, Tom o 
împărţi potrivit puterilor fiecăruia, zicând că el şi cu mine vom 
ridica fiecare câte o cincime din nisip, iar Jim restul de trei 
cincimi. Lui Jim, însă, nu-i plăcu împărţeala asta. 

— Fireşte, Jim e ăl mai puternic şi vrea să facă partea lui de 
treabă, dar cam pus totul pe umerii lui Jim zău, dom’ Tom! 

— Nu-s de aceeaşi părere, Jim, dar încearcă să propui tu o altă 
împărţeală, ia să vedem. 

Jim făcu socoteala c-ar fi drept ca eu şi Tom să luăm câte o 
zecime din nisip. Atunci Tom se întoarse cu spatele, ca să nu-i 


vedem zâmbetul - un zâmbet ce se-ntinse de jur împrejur, 
acoperind toată Sahara, spre apus, până la coasta Atlanticului, 
de unde venisem. Pe urmă se întoarse iar cu faţa la noi şi ne 
zise că împărţeala asta îi convenea, dacă-i convenea şi lui Jim. 

— Lu' Jim convine —răspunse negrul. 

Atunci Tom măsură două zecimi din nisipul strâns în nacelă şi- 
i lăsă restul lui Jim, care se arătă foarte mirat de deosebirea 
dintre părţile noastre şi partea lui care-ajunsese uriaşă. Ne zise 
că-i pare grozav de bine că vorbise la timp ca să schimbe prima 
împărţeală, fiindcă acum avea parte de mai mult nisip decât 
înainte. 

Ne-am apucat de treaba, o treabă al naibii de grea şi 
obositoare, atât de obositoare, încât a trebuit să urcăm ceva 
mai sus, la răcoare, ca să putem face faţă. Eu şi Tom lucram pe 
rând: cât lucra unul, celălalt se odihnea, dar pe Jim n-avea cine 
să-l schimbe! Bietul de el, năduşi atâta, că umezi toată acea 
parte a Africii. Eu şi Tom nu puteam lucra ca lumea fiindcă ne 
venea să râdem, iar cum Jim ne-ntreba mereu de ce ne hlizim 
aşa, trebuia să-i dăm tot felul de explicaţii, care mai de care mai 
năstruşnice, deşi Jim le lua drept bune. În cele din urmă, când 
am isprăvit treaba, eram frânţi, dar nu de oboseală, ci de prea 
mult râs. Cât despre Jim, el era mort de oboseală. Atunci eu şi 
Tom i-am dat o mână de ajutor, iar el se arătă plin de 
recunoştinţă. După ce-şi şterse năduşeala şi-şi trase puţin 
sufletul, ne spuse că n-o să uite niciodată binele ce l-am făcut 
unui negru nenorocit. N-am văzut negru mai recunoscător decât 
Jim: pentru orice pui de bine îi făceai, îţi mulțumea din inimă. 
Era negru doar pe dinafară: pe dinăuntru era chiar mai alb ca 
dumneata şi ca mine. 


CAPITOLUL XII 


Jim înfruntă asediul 


MÂNCAREA a fost cam nisipoasă câtva timp după aceea, dar 
asta nu contează când ţi-e foame; iar când nu ţi-e foame, e 
totuna dacă mănânci sau nu, nu simţi nicio plăcere. lată de ce 
niţel nisip în carne nu-i cine ştie ce greu de înghiţit. 

În cele din urmă, tot zburând spre nord-est, am ajuns la 
marginea dinspre răsărit a deşertului. Am zărit în depărtare, 
într-o lumină trandafirie, trei acoperişuri mici şi ţuguiate ca nişte 
corturi. 

— Sunt piramidele Egiptului! exclamă Tom. 

Era să leşin de emoție. Văzusem, ştiţi, multe poze cu 
piramidele şi auzisem adeseori despre ele, dar când le-am văzut 
aşa, deodată, aievea, nu cu închipuirea, mi s-a tăiat răsuflarea. 
Curios lucru: cu cât auzi mai multe despre un lucru sau despre 
un personaj celebru, cu atât lucrul sau personajul cu pricina se- 
nceţoşează, ajungând ca o umbră uriaşă, ţesută din clar de lună. 
Aşa se-ntâmplă bunăoară cu George Washington, şi tot aşa e şi 
cu piramidele. 

Ba, mai mult, tot ce se spunea de obicei despre ele mi se 
părea tras de păr. Odată a venit la Şcoala de duminică un tip 
care-avea o poză cu piramidele, şi a ţinut un discurs, zicând că a 
mai mare dintre ele ocupă o suprafaţă de treisprezece acri şi 
are-o înălţime de vreo cinci sute de picioare, întocmai ca un 
munte abrupt, construit în întregime din blocuri de piatră mari 
cât o masă de birou şi aşezate unul peste altul în formă de 
trepte. Păi, treisprezece acri e cât o fermă-ntreagă! Dacă n-ar fi 
fost spusă într-o Şcoală de duminică, povestea asta mi s-ar fi 
părut o minciună. Şi chiar aşa am socotit-o, în clipa când am 
ieşit din şcoală. Tipul ăla mai zicea că-n piramidă ar fi o gaură, 
prin care, intrând cu-o lumânare, ai da peste-un tunel lung şi 
pieziş, care te-ar duce la o încăpere largă aflată chiar în mijlocul 
acelui munte de piatră. Acolo găseai, cică, o ladă mare de 


piatră, c-un rege înăuntru, în vârstă de patru mii de ani. Mi-am 
zis atunci că dacă nici asta nu-i o minciună, sunt gata să-l 
mănânc pe regele ăla dacă mi l-ar aduce pe tavă, fiindcă nici 
măcar Matusalem nu era atât de bătrân — cel puţin nimeni nu 
pretindea că este. 

Apropiindu-ne ceva mai mult, am văzut că nisipul galben se 
termina într-un fel de dungă lungă şi dreaptă, ca marginea unei 
pături, care se-mbuca perfect cu-o câmpie întinsă, de un verde 
strălucitor, de-a  curmezişul căreia se zărea o panglică 
şerpuitoare. 

— E Nilul! exclamă Tom, şi era iar să leşin, fiindcă Nilul era 
pentru mine un lucru la fel de fabulos ca şi piramidele. 

Acum pot să vă spun că, după ce-ai străbătut, vreme de 
aproape o săptămână, trei mii de mile de nisip galben, care-ţi ia 
ochii cu strălucirea lui arzătoare, orice pământ înverzit îţi apare 
ca un rai, la vederea căruia ţi se umezesc ochii. 

Aşa s-a-ntâmplat cu mine şi cu Jim. 

lar când Jim se încredinţă că ţara pe care-o vedea era Egiptul, 
se lăsă în genunchi şi-şi scoase pălăria, fiindcă nu voia să intre-n 
Egipt stând în picioare. Nu făcea, cică, pentr-un biet negru să 
intre altfel într-un loc unde călcaseră nişte oameni ca Moise, ca 
losif, ca Faraonul şi ca ăilalţi proroci. Jim era prezbiterian şi avea 
cel mai mare respect pentru Moise, care era şi el prezbiterian, 
cică. 

— Uite ţara Eghipetului! exclamă el, aţâţat la culme. Jim o 
vede cu ochii lui! Şi uite râul prefăcut în sânge! Jim priveşte 
chiar pământul unde bântuit ciuma, şi păduchii, şi broaştele, şi 
lăcustele, şi grindina, şi unde s-a făcut semne la porţi, şi-a venit 
îngerul Morţii şi-a omorât, în puterea nopţii, pe noii-născuţi din 
toată ţara Eghipetului. Bătrânu' Jim nu-i vrednic apuce ziua asta! 

Şi izbucni în lacrimi, atâta era de recunoscător. 

Intre el şi Tom începu o discuţie aprinsă - Jim fiind tulburat de 
acest pământ bogat în istorie: losif şi fraţii săi, Moise în coşuleţul 
de papură, lacob coborând în Egipt ca să cumpere grâne, şi câte 
şi mai câte poveşti interesante; iar Tom fiind la fel de tulburat, 
fiindcă pământul ăsta era bogat şi în poveşti de-a/e /ui, poveşti 
despre Nuredin şi Bedredin şi alţi asemenea căpcăuni din „O 
mie şi una de nopţi”, din care cred c-o jumătate nu făcuseră în 


viaţa lor isprăvile pe care se lăudau că le-ar fi făcut, deşi lui Jim i 
se zbârlea părul de frică auzindu-le. 

În dimineaţa următoare s-a ridicat o ceaţă grozavă. Cum n- 
avea rost să zburăm deasupra ei, fiindcă am fi ieşit cu siguranţă 
din Egipt, ne-am zis că-i mai bine să ne-ndreptăm, cu ajutorul 
busolei, spre locul unde piramidele erau acum învăluite-n ceaţă, 
şi pe urmă să zburăm razant, cu ochii la pândă. Tom trecu la 
cârmă, cu mine-alături, gata s-arunc ancora, iar Jim încălecă pe 
ciocul nacelei, ca să pândească primejdiile. Am zburat ceva mai 
încet, pentru că ceața era din ce în ce mai deasă, atât de deasă, 
încât abia-l mai zăream pe Jim prin ea, parc-ar fi fost o nălucă. 
Lunecam într-o tăcere de mormânt, cu spaima-n suflet. Din când 
în când, Jim striga: 

— Puțin mai sus, dom’ Tom! Puțin mai sus! 

Şi balonul se-nălţa cu vreun metru deasupra câte unei colibe 
de lut cu acoperişul turtit, pe care zăream nişte oameni adormiţi 
ce se răsuceau pe partea ailaltă, căscând şi întinzându-se. 
Odată am trecut pe deasupra unui tip care tocmai se ridicase-n 
picioare ca să se poată-ntinde mai bine, şi i-am dat un bobârnac 
în fund, de s-a răsturnat. După vreo oră de zbor într-o tăcere de 
moarte, cu urechile la pândă şi cu răsuflarea tăiată, ceața s-a 
subţiat brusc şi l-am auzit pe Jim strigând cu glas de spaimă: 

— Pentru Dumnezeu, dom’ Tom, se-apropie ăl mai mare uriaş 
din „O mie şi una de nopţi”! 

Şi căzu de-a berbeleacul în nacelă. 

Tom frână cu putere şi, în vreme ce balonul se oprea locului, 
o faţă de om, mare cât o casă, ne privi peste bord, întocmai cum 
o casă priveşte prin ferestrele ei. Cred c-am fost mort vreme de- 
un minut, dacă nu şi mai mult; când mi-am venit în fire, am 
văzut că Tom agăţase balonul, c-un cârlig, de buza de jos a 
uriaşului, şi acum se uita la faţa lui groaznică. 

Jim căzuse-n genunchi şi se uita şi el la monstru, cu mâinile 
împreunate a rugă, şi-şi mişca buzele ca să spună ceva, dar nu 
izbutea să scoată o vorbă. Cât despre mine, am aruncat doar o 
privire şi era să leşin iarăşi, dar l-am auzit pe Tom strigând: 

— Nu-i viu, tâmpiţilor! E Sfinxul! 

În viaţa mea nu-l văzusem pe Tom atât de mic: parc-ar fi fost 
o muscă pe lângă căpăţâna uriaşului. Căpăţâna asta nu mi se 


mai părea groaznică, acum, când îi vedeam trăsăturile nobile, 
cu o expresie niţeluş tristă, ca şi cum s-ar fi gândit la lucruri 
măreţe, nu la tine sau la altul. Era făcută din piatră roşie, iar 
nasul şi urechile-i erau cam tocite, ceea ce-i dădea un aer de 
victimă, să-i plângi de milă. 

Depărtându-ne puţin, i-am dat ocol. Da, era ceva grozav - un 
cap de bărbat, sau poate de femeie, lipit pe-un trup de tigru, 
lung de-o sută douăşcinci de picioare, şi ţinând între labele din 
faţă un templu mititel şi frumos. Tot trupul, în afară de cap, 
zăcuse sub nisip vreme de sute, dacă nu chiar mii de ani, dar nu 
de mult, cu ocazia unor săpături, fusese dezgropat templul. 
Pentru a-l îngropa pe monstru, fusese nevoie de-o grămadă de 
nisip, cam atâta cât ar fi nevoie ca să-ngropi o corabie. 

L-am debarcat pe Jim în creştetul capului aceluia, cu un 
drapel american ca să-l apere, fiindcă era-n ţară străină. Pe 
urmă am zburat când într-o parte, când în alta, ca să obţinem 
ceea ce Tom numea „efecte”, „perspective” şi „proporţii”; între 
timp, Jim îşi dădea toată silinţa, aşezându-se în toate poziţiile 
ce-i treceau prin minte. Cel mai mult îmi plăcea când stătea în 
cap şi-ncepea să dea din picioare, ca o broască. De ce ne 
depărtam de el, de aceea se făcea mai mic, iar Sfinxul mai 
mare, până când Jim ajunse cât un ac cu gămălie. 

— Aşa scoate la iveală perspectiva proporţiile adevărate - îmi 
spuse Tom. Negrii lui luliu Cezar nici nu ştiau cât de mare era el, 
fiindcă stăteau prea aproape. 

Depărtându-ne şi mai mult, nu l-am mai zărit de loc pe Jim, 
dar atunci Sfinxul ni s-a părut şi mai nobil la înfăţişare, aşa cum 
privea, singuratic şi solemn, spre valea Nilului, iar toate colibele 
şi celelalte lucruri mărunte risipite în jur dispăruseră cu 
desăvârşire, nelăsând să se vadă decât nisipul, ca o catifea 
galbenă desfăşurată la nesfârşit. 

Ne-am oprit socotind că-i locul ăl mai potrivit pentru un 
popas. Am rămas acolo vreo jumătate de ceas, privind şi 
chibzuind în tăcere: eram tulburaţi de gândul că Sfinxul privise 
valea asta la fel ca şi noi, muncit vreme de mii de ani de 
înfricoşătoarele-i gânduri, pe care nici până azi nu le-a desluşit 
nimeni. 


În cele din urmă m-am uitat prin ochean şi am zărit nişte 
siluete negre alergând de colo până colo pe covorul ăla de 
catifea şi alte câteva căţărându-se pe spinarea Sfinxului. Apoi 
am văzut două-trei fuioare de fum alb, şi i-am spus şi lui Tom să 
se uite. După ce privi, Tom îmi zise: 

— Sunt nişte gândaci... Banu, stai niţel! Cred că-s oameni. Da, 
oameni şi cai... înalţă o scară lungă pe spinarea Sfinxului. Ce 
ciudat! Acum încearcă s-o rezeme de... de.. la te uită, iar iese 
fum! Trag cu puşca! În Jim trag! 

Am pornit motorul şi am zbughit-o într-acolo. Într-o clipă am 
ajuns şi am coborât spre oamenii ăia, care s-au risipit care- 
ncotro; vreo câţiva, care se căţărau pe scară spre Jim, căzură 
de-a berbeleacul. Ne-am ridicat mai sus şi l-am găsit pe Jim în 
creştetul Sfinxului; abia mai răsufla, săracul, de speriat ce era 
şi-i pierise graiul strigând după ajutor. Fusese, cică, asediat 
vreme de-o săptămână; dar i se păruse numai, fiindcă-l 
înghesuiseră aşa. Trăseseră-n el o ploaie de gloanţe, dar nu-l 
nimeriseră, iar când văzuseră că nu vrea să se ridice-n picioare 
şi că gloanţele nu-l puteau atinge cât stătea culcat, se duseseră 
să caute scara, şi atunci Jim pricepuse că s-a zis cu el, dacă nu-i 
veneam repede-n ajutor. 

Tom era indignat. 

— De ce nu le-ai arătat steagul şi nu i-ai somat să se predea, 
în numele guvernului Statelor Unite? 

Jim îi răspunse că făcuse şi asta, dar ei nici nu-l luaseră-n 
seamă. 

— O să-i reclam la Washington - zise Tom - şi-o să vezi că 
agresorii vor trebui să-şi ceară scuze c-au insultat drapelul. Ba 
au să plătească şi daune, dac-au să scape-aşa ieftin. 

— Ce-i aia daune, dom’ Tom? îl întrebă Jim. 

— Bani gheaţă. 

— Şi cine-i încasează, dom’ Tom? 

— Păi, noi! 

— Dar scuzele cine le primeşte? 

— Statele Unite. Sau, dacă vrem, putem să le luăm noi, în 
locul banilor, pe care-i putem lăsa guvernului. 

— Câţi bani o să fie, dom’ Tom? 


— Păi, într-un caz grav ca ăsta or să fie pe puţin trei dolari de 
căciulă, dacă nu şi mai mulţi. 

— Atunci, eu zic să luăm banii, dom’ Tom. Dă-le naibii de 
scuze! Nu eşti de părere? Dar tu, Huck? 

Am discutat puţin pe chestia asta şi am hotărât că-i bine şi- 
aşa, adică să luăm banii. Era o afacere nouă pentru mine, aşa că 
l-am întrebat pe Tom dacă ţările îşi cer totdeauna scuze când se 
poartă urât. 

— Da, cele mici aşa fac. 

Luându-ne avânt, ne-am lăsat pe acoperişul turtit al celei mai 
mari dintre piramide, care mi s-a părut întocmai aşa cum o 
descrisese omul ăla la Şcoala de duminică. Ai fi zis că-s patru 
rânduri de trepte, din ce în ce mai înguste spre vârf, unde se 
contopeau toate, numai că nu te puteai urca pe ele cum te urci 
pe-o scară obişnuită, fiindcă fiece treaptă era înaltă cât un stat 
de om, aşa că trebuia să te-mpingă cineva de la spate. Celelalte 
două piramide nu erau prea departe, dar oamenii care se foiau 
printre ele, pe nisip, păreau nişte gângănii, de la înălţimea de 
unde-i priveam noi. 

Tom abia se putea stăpâni de bucurie şi de uimire că se află 
într-un loc atât de celebru. Îmi făcea impresia că-i curge istoria 
prin toţi porii. Zicea că nu-i vine să creadă că stă chiar pe locul 
de unde şi-a luat zborul, călare pe-un cal de bronz, prinţul 
despre care se povesteşte în „O mie şi una de nopţi”. Prinţul 
acela primise în dar un cal de bronz c-un piron în umăr, pe care 
dacă încăleca, putea să zboare ca o pasăre, în întreaga lume, 
cârmindu-l ori încotro voia, cu ajutorul pironului. 

După ce Tom îşi sfârşi povestea, se aşternu o tăcere dintr- 
acelea care se lasă când cineva îţi toarnă o minciună gogonată 
şi te simţi stingherit pentru el, şi ai dori să găseşti un subiect ca 
să schimbi vorba, dar nu vezi nicio ieşire; până să-ţi aduni tu 
minţile şi să propui ceva, tăcerea şi-a vârât coada şi a încurcat 
lucrurile. Eram stânjenit, şi Jim la fel, şi nu puteam scoate-o 
vorbă. Tom mă privi înciudat o clipă, apoi îmi spuse: 

— Hai, zi-i! Ce părere ai? 

— Ascultă, Tom Sawyer, nici măcar tu nu crezi în povestea 
asta. 

— De ce să nu cred? Ce m-ar putea împiedica? 


— lată un motiv: faptul că aşa ceva nu-i cu putinţă. 

— Da’ de ce să nu fie? 

— Păi, spune-mi tu mie, cum ar putea să fie? 

— Balonul ăsta mi se pare o dovadă îndeajuns de temeinică. 

— Cum adică? 

— Cum adică? De când sunt n-am pomenit un zevzec mai 
mare! Păi, balonul şi calul de bronz nu-s acelaşi lucru sub nume 
felurite? 

— Ba nu-s acelaşi lucru. Balonu-i balon, iar calul de bronz e 
cal de bronz, ceea ce-i cu totul altceva. Data viitoare ai să spui 
că o casă şi-o vacă-s acelaşi lucru. 

— Huck băgat iar în cofă pe dom’ Tom! Nu mai are ce spune! 

— Ţine-ţi gura, Jim! Nu ştii ce vorbeşti. Şi nici Huck... Ascultă, 
Huck, o să-ţi dau mură-n gură, ca să poţi pricepe. Vezi tu, nu 
numai forma face ca un lucru să semene sau să nu semene c-un 
altul. E vorba de printipul lucrului, iar prinţipul unui balon e 
acelaşi cu-al unui cal de bronz. Acum pricepi? 

Am stat şi m-am gândit puţin, apoi i-am zis: 

— Degeaba, Tom. Prinţipile-s un lucru foarte frumos, dar ele 
nu schimbă faptul că purtarea unui balon nu-i câtuşi de puţin o 
dovadă că un cal se poartă la fel. 

— Lasă prostiile, Huck! N-ai înţeles nimic. Fii atent o clipă, e 
cât se poate de limpede. Nu-i aşa că zburăm în văzduh? 

— Aşa-i. 

— Foarte bine. Nu-i aşa că zburăm sus sau jos, după cum ne 
place? 

— Aşa-i. 

— Nu ne-ndreptăm în orice direcţie vrem? 

— Ba da. 

— Şi nu aterizăm în oriei' loc şi oricând vrem? 

— Ba da. 

— În ce fel punem balonul în mişcare şi-l cârmim? 

— Apăsând pe butoane. 

— Acum cred c-ai priceput, în sfârşit. În cazul calului, 
mişcarea şi cârmirea se făceau prin răsucirea unui piron. Noi 
apăsăm pe-un buton, prinţul răsucea un piron. Precum vezi, nu-i 
nicio deosebire. Ştiam eu c-o să-ţi intre-n cap, dac-o să stăruiesc 
îndeajuns. 


Tom era atât de mulţumit, că-ncepu să fluiere. Eu şi Jim, însă, 
tăceam chitic, aşa că Tom îmi spuse, mirat: 

— Ascultă, Huck Finn, tot n-ai înţeles? 

— Tom Sawyer, aş vrea să-ţi pun câteva întrebări. 

— Dă-i drumul —îmi zise Tom. 

Jim îşi ciuli urechile. 

— Pe cât înţeleg eu, toată chestia stă în butoane şi-n pironul 
ăla, restul nu contează. Un buton are-o formă, un piron altă 
formă, dar zici că asta nu contează? 

— Nu, nu contează, câtă vreme şi butonul şi pironul au 
aceeaşi putere. 

— Prea bine. Dar, ia spune-mi, care-i puterea dintr-o lumânare 
şi dintr-un chibrit? 

— E focul. 

— Aceeaşi putere şi-n lumânare şi-n chibrit? 

— Da, aceeaşi putere. 

— Foarte bine. Să zicem că dau foc dughenei unui dulgher: ce 
se-ntâmplă cu ea? 

— Arde. 

— Şi să zicem că dau foc piramidei ăsteia c-o lumânare - o să 
ardă şi ea? 

— Sigur că nu. 

— Bine, dar focul e acelaşi şi-ntr-un caz şi-n celălalt. Atunci, 
de ce arde dugheana, iar piramida nu? 

— Pentru că piramida nu poate să ardă. 

— Aha! lar un cal nu poate să zboare! 

— Tii! lar l-a înfundat Huck pe dom’ Tom! De data asta l-a 
înfundat rău de tot, zău! E a mai grozavă capcană în care-am 
văzut să cadă cineva, şi zău dacă... 

Jim nu-şi putu sfârşi vorba, căci izbucni în râs, iar Tom era aşa 
de furios că-l înfundasem, dându-i la cap cu propriul lui 
„argument”, încât singurul lucru pe care izbuti să-l spună fu că, 
ori de câte ori mă auzea pe mine şi pe Jim discutând, i se făcea 
ruşine de neamul omenesc. Eu n-am mai zis nimic, mă simţeam 
destul de mulţumit. 

Când dobândesc o victorie asupra cuiva, nu obişnuiesc s-o 
trâmbiţez aşa cum fac alţii, căci socot că dac-aş fi în locul lui nu 


mi-ar plăcea să-l aud lăudându-se. După mine, e mai bine să fii 
mărinimos. 


CAPITOLUL XIII 


Luleaua lui Tom 


CURÂND DUP-ACEEA l-am lăsat pe Jim să plutească deasupra 
piramidelor, iar noi am coborât în gaura prin care se intră-n 
tunel. Am coborât acolo împreună cu câţiva arabi care aveau 
lumânări, iar când am ajuns în mijlocul piramidei am dat de-o 
încăpere unde-am văzut o ladă mare de piatră lada în care 
fusese păstrat regele ala, întocmai cum spusese individul de la 
Şcoala de duminică. Regele nu mai era acolo acum, îl răpise 
cineva. Mie, locul ăla nu prea mi-a plăcut, fiindcă mă gândeam 
c-ar putea li bântuit de fantome, fantome vechi, fireşte, dar eu, 
unul, nu mă dau în vânt după nici un fel de fantome. 

Am ieşit afară şi am luat nişte măgăruşi, ca să facem puţină 
călărie; după aia am închiriat o barcă şi ne-am plimbat niţel, pe 
urmă am luat iarăşi măgăruşii şi-am mers la Cairo, pe-un drum 
grozav de frumos şi neted, străjuit de palmieri falnici. Şi 
pretutindeni vedeai copii în pielea goală şi nişte oameni frumoşi 
şi puternici, roşii ca arama. Oraşul Cairo era o minunăţie. Nişte 
străduţe înguste, adevărate uliţe, ticsite de bărbaţi cu turbane 
pe cap şi femei cu văluri, iar straiele tuturor erau pestriţe şi 
strălucitoare. Te-ntrebai cum de izbuteau cămilele şi oamenii să 
circule pe nişte străduţe aşa de înguste, dar circulau, şi era o 
îmbulzeală şi-o gălăgie nemaipomenită. Prăvăliile nu erau destul 
de încăpătoare ca să poţi intra în ele, dar nici nu trebuia să intri: 
negustorul şedea turceşte pe tejghea, duhănind dintr-o lulea 
lungă şi şerpuitoare, şi-şi ţinea mărfurile la-ndemână, ca să le 
poată vinde. Era ca şi cum ar fi stat pe stradă, fiindcă ori de câte 
ori trecea o cămilă, îl atingea cu poverile ei. 

Din când în când trecea şi câte-un barosan într-o trăsură 
însoţită de nişte oameni în straie fistichii, care-alergau şi 
pocneau c-o joardă lungă pe ăi care nu se dădeau la o parte. 
Deodată l-am zărit pe Sultan călărind în fruntea unui alai: ţi se 
curma răsuflarea văzând ce frumos era îmbrăcat. Toţi oamenii 


din preajmă se trântiră cu faţa la pământ, şi rămaseră aşa până 
trecu Sultanul. Eu am uitat să mă trântesc, dar un tip — ăla 
care-alerga în faţă cu-o joardă-n mână — m-a ajutat să-mi 
amintesc. 

La Cairo sunt şi biserici, dar ele nu ţin duminica, ci vinerea, şi 
calcă sâmbăta. Când intri-n bisericile astea trebuie să-ţi scoţi 
pantofii. În biserica în care-am intrat noi, erau o mulţime de 
bărbaţi şi flăcăi; aşezaţi în grupuri pe podeaua de piatră, făceau 
un tărăboi nemaipomenit - Tom zicea că-şi învaţă pe de rost 
lecţiile din Coran, care-i Biblia lor, cică. În viaţa mea n-am văzut 
biserică mai mare ca asta. Şi înaltă, ceva de speriat! Te apuca 
ameţeala când o priveai. Biserica din satul meu nu era nimic pe 
lângă asta: dac-ar fi pus-o alături, oamenii ar fi luat-o drept o 
lădiţă de biscuiţi. 

Eu, unul, aş fi vrut să văd un derviş — dervişii mă interesau 
din pricina ăluia care-l păcălise pe cămilar. Intr-un soi de 
biserică am dat peste-o mulţime de dervişi, care-şi ziceau 
„săltăreţi”, şi chiar săltau. De când sunt n-am văzut aşa ceva: 
aveau pe cap nişte pălării ţuguiate şi purtau un fel de fuste de 
pânză. Şi se roteau ca nişte sfârleze, iar fustele li se ridicau, şi 
era o plăcere să-i priveşti, deşi te apuca ameţeala. Toţi erau 
musulmani — zicea Tom — iar când l-am întrebat ce-i aia un 
musulman, mi-a răspuns că-i un om care nu-i prezbiterian. Va să 
zică, în Missouri erau o sumedenie de musulmani, iar eu habar 
n-avusesem! 

La Cairo n-am văzut nici jumătate din ce era de văzut pe- 
acolo, fiindcă Tom umbla cu limba scoasă după locurile celebre- 
n istoric. Am pierdut mult timp căutând şopronul unde losif şi-a 
depozitat grânele înainte de foamete, iar când l-am găsit, am 
văzut că nu merita osteneala: era o biată ruină! Tom, însă, păru 
mulţumit şi făcu mai multa gălăgie pe chestia asta decât aş fi 
făcut eu dacă mi ar fi intrat un cui în talpă. N-am priceput cum 
de-a găsit ruina: înainte de-a ajunge la ea, am trecut pe lângă 
multe altele, vreo patruzeci, toate la fel, iar cu m-aş fi mulţumit 
eu oricare din ele, dar lui Tom nu-i plăcu niciuna. Tipicar ca el 
mai rar, zău aşa! În clipa când zări ruina căutată, o recunoscu la 
fel de lesne cum mi-aş recunoaşte eu cealaltă cămaşă, dac-aş 


mai avea una. Mi-a mărturisit, însă, că nici el n-ar fi putut spune 
cum de-a recunoscut-o. 

Pe urmă am umblat multă vreme după casa-n care locuise 
băiatul care-l învățase pe cadiu cum să deosebească măslinele 
vechi de alea proaspete — altă poveste din „O mie şi una de 
nopţi”, pe care Tom îmi făgădui să ne-o spună, mie şi lui Jim, 
când o să aibă răgazul. Pe scurt, am umblat şi iar am umblat, 
până n-am mai putut de oboseală şi l-am rugat să renunţe şi să 
se-ntoarcă a doua zi, şi să ia pe cineva care cunoaşte oraşul şi 
vorbeşte graiul din Missouri, dar nu, Tom ţinea morţiş să 
găsească singur locul ăla. Aşadar am mers mai departe, până 
când am făcut o descoperire uluitoare: casa dispăruse, şi nu ieri, 
alaltăieri, ci cu sute de ani în urmă; nu mai rămăsese nimic din 
ea, decât o cărămidă, una singură. 

Nimeni n-ar crede că un băiat din fundul Missouri-ului ar fi în 
stare să găsească tocmai cărămida aia, umblând pentru-ntâia 
oară printr-un oraş în care n-a mai călcat pân-atunci. Ei bine, 
Tom a găsit-o! Ştiu, pentru că l-am văzut cu ochii mei. Eram 
lângă el în clipa când a zărit cărămida şi a recunoscut-o. Cum 
naiba-i în stare? Mi-am zis. Ştiinţă să fie, sau instinct? 

Pe scurt, iată faptele, aşa cum s-au petrecut: să şi le 
lămurească fiecare cum poate. M-am gândit mult la chestia asta 
şi-am ajuns la încheierea că o parte-i ştiinţă, dar cea mai mare 
parte-i instinct. Şi iată de ce: Tom a vârât cărămida în buzunar 
ca s-o dăruiască unui muzeu, cu numele lui înscris pe ea, când 
ne-om întoarce acasă. l-am scos-o din buzunar şi am pus în loc 
altă cărămidă, leit cu ailaltă, dar Tom n-a băgat de seamă 
deosebirea, căci era totuşi o deosebire. Cred că asta dovedeşte 
limpede că-i vorba mai ales de instinct,decât de ştiinţă. 
Instinctul i-a spus precis unde-i locul cu pricina, iar el a 
recunoscut cărămida după locul acela, nu după înfăţişarea 
cărămizii. Dac-ar fi fost ştiinţă şi nu instinct, ar fi recunoscut 
cărămida după înfăţişarea ei, când ar fi văzu-o din nou, dar eln- 
a recunoscut-o. Ceea ce dovedeşte că, oricât ar lăuda unii 
ştiinţa c-ar fi ceva minunat, instinctul preţuieşte de-o sută de ori 
mai mult, când e vorba să mergi la sigur. Jim e de aceeaşi 
părere. 


Când ne-am întors, Jim a coborât balonul şi ne-a luat la bord. 
Mai era acolo un tânăr c-o tichie roşie cu ciucuri, îmbrăcat c-o 
jiletcă de mătase şi pantaloni bufanţi şi încins c-un brâu lat, în 
care erau înfipte câteva pistoale. Tânărul ăsta vorbea 
englezeşte şi dorea să-l închiriem ca ghid, ca să ne ducă la 
Mecca, la Medina, în Africa Centrală şi-n alte locuri, pentr-o 
jumătate dolar pe zi, plus întreţinerea. L-am angajat şi am pornit 
la drum, în mare viteză, încât după prânz ani şi ajuns deasupra 
locului unde izraeliții au străbătut Marea Roşie, ale cărei ape s- 
au închis peste Faraonul cei urmărea. Ne-am oprit şi ne-am uitat 
bine la locul ăla; Jim era încântat şi zicea că, acum, vedea 
limpede cum se-ntâmplaseră lucrurile. Îi vedea pe izraeliţi 
înaintând printre pereţii de apă şi pe egipteni venind de 
departe, în mare grabă; iar când egiptenii au ajuns în locul din 
care izraeliții tocmai ieşiseră, pereţii de apă s-au năruit, 
înghiţindu-i pe toţi. 

Am pornit mai departe şi am ajuns curând deasupra muntelui 
Sinai, şi am văzul locul unde Moise a sfărâmat Tablele Legii şi 
locul unde fiii lui Israil au poposit în câmpie ca să se-nchine 
viţelului de aur. Era grozav de interesant, iar ghidul cunoştea 
toate locurile astea aşa cum îmi cunosc eu satul în care m-am 
născut. 

Din păcate, planurile noastre au fost zădărnicite de-un mic 
accident: vechea lulea a lui Tom, făcută dintr-un cocean de 
porumb, se strică de tot, căci, în ciuda peticelor şi sforilor cu 
care era legată, se umflase şi putrezise. Tom nu ştia ce să facă. 
Pipa profesorului nu-i convenea: era o pipă din „spumă de, 
mare“, iar cine-i obişnuit c-o lulea de cocean ştie că nu-i pe 
lume lulea mai grozavă şi nu-l poţi convinge să fumeze vreo altă 
pipă. l-am oferit-o pe-a mea, dar n-a vrut în ruptul capului. Tom 
se gândi ce se gândi, apoi ne spuse că trebuie neapărat să-i 
căutăm o pipă în Egipt, în Arabia sau în vreuna din ţările astea, 
dar ghidul îi zise că n-are rost, fiindc-aşa ceva nu se găseşte pe- 
acolo. Tom rămase cam mahmur, dar peste câteva minute îşi 
veni în fire şi ne spuse că acum ştie ce are de făcut: 

— Mai am o lulea de cocean, una aproape nouă, şi prima întâi. 
O ţin pe poliţa de deasupra sobei din bucătăria de-acasă. 


Ascultă, Jim, tu şi ghidul vă veţi duce s-o luaţi, iar eu şi Huck 
vom sta aici pe muntele Sinai, până vă-ntoarceţi. 

— Dar, dom’ Tom, n-o să găsim niciodată satul! protestă Jim. 
Luleaua pot să găsesc, fiindcă cunosc bucătăria, dar n-am cum 
să găsesc satul, zău, nici Saint-Louis, nici celelalte locuri. Nu ştiu 
drumu’, dom’ Tom! 

Chestia asta îl cam descumpăni pe Tom. 

— Ascultă — zise el peste câteva clipe. Eu sunt sigur că se 
poate, şi-am să vă spun cum. Vă uitaţi la busolă şi zburaţi drept 
spre apus, unde-o să găsiţi Statele Unite. Nu-i de loc complicat, 
fiindcă-i prima ţară peste care-o să daţi dincolo de Atlantic. Dac- 
ajungeţi ziua, o luaţi drept înainte, la apus de partea de sus a 
țărmului Floridei, şi peste-o oră şi trei sferturi ajungeţi la gurile 
fluviului Mississippi... cu viteza pe care-o să v-o fixez eu. O să 
zburaţi la o înălţime aşa de mare, încât pământul o să vi se pară 
rotund — ca un lighean răsturnat. O să zăriţi o mulţime de râuri 
târându-se în toate direcţiile, dar Mississippi-ul o să-l 
recunoaşteţi foarte uşor. Şi-atunci vă luaţi după el, spre 
miazănoapte, iar peste-o oră şi trei sferturi o să zăriţi râul Ohio. 
Atunci trebuie să priviţi cu atenţie, fiindcă vă apropiaţi de ţintă. 
La stânga o să vedeţi un alt fir de apă — e râul Missouri, care se 
varsă-n Mississippi ceva mai sus de St. Louis. Şi atunci o să 
coborâţi mai jos, ca să puteţi vedea satele deasupra cărora 
zburaţi. O să treceţi peste vreo douăşcinci de sate în răstimp de 
cinşpe minute, şi o să-l recunoaşteţi pe-al nostru, iar dacă nu, 
puteţi întreba cu glas tare. 

— Dacă-i aşa de uşor, dom' Tom, eu zic să mergem, da, da, se 
poate. 

Ghidul era şi el sigur că se poate şi se socotea în stare să- 
nveţe să stea de cart. 

— Jim te poate-nvăţa totul într-o jumătate de oră - îl asigură 
Tom. Balonul ăsta-i la fel de uşor de condus ca o barcă. 

Şi scoțând harta, îi indică ruta: 

— Drumul cel mai scurt la întoarcere e prin vest - sunt doar 
vreo şapte mii de mile. Dacă mergeţi spre est, ocoliţi, şi-i încă o 
dată pe-atâta. Aş vrea să supravegheați amândoi loch-ul, fără- 
ncetare, şi ori de câte ori o să vedeţi că nu arată trei sute de 
mile pe oră, să coborâţi sau sa suiţi pân-o să daţi de un curent 


care merge-n direcţia voastră. Rabla asta face o sută de mile pe 
oră, fără ajutorul vântului. E uşor de găsit un curent de două 
suie de mile pe oră, numai să-ţi dai osteneala să-l cauţi. 

— O să-l căutăm, domnule. 

— Aşa să faceţi. S-ar putea, ca, uneori, să fiţi nevoiţi să urcați 
vreo două mile, şi-o să vă fie tare frig, dar îndeobşte o să găsiţi 
curentul mult mai jos. Dac-aţi putea întâlni un ciclon, aţi fi 
asiguraţi! O să vedeţi în cărţile profesorului că cicloanele bat 
spre vest prin părţile astea, şi trec la altitudine joasă. 

Tom făcu apoi nişte socoteli şi spuse: 

— Şapte mii de mile, trei sute de mile pe oră... păi, puteţi 
străbate drumul ăsta într-o singură zi, în douăşpatru de ore. Azi 
e joi, o să fiţi înapoi aici sâmbătă după-amiază. Şi acum scoateţi 
nişte pături şi ceva de-ale gurii şi câteva cărţi pentru mine şi 
Huck, apoi puteţi pleca numaidecât. N-are niciun rost să mai 
zăboviţi 

— Vreau să fumez... Cu cât o să-mi aduceţi mai repede pipa, 
cu-atât mai bine-o să fie! 

Ne-am pus cu toţii pe treabă şi, peste opt minute, toate 
lucrurile erau scoase, iar balonul era gata să-şi ia zborul spre 
America. Ne-am strâns mâinile de rămas bun, iar Tom dădu 
ultimele dispoziţii: 

— Acum e două fără zece, după-amiaza, ora muntelui Sinai. 
Peste douăşpatru de ore o să fiţi acasă, dar acolo o să fie orele 
şase dimineaţa, adică mâine, ora satului. Când o să zăriţi satul, 
aterizaţi sub creştetul dealului, în pădure, ca să nu vă vadă 
nimeni. Pe urmă, tu, Jim, dă fuga jos şi vâră scrisorile astea la 
poştă. Dacă vezi pe careva, trage-ţi pălăria peste ochi, ca să nu 
te recunoască. Pe urmă strecoară-te prin uşa din dos în 
bucătărie, ia pipa şi lasă hârtiuţa asta pe masă, dar pune ceva 
deasupra, ca să nu zboare. După aia ieşi pe furiş afară şi şterge- 
o, dar ai grijă să nu te vadă tuşa Polly sau altcineva. Te urci în 
balon şi porneşti rapid spre muntele Sinai, cu trei sute pe oră. 
Nu rămâi în sat decât o oră, nu mai mult. Porneşti de-acolo pe la 
şapte sau opt dimineaţa —ora satului nostru - şi ajungi înapoi 
aici în douăşpatru de ore, adică pe la două sau trei după-amiază 
—ora muntelui Sinai. 

Tom ne citi hârtiuţa, pe care scrisese: 


Joi după-amiază. Tom Sawyer eronautul îi trimite salutări 
mătuşii Polly, de pe muntele Sinai, unde-a fost Arca lui Noe”. 
Huck Finn îi trimite şi el salutări, iar sus-numita le va primi 
mâine dimineaţă la şase jumate. 

TOM SAWYER ERONAUTUL 

— Când o să citească bileţelul ăsta, o să facă nişte ochi cât 
cepele şi-au să-i dea lacrimile — ne spuse Tom. Apoi adăugă: 
Atenţie! Un... doi... trei... Porniţi! 

Şi balonul porni, zbârnâind! Într-o clipă, nu se mai zări. 

Eu şi Tom am găsit o peşteră foarte confortabilă, de unde se 
zărea toată câmpia, şi ne-am instalat acolo în aşteptarea pipei. 

Balonul se întoarse teafăr, cu pipa, dar tuşa Polly îl prinsese 
pe Jim în vreme ce-o lua de pe poliţă, şi oricine poate ghici cam 
ce s-a-ntâmplat atunci. 

— Dom' Tom — spuse Jim - tuşa Polly ieşit la poartă cu ochii 
la cer, aşteaptă să vii, şi zice că nu se mişcă de-acolo până nute 
prinde. O să fie bucluc, dom’ Tom, zău aşa! 

Am pornit, aşadar, spre casă, fără prea mult chef. 


+ Această eroare în legătură cu Arca lui Noe îi aparţine probabil lui Huck, nu 
lui Tom (n.a.).