VORONCA, SCR. II_pypdf2

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)

Cumpără: caută cartea la librării

ILARIE VORONCA
SCRIERI H

Justraţia copertei de : FRANCISC KALAB

ILARIE VORONCA

INCANTAŢII
POEZII

Ediţie îngrijită, note și comentarti de
ION POP

EDITURA MINERVA

Bucuresti, 1993

L Au. 4634 72?

INVITAȚIE LA BAL
(1924—1925)

1931

ISBN 9;3-21-0250-0
ISBN 973-21-0251-9

rT
<ii oras

BIBLIOȚEC + /

I
INVITAȚIE LA BAL

Inchis abur după amiaza în grilaj stea ;
Înger trenul înaintează cu degetul pe buze,
Rupe serenada maşinilor de scris,

Toate planetele au poposit în acest

Catalog de mașini agricole : Sena

Praştie între surisuri.

Feldspath fruntea şi prin pupile sonerii
Fulgeră,

Ce cale ferată arterele tale cu sînge și gări,
Un pas ca o cicatrice în argilă chemări,

De la briu cimpul cu prepeliţele în tolbă.

La cîțiva paşi liniştea s-a deschis coridor
După saltul lăcustelor în gînd,

Ca bromura gestul tău îmi face bine uneori,
Văd prin pomi respirația ta electric luminînd.

Drum, dinam bandajat excepțional.

Casele se îmbrățișează în visul de var,

Tinctură de iod acest amurg cu rădăcini şi amnar,
Cît miresmele se împart ca afiş electoral.

Părul tău a spălat atît de chimic orele,
Ştiu pe dinafară vapoarele, ezitările,

Orașul viaţa ta, ca tabla înmulţirii,
Te port în mine ca un registru copier.

XII

Sunt ochii tăi cu terenuri sportive,

Cu cimpuri şi sonde de petrol,

Cu hipodromuri, cu hangare de avioane,
Ce tipografii, ochii tăi

Și pupilele tale, rotative imense,

Cum se desfășoară din privirile tale
Toată viaţa mea .

Ca un jurnal cu ultimele ştiri,

Și uite în şarpe pieptul ca o.savană în flăcări,

Cu cai sălbateci şi dezlănţuirea aerului cu vuvetaţii
Tropicale, creierul loveşte semne S.O.S.

Dezolat, dezolat, |

Un țipăt ca o pasăre sau stilou,

În obraz vîntul îţi aruncă vitriol,

Ochiul tău fumegă precum un sat siberian

De aici asculți ruga pietrelor cu zmeură şi muşchi,
Înserează ape cu plute și, foarfece, glasul

Taie mireazma brazilor. Peisagiul ca un gal transilvănean,
În verdele acestui minut, să jucăm cu inimile biliară.

Te invit, agricultor al măduvei şi nervilor mei,
Ară-mă, treieră-mă, plouă-mă,

Deschide-mi, supapă de siguranţă, aorta,

lată : noaptea intră în odaie cu toată stima

ALMANAH

Supapă ora în alamă și disc

Singele face salturi de necrezut subteran,
Aici pasul ca un cuvint, geam deschis
Cimpul între coaste plug sau pian.

Amazoană peste preerii în vis,

Ștreang gindul răsturnat în oglinzi,
Zgomotele descresc ca prețul cerealelor,
Surisul tău își face loc în dimineaţa de Marte.

Ca o moară de vint, luni, simbătă, miercuri,
Duminică, duminică, e o bomboană de mentă,

E Dumnezeu în menagerie, amin glasul lămpilor,
Trece cavalerul cu turnul eiffel la butonieră,

În flori de cupru inima, ca buruieni danțul ținutului,
Cerul (gurii) biliard,

Ce afişe sunt mările din Sud

Proprietarul circului salt mortal ca o reverență

Cite fringhii, fringhii şi în sîngerări orchestra,
Echilibristul, din goană, suride Doamnei din loja 34,
Atletul înaintează cu mușchi ca pietrele giîrlelor.

imblinzitoarea, de aici, şi calul dansează întrerupt,
Interior mă străbate ca un stilet sîngele tău

Sinul se deschide porte-feuille în trapez trecut
Viîntul scrişnește din dinţi în antract.

IV În ochi pilpiie două lămpi cu guz,
Glasul e cu zimţi ca rotițele de ceasornic,
Oraş șters peste visul în iodoform,
La ora asta cu paturi se desfac stele Vis încadrat prin vestiar orice salcim garderob,
Rană și biblie acest cîntec milităresc, Imn cristalizat în asbest început de psalm
Suspin strîns glasul tău e o lumină viitoare Cerul echilibrist peste lacul în metal.
Inimile noastre ar putea fi ca fraţii siamezi.

PIAN
Arterele mi le descui ca mănușile

Binecuvintarea ta începe aici,
Patefon drumul sub roţile acestei excursii,
Tăcerea e roșie ca ouăle de furnici.

Singele a bătut ore în trecut,
Plopii se ţin de mînă proverbial,
Ploaie elegantă în caiet englezesc,
Pină în gînd anotimpul e de metal

Corect arborii stenografiază pe cer, Orice pasăre un afiş ceresc.

Pînă unde, almanah, lacătul scump,
Intră în mine ca un tren în gară,

Chiuie carnavalesc creierul în os. Cit de scump calendar compartiment
În tub cimpul răgușit *agistral

Trenul politicos a jucat fotbal

PNEU Aici orașul s-a deschis ca un porte-cigarettes.
Parc săpat în inel, amurg CEI asi i cu aL
Surîsul îl porti ca pe un alpenstock, I e oniar tirziu becuri Îşi fac de cap
Strigătele urcă la cer ca apa în tevi, Magnetic podul peste case înnodat

ingeri trec prin reumatism colorat

Ă Cheamă glasul în. moloz VA URMA.
Vîntul face reverenţe pînă la trei —

zeci şi şapte, cuvintele ies ca soldaţii din garnizoană, !
PUNCT

De aici mersul e fecund cu inscripţii și lăptuci,

Frunzele colecționează autografe, parfum, Ecuator fruntea sub sărutul amar.

Drum pierdut prin clorat ȘI calcar, Tren înspre trecut, gestul ca album sau vis,

Robinet subteran plînsul s-a deschis ca samovar, Pus asül ori E E ceai touri

Casele presate balnear în album USE MU Pral! PAMI, INCEDUT QE Saurat:
Amforă surisul tău în coaste închis.

Briu bizantin prin umbre aplaudind, i
Telefonează, teletonează gestul concav, Mereu pașii se destramă ca vorbe.
Iubită, sol diez interior, abat-jour pentru zincul din gind Aur acest gind ţi-l dărui inel.

10 11

Rătăcim ca-n biblie prin coridor în stea,
In crescut, un cuvint ca o privire.

Trup dizolvat în peisaj acid,

Elastic psalm printre grădini și scut,

Ca un păun anotimpul în piept desfăcut,
După tine uşile cerului se deschid.

Os în nisip, liniște întreruptă ca inimă,
Amurgul sparge fluier şi saltimbanc,
Rănile aerului glasul tău le vindecă,

OVAL

Striîns saltimbanc, fiecare genunchi un clavir,
Plop trecut ca o zi prin calendar l
Ținutul are un singur ochi lingă trotuar

Ca jurnale vitrinele s-au deschis în cartier.

Acesta e gîndul instalat aerian,
Vocale prin trup ca prepelite înaintind,
Pupila ca o panoplie alunecind,
Cerul pîntec de capră maximum un an.

Pneumatic orașul cu cicatrice în surîs,

Cît de brusc cerul osificat în saltar,
Tapetat peisaj, ultimul amurg în dicționar
Prin coridoarele veacului glasul tău sacîs.

Sielele scirfiie ca ușile la interval,

Şi virează foileton acest concert urban
În coaste inima ca un gang subteran
Pomii îți dăruie cărți poştale automnal.

CLOROFORM.

In suburbie cinematograf şi bordel. Iată
Geometria oraşului : logaritm stelar, vals
Pe fire electrice soneria Europei ţipind fals,
Luntre și pasăre de azur, viziune descuiată.

Desigur, vreau să fiu lampagiul tău. Pe chei
Singur te voi aprinde ca pe un felinar în amurg
Streşini pentru licoarea cerului, eprubete, curg
Viscolul a întins sirme ghimpate, a lovit chei.

Gînd încordat ca un mușchi în carnaval,
Stăruie, stăruie, coagulată lumina în cultură,
Cit de frumos cîmpul cîntă fără partitură
Între pînze cerul a făcut un salt mortal.

De sus vîntul înşurubat. Clovnul : floare de făină vie,
Îţi spun, catalogul îngerilor lăuntric fard

Risul se rupe în două ca un gard

Se-apropie noaptea : despletire albă, troică în nebunie.

PROFIL ÎNTR-O LACRIMĂ

În ţinutul amar ochean glasul tău

Si ca mărci poştale te privesc ferestrele, uşile
Ai spune : cameră de hotel și uite arborii

Își întind gitul precum ciinii de vinătoare

Încă zece pași vintul mă ia de braţ
Concav rîsul

Și sonata ca o poliţă de asigurare
Sub visle stelele cad chei în cerneală
Lacul

Creierul oscilează ca un compartiment în transatlantic

Dacă ai ști, dacă ai şti, suvenir acest sărut

Părul tăiat ca vorbe

În trepte un gînd

Un cuvint mireasma

Tunel în alcool zgomotele

Cum drumuri se închid ca uzinele la șapte seara.

Mai cunosc în plus alte bucurii.

Prin ochii tăi am trecut înot Marea Minecii de-atitea ori
Zările mă primesc ca brutării

Salcîmii : ce mașini de scris în culori.

Pînă în piept trenuri circulă gramatical
Frunte ca inimă și ochii tăi sunt gări

O îndoială urcă in vine ca o tristeţe

Ca o injecție

Vîntul şi-a tăiat coiful în cristal

Aici tresare vitrina ca un obraz

Vorbe deplasez ca figuri de șah

Să-mi împlînţi privirile ca brazi

Se leagănă sîngele nostru ca un hamac,

III
CONCLUZIUNI

Vapoare, catedrale pleacă, sosesc : precum clorat
De potasiu tăcerea în cristal

Uneori ploile : un afiş desfăşurat

Pădurea şi-a vopsit frunzele pentru bal.

Am văzut oameni căutind liniștea
Precum cuiburi de pasăre

Crede-mă : somnul deschide bariere
Descuiat vintul. Un suriîs trimis Înfloresc barurile cinematografele ca etichete
Vorbele se răresc cu pietrele de hotar Toamna ca un oraș te frămiîntă, te cere,
Caligratic cîmpul în pul Cumperi în librării zboruri, apusuri, continente
pă scris

Aerul înaintează, atit de străveziu fular

IV
Concert anotimpul un salt între

Inceputul ceresc, minut în argint îmbracă vocea de zile mari, îţi spun
Se rupe glasul ca din trestii o luntre Obrazul tău e un cartier mult mai nou
Drum pierdut în palmă ca absint, Sparge risul ca o băşică de bou,

Pe limbă cîntecul tău tutun.

Umărul tău ce atlas,

Cum îl ştiu. golfurile, şesurile în declin, PS AE sila aa e i

Suni în ierburi sufletul ca pas a A E R
L č >, iz

Milităresc, în prundiş carnea te ride cu lumini. -zeci şi cinci pentru rochia de bal

14 15

Și foc ca briu colorat în mădular,
Răsună timpanele noastre ca oglinzi,
Codrul e sterp, cu cerbi ca vestiar,
Cit de elegant aerul sub aceste grinzi.

Pornesc drumuri în sare şi fier,

Biserica în construcție cu schele, statui dinainte
Mi-a plăcut mirosul de ger

De geamantane, de voiagii în rue de rivoli printre

Afişe dinţii tăi, miinile tale articole de toaletă

Atit de dureros ne dăruim ferestrelor, camerelor de hotel.

Busole, sinii mă îndreaptă spre o seară de cretă,
incerci cu pasul să desluşeşti un luceafăr, un ţel.

Dar ce mihnit e surisul funcţionarului de la ghişeu
E o chitanţiă inima lui, două scrisori cifrate
Pupilele ; cind ne leagă buzele un curcubeu

Și viaţa te înnoptează cu un naufragiu, cu un frate.

Străzile duc spre suferința veche

Vinele noastre sunt catarguri pină unde exist
În ecou tresare lampa ca o ureche,

Final ezită glasul tău ca un trapezist.

SFIRȘIT

Spectacol de mahala. Zarea se frînge.
Toamna a dansat, a dansat. Ceasul e deplin.
Şi glasul pămîntului a răspuns cu piine şi vin
Dinspre abator, noaptea se apropie cu singe.

Dureros drumul şi, pe trotuar, mersul sonor,
Apoi, zboruri ca lemne în ogradă sparte.

Noaptea cu cerul ei pentru fiecare fereastră se Împarte

Alunecă un gind ca pe cimp umbra unui nor.

Peste hergheliile toamnei, dira stelelor ca în despletire
Hăţuri. Pierde-te suflet ca o mireasmă. Treci.

Mari, peste orașe ventuze de umbră deci

De prisos ierburi pletoase în amintire.

Singur trupul tău ca o harmonică deşirat.
Auzi corul-lătrat : sirene şi ciori Ave-Marie.
Abstract surisul. Vintul prins de epilepsie,
Întreg șahul cer, în apă cu frunze răsturnat.

Prin tusea oraşului, stilet invizibil, pas

Ingeresc. — Tu — pe umărul nopţii, o amforă tîrziu,
Sanie subţire cu armăsari iuți, ştiu

O tristeţe vine spre mine ca pe o sirmă un glas.

Apropiere tăcută. cu miini-ferigă. 4
intind asemeni unui gît, auzul atent

Şi deodată : muzică țipînd pe acoperiș strident
Liniştea s-a rupt de mine, ca o verigă.

Aici e sufletul peste cupole despletit.

Greu huruitul roţilor în beznă

Și nebunia ca un noroi pînă la gleznă.

Nu auzi ? Rid pentru reprezentaţia de sfirsit.

C-da 271 coala 2

INCANTAȚII
1931

Te salut migrațiune a focurilor
din iernile de demult

Izvorul acesta felin printre mădularele bruşte
Va desface o perdea peste fotoliile de valuri,
Cu șerpii, focuri virtuale, în iarbă să ne muște
În timp ce omoplatul e un caval de lutru.

Poate din ghețari, poate din vorbele plăpînde
Poate din vintul ca un papagal de sămînţa pleznită,
Din marinarul poate prin aurora blindă,

Sau din aceşti centauri veniţi în scurtă vizită,

P răsuflarea-n gratii, ca un balcon în baltă, *
Dar tusele prin lună distilează veninul

Spre care timpul urcă în forma lui mai caldă
Şi-n pilnia de ecouri țipătu-și scurge vinul.

O ! Frumoşii cercei uitaţi pe masa verde a oceanului,
O! Genunchii tăvăliţi în chiote și-n polcă,

Şi zarea desenată cu mustul strins în vedre,

Cînd arborii de sare au evadat din ocnă.

Să te întorci ca silueta unui minaret, ca o pirogă,
Și inima-n bocalul cu mosoare şi ace,

Privirea cînd luceşte ca o piele de focă,

Își duce somnu-n lebezi şi-n cîntec pîn’ la cer.

Ploaia. Pe urmă toamna, luceferii ca bumbii,
Între oasele clănțănite în paharul cu ceai

Intre maelstromuri calde şi-ntre fiorduri umbli
Și visul îţi adoarme în lanţuri ca un caic.

Cu evocări oraşul, flașneta ca o creastă

De păun încă vie pe mîinile tăiate,
Plimbarea în memorie ca o mireasă-nceată
Cind o linişte udă a năvălit în kaite.

Dar ochii mei sunt aici : doi cîini de vinătoare,
Savana răscolită de unghiile din raze,

E ţipătul, în riul blond, al înotătoarei,

Lumina strinsă-n vasele de pămînt arse.

E şopirla ieşită din crăpătura amiezii,

E strălucirea turlei prin calcar și metale,
E aburirea-n ceasul de odihnă a cirezii,
E pasărea, iubito, pe silabele tale.

E trecerea fantomei prin lampa familiară,
Cu nemişcarea frunţii pe-o carte, pe o apă,
Prin lujerele plinse, cînd sîngeră o vioară,
Și-un ocean de sticlă ţi-alunecă sub talpă.

Otravă scumpă-n glasul și-n viziunea lină ;
Și plantele marine care au ghicit cristalul,
Cînd giîtul își aprinde colierele şi balul,

Pe lacul — cînd obrazul tău — lebădă — să vină,

Cu lebezi inserezi pe eşarfa de singe,

Cu fruntea clatini marea în amintire-adusă
Din cavaler rămîne o linişte mai frustă,

in taur şi-n păianjen se zvircolește-un înger,

in diamant miezul nopții, în curcubeu un vierme,

Cind vin de la pășune, cascadă albă, caii,

Nisipul sparge lumina la țărm ca un caic,
Degetul tău sau al meu va atinge gușa unui luceafăr.

Dar cum revine șoimul la umărul luminii,

Se va întoarce ziua cînd sînul tău femeie
Cîntec suit din iarbă în frunzele de miere,
Gheţar întirziat lingă dimineaţa acestui şarpe.

E trenul, o adiere prin clopotul de grine,

În ghindă peisagiul continuă-o arsură

Da, perlă-n heleştaie, şi-n stridie iarnă pură
Cu anotimpul strînge pădurile ca frine.

Să culegi din petalele somnului o crizantemă de fosfor,
Să tai fereastra mării cu un rubin lăuntric,

Cind sîngele păstrează păsările de frig,

Cînd se-apropie de buzele tale oglinzile de la Nord,

Cînd prin timplă viaţa ca o săminţă se umflă, trece,
În laptele răcoros care-a spălat furtuna,

În cîntecul greierului ascuns în piersice, š

In ploaia printre brazi cu un ceardac la Putna.

În fulgerele sunînd ca lingurițe de-argint,
În cămara cu-arome de suvenir, de gutuie,
Suris, ca o mănușă, uitat în pian, în fluier,
Din ringlodă spre-albastru mai profund suind,

Pină-n monedele dansului, pînă-n hohotul pîinii,
Piînă-n părul conducînd la mansarda din flaut,
Pină-n omida odihnită pe crepusculul miinii,
Pină-n versul acesta în care te cînt şi te laud,

Invizibilă ca vulturul alb care conduce furtuna,

Invizibilă ca odihna păsărilor de mare pe spumele viziunii,

Invizibilă duci turmele de ape spre marile toamne,
îmvizibilă ești în respirația mea ca luna în sărutul

oceanelor.

Cu-obrazul de catifea întirziat în mireasmă,

Şi cu rotundul chiot trezit în os, se rupe,

Cînd inima e-o algă în care dorm scoici scumpe
Cind inima s-a frint în aburi ca o azimă.

Un armăsar cheamă vintul în panoplia reală,
Ochiul aruncă flăcări ca un coif în orbite,
Și amintirea-ncearcă lacătul din cuvinte,

Prin pămintul de sticlă se străvăd trimbițele anotimpului.

Dar în veninul acesta e o iubire viitoare,

Ca zborul care creşte, nebănuit, în larvă,

Ca-n penele albe ale nopţii, viscolul — o agrafă —
Ca lumina răsărită pe mormîntul tinerei oarbe.

Un braț alunecă, dar celălalt se desface
Ca un șoim, ca un joc de cărți, ca o pălărie
A oceanului ; în miini, inima încă vie,
Meduza e, din fruntea şi clopotul de alge.

Genunchiul tău, aici, pe o cenuşă de bufniţe
Singele alb al gheţei, în pupilă-i păunul,
Cind în odaia de alături şerpii luminii mor în oglinzi,
Cind osul schimbat în goană cheamă strămoşii la vînătoare.

E aşteptarea pe cîmpurile de oţel ale răsuflării,
Cind am fost cîinele flăminzit căutîndu-și stăpinul,
E viziunea strînsă cu tacimurile verii,

E o cazarmă săpată pe mînerul unei zile.

Orice pintec : un cimitir de statui viitoare,

Și peste mine au trecut roţile destinului şi peste tine,
Amiîndoi am întins palmele după frunzele gerului,

Am muşcat paharul revoltei, ne-am sîngerat gingiile.

Corăbiile ca melcii trec prin calea laptelui,

Aceeaşi viaţă e-n noi asemenea cu-o rimă

“Păiată-n două. Şi în genele tale sucombă albatroşii.

Dar eu am fost în mansarde, singuratecul, tristul,

În spitale agonizantul privind depărtarea prietenilor,
Am fost haimatlozul fugar dorind lampa familiară.
Am fost fata părăsită, înnebunită de absenţa iubirii.

Frumuseţea ta pocneşte ca o orhidee uriașă,

Si aerul se umple de fine ca ochiul cerbului de izvoare,
Mina e o flacără şi vocile sunt arse,

Cind paloarea ta e colierul de la gitul ecoului.

Mi-am trăit vinele şi a curs beteala de suferinţe :

Am recunoscut fochistul muribund sub cabinele luxoase
ale transatlanticului.

Am stat cu falitul fraudulos pe banca anemiei,

Am încercat dantura lacătelor,

M-am zvircolit în insomnia purulentă a închisorilor.

Şi am venit spre tine cum grindina spre ringlodă,

Cum bucăţica de dinamită spre accidentul de cale ferată,
Cum oceanul spre urechea fină a scoicilor,

Cum din primul vers ești prezentă în această odă.

Cum trupul ca o noapte mi-e sfişiat de stele,

Cum tu Îmi ştii minciuna, neliniștea, iubirea,

Cum un păianjen doarme sub piatra aurorei,

Cum sîngele ca un păstrăv se-ascunde sub bolovanu!
roşu al inimii

Cu orgele de păsări, ferestrele de spumă

Prin stincile sărate,-ntre cordajele furtunei
Prin scrinul oceanului, prin fularul de brumă
Prin ceasurile strînse cenușă-n somnul urnei,

Tu ştii : mi-ai fost alături cînd am atins genunchii
Izvorului ; cînd flaut te-am respirat luceafăr,

Cînd viscole pe frunte m-ardeau ca nişte muchii,
Şi tu, atit de dulce, treceai prin visul teafăr.

Grilajele mai triste vuiau de iarmaroace

Profeţii, la răspîntii, chemau, dantelă, orbii
Ca o caleașcă ziua, cu fructe, se va-ntoarce i
Se va deschide-o uşă în temnițele vorbei, A

În somn, pe o terasă, banchizele de ierburi,

Și frumusețeu-n ceaşca din paima ta sorbită,
Cind oamenii cu ochiul întors spre-avare treburi
Nu-ţi vor simţi plutirea suavă și iubită,

Ei nu vor şti sideful și marmora din fruntea

Și trupul, mie streajă pe fluvii în spitale,

Cînd un cearceat e-n aer, deodată suplă puntea
Tăind peste cascade şoapta fantomei tale,

Tu, pură, ca triunghiul, în anotimp, de berze,
Tu, pură ca arcuşul pe şipotul vacanței,
Șuviţă prin fîntină cu stelele inverse,

Dram de lumină schimbă nocturnele balanţe.

Tu, care ești prezentă în lacrimă, în hohot,
In pieţele cu statui înfăţişînd uitarea

În albele tavane înfiorate-n clopot,
Cînd umărul e scoica în care cîntă marea,

Priveşte reci aceste cristale, aceste umbre,
Cu-oceanele pe timplă, cu liniştea-n meduze,
Priveşte linia trasă în palmă şi pe frunze,
Intoarcerea-n memorie, de anotimp, de turme,

Priveşte prevestirea de pasăre, în semne,
Cu faptele din zodii sleindu-se în carne,

Si iarna îşi va scrie o stalactită-n lemne,
Cu inimile oprite de sumbrele arcane.

va trebui privirea din mina fermecată,
Blindeţea ca o navă printre zăpezi difuze,
Crepuscul : amintire în sînge ferecată,
Si vocea ca o barcă cu pinzele pe buze,

vor trebui leoaica și cangurul, cămila
Ingenunchiată, foca de fildeş, elefanții,
Plantaţiile toride, furtuna şi argila,

Luind ţipătul drept formă în zmuncitura clanţei.

Mari vinturi şi voi ape din triluri, din ghirlande
Pe şoaptele colinei, pe-oglinzile din noapte,

În liniştea și-n verbul zvîcnind ca nişte glande,
Cind cîntecul îşi creşte seminţele prea coapte,

Inelele în deget se vor desface fluvii,

Şi oasele-n memorie vor lumina prin peşteri,
Ferigele rămase din vechile diluvii

Vor scrie în cărbune profilu-acestor creşteri.

lubire-n miazăziua umedă de fineţe

Cînd ciocîrlia-ncearcă în zbor o glorie nouă,
Şi inima-n oglindă cu miile de feţe
Răstoarnă-ncărcătura și ne-o imparte nouă,

Întiorare, linie din cîntece adusă,
Si pasăre țişnită din laptele femeii

fi ă i 5 F . Ya: Ar . {x
Cu vocea-nfiorată de viscol ca o pustă, in uragan mireasă cu mîinile de cretă,

Cu iernile topindu-şi cristalele și mieii, Atinge-va-mi pupila precum lunare şoapte.
Afară din amurguri, din porturile grase, Adînc : ca o Îîntină cu ciutura prea scurtă,

Rece : fereustră-n care toamna şi-alungă vrabia,

Din iedera plăpîndă în strigătul mulțimii,
Singurătate : frînge lumina ca pe-o turtă,

Afară din legendă şi din corăbii arse,

Din florile scăzute în lampa înălţimii, Mansarda despleteşte-o asemeni cu corabia.
a anotimp afară, din peisagiu smulsă, E lampa tristă : pasul fugarului ; plecarea ;
E ogodiri cu-oglinda și în păliri cu luna Şi duci în palme viaţa : o pasăre-mpăiată,
T sili uda sare ca un perete-n tuzlă, Nu ştii ce ţipă-n tine : foamea, trecutul, marea,
“pă rămasă-n minte cind a trecut furtuna. Ca viţeluşa, mama pe masa-n spital tăiată.

ii Nu ştii ce urlă acuma în auz, în peniță,
Din lacrimă Š . Ce-ţi încleștează gura pe un miner de apă
ati acrimă vocala urcată-n apariţie, Cu fulger, ca un guşter, ţi-alunecă-n ştiinţă
1 becare strigăt e un hulub de ape, Din care mină fruntea, ca o carafă, scapă.

Cu strugurii furtunii pe fulgere de vite
Si ochiu-n somn atinge lăuntrica lui clapă.
Îmi amintesc : e portul o legănare-n spumă,

je : Brăila, calm, arome dinspre fructarii limpezi,
Garoafele se-apropie de buze catastrofe, Pe strada potolită ca o odihnă du-mă,

Și azima în aburi roteşte, urcă-n ziuă, în grădini glasul adoarme moale lîngă dulăii fericiţi.
Ca trimbiţa răzbate prin aeriene stofe,

In piersică, în scoică, pămînturi clare chiuie. |
ult mai tirziu : privirea rotea zăpezi înalte,
Sunt ierburile-n somnul cristalelor Aita dusi imi amintesc : cuvinte ca focuri pe-a comoara,
Marine ; sunt ocnașii din vasele fantomă iți desluşeau pădurea, tăiau contururi alte,
Cadavrele solare în aurul din prunduri Şi-n fiecare vorbă : o pasăre, o vioară.
Cetăţile-n miragiu trăind cît o aromă.

După aceea : orașul cu frații trişti la geamuri

pie Aa alui S răveziu în pădure, Cu zilele privite prin perdelele triste,

Da a care oprește în pieptul zilei 4 ; = , ;

Sunt plopii i A aici aa A Zi Aerul Cu toamna care-și scutură udele ei hamuri, SOONE
pai Cu, mai amară, pîinea ruptă cu tirnăcopul în pereții salinei.

Fieiro: A í S
Privirea pe care și-o vrea în oglindă orbul.
alai năpăstuite tragic în verighetă, Cine mi-a spus : copacii filtrează ploaie, cîntec,
Suci ă i iazănoe : 5 : y i
ca o glastră murind la miazănoapte Și-o pasăre-aurora cu pieptul alb la proră,

28 29

y ;
a mi-a spus : c-un fulger singurătatea spintec
i părul : migrațiune de păsări peste oră. |

Miracol : orice șarpe e-o flacără sub stincă
Şi ochiul tău deşteaptă dulci frunze în auz.
Cheie, frontiera cade în lacrima adincă l
l.ebezi de foc, privirea umple acest havuz.

n spus : sunt vie prin plantele-n memorie
>l ciinele ți-aduce în botul ud lumina
Vinătoare tirzie î ă ă ie,
e tirzie intr-o văroasă glorie
Aerul cald își trage peste grine cortina.

Tălăngile in aburi sub pleoapele de jnepi

Vedenie potolită cu umbrele lungite,

lubire-n inimi cupa cu singe nou o-ncepi,

Atunci soarele spumegind ciocneşte chiar la masa
minereului.

Atunci urlătoarele vinturilor tac în scheletele marilor fluvii

Și bufnița reintră în fluierul de smoală

Atunci un flux de aripi inundă plaja goală,

Atunci de pietrele singurătăţii se freacă bivolii tari ai
nopții.

Transparentă prin mine, ca frunza în nervură,
Tristeţea, ca pe-un sîmbur, o-nvălui în glucoză,
Şi depărtarea-nvie cu cerbul din gravură,
Cînd trimbiţele verii au izbucnit în roză,

Cînd tu mă duci de mină la marginea focului

Cînd tăcerea rămine-n urmă, în ierburi o epavă

Stele sună in ochiul tău şi-n şuierul socului

Și inima se smulge spre tine ca un ponton în arterele
lanţuri.

Cum primesc iertarea ta : plină de cîmp o glastră,

Surisul tău îmi dă vaporaşe de hirtie,
Adolescenţa oprită ca un nor la fereastră,
De linişte m-acoperi ca de-arme-o panoplie.

Genele deseneuză bogatele recolte,

Cirezile de vite cu pieile lucioase,

Plăminii destinși arcuri sub duioasele bolte,
in timp ce felinarul etern se-aprinde-n oase.

E o emoţie-n timplă, şi-n. amforă e zborul,
O iederă de fosfor imaculata țiță,

Şi cerul care-și trage peste fereastră borul,
Cu un jăratec, glasul în cîntec se ațiță.

Tu eşti : agrafă scumpă pe bluza-n solitudini,
Si vastele coline ce mîinile-ți desfac

Eșartă fruntea-ţi dărui, în timp ce dulce, tu, din

Cristalele privirii ai împletit hamac.

Prin coamele de fluvii intrevăzută vie,
Somn lent pe creasta-n spumă a munţilor de
Cu vorbele-n zăpadă tăind melancolie,

Cum vindeci febra aerului în dimineaţă,

Fiinţă aşteptată cum cîntecul pe coarde,
Fiinţă fără mine și fără niciodată,

Ca o pădure visul în noaptea trează arde,
Jivinele tristeţii caută-n fund o poartă.

Să se-odihnească berze în fînul din cuvinte,
Cărarea să-şi de-a suflu-n palma catifelată,
in peşte să se zbată lumina dinainte,

Cînd o suferinţă te leagă de ziua mai înaltă.

Cind miinile bune au poposit ca flori calde,
În anotimpul atit de clar în amintire,

gheaţă,

Cind rid prin ierburile iubirii mele, iubirii tale, Arăţi mărgelele florii
Acei cari n-au auzit inima primăverii bătînd la ușă, La gitul anotimpului prieten,
Pleci şi te-ntorci cu cocorii,

| | Cu ploaia luminezi prin cetini.
Acei cari s-au aplecat spre pămint ca spre pieptul unui

bolnav
. . po a . - . . l 5
Acei cari suferă în clipa asta sub abajurul lacrimei, În aventură, pe calea
Acei cari au chemat fără răspuns lebedele din havuzul Ferată a vîntului,
. : | speranței, În tăcerea sau în agalea
Acei pe cari nu-i aşteaptă nimeni cînd s-au sfirşit orele Dulceaţă a cuvîntului,
de muncă.
Acei cari cerșesc odihna fluviului în cetate, În dimineaţa de cretă,
Fugari de pretutindeni, fără iubire, fără in rochia serii dureroasă
x i N Sne a: SA šp ă
Credinţă, fără piine, fără dor, fără frate, În oceanul ca o caretă
Acei ce trag prin moarte o luminoasă diră. Foarte albastră, frumoasă,
De aceea-n plete-ţi flutur nocturnele sirene, În porumbarul de puf
ȘI piatra-şi regăseşte ecoul mult mai fraged, Al somnului,
Luceafărul îşi ţese pe crengi subtile ierne, În boarea trecută prin stuf
O rindunică, un şipot cîntă în ochiul ager. Spre adinci apele zvonului.
De aceea in oglindă sărutul nostru suie Un suspin aerul, EaR ada, i
O iederă spre plînsul atitor triste chipuri Intotdeauna ca azi,
zi seta n AUTOT AGREE, Serile, cascada,
Prin temere, prin sete, prin curcubeu, prin cuie, Pe luminosul tău obraz,
Prin vintul care mînă amarele nisipuri :
Un cîntec, o odă,
Tu ești auzul multiplicat, Pentru tine, mai scumpă
Vederea imenselor savane, Cum stă o i Aa 4
BAS spir ă se rumpă
Turnul inimii aplecat, Din-tespiwajie:s PUMPS
E biserica între coaste la
marginea surisului. Cum gura zilelor decolorată
Mai luminează cu fulgere,
Și mîinile ating dintr-o dată
Tu ai strunit furtuna, În grădini nevăzutele lugere.
În coamele ochilor,
Ai oprit stelele, luna, Atit de blindă, atît de albă,
În strălucirea grasă a focilor. Ca vorbele care-au îngheţat în brumă
32 C-da 271 coala 3 33

Cînd ploaia trece prin salbă, Alintare, aghiasmă

Cînd un crin cîntă pe umbră, Pentru botezuri viitoare,

Pe clapele de miine, Pentru gîndul nevindecat

Pe focul care se curmă Pentru suferinţa din clonote,

În lampa aprinsă-n piine Pentru vintul care ne-a amestecat

În visul ca un înger vestitor peste Ca două polenuri, ca două sipote.
turmă,

Piimb miinile prin bucla ca-n apele din clape,

În gazela transparentă Și-obruzul care-adaugă o claritate zilei,
Prin care străvezi zorii, Prin degete columbă de marmoră să-mi scape,
În adormirea lentă Chiot, vaporos încă, în toamnă al argilei.

A lacrimei, a orei,

Cerească pogorire pe lacrimă pe-antenă

În pasărea-cenuşă Cind rapiţa ezită mai galbenă în voce,
În cristalele din tril, Şi goarna mai tirăște o glorioasă trenă,
Pădurea pină la ușă Cu seara care-ntirzie in colivia din boschet,

Furişată tiptil,

Singurătate : vintul, pe umărul — o harpă

În ruinele verii Cu singele mai tînăr înviorind arbuştii,
Strălucind pe potecă Și respiraţia suie-n emoție ca o capră :
Si te salută corăbierii Pe culmea-nfiorată de strălucirea puștii.

Odată cu profilul arborelui ;

Cind stalactite cintă trecerea ta prin aer,

Cu stelele pe buze, cu inima-n crepuscul

Prin algele bolnave 7 . ; 7 er ;
i : Cind anotimpul toarce în arături un caer,

, Şi-n piersică lumina încoardă vioara, mușchiul

îs

Pe patul de căpșună,
Pe buzele de nave,
Pe pielea glasului brună,

Va trebui de carne să mă dezbraci, asemeni
Cu vinătorul, vulpii, luînd blana sîngerîndă,

Cind fruntea răcorită, arsă Și vei găsi asemeni ficatului, asemeni
Ca o odihnă în biserică, Inimii calde, cîntul care-n mine te cîntă.
Aurora care se revarsă
Cînd frîngi o piersică, , Va trebui prin noapte ca un bufet cu-arome
Să pipăim durerea mai scumpă-n somn, mai scumpă-r
Sărut ca o mireasmă Luceferii prin arbori de gheață tăind forme
În azur înotătoare, Cind rugile fintînii s-au stins în orz, în cumpeni,

34 è 35

Cînd depărtarea ne cheamă, cu cai sălbateci, cu Cind resemnarea zdrobită în palmă ca un fulg,
Incendiile din fructe, cu via care-n imn a Si negura în zdrenţe pe rănile prăpastiei,
Trecut ca o cometă ca să te cînt, iar tu Cu bulgărul răstoarnă tenebrele în plug
în gînd zvicnești ca-n gitul şopîrlelor lumina. Și inima își fringe în geam elanul praştiei.

Focul işi dezvelește sînii și rădvanele mari

Ale figurilor de demult defilind în perdele

Cu pasărea de apă care-n degete o sfarmi,

Vei spune : seara îşi face loc prin păsările albe Cu, luminat de profilul tău, ceasul urcat în stele.

Ca un colier la gitul oceanului trecute,

Vei spune : vintul trezeşte strunele de tablă,

Și amintirea uită pe buze aceleaşi fructe. Mai apropiat de mine cu fulgerul văzut
In creanga transparentă prin omoplat, prin tuse,
Vintul care se-nchide în ochiul atit de ud,

Dar unde sunt potecile luminate ca struguri Ocean care te cheamă, ezită în meduze.

ve dinăuntru de glucoza din cîntecele excursioniştilor

în ochi unde e barca încărcată cu-amurguri,

Unde mai stăruie lacrima din arcușul soliștilor ? Dacă-nii astimperi viaţa cu nevăzuta geană,
Dacă pe somnul flaut se odihneşte mina,
Dacă inima-și nalţă insula de mărgeane,

E chioşcul vilegiaturei pustiit de toamnă, Obraz pe care-l zvirle în statuie țărina,

E iarna ca un cîine fluid prin geamuri fine,

E in fîntîni zăpada, o procesiune de nimfe,

Şi-n brumă vinătoarea cu-o sfişiere-n goarnă. Dacă tu eşti prezentă pe slovele-unelte, i
Dacă marile păsări se neclintesc în sticlă,
Dacă evoci în glasul răcoros ciute zvelte,

Dar în ferigă nu e noaptea de funde, nu e Nocturnul lac mai trece prin respiraţia buclă,

Pe sticla respirației o floare de cereale,

Din. braţele ca lebezi luceafărul nu suie

Să ducă tulburarea în slovă din cerneală. Dacă batiste-lebezi în parcuri or să cadă
Şi fruntea ta batistă mai palidă pe fruntea-mi
Dacă un eu e-obrazul, suav, într-o zăpadă,

Corăbiile în părul din vis să trec-un piepten E că-ntre frunze-n chiot cu licurici nunteam.

Să fie-ntre pahare seara ca o ghitară,

Și apariţia-n singe a lămpilor e-n piept, e-n

Aurora cure pune pe stinci o brățară. Era cind respirația rupea oglinzi în ramuri,

Cînd din tunel sărutul te conducea-n verdeață
Și mîinile — ferestre — se căutau în ceaţă,

Pta EES N Arbori frîngeau anotimpul metalic ca- i
E în itinerarul pe buza deşirată de furtună, Bee pu SE OREM

E în mihnirea bruscă pe sălile din voce

E-n despărţirea pală sub frunțile de lună, Azi fluvii mari ca turme de vînturi dau tîrcoale
Cind cu-o lumină ploaia mai roade gitul rocei. Odăiei de cristale din voci, din insomnie,

36 37

Luceafăru-n amurgul pupilei mai învie,
Azi furtuna un jăratec sub tălpile goale.

E strigătul de apă ; e-atit de clar ovalul

Pe care-l sprijineşte surisul tău de noapte,
Prin pasăre, în aer, se prelungeşte valul

Şi cu argila-n mine conturul tău se-mparte.

vulturul sub clopot în coridor lanternă,
Fantoma-şi trece suflul în crinul ca o cupă,
Odihna luminează păunii moi din pernă,

Cind strunele aromei în miini stau să se rupă.

Cina ai iscat tăcerea mărită cu-o iertare,
Cind în pleoapă șoimii vestesc din nou apusul
Ezită iar cerboaica subţire pe-o cărare,

Şi-n zmeura din singe e inima sau ursul.

E împăcarea, frunză, pe umăr, pe privire,

Si e copita roşie din coacăză, din vară,
Cintul se-ntoarce-n tine solstitiu de iubire,
Ploaia îşi stringe rochia în părul tău vioară :

Pe mîini descintecul
Lampă de muşetel,
Noaptea e pintecul
Trecut prin inel,

Porumbei, lumini,
Plutind în mătase
Faţa ta prin imn
Prin aceste oase,

Spre tine mă-ntorc,
Cum spre codru-aleea,
Cum cuvintele torc
Lumina e aceeași,

198

Funinginea rimei

A rămas în frunză,
Seara să dărime,
Marea-n reflux tunsă ;

Tu suni în cristal,

În suvenir rocă,
Codrul l-aprinzi bal,
Pe lacul nocturn, lotcă,

Prin tîmpla de sticlă `
Văd viaţa mea colorată
Cum furtuna desfăşurată
Din părul oprit în spilcă,

Cum lunecă-n odăi ape
Si-n amintire sănii,

Ca o zăpadă sînii

În aburul vorbelor în paie.

Spre inimă duci mina

Ca spre-un oraş pe-o hartă
Si în surisul tău pîinea

Ca un alt luceafăr se arată.

Cu muşcătura ecoului pe buză
"Nopţii, prin grîne, cere-i
Să-ţi dăruie lunara spuză

Pe vocea — sîngele tăcerei.

Pe lactee aleea, |
Pe ochi, pe verbe, l
Cînd cade cheia

Visului în vertebre,

Cînd fața — eşariă
Prin pomi adie

i39

Şi sună în glie
Leguma — o harfă,

Cind degetul roz

Al cartofului în glod
La gura aerului, nod,
În sacul vîntului orz,

Cu uneltele foamei,

Cu plosca reculegerei plină,
Cu plutirea berzelor lină
Peste capetele acestor oameni.

Cu tăciunii din suferinţă

Cu solitudinea din mansarde
Cu înfringere, cu biruinţă
Mai aproape, mai departe,

Aceeași auroră,

În apus, în gravură
Ecuatorială floră

A singelui, pe gură.

Dacă-n odaie crinii intră în virful degetelor
Dacă în privirea ta văd cocorii venind

Dacă o amintire se dăruie buchetelor

Cu-o frunză mai departe în viaţa mea suind,

Lumina spartă-n scuturi, perpetuată-n vioară,
Şi pasărea sorbită pe creanga din pleoapă
Suris în apariţie, cu-aripa subţioară,

Care din noi vrăjeşte în celălalt o apă ?

VII

Cind şoapta suferă peste cetate ca o pasăre fără odihnă,
Cind primăvara izbucnește din oglinzile salcimilor,

Cind numai vintul planează, erete, spre hoitul zilei
. viitoare,
Şi eu arăt obrazul tău ca pe unmodel divin, florilor,
cintecului,

Cînd anotimpul zace pe un scut cu valul mării,
Lucind spadă în singe, suind şarpe-n vitralii,

Ca fantoma plecată spre zorii călimării,

Cu inima caleaşcă ieșită în întîmpinarea iubirii,

Cind sîngele ni se caută ca două ape,

Unindu-se în gitul de lebădă al fintînii,

Cind tauri iau amurgul în coarne pe aproape,

Si-n trup pindește ochiul lui Dumnezeu și-al pîinii,

Glasuri şi corbi destramă tristeţea în spitale,
Pe-alee stau bolovanii răniţi de clorofilă,
Regretele lovite în arbori, în vocale,
Amintirea se-opreşte pe-o lacrimă, pe-o filă.

Trec corăbii pline de călători invizibili,

Destinul circulă-n vine. în coiful de fluvii,

În armele albe ale nopţii îngropate lîngă morcovi,
În degetele încleştate pe violoncelul aurorii.

Dar un profet îţi înapoiază prin havuze,
Ducind la gura zilei o cupă cu oglinzi,
Copilăria, frunză, cu berzele pe buze,

Cu umbletul, o rufă, printre haracii prinși.

Ascultă : „Îţi redau bucla blondă-n fița maternă
Şi bruma-n dosul casei mai odihnită-n jerbe,

Îţi redau jocul, obrazul ascuns, pelin, în perne,
Vocea care destramă cearceafele de febre,

Miracolul ferestrei ducînd între cristale,
Și luîndu-te de mină spre pasărea de humă

Curcubee crescute din; degetele tale .
Prezenţa lingă tine de îngerească Mumă,

i 4 rë í

Îți aminteşti : trezirea în zori, aerul tare,

Şi te duceau prin culoarul de somn înspre Slănic,
Docarul — apariţie cu-alai de vinătoare,

Din stînci se rupea un chiot cu aburii diminetii cu

vulturii odihnei.

Anii-ţi sunau clari în porţelanul piîriului,

Si-n goana ascunsă, iederi, din parapet pe punte,
Cînd plaiul strălucise cu defilarea griului,

Si ca un zbor lumina,se potolea pe frunte.

Îți voi reda uimirea găsirii în oglindă,

Capră neagră ecoul pe piatra unei zile,
Spaima, cocoș sălbatec, prin genele de flintă,
Dira, lăsată-n flăcări, de pasăre, de visle.

Îţi voi reda prin stive cascadele de şipcă,

Și ca un simbur trenu-n esofagul colinei,
Obrazul tău şi-al ploii plecîndu-se pe scripcă,
Zăpada care suie în ţevile luminei.

Copilărie : — albastră furtună de miresme,
Chemarea potirnichii rănite în lucernă,

De umărul tău timpla albită se rez'me,
Pădurea să se-aprindă în pieptul tău lanternă“.

Dar cine-ascultă vocea profetului și cine
Fantomei zgribulite o azimă să-ntindă,

Cînd măcelarul plimbă un foarfece prin vine
Cu pletele de sînge se-arată în oglindă,

Cînd mîinile sunt arse de torţa din bancnote,
Cînd durerea cocleşte cetățile mai coapte,

Cînd fiorile ucise ţi le-aminteşti pe note,

Cînd viorile-ntind gitul, flux diafan spre noapte,

Cind nu-mi distingi obrazul din suferința reală
Si braţele ca arbori de ger iradiază,

Cind somnu-n fierbinţeală muşcat ca o zăbală,
si-un suvenir atinge fereastra ca o rază,

Tristețtea unanimă te cuprinde, te doare,
Miinile tale sunt ale fotografului ambulant mîncate
de jăratecul clişeelor,
Spatele tău incovoiat e al hamalului ducind greutăţi
mai mari decit trupul lui,
Prin fruntea ta, ca prin frunze, scheletul orașului se
străvede :

|n sala de aşteptare cu resemnarea În merinde,
Pe masa de-operaţie cu umbra ridicată

Din trupul cure-un nufăr peste ape întinde,

In lacrima de-o lentă întoarcere iscată,

În sforile fasolei brodate spre lumină,
În ziua care-ngraşă păminturi viitoare,
În trimbiţa de zahăr din sfeclă, din hodină,
In săminţa ce-aduce pe limbă același soare,

Pe buză, pe crepuscul, pe umăr şi pe mină,
Am sărutat tristeţea și bucuria vastă,

Cu clara rădăcină fecundă în țărină

Cu zboru : — aureolă, cu stelele : nevastă,

Cind glasul e pădurea cu frunzele în tine,

pi șovăie, emotie, cu cerbul de tenebre,

Cind ochiul, bob de rouă, un peisuj reține,

Cu ziua scursă-n parcuri printr-un grilaj de zebre,

Cu șoimul de răcoare rotind peste cristale,
Cu, un pumnal, piriul în buzunarul văii,

Cind trandafirii suflă în lămpile mai pale,
Şi-ndepărtezi deodată c-un semn peretii-odăii.

Atunci tălpile tale calcă-n mine prundișul,
Și un covor întinde spre tine orice piatră,
Cînd lancea de furtună şi-a îndulcit tăişul,
Luceteri dau în clocot cu laptele pe vatră,

Şi boii trag, albaştri, pămîntul spre belșuguri,
C-un anotimp, dantelă, pe roţile de moară,
Privirile păstrate ca: o şuviţă-n struguri,

Cu armele şi osul alături de comoară.

Cite cetăţi trezește degetul tău, pianistă,
Cite cadavre-aduce o muzică sub poduri,
Cite nisipuri suie în cîntec marea tristă,
Şi stelele ne scurmă cu clarele lor boturi.

Memoria-nchide acul subţire al aromei,
Nu ni-e străină nici o înfăţişare-a lumii,
Ne legănăm cu uliul ne albăstrim cu pomii
Şi șovăim cu-amurgul pe scînteierea culmii.

La dreapta arătare, suris ca o zăpadă,

Cum sîngele ne leagă sub coaste două funde,
Cum ieşi în calea zilei — rădvan fluid — cascadă,
Și-obrazul se-adîncește în inimă şi-n unde.

Atunci se-alungă-n. geamuri ca păsări înghețate
Nopțile din legume și din poeme, după
Catargele spre piinea polară înălțate,

Cînd lucrătoru-aduce steaua. găsită-n supă.

Te recunosc, pleoapă suavă, în zorele,
În vocea mai scăzută pe strada mărginașe,
Privire-n adiere prin umbrele perdele,
Prin cîmpul care-și umflă azima lui uriaşă,

Tu faci un semn și focul în înţeles se-arată,
Apa-şi găsește apa, și în cuvînt cuvîntul,

In inimă, murg tînăr, o inimă să bată,
Din hamul de furtună să se desfacă vintul.

Îţi treci ca un descîntec mîna prin evocare,
Pui clopotului blana de cîntece pe umeri,
Stropeșşte arătura cu sîngele din floare,

Și boabele-n păstaia luminii să le numeri.

în noaptea care-și trage refluxul pină-n tine,
în soarele pe care îl cintărești în fructe,
Gazela ce prin fruntea ta limpede revine,
Si-o lebădă e glasul tăind în linişti cute,

Le ştii acestea. Totuşi în ora necesară

Ţi le voi spune : timpul e-n marmoră pupila,
Cu florile de aburi care plutesc în seară,

Cu formele în care visu-a turnat argila.

Cu versul ce-l vreau hohot, pădure despletită
Cu flăcările drepte din piine, din ocheane,

Cu portocala vie, din țipăt, din orbite

Cu lacrima, căpşună lăuntrică, pe geană. -

Ascultă : este versul alexandrin, e versul
Suind ca o monetă în salba de furtună,
Vedenie-n silaba care îţi cîntă mersul,
Oraşul peste care am plutit împreună.

E-un vis izbit în vine cu săruri şi cu plante,
Singele dînd năvală spre porţile pădurii,
Somnul prin care trece o respirație-nantă,
Feriga regăsită pe-amiaza dulce-a gurii,

Acestu-i mînzul care va spumega în frîne
Dar celălalt e versul care va rupe dogma,
2 versul liber, fundă între copaci şi grine
Un fluviu-n inundație te va cuprinde-ntocma.

versul care se smulge din verighetă, scapă,
Versul, şopirlă suplă fugită din peniță
Versul care e nota ce n-o mai știi pe clapă,
Coacăză care culcă pe limbă o perniţă.

Dar sunt versurile invizibile, sunt versurile destinse,
Ca o poiană pe care n-o incape ochiul, n-o cuprinde
Cîntecul în seara cu culori mult mai stinse,

£ versul adînc, nestirşit ca o oglindă.

E Versul pe care cetitorul nu-l înțelege,

Şi-n care o lacrimă şi-a tăiat profilul,

Z versul ca un cerşetor, ca un rege,

E versul în care şi-a ascuns jucăriile copilul.

Mai sunt și alte versuri : Toate sunt ale tale,
Și numai ţie-ți lasă polen pe deget taina,
Singură vezi cireada sălbatecă-n cristale,
Inima luminează ca un incendiu haina,

Dai lacrima deoparte
Apare lumina,

Semn În inimă, în carte,
Ecoul trînge-şi tulpina.

Cu timpla unsă
De iarba marei tăceri
Cu ziua ascunsă
Ca o pădure sub cer,

Cu liniile din palma
Frunză peste destin
Metalele de-a valma
Trecute-n sînge, în vin:

Alături, o şoaptă
Spre luceafăr punte

E-o caisă coaptă
Pe buzele — funte

E-o aripă de gheață
Pe vorba, cenuşă
Paing, liniştea-n aţă
Fior uitat în mînuşă,

Revii transfigurare
C-un anotimp de berze,
Florile pe cărare,
Reapar — litere şterse,

Castele în zăpadă

Și cirtiţe-n tunele,
Vis strălucit pe spadă,
Privelişti în inele,

Auroră trezită

De prepelița speriată,
Ochilor mei ivită,

Îi tulbură, îi iartă,

Cu calul mai năpraznic
Năvălit în orbite

Şi cîntecul stă paznic
Pe strunele adormite,

Cînd porţi pe mînă
Ploile, beteala,
Cînd parcul îngînă
Oraşul, oboseala

Cînd lacătul de petale
Toamna-l deschide-atentă
Mingiierile tale

În procesiune lentă.

Ora ca o frunză Din violoncel, mireasă
În tăcerea noastră Cu amintirea tu vii.
Prin gene trece-ascunsă
Pasărea măiastră,
Oboseala se stringe în stalactită-n sare,
e ele Ă s Ca o lupoaică rîul moare-n pietrișul rotund,
Te străvezi mai clară Inima, ca un clopot de han bătrîn, tresare,
În mine rădăcină Cind un suris atinge arama ascunsă-n fund.
O cupă solară
La nocturna cină.
Grădini, păsări suave, în părul tău de sticiă
E _ A Si fețele ieşite pe aleea din tufișuri,
Să sune în rochii Cu-eşartele furtunii în buclele de piclă,
lernile de flaut Somnul care deschide lăuntrice suișuri,
Cînd închid ochii
In mine te caut,
Cînd oglinzi nevăzute ne leagă respirarea,
; i Du Si-n miinile noastre se tulbură cerbii, ora
In respirația fragilă Pe umăr, miazănoapte de plete, suie marea,
Ca o furtună roză În nisipul de vorbe, e-o scoică aurora.
Pe inima de argilă
Luneci în arcuri ca o carosă,
Bărcile revenite ca într-un golf în voce
; Cind stelele deşiră liniştea ca pe-o pislă,
Ca anotimpul trecut . Si-n fluviu broderia de păsări că evoce )
Prin balul de fructe al anului, Cu-amintirea scăpată din mină ca o vislă,
Ca naufragiul pierdut
În urechea de sidef a oceanului,
Singurătate-n panglici de crivăţ, de cenușă,
, Cetăți, ca nişte vine în marmoră, albastre
Anii ela al Cind cintecul e cheia pentru astrala uşă
pe : Cristal de apariții deschis vederii noastre.
S-alunece-n unde
Mărgelele de aer

Cind nu ne ştie nimeni la marginea luminii
ie nat E Buza i Cînd meridianul trece prin inimă, prin geană
n măcel de garoa ` i | ERER
BE Cînd nu ne văd prin geamul de lacrimi citadinii

Şi văzduhul — bluză A Aaa s snx ; aai
De borangic pe harfe Numai poetul îți iese în cale, te cîntă, Cosinzeană,

Cu pasărea să ţeasă Cind primăvara izbucnește din oglinzile salcimilor,
Melodioase fluvii Cînd șoapta suferă peste cetate ca o pasăre fără odihnă.

48 Cada 271 coala 4 49

VIIL,

Cu primăvara înșurubată în foi, în rădăcină,
Cu pasărea-n luceafăr stirnind prepelicarul,
Capul plutind în panglici de culori, de lumină,
Cu ora care-și descarcă de verdeață carul,

Cu trimbiţa trecută printr-un obraz de griîne,

Si aurora, fluier pe buzele de aer,

Cu seva, migraţiune spre frunzele de miine,

Cu chemările tot mai dureroase între buruienile clare,

E-un git de lebădă glasul încolăcit în fapt,
Si liniştea amară, ca un tutun în pipă-i,
Cînd forma ta în slovă lăuntrică o pipăi,
Cum caut în întunerec paharul pe un raft,

Drumul între cereale ca o lampă se stinge,
Glorioas-oboseală în fructele virtuale,
Cind un cristal ecoul în vocea ta atinge

Si spumele așteaptă oceanul șoaptei tale.

Mărgeane-atitea, scumpe au strălucit în pinză,
Cînd ploaia deşteptase legenda în corabie,
Si-n lacrimă grădina îşi trece fața stinsă,

Cu florile plecate sub vintul lucit sabie.

Atitea plete-n peşteri, și fugărită ziua

Ca un cerb în inelul de fosfor din odihnă,
Zăpadă şi arome fărîmițate-n piua

Văii de solitudini cu profilul în tihnă.

Un anotimp zdrobeşte lacătul de pămint,
În duzi şi-n viermi mătasea vorbelor tale crește,

Si frumuseţea-n somnul din plante se ivește
Cu lămpi de margherită trezind în noi alt cint.

Dacă n-ar fi argila pe genunchii fintinii,
Și, şarpe, unduirea trupului tău pe harfă,
Pe timpla în incendiu, suav hulubul miinii,
Culorile vestite, vis viitor în larvă,

Dacă-n pădurea rară, soarele în răsuflet,

Mui obosit prin geamul adolescenţei blonde
Miraj ce se agaţă de mărăcini, de suflet,

Cu noaptea — o fanfară care-a ţişnit din sonde,

S-ar aduna în ochiul cu modulări de mierlă
Cu prevestirea strinsă, crepuscul, în cafea,
Și cîntecul, în scoica urechii, ca o perlă,

Și lacrima in poem — cu inima sub za.

Ne dăruim obrazul, ecoului, seminţii
Vintului care-aduce păsări din miază-ziuă
Regretelor — cenușă în arsă urna mintii,
O păpădie somnul rupîndu-se în ziuă.

Ne dăruim în fluvii sporind lumina grasă
Argilă amestecată cu oasele apuse

În timp ce aliajul de cîntece apasă
Cuvintele ce-așteaptă în fruct, să fie spuse.

În timp ce-un țipăt taie azurul, il despică
g-un țipăt ce se curmă în piine la ospăţuri,
E-o pasăre, e-un țipăt în steaua care pică,
Cristalele de gheaţă strunind munţii în hățuri.

E tipătul mai ultim, în găunosul lacăt,
Tenebrele cu-o mină te-acoperă în treacăt
Ghindă rostogolită pînă la gura pală,

Si amintirea-n ceața mai tulbure o spală.

Dar pin-atunci, sub frunză, fragi binevoitoare,
Si anotimpul, buză mai răcorită-n ferigi,

Cu pescăruşii-n spumă cuvintele la soare,
Şi ancorele, cinturi, pe limbă le desferici.

Păsări în reculegeri pun o aureolă

Cărării ducînd în pădurea din noi, adincă,

Si visul varsă-n tîmplă fierbinte o fiolă,

În timp ce seara se rupe ca un vultur de stîncă.

În timp ce noaptea triumfă pe coapsele turtunei,
Si amintirea aduce bogate secerişuri,

Oceanele pe geamuri ating obrazul lunei,

Și ochiu! odihnește stelarele tufișuri.

Astfel adoarme ora ca în nisip o barcă,
În lac luceferi zvirlă potolitele arme,
Pe clapele de miine, o apariţie, parcă
Mina ta sideful de aer va să-l sfarme.

Priveşte : dau în lături stofele de tăcere,

Si, cupă, îmi plec ochiul spre ochiul tău : izvorul
Pe care-n febră noaptea lăuntrică îl cere,

În vreme ce pe buză destinu-a tras zăvorul.

În fiece şuviță un peisaj s-adoarmă,
Căldura unui fulger în. guşter sub o piatră,
Cînd aurora rupe în lacrimă o goamă,
Pînă-n tăcerea care, în despărţire, iartă.

Pînă-n tularul de șerpi limpezi la gitul de-azur,
Pînă-n zmeura ce urcă pe o scară de singe,
Pină-n zăpadă vocea ce şovăie împrejur,
Flutur rotit lîngă lampa unui scîncet,

Cu dinţii ce sunt strune pe-arcușele de soapte,
Cu braţele prin sticla din inimă privite `
Cu capu-nalt de linişti pe-oglinzile din noapte,
În teascuri viitoare cîntecele strivite.

Ascultă : de-aș fi fost corăbier aş fi răscolit
Toate algele, toate vinturile să-ţi închin

Un continent nou, şi ţarinii i-aş fi dăruit
Numele tău ca pe-un steag de sare şi de vin.

Giuvaergiu, în spumă aş fi smuls un oval
Şi vaste candelabre aş fi topit pe buză
Ca păsări liberate frunţile din cristal,
Corăbiile de gheaţă într-un inel în spuză.

Dar numai in cuvinte, suavă, te apropii
Şi farmecul acesta, de ruperi, de silabe
Cu vorbe-n care luna îşi aureşte snopii,
Cînd ştii-n nisip tristeţea ca urmele de labe.

Figura legănată într-o vocală vie,

Verbul sălbatec muşcă în suvenir, în rocă
În pulberi substantivul, os luminat prin vie,
Strigătul tăind apa lucitor ca o focă,

Într-un cuvint răzbate chemarea rădăcinii,
În altul năvăleşte herghelia de focuri,
Respirația oprită pe buzele ruginii,
Pădurea de catarge în lunecări pe scocuri,

Sunt cuvintele scumpe ca un alai de nuntă
Cuvintele lovite cu cheile de-arome,

Pe umărul vacanței cuvintul ca o funtă,
Cuvîntul care fierbe, neîncăpind în forme,

Sunt vorbe cu-nţelesul pierdut ca o intrare
Ce n-o mai știi în osul peşterii în perete,
Cuvintele rămase în glas cu-o tremurare,
Cu-o frumuseţe calmă ca vechile portrete,

De asemeni sunt cuvinte numai de noi ştiute,
Cuvintele ca aburi în spasmul arăturii,

Mărgăritare, zboruri bolnave in volute,
Cuvinte poposite în primăvara gurii,

Iti dau miinile pline cu scoicile de vorbe,
Cu paşii cari sună pe treptele din vreme,
Frumuseţea ta trece prin planetare orbe,
Naufragiate-n cintec, corăbiile să cheme.

Cu panoplii aprinse de caldeie amieze,
Cu noaptea de-o maree de evocare linsă
Cetățile marine în pleoapă să-nvieze,

Cu nourii de zvonuri pieptănătura ninsă,

Cind pasărea e plicul și zborul e scrisoarea
Purtată în albastru peste legume, peste
Profilul de mesteacăn domol clătit în boarea
Stirnită de amurgul descins dintr-o poveste.

Cînd cu o apariție te desluşesc în semne
Cu foșnetul de rochii marine-n buruieni,
Si-n geamurile vorbei iubirea să insemne
De diamant o diră pe sticla unei ierni.

Alăturarea-n arme a strigătelor scrise

Tu o pricepi, rațiune, prin trecerea secretă,
u conjugări, cu rime. cu declinări, cu vise,

Cu urmele, pe deget, de aeriană cretă.

Cînd zornăiesc pe limbă argintării de sunet
Şi-un anotimp sfirşeşte ca o feştilă-n lampă,
Cu cavalcade-n viscol şi însetări în tunet ;
Cu-o epocă depusă cu umbra pe-o estampă,

Cum flacără, prin nimburi, va poposi furtuna,
Pe timpla potolită a cremenei pe piscuri,
Din aer pogorită pe strună totdeauna

Cînd amintiri în cârduri ne pipăie cu pliscuri : :

——

iată, e curtea udă cu o aromă-n lemne,
Octombrie, în clocot cazane de tomate

Si umbra în depozit de cherestea te-ndemne
Să recunoşti in cîntec aceste flăcări mate.

Să recunoşti cum fierbe în bulion, un suflet,
Atit de dulce chipul Mamei între tenebre
Cu vocile scăzute în anotimp, în suflet,

Si în magiun fantoma trecutului răstierbe.

De-ucolo se revarsă beteala glorioasă

Ca un oraş ce arde peste coline-n urmă
Prin pregătiri de toamnă se-apropie sfioasă,
Privirea ca un bucium şovăind peste turmă,

Dincolo, între scînduri sacul de-evenimente
S-a-nșurubat în zile, s-a rupt în calendare,
Si-a proiectat cenușa în vinele mai lente,
Au clocotit cascade și vulturi în căldare.

Ca un tavan ne-apasă, prieteni, viața scundă, .
potecile ca butii din care s-a scurs vinul,

Si sfiriie tristeţea ca un tăciune-n undă,

Şi cu amar se-mbibă cîntecul şi pelinul.

Virstele revenite pe-o targă de petale,
Cu umbra care fringe o oboseală-n două,
Sărbătorească butcă pe-aleele natale,
Tălăngile în lapte sug o dulceaţă nouă.

In penele de vorbe desfă nupţiale paturi,
Si vulturul înalţă-l ca pe-o lumină-n sală,
Cu-ọ nestemată cîntu-l vei fereca pe laturi
Și cufărul memoriei cu-oseminte și zale,

Cu nopţile din peşteri în cîrtițe și-n urne,
Cu vegetala moarte slujită în cucută

Tu, apariţie filfii, în cărțile nocturne Pe terasă invitaţii

Suris rămas în rochia miresei ca o cută, Cîntă în surdină
Cînd vom îmbiba poroasa tină
Vor cînta alţii.

Cu feţele de fructe spre suvenir întoarse,

Cu mîna vrăjitoare trezind o îloare-n clape |

Cu şaluri de lumină, printre vitralii, toarse Un vuietsalin

Si buzele atinse de fluierul de ape, S-a prelins în golf
i Rochia urcă lin

Ca o flacără în sulf.
'Tu-mi dai prin viitorul de rindunici o jerbă
Fum răsucit în arbori, perpetuind oglinda, Ata pa aul
Cu şoapta o cascadă pe umărul de febră, Prin palmieri plimbări

Cu părul luminindu-mi peretele și tinda, Scrijelesc un zbor
Lumini, întrebări,

Pe tivul unui nor.
Cîntec de leagăn, flaut, imaculată forță,
Viscol chemînd matrozii, torent minînd butucii, l
Prin tropicala rugă, luceafăr, fluviu, torță, Cu vinatul ascuns

Ploaie spălind în bronzuri omizile şi nucii. In ecoul din zid
C-un suvenir uns

De untdelemn sfințit,

Cu stelele ca berze trecînd prin ochiul nostru
Plin încă de licoarea atitor calme șesuri,
Fiece cint își are în respiraţie rostu',

Cînd visul desluşeşte gravele înţelesuri,

Şi fluierul gras
A trecut în culori
Anotimpul c-un pas
A răsturnat ulcioarele cu flori.
Cind creşte-n jurul nostru albă singurătatea
Şi-n deget se fărimă cintecul de faianţă, -
Cu poarta care-nchide în aventură cartea În ghețari, în văi
Cu mîna înghețată înmărmurind pe clanță, S-au trezit orchestre,
Lumina-n odăi
Estivală zestre.
Cu vintul care sună o miazănoapte-n carne,
Pe sînul tău lumina e-o pasăre, e-o umbră.
Sub pielea de ringlodă căldura să se-ntoarne,
Şi eu îţi sunt alături, şi-n tine sunt, o umbră.

Vegetale fereşti

Se deschid în ochi,
Vrăjitoare mă ferești

De semnul cetit în boghi.
Să-ţi cint seara,

Să-ţi spun tăcerea,

Să-ţi aduc sarea

Uitată pe smalţul furtunii.

O răcoroasă carafă
Reverşi în viitor

56 2

Nava trece-n harfă
Noaptea se-opreşte-n stor.

in aer c-o laudă

Prin găsirea noastră

Cum cintecul te caută

Ca pe-un auz în care să trăiască,
Cu creanga de excursie
Privelişte rapidă

Şi frăgezimea sursei

in bucuria din ciripit,
Cu-oceanul din omidă.

În laptele din talancă,
! in numele tău iubit

Săpat în voce ca într-o bancă,
Colierele de plante
Aici sunt, între clape,
Si păsările celelante

În Crăciunul din amintire,
Din flaut or să scape.

Aceeaşi, ca un fruct poleit,

Şi inimile seamănă leit

Cind se-ating limpezi ca două potire.
Din bucle-un lăicer
Prin pădurea de gală
Şi uiţi luna pe cer
Ca-n iarbă o sandală,

Mă-ntimpini cu lumina zvicnită din cristale,
Si vinul e păunul mai tînăr în pahare
Servetele reflectă zăpada feţei tale,

Si-n buruieni pîndeşte tăcerea-n fiecare.

Cu trecerea prin stîncă

De Dunăre matinală

Şi inima sună Încă |

În roţile zgomotoase ale primăverilor.

E-ntoarcercea prin ape în seara ce palpită
Prin frunza familiară și plinsă-n orologiu, .
Cind te străvăd columnă în umbra mai albită
Şi treptele stelare suind îţi spun elogiul.

Ecoul pune-un nimb
Pe piscul de cenuşă
Şi fructul în anotimp
A deschis o uşă.

Cu turmele vrăjite la stinga, cu colierul

De lacrimă în pietre la dreapta șlefuite

Cu buza ce-n rugină, de-obraz şi-apropie fierul
Si dinainte haita de viscole vuite.

ispita frăgezimii

Prin rîsetul de voal
Cerbii de apă zi-mi-i :
Tăiaţi într-un metal

Se-alungă în pupilă cu pletele de munte
Cind noaptea e asinul încovoiat sub sacii
De viziuni, şi trece o dulceaţă pe und-te
Regăsesc auroră, vie-n paloarea salciei.
O şoaptă, o urzeală,

Cînd în casă mă-ntimpini,

Şi e-o dulceață-a lămpii-n
Privirea ce-mi treci pe oboseală.

Fintină-n şarpe, faţa în oglindă rămasă
Ceurceafele de nouri cu albastru tivite,

Tluminare-n blidul ce mi-l întinzi la masă
Priviri, mărgăritare, din zăpadă ivite,

În piine-mi dai iubirea cum un complice-nchide
În pîinea dăruită uneltele evadării,

Voi şti îmbucătura cu inima înghite

Si-n azimă suna-voi metalele plecării,

Să fim ofranda pură pe rugul de cuvinte
Aureola smulsă frunții necunoscute

Cu porturile-n brumă naufragiate-n minte,
Cu vuietul ce creşte în foame, o ascute.

Dreptate cuvenită în unanimul singe

Cu noaptea furişată din ulițele strimte

Cu arşiţa amară a vînturilor pin-ce

Prin somn o a mintire te bucură, te simte.

Un plus de-aici conduce erorile, iertarea,

Şi tu m-aştepţi aceeași la uşile luminii

Cînd stringi în verighetă privirea, respirarea,
Sărut, ca o cascadă, pe fierbinţeala miinii.

În diamant tăcerea. Omule ascultă, învaţă :
În cîrtiţa flămîndă sub doliul din cărbune,

În culmea odihnită cu-o respirație-n gheaţă,
Cînd nu e încă șoimul rotit în soare-apune,

Ascultă : șlefuită în muzici sticla crăngii,
Profund pasul iubirii rostogolit pe minge,
ja floare, ireală, e lacrima tălăngii,

Si-n scoarță suveniru-i răbojul pe meninge.

Priveşte : i-anotimpul din tine în afară,
Sau marmura e mielul cu blănurile de-apă ?

Ringloda revenită, cupolă, dintr-o vară,
Velurul ce, din deget, a lunecat pe harpă.

În şipotul acesta din somn spală-ţi obrazul,
Ca să atingi un suflu pe buza din legumă,
Să-ţi recunoșşti în aburi şi-n peisagiu glasul
Tirit în stişiere pe trepte ca o brumă.

Braţele legânate într-un pahar de vinturi,
Vor recunoaște forma ființei tale pură

Cu mina regăseşte pe coarde aceleași cînturi
Ca ancore ce-n funduri de muzică stătură,

'Te-ntrebi : zilele-n palmă desprinse ca mătănii,
Furtunile — ca-n gheaţă corăbii — 'nchise-n carne,
Și ochii de tenebre cari ne veghează cari ne

Duc pasu-n şovăire spre adăpostul stinii,

Am știut dintotdeauna în iarbă-n buruiană,

In prepeliţa sură sub frunzele de spaimă,
Cind aurora duce lumina ca pe-o faimă,
Și cintecul ezită în lacrimă, în geană,

Prezenţa ta cetită pe-aripele de-omături,

Cum sună-n rădăcină, — ca în ocean un clopot
Scutundat — belșugul de viitoare pomături,
Obraz printre cristale trecînd în visul slobod,

Voi ciocâni în singe şi-n vorbă ca un graur
Ce-n scoarța riciită ciuguleşte lumina,
Si-n vers voi bate ca un căutător de aur
Care lovind în rocă își făurește mina,

Asifel tu-mi eşti aproape şi chiar de-mi ești departe,
Cum invalidul mișcă în minte brațul lipsă,

Te simt în glas, în bluză, în respiraţie,-n carte,

Cu liniştea-n oglindă, cu stelele pe prispă

De-aici, omule, iată : în fiece tulpină,

In simburul ce crapă fructul umplut cu soare
Si în măceș, aceeaşi lăută mai suspină

in os e tremătarea cenușii viitoare,

Ascultă : anotimpul din floarea de hirtie
Prezenţă anemiată pe etajera zilei
E-asemeni cu ființa pe care-o mai crezi vie
Dar, amtoră, în ţăndări s-a reîntors argilei,

Culeasă ca o algă prin coamele de fapte,
Şi migraţiune lentă-n funinginea de vite,
Sirenele din scoica în vuiete ivite,

Floarea ce se desface pe sticlă ca o noapte.

Sau trestiile-nodate în şarpe, în arbustul
Ca-ntr-o reţea adună un peisagiu. sprinten,
Cind o recoltă fierbe în arătură mustul,
Semințele înfipte în timp ca nişte pinteni,

Sau tu care-n oglindă revii ca într-o lampă
Cu uliul de-auroră fugărit de tenebre,

Cu inima ce-o zgilții la-ntoarceri ca o clampă
Prin aeriana ușă buchetul de vertebre,

Cind un clavir în flaut trece fluida turmă

Și cîntecul străbate în noi ca o osmoză,

Cu vulpea de crepuscul mai fugărită-n urmă i
Cu-omizile de sunet tiîrîndu-se pe roză, i

Pină la vocea-n care s-a neclintit cleştarul, !
Pină-n, zăpadă, pieptul păsărilor de mare |
Pină-n zidul unde ecou-și rupe varul |
Pină-n unealtă, părul, pe treptele amare, '

Tu eşti lumina strinsă în zăcători în aer,
Dira din fruntea-n alge tăiată în păratec,

Urzică-n suferinţă desprinsă ca un caier
Cu noaptea sfișiată de jalea unui broatec,

Cu stelele gonite-n cirezile rotunde,

Cu lacrima şi veacul ce-ţi circulă în limtă
Păun ce se străvede cu nufărul în unde,
Amurg ce se desface din arbor ca o nimfă,

Tu vei opri-n meduză, stirnit un naufragiu,

Și mugetul din plante se va preface-n lapte,
Cu-oceanul ce te-atinge pe miini ca un omagiu,
Cu circul de-ntuneric ce-a poposit în noapte,

Sunt saltimbancii, cîini dresați, cămila tristă
Fantomele mişcate în lacrima din mine,

In buzunarul orei, zăpada — o batistă,

Si-n geamul viziunii, asculţi, nu bate nime,

Cenuşă e. Cenuşă. Un cintec te aduce

Cu miinile — răcoare pe febrele visate,
Cuvintele, ca hribii, la sobă se usuce, .
Săniile năpustite spre troienite sate,

Cind nemișcaţi rămînem uitaţi în izolare.
91 zvonurile-oprite, vînătorești podoabe.
voci in respirație cimpiile solare

Cu risetu-n păstaie păstrat ca niște boabe.

N-am învățat oare din arborele-n odihnă
Din fluviile desfăcute-n adormire-n deltă,
Din urletul furtunei înşurubate-n tină,
Din ziua izbucnită ca o lupoaică zveltă,

N-am învățat din fructul înfăptuit ursită,
Din acele blajine pe-obrajii de ienuperi
Din frunzele culorii trecute printr-o sită
Din anotimpu-n spume cu apele în ruperi,

lubirea ca o hartă ne-arată itinerarul

Prin fluierul de iarbă prin turmele de valuri
Eşti tu natura ştiută pe dinafară, darul
Sărbătoresc coboară cu lampioane-n baluri,

Şi inima-i uiciorul ce-a clocotit mihnirea
Singurătate-nchisă cu lacăte în trupuri,
C-un corn de vinătoare cînd auie iubirea
Cu ziua ce-o adună al binele în stupuri,

Tu m-ai văzut prin noapte şi prin hemoragie
Cu lumina sporită în fructele cărnoase,
Cu-astralele dezastre prin vintul de orgie,
Cu păsările ploii în toamnele din. oase,

Cu apropierea scumpă, privire în privire
Clopot în amintire răstălmăcindu-mi versul
Prin grinele abstracte, cereasca ta ivire,
Și-asemeni cu privirea acum ezită mersul :

E mersul aceluia care-a primit izbînda

E mersul în întoarceri cu-o pavăză de-nfringeri

E mersul care sperie cristalele şi pinda
Cerbului, la izvorul din ecouri, din plingeri.

E pasul aceluia care merge să ceară,

E pasul care calcă pe treptele mîhnirii,

Un pas în dimineaţă, un pas sunînd în seară,
E pasul regăsirii, e pasul despărțirii,

Mersul întiiei ieşiri din casă după boală,
Mersul care duce la-ntilnirea primăverii,
Mersu-n care-nvălui o zicere domoală,
Cerul mărit cînd scuturi ferestrele şi merii,

E mersul meu șovăit cind ţi-am cerut iertare,
E mersul o zăpadă urcind în suferinţă,

E mersul ce vestește o boreală zare,
E mersul, impletire pe linişte, velinţă,

Dar pasul infometatului, dar pasul nedreptăţii,
Serişnind în os, în lacăt, prin temniţă, prin group

Pasul din poeme peste desfriul cetăţii
Miracolul din pasul singur plutind pe apă,

Pasul rămas în nisip de-oseminte

Cum lingă spartul flaut ecoul mai trăieşte,
Pasul de care-n ușă îți mai aduci aminte
Cu ziua ce se-nchide în acuriu,-n peşte,

Mersul fără de urmă cind trece prin oglindă
Pasul din verighetă, pasul din evocare,
Mersul cu-o-nfiorare îl recunoşti în tindă,
Fintina care-si taie profilul în căldare,

Pe timplele furtunei să-ncetinească zborul,
Barca să eşueze in trestiile din. cîntec,
Rotund piînă-n memorie şi-n goliciune norul,,
Paharul de cuvinte, clătit pentru descîntec,

Între lagune fundă, şi-ntre frontiere vaer,

Chemiînd câinii în stingeri albastre de trompetii

Prin pletele de valuri coroanele de aer,
Si stelele cerceii, în noaptea — o casetă,

Cum s-ar putea, pe buze, o flacără, o plantă
Cuvîntul care-nscrie geometrica lui gheaţă
Trenul în buruiană rostogolit pe-o pantă
Neprevăzutul fulger, balafră pe o faţă,

Cum s-ar putea cu renii din mergerea polară
Plecările inchise, sigilii, în zăpadă

Prezenţa ta pe mina din minte, o brățară,
La-ntoarcerea-n ferigă şi-n cheie o răsplată,

-da 271 coala 3 65

Cu sufletul să treacă prin scîndura tăcerei,
Și vorbele s-atingă cu sîngele auzul,

Cu lacrima-n. silabă ca-n tremurarea cerei,
lumină, pin-la urmă împleticind apusul,

Va trebui în slovă, numele cizelură,

Cu un briceag pe fluier priveliște săpată,
Si versul să te afle în lemne vioară pură
Cintec muiat în sînge asemenea cu-o spadă,

Poemu-atunci e focul ce-n insulă l-aprinde
Sperind, naufragiatul, corabia de departe
Şi-n solitudini verbul de flăcări te cuprinde
Ca o barcă iubirea chemată într-o carte,

Sau un şirag de zile în pivniţă, în vinul

Ce-n dedesubturi fierbe privighetoarea slovei
Ca o cenușă-n urnă, În inimă e imnul,

Ca-n crap inelul magic, te aflu-n carnea vorbei.

Dar mai e vinătoarea păstrată-n panoplie,

Lebăda legănîndu-și între cuvinte gitul,

In fur. e carnavalu] voit în insomnie,

Amiaza ce-și desface în evantai omătul, ;

În anotimp sămînțàă şi în pupilă, barză
Crepusculul tâindu-l cu-autumnale arme,

Pe ugerul culorii ţi-opreşte buza arsă,

Şi-n resemnări, în temeri, cu frunzele-n alarmă,

Aceasta e lupoaica pindindu-te-n rugină
Si valurile-ucestea lucind ca niște cranii
Cu oasele ciocnite paharele la cină

in aiurări ceteşte ca într-o palmă anii,

Ascultă : nu e vreme de broderii, de joacă
Luminile ţișnite din pasărea ductilă,

Lă

Şi marmora fluidă ce șovăie în iroacă,
Cu fețele trecindu-şi cerneala pe o filă,

“ţi spun : în clipa asta în ocne, în uzine
Semenii tăi sfărimă cu tirmăcopu-un țipăt.
Surisul e o lampă mai pală în saline,
Amintirea doar cade pe tîmpla nopţii şipot,

Ascultă : cind te caut în strofa aeriană,
Și timpla mea atinge cristalele văzute,
Atiţia in spitale şi-n lacătul din iarnă,
În temniţă atiţia sub nopţile scăzute,

Vor prinde-nfiorarea şi stelele în crustă

În peşteră, în mină, în spaimă, în osîndă

Cu şerpi de frig i în ghețuri, cu însetări în pustă.
in jale-atiţia în timp ce poetul te cîntă ;

Tu-acoperi peisajul ca o zăpadă pură,

Şi apele le farmeci sub frunţile-ncruntate
Cu-ntoarceri din excursii prin înserări prin bură,
La trecerea tristeţii barierele lăsate.

Prin sintaxa culorii, prin zilele-ncărcate,
De aurul prezenţei, de borangicul vocei,
Ca o baghetă atinge mihnirea în brocarte,
Și lacrima reintră izvor sub geana rocei,

Cind mină-n mină mergem printr-un tunel de
Si-un tirnăcop desface un curcubeu în sare,

Cu tristele vedenii sub anotimp ascunse,

Cu cintecul : în memorie colacul de salvare.

Corvane-otrăvitoare de corbi pe aplecate
Pusturi de crengi atente la degetul de vinturi
Cu plinea şi cu vinul la mese fermecate,
Fiinţa ta cînd cheamă pe limbă alte cînturi :

frunze

Cristale, flori Cu plugurile-n coarne
Linii boreale, Luind fecundele oase,
Privire-n viori, bi

Părul în cereale,
Imagine rămasă
Cum în unelte cimpul,
Vei lua o vopsea Clare fîntîni la masă,
Din giză, din flaut Liniști crescînd în simburi,
Pe arcuş lipsea
Degetul precaut,
Salue, podgorii, sonde,
Cu sîngele din ţărină
Îngerească buză În țelinele blonde
Pe-umanul elan, În zvîrcolirile din rimă,
Soarele cu-o scuză
'Trece-n nocturnul plan,
Tămăduiri, patlagini,
În stalactite-n norme,
Burduful colinei, Pe lacătul din pagini
Cu licori de zboruri, Salut, noile forme,
Arborii colinde-i
Pentru crepuscularele onoruri,
Primăvară fanfară
Izbucnind la ușă
O ! Viaţa întregită Cu funda stelei afară,
În ochiul tău scump În respiraţie brînduşă,
Anii trecuţi prin sită,
Inima-n fund bumb.
Zborul rotit în slavă,
Gras viitor în seve,
Ploi emoționate i Cu cîntecul, o navă
Se-opresc la ferestre Pe gura ta aieve.
Cu buclele deznodate

Pădurile celeste, ;
Şi frunzele sunt scule

Pentru careta furtunei,
Mările-n sandale Cu notele globule
Au călcat pe plajă, În circulația de singe a strunei,
În somn mîinile tale l

Ating obraji, oraşe. $
Te recunosc dulceaţă

Prin toarcereu suveicii,
Cu lebede, cu goarne, Nori înfloriţi cu aţă
Cu iceberguri grase, Pe-aleea udă, melcii

68 i 69

În scoică, în ureche,

Pe vintul promoroacă,
Stîncile stind de veghe,
Cind girlele se roagă,

Cînd foile prin schimburi
Pe fruntea gerului castă

Si cele patru anotimpuri
Năvălesc în iubirea noastră,

Cînd eu-ţi leg glasul
Ca o brâţară
Deschid atlasul

La altă ţară,

Aceeaşi te află
Gindul sprinten
Şi cu te port cum o calfă

Își duce meşteşugul pretutindeni,

Prin obrazul ploii scurs
În pîine, în perne,

Prin vegetalul discurs
Ascultat în vecerne,

Prin mătasea ce taie
Gîndul spre mai bine,
Azurul în odaie
Venit o dată cu tine.

in insulă să-ntirzie vreau alba ta prezenţi,
Voi sfărima corabia ce te-a adus prin rimă,
Profil între stamine purtat ca o esenţă,
Blindeţe ce mă-nvălui ca o stelară climă,

Sopirlele de vorbe le voi zdrobi sub pietre,
Si voi uita și graiul şi gustul știut în stradă,

Să inventăm cristalul de litere mai certe
Prin care numai gîndul nostru să se străvadă,

in piersică, în struguri, e carnea ta fecundă,
Si-n amfora de zboruri un alfabet de ape,
Cu herghelii de nuferi în stelele din undă,
Cu păsări legănate pe fulgerele salbe,

Cum e-n cerneală frîntă şi-n lacrimă o vislă,
Cealaltă în privire şi-n voce înecată

Culoare revenită cu-albinele la matcă,

Prin izolare uger ca o lumină mulsă,

Uneltele plecării lingă tăcere sparte,
Furtuna aruncată prin crengi ca o sandală,
Cărarea care duce din anotimp în carte,

Şi inimă în spumă prin vers ca o zăbală,

Neprevăzuta mină care ţi-a şters desemnul
Cu ziua ca o cretă atinsă de luceafăr,

Zbor odihnit în gheaţă şi-n respiraţie semnul,
Ce-n trecere îl lasă cu buclele o harfă,

Distanţele scăzute prin cîntece, ocheane,
Lumină răsucită lîngă pupilă pururi,

Oraşe cu incendii și turle sub oceane,
Singurătăţii noastre şi dragostei de-a pururi.

Respirația păstrată în filele acestea.
Cum în oglindă zboară adînc de albatros,
Cum sîngele işi urcă pină în cîntec vestea
Si degetul te află pe fluierul de os,

Pădure presimţită în somn ca o corabie,
Cu focurile stinse, inaintind în voce

Şi-n timplă laolaltă e acvilă, e vrabie,
În literă ovalul iubit să ţi-l evoce.

Sunt nervii ce sub carne se vor preface-n odă,
Cum frunzele căzute vor deveni cărbune,

ȘI anotimpul trece cu turmele-n ringlodă,

Cu toamna răcorită în soarele-apune.

Sunt munţii ca burdufuri de liniște, mai pline
Cînd ochiul tău inundă priveliștea și faţa

Ca migraţiunea lentă a singelui in vine

Cind aeru-n odăjdii primește dimineața

Adio, e zăpada prin boreala faptă,

E buruiana-n bucle scăzind ca un arpegiu,
Pe buzele de stridie e perla ca o şoaptă

E lacătul, paianjen, ce-nmărmureşte beciul,

Cuvintele hrănite cu pasăre, cu fructe,

Cu simburi spărgind zarea in unghi precum cocorii,
Şi-o vioară se trezește în nufăr şi-n cucute

Cind inima atinge arcuşele culorii,

Privire ce te poartă în dans ca o sandală,
Făptură in pleoapa ca o odihnă ştiută,
Cu glasul ca o ciută prin arborii de gală,
Cu o lumină rochia tirită-n iarba udă,

Ar trebui obrazul pe ugerul de vinturi,

Și glezna mult mai pură a scoicilor prin apă,
Suris, în naufragiu, pe-o insulă să-l vinturi,
Şi inima, in pește, zvicnită ca o clapă.

Ar trebui magia din anotimp, din rimă,
Fintînă înăuntru adusă în privire,

Cu fructele cascadei în sevă și în climă,
Cu muzici poposite pe nevăzute fire.

Ar trebui. In carne şi-n suvenir copilul
Obraz ca o corabie plutind pe largul stanței
Dar foarfece ecoul va rotunji profilul
Nocturn, să-l desluşească în pletele speranţei.

String cioburile zilei din fluiere, din sticlă
Si-auzul deslușeşte printre fărime glasuri,

În respirație-opreşte tăcerea ca o spilcă,

Sunt glasuri care cîntă sau care pling, sunt glasuri,

Mai potolite-n ploaie, mai odihnite-n piine,

Sunt intilniri, sunt certuri, sunt clopote, sunt șoapte,
Oglinzi : mătasea trece din fluture în miine,
Spărturi prin care cîntul s-a despletit în noapte.

Sunt zgomotele-ntoarse în citadina urnă

Cu peștii în acvarii lucind ca policandre,
Cu-accentele plutite ca bărci în vocea brună,
Cu-o linişte deodată mărindu-se în carne.

Somnul trecind prin sînge cum prin mireasmă parcul,

Fantome prin sărutul luminii în havuze,
Cu stelele-n cădere închipuindu-ţi arcul,
Care-a atins tăcerea și cîntecul pe buze.

Vei recunoaşte-n palmă nervurele de plante
Cind în cristale urcă fierbinte-o aiurare,

Şi mările prin fluxul de lebezi mai înante,
vor odihni în timplă perdelele de sare.

E-n amintire vara prin vegetaţii grase
Cascada care-n fildeş peste zăpezi veghează,
Oglindă răsucită peste ținuturi arse, |
Torente care-n osul ecoului nechează,

E-ntre matrozi beteala clătită-n curcubee,
Prin boreala nuntă statura ta visată,

Pe gitul unui şipot dantelele lactee,

Cu miinile pe ziduri, o trecere înceată.

T'reziri în aşternuturi mai proaspete de alge,
Treziri între ferestre de luminoas' Elveţii,
Şi-o auroră nouă sub tălpile-i să calce

Pe lacurile-n fluier, statua frumuseţii.

'Treziri în dormitoare încolăcite-n șarpe,
Treziri în buruiană cu timpla în patlagini,
'Treziri într-o tristeţe cu fluviile pe harpe,
Treziri rămase-n inimi ca panglici între pagini,

'Treziri. Treziri suave. Treziri în gări mai calme,
La-ntoarcere sub ceasul cu-o viziune mată
Treziri în vis, în temniţi, treziri tăind în palme
O diră cu amurgul din sticla sfărimată,

'Treziri în revelații, treziri în libertate

Cu lanţurile, prăştii, prin geamurile suple,
Şi sîngele, acelaşi, se va răsfringe-n fapte,
Cum zborul e același, din aripile duble.

Treziri în excursii
Vinatu-n fundul genţei
Cu coacăze pe guri şi
Roţile diligenţei,

Treziri între ienuperi

Cu păstrăvi în torente,

Şi lacătul din nuferi
Toamna-l deschide-atentă

Treziri cînd ziua sună
În buzunar rotundă
Si șoimul se adună

În cercuri ca o undă,

'Treziri in despărțire,
'Treziri în revedere,
Cu lacrima subţire
Vestită în artere,

Cu o tristeţe-n oră

Ca de paing o piînză
Cintată-n auroră

Și în crepuscul plinsă.

Să vie răsărirea

Să lumineze întinsul
E o barcă privirea

Și ochii tăi sunt insuli.

Să-ntirzii ca o buclă
La templele trezirii
Şi degetul să mulgă
Dulceaţa regăsirii

S-apari cu-o reverență
La clavirul bătrin,
'Treziri dup-o absenţă,
A mobilelor bătrine.

Cînd te aleg pe plajă

Prin rămășițele furtunei
Treziri de vrajă

În serinul cu arome al strunei.

Cînd te scot ca pe-o vioară
Din cutia trecutului,
Şi-ncerc ca-ntiia oară
Silabele cîntecului,

Cind descui o garoulă
Lacătul din mireasmă
Inima e-o poicoavă

Legată cu funda singelui albastră,

Cind o pădure inundă
Liniştea, oglinda,
Prin trestii pătrundă
Cu lotca, cu flinta,

=l
E)

Ca un abur obrazul
Clătinat în creangă

Să ezite pasul

Cu amurgul spre o bancă

Cu surisul desfăşurat
În dimineaţă zorea,
Ca un drumeţ întirziat
Spre tine gîndul zorea.

Ca un cuvint în piatra
Spălată de piriu

Ca fluviile pe harta
Glasului tău,

Cu liniştea la uşă

Ca o respiraţie tăiată
Și singele ca o gușă
De pasăre înfiorată,

Cînd trilul e pe limbă
Alături de seminţă

Şi steaua polară schimbă
Drumul înspre fiinţă

Prin vegetale turme
Aproape de ţărină
Cînd vocea lasă urme
De fluture pe mînă

Prin crizanteme de-apă
Sub cîntece crescute,
Şi-oglinda ca o harpă

Şi-aminteșşte privirile dispărute,

Cînd rindunica-și stringe
Ca pe o rufă zborul
În amurgul care-și fringe
În pupilă cositorul,

În sîmburii ca iepuri
Pitindu-se în roade,
Cînd trimbiţe de ierburi
S-au deșteptat în coarde,

În respirație — sticlă —
Știindu-te mireasă,

Și vorbele ca ţigle
Lucind în vara arsă,

Cu-obrajii-n suprapuneri
Cu respiraţia în impletiri,

În adormiri, în treziri.

Aici e amintirea cum într-o rocă fierul,
Cum prin orchestră trece obrazul tău, aramă,
Si-n fluiere ezită ca-ntr-o poiană cerbul,

Cind toamnele ucise au mai gemut în armă.

Va trebui prin mine să treci ca-ntr-o odaie
Sau ca o ploaie fină prin curţile cu păsări
Cu-o boare clătinată în noi ca-n evantaie
În dungile de soare mălaiul de mătăsuri,

Pleoapele închise abia să le atingă

Din buruiană clopot şi din oglindă scut,
Cind ochiul înăuntru trezeşte o tilincă

Și visul ca pe-un vuiet de scoică îl ascult,

Cu inimile albe învăluite-n lună

Şi cerul prin vitralii ca o plantă de apă,

Cu liniştea mărită cu-o tremurare-n strună.
Cind un clavir deșiră mărgelele pe clape.

Pereţii devin păsări atunci între cristaluri

Cu oboseli căzute, ca nuferii,-n mătăsuri,

Cu urmele-n nisipuri de-amurguri și de valuri,
Cu-acea suavă tihnă ce n-ai putea s-o măsuri,

Obrazul tău alături de-al meu, ca două glastre
Din care respiraţia e floarea luminată,

Şi sîngele tirăște căderile de astre

Prin vinele ducind spre inimă rămăşiţele zilei,

Prin iubirea mea în iarna ca un drumeţ fluid
Cînd lunecă o barcă de sticlă în legumă,

Prin iubirea mea în toamna ca un țipăt suit
Din generoasa vrană pină-n stelara spumă,

Prin iubirea mea În vară sau în primăvară,
Ca un foc de popas la subţioara colinei,

Păduri halucinate ca herghelii-n crepuscul,
Si ţevile de sînge în cîntec se vor sparge
Poteca prin tufişuri e-n respiraţie fluxul,
Si-i inim-albatrosul răpus între catarge.

Dar pe brațul tău ziua suie ca o minuşă

Și frumuseţea-ţi cintă prin viorile de gheţuri,
Ca un dulău minunea-ncolăcită-n uşă
Trecutul ce se-așează cu noi odată-n jilţuri,

Sunt cheile de păstrăvi ce-au descuiat piriul
Privirea ca un ivăr peste auroră,

Cu berzele deodată e-n migraţiune griul,

E cîntecul de sare ce-l spintecă o proră.

Amândoi plutim peste lucruri ca o deplasare de aer
Şi frumuseţea ta e-aceeași în torentele fierbinţi ca și
în trimbiţele frigului,
Cu-o atingere dai viaţă plantelor, animalelor,
Si-n cursa unui țipăt se prinde vulpea albastră a tăcerii.

Cînd somnul se trage înăuntru ca o scară
De mătase, și numai noi rămînem pe balconul cintecului.

Ascultă, o lumină bolboroseşte-n plită,

Buchetele de lebezi în cupele zăpezii,
Din marmora iubirii știu vocea ta cioplită
Ştiu tîmpla aplecată pe umărul amiezii,

Vom luneca pe-alee ca o zi încă nehotărită

Cu porţile în aburi prin parcul din memorie
Figura la fereastra unui fulger tirită

Tristeţea ca o brumă pe-amurgul din podgorie,

Dar în artere planează bufnița de miine,
Ca-n curţile cu păsări umbra unui erete,
Un schelet se măreşte în liniște, în piine,
Arbori ating lumina nesiguri pe-un perete.

Știu ; un început de toamnă cu-o potolită bură,
Degetul mai incearcă trecutul zvon pe coarde
Și o cenușă îneacă descintecul pe gură

Miinile se-ncleştează pe nevăzute torte,

E umbra revenită în dimineaţă, în seară
Obrazul care-nchide, harbuz, o prospețime,
E depărtarea, vie deodată pe ghitară,

E beteala visului prelungită în trezie.

Sunt peisagii-n haite urmindu-ne ca lupii
Sticlind înspre conacuri pupilele din struguri
Profilul, verighetă, găsit în fundul cupii,

În brazdele din inimi cuvintele ca pluguri.

Eşti tu în cartea-nchisă, în cartea viitoare,
În sunetul ce încă n-a poposit pe buză,

În apusul ca un cerb tirit prin vinătoare,
În panglicele toamnei trecute prin meduză.

Eşti tu în perindarea de anotimpi, de roade,
În tulburări de marte, în chiot de septembre,
Pe violoncelul serii cînd şoaptele sunt coarde
Si-o amitire urcă luceafăr din tenebre :

Marmora prelungită
Prin somn de nemișcare,
Zăpada adincită

In zbor, purificare,

in oglinzi, cu plute
Ducînd copaci de tăcere,
Prin zvonurile multe,
Acord, urechea te cere

În cutele luminii
Rămase ca o culoare,

În vitrina colinei

Cu ceasornicele de soare

Cu plopii-n legănare
În viziunea frustă
Trecând prin calendare
Si prin belşug lăcustă,

Pe degete cenușă

Din tot ce furăm noi
Prin tril lucind în gușă
Detunctele ploi.

Vor mai musti podgorii
Singele, năpustit, troică,
Si-n anotimp cocorii
Vor aui ca-n scoică.

Slovele în răsfringeri
Vor mai păstra păunii,
Se vor smuci în plingeri
iacătele furtunii,

Iradiere, spumă,

Pe ugerul de fulger,

Vis îmbibat în humă,
Mireasmă dreaptă-n luger,

C-da 271 coala 6

Fii fermecata buclă
A păsării în oră

Pe umărul meu culcă
Timpla de auroră,

Prin lacrima potecii
Privire în vibraţie

Și prin poem în vecii
Vecilor, incantaţie.

PETRE SCHLEMIHL
1932

La o oră incertă

Dacă-mi ridic în soare trupul ca un ciorchine
Se vede irizarea singelui prin aurora boreală,
În undă peştele luminii atinge hohotul rotund al
pietrelor
Şi orele sfărimă osul timpului ca nişte maxilare.

Porţile umbrei inchise cu lanţuri în trecut
Și, curcubeu, pe buză oprit cu-o respirație,
Sub arborele care înaintează ca o navă

Cu toate lampioanele roadelor lui aprinse,

Sau în hambarele-n care cad draperiile grele ale grînei,
Și-arcușş, singurătatea, atinge corzile belşugului,

În satul fumegînd molcom ca o farfurie cu supă,

Sau în capitala zăngănind toate armele foamei,

Culorile întoarse cu-albinele la stup,
Garoafele, noduri de-amintire, în batistele verii,
Şi cerul care-i pînza de păianjen reținînd zborul
mărunt al stelelor,
Cînd ziua se tirăşte în buruieni ca potirnichea rănită,

Prin rădăcinile îmbrăţişindu-se în marmoră şi-n carne,

Furtuna rămasă în crengi cu bandajele desfăcute,

Dimineaţa făcîndu-și loc ca zahărul în legumă,

Şi toate aleile care se prăbuşesc în mine cu un dulce
huruit de cenuşă,

Singur, singur,
Plutesc peste mahalaua depărtată.

Dar tălpile fintinilor ating cerul încuiat în pămint.

Sunt sigur prin cositorul înviind cohortele de îngeri,

Fără umbra mea ruptă fărime ca o scrisoare aruncată
vintuiui,

Fără umbra mea care era scara de mătase conducind
spre balconul altor oameni,

Si totuşi am văzut ce ascundeau ferestrele semenilor
mei : masacrele, ingenunchierile.

Și cînd deslăceam brațele ţipătul singera ca o rană,

Ecoul care-ţi taie palma sub cupa sfărimată,

Ecoul care-şi mai aminteşte vocea defunctă,

Cu firul electric al speranţei conducind prin braț spre
lampa inimii.

II
Fără să fiu trist

De-aici umbra mea ca o flacără brună,

S-a gituit în sticla verbală ; în arcuş,

S-a prefăcut în scrumul din răsturnata urnă,
Suu un dulău e umbra care va face sluj,

Umbra ca un lacăt aruncat în fintină,

Și unde-i cheia care va descuia tenebre ?

Și voi, zei, ca o gheaţă, topindu-vă în mină,
Prin fierbinţeală, apă între cuvinte sterpe.

În golturile tăiate de foarfeca furtunii,
Cind norul ca un magnet îţi atrage ochiul,
In călătorul ducînd în inima lui o corabie mai mare
decit aceea în care călătorește,
În avalanşele prăbuşind în văgăuni toate coloanele
luminii,

imi voi clădi o vizuină caldă din paiele nopţii,
Sau chiar în ceasornicul cu acele la miezul noptii,
Sau chiar în dezgustul tău cînd taurii îşi răsucesc

capetele în burţile cailor,
Si toreadorul flutură prin mîneci panglicile maţelor ca

un iluzionist.

Prin pădurile scuturînd în viscol coame grele,
Cu somnul sub pleoapă fintînă arteziană,
Cind lătratul răzbate prin ceața unor ziduri,
Şi inima se stringe ca la despărțirea amintită.

Pe deasupra dosarelor

Nu, n-am fost eu alături de voi, oameni, în cîmpuri,
Cînd hohoteaţi lingă grinele decapitate,
Nu, n-am fost eu alături de voi cînd aruncaţi în furna-

| lele lacome
Lopeţi pline cu zilele şi nopţile fraţilor voştri în locul

bulgărilor de cărbune.

Nu, n-am fost eu alături de voi la ospeţe cînd
străluceau pe tăvi
Parcuri de vinătoare, în vreme ce sub ferestre
Retluxul de tenebre tira înfometaţii în nisip ca nişte
alge,
Şi-n mintea poetului aurora se rumenea ca o piine.

Nu, nici cînd răscoleați intestinele munţilor şi nici
Cind în butoaie vinul îl ondulati în bucle,
Nici cind imi deschideaţi plăminul ca pe-o pungă și
luaţi moneda de singe
Cu care vă plăteam dreptul la muncă în birourile
mucegăite,

Nu, niciodată, oameni, n-am stat de voi alături,
Regretul meu prin hornuri de fabrici ca un imens

liliac
În ghiare cu un țipăt ca un cuţit al memoriei,
Lumina ţişnită din apă împiedica vederea,

Si nici acum cînd vă zvircoliţi în paturile lîncede
Gameni : în cătune, lingă opaițe; în capitale: lingă
marile lampioane,
Cu glasul legat în gitul vostru ca o cheie
Cu care veți descuia mîine dimineață alte ordine, alte
l case de bani,

Nici acum, cind amintirea gifiie lingă respirație.
Si ca o buză genunchiul se sfișie în buruiană,
Nici acum cînd singurătatea îmi bate în inimă ca o
ciocănitoare,
Nu vă voi fi alături oameni dormitind pe scheletele
aurului.

IV
Un semn al lui octombrie

Nu. Ochiul ca un plumb liberat din puşca vînătorului,
Va trage-n aer firul văzut al unui zbor,

Lac cu oglinzi lucite în lunecata toamnă,

Septembrie taie trepte de piatră în răceală,

Si noaptea poate fi mierla care geme între zăbrele
Cînd între torţe vinatul cu pletele de flăcări,

Si bucăţile de vînt zvircolite în şopirla tăiată,

Pină ce uşile furtunii se deschid pe coridorul pădurii,

Să fie zgirietura fecundă pe-obrazul de-argilă,
Și vioara prelungită în succesive fluvii,
Suavă-mbrăţișare pe pernele zăpezii,

Amurg vestit prin buză, în cornul de vinătoare,

Dar : punte care leagă corabia de țărm,

Și pe care năvăleşte în fierbere mulţimea,
Așa un cîntec leagă inima mea de toamnă,

Pe unde-și taie drumul mulțimea de podgorii,

„Așa în crengi e cuibul luminii, îl sfărîm,
Cerul scăldat în ape e o vesperală barză,
Inima e-un Octombrie cu glorioase musturi,
Şi-n chiote e-un clocot din fructul luminos.

WY
Nici o amintire întunecată

"E ziua adunată în ochi o stalactită,

Privirea care-atinge un animal sălbatec,

Cînd din tufişuri vocea într-un cristal clătită,
Lumina îndoită sub vrejuri ca un spate,

Coroana mea de slove e rubiniul sînge,

Sunt ţevile prin care colinele în mine

S-au revărsat cu focuri cu struguri şi cu sînge,
Cu-oglinzile sparte în buzunarul unui amu g,

Ca să-mi aduc aminte de graba voastră stearpă,

De ancorele care în creierul vostru înţepeniseră visul,
Cum să-mi aduc aminte de privirile voastre veninoase
Ca niște şerpi înălţind capul în pupilele viclene ?

Aici unde ecoul, în spumă, o zăbală,

Și în memorie-alămuri lucesc ca-ntr-o vitrină,
Și vintul e ștergarul la masa mea frugală,

Cu lacrima, de ierburi şi de lumină plină,

Căderile mai clare de păsări între gene,

Cind aurora-n cuşca văzduhului : păunul,

Cu flăcări pe comoara de sult a unei ierne

Şi sub pămintul îngheţat gifiitul de trudă al iegumei.

Am privit amurgul în ochi

Ah! Ce bine mi-au făcut pictrele pe care mi le-aţi
aruncat.
Si ocările şi scuipatul vostru ca niște hăţuri ale t
solitudinei,
Prin huiduieli, în aer, ţesute-n curcubee
Tristeţea subţiată pe inima-nicovală.

M-aţi alungat din ogrăzile ude de ploile tirite

Si în Decembre de lingă sobele voastre în care focul

l trosnea ca un harbuz,
M-aţi alungat de pe ulițele pline de vuiet, An
M-ați lovit cu bice în piețele publice ca pe un cal bătriu,

Ati știut : poemul se rupsese de mine, umbră, şi
călătorea departe,

În vreme ce voi eraţi legaţi, cu lanţuri, la ușa unei
umbre,

Si ochii voştri, ca nişte găini în coşurile vinzătorilor,

Se zvircoleau, fără să poată atinge bobul de porumb
luminos al aventurii.

Îmi amintesc o zi suplă ca o adolescentă,

Pe care am urmărit-o departe pină dincolo de periferia
sărăcăcioasă,

Si am văzut-o cum îşi lipea obrazul transparent de
arbori

Si mîna luminoasă şi-o înălța spre frunză ca o sevă,

i-am văzut trupul înfiorat aievea,
Pînă ce toată lumina căzuse de pe ea ca o rochie,
Pe cure o păturea cu grijă şi-o ascundea in scrinele
din plante,
Si cu o dulceaţă în gesturi se apleca înspre întuneric,

àm stat singuri şi-n depărtare sclipeau chiote,

5i îruntea-mi aburită ca o oglindă-n ierburi,

Si-am vrut să mă risipesc în aer cu ziua adolescentă,
Si să rămiie numai o diră subţire ca un zbor,

Ah! Ştiam că la întoarcere mă va primi aceeaşi larmă,
si aş fi vrut o dată cu ziua să mă-nfiltrez în pămint .
ca o apă
Ştiam- că pe faţa mea lacrima, cicatrice, | :
Nu-l va face să şovăie pe acel care mă va lovi miine.

VHI
Homoragie, ascensiune

Lingà armele voastre, oameni neînduplecati,
ringā vulturii voştri pe cari i-aţi dresat să sfișie plămînii
Oricărui aducător de flăcări ; e umbra mea între

munții aplecaţi
Atenţi spre orașul încleştat sub cătușele piinii, i

Dar vă spun : chiar dacă m-aţi răscoli pînă în cele mai
adînci măruntaie
Cum ai sparge o vioară ca să găseşti Ín ea cintecul,
Sau o oglindă în dosul căreia ai vrea să desluşești
imaginile,
Nu veţi putea atinge viziunea din mine.

Prin dimineaţa care-și deschide o arteră

Cu ceața adunată în funduri de eprubete,

Cu sufletul care-n carne, ca-ntr-o cămașă de forță,
Se zvircolește, zgirie, ar vrea să se libereze,

Si voi muşcind zăpada sau mușcindu-vă între voi

Ca nişte ciini înhămaţi la sania urcînd spre care viscol ?
Căi sau frați, iată-mă păşesc printre voi,

Si nu ştiu ce-mi înfigeţi în omoplat: un pumnal sau o aripă.

VIII

Un obraz apare în mine

Un om sau o ferigă re-ntoarsă în țărină |
Un om sau un crepuscul spărgînd, alună, ochiul,
Un om care aduce hrană viermilor un alt om,

Un om ca un măr nemișcat în care viermele creşte
lîngă sîmbure,

Am văzut și eu fluviile întinse, hăţuri,
Minind spre viitor oceanele ca niște cai înspumați,
Am văzut marea cu un singur gest năruind palatele de
pe tărmuri,
Ca un jucător care-şi stringe întrigurat ciştigul în
zorii zilei,

Am văzut pescăruşii ciugulind oceanul ca pe-un stirv,
Şi stirvuri reîntoarse mai vii în clorofilă,

Un om prin pămîntul poros filtrat ca o lumină,

Un om în care cresc dureros cuvinte ca nişte măsele aduite,
1

Nici o speranță-n vîrstă întoarsă bumerang ?
Nici o cometă cîntec incendiind o voce ?

O faună, o floră în anotimp paing,

O pînză prin mireasmă şi muzică să urce ?

Nici un luceafăr cirma corăbiei să-ndrepte ?
Lumină ca o turmă prin tenebre condusă,

Nici un pămînt în hohot să nu-ţi deschidă trepte,
in peşteri să desfacă o viziune frustă ?

Glasul meu va sfişia pe ulițele cetăţii,

Oricite răni îmi veţi face în carne, în speranță,
Glasul meu va pluti spre fruntea acelei fiinţe scumpe
Care a ştiut să-mi fie refugiu, aureolă.

IX
Să întirzii la acest profil

De aceea cind trec pe sub ferestre, pe sub balcoane
orgolioase,
Şi nu iau parte la jocurile și la risetele voastre,
Cînd armele voastre mă rănesc tot atît de mult cît și
vorbele voastre,
Ca o umbră a trupului meu e amiaza fierbinte din inimă,

Şi cînd toamna luceşte prin panoplii, prin săbii,
Cimtecul ce-şi desface ca o corabie pinza,

Şi-n lacrimă e ochiul ca o lacrimă mai mare,
Hoșeaţă care urcă pe-obrajii palizi ai aerului,

Și mai departe codrii, drapele victorioase,

Si mai departe alte orașe, suferințe,

Izvorul ca o ureche lipită de pămint,

Și mai departe alte neliniști albind ca niște pietre,

Reptile, păsări de pradă, îngeri cu braţele virite-n singe,
Cirezi, cu niște arbori, doborite-n măcelării,

Ziduri care se-nalță la o atingere a luminii,

Şi pe care noaptea le şterge cu un burete de lună,

Și mai departe : plantă, cordon ombilical

Din adincimi, spre floare sau fruct, urcînd o rază,
Cu fluxul, algă-ntoarsă cu laptele la mal,

Sau vară cățărată c-un gust amar în zarzăr,

Acolo între creste și nebuloase-aşteaptă
Haumacul de luceferi spre care pasu-mi şovăi,
Si somnumbul — maree către această faptă,
Pină ce obrazul ecoului în slovă-i,

Dar : muzică oprită în linişti de-un auz,
Si-n minte îmi deschideţi hotarul invizibil!
Oraş in hieroglife c-un răcoros havuz,

În ouă viitorul c-un gălbenuș lizibil,

Nu-mi veţi retrage steaua polară din pleopă,

Nici miinile plutite clare prin sinucideri,
Cadavrele de nouri intr-o comună groapă,

Cind ca un clopot ploaia sună în planta medicinală,

Sau ultima lucire în aripa de lavă :

M-am desfăcut de voi, pereţi familiari, alei natale,
Si de voi, oameni cari aţi umplut cu otravă i
Si de voi, generoase armuri ale memoriei.

Voi merge in mansarda sărăcăcioasă, în coliba umedă,
Acolo unde singurătatea-şi taie lumina de vitraliu,
Acolo unde șarpele de aur nu se-ncumetă,

Să-şi desfacă inelele pe-un coridor de orgoliu,

Şi-n aer și în silex tăiat profilul scump,

Voi nu-l veţi recunoaşte şi nu-mi veți şti iubirea,
Cind, albatros, din haina azurului un bumb
Inima să se rupă spre-oceanul de evocare.

Numele tău : Colomba

Eu ştiu : fluviile ca niște cerboaice vin să-şi potolească
setea la digul înalt al mării,

Şi prin pupilele noastre ca prin rocile de calcar se

i filtrează evenimente şi apc,

Si din hangarul mic al ceasornicului timpul ca un
avion minuscul

Pleacă spre traversarea unui ocean necunoscut.

la riurile tinere, de munte, spălătoresele

Lasă rufele să se imbibe bine cu lumină,

Si după ce le store de apă ziua rămîne în ele,

Ca pe-o masă plină de fructe şi de calma strălucire a
laptelui.

Fu știu : in fiecare clipă unelte uriaşe pipăie glandele
pămîntului,

Şi din porumb, din secară se-nalță un abur al inspirației,
Treci prin tunelul, botniţă pentru urletul de dulău al
trenului

În timp ce viaţa noastră se împarte ca o rație de piine.

Stiu : obuzele zgirie mai dureros obrazul
Acestui pămînt amestecat cu sînge, cu semințe,
Stiu : obuzele au bătut de mult în cuie

Aripele cintecului ca pe-o pasăre împăiată.

Si știu : cu toată singurătatea, la un țipăt de-al meu,
Vor veni lingă mine atiţia alţii cari au fost primiți cu
pietre,
Si versurile acestea sunt bucăţile de argilă
Din care voi clădi un cuib pentru tristeţea noastră
i comună.

Vouă, numai vouă, vă deschid porţile de tenebre,
Si inima e stiloul încărcat cu sîngele vostru
Noi am putea stu-n calea oricărei suferinţe,
Am putea gitui obuzele ca pe niște bufnite ;

Si-n timp ce case strinse ca niște dinți de piatră,
Sfărimă citadinul vis devenit mai lent,
Netemători prin fluviul desfăcut pe o hartă
Yam sta într-o tăcere lîngă norul adolescent.

Si vom putea de mină prin somnul ca o apă,
Să trecem spre grădina ce undeva se surpă,
Vietal din miază-noapte luceafăr care scapă,
Vis strălucit ca meiul în gitlejul privighetourei,

si oamenii prin forme, prin spaţii-ncremeniți,

Cu gări ce se destramă sub frunte-n despărțire,
Prin plante, prin alămuri, oameni incremeniţi,
Cu buze-nvăluite de-o linişte subțire,

In glas, pădure calmă, un peisagiu linced,

Şi cerul e-un ciorchine pe care-l rupi cu mina,

Prin stăvilar — poemul, zi luminată-ncet,

Memoria e moara plină de numele tău ca de-o făină.

O tulpină bate la uşă

Si-astfel de lingă arborele care se smulge ca un ponton
Voind să se prăvale cu spumele furtunii,

Sau de lîngă oceanul care păstrează infiltrat un naufragiu
Ca și cintecul rămas în vibrarea trecutului,

Cînd noaptea geme în tine ca o ființă străină,
Sau cînd te muşcă ziua ca pe un măr sălbatec,
Cum un miner scoboară c-un felinar în mină,
Eu am scoborit în tristeţea noastră cu lampa iubirii mele,

Luaţi seama : cind imi aplec prin fereastră obrazul
insingerat,

Ca un nor uriaș încărcat cu armele ploii,

Cind în ochiul meu circulă un fluviu de vedenii

Ca miile de insecte circulind în scoarța copacului,

l.uaţi seama : cind privirea voastră nu bate mai
departe decît o puşcă rugirita,

Cind în creierul vostru anotimpul adoarme într-un fotoliu
coniortabii,

Eu văd peste munţii pleşuvi, sau peste vinturile tinere,
Cum vine înspre voi un fiu pe care cîndva l-aţi izgonit.

Din care fruct veţi lăsa atunci să ţișnească aurora ?

Ce providenţă — spuneţi — veţi smulge din săminţă ?

Numai eu, afară, în cimp, îl voi vedea venind

Pe acel căruia nici un vameş nu-i va putea deschide
inima ca pe-un cufăr,

Si fulgerele sterile instrumente chirurgicale,

Vor sfișia atente muşchii unor tenebre,

Şi-n carnea mea iubirea alături de suferința unanimă,
Își va face loc ca o rădăcină în pămini alături de fulgere.

Dar un om care trece de prezent ca de-o frontieră,

un om ca o tulpină cu seva în viitor,

Cu respiraţia vuind de ecouri ca o pădure,

Ùn om pe care poetul îl va găsi ca pe un cuvînt inedit,

Și vinul în care fierbe o auroră nouă

Cind omul invizibil va spune : „Înapoi feţe crispate
şacali înveștmîntaţi în sintaxă,

Inapoi convoiuri de-ngropare spre mormîntul unei silabe,

inapoi, voi turme, mugetul vostru-i biciul,

Prin ierburile suple şi pietrele funerare,

Ducind cirezile de oameni spre abatoarele eterne,

inapoi cind numai obrajii plinși lasă o urmă în aer,
a liniile albastre salutate în marmoră“.

vedea-veţi atunci viaţa spartă ca o lucarnă.
Prin care ziua-şi trece părul lucind de griîne,
Si-o inimă pe masa-mpăcării să răstoarne

O flacără din sunet plecindu-se sub birne.

îi

Caia 271 coala î 97

Si veţi vedeu lumina universală, calmă,
Umplind ca o coroană de foi pădurea veche,
Azurul ca un cintec pe crengile de alamă,
Si în torente ochiul pietrelor stind de vegre,

Veti auzi-n legumă clopote minerale,

Veţi auzi cum aripi cresc în huliţii semeni,
Şi, cioburi, rîsul vostru rămas între cristale
Vă vor răni gitlejul şi vocile de-asemeni.

XII

Toți acești oameni

De aceea aici lingă trunchiul carbonizat

În solitudinea întoarsă prin scorbură în pămint,

imi sun în timplă orele de demult ca niște tacimuri

inainte de ospăţul izbucnind în focul de artificiu al
furtunet,

De-aceea, cum circulă prin noi toţi, nu numai pădurile,
Ci chiar şi casele, vulcanii, vitele, corăbiile, oraşele,
Cind noi toţi buni sau răi suntem ca nişte conducte
prin care circulă
De lu buruiana umilă pînă la vulturul ca o carte semeaţă.

Acum, cu fruntea lipită de-oglinda unei scoarțe,

Cind ştiu că tu care m-ai biciuit ești ca şi mine,

O piinie prin care lumina se scurge în pămint,

Ca să se-ntoarcă iar în aer prin formele vieţii de miine,

Cînd ştiu că în limfa noastră e-aceeași sare solară,
Şi-n amindoi albește scheletul o zăpadă,

Şi capetele noastre sunt roţile de moară,

Prin care trece răceala în spume a azurului,

—-

a: cind ştiu culoarea şi planta transparentă
znd e-un paing cuvintul suind pe pînza vocii
Şi-n noi gindește firul de iarbă, sau izvorul

In noi gîndeşte mireasma uşoară, sau aleea care a
rămas în piine,

Ac ni i 5
scum cind ştiu că acest fum acest gol e ceea ce noi

PEEN credem că suntem noi
Si-nfring incă o dată festinurile voastre, luptele l
e cind lacrima se deschide lacăt '

>l-un şipot de răcoare trece prin plumbul topit al trisreţii

intre florile pe care aurora le deschide cu-o mină

ied CSE A strāvezie
T intre cali speriați de neliniştea din mine,
mi amintesc atitea fapte şi existențe pe care nimeni

RA a pol Ca i nu le ştie
Asemeni fintinilor ce zac în funduri nedescoperite încă.

XIII
De ce îi goneşti cu bice ?

Și e aici sau acolo, un om grăbit să ajungă la o limită.
ȘI el nu ştie : această limită e în el,
Cum sunt ín el toate zgomotele, toate vocile care se

EA | e deşteaptă
Cind le atinge numai imaginea lor de pe oglinda Eu

Un om care nu poate fi nici mare nici umil
Un om care-și abureşte ca pe o sticlă visul,
Ln om al cărui singe disimulat ca un manifest incendiar
Va tiri în artere mulțimile fanatice. di

Ecouri prăvălite-n carne ca fabuloase sănii
Zi iri i i i >

Cu sträluciri şi urlet de lupi la focuri pale
,

Tăiş crestînd în creanga din inima poetului
Luminoasele litere știute numai de dinsul.

Singurătate slabă, infierbintată rimă,
Ai fi voit prin uşă țipătul înstelat, N)
Corabie, să oprească o migraţiune-n climă
Peste ziduri să sară hoţeşte peisagiul.

XIV

Ciubotele de şapte posti
}

Dar am ştiut : versul e chivăra fermecată
Care va face să trec nevăzut printre oameni,
Prin noaptea ca o rază În jur desfăşurată ,
Nimeni nu-şi va mai spune, poetule, de-i sameni.

Si poemele sunt ciobotele de șapte poști
Care mă duc din cercul polar la caldul tropic,
Si-n vers ca-n geanta unui botanist recunoşti
Terburile atitor distanțe stînd alături.

Cine a spus că slova e-un lanţ, dencele schimburi,
Si literele închise ca păsări în odaje ? | |
C-un singur vers poți trece prin patru anotimpuri,
Și pasul din poeme un continent îl taie.

Prin untdelemnul gros al luminii în peisagiul ecuatorial,
Sau în caverna rece de lu Nord, sau în şovăirea albastră
A valului, printre coralii, şerpii, de la Miază-zi, Ra
Prin harfele desfăcute în părul vîntului de la Răsărit,
sau de la Apus,

Acum lîngă plugarul înverşunat peste fiarele sale,
Sau lingă roțile gemind ca nişte cîini uriași, — !
Acum între şoselele — curele — punind în mişcare
l oraşele,
Si după aceea alături de sălbatec în pădurea virgină,

100

Astfel poemul trece cu mult înaintea zilei,
Sau o ajunge din urmă prin schelele aurorei
Poemul poate fi și pușculiţa în care s-au strîns toate

monezile cerului,
Alături de stelele căzute din palmele destinului,

Vocală ca o vacanță prelungită în somn,

Cum te recunoști în sămîntța care e un solz al toamnei,
in clopotele-aprinse de-o apă în crepuscul,

in vrăbiile care fac să vibreze capacul ca o vioară.

Poet eşti şi, de aceea, pururi Ahasverus,

Yără umbră şi cauţi cheile șipotului,

Iubirea sună-n tine ornic deșteptător,

Ai cintat și umbra s-a speriat și a fugit ca o pasăre,

Capul legat de soare

Dar am ris atit de luminos între hamurile iernei,
Cuvintele trezite pe gingiile zăpezii,

Si umbra între cristale ca o rufă îngheţată,

Pină ce capul în aerul greu îl legi puternic de soare.

O! Flacăra rece în miini ca un bulgăre de zăpadă,

Și-un viitor văratec în strălucirea surprinsă,

Așa focul se dezbracă de flacără ca de-o păstaie

Si rămine numai, mazăre, cenuşa tulbure dintr-o
după-amiază.

Si cind te desfaci din străzile atirnind pe umerii tăi

Ca niște serpentine după ce părăseşti orașul ca o sală de bal,
Şi-ajungi între patlagini prin febra aeriană,

O auroră încearcă risul din clapele fintinii.

Nu-ţi mai întorci faţa ca un crepuscul prin coline,
Cu ziua spartă lacăt lu porţile grădinii,

Atiţia ochi smulşi din ţărină o dată cu tulpinile,
Si dimineaţa — cleşte scoate cuiele stelelor.

Tot timpul capul e legat, cu panglici, de soare,

Tructul tăiat în două de o căldură liberă,

Și după aceea capul rămine îmbibat de lumină

Cum și apele şi aerul păstrează ceva din lumina apusă.

Singurătăţi, voi, minaţi mai departe cirezile de flăcări,

Si focul poposeşte în orișice colibă,

Cuvintul pe care-l duci la ureche atent ca pe-un
ceasornic,

Cuvintul de iubire scoborind de pe culmi ca un cioban.

Duceți-mă şi pe mine la vale turme miraculoase,

Prin evocări şi sete litera presimţită,

Vedeţi, departe e umbra care riciie pămîntul,

Voind să tragă după dinsa trupul însuşi ca pe-o umbră.

Lingă iarna care s-a oprit limpede în mine,

Cum îngheaţă în ţevi pumnaiele de apă,

Şi capul va rămine încă incleştat în soare

Ca o rădăcină pe care furtuna n-a putut-o smulge.

Sau lingă tăcerea, creangă stărimată sub talpă,
Cind iarna capătă tonuri din alte anotimpuri,
Ca un flaut în care distingi un glas de femeie,
Si ochiul e plin de un reflex al nopţii,

Dar capul va rămine încă legat de soare,

Pină ce craniul va fi în rocă zăcămîntul de radium,
Pînă ce poemele ca niște vase comunicante,

Se vor goli de toată lumina hohotind în iarnă.

102

XVI

Cuvinte esenţiale

Dacă aş voi să găsesc drumul înapoi,

Fi-vor oare cuvintele firimiturile de piine care să mă
conducă pe aleea spre inima voastră oameni ?

Acum cînd capul înălțat zmeu în marea solitudine,

A primit ca o orgă avalanşa de mătăsuri a spaţiilor libere?

Am învăţat cum genunchiul atit de fin al plantei

Se tirăşte pe patul nupţial al gliei la venirea nopţii,

Şi umbra ca un fum în amfora de tenebre,

Se pierde ca o crisalidă pe care n-o mai recunoști în
fluture.

Am învățat cum lumina se-mpotmoleşte uneori printre
arbori,

Ca un sunet care nu mai poate ieși din gitlej,

Si am văzut cum vioara își potoleşte setea,

ia căderea de ape năvălind între coarde.

Dincolo de pădurea bătrînă a odihnei,
3 ascunde ziua ca un alfabet în abecedarul de miine
Cn p = a . a - $
a din pămintul scormonit, dimineața apare albă

a o armă îngropată, sau ca o rădăcină de ţelină.

Am văzut şi zilele care se încarcă pe vapoare,

Si pornesc cu migraţiunile spre miază-zi,

Si schelele luminii rămîn devastate pe maluri
Pină ce păsările cu zborul îngreuiat de tenebre le

cutropesc

Am văzut viaţa, aceeaşi, închisă în animal, în plantă,
Si fiecare fiinţă, cu-nverşunări, cu ură păstrind forma de
Pi | Ş | la-nceput,
Dar cu cheile morţii s-au descuiat toate lacătele
Si fiecare s-a-ntors în înfrăţirea unanimă.

103

Aşa se deschid porțile oricărei ființe

Si dinăuntru apare acelaşi alai de flăcări,
Cum acelaşi luceafăr se libereaza din cremene,
Si pasărea străbate aerul ca o sămiînţă.

Prin perdelele nopţii obrazul stelar se-arată,
Crepuscul ca o grădină năpădită de ierburi,

Sub scoarţa de copac a tăcerii e puzderia de ochi,

Şi pasul călcind prin pietre invierile succesive,

De-aici dacă m-aş întoarce aș putea aduce
Burdutele pline de șipotele oglindite in verbe
Si-atitea învățături în esenţialele cuvinte

Dar ştiu că şi în cuvintele mele veţi azvirli cu pietre.

XVII
Faţă in față

Si totuşi, tirziu intr-o noapte ploioasă

Voi bate omule la geamul tău,

i nu vei şti : e liniştea umedă în oase,
Sau e o veste pentru mai bine său mai rău.

Păsări încetinite cu un amurg în vine,
Obruzu-acestei umbre sfișiate de fulger,
De unde sună-n cupă lingurița luminei,
Strălucitor vestigiu tăind aerul-luger.

Và voi vedea pe voi oumeni şi uneltele voastre,
Veţi sta într-o tăcere în jurul unei mese,

Si lampa ca o ceață prin respirația noastră,

Se va urca pe buze, prin vorbe, ca o tuse.

intre ziduri cu fluvii şi drumuri sfirşind albe,
Cu toată viaţa voastră oprită-ntr-o odihnă,
Prin somnul care trezeşte formele lui albe,
Si-n anotimp tristețea ca un profil al fructului.

104

Bătaia unui deget sau unui glas de geam

Cind lacrimi stau la pindă, cu bufnițe, prin gene

ȘI auzul vostru pipăit incet ca un perete, i
i“ină ce voi nimeri amintirea comună ca pe-o clanță

infiorat în moarte ca-n creştere o apă
Nepămintean prin sticlă un gest parcă de cretă
Cu vocea sfărimată în sunet sub o clapă
Și-ultima strălucire șovăită în plete, i

a veți fi voi, oameni, sau doar umbrele voastre
rin toamna prelungită în fruatea transparentă
Şoaptele ofilite cu florile în glastre,

Fără ri ă ăzbi
Fără ecoul vierme de mătase răzbind prin coconul vocii
A

Eu vă voi spune : „oameni, nu sunt decît un frate,

Ata i ~ F H ?
Acelaşi smuls în ploaie, îngenunchiat în toamnă
A meu e tristețea voastră, ale mele sunt înfringerile

Ca şi voi nu deci o
ci į 5 t i
Ş sunt decit un copac pe care se-odihneşte

o vreme pasărea călătoare a vieții“.

ȘI faţa mea-n şivoiul de lacrimi pe ferestre
Si zilele departe arzind ca nişte vreascuri
Cu viscole gonite în membrele terestre
Podgorii viitoare inaintind spre teascuri.

XVII

O fantomă de miine

i sufla peste veștejiren voastră primăvara din

E f i cuvintele mele
Ca un lucrător care poleieşte uneltele cu aur í
,

Voi invia prin buze sticla fierbinte a vocii

§ ~ Pi e Pss T i i :

Și cu suflarea plămiînilor mei voi rotunji versul ca pe o
retortă străvezie,

105

între crestele de corăbii ale munţilor sau între
Algele sărate ale mărilor pletoase,

M-aşteaptă primăvara clătinată ca o luntre, „de
Fructele călcind peste crengi ca o luminoasă oaste,

M-aşteaptă drumul sprinten învăluit in soare,
Hotarele pe care le va lărgi poemul,

Si voi toţi ca âcele ornicului întoarse,

Veţi atinge iarăși toate orele inimii mele.

Voi, oameni îngenunchiaţi lingă un frate bolnav
Suu voi în cari foamea își răsucește coarnele

Cu un taur. Voi, lingă un miine mai suav, i
Depunînd copiii voştri cum aţi depune armele.

Tată obrazul meu plin de tăieturi ca o brazdă,
Prin care lacrima a trecut ca un plug fecundă,
Iaţă-n coastele mele un porumbel adastă
Cintec să se destacă prin înţelegeri undă.

XIX
Closca ferme:ută

În loc de umbră-mi trec prin pas o viziune,
Ca spuma clătinată cu tălpile pe apă,

Trupul meu de drumuri acoperit ca de frunze,
Iatà-l, cu-o primăvară bătind la uşile voastre.

Oare gîndul nu mai sparge peretele-anotimpului i
Si rădăcinile-n tuburi nu-şi mai transmit mon "i
Peste durerile voastre, peste oarbele voastre certu

i i i sparge în miile
ca un diamant uriaş nu se spe
ema de străluciri ale florilor ?

în fiecare din voi am trecut ca printr-o odaie
Si am văzut speranţa inundind o fereastră,
Si inima voastră ca un ou părăsit in pale

x ; f Si iată.
Aştepta cloşca fermecată, aventura, care su-l dea viaţă

106

Dar un destin mă rupe iarăşi de lîngă voi, mă aruncă,
Intre turmele cailor sâlbateci mînind din urmă
dimineața,
Pe piscuri lingă piatra aridă sau in deşertul fierbinte,
Cintecul meu face să apară un oraş că un miragiu.

XX
S-au intors citei oraş?

Un oraş În rana acestui aer fierbinte,

Un oraş ca un obraz apărut în perdele,

Vā ştiu, obraji cu singe, cu chiote în minte,
Orașe lingă fulger şovăite în stele.

Prin aburi, calmă, iarna poate mai sufletească,
Şi mugetul sau vocea filtrate prin zăpadă,
Inima pilpiită în funduri ca o iască

Și botnită tăcerea pe-un urlet de zăpadă,

In frigul care-mi pune vestminte ireale,

Si vorbele-ngheţate pe guri ca nişte ţurţuri,
Si umbra în ninsoare sub formele ei pale
Ca o apă tăindu-și sub gheaţă alte cursuri.

Am tras în pribegie peste orașe-o dungă,
Plutind peste cupole ca o uriaşă barză,

Cu cîntecul în mine zornăind ca o pungă
Ce-n viscole metalul pe streșini şi-l revarsă,

Atit de liber : veste trecînd în auroră

Sau in amurg, verigă, prin lanţul de oraşe,
Orașe, c-un prieten, cu un dușman, cu-o soră
In cale-mi : devastate sau somptuoase-oraşe,

N-am fost eu oare semnul desşurubit în zare
N-am fost eu arătarea stranie-n iarmaroace,
Un curcubeu mantia tirită-n ploaie,-n sare,

Pusăreu, ca-ntre pene, în flacără se-ntoarce ?

107

Vestit, aici, acolo, în uliţe, în turle, 3 l

Trecut ca o corabie prin somn dau în trezie,
În scorbura ce-n crivăț ca un dulău să urle
Spre luna, dacă noapte nu ştii sau dacă zi e.

Neputincioase ziduri : voi n-aţi putut cuprinde
Neliniştea mea, visul ca un nisip in trombe,

În abundență turmă şi-n sărăcie linte,

Sau anotimpuri smulse, de elefanţi, cu trompe,

în cărnurile voastre oraşe, sau in hamuri
Pe-nverşunate pietre în opintire vită, |
Si stofa unor toamne odihnite pe ramuri
Altă cetate-n vraja aventurei ivită,

Am şovăit în tristețea voastră, am dat tircoale
Portilor ferecate de-o interioară noapte,

Sau am adormit în braţele cimpului goale,

La fel cu-o rădăcină în ţărină, în noapte,

XXI

Schutzhaus

Odaie cu arome a unui han în munte |
Soarele, naftalină, în rufele din scrinuri,

Cu brazi ce-şi trec lumina în cerc ca niște unde
Ecourile, butii, pleznind de-atitea vinuri,

Sau aurora clopot de var în căni cu lapte,

Culori, zvonuri clătite cu-odihna în cerdac,
Umed şi bun pămîntul cu aburii în şoapte,
Tristeţe sfărimată sub crengi ca un gîndac,

Voi sta aici pe banca de lemn, singurătate.
Voi auzi talanga trezită în ferigă,

Aici, mult mai departe de temnicer, de frate,
Şi soarele prin creier trecînd fără să-l frigă,

108

OQ ! Pămintul regăsit, lumina regăsită,

Nu-mi pasă că mi-e umbra o vioară sfărîmată,
Destindere trecută în inimă prin sită,

lubire prin amiaza din piept desfăşurată.

Voi sta aici, şi osul şi carnea întregită
Impreună cu viaţa ce freamătă în seve,
Cărătorie-o clipă intre molifți oprită,

Prin dimineaţa bruscă să te-ntilnesc aieve.

Si nu voi şti de-i toamnă, de-i iarnă sau de-i vară
Voi fi ca o corabie plină de mirodenii,
În care naufragiul stă lingă primăvară,
Si tropicale fructe lingă steaua polară,

Sau poate-asemeni fi-voi cu-o goarră luminoasă
Vuind de-atitea zvonuri din viața mea apusă,

Şi inima prin vorbe în fierbere spumoasă,
Suind ca un arpegiu cu aerul pe buză.

Dacă spre soare,-n iarbă ne-am înălța pe piscuri,
Si-am fringe-n piini lumina — fraternă-mbucătură
Vocalele rotunde care-au sunat în gură

Si tipete lemnoase rupindu-se ca pliscuri.

Aici, din ochii noștri incendiat-amiază

In flăcări, pretutindeni, vădindu-se pleoapă
Și pasăre prin triluleolinelor mai trează
vieţile noastre-unite în unanima apă.

XXII
Mulţime, tu

M-am oprit în porturi cu scrișnetul de spume al

ancorelor,
Am pipăit nesigur aerul ca o frunză care-și înalță timid

umărul la începutul de primăvară,

109

Am stat lingă podurile care continuau să cinte în schele
Ca o rimă tăiată în atitea bucăţi şi totuși zvircolindu-se.

Am trecut printr-o amiază perpetuă fără umbră

Si in inima mea a sunat nesecătuit versul ca o pungi a
lui Fortunuti,

Am stat cu vinzătorul ambulant în ceainăririe aburite,

Am plins sau am cîntat o dată cu parcurile devastate.

Mulţime, tu, ca şi o maree m-ai reprimit, m-ai aruncat,
in teascurile tale singuratecul ca o strălucire in cărbune,
Si am ştiut prin dunga tăiată în adincime de un
naufragiu,
Glasul meu care face în tine unde din ce în ce mai mari.

Noaptea am ascultat în timple huruitul de lanţuri al
singelui,

Pină cînd corabia capului se va libera dintr-o dată,

Şi va trece cu încărcătura de tristeţi, de regrete,

Prin marile perdele ude ale pămintului.

Și tu, mulțime, neinduplecato : imi vei putea spintecu
ochiul

Ca pe o pipotă de pasăre în care mălaiul e cald incă,
Si vei putea găsi înăuntru munții și țările şi oceanele,
Toate viziunile care s-au suprapus ca-ntr-o lanterna
masică.

Dar oare oasele mele nu vor aui ca nişte scoici
Pline de țipetele de foame, de intringeri, pline
De soarele sărat infiltrat prin nisip,

De ghețarii lunecînd în tăcere spre corăbiile somnului ?

Vei fi lingă mine, mulţime sălbatecă, triumtătoare,

Și chiar în lumina care-mi va putrezi în carne,

Vei trece incă o dată prin mine cu orașele, cu
abatoarele tale,

Vei smulge cintecul meu ca dintr-o hircă un dinte de

110

Și Îți vei spune : astea sunt zilele transformate-n calcar
Si astea buruienile care au devenit inchejeturi si glande.
Undeva în fund va fi o după-amiază ia
Cu o fereastră și un obraz lipit ca o ploaie de geam.

Și vei pricepe ? Nici o unealtă nu mi-a ucis destinul
Vocala mea a fost în palatul sonor ca şi în cocioaba
umilă,
Am trecut pretutindeni cu inima mea ca o colivie
În care pasărea tristă a poemului cînta singură.

XXIII

Începutul lumii

Cu-acelaşi deget care întoarce versul-ornic,

Nu aş putea rubinul să-l mişc al unui timp,

Sà fie-ntreg prezentul sau un trecut mai spornic,
Și lingă vechi fantome prin veacuri să mă plimb ?

Statuie sfărimată și cîntec sfărimat,

„dolescente suple mergind spre o fintînă,
Tribuni văzuţi, în pieţe cu robi, prin geamul rat,
Oraşe dărimate, în vis, numai cu-o mină.

Un cer de inchiziţie apoi oprit în ruguri,

Cu flacăra tîrîită spre timplă ca un nimb,

Cu jarul stors sub talpa roșind ca nişte struguri,
Pină ce-n cupă, vinul cu sîngele îl schimb.

Cetăți antice, turnuri, medievale norme,
Mulţimi amestecate în ochiul meu şi-n must,
De-aici din cîntec ştiute sau presimţite forme,
Cometa altor vremuri în cerul azi îngust,

Foc încuiat în tîmplă ca azima în grîu,
Plucără ca o scamă pe forestiera rană,
Cintecul care taie cetatea ca un rîu,
Albastru-n primăvară sau cenușiu în iarnă,

111

Nu-s eu, nu-i timpul, nu e obșteasca înflorire,
Sub rădăcină, umbră, firul de ploaie supt,
Torentul care muşcă sub punți o înnoire,
Lumina e aceeaşi în sus ori dedesubt,

Să-ţi pleci aicea trupul măcelărit suav. g
Cînd scotoceşti stelare chei pentru-abstracta ușă
Epocile de-a valma în trombele de praf .
3i de pe mină timpul desprins ca o minușă.

Va fi o buruiană, în gură, mai fierbinte,
Si oglindit în rouă e ultimul oraș, |
Cu-orhestrele trezite-n arama din cuvinte,
Fier roșu, revelaţia, pe-obrajii noștri arşi,

Voi aştepta acolo să mă prefac în serum.

Cum fulgeru-i arcușul pentru pădurea-vioară

Si peste cimp din mine va mai rămine-un fum
Ce va găsi în aer umbra-mi de odinioară.

Pescar stringind în coșuri oglinzile plutite,
Cosiţă despletită în indulgența undei

Răsărit ca o rută între vîsle clătită
Si-n cioburile apei obrazul nu-l știi unde-i.

Aşa-i amnar poemul in cremenea din singe.
Ce luminează-n vine deodată un trecut,

Si inima-i garoafa nocturnă ce se stringe,
Pe-această slovă-n care luminile se-ascut.

XXIV
Totuşi un regret

Si totuşi : am vrut să te ochesc în inimă auroră
Sau în ochii tăi din care pleacă zilele şi hulubii,
Pină ce peisagiile zornăind în locul monezilor
Se vor revărsa din săltarele descuiate în mine.

112

Voi pleca şi voi lăsa deschis robinetul luminii

Si soarele să-mi inunde singele ca pe-o placă fotografică
Dacă obrazul e un cadran vorbele sunt minutare,

Sunt alte vorbe aburite lingă piinile din brutărie.

Dar : să mai aud o dată dulcele tropăit al catirilor lingă
sipote,

Și călăuzele care își răspund şi copacii cari cad în mine,

O mină răcoroasă ca o rochie foarte subţire,

Să-mi acopere cîntecul în zăpada străvezie.

Dincolo de pădurea aceasta aşteaptă aceeași solitudine,
Pasul e lingă scorburi aceeaşi fosforescenţă de şarpe,
Lumina veştejită pe o balanţă de tenebre.

Ploaia de huiduieli trecînd prin fruntea mea permeabilă,

Vă ştiu : bijuterii triste ascunse în priviri

Și despărţiri prin-fluvii ducînd spre un ocean

De departe amintirile care îşi răspund, se salută

Ca un singur parfum circulind prin mai multe rădăcini.

XXV
Ai sovăit lingă

Șovăi în jurul altei cetăţi șovăi în jurul altor oameni,

Și litera ezită și ea într-o gargară a goarnei,

De aceea poemul înaintează sau se retrage ca o maree,

Și glasul meu se caţără în crengi o dată cu vestmintele
zilei.

Aşezări liniștite cu piei de animale

Uscîndu-se la soare, cu hribi și ţiţe de femei

in curţi am văzut lumina rămasă în hainele sărace
Ca şi amiaza din ochiul unui cal istovit.

Cca 271 coala i 113

Mai pot bate intr-o fereastră, mai pot deschide-o poartă
Să merg pe-aleea udă c-un grădinar bătrin, A

Să văd cum seara-n aburi se rupe din legumă

Cum înţelesul se-ntoarce, ca O barză, în cuvinte.

O! Depărtări ghicite în focurile roşii,
Vieţi evocate numai CU oO chemare-n ușă,
Vorme si străzi trezite cu-atingerea pe clape, |
Şi-această plutire nedefinită peste case și oameni.

O ! Ziua plină caun harbuz de simburi
Distanţele băute cu roua de pe-o frunză
Sovăi lingă o cetate, şovăi lingă o toamnă
Si tot astfel cîntecul şovăie lingă un cîntec.

XXVI

Alte păreri de rău

Am privit în piine și am văzut un obraz chinuit
Si-n flacără de-asemeni am recunoscut un obraz,
Atit de-adinc în mine lingă pietrele căzute,
Liingă omul care atinge în somn lacătele vieţii.

Dar am trecut prin tirguri ca un vîrtej de pulberi,
Sau o stelară goană prin intestinele nopiii,
Fără umbră şi totuși eram întreg O umbră,

vunecînd în acelaşi timp prin toate punctele cardinale :

Sus : unde în căldări vaste stăteau grămezi de apusuri
Cum stau strinse-n coșurile de paie albiturile uscate,
Sau la miază-zi : între coamele marine ale primăverii
Cind din cornetu! furtunii se varsă zaruri îulgerele.

Pe vreme bună sau rea, melancolie, rătăcire
Pînă ce, ca un fluviu mă apropiam sinuos de orașe,

114

Si un glas putea fi deodată curcubeul vestind sfirşitul

singurătăţii,
in glas, un cintec care aduce mai mult singe în
mădulare,

Voi ajunge atunci pînă la marginea luminoasă
Va fi atunci fereastra de han strălucitoare
Unde m-aşteaptă azima pilpiind ca o lampă
Si surisul prietenos ca un pahar cu lupte ?

“oi asculta cum vintul își încearcă-n scorburi cheia,
Copacii care își pocnesc încheieturile oaselor

Si anotimpul devastat cu o grădină în amintire

Pină ce lumina intră sub pămînt ca o ciîrtiță.

Voi şti: alți vagabonzi vor trece printre semnale oarbe,
Voi fi tot eu sau alţii în jurul unor nedefinite gări,

Obraz scăpat din mină ca o ceaşcă prea subțire,

in timp ce-n casele joase troznesc grinzile somnului,

vieţi ce roiesc în mine ca orele-n pendulă,

Voci care lasă dira-n auz a unui zbor,

Vis deschizind secrete săltare ca o sculă,

Si tu tinereţe, cu gustul amar, ca o tigară pe jumătate
fumată

Voi mai fi eu printre liniile trase pe cer sau pe ţărină
Prin claiele nocturne lucind între fineţe

Lingă bariera lăsată la trecerea in goană a dimineţii
i înpă omul matur desfăcind în barcă pinzele riîsului.

Sau din pupila mea tristeţea va trece-n altă pupilă
Cum trece o culoare din zi în altă zi,
Vor mai fi alte păduri spre care topoarele voastre,
oameni, au să migreze,
Și din singele scurs din vinele mele se vor desface alte
păreri de rău.

XXVII

Mai departe

văd departe fanfara podgoriilor,
Cîntecul căţărat pe haracii de flăcări,
Dar un nor imi trece pe faţă
Si-mi ascunde uneltele lacrimei,

Coviltire luminate de-un hohot, _

Umbre tirite lîngă soarele din apă, :
Convoiuri de oameni mergînd spre o altă aşezare
Si inima mea legată de ei, ca un cune sub o căruţă.

Un amurg ; o fereastră ; o iarnă p
Și înălțimile spre care pîlpîie poemul |
Brazii cari se rup de pe Sa ca Ar Va calita
i de- a în somnul nostru trosnește |
Şi de-aceea în s$ piei

Dar ochiul e şoimul care pluteşte în aer

Pînă la locul unde se formează zilele, _
Si în vitrina cîmpului strălucesc laolaltă
Toate brăţările aurorei şi ale apusului.

XXVIII

Fanfara podgoriilor

Lîngă stejarul credincios, arcul întins al plecării

Si stringerea într-o oră tînără a cortului şi a armelor,
Cu aburul care freamătă o dată cu vocile _

Pînă ce amiaza se îrînge din fructele înfierbintate.

înfățișări umane prin zările abia atinse, |
Suferintă îndulciță cu băutura calmă a somnului S
Lingă obrazul desprins ca o flacără din focul de tabără
Şi plutind apoi, frunză, peste toamnele imaginate,

116

Cine mă ia de mînă pe toate aceste drumuri ?
Printre ziduri dărăpănate sau cimpuri cosite ?
Duc sub braț un orizont ca o geantă vinătorească,
51 turlele orașului se impleticesc între plante.

Dar în privire mai aşteaptă o dimineaţă,

Si fluviile deapănă un caier al zilei,

Je-o parte şi de alta lumini cu rădăcinile smulse

Si departe incendiate alămuri din fanfara podgoriilor.

Mă voi opri cu voi oameni ai aventurei

Lingă muntele în care bat orele de plumb ale vinatului,

Sau lingă pămîntul mertîciit încă

Si in care imaginea seminţii se-arată ca-ntr-o oglindă
fermecată.

Roua să ne spele obrazul și frunzele

Cind în azur gonesc turmele furtunii,

Duc o plantă ca pe o scoică la ureche

Si aud cum auie înăuntru creşterea ei viitoare.

Voi însemna căile prin flora luminoasă,

A marilor capitale sau a secularilor codri,
Printr-o tristețe-alee, cu ciute, apărută
Chiot care conduce pînă la gura nomadului.

XXIX
Un bun rămas, o iertare

Voi, drumuri nedefinite, ca un dor de plecare,

Voi oameni și arbori conspirînd în crepuscul,

Şi voi turme care aduceți gustul furtunii în ugere,

Și voi ziduri cu lacrimi şi risete cum e vuietul în scoică,

117

Voi. Străluciti sau păliți ca lama de cuţit a ochiului meu,
pină ce ultimele locuințe au dispărut pe-o linie

in zare, unde se-aleg formele primăverii nerostite,

Cum sunt cuvintele care încă nu s-au format in noi.

Un bun rămas în zăpada culcată la picioare,

Ca un ciine alb cu care voi merge la vinătoare,
Un bun rămas, o iertare la ferestrele apărute
În amintirea plină de umelte ca un pod familiar.

Coline sau șesuri, său cămări, sau hambare,

Aici fiarele ruginite sau florile înclinate

Cind oriunde m-aşteaptă o tristeţe, o suferinţă nouă,
Şi-un bun rămas spre voi oameni și arbori, o iertare.

PATMOS ȘI ALTE ȘASE POEME

1933

COLOMBEI

PATMOS

Hotarul de fum

Auz şi văz. Ochi plini de constelații,
Si norii străvezii pe frunţi, pe voce.
Columne de cenușă să evoce
Prieteni dispăruţi. Si-atiţia alții.

Arbori de fum. Prund. Călătoare roce
Miresme fugitive. Zvon. Migraţii
Pianete-aduse-n sare cu-necaţii
Păunii răsuciţi în mări și-n orge.

F-udevărat ? Extaz să te salut
Tărim al liniştii. Copac şi flaut
Vint ars. Și-obrazul tău — un vas de lut —

Să-mi stingă setea-n amintire-l caut.
Glii : păsări veşnice sub cer. De mult
Aici. Cu faţa mea spre voi. Vă laud.

II
Întîia apariţie
Pe drumul acesta. Da, pe drumul acesta
Mat fusesem poate cindva
Intr-o după-amiază sau într-o toamnă,

Recunoaştem o creangă, o fereastră

121

Ca un suris întilnit altădată pe un obraz răvășit,
În vocea mea ca într-un pămînt moale se întipăreau
paşii unor vorbe cunoscute
Călăuza rupea o frunză, o linişte,
„Soarele va fi din ce în ce mai puternic“
Şi totuși gesturi dintr-o adormire apropiată sau dintr-o
aducere aminte cu totul vagă,
Teseau în jurul meu o ceață făcută din berze foarte obosite,
Nu știam cînd mai văzusem toate acestea
Sau poate acum eram o amintire dintr-un viitor
presimţit,
Fusese la o vîrstă fragedă, la o oră încă tulbure,
Cind părinţii şi servitorii plini de frigul luminos
de afară
Strălucinăd ca o pojghiţă de gheaţă pe mîinile lor
răcoroase
Mă smulgeau din clapele de pian ale patului ca
un arpegiu al somnului,
Si mă duceau pe braţe pină la docarul de aburi
Excursie în munţi,
Totul era neprecis şi în ochi o dulce licoare, o dulce
oboseală.
Poate atunci să mai fi trecut pe drumul acesta
Sau poate altădată,
Eram ca într-o trezire plină de scamă
Cînd prin pleoape mai trec fișii din bandajele
desfăcute ale nălucilor
„la seama — era glasul călăuzei — umbra rămasă
în această văgăună
S-ar putea să te absoarbă ca pe o picătură de lumină
Umbră ca un liliac ieşind totdeauna în calea luminii

Trănindu-se din sîngele ei

Ia seama. Și totuşi în curind soarele

Se va încurca în ramurile tot mai stufoase
Ca o pasăre cu aripile prea mult desfăcute
Sau ca un cerb cu coarnele foarte grele“.

Lumină nesigură, roşiatică,

Soarele rupea o cămaşă de danteie,
Din fiece dantelă o flacără

Si flacăra se spărgea ca un ou de aur

122

Si peste brazii ciuntiți
Se scurgea gălbenușul limpede al focurilor.

«Pune piciorul aici pe treapta acestui gușter,

Atinge cu miinile tale oglinzile vintului l

Și toate zvonurile lumii îți vor veni în palme ca nişte
Y hulubi“ |
Des rubam citeodată rotițele mici ale florilor

“a uitam inapoi la lumina care se apropia ca o turmă
de bivoli.

„iSteptam totuşi obrazul tău să mă-ntimpine

bitul tău obraz incadrat de buclele negre

iu, numai tu, i

Plutind peste amintirea şi prezența mea

Ca nimbul parfumului peste o pădure.

Dar,

Ce fulgere au rămas în trimbiţe

Ce fulgere vinoase, negre ca niște rădăcini,

Pieznind pe scoarța zbircită a acestei argile ?

Ceusornicul deşteptător nu mai sună în scorburi

Leagănui şipotelor nu mai plimbă setea noastră
| adolescentă `

Pe poieni, lingă frunzele veştede

Au rămas numai resturi de arme şi cranii și oase

A ea N sfărimate,

Asta să fie toată tinereţea noastră ?

De cine-şi mai aducea aminte pămîntul acesta
iei, călăuză, glasul tău nu mai răspunde

sfa seama — ai spus — o umbră ca un uliu invers
Va urca din văgăunâ“

Agil [i $ i î i

Pasul meu va fi potirnichea gituită

De cînd am rămas singur ?

Si cine era călăuza pe care o crezusem lingă mine ?
Să fi fost oare tot eu însumi ?

Și tu, oare tot eu să fi fost ?

Toi cu?

Și tu?

Şi voi?

123

Sı primăvara ?
Si iarna?
Si lumina ca o pădure cenuşie ?

Singur. Şi un tirziu cit mai luminos.

Noapte boreală,

Lumină dureroasă ca ţăndările intrate sub unghie
Lumină ca o pinză lipită de un schelet

Lumină polară.

Ai fost munte sau apă ?

Te-ai desfăcut din atingerea mea
Sau ai venit reală spre mine

Ca respiraţia trecută din gura strămoșilor pină la gura

mea ?

Pe malurile surpate stăteau frumos păturite albiturile
timpului,

Lumină perpetuă,

Un vint roz ca o scoică şlefuită de aurore

Imi spăla sîngele cald

lumină clară,

Arborii tinjeau după noapte ca după o ploaie.

Cind vei ieşi oare în întimpinarea mea lumină fantomă >
Cind vei sparge ziua fărime ca pe o oglindă

we a pe kin v v’ Ei i 5 2

Si în fiecare ciob să te arăți ție sub un alt obraz ?

Prin buzele crăpate ale țărinei
Izvoarele nu mai pot străbate.
Lumină de stincă.

Viîntul a atins strunele bufniţelor
Si zborul cleios mi s-a prins de degete,
Braţele, gitul, pulpele unei femei

124

Vin încet ca frinturi dintr-o melodie pe această
pală de vint,
Femeie măcelărită de vinturi
Cînd te-ai aruncat sub roțile furtunii
Si trupul tău în fișii de cintece,
S-a oprit pe aceste piscuri ?

Lângă lumina tot mai neliniștită

Atunci deodată INSULA NALUCĂ

S-a apropiat de fruntea mea ca o bucată de gheaţă.
Insula pe care o simțeam ca pe o mare tăcere.
Atunci am știut că este

INSULA NĂLUCĂ

PATMOS ? Pămint al apocalipsului ?
Atunci plutind în jurul timplelor mele
insula nălucă s-a apropiat de mine

Ca de o scorbură un şarpe

Cu orele de un ceasornic

Ca sunetul de o trimbiţă.

Ce pinze desfăcute !
Ce navigări ! Pleoapă
Pe sufletul meu cute
Făind ca într-o apă.

O ameţeulă dulce

O apropiere lină
Dintr-o privire smulge
Un țipăt o tulpină,

Numele tău : NALUCA

De insulă, de femeie

Ia timpla mea şi o culcă

Pe piatra rece a revolverului.

125

III

Pregătiri de plecare

Printre crengile clătinate
Se arată obrazul furtunii,
Dar în ochii tăi se intoarce lumina.

Aici sunt insule foarte frumoase.
Ele au bucle. Ele știu să suridă.
Un navigator trece, le salută.

Şi multă vreme crepusculul lor stăruie
În măceşi sau în coacăze.

Să te opreşti la frontierele somnului
Acolo unde turmele se oglindesc în nouri
Şi păstorii speriaţi o dată cu corăbierii
Citesc destinele scrise cu fulgere.

Se vor privi munţii față în faţă ?

Sau numai apele odihnite in ţevile oraşului.

Acestea şi totuşi fluviile

Vor muri ca nişte orătănii

Din pădurile mari, miresmele

Vor porni o dată cu arborii spre ficrăstraie.

Noapiea va incerca ferestrele

Va pune lacăte de ploaie

Vor fi vinturi mai mari decît țările,
Păsări îţi vor ciuguli hohotele.

Vei şti atunci să stringi vorbele
Ca pe nişte aripi în tine,

Si-n chiotul tău să fie tăcerea
Cum e vinul în bobul de strugure ?

126

Dar numai glasul va rămîne
Ca o sare a mării ucise.

Si zidurile vor porni în noapte
Ca nişte bărci rupte de la maluri.

IV
Leagănul de zăpadă

Iarnă, tu, soră invizibilă

Cind şoimul arată drumul viitor al vinătorului,

Și buchetele strînse de pe cîmp izbucnesc prin lacrimă,
Mă voi prinde şi eu de roţile carului tău triumfal.

Pleoape, pleoape de scrum peste fotoliile de stejar,

Și tu noapte care ne amesteci obrajii în paharele
somnului

Că dimineaţa nu ne mai recunosc oglinzile

Paloarea se urcă în singe cu porumbeii aducători de vești.

"rasare timpurie de drumuri în zăpadă. y

Ne-au vizitat salcimii prin amintirea aceasta

Cum parfumurile sunt fantomele florilor

Cum o muzică apare numai la un miez de noapte al
auzului.

Anotimp aruncat cu hoiturile peste zidurile oraşului
Unelte putrezind între frunze o dată cu vorbele noastre.

Veşti in oraşe

seminţe umflate de victoria viitoare a fructelor
Corzi vibrind in vocile de argilă ale brazdei
Limpede navă pornită

Din aceste vocale de polen.

Am stat lingă impărţitorii de pămint

Lingă vinzătorii de cifre, de armăsari, de cuvinte,

Am fost pretutindeni omul Străin,

Care ascultă, fără să ia parte, tocmelile căderilor la
învoială.

Ah, rădăcina zbircită afară din orbita oraşului

Rădăcina de care vintul işi freacă botul ca un minz,
Pămîntul secetos unde fruntea mea se odihneşte
Ca un alt pămînt, reîntors în cioburi, după ce olarui

l-a șleotuit.

Pe sus, berzele uscate ca nişte rufe

Duceau, oglinzi, sub aripi, strălucirea cupolelor
Paie, fulgerele în zăbala mată a oceanului,

Fişii de fum transparent peste pleoapele pădurii.

Clară, mereu mai clară

Vedenia suptă în tîmplă și în aceste grăunţe
Dorul, ca o găleată, umplindu-se în noi

Cu cîntece, cu nori cu havuzuri.

Nu mă aşteaptă nimeni

Pe străzile foșnind ca nişte catarge putrezite
Voi sosi nesimţit ca o primăvară

Pe locurile virane unde liniștea se descompune.

Dar anotimpul luminos deodată

Îl voi recunoaşte în vocile cîntînd in cartiere

Si oamenii îmbrăcaţi în soarele nou

Vor fi stîngaci în adevăr ca-n nişte costume nepurtate.

Suflet ducind înăuntru

insuia fantomă ca o lampă,

Voi trece printre oameni şi case

Cu insula închisă-n mine ca o veste pe care nimeni
n-a aflat-o încă.

128

VI
De ce atitea priviri ?

Heste riul strălucind de frumuseţea brună sau
blondă a femeilor
Cind soarele işi imparte cele din urmă raze.
Și tu, cetate care te rupi în aburi peste trestii ca
o rață sălbatecă
Cu străzile — oficiind începutul de noapte
Peste munţii care iși înalţă în sufletul nostru
crestele lor albastre
Peste mările care spumegă cu vuiet de scoici în
vocile noastre,
Cetate poposită cu ancorele grele
Cu pinzele de corăbii sau de circuri
Cetate ca o uriașă pasăre antediluviană venită
Din apele defuncte pînă la spaima noastră
Si turiele se umplu de zbor ca de-o funingine
Și cei treizeci de ani ai mei se amestecă în băutura de
silex a trotuarului.

Din ce fintină moartă din ce cratere stinse
Picla aceasta groasă de oameni ajunge pină la mine ¥
Mulţime neîntreruptă prin roțile mari ale amurgului.
Ahmeciînd pe dinaintea ochilor şi ferestrelor mele
Mulţime aceeaşi pe podurile întunecate
In tribunele funeraliilor sau ale serbărilcr populare,
La cursele de cai timplele mele au scăpărat sub

atingerea suavă a coțiteior,
In iarmaroace mi-am încereat puterea cu buzdugane

stoiare,

„m fost pretutindeni tînărul fericit, rizînd,
Sau profetul desluşind semne
Omul răsucit pe rug intre lemne
Aievea, arătare sau gind.

ar acum cu iubita de mină
n valul de oameni pe marea cenușie
A străzilor. Ne oprim la micul negustor de castane
»rivim afişul în culori care ne cheamă
Spre o altă dragoste venită dintr-o închipuire.

Cada 271 coala ? 129

Pe urmă trupurile ca niște haine rămîn mototolite pe
fotolii

Şi fiinţele noastre într-o goană tinerească

Străbat sala cinematografului se regăsesc se scufundă

În imensul ecran de muzici.

Timpul și spaţiul albesc departe ca nişte resturi ale
iernii Jefuncte
Vieţi adîncite în oceanul de pinză
Nu mai privim ci suntem noi înșine
Care suridem stafiilor noastre din sală :
Jată-mă pe mine, cuceritorul de femei,
Cintăreţul care las toate pădurile să se umile în
pieptul meu ca niște coviltire,
Prinţul generos restabilind cumpăna dreptăţii
Luptătorul făcînd să triumfe inima lui bună.

Dar cum te-ai apropiat deodată iarăşi de fruntea mea,

Insulă-Nălucă ?

Eram în sala obscură ca intr-o crisalidă a liniștii,

Din vocea mea, venită, de-acolo de pe pinză

Se desfăceau atitea acorduri

Dar deodată prin peretele permeabil

Te-ai apropiat iarăși de fruntea mea, Insulă-Năluca,

Era din nou, ca presimţirea unui zbor greu

Ghiceam în sînge vuietul pe care-l face un avion
încă invizibil

Sau zgomotul nedefinit, în membre, care precede
un cutremur.

Pasăre cu pieptul de ulei

Cu aripile de camfor

Era o prevestire

Sau numai, asemeni cu o clipă trăită altădată,

D amintire care aduce în coaste,

O sfirşeală dulce.

Insulă-Nălucă

Dădeu tircoale în jurul capului meu
Hei, unde sunteţi voi ?

Nimeni nu mai răspunde ?

130

Prin spărtura din zid lumina trece ca o iederă ciudată
Hei, voi nu vedeţi Insula,

Si fluviile fierbinți care pornesc din mine

Scàldau copacii de brumă, animalele de crepuscul.

Prin ce lentilă deslușeam acele figuri nedefinite ?
Prietenii pluteau în singele din acvariu,

Un soare de bronz

Si un gust amar, de anotimpuri, răsucit în cerul gurii.

Fiinţe cunoscute apăreau fără să le pot spune pe nume

Un gest, un strigăt răminea ca o uşă prăbușită,

Erau și vechi ziduri de cetate

Cu guşterii și ierburile uscate luindu-se la intrecere
pină la setea noastră.

Insulă mai mare decit o lacrimă,

Și cine îmi face semne, mă cheamă să mă sui
Pe blana de urs sură, a insulei a iernei
Prietenul, de este, va-ntoarce faţa lui

Ca o răcoare crinul tăiat pe faţa pernei.

Și, lebede, aceste reci zvonuri inspre timplă
Sau insulă-amibă cu margini neprecise
Acum sau altădată, cind buzele se-ntimplă
S-atingă nevăzute-n somn florile ucise.

Peste lumina mare căzută-n vocea mea

Ca un luceafăr făcînd un arc larg în esofagul nopţii,

Mai răzbătea chemarea din Insula-Nălucă :

Mi-a dat tircoale, m-a invitat spre călătoria de umbre

Si-acum se depărtează asemeni zilei clare în boabele
de struguri,

Dar unde voi găsi zăpada estivală
Care spălîndu-ne obrajii va face să apară
Boi ochi luminoși sub fruntea noastră ?

131

Zăpadă dătătoare de ochi.

Pină ce Septembre îşi sună uneltele stelelor căzătoare.

Și manea ţipă cu zborul aproape de pămînt ca un cird
de gişte.

Să plec de-aici cu gîndul plin de arome ca o piine,

Printre cirezile de cai sălbateci ai acestei solitudini.

Cu buzunarele pline de fiolele farmaceutice ale
anotimpului.

Nu va fi mantia căzută de pe umerii mei

Sau umbra care îşi așteaptă pe țărm

Marinarul credincios la întoarcerea de pe mări :_

Nu va fi poate fata tînără ispitindu-mă pe un
bulevard lăturalnic,

Frinturi metamorfoze din Insula-Nălucă

Sau cea din urmă sirenă gemind pe nava scufundată.
a cinematografului.

Singur printre aburii răsuciţi peste mahalalele
narcotizate,

Insulă urcată la suprafaţă din adîncimea oglinzilor,

Sau smulsă ca o mărturisire de pe buzele muribundului,

lnsulă, cîntec apoi căzut în noi

Lingă toate şoselele răsucite pe fulgere,

Lingă focurile roşii de tabără din singele nostru

insulă, asemeni cu vălul unui nor

Trecindu-mi peste timplă ca peste o arătură.

VII

Bună-ziua urcă limpede

Zi liniștită. Zi luminoasă,

Cu semânăturile strălucind lingă soarele de aramă,

Cu împărţirea dreaptă a bucatelor,

Lîngă aburii desfăcuți între fineţe şi vinturile de argint.

132

i di

lată-te, tu, omule bun,

Argat sau cintăreț cu uneltele amiezii,
Ciinii latră bucuroși, plopii îţi ies înainte
Din vocea ta bună-ziua urcă limpede.

Poate e spumă poate e pasăre.

O! voi vite plutind în preajmă cu nişte zei familiari

Si tu, pămintule zgiriat răscolit pentru o fărimă de piine,
Argila rămasă pe tăişul lopeţii

Ca şi o tristeţe pe lama unui cuvint.

Unde să plec ? Unde să cint ?

Unde să însemn o întoarcere, o rechemare ?
Liniştea aceasta între scaieți şi soarele de aramă
Şi somnul ca un poem uitat apoi regăsit — iată-l.

VIII

Cartierele noi /

O ! cum aşteaptă cărămizile ude încă,

Să le mingiie dalta fină a soarelui

Si acest foşnet suav care se revarsă pe inimă

Să vie din afară sau din frunzele care se trezesc
în mine ?

Viitor cu o împărțeală dreaptă a şesurilor
Cu vorbele cintărite pe talgerele de piine
Se vede marea ca o lupoaică

Primind la ţiţele ei toate riurile înfometate.

O viaţă nouă coboară din munţii limpezi

Cu turmele de capre şi de ape tinere

Și șoimii rotesc în oglinzi printre brazii

Cari mai cîntă încă în rafturile pline cu arome.

133

Să se zbată, peşte, ziua in plasa acestui crepuscu!

Și să plutească în mahalale strigătele o dată cu luni:
Pină ce livezile işi vor instruni poamele ca lăutarii
Și noaptea va lumina clară în caruțele cu zarzav-

vij

=
fat

Marele plugar al solitudini

Degetele mingiie bucle de aer sau
O şopiniă îmi freamătă deodată în palme.
Au pornit clopote undeva ?

Schițez un pas şi toate mările işi întind gitul

de girafă sub gleznele mele. Un nor cu ugerul

plin tropăie în curte şi mugetul umed trezește atitea
pajiști căzute în ochiul meu.

Îmi întorc fata spre umbră

Îmi întorc faţa spre lumină

Si văd cum vă opriți lingă neguţătorii de covoare :
Voi, cascade, focuri de tabără, curcubee.

Ploaia pătrunde incet prin pereții odăii, ca un
chiuit pe care vintul il apropie sau îl depărtează.
după voie.

Cine bate deodată la ușă ? Sunt singur prin ceața care
leagă rafturile de stejar ale bibliotecii de toate slunilele
mele. Și totuşi emoția aceasta : cine-mi bate la uşă ?

Întredeschid şi iată apare o insulă

invăluită în coarnele de spume marine
Ca nişte legături de usturoi :

O insulă bate la uşă,

Prea singur între-acești pereţi
Viscolul rupea cătuşe

Vîntu! în genunchi îl ierţi.

Fum gras în mădular, în spaimă
Si insula ezită-n prag

Cind întrebări în dinți se sparg
Din gură-n gură ca o faimă.

Avea o formă de pian: puteai să smulgi din ea |
i acorduri cum din pămînt arme şi monezi
şi statui îngropate.

Avea ape şi luciul lor închipuia tresăririle unor
coapse negre de minz.

Dar scincetul prin fibrele subțiri ca niște rădăcini
de ţelină, cili vibratili în jurul lemnului de
stradivarius, era un scincet tremurat şi dulce
de focă.

Ce-avea să-mi spuie această apariție în miezul de
noapte al singurătăţii mele ? Plecaseră toți prietenii şi
citeva sfărimături de cupe aminteau festinul care se
sfirşise. Între gratiile ferestrelor atirnau fîşii sumbre
din cuvintele de revoltă care ne însuflețiseră. Aşteptam
o iubită. aşteptam poate să vie paznicul cu legătura de
chei să-mi spună : eşti liber şi să văd că dincolo de ză-
voarele grele ale porţii, libertatea imi era de prisos. Ce
să fac cu florile, cu turturelele care își izbesc capetele
de oglinzi ? Ce să fac cu libertatea, cu convoaiele care
în fiecare seară la ora prevăzută de regulament, esca-
ludează treptele respirației mele ?

Aşteptam sau nu aşteptam nimic, era tirziu, era
noapte, era o singurătate compactă ca un fum gros sub
zidurile care mă copleşeau, era totul atit de zadarnic,
auzeam viscolul încercînd rezistenţa multor feluri de
burlane, presimțeam cum oamenii se sfătuiesc, aleargă,
poate complotează, poate rid în jurul zidurilor afară în
ploaie, în resemnare, în amintire.

„Şi iată, acum, sub pelerina romantică luată anume
din scrinul închipuirii mele : Insula.

__ Dar Insula stătea acolo: cineva putea să surprindă
intelegerea mea supranaturală, să mă acuze de magie,
poate pe drept, să mă ardă apoi pe rug pentru această
Vrăjire a unui pămînt migrator.

135

M-am dat la o parte şi, în aerul imbiesit plutind ca
o lampă, cu legăturile însă invizibile, luminind chiar
ca o lampă mare cu petrol, intr-o agonie lentă, Insula
între podea şi tavan, cu marginile devenite cu totul ne-
clare era acolo Insula, Insula mea Nălucă, Insula scum-
pă, Insula focă.

Prin pereții (în adevăr de sticlă ?) alge se imple-
tese într-o goană de coame sălbatece de mustangi. Sunt
fiorduri foarte fine, comunicind prin tuburi de cauciuc
cu împărţirea regulată a singelui în meduzele străvezii
ale plămiînilor noştri. Suntem deodată mai mulţi în ju-
rul acestei protoplasme uriașe? Braţele se invirtesc
într-o nebuloasă, am străbătut de mult dincolo de pe-
reți, dincolo de cuvinte, ce noi sisteme de aştri se vor
rupe acum ?

Prieteni, voi, o ! zile ale copilăriei

Am trecut printre stoguri inalte de fin,
M-am suit pe coline fericite,

Am întilnit o rasă de oameni noi.

Aveau gesturi calme ca apele foarte adinci,
Vorbeau plimbindu-se liniştit pe cimpiile scăldate
într-o lumină ega
Femeile lor puternice işi împleteau in păr aurore sau
amurguri,
Erau prinții acestor ţinuturi scoborite dintr-un neam
de centauri,

O tăcere fără asemănare, o după-amiază perpetuă
Ce recolte abundente ajungind pînă la umerii noștri,
Anotimpuri amestecate cu niște polenuri

in gurile noastre devenite corole.

În formele, orchestre care se trezesc

Era Insula plutită în adolescența mea sau a ta

Printre turmele de flori uriașe înaintînd spre ţărmuri,
$i păduri ca nişte vite fabuloase amestecîndu-se cu

valuri:e.

126

Orasul fără nume

ntr-o dimineaţă întiia oară pe străzile unui oraş
Tu, călător abia sosit pe străzile unui oraș
Ai lăsat marea în port ca pe-o valiză plină cu unelte
şi haine de călătorie
O + cum mai strălucesc vitrinele, obrajii, anotimpurile.

Treci atit de invizibil atit de transparent printre localnici
Vără, să-ți pese de graba lor, de bucuria sau de
tristețea lor,
Intr-o dimineaţă călător abia sosit pe străzile unui
oraş,
G ! Cit de proaspăt sună vocile. O ! Duiceaţă a
unei lumi fragede.

Sunt cristale şi flăcări. În chioşeuri

Muzici albe şi ape minerale între priviri plutite,

Parul femeilor se apropie sau se depărtează ca o
altă zare,

Atit de liber, hohot de ris, spumă printre aceşti
localnici.

Tu, străin, nu te inchini în temple, nu gilii în
ateliere,
Nu calci furiş pe dinaintea Domnului Contramaistru,
Domnului Director.
Nu aștepți ceasul să sune o întoarcere grăbită, tristă,
Tu singur în acest oraş plutind ca o mireasmă
sălbatecă adusă de vinturi.

Sunt si ganguri răcoroase şi squaruri cu nisipuri solare.
Și tramvaie cu clinchetul limpede și. băcănii cu

fructe exotice
O ! Fanfare, mulțimi fastuoase. O ! heralzi şi

mărfuri strălucitoare,
intr-o dimineaţă, intiia oară pe străzile unui oraș.

137

Păsări smulse cu rădăcinile

Flori mari zburau prin aer,

Nu erau păsări, am văzut bine, erau flori,

Înapoi cerurile străluceau puternic

Un geniu al apelor preschimba miresmele în luntri subțiri,

„Ne vom urca în ele“ îmi spuneai, „vom răzbi prin
somnul luminos prin nebuloasele primăvăratece“,

Te salut, paradis plutitor, aureolă,

Văd acum cristalul difuz în. această presimţire a nopții,
Orice voce aprinde o stea palidă,

Furtuni foarte frumoase ne iau de mină.

Şi tu anotimp care faci să se desfacă pinzele minuscule
ale acestor semințe

Pină ce tot pămîntul ca o serbare navală strălucește
în slavă,

Întoarce spre mine oglinzile tale de polenuri

Preschimbă sîngele meu în vin sau într-o corabie
incendiată

în urma noastră toamne şi veri se risipesc
Ca un nor de praf după trecerea mulţimii
Vom călca mereu prin ierburile acestea incandescente

La marginea terestră vom privi cascadele
de stele căzătoare.

Crinii loviți îşi răspund din loc în loc,

Parfum subit tăcerea tăind-o ca un țipăt

Departe ne surid prietenii şi apusurile dispărute,

Și noi vom merge fără să ne oprim prin această
veşnicie suavă.

138

D
wi
m
59)

lui Roger Vaillana

Intr-un rădvan din alte timpuri deasupra oraşului.
De unde ai luat malakoful tău ca un clopot sunînd ora
unor ospeţe, dispărute ? Gulerul meu larg, cu dantela
văsfrintă peste reverul din pluș lustruit trage o diră
ulbă prin această plutire. Mă plec, apariție, înspre pä-
rul tău fluturat. „Paloma e numele meu“ îmi şopteşii,
„Paloma“ rostesc eu și e atita lumină deodată în vocile
noastre impletite. Fişii de nori subțiri ca nişte cirduri
ce porumbei se ţin după noi. Să le aruncăm semințe
toate silabele noastre de mirare de intilnire. Şi o adie-
re risipeşte cintecul nostru ca un fum. Caleașca ne du-
ce pină la porţile parcului. Am trecut uşori În mires-
mele dinăuntru. Tei, salcimi, tei. Crengi tăcute, bătrine.
Am salutat înfiorați fantomele de copaci venite cu pu-
hoaiele primăverii. Amintirea mea e in munţi lingă ba-
ciumul sfărimat de stinci. Sau e între turmele de oglinzi
migrind înspre oceane. Nisiparul timpului oprit aici.
Pe balanțe de linişte foarte fine, cad cuvintele noastre.
Aiei golite de preumblări. Singuri intre copacii din ce
in ce mai înalţi. Pe potecile mai stufoase, mai pline de
taine. Noapte cu obrazul palid lipit de obrajii noștri,
aici un flaut, nici un cuvint nu ne atinge buzele.

Deodată, în poiana minusculă cu iarba netezită în
tăcerea şi în lumina foarte scăzută, neîndoielnic eter-
nā, cerul e atit de aproape încit ne doare chiar apăsu-
rea lui pe frunte.

Repede ne încleştăm pe pămintul reavăn. Un tilhur
ar putea să ne măcelărească, să ne amestece gurile, på-
vul, singele. In fundurile de sare ale țărinei, răspunde
cu un gifiit imperceptibil altă tăcere, altă singurătate.
De jur împrejurul pămintului devenit un soare al soli-
iudinii roiese mii de sori, se aprind cu tiv roşu nebu-
oase cu presimţiri de furtună: cetăţi viitoare se vor
înălța în aer acolo unde acum se clatină numai traiec-
toria de polen a unui zbor. Războaie. Îm.părțiri de arme,
de ținuturi. Ploi atîrnind ca niște rufe de fum pe funiile
văzduhului. Şi în această tăcere, acum tu în brațele
mele cu o torță cu părul fluturat, cu hainele căzute în

139:

incendiul din mine. Şi poiana pe care continuăm să fim
singuri în această eternitate a devenit un tron între ier-
buri de mătase, ridicat pe o colină deasupra pămîntului,
de unde privim toate înfăţișările lumilor : cirezi de bi-
voli sau oameni sălbateci se arată ca un nor înalt in
lumina roşiatică. Prinţi si calfe, în haine strălucitoare
oficiază în fierării. Meseriași îndeminateci captează în
instrumente mici ca niște ceasornice de buzunar, că-
derile de apă pe care le duc apoi la ureche și fac să se
reverse chiote,

lampioane, uzini hidraulice.

Vintul aduce cu dinsul și lumina soarelui

Ca o albitură luată de pe o fringhie

Vîntul aduce, spre mirarea noastră, şi vorbele

Pe care mi le-ai spus acum citeva ceasuri: „Paloma e
numele meu“.

Din timpul măsurat înainte sau înapoi,

Ne ieşim în cale sau ne ajungem pe noi înşine,

La fel copacii ies din iarnă ca să se regăsească pe ei
înşişi,

La fel obrazul legumei întilneşte în pămînt propriul ei
obraz.

Veşnic aici. Fericiţi aici. Pe colina aceasta.
Nemuritoare pășuni ale tăcerii. Seminţe încolţind în
măruntaiele nopții,
Sau în orele dimineţii cînd toate stelele de pe cer se
ascund în fundul ochiului nostru.

Da. Am stat deasupra oraşului în tăcerea înmărmurită

„Paloma“, ţi-am spus, „lumina violetă a nopţii e o
băutură minunată,

Uite cum apar în pieţele pustii bărbaţi și femei cu
mersul atît de liber,

Miine, cind negustorii îşi vor deschide tarabele nu vor
ști nimic despre această procesiune.

140

Dar tot noi mai suntem şi pe mări, corăbieri căutind
pe țărm

Urmele unui oraș. Sau în deșerturi

Cu setea noastră în miini ca o pasăre care își dă
sfîrşitul,

Si tu îmi spui acolo ca și aici „Paloma e numele meu“.

Yeţele noastre spre cer, feţele noastre deschise nopții

Pe unde vor intra coviltirele înalte ale revoltelor.

Duh blind al apei sau croncănitul sălbatec al culmilor
pietroase.

Urzeală din incendiul nostru. Horbote deşteptate

Din înălțarea noastră printre arborii înaripaţi,

Si iată-ne porniţi să călcăm înapoi pe paşii noștri

Ca un sunet care nu se poate întoarce decît pe propria
lui coardă.

Vor luneca tălpile noastre pe cărările revenite

Tu cu capul gol, cu bustul umezit în frăgezimea
dimineții,

Prin porţile mari ale parcului vom aduce în oraș

Neliniştea noastră ca o transfuzie a miezului de noapte.

Nu mai vorbesc de copacii care ne-au ghicit. Nici
de umbrele care s-au dat jos de pe ramuri şi au venit
să ne cerceteze. Poetului îi voi aduce aminte noaptea
aceasta. Si opririle pe scările mari de piatră ale caseior
ca să ascultăm respiraţia oamenilor cari dormeau mai
departe. Și fuga ta în gangul întunecos, eu răminind la
intrare cu numele tău în palme ca un văl care căzin-
du-ţi de pe umeri i-ar fi păstrat silabele şi aroma : Pa-
loma.

XIII

Minunata călătorie
Ţi-ai smuls mîna mătăsoasă mică din mîinile mele
Si te-ai înălţat sprintenă ca-ntr-o figură de dans
Pina la platforma tramvaiului înţesat de lume.

141

În mișcarea aceasta rochia s-a ridicat puţin
Si s-au oprit și alți trecători să vadă tresărirea

genunchiului subţire

Eu am rămas năuc singur, în începutul de ploaie,
Revărsare tulbure, nisipoasă a vremii

Cuvinte de dragoste năpustite in gură

Şi dinţii mei incleștaţi peste zvircolirea lor sălbatecă.

Pe străzi dosnice, apoi, între pereţi de iederă,

Ultimii bani dăruiți haitelor de copii în zdrenţe

Rămășițe ale soarelui de glastre

Miini experte ale vrăjitoarei căutînd, bobul de aur în
lăzile de gunoaie.

Eu însumi atunci : declasatul, netrebnicul, golanul

Privind în curţi maldărul de tingiri strălucitoare

Aburul acelor ospeţe sărace dar atit de potolite,
resemnate,

Foamea mea îndirjită sărind peste garduri

Riciind ţărina zbircită,

Pînă ce urmează prăbuşirea pe pietrele de tenebre
Si în ierburi fruntea mea ca o coajă de piine

Roind de furnici lacome.

Singele scurs aici nu va însemna nimic ?

Şi nici geamătul meu ? Şi nici funiile albastre

Care leagă vinele mele de corabia, cu chiote, a
primăverei ?

Vor trece alaiuri de copaci şi de podgorii

Orge ridicate la suprafață din milul muzicalelor
mlaștini,

Oglinzi venite pină la porţile oraşului o dată cu
riurile revărsate.

„Ai văzut — Îmi spui — am rămas singuri pe platforma
tramvaiului“,

„Cind am ajuns aici* — te întreb, şi mă minunez de
rochia ta

142

\tit de fină, făcută dintr-o spumă de aer,

Văd pulpele slabe, nervoase, zvicnind sub o lumină
tremurată.

Piniecul mic, spatele de sidef,

Văd şi singele în irizări, văd şi întrebările

Si fericirea mare venind să-ţi umezească vorbele.

Suntem singuri — îmi spui — sku dat jos toți călătorii

Şi îmcasatorul și vatmanul s-au “dat jos. Nu se mai văd
nici case nici străzi

CGeumurile sunt inundate de o lumină egală, de o
lumină surprinzătoare,

O lumină foarte albă. Tramvaiul
Pluteşte liber în voia lui ; s-a ridicat afară din şine,
E o navă aerostatică tramvaiul acesta,
Si suntem numai noi. Îmbrăcaţi în dantele transparente,
E o lumină tot mai mare tot mai albă
Sunt bărci sau sunt nouri subţiri în jurul nostru,
Ce păsări sunt acestea care au ajuns pînă aici
Ce cintece.
Ce pești fosforescenţi va mai aduna plasa auzului
nostru ?

Trecem acum printre ruine de porfir

O mare liniştită ne tămăduiește cu saliva ei gleznele

Înaintăm în Insulă,

E o altă planetă ? Desigur tramvaiul ne-a dus pe-o altă
planetă,

Mergem ținîndu-ne de mînă. Sunter. atit de transparenți
atît de fericiţi,

De ce eşti palid ? Îmi spui. „În aerul albastru coline
înalte se rotunjesc“

Uriaşi atit de indulgenţi se ridică din ape ne fac semne,
Palate fermecate apar şi se scufundă cînd ne apropieni
de ele,

Dar cerul se desface majestuos deasupra ruinelor
*urtunile potolite ca niște aripi vaste coboară in
nisipuri,
E în amurg dar cit mai e lumină locuitorii
intirzie aplecaţi peste pupilele mării,
Ei știu să stringă în coșuri imaginile răsfrinte de amieze,

143

in orizonturi de unde vin anotimpurile în calești
strălucitoare
Păduri se-nfiorau ca de o boare, de rătăcirea noastră,

Deveneam invizibili ? Florile se iînălțau pe tulpinile lor

tirave,
TPurme de curcubee fumurii treceau prin zarea halucinatii,
Prin munții depărtaţi ca o marmură roșietică
Se vedeau vinele de metale, izvoarele minerale aie
aurorei.

Singele meu a ţişnit sau sunt numai valurile de somn ?
Timpla mea rănită în buruieni pe ţărina zbircită

Singur aici, În cimp, afară din carnea orașului

Şi tu fluturind mîna mătăsoasă mică

De pe platforma tramvaiului înălţindu-se în veșnicie.

XIV
Tristetea unanimă

Vizită la prietenul poet. Poveste.

„Casa e pătrată în mijlocul unei curți cu vecini mulți.
Corăbiile serii se subţiază intre rufele întinse, intre
gardurile cu iederă şi mesele frupale, văratece, pe ră-
zoarele improvizate. Suavă atingere a aripei de nisip la
geam. Paşii mei au plutit pe frunţile acelor oameni. Clă-
tinare, apropiere a capetelor bătrine.

„E tînărul care dă mereu tircoale:.

O umbră numai, sau făptură adevărată sub cămaşa
cu dantele din alte vremuri. Totul foarte neprecis. Apa-
rilie, voce ca o pînză de păianjen rupîndu-se pe obraz.
Perdelele date la o parte, sîngele meu ca un havuz tis-
nind pînă la fereastra de vraje.

Tāceam amindoi. Legături nevăzute

Între noi. Fluvii fierbinţi circulind intre noi.

Pe cer se alegeau vorbele stelelor

Și in gura mea numai stelele vorbelor de iubire

Pe o scară închipuită urcăm în podul cu unelte al noptii,

Sau pe străzile sfirşind ca un țipăt în gitlejul sfisiat
al Dimboviţei,

144

Gifiim ca niște rădăcini în argila plină de somn 2 cetății
Ne minunăm lingă ochii mari, de copil, ai cimpului.

Pe locuri virane. Vorbe ca un polen plutind în jurul
nostru

„Cine sunteţi ?* A trebuit să ne arătăm actele agentuiui
de poliţie

Pe cartea de studentă fotografie luminată de lună

Privire stăruind pe obrajii tăi ca o paloare.

Povesteai despre fratele aventurier. Despre tatăl

Care nu poate găsi de lucru. Sau despre

Prietenii poeți măcinaţi între roţile de moară ale
închisorii

Despre foame povesteai. Şi despre sălile de așteptare cu
aerul acru, ale spitalelor.

„Am un picior mai scurt, mi-ai spus. Da, n-ai băgat de
seamă

Că șchiopătează ? Am stat multă vreme nemișcată

Cu piciorul în ghips. Am vrut să-ți spun de mult
să ştii că şchiopătez“.

Si vocea tremura ca o voce slăbită, ca o voce care a

i stat în ghips.

De ce mi-am amintit atunci servitoarea tînără şi singură
Care se scoală în odaia înghețată iarna la cinci dimineața
Si trebuie să care cu picioarele goale În zăpadă lemne
` şi găleți cu apă.
Părinții şi logodnicul i-au murit. Şi e tristă că nimeni
i nu-şi aminteşte de dînsa.

Foarte multe lucruri triste. Și cabinetul Judecătorului
de instrucţie

Si mama aducind un pachet cu mîncare săracă pentru

| fiul care stă în preventie,

Si vărul tău ca un curcubeu negru peste pleoapele
oraşului.

ceca ¿Tl coala 10 145

Cintece se tirăsc în glasul meu ca ancorele unor corăbii
scufundate

Vom întilni insuli izbucnind din apă ca niște păsări
speriate de trecerea noastră,

Eşti minunată, prietenă, şi gîndul meu de unanimă
tristeţe te cuprinde

Nu sunt decit fratele tău — îți spun — și îți vorbesc
de o altă iubire.

A fost o sfişiere între lampioanele triste ?

Și vara obosită cu fluturii în grădină

Cind ne-am întors printre alei şi ospeţe sfirșite

Feţele de masă ca nişte năluci se risipiseră de mult

1n aer.

Si am lovit cu scîncet uscat ierburile făcîndu-şi loc
printre bolovani

Si în lăzile cu gunoaie cîrpele care vor fi perna de ia
căpătiiul cerșetorului,

Am plutit amindoi prin acea prevestire a liniştei
a veşniciei ;

Şi fiecare s-a-nvăluit în gîndul lui. Şi a fosto întimpiare
ca oricare alta.

XV
Eu sunt acel fără odihnă

Voi, păsări care treceţi pe obrazul acestei mări

Sau voi, spume fericite între rotundele valuri;

Aici pe țărm, între scoicile foşnind ca nişte ierburi

Cind noaptea trage din adincuri toate alămurile
scufundate,

Fără trecut. Fără viitor. Fără să ştii cînd
Şi cum şi unde. Şi cu vorbele mirosind a sare
O ! Voi vinturi binecuvintate sus între luminile
catargelor
Și sîngele care se munceşte în noi să-şi facă drum spre
marile ape.

146

să fiu pămintul care alunecă pe țărm

i îrind după el semănători şi gospodării şi copaci
înclinați

Sau să fiu omul minunîndu-se la toate acestea

Cu ochii măriţi ca niște păsări pe care nu le mai încape
cuibul.

Departe mai sunt orașe liniștite. Dar în larg

Armata furtunii şi-a ridicat corturile. Delfinii

Taie undele măi în adinc. Pe harpele vintului

Cintă zboară fără nădejde. Pling marile divinități
dispărute.

Nici aici odihna pentru noi. Nici acolo

in stațiunile de vilegiatură unde la şapte seara apa
bătrînele pianiste în restaurante,

Nici între stinci cu şerpii răsuciți pe fluierele apusului

Nici in cetăţile noi ridicate în chiotele unor oameni
tineri

Nicăieri odihna pentru noi. Nicăieri

Nici în primăvara adolescentă care coboară de pe munți

Nici în ceasornicul toamnei plin încă de orele roșcate
ale frunzelor,

Nici in cristalele iernii în care se pot desluşi destinele

Un popor în nisipuri. Un popor în ţinuturi aride

ie deasupra trec zilele cu un zgomot de lanţuri,

Nicăieri odihna pentru noi. Nici în seara care amestecă
Pămînturi și ape. Dar dimineața le desparte iarăși.

Si acum aici pe țărm. Unde e omul impăcat

Pescar întors din larg cu barca plină de pești

Nu e odihna pentru noi. Nici aici şi totuși

Mai sunt în zare oraşe, mai sunt spume fericite pe vaiuti,

147

XVI

Poporul nălucă

între mare şi pămînt. Între piatră şi cer

Cu piinea galbenă a șoselei. Cu vinul ruginit ai pădurii,
Iată lucrul meu împlinit. Şi uneltele de muncă

Au devenit instrumente de muzică.

Asa
Prin flacăra din memorie toate lucrurile se transformă
în cuvinte.

Pe promontoriu, aici, ultimă veste a omului,
Vintul aruncă în spumă săbiile lui de apă
Păsări taie geometric singurătatea

Aici fețele vieţii arată-se.

Soarele căzut în ochiul meu sărat. Pinze

Printre alge pletoase și-alaiuri de peşti

Obruzul meu ciocnit pe alocuri de vint ca marginea
unei cești,

Auroră, sau amurg : sunet, pe buzele mele strînse.

Fără plasă de pescuit. Fără arme de vinătoare

Lipit de stincă. Vulturii de spumă rotind

Sub mine. Singur cu munca mea împlinită între pămînt
şi mare,

Undiţele au devenit harpe. Flintele flaute.

Dar inima e nava sprintenă a lui Ulise
Care se apropie trează de-atita știute insuli.
Mai sunt arhipelagii pe hărţi încă nescrise
Și-odată cu ţinutul se va schimba și insul,

Aici, pe promontorii aştept acele treceri

De insuli : păsări stranii care-au venit pe strune,
Pămînt zsiriat de pluguri şi netezit de seceri
Prin migraţiuni de insuli vreau insula minune.

148

Te voi recunoaşte, fantomă, între acele coviltire

De păminturi nomade. Acolo : lingă poporul străin,
lingă poporul fără odihnă,

E locul poetului. Acolo pe Insula Nălucă

Voi veni cu instrumente de muzică, cu ziua mea
împlinită.

Timp de exil ? Nu. Fugă prin ghețarii somnului ? Nu.

Viermele durerii zvircolit în mărul din rană.

Dar pînă atunci : fără arme, fără unelte de muncă

Aici pe cel mai înalt punct al continentului

intre stinci și valuri care aruncă

Piinea albă a spumei pînă la foamea mea foarte tristă.

Aici. Departe de omul neînduplecat. Departe

De impărţitorii de pămint. Fără întoarcere. Fără fugă
Cu vocea mea uitată în mine ca un cuvînt într-o carte,
Aştept poporul nălucă, insula mea nălucă.

XVII

Colomba

Te chem și iată obrazul tău se-arată lingă mine
Cum un oraş apare din ceață la primele silabe ale zilei

Printre buzele crăpate ale pămîntului. Printre aceste

Mari vinturi ca nişte schelete de păsări antediluviene

fa nisip. Fruct al singurătăţii şi gitiitul

Anotimpurilor peste noi cu berzele plutind dinspre
miazănoapte.

Nu ne așteaptă nimeni și numai cuvintele se revarsă
pe inimă.

Un cort ? Sau ceasornicul unui zbor oprit aici ?
Cînd marea abureşte din toate părțile ca respiraţia unor
animale nocturne.

149

5i plantele se căznesc să străbată argila la fel cu şipoteie

Pina ce pădurile ca niște mulțimi işi vor aşeza tabăra
pe aceste intinderi.

Vor mai fi unelte omeneşti ? Nechezaturi de cai

Si ciwdatele chemări de cocoși in neliniștea unor zori
Tu, lingă mine, plutind printre căderile de sori,
„tiorată lingă mine o altă plutire prevesteai :

Va veni o adiere şi va lua gindurile noastre

Ca pe niște seminţe înaripate. Şi noi în vestminte

Străvezii cu o rouă de luceferi vom trece inainte

Si-auzul va distinge tropăitul luminii apropiindu-se ca
o oaste.

Dar această zi înaltă care se arată pe coline

Cao fata morgana sau ca o cetate cu ziduri de gheață
Şi nici o urmă a omului. Numai între mine şi tine
Generos singele nostru foșnind ca o verdeață.

Suntem umbre ? Și alte umbre aşteaptă ?

Un cer
De fum. Pe margini de prăpastie sau pe o treaptă
Si vocea risipită o dată cu noi în aer

Cu tine de mină dinaintea poporului meu

izgoniți aici ? Între vorbele pline de fructe

inima se va rupe din sforile vinelor ca un zmeu

sa inalt patru sori luminind în cele patru cardinale
puncte.

Serbări ca un cristal transparent. Lăudată

Regăsirea noastră. Numai armele mării

.ucesc departe. Nu sunt huiduieli. Nici o gloată

Nu aruncă pietre. Noaptea ca şi ziua spală obrajii
noștri,

Ape limpezi sub pleoape. Numele tău
luminindu-se. Uniţi. Și în jurul nostru poporul

nălucă

150

“pre înnoptate mări amintirea noastră călătorind
ca un riu

De mină tu şi eu prin acest răsuflet pe-această

insulă Nălucă.
XVIII

Au fost oameni ?

„în ce lume suntem ?* spuneai. „În ce lume“
Aceustă spaimă liniștită ca un obraz mut cuprins

e spaimă. Veşnicia e acolo pe o culme. Pe altă culme
Din nisipul fierbinte se rostogolește un astru aprins.

E puțin înainte de auroră. Dar aurora

Nu vine niciodată aici. Poate e un etern amurg
Si undele acestea cu văluri uşoare să-nsemne ora
Dintre seară şi zi. Mai rece roua strînsă în crug.

„Simţi — îmi spuneai — prezenţa altor călători
în jurul |

Nostru. „Invizibili“. Nori suflaţi cu aur ca niște
caleşti

Merg spre apus. Sub respiraţie se abureşte ca o sticiă
azurul

Cer risipit în suflet, Și tu ca alt cer te risipești.

Dar poate suntem chiar norii uşori suiţi în slavă,
Ciari, fără legături, cum sunt bulele de aer într-o apă
Atit de senini. O pace apărind treptat la orizont
ca o navă,
Şi timpul ca un fum prin mîinile noastre de apă,

Sus intilnim păsări lîncede ca nişte valuri

Liniştite, Suflet numai. Atit mai suntem. Şi ce bine

Ne simţim. O adiere calmă ne duce pe alte maluri

Din plante întîlnim numai aroma. Numai zumzetul
suav din albine.

151

Cum mai vedem fără să avem ochi ? Si auzim Ze cind a incetat in noi singele să mai răspundă
Fără cornete acustice. Obrazul tău e foarte frumos fra i. bătaia în artere a unui nou anotimp ?
să mai fie obraz ci o suflare-n lampă flacără să s-ascundă on
Flori palide vor creşte pe unde au trecut ochi. Zi-mi Ah: Mai sunt încă vieţi scurgindu-se liniştii într-o
Alte povestiri — îmi cereai — Nu mai era timp, provincie undeva :
Etern azi.

Ur fum şovăind în seară peste o colibă

Mà recunoşti ? Numai o dungă subţire la orient Fericită. O zi incheiată mulțumit cu o carte
Ah ! Şi voi de asemeni prieteni printre constelaţiile Pe genunchi. Și o odihnă clară ca un tutun în pipă |
fericite i ia vreme ce-ntre brazi iarna ca o moară părăsită arde.

O patrie generoasă. Un soare egal atent

Și o mare nemişcată. Ce naufragiu s-o agite ? Dar să nu rosteşti numele meu. Să nu mă aduci

inapoi, Mai sunt atiţia oameni fără adăpost, fără drepi
Trecem printre columne albe, diafane, fireşte La odihnă. Si ceruri foarte negre, de tuci
Insesizabile : Un palat asemeni vuietului dintr-o Sâ nu mă trezești. Toată această lume amară am
marină închis-o în piept.
Scoică. Luminoasă ploaia lactee ne primeşte.
Şi amintirea, rană ? Fantomă ? ne-o alină,

Mai sunt toamne și verzi cu zgomote in oraşe

Si uleiuri tirite în fluviul citadin. Și fraţi

De-ai mei şi de-ai tăi care se veselesc sau pling.
Străzi mărginașe

Au fost oameni ? Au fost vedenii ?
Dar o iubire vastă. Și văzul mult mai mare
Decit ochii. O lacrimă de pe strunele genei Cu o mizerie fără scăpare. Şi inima căzînd istovită
Rostogolită : astru aprins. Veşnicie. Netulburată ca un braţ,

mare. :

De aceea să nu mă chemi. Mergi în tăcere

Lingà mine prin nisipul fără vîrstă

O piclă fără coborîri fără înălţări. O tăcere

De milenare frunze migrind spre diamantul de miine.

XIX
Somnambul

Vei învăța plăminii să nu mai respire

Aminteşte-ţi : te-am luat de mină și ţi-am arătat Poute um devenit flăcări palide peste cine ştie ce
trecerile secrete f | zăcăminte i |
Cuvintele vorbeau singure între ele fără nici o gură Aurifere. Poate rotim acum peste un, iaz mort : bitlani

iiuteam şi numai ţie ţi-am spus de Insula Năluca. Poate iubirea rămasă încă nealterată în minte
Cum un ghețar aduce un trup fraged după nenumărați

Da, ; s 7 _ ani.
Pe auzul, ceasornic oprit, o oră eternă
Tristete scăzind in urmă ca plingerea unui corn de A

vinătoare Ne ştim unul pe altul și numai noi.
Din oasele noastre rămăsese o lumină Privirea ca o monogramă descusută din pupile
Somnul meu şi al tău încrucișindu-se ca două drumuri Din fundul unor vise venită pînă la noi

albite de lună. „ceustă barcă de pămint dezancorată de zile.

152 153

Tremurători, nesiguri arbori încep să ia fiinţă.

Arbori de rouă. Arbori de polenuri. Și plăminii —
ti-am spus

Au învăţat să nu mai respire. Vaporoși prin această
ştiinţă

Si nu e miazănoapte nici miazăzi nici răsărit
nici apus.

Cu insula nălucă

Frumoşii nori cu cari ne jucăm aici pe înălţime,

Cu lumina fără lacrimi pe-obrazul transparent

in suava eterna înserare. Şi o liniștită mulțime

Plutind o dată cu arborii din care a rămas numai nn
abur lent.

Nu mai e somn, nu mai e trezie.
Si nu gindim la nimic. Prezent sau trecut
Subţiat ca un cîrd de cocori prin fruntea mea străvezie
Nici așteptare nici deznădejde. Un apus. Şi un
fluviu nesfirşit, mut.

Cum să-mi amintesc ? Fără vorbe ? Tot aşa unii
scot ochii
Privighetoarei. Şi oarbă privighetoarea cintă mai
frumos
Cine i-a smuls poetului vorbele cum i-ar smulge ochii ?
Și, orb de cuvinte, poetul cîntă mai frumos.

O pace veșnică. Liberi. Și nici o apăsare.

Pașii abia atingeau nisipul. Un profil al argilei

Pe țărm timpul rămas în dungile albe o dată cu steleie
de sare,

Demult. Da, demult : priveam cum se depărtau
oameni şi zile.

Şi atunci stăteam unul lîngă altul la o fereastră
Nemişcaţi în crepuscul. Și atunci tot în eternitate
Treceau ploile ca niște turme fluide pe dinaintea noastră
Femei sau bărbaţi plecau sau veneau în cetate.

154

Pulizi și luminaţi de amurg amindoi. Şi necunoscuţi

Atunci ca şi acum pe marginea de prăpastie a unei

Nopti. Stiam numele magice care făceau să apară munţi

Sau valurile somnambule suind o dată cu noi treptele
lunei.

Stiu bine : nu mai sunt eu, şi tu nu mai ești

Tu. Atit : dira în aerul de cristal, amintirea noastră
De unde ar putea să vie pină aici veşti ?

Marea ca un foc de tabără. Şi o tăcere vastă.

E o chemare puternică. O chemare imensă. Dar fără nici
Un sunet. Un strigăt ca o pîclă pe care nici un auz

Nu l-ar putea auzi, Risipiţi sau strinși acolo, aici

iu o adiere între norii frumoși cercuind un havuz.

XXI

Ultima uşă a vorbelor

Noaptea. Îmi amintesc noaptea ca un pintec zvircolit
Intre nisipurile mișcătoare din vocea ta
Pamint sau apă pură. Tenebre care-au strălucit

Acolo unde tu sau eu ca o piatră limpede voi sta.

Au trecut furtuni si au deschis păsările-n aer

Ca niște cuşti de pene. A fost o cădere dureroasă
Zboruri dezbrăcate de zgomote și ris ca de niște straie
Plante răzbind prin noaptea netedă, arsă.

lută-mă strig în această lumină iată-mă
Sunt o privire deznădăjduită. Sunt o mină istovită.
Nu -apropiați de mine, orașe, suflul vostru mă vatăiniă
Noupte cu străzi, cu oameni, cu închisori peste
mine prăbuşită.

155

De unde aceste sfărimâături de obraji ? Şi aceste

Vaiete ? Și aceste ţări ca nişte focuri mari ?

Totul pare a fi şi la o atingere nu mai este

Ar trebui o cheie, un glas pentru aceste tăceri ca
nişte lacăte mari

Si totuşi orașele sunt undeva, aici. Nu mai există
„Aproape“ sau „Departe*. Dar stăm pe o fişie
invizibilă. Străini de oraşe. O chemare nici tristă
Nici fericită. Mulţimi trecînd prin noi fără să

ne sfișie.

Dar din inima rece a pămîntului

Nu va mai sui oare pînă la inima mea

Tarna ca o albitură spălată în cristalul vintului
Nu va mai sui primăvara ca o polară stea ?

Pe ce creangă să odihnească seara ? Spre care
(sură să se tirască ploaia ca o rădăcină

Si unde să te mai îmbie o plecare

O aventură s-acopere ochiul cu o suavă rugină

Îmi voi ieși eu insumi inainte

Intr-o gară în munți sau între scoici pe-un țărm
Un trup rănind aerul fierbinte

Singe ca o maree retras spre alt țărm.

Dar cine îşi mai aminteşte-n noi sau în afară

Cînd numai un abur, un fum am mai rămas

Si noaptea zvîrcolită-n nisipul din gura ta amară
Cînd tu sau eu sunt această piatră limpede. Fără glas.

XXII
Un vechi calendar
Coloane-apoteoze prăbuşite-n aer. Vuietul mării en-
re-si încearcă instrumentele ca o orchestră înaintea ince-

perii concertului. Violoncele aceste valuri. Voci spri:
tene acești pescăruşi. Cu ce cuțite voi deschide tranda-

156

tirii cu pe nişte scoici din care perla rotundă a parfu-
mului se va rostogoli în nisipuri? Ce secerişuri sunt
acestea prin care plantele trec ca o nesfirșită defilare
de steaguri sfişiate ? Miinile de fum. Și glasurile noas-
ire tot de fum. Imense convoaie de păduri pretăcute în
tipete. Clopote sunind fără zgomot, arama lovind fără
sunet arama, ca o confluență de oglinzi. De aici sco-
oază spre ţinuturile locuite popoarele de spumă zale
somnului ? Voievozi cu șoimii legaţi de oblinc, cu suita
de arcași în cenușă. Cratere stinse ca nişte șerpi morți
răsuciți peste arborele găunos. Obraji. Și flori abia au-
zite, Și veşnicia,

Dur de unde tictacul acestor petale? O! Nenumă-
rate apariţii ca nişte funigei prin aerul vederii noastre.
Nu cu ochii vedem ci cu toată ființa, așa cum prin toţi
porii pămîntul absoarbe o imensă fișie de apă.

Trupul nostru devenit o placă sensibilă. O sită de in-
fuzorii. Poduri. Peste prăpăstii fără fund. Catarge şi bărci
cu pinze în adierea marină a recoltei. Oceane aplecate
sub vinturi ca şi cimpiile cu grinele grase ale cintecu-
iui. 'Frecători — abia ştiute — spre zăpezi eterne. Bil-
ciuri în care monezile lovite de trotuar spre a le încerca
sunetul, glăsuiesc ca nişte viori minuscule. Stalaciite
oprite pe pleoapele unor grote. Și iarăşi, în cavalcade,
instrumente de muzică. Hoarde de orge din care ca un
colb răscolit fumul imnului se înalță. Marea întinde un
braț, ne cuprinde, ne adincește În anotimpul frăgezimii
sale. O metropolă. Pe scările templelor orbi cerșind ba-
pul suav ul unei priviri. Ce toiag va face să țişnească
din pietrele albe ale ochilor lor apa limpede a văzului 2
Cine-i va ridica pe schilozi și îi va face să meargă ?
Cine-i va aduna pe suferinzi ca pe un mesagiu al vi-
«ului pornit din trimbiți spre cele patru puncte cardi-
nale ? Viziuni rupindu-se, formîndu-se iar, plecind sau
venind spre gura noastră ca o respirație.

Potolire a străzilor. Seara! Şi ultimele raze ale soa-
relui. Elanuri noi ale vieţii. O! Apusuri. O! răsărituri.
Si despărțirile fără lacrimi într-o frumoasă dimineaţă
cind pleci fără să ştii că nu te vei mai reintoarce.

Si într-un bob de sare — acest mic cristal în palma ta
— uriaşele terase ale mării. Coloane — apoteoze pră-
buşite ca o floră multicoloră de păuni. Sau cite altele
incă. Si intr-un vechi calendar. „Primăvara nădejde de

157

moină. Aprilie amestecat. La Mai frig însă întii nu prea,
dar roditor, în sfîrşit puţină nădejde de zăpadă. Varo
intii nu prea bine; apoi se schimbă cu ploaie. Ziua
cald noaptea rece. Iulie nu prea cald, la mijloc cald și
pe urmă răcoare“.

XXH
lui Geo Bogza

Anotimpuri plutind ca nişte văluri subțiri peste plante
Soare umed scinteind prin pietrele lacrimei. Brumă
Liniștită, luminoasă. Dulcile cimpii ale crepusculului

şi o mantie
Furtuna odihnită pe crengi. În aer nici un zbor

nici o urmă

Dar semănăturile se înfiorau adesea. Nu la o adiere
Nu la un vînt binevoitor. Nu la trecerea triumfală
A verii. Ci la o voce suavă — miere

Din care fugare scursă în cupa auzului nostru ?

Mulţi diafani. Munţi limpezi. Dincolo de ei

Ca niște peşti subțiri printr-un acvariu : nouri
Albaştri se străvedeau. Aurore-au căzut pe alei ;
Si mai departe cele din urmă ecouri.

Ploi înduioșate au şters obrazul de ceaţă

Și prin aburii sfişiați apar stelele cîtorva locuinţe
Apoi dispar. Fără să ştii, o dimineaţă
Şi altele incă, au trecut cu un vislit în argilă de seminţe.

Ah ! Ce liniştit curg fluviile de purpură, de metale
Topite acolo. Şi flăcări peste păduri rotind

Ca păsări. Grădini din ţinuturile copilăriei tale

Ca un hohot din gura de pămint spre noi suind.

158

XXIV

Temnija de jum

Pace în inima voastră. În pura

Oră oprită cu-o nălucă-n casă

Rotiri prin veșnicia ca o axă
Cu-oceanele, ca vorbe umplind gura.

E ziua pe ochi trasă ca o cască

Si limpezi stele-acoperind făptura

Veşti despre-o umbră. Dragostea sau ura
Din care o slovă nouă va să nască.

Tirit în larg. Ce bărci mă vor aduce
Spre stincile de var ca o chemare
Si-apoi spre alte stinci ? Spre ce răscruce

Mulţimi schimbate-n năvi ? Și-un cort. O mare
Spre cer, un fum, cu Insula să urce
Şi-n carte-nchisă uceastă arătare.

ȘASE POEME

UN VULTUR ÎN PIEPT

lui Ion Pitlui

De cite ori

De pe înaltele claie de fin ale aurorei,

Mi-am desfăcut pieptul spre naşterea sălbatecă a luminii,
Si-am aşteptat, adincă să mă rănească

Pliscul de piatră fostorescentă,

Si valul de singe să-mi aducă pe buze cuvintele esenţiale.

De cite ori,
Prin pasărea plină de fum ca un tunel,

159

Privirea mea răzbise spre dureroase zboruri Ca un cearceal auzul invăluind tăcerea,

Și gleznele, ca melcii, prin gifiirea ierbii, Bijuterii căzute din degetul fintinii

Tirîte în salivă spre flacăra fără ușă, In lacrimă amintirea ca într-un fagur mierea
Pe înălțimi lumină într-o cămară a stinii.

De cite ori,

Caderile de ape ca niște evantaie in lapte-adăposteşte în spumă o dimineaţă
Rărindu-se pe-obrazul de porțelan : rațiune, Cu prăbuşiri de semne prin nevăzute lăncii
Lăuntric cuib în ochiul din bălegar, din paie, Ger ca o mușcătură pe îngereasca față
Rindunică uitată, in frig de migraţiune. Corabia zdrobită de un cristal al stincii.

in cremene copita subţire a căprioarei Cu dungile de sare şovăite în membre

Mă aştepta alături de marile respiraţii, Vocea ca o lumină liberată din carne

Spre culme să mă ducă un țipăt al vioarei Va pluti ca o plantă pe piscuri în Decembre,
Cu valurile în barcă năvălind ca piraţii. Şi-obscurele proverbe sălășluinăd în iarnă,
De cite ori, Aici unde privirea ca-n diamant sterilă
Cereasca putere desfăcută O curbă-n anotimpul neştiut în calendare id
Din virturile suple de arbori, în omidă Cu plete amestecate în pieptenul de-argilă
Sau palida lumină în scorbură crescută, Singurătăţi destinse în plana desperare.

Prin planta străvezie ca trasă cu o cridă

Şi goana ca o sabie tăiată în cascadă
Cu paturi desfăcute în trecătorii nouri
Filà cu filă noaptea pe lespede să cadă
Fără răspuns, un țipăt iscat fără ecouri.

Spirit al înălțimii chemîndu-mă în aer
Supremă putrezire din care naște viaţa
Planetele : globule în vinele de aer,

Si o baghetă opreşte orchestrele de ceaţă.

: . Aici, unde de atîtea ori
De cite or pn NEA Am urmărit prin sticlă baletele de stele,

Cu băţul pribegiei am riciit țărina : O ! Balete cu genunchii luminaţi electric

Reflexele cascadei, amurgurile difuze Dansatoare înlănțuindu-se, îndepărtindu-se în dantele
Ţișneau din buruiana care-mi rănise mina Am aplaudat risipirea voastră ca nişte bule de aer.

Distanţa care cîntă cu frunzele pe buze.

in zadar au căzut perdelele grele de brumă

Ştiam că între oase şi bufnițe în cărbune Și in zadar mai cîntă pe undă înotătorul

Unde o piatră ucide ca pe-un hulub cuvintul Balete dispărute care aţi lăsat o urmă

Victorie de gheaţă sub soarele-apune În privire,

Ştiam purificarea în vierme cu pămîntul. Asemenea cu bucla pe care-o lasă zborul,
160 (-da 271 coala 1i 161

Balete, dansatoare, vestminte ale luminii

În ghearele nocturne o spumă de vertebre
Flux aruncind pe ţărmuri meduzele sau crinii
Strigăte de sirene prin zăpezile sterpe

Balete,

vă rupeţi, vă refaceţi în mantia nupţială
Și seara e compasul ce rotunjește apa
Balete,

În stalactite o umbră, o sfială

in somn petală ruptă o dată cu pleoapa,

Balete,

Sunteţi glezne sau luceferi ?

Vă văd cînd dispăreţi

Dar cum din adîncile tenebre ale pămîntului

'Țişnesc miile de fărime solare ale florilor

Tot astfel din dispariţia voastră ţişnesc alte fîntîni
arteziene ale mișcării

Pe crestele de arbori semne ca niște voaluri

Şi clopot legănare în suplele cereale

Păsări de mare aprinse de un amurg pe valuri

Sau rădăcini impleticite în părul sălbatec al furtunii.

Cu voi dansuri şi cu voi vegetaţii luxuriante sau sărace

Cu singele meu umil care-mi bate în fagii albi ai
timplelor ca o ciocănitoare

Și cu voi de asemeni tristeţi ca niște corturi la marginea
orașului,

Voi pluti lingă butucii tiriţi de torentul de oglinzi
al aurorei,

Voi trece printre scuturile invizibile ale viitorului
Pe înălțimile unde m-a dus fuga nocturnă a caprelor
Sau jos unde lumina pe umeri ca un jug,

Mă duce lingă turme în arăturile foamei,

162

Sau de lingă vulcanii stinşi, sau de lingă oceanul gifiind,

Sau de pe străzile capitalei unde aceeaşi mulţime te
poartă în triumf, te linşeazii

Sau din aventura ca o zbircitură a feţei,

Sau din grădinile ca mirezmele limpezi ale odihnei,

Vo: fi in revelaţia supremă a aurorei

Mă voi deschide-o dată cu brazdele răsturnat

Ca o pasăre fructul în colivia florii

Sau putrezirea care te așteaptă ca un pat după munca
încheiată.

Poemele din tine ca mazărea din păstaie
Ochiul nu mai vindecă formele întilnite
Fulgere devenite prea largi ca niște straie
Stelele după ploaie, cu noaptea revenite.

Și ştiu, va fi căluşui de cenuşă pe gură,

Dar soarele din lutul fierbinte mă va-nchide
Spectacolul terestru la limita obscură

Voci liberate, fluturi din oazele crizalide.

LANTERNA MAGICĂ
lui Mircea Grigoreszu

Aminteste-ti :

Prin pomi cerul izbucnea ca o trompetă

91 sub carnea fragedă a caisei simţeai osul viitor
al soarelui

Simţeai

Oasele, ca peștii, în sîngele din noi,

Si spuneai :

Din schelete vor creşte florile

Și din flori lemnele

Pentru armele viitoare.

163

Colfuri atitea-n care ca o algă aurora

Se va prelinge neagră prin bărcile poroase
Uleiul sfînt al umbrei amestecat cu roua
În timp ce dimineaţa cu știucile în plasă,

Sau printre jnepi aminte ţi-aduci cu Viatora
Dimineața speriată ca-n cremene o ciută ?
Răceala tăind ochiul ca un erete zborul

Abur pe care noaptea peste creste Îl uită.

Fără de somn cu visul rezemat într-o mînă
Cu urechea spre pulsul podgoriei plecată
ămîntu-n ziua coaptă își va deschide-o vină
in giîlgiit de struguri toamnă desferecată.

O ! Viaţa în corăbii pîntecoase,

Sau în sălile reci ale închisorii,

Sau într-o insulă nouă cu ierburile în incendiu
Sau între dosare ; între voi, dosare care sunteți
Singele viscos al marilor Capitale

Ca şi al micilor primării de provincie.

Viaţa care ne scapă din miini ca nişte hăţuri
Cînd în cazanul verii fierb stelele şi vinul
Pe-opac zidul tristeţii cu iedera te căţări

În timp ce soarele-ţi cere sîngele și imnul.

Aminteşte-ţi

Beteala atitor anotimpuri

Sprincenele pădurii răcorite de vinturi

Auzul cu o frunte învăluită-n nimburi

Plutind dintotdeauna sau de acum prin cînturi.

Prin zgomote în goană ca printre mlaștini pline
Și vuietul te stropeşte alăturea de frunze
Lumina ce deodată s-a coborit în tine

Ca pasărea slăbită poposind între pînze.

164

Deodată,

E flacăra în tine venită din natură

Cum un profil pătrunde cu ploile în. frunză
Secretul ca o spumă va înflori pe gură

Va fi magica vorbă ca o cheie ascunsă.

Dar spune-mi :

Care va fi ochiul şi care va fi urechea

Ce-ţi vor primi fiinţa adînc ca pe o esenţă ?

Vei îi tu prin tăcere, fără memorie-n vechea
Cetate, călătorind prin umbra mult mai densă ?

Sau vei mai ști cuvintul curea de transmisiune
Care va da mişcare roţilor mari din inimi ?
Lumina care-n vorbe a-nchis o misiune

Sau prin ecou, în noapte, nu va răspunde nimeni ?

Atunci,

Pe buza ta surisul îl voi reda luminii

Mă voi urca spre suflul eliberat în spaţii

Şi soarele pe creste ca o floare-a reginii
Pentru tine-l voi rupe ţi-l voi aduce în brațe.

Și tot de acolo

Serpii și lianele amiezii vor răzbate în flaut
Tot de acolo

O adiere vine pînă în pădurile somnului

Si astralele vestminte atîrnă peste poduri
Simetric

Cu procesiune de cristale trecind pe dedesubt.

La-ncrucişări de vise spasmul ca o troiță
Singele meu spre tine ca mările spre lună
In împletire astru şi val ca o cosiţă

Fără să poată încă s-alunece-mpreună.

Dar cind se vor atinge ca două minutare
Astru şi val ?

Si cînd mă voi apropia de tine

Ca o pădure călătorind spre eternul fluviu ?

165

Şi cînd, un flux de oameni cu braţele-amestecate
Mă va zvirli-ntre melcii de pe țărm în nisip ?

În timp ce mai departe

Ca un singe atras de inimă

Ultima lumină se revarsă in gitlejul privighetoarei
Unde

Se va preface în triluri.

Şi mai departe

Cu o lactee scamă pe rănile crude încă,

Să nu închizi ochii

Si vei vedea cum ziua se prăbușeşte ca un tavan
Praf înălţat din ruină spre lămpile plăpinde

Şi vei vedea cum vintul îmi smulge vocea

Ca de pe gard o rufă

Și-o duce mai departe

Pină la melancolia albă

A zăpezii.

Să nu-nchizi ochii şi vei vedea

Prin carnea mea transparentă armatele de miine,
Plantaţiile toride,

Orașele virtuale,

Grinele viitoare le vei vedea in mine

Ca un diluviu oglindit în picătura de ploaie

Va fi un aliagiu şi-amestecatul singe

Din care in iubire vom bate o monedă
Oprind umana goană cu imbrăţişarea stincii
Cind, ca auzul, marea ne va ghici atentă,

Pe umărul meu cofă pentru o stelară apă
Z: după zi filtrată în stalactică, în piine,
voce care răzbate ca o rază mai slabă
Peretele ce-n seară dintr-un amurg rămine,

Și vei vedea cum capul înaintează în timp,
Ca în pămînt o rădăcină,

Vei vedea cum capul întilneşte alte capete
Cu o rădăcină care întilnește alte rădăcini

166

Si-n jurul lor fecunda recoltă pune o aureolă
Prin succesivele uși ale anotimpului

O horă de capete,

O horă de rădăcini,

O horă de cranii

O horă de corăbii.

Şi-n timpul acesta viaţa

Ca un lignit în locomotiva puternică,

Viaţa în patul strimt al azilului de noapte.
Viaţa în sala de dans a marelui transatlantic
Pină ce ochii se amestecă

Asemenea frunzelor veştede,

Si vei vedea

Cum un om cuprinde alţi oameni

Ca o pădure care cuprinde alte păduri

Si inima mea va putea fi lupa

Care atrage razele de întuneric ale tristeţei
Solitudine, ;

Si botul vîntului în. sacul cu ovăz,

Solitudine,

Si între construcții în schele de metal luminind ca

un curcubeu.

Peretele care urcă încet

Ca o sevă în arbore

Si in ciment răsfierbe o sinucidere, o iubire
Pînă ce zvonul vine între odăi

Aijevea,

Îti amintesti,
Cu fața întoarsă spre miine sau spre ieri.

UNELTELE CĂLĂTORIEI

lui Perpessicius
Acești munţi ca nişte turme de elefanți
Aceste oceane care n-au putut umple
Ochiul mult mai vast

167

AJ iubitei mele,

Aceste oraşe care te aşteaptă in tenebre

Cum în cerneală te aşteaptă cuvintele,

Aceste lacăte,

Aceste răni ale primăverii

Acestea şi altele încă

Te vor urma pe căile de fier ale unei intoarceri,
Şi-n păru, tău va trece pieptenul călătoriei
Cum prin goanele cailor trece un arcus al respirației
Și vîntul își va deschide arterele

Și peste frunze va curge sinpele cald

Al furtunei.

În pădurea care-și întinde oasele lenevoase,
Vei găsi vorbele ude ale femeii,

Vei găsi aurora ca o agrafă desprinsă

De pe mătăsurile căzind în falduri, ale zilei, -
Vei găsi

Luminile înhămate la ape

Cum sunt hăţurile sîngelui în tine,

Ferigele şi arborii care-ţi dorm în carne
Cum în argilă ploştile pentru setea de miine
Vei găsi

În minune ecoul redat vocii

Ca vederea redată orbului,

Şi prin capul înălţat ca o sită

Pentru cernerea grăunţelor invizibile

Vor trece:

Cascadele,

Preumblările,

Cărările verzi

Izvoarele gureşe

intiiele silabe rostite de rouă

Vor trece,

Cum trec prin cer rădăcinile luminii

Şi în pămînt transparenta creștere a căldurii,
Cu trezire ca o rană vindecată

De suavul fier roşu al somnului,

Pină ce-ţi iei capul în miini,

Ca pe-o scoică plină de alge şi de plante marine,

168

Dar ființa ta să atingă deodată

Arăturile fecunde

Ca valurile de cristale alunecind prin rădăcini

Ca nişte rime,

Să ajungă la noi.

Aventurieri cintînd în corturile pline de aerul nisipos
al aurului,

Pină la voi

Focuri de popas pe înălțimile deşarte,

Pină la voi

Miini crăpate de soarele aspru al cărbunilor
Pînă la voi

Călăreţi îndrăzneți prin savanele incendiate,
Pină la voi

Corăbieri scăzind treptat ca bătăile vinelor mele
in sîngele dind tircoale inimii

Ca un lup înfometat.

Și dintr-o dată

Marea apărută în oglindă ca un obraz haotic.

Cine să-și mai aducă aminte de voi

Oameni tirindu-vă pe podeaua timpului

Cind noaptea e mai mare decit o fereastră ;

Si tristeţea voastră nu încape în aluatul pe cure îl
frămîntă brutarul ?

Cind string pădurea ca pe-o coamă aspră
Cind foarfece privirea în lina călătoriei,
Și vocea ca un curent cald prin mările glaciale,
Vă regăsesc instrumente de vrajă al fantomelor
ȘI voi amintiri rupte din copac ca niște ramuri pline
de fructe
Și voi boabe de porumb ca nişte miini pline de
peisagiile minuscule ale inelelor.

Cine să vă numească oameni de fum

Vă dati fără ruşine meseriilor celor mai josnice
vă inhămaţi la toate uneltele urei

vă vindeţi fraţii şi mamele.

in timp ce seara trece multicoloră prin crengi

139

Ca o corabie pavoazată

Și pe aripile păsărilor nocturne stelele iși continuă
rotația,

Cu ínaltele piscuri călătorind în spațiu,

Și alături de ele,

Prin turma de oraşe

Prin cirezile de ienuperi,

Prin imensul suflu care vibrează

În astru și în iarbă,

Departe de voi oameni de fum

Oameni de minciună

Cînd în gifiitul vast

Sunt ca o coardă

Pe violoncelul generos ai călătoriei.

Dar cum o potcoavă de jar trece sfiriind prin apă
Așa vor trece pe obrazul tău flăcările călătoriei,
Aşa risul tău ca un pian e plin de clape

Si pe buzele tale e oceanul Atlantic

Oceanul Atlantic ca o orchestră a sîngelui așteptind
Semnalul unui pumnal, ca să ţișnească.

Singele care aleargă în noi, se ridică în picioare,
ovationează

Și-acum tirăşte fabuloase oaze,

Păduri toride,

Sau obraji cunoscuţi,

Cînd ca o planetă sîngele e satelitul altui singe

Şi-n fundul unei lacrimi- e un oraș ca un cristal de sare

Va trebui din tăcere ca dintr-o carieră de piatră

Să tai profilul vocii, să tai ovalul-sunet,

Căci nici un glas nu știe cîte corăbii s-au scufundat
în el,

Nimeni nu știe ce zar se va rostogoli din cornetul
călătoriei.

Si dacă o goană te va duce mai departe decit cuvintele,

Pină-n suava pînză care se atinge de arbori,

170

Pină-n plantele imbrăcind soarele ca niște haine,

Cu fulgere ca peștii sub podul unui tunet
Vei revedea cum vocea filtrează o lumină
Cum stelele prin pilnia subţire din crepuscul
Se vor vărsa cu vinul pe treptele din sete.

Minutele-n retortă pe etajera nopţii

Și iată vei înţelese :

In fiecare arbore o zi işi face cuibul

Un arbore ca o Duminică,
Un arbore ca o Vineri,

E arborele numai aparent nemișcat

Dar frunzele şi seva lui călătoresc în patru anotimpuri

Ca-n patru puncte cardinale

E o miazănoapte-a iernii
E o miazăzi a verii

E un apus al toamnei

Si un est al primăverii :
Rup o frunză şi e Luni

Rup altă frunză şi e Septembrie

Pe-azur ca pe o tablă ating cu-o creangă frontierele

Și pasul trece pe apă ușor ca un luceafăr

unui zbor

“au se opreşte pe creasta unui stejar ca un erete,
Mai sus sau mai departe cu-obrazul ascuns în mine

Ca să-mi răsuni în frunte ca în spaţiala scoică

Acolo sau aici

Va trebui să regăsesc solarul echilibru
Cu țipete aduse în peisaj ca-n valiză

Acolo sau aici
Cu-aureola călătoriei

să fiu duiosul vuiet în cornul de vinătoare

Să te găsesc iubire :
Pe plajă sau pe culme,
Lingă vulturul liber

Sau lingă negustorul de stambà

Pretutindeni in imensa călătorie, ca propria mea umbră

„Alăturea de mine
Prin continentele ochiului.

171

Cine ne-a condus prin tunelul nopţii

Spre creşterea luminoasă ?

Cine a rupt în noi toate legăturile ancorelor

Că am făcut din fiece ferăstrău o lumină ?

Și din fiecare plantă un țipăt.

În voce e-un cărbune cu care te voi desena în aer

In sînge e docarul ce te va duce spre inimă

Zeiţă a călătoriei,

În privire e braţul care te va purta ca o piine

La scară tropăie armăsarul pe care vom goni spre
alte linii

Pînă ce toate peisagiile vor rămîne în cîntec

Cum rămine singele pe o spadă.

SÎNGELE DIN LAMPA

lui Jules Supervieile

Fiinţa ta mi-aduce din necunoscut glasul tău suav

Ca un vapor care aduce din fundul Indiei albul fildeş.
În locul unei vorbe steaua lacrimei tremurătoare

Si rădăcini rămase în cimp din luminoasa luptă.

De unde trec obrajii prin focuri căzătoare

Și muzică, de unde, te rupi prin migrațiune

În inimă dulci urme din degetele scumpe

Ca, pîn'la buză, cupa plină de-oglinzi spumoase.

Tată plecare umplînd tot mai mult corabia

Ca oceanul năvălit prin crăpătura neprevăzută
Și, în curind, alunecare cu pînzele prin meduze
Prin cristalul care mărește orizontul de valuri.

Si-n timp ce visul-peşte în plasa de pescar a somnului
Cu soarele atinge geometricele ape,

O flacără ţişneşte ca un hulub din unde,

Si-n larg plutirea tirăşte o trenă de luceteri,

172

Sunt lacătele de-aştri sfărimate în spațiu
Prin porţile deschise sunt panoplii şi-alămuri,
Și noaptea ca un șarpe prin muzicalii nuferi,
Cind fluierul desface cărările vrăjite.

Și cind in despletirea de mergeri ca o coamă

Cu miinile prin aer cauţi păsările de vorbe,

Ca un orb le pipăi pînă ce găsești zborurile potrivite
Pentru versul care se va încrusta în inimă, în pagină.

Asa din buzunarul plantei scoţi ca pe o batistă aroma
Si de pe culmi în piatră silabele de vulturi,

Ca o agrafă aripa pe bluza unui cîntec,

Pină ce pădurea ca o sticlă va reflecta poemul.

Apusurile prinse de şa ca niște arme,
Si dimineaţa ascunsă ca o nervură în frunză,

Cind sîngele te conduce spre căprioara rănită
Și în ceasornic timpul închis ca o insectă.

Vă recunosc, voi, ierburi și înserări şi capre, :

Sau voi priviri căzute ca un pietriș în apă

Și voi argiloase platouri în care se împotmolesc furtunile,
Voi și altele încă, alcătuiți lentele noastre destine.

Şi ştiu : pe calul care taie respiraţia frunzișului

Sau în corabia singe prin aspru! puls al nopţii

Sau între penele smulse din pasărea aurorei,

Mă-ndrept fără şovăire spre viitorul pe care mi-l
compuneți.

De-aceea : stele pe pomi ca niște fructe,

Şi-n respirație revine o caravană bogată,

Şi umbrele noastre nu sunt decit crengile aceluiasi arbore.
Prin care lumina trece ca o pasăre călătoare.

173

Memoria ca o femeie în cărămizi zidită,

Cu cîntecul pe schele urcînd ca o găleată

Ca un cearceaf sub apă tirit în naufragiu,

Și frigul care se-nfășoară pe mină ca o eșarfă.

Din vinele pămintului singele fluviilor va mai curge,
Vor mai suna pahare în gările aburite,

Plecări încrucișate pe-o masă de biliard,

Ceaiul băut în grabă pe un peron în ceaţă.

Anotimp ca un nume săpat în scoarţa copacului,
Obraji în amintire ca florile-n herbare,

Cuvînt zbătut sub cuțitul atent al vivisecţiei,
Voce plină de continente ca un atlas luminos

Spune-mi eşti fructul straniu adus dintr-o escală
Sau panglica albastră pe harta călătoriei ?
Ochiul descifrind orașele ca pe nişte inscripții
Pas lunecînd pe sîrma voiajului perpetuu ?

Medeslușite-ntoarceri din magice contururi.
Zăpezi în latitudini între animale obscure,
Pupilă ca o pasăre în migraţiuni eterne
Cînd visul ca o lampă îţi luminează scrisul.

Sub oceanul tricotat din ghemele de meduze
Lumina ca un grejer cutreierind prin spice
Cascada ca o femeie cu stelele la picioare,
Miinile care primesc ştofa de preţ a unei umbre.

Ca să mă smulgi din mine ca flacăra dintr-o cremene
Si gura mea să muşte luna singurătăţii,
Cu inima-ncleştată pe gratii ca o mină,
Să mă loveşti de-otelul evenimentelor.

Ca să-mi amestec suflul cu răsuflarea mării,
Şi apa să mă primească în tunelul ei de frunze
Prin schelele ridicate de auroră in abur,

Cind mina regăseşte harpa copilăriei.

174

Cădere luminoasă între zăpezi de odihnă

Si amintiri ca ierburi năpădind o ruină

Veţi şti cine se-apleacă peste podul respirației noastre
Cine ne scutură somnul ca pe-un arbore încărcat de

fructe ?

Si care-i anotimpul c-un clinchet în pahar

Fluxul va destupa oceanul ca pe-o sticlă de șampanie,
Şi nopţile lucite ca solzii unui peşte,

În timp ce-un călăreț goneşte pe-un armăsar al febrei.

Şi singele deodată prin carne luminează

Sunt paşii tăi ca nişte flori proaspete pe lespezi
bină-n oceanul adînc pină-n piscurile înalte

E vocea ta pe care o aduci cu tine ca o lampă.

CHEILE POEMULUI

lui Ștefan Neniţescu

Din scrinul vechi scoţi o toamnă uitată
Ca rochia de mireasă a bunicii

Scoţi vintul ca pe o panglică decolorată

Și vocile sunt oglinzile plutind peste ţiglele roșii ale verii,

Sunt acordurile zăngănite în paharul acelei dimineţi
din amintire

E singele izbucnit ca o trimbiţă în alveola timpului.

Vei spune : acestea sunt ţinuturile de bazalt ale respirației

Acestea sunt uneltele cu care ai tăiat un oval în
cristalul de sunet

Acestea sunt șşipotele care au ţişnit cînd ai lovit piatra

netedă a privighetoarei.
Si vîntul ca o coroană de inimi funerare,
Se jerpeleşte pe acoperişuri,
Trece prin gesturile imense ale spaţiului,
Dă tîrcoale porturilor ca bogăţia grasă a frunzelor,

175

Trece ca un pește de cerneală prin bazinele mari ale
auzului.

Să te ridici atunci fluid în insomnie

Și vei fi desigur asemeni

Cu marile fluvii care s-ar ridica dintr-o dată

Subţiri ca nişte serpentine,

Din paturile lor de miluri,

Și Si-ar continua drumurile vertical

Spre oceanul unanim al înălțimii.

Așa pămîntul va fi întreg ca o sală de bal

In chioșcul pustiit al vilegiaturii :

Si fluviile serpentine se împletesc pe treptele serbării
sfirşite.

Sub bagheta abia mișcată a plopilor

O orhestraţie de lumină ezită,

Spre ce dimineaţă înaintează pasul tău flămînd ?

in ce oraș se va infige inima ta ca un briceag ?

Prin ce bariere voi trece sprinten ca faetoanele cu lapte,

In ce curte vei poposi cu creasta de cocoș victorios din
ţipătul clar al portocalelor ?

Tată, îţi pleci capul pe vint ca pe masa de scris

lată un vaier urcînd în memorie ca-n gongul de bronz.
al plopilor,

lată depărtarea te apasă dulce pe piept ca un genunchi
de femeie,

lată glasul şi trupul tău de poet sau întors în foame

Cum în tunuri arama din clopote.

Dar e vintul, e vintul
Ca o pădure clătinată în ţiţinele morii,
Ca o batistă purtată între matrozi albaștri :

La orişice răspintie, trecutul, ca un han cu strigoi
Trecutul din poeme ca viermele din cireaşă,

Ca zăcămintul aurifer din paloarea zăpezii

Ca păunii sălbateci hohotind în curtea pătrată a lacrimei.

176

“e turișezi prin porţile dosnice ale cetăţii

Ca un pingăritor de cadavre,

Pe pietrele trotuarelor toiagul tău nu mai trezește

„Acele acorduri furişate ca nişte şopirle în apele pianului

Privirea ta ca o apă regală nu mai spală aurul
obrazului vrăfit.

Te-ntorci, te frîngi,

Ca o alee prin grilaje.

Tristeţile căzute pe-ncremenite statui

Si cheile în rugină hiriie ca niște dulăi

Şi clapele florilor nu-ţi mai recunosc degetele paralizate
Cînd în iederă se-oprește năluca unui suris,

“ci eşti un străin și tot așa acolo.

Singele tău e un tavan care şi-a stins lumina,
Liliecii sunt acum mierea din scorburi,

Nici o stea nu-ți zgirie obrazul de lut,

Nici un pește-emoţie, în inima acvariu,

Că-n armele vechi mai bîntuie o lumină,

Mai răscolesc tilharii icoanele din piersici .
Un vultur mai roteşte peste tăcerile înalte :
Și ziua trece subţire ca un tăiș prin pagini
Loveşte ferestrele cu o aripă mai obosită,

Și te refuză orașul

Ca pe o pasăre

Ca pe o tăcere.

Atunci
Pe limba de aer se sparg stelele
Ca seminţele prea coapte
In parcuri artiticiile toamnei
Au început să ardă între grilajele de frunze
Şi eu încerc, ca pe o monedă, aurul numelui tău
în prundul unui ecou
incerc lacătul zăngănind în sîngele trecutului,
Arpegiul desfăcut pe claviatura de trenuri
Și eu încerce drumul spre capitala înaltă a cintecului.

“ca 271 coala 12 177

Zilele încremenesc în staniu

Și anii desfac o purpură mai lentă în artere

Niciodată miinile tale nu vor mai smulge dulcile acorduri

Din instrumentele de călătorie.

Si depărtarea ca o iarnă alunecă între talazuri,

Trecutul e-o pădure incendiată în urmă

Si tu nu mai sări sprinten prin cercul aventurei ca un
trapezist

Serpii înnodaţi ai zărilor :

O marmoră încolăcită pe timpla unei mansarde,

Un ban de aramă,

O cenuşă fină pe vorbe,

O tristeţe pe care ţi-o aruncă salbele numismate ale ploii

Voi sta pînă la urmă îmbrăcat în toate poemele

Ca un pom încărcat care așteaptă între fructele
glorioase venirea veştejirei

Ca o dansatoare tîrînd, eșarfă, destinul între coliere
şi brățări,

Ca un somnambul în odăjdiile viziunii urcind spre lună

Ca notele purcese din pian în auroră.

Dar pin-atunci pe ţărmuri să rătăcești cu planete
Să mai încerci în porţi rezonanța stelelor vestitoare
Să mai înalţi o pasăre ca pe o flacără de aiurare.

Necuprinsă lumină în lut

Ca o formă poposită-n ţiglă

Să te legene glasul de demult

Să oprești coamele cintecului în spilcă.

Astăzi între comorile nemișcării

Cu zimţii vieţii zgiriați pe unghii
Astăzi încă împarți fiecărei

Apariţii, apele din privirea amintită.

Astăzi prin triunghiul de sare
Păunii oceanelor mai perindă

178

Si scheletele ghețarilor mai albesc în fluvii
Și fiecărui înger îi incredințez o literă :

Sunt douăzeci şi şase de ingeri pe care îi voi regăsi
A între flăcări
Și din semnele lor amestecate se vor desluși alte cintece.

Cind ancorăm lumina în fermecate porturi

Cind pe treptele poemului covorul de azur se desface

Te aştept aici in respirația versului,

Miracol să apari ca o statuie de apă la scăpărarea
fulgerului.

Te aştept pe țărm aici
intre algele negre uitate de maree,

idar nici o vioară nu răspunde

Cind vintul în dinţi sfişie socul,

Nici un jăratec nu se dărimă cu un vuiet plăcut ca o
frecare a fosforului.

ACESTE MIINI

lui Zaharia Stancu

Aceste miini aceste pupile stinse-n noapte

Ca focul dulce-al bărcii cu pinze în crepuscul

5i auzul in cenuşe ca flautul în ţăndări

Nu se va mai infiora la atingerea elasului și a ampielor
zvonuri

Mările deshămate din frinele furtunii

Și renii în odihnă sub boreale arme

Privirile întrerupte aceste pontlevisuri

te-apleci spre vioara mută ca spre un git de femeie,

179

Dar dintr-o dată părul aprins în buruieni

incendiază un țipăt în piepturile uscate

Și ziua vilvătaie pe șesurile vaste

Va face să auzi din nou cum se topesc în trosnet
luminile prinse-n gheţuri,

Vei apărea pe drumul strălucind de-o goană hivernală
Cu vînturile înfiorate ca finele boturi ale haitei

Cu noaptea ascunsă-n geantă ca un vinat nepermis

Cu zdrenţele zăpezii pe lamele de pumnale.

Chemare vindecată pe rana aurorei

Stea urma unui deget pe cupa de răceală
Si numele în voce ca ancora la proră
Flacăra prelungită în luminoasa faptă.

Din plantele ţişnite prin terestra dantură
Fluvii îmbrobodite în liniile glaciale

Cu păpădii ca arbori plesnind în zarea scurtă
Si pasul tău covorul memoriei să-l calce

Dar dacă ricîi ţărîna vei găsi lingă ţelină

Un craniu albit de zăpada mult mai pură a putrefacției
La ce bun să spinteci pintecul memoriei

Să o faci să sîngereze ca un vițel pentru împăcarea finală

La ce bun să recunoști în torentul de cuvinte

Plantele fabuloase şi turmele sublime

Să spui : aceştia-s urşii, aceştia sunt hulubii

Aceasta-i șoapta de iubire care ne-a învăluit în
după-amiaza unui strugure.

De ce-n lăptoase dealuri colierele de lacrimi

Purtate de femeie de la-nceputul lumii ?

Tîsniți ţipete de șacal din ţițele de tenebre,

Și voi călugări : ştergeţi de pe sfeşnicul capului meu
picăturile de seu ale vieţii

180

La ce bun să dai un nume culorilor slăbite

Ploilor deschise ca nişte uşi ale cușştilor

Prin care se vor libera fazanii și picherele dresate
Si plăminii vor învăța să respire o atmosferă astrală.

Vierme ca o răsplată pitit în miezul castanei

La ce bune arpegiile în brazii împodobiţi cu cascade

Aminteşte-ţi : e somnul etern crescind în tine

Pasăre care se măreşte apropiindu-se de oglinda fragilă
a vederii.

Vocile incărcate ca niște fructe exotice pe corăbii

Și iarna un perete cu suliţi transparente

Cu copacii goliţi de frunze cum de monede o pușculiţă
De unde vine pînă la gura mea această vocală limpede

De unde ca o piatră alunecată-n apă

În singele meu face cercuri numele tău scump
Miracol care-opreşte convoiul de cadavre
Tirindu-se sub gheaţă ca niște rădăcini.

Și focul o pedală pe translucidul spaţiu

De unde somnu-n ţăndări ca o glastră a luminii

Si-auzul revenit în ureche ca un fluture în larvă

Cu-o deșteptare clară umplîind buzunarele peisagiului.

E-n semne alternanţa dintre suris şi noapte

Şi un ecou aduce hrana frugală a tăcerii

E vintul care despletește o plecare, o revenire

Funtomele apărute la miezul de noapte al amintirii.

Vei ji redat pămîntului ca o cutie cu sunete,

Si cuvintele-năuntru ca nişte soldaţi de plumb

La ce bun să numești cortegiile de fulgere

Cînd totul se va amesteca în descompunerea luminoasă

181

Şi miinile tale-oprite în drumul lor prin rouă

În inima ca-ntr-un pahar în care le vei spăla de singe
Şi aerul se arată ca o făptură nouă

La uşile iubirii în suvenirul linced.

Mai sunt asemeni mie la limita terestră
Pindind cum ziua-şi trage sabia într-o teacă
Și călătoare păsări prin bucle ca o zestre
Fluviile reîntoarse în ploaie ca la matcă.

Om, ca un zbor în spaţiu, destins în remușcare
Om sau femeie-n miezul acestei solitudini
Penumbră ca un ornic bătind în fiecare
Răspuns fără contururi ca o privire fixă.

E transfuziunea nopţii în insomnia rece

Trupul lovit în spasmuri de stincile tenebre

Si alții asemeni ţie au stat pe malurile tumultoase

Ca să salute apropierea-n smulgeri a bărcii de lumină.

Si alţii din mesteceni au smuls suave-acorduri.

Din porumbei au scos zborul ca pe-o scrisoare

Si puţinul singe care le-a rămas pe miini

S-a amestecat cu lucirea de podgorie în rubin a soarelui

De-aici se vede drumul trasat de migrațiune
Scheletul lăsat în vale de căutătorul de aur
De-aici omul clădeşte zăgazul pentru vorbe

Ca mai puternică să devină cataracta de ţipete.

Si să gifiim gonind spre primăvara din lacrimă

Cu flora care conduce lumina ca pe-o mireasă

Cind vîntul a răscolit pe pupitre marile cărţi ale iernei

Sı florile urcă din adîncimile pămîntului ca nişte clopote
scufundate.

182

Si să călcăm în iarba udă a cintecului

În care se sting potecile ca nişte alămuri vechi

Și şoimii ondulează prin frunţile de aer

Pină ce seara ca un abur iese din porii semănăturilor.

Să aruncăm pe rugul pădurii un peisagiu
Cind sîngele a fost vinul gilgiit în artere
Să salutăm alături de om și de femeie
Aceste miini, aceste pupile stinse-n noapte.

DIN PERIODICE

TRISTEŢI DE TOAMNĂ

Ferestrele cernite și streşinile roase

prin care curge brună tăcerea nopţii joase
(ca un tavan sub care privirea ţi-o apleci)

şi ulițele strimbe ca nişte braţe rupte...

S-u ostenit oraşul cu toamna grea să lupte
si-acum îşi fringe trupul sub biciul ploii reci.

Prin locurile-acestea (azi, parcă sunt morminte)
ne-am frămiîntat (ca plopii) duioasele cuvinte

si ne-am privit în ochii în care lebezi pling.
Trist, au zburat de-atuncea ai părului tău corbi
şi sufletele noastre sunt azi ca nişte orbi

care pe uliţi negre sub vintul sterp se string
și-și picură (ca cerul în zdrențe) deznădejdea.

Pling iară lacrimi albe stelele în fintîni
şi trenurile pleacă cu-aceeaşi Întristare,
si frunzele cad iară trudit, ca nişte mini,
pe care le zdrobise și ultima așteptare.

În nopţile mîhnite, de ploi și linişti roase

ce caută pe drumuri, orb, sufletul meu frint ?
„a-i, toamnă, de pe umeri clipele dureroase
şi-ngroapă-mi-l o dată cu frunzele-n pămînt.

187

GARĂ DE PROVINCIE

Mi-e sufletul o gară mică, de provincie.

Cărămizile roșii s-au învechit și sălile sunt pline c
melancolie

Călătorii au semănat desperarea

şi au plecat...

Ciţi or să mai vie ?

Totuși, băncile roase îmi sunt dragi,

acolo au stat visători veniţi din departe,

şi au privit cum trenuri molatece trec, — iluzii vagi,
răspindind bucurie și moarte.

Tămpile prăfuite clipocesc noaptea, pleoape grele,

Și paznicul care merge singur pe peron

trezeşte, deseori, ca pe-o pasăre, plictiseala odăilor
deşarte

și, prin aer, e-un fîlfăit de aripi monoton...

Toamna a dăruit gării mici

frunze de hirtie galbenă.

Șinele care se desfășoară ca niște panglici
sunt, poate, fire din poveste, desfăcute

de iluziile, pe-aici, de mult trecute.

S-or mai întoarce oare înapoi ?
Eram odată, doi...

Acum, pe marginea cărării au crescut

in loc de flori, pietre cu numere — chilometre.
Sunt aducerile-aminte, pe care-i scris

cit drum nădejdile au străbătut

(cine le-a trimis ?)

pină la sufletul meu, gară de provincie.

De ia o vreme, vor sfirșşi toate...
Gara, cu peronul mic,

188

se va nărui de vechime, de plictiseală poate.
Și atunci nu va mai fi nimic,
decit amintirea pietrelor numerotate...

Mi-e sufletul o gară de provincie...
ELEGIE

Casele cu şorţuri de liniște şi de umbră par niște
călugăriţe bolnăvicioase

care au ieşit să se preumble duminică, pe ulițele
adormite şi joase.

Pe-aproape, o pasăre dintr-o clopotniță geme sfişietor
şi greu.

În apus, soarele se loveşte de garduri rupte şi plinge.

Vezi ? Oglinda lacului aceeaşi neliniște răsfringe

şi tristeţea, ca un frig aspru, pătrunde în pieptul meu.

Oare zilele mă vor duce mai departe, pe drumul

acesta ? Viaţa nu sfirșeşte aici ?
Duminică fărimă nisipul clopotelor de acoperişuri.
Trec prin vreme ca prin nişte urzici, |
şi mîhnirile mă străpung adînc, asemeni unor tăișuri.

Acum, orăşelul a adormit ca un copil, cu fruntea
plecată pe cartea serii.

Întind mîinile şi te caut prin apa domoală a tăcerii,

Pină unde, drumul acesta mărginit de urzici mă va
purta ?

Vreau, ca pe-o iarbă în care să mă pot odihni, privirea
ta

si trupul tău, asemeni unui flaut în singurătate.

Vreau ochii tăi, — ferești în care cu degetele amintirii
să pot bate,

și copilăria să-mi răspundă dinăuntru, cu un glas
înfiorat şi stins,

incit să-mi pară că o făclie galbenă și mică s-ar fi
aprins.

189

Strigătele mele — bulgări de omăt — de peretele
înserării sunt sparte.
Tot mai dureros te chem, pe ulițele ghemuite si deşarie.
De ce nu vii ? Nisipul clopotelor între miinile tale
subțiri s-ar prelinge
și-atunci pe sufletele noastre bucuria stele luminoase
ar ninge.

Astfel, deznădejdea se prăbușește peste mine, ca un

p mal.

incerc să te caul iară, şi nu ştiu în ce parte.

Pe lingă mine trece, duminica, asemeni unei bătrine
înfășurate În şal

și zilele, ca pe-un orb, mă iau de mină şi mă duc mai
departe.

CLOPOTE

Cintecul clopotelor s-a lovit de geamuri,

așa, ca de pereții unei odăi închise, o rindunică.
Şi-aud, acuma, filfiitul unor amintiri,

cum în suflet, asemeni unui colb des, mi se ridică.

E toată copilăria care la glasul clopotelor se-ntoarce,
trist
ca un şcolar, la strigătul clopoţelului în clasă.
Pe drumul pietruit al trecutului, îi ascult paşii dureroşi
şi simt cum deznădejdi vechi pe umeri — ziduri
prăbușite — mă apasă.

In adinc privesc zilele — păsări prin tufișul amintirii
pierdute

Fiecare dangăt luminos e-n pieptul meu mai mult o
picătură de singe,

pe față și pe mini apa sunetelor plinge

și tresărirea ta vine prin desișul mihnirilor să mă
sărute.

190

Toate n-au fost, poate, decit basme spuse împreună, de
mult.

Tu lasă acum copilăriei să-i fie clopotele bulgări de
zăpadă,

să mi le arunce în fereastra sufletului

si întreagă tristeţea lor pe vitraliile obosite să recadă.

ODĂI ALBE

Seara care a vrut să-și treacă mai departe pinzele
subţiri

s-a oprit peste orășel, agăţată de crucile bisericilor
însingurate.

Stelele s-au risipit asemeni unor fărămături de oglindă

si zăpada liniștit s-a așternut cu aceleaşi învălurări
întunecate.

Deschid uşa tristă... La geamătul cunoscut

lucrurile adormite clipesc pleoape de umbră sfişiată şi
bună. E

Afară seara își tremură fluierul prin frunzișuri

şi-aruncă-n geam același nisip bolnăvicios de lună,

Trec prin odăile știute, și te chem.

Pașii tăi au rămas, scoici mici, în somnul covoarelor
liniştite.

Portretele rostesc aceleași vorbe de prietenie

şi acelaşi cîntec împletește seara între perdele umilite.

Astfel : ultimul tău suris îl recunosc aici,

ca pe marginea unui pahar, galbenul ultimei scuturări
de petale.

De-atunci, asemeni unor albine, mă urmăresc privirile
tale

şi simt pe buze mierea miinilor subțiri şi mici.

191

in vatră, cenușa tristeţilor noastre brune

stăruie ; știi, sufletele ni se alăturau ca-ntr-un sărut
două puri.

Sub pașii mei trecutul e o înfiorare nedesluşită de
strune

și amintirea ta mă impresoară tot mai mult, ca răcoarea
umedă a unei păduri.

Odâi cu pereţii zimbind trist !

Aceeaşi deznădejde își implintă în mine sapa.

Si văd cum amintirea zilelor luminoase a rămas aici,
ca un pietriș alb într-o vale din care a secat apa.

Țipătul unei păsări s-a oprit la feresti...
Rămin aşa să pling basmul tinereţii de mult sfirşite.
Mihnirea începe să mi se audă asemeni unui ceas pe
care l-aş purta ascuns
si spre suflet minile mi se string dureros, ca două
. strigăte înăbușite.

BRODERII

Melancolia mea stăruie la fereştile despărțirii.

Vezi ? E uliţa mîhnită pe care paşii tăi de atitea ori au
trecut,

Pe stavilele tristeții mătasa amintirii tale se țese albă,

şi-n suflet nisipul deznădejdii brun s-a aşternut.

Ştii : pe singurătate privirea ta a crescut verde ca un
mușchi pe stincă.
Tu ai rămas aceeași lumină galbenă în ochii mei

întunecaţi,
și de-acolo din despărţire gindurile noastre se împletesc
încă
aşa cum pe sub pămint rădăcinile a doi copăcei
îndepărtați.
192

Je ce nu vii de pe lucruri colbul atitor mihniri să-i
ştergi ? AI | ah

De pe mine tristețea de unghiile tale mici ar fi cojită,

şi intreagă deznădejdea aş zidi-o în mine du

cum la înălțarea unei case umbra cuiva e zidită.

Vino așa nesimţit cum ar veni o lumină de sară.

În preajma ta zilele vor fi odăi proaspete şi curate.

„Fe balconul ştiut vom întirzia ca două ace de
ceasornic care au stat,

si noaptea toate clipele ei limpezi are să ni le arate.

Atunci, pe frunte, mina ta să lunece subțire, |

zum pe cerul alb, firele de borangic ale lunei ET,

sub melancolie, gestul tău să aibe tresărirea inăbuşită
a strunei, f

şi peste mihnirea părului evantaiul glasului tău molcom

l să se resfire.

..Perdelele despărțirii s-au întunecat,

aştept să-mi deschizi singurătatea ce pe-o use,

uliţa se opreşte acum sub alte fereșşti, Îi . E

si toată tristețea mi se fărimă pe miini — întunecată
cenușe —

STROFA I

Monsieur l'archange est un bon chef contable
Euridice : să-ţi prind ochii cu ace de siguranţă
te rog pină aici fără aluzii matematice
Euridice mă duc să mă culce

STROFA II

Furidice mă duc să mă culc

ic rog pînă aici fără aluzii matematice A
Turidice : să-ți prind ochii cu ace de siguranţă
Monsieur l'archange est un bon chef contable

i
C-s 271 coala 13 193

HIDROFIL

Vintul e pătrat invers 50 LEI util gazometru

interstițial cheamă hornar pentru esofag
ein zwei pentru sept huit dieci
temperament scafandrier în portefeuille
sistem nervos apoteoză eu bumbac
omletă confecționează clorofilă castrat
acul de siguranţă ușa s-a închis în
inima cu acetilen îmi e foame îmi

e întuneric îmi e dicționar telefonul

cu barbă cochilia desface sonerii
almanah strada

AAAA AA AAAAA AAAA
E EEEEEE EEEEE EE

toate orificiile sunt contoare electrice

Agamemnon : vă spun că e extraordinar
cutia asta urinează gramatical

grilajul incognito violonist encrier trece

în eprubetă cronometru poartă favoriţi

Herrogott est un grand tricheur

in pilulă a sunat mezzanotte

clapa tremură în armăsar ce

fervent locomotiva şi-a şters

roțile de preș vagon restaurant

e o frază politicoasă

victor brauner donville stephane

roll micznik gehen spatzieren

emisar oferă ocaziune albastră manometru

Ediție specială elevator victor brauner oxidat

interbancar calculează glasul în ambalaj
anuar bandajează timbru poştal
creier automat mestecă injector aperitiv

194

stradioN erasmic debleiat meridiany intestin

alis cîntă în mi bemol amiral numără inevitabil & Co.

pian cauciuc împarte salariu submarin avion

subt umbrelă oferit în gradație miracol intermediar

ventilator face gimnastică pe un abonament cl. I-a
forestier

W'agon-Lits sare de la etaj dezinfectant

formulează strigăt numerotat ipoteză cablu FEROWATT

almanah işi face plimbarea stilizat succede funcţionarism

POSTE-RESTANTE luna în ambalaj maşinist bisturiu

tine minte docent pe acoperiş incandescent fredonează

in album geografic fox-trot aici oprire facultativă

singele hipic pentru carburator ambulant extaz

in arteră galop anunţă subteran pijama

dizolvă plămin în vermut bilanț aforism

asasinatul 315 veston electric colecţionează mărci

SEMNALIZĂRI [1]

Pian lent, cerul de gutapercă uite viziune atrofiată
cinematograf incendiat, abecedar abstract, calendar.
Peste pod ca o nucă de cocos s-a spart o lumină, far
la fiecare stilp o stea ca un nod de cravată.

Gindul rupe mături, toamna a plins în adevăr

vintul strînge pentru pomii fără frunză chetă

cintec fărimat în așchii, prin sita de brumă lunetă
autodafeu amurgul şi convoi casele cu cenuşă in păr.

Ascultă de aici corul afișelor, dactilografă saltimbanc
zbor

deschisă cartea de rugăciuni Oberchelner bilanţ astral

singur prin toamna balcoanelor fior vesperal

prin urmare (de ce ?) stele şi îngeri au coborit tări
ascensor.

195

Stăruie promenarea terestră a caselor, șoaptă ca fum
în parcul comunal băncile și-au pus surdină.
Ascultă pulsul bulevardelor şi motor zvicnind —
inimă citadină.
la barieră sălciile ţi-au ieşit ca giște în drum.

Ritmul încuiat și firmele vorbesc cu glas tare.

Oraș volatilizat şi-ţi spui : prin viaţa ta Clary a trecut
cu o viteză interzisă de Biroul Circulaţiei. Steag mut
tristeţe în veșteţiri un glas mîinile sunt amare.

Tirziu, pe-acoperiș luna şi-a plimbat faetonul cu lupte i
Presimți mireasmă policromă, inimă cerc învins

loveşti racheta liniştii acrobație pe gindul arc întins

caută în gitlejul cocoșilor ultima sîngerare de azi-noapte.

Auzi ? Dimineața se apropie în pas gimnastic VITEZĂ

Clopotele îşi bat capul de pereţi. Treci

Strigătul făbricilor se destinde ca un aparat Sandow.
Deci

Toți pomii fac gimnastică suedeză.

1922

SEMNALIZĂRI [II]

Meeting, music-hall, vermut amurg calculează
exponentul stelelor dancing, gindul hialin Simplon
bulevardele sunt azi în voce, cerul un zvon

tango şi triunghi isoscel violoncel patinează.

Noaptea vine cu întirzieri, pasager citeşte mersul
trenurilor submarin

tristă meningita pomilor felinar ancestral gelatină

frunze au aplaudat benevol vintul în rogojini cortină

serviciu municipal, nervul capital cerc deplin.

Anevrism elegant peisagiul lacul respiră politicos
Wat

196

clopot prelungit în femur cocoş în costum civil

soltegistă nevralgia, notă de pian Hedda, pătrat inutil

cerul conform cu legea timbrelor, înstelat.

S-au spart becurile de gaz fulger tăiat

uite miopia vitrinelor, foxtrot (în pupile) foetus sare

prin fiorul coroanelor taxele de înregistrare

nemotivate schelele trupul în aer înşurubat.

Funcționarism vibrează diapazon oraşul permisă
sinuciderea BANI

toată noaptea vintul a tăiat frunză ciinilor, medicament
arătare

curind străzile se vor bate cap în cap prin urmare

cordon reciproc arborii îşi urează „La multi ani“.

SEMNALIZĂRI IHI]

Antrepozit lăuntric, mădular astral, danț trist

în arpegiul vagoanelor bemoli lunari, arc stingher
noupte : umbra cetăţii toată zvirlită peste cer :
pentru conştiinţa orașului ţienal de gardist.
Priveşti conjunctivita fereștilor fapt divers

pod nechezind lacrimi în gunoi suflet de închiriat
dureros în vărgarea străzilor pas și steag sîngerat
peste casele de piatră zbor pierdut gind şters.
„uzi clopot vocalizînd, toamnă cu act dotal
mărturii cer autodidact filfiiri surdină

ochi de sare te-au urmărit în embrion lumină
rană şi chioșc de lemn, vînt prea sentimental.

De aici pulpele umblă ca în abecedar

ultimul cub tremură în rubin

cintecul lovește strins pînă în intestin

mușchi şi ghips sărutul interzis amnar.

Pe sub lămpi cu cămăși de noapte înger stereotip
extragi rădăcina pătrată a stelelor iată

în migrena oraşului inimă galvanizată

lună cu robinet închis făină linotip.

197

DISCURS PENTRU COMEMORAREA
CIINELUI SERAFINA

Sufletul tău, o limbă roșie prin măsele,

ŞI ochii plinși în cerul ingustei depărtări
Cu fulgerul sub coaste înfipt pină-n prăsele
Cintecul alb din turle rotit între brățări,

Cu labele oprite pe hohotul de spumă
Biindețea în privire ca pe-o mireasă o-neci
Sprinten la şuieratul acestui vînt în glumă
Deosibeai profetul prin trecătorii blegi.

În trupul ca o cupă ţi-ai înălțat destinul
Și-ai împărțit taifasul cu dirji vizionari
Cind în gitleje visul işi gilgiise vinul

Și prin ferestre noaptea minase păsări mari.

Tu-ai ştiut prietenia, o panglică eternă,
Ce-nfăşurase fructul și inima-n viltori,
Poetului în somnul pe scaune tu-ai fost pernă
Dar din tăcerea nouă te-ntorci de-atitea ori.

Stemă, glasul va smulge pumnale andaluze
Și astrul ca o timplă pe umărul meu gol
Aduce o-nfiorare de nevăzute buze
Si-apari aureolă în gind cu Stephan Roll

Sporeşti în resemnare umana suferință
Flori răspîndite-n aer cuvintele ca oști
Cînd stăruie lătratul suav ca o căință

Si mina prin cenuşă schelet o recunosti.
VIORILE DE FUM

Din mină în mină

O eșarfă de sunete

Au venit ape mari

Ca nişte cîini cu limbile scoase.

198

Printre arpegiile oprite

Cu norul lingă o fereastră

Să descifrezi o dimineaţă

Din florile-semne stenogralice.

Livezile strălucite

În oglinzile fructelor, în cămară

Şi pe deasupra trec zilele

Cu visliri din aripi tot mai ostenite

Si umbrele din pădure
Furișate în odaie
Printr-o lentilă a orei
Peţi recunoaşte trecutul :

În armele vechi

Se trezesc deodată vinătorile
Si-si amintesc chiotele dispărute
Ca o vioară atinsă de o fantomă.

Aşa : între zidurile care se înalţă

O dată cu lebedele liberate din cascadă
intre iernile fără cuvinte

Culcate intre vitralii,

intre focurile de tabără
Strălucind în pupilă
Cu fuga roşie a ciutei
Unmmărită de un apus,

Vom sta În seară

Pină ce respiraţia nocturnă
Să pătrundă în şoaptă

Ca o sfărimare de creangă.

Vom pături lumina

Ca o îmbrăcăminte de mobile
Pină ce ochii vor distila
Nişte otrăvuri foarte fine

199

Şi în cristale

Vor rămine privirile
Cum în alcool sunetele
Cum în bucle mingăierile.

ACEST RĂSUFLET

Ce-am presimţit ? Să fie o pasăre de apă ?

Sau glasul care-n mine să tulbură precum

O creangă ar atinge oglinzile de fum

Și undele, prin visle, spre-o nouă toamnă scapă ?

Prezenţa ta aicia. Și gura ta. Acum

Nemăsurat, să umplu suava ta pleoapă

Iubirea brusc trezită, cum ai atinge-o clapă
Fără să ştii un flaut căzut noaptea pe-un drum.

Dar miinile în mina-mi nu sint. Au fost ? Nu sint.
Și părul : o mireasmă. Şi ochiul : arătare
Doar lebede : sunt pomii, se scutură de vint.

Şi limba se-ncleştează. Nu te mai chem. Plecare,
Sau revenire. — Auzul se-apropie de pămint
Și în străfund răspunde un singe-n fiecare.

O FEMEIE, UN FULGER

Nu-i numai cîntul, lebăda, nu-i glezna
Melodioasă horbotă în oră

Nu-i lampa preschimbată-n auroră
limpede piine, frintă-n două, bezna.

Poate-i obrazul, linişte, sonoră

Poate un bob de strugure mai lesne-a
Păstrat amiaza. Şi în aburi ieslea
Ezită-n linul clar, un bot, o proră.

200

Dar poate asemeni pielei unui șarpe
Aici pe pietre va rămine glasul.
Uare, secate, fluviile nu-s oarbe ?

Soarele-atrage ca pe-o creangă pasul

Si-apoi, cuvinte, oasele le-absoarbe
Si nu ştii : cint e, glezna e sau ceasui.

IDEI RO=
x "ay

BIBLIOTECA .
sait

POSTUME

PATRUSPREZECE SONETE
(1934)

(ILUSTRE ZIDURI

Ilustre ziduri, mări transfigurate !

Si voi, rănite zile pe un scut

Crepuscul din lut ars crescut

Spre miini ce-n cer şi-aici vor fi curate,

O ! Cimpuri fericite. Munţi ce-ascut
Noi zări. Oraş natal. Prieten. Frate.
O dimineaţă alt obraz și-arate,
Soarele-ntors cu turme la păscut

Formele-acestea-n gînd sau în afară
Freamăt au fost, ţărină, moarte foi.
Raza n-aprinde-n pulbere-o fanfară ?

Hulubi cuvintele vin înapoi
Şi-o veste-aduc mai dulce, mai amară
Cind mă apropii, ziduri, cu alți ani, de voi.

[COMPASU-ACESTEI APE]

Compasu-acestei ape, prin frunză prin secundă

Cind pentru-o noapte numai sunt printre voi. in zori
Voi trece cu-anotimpul prin pilnii de cocori,

E mai rotundă vocea în tabără, mai scundă

295

Prin odihnite arme, prin glezne suple, ori
Prin ochiu-n care ziua, pasăre să s-ascundă
Neliniştea mea crește sau se retrage — undă
Străin sunt. Singur şi treaz ca alte ori.

Bătuţi în şea : luceferi. In rădăcini : merinde
Somn fraged tors, în corturi, din umeri de femei
Coardă de arc, un sînge, spre ziuă se destinde.

Și sună o plecare cu legături de chei
In vreme ce din mine o umbră se desprinde,
Eu plec. Dar o nălucă rămîne printre ei.

SINGELE SCURS ÎN PALMĂ

lu-mi inima în palmă ca pe-o frunte
Și gușele cuvintelor ca vine
Umflate să ţișnească înspre tine

Pe fața lunii ocean sau munte

Reintilnire. Zumzetul de-albine

Sau funigeii cari înnoadă funte

Nu-s mai suavi ca şoapta mea oriund'te
Simt că te apropii făcător de bine.

Să-ntirzii nașterea acestei soapte
Cu-o clipă sau c-un veac, ca mai profundă
Să fie-n dinţi chemarea. Zi sau noapte.

Ce va răzbi cu-o floare, cu o undă
Prin lut, vestindu-ţi luminoase fapte
Si-n palmă inima zvicnind rotundă.

206

TU SAU EU, SAU ORICE

Ziua, distanţa,-nchise în pupilă
Aici, acolo-n amintire iarăși
Ca două ape întilnite cari îşi
Topesc oglinzile pe-aceeaşi filă.

Uniţi sau dezuniţi. Dușmani. Tovarăşi
Nu-s eu. Sunt tu. Obrazul de copilă
E-a] meu. Sau nu e. Dragoste e ? Milă ?
Că-n orice clipă sieşi altul pară-și.

M-apropii sau mă depărtez ? O tristă
Si bucuroasă, laolaltă, voce,
Acum e și nu e. O batistă.

Și-o iederă de fum suind pe roce
Sau sus pe pisc cît soare mai există
Si versu-acesta-i eu sau tu. Sau orice.

DINCOLO DE NOI

Nici aburul, nici cîntecul, nici planta

Din care ziua suie spre tenebre

Nici oceanele vibrînd în verbe

Nici toamna-n mărăcini rupindu-și manta,

Nici ceașca-n care primăvara fierbe

Cu pasul scoborînd prin frunze pante

Şi nici vinatu-nsingerindu-mi geanta
Nu-mi vor sluji. Sub frunte zvicnesc febre.

Mut ? Orb ? Aieve, mi-ai reda suavă
Tu numai, glasul luminos, unealtă
Vint pinza vieţii desfăcîndu-mi, navă.

207

Și, flaut, tu, sau auroră-naltă
Un dulce foc pe ochi. Şi o otravă
Pe buze dind eterna zi : cealaltă.

ALT CALENDAR

Numele tàu pe buză sau în minte

Cum taie unda păstrăvul mai iute
Chiar mută gura n-are să te uite
(Ciungul mișcă-n gînd braţul ca-nainte).

Sperioșii ochi rămași ca două ciute,

Şi păsările, cite, prinse-n ţinte

Nu știi ? Treceam prin vad şi-ţi spuneam : „Tin-te
De gitul meu“. Te luam în brațe : „uite“. i

Risul se lua la-ntrecere cu riul
Ce fu mai fraged ? Unda sau cuvintul ?
Cocorii-şi desfăceau în zare briul.

Septembre clar. Mai gifiie pămîntul ?
Mai vin convoaie de oglinzi cu griul ?
Numele tău pe buze... Numai vintul.

FUGA POETULUI

Viu minzul. Plajă. Spumă în zăbală
Şi-apusurile prinse de oblîne

Un soare pal în braţul stîng

in brațul drept o lună pală.

Lance rotită-n cer sau în adînc
Rotundul ceas pe-obraz goană ovală
În sare, cite, mările le spală

Lumini, atitea, în mărgean se string.

208

E zi ? E noapte ? Unanimă apă
t'ăptură-umbră. Cintec e sau prinț.
Copit-atinge nevăzuta clapă.

Vocea s-aude răsunind cu zimţi,
Pe margini fuga în șopirlă scapă :
Amurguri, zori s-au sfărimat în dinţi.

SCOICA DE PĂMÎNT

lăuntric zvon ca viitoarea vioară

Din brazii, cîți, de fierăstrău ucişi

Cu broateci, stele-n lac privesc cruciș

În mil, la fund, cuvinte se-nfioară. i

O zi, o buclă pe acest tăiș?

Acum, ca la-nceput, a cita oară ?
Pasăre, sîngele, mai jos coboară

Și intră sub pămînt ca-ntr-un hăţiș.

Atit. Sub talpă va zvicni o gușe
Un os, un flaut, îimpietritul vin
Cu lacăt aurora ca o uşe

Dar virtuale viori vei ști cum vin
Să suie cu sufletu-n cenuşe
Şi-n lutul-scoică : acest vuiet fin.

UN STRĂIN LA POARTA ORAȘULUI

Oprit aici sub foșnitoarea barcă :
Stejar sau flaut. Curcubeu sau rană
Nu intru în cetate. Vară, iarnă.
Trecură. Stau. Cetatea crește parcă.

(da 271 coala 14 209

Văd piaţa. Tineri. Nunţi. Femei. O goarnă
Cheamă. E-amurg. Acum prin poarta largă
Ziua-şi duce oglinzile pe-o targă

Şi-n mărăcini cu toamna le răstoarnă.

Un an. Alţi ani. Afară sub coroana
De frunze-aștept. Nu știu ce-aștept. Minune
In burg ? Un sînge nou va umple cana.

E-un dar al ploii ? Fulgere ori tune
Văd cum se naște sau sfirșeşte goana
Și în sonet despre-un străin se spune.

ODĂI VISATE

Cînd trec pe unde furăm iubire prin odăi

Şi umbre de-altădată mă-ntîmpină mă-ncearcă
Un lacăt rugineşte în aer și e parcă

S-ar auzi un geamăt de dulăi.

Nu mai sunt eu ? Sunt altul ? Şi haina nu mă-mbracă
imi cade de pe umeri. Şi umerii-s văpăi.

Și pasul regăseşte singur, uitase căi

Ginduri zvicnesc ca peștii în pescăreasca barcă.

Îmi pipăi tot trecutul și-l recunosc — armură
Dar nu mai ştiu pe clape să cînt şi nu mai sînt
Insul de vrajă care să-nvie scumpa gură.

Grenunchii — două urne — se-apropie de pămint.
Și umplindu-i de argilă ca de o apă pură
Trec tremurînd pe-alee prin cite umbre sint.

210

IMAI NEVAZUT OBRAZUL...]

Mai nevăzut obrazul rămas într-o oglindă
Cearceaf tirit, sub baltă, al unor clare zori,
Sau peştii tài în mine alunecind ușori
Imagine, din slovă, polen să se desprindă,

Umaăr întors în flaut ; arc suplu an picior
Păunii cînd sub gene cu ploile perindă
Frunte-n azur, aceeaşi, sau flacăra sub grindă
Cu lebede pe-o apă, şi-n mărăcini cu ciori

Din lut întors, cenușă, profilu-acestei stringeri
Ce rouă a fost glasul ? Şi ochii — ce ferigi ?
Te depărtezi pe-o spumă cu bucurii sau plingeri

Dar gura c-un fier roşu, iubire să mi-o frigi
Si-n frunză, revelaţie, cu primăvara singeri
Şi-aud cum din adincul oglinzilor mă strigi.

[PASĂRE EȘTI...]

Pasăre eşti. Sau flaut. Sau havuz
Svarele-ţi spune : „vino“. Luna : „ia-mă“.
Oraşul te respinge sau te cheamă

Văz eşti în auroră. Și în amurg : auz

Ce stele-s deci acestea și ce teamă
Foșneşte o mătase-n pomii uzi

Prea coaptă floarea. Simburii prea cruzi
Din care timpul se desface — scamă.

Nehotărit. Veri. Toamne. Primăveri
Căruţe cu luceferi trec prin iarnă
Sau miini pe țărm plutesc spre corăbieri

211

Ce stele deci, ce plante să se cearnă
Prin ochi ? Oraşul îl refuzi, îl ceri,
Și șovăi pasăre-mprejur sau goarnă.

[TEMNIȚĂ E SAU CÎNTECUL DE FUM]

Temniţă e sau cintecul de fum e
Cind ziua plimbă-n soare un pămînt
Pasăre gindul zbată-se-n cuvint
Gura s-atingă nevăzute spune.

Aproape sau departe-aceeaşi lume
Și lemnul viorii netezit de vînt
Pe inimile noastre cîte sunt
Răsară, lună, visul ca pe-o culme.

Dantelă în auz suavul glas
Feţele : două. Dar privirea : una
Somn viziune-nchisă în atlas,

Cum anotimpuri pleacă, vin întruna
Fereastră, sîngele deschis îl las
Tu-l luminezi acum și-ntotdeauna.

[SUFLETUL FLORII...]

Sufletul florii care-a fost aici

Un timp ne mai răspunde, ne mai minte
La tel, parfum al unui cînt în minte
Din flaut mut obrazul ţi-l ridici.

Sunet de fum auzul să-l alinte
Cirezi de ape răsucite-n bici

închipuire. Nu-i luceafăr, nici
Zi luminoasă-n blidul tău de linte.

212

„Acestea. Muzici sau miresme-n gind
Înghețe- -n iarnă vorbele sau fiarbă
in vară. Toate se vor spune — cînd ?

În vis sub tălpi cea mai suavă iarbă
Şi-n tine — clopot — un parfum sunind
Din floarea dusă făr-aromă — oarbă,

ADDENDA

TRADUCERI

JULES SUPERVIELLE

NORUL

Era o vreme cind noaptea
La înălţimea ei adevărată
Nu-mi întuneca vorbele
inima mea își dăruia lumina.

Ochii mei înțelegeau scaunul de paie
Masa de lemn

Si miinile mele nu visau

Din vina celor zece degete.

Ascultă-mă, Căpitan al copilăriei mele,

Să facem ca altădată

Să ne urcăm pe puntea primei mele nave
Cure străbătea marea cînd aveam zece ani.

Ea nu naufragiază în apele visului
Si miroase desigur a smoală
Ascultă : numai în amintirile mele
Lemnul e încă lemn şi fierul dur.

De mult, de mult, Căpitane,
Totul e pentru mine-un nour şi eu sunt muribund.

217

EL SINGUR

Dacă-i atingeţi mina nu știți că i-aţi atins-o

Vă amintiţi de dinsul, dar sub un nume nou,

In miez tirziu de noapte, în cel mai adînc somn
Cu-adevăratul nume, îl invitaţi să şadă

Cind va bătea la ușă, voi şti că este el
Care ne vine-aproape, la fiecare oră

Și voi îl veţi privi fără să-l recunoaşteţi
El va pleca departe, dar va lăsa-napoi i

O poartă foarte vie şi palidă ca dînsul.

CIINELE

Tu, totdeauna înconjurat de animale invizibile,

Tată cîinele care te-a văzut sub alte climate,

Și-ţi linge mîna ca în America de Sud

„Te-nșeli, bunul meu cîine, aceste timpuri au dispărut,
Te ostenești degeaba cînd inima-ţi mai bate“.

GEORGE ADAM

LA ÎNCEPUT A FOST FLUVIUL

Te-auscult cum creşti în mine tăcere secretă,
Cum îţi desfaci sub piele florile tale de sticlă
Și lemnoasele priveliști ale amintirii.

218

Tremurãtor şi pustiii dinaintea atitor fantome
ata-mă condamnat la cel mai strict mine-insumi,
Sa n-am alt bun decit o creangă sprijinită de cer
S: zborurile ţipătoare ale pescărușilor peste Escaut,
La ora dulce de vară cind transbordorul

“firoase, ca un ulei, a mare şi a fată tinără.

Nu mai pot pătrunde în casa acestor arbori
Numă-mea răstoarnă acolo găleți de fier

Şi mă iubeşte ca și cînd aş fi copilul ei,

Mama mea de totdeauna atit de duios minerală

Sunt la virsta cînd trebuie să mă învoiesc vînturilor sărate,
Cari îşi sapă drumul în oceanul de zile,

Vā desluşesc, copii ai nopților mele, prietenii mei :
Numele voastre sunt mai dulci decit un pămînt arat,
M-ati părăsit pentru nu mai ştiu ce ţinuturi :

Obrazul vostru îmi vorbeşte peste întinderi

Si incepe o dată cu oraşul, o dată cu zarea.

Dar grămădesc în paturi destinele din fluviu -
Si trec cu inima mea prin închisoarea de sticlă.

PENTRU SFÎRŞIT

Transbordorul cu încărcătura de cărnuri istovite

Sovăie prin tenebre ca o veche epavă

Si desfăşoară roţile in apa suită a fluviului,

S: își întoarce luminile spre somnul masiv al Flandrei.

Fluviul bătrin cu voce stinsă își tulbură cintecul
În scrişnetul elevatoarelor legănindu-și poverile
O, căderi surde ale grinzilor în funduri de şlepuri
Blocuri linoase, baloturi, vînt zbircit sub hangare.

219

Printre globurile galbene ale caselor de marinari
Plăcerea devenită o descordată orgă ;

Sărbătoare veşnică pină-n răceala aurorei

Și banul tău, amar ca o bere iuţită.

Virtuți îngăduite în jurul unei mese

Cind scrinul se deschide spre obicinuita oră ;

Sı gestul fără sfîrşit al unei femei se încrusteaz:i
Pe aroma transparentă a unei cești de ceai.

Un pachebot scoboară spre zările Olandei

Cu americanii şi alămurile sale curate

Fluviul se potolește după sfișierile prorei
Turbinele duc pină acolo vuietul lor de cuvinte.

Transbordorul acostează pe țărmurile neantului
Siinge-ţi acest tutun sterp în fluviul cu voci surde
Si scurge-te în noapte cu toate nălucile tale.

Patul tău devastat nu e decit o barcă în naufragiu.

Unul cite unul bastimentele își vor descrie curba
Și transbordorul traiectoria lui inevitabilă

La cotitura de la Austruwel sirenele vor plinge
O ultimă oară. Viaţa va rămîne aceeaşi.

ROGER VAILLAND

ANNIE

Annie, pielea ta mai dulce decit funinginea
Și eu, corabia mea împotmolită,

Cu toată încărcătura ei de animale și plante,
Guzganii ei cojile nopţilor,

Lişiţele ei în sînge,

Incendiul face să trosnească plăminii,

Braţul se istoveşte plutind

Fruntea e neagră de atita luptă cu semnalele.
Annie, pune genunchiul tău în palma mea
„Aruncă pletele tale oceanului

Arată-te goală vulturilor

Capul tău e un șarpe înaripat,

Eu sunt o piatră în noapte,

Druizii m-au așezat aici ca să opresc morții
Si acum trebuie să tac ca o stincă povirnită.

Annie, ce ai făcut [cul albinele
Sălciile, vulpile, portocalii ?

EDMOND VANDERCAMEN
ÎMPĂRȚIREA SOMNULUI

Tot ceea ce e nour în zdrenţele cerșetorului

Tot ceea ce e auroră în mîinile ocnașului

Si voi, copii singuri, cari dăruiți pleoape şi lacrimi
Obrajilor emigraţi printre vechile stele.

Somnul plugarului alintă brazdele,

Acolo unde rădăcinile au gene mai dulci decit
rugăciunile ;

In zorile tăgăduite

El aşteaptă o privire

Care să creadă pretutindeni în domnia fiilor săi.

Iată inima stejarului ciuruită de ţipete cîmpia ;
Să o luăm cu noi la ora cînd ferigele
iși risipesc pletele pe umerii şipotelor.

Femei mai goale decit cuţitele străbat cimpia :

Lucrurile lipite de trupul lor le preschimbă memoria,

Braţele lor nemăsurate depărtează fulgerele
Si năvile albastre care grăbesc spre vară.

221

Femeile se urcă pe treptele uitării,
Dar ele nu vor ajunge niciodată la crestele prăpăstioase.
Umbra lor le iese inainte, le sperie.

DIN „ODA ŢĂRANILOR»

Să fii acel care vizitează tăcerea
Tăran — orizont

La cele patru unghiuri ale somnului
Cu braţele incărcate de umbre.

O cale de aripi

Acoperită de spice :

Dacă treci prin această uitare

Dă la o parte crengile ;

Ciîntec al dorului de sevă

Mai curind decit ferigele şi trandafirii
Pe pintecul fiicelor tale.

Trec atitea lacrimi
Pe şesuri
Că priveliștea se prăbușește de la sine.

NOTE ȘI COMENTARII

POEZII

DIN VOLUME

INVITAŢIE LA BAL

Placheta de format lilipulan, cu acest titlu, a fost publi-
cată în Editura „Unu“, în anul 1931. Ea „recuperează“ un număr
de zece poeme datind — cum se menţionează și pe [oaia de titlu
— din perioada 1924—1925, adică din cea „constructivist-integralis-
tă“, a colaborării la revistele Contimporanul, Punct si Integral.
Alte cîteva texte definitorii pentru această etapă avangardistă
fuseseră reluate deja în volumul Plante şi animale (1929).

Nici unul dintre manuscrisele acestor poezii nu ne este cu-
noscut pînă acum. În ordinea sumarului, poeziile au apărut în
periodice, după cum urmează :

p. 7—8 INVITAȚIE LA BAL

Publicată în revista Integral, nr. 4, iunie 1925, p. 13, structu-
rată doar în patru secvenţe. Versiunea definitivă, din volum, aà-
daugă, în poezia a treia, unul din cele două fragmente de poem
incluse în proza fantazistă Antract, care a apărut în Integral,
nr. 9, din decembrie 196. Sub titlul Aniract, întreg poemul cu-
prins în proza amintită a fost republicat în revista Urmuz, nr.
2, februarie 1928. Versiunea din volum reține doar ultima parte
a acestei poezii, cu o singură modificare : din versul : „Rissova,
ochii tăi cu parcuri sportive“, se climină numele propriu. Serc-
uunile HI și IV ale versiunii din Integral a poemului apar nu-
merotate în volum cu IV si V. La nivelul ansamblului, notăm,
în versiunea din revistă, mai muite diferențe față de cea din
carte :

v. 1: „Închid abur..." ;
v. 3: „rupe serenada masinilor de scris (Remington)“ ;

223

v. 11: „cimpul cu prepelițe pinces-nez” ;

v. 14: „ca bromură gestul...“ ;

v. 24 „savană în flăcări“ ;

v. 26: „tropicale creierul asudă lovind semne S.0S.;

v. 33: „taie mireasma brazilor peisagiul cu şah cehoslovac” ;
v. 36: „ară-mă, treieră-mă, sămînțeazâ-mă, plouă-mă“.

În periodic, poezia poartă în subsol mențiunea: „Paris“.

p. 9—10 ALMANAH

Tipárită În revista Integral, nr. 3, mai 1925, p. l4. Din a-
ceastă versiune lipsesc aproape total semnele de punctuație, iar
majusculele apar, cu excepția numelor proprii, doar la înce-
putul strofelor. Alte deosebiri în raport cu textul din volum:

v. 3: „Acid pasul ca un cuvint, cub deschis“ ;

v. 6: „laţ gindul..." ;

v.9: „Asa ca moară de vint luni..“

v. 12: „ecu turnul aifel...“ ;

Versurile 14—15 sînt concentrate într-unul singur: „cerul
(gurii) biliard, ce afiş mările din sud“.

v. 17: „interior mă străbate ca metro gestul tău“;

v. 19: „gratuit vintul...“ ;

v. 22: „surprins strins glasul tău e un bec Osram”:

v. 26: „patefon drumul sub roțile acestui renault (10 H.P)“;

v. 31: „creierul de os“.

p. 10—11. PNEU

S-a publicat în Integral, nr. 1, martie 1925, p. 14.

În revistă, apar următoarele forme :

v.3: „ca un alpenstock“ ;

v. 13: „Mara, sol diez interior“ î

v. 17: „vina încadrat...“

Lipsesc virgulele, iar versurile, cu excepția unor unită
trastice, încep cu litere minuscule,

=
Pe

p. 11 PIAN

A apărut în revista Punct, ny. 10, din 24 ianuarie 1925.

În textul tipărit în revistă, versul 4 sună astfel: „pînă în
gind cerul e de metal”. Doar primul vers din fiecare strofă în-
cepe cu majuscule.

224

p. 11—12 PUNCT

Tipărită în revista Punct, nr. 12, din 7 februarie 1925, sub
uuul 3 Februarie, fără semne de punctuație şi eu majuscule
doar la începutul strofelor. Poezia a fost republicată În revis-
u Adam, nr, 11, din 1 noiembrie 1929 sub titlul Punct. Ver-
siunea din revista Punct prezintă o diferenţă în versul 11:
„anotimp avion în piept desfăcut” — care, în forma definitiva
ica un păun anotimpul în piept...) atenuează eliptismul iniţial
si renunţă la comparaţia cu un obiect tehnic, în favoarea unuia
natural. Asemenea modificări apar si în alte poeme la publi-
carea În volum, marcînd relativa distanțare a poetului (în
3j) faţă de experiențele constructiviste”. În versiunea din
Adam, versul 13 apare scindat : „Os în nisip. Linişte întreruptă
mimă”.

p. 12 OVAL

A fost publicată în revista Punct, nr. 11, din 31 ianuarie 1925,
cu dedicațtia: Jui Stephan Roll. Din versiunea tipărită în re-
vi<tă sînt absente semnele de punctuație. Notăm de asemenea
citeva diferenţe în raport cu forma definitivă :

v. 2: „Plop trecut cu absint prin calendar” ;

v. 4: „Tire-bouchon gîndul instalat aerian" î

v. 10: „.osificat în săltar“ ; '

v. 15: „inima ca un tren subteran“.

p13 CLOROFORM

A apărut în revista Contimporanul, nr. 50—51, 1924 cu ur-
mäizarocio diferento fată do versiunea dofinitivă:
v. 1: „În suburbie cinematograf și bordel iată";
KDE cui lampagiul tău. Lîngă chei“;
v. 11: „cît de frumos ventilator cîntă partitură“ ;
13: „De ce vîntui însurubat clovnul floare de făină vie“;
v. 14: „îţi spun : catalogul...”

p. 13—14 PROFIL ÎNTR-O LACRIMĂ

Tipărită în revista unu, nr. 34, februarie 1931, sub titlul
Profil tăiat într-o lacrimă. În textul din periodice e de reținut o

ia 251 coala 15 229

singură diferenţă în comparaţie cu cel din volum, în versul 16:
„Cum drumuri se închid ca vitrinele la șapte seara“.

p. 14—16 CONCLUZIUNI

A fost publicată în revista unu, nr. 9, ianuarie 1929, fáră
segmentarea în celo cine: unități din volum. Secvența IV din
carte lipseşte din versiunea apărută în unu. Comparativ cu
textul definitiv, se remarcă următoarele deosebiri :

v. 1: „Descuiat vintul un suris trimis“ ;

v. 2: umilitărese, prundiş carnea ta ride cu lumini";

v. 17: „vitrina precum obraz" ;

v. 18: „stele deplasez ca figuri de şah“ ;

v. 20; „sîngele nostru ca hamac“... ;

v. 56: „glasul tău ca trapezist”.

p. 16—17 SFIRȘIT

A apărut în revista Punct, nr. 5, din 20 decembrie 1924.
Petipărită în revista Adam, nr. 7, din 31 august 1929, p. 9. Faţă
de versiunea din volum, textul imprimat în cele două reviste
marchează unele diferenţe :

v. 1: „Zare se fringe“:

v. 4: „SE apropie cu sînge (în revista Adam)" ;

v. 12: „o pletoase de amintire“ ;

„14: usi ciori — Ave Maria —" i
v. 24: „s-a rupt în mine (revista Adam)“ ;
v. 25: „Acesta e gîndul peste cupole...”.

Reacţiile criticii la apariția Invitațici la bal n-au fost foar-
te numeroase. Dintre „cronicarii“ reputați ai momentului, s-au
pronunțat totuşi Perpessicius, Pompiliu Constantinescu și Octav
Sutuţiu. În foiletonul pe care-l consacră, în ziarul Cuvintul, din
20 polimbro 1931, Incantatii-ior si Intitaţiei la bal — cărţi apă-
rute în acelasi an — cel dintîi crede că: „Invitatie la bal poate
fi considerat drept repetiţia generală, ca să nu zicem prefața
antoj continui adorări pe cemo o exprimă Incantatii-le, De iei
si diferența de ton, stilul aparte ce distinge Invitaţia de 1n-
cenlaţii. Ca orice repetiţie și ca orice preludiu, Invitatie la bai
abunhă în imagini de fantezie, în glume metaforice și într-un

226

«greabil umor cure, și dacă nu angajează Incantaţii-le, nu le
uniicipează mai puţin”. Or, daca recenzentul numește citeva note
exacte ale Invitaţiei la bal, el se înseală evident în privinţa
calităţii de „preludiu“ sau „profeție a cărţii în raport cu /u-,
cuntaţii-le ; el uită de fapt că e vorba de versuri mai vechi, cu
o altă coloratură stilistică, marcată de experienţele constructiviste
de care poemele din Colomba, Ulise, Plante şi animale, Brăţa-
ra nopţilor, Zodiac, apoi Incuntaţii, au avut timp să se distan-
terü:

Octav Şuluțiu restabilise însă, în recenzia sa din Vremea
or. 193, din 28 iunie 1931), coronplogia operei, observînd că:
„invitație la bal umple un gol în evoluția poeziei lui Voronca
si Ín Înțelegerea tranziţiei de la Restristi la Colomba“. În acest
sens criticul remarcase, la începutul comentariului său, „influen-
ţa vechiului mod de a scrie (din Restristi — n.n., LP.) în Sfir-
su, cu atmosfera mucedă de toamnă, cu ploaie și noroi, dar de-
pirtindu-se de G. Bacovia şi C. Baltazar, care-l retribuiseră în
jsestriști. Ilarie Voronca marchează în Invitaţie la bal primii
paşi spre volumele de mai tîrziu, pe care le face presimţite în
Pian si în Punct. In acesta, un cosmism urban, o întrepătrunderu
a Omului cu viaţa si surprizele ci: «Trup dizolvat în peisaj a-
ci» — care va deveni mai tirziu frenetic“. Volumul ar anun-
ţa „aventura omului modern din Uiise, în care natura se lo-
veste de viaţa omului“, „romantismul frenetic“ din Brățara nop-
ților si simbolismul din Zodiac. Sub unghiul universului imagi-
nar și al sintaxei poetice, Oct. Șuluţiu face citeva observaţii
exacte, respingind și impresia de ermetism. În Cloroform, de
exemplu, „poctul notează un peisagiu urban în care se Între-
pätrund viziuni de cinematograf, cu peisagiul exterior bintuit de
viscol şi de alb. O face aceasta prin jalonarea în drumul său
a unor noţiuni alese reusil, pentru rezonanţa definitivă. Poe-
mul, obscur la prima lectură, devine evident după înțelegerea
tehnicei”.

Tot în revista Vremea (nr. 215, din 29 noiembrie 1931), car-
te» e prezentată (împreună cu Incantaţii) de P. Constantines-
cu, care o situează, ca ṣi Oct. Suluţiu, într-o „formulă de tranziţie
a artei sale poetice”, caracterizată între altele printr-o „fante-
zie umoristică“ ce a făcut scoală în mediul „integralist“. E re-
marcată, astfel, „o atitudine de dizolvare a lirismului prin u-
mor“, o „transpunere a iubirii într-un peisaj mecanic“, „tran-
“vrea umoristică a peisagiului”, „atmosfera ostentativ moder-
nistâ”. Continuarea direcţiei dadaiste i se pare evidentă criticu-
lui: „Într-un decor urban, de civilizaţie modernă, de masinism
x Standardizare a vieţii, în Invitaţie la bal ne regăsim în Mo

227

mentul inițial al dadaimului, asa cum s-a manifestat şi la Tris-
tan Tzara. Un impresionism violent și incoerent prin disparită-
tea imaginilor, defilează, într-un fugitiv jurnal cinematogralic,

succesive naturi moarte din atmosfera marelui ora

Evoluţia prozei lui Voronca de la sentimentalitatea râvâsi-
tat la formulele „integralismului” fusese urmărită și de E. Lo-
vinescu, care, în Istoria literalurii române contemporane, volu-
mul HI o caracteriza rezervat, în termenii următori : „E de
prisos să adăugăm că poezia sa a rămas toi statică, tot poezie
de atmosferă, pe care o poţi citi, cu un egal cfect, de la in-
ceput la sfîrşit sau de la sfirsit la început, tot atit de pletorică,
imaginile au devenit însă mai dinamice, luate fiind din me-
canică sau violent citadine și, sub influența dadaismului, a-
sociaţiile mai disparate, expresia mai clipiică și libertăţile faţă
de gramatică mai mari”.

Critica mai nouă a schimbat prea puţin datele oferite de
lecturile din anii *30, etapa lirică ilustrată de Invitaţie la bal
fiind privită în continuare cu serioase rezerve. Dintre referinţele
directe la acest moment, e de notat în primul rînd pasajul din
Literatura română între cele două războaie mondiale, IL, a
lui Ovid S. Crohmălniceanu, care, după ce situează versurile
din anii 1924—1925 în subordinea programului „integralist“,
scrie că: „Adunate în volumul Invitaţie la bal, ele sînt mai de-
grabă producții dadaisto-simultaneiste“, caracterizate de procedee
menite să dea „senzaţia asaltării simţurilor de către nenumărate
impresii concomitente* („cuvinte din sfera lumii tehnicizate
moderne“, „uterogeneitatea lucrurilor pe care le cuprind nota-
tiile“, etc). Judecata de valoare e însă negativă: „lotul se
mărginește însă la o demonstraţie obositoare, destul de puerilă,
cu efecte comice involuntare, atunci cînd suferă şi o organizare
în strofe rimate. [...] Pictopoezia va rămîne pentru cîntăreţui
Restristilor mai mult un scurt exerciţiu gimnastic de înviorare
a imaginaţiei, e drept putin cam deznodător“.

Părerea lui D. Micu (v. Modernismul românesc, II, Ed. Mi-
uerva, 1989, pp. 164—155) nu e, in fond, al: „Întreaga sa pov-
zie în limba română după Restristi (1923) s-a făurit într-o per-
manentà luptă între fondul său prim, elegiac, şi inteligenţa ar-
ristică, între, s-ar putea zice, suflet ṣi spirit. Cînd spiritul stran-
gulează sufletul, ca, mai ales, în Invitatie la bal, dar, inter-
mitent, şi în celelalte volume, lirismul sucombă, fatal“.

Pe o cu totul altă poziţie se situează însă Marin Mincu în
studiul introducliv la antologia Avangarda literară românească,
Ed. Minerva, 1983, — care, în polemică îndeosebi cu opiniile

228

iui G. Călinescu din istoria literaturii române, așează într-o
nouă lumină creaţia poctuiui, orgumentind mai ales cu textele
Delt ne ESEA din be at simegruisia", Hustratà arie
de Invitaţie la bal: „După Urmuz, Tristan, Tzara şi Ion Vinea,
ca factori reformatori incipienţi, Ilarie Voronca schimbă în mod
esențial modul de a undi si a face poezie, schimbare defi-
nitivă ce deschide o bresa istorică în sistemul codificat al poe-
ziei române“... Sau: „Reforma poetică introdusă de Ilarie Vo-
ronca trebuie apreciată în strinsă legătură cu concepția sa des-
pre statutul semnului lingvistic im poezie, concepţia articulată
mult mai actual decît se poate bănui la prima vedere [...]*.

INCANTAȚII

Volumul Incantaţii. Poeme, ca un portret inedit de Miliţa
Petrașcu, S-a tipărit la Bucuresti, Editura „Cultura Naţională“
în 1931.

Nici unul dintre cele 11 poeme cz alcătuiesc sumarul căr-
"i n-a fost puibiicar În periodice. Nu cun
dată, manuscrise ale acestor poezii.

In biografia literară a lui Hie Voronca, Incantații-le au mar-
cat un moment aparte, cu consecințe însemnate pentru evo-
luţia raporturilor sale cu mişcarea românească de avangardă,
în speţă cu gruparea „unu“. După cum am menţionat în studiul
introductiv, între poet si camarazii de la revista condusă de
Sașa Pană s-a declanşat, în noiembrie 1931, un conflict, avind
drept consecință ruptura, provocat, între altele, de accentele
poemi la adresa unora dinire aceștia, prezente în toxtul in-
titulat Obrazul de creolă, ce trebuia să apară în numărul 40 al
revistei. Or, poetul si-a retras, în ultimul moment, articolul
aflat în corectură, la care si răspundea vehement Gheorghe Di-
nu (Ştefan Roll), prin Șaculul acestui colibri, pamflet im-
primat pe prima pagină a numărului, sub „locul rămas alb“,
unde trebuiau să apară paginile incriminate. De fapt, tensiu-
nile din sinul grupării erau mai vechi. Din memoriile lui Sașa
Pană (Născut in '02, Bucuresti, Minerva, 1973) sau din Jurnal
de copilărie și adolescenţă de Geo Bogza (București, Ed. Cartea
Românească, 1987) reiese limpede că, încă în primăvara
lui 1931, apăruseră unele nemulțumiri privind calitatea
si orientarea revistei unu. Claude Sernet, St. Roll si
M. H. Masy voiau „0 diredivă mai fermă“ — cum nos
tează Geo Bogza; acesta din urmă crede că „din paginile re-

tom, pină Ja arvasta

aş

229

vistei trebue să se ridice nelinistea vremii noastre“; „Voronca,
avind o slujbă oficiala (ia Direcţia Presei de pe lingă Con-
situl de Miniştri — n.n, L P), devine mai puţin intransigent:
= serio Geo Bogza (vare nu va în totuşi de acord cu „exciu-
cerea” lui Voronca din grupare si cu atitudinea prea dură a
lui Gh. Dinu din pamfletu! citat). In ce-l priveşte pe autorul
Iucaatatii-lor, gruparea nu privea cu ochi buni demersurile a-
cosiuia de a fi primit în Societatea Scriitorilor Români, iar ti-
părirea volumului la o „editură ghiltuită si mercenară” — cum
caracteriza Gh. Dinu editura „Cultura Naţională” era conside-
rată un gest inacceptabiu din unghiul intransigenţei avangar-
diste faţă de „oficialitate”. (Voronca urma, de altfel, să obiină
pentru această carte premiui de poezie al S.S.R.). Condamnarea
„trădării“ va apărea, în termeni şi mai drastici, în recenzia pe
core Gh. Dinu o va publica în numărul următor al revistei
unu (42, decembrie 1931), sub titlul ironic Incantații, Poeme
de Jop Pillat şi ilurie Voronca, vizind dezertarea autorului în,
tabăra „tradiţionalisștilor”. Astfel incit, dacă la apariția, în acelasi
an, a Invitaţiei la bai, Gh. Dinu-Roil scrisese o recenzic-poem,
de entuziastă întimpinare (v. Cronica pe o confetă, în unu, nr.
3G, iunie 1931), iimbajul recenziei de acum este cu totul altul.
Poctul Incantaţii-lor este învinuit, în termeni sareastici, de câu
tarea „succesului“ cu orice preţ, ia „ăplauzelor unanime“, dar
şi a profilului financiar. Locul comentariului critic al cărţii
este luai, practic, sie critica gestului ca atare : „Să plingem ca-
velerul care si-a pierdut platosa și calul a strivit în potcoave
chivăra. Să plingem glanda tinără a poetului grefată pe trupui
vetust al unei poezii scoase din cutia de pălării a bunicii. Să
plingem de două ovi că bunica e veche de tot, pe undeva în
marmore unde a cînta! si Duiliu Zamfirescu. Secreţia lui tinără
o vedem cum face zbircituri, căznindu-se să întindă o piele
mumificată [...] Nu-i nimic. Încetul cu încetul tinereţea se va
adapta azilului precoce si se va simţi bine sub comprese, îm-
pletind acrostihuri si asonante. Regimul alexandrinului va prin-
de bine. ca un briu, saieior coxalgice, supa de legume şi de
iambii de morcovi și endecusilabi e bună stomacului cu post şi
penitentă [...]). Apartamentul a luat locul singelui. [...] Dormi-
torul cu perini moi, Salonul cu pian şi musafiri nu te-au părăsit
încă. Singele apă nu se face. Va trebui să rămii un burghez
al lor pină şi în poem. Trebuia transferat apartamentul. Poezia
cu sufragerie, dormer si salonas. [...] Ce de sindrofie literară,
pe undeva, duminica; asa vei reuși să fii ales membru la S.S.R.

¿societatea senhlilor români) si vei îi si premiati... Că, mai mult

230

decit valoarea cărţii, era incriminat „compromisul“ autorului
ei cu „ofhicialitatea”, se vede foarte limpede din finalul acestor
pagini. în care vorbeste în primul rind exponentul grupării unu,
ca apărător al programului de revoltă şi intransigență etică al
avangardei : „Unu nu-si pierde încă tinerețea, Unu mai poate
duce pe umeri cetăţile de jar si dinţii lui sunt; toți în virful
degetelor, fără reticenţe, fără orgolii, fără compromisuri“,
Criticii din afara spaţiului avangardist au fost însă, în ma-
joritatea lor, de altă părere. Au scris, la apariţia Incantaţii-lor,
Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu, Al. Philippide, lon
L Cantacuzino, Perpessicius, Octav Șuluţiu, Emil Gulian etc.
Șerban Cioculescu, de exemplu, se opreşte cu precădere la
ceea ce el numeşte „revenirea d-lui Ilarie Voronca la metrica tra-
dițională”, care i se pare, după Brăţara noptilor și Zodiac, „un
fenomen, așadar, general”, nu lipsit de legătură cu „destrămarea

generală a doctrinelor de avangardă — ilustrată, între alţii, de
Tristan Tzara, cu al său L'homme approvimatif. „În Incantaţii
— serie cronicarul — ultimul pas e făcut, rezolut. Nici o coche-

tărie retrospectivă cu vechea manieră. Cu bună credinţă, poetul
își reface educaţia poetică tradiţională“ (v. arie Voronca:
„incantații“, în Adevărul, XLIV, nr. 14691, din 21 noiembrie
1931). Evoluţia lui Voronca spre „poezia vertebrată“, cu utilizarea
„alexandrinului românesc [...] nedecis însă pentru rimă şi punc-
tuaţie” i se pare și mai evidentă în acest moment creator, în
"are sesizează totusi unele dificultăţi de adaptare. „De altfel
— notează $. Cioculescu — temperamentul de iruptă pubertate
al d-lui Ilarie Voronca suferă încă provizoriu de limitarea im-
pusă de sine însuși a alexandrinului. Formula d-sale poetică,
manifestată, întîi, programatic, prin delirul afișelor luminoase şi
al mașinismului modern, urbanist, este, în esență, dinamică şi
discontinuă. D. Ilarie Voronca e un văzător, un permanent po-
sedat al imaginilor discontinue, proiectate în afară cu o impre4
sionantă incontinenţă [...]. Incantaţii ni-l prezintă cu un relativ
regulator de precizie al dinamicei sale verbale“. După ce no-
tează că „versurile d-lui Ilarie Voronca se valorifică mai bine
detașate de hăţişul contextului“, criticul definește această etapă
a creaţiei sub semnul unui proces de limpezire a „delirului cos-
mic“ într-un „specific unanimism, de îmbrăţişare simpatică a
vegetalului, a mineralului si animalului, care, laolaltă, dau su-
fletul vast al planetei“. Sînt apreciate, în acest context, sver-
suri de calm și limpiditate sonoră“, „o poposire liniştită pe
ogorul imaginilor autohtone“, „capacitatea de expresie poetică

superioară [care] nu se dezminte, în versuri de esenţă pură“,

231

Incantăţii-le ar indica faptui că poezia lui Voronca „se Orga-
vizează constient pentru orhestrația viitoare a unci viziuni u-
nunime”.

Părerea lui Perpessicius este de asemenea pozitivă. În „men-
țiunea* din ziarul Cuvintul, din 29 noiembrie 1931, el caracte-
vizează Incantaţii-le pornind de la definiția lui Valery, conform
căreia „Lirismul este desiâsurarea (dezvoltarea) unei exclama-
ţii”. „Căci — se justătică cronicarul — este, de la întiiul la
ultimul vers al Incantații-ler, o suita de exclamaţii. o revăr-
sare de nestemate, ca-n închinarea magilor peste leagănul a-
derat, o întrecere cu sine, îi aflarea de noi și noi motive de
exaltare, aşa cum Cintarcea cintărilor sau cum erotica emines-
ciană desfăsoară. în alt plan şi în alt stil, aite două caicre de
incantaţie. Şi iedera aceasta melodică şi imagistă, care se .n-
linţuie de jur-împrejurul torsului adorat, îmbracă toate for-
mele, ascunde toate spectacolele, iar toate tainele şi miracolele
lumii le mină pe treptele suveranului altar. E ca un laborator
magic de obsesiuni caste si ca un atlas în care toate insulele
de corali si toate sireneie s-au tocmit pentru himeneul acesta
legendar", Pentru autorul Mentiunilor critice, „Incantaţii-le
nu sunt numai una din cele mai perfecte antologii a imagini-
lor d-lui Ilarie Voronca și nici numai unul din cele mai orga-
nice poeme, în care adorarea cintă pe toate strunele și din toate
motivele“, ci si „varta poelică» a poeziei d-lui Ilarie Voronca.
Sint atitea varietăţi de versuri, de la alexandrinul cel mai glo-
rios pînă la stihul cel mai afon, sunt atitea exerciţii pentru
melo1i si incîntare, sunt atitea recorduri

“up emoţii, Surprize,
aliterative sau de asonanţă, încît va trebui să străbatem într-o
bună zi Iucantații-le si pe hotarul acesta, al lecţiilor și izbinzilor
de versificaţie şi poetică”.

În numărul 215, din 1932, al revistei Vremea, P. Constanti-
nescu consideră că, prin /neantaţii, „d. Voronca este egal cu
sine însuși; acelaşi delir cosmice constituie atmosfera dominantă
a universului său poetic, brāzdat de o ploaie uluitoare de stele,
ca o abuzivă feerie in haos“. Şi criticul adaugă, în concluzie :
„In Incantaţii circulă un elan erotic, cu înalte tonuri de odă;
strofa închide singură un poem, iar în excesul de imagini te
poți opri ca în oaze succesive; încet, te deprinzi: degușşti un,
grup de acorduri, în disproporţionata simfonie în care se zbate
delirul liric al poetului, ca un șir de arbori despletiţi, sub
bătaia erindinei si a fulgerelor aglomerate pe creştet“.

Fisînd momental Incaântaţii-lor ca pe unul de „serioasă con-

valescenţă“ după ce postul „a scăpat, ca prin minune, de pa-

232

rauzie progresivă, de delirium tremens si de nebunie“, graţie
reale“, AL Philip-
pide face, în felul următor, bilantul experiențelor precedente :
„Pină acum, o poezie de Harie Voronca înfățișa curioasa parti-
ularitate de a putea fi citită din orice loc, de la început, de ia
mijloc sau de la sfirsit, fără ca prin asta înţelesul ei să sufere.
Avea ciudata impresie că te afli deodată în mijlocul unui
uluitor bric-à-brac de vorbe, metafore si imagini, printre ră-
maăsițele somptuoase ale unui palat din O mie și una de nopti.
după o năvălire barbară, sau într-un Versailles devastat de
revoluție. “Totusi, în chip si mai ciudat, această impresie se

unui „talent adevărat” si unei „sensibilităt

completa imediat cu sentimentul că toale aceste ruine erau re-
zultatul unei spontane, violente si proaspete izbucniri tineresti.
iDezordinea aceasta vulcanică si impetuoasă dovedea elanul unui
talent în plină dezvoitare, mai degrabă decit lamentabila gran-
doar a unei splendide dezorganizări tremediabile”. Era — esti-
moază regcenzentul — „spectacoiul unei veritabile sensibilități
etice care își căuta ires, cu înfrigurure, un mod de expre-
sie”, Cu Incântaţii, poetul ar fi „pornit pe calea vindecării de-
vino e. arie korn

20, incantati", iny Viata românească,
ar, 1—32, ianuarie — februarie 1932, p. 182).

Asupra aceleiasi cărti, Philippide revine, într-un articol din
ziarul Adevărul idin 15 aprilie 19833, care evidențiază două as-
pecie ale poeziei lui Voron L0 pătimasă dorință de a gási
moduri de expresie cit mai nonă” si „nevoia irezistibilă de a se
spindi a unui clan sutlietese nointrinat si nepotolit de ni-

Dincolo de aceste căutări, fondul
icestoi brici ar ti iubirea. Pentru Voronca universul întreg —

mic, mereu nou si proaspăt”

«se! pertinent recenzentul — nu e decit un pretext decora-

tiv cu care își indestulează nevoia lui de a-şi exprima dragostea,
entuziasmul, multumirea. La cl vină chiar si tristețea se pre-
«himbă în bucurie. [...] Credem câ secretul acestei bucurii stă is
pasiunea lui Voronca pentru vorbe, în care crede mai mult
decit în orice”, Concluzia sa este acum că: „Voronca a făcut
vei citiva pasi Înapoi care bau adus la punctul de noutate
sormală. Poate acum să se oprească, să se reculeagă, să se a-
dinceasca. Va trebui apei să pornească din nou înainte. Înainte,
in aceeași direcţie — dar pe alt drum. 4// Si mai ales va trebui să
lase dvoparte orice program de «poezie nouă»* (Poezia nouă.
tarie Voronca, „Zicantaţii“),

Structura specifică poeziei magiste a lui Voronca, ilustrată
de /ncuntaţii, face obiectul recenziei lui lon I. Cantacuzino din
ziarul Viitorul (nr. 7228, din 4 martie 1932). „Printre poeţii

233

noştri, imagismul d-lui Voronca e cel mai abunient, cel mai
desăvirşit, cel mai generos si mai bogat“. Remarcind că „ima-
ginea, izolată, devine joc”, criticul atrage atenția asupra so-
Imţiilor căutate de poet pentru depăşirea acestei situații: „În-
cercarea de a transforma imaginile din scop în sine în mijloc
se vădește în primul rind prin caracterul descriptiv pe care
de multe ori a căutat să-l dea poeziei sale d. Voronca”. În
acelaşi sens, are loc si „integrarea lor în cadrul unor dezvoltări
retorice descriptive sau enumerative“, Excesul imagistic este, după
opinia comeutatorului, nociv pentru lirism: „Abundența ima-
ginilor alterează si ucide lirismul, Il dispersează, făcindu-l des-
criptiv și micşorează intensitatea emoţiei originare, explicind-o*.
Or. tocmai excesul ar caracteriza lirismul Incantaţii-lor: „Ma-
imvitatea poemelor sale sunt ode, adică poezii presupunind un
sentiment de exaltare, nenuanţat, abundent și excesiv, unili-
niar, ceea ce va explica deci acumularea imaginilor“. Intenţiile
de organizare a discursului lirie sînt remarcate si de I. I. Can-
tacuzino, pentru care rezultatele unui atare demers nu sint
totusi prea convingătoare: „Toate aceste tentative de organi-
zare sunt însă doar schițate. Dincolo de ele rămine permanent
prezentă senzaţia de fugă, de pămint instabil, pe care ţi-o lasă
acest lux de imagini fară sprijin”, Astfel încît, dacă-i recu-
noașşte autorului „vaste și multiple posibilităţi de poet“, recen-
zentul crede totuși că realizările sînt încă de așteptat.

Lui Emil Gulian, care prezintă volumul în revista Romă-
nia literară (nr. 7, din 2 aprilie 1932), poemele lui Voronca i
se par, de asemenea, în ciuda performanţelor imagistice, grav
afectate de absenţa cocrenţei ansamblului : „D. Ilarie Coronca a
găsit un procedeu de a scrie (cunoscut de altfel mai de mult în
străinătate). Poemele d-lui Voronca sunt uriaşe enumerări de
imagini, de foarte multe ori de o calitate excepţională si întot-
dcauna inedite. Un flux de imagini înșirate ca mărgelele pe
aţă. fără vreo coerenţă, nici măcar interioară, e tot ce formează
poemele sale. [...] Din nenorocire însă, acest procedeu se poate
repeta la infinit. Fabrica o dată creată, industria e în plină
înflorire. [..i] Genul genial e creat. Cu diferența că ceea ce în
primul moment poate părea creație nu e decit ingeniozitate
care se dobîndește prin exerciţiu“. Consecințele unei atari pro-

cedări ar fi „banalizarea originalului tocmai într-o poezie care
îi căuta cu orice preţ“. Ca altădată G. Călinescu (cînd comenta
Brăţara nopților), Emil Gulian crede că „sîngele nu curge prin
poemele d-lui Voronca, desi imaginile sunt făcute de aceeaşi

mînă si se repetă pînă la saturație pe același ton și acelaşi fel“.

234

PoeZIa s-ar pulveriza Într-un „reltorism metaforice“ si o „juisantă
l t

ce imagini“, lipsită de un „fir interior“, încît „ajungi să crezi

cà nu urmàreste să refacă în cuvinte, o viziune interioară au-
tentică, ci numai de dragul de a uni termeni de comparație, e
furat de exerciţiul acesta L- Am avea de-a face cu un „eere
vițios al metatorei ce se caută tot pe ca“. Reperele lirice la
care e raportat Voronca sînt, cu „climatul acestei poezii mino-
ve de notație și peisaj”, Tzara, Funduioanu, Ion Vinea, iar „teh-
nicu imaginilor” ar trimite la „aceea a cuvintelor în liberta-
te pe care avangardişiii o utilizau spunind că scot cuvintele ca
biletele de loterie din pălărie”.

O întimpinare negativă a Imcantații-lor vine din partea
iui Horia Groza prin recenzia semnată în Rampa, XVI, nr.
471. din 12 decembrie 1931: opinia recenzentului e că „aceste
Iucaniaţii sunt o tristețe, [...| Voronca nu mai e o răzvrătire,
asa cum ne învâțasem să-l stim. Ci o ajungere înj frupt. Atit:
imagină”. Chiar mai tirziu, cînd va comenta Act de prezenţă
(1992), Horia Groza nu va uita să vorbească despre „lamen-
tubilele Incantaţii“, care, alături de Ulise, ar reprezenta „o În-
tirziere sau manierism* (v. revista Ulise, 1, nr. 2, 15 iunie 1932).

În critica și istoria literară mai recentă, ecoul volumului
Gin 1931 s-a prelungit rareori. E de reținut îndeosebi prezen-
tarea din Literatura română intre cele două războaie mondiale,
voL IT, a lui Ovid S. Crohmălniceanu, care, în linia unor apre-
cieri făcute de critică la apariția cărţii, serie că. „Interesul
ventru muzica frazei creste considerabil în Incantaţii, aşa cum
ne previne titlul volumului. Voronca are acum ambiția să-și
vastoarne cosurile cu imagini în strofe de o metrică impecabi-
[...]. Întiîlnim chiar un elogiu al alexandrinului [...]. Bine-
înţeles, nu lipsește nici lauda adusă «versului liber» [...]. Dar
icetul preferă de astă dată să-si strunească debitul verbal, su-

iti

punindu-l canonului prozodic și să imprime adesea rostogoliiii
cuvintelor o remarcabilă frazare muzicală. f...]. Nu o dată, an

utare de «ineantaţii», ajunge chiar să barbizeze“...

PETRE SCHLEMIHL

A aparut, „cu ilustratii de Michonze, Victor Brauner, S. Pa-

rahim“. la tipograiia „Bucovina“ din București, în 1932 01 p.).
Cele douăzeci și nouă de poeme care alcătuiesc sumarul au fost

Dice dreet în voum. Nu se cuneese, pînă

acum, manu-

235

Nici această carte a lui Ilarie Voronca nu reuşeşte să adu-
că la un numitor comun opiniile criticii. Ele oscilează între
constatarea, făcută frovent in legăură cu scrierile precedente,
a permanentizării, în egală masură, a unor calităţi (în ordinea
inventivităţii imagistice) si delecte (de „organizare”), — și, pe de
alia parte, evidenţierea unei anumite evoluţii spre simplitate
şi o mai organică structurare a discursului liric.

În categoria celor dintii, se înscriu notele de lectură ale
lui Œ. Călinescu {Harie Voronca, „Petre Schlemihl“, în Ade-
vărul literar şi artislic, FII, seria II, nr. 624, din 20 noiembrie
1952), În limbajul său critic figurat, G. Calinescu își începe
recenzia cu sesizarea unui plus de meșteșug într-un demers
creator rămas, practic, între coordonatele cunoscute: „Neos-
tenit după atitea volume de versuri, care erau alți metri din
acelaşi sul de mătase mereu desfășurat, d-l. Ilarie Voronca
ne mai dăruieşte cîţiva metri din aceeași materie. Dacă ob-
secrvăm însă mai de aproape, mătasea de acum e ceva mai
stinsă şi mai puţin mecanică în desemn, ceea ce o face să sc
deosebească de rest. lutinsă bine la lumină și pipăită între dege-
te, țesătura nouă a d-lui Voronca e mai moale și mai fină şi
dovedeşte un progres de manufactură”. Criticului îi displace
„abstracțiunea* poemelor, care generează, după opinia sa, O
„impresie de răceală” — „poetul neavind emoţiuni, ci numai
atitudini şi conceptii pe care le tratează retoric în chip de in-
vectivă și program”. în acest sens, despre poemul Pe deasupra
dosarelor, crede chiar că „conţine în chip limpede o invectivă
aproape proletară împotriva platiiudinii burgheze“. Discursi-
vitatea ar fi o trăsătură generală a acestor poezii: „De această
structură discursivă sunt toate poemele d-lui Voronca, și a-
ceasta explică slaba lor putere calorică“. „Pentru a anula e-
fectul prozaic al substrucţiei — adaugă criticul — poetul re-
curge la două procedee de materializare“, şi anume, la evo-
carea unor „obiecte și lucruri de natură a provoca oO volupta-
te“ şi la „stabilirea unui cifru de concrete, numite fals ima-
gini. Poetul extrage dintr-un concret o singură notă şi Între-
buinţează cuvîntul ca adjectiv. [-] D. Voronca duce abuzul
de metaforism pînă la compararea unei imagini cu altă ima-
ginc sau pînă la caricaturizarea universului. Fiindcă gingii-

Je sunt albe și dimineaţa scoate stelele, nu se poate spune fă-
ră ridicul gingiile zăpezii și dimineața cleşte, după cum nu se
poate spune oglinzile sparte în buzunarul unui amurg sau
gifiitul de trudă al legumei, fiindcă aceste expresii triviali-
zează lumea fizică antropemorlizind-o*. Cu mici modificări,

236

aceste consideraţii si exemplificările lor vor fi reluate mai
tirziu în Istoria literaturii române.., pentru a primi, în zilele
noastre, o replică severă din partea lui Marin Mincu, ce a-
mendează, într-un stil nervos, „optica esteticii călinesciene,
pe se opreşte la craceanism” si „nu mai corespunde con-
cepiici moderne si actuale despre poezie ca act semiotic și
semiozic (v. M. Mincu, studiul introductiv la antologia Avan-
gorda literară românească, București, ed. Minerva, 1983, p.

PES

Jije

Despre imagistica poetului, G. Călinescu face și alte rea
marci care vor trece, în majoritatea lor, în capitolul consacrat
ui Voronca din Istorie: „Nu imaginile poetului ne supără,
în pluralitatea lor, cît reuua lor expunere și lipsa lor de func-
tiune lirică. D. Ilarie Voronca ne desface o cirpă în care sînt
îngrămădiţi o mulţime de pestisori aurii, transparenţi și cu
aripi de dragon, dar transparența și tinctura lor ne rămîne
necunoscută pină ce nu sunt aruncaţi într-un vas cu apă, pen-
tru ca să-i putem vedea circulind și înotînd“. Celebrul pasaj
se încheie cu o observaţie asemănătoare cu cea a lui Emil Gu-
lan din recenzia la Incantaţii : „Poezia d-lui Voronca nu are
limfă pentru circulația imaginilor, și aceasta produce stagna-
vea și ariditatea poemului.“ Recenzentul reţine totuşi „admi-
vabile imagini“, „sentinţele și definițiile săpate într-o mar-
moră salină“, „unele strofe de atmosferă autumnală și cine-
gotică“, unde „circulaţia imaginilor este așa de, lină, așa de
desiăşuraiă si de somptuoasă, încît cu această parte a 'ọperei
sale, d. Voronca devine un poet realizat si definit“. Conclu-
zia articolului sugerează existența unor realizări fragmenta-
rä: „Într-o scaică nu este decît o perlă și în volumul d-lui
Voronca sunt mai mult. Aceasta e de ajuns ca să uităm obo-
seala de a fi desfăcut o mie de versuri pentru a găsi citatul
prețios“.

Oarecum surprinzătoare este lectura lui Şerban Ciocules-
„care se arătase dispus să descopere în volumele imediat
precedente evoluţia poetului spre o coerenţă mai marcată a
poemelor. Autorul cronicii publicate în Adevărul, nr. 14997,
din 22 noiembrie 1932, se mărturisește franc decepţionat, no-
tînd că, după conflictul cu gruparea unu, „d. Voronca a capi-
tulat. Angajat, asadar, pe calea unei rezolute organizări a flu-
sului său poetic, fostul director [sic!] al revistelor Integral şi

cuU

7T H.P. înscrie o palinodică retractare a tentativelor sale, ca să
apun aşa, penultime, ṣi se întoarce la haosul de unde încer-
vase a iesi [...]. Petre Schlemihl e o colecție de poeme cu vir-

tuți poetice neiîndiguite, slăbite insă în dinamica lor şi ne-
măirevărsate, ca inainte, în torente impresionante. Din loc în
loc, dar din ce în ce mai rar, cite un vers plin, puternic, de
viziune delirantă ; intermitente erupții de energie poetică, în
care poetul manifestă sentimente unanimiste, aderenţa sa fa-
tă de cosmic, vegetal şi omul de pretutindeni“.

În schimb, în recenzia sa din România literară (nr. 48, din
14 ianuarie 1933), Mihail Sebastian — care nu fusese prea ge-
neros cu laudele la adresa poetuiui — găseşte că, prin noua
sa curte, „d. Voronca a făcut... reale progrese, simplificindu-si
sintaxa, renunțind la iritantul său modernism formal de aită-
dată şi — ceea ce este mai important — încercind să ordone-
ze formidabilul său debit de imagini şi metafore, într-un ma-
terial poctic mai disciplinat și mai strîns“. Mai aflăm că, din-
colo de unele „rare siluiri de imagini“, „versurile frumoase
abundă în acest volum, în care imaginile sunt de cele mai
multe ori fericite“, că Petre Schlemihi e „un volum sobru ni
mai ordonat“ şi că, prin urmare, „porțile poeziei ni se pare câ
de aici încolo îi sunt deschise“ autorului său.

Pentru a ajunge la concluzia rostită şi altădată, că, „ezal
cu sine însuși, d. Voronca e nou şi totuși acelaşi”, P. Constan-
unescu trece în revistă (în cronica din revista Vremea, nr. 273,
din 29 ianuarie 1933) citeva aspecte de ordin tematice si de teh-
nică. Cele dintii, — „solitudinea”, „conştiinţa rănită de se-
meni“, „convingerea mesianică a unui martiraj poetic, plin de
încredere în: sine şi cu mirajul unui mesagiu fără oscilaţii”
crgoliul izolării, — sînt puse in relaţie cu conflictul cunoscut,
dintre poet şi tovarășii săi de grupare avangardiști. Însă ceriti-
cul observă că de fapt „tensiunea interioară” e o notă mai ge-
nerală a liricii lui Voronca: „Ca si în, Încantații, d. Voronca e
poet prin acea tensiune interioară, flacără purificatoare. în care
se mistuie vreascuri si legume, astri si pămînt negru, cioburi
si vase de preț. E în poetica sa o abundență de elemente atît
de disparate, încît se poate spune că nu există figurație mai
congestionată în toată lirica noastră, ca în poemele sale".

Sub unghiul articulării discursului liric, criticul notează mai
degrabă consecvenţa poetului, continuitatea în raport cu ex-
periențele anterioare: „Că uncori se poate întrevedea o rela-
tivă disciplină în scurtimea unor poeme este incontestabil; cà
alteori conturul lăuntric al stărilor lirice e mai evident, iarăși
este de remarcat. Însă structura imaginii si delirul metaforic

al d-lui Voronca sunt tot atit de identice, încît excesul însu-

pirilor sale este contrariat de excesele defectelor. Se obsertă

238

imsă o mlădiere a tonului interior spre liniştea elegiacă, al-
iernată cu mesianismul orgolios în excelența poetului și a poe-
zici“. In final, P. Constantinescu poate situa astfel „poetica“
lui larie Voronca, „între extrema unui individualism progra-
matie și între aceea a unui potolit drumeţ ajuns la limita for-
telor“,

Despre Petre Schlemihl se pronunţă si Octavian Șuluţiu
i. Ilarie Voronca „Petre Schlemihl“, în revista Azi, II, 1931,
nr. 1), care situează noul poem în apropierea lui Ulise — „pa-
noptic monumental al aventurii moderne, citadine“, dar pe o
treaptă valorică mai joasă. „Apropiat de Ulise prin simțul a-
venturii si prin prezenţa mulţimii spectatoare și actoare în ma-
rea tragedie jucată de poet, Petre Schlemihl se depărtează prin-
tro mai mică autenticitate a simțirii si a imaginaţiei“. Dis-
ciplina formală a versurilor e considerată totuşi a fi sub ni-
velul atins anterior, în Incautaţii sau în Ulise: „Strîngerea
într-o formă fixă și rima ajută poezia lui Ilarie Voronca să
concentreze imaginile, şi nu e de regretat decît că această or-
ganizare nu este la înălțimea formală din Incantaţii sau la mo-
numenialitatea interioară care făcea din Ulise un poem-espre-
siune a zbuciumului vremii și generaţiei noi“.

Alte opinii asupra cărții au exprimat, la apariţie, Al. Ro-
bot (în Rampa, din 27 noiembrie 1932), care vede în eroul lui
Voronca „omul răzvrătirii cel de toate zilele“ şi remarcă intra-
vea poetului „în albia normală a versului“, și Pericle Marti-
nescu. Acesta din urmă apreciază că, faţă de operele prece-
dente, „volumul nu aduce nimic nou“, că „marele păcat: ima-
giveu-scop a rămas același“, remarcînd însă ṣi faptul că „d. Vo-
ronca începe să devină puţin ideologic, puțin filosof revoltat,
puțin.. eseninist“.

După primul moment al receptării, în opinia lui G. Căli-
nescu din Istoria literaturii române... apare ca observaţie nouă
sublinierea „marii afinități cu Ion Pillat“, pe temeiuri mai de-
grabă de natură tematică, ce par a motiva, de altfel, și inclu-
derca — surprizătoare astăzi — a lui Voronca printre „tradi-
ționaliști“, la rubrica „poezia roadelor“. În acest sens, criticul
scrie că: „Bulionul, magiunul, ceaiul, laptele, legumele, cores-
pund castanelor coapte, cantalupilor, poamelor din poezia celui
din urmă. Aceeaşi extatică si, pină la un punct, afectată plă-
cere de roade ale pămîntului și acecași limitare a liricei la e-
vacarea circum-tanţelor autobiografice, fără puterea de conver-

lre în simboluri“.

239

Criticii mai noi i-au plăcut, în faza timidei „reconsideriri”
a poeziei lui Voronca, si reliefeze îndeosebi „tilonul social”
accentuat în creaţia de după 1930 — cum observa E. Simion in
citata prefață la Poeme-le retipărite în 1961. „Aceste ecouri
(ale „ciocnirilor sociale” din anji crizei) sînt vizibile indeosebi
în Incantaţii (1931) si Peire Schlemihl (1932), care au comuna
o anumită tonalitate lirică dată de oscilarea poetului între sta-
vea de solitudine a vesnicului rătăcitor („pururi Ahasverus”) şi
apropierea de cel cexelus din societate (singuraticul, osînditul
in mansarde“. jn once caz Petre Schlemihl râmine pomicat
autorul acestei prefecte, „alături de Ulise, cel mai important vo-
lum pentru poezia româncască a Jui Harie Voronca”.

Ceva mai tirziu, Ovid S. Crohmălniceanu va insista din nou
asupra tematicii sociale a volumului : „In Petre Schlemihl, Vo-
ronca își asumă condiţia de paria social [...]. Aflăm cå ostrasi-
zarea poetului s-ar datora în primul rînd refuzului său de a lua
parte la mulţimea îndelctnicirilor prin care societatea Îşi exer-
cită vasta acţiune spoliatoare”, „Totuşi — adaugă criticul —
avem de-a face cu o izoiare înșelătoare. Poetul e «Petre St
mihl», «omul fără umbra», un «Ahasverus» blestemat să råtà-

cească veşnic si să fie prezent pretutindeni”...

PATMOS SI ALTE ŞASE POEME

Volumul a apărut la Editura „vremea“ din București, în
1933 (140 p). Este ultima carte tipărită de Ilarie Voronca în ta-
vă si în limba română. Nu se cunosc pimă acum manuscri-

sele.
Din volumul Patmos, au fost publicate în periodice r-
màtearele poeme :

p, 126—127 PREGATIRI DE PLECARE

A apărut în revista Merald, Î, nr. 1, noiembrie 1933, p. 5.

w. 132—133 BUNĂ-ZIUA URCA LIMPEDE

Publicată în, revista Cuvintul liber, II, nr. T, din 22 de-

cembrie 1934, p. 7.

p. 137 ORAȘUL, FARĂ NUME

Tipărită în Vina romducască, XXV, nr. 10, octombrie 1933,
2. 29.
p. 179—183 ACESTE MÎINI

Publicată sub titiul Aceste miini, aceste pupile, în revista
Azi IL nr. 3, noiembrie 1932, pp. 371—374.

„Excesul sau de imagism, ca si frenezia uneori numai for-

alheori substanţială, ramin substratul constant al inspi-

vaţiei sale“ — scrie, ia Începutul cronicii sale din Vremea (VI.
nr. 313, din 12 noiembrie 1935), Pompiliu Constantinescu. „E-
sosuţia — noteaza în continuare criticul — se simte numai în

materialul intern al poemelor sale. Dacă în, Invitatie la bal
circulă un peisagiu urban, desi Într-o expresie depăşită de mult
sr extremişti, dacă în Incantații pilpiia fla-
cara unui elan erotic neintrerupt, în Patmos surprindem o e€-
ovăţie spre dematerializare”. În același sens, criticul observă :
„d. Voronca evolueava spre a dublă organizare, de conţinut sen-
timenlăl si de expiesie. Mai întii se observă o progresiune
iugică a poemelor, uneori bazată pe anecdotă, Vechea formu-

de miscarea poetic

ia care unanim era aplicată poeziei sale, ca fiind citibilă în
orice ordine, de la început la sfirsit sau invers, nu-și mai gă-
seste justificarea integrala. Dar dacă, în trecuta manieră, a-
meninţa cu primejdia une! diluâri, prin aglomerare de metafore
a poemului, în noua sa formulă, o vizibilă discursivitate este
consecința utilizării elementelor de anecdolă*. (Se exemplilică cu
intiia apariție, De ce atitea priviri, Lui Roger Vailland, Tris-
rete unanimă, Minunala călătorie). Dezvoltind comparaţia cu
scrierile precedente, P. Constantinescu observă mai departe că:
„Printr-o figuratie nu mai puţin nouă, dar organizată, poctul
rela contactul cu viziunea cosmică a liricei sale, în care se
iveste și aspiratia spre dematerializare. Sentimentul acesta de
eternitate, într-un decor de puritate originară, este atît de con-
sistent în prezenta culegere, încit el este tema ce simfonizea-
ză poemele cele mai frumoase ale d-lui Voronca. Insula Pat-
mos, vedenie luminoasă în tilcul ei simbolic, este materiali-
zarea poetică a aspiraţiei care străbate Întreg ciclul. // D. Vo-
ronca ajunge uneori la o puritate de contemplație pe care n-am

c-ta 27 vuala lu 241

întilnit-o în întreaga sa operă. Turbulenta filmare de imagini,
din obisnuita sa poetică, face loc aici unei calme si înalte vi-
ziuni supraterestre”. Din acest punct al evoluţiei operei, mai
vechea „frenezie rimbaldiană” a viziunii lui Voronca îi apare
comentatorului ca „improprie“; „coarda elegiacă din Restriști“
ar fi fost, astfel, „mai conformă cu melodioasa lui simţire de-
cît zbuciumul unei prodigioase invenţii imagiste, adesea exer-
citată în gol”. În ce priveşte noul volum, se constată „o evo-
luţie de o remarcabilă puritate a imaginii, de o sensibilă vo-
ință de disciplinare a conţinutului sentimental si a formei“
(„chiar strofe de factură clasică, cu ritm si rimă regulate”). Fi-
nalul cronicii consemnează, „ca o supremă trădare a echili-
briștilor de la unu si ca un semn de academizare a suprarea-
Jismului (și la noi D)“, deschiderea ṣi închiderea ciclului Patmos
cu cîte un sonet. Despre cele „șase poeme” ce constituie partea
a doua a cărții, criticul observă, pe drept cuvînt, că „prin discon-
tinuitatea lor internă, ca şi prin tehnica metaforei, mai mult
decorativă, aparţin unui ciclu liric mai vechi“.

Cu un. debut în care notează că Voronca „a fost și dinsul
unul din aceşti poeţi români cari n-au înţeles sensul criticeit,
persistind în adunarea de „cuvinte și lucruri fără nici o legă-
gătură între ele și închipuindu-și că face versuri“, cronica de-
dicată cărţii de G. Călinescu în Viaţa românească (XXIV, nr. 11,
noiembrie 1933) evidenţiază de asemenea evoluția poetului spre
o formulă lirică mai închegată: „lată însă că, puţin după ce
făcusem tînărului poet recomandația de a-și exercita mușchiula-
tura poetică făcînd sonete și compuneri în forme fixe, ni s2
oferă un volum de poeme în care apare și sonetul ṣi compuneri
la înţelegerea (aparentă) a tuturor. [...] Experiența s-a dovedit
fructuoasă. Un crista! aruncat în amorfia elocuţiei sale a crista-
lizat totul“. Se remarcă, astfel. între altele, „o mișcare odih-
nitoare a frazei si o emoție de lirism mai densă“, — dar si
unele „urme de psitacism, adică de întrebuințare a vorbelor
fără a avea în minte corespondentul lor“, alături de pierderea
absconsităţii ideilor: „Ele — adaugă cronicarul — ni se par
de astă dată relativ sărace, d. Voronca nu mai e aşa de ima-
gist acum cînd lucrurile se înfățișează de aproape. Dar nici
nu are nevoie de imagini căutate, ci numai de acea muzică
interioară pe care a dispreţuit-o multă vreme și al cărei arcuș
îl poate miînui...*

Cu totul contrazis în. previziunile sale se arată a fi însă
Serban Cioculescu, bucuros să identifice, în volumele imediat

precedente ale poetului, semnele „vertebrării“ viziunii. Or, cro-

242

nica sa la Patmos, din ziarul Adevărul (XLVII, nr. 15300, din
19 noiembrie 1933) constată, dimpotrivă, că „d. Voronca este
într-adevăr un virtuos frentic al imaginii pentru imagine, alimaginei
scop sieşi. Nimic din experienţa reuşitelor și înfringerilor sale
nu i-a servit“. Deziluzia pare atît de gravă, încit îl conduce
spre judecăţi destul de drastice, ca aceasta: „d-sa e totdeauna
parţial și discontinuu interesant, prin izbutiri rare, sau chiar
Frecvente, dar nu esie un creator în adevăratul ințeles al cu-
vintului”. Spre deosebire de P. Constantinescu sau G. Călinescu,
cronicarul nu e dispus să vadă în Patmos mai deplina crista-
lizare a viziunii, ci insistă, surprinzător, asupra indeciziei poe-
tului oscilind între „dezordinea veche" a liricii sale ṣi „o nouă
ordine, pe care nu o întrevede decît prin ceață“, — de unde
si concluzia cà: „d. Voronca e un spirit turmentat, fără haltă“.
Pe linia unor aprecieri devenite curente în critica momen-
tului C, I Sielovanu serie, în recenzia din Cuvintul liber, nr. 2,
din 18 noiembrie 1933, că, la fel ca în; volumele anterioare,
avem de-a face cu „un adevărat desfriu de imagini“ și o „extra-
ordinară varietate a vocabularului”, că „fiecare poemă păstrea-
ză caracterul unui inventar liric”. Se remarcă de asemenea unele
repetări si preţiozităţi. Concluzia recenzentului este totuşi că
a-l situa pe Voronca printre extremiști ar fi o concluzie.
La cîţiva ani după ce recenzase volumul, G. Călinescu scrie,
în Istoria literaturii române... câ: „In Patmos (1933), poetul se
limpezeste dînd curs clocoiitoarei sale oratorii sentimentale, dar
imaginile apar mai stinse, în raport invers cu desimea ver-
urilor, năvalnice, imposibil de străbătut, amestec inform de
claudelism şi suprarealism în maniera Desnos, Eluard, Reverdy“.
Vor trebui să mai treacă trei decenii pînă cînd cartea lui
Voronca va găsi un nou comentator, în Ovid S. Crohmălniceanu,
care, în Literatura română între cele două războaie mondiale,
H, situează Patmos printre izbinzile certe ale liricii poetului,
scriind că, „după Ulise, Patmos e cel mai bun volum al lui Vo-
ronca in limba română”, Ca si P. Constantinescu mai demult
Ovid Crohmălniceanu remarcă „momentele de beatitudine, cînd
lumea își pierde terestritatea şi ia înfățișarea purificată a visu-
ini. Restul existenței c un exil, descris mereu cu o adinsă silă“..,
in acord, de asemenea, cu P. Constantinescu, dar și cu G. Că-
unescu, criticul subliniază faptul că: „In Petre Schlemihl si

”atmos, poezia lui Voronca îsi dezbracă haina ei luxuriantă

imagistică, miscindu-se goală, cu o admirabilă dezinvoltură li-

nică. Dacă pasta culorilor păleste, cum afirmă G. Călinescu,

în schimb muzica fluidă, învăluitoare a versurilor cîștigă con-
siderabil*.

La apariţia cărţii, Ilarie Voronca dăduse un interviu re-
vistei Facla, din 22 noiembrie 1933, apărulă sub semnătura
G. R. în care referindu-se la ecourile critice imediate, face
această semnificativă confesiune : „in volumul acesta, ca și în
Petre Schlemihi, am fost acuzat că am dat imagini pentru ima-
gini. Însă, chiar dacă am avut totdeauna predilecție pentru
imagini, există în ce scriu ceva mai mult, o înțelegere umană ;
am avut o ureche atentă la ce se petrece. Literatura mea are
un obiect umanitarist. E o lume închisă în imagini. O rupere
de terestru, în Petre Schlemihl; o prevestire, perceperea unei
lumi dincolo de simţurile noastre obişnuite. Eu cred că poetul
e un „double vue", înzestrat cu un simț (al morții, spre pildă)
special ; cred că poetul e într-o perpetu revelație pe care proza
n-o aduce, ceva rezervat celor puţini“. Întrebat despre „ambian-
ţa modernistă actuală”, poetul dă următorul răspuns, defini-
toriu și pentru evoluţia poeziei sale spre un modernism mo-
derat: „mişcarea modernistă nu mai e în aceeași perioadă de
negatie de lu 1918. Nu se poate menţine în aceleași îngrădiri
dogmatice. Am afirmat în 75 H.P că formulă va deveni ceea ce
jacem. Astfel că — prin continua primenire — cred într-un
„radiționalism modernist“.

DIN PERIODICE

p. 187 TRISTEŢI DE TOAMNĂ

A apărut în Sburătorul literar, I, nr. 43, 20 octombrie 1922,
p. 315. Este poezia de debut a lui Ilarie Voronca.

p. 188—189 GARĂ DE PROVINCIE

Publicată în Sburătorul literar, nr. 44, din 27 octombrie 1922,
p- 340.

p. 189—190 ELEGIE

S-a tipărit în revista craioveană Năzuința, I, nr. 7—8 (de-
cembrie — ianuarie), 1923, p. 28.

244

p. 190—191 CLOPOTE

A fost publicată in Năzuinja, I, nr. 9, februarie 1923, p. 10.

p. 191—192 ODÂĂI ALBE

A apărut în Xăzuinia, II, nr. 3, septembrie 1923, p. 20.

p. 192—193 BRODERII

A fost tipărită în Năzuinta, II, nr. 3, septembrie 1923, p. 21.

p. 193 STROFA I, STROFA II
S-au publicat în revista 75 H.P., numărul unic din octombrie
13924
p. 194 HIDROFIL
A apărut în 75 H.P., octombrie 1924. i
p. 194—195 AAAA AA
A apărut în 79 IP. octombrie 1924.
p. 195—196 SEMNALIZĂRI |I]
S-a tipărit în Punct, nr. 3, din 6 decembrie 1924, p. 3.
p. 196—197 SEMNALIZĂRI [IH]
Publicată în Punct, nr. 6—7, 3 ianuarie 1925, p. 7.
p. 197 SEMNALIZĂRI [III]

A apărut în revista Contemporanul, IV, ny. 52, aprilie 1925,
D. 4

245

p. 198 DISCURS PENTRU COMEMORAREA CÎINELUL SERA-
FINA

A apărut în revista unu, nr. 20, decembrie 1929. Poezia a
fost scrisă pentru o pagină dedicată morţii cîinelui lui Ştefan
Roll : gest de frondă, parodie a „omagiilor” oficiale, academice.
Cu aceeași ocazie Ştefan Roll a publicat articolul-poem Vista
romanțată a lui Serafina, iar Claude Sernet o „telegramă“...

Manuscrisul poemului se află în colecţia Saşa Pană. Titlul
iniţial : Srofe, tăiat cu o linie. Testul manuscris prezintă urmi-
toarele variante :

v. „Ce-nfășurase (n urnă) fructul și inima (-n tării) -n vil-

tori” ;

v. „Dar din tăcerea nouă (un braț se va-ntări) te-ntorci de-a-

titea ori”.

p. 198—200 VIORILE DE FUM
S-a tipărit În revista Vremea, nr. 318, din 17 decembrie 1933,

p. 21,

p. 200 ACEST RASUFLET

A apărut în hebdomadarul Cuvintul liber, nr. 22, din
aprilie 1934, p. 7.

p. 200—205 O FEMEIE, UN FULGER

A apărut în Cuvîntul liber, nr. 22, din 7 aprilie 1934, p. F.

POSTUME

PATRUSPREZECE SONETE

Cele putrusprezece sonete au fost scrise în anii 1933—1934

Sint ultimele poezii scrise de Ilarie Voronca în limba români.

246

„Spre sfirsitul anului 1933 — își amintește Sașa Pană — cind
abia apăruse Patmos și alte șase poeme, iar la Paris se culegea
Viise înj traducerea lui Roger Vaiiland (Ulysse dans la cité),
Harie Voronca imi destăinuia intenţia de a trimite la tipar,
in toamna viitoare, o carte — mai exact o plachetă — de so-
"te. [..] Deci si intenţionata carte de sonete trebuia în acel
moment să fie pe jumătate gata. [...] În toamna anului 1934,
citeva notițe prin ziare şi reviste prevesteau «evenimentul» [...].
Curind după năpraznica-i moarte în plin elan creator [...], Co-
lomba Voronca, tovarăşa-i de viaţa, mi-a încredințat, împreună
cu alte manuscrise, documente şi fotografii, o cărticică caligra-
fiată de poet, cuprinzind patrusprezece sonete inedite“...

Am citat din nota lui Sașa Pană, ce însoţeşte cinci dintre
uceste poeme, publicate în revista Viaţa românească, nr. 9, din
1963, pp. 3—5 ; este vorba de Singqele scurs în palmă, Tu sau
cu sau orice, Un străin la poarta orasului, Odăi visate, Alt ca-
lendar. Celelalte nouă texte au apărut — oferite tot de Sașa
Pană — in revista Astra, ne. 1, ianuarie 1967, p. 11, grupate
sub titlul Ilarie Voronca, Soncte incdite, (lustre ziduri, Com-
pasu-acestei apei, Mai nevăzut obrazul, Pasăre ești, sau flaut,
Temnita e, sau cintecul de fum c..., Sufletul florii care-a fost
aci, Dincolo de noi, Fuga poetului, Scoica de pămînt).

Din acest ciclu, un sonct nu este totusi absolut inedit: cel
intitulat Alt calendar fusese publicat deja în Adevărul literar
şi artistic, XII, nr. 700, din 5 mai 1934.

În ce priveşte manuscrisul poemelor, Sașa Pană menţio-
ncază în ediţia sa de Poeme alese din Ilarie Voronca, vol. I,
Bucureşti, Ed. Minerva, p. 203: „Manuscrisul acestei cărţi, încă
netipărită, se află la Muzeul literaturii române (București)“. La
solicitările noastre, numita instituție a răspuns că manuscrisul
în cauză nu s-ar afla totuși în colecţiile sale... În această situa-
ție, am recurs la dactilograma cu titlul Sonete inedite, exis-
ientă în arhiva Sașa Pană, după care reproducem poemele,

În ediția de Poeme alese din 1972 au fost tipărite urmă-
toarele texte : [Ilustre ziduri], Singele scurs în palmă, Tu sau eu.
Sau orice, Alt calendar, Un străin la poarta orasului, Odăi vi-
sale. Celelalte poeme se publică acum pentru prima oară în
velum.

Aşa cum nota si Saşa Pană, cîteva din publicaţiile vremii
au anunțat pregătirea volumului pentru tipar. Astfel, în Vremea,
din 22 iulie 1934, se putea citi: „Prolificul poet al modernismului

român, Ilarie Voronca, ne va face surpriza. de astă dată, a unui

volum de sonete. Cum totdeauna acestui cîntăreț fecund i s-a

247

reproșat că e discontinuu, eliptic și pletoric, credem că forma
fixă care e sonctul îi va da disciplina cerută cu atita insisten-
tā de criticii noştri. Poate acum Ilarie Voronca să dea volumill
său definitiv, ajuns la maturitatea creaţiei lui“. O notă din
Credinta, 1 octombrie 1954, avea în vedere același eveniment.
„Ilarie Voronca anunţă pentru toamnă un volum de sonete.
Așadar, de la imagism şi absolută libertate lirică, la rigorile
medievale ale sonetului. Urăm succes volumului si nu avem
voie să ne îndoim nici o clipă că d. Ilarie Voronca va şti su
suporte olimpic torturile celor paisprezece versuri dantesti”.

O primă (şi ultimă, pină acum) caracterizare a acestor >”9-
nete se face în nota redacțională, nesemnată, ce însoţeşte gru-
pâjul din revista Astra, nr. 1, 1967: „illarie Voronca] îşi sus-
prinde bineînţeles pasioniaţii în postura de sonetisi, chiar daca
sonetele lui cam ignoră exigenţele clasice ale genului. Dar noi
am spune că la fel de puternic surprind : frecvenţa frazei elin-
tice (el, care era un poet pletoric), concentrarea (la un toren-
tial și expansiv ca dinsul) aproape ostentativă, recursul (ncoa-
nuit și totuși dificil de escamotat) la o poetică oarecum barbisia,
oarecum hermetică, — trăsături cu totul singulare în restul
operei lui.“

E de observat totuşi că, în etapa „integralistâ”, poetul se
oxersase în sensul concentrării expresiei, iar în ciclul Patmos,
cite un... sonet deschide și încheie desfășurarea viziunii.

CUPRINS
POEZII
DIN VOLUME

INVITAȚIE LA BAL (1931)

invitație la bal à ; 5 ? , a
Almanah P 3 E
Preu

pian E E š
Punct A $ A E š
Oval : $ à i : & %
Cloroform ; A . A Ri i r: x
Profil într-o lacrimă ; Ă g f ,
Coneluziuni t 3 3 š y š +
Sfirsit A p 5 y i g 4 7

INCANTA'ȚII (1931)

£ izvorul acesta felin] 4 o :

Ti. [Cu lebezi înserezi] a d S :
VII. [Un braț alunecă] , A A n

IN. [Cu orgele de păsării A A i 7
V. IDin lacrimă vocala] 3 i i .

VI. [Vei spune: seara își face loc] A
VII. [Cînd șoapta suferă] , R á -
VHI (Cu primăvara înşurubată în foi]

IX. În diamant tăcerea] d a : E À

X. [Respirația păstrată] i i .

NE [Cu inimile albej A z i . i

249

PETRE SCHLEMIHL (1932)

I. La o oră incertă

II. Fără să fiu trist

IH. Pe deasupra dosarelor
IV. Un semn al lui octombrie
V. Nici o amintire întunecată
VI. Am privit amurgul în ochi
VII. Hemoragie, ascensiune
VIII. Un obraz apare în mine
IX. Să întirzii la acest profil
X. Numele tău: Colomba

XI. O tulpină bate la usă
XII. Toţi acesti oameni
XIII. De ce îi gonesti cu bice ?
XIV. Ciubotele de sapte posti
XV. Capul legat de soare
XVI. Cuvinte esențiale

XVII. Faţă în față

XVII. O fantomă de miine

XIX. Cloşca fermecată

XX. S-au întors citeva oraşe
XXI. Schutzhaus

XXII. Mulţime, tu

XXIII. Începutul lumii

XXIV. Totuşi, un regret
XXV. Ai șovăit lîngă

XXVI. Alte păreri de rău
XXVII. Mai departe

XXVIII. Fanfara podegoriilor

XXIX. Un bun rămas o iertare

PATMOS ȘI ALTE ȘASE POEME (1933)

Patmos

f. Hotarul de fum

TI. Întîia apariţie

III. Pregătiri de plecare
TV. Leagănul de zăpadă
V. Vesti în orașe

VI. De ce atitea priviri?

250

11. Bună-ziua urcă limpede
“UL. Cartierele noi

IN. Marele plugar al solitudinii

N., Orasul fără nume

NI. Păsări smulse cu rădăcinile
NIL. Tau Roger Vailland
NHI Minunata călătorie
NIV. Tristeţea unanimă

NV. Eu sunt acel fără odihnă
NVI Poporul nălucă

XVI. Colomba

XVIH. Au fost oameni?
XIX. Somnambulul

XN. Cu insula nålucã

NXI, Ultima usa a vorbelor
NXH. Un vechi calendar
NNXHIL Lui Geo Bogza
XXIV. Temnița de fum

Sase poeme

Un vultur în piept
Lanterna magică
Uneltele călătoriei
Singele din lampă
Cheile poemului
Aceste miini

DIN PERIODICE

Trsteţi de toamnă
Gară de provincie
Elegie

Ciopote

Odăi albe
Proderii

Strofa I

Strofa II

Hidrofil

AAAA AA
Semnalizări [I]

Semnalizări [I

187
188
189
190
191
192
193
193
194
194
195
196

Semnalizări [III] : ; z 4
Discurs pentru comemorarea ciinelui Serafina
Viorile de fum

Acest răsufleţ

O femeie, un fulger

POSTUME

PATRUSPREZECE SONETE (1934)

{Ilustre ziduri]
|Compasu-acestei ape]

Singele scurs în palmă

Tu sau eu, sau orice

Dincolo de noi

Alt calendar

Fuga poetului

Scoica de pămînt . . . i
Un străin la poarta oraşului
Odăi visate ;

[Mai nevăzut obrazul...)

[Pasăre eşti...] : ; i i
[Temnită e sau cîntecul de fum!
[Sufletul florii...]

ADDENDA

TRADUCERI

JULES SUPERVIELLE

Norul
El singur

Ciinele
GEORGE ADAM

La început era fluviul

Pentru sfîrșit

252

197
198
198
200
200

217
218
218

218
218

ROGER VAILLAND
Annie
EDMOND VANDERCAMEN

Împărțirea somnului
Din „Odă ţăranilor”

Note și comentarii

220

POENA Roy:
x dig

RIBLIOTECA

Lector: CONSTANTIN MOHANU
Tebhnoredaetor î VASILE CIUCĂ

Bun de tipar 1.1V.1993. Coli tipar 15

'Piparul executat sub c-da nr. 271 la
Sociciatea Comercială - Editura si Imprimerie
„Porto — Franco“ S.A. Galaţi
B-dul George Coșbuc nr. 23 A
România