STANCU, POEME (1923-1943)_pypdf2

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)

Cumpără: caută cartea la librării

Fotografie din anul 192

Plat)

ACADEMIEI Ù
c ut 6%

ZAHARIA STANCU

PON

1925-1945

Cu un cuvint înainte al autorufui
şi o postfață de Sorin Arghir

EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ
1957

C AREFE

Poemele cuprinse în aceste pagini au fost serise şi puolicate în
diferite veviste între anii I923— 2943 şi au fost tipărite în volumele:
Poeme simple (1927), Albe (1037), Clopotul de aur (7939).
Pomul roşu (2940), Iarba fiarelor (7941) şi Anii de fum (ianuarie
1944).

Tălmăcivile din Serghei Esenin au apărut în reviste între
anii 1929—1933 şi au fost adunaie în volum în 1934.

Nu toate poemele pe care le-am publicat între 1923—1943
au fost vetipăvite în volume şi nu lol ceea cea fost introdus în sus-
numitele cărți şi-a găsit locul în culegerea de faţă.

Astăzi socotesc că „tălmăcirile“ din Esenin au fost cam nepotri-
vit numite stălmăciri“. Nu am urmării să redau cu exactitate
versurile marelui poet sovietic, Cu nepriceperea mea de acum un
sfert de veac, nici nu aş fi izbutit. M-am străduit să torn materialul
poetis esenian în forma care, atunci, mi s-a părut a fi cea mai
potrivită mijloacelor de expresie de care dispuneam. Întrucit
„lăhnăcirile“ aparțin istoriei literare în Jorma în care au apărut
în cărticica publicată în 1934, le-am inclus în prezenta culegere
fără modijicări.

Fără modificări au fost incluse aci şi poemele originale cu
excepţia cîtorva în care am schimbat un cuvînt, un vers, Sau am
îndepărta rînduri care, la o lectură atentă, mi s-au părul confuze.

Pentru viitor, dacă timpul mi-o va îngădui, aş dori să pregd-
tese o nouă ediţie, mai largă, a poemelor mele scrise în anii înde-
păriaţi şi, de asemeni, să public poemele la care am ostenit în aceşti
ani din urmd.

Martie 1957 Z. S.

m
ml
3
>
7
[23
=
Q
O
[25]

1927

Miniaturi

FUGĂ

Azvîrli în colţ ghiozdanul supărată
Că azi ai căpătat o notă rea.

Lepezi rochiţa ta numerotată
Şi-mbraci o iie proaspătă, de nea,
Îmi faci un semn, ne furișăm desculți
Spre cîmpul plin de mure și de rugi,
De sprinten ţiriit de greieri mulți

Și iepuri ce-ţi arată cum să fugi.

Joc
CULES

Te joci cu mine cum odinioară

Naivă te jucai cu o păpușă.

Aci-mi schimbi gîndu-n fir de lăcrămioară,
Aci în vîlvătaie ori cenușă.

Tu poate știi cuvîntul ce-l aştept

Dar taci, fiindcă de mi l-ai fi dat
Zbuciumul meu s-ar fi surpat din piept
Greu ca vulturu-n slavă săgetat.

Un cuc se strigă singur în livezi.
Azi, călăuză ni-i poteca verde
Spre lunca unde au ieşit cirezi
La iarbă soarele să le dezmierde.
Sprinţară, fîlfii mîinile surori

Şi le îngropi în grîul înspicat
“Frudindu-te-n căușul lor, în zori,
Să scuturi ceru-n spice lăcrimat.

13
:12

INEI, DE IARBĂ CĂPRIOARĂ

C-un fir de iarbă degetul mi-l legi

Să am, asemeni ție, un inel.

Ridici sprîncenele și nu-nțelegi

Ce dor mi-a odrăslit în gînd din el, —
Că-n ochii mei te uiţi adînc, deodată,
Şi cum îmi prinzi obrazul turburat

Te depărtezi de mine bujorată

Cu capul greu către pămînt plecat.

Dacă pe-aici, în loc de mîndru plai,

Ar fi crescut, cu piscuri-nalte, munți,

Şi prin păduri, ți-aş fi cîntat din nai

Ca-n vremi bătrîne Pan, — cu paşi mărunți
Pe cărărui cînd ar fi fost să treci,

De-ţi răsărea în cale-o căprioară,

Te-ai fi luat, la fugă, s-o întreci

Cît eşti de sprintenă şi de ușoară,

14 15

ALBINA MĂGURA

Privești: prin lanurile verzi se pierde
Un fir de vînt și-o dungă de lăcustă
Și ierburile prind ca să-ți dezmierde

Picioarele şi tivul de la fustă, —

Iar o albină gura bujorată

'Ți-o caută în zbor ca pe-un ulei

În care duce mierea adunată

Din florile de cîmp, cu truda ei.

O măgură ne-a răsărit în drum

Şi tu alergi spre ea cu pași mărunți,
Te urci în vîrf și eu te bănui cum
De pe-nălțime cauţi să mă-nfrunți, —
Şi ridicînd, aripe zvăpăiate,

Larg, mîinile, rămâi o clipă cruce
Asemeni troiței ce-ar vrea s-arate

Pe care drum pribeagul să apuce.

n dila PT.

PÎRÎUL

Auzi un cântec de piriu zglobiu?

Cu trupul tău despică unda rece

În soare legănînd argintu-i viu

Şi florile pe lîngă care trece,

Eu te voi aştepta-nsemnînd un vers,
Îngenunchiat, la piatra de hotar,
Să-mi amintesc că lîngă tine-am mers
Cu gîndul rouă şi mărgăritar.

„48

FLUTURI

Ai prins pe-o gură de ciulin doi fluturi.
Sloboade-i peste lanuri verzi să zboare.
Uşure, ușurei, să nu le scuturi

Podoaba desenată-n puf de soare.

Ştii? tu mi-eşti fluture alăturea,

Cu aripi albe, fluture plăpînd,

Şi te-am făcut lumină-n noaptea mea
Să ard spre tine fiecare gînd,

PUIUL

Cu ciripiri sfioase vii din lan
Unde-ai găsit un cuib şi-un pui golaș.
îl porţi în palmă, -abia e cît un ban.
“Ți-e milă şi în iarba crudă-l laşi,

În cuibul cald al mânii tale mici
Mi-e sufletul un pui plăpînd și mic.
Şoim de va creşte,-o să-ți aducă-aici
Din lanurile cerului un spic.

MACUL

Din spice cu ţepi lungi, cum au aricii,
"i-am pus pe frunte, ca la pension
Cunună, şi din rochia rîndunicii

Peste mijloc ţi-am împletit cordon, —
Şi cînd am căutat să-ți prind în plete
Un mac rotund, în soare legănat,

Din care rouă să sorbim cu sete

Mai roș ca gura-ți, altul n-am aflat,

FURTUNĂ

Furtună-n cîmp. Şi tu-mi dai mîna mică.
Ţi-e teamă şi te ghemui lingă mine
Sfioasă ca un pui de rîndunică,

Şi ploaia, răpăind grăbită, vine.

Ti- părul ud şi fața toată udă,

Alergi cu mîna caldă-n mîna mea.
Miroase cîmpu-a grîu şi-a iarbă crudă

Şi tremuri și eşti albă ca o stea,

AMFORĂ

Pleci iar zîmbind, cu-amfora pe umăr,
De bolbotine să despoi grădina.

Vreau pe cărare urmele să-ţi număr
Dar ca o apă ţi le-a şters lumina.

Cum mergi cu mîna prinsă-n şoldul plin
În amforă cu gîndul meu te schimb
Şi-aş vrea să te ridic și să te ţin

Pe braţe, şi prin soare să te plimb.

ÎNNOPTARE

Amurgul risipește zvon de clopot

Şi clatină grădinilor foi sfinte,

Se schimbă vorba noastră-n tainic şopot
Și tu, strîngîndu-mi mânile, cuminte,
Mi-arăţi cum seara, — pasăre măiastră,
Bătîndu-şi aripile moi pe-aproape,
îndeamnă ziua naltă şi albastră

În crîngurile negre să se-ngroape,

SEARĂ

Aseară-am stat sub mărul nostru, bun,
Cu mere, ca obrazul tău, domneşti,

Cît aş fi vrut și n-am cercat să-ți spun
Că-n gîndurile mele, floare, crești.
Ne-am ridicat deodată amîndoi

Şi-am părăsit livada împreună

Cu buzele-nghețate ; peste noi

Curgea molatic un pîrîu de lună.

ARBOR
FÎNTÎNĂ

Cînd mîna ta pe fruntea mea e floare
Şi-nfrigurat cealaltă mînă-ţi caut
Mi-e suiletul ca lanul copt, în soare
Şi cugetul ca apa unui flaut, —

Dar cînd departe paşii tăi îmi sînt
Și sînul cu miros de busuioc,

Mă simt un arbor frînt către pămînt
Încins în roşii vălvătăi de foc.

Tu nu te apleca deasupra mea

Ca peste-o gură largă de fintînă

Să n-auzi cum în fundul sclipitor
Izvoarele chemîndu-te, se-ngînă,

S-ar prea putea să vrei să guști răcoarea
Fîntînii fără cumpeni şi găleată

Și te-ai zvirli adîncului din care

Nu te-ar mai scoate nimeni niciodată,

26
.97

SOARE
DIMINEAȚĂ

Copiii satului se scaldă-n rîu

Şi goi se-ntind cu soarele pe prund,
Adie vînt cu miros crud de grîu

Şi-n stuhărișuri boi de var s-ascund.
Pe crengi, cu roadele, dă vara-n pîrg,
Prisaca veche zumzăie albine

Şi eu îmi freamăt către cer cu sîrg
Livezile cu roade mari din mine.

Pe uliţi dau năvală zorii albi,
Colibele deschid ferestre mici,
Adună drumul luncii boi codalbi,
Şi strășinile-alungă rîndunici.
Din lanuri soarele o să răsară
Răcoarea s-o culeagă de pe foi,
Şi numai roua gîndului amară

O va lăsa să lăcrimeze-n noi,

ÎNDEI,BINICIRE

Cu slove mici scrisoarea ta mă-ntreabă
De ce nu mai îți scriu, ce gînduri port.
De la un timp sînt năpădit de treabă:
Cerc spinii gîndurilor să-i amort

Şi mă frămâînt, mă zbucium, fără preget,
Să uit, că luminat de lună nouă

Ţi-am sărutat sideful unui deget,

Şi ochii mari, îmbrobodiţi în rouă.

PICI,Ă

Mi-s ochii stinși și gura mi-e amară,
Mi-ard mînile de dorul altor mîni,
Îşi plînge codrul foile de ceară,

Nu se mai uită nici o stea-n fîntîni.
Văzduhul plumburiu s-a pogorît

Și se tîrăşte, pîclă, pe ogoare.

Cu vântul, sălcii, fără sălbi la gît,
Gem frînte peste ape stătătoare...

Scrisori din cimp

3 — Poeme simple

SCRISOARE DIN CÎMP
e

Pe-aicea soarele mă află treaz,

Strîns în chimir, proptit într-un baltag,
Şi cînd lumina-mi joacă pe obraz

Îmi murmur gîndu-n fluier vechi, de fag.

Sînt; limpede şi liber, cum e vântul.
Pe unde vreau îmi pot croi cărare;
M-a înfrățit viața cu pămîntul,

Cu cerul nalt, belșugul cald de soare.

Şi lăinicesc prin ierburi verzi, din zori,
Cu şerpi, cu prepelițe, cu șopârle,

Leg mieilor, lîngă corniţe, flori,

Şi turma albă mi-o adăp în girle.

Și doar atunci îmi aciuiez popas,
Cînd păsări cad în cuiburi pe aproape
„ Şi-amurgul îngenunche, fără glas,
Şi-şi pleacă chipul galben peste ape.
e

IUBIRE NOUĂ

Îmi crese pe umeri aripi de cocor,
Plaiuri şi codrii-mi freamătă sub frunte,
Mi-e cugetul pîriu sprinţar de munte

Şi graiul fluier de argint sonor.

Cărările pe care paşii-mi pleacă
Merg albe prin livezi și primăveri,
Naintea mea-nflorese salcîmi şi meri,
Izvoare izbucnesc din piatră seacă.

Albine vin de la uleie lin

Văzduhul clar cu zumzet să mi-l coasă
Și florile cu pleoape de mătasă
Mi-mbie setea cu potirul plin.

Și eu în inimă, ca-ntr-un ulcior,
Prin soarele ce-n aur mă îngroapă
Port roua ce vrăjeşte şi adapă,
Hutubii îmbătaţi de slăvi şi zbor.

MĂ VREAU ÎN MUNȚI

Din cîmpu-acesta simplu pe care-l ar cu boii
Dacă mă sui pe măguri cînd e văzduhul pur
| Văd zugrăviți pe zare, cu fruntea-n nouri, munții...

; Mă vreau atunci în munți c-o turmă de mioare
T S-o pasc prin pajiști pline de iarbă şi de soare,
| Prin smeuriște ursul să-l junghii în grumaz,

| Cu praştia să fulger ierunca printre brazi

< Iar seara cînd din flăcări o floare de lumină

Va fîlfii spre ceruri mireasmă de rășină,

Spre culmea cea mai naltă, cu paşi de căprioară `

Să urc semeţ ca omul dintîi, odinioară,

J DAC-AI VENI...

Dac-ai veni, hulubii-n zbor rotat
Ar împleti cunună peste casă
Şi soarele lîngă poteci culcat
Ți-ar săruta pantofii de mătasă.

Prisaca ar trimite o albină

Ca să-ţi aducă miere în ulcior

Și merii rezemaţi într-un picior
Te-ar îmbia cu freamăte-n grădină.

Și eu ți-aş cere mîna cu brățară

Şi te-aş ruga să-ți porți cu mine pașii
Pe unde fluieră de zor cosaşii

În ochi cu ziuă blîndă şi sprințară,

Am rătăci pe câmpurile ude

Să vezi cum se desfoaie dimineața
Şi-am asculta cum colcăie viața
În ierburile proaspete şi crude.

Ar creşte galben soarele din grîu

Și apele s-ar arginta în zare,

Tu ai culege-n ochi privelişti clare

Și te-ai scălda-n lumină ca-ntram rîu.

La un răzor te-ai îrînge de mijloc

Și de pe-un rug ghimpos ai rupe-o mură,
De pe-un măceș sălbatic o răsură

Şi-ai agăța-o-n plete, ca la joc.

Un smoc de spice-ai treera în palmă
Să afli de e bobul copt și plin
Și-un, greier negru şi-o lăcustă, lin,
Ar năvăli în sînul tău de-a valmă.

Pe lunci am întâlni cirezi de boi
Și bivoli goi cu $oldurile strâmbe
Şi-amiaza le-ar zvirli pe spate trîmbe
De vălvătăi, ca niște şaluri moi.

Şi-aceleaşi drumiri ne-ar aduce-ntoarse-
Lângă căsuţa albă, cu livadă,

Și ne-am lăsa făpturile să cadă

De dor şi trudă,-n umbră deasă, arse.

Iar cînd amurgul ar suna tălăngi
Noi am zimbi c-a mai trecut o zi.
Și tuna floare albă-ar înflori

Prin marile-ntunericului crăngi...

CUM FETELE DESCULȚE...

Cum fetele desculţe culeg în coșnicioare
Gheorghinele din braniști şi zmeura din codrii
Pe unde urşi roşcaţi și-au înjghebat bîrloage, —
Eu, harnic, am cules din cîmpu-acesta soare
Să am ce-ţi duce-n dar în tîrgul tău de piatră
Cînd şerpii s-or ascunde să doarmă-n văgăuni,

„ Când strîusă în butoaie podgoria va geme,
Cînd ploile vor curge belșug peste ogoare...

DE ŢI-AI PURTA FĂPTURA...

De ţi-ai purta făptura prin satul meu sărac
Şi-ai înflori-n amiază cu nuferii pe lac,

De te-ai culca cu seara pe maldăre de flori,

Cu prepeliți pestrițe de te-ai trezi în zori

Şiai număra țăranii ce trec spre lunci la coasă
Cu tălpile desculţe prin iarba de mătasă,

De-ai lăinici prin soare cu drumul şi cu vîntul
Eu mi-aş iubi în tine iubirea și pămîntul;

Şi cînd te-ai reîntoarce — rod pîrguit de vară —
Din cîmpul meu cu măguri, vioaie şi sprințară,
În târgul mohorit, cu uliţi de ‘asfalt,

“Ți-aş săruta pe ochi văzduhul meu înalt,
Surîsul unui mac, rotund, pe gura-u touă,

Pe brațe -argintul lunii, cînd se-ncovoaie nouă,
Şi chiar copilăria-mi cu zbor de berze lin

Pe trupul tău; mînunchi de grîu cu spicul plin.

CEARCĂN VIORIU

Cearcăn vioriu în jurul lunii
Prevesteşte chiot de furtună,

Tind spre cer ghirlande albe prunii
Seara pune satului cunună.

Clopotului care-mi sună-n piept
Ce nebun îi zguduie frînghia?
Bate inima pripit, aştept,

Şi-mi sfărîm în pleoape bucuria.

Lanuri nalte-n mine simt crescând,
Ginduri multe, stele clipitoare.

De ţi-aș scrie-acuma, o scrisoare
Trist aş fi în fiecare rînd,

DUMINECĂ

Doar pe cer sînt doi, trei uli de pradă.

Am plecat alături amîndoi
Să găsim pe cîmpuri azăvadă
Dorurilor mugurite-n noi.

Drumurile se ascund şi fug

Să ajungă zarea, uşurele.

Tu-mi vorbeşti de drumurile mele
Şi mă arde vorba ta pe fug.

Bănui că mi-e chipul întristat,
Tremuri în lumină gene lungi
Apoi taci şi cerci cu minile s-alungi
Soarele bogat ce nc-a-mbrăcat,

Rupi un fir de grîu neînflorit,
Răsucești inele degetelor moi,
Umbre mari s-au zămislit în noi
Și-aripi de răcoare-au fîlfiit,

Soarele a prins să ne dezbrace
Singur de lumina dăruită

Dar în gînduri ne-a rămas pitită
Luminița care nu dă pace.

Şi cînd clopotul ne cheamă-n tîrg,
Noi purtăm prin crengi de înserare
Sufletele noastre tinere şi-amare
Ca o roadă abia dată-n pîrg.

AMURG

Uite, cu zbeng și muget, vin boii din ceaire,
Pe sus, ca umbre șui, trec şoimii, în plutire,
Din țarcuri fură miei și-i urcă-n cer vulturii,
Chindia-ncet se stinge în creștetul pădurii
Şi-amurgul piere simplu c-un pile de pitulici.
De pretutindeni curge mireasmă de aglici,

Pe lîngă drumuri largi se scaldă-n neguri plopii
Răzoarele ascund, în cuiburi calde, dropii.
Cu cîmp în straie trec țărani cu chipul brun,
Îi cheamă către case un clopot, în cătun.

Ne odihnim alături, pe maldăre de fin,
Pămîntul bun ne strînge, și cerul, lîngă sîn.

AMURGUL PIERE-N TRESTII

Amurgul piere-n trestii cu şerpi vărgați de baltă
Şi seara, ca o floare cernită, se învoaltă:
Hulub fricos, în mîni, tot sufletu-ți tresaltă,

Îngenunchiază cumpeni şi murmură tălăngi,
Vin păsări mari şi negre şi se pitesc prin crăngi
Şi stelele-mpung cerul cu-argint în viif de spăngi.

Miroase-a grîu, a oi, a cimbrit şi-a trifoi,
Se roagă în ocoale, cu muget pașnic, boi,
Şi umbre mari şi reci se string pe lîngă noi.

TARĂ

Te-aştepta căsuţa în lumină

Să-i aduci în dar un fir de glas,
Drumul ca să-ţi şerpuie sub pas
Și hamacul ca să-ți dea hodină,

Ai venit din tîrgul tău să vezi
Cum cad seara stelele-n fîntîni,
Dar acum cînd umbli prin livezi
Pomii îți aruncă roade-n mîni.

De ne poartă calea printre grîne,
Spice ți se prind de poala rochii
Şi cîmpia la picioare, ca un cîne,
“Ți se culcă s-o mîngîi cu ochii.

Viile se-ațin lîngă cărare

Şi te-mbie cu ciorchini de coarnă
Şi cișmeaua gureșă-ți răstoarnă,
Şipot clar în palme și răcoare.

Herghelii sălbatice-n boaz

Ni se-nchină ca și boii jugări,
Greieruși în straie de călugări

Şi brotaci pe margini verzi de iaz.

Toate, toate sînt ca la-nceput
Pe aici, şi-s numai pentru noi,
Chiar şi soarele ce ne-a-nvăscut
În lumină, ca să nu fim goi.

PE DEALURILE ROȘII

Pe dealurile roșii podgoriile ard.

Zorelele cu rouă în pleoape rîd pe gard.
Văzduhul dimineața e limpede şi rece.
Nimic nu s-a schimbat şi rîul încă trece
Cu ape străvezii să cînte-u roata morii.

Dar undeva, sub zare, în pîlcuri negre, norii
S-au adunat, — şi cerul pe unde porumbei
Cu aripile albe adună funigei

ÎL vor surpa curînd, întunecaţi şi răi, .
De-aceea murmuriud îţi spun: în ochii tăi
Culege, azi, lumina din mine şi din soare.
Cad stelele în noapte, se prăbușese frunzare.

Mi-e teamă, vreau tristețea să n-afle unde sînt,
Ca pe-o sămînță-n toamnă ascunde-mă-n pămînt.

TOAMNĂ

Lăsînd potecii paşii să ni-i fure
Azi am pornit pe cîmpuri amîndoi.
Cădeau ca o beteală peste noi

Albi funigeii toamnei sure.

Ca-n nişte amfore de aur mici

Ne revărsa în preajmă soarele
Lumina-n care florile pitici

Și-au răsturnat de vînt ulcioarele.

Şi ne-am oprit la o răspînte-n drum.
Un spic se scutura pentru jivine,
Văzduhul clar da florilor albine

Și fluturilor miere și parfum. `

Un pom sălbatic mai păstra în soare
Roada răscoaptă pentru viermi și ciori
Şi într-o leasă sivă doi cocori .

Își învățau puiendrii cum să zboare.

Podgoria pe dealul sîngeriu

Îşi dăruia ciorchinii ei de aur
Şi rîn-ncovoiat pe lîngă plaur
Îşi arunca în vîrși argintul viu,

ivezi MĂ PIERD PE PLAIURI VECHI
Tăvezile de pruni bătrîni şi nuci Š

Îşi scuturau belşugu-n coșnicioare,
Dau gureşe-nsetaţilor răcoare
Fîntînile străvechi pe la răscruci.

Mă pierd pe plaiuri vechi de basm şi de aramă,
Podgoria mă-mbie cu chiote la cramă,

În linuri tălpi desculțe se-ngroapă pîn'la pulpe.
Ca frunza, roşcovană, din vițe iese-o vulpe
Chefnind — şi după ea fug puii dolofani.

O ia la ochi pîndarul şi-o dă în bolovani.

Pe blană-i înfloresc deodată maci de sînge.
Amurgul se prăvale în zări, un clopot plinge,
Şi vîntul bate lin cu miros copt de struguri.

C-un şarpe-n plisc se cobora spre cuib,
Din cer, o bazză, pentru puiul ei

Și un copil zvârlea cu pumnul buib
Grăuaţe unui pile de porumbei.

Și pretutindeni unde ne-am întors
Am întîlnit aceeași dăruire
Și, bucuraţi că din aceleaşi fire

Cu slăvi şi țarini cin'ne-a tors, ne-a tors, Pe drumurile toamnei se leagănă în juguri

Boi blînzi cu trada-n trupuri și cu văzduhu-n

coarne...
Minile noastre-au început să-și dea

Mireasmă, struguri, cîntece şi flori,
Cum cerul apelor dă stea cu stea,
Cum mierla cîntă codrului în zori,

Și ziua — ziua de-astăzi — nicicând
n-o să se-ntoarne,

CERUL E VÎNĂT

Cerul e vînăt, cîmpul" gol și sur,
Vîntul uscat miroase a mour,
Cirezile bălțate bat tălăngi,

Fac coroniţe funigeii-n crăngi,

În şiruri trec cocorii gingurind,
Plopii ca niște ruguri se aprind

Să lumineze toamnei cate moare
În vie sub sfărîmături de soare.
Eu nú mai am nici gînd, nici dor ; trăiesc
Numai fiindcă vinele zvîcnesc

Ori poate pentru că din bata rea
Nu s-a putut desprinde steaua mea,

COPILUL,

Zvîrlit-am şi coiful şi zaua de fier

Și lancea am frînt-o, izbind-o de-un trunchi
Iar murgul, departe, la margini de cer,

Cu spume-n zăbale rămase-n genunchi.

Pătrund în pădurea cu freamăte moi
Şi caut copilul cu tălpile goale

Pe crengi legănate, spre cuiburi, în foi,
Dind mierlei din cuibul de aur ocoale.

Şi umblu să-l văd pe margini de rîu,
Plecat peste unde cu undiță-n mînă.
Şi-alerg să-l găsesc cu fluier la brîu

Şi turmă bălană la jghiab de fintînă.

Copilu-a pierit bătut de osîndă |...
'Tăcut mă strecor, m-ascund în frunzișuri,
Tresar şi aştept şi tremur la pîndă
Să-l prind despicînd, sprințar, luminișuri.

Și picla deodată mă prejmuie rea.
Cad stelele stinse de truda vegherii.
În mine s-aprinde lovită o stea

Și murgul nechează la marginea serii,

VIAȚĂ

Aud într-una chiote de hoarde,

Şi tropot greu de cai nepotcoviţi,

Şi plins sfâşietor de robi izbiţi,

Cu bice lungi de flăcări şi cu joarde.

Măceluri crîncene, măceluri crude

Se făptuiesc pe undeva pe-aproape.
Am stropi de sînge risipiţi pe pleoape
Şi mânile de sînge cald mi-s ude.

Și eu sînt fără za, n-am coif pe plete,
De laurii izbînzii nu mi-e sete,
Nu-s dornic de omor, de jaf, de pradă,

Blestemul vechi mă. îmbrîncește-n, luptă
Spre cîmpul alb de oasele-n grămadă
Cu scutul ciuruit, cu lancea ruptă...

ALBE
1937

PENTRU ÎNCEPUTUL CÎNTECELOR

Din vârfurile degetelor, din călciie,
Din creştet, din coapse, din genunchi,
Rupe-te aprinsă melodie,

Teşi cîntec din măduvă de trunchi.

Din clocotul frunții, din miezul inimii,
Din oase, din sînge, din piele,
Desprindeţi-vă, cîntece ale lumii,

Ale pămîntului, ale norilor, ale mele...

Flăcări

ÎNTOARCERE

Mă întorc de lîngă luceferii uitaţi,
De lingă zăpezile veşnice,
De lîngă vulturii împărați,
De lîngă piscurile sfeşnice.

Mă întorc de lîngă luminile vii,

De lîngă piatra aspră şi dură,

De lîngă izvoarele aurii,

Cu semnul rotund al morţii pe gură.

5 — Poeme simple

SUN CĂTRE NORD...

Numele tău, simplu, ca al Maicii Domnului,
Mă înfăşură cald, ca un şal.

Zac uitat la porțile somnului

Cu ochii spre celălalt mal.

Pașii cenușii, ca paşii zorilor,
Pe unde or fi? Nu-i mai aud.
Cu inima, clopot al florilor,
Sun către nord, sun către sud...

66 Be

FLACĂRA ALBĂ

Viscolul arde ca sîngele,

Arde ca mîinile tale mici.
Odată creșteau ierburi pe-aici
Vezzi, şi cu fiori cum e sîngele.

Viscolul arde ca flacăra,

Arde ca părul tău de mărgean,

Nu mai ştiu, sînt o mie de ani ori un an
De cînd totul era flacără, flacără...

DAR

Norii au pogorît pe pămînt

Şi umblă cu oamenii, printre case,
Aveai umeri rotunzi. Unde sînt?
Tată, zăpezile vin maiestoase.

Orașul e alb şi tăcut,

Copacii cresc basme şi fast,
Iarna mi-aduce genunchi luminoşi
În dar, şi pîntecu-i cast...

ALBUM

Albumul e vechi. Fiecare pagină

Are alt trup, alt surîs.

Trupuri şi surîsuri de piatră. Fereastra
Păstrează o singură imagină,

Am strîns atîtea mâini, atîtea minuni,
Una singură și-a lăsat tiparul

Pe mîinile mele, în acest album,

Pe orele mele nearătate.

CALM

Pe străzi de vată, cu tălpi de vată,
Caut un țipăt, o zvîenire,

E calm, ca după sfîrşitul lumii,

Ca după o ultimă limpezire.

Iarnă, de ce ţi-ai mînat viscolele?
Cum de ţi-ai risipit haitele?
Fiara bălană își mușcă inima

Şi nu i se aud vaitele.

AMINTIRE

Luna cu cerc roșu, cireşii
Copleşiţi în fum alb — şi noi doi.
Seara cu cirezi se-ntorcea

De la ţărmul apusului roșu.

Luna cu cerc roșu, — şi tu

Cu fața ca marginea lunii.
Copleşiţi în fum alb dorm cireşii,
Copleşiţi dorm numai cireşii.

MOARTE

Nu ştiu ce este dincolo de mtini,
Dincolo de tălpi şi ferestre.
Lumînări, lumînări ard pretutindeni,
Înalte şi fumurii lumânări.

Nu ştiu ce este dincolo de dinţi,
Dincolo de sînge și chiot.

Ce rece era gura ta — fagur!
Clopote mari vin dinspre poartă.

ORĂ

Caaranul e fără semne. Zborul mare
Nu-l mai măsoară nici o așteptare.
Lîngă tine aerul beat i

S-a oprit şi a îngenuncheat.

Cadranul e fără semne. Anul
Şi-a părăsit cuibul și lanul,
Dar tîmplele bat şi se clatină
Reci, ca șerpii de platină,

SOMN PLIMBARE

Mantia cade, urechile zvîcnesc,
Ciutele n-ar fi mai siioase.
Munţii sînt albi. Odăjdiile
Le-a poleit soarele vînăt,.

Departe, departe, în munţii de piatră,
Urşii dorm în bîrloage tăcute,

Urşii dorm şi în somn năzărese
Primăveri cu-nfloriri în tumult.

Caii tropotă moale. Sania

Lunecă lin, cometă desprinsă,

Brazii stau mândri şi drepți. Tu le-arunci
Clinchet şi rodii din țările calde,

Departe, în munţi somnoroşi, a-mpietrit,
Un genunchi, un obraz, un călcii,

Urşii dorm în bîrloage și-n somn
Năzărese primăveri ameţite,

DIMINEAȚĂ

Iumină neclară, Spre fluviu
Merg zorii să-şi scuture miezul,
Cu coșuri de piatră pe umeri
Trec muncitori către fabrici,

Mărgelele-n somn abia-ţi sună,
Pantofii dorm goi lîngă uşă,

Trec muncitorii spre fabrici, pietroși
Și scuipă în fluviu cenușă,

NOU

Azi totul e proaspăt. Tristeţea
Mă doare mai puţin ca-n alt ceas,
Peisajul alb tremură

Ca o mînă atinsă în somn.

Dar eu mohorăsc peisajul,
Pămîntul cu flăcări îl junghii.
Da, totul e nou, dar degetele
Au rămas lîngă vechile unghii.

MUNTE

Gemătul iernii e suplu și alb
Lângă urechile casei mărunte.
Muntele lunecă alb, şi-mi întinde
Braţe vînjoase spre vîrfuri.

Îndemnul mă suie cu stele,

Ta tîmple, la umeri, la glezne.
În urmă rămîne gemătul iernii
Şi urechile iernii, urechile roşii.

LUMINĂ

Se schimbă lumina și norul,
Munţii rămîn mereu rezemați
De zările mereu altele,

De brazii mereu tineri şi nalți:

Se schimbă lumina şi norul,
Dar candela pilpiie la fel,
Candela viorie dintre. zăpezi,
Candela întîilor cîntece albe. :

PLOAIE

Încep ploile, încep înverzirile,
Încep cîntecele cu alt sunet,
Tot ce-a fost șoaptă se preface
În tunet, în tunet.

Ploaie de primăvară, pătrunde-mă,
Sparge-mă ca pe o brazdă,

Fă-mă fecundității tale lăcaş,
Fă-mă buciumului tău gazdă, gazdă.

CE ARC ORI CE LANCE

Miriştile latră, copoii

Bat tufele uscate de măceși,
Toamna aruncă fum şi alice
Spre dropii şi iepuri ciuliți.

Sînge în linul podgoriei, — sînge
În crînguri, în braniști, pe mirişti,
Toamnă, ce arc ori ce lance

Îţi va ucide pofta de veşted?

Fuga lebedelor

DOUĂ

Două mtini ai tu, da, numai două,
Și doi genunchi, da, numai doi,
Două călcîie ai, da, numai două,
Şi sîni numai doi, numai doi.

Două urechi ai, da, numai două,
Şi două sprîncene lungi, prelungi, urâte,
Doi umeri, da, şi şolduri numai două,

Dar gemete, dar scrîșnete, dar chiote, cîte.

VEZI-MĂ

Cînd 'strîng pumnii spre slăvi vezi-mă,
Cînd îmi: strig fericirea auzi-mă.
Vezi-mă cînd îţi cad în genunchi,
Auzi-mă, auzi-mă cînd te sudui.

Cînd te lovesc cu picioarele simte-mă,
Cînd te rog umilit, crede-mă.

Vezi-mă cînd îţi sfarm stelele;

Auzi-mă, auzi-mă cînd îţi surp temeliile,

NUMAI: MÎINILE

Aș fi cîntat numai zăpezile,
Numai sălciile, numai mîinile,
Numai obrazul lung și codat
Al şesurilor, al munţilor.

Dar amintirea mi-e plină de chipuri,
Din viaţa asta şi din alte vieţi,
Ochii, fîntîni în cari-au căzut

Zări şi păduri, oameni şi lişiți ...

VIOARĂ UITATĂ

Ti-am vorbit de-o vioară uitată,
Undeva, într-un cadru romantic.
Ți-am vorbit de-o vioară tăcută
Într-o seară cu ceață albastră. '

Zidurile nalte şi rupte

Poartă încă vorbele mele
Dintr-o parte în alta prin casă,
Mingi fără rost, vechi şi cîrpite.

ÎȚI DAU...

Îţi dau freamătul meu negru și
Fruntea crestată de săbii,
Sîmburul morţii, ce-l port
În măduvă, de la-nceput.

Îţi dau codrii albaștri, şi-ţi dau
Miezul munţilor aprigi şi zvelți,
Munţii voinici și pietroşi

Din asprul şi negrul meu trup.

FUGA LEBEDELOR

Pământul cîntă-n pașii noştri proaspeţi,
Tremură în văzduh învierea,

Miinile ți s-au făcut mai mici, mai înguste
Și unghiile. mai viorii,

Cu steme voievodale pe frunte
Melcii suie în crengile livezii,

S-au furișat. spre munți, spre munte,
Lebedele zăpezii,

FOCUL DIN SÎNGE

De unde a început cântecul?

De unde s-a ridicat întîi zarea?

Nimeni nu cunoaște marginea peisajului,
Nimeni nu sărută buzele soarelui.

De unde a izvorit sîngele?

Focul din sînge de unde a venit?

Cine ne-a înnebunit cu foc sîngele?

Cine a înnebunit cu sînge focul şi l-a hrănit?

AMAR
RĂDĂCINI

Amarul din coaja nucilor crude,
Amarul din rodul pămîntului vechi
Aleargă prin sîngele meu

Ca un blestem puternic, din bătrîni.

Cireșii-și zumzăie-nflorirea nouă,

Un mînz îşi sună clopoţelul sprinten,
O gîză bucurată taie-n două

Iarba împiedicată-n pinten.

Amarul din seva cucutei înalte,
Amarul din apele mărilor verzi
Aleargă prin sîngele meu, prin ochii
Pe care-i plimb, verzi, peste lume.

Acum, pe şesu-n straie de lumini,

De ne-am opri să smulgem o brîndușă,
Ca troscotul în roua jucăușă

Am prinde-n lutul reavăn rădăcini.

- 92
93

MOTIVE CU PÎINE ȘI CU VIN

O seară sură-şi risipea cenușa

Sub cerul vast cu limpezimi de iaz
Cînd mîna ta şi-a despuiat mînuşa
Şi pasăre a fost lîngă obraz.

Nu te-am cusut icoană pe zare, în argint,

Cu ochii depărtării albastre să te-alint,

Nici nu te-am îmbrăcat în pietre ca safirul

Şi nu ţi-am prins în plete, podoabă, trandafirul,—

Apoi în iazul cu-adîncimi de cer
Copacii s-au plecat şi au căzut.
Hulubii droaie vin de-atunci şi pier
Iar buciumul străbun stă mut.

Ci mîna mea, naivă, te-a zugrăvit pe-o frunză
Să poată mai aproape de suflet să te-ascunză,
! Şi-n inima ce cîntă, clopot prelung de hram,
Cu piine şi cu vin; desculță, să te am.

"94 95

VEDENIE PENTRU O MOARTĂ

Şi dacă vreodată va fi să mai rev iu

Pe cîmpul sur pe unde ai fost izvorul viu
Care adapă boii bătuţi de bici şi iezii,

Cînd stelele cresc ciucur pe crengile livezii, —

În munți stîncoşi, sălbatici, mi-ai fost alături ciută
Şi veveriţă-ai fost; acolo, cu vulturul

Am măsurat adîncul, am încercat azurul

Şi-am dibuit poteca de urși în stei bătută.

N-am să-ți mai caut urma prin ierburile nalte
Pe unde ştiu, sub lună, lungi, iepurii să salte
Fugind, ca nişte umbre din celălalt tărîm,—
Ci în mireasma crudă a florii de salcâm.

Dar astăzi în orașul de piatră şi de fum

Eşti numai umbra sivă ce-mi cade peste frunte,
Şi-mi poartă amintirea cu inima prin munte,
Prin stoguri roșcovane de ierburi şi ozum.

96 7 — Poeme simple 97

CEASUL TRECUT

Trecutul ceas al nostru a fost cu-albastre stele,
Cu umbre de mătasă, cu zbor de rîndunele,
Cu flacări fulgerate în trupuri și în gînd,

Cu ciute-n luminișuri de brazi adulmecînd

Mireasma frunzei crude, — cu zumzete de stupi
Apoi c-o haită neagră, sălbatică, de lupi
Ce-au sugrumat în neguri, pe-o pajiște, miori,

Și două mîni ce-au plins în alte mîini, surori...

PASĂRE ALBĂ

Nu mai zbura, pasăre albă,
Nu mai cînta, pasăre albă.
Cuibul tău cald în palma mea
S-a topit ca un bulgăr de nea.

Pasăre albă, lasă-ţi aripa,
Pasăre albă, macină-ţi clipa.
Cu palmele mele, cuibul tău
S-a prăvălit peste muntele rău.

Obraz de lună

LUNĂ

Mi-e inima lună, inima

Şi mîinile întinse în gol.
Copacii înalți vin şi se pleacă
Spre inima lor, spre inima lunii.

Mi-e pasul de lună, pasul

Pe care-l îndrept pe drumul știut,
Spre țărmul ştiut, spre țărmul

Pe care pasc lunare herghelii.

103

VINO CU FULGERE

Vino cu fulgere și cu furtuni,
Cu norii plini, cu norii buni,
Urşii mei dorm în văgăuni

Cu fulgere, cu ploi, cu furtuni,

Luceferii mei au ars și s-au stins,
Nici o fărîmă nu m-a atins,

Nici o färîmă nu m-a aprins,

Din luceferii mei, din luceferii lumii,

104

FUMURIE

'Prece o vedenie fumurie
Prin amurgurile mele rotate,
Trece o vedenie miădioasă
Prin orele mele fumurii.

O vedenie fumurie și naltă

Prin fumuriul amurgurilor mele,
Prin zorile mele pufoase |
Trece cu tălpile goale şi reci.

105

În vasul ciudat femeia din casă
A sădit o floare de seră

Firavă şi fără culoare

Ca obrajii copiilor trişti.

Fără culoare precisă; firav,
Trecutul mă bate pe umăr.
Din vasul ciudat buzele cui
Firave vin cu chemări din trecut?

106

STRUGURI

Soarele a căzut în panere,
Albastru, violet, auriu,
Soarele dealurilor mele,
Soarele dulce pe care îl ştiu.

Strugurii mei, luminile mele,
Mor în panerele lumii,

Soarele din viile acestea mustoase
Ale pămîntului larg...

107

JURNAL

Ce să mai scriu pe foile acestui jurnal?
Numele tău l-am uitat, l-am uitat.
Cuvintele vin sonore ca izvoarele
Imaginile trec albastre ca amuürgurie:

Ce să mai scriu pentru tine, pentru mine, pentru
| i noi?
Gândul e greu ca o piatră din munte,
Mîna e grea ca o vită căzută,
.. A . p s . E.
Ochii sînt grei şi trişti ca obloanele vechi.

108

BUCOLICĂ

Trist am plecat prin munți fără hotare
Ca să-mi sfișie trupul gadini rele.
Zori mari veneau cu stingere de stele,
Văzduhul mirosea a iarbă mare.

Şi-am mers cu paşi cu aripi la picior
Dar uşii dolofani dormeau pe brînci
Şi de-i loveam cu bolovani și stînci

Cădeau tot mai adînc în somnul lor.

109

ÎN CODRUL CRUD OBRAZ DE LUNĂ

În codrul crud am omorît o mierlă

Ce fluiera pe-o creangă-n vîrf cu rouă
Și-am sugrumat cu mâinile-amîndonă

Un pui căzut din cuib, cu ochi de perlă.

Îţi mângti obrazul de lună,
Obrazul de lună,

Feriga părului, fildeşul trupului,
Feriga părului.

Fîntînile le-am potmolit, — apoi
Cărările le-am împînzit cu spini
Şi-abia atunci au licărit lumini
Pe cerul de-ntuneric dintre noi.

Visele tale prin mine le treci
Negre şi reci...

Stîncile tale de var şi mărgean

În mine le clatini ca-ntr-un ocean.

110 111

D
O

CĂLĂTORIE

Vom trece simplu dintr-o stea în alta
Cînd steaua noastră va îngheţa.

Cînd inima se întunecă, inima

Nu caută lumină în alta?

Soarele îl vom schimba cu altul
Cînd miezul lui va deveni rece.
Cînd ni se năruie înaltul

Spre alte priveliști pasul nu trece?

115

GEMENE

Carnea e oaselor geamănă,
Oasele, sîngelui gemene.
Moarte, cine îţi seamănă,
Cine mai poate să-ți semene?

Poate eşti cîmp înflorit,
Poate eşti hrubă de sare,

în care, ca un stîlp înlemnit,
Stă, fără-ntrebări, fiecare.

116

NU ŞTIM

Nu ştim de unde am venit,
Nimeni nu ştie unde pleacă.
Venim din flăcări blestemate?
Plecăm spre-o vale veşnic seacă?

Nu ştim de ce-am venit şi cum
Pe-această coajă rotitoare,
Purtăm în sînge zări şi fum
Şi-n carne spumă şi licoare.

LAUDĂ ORBI

Casa aceasta e oarbă,
Copacul de colo e orb,
E orb trecătorul și oarbă
E luna, în cercul ei orb.

Călătoresc de cînd mă ştiu
Minat fără hodină

„De un luceafăr vioriu,

De vioria lui lumină.

Inima, o cârtiță oarbă

În elocotul trupului orb,

Lumina, lumina e oarbă

Şi orbi sînt ochii pămîntului orb.

Priu steblele de stele noi

Abia mă mai strecor

Şi-s plin de pîine proaspătă şi de oloi
De câmp, ca un ulcior.

118 119

PROPUNERE CONDURII RECI AI LUNII

Ciine care mereu mă muşti, mă miîi,
sai vrea tu-n codrul negru să rămii
Şi să alungi cu colții tăi sălcii

O fiară prin sălbăticii?

Cu pasărea, cu iarba vie

Mă porţi din veșnicie-n veșnicie,

Prin nopţi de smalţ și pe sub bolți de in
Mă chemi pe urma ta să vin.

Fața de aur mi-o spăl

Şi stupul cu sînge şi zumzet îl sparg.
Cu-o luntre îngustă, pe ape de smoală,
Apuc spre alt larg.

Îți spun: pentru cînd vei pofti la trîntă
Să te apuci cu vijelia mea

Am încălțat condurii reci ai lunii

Şi-n praştie mi-am pus o stea.

120 121

NĂLUCĂ DEGETUL

Văzduhul proaspăt e sonor şi ud,
Colinda ta pe nouri o aud.

Ca-n urma unui vast potop

Mă salt şi vreau sub palme să te-ngrop.

Nu mai am sînge; sînt ca o nălucă
Ce umblă peste cîmpuri sumbre, vie.
Nici umbra crudă nu mă mai îmbie,
Nici drumul talpa nu mi-o mai usucă.

Mi-ai scris cu zboruri frînte zările,
Mi-ai argintat cu zale mările,
Mi-ai ars cu fulger, pasul, pregetul,
Nu ştiu unde să-ți caut degetul...

Fiuieră sturzu-n codri și n-aud,
Fulgeră-n plopii nopții şi nu văd,

Mă zvîrl în flăcări, nu-mi găsesc prăpăd,
M-atund în ape repezi, în zadar.

122 123

Azi am bătut cu talpa în pămînt
Şi nu mi s-a răspuns nici un cuvînt.
Slăvile le-am lovit c-un stol

Şi-au răsunat a gol.

E gol ţinutul; pare goală faţa
Acestei lumi pe care-o sorb într-una,
Şi-mi pare fără sîmbure chiar ora

În care mi se clatină sub frunte luna.

124

PLOI AMARE

Cînd mi-arde gura rfurile seacă,
Norul atins se clatină şi pleacă,
Şi-n ceasul meu de foame
Pomii mi-aruncă pietre-n loc de poame.

Auzi? Pînă şi gheaţa lunii

Cînd vreau să-mi răcorească fruntea arsă
Se-mprăştie sub umerii furtunii

Şi-n ploi amare se revarsă.

125

Biblice

JERTEA LUI AVRAAM

Copilul avea părul buclat,
Părul buclat ca al tău,
Și mielul cornițele-ntoarse
Şi ochi fumurii.

Cuţitul era roşu și cald

Iar îngerul vesel de jertfă,

Dar părul buclat, părul, căzuse
Peste. corniţele-ntoarse şi moarte.

9 — Poeme simple 129

NAȘTEREA
MARIA

Păstorii se-ntorceau în somn pișcaţi 'de purici
Îngerii n-au sunat din trîmbiţe,

Nu s-au cutremurat: înălțimile,

Magii își iubeau pe covoare moi femeile.

Te caut Maria, te caut,

În grădinile Ierusalimului pierdut,
În icoanele sparte de ani,

În obrazul ciuntit al lunii.

Dar vitele în adevăr rumegau paie,

Maria se zbuciuma în chinuri, în sînge,

Şi în vreme ce ochii lui Iosif creșteau văpaie,
Pruncul trandafiriu a prins a plînge.

Te caut Maria, te caut,

Lângă zidurile fără cuvinte,
Lîngă copacii muţi și pletoși,
Lângă. pietrele vechi din Magdala.

131
130 :

IROD

Pe străzi obosite se agită Irod

Cu vestmîntu-n hirtii colorate.

Pe străzi de decembre se agită Irod
În hazul copiilor străzii. `

Eu însă îl aud pe Ioan

Cùm blestemă, și-i văd pe tipsie
Figura crispată, cu melci,

În barba zburlită, leşie.:

132

Gravuri vechi

LEGENDĂ

"Țara bălană era cucerită, Voievodut
Își pierduse fruntea în soare.

Calul cu şaua goală colinda

Codri umbroși, ceaire albastre.

Spada căzuse între copaci.
În corn suna vîntul năier,
Brăţara Domniței, viorie,
În jurul lunii rotea pe cer.

135

VOIEVOD UCIS

Femei îngenunchiate şi-un cap bărbos pe tavă.
Al lui Ioan Cumplitul? Al lui Mihai Viteazul?
În zare stol de costuri şi oameni fără slavă
Adapă cai focoşi unde luceşte iazul.

urbane roşii, coifuri şi suliți; în țărînă

Un leş umflat din care lupește se hrănesc
Dulăi; deasupra, luna, rotundă, ca o mînă,
înalță-n peisaj alb: buzdugan domnesc,

MĂSCĂRICI

Dă zărilor cu tifla; se strîmbă spre stăpîni;
La perne-a renunțat ca să se culce-n glod;
Merindea. şi-o împarte cu cîini lățoşi, hapsînt,
Şi pe golani îi scuipă deși e din norod.

Sparge altare;. fură argintul din icoane;

Nu-i pasă de boieri; nici de copaci nu-i pasă,
Dar într-o seară smeadă l-au prins între cucoane
Slugoii,—şi de-atunci l-au alungat din casă.

137

SCAMATORUL

În dreapta-i stă un vultur, în stînga un hulub,
Cu fiarele odată într-un culcuş a mas,

Cu gadinele-n rîuri s-a întrecut şi sub
Palmieri cu fete negre ani tineri a rămas.

Cînd vrei își sună scufa cu clopoței de măr,
Obrazul şi-l vopseşte aşa cum ţi-e pe plac,
Dar plănuie o spelcă în înimă, şi-n păr
O floare ca o lună, căzută roșie-n lac.

138

CAPRICII

A luat soarele de sus şi-l ţine în pahar,—
De la-nceput pămîntul îi geme sub călcii,
Cu apele lui verzi, cu munții lui de var,

Şi cu ogari sălbatici, tărcaţi dar cam lălii.

A prins pe zare luna, i-a pus pe chip o mască,
A îmbătat-o şi, a aruncat-o-n cer,—
Uitaţi-vă la ea,—e galbenă și cască

Spre noaptea care suie cu negură și fier.

139

TÎNĂRA SMINTIT

Cine i-a prins pe umeri aripe nevăzute.

să năzuie spre ceruri, semet, să le atingă?

De-o fi lîngă o stea, steaua o să se stingă

Căci miinile-i stau proaste și buzele-i stau mute,

Ce tînără ţi-e fruntea și cît de tînăr chipul

Pe care-l dărui străzii şi casei tale seara, —

Ce proaspătă ţi-e coapsa și şoldul ce-n nisipul

Balcicului își lasă pentr-un sezon povara! ,

Făşii de cer şi aur îi cad pe trup drept straie,
Tălăzuie în ochi oceane de lumină, `

Dar e mîhnit că-l muşcă de umeri o jivină,
E trist că-i arde gura, frumoasă, o văpaie.

Ce fragedă ţi-e soarta și cît de sprinteni anii
Pe care-i porți şi nu vrei să-i dărui nimănui, —
Nici mării ce-și păstrează, avară, bolovanii,
Nici cerului ce-şi ţine, avar, albastrul lui.

140 141

PARADIS

Erau la fel cu somnii de arămii şi goi,

Şi gîndurile lor, ca iezii de naive.

Dar plopii-şi ascundeau privirile sub foi
Şi se-nchideau. speriaţi în ramurile sive.

Erau la fel cu plopii de agitaţi şi caști.
Nici şarpele pe Eva şi nici Adam n-o vrea,
Ce vină avea oare? Roşie, pe grumaz,
Garoafa unei guri, sta plină, ca o stea.

142

PRIVELAIŞTE VECHE

Roibul fără şea, fără frîu,

Pădurea fără sfîrşit,— cerul

Adînc şi boltit peste luceferi; singură,
Calea Robilor se veghea singură.

Herghelia fără zăbale alerga,

Tropotul toamnei în urmă suna,

Singură inima, strugur sub teasc,

Singură inima, smalţ şi luceafăr și vreasc...

143

PĂDURE

Acum cînd umblu singur pe unde-alt'dată-doi,
Aş vrea să-mi fii pădurea cu frunze vii şi noi
Pe unde-aleargă ciute şi-şi au sălaș vultanii,
De unde rupe rîul, spre șesuri, bolovanii,—

Plopul ce-n frămâîntare cu salcia se-ntrece,
Izvorul care cîntă, în mîini, cu şipot rece,—
Ori plumbul ce topit în amfore cereşti
Mi-ar arde gîndu-n care drăceşte clocoteşti.

144

ALUNGAT

L-a alungat cu pietre prin munţi şi peste ape,
L-a biciuit cu grindini și fulgere-n văzduh,
Şi chiotele lui pe limbă să nu-i scape
Ia-nnăbușit în zale de cînepă şi stuh.

Dar azi cîhd primăvara îi crește ramuri crude,
Azi cînd se-nalță-n soare cu crengile-nflorite,
Îşi lasă către suflet urechea şi aude

Cum muge amintirea în urmă, cârd de vite,

145

PLECARE

A doborit un codru, l-a grămădit pe vatră
Şi l-a aprins în noapte s-ajungă pînă sus;
Cresc flăcările roșii dînd semn, zăvozii latră
Şi tîmpiele se pleacă pe urma celui dus.

O haită urlă; corbii se zvîrcolesc în vînt.
Chiot şi groază; cîmpul răsună ca o goarnă,
Fug şerpii şi se-ascund în scorburi, sub pămînt,
Dar sufletul, uituc, tot nu se mai întoarnă.

146

VIITOR "n

Cînd vor zburda prin pajiști cârlanii știrbi, iar iezii,
La caprele roșcate vor suge în genunchi,

Sau poate cînd țăranii strâng poamele livezii

Şi le adună-n coşuri mînunchi lîngă mînunchi, —

“Tu, în cetatea gravă, de vei primi o veste,

Să nu-ți mîhneşti obrazul, nici semnsă-ţi pui la prag;
Voi luneca din viaţă tăcut, ca-ntr-o poveste,
Purtînd sleit pe buze îumele cel mai drag.

10+ 147

Steaua pe care stăm

STEAUA PE CARE STĂM

Steaua pe care stăm e roşie,
Roşie ca sîngele soldaţilor căzuți,
Roșie ca buzele femeilor aprinse,
Roșie ca bujorii pădurilor.

Steaua pe care stăm e roşie,
Roşie ca pleoapele vitelor ucise,
Roşie ca soarele în declin,
Roşie ca steagurile revoltei.

151

OASTEA FĂRĂ ZATE

Oaste fără zale, oaste minunată,
Nici o armă nu te poate ucide,
Nici un vrăjmaş nu te poate dobori,
Panica nu te poate cuprinde.

Oaste de fantome, oaste fără zale,
Oaste a viselor veșnice,
Aprinde-ţi miile de sfeşnice
Pentru chipurile prelungi şi pale.

152

ZORILE APROPIATE

Pentru zorile purpurii cari vin

Chiui cu sufletul: beat și plin.

Visule, pentru zilele cari vin proaspete
Te poitesc la masa mea oaspete.

Miine, da, Visule, mîine,

Nimeni nu va mai sta-n culcuș de cîine,
Nimeni cu spinarea cujbită,

Şi nimeni, da, nimeni, cu smalţ pe copită.

153

CÎNTECUL MAMELOR

Mamele rid lîngă leagăne, rîd
Lângă lungi şi tăcute sicrie. .
Copiii crese pentru șanțuri de foc,
Pentru steagul ce seamănă moarte.

Mamele rîd lîngă leagăne, rîd,
Leagănele se clatină ca sicriele,
Copiii au dinţi ca oasele goale,

Ochi fumurii ca fumul ce dă moarte.

ZIUA DE MÎINE

Ziua de mîine, ziua de mîine,
Roşie va fi, fără-ndoială,

Va sugruma verdea cocleală
Roșia zi, ziua de mîine.

Ziua de azi e strîmbă şi proastă, —
Roşie va fi, ziua de mîine,

Vine cu steaguri, vine cu piine, —
Fraţilor, ziua de azi e săracă şi proastă.

155

CÎNTEC PENTRU VIAŢA FIULUI MEU

Viaţa ta șă fie numai faptă; numai faptă,
Si gura ta, azi cireaşă coaptă,

Să strige pentru dreptate, pentru flămînzi,
Pentru muncitorii negri; uscați, plăpînzi,

Mina ta sprintenă, de,zece ani,

Care acum își scrie lecţia cuminte,

Să ridice spadă roşie, necruțătoare, fierbinte,
Pentru. izbînda neamului tău dîrz de țărani.

156

MARII FLĂMÎNZI AI LUMII

Pentru mulții flămînzi ai lumii

Cerul nu-şi scutură grădinile coapte,
Cîmpul nu-şi macină grînele,

Mările nu-şi aruncă belşugu-n năvoade.

Pentru marii flămânzi ai lumii
Somnul nu vine dulce și lin,
Copiii nu cresc rumeni şi sprinteni,
Femeile n-au coapse de piatră.

157

Pentru adormirea cîntecelor

PENTRU ADORMIREA CÎNTECELOR

Nu te-am rugat pentru zîmbet și aur,

Nu te-am rugat pentru somnul copilului, nu,
Nu te-am rugat pentru linişte, nici

Pentru-o mai sălbatică clocotire.

Nu te-am rugat pentru viață,

Nu te-am rugat pentru moarte, pentru pîntec,
Acum te implor pentru adormirea cîntecelor,
Pentru stingerea șuvoiului cîntec.

Ul — Poeme simple 16!

CLOPOTUL DE AUR
1939

ULTIMĂ

Pleacă zăpezile mele, pleacă
Arborii înalți şi cerul de sticlă,
Pleacă zăpezile mele. Inima
Rămâne cu vechile-i rădăcini.

Miine schimb cîntecul. Apele,
Aceleași, în același făgaș,

“ Am vrut să pitesc sub zăpezi netopite
Petele soarelui, petele lunii...

162

Biografie

DA: AM CRESCUT CU MACII...

: am crescut cu macii şi strugurii pe cîmp.

: mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă.
: m-am scăldat în rîul cu cînepi la topit.

: mi-am jalit genunchii în vişini şi-n cireşi.

167

Privelişri

TOAMNĂ; CODRII SÎNT ROȘII

Toamnă; codrii sînt roşii: dar brazii mai rămân
Tineri și verzi, cu gușteri şi veverițe-n sîn.
Toamnă; tristeţi și pîclă; dar inima rămîne

În care ești hălană și dulce ca o pîne,

171

PE UNDE-AU FOST MIRESME

Pe unde-au fost miresme doar bălțile-au rămas
Cu nutferii-n nămoale și stelele pe față.

Nufăr, sub pleoapa ta fă-mi leneşul popas,
Tu, apără-mă, stea, de-amurgul care-ngheaţă.

172

ALTUNDEVA, DEPARTE

Altundeva, departe, au înflorit cireşii,
Altundeva, departe, sînt codri şi izvoare,

Dar nu rîvnesc; alături am ochii tăi, megieşii,
Dar nu rîvnesc; alături am mîna ta, răcoare.

173

METALUL CARE SUNĂ

Metalul care sună descoperă-l şi-l schimbă
Tu ce mi-ai prefăcut cocorii zvelţi în dropii.
În țarcuri zăvorite trişti mtnjii mi se plimbă
Şi pajiştea păleşte, de care îi apropii.

174

CÎMP ZVELĽI

Cîmp zvelt şi ape limpezi și pretutindeni iarba
Cu dinţi tăioşi, cu spice și fluturi mari, stelați.

„Aici te-aș vrea codană cu ochii verzi, miraţi,

Că-n ciuda ta văzduhul își despletește barba.

175

AȘ VREA SĂ-MI ÎNFLOREŞTI PE-APROAPE TRECE-O APĂ

ă buie sărită,
Pe-aproape trece-o apă ce treb i
ge d RM luatre şi un unchiaș ghebos.
Nu mă grăbesc; ai gura caisă pirguită,
Nu mă grăbesc; ai părul roşcat şi arțăgos.

Aş vrea să-mi îuflorești cu zarzării grădinii
Să nu te scuturi însă cu ei şi nici ca ei.
Sub frageda mătase şi galbenă-a luminii
Cu inima să clatini mărgean și clopoței.

176 a

CÎND VII IMI DĂRUI DIN SMÎRCURI CREŞTE SEARA

Din smârcuri crește seara” cu nori și foi tărcate,
Cu rugăciuni de turle şi ochi de ape verzi,

Cu vite ce se-ntorc de la păscut, minate,

Şi cu vedenii nalte prin care fruntea-ți pierzi.

Când vii şi-mi dărui coșul și umărul belt
Şi tălpile ți-s umezi ca foile cu rouă i
Eşti norul pogorît, din slavă, să-l ajung
Eşti zorii ce-mi aduc cu zvon lumina nouă,

179

17
8 12+

VREAU, VARĂ DULCE

Vreau, vară dulce, leneși cireșii și hostanii

Dulci mult, pe care-i coace, goi şi gălbui amiaza,
Vreau gura ta cireaşă, şi trupul tău, bostan,
Vreau apele şi norii culcaţi pe cîmp cu snopii,

180

VINĂTOARE

Dropii căzute droaie şi un mistreț ca un
Uriaş culcat pe labe alăturea de foc;
Amurgul roș desface o coadă de păun
Pe zarea răsucită cu soarele-n soroc.

181

PĂDURE, IARNA

Copaci de smalţ şi sticlă , de platină şi fier.

Viaţă cîntătoare, mai poţi să te-nfiripi?
Chem sturzul: nu m-aude; și strigătele pier
Asemeni unor pasări lovite în aripi,

182

ÎN MARE, ROD DE STELE

În mare, rod de stele, și peste cîmp copoi.
Din crengile amiezii mi-am făurit un flaut
Dar cîntecul stă simplu în noi şi lîngă noi,
Îngemănat iubirii pe care n-o mai caut.

183

Insula fără nume

CLOPOTUL DE AUR

Vrea clopotul de aur în pieptul tău să sune?
Obrazul meu e astăzi întunecat și vechi,
Arancă-n urmă paşii trecutul să-l adune

Și să i-l ducă ghem de gemăt în urechi,

187

VARĂ CU HOLDE GRASE

Vară cu holde grase, primește-mă la sîn
În peisagiu-n care vor gizele să-noate;
Mă voi simți speriat ca un copil ce în

Garafa cu dulceaţă se zbate pînă-n coate,

188

AMURGUL, CADE-N APE

Amurgul cade-n ape, se-ntunecă şi moare.
Dar boii înai rămîn cu stelele în coarne:
Vii petice din ziua păscută pe răzoare,

Din ziua care mîine din nou o să se-ntoarne.

189

RUGĂCIUNE DE DIMINEAȚĂ

Cer pentru azi o cană rotundă, ochi de vin,

Un bulgăr cald de pîine şi-un piept crunt de femeie,
Și vechea ta dumbravă cu zvonul ei senin

Și bucuria să te ştiu aproape, Zee,

190

INSULĂ FĂRĂ NUME

Insulă fără nume, pierdută în ocean,
Adolescența mea și-acum te mai visează.
Femeie fără nume, cu tîmple de mărgean,
Şi astăzi carnea mea aprinsă te cutează.

191

SLOAREA AMARĂ
PĂTRUND CU ARMA-N CODRII BRAŞOVULUI FLO

Nici caprele n-o pasc, nici osbii n-o culeg,
Dar creşte pretutindeni, clorotică, amară,

Pe trupul tău de fum nu mă pricep s-o şterg.
Din inima mea nu ştiu cum s-ọ arunc afară.

Pătrund cu arma-n codrii Braşovului şi-ncere
Să iau la ochi vânatul; copoii mi-l îndreaptă,
Dar gîndul stă în urmă, copoi plouat şi bere,
n preajma prea frumoasei cu neg pe coapsa dreaptă.

193
192 13 — Poeme simple

134

Steaua care nu cade

STEAUA CARE NU CADE

Steasihi care ni cade œ- port mereu pe umăr,
Roșie cum e jarul, greoaie cimi e globuli- |
Stedua eare nu cade doar una- è la nùmăr -`
Și piintre milidane, şi eri; şi eu î-s robul,

487

NĪRCIOROVA |...»

O haltă-n zdrenţe, munții şi Dunărea. spumoasă,

Pe-aici am fost cîndva. centurion în zale-
Și-am, alintat în treacăt, o pămînteancă-ochioasă
Care fugea în toamnă cu hoarda: ei: la vale.

198

VECHI CIMITER ÎN CARE

Vechi cimitir în care strămoşii mei dorm; oase,
Mi-eşti: drag cum mi-e- odihna în care intru seara.
Nu uit: în plasa ta cu ferige umbroase' - :

Viaţa mea o:să-și descarce şi ea povara.

199

IUBIREA MEA E PLINĂ

Iubirea mea e plină de vis şi amintire <
„Cum e-ncărcat de flori un ram de măr în mai
Un ram cu candeli albe de smirnă, unde vin

Albinele s-adune pentru ştiubeie miere,

200

SPUNEA UN CRIN

Spunea un crin: cînd maiul mă bate cu lumină,
Nu ca să port pe gene un aripat gîndac,
Ci ca să-mi zvirl mireasma şi zîmbetu-n grădină
Îmbobocese în soare şi-n ziuă mă desfac.

Cimpuri

z +

ALERG. PE ŞESURI

Alerg pe şesuri sprinten cu dorul în răgaz,
Desculţ, ca un hulub, prin ierburile crude,
Prelung tresar cînd vintul îmi șterge pe. glas
Azipele-i de rouă şi nur zece, ude. :

205

SPRE ZIUĂ STELE-N ROI

Spre ziuă stele-n roi s-au 'năruit: în munte

Ca să le prindă:n ramuri şi-n coarne -brazi şi cerbi
Ori'ca să nt lovească-u: somn: gîzele: mărunte

Şi iepurii-n răzoare culcaţi: sub: frunze-n ierbi.

208

—.

CAD: CU AMURGUL,

Cad :cu amurgul și; măceşii în genunchi

Pe lutul seavăn unde crese. grînele-nspicate :
Şi simt cu spor în:mine urcînd,ca seva-n trunchi,
Pämîntule, blajinu-ţi belşug de sănătate.

:207

AM PRINS ÎN MÎINI MI-S DRAGI HULUBII

Am prins în-miini în zori o stea care cădea Mi-s dragi hulubii albi ce-mi ciugulese din palme,
Să nu lovească-n aripi, în aer, o albină Albine zumzăind lîngă uleie-n zori,
‘Ce s-ar fi-ators- zorită, în zbor, cu cofa grea, Bălţi cenușii cu nuferi pe cerurile calme,
Către.prisaca ei, de miere și lumină; Pajiștea legănîud colori de grîu și flori.
?
+
208 14 209

ARD.APELE-NTRE :MALURI E |

s
Ard apele-ntre maluri de trestii, macii-n lan, '* Te vrei ċîteodată prin codrii vechi izvor -. . -
Şi muntele, salbatic, ce peiciine; ma strigă , În: umbră şi răcoare: trecutul să'ți-l pierzi,
Să-i due furiș, pe braţe, cald, trupul tău panig Sau peste vîtfuri nalte, purtat de vinturi, nor
Sa miit asciinda- (eo detii petn maldar de ferigi, $ Ca destrămat. în' ploaie frunzișuri să dezmierzi.
+
$ e
210 ; i 2y

AZI-NOAPTE

Azi-noapte-am fost. pe cîmpuri cu visele duium
Și nu m-am întîlnit, prin flori, cu nici un duh
Dar am simţit salcîmii cădelnițind parfum

Şi filfiiri de aripi de pîslă, prin văzduh.

212

IZVOARELE CLAR CÎNTĂ `

Izvoarele claricântă din fluiere de-argint:

În unde oglindind plecate flori pe ele.

Eu tot îmi cînt iubirea, din fluier, ca izvorul
Cînd. oglindesc. în ochi o nâltă arătare,

213

VISEZ : : ÎN:MIEZ DE CODRU
DAC-AI VENI-N GRĂDINA

Visez: în: miez de codru, lîngă izvoare, melci, : veni xdi
Dac-ai veni-n grădina cu steme şi medalii!

Şi cer căzut prin tamuri:cu soarele-n amiază. Albinet x j
Lung părul inelat să ţi-l desprind din spelci Ba ia i E Aaa acolo şi se-nchină
Cînd ochii se ascund şi graiul se retează. ccare dintre molaticele dalii
3 Ca-ntr-o bisericuță de zumzet și lumină.
$
214

215

Cenuşiu

ÎN VREME PASUL MEU

În vreme pasul meu și-al:melculiii, la- fel, .
Dar'elocote:sub frunte un gînd ca unda clară,
Se-nalţă o livadă, 'un: bucium saltă munţii,
Şi-un spic rodind belşug: se-ndoaie :sub: povară.

219

AM FOST, TÎLHAR .

Am! fost; tîlhar, prin droguri şi crînguri,

: după pradă
Și-acum-:mă-ntorn c-un braţ. de spice și aglici
Să -şi le priidă-n păr păpuşa de zăpadă
Ori să le calce-n ciudă sub tălpile ei mici.

'220

TRISTEȚEA CE-MI RĂSARE

Tristețea ce-mi: răsare. în iriimă-n amurg

Cînd apele sînt albe sau: galbene ca norii

De nu va fi cuvîntul tău blând, să mi-o alunge,
Va. fi-mereu. tristeţe, cu fața ca amurgul.

221

CICORILE CULESE ; IPE UNDE-I:FI ACUMA

Cicorile: culese dè. tine -în -mănunchi $ ; Pe unde-i fi acuma? : Etu de-aș pleca prin soare
Umblînd hài-hui- pe: mal le-am aruncat, pe ape Şi m-aş- opri în holde cu: brațele în vint
Şi-ami! stat :lîngä-ò rugioară: de ceară; în genunchi, Aş fi luat de cameni -drept: o sperietoare

Să-i scutur: plinsul .care :îi izvorise-n pleoape. . : Şi m-ar ochia ciobanii cu bulgări de: pămînt,

222 223

AM RIDICAT SPRE CER AZI NU MĂ MAI LOVEŞTI

Am ‘ridicat spre cer împreunate. mîini Azi nu mă mai lovesti, greşind, cu nici o piatră,
Si cerul înstelat mi-a fost atît de-aproape Cu nici o mînă nu vrei obrazul să-mi mîngii
Că. slava i-am cules-o-n ulcioare, din: fîntîni, Dar cu tot mai veghez la focul stins, în vatră,

Şi i-am stărmat apriişii lucefeii între: pleoape. Şi lîngă umbra ta, de cremene, -ntârzii.

224 15 — Poeme simple 225

M-AM VRUT DRUMEȚ ! SE ZBATE-N PIEPTUL MEU

M-am vrut drumeț spre zare, dar paşii nu m-au dus, i Se zbate-n pieptul meu un șoim de munte-nchis
Și cum pe umeri nu port largi aripi de vultur Cînd înflorește-n rariști şi-n piscuri reci prierul,
Am îmbiat hulubul cu doru-n lume dus Dar nu-l slobod; azi zboru-i de colivii ucis
Şi s-a-nturnat în cioc c-o ramură de-azur. 3 N-ar mai putea să-nfrunte cu semeţie cerul,

226 15% 227

DE-AŞ FI STEJAR PE CULME CÎND MI-O-NGHEȚA CUVÎNTUL

De-aș fi stejar pe culme cu vinele-n pămînt Cînd mi-o-ngheţa cuvîntul pe vîrful asprei limbi
M-aş ridica vînjos spre cer, ca peste nori, Nu vreau să mă prefac în fluture sau floare,

Să port în vîrf, sub stea, lin tegănat în vint, Ci aş dori în nor de aur să mă schimb,

Un cuib ferit de fulger şi ochi de vînător. Belșug de grîu să scutur pe sterpele ogoare.

228 229

O TOACĂ SUNĂ-N SOARE

A toacă sună-n soare şi inima îmi bate

Asemeni unui clopot de bronz străvechi ce-ar vrea
Să stingă plinsu-amar al lumii întristate

Cu dangătu-i sonor, şi luminos, de stea,

230

AŞ VREA, CÎND VOI PORNI SPRE CER

Aş vrea, cînd voi porni spre cer, pe nori, să fiu
Mai limpede și mai sprințar ca un izvor
Ce-adapă ciurde-n zori şi-n ceasul sîngeriu
Al serii, umple cofe şi amfore, cu spor.

"231

AZI AM VĂZUT VĂD SEARA UMBRE ALBE

Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Văd seara umbre albe în juru-mi şi aud

Să-şi surpe-n matcă malul roșcat şi rupt, de humă; Cum sună-n depărtare clopotnițe, mereu,
Frămîntă, gînd amar, inima mea nenfrîntă În carnea mea pogoară, ca într-un cort, un zeu,
Cît nu mă risipesc pe ape-n solzi de spumă. Ca să-şi ascundă trupul şi taina lui, zălud,

232 233

Soarele

ÎNCEPUT

Uite pe-aicea toate sînt ca la început

Și toate-s pentru noi, da, numai pentru noi.
Chiar soarele-a venit acum și ne-a-nvăscut
În şaluri de lumină, să nu rămînem goi.

237

CÎND CADE-NCET. AMURGUL,

Cînd cade:ncet amurgul și ne alungă-n tîrg
Noi' doi. purtăm prin crengi aprinse de-nserare
Ceva amar şi bun, ca prunele amare;
Ceva amar şi bun ca roada dată-n pirg.

238

POATE.

Poate mi-e prea drag cîmpul, livada, codrul sur,
Podgoriile, boii, atbinele şi mînjii

Ce trec, hăluci: sirepe, prin porumbiști brumate.
Poate mi-e prea drag cîmpul, livada; eodrul sur.

239

ÎN INIMĂ PORT VIAȚA

În inimă port viața, ca apa un ulcior,
Prin soarele ce-n aur şi sînge mă îngroapă
Prin roua care cade pe ierburi și adapă
Hulubii îmbătaţi de lungul lor sobor.

240

SOARELE

Azi soarele mereu mă află treaz, mai treaz,
Cu capul prins în mini, încovoiat, la masă,
Cuvintele se plimbă cu paşi mărunți prin casă,
Şi soarelui îi rid, şi mie, in obraz.

241

RÎNDUNICI ZBOR ZVEI/T ȘI NEGRU

Vin, în ulcioare pline, cu freamăt. de lumini, Zbor zvelt şi negru: scric-ntiia rîndunică.
Şi zarea, tot mai strînsă, tot mai întunecată ; Răsare colțul ierbii prea veşted și prea crud,
Și rîndunici aduc, grav, doliul în grădini; Spre soare primăvara, voinică, mă ridică.
Mîhnirile se-adună, cu toamna, deodată. Te ştiu pe-aici, te ştiu; rămîn să te aud,

242 16% 243

TE SIMT

Te simt burghiu de foc în orice mădular,
În ceasul viu din piept ce sună slab și rar,
Și în amurgul care din trestii o să vie
Să-şi scalde-n ape fiara lui albă-viorie.

244

AUZI

Auzi; plesnesc pe ramuri mugurii verzi şi moi.
Tristeţe,-n mine iarăși bobocii ţi-i desfoi

Şi-mi tremuri peste umeri crengi mari, pletoase, creşti,
Şi-n rămurirea ta mereu mă cotropeşti,

245

Seară roşie

LOC

Străbunii mei vîujoşi, cu tulnice și ghioage,
Pe-aci și-or fi păscut cirezile blajine,
Cioporul de mioare bălane, herghelia,
Pe-aici, pe unde azi, gem grelele tractoare.

249

DESEN DUȘMANĂ, ADUNĂ-MI

Se teăgănă rîul -
Şi cîntă în scoc,
Pe cîmpuri cu grîul,
În soare, mă coc.

Duşmană, adună-mi
Belșugu-n hambar,
Şi-n brazdele toamnei
Mă seamănă iar.

250 251

DAR

Norii scutură livezi,

Cad din cer crenguți de-argint.

Inima fără alint
Azi ţi-o dau s-o vezi.

252

MICĂ RUGĂCIUNE

Uite mîinile zălog,

Mi-au roit în suflet fluturi,
Pomii-s albi, să nu mi-i scuturi,
Doar atît te rog...

253

GRAVURĂ DE TOAMNĂ STARE

Văzduhul plumburiu, greoi s-a pogorit Am ochii stinși. Am gura tăcută şi amară,
Și se tîrăște, pîclă tăcută, pe ogoare, Ard mîinile-ncleștate de dorul altor mîini.

Cu vîntul, sălcii strîmbe şi fără sălbi la git, Dar codru-şi plînge singur foile reci, de ceară,
Se răsucese de mijloc pe ape stătătoare... Dar 'stelele se uită, într-una, în fîntîni...

254 -255

COPACII SE ÎNTIND ÎN SOMN PAȘI GOI

Și iată: zorii sprinteni aleargă; trup de fum.
Deschide zarea lungă, o geană viorie.

Mă scol şi-aştept cu gîndul, necruţător, la drum,
Paşi goi să se ivească și rîurată iie.

De-aseară stau în cîmp, lungit trîndav, pe-o claie,
În jur încheagă roua şi cu răcoarea perle,

O stea se surpă-n țăndări și negura o taie,

Copacii se întind în somn, cu zvon de mierle,

257

256 17 — Poeme simple

SEARĂ ROȘIE

Mi-arăţi cum seara roşie, o pasăre măiastră,
Îşi bate fulguiala aripelor pe-aproape
În timp ce ziua naltă, mlădie şi albastră,

Spre crînguri negre-aleargă, cu teamă, să se-ngroape,

CIREZI BIAJINE PASC

Cirezi blajine pasc trifoiști lîngă ape

Şi-şi nalță în văzduh argintu-n bot, cu muget,
Cînd vulturii dau zborul în rotocol, pe-aproape,
Sau tainici paşi de lup în ierburi vin, şi-n cuget...

17% 259

Vulpi de aramă

AMURGUL SE ÎNTOARCE

Amurgul se întoarce cu zvonuri largi de clopot
Şi clatină-n grădini măslini cu roade sfinte,

Se schimbă vorba noastră deodată-n tainic șopot
Și tu mi te alături, cu umărul, fierbinte.

263

CER SINILIU

Cer siniliu și amintirea prin mirişti umede, cu gropi,
Iar gîndurile mohorîte, mă încolţesc, Flămîndă haită,
Aș vrea să mă pitesc, n-am unde, și-ascult cum
vintul trist se vaită
Prin sălciile despletite, prin bălți cu trestii şi
cu plopi.

264

PE CIMPUI, NEHOTĂRNICIT

Pe cîmpul nehotărnicit toate cărările par strîmbe
Și pretutindeni toamna sură-şi mînă cirezile tristeții.
Resfiră ariile-n sat mireasma-n stive a fîneții

Și faţa cerului albastră au potopit-o norii-n trîmbe,

265

VULPI DE ARAMĂ

Prin braniştile desfrunzite vulpi de aramă se ascund,
Se-aud chefniri de cîini răzleți ṣi chiote de vinătoare.
Gem ulinii-ntirziați în cîmp pe !fagă drumuri călătoare
Şi soarele, de ceară veche, în ape mari s-a dat afund,

266

LINTI

Vîntul cu pantofii bonți boiul florilor îndoaie

Pe cînd toamna, gospodină cu ochi umezi, plete sure,

Peste cîmpuri, peste sate, peste vîrfuri de pădure,

Din, nori grei, -ca dintr-un uger, mulge picun grei
de ploaie.

267

TOAMNĂ

Sub belșug de roade coapte-și pleacă umerii grădina
Doarme-n fiecare frunză aurul căzut din soare,
Ca un lup, halucinant, urlă vântul pe ponoare,

Și pe dîmburi prinse-n zare pete mari a-ntins rugina.

268

CRAMĂ, ȚŢI-AM ADUS BUTNARI

Cramă, ţi-am adus butnari să-ți dogească în butoaie
Miîne-o să-ți aduc, cu dible și guslari, culegători.
Şesule, adună soare, cît nu-ţi bate-n brazde ploaie
Și în gene strînge aur cît mai porți în vîrfuri nori.

269

ÎNDEMN Nor!

Pasăre, lungeşte-ți zborul, creangă, scutură-ţi bel;ugul,

Umple coşurile toamnei cu argint sonor şi ceară.

Mirişti care paşteți turme, şi tălăngi, v-aşteaptă
plugul

Pentr-un nou belşug de spice să vă sfîșie în fiară,

270

NOR DE VARĂ

Tu, nor de vară rumen, belșug de-argint și apă,
Cu fulgere și tunet destramă-te în ploi,

Azvîrle semn de roadă pe unde-a fost o sapă:

În țarina mea arsă am pus semințe noi.

273

APRINDE-N PIEPTUL MEU DÎRZ

Aprinde-n pieptul meu, cît îl mai am, o stea,
Ca să mă ardă-ntr-una cu bulgăru-i de foc,

O mînă dă-mi, s-o ţin, aprinsă-n mîna mea,

Ca pe-un buchet vrăjit de foi de siminoc.

Dirz, cu securea albă a cerului în miini
Și-a pinteni cu luceferi scăpărător ` de noi
Surp slăvile boltite în iazuri și fintîni

Si luna mi-o înfig în piept, ca pe-un altoi.
>

274 P 275

SE-NALȚÀ IARBA

Priveşti mirată cum prin lanuri verzi se pierde
Un fir de vînt şi-o dungă vărgată de lăcustă,
Priveşti mirată cum, deodată, să-ți dezmierde
Se-nalţă iarba spre volanul de la fustă.

276

CÎND VEI VENI

Cînd vei veni prin soare, pe drum cu bălării,
Albinele-ți vor pune coroane aurii,

Măceşii vor zîmbi cu gurile lor roşii o
Spre gleznele rotunde și-obrajii tăi, frumoşii,

Hulubi

LUNA

Luna își pierde-n lene veșmintele ei grele
Prin ramurile pline de licurici bătrîni

Şi frîntă, ca o babă, pe margini de fîntîni
Din palma-i cad în fund şiraguri de mărgele.

281

PEISAJ RURAL

Poteca peste miriști coboară-n drumul strimb

Pe care-l ştiu și arcuri și casele de lut,

Dintre butucii viei rămasă sus, pe dîmb,

Ciorchine galben crește un chip de lună slut. i

282

DESEN

De ulmii risipiţi e ceru-ncondeiat,
Văzduhul se sfîşie în plopul cel mai lung,
Pădarile-şi resfiră şuvițele spre sat,
Trec vitele; vițeii se-alungă şi se-mpung.

283

PRIVEIAŞTE

Pe uliți umbre-nalte şi sure cum e pruna

Şi peste case ca peste o punte moale

Păşeşte noaptea caldă şi-n mlădieri domoale

În păr c-o floare-nvoaltă, de răuruscă, — luna. ;

284

HULUBII

Lasă-i hulubii-n palme, aici, să-i am aproape,
Sfioşi, cum se frământă de teamă şi se zbat:
Cu sufletul spre ziuă i-am slobozit pe ape

Şi mi-au adus măslinul cu semnul așteptat.

285

DIN LANURI ORI DIN CERURI

Poate în cuibul cald al mîinii tale mici

Mi-e sufletul ca-n cuib un pui plăpînd și mic.
Şoim de va creşte poate o să-ți aducă aici

Din lanuri ori din ceruri un spic, — măcar un spic

286

PĂMÎNTU-NTREG TRĂIEŞTE

Poate pământu-ntreg trăiește-n viața mea

Şi poate eu prin viaţă trec doar ca printr-un rîu,
Poate că sînt al nopţii, aşa cum e o stea,

Ori poate al miriştii, cum e un snop de grîu.

287

Horia

19 — Poeme simple

LILI

MI-ERAI PÎN'I,A GENUNCHI

Mi-erai pîn'la genunchi; acum mi-ești pîn-la umăr,
Ca miine-mi vei ajunge cu creștetul la creștet,
Nu mai văd cum trec anii după frunzișul veşted
Ci după cum te-nalţi cerc vîrsta să mi-o număr.

291

ni ARI-ACUM
alaiul SĂ NU UIȚI NICI O CLIPĂ

Mîinile cari-acum scriu teme şcolare,
Miinile tale dulci cu degete subțiri,

Vor da şi ele moarte pe câmpuri de bătaie?
Vor putrezi și ele, prea tinere-n tranșee?

Să nu uiţi nici o clipă: străbunii au fost șerbi,
Primiră-n veacuri aspre sudălmi și bice-n spate.
Să nu uiţi nici o clipă: se odihnesc sub ierbi

Dar țărna -lor mai strigă şi-acum după dreptate,

Sa 293

DEŞI NĂSCUT ÎN ŞESUL AI GENELE PREA LUNGI

Ai genele prea lungi cum le avea bunicul

Deşi născut în șesul cu gîrle adormite Ș Pe poti
g A , AA K i Care muri-n amurg cînd îşi ara ogorul.
Şi lanuri care-și pleacă spinarea-n vînt, ca robii, — ci $ x a
a iu i Ai părul castaniu cum îl avea bunica
Vreau munţii să se-nalțe sub fruntea ta, vreau marea i A N i
SA. E È i Şi trupul cum e plopul din poarta casei noastre.
În pieptul tău să-și bată talazurile-n spume. S
,
.
a
$
3
Hi
295

294 i

Întregirea biografiei

MAMEI

Nu mi-ai lăsat nici părul de ovăz,
Nici fruntea naltă pururea senină.
Doar dulcea ta tristețe mi-ai lăsat-o,
Doar inima ta caldă, mult prea caldă.

299

TATEI BUNICULUI

La optzeci de ani te-ai sfîrșit și-ai trecut
În pulberea albă bătută de ploaie

Dar sufletul tău în mine-nvăscut

Tot dîrz a rămas şi tot nu se-ndoaie.

Sînt ca și tine crunt ṣi drept ṣi bun
Și duşmănos cu munca mea,
Nenduplecat sînt ca și tine şi pornit
Să rup grumazul celor ce-mi țin calea.

300

„i

Cîntec de sfîrşit

POATE GREȘESC

Poate greşesc: dar steaua tot roşie-a rămas.
Poate greşesc: dar fluviul e-același ca-nainte.
Poate greşesc: dar munţii îşi au și ei un glas,
Poate greşesc: dar cîmpul și el are cuvinte.

305

POMUL ROŞU
1940

ȘI ACUM FIINDCĂ M-AM ÎNTORS

Și acum fiindcă m-am întors

La poleiul fragil al cuvintelor,

La clătinarea holdelor de albăstrele,
a La zburdăinicia mâînjilor sălbatici,

Îngăduie-mi să-mi număr clipele

5 După zvîcnirile tîmplelor tale,
Îngăduie-mi să-mi însemn sărbătorile
După zilele-n care-ţi vîntur părul.

309

PORT PE OBRAZ DORM URȘI SINGURATICI

În şoldurile puţine, puţine,

Dorm urși singuratici și gravi,

Dorm pantere bălțate şi crude,

Dorm vulpi viclene cu coade stufoase.

Port pe obraz, port pe obraz

Puful zilei care-a trecut,

Şi pe grumaz, da, pe grumaz

O amforă din care n-am băut. 4

În şoldurile tale, sub pielea prea albă,
Dorm bivoli de apă, greoi,

Cu coarnele-ntoarse ṣi bot de metal,
Şi-n somn, cînd se-ntorc, mă cutremur,

Port pe genunchi, da, pe genunchi,
Pîntecul proaspăt al lunii,
Iar între dinți, ţin între dinți,
Dezghiocat, miezul alunii,

310 311

PE UNDE TRECEM SOARELE MI-A APRINS MIJLOCUL

Pe unde - trecem, roşii la față Mă reazim, moarte, mă reazim de tine,

Zăpezile ne păstrează urmele, $ Umărul tău e tare și rece.
Pașii mei grei, ca paşii de urs, Soarele mi-a aprins mijlocul,
Rămîn lîngă pașii tăi zvelţi. 3 Norii amurgului mi-au rupt degetele.
Semnele, semnele ce le faci Din cupa inimii vreau să beau
Cînd mă chemi, cînd mă depărtezi, Vinul cel mai vechi, vinul cel mai negru.
Le păstrează în cutele lui aerul . Moarte, soarele mi-a aprins mijlocul,
Clătinat între cer şi zăpezi. Umbra ta. mi-a-nghețat buzele.

312 313

MOARTEA SUB UNGHII

Moartea sub unghiile lungi
Se zbate, pasăre în colivie.
Cîntecul ei îmi arde obrajii,
Cu flăcări colilie.

Sub unghiile lungi îluieră moartea
Tristă, ca sturzii pădurii,

Sub unghii şi în ochii umbriţi

De sprîncene în culoarea murii.

314

CÎND SE LRAGĂNĂ PLOPH

Cînd se leagănă plopii, îmi spun:
Aşa se leagănă ea pe străzile orașului.
Cînd furtuna bîntuie pădurea, îmi spun:

3 Trupul ei e o pădure în veşnică frămîntare.

Li
Cind calc ierburile cîmpului, îmi spun:
Ca ierburile acestea e rouată, e proaspătă.
Cînd mânjii nechează, îmi spun:
Ca mînjii, ca mâînjii e sprintenă.

315

ÎȘI TRIMITE NUMAI PICIOARELE

Cîteodată își trimite numai picioarele,
Citeodată numai tâmplele.
Buzele ei vin rar de tot să mă simtă,
Urechile, urechile, niciodată.

,
Ochii şi-i lasă undeva, în trecut,

Inima o uită undeva, între copaci negri.
Cel mai des îmi trimite mijlocul,

Cel mai des îmi trimite umerii.

316

DACĂ AŞ FI PICTOR

Dacă aş fi pictor, aş spune:
Tedule, pozează-mi pentru ea,
Dacă aş fi pictor, aş spune:
Vreau să am model vijelia.

Dacă aș fi pictor, aş spune:

Ca rîul acesta îi clocoteşte pieptul,

Ca livada aceasta înflorește,

Ca lanul acesta-n dogoare așteaptă ploaie.

317

ÎȚI GHICESC ÎN PALMĂ x
PRIMĂVARA EŞTI NUMAI SOARE

Îți ghicesc în palmă:

Ai genunchi, călctie şi dinţi,
Ai fruntea rotundă şi calmă
Și glezne fierbinți.

Primăvară ești numai soare, numai soare,
Vara garală plină şi rece.

Toamna eşti strugur brumat, piersică pufoasă,
Mireasmă de livadă, lin sîngeriu.

Îţi ghicesc în cafea:
Ai coapse cu pielea bălană,
Îţi ghicesc în stele, în stea:

Dar iarna, iarna eşti viscol,
Pădure vrăjită, rîu îngheţat,
Eşti tînără, tînără, abia codană, Dar cel mai des, cel mai des iarna
Eşti fiară flămîndă serîșnind după pradă,

31e
319

NU POT SĂ UIT TINEAM ÎN MÎINI PĂMÎNTUL

Nu pot să uit salcia trupului tău, Țineam în mîini pământul, pământul,
Aroma părului tău nu pot s-o uit. Tu-mi spuneai: iarba, a-ncolțit iarba.
Nu pot să uit glasul care-mi spunea: 'Țineam în miîini norii, toți norii,

Dragulc, dragule... Tu-mi spuneai: a-nserat, înnoptează.

Nu pot să uit grumazul tău alb, ca viscolul alb, Tineam în mâini cerul, tot cerul,
Nu pot să uit dogoarea umerilor, dogoarea, Tu-mi spuneai: a-nnoptat, e tîrziu,
Ceasul în care-mi spuneai: dușman, mi-eşti Aduceam soarele, soarele.

duşman, Tu-mi spuneai: e tîrziu, prea tirziu...

Nu pot să-l uit...

320 21 — Poeme simple 321

PIATRA CARE-A RĂMAS

Vișinii-au venit şi-au plecat,

Norii au venit și-au plecat,

Numai piatra aceasta a rămas, a rămas,
Lîngă tîmple-n popas.

Unghiile cresc, cresc mereu,
Apele curg, apele şi eu.

Numai piatra aceasta de foc,
Piatra inimii, rămîne pe loc.

322

21e

TE ŞTIU LACOMĂ

Te ştiu lacomă și-ți dau în dar

Să-ţi faci sălbi şi centuri aurul lunii,
Argintul mărilor pentru brățări,
Albastrul amurgului pentru petunii.

Te ştiu lacomă și-ți dau în dar
Puful norilor să dormi pe el,
Pliedul zorilor, să te-acopere,
Soarele, să-ţi fie inel,

323

NU MI-E DOR DE NIMIC

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă

Îmi sfişii totuşi pieptul și viața,
O fac fiindcă îmi place cumplit

Să mă iau la trîntă cu viaţa.

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă
Fruntea mi-o sfişii, coapsa şi capul,
O fac fiindcă aceasta mi-e vrerea,
O fac fiindcă acesta mi-e placul,

324

POATE VORBEȘTI CU GENUNCHII

Poate vorbeşti cu creștetul,
Poate vorbeşti cu călcîile,
Cu şoldurile poate vorbeşti
Ori poate cu genunchii.

Gura ta aprinsă, aprinsă,

Ride mereu, dinții rîd mereu.
Poate chiui cu unghiile,

Poate plîngi numai cu coapsele,

325

PĂPUȘA DE CÎRPĂ DEDICAȚIE PE UN „ESENIN“

iba dea a | Ce să-ți însemn pe această carte
za si i P Eea, spus: i f Scrisă pentru alta, de altul?
oți să-mi spargi sticlele ochilor, nu țip, Tot mai rîvnesc să culeg înaltul
[i = Fi . A x a, A S i
Foi să-mi spargi pîntecul de tărîțe, nu ip, În viaţă, în vis, în moarte.
Poţi să-mi răsuceşti gîtul de sîrmă, nu ţip.

Sîngelui nu i se poate pune frîu,

Dar dacă-mi vei muşca umerii, umerii, Dar inima se destramă ca norii
Dacă-mi vei muşcs ý i p = g
Dacă-mi vei ii a aa Fruntea se îndoaie ca spicul de giîu
Š / NChU, ge ii : Poe po DES Ag 4 PA
» genunchii, Şi Iuceferii rîd de veșuicia noastră, ei, trecătorii.

Voi învia, voi învia sigur.

306 dă

LA ORA ŞASE

Ia ora șase pasările luminii

Vin grele şi-mi deschid ferestrele,
La ora șase pasările luminii

Vin şi-mi ciugnlese inima.

La ora șase pasările luminii
Vin şi mi se așază pe umeri,
La ora şase pasările luminii

Îmi vor aduce într-o zi întunericul.

328

CINE ŢI-A SPUS PĂPUŞĂ

Cine ţi-a spus păpuşă a minţit,
A minţit cine ţi-a spus trestie,
Cine te-a numit fiară a mințit,
A minţit cine ţi-a șoptit rodie,

Eşti miezul zăpezilor, ești miezul
Amar al cucutei amare,

Ai pielea amară ca sucul de sălcii,
Ca vişina-n pîrg ai gura amară.

329

ÎN MĂCEȘII ROȘII

În măceşii roșii, în mătasea porumbului,
În coaja mestcacănului, în măceşii roşii,
În toamna cu vulpi roşii văd părul iubitei,
Numai părul iubitei,

În despletirea pădurilor, în despletirea cocorilor,
În despletirea amurgului roșu, în nori,

Văd părul iubitei, numai părul iubitei

În vulpile roşii ale toamnei.

330

CINE MI-A FURAT CUVINTELE

Cine mi-a furat cuvintele cu care te chemam?
Cine mi-a furat mîinile cu care-ţi făceam semne?
Primăvara mi-a aflat grădina veștedă,

Toamna mi-a găsit livezile sterpe,

Cine mi-a zdrobit fuga după ciute?

Cine a risipit fulgii somnului împărtăşit împreună?
Vara nu-mi mai coace grîul inimii,

Iarna nu-mi mai aduce zăpadă și lună.

331

IERI ERAI ÎNCĂ TÎNĂRĂ

Ieri erai încă tînără, ca frunzele,
Ieri erai încă zarzăr și plop,

Teri erai încă proaspătă, ca izvoarele,
Ieri erai încă ulcior şi vioară.

Teri erai încă podgorie în pîrg,

Ieri erai încă sprintenă ca mînjii,

Teri îţi tremurau încă buzele, genunchii,
Acum sălciile-s galbene, galbene...

332

LUNA POGORÎSE PE ROCHIA TA

Luna pogorise pe rochia ta,
Luceafărul ți se clătina pe creştet,
Cine a sfişiat luna, cine?

Cine a stins luceatărul, cine?

Cînd treceai, daliile zîmbeau,

Cînd treceai, casele își deschideau porțile.
Jeri fremătau încă pădurile,

Casele şi-au tras peste ochi obloanele grele.

333

ÎMI VORBESC OAMENII

Aşa îmi vorbesc oamenii:
Unde a plecat minunata, unde?
Nu i se mai aud pe nicăieri pașii,

Nu i se mai văd pe nicăieri degetele,

Oamenii mă întreabă mereu:
Cînd se întoarce minunata, cînd?
Drumul ei pare fără întoarcere,
Fără întoarcere zulufii ei,

ZĂGAZURILE S-AU RUPT

Pe neașteptate zăgazurile s-au rupt,
Întunericul s-a rostogolit vîlvoi
Peste tot ce a fost înflorire

Şi cîntec în noi.

Au rămas numai plopii, voinici și înalţi,
Pe unde odată rîdeau trandafiri

Cu fuste-ncrețite sumese în soare

Şi picioare ghimpoase, subțiri.

DE-AŞ AVEA FLUIERUL CODRILOR CÎND NICI LUCEFERII

De-aș avea fluierul codrilor, Când nici luceferii nu sînt eterni
Lăuta apelor de-aş avea, Ce rost are cuvîntul „totdeauna“?
De-aş avea șopotul norilor, Trecem ca şopotul vîntului,
Cînd se scurg printre creste plezuve, — ; Putrezim ca firele ierburilor.
Poate ţi-ai întoarce obrazul, În corola inimei cât bate, cît mai bate,
Privirea poate ţi-ai pogori Purtăm lumina frunții și smoala ochilor,
Peste vinctele mele răsărituri, Nu-mi cere să-ți răspund „totdeauna“
Peste amurgurile mele vinete. Cînd nici luceferii nu sînt eterni,
;
336 22 337

N-AM ŞUHUT CÎND S-AU IVIT ZORILE MÎINILE CÎNTAU CA PĂDURILE

Miinile cîntau ca pădurile,

Șoldurile nechezau ca stepele,

Ochii purtau corăbii cu pînzele umflate,
Genunchii păşteau: căprioare.

N-am știut cînd s-au ivit zorile,
N-am ştiut cînd a trecut amiaza.
Văd că stau față-n față cu seara
Şi-i mângii umerii frînți.

Dar buzele, buzele rămîneau neclintite,
Iar tîmplele roşii zvîcneau

Lângă roșul urechilor ciulite,

Lîngă roșul timid al obrajilor.

N-am auzit cîntecul izvorului plin,

N-am auzit freamătul pădurilor proaspete.
Stau pe țărm de izvoare secate,

În păduri uscate și reci.

338 3i 339

DACĂ AȘ PUTEA AUZI PER
PÎNĂ ACUM AM URCAT

Dacă aș putea suzi ce nu-mi spun buzele,

Dacă aș putea vedea ce nu-mi arată obrazul,

Dacă aș putea desluși ce nu-mi spun bătăile inimii,
Și zvicnirile tîmplelor...

Pînă acum am urcat spre amiază,
Acum, În amiază, mă clatin,
Galben de oboseala urcușului,

1 Palid de emoția pogorîrii.

Dacă ți-aş putea citi în palmă, în călcîie,
Dacă aș putea ști unde-ți stau gîndurile,
Dacă ți-aș cunoaște umerii, aş striga:

Am descoperit o nouă Americă,

Tu urci încă primele trepte, —

O! de-aş putea să te-aștept

Cu flăcările zorilor pe braţe,

Pe braţe cu mîhnirea dulce a amurgurilor.

340
341

CA SFRĂBUNII DIN PEŞTERI

Ca străbunii din peşteri chiui

Cînd simt sulița dușmanului în coastă,

Ca străbunii din peșteri mă ridic

Cu munţii, cu norii, cu cerul pe țeastă. 3

Ca sträbunii din peşteri mă zbat năprasnic
Cînd îmi simt călcîiul străpuns,

Cînd văd o femeie cu ochii codaţi

Şi pieptul ca marea-n furtună,

342

NICI O PĂRERE DE RĂU

Nici o părere de rău nu-mi cutremură carnea,
Nici o spaimă nu-mi sparge oasele,

Dar o furtună năprasnică mă clatină

Ca pe-o pădure vinjoasă.

Nimeni, nimeni nu-mi smulge unghiile,
Nimeni, nimeni nu-mi sfişie pielea,
Dar o sabie nevăzută mă străbate

Ca o luntre apele lacului.

343

LÎNGĂ APELE ÎNTUNECATE

Lângă apele întunecate ale somnului
Întîrzii, întîrzii.

Zilele, ziduri de piatră, mă strîng între ele
Steaua, bulgăr de piatră, mi-apasă fruntea,

îi

Apele somnului trec întunecate
Si nu mă fară,

Zorile vin învolburate

Şi mă găsesc cu lumină pe gură,

344

PE CÎMP CAII SĂLBATICI

Pe cîmp caii sălbatici pasc şi ncchează
Întărîtați de ploile toamnei.

Sîngele lor îmi arde tîmplele,
Nechezul lor îmi arde tălpile.

În ploaia toamnei pasc și nechează,
Roșii şi murgi, caii sălbatici.
Coamele lor îmi biciuie umerii,
Copitele lor îmi tropotă inima.

345

M-AM OPRIT LÎNGĂ COŞUL VIEȚII
SOMNULE, SOMNULE

M-am oprit lîngă coșul vieţii,

Roadele, roadele, dulci și amare, Cetatea doarme; înaltă

Din fiecare gust şi arunc Se ridică noaptea, stăpînă.

Sîmburii-n țarina grasă, sîmburii. Mă plimb cu somnul de mână,
3 Hai-hui, pe lumea cealaltă.

M-am oprit lîngă coșul morții,

Roadele, roadele, dulci şi amare. Îți număr mărgelele, noapte,
Gust doar un fruct: mai amar, mai amar Cînd luneci sub pașii mei vii.
Şi sîmburu-l sparg între dinți. Somnule, somnule, ține-mă, să mă ţii

Pe cărările tale de lapte.

346
347

UMERII MEI SUB POVARA TOAMNEI

Umerii mei sub povara toamnei

S-au aplecat, s-au frînt; mă uit în fintîni.

Al cui să fie chipul zburiit
Ce-mi face semne din mîini?

Ale cui, ale cui braţele

Ce se clutină goale, în gol?
Umerii mei sub povara toamnei
S-au aplecat ca o creangă sub stol.

348

DESEN

Țărmul alb și-nsorit
Clatină calm o corabie.
De oţel, ca o sabie,
Marea, sau de granit,

Un șlep pîntecos, ca o dropie.
Dar din fund, două rîme

De fum, vin să dărîme
Peisajul, — vin, se apropie...

349

POMUL ROŞU

La marginile apelor,

La marginile câmpurilor,
La marginile cerurilor,
Au răsărit pomi roşii.

Roadele lor le-am cunoscut: roșii.

Frunzele lor le-am cunoscut: roşii.

Măduva lor am cunoscut-o: roșie,

Inima, inima, cel dintîi pom roşu.

350

INSCRIPȚIE PE UN LEAGĂN

Leagănul în care crești seamănă,

Ca toate leagănele, a sicriu,

Viața ţi-e geamănă, moartea ţi-e geamănă
Și drumul sîngeriu.

Degetele roze vor purta flori şi arme,
Ochii cu care dulce zîmbeşti

Vor învăța să ochească ; crești
Pentru ohuzele ce-or să te sfarme.

351

PĂDURILE SE APROPIE

Pădurile, pădurile se apropie
Cu pași gigantici de oraşe.
Frămiîntarea lor o aud,
Miasmele lor le simt în nări.

Pădurile cresc negre; crengile

Se clatină uscat, ca oasele.
Ascundeţi-vă, ascundeți-vă, oameni,
Pasările îşi caută alte ținuturi.

352

ÎNCEPE O NOUĂ DOMNIE

Ca un uragan se ridică

O nouă, o diavolească putere.
Apele se trag în adâncuri,
Mormintele se tem de înviere.

Oamenii rîd încă; soarele

Luminează, luminează încă,

Norii dau încă ploi şi belşuguri,
Semințele prind încă rădăcini în stîucă,

23 — Poeme simple

CINE A SPUS CĂ SABIA TAIE?

Cine a spus că sabia taie?

Cine a spus că glonțul străpunge?
Am înfruntat o mie de săbii,

O mie de gloanțe am înfruntat.

Cine a spus că flacăra arde?

Cine a spus că tunul ucide?

Am trecut printr-o mie de flăcări,

Am trecut prin bătaia a o mie de tunuri,

354
234

EŞTI SINGURA VIOARĂ

Eşti singura vioară pe care-aș vrea să cînt,
Eşti singurul izvor la care-aș vrea s-adăp
Și setea mea și setea acestui vast pămînt
În care într-o zi va trebui să-ncăp,

Eşti singura-nflorire pe cerul larg și gol,
Şi glasul tău e-acela pe care-l tot aud,
Ai mîinile asemeni zăpezii de la pol,

Ai părul tumultos, ca mările din sud.

SÎNGELE DEVINE NEGRU

Sîngele devine negru, mai negru
Decât pămîntul, decît smoala.
Plopii şi-au ridicat braţele,
Salcia singură şi-a lăsat poala.

Soarele nu vrea, nu mai vrea să apună,
Vulturul zboară, zboară mereu,

Mi-e sete numai de lună, numai de lună,
Şi inimii de sîngele meu.

356

TOTUL ERA STRANIU

Totul era straniu; obrazul
Mereu cu alt contur, ca fumul.
Părul în vânt, ca flăcările,
Buzele reci, ca zăpezile.

Totul era straniu ; chiar noaptea
Împrumuta obrazul halucinat,
Obrazul tău, părul tău, buzele tale,
Zăpezile şi flăcările tale.

397

CU PAȘI DESCULȚI DOMNIE,

Cu pași desculți domnițe ieșeau din mînăstiri
Și clopotele nopţii se alungau prin munţi ;
Purtau făclii albastre în mîinile subțiri,

Și inimile-aprinse sub rochiile de nunţi,

Nici un haiduc în codru și nici un cavaler!
Doar urşii-n smeuret, doar feriga, doar brazii,
Doar sfinţii-n zugrăveală urîți și doar un cer
De care luna-n lacrimi îşi rezema obrajii.

358

CÎN'TECUL, MORȚII

Ia seama, ia seama, am rupt zăvoarele,
Nu mai crede în puterea porţii.

Ta seama, ia seama, chiar soarele

Stă sub marele semn al morţii.

Ia seama, ia seama, glasul pămîntului

E la fel cu glasul stelar.

Ia seama, ia seama, am pașii vântului,
Nici un fugar nu-mi scapă, nici un fugar,

Ja seama, ia seama, se scutură norii
Pe unde trec numai, pe unde...

Ia seama, ia seama, în marginea serii
O umbră galbenă mă ascunde.

Ia seama, ia seama, steagul furtunii
Mă poartă — și flamura-i rece.

Ia seama, ia seama, obrazul lunii
Te sărută, suride şi trece.

359

Ja seama, ia seama, fără plins
Vino spre mine, cu dreptul.

Ia seama, ia seama, ţi-am strîns
Mîinile, umerii, pieptul.

Ia seama, ia seama, îți schimb locul
Să te duc din vecii în vecii.

Ia seama, ia seama, omule, focul,
Înalță flăcări mari, aurii.

MUNȚI MINUNAȚI

Munţi minunați

Cu creste-ngheţate

Şi cerbi cățăraţi

Pe stînci luminate, —

Alerg către voi

Din şesul — livadă
Să mă vîntur șuvoi
De soare-n cascadă.

Să mă mirnie slava,
Mireasma şi vîntul

Şi să aflu dumbrava
Înflorindu-mi pămîntul.

Apoi nou şi rouat
Să pogor la-nserare
Ca un șoim aripat
Pentru calea cea mare,

361

PRIVELAȘTE DE NOAPTE

Apele descîntate au plins şi-au leșinat,
Luceferi viorii s-au clătinat în aur,

Clari clopoţeii nopții sonori au înviat,

Luna împunge iazul, cu fruntea, ca un taur.

Pe maluri rupte diavoli zburliți,cu melci în barbă,
Ţin sfat, ucid cocoșii în țipete, apoi

Zărindu-ne la pîndă, cu foc vrăjit, în iarbă,
Ascund în nori lumina şi dau cu smoală-n noi.

362

MAI PASTORAL

Mi-e teamă să te strig, ca-ntiia oară,
Văzduhul e sonor ca o vioară.
Zarea, dac-aş putea să o ating,
S-ar rupe ca o pînză de paing.
Șesul de smalţ aleargă, se sfăramă
De codrul cu cocleală de aramă.
Drumul e puf, pămîntul clocot viu,
Hulubii joacă-n soarele-argintiu,
Munţii pe zări se clatină ca norii,
Slăvile limpezi despletesc cocorii
Şi măgurile s-au săltat pe brînci.

În maiu-acesta tumultos

Mă simt ca un copac vânjos

Şi-aș vrea ca şoimii să m-agăţ de stînci,
Ca florile să mă desfac în soare,

S-alerg spumat ca apa călătoare,

Să mă frămînt

Cu fiecare brazdă-ntoarsă de pămînt,
Şi-n noua primăvară să fiu nou

Ca un ecou,

363

GRĂDINA AMINTIRII PEISAJ

A-nvineţit amurgul: fintinile-au să tacă. Cerul s-apleacă
Grădina amintirii e tristă și săracă, Spre zarea seacă,
Fără havuzuri zvelte şi ape cîntătoare, Cornul în lună
Fără păuni și lebezi de puf prin stuh de soare, Sună, räsună.

Doar cu copaci sălbateci foşnind frunzişul ud,
Cu paşi albaştri cari prin ani mereu se-aud,
Cu miros de mixandre, cu zîmbet de petunii
Și plopi pe cari seara îi scoate-n calea lunii.

Vine cu sturzi
Zvonul pădurii.
Brazii, răsurii,
Suspină suzi.

Din măguri, pe șes,
Nălucile ies.

Mari, paşii lor,
Adie mohor..

Grîul e-n val,
Vintul în şuier.
Te cint şi te fluier
Peisaj natal,

364 365

CÎNTEC DE INCHEIERE

Pe obrazul leneș al lacului
Leneș obrazul dragostei s-a culcat,
Trec pe lîngă el lebedele somnului,
Lebedele negre ale visului,

Obrazul dragostei alb ca luna, rotund ca luna,
Înfăşurat în cununa părului, în roșcată cunună,
Se ţine după mine ca luna,

Se ine ca o lună, ca o lună,

IARBA FIARELOR
1941

POEMELE MELE

Vechile mele poeme,
Poemele mele mai noi
Toate pe fruntea ta, steme
De rouă, de trifoi.

Poemele mici din trecut,
Poemele-nalte de azi,
Proaspete ca un stol de brazi,
Din aceleași stînci au crescut.

Poemele mele de mîine

Cînd voi fi matur 5i grav,

Cu trupu-ndoit și bolnav,

Cu sufletul sfîşiat ca o piine :

Covor înstelat sub aceleaşi picioare,
Brăţări pentru aceleași miini,
Pentru aceeași sete fîntîni

Adînci şi răcoritoare.

369

Tarbă a fiarelor, aruncă peste
Cuvintele mele pulbere aurie.

l Mlaștinilor, ca-ntr-o veche poveste,
Vîntul miros de cimbru le-adie.

TARBA FIARFLOR Urc printre stînci, spre piscuri; mai sus

Iarba fiarelor scîntee, scîntee.
Iată: noaptea albastră și-a pus
Pe umeri vulpea căii lactee.

Iarbă a fiarelor, poezie,
Deschide-mi inima ei.
Noaptea înaltă şi albăstrie
Și-a făcut din luceferi cercei,

Iarbă a fiarelor, rupe zăvoarele

Dintre dragostea veche şi dragostea nouă.

Zorile îmi vor aduce soarele

Şi lanurilor mele coapte, rouă. !

Adună, iarbă a fiarelor, adună
Banii de aur din adîncu-mi coclit,
Amiaza se ridică şi sună

Talgerul cerului învechit.

Capră de munte, cu pașii tăi

La iarba fiarelor vreau să ajung.
Dincolo de pădurea-n văpăi
Amurgul se prăvale prelung.

370 24

PLOPII

Plopii mi-au ieșit în drum; beți
Îşi legănau vîrfurile moi

În vîntul ce rostogolea scaeți
Și fum de păpădie spre zăvoi.

Plopilor, le-am spus, plopi de platină,
Ca și voi sînt drept şi înalt,

Creștetul zburlit mi se clatină

De parcă-s pe tărimul celălalt.

Ca şi voi sînt legat de pămînt,

În pămînt ca și voi m-oi întoarce,
Am cu țărîna un legămînt

Pe care nimeni nu-l ploate desface.

Poate-mi sînteți frați; vă ascult

Dar frunza voastră nimic nu-mi mai spune.

Strămoșii care-au viețuit demult
Încep în mine oasele să-și sune.

PLECARE

Pleci cu tîmplele mele, cu unghiile,
Cu umerii, cu genunchii mei pleci.
Peste trup mi-ai trecut o dată cu dinții
Acum nici cu tălpile nu mai treci.

Pleci cu coapsele mele, cu gleznele, cu sîngele meu,

Cu măduva oaselor, pe totdeauna.
Altădată mă-mbătam cu vinul soarelui,
Acum numai cu umbrele, numai cu luna.

373

CONDURII DOAMNEI DAPHNIS ȘI CHLOE

Daphnis şi Chloe se iubeau în păduri,
Noi în odăi întunecoase,
Tără copaci in fereastră, fără răsuri.

Ard stuhurile şi sălciile; ulmii

Au frunza ca banii de var,

Aerul e cucută; amar,

Amar şi singur am rămas lîngă culmi.
lângă izvoarele ce curg și azi
Daphnis şi Chloe se îmbrăţișau,

În măceşi tot sîngele toamnei Ca A |
i Noi nici măcar la umbra unor brazi.

Şi sîngele meu cu al cîmpului.
Leneşa trecere a timpului
O măsor cu condurii doamnei i i
RRE, Daphnis și Chloe, limpezi ca apele,
Noi mereu trişti şi încruntați.
Zidurile ne apăsau pleoapele.

Nimic proaspăt în dragostea noastră,
Nici măcar celc, cuvintele,
Nu desfășurau o eşarfă albastră,

374 375

N-am văzut marea-mpreună, nici munţii,
Doar asfaltul prelins printre pietre,
Doar luceferii din mirajul îrunţii.

Daphnis şi Chloe dorm os lîngă os,
Între noi dorm oameni şi case
Şi crucea veche-a unui nou Hristos,

ELEGIE

Am uitat de mult cum arăţi
Dar poate ochii ți-erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile, toamna,
Miîinile mici şi viorii.

Am uitat de mult cum vorbeşti
Dar poate aveai glasul scăzut.
Mai aud, ca prin somn, o vioară
Îngînînd din trecut,

Am uitat cu totul de tine

Doar un umăr rotund mi-amintesc,
Doar obrazul prea tînăr, pufos,
Ca o piersică-n pirg. `

Nici nu-mi pasă de tine; nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti.

Dar o ciudă smintită mă zbuciumă ; cereşti
Din zăpezi și mătasă.

377

MARIA

Adevăr, adevăr vă spun vouă
Din inima cît soarele de mare;
Maria avea ochii în rouă

ȘI tîmplele strînse-n sudoare.

Fulgere căzuseră bicele; cîte?
Nimeni nu le putuse număra.
Rănile, vinete şi urite,
Fiecare semăna cu o stea.

Cineva pregătea crucea şi cuiele,
Cineva săpa harnic mormîntul,
Pădurile de smochini fremătau
Și pălmuiau cu frunzele vântul,

Adevăr, adevăr vă spun vouă:
Ce mult a fost iubită Maria

O știe un măslin din Magdala
Şi Golgotha ce domină cîmpia.

378

CÎNTEC DE DRACUSTE

Îţi cînt mereu umerii și mijlocul,
Mîinile, obrajii, picioarele.

Cînt încă şesurile şi focul,
Măgurile mărunte şi soarele.

Cint încă dragostea năucă, nebună,
Care m-a străpuns ca o suliță
C-un vîrf în inima mea, cu altul în lună.

Nu mai văd nimic, doar obrazul oval,
Doar părul aprins buclat spre urechi,
Nici o imagine, una măcar, din cele mai vechi,

Cine a adus fierberea, cine
A venit cu această dulce tristețe
Și i-a aşezat cuibul în mine?

Poate tinereţea ta, poate
Vîntul care mi-a ciufulit capul,

379

Poate apele, poate copacul,
Ori toate acestea, acestea toate.

Poate și altădată am trăit,
Altădată! Nimic nu mai ştiu.
Parcă din ape proaspete m-am ivit
Pe braţe cu trupul tău auriu.

Îţi cînt încă umerii şi mijlocul,
Miinile, picioarele, obrajii,

Mă îmbată cu mireasma lor brazii,
M-a orbit focul soarelui, focul,

UNA

Nimeni, nimeni nu ne desparte.
Pe-același pămînt, sub aceeași stea
Carnea ta e una cu a mea

În viață, în moarte,

Şi dincolo, dincolo, mult mai departe,

Nimeni nu ne poate împărți
În două; noi doi sîntem una
Şi-aceeaşi făptură, cît luna
Obrazul și-l va rostogoli
Între miazănoapte și miazăzi.

Nimeni, nimeni nu ne mai scoate
Unul din altul, i

Nici raiul, nici iadul, nici naltul
În care plutesc sărutările toate,
Ce ni le-am dat, sărutările toate.

Os din același os, gînd din același gînd,
Din mîinile mele sîngele trece

381

În mîinile tale, cînd fierbinte, cînd rece,
În noi doi un singur lup flămând
Închis ca-intr-o cușcă,

Muscă,

După viaţă flămînd.

Cine să-ncerce să fure

Umerii lipiţi de umerii mei?

Aceiași albi porumbei

Yilfîie peste-acecași pădure

Și vor cădea, dintr-o dată, sub acecași secure,

Dacă s-ar mai putea alege,

Din nou, pămîntul de ape!

Ochii mei sînt la tine sub pleoape,

Pieptul meu pentru tine respiră, pentru tine culege.
Nici îngerul morții n-o să ne deslege.

Nici palidul, nici întricoșătorul înger al morții...

382

CARUI, DE FOC

Aurul toamnei căzut în noroi

Î1 zdrobim în călctie, în tălpi
Ținem pe umeri ca nişte stilpi
Zările vinete amândoi,

Sîngele ni-l adună pămîntul,

Doar carnea ne-o lasă și oasele
Să le clătinăm prin frumoasele
Zile în cari ne spulberă vântul,

Sub frunte gîndul încă rămâne,
ÎI rup cu inima-n două, în două,
Îl mânjese cu lună; cu rouă

Și ţi-l întind proaspătă pîine.

Aurul toamnei pe cîmp și-n pădure
Îl strivim mohorîți cu picioarele.
Dîrdiim şi-aşteptăm soarele

În carul lui de foc să ne fure.

383

“Tremurăm amindoi încleștați,
Palizi, năuci,
Tremurăm amîndoi asudați.

LÎNGĂ ZORILE ULTIMĘ Dacă am putea să ne-ascundem în lună
Ca într-o adincă văgăună,

Să ne-ascundem în lună

Cu sîmburul vieții în noi...

Tremurăm amândoi,

Amândoi tremurăm şi nu știm
Tinplele, inima, o'fiulbere: deasä, De ce înghețăm şi ne zgribulim.

Ne apasă, ne gituie, ne sugrumă

'Tremurăm amindoi; ne apasă

Şi- ciutură în noi se apleacă,
Ne adună, ne seacă, 3 Poate luceafărul ne pîndește
O neagră pulbere ne sugrumă. Cu spada lui tăioasă, hoţește.

Zorile ultime, zorii de-apoi

Îşi zornăie zalele reci lîngă noi,
“Tremurăm, tremurăm amîndoi, i Le zornăie să le-mbrăcăm.
Singuri pe-ntregul pămînt.
Ca două sălcii în vînt
Tremurăm, tremurăm amândoi. i Amîndoi tremurăm, tremurăm,

i Străvezii, asudați,

Amețiți, străvezii, încleştați.
Amîndoi tremutăm și nu ştim
Ce ne-a aprins, ce ne îngheață,
Cine ne-nvăluie-n pînze de ceață, i
Cine ne poartă luntrea prin soare,
Tremurăm, tremurăm și nu ştim
Dacă mîine-o să fim
Ylăcări înalte, fîlfitoare,
Sau numai sticloase năluci.

384

25 — Poeme simple

VÎRTEJ DE FLĂCĂRI

Departe sau pe undeva pe-aici, pe-aproape,

Mii şi mii de picioare, mii şi mii de umeri,

Mii şi mii de sîni,

Mii şi mii de pleoape, mii și mii de bătăi de pleoape,
Mii şi mii de picioare,

Trandafirii, bronzate, ispititoare,

Mii şi mii de coapse, mii și mii de mîini seducătoare.

Mii şi mii de glezne, mii şi mii de genunchi
Mii şi mii de pulpe i
Prinse-n vîrtej de flăcări sălbatic

La porțile cărnii bat furtunatic,

La porțile sîngelui bat furtunatic,

Mii şi mii de glezne, mii şi mii de genunchi
Mii şi mii de pulpe. i

Mii şi mii de umeri cer săruturi fierbinţi,
Ca buzele soarelui fierbinți,

Mii şi mii de săruturi fierbinţi,

Mii şi mii de pîntece goale se cer mușcate
De botul turtit și umed al taurului,

386

Mii și mii de pîntece înfierbîntate,
Oacheşe, palide sau aurii

Ca faţa aurului,

Palide, oacheșe, aurii.

Mii şi mii de coapse se vor

Frămâîntate ca pîinea, ca pîinea zdrobite,
Mii şi mii de talii rotunde ca un ulcior
Pînă la fund se vor sorbite, băute,

Mii și mii de talii subțiri, ca nişte lăute.

Mii şi mii de călciie, mii şi mii de tălpi,
Mii şi mii de glezne aleargă

De mii şi mii de bice bătute,

Împinse de mii și mii de suliți nevăzute,
Mii şi mii de tălpi desculțe aleargă

Prin pulbere, prin ghimpi, prin iarbă,
Departe prin iarbă,

Ori în pantofi de mătase mici i
Pe undeva pe-aproape, pe aici,

Mii şi mii de glezne aleargă

În marea noapte a sîngelui să ardă,

În marea noapte a cărnii să se afunde, să fiarbă.

Departe sau pe undeva pe aproape, pe aici,

Mii și mii de inimi ameţite, înnebunite, ţipă ṣi gem,
Gem și suspină

Şi-așteaptă păcatul să vină

Cu zvîrcoliri cumplite, dibuind hoțește să vină,

387

254

Cu somn chinuit, serîşnit, să vină

Cu piepturile noduroase ale zimbrilor,

Cu pîntecele lungi, calde, vioaie ale lupilor,

Apoi cu zâmbetul dulce și adormitor şi lung al
stupilor,

Departe sau pe undeva, pe-aici, pe-aproape,-africoșaţi,
Mii și mii de grumazi se cer îndoiți, frînți, împovăraţi,
De plumbul topit al sângelui împovăraţi,

De arama topită a cărnii împovăraţi,

Mii şi mii de obraji se cer mîugtiaţi,

Mii şi mii de obraji proaspeți ca piczsica,

Negri, roșii, bălani ori brumaţi

Ca strugurii toamnci,

Mii şi mii de obraji se cer Îrămîntaţi

De mâini necruțătoare, păroase,

Mii şi mii de obraji zbuciumaţi,

Mii și mii de bărbii rotunde, pufoase,

Mii şi mii de sîni bîntuiți de furtună
Aşteaptă o gură roșie, de urs, ca o lună,
Să-i zdrobească, să-i smulgă, să-i rupă,
Să-i mâîngiie şi să-i adoarmă după.

Cu unghiile aprinse,
Cu mii și mii de braţe întinse,
Așteaptă un trup vînjos să le-ncovoaie

388

Mii şi mii de piepturi în jar,
Aşteaptă vijelie, fulgere, ploaie,
Mii şi mii de pîntece în jar.

Mii și mii de pleoape

Neliniștite, încordate, înspăimâîntate,

De așteptare înspăimîntate,

Departe sau pe-aici, pe undeva, pe-aproape,
Bat mii și mii de pleoape,

Departe sau pe-aici, pe undeva, pe-aproape,
Bat mii şi mii de tâmple, mii și mii de pleoape.

Mii și mii de genunchi în zbucium,

Mii şi mii de genunchi planturoși

Ca pădurile ecuatorului,

Mii şi mii de genunchi limpezi, mătăsoși,
Odihnitori, răcoroşi

Ca zăpezile veşnice ale nordului

Departe sau pe undeva, pe-aici, pe-aproape,
Mii şi mii de genunchi în zbucium,

Mii și mii de umeri, mii şi mii de coapse, \
Mii și mii de şolduri în zbucium.

Singure în noaptea de flăcări a cărnii,
Singure în noaptea de flăcări a sîngelui, i
Se macină mîni şi coapse, picioare ṣi guri,
Singure, în noaptea de flăcări a vieţii,
Mii şi mii de urechi se pleacă sub uși

Să audă, să audă, să audă venind

389

Paşi de lupi, paşi de tauri, pași de urşi
Alergînd, gâtiind, alergînd

Prin noaptea de flăcări a sîngelui, f
Prin noaptea de flăcări a cărnii.

| ARBOR APRINS

Mii şi mii de pîntece se frămîntă
Singure, tot mai singure,
În odăi singure, în parcuri singure, tot mai singure
Fa arătă torul îsi mă domol,
Mii şi mii de degete se frămtută,. Păstorul îşi mâna tuima tă
Cerul copleşea pămîntul pietros,
Ape mari şi tulburi şi nămol

La țărmul pustiului ros.
În miezul fierbinte al pămîntului

Sate aie e 3
Apele se adună și cîntă,
Sub soare, sub lună, r s-a aprius şi din crengi
Un arbor s p 5
Ierburile, crengile, viespile se adună. Glasul puternic s-a ridicat:
Ca să grăiască lumii, Dumie
În flăcări înalte s-a-nfăşurat.
Departe, sau pe undeva, pe-aici, pe-aproape,
Mii şi mii de genunchi, mii și mii de şolduri, . | tiv
ii si mii de Mai înainte, ca pe un stiiv,
Mii și mii de pleoape, pi i clătina
aa SIETO , ă clă .
În noaptea de flăcări a cărnii înnebunite, Vremea a că oi REC
i SARA pa ul in
În noaptea de flăcări a vieţii fără-nceput Acum din TACCU EE flacăra
Și fără sfîrşit M-a cuprins, m-a încins ilacăra.
sit,
Mii şi mii de brațe, mii şi mii de obraji, i
Mii şi mii de picioare, A ras
PANE PE ze A SE d ae aie), i atît de cumplită
Aşteaptă mii şi mii de îmbrățișări mistuitoare, Arderea mea a a noig
A ST o .
Ca buzele soarelui mistuitoare, O adun S sti mea
păi a re y è ze A, - sa-
Mii şi mii de săruturi mistuitoare. O, de-aș putea să-m

Cu jarul care mă umple!

39E

Poate mi-au fost dragi genunchii tăi, poate
Numai umerii, numai degetele
Ori poate numai slava care
Ne încununa creștetele.

Poate mi-au fost dragi numai dinții,
Poate numai obrazul, poate urechile,
Ori poate numai cuvintele, vechile
Cuvinte de Ía marginea minții.

De privirile tale departe, departe
Arborul aprins arde într-una,
Cenușa lui o s-o azvîrle luna
Peste nisipul care ne desparte.

orit

SANIE-N IUREȘ

Peste troienele anilor calmi

Sania vremii o să ne poarte,

Pe tine printre triştii mei psalmi,
Pe mine printre lebede moarte.

Cîndva doi sălbatici copaci
Din osebite ținuturi smulși,
Azi, încătuşați, ferecați

Cu lanțuri grele, ca nişte urşi.

Nici o fereastră, nici un zid, nici o ușă
Nu se mai ridică între noi.

Te port în carne, în oase, şuvoi

De albă şi vie cenuşă.

Zăvorîţi pentru totdeauna

Unul într-altul ca într-un glob de oțel,
Doar soarele lingă noi, doar buna
Lunä cu părul rebel.

393

Pe mine năuc, pe tine năucă
Sania-n iureș o să ne ducă
La marginea vremii, să ne lepede
Încleştaţi, sub aceeași lespede.

SONATĂ

Anii cu zăpezile lor vor trece,
Vor trece anii cu flacările lor.
Din noi doi un singur ulcior,
Un singur pumn de pulbere rece,

Zilele şi nopţile albe

Sub streaşina cerului le-am petrecut,
Pomul roșu al inimii-n salbe

Şi-n mautii de purpură ne-a-nvăscut,

Amâîndoi am bătut, am sunat
Clopotul trupului, clopotul de aur.
Nu mai ştiu dacă poemelor mele
Eu le-am fost ori tu le-ai fost faur.

Chiotele îmi măpădese gura
Şi-ţi dau ocol, ca lupii flămînzi,

$
Aruncă-le, pentru astîmpăr,
Mireasma umerilor plăpînzi.

395

Cuvintele, cuvintele cad
Peste părul tău ca o ninsoare. CALEA LACTEE ȘI-A DESPLITIT COZILE,

Am crescut, am crescut ca un brad
Cu creștetul dincolo de soare.

De mulţi ani purtam printre semeni

Un obraz aspru, trist, întunecat.

Închis în mine ca într-un uleior de piatră,
Singur nu-mi cunoșteam murmurul.

i Crîncen pe propria-mi făptură,
Crîncen eram pe toți, pe toate.
Nu-mi năvăleau niciodată pe gură
i Decît cuvinte pictroase, uscate,
Limba mea împrăștia sudalme
Spre altul, spre unul,
Miinile se apărau, împărțeau palme,
Glasul ca praştia, ca trăsnetul, ca tunul.

Ziua şi noaptea: negre amîndouă,
Soarele cu luna

Mi se păreau totuna,

“Totuna cerneala cu stropul de rouă.

397

En și cu umbra mea, numai noi, gemeni,
De mulți ani purtam printre semeni
Același obraz aspru, încruntat, chinuit,
De viață și vis răvășit.

Ulciorul de piatră s-a lovit şi s-a spart
Murmurul a devenit vijelie.

Peste obrazul aspru soarele

A aruncat o perdea aurie.

Peste ochii trişti, mult prea trişti, luna
Şi-a slobozit în zbor porumbeii.

Cu corniţele-ntoarse, pe pajiști, iezii şi micii
Au smuls din rădăcini mătrăguna.

I„uceferii prinși în horă de iele

Ca Saturn s-au încins cu inele

Să n-o apuce razna prin spaţii,

Cum o apucă vara, lovite de streche, cirezile.
Izvoarele au crescut aprige fluvii,

Măgurile cît munții, cît munții.

Sub coaja fragilă a irunții

Calea Lactee și-a despletit cozile.

Cu zvonuri și graţii

Sturzii au năpădit livezile

Și-au adunat cu ciocurile lor gîndacii.

Atunci ochii mei au întîlnit săracii,
Toţi săracii pămîntului,

398

Încăiţaţi ca sandale de aur,

Cu tîmplele prinse-n coroane de laur;
Îi fereau de pumnalele vîntului
Aprinsa purpură a vestmâîntului.

Atunci am auzit dincolo de puterea auzului meu

Frămîntarea pădurilor, creșterea lanurilor, vuietul
cascadelor,

Am auzit fierbînd bogățiile pînă în miezul planetei,

Si-am văzut milioanele de oameni

Încordaţi, istoviţi, E

Sfredelind cu unghiile, cu dinţii de fier,

Să smulgă adîncul şi să-l salte spre cer.

Atunci am auzit paşii urşilor grei la pol, |
Chiotele renilor sprinteni gonind pe zăpezi nesfîrşite,
Lunecarea peștilor de argint

În mările limpezi şi înflorite ale sudului

Unde in insuli rotunde

Alături de pasărea paradisului

Leproşii îşi ung cu ulei cald rănile vechi.

Atunci am auzit ce nu se poate auzi cu urechile,
Atunci am văzut ceea ce cu ochii nu se poate vedea,

Atunci am înţeles că o stea
E tot atît de ușoară ca rodia.

Cine, cine mi-a schimbat zodia?

399

Toate zidurile subţiri, subțiri,

Norii, jerbe de trandafiri,

Dacă aş fi pus mîna pe un toiag ar fi înverzit,

Ar fi crescut fără rădăcini, fără ploaie, fără lumină
Şi-ar fi înflorit.

i Uraganul s-a potolit.
Şesurile, albe de oase,
Roase, hidoase.

Aruncaţi-vă măștile, oameni,
Copaci, aruncaţi-vă frunzele.
l ; i înai i i E le sameni
Cine, cine fusese mai înainte de vină, Cuvintele pe - faci
i imi i imi -au încolă meduzele.
De nu văzusem nimic, de nu auzisem nimic? M au încolăci ca
Tiecare din ele vrea
Sîngele meu, inima mea.
Sub tălpile mele pămîntul
anri x ET i
Se încovoia ca un pitic,

ai gi încă mai gingur,
Bolta o ajungeam cu degetul. 4 Mai gîngur, încă mai n
Mi se lovea creștetul Singur, încă mai singu Euy
ini e j Sînt ca o stea căzută, spartă,
De marginile stelelor jucăușe.

Din care fiecine vrea să fure
O țandără de aur, moartă.

Cerul, printre stele, era de cenuse,,,

Din zarea dreaptă, spre zarea stîngă i Cu cîinii lui sălbateci, lăţoși, uzi,
Vijeliile au început să se stingă. Viscolul a fugit printre duzi.

În pieptul meu, inima, înalta, x Izvoarele, rîurilc,

A fost lovită cu dalta. S-au ascuns în pămînt ca șerpii.

Viscolul și-a aruncat zăpezile, 4
Mi-a potmolit livezile,

Mi-a ucis florile, toate florile,

Și viorile,

Toate viorile mi-au plesnit.

De cumpăna fîntînii 7
Ori poate, aici, de glezna mînii,
S-a spînzurat o margine de lună
Ca din sămința ei

Să crească iar pe lume mătrăgună

400 x àdi

Parcă mi-ar fi smuls lupii

Grumazul, mijlocul, picioarele,

Din bălți cleioase bivolii

S-au repezit, mi-au răsturnat toți stupii,
Şi mi-au mînjit ogoarele,

Vrăbiile gureșe au dărîmat stelele,
Vulturii, soarele, Vîntrelele
Corăbiilor, în larguri, s-au rupt.

$
Cineva m-a luat de umeri și m-a
Ascuns dedesubt,

PETE ERA ee PE

20%

CÎNIECE DE TOAMNĂ

Roşii ca frunzele sîngerilor

Ti s-au aprins obrajii, obrajii.
Uite, chiar brazii, chiar brazii
Ard ca aripele îngerilor.

Sîngele ți-ar năpădi în față

Dacă ți-aş mușca buzele, buzele.

Dacă ţi-aş legăna genunchii, meduzele,
Tiar cădea peste ochi o pînză de ceață,

Hulubii sînt roșii în toamnă,
Poate-au trecut prin inima mea.
Ca o roşie stea, ca o stea,
“Tremuri în toamnă.

403

Apele, arborii, norii se zbat,
Dar cîntecul e atît de mărunt!
Pe fiecare vatră pilptie, pilpiie
Subțire flacăra din trecut.

Odinioară, roşii, focurile

Se ridicau pînă la cer.

Acum călcîie uriaşe de fier

Au stins, au împrăștiat jocurile.

Poate din adîncul globului vechi
Plăcări vor mai zbucni prin vulcani.
De sub ani, printre ani,

Chiote mai ajung în urechi.

Cîntecul acesta mărunt

Învie scînteile, mocneşte lumina.
Curînd se vor aprinde pădurile
Luminînd lina ta frunte, prea lina.

Sub cerul scund, în cîmpul gol
Numai măceşul ardea,

Ca o fiară flămîndă gura mea
Îşi da într-una ocol,

404

|
i

îsi ci

Pasările de lîngă pămînt
Abia se mai ridicau, grase.
Privirile, reci şi sticloasc.
Nu rostcai un cuvint,

Rîul prea tulbur, crescut.
Ploaie purtau norii, doar ploaie.
Peste umerii mei se-ncovoaie
Şi-acum peisajul slut.

Roşu măceş iar te arăţi

Și mă îmbii cu mătrăgună.
Lupoaica toamnei, nebună,
Mă rupe în mii de bucăți,

Cum să aprind cu soarele toamnei
Încă nedesfăcuţii boboci?

Lacul e grav, prea nămolos
Pentru mărgeanul adus de la sud.

Sîmburul piersicii abia pîrguite
Cum să-l mai sparg între dinți?
Ca urșii în august mă clatin greoi
Printre mînji cu dinții de lapte.

405

Copoi tărcaţi alungă sălbăticiuni spre moarte,

Dar plopii mai rămîn, stol nalt de hoți, la pîndă,
A răsunat o armă și-o pasăre flămândă

Cu aripile-ntoazse s-a prăbuşit departe.

Vii, toamnă -n oboseli de dropii să mă-ncerci,
Grădinile sub ploaie cad una cîte una,

Din tot colanul nopții nu mi-a rămas nici luna,
Pământul doar în care dorm morții sub ciuperci.

Nori se prăbuşesc și se înalță,

Dar luna crește din aceeaşi pădure.
Oriîncotro aş merge steaua mea
Aşteaptă să-mi cadă în ceafă, secure.

Apele, zilele trec mai departe,

Dar şesul acesta rămîne pe loc.

La marginea lui ne aşteaptă năluci
Și steaguri înalte, de foc.

Dragoste, dragoste, rămii lîngă mine
Cu dinții tăi albi și umerii buni.
Ogari de oţel prin ploile toamnei
Alungă pe cîmpuri sălbăticiuni,

405

FAUN BĂTRÎN

Măslinii verzi, mai verzi; izvorul clar, mai clar,
Şi nimfele sprinţare şi tinere într-una.

Doar el, puhav şi gras, abia mai sparge-aluna
Nu-n dinţi ci în gingii ce singeră amar.

Tocitele copite şi le ascunde-n iarbă
Unde-a căzut sleit pe coastele-i păroase,
Îi bilbiie grumazul şi măduva în oase,
Băloasă, albă, buza i-atîrnă peste barbă.

Dar nările şi pofta tot tinere, mercu,

Şi cînd femei desculțe mai trec prin luminiş
Sălbatie ar zveni spre ele ca pieptiş

Să le răstoarne sub răsufletul lui greu.

Încearcă să dea chiot; un semn măcar, cu vrerea.
Gîtlcjul nu-l ajută; mai tremură din pleoape,
Apoi şi-aduce-aminte că i-a secat puterea

Şi-i roagă-n gînd pe zei sub frunze să-l îngroape.

107

CÎNTEC

În poemele mele nechiază mânjii

Şi se rostogolesc vijeliile.

Străbunii încruntați şi calmi pășteau
Pe șesuri ruginii hergheliile.

În poemele mele zbucnese copacii
Peste cari zboară vulturi,
Străbunii cumpliți de dreptate
Haiduceau prin păduri.

În poemele mele plesneşte pământul,

Plesnesc luceferii ce mi-au aprins leşul,

În plugurile străbunilor plesneau
Dealurile, poenele, șesul.

În poemele mele femeile

Au părul pulbere de mătase,
Străbunii iubeau în bordeie
Neveste pietroase.

408

În poemele mele, crinceni, oamenii
S-au înfăşurat în sudoare,

Străbunii în straie de in, în cojoace
Prin vifor, prin soare,

În poemele mele înjug taurii
Şi scutur de rod livezile,
Străbunii creșteau pentru jug,
Și pentru piele, cirezile.

În poemele mele închid
Viaţa în flăcări, în cuvinte,
În aceleași cuvinte lăsate,
De cei topiți în morminte.

O! de-aş putea în poemele mele

Să zăvoresc obrazul tău rotund
Lângă obrazul străbunilor cari

De glezne m-au prins și mă cheamă-n

afund

CÎNTEC

Ai crescut în pîntec trei feciori
Şi i-ai aruncat în poarta lumii
Trei amare,-ntunecate flori,

Aspru, cel dintîi întoarce plugul
Pe păminturi sterpe și străine,
Și i-a îndoit grumazul jugul.

Cel mai mic a devenit burghez,

Primul, din măduva ta, cu burtă,
Primul, din măduva ta, obez.

Mijlociul suduie viaţa,
Răsărituri noi poartă sub tîmple,
Și se luptă şi frămiîntă ceața.

Trei feciori ți-au răsărit din pîntec
Unul singur astăzi te păstrează
Siluetă fumurie-n cîntec.

410

zei

CÎNTEC AMĂRUI

Cenuşiu, Cenuşie.
Amurgea. Amurgea.
Ca un clopot sună
Mina ta viorie,

Nufăr negru purtai
Luluindu-l, în leagăn.
Pînze vagi de păiangăn
Împleteam. Împleteai.

Duşmänoşi. Ne-am zbătut.
Amurgea. Cenușiu.

Cerul nalt. Şi pustiu.

Ai tăcut, Am tăcut,

Mărul copt. Ca o piine.
Fiecarc-a mușcat,
Înnopta ondulat.
Amândoi. Pînă mîine.

411

Tarbă grasă. Petunii,
Prea destul. Deajuns.
Cornul lunii a-mpuns
Cerul gol. Cornul lunii.

Amărui. Amăruie. : TIRCARE AȘTEAPTĂ
Noaptea vine şi pleacă.
Ziua vine şi pleacă.
Amărui. Amăruie.

T'iecare aşteaptă să-i vină

În casă, sub ochi, o jivină.

Şi eu şi tu şi el și noi toți, noi toți
Aşteptăm la ferestre, la marginea mării,
Ori pe potecile codrului, ca niște hoţi,
Jivinele dragostei, fiarele desmierdării.

Fiecare aşteaptă o floare-n văpăi

Să pătrundă în miezul ei de văpăi,
Și eu şi tu şi noi toţi şi el
Aşteptăm un flaut, o vioară,
Aşteptăm un violoncel,

Şi aşteptarea ne mistuie, ne doboară.

| Aşteptăm, așteptăm fiecare
$ Marea lumină orbitoare,
Cu carnea, cu oasele, cu sîngele o aşteptăm,
Astăzi şi mîine, astăzi, acum,
Cu tăriile ei să ne-mbătăm,
Să ne aprindem, să ardem, acum.

413

Dar ucgurile, negurile se apropie, vin.
Amiore vechi, mai păstrăm puțin vin,

Numai puțin undeva, undeva, în afund.

Mai avem aripi pentru un zbor,
Mai avem puțină aromă-n ulcior,
Numai puțină aromă...

E
Ei

ALTĂ LUMI

Zările vin să ne sugrume,

Norii împung munții, ca taurii.

Ni s-au veștejit laurii, laurii,

De când ne-am rătăcit în altă lume.

Poate a furat cineva soarele,
Stelele şi-au acoperit ochii.

De sub ridicatele rochii

Ploaia îşi arată, goale, picioarele,

Casele scunde, mai scunde,
Sub cerul scund

Te ascunzi, mă ascund,
Iarba plinge lacrimi rotunde.

Ca o pasăre grasă, inima grea
Abia se mai clatină,

Din cuşca de platină

Nu mai poate să zboare nici ca.

415

Ochii au uitat șesul şi griul,
Paşii au uitat cărările.

Donă mâini îşi mai sună brățările,
Și, printre pietre, lanţul lui, riul.

27 — Poeme simple

1ANDOUL, ROȘU

Prin păduri de porumb
Taandoul roşu ne legăna.

Inima mea lîngă inima ta,
Negru hulub lîngă negru hulub.

Norii, câți au trecut peste noi,

Cu viscolul, cu soarele împreună s-au dus
Către colina dinspre apus.

Doar noi în neguri, în ploi.

Dar roșul, eternul nostru landou

Ne poartă mereu înainte, ne poartă.
Se-nchide o poartă, se deschide o poartă
Feste sufletul vechi, pentru sufletul nou.

417

STĘAUA POLARĂ

Cerul şi-a scuturat vișinii-n floare,
Zăpezi, nestirşite zăpezi.

Galben, abia de mai vezi

O fărimă de soare,

Şi totuşi, cîndva a fost vară,
Urşii sînt albi, de hîrtie,
Umblăm pe această cîmpie
În creștet cu steaua polară.

418

27*

CÎNTEC DE MOARTE

Pînă aici am mers împreună,
Aici o rece sabie ne desparte.
Singur, plec mai departe,

O cîmpie de lună

În două ne rupe, ne-mparte.

Pînă aici mînă în mînă

Am venit, cu gîndul un gînd,

Aici pogor singur în golul îlămînd,
Ca-ntr-o răcoroasă fîntînă,

Singur, pogor în golul flămând.

Te las pe țărmul vieții

Unde crîngul adie tămiie.
O, de-ar putea să rămîie,
Acolo, pe marginea ceţii
Şi inima mea, de-ar putea să rămilie...

Golul spre care pornesc e mut.
Fur clopoţeii rîsului tău

419

Să-i sun, luceferi, în hău,
Să-i sun ca-n trecut
Clopoţeii de aur ai risului tău.

Sub aceeaşi cunună
Pină-aici am venit împreună.
Aici se așterne-ntre noi
Limpedea cîmpie de lună,
Nesfârșita cîmpie de lună.

Luat de puhoi,

Imaginea ta o aprind, o cupriud,
Apoi mă dezleg, mă desprind,
De țărm, ca un sloi,

Ca un sloi...

ANII

DE FUM
1944

INSULA DE CORALI

Prin livezile pămîntului unii
Oameni se-alungă cu alții-n neștire.
Noi, înotind prin bălțile lunii,
Mai vorbim, naivi, de iubire.

Careta morții aleargă năucă,
Huruie roțile ei, năruie.
Nălucă se-adună lîngă nălucă
Şi fiecare oasele-și dăruie.

Dar steaua noastră nicicând n-o să cadă,
Ca jarul inimii o păstrăm vie.
Marginea ei, luminoasă zăpadă,
Împrăştie negura și o sfișie.

Azi doar insula de corali se pogoară
Sub talaz, pînă trece furtuna,
Zadarnic soarelui în fiece seară

Îi zetează ţeasta, cu barda ei, luna.

423

CÎNTEC CÎNTEC

Ce inimă caută inima lunii

De rătăcește într-una prin spaţii?
Noaptea vine cu aceleași petunii,

Saturn cu acelaşi inel, cu aceleasi grafii.

Seara şi-a luat haitelc galbene,
Şi-a lăsat cîmpului numai florile,
Spărgind bostanul nopţii, zarile
Vor năvăli din nou galbene.

Apoi văzduhul va fi luminos. Ce inimă caută inima noastră?
Chiar de vor răsări șapte sori
Pădurile vor păstra subsuori
Întunericul lor răcoros.

Poate acecași dragoste, vechea.
În goana lui prin ziua albastră
Soarele nu-și ajunge perechea.

424 495

Cuarînd zorii vor veni-n cîrcă cu ziua de mîine
Alungînd în vizuini vulpile.

Poate, acum, undeva, ca un câine,

Noaptea îţi sfârtecă pulpele,

ODAIE

Un pian, un pat, o păpuşă...
Dac-aş fi sub pămînt
Nimeni nu mi-ar bate în ușă.

Strada, casa şi scara

Sună, răsună.

Întunericul cade din lună

Ori poate l-a zvirlit din landoul ei seara.

Aud în miezul pămîntului

Cum pleacă în lume izvoarele.
Miine voi auzi cum din tainiţa lor
Se rup vijelioase cohortele vintului
Şi-aleargă cu steaguri de nori

Să şteargă de sudoare soarele.

Mă ia în corabia ei luna,

În treacăt lovesc cu unghia stelele.
Ți-am aruncat o stea, numai una

Dar toate inelele slăvii, toate inelele.

426

PULBERTA SOARELUI

Pulberea soarelui, luminoasă,

Ne-o scutură amiaza peste creştete

Dar seara ue va prinde în vechea ei plasă
De fire destrămate şi veştede.

Dincolo de oraş
Poate mai latză şi-acum câini
Dar măceşii mărunți și trufaşi

Teagănă buzdugane roșii în mîini,

Nu te mai teme; lumina ochilor
N-o sting, lăsate, pleoapele.

Ochii celor din smoala gropilor

Îi poartă prin lume, deschişi, apele.

Peste br pulberea soarelui, peste case,
Sună clopotul mare-al amiezii
Dar umerii tremură sub mătase

Și zburdă iezii genunchilor, iezii,

428

|
i

HALUCINAȚII

Cerul nu e decît un urias iaz,

Mă plimbă pe apele lui corabia norilor,
încotro mă întorc văd acelaşi obraz,
Acciași ochi mirați, ca ai florilor.

Tu întinde-mi mîna, doar mîna,

Îți voi citi în miezul gîndului.
N-ai mai putea să-mi purifici țărina
Nici dac-ai da foc pămîntului.

Poate sînt sămînţă de lotru,
Nici o stîucă nu mă striveşte,
Dar la marginea marelui codru
Îutunericul gras mă pîndeşte,

Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot uitindu-se mereu după soare.
Cîrtiţele uitate pe cîmp

Şi-au săpat singure, în pământ, închisoare.

429

Lasă-mă. crîncen cîine al vieţii,
Să iau în braţe o stea mai nouă.
Zorile sună zdrențele ceții

Peste cimpuri de rouă,

CÎNTEC

Pădurile pămîntului s-au aprins,
Într-una arde inima, într-una.
Sfîrcurile flacărilor topesc
Albastrul pe care lunecă luna.

Te strig, se cutremură munţii,
Nu mă auzi.

La o fereastră a cerului, Maria
Mă oglindește în ochii ei uzi.

Prin lame te caut, prin lume,

Pe umăr cu luceafărul serii.
Mijlocul ți se legăna ca plopii,
Ca merii-nfloriţi obrajii, ca merii.

Poate nici nu-ți mai supără tălpile
Jarul pe care umbli.

Nu ştiu din ce blestemată fântînă
Setea-ți mai umpli.

431

Nici o lumină nu te ajunge
Nălucă domoală,
Stiugete-ai, stinge,

În smircuri de smoală,

Pădurile s-au aprins şi ard,

Arde inima în vârtejul furtunii.

Flacările roşii topesc
Zăpezile lunii.

ase

GROTIESCĂ

Ruginesc, putrezesc ierburile,
Bat cu degetul în acecași uşă.
Seara, cu pași friguroşi,
Mi-aruncă-n fereastră cenuşă.

Au venit norii, burdufari pline,
De vinul ploilor pămîntul e beat,
în galbene straie, galbene,
Pădurile vînjoase se zbat.

[ei

În landoul toamnei plec către sud,
Nu mai aud cîmpul sufocat în oboi,
Nu mai văd zvârcolirile copacilor,
Nici umerii zgribuliți și goi.

Poate sufletul e o fîntînă,
Pogor ciutura şi o înalt,

De fiece dată arunc în lumină
Un cîntec proaspăt, de smalţ.

433

Dintr-un nor în alt nor

Panerul lumii se plimbă gol,

Tot mai roşii zorile, tot mai roşii,
Dar pămîntul poartă în spate nămol.

Poate luna e doar o inimă
Zvîrlită în slăvi din pieptul mărilor,
Crește și descrește prin spații

Din marginea zărilor spre marginea zărilor.

Pe nesfirşite cîmpuri lucioase

Curînd voi patina cu sprintene sănii.
Acum pe țărmul vînăt al rîului
Sălciile bat mătănii, mătănii.

Poate va veni din nou primăvara
Şi va topi toate zăpezile,

Atunci ca un minz voi muşca

Cu gură proaspătă livezile.

Parcă am fi două flacări înalte
Cu vetrele în aceeași salbă,
Se-mpletesc pînă-n vîrf, se-mpletesc,

Flacăra mea albastră cu flacăra ta albă,

434

j
i

284%

Dacă mi-aş lepăda urșilor oasele
Cum mă lepăd de tinereţe,

Dacă mi-aş zvîrli lupilor carnea
Poate m-aş despărți de tristețe.

Curînd ne vom așeza pe tronul soarelui,

Pe tronul lunii ne vom așeza,
Să ne oglindim în limpezi oceane
Chip lîngă chip, stea lingă stea.

Umbra noastră va-ntrece umbra munţilor...
Voia noastră va sufla navele

Spre fericite insule de mărgean,

Şi inimile noastre, bolnavele.

Acum vântul toamnei mă clatină,
Măceşii îşi sună roadele, florile,
Din fiece clopot deschis cade
Zvonul care anunță zorile.

Pentru fierberea marilor vulcani

Miinile omului sînt neputincioase.

Toate lanțurile le-am rupt, toate lanţurile,
Chiar pe acelea dulci, de mătase.

435

Poate toamna îmi va săgeta ochii
Dar nu-mi va stinge luminile.
Din stupii rotunzi, zborul de aur
Şi-1 poartă prin lume albinele,

ELEGIE

În fiece zi din pomul vieții

Mai cade o frunză, o creangă.
Noi privim, cum creşte, mai greu,
Lanțul care ne leagă.

Mai rîÎvnim în iureş să bem
Spațiul nopții albastre.

Mai avem de mers, mai avem,
Pînă la marginea dragostei noastre.

Cu berze de aur primăveri

Vot mai trece-n zbor lin peste noi
Pină ce sloiul de ghiață al lunii
Ne va prinde-n şuvoi.

Poate pădurile-ar fi vrut să se culce
Dar rămîn mercu în picioare.

Nici un copac pînă-acum n-a ajuns
Cu creştețul proaspăt în soare,

437

ELEGIE

Dragoste, nu mă prinde-ntre gratii,

Nu mă ademeni cu glas de viori.

Vreau să ascult cum cresc pădurile, plantele,
Cum cade roua în palmele-ntinse de flori.

Nu mă părăsi, nu, tinereţe,

Din mărul galben al lunii tot n-am muşcat,
Poate vinul toamnei, ori poate

Fumul nopţilor m-a îmbătat.

Întîrzie zi neagră, zi de apoi,

Luntrea ta e plină, prea plină.

Am încă roade de scuturat,

Mai am de aprins o flacără, o lumină.

De marele pas al timpului

Pasul meu se ţine mereu.

Vreau să mai dărui cîteva cîntece,
Țăndările de aur ale visului meu.

438

ELEGIE

Mă părăsesc lupii tinereții; amintirile
Sfîşie cu dinți de oțel.

Părul altădată ciufulit şi rebel

Si-a albit, şi-a zărit firele.

Aud departe, în urmă, cum

Anii de aur banii de aur și-i sună,
Zvonuri trecute, pierdute în fum,
Pe-o cîmpie străbună.

Cu fiece pas mă apropii

De neagra, de tainica margine,

Poate zilele, poate plopii

Îşi mai leagănă umbrele-n vechea paragine.

Noul luceafăr va vesti alte zori.
Nu voi fi bătrîn prea bătrîn?
Șarpele galben al lunii

Îi strâng lingă sîn.

439

ANII DE FUM

Cum au trecut anii de fum
Cu pulberea lor de aur uşoară!
Lângă fîntîna adîncă, adîncă,

Plopul mai cîntă ca o vioară.

Din depărtatul trecut

Norii aduc chipuri uitate.
În toba galbenă a lunii
Bate degetul timpului, bate,

Pădurile, mai vechi decît noi,

Mai vechi, în albia lor, apele,

Dar ce limpezi, ce proaspete

Apele și pleoapele soarelui, pleoapele.

Zile şi ore, ore şi zile,

Creștem ca iarba, ca iarba pierim.
Oasele, carnea putrezesc în țărînă,
Tinereţea țărinii o jinduim,

440

Vin anii de fum, trec anii de fum,
Pulbere abia adiată.

În toba galbenă a lunii

Unghia timpului mereu o să bată.

CÎNTEC DE MOARTE

Ne furișăm mereu pe lîngă zidurile morții.
De cînd ne naştem pînă ce murim,

Noi, care n-am rîvnit să fim,

Mereu ne strecurăm pe lîngă zidurile morţii,

Albă, ca pînza de in, mai trece o zi,

Catitfelată, leneșă, se mai rostogolește o noapte.

Rupem un fruct din pomul vieții,

Gălbui, amărui,

Mai rupem un fruct din pomul vieţii,

Un pumn de pulbere-aurie furăm, mai furăm,
Din soarele proaspăt al dimineții,

Mai răpim timpului un sărut
Roșu, fierbinte,

Ori poate-i răpim un sărut
Searbăd, gălbui, amărui,

Şi drumul ne mînă-nainte

442

Spre marginea țării de somn şi cenuşă,
Spre tainica, spre neştiuta ușă.

Grăbiţi, ne furișăm pe lingă zidurile morţii.

Din marele, din unicul tumii ulcior,

Un pahar mai sorbim, un pahar,

Unii din ieftine oale de lut,

Alţii din cupe de-argint şi cleștar. f
Hulpavi sorbim din dulcele lumii ulcior,
Din amara lumii licoare,

Din tulburea lumii licoare,

Gustăm, sorbim, ne-mbătăm,

Şi palizi ne strecurăm ȘI

Pe lîngă înaltele ziduri ale morții.

Mereu ne furișăm pe lîngă zidurile morții,

ÎNCHINARE CÎNTEC

Mi-eşti atât de aproape și totuși
Attt de departe, atît de departe!
Nu ne desparte

Decât iazul cu lotuși.

Departe de lume, lîngă vechiul măslin,
Zeului pădurii mă-nchin,

Nici naşterea lui, nici nașterea mea

N-au anunţat-o-n slavă vreo stea. | | D
i Namai iazul cu totuși al cerului ne desparte.

În fața colibelor noastre n-au venit magii,
Nici în Egipt nu ne-au ascuns părinții, prea dragii.

Amîndoi am umblat cu tălpile goale.
Viaţa mea, viața lui, egale, egale.

Voi rîde în nai, voi plînge în nai.
Nu mi-a făgăduit nici un rai.

Greauu vicții cruce
Şi el, ca şi minc, în spate o duce.

444

CÎNTEC DE DRAGOSTE NESTINSĂ

Cine-ar mai şti din inima mea
Imaginea ta s-o alunge, s-o şteargă |
De la o margine la alta a lumii
Aleargă flăcări înalte, aleargă.

Eşti atât de departe,

Poate-n zăpezile veciei din lună,
Goarnele zărilor proaspete
Primăvara o sună, o sună,

Cum să te chem, umbră şi fum,
Apele roșii sînt seara, roşii în zori,
Gurile morților s-au deschis

Şi sărută văzduhul în galbene flori.

Poate m-aștepţi în cetatea de piatră,
Poate-n livezi mugurite m-aştepți.
Pămîntul ne cere sub ierburi

Și slăvile-n fumul plopilor drepți.

446

Stele aprinse cad în oraș

Şi mai departe-n pădure.
Singur mi-ntind grumazul golaș
Sub a lunii secure.

CHLOE

Mici coapsele, mici
Obrajii de lapte,
Dar sînii, smochine
Cu sfircuri răscoapte.

Prea fragezi genunchii,
Dar buzele, struguri
De toamnă, — şi ochii

Miraţi, deschişi muguri.

Cum calcă desculță,
O ciută-n alunece.
Din urmă, din urmă,
Adine o adulmec,

Prea candide mîini,

Dar de ce foc, ce jar!
Le prind, le desprind,
Le-am primit în dar.

448

29 — Poeme simple

Umerii puţini,
Miinile vibrează
Si-s fierbinţi precum
Stînca în amiază,

Diu fugă Diana
Zirârli o săgeată
Şi luna, lovită,
A-ngălbenit toată.

Din hunze, din scorburi,
Tes fauni, păroşii,
Cu buze căzute

Si laţele roşii.

Se uită holbați,

Lingavi și flămânzi.
iy
Tezi golaşi, plăpînzi,

ierburi zvłenese

Ar fugi, speriată,
Chloe să se-ascunuză.
Năucă, năucă,

Mai tremură, frunză.

Pe culmi te-așteaptă pom brumat.
Fintîni adinci pe undeva te-aşteaptă.
Nu ştii să urci o treaptă,

Sau să pogori o treaptă.

Însetoşat, înfometat,

Gol de nădejde ochi holbezi în gol,
Ca pe o salcie te-ndoaie vîntul,

Dar soarelui îi dai şi tu ocol

Odată cu pămîntul,

CÎNTEC DE RĂSCRUCE

Sint drumurile pline de fîntîni
Rotunde, scunde.

Te joci cu degetele-n unde

De apă tulbure, verzuie,

De vrei s-o guști, licoarea amăruie
Se face mizgă-n mîini.

Fintînile adinci nu mai au ciuturi,
Nici scări în fundul lor să te pogori,
Unduitor, uşor,

Să furi răcoarea negrelor izvoare
Şi-n cupe clare

S-o dărui gurii, din leşin s-o scuturi,

Enea

Vrei să-ți astimperi foamea de înalt
Şi setea de adînc, la o răscruce.
Nu poți să te avînţi în salt,

Nici o potecă spre afund nu duce.

450
29*

Departe, departe, cade amurgul,
Vînăt păun cu penele veştede,
Ploaia de cenuşă a nopții

Ne va cădea peste creștete,

Ponte se vor aprinde copacii
Undeva-n păduri seculare.
Aceeaşi faţă roşie a lunii
Vom pune-o căpătii fiecare.

452

CÎNTEC

Cînd ai trecut
Florile şi-au întins gurile, ochii,
Pentru sărut.

Plopii-au băut
Yumul sălciu al zärii.
Înalți se clatină la marginea serii.

Clopotele pidurilor sună,
Clopotul serii
Filfiie, sună, răsună.

Poate-am sorbit din vinul iubirii,
Poate dragostei i-am gustat mătrăguna.
Galbenă, se furișează-ntre noi,

Ca o vulpe de aur, luna.

CÎNTEC ÎN CEAȚĂ

BUNA VESTIRE,

Copacii, prea negri, ne ies în drum, ut tibia
Umbrele lor clătinate sînt fum.
S-a deschis ochiul galben al lunii.

Pădurile oftează mai adînc, mai greu.

O spaimă tăcută ne-nvăluie rea. E ora albastră în care nimeni
Poate vintul ne poartă prin lume, ori poate o ? Nu geme, nu îngenunche, nu se roagă.
stea. Cerul pare mai subțire, mai uşor

Decât rochia unei fete sprințare

: PS: A Ce n-a împlinit încă șaptesprezece ani,
Ne ținem de mîini, ne spunem cuvinte. ui d dit:
Poate noi o mințim, poate dragostea minte,
Poate şaptesprezece ani avea Maria,

indy: A Ă piui Poate numai șaptesprezece ani
dea ae mm plimbat prin- soare te dimineții. ; Cînd fiul ei zii ea auriu

Acum bîjbtim prin pădurile ceții,.. | Sub ochiul galben al lunii
Creştea în pustiu,

Ori poate pe marginea vieții...

Cum poţi fi atît de albastră, noapte,
Atit de albastră, atît de străvezie?
Am vrut cîndva să-ți mîngii creștetul,
Aveam doar şaptesprezece ani,

Da, am fost și eu odată atît de tînăr

454
455

Cînd viorile pădurilor, viorile cîmpurilor,
Fluierile subțiri ale plopilor
În inimă îmi cînta...

Atunci umblam, ca iezii, cu picioarele goale
Prin bălți cenușii, cleioase, mîloase,

Sub ochiul galben al lunii.

Broaște holbate cu pîntecul alb şi ¢
Cîntau printre trestii,ori poate
Doar vintul cânta printre trestii,

tele verde

Am cunoscut şi cu cu trestiile, cu spicele,
Miugiierile dulci ale vîntului

Pe obrajii oacheşi, bătuţi de soare.

Degetele moi ale vîntului ;
S-au jucat deseori prin părul meu gălbui, ciutulit,
sran doar singurele degete din lume

Care aveau vreme să-mi mîngtie

Obrajii, urechile, părul.

Am crescut, am crescut

Sub ochiul galben al lunii.

Pentru ce oare-oi fi crescut nu știu.
Poate nu ştie nici iarba, nici salcia,
Poate nici feriga nu știe de ce crește.

A știut vreodată cineva pentru ce crește?
Poate nici Maria n-a știut

Pentru ce-a născut, pentru ce-a legănat,
Pentru ce a crescut

456

Ia sînu-i mic ctt piersica în pirg
Copilul ei cu crește, auriu,

Odată cu el creșteau în păduri
Copacii blestemați din care
Tîmplarii i-au cioplit o cruce înaltă,
$i spinii veninoşi pentru cunună,

Pentru ce vine noapte și pentru ce pleacă?

De ce rămîne mereu deschis

Ochiul galben, tulbure, al lanii?

Pentru ce am venit noi tefi din påmint,

Pe pămînt,

Ca apoi să plecăm înghețaţi şi uriti în påmint?
nui tu, noapte,

Poate vrei să-mi des

“Taina aceasta pe care nimeni
Nu știe să mi-o s

Am avut cîndva șaptesprezece ani
Și ochii foarte albaştri.

Acum Fiul meu are șaptesprezece ani
Și părul zburtit, cihifulit.

Tu, noaptea, umbli de la început
Cu picioarele goale și rămii
"Cînără, mereu tînără,

Tasă-ţi șalurile pe umerii mei,

Ochiul galben al Iunii m-a ħubäts
Ca fiul men am fost odată tînăr.

Viorile lumii în inima mea au cântat
Si-acum pling viorile lumii şi pădurile lumii
În inima mea.

457

Ce tînăr eram,

Ce tînăr, ce sprinten, ca o lăcustă.
Ca fiul Mariei şi eu visam

O lume mai bună.

Peste visurile albastre ochii albaștri s-au închis,
A rămas deschis numai ochiul galben al lunii,

A rămas deschis numai ochiul aprins al soarelui,
Numai ochii colorați ai florilor.

Aveam șaptesprezece ani,

Visam o vedenie proaspătă, înaltă ca o liană,
Pașii ei umblau lingă paşii mei,

Șalurile nopții ne apăsau umerii,

Miîinile mele cântau ca izvoarele.

Era atît de tînăr, atît de fierbinte, atit de sănătos
Sângele care-mi zvîcnea tîmplele, coapsele.
Inima mea cînta imnul vieții

Ca pădurile, ca ierburile,

Dar ochiul galben al lunii

Mă urmărea ca un tilhar.

M-am temut, m-am ascuns,

Sîngele a curs mai aprins, mai fierbinte,
Mîinile mele au căutat alte miini,

Coapsele mele fierbinţi alte coapse.

Câte veri au trecut de atunci, cîte ierni?
Sufletul și-a făcut culcuș în zăpezile munților,
Miîinile streine, coapsele streine au plecat.
Dar tu vii mercu, ca să pleci, noapte.

458

P-

Vii mereu cu ochiul deschis, viclean, galben al Iunii,
Tinără, străvezie, vii mereu.

Cu picioarele goale calci iarba și munţii şi apele,
Seara arunci stele din poala albastră,

Pînă sus îți sumeţi rochia fumurie

Ca o fată de șaptesprezece ani, —

Tu nu mai am șaptesprezece ani

Dar îți văd încă pîntecul gol, pătimaș,
Pîntecul proaspăt şi crud.

În zori îți culegi stelele somnoroase şi pleci.
Vine ochiul aprins al soarelui, vine,

Îmi arde creștetul, mi-l arde, auzi?

Şi eu te aştept, mereu te aştept,

Să vii fără ochiul galben al lunii,

Galben, tulbure și viclean.

Poate m-a îmbătat fumul tău, noapte,
Poate vinul soarelui m-a ameţit.

Nu mai am șaptesprezece ani,

Părul zvăpăiat, îucîlcit, ciufulit.

Poate am băut din cupa rotundă a lunii
Vinul vechi, vinul cel mai vechi,

Ori poate m-a-mbătat marele cîntec

Pe care anii mi-l şoptesc la urechi.

Vreau să-mi scurm, pîvă-n fund inima.
Soare, dă-mi lancea ta aurie.

459

Poate din adincuri va zbucni
O văpaie mai nouă, mai vie. Nopțile astfel au fost cîndva.

Acum stăm singuri: noaptea şi eu.
Somnul trece pe-alături domol.

Nu ştiu să-l cuprind, să-l oprese,
Pleoapele roșii ca pleoapele soarelui
Se zbat şi chiamă odihna-n zadar,
Zorile-au venit şi mă-ndeamnă să beau
Din paharul lor clar.

Poate s-or ivi rîuri mai noi,
Poate altfel vor plinge gorunii,
Ca pe un şarpe svfletul greu
Vreau să-l ucid cu sabia lunii.

Să-mi curgă fulgi de aur pe creștet,
Piutecul soarelui să-l rup, să-l spintec.
Iarba poate va crește mai înaltă,
Poate salcîmii-mi vor spune alt cîntec.

Voi fugi în munţi, voi fura
Albele lor odăjdii, zăpezile,
Cu fiacărite buzelor voi înflori
Macii roşii, roşii livezile,

Dar zăpezile lunii le voi feri
Ca într-o amioră în. inima mea
Pînă ce va cădea peste ele
Roşie stea.

O stea s-a pogorit lîngă mine.
Maria, Buna Vestire, Maria.
Pădurile s-au aprins și ard,
Apele s-au aprins şi cîmpia.
Florile şi-au deschis ochii mari.
Da, şi-au deschis ochii florile,
Noaptea a plecat goală şi singură
Col şi singur m-au găsit zorile.

Cîndva am avut șaptesprezece ani,
Acum fiul meu are șaptesprezece ani.
Cîndva aşteptam noaptea să vină albastră, — acum
Noaptea vine cu smoală, cu spaimă, cu fam.
* Cîndva mă temeam de ochiul galben al lunii,
De ochiul fierbinte, aprins, al soarelui,
Acum de ochiul omului mă tem,
De ochiul omului putred mă tem.
Cîndva, ca fiul Mariei, visara,
O lume mai bună, visam.

Pentru ce-o fi fost sabia nopţii
Atât de subțire, atît de rece?
Am simţit prin inimă cum
Iama ei albastră îmi trece.

460
461

Cerul pare mai înalt ca în alte zile,

Fiul meu are șaptesprezece ani.

Din bălți de sînge luna se ridică roşie,
Din mări de sînge, roşu,

Se ridică luceafărul dimineții.

Nici ploile toamnei, nici ploile primăverii
Nu prididesc să spele pămîntul de sînge.
Doar soarele amiezii a rămas auriu,

Doar soarele şi grînele au rămas aurii.

Grîul copt, cum îl leagănă vîntul!,..
Fiul meu are șaptesprezece ani. Soarele
Cu buze de foc sărută pămîntul.

Cocorii vor năvăli într-o zi.
Atunci se vor topi toate zăpezile,
Cerul va fi o livadă albastră,

Dar cireşii pământului vor fi roşii.

În apele în care m-am uitat altădată
Chipul meu a rămas ca atunci, în fîntîni,
Negri, lățoși, lacomi, colțoşi,

Cîinii morții mă-mprejmuie.

Lună, pogoară şi ia-mă tu, lună
În vechea ta luntre de-aramă verzuie.

Mari pasări negre vin, mi se-aşează pe umeri.

Giftind, sleite de zbor,
Parcă vin din tărimuri pierdute, uitate,

462

Mi se-aşează pe umeri, pe creştet,

Parc-aş fi un stejar milenar,

Parcă vin din alt ev, obosite, sleite,

Mari pasări negre, ciudate, cu ochii galbeni,
Mai galbeni ca ochiul prea galben al lunii.
În vechea ta luntre de aramă coclită

Lună, pogoară, şi ia-mă tu, lună.

Umblu prin pădurile nopţii; toamna

E încă departe, departe.

Miine mă voi întîlni cu lanurile verii,

Cu bogatele grădini ale verii,

Voi stropşi între dinți vişini amare, piersici sîngerii,

Voi sorbi licoarea dulce a bostanilor,

Voi asculta zumzetul albinelor, zborul fluturilor, —

Ca vechiul Pan mă voi plimba prin poeni,

Voi pîndi fecioare cu cofe pe umeri mergînd spre
izvoare,

Voi cînta din fluier, din frunză, —

Am avut odată şaptesprezece ani,

Am fost odată tînăr, atît de tînăr, atît de sprinten,

Ca o Lăcustă.

La şaptesprezece ani, ca fiul Mariei, visam

O lume mai bună, mai dreaptă, visam.

Umblu prin pădurile nopții,

Ori prin noaptea pădurilor, nu ştiu,

Veacul se clatină din temelii

Dar creștetul sălciei e tot auriu,

Creştetul fiului meu e tot auriu, auriu.

Umblu prin pădurile tale uriașă, năvalnică noapte.

463

Vîntul clatină crengile, clatină frunzele; ierburile

Aprind felinarele verzi ale licuricilor,

Ori poate Calea Lactee şi-a aprins felinarele verzi ale
i stelelor.

M3 strecor prin pădurile tale de întuneric, noapte,

Singur şi temător ca întîiul om,

Mă tem ca întîiul om de ochiul de venin galben al

lunii,

Ca întfiul om mä tem de peșterile tale, noapte.

Umblu singur prin peşterile nopţii,

Poate prin peșterile lumii umblu singur.

Lumea se clatină din temelii,
Luna răsare din sînge,
Crengile arborilor sîut roşii,
Roşu, luceafărul plînge.

Maria, Buna Vestire, Maria.

Am avut odată șaptesprezece ani,

Acum fiul meu are șaptesprezece ani.

Apele curg, ani fug; soiuri de ghiață

Zilele albe îmi trec peste față.

Albinele soarelui, albinele de aur,

Sug florile câmpului, gurile putrede ale morților,
Atâţia morți poartă pămîntul în spate, Maria,
Atîtea cruci, atîtea cimitire,

Si toate Mariile lumii pling

Fiii Jor dulci ca dulcea primăvară

Care-au pierit tăcuţi, nerăstigniți.

464

Nimeni nu le-a spălat cu ulei de măslin picioarele,
Nimeni nule mai aşteaptă învierea, — numai soarele
Își trimite albinele lui de aur

Să le sărute gurile strîmbe și reci

Și florile ochilor cu pleoape închise pe veci.

Maria, Buna, Vestire, Maria.

Din sînge şi din gemăt, din oase şi din rouă
Se pliimădeşte poate-o viață nouă,

Maria, Buna Vestire, Maria.

Undeva, se află paradisul pierdut.

Acolo meri roşii de roade așteaptă

Mîini omeneşti, flămânde mâini omeneşti.
Semințe purtate de vint au cotiopit pămîntul,
Au odrăslit, s-au înălțat.

Sumedenie de meri roșii așteaptă
Flämînde, lacome, istovite mîini omeneşti.
Mișună şerpi prin ierburi și-așteaptă

Pas omenesc sortit amăgirii.

La poarta paradisului străjuie

Dîrz heruvim cu spadă de flăcări,

Alb beruvim,

Undeva se află marele pom al vieții.

Aprinşi, setoși, înfriguraţi
Îi căutăm prin lume,
Şi dincolo de lume-îl căutăm,

ai 465

Poate e un pom uriaș, albastru, răsturnat,
Cu rădăcinile înfipte în soare,

Cu crengi pletoase, albastre, despletite ca norii,
Peste cuprins, peste necuprins,

Ca o albastră ori ca o viorie ninsoare.
Ori poate e un pom stufos, întunecos,

Cu frunze negre, gălbui, sîngerii, străvezii
— Nopțile pămîntului, —

Cu frunze vinete și albe şi-nsorite,

— Zilele pămîntului...

Ori poate e un pom mărunt,

Şi fiecare îl purtăm în noi

Cu rădăcinile în inimă,

Cu frunze luminoase şi rotunde, ochii,

Cu buze lacome, fierbinți.

Nimeni nu ştie,

Poate nu ştii nici tu, spumoasă noapte,
Tu care ştii atît de multe

De la-nceputul lumii pînă azi,

"Tu care-ţi sprijini tălpile pe ape

Şi şoldurile moi în brazi,

Tu ce stivești luceferii între pleoape

Şi-ţi reazemi umerii rotunzi de lună,
Poate nu ştii nici tu noapte străbună.

Cîndva sub ochiul galben al lunii visam,
Ca fiul Mariei,
O lume mai bună, mai dreaptă visam,

Ce dulci sînt poamele vieții pentru unii
Şi ce amare pentru alții...

466

Plopii, înalții,

Au prins în creştet clătinarea lunii.

Ce dulci sînt poamele vieţii şi mustoase,
Pufoase, mătăsoase,

Ce dulci şi ce amare!

Plecate sălcii plângătoare

La țărm de ape, în genunchi,

Culeg în vârfuri soare

Şi-amarul suc al smireului în trunchi. =~

Şi noi purtăm amarul must al vieţii-n noi

Şi alergăm mereu după licoarea dulce,

Sleiţi şi asudaţi săpăm ca după o comoară

Şi căutăm

Un strop de fericire dulce şi amară,

Un strop măcar din mustul ce adoarme și omoară.

Poate oricare dintre noi, Maria,
E pom al vieţii.

Dulce rodim și amar

În livezile lumii,

Rodim în zadar,

Nu satură inima roadele noastre.

Cîndva am avut șaptesprezece ani,
Acum fiul meu are șaptesprezece ani.
Poate am fost cîndva o fîntînă adîncă
Cu limpezi ape, mari şi răcoroase.

Sai 467

Ochiul galben al lunii mi-a tulburat izvoarele,
Gura fierbinte a soarelui mi-a ars ciutura,
Ochiul cenușiu al omului m-a privit cu ură
Și mîinile lui rele

Mi-au înecat matca

În cenușă de stele.

Şi eu am avut odată șaptesprezece ani, Maria,

Ca fiul tău, ca fiul meu, am visat o lume maibună.
N-am izbutit să mă înalp la lună,

Am pogorît luna la picioarele omului

Și omul i-a mînjit ninsorile,

Cu pași de zgură i-a mânjit zăpezile.

Și eu am avut odată șaptesprezece ani, Maria,

Am vrut să port în jurul îrunții cercul vioriu al lunii

Ca pe o coroană,

Dar cercul, prea larg, a căzut în jurul trupului meu,

A crescut ca un zid pînă la cer, ca un zid decetate,

Mă zbat înlăuntrul lui și nu pot să-l dărîm, să-l sparg,
să ies.

Cu cercul vioriu al lunii în jurul meu

Am chiuit, am dat semn de furtună,

Nimeni n-a înţeles semnul furtunii.

Furtuna a venit,
Viscol de foc,
Vijelie de flăcări.

468

Pădurile, munţii, câmpiile,

Roşii, mai roșii,

Ochii limpezi ai iazurilor s-au tulburat, au îngălbenit,

Toți ochii din lume an devenit galbeni, mai mari,
mai mirați,

Asemeni ochiului galben al lunii.

Cîndva am rîvnit să port pe degetul mic

Inelul de aur al lui Saturn.

Acum brăţările, inelele,

S-au schimbat în lanţuri, în cătuşi,

Asudaţi, spăimîntați, alergăm spre poalele înaltului
turn

În vîrful cărui picotă pajură albă,

Batem cu pumnii în uși.

Din urmă repezi, ne ajung apele,

Sîngele risipit ne alungă, ne îneacă,

Batem în uși

Și nu se deschid.

Deasupra noastră în dans drăcese ielele

Hora oaselor o-nchid şi-o deschid.

Pajura albă picotă-n aripi de piatră.

Maria, Buna Vestire, Maria.

Tu ai plins și-ai îngropat

În pământul negru și afinat
Inima fiului tău, Maria,

Rod bun și curat.

Pomul vieții a crescut, a crescut,

469 A

A-nilorit, a rodit
Dar roadele. roadele unde sînt?

Maria, Buna Vestire, Maria.

Cîndva, am avut șaptesprezece ani,
Acum fiul meu are șaptesprezece ani,
Cum au trecut anii, nu ştiu...

Zilele s-au alungat una pe alta,
Nopțile s-au alungat una pe alta,

Ca nişte fiare apocaliptice.

Cândva am vrut să dau lumii să bea
Din cupa albastră a lunii,

Dar pînă acum

Nici eu n-am băut din amarul ei fum.

Am vrut să scutur poamele marilor arbori
Pentru mulţii flămânzi ai pământului,
Am vrut să port oamenii, să-i legăn

Prin marile crânguri ale marelui vis.

Maria, Buna Vestire, Maria
Acum când toate Mariile lumii pling,
Maria, Buna. Vestire, Maria.

470

sa ca erai ape nonan O

Peste cîmpuri de sînge, peste amurguri de sînge,

Pogoară albastră, mai albastră seara.
Poate cineva v-a deschide porţile cerului,
Ferestrele cerului.

Poate vom privi în grădinile celelalte,
În grădinile pierdutului paradis,

În grădinile paradisului pe care-l rîvnim.

Poate stelele sînt flori, numai flori,
Pe care nimeni nu le rupe,

Ori poate sînt fructe prea coapte, mustoase, gustoase

Şi-așteaptă ceasul mare-al scuturării.
Poate cerul e marele fluviu albastru
Cu izvoarele-n raiul uitat,

Poate stelele-s luntrii de aur,

Poate luna e vechea corabie ce poartă,
Spre un nou Ararat,

Lumea de mîine

Care n-a gustat încă

Din arborul cunoaşterii un rod,
Poate Calea Lactee

E drumul alb pe care albe

Se plimbă sufletele morților

În așteptarea noii învieri.

Cu ochii la celălalt paradis
Plîngem, Maria,

Lângă pomul bătrîn al vieţii,
Plingem, Maria,

471

Paradisul avut aici pe pămînt,
Paradisul pierdut aici pe pămînt.

Cîndva am avut șaptesprezece ani.
Ce tînăr, ce sprinten eram,

Ca o lăcustă.

Acum fiul meu are șaptesprezece ani.

Sub ochiul galben al lunii
Aşteptăm, aşteptăm,
Să zboare pajura albă,

Aşteptăm, așteptăm.

Poate curînd se va ivi noua cometă

Aprinsă, roşie, uriaşă.

Coada, ei își va scălda vîrful în oceanele sudului,
Va lovi cu sfircurile subțiri

Peştii de argint viu cu ochii totdeauna deschişi,
Ca ochiul galben al lunii deschis totdeauna,
Va aprinde insule străvezii de mărgean,

Va legăna ape albastre, alge,

Apoi va alerga la poli, va alunga

Urşii albi și molatici, cerbii prea zveli,

Va mîna spre ecuator ghețarii, —

Bucăţi de lună pierdute cîndva

Cînd luna se plimba pe pămînt, —

Va incendia pădurile, oraşele, cîmpiile,.;

473

Aşteptăm, aşteptăm.

Poate curind se va ivi noua cometă,
Ca rochia de nuntă a unei mirese,
Ca un alai imens de albine, năvălind
Din stupul spart al cerului.

Atunci pulberea zăpezilor polare

Se va ridica din nou la cer,

Pulberea însemnată de urmele urşilor albi,
De urmele nestirșitelor turme de reni sperioşi.
Zăpezile zdrobite sub tălpi de noroi

Cu noi vor rămîne, cu noi.

Cînd va veni noua primăvară

Va îneca văzduhul

Abur roşu, fum roșu.

Poate atunci din coapsele altei Marii
Se va naşte veac nou, om nou printre vii,
i

Aşteptăm, aşteptăm.

Maria,
Acum cînd toate Mariile lumii pling,
Buna Vestire, Maria... i

1943

CÎNTEC DE SFÎRŞIT

În grădini mi-a intrat un tîthar,

Mi-a furat uleile, albinele, fericirea.
Am cîntat cetatea și cimpul, iazul clar,
Viaţa, moartea, iubirea.

Pomii au înflorit, au rodit, s-au scuturat,
Ploile toamnei au năpădit livezile,

Apoi au venit şi-au plecat,

Dragile mele, zăpezile.

Acum nu mai rîd, nu mai pling: trăiesc

Cum trăiesc copacii, plantele, florile.

Noaptea privesc Ursa mare, Ursa mică ; privesc
Și aştept să vină iar zorile. `

Mă mir; cum să cînte sufletul

Cînd nu cunoaște schimbarea norilor,
Vişinul din marginea drumului

Se dăruie tuturor trecătorilor.

474

Zboară în slăvi un vultur, poate erete.
Văzduhul e albastru, subțire, de lînă.
Buzele soarelui sînt mereu aprinse de sete
Dar soarele nu se opreşte la nici o fîntînă,

TĂLMĂCIRI
DIN
SERGHEI ESENIN *

1934

* La transpunerea acestor poeme în romînește am fost ajutat
de Esfir Efimovna și Ștefan Baljalarschi (n. a.).

DRUMUL MEU

Viaţa-și intră-n matcă.
Fost locuitor de sat,
Îmi amintesc

Cele văzute la ţară.
Poeme dragi,
Povestiţi liniștit
Despre viața mea.

O 'izbă țărănească,

Miros de hamuri,

Icoane vechi,

Lumină slabă de candele.

Ce bine am păstrat
Senzaţiile din anii copilăriei.
Sub ferestre

Foc de viscol alb.

Am nouă ani.
Divanul, bunica, pisoiul...

479

Bunica îngîna un cîntec,
Trist, de stepă.

Căscînd din cînd în când
Și închinîndu-se,

Viscolul mugea.
Sub ferestre

Parcă jucau morţii.
Atunci Imperiul

Se tupta cu japonii,
Şi toţi vedeau,
Departe, cruci.

Atunci nu cunosteam
Treburile negre-ale Rusiei
Şi nu înțelegeam

Pentru ce e război.
Cîmpiile din Reazani
Unde coseau mujicii

Și își semănau pîinea,
Erau țara mea.

Știu doar atît:

"Țăranii murmutau,
Înjurau pe dracu,

Pe Dumnezeu și pe ţar.
Ca răspuus

Le zîmbeau numai depărtările

Şi zările noastre
Rari şi de coloarea lănifiei.

480

orcii a

"ea

81 — Poeme simple

Atunci pentru întiia oară

M-am întîlnit cu rima.

Vîstejul senzațiilor

Mi-a ameţit capul

Și-am zis:

Fiindcă s-a iscat acest har,

Am să-mi arăt sufletul prin cuvinte.

Ani depărtați —

Acum sînteți ca-n ceață.

“Ţin minte: bunicu-mi spunea cu mîhnire:
„Fleacuri.

Dacă-ţi vine să scrii,

Scrie despre secară

Sau despre cai“.

În capul meu

Aprins de chemarea muzei
Răsăreau visuri.

În tăceri tainice gindeam:
Voi fi renumit şi bogat
Și mi se va ridica `
Statuie-n Reazani.

La cincisprezece ani
M-am îndrăgostit straşnic
Și mă gândeam duios
Cînd rămîneam singur:

481

Cu cea mai mîndră dintre fete,
Împlinind virsta,
Mă voi însura.

Anii treceau...

Anii schimbă fețele.

Alte lumini

Se aștern pe ele.

Visător în sat,

În capitală

Am devenit poet de mîna-ntîia.

venire ryad

kaSi

Şi bolnăvindu-mă

De plictiseală scriitoricească

Am început să rătăcese

Prin felurite țări.

Nu m-am încrezut în nimeni,
Nu mi-a părut rău după nimeni,
Am socotit totul minciună.

Atunci am înțeles 3
Ce înseamnă Rusia, ?
Ce e gloria,

Şi de aceea

În suflet mi-a intrat tristețea
Ca o otravă amară.

482 31*

Ce-mi folosește

Că sînt poet?

Și fără mine e destul gunoi,

Să mor.

Dar...

Nu...

Să nu-mi mai faceți monument în Reazani.

Rusie, Țarism...
Tristeţe....

Și nobilime binevoitoare...
Ei, şi!

Primește, dar tu, Moscovă,
Huliganismul deznădăjduit
O să vedem

Cine pe cine va învinge.

Și acum poemele mele stropesc
Pe lustruiţii saloanelor
Cu urina iepei din Reazani.

Nu vă place?

Da, aveţi dreptate,

Sînteţi obișnuiți cu Origan,
Dar piinea aceasta

Cu care vă hrăniți

Din bălegar o scoatem.

483

Au mai trecut alți ani.

Şi-n ani au fost atitea

Că în cuvinte i

Nu pot să-ncapă toate.

În locul ţarismului

Cu forță uriașă

A venit puterea muncitorilor.

Obosit de rătăciri
Prin țări străine
Am revenit

La casa părintească.
Cu coade verzi

Şi tustișoară albă

Veghează lîngă lac mesteacănul.

Ce minunat mesteacăn
Şi ce piept!

Nici-o femeie n-are

Unul la fel.

Din câmpuri,

Oamenii stropiţi cu soare

Se-ntorc în sat în care cu secară.

Nu mă mai recunoaşte nimeni!
Sînt pentru ei drumeţ străin,
Dar iată, trece fără să se uite
O veştedă femeie.

Un fulger mi-nfioară trupul.

484

Să fie ea?

Să nu mă fi recunoscut?

Fi, fie,

Las’ să treacă,

Şi fără mine e destul de tristă,
Chipul ei e chip de martiră,

Pe înserate,

Cu şapca pe față,
Să nu-mi trădez
Răceala ochilor,
Merg să privesc
Stepele cosite

Şi să aud

Cum cântă pîriul.

Ei, ce? F
Tinerețea a trecut.

E vremea să m-apuc
De lucru

Şi sufletul neastîmpärat
Să cînte matur.
Noua viaţă a satului
Să mă umple

De forţă nouă,

Cum înainte

M-a dus la renume
Draga iapă rusească,

MI S-A URÎT TRĂIND

Mi s-a urît trăind în ţara mea.

Sub alte ceruri dorul meu m-ar vrea,
O, izbă,-am, să te părăsesc, să plec,
Prin lume vagabond și hoţ să trec.

Voi merge pe zulufii albi ai zilei
Cîntînd coliba liberă — a milei, —
Şi un prieten scump cuțitul strimb
Mi-l va ascute, scos de la carimb.

Cu primăvară-n stepă și cu soare
Se-mbrobodeşte drumul, galben floare,
Și tu, al cărei nume-l tăinui, drag,

O să m-alungi din nou de lîngă prag.

Și iarăş o să mă întorc aici
Să mă mîngii cu bucurii prea mici.
Dar într-o seară verde, sub fereastră

O să mă spînzur cu-o eşarfă-albastră, —

486

Şi sălcii sure, peste garduri vii, .
Spre mine-or să întindă crengi mlădii,
Și ctinii vor lătra cînd, nespălat,

Mă vor zviîrli-n pământul desfundat,

Iar luna goală va pluti-n văzduh
Pierzîndu-și vislele pe lac, în stuh,
Şi Rusia va dăinui la fel

Jucînd la gard cu gleznele-n inel.

ÎN CEAS STRĂVEZIU

În ceas străveziu cînd noaptea-şi înfige

Pe degetul ei negru luna,

Cui cîntă de dragoste

Privighetoarea nebuna?

Mai poate cineva să iubească acum?

Inimile sînt toate sînge şi fum.

O, noi sîntem tineri, dar noi

Mergem să deschidem uşi noi.

Am aruncat cuvintele rare,

Numai forţa e creatoare.

Ce e pentru noi soarele sau convoiul de stele?
Rîul de aur al mulțimii rebele.

Ce e pentru noi India? Tolstoi mai are vreun rost?
Vîntul acesta parcă a fost și n-a fost,

Acum oamenii simpli, cu bluze albastre,

Sînt mai înalți ca înaltele astre.

488

TOAMNĂ
Liniştea a potopit crîngurile cu ploi. .
Toamna, iapă roşie, îşi scarpină coama în foi.

Pe deasupra malurilor rupte ale rîului i
Zăngănitul poteoavelor albastre, clinchetul friului.

Pasările sînt toate cenușă, cerul nomol.
Vîntul prin veștejiri calcă domol,

Și pe măceşii roșii sărută mut
Rănile Hristosului nevăzut.

489

DOAMNE, TU OARE TOT CEB E VIU

Doamne, tu oare
Ai legănat în vis pămîntul?
Pulberea stelelor

Tot ce e viu e-nsemnat
Cu un har de la-nceput.
Dacă nu aș fi poet

A scuturat-o în părul meu vântul, Aș fi fost tîlhar temut.

Răsună cedrii cerului ț Slab și mic, totdeauna

Prin broboada luminii. j Printre băiețandrii erou vestit,

În văile tristeţii Adesea, adesea mă întorceam acasă
Cuvintele se-nfig ca spinii. Cu nasul zdrobit.

Cuvintele, cuvintele cîntă Şi înaintea mamei speriate

Despre ținuturile depărtate Spuneam cu gura sîngerată, rece:
Unde gura lunii a mușcat — Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră.
Tufele roșcate. Pînă mîine trece“, `

Acolo, în crînguri adânci, Și acum că s-a potolit

Sar veveriţe, iepuri şi grauri, $ Fierberea din zilele acele

Şi joacă, sprintenă și goală, O putere nestăvilită

Ploaia cu genunchii de aur. i Zbucneşte în poemele mele.

490 i 491

Cuvintele vin rîuri de aur,

Și peste fiecare rînd se revarsă
Îndrăzneala copilului zburdalnic
Cu vestmînt sfișiat, față arsă.

Ca. şi atunci sînt mîndru şi cutezător.

Pasul mi-e nou; nici o cătuşă nu-l strînge,

Înainte mă băteau peste bot
Acum sufletul mi-noată în sînge.

Și astăzi nu mamei

Ci adunăturii străine care râde îi zic:

— „Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră,
Miine nu se mai cunoaşte nimic“...

PRIN SEARA ROȘCOVANA...

Prin seara roşcovană poteca se strecoară.
Loviți, măcieşii toamnei dau sunet de vioară,
Soarele s-a strivit în zare ca un frag.

Izba mă cheamă simplă să-i odihnesc în prag.

Aria amiroase a fîn cosit şi-a orz.

Prin geam odrasla crudă cu păr gălbui şi-ntors
Priveşte jocul simplu al păsărilor grase

În frigul care vine cu neguri şi mătase.

Fum verde toarce hornul din sobele roșcate.
Adoarme-acoperişul cu pleoapele lăsate.
Cine lipseşte? Vîntul cu buzele subțiri
Prin noapte strigă- ori strigă prin amintiri?

Cine-o mai călca frunza colțată ochind cerbii,

Şi cu călcîie goale aurul viu al ierbii?

Suspinul vag se pierde cu sunet slab prin ani

Şi înttineşte bufniţi, — nici şoimi și nici vultani.

493

Ce deasă cade picla ! În grajd e somn de pîslă.
Drumul e adormit alb, lîngă șanțul vîslă.
Şi-un smoc de în, tăiat de fier, duios suspină
Lin legănat de buza vacii care se-nchină.

DEN A

ERE se terei

MAGDALENA

În dantelă de lună

Valea momeşte stihii.
Din icoană Magdalena
Zimbește către copii.

Seara albastră uimită
Holbează ochi mari.
Luna se clatină-n leagăn
Printre stejari.

Se vesteşte furtună și viscol
Cu mărgele de sticlă, reci,
O pasăre trece şi ţipă

În vânturi de veci.

Moartea-şi ascute toporul
Şi iată, Magdalena plinge.
Cineva rătăcit în stepă
Miîinile-și frînge.

495

DUPĂ ȘUVIȚA ÎNTUNECATĂ...

După şuviţa-ntunecată a pădurii
În albăstrimea neclintită,

Luna, — mielușea cîrlionțată, —
Se plimbă prin iarba-nflorită.

Pe lacul în roată de sălcii bătrine
Corniţele ei împung mătasa,

De pe cărare privind îmi pare

Că apa clatină malul şi casa.

Stepa învestmîntată în şal verde
Cădelniţează fum de ceremușă,
În zăvoaiele dese se-ascund
Păsări cu pene de cenușă.

O, ținut nesfîrșit şi sălbatec
Ce aproape eşti de inima mea,
În adîncul tău s-a pitit
Tristeţea și galbena-mi stea,

496 32

Şi ţie ca şi mie ţi-e dor

De cerul înalt cu amurg roşcovan
Şi de văzduhurile libere cu zbor
De şoim şi vultan.

Dar pe deasupra-ți, întindere-albastră,
Întunericul se uită greoi

Şi s-aud lanţurile Siberiei |
Dincolo de cocoaşa Uralilor goi.

LUCEAFĂRUL ROȘU

Câmpul cules, codrul pustiu,
Stuhul alungă stol cenușiu,
Munţii sînt fier, balta aramă,
Soarele scamă.

Drumul se-ngroapă, rîmă, sub frunză,

Urmele dragii au să se-ascunză.
Fulgeră-n inimă şi cade sub stîncă
Cerul mărunt în apa adîncă,

O, şi eu singur aseară-am văzut:
Luceafărul roșu cobora tăcut
Şi ca un mînz sălbatic se-nhamă
La sania mea, la sania ta...

498

324

DOAMNE, AZURUL,...

Doamne, azurul fără fund

E, poate pîntecu-ți rotund,

Și soarele, buric de aur,

Cu care vezi și munţi şi plaur,

Vrei tu-n cârlige să ne prinzi,
De stele, cînd te uiţi spre noi?
Într-ale lacului oglinzi
Tauceferi blonzi destoi, desfoi.

O plasă mică de pescar

Nici cînd nu prinde somnul mare,
Tu nu mă vei tîri-n năvod

Spre casa-ţi nălucită-n zare.

Dacă te bizui, vino gol,
“Pulbură apa cu nămol

Și răsăritul, vîse şi smoală,
Aruncă-mi-l pe cap din poală.

499

Fă buza focului să ardă

Păcatul din lumescu-mi trai
Și-abia atunci, cu-n virf de bardă
Dă-mi aripi să mă urc la rai.

CÎMP LEŞINAT

Cîmp leşinat, pe cine vrei să chemi?
Visule, ce te zvîrcoleşti şi gemi?
Aleargă herghelia şi secara,
Rămâne-n urmă satul, codrul, sara...

Aleargă gerul alb pe sterpe stepe,
Ferestre sparte, uşi dogite, trepte...
Pînă şi soarele-a-ngheţat

În drum, ca o băltoacă de pișat.

Rusie, cine ţi-a mînjit zăpezile»

Cine ţi-a speriat cirezile?

Cîinii flămînzi se-mpleticesc şi fug —
Şi marginele zărilor le sug.

S-alerg şi eu? O, nu, rămîn aici

Cu huliganii mei calici.

Iaapoaicei, Dumnezeu i-a dat un pui,
Dar Omul i-a ucis puiul vătui.

ACUM, DRAGOSTE

Acum, dragoste, dragostea mea
Nu mai e tînără şi nouă.

Tu eşti mîhnită că mătura lunii
Îmi scutură peste poeme rouă,

Întristîndu-te şi bucurîndu-te în fața stele:

Ce-ţi cade pe sprîncenele subțiri
“Ţi-ai dăruit inima izbei,
Inima ta cu trandafiri,

Cel aşteptat cu tremur în noapte
A trecut înainte şi nu s-a oprit.
Cheile tale cu sunătoare șoapte
Cui le-ai dăruit?

Raiul n-ai să-l vezi prin fereastră
Și n-o să cînţi mereu despre soare.
Moara pe deal îşi zbate aripile
Dar pământul n-o lasă să zboare,

502

NU RĂTĂCESC

Nu rătăcese prin ierburi și nu caut
Urma nimănui sub cerul închis.
Cu snopul părului tău de ovăz
Mi-ai ieșit pentru totdeauna din vis.

Cu mireasmă de mură pe picle
Ce frumoasă erai în alint:
Semănai cu-n apus purpuriu,
Cu zăpezi de argint.

Boabele ochilor tăi s-au trecut,
Glasul ţi s-a stins în tăcere,

Dar în cutele șalului a rămas

De la mîinile mici adiere de miere.

Cînd zorile pe acoperișuri

Ca pisicuţele îşi spală cu labele fața,
Fagurii apei cu vintul

Mi te tot amintesc dimineața.

` 503

Şi seara albastrăYcîteodată îmi spune

Că ai fost numai cîntec şi vis visat,

Eu te ştiam făptură gingaşă; umerii frumoși
Cu buzele tainei i-am sărutat,

ȘI a ÎNT ULTIMUL POET
Nu rătăcese prin ierburi şi nu caut i i iti

Urma nimănui sub cerul închis.
Cu snopul părului tău de ovăz
Mi-ai ieșit din gînd şi din vis,
Sînt ultimul poet al satului.

În poeme podul de lemn e neînsemnat.
Privesc cum cădelnițează mesteacănul
Cu înunziș întomnat.

Trupeasca mea făclie de ceară

Va arde pînă la sfîrșit cu flacără aurie.
„Ceasul de lemn galben al lunii

Îmi va suna răguşit intrarea-n veșnicie,

Pe uesfirşitele câmpuri albastre
Va ieși uriaşa maşină de fier,
Palmele ei negre vor aduna

Ovăzul risipit de zori sub cer.

Cintecele acestea nu vor trăi cu voi,
Palme fără viaţă, palme străine.
Numai spicelor şi cailor

O să le pară rău după mine.

505

Fierul va alunga hergheliile. p
Coame n-or să mai fluture-n vînt.
Curând, ceasul de lemn galben al lunii
Îmi va suna răgușit intrarea-n pămînt.

VULPEA

S-a tîrît cu piciorul zdrobit
Şi în vizuină s-a încolăcit,
O dantelă de sînge-nflorată.
Se seria pe zăpada curată.

Se împleticea prin fumul detunăturii,

În ochi i se clătinau copacii pădurii.

Din tufișuri vintul zbuenise cu părul vîlvoi
Şi risipise alice sonore prin foi,

Deasupra ei întunericul se zbătea,
Seara umedă și roşie creştea,

Capul se tot ridica speriat să audă,
Limba încremenea pe rana udă.

Apoi coada galbenă, flacără, în viscol a căzut.
Buzele morcov copt s-au făcut.

Mirosea a frunză putredă, a zăpadă ca luna.
În vizuină sîngele picura într-una, Într-una...

507

Poate, slabă, va cerca-mpotrivire
Proptindu-și coarnele vechi în pămînt.
Acum visează un crîng cu frunza subțire
Şi cîmpuri ierboase legănate de vînt.

VACA

De bătrîneţe dinţii i-au căzut.

Ani mulți pe coarne s-au însemnat,
A bătut-o într-una văcarul băut
Pe izlazul rouat.

Inima ei numai liniște vrea

Dar şoarecii rod în colț și s-aud,
Odată, odată, vițeluşul

Avea picioarele albe, botul ud.

Mamă a fost jefuită de fiu

Şi copleșită de întristare.

În obor, sub sacii, pe prăjină
Vintul flutura pielea în soare,

Și în anul ce vine şi ea, şi ea

Va porni către marea tăcere.

I se va trece peste gît o funie cu nod,
Şi va fi dusă în amurg, la tăiere,

508

PISICA

Scrisoare surorei mele Şura

Sînt atît de multe pisici pe lume,

Numărul lor n-ar putea nimeni să-l spună.
Îmi amintesc: în izba noastră mirosea a mazăre.

Şi steaua albastră sună, sună...

În viață, în vis ori în somn
Mi se năzare o zi depărtată:
Pe laiţă torcea pisoiul de puf
Şi se uita cu privirea dungată.

Pe atunci eram copil, copil,
Bunica-ngîna un cîntec bătrîn,
Pisoiul ca un tigru tînăr sărea

Și se juca cu ghemul scăpat din sîn.

Au trecut anii, bunica e moartă.
Din pielea pisoiului iubit
Bunicul a făcut o căciulă

Şi a purtat-o pînă s-a-nvechit.

510

AM PĂRĂSIT CASA PĂRINTEASCĂ

Am părăsit casa părintească

Și Rusia cu iarbă albăstrie,
"rei stele, în plop, lîngă lac,
Tristețea mamei o păstrează vie.

Luna ca o broască de aur

Se risipește pe fața apei.

Ca floarea de măr, părul cărunt
S-a revărsat în barba tatei.

N-am să mai revin acolo curînd,

Am mult dè cîntat, am mult de sunat.
Rusia albastră e păzită

De plopul străvechi cu frunziș legănat.

Voi îi strîngeți la piept coaja crăpată
Şi-i sărutați ploaia foilor line.

Plopul bătrân e încă mândru şi zvelt
Şi tot neliniștit ca mine.

511

PE CINE SĂ CÎNT

Pe cine, pe cine să cînt

În jocul cu morți fugiţi de pe dric?
Priviţi: la femei un al treilea
Ochi—iese-n buric.

Din pîntecul gol se uită ca luna
Rotund și flămînd,

De mine eu însumi riziud

Am scris un poem pentru una.

Dar unde sînt fetele toate
Cite ne iau tinerețea vioaie?
De vrei să te-nsori, cîntărețe,
Cunună-te-n staul c-o oaie.

Ca facla de ceară topeşte-te-n cîntec
Alină-te-u paiele roase din şură. f
Octomvre-auriul ți-aruncă inele

Cu mâini tremurate de salcie sură...

512

33 — Poeme simple

ză

CÂINILOR

Ciinilor, cîinilor, veniţi aici
Cu botul în mîinile mele.

N-ar fi oare vremea ca luna.
Să nu mai lingă nori, stele?

Norii sînt pîntece sfișiate, de iepe,
Pinze înnegrite de ciori.

Fraţilor cîini, fraților cîini,

Am fugit departe de grăitori.

Cînd foamea printre ziduri dărîmate
Se va înfige în părul meu stufos
Îmi voi mînca jumătate piciorul,
Jumătate vi-l voi da pentru ros.

N-am să mă mai întore între oameni.
Mai bine între voi să mă sfirșesc.
Nu pot să arune în semeni cu piatra,
Nu pot să lovesc.

513

RĂTĂCESC PE ÎNTÎIA ZĂPADĂ

Rătăcesc pe îutîia zăpadă

Cu chiote-n inima grea.

Seara, cu o lumânare albastră,
Mi-a luminat drumul cu o stea.

În pădure cîntă vântul sau cocoşul sălbatec?
Nu ştiu: lumina sau întunericul a venit?

„ Poate, în locul iernii, pe cîmpuri

Păsări de-argint au poposit,

Ce frumoasă ești, albă nesfirşire.

Gerul îmi schimbă sîngele-n foc și-u șuvoi.
Îmi vine să string lîngă piept

Arborii goi. i

Minune a pădurilor pure, `
Bucurie a zăpezilor curate,
Îmi vine să mîngii coapsele
Sălciilor pe ape plecate.

514 ig

SPOVEDANIA UNUI HULIGAN

Nu fiecare știe să cînte
Şi nu oricui îi este dat i
Să se rostogolească, .măr, la picioare străine.

Aceasta e cea mai mare spovedanie

Pe care o face un huligan.

dai

Eu înadins umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri,

Toamna desfrunzită. a sufletelor voastre
Îmi place s-o luminez în: amurguri.

Îmi place când pietrele înjurăturii
Zboară spre mine ca: grindina îuitunii.

Atunci îmi string mai tare cu mîinile
Balonul clătinat al părului.

515

Mi-aşa de bine,

Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc

Lacul verde şi foşnetul plopului,

Că undeva trăiesc ai mei, tata și mama.

Lor puțin le pasă de poemele mele,

Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,

Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa,

Ei, dacă ar ști, ar veni şi v-ar, străpunge cu furci
Pentru fiecare strigăt zvîrlit în mine. j

Săraci, săraci, țărani! :

V-aţi făcut probabil urîţi.

Vă e frică şi-acum de Dumnezeu şi de adîncurile
bălților,

O, dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia,

E cel mai de seamă poet!

N-aţi tremurat voi oare, cu inima pentru viața mea,

Cînd umblam cu picioarele goale prin bălțile toamnei?

Acum port cilindru

Şi pantofi de lac.

Dar clocote în mine mîndria de altădată

A îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.

Vacile de pe firmele măcelăriilor

Le salut de departe.

Birjarii pe care-i întîlnesc în piață

Îmi amintese mirosul de bălegar de pe cîmpurile
noastre,

Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal

Ca trena unei rochi de nuntă.

516

Iubesc ținutul acela,

Iubesc mult de tot patria aceea,

Deși stăruie în ea rugina sălcie a tristeţii.

Îmi sînt dragi riturile murdare ale porcilor
Şi în liniștea nopţii glasul sonor al broaştelor.

Sînt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pâcla umedă a serilor de aprilie

Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.

O, câte ouă de corbi din cuiburi

Am furat cățărindu-mă prin crengile lui.
O mai avea el creștetul capului verde?
Coaja lui tot atît de tare o fi?

Dar tu, iubitul,

Credinciosul meu câine?

De bătrâneţe te-ai prostit, ai orbit,

Şi rătăceşti prin ogradă tîrîndu-ți coada.

Nu mai ghiceşti după miros unde e ușa şi unde e
grajdul.

O, cît de dragi îmi sînt zilele cînd

Furînd de la mama o bucată de piine

O mîncam amindoi mușcînd pe rînd

Fără să ne fie greață unul de altul.

Eu am rămas același,
Cu inima eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc în fața mea ochii.

517 5

'Țesînd din poeme pînze de aur,
Aş vrea să vă spun. ceva duios.

Noapte bună !

Noapte bună, vouă tuturor!

A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aş vrea

Să mă învîrtesc în jurul lunii ca o viespe.

Lumina e atît de albastră ;

Că nu ți-ar părea rău să mori.

Ei, și ce dacă par un cinic

Care şi-a legat de spate o lanternă?
Bătrînule şi mult călăritule Pegas,
Îmi trebuie mie oare şeaua ta moale?

Am venit ca un meşter aspru
Să cînt şi să proslăvesc guzganii,

Capul meu, ca luna august,
Varsă vinul părului vîlvoi.

Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care plutește spre țărmuri noi...

NOI, GENERAȚIA...

Noi; generația victoriei leniniste,

De multe încă nu ne dăm seama.

Cântecele noi

Le cântăm tot așa cum ne-au învățat bunicii.
Prieteni, prieteni! `

Ce fierbere e în țară

Şi. ce tristețe în fierberea aceasta veselă |
De-aceea poate îmi vine și mie

Suflecînd pantalonii . :

Să 'alerg după Komsomoli.

Nu învinuiesc pe cei ce se. retrag în tristețe.
Cum ar putea bătrînii

Să se țină de tineri? `

Ca semănăturile lăsate necosite

Ei au rămas "să putrezească și să se scuture, A
Şi eu, eu: însumi, 5 : :

Nici tînăr, nici bătrîn, 4 iai

Sînt sortit să fiu bălegar pe cimpul tinpalui,

Nu de aceea cîntecul ghitarei din cîrciumi
Mă adoarme cu somn dulce?”

Ghitară dragă,

Cântă, cîntă! ;

Să-mi cînți, țigane,

Să uit zilele otrăvite

Fără mîngîieri şi fără linişte.

Pe soviete nu le învinuiesc.

Sînt mâhnit doar,

Că tinerețea mea luminoasă

S-a risipit zadarnic, tă
Ce-am văzut eu?

Război, numai război.

În loc de cîntece

Am ascultat tunuri. | .

Nu de aceea oare cu capul galben

Am alergat pe planetă pînă la istovire?
Totuşi sînt fericit. i

Din virtejul furtunilor

Am rămas cu impresii care nu se repetă.
Uraganul mi-a împodobit soarta

Cu vegetaţii de aur.

Eu nu sînt omul nòu!

De ce s-o tăinui? $
Eu am rămas cu un picior în trecut
Şi vrînd să cale cu celălalt în viitor
Mă simt căzînd în gol.

Dar sînt şi alţi oameni,

Aceia,

Sînt mai nenorociţi şi mai uitaţi,
Decit nişte butuci i

Printre evenimente ne-nțelese.

520

Eu fi cunose

Şi i-am observat:

Ochii le sînt mai trişti ca ai vacilor
Şi pe sîngele lor e mucigai

Ca pe lacuri mătasa broaştei.

Cine o să arunce cu pietre în lacuri?
Nu v-atingeţi de ei

Căci se vor stinge singuri

Arzînd mocnit ca frunzele stropite.

Mai sînt şi alți oameni:

Aceia care cred

Şi-aruncă vagi priviri în viitor.
Aceştia scărpinîndu-şi singuri pielea,
Vorbesc despre o viață nouă.

Eu îi aud:

— „Cu sovietele nu prea trăim pe plac.
Ar fi mai bine s-avem stambă, cuie.“
Ce puţin le trebuie acestora!

Viaţa. lor e în cartofi şi-n pîine,

Atunci de ce înjur eu noaptea

Şi mă supăr

Pe soarta mea amară și ne-ntreagă?
Invidiez pe cei

Cari şi-au petrecut viața-n lupte,
Pe cei. ce-au apărat ideea mare.
Eu mi-am pierdut zadarnic tinerețea
Şi nici măcar o amintire n-am.

521:

Ce scandal!

Ce mare scandal!
M-am trezit în cuşcă.
Şi doar puteam să fac
Nu ceea ce-am făcut

Ci altceva.

Ghitară dragă,

Cîntă, cîntă!

Să-mi cînţi, țigane,

Să uit zilele-otrăvite

Fără mîngîieri şi fără linişte.

Ştiu: tristețea nu se poate îneca în vin.
Sufletul nu se lecuieşte
Cu pustiu şi cu pustnicie,
Poate de aceea îmi vine,
Suflecînd pantalonii,
„Să alerg după Komsomoli.

OMUI, NEGRU

Prietenul meu, dragul meu,
Sint rău bolnav!

Nu ştiu care mi-e boala:
Poate şuieră vântul

în stepa pustie,

Poate iarăși creerul

Mi- cuprinde alcoolul
Scuturîndu-l

Ca pe o dumbravă

În toamna tîrzie.

Capul meu mișcă urechile

Ca o pasăre aripele.

Omul negru stă pe patul meu.
Omul negru nu mă lasă să dorm.

Omul negru

îmi arată cu degetul
O carte mârşavă

Şi ca un călugăr

Ta capul unui mort

523

Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,

A unui beţivan,

Plictisindu-mi sufletul şi speriindu-l.

Omul negru!

Omul negru !

— „Ascultă, ascultă, —
Bolboroseşte el, —

În cartea asta sînt noian de planuri,

Multe idei frumoase.

Acest om

A trăit în țara

Celor mai mari

Șarlatani şi tîlhari.

În decembrie, în țara aceea,
Zăpada e albă, albă,

Și viscolul își toarce vesel
Fuioarele.

Omul acesta a fost aventurier
De cea mai curată esență.

A fost elegant,
Şi poet

Deşi cu o putere
Nu prea mare,

A iubit o femeie
De peste patruzeci de ani,
Pe care o numea ades

524

«Fetița», eştrengărițas,
«Iubita mea», .

Fericirea, —zicea el, —

E-n mîini și-n minte.

Toți cei cu sufletul stîngaci
Sint fără fericire:

Nu e nimic că gesturile false
Aduc prea multe chinuri.

E arta cea mai-naltă

Să pari voios şi simplu
Cînd ești mîhnit,

Cînd ai pierdut pe cineva,
Sau în timpul furtunii
Și-al vieţii înghețate“.

Omule negru,

Să nu mai îndrăzneşti!
Tu nu faci slujbă

De .scafandrier.

Ce mă priveşte viaţa
Unui post scandalagiu?
Citeşte-o altora.

Omul negru se uită fix la mine.
Ochii i se îneacă

În vomitări albastre, —

Parcă ar vrea să-mi spună

Că sînt tilhar şi hoţ

525

Şi c-am prădat fără ruşine
Pe cineva.

Prietenul meu, dragul meu,
Sînt rău bolnavi

Nu ştiu care mie boala:
Poate şuieră vîntul

În stepa pustie.

Poate iarăși creerul

Mi-l cuprinde alcoolul,
Scuturîndu-l

Ca pe o dumbravă

În toamna tîrzie.

Noaptea e ger.

E liniște-n răscruce,
Sînt singur la fereastră.
N-aştept pe nimeni.
Cîmpul e acoperit

Cu nisipos var moale.
Pomii s-au adunat în grădină
Ca nişte călăreţi.
Plînge undeva

O pasăre de noapte.
Cătăreţii de lemn

Cern lovituri de copite.

Omul negru
Stă în fotoliul meu,

526

Îşi ridică jobenul
Şi-l pune de-o parte `
La poalele surtucului.

— „Ascultă, ascultă ł —

Horcăie el privindu-mă de-aproape

Şi aplecîndu-se:
N-am mai văzut nicicînd mișel
Să sufere de insomnie,
Ca tine.

De-altfel, am greşit!

Afară-i lună.

Ce mai vrea oare

Şi luna asta

Pierdută-n toropeli?

Poate va veni «ea»

-Cu pulpe groase

Şi tu îi vei citi din putreda
Ta lirică

Sentimentală?

Îmi plac poeţii!

Caraghioşii!

În. ei trăieşte totdeauna
Povestea monstrului cu plete
Care vorbind unei studente
Cu coşi pe faţă,

527

De Univers,
Abia își mai reţine
Dorinţa sexuală.

Nu ştiu, nu-mi amintesc prea bine,

Odată, într-un sat,
Poate în Kaluga,
Poate în Reazani,
Trăia un băiețandru
Într-o casă de țărani,
Cu părul auriu

Și ochi albaştri...

Şi iată a crescut,

E mare și poet,

A iubit o femeie

De peste patruzeci de ani
Pe care o numea ades:
«Fetița», «ștrengărița»,
«Iubita mea“.

— „Omule negru!

Eşti un musafir plicticos,
Află că lumea

De tine spune-aşa“.

Sînt furios, turbat,

Şi bastonul meu zboară
Spre fruntea lui...

528

Luna a murit,

Se arată lumina albastră.
Ce dracu-mi făcuşi tu,
Noapte?

Stau cu jobenul pe cap.
Nimeni nu e cu mine.
Sînt singur.

Oglinda e spartă.

MOSCOVA CÎRCIUMĂREASCĂ

S-a hotărît! Pentru totdeauna

Am părăsit şesul natal, comuna.

N-o să mai răsune din frunziş aripat

Plopul deasupra mea legănat,

Căsuţa fără mine s-a gîrbovit.

Dulăul bătrin a zăcut şi-a murit.

Pe ulițele acestea întortochiate,

M-a ursit Dumnezeu să mor, poate.

Şi totuşi mi-e drag acest oraș de ulmi și platani
Învechit de ploi, înnegrit de ani. i
Pe cupolele lui moțăie obosită

Asia, Asia, aurită,

Aici, noaptea, cînd luna luminează,

Cînd lumincază dracu” știe cum şi visează,

Mă stzecor cu capul în piept, frînt,

Spre cîrciuma de sub pămînt.

E zgomot şi gălăgie în această vizuină

Și eu, de seara, pînă se face lumină,

Citesc versuri curvelor cu miros de pudră și mirt
Şi cu tilharii beau spirt.

Inima îmi bate din ce în ce mai des,

Vorbesc încîlcit, abia înţeles:

530 34%

Sînt ca şi voi un om pierdut, uitat,

Nu mă voi mai întoarce de unde-am plecat,

Căsuţa fără mine s-a gîrbovit,
Dulăul bătrîn a zăcut şi-a murit.
Pesemne pe ulițele Moscovei, sub cer,
M-a ursit Dumnezeu să pier.

Oamenii beau, se bat şi pling,
Armonistul suspină galben, trist, şotîng,
Îşi blestemă norocu-n trezie
Şi-mi aminteşte de vechea Rusie

i eu, şi eu cu capul în jos

mi torn vin peste față, slinos,
Gîndul să-mi adoarmă sub tîmplă,
Să nu ştiu ce mai mi se-ntîmplă.
Ruşii sînt veseli, chiuie, cîntă,
Şi sorb basamacul de-l zvîntă.
Armonistul cu chip de tătar
Cintă de Volga, de Ceka, arar,
Şi-n privirile lui de nebun
Fulgeră gînduri ce nu se mai spun.
Oamenii ăștia se tînguie toţi,
Că şi-au pierdut tinereţile, netoţi,
Că asprui Octombrie i-a amăgit
Cu viscolul lui alb, întețit,
Dar îşi ascut cu. nouă-ndrăzneală
Cuţitul din cismă, prins de cocleală.
Unde sînteți voi care ați plecat?
Razele vi s-or fi întunecat |
Armonistul se caută cu spirt, cu prize,
De sfrinția luată în stepele chirchize,

531

Nu, pe ăştia nu-i mai împrăștii,

Putregaiul le-a dat curaj, le-a dat prăștii,

Ei, Rusia mea, Rusie,
Asiatic pămînt, Rusie!...

Zi, armonică! plictiseala nu se ascunde.
Degetele armonistului curg unde.

Bea cu mine, cățea parşivă,

Bea cu mine, cățea guralivă.

Toţi te-au iubit,

Toţi te-au stilcit,

Toţi te-au mînjit !

Ce te uiţi cu albăstrelele tale, ca florile
Ori vrei una în bot? i
Eşti bună de pus i uit, ciot,

Să alungi ciorile,

Pînă în ficați, pînă în stat,

Mă chinui, mă tai, mă îngenunchi.
Armonica, armonica să nu stea!

Bea, viezure, bea!

Aș lua-o pe aia, pare mai cu ţîţe,

Mai proastă, mai cu fiţe.

Dintre cele ca tine nu ești cea dintii

Pe care o mîngii,.

Însă cu una ca tine urîtă, ușoară,

Sînt prima oară.

E dureros ce fac şi sfidător,

Dar pentru asta n-o să mă omor.

Ce te clatini? Ce-ţi dezveleşti cracii?
Du-te la toţi dracii!

532

E, vremea să mă fac mai rece

Cu haita voastră ce mereu petrece...

Draga mea... Draga mea... uite, pling, scîncesc,
Jartă-mă... iartă-mă... te iubesc...

Zi măi, zi! Fiţi-ar ghitara a dracului,
Degetele tale joacă pe ea ca dinții daracului.
Aș vrea să mă înec în acest năduf.

Amicul meu, amicul meu, uf,

Nu te mai uita la brățările ei,

Ia mătasa rochiei, la cercei,

La această femeie am căutat fericire

Și am aflat negură, pieire. ,
Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,
Nu ştiam că dragostea e ciumă.

A venit spre mine, m-a privit

Şi m-a înnebunit.

Cîntă prietene, să-mi aduc aminte,

De viața dusă mai înainte.

Las-o să o sărute cine-o vrea,

E târtă şi e draga mea.

Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,

Şi n-o blestem.

Hai, dă-mi ghitara, Vreau pe coarda groasă
Să cînt despre viața-mi furtunoasă.

S-a spart cupola verde-a vieţii mele.

Inima mea acum e o desagă

Cu visuri mari de aur și cu stele.

Multe fete am pipăit,

Le-am strîns prin colțuri, le-am ciupit.

933

Dreptatea pămîntului s-a răzbunat:
Cu ochii copilăriei am privit mirat
Dulăii ce lingeau mîrîitori
Căţelele, sub coadă, de scursori.
De ce să fiu gelos?

De ce să fiu bolnav, sfios?

Viaţa noastră: patul şi cearceaful,
Sărutul pătimaș, prăpădul.

Zi; zi mai tare! Mîinile fatale

Să cânte zilele-mi fatale.

Ştii ce? Mai bine dă-le-n măsa, iată,

Eu n-o să mor, amice, niciodată..,

INONIA

Prorocului Eremia

„Nu mă înspăimânt de pieire,
Nici de lănci, nici de săgețile ploii“ E
Aşa spune după Biblie

„ Prorocul Serghei Esenin.

A venit timpul meu.

Nu mi-e frică de cnut.
Trupul lui Hristos

Îl scuip din gură.

Nu vreau să fiu izbăvit
Prin chinurile şi crucea lui.
Altă învățătuară-nțeleg,

Să întreacă veşnicia stelelor.
Am văzut alt Mesia.
Moartea n-o să mai joace
Deasupra dreptăţii.

Voi tunde albastrul cerului,
Ca pe- o oaie,

De lîna murdară.

Voi ridica mîinile spre lună
Și o voi sparge ca pe-o nucă.
Nu vreau ceruri fără scară.
Nu vreau să cadă zăpezi.

535

Astăzi voi oua ca o găină
Vorbe de aur.
Astăzi, cu mînă vânjoasă
Sînt gata să răstorn lumea.
Nu vreau să se încrunte soarele
Pe fața lacului,
Ca o furtună
* Opt aripi îmi vor răsări pe umeri.

Peste Rusia înfricoşată latră clopotele.
Pling zidurile Kremlinului.

Astăzi pe lănci de stele

Pe tine te vom ridica, pămîntuile.

Mă voi întinde pînă la Cetatea Nevăzută,
Voi muşca din Calea Lactee.

Lui Dumnezeu îi voi smulge barba

Cu colții mei

Şi înfingîndu-mi mâîna-n coama-i albă
Îi voi grăi cu glas de viscol:

Am să te fac, pe tine, Dumnezeule,
S-asculţi ce-ţi spun!

Blestem mâînăstirile,

Blestem potecile ce duc spre ele.

Vreau să-mi ridic deasupra golului palatul.
Cu limba mea voi şterge de pe icoane
Chipurile sfinților şi ale mucenicilor.

Vă făgăduiese cetatea Inonia

Unde trăieşte zeul celor. vii.

Plingi tu o, Moscovă,

536

A doua oară a venit Mogolul.
Rugăciunile din ceaslovul tău

Le voi risipi cu ciocul.

Din zori voi duce dîrz poporul meu
Să are.

Cîmpul lui de cuvinte

Să fie presărat de stupii griului,
Grăunţete, sub cerul înstelat,

Să lumineze, ca albinele, întunericul.

Te blestem, mânăstire.

Blestem. căicîiele și urmele tale.
Soarele tău, cu ascuţişul ghiarelor,
Mi s-a înfipt în suflet ca un cuțit.

Am plins pe riurile Babilonului
Şi ploaie de sînge ne-a udat.
Astăzi strig cu glas de furtună:
Să-i despuiem pe Dumnezeu.
Spălaţi-vă mîinile şi părul

În albia lunii noi.

Spun: — Totul va pieri.
Credinţa va fi înăbușită.
Deasupra noastră, Dumnezeu
S-a umflat ca o vacă.

El va fäta alt soare

Pentru meleagurile noastre.

Un nou Olimpiu va veni

Să-i zugrăvească chipul nou.
Vă spun: — Voi bea tot aerul

537

Şi-mi voi întinde limba

Ca o' cometă.

Îmi voi rășchira picioarele
Pînă-n Egipt,

Vă voi scoate potcoavele chinului.
În amândoi polii

Îmi voi înfige cleștele mîinilor,
Voi apăsa ecuatorul cu genunchiul
Şi-n plinsetul furtunii, în gemătul viscolului
Voi rupe ca pe un colac
Pământul.

În beznă,

Să-l vadă-ntreaga lume

Voi scoate capul

Cu păr de stele

Şi străluciri de soare.

Patru seri,

Ca nişte butoaie ce și-au pierdut cercurile deaur,
Din nori,

Ca, de pe munte

Se vor rostogoli speriind lumile.

Şi ție-ți spun, Americă,

Parte ruptă din continent —

Fereşte-te pe mările necredinţei

Să dai drumul corăbiilor. de fier.

Nu îngenunchia cu curcubee de tuci şi granit
Lanurile şi rîurile.

538

Nu sfişia cu mîini albastre

Slăvile.

Cu simple cuie de fier

N-ai să întuneci strălucirea stelelor.
Fierberea sorilor

N-ai s-o stingi

Cu lavă de oțel.

Am să mă așez sus, pe nori,

- Cu călctiele-n jos.

Voi pune soarele și luna,

Ca niște covrigi,

Pe osia pământului.

îţi spun: — Nu mai cînta imnuri
Razelor tale de sîrmă.

Ele nu vor lumina a doua venire,
Mielul aleargă prin munți.

Un trăgător dibaci

Îi va zvîrli o săgeată în piept.
Singe cald va țîşni în întuneric
Prin lâna albă.

Copitele, ca stele de aur,

Se vor rostogoli în noapte —
Şi ploaia cu spiţe de apă

Va străluci.

Atunci voi răsuna ca un tunet
Din roțile soarelui şi ale lunii.
Îmi voi filfti părul de flăcări,
îmi voi acoperi faţa c-o aripă,
Voi trage munții de urechi,
Voi smulge, cu lănci, ierburite,

539

Şi-i voi mătura toate nuielele
Ca praful.

Cu plug nou

Voi ara obrajii negri ai cîmpurilor tale.
Pe deasupra ținuturilor tale

Belşugul va zbura ca o coțofană.
Razele soarelui

Vor îi prăjini de aur.

Alţi spini vor creşte în palmele cîmpurilor tale.

Ca niște veveriţe,

“Primăverile galbene

Vor sări pe crengile zilelor.

“Riuri albastre vor izvori

Şi vor străpunge zăgazurile de piatră.
Zările, lăsîndu-și în jos pleoapele
Vor prinde în ele peşti de stele.

Îți spun: — Va veni timpul cînd
Spicele griului tău i
Îţi vor străpunge ceafa.

Deasupra lumii

De pe o scară nevăzută

Răsunînd peste șesuri și peste dealuri
Va sparge coaja lunii un cocoș

Şi va zbura.

Umblu pe nori ca pe un lan,

Cu capu-n jos.

Aud clocotul ploii

Și şuierul aştrilor cu ciocuri subţiri.

540

Mă uit în iazuri albastre

Şi te văd oglindită, pe tine, Inonia,
Cu căciulile de aur ale munților.
Văd ogoarele şi casele tale `
Şi-ntr-un pridvor pe mama mea bătrînă.
Cu degetele caută să prindă
Luminile-asfințitului roșcat

Dar soarele, ca o pisică,

Îşi trage lacom ghemul

Și pleacă mohorît cu el în spate.
Sub șoaptele pirîului,

În poala ecoului din munți

Picură de pe o lumînare nevăzută
Cântecul meu.

Slavă Domnului din ceruri

Şi pe pămînt pace.

Cu cornul ei albastru, luna — .
A sfişiat norii.

Cineva a scos o pasăre

Din oul luceafărului

Să ciugulească

Urma, lui Hristos.

Cineva cu o credință

Fără cruce și fără chin

A întins pe cer curcubeul

Ca un arc.

Bucură-te Sioane, 1
Și răspîndeşte-ți lumina.

Pe zare, la marginea cerului,
S-a ivit un nou Nazaret.

541

Pentru a doua oară,

Pe o iapă,

Vine Mîntuitorul.

Crezul nostru e în putere.

Dreptatea noastră e în noi.

ANA SNEGHINA

„Satul nostru se cheamă Radova
Şi are două sute de ogrăzi.
Celor cari l-au vizitat

Le-au plăcut locurile noastre.
Sîntem bogaţi în păduri şi ape,
Avem izlazuri, avem pământuri,
Şi peste tot domeniul nostru
Sînt răsădiţi plopi.

Nu vrem să trecem drept bogătani,

Dar nu ne plingem de soartă.

Casele ne sînt acoperite cu tablă de fier,
Fiecare om are livadă, arie,

Fiecare are obloanele vopsite,

Iar sărbătoarea avem carne şi cvas.
Pentru toate acestea ispravnicului,

Pe vremuri, îi plăcea să stea la noi.

Birul îl plătim la vreme.
Judecătorul aspru care e cel mai mare în sat

543

Adaugă la bir

O baniță de făină şi una de grîu zobit.
Ca să nu avem neplăceri

Dăm fără greutate acest plus.

Ei sînt tăria şi puterea,

Noi numai simplu norod.

Însă toți oamenii au sufletele păcătoase
Şi mulți au ochii ca niște colţi.

Din satul vecin, Kriuşi,

Mujicii se uitau la noi chiorîş.

Viaţa la ei era proastă.

Aproape tot satul

Ara pămîntul cu un singur plug,

Și cu-o pereche de gloabe prăpădite.
Nici nu putea fi vorba de belșug la ei, —
Sufletul să rămînă“viu, —

Şi pe ascuns tăian lemne

Din pădurea noastră.

Odată i-am prins...

Hm! Ei cu topoare, noi la fel.

De răsunetul și serîşnetul oțelului ,

Ne treceau fiori.

Cearta aceia mirosea a crimă.

Şi ei şi noi eram de vină.

Unul dintre ai lor a lovit pe neașteptate,
Unul de la noi a căzut ucis. `
Adunarea satului a judecat, a pus cătușe,
Şi zece inși au fost trimiși în Siberia.
De atunci la noi treburile merg prost,
Fericirea a scăpat din hamuri.

544

35 — Poeme simple

De trei ani într-una
Ba vitele cad, ba s-aprind pîrjoluri.“

Asemenea veşti triste

Îmi cînta vizitiul pe drum.

Pe atunci mă duceam să mă odihnesc

În împrejurimile Radovei.

Războiul mi-a mîncat sufletul.

Pentru interese streine

Am lovit trupuri apropiate

Şi cu pieptul mi-atacam fraţii.

Am înțeles că sînt o jucărie

În urmă însă lăfăiau nobilii și negustorii.
Atunci m-am hotărît să mă despart de tunuri
Și să mă războiese numai în versuri.
Mi-am aruncat pușca,

Mi-am cumpărat hîrtie şi iată

Cu această hotărîre

Am îutîmpinat anul al 17-lea.

Libertatea s-a ridicat cu putere nebună
Şi într-un toc roz, puturos,

Era calif peste ţară A

Kerenski pe calul cel alb.

Toți strigau:

Război „victorios“, „piu la sfîrşit“.
Hoţii, paraziţii

'Trimeteau spre front

Armate sure de țărani.

Eu n-am pus mîna pe sabie.

545

În urletul grelelor tunuri
Am dovedit alt curaj:
În ţară primul am fost dezertor.

Drumul e destul de bun.

Răcoarea plăcută, răsunătoare.
Luna a presărat depărtarea satelor
Cu zăpadă măruntă de aur.

— „Uite şi Radova pe care-o cauţi“
Zise cărăuşul,

„Nu degeaba am biciuit gloaba —
Pentru nărav,

Vă rog, cetățene, batşiş.

Doriţi să mergeţi la morar?

E colo!

Vă cer foarte puţin

Pentru un drum atît de lung“.

Îi dau pentru o litră de rachiu.
— „E prea puţin.“

Eu îi mai dau ceva.

— „Nu , m!

O, ce flăcău nesuferit.“

Flăcăul e de treizeci de ani.

— „Ce? Tu ai pătimit ori nu?
De ce vrei să mă scuturi de toţi banii?“
Şi namila-mi răspunde:

— „Secara e proastă.

Mai daţi-mi din cele ce nu sună,
Zece sau măcar şase.

546 35*

Voi bea Ía cârciumă un basamac
În sănătatea şi în cinstea ta“.

Sînt la moară.

Desișul brazilor

E presărat de luminările licuricilor.
De bucurie, bătrînul morar

Nu poate spune două cuvinte,

— „Oare tu eşti?

Serghei!

Tie frig, desigur?

Hai, pune repede, bătrîno,

Pe masă samovarul şi budinca.“

Nu prea e frig în aprilie

Mai ales spre sfîrșitul lunii.

E o seară minunată, gânditoare,
Ca zîmbetul pe fața prietenului.
Înnbrățișările morarului sînt tari,
Sub ele chiar şi ursul ar urla.
Dar totuşi, în momente grele,

E, bine să mai ai prieteni.

— „De unde? Pentru câtă vreme?“
— „Pentru un an.“

— „Atunci, prietene, fii vesel!
Anul acesta am putea, trimite

La Moscova chiar frage şi ciuperci.
Şi e vînat, măi frate, ca la dracu,
Singur se vîră în bătaia puștii,
Gâîndeşte-te şi tu...

De patru ani

547

Nu te-am văzut...“

Am sfârşit vorba.

Cuviincioşi

Tot samovarul l-am băut.

Ca-n alte vremuri cu-n cojoc

Mă duc să dorm în fîn.

Trec prin grădina

Cu pomi rotați.

Liliacul înflorit îmi mângâie fața.
Mi-e drag

Gardul bătrîn de nuiele.

Cindva, lîngă” portița ceia,
Aveam şasesprezece ani,

O fată-n pelerină albă

Îmi spuse blând şi încet: „Nu!“
Lucruri uitate, frumoase,

Chipul acela în mine încă nu e stins,
Noi toţi am iubit mult

Însă iubiţi n-am fost.

„Ei, scoală, Serghei!
Zorile încă nu s-au scurs.
Bătrina ţi-a gătit
Plăcinte gustoase.

Eu voi pleca i

la doamna Sneghina...
Pentru masă am împușcat
Prepelițe frumoase.“

548

Te salut, dimineață a vieţii!
Mă scol, mă îmbrac, mă duc,
Roua se odihneşte fumurie
Pe merii albi din grădină.
Giîndesc:

Ce frumos e pămîntul

Cu oameni pe el,

Şi pe câți războiul

I-a schilodit,

I-a calicit !

Câţi au fost îngropaţi în şanţuri,
Şi câţi vor mai fi încă!

Simt peste maxilare

Spasmul crud al obrajilor.

Nu, nu!

Niciodată nu mă voi duce!

Fiindcă o putoare

Aruncă soldatului ciung în noroi
Cinci sau zece copeici.

— „Ei, bună dimineața bătrînico!
Parc-ai mai obosit

Și te aud tușind.“.

— „Munca m-a doborît.

Aici, la noi, nu prea e pace

Şi totul se cîștigă cu sudoare.

Între mujici se dau mereu războaie,
Se bate sat cu sat.

Am auzit cu urechile mele

De la trecători:

Ba cei din Radova îi bat pe Kriușeni,

549

Ba Kriușenii pe cei din Radova.
Asta înseamnă lipsă de stăpîn.

Pe ţar îl alungară,

Şi iată-acum..-

Toate pacostele

În capul prostului norod se sparg.
Au deschis, nu ştiu de ce, temniţele,
Şi au dat drumul răufăcătorilor.

Pe drumul mare

Nimeni nu poate trece-n voie.

Iată, de pildă, — aceștia din Kriuşi,
Ar trebui să putrezească-n ocne,
Dar ei, cu suflete-nrăite,

Acasă s-au întors cu toţii.

Se află printre ei unul Pron Ogloblin,
Zurbagiu, bătăuş, îndrăzneț.

Veşnic e supărat pe toţi.

Şi umblă beat cu săptămînile.

Acum trei ani

Cînd începu războiul,

A ucis, în fața poporului adunat
Pe «cel mare.

Oameni ca el sînt azi cu miile,
Tilhăria se face pe față,

Rusia s-a prăpădit de tot...

S-a prăpădit mama-Rusia...“

Îmi amintii de vorba cărăuşului,
Luîndu-mi pălăria şi bastonul,

550

Plecai să-i salut pe țărani
Ca un oaspe vechi, cunoscut.

Merg pe cărarea albastră

Şi-l văd venind spre mine pe morar
Pe-o droașcă,

— „Hei, Serghei! Stai!

Căci am să-ți spun ceva,

Dar să-ndrept hăţu-ntii.

De ce azi dimineață nu mi-ai spus-o?
Cînd am ajuns la Sneghina am zis:
La mine a venit un tînăr vesel, ciudat,
(Sînt bine ascultat acolo

Căci o cunosc de zece ani.)

Iar fiica ei, Ana, ce-i măritată,

A întrebat: .

— Nu cumva e acela care serie, poetul?
— Ei, da — zic, —el e...

— E blond?

—— Desigur, blond.

— Cu păr cîrlionțat?

— Aşa-i. Un domn simpatic!

— Când a venit?

— Nu de prea mult. `

— Să ştii, mămico, el e!

Pe vremuri

A fost îndrăgostit de mine.

Era un băieţel modest,
Pe cînd acum...

551

De, ce să-i faci...

E scriitor...

Şi e cevă...

Desigur, fără rugăminte,
Nu va veni la noi.“

Şi morarul, ca după o izbîndă,

Îmi făcu semn cu ochiul:

— „Ei bine, bună ziua, pîn’ la prînz!
Mai am şi alte treburi...“

Mergeam pe drum spre Kriuși

Şi doboram verdețuri cu bastonul.
Nu mi-a pătruns nimic în suflet.
Nu m-a tulburat nimic.
Miresmele curgeau dulci,

Peste gînduri îmi plutea o ceață de beţie:

Ar fi bine să încep acuma un roman
Cu o vădană de soldat.

Iată şi Kriuşi...

De trei ani

N-am văzut acoperișurile cunoscute,
Vremea e ca de liliac.

Liniştea e stropită cu liliac.
Lătratul cîinilor nu se mai aude, —
Pesemne nu mai au ce păzi.

Casele sînt putrede.

Nu se mai vede în ele decit soba.

552

lângă casa lui Pron

Gălăgie mare, țărănească.

Se discută despre legea nouă,
Despre prețul secarei și vite.

— „Bună ziua, prietenilor!“

— „Eşti vînător? !“

— „Stai jos!

Tu eşti fără griji,

Ascultă despre viața noastră.
Ce se aude pe la Piter?

Îi cunoşti,desigur, pe toți miniştrii?
Nu degeaba, afurisitule,

Ai fost crescut de un culac.
Dar noi nu te certăm,

Eşti de-al nostru, dintre mujici.
Nu prea te lauzi,

Şi n-ai să-ți vinzi inima.

Ai fost cumsecade cu oamenii
Şi pentru noi făceai pe dracu-n patru.
Spune: vor căpăta oare țăranii
Pășuni fără plată de la boieri?
'Țipă cu toții

Să nu ne atingem de pământ:
Spun toți că n-a venit sorocul încă,
Atunci de ce-am. mai suferit

Pe front, şi pe alții i-am ucis?“
Şi toți cu zîmbete întunecate
Mă privesc în faţă şi-n ochi.

Şi eu, îngreuiat de gînduri,

Nu ştiu ce să le spun.

Se clătinau, se cutremurau,
“Treptele sub mine,

553

Şi-mi aduc aminte

De-o întrebare:

— „Spune, cine e Lenin?“
Am răspuus încet:

— „Lenin sînteţi voi“.

Zvonurile se tîrau pe brînci,
Se judeca, se hotăra în șoapte.
Eu căpătam destule

De la bătrîna' mea.

Odată, sosit de la vânătoare,
Mă culcai să moțăi pe divan.
Aducătoare de umezeală

Mă pătrunsese ceața din bălți.

Tremuram ca de friguri.

'Treceam prin jar şi prin ghiață.
Şi acest acces blestemat

M-a legat de pat patru zile.
Morarul, pesemne e. nebun,

A plecat şi-a adus pe cineva...
Eu am văzut numai o rochie albă
Şi un năsuc ridicat în sus.

Pe urmă, făcîndu-mă mai bine,
Într-a cincea zi, spre seară,

554

Răceala m-a lăsat.

M-am sculat,

Am pus pe duşumea piciorul tremurînd
Şi-am auzit glas dulce:

— „Bună ziua, dragul meu!

De mult nu te-am văzut,

Din anii copilăriei.

Acum, eu, vezi, am devenit o doamnă,
Tu, cunoscut poet,

Stai jos.

Ţi-a trecut febra?

Nu mai eşti ca înainte,

Pe ascuns chiar am oftat
Atingîndu-ți mâna,

Da...

Ceea ce-a fost nu se mai întoarce,
Anii se scurg la canal.
Odinioară îmi plăcea

Să stăm lîngă portiță.

Visam amâîndoi gloria.

Tu ţi-ai ajuns ținta.

Pe mine însă m-a făcut s-o uit
Un tînăr ofiţer.“

O ascultam şi fără să vreau
Îi cercetam chipul zvelt.
Voiam să spun:

Destul!

Acum să căutăm alt grai.

555

Dar, nu ştiu cum,

Spusei fără să vreau:

— „Da, da! Mi-aduc aminte.
Stai jos. Îmi pare bine.

Îţi voi citi

Poeme

Despre Rusia cîrciumărească,...
Sînt bine cizelate,

Conţin — tristeţea țigănească.“
— „Serghei!

De ce ești rău,

Mi-e milă,

Şi-s supărată

Că chefurile tale

Le ştie toată țara.

Spune-mi: ţi s-a-ntimplat ceva?“
— „Nu ştiu!“

— „Atunci cine să știe?“

— „Pesemne,-n pîcla toamnei.
Am fost născut,“

— „Glumeşti !“

— „Şi tu la fel, o, Ana.“

— „Iubeşti pe cineva?“

— Nu, nu!“

— „Ciudat de tot,

Să-ţi prăpădeşti viaţa-n aşa chip
Cînd ai un viitor...“

Depărtările s-au întunecat, s-au înnegrit.,,
Nu ştiu de ce îi atingeam
Mînuşile şi şalul...

556

[una rîdea ca un clovn. >
Deși în inima mea nu mai era trecutul
Eram plin de amintirile

Virstei de șasesprezece ani.

Ne-am despărțit dimineaţa

Cu ochii-n cearcăn.

În vară e ceva frumos,

Acel frumos e în noi odată cu vara.

Morarul meu,
Acest morar,
Mă-nnebuneşte,
Aleargă toată ziua
Ca un factor.
Azi a venit din nou cu un bilet
Ca și cînd cineva ar fi îndrăgostit:
„Veniţi.

Cu dragoste,

Ogloblin Pron.“

Mă duc.
Sosesc în Kriuşi.
Ogloblin stă la poartă,
Și beat,
Înjură tot norodul sărac:
— „Voi neam, de viermi,
Cu toții la Sneghina...
Mergeţi şi-i spuneţi:
Ne dai ori nu pămîntul tău
Fără răscumpărare?“
Și deodată,
Zărindu-mă, s-a potolit un pic

557

Zicind nepretăcut:
— „Țăranii, mai trebuiesc oleacă tierți.”

— „De ce m-ai chemat, Proşa?“
— „În nici un caz nu pentru treierat,
Nici pentru coasă.

Să-mi scoată calul

Şi mergem ari vo la Suegtiira
Să o rugăm..

A înhămat ide.

De aşa cal

Să dai şi de la tine

Numai să scapi de el, —

Să nu-l mai vezi.

Mergeam la pas.

Drumul ne supăra şi ne veselea.
Urcînd rîpile,

Duceam cu noi căruța.

Am sosit.

Casa s-a cam lăsat pe temelii.
Miroase tare a iasmin

Gardul înalt de nuiele.

Ne dăm jos.

Mergem spre terasă.

Şi, scuturînd praful de pe umeri,
Auzim vorbe despre ceasul din urmă:
— „De plângi sau nu, e totul în zadar.
Acum, el e cadavru rece...

Bate cineva în uşă...

558

Pudrează-te...
Mă duc să deschid...“

O doamnă tristă, grasă,
Lasă zăvorul greu.
Pron al meu îi aminti,
Fără prea multe vorbe,
Despre pămînt.

— „Da, să ni-l dai!
Şi-i repeta mereu:
— „Sau vrei să-ți sărutăm picioarele?“
Ea primea vorbele

Fără gînduri, fără auz.

Pe urmă, biruindu-şi teama

M-a întrebat:

je,

—, Probabil aţi venit la fiică-mea?
Stafi jos...
Am s-o anunț îndată...“

Acum Îmi amintesc precis
Fatalitatea zilelor acelea.

Ce greu îmi venea

Să-i văd faţa.

Am înţeles.

Se întîmplase o nenorocire,

— „l-au ucis, l-au ucis pe Boris,
Lăsaţi-mă !

Plecaţi !

„559

Eşti laş, eşti josnic şi mișel.

El a murit...

De ce-ați venit aici?“

Nu, pentru mine era prea destul...

Nu oricine poate suporta aceasta...
Rușinîndu-mă ca de o plagă, ca de o palmă,
I-am spus lui Pron:

— „Ele azi sînt miîhnite,

Pron, hai la cîrciumă“.

As vînat toată vara.

Nu i-am uitat nici numele, nici chipul.
Supărarea mea

A plîns-o pe baltă

Sitarul-bocitor.

Cînd înfloresc pomii

Patria noastră cea blindă e săracă.
Vara e scurtă

Ca o caldă noapte de mai.

Zorile sînt reci și purpurii,

Ceaţa se lasă mai jos,

Şi în dumbrava fără frunze

Se aud glasuri rare de păsări.

Morarul meu zîmbeşte mereu
Cu veselie-n el;

560

— „Acum, Serghei dragule, vom împușca,
Şi iepuri...“

Mă bucur şi eu

Fiindcă nu am —

Cu ce să-mi mai împrăştii
Plictiseala şi somnul.

Astăzi spre seară, la mine ,
Pron s-a rostogolit ca o lună:
— „Amice!

Cu mare bucurie te felicit!

A sosit ceasul aşteptat!

Te felicit pentru noul guvern!
Acum lovim în toți deodată!
Şi cvas se alege de ei.

Fără plată, luăm de cu vară
Toate pădurile şi pășunile.
Acum în Rusia sînt Soviete

Și Lenin mare comisar.
Amice!

Acum e bine.

De bucurie era chiar să mor
Iar frate-meu s-a omenit pe el.
Afurisitule, fii, măi băiete,
Un pic mai vesel.

Chiar astăzi voi alcătui «Comuna»
Aici, în satul nostru.

Pron mai avea un frate — Labutia,
Mujic şi el ca toţi cei de acolo,

Şi pe deasupra mare bețivan,
Lăudăros și laş.

561

Aţi văzut, sigur, aşa diavol,
Soarta i-a lăsat să trăncănească.

Tabutia purta două medalii albe pe piept
Din timpul războiului cu japonii,

Şi cu voce răguşită și beată

“Ţipa, intrând în cârciumă:

— „Împrumutaţi-l pentru o litră

Pe cel slăvit în lupta de la Leaoian“.
Pe urmă îmbătîndu-se, plingea

Cu lacrime fierbînţi,

Pe umărul vecinului

Soarta cetăţii Port-Artur

Ce s-a predat.

— „Prietine!“ ţipa el, — „Petrica!
Mă doare, să nu crezi că sînt beat,
Curajul meu pe lumea asta

Îi ştie tot Leaoianul.“

Aşa făpturi,

Trăiesc fără să-şi facă bătături la mâini.
Și iată, el, intrînd în Soviet

Şi-a tupilat medaliile-n ladă.

Şi tot cu aerul simandicos

Al unui veteran cărunt

Pălăvrăgea alcoolizat

Despre Siberia, Nercinsk şi Turuhan:
— „Da, fraţilor, am prins amare zile

Dar niciodată teamă nu mi-a fost“.
Medalii, medalii, medalii

562

Răsunau în vorbele sale.

Îi răsucea nervii lui Pron,

Și Pron îl înjura de mamă,

Şi totuşi acela a plecat primul
Să confiște casele Sneghinei.

La jaf s-au grăbit toți:

— „Să ne dai totul! Ne vom înțelege pe urmă!“
Toată moşia au adus-o-n comună

Cu stăpîne şi vite.

Dar morarul..,

Morarul meu bătrîn

Le-a adăpostit pe stăpîne la el!

M-a făcut, om fără de lucru,

Să mă amestec în soarta altora.

Şi din nou m-a cuprins ceva...
Atunci toată noaptea

Mă uitam la gura frumoasă, senzuală,
Şi strîmbată de griji.

Îmi amintesc,

Ea spunea:

„Să mă ierți... N-am avut dreptate...
L-am iubit mult pe bărbatul meu...

Cînd îmi aduc aminte... mă doare capul...
V-am insultat din întîmplare...

Cruzimea a ţinut loc judecății...

Era aci o taină tristă,

O criminală patimă.,.

Desigur, pînă-n toamnă

563

Aş fi gustat din plin din fericire,

Pe urmă m-ai îi lepădat

De-aceea m-am ferit —

De întîlniri — și de urmări...
Aceasta ar fi supărat-o mult pe mama
Cu vechile-i idei.“

Uitîndu-mă în ochii ei,

Am schimbat vorba.
Trupu-i de cauciuc
S-a-ndoit puţin.

— „Spune-mi, Ana, te doare
Pierderea moşiei?“

Fa, tristă şi ciudată,

Şi-a lăsat ochii-n jos.

Priveşte.

Se face oare ziuă?

Zorile, ca un foc de zăpadă,
Îmi aduc aminte de ceva...
De ce? Nu pot să ştiu...
Da... În copilărie...

Într-o dimineaţă... cu totul alta
Stam împreună
Și-aveam câte șasesprezece ani...

564

Pe urmă, uitîndu-se blind
Și încovoindu-și lebăda miinii
Mi-a spus, neglijent parcă:
— „E vremea de odihnă“...

Spre seară au plecat

Unde?

Nu ştiu unde.

Pe cîmpia-nsemnată cu stîlpi

Uşor se află drumul.

Nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat.
Nu ştiu ce-a făcut Pron.

Eu am plecat curînd la Piter

Să scap de plictiseală şi de somn.

Ani aspri şi grozavi!

Se poate oare scrie totul?

Bolile palatelor

Auziră înjurături soldățești de „mamă“!
Depărtările înfloriră!

Nu degeaba adunătura tuciurie

Cînta prin curţi la pian

Foxtrotul din Tambov

Avînd auditori vacile.

În loc de pîine, ovăz şi cartofi
Mujicul a căpătat gramofon

Și sucind o ţigară „Picioruș de capră“
Asculta un tango.

565

Mujicii îşi frecau mîinile de atîta cîştig
Înjurau birurile

„Şi se gîndeau ameţiți

-La ce li se bălăngăne între picioare.

Treceau anii

largi, înflăcăraţi.

Norocul ţăranului se stingea.
Multe bancnote de-ale lui Kerenski
Se stricară pitite în sticle.

Un posesor de pămînt şi de vite
Se lăsa doborit cu cnutul `
Pentru o pereche de hîrtii

Cu portretul Ecaterinei.

Ei, bine. Ajung atîtea suspine,
Astăzi mi-a scris morarul o scrisoare
Despre soarta lui Pron:

„Serghei, de dragul sufletului

Te salut, frățioare, te salut !

Iar nu mai vii pe la Kriuși

De vreo şase ani!

Vino te rog!

La primăvară vino negreşit !

La noi atitea s-au mai întîmplat
Că nu le pot cuprinde în scrisoare.
Acum norodul s-a liniștit.

Furtuna începe a se potoli.

Află că în anul 1920

A fost împuşcat Ogloblin Pron.

„550

Rusia...

Vrei să crezi? Vrei urechilor sä nu crezi?
Odată detaşamentul lui Denikin
A venit peste Kriuşieni

Şi-a început petrecerea.

Decît aşa petrecere. mai bine moarte.
Cu scrîşnete şi risete

S-au plimbat nagaicele căzăceşti.
Atunci l-au ucis pe Pron,

Iar Labutia s-a vîrît în paie

Şi a ieşit

După ce caii căzăceşti
Intraseră-n pădure.

Acum el, da, cu chipul beat

Tot mai răcneşte:

— «Ar trebui pentru curajul meu
Să port pe piept medalie roşie!»
Acum că norii au trecut cu totul,
Deşi nu viețuim ca-n rai,

Tu totuşi vino,

Să mă mai linişteşti puţin.“

Şi iată, iarăși sînt pe drum.

Întuneric de Iulie.

Căruţa aleargă vorbăreață

Ca şi înainte,

Drumul e destul de bun.

S-aude zvon liniștit de câmpuri.

Luna a risipit peste depărtările satelor
Zăpadă măruntă de aur. d

Se văd troițe, fîntîni,

567

Carduri de nuiele, margini de sate.
Inima bate cum a bătut pe vremuri.
Mă aflu din nou la moară.

Brazii sînt acoperiți cu lumânările licuricilor.

Ca şi mai înainte

Morarul nu poate spune două cuvinte:
— „Ce bucurie Serghei!

Ție frig? Pune repede bătrîno,

Pe masă samovarul și budinca.
Serghei! Aurul meu! ascultă !

Şi tu, Serghei, eşti mai bătrin...
Acum, de sufletul cel drag,

Eu îţi voi da un dar.“

— „Un dar?“

— „Nu...

O scrisoare.

Sînt două luni

De cînd mi-o dete poşta.” i

Desfac... Citesc... O, dal...

Din altă parte nu putea să fie.
Şi scrisu-i tot acela... fără griji...
Stampila e din Londra.

„Tu mai trăieşti» Sînt bucuroasă...
Și, precum vezi, trăiesc...

Şi-aşa de des visez

Portiţa, gardul şi vorbele tale.
Sînt departe de tot...

Acum, acolo-i primăvară blondă,
Şi cu albastru sînt acoperiţi
Brazii, mesteacănii...

568

Acum, când eu Încredinţez hirtiei
Tristeţea ce m-apasă

Tu poate, cu morarul,

Pindiţi pe undeva fazani.

Mă duc adese-n port

Şi, sau cu bucurie, sau cu teamă,
Nu ştiu, mă uit printre vapoare
La steagul roşu, sovietic.

Acum, acolo, ei sint la putere,
Drumul mi-e clar.

Dar tu mi-eşti drag ca și mai înainte,
Ca patria, ca primăvara“,
Scrisoarea e, ca orişice scrisoare,
Fără vreun scop.

N-aş scrie-n viața mea aşa ceva.
Ca şi mai înainte-mi iau cojocul
Şi merg să dorm în fîn.

Trec prin grădină, printre pomi,
Şi liliacul îmi atinge faţa.

Ce drag, ce scump îmi cade gardul vechi!

Cîndva, lingă portiţa ceea

Eram de şasesprezece ani,

Şi-o fată-n pelerină albă:

Mi-a spus sfioasă: „Nu!“
Făptura ei în mine nu s-a stins.
Noi toţi pe vremea ceea am iubit,
Şi, sigur,

Şi: noi am fost iubiţi.

Ianuarie 1925. Batum.

POSIFĂŢĂ

„Al, ȚARINII CUM E UN ŠNOP DE GRÎU:

„Pământu-ntreg trăiește-n viața mea
Şi cu prin viaţă trec ca printr-un riu.
Mă simi al cerului cum e o stea

Şi-al țarinii cum e un snop de grîu.“

(Zaharia Stancu: Poeme. simple)

Arborele genealogic al lui Zaharia Stancu își des-
făşoară ramurile în versurile poetului. Cu nedisimu-
lată mîndrie, Zaharia Stancu îşi cîntă străbunii, păs-
tori viguroşi şi povestitori nocturni:

„Străbunii mei vînjoşi, cu tulnice şi ghioage,
Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine,

Cioporul de mioare bălane, herghelia

Şi lîngă crama scundă cu chiote în căzi
Băsmeau lungiţi la focuri cînd adormea prisaca,“

Pare o imagine mirifică, Aceşti străbuni ai poetului
nu sînt, totuşi, vieţuitori fericiţi ai unui paradis teres-
tru, saturați de ambrozia viilor și de roadele pămîn-
tului. Zaharia Stancu își revendică descendența din
dîrji şi nedreptăţiți iobagi:

„Să nu uiţi nici o clipă: străbunii au fost şerbi,
Primiră-u veacuri aspre sudălmi şi bice-n spate
Să nu uiţi nici o clipă: se odihnesc sub ierbi `
Dar țărna lor mai strigă şi-acum după dreptate.“

Poetul se reclamă moștenitor a] virtuţilor strămoşeşti;

„Ca străbunii din peşteri chini
Cînd simt sulița duşmanului în coastă,

Ca străbunii din peşteri mă ridic
Cu munții, cu norii, cu cerul pe țeastă.“

573

Stancu socotește literatura sa drept o prelungire
firească a îndeletnicirilor pe care le-au avut străbunii
„săi:

„În poemele mele zbucnese copacii
Peste care zboară vulturi.
Străbunii cumpliţi de dreptate
Haiduceau prin păduri...

În poemele mele închid
Viaţă în flăcări, în cuvinte,
În aceleași cuvinte lăsate
De cei topiţi în morminte,“

Și-acum iată întregirea biografiei. Ce i-au testat
poetului părinţii şi bunicii?
Mama: .
„Doar dulcea ta tristeţe mi-ai lăsat-o,
Doar inima ta caldă, mult prea caldă,“

Tatăl:

„Sint ca şi tine crunt şi drept şi bun
Şi duşmănos cu munca mea,
Nenduplecat sînt ca şi tine, și pornit
Să rup grumazul celor ce-mi piu calea.“

Bunicul:

„la optzeci de ani te-ai sfîrșit şi-ai trecut
În pulberea aibă bătută de ploaie

Dar sufletul tău în minte-nvăscut

Tot diz a rămas şi tot nu se-ndoaie.*

Descendentul neamului de șerbi neînduplecaţi
are un crez poetic generos. Se dorește stejar pe culme
—eu vinele în pămînt—sau nor de aur care să-și
scuture belșugul pe ogoare sterpe. El ar dori să fie
mai limpede decît apa unui izvor care în zori adapă

574

turmele „și-n ceasu sîngeriu al serii, umple cofe şi
amfore cu spor“.

Inima-i bate asemeni unui străvechi clopot de bronz
a cărui menire este: 3

„Să stingă plînsu-amar al lumii întristate
Cu dangătu-i sonor şi luminos de stea.“

Cântecele acestui poet vibrant sînt sălbatice, smulse
din străfundurile fiinţei sale:

Din clocotul frunţii, din miezul inimii,
Din oase, din sînge, din piele,
Desprindeţi-vă cîntece ale inimii,

Ale pămîntului, ale norilor, ale mele.“

Autorul lor se mărturisește a fi un om dîrz, voluntar,
înzestrat cu o pronunțată conștiință a rolului său
social:

„De marele pas al timpului

Pasul meu se ţine mereu.

Vreau să mai dărui cîteva cîntece,
“Țîndările de aur ale visului meu.“

Drumul lui Zaharia Stancu spre poezia realistă
nu a fost lipsit de meandre. Stancu a debutat în poezie
în urmă cu mai bine de trei decenii, în atmosfera litera-
turii burgheze, în confuzia şi haosul anilor de după
primul război mondial. Puţini au fost poeții care să
nu fi suferit nefastele influențe ale unui asemenea
climat.

Zaharia Stancu a făcut parte, în perioada debutului
său, din cercul revistei Gindirea. Sub înrăurirea lui
Nichifor Crainic, revista căpătase o direcție mistică,
religioasă şi naționalistă. Ortodoxismul fusese ridicat
aici la rang de dogmă literară. Scriitorii erau judecați
în funcție de modul în care corespund canoanelor

575

ortodoxiste. Paginile Gindirii erau doldora de sfinți,
Îngeri, mucenici. În vîrful piramidei se afla însuși
Dumnezeu cu care — cum observa cu malițiozitate
G. Călinescu, — gîndiriştii se aflau, în genere, în ra-
porturi amicale. Revista a jucat un rol nefast în dez-
voltarea literaturii noastre, degenerînd, cu timpul,
într-o publicație huliganică.

Colaboratorii revistei nu pot fi apreciaţi în bloc.
La unii din ei creaţia literară nu poate fi despărțită de
obiectivele şi atmosfera Gindirii. Trebuie făcută o
distincție netă între aceştia şi scriitorii care, fără
structurale afinități cu Gindirea, au tăcut parte,
vremelnic, din gruparea revistei, în perioada căutărilor
de drum. Zaharia Stancu face parte dintre aceştia din
urmă. Primul său volum de. versuri, Poeme simple
“(1927), tipărit în perioada colaborării la Gindirea
atestă influența gîndiristă, însă nu recomandă un poet
aflat sub tirania misticismului religios.

Poezia lui Zaharia Stancu din această primă peri-
oadă nu este o lirică mistică, de inspirație religioasă,
ci una frustă, o poezie a naturii, Elemente gîndiriste
sînt totuși prezente uneori, atît de neorganice încât
ai senzaţia hibridităţii. Într-o poezie de autentic fior,
de neliniște creatoare, influența gîndirismului se face
simțită în cîteva versuri artificioase:

„Văd încă îngeri în văzduh şi-aud
Cum sună-u ceruri clopote mereu

Şi cum la mine-n suflet, Dumnezeu
Şi-ascunde seara trupul gol şi ud,“

Zaharia Stancu îl simte pe Dumnezeu în apropierea
cirezilor blajine, receptează paşi desculți de îngeri,

prin ierburi. În hoinărelile sale nocturne, pe cîmpuri, ~ :

i
i

poetul aude zborul heruvimilor prin văzduh şi-l vede
pe Dumnezeu „plutind cu aripile sfişiete-n crengi“.

În această primă perioadă a creaţiei poetului, munca
şi iubirea sa sînt ades priveghiate de îngeri. Aceștia

576

însămâînţează țarina arsă a poetului și asistă la ceasu-
i e iubire. ai
aaa din poeziile din această ttapă sînt popu-
late de locuitorii cerurilor, deşi unele dintre versuri au
iz mistic, se poate spune totuși că „poemele simple
ale lui Zaharia Stancu nu au plătit un tribut fatal
îndirismului, , i

5 Admiratorii poeziei religioase l-au asociat pe pi
ria Stancu poetului francez Francis Jammes. Între
poetul francez, catolic rusticizant și Zaharia Stancu
există unele înrudiri, sensibile îndeosebi la începuturile
poetice ale lui Zaharia Stancu. Poetul nostru posedă
candoarea, ingenuitatea și prospețimea lui Jammes.
I-ar mai apropia pe cei doi poeți dragostea pentru
cîmpuri şi dobitoace. Autorul Georgicelor creștine,
care a pornit de la un şoi de păgînism, are” însă o
umilință, o resemnare fatalistă în fața divinității,
care i-au fost dintotdeauna străine lui Zaharia Stancu.
Satisfacția pe care o încearcă poetul francez în umilința
creştină nu e proprie fizionomiei poetice a lui Zaharia
Stancu, poet cu suflet şi verb de răzvrătit. f

O adevărată și rodnică influență a exercitat asupra
lui Zaharia Stancu poezia lui Serghei Esenin. Plecat

de la Gîndirea Stancu scoate revista Azi (1932). Aici |

continuă publicarea traducerilor din Esenin, înmănun-
chate mai apoi în volum (1934). Prin tălmăcirea, lui
Esenin, Stancu a revelat literaturii românești un
mare poet rus. Poezia lui Esenin în traducerea lui
Stancu s-a bucurat de un mare și un bine meritat
succes şi a exercitat o puternică influenţă asupra liricii
noastre. A i ai

Stancu s-a simțit atras spre Serghei Esenin datorită
forței elementare, antenticului tragism şi uriașei
sincerități a poetului rus. Autorul Poemelor simple,
în care sînt evocaţi cu gingășie fluturii, puii, albinele,
porumbeii, şi-a întîlnit un mare conirate în poetul
care a cîntat moartea vulpii. L-a atras, fără îndoială
pe Zaharia Stancu şi revolta sinceră, adesea deznă-

577

37 — Poeme simple

dăjduită a lui Esenin, căutarea îufrigurată şi chinui-
toare a adevărului şi dreptății. Şi, bineînţeles, puezia
cîmpului natal, a satului.

Tălmăcirile lui Zaharia Stancu izbutesc să dea,
în pofida împrejurărilor vitrege în care au apărut, o
imagine expresivă a figurii lui Serghei Esenin. Geni-
alul liric rus nu apare numai în postura de poet al
stepii şi al animalelor, Răzbat în culegerea de poezii şi
accentele celui care spunea:

„Invidiez pe cei
Cari şi-au petrecut viaţa-n lupte,
Pe cei ce-au apărat ideea mare,“

ale poetului care se încorpora generaţiei sovietice
(Noi, generația victoriei leniniste) şi care-și tămăduia
rănile sufletului cu balsamul înviorător al realității
socialiste, („Şiiu: fristefea nu se poate îneca în vinj
Sufletul nu se lecuiește] Cu pustiu şi cu Pusimicie] Poate
de aceea îmi vine|, Suflecind pantalonii], Să alerg după
Komsomoli“).

Traducînd amplul poem Ana Sneghina, tablou al
satului rusesc în vremea revoluției, Stancu a îndeplinit
un veritabil act de curaj. Ana Sneghina nu este numai
poemul regretului nostalgic după anii adolescenței,
ci, maiales, strigătul de revoltă împotriva trecutului
țarist, împotriva războiului și a oricăror stavile puse
elanului și entuziasmului juvenil. |

Pentru Zaharia Stancu întîlnirea cu poezia lui
Esenin a fost fertilă. Stancu nu a devenit însă un emul
al poetului rus, un Esenin romîn, pastișă minoră a
originalului. Coritactul cu Esenin îi lărgește Iui Zaha-
tia Stancu orizontul vieţii, îi revelează ungir de aspecte
spre care temperamentul său poetic era înclinat,
Esenin are pentru poezia lui Stancu valoarea unui
stimulent, a unei forțe care grăbeşte un proces normal.
Lirica eseniană îi ajută lui Zaharia Stancii să se auto-
descopere.

578

Albe (1937) şi Clopotul de aur (1939), voluiiiete de
versuri care urmează Poemelor simple, ilustrează
drumul ascendent al poetului. Orizontul vieții se
lărgeşte, sfera de investigație psihologică e îmbogățită.
Ciţitorului acestor volume de poezii, în care Zaharia
Stancu apare în maturitatea artei sale, îi este clar că
„Poemele simple“ reprezentau doar un jalon, un punct
de plecare, e drept deosebit de revelator, fără st îngăciile
şi naivitățile începuturilor un punct de plecare totuşi,
mai ales sub aspectul căutării unui drum propriu.
Albe şi Clopotul de aur mărturisesc găsirea acestui
drum, angajarea poetului pe o cale personală, cîşti-
garea definitivă a unui glas propriu.

Acest glas va răsuna, nu cu aceeași intensitate și
limpezime, şi în ultimele volume de versuri Pomul
roşu (1940), Tarba fiarelor (1941), Anii de fum (1944).

Domină în poeziile lui Zaharia Stancu elogiul na-
turii. EL însuşi om al țarinilor, Stancu devine poetul
cîmpurilor, al vegetației, al vietăţilor. Poetul, crescut
în decor rural, are orgoliul rusticității sale:

„Em am crescut cu macii şi strugurii pe cîmp
Şi mai păstrez ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă.“

„De-aceea mi-e drag cimpul, livada, codrul sur,
Podgoriile, albinele, boii şi mînjii
Ce trec, năluei sirepe, prin porumbişti brumate...*

Asemenea versuri echivalează cu o mărturisire pro-
gramatică, Autorul lor nu va uita țarina natală, muză a
începuturilor sale poetice. Liric, de pronunțată notă
personală, comunicînd propriile sale impresii şi sen-
zaţii, Stancu elogiază natura ca pe un martor și prie-
ten al copilăriei şi adolescenței sale:

37% 579

„Da: m-am scăldat în riul cu cînepi la topit
Da: mi-am julit genunchii-n vişini şi-n cireşi,“

„Alerg pe şesuri sprinten cu dorul în răgaz
Desculţ, ca un hulub, prin ierburile crude.

Natura — cadru familiar poetului, — este surprinsă
în varietatea evenimentelor sale, mărunte sau gran-
dioase:

„Simt fiecare iarbă nouă

Cum încolţeşte-n cîmpuri şi răsare

Şi fiecare floare cum tresare

Cînd zorile îi pling pe pleoape rouă.“

Stancu este un cîutăreț al anotimpurilor pe care le
evocă cu nuanțele lor, în diversitatea și jocul de lumini
pe care ochiul poetului țăran le surprinde. Toamna
provoacă poetului reacții sufleteşti intense. „Anotimpul
poeților“ i se înfățișează lui Zaharia Stancu în ipostaze
variate. Stancu omagiază liric începutul toamnei.
Imaginea toamnei rodnice, cu belșug de roade sub
care „grddina-și pleacă umerii“, cu frunze aurii, toamnă
arămie cu perdele de funigei albi, cu podgorii așezate
pe dealuri sîngerii, străluceşte în gravurile lirice ale
poetului. Pe drumurile acestei toamne bogate merg
care stivuite cu roade şi vîntul toamnei poartă miros
aţițător de struguri. Om al cîmpului poetul nu rămîne
nepăsător la orgia de roade a toamnei. O notă sănă-
toasă răsună în versurile care celebrează belșugul toam-
nei. Sănătoase sînt şi accentele grave, îndurerate, expri-
mâînd tristeţea poetului în fața toamnei crepusculare,
„toamnei care moare“. Această moarte poetul o vede
peisagistic, în versuri largi și solemne:

„Cerul e vînăt, cîmpul gol şi sur
Viîntul uscat miroase a mour,
Cirezile bălţate bat talăngi

580

Fac coroniţe, funigei şi crăngi
În şiruri trec cocorii gîngurind
Plopii ca nişte ruguri se aprind
Să lumineze toamnei care moare
În vie sub stărămături de soare.“

Sufletul poetului vibrează la moartea firii. Iarna,
pădurea i se înfăţişează halucinant populată de copaci
de smalţ și sticlă, de platină, de fier.

Primăvara și vara smulg poetului adevărate chiote
de bucurie:

„Se leagănă rîul

Şi cîntă în scoc,

Pe cîmpuri cu griul,
În soare mă coc.“

„În maiu-acesta tumultos

Mă simt ca un copac vînjos

Şi-aş vrea ca şoimii să m-agăţ de stînci,
Ca florile să mă desfac în soare,

S-alerg spumat cu apa călătoare,

Să mă frămînt

Cu fiecare brazdă întoarsă de pămînt,
Şi-n noua primăvară să fiu nou

Ca un ecou,“

În genere peisajul preferat al poetului este cîmpia.
„Livada, codrul suv... forumbiștile brumale“. Muntele
lipseşte din decorul plăsmuit de Stancu. Am impresia
că aceasta se simte în versurile poetului unde perspec-
tiva e largă şi lină, a cîmpeanului, fără avînturile
abrupte pe care le implică muntele. Deși pare hazar-
dată această observaţie, cred că s-ar putea întări com-
parîndu-l de pildă pe Stancu, cu Beniuc, primul prin
excelență poet al cîmpurilor, cel de al doilea reven-
dicînd cu temeritate peisajul carpatin,

581

Asemeni lui Esenin, Stancu a profesat iubirea şi
înțelegerea vietăților. Pentru a salva o albină, poetul
face gesturi spectaculoase:

„åm prins în miini în zori o stea care cădea
Să nu lovească-n aripi în aer o albină,
Ce se-ntorcea zorită, în zbor cu cofa grea,

` Către prisaca ei, de miere şi lumină.“

În ambianța naturii se desfăşoară iubirea. Cîntecul
de iubire e un motiv ce a însuflețit mereu poeziile lui
Stancu, constituind o preocupare constantă a poetului.
Autorul poemelor simple profesa o iubire candidă,
cristalină.

Poemele simple atestă îndeosebi ingenuitatea ins-
piraţiei şi frustețe spontană. Fiorul senzual şi îndoiala
chinuitoare nu-și fac loc în această lirică pură, chiar
pudică. Mai tirziu, ingenuitatea va ceda uneisenzuali-
tăți naturiste. Femeia iubită sublimează aromele și
„culorile naturii. Iubita e miezul zăpezilor şi al cucutei
amare, gura îi este o vișină în pîrg. În feeria naturii
eroul liric al lui Stancu vede, obsedant, chipul femeii
dragi:

„În măceşii roşii, în mătasea porumbului,
În coaja mesteacănului, în măceşii roşii,

În toamna cu vulpi roşii, văd părul iubitei,
Numai părul iubitei,“

Cîntecul de iubire a sfirșit uneori la Zaharia
Stancu într-un adevărat imn senzorial. Panerotismul
este unul din semnele de oboseală pe care le mani-
festă eroul liric al lui Zaharia Stancu. În ultimele
volume de versuri, elementele realiste, protestatare
sînt mai firave. Viziuni halucinante, spă imoase, încep
să populeze versurile poetului. Îndoiafa şi scepticismul
iau adesea locul profesiei ferme de credință:

„Pentru ce am venit noi toţi din pămînt, pe pămînt?
Ca apoi să plecăm îngheţaţi şi uriţi în pămiut?“
+

582

„De-s negre undele sau verzi
Îmi e tot una, mi-e tot una,
Miu toţi luceferii-n cirezi

Din luntrea mea ca mătrăguna.“

Putem vorbi după Albe şi Clopotul de aur de o curbă
descendentă în creația lui Zaharia Stancu. Potenţele
creatoare ale poetului nu se anihilează însă şi chiar
în aceste ultime volume dăinuie puternice elemente
de protest social.

Zaharia Stancu este, structural, un răzvrătit, Re-
volta sa, elementară şi tulmultuoasă, iconoclastă,
străbate întreaga-i creație poetică. Este interesant de
observat că, în toate culegerile de poeme ale lui Za-
haria Stancu, se întîlnesc accente de revoltă, sincere
şi pătimaşe. Chiar dacă aceste izbucniri nu sînt domi-
nante cantitativ, faptul că ele sînt prezente de-a lungul
întregii creaţii este elocvent. Poetul a simțit nevoia
să împletească imnul senin închinat naturii cu cîntecul
vibrant de revoltă.

Esenţa revoltei lui Stancu este țărănească. Ea poartă
pecetea elanurilor țărănimii muncitoare din care pur-
cede și al cărei legatarse socoate poetul. El aminteşte
fiului său că se trage dintr-un neam de șerbi şi-i porun-
ceşte să lupte pentru „Zabînda neamului său dîrz de
țărani“

„Mina ta sprintenă, de zece ani,

Care-acunmi își scrie lecţia euminte,

Să ridice spadă roşie, necruțătoare, fierbinte,

Pentru izbînda neamului tău dîrz de ţărani.“
(Albe),

Asemenea accente hotärîte n-au caracterizat din-
tru început versurile lui Stancu. Poemele simple ex-
primau un crez poetic generos, dar oarecum abstract.
Autorublor nu învățase încă să urască şi să-și cunoască
dușmanii. Luptătorul se anunța totuși. Viaţa i se
înfățișează tînărului poet ca o bătălie dură şi nemiloasă :

583

„Aud într-una chiote de hoarde

Şi tropot greu de cai nepotcoviţi,

Şi plâns sfîşietor de robi izbiţi,

Cu bice lungi de flăcări şi cu joarde.“

Cu tristețe, sub zodia fatalității, poetul se avîntă
în luptă, fără arme, cu sufletul curat:

„Şi eu sînt fără za, n-am coif pe plete
De laurii izbinzii nu mi-e sete,
Nu-s dornic de omor, de jaf, de pradă.“

În sufletul tristului cavaler existau totuşi uriașe
resurse necheltuite, o vitalitate care mai tîrziu își va
găsi matca:

„Ce sete blestemată

De fapte nemplinite îndeajuns,
Mă chinuie mereu ca o săgeată
Şoiinul care-n aripe l-a străpuns.“

Orizontul de viaţă al poetului, la început oarecum
piclos, se luminează. Accentele de revoltă iau locul
avînturilor generoase şi adesea mesianice. Poetul capătă
conștiința nedreptăţii sociale. Limpezi și răspicate
sînt versurile din ciclul programatic: Steaua pe care
stăm. Aici răsună deschis îndemnul la luptă:

„Viaţa ta să fie numai faptă, numai faptă,
Şi gura ta, azi cireaşă coaptă,

Să strige pentru dreptate, pentru flămînzi,
Pentru muncitorii negri, uscați, plăpiazi.“

Imaginea nedreptăţii e cosmică; „marii flăminzi
ai lumii“ sînt lipsiţi de roadele cimpurilor, ale mării
şi ale cerului:

„Pentru mulţii flămîuzi ai lumii

Cerul nu-şi seutură grădinile coapte,
Cimpul nu-și macină grînele,

Mările nu-şi aruncă belşugu-n năvoade.“

584

Asemenea versuri sînt scrise în anii care premerg
celui de al doilea carnagiu mondial, în atmosfera tulbure
a pregătirilor de război. Poeziile lui Stancu din această
perioadă exprimă, în formă directă sau aluzivă, senti-
mentele antirăzboinice ale poetului. Acesta atrage
atenţia semenilor săi asupra pericolului care-i pîndeşte.
În două poezii, publicate în volume diferite, întîlnim
imaginea, leagănului-sicriu în care sînt legănaţi copiii
aceiaşi care mai tîrziu vor îngrășa pămînturile pustiite
de război:

„Mamele rid lîngă leagăne, rîd,
Lîngă lungi şi tăcute sicrie.

Copii cresc pentru șanțuri de foc,
Pentru steagul ce seamănă moarte,“

„leagănul în care creşti seamănă,
Ca toate leagănele, a sicriu.“

Războiul e înfățișat — simbolic — ca o pădure
înspăimâîntătoare, care se apropie cu paşi amenințători

„de aşezările omeneşti. Crengile acestei păduri, roșie

de sînge, au sunetul uscat al osemintelor omenești.
Păsările se retrag din calea apocalipticei vegetaţii,
oamenii sînt nevoiți să-și caute alte adăposturi. Mai
clar este formulată ideea într-o poezie intitulată, fără
echivoc, Începe o nouă domnie:

„Ca un uragan se ridică
O nouă, o diavolească putere.
Apele se trag în adîncuri,

a Mormintele se tem de-nviere.“

Poeziile în care Zaharia Stancu se face ecoul revoltei
poporului. împotriva pregătirilor de război sînt pre-
țioase mărturii. Într-o perioadă în care răsunau cin-
tece patriotarde, în care versificatori sîngeroşi intonau
imnul sumbru al măcelului, Stancu vestejeşte cu patimă
şi mînie viitorul război.

585

Războiul a însemnat pentru aedul cîmpurilor şi
al iubirii o realitate cumplită. Îndurerat, dezamăgit,
torturat de viziunea caretelor morții gonind năuce
prin livezile pămîntului, poetul își socoate naive
cîntecele de iubire şi doreşte să se refugieze departe de
talazurile întunecate:

„Totuşi, insulă de corali, coboară
Sub talaz, pînă trece furtuna.“

Geneiaţii crescând pentru șanțurile morții, leagăne-
sicriu, păduri fantomatice cotropind pașnice livezi
ale lumii, carete ale morţii, gonind în neştire pe cîm-
puri, iată elementele care compun viziunea războ-
iului la Zaharia Stancu.

Această optică, cu luminile şi obscuritățile ei, o
întîlneşte cititorul, în chipul cel mai elocvent, în
amplul poem Buna Vestire scris în anul 1943. Poemul
foloseşte drept pretext mitul Bunei Vestiri — fiind
însă, de fapt, o adevărată autobiografie lirică, împletire
inextricabilă de elemente contradictorii. Imprecaţiile
şi rechizitoriul se vor exprima simbolic, aluziv.

Poetul se prezintă nu ca visător solitar şi utopic,
însingurat pe culmi semețe, ci ca un om al timpului
său, dornic să-și așeze viața pe alte temelii. Un om
a cărui existenţă a fost bîntuită de tlagelurile societăţii
capitaliste, în al cărui suflet au mușcat adînc deza-
măgirea și tristețea, Astfel se explică unda de tristețe
care scaldă versurile poemului. Buna Vestire este un
poem de o mare, covirşitoare tristeţe. Priatre versurile
poemului se aud, sfîșietoare, strigăte pătimașe, con-
fesiuni înfrigurate.

Erou! liric al poemului are nostalgia tinereții sale,
nostalgia vremii în care, la 17 ani „osorile pădurilor,
viorile cimpurilor”, îi rtăsunau în suflet. E regretul după
anii de puritate, de visare, ani de contopire cu natura
— simbol suprem pentru poet — al purității. Adoles-
cena aureolată afectiv, se desfăşoară sub „ochiul

586

galben al lunti“. Imaginea ochiuiui galben, tulbure şi
viclean al lunii revine obsesiv în poem.

Uneori patosul rupe zăgazurile versului criptic.
Revolta se revarsă asemeni lavei fierbinți. Simţămin-
tele adevărate apar fără fardul prudenței. Poetul deplîn-
ge nenumărații oameni căzuți pe cîmpul de bătălie,
lipsiţi de ultimul omagiu al celor dragi:

„Atiţia morți poartă pămîntul în spate, Maria,
Atitea cruci, atîtea cimitire,

Şi toate Mariile lumii pling

Fiii lor dulci ca dulcea primăvară

Care-au pierit tăcuţi, nerăstigniți.

Nimeni m le-a spălat cu ulei de măstin picioarele,
Nimeni nu le mai aşteaptă învierea — numai soarele
Îşi trimite albinele lui de aur

Să le sărute gurile strîmbe şi reci

Şi florile ochilor cu pleoape închise pe veci,“

Finalul poemului e impregnat de o speranţă informă
în schimbarea din temelii a lumii, de speranța într-un
nou răsărit. Poetul așteaptă o cometă imensă care va
alunga spre ecuator ghețarii, înălțînd spre cer pulberea
zăpezilor polare şi vestind o nouă şi eternă primăvată.

n clipele aspre şi încrîncenate ale războiului („Acum
cînd toate Mariile lumii plâng”) poetul păstrează spe-
tanja zilelor de pace:

„Sub ochiul galben al lunii
Aşteptăm, aşteptăm,
Să zboare pajura. albă“.

Buna Vestire este opera unui pacifist plin de oroare
în faţa războiului. Nu mai puțin, însă, creaţia unui
poet în a cărui viziune își fac loc elemente confuze şi care
arareori doar îşi depășește tristețea și dezamăgirea.

În labirintul metaforelor, se .deslușesc unele idei
interesante şi îndrăzneţe. Mesianic, Stancu revendică
„paradisul pierdut“, unde roade bogate aşteaptă „fla-

587

minde miini omeneşti“. Reîntilneşti poetul răzvrătit,
apăsat însă acum de o tristețe amară:

„Ce dulci sînt poamele vieţii pentru unii
Şi ce amare pentru alţi

Am vrut să scutur poamele marilor arbori
Pentru mulții flămtnzi ai pămîntului,

Am vrut să port oamenii, să-i legăn

Prin marile crînguri ale marelui vis.

Se simte oboseala poetului. Eroul liric din Buna
Vestire este un învins care-şi socotește eforturile sterile,
elanurile zdrobite de orealitate ostilă. Poemule saturat
de tristeţe deznădăjduită, de incertitudine. Eroul liric
al Bunei Vestiri cunoaşte spaime cosmice. Noaptea,
cu pădurile-i de întuneric, îi inspiră groază. Somnul
poposeşte arar lîngă el pentru a-i aduce alinare.Obsedant
revine sentimentul de groază în fața morţii, conştiinţa
inutilității vieţii. Buna Vestire rămîne totuşi un docu-
ment sufletesc semnificativ şi puternic. Printre mean-
drele imaginilor ermetice, printre strigătele de groază
şi accentele de tristețe deprimantă își face drum pro-
testul împotriva lumii nedrepte, repulsia față de război
şi o condamnare îndurerată a crimelor lui.

Folosirea mitului creștinal Bunei Vestiri este subtilă.
Teologic, Buna Vestire semnifică anunțarea de către
îngeri a nașterii lui Crist. Stancu a folosit elementele
mitului pentru a da glas visului său nebulos într-o
lume nouă, „mai bună, mai dreaptă“.

Eroul liric al lui Stancu refuză să accepte societatea
care i-a ucis străbunii, care îi siluiește visurile pure
şi-i batjocoreşte idealurile. El doreşte o altă lume, a
cărei întocmire nu i se arată încă îndeajuns de limpede.
Ştie însă că „ziua de azi e strimbd şi proastă“ şi nădăj-
duieşte că ziua de mîine va aduce o schimbare în
orînduirea vieții sale.

588

E în această perspectivă ceva din visul îndrăzneț
şi confuz al luptătorilor din răzmerițele ţărăneşti,
cărora flăcările conacelor incendiate nu le luminau
îndeajuns rostul uriașei lor ridicări. Să nu uităm,
Stancu este — şi revendică aceasta cu mândrie heral-
dică — descendentul unei adevărate dinastii de iobagi.
Îmaintașii lui — o va istorisi poetul în Desculţ — au

"participat la răscoala din 1907. De. aceea eroul liric
al lui Stancu aşteaptă și doreşte cu întrigurare o lume
nouă care să nu fie „săracă și proastă“, dar nu-i sînt de
ajuns de limpezi drumurile care duc spre ceea ce nu-
meşște „păradisul pierdut".

„Ziua de azi e strimbă şi proastă, —
Oricum va fi, ziua de mîine

Vine cu sînge, vine cu pîine, —

Fraţilor, ziua de azi e săracă şi proastă.“

Visul unei lumi noi are un profund sens social,
Poetul aşteaptă şi năzuieşte o lume în care:

„Nimeni nu va mai sta în culcuş de cîine,
Nimeni cu spinarea cujbită,
Şi nimeni, da, nimeni, cu smalţ pe copită.*

O asemenea speranță luminează tabloul liric închegat
de poet, tabloul. unei lumi în care. „marii şi mulţi
flămânzi ai lumii“ sînt frustaţi de roadele vieții. Jus-
tiţia este deci strigătul impetuos, de-o bucurie și forță
elementară, cu care se vestesc „zorile apropiate“,

„Pentru zorile purpurii care vin

Chiui cu sufletul beat şi plin.

Visule, pentru zilele care vin proaspete
Te poftese la masa mea oaspete.“

În ciclul. intitulat categorie Steaua pe care stăm
din volumul Albe poetul declară că „steaua pe care
stă omenirea e roşie. — | Roșie ca soarele în declin. | Roşie
ca steagurile revoltei".

589

În Anii de fum ai războiului, poetul nădăjduieşte că
strălucirea stelei sale va:împrăștia negura.
i „Dar steaua noastră nicicînd n-o să cadă,
Cu jarul inimii o păstrăm vie.
Marginea ei luminează zăpadă,
Împrăştie negura şi o sfişie.“

Pe poet nu-l înfricoşează primejdia şi afişează dis-
preţ superb şi bravadă:

„Cine a spus că sabia taie?

Am înfruntat o mie de săbii...
Cine a spus că tunul ucide?

Am trecut prin bătaia a o mie de tunuri,“

Şi totuși se aud îu lirica lui Zaharia Stancu accente
de tristeţe sumbră se disting nostalgiicenuşiişipîcloase.
Eroul liric al lui Stancu n-a rămas întotdeauna surd
la cîntecele de sirenă care răsunau în jurul său; ele
au semănat adesea tristețea în faţa trecutului, incerti-
tudinea în fața viitorului.

Adesea întîlnești în poeziile lui Stancu sent imetul
consumării inutile a vieţii şi groaza în fața curgerii
inevitabile a timpului:

„Vin anii de fum, trec anii de fum,
Pulbere abia adiată.

În toba galbenă a lunii

Unghia timpului, mereu o să bată.
Zile şi ore, ore şi zile,

Creştem ca iarba, ca iarba pierim.“

Sentimentul morții este intens, dezolant:

„Ne furişăm mereu pe lingă zidurile morții
De cînd ne naştem, pînă ce murim.

Şi drumul ne mină-nainte
Spre marginea ţării, de soare şi cenușă,
Spre tainica, neştiută ușă.“

Poetul emite — e drept cu îndemînare artistică —
idei banale despre moarte. Toți oamenii, fie ei mizeri
sau potentați, sînt supuşi pieirii. Nu are valoare dacă
unii au sorbit licoarea vieţii în oale de lut, iar alţii
din cupe de argint şi cleştar, Viaţa oamenilor e stră-
juită de înaltele ziduri ale morții. Sufletul poetului „e
Plin de cenușă” şi între. dinţi are „stropi mari de legie".

Uneori se intonează un adevărat imn morții. Poetul
își vestește drumul spre nesfirşitul şi eternul hău. El
se cufundă „în golul flămînd, ca într-o răcoroasă fintină“,
şi se asemuie cu sloiurile care se despart de țărm.
Răzbat şi în acest negru cîntec de moarte razele iubirii
de viaţă care nu izbutese totuşi să lumineze cerul înnou-
rat al poetului. Dorul de viaţă e sfişietor:

„Te las pe ţărmul vieţii

Unde crîugul adie tămiie,

O, de-ar putea să rămiie, `
Acolo pe marginea ceții

Şi inima mea de-ar putea să rămiie.*

Expresie a unei puternice frămîutări lăuntrice este
amplul poem Calea lactee și-a despletit cozile. Exis-
tă în poem viziunea poetului revoltat, protestatar,
care receptează vuietul milioanelor de truditori ai
pămîntului, îi aude:

„Siredelind cu unghiile, cu dinții đe fier,
Să smulgă adincul şi să-l salte spre cer“

Există de asemeni perspectiva cosmică a „săracilor
Pămnintului“ încă lţaţi cu sandale de aur, aflați în sfârşit
la adăpost de „pumnalele vintului“. Găseşti însă în
poem şi mărturii ale îndoielilor poetului. Acesta se
socoate stea căzută şi spartă. Inima i-a fost lovită cu

591

dalta, lupii i-au smuls grumazul şi mijlocul, bivoli
i-au călcat ogoarele, viscolul i-a ucis florile. Un strigăt
pătimaş răzbate din versurile poemului: „Cine, cine mi-a
schimbat zodia?“ Calea Lactee şi-a despletii cozile” e măr-
turia dramatică a unui poet căruia lumea capitalistă
i-a călcat în picioare visele șia încercat să-i rupă strunele
viorii. Din acest unghi trebuie văzute momentele de
tristețe din poezia lui Stancu și întunecatele prevestiri
ale morții. Sînt manifestări ale unui poet, iubitor al
vieţii, împins de o realitate ostilă spre deznădejde.

Pe vigurosul/&rou liric al lui Stancu, îl regăseşti
atunci cînd celebrează viața. Poetul respinge vane
ispite ( „dragoste, nu mă prinde între gratii [nu mă ademeni
cu coapse, cu viori“). Imploră tinerețea să nu-l pără-
sească, sufletul fiindu-i lacom de viață. Cere imperios
răgaz morţii pentru a-şi împlini misiunea pe pămînt:

„Am încă roade de scuturat,
Mai am de aprins o flacără, o lumină“,

Critici literari burghezi i-au tăgăduit lui Stancu
autenticitatea revoltei, opinînd că ea nu e proprie
poetului, pe care l-ar fi dorit împietrit în decor rustic,
în poză bucolică.

“Făran viguros, Stancu a continuat să înalțe statui
strămoşilor săi șerbi, elogiindu-le lupta și suduindu-și
cu violență dușmanii, deopotrivă aisăişi ai străbunilor
iobagi.

Stancu comunică direct cu elementele firii. Poetul
se află într-o stare de intimitate cu natura, firească
entru un om crescut în ambianță rustică. Atitudinea
amiliară e dezinvoltă şi nu frizează póza. E limpede
că te afli în fața unei ipostaze spontane și nu a unui
artificiu poetic menit să consacre o himerică origina-
litate.

592

arena

-Pre

Comunicarea poetului cu firea se exprimă nu numai
în sezisarea şi zugrăvirea peisajelor naturii. O verita-
bilă fuziune e îndeplinită între conținutul liricii și
imagistica postului. Frecvent, Stancu apelează la
componentele mediului natural, antropomorfizînd cu
înlesnire, adesea în maniera stihuitorului popular.
În viziunea poetului universul se transfigurează luînd
trăsături umane,doar rareori acest antropomoriism
riguros încălcând hotarele veridicului poetic. Câmpul
natal e zvelt și acoperit de iarbă cu dinţi tăioși. Dea-
supra țarinilor văzduhul şăga nic își despletește barba.
Norii se culcă osteniți pe cîmp, alături de snopii de
grîu.

Elementele firii sînt supuse şi ele suferințelor ome-
nești. Sălcii gem, frînte de mijloc, iar codrul își plinge
frunzele pierdute. Luna își rătăceşte uneori veșmin-

„tele prin lanuri şi frîntă de mijloc ca o babă, zăbo-

veşte la margini de fîntîni. Lanurile au spinări care
se pleacă-n vînt iar grădina umeri îndoiți sub povara
roadelor. Iarna are genunchi luminoși, pîntec cast,
geamăt suplu şi alb. Munţii — brațe viguroase.

Adesea acest univers este ostil și încrincenat. În
asemenea ceasuri, pomii, altădată darnici, acum farsori
cruzi, aruncă pietre în loc de roade. Capricios în răz-
bunare, postul smulge soarele de pe cer şi-l ține captiv
înpahar, pune o mască lunii, o îmbată şi-apoi o trimite
să-și îndeplinească mai departe slujba pe bolta cerească.

Poetul face daruri mărețe. Satură lăcomia iubitei,
dăruindu-i aurul lunii, argintul norilor, albastrul
astințitului şi putul norilor. Într-un superb ultim
elan îi dăruie soarele drept inel. .

Elementele cosmice au gingăşii și zburdălnicii
omeneşti. Stelele își acoperă ochii, ploaia îşi arată
picioarele goale, înserarea circulă în landou şi filtrează
întunericul către pămînt. Florile, înzestrate cu ochi şi
urechi, jinduiesc după sărutări, plopii în elan bahic
se îmbată de fumul sălciu al zării şi befi se clatină la
hotarul serii. Ea

x 593

În universul poetic al lui Stancu imaginile circulă
după principiul vaselor comunicante. Omul este ase-
muit forțelor naturii cu care ades se contopeşte prin
simpatie. Să reconstituim portretul unei femei iubite.
Părul e aprins ca pădurile toamnei, obrazul rumen ca
o piersică în pîrg. Ochii-muguri, călcătura de ciută,
umărul alb ca viscolul, trupul salcie, făptura înflo-
reşte ca o livadă. Iubita împrumută aromele şi lumi-
nile anotimpurilor.

„Primăvara eşti numai soare, numai soare,
Vara carafă plină și rece,

Toamna eşti strugur brumat, piersică pufoasă,
Mireasmă de livadă, lin singeriu“

Eroul liric al lui Stancu se dorește izvor şopotind în
codrii vechi sau nor destrămat în ploaie. Plaiuri îi
zvîcnesc sub tîmple,. cugetul e un pîriu sprințar.
Cascade înalte și vulcani impetuoşi duduie în sîngele
poetului, iar herghelii năvalnice îi aleargă prin trup.
Stăpîn al firii, împrăștie stele aprinse şi seamănă
oaze în pustiuri dezolante.

Elementele naturii sînt ades plasticizate prin ase-
muirea cu alte particule ale mediului natural. Cerul
e un uriaş iaz pe ale cărui ape plutesc corăbiile uriașe
ale norilor. Noaptea, ca un dulău se năpustește asupra
prăzii. Luna — vulpe argintie. 'Iristeţea e definită
apelindu-se la noţiuni agricole.

„Uite, plugul

Şi l-a înfipt în mine tristeţea ca-ntr-o brazdă.
Şi pretutindeni toamna sură

Îşi mină cirezile tristeţii.“

Dinamica naturii este asociată efortului omenesc.
Ciclul anotimpurilor e în același timp un caleidoscop
al muncilor agricole.

Stancu are o viziune dinamică a naturii. Arareori
peisajele zugrăvite sînt inerte. Îndeobşte tabloul din

594

natură estesurprinsdepoet în mişcare. Pentru a zugrăvi
înnoptarea, Stancu imaginează un colocviu pe care-l
poartă seara — pasăre măiastră și ziua — înaltă
şi albastră — ziua fiind convinsă să se refugieze în
crîngurile întunecate.

În această optică vitală particulele firii sînt agitate
și tumultuoase. Dimineaţa dă năvală, zorii aleargă
prin fum deschizînd geamuri luminoase. Văzduhul se
tîrăşte pe ogoare, stelele se năruie-n munte, apele ard
între maluri de trestie.

În vitalismul poetului, care vede natură într-o puter-
nică pulsație, găsești înțelegerea procesului de con-
struire a imaginilor artistice. Antropomorfismul nu e
un mecanism rigid pus în funcțiune din veleităţi tehnice
literare. Poetul simte permanenta necesitate de a
însufleţi elementele cadrului în care își plasează eroii
lirici. Identificarea acestora cu forțele naturii vine din
dorința de a împrumuta omului ceva din măreția şi
puritatea proprii naturii precum și din intimitatea
poetului cu natura.

Nu întîlnim la Stancu o peisagistică uscată, ruptă
de simțămintele omului. Natura este întotdeauna
martorul activ al frămîntărilor sufletești. Descrieri
de natură gratuite nu există în lirica lui Stancu. Poetul
nu cultivă pastelul. Îndeosebi în primele sale poezii,
eroii lui Stancu îşi petrec viața în natură, Poetul va
păstra mereu o dulce şi duioasă amintire acestui mediu
evocat mai tîrziu cu nostalgie şi cu un ușor sentiment
de dezrădăcinare. În unele versuri îşi fac drum negația
și hula orașului în care zidurile de piatră închid ori-
zontul omului. Sînt rare asemenea izbucniri şi ele îl
arată pe poet drept un țăran cu admiraţie și nostalgie
pentru cîmpia natală, şi nu ca pe un dezrădăcinat
semănătorist, $

Stancu e unpoet plin de sevă şi sănătate, fireaprinsă şi
pătimașă. Violenţa se îngemănează cu duioșia şi maiales
la începutul carierei poetice cu candoarea. Nu greşim;
cred, socotindu-l pe Stancuun elementar, sentimental

SER 595

şi ades exaltat. Această dualitate sufletească a germi-
nat versuri dure, de cremene, dar și melodii suave şi
discrete. Dotat cu o rară intensitate sufletească Stancu
s-a remarcat prin cultivarea catrenelor sau a scurtelor
stanţe. Nu trebuie văzut aici manierismul poetic sau
lipsa sufletului liric, ci concentrarea şi consumarea unui
moment sufletesc. Poetul poate constitui un model
pentru puritatea diamantină a versului, în care nu
întîlnești balast. Stancu selectează un crîmpei de viaţă
sufletească și îl epuizează în cîteva versuri grele de

simțire. Nu ne aflăm numai în fața unei maxime con-,

centrări ci evorba mai ales de orientarea spre momentele
sufleteşti cele mai intense. Stancu nu se risipește în
preliminarii și implicații. Sentimentul căruia îi dă
glas, fie el iubire sau revoltă, este captat în punctul
său maxim de intensitate şi înălțime. La capătul puţi-
nelor versuri ai senzaţia totalei împliniri:

„Cînd seara se desface şi se întoarce-n tîrg,
Noi doi purtăm prin crengi aprinse de-nserare
Ceva amar şi bun, ca prunele amare,

Ceva amar și bun ca roada dată-n pîrg.

Deşi născut în şesul cu girle adormite

Şi lanuri care-şi pleacă spinarea-n vînt, ca robii, — `
Vreau munţii să se urce sub fruntea ta, vreau marea
În pieptul tău să-şi zbată talazurile-n spume.“

Interesant de observat că poetul şi-a dezmembrat
în scurte stanțe poeme mai lungi , conştient de posi-
bilitatea existenței independente a unor grupuri de
versuri. Ar fi greşită însă țărmurirea lui Stancu în
hotarele poeziei de scurtă respirație. Poetul a dovedit
remarcabile însușiri și atunci cînd a abordat poeme de
amploare, răminindtotuşi în esenţă un liric de concen-
trare maximă, de sensibilitate intensă, un poet vital,
împreunare de forță reținută şi gingăşie virilă.

Excepţionala economie artistică este stujită de mij-
loace de expresie de o sublimată simplitate, discretă

596

şi frustă, nu lipsite uneori de duritate. Poet de intensă
sensibilitate, ades nefiresc de intensă, Stancu chiar în
confesiunile lirice are o anumită rezervă. Eroul său
liric este îndeobşte reținut, puțin expansiv. Deosebit
structural de pildă de eroul lui Beniuc, răzvrătit de
asemeni de esență țărănească, însă exuberant, vioi,
strigîndu-și simțămintele „în gura mare“ după formula
maiakovskiană. Patima, răzvrătirea sînt exprimate la
Stancu cu intensitate însă cu voce scăzută, adîncă.
Poetul preferă notele joase.

Zaharia Stancu — poetul — va rămîne îndeosebi ca
aed al ţarinilor, al naturii, `

„Sînt limpede şi liber cum e vintul,
Pe unde vreau îmi pot ctoi cărare
M-a înfrățit viața cu pămîntul,

Cu cern! nalt, belșugul cald de soare
Şi simt că parcă-s una ca pămintul,
Cu soarele, cu slăvile, cu vintul“

Cindva poetul se întreba cu încîntare candidă şi
juvenilă :
„Prin ce minune ori prin ce descîntec
Mi s-a turnat în trup atita vis,
Şi ce izvor lăuntric s-a deschis
De-s numai chiot îusorit şi cîntec?“

“Era de fapt un nebănuit, dar sigur diagnostic literar,
Poezia lui Stancu oferă spectacolul unei explozii
de vitalitate captată în aspirații de țăran răzvrătit,

SORIN ARGHIR

SUMARUL

POEME SIMPLE

Miniaturi

Pag.
11
12
uloc ... 13
Inel de iart 14
tCiăprioară 15
Albina 16
vMăgura . 17
„Piriul 18
+Flutari 19
VPuinl ... 20
Macul 21
VFurtună 22
vâAmforă 23
Înoptare 24
VSeară 25
vArbor. ... 26
YPintină 27
Dimineaţă 28
Soare ..... 29
Indeletnicire 30
VPielă 34

Scrisori din cîmp
v Scrisoare din cîmp cca. 35
Ylubire nouă ...,... ; 36
Mă vreau în munți 37
vDac-ai veni „scene eee rA 38

ie am

v Cum fetele desculțe ..
De ţi-ai purta făptura
"Cearcăn vioriu
Duminecă
Amurg scolari
v Amurgul piere-n trestii
“Țară ia Ă
Pe dealurile 2
Toamnă EEE A
“ Mă pierd pe plaiuri vechi
Cerul e vînăt .

Copilul
VERA DEN e e ana EE PE N O
ALBE
* Pentru începutul cântecelor .,...... zar
Flăcări
Întoarcere

Plimbare as
“ Dimineaţă
~ Non .
Munte
` Lumină
~ Ploaie . y
V Ce arc ori ce lanc

Două
Vezi-mă
yNumai miinile
Vioară uitată.
«fhi dau ue...
Fuga lebedelo:
Focul din sînge.
Amar acc...

Rădăcini
Motive
SCu piine şicu vin .
SVedenie .....
Pentru o moartă .
Ceasul trecut
YPasăre albă

Obraz de lună

Lună ea n feri dai E a ada sa ei a ada
Vino cu fulgere .
Fumurie
ale nS
truguri
Jurnal
“Bucolică
“în codrul crud . 3 % în
Obraz de lună cri cecene

Călătorie cinia eee eee
Gemene
Nu ştim
Laudă
Orbi
Propunere
Condurii reci ai lun
Nălucă

Ploi amare

Biblice

Jertfa lui Avraam
Maria
Naşterea
Irod

Gravuri vechi

Legendă
Voievod ucis
Măscărici .
Scamatorul

Capricii
Tinără
Smintit
Paradis
Privelişte veche
Pădure
Alungat
Plecare
j Viitor

Steaua pe care stăm

VSteana pe care stăm .....asousecrerr ere
wWOastea fără zale ..
v Zorile apropiate
și Cîntecul mamelor
v Ziua de mîine .....
v Cîntec pentru viaţa "fiului meu.
y Marii flămînzi ai A ee oeeeennee

Pentru adormirea cîntecelor

Pentru adormirea cîntecelor .. .. cc... SA

Ultimă nene eee nenea
CLOPUTUL DE AUR

Biografie

+ Da: am crescunt cu maciims saseessesssren

Privelişti

4 Toamnă; codrii sînt roşii .
v Pe unde-au fost miresme .
w Altundeva, departe
Metalul care sună ..
Câmp zvelt ........
Aş vrea să-mi înflorești
Pe-aproape trece-o apă «
Când vii şi-mi dărui .,.
Din smiîrcuri creşte seara
Vreau, vară dulce ...
Viînătoare saser
Pădure, iarna `
În mare, rod de stele .....ssesr errr renere

167

171
172
173
114
175
116
177
118
179
180
181
182
183

Insula fără nume

Clopotul de aur... „cca
Vară cu holde grase ..
Amurgul cade-n ape à
Rugăciune de dimineață
Insulă fără nume .,..
Pătrund eu arnta-n codr Braşovului
Floarea amaTă „ceea. .

Steaua. care nu cade
vStęaua care nu cade

Iubirea mea e plină .
Spunea un crin

Alerg pe şesuri .......... means
Spre ziuă stele-n roi k
Cad cu amurgul...
“Am prins în miini .
Mi-s dragi hulubii ...

- Ard apele-ntie maluri
Te vrei cîteodată
Azi-noapte
Izvoarele clar cîntă $
Visez: în miez de codru .
Dac-ai veni-n grădină

Cenuşiu

În. vreme pasul meu .... esteret
Am fost, tîlhar
v'Tristeţea ce-mi răsare
Cicorile culese
Pe unde-i fi acuma .
Am ridicat spre cer .
Azinu mă mai loveşti .
VM-am vrut drumeţ
Se zbate-n pieptul meu .
+ De-aş fi stejar pe culme ..
«Cînd mi-o-ngheţa cuviutul
vO'toacă sună-n soare .........
Aş vrea, cînd voi porni spre cer,
Azi am văzut ...,

Paz.

187
188
189
190
191
192
193

197
198
199
200
201

205
206
207
208
209
210
211
212
213
2414
2415

219
220
224
222
223
224
225
226
227
228
229
230
234
232
233

Soarele

, Început
v Cînd cade-ncet amurg
p Poate .......
v În inimă port via
Soarele -..
Rîndunici ..
Zbor zvelt şi aega $
Te simt .......
Auzi

Loc
Desen
Duşmană, adună-mi
Dar speta aaa
VMică rugăciune .
wGravură de toamnă
Stare AIE
Copacii se intind în sotii
Paşi goi
Seară roşie .. X 4 Se
Cirezi blajine pasc ..u.ensesseecsrererrae

Vulpi de aramă

Amurgul se întoarce

Cer siniliu ..... .
- Pe cimpul nehotărnic
¥ Vulpi de aramă .

Linii

Toamnă ..

Cramă, ţi-am adus butuari

2udemn

Nor de vară
Aprinde-n pieptul » meu
v Dîrz v
„Se-nalţă Tarba D
Y Când vei veni cc. nenea sas AEE

245

249
250
251
252
253
254
255
256
257
258
259

263
264
265
266
267
268
269
270

273
274
215
276
277

Hulubi

Doina: caii sooo bea datat ee a aia

Desen ....,
Privelişte
*Huiubii ,,, ii
Din lanuri ori din ceruri
Pămintu-ntreg trăieşte

Horia

Y Mi-erai pin'ia genunchi l...a
uMîinile cari-acum ,,,..

+Să nu uiţi nici o clipă
«Deşi născut în şesul a
VAi genele prea lungi .. îm ae eee

Întregirea biografiei

“Mamei
“Țatei aA
Bunicului

Cintec de sfîrşit
Poate greşesc „eee

POMUI, ROȘU

Şi acum fiindcă m-am întors ..,....,..0.
Port pe obraz
Dorm urşi singuratici ,
Pe unde trecem ........

Soarele mi-a aprins mijlocul .
Moartea sub unghii.
Cînd se leagănă plopii ....
Îşi trimite numai picioarele

Nu pot să uit .,.......,
pica in mtini pămîntul
iatra care-a rămas .....
Te ştiu lacomă ..,.
Nu mi-e dor de: nimic ..
Poate vorbeşti cu genunchii
Păpuşa de cîrpă

EE Cine mi-a furat cuvintele .

$ La ora şase ..sossesa.
Cine ţi-a spus păpuşă
În măceşii roşii ......

Teri erai încă tînără ...,.
Luna pogorîseperochia ta .

mi vorbesc oamenii
Zăgazurile s-au rupt ..

De-aş avea fluierul codrilor .
Cind nici luceferii ......;,.
N-am ştiut cînd s-au ivit zorile
Miîinile câutau ca pădurile ....

; Dacă aș putea auzi ....

i Pînă acum am urcat

Ca străbunii din peşteri |.

Nici o părere de rău.,..

Lângă apele întunecate ..,

i Pe cîmp caii sălbatici ..,,

N M-am oprit lîngă coşul vie
Somunule, somnule ....,,

E Umerii mei sub povara toamne

Desen

ig t Pomul roşu a...
[ni + Inscripţie pe un leagăn
À s Pădurile se apropie ....

v Începe o nouă domnie

i « Cine a spus că sabia taie?

i “Eşti singura vioară ...

[n Siugele devine negru 4
Totul era straniu .....
Cu paşi desculți domniţe
Cîntecul morții .....

vManţi minunaţi

i + Privelişte de noapte .

iMai pastoral

“Grădina amintir
Peisaj +...
Cîntec de încheiere ..

Poemele mele
d “Iarba fiarelor .
Plopii
ý Plecare a
Condurii doamnei

Dedicaţie pe un „Esenin“ ....

Y IARBA FIARELOR,

Daphnis şi Chloe
Elegie ETERS
Maria $
Cîntec de dragoste i
Una aa
Carul de foc .
Lîngă zorile ultime .
Vîrtej de fläcări ..
Arbor aprins ..
Sanie-n iureş
Sonată
M Calea Lactee şi-a
Ciîntece de toamnă ,...,..
ase bătrîn
Cîntec ......
*/C întec
Cîntec amăru
Fiecare aşteaptă
pAliă lume
Ladoul roşu .
Steaua polară .
Cîntec de moarte .....

ANII DE FUM

Câiitec

Pulberea soarelui ...
/Halucinaţii ....
WC întec As
vGrotescă
Elegie
WRlegie .... .
Elegie .....
Anii de fum .,.
Cîntec de moarte .
vînchinare
Ciîntee causa
Cîntec de dragoste nestins:
Chloe a

Cîntec
Cântec sa
Cîntec în ceaţă
Buna Vestire . as
(Cântec de aUt |... nenea

„Sint ulțimulpeet

TĂILMĂCIRI DIN SERGHEI ESENIN
Pag,

Drumul meu ..,
Mi s-a urit trăind .
În ceas străveziu .
Toamnă ..

Doamne, Tu oare;
Tot ce e vin .......
Prin seara roşcovană
Magdalena .,...

După şuviţa întunecată,
Luceafărul roşu ....
Doamne, azurul,..
Cimp leşinat ...
Acum, dragoste
Nu rătăcese ...

Vulpea ..
Vaca
Pisica
Am părăsit casa a părintească =
Pe cine să cînt
Ctinilor . i
Rătăcese pe intita zăpadă E
Spovedania unui huligan
Noi, generaţia ..

Omul negru ..
Moscova ctrciumărească
Inonia „cc...

479
486
498
489
490
491
493
495
496
498