Lucian Blaga — Poezii — Vol.I

gata 11e te A i aaae a ca i C 


OPERA LITERARĂ 
A LUI LUCIAN BLAGA 


Înțelegerea şi judecarea adecvată a operei lui Lu- 
cian Blaga implică pătrunderea pînă la fondul ire- 
ductibil al personalității lui, adică pină la acele ele- 
mente care configurează modul său particular de a 
vibra în faja lumii. Căci oricite definiţii se pot da ar- 
tei, ea e totuşi în ultimă analiză expresie a unei reacţii 
specifice la problemele existenţei, mărturie semniti- 
cativă a participării la ea ; iar opera, cu deosebire în: 
cazul scriitorilor mari, nu e simplă alăturare de texte 
eterogene, ci un tot organic, a cărui unitate substan- 
țială derivă din permanenţa elementelor în jurul că- 
rora se structurează personalitatea și care alcătuiesc 
substratul sau nucleul operei. Originea unora e pri- 
mară, e in predispozijiile native ale poetului, a altora 
e în împrejurările vieţii lui şi ale timpului în care ea 
s-a consumat ; acestea pot fi explicate, celelalte — 
doar numite și urmărite în procesul transformării lor 
în coordonate ale personalităţii, al cristalizării lor sub 
influența împrejurărilor concrete ale existenței scri- 
itorului. A aduce opera în legătură de determinare cu 
ele nu înseamnă a căuta un suport biografic fiecărei 
pagini ; procedeul, discutabil în principiu, e de altfel 
imposibil de aplicat în cazul lui Blaga : căci opera lui 
e tot ce poate fi mai departe de „jurnal“. Textele 
care o compun au un aer atemporal, nu pot fi „„da- 
tate“, căci nu iau naștere ca reacţii la „evenimente“, 
și au, pe' de altă parte, un caracter de generalitate 
puţin obișnuit, o substanță impersonală, de unde im- 
presia, falsă, de poezie speculativă, „filozofică“, în 


Bibliotaca „Ob " 


~~ Buziaş 





accepţia de conceptuală. Deși reflexele autobiografice 
ru lipsesc, opera aceasta nu se poate defini pornind 
de la ele: nu doar pentru că sînt prea puţine, ci, în 
primul rînd, pentru că raportul viaţă-operă e aproape 
exclusiv indirect. E cu neputinţă de dedus biografia 
lui Blaga din opera lui ; împrejurările existenţei i-au 
modelat însă individualitatea, au participat la alcă- 
tuirea unei structuri spirituale, a cărei expresie este 
opera. A-i cerceta biografia înseamnă aşadar a căuta 
partea care-i revine în formarea substratului operei. 
Să adăugăm celor spuse observaţia că, deşi a avut o 
desfășurare de peste patru decenii, opera lui Blaga 
a rămas mereu egală cu sine. Schimbările privesc mai 
cu seamă expresia ; cîteva mari etape pot fi delimi- 
tate, e adevărat, dar fizionomia lor distinctă e dată de 
ireccvenţa diferită a motivelor, — mai toate prezente 
încă din scrierile de început —, de variaţia atitudini- 
lor lirice şi tonalităţilor. Dublul debut — ca poet și 
filozof — din primăvara anului 1919 i-a surprins pe 
contemporani, căci nu fusese prin nimic anunțat. 
Astăzi însă ştim că acest debut răsunător şi rapida 
impunere încheiau o perioadă de intensă activitate 
creatoare. Pînă la data debutului Blaga parcursese un 
proces de formaţie fără similitudini, o traiectorie ce 
nu poate fi redusă la nici una din schemele cunoscute 
în istoria literaturii. Originalitatea izbitoare a scrie- 
rilor de debut era reflexul acestui proces singular prin 
elementele sale, reflexul sensibilităţii şi spiritului 
cristalizate în cadrul lui. Iată de ce cunoașterea ani- 
lor de formaţie e mai necesară decit în cazul altor 
scriitori. 

Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în satul 
Lancrăm, situat între Alba-Iulia şi Sebeş. Tatăl, Isidor 
Blaga (1851—1908), era preot ortodox în sat, ca şi bu- 
nicul, Simion Blaga (1824—1869). În familia mamei, 
născută Moga, tradiţia ecleziastică era mai bogată: 
venită din Macedonia, pe la sfîrșitul secolului al 17-lea, 
din pricina asupririi otomane, familia Moga număra 


VI 


Tam A er e rate ae a Si a 


în istoria ei mai mulţi preoţi şi chiar un episcop al 
Sibiului, Vasile Moga, predecesorul lui Andrei.. Sa- 
guna. Simion Blaga fusese, se pure, un preot ardelean 
tipic, cu grijă nu numai de sufletele enoriașilor săi, 
ci şi de interesele lor sociale: într-un rînd mersese 
pînă la Viena, ca împuternicit al satului într-un pro- 
ces pentru pămînt cu municipiul săsesc Sebeș-Alba. 
Tatăl poetului aparţine, în tinereţe, aceluiaşi tip: 
dezvoltă gospodăria moștenită, aduce, primul în re- 
giune, mașini agricole, dă chiar un examen de „ma- 
șinist“ şi străbate satele cu o mașină de treierat. 
Publică şi o carte: După comasare. Poveţe practice 
pentru întocmirea gospodăriei în moșiile mici coma- 
sate. — Orăştie, 1900, Biblioteca bunului econom. 
Apoi părăsește complet preocupările practice, cuprins 
de o pasiune nouă — și definitivă : lectura. „Pe taia 
eu nu l-am pomenit decit ca pe un pasionat om al 
cărții“ — își amintește Blaga. Făcuse studii la gim- 
naziul săsesc din Sebeş și la liceul Brukenthal din 
Sibiu. Deși preot, era un liber cugetător și un inte- 
lectual cu orizont și preocupări largi : literatură, ma- 
tematică şi, în primul rînd, filozofie. Era un practicant 
al cultului, şi nu un spirit religios. Mama poetului era 
o fiinţă fără instrucţie deosebită și cu mentalitate 
arhaică. „Ea se simțea cu toată făptura ei vibrind în- 
tr-o lume străbătută de puteri misterioase, dar nu se 
abandona niciodată visării.“ Vocaţia intelectuală a 
tatălui şi sentimentul de a trăi într-un univers mis- 
terios vor fi deopotrivă moștenite de Blaga. 
Copilăria, petrecută în Lancrăm, a rămas pentru 
totdeauna înscrisă în sufletul poetului, ca și imagi- 
nea satului. Temeiul întregii viziuni a lui Blaga asu- 
pra satului se află în trăirile acestei prime virste, iar 
poezia lui naturistă, panică, este de fapt expresia, 
transfigurată uneori mitologic, a amintirii ei. Un rol 
la fel de însemnat în modelarea sufletului poetului l-a 
avut muntele, a cărui revelație a avut-o la 8 ani. Pe 
drumul spre munţii Sebeșului a cunoscut un sat de 


VII 


olari guşaţi, pe care-l va evoca într-o poemă tirzie, 
o moară străveche de apă. în care îl va așeza cîndva 
pe biblicul Noe ; intrarea în munte, resimţită ca tre- 
cere în alt spaţiu și în alt timp decit cele obişnuite, 
va căpăta o semnificaţie mitică ; și-a încorporat un 
peisaj nou, silvestru $i păstoresc, ce va deveni com- 
ponentă a universului liricii sale. 

Clasele primare Lucian Blaga le-a urmat la școala 
germană din Sebeş (1902—1906), continuind astfel o 
tradiţie a familiei : tatăl și toţi fraţii mai mari — poe- 
tul era ultimul copil, al nouălea — învăţaseră aci. La 
Sebeş a întîlnit mai întîi o alăturare de stiluri de 
viaţă materială şi spirituală şi de mentalități deose- 
bite — românească şi săsească — și tot aci, în preajma 
ruinelor zidurilor cetății și a clădirilor medievale, a 
avut intuiţia trecutului, a istoriei. Primul mare poet 
descoperit e Schiller, patronul spiritual al şcolii, 
Blaga e un elev eminent și. cu toate dificultăţile ți- 
nind de insuficienta cunoaştere a limbii de predare, e 
clasificat întiiul în clasele I, a Il-a și a IV-a, şi al 
doilea în clasa a III-a. 

În 1906 este înscris la liceul „Andrei Şaguna“ din 
Braşov. Cei opt ani de liceu sînt hotăritori peniru for- 
maţia lui intelectuală. Pentru a înţelege desfășurarea 
ei precipitată într-o direcție anumită, e nevoie să ve- 
dem care erau  predispoziţiile congenitale ale lui 
Blaga. Cel dintii indiciu îl constituie muţenia absolută 
a copilului pînă la patru ani, prelungită apoi într-o 
tăcere care a rămas pînă la sfirșit cel mai izbitor din- 
tre însemnele exterioare ale omului. Blaga e, structu- 
ral, un receptacol foarte sensibil al impresiilor venite 
dinafară, dar dialogul nu se constituie sau mai degrabă 
nu capătă expresie. Căci înăuntru el există, şi cînd 
copilul cedează îndemnurilor îngrijorate ale mamei, 
vorbirea lui curge fără poticnelile și sărăcia proprii 
începutului, fasonată de o întrebuințare interioară. O 
deviere de la modul normal, prompt reactiv, al rapor- 
turilor cu imediatul întîrzie răspunsurile. Percepția 


VIIL 


f'E eee a E L o laoo o MHM să m. .———— —— — — 


se produce, cu intensitate, însă între ca și reacție se 
aşază momentul unei mai adinci prelucrări interioare. 
Imaginca rezultată va avea o marcă distinctivă mai 
apăsată, definitoriu fiind nu datul receptat, ci plusul 
intervenit în procesul elaborării. Cea dintii lume cu- 
nosculă — satul — capătă astfel o altă identitate decit 
cea reală, devine un tărîm fabulos, în care pașii oa- 
menilor se încrucişează cu ai îngerilor și ai diavolilor. 
Important e aci nu sensul deformării imaginii, cît 
deformarea ca atare. Lumea sufletească e încă săracă, 
dar mintea lucrează intens, amestecă totul şi-l aduce 
în raport cu sine. dindu-i statut de realitate. Povestea 
folclorică sau biblică nu figurează o lume deosebită 
prin care imaginaţia peregrinează în clipe de reverie, 
ci e asimilală celei din preajmă, mişcarea fanteziei 
fuzionează cu experienţa imediatului. Acest meca- 
nism psihologic va face posibilă poezia mitică, vizio- 
nară, a lui Blaga, mișcarea de transcendere a planu- 
lui imediat și ridicarea trăirii la semnificaţia meta- 
fizică. 

Ca licean la Brașov, Blaga descoperă curînd astro- 
nomia, şi pină la sfîrșitul vieţii va contempla cerul. 
Lectura, în numere vechi din Convorbiri literare, a 
unui fragment din Faust, tradus de V. Pogor (apri- 
lie 1879), a fost „lectura decisivă, cea deșteplat în 
mine. la vîrsta de 13 ani, cea mai nesăţioasă palimă a 
cititului“. Blaga a descoperit astfel, cu adevărat, căr- 
tile. Citeşte febril Goethe, Schiller, Alecsandri, Emi- 
nescu, Caragiale, Creangă, Odobescu, Sadoveanu, 
Iorga. Şi, mai cu seamă, filozofie. O primă fază, de 
inițiere, cuprinde Încercările de metafizică ale lui 


Vasile Conta, filozofie indiană, Spinoza, Schopen- 


hauer. Platon, Spencer. Totusi, e perioada precumpă- 
nitor naturalistă, pozitivistă, a formaţiei lui, în care 
revelaţiile sint Haeckel, Darwin. psihologia evoluţia- 
nistă şi experimentală. În spiritul lor Blaga elaborează 
primul său studiu filozofic, despre visuri. Rezultalul 


Ix 


propriu-zis al acestor 3—4 ani de iniţiere filozofică 
il constituie punerea în mișcare a cugetării abstracte 
şi însușirea limbajului ei. Perioada următoare e una 
de studiu disciplinat al marilor sisteme, în primul 
rind al lui Kant. Cercetat la sursă și prin interme- 
diul interpreţilor săi din Şcoala de la Marburg, kan- 
tianismul exercită cea mai puternică şi mai durabilă 
dintre influenţele ce se pot constata în formaţia lui 
Blaga. Amestecată — uneori pînă la copleşire — cu 
ecouri ale unor doctrine de răsunet în epocă (Nietz- 
sche, Bergson), influența kantiană rămîne hotăritoare. 
Stăruinţa cu care Blaga se va delimita de autorul 
Criticelor, efortul de a-l corecta și completa trebuie 
înțelese ca dovezi ale locului pe care Kant îl ocupa în 
lumea lui spirituală : acela de punct fix, în raport cu 
care se poate desfăşura construcția filozofică proprie. 
Primele lui încercări de teoria cunoaşterii reiau teme 
ale lui Kant (despre „număr“ și „judecățile mate- 
matice“). Un lung eseu despre Bergson, publicat în 
şase numere din Gazeta Transilvaniei (10/23 iunie — 
16/29 iunie 1915), Ceva despre filozofia lui Bergson, 
porneşte explicit de la Kant ca reper. Finalul acestui 
eseu fusese publicat cu un an înainte, ca o „traducere“ 
semnată cu un pseudonim părăsit : Ion Albu, Reflexii 
asupra intuiţiei lui Bergson, în Românul (12/2511. 
1914). Acesta este debutul lui Blaga ca filozof, produs 
cu puțin înainte de terminarea liceului. 

Epoca școlarității braşovene nu este însă numai a 
primei formaţii filozofice. Toi atunci Blaga îşi des- 
coperă vocaţia poetică, fără a găsi însă şi formula 
care să-l exprime. În 1908, la 13 ani deci, compune o 
vreme fabule, renegate cu dispreţ un an mai tirziu şi 
nepăstrate. Din faza imediat următoare s-au păstrat 
două poezii, publicate în Tribuna din Arad la 26.IH 
și, respectiv, 8.V.1910: Pe țărm şi Noapte. Prea în- 
datorate lui Coşbuc (ritmul din Pe țărm e din Un cîn- 
tec barbar) şi mai ales lui Goga (,,Şi în deșert se luptă 
ochii / În lacrimi să cuprindă zarea, / Căci întuneric 


X 


CEE a 


mi-i îneacă / Şi mi se tulbură cărarea“ — Noapte), 
ele sini ncconcludente. Ce se poate reţine e starea de 
melancolie şi, în Noapte, sentimentul integrării fiinţei 
proprii în cadrele şi în ritmul vieţii cosmice. Remar- 
cabil e însă faptul în sine, al debutului poetic, petre- 
cut la 15 ani. Fără a fi cu totul abandonate, preocu- 
pările poetice sint copleşite de lecturile şi meditaţia 
filozofică. 

Dintre evenimentele anilor de liceu mai trebuie 
reținută excursia în Italia, din primăvara lui 1911. 
A fost o excursie şcolară. Blaga a văzut atunci pen- 
tru întîia oară Bucureștiul. I-a rămas în amintire o 
vizită la Academie, unde răsfoieşte emoționat manu- 
scrisele lui Eminescu. De la Constanța merge cu va- 
porul pînă la Catania, cu popasuri la Constantinopole 
şi Atena. În Italia, străbătută în lung cu trenul, se 
opreşte mai Îndelung la Napoli, apoi la Roma, Veneția, 
Florența. După traversarea Adriaticii la Fiume, călă- 
torește cu trenul, prin Budapesta, pînă la Braşov. În- 
treprinsă devreme, la 16 ani, călătoria lui Blaga în 
Italia n-a putut avea urmări hotăritoare, ca în cazul 
lui Goethe, de pildă. Ea a însemnat totuși descoperi- 
rea de fapt a artelor plastice — pentru care Blaga va 
dovedi un mare interes — deschiderea unei perspec- 
tive adînci spre trecut şi sporirea sentimentului isto- 
riei — pe scurt, o lărgire considerabilă a unghiului de 
cuprindere al spiritului şi materie bogată pentru me- 
ditație. l 

Epoca braşoveană se încheie în 1914. Trei dintre 
cele opt clase liceale fuseseră promovate fără frec- 
ventarea şcolii (a III-a, a VIl-a şi a VIII-a), din pri- 
cina sănătăţii precare. În rememorarea anilor copilă- 
riei și adolescenţei întîlnim frecvent însemnări ca 
acestea : „Eram firav. Un pumn de țărînă străvezie. 
Mă întrebam dacă voi răzbi cel puțin pînă în ánil 
adolescenţei. Mă bîntuia, pentru clipe, o îndojală cit 
priveşte puterea mea de viață“, De interes pentru noi 
sînt, evident, efectele psihologice. Putem ptesupune 


XI 


că asemenea împrejurări individuale au favorizat apa- 
Tiţia sentimentului de fragilitate a vieţii şi teroarea 
morţii, care vor ocupa un loc central în universul 
morâl al operei lui Blaga. Despre sensibilitatea lui la 
vîrsta formaţiei ne putem face o idee observiînd eve- 
nimentele, lucrurile sau peisajele care l-au impiesio- 
nat mai puternic şi carc s-au fixat adînc în amintire : 
un incendiu, o secetă, înecarca unor copii şi prima 
confruntare cu gîndul morţii la șapte ani boala 
și moartea tatălui ; în călătoria din Italia nu e impre- 
sionat de Bosfor, ci de peisajul apocaliptic de la Mes- 
sina (la doi ani după un cutremur nimicitoi) ; reţine 
ruinele de temple de la Paestum, „chiparoşii melan- 
colici de pe Via Appia“. Prima încercare filozofică a 
lui Blaga, de prin 1910, căuta o explicaţie a viselor 
caracterizate printr-o stare de anxietate. Să mai re- 
ținem, pentru schiţa acestei personalităţi aflată în 
faza structurării, o aplecare spre izolare şi interiori- 
zare. Cu toate succesele școlare (clasificat întiiul în 
tofl anii de liceu, cu excepţia ultimului), „starea de 
şcolar o simțeam înlănţuitoare şi apăsătoare“. 
Izbucnirea războiului, în vara anului 1914. îl îm- 
piedică să-şi înceapă studiile universitare. Voia să ur- 
meze filozofia. În primejdie de a fi luat în armată, 
se înscrie la seminarul teologic de la Sibiu, cu toală 
inaderența sa structurală la spiritul coertcitiv al în- 
vățămîntului religios. Îl va absolvi, fără să-l [i frec- 
ventat, trecîndu-și doar examenele anuale, în 1917. 
Despre război se poate spune că a fost evenimentul 
istoric care a marcat mai puternic decit oricare alt 
dat al realităţii exterioare viaţa lui Blaga. Războiul a 
însemnat pentru el două lucruri: împrejurarea în 
care s-a desăvirşit unitatea naţională și, pe de altă 
parte, o imensă tragedie, un „cataclism declanşat din 
cauze neghioabe“. Urmăreşte aşadar cu înlrigurare și 
cu speranță desfășurarea războiului, căci „intregirea 
naţiunii în hotarele sale politice firești cra o proni- 
siune ce încă din copilărie mi-o făcea frunza arinilor, 








XII 


murmurul apelor și bătaia profetică a aripilor din 
văzduh. În acrul acestei promisiuni am crescut“. În 
scrisori din toamna lui 1918 aflăm : „Sint aproape ne- 
bun de fericire, de agitaţie... Pretutindenca revolu- 
ție“ ; „Azi după-amiază voi ţine o vorbire — pentru 
ca gardiștii (membrii gărzilor naţionale — n.n.) să 
depună jurămîntul Sfatului naţional român“ ; „Ieri 
am fost la o adunare naţională la Vinţ. Am ţinut o 
vorbire, pregătind poporul pentru marea adunare a 
întregului Ardeal, ce se va ţine la Alba-Iulia ; unirea 
tuturor românilor într-un singur stat a fost obiectul 
acelei vorbiri“. Pe de altă parte, cum spuneam, răz- 
boiul mondial a fost resimţit de Blaga ca un cata- 
clism ; poetul ascultă înfiorat „tiînguirea anonimă“, 
ce se auzea pe toate drumurile, ca un murmur ahe- 
rontic, şi e probabil că enorma măcinare de viaţă, in- 
cendiul planetar a fixat şi a lărgit semnificaţia sen- 
timentului de fragilitate a fiinţei. 

Formaţia intelectuală şi activitatea creatoare au in- 
trat, după absolvirea liceului, într-o fază nouă. Acum 
începe, cu adevărat, scrisul filozofic al lui Blaga. 
Căci în acești ani el formulează un număr de idei care 
vor deveni, reelaborate sau numai reluate, puncte de 
susținere ale sistemului său filozofic. Le publică fără 
a le dezvolta, enunțate doar şi grupate sub titluri ca : 
„Reflexii“, „Giînduri“, „Din carnetul meu“, ,„Cu- 
getări“, „Frinturi“ — în Gazeta Transilvaniei (Bra- 
şov), Românul (Arad), adică în ziare cu circulaţie lo- 
cală ; tot acolo publică și cîteva eseuri : Ceva despre 
filozofia lui Bergson, Mister, Criticism istoric, Eroism 
în gindire, Concepţia despre lume și ştiinţa ; o re- 
vistă nouă, Pagini literare (Arad), îi încredințează 
rubrica de filozofie, la care Blaga publică, în cele cî- 
teva luni de apariţie a revistei (martie-iunie 1916), 
eseurile Mit și cunoștință, Două tendinţe în teoria 
cunoaşterii, Ipoteze indiferente, Problemele-fantomă. 
Un studiu trimis Convorbirilor literare apare în fe- 


XII 


bruarie 1916 în această revistă. În toamna lui 1917 
Blaga se înscrie la facultatea de filozofie a universi- 
tăţii din Viena, pe care o va absolvi, obţinînd, în 1920, 
şi titlul de doctor în filozofie, cu teza Kultur und Er- 
kenntnis !. Studiul filozofiei e acum nu doar mai 
sistematic, ci şi mai intens ; principala achiziţie nouă 
e cunoașterea filozofiei indiene, a istoriei și filozofiei 
artei şi a biologiei teoretice. 

Cristalizarea vocației poetice e ceva mai tirziu. Am 
văzut începuturile afirmării ei. Prin 1914—1915, 
Blaga descoperă poezia orientală : chineză, indiană, 
persană. Şi scrie în maniera caracteristică acestei 
poezii, fără a publica însă. Este probabil că ciclul 
„Versuri scrise pe frunze uscate de vie“ din Pașii 
profetului, dacă nu datează de atunci, e un reflex al 
acestei descoperiri. Interesul pentru poezia orientală 
a rămas statornic și el explică traducerile tîrzii făcute 
de Blaga din aceste literaturi. 

Următorul moment important e al întilnirii cu ex- 
presionismul, mișcare artistică în care Blaga şi-a re- 
cunoscut de fapt tendinţe dintre cele mai adinci ale 
propriului său spirit. Manifestele expresioniste i se 
par de accea „axiomatice“. Contactul cu literatura şi 
arta expresionistă l-a ajutat aşadar să se găsească pe 
sine. Aderînd mai mult la ideile estetice ale mișcării 
decît la formulele propriu-zise de literatură expresio- 
nistă, Blaga preferă poezia clasică și romantică, pe 
Goethe, Hölderlin, Byron,  Schelley, poezia „stră- 
veche“ a Răsăritului ; informaţia lui se lărgește acum 
prin descoperirea lui Francis Jammes, Claudel, Mae- 
terlinck, Strindberg ; poezia romantică și cea simbo- 
listă (Verlaine, Rimbaud) franceză nu-i era necunos- 
culă ; cea germană îi este însă familiară; dintre 
moderni îi descoperă acum pe Rilke, Stefan George. 

Pocziile care aveau să alcătuiască volumul de debut 
sînt scrise, mai toate, în intervalul dintre vara 1917 
şi vara 1918. Toamna sînt trimise lui Sextil Pușcariu, 





1 Cultură şi cunoaștere. 


' XIV 


care este entuziasmat, după cum mărturisește articolul 
său Un poet : Lucian Blaga (Glasul Bucovinei, 3/16 
ian. 1919), şi care incepe publicarea lor în acest ziar. 
În aprilie 1919 apare volumul de versuri Poemele lu- 
minii, iar în mai volumul de eseuri, însemnări și afo- 
risme Pietre pentru templul meu, amindouă la Sibiu. 
Salutat cu căldură de Iorga (Rinduri pentru un tinar, 
în Neamul românesc, 30.1V.1919) și de Agirbiceanu 
(Lucian Blaga, în Patria, 15.V.1919), recenzat elogios 
de crilici tineri ca Tudor Vianu (Cugetările d-lui Lu- 
cian Blaga, în Sburătorul, 5 iulie 1919), Blaga îşi cu- 
cerește de la început un loc de prim plan în viaţa li- 
terară, În 1921, după publicarea unui nou volum de 
poeme, Paşii profetului, şi a primei sale piese de tea- 
tru, Zamolxe, primeşte premiul Academiei și premiul 
Universităţii din Cluj. Epoca formaţiei era încheiată. 
Începea aceea a construirii operei, ale cărei temeiuri 
fuseseră puse. Creaţie organică, în care Blaga s-a 
zidit pe sine, opera aceasta nu putea fi altceva decit 
cereau fundamentele ei, adică elementele în jurul că- 
rora se siructurase personalitatea scriitorului. Timpul 
istoric nu i-a impus o modificare substanţială a vi- 
ziunii generale: căci cea mai mare parte a vieţii 
creatoare a lui Plaga e cuprinsă între trăirea şi amin- 
tirea primului război mondial și amenințarea și trăirea 
celui de-al doilea. A fost o epocă tragică, de criză a 
omului și a lumii, de continuă ameninţare a vieții. 
Semnul ei e adînc întipărit pe opera lui Blaga. Cu mult 
mai puţin sînt prezente în operă evenimentele pro- 
priu-zis autobiografice. Așa cum spuneam, biografia 
lui Blaga nu poate fi dedusă din opera lui. Poate fi 
însă dedusă linia generală a vieţii lui şi specificul epo- 
cii istorice în care ea s-a consumat. Desfăşurarea 
concretă a vieţii poetului e așadar cu mult mai puţin 
importantă în determinarea fizionomiei operci decit 
se întîmplă de obicei. După ieşirea din virsta forma- 
ţiei, singura istorie interesantă a vieţii lui c istoria 
edificării operei. 


XV 


„Dintre momentele biografice pot fi sau trebuie re- 
ținute, din cite cunoaștem, citeva. În 1920 Blaga se 
căsătoreşte cu Cornelia Brediceanu şi se stabileşte la 
Cluj. Începe o activitate publicistică intensă la ziare 
şi reviste ca Voința, Patria, Gîndirea, Adevărul lite- 
rar, Cuvîntul, Universul literar etc. O parte din escu- 
„rile publicate astfel sînt grupate în volumele Filozofia 
stilului (1924), Fenomenul originar (1925), Feţele 
unui veac (1925), Ferestre colorate (1926), Daimonion 
(1930). În 1924—1926 locuiește la Lugoj ; în toamna 
lui 1926 devine funcţionar al ministerului de externe 
şi e trimis ca atașat de presă la legația română din 
Varşovia. De aci, e trecut, în aceeași funcţie, la Praga, 
apoi la Berna, unde rămîne patru ani (1928—1932). 
Între 1932 și 1937 e secretar de presă și apoi consilier 
de legaţic la Viena. În 1936 c ales membru al Aca- 
demiei Române ; discursul de recepţie : Elogiul satu- 
lui românesc. În 1937—1938 este, din nou, ataşat de 
presă la Berna. După ce c, citeva luni, subsecretar de 
stat la ministerul de externe (în 1938) e numit mi- 
nistru plenipotenţiar la Lisabona, unde rămîne pină 
în 1939, cînd se întoarce definitiv în ţară. Din 1938 
era profesor de filozofia culturii la universitatea din 
Cluj, fiind printre iniţiatorii la noi ai acestei discipline 
universitare, pe care o va preda mereu la Cluj (și Si- 
biu), pînă în 1948. Colaborator al multor publicaţii 
din ţară şi din străinătate, Blaga a fost cu deosebire 
legat de revista Gîndirea, fără însă a-și fi confundat 
vreodată propria filozofie cu ideologia promotorilor 
gîndirismului. Delimitîndu-se din ce în ce mai clar 
de ea, ajunge pînă la ruptură definitivă — în 1942 — 
şi la polemică violentă. În 1943—1944 a editat o re- 
vistă de filozofie, Saeculum. Începînd din 1949, a fost 
profesor-cercetător la Institutul de istorie și filozofie 
(pînă în 1951), apoi la filiala din Cluj a Academici. 
În 1956 e propus de Academia suedeză pentru pre- 
miul Nobel, dar, insuficient cunoscut, obține cu citeva 


XVI 


to 


voturi mai puţin decit J.R. Jimenez. A murit în ziua 
de 6 mai 1961, la Cluj. A fost înmormîntat în micul 
cimitir din curtea bisericii din Lancrăm, lîngă pă- 
rinţii și strămoşii săi. 

Mai mult decît biografia în sine, spuneam, impor- 
tantă pentru înţelegerea operei este personalitatea 
rezultată, structura spirituală la a cărei cristalizare 
şi menţinere evenimentele biografice au contribuit 
decisiv.| Încercînd să aproximăm elementele esenţiale 
ale acestui substrat al operei, distingem mai întii un 
sentiment acut al precarităţii fiinţei şi o năzuinţă 
puternică la „viaţă“, o dorinţă copleșitoare de a ji, 
care atinge intensitatea maximă tocmai în preajma 
momentelor de catastrofă. Apoi, ceea ce Blaga însuși 
numeşte „sensibilitate metafizică“, altfel spus capaci- 
tatea de a intui lumea global, cosmic (în înţeles filo- 
zofic, nu.şpaţial), perspectiva de maximă amploare 
asupra eí JAceastä capacitate şi această perspectivă nu 
sînt „posibilități“ ce se pot realiza sau nu, factori ac- 
cidentali, ci componente ale individualității, „cadrul“ 
permanent în care sînt percepute fenomenele şi la 
care ele sînt implicit raportate. Pentru omul cu sensi- 
bilitate metafizică a fi înseamnă a participa la absolut, 
adică la fondul ultim al lumii, căci Absolutul este pe 
deplin, sustras timpului, deasupra oricărei limitări şi 
relativităţi. 

( Privită din interior, din perspectiva nucleului ei, 
pera lui Lucian Blaga se înfățișează ca o destăşurare 
organică, de o extraordinară coerenţă, ca o construc- 
ție armonioasă, monumentală prin proporţii şi prin 
adîncimea  semnificaţiilor. Contemplind-o integral, 
ochiul descoperă o dinamică interioară funcționind la 
două nivele diferite : al poeziei și al ansamblului 
creaţiei. În zona ei centrală, poezia lui Blaga este o 
lamentaţie atingind intensitatea disperării tragice, un 
țipăt înăbuşit, surdinizat, ale cărui laitmotive sint 
izolarea de cosmic a omului, puterea devoratoare a 


XVII 


16 


timpului, alunecarea spre neant. E, în esenţă, o je- 
lanie individuală, a cărei autenticitate psihologică e 
mai evidentă în expresiile directe ale acestui lirism. 
Trăirile sînt proiectate însă într-o perspectivă enormă, 
lamentaţia se desfășoară pe fundalul vast al lumii, 
cadrul poeziei — nu ca simplu decor, ci ca element 
permanent, inseparabil al vieţii sufleteşti — e univer- 
sul. Sentimentele vor căpăta dimensiuni şi semnili- 
cații corespunzătoare. Aplecat peste „marginea“ lu- 
mii, Blaga nu aude decit sunetul apei bătind în 
țărmul „mării“ cosmice : „Altceva nimic, nimic / ni- 
mic“ (Un om s-apleacă peste margine). Pămîntul e 
parcă o insulă singuratică în spaţii, înconjurată de în- 
tuneric : „sintem fără scăpare singuri în amiaza nop- 
ţii”, „aici unde astăzi singurătatea ne omoară“ (Noi 
cîntăreţii leproși). Însingurarea devine izolare a „pă- 
mintului“ de „cer“ : „„Mistuiţi de răni lăuntrice ne 
trecem prin veac / [...] / Pentru noi cerul e zăvorit“. 
Înir-o zadarnică aşteptare a ieșirii din solitudine, poe- 
tul rătăceşte înfășşurat în tristeţe : „La patruzeci de 
anii — in așteptare / vei umbla ca și-acum printre 
stele triste și ierburi, / la patruzeci de ani sugrumîn- 
du-ți cuvintul / te-i pierde în tine — în căutare. / 
Prin ani un vint o să te tot alunge subt cer, / vei 
minca miere neagră și aplecat vei tăcea“ (Cetire din 
palmă). La toate virstele îl aflăm astfel : „În străină- 
tate-mi. păminlean in lacrimi, / stau de veghe lingă 
vatra mea de patimi. / Suflet prăbușit în humă ca în 
perne — / nici o veste — de odihnă nu-mi aşterne“ 
(Lingă vatră). Nu-i rămîne decit căutarea, o „mută, 
seculară căutare, / de totdeauna, / pînă la cele din 
urmă hotare“ (Autoportret). Sentimentul înstrăinării 
de absolut. de cosmic, este deseori exprimat în ma- 
terial mitologic, împrumutat mai frecvent din mito- 
logia biblică. Recurgerea la mit are o primă explica- 
ție într-o nevoie de discreție a poetului. După publi- 
carea Poemelor luminii, el aspiră la „alte moduri“ 
ale expresiei : ..Evilam prin urmare să dau grai stări- 


XVIII 


24 


lor nude de care eram invadat [...]. În faţa freneziilor 
de-o clipă, gata să mă consume, sau a violentelor sfi- 
șieri lăuntrice — lirismul direct putea să ducă la un 
exhibiționism ce mi-ar fi inspirat oroare a doua zi“ 
(Hronicul..., pag. 250). Înţelegem astfel de ce Blaga îl 
pune, de pildă, pe profetul loan să se lamenteze în 
locul lui : „Unde ești Elohim ? / Lumea din minile 
tale-a zburat / ca porumbul lui Noe. [...] Umblăm 
turburațţi și fără de voie, / printre stihiile nopţii te is- 
codim, / sărutăm în pulbere steaua de subt călciie / 
şi-ntrebăm de tine — Elohim !“ (loan se sfișie în 
pustie). Să cităm imediat şi un alt text : „Stă în codru 
fără slavă / mare pasăre bolnavă. // 'Naltă stă sub 
cerul mic / și n-o vindecă nimic, // numai rouă dac-ar 
bea / cu cenușă, scrum de stea // Se tot uită-n sus 
bolnavă / la cea stea pește dumbravă“ (Stă în codru 
fără slavă). Influență biblică într-un caz, influență 
folclorică în celălalt. Trecerea se face fără dificultate, 
căci atit biblia cit și folclorul sînt pentru Blaga mito- 
logii, creaţii de cultură. Cîntînd în limbajul profetului 
sau în cel al bardului popular, poetul este el însuși 
prin substanţa lirică a poemelor. Materia verbală e 
alta, ţinta tînjirii e numită o dată „Elohim“, altă dată 
„stea“, dincolo de vorbe percepem însă vibrația adînc 
rezonantă a unui poet chinuit de setea existenței de- 
pline — și această vibraţie e singurul lucru cu ade- 
vărat important, căci ea face din poeziile citate două 
capodopere. Sentimentul singurătăţii, sursă a unei în- 
tinse părţi din opera lui Blaga, cristalizează în expresii 
artistice la fel de variate cîte sînt textele în care-l 
regăsim. Năzuinţa ieşirii din ea și eşecul perpetuu în- 
treţțin o tensiune interioară ce se precipită într-un 
cîntec cu ecou prelung, reluat mereu, tulburător și 
fără leac. 

În imediata lui apropiere se așază poezia în carc ră- 
sună, mai slins sau mai ascuţit, ţipătul fiinţei pîndită 
de moarte. O stare afectivă de timpuriu familiară lui 
Blaga produce unele dintre versurile cele mai pure 


XIX 


din Poemele luminii şi multe dintre pocmele antolo- 
gice din postume. Contemplarea lunii îl face să simtă 
la căpătii fantoma morții (Fiorul; în mitologia indiană 
luna e sediu al morţilor), mîinile iubitei cuprinzîn- 
du-i capul cheamă imaginea urnei cu „cenușa mea“, 
„ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir“, şi asta cu- 
rind : „veți fi încă aşa de tinere atunci, frumoase 
mini“ (Frumoase mîni) ; liniştea nopţii trezeşte gîn- 
dul nefiinţei (Linişte), șederea lingă un copac e prilej 
de meditaţie funebră : „Gorunule din margine de co- 
dru, / de ce mă-nvinge, / cu aripi moi atita pace, / 
cînd zac în umbra ta / și mă dezmierzi cu frunza-ţi 
jucăușă ? // O, cine ştie ? — Poate că / din trunchiul 
tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul, / şi liniștea / 
ce voi gusta-o între scîndurile lui, / o simt pesemne 
de acum : / o simt cum frunza ta mi-o picură în su- 
flet — / şi mut / ascult cum crește-n trupul tău si- 
criul, / sicriul meu, / cu fiecare clipă care trece, / 
gorunule din margine de codru“ (Gorunul). 

S-ar zice că între poet şi lucruri cade mereu un 
giulgiu sau că totul e văzut printr-un zăbranic : „În 
frunză de cucută-amară / îmi fluier bucuriile“ — ci- 
tim într-o poezie din acceaşi epocă de început. O 
motivaţie autobiografică există, evident, aci, dar ea 
priveşte mai ales prezenţa insistentă a temei încă de 
la debut și accentul de sinceritate psihologică ; a re- 
duce poezia care o ilustrează la „document“ biografic 
inseamnă a nu înţelege nimic din opera lui Blaga, care 
e în întregime pornită din „trăiri“, dar trece înlot- 
deauna dincolo de simpla confesiune, sporindu-și 
semnificaţiile și rezonanţa. Teama de moarte e a omu- 
lui pentru care nu există un „dincolo“ liniştitor (ca 
pentru omul religios), a fiinţei amenințate de întu- 
neric şi care strigă „din adînc“ : „Mamă, — nimi- 

cul — marele! / Spaima de marele / îmi cutre- 
mură noapte de noapte grădina“. Accepţia mistică a 
morţii — ca integrare în divin — îi c străină lui 


xX 


= 


Blaga : moartea nu e transcendere, ci ancantizare. 
Într-o asemenea perspectivă, timpul e resimţit ca de- 
vorator al vieţii, iar existenţa devine o „mare tre- 
cere”, lunecare spre abis. Spaima de ea e clamată în 
accente dintre cele mai paletice din cite cunoaște 
poezia lumii. Un volum şi un poem se numesc astfel, 
tema străbate insă mai toată opera lui. Poetul imploră 
oprirea ceasornicului cu care ni se măsoară destră- 
marea, a cărci conștiință dureroasă o are numai omul 
(„Cu ochi cuminţi, dobitoace în trecere / îşi privesc 
fără de spaimă umbra în albii. / [...] Numai sîngele 
meu strigă prin păduri / după îndepărtata-i copilă- 
rie, / ca un cerb bătrîn / după ciuta lui pierdută în 
moarte”) şi schiţează gestul disperat al opririi izvoa- 
velor, simbol al „curgerii“ : „Tot mai departe şovăi pe 
drum, — şi ca un ucigaş ce-astupă cu năframa / o 
gură învinsă, / închid cu pumnul toate izvoarele, / 
pentru totdeauna să tacă, să tacă“ (În marea trecere). 
Mai târziu patetismul se interiorizează, fără a scădea 
în intensitate. Comunicată direct sau atribuită lui 
Heraclit, cu sau fără figuraţie mitologică (împrumu- 
tată de astă dată mitologiei grecești mai cu seamă), 
meditaţia asupra marii treceri e o componentă esen- 
țială a poeziei lui Blaga. „Meditaţie“ e poate impro- 
priu spus, e mai degrabă o jelanie reţinută, fără com- 
plicare intelectuală excesivă, existind adică nu prin 
„idei“ ci prin „lirism“. Mai puţin substanţial ca poct 
al spaţiului — căci „vede“ global, cosmic, percepînd 
vag obiectele sau subordonînd imaginea lor viziunii 
generale (de aci puţinătatea valorilor plastice ale poe- 
ziei lui), Blaga este un exiraordinar poet al timpu- 
lui, otravă ce impregnează ființa („Ce spornic e timpul, 
ce lin / prin noi strecuratul venin !*) şi face părul să 
semene cu o floare a morţii („lată că părul meu se 
face / Ca o cenușă ce-a înflorit. / În curînd, fi-va pace, 
pace. / Și pe pămînt, un sfirsit“), căci „Prin vegherile 
noastre — site de in — / vremea se cerne, şi-o pul- 
bere albă / pe tîmple se-aşcază“. „Murmur“ al unui 


RAI 


riu „fără unde“, timpul e riul „jaleş“, e „valul ahe- 
rontic“, ce-mpinge „spre apus“ toate luntrile. Senza- 
ţia curgerii fără oprire şi spaima de moarte se aso- 
ciază pină la contfundare : „Ceas de cumpănă. Amurg. 
/ Vai, toate către soare curg — / tărimul larg si noi 
cu el. / Pe-o lină aurie apă / Thule și Orplid, ţară 
după ţară, / toate trec prin soare ca printr-un inel. 
Se curmă ziuă, vine seară. / Un fluviu purtător a 
toate / duce plute, vîrste mute, / către cele nevă- 
zute / -n marea noapte“. Zeii înşişi mor, lăsind în 
urma lor temple, timpul celor vii e măsurat de ţă- 
rina ce curge, ca în clepsidre, prin orbitele morţilor 
din cimitirul cetăţii, în care generațiile coboară trep- 
tat, după scurtul răgaz în lumină : „Cum se poate / 
ca lumina lunii o dată s-o vezi / şi apoi s-o trădezi / 
intrînd în întuneric ?“. Tristeţea e iremediabilă (,,Ni- 
mic nu-nvinge tristețea noastră în fața timpului”), 
dar expresia ei crispată lasă treptat locul unui ton 
de resemnare în disperare : să se compare de exemplu 
poezia Din adinc, din care am citat mai sus și care 
e versificarea unei „însemnări“ din Pietre pentru 
templul meu, fixind deci o stare de spirit din anii 
începuturilor, prelungită pînă tirziu, cu unul dintre 
ultimele poeme, pe aceeaşi „temă“ şi cu același titlu : 
De profundis : „Incă un an, o zi, un ceas — / şi dru- 
muri toate s-au retras / de sub picioare, de sub pas. / 
Incă un an, şi-un vis, şi-un somn — / şi-oi fi pe sub 
pămînturi domn / al oaselor ce drepte dorm“. 
Această stare-fundal de chin și disperare explo- 
dează uneori într-un strigăt cutremurător, desfăşurat 
în imagini apocaliptice. Un copac se stinge pilpiind 
ca un sfeşnic, alţii, cu crengile aplecate, suspină lăun- 
tric, lucrurile pling, peisajul se transfigurează halu- 
cinant, „fintînile nopţii / deschid ochii şi-ascultă / în- 
tunecatele veşti“, dobitoacele ies din păduri să bea 
„apă moartă din scocuri“, sorii se sting, din cer „a 
venit un cîntec de lebădă“ — „pretutindeni e o tris- 
tețe. E o negare. E un sfirşit“. Cu urechea îndreptată 


XXII 


spre tării, unicornul nu aude decit: „Prin vuietul 
timpului / glasul nimicului. / / Prin zvonul eonului / 
bocetul omului“. Fondul tragic al operei lui Blaga 
ajunge în astfel de texte la expresia paroxistică. 
Poezia singurătăţii cosmice și a marii treceri nu 
este însă toată poezia lui Lucian Blaga, ci numai zona 
ei centrală, aceea care revelează stratul cel mai adînc 
al individualităţii poetului, fondul ei primar, originea 
tensiunii sufletești şi sursa absolută a lirismului său. 
Stările exprimate aci dau naștere unor reacţii care 
sint tot atitea puncte de pornire ale altor linii ale li- 
ricii lui Blaga, lărgindu-i universul, îmbogăţindu-i 
formele, şi înmulțindu-i tonurile. Sentimentul solitu- 
dinii provoacă năzuinţa, de o intensitate similară, spre 
contopirea cu „marele tot“. Prin jocul frenetic ce 
exacerbează energia vitală (Vreau să joc !) sau prin 
abandonarea în viaţa vegetativă, „fără dorinţi, fără 
mustrăvi, fără căințţi / şi fără-ndemnuri, numai trup / 
și numai lut“ (În lan), poetul crede a putea ieşi din 
individualitate — care e limitare şi izolare : „Dacă 
m-aş pierde în toate / și-aş rămîne fără nume / [...] / 
n-aş mai fi singur pe lume“ (Dacă m-aş pierde). Ideea 
mai adincă e a „participării“ la absolut, la principiul 
cosmic, echivalat cel mai adesea cu fluxul vital ce 
străbate universul. Comuniunea nu se produce însă, 
extazul naturist e numai dorit, rezultatul e o nouă 
tensiune sufletească, un nou izvor de poezie. Ca întot- 
deauna la Blaga, procesele lirice capătă dimensiuni 
şi semnificații ample : năzuința integrării e proiec- 
tată asupra pămintului întreg și susținută de aminti- 
rea milică a uriui timp în care totul cosmic nu era 
desfăcut în două „tărimuri“, separat în două sfere 


ce nu mai comunică între ele. O Zi de septemurie. cu 
invazia ei de lumină și cu azurul proaspăt ca-n zilele 
de început, dă un nou temei nădejdii : „Precum a mai 
fost, pină-n cealaltă zare / încă o dată tărimul să 
crească ar vrea. / Şi-n unghi săgetat / pămiîntu-şi tri- 
mite cocorii / spre cercul cel mare“. Momentele de 


XXIII 


acordare cu pulsul cosmic sînt părelnice, elanurile 
cad, şi imaginea zborului frînt e una dintre cele mai 
frecvente şi mai definitorii în opera lui Blaga. Stri- 
gătul după cocorii ce răzbesc dincolo de cercul izolă- 
rii se termină şi el într-un suspin înăbușit, elanul pă- 
mintului se reduce la tragica înălțare de braţe a co- 
pacilor din care frunzele cad implacabil. E locul să 
subliniem o caracteristică generală a poeziilor lui 
Blaga care se constituie din notația concretului și din 
„descripţie“. În contact cu sensibilitatea lui, obiectele 
lumii fenomenale devin fragmente de vinivers : con- 
templarea lor pune în mișcare spirilui. aclualizează 
viziunea sa asupra lumii, obiectul parlicipă la un pro- 
ces care-l depășește : valoarea lui e de a simboliza 
acest proces. Oricare ar fi pretextul liric, poezia îl 
transfigurează proiectindu-l într-un plan carc ţine de 
sensibilitatea filozofică a poetului: „Un filozof 
— scrie Blaga într-un aforism din Discobolul — cînd 
se plimbă printr-o pădure, nu se plimbă printre 
trunchiuri, ramuri și frunze. El se plimbă printr-o 
pădure de rădăcini“. Contemplaţia poetică arc la cl 
aceeași „dimensiune“ (e titlul aforismului), de adin- 
cime. Semințele, de pildă, sînt „mirabile“, căci închid 
în ele „supreme puteri“, o viaţă virtuală: „.Laudă 
scminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor ! / Un gînd 
de puternică vară, un cer de înaltă lumină, / s-as- 
cunde în fiecare din ele, cind dorm. / Palpită în visul 
seminţelor / un foșnet de cîmp și amiczi de grădină, / 
un veac pădureț, / popoare de frunze / şi-un murmur 
de neam ciîntăreţ“. Semințele cuprind in cele princi- 
piul cosmic, vederea lor prilejuieşte desfăşurarea 
imaginară a naturii întregi. care e, în viziunea lui 
Blaga, viaţă infinit creatoare : „Prin toate erele / ce 
prund fierbinte, turmentat — ; Subt toate sferele / se 
zămislește ne-ncetat“. Semințele sînt precipitate ale 
acestei substanţe, și spectacolul întristător al căderii 
frunzelor toamna e compensat de acela al seminţelor 


XXIV 


--„... — © n0 emee e 


zburind : „Diafane semințe întraripate, / pe invizibile 
fire, / zburau peste noi — din veac în altul purtate. / 
[...] Mai are încă — mai are substanţă natura, / și-n 
astă nespusă risipă / a-nchipuirii, dintre o clipă și altă 
clipă, / totul nu poate să fie amăgire“. Contemplarea 
naturii e contemplarea permanenţelor, căci mai pu- 
ternică și mai statornică decit moartea e viaţa — dacă 
nu a individului, a universului. Văzduhul semințe 
mişca, din care am cilat, aparţine în egală măsură 
poeziei (aparent) descriptive și celei erotice — și con- 
statarea e valabilă pentru multe texte. Nu e vorba de 
dificultatea obișnuită de a încadra poezia în „teme“, 
ci de existența unci viziuni generale, care-şi subor- 
donează impulsurile accidentale, aducîndu-le la nu- 
mitorul comun al obsesiilor fundamentale ale 
poetului. 

Nici unul dintre poeţii români de după Eminescu 
n-a dat iubirii un sens așa de înalt ca Blaga. Dra- 
gostea e pentru cl — ca și „integrarea“ în natură — 
o „posibilitate“ de a nega izolarea de viaţa univer- 
sală. În Lumina — poem cosmogonic şi erotic tot- 
odată — starea de iubire e resimţită cu invadare a su- 
fletului de o lumină care e un sirop din fluxul cos- 
mic ; într-o postumă citim : „Iubind — ne-ncredin- 
ţăm că sîntem“, în alla : „Iubirea ţișnește din țărnă şi 
face pămîntului aură, / s-ajungă-n tării, s-acopere 
crugul“. Căderea — iarăși — în resemnarea faţă de 
imposibilitatea accederii la absolut prin iubire ate- 
nuează aspectul uncori „teoretic“ al eroticii lui Blaga 
şi lasă să se audă cîntecul patetic și melancolic al 
unui mare poet al dragostei : „,Nc-om aminti cîndva 
tirziu / de-această întimplare simplă, / de-această 
bancă unde stăm / timplă fierbinte lingă tîmplă. // 
De pe stamine de alun, / din plopii albi, se cerne ja- 
rul. / Orice-ncepul se vrea fecund, / risipei se dedă 
florarul. // Polenul cade peste noi, / în preajmă gal- 
bene troiene / alcătuieşte-n aur fin. / Pe umeri ca- 
de-ne și-n gene. / [...]] Visînd, întrozărim prin do- 


xKXXV 


ruri — / latente-n pulberi aurii — / păduri ce ar pu- 
tea să fie, / şi niciodată nu vor fi“. Accentelor emi- 
nesciene li se adaugă vibrația la „marea trecere“, ob- 
sesia de neobișnuită intensitate a timpului. Dacă nu e 
decit „umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp“, 
iubirea e totuşi o întreţinere a „arderii“ care e viața, 
motiv suficient de invocare insistentă și de exaltare. 
În legătură evidentă cu lamentaţia de „marea tre- 
cere“ se dezvoltă, la Blaga, un cîntec al spaţiilor care 
pot sugera permanența, stabilitatea. Un astfel de „loc“ 
privilegiat e pentru el satul, un altul — muntele. 
— „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice 
gînd e mai încet, / şi inima-ţi zvicnește mai rar, / ca 
şi cum nu ţi-ar bate în piept / ci adinc în pămînt un- 
deva“. Sub regimul acestei sugestii, poetul se simte 
reintrat în ritmul cosmic şi deci eliberat de sentimen- 
tul izolării. Un vers din același poem (Sufletul satu- 
lui) mărturisește fără echivoc resortul intim al ade- 
renței afective la sat : „Aici se vindecă setea de mîn- 
tuire“. Salvare de temporar, satul, „plin de-aromele 
zeului / ca un cuib de mirosul sălbăticiunii“, e un loc 
în care nu s-a produs-despărţirea tărimurilor şi este 
de aceea salvare de moarte, prin senzaţia întăritoare 
a vieţii perpetue : „Sufletul satului filfîie pe lingă 
noi, / ...] ca un joc de iezi pe morminte înalte“. Satul 
acesta e un spaţiu fabulos, existent numai ca proiec- 
ție a fanteziei, pînă la care „răzbat fără sfat numai 
unii“ și la care poetul ajunge după o călătorie care e 
de fapt în sine însuși : „Drumeaguri ades ocolit-am 
prin linişti / după mersul albastru al lunii“. Nu e 
vorba de necunoașterea realului ori de „falsificarea“ 
lui, ci de o imagine fictivă, necesară poetului, fără 
raport cu cea reală sau, dacă vrem, „paralelă“ cu ea. 
Poezia „satului“ se continuă, ca motivare și semni- 
ficaţie, în cea a „muntelui“. Aceeaşi sugestie linişti- 
toare a statornicici : „În apropiere e muntele meu, 
munte iubit. / Înconjurat de lucruri bătrîne / acope- 
rite cu muşchi din zilele facerii, / [...] ar trebui să fiu 


XXVI 


mulțumit“. Impresia de teritoriu fabulos e încă mai 
pregnantă, aceeași rămine însă ideea că intrarea în el 
e apropiere de existenţa absolută; contactul cu „mun- 
tele“ e, de aceea, ca în toate mitologiile, regenerator 
pentru ființa umană, şi imaginile apocaliptice sînt 
deseori urmate la Blaga de migraţia salvatoare spre 
„munte“ : „Din orașele pămîntului / fecioare albe vor 
porni / cu priviri înalte spre munţi“. 

Gestul liric extrem de anulare a sentimentului „tre- 
cerii“ e la Blaga „lauda somnului“ și a stării de pre- 
existent. Somnul este ieșire din devenire, negare a 
ei şi deci participare la veșnicie, de aceea e „stare 
dumnezeiască“. Şi e, de asemenea, integrare în şirul 
nesfirşit al generaţiilor, peste hotarul — al morţii — 
care le desparte : „Închis în cercul aceleiaşi vetre / 
fac schimb de taine cu strămoşii, / norodul spălat de 
ape subt pietre. / Seara se-ntîmplă mulcom s-ascult / 
în mine cum se tot revarsă / poveștile sîngelui uitat 
de mult“, sau : „În somn sîngele meu ca un val / se 
trage din mine / înapoi în părinţi“. 

Privită global, dincolo de cronologie, lirica lui Blaga 
înfățișează deci o complexitate cu totul particulară. 
o dinamică interioară corespunzind mișcărilor funda- 
mentale ale sufletului poetului. „Temele“ de care am 
făcut menţiune sînt de fapt obsesiile definitorii ale 
autorului, nervurile principale ale organismului 
operei, nu teme în înţeles obişnuit. Ele pot fi izolate 
numai analitic, în realitate apar amestecate şi conta- 
minate reciproc. 

Structura tematică nu epuizează, se înţelege, reali- 
tatea operei poetice a lui Blaga. Ea arată mai mult 
resorturile poeziei decit poezia însăşi. Pentru ca 
aceasta să se constituie a fost nevoie ca substanţa 
lirică să-și afle un „limbaj“ care s-o exprime: limbaj 
ca sumă de elemente de comunicare artistică, aşadar 
de imagini, articulate într-un ansamblu semnificativ 
care e universul poetului. Opera unui mare poet este 
o „lume“, un cosmos ideal, fictiv, compus din ele- 


XXVII 


ET 


mente ce aparţin cosmosului real dar care sini subor- 
donate viziunii scriitorului, care își pierd indepen- 
denţa, devin funcţionale, mijloace prin care lirismul 
capătă consistenţă şi ajunge comunicabil. Universul 
poeziei lui Blaga e determinat de substratul ci, pe 
care l-am analizat, şi de tipul sau nivelul sensibilităţii 
poetului. Componentele fundamentale sint cele două 
planuri ale cosmosului real, asimilate succesiv (prin 
Poemele luminii și Paşii profetului“) universului poc- 
ziei : cerul și pămîntul. Cerul lui Blaga e „cadrul“ 
infinit al materiei cosmice fluide, transparente, inco- 
ruptibile şi deci eterne, curgind în valuri de lumină 
şi concentrindu-se în soare şi în stele. 

Cîntînd cerul, Blaga cîntă viaţa universală, abso- 
lută, reprezentată de lumină, de soare şi stele. Auto- 
rul Poemelor luminii e un poet solar: „Spre soare 
vid“ ; „Şi-n pieptu-mi larg credința mea o sorb pu- 
ternică din soare“ ; „Spre dimineţile tale rid, / soare 
vechi, soare nou“. Revărsarea zilnică de lumină asu- 
pra pămîntului e resimţită ca o înviere şi e cauza unui 
sentiment de armonie cu lumea : „Ochii mei se des- 
chid umezi şi sunt împăcat / ca fîntînile din imperiul 
lutului“. Într-o mare parte a ei, poezia lui Blaga e un 
cîntec al zilei. Nu în sensul că poemele au un cadru 
diurn, ci că substanţa lirică e condiţionată de el: 
„Vino să vezi ! In tîrzia, bogata căldură, / închis între 
ziduri cine-ar mai sta ? / [...] Lumina ce largă e! / 
Albastrul ce crud! / Unei noi creșteri, văratice-n 
toamnă, se pare / c-am fi hărăziţi şi aleși“. Aceeași 
aspirație solară a poetului explică şi frecvența mare 
a verii în lirica lui; iarna e aproape absentă, iar 
toamna e celebrată mai ales în poemele tirzii (dato- 
rită, desigur, și asocierii ei cu „anotimpul“ vieţii 
poetului) și, fapt caracteristic, nu ca timp al descom- 
punerii —e«bacovian — ori al roadelor pămîntului — 
ca la Pillat şi, în general, la tradiționaliști —, ci ca 
ultimă revărsare de lumină vitală (un ciclu tirziu se 

intitula „Domnia soarelui de toamnă“). 


XXVIII 


Condiţionarea stării lirice co mișcare cosmică se 
poate observa și în poezia nocturnă a lui Blaga. 
Dcosebim două reacţii extreme în faţa nopţii: de 
spaimă şi de jubilaţie. Invazia întunericului sporeşte 
sentimentul singurătăţii : „lată e noapte fără fe- 
restre-n afară. / Dumnezeule, de-acum ce mă fac ?“; 
„suntem singuri fără scăpare în amiaza nopţii“. De 
asemenea,  reactualizează gindul „marii treceri“, 
teama de moarte : ,„,Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi 
case / clopot de sear-aud. Şi stau în cruce / cuo zi 
sub cer pierdută. / Prin ani subt poduri se depăr- 
tează / ce focuri vechi ? ce nouă plută ?* ; „Mamă, 
— nimicul — marele ! Spaima de marele / îmi cu- 
tremură noapte de noapte grădina. / Mamă, tu ai fost 
oda mormîntul meu. / De ce îmi e aşa de teamă 
— mamă — / să părăsesc iar lumina ?“ Spaima pro- 
duce viziuni sumbre, terifiante (Asfinţit, Vrajă și 
blestem, Peisaj transcendent ș.a.). Înconjurat de 
noapte, poetul se simte în Hades (Hotar), sau aude 
„trenul morţilor“ trecînd „prin văzduhul mare, rece“. 

Însă noaptea nu înseamnă neapărat absenţă a lu- 
minii, şi deci mortificare, căci își are sorii ei : stelele. 
Contemplarea lor, ca şi a soarelui diurn, intensifică 
sentimentul vieţii, al participării la viaţa universu- 
lui : „Cat în sus, în noapte sus, / stelele-n pleiadă 
număr. / [...] Vint le-aprinde, vînt le stînga / mi le-a- 
runcă-n gind şi-n sînge. / [...] Focuri mari şi focuri 
line — / cîte văd, atitea inimi / bat în spaţii pentru 
mine“. Invocate mai întotdeauna la plural, în număr 
nedelinit sau în constelații — Pleiadele (Liniște între 
lucruri bătrine, Întrebări către o stea, Pleiadă), Ursa 
mare (Răsunet în noapte, Pe multe drumuri, Cintecul 
bradului), Gemenii (Noapte de mai) sau în aglomera- 
rea care alcătuieşte Calea lactee (Hotar, Oraș în 
noapte —, stelele constituie un element dintre cele 
mai însemnate ale universului poetic al lui Blaga. 
Ele reprezintă, ca şi soarele, concentrări ale materici 


XXI 


cosmice, simboluri ale existenţei lumii — absolută 
prin intensitate şi prin durată. În legătură cu aceusta 
trebuie înțelese două motive poetice fundamentale : 
al „luminii“ şi al „focului“. 

Cealaltă componentă mare a universului artistic al 
ui Blaga e, spuneam, pămintul. Numit în generali- 
tatea lui sau prin metafore ca „grădina“, „pădurea“, 
„cîmpul“ (care nu sînt propriu-zis „peisaje“, fragmente 
ale spaţiului terestru, ci substitute ale lui), „pămîntul“ 
e, într-un mare număr de texte, cadrul gesticulației 
lirice, ţinut mereu sub ochiul interior 5,,Pe drumuri 
pornit / iscodesc semnele întregului rotund depăr- 
tat. / [...]] Fac un pas și şoptesc spre miazănoapte 
(...] Mai fac un pas şi şoptesc spre miazăzi...“. Ca tot 
ce aparţine universului poetic al lui Blaga, „pămîntul 
are şi el o semnificaţie simbolică, e o stea impură, 
degradată : „pling în tirziile rămășițe ale stelei pe 
care umblăm“. Blaga nu e un cîntăreț al teluricului, 
al materiei grele, ci al sublimării acesteia în culoare 
și cîntec (,„pămintu-ntreg e numai lan de grîu / și 
cintec de lăcuste“), al diafanizării ei („Sus în lumină 
ce fragil / apare muntele ! / Cetatea zeilor din ochii de 
copil / ușor se sfarmă ca mătasea veche. / Materia 
ce sfintă e, / dar numai sunet în ureche“). Că funda- 
mentală la Blaga e aspiraţia la „lumină“ (cu sensul 
arătat) se vede și din locul acordat în universul său 
unor anume elemente ale spaţiului terestru. În primul 
rind apei, mai aproape, prin fluiditate, de lumină. 
Prezenţa ei întreļine sentimentul comunicării cu cos- 
micul („Dacă am vedea cu lacurile, / stelele s-ar apro- 
pia, / întîmpinindu-ne la drumul-jumătate“), o fin- 
tînă e un ochi de cer („În fintină mi-aplec / gind şi 
cuvînt. / Ceru-şi deschide / un ochi în pămînt“), ieze- 
rul e „un ochi al lumii“. Poezia însăși, revelare a 
sensurilor profunde ale lumii, e o deschidere trudnică 
de „fîntîni“ : „Sapă, frate, sapă, sapă, / pînă cind vei 
da de apă. / Ctitor fii fintînilor, ce / gura, inima ne-a- 


XXX 


dapă“ ; ea trebuie să anuleze sentimentul izolării 
noastre de „stele“, de „zodii“ (viaţă) : „Să se curme-n 
piept cuvintul / cînd s-arată că pămîntul / stele 
și-năuntru are — / nu numai deasupra-n zare. / (...) 
Zodii sunt şi jos subt ţară, / fă-le numai să răsară“. 

Dintre vegetale, cele mai frecvente în universul 
poetic al lui Blaga sînt iarba, cerealele, arborii, numiţi 
generic, sau unii anume : brazi, stejari, goruni, arini, 
plopi, sălcii şi alţi cîţiva, aproape exclusiv arbori de 
pădure. În general, plante reductibile la suprafeţe co- 
lorate, fără parte lemnoasă care să sugereze masivi- 
tatea opacă sau la care această parte e copleșită de 
frunziș. Pădurea lui Blaga e o pădure de coroane, nu 
de trunchiuri. Frunzele şi iarba sînt mai degrabă 
produse ale luminii decit ale pămîntului. Sublima- 
rea materiei vegetale, maxima apropiere de lumină 
o ating florile, foarte frecvente, de aceea, în opera 
poetului. De observat că Blaga, care cîntă mereu flo- 
rile — „florile“ pur şi simplu, sau trandafirul, crinul, 
brîndușile, florile de mac etc. —, nu cîntă niciodată 
fructele : fructul e negarea florii, el sugerează sucu- 
rile pămîntului, nu lumina solară. 

Fauna universului poetic al lui Blaga e compusă, co- 
vîrşitor, din păsări și insecte zburătoare, adică din 
elemente a căror contemplare întreţine aspiraţia spre 
cer. la care se adaugă animale ale pădurii şi unele mi- 
tologice, între care cel mai frecvent şi mai semnifica- 
tiv e unicornul (inorogul), caracterizat de către poet 
astfel : „animal de-o sălbăticie de nedomesticit, dar 
superlativ sublimat totodată“. 

La capătul acestei sumare analize a universului 
poetic — în înțeles de ansamblu de elemente sensibile, 
de „concret“ care participă la precipitarea stării li- 
rice —, cîteva observații. Mai întîi, că el nu e foarte 
bogat, ci redus la elementele necesare, „cerute“ de 
tema fundamentală a poetului : aspirația la „viață“, 
la existența plenară, absolută, aceea a cosmosului. 
Blaga asimilează universului poeziei sale cerul şi pă- 


XXXI 


mintul, am văzut, dar nu „lasă“ să intre în acest uni- 
vers (nu e vorba, se înţelege, de o procedare deliberată, 
ci pur şi simplu de fidelitatea poetului faţă de sub- 
stana propriei lui vieţi interioare şi de consecvenţa 
în această fidelitate) decit lucrurile care-l pot exprima. 
Apoi, că aceste elemente au'o valoare metaforică, sim- 
bolică, nu plastică: ele reprezintă sau sugerează 
„viaţa“ şi nu sînt contemplate ori invocate peniru 
„fizica“ lor, ci pentru sensul lor ; de aceea, ele nu 
sînt obicet de descripţie și imaginea lor e sumară: 
sînt, pur şi simplu, numite. Poetică e semnificația 
lor metaforică — cerul, steaua, lumina, floarea, iarba, 
frunza, apa etc. sînt la Blaga metafore —, întotdeauna 
aceeaşi ; prezenţa unui astfel de element în poem e 
însoțită de sugestia sensului lui metaforic — de aci 
efectul artistic tulburător al unor poezii de o mare 
simplitate. Un singur exemplu : „Stă în cadru fără 
slavă /mare pasăre bolnavă. / Naltă stă sub cerul 
mic / şi n-o vindecă nimic, // numai rouă dac-ar bea / 
cu cenuşă, scrum de stea. // Se tot uită-n sus bol- 
navă / la cea stea peste dumbravă“. 

În ce raport se află această imagine sistematică a 
liricii lui Blaga cu desfășurarea ei cronologică ? Cu 
alte cuvinte, există o evoluţie a poeziei lui Blaga ? Și 
care este direcţia ei ? Lucian Blaga a publicat, între 
1919 şi 1943, şapte culegeri de versuri și a lăsat în 
manuscris un număr de pocme la fel de mare ca 
acela al poeziilor tipărite. În peste patru decenii de 
activitate literară, Blaga a scris aproape cinci sute de 
poeme, care compun o operă cît se poate de unitară. 
Numai cu greu pot fi delimitate cîteva etape în con- 
stituirea ei. Celei dintîi i-ar aparţine Poemele luminii 
şi Pașii profetului, următoarea ar fi aceea exprimată 
de volumele În marea trecere, Lauda somnului, La 
cumpăna apelor, La curţile dorului, a treia ar începe 
cu Nebănuitele trepte şi s-ar întinde pină la ultimele 
poeme. Cum motivele şi atitudinile lirice sînt la Blaga 


XXXII 


mereu aceleaşi, deosebirile sint datorate modului de 
constituire a poemului și precumpănirii unora sau 
altora dintre motive ; de aci fizionomia particulară 
a fiecărui volum și tonalitatea specifică. În Poemele 
luminii lirismul e stinjenit — uneori pînă la sufo- 
care — de schema retorică a textului și de insuficienta 
asimilare a motivelor mitice care susţin şi dau sem- 
nificație meditaţiei sau confesiunii. O atenuare a aces- 
tor imperfecţiuni se observă în culegerea imediat ur- 
mătoare : poemele sint mai închegate, motivele mito- 
logice sînt tratate „obiectiv“ (ciclul Moartea lui Pan), 
nu mai intervin adică în [luxul lirismului confesiv. 
Blaga face astfel un pas însemnat spre ceea ce s-ar 
putea numi, cu un termen al lui Wilhelm Scherer, 
„lirică mascată“, adică aceea în care poetul se exprimă 
pe sine sub masca unui personaj străin. E o formă de 
comunicare frecventă mai ales în culegerile etapei de 
mijloc. Cind nu e propriu-zis lirică mascată, poezia 
lui Blaga e acum „impresionalizată“ prin alte mij- 
loace, constituindu-se în orice caz ca expresie nu a 
unui „eu“, nu a unui destin individual, ci a unuia cu 
mult mai general, ce ţine de condiţia lui ontologică, 
nu de biografic. Lirismul nu e prin aceasta primej- 
duit, ci e mai adinc și mai rezonant decit oricind. 
Blaga este marele poet anunţat de Poemele luminii 
abia începînd cu În marea trecere. Această mare poe- 
zie se prelungește în  Nebănuitele trepte şi în pos- 
tume, adică în ultima etapă a creaţiei, căreia îi este 
proprie o tonalitate mai luminoasă, uneori chiar exu- 
berantă. Poezia disperării tragice e acuma una a tris- 
teţii elegiace. Dimensiunea metafizică a acestei tris- 
teți n-a dispărut, dar ea s-a retras cumva, s-a estom- 
pat, formînd cadrul general al viziunii, fără a mai fi 
invocată. Mai puţin „abstractă“ şi mai puţin vizio- 
nară, poezia tirzie a lui Blaga e mai acuzat confesivă 
şi mai legată de biografie. „Faţă de versurile mele de 
altădată — observă Blaga însuși — noua mea poezie 
se adinceșşte pe un plan mai organic şi mai omenesc”. 


XXXIH 


3 — Poezil — L. Blaga, vol. F 


Poezia postumă (mai exact, poezia de după Nebă- 
nuitele trepte, din care au apărut în reviste, pînă în 
mai 1961, 31 de text€) a fost grupată de Blaga în 
patru cicluri : Virsta de fier*1940—1944, Ce aude uni- 
cornul, Cintecul focului, Corăbii cu cenușă. 


* 


Opera dramatică a lui Lucian Blaga este o prelun- 
gire a celei lirice. Ca și aceasta, exprimă aspirații şi 
neliniști ale poetului, poartă amprenta sensibilităţii 
lui metafizice („Metafizică este orice concepţie care 
recurge, într-un fel sau altul, la principiul ultim al 
exigenței“ — precizează filozoful), îşi trage substanța 
din viața interioară a autorului, nu din observaţie, este 
aşadar fundamental lirică. 

Prima dintre piesele de teatru ale lui Blaga, Za- 
molze, este un poem diamatizat. Regăsim aci poezia 
„panică“ din Pașii profetului, expresie a comunicării 
mereu năzuite cu natura : ,,Mă-mpărtășesc cu cite-un 
strop din tot ce creşte / şi se pierde. / Nimic nu mi-e 
strein [...] / Duhul meu — al meu sau al pămîntului 
e tot atit — / și-a așternut aici cojocul său de mușchi 
și-așteaptă. / (...] ...de mult uitat-am să mai fac deose- 
bire / între mine și-ntre lucruri / [...] împletindu-te cu 
taina lor, te pierzi în stîncă / și te scurgi în unde și-n 
pămînt. / Nu știu : / mă-ntore în mine, ori cucernic îmi 
îndrept / urechea spre păduri ?* Cu acest monolog 
al lui Zamolxe se deschide piesa. Cintecul e înlocuit 
însă cu meditaţia, sentimentul e transformat în idez, 
sau, mai exact, ideea poetică devine idee filozofică, 
teoretică, păstrind forma poetică, adică fiind comuni- 
cată prin imagine : viața inepuizabilă şi „oarbă“ a 
naturii e divinizată și numită „Marele Orb“, comuni- 
unea cu ea e, de asemenea, personificată. „Căci nu 
ești tu, dumnezeire, ne-nţelesul orb, / ce-și pipăie că- 
rarea printre spini ? / Nu știi nici tu de unde vii şi 
unde mergi. / ...] Te zbuciumi veșnic dibuind / să faci 


XXXIV 


gx 


minuni cum n-au mai fost [...] / Atit de des tu cazi 
înfrînt / şi nici nu bănuiești furtuna de lumină ce-ai 
creat-o. [...] Iată, sunt făptura ta, și-aici sunt ochii 
mei ; îi vrei ? / Nu suntem oare pentru ca fără de silă / 
să luăm pe micii noștri umeri / soarta ta, puternicule 
Orb ?“ Apropierea de natură, trăirea în intimitatea 
ei a devenit prin urmare temă de meditaţie și punct 
de plecare al unei „religii“, mai precis al unei repre- 
zentări a naturii şi a raporturilor cu ea. Zamolxe, 
profetul, n-a făcut decît să-şi ridice în conştiinţă fe- 
lul de viaţă al neamului din care face parte și care 
apare unui străin ca „putere smulsă din potirul uria- 
şei firi“ : „Eşti ispitit să crezi că dacii nu nasc om 
din om. / Natura-i plăsmuiește singură, ea însăşi, din- 
tr-o dată / cum își face munţii ori izvoarele. / Adu-ţi 
aminte de Zamolxe, / [...] el a fost un dac de baștină. 
[...] Şi oare dumnezeul orb al său e altceva / decit ăst 
tel al firei şi al dacilor — / sălbatic, chinuit, orb, stra- 
niu şi veşnic frămintat ? / O, nu. Aicea nu mă simt 
împrejmuit de oameni / ci așa de mult în mijlocul 
naturii / încît mă mir că ei nu au mănunchi de muşchi 
pe cap / în loc de păr — ca stincile“. Acești oameni 
ai naturii sînt înfăţişaţi într-un decor caracteristic 
(„O livadă înconjurată de vii împrăștiate pe dealuri. 
Pădure la dreapta. În livadă vase mari de pămînt 
pline cu must. Culegători vin și trec cu hirdaie“), 
participind la procesiuni dicnisiace, cu jocuri de ba- 
cante, manifestări ale unei vitalități neîngrădite, li- 
beră ca şi cea a naturii: Zamolxe o transformă în 
principiu al unei religii. Conflictul dramatic se consti- 
tuie prin opoziția pe care „Magul“, marele preot al 
dacilor, o arată noii credinţe: „,Dac-ar trăi cum a 
rîvnit Zamolxe, / ei s-ar mistui ca focul. / Copiilor le 
trebuie vis blînd să-i liniştească — / şi lumină să le 
ție-n friu pornirea, / zăgaz puterilor ce colcăie-n 
pămintul lor / prea rodnic în izvoarele tulburi“. Îi va 
face să creadă că Zamolxe n-a fost un om ca ei, ci un 
zeu („Oamenii divinizînd pe Zamolxe / îi vor uita în- 


XXXV 


16 


văţătura“), căruia i se cuvine o statuie în templu, ală- 
turi de ale celorlalţi zei. Și cind Zamolxe încearcă să-i 
împiedice, îl vor ucide cu bucăţi din statuia sfărimată 
de el. Ostilitatea lor e însă trecătoare, își lapidează 
„profetul“ numai pentru că nu pricep că-i îndeamnă 
la un mod de viaţă pe care il trăiesc permanent. dai 
fără a avea conştiinţa lui. Înțelegerea. deşi tirzie, se 
produce totuși. 
După cum se poate uşor observa, conflictul drama- 
tic nu e între personaje individualizate şi nici Între 
idei religioase. Personajele sint de fapt simboluri, re- 
prezentind atitudini diferite faţă de viaţa ce străbate 
deopotrivă natura și omul : abandonare în voia ci sau, 
dimpotrivă, înfrinare și sublimare a ci. În ce măsură 
reflectă acest conflict — şi piesa in care e desfășu- 
rat — viaţa spirituală a dacilor, atit cit ne e cunoscută 
din istorie şi din mitologie ? Blaga atrăgea atenţia. 
intr-o „lămurire pentru cititor“ (în ediţia I, din 1921), 
că „istoria ne-a păstrat aproape numai numele acestui 
profet trac. Religia lui Zamolxe și anecdota în jurul 
câreia se ţese acţiuriea acestui mister nu sînt prin ur- 
mare decit o creațiune a autorului“. Informaţia isto- 
rică în legătură cu viaţa spirituală a tracilor (dacii 
erau şi ci de neam tracic) era totuşi, chiar la data 
scrierii piesei. mai bogală ; Blaga o cunoştea, căci 
analiza identilică în piesă reflexul mai tuturor date- 
lor. Sursa principală este Psyche. Seclenlult und 
Unsierblichleiissglaube der Griechen, de Erwin 
Rohde. Aşezind în fruntea piesei lămurirea citată. Bla- 
ga vrea, probabil, să sublinieze lirismul ci funda- 
mental : maleria istorică şi milologică oferă poetului 
posibilitatea de a se obiectiva, e folosită aşaaar ca 
mijloc al comunicării de sine. Alegerea „temei“ avea, 
pe lingă aceasta, încă o justificare : regăsirea în ima- 
ginea vie|ii spirituale a dacilor a propriilor sale aspi- 
raţii îi dădea lui Blaga conștiința legăturii lui cu 
fondul ancestral. Zamolxe este, între allele. afirmarea 
acestei conșliinte 


XXXVI 


Definirea din subtitlu — „mister păsîn“ — trimite la 
un teatru cultivat în Evul Mediu și „redescoperit“ Ja 
începutul secolului nostru, de inspiraţie religioasă și 
cu subiecte împrumutate scrierilor sacre sau hagio- 
graliilor : teatrul de mistere. Esenţa lui e ideea inter- 
venției posibile a divinului în ordinea umană. Zamolxa 
e un „mister păgin“, construit aşadar cu materie îm- 
prumutată altei mitologii decît era biblică ; sensul 
fundamental e afirmarea participării Ja viaţa naturii, 
transformată în valoare absolută. 

In Tulburarea apelor eroul năzuieşte la un mod de 
existenţă identic cu acela din Zamolxe : „Oameni cu 
sufletul slobod. / — să crească pe poteci, / rumeni ca 
florile, deschişi ca florile, / tăcuţi ca florile“. Acţiu- 
nea piesei e situată în sec. al XVI-lea, și eroului 
— preot ortodox — i se pare că noul profet al acestei 
vechi religii e reformatorul Luther, de aceea va face 
gestul aderării la protestantism. Împrejurarea istorică 
e însă numai pretextul dramei, nu „cauza“ — şi nici 
obiectul ei. Tulburarea apelor nu e o piesă „istorică“. 
şi conflictul nu e între religii. Existenţa ca abandonare 
în voia „firescului“, a instinctualului, e simbolizată de 
un personaj fascinant, o fată tulburător de frumoasă, 
Nona (în mitologia romană Nona e una dintre Parce), 
„fiica pămîntului“.  Îndemnat de ea, Popa traduce 
noul catehism — lutheran — şi dă foc bisericii din 
sat. După ce a parcurs tot drumul, el îşi descoperă 
brusc alunecarea, mulţumită unui Moşneag în care 
Blaga ipostaziază un alt mod de înţelegere și trăire a 
vieții : spiritualizarea extremă, asceza. Urmind una 
sau alta dintre „căile“ de a da valoare absolută vieţii 
individuale, personajul e deopotrivă desfiinţat ca om. 
Condiţia umanului și condiţia absolutului (fie că 
acesta e reprezentat ca „viaţă“, fie că e reprezentat 
ca „spirit“) sînt incompatibile : teatrul lui Blaga în- 
tilneşte în acest punct tema Luceafărului eminescian. 
Suspendat între năzuinţa la o existenţă extrem poten- 
tată și imposibilitatea atingerii ei, eroul se lamen- 


XXXVII 


Xa 


tează în accente de mare poezie : „Pașii se opresc, mă 
caut în amintire : / de unde vin ? Mă caut în zare : 
unde merg ? / Mă caut în pulberea drumului, / şi 
printre hîrburi de.cer: cine sunt? / Vezi, Nona, acum 
sunt trist, /, acum sunt foarte trist, / şi totuşi dac-ar 
fi iarbă verde aici în jur / aș putea să joc desculț și 
nebun în faţa ta. / Tu m-ai privi, / dar jocul meu ar 
îi așa de trist / c-ar stîrni plingere“. 

Nona e un Zamolxe pentru care Marele Orb e sîn- 
gele, vitalitatea cosmică la scară umană, erosul : tea- 
trul lui Blaga întilneşte lirica lui de dragoste, și citeva 
monologuri din Tulburarea apelor au vibrația de 
acolo. i 

„Experinţa“ abandonării în voia instinctelor, a ero- 
sului, e reluată de eroina din Daria, piesă fără poezie, 
însă şi fără valori care să reţină atenţia. Ivanca (Fapta) 
e în mare măsură o variantă la Tulburarea apelor. 

In Meșterul Manole viziunea tragică la care a ajuns 
Blaga apare deplin exprimată. Eroul întimpină în 
actele lui o împotrivire  îndiîrjită, şi la întrebarea: 
„Cine-mi dărîmă zidurile ? Cine e?“ primeşte un 
răspuns cutremurător : „Sunt puterile ! Ele dispre- 
țuiesc întinderea locului și ies cînd vor de subt legile 
vremii. Le crezi aici și ele din întîia beznă răspund. 
Le crezi acolo, şi ele dănțuiesc cu înfricoşare în noi“. 
Universul e traversat de forţe ostile, omul nu stă 
sub tutela unui Absolut protector, ci în faţa unuia 
dușmănos : numele cu care e desemnat n-are nici o 
importanţă : „Dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu 
și crincenul Satanail sunt fraţi ? Şi dacă își schimbă 
obrăzarele înșelătoare că nu știi cînd e unul și cind e 
celălalt ? Poate că unul slujește celuilalt“. Opoziția 
Dumnezeu-Satan e pentru Blaga fără sens, numai 
opoziția om-transcendent are importanţă. Ce intere- 
sează e nu identitatea Absolutului, ci ostilitatea lui 
(aţă de uman. Acesta este punctul de plecare al 
piesei. Desfăşurarea ei este desfășurarea conflictului 
de colosală deschidere dintre om şi fondul universu- 


XXXVIII 


p~ — 


=. Primul gest al eroului e de răzvrătire, de ame- 
nințare superbă a cerului. Un personaj aproape fan- 
tastic, Găman, fiinţă elementară, abia desprinsă din 
subuman, care „doarme“ mereu, „cu urechea pe sor- 
bul pămintului“ şi cînd se trezeşte vorbeşte mai 
mult  onomatopeic, înzestrat, ca şi Moșneagul din 
Tulburarea apelor, cu darul de a „vedea“ (căci şi el 
e în afara condiţiei omeneşti, în alt fel însă : nu prin 
exces de spiritualizare, ci prin absenţa ei), îi dezvă- 
luie spectacolul apocaliptic al adincurilor: „„Meş- 
tere ! Se deschid porțile fără de chei. Acum iese o 
putere ce gilgiie, acum o zburătoare în văzduh s-az- 
virle (...). Iată stihii frecate una de alta şi pietre sfă- 
rimate în fălci subtpămîntene. Huruie moara smin- 
telilor dedesubt și se învirte. De acolo în pofida 
noastră și de mai departe se dă drumul sorţilor. E o 
învirtire. E un virtej. Şi auie trist cu ameninţare ca 
în noapte de început, ca în noapte de sfirşit“. La 
fiecare convulsie a stihiilor se prăbușește o parte 
din zidurile mereu reînălţate ale mînăstirii. Manole 
e trist şi înfricoşat, prizonier al unui destin neînțeles. 
Atmosfera piesei a fost fixată şi ea va fi întreţinută 
prin pasaje ce amintesc de poezia viziunilor negre 
a autorului. 

Conflictul poate fi rezolvat numai prin jerifirea 
unei fiinţe umane. Manole refuză, căci e „jertfa cea 
mai mare“ : sacrificarea omului, abandonul în fața 
unei divinităţi absurde. Pînă aici Meșterul Manole e 
mai aproape de lirica lui Blaga decit de teatrul lui. 
Prin instalarea „puterilor“ în interiorul eroului e însă 
reluată tema dramelor. Manole se definește prin pa- 
siunca creatoare, prin dorinţa ilimitată și puterea de 
a zidi ; a suferit durerea a 77 de prăbușiri și are tăria 
de a suporta și altele: în momentul însă în care 
această patimă creatoare e ameninţată cu neimplini- 
rea, Manole nu mai rezistă: căci a renunţa la ea 
înseamnă a renunţa la şansa unei existenţe depline, 


XXXIX 


“ S 


„absolute“. Manole e un demiurg, impărtășeşte deci 
atributul  Absolutului, creaţia e „participare“ la 
Absolut. Dar aceeaşi patimă creatoare e resimţită ca 
o forţă străină sălășluită în om, dominindu-l tiranic, 
folosindu-l ca pe o unealtă, transformindu-l în vic- 
timă. Se constituie astfel un conflict interior ce nu 
mai poate fi rezolvat prin gesturi prometeice. Manole 
se supune, căci „plecarea ar fi alunecare în şi mai 
rău“ (ratarea vieţii, în sensul metafizic al lui Blaga), 
și acceptă jertfa ; „alt ce ne rămîne, cind nici o ieșire 
nu este ?“ E dilema tragică a omului blagian. Cei nouă 
îl ascultă „copleșiți“, dar cum şi ei au fost contami- 
nați de patima creaţiei, nu se pot împotrivi. Momen- 
tul, excelent, de poezie a deznădejdii, se termină cu 
o scenă spectaculoasă : jertfa a fost hotărită, toţi, în 
jurul lui Manole, privesc lung și neclintit în gol, cu 
capetele plecate. O umbră mare cade între ei: e un 
„semn“, o arătare aprobatoare a „puterilor“. Picsa 
aduce aici a mister medieval. Dar ce diferenţă de tona- 
litate şi de semnificaţie ! O tristeţe adîncă se comu- 
nică din pagini, căci ipostaza nouă îi conferă lui 
Manole nu numai sublimitate, ci şi un aer de totală 
umilinţă. A atins ca demiurg condiţia Absolutului și a 
fost totodată anulat ca om. Cind apare Mira, soţia lui 
— ea va trebui deci să fie jerifită — vrea s-o trimită 
inapoi, s-o salveze. Inutil. Zidarii fac cerc în jurul 
lor, invocă jurămîntul și la fiecare încercare de eva- 
dare, cercul, al destinului parcă, se strînge. E o pagină 
vibranță de tragedie. Eroul, înfrînt a doua oară. înţe- 
lege că damnaţiunea e definitivă. Într-o cumplită 
uitare de sine, îşi zideşte soţia și, o dată sacrificiul 
terminat, se trezeşte, se întoarce parcă din infern. 
Drama lui e încheiată şi Manole o rezumă astfel: 
„Străini suntem în mare singurătate și în veșnică 
pierdere“ ; „Rugaţi-vă să nu mai sălăşluiască în 
nimenea patima clădirii ca în Meşterul Manole cel de 
complită amintire. Că patima aceasta coborită de 
aiurea în om e foc ce mistuie preajmă și purtător.“ 


Xi 


Mitul folcloric e supus unei prelucrări care în- 
seamnă de fapt acordarea cu viziunea tragică proprie 
lui Blaga. Sensul fundamental nu mai este estetic, ci 
ontologic. Izolat de Absolut și năzuind la el spre « fi 
pe deplin, omul intră într-o mare dramă : posibilita- 
tea lui de a „participa“ la absolut — creaţia aici, vita- 
litatea extrem potențată în alte piese etc. — e totodală 
cauza distrugerii lui. Tragismul situaţiei se comunică 
cu forță excepţională prin limbaj, prin atmosfera de 
spaimă, atingind uneori apocalipticul, prin tonul trist 
al piesei. Meşterul Manole, capodopera teatrului lui 
Blaga, este o marc lamentaţie. Încadrată de gesturile: 
de protest ale omului (..pumnul se strînge împolriva 
credinţei astăzi și totdeauna“), drama lui Manole este 
drama exemplară a omului în viziunea lui Blaga. 

Celelalte piese ale scriitorului sînt reductibile în 
esenţă la Meșterul Manole. Ce se schimbă e mai întii 
modul ..participării“ omului la Absolut şi deci calea 
pierzării lui. Apoi, circumstanţele dramei, materia ei 
concretă. 

În Anton Pann — ultima creație în dramă a lui 
Blaga — in locul almosferei de „timp mitic românesc“ 
vom avea pictura unui mediu precizat spaţial şi tem- 
poral — o lume aflată la graniţa dintre medieval şi 
modern și dinlre Răsărit şi Apus : Braşovul din prima 
jumălate a secolului irecut. Personajele au identitate 
socială și se definesc mai cu seamă prin ca : simbolu- 
rile au fost înlocuite cu tipologia realistă. Prin ase-. 
menca elemente, Anton Pann se configurează ca 
dramă a omului deoscbit, aoborit de opacitatea la va- 
loare, de interesele meschine sau pur şi simplu de 
neînţelegerea lumii în care trăieşte, Pann e poetul 
viețuind în mizerie, speculat de negustorii de artă, 
răzvrătit împotriva societăţii sau în orice caz solidar 
cu răzvrătiţii. Epoca adaugă acestor trăsături un fel 
boem al vieţii, prictenia cu un haiduc, un fes roşu. 
Trubadurul colindă iarmaroacele, chefuieşte în crîşme . 
în companii vesele, scrie versuri sentimentale pentru 


XLI 





S jins e 


amorezații tirgului. remunerate prost de un Mecens™ 
zgircit : Coana Safta. Lăsată să lupte singurà cu sărâ— 
cia. soţia il părăsazic. Indurerat de pierderea ei şi CL 
a rană în coaste căpătată stupid. eroul moare. Biogia— 
fia personajului se dosfăsaară po un fundal colorat- 
uneori pitoresc. Qamsriii se numesc Spuderc?, Panyi, 
Cocorandu. Ciurcu. Sat: 

îndărătul acestei Din o TUMO COIGTEI:- — dure 
lată de nostalpia=ln: Bilaga dupà Grasu: aAdoacsreny! 
gale— sau Drintro fire: i; -istara a seăitet o granié 
mai iprofundi Eni E ZI: SUTE CEI 
cale ale tabloului te anien.. an a i m opeg 
“Priți! din Pecs uni tou: i tote o e. UI aia: 
Cata iiadetermina ADI. OETIDITISTI NI. Poezii: 
ZaCIIn Linia ÎN CIEL nai e zau if 25 a 
Ciao “asr Da a, In eT n 


Piz | =: ADI". Ceren- i a citeai Ia a Serry 


ar — . mra- Y licee e —aan wea o 
Cfi san P co EE mm > — NUP i 
s. ises "a.n = avo at B e Dea -— 
æ qm voy Cai a oake iniaa —— 9 J p a ma ` 
= 7 — 
a] na îm =. îi — A anemie -. - - 
Smere 3 -nm = -- ~a ~= o e-on —— 
.—.. D= m. a a ë - = oi Si 28 Ea a — - 
IŢI ` -z -< - = aia iapa 
m e. -—_ Et Ad ARIE kime pl 
z xy mea = = = n Drm ` me .-.. . i n 
` e= î ş 2 
.~- — . ->e >- hli în É - ma . = > —— 
r Pores et em Te -e—a m _ 
— -r kami -e — - Å- -= - | —— 
——————. - - = —— 
DIE i iaa r 2 ~-e -> - —— 
—.—_ a. ———. sa — -= enm = z a— ... o E e 
a aa. În Erra - - Sa RRA š 
-s . roma = —-—— - s-ana - = = - ~ 
22au” bazz s = _ = y ~ a. -co å r - 
— — mm mne _._ -A - - -m 
fesca eai Dat ae ea anda - am -. —.. 
-~ > e temini. o oaa ~ ~ - =- ~ -. — 
z- ia BRITE -— ~- „.— 
- bn -Saacai x n = Ape Sia = ia 2 E i Š 
Proe o = - 
urc Das x eY "EP is Di — ama i cu 
mila cc. - > œ aaa e e on 
—.” Dr Pompe se ia ` 
eae: nas a > 
oii, a si ~ -. — = =- > 
PT = sem. 
nai a —— Ca ea zF z v.oe name 
——._— bn. — vas SL - = 
- -. —— 
E > z — eese 





- ——— - bå å 

e tă a n r 3 s 
—.. sis. — =.> w 

De -ameoa ns = - 

e i, =>: - 


-> -JMe sit atare 


AE. EEE si artere si apă A 


-_ 





mulă. Dar „intre patru pereți oculi trare yini, Inkre 
grati — aripile sini Chiar Şi pentru pusin o poyars ' 
Panr. iși iubesie sofie şi copilul, dar intre drazoatee 
aceaste și patima poeziei e posibili e singuri slaøgrre 
Erou ultimei piese a lui Biagi e. aşadar, şi s! pre 
zonier unui Gestin indifereni ii RSfericiros vithirati 
Perzonajil Trăiene mizer. ç2menii cei muj gprapisp 
L părăsesc, nevolis. lui Inrerroari di L scri: NU pout: 
i: inst anuiali Ge nmt. Esi arep ci Pan. nu y 
îmnozivesie nisi C Li. assiinwti Săi: ; termerti cor 
Tintu sini Alil eat o [enenu laanot: sa Dear. 
Geur e E e ae CD DECIT 0 Pa NU 
; fa aa e nu. Sit 
Enu aantoon na 


E IDEE 7 -e Ef- 


- mi 






amorezaţii tirgului, remunerate prost de un Mecena 
zgircit : Coana Safta. Lăsată să lupte singură cu sără- 
cia, soţia îl părăseşte. Îndurerat de pierderea ei și cu 
o rană în coaste căpătată stupid, eroul moare. Biogra- 
fia personajului se desfășoară pe un fundal colorat, 
uneori pitoresc. Oamenii se numesc Spudercă, Panţu, 
Cocorandu, Ciurcu, Safta. 

Îndărătul acestei pinze frumos colorate — aureo- 
lată de nostalgia-lui Blaga după orașul adolescenţei 
sale — sau printre firele ei, Blaga a schiţat o dramă 
mai profundă. Elementele ei sînt mai sumare decit 
cele ale tabloului de epocă, dar liniile duc mai departe. 
Privit din acest unghi, eroul e tutelat de un destin 
care îi determină faptele, comportamentul. Poeziile 
zac în fiinţa lui, cînd scrie nu face decit să noteze un 
cîntec interior. Pann acceptă fără ezitare un fel de 
viaţă ce apare degradant omului ce judecă „normal“. 
„Căci — zice el — putem oare noi — neadormiţii, 
chinuiţii, nerăsplătiţii luminiii — să ne scutim de 
atingerile cu tărimurile care ne strică pină în má- 
duvă ? Nici un cintec și nici o înţelepciune n-ar 
ieşi din strunele noastre“. Chinuit de sărăcie, urmărit 
de creditori, supravegheat de patroni — epitropii 
bisericii unde e cintăreţ —, Anton Pann își urmează 
totuși steaua. Piedicilor ţinind de starea socială li se 
adaugă unele în ordinea vieţii de familie. Soţia lui, 
Ioana, e nevastă iubitoare, dar femeie obișnuită. Neli- 
niştită de absenţele lui, trăind în privaţiuni, îl înso- 
țește ca o umbră, fără înțelegere (o va avea cînd va fi 
prea tirziu) pentru „nebunia“ lui. „Este în mine oare- 
care nebunie — încearcă el să se dezvinovăţească şi 
să se explice — şi un vuiet care cere ceva, un pic de 
zare şi un strop de îngăduință — să nu mi se numere 
paşii [...] este în mine o nebunie care vrea să se 
cheltuie“. 


În inima lui curată ca un pahar „arde un jăratic“. 
Necazurile familiei, lipsurile sînt argumente cu care 
Ioana se străduicște să-l îndrume spre o viaţă nor- 


XLII 


ANA i 


mală. Dar „între patru pereţi focul n-are vint. Între 
gratii — aripile sînt chiar şi pentru păsări o povară !“. 
Pann îşi iubeşte soţia şi copilul, dar între dragostea 
aceasta și patima poeziei e posibilă o singură alegere. 

Eroul ultimei piese a lui Blaga e, așadar, şi el pri- 
zonierul unui destin indiferent la nefericirea victimei. 
Personajul trăieşte mizer, oamenii cei mai apropiaţi 
îl părăsesc, nevoia lui interioară de a scrie nu poate 
fi însă anulată de nimic. Este drept că Pann nu se 
împotrivește nici o clipă destinului său : termenii con- 
flictului sînt alţii decît în Meșterul Manole. „M-am 
dăruit“, zice el. „Am îndrăgit patima“. Dar patima nu 
e alta decit cea a lui Manole, şi nici efectele nu sînt 
foarte diferite. La capătul drumului, Anton Pann e 
şi el un om cu inima „arsă“. Cîntecul interior s-a ter- 
minat („Au amuţit în mine toate cîntecele“), victima 
e consumată. Eroul şi-a ascultat supus, dar mîhnit, 
chemarea, şi cît de apăsătoare i-a fost soarta aflăm 
abia în final : „În străfund n-am cunoscut decît sufe- 
rința... gluma şi risul meu au sciînteiat cite o clipă 
peste un adînc de tristeţe“. 

Lirice nu numai prin fragmente propriu-zis poetice, 
ci prin substanţa lor şi prin semnificaţia fundamen- 
tală, piesele lui Blaga sînt expresii obiectivate ale 
aspirațiilor şi neliniștilor poetului, ilustrări ale unei 
anume viziuni asupra omului, „demonstraţii“ ale con- 
diţiei lui cosmice. Materialul concret ai demonstrației 
are importanţă secundară, e împrumutat de preferință 
mitului sau epocilor istorice incerte — şi în orice caz 
de criză spirituală — şi e supus sensului „demonstra- 
ţiei“, fără preocuparea obișnuită a dramaturgului de 
„verosimilitate“. 

Materialul e ales așa încît să ilustreze şi să „con- 


firme“, să verifice o viziune ce-i preexistă şi a cărei 
prezenţă suverană face ca piesele să se organizeze 
după o anumită schemă, dincolo de varietatea lor 
compoziţională. În centru se află eroul care parcurge 


drama definitorie pentru omul blagian : Manole (Meş- 


XLIH 


. samem COO 





terul Manole), Popa (Tulburarea apelor), Daria (Duria), 
Luca (Ivanca), copiii din Cruciada copiilor, Avram 
Iancu (Avram Iancu), Anton Pann (Anton Pann) ; în 
imediată apropiere și în dialog continuu cu el, perso- 
najele care sînt mai degrabă personificări ale forțelor 
care transcend individualitatea umană şi o apropie de 
Absolut : Nona, Ivanca, Teodul. Absolutul spre care 
ei fac „puntea“ e foarte diferit ca identitate : uneori e 
vitalismul cosmic („Marele Orb“, „pămîntul“ a cărui 
fiică e Nona etc.) ; alteori nu poate fi echivalat cu nici 
unul din conceptele cunoscute, e numai vag intuit, 
păstrîndu-și însă mereu funcţia de termen al conflic- 
tului. În sfîrşit, o a treia categorie de personaje e 
compusă din figuri ca Patrasia (Tulburarea apelor), 
Filip (Daria), Slujnica (Ivanca), Mira (Meşterul 
Manole), Doamna (Cruciada copiilor), Ana (Arca lui 
Noe), Ioana (Anton Pann) şi din personajele de grup 
din unele piese. Toate sint străine de drama eroului 
şi de virtejul în care el e tîrît şi reacţionează dezapro- 
bator la actele lui. Mai mult, acesta e declarat de 
fiecare dată „bolnav“ şi lucrul trebuie înţeles astfel : 
personajele din categoria ultimă reprezintă condiţia 
normală, adică obișnuită, a omului și tot ce se abate 
de la această condiţie înseamnă din perspectiva lor 
ieșire din „normal“, „boală“. Eroul lui Blaga e tocmai 
omul care iese la un moment dat din condiţia obişnu- 
ită şi încearcă să se ridice la condiţia Absolutului, să 
fie asemenea lui, spre a da astfel existenţei proprii 
valoare supremă. Gestul e înfățișat ca măreț și tragic 
totodată, ca un zbor ce eşuează inevitabil. Mai toate 
piesele lui Blaga sînt în esenţă variante ale acestei 
drame. Teatrul lui, monoton în ansamblu, are un 
anume caracter demonstrativ care-l face imperfect 
din punctul de vedere al genului și explică slabul in- 
teres şi ecou pe care le-a trezit în mai toate cazurile 
în care a fost reprezentat pe scenă. Blaga nu este, 
structural, un dramaturg. Acaparat de propria lui 
viziune asupra omului, nu poate fi „obiectiv“, nu in= 


XLIV, 


i aa 
——— 





tuicște psihologii şi nu construieşte caractere, nu 
ţinteşte să „refacă“ realul în ficţiune. Preocuparea lui 
e de a „arăta“ ce se întimplă cu omul în cazul în care 
„participarca“ lui la Absolut s-ar realiza. Acesta este 
lucrul la care Blaga meditează în toate piesele, ajun- 
gind la mercu aceeași încheiere a incompatibilităţii 
dintre uman şi absolut (e, radicalizată şi cu un accent 
tragic copleşitor, ideea din Luceafărul eminescian). 
Raportul dintre teatrul lui Blaga şi poezia lui apare 
astfel cu claritate : in limitele aceleiași viziuni, teatrul 
e o prelungire a liricii, nu doar — și nu atit — prin 
existenţa în piese a unor pagini de poezicia naturii, 
erotică sau a tristeţii tragicc, ci ca semnificaţie gene- 
rală : poetul care a clamat în lirică singurătatea cos- 
mică și aspiraţia la existenţa deplină, absolută, imagi- 
ncază în teatru împlinirea acestei aspirații. Dacă o 
face în formele unui gen mai obiectiv cum esle drama, 
atribuind altora trăivea integrării în cosmic, e pentru 
că lui însuși îi c în fond străină. Ceea ce se vede de 
altfel, încă o dată, şi din „concluzia“ dramei desfășu- 
rată și reluată în atitea variante. 

Sentimentul precarităţii vieţii şi al singurătăţii cos- 
mice, ncliniştea în legătură cu condiția omului nu pot 
fi deci anulate prin comunicarea şi confundarea cu 
Absolutul, aceasta nefiind posibilă sau implicîină riscul 
distrugerii umanului. Existenţa umană poate dobîndi 
însă altfel valoarea supremă : prin creaţie. Căci creiînd 
omul e un demiurg sau. mai exact, este asemenca 
Demiurgului, Absolutului, al cărui atribut definitoriu 
este, după atîtea filozofii, creaţia. Şi, ceea ce e mai 
important, universul este, dincolo de interpretările 
filozofilor, creaţie continuă. În ordinea cosmică, 
devenirea, creaţia este condiţia existenţei. Blaga va 
transfera această idee în ordinea umanului : propo- 
ziția creez, deci sînt e punctul de plecare al filozofiei 
lui. Năzuinţa la a fi a lui Blaga se realizează, în sfîrșit. 
pe calea proprie unui scriitor pe care-l defineşte vo- 


XLV 


caţia creatoare, și nu cca mistică: el aşază omul 
într-un plan paralel cu cel al Absolutului ; „întîlni- 
rea“ nu se va produce niciodată, confundarea lor 
mistică este exclusă. 

Nu vom încerca o analiză a filozofiei lui Lucian 
Blaga într-o introducere la o antologie de opere lite- 
rare ale autorului. Cum însă această filozofie conține 
valori literare recunoscute de toţi criticii și considerate 
de către unii chiar mai importante decît cele teoretice, 
citeva observaţii în legătură cu ele ni se par necesare. 
Literar este, în primul rînd, limbajul filozofului, stilul 
lui metaforic, datorită căruia numeroase pagini capătă 
un caracter poematic. Lirismul e însă mai adinc, el 
determină substanţa acestei filozofii, nu numai stilul 
ei.( Filozofia pe care o dorea, mărturisea Blaga la 
opera debutului, „nu are un obiect extern spre care 
se îndreaptă, ci numai un impuls intern din care se 
naște“ : „o concepţie despre ființa și rostul existen- 
tei“ ; rostul ei de a fi „poate cel mai însemnat sprijin 
moral pentru fiinţa noastră“) Opera lui filozofică se 
va alcătui treptat ca o construcție a spiritului menită 
să răspundă neliniștilor existenţiale a căror expresie 
este, am văzut, poezia lirică şi dramatică a autorului, 
Esenţa concepţiei lui despre „fiinţa şi rostul existen- 
ei“ este ideea vocației creatoare a omului, iar toată 
opera — o afirmare patetică a acestei posibilități 
de a fi. 

Ce loc revine  Hronicului şi cîntecului virs!elor 
într-un ansamblu atît de armonios, de organic, cum 
este opera lui Blaga ? Cartea aceasta reprezintă — sub 
raportul semnificației, nu al cronologiei — „prefața“ 
ei. Cunoașterea Hronicului,.. deschide perspectiva cea 
mai clară asupra operei, este punctul de plecare 
necesar al unei înţelegeri și aprecieri adecvate, al unei 
explicări corecte, care nu substituie adică datelor reale 
unele exterioare, arbitrare. Lirică în totalitatea ei, 
opera lui Lucian Blaga este expresia, oricit de mijlocită 
(de mit, de obiectivarea dramatică sau teoretică etc.), 


XLVI 


a ființei autorului ei, în care s-au întipărit, formînd-, 
imaginea unei lumi şi ecourile unei epoci. Lumea este 
aceea a satului copilăriei, lărgită progresiv. căreia i se 
vor adăuga alte spaţii, păstrindu-se însă centrul ori- 
ginar, cu universul lui fizic şi spiritual caracteristic, 
căruia scriitorul îi va datora partea cea mai întinsă 
și mai importantă a materiei şi substanţei operei sale. 
Iar epoca este aceea, tragică, marcată de primul război 
mondial. 

Hronicul şi cîntecul viîrstelor este istoria formării, 
în aceste cadre, a structurii spirituale a lui Blaga. 


GEORGE GANĂ 


~ne - 


Pi 


ID ara pd 


TABEL CRONOLOGIC 


1893 Se naște, la 9 mai, în satul Lancrăm din judeţul Alba, 


Lucian Blaga. Tatăl, Isidor Blaga, era preot ortodox 
— ca şi bunicul poetului, Simion Blaga —, om cu vo- 
cație intelectuală nerealizată. Mama, Ana, născută 
Moga, făcea parte dintr-o familie de români venită 
din Macedonia pe la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi care, 
de asemenea, a dat ciţiva preoţi şi un episcop al Si- 
biului. 


1902—1906 Lucian Blaga urmează cursurile şcolii primare 


germane din Sebeş, la cîțiva km de Lancrăm. Elev 
eminent, clasificat întiiul în clasele I, a H-a și a IV-a 
şi al doilea în clasa a III-a, cu toate dificultăţile da- 
torate insuficientei cunoașteri prealabile a limbii de 
predare. Din trăirile copilăriei, petrecută în satul na- 
tal sau în apropierea lui, își va trage substanţa poezia 
panică de mai tirziu. 


1903 Vara, vacanţa în munţii Sebeșului. Descoperirea unui 


univers nou, cu numeroase şi puternice ecouri în 
opera poetului. 


1906-1914 Elev al liceului Andrei Șaguna din Braşov. E 


1908 


în continuare un elev strălucit, clasificat in aproape 
toţi anii întiiul. Izolarea de familie accentuează încli- 
narea spre interiovizare a lui Blaga, sensibil şi impre- 
sionabil peste obişnuit. 

Citeşte, în numere vechi din Convorbiri literare, 
fragmente din Faust de Goethe, „lectura decisivă“ a 
vîrstei de formaţie a lui Blaga. Tot aici, studii de Va- 
sile Conta. Scrie primele versuri. Moare tatăl său, 


XLVIII 


ce a i a TITI 7 35 


1909 Familia Blaga se mută ia Sebeş. Lecturi intense din 


1910 


1911 


scriitori români (Eminescu, Caragiale, Creangă, Sado- 
veanu, Iorga) şi străini (Goethe, Schiller). Descoperă 
filozofia indiană. 

Citește cu febrilitate filozofie : Kant, Platon, Scho- 
penhauer, Haeckel ş.a. Debutul poetic în Tribuna din 
Arad : Pe țărm (26 martie) şi Noapte (8 mai). Scrie 
primul studiu filozofic (asupra viselor). 

Primăvara, călătorie cu şcoala în Italia : Constanti- 
nopol, Atena, Napoli, Pompei, Roma, Florenţa, Vene- 
ţia. Trezirea interesului pentru artele plastice, temei 
al unor preocupări susținute în materie. Vede pentru 
întiia dată, la Academia Română, manuscrisele lui 
Eminescu. 


1912—1914 Continuă studierea filozofiei : Bergson, Hegel, 


1915 


1916 


1917 


19183 


Plotin, Schelling etc, e preocupat de teoriile știinţi- 
fice noi : geometriile neeuclidiene, teoria relativităţii. 
Elaborează citeva lucrări filozofice şi debutează cu 
Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson — în Românul 
(Arad) din 12/25 martie 1914, semnate cu pseudonimul 
Ion Albu. Îşi ia bacalaureatul. Vrea să studieze filo- 
zofia, la una dintre universităţile germane. Izbuc- 
nirea războiului mondial îl împiedică, e nevoit, pen- 
tru a nu fi înrolat, să se înscrie la teologie, la Sibiu. 
Îşi va lua licenţa în 1917. 

Publică eseuri şi însemnări filozofice în Gazeta Tran- 
silvaniei și Românul. 

Călătorie la Viena. Descoperă mişcarea artistică ex- 
presionistă. Lărgirea culturii literare : citeşte poezie 
modernă, simbolistă, expresionistă, pe Rilke. Publică 
eseuri și însemnări filozofice în Românul, Convorbiri 
literare, Pagini literare. 

Se înscrie la Facultatea de filozofie a Universităţii 
din Viena. Studiază filozofia, iar ca disciplină secun- 
dară, biologia. Frecventează cursuri de istoria arte- 
lor, estetică. 

Blaga participă la Adunarea Naţională de la Alba- 
Iulia (1 decembrie). 


XLIX 


1919 La 3/16 ianuarie ziarul Glasul Bucovinei începe pu- 

blicarea Poemelor luminii (cu Eu nu strivesc corola 
de minuni a lumii), pe care o va continua pină la 
19 iunie 1919. 
Aprilie—mai. Dublul debut editorial al lui Lucian 
Blaga (ca poet și filozof), cu volumele Poemele lumi- 
nii şi Pietre pentru templul meu, publicate la Sibiu. 
Ele sînt retipărite la București în 1919 şi, respectiv, 
1920. 

1920 Îşi termină studiile universitare şi obţine titlul de 
doctor în folozofie cu teza Kultur und Erkenntnis. 
Anii studenţiei au fost totodată ai masii iubiri pen- 
tru Cornelia Brediceanu, cu care se căsătoreşte in 
acest an. 

1920—1924 Locuiește la Cluj. Intensă activitate poetică, 
filozofică şi publicistică. Colaborarea la Voința, Pe- 
tria, Viata românească, Adevărul literar şi artistic, 
Cugetul românesc etc. 

1921 Apare, la Cluj, revista Gîndirea, în care Blaga, unul 
dintre întemeietorii ei, își va publica cele mai multe 
poezii şi scrieri filozofice, pînă în 1938—39. 

Primeşte premiul Adamachi al Academiei Române, 
pentru Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu. 

1922 1 se conferă premiul Universităţii din Cluj pentru 
Zamolxe. Publică studiul Cultură şi cunoștință (ira- 
ducere prescurtată a tezei de doctorat). 

Primele traduceri ale unor poezii de Blaga (în limba 
germană şi în limba maghiară ; în anul următor. pri- 
mele traduceri în italiană). 

1923 Apare piesa Tulburarea apelor. 

1924—1926 Blaga se stabileşte la Lugoj, de unde era origi- 
nară soția sa. 

1924 E redactor la revista Cultura, care a apărut în cîteva 
numere, la Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. 
Publică, la Cluj, culegerea de poezii În marea trecere 
și, la Bucureşti, studiul Filozofia stilului. Premicra 
piesei Zamolze la Teatrul maghiar din Cluj. Blaga 


ES 


1927 


1929 


1930 


1931 


colaborează la ziarul ceh Prager Presse cu articole 
despre viața culturală din România. 

Publică piesele Daria şi Fapta şi volumele de eseuri 
filozofice Fenomenul originar şi Feţele unui veac. 
Colaborează la revista Banatul din Timișoara şi la 
Universul literar. Tipăreşte culegerea de articole Fe- 
restre colorate. Este numit atașat de presă la legația 
română din Varşovia. Colaborează la ziare poloneze. 
Apare Meșterul Manole. Blaga e mutat la legația ro- 
mână din Praga. În anul următor e iarăşi transferat, 
la Berna, unde va rămîne, ca ataşat şi apoi ca secre- 
tar de presă, pînă în 1932. 

Publică volumul Lauda somnului. Premiera piesei 
Meşterul Manole la Teatrul Naţional din București 
(5 aprilie) şi la Teatrul Municipal din Berna (19 no- 
iembrie). 

Tipăreşte studiul filozofic Daimonion şi piesa Cru- 
ciada copiilor, pe care Teatrul Naţional din Cluj o 
reprezintă la 16 aprilie. 

Se naşte fiica poetului, Dorli. 

Publică Eonul dogmatic, prima parte a Trilogie: cus 
noașterii. 


1932—1937 Blaga e iarăși în orașul studenției sale, ca se- 


1933 


1934 


1935 


1936 


q* 


cretar de presă şi apoi consilier la legația română. 
Apare La cumpăna apelor şi partea a doua din Trilo- 
gia cunoaşterii : Cunoașterea luciferică. 

Blaga încheie prima dintre trilogiile lui, prin Cenzura 
trunscendentă. Publică piesa Avram Iancu. Meșterul 
Manole e reprezentată în limba polonă la Lwow. 
Premiera dramei Avram Iancu la Teatrul Naţional 
din Cluj (1 februarie) şi la Teatrul Național din Bucu- 
rești (15 septembrie). 

Blaga primeşte Marele premiu „Hamangiu“ al Aca- 
demiei Române. 

Apar (în ianuarie și decembrie) primele două volume 
din Trilogia culturii : Orizont şi stil şi Spaţiul miori- 
tic. Este ales membru activ al Academiei Române. 


El 





1937 Blaga rostește discursul său de recepţie la Academie : 

Elogiul satului românesc. 

E transferat la legația română din Berna. 

Încheic Trilogia culturii prin Geneza meluforei şi 
sensul culturii. 

1938 Publică volumul de poezii La curţile dorului. 

E numit profesor de filozofia culturii la Univexsilalea 
din Cluj. Pleacă la Lisabona, ca ministru plenipo- 
venţiar. 

1939 Apare volumul Arlă și valoare, care va fi integrat ca 
a treia parte în Trilogia valorilor. 

Blaga îşi încheie activitatea în diplomaţie, se întoarce 
definitiv în ţară şi e profesor ja Universitatea din 
Cluj. 

1940 Se mulă la Sibiu, unde funcţionează Universitatea 
clujeană după dictatul de la Viena. Publică Diferen- 
țialele divine, primul volum din Trilogia cosmologică. 

1941 Tipăreşte volumul Despre gindirea magică, din Tri- 
logia valorilor. Îşi încetează colaborarea la Gândirea, 
cu a cărei orientare opera lui Blaga nu s-a confundat 
niciodată. Delimitarea poziţiilor a dus în cele din 
wmă la o polemică violentă între el şi ortodoxiștii tu- 
telaţi de obscurantismul lui Nichifor Crainic. 

1942 Ține conferinţe la Universitățile din Viena si Praga. 
Apare ediţia definitivă a operei poetice a lui Blaga : 
Poezii. E strîinsă in două volume Opera dramatică a 
scriitorului. 

Trilogia valorilor e conlinuată prin volumele Știință 
şi creație și Religie şi spirit. 

1943 Blaga înființează şi conduce o revistă de filozofie? 
Saeculum, care apare pînă în anul următor. E retipă- 
rită, într-un singur volum, Trilogia cunoașterii. Pu- 
blică un ultim volum de poezii: Nebănuitele trepte. 

1944 Piesa Arca lui Noe. Apare Trilogia culturii, într-un 
volum. 

1945 Publică o culegere de aforisme, Discobolul. Scrie 
piesa Anton Pann, 


LII 


Se publică, la Helsinki, culegerea Aura ja huilu, 
prima aparijie în volum a poeziei lui Blaga intr-o 
limbă străină. 

1945—1948 Blaga tine, la Cluj, conferinţe publice despre 
N. Titulescu, D. Cantemir, Maxim Gorki. 

1946 Blaga revine la Cluj, după o absenţă de 6 ani. Ter- 
mină Hronicul și cintecul virstelor, inceput in 1945. 
Apare Trilogia valorilor. Orizont şi stil se publică, in 
traducere italiană, la Milano. | 

1947 Despre conștiința filozofică, curs ţinut de Blaga in 
anul precedent, e litografiat la Centrul studenţese 
Cluj, în două fascicole. 

1948 Blaga publică un nou curs. Aspecte antropologice (a 
doua parte a Trilogiei cosmologice). 

1949 Este numit profesor la Institutul de istorie şi filozofie 
din Cluj. 

1949—1953 Elaborcază studiul Experimentul şi spiritul 

~ matematic în care reia şi continuă idei şi preocuvaări 
din Știință şi creaţie. 

1950 Scrie o carte despre Gindirea românească în Transil- 
vania în secolul al XVIII-lea, care va apărea postum. 
Începe traducerea lui Faust de Goethe, poetul şi gin- 
ditorul pentru care a avut o mare admiraţie. 

1951 Devine bibliotecar-şef la Biblioteca Academiei, Fi- 
liala Cluj. 

1954—1958 Blaga colaborează cu traduceri şi citeva arti- 
cole la revista Steaua. 

1955 Apare Faust în versiunea lui Blaga. 

1956 Publică traducerea piesei Natan înțeleptul de Les- 
sing. 

1957 Poetul publică un volum de traduceri Din lirica uni- 
versală. 

1958 Se tipăresc două volume de Opere de Lessing, în 
traducerea lui Blaga. 

1960 Blaga co:aborează cu articole la Contemporanul şi 
Tribuna şi cu poezii la Steaua. În anul următor, Con- 


LITI. 


y 


Hi 


temporanul publică şi poezii inedite. La Milano se ti- 
l pâreşte, în limba italiană, Cruciada copiilor. 
1961 6 mai. Moare Lucian Blaga. E înmormîntat, la 9 mai, 
la Lancrăm, 


t 


1962 Apare un volum de Poezii, cuprinzind versuri scrise 
după Nebănuitele trepte, cele mai multe inedite. 

1965 Se tipărește scrierea autobiografică Hronicul şi cîn- 
tecul vîrstelor. Apare, în revista Teatrul, piesa Anton 
Pann, 

1966 O reeditare masivă a poeziei antume şi postume a lui 
Blaga, la care se adaugă multe inedite : Poezii. 

Se publică Antologie de poezie populară alcătuită de 
Blaga, şi studiul Gîndirea românească în Transilva- 
nia în secolul al XVIII-lea. 

1967 O nouă ediţie, lărgită cu cîteva texte, a volumului 
Poezii din anul precedent şi o culegere în colecţia 
„Cele mai frumoase poezii“. 

1968 O nouă ediţie a poeziilor lui Blaga, în „Biblioteca 
pentru toţi“ (2 volume). Apare volumul Zări și etape, 
reunind studii şi eseuri filozofice din perioada pre- 
mergătoare elaborării trilogiilor, alcătuit de Blaga şi 
editat de fiica sa, Dorli Blaga. 

1969 Este tipărit studiul Experimentul şi spiritul matema- 
tic, Se reeditează Trilogia culturii. 

1970 Apare o culegere de traduceri Din lirica engleză și 
volumul Teatru, cuprinzind cinci din cele zece piese 
ale lui L. Blaga. 

1971 Se publică o ediţie bilingvă (română-italiană): Lu- 

i cian Blaga, Nouăzeci de poezii, traducere de Mariano 

Baffi, Editura Minerva. 

1974 Se inaugurează seria de Opere, cu primele 2 volume, 
care cuprind Poezii. Ediţia este îngrijită de Dorli 
Blaga și are un cuvînt înainte, de Şerban Cioculescu. 


1963—1975 Apar numeroase volume de traduceri din opera 
poetică și dramatică a lui Blaga ; în limba germană 


LIV 


(poezii — în 1963 şi 1974), maghiară (poezii — 1965), 
italiană (poezii — 1971, Meșterul Manole — 1974), 
spaniolă (poezii — 1972), franceză (poezii — 1974), 
engleză (poezii — 1975), rusă (poezii — 1975), sirbo- 
croată (poezii — 1975). 

1972—1977 Se tipăresc în volum studii, eseuri şi articole 
inedite, rămase în periodice sau numai litografiate : 
Isvoade (1972), Ceasornicul de nisip (1973), Despre 
conștiința filosofică (1974), Aspecte antropologice 
(1976), Fiinţa istorică, Încercări filosofice (1977). 


G: G. 


-rA 


NOTĂ ASUPRA CDIȚIEI 


Ediţia de fală își propune să mijlocească o cunoaştere a 
ozerei literare a lui Lucian Blaga în elementele ei esenţiale, 
si ofere posibilitatea formării unei imagini asupra ei pe care 
consultărea edițiilor cu alt profil (existente sau viitoare) 
urmează s-o lărgească şi s-o nuanțeze. 

Ne-am străduit ca textul să fie cît mai conform. şi sub ra- 
portul formei, cu ultima voinţă a autorului. Astfel, am grupat 
pueziile apărute după volumul Nebănuitele trepte (1913) în 
cicluri după indicaţiile rămase în manuscrise şi puse nouă la 
dispoziţie cu deosebită bunăvoință de doamna Durli Blaga- 
Eugnariu. Am luat ca definitive textele din Poezii — 1942, şi 
Nebănuitele trepte — 1943, sau, pentru poeziile ulterioare 
acestor volume, pe cele publicate de poet în periodice şi pe 
cele publicate de George Ivașcu în ediția Poezii, E.P.L., 1962 
(integrată apoi în cuprinzătoarele ediţii ale operei pocticc a 
Ju: Lucian Blaga din 1966 si 1967, apărute sub aceeași îngri- 
jire). Poeziile netipărite în timpul vieţii autorului au fost 
confruntate cu manuscrisele. Piescle de teatru sînt reproduse 
după ediţia Opera dramatică, Sibiu, Editura „Dacia Traiană“, 
1942, vol. I—II, în afară de Anton Pann, publicată postum 
(în revista Teatru, 4/1964), pe care am reprodus-o după ma- 
nuscris. 

fragmentele din Hronicul şi cîntecul vîrstolor au fost re- 
produse după ediția apărută la Editura Tineretului, 1965. 

Ortografia a fost modernizată, dar au fost menținute acele 
forme (ale unor cuvinte) care reprezintă cazuri spocifice de 


LVI 


pronunție. şi nu de gratie. În teatru şi proză s-a corectat tacit 
punctuaţia şi au fost eliminate greșelile evidente de tipar. 

Faţă de ediţia îritii (apărută în 1912), aceasta cuprinde în 
plus un număr de 39 de poezii din diverse cicluri, mai ales 
postume. Unele modificări de text şi schimbarea a trei titluri 
(Fintinile — în Sapă, frate, sapă, sapă ; Vară de noiemurie — 
în Vara sfintului Mihai [8 noiemvrie] ; Calendar — în 9 mai) 
se datoresc confruntării poeziilor apărute după volumul Ne- 
bănuitele trepte (1943) cu manuscrisele. Textul din Hronicul 
şi cîntecul virstelor a fost recolaţionat. S-au revăzut şi com- 
pletat Tabelul cronologic. Aprecierile critice şi Bibliografia. 


GEORGE GANĂ 





«e 





Din volumul* 


POEZII 





Biisi. AA audă 
€ Die ADENI ASG: 
BUZIAŞ | 


* Editura Fundațiilor, Bucureşti, 1942. 





Corneliei 


e 





POEMELE LUMINII 
1919 


—~ nen 


EU NU STRIVESC COROLA 
DE MINUNI A LUMII 


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 
şi nu ucid 

cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc 

în calea mea 

în flori, în ochi, pe buze ori morminte. 
Lumina altora - 

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns 

în adincinii de întuneric, 

dar cu, 

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină — 
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna 
nu micşorează, ci tremurătoare 
mărește şi mai tare taina nopţii, 

așa îmbogăţesc și eu intunecata zare 
cu largi fiori de sfint mister 

și tot ce-i ne-nțeles 

se schimbă-n ne-njelesuri și mai mari 
sub ochii mei — 

căci eu iubesc 


şi flori și ochi şi buze şi morminte. 


LUMINA 


Lumina ce-o simt 

năvălindu-mi în piept cînd te văd, 

oare nu e un strop din lumina 

creată în ziua dintii, 

din lumina aceea-nsetată adînc de viaţă ? 


Nimicul zăcea-n agonie, 

cînd singur plutea-n întuneric şi dat-a 
un semn Nepătrunsul : 

«Să fie lumină !» 


O mare 

şi-un vifor nebun de lumină 

făcutu-s-a-n clipă: 

o sete era de păcate, de doruri, de-avinturi, de patimi, 
o sete de lume şi soare. 


Dar unde-a pierit orbitoarea 
lumină de-atunci — cine ştie ? 


Lumina, ce-o simt năvălindu-mi 
în piept cînd te văd — minunaâto, 
e poale că ultimul strop 

din lumina creată în ziua dintii. 


VREAU SĂ JOC! 


O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! 
Să nu se simtă Dumnezeu 

în mine 

un rob în temniţă — încătuşat. 
Pămîntule, dă-mi aripi: 

săgeată vreau să fiu să spintec 
nemărginirea, 

să nu mai văd în preajmă decit cer, 
deasupra cer, 

și cer sub mine — 

și-aprins în valuri de lumină 

să joc 

străfulgerat de-aviînturi nemaipomenite 
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, 
să nu cirtească : 

«Sunt rob în temniţă f» 


Bibliotuca gr; gorod 


EGN 
TE: 


-. 


-= 


f wn mapaa 


v~ 


GORUNUL 


i 
În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn a 
cum bate ca o inimă un clopot 
şi-n zvonuri dulci 
îmi pare 
că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de singe. i 
“ 


Gorunule din margine de codru, 

de ce mă-nvinge E 
cu âripi moi atita pace, . 
cînd zac în umbra ta 

și mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăușă ? 

O, cine știe ? — Poate că 

din trunchiul tău îmi vor ciopli 

nu peste mult sicriul, 

și liniștea 

ce voi gusta-o între scindurile lui, 

o simt pesemne de acum : 

o simt cum frunza ta mi-o picură în sulet — 

şi mut 

ascult cum crește-n trupul tău sicriul, 

sicriul meu, 

cu fiecare clipă care trece, 

gorunule din margine de codru. 


NOI ȘI PĂMINTUL 
Atitea stele cad în noaptea asta. 
Demonul nopţii ţine parcă-n mini pămîntul 
Şi suflă peste el scîntei ca peste-o iască 
năpraznic să-l aprindă. 
n noaptea asta-n care cad 
atitea stele, tinărul tău trup 
de vrăjitoare-mi arde-n braţe 
ca-n flacările unui rug. 


Nebun, 

ca niste limbi de foc eu bralele-mi întind, 
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi. 

și ca să-ţi sorb, flămind să-ți mistui 
puterea, sîngele, mindria, primăvara, ivtul, 
În zori cînd ziua va aprinde noaptea, 

cind scrumul nopţii o să piară dus 

de-un vînt spre-apus, 

în zori de zi aş vrea să fim şi noi 

cenuşă, 

noi şi — pămîntul. 


LINIŞTE 


Atita linisște-i în jur de-mi pare că aud 
cum se izbesc de geamuri razele de lună. 


În piept 
mi s-a trezit un glas străin 
şi-un cîntec cintă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. 


Se spune, că strămoși, cari au murit fără de vreme, 
cu singe linăr încă-n vine, 

cu patimi mari în singe, 

cu soare viu în patimi, 

vin, 

vin să-și trăiască mai devarte 

în noi 

viaţa netrăită. 


Atita linişte-i în jur de-mi pare că aud 
cum se izbesc de geamuri razele de lună. 


O, cine ştie — sulleto-n ce piept îţi vei cînta 
și tu odată peste veacuri 


5 — Poczli — L. Dilaga, vol. I 


7 Da 37 i 


pe coarde dulci de linişte, 
pe harfă de-ntuneric — dorul sugrumat | 
şi frînta bucurie de viaţă ? Cine ştie ? Cine ştie ? 


FRUMOASE MINI 


Prasimt : 

frumoase mini, cum îmi cuprindeţi astăzi cu 
căldura voastră capul plin de visuri, 

aşa îmi veţi ţinea odată 

şi urna cu cenuşa mea. 


Visez : 

frumoase mîni, cînd buze calde-mi vor sufia 
în vint cenuşa, 

ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir, 

veţi fi ca niște flori, 

din care boarea-mprăştie — polenul. 


Și pling: 
veţi fi încă așa de tinere atunci, frumoase mini. 


MI-AȘTEPT AMURGUL 


În bolta înstelată-mi scald privirea — 
Şi știu că şi eu port 

în suflet stele multe, multe 

Şi căi lactee, 

minunile-ntunericului. 

Dar nu le văd, 
„am prea mult soare-n mine 
de-aceea nu le văd. 

Aștept să îmi apună ziua 

şi zarca mea pleoapa să-și închidă, 








GA 


mi-aştept amurgul, noaptea și durerea, à 
să mi se-ntunece tot cerul 

şi să răsară-n mine stelele, 

stelele mele, 

pe care încă niciodată 

nu le-am văzut. 


FIORUL 


E moartea-atunci la căgătiiul meu ? 
În miez de noapte, $ 


cînd luna-și varsă peste mine aiurita ei privire; 


cînd zbor de lilieci 

pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul, 
simt citeodată un fior 

din creștet străbătîndu-mi trupul, 

întocmai ca şi cum mini reci 

mi s-ar juca in păr cu degete de gheaţă. 


E moartea-atunci la căpătiiul meu ? 
Şi în lumina lunii 
îmi numără ea oare firele cărunte ? 


LUMINA RAIULUI 


Spre soare rid ! 

Eu nu-mi am inima în cap, 

nici creieri n-am în inimă. 

Sunt beat de lume şi-s păgin ! 
Dar oare ar rodi-n ogorul meu 
atita rîs făr'de căldura răului ? 
Şi-ar înflori pe buza ta atita vrajă, 
de n-ai fi frămîntată, | 


- 
E, i d as 


10 


Sfinto, 

de voluptatea-ascunsă a păcatului ? 

Ca un erecti» stau pe ginduri și mă-ntreb j 
De unile-și are raiul — 

lumina ? — Ştiu: Îl luminează iadul 

cu flacările lui! 


STALACTITA 


Tăcerea mi-este duhul — 
şi-ncremenit cum stau şi pașnic 
ca un ascet de piatră, 

îmi pare 

că sunt o stalactită într-o grotă uriașă, 
în care cerul este bolta, 

Lin, 

lin, 

lin — picuri de lumină 

și siropi ce pace — cad necontenit 
Qin cer 

Și impistresc — în mine. 


PAX MAGNA 


D= ce-n aprinse dimineţi de vară 

mă simt un picur de dumnezeire pe pămînt 
şi-ngenunchez în fata mea ca-n fața unui idol ? 
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul 
ca para unei îacle în văpaia zilei ? 


De ce în nopţi adinci de iarnă, 

ind sori îndepărtați s-aprind pe cer 
şi ochi de lupi prădalnici pe pămînt, 
un glas îmi strigă ascuţit din întuneric 
că dracul nicăiri nu ride mai acasă 
ca-n pieptul meu ? 


Pssemne — învrăjbiți 

de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana 

au înţeles că e mai mare fiecare 

dacă-şi întind de pace mina. Şi s-au împăcat 
în mine : împreună picuratu-mi-au în suflet 
credinţa și iubirea şi-ndoiala și minciuna. 


Lumina şi păcatul 

îmbrăţișindu-se s-au înfrățit în mine-ntiia oară 
de la-nceputul lumii, de cînd îngerii 

strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită, 

de cînd cu ochii de otravă şarpele pîndește 
călciiul adevărului să-l muştenveninîndu-l, 


MELANCOLIE 


Un vînt răzleţ îşi șterge lacrimile reci 
pe geamuri. Plouă. s 
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată 
durerea, 

ce-o simt, n-o simt în mine, 

în inimă, 

în piept, 

ci-n picurii de ploaie care curg. 

Și altoită pe fiinţa mea imensa lume 
cu toamna şi cu seara ei 

mă doare ca o rană. 

Spre munţi trec nori cu ugerele pline. 
Şi plouă. 


STELELOR 


C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi 
în mine 

mă-nchin luminii voastre stelelor, 

şi flacări de-adorare 





roA e - 


(mi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. 
Fiori, ce vin din ţara voastră, îmi sărută 

cu buze reci de gheaţă trupul 

şi-nmărmurit vă-ntreb : 


spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri ? 


Pribeag, cum sunt, 

mă simt azi cel mai singuratic suflet 

şi străbătut de-avint alerg, dar nu știu — unde. 
Un singur gind mi-e rază şi putere: 

o stelelor nici voi n-aveţi 

în drumul vostru nici o ţintă, 

dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea ! 


PASH PROFETULUI 
1921 


> 





14 


PAN 


Acowpzrit de frunze veştede pe-o stîncă zace Pan. 
E orb şi e bătriîn. 

Ple»apele-i sunt cremene, 

zadarnic cearc-a mai clipi, Tr 
căci ochii-i s-au închis — ca melcii — peste larna. 


Stropi calzi de rouă-i cad pe buze: 
unu, 

doi, 

irei, 

Natura îşi adapă zeul. 


Ah, Pan! 

Îl văd, cum își întinde mîna, prinde-un ram 
şi-i pipăie 

cu mingiieri uşoare mugurii. 


Un miel s-apropie printre tufișuri. 

Orbul îl aude şi zimbește, 

căci n-are Pan mai mare bucurie, 

decit de-a prinde-n palme-ncetișor căpșorul mieilor 
şi de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lină. 


Tăcere. 


În juru-i peșterile cască somnoroase 
și i se mută-acum şi lui căscatul. 
Se-nlinde și își zice: 


«Picurii de rouă-s mari şi calzi, 
corniţele mijesc, 
iar mugurii sunt plini. 

Să fie primăvară ?» 


VENIȚI DUPĂ MINE TOVARÂŞI ! 


Prietenilor me: 


Veniţi lingă mine tovarăşi! E toamnă, 
se coace 

pelinul în boabe de struguri 

şi-n guşe de viperi veninul. 


C-un chiot vreau astăzi să-nchin 

în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă 
lăsindu-mă singur, 

cu plinsul, 

cu voi, 

şi cu toamna. 


Veniţi mai aproape! — şi cel care are 

urechi de-auzit să audă: 

durerile nu sunt adinci decit atuncea cind rid. 
Să ridă deci astăzi în mine 

amarul 

şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori! 


Veniţ: lingă mine, tovarăşi, să bem! 

Ha, ha! Co licăveşie-așa straniu pe cer? 
E cornul de lună? 

Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur, 
ce-am spart-o de boltă 

cu braţul de fier. 


Sunt beat şi aş vrea să dărim tot ce-i vis, 
ce e templu și-altar! 


15 


La 


Veniţi lingă mine, tovarăşi! Ca mine-o să mor, 
dar vă las moştenire, 


superbul meu craniu, din care să beţi 
pelin 


cînd vi-e dor de viaţă, 
şi-otravă 


n af i idi = cele ; T 
cînd vreți să-mi urmaţi! — Veniţi după mine tovaraşi . 


VARĂ 


La orizont — departe — fulgere fără de glas 
zvicnesc din cînd în cînd 
ca niște lungi picioare de păianjen — smulse 
din trupul care le purta. 


Dogoare. 


Pămîntu-ntreg e numai lan de griu 
şi cîntec de lăcuste. 


În soare spicele îşi ţin la sîn grăunţele 
ca nişte prunci ce sug. 

Iar timpul își întinde leneș clipele 

şi aţipeşte între flori de mac. 

La ureche-i ţiriie un greier. 


z LEAGANUL 


Doamnei Eugenia Brediceanu 


P 


Eram aşa de obosit 
i i sufeream. . E 
Eu cred că sufeream de prea mult suflet. 


16 ° 





Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele 
şi ochii înroșiţi de neodihnă. 


Pierdut — m-am întrebat : 
Soa:e, 

cum mai simţi nebuna bucurie 
de-a răsări ? 


Şi-n dimineaţa-aczea fără somn 

cum colindam cu pași de plumb 

într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn 
Păianjenii-și ţeseau în el măruntele lor lumi, 
iar carii-i măcinau tăcerea. 


L-am privit cu gîndul larg deschis. 

Era leagănul, 

în care-o mină-mbătriînită azi de soarta mea 
mi-a legănat 

întiiul somn şi poate-ntiiul vis. 


Cu degetele amintirii 

mi-am pipăit 

încet, 

încet, 

trecutul ca un orb 

și fără să-nţeleg de ce 

m-am prăbuşit 

și-n hohote 

am început să pling deasupra leagănului meu. 


Eram așa de obosit 

de primăveri, 

de trandafiri, 

de tinerețe 

şi de ris. 

Aiurind mă căutam în leagănul bătrin 
cu minile pe mine însumi! 

— ca prunc. 


17 


> Da i +n 


-= m e 
peer o I d. 


GÎNDURILE UNUI MORT 


De mină-aş prinde timpul ca să-i pipăi 

pulsul rar de clipe. 

Ce-o fi acuma pe pămini ? , 
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri 
si din studii mei 

mai zboară roiuri de albine spre păduri ? 


Tu inimă ești liniştită-acum ! 

Mult a trecut 

de cind imi rasfringeai în pieptul scund 
un soare nou în fiecare dimineaţă 

şi-o suferinţă veche-n orișşice amurg ? 
zi? 

sau poale veacuri ? 


Un stinjen doar deasupra mea-i lumină. 

Flori cu sîni de lapte îmi apasă lutul. 

Să pot Si 

eu mi-aş întinde mina și le-aş strînge-ntr-un mănunchi 
să le cobor la mine, 

dar 


pămîntul poate nu mai are flori. 


Gîndul meu şi veșnicia seamănă 
ca nişte gemeni. 
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei ? 


Ades un zgomot surd mă face să tresar. 

Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele, 

sau e moartă şi ea | 

de sute şi de mii de ani? 

Să fie pașii mici şi guralivi ai ei, 

sau poate pe pămint e toamnă 

şi nişte fructe coapte-mi cad mustoasc, grele, 

pe mormint 

desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine ? 


18 


i ui 


ÎN LAN 


De vrea mult aur cradă boabele de griu. 
Ici-colo roşii stropi de mac 

şi-n lan 

o fată 

cu gene lungi ca spicele de orz. 

Ea stringe cu privirea snopii de senin ai cerului 
Și cintă. 


Eu zac în umbra unor maci, 

fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi 
şi făcă-ndemnuri, numai trup 

şi numai lut. 

Ea cintă 

și eu ascult. 

Pe buzele ei calde mi se naște sufletul. 


DIN COPILĂRIA MEA 


Pentru mica mea nepoțică Gigi 
căreia nu-i plac decit versurile cu 
Tiniá. 


Păşteam cu alţii giștele-n arinişti. 

Cu gingurit de aur îmi venea cîle-un boboc 
şi îmi prindea cu prietenie-n cioc 

slivcul urechii, 

şi plodii tremurau, străvechii. 


Cind toropit priveam prin gene 

cum boii se mişcau prin [lori de sînziene 
pe sub sălcii. 

mă miram că ei nu văd 

cu virful coarneior ca melcii, 
şi boii — boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii; 


19 


pape - 





Cind mă trînteam în pajişte pe spate 

cu ochi: către bolta în senin. 

ma-nchipuiam întins cu toalele pe cer, 

lin | 
rāzimat pe coate. | 


Şi-mi mai aduc aminte: | 
intr-un lan de cinepă 

o sperietoare pestriță de paseri 

se sprijinea 

în par ca vinturi s-o alinte. 
Ciorchine de iurbări avea cercei, 

o vrabie-şi făcuse cuib in pălăria ci. 


Rideau copiii toţi de ea, 
dar mie mi-era milă 
şi-o iubeam. 


Eram mic 

şi singur socoteam : ea mi-e apreaze:e 
şi o iubeam. 

Şi mă credeam un mucenic. 


DAŢI-SII UN TRUP VOI MUNŢILOR 


Numai pe tine te am trecătorul meu trup 

şi ictaşi 

fi: albe şi roşii, eu nu-ți pun pe frunte şi-n piete. 

cA intii tău slab 

mi prea simt pentru straşnicul suflet - 


©- port. 


Dati-mi ua trup 

voi muntilor, 

máriior, 

dati-mi alt trup să-mi descarce nebunia 
i om. 





Punni 

Ei ss n | | 

lì TaN: Us =] 

prlfirer-n Atul tesute ; 


Fi umia cuu nen dintata!» 


Tie vusmos 
Pi inca Nire ii “eta 
AH apare navalsig gi ber 
ann Sit 


pinistule siMi 






Cînd as iubi, 
mi-a: iinde sme cer taie Mările 
ca nişte vinjvuse, săibatice waje fiordinqi, 
SNe cer 

să-l cuprina, 

Mijlocul să-i ÊrMg 

să-i sărut sclipitoareie siwe. 


Cind aş uri, 

aş zdrobi sub picionrele mele de stinei 
bieţi sori 

călători 

și poate-aş zìmbi. 


Dar numai pe tine to am trecătarul meu trup, 


PĂMIE ŞI FULGI 


Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereți, 
Și trupul moale ca de in curut 

și părul ţi l-ai uns peste-o cidelniţă-n tămile, 
fir de fiv, 

ca să.miroşi la fel c-un patrutir, 


21 


MI 


„ii e aul 


20 


Cind mă trînteam în pajişte pe spate 
cu ochii către bolta în senin, 
mă-nchipuiam întins cu toalele pe cer, 
lin 

răzimat pe coate. 


Şi-mi mai aduc aminte: 

intr-un lan de cinepă 

o sperietoare pestriță de paseri 

se sprijinea 

în par cu vinturi s-o alinte. 
Ciorchine de turbări avea cercei, 

o vrabie-şi făcuse cuib in pălăria ei. 


Rideau copiii toţi de ea, 
dar mie mi-era milă 
şi-o iubeam. 


Eram mic 

şi singur socoteam : ea mi-e aproapele 
şi o iubeam. 

Și mă credeam un mucenic. 


DAȚI-MI UN TRUP VOI MUNȚILOR 


Numai pe tine te am trecătorul meu trup 

Şi totuși 

flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, 
căci lutul tău slab 

mi-e prea strîimt pentru strașnicul suflet 

ce-l port. 


Daţi-mi un trup 

voi munților, 

mărilor, 

dați-mi alt trup să-mi descarce nebunia 
în plin! 





Pimîntule larg fii trunchiul meu, 
fii pieptul acestei năpraznice inimi, 
prefă-te-n lăca;ul furtunilor, cari mă strivesc, 
fii amfora eului meu îndărătnic! 


Prin cosmos 

auzi-s-ar atuncea măreţii mei pași 
și-aș apare năvalnic şi liber 

cum sînt, 

pămintule sfint. 


Cind aş iubi, 

mi-aș întinde spre cer toate mările 

ca nişte vînjoase, sălbatice braţe fierbinţi, 
spre cer 

să-l cuprind, 

mijlocul să-i frîng 

să-i sărut sclipitoarele steie. 


Cînd aş uri, 

aş zdrobi sub picioarele mele de stincă 
bieți sori 

călători 

şi poate-aș zimbi. 


Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup. 


TĂMIIE ȘI FULGI 


Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi. 
Şi trupul moale ca de in curat 

şi părul ţi l-ai uns poste-o cădelniță-n tămiîie, 
fir de fir, 

ca să.miroşi la fel c-un patrafir. 


21 


22 


Prin sat trec sănii grele de lăceri. 
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri. 


Fulgi moi şi grași îmi troienesc 
în pace lumea ca de scrum, 

şi fulgi de-aramă azvirliţi din cer 
par clopoţeii atirnați 

de gitul pașilor de cai pe drum. 


Ciobani întîrziaţi pe uliti simt 
că cei cari s-au culcat. 

au clipe de tămiie și de in 
curat. 


Curat. 


STRIGAT ÎN PUSTIE 


Cu chiotele-ţi de lumină 

şi cu-adincul cchilor de mare, 
cu urmele în lui, ce ţi le lasă 
nenumăratele fecioare 
cutremurate-n clipa asla 
de-un dor 

pe minunatul tău pămint, 

te chem : 

vino, Lume, 

vin’. 

Adie-mi în ureche ginguritul de izvoare, 
la cari în miez de noapte 
nevăzuţi de nimeni strugurii 
desvrinși din viţe ţi s-adună 
să-și umplă boabele de must, 


şi-adoi — cu dărnicia ta de moarte 
vino 

Lume, 

vin’. 

Şi răcoreşte-mi 
lruntea-nfierbintată 

ca nisipul dogorit 

pe care calcă-ncet, încet 

prin pustie un profet. 


MOARTEA LUI PAN 


i 


PAN CĂTRE NIMFĂ 


Cu strai de broască-n păr răsai din papură, 

o undă 

vrea să te cuprindă și nisipuri prind să fiarbă. 
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă 

îți verşi mlădie trupul gol în iarbă. 


Și vîna de la tîmple îmi zvicnește 

ca gușa unei leneșe șopirle 

ce se prăjeşte-n soare, 

mișcarea ta mi-adie murmur de izvoare. 


Ca pîinea caldă eu te-aş fringe, 
mișcarea ta mi-azvirle clipe dulci în sînge. 


Nisipuri prind să fiarbă. 
Vară, 
soare, 


iarbă |! 


23 


0 


II 
ZEUL AŞTEAPTĂ 


Prin miriște se joacă 
șoareci şi viței 

iar viţele de vie 

țin în palme 
brotăcei. 

C-o păpădie 

între buze 

o aștept 

să vie. 


Nu vreau decit 
să-mi port curate 
degetele răsfirate 
prin părul ei, 
prin părul ei 
Șși-apoi prin nori 
s-adun din ei 

ca dintr-un caer 
fulgerele — aşa cum toamna 
stringi din aer 
funigei 


III 


UMBRA 


Pan rupe fagur: 
în umbra unor nuci. 


E trist : F 
se înmulțesc prin codri mînăstirile, 
şi-l supără sclipirea unei cruci. 


6* 


Zboară-n jurul lui lăstunii 

şi foile de ulm 

răstălmăcesc o toacă. 

Subt clopot de vecerne Pan e trist 
Pe-o cărăruie trece umbra 

de culoarea lunii 

a lui Crist. 


IV 
PAN CÎNTA 


Sunt singur şi sunt plin de scai. 
Am stăpinit cîndva un cer de stele 
şi lumilor 

2u le cîntam din nai. 


Nimicul îşi încoardă struna. 
Azi nu străbate-n grota mea 
nici un străin, 

doar salamandrele pestriţe vin 
şi citeodată : 


Luna. 


V 


PĂIANJENUL 


Gonit de crucile sădite pe cărări 

Pan 

s-ascunse într-o peşteră. 

Razele fără de-astîimpăr se-mbulzeau 

şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pin'la el. 
Tovarăşi nu avea, 

doar un păianjen singurel. 


25 


- 


-- 


Iscoditor micuțul își ţesuse mreaja de mătase 

în urechea lui. 

Şi Pan din lire bun 

prindea |inţari celui din urmă prieten ce-i rămase. 


Treceau în goană toamne cu căderi de stele. 


Odată zeul își cioplea 

un fluier din nuia de soc. 

Piticul dobitoc 

i se plimba pe mină. 

Şi-n scăpărări de putregai 

Pan descoperi mirat 

că prietenul avea pe spate-o cruce. 


Bătriînul zeu încremeni fără de grai 
în noaptea cu căderi de stele, 

Şi tresări îndurerat, 

păianjenul s-a-ncreştinat. 


A treia zi și-a-nchis coșciugul ochilor de foc. 
Era acoperit cu promoroacă 

şi-amurgul cobora din sunetul de toacă. 
Neisprăvit rămase fluierul de soc. 


Lai 


IN MAREA TRECERE 
1924 


MOTTO : Oprește trecerea. Ştiu că 

unde nu e moarte, nu e nici iu- 

bire, — şi totuşi te rog: opreşte, 

Doamne, ceasornicul cu care ne mă- 
suri destrămarea. 


Lan 


i mu + 
ea n aa a A i aa 


Lot E A E - 


CATRE CITITORI 


Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi. 
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă 
şi aşteptaţi să vorbesc. — De unde să-ncep ? 
Credeţi-mă, credeţi-mă, 

despre orişice poţi să vorbești cît vrei : 

despre soartă şi despre şarpele binelui, 

despre arhanghelii cari ară cu plugul 

grădinile omului, 

despre cerul spre care creștem, 

despre ură și cădere, tristețe și răstigniri 

şi înainte de toate despre marea trecere. 


Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit 
așa de mult să plîngă și n-au putut. 

Amare foarte sunt toate cuvintele, 

de-aceea — lăsaţi-mă 

să umblu mut printre voi, 

să vă ies în cale cu ochii închiși. 


PSALM 


O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsa 
Dumnezeule, dar ce era să fac ? 

Cînd eram copil mă jucam cu tine 7 
şi-n închipuire te desfăceam cuni desfaci o jucărie. 


28 


Apoi sălbăticia mi-a crescut, 

cintările mi-au pierit, 

și fără să-mi fi fost vreodată aproape 
te-am pierdut pentru totdeauna 

în ţărină, în foc, în văzduh și pe ape. 


Între răsăritul de soare şi-apusul de soare 
sunt numai tină şi rană. 

În cer te-ai închis ca-ntr-un coșciug. 

O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea 

decit cu viaţa, 

mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, 

din pămînt ori din poveste mi-ai vorbi 


În spinii de-aci arată-te Doamne, 

să ştiu ce-aştepţi de la mine. 

Să prind din văzduh sulița veninoasă 

din adînc azviîrlită de altul să te rănească subt aripi ? 
Ori nu dorești nimic ? 

Eşti muta, neclintita identitate 

(rotunjit în sine a este a) 

nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. 


Iată stelele intră în lume 

deodată cu întrebătoarele mele tristeți. 

Iată e noapte fără ferestre-n afară. 

Dumnezeule, de-acum ce mă fac ? 

În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup 
ca de-o haină pe care-o laşi în drum. 


ÎN MAREA TRECERE 


Soarele-n zenit ţine cîntarul zilei. 

Cerul se dăruieşte apelor de jos. 

Cu ochi cuminţi dobitoace în irecere 

îşi privesc fără de spaimă umbra în albii. 


29 


m aa ca a II a N a N «e 


30 


Frunzavre se boltesc adinci 
peste o-ntreagă poveste. 


Nimic nu vrea să fie altfel decit este. 
Numai sîngele meu strigă prin păduri 
după îndepărtata-i copilărie, 

ca un cerb bătrîn 

după ciuta lui pierdută în moarte. | 


Poate a pierit subt stînci. 
Poate s-a cufundat în pămînt. 
În zadar i-aștept veștile, 
numai peşteri răsună, 

piraie se cer în adinc. 


Singe fără răspuns, 
o, de-ar fi liniște, cit de bine s-ar auzi 
ciuta călcind prin moarte. 


Tot mai departe şovăi pe drum, — 
și ca un ucigaş ce-astupă cu năfrania 
o gură învinsă, 

închid cu pumnul toate izvoarele, 
pentru totdeauna să tacă, 

să tacă. 


PLUGURI 


Prietene crescut la oraş 

fără milă, ca florile in fereastră, 

prietene care încă niciodată n-ai văzut 

cîmp şi soare jucînd subt peri înfloriti, 
vreau să te iau de mină, 

vino, să-ţi arăt brazdele veacului. 

Pe dealuri, unde te-ntorci, 

cu ciocuri înliple-n ogor sănătos -$ 
sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri : 


mari paseri ncgre ` 
ce-au coborit din cer pe pămînt. 
Ca să nu le sperii — 

trebuie să te apropii de ele cîntînd. 


Vino—încet. 


UN OM S-APLEACĂ PESTE MARGINE 


M-aplec peste margine: 
nu ştiu — e-a mării 
ori a bietului gînd? 


Sufletul îmi cade în adînc 
alunecind ca un inel 

dintr-un deget slăbit de boală. 
Vino sfirșit, aşterne cenușă pe lucruri. 
Nici o cărare nu mai e lungă, 

nici o chemare nu mă alungă. 

Vino sfîrşit. 


Pe coate încă o dată = 
mă mai ridic o şchioapă de la pămînt 
și ascult. 

Apă bate-nitr-un țărm. 

Altceva nimic, nimic, 

Nimic. 


LINIȘTE ÎNTRE LUCRURI BĂTRINE 


În apropiere e muntele meu, munte iubit. 
IÎnconjurat de lucruri bătrine 

acoperite cu mușchi din zilele facerii, 

în seara cu cei șapte sori negri 

cari aduc întunericul bun, 

ar trebui să fiu mulțumit, 


gI 


32- 


Linişte este destulă în cercul 
ce ține laolaltă doagele bolţii. 


Dar 'mi-aduc aminte de vremea cînd încă nu eram, 


ca de-o copilărie depărtată, 

şi-mi pare așa de rău că n-am rămas 
în țara fără de nume. 

Și iarăşi îmi zic: 

nici O larmă nu fac stelele-n cer, 

Da, ar. trebui să fiu mulţumit. 


HERACLIT LINGA LAC 


Lângă ape verzi s-adună cărările. 

Sunt linişti pe-aici, grele și părăsite de om. 
Taci cine, care-ncerci vintul cu nările, taci. 
Nu alunga amintirile ce vin 

plingind să-şi îngroape feţele-n cenușa lor. 


Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta 

din palma unei frunze tomnatice. 

Vreme, cind vrei să iei drumul cel mai scurt, 
pe unde apuci ? 


Pașii mei răsună în umbră, 
parc-ar fi nişte roade putrede 
ce cad dintr-un pom nevăzut. 


O, cum a răgușii în bătrîneţe glasul izvorului ! 


Orice ridicare a minii- 

nu e decit o îndoială mai mult. 
Durerile se cer 

spre taina joasă a ţarinii. 


Spini azviri de pe țărm în lac, 
cu ei în cercuri mă desfac. 


DIN CER A VENIT UN CINTEC DE LEBAĂDĂ 


Din cer a venit un cintec de lebădă. 

Îl aud fecioarele ce umblă cu îrumseti <esculre 
peste muguri. Şi pretutindeni Îl aud eu zi u 
Călugării şi-au închis rugăciunile 

în pivnițele pămîntului. Toate-au încetat 
murind sub zăvor. 


Singerăm din mini, din cuget și din ochi. 

În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi. 
Ţărina e plină de zumzetul! tainelor, 

dar prea e aproape de călciie 

şi prea e departe de frunte. 

Am privit, am umblat, și iată cint: 

cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin ? 


Cineva a-nveninat fintinile omului. 
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu minile 
în apele lor. Şi-acuma strig: 

O, nu mai sunt vrednic 

să trăiesc printre pomi și printre pietre. 
Lucruri mici, 

lucruri mari, 

lucruri sălbatice — omoriţi-mi inima ! 


SUFLETUL SATULUI 


Copilo, pune-ţi minile pe genunchii mei. 
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. 
Aici orice gînd e mai încet, 

şi inima-ţi zvicneşte mai rar, 

ca şi cum nu ți-ar bate în picpt 

ci adinc în pămînt undeva. 

-Aici se vindecă setea de mintuire 

și dacă ţi-ai sîngerat picioarele 

te aşezi pe un podmol de lut. 


33. 


LAB F90 mu: . 


| 
i 





34 


Uite, e seară. 

Sufletul satului filfiie pe lingă noi, 

ca un miros sfios de iarbă tăiată, 

ca o cădere de fum din streşini de paie, 
ca un joc de iezi pe morminte înalte. 


NOI CÎNTĂREȚII LEPROŞI 


Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac. 
Din cînd în cind ne mai ridicăm ochii 

spre zăvoaiele raiului, 

apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristețe. 
Pentru noi cerul e zăvorit şi zăvorite sunt și cetăţile. 
În zadar căprioarele beau apă din mîinile noastre, 

în zadar cînii ni se închină, A 
suntem fără scăpare singuri în amiaza nopții. 


Prieteni, cari staţi lîngă mine, 

încălziţi-vă lutul cu vin, 

desfaceţi-vă privirile peste lucruri. 

Noi suntem numai purtători de cîntec 

sub glia neagră a tăriilor, 

noi suntem numai purtători de cintec 

pe la porţi închise, 

dar fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu 
aici unde astăzi singurătatea ne omoară. 


SCRISOARE 


Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rînd, 
dar cocoși au cintat de trei ori în noapte — 
şi-a trebuit să strig : . 
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ? 


Sunt mai bătrin decit tine, mamă, 
ci tot aşa cum mă ştii: 
adus puţin din umeri 

și apiecat peste întrebările lumii. 


, 


Nu știu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină 
Numai ca să umblu printre lucruri 

și să le fac dreptate spunîndu-le 

care-i mai adevărat și care-i mai frumos ? 
Mina mi sc oprește: e prea pulin. 

Glasul se slinge : e prea puţin. 

De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, 

de ce m-ai trimis ? 


Trupul meu cade la picioarele tale 
greu ca o pasăre moartă. 


TAINA INIȚIATULUI 


Ziua din urmă. Omule, e-adevărat : 

din tot ce-a fost 

nimic nu s-a schimbat, 

roteşte sus același cer, 

sc-ntinde jos același pămint. 

Dar un cintec s-a iscat în larg, 

mare şi tainic în larg. 

S-ar zice că sicriile s-au desfăcut în adinc 
și din ele au zburat 

nenumărate ciocirlii spre cer. 


Omulc, ziua de-apoi 

e ca orice altă zi. 
Îndoaie-ţi genunchii, 
fringe-ţi minile, 
deschide ochii şi miră-te, 


ii HS Tie 


Omule, ţi-aș spune mai mult, 
dar en zadar, — 

şi-afară de-aceea stele răsar 
şi-mi fac semn să tac 

şi-mi fac semn să tac. 


AM ÎNȚELES PĂCATUL CE APASĂ 
PESTE CASA MEA 


Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea 

ca un muşchi strămoșesc. 

O, de ce am tălmăcit vremea şi zodiile 3 
altfel decit baba ce-și topeşte cinepa în baltă ? 
De ce am dorit alt zîmbet decit al pietrarului 
ce scapără scîntei în margine de drum ? 

De ce am rivnit altă menire 

în lumea celor șapte zile 

decît clopotarul ce petrece morţii la cer ? 


Dă-mi mîna ta trecătorule, şi tu care mergi, 
şi tu care vii. 

Toate turmele pămîntului au aureole sfinte 
peste capetele lor. 

Astfel mă iubesc de-acum : 

unul între mulţi, 

și mă scutur de mine însumi 

ca un cîne, ce-a ieşit dintr-un rîu blestemat. 
Singele meu vreau să curgă pe scocurile lumii 
să-nvirtă roţile 

în mori cerești. 


Sunt tremur de fericire ; 

ziua întreagă deasupra mea 

puterile, păsăreşti au arătat în triunghiuri 
spre ţinte luminoase.. 


LUCRĂTORUL 


Te irosești în încordări de arc 

lingă roţile mari de oţel. 

Strivești între degete sinii mațeriei. 

Îţi sunt de păcură minile şi afumate zorile. 
Lucrătorule, cu şorțul de piele albastră, 
pentru tine mașinile cîntă 

mai frumos decît privighetorile. | 


Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră, 

tu ştii că frumoase sunt 

numai lucrurile ieşite din puteri omenești. 

Tu ştii că nici o stea 

n-a fost făcută de mina ta, 

Şi-ți zici: orice-ar spune prea mulții gureșii poeţi, 
nici o stea nu-i frumoasă. 


Din fîntîni sfredelite-n osia planetei 

iți scoţi gălețile de foc. 

Nu te cunosc, nu mă cunoşti, 

dar o lumină alunecă 

de pe faţa ta pe fața mea, 

fără să vreau m-alătur bunei tale vestiri 
şi-o strig în sfintele vinturi. 


PE APE 


Porumbii mi i-am slobozit 
să-ncerce pajiștea cerului, 

dar sfişiaţi de vinturi 

se-ntore înapoi. Pe vatra corăbiei 
inima mi-o-ngrop subt spuză 

să-și ţină jăratecul. Paserea focului 
nu-mi mai filfiie peste pereţi. 
Dăinuie veșnic potopul. 





38 


Niciodată nu voi ajunge 
s-aduc jertfa subt senmul înalt 
al curcubeului magic. 


Pentru un fagure sterp 
mi-am ucis stupii flăminzi. 
Cel din urmă dobitoc 
cu-nţelepciune s-a prăpădit. 
Ochiul său profetic deschis 
e singura veste prin neguri. 
În mare rămîne muntele Ararat, 
de-a pururi îund de ape, 
tot mai adînc, 

tot mai pierdut 

fund de ape. 


FIU AL FAPTEI NU SUNI 


Fără de număr sunteţi fii ai faptei 
pretutindeni pe drumuri, subt cer şi prin case, 
Numai eu stau aici fără folos, nemernic, 

bun doar de-necat în ape. 


Totuși aştept, de mult tot aştept 
vreun trecător atotbun și-atotdrepi ca să-i spun: 
O, nu-ţi întoarce privirea, 

O, nu-mi osindi nemişcarea, 

Cresc între voi, ci umbrit de minile mele 
misticul rod se rotunjeşte în altă parte. 
Nu mă blestemaţi, nu mă blestemaţi ! 


Prieten al adincului, 

tovarăș al liniştei 

joc peste fapte. 

Citeodată prin fluier de os strămoşesc 
mă trimit în chip de cintec spre moarte. 


Întrebător fratele mă priveşte, 
mirată mă-ntimpină sora, 
dar încolăcit la picioarele mele 


m-ascultă și mă pricepe prea bine 


şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi 


spre-nțelepciunea de dincolo. 


CUVÎNTUL DIN URMĂ 


Arendaş al stelelor, 
străvechile zodii 

mi le-am pierdut. 

Viața cu sînge și cu povești 
din mini mi-a scăpat. 

Cine mă-ndrumă pe apă ? / 
Cine mă trece prin foc? 

De paseri cine mă apără ? 


Drumuri m-au alungat. 
De nicăieri pămintul 
nu m-a chemat 

Sunt blestemat ! 


Cu cîinele şi cu săgețile ce mi-au 
mă-ngrop, 

la rădăcinile tale mă-ngrop, 
Dumnezeule, pom blestemat. 


SEMNE - 


Porumbii-prooroci îşi scaldă 
aripile înnegrite de funingine 
în ploile de sus. 

Eu cînt — 

semne, semne de plecare sunt. 


m — Poezii — L. Blaga, vol. I 


rămas 


39 


y 


40 


Din oraşele pămîntului 

fecioare albe vor poini 

cu priviri înalte către munți. 

Pe urma lor vor merge tineri goi 
spre sori păduratici, 

şi tot ce e trup omenesc va purcede 
să mai învețe odat 

poveştile uitate ale singelui. 


Mi-am pecetluit cu ceară casa, 
să nu mai întirziu 

unde jocuri şi răstigniri 

n-or mai trece pe uliţi 

şi nici o adiere de om 

din veac în veac pe subt bolți. 
Poduri vor tăcea. 

Din clopote avintul va cădea. 


Din depărtatele sălbăticii cu stele mari 
doar căprioare vor pătrunde în orașe 
să pască iarba rară din cenușă. 

Cerbi cu ochii uriași și blînzi 
intra-vor în bisericile vechi 

cu porţile deschise, 

uitindu-se miraţi în jur. 


lepădaţi-vă coarnele moarte 
bătrinilor cerbi, 

cum pomii își lasă frunza uscată, 
şi-apoi plecaţi : 

aci şi ţărîna înveninează, 

aci casele au încercat cîndva 

să ucidă pe copiii omului, 
Scuiuraţi-vă de pămînt 

și plecaţi, 

căci iată — aci vinul nebun al vieții 
s-a scurs în scrum, 

dar orice alt drum duce în poveste, 
in marea, marea poveste. 


l M A E. a I. a a 


EPILOG 


Îngenunchez în vînt. Mine oasele 
au să-mi cadă de pe cruce. 

Înapoi nici un drum nu mai duce; 
Îngenunchez în vînt : 

lingă steaua cea mai tristă. 





LAUDA SOMNULUI 
1929 





44 


BIOGRAFIE 


Unde şi cînd m-am ivit în lumină, nu ştiu, 
din umbră mă ispitesc singur să cred 

că lumea e o cintare. 

Străin zimbind, vrăjit suind 

în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. 
Citeodată spun vorbe cari nu mă cuprind, 
citeodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. 
De vinturi şi isprăvi visate imi sunt ochii plini, 
de umblat umblu ca fiecare: 

cind vinovat pe coperișele iadului, 

cind fără păcat pe muntele cu crini. 


Inchis în cercul aceleiaşi vetre 

fac schimb de taine cu strămoşii, 
norodul spălat de ape subt pietre. 
Seara se-ntîmplă mulcom s-ascult 
în mine cum se tot revarsă 
poveștile singelui uitat de mult. 
Binecuvir:t pinea şi luna. 

Ziua trăiesc împrăștiat cu furtuna. 


Cu cuvinte stinse în gură 

am cîntat și mai cînt marea trecere, 
somnul lumii, îngerii de ceară. 

De pe-un umăr pe altul 

tăcînd îmi trec steaua ca o povară. 


SOMN 


Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă. 
Se retrag în pădure şi-n peșteri potecile, 
gornicul nu mai vorbeşte. 

Buhe sure s-așează ca urne pe brazi. 

În întunericul fără de martori 

se liniştesc păsări, sînge, ţară 

şi aventuri în cari vesnic recazi 


Dăinuie un suflet în adicri, 
fără azi, 

fără ieri, 

Cu zvonuri surde prin arbori 
se ridică veacuri fierbinţi. 

În somn sîngele meu ca un val 
se trage din mine 

inapoi în părinţi. 


FUM CĂZUT 


S-aude zbor scurt și zadarnic 

de gişte peste pajiști reci. 

Undeva un cîntec se pătrunde 

de chemări de veci. 

Un fluier seacă, altul nu s-arală. 

Aleluia, privirea mi se umple de păsări şi vînt, 
vieţii nu i-am rămas dator nici un gînd 

dar i-am rămas dator viaţa toată. 


Cu mișcări oprite ades 

văd bolți prăbuşite în apă. 
Din frunzele satului ies 

ca dintr-o biblică şatră. 
Alcluia, astăzi ca niciodată 
sunt fratele obosit 

al cerului de jos 

și-al fumului căzut din vatră: 


45 





me 


lat m. j 


Toe 


=- em reor 


PARADIS İN DESTRĂMARE 


Portarul înaripat mai ţine întins 
un cotor de spadă fără de flăcări. 
Nu se luptă cu nimeni, 

dar se simte învins. 

Pretutindeni pe pajiști şi pe ogor 
scrafimi cu părul nins 

însetează după adevăr, 

dar apele din fintini 

refuză pălețile lor. 

Avind fără indemn 

cu pluguri de lemn, 

arhangheli se pling 

de greutatea aripelor. 

Trece printre sori vecini 
porumbelul sfintului duh, 


cu pliscul stinge cele din urmă lumini, \ 


Noaptea îngerii goi 
zgribulind se culcă în fin: 
vai mię, vai ţie, 


păianjeni mulţi au umplut apa vie, 
odată vor putrezi şi îngerii sub glie, 


țărina va seca poveştile 
din trupul trist. 


PASĂREA SFINTĂ 


Intruchipată în aur 
de sculptorul C, Brâncuşi 


În vîntul de nimeni stîrnit 
hieratic Orionul te binccuvântă, . 
lăcrimîndu-și deasupra ta 
geometria înaltă şi sfîntă. 


i 


Ai trăit cîndva în funduri de mare 

şi locul solar l-ai ocolit pe de-aproape. 
În păduri plutitoare-ai strigat 

prelung deasupra întiielor ape. 


Pasăre ești ? Sau un clopot prin lume purtat ? 
Făptură ţi-am zice. potir fără toarte, 

cintec de aur rotind 

peste spaima noastră de enigme moarte. 


Dăinuind în tenebre ca în povești 
cu fluier părelnic de vint 

cinți celor ce somnul şi-l beau 
din macii negri de subt pămint. 


Fosfor cojit de pe vechi oseminte 
ne pare lumina din ochii tăi verzi. 
Ascultind revelații fără cuvinte 
subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi. 


Din văzduhul boltitelor tale amiezi 
ghicești in adincuri toate misierele. 
Inalță-te Lără sfirșit, 

dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi. 


ÎN MUNȚI 
Lingă schit miezul nopții găsește 
făpturi adormite-n picioare. Duhul muşchiului umed 
umblă prin văgăuni. 
Din răsărit vin fluturi cît buhele 
să-și caute în focuri cenușa. 
La rădăcinile brazilor, lingă blestemul cucutelor 
ciobanul pune pămînt 
peste mieii ucişi de puterile codrului. 
Peste muche trecînd 
fetele stinilor — îşi freacă de lună umerii goi, `° 


47 








aventura lor se pătrunde suprafirească l 
de pulberea luminos stirnită din disc ca un roi. 


Cai galbeni şi-adună sarea vieţii din ierburi. 
Mocnind subt copaci Dumnezeu se face mai mic 
să aibă loc ciupercile roșii 

să crească subt spatele lui. 

În sîngele oilor noaptea pădurii e vis lung şi greu. 


Pe patru vînturi adinci 

pătrunde somnul în fagi bătrîni. 

Subt scut de stinci, undeva 

un bălaur cu ochii întorși spre steaua polară 
visează lapte albastru furat din stini. 


PEISAJ TRANSCENDENT 


Cocoşi apocaliptici tot strigă, 
tot strigă din sate românești. 
Fintînile nopții 

deschid ochii şi-ascultă 
întunecatele veşti. 

Păsări ca niște îngeri de apă 
marea pe ţărmuri aduce. 

Pe mal — cu tămiie în păr 
Isus singercază lăuntric 

din cele șapte cuvinte 

de pe cruce. 


Din păduri de somn 

şi alte negre locuri 

dobitoace crescute-n furtuni 
ies iurișate să bea 

apă moartă din scocuri. 

Arde cu păreri de valuri 
pămîntul îmbrăcat în griu. 
Aripi cu sunet de legendă 
s-abat înspăimîntate peste rîu. 


Viniul a dat în pădure | 
să rupă crengi şi coarne de cerbi. 
Clopote sau poate sicriile 
cîntă subt iarbă cu miile. 


ASFINȚIT 


Peste-aceleaşi arălări şi-aceleaşi case 
clopot de sear-aud. Şi stau în cruce 
cu o zi sub cer pierdută. 

Prin ani subt poduri se depărtează 
ce focuri vechi ? ce nouă plută ? 


Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă. 
Se desface — care poartă ? 

Se deschide — care ușă ? 

Ies vîrste!e şi-mi pun pe cap 

Aureolă de cenușă. 


Întîrziind subt vremi schimbate, 
îmi taie drumul — care prieten ? 
Îmi taie pasul — ce vrășmaş ? 

Ah pasărea Foenix ca altădată 
nu mai zboară peste oraş, 


CAP APLECAT 


Mă îndemn să fiu 
și o clipă mai sînt. 
Undeva pe cimp 

a murit fratele vint. 


Toamna sîngerează 
peste un mers bătrin. 
Printre umbre prelungi 
rostul mi-amiîn. 





0 DI DO E 


Nea 


DI — 


-eT m am M - e L D=. 


Spre nu ştiu ce sfirşit 
un zbor s-a intins. 

Cu pîlpiit de sieşnic 
un copac s-a stins. 


În fintînă mi-aplec 
gînd şi cuvint. 
Ceru-şi deschide 

m ochi în pămînt. 


ELEGIE 


Tremură aceeași apă şi frunză 

la bătăile aceluiaşi ceas, 

În ce tărîm şi-n ce somn te-ai oprit ? 
Cerească subt ce iarb-ai rămas ? 


Se revarsă în mine drumurile 
toate pe cari ai umblat. 
Oglinda-ţi mai păstrează chipul 
și după ce-ai plecat, 


Fără gînd, fără-ndemn, fără glas 
cu mîneca şterg ochiuri ude. 
Un vecin prin zidul meu aude 
răbdarea neagră a aceluiași pas. 


NOAPTE ECSTATICĂ 


Adine subt bătrînele 
verzile zodii — 

se trag zăvoarele, 
se-nchid fintinile. 


Așează-ţi în cruci 
gîndul şi minile. 
Stele curgiînd 

ne spală ţărinile, 


PERSPECTIVĂ 


Noapte. Subt sfere, subt marile, 
monadele dorm. 

Lumi comprimate, 

lacrimi fără de sunet în spaţiu, 
monadele dorm. 


Mișcarea lor — lauda somnului. 


TRISTEŢE METAFIZICĂ 


În porturi deschise spre taina marilor ape Y 
am cintat cu pescarii, umbre inalte pe maluri, 
visind corăbii încărcate 

de miraco! străin. 

Alături de lucrătorii încinşi în zale cănite 

am ridicat poduri de oțel 

peste rîuri albe, peste zborul pasărei curate, 
peste păduri adinci, 

şi orice pod se arcuia 

trecindu-ne parcă pe un tărîm de legendă cu el. 


Am zăbovit îndelung între stinci 
lingă sfinţi bătrîni ca ghicitorile ţării, 
şi-am aşteptat să se deschidă 

o fereastră de scăpare 

prin puternice spaţii de seară. 


5i 





A SE ME SR - paus a 


Cu toţi ṣi cu toate 

m-am zvircolit pe drumuri, pe ţărmuri, 
între maşini şi-n biserici. 

Lingă fintîni fără fund 

mi-am deschis ochiul cunoașterii. 
M-am rugat cu muncitorii în zdrenţe, 
am visat lingă oi cu ciobanii i 
si-am aștepiat în prăpăstii cu sfinţii. 
Acum mă aplec în lumină 

si pling în tivziiie rămăşiţe 

ale stelei pe care umblăm. 


Cu toată creatura 

mi-am ridicat în vinturi rănile 

şi-am așteptat : oh, nici o minune nu se-mplineşte. 
Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte ! 

Și totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre 

s-au făcut lumea, stihiile, ziua și focul. 

Cu picioare ca ale noastre 

Isus a umblat peste ape. 


VEAC 


Umblă mașinile subpămînteşti. În nevăznt peste turnuri 
intercontinentale zvonuri electrice. 

De pe case antencle pipăie spaţii 

cu alte graiuri și alte veşti. 


Semnale se-ncrucișează albastre prin străzi. 

În teatre strigă luminile, se exaltă libertăţile insului. 
Se profeţesc prăbuşirile, sfîrșesc în sînge cuvintele. 
Undeva se trage la sorţi cămașa învinsului. 


Arhanghelii sosiți să pedepsească orașul 

s-au rătăcit prin baruri cu penele arse. 

Danţatoarea albă le trece prin sînge, rizînd s-a oprit 
pe-un virf de picior ca pe-o sticlă întoarsă. 


52 


Dar sus, la o mie de metri-nălțime, spre răsărit 
stelele își spun povești prin celini de brazi 

şi-n miez de noapte ritul mistreţilor 

deschide izvoarele. 


IOAN SE SFIȘIE ÎN PUSTIE 


Unde eşti Elohim ? 

Lumea din minile tale-a zburat 

ca porumbul lui Noe. 

Tu poate şi astăzi o mai aștevți. 

Unde eşti Elohim ? 

Umblăm turburaţi şi fără de voie, 
printre stihiile nopţii te iscodim, 
sărutăm în pulbere steaua de subt călcîie 
și-ntrebăm de tine — Elohim ! 


Vîntul fără de somn îl oprim 

şi te-ncercăm cu nările 

Elohim ! 

Animale străine prin spații oprim 
Şi le-ntrebăm de tine, Elohim ! 

Pînă în cele din urmă margini privim, 
noi sfinţii, noi apele, | 

noi tilharii, noi pietrele, 

drumul întoarcerii nu-l mai știm 
Elohim, Elohim ! 


CETIRE DIN PALMĂ n 


La patruzeci de ani — în aşteptare Ee 
vei umbla ca şi-acum printre stele triste şi ierburi; 
la patruzeci de ani sugrumîndu-ți cuvintul 

te-i pierde în tine — în căutare. 

Prin ani un vint o să te tot alunge subt cer, 

vei mînca miere neagră şi aplecat vei tăcea. 





EA 
Ito 


54 


La patruzeci ca pe-un țărm vei ajunge 
unde fără-ncetare 

vei aştepta să vie la tine celălalt țărm, 
jaf veşnic voindu-te pentru păsări 

din cealaltă zare. 

Pe şaptezeci şi șapte de uliţi 

vei umbla desculț şi cu capul gol: 

ce săminţă n-a fost în deşert aruncată ? 
ce lumină n-a fost în zadar cintată ? 


TĂGĂDUIRI 


Arbori cu crengi tăgăduitor apiecale 

fac scoarță în jurul unui lăuntric suspin. 
Pe toate potecile zilei 

cu suris tomnatic 

se răstignesc singuri 

Cristoși înalţi pe cruci de arin. 


Grele din înălţime cad ciocîriii 

ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor; 
Pe drumuri pornit 

iscodesc semnele 

întregului rotund depărtat : 

pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfîrșit. 


Pe urmele mele coapte 

moartea își pune sărutul galben 

şi nici un cîntec nu mă îndeamnă 

să fiu încă o dată. 

Fac un pas şi şoptese spre miazănoapte : 
Frate, trăiește tu, dacă vrei. 

Mai fac un pas şi şoptesc spre miazăzi : 

Frate, trăieşte tu, dacă vrei. 

Din sîngele meu nu mai e nimeni chemat 
să-și ia începutul trăirilor, 

NU, nu mai e nimeni chemat, 








Pe căile vremii se duc şi vin 

cu pas adînc ca de soartă 

albe fecioare și negre fecioare : 
îndemnuri cereşti 

să fim încă o dată, 

să fim încă de-o mie de ori, 

să fim, să fim! 

Dar eu umblu lingă ape cîintătoare 

şi cu fala-ngropată in palme — mă apăr: 
cu nu! Amin. 


ÎNCHEIERE 


Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. 
Dar cel ce ţi-a vorbit e in pămint. 

E în apă. E în vint. 

Sau mai departe. 


Cu foaia aceasta închid porţile și trag cheile. 
Sunt undeva jos sau undeva sus, 

Tu stinge-ţi luminarea şi-ntreabă-te : 

taina trăită unde s-a dus ? 

Ti-a mai rămas în urechi vreun cuvint ? 

De la basmul sîngelui spus 


întoarce-ţi sufletul către perete 
şi lacrima către apus. 


55 


EE 000 0 


PR e e A Po a, 
i A a a 





> 


e: -mnara —..—— — | CC 


LA CUMPĂNA APELOR - 
1933 





SAT NATAL 


Lui lon Pillat 


După douăzeci de ani trec iarăși pe-aceleaşi uliţi 
unde-am fost prietenul mic al ţărînii din sat. 
Port acum în mine febra eternității, 

ncgru prundiș, eres vinovat. 


Nimeni nu mă cunoaște. Vintul, el singur, sau plopul 
de aur. Plop înălțat de-un fir nevăzut asemenea fusului 
Nedumisit turnul se va uita două ore în urma mea i 
pină m-oi pierde din nou subt dungă apusului. l 


Totul cît de schimbat ! Casele toate sunt mult mai mici 
decit le-a crescut amintirea. 

Lumina bate altfel în zid, apele altfel în țărm. 

Porţi se deschid să-și arate uimirea. 


Dar de ce m-am întors ? Lamura duhului nu s-a ales, 
ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit 

încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă 

subt coruri cari încă nu s-au clădit. 


BOALĂ 


Intrat-a o boală în lume, 
fără obraz, fără nume. 


58 


Făgtură e ? Sau numai vînt e? 
N-are nimenea grai s-o descînte. 


Bolnav e omul, bolnavă piatra, 
se stinge pomul, se sfarmă vatra. 


Negrul argint, lutul jalnic şi grav 
sunt aur scăzut şi bolnav. 


Piezişe cad lacrimi din veac. 
Invoc cu semne uitare și leac. 


LUMINA DE IERI 


Caut, nu știu ce caut. Caut 
un cer trecut, ajunul apus. Cit de-aplecată 
e lvuntea menită-nălţărilor altădată ! 


Caut, nu știu ce caut. Caut 
aurore, ce-au fost, țişnitoare, aprinse 
fintini — azi cu ape legate şi-nvinse. 






Caut, nu ştiu ce caut. Caut 
o oră mare rămasă în mine fără făptură 
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură. 


Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri, 
subt trecutele, caut 
lumina stinsă pe care-a tot laud. 


SEPTEMVRIE 


Prin ceasul verde-al pădurii 
otrăvuri uitate adie. 

Cresc lîngă ochiuri ciudate 
brinduși cu viaţă iirzie. 





60 


Cîntecul vechi înc-odată 
vrea şipotul să și-l înveţe. 
În jilavul muşchi mi se-mbie 
păreri şterse de tinereţe. 


Mari turme cu clopote vin 
prin amurgul gorunilor sferici 
în codru stîrnind ca un zvon 
de trecute pierdute biserici. 


Înalt unicorn fără glas 

s-a oprit spre-asfinţit să asculte. 
Subt bolţile-adînci mă omoară 
pădurea cu tulnice multe. 


CÎNTĂREȚI BOLNAVI 


Purtăm fără lacrimi 
o boală în strune 

şi mergem de-a pururi 
spre soare apune. 


Ni-e sufletul spadă 
de foc stinsă-n teacă. 
Ah iarăși şi iarăşi 
cuvintele seacă. 


Vint veşnic răsună 

prin cetini de zadă. 
Purces-am în lume 
pe punți de baladă. 


Străbatem amurguri 

cu crini albi în gură. 
Închidem în noi un 

sfîrșit sub armură. 


Purtăm fără lacrimi 

o boală în strune 

şi mergem de-a pwruri 
spre soare apune. 


Räni ducem — izvoare — 
deschise subt haină. 
Sporim nesfirşirea 

c-un cîntec, c-o taină. 


MUNTE VRAJIT i 


Intru în munte. O poartă de piatră 
încet s-a-nchis. Gînd, vis şi punte mă saltă. 
Ce vinete lacuri ! Ce vreme înaltă ! 
Din ferigă vulpea de aur mă latră. 


Jivine mai sfinte-mi ling miînile : stranii, 
vrăjite, cu ochii întorși sc strecoară, 

Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară 
albinele morții, şi anii. Şi anii. 


HOTAR 


Calea lactee abia ghicită se pierde 
Scrisă în noapte fierbinte şi calmă, 
ca linia vieţii runic săpată 

într-o imensă zăbavnică palmă. 


Paşnic ca untdelemnul cel veşnic 

se scurge subt bolți Aheronul. 

Acunr ah de trecere cine va-ncepe cîntarea ? 
Acum ah negrele ape cui îi dau tonul ? 


- 


Gl 








62 


Pescăruşi speriaţi din tenebre se-nalţă 
cînd luntrea cu umbre alunecă iară. 
Suflete-n zbor de frunte mi se lovesc 
zbivnăind ca rădăştile-n vară. 


Totul e împlinit. De șapte ori răsucit 

răsuflă în somn Aheronul. 

Acum ah de trecere cine va-ncepe cîntarea ? 
Acum ah negrele ape cui îi dau tonul ? 


VRAJĂ ȘI BLESTEM 


Pe creasta nopţii moara seacă 
macină lumină-n gol. 
Lopeţi se-nalţă și s-apleacă. 


Războiul după ușă pus 
țese singur — vezi suveica ? 
Fă o cruce spre apus! 


Fintinile la uliţi rele 
găleți coboară şi ridică 
'n cerul jefuit de stele. 


Cuiburi în copaci s-aprind | 
ca de-o mînă. Ard cu flăcări. 
Auzi ouăle pocnind. 


Duhul răului tot vine 
n sat nelocuit să pască 
iarba morţilor de bine. 


În satul vechi de lingă lună 
usi se-nchid, uși se deschid. 
Umbra mea cade pe zid. 


PI —>——— iii iii ii 


CEREASCĂ ATINGERE 


Ce arătare ! Ah ce lumină! 
Stea alb-a căzut în grădină, | 


necăutată, neașteptată : noroc; 
săgeată, floare și foc. 


În iarbă înaltă, în mare mătasă 
căzu din a veacului casă. | 


S-a-ntors ah în lume o stea. | 
Mi-s mîinile arse de ea. 


| 
| 
RUNE | 
În chip de rune, de veacuri uitate, i 
poart-o semnătură făpturile toate. i 
Siăvitele păsări subt aripi o poartă 
n liturgice zboruri prelungi ca viața: 

În slujba luminii, urnă fără de toartă, 

luna și-o ţine ascunsă pe faţa 

vrăjită să nu se întoarcă. 


Stane de piatră, jivine, cucută 

poart-o semnătură cu cheie pierdută. 
Pecete tăinuită de două ori — 

fată de foc, arătare, care pe țărm 

ridici acum braţele peste mare, 

o porți subsuori. 


Rune, pretutindeni rune, 
cine vă-nseamnă, cine vă pune ? 
Făpturile toate, ştiute şi neştiute, 
poart-o semnătură — cine s-o-nfrunte ? 
Crinii muntelui — subtlunari — 
și-o duc neajunsă pe creștet. 

, Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte. 


63 





—— m pc. OO up ue pe pp e ti m 


64 


ARHANGHEL SPRE VATRĂ 


Mă-ntorc de acum ca 
albina spre stup, 

cu harul subt aripi 
„cu-amurgul în trup. 


Pe cumpăna lumii 
o zi se înclină 
plină de fapte 

şi fără de vină. 


Dc cite ori cale 
prin brazda bătută, 
buzele humei 

pe tălpi mă sărută, 


Mă-nlore de acum spre 
vatra-n lumină. ” 
Adiîncile mele 

orzuri se-nchină: 


LA CUMPÂNA APELOR 


Tu eşti în vară, cu sunt în vară. În vară pornită 
călre sfirşit, pe muche-amiîndoi ln cumpăna apelor. 
Cu gind ducăuș —- mingii părul pămîntului. 
Ne-uplecăm peste stînci, subt albastrul neîmplinit. 


Priveşte în jos ! P:iveşte-ndelung, dar să nu vorbim. 
S-ar putea întîmpla să ne tremure glasul. 

Din poarla-nălţiinci si pină-n vale 

îmbătrinește, ah cît de repede, apa. Şi ceasul. 


E mult înapoi ? Atita e și de-acum înainte 

cu toate că mult mai puţin o să pară. 

Ne-ascundem — stins arzind — după năluca de vară. 
Ne-nchicdem inima după nespuse cuvinte. 





Poteca de-acum coboară ca fumul 

din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm -iarăşi drumul 
spre ţărna şi valea, trădate-nmiit 

pentr-un cer chemător şi necucerit. 


STĂ ÎN CODRU FĂRĂ SLAVĂ 


Stă în codru fără slavă 
mare pasăre bolnavă. 


Naltă stă sub cerul mic 
şi n-o vindecă nimic, 


numai rouă dac-ar bea 
cu cenușă, scrum de stea. 


Se tot uită-n sus bolnavă 
la cea stea peste dumbravă. 


DIN ADÎNC 


Mamă, —— nimicul — marele ! Spaima de marele 
îmi cutremură noapte de noapte grădina. 
Mamă, tu ai fost odat' mormintul meu. 

De ce imi e aşa de teamă — mamă — 

să părăsesc iar lumina ? 


ȚARĂ 


Pe dealuri se-nalţă solare 
podgorii albastre şi sonde. 
Riuri spre alte seminţii 
duc slava bucatelor blonde. 


Də 
(PL! 





Țara și-a-mpins hotarele 

toate pină la cer. 

Pajuri rotesc — minutare în veşnicul ceas — 
peste cîmp şi oier. 


Fluturiînd în veşminte 

de culoarea șofranului, 

ard fetele verii ca steaguri 
în vînt şi-n risetul anului. 


LA CURTILE DORULUI 
1938 





Ra! 


LA CURȚILE DORULUI 


Prin vegherile noastre — site de in — 
vremea sc cerne, şi-o pulbere albă 

pe timple s-aşază. Aurorele încă 

se mai aprind, șşi-aşteptăm. Aşteptăm 
o singură oră să ne-mpărtășşim 

din verde imperiu, din raiul sorin, 


Cu linguri de lemn zăbovim lîngă blide 
lungi zile pierduţi şi străini. | 
Oaspeți suntem în tinda noii lumini 
la curţile- dorului. Cu cerul vecini, 


Asteptăm să vedem prin columne de aur 
Evul de foc cu steaguri pășind, 

și fiicele noastre ieşind 

să pună pe fiunţile porţilor laur. 


Din cînd în cînd cîte-o lacrim-apare 
şi fără durere se-ngroașă pe geană. 
Hrănim cu ea 

nu ştim ce îiravă stea, 


pas 
E 


ANI, PRIBEGIE ȘI SOMN 


Anii se vor lungi 

încet, încet, cu tot mai mari paşi 
de la oraș la oraş. 

Mă opresc cu ochii în huma săracă, 
mi se pare că anii aceştia 

de osteniri fără zare, 

de rătăciri și aureole amare, 

vor ține pînă la urmă, 

ca un vint ce mă-mbracă 

şi-mi zvîntă ființa. 


Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui 
temeiul promis 

și mersul de-un mal să-l anin, 

subt călciie 

nu se ivește ţărina și piatra, 

ce mi se cuvin. 

Cum steaua nu are deasupra mea 
nici un nume, 

n-o pot ruga 

nici să se stingă, nici să rămiie. 


Pin’ la cercul de miazănoapte, 

unde auzi scirţiind în viforniţă 

osia bolţii, umblat-am prin feluri de locuri; 
Subt semn capricornic 

răzbii printre pinii cu umbra zgircită. 
Seminţii, pretutindenea altele, 

aprind alte focuri, 

și soarele-mpinge alt ornic. 

Filfiind ca din steaguri 

cu zariștea-ntreagă, 

soarta își face cu mine jocul potrivnic. 


69 





m! i 


i 


sg 


Un negru noroc prin văzduhuri străine 
îmi ţine de strajă, 
nu mă dezleagă. 


Văd anii crescînd şi paşii lungind 

peste toate văile, muchile, iernile, verile, 
peste toate clopotele și toate tăcerile. 
Podișul m-alungă, șesul mă cere, tot altul. 
Singură vatra nu mi-e-ngăduită, 

şi cum aş slăvi scînteia-mpămiîntenilă, 
cenușa şi pravila, fumul — înaltul ! 


Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară. 
Întoarcerea va să rămină un vis, 

să nu calc o nespusă poruncă 

sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris. 
Numai noaptea, în fiece noapie 

somnul mai vine, 

sosindu-mi din depărtatele plaiuri 
mi-aduce un pic de-ntuneric, 

ca un pumn de țărină din patria mumelor, 
din cimitire de raiuri. i 


LÎNGĂ CETATE 


Nebunul cetății spre turn 
priveşte, călcînd pe coturn. 
Ce spornic e timpul, ce lin 
prin noi strecuratul venin! 


Bang-bang ! Cit de bine ar fi 
cetatea să uite o zi 

că ceasul îi este stăpin ! 

Dar ornicul bate bătrin. 


I/biazile cui n-au căzut ? 
Şi inima cui n-a tăcut ? 

Ah luntrele toate spre-apus 
un val aherontic le-a dus! 


ÎN PREAJMA STRĂMOŞILOR 


Pe lespezi dacă te-apleci 

auzi scarabei sărutiînd părinteștile luturi, 
crengile noastre căzute-n adînc, în ţinuturi 
amare şi reci. 


Pe lespezi urechea de-o pui, audu-se viermii 


cu freamăt porniţi pe căile vremii 
cu carnea noastră să se cuminece 
pe rind în nouă duminece. 


TREZIRE 


Mocneşte copacul. Martie sună. 
Albinele-n faguri adură 
și-amestecă învierea, 

ceara şi mierea. 


Nehotărit între două hotare, 

cu vine trimise subt șapte ogoare, 
îi: văzdluhuri zmcu, 

dcarme alesul, copacul mew. 


Vîntul îl scutură, martie sună. 

Cîte puteri sunt, se leagă-mpreună, 
din greul fiinţei să mi-l umească, 
din somn, din starea dumnezeiască. 


| Copacul meu. 


| 


| 


Ş — Poezii — 1, Blaga, vol. 1 


71 


NARA +» d 


me e 


1? 


Cine vintură de pe muncel 
atita lumină peste el? 


Ca lacrimi — mugurii l-au podidit, 
Soare, soare, de ce l-ai trezit ? 


SATUL MINUNILOR 


Ajuns-am prin pulberi şi miriști 
unde răzbat fără sfat numai unii. 
Drumeaguri ades ocolit-am prin linişti 
după mersul albastru al lunii. 


Lângă fintinile darului harului 
pilpiie boalele, ţipă lăstunii. 

Plin este satul de-aromele zeului 
ca un cuib de mirosul sălbălticiunii. 


Legi răsturnînd şi vădite tipare 
minunea ţișneşte ca macu-n secară. 

. Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri 
dumineca lungă și fără de seară. 


BELŞUG 


— Negrule, cireşule, 
gîndul rău te-mprejmuie. 


Jinduicese la taine coavte 
guri sosile-n miez de noapte. 


Om si păsări, duhuri. fluturi, 
nu asteaptă să te scuturi. 


Prea esti plin de rod și vrajă 
vine furul, pune-ţi strajă! 


— Las’ să vic, să culeagă, 
Țara mea rămîne-ntrecagă. 


Stelele deasupra mea 
nimeni nu mi le-a fura! 


CÎINTECUL BRADULUI 


Subt ursa mare, surpat de bweţi, 
neatins de om, neajuns de ereți, 
bătrin, bătrîn, în imperiul meu 
bradul bărbos străjuiește mercu. 


Lichene şi buhe și viespi îl cuprind, 
Păiunjenii sfinţi prin cetini se-ntind. 
La un veac, tot la un veac, din înalt 
mi-l loveşte în creştet fulgerul alb. 


Stă între zodii și țară un brad. 
Sărutate de fulger — crengile ard. 
Dar iată, se scutură numai de scrum, 
şi flamuvra-i nouă şi fără de-ajun ! 


Mistreţul poveştilor iară şi iar 
încearcă de scoarță prăsele de var, 
Și tă de-astinţit în imperiul meu 
tinărul brad strajuiezte moreu. 


ASTFINȚIT MARIN 


Piere în jocul luminilor 
saltul do-amurg al delfinilor, 


Valul acopere numele 
scrise-n nisipuri, şi urmele. 


E E et 


ver mP.p: 





74 


M o me er ru... sf de-i 


Soarele, lacrima Domnului, 
cade în mările somnului, 


Ziua se curmă, Și veştile. 
Umbra măreşte poveştile. 


Steaua te-aţinge cu genele. 
Mut tălmăceşti toate semnele. 


Ah, pentru cine sunt largile 
vremi ? Pentru cine catargele? 


O, aventura, şi apele ! 
Inimă, stringe pleoapele ! 


ESTORIL 


Casele cresc în pădurea de pini 
albe sau ca şofranul, 

lucind pe coline. 

Mai potolit oceanul 

miîngiie locul sorin. 

Largul priește nălucilor line. 


Cu crestele-n arc, doar tătrinii palmieri 
se mai leagănă încă 
întîrziaţi în furtuna de ieri. 


îmbrăcată în zîmbet și aur 

Cora brocează 

subt oleandri, subt alungitele foi. 
Timpul ce iese din casă, 

cît de uşor l-ai putea prinde iar 
să-l reții cu un fir de mătasă. 


Aceasta e pacea. Pacea, în care 
creşte imperiul 
ceresc printre noi 








ALEAN 


[ui Bazil Alunteanu 


Ðe ccasuri, de zile veghez 
pe-un galben liman portughez, 


Cu zalele-alăturea drept, 
cu miînile cruce pe piept. 


Doinind aş privi şapte ani 
spre cerul cu miei luzitani, 


De nu m-ar găsi unde sînt 
neliniştea morii de vînt. 


De nu aș pieri, supt de-un astru 
văzul-nevăzut, în albastru. 


UNICORNUL ȘI OCEANUL 


Sfios unicornul s-abate la mal, 
priveşte în larg, spre cea zare, cel val. 


S-ar da înapoi cînd unda l-ajunge, 
dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge. 


Pe țărm unicornul, o clipă cît anul, 
se-nfruntă-n poveste cu oceanul. 


E apă, sau altă fiinţă, cu plesne, 
în care se simte intrînd pîn’ la glezne ? 


Se-nalţă de spaimă-n paragini 
cînd taina se sfarmă la margini. 


pp eee n T Er T yA 


ca aa Me La A a 


59 e * 


did ÎNTOARCERE * 


Lingă sat ială-mă iarăși, 
prins cu umbrele tovarăş. 


hegăseoscu-mă pe drumul 
începutului, străbunul. 


Cîte-s altfel — omul, leatul! 
Neschimbat e numai satul, 


dup-atiți Prieri şi toamne 
neschimbat ca Tine, Doamne. 


Aur scutură alunul. 
Fluier zice. Cade lumul 


Grcierii părinţilor 
mulcom cîntă, mulcom mor. 


Cu aroma-i ca veninul 
aminteşte-maă-se-arinul. 


Mult mă mustră frunza-ngustă. 
Vintul lacrima mi-o gustă. 





* În ediţia diz 1942 cu indicaţia : Inedite. 


Din volumul 


NEBĂNUITELE 
TREPTE 


1943 


1 Sibiu, Editura „Dacia Tralană*: — 


-2 -moya Åsa Aa ai 


78 | 





MONOLOG 


Salută tu — anul! — Răstoarn-apoi brazda 
i-ntide-o visind pînă-n soare răsare. 
n palma ta rodul cădea-va deplinul, 


cum cade la capăt de vrajă — aminul, 


Izvoarele toate și focul, trabanțţii, 

îi poartă deasupra, în mînă, Înaltul. 
Adaugă tu pasului numai încrederea, 
evlavia, grija și saltul. 


Salută tu — anul! — Lărgeşte-ţi fiinţa și peste 
cea margine crudă care te curmă. » 

Vezi, pulberea pragului ţine de tine 

la fel ca şi sfera și luna, din urmă. 


Sporește-ţi cîntarea precum se cuvine, 
dă ceasului înțelepciunca ce-o ai. 
Norocul de aur, visatul, sub streşini 
ţi-l dăruie șarpele casci și zeii din plai. 


9 MAI 1895 


Sat al meu, ce porţi în nume 
sunetele lacrimci, 
la chemări adinci de mume 





în cea noapte te-am ales 
ca prag de lume 
şi potecă patimci. 


Spre line cine m-a-ndrumat 
din străfund de veac, 

în tine-cine m-a chemat 

fie binecuvintat, 

sat de lacrimi fără leac. 


AUTOPORTRET 


Lucian Blaga e mut ca o lebădă. 

În patria sa 

zăpada făplurii ține loc de cuvint. 
Sufletul lui e în căutare 

în muiă, seculară căutare y 
de totdeauna, 

şi pînă la cele din urmă hotare. 


El caută apa din care bea curcubeul. 
El caută apa, 

Gin care curcubeul 

îşi bea trumseţea și neliinţa. 


FETIŢA MEA ÎȘI VEDE ȚARA 


Frunzuliță ram de laur, 

Ană, umbra mea de aur — 
Drum pe jos şi drum pe sus 
din apusuri te-am adus. 


Sub pleoape, rosturi — ţară — 
le culegi înitia oară. 


Şi te uiţi, şi vezi, şi vezi 
anul tînăr prin livezi. 


Celor pomi şi-acestor mume 
je surizi, le dărui nume. 


Vrei să pipăi snopii, sapa, 
te uimeşte graiul, apa. 


Frunza-i alta-n lume nouă. 
Fluturi, om, poveste, rouă, 


zarea albă-n cerc fierbinte, 
şerpii prin amuwurguri sfinte — 


tu te miri cum toate, toate 
altfel sunt. Ah cum se poate ? 


Numai luna, rea ori bună, 
(i se pare-aceeași lună. 


SCIHMBAREA ZODIEI 


Așa-mi spuneam încă ieri, mereu : 

amintire e numai — a unui ceas 

care-a fost — 

‘oriec vis pentru mine. 

Lîngă tine nici o lumină, nici o stea, nici un zeu 
nu rămîne. 


Uită Arcadia ! Ceasul ce nu vrea să bată, nerotunjitul, 
neîmplinitul, să-l uiţi. 

Cu ceața ta spicele n-au legămînt, 

la curtea ta nu se umplu ulcioarele, 

pînă la tinc de-abia străbate cuvînt 

din patria 

unde domn este soarele. 


80 


Da0 


Basmul e tolacauna la alţii, 
minunea aiurca Și astrul in larguri. 
in preajma ta — nu ! 

În imperiul negurii — Tu 
cuftunaă-te 

și-adună-le-n praguri. 

Sub zarea joasă și lără păţanii 

cu jalea pe umeri perindă-se anii. 


Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu, 
călcînd în ţărînă peste o floare, 
sau peste umbra surprinsă 

a vreunui zeu, 

ce calea-mi aţine, dar nu rămine. 


lacă ieri, numai ieri, doar ieri 
mä aparam cu frică 
de zodia nouă ce se ridică. 


Si azi. dintr-o dată, neașteptat, acest răsărit. 
Ce cîntec nemăsurat ! 

Ca unui orb vindecat 

lumea-n lumină mi s-a lărgit. 

Puterile mişcă-n zenit. 

Deschid porţile : Timp neumblat 

bine-ai venit, 

bine-a: venit ! 


PLEIADĂ 


Cat in sus, în noapte sus, 
stelele-n pleiadă număr. 
Sunt o clipă, alta nu-s — 
semne cerului pe-un umăr. 
1 Vint le iscă, vînt le duce, 
cineva le pune-n cruce. 


Vint le-aprinde, vint le stinge, 
mi le-aruncă-n gînd şi-n singe. 


Joc de focuri, joc de inimi — 
Ostenescu-mă să număr 

înc-o dată aşti minimi. 

Focuri mari și focuri line — 
Cite văd, atîtea inimi 

bat în spații pentru mine. 
Ard în văi şi pe coline 

inimi Mari și inimi line., 


ÎNCÎNTARE 
Domniţă din ţară bivsană, 
lumină sunt, inimă, rană. 


Trimite-ţi-aş veste să ştii 
veninul cu ce bucurii 


pe masă-mi s-amâstecă-n cană, 
Domniţă din ţară biwvsană. 


Din visuri, născute în zori 
trimite-ţi-aş negrele flori, 


Dar tcamă îmi e că le pui 
la soare-n răscrucea oricui, 


2ămiie, ah toate, în umbră. 
Învoaliă minunea lor sumbră 


să cerească sub stea năzdrăvană. 
Lumină sunt, inimă, rană. 


DOMNIŢELE 


Domnița din basmul acelei cetăţi 

într-o zi m-a-ntrebal : 

„Lu ştii — ah tu nu ştii — cine-a fost Uta ?“ 
Amurg, mult mai vechi decît zilnicul soare apune, 
sporea peste turnuri şi-n preajma bisericii negre. 


Tu ştii — ah tu nu ştii ! Cum nu aş ști pe trecuta 
domniţă, cealaltă, din slava evului mediu ? 
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cîndva ! 

Printre armuri, prin surele ganguri 

mindră și albă trăia, 

lîngă scutul seniorului, Uta. 

Calăă şi castă, sub arătările inului, 

minunea fiinţei se apăra. 

Dar zZîmbctul ei otrăvea toate văile Rinului. 
Numai cînd spicul lega, 

ea-n anotimp din cetate ieșea. 

Grea suferință cra frumseţea ei pentru o ţară întreagă, 
pentru ţara burgundă, 

unde şi astăzi ca stă, chip de piatră 

sub boltă rotundă. 

Scris i-a fost, scris, 

țintă să fie, de vis. 


Și mîna Domniței luat-am şi-am zis: 
Acesta e degetul care-ar putea 

să-i poarte inelul. medievalui, cumplitul inel. 
Fiindcă văpaia vă este la fel. 

Ca ea-ţi porți și tu prin tot locul 

sîngele, risul, 

norocul si focul. 

Prin ierburi cînd treci 

incendii în rouă 

stirnești, ah tu nu ştii — la fel amîndouă, 
Dar poate că nu se cuvine 
gindutui-cîntec să-i prea urmez 


83 





1? 


mea: 





pe toate cărările, 

ŞI nici Să asez 

în cumpănă toate luminile 
ŞI toate-asemănările. 


Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi ? 
Morminte-n cari timpul şi-a-nchis suferintele 

în fata acelor [rumsoţi, ce calea-i ațin 

-anindu-l eu-amarul lor farmec. 

Sub bolţilo-acestea, sub sfintele, 

e bine, tu ştii, să- vorbim mai puţin 

şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele. 


POETUL 


Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke 


Piielenă, să nu mai rostim zadarnicul sunet 
cu care-l chemau muritorii ! 

Astăzi, vorbind pentru toţi 

el nu are chip şi nu are nume — poctul ! 
Viaţa lui mult ne-a mirat, 

ca un cintec cu wlbure tile, 

ca un straniu eres. 


În ani de demult 

poetul. cuvintul strivindu-si, a îndurat 

năpastele toate cu bărbăţie 

şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins 
în muntele singurătăţii, ce și-a ales. 

Cind la un semn 

s-au surpat albăstrimile cerului, 

şi minutarcle vremii treceau, 

ca tăișuri prin toată făptura, 

în anii aceia, poetul voi să vite de semeni şi vatră. 








În anii cumplitelor piele 

cind pămintenii cu sfinta lor omenie şi carne 
ssu destrămat fără număr, 

si viață -— alita s-a stins 

de-ar Li lost, vai, tocmai de-ajuns 

ca duhul să prindă trap pe pămînt, 

Poctul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras 
sub pavăza muntelui, 

făcindu-se prieten înaltelor piscuri de piatră. 
Si neajuns, neclintit. a rămas în jocul destinului: 
flancat de albe și negre solstiţii 

mare Şi singur. 

Nu l-a ucis amarnica grije din vale, nici gindul 
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării. 
Nu l-au răzbit nici tunctul din depărtări, 

nici lenebrelc. 

Și nu l-a schimbat în cenușă 

fulgerul care i-a fost pentr-o clipă 

oaspele-n prag. 

Mereu isi da sieşi cuvînt 

şi pasul său era legămiut. 


- Dope istia 


Îngăduie Prictenă, să-ţi amintesc că Poetul 
muri numai mult mai tirziu. 

Mult mai tîrziu, ucis | 
de-un ghimpe muiat în azur i 
ca de-un spine cu foc de albină. | 


Muri poclul ucis sub soare de-un trandafir, 

de-un ghimpe muiut | 
în simplu albastru, în simplă lumină. 

De-atunci, în frunzare-aplecale 

privighilorile toate-amuţiră 

uimite de cele-ntimplaie: 

Privighitorile ceasului, din rarele noaslre grădini, 
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar 

şi fără de semne, de-atunci, 


Şi nu știu nimic pe pămînt 
ce-ar putea să le-ndemne 
să cinte iar. 


RĂSĂRIT MAGIC 


Așa a fost, așa e totdeauna. 

Aştept cu floarea mea de foc în mini. 
Întrerupîndu-mi  preamăvile săptămîni 
puternică-mi răsare luna. 


În miez de noapte un cutreier sferice. 
În spaţiu — rîuri, umbre, turnuri, clăi. 
Liturgic astrul mă-ntilneşte-n văi, 
dezbracă patria de întuneric. 


Sus în lumină ce fragil 
apare muntele ! 
Cetatea zeilor din ochii de copil 


ușor se sfarmă ca mătasea veche. 
Materia ce sfiîntă e, 
dar numai sunet în ureche. 


INDEMN DE POVESTE 


Din clima fierbinte 
a basmului, sîinte 
irog inorog * 

c-un semn te invoc, 
Din verde molatic 
s-aude copita, 
adînc, păduratic, 
apari ca ispita. 





* în graiul cronicarilor „inorog“ înseamnă „unicorn“. 


86 


16 


Tîrcvale nu-mi da 

și nu adăsta ! 

Ci ia-o-nainte 

cind ceasul va bate, 
solie cuminte 

spre vechea cetate. 


Cind intri, ia seama 
la podul cu vama, 
la numărul casei, 

la curtea Frumoasei. 
Cu sunet de soartă 
loveşte în poartă ! 


Atinge cu cornul 
de trei ori zăvorul 
ca-n rituri de leac 
rămase din veac. 
Atinge şi piatra 

Şi pragul şi vatra. 
Şi dacă Frumoasa 
îngăduie — vezi-i 
aleanul amiezii. 


Atinge-i coroana, 
obrazul şi geana, 
năframa cu lacrimi 
şi perna cu patimi. 
Tu las-o în schimb 
privirea să-şi treacă 
și mina oleacă 

prin albul tău nimb. 


C-un muget dă-mi 
apoi părăsește 
cetatea și murii 

spre pacea pădurii. 


veste — 


87 


Do. 


- 


* 


MÎNZUL 


Sultă minzul în joc. saltă-n ocolul bătut. 
Ca puii de lebădă — negru era. Ca ogurul, 
În curînd va fi alb cum e norul. 

Sub pavăza sfintei Miercuri născut. 


Spulberă colbul ogrăzii, și-arar 
cind l-adic aromele humei 
şi-aduce aminte de laptelc-ama? 
ca frunza de salce, a] mumti. 


Din curte adulmecă lung spre nu știu ce-nalte poeni 
Şi iarăşi, spre vatră se-ndeamnă, la jaruri. 

Argintul, din care-i voiu bate potcoava. 

doarme încă in munţi apuseni. 


Cite odală, cu stranii nechezurii, 

el se deprinde pe cîmp de mohor. 

şi-mi pregăteşte. vestindu-mi-l, 
biruitorui, mult asteptatul, ultimul zbor. 


În noaptea aceasta-i bolnav. Simte ca o durere 

la spele, tainic. la locul 

unde purced să-i crească aripile. 

Zace în grajd, arde ca locul. 

Luna, intrind pe fereastră, alături se culcă pc paie. 
E noaptea ae boală a lumci. cînd mugurii toţi 


plesnesc c-un mulcom țipăt sub zare. 
Totu! e-n asteptare. Totul — albastră văpaie. 


VIZIUNE GEOLOGICĂ 


Sub piscuri mari. în munte, o căldure de bazalt. 
Un pas, şi-apoi abrupt — tărimul celălalt. 


O amintire stranie și fără de-ntreruperi 
îm: stăruie adînc, în miros verde de icnuperi. 








O amintire grea apasă. Ca din alie cre, 
spre care sîngele şi astăzi mult se cere. 


Aice mai stătui, aievea sau in vis, cindva. 
mai sus, mai jos, cind pisc și iezer nu era. 


Şi stam, printre liane, sub ccvâtorul căldurii 
pîndit de şerpi, de ori, şi de lemurii. 


lar trupul meu, ah numai trup. în umedul văzauh 
pîncit era, prelung, de propriul său duh, 


ca de-un străin, Si slobod foarte, încă neuat 
în stăpinire era lutul diafan şi lăudat. 


Fără duminecă şi fără de-nceputuri 
mă ascundeam tăcut sub vegetale scuturi, 


în foi, printre liane, sub ecvătorul căldurii, 
subit de serpi, de flori, şi de lemuru. 


CUVINTE CATRE FATA NECUNOSCUTĂ 
DIN POARTĂ 


Nu te-mpotrivi. Fu va trebui să iai această grije asupră-ţi : 
în poarta, la care-am ajuns, trecînd prin această wale, 
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei 

ce-o duc încă în mine, 

Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul, 
prin toți anii, sub toate punctele cardinale. 

Tu păzeşte, păzeşte tu izvorul să nu se usuce 

la sfirşitul ăstui timp 

lăsat în urmă între iloare şi poamă. 

Grijeste tu să nu se stingă secretul micul incendiu 
ascuns in inima brinduzei de toamnă. 


Avui şi cu odată spatele ars de urzicele soarelui 
şi tălpile goale, Îţi amintesc zile stinse de mult, 
dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria 


89 
tu* 





sărind pe vremuri zăplazul. Nu. copilăria e încă aci. 
Copilăuia mea e aci şi astăzi, 

Si dac-aş sări și peste poarta toamnei 

la care-am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine 
strînsă în vince și-n pumnii mei arşi. 

Nu trebuie decit puţin să-mi ajuţi 

c-un suris sau c-un val de friumseţe 

năvălit în obraji. 


Vorbele mele să nu te mire. La timple, 

e drept, am o seamă de fire cărunte 

şi cîteva ginduri aplecate-ntr-o dungă — pe frunte. 
Tu stîrneşte numai o clipă îndurătoarea scînteie 

ce mai mocnește în vatră, 

scînlcia care aleargă şi ride, 

mugurul de lumină 

ce arde în sînge ca moartea de albină. 


Ci poarta e în adevăr aci ? Poarta sură 

căreia n-aș vrea pe nume să-i spun ? 

Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun. 
Ferește-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea, 
să nu mor mai înainte de-a muri. 

Dar iată mă-ntreb : Tu, fata din poartă, 

tu — cine esti ? 

Şi dacă nu eşti, 

atunci unde ești şi cum vci fi ? 








ARDERE 


Fiinţă tu — găsi-voi cindva cuvenitul 
sunet de-argint, de foc, și ritul 

unci rostiri egale 

în veci arderii tale ? 


90 








A! ssminţiei mele eel din wmă sint. 
Pumn de lumină — tu, pumn de pamint. 
Tu rodie, 


Tu floare mie, cu puteri de zodie, 
unde și cînd găsi-voi singurul cuvînt 
în cercul nopţii să te-ncînt ? 


Nepricepul pe lingă vetre 

dar înţeles de zei şi pietre, 
cuvintul unde-i — ca un nimb 
să te ridice peste timp — ? 


Cuvîntul unde-i — care leagă 

də nimicire pas şi gind ? 

Mă-ncredinţez acestui an, tu floare mie, 
ca să sfîrşesc arzind. 


VEGHE 


De greul prea lungului joc 
acum și pleoapa mi-e grea, 
Mana neagră a visului 

să mă slujească ar vrea. 


Albă frumseţe tu, fără apunere, 
pustictoare minune tu, 

gîndul — la tine-nnoptatul — 
ce treaz mă tinu —! 


pină la ora ce nu se-nfiripă 
cu nici o bătaie. Iată acum 
se sting jucăuşe ardorile, 
cade din lume un drum, 


$2 


Or 


-n tme 


93 


Bu singurul, cil de tîrziul ! 
Slugă şi domn 

al vegherilor — plec după tine 
în largul meu somn. 


PE MULTE DRUMURI 


Pc multe drumuri, pe multe, se-ncearcă 

gindul spre line. O, sfirşitul acela de zi, 
ste care căzură grabnice brume ! 

adina mea florile 

spre alte. foarte înalte poieni tînjind 

mai invocă și-acum 

lumina ta fără de nume. 


Unde dormi astăzi — nu știu. Nici un cînteo 
nu te găsește. Astăzi 

tu ești unde cșii. Iar eu aci. Depărtarea 

a pus intre noi carul cel mare pe cor, 

apele-n văi. focul în noapte pe dealuri, 

şi pe pămînt a pus anemone şi patimi 

cărora ziua nu le prieşte. 

Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate 
vămile, vămile. 


NOLEMVRIE 


Foaie udă, mătrăgună — 
picurii prin fagi răsună. 


Văgăuni și scorburi cască, 
umbre doar mai vin să pască. 


Fauni vechi și roşcovani 
scîncet dau sub bolovani 


| 


pu 


-a to ri, 


şi pe căile amiezii 
se pătrund de neguri iezi. 


Se aștern prin adăposturi 
zile moarte, stinse rosturi. 


Rod al inimii, de apă, 
crește lacrima-n pleoapă. 


Am pierdut, vai, ce-am pierdut ? 
Vatră caldă, drum bătut. 


Am pierdut soare şi lună. 
Golul cine- mi-l răzbună ? 


Da 


CETINI NECRE 


Cetini negre sună-n wmă, 
drum mă poartă, chin mă scurmă. 


Cetini negre sună-n față, 
ecasul singeră prin ceaţă. 


Cetini negre îmi descîntă, 
geana inimii n-o zvîntă. 


Cetini negre-n lume zică 9 
zvonul brumelor ce-pică. | 


Cetini negre-n lume spună 
ostenita mea furtună. 


CÎNTEC PENTRU ANUL 2000 


Vulturul ce roteşte sus 
va fi atunci de mult apus. 


Lingă Sibiu, lingă Sibiu, prin huci 
mamut siejarii vor mai fi şi-atunci. 


Mai aminţi-mă-va un trecător 
vreunui străin, sub ecasul lor ? 


Nu cred să mă vestească cineva, 
căci basmul ar începo-așa : 


Pe-aici umbla și el și se-ntorcea mereu, 
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu. 


EPITAF 


Calca aici ce greu se găsește. 

Nu-i nimenca. să te îndrepte. 
Numai tirziu, numai o clipă 

uitată pe urmă şi ca, 

iţi dezvăluie 

nebănuitele trepte. 


Apoi ca frunza cobori. Și pärna 
ţi-o tragi peste ochi 

ca o gravă pleoapă. 

Mumele sfintele — 

luminile mii, 

mume sub glii 

îți iau în primire cuvintele. 
Încă o dată tc-adapă, 





. e E IL a 
s .. = 


VIRSTA DE FIER 


1940—1944 * 


« Următoarele patru cicluri — alcătuite de Blaga însuşi în 
1959 — cuprind poezii scrise în ultimii aproape 20 de ani de 
viaţă şi publicate în valum numai pastum. 


96 


JALE LA ÎNCEPUT 


DE NOEMVRIE 


Ascultă pe drumuri 
de cer, pe înalte, 
cohorte de păsări 
sălbatice-n noapte. 


Co-ţi lasă în urmă ? 
Co-ţi lasă în faţă? 
Tomnatic imperiu, 
izvoare ce-nghceaţă, 


Curînd căpriorul 
la ochiul de apă 
închis — cu copita 
zadarnic mai sapă. 


Şi încă vedca-vei 
ce jaf în lumină 
va fi, și co jalnic 
verdict în grădină. 


Atit îţi rămîne : 

pămint în tenebre 
și inima arsă 

de grijă și febre. 








Din cintec, din culdul, 
nimic nu mai este 

ah nici în viaţă 

și nici în poveste. 


Ia scama că mine 

cocorii în seară 

vor duce și luna, e 
furînd-o din țară. 


INIMA MEA ÎN ANUL 1940 


Stelele, ce-i drept, mai sunt 
deasupra? toate, 

dar Dumnezeu ne trece sub tăcere. 

Tenebrele n-au capăt, lumina n-are 

înviere. 

Inima mea — €-o carte care arde, 

un bocet 

în mijlocul Patrici. 


LINGA VATRĂ 


In străinătate-mi, pămîntean în lacrimi, 
slau de veghe lingă vatra mea de patimi. 
Suflet prăbușit în humă ca în perne — 
nici o veste — de odihnă nu-mi aşterne. 


Nu cu ochii mai privese — hotar — poiană. 
Cat in preajmă, pretutindeni, printr-o rană. 
Iscodese prin văi, prin larga-mpărăţie, 
vreo făptură de mai ceste — să mă ştie. 


Chem spre miazăzi si noapte. n-am răspuns. 
Să ard singur, orice zare să mă-niringă 
ursitoarele-nccputului m-au uns, 


| 





i şi tinjind să-mi scape clipa cid -o stea 
sare, ca spre-o altă lume, să se stingă 
şi să-nvie-n picurul din geana mea. 


PASĂREA U 


Neguri acopăr 

cîmpuri şi dimb. 
Freamătă ulmul, 
duhul cel strimb. 


Cuiburi mai  multe-n 
creste se văd. 

Semn că-n coroane 
-dat-a prăpăd. 


Neagră făină 

cade prin scoc 

colo la moara | 

lui Nenoroc. | 
| 


Macină el doar — 
„girbov, cărunt, 

Curge uritul | 
greu şi mărunt. | 


Lut fără slavă, 

umed absurd. 

Umblu-n ne-lume, 

drumul e surd. | 


Unde răzbate . | 
silnicul pas, 

lung peste creștet 
cîntă un glas. 





Cîntă prin ceața 
care căzu — 
veșnic deasupră-ni 
pasărea U. 


ECHINOCȚIU DE TOAMNĂ 


Vino, să ieşim dintre aceste ziduri, 

de sub arcade ce apasă, 

din inelul cu-nvechite turnuri, al cetăţii, 
din ceața ce pe poduri de metal se lasă. 
Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare, 
unde-un trecut de slavă cu suflare lentă 
sub pietre doarme, 

să strigăm de-acolo după păsările călătoare. 
Să strigăm. precum obişnuiesc copiii între jocuri, 
cari făr-a ști ce strigă 

îsi rostesc prin chiote extazul efemer 

pentru cele cc au loc în cer. 


Înduplecaţi de soartă, 

nouă înşine străini, cu patria pe umeri — moartă, 
noi am văzut, ce-i drept, de-atiiea ori, 
că-ntraripatele puteri răzbind prin nori, 

orbite de o ţintă depărtată 

ne iau văzduhul prin tangentă doar — ca c săgeată = 
și nu mai prind de jos din ţări nici fluturări 

de semne și nici veste. 

Vino totuşi să strigăm de-acolo do pe creste, 

să strigăm după cocosii care pleacă 

şi-n vuietul de mintuire 

o ţin către limanul dincolo de fire. 

În cumpăna și-n sfişierca 

acestui ceas prejmuitor 

vino, strătundul neguros, rumoarca ce ne-neacă 


1¢0 





să le lăsăm sub noi — și de pe dealul cel din urmă 
cu semne-nchipuind în vinturi libertatea 
să strigăm după triunghiul călător. 


POD PESTE MUREȘ 


La vad, un pod de lemn, cu coperizul de sindvilă, 

iung cît o uliţă de sat, 

se-ntinde peste Mureș. Mal vrea de mul în veci să lege. 
Astfel ţara moștenitu-l-a din icat. 


Îşi au măreţele-ntîmplări şi lucruri eîntăreţii lor, 
dar podului ii cintă numai apa, ce sub el se-nrleasă, 
despre toţi și toate-i cîntă, cite au trecut 

pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă, 


ca printr-o casă la al cărci prag 

sfirscște drumul, ca să iasă 

a celalt capăt iarăşi drum, drum vechi — în lume 
precum pravila îl vrea — lăsat în voie să pornească. 


Oşti trecură-n veac pe-aci, şi Radu cel frumos, 
roţi ferecate, roibi domnești, comori şi lacrimi, 
moţi cu ciubare, turme, vinturi, 

răpuși şi-nvingători, stindarde, patimi 


Pe toţi şi toate-n nopti, cind vilvele se bal, 

îi poţi vedea-n lumini de-o clipă încă, 

aşa cum ccasul, de pe-un țărm muviindu-i. 

i-a mintuit spre celălalt peste viltoaroa-adincă. 


Dar ce linişte-i acum la vad ! Ce troază-amiaza ! 
Prin istorie adie doar un miros de otavå 

Subt pod un şarpe se soreşte, lung si nomiscat, 
ca-ntu-o emblemă rară de străveche slavă, 


OOO OUATE —m > cc L OO 0... ..I 


SAPĂ. FRATE, SAPĂ, SAPĂ 


Sapă, frate, sapă, sapă, 
pină cind vei da de apă 
Ctitor [ii fintinilor. ce 
gura, inima ne-adapă. 


Prinde Lu-n adinc izvoare — 
de subt strat stihie blindă. 
Să sc-aleagă din argilă 
ochiuri lucii, de izbindă. 


Călători cu turme vie 

să se-aplece, să se mire 
de atita adincime 

şi de basmele din fire. 


Să se curme-n picpt cuvintul, 
cînd s-arală că pămintul 

stele şi-năuntru are — 

nu numai dcasupra-n zare. 


Oslecnește-le-n amiază 

să aduni răsplată dreaplă. 
O privelişte de noapte 
negrăilă te așteaptă. 


Zodii sunt și jos subt ţară, 
fă-le numai să răsară. 
Sapă numai, sapă. sapă. 
pină dai de sicle-n apă. 


VIRSTA DE FIER 
Să icsi pe stradă fi-c dat, 
dar nu tără griji, ca-n zile de altădată. 
La fieștocare pas, la fiece colţ. te-nlimpină : timpul. 


Ăst timp ce veni peste noi, | 


13i 


iida- pai D œe oc 


gin 


întîi cu pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei urniri 


de upe şi continente, 
sălbatic ca o revărsare peste toute 
a magmelor din noapte, 


Unde. în ce intuneric 

ţi s-au ascuns mulţii semeni și frații, surorile, 
cu suferinţele lor, te întrebi. 

S-aude sumbră o șoaptă adusă de vint 

că, deși în viaţă încă, 

noi suntem o amintire doar, fabulă, 
deznoaămint așteptind între veac și mormint. 


Fericită-i acum numai valea ce are un sfint! 
Un sfint de la care umanele umbre să-nveţe 
cum trebuie între pămint şi tărie să stea. 

Un sfint neclintit care cată mereu la aceeasi stea 
şi-n spaima de pretutindeni 

nu-și absoarbe în trup aureola. 


CÎNTECUL 
CĂLĂTORULUI ÎN TOAMNĂ 


Piere zvon subt zarişte, 
talanga în rarişte. 


Vine toamna oilor 
prin pînzele ploilor. 


Glas dau ceţii, patimii, 
cu frunza lor paltinii. 


Jalea rătăcirilor, 
mohorul mîhnirilor, 


ale cui sunt, ale cui? 
Parc-ar fi a nimănui. 


Mi-au secat pleoapele 
și-n inimă apele. 


Doar cînd urc pocnete 
mi se-ncarcă geneie 


subt amiaza fieruluj 
de picurii cerului. 


Piîng spre zarea dorului 
cu lacrima norului. 





BALADA FIULUI PIERDUT 


Cade din tărie luna 

pe pămînt sub chip de brumă. 
Zvonul stins prin noapte rece 

îl auzi din moarte, mumă ? 


Lung, pe fusul tău de vrajă 

firul stelei se mai toarce. — 
Oare ce-i ? — S-aude pasv' | 
fiului care se-ntoarce ? f 


Sau e plopul care-și lasă i 
frunza galbenă deodată ? 

(Îl auzi, din moarte, mumă ?) 
Cade-i lui coroana toată. 
Frunze una peste alta 
în troian-incl s-aşează, 
Fiul tău cu-ntreg troianul, | 
aiurind, se-ncoronează. 


103 


Ji — Paezit — L. Blaga, vol. X 


S-a întors risipitorul. 

(Îl auzi, din moarte, mumă ?) 
A sosit şi pleacă iarăşi. 
Umblă-n brumă ca pe lună. 


CEAS 


Tirziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zada? 


cuvintele toate mi le-am rostit, 
că pînă la tine-nţelesul lor n-a mai ajuns, 
în noapte-am ieşit. 


Crezusem vai cu tărie 

că niciodată sfîrşit nu va fi. 

Ti-am spus uneori : ia sfatul vestalelor, dacă 
flacăra vrei s-o-ntreţii: 


Ti-am zis alte dăți; vezi.tu jeraticul, truda în- vatră? 


Din fumul albastru ce iese 
mereu cerul se ţese. 


Bănuiesc că ai stat încă mult limp la masă, în jale 
cu capul în mini, 

cu privirea pierdută-n ocoalele tale 

de vis. Pănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor 

în cetatea cu punţile trase. 

Pentru ca vinul lăsat, printre cele rămase 

nimeni să-l bea, 

toarnă cenușă-n ulcior. 


ECCE TEMPUS 


Numai în arbori inelele anilor 

mereu se lărgesc. 

În trupul meu timpul sporește subțire 

de la o zi mai firav — la alta, subt crugul 


104 


ceresc. 


Tinere sunt încă, tinere toate popoarele — 
Su, fiul lor, cit de bătrîn ! i 
Munţii mai cresc cu umbrele lor, din adincuri. 
Nici trunte, nici inimă n-am, să-i îngin. 


Fostorul și apa. cărbunele. galbenul sulf 

ge subt scoarță în iamură dau. 

Stihiile. ele mai cred în obşteasca poruncă. 
Eu trepte în sus — nu reiau. 


GOTTERDAMMERUNG 


Ceas de cumpănă, Amurg. 

Vai, toate către soare curg — 

tărimul larg şi noi cu el. 

Pe-o lină aurie apă 

Thule și Orplid, țară după ţară, 

toate trec prin soare 

ca printr-un incl. 

Se curmă ziua; vine seară. 

Un fluviu purtător a toate ° 

duce plute, vîrste mute, 

către cele nevăzute i 

-n marea noapte. ` | 
1 
| 








CÎNTEC DESPRE REGELE ION 


Avem acelaşi nume, tu.și eu, fi 
că-i iarnă sau că-i primăvară — | 
ne cheamă azi pe toţi la felii 

lon fără de țară. 


Cînd ride cineva pustiu 
în casă sau pe-afară, 
să ştii că unul A 







Ion fără de țară, 






O umbră de se clatină prin vint 
scîncind sub grea povară, 

nu întreba, căci este el: 

Ion fără de ţară. 


Un vaer dac-ar fi s-auzi 

a zecea mia oară, 

să știi că unu-i pentru toţi: 
Ion fără de ţară. 


1 NU SUNT SINGUR 


Obirșiile-izvoare 

mă mai leagă. Nu sunt singur. 
Mi-a crescut pe cîmp o floare, 
unde sunt, să nu fiu singur. 


Jaruri sfinte, nor fierbinte 
trec pe cer, să nu ard singur, 
Inimi bat, se spun cuvinte, 

pe pămint să nu cint singur. 


Umbra-alături ia fiinţă, 

unde merg, să nu merg singur. 
Neguri vin din neființă — 
mărturii că nu sunt singur. 


Vulturi din robie scapă 

și se-nalţă ; nu lupt singur. 
Cade în abis o apă, 

în adine să nu cad singur. 


Focuri sunt si e credinţă. 

Acest gînd cît mai palpilă 
schimbă moartea-n biruinţă : 
nu sunt singur, nu sunt singur. 


OBOSEALA ANULUI 


De unde vine oboseala anului ? 

Din rîul cu ape obosite de mori, 

din vintul cu duhul ostenit de flori, 

din suferinţa-nvirţită în inimi de-atitea ori! 


Oboseala, ce-n coapse o port, ar putea 
să fie totuşi numai a mea. 

O simt în pas și în ochi, subt pleoape, 
cum dincol-o simţ în cetini şi-n ape. 


Sau, poate, vrăjit sunt de Greul-Pămintului. 
EI, din străfund, ca un descîntec, ce lesne 
poate să toarne oricind geologicul plumb 

în suflet și-n glesne. 


Vine-oboscala aceasta din faptul c-am îndurat 
pustiirea fără de seamân a unui poem, 

în care suferințele omului gem, 

şi care nici unul din zbuciume nu mi-a-mpăcat ? 


Ce oboseală în toate. În pădurea de brad, 
printre ferigi, unde străbat și unde cad, 

mă pătrund în faţa muntelui-nalt şi a stîncilor 
de oboseala, in straturi, a virstelor. 


Cuprinsu-m-a oare, în miezu-i, un strop uriaş şi amar, 
ambra-lumină, rășina de chihlimbar, 

ce altădată-nchidea pentru totdeauna în sine, | 

din zboruri răpuși, cu aripi întinse, fluturi, albine ? 


CUVINTE CĂTRE PATRU PRIETENI 


Voi sunteţi patru, nu mai mulţi, 

voi cei din urmă prieteni. ` 
E plină Luna sus și e de aur. N-ar fì drept 
să n-o privim, cînd între noi vorbim 

despre o slujbă, ce-o aştept. 


„07 


IT) 


108 





Viaţa-ntreagă ginduri am rostit 

şi cîntece am spus, 

în ele căutindu-mi vrednicia. 
Pindeşte-acum de undeva declinul și aminul. 
Primejdii fulgeră din nord, nechez s-aude 
de-apocaliplici cai prin nouri sus. 

În urmă e tot visul, în faţă doar destinul, 
Mi-e teamă, prieteni, că sfirsitul 

n-am să mi-l pot alege singur. S-ar putea 
să cad cu îaţa-n jos 

pe un tărîm netrebnic, rușinos. 


Voi patru însă, pomenind de alte fapte, 

să mă luaţi de unde voi fi fost căzut, 
pe-un drum de seară sau în miez de noapte 
în satul meu pe umcri să mă duceţi 

întins pe Lună ca pe-un scut, 


DRUM PRIN CIMITIR 


Prin locul acesta cînd treci 
seara pe cărăruile nimănui, 

pe pietrele albc şi negre urechea 
pe rînd să ţi-o pui. 


Ca în clepsidre 

prin orbitele morţilor ţărna curge 
măsurînd timpul celăţii. Punc-ţi urechea 
s-asculţi. Și-apoi iarăşi 

s-asculţi, dacă inima, jalnica, vechea, 

mai bate — şi-a cu ! 


A nimănui — cuteza-vci să spui 7 

Treci numai, treci Fără frică. 

Și, dacă poţi, amăgește-te singur să crezi 
că zvonul, ce-n cale ţi sc ridică, 

e numai vintul ce vine din lună 

şi-n ţară sună. 











DUPĂ FURTUNĂ 1944 


Și ani şi luni a 

şi iarăşi ani nimic nu s-a-nchegat. 

Fără-nceltare, sub tenebre, marca 

frămintindu-se a cutropit liman şi plaje. ş 
Şi lunete sub zare neccrească 

s-au ridicat din adincimi. 

Şi luni şi ani 

şi iarăşi luni văzduhul a fost plin — de-un freamăt 
ca de cohorte-naintind pe sarcofage. 
Rumoarea-acum se-mprăştie 

şi curţi albastre se aleg deasupra în senin. 

Răsleţii, norii, ce-au rămas, se duc să se-odihnească. 
„Să fim noi doi, întiii cari ieșim, după tumultul stins, 
pe țărm ! Întiii, cari lăsăm 

pe maluri în nisipul pur o urmă. 

Întiii, cari ne bucurăm, că luna parcă într-adins 

ne dăruie-n acest ţinut de linişii 

un contur si-o umbră. 


ÎNVIERE 


În azur-ce simt intoarceri. 
Vîinăt fum de vreascuri ude 
S-a întins în lot orasul. 
Undeva un zbor s-audes. 


Sus cocorii desfășoară 
Ieroslife din Egipet. 
Dacă tileul l-am pricepe 
Inima ar da un țipăt. 


109 


e 7 


119 


În copaci, prin vechi coroane, 
Seve urcă în artere: 
S-ar părea că-n ţevi de orgă 
Suie slavă de-nviere. 


Muguri fragezi sfarmă scoarţa, 


Solzi și platoșe, găoace. 
Grav, miracolul ne miră 
Cum începe, cum se face. 


Fiece sămînță-nalţă 

De pe un mormînt o piatră. 
Suferinţa are-un cîntec 

Şi nădejdea are-o vatră. 


CARA VELA 


Stă pe comodă caravela. 

Din ani mai vechi e tot aci. 
Mi-o-nchipui dintr-odat' mărită. 
De-un timp e gata a porni. 


Emblemă are o cetate 


ţinută-n braţe de doi lei, 
un scut cu cîmpul alb și roșu, 
şi-o cruce-alăturea de ei. - 


La proră poartă, dat în aur, 
prelung în aer, magic semn, 
căscată gură de balaur, 

furtuni să-nfrunte, ea de lemn. 


S-a ruginit închcietura 

în portul jalnic unde-a mas. 
Acuma, de plecare, cîirma 

e unsă și odgonul tras. 


Cuprinse-n vint, sărat, amarnic, 
de sănătosul dor spre larg, 

ca nişte sîni de fată mare 

se umflă pinzele-n catarg. 


De pe limanul aşteptării, 
bătut de valuri monoton, 
pornim din visul trist spre altul — 
deschis ca un senin eon. 


Un cer, pe care nici o umbră 
nu cade, iar ni s-a ivit. 

Un cer, cum trebuie să fie, 
ne mai suride la sfirșit. 
Trăim ca să cuprindem totul 
şi să ne pierdem intr-o zi. 
Un Dumnezeu adinc, albastru 
e marea-n care vom pieri, 





— A 7 n.” 


CORĂBII CU CENUȘĂ 





y seata 
—— 


114 


POEȚII 


Nu vă miraļi. Poeţii, toţi pocțil sunt 

un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor. 

Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nase şi Mor, 
cîintind, ei mai slujesc un grai pierdut de mult. 


Adinc, prin secminţiile, ce-apar și-apun, 

pe drumul inimii mereu ei vin și trec, 

Prin sunct și cuvint s-ar despărţi, se-ntrec. 
Își sunt asemenea prin ceea ce nu spin. 


Ei tac ca roua. Ca sămiînţa. Ca un dor. 
Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, 
şi-apoi sub cîntecul privighitorilor 
izvor se fac în ravişte, izvor sonor. 


INTIIA DUMINECĂ 


În ziua saptea Dumnezeu, din umbra, 

din otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor gustind, 
se odihni-ndelung. Apoi la ora bufnitei 

cu pas zăbavnic și purtat de-un gind 


în văile acestea a ieșit. Din peșteri de nc-lume 
iesca să-mpartă-ndemnuri, poate nume, 

sau poate să-şi întîmpine, vrăjit, 

luminile cu care peste-abis s-a ostenit. 


co cm Á n E RR i 


PP... o 
. S E A 


În fapt de scar-asemenea jivinci El pornea, 

dar pradă nu căts. Ci arătările și toală creatura 
cu zvonul morţii El dorea | 

să le împace, sărutindu-le cu gura. 


PRIER 


Amurg fecund, din altă virstă, 
amurg fecund de Prier e 
precum a fost și altădată, 
cînd Leda albă se-nvoise 
să-ndure-n albul de narcise 
povara unei lebede. 


3 


Pe-o nicovală pitpalacul 

îşi bate cintecul fierbinte. 

Sub straiuri moi, subt verde linte 
zămislește viaţă lacul. 

Coboară-n fericiri de stuh 

puteri cu ăripi, din văzduh. 


Și vegetaţia de apă 

dă învoaltă în smaragde. 
Sămința lebedei divine 

în seară cîntă pretutindeni, 
cîntă-n trupuri de Undine, 
în Marii, în Flore, Magde. 


VARĂ ÎN JURUL CETĂȚI 


Pe cimp o moale căldură 

amü urmàreşte statornic. 

Muristi cutrcicr, destinderi mă-ntimpină 

în [um de arsură. Pe jilavul petic de humă 

futuri albi trompa-şi desfac — resort de ceasornic, 


115 


PRAI O BE OT PR a m 


? 


Ca fetele, neașteptat peste noapte crescute, 
cari incă nici ele nu ştiu 

că-l au (se-niîmplă aceasta adeseori), 
tulpinile verzi de porumb pe alocuri 
şi-arată auriu părul la subsuori. 


„Să nu-mi depășești orizontul“, aşa-mi sp'me Vara, 
„încă un pas e prea mult !“ 

Încă un pas o înfrunt — și mă văd pe o clină 

silit să m-asez. Pe spate întins, 

mă-nduplec cuvintul celor văzute — s-ascult. 


Mă deschid cerului 

de-aici şi pînă departe. 

Orice gînd, altul, mă ocolește. 
Numai un vint, care nu citeşte, 
numai vintul mă răsfoieşte 

ca pe o carte. 


RĂSUNET ÎN NOAPTE 


Nemiscaţi deodată brazii ! 
Sevele s-așează-n noapte. 
lese liniştea din munte 
unde locul i-a fost strimt. 
Numai undeva-n prăpăstii 
un izvor mai are şoapte 
şi o bufniţă cuvînt. 
Sirins ţinută sub surdină 
ca o pilpiire de lumină. 
inima tresare. 

Și răspunde-n Ursa-Mare. 


1+6 


ZI DE SEPTEMVRIE 


Vino să vezi ! În tîrzia bogata căldură 
închis între ziduri cine-ar mai sta ? 
Precum a mai fost, pînă-n cealaltă zare, 
încă o dală tărîmul să crească ar vrea. 
Şi-n unghi săgelat 

pămintu-și trimite cocorii 

spre cercul cel mare. 


Lumina ce largă e! 

Albastrul ce crud ! 

Unei noi creşteri, văratice-n toamnă, se pare 
c-am fi hărăziţi şi aleşi. 

Şi-o clipă ne e-ngăduit 

bănuitului Sud 

să-i trimitem un gînd fără greș. 


între frunza ce cade 

și ramura goală 

moartea se circumscrie 

c-un gest de extatică boală, 

Un joc înginînd cu lemnoasele membre 
sună tîrziul, nebunul, caldul Septembre. 


TOAMNĂ DE CRISTAL 


Sunt zilele acuma 
mereu senine, treze. 

Sub glii cei duşi încearcă 
surisul să-și păstreze. 


Cunoaşte-n frunze urbea 
conversiuni în aur — 

şi vama se deschide 
pentru sticleţi şi graur. 


117 


— rpm pT 


Ca nişte ţevi de orgă-s 
furnalele-n cetate. 

Ies fumuri albe, drepte — 
ajung la ceruri toate. 


Și soarele mai este. 

Cu foarfece, cum umblă, 
cl pomilor le taie 

în brumă alba umbră. 


E mărturie-aceasta 

că cineva mai mare 
salvează prin declinuri 
secretele tiparc. 


Oricît suflarea-ngheaţă 
în dăinuiri aparte, 

ne înciilzește încă 
lumina dintr-o parte. 


Cit de frumoasă-i lumea 
și dincolo de termen ! 
Încvedinţate-s sorții 
puterile în germen, 


ORAŞ ÎN NOAPTE 


lată-ne-nsfirșit la piatra 

de pe deal. Adiînc în noapte 

ni se-ntinde-mpărăţia. 
Ne-nţelegem doar prin şoapte. 


În ținutul, ce-l adulmeci, 
e orașul — jos — de faţă, 
fără chip în beznă între 
amintire și speranţă, 


118 


12 


Semne dă, dar numai jocuri 
de lumini, sclipiri și focuri : 
stele să le-atingi cu geana: 
Ne încearc-aproape teama. 


Ce-a rămas din lucruri ? Numai 
intuneric şi semnale. 

FPumuri nu-s, nici catedrale. 
Calea Laptelui e-n vale. 


Calea Laptelui en vale 
mai aproape decit ieri, 
cînd era deasupra noastră 
pretutindeni, nicăieri. 


ULCIORUL 


Pe masă îmi stă, durat din argilă, 
ulciorul. În rostul ceramic aşez uneori, 

cu roua pe cle, iubitele flori. 

Prefer trandafirul de purpură. 

Tainic, urmînd unui sacru canon, 
dimineaţa, de-o rază cerească 

atins, trandafirul iși las-o petală pe masă, 
dorind in lumină să stea [ără mască. 


Se face că torn, alte dăţi, în ulcior. 
tomnaticul soare prin teascuri trecut, 
curgător aur crud, 

vin de piatră, soi cald de Aiud. 


Mai apoi citeodată păstrez în ulcior 
şi-un lucru mai scump si mai tar: 
grămadă de bvabe de chihlimbar, 

lacrimi pe cari o pădure le-a piins, 
cînd ultimul alb unicorn s-a stins. 


119 


SUFLETE, PRUND DE PACATE 


Sullele. prund de păcate, 
esli nimic şi esti de toate. 
Roata stelelor e-n tine 

şi o lume de jivine. 

Eşti nimic şi ești de toate: 
aer, păsări călătoare, 

[um şi vatră, vremi trecute 
și pămiînturi viitoare. 
Drumul Llău nu e-n afară, 
căilec-s în tine însuţi. 

Iară cerul tău sc naște 

ca o lacrimă din plinsu-ţi. 


DACĂ M-AŞ PIERDE 


Daci m-aş pierde în toate 

şi-aş rămânea fără nume 

aşa ca o pană căzută din zbor, din ăripa pajurei, 

a-âș mai îi singur pe lume. 

Dacă de-un glas, de-un singur, de unul 

ce-şi culcă ardoarea-n urechea şi-n inima mea, 

cu adevărat m-aş pătrunde, 

marginea mea s-ar curma, 

Dac-aş uita cine sunt, trădîndu-mă pentru o altă lumină, 
în trupul mcu osul s-ar face aur. 


Privighetoarea în noapte 
de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină. 


SUPREMA ARDERE 


Ard mulcom lumiînările 
de ceară în sfeşnice. 

Un tîle s-alege sibilin 
prin umbrele veșnice. 


12% 


Pe vetre şi în căpişte 
s-aţiţă jeraticul. 

S-aprinde ambra pentru zei, 
şi mirtul, sălbaticul. 


Și arde untdelemnul în 
opaițul- eu toartele, 

pentru vicţi ce vor veni, 
dar şi pentru moartele. 


Dacă lumina ar cînta 
vărsîindu-şi puzaderia. 

noi am vedea cum cintecul 
consumă materia. 


ULISE 


De pe liman pe golfuri 
privirea ţi-o rotește. 

E linişte ca-n ziua 

cînd mă-ntorşei hoțeste 
şi ţi-am golit de oaspeți 
viaţa, pragul, tinda. 

la scama Penelope 

ce netedă-i agtlida. 


Se-ntinde marea clară 
pe-un prund de oseminte. 
Nu-i nimenea cui prora 

s-o spargă, s-o frămiînte. 
Doar şerpii taie apa 
spre-un țărm ghicit în zare, 
trecînd peste adîncuri 

ca semne de-ntrcebare. 


121 


DT" "p A a a be 3 i 


Catargul putrezește 

la margine de timp 

acolo între Ilades 

şi-acele culmi în nimb. 

Nu m-amăgeşte ceasul 

să număr nestemate, 

nici nu mă cheamă-n urmă 
furtuni și vrăji uitate. 


Vezi, orice amintire-i 

doar. urma unor răni 

prin ţări, prin ani primite, 
pe la răscruci şi vămi. 

Nu aștepta păţanii 

să izvodesc, alese. 

Deșartă născocire 

e vorba ce se ţese. 


Dar pe liman ce bine-i 
să stăm în necuvint — 
şi, fără de-amintire 

şi ca de subt pămînt, 
s-auzi, în ce tăcere 

cu zumzete de roi, 
trumseţea și cu moartea 
lucrează peste noi. 


OEDIP ÎN FAŢA SFINXULUI 


Ascult. Adîncul tău ce-amar şi ce pustiu, 
cil de fierbinte, dulce, trebuie să fie. 

În preajma ta, în larg. sc stinge tot ce-i viu, 
doar pajiștea cu osemintele învic. 


Astept aci cu-nspăimîntată bucurie 
tăcerea lungă să se rupă între noj, 
cumplit, amarnic sfisială ca o iic 
într-un iatac, pe întuneric între doi, 


Şi văd mirat cum ghearele din cind în cînd ~ 
îţi ies şi se retrag în pungi de catifea, 
ca la pisici, în gind și-n prag la pîndă stind. 


Vorbceșşti ? — Te doare şi pe tine întrebarea ? 
C-un frcamăt te mai stinghereşte-o clipă marea, 
dar ăripa ţi-o potrivești spre-a mă curma: 


EPITAF PENTRU EURIDIKE 


Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mină 
ducindu-te foarte departe 

prin negura care desparte. 

În întunericul meu locuicşti 

de-atunci ca o stea în fintină. 

Cind nicăiri nu mai cești, 

ești în mine. Eşti, iată, Aducere-Aminte, 
singur triumf al vicţii 

asupra morţii şi ceții. 





COLUMNA LUI MEMNON 


Columna, rănită cu spada de-un rege, | 
un dar dobîndise, ce piatra nu-l ae: | 
atinsă de-nțiiele raze solare 
să cînte cîntare-n afară de lege. d 


Şi veacuri de-a rindul, din sacra ci strună 
sunînd in auroră, prelung, năzdrăvană, | 
sfărmarca sceretă, lăunirica rană | 
columna mereu trebuia să şi-o spună. 


Ca-n veci să s-aprindă, la ora ci certă, 


cîntarca, alt rege-ndrenpiă siricăciunea. 
În clipa accea se stinse minunca. 


`~ 


Căci are un suflet şi piatra inertă 
cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă. 
Dar, fără de-o rană, făptura e moartă. 


GLAS DE SEARĂ 


Din prag un gînd se uită lung. 
Să-l las în casă ? Să-l alung ? 
Cuvînt încearc-a se rosti: 
Veni-va zi! Veni-va zi! 


Din veac în slujbă viermii sîn.. 
Sub glie-i văd luand, lucrînd, 
Intra-voi iar, sub veghea lor, 
în ciclul elementelor. 


Din prag un gînd se uită lung. 
Să-l las în casă ? Să-] alung ? 
Avea-voi faţa nimănui 
asemenea pămintului. 


Cuviînt încearc-a se rosti: 
Veni-va zi! Veni-va zi! 
Înmormiîniat în astă stea, 
în nopţi voi lumina cu ea, 


CÎNTECUL OBIRŞIEI 


La obiîrşie, la izvor 

nici o apă nu se-ntoarce, 
decit sub chip de nor. 

La obirșie, la izvor 

nici un drum nu se întoarce 
decît în chip de dor. 


— = Á —— 


O, drum şi ape, nor şi dor, 

ce voi fi, cînd m-oi întoarce 

la obirşie, la izvor ? 

Fi-voi dor atuncea ? Fi-voi nor? 


CINTECUL SOMNULUI 


Plăcut e somnul lingă o apă ce curge, 

lingă apa ce vede totul, dar amintiri nu sre: 
Plăcut e somnul în care 

uiţi de tine ca de-un cuvint. 

Somnul e umbra pe care 

viitorul nostru mormint 

peste noi o aruncă, în spaţiul mut, 

Plăcut e somnul, plăcut. 


UNDE UN CINTEC ESTE 


Un zeu de cînlă, cum se-ntîmplă citeodat, 
n-atinge doar cu degelele-o liră. 

El îşi destramă-n vînt fiinţa toată. Rînd 
pe rînd sub crug albastru se resfiră. 


Nemaiavînd figură, şi nici umbră — chip, 
o adiere numai, și pierind 

aproape ca mireasma floarei, vraje-vînţ 

el trece peste coardele de-argint. 


Unde un cîntec este, e şi pierdere, 

zeiască, dulce pierdere de sine. 

Dar cel ce-ascultă, dobindeşte viu contur, 
în armoniile treptat depline 

un templu, un menhir, sau crin devine: 





ii 


SCOICI 


Pelale par scoicile 
cum cad pe aproapele 
țărm, ca-ntr-un joc, 
aduse cu apele. 

Unda îngroape-le, 
valul dezgroape-le ! 


Zeite de mare-au picrit 
diafanc ca apele. 

Toate pe-aci şi-au lăsat, 
vestigii, pleoapele. 
Unda îngroape-le, 

valul dezgroape-le ! 


INSCRIPŢIE ACOPERITĂ DE MUȘCHI 


Viaţa mca! 

O clipă de-ar fi fost să ţie, 
am întrerupt cu ea g 
o veșnicie. 


Și-am ispășit 

cu suferinți — o mie. 
Am ispășit 

cu cîto-o bucurie. 


DE RERUM NATURA 


& căzut pe lucruri rcuă 
sau e numai o părere ? 
Poate că le plinge fata 
de-o lăuntrică durere 


iig 


Bate-o inimă în lucruri ? 
Preajma ocupînd-o-n pilcuri 
n-au şi ele ginduri, patimi ? 
Fără ochi se uită-n lume 
purtătoarele de tilcuri, 
născătoarele de lacrimi. 


CARIATIDE 


Cariatide lingă mare 

și-arată prin veșmint juneţea. 
Ca de ivoriu bătrineţea 

prin luciul marmorei apare. 


Cariatide din vechime, 

in adăstare înţeleaptă, 
privirea, mersul își îndreaptă 
spre chiparoşi şi ţintirime, 


Spre răsărit, spre soare-apune 
p » SP p 
chemate sunt să dea exemplul. 
Şi truda lor e rugăciune. 


E legea lor să fie treze, 
să poarte-n veci pe creştet templul, 
dar niciodat'să-ngenuncheze. 


ORIZONT PIERDUT 


Cind anul nu-ţi este prielnic 

te-ntorci să te-mpaci printre umbre. 

Undeva în trecut te întimpină pragul. 

Cît de aproape una de alta n 
sub crugul albastru, în Lancrăm. își stau 
alăturca cele potrivnice. ziua şi noaptea. 


127 


a 





- 








Cît de domol se-mpleteşte insul acolo cu legea. 

Cît de firesc lîngă vetre se leagă 

prin vremi volnicia și soarta, 

gi cum se revarsă durerea în tîlc mai înalt totdeauna. 
Trăiesc încă mumele. Unde ele se tinguie-n jale păgină, 
unde lacrima cade-n ţărină, 

rîindunica mai ia şi acum cile-o gură de tină 

să-şi facă sub streaşină casa, 


DE PROFUNDIS 


încă un an, o zi, un ccas — 

şi drumuri toate s-au retras 

de sub picioare, de sub pas. 

Încă un an, şi-un vis şi-un somn — 
şi-o fi pe sub pămînturi domn 

al oaselor ce drepte dorm. 


t- 


ÎN NOAPTE UNDEVA MAI E 


În noapte undeva mai e.s 

tot ce-a fost și nu mai eẹ, 

ce s-a mulat, ce s-a pierdut 
din timpul viu în timpul mut. 
În Hades e — tot ce-a trecut. 
Din aheronticul ținut 

vin toate amintirile. 

În Hades e — tot ce-a trecut, 
prierii şi iubirile. 


PĂRINȚII 
Coboară-n lut părinţii, rînd pe rind, 
în timp ce-n noi mai cresc grădinile, 


Ei vor să fie rădăcinile, 
prin cari ne prelungim pe subt pămînt. 


128 


Se-ntind domol părinţii pe subt pictre, 
în timp ce în lumini mai adăstăm, 

în timp ce fericiri ne-mprumulăm 

şi suferinţi și apă vie pe la vetre. 


JUDECATĂ ÎN CINMPUL FRUMOASEI 


În satul meu, în Cîmpul Frumoasei 

în preajma turnului, pictrele stau 

pe subt plopi. E primăvară și pietrele — staw 
Uncle poartă încă inscripţii chirilice. 
Este totdeauna ceva ce-n urmă rămîne, 
Sunt ale părinţilor, pictiele — 

și aie părinţilor lor. 

Huma e beatitudinea lor astăzi şi mîne. 
O mierlă neagră cu ciocul de ceară 
alcargă de pe un mormînt 

pe altul. precum îi cere viaţa. 

Dar eu mă gîndesc mai departe, 

mult mai departe, mult mai departe. 
Mă gîndesc la ziua 

cind plugul va trece prin morţi 
să-ndrepte faţa. 


CÎNELE DIN POMPEI 


Văzui în Pompei acel cîne roman. 

Așa ni-l voiră zeițele sorții — 

mulaj conservat în materia morţii, 

să nu-l putrezească nici ploaie, nici an. 


leşise să scape de norul din ușă, 

de noaptea căzută din munte cu foc. 
Dar cînele, scurt răsucindu-se-n loc, 
se slinse rînjind şi mușcînd din cenuşă. 


129 





Te văd Dumnezeule — plumb, scrum şi nor — 
odată venind peste mine prin ușă, 
din muntcle cerului, cutropitor. 


Scăpa-voi doar pînă în poartă. Apoi 
mușca-voi, în Tine, a lumii cenuşă. 
Tiparul în Tine păstra-mi-l-voi. 


| CINTECUL FOCULUI 


232 


PROLOG 


O, tineri, cari umblaţi printre frumscii, 
ce tel de tineri sunteți, tineri cîntăreți ? 
V-a părăsit de tot dumnezeirea ? 
Uitarăţi cîntecul, ce-l cere firea ? 

Sau nu-l găsiţi ? V-a amuţit în gură 
cuvîntul ce alege lamura din zgură ? 
Neîncoreînd în cale nici o vrajă, 

voi ţineţi porților o tristă strajă. 

S-a intimplat să port cindva făclia 

din vale-n deal, din noapte-n zi, 

pe drumuri ce mereu vom fi, 

călăuzindu-vă pînă la pragul 

unde-n azur domneşte. măreţia. 

S-a intimplat să cint prin vreme pămintească 
toi ce-i înalt. tot ce-i frumos, 

toi ce ieși ca din tiparniță cerească : 

porunci şi pravili, noime, legi, 

visuri ce ţi se dau şi nu le-alcgi, 

căi de ursilă, ţinte. ce sc-acdulmecă de-abia 

Ja virste. cum se face-a mea. 

zbor de-mplinire, ultime-nălţări, 

prin cari pămintului îi scapi subt zări. 


De ce tăceţi voi tineri cintăreţi ? 
Uitarăţi cintecul, ce-l core firca ? 
Sau așteptați 

ca inima. ce are dreptul la odihnă, 
să cînte-n locul vosuu şi iubirea ? 





ÎNTILNIRI 


Cum S-a făcut, nu-i bine să cunoaștere, 
Ştim doar că-n spaţii şi în vis 

noi ne-nlilnim mereu aceiaşi, 

mercu sub pomul interzis. 


Așa fu ieri și fi-va astăzi 

un ceas umbrelnic, prea amar. 
Pentru noi doi un loc se naşte 
prin anotimpuri tot mai rar. 


De pretulindenea suflind — un vint 
ne înleţește-o clipă nimbul. 

ce-l dobindirăm cu întirzicre — 

ca să ni-l pierdem prea curind. 


LEGENDA NOASTRĂ 


În scara aceea, cu grave tumulturi în urnă 
ceva se schimbase nespus, 

aci-n pămiînteana epocă, de neguri şi huraă, 
şi-n megieșe lunare ţinuturi, de sus. 
Dobiîndise tărimul carate 

pe nici un cîntar încercate. 


De argint se făcură, o, treptele, frunțile — 
martore pure izvoadelor din univers. 

lar noi nec ghiceam izbăviţi din penumbre, 
ca două făpturi de mătase în mers. 


În ceasul acela înalt, de-alchimie cerească, 
silirăm luna — și alte vreo cîteva astre 

în jurul inimilor noastre 

să se-nvirtească. 





153 


134 


VAZDUHUL SEMINTE MIŞCA 


În ceasul acela pe-a muntelui coamă — 
unde-adăstarăm sub brazi, 

nimiciţi de arzîndul albastru 

din clara preziuă de toamnă — 

Tu adormiseşi pătrunsă de soare 

mie alături, în șuier de cetini. 

În gşuier venind din adâncuri 

arar ca un val de răcoare. 


În valea lăsată în urmă se stinse 

de mult și ultimul zvon. 

O frunză de fag ca o îlacără-n păr ţi s-oprise. 
Rotind, în descindere, frunza visa 

că-n an mai putea înc-o dată 

podoabă să fie de foc altui pom. 

Pe munte, pe coamă, se stinse 

de mult şi ultimul zvon. 


Diafane seminţe întraripato, 

pe invizibile fire, 

zburau peste noi — din veac în altul purtate. 
Asa ne încearcă îndemn cîteodată 

spre crudă, spre sacră uimire. 

Mai are încă — mai are substanţă natura 

şi-n astă nespusă risipă 

a-nchipuirii, dintre o clipă și altă clipă, 

totul nu poate să fie-amăgire. 


Văzduhul semințe mișca 

spre ţinte doar undeva-n mituri 

întrezărite. 

Si-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri 
ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei — 
niciodată tu nu vei afla ! — 

ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă 
pe linia vicţii, ce s-alegea. 


BRUMAR 


În cumpănă cu tot ce-a fost. pe-o diră de lumină; 
înaintăm prin foi, prin aur răvăşit. prin brumă [i..ă 
În neştive, ici şi colo, mîinile ne umblă 

prin cupele de flori, prin cele de pe urmă. 

De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar, 
polenul ar mai fi putut să fie încă — jar. 


Și umbrele ni le vedem, în spaţiul fără prisăcur, 
deodată netiresc crescute printre lemne 

în rariște căzînd, ca pe cadranul plin de semne 
al unui ornic alb solar. A 


Albinele mai au o zi în toamnă. pe afar 
şi-n coşniţele împletite din nuiele, 

o zi mai au cind lrebuie să-nvete 
anevoioasă toată arta, meșteșugul mut 
de a păstra-năuntru pentru ele 
ardoarea verii ce-a trecut. 


Ne sfişie pe amîndoi un zumzet lung în aer falnici 
ne doare-albastrul. — La noapte-i ceasul hotărit 
coroanele să cadă, surd și dintr-o dată, 

din copaci, cutremurind meridianele c-un jalnic 
mulcom foșnet. 


CINTIC SUB STELE 


# 


Cu alesături de aur 
timpul curge prin albastru. 
Jinduiesc la cite-un astru 

` răsărit ca o ispită 
peste-amurgul meu de-o clipă, ` 
peste basmul în risipă. 
Curge timpul prin înalturi, 
astru poartă lingă astru, 
răzbunîndu-mă-n albastru. 


13 — Poezii — I. Blaga, voL T 


Visul, aur prins în palme 

ca nisipurile-n apc, 

ca nisipurile-n ape 

trebuie să-l las, să-mi scape. 


ATOTŞTIUTOARELE 


Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiese 
despre lucruri. Cit ţin hotarele 

ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc. 
Suntem împrejmuiţi de atotștiutoarele. 


Ne sunt acoperite viaţa şi patima. 
Lucrurile însă, ele ne ştiu. Ia aminte: 
drumul ne știe secretele ţinte, 

vintul cunoaște cît de sărată e lacrima. 


Prin suferinţi, dintr-un loc într-altul, prin arderi 
ne purtăm îndoielnică firea. 

Noi ne cunoaștem doar golul, aleanul. 

Lucrurile ne ghicesc împlinirea. 


Înaintarăm — pînă-n zăpezi, prin amară 
vreme, şi încă nu știm că iubim. 

Dar apa, dar apa în care de sus 

de pe pod ne-oglindim, o știe de astă-vară. 


UMBLĂM PE CÎMP FĂRĂ POPAS 


Umblăm pe cîmp fără popas 
sub zodii prin tîrziul ceas. 
Hotare, veac, tărim s-au şters. 
Mai suntem noi şi-un univers. 


136 


Pizrdem în noapte, rînd pe rînd; 
tot ce sub noi era pămînt. 

Și mergem iar în gind, la pas. 

Un cer deasupra nc-a rămas. 


Vrco sieca, cînd cade din tării, ă 
fără să vrei, spre ea te ţii, l 
și poala-ți potrivești s-o prinzi, 

Lucirea numai i-o cuprinzi, 


Și cumpănim ce e, ce-a fost. 
Noroc înalt, pornit cu rost, 
ne-ntimpină de sus prin vint, 
să nu nc-ajungă-n văi nicicînd. 


ANDANTE 


Purtăm încă în noi, fără izbindă, visuri, 

cu libertăți imaginare ne-nginăm. 

Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii 
severii plopi pe lingă drumul ce-l umblăm. 


Să evadăm din cuviinţă și din pravili — 

îndeamnă citeodat din inimă un glas’ 

şi din caverna sa, cu grai de-argint, un greer | | 
îndeamnă zi cu zi, şi ceas cu ceas. 


Pe deal, într-o podgorie stropilă vînăt, 
te-aş duce uneori, să ne lovim de soare. 
Să ne întîmpine o piersică pe creangă 
ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare. 


- 


Se-ntimplă, pentru ochii tăi (ochi de pădure) 
să-nchipui uneori o vinătoare-vis. y 
Într-un noian de frunze roşii, de odihnă; 
gindesc să-ți pun sub cap un iepure ucis. 





Chemări de corn, şi goarne pe la vaduri, 

din ceas de zori şi pînă-n ceasurile lunii, 

ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde 
asemenea să devenim sălbăticiunii. 


Dar totdeauna, iar și iar, ca săbii plopii 
se-mpotrivesc. Suntem învinșii fără lupte 

în dureroasa urbe, umbre printre umbre, — 
de vînători uităm, de soare şi de fructe, 


SOLSTIŢIUL GRADINILOR 


Mirajul unui dulce-fruct 
îmbrac-un sîmbure amar, 
ca să ne cadă într-o zi 
neaşteptat în palme — dar. 


Sorocul creșterii e-n vint, 
Copacii iau puteri pe-un an 
din noaptea elementului 

ce se-nnoieşte năzdrăvan. 


E ceasul cînd tinerii șerpi 
cămașa și-o dezbracă-n spini. 
Comori la rădăcini s-aprind, 
se spală-n flăcări de rugini. 


Privind la hora flacării 
întîimpinăm solstițiul cald, 
ce se revarsă peste noi 
de pe tărimul celălalt. 


Ne pierdem ca să ne-mplinim; 
Wlergînd în foc, mergind în spini; 
ca aurul ne rotunjim 

şi ca ispita prin grădini, 


138 


RISIPEI SE DEDA FLORARUI 


Ne-om aminti cîndva tirziu 

de-această întîmplare simplă, 
de-această bancă unde stăm 
tîimplă fierbinte lingă timplă. 





De pe stamine de alun, 
din plopii albi, se cerne jarul. 
Orice-nceput se vrea fecund, 
risipei se dedă Florarul, 


Polenul cade peste noi, 
în preajmă galbene troiene r 
alcătuiește-n aur fin. ~ 
Pe umeri cade-ne şi-n gene! 


Ne cade-n gură cînd vorbim, 

şi-n ochi, cînd nu găsim cuvîntul 
Și nu ştim ce păreri de rău 

ne tulbură, pieziș, avîntul. 


Ne-om aminti cîndva tirziu 
de-această întîmplare simplă, 
de-această bancă unde stăm 
timplă fierbinte lîngă timplă, 


Visînd, întrezărim prin doruri = 
latente-n pulberi aurii 

păduri ce ar putea să fie 

şi niciodată nu vor îi. 


DESCÎNTEC 


Despre tine şi otravă, 
despre slavă şi albine, 
scriu în rune o poveste, 
căci ce este nu se spune. 


+ 





140 


E mai vie născocirea 
cînd iubirea o îmbie. 

Scriu în rune ani de fiere 
şi de miere. Zic din strune. 


Să-nflorească noimă, lege ! 
Să se-nchege, să pornească 
spre-mplinire peste fire 
vraje pusă, vorbă spusă. 


Crească anul rod de bine, 
să ne-aline tot aleanul. 
Ne răsfeţe ale sorții 

şi-ale filei două fețe. 


Ale sorții și-ale filei: 
focul zilei, roua nopţii. 
În tipare de la mume, 
scriu în rune dulci-amare 


despre tine și otravă, 
despre slavă şi albine. 


FOCURI DE PRIMĂVARĂ 


Îngînînd prin văi tăria 
sună ramul, sună glia. 
Focuri ard, albastre ruguri. 


Pomii simt dureri de muguri. 


Prinşi de duhul înverzirii 
prin grădini ne-nsufleţim. 
Pe măsura-naltă-a firii 

gîndul ni-l dezmărginim. 


- 


Ce-am uitat, aprindem iară. 
Sub veşminte ne ghicim, 
Căutăm în primăvară 

un tărîm ce-l bănuim. 


Căutăm pămîntul, unde 

mitic să ne-alcătuim, 

ochi ca oameni să deschidem, 
dar ca pomii să-nflorim. 


CĂRĂBUȘŞUL DE ARAMĂ 


Din belşugul de verdeață 
cărăbușul de aramă 

vine din turnătoria 

verii, să-l luăm în seamă, 


Zgomotos ca o reptilă 
printre vreascuri se aviîntă, 
să arate că-i din lumea 
celor ce nu prea cuvintă. 


Prinse veste de viața 

ce se-ncingc, rug, în umbra, 
unde ne-am întins, tu basmul; 
eu ardorile și ţundra. 


Cărăbuș te ia cu iureș. 
Te încearcă pe la glezne. 
Îl alungi, el vine iarăşi. 
Pe-altă parte e mai lesne. 


Ca suveica rîndunica 
tese pînzele de vară. 

Ah ce cald e ! Va să plouă 
ecvatorial pe seară. 


141 


a a a 
Baa a 





142 


Susur mare de lăcuste 

şi de gize fără număr. 
Cărăbuşul de aramă 

s-a oprit pe caldu-ţi umăr. 


Mişcă ? Stă să-nchege gînduri ? 
Se destinde ? Se descalță ? 
Parc-ar şti că de pe umăr 
numai zborul mai înalţă. 


Şi o ia către stăpînul 
Iulie, cuptorul — astru, 
să ne ducă fericirea 


“spre uitare în albastru. 


PRIN TOATE ERELE 


Prin toate erele 

ce prund fierbinte, turmentat | 
Subt toate sferele 

se zămisleşte ne-ncetat. 


Prin toate erele 

răsfăț și crini, vis canibal. 
Subt toate sferele 

extaz de seve, vertical. 


Îndreptăţire cat 
vîrtejurilor, vîntului. 

Şi intru în păcat 

ca-n virstele pămîntului. 


INCĂ O DATĂ |! 


Nu mi-e destul. Şi după orișice i 
aş spune : ínc-o dată! 
Orice se-ntîmplä-i ca şi cum 

s-ar întîmpla c-o fată. 


Ah nici un rod nu mi-e destul, 
il vreau și-n alte chipuri. 

Se poartă rîul către mări, 

dar piere în nisipuri. 


Nu-i apă să astîmpere de-ajuns, 
nu mi-e destul viaţa, cartea. 
lubire-aș vrea, pierzare, jar, 
cum voi simţi odaiă moartea. 


Nici din lumină n-am destul, 
căci ea-i doar o legendă, iată. 
Nimic sub zare nu-i destul, 
vreau totul iînc-o dată ! 


CÎINTECUL FOCULUI 


În fabula verde şi caldă-a naturii 

tu crengi ai, iubito, nu braţe, 

și muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi. 
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ? 
Ja seama să nu te aprinzi 

cum se-ntimplă adesea cu lemnul pădurii. 

În chipuri alitea, [lacăra-ntimpină pasul 
oricărei (ăpturi pămintene, 

şi drumul i-aţine şi ceasul, 


143 





144 


Îmi spui: 

„Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună“, 
Şi-n galeş suris înflorești mulţumită, crezind 
că sorții îi stai împotrivă, oricind, 

c-o şăgalnică vorbă. 

Îngădui răspuns înălțat peste timp, peste loc ? 
Fapte, o, cîte-aș putea înșira, 
ciudate-ntimplări risipite prin cronici, 
mărturii de legendă, ce-arată 

că sunt cu putinţă și un asemenea foc, 

şi asemenea arderi. 


Ja totul scînteie din toate. Timplă s-aprinde 

de timplă, și piatră de piatră. 

O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul 

văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul, 

femeie învinsă, minune fără veșminte, stringind 
lîngă vatră. 

Şi-aprind licuricii, ei înşişi, din dragoste rugul. 

Iubirea ţişneşte din ţărnă şi face pămîntului aură, 

s-ajungă-n tării, s-acopere crugul. 


Rareori, numai, sfîrşitul nu e cenuşă. 

Cît e întinsul și-naltul luminii, 

dumnezeu singur arde suav cîteodată prin tufe 
fără de-a mistui. El cruţă şi mingilie spinii. 
Altfel noi ardem iubito. Altfel ne este ardoarea. 
Cît e întinsul, cît e înaltul, 

noi ardem și nu ne iertăm, | 

noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi 
mistuindu-ne unul pe altul. 





NOAPTE LA MARE 


Valil mai bate, același. 
Raza e trează în turn. 

Cald e nisipul pe plaje, 
numai puțin dacă scurm. 


Noaptea-i tîrzie, de august? 


Orele — horele tac. 
Cugetul, cumpäna, steaua 
grea judecată îmi fac. 


Murmură dor de pereche! 
Patima cere răspuns. 

An, mineralul în toate 
geme adînc şi ascuns, 


o 
Sarea şi osul din mine 
caută sare și var. 
Foamea în mare răspunde, 
creşte cu îluxul amar. 


Margine-mi este argila, 
lege de-asemenea ea. 

Sunt doar metalul în febră, 
magmă terestră, nu stea. 


Capăt al osiei lumii! 
Rogu-te, nu osîndi ! 
Vine cîndva şi odihna 
ce ispășire va îi! 


Vine cîndva şi odihna 

ce ispășire va fi 

anilor, aprigei sete, 

febrei de noapte şi zi. ! 





H 


PE e i 


145 


G aeann 


au — 


146 


TUSCULUM 


Ard lumini ca sorii tineri 
prin iernatic Tusculum. 
Amintirile de vineri 
mă-nsoţesc încă pe drum. 


Palma se făcuse cupă 
jar-viaţă cuprinzînd. 

Mă trezesc acum și după 
arderea de-atunci spunînd : 


Albă tu, zăpadă pură, 

cine ţi-a dat inima 

să-mi fii viscol de căldură, 
albă tu, fierbinte nea ? 


Ard lumini ca sorii tineri 
prin iernatic Tusculum. 
Amintirile de vineri 

mă învolbură pe drum, 


Si declinuri — triste vinuri — 
le dau albelor uitări. 
Amintirile de inuri 

cîntă-n mine şi sub zări. 


Pier lumini și piere laur, 
cade frunte, cade drum. 
Amintirile de aur — 
numai ele ard sub scrum. 


STROFE DE-A LUNGUL ANILOR 


Cînd prin oraș calci lin pe străzi | 
săminţa ulmilor, și-n mers 

în adevăruri limpezi crezi — 

mai e nevoie de vreun vers? 


Cind mușchiul de pădure mult 
ne-alină-n vară verde dor 

şi glasul picurat ţi-ascult — 
mai e nevoie de-un izvor ? 


Cînd în bătaia vîntului 
mlădie umbli pe colnic, 
pe-ntinderea pămîntului 

mai e nevoie de vreun spic ? 


Cînd între lipsă și prisos 
ne bucurăm de cite sînt 

şi cîntă pe subt glii un os — 
mai e nevoie de cuvint ? 


Cînd îți ghicesc arziîndul lut 
cum altul de Tanagra nu-i, 
din miazănoapte pînă-n sud 
mai e nevoie de statui ? 


Cînd hoinărind, alăturea, 

noi mînă-n mînă he găsim 
cu ochii la aceeași stea — 
mai e nevoie de destin ? 


Cînd împlinirile ne cad 

subt galaxia ca de fum 

şi prin miresmele de brad — 

mai e nevoie de vreun drum ? 
De-ar fi să dăinuiesc nespus N 
în gîndul tău, pămînt ce sint, 
din răsărituri la apus 

mai e nevoie de-un mormiînt ? 


147 


T cra E D 


148 


CETATE ÎN NOAPTE 


Cremene, bazalt e totul. Blocuri 
d;epie stau în noapte, cu temei. 

Pe străvechea stradă ca-nlr-o matcă 
grele curg miresmele de tei. 


Din reverberaţii simţi cum ziduri 
foc de zi în ele mai cuprind. 
După steaua care-n beznă cade, 
din ferestre — albe mini se-ntind. 


Zborul bufniței e cald și-i moale. 

Şi te-ntrebi prin întuneric ce-i. 

Sub o poartă-n loc de gură — simţ: în 
gură nestemale de cercei. 


Cremene, bazalt e totul. Blocuri 
drepte stau în noapte, cu temei, 

Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă 
grele curg miresmele de tei. 


Sec şi sterp, oricum ar fi, își are 
Și oraşul rodnicia lui. 

Din seminţe ce-au căzut pe piatră 
în pieţe au crescut statui. 


BUCUREŞTI 1919 


Lilieci ţişneau în slavă, 
cînd ne părăseam lăcașul. 
Paltinii, crescuţi în noapte 
din asfalturi ca din lavă, 
își împrăștiau săminţa 
zburătoare-n tot orașul. 


Nimeni nu dormea în noaptea i 
cea de veghe. Nici penații 
viitoarei generații. i 
Ne plimbam pe bulevarde i 
prin tvroiene de seminţe — 
şi simţeam cum talpa arde. 


Doar tîrziu Săgetătorul 
încerca-ntr-o doar” s-apună 
cînd scîncea în poartă cheia. 
Vîntul ne-azvirlea în păr şi-n 
faţă pulbere de lună, 

caldă încă-n vremea-aceea, 


Tinînd soarele în mînă, 
un oltean — pe jumătate 
om aievea,-n rest fintină 
cu o cumpănă în spate == 
dimineaţa da năvala 

cu un chiot în cetate. 


VARA SFINTULUI MIHAT 


(8 noiemvrie) 


Iubito-mbogăţește-ţi cîntăreţul, 

mută-mi cu mîna ta în suflet lacul; 

și ce mai vezi, văpaia și îngheţul, 

dumbrava, cerbii, trestia şi veacul. 

Cum stăm în faţa toamnei, muţi, 

sporeşte-mi inima c-o ardere, c-un gînd: 

Solar e tilcul ce tu ştii oricînd 

atitor lucruri să-mprumuțţi. n 


O, lumea, dacă nu-i o amăgire, 
ne este un senin veşminit. 

Că ești cuvint, că eşti pămint, 
nu te dezbraci de ea nicicînd, 


149 


450 


O, lumea e albastră haină, 

în care ne cuprindem, strînşi în taină, 
ca vara sîngelui să nu se piardă, 

ca vraja basmului mereu să ardă, 


ALEAN ŞI AMINTIRI CE TORC 


Alean şi amintiri ce torc, 
mă-nduplecă să mă întorc 
spre locul unde umbre, sori; 
miros tirziu prepară-n flori. 


E fiu al toamnei sufletul. 
Aci cîndva mi l-am lăsat, 

Aci el a rămas privind, | 
în tine cum te-ai depărtat. 


Stă țintuit. Mai este viu ? 
Te-a așteptat, te-a așteptat. 
Obişnuinţei s-a-nclinat 
să-nveţe jalea, nemișcat, 


Aci cîndva mi-ai arătat 

în moartea lui de chihlimbar 
un fluture încremenit, 

Un zbor răpus într-un cristal. 


POVESTE 


Ne ducem prin tomnatice păduri, 
tristeţea să ne-o ardem în lumină, 
Ne amăgesc cu mii de june guri 
brîndușşile ivite pe colină, 


J4 


Si rupem crengi, răzbatem prin desiș; 
şi, roşu, ghimpele nu se dezminte. 
Simţim pe buze greu păienjeniș, 
dar mergem înainte, înainte. 


Si unde duce mersul, nu mai știm. 
Lumini şi umbre sunt, ca de poveste: 
Răsună a-nceput. De cînd venim ? 
O ceaţă se destramă ca o veste, 


Răcoare e și arde împrejur. 
Voi-va pasul să se mai întoarcă ? 
Din albul nor, din caier prin azur, 
ursita ar putea fir nou să toarcă, 


Adulmecăm miresme tari deodat', 
prin ferigi dese pirtia pătrunde, 
Nu de izvor, ci ca de rîu bogat 
un murmur se aude, fără unde. 


Un uliu, ţipînd deasupra-n zbor rotat, 
să iscodeasc-ar vrea ce se petrece. 
Noi încă pe pămînt şi-n lume-am dat 
de-o apă peste care nu se trece, 


Și-acum, cînd sufletele noastre vor 
în braţe, unul altuia, să-şi cadă, 
inelul, cu clipitul lucitor, 

în deget ţi-l întorc, să nu mai vadă. 
Se cheamă Jaleş rîul, rîul-timp, 

şi-i potrivit din veci cu toamna! 

Ne oglindim, în ape, faţă, nimb. 
Dar să fugim, că-i blestemată coama: 


151 


a e r 


mame ey a e ene - 


RR E a i a a 


a d o» . . 


152 


CERBUL 


De săptămini un roşu cerb prigoana 
şi-o înteţeşte. Ciuta-i printre ruguri 
de corni, zdrobește în copite struguri 
și piere în făgct. S-aude goana. 


Prin brume, cerbul, de imbold și visuri 
c-un răget cearcă să se mintuie, 

Dar ciuta dispărută-l bintuie. 
Sublimul foc îl mînă spre abisuri. 


De sete ars, cum tremură în totul 
ajuns la iezer — cerbul ! Dar abia 
atinge apa mulcomă cu botul. 


Din luciul albăstriu, precum e fierui 
sorbind, cu grije-alege, parc-ar vrea 
să bea uşor, din apă, numai cerul, 


GREIERUŞA 


Greu e totul, timpul, pasul. 
Grea-i purcederea, popasul. 
Grele-s pulberea și duhul, 
greu pe umeri chiar văzduhul. 
Greul cel mai greu, mai mare 
fi-va capătul de cale. 

Să mă-mpace cu sfîrşitul 
cîntă-n vatră greierușşa : 

Mai uşoară ca viaţa 

e cenușa, e cenușa. 


o RI RI A A a e 


14* 


CÎNTECUL VÎRSTELOR 


Dragostele mele bune 

cum le-a măcinat pămîntul ! 
Cum pieriră pe subt iarbă 
frumuseţea și cuvîntul. 
Dragostele mele rele, 

cite au căzut şi ele! 
Dragostele bune, rele, 

ce-a rămas sub glii din ele ? 
Ţărnă numai și inele, 


ZODIA CUMPENEI 


(în metru safic) 


Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde 
printre roze : în cimitirul, unde 
citeodată dragostea însorește 

albele pietre. 


Calm se-ndrumă spre cumpănire totul. 
Zi și noapte trag înjugate vremii, 
amîndouă cu-nţelepciune-ncearcă 

paşi deopotrivă, 


Se măsoară, se cîntăreşte rodul 

de argilă, visul şi umbra verii, 

şi povara ce-i amintirea pentru 
orice făptură. 


Dacă din povești adevăr rămîne 

că trăim prin imponderabil cei vii, 

poate să mai umble cuvînt că trupul 
este-o povară ? 


Greu e numai sufletul, nu ţăuina. 

Căci cenușa noastră, iubito, poate 

fi pe talgere cîntărită cu vreo 
cileva roze. 


i AD AAT = > awn. T ArT a > —— cp - "pr ve > 


— 


CÎNTECUL SPICELOR 


Spicele-n lanuri — de dor se-nfioară, de moarte, 
cînd secerea lunii pe boltă apare. 

Ca fetele cată, cu părul de aur, 

la zeul din zare 


O vorbă-și trec spicele — fete-n văpaie : 

Secerea lunii e numai lumină — 

Cum ar putea să ne taie 

pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vîntului 7 


Aceasta-i tristețea cea mare — a spicelor 
că nu sunt tăiate de lună, 

că numai de fierul pămîntului 

li s-a menit să apună. 


ARHEOLOGIE 


Mai trecem cîteodat', purtaţi de-acelaşi gînd, 
prin curtea unde sarcofage de bazalt 

în şiruri stau, distanţă nobilă păstrînd, 

subt nalbe, de la unul pîn'la celălalt. 


Cînd nu e nimeni să ne vadă, ne oprim. 
Adînc prin lespede ochim. S-a spart cîndva 
să-ngăduie un jaf, căci oseminte nu-s, 
nici aurii inele-n încăperea grea. 


Un ochi de ploaie, apă clară, a rămas 
să stringă cerul pe-un asemenea temei. 
Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim 

un drum spre iad, melancolia unor zei. 


Crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc: 
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin 
de tilcuri, de istorie, cînd e deșert. 

În gol s-arată un adaos de destin. 


354 


Au fost aduse sarcofagele aci 

dintr-un străvechi oraş, ce azi e subt pămînt, 
Cresc porumbiști acum, pe unde for a fost 

şi se topește cincpa în jgheabul strimt. 


Făgașe ai găsi, de roţi, pe caldarim, 
dacă tărimul l-ai săpa și-ai scormoni. 
Opaiţul de lut ars s-a spart, şi pulberea 
a înroșşit ogorul vechii-mpărăţii. 


Noroade au trecut, și glii s-au răsturnat. 
Cenușa a-mpictrit pe vetre!e pustii. 

Și drumuri au murit subt iarbă, pe subt straf: 
Trecutu-i lung. C-un capăt se iveşte-aci. 


Venirăm, iată, printre lespezi. Şi-adăstăm. 

Și am pleca. Dar rărnînem să mai privim, 

TŢisneşte peste curte grabnic un lăstun. 

Apoi tăcere-i iar. Nici noi nu mai grăim. 
pd < 


Nimic nu mișcă-n acr. Nici pleoapele. 
Dar bate soarele în piatră, din înalt. 
Plăcut, tulburător e, astfel să te pierzi 
prin moarte, cînd respiră caldă din bazalt. 


Şi-i dureros în marea trecere să te 
aprinzi visînd. Mai tare însă arzi în schimb. 
Iubirea prinde adincimi, așa cum e, 
umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp. 


CETĂȚI, ARHIPELAGURI, OCEANE 


Te-ntîmpină pretutindeni în căile tale 
cetăți, arhipelaguri, oceane 
şi flăcări pe culmi. 


wI 


w 


-reu arao 


. 
E P aa ce 


Mîngii femei cu braţe de lavă în arsița verii, 

Copii pe pămînt, subt nori şi subt soare, atzi. 

Naturii îi smulgi neştiute arcane. 

Sileşti himerele să se-ntrupeze, fundații și pravi" închipui, 
creezi istorie, întemeiezi imperii, 

şi palpitîind printre meridiane 

simţi zi şi ncapte că ești. 

Totuși cîndva, la un semn, într-un fel adine 

toate le părăseșşti, 


cu faţa în sus, cu pleoapele-nchise — le părăsești, 
poate că fără cuvînt numindu-le încă -— le pirăcsști. 


Cum se poate 

lumina lunii odată s-o vezi 
şi-apoi s-o trădezi 

intrînd în întuneric ? 


ARIPI DE ARGINT 


ŞI anotimpuri, vint de miazănoapte 
sau vînt de sud, dacă m-ar căuta, 
pe-o treaptă m-ar găsi în preajma ta. 
Şi călători, iscoade de departe, 

și patrie, morminte, bolovani, 

dacă de mine toate-ar întreba, 
m-ar dibui prin vînt în preajma ta. 
De zile, săptămîni, de luni, de ani, 
mă pierd în ochii tăi mîndră iubire. 
Ca din oglinzi, ce singure nu mint, 
încerc să dobîndesc o dumirire, 

că ăripile ce le simt în spate, 
aievea sunt din pene de argint, 
sau o părere doar de greutate. 


156 


SFIRŞIT DE AN 


Făpturi în umbra anului apun 

şi drumuri, fapte, cad în neființă. 
Sunt, totuşi, înc-atitea cu putinţă! 
Din destrămări şi negură m-adun. 


În valea, încercată de-ndoieli 

şi numai rar, ce rar, de vreo credinţă, 
sunt, totuşi, încă multe cu putinţă, 
minuni, aurore, riset și-nvieri. 


Cînd orice așteptare s-ar părea 
deșartă, cu putinţă-i draga mea, 
un zumzet planetar, de stupi, în vară. 


Si dincolo, în noapte, s-ar putea 
ca ochii mei, să nu mai moară 
de cînd păstrează-n ei frumseţea ta. 


/ 


A FOST CÎNDVA PĂMÎNTUL STRĂVEZIU 


A fost cîndva pămîntul nostru străveziu 

ca apele de munte-n toate ale sale, 

în sine înginind izvodul clar și viu. 
S-a-ntunecat apoi, lăuntric, ca de-o jale, 

de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu. 
Aceasta-a fost cînd o sălbatică risipă 

de frumuseți prilej dădu întiia oară 

păcatului să-şi facă pe subt arbori cale ? 


Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară, 
știu doar ce văd : subt pasul tău, pe unde treci 
sau stai, pămîntul înc-o dată, pentr-o clipă, 

cu morţii săi zîmbind, se face străveziu. 

Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci, 

arzînd se văd minuni — prin lutul purpuriu. 


157 


[în — 
m... 





eno - we’ ~e 


158 


GRĂDIŞTE 


Sunt ostenit ca drumul și uscat ca praful. 
Mai sunt izvoare pe pămintul nostru ? 
Întreb și caut. Frunze-nlătur cu piciorul. 
Foi ruginite cad, se-ngroașă vralul. 


E tristă luna azi în Dacia 

cînd trece peste plai şi stînă. 

Subt cîte-o piatră de altar, subt căpişte păgină, 
se spune că mai gilgiie pe-alocuri apa, 

mai murmură la obirşii prin munți, 

dar nu în vale, în fintină. 

De-o apă-mi este sete, 

de apa izvoriiă din argint, din munte 

ce leagăn fost-a seminţiei noastre. 

Se prolilează-n zări piscuri cărunte. 


Urcuşul pină-n pragul unui zeu 

pe coama muntelui e greu. 

De mină și la pas cu tine — 

n-aş pierde însă niciodat? căvarea 

prin aluniş şi tufa de afine. 

Ne-am poticni din cînd în cînd, dar nu ne-am pierde. 
Pe virluri sacre, în albastru, ne-ar călăuzi 
un nor pe sus, jos mușchiul verde, 

și facii zvelţi și-nalţi, ce mai păstrează 

în chipul lor o amintire trează 

de mari coloane din vechime. 


Sub paşi, pe-acolo, mai răsună, 

subt bolovani și flori, 

acoperite bolți. Sunt tainiţe de mii de ani, 
adăpostind în ele amfore rotunde, 

în care tu întreagă 

ai încăpea sau pin’ la subsuori. 
(Mă-ncearcă un suris [ärā temei, 


Mai trebuie s-o spun ? 

În amforele de argilă se păstrau 

pe vremuri nu femei, 

ci alte bunuri ale dimineții, 

aidoma femeilor : griul cetăţii, pinea vieţii.) 


Călcînd prin rouă și prin iarbă poate că am sparge 
chiar noi, subt talpa-noastră, cupa de roșşietic lut, 

din care aprigul, tăcutul rege își bău 
cuicrea-nfringerii pe scut. 

(Dacii cătau prin şuierul de brazi 

să schimbe magic o viață în legendă, 

în jurul regelui dansînd pe cataligi 

frenetic şi-n extaz.) 


Ne va fi dat s-ajungem și pe culme într-o zi ? 
Pe-o treaptă sus vom iscodi 

ce-a lost cindva și nu mai este: 

templul de aur pe priporul din poveste. 

Îl sprijineau vreo patruzeci şi nouă de coloane, 
înfăţişare-avind de vipere, ce pline de ardoare 
în virful cozilor s-ar ridica în soare. 


Pe-o lespede șezîind acolo lîngă tine, 

voi prinde iarăși grai: iată supremele izvoare | 
Şi umbra inimii mi-o voi vedea 

în palma ta căzînd, 

Prielnic peste frunte ne va bate vînt, 


În noaple, în acelaşi loc, ne-or lumina, 
lucind din prunduri și din unde, 
comorile-ngropate-n matca riului ceresc. 
Murrhurul nostru, visul, se va-mpărtăși 
din nemurire printre greierii ce cîntă 

și prinire zei, cari, lără temple, mai trăiesc. 


i 
| 
p 
à 








La 





Că AUDE UNICORNUL | 





En 


SE O O U L . 


E a l o 


2 


CE AUDE UNICORNUL 


Prin lumea poveștilor 
zumzetul veşiilor. 


Prin murmurul mărilor 
plinsetul ţărilor. 


Prin lumea aicvelor 
cintecul Evelor. 


Prin vuietul timpului 
' glasul nimicului,. 


Prin zvonul eonului 
bocetul omului 


ANII VIEȚII 


În spaţiu tainic, fără mărturie, 

mă alesei cindva făptură vie, 
M-au făurit rizind, cîntînd, părinții. 
Ei, ţesătorii vieţii și ai morţii, 
mi-au dat co-ngăduise soartea : 

au pus în mine soarele și noaptea, 


"şi mi-au adus un drum în faţa porţii. 


| 





„Acesta-i drumul tău“, mi-au zis părinţii, 
„porneșt; din văi s-ajungi în slava minţii“. 
Pe cale-n lumea neagră am plecat. 
Umblam, vedeain, dar nu mă închegam. 
Vedeam, umblam, dar încă nu eram. 

Prin anul lung, ah lung, de altădat” 
de-abia iubirea m-a întemeiat. 


SĂLCII PLÎNGĂTOARE 


Umblu-n neştire pe potecă. 
Prin vale caut muguri, semne: 
Moștenitor eu sunt al iernii. 
Mai curge-ngheţ pe apa Cernii. 


Sfarm vreascuri umede, nedemne; 
Pe munţi zăpada se mai vede. 

O singură-nverzire-n cale 

mă ţine locului, mă pierde, 


Si soarele ajută-oleacă i 
prin vaduri negura să treacă, 


Legenda spune că pe-aice 

Euridice, fata tracă, | 
din iaduri și-a mutat în sălcii 
a jale — părul lung şi verde. 


Si prind în palme ce mă pierde, 
mătasea grea şi jalea verde. 


POEZIA 


Un fulger nu trăiește 

singur, în lumina sa, 

decît o clipă, cît îi ţine 

drumul din nor pină-n copacul 
dorit, cu care se uneşte. 


163 


Și poezia este — aşa. 
Singură-n lumina sa 
ca ţine pc cit ţine: 
din nour pină la copac, 
de la mine pin'la tine. 


SOARE IBERIC 


Om de pădure sînt și-mi place frunza. 
Dar în pădurea de pini 

de la Estoril, subt soarele torid, 

o umbră nu găseşti printre lumini, 

să te apere de raze. 

Aci izvoarele nu se deschid. 

Vinturate de mori de vint 

miresmele fierbinți ucid. 


O clipă mă amăgesc 

cu Oceanul ce se vede-n zare, 

dar umbră nici apa nu are 

să-mi învelească inima bolnavă. 
Să-mi învelească inima bolnavă 
mi-ar trebui de-aiurea dezmierdare 
multa-nrourata slavă, 

a Vlahiei deasă, largă, 

reavănă dumbravă. 


28 ` t a ae 


STIHUITORUL 


Chiar și atunci cînd scriu stihuri originale 
nu fac decit să tălhnăcesc. 

Aşa găsesc că e cu cale. 

Numai astfel stihul are un temei 

să se-mplinească și să fie floare. 


164 


Traduc întotdeauna. Traduc 

în limba românească 

un cintec pe care inima mea 

mi-l spune, înginat suav, în limba ei. 


RĂBOJ 


Tin răboj în duh arhaic. 
Număr ca ciobanul 
cite-s albe, cîte-s negre 
zilele, tot anul. 


Număr pașii, ai frumoasei, 
pină-n pragul ușii. 

Stele număr cite are 
cuibul Găinuşei, 


Cite sunt, de toate, număr, 
amăgiri şi fumuri, 
ziva-ntreagă număr, număr 
rălăciri şi drumuri. 


Număr pietele pe care 

mindra trece vadul — 

si păcate pentru care 

mă va arde iadul. j 


DRUMEŢIE 


Popas în iarbă de neuitat. 

C-o sărutare, pe-a vieţii măsură, 
îmi stingi în gură toate numele 
ce din alean ţi-am dat. 


„ 465 





- -a 


168 


Pornim pe urmä iar 

ca două vitejuri de vară pe drum! 
Ne suntem dar pentru dar 

şi nu ne mai spunem nicicum. 


Ne place să umblăm 

ca întrupările fumului, 

să încilcim mătasea pămîntului 
cu ţintele drumului. 


DRUM DE TOAMNĂ 


Pe drumuri ce îngină trăinicia 

amurg și ghinadă, frunze rosii, cad, 
Ca un haiduc eu umbiu prin legendă, 
prin ciclul vremii Mulcoin incneiat, 


Miroase-a foi strivite în coite. 

Prin crînguri trec cu calul pintenog. 
Aud muntăriţe cîntînd din tulnic, 
tăiat, în vis, Qin corn de inorog. 


ZBORURI UITATE 


Păsări, ce-au fost vreodată călătoare, 
fac toamna încercări ca de plecare. 
Se-ntrec bătind din âărini fără rost; 

joc amintit dinir-o poveste care-a fost, 


Zări largi și mari purtau în ele 
aceste păsări cari călătoreau cindva. 
Un orizont purtau cit toate apele 
tălăzuind din Ocean la Marmarà. 


Cunoscătoarele, mai ieri, de glorii aurii 
pe drumurile vintului, 

întraripatele, printre ciulini şi bălării, 

țin umbră azi pămintului. 


Subt echinox de toamnă sinilie 

bat păsările-a zbor şi a zădărnicie, 
parc-ar simţi în ele ca un har 

ce le-nălţă cindva prin basmul terțiar. 


OGLINDA DIN ADINC 


Cind mă privesc într-o fintină 
mă văd cu-adevărat în zi 

asa cum sunt și-am fost şi-oi fi. 
Cind mă privesc într-o fintină 
ghicesc în faţa mea bătrină 

cum ceruri şi pămint se-ngină. 
Cind mă privesc într-o îintină 
ştiu că-n adincuri foste mume 
îmi ţin oglindă, achi de lume. 
Cînd mă privesc într-o fintină 
îmi văd și soarta, uit de nume. 


MOARA 


Sunt ca o moară lingă riu. 
Obiznuitu-s-a gindul 

să doarmă în mine 

virste de-a rindul. 

Sunt ca o moară lingă rîu, 
la poalele grindului. 

Rotile mele bat 

în undele timpului. 


— Poezii — L. Bilaga, vol. T 


167 





jäi. JaJa 


— T 


168 


Sufletul meu 

se va trezi cindva, 
cind pietrele mele 
n-or mai umbla. 


GIORDANO BRUNO 


cîntă 


balada permanentei şi-a schimbării 


E același, nu-s aceleaşi. 
E același unic soare 

răsărit din munte, gînd. 
Să întindă pinza-n iarbă 
alte umbre sunt la rind, 


E același, nu-s aceleaşi 
E acelaşi unic soare 
albul inului sorbind. 
Să întindă pînza-n iarbă 
fete, alte sunt la rind, 


E același, nu-s aceleași. 
E acelaşi unic soare 
tile suav învederind. 
Ca să coloreze ceasul 


fluturi — alţii sunt la rînd. 


E acelasi, nu-s aceleaşi. 

E acelaşi unic soare 
ce-nfievbîntă rouă, vint. 
Să îndure moartea-n vară 
alte spice sunt la rind. 


i 


> es Sua ENE m a 


E același, nu-s aceleaşi, 

E același unic soare, 
inimă prin lumi bătind. 
Să îngine-n vreme rugul 
allo-amurguri sunt la rînd. 


CIMITIRUL ROMAN 


Huliji au fost romanii 
de unii învăţaţi din vremi mai nouă 
că metafizică n-ar fi creat 
ca alte glorioase semintii, 
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri, 
eterna urbe, castre şi troiane de hotar. 
Huliţi au fost romanii 
că numai casc-ar fi clădit, cu atrii 
primind de sus lumina 
şi-avertisment ținînd pe praguri: cave canem. 
` 
Dc ţi-ar fi dat s-ajungi odat la Roma, 
şi-adine in țară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde; 
ai inţelege-atuncea, ce nedreaptă-i cumpăna 
cu care camcenii, popoarele, virtutea unul altuia 
şi inima și-o cîntărese. Căci ai vedea un Drum, i. 
care sc duce, se tot duce în peisaj, 
piatră cu piatră, potrivind, 
un drum flancat, de-a stinga și de-a dreapta, 
de sarcolage, urne, mauzolee, 
păstrînd cenușă, oseminte-adăposlind. 


Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntiînd, 

în marea-mpărăţie a vieţii-naintind prin moarte | 
sădită-n șiruri 
de două părţi. Cei ce la umbra chiparoșilor | 
în sarcofage dorm, ascultă sunetul > | 
de scuturi şi de lănci, margul cohorielor, 


ia 


169 
15 


ÎN RN a RS N IRI 


i 


0 


roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate; 
la rîndul lor, acuma nu mai sînt, 

dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă 
la drumul care sună pe pămînt, 


Așa închipuiau romanii cimitirul? O __ 

un drum flancat de două rînduri de tăcerii. 
Aceasta-i metafizica romană : un Drum. 

Un drum ce-naintcază printre morţi, nu printre vii. 


S 


CÎNTEC ÎNAINTE DE-A ADORMI 


lată-amurguri, iată stele. 
Pe măsură ce le văd 
lucrurile-s ale mele, 


Lucrurile-s ale mele! 
Sunt stăpîn al lor şi domn] 
Pierd o lume cînd adorm, 


Cina trec punțile de somn 
îmi rămîne numai visul 
şi abisul, şi abisul. 


INSOMNII 
lui Ion 


Sufletul mi-i treaz într-una! 
Vede stelele în tindă. 

Se priveşte-n tot ce este 
ca-ntr-o magică oglindă, 


Grav, lunatic, umblă gîndul 
pe limanuri, ling-o apă. 

Să se-nchidă, ca s-adoarmă, 
nici un lac n-are pleoapă. 


IZVORUL 


Împărăţii s-au prăbușit. 
Războaie mari ne-au pustiit. 
Numai în Lancrăm subt răzor 
rămas-a firav un izvor. 


Păduri s-au stins. Şi rînd pe rînd 
oameni în umbră s-au retras 
veșminte de pămînt luînd. 

Dar şipolul, el a rămas. 


De-a lungul anilor în șir 

de cite ori în sat mă-ntorc, 
mă duc să-l văd. E ca un fir 
pe care Parcele îl torc. 


9 MAI 


Vîntul mai ieri întinerea, 

Cu dragoste pădurile bătînd. 

Azi apare ostenit în fața mea, 

Un singur plop, şi umbra, frămintind: 


Ieri ornicul din tum _ 
Lămurea puternic ceasul, 
Astăzi inima timpului 
Îşi măsoară c-un suspin popasul, 


=.. 


Iată că părul meu se face 
Ca o cenușă ce-a înflorit, 

În curînd fi-va pace, pace, 
Şi pe pămînt un siirşit, 


111 





PI. I.E. 


7a 


-cå i been dd. 


172 


CE ÎMBĂTRINEŞTE ÎN NOI 


Ce îmbătrinește în noi | 

că neașteptat ne simțim într-o dimineaţă 
doritori să ne ascundem 

nume şi față ? 


Ce îmbătrineşte în noi 

că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă 

ne găsim oameni de altădată; 

străini printre cei de azi, umbre în ceaţă ? 


Nu-mbătrînește în noi valul de singe, 
nici inima cit bate, nici patima, 

nici spiritul, nici răsunetul în urechi, 
numai lacrima. 


Omul bătrîn plinge 
cu lacrimi vechi, 


CÎNTARE SUBT PIETRE ŞI FLORI 


. A n. -. Aa . H 
O viață întreagă, visînd, am scris despre oameni. 
Cînd mă trezeam uneori, îmi dam seama 
c-am scris balade şi cărţi şi poveşti despre nori. 


Apoi, după-un timp, adormind, fără gind adormind] 
ajung în pămînt pe subt pietre şi flori. 
Mai aud cîteodat' ale ţării — privighitori! 


Azi nu mai visez, dar, în sus privind, parcă știu 
Ce subt Lună şi-n lume uitat-am de-atitea ori : 
Nori sunt oamenii, oamenii totuşi sunt noi 


DORUL-DOR 


Cel mai adînc din doruri 
e dorul-dor. 

Acela care n-are amintire 
şi nici speranță, dorul-dor!i 


Pe-un drum ne duce dorul-dor} 
pe-un drum 

ce dincolo de orice călător 

mai are-o prelungiie. 


Nesfirșit e dorul-dor. 
Bate-n valea tuturor. 


CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE: 


Nu-l mișcă știutele 
cringuri cu ciutele, 
Cărarea cu urmele} 
iezerul, umbrele, 
nu-l cheamă. Copitele 
sfarmă ispitele. 


Prin ceaţă cînd lunecă 
zări el adulmecă, 

nu apropiatele, 

ci depărtalele. 


Ciulindu-și urechile 
prind străvechile 
votiri, sus, de tulbure 
foc şi de mumure. 


Si-aude, subt naltele, 
unele, altele : 
erele, sferele. 





173 


CUVINTE PE O STELĂ FUNERARĂ 


Cînd murim, nu facem decit 

să ne retragem lin 

în propria noastră umbră. 

Astfel moare un om, astfel un crin: 
Absorbindu-ne în ea materia sumbră, 
umbra se înirupează 

în sfirşit pe deplin. = 
O, cămaşa de in! O, ultimul suspin] 


MIRABILA SĂMÎNŢĂ * 


i a l Ga 
' 


* Ciclul „Mirabila sămințā“ cuprinde ultimele poezi! ale lui 
„ucian Blaga, scrise după organizarea manuscriselor sale în cicluri 
e câtre el insuşi. 


—. on 


176 


MIRABILA SĂMÎNŢĂ 


Mă rogi c-un suris și cu dulce cuvînt 
rost să fac de seminţe, de rarele, 
pentru Eutopia, mîndra grădină, 

în preajma căreia fulgere rodnice joacă 
să-nalţe tăcuiele seve-n lumină. 


Neapărat, mai mult decit prin orașul rumorilor, 
e-o străduinţă mai mare 

decît subt arcade cu flori, 

voi umbla primăvara întreagă prin tîirguri 
căutînd vînzători de sămînţă, 

Mi-ai dibuit aplecasrea firească și gustul ce-l am 
pentru tot ce devine în patrie, 

pentru tot ce sporește și crește-n ivzorniţă, 

Mi-ai ghicit încîntarea ce mă cuprinde în fața 
puterilor, în ipostază de boabe, : 
în fața mărunților zei, cari așteaptă să fie zvîrliți 
prin brazde tăiate în zile de martie. 


Am văzut nu o dată sămînța mirabilă 
ce-nchide în sine supreme puteri. 
Neînsemnate la chip, deși după spiţă alese, îmi par | 
seminţele ce mi le ceri. 
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har. 
În rînduri de saci cu gura deschisă — 

boabele să ţi le-nchipui : gălbii, 

sau roșii, verzii, sinilii, aurii, 

cînd pure, cînd pestriţe. 


Asemenea proaspete, vii și păstoase 
Şi lucii culori se mai văd 

doar în stemele ţărilor, i 
Sau la ouă de păsări. Seminţele-n palme 
de le ridici, răcoroase, 

un sunet auzi precum ni l-ar da 

pe-un ţărmiu'e-al Mării de Est mătăsoase nisipuri. | 


Copil, îmi plăcea, despoiat de veşminte, 
să intru-n picioare în cada cu griu, 
cufundat pin” ia gură în boabe de aur. 
Pe umeri simieam o povară de riu. 
Şi-acuma, în timpuri tîrzii, cînd mai văd 
citeodată grămezi de seminţe pe arii, 
anevoie pun capăt fierbintei dorinţi 

de-a le atinge cu fața. 

De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama 
de-a nu trezi zeii, solarii, 

visătorii de visuri tenace, cuminţi. 


Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor! . 
Un gind de puternică vară, un cer de înaltă lumină; 
s-ascunde ìn fieştecare din ele, cînd dorm. 

Paipiiă în visul seminţelor 

un foșnet de cimp şi amiezi de grădină, 

ur verc păcureţ, 

popoare de frunze 

şi-un murmur de neam cîntăreţ. 


CEASUL CARE NU APUNE 


În holda de griu ce se coace în vară, 

subt basmul arborescent. 

e cu neputinţă a spune 

pe ce cale viitorul s-apropie. 

Dar vine-apăsat, ca bătăile inimii. 
Pîn-adineaori a fost incoruptibil distant. r 


177 





178 


S-apropie-acum, e aci, e prezent. 

Alchimie e încă totul în lume. 

După pravila ei, pe-o neștiută dimensiune 
a locului, tu te ascunzi, 

în dosul pleoapelor mele, 

devenind sulietul meu. 

Şi ceasul e-aci, inlloreşte și nu mai apune. 


LĂCAŞ 


Semna-ar fi că locuiesc undeva 
la oraș, într-o siradă 

cu nume de haiduc de baladă. 
Dar nu sălășluiesc la oraş, 
m-ar blestema piriul şi pomul. 
Felul meu dezminte zvonul. 


S-ar spune că lăcașul îmi este 
într-un sat cu sireşini de paie, 

cu nume de veche poveste. 

Dar nu locuiesc 

la sat si-n nici o odaie. 

Locuiesc într-un cintec de pasăre. 


M-AM OPRIT LINGA TINE, 


Am căutat mereu umbra genelor 

pe un obraz. Am căuiat-o prin geografia 
răsăritenelor şi apusenelur 

basme. Şi n-am găsit-o. 


Numai tirziu am găsit-o aci. Aci, 

în patria mea, la seminţia mea. 

M-am ovrit linsă tine. cind tăcerea ta 
mi-a spus: „Nu mă atinge !* 


M-am oprit lingă tine, 
descoperind că părul tău e o flacără 
pe care vintul n-o stinge. 

Și lingă minunea cea mai simplă 

am stat cum se cuvine. 


MUNȚI ŞI NORI 


Munţii s-au făcut 

cînd Norii de la început 

s-au dezbrăcat de greul plumb, 
de greul lut. 


Munţii s-au făcut cînd Norii, 

dorind să fie călători şi uşori, 
şi-au lepădat subt ei, în vint, 

povara pe pămint, 


De-atunci Munţii stau, F 
grămezi de plumb, grămezi de lut 
şi cată către zile de-nceput. 


INAINTAREA LOR ȘI ÎNTOARCEREA NOASTRĂ 


Dăinuind în noi 
mai mult decit în morminte, 


pe drumul lor viu 
strămoşii se uită, subt soare, mereu înainte. 


Prin bezna fierbinte 

a păcatului nostru de seară și dimineaţă, 
dorind cunoaștere şi veşnică viaţă 
strămoșii se uită mereu înainte, 


179 


Pe-acelaşș drum uncori noi ne-ntoarcem 
pîină-n mijlocul caldei, aievei 

lumini, care-n ea ţine șerpii 

şi basmele Evci. 


PRINTRE LACURILE DE MUNTE 


Ne odihnim în iarbă, cu un rest 

de oboseală în noi, ca sufletul. 

Printre lacuri de munte stăm și privim, 
Soarele a asfinţit în argintul de vest. 


Prin aerul de cleştar 

stîncile, brazii, munţii, lucrurile toate, 
chiar cele mai depărtate, 

se conturează mai clar. 


Ce calm ! Ce puritate! 

Dacă am vedea cu lacurile, 

stelele s-ar apropia; 
întimpinîndu-ne la drumul-jumătate. 


CUTREIER 


Mă plimb pe pămînt, 
enigmă-n cuvint, 
făptură în haină, 

o taină în taină, 

cînd miez, cind veșmînt. 
Mă plimb pe pămînt 
subt ceruri de gind. 
Prin dumnezeul Vint 
bate aripa 

seminţei, ce sint, 


180 


iai 


= i, î ama A er e S 


NOAPTE DE MAI 


Jos prin ierburi, printre lemne, 
uhuit s-aude, semne. 

Rar un foșnet, rar un murmur, 
Sus e zodie de gemeni. 

Toate cîntă pentru semeni. 
Toate își răspund prin linişti. 
Pitpalac îşi spune vrerea 
pitpaiacului din inişti. 

Orice glas ascultă glas, 

numai greerul prin ceas 

stă de vorbă cu tăcerea. 

Parcă n-are-n lume semeni, 
doar în inişti cele linişti. 


1939 ! 


li este pustiului sete 

de sfinţi şi de rouă. 

O mie nouă sute treizeci şi nouă | 
An făra rouă. 


De semenii noștri 
de-asșezăminte, 
de-abia nc-aducem 
prin timpuri aminte. 


Cetatea aceasta nu stim 
de-i veche sau nouă. 

S-a spune cdată : '39 

an fără rouă. 

Creşte pustiul : vai nouă ! 
Nici sfinţi și nici rouă. 

O, semeni şi-aşezăminte, 
vai nouă, vai nouă ! 


181 





ȘI TOTUŞI ! 


Cu fruntea aplecată şi învinsă 

omul descopere cuvint 

de mîngiiere-n țărnă : O, pămînt, păminti 
Pămint, tu stea mereu atinsă | 


ADDENDA” 





* Poeziile cuprinse în această secţiune aparţin perioadei 
dintre Nebănuitele trepte şi Mlirabila sămință, dar nu au fost 
Incluse de poet in ciclurile alcătuite in 1959. 


184 


LA CINCIZECI DE ANI 


Cincizeci de ani ! Momentul e un munte 
ce-mparte apele : spre răsărit şi spre apus. 
Răsună văi de aur undeva în urmă, 

şi-un sciîrțiit de zodii, ca de osii, sus. 


Memoria mi-a calisrafiat trecutul 

cu dulci contururi de peisaj lunar. 
Privind spre prundul tainelor de mîne — 
saliva-n gură capătă un gust amar. 


ALEAN ARHAIC 


Acolo-n țara nimănui 
privighetori s-abat prin an 

şi cîntă fără de temei 

pe munte unde-am stat noi doi, 
la loc de blestem și alean. 


Pe munte unde-am stat noi doi 
și-n freamăt s-a-mplinit ursita, 
c-un corn în fruntea lui de basm 
un murg să vie, cum aş vrea! 
Să-mi sape groapa cu copita. 


Un murg să fie, nu al meu, 
ci năzdrăvan și de pripas, 
acolo-n ţara nimănui 

să mă îngroape, unde-n gind 
din ceasul cela am rămas. 


Şi-apoi prin ţara nimănui 
privighetori de foc în an 

să cînte lung și cu temei 

Pe munte unde-am stat noi doi 
la loc de blestem şi alean. 


PRINTRE CULORI 


O, aceste frumseţi, o, culorile 

vreductibile, sfinte ca zeii! 

intre culori — în văile patrie! tluieră Pan. 
rintre culori — o umbră de nor 

mină din urmă făpturile, mieii. 










Printre culori — lîngă tine m-aprind ca un steag 
de purpură, tot mai intens. 


obindește-o părere de sens. 


Printre culori — iată dunga de zare, dunga de dor, 


L 4] 





PR > e ema re pe, cati 


me e ame mi 


CUPRINS 


Opera literară a lui Lucian Blaga . 3 I | V 
Tabel cronologic e a e DR O w AEV 


Notă. asupra cdiiteit . . a s a e œ LVI 
Din volumul POEZII (1942) 


POEMELE LUMINII (1919) 


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii , : © 
Lunina w w a > è æ ær $ i s că 4 
Vreau: să joc! P e a e e a ws e m e 5 
Gorunür 2 a e w O e Fu e e Oa Mai 6 
Nü si pamini y T roon 3 e $ 6 
Linie g e e ð a k e e e € R e 7 
Frumoase mini w > Vs € k m e 8 
Mi-aşteni amurgul „ è «= © 3 = 3 i >% 8 
Romil. waa a æ- E 8 e pe 3 a e NRR 9 
Lumina raiului ve a e @ œ œw i a e 9 
Sklici e e e a e E e e e E 10 
Pax. magha a e 3 e e a e e e e e 10 
Melancolie e e e e Le œ w e o a 11 
Stelelot . è a . : o W e s e. e 11 
PASH PROFETULUI (1921) 

Bani =s a. da a se Wo gr N d a A e ra 14 
Veniți după mine tovarăşi! . . č s č s à 15 


187 


. e." 


> a aa Mie ai 


Vaka e E Fa Fg e e e e a e e 16 
Heapănul o m sm a a e boao 16 
Gîndurile unui mort , 3 $ i fo . e 138 
In Jan g Mu a a e O pi ao a g 19 
Din- copiläria Mea s 3 à æo è e >» œ è e 19 
Daţi-mi un trup voi munților . 3 3 e s; 20 
TAmiie și fulgi . . a > = E. € a 2 
Strigăt în pustie . à s Ww w a y - 22 
Moartea lui Pan . o e > a e à’ A 23 

I Pan către nimfă Do a w a tl 25 

II Zeul aşteaplă . . 3 Io a e > . >œ 24 


III Umbra i a a e E. n MRa 24 


IVC Pin cil a a a n 5 e a i E g 25 

V Păianjenul . . .. * 2 ss . 25 
ÎN MAREA TRECERE (1924) 
Camer CIO n A nn ee a ae 3 e e h 28 
Psali s m u w a u 28 
în marea trecere . . , > 4 29 
Plusuri A š | 39 
Un om s-apleacă peste margine . a . a œ “31 
Linişte intre lucruri bātrine . . . . e à 31 
Heraciit Ongea lac a a 8 9 sna d g 32 
Din cer a venit un cintece de lebidă . , . à 33 


Sufletul satului T O a a a a 33 
Noi cintăraţii leproşi . e > . e è> > à» 34 
DONISOALE g es e p G- aa e aw ad 34 
Taina AmMatului 7 € «a F a a a a y 35 
Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea . 36 
Luücrátoruls w gp e m æ me p a a d E 37 


Pe aba a 2 G ag n. ee e 3 e e 3 0 


188 


Fiu al fuplei nu sunt ` 


Cuvintul din urmă, ` è 
Somna i A A g a S a 


Epilós a w laas A 


LAUDA SOMNULU! (1920) 


Biografie ; D S EI ks 
SON s e a r G se E e 
Fum căzut a 3 
Paradis În destrămare : i | 
Pasărea sfintă i w a 
în munt .. s S 3 9 l 
Peisaj transcendent . 3 f : 
Asinut > zp o m T a SE 
Cap aplecat : ; 3 $ Ș e 
Elegie < S le 2s. 9 
Noapte ecstatică 5$ T I 
Perspectivă . . : 5 i è 
Tristete metafizică , 1.1 2 
Vedta s-a G w m E a f 
Ioan se sfişie în pustie i : 
Cetire din palmă PE a 8 
Tăgăduiri 5: 3 $ ȘI e e 
incheiere .: 3 2: 2 2: 3 


LA CUMPĂNA APELOR (1933) 


Sat natal : i 
Boală 2p i 
Lumina de ieri 
Septemvrie . : F 
Cintăreţi bolnavi : 


.". -I œl .» 


se ea Omp Pu van 


s8 oD snb ax ön ov on os aL ona on où ÞJ oa â +) o... * 


.3 er .4 2%» e3 


“16 


189 


190 


Munte vrăjit 3 2: £ z 
Hotar T a E 
Vrajā si blestem 2 1" 2? 
Cercuscă atingere TE 
Rune i E, d e 3 
Arhanghel spre vatră . 1 
La cumpăna apelor z 
Stă în codru fāră slavă , 
Din adine . . à. a 
Ţară i O, E 


egn n en a sy ag ap XD n en 


LA CURȚILE DORULUI (1938) 


La curţile dorului 
Ani, pribegie şi somn i 
Lingă cctaile . . i 
În preajma strămoşilor :; 
Trezire 


a 

(J 

, 

LJ 

e LJ 

« s L] 

Satul minunilor T s a 
Belsug z a u 
Cîntecul bradului 3 ? ? 
Asfintit marin a a o 
Estovil E i de 
Alean Soa h 
Unicornul şi oceanul : :; 
intoarcere . aa a è l 


Din volumul NEBĂNUITELE TREPTE 


Monolog . : 
9 mai 1895 :. «+ 


Autoportret 


Fetiţa mea işi vede ţara : 


mn èp a» os 


en >n ea on a. 9G ét en en. 02 OP FG oN 


(1943) 


as bv . 


.: au ba ot ot ou o; SRAL a. s 


—> 4 


Schimbarea zodici ] 
Pleiadă . . A 


licintare . . se 


Donumul!ecio , ; 
Poci . . `. . 


Räāsärit muti >. à 


.1 at y OF oà +n 
+t . é er èv LR] LR] en 


ndiomnn de poveste . : 
Minzul ; . 3 : . 
Viziune geolacică . . ; : 
Cuvinte câtre fala necunoscută 
Ardzre . . : z A F 


e.: aà èg at 2?) .2 ë of e 


Veyhe % A ` ° s 
Pe multe drumuri . 3 5 
Noenivrie «e . è> >» 9 = 
Cetini negre -m 
Cintec pentru anul 2000 . ; 
Epiial I Fea a e i: S 
VIRSTA DE FIER (949—1944) 
Jale la început de noemvrie ., 
Inima mea în anul 1940 . 
mpi vatră è a s e 3? 
Pasarea U è s s o o i 
Echinoctiu de toamnă . 1 í 
Pod pesle Mures . e a £ 
Sapă, Pate, sapă, sapă . 3 


Virt de fier 3 3 n e 
Cimecul călătorului în toamnă 
Balada fiului pierdut . . 
eu o e a g S 
Ecce tempus . « 


Götlerdämmerung . 


+y .. e» a. 


LI ] e`“ aa s.n 2» „ua ex» e ui 


100 


102 
103 
104 
104 
105 


191 


Pa i „i = 
i altii am 


idid 


ulli 


I À 


Cintec despre regcle Ion 
Nu sunt sirgur . i 


Oboscala anului 


Cuvinte cire patru prieteni 


Drum prin cimilir 
După furtună O 1944 


fnvicre e w e i 3 
Caravela p în F k 


CORABII CU CENUȘĂ 


Pucţii 


inta  duminecă 
Prrer 

Vara în jurul cetăţii 
Răsunet în nople 
Zi de septemvrie 
toamnă de cristal | : 


Oraş în noapte 
uicicrul = 8 
Suflete, prund de păcate 
Dacă m-aş pierde 
Suprema ardere . | 
Ulise r 

Oedip în fala sfinxului 
ipitaf pentru Euridike 
Cotumna lui Memnon < 
Glas de seară 
Cinlccul obîrşiei ; 
Cinlecul somnului 3 


Unde un cîntec este 


Scoici è r è è 


Inscripţia acoperită de 


> 
A a 
(] 5 
. » 
=. de 
E] =- 
p 
“4 A 
i] a 
« r 
= a 
s e 
. 
a A 
muşchi 


-t 9 op CE] et >p ay .: "d oam 3 e.» tda 3 "n as -. an ou .‚ . 
Li 


. i -t LE ] Dă ] LE ] . 1 -a va 


eR a .ş oep o2 l ah +5 29 en E nD oJ oR vd ol èk PU ep và ë eil 


=. -a sa =. 2a LE LA | e» =P e» ev» (P ] 1 .s -j LE i a .+ . i »nN a? . 


»4 oen sa sı >t s9 


aa et .1 . 3 o 


eB "È aa „a .ă3 pa 9J si >) »-;j 


eù op op òt 


p è n j 
3 N 
m= © 


= 
IN ob W N 
G Q IN 


Pat [387 = [87 
LD IJ 
CI Ma a 


125 


e E x —_—— 


De rerum natura l I 
Cariatide a n * = 
Orizont pierdut 7 ! 


Dc profundis . . 
În noapte undeva mai TR 
Părinţii 


m 


Judecată în Cimpul Frumoasei 
Cinele din Pompei . . 


CINTECUL FOCULUI 


PrOlOE. seas n a E 3 3 
lammel cas Wg 3 $ 
Legenda noastră , = F k 
Văzduhul semințe mişca . : 3 
Brumar s e e e A 
Cintec sub stele . ; . . ; 


Atoiştiutoarele . . . e 3 
Umblăm pe cîmp fără popas 

Andante 
Solstitiul grādinilot » = > œ 


Risinei se dedă Florarul . . , 


Descîintee . . e 3 Mag > l 
Focuri de primăvară . . : 3; 
Cărăbuşul de aramă . : îi : 
Prin toate erele , :. . Ṣi 3 
licio Aa n a E 3 «e 
Cintiecul focului } 3 : 3 í 
Noapte la mare ; 3: 7 3 
wUScuUlUM oare e E E e 
Strofe de-a lungul anilor . ; l 
Cetate în noapte . .: i : 
Bucureşti 1919 . . . > : 


s> 


.. sp vu PẸ ap on am 


en 6} ai o; aj og 


es >d Pp ot ep s2% .3 ob et ,, 


ag «3 eb +l . 


aș 


op ou 9 sa OB en oes ." ë ot SU SA MRTT Sa 


es 24 
ea .. os 

- 
co on a à 


103 


194 


Vara stintului Miha (8 noiembrie) 
Alean şi amintiri ce torc , ; è: 
Poveste > èe èe s. >; : e. > 
Cotul ser T n a n e 
Creierușa . 33 I 2 © . e 
Cintecul virsielor . 3 5; : 

Zodia Cumpenei (in metru safic) 
Cintecul spicelor i 
Arheologie . , . . . . e 
Cetăți, avhipelaguri, oceane . . « 
Aripi de argint e e sc e 4 o 


Sfirşit de añn . . so a s a. 8 
A fost cindva pămintul străveziu 


Crâdişle . a à. è ; à ; è 


CE AUDE UNICORNUL 


Ce nauce unicornul . f II p a 
Anii vieţii T O 3 
Salcii plingătoare 2 mo u G 
POCZ e e a w o A n 3 
Soare iberic è è e a 5 e b 
Stihuitorul. è èa èe >: ; 3 3 
Riboi . « ss PO 3 3 
Drumetie 7. A e e e O e a 
Drum de toamnă îi a în 
Zborüri mitate 3 3 GT a a 
Oglinda din adinc j I 2? e f 
Moara éé e = Ò 2 b ù e 
Giordano Bruno 2 3a È p a 
Cimitirul roman E e 
Cintec înainte de-a adormi , 3: 
Insomnii și e ee e e kb o 


ey “8 »p oN oB ē ob 


s4 . 4 at s: + ı - 


ev aa ay „a AB sr at .. oy a5 


» 2 »a mp PA -i aan = ð »=R »o op 2u op sa 


® i ." e. an -. Â. C 


axt .ç 4 e.e“ en =a a. s? 


. 3 . a: 


1-49 
150 
150 
152 
152 
153 
153 
154 
154 
155 
156 
157 
157 
158 


162 
162 
163 
163 
164 
164 
165 
165 
166 
166 
167 
167 
168 
169 
170 
170 


Izvorul $ EF î f f 
9 mai z S y ue 
Ce imbătrineşte în noj * a 
Cintare subt pietre şi flori ^ 
Dorul-dor e . . > à: 


Cerbul cu stea in frunte . ? 


Cuvinte pe o stelă funerară ; 


MIRABILA SÂMINȚĂ 


Mirabila sămință . 7 $ il 
Ceasul care nu apune : ! 
Lacas oe p s oa n 
M-am oprit lîngă tine : ? 
Munți şi nori , . : f 

Înaintarea lor şi întoarcerea 


Prinire lacurile de munte , 


CutreieL s . a 3 3 
Noapte de mai : ž F | 
19391 y «8 Pa 
Şi totuşi . iF $ : |] 
ADDE 

La cincizeci de an. 4 ! I 
Alean arhaic , € ¿į : fē 
Pine culoj îi j} L 1 


p 
2 L] 
à e 
1? 
p 35 
s Aa 
[] s 
. Li 
i] . 
a . 
X » 
J L] 
, L ] 
[7 b 
a a 
b a 
. |] 
. 1 
. X 
Li e 
astră 
. . 
i i . 
] . 
A . 
$ 
p 
L] e 
3 2 
f + 
f] Li 
r » 
E È 


n anm ov sue <a am +3 mN â >w ». «a. 


an eu dA Pe PR W» un 


171 
171 
172 
172 
173 
173 
174 


170 
177 
178 
178 
179 
179 
180 
180 
181 
181 
182 


184 
194 
186 


in colecţia „LYCEUM“ 


Dimitrie Anghel 
lon Barbu 

V. Bobancu 

Gco Bogza 

Geo Bogza 

I. L. Caragiale 
Plaut-Terenţiu 
Rodica Trandafir 
Viorel Gh. Vodă 


+ + 9 


au mai apărut : 


Versuri şi proză 

Poezii 

Caleciaoscop matematic 

Cartea Oltului 

Priveliști și sentimente 

Kir Ianulea 

Teatru 

Introducere în teoria probabilităților 
Triunghiul — ringul cu trei colțuri 


Studii și articole despre opera lui 
Vasile Alecsandri 


— e EI RP re 


caii eee ai penele aa 


| 
| 
) 





po 


Doru C. A. Duţu 
George C. Moisil 


Aurel Nicolescu, 


ú + + 





În curs de apariţie: 


Laserul — lumina de miine 
Cui i-e frică de fizica modernă ? 


Analize gramaticale și stilistice 


Dincolo de formă 


(Pagini de poezie 
şi proză maghiară din România)