George Topirceanu — Balade vesele si triste

George 
TOPÎRCEANU 


BALADE 
VESELE SI 
IRISIE 


CUPRINS 


TABEL CFONOLOal 10 
BALADE MESELE sl TEISTE 13 


George 
TOPIRCEANU 


BALADE VESELE SI IRISIE 


CUPRINS 


TABEL CRONOLOGIC 10 


BALADE VESELE ȘI IRISIE 13 
RAPSODII DE PRIMĂVARĂ 14 
CÂNTEC 16 
BALADA MORŢII 17 
BALADA CĂLĂTORULUI 19 
BALADA MUNȚILOR 23 
PASTEL 28 
RAPSODII DE VARĂ 29 
BROAȘTELE 34 
ACCELERATUL 35 
SFÂRŞIT DE VARĂ 37 | 
RAPSODII DE TOAMNĂ 39 
BALADA UNUI GREIER MIC 45 
CATRENE 46 
MANON ȘI DES GRIEUX 49 
BALADA CHIRIAȘULUI GRĂBIT 49 
NOAPTE DE MAI 52 
NOAPTE DE IARNĂ 54 








SINGURI 56 

ÎN DRUM 57 j 
NOAPTE DE TOAMNĂ 58 
ROMANȚĂ 59 
PAINJINIŞ 59 

EPILOG 60 

DISTIH EROIC 61 
INFERNUL 61 


PARODII ORIGINALE 72 
ÎN LOC DE PREFAŢĂ 73 


PAGINI DIN DIFERIŢI AUTORI 75 
Homer: CHINURILE LUI ULISE 75 
Al. Depărăţeanu: VARA LA ŢARĂ... 77 
Dimitrie Bolintineanu: MIHAI VITEAZUL ȘI TURCII 80 
George Coşbuc: ȚIGANII 82 
Th. Speranţia: CAINELE OVREIULUI 84 
A Mirea: CALEIDOSCOP 86 
O. Goga: 1. MUCENICII 95 _ 
I. Minulescu: TREI ROMANȚE PENTRU MAI TARZIU 98 
M. Codreanu: SONETE PARNASIENE 102 
Mircea Dem. Rădulescu: NOCTURNA 105 
1.U. Soricu: INCHINARE 107 
Cincinat Pavelescu: EPIGRAME 108 
Adrian Maniu: MENAJERIE 109 
N. Davidescu: din CANTAREA OMULUI 110 
O domnişoară de pension: MISTERUL NOPŢII 111 
Un începător de talent: APOSTROFE LA LUNA 112 
Otilia Cazimir: I. VIS ALB 113 
Demostene Botez: 1. PROHOD 116 
Tudor Arghezi: ÎI. PSALM 121 


MIGDALE AMARE 132 
PREFAŢĂ 133 
CĂLIMARA 135 
CIOARA 136 
FUM 139 
AEROPLANUL 141 
SONET ESTIVAL 141 
ALBUMUL 142 
SONETE PLUVIOASE 143 
LA VÂNĂTOARE 144 
OCTOMBRIE 148 
NOIEMBRIE 149 j 
FANTEZIE DE TOAMNĂ 150 
PRIMĂVARĂ 151 
LA PAȘTI 153 
UN DUEL 154 
BALADA CORBILOR 156 





SINGUR 157 

ÎN JURUL UNUI DIVORŢ 158 
DEDICAŢIE 162 

GELOZIE 163 

POPULARĂ 163 

TOAMNA ÎN PARC 164 
BALADA UNEI STELE MICI 165 
ÎN IAȘI 167 

EXPUNERE DE MOTIVE 168 
COCOSTÂRCUL ALBASTRU 169 
POETUL 171 

SCRISOARE 172 

RIPOSTĂ 175 

BENE MERENTI 177 


POEZII NEINCLUSE IN ULIIMELE EDIŢII 181 
Din vol. BALADE VESELE ŞI TRISTE, ed. a I-a şi a III-a 182 
ÎN TREN 182 
PREFAŢĂ 183 
BROASCA ŢESTOASĂ 184 
DESPĂRȚIRE 185 
AMINTIRE 186 
Din vol. PARODII ORIGINALE, ed. 1 şi a II-a 187 
ODĂ SOBEI MELE 187 
ARMONII VESPERALE 188 
ENIGMA CĂRŢILOR ÎNCHISE 189 
POETUL M. SĂULESCU: 190 
FĂRĂ ADRESĂ 191 
STROFE DE IARNĂ 193 


DIN PERIODICE 196 
FURTUNA 197 
LACUL 198 
VIN”, IUBITO 198 
TERŢINE 200 
O NOAPTE 200 
CĂRTURĂREASA 201 
PĂCATUL 202 
SCRISOARE 207 
IUBITEI ÎNTRISTATE 208 
NEBUNUL 208 
SOMNUL 210 
IUBITA 212 
CÂNTEC 213 
DIN PRAG 214 j 
CĂTRE CHIPUL DIN OGLINDĂ 215 
CHEMARE 216 
NOAPTE ÎN PLOAIE 217 
ICOANEI 220 
1908 221 











ÎN TAINA NOPŢII 223 
ÎNSERAREA 224 

ÎMPĂCARE 225 

VECINA 226 

CLIPE DE ZBUCIUM 227 
PRUNCUL 228 

TAINA NOPŢII 231 
EPITAFURI 232 

CÂNTEC 233 

EATA TRISTĂ 233 
CEASORNICULUI MEU 234 
ECLIPSĂ 235 

DOLEANŢELE UNUI CRONICAR TEATRAL 236 
DE PROFUNDIS 238 

POŞTA REDACŢIEI 240 
SCRISORI IUBITE 243 
CATRENE IMPROVIZATE 244 
PORTRET 245 

ŞOAPTE 246 

FABLES MICROSCOPIQUES 246 
LUMINĂ 248 

ACUARELĂ 249 

PARAGINI... 250 

BIOGRAFIE 251 

MARTIE 251 

APRILIE 253 

CÂŢI CA VOI! 254 

IEPURELE 255 
RÂNDUNELUL 256 


POSTUME 258 
CATREN 259 
ZI DE VARĂ 259 
[MI-A RĂSĂRIT ÎN SUFLET DORUL....] 260 
ȘOAPTELE NOPŢII 261 
CÂNTEC 262 
DOAMNEI AFIALION 262 
DOAMNEI ERMOSA AFTALION 263 
CATREN 264 
LA NEIGE 264 
LE PAPILLON 264 
ȘOMERUL 265 
PROZĂ 265 
BIMBIRIȚICHEL 266 
FABULE PENTRU COPII 268 
BIVOLUL ŞI COŢOEANA 268 
ÎNTREBARE ȘI RĂSPUNS 269 
BOIERUL ȘI ARGATUL 269 
LEUL DEGHIZAT 270 
FABULE MICI PENTRU OAMENI MARI 271 





REFERINȚE ISTORICO-LITERARE 276 


TABEL CRONOLOGIC 


1886 21 martie Se naşte, la Bucureşti, George, cel de-al 
doilea copil al soților Ion şi Paraschiva Topirceanu. 

1892 Începe să înveţe la o şcoală mărginaşă din Bucureşti. 

1895—1898 Face ultimele clase ale şcolii primare la Șuici- 
Argeş. Primele încercări literare. 

1898 Este înscris la Liceul Matei Basarab din Bucureşti. 

1901 Este transferat la Liceul Sf. Sava. 

1904 Topirceanu debutează la revista umoristică Belgia 
Orientului. 

1905—1907 Publică versuri  sentimental-epigonice în 
revistele Duminica, Revista noastră, Revista ilustrată 
etc. 

1906 Îşi încheie studiile liceale. Se înscrie la Facultatea de 
drept, pe care însă o abandonează. 

1907 Colaborează la Viaţa literară şi artistică, revistă 
condusă de George Coşbuc. 

1908 Publică poezia 1908, dedicată domnului A. Vlahuţă. 

1909 Se înscrie la Facultatea de litere, fără s-o termine. 
Publică în Viaţa românească și în alte reviste. 

1910 Publică poeziile Noapte de mai, Balada chiriaşului 
grăbit, Balada popii din Rădeni. 

1911 Se stabileşte la laşi, devenind secretar de redacție la 
revista Viaţa românească. Publică poezii, proză, 
cronici teatrale etc. 

1912 Se căsătoreşte cu Victoria luga, în acelaşi an 
născându-i-se fiul, Gheorghe. 

1912—1913 hRedactează revista Teatrul împreună cu M. 
Sevastos. 

1913 la parte la războiul balcanic. 


1915 Se înscrie la Facultatea de filozofie. 

1916 Apar primele volume ale lui G. Topirceanu: Balade 
vesele și Parodii originale. Mobilizat pe frontul de 
sud, Topirceanu cade prizonier la Turtucaia. Rămâne 
în captivitate în Bulgaria până la începutul anului 
1918. 

1918 Colaborează la ziarul Lumina al lui Constantin Stere 
(Bucureşti). Publică Balada morţii şi Note 
memorialistice. Este numit subdirector al leatrului 
Naţional din lași. Scrie însemnări memorialistice 
adunate într-un volum aparte, intitulat Amintiri din 
luptele de la Turtucaia. 

1919 Se întoarce la laşi şi redactează, împreună cu M. 
Sadoveanu, revista Însemnări literare. Publică Balada 
munţilor, Rapsodii de toamnă, Cântec, Epilog şi alte 
poezii. 

1920 Apare volumul Balade vesele şi triste. 

1921 Apar ediţia a II-a a Parodiilor originale şi traducerea 
piesei Visul unei nopţi de vară de W Shakespeare. 

1925 Scriitorul publică articolul Importul de civilizaţie şi 
literatura, în care se pronunţă cu toată claritatea 
pentru specificul naţional: „La popoarele occidentale 
marii scriitori, cei „universali”, sunt în acelaşi timp 
reprezentanţii cei mai tipici ai sufletului rasei 
(poporului — nota red.) din care fac parte. La noi 
acelaşi fenomen. Toţi marii noştri scriitori, Caragiale 
şi Coşbuc, Creangă şi Sadoveanu, sunt profund legați 
de realităţile noastre etnice, sociale, geografice, 
istorice. Opera incomparabilului Eminescu e şi mai 
îmbibată de suflet specific românesc. Şi nu mă 
gândesc numai la Călin, la Scrisori, la Ce te legeni, 
codrule. Mă gândesc la cea mai înaltă creaţie poetică 
a lui, cu caracter «universal» — Luceafărul. Amintiţi- 
vă numai începutul: «A fost odată...» Se poate ceva 
mai românesc?” Același crez artistic îl exprimă 
George Topirceanu in poezia Noapte de august, 


publicată tot în 1925: „Și când în juru-mi creşte o 
larmă ne-ntreruptă/De glasuri de durere şi strigăte de 
luptă, —/Eu să rămân deoparte, cu ochii către stele,/ 
În turnul de ivoriu al visurilor mele?...” 

1926 G. Topirceanu devine laureat al Premiului naţional de 
poezie. La 7 mai este numit director al 'leatrului 
Naţional din Chişinău. 

1927 Apare ediţia a III-a a Parodiilor originale. 

1928 Apar volumele Migdale amare (ediția 1) şi Balade 
vesele şi triste (ediţia a III-a). Colaborează la Biletele 
de papagal ale lui Tudor Arghezi. 

1930 Este numit inspector general teatral pentru Moldova. 
Scriitorul face o călătorie la Sălişte, locul de baştină 
al părinţilor săi. 

1931 Baladele vesele şi triste apar în ediția a IV-a. Scriitorul 
dă la iveală comedia muzicală Bonsoir, laşi, care se 
joacă tot atunci la Teatrul Sidoli. În pofida trunchierii 
de către cenzură, comedia s-a bucurat de un succes 
enorm. 

1932 Apar Parodiile originale (ediţia a IV-a). 

1933 Rosteşte la Bucureşti conferința Cum am devenit 
moldovan? 

1934 În Revista Fundațiilor apar Minunile Sfântului Sisoe. 

1935 [ine conferința Cum am devenit ieşean? 

1936 Este ales membru corespondent al Academiei 
Române. [i apare volumul Pirin-Planina. împreună cu 
Mihail Sadoveanu şi Gr. 1. Popa, face parte din 
conducerea revistei Însemnări ieşene. 

1937 tebruarie Obține cu mari eforturi de la Ministerul 
Artelor suma necesară tratării de cancer hepatic şi 
pleacă la medici vestiți din Viena, însoțit de 
scriitoarea Otilia Cazimir. 

7 mai Moare la lași. 


BALADE VESELE ŞI TRISIE 





RAPSODII DE PRIMĂVARĂ 


Sus prin crângul adormit, 
A trecut în taină mare, 
De cu noapte, risipind 
Şiruri de mărgăritare 
Din panere de argint, 

Stol bălai 

De îngeraşi 

Cu alai 

De toporaşi. 
Primăvară, cui le dai? 
Primăvară, cui le laşi? 


II 


Se-nalţă abur moale din grădină. 
Pe jos, pornesc furnicile la drum. 
Acoperişuri veştede-n lumină 
Întind spre cer ogeacuri fără fum. 


Pe lângă garduri s-a zvântat pământul 
Şi ies gândacii-Domnului pe zid. 
Ferestre amorţite se deschid 
Să intre-n casă soarele şi vântul. 

De prin balcoane 

Şi coridoare 

Albe tulpane 

Fâlfâie-n soare. 

les gospodinele 

Iuţi ca albinele, 

Părul le flutură, 

Toate dau zor. 

Unele mătură, 

Altele scutură 


Colbul din pătură 
Şi din covor. 


Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii, 
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii 
De frică să nu-i cadă la picioare, 
Din creştet, vălul subţirel de floare. 


Că s-a trezit aşa de dimineaţă 

Cu ramuri albe — şi se poate spune 
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă 

Când i se-ntâmplă-asemenea minune. 


Un nor sihastru 
Şi-adună-n poală 
Argintul tot. 
Cerul e-albastru 
Ca o petală 

De miozot. 


III 


Soare crud în liliac, 
Zbor subţire de gândac, 
Glasuri mici 

De rândunici, 

Viorele şi urzici... 


Primăvară, din ce rai 
Nevisat de pământeni 

Vii cu mândrul tău alai 
Peste crânguri şi poieni? 
Pogorâtă pe pământ 

În mătăsuri lungi de vânt, 
Laşi în urmă, pe câmpii, 


Galbeni vii 

De păpădii, 

Bălţi albastre şi-nsorite 
De omăt topit abia, 

Şi pe dealuri mucezite 
Arături de catifea. 


Şi porneşti departe-n sus 
După iarna ce s-a dus, 
După trena-i de ninsori 
Aşternută pe colini... 
Drumuri nalte de cocori, 
Călăuzii cei străini, 

Îţi îndreaptă an cu an 
Pasul tainic şi te mint 
Spre ţinutul diafan 

Al câmpiilor de-argint. 
Iar acolo te opreşti 

Şi doar pasul tău uşor, 
În omăt strălucitor, 

Lasă urme viorii 

De conduri împărăteşti 
Peste albele stihii... 


Primăvară, unde eşti? 


CÂNTEC 


Frumoasă eşti, pădurea mea, 
Când umbra-i încă rară 

Şi printre crengi adie-abia 
Un vânt de primăvară... 


Când de sub frunze moarte ies 
În umbră viorele, 

lar eu străbat huceagul des 
Cu gândurile mele... 


Când strălucesc sub rouă grea 
Cărări de soare pline, 
Frumoasă eşti, pădurea mea. 
Şi singură ca mine... 


BALADA MORŢII 


Cobora pe Topolog 
Dintre munţi, la vale... 
Şi la umbra unui stog 
A căzut din cale. 


În ce vară? În ce an? 
Anii trec ca apa... 

El era drumeţ sărman 
Muncitor cu sapa. 


Oamenii l-au îngropat 
Într-un loc aiurea, 
Unde drumul către sat 
Taie-n lung pădurea. 


Şi de-atunci, lângă mormânt, 
Plopi cu frunză rară 

S-au zbătut uşor în vânt, 

Zile lungi de vară. 


Soarele spre asfinţit 
Şi-a urmat cărarea. 

Zi cu zi l-au troienit 

Vremea şi uitarea. 


Dimineaţa ca un fum 

Urcă pe coline, 

Zvon de glasuri dinspre drum 
Până-n preajmă-i vine. 


Peste vârfuri lunecând 
În argint, condurii 
Înfioară când şi când 
Liniştea pădurii... 


Numai colo-ntr-un frunzar 
Galben în lumină, 

Stă pe-o creangă de arțar 
Pasăre străină. 


Stă şi-aşteaptă fără glas 
Parcă — să măsoare 

Cum se mută, ceas cu ceas, 
Umbra după soare... 


Astfel, tot mai neştiut 
Spre adânc îl fură 

Şi-l îngroapă-n sânu-i mut 
Veşnica Natură. 


Vara trece; pe cărări 
Frunza-n codru sună. 
Trec cernite înserări, 


Nopți adânci cu lună. 


Iar când norii-nvăluiesc 
Alba nopţii Doamnă, 
Peste groapa lui pornesc 
Vânturi lungi de toamnă... 


BALADA CALATORULUI 


O, e-atât de bine când pe drumuri ninse 
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse, 

Un ogeac din care se ridică fum, 

Când te prinde noaptea călător la drum! 


Sania coboară clinul de pădure. 

Fug în urma noastră luminişuri sure 
Şi-n singurătatea care ne petrece, 
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece 
Străbătând podoaba crengilor subţiri 
Luminează-n aer bolți de trandafiri. 


Dar amurgul palid a-nceput să scadă. 
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă. 
Se ivesc departe măguri de hotar, 
Într-un loc se face drum pustiu de car, 
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării 
Pare că sporeşte liniştea-nserării... 


Drum de vis! E clipa mutei agonii 
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii, 
Când singurătatea umbrele-şi arată 


Şi departe-n şesuri Ziua alungată 

Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă, 

Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă, 
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit 

Peste sâni de gheaţă părul despletit. 


Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis. 
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis... 
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute, 
Umbre solitare şi necunoscute, 

Treci ducând o parte din tristeţea 

Un suspin, o rugă, un zadarnic dor. 

Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă 
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă, 
Singur cu povara cugetului tău 

Te cuprind deodată lungi păreri de rău 
După-o fericire care întârzie, 

După câte n-au fost, dar puteau să fie, 
După cele duse pentru totdeauna... 


Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna 
Luminează somnul unei lumi din basme, 
lar omătul umple noaptea de fantasme. 


O, e-atât de bine când pe drumuri ninse 
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse, 

Un ogeac din care se ridică fum, 

Când te prinde noaptea călător la drum! 


BALADA POPII DIN RUDENI 


De la târg la Vadul-Mare 
Taie drumul prin poieni, 


Legănându-se călare, 
Popa Florea din Rudeni. 


Şi-n priveliştea bogată 

Sus pe culme, jos pe drum, 
Iarna palidă-şi arată 
Plăzmuirile de fum. 


Somnul revărsat în fire, 
Gerul sfânt al Bobotezii 
A-nchegat argint subţire 
Peste faldurii zăpezii 

Şi, legând în gheaţă stropii, 
Bura care-n aer joacă 

A ţesut pe barba popii 

Fire lungi de promoroacă. 


Bolta sură ca cenuşa, 
Codrii vineţi — dorm adânc. 
Sună numai căldăruşa 
Atârnată de oblânc. 


Bate Surul din potcoavă 
Drum de iarnă, fără spor, 
Calcă rar şi cu zăbavă 
Lunecuşuri de pripor. 
Şi-n tăcerea care creşte, 
Adâncit ca-ntr-o visare, 


Popa când şi când şopteşte 
Legănându-se călare... 
Scutură din treacăt salbe, 
Reci podoabe care mint, 
Surpă bolți de ramuri albe 
Cu portaluri de argint. 
Lângă drum bătut de sănii 


Unde malul stă să cadă, 
Vede urme de dihănii 
Înstelate pe zăpadă. 

lar pe culmea unei creste, 
Ameţit de zare multă, 
Strânge frâul fără veste 
Şi-mpietrit pe cal ascultă. 


Nici o şoaptă... nici un ropot... 
Numai din adâncuri sure 
Vine vuiet lung de clopot 
Peste-ntinderi de pădure... 


Lung îi sună în ureche, 
Pe când el cu grijă scoate 
Pântecoasă ploscă veche 
Din desaga de la spate. 


Şi cu plosca ridicată, 

Zugrăvit pe cerul gol, 
Popa capătă deodată 

Măreţie de simbol. 


Colo-n vale, unde drumul 
Taie luminişuri rare, 
Printre plopi se vede fumul 
Hanului din Vadul-Mare. 


Calul, vesel, simte locul 

Şi s-abate scurt din cale, — 
C-a-nvăţat şi dobitocul 
Patima sfinţiei-sale... 


Iar hangiţa iese-n uşă, 
Bucuroasă de câştig. 
Ochii-i râd spre căldăruşă: 
— Frig, părinte? 

— Straşnic frig! 


BALADA MUNŢILOR 


S-au ivit pe rând în soare, 
Jos, la capătul potecii, 
Turma albă de mioare, 
Noatinele şi berbecii. 


Sunet de tălăngi se-ngână. 
Sub poiana din Fruntarii, 
Zăboveşte-n deal la stână 
Baciul Toma cu măgarii. 


EI se pleacă din cărare 
Şi tot leagă şi dezleagă, 
Cumpăneşte pe samare 
O gospodărie-ntreagă: 


Maldăr de tărhaturi grele 
Cu desagi, căldări şi pături, 
Că de-abia pot sta sub ele 
Doi măgari voinici alături. 


Gata!... Baciul stă pe gânduri, 
Peste frunte mâna-şi duce. 

Se ridică-n două rânduri 

Şi domol îşi face cruce. 


Apoi cată lung spre creste 
Şi spre ţarcurile goale... 
Şi convoiul, fără veste, 

A pornit încet la vale. 


X 


Cerul şi-a schimbat veşmântul. 
Ploaia parcă stă să-nceapă. 
Printre brazi coboară vântul 
Ca un foşnet lung de apă. 
Adâncit în gânduri multe 
Baciul stă şi nu-şi dă seamă 
C-a rămas în loc s-asculte... 


După el, călcând cu teamă, 
Merg tăcuţii lui prieteni 
Prin sălbatice pripoare, 

Pe sub poale verzi de cetini, 
Pe potecă fără soare, 

Ori străbat în pas alene 
Luminişuri fără flori, 
Singuratice poiene 

Cu mesteceni visători... 


Rar trezesc în a lor cale 
Câte-o piatră sub copită. 
Iar când drumul se prăvale 
Jos, la coastă povârnită, 
Calcă baciul ca pe gratii 


Şi-i struneşte blând cu gura: 
— Cătinel, feciorii tatii, 
Ca să n-o pornim de-a dura!... 


II 


Astfel, turmă după turmă 
Pleacă toamna de la stâni, 
De rămân pustii în urmă 
Munţii singuri şi bătrâni. 


Astăzi ca şi-odinioară, 

Cât s-afundă-n vreme anii, 
Ei văzură cum coboară 

Pe cărări de plai ciobanii, 
Când pe soare, când pe ploaie, 
Vreme multă, fără număr, 
Cu căciula lor de oaie 

Şi cu sarica pe umăr, 

A trecutului vii moaşte 
Peste care vremea creşte, — 
Culmea verde mi-i cunoaşte, 
Stânca sură mi-i iubeşte... 


Iar în urma lor, pe sară, 
Astăzi ca şi alte dăţi, 
Lungă linişte coboară 
Peste mari singurătăţi. 


Toamna cu-a ei albă frunte 
Şi cu galbenii-i conduri 

A lăsat argint pe munte 

Şi rugină pe păduri. 


La răspântii creşte stogul 


De foi moarte de curând. 
Strigă-n vale Topologul, 
Şi-a lui larmă, când şi când, 
Ca o voce omenească 

Până sus pe culmi tresare, 
Preajma mută s-o trezească 
Din senina ei visare. 


Tot mai jos apoi se lasă 

Poala norilor pe munte. 

Vin din iarna-ntunecoasă 
Zile lungi cu ploi mărunte. 
Neguri dese-ncep să cadă, 
Se târăsc în jos pe plai. 

Pe păduri se strâng grămadă 
Falduri albe de buhai. 

Brazii stau în nemişcare, 
Printre ramuri ploaia pică, — 
Nici o creangă nu tresare, 
Nici un zbor de păsărică. 
Numai ferigele ude, 
Putregaiul şi bureţii 

Îşi trimit miresme crude 

În desimea groasă-a ceţii. 
Trunchiuri strâmbe, răsturnate 
Scorburile şi buştenii 

Cu-a lor cioturi, pe-nserate 
Umplu codrii de vedenii. 


Sihla neagră se-nfioară. 
Speriat, dintr-un hăţiş 

Pui sfios de căprioară 

A ieşit la luminiş... 

Cu blăniţa zgribulită 

Stă şi-ascultă nemişcat... 
Vremea pare-ncremenită... 


Brazii fruntea şi-au plecat, 
Spăimântaţi, ca pentru rugă: 
Colo-n fundul curmăturii, 
Dormitând pe-o buturugă 
S-a ivit Muma-Pădurii... 
Dar nu-i nimeni să-i zărească 
Trupul hâd şi deşirat, 

Faţa galbenă de iască, 
Nasul — ciot de brad uscat. 
Nici nu vede, nici n-aude, 
Doar îşi scutură pe-o mână 
Părul ei de vreascuri ude, 
Fruntea plină de ţărână. 

Şi cum stă cu ceaţa-n spate 
Istovită lângă trunchi, 
Rădăcini şi crengi uscate 

Îi atârnă pe genunchi. 
Negurile-i sug puterea. 
Ochii-i nemişcaţi şi suri 
Cheamă noaptea şi tăcerea 
Din adâncuri de păduri... 


III 


Şi se duc pe nesimţite 
Nopți pustii şi zile reci, 
Cum s-adună, putrezite, 
Frunze moarte pe poteci. 
Colo sus, culcat pe-o rână, 
Stă Negoiul mohorât 
Cu-a lui negură bătrână 
Care-i ţine de urât. 
Fulgii-ncep apoi să cadă. 
Firea-şi doarme somnul ei 
Amorţită sub zăpadă... 


Iar târziu, la Sfântu-Andrei, 
Când cobori de la povarnă 
Printre plopi subţiri şi rari, 
În senină zi de iarnă 

Vezi departe munţii mari 
Cum îşi zugrăvesc în soare 
Piscuri vinete spre cer, 
Povârnişuri sclipitoare, 
Brazi împodobiţi de ger, 
Atârnând ca nişte salbe 

Pe grumajii lor de stânci, 
Peste plaiurile albe 

Şi prăpăstiile-adânci. 


PASTEL 


Din asfinţit, de peste munte, 
Răsfrângeri roşii de amurg 
Se sfarmă-n licăriri mărunte 
Şi-n Dunărea umbrită curg. 


Dar unda tulbure le-ngroapă 
Când, sub răchitele din vale, 
De-abia mai tremură pe apă 
Ca nişte coji de portocale. 


Acolo jos, peste cununa 
Întunecatului boschet, 
Sclipeşte-n aer semiluna 
Din vârful unui minaret. 


Şi parcă zugrăvit anume, 
Îşi culcă umbra până-n mal 
Ostrovul izolat de lume 

Ca un castel medieval. 


El pare-o navă fermecată 
Ce-a ancorat aici, sub munte, 
Minune îndelung visată 

De valul Dunării cărunte! 


A aşteptat în nopţi senine 
Strălucitoarea dimineaţă, 
Când din adâncul apei line 
S-a ridicat la suprafaţă 


Ca o grădină plutitoare 

Cu pomi şi păsări împreună, 
Cu florile-i ce râd în soare 

Şi noaptea tremură sub lună. 


RAPSODII DE VARĂ 


Cine-ar putea să spună 
Câţi secoli au trecut 

De-o lună, 
De când nu te-am văzut?... 


Salcâmii plini de floare 


Se uită lung spre sat, 
Şi-n soare 
Frunzişul legănat 


Le-atârnă ca o barbă... 
Acolo mi-am găsit 

În iarbă 
Refugiul favorit. 


Acolo, ca-ntr-un templu, 

De-atâtea dimineţii 
Contemplu 

O tufă de scaieţi. 


Pe când departe-n zare, 

Mirat ca un copil, 
Răsare 

Un astru inutil... 


II 


Iubito, fără tine 

Începe-o nouă zi... 
Dar cine 

Le poate socoti? 


Că zilele-n restrişte 
Se-nalţă şi apun 

Ca nişte 
Baloane de săpun... 


Cu mâinile sub tâmplă 

Cum stau aşa culcat, 
Se-ntâmplă 

Un fenomen ciudat: 


Privirea mea distrată 

Prin negre rămurişti 
Mi-arată 

Doi ochi adânci şi trişti 


Şi-n orice strop de rouă 

Văd două braţe, mici 
Ca două 

Picioare de furnici. 


Dar dacă o lăcustă, 

Din verdele talaz, 
Robustă 

Îmi sare pe obraz, — 


Din ochii mei dispare 
Mirajul interpus, 

Pe care 
L-am zugrăvit mai sus, 


Şi-n ochii mei deodată, 

Ca-n alte dimineţi, 
S-arată 

O tufă de scaieţi... 


III 


Acum natura-ncepe 

Cu tainicul ei glas 
Din stepe 

Să cânte-ncet pe nas. 


Prin ierburile crude, 
Sub cerul fără fund, 


S-aude 
Un bâzâit profund 


Şi până la amiază 

Pământul încropit 
Vibrează 

Adânc şi liniştit. 


Sunt gâze şi gângănii 
Ce sar şi fac mereu 
Mătănii 
Când trec prin dreptul meu, 


Şi-mpreunându-şi zborul, 

În ierburi îşi ascund 
Amorul 

Multiplu şi fecund. 


IV 


Şi-n vremea asta, oare, 

Când eu visez mereu 
La soare — 

Ce face dorul meu? 


Iubirea mea nebună, 

De-abia trezită-n zori, 
Adună 

Mănunchiuri mari de flori. 


Se-ntreabă — ce să facă? 
Şi făr-a pregeta, 

Ea pleacă 
Întins, la casa ta. 


Şi nici nu bagi de seamă 
Cum pasu-i furişat 

Cu teamă 
S-apropie de pat, 


Ci doar treasari deodată 

Şi parcă-ţi pare rău. 
Mirată, 

Te uiţi în jurul tău... 


lar ea-ntr-un suflet vine 
Cu părul desfăcut 

La mine, 
Să-mi spuie ce-a făcut... 


Aşa, spre zarea largă, 

Pe zi de -atâtea ori 
Aleargă 

Pe drumuri lungi de flori. 


Târziu, când peste lanuri 

Coboară spre câmpii 
Noianuri 

De umbre argintii; 


Când luminosul crainic, 
Luceafărul stingher 

Şi tainic 
S-aprinde iar pe cer 
Şi cu lumina nouă 


Sclipeşte ca un strop 
De rouă 


Pe vârful unui plop, 


Iubirea mea fugară 

De-abia s-a liniştit, 
Şi-afară, 

Ca un copul trudit, 


Pe-un maldăr de sulfine, 

Cu cel din urmă gând 
La tine, 

Adoarme suspinând. 


BROAȘTELE 


Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă. 
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin. 
Era o lună plină în fiecare baltă, 

Şi-n fiecare undă o piatră de rubin. 


lar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă 
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val, 
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă 
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal. 


Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii, 
lar papura, mişcată în treacăt de zefiri, 
Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii, 
Prin pânza de lumină a undelor subţiri. 


Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe 
Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac, 
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte 


Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac. 


Se ridicau departe prelungi bătăi din palme 
Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh. 
Părea că lapidează tăcerea nopţii calme 

O grindină de note zvârlite în văzduh. 


Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna 
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea 
Că toate laolaltă apostrofează luna. 

Că fiecare broască se ceartă cu o stea. 


Erau ocări în larma lunaticei orchestre 

Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon. 
Spuneau Nemărginirii durerile terestre 

Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton... 


Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară, 
Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit 

O noapte luminoasă din era terţiară. 
Nefericit şi singur ca primul troglodit. 


ACCELERAIUL 


Peste fagi cu vârfuri sure 
A căzut amurgul rece. 
Înserarea mută trece 
Furişată prin pădure. 
Spre apus abia s-arată 
Printre crengi, întunecată, 
O văpaie de rubin... 

Din frunzişurile grele 


De-nnoptare, tot mai vin 
Glasuri mici de păsărele... 
Reci şi palide-n senin 

Se ivesc deasupra stele. 


Şi deodată, dintre dealuri 
Se desprinde larg un zvon 
Depărtat şi monoton, 

Ca un murmur lung de ape 
Revărsate peste maluri... 
Creşte-n luncă, mai aproape, 
Umple văile vecine 

De răsunet mare... 

Vine!... 


Fulger negru... trăsnet lung 
Dus pe aripi de furtună, 
Zguduind pământul tună, 
Zările de-abia-i ajung... 
Parcă zboară, 

Parcă-noată. 

Scuipă foc, înghite drum, 
Şi-ntr-un valvârtej de fum 
Taie-n lung pădurea toată... 


A trecut... 

Dinspre câmpie, 

Vuiet greu de fierărie 
Se destramă în tăcere... 
Scade-n depărtare... 
Piere... 


Iar în urmă-i, din tufişuri, 

De prin tainice-ascunzişuri, 

Se ivesc pe jumătate 

Păsărele ciufulite, 

Alarmate 

Şi-ngrozite: 

Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... 
Ciripesc cu glasuri mici 

Cinteze şi pitulici. 


Doar un pui de piţigoi, 
Într-un vârf de fag pitic, 
Stă cu penele vulvoi 

Şi făcând pe supăratul: 
— Ce să fie? Nu-i nimic. 
A trecut Acceleratul... 


SFÂRȘIT DE VARĂ 


Dacă liniştea pădurii adormite 

Nici o veste de-altădată nu-ţi trimite 

Şi pe freamăte pornite de departe 

Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte, 
Vin' cu mine să ne pierdem în zadar 
Printre galbenele rarişti de stejar, 

Cu sfioase campanule şi sulfine, 

Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine. 


Dulce zumzet somnoros şi ireal 


Să ne cheme spre poienile din deal. 
Taina liniştii înalte să ne fure 

Prin cotite luminişuri de pădure 

Şi la umbră să ne-mbie mai târziu 

O clopotniţă de aur străveziu, 
Legănând deasupra creştetelor noastre 
Licuricii înălțimilor albastre... 


Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis, 
Să trăim în clipe lungi acelaşi vis. 

Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, 

La ureche să-ţi descânte un bondar 

Şi cum stai cu ochii-nchişi pe jumătate, 
Soare galben printre ramuri nemişcate 
Să-ţi învăluie-n tăcere şi-n lumină 

Fruntea mică de domniţă bizantină. 


X 


Iar la-ntoarcere, să trecem prin păşuni 
Şi prin funduri de livadă cu aluni, 
Printre garduri fumurii şi solitare 

Ce se uită-n urma noastră cu mirare... 
Şi din treacăt, ici şi colo, să culegi 
Sânziene cu tulpinele întregi, 
Margarete, scânteioare şi aglice, 

Un buchet de flori orfane şi calice, 
Lung în coadă şi ghimpos şi cu ţărână. 
La plecare să-l ţii falnic într-o mână, 
Dar cu vremea, desfoiat, să-ţi pară greu 
Şi la urmă să mi-l dai să-l duc toteu... 


O şopârlă pe cărare, lângă noi, 
Speriată să foşnească dintre foi 
Şi să stea, să vă uitaţi o dată bine, 


De departe, tu la ea şi ea la tine, 
Tu de sus şi ea din pietrele fierbinţi, 
Amândouă serioase şi cuminţi. 


Mai încolo o crenguţă de mălin 

Ori un ghimpe să te-ntârzie puţin 

Şi — purtând de-a lungul văilor prin ţară 
Vestea nouă a sfârşitului de vară, 

Flutur mic, într-o lucire de-asfinţit, 

Să ne-ntâmpine din țarină grăbit, 

Cu rugină pe albastre aripioare 

Ca o veştedă petală de cicoare. 


RAPSODII DE TOAMNĂ 


A trecut întâi o boare 

Pe deasupra viilor, 

Şi-a furat de prin ponoare 
Puful păpădiilor. 


Cu acorduri lungi de liră 
I-au răspuns fânețele. 
Toate florile şoptiră, 
Întorcându-şi feţele. 


Un salcâm privi spre munte 
Mândru ca o flamură. 
Solzii frunzelor mărunte 
S-au zburlit pe-o ramură. 


Mai târziu, o coţofană 
Fără ocupaţie 

A adus o veste-n goană 
Şi-a făcut senzaţie: 


Cică-n munte, la povarnă, 
Plopii şi răsurile 

Spun că vine-un vânt de iarnă 
Răscolind pădurile. 


Şi-auzind din depărtare 
Vocea lui tiranică, 

Toţi ciulinii pe cărare 
Fug cuprinşi de panică... 


Zvonul prin livezi coboară. 
Colo jos, pe mlaştină. 
S-a-ntâlnit un pui de cioară 
C-un bâtlan de baştină 


Şi din treacăt îi aruncă 
Altă veste stranie, 

C-au pornit-o peste luncă 
Frunzele-n bejanie! 


II 


Într-o clipă, alarmate, 
Iles din şanţuri vrăbiile. 
Papura pe lac se zbate 
Legănându-şi săbiile. 


Un lăstun, în frac, apare 
Sus pe-un vârf de trestie 


Ca să ţie-o cuvântare 
În această chestie. 


Dar broscoii din răstoacă 
Îl insultă-n pauze 

Şi din papură-l provoacă 
Cu prelungi aplauze. 


Lişiţele-ncep să strige 
Ca de mama focului. 
Cocostârci, pe catalige, 
Vin la faţa locului. 


Un ţânţar, nervos şi foarte 
Slab de constituţie, 

În zadar vrea să ia parte 
Şi el la discuţie. 


Când deodată un erete, 
Poliţai din naştere, 
Peste baltă şi boschete 
Vine-n recunoaştere 


Cu poruncă de la centru 
Contra vinovatului, 

Ca să-l aresteze pentru 
Siguranţa statului... 


De emoție, în surdină, 
Sub un snop de bozie, 
O păstaie de sulcină 
A făcut explozie. 


III 


Florile-n grădini s-agită. 
Peste straturi, dalia, 

Ca o doamnă din elită 
Îşi îndreaptă talia. 


Trei petunii subţirele, 
Farmec dând regretelor, 
Stau de vorbă între ele: 
„Ce ne facem, fetelor?...” 
Floarea-soarelui, bătrână, 
De pe-acum se sperie 
C-au să-i cadă în ţărână 
Dinţii, de mizerie. 


Şi cu galbena ei zdreanţă 
Stă-n lumina matură, 

Ca un talger de balanţă 
Aplecat pe-o latură... 


Între gâze, fără frică 
Se re-ncep idilele. 
Doar o gărgăriţă mică, 
Blestemându-şi zilele, 


Necăjită cere sfatul 
Unei molii tinere, 

Că i-a dispărut bărbatul 
În costum de ginere. 


Împrejur îi cântă-n şagă 
Greierii din flaute. 

„Uf, ce lume, soro dragă!” 
Unde să-l mai caute? 


L-a găsit sub trei grăunţe 


Mort de inaniţie. 
Şi-acum pleacă să anunţe 
Cazul la poliţie. 


IV 


Buruienile-ngrozite 
De-aşa vremi protivnice 
Se vorbiră pe şoptite 
Să se facă schivnice. 


Şi cum ştie-o rugăciune 
Doamna măsălariţă, 
Tot soborul îi propune 
S-o aleagă stariţă. 


Numai colo sus, prin vie, 
Rumenele lobode 

Vor de-acuma-n văduvie 
Să trăiască slobode. 


Vezi! de-aceea mătrăguna 
A-nvăţat un brusture 

Să le spuie-n faţă una 
Care să le usture!... 


Jos, pe-un vârf de campanulă 
Pururea-n vibraţie, 

Şi-a oprit o libelulă 

Zborul plin de graţie. 


Mic, cu solzi ca de balaur, 
Trupu-i fin se clatină, 
Giuvaer de smalţ şi aur 
Cu sclipiri de platină. 


Dar deodată, pe coline 
Scade animația... 
De mirare parcă-şi ţine 
Vântul respiraţia. 


Zboară veşti contradictorii, 
Se-ntretaie ştirile... 

Ce e?... Ce e?... Spre podgorii 
Toţi întorc privirile. 


Iat-o!... Sus în deal, la strungă, 
Aşternând pământului 

Haina ei cu trenă lungă 

De culoarea vântului, 


S-a ivit pe culme loamna, 
Zâna melopeelor, 
Spaima florilor şi Doamna 
Cucurbitaceelor... 


Lung îşi flutură spre vale, 
Ca-ntr-un nimb de glorie, 
Peste şolduri triumfale 
Haina iluzorie. 


Apoi pleacă mai departe 
Pustiind cărările, 
Cu alai de frunze moarte 
Să colinde zările. 


Gâze, flori întârziate! 

Muza mea satirică 
V-a-nchinat de drag la toate 
Câte-o strofă lirică. 


Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe 
Iarna mizerabilă, 

Mă cuprinde o tristeţe 
lremediabilă... 


BALADA UNUI GREIER MIC 


Peste dealuri zgribulite, 
Peste ţarini zdrenţuite, 
A venit aşa, deodată, 
Toamna cea întunecată. 


Lungă, slabă şi zăludă, 
Botezând natura udă 
C-un mănunchi de ciumafai, — 
Când se scutură de ciudă, 
Împrejurul ei departe 
Risipeşte-n evantai 

Ploi mărunte, 

Frunze moarte, 

Stropi de tină, 

Guturai... 


Şi cum vine de la munte, 
Blestemând 
Şi lăcrimând, 

Toţi ciulinii de pe vale 


Se pitesc prin văgăuni, 
lar măceşii de pe câmpuri 
O întâmpină în cale 

Cu grăbite plecăciuni... 


Doar pe coastă, la urcuş, 

Din căsuţa lui de humă 

A ieşit un greieruş, 

Negru, mic, muiat în tuş 

Şi pe-aripi pudrat cu brumă: 
— Cri-cri-cri, 
Toamnă gri, 

Nu credeam c-o să mai vii 

Înainte de Crăciun, 

Că puteam şi eu s-adun 

O grăunţă cât de mică, 

Ca să nu cer împrumut 

La vecina mea furnică, 

Fi'ndcă nu-mi dă niciodată, 

Şi-apoi umple lumea toată 

Că m-am dus şi i-am cerut... 
Dar de-acuş, 

Zise el cu glas sfârşit 

Ridicând un picioruş, 

Dar de-acuş s-a isprăvit... 


Cri-cri-cri, 


Toamnă gri, 
Tare-s mic şi necăjit! 


CATRENE 


„N-o să mai iubesc”, zisese 
Biată-mi inimă naivă, 

Dar văzându-te pe tine, 

A căzut în recidivă. 


Supărările iubirii 

Sunt ca ploile cu soare: 
Repezi, dar cu cât mai repezi 
Cu atât mai trecătore. 


X 


Musafiri la mine-acasă, 

Fără să-i poftesc vreodată, 
Am un şoarec, doi păinjeni 
Şi, din când în când, o fată. 


La fereastra ta-mi zâmbiră 
Toate florile din glastră, 
Numai floarea cea mai dulce 
A fugit de la fereastră. 


X 


Cum pierzi noaptea cu cititul! 
Am trecut din întâmplare 
Şi-mi venea, aşa, să intru 

Şi să suflu-n lumânare... 


Zici că la război, iubito, 

Vii cu mine fără preget... 
O, dar cum plângeai asară, 
Când te-ai înţepat la deget! 


X* 
Greu mi-i, dragă, fără tine 
Şi te chem de-atâtea ori, — 
Nu din zori şi până-n sară, 
Cât din sară până-n zori... 

X* 


Multe-i spun când nu m-ascultă, 
Dar tresar şi tac din gură 

Când, c-un zâmbet, îşi ridică 
Ochii de pe cusătură. 


* 
Ochii negri, faţa albă 
Păr întunecat şi mare, 
Inima — un sloi de gheaţă. 
Alte semnalmente: n-are. 

* 


Draga mea, fără cuvinte, 
Doar din ochi pricepe toate. 


Numai cât mă uit la dânsa 
Şi-mi răspunde: „Nu se poate!” 


X 


„loate-s vechi”, a zis poetul... 
Chiar şi cântecul acesta 

A mai fost, odinioară, 
Publicat în Zend-Avesta. 


MANON ȘI DES GRIEUX 


Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete. 
EI stă cuprins de-o presimţire gravă. 
Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă. 
Sărută braţul zâmbitoarei fete. 


— Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă... 
Atât şopti, cu faţa la perete, 

Căci se temea acum să nu-l îmbete 
Ameţitoarea ochilor otravă. 


Şi ea s-a dus... În clipa asta mare 
I-a aruncat din prag o sărutare 
Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume... 


O, tu cea mai nebună dintre toate, 
Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume 
Atâtea zeci de mii de strănepoate!... 


BALADA CHIRIAȘULUI GRABIT 


Trec anii, trec lunile-n goană 
Şi-n zbor săptămânile trec. 
Rămâi sănătoasă, cucoană, 
Că-mi iau geamantanul şi plec! 


Eu nu ştiu limanul spre care 
Pornesc cu bagajul acum, 

Ce demon mă pune-n mişcare, 
Ce taină mă-ndeamnă la drum. 


Dar simt că m-apasă pereţii, — 
Eu sunt chiriaş trecător: 

În scurtul popas al vieţii 

Vreau multe schimbări de decor. 


Am stat la mansardă o lună. 
De-acolo, de sus, de la geam, 

Şi ziua şi noaptea pe lună 
Priveam ca la teatru, madam! 
Când luna-mi venea la fereastră, 
Oraşul părea că mă cheamă 

Să-i văd în lumină albastră 
Fantastica lui panoramă... 

Mai sus, într-o cameră mică, 
Făceau împreună menaj 

Un moş, un actor şi-o pisică. 

Iar dincolo, jos, la etaj — 

O damă cu vizite multe 
Şi-alături de ea un burlac, 

Un demon serios de la Culte 

Cu cioc şi cu ghete de lac. 
De-acolo, pe-o vreme ploioasă, 
Mi-am pus geamantanu-n tramvai 


Şi-abia am ajuns pân-acasă: 
Pe Berzei, la conu Mihai. 


Ţin minte şi-acuma grădina, 
Ferestrele unse cu var... 

În faţă sta coana Irina 

Şi-n curte, un fost arhivar. 

Vedeai răsărind laolaltă, 

Un colţ luminos de ietac, 
Pridvorul cu iederă naltă 

Şi flori zâmbitoare-n cerdac... 
Pe-atunci înflorea liliacul 

Şi noaptea cădea parfumată 
Umplând de miresme cerdacul, — 
Şi-avea arhivarul o fată... 

Stam ceasuri întregi sub umbrarul 
De flori, aşteptând neclintit 
(C-avea obicei arhivarul 

Să sforăie noaptea cumplit). 
Târziu, când se da la o parte 
Perdeaua, părea că visez... 

Şi iar am plecat mai departe, 

De teamă să nu mă fixez. 


Străine privelişti fugare! 
Voi nu ştiţi că-n inimă port 
O dulce mireasmă de floare, 
Parfumul trecutului mort... 


Şi-am stat la un unchi, pe Romană, 
Ţiu minte... dar unde n-am stat? 
La domnul Manuc, o persoană 

Cu nasul puţin coroiat; 

La doamna Mary, pe Regală 

(O, cum mă ruga să nu plec! 

Mi-a scris chiar o carte poştală); 


Pe strada Unirii la Şbeck; 

Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea; 
Pe Witing, pe Tei la Confort, — 
M-a dus pretutindeni puterea 
Aceluiaşi tainic resort. 

C-aşa mi-e viaţa — o goană, 

Şi astfel durerile trec... 


Rămâi sănătoasă, cucoană, 
Că-mi iau geamantanul şi plec! 


NOAPTE DE MAI 


Săârman cizmar! 

Ce demon te-a ursit să stai 
Pe trepiedul tău barbar, 

În noaptea limpede de mai?... 


O şoaptă prinde să-nfioare 
Umila ta singurătate. 
Prelung şi rar, în depărtare 
Un clopot miezul nopţii bate. 
Coboară vremea ca o apă 
Nestăvilită-n lunga-i cale, 

Şi fiecare ceas îngroapă 
Comoara tinereţii tale. 

Ca nişte ritmice ciocane 
Răsună paşii pe asfalt: 

Sunt ghete mari „americane” 
Şi ghete mici cu tocul nalt... 
Acum odaia-ţi pare mică. 

Te uiţi cu silă împrejur... 


Un fum subţire se ridică 

Din lampa ta cu abajur... 

Şi iată, ca-n atâtea rânduri, 
Ai devenit sentimental, 
Privind cu ochii duşi pe gânduri 
Pantoful delicat de bal. 

În căptuşala-i de mătasă 
Te-ndeamnă visul tău curat 
Să pui o formă graţioasă 

De picioruş aristocrat... 

O vezi la bal... aşa, înaltă 

Şi elegantă ca o floare... 

În ploaie de confetti saltă 
Perechile dănţuitoare... 

Şi visul tău acum te-arată 
Frumos ca un locotenent, 
Când vii în faţa ei deodată 
Şi-i faci uşor un compliment: 
— Dansaţi cu mine, domnişoară? 
— Mersi! răspunde ea încet... 
Şi-n luxul care vă-nconjoară, 
O strângi la pieptul tău, discret. 
Te prinde redingota bine. 
Sunt mândre ghetele de lac: 
Zâmbeşti, încrezător în tine... 
Apoi, când muzicile tac, 

La braţ vă strecuraţi afară, 
Prin parcul liniştit să stai 

Cu ea, pe-o bancă solitară, 

În noaptea tainică de mai... 
Şi-ţi tremură deodată mâna 
Când te gândeşti c-ai săruta, 
În raza lunii, pe stăpâna 
Pantofului din mâna ta. 


O, mâna ta rudimentară, 

Cu piele aspră, de toval!... 
Acum în pieptul tău coboară 
Revolta caldă, ca un val. 
Alungi vedeniile triste 

Din lumea celor fericiţi, 

Şi mii de gânduri anarhiste 
S-aprind în ochii tăi trudiţi. 

O, cum ai răscula norodul, 
„Sărmana plebe care-asudă”, — 
Ai da nebun cu calapodul 

În rânduiala asta crudă! 

Va trebui să vie-odată 

Acel feeric viitor... 

Şi-n mintea ta înfierbântată, 
Te vezi deodată orator: 
Înflăcărat rosteşti tirade, 
Porneşti mulţimea după tine. 
Se-nalţă mii de baricade 

Şi cad palatele-n ruine. 

Tu vezi în noapte mii de torţii, 
„Femei cu părul despletit”, 
Prin aer trece duhul morţii 
Şi-al răzbunării vânt cumplit!... 


Dar până-atunci, la judecată, 
Pe trepiedul tău barbar, 
Cu fruntea-n mână rezemată 
Ai adormit... 

Sârman cizmar! 


NOAPTE DE IARNĂ 


Cad din cer mărgăritare 
Pe oraşul adormit... 


Plopii, umbre solitare 

În văzduhul neclintit, 
Visători ca amorezii 

Stau de veghe la fereastră, 
Şi pe marmura zăpezii 
Culcă umbra lor albastră. 


larna!... Iarna tristă-mbracă 
Streşinile somnoroase, 
Pune văl de promoroacă 
Peste pomi şi peste case. 
Scoate-o lume ca din basme 
În lumini de felinare — 
Umple noaptea de fantasme 
Neclintite şi bizare. 

Din ogeagul de cărbune 
Face albă colonadă 

Şi pe trunchiuri negre pune 
Capiteluri de zăpadă, 

Iar prin crengile cochete 
Flori de marmură anină, — 
O ghirlandă de buchete 
Care tremură-n lumină. 
Reci podoabe-n ramuri goale 
Plouă fără să le scuturi, 

Ici, risipă de petale, 

Colo, roi uşor de fluturi... 


Şi din valul de zăpadă, 


Ca o mută arătare 
Legănându-se pe stradă, 
Un drumeţ ciudat răsare... 
Vine cu popasuri multe, 
Face-n calea lui mătănii. 
Câte-odată stă s-asculte 
Clopoţeii de la sănii. 
Alteori uimit tresare, 

Dă din mâini şoptind grăbit — 
Parcă spune-o taină mare 
Unui soţ închipuit... 

Ca o umbră din poveste 
Se strecoară-ncet, şi iar 
Stă deodată fără veste 
Rezemat de-un felinar. 


Faţa lui se lămureşte, — 
Pare-nduioşat acum... 
Visător şi lung priveşte 
Casele de peste drum: 
Poartă mică... pomi în floare... 
O fereastră luminată... 
Streşini albe de ninsoare... 
Toate-i par ca altădată! 

Şi păreri de rău trecute 

Cad pe inima-i trudită, 

Ca un stol de păsări mute 
Pe-o grădină părăsită: 
„Bulgăraş de gheaţă rece, 
Iarna vine, vara trece 

Şi n-am cu cine-mi petrece... 
Bulgăraş topit în foc, 

Dacă n-am avut noroc! 

Dacă n-am avut noroc...” 


Glasul, înecat, se curmă. 


Omul, şovăind în stradă, 
Pleacă iar, lăsând în urmă 
Pete negre pe zăpadă. 


SINGURI 


Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. 
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă, 

lar acuma numai ochiul de jăratic din cămin 
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. 


Bate vânt cu ploaie-n geamuri 

Şi e noapte neagră-afară... 

Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară 
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate... 
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate. 


Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe, 

Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte. 
Singur eu veghez în noapte, 

Ploaia cântă tot mai tare... 

Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare. 


ÎN DRUM 


Peste firea mută doarme 
Cerul plin de stele. 


Patru plopi ascund în umbră 
Casa dragii mele. 


Dar mi-a fost pesemne calea 
De-un duşman ursită: 

Am găsit lumina stinsă, 

Uşa zăvorită... 


De trei nopţi aceeaşi cale 
Bate călătorul. 

Cine n-are dor pe vale 
Nu-mi cunoaşte dorul. 


Gânduri triste, mâine sară 
Viu în ciuda voastră, — 

Şi de-o fi zăvor la uşă 
Intru pe fereastră! 


NOAPTE DE TOAMNĂ 


Murmur lung de streşini, risipite şoapte 
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte. 
Rareori prin storuri o lumină scapă 

De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă 
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă... 
Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă. 


Dar treptat, cu larmă potolită scade 
Cântecul acestui tremur de cascade. 

Tot mai des în preajmă umbre vii răsar, 
Ploaia peste case pică tot mai rar 

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng... 
Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng. 


Până când o rază de argint în zare, 
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare, 
Lin desface umbra şi de crengi anină 
Scânteieri albastre, boabe de lumină. 
lar acum din taina cerului deschis, 
Peste firea mută cad lumini de vis 

Şi-n troiene albe norii se desfac... 


Dar când iese luna, streşinile tac. 


X 


Dormi, iubire dulce!... 

Numai eu întârziu, singur pe cărare, 
Farmecul acestei clipe călătoare... 
Gândurile mele vin să te deştepte, 

Din pridvorul tainic să cobori pe trepte. 
Să cobori în toamna limpede şi rece 
Şi, visând cu mine clipa care trece, 
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu 
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu 
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum, 
Să sărute urma paşilor de-acum. 


ROMANŢĂ 


O, vis al iubirii trecute! 

Sunt singur — omătul târziu 
Pătează aleile mute 

Şi parcul e încă pustiu. 


Văd iarăşi castanii şi plopii. 
Prin ramuri suspine străbat. 
Acum cu sfială m-apropii 

De banca pe care ai stat. 


Şi pieptul începe să-mi bată. 
De sus fluturând a căzut 

Pe bancă o foaie uscată, 

O frunză din anul trecut... 


PAINȚINIŞ 


În plasa gândurilor mele de lumină 
Ţi-am prins imaginea: o viespe 
Subţire-n mijloc, ageră şi fină. 


O adiere poate s-o desprindă 

Din luminosul ei hamac. 

Să cadă ca o floare pe faţa unui lac, 
Să-i tulbure metalica oglindă... 


E seară... Plopii înşiraţi în zare 
Se sting departe — 

Văpăi de umbră, facle funerare 
La căpătâiul zilei moarte... 


De ce să-mi stai zadarnic împotrivă? 
Rămâi a mea... 

O, nu te zbate, dulcea mea captivă, — 
Reţeaua fină s-ar cutremura 

Şi fiecare fir întins prea tare 


Mă doare... 


Că le-am urzit — păianjen solitar — 
Nu din argintul razelor de lună, 

Ci din fiorul unui vis bizar 

Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar 
Ca să-l trăim o clipă împreună... 


EPILOG 


Lângă ţărmul tristei mări 
M-am oprit pe-o stâncă. 
Apa tremură spre zări, 
Verde şi adâncă. 


Sufletu-mi, împovărat 
De-o iubire moartă, 
Se ridică ne-mpăcat 
Şi cu el o poartă, 


Cum îşi duce greu în zbor 
Vulturul de mare, 

Peste valuri călător, 
Prada moartă-n gheare... 


DISIIH EROIC 


Plop tânăr, încrustat în miezul verii, 
Cu ramuri vii şi frunză sclipitoare, 


Când râul vântului te scaldă, 
Invaţă-mă să râd ca tine-n soare, 
Să-i sorb lumina caldă. 


X 


Plop negru, încrustat în ger 
Şi-ncremenit sub lună 

Cu rămuriş de zgură şi de fier... 
Învaţă-mă să uit lumina verii 
Şi-n câmp silhui 

Să dau tristeţea mea tăcerii 

Şi gândurile mele nimănui... 


INFERNUL 


Stanţe apocrife la Divina Comedie 


„Allor si mosse, ed io gli tenni dietro. LE 
Dante 


... Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stâncă. 
La capătul călătoriei mele 
Se deschidea prăpastie adâncă. 


Şi străbătând a norilor perdele 
Cu-nveninate ace de lumină, 
Sclipeau în întuneric şapte stele. 


Eu le simţeam arsura pe retină 
Şi-n van mă apăram, cu faţa-ntoarsă, 
De raza lor caustică şi fină. 


Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă 
Un pal amurg ce umple de-ntristare 
Văzduhul mirosind a piatră arsă. 


Şi-n aburi de pucioasă, pe cărare, 
Văzui venind spre mine fără grabă 
Un om cu nasul dezolat şi mare. 


Părea că Cerul pe figura-i slabă 
A pus stigmatul dragostei şi-al urii, 
Eternizând profilul lui de babă: 


Tristeţe-amară-n colţurile gurii, 
O frunte devastată de furtună 
Şi de-ale vremii nobile injurii. 


Purta pe cap o veştedă cunună 
Şi-n ochii lui părea că, deopotrivă, 
Melancolia lumii-ntregi s-adună. 


Aşa, din vasta vremii perspectivă, 
El cobora-n tăcere către mine, 
Ţinând în gol privirea-i corosivă. 


— De unde vii şi cine eşti, străine? 
L-am întrebat, abia şoptind cuvântul. 
— Eu viu de unde nimeni nu mai vine... 


De şase veacuri m-a-nghiţit pământul. 
Viaţa-mi dete vitrega Firenze, 
Şi la Ravena mi-am găsit mormântul. 


Poet am fost şi-n libere cadenţe 
Cântai Amorul ce-mi robi toţi anii, 
Din pragul tristei mele-adolescenţe. 


Dar vrând să-mpac a' patriei zâzanii, 
Mărunte intrigi, lupte intestine, 
Cu ură grea m-au prigonit duşmanii. 


În crud exil, pribeag prin ţări străine, 
Visai atunci o vastă trilogie 
Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine 


Săpate în granit pe veşnicie; 
Şi ca o răzbunare milenară 
Am publicat Divina Comedie. 


Un op, pe care anii-l îngropară 
Sub comentarii sterpe şi pedante, 
Ce-mi fac contemporanii de ocară... 


— Cum, tu, eşti tu nefericitul Dante, 
Cel care-a Morţii jalnice mistere 
Le-a evocat în rapsodii vibrante? 


Nu pot, Maestre, nici n-am precădere 
Să te slaăvesc aşa cum se cuvine!... 
Dar mult aş vrea, spre umedele sfere, 


În patria eternelor suspine 
Să mă conduci, precum odinioară 
Virgiliu te-a călăuzit pe tine. 


El, mie: — Oare, crezi că tot ce zboară, 
Cum zice un adagiu, — se mănâncă? 
Fiindc-ai scris o cronică uşoară, 


Nici superficială, nici adâncă, 
Vrei să-ţi servesc acum de cicerone?... 
— Nici tu, Maestre, nu scriseseşi încă 


La început, decât vreo cinci Canzone, 
O carte plină de elucubraţii 
Şi câteva sonete monotone. 


Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graţii 
(Adăugai, văzându-l că rezistă), — 
EI se purta mai bine cu confrații... 


— Epoca voastră materialistă 
Mi-a zdruncinat credinţa de-altădată, — 
O-ntoarse el. Infernul nu există, 


Sau cel puţin eu unul niciodată 
Nu l-am văzut decât cu ochii minţii, 
Orbit de-o superstiție uzată. 


Eu, lui: — Acestea-s roadele Stiinţei! 
Concepţia lui Strauss şi-a lui Nietzsche, 
De care mi s-au strepezit toţi dinţii! 


Dar cel puţin te-ai întrebat ce-ar zice 
In clipa asta, dacă fără veste 
Te-ar auzi divina Beatrice? 


El mi-a răspuns placid: — Amorul este 
Un ce banal, prin care Firea drege 
A Nimicirii opere funeste; 


Un van instinct, de sub a cărui lege 
Nici microorganismele nu scapă. 
Eu, lui: — Atât? EI, mie: — Se-nţelege!... 


Văzui atunci în linişte cum crapă 
A stâncilor întunecate blocuri 
Şi trec plutind pe-a nopţii neagră apă. 


Fantome prinse-n diafane jocuri 
Călcau mărunt văzduhul, fără tropot, 
Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri. 


Apoi un sunet depărtat de clopot 
Păru că bate-n aer tarantelia 
Şi ploaia se porni cu grabnic ropot. 


Înfricoşat de freamătul acela 
Ce se-nălţa vuind în vijelie, 
Am zis: — Maestre, să deschid umbrela? 


N-aş vrea să facem hidroterapie. 
La anii tăi, o gripă subversivă 
Iţi poate-aduce vreo pneumonie. 


— Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă, 
Răspunse el, — când ai murit o dată 
E foarte greu să cazi în recidivă... 


Această vorbă îmi păru ciudată. 
Cuprins de-un fel de vagă presimţire, 
Pândii pe-ascuns figura-i nemişcată. 


— Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire 
Mai adineaori când ziceai, Magistre, 
Că Iadul nu-i decât o-nchipuire? 


El, mie: — Văd din vorbele-ţi sinistre 
Că-n orice caz, Infernul pentru tine 
Işi va deschide negrele registre. 


Destul am încercat a-ţi face bine. 
Ca să te vindeci pentru totdeauna, 
Ridică-te şi vino după mine... 


Cu fulgere verzui creştea furtuna. 
Rostind aceste nobile cuvinte 
Prin care şi-a răscumpărat minciuna, 


Maestrul a pornit-o înainte, 
Pe când, sub cer de 
Eu mă ţineam în urma lui cuminte 


Precum se ţine puiul după mamă. 


II 


„...E caddi comme corpo morto cade. 42] 
Dante 


„Pe-aici se intră-n braţele durerii, 
Pe-aici se intră-n bezna subterană, 
Precum afirmă Dante Alighieri. 


M-a conceput o-nchipuire vană, 
Un rafinat instinct de răzbunare, 
Dar m-a-ntrecut mizeria umană. 


Zadarnică e orice protestare. 
Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate, 
Lăsaţi-vă năravul la intrare.” 


Aceste vorbe, oarecum ciudate, 
Citindu-le cu jumătate gură 
Deasupra unei porţi dărăpănate, 


Am zis: — Intrarea pare cam obscură... 
N-ar fi prudent să renunţăm, Maestre? 
Căci la un caz cumva de-ncurcătură, 


Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre 
Pe unde teafăr să purced afară, 
Utilizând resursele-mi pedestre... 


El mi-a răspuns cu voce funerară: 
— De ce te porţi acum ca fariseii, 
Au vrei să-mi faci fantoma de ocară? 


Priveşte cel puţin prin borta cheii, 
Să ştiu că nu m-am ostenit degeaba. 
Eu, lui: — Pardon! Aşa fac doar lacheii. 


Începe tu! Ori m-ai luat cu graba, 
Să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase? 
(Şi-n gândul meu: „Se oţărăşte baba!”) 


Ce interes avut-ai, ce foloase, 
Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene 
Prin locurile-acestea dubioase? 


Doar ştim noi că pe-aici, prin buruiene, 
Se află o panteră-n libertate 
Şi alte lighioane indigene. 


Vrei să m-aplec din curiozitate, 
Şi-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul, 
Vrun cerber să m-apuce pe la spate?... 


Aşa vorbii, cu ochii spionându-l; 
Iar la sfârşit cedarăm fiecare, 
Când el, când eu, să stăm privind cu rândul. 


Văzui atunci, aproape de intrare, 
Un pudel gras şi plin de panglicuţe, 
Cu scabie canină pe spinare. 


O lebădă şi câteva maimuțe 
Inconjurau dihania neroadă, 
Ce se lăsase moale pe lăbuţe. 


Cu gingiile neputând să roadă 
Un beefsteak crud şi tare ca de piatră, 
El sta sugând din propria lui coadă. 


— Acest căţel ce toată ziua latră, 
Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă, 
A fost un biet erou, lăsat la vatră. 


— Cunosc! am zis cu nasul în batistă. 
Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place, 
Această rimă impresionistă... 


— Vezi colo, între două vingalace, 
Un om cu alfabetul la spinare, 
Venind pe sub colină într-acoace? 


Acela este tipograful care, 
In primul tău poem, din zăpăceală, 
Ţi-a mutilat trei strofe lapidare. 


Atunci la borta cheii, cu sfială, 
Urmând ilustrei mele Călăuze, 
Văzui o mutră plină de cerneală: 


Un om trecea... Şi cele nouă Muze 
Il zgâriau, purtându-l sub escortă 
Şi obligându-l să le ceară scuze. 


— Degeaba cauţi, i-am strigat prin bortă, 
Să scapi de blamul negrei tale fapte! 
Sus, pe pământ, poetul te suportă, 


Dar jos te-aşteaptă a lui Cain noapte, 
Precum a zis Francesca da Rimini, 
Infernul, cântul V, 107... 


EI s-a oprit pe creştetul colinei, 
Infricoşat de-această ameninţare, 
Şi, neclintită-n tremurul luminii, 


Statura lui s-a proiectat pe zare, 
Incovoiată, lungă, amărâtă, 
Ca un fantastic semn de întrebare... 


Văzui apoi o namilă urâtă, 
Un fel de baci cu sarica sub glugă, 
Ce sta deoparte sprijinit în bâtă. 


De propria lui umbră vrea să fugă, 
Dar se trezea că-n juru-i gravitează, 
Mânat de-o oarbă forţă centrifugă. 


O clipă se oprea şi, cu emfază, 
Ţintea-n pământ căutătura-i proastă, 
Apoi din nou pornea ca o sfârlează. 


Acest Zoil, cu proza lui nefastă, 
A pângărit de două ori pe lună 
A Venerei stea limpede şi castă... 


Atât Maestrul apucă să-mi spună. 
În umbră se ivise-o albă pată, 
Un corp suav ca un reflex de lună... 


O blondă apariţie-ntristată 
Plutea spre noi din umeda genune... 
Şi-n întuneric, albu-i trup de fată, 


Îngenuncheat ca pentru rugăciune 
Şi luminos şi fin ca diamantul, 
Părea-ncrustat în rocă de cărbune. 


— Cu glas pierdut îşi caută amantul... 
Ea are-n ochi misterul nopţii clare, 
Pe buze-Amor şi-n inimă Neantul... 


Iubirea ei crescuse ca o floare 
Sub ziduri de făţarnică Gomoră, 
O dulce-mpătimire arzătoare: 


În ceasuri caste, mângâieri de soră. 
Sărutul ei — văpaie purpurie, 
Privirea — luminiş de auroră... 


Şi-o clipă fu de-ajuns: pe veşnicie 
Se risipiră toate, fără urmă, 
Intr-un fior de neagră isterie. 


— Destul! Destul!... Simţeam cum mi se curmă 
Viaţa-n piept, — cum vipere rebele 
Se zvârcolesc în inima-mi şi scurmă... 


Şi fără glas, cu capul gol sub stele, — 
Văzând cum iarăşi piere-n fund, departe, 
Fantoma tristă a iubirii mele, 


M-am prăbuşit cu braţele-ntr-o parte, 
Impins în gol de-o tainică povară, 


Cum cade omul fulgerat de moarte. 


Părea că peste sufletu-mi coboară 
O noapte liniştită şi adâncă 
Şi-n giulgii moi de umbre mă-nfăşoară... 


Apoi, cu ochii plini de visuri încă, 
M-am scuturat ca dup-o catastrofă 
Şi m-am trezit din nou pe-aceeaşi stâncă — 


Pe care mă găseam în prima strofă. 


PARODII ORIGINALE 





ÎN LOC DE PREFAŢĂ 


Unui confrate 


Tu nu-nţelegi, Zoile, râsul meu... 
Într-un oraş din asfinţit, departe, 
Cu mult negoţ şi ştiutori de carte, 
Trăia pe vremuri un sărman evreu, 


Anume Baruch... Fire de elită, 

În lume vieţuind ca-ntr-un pustiu, — 
Stia să taie sticlă poleită 

Şi toţi nerozii îl credeau geamgiu. 


Dar timpul suflă limpede ca vântu 

Şi Moartea le-a grăbit metamorfoza: 
Pe toţi făcându-i una cu pământul, 

A transformat pe Baruch — în Spinoza. 


Tu nu cunoşti, Zoile, gândul meu... 
Din tine-ntreg tu faci literatură. 
Oferi în studiu mica ta structură, 
Naiv şi comic, ca un crustaceu. 


Eşti tulbure, dar fundul ţi-i aproape; 
Aveam şi eu (pe când mă dam pe gheaţă) 
Obscuritatea ta — de suprafaţă, 

Şi profunzimea ta — de două şchioape. 


lar azi lirismul meu e clar, vezi bine, 
Căci tuturor îşi dăruie secretul, 

Dar ca să poţi citi cândva în mine 
Tu nu-mi cunoşti, Zoile, alfabetul. 


Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea, 
Noi nu putem urma acelaşi ţel... 

Şi dacă totuşi ţi-am făcut onoarea 
Acestor aspre stihuri de oţel, — 


Când îmi citeşti poemele şi proza 
Gândeşte-te la geamul lui Spinoza. 


PAGINI DIN DIFERIŢI AUIORI 


Homer: 
CHINURILE LUI ULISE 


Fragment apocrif din Odiseea, 
în hexametri şi pentametri 


„Astfel corabia-n fugă plutea cu uşoarele-i pânze 
Doldora pline de vânt, peste noianul de ape. 

Singur pe navă prudentul Ulise privea cu-ntristare, 
Cât ţi-i oceanul de larg, zările fără catarguri. 

Căci părăsind pe frumoasa Calipso cea aprigă-n şolduri 
(Pentru că nu-i mai plăcea) şi navigând la-ntâmplare 
Trei săptămâni împlinite departe de ţărmuri, eroul 

Nu mai zărise de-atunci dulce obraz de femeie... 

Cum, la sfârşit de ospăț, muritorul aruncă la mâţe 
Restul juncanului fript, fără să-i treacă prin minte 

Că mai apoi flămânzind cerceta-va-n zadar să găsească 
O bucăţică de zgârci ca să-şi astâmpere foamea; 

Astfel eroul simţise de-amor că lehamite-i este 

Cât l-a avut din belşug lângă Calipso, iar astăzi 

Jalnic striga peste valuri de dorul histericei nimfe 
Care-l ţinuse captiv, ca să-l iubească cu sila: 

„Cine m-a pus să te las şi să plec pe pustiile ape 

Fără să ştiu încotro, nici până când rătăci-voi? 

Valul uşor clipotind îmi aduce zadarnic aminte 

Sunetul glasului tău, blondă şi dulce Calipso! 


O, ce neghiob am putut într-o clipă să fiu de-a lăsare, 
După himere-alergând, nimfa cea grasă din mână! 
Geaba umblat-am atâtea pământuri şi mări depărtate, 
Asta să-mi fie de-acum pentru-nvăţare de minte...” 
Deci cam în chipul acesta plângând cu bărbată strigare 
Bietul Ulise gemea, gata să sară în valuri. 

Cel ce cu agera-i minte sub zidul troian născocise 
Gloaba cea mare de lemn care-a pătruns în cetatei!s?, 
Nu era-n stare acum, la strâmtoare fiind, să găsească 
Vai! nici un mijloc onest pentru-a scăpa de ispită. 
Nobilu-i trup se zbătea, legănat de mişcările navei, 
Pradă destinului orb şi nemiloasei Ananghi...'% 


X 


Dar din lăcaşu-i divin de pe vârful Olimpului falnic, 
Fiica măreţului Zeus, Pallas-Atena-nţeleaptă, 

Cea care-i poartă de grijă la orice nevoie, îl vede 

Cum rătăceşte pe mări, singur — cu mâna pe cârmă... 
lată-aşadar că din valul adânc răsărind fără veste, 

Ca un agil cufundar, fiica lui Cadmus cea mică, 

Ino0, cu trupul gingaş s-a ivit scuturându-şi în soare 
Părul ei galben şi ud leoarcă de apă amară. 

— O, nestatornice fiu al bătrânului rege Laerte! 

Ce curioase idei vin să-ţi întunece mintea? 

Oare puţine răbdări păn-acum pribegind îndurat-ai, 
Ca să te-arunci în adânc pentru o treabă ca asta?... 
Când mă gândesc ce de nopţi a tânjit Penelopa cea castă 
După doritul ei soţ, care stă gata să piară, 

Nu pot răbda să te ştiu la-ndemână, prin apele mele, 
Fără să-ţi dau ajutor, mare fiind filantroapă! 

lat-am venit să-ţi aduc aşadar un colac de salvare, 
Numai atâta mă-ntreb — dacă ţi-a fi pe măsură... 

Zise şi-n chip de pretext îi aruncă o mică eşarfă. 

Iar încercatul erou, făr-a-i întoarce cuvântul, 


Grabnic s-apleacă spre nimfă şi cât ai clipi o ridică 
De subţiori din ocean — sus pe covertă, trăgând-o... 


X 


Unde zglobii împrejur clipotind se-nălţau curioase, 
Nava plutea uşurel, fără pilot în lumină. 

Valuri fugeau după valuri spre țărm depărtat călătoare, 
Cerul era liniştit — marea pustie şi verde. 


AL. 
Depărăţeanu: E 
VARA LA ŢARA... 


Locuinţa mea de veră 
E la ţera... 

Acolo era să mor 

De urât şi de-ntristare 

Beat de soare 

Şi pârlit îngrozitor! 


Acolo, când n-are treabă, 
Orice babă 
Este medic comunal. 
Viaţa ce aci palpită 
E lipsită 
De confort occidental. 


Nu există berărie, 

Nici regie... 
Doar un hoţ de cârciumar 
Care are marfă proastă 


Şi-o nevastă 
Ce se ţine c-un jandar. 


Când te duci pe drumul mare 
La plimbare, 

Este praf de nu te vezi. 

Trec, mişcând domol din coadă, 
Spre livadă 

Ale satului cirezi. 


Şi te poartă sub escortă 
O cohortă 

De țânțari subţiri în glas, 

Înzestraţi la cap c-o sculă 
Minusculă 

Cu pretenţie de nas... 


Când se ia câte-o măsură, 
Lumea-njură 
Pe agentul sanitar 
Şi-l întreabă fără noimă: 
— Ce-ai cu noi, mă? 
Pentru ce să dăm cu var?... 


Ale satului mari fete 
Fără ghete 
les la garduri pe-nserat... 
(Am văzut aci-ntr-o noapte 
Nişte fapte 
Care m-au scandalizat!) 


Lângă foc, o babă surdă 
Şi absurdă 

Spune, ca şi alte dăţi, 

Tot povestea cu Ileana 
Cosânzeana, 


Plină de banalităţi. 


Doarme-apoi adânc comuna... 
Numai luna 
Galbenă ca un bostan 
lese, mare şi rurală, 
La iveală, 
Dintr-o margine de lan. 


Când şi când un câine urlă 
Ca din surlă... 

Carul mare s-a oprit 

Suspendat, ca un macabru 
Candelabru, 

Peste satul adormit... 


Dar în zori încep cocoşii, 
Păcătoşii, 
Ca să facă iar scandal, — 
Să te saturi de viaţă 
Şi dulceaţa 
Traiului patriarhal! 


D-aia zic eu, prin urmare, 
Vorbă mare: 

Că de-acuma, să mă tai, 

Nu-mi mai trebuie-altă cură 
În natură, 

Să mă duceţi cu alai! 


Meargă pictorii la ţară 
Ca să piară 

De căldură şi de praf! 

Mie daţi-mi străzi pavate, 
Măturate, — 

Daţi-mi cinematograf! 


Ca un fluture pe floare, 
Beat de soare, 

Pentru ce să mor aşa? 

Nu mai vreau ţărăânci naive, 
Primitive... 

Mie daţi-mi altceva! 


Daţi-mi, daţi-mi strada-ngustă 
Unde gustă 

Omul viaţa mai din plin 

Cu trăsuri, femei cochete 
Şi cu fete 

Încălţate cel puţin! 


Dimitrie 
Bolintineanu: MIHAI 
VITEAZUL ȘI TURCII 


Oştile păgâne pasă la hotare. 

Mihai-vodă şade la o masă mare. 
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc, 
Când deodată-n sală intră-un sol turcesc. 
— Padişahul nostru m-a trimis la tine 
Să-i plăteşti tributul ce i se cuvine!... 


Mihai-vodă tace. Oaspeți, mare-mic, 
Cu onor din teacă spedele-şi ridic. 
Luna varsă raze dulci şi auroase, 
Căpitanii-şi scutur coamele pletoase. 
lat-acum se scoală doamna-i tinerică 
Rumenă, suavă ca o zambilică. 


Sub hlamidă-i saltă rotungioru-i sân, 
Crini şi garofiţe pe-al ei chip se-ngân, 
Părul pe-a ei frunte joacă grațios, 
Ochii cu tristeţe cat-acum în jos: 


— Unde este timpul cel de altădată 
Când Mihai Viteazul ştia să se bată? 
Cela ce-n primejdii stă şi se gândeşte 
Inamicii ţării jugu-i pregăteşte. 

Pentru tron, mărire, dulcea-i soţioară 
Gata-i să se ducă şi-n locu-i să moară! 
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi, 
Dar nu ai pe-acela plângând ca s-o vezi, 
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire, 
Că de nu eşti vrednic, plec la mănăstire! 


Atunci Mihai-vodă se scoală deodată 
Şi spre sol întoarce faţa-i gândurată: 
— Mergi şi spune celui care te-a trimis 
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis. 

Au voieşti pe ţară biruri noi a pune? 
Au vrei să iau pielea de pe Naţiune?... 
Padişahul vostru, fără de-nconjor, 
Vrea să nimicească p-acest brav popor. 
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat, 
Decât cu ruşine, mic şi atârnat! 


Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână, 
Iute strânge-n juru-i armia română 

Şi cu ea de-a valma, făr' să zăbovească, 
Sfarmă şi respinge armia turcească. 
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi, 

A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi. 


lar Mihai Viteazul, după două ceasuri, 
Nalţă-o mănăstire şi trei parastasuri! 


George Coşbuc: 
ȚIGANII 


Dorm câmpiile-n lumină. 
Peste pacea lor senină 

Cade soarele-n apus. 

Un convoi s-arată-n zare... 
Creşte-ncet pe drumul mare 
Şi cum vine tot mai tare 
Pulberea se-nalţă-n sus. 


Vin ţiganii!... Fără veste 

Pe la porţi răsar neveste, 
Satul se deşteapt-acum — 
Când prin văl de praf subţire 
Începură să se-nşire 

Cară mici cu coviltire 
Scârţâind încet pe drum. 


Trec flăcăi cu urşi în lanţuri. 
Câinii, deşteptaţi din şanţuri, 
Latră fără să-i asmuţi 

Şi orbiş s-aruncă-n cete, — 
Dar flăcăii largi în spete, 

Cu ochi mari, cu negre plete, 
Calcă mândri şi tăcuţi... 


Vine-apoi pestriţa gloată 
Cu gospodăria toată. 
Caii slobozi, fără frâu, 
Duc merindele-n spinare 


Şi se ţin pe lângă care, 
lar vătavul stă călare 
Cu harapnicul la brâu. 


Sar copiii goi şi strigă, 
Cer la poartă mămăligă, 
Babe frânte din mijloc, 
Iar ţigăncile cu gura 
Înteţesc harababura 
Când îţi umplu bătătura 
Să-ţi ghicească din ghioc. 


Vin mişcând din şold alene 
Cu privirile viclene 

Şi cu sânii arşi de vânt, 

De la sudul tainic, unde 
Soarele-ndelung pătrunde 
Bronzul formelor rotunde 
Stingherite de veşmânt... 


S-a oprit lâng-o poiată 

Un ţigan răzleţ de ceată, — 
Ochii-i fug după găini... 
Strâns îşi ţine-acum vioara 
Şi, cum trece ulicioara, 

Fac în urma lui ca cioara 
Toţi copiii din vecini. 


Mai încolo, pe-o mârţoagă, 
Dintr-o gură de desagă 
Atârnată de oblânc, 

Fără scâncet, cu sfială, 
lese negru la iveală 
Numai cât o portocală 

Un căpşor mirat de ţânc. 


Lume pe la porţi se-ndeasă. 
Chiar şi doamna preuteasă 
Şi-a lăsat gherghefu-n pat 
Şi-şi păzeşte-n prag odaia. 
Creşte-n uliţi harmalaia 
Când domoală trece laia 
Cătră margine de sat. 


Şi s-au dus... Pe câmp, pe drumuri, 
Pale străvezii de fumuri 

Se ridică-n depărtări. 
Limpede-asfinţit coboară; 

Crezi că-n uriaşa-i pară 

Un oraş întreg, o ţară 

Arde dincolo de zări... 


Th. Speranţia: 
CAINELE OVREIULUI 


„Anecdotă pipărată” 


Într-un an, cândva-ntr-o vară, 
Nu ştiu unde, în ce sat, 

Un ovrei mergând cu marfă 
Într-o curte a intrat. 

Şi cum intră el pe poartă 

Cu bagajul la spinare, 

Hop, îi sare înainte 

Un dulău urât şi mare. 


„Ce să fac acum? se-ntreabă 
Bietul Ițic suparat. 

Dacă strig să vie omul, 

Pân' să vie — m-a mâncat! 
Dacă plec pe poartă iară, — 
Aş pleca eu bucuros, 

Dar dulăul e în stare 

Să m-apuce pe din dos... 

Nici încolo, nici încoace, 

Eu mai bine stau pe loc; 

Şi-am să-l iau cu vorbă bună, — 
Chiar aşa să am noroc!” 

— Moi Grivei, zic zou, ascultă, 
De când umblu eu pe jos 
N-am văzut în toată lumea 

Un căţel aşa frumos! 

Mă mai duc la târg eu, lasă, 
Ţi-oi aduce un covrig. 

Ce folos ai dacă latri? 

Parcă-ţi iese vrun câştig? 

Moi Grivei, tu eşti cuminte, 
Ce-ai cu mine de-mpărţit? 

Am venit la badea Gheorghe, — 
Ei şi ce-i dac-am venit? 

N-am să stau un an la dânsul, 
Plec îndată la haham... 

Dar dulăul se repede 

Şi mai tare: Ham! ham ham! 
— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică! 
Ci păcat că n-am o puşcă! 
Badi Gheorghe, badi Gheorghe, 
leşi afară că mă muşcă! 

Badea Gheorghe iese-n uşă, 
Dă c-o piatră după câine 
Şi-apoi zice: — Nu te teme! 
Ţine-ţi inima, jupâne! 


Nu ştii vorba românească 

De la moşi-strămoşi lăsată, 

Că un câine care latră 

Nu te muşcă niciodată? 

— Ştiu proverbul — zice Ițic — 
Că-l avem şi la ovrei, 

Ştiu prea bine... dar e vorba 
Dacă-l ştie şi Grivei! 


A Mirea: 
CALFEIDOSCOP 


I. UNEI FOSILE 


De-atâtea ori noi ţi-am făcut ovaţii, 
Ţi-am pregătit mândria ta pedantă. 
Salută dar sinteza ambulantă 
A celei mai nebune generaţii! 


Căci la atâtea mari evenimente 
Eu am luat o glorioasă parte: 
Doar am avut principii conştiente 
Şi capul spart la 13 marte! 


Nu vezi ce iute mă deprind cu zborul? 
Aeroplanul visurilor mele 

Vertiginos mă duce către stele, 

Cum îl ducea pe Bleriot motorul. 


Iubesc şi cânt!... Nepăsător cultiv 
A sufletului gratuită zestre, — 


Căci eu sunt tânăr şi-mi bat joc, maestre, 
De prognosticul tău definitiv. 


Tu ai ajuns de mult fatalul termen 
Şi te-a orbit sterila ta splendoare; 
Eu port în suflet durerosul germen 
Al operelor mele viitoare. 


II. BUSTULUI MEU 


Tu, „cap de studiu», mobilă intactă, 
Discret tovarăş de proiecte mari, 

Tu reprezinţi persoana mea abstractă, — 
Un alter ego fără ochelari. 


Şi laolaltă noi trăim ca fraţii... 
Dar vezi tu cât de nebulos apare 
Destinul tău, premâătură-ntrupare 
A tainicelor mele aspirații! 


Când mă cuprind presentimente rele 
Mă uit la tine, mosafir posac, 

Şi nu ştiu dacă voi putea să-ţi fac 

Un piedestal din visurile mele... 


Ori mă voi stinge ca un foc de paie 
Şi voi pieri cum piere-n lume totul, 
Ori te răstoarnă slujnica cu cotul 
Când va veni să scuture-n odaie. 


Dar dacă scapi de 
Şi dacă eu mi-oi face datoria, 
Atunci e obligată primăria 


Să-ţi dea şi ţie-un loc în capitală. 


Nemuritor şi rece ca metalul, 
Deşi nu eşti decât un „plagiat”, 
Vei fi mai mândru, mai apreciat 
Şi mai iubit decât originalul. 


Zâmbind vei sta pe negru piedestal 
Împodobit cu litere de aur, 

Şi trei ţărănci enorme de metal 

Îţi vor întinde trei cununi de laur. 


Iar eu, obscurul, eu acesta care 
De două ceasuri stau în faţa ta 
Cu mâinile vârâte-n buzunare, — 
Eu voi muri şi toţi mă vor uita. 


Căci omul are partea cea nedreaptă: 

El cântă, râde, suferă, iubeşte, 
Adoarme-apoi şi nu se mai deşteaptă, — 
Pe când poetul supravieţuieşte... 


III. RĂSPUNSUL MICILOR FUNCŢIONARI 


Da, aveţi dreptate: noi o ducem prost, 
Ţăcănim întruna la maşina Yost. 
Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane, 
Urmărind cu ochii tinere cucoane 
Care trec pe stradă... Sunt trăsuri şi lume, 
Pretutindeni zgomot, soare cald şi glume. 
Vremea parcă-şi merge mersul în galop 
Şi aspectu-şi schimbă ca-n caleidoscop. 
Iar noi stăm deoparte... 

Asta ni-i viaţa! 


Tot mereu aceeaşi, seara, dimineaţa: 
Slujba, facultatea, birtul şi chiria, — 
Peste tot apasă, grea, monotonia. 

Da, ni-i tristă soarta şi de nimeni plânsă. 
Însă... Să trăiască salvatorul „însă”! 


Seara, când cad leneşi fulgii de zăpadă, 
V-aţi oprit vreodată la un colţ de stradă, — 
Când lumini la geamuri, vesele, pe rând, 
Una după alta se aprind, şi când 
„Centrul” îşi trimite către mahalale, 

În amurg, prisosul farmecelor sale? 

E o-nvălmăşală, un popor de fete 
Rumene, vioaie, sprintene, cochete, 
Care trec grăbite, chicotind în şoapte. 
Au în ochi lumină şi-n privire noapte. 
Blonde ucenice, oacheşe modiste 

Trec uitând pustiul ceasurilor triste, — 
Cine le pricepe zâmbetul fugar? 

Numai oropsitul mic funcţionar! 


Cât îi par de calde hainele subţiri, 

În văpaia unei tainice priviri! 

Un cuvânt, o şoaptă ce de-abia se-ngână, 

Mai târziu o caldă strângere de mână, — 

Până când alături ei se duc, perechi, 

Şi se pierd în noaptea uliţelor vechi... 

Da, ni-i tristă soarta, domnule A. Mirea, — 
Dar avem lubirea! 

Dar noi suntem tineri, noi avem speranţe! 

Când ne-nchidem visul în obscure stanţe 

(Nu ştiţi că noi facem şi literatură?) 

O, atunci se schimbă vitrega natură: 

Ne-aminteşte teancul de hârtii albastre 

Cât de larg e cerul visurilor noastre: 

În biroul umed soarele coboară, 


Foarfecele cade, fantezia zboară, 
Ţăcăne maşina ritmul unui vers... 


Voi atingeţi culmea, noi suntem în mers. 


IV. RĂSPUNSUL COMETEI 


Regret că mă-ntrerupi din cale 
Cu interviul dumitale, 

Dar iată, mă opresc o clipă 

Să-ţi dau răspunsul meu în pripă. 


V-am salutat odată sfera, 
Acum vreo zece mii de ani, 
Când astronomii de pe lerra 
Erau de-abia orangutani. 
(Flammarion era gorilă, 

Şi bietul Newton, diplodoc, 


Camil era de-abia cămilă, 

lar Duică... nu era deloc! 

El de-abia azi, când scrie proză, 
Se află în metamorfoză 

Şi se transformă tare greu: 
Aspiră-acum la cimpanzeu.) 


X 


De-atunci, prin negrele stihii, 
În noaptea largă şi profundă, 
Am rătăcit cu zeci de mii 

De metri pe secundă, 
Şi diafană m-am ivit, 


Din periodă-n perioadă, 

Ca fulger blond încremenit 
Să-mi desfăşor spectrala coadă 
Pe cerul nopţii la zenit... 
Planetele cu sateliții, 
Purtându-şi mândre paraziţii, 


Mi-au dat portretul prin gazete 
Şi m-au fixat mii de lunete... 

Dar, gata să-mi găsesc mormântul 
În vreun sistem de constelații, 
Am revenit zburând prin spaţii, 
Căci nu dispreţuiam Pământul. 
(De-aţi fi în cer ca mine voi 

V-aţi minuna întotdeauna 

Cum globul ăsta de noroi 

Se vede luminos ca Luna...) 
Şi-aveam de gând — ca un simbol 
De milenară simpatie — 

Cu cel din urmă-al meu ocol 

Să ne unim pe veşnicie 

Într-un fantastic carambol. 

Şi măritându-i neagra humă 

Cu luminosul meu adaos, 

Într-un aprins vârtej de spumă 
Să ne rostogolim în haos. 


X 


Dar când văzui ce... porcărie 
(Să-mi ierţi cuvântul) aţi făcut, 
Cât sânge-a curs din neghiobie 
Pe bietul vostru glob de lut, — 
Ca spaimă, la perihelie 

Din zborul meu m-am abătut 


Şi nimbul clar şi trena lungă 
Ca o eşarfă de lumină 

Mi le-am ferit să nu le-ajungă 
Vreun strop întunecos de tină. 


X 


De-atunci, iubitul meu, îmi vine 

De supărare şi ruşine 

Să fug... cu coada-ntre picioare 
Prin spaţii interplanetare 

Şi să mă mistui în neant. 

Mă duc... Adio! Salutare! 

Să-mi scrii: Uranus, poste-restante. 


V. SONEIE 


1. LA CINEMATOGRAFUL MUTI 


Se face beznă. Tremurând apare 

Pe pânza albă, fără nici o cută, 

Un domn cu cioc... Zâmbeşte şi salută 
Jur împrejur pestriţa adunare. 


E un salon în care toţi discută 

Şi râd mereu. E viaţă, e mişcare — 
Dar nici un zgomot... Fermecată pare 
Societatea asta surdomută. 


Cuiva, din sală, i-a scăpat un ban. 


Uşor, întoarce capul indignată 
Madama care cântă la pian. 


Alături o cucoană se frământă, 
A enervat-o liniştea ciudată 
Din lumea „celor care nu cuvântă”... 


2. SONEI IEATRAL 


Te urmăresc cu ochii toţi bărbaţii. 
O ploaie de priviri sentimentale 
S-abat asupra frumuseţii tale 

Şi toate-i fac erotice ovaţii. 


Ce fericit e soţul dumitale! 

EI în antracte stă de conversații... 
De-aş fi, ca el, stăpân pe-atâtea graţii, 
Eu aş pleca la cele trei semnale. 


Mă-întorc, frumoasa mea necunoscută, 
Şi ochii mei din umbră te salută 
De câte ori se-ntunecă lumina. 


Dar ochii tăi n-au prea băgat de samă 
Că-n pieptul meu se-ncepe-o nouă dramă, 
Când a căzut definitiv cortina. 


3. UN ROMANTIC 


De două ceasuri tremurând în stradă, 
Cu ochii plini de mută resemnare, 

Îşi face planuri extraordinare 

Şi-n mintea lui rosteşte o tiradă. 
„Poftim la geam, sublimă arătare! 


De-ai auzi tăcuta serenadă, 
Te-ai apleca uşor pe balustradă 
Ca să trimiţi în vânt o sărutare.” 


El speră încă... Poate, cine ştie, 

De la distanţă, prin telepatie, 
Va-nfiripa cu ea un dialog. 

Dar inima-i se strânge ca-ntr-un cleşte, 
Pe când vardistul trece şi-i şopteşte 
C-un zâmbet straniu: — Circulaţi, vă rog!... 


VI. SAHARA 


Eu nu mă duc la cinematograf. 

În suflet port o lume minunată, — 
Tablouri vechi, pe care niciodată 
Nu le pătează muştele de praf... 


Veneţia, Bosforul, Niagara, 

Brazilia, Eghipet, Dardanele, 

Fiorduri, munţi, privelişti din Sahara 

les rând pe rând din noaptea minţii mele. 


Sahara!... Uite, vreau să fac o probă, 
S-aduc Sahara chiar la mine-acasă: 
Mut scaunul beteag de lângă masă 
Şi stau aşa, cu spatele la sobă... 


S-a ridicat grozav temperatura!... 
Pe galbene nisipuri arzătoare 

Un palmier încremenit în soare 
Visează lung... Abia suport căldura. 


Mi-am rupt în coate hainele de dril. 


Pe drumul ăsta lung cât Ramajana, 
De-o săptămână mergem cătră NIL... 
A poposit în oază caravana. 


Înmărmurit în farmecul acesta 
De mii de ani, Pustiul pare mort. 
Cămilele şi-au pregătit siesta 

Şi rumegă culcate lângă cort. 


Iar noi, în tihnă binecuvântată, 
Gustăm, de formă, câteva curmale. 
(Sunt învăţat cu mesele frugale 
De când trăim în zona temperată.) 


Apoi o mreajă de senzaţii rare 
M-adoarme-n cadrul vastei acvarele, 
Când urmăresc pe gânduri cum dispare 
În depărtări o turmă de gazele. 


Vânat ar fi, — dar cine să-l împuşte? 
Din cer coboară voluptoasa lene. 

La capul meu, c-un eventai de pene, 
Un sclav buzat mă apără de 


Nu simt nimic... şi mi-i atât de bine 
La umbra palmierului culcat... 

Aş vrea... aş vrea acuma... Ce păcat 
Că n-am luat pe draga mea cu mine! 


O. Goga: 


MUCENICII 


V-a doborât alături deopotrivă 
Amarul trudei fără de hodină. 

La căpătâiul vost' într-un opaiţ, 
Domol clipeşte-un sâmbur de lumină. 


Din cetăţuia strălucirii, luna 

Şi-a pogorât sfiala prin fereastră, 
Ca să vegheze aşternutul maşter 
În care doarme trudnica nevastă. 


Biet mucenic neistovit al pâinii! 

La sânul ei, îţi luminează luna 

Un prunc de-o zi, învăluit în scutec, 
Ce te-a-nfrăţit cu ea pe totdeauna. 
Tu simţi chemarea gliei milostive 
Şi te-mpresoară o nădejde sfântă... 


Ca un prinos de cuminecătură, 

O rază rece bine-vă-cuvântă, 

Domol pe fruntea pruncului se frânge 
Şi rostul ei v-aduce o solie: 

Că-n el trezi-va-nfricoşatul vifor 

Al judecății care va să vie. 


II. VADE RETRO... 
Invective la adresa unui fost 
co-director, în ziua când a dispărut 


revista Luceafărul. 


Multiscusita minţii limbă 


Nu-mi spune clipa năzdrăvană 
Ce mi te-a scos de mult în cale, 
Fiinţă maşteră şi vană! 
Uitat-am ziua şi văleatul 

Ce-au înfrățit pe vremi, odată, 
A mele stihuri de aramă 

Cu proza ta cea nesărată. 


Iscoditor, cu ochii tulburi, 
Bicisnic făcător de rele, 

Te-ai agăţat odinioară 

De haina strălucirii mele. 

Şi te-am răbdat să-mi stai alături 
Şi nime n-a putut să ştie 

Amarul ce l-am tras cu tine 

În scurta noast” tovărăşie. 


O, blestemată fie clipa 

Când ai purces apoi în ţară 

S-ai cumpărat tipografie 

Să-mi faci revista de ocară. 
Să-mi porţi Luceafărul prin lume, 
În cap cu proza ta neroadă, 

Cu acţibilduri pe spinare 

Şi cu notițe slabe-n coadă. 


Din pieptul zbuciumat de patimi 
Eu simt cum lava şi-o revarsă 
Cumplita vorbelor năvală, 

Potop păgân pe buza-mi arsă. 
Şi nu ştiu, nu găsesc în pripă 
Destule vorbe-nfricoşate, 

Cu smalţ de fulgere albastre, 

Să ţi le sparg în cap pe toate! 


Ce-ai făcut cu-a tale 

Proaste combinaţii? 

Unde-s cititorii, 

Unde-s abonaţii, 

Păcătosule, răspunde: unde-s abonaţii? 


Nu ştiu ce mă ţine 

Să nu-ţi stric eu planul, 

Să vezi numai stele 

Verzi ca leuşteanul, 

Numai stele şi... luceferi verzi ca leuşteanul! 


I. 
Minulescu: Ș 
TREI ROMANŢE PENTRU MAI TARZIU 


I. ROMANȚŢA AUTOMOBILULUI 


Păzea! 

Păzea că trece-n goană, 

Aleargă, 

Vâjâie ca vântul, 

Şi dacă n-ai urechi normale te face una cu pământul! 
EI vine drept din arsenalul Progresului uman 
Modern, 

Să te trimată-n bezna rece a Absolutului etern. 
Păzea! 

Că trece-n zbor copilul civilizaţiei extreme 

Şi zvârle-n aer trei semnale, — 


Trei versuri mici 

Din trei poeme 

Pe care trei poeţi deodată 
În trei oraşe le-au cântat, — 
Un leit-motiv, 

Trei note scurte, cu timbrul galbenului mat. 
Dar cine poate să priceapă 
Simbolul celor trei semnale 
Ce conturează-n spaţiu 
Albe 

Şi verzi 

Intenţii criminale? 

Păzea, că e iresponsabil, 

EI are flăcări în artere 

Şi te păleşte fără veste cu patruzeci de cai putere! 
Pufneşte, 

Zbârnâie, 

Se-ntoarce 

Şi lasă-n urma pe drum, 
Miros albastru de benzină 
Şi nori de pulbere 

Şi fum... 


S-a dus, 

Adio! 

Poate-acuma deja comite alte crime, 
Pe când în urma lui se scoală din praf 
Infirmele victime, — 

O hecatombă de cadavre 

Pe-altarul nobilului Sport, 

Gesticulând cu indignare, din drum, — 
Iar tu eşti primul mort 

Care-a-nviat... 


Şi scuturându-ţi de praf în soare macferlanul, 
Suspini în urma lui: 
— Degeaba! Te face marț Aeroplanul! 


II. ROMANŢĂ AUTUMNALĂ 


Ploaia tristă şi banală, 

Ploaia obsedantă, 

Ploaia 

Care pastişează clima de pe Alpi 

Şi Himalaia, 

Ploaia cade verticală din cerescul alambic 
Şi sfidează pacienţa trecătorilor: 

Pic-pic... 

Cu vedenii de umbrele ce se-nchid 

Şi se deschid, 

Resemnat primeşti în faţă proiectile de lichid. 
Când şi când, pe pălărie 

Simţi un ropot de cascadă, — 

Cântă streşinile toate... 

Iar în jurul tău, pe stradă, 

E-o obsesie galantă de picioare şi frou-frou, 
De dantele, 

De jupoane 

Şi ciorapi de la „Bon-Gouât”... 


X 


De trei zile 

Firmamentul desfăşoară peste noi 

O imensă zdreanţă udă cu largi pete de noroi. 
Pe mizeria terestră a foburgului umil 

De trei zile cerul varsă lacrimi mari 


De crocodil... Plouă! 

Plouă ca-n Parisul lui Verlaine... 

Din loc în loc, 

Te insultă modestia unor ghete fără toc. 

Mai departe, 

Când coboară din cupeul ei grăbită, 

Până sus zăreşti dessous-ul unei doamne 

Din elită, — 

lar pe strada animată ca la cinematograf 

Ploaia zugrăveşte-n aer sârme lungi de telegraf. 


III. ROMANŢA GRAMOFONULUI 


Eu sunt un genial amestec 

De Poezie 

Şi de Proză, 

Eu sunt extrema întrupare şi ultima metamorfoză 
A Spiritului, care luptă de zeci de veacuri să supuie 
Materia 

Din care zilnic îşi modelează o statuie... 

Eu sunt un sarcofag de note îmbalsamate, 

Un album 

În care-o primadonă moartă 

Dă 

Gratis 

Un concert postum. 

Prin mine mor — ca să renască — 

Vibraţii pentru mai târziu, 

Eu sunt ce n-am fost niciodată 

Şi-un sfert din ce era să fiu! 

Un capelmaistru invizibil comandă pâlniei sonore 
Trei game ultraviolete 

Şi alte trei, multicolore, — 

Pe când bagheta lui ocultă, 

Bătând frenetica măsură, 


Înscrie notele în aer pe-o-nchipuită partitură... 
Eu sunt un mecanism precoce, 

Sunt o cutie ventrilocă, 

Un fericit concurs de piese cu acţiune reciprocă: 
Suruburi, 

Ace, 

Manivelă, 

Sunt arcul primului avânt, — 

Trompetă, 

Placă, 

Diafragmă 

Şi... dracu ştie ce mai sânt!... 

Pornesc metalice acorduri 

Şi-n ritmul unui danţ romantic 

Se-nalţă, 

Cresc tumultuoase, ca o tempestă pe Atlantic, 
Apoi coboară, se-ntretaie şi mor încet 

Ca un ecou 

Produs de zborul unei muşte 

În cavitatea unui ou... 

Dar placa se-nvârteşte-ntruna 

Ca un perpetuum-mobile. 

Pe ea şi-au imprimat scheletul un şir de sunete 
Fosile 

Prin care oamenii de mâine 

Vor şti cum fluierau străbunii... 

Căci, ce e placa? 

E un zero în exerciţiul funcţiunii. 

O suprafaţă cântătoare. 

Un ghem de note. 

O tipsie 

Pe care doarme o romanţă căzută în catalepsie. 
E o spirală fecundată de vârful unui ac virgin. 
Carusso, Patti, Batistini 

Şi tragicul Saliapin. 


Eu sunt... 

Dar nu! 

Antichitatea mi-a-mprumutat un nume straniu 
Din trei silabe — 

Frontispiciul nemărginitului cavou... 

Eu sunt Trecutul care geme 

Cu rezonanţa unui craniu 

În golul căruia Viaţa îşi cântă ultimul ecou. 


M. Codreanu: 
SONETE PARNASIENE 


I. SCAMATORUL 


Întinde braţul... Şi, din pălărie, 

Ca prin minune-ncep acum să iasă 
Un porumbel, un iepure de casă, 
Cutii, panglici, o-ntreagă florărie. 


Dar, hocus-pocus, binişor o lasă 
Cu gura-n jos... E altă boscărie: 
De sub joben apare-o farfurie 
C-un şniţel bine garnisit, pe masă. 


Aşa, mereu... Şi vulgul cască gura 
La cel ce pare c-a învins Natura, 
El concurează pe copiii Muzii. 


EI, din nimic, îţi dă fripturi şi poame 
Şi, totuşi, rabdă uneori de foame... 
E fabricantul nostru de iluzii. 


II. PAGLIACCIO 


O zi nefastă m-a adus pe lume 

În veacul vostru de melancolie. 
Durerea mea — prilej de veselie, 

Şi cugetarea mea — un lanţ de glume... 


Nu pentru biata-mi inimă pustie 
Şi nici de dragul gloriei postume, 
Ci pentru voi am făurit anume 
Strălucitoarea mea filozofie. 


Eu pretutindeni caut în viaţă 
Prilej de râs la fiecare pas — 
Şi-adesea plâng sub fardul de paiaţă... 


Dar când tristeţea cearcă să mă prindă, 
Mă-ntorc atunci cu faţa spre oglindă 
Şi râd, nebun, de propriul meu nas. 


III. SAMSON ȘI DALILA 


Samson vorbi cu glas adânc: — Ştiu bine 
Că-n sărutarea asta care-nşeală 

Ai plănuit vânzarea criminală, 

Că voi cădea şi voi muri prin tine. 


Dar nu te-alung. E patima fatală 

Mai scumpă decât viaţa pentru mine... 
Şi adormi, strângând-o lângă sine. 

L-a biruit o curtezană pală! 


L-a dezmierdat, l-a adormit cu sila, — 
O, veacuri viitoare, contemplaţi-i!... 
O clipă numai a cuprins-o mila, 


Dar aplecându-şi trupul plin de graţii, 
Zâmbind i-a smuls un fir de păr, Dalila, 
Şi-a suspinat pe gânduri: — Oh, bărbaţii!... 


IV. TESIAMENIUL UNUI POETI CUNOSCUTI 


Din cel ce sunt acum o jumătate 

E cât p-aci să zboare către stele... 
Las dracului necazurile mele 

Şi-un post vacant la „Contabilitate”. 


Las dragii mele scumpa libertate, — 
De azi încolo poate să mă-nşele. 
Nepoţilor le las instincte rele, 
Duşmanilor, o dragoste de frate. 


Las doamnei Şvarţ în urma mea „un nume” 
Şi-n loc de bani — supremă mângâiere — 
Un geamantan cu opere postume. 


Şi plec râzând de propria-mi durere, 
Că tuturor vă las această lume... 
Dar tuturor vă zic: la revedere! 


Mircea Dem. Rădulescu: _ 
NOCTURNA 


Dormi, frumoasa mea! De-acum 
Noaptea luminoasă 

Ca o undă de parfum 
Năvâăleşte-n casă. 


Luna clară din neant 
Pune pe covoare 
Străluciri de diamant 
Şi mărgăritare. 


Ea priveşte ca-n extaz 
Bluza ta lejeră 

Şi pantofii de atlaz 
Lângă etajeră. 


Şi trecând prin buduar, 
Raza-i ce se rumpe 
Luminează un lavoar 
Cu flacoane scumpe... 


Luna toarnă pe parchet 
Blonde tuberoze 

Şi-ţi dezvăluie discret 
Sânurile roze, 


Când dantelele din pat 
Tremură-n lumină 

Pe culcuşul tău curat 
De olandă fină... 


Dar visările ce trec, 
Ca să te dezmerde, 


Ţi-au aprins la cap un bec 
Cu lumină verde. 


Din oglinzi piciorul fin 
Pe mătasa moale 

Se răsfrânge ca un crin 
Cu nuanţe pale. 


Dormi! Amorul rafinat 
Cheamă deopotrivă 
Spre minciună şi păcat 
Gura ta lascivă. 


Dormi, frumoasa mea! Eu stau 
În extaz, la poartă: 

Eşti făptură vie, sau 

Operă de artă? 


I.U. Soricu: _ 
INCHINARE 


Mărire ţie! Îngeri şi imnuri de urare 
Străbate-vor văzduhul gătit de sărbătoare 

Şi firea picura-va din larg de zări albastre 
Prinos de bunătate pe sufletele noastre. 

Te văd biruitoare, minunea mea senină, 

Şi trâmbiţe şi harfe în drumuc-ţi de lumină, 
Cu binecuvântare sporind a noastre plângeri, 


Striga-vor pentru tine din corul cel de îngeri 
Cântări de biruinţă spre-a cerului solie. 


Au cine fuse omul ce plânse în pustie? 
Mărire ţie, albă şi palidă crăiasă! 

Din slavă, heruvimii s-au pogorât să ţeasă 
Cu fire diafane hlamida ta de rază, 

Şi-n ceasul înfrăţirii te binecuvântează. 


De unde vii şi cine cărările-ţi arată? 
Văzduhul se-nfioară şi fruntea-nseninată, 

În valuri de lumină acoperind trecutul 
Nădejdii de mai bine care-mi întinde scutul, 
De-a pururi, preacurată, cu raze te-ncunună 
Sub pulberea uitării. Mărire ţie, lună! 


Cincinat Pavelescu: 
EPIGRAME 


LUI NIGRIM 


Ieşind de la o şezătoare literară 

din Galaţi, unde se citise şi o epi- 

gramă de Nigrim, prietenii m-au 
rugat să improvizez ceva. 


De ce e tristă luna oare 

În noaptea asta? Da, ghicim: 
A ascultat la şezătoare 

O epigramă de Nigrim. 


NIGRIM LUI CINCINAT 


Când suspini pe la ferestre 


Întristate madrigale, 
Luna-i veselă, maestre, 
Ca... chelia dumitale! 


UN ANONIM DIN CRAIOVA LUI CINCINAT 


Maestre dragă, ce mai vrei? 
Nigrim ţi-a spus un adevăr 
Încât îţi vine să te iei 

Cu mâinile de... păr! 


CINCINAT LUI NIGRIM & COMP. 


Talentul vostru-n adevăr 

S-a mărginit numai la păr, 
Dar toată strălucirea mea 
Nu stă-n chelie, ci sub ea! 


Adrian Maniu: 
MENAJERIE 


În oraşul de provincie banal 

unde niciodată nu se văzuse vrun papagal, 
la colţul străzii pe maidan 

a apărut un cort. 

(Nu se mai văzuse aşa ceva de-un an.) 


La intrare sta-n picioare un om mort 
şi o flaşnetă ţipa indiscretă melancolii 


de amurguri pustii, 

pe când o femeie cochetă, 

cu pantaloni verzi 

şi cu ciorapi, 

ţinea în mână o cravaşă ca o baghetă 
şi făcea semne ca să îndemne din cale 
să intre nişte soldaţi la animale. 

(Mai era acolo şi o maimuţă indecentă.) 
Atunci trei copii cu nasul murdar 

de pe maidan, 

a scos fiecare din buzunar câte un ban 
şi madama le-a dat câte-un bilet... 


Cerul se făcuse la apus violet. 


N. 
Davidescu: i 
din CANIAREA OMULUI 


I. PLOAIA 


A venit întâi un nor 

călător 

şi-a acoperit ca fumul 

o jumătate de 

Eu 

mi-am dezgolit picioarele 

şi-am pornit încet pe drumul 

care duce la pădure. 

Toţi copacii au început să murmure. 
Mai târziu un fulger a spart pântecele 


cerului. 

Copacii şi-au încetat pesemne cântecele 

şi picături de culoarea fierului 

au căzut. 

Sub coroana palmieruui se făcuse-aproape noapte. 
Eu însă, 

cu inima strânsă, 

am mâncat smochine coapte 

şi-am tăcut. 


II. ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR 


Eu, tată, am plecat 

şi te rog să nu fii supărat, 

căci dac-aş fi rămas 

n-ai fi tăiat acum viţelul cel mai gras. 
Am colindat flămând pământurile, 

şi m-au bătut în faţă vânturile, 

şi m-a pârlit soarele, 

şi m-au durut picioarele... 

Acum te văd şi-mi pare bine, 

aşadar 

te rog să nu te uiţi urât la mine — 

că plec iar. 

Eu sunt stâlpul de care inima ta se razimă. 
Porunceşte să-mi aducă nişte poame 
si o bucată mai mare de azimă, 

că până s-o frige viţelul mor de foame... 
Phi! câte lucruri ciudate am văzut 
pe unde-am trecut. 

De vreo două ori 

am fost chiar slugă 

Şi-am păzit o turmă de râmători. 
Dar stăpânul m-a luat la fugă: 

Zicea că eu am ştiut 


că femeia 

pe care-o luase tocmai din ldumeea 

se ţinea cu un vecin 

(stăpânul meu avea şaptezeci de ani cel puţin). 
Şi m-a bătut 

cu un băț uscat de măslin. 

Vai, tată, prin câte locuri am umblat! 

Dar să ştii că nicăieri nu te-am uitat, 

ci de câte ori vedeam pe alţii stând la masă, 
eu m-am gândit: 

„Ce bine trebuie să fie-acum acasă!” 

Şi-am venit. 


O domnişoară de pension: 
MISTERUL NOPŢII 


Poetului Victor Ef. 


Stelele clipesc întruna 
Călătoare-n infinit. 
Ceru-i luminos şi luna 
Chiar acum a răsărit. 


Peste-a nopţii feerie 

Adie vântul încetinel. 
Compunând o poezie 

Gândul meu zboară cătră el!! 


Totul doarme prins de vraje 
Farmec blând misterios 
Numai eu mai stau de straje 
Ah, cât este de frumos! 


Un începător de talent: _ 
APOSTIROFE LA LUNA 


„Per amica silentia lunae... d 


Glob rătăcitor de stâncă rece, tristă ca mormântul, 
Fiică stearpă a-ntâmplării, lună, soră cu pământul, 
În zadar de mii de veacuri, tu cu raze-mprumutate 
Fermecat-ai paraziţii uriaşului tău frate! 


Arc văpsit pe bolta rece de-un penel muiat în aur, 

Solz zvârlit din coada unui legendar ihtiozaur, — 

Câţi săraci din lumea asta, când luceşti în noaptea tristă, 
N-ar voi să fii monedă, să te lege-ntr-o batistă? 


Sloi de-argint ce se topeşte în azurul dimineţii! 
Veşnic te-au iubit amanţii, veşnic te-or cânta poeţii 
Lăudând în osanale mincinoasa ta splendoare, 

Dar tu vei rămâne veşnic rece şi nesimţitoare. 


Apariție banală ca un fund de farfurie! 

Talere cu două feţe! Cap de monstru fără trup! 
Orologiu fără ace! Nastur de manta! Chelie! 
Felinar! Conrupătoare de minore! Cantalup! 


Cum poţi tu privi de veacuri globul nostru de argilă 
Şi atâta suferinţă, — fără să te stingi de milă? 
Pieri în noaptea nefiinţei, rece simbol de minciună, 
Piei şi lasă-ne mai bine cerul nopţii fără lună! 


Otilia 
Cazimir: 
I. VIS ALB 


Aş vrea cu tine să mă duc departe, 
La Polul Nord, sub cerul de opal, 
Când gheaţa mării clare se desparte 
În blocuri plutitoare de cristal. 


Desfăşurând culorile-i spectrale, 

S-ar înălța deasupra noastră ca un fald 
Dantela aurorii boreale, 

De purpură, de 


Banchiza albă ne-ar aşterne-n faţă 
Covoare de omăt imaculat. 

Şi-n adăpostul mic, scobit în gheaţă, 
Am arde-un foc de spirt denaturat. 


Din larga-mpărăţie de zăpadă, 
S-ar aduna fantasticul norod 

Al nopţilor polare, să ne vadă: 
Urşi albi, de vată — foce mari, de glod... 


Iar când natura-n soare nou învie 
Şi când văzduhul nu mai e opac, 
Într-un bazin de sticlă argintie 
Ar licări oglinda unui lac. 


Acolo-n apa-i calmă şi albastră 

M-aş duce-n zori de ziuă să mă scald 
Şi cât ar fi de frig, iubirea noastră 
M-ar face să-mi închipui că mi-i cald! 


II. STROFA RISIPITĂ 


Eu niciodată nu pot fi de vină... 
Când plouă sau e cerul înnorat 
Şi mor pe straturi florile-n grădină, — 
Să ştii că numai tu eşti vinovat. 


III. ARICIUL 


Aseară, prin grădina amorţită, 
Din tufe de pelin cu frunze mici 
A apărut în taină un arici, — 

O mică vietate ghemuită. 


Copiii l-au zărit de pe cerdac 

Cum se mişca domol pe sub gutui, 
Şi toţi au alergat în jurul lui. 

Iar el a-ncremenit pe loc, posac, 
Cum îl prinsese vremea pe cărare, — 
Ca o perniţă sferică în care 

O fată rea, ca să se joace, 

A-nfipt o sumedenie de ace. 

Băteau copiii din vătrai şi cleşte, 
Dar el tăcea, săracul, ca un peşte, 

Şi doar fiori de groază, când şi când, 
Treceau pe trupuşorul lui plăpând... 


Am alungat copiii să se culce 
Şi-n înserarea limpede şi dulce 
Ce se lăsa din cer încetinel, 
Am stat acolo, singură cu el. 


Şi mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum 


A fost făptura-i la-nceput de lume? 
Din care veacuri înecate-n fum 
Porni el oare, ca un scai, la drum, 


Să se oprească-n dreptul meu anume? 
Ce vânt vrăjmaş şi mohorât 

Ca pe-un măcieş pitic l-a scuturat, 
De-a mai rămas dintr-însul doar atât: 
Un ghem de spini, ostil şi speriat? 


O fi având el oare pui? 

Mă-ntreb, deşi nu pot pricepe: 
Cum sug ei oare, fără să se-nţepe 
În ghimpii lui?... 


X 


Când a simţit că-i singur doar cu mine 
Şi nici un duşman dinspre casă nu mai vine, 
A scos cu frică de sub el 

Un bot timid şi mic, ca de căţel, 

Şi cu instinctul lui obscur 

A explorat terenul împrejur. 

Şi-abia ciulindu-şi ţepile pe spate, — 
Pe sub petunii grele de parfum, 

Atras de noapte şi singurătate 

Şi-a căutat încet-încet de drum... 

S-a mai oprit în magheran o dată 

Ca sub îndemnul unei tainice porunci, 
Apoi a dispărut pe sub poiată... 


Şi nu l-am mai văzut deloc, de-atunci... 


Demostene 
Botez: 
PROHOD 


În oraşul nostru putrezit în ceaţă 

Unde toată ziua cântă catirinci, 

Au murit cinci oameni într-o dimineaţă 

Şi i-au dus la groapă, morţi, pe câteşicinci. 


După-aceea alţii s-au pornit să moară, 
Care mai de care, câte doi pe ceas. 
Din locuitorii vii odinioară 

Nu se ştie bine câţi au mai rămas. 


Dar aşa se-ntâmplă regulat când plouă, 
Moare ici o babă, dincolo un domn. 
Ceilalţi îl îngroapă pe la ceasul două, 
Ca să nu-l trezească liniştea din somn. 


Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie, 
Nimenea nu-l roagă să mai stea un pic. 

Şi pe strada lungă trec trăsuri, tramvaie, — 
Rudele, spăsite, calcă după dric. 


Ceilalţi, pe de laturi, toţi îşi văd de treabă, 
Unul la catedră, altul la proces. 

Rareori din treacăt se opreşte-o babă, 

Şi pe urmă pleacă după interes. 


Doar în deal, departe, la Eternitate, 
S-a pornit un clopot ca să-i indispună... 
Bate-a deznădejde şi-a pustietate, 
I-auzi cum mai bate, 


I-auzi cum mai sună... 


Ca un glas de moarte singur în furtună, 
Sună lung să spună zării-ndepărtate 
C-a uitat, pesemne, ce-a avut să-i spună... 


I-auzi cum mai sună, 
I-auzi cum mai bate... 


Dar nu se opreşte nimeni să-l audă, 
Şi la noapte, târgul, încă populat, 

O să-şi ducă-n spate atmosfera udă, 
Ca şi cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat! 


Ca şi cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat... 


II. TRISTEŢI PROVINCIALE 


Tristeţi de după-amezi ploioase 
Şi de nostalgice obsesii, 

Când stai cu storurile trase 
Şi-aştepţi să vie ora mesii... 


Tristeţi de străzi pustii şi mute, 
Cu ziduri vechi şi cu faţade 

De edificii cunoscute 

În care nu ştii cine şade... 


De domicilii spaţioase 

Cu flori la geam şi cu salon, 
Din care pe la ceasul şase 
Auzi urlând un gramofon... 


Tristeţi adânci de guvernante 
Ce nu ştiu bine româneşte 


Şi de flaşnete ambulante 
Cu papagal care ghiceşte... 


De cartiere suferinde, 

De uşi cu lacăte-n verigi 
Şi de dugheană care vinde 
Fitil de lampă şi covrigi... 


Tristeţi de goarnă funerară, 
Melancolii de căţeluşi 
Uitaţi de cineva pe-afară 

Să scheaune pe lângă uşi... 


Tristeţi romantice de fată 
Cu nasul lung şi demodat, 

Şi de odaie mobilată 

În care-a stat un magistrat... 


Tristeţi adânci de pui de mâţă 
Zvârliţi pe undeva, prin scai... 
De copilaş urât, de ţâţă, 

Uitat de maică-sa-n tramvai... 


Tristeţi de garduri invalide, 

De porţi ieşite din ţâţâni, 

De doici care-au rămas gravide 
Şi-acum li-i frică de stăpâni... 


De ordonanţe fără leafă 

Şi de trăsură cu un cal 

Şi cu scapetul ras la ceafă... 
Tristeţi de bâlci provincial, 


De panorămi, cu-o ferestruică 
Şi cu-o maimuţă roasă-n dos, 
Ce-ar semăna cu domnul Duică 


De-ar fi oleacă mai frumos... 


Tristeţi de cioară-mbătrânită 
Ce stă aşa, pe-un vârf de pom, 
Şi de fântână părăsită 

În care s-a-necat un om... 


Tristeţi pustii, molipsitoare... 
De ce mă urmăriţi mereu 

Şi, fie ploaie ori ninsoare, 

Vă ţineţi scai de capul meu?... 


III. COBE 


Tu care mă citeşti cu voie bună, 
Necunoscut prieten inocent, 

Tu vei muri la noapte, peste-o lună 
Sau peste zece ani, — indiferent. 


Un mare potentat ce stă departe 

(Şi nimeni nu-i mai mare decât El) 
Te-a osândit nevinovat la moarte, 
Rostind sentinţa-i fără drept de-apel. 


Şi dacă, liber ca într-un ospiciu, 
Te lasă încă-un pic să mai respiri, 
O face doar aşa, dintr-un capriciu: 
Tu nu poţi evada pe nicăieri. 


Zadarnic l-ai ruga, că nu te-aude, 
Zadarnic te-ai piti, te-ai face mic. 

La EL nu merge cu protecţie, cu rude; 
Nu te salvează nimeni şi nimic... 


Tu vei muri şi-n urma ta ograda 
Va sta sub soare-a doua zi la fel. 
Şi factorul poştal va trece strada, 
Lătrat de-aceeaşi javră de căţel. 


Apoi pe-aceeaşi stradă solitară 
Vor trece îndrăgostiţi pe-nserat, 
Visând în fiecare primăvară 

Un vis pe care şi tu l-ai visat. 


De dimineaţă-aceleaşi servitoare 
Vor scoate aşternutul pe balcon, 
Şi fiecare doamnă, la culcare, 

Va da pe nas cu cremă „lokalon”... 


Iar tu, ca o momâie-ncremenită 
În fundul gropii umede şi reci, 
Vei sta privind în bezna nesfârşită 
Cu ochii ficşi, întunecaţi şi seci. 


Nu vei vedea apusurile roşii, 

Nici nu vei şti de-i noapte ori e zi. 
Şi-n veci de veci tu nu vei auzi 
Cum cântă-n soare, peste tot, cocoşii... 


Tudor 
Arghezi: 
1. PSALM 


Ajuns acum la pragul tău, mă iată. 


Cremene dură, mă putui în pisc 
Să mă găsesc prin stânci şi să mă isc 
Din pulbere, cu glezna-nsângerată. 


Îngerul tău merinde nu-mi prea dete. 

Eu însă niciodată din bărdace 

N-am fost băut fără să-mi fie sete, 

Nici am mâncat vreodată ce nu-mi place. 


Grădina florile şi le-a deschis 

Care-o făceau să-mi amăgească drumul 
Cu ispitiri de rouă şi de vis. 

Eu am lăsat în urma mea parfumul. 


Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare 
Şi mai de-aproape să-ţi dau ghes 

Cu recea mea-ncruntată întrebare: 
De ce nu vruşi să mi te-arăţi mai des? 


Dar caprele-amintirilor şi iezii, 
Care mă duc să cad întru ispită, 
Şi-au risipit prin iarbă căcărezii 
Şi mi-au lăsat livada părăsită. 


II. MENIRE 


Printre cimbru şi susai, 
Fir plăpând de păpădie 
Nalţă, greu, în vârf de pai, 
Un bănuţ de floare vie. 


Norii lungi, pe sus, de plumb, 
Nu-l ghicesc dintre urzici, 
Soare galben, cât un bumb, 


Răsărit pentru furnici. 


Doar fărâma de pământ, 
Care-l ştie şi cunoaşte, 

Îi păstrează chipul sfânt 

Când un bou, trecând, îl paşte. 


III. UIRENIE 


Pe pieptarul veşniciei 
Sumedenii negi de foc, 
Galbeni, strugurii tăriei 
Se răsfiră şi se coc. 


Lumea-şi culcă fruntea-n poală, 
Purecată de profeţi, 

Sub lumina siderală 

Ce se scurge prin pereţi. 


Dar în fiecare noapte 
Limba ei, suind pe zid, 
Amăgită linge lapte 
Din tărie, agurid. 


IV. BLESTEME 


Uşure, prin leşia dimineţii, 

La ceasul când se iscă precupeţii 
Am fost lovit din trecere o babă 
Ce se ivise-n calea lumii, slabă. 
Gândul, rămas în urma mea, 

O a ghicit zicând pre ea: 


În două surcele de vreasc să se facă 
Picerele tale, făptură buimacă. 
Plesni-ţi-ar timpanul, 

Să n-auzi când trece traivanul. 

Să uiţi la cetanii tipicul 

Şi psalmii în zi de Crăciun. 

Să n-ai după masă tutun. 

Să-ţi pută buricul. 


Vedea-te-aş în vreo fiţuică 
Pus cu litere de-o şchioapă. 
Curge-ţi-ar pe-o nară ţuică, 
Pe cealaltă numai apă. 
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică 
Şi pupa-te-ar Popa lapă! 


Răstoarne-se cerul, să-ţi cadă-mprejur 
Tăria sfărmată în cioburi de-azur. 
Pornească-se vântul, când somnul începe, 
La cap să-ţi necheze o mie de iepe. 


Stihia, deasupra, să macine-n guşe 
Ninsori de funingini şi ploi de 

Să latre la tine, căzut în noroi, 

Zăvozii furtunii cu coada vulvoi. 

La urmă şi munţii, sculaţi în picioare, 
Cu labele-n şolduri pornind fiecare, 

Pe creştet să-ţi calce, făcându-te turtă, 
Să nu se cunoască genunchii de burtă. 


Pe tine, jivină de mare valoare, 

Te blestem s-adormi de-a-n picioare 

Şi când vei cerca să mai scrii vreo sudalmă, 
Să-ţi fete un şoarice-n palmă. 


La fund, călimara aproape uscată 

Să aibă şi-o muscă-necată 

Şi stropi de negreală zvârlind pe hârtie, 
Peniţa crăcită să nu vrea să scrie. 

Un dinte să-ţi crească, de cremene lungă 
Întors către lume să-mpungă, 

Iar altul, de cocă şi moale, atins, 

Să-l simţi că te doare-ntr-adins... 

La urmă, o droaie de tipuri nefaste, 
Profund imbecile şi vag pederaste, 

Să-ţi strâmbe-n neştire ţinuta şi graiul, 
Şi-n uliţi să crească alaiul 

Vârtej petrecându-te-n cale 

Păcate, măscări, osanale. 


lar tu, piază-rea, 

Nu te depărta 

De prin preajma sa. 

Dă-i în ochi albeaţă, 

În păr mătreaţă, 

În nas roşeaţă, 

În inimă un ceas rău. 

În piept o scoabă 

Şi-n pat o babă. 

Fă din el păpugşe, 

Să-l strivească-n uşe 

Fată jucăuşe: 

Să-i smulgă urechea şi ţâţele, 
Să-i curgă prin coate tărâţele, 
Stuchi-l-ar mâţele! 


BACILUL LUI KOCH 


Conferinţă  humoristică în versuri. 
Rostită pe scena Teatrului Naţional din laşi 
la un festival al societăţii pentru profilaxia 
tuberculozei. 


Mult onorate doamne, 
Distins auditor! 


La festival când vine, tot omul e dator 
S-asculte, înainte de partea amuzantă, 

O conferinţă lungă şi foarte importantă. 
Conform acestei date sinistre, aşadar, 

Avem între culise un conferenţiar, 

Un om cu greutate, un personagiu mare... 

Să nu luaţi aceasta drept o ameninţare! 

Dar ca să nu planeze asupra noastră vina 
C-am neglijat programul, — persoana cu pricina 
E gata să vă ţină, un ceas şi jumătate, 

O conferinţă gravă de specialitate. 

Cum, nu vă pare bine? De ce v-aţi întristat? 
Mai aşteptaţi o clipă, că doar n-am terminat. 
Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal 

Să vă chemăm la teatru... ca s-adormiţi în stal; 
Că somnul, în aceste condiţii verticale 

Ş-atât de izolate, nu face cinci parale; 

Că nimene nu poate pretinde nimănui 
Să-nghită festivalul cu conferinţa lui, — 

Din spirit caritabil şi din filantropie, 

Stiind mai dinainte ce toată lumea ştie, 

Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă 
Şi-n loc de conferinţă, veţi asculta o odă. 


Prea onorate doamne, 
Distins auditor! 


Subiectul odei mele e-atât de-ngrozitor 
Că biata-mi Muză, albă de spaimă şi uimire, 


Când i-am cerut concursul, în loc să mă inspire, 
S-a dat pe lângă uşă, a pretextat ceva 
Şi-a dispărut... adio! M-a părăsit aşa, 
Cu călimara plină de noapte şi de proză. 
E vorba de bacterii şi de tuberculoză, 
E vorba de bacilul lui Koch... 
Precum vedeţi, 
Un subiect anume făcut pentru poeţi! 
O, nu vă fie teamă... şi dracul este negru 
Când stă să-l zugrăvească un iconar integru, 
Dar... ici un pic de galben şi dincolo puţin 
Albastru... şi pe gură o dungă de carmin, — 
Cu toate c-adineaori părea insuportabil, 
Din drac urât şi negru devine acceptabil. 
(Dar nu fac oare zilnic cucoanele — şi ele — 
Cam tot acelaşi lucru pe propria lor piele? 
Ba fac aşa chiar domnii — de genul femeiesc...) 


Bacilul despre care aş vrea să vă vorbesc 

Se află-aici în sală... ştiu bine că m-ascultă, 
Dar nu vrea să-şi trădeze prezenţa lui ocultă. 
Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel, 

Dar unde-i lume multă acolo e şi el! 
Incognito ca regii şi nepoftit pătrunde 

În orice fel de casă; îl întâlneşti oriunde: 

În berării, pe stradă, la cinematograf; 


Îi place să se joace cu alţi bacili în praf; 

Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul, 
Şi peste tot se ţine de bietul om ca scaiul, 

În fabrică, la şcoală sau pe trotuar hai-hui, — 
Dar peste tot îşi vede de-afacerile lui! 

Îşi dă ades pe credit persoana lui culantă 

Cu o scadenţă lungă, când nu e... galopantă, 
Regia de tutunuri îi face mult rabat; 

La băuturi spirtoase e cointeresat; 


Din orice-abuz profită... La pândă, invizibil, 

În lupta mare-a vieţii e mic, dar e teribil — 

Şi chiar atunci când pare că doarme, e deştept, 
La primării el este „consilier de drept” 

Şi, tare-n atmosfera comunelor urbane, 

E cel mai mare duşman al speciei umane... 


Prea onorate doamne! 

Când ţin acest discurs, 
Dac-aţi vedea că intră în sală-aici un urs, 
N-aţi năvăli afară prin uşi şi prin ferestre 
Utilizând cu toţii resursele pedestre? 
De ce? Fiindcă-i mare şi foarte fioros... 
Bacilul lui Koch însă e mai primejdios! 
Dar fi'ndcă nu se vede şi fiindcă e prea mic, 
Nu sperie pe nimeni... 

Să judecăm un pic. 
De-ar fi cât Himalaia ori numai cât aluna, 
Când ştii că te omoară, mic-mare nu-i totuna? 
Să-mi spuneţi dumneavoastră: ce importanţă are 
Când un tâlhar te-mpuşcă, dacă e mic sau mare? 
O fi el mic, bacilul... da-i rău! Pe lângă el, 
O biată matahală de urs e ca un miel. 
Câţi oameni mor, de pildă, în fiecare ţară 
Mâncaţi de urşi? Trei-patru... 
Pe când această fiară, 
Acest vrăjmaş de moarte al genului uman 
Atacă şi distruge pe fiecare an 
Nu zece, nu o sută... ci mii şi mii de vieţi, 
Ci zeci de mii şi sute de mii de tineri” 
Că judecându-l după isprăvile lui crunte 
Şi după lăcomie, apare cât un munte! 
Un monstru, un balaur încolăcit în spaţiu 
Ce-nghite fără milă, înghite cu nesaţiu 
Şi tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul... 


X 


Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul. 
Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă 
Să ştim: ce formă are şi cu ce se ocupă? 


După savanţi şi medici ca doctorul Argon, 
Bacilul se prezintă sub formă de baston... 
Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă, 
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă! 
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac 
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, — 
Ceva aşa, cilindric... Regret că nu găsesc 

O cretă şi-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc. — 
S-a zis că face parte din regnul vegetal, 
Dar eu nu cred... fiindcă nu-mi pare natural 
Să fie din aceeaşi familie cu floarea, 

Să fie văr cu macul şi rudă cu cicoarea, 

Cu gingaşa mimoză, cu palidul narcis... 

Ar însemna că-şi face familia de râs! 


Nu, nu prea are alură de plantă — dimpotrivă: 
Aţi întâlnit vreodată o plantă agresivă? 

Văzut-aţi dumneavoastră o floare sau un pom 
Să sară din grădină şi să se dea la om? 

Ori aţi putea concepe vreun fel de ciupercuţă 
Ce stă să se răpeadă, când nimeni n-o asmuţă?... 
Dar, în sfârşit, s-admitem că scârba asta mică 

Ar moşteni-n caracter ceva de la urzică, — 

Nu prea importă regnul din care face parte 

Cât mai cu seamă felul cum ştie să se poarte. 
Distruge-n organisme țesuturile vii; 

Se instalează în trupuri firave de copii; 

Îl poartă-n nas şi-n gură aproape-orice persoană. 
Dar el preferă pieptul de fată diafană 


(Deşi nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleți). 
Şi — curios! — el are de mult pentru poeţi 

Un fel de slăbiciune... s-ar zice că anume 

Îi place să distrugă ce-i mai de preţ pe lume!... 


De obicei, trăieşte la umbră. Scos la soare, 
Devine melancolic şi, câteodată, moare. 

Dar nu întotdeauna. Uscat ca o mumie, 

Ades, de supărare, el cade-n letargie, 

Devine colb, se-nalţă pe-un strat de aer moale, 
Pluteşte-n atmosferă... şi dând mereu târcoale 
În jurul nostru, iarăşi găseşte un cotlon 

Şi căpătând viaţă — devine iar baston! 


Savanţi-l studiază făcând din el culturi, — 
Un fel de gelatină... un soi de răcituri 
Pe care stau microbii ca-n sânul lui Avram 
Şi se-nmulţesc acolo în voia lor... 

Uitam! 


El dragoste nu face. Cu omul în contrast, 
Bacilul lui Koch este surprinzător de cast. 

Dar cum se înmulţeşte atunci? Prin ce minune? 
— Prin sciziparitate sau prin diviziune: 

Se rupe-ntâi în două... apoi se face-n patru... 
Şi-n nouă luni e-n stare să-ţi umple acest teatru 
Cu fii, nepoți, nepoate, şi socri mari, şi fraţi, 

Şi veri, şi verişoare, şi cuscri, şi cumnaţi, 

Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare 
Să-ţi spună a cui este şi câte neamuri are! 


X 


Prea onorate doamne! 
Doar câteva cuvinte, 


Şi-am isprăvit... (v-asigur că nu mi-am pus în minte 
Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă). 
Cum toată lumea ştie, microbul se propagă 
Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă, 
Prin lapte şi prin carne de vacă ofticoasă, — 
Dar mai ales sărutul, când cade pe-un teren 
Prielnic, răspândeşte agentul patogen. 
Deci n-ar fi rău, fiindcă prudenţa e de aur, 
Să vă feriţi din calea acestui mic balaur 
Şi orice om cuminte să cugete mai des 
Că n-are nici o grabă şi nici un interes 
Să moară de ftizie... 
Că poate să-şi aleagă o altă maladie!8: 
Sau poate să-şi dea singur în cap c-o cărămidă, 
În caz când existenţa îi pare insipidă; 
Dar dacă-i place viaţa şi soarele, atunci 
E bine să respecte aceste vechi porunci, 
Pe care medicina de-un veac i le prescrie 
Şi dumnealui se face mereu că nu le ştie: 


Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte, 

Iar laptele şi carnea — să fie bine fripte. 

În orice alimente şi-n orice băutură 

Să puneţi acid fenic — nu mult: o picătură... 

Şi cel puţin o dată la două săptămâni 

Tot omul să se spele pe faţă şi pe mâini... 

La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar) 

E obligat tot omul să scuipe-n buzunar, 

Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală... 
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo şcoală 
Şi aerul de-acolo îţi pare echivoc, 

E mai recomandabil să nu respiri de loc... 

Acei ce au bronşită sau tuse măgărească, 

De semenii lor teferi grozav să se ferească! 

Să nu-şi mai piardă noaptea cu lucruri nepermise, 
Să ţină toată iarna ferestrele deschise 


lar vara să se ducă la aer, la Sinaia, 

Să steie-nchişi în casă, c-afară-i udă ploaia... 
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie, 
Cu propria ta viaţă să faci economie. 

De nu vrei ca la urmă să te trezeşti mofluz, 
Evită surmenajul şi orice fel de-abuz, 
Răreşte-o cu tutunul, mai lasă băutura!... 
lar dacă, din păcate, vrei să-ţi apropii gura 
De epiderma unei persoane din elită, — 
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită, 

La locul ce urmează să fie sărutat 

Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat. 


Ori, ca să fiţi mai siguri de viaţă, eu vă zic: 
Nu sărutaţi nici mână, nici gură, nici... nimic! 


MIGDALE AMARE 





.— 2 ||| W 


DN SS: 


a. 
a 


PREFAŢĂ 


Prin ce ţinuturi rătăceşti 
Pribeagă? 

În care grotă din poveşti 

Ai hibernat — o vară-ntreagă? 


O, Muza mea cu nasul mic 
Şi coapse fine, 
Abia sculptate din nimic, 
De ce te-ai dus de lângă mine?... 


Ţi-am prins în părul inelat 

Vreo floare artificială? 
Te-am ofensat 

Cu vreo metaforă banală? 


Ori mi-ai bătut vreodată-n geam 

Şi, spionând perdeaua trasă, 

Te-ai supărat că nu eram 
Acasă?... 


Vrei poate macii din livezi 

Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi? 
Sau te distrezi 

Cu pălăria după fluturi? 


N-ai adormit cumva pe-afară 
Şi te-ai trezit sub un umbrar, 
Îndrăgostită de-un măgar 
Ca-n Visul unei nopți de vară? 


Cu Demonul lui Lermontof 

Te-i fi-ntâlnit şi ţi-a fost frică?... 

Nu ţi-a intrat cumva-n pantof 
O pietricică? 


(De-aceea-mi iese şchiop şi mic 

Un vers, în fiecare stanţă... 

Vezi, tot m-ai inspirat un pic 
De la distanţă!) 


Ori m-ai zărit vreodată stând 

Cu Muza altuia? Se poate. 

Le-am spus cuvinte dulci, pe rând, 
La toate... 


Dar n-am făcut-o pe furiş 

Cum fac confrații mei cu tine, 
Ci pe afiş 

Mi-am spus păcatul la oricine, 


Şi confidenţele, tu ştii, 

Le-am dat pe faţă, tale-quale, 

Într-un volum de Parodii 
Originale... 


Oricum, de-o fi ca-n viitor 
Să placă stihurile mele, 
Las mărturie tuturor 

Că n-ai colaborat la ele. 


Că singur m-ai lăsat să scriu 
O carte-ntreagă fără tine... 
Şi dacă totuşi mai târziu 

Te vei întoarce lângă mine, 


Nici nu te-alung, nici nu te-mpac, 


Ci-n fundul călimării crunte 
Muind un deget, am să-ţi fac 
Un benghi în frunte! 


CALIMARA 


Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint 
Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint, 
Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare 
Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare. 
Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis, 
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului 
abis, 
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe 
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe. 
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini 
Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei 
pagini, 
Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă 
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui 
adâncă, 
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte, 
O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte — 
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie 
Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie. 
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete, 
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete; 
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie 
Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie; 
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol, 
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol, 
Asupra unei chestii care va fi de actualitate, 


Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, 
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9, 
Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă... 

În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul, 
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul; 
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire 

A unei clipe viitoare, — sau o poemă de iubire 

Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară 

În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară.... 


CIOARA 


Câmpul alb, ca un cearşaf, 

Până-n zări se desfăşoară... 
Sus pe-un stâlp de telegraf, 
S-a oprit din zbor o cioară, 


Nemişcată-n vârf de par 
Ca o acvilă pe-un soclu, 
Oacheşă ca un hornar 
Şi macabră ca un cioclu; 


Neagră ca un as de pică, 
Sub nemărginitul cer; 
Singuratică şi mică 

Cât o boabă de piper; 


Gârbovă ca o feştilă 
Într-un cap de lumânare; 
Ca o mutră imobilă 
De harap cu nasul mare, 


Dar sinistră şi pârlită 

De la coadă până-n plisc, 
Ca o pajură trăsnită 
Într-un vârf de obelisc; 


Încrustată-n atmosferă 
Ca un ou de ciocolată; 
Amărâtă şi stingheră 
Ca o prună afumată; 


Cu alura interlopă 

Ca un muzicant în frac, 
Cuvioasă ca un popă 
Şi smolită ca un drac; 


Demnă, ca un om celebru; 
Mistică şi fără chef 

Ca un basorelief 

De pe-un monument funebru; 


Încomodă-n soare, ca 

Un gunoi în ochi; nefastă 

Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă 
La un joc de bacara; 


Suspendată ca o notă 
Pe un portativ gigant; 
Slută, ca o hotentotă 
Părăsită de amant; 


Mică-n mijlocul naturii 

Ca un fir de praf de puşcă; 
Neagră cum e cerul gurii 
La un câine care muşcă; 


Cruntă ca o vânătaie 


Cauzată-n match de box; 
Ca un bulgăre de cox 
Care-a stat o noapte-n ploaie; 


Resemnată, ca-n vitrină 
O reclamă pentru vulg, 

Şi uşoară ca un fulg 

De funingine-n lumină; 


Tristă ca un crep de doliu 
În văzduhul diafan, — 

Ca un punct aerian 

Pe-al zăpezii alb orgoliu; 


Stranie ca un ponos 
Al priveliştii de cretă; 
Solitară şi cochetă 
Ca un cuc de abanos; 


Neagră, ca o muscă-n lapte, 
Şi fantastică-n contur, 

Ca un miez adânc de noapte, 
Cu lumină împrejur; 


Fină ca o acadea 

De ţiţei topit la soare; 
Prinsă-n falduri de ninsoare 
Ca un fiong de catifea; 


Ireală, ca un duh 

Cu penajul ei feeric, — 
Ca o cupă de-ntuneric 
Răsturnată în văzduh; 


Gravă ca o rugăciune 
Şi posomorâtă ca o 


Figurină de cărbune 
Cu nuanţe de cacao; 


Tragică, ca o emblemă 
A obştescului sfârşit; 
Sumbră ca o anatemă 
Aruncată-n infinit; 


Mută-n liniştea câmpiei 

Ca un bloc de piatră arsă, 
Ca un ghem de beznă toarsă 
Din fuiorul veşniciei, — 


Atârnând de bolta goală 

Ca un uger de catran 

Unde pruncii lui Satan 

Vin, plângând, să sugă smoală; 


Piază-rea, ca un blestem 
Azvârlit aşa-ntr-o doară 
Creatorului suprem, — 
Şi banală... ca o cioară! 


FUM 


Vis albastru al Naturii! 

Cum se-nalţă-ncet din sfera 

Pământeştilor combustii, spre azur, 

Spre Infinit, 

Cu podoabe ireale decorează atmosfera 
Anunţând Nemărginirii opera unui chibrit. 


Colonade fără număr leagă cerul cu pământul 
Şi-n ogeagurile albe stau înfipte... 

Dar acum 

Peste case, ca o mare de lumină, trece vântul 
Spulberând arhitectura colonadelor de fum. 


Din cădelniţi şi din pipe prin văzduh se întretaie 
Fum albastru de tămâie 

Cu fum galben de tutun, 

Ori pluteşte-n trâmbe albe peste câmpuri de bătaie 
Fumul sângelui şi-al morţii, 

Fumul gurilor de tun... 


Alteori, din mari dezastre izvorăşte ca un fluviu, 
Dar cu aceeaşi nepăsare îl primeşte cerul trist: 
Din incendiile Romei, 

Din Stambul 

Sau din Vezuviu, 

Din altarele lui Buda sau din templele lui Crist. 


Orientul îşi înalţă fumul greu de mirodenii: 

Visul pagodelor albe şi-al fachirilor gângavi. 
Miazănoapte, ceața deasă care-nchipuie vedenii, 
lar Apusul, fum de fabrici, 

Jertfa turmelor de sclavi. 


Sus, în spaţii reci, adună cataracte de zăpadă. 
Lungi corăbii, la hotarul infinitului, străbat 
Altitudini glaciale care-amestecă grămadă 

Cu buhai de pe Negoiul aburii din Eufrat. 


Sunt acolo scări înalte, străvezii ca floarea spumii. 
Dar cu ochii către ele, în zadar aştepţi mereu 

Să se clatine azurul din catapiteazma lumii 

Şi pe treptele de marmur să coboare Dumnezeu... 


Fum! Învăluie pământul ca să-l apere de soare. 
Fum! Cu-ncetul ne cuprinde şi ne strânge ca un zid 
Şi ne-năbuşe de veacuri în rotundă închisoare 

Cu ferestre de lumină care nu se mai deschid. 


AEROPLANUL 


Spre apusul de jăratic 
Cu livezi scăldate-n aur, 
Trece-un nour singuratic 
Alb şi mare cât un taur 


Iar în urma lui s-abate, 
Gata-gata să-l ajungă, 

Un ţânţar cu coadă lungă 
Şi cu aripi nemişcate. 


Creşte-n asfinţit pojarul. 
Dealurile stau s-adoarmă. 
Norul tace, dar ţânţarul 
Umple liniştea de larmă... 


SONEI ESTIVAL 


Din cerul mat, încovoiat pe zare 
Ca un imens cuptor de porțelan, 
Un soare imobil şi diafan 


Trimite raze perpendiculare. 


Oraşul „adâncit ca-ntr-o visare”, 
Cu tot aspectul lui cotidian, 

E bântuit în fiecare an 

De felurite boli imaginare. 


Prin atmosfera plină de insecte, 
Vin de departe adieri suspecte: 
Se furişază molima perfidă... 


Trag storul la fereastră şi, de frică, 
Simt inima cum mi se face mică 
Cât un microb de febră tifoidă. 


ALBUMUL 


O, blestemată curiozitate! 
Deunăzi, cu gânduri indiscrete, 
Am profanat odaia unei fete, — 
Acest muzeu de lucruri parfumate. 


Albumul ei cu scoarţe violete 

E plin de cărţi poştale ilustrate: 
Vederi din ţară şi străinătate, 
Oraşe, fluvii, parcuri şi portrete. 


Pe una scrie: „Dragă verişoară, 
Ai auzit că PPK. se-nsoară 
Şi vrea să ia o fată din Buzău?... 


LL 


Pe alta scrie numai: „Cugetare. 
Amorul e un lucru foarte mare.” 
Şi iscăleşte: Guţă Popândău. 


SONEIE PLUVIOASE 


De-o săptămână ţine-ntruna ploaia, — 
Şi-mi pică-n pat, de sus, din bagdadie... 
O noapte încă de-ar mai fi să ţie 

Nu m-aş mira să-mi cază-n cap odaia! 


Avea simptome vagi de nebunie 
Peninsula Balcanică... şi d-aia, 

De când s-aprinse-n Orient văpaia, 
Pământul face hidroterapie! 


Sau poate că divinul Mizantrop 
A hotărât al doilea potop?... 
Oricum ar fi, eu nu mă tem de moarte. 


Dar când o-ncepe altă veşnicie, 
Fac cerere să mă permute-n Marte, 
C-aici avem prea multă igrasie! 


X 


Sunt izolat ca Robinson Crusoe, 
Nu vine nime-n uşa mea să bată, 
Şi dacă stau cu uşa încuiată 

E că nici eu de nime n-am nevoie. 


Mai fericit ca legendarul Noe, 


Din toată omenirea inundată, 
În arca mea nu am decât o fată... 
Deasupra lumii noi plutim în voie... 


Degeaba vă-ndesaţi ca la pomană, 
Reprezentanţi ai faunei terestre, — 
Nu iau cu mine nici o lighioană! 


Căci e destul o singură pereche: 
Un trubadur şi-o fată fără zestre, 
Ca să refacă toată lumea veche! 


LA VÂNĂTOARE 


I. DECORUL 


Sus, pe dealuri, loamna pune 
Mirişti galbene-n lumină, 
Arături ca de cărbune 

Şi mohoare de rugină. 


Rânduri-rânduri, spre câmpie 
Se perindă nori de plumb 
Peste larga simetrie 

De coline cu porumb. 


Iar când soarele străbate, 
Luminând peisajul vast 
De dreptunghiuri colorate 
Într-un limpede contrast, 


Saltă-n valuri jucăuşe 

Şi foşneşte lung sub soare, 
Cu mătasă la pănuşe, 
Mămăliga viitoare... 


II. UN IEPURE 


Scurt, mohorul a foşnit... 
Şi spre neagra arătură 
Într-o clipă s-a ivit 

Un măgar-miniatură! 


Din căpiţă sare pleavă, 
Sar gunoaie dintr-un snop. 
Puşca scoate fum pe ţeavă 
Şi porneşte ca un dop... 


A căzut... ba nu! Din goană, 
Mic, elastic şi urgent, 
Lâng-o tufă de simziană 

A făcut un compliment. 


Spre porumb acum s-abate... 
Un scaiete zăpăcit 

Îl întreabă: — Ce e, frate? 

— Sunt teribil de grăbit!... 


Alungat ca de furtună, 

Cu picioare de lăcustă, 

Se destinde şi s-adună 
Peste-o mirişte îngustă. 

Ca o minge se prăvale, 

Se coboară şi se suie 

Prin hârtoapele din vale: 
Uite-l — nu e,uite-l— nul... 


Liniştea coboară iarăşi 
Peste ţarinile moarte... 
— L-ai scăpat! zice-un tovarăş. 
— Mi-a sărit cam de departe... 


III. MASA 


Din văzduh abia s-aude 
Ţipăt jalnic de prigorii... 
Cu ciubote mari şi ude 
Stau la masă vânătorii. 


Toţi cu puşca lângă geantă, 
Guralivi şi orăşeni, 

Pun o pată discordantă 

Pe căpiţa de strujeni. 


Şi e frig, şi toţi îngheaţă... 

Şi din când în când nu strică, 
Începând de dimineaţă, 
Câte-un strop de săcărică... 


— Într-o toamnă, zice unul, 
La un capăt de răzor 

M-am oprit să scot tutunul... 
Când, de jos, de la picior, 


Fără veste văd că-mi sare 
Un şoldan cât un vițel, 

Şi stârneşte-n goana mare 
Alţi vreo şapte după el! 


Trag cu ploaie în grămadă, 
Fără să ţintesc deloc... 


Cine s-aştepta să-mi cadă 
Patru iepuri dintr-un foc?... 


— Astea sunt invenţii pure... 
Mie mi s-a întâmplat, 

La o goană-ntr-o pădure, 
Un mister adevărat. 


Nici nu m-aşezasem bine, 
Stam cu puşca subsuoară... 
Când deodată lângă mine 
Se opreşte-o căprioară. 


Stă şi-ascultă, imobilă... 

Eu atunci — mă ştiţi cum sânt — 
M-a cuprins un fel de milă: 

Am oftat... şi-am tras în vânt. 


Când văzu că „umplutura” 
Trece fără s-o atingă, 

Ea şi-a-ntins la puşcă gura 
Şi-a-nceput... aşa s-o lingă... 


— l-auzi colo, ce curaj, mă! 
Asta şi-a-ntrecut perechea! 
.„. Buruienile din preajmă 
Trag şi ele cu urechea. 


Un măceş de două şchioape 
Zice-n taină unui spin: 

— Dumneata eşti mai aproape, 
Ia-l de mânecă puţin! 


IV. LA ÎNTOARCERE 


Vântul curge spre câmpie 
Transparent şi uniform. 
Toate ierburile-nvie, 
Toate ţarinile dorm. 


Ici şi colo se ridică 
Câte-un nour alb de praf... 
Străjuind şoseaua mică 
Stâlpii rari de telegraf 


(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă, 
Suluri vinete de fum 

Lungi ca gâturi de girafă), 
Înşiraţi pe lângă drum, 


Spre oraşul plin de turle 
Stau privind c-un aer tâmp... 
Şi deodată-ncep să urle 

Că-i apucă noaptea-n câmp. 


OCIOMBRIE 


Octombrie-a lăsat pe dealuri 
Covoare galbene şi roşii. 
Trec nouri de argint în valuri 
Şi cântă-a dragoste cocoşii. 
Mă uit mereu la barometru 
Şi mă-nfior când scade-un pic, 
Căci soarele e tot mai mic 

În diametru. 


Dar pe sub cerul cald ca-n mai 


Trec zile albe după zile, 
Mai nestatornice şi mai 
Subtile... 


Întârziată fără vreme 
Se plimbă Toamna prin grădini 
Cu faldurii hlamidei plini 

De crizanteme. 


Şi cum abia pluteşte-n mers 

Ca o marchiză, 

De parcă-ntregul univers 
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, — 


Un liliac nedumerit 
De-alura ei de domnişoară 
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit 
Şi de emoţie-a-nflorit 

A doua oară... 


NOIEMBRIE 


Plouă stupid... 
Cerul îşi scutură 
Ca dintr-o ciutură 
Frigul lichid. 


Cârduri de ciori — 
Neagră pecingine, 
Flori de funingine 
Zboară sub nori... 


Plouă perfid. 

Şi-n doză minimă 
Picură-n inimă 
Neant acid. 


Plouă de sus... 
Toamna ironică 
Îmi scrie-o cronică 
Cât un Larousse. 


(O Halime, — 
Pentru că nu cere 
Nici introducere, 
Nici „va urma”...) 


Plouă placid: 
A...€...Î...0...u...ă... 
Dacă continuă, 
Mă sinucid! 


FANTEZIE DE TOAMNĂ 


Acesta-i un cântec pe care de mult 

Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră. 
Natura-l repetă cu aspru tumult. 
Acesta-i un cântec pe care-l ascult 

Cu nasul lipit de fereastră. 


Ca vechiul ceasornic cu muzică, port 
Cântare latentă în mine. 


Se pune-n mişcare un tainic resort 
Şi-mi cântă romanţa trecutului mort 
In freamăte lungi de suspine. 


Cu crengile ude şi fără veşmânt 
Salcâmii la poartă se-ndoaie. 
Pe stradă se plimbă iernaticul vânt 
Şi fluieră-n tactul aceluiaşi cânt 
Şi plânge cu lacrimi de ploaie. 


În casă tac toate. Un singur covor 
Atacă, pe nas, uvertura. 

Şi cărţile toate-l urmează în cor, 

Începe să cânte întregul decor, — 
Ceasornicul bate măsura. 


Şi-acuma-i un cântec adânc, ne-ntrerupt: 
Dulapul cu-o aripă frântă, 

Şi patul, şi soba, şi scaunul rupt, 

Şi vechile cadre cu flori dedesubt 
Se uită la mine şi cântă. 


Ca undele mării izbite de dig 
Pereţii-mprejur fredonează... 

Şi numai o muscă surprinsă de frig 

Pe masă, alături de-un rest de covrig, 
Cu labele-n sus, hibernează. 


PRIMĂVARĂ 


După-atâta frig şi ceaţă 


Iar s-arată soarele. 
De-acum nu ne mai îngheaţă 
Nasul şi picioarele! 


Cu narcisi, cu crini, cu lotuşi, 
Timpul cald s-apropie. 
Primăvara asta totuşi 
Nu-i decât o copie. 


Sub cerdac, pe lăuruscă, 
Cum trecură Babele, 

A ieşit un pui de muscă 
Să-şi usuce labele. 


Păsările migratoare 

Se re-ntorc din tropice. 
Gâzele depun la soare 

Ouă microscopice. 


Toată lumea din ogradă 
Cântă fără pauză. 
Doi cocoşi se iau la sfadă 

Nu ştiu din ce cauză. 


Un curcan stă sus, pe-o bârnă, 
Nu vrea să se bucure. 
Moțul roşu îi atârnă 
Moale ca un ciucure. 


Doar Grivei, bătrânul, n-are 
Cu ce roade oasele. 

Că de când cu postul mare, 
Toate-i merg de-a-ndoasele. 


Pentru câte-a tras, sărmanul, 
Cui să ceară daune?... 


Drept sub nasul lui, motanul 
A venit să miaune. 


Dar acum l-a prins potaia 
Şi-a-nceput să-l scuture... 

Peste toată hărmălaia 
Trece-n zbor un fluture. 


Pe trotuar, alături saltă 
Două fete vesele... 

Zău că-mi vine să-mi las baltă 
Toate interesele! 


LA PAŞTI 


Astăzi în sufragerie 
Dormitau pe-o farfurie, 
Necăjite şi mânjite, 
Zece ouă înroşite. 

Un ou alb, abia ouat, 
Cu mirare le-a-ntrebat: 
— Ce vă este, frăţioare, 

Ce vă doare? 

Nu vă ninge, nu vă plouă, 
Staţi gătite-n haină nouă, 
Parcă, Dumnezeu mă ierte, 
N-aţi fi ouă... 

— Suntem fierte! 
Zise-un ou rotund şi fraise 
Lângă pasca cu orez. 

Şi schimbându-şi brusc alura, 
Toate-au început cu gura: 


— Pân'la urmă tot nu scap! 
— Ne găteşte de paradă. 
— Ne ciocneşte cap în cap 
Şi ne zvârle coaja-n stradă... 
— Ce ruşine! 

— Ce dezastru! 
— Preferam să fiu omlet! 
— Eu, de m-ar fi dat la cloşcă, 
Aş fi scos un pui albastru... 
— Şi eu, unul violet... 
— Eu, mai bine-ar fi să tac: 
Aşa galben sunt, că-mi vine 
Să-mi închipui că pe mine 
M-a ouat un cozonac!... 


UN DUEL 


Eroii mei sunt doi cocoşi 

De rasă, pintenaţi, frumoşi 
Ca ofiţerii la paradă. 

Doi cavaleri aristocrați. 

Dintr-o privire ofensaţi 

Încep duelul fără spadă. 

Au martori puii speriaţi. 

Teren — o parte din ogradă, 
Dar n-au motiv de sfadă, 
Căci nu se ştie-a cui e vina — 
Misteru-nvăluie pricina, — 
Deci: căutaţi găina... 


Din amândouă părţile 


Se-ncep ostilitățile. 
Ei stau o clipă faţă-n faţă 
Cu ciocurile la pământ, 
Apoi deodată-şi iau avânt 
Şi lupta-ncepe săltăreaţă: 
Sar deodată, 
Dau cu ciocul. 
Cad alături, 
Schimbă locul. 
Bat din aripi, 
Dau din gheare. 
Unul cade, 

Altul sare... 

lar s-atacă, 

lar se pişcă... 
Dar deodată nu mai mişcă... 


Faţă-n faţă, multă vreme, 
Stau aşa, ca două gheme 
Neclintite 
Şi zburlite, 
Până când, pe nesimţite, 
Unul părăseşte sfada, 
Întorcându-se cu coada... 


Atunci ieşi de sub şopron 

Un filozof-clapon, 
Urât 

Ş-atâta de bătrân încât 

A dat în mintea puilor... 

El s-a oprit în faţa lor 
Cotcodăcind sonor: 

— Eu dezaprob acest conflict. 


E o ruşine, un delict 

Nedemn de vremi civilizate. 
Dar aşteptăm un viitor 

Când, mândri de chemarea lor, 
Cocoşii nu se vor mai bate... 
Voi vă certaţi pentr-o găină, 
Dar nu vedeţi? E curtea plină! 
Ba treceţi gardul la vecini, 

Că şi p-acolo sunt găini... 

De ce vă puneţi gheara-n gât? 
Să lase unul cât de cât, 

Să dea şi celălalt ceva, — 

Eu, cât de cât, socot c-o da! 


BALADA CORBILOR 


Posomorâţi, cu gheara lungă, 

Cu pliscuri negre de oţel, 

Ne-am înfruptat cât să ne-ajungă 
Din prânzul marelui Măcel. 

Cu patrioţii la paradă, 
Amestecaţi printre eroi, 

De-a valma coborâm în stradă, — 
Dar nu ne ducem la război! 


Când geme-n vaier lung câmpia, 
Când stau întorşi spre bolta cruntă 
Cei logodiţi cu veşnicia 

Sub ploaia rece şi măruntă; 

Când moartea seceră flămândă 
Făcând mormane de eroi, — 

În dosul frontului, la pândă, 


Noi nu ne ducem la război! 


Târziu, cu penele mânjite 

De sânge negru — şi sătui, 

În cuiburi calde şi ferite 
Ne-mperechem şi scoatem pui 
Ce s-or hrăni ca şi părinţii 

Din hoituri slabe de eroi, — 
Căci, soli voioşi ai suferinţii, 
Noi nu ne ducem la război! 
Alteță, zvonul creşte iarăşi, 
Adună-ţi ceata de eroi... 

Cu moartea suntem buni tovarăşi, 
Dar nu ne ducem la război! 


SINGUR 


Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg, 
Se-ntunecă palatul bătrânului Habsburg. 

E noapte. Vântul toamnei aduce de departe 
Un freamăt de suspine prin sălile deşarte, 
Căci a pornit monarhul încovoiat şi chel 
Oştiri din şapte neamuri să moară pentru el! 


Făclia luminează fantastice vitraiuri 

Şi-n umbra colorată ca umbra din seraiuri, 

În liniştea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat, 
Cu fruntea-n mâini se roagă bătrânul împărat: 
— Stăpâne, codrii urlă şi râurile gem, 

Din fiece colibă se-nalţă un blestem 

Şi-n inima mea scrumă părerile de rău! 
Stăpâne, slobozeşte de-acum pe robul tău... 


Dar vântul geme-n noapte: 

„E prea târziu, bătrâne! 

Pe țărmurile noastre de-a pururi va rămâne! 
Pe ţarinile noastre de-a pururi va rămâne 
Sinistră, ca o pânză de doliu, umbra ta. 
O, dacă Elte iartă, noi nu te vom ierta!...” 
Tresare împăratul. Mişcând încet din buze, 
Încearcă să-şi adune gândirile confuze... 

Dar două diamante strălucitoare curg 
Încet-încet pe nasul bătrânului Habsburg, 

Şi-n liniştea solemnă, cum pică pe parchet, 

Par două lacrimi grele şi mari — de spermanţet. 


ÎN JURUL UNUI DIVORŢ 


Mişu St. Popescu vrea să divorţeze. 
Lung prilej de vorbe şi de ipoteze! 

Unii spun că Mişu singur e de vină, 

Că la ei în casă n-a fost zi senină. 

Că nu poate nimeni să-i mai intre-n voie 
Şi-a avut norocul de-a găsit pe Zoe, 
Care-i rabdă toate de când l-a luat. 

Că desigur alta nu l-ar fi răbdat 

Nici măcar o lună, însă biata fată 

Este bunătatea personificată! 
Că-nainte Zoe până nu-l luase 

A respins partide mult mai serioase: 
Jorj Athanasiu, când era flăcău... 
Goldman de la Credit... Guţă Popândău, 


Angrosist de vinuri, — o partidă rară 

Şi cu care Mişu nici nu se compară — 
Toţi cu situaţii şi destul de „bine”, 
Refuzaţi de dânsa, ca să ia... pe cine! 
Că săraca Zoe când l-a cunoscut 

Era fără slujbă şi dator vândut. 

Că de-atunci încoace ea zadarnic speră, 
Că el n-are-n casă nici o manieră, 

Nu respectă seara orele de masă, 
Rareori cu leafa nimereşte-acasă, 
Frecventează cele mai de jos localuri 

Şi se ţine noaptea numai de scandaluri... 
Dar mai e un lucru mai fenomenal: 
Mişu St. Popescu este imoral! 

Parcă ea nu ştie că, de - acum un an, 
Dumnealui se ţine cu madam Vârlan? 
O caricatură... un chibrit... o aia 

Cu piciorul mare şi c-un păr cât claia, 
O mahalagioaică... Afectată... rea, — 
De se miră lumea: ce-a găsit la ea? 


Alţii spun că totuşi nu-i de vină el, 

Că din contra, Mişu e un soţ model, 
Însă ea, Popeasca, este o ingrată. 
C-ar fi stat şi-acuma tot nemăritată, 
Dacă din păcate nu s-ar fi găsit 

Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit... 
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui 
Unde se dusese la un văr de-al lui 
Care-avea la dânşii casă cu chirie. 
Că vorbeau adesea la bucătărie, 

Mai cu seamă ziua când trecea la masă. 
Că duduca Zoe scutura prin casă 

Şi — nu zice nimeni că era bigotă — 
Însă franţuzeşte nu ştia o iotă! 

Că găsind odată nişte cărţi franceze, 


A rugat pe Mişu „s-o iniţieze”... 
(Promitea fetiţa!) 'Iot aşa mereu, 

Azi o sărutare, mâine... mai ştiu eu? 

Ba cu franţuzeasca, ba cu scuturatul, 
Până când la urmă a-ncurcat băiatul!... 
Toate astea însă la un loc denotă 

C-a luat-o goală, fără nici o dotă. 

Trei perechi de case? Ştie Dumnezeu... 
Trei perechi de mofturi! — N-o spun numai eu. 
Întrebaţi pe Lambru, pe madam Palade 
(O persoană-n vârstă, foarte cumsecade) 
Şi pe toată lumea care-o cunoştea, 


C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea... 
El putea desigur altfel să se-nsoare, — 
Dar în loc să-i fie recunoscătoare, 

Să-l respecte-n casă şi să-l menajeze, 
Dumneaei, din contra, ţine să dicteze! 
Mişu nu e liber nici măcar un pas, 
Toată lumea vede că l-a dus de nas. 
Dar în schimb, fireşte, ea, de la-nceput 
Fără nici o jenă a făcut ce-a vrut, 
Seara, când o cauţi, pleacă la cucoane. 
Ziua se ocupă numai cu romane, 

lar bucătăreasa (c-au schimbat femeia) 
Are tot pe mână, până când şi cheia 
De la magazie şi de la dulap, — 

Care va să zică şi-a făcut de cap. 


Alţii spun că Zoe, la madam Lipan, 
A-ntâlnit pe unu, Iorgu Damian, — 
Flutur de saloane, mare puşlama. 
Că-ntre ei desigur exista ceva, 

Fi'ndcă ea-ntr-o clipă de sinceritate 

A scăpat o vorbă la madam Stamate: 
„Ah, machere, ce nobil şi distins băiet!... 


LIA 


lar madam Stamate n-a ţinut secret, 
Şi-i destul să afle câteva persoane... 
Tot atunci, se vede, una din cocoane 
I-a făcut pesemne lui o anonimă 

Unde iscălise doar atât: „Cu stimă... , 
Şi-i scria acolo — spun din auzite — 

Că „madam Popescu prea se compromite...” 
Dar el n-a citit-o, nefiind francată. 

Şi-a trecut şi asta. 

În sfârşit, odată 

Trebuind să plece Mişu la Vaslui 
Pentru nişte case, — un amic de-al lui, 
Unul de la Bancă, l-a pornit cu sila 

Să ia trenul numai până la Chitila 

Şi să stea acolo tocmai timpul strict, 
Ca să-i poată prinde în flagrant delict... 
Că venind Popescu şi văzând lumină, 

A intrat în curte tocmai prin grădină 
Şi bătând la uşa care dă-n salon, 
Cineva din casă i-a strigat: „Pardon!” 


Zoe sta de vorbă, nici nu s-aştepta 

(Că era devreme... zece şi ceva) 

Şi crezând că-i mâţa sau vrun alt ecou, 
Când văzu că-i Mişu, a rămas tablou, 

El păru deodată foarte încântat. 

— Mă iertaţi — le zise — că v-am deranjat!... 
Puse-apoi paltonul peste geamantan 

Şi venind cu-ncetul către Damian 

Care sta să plece, zise: — Bună seara. 
(Damian atuncea s-a făcut ca ceara.) 

Nu mai staţi de vorbă? Poate că ţi-e somn... 
Te grăbeşti prea tare, mult stimate domn! 
Şi zicând acestea cu o voce calmă, 

Vru să-l ia de guler şi să-i dea o palmă. 

— Domnule Popescu... nene! stai un pic... 


Pe parola noastră că n-a fost nimic!... 
Damian, săracul, nu ştia ce zice, — 

Dar găsind la urmă un moment propice, 
Când văzu că treaba tot mai rău se-ncurcă, 
A fugit... 


Iar soţii se certară furcă. 

Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din „dragă”, 
Socotind că astfel va putea s-o dreagă, 
Dar la urma urmei, ca să-l deie gata, 
A-nceput să facă, ea, pe supărata. 

Că odinioară l-a iubit un pic, 

Dar nu-l cunoscuse chiar aşa mojic... 
Şi-ntorcând o clipă capul îndărăt, 

I-a strigat din uşă: — Te-ai prostit di tăt!... 


X 


Toate astea însă n-au nici un temei, 

Că nu ştie nimeni ce-a fost între ei. 

Vineri toată lumea a putut să-i vadă 
Amândoi alături, braţ la braţ, pe stradă... 
Ei, şi ştiţi, aseară, după ce-a stat ploaia, 
Ce-a aflat Tănţica de la Procopoaia 

Când s-a dus să-i ceară un model de şorţ?... 
Că madam Popescu nu mai dă divorţ. 


DEDICAŢIE 


Lira spânzurată-n cui 
Cam de mult am părăsit-o, 
De urâtul tău, iubito, 


Şi de dragul nimănui. 


Degetele-mi amorţite 
De-abia lunecă pe strune. 
Toate coardele sunt bune, 
Doar a' inimii-s plesnite. 


Pentru tine, adorato, 

Vreau să-mi cânt de azi încolo 
Bucuriile-n tremolo 

Şi tristeţea-n pizzicato. 


Şi de s-o-ntâmpla ca tonul 
Ori măsura să nu-ţi placă, 
Vom întoarce patefonul 
Şi vom pune altă placă. 


GELOZIE 


Dacă nu ne-am fi-ntâlnit 
(Absolut din întâmplare), 
Tu pe altul oarecare 

Tot aşa l-ai fi iubit. 


Dacă nu-ţi ieşeam în drum, 
Ai fi dat cu bucurie 

Altuia străin, nu mie, 
Mângâierile de-acum. 


Ai avea şi vreun copil 
Care, poate (idiotul!), 
Ar fi sămănat în totul 


Cu-acel tată imbecil. 


Dar aşa... ce lucru mare 
Că-ntr-o zi ne-am întâlnit 
Şi că-s foarte fericit, — 
Absolut din întâmplare! 


POPULARĂ 


Ah, războiul blestemat 
Câte văduve-a lăsat 

În durere — şi câţi prunci 
Au rămas orfani de-atunci! 


Dar când stai să te gândeşti, 
Toate cele pământeşti 

Sunt ca umbra norilor, 

Ca mireasma florilor. 


Nu-i mirare că, de-atunci, 
Au crescut sărmanii prunci 
Şi văd încă soarele 

Toate văduvioarele... 


Doar pe morţii din război 
Putreziţi în vânt şi-n ploi 
N-are cine-i întreba 
Dacă-s fericiţi ori ba. 


TOAMNA ÎN PARC 


Cad grăbite pe aleea 
Parcului cu flori albastre 
Frunze moarte, vorba ceea, 
Ca iluziile noastre. 


Prin lumina estompată 
De mătasa unui nor, 
Visătoare trece-o fată 
C-un plutonier-major. 


Rumen de timiditate 

E] se uită-n jos posac. 
Ea striveşte foi uscate 
Sub pantofii mici de lac. 


Şi-ntr-o fină discordanţă 
Cu priveliştea sonoră, 
Merg aşa, cam la distanţă, 
El major şi ea minoră... 


BALADA UNEI SIELE MICI 


Ţii minte tu, iubita mea, 

O noapte de argint în care 

Mi-ai arătat pe cer o stea 
Din Carul mare? 


Cu faţa-n sus spre Dumnezeu, 
Lăsânduc-ţi capul să se culce 


Pe braţul meu, 
Te legănam, povară dulce. 


Deasupra noastră, un castan 
Cu frunze pudic răsfirate 
Pentru-a servi de paravan 
Iubirilor nevinovate, 


Tinzând o ramură-n zadar 
Ca să ne apere de stele, 
Fusese martor ocular 

La toate cele. 


Şi nu mi-ai spus atunci nimic, 
Dar când mi-am coborât privirea, 
Un deget mic 

Mi-a arătat Nemărginirea. 


Un strop de-argint a lunecat, 
Şi, cu paloarea-i siderală, 

Pe cerul negru a-nsemnat 
Un fir subţire de beteală... 


Ţii minte ce fior străin 

Trecu atunci, din constelații, 

Prin bluza ta de crepe-de-Chine 
Cu aplicaţii? 


Ce veşti din cerul depărtat 

A nins pe fruntea ta zenitul? 

Ce gânduri tainice-ai schimbat 
Cu Infinitul?... 


Sclipind departe, prin frunziş, 
O stea smerită şi albastră 
Sta singuratică, pieziş 


Deasupra noastră. 


Şi ca un spin, 
Cu raza-i rece şi subţire, 
Mi-a strecurat un gând străin 
În visul meu de fericire. 


Zicea: — Sub cerul vast şi mut 

V-a aruncat aceeaşi soartă 
Pe-un strop de lut 

Ce-n învârtirea lui vă poartă. 


Sârman atom sentimental! 
Nu ştii tu oare 

Că viaţa voastră-i colosal 
De trecătoare? 


Zicea: — Mă mir că te-ai gândit 
Să-mi cânţi o odă. 

De când poeţii s-au prostit, 

Amorul nu mai e la modă. 


Oricum, voi sunteţi prea mărunți 
Şi eu, prea mare... 

N-ar fi mai bine să renunţi 

Şi să vă duceţi la culcare? 


Că nu există pe pământ 

Mai venerabilă manie 

Decât — sub stele jurământ 
Pe veşnicie. 


Şi nu există-n univers 
Mai mare crimă 
Decât — la coada unui vers — 
Să pui o rimă... 


ÎN IAȘI 


Două, post-meridiane... 
Sună lung şi monoton 

Ornicul cu trei cadrane 
De la Sfântul Spiridon. 


Toamna prin văzduh adie 
Ca un zbor de libelulă. 

În lumina străvezie 
Merge-agale o patrulă. 


Pe trotuarul plin de soare 
Saltă-n mers grăbit perechi 
De studente zâmbitoare 

Cu frizete la urechi, 


Şi spre Universitate 
Trec, ducând pe serviete 
Clarităţi întunecate 

Şi sclipiri de baionete. 


EXPUNERE DE MOIIVE 


Pentru ce n-am concurat niciodată 
la premiile Academiei. 


Întâi, fiindcă mi-a fost lene... 
Al doilea, nu-s modernist 
Sentimental ca Demostene 
Şi nici ca Blaga — futurist... 


Al treilea, mi-e imposibil: 

Eu dezaprob şi versul şchiop 
Şi orice premiu divizibil... 

Al patrulea — sunt mizantrop. 


Al cincilea, din fudulie... 
Al şaselea, fiindcă n-am 
Încredere-n Academie 

Şi nici la cine s-o reclam... 


Al şaptelea, — mi-a fost ruşine... 
Al optulea, n-aveam nici eu 
Părere bună despre mine... 

Al nouălea, îmi vine greu 


Să mă prezint cu opu-n mână 

Pe la iluştrii mei confraţi 

Din Academia Română, 

Să zic: „E bun — mi-l premiaţi?...” 
Al zecelea, nu pot admite 

Să fiu învins la handicap — 

Şi când m-ar scoate din sărite 
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap! 


Al unsprezecelea, — valuta 


Reduce-o parte din talent. 
Când mia face azi cât suta, 
Ori dai un spor echivalent, 


Ori tragi oblonul la fereastră... 
Şi-al doisprezecelea — nu pot, 
Fiindcă printre dumneavoastră 
E unul cârn şi idiot... 


COCOSTÂRCUL ALBASTRU 


Cu prilejul intrării 
d-lui Mihail Sadoveanu la Academie. 


Răsună cobza şi vioara, 

Fac gospodinele pomeni... 
Ce chef La noi în Viişoara, 
Ce praznic mare-n Rădăşeni! 


Chiar Hanul-Boului învie! 

Iar jos, la Crâşma lui moş Precu, 
E-atâta zvon şi veselie 

De parcă azi se lasă secu! 


La vodă Tomşa vin răzeşii 
Să afle astăzi crezământ. 
Soimaru bea cu megieşii 

Izbind căciulile-n pământ 


Pe când Dudia Margareta, 
Rămasă singură-n ietac 


Să-şi facă-n grabă toaleta, 
S-a-mpuns la deget cu un ac... 


Vuiesc pe Bistriţa nahlapii 
Şi cântă volbura la Toance. 
Plutaşii dârzi, în sforul apei, 
Înfig prăjina, ca o lance. 


Spre-o lume care-a „fost odată” 
Duc vestea undele-n răspăr... 
Stă Zâna Lacului mirată, 

C-un nufăr galben prins în păr... 


Pe grindul unui lac sihastru, 
Din depărtări şi din trecut 

Un mândru Cocostârc albastru 
Misterios a apărut... 


EI vine cu mişcări atente, 
Înaintează fără glas, 
Făcând uşoare complimente 
Din cap, la fiecare pas. 


Şi-n urmă zice către Zână, 
Oprindu-se într-un picior: 

— Când falnic m-am lăsat din zbor 
Pe Academia Română, 

Eram de mult nemuritor... 


POETUL 


Frumos ca un erou de melodramă, 


El se expune-n poze studiate: 
Profil... trois-quarts!7:.... din faţă... de la spate. 
Şi tuturor surâde ca o damă. 


Ştiu până şi vardiştii cum îl cheamă, 
A devenit o personalitate. 

Cotidiana lui celebritate 

Ca un balon se umflă din reclamă. 


Şi scrie... scrie... şi nimic nu şterge, 
Având mereu impresia că „merge” 
Şi că-ntr-o zi va cuceri Parnasul. 


Zadarnic, totdeauna, la intrare 
Cu politeţe i se taie nasul, 
Că-i creşte iar, din ce în ce mai mare! 


SCRISOARE 


Răspuns d-lui Al. O. Teodoreanu 


„„„Ba mata eşti tip ridicol! 
Eu n-am scris nici un articol 
Întru apărarea Muzii, 
Despre cel care 

Pare 
Că-mi faci treizeci de aluzii... 


Criticul pe care-aici 
Il ataci în versuri mici 
Nu-i, desigur, măscărici, 


Colibri sau licurici... 
Însă nici 
Bou sau vacă, precum zici. 


E profesor (onorabil), 
Autor (interminabil), 
Om politic (execrabil), 
Critic (foarte vulnerabil, 
Dar pasabil), 
Preşedinte (incurabil). 


Când îşi laudă ciracii, 

Îi compară cu toţi dracii. 

Fără spirit diplomatic, 

Cu-ale lui precepte 
Drepte, 

Are cioc, dar e simpatic. 


Cel pe care-n adevăr 
L-am luat cândva-n răspăr 
E un tip mai fistichiu. 
Când îl iei în pripă, 

Ţipă... 
Lasă-mă să ţi-l descriu. 


Are-o mutră anodină 
De frizer cu mandolină, 
O privire clandestină, 
Nas de parafină 

Fină, 
Şi la gură vaselină. 


Braţ rotund şi crupă plină, 
Organism de gelatină, 
Cu structură androgină, — 
Iar la-nfăţişare 

Pare 
O statuie de slănină. 


Şi mai are... Ce mai are? 

Când se duce la culcare 

E de genul feminin, 

Dar când scrie proză 
Roză, 

Iscăleşte masculin. 


În al Criticii domeniu 

Orice Eu se crede geniu, 

Dacă-i secondat de proşti... 

Alte semnalmente? 
Niente! 

Trebuie să-l recunoşti. 


Deci scriind el prin reviste 
Cronici impresioniste 
Cu dantele împrejur, 
Într-o zi şi-a zis că 

Riscă 
Să rămâie prea obscur. 


Cum avuse ţara pace, 

EI ieşi din carapace, 

Şi cu pagini din război, 

Dup-acel masacru 
Sacru, 


S-a vârât printre eroi. 


Ştiu, pe astfel de specimeni 

Astăzi nu-i condamnă nimeni, 

Au ajuns la apogeu. 

Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... 
Pun'te 

Un moment în locul meu! 


Că mă ştie fiecare, 

Sunt sfios ca fata mare 

Şi blajin de obicei, — 

Însă când mă apăr 
Scapăr 

Ca din cremene scântei! 


În cuptor îmi vâr colacii 

Când s-arată vârcolacii. 

Spada-mi gata de atac, 

Luminoasă ca o dâră, 
Vâră 

Spaima-n orice vârcolac! 


Ce folos avui de-acolo?... 
Cu săgeata lui Apollo 
În zadar l-am săgetat, 
Căci o epidermă 

Fermă 
Este greu de perforat... 


Nimeni pace nu-ţi dă dacă 
Ai nevoie de dădacă. 
Dragul meu, de-aceea zic 


Că scriind sudalme 
Calme 
Nu poţi câştiga nimic. 


Ci, mai bine, — Muzei cale 

Să-i deschizi cu muzicale 

Rime, ca de obicei, — 

lar pe păr să-i scuturi 
Fluturi 

De imagini şi idei. 


RIPOSTĂ 


Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat 


Vrei să mă spânzuri, vasăzică?... 
Când te-am citit, în adevăr, 
Îți dau cuvântul că de frică 
Mi s-a zbârlit un fir de păr! 


Cum? Ţi-a venit aşa, deodată, 
Netam-nesam? 

Păreai un om cu judecată — 
La asta nu mă aşteptam. 


Te-ai supărat şi-ţi pare rău 
Că-s încă viu? 

Păcat că eşti de la Tazlău, 
Păcat că trebuie să-ţi scriu! 


Dar asta-i datoria mea: 


Să dau cu zacherlină-n proşti. 
Talent avem — o recunoşti. 
Atunci, păzea! 


Păzea, să nu dai de ruşine, 
Să nu te strâng într-un sonet. 
Să nu te spânzur eu pe tine 
De-un epitet! 


Păzea, că muza mi-i fecundă 

Şi când te-oi prinde nu te scap: 
Cu şapte rime pe secundă 

Îţi dau la cap! 


Păzea, să nu te-aştern pe-o filă 
Şi-n roca unui vers masiv 

Să te-ncrustez definitiv 

Ca pe-o fosilă! 


Păzea, să nu-ţi înfig în coastă 

O epigramă ca un cui. 

Să-ţi sparg în cap o odă proastă, 
Să faci cucui! 


Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă 
Cu versuri Mici, 

Să nu te ard de la distanţă 
C-un hexametru ca un bici! 


Şi-apoi, în hazul galeriei, 
C-un vers subţire ca un ac, 
Pe frontispiciul Veşniciei 

Să te fixez ca pe-un gândac! 


BENE MERENII 


Cu prilejul decorării dlui Ibrăileanu 


Credeam că-i numai o poveste. 
Când colo este 
Adevărat! 
Aflai aseară trista veste... 


Eu am pe cap proiecte grele 
Cu care lupt, 

Dar vestea asta m-a-ntrerupt 

Din ocupațiile mele. 


Şi la moment 
Mi-am zis: „Să-i fac vreo două stanţe, 
Să-i telegrafiez urgent 
Condoleanţe...” 


Citesc şi recitesc misiva, 
Nedumerit mă uit la plic 

Şi nu-mi explic: 
Ai publicat ceva-n Arhiva!2%?... 


Te-i fi aflat cândva-n eclipsă 
Şi-ai scris un studiu analitic? 
Sau poate Spiritului critic 
I-or fi găsit vreo lipsă? 


Cum aş putea descoperi 
Maşinăria? 
Să ştii că N. N. Zaharia! 


A iscălit ceva: G. 1. 


Sau altă pană anonimă 
Te-a lăudat cumva la Motru!1%? 
Păcat că n-am aici o rimă 

În otru! 


(Vezi, eu... cu toate că n-am dat 
Lucrări mai vaste, 

Am scris destule versuri proaste 

Şi totuşi nu m-au decorat.) 


Dar trebuie să lămurim 
Acest mister... 

Nu ai cumva vrun omonim, 

Funcţionar la minister? 


Să ştii c-aici e-ncurcătura! 
Eu îţi spuneam 

Că toţi aceştia se cam 

Ocupă cu literatura... 


Ai vreo protecţie de fustă? 
O, aş putea 

Să-ţi fac aluzie... dar nu stă 
În firea mea. 


„Degeaba caut înainte 

Că nicidecum 

Nu-mi vine-n minte... 
M-am întrebat şi azi pe drum, 


Mă-ntreb şi-acum, când stau alene 

Cu braţele sub căpătăi: 

De ce te-au decorat cu „Bene 
Merenti” clasa I? 


Da, ştiu că te-a-njurat la Noua 
Revistă tipul clandestin... 

Dar cel puţin 
Să ţi-o fi dat de clasa a Il-a! 


Ce? Ai ucis pe cineva? 

O, dimpotrivă, 
Nu ai alură ofensivă... 
Ce-or fi avut cu dumneata? 


Că ziua-ţi obloneşti odaia, 
Nici nu te-auzi, nici nu te vezi, 
Şi-n toate nopţile veghezi 

Ca cucuvaia. 


Încât ne speriem acum 

Când îţi zărim pe stradă mutra, 

De parcă ne-ntâlnim în drum 
Cu Brahmaputrai1i+! 


Ci mulţumeşte-te încalte 
C-un singur hap. 

Căci omului îi vin şi alte 

Nenorociri mai mari pe cap. 


Ce-ai zice dacă, bunăoară, 
Într-o privinţă, 

Te vor distinge-a doua oară 

Cu „Bărbăţie şi credinţă”?... 


POEZII NEINCLUSE ÎN ULTIMELE 
EDIŢII 





Din vol. BALADE VESELE ȘI TRISIE, ed. a Il-a 
și a Ill-a 


ÎN TREN 


E larmă şi trenul stă gata să plece. 
Vagonul se umple de oameni străini. 
Mi-e inima strânsă... E şapte şi zece. 
Mă-ntorc la fereastră şi stau ca pe spini. 


Dă-i, neamţule, drumul, că n-avem răbdare! 
E gata... Un şuier, un repede zvon, — 

Şi simt că se mişcă cu noi... Salutare! 

Trec umbre grăbite pe lângă vagon. 


E clipa când glasul durerilor tace. 

Duc mâna la frunte şi ochii mi-i strâng, — 
În suflet deodată un gol mi se face... 

Dă-i, neamţule, drumul, că-mi vine să plâng! 


Acum, pe de laturi, încep să rămână 

Semnale, macazuri, vagoane şi fum; 

Trec umbre de oameni cu steaguri în mână, — 
Şi trenul, năvalnic, s-aşterne la drum. 


Adio! Adio, romantică urbe! 

Adio, zadarnic şi dulce trecut! 

Din goană, când trenul se-ndoaie la curbe, 
Scot capul afară şi lung te salut... 


Oraşul rămâne sclipind în lumină, 
Biserici şi case deodată apun, 

În faţă le cade o verde cortină, — 
Şi trenul aleargă, aleargă nebun. 


Se schimbă decorul priveliştii sure: 

Un şes, peste care trec umbre de nori... 
Un drum singuratic... un colţ de pădure 
Cu vârfuri uscate şi cuiburi de ciori... 


În arie largă se-nvârte pământul 
Şi curge-n rotire întregul teren. 
Pe netede câmpuri ne ducem ca vântul. 
Cantoanele albe se uită la tren... 


PREFAŢĂ 


Am plâns şi eu în versuri pesimiste 
Amorul meu dintâi, ca orice om, 

Şi poate că aş fi sporit c-un tom 
Biblioteca sufletelor triste. 


Dar azi vă dau o veselă agapă 
De inedite şi răzlețe pagini. 
Durerea mea, topită în imagini, 
Dispare ca un fulg de nea în apă. 


Se schimbă-n glume lacrimile clare. 
Simbolice baloane-de-săpun 
Plutesc deasupra vântului nebun 
Stârnit de reci curente literare. 


Şi-n existenţa lor cea efemeră, 
Cu străvezii pereţi, de-abia închid 
O parte mică din eternul vid, 

Şi totuşi cer un loc în atmosferă. 


O, indulgentă Critică postumă, 

Să nu le-nţepi cu vârful unui ac, 

Că rând pe rând baloanele de spumă 
În lacrimi grele iarăşi se prefac. 


BROASCA ŢESTOASĂ 


Nu-i vezi nici cap, nici coadă, nici picioare. 
Un bolovan... Dar dac-o laşi în pace, 

Ea scoate botul de sub carapace 
Şi-ncet-încet se pune în mişcare... 


În câte milioane de tipare, 

Cu haine transparente sau opace, 
A trebuit Viaţa să se-mbrace 

În drumu-i de prefaceri milenare! 


Căci dibuind o formă mai perfectă, 
De la amibă până la insectă 
S-a rătăcit în mii de ipoteze. 


Şi ce drum lung şi evoluţii grele, 
Pân-a ajuns Natura să creeze 
Gingaşa formă a iubitei mele! 


DESPĂRŢIRE 


Trec pâlcuri de răchită şi stâlpii fug întruna, 
Pe cer în clarul zilei ne urmăreşte luna, — 
Şi trenul deopotrivă la-ntrecere cu ea 
Aleargă peste câmpuri... Adio, draga mea! 


Adio Gândul doarme şu sufletu-mi veghează... 
Uimit mă uit cum joacă pe mâna mea o rază... 
Vecinul mă priveşte cu ochii plini de somn, 

O muscă întârzie pe fruntea unui domn... 


Iubito, simt în urmă-mi cum zările se mută, — 

Cum se destramă-n aer chemarea mea pierdută, — 
Şi lacrimile tale pe suflet mi s-abat 

Ca stropii mari de ploaie pe-un lan de grâu uscat... 


În marea de lumină surâde-ntreg pământul. 
Un om aleargă-n urmă de parcă-l duce vântul. 
Din galbena rotire de lanuri, se desfac 
Cicoarele albastre şi florile de mac... 

O, de-aş putea viaţa să mi-o prefac în floare, 
Acum ţi-aş arunca-o din goană, la picioare!... 


Şi dacă pentru tine aş vrea să uit că sufăr, 
S-arunc în vânt afară scrisorile din cufăr, — 
Mă sfâşie ca spinii părerile de rău 

Şi-n inimă-mi răsună, adânc, suspinul tău... 
lar dacă-ncerc trecutul, cu siru-i de morminte, 
Să mi-l rechem zadarnic, — aducerile-aminte 
Mi se topesc în suflet ca stelele-n fântână, 

Ca fulgii de zăpadă pe care-i prinzi în mână... 


Mă-ntorc şi mă cutremur... 

Nemesis, taină crudă, 

Ia-ţi înapoi năframa de calde lacrimi udă. 

Tu, care, ne-mblânzită din umbră,. fără glas, 
M-ai urmărit pe drumul durerii pas cu pas, — 
Tu care-ntuneci steaua ce-n ochii mei scânteie 
Şi-mi spulberi ale nopţii albastre curcubee, — 
Întoarce-ţi fruntea rece şi lasă-mă de-acum, 
Străin pe mine însumi, să merg pe-acelaşi drum 
Pe care-a mers de veacuri nefericita turmă... 
Şi voi primi c-un zâmbet popasul cel din urmă. 


AMINTIRE 


Am stat o clipă-n loc s-ascult: 
Ce freamăt lung s-aude?... 
Doar vântul apa scutura 

Din ramurile ude. 


Şi paşii mei foşneau uşor 

Pe frunzele cărării, 

Mergeam în noapte tremurând 
De chinul aşteptării. 


La stânga codru-ntunecat, 
Grădina-n mâna dreaptă 
Şi-n fund o casă între plopi... 
Iubita-n prag m-aşteaptă. 


Aşa, ţin minte ca acum, 
Când ne chemam în şoapte 
Prelung, departe a ţipat 


O pasăre în noapte. 


Mi se părea când ascultam 
Copacii mari din faţă 

Că duşmani răi şi nevăzuţi 
Vor să mi-o ia din braţă, 


Şi-atunci bolnav o sărutam 
Pe ochii mari, pe tâmple, 
Şi-n taină parcă aşteptam 
Un rău să mi se-ntâmple... 


În zori de zi ne-am despărţit. 
Cântau în sat cocoşii 

lar norii de la răsărit 
Pluteau în flăcări roşii. 


Ş-acum sunt singur... şi-i târziu... 
Iubita mi-e departe. 


Mă arde-n suflet dorul viu, 
Şi zilele mi-s moarte. 


Din vol. PARODII ORIGINALE, ed. I şi a Il-a 


ODĂ SOBEI MELE 


Cum ar face-o un student sărac 


Păstrând intactă adormita spuză, 
In colţul tău, stai rece şi ursuză. 
O, inutilă mobilă, pesemne 


Te-ai supărat că nu-ţi mai cumpăr lemne? 


Tu nu-ţi dai seama că, deşi regret, 
Nu te-am putut prevede în buget, — 
Dar hai să facem amândoi bilanţul, 
Să vezi şi tu cât valorează sfanţul: 


Sunt 40 la birt 
30 chiria 
Sunt 7 şi 80 spălătoria 
5 franci e vinul (fără amănunte) 
3 gazul, 
4 cheltuieli mărunte 
Sunt 10 franci şi 20, tutunu 
1 franc, pomană 
Fac 101 
Plus 6 franci pe lună şvarţ cu lapte 
107 (una sută şapte) 
Scăzând acum din leafa de... student, 
Rămâne o băncuţă — excedent... 


Şi, vezi, de tine nu mă mir de loc 
C-ai stat o iarnă-ntreagă fără foc, 
Dar m-aş mira de mine să trăiesc 
O săptămână, fără să iubesc. 


Deci, pân” să cumpăr lemne cu căruţa, 
Eu totdeauna cheltuiesc bâncuţa — 
Şi-abia atunci constat c-ar fi posibil 
Să faci căldură, — fără combustibil! 


ARMONII VESPERALE 


În vespreala simfonie tronează liniştea regală!12: 
Şi parcul rozelor senzaţii cu-ndoliate crizanteme 
Sonor deşteaptă cascadarea de note vagi în catedrală 
Orizontând'12* în ritmul mistic albumul stinselor poeme... 


Şi-n aiurarea muribundă convoi de ore funerare 
Pătau linţoliul de mistere cloroformate în sudrină, 

Pe când banalele foburguri filtrau tăcuta orchestrare 
A cimitirului spasmodic iluminat de luna plină. 


O, socluri diafanisate de nostalgii şi de torente, 

Cântări funebre de silabe crispate în amurgul trist! 

Ce rugi bizare palpitară în la bemol, când transparente 
Se desenau în atmosferă pe cerul dur de ametist? 


Alcovuri magice, safire punctează pacea violetă. 
Cu gesturi pale şi acute spre negre sfere siderale, 
În calmul pur al simfoniei apare-o neagră siluetă. 
Şi liniştea regală cade cu emanaţii vesperale...114+ 


ENIGMA CĂRŢILOR ÎNCHISE 


— Poliritmie — 


Imaculate pagini scrise de mâini pe care umila vreme 
A pus eternele-i embleme! 

O, gânduri stinse-n cărţi închise 

O, reci abise deschise peste paradise 

O, vise scrise! 

Sunt cărţi îndoliate din care misticii fiori 


Uşori 

Înghirlandează mutele dezastre 

Cu orizonturi pale şi albastre, 

Neantul brelocat în străluciri de astre 

Profund inoculează statuile nocturne cu gesturi oglindite 
În lacuri de mistere 

Şi de tăcere.!(15+ 

Sunt cărţi îndoliate 

Cu nostalgii bronzate, 

Sunt cărţi în care psalmodii cu vagi ecouri 

Prelung deşteaptă-n aer spasmul din regalele cavouri... 
Când ritmul melancolic al mutelor balade 

Renaşte, vibrează, contemplă şi cade 

Şi cade-n cascade 

De palide vise. 

O, strania enigmă a cărţilor închise!... 


POETUL M. SĂULESCUIL6..: 


În seara asta luna trecea peste grădină... 
De ce trecea ea oare aşa peste grădină... 
Ştiu eu? Poate că duce cevaşilea cu ea... 
Sau poate că atuncea când am văzut-o eu 

De-aicea, cum trecea, 
Ea sta pe loc... şi norii fugeau mereu-mereu, 
Într-una pe sub dânsa, goniţi de 
Dar poate ca să fie şi altcumva... 

Ştiu eu? 


FĂRĂ ADRESĂ 


— Unui domn care-mi cerea adresa în 1914 — 


Îmi ceri adresa, domnul meu? 
Sunt trist din cale-afară... 
Cum să ţi-o dau, când însumi eu 

O caut de-astă vară! 


Să nu mă-ntrebi cum s-a făcut, — 
Cine-ar putea să spuie? 
Adresa mea a dispărut. 
M-am pomenit că nu e! 


A rătăcit de azi pe mâini 
Pribeagă prin Moldova, 

lar peste două săptămâni 
Am prins-o-n Vârciorova. 


Şi cum am dat ochi amândoi 
Mi-a spus, acolo-n gară, 
Că dacă nu era război 
Ar fi ieşit din ţară... 


Înduioşat i-am amintit 
Atunci, cu vorbă bună, 

Ce trai frumos şi liniştit 
Am dus noi împreună. 


I-am explicat apoi c-aş vrea 
Menaj indivizibil, — 


I-am spus că nu pot fără ea, 
Că-mi este imposibil! 


Dar ea s-a dus şi m-a lăsat 

Din nou, în toamna sumbră, 
Să rătăcesc neconsolat 

Ca „omul fără umbră”. 


X 


De-atunci, urmând adresa mea 
Necontenit fugară, 

Cu geamantanul după ea 
Alerg din gară-n gară. 


Am întrebat pe la amici, 
Cu jumătate-gură: 

— N-a fost adresa mea pe-aici?... 
— E-n vilegiatură! 


Chiar adineauri a plecat. 
Venise de la munte... 

Purta un plic decolorat 
Şi-o marcă strâmbă-n frunte... 


Şi-am mai zărit-o, dacă vrei, 
Acum vreo zece zile, — 
Urâtă, vai de capulei, 
Şi plină de ştampile! 


Ce-o fi păţit adresa ta? 
Pe unde-i sărăcuţa, — 
Să ştii c-a prins-o cineva 
Ş-a dus-o la Mărcuţa... 


X 


O, doamne, cum m-am săturat 
De-atâtea ipoteze!... 
Decât să stau aşa-ncurcat, 
Voi pune s-o sculpteze 


În caractere de granit 
Pe-o piatră funerară, 
Să dorm încalte liniştit 
Că n-o să mai dispară... 


STROFE DE IARNĂ 


Doamne, tu te ţii de glume? 
Nu ne vezi mizeria? 

Pentru ce-ai lăsat pe lume 
Geruri ca-n Siberia? 


X 
Nu mai este mămăligă, 
Vremile-s teribile. 
Astăzi toată lumea strigă: 
N-avem combustibile! 
X 


Nu e chip de dimineaţă 
Să mai baţi trotuarele 


NS OApgoe A 


Nasul şi picioarele! 


Astă-noapte mi se pare 
Gazda mea, Emilia, 

S-a-ncălzit la lumânare 
Cu toată familia! 


Casele sunt dezolate: 
Sobele şi vetrele 

Stau cu gurile căscate... 
Ger, de crapă pietrele! 


Plitele de fier îngheaţă 
Fără foc, deoarece 

Nu găseşti cărbune-n piaţă 
Să chiorăşti un şoarece! 


X 


Doamna Svartz alaltăsară 
Cât p-aci să leşine: 

O pisică vrând să sară 
Între două streşine, 


Cum furase o bucată 
Nu ştiu din ce cratiţă, 


A încremenit deodată 
Ca o caracatiţă! 


DIN PERIODICE 


A 
i 
- 


A 
. 









FURIUNA 


Nimeni n-a rămas în stradă. 
Norii negri vin grămadă. 
Zboară frunzele uscate 

În văzduh împrăştiate 

Şi salcâmii stau să cadă: 
Bate vântul, bate... 


A ieşit de la răscruce 

O femeie care duce 

Un copil de mână... Sună 
Porţi izbite de furtună 

Şi femeia face cruce: 
Fulgeră şi tună. 


Dar a norilor năframă 

Se sfâşie... Biata mamă, 

Cu puterile scăzute, 

Vrea copilul să-şi ajute 

Şi cu glas pierdut îl cheamă: 
— Hai cu mama, iute! 


L-a luat acum în braţe. 
Ploaia o izbeşte-n faţă. 

Bolta parcă-i spartă-n două... 
Cu mânuţele-amândouă 

El de gâtul ei s-agaţă: 

— Plouă, mamă, plouă! 


LACUL 


În grămezi greoaie, norii 
Dintr-o parte străbătură 
Şi de chipul lor pătrunsă, 
Faţa lacului e sură. 


Lângă apă, singuratic, 
Plopul trist, fără veşmânt, 
Jeluindu-şi frunza moartă 
Se îndoaie după vânt. 


Pleacă unde după unde 
Şi mişcarea lor domoală 
Colo-n trestie pătrunde, 
Legănând o luntre goală... 


Mult aş vrea în feeria 
Unei nopţi de mai, senine, 
Să plutesc pe apa-ţi clară, 
Cu iubita lângă mine, 


Şi a undelor poveste 
Nesfârşită, s-o ascult... 
Dar aşa, cum eşti acuma, 
Lacule, îmi placi mai mult! 


VIN", IUBIIO 


Prin dumbravă se strecoară 
Vânt de vară, 

Şi cocorii, şir pribeag, 

În adânc senin plutesc. 

Cântă cucu în huceag: 

Cucule, câţi ani trăiesc? 


Îmbrăcatu-s-au în floare 
De ninsoare, 

Pomii toţi de prin livezi. 

Râul lunecă pe prund 

Aşa limpede că-i vezi 

Pietricelele din fund. 


Jos, în umbră de răchite, 
Tăinuite 

Viorele s-au ivit, 

Şi-n păr negru la femei 

Cât de albi au înflorit 

Parfumaţii ghiocei! 


Vin”, iubito! O poveste 
Tristă este 

Viaţa noastră când s-a stins, 

Dar e rai când o trăim. 

Vino! Domnul dinadins 

Ne-a făcut să ne iubim: 


A pus vara în dumbravă 
Şi-a zis: „Na-vă 

Crângul plin de cântători, 

Şi copacii înverziţi, 

Şi poienile cu flori 

Vi le dau să vă iubiţi!” 


TERŢINE 


Şi acum ţin minte şoaptele-i pierdute 
În vuietul sălbatic de furtună: 

„De ce nu eşti cuminte? Du-te, du-te!” 
E vânt, e noapte. Fulgeră şi tună, 

Şi-o ploaie — acum a început să cadă 
În picuri mari cât boaba de alună. 


Cuprinsu-i plin ca de sclipiri de spadă, 
Eu plec încet, ca-n vis, şi nu-mi dau seamă. 
Un glas... dar cine-ar fi putut să creadă? 


Părea că-n urmă-mi rugător mă cheamă. 


O NOAPTE 


Pe cerul plin de stele nori negri se aştern 
Întunecând deodată al nopţii far etern. 

O umbră fioroasă învăluie pământul 

Şi-n pacea nopţii negre, vuind s-aude vântul. 


Mai fi-vor pentru mine vrodată nopţi cu lună? 
Furtună e afară şi-n pieptul meu — furtună. 


Sclipesc fulgere repezi pe ceru-ntunecat, 
Cum gânduri repezi, noaptea, din suflet mi-o străbat. 


Şi tunetul s-aude gemând în depărtare 
Cum geme-ntr-al meu suflet eterna desperare. 


Bătut de vânturi, codrul pustiu şi jalnic sună. 
Furtună e afară şi-n pieptul meu — furtună. 


CARTURĂREASA 


— Uite, ai un dar în casă, 
Vorbe bune, cu temei 

De la dama cea de verde, 
Dar să te fereşti să-l iei. 


Pentru că nu minte cartea, 
Ea ghiceşte orice gând, 

Vezi, cu dama cea de tobă, 
Ceartă, lacrimi pe curând. 


Dragoste pe drum de seară 
Cu un crai de ghindă, şi 
Gând la gând cu bucurie, 
Chiar o veste vei primi... 


Serioasă, visătoare, 

Cu ochi negri şi cuminţi, 
A rămas privind, copila, 

Gura babei, fără dinţi... 


— Cum e crai de ghindă, babo? 
— Nalt şi oacheş, fata mea. 

— Şi cu ochii mari şi umezi, 

Şi cam palid, nu-i aşa? 


Seara, când să se dezbrace, 
Singurică în iatac, 

Pe obrajii ei s-aprinde 
Floarea rumenă de mac. 


Şi privindu-se-n oglindă 

Îşi sărută braţul drept: 

„Crai de ghindă, crai de ghindă, 
Vin” la mine, că te-aştept!” 


PĂCATUL 


I 


Trist vâjâie vântul şi crengile-ndoaie, 
În negură cântă al codrilor glas 

Şi calul străbate, prin pânze de ploaie, 
Drum fără lumină şi fără popas... 


Un fulger deasupra tresare o clipă, 
Se văd nouri vineţi pe cerul cernit, 

Şi pasărea nopţii sălbatică ţipă 

De spaimă, cu glasul prelung, ascuţit. 


Şi ţipătul jalnic răsună departe, 
Ecou-l repetă cu sute de guri. — 
Adânc răspândeşte o spaimă de moarte 
Plutind peste-ntinderi de negre păduri... 


Noaptea-i oarbă, vântul bate, 


Ploaia pică-n picuri reci, 
Fulgerele depărtate 
Dau lumină pe poteci. 


La apus, din vreme-n vreme, 
Tunetul departe geme, — 
Du-te, du-te, nu te teme! 


Noaptea-i neagră, — las'să fie, 
Că-ţi arată drumul greu 

Doi ochi negri — şi te-mbie 

Să te duci spre ei, mereu. 


Pentru ochii de cărbune, 
ladu-n cale de s-ar pune, 
Spaima lui nu te-o răpune. 


Şi de ploaie nu te plânge, 
Braţe albe când te-or strânge, 
Simţi în vine foc, nu sânge! 


II 


Vuind prelung se-ntinde a clopotelor jale 

În pacea nopţii negre. La vechea mănăstire, 
Chiliile — bătrâne zidiri medievale — 

În sunetul de clopot tresar din amorţire. 


Din liniştea chiliei, prin ferestruici boltite, 
Străbate-n întuneric o palidă lumină, 
Tăiată-n dungi de groase zăbrele ruginite, 
Şi liliacul nopţii, cu aripa lui fină, 


O spintecă în zborul cotit, — apoi dispare 
Ţipând în întuneric. Răsar de prin chilii 


Călugăriţe — negre fantome solitare — 
Cu haine lungi, cernite, purtând în mâini făclii. 


Biserica înaltă începe să răsune, 

Curg note tânguioase în liniştea adâncă, 

Şi lin plutind în noapte cântări de rugăciune 
Se-ntorc şi se repetă, lovite-n zid de stâncă. 


— Epifanio, când toaca te deşteaptă la utrenii 
Şi când maicile vin toate să se roage la altar, 
Pentru ce stai în iatacul încărcat de mirodenii, 
Urmărind, prin întuneric, voluptoasele vedenii 
Care rând pe rând dispar? 


În tăcerea din odaie, ale gândurilor şoapte 

Îți răsună-ncet în suflet, ca un cântec adormit, 
Din trecutul tău crâmpeie de icoane şi de fapte 
Ca prin vis le desfăşoară a uitării neagră noapte, 
Parcă altul le-a trăit... 


A ascuns în tine Domnul un tezaur de virtute, 
Dar ţi-a dat ochi plini de visuri, negri, mari, cu 

gene lungi, 
Ţi-a sădit în sânge sâmbur de dorinţi necunoscute, 
O, credinţa ta e mare, dar cu-atâtea nopţi pierdute, 
Maică, unde vrei s-ajungi? 


Trupul tău plin de viaţă n-a ştiut ce e iubirea, 
Gura ta nesărutată numai sfinţi a sărutat, 
Tu eşti moartă pentru lume, — dar aşa ţi-a fost 
menirea, 
Lasă gândurile triste, — maică, maică, ia psaltirea 


Şi fă-ţi cruce de păcat! 


Arde candela pe masă, cu o palidă lumină, 

Şi bolnavele ei raze întunericu-l pătrund. 

Neclintită ca de piatră, Epifania se-nchină 

La icoanele-nnegrite, care stau în umbra fină, 
Pe peretele din fund... 


— Vezi-mi inima-ntristată, 
Maică preacurată, 

Şi de sus mi-o luminează 
Cu cerească rază! 


Că un demon, plin de ură, 
Liniştea mi-o fură, 

Demon rău, trimis de Domnul, 
Să-mi alunge somnul. 


Dă-mi credinţă neclintită, 
Pavăză-n ispită, 

Şi când dorul mă frământă, 
Dă-mi puteri de sfântă! 


Că-mi închin durerea ţie 
Pentru vecinicie, 

Şi viaţa mea ţi-o-nchin 
Pe pământ. Amin. 


Liniştea neţărmurită iarăşi sufletul i-apasă, 

Ce pustiu şi ce tăcere! Din bogatul ei pervaz, 
Maica pururea Fecioară o priveşte blând miloasă, 
Cum stă albă, nemişcată, cu un cot lipit de masă 
Şi cu palma sub obraz. 


Pe aceleaşi căi natura, oarbă-n veci, pe toţi ne mână, 


Fără voie, tuturora ne dă mărul lui Adam. 

În zadar încearcă omul cu neputincioasă mână 
Să-i supuie mersul tainic; ea ni-e mamă şi stăpână... 
— Maică, cine bate-n geam? 


IV 


Prin trupul ei străbate un lung fior de gheaţă: 

E el — şi-ar vrea să creadă, ca alte dăţi, că nu e... 
Un val aprins de sânge îi năvăleşte-n faţă 
Întunecându-i mintea. Ea sare şi-i descuie. 


Iar el s-arată-n uşă ca-ntr-un pervaz de scânduri, 
Şi-un cleşte de foc parcă i-a strâns inima ei. 

Din noaptea minţii sale, din vălmăşag de gânduri, 
Un glas adânc îi strigă: „E încă timp de vrei!” 


Dar buzele lor arse de flacăra dorinţii 
S-apropie în tremur şi lung se împreună. 
Uitându-şi mănăstirea, şi cerul, şi toţi sfinţii, 
Ea l-a cuprins în braţe cu-o patimă nebună. 


V 


Noapte-adâncă şi furtună, 
Tunetul deasupra tună 
Tot mai tare: o ghiulea 
Care zguduie natura, 
Aruncată-n cer de-a dura 
Peste-a norilor podea. 

Ca sclipirile de spadă 
Fulgerele-ncep să cadă 
Luminând de zeci de ori, 


Jos: puternica armată 

De pădure, zbuciumată, 

Sus: grămezile de nori... 

Iar pe drum, un cal ca vântul 
Bate-n goana lui pământul. 
Printre arborii uimiţi. 
Zboară orb, ducând pe spate 
Două-umbre-mbrăţişate, 

Doi amanți nelegiuiţi... 


VI 


Zori de ziuă. Norii fug în goană mare, 
Un ocean de gheaţă rece şi senin 

Pare ceru-n urmă. Vântul bate tare, 
Când din ramuri ude, tremurând apare 
Discul lunii plin. 


Aurora clară şi trandafirie 
Răsăritu-n flăcări l-a aprins acum, 
Pe când, părăsite, reci pentru vecie, 
Două trupuri albe zac într-o pustie 
Margine de drum. 


Şi cântând se luptă răzvrătit-armată, 
Luptători de veacuri arborii giganţi, 
Numai luna rece — palid chip de fată — 
Dintr-un vârf de paltin se uită mirată 
La cei doi amanți... 


SCRISOARE 


Tu, icoana primăverii, 

Scumpă floare de-albăstriţă! 

Ţi-am trimis pe vântul serii 
O guriţă. 


Fată blândă, visătoare, 

Mâine, când răsare luna, 

Să-mi trimiţi din depărtare 
Şi tu una! 


IUBITEI ÎNTRISTATE 


Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină, 
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină, 
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac, 

Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac... 


Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire! 

Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire, 
Crăiasa mea iubită — regina florilor — 
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor! 


Să nu te văd iar tristă, — ci dornică de viaţă, 
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă, 

Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum, 
— Să nu te mai ajungă durerile de-acum 


NEBUNUL 


Am îndrăgit, fără nădejde, 

Pe zâna moartă — Fericirea. 

Să nu vă bateţi joc de mine, 

Sunt om — ca voi — în toată firea... 


Şi-o văd, în fiecare noapte, 
Mireasa tânără cum vine; 
Ca o vedenie uşoară 

Încet s-apropie de mine. 


Din creştet, vălul alb, subţire 
De-a pururi faţa i-o ascunde. 
Prin străvezimea se vede 
Zăpada formelor rotunde. 


În părul lung şi negru poartă 
Uscate flori de lămâiţă... 

— Fiinţă-aievea ori părere, 
Eu te iubesc de mult, zeiţă! 


Dar ochii tăi, ascunşi vederii 
Nu vor, cu dulcea lor otravă, 
Să-mi vindece durerea-nfiptă 
Adânc, în inima bolnavă. 


O, vino, vino mai aproape, 
Aruncă vălul de pe faţă! 

Să simt fiorul sărutării, 

Să te cuprind odată-n braţe!... 


— De la-nceput ţi-am fost ursită, 
Dar o putere ne desparte 
Şi ne-a menit să fim, iubite, 


În veci aproape şi departe. 


Pierdut eşti pentru totdeauna, 
De-mi ceri să-ţi dau o sărutare, 
Că, dacă mă cuprinzi în braţe, 
Ca fumul, trupul meu dispare. 


E vai de cel ce-n viaţa asta, 

În suflet, taina mea o poartă. 
Când toţi vor crede că sunt vie, 
E] singur ştie că sunt moartă!... 


Plutind, porneşte pe alee, 
S-ascunde-n umbră de palate 
Şi stă, o clipă, lângă banca 
Unei perechi înamorate... 


În cimitir acuma intră, 

O văd cum trece înainte: 

O arătare luminoasă 

Păşind încet peste morminte. 


Şi-n colţ m-aşteaptă lâng-o groapă: 
E amăgirea cea din urmă... 


Cu braţele întinse dornic, 
Alerg... Puterea mi se curmă... 


SOMNUL 


Când numai luna singură din noapte 


Veghează din întinderea albastră, 

Şi când o rază albă, visătoare, 

S-a strecurat sfioasă prin fereastră 
Şi-a adormit pe pernă, lângă tine, — 
Atunci din cer, cu aripi nevăzute, 
Copilul morţii — somnul — tainic vine, 
Pe ochii-nchişi, uşor să te sărute... 


Tu, dragul meu, dacă te simţi prea singur 
Şi n-ai pe nime-n camera săracă 

Decât un nou duşman şi oaspe: foamea... 
Închide ochii! Foamea o să-ţi treacă, 

Şi fără veste somnul îţi aduce 

O masă cu împărăteşti bucate, — 
Belşugul unei lumi mai fericite, 

Cu soare cald şi parcuri, şi palate... 


Şi nu te miri, aşa firesc îţi pare, 
Când vin din trista lor singurătate 
Icoane scumpe de odinioară, 

Fiinţe dragi, de mult înmormântate. 


O, înger blând, alinător durerii! 

De pe cernita sufletului-zare, 
Ridică-mi vălu-n fiecare noapte 

Să văd splendoarea lumii viitoare!... 


Mi-aduc aminte...-n serile de iarnă, 

La gura sobei, — fără să-mi dau seama, 
Mă cuprindeai în braţe moi de visuri, 
Când îmi spunea poveşti frumoase mama... 
Şi-acuma simt singurătatea rece 

Şi tot pustiul nopţilor târzii. 

Te chem să-mi vindeci sufletul, o clipă, — 
Dar în zadar te chem, — că nu mai vii! 


O, vino iar... şi să-mi aduci cu tine 
Iubitul chip de care sunt departe! 
Atâta am, în lumea asta mare, 

Şi răutatea lumii ne desparte... 
Sărută-mi ochii! — Dintre ea şi mine, 
Pieri-va ca prin farmec depărtarea: 
Zâmbind frumoasă îmi întinde gura 
Şi-n vis e-atât de dulce sărutarea... 


IUBIIA 


Pe un pat de nouri vineţi, adoarme luna plină 
Şi lacul doarme-n umbră. 

În adieri uşoare, când plopii rari suspină, 
Tresar şi-ascult... Natura, din nevăzute strune, 
Înalţă către ceruri o lungă rugăciune, 

Şi porţile tăriei din neguri se desfac 

De vezi cum, între maluri cu sălcii plângătoare, 
A stelelor popoare 

Se oglindesc în lac. 

„„. Şi două bolți cu lună acum stau faţă-n faţă... 


Din umbra de pe maluri iubita-ncet răsare, 

Şi parcă nici n-atinge pământul pe cărare, 
S-apropie de mine... acum îmi cade-n braţe... 
Şi uit de lumea-ntreagă, sorbind curatu-i suflet 
În calda, nesfârşita, sublima sărutare!... 


Iar luna se deşteaptă, din nori ridică fruntea 
Şi lung spre noi priveşte, — dar norii o cuprind 
In braţe moi de ceaţă, şi ea, copila nopţii, 


Adoarme iar, zâmbind... 
Atunci o umbră dulce se lasă peste fire... 


Un cântec, o poveste duioasă-ncepe vântul, 

De-o zână cu ochi limpezi şi mijlocul subţire... 

Tu, lună albă, spune-mi, de când priveşti pământul, 
Ai mai văzut vreodată atâta fericire? 


CÂNTEC 


Aş vrea să mă-nveţe pictura 

Un Rembrandt maestru, — să-ţi fac 
Din carmin şi purpură gura 

Aşa cum ţi-a dat-o natura, 

Aprinsă ca floarea de mac. 


Şi taina privirilor tale, 

Cu zâmbetul cald şi senin, 
Şi gâtul şi braţele goale 
Plăpânde ca nişte petale 
De flori delicate de crin. 


Şi-aş vrea să mai am, laolaltă, 
Talentul de sculptor, copilo. 
Şi-atunci să-mi răsari de sub daltă 
Din marmură, — albă, înaltă, 
Frumoasă ca Venus din Milo! 


Pe frunte să-ţi pun o coroană 
De nuntă, din flori de lămâi, — 


Şi astfel în apriga goană, 
A anilor, blândă icoană, 
De-a pururi a mea să-mi rămâi! 


DIN PRAG 


Ca steaua serii, 

Mă sting în noapte, 
Şi noaptea creşte 
În jurul meu, 


Când tot trecutul 
În suflet moare, 
Coboară-n urmă-i 
Pustiul greu... 


Icoană scumpă 
Din alte vremuri, 
Îmi pari acuma 
Un vis pierdut... 


Vin' mai aproape, 
Dă-mi mâna albă 
Şi ochii negri 

Să ţi-i sărut! 


Aripa morţii 
Aruncă umbre 
Pe nenorocul 
Celor învinşi. 


Strâin de toate, 
Simt cum se lasă 
Genele grele 

Pe ochii stinşi... 


CĂTRE CHIPUL DIN OGLINDĂ 


Cum stai în ramă şi te uiţi 
Atât de trist la mine, 
Mă-ntreabă ochii tăi miraţi: 
— „Mă mai cunoşti, străine?” 


— „Urâtule, nu te cunosc! 
Prea palid eşti la faţă 

Şi prea bolnavi ard ochii tăi, — 
Privirea lor mă-ngheaţă... 


Că te ştiam copil nebun, 
Crescut în vânt şi soare, — 
Obrazul rumen, ochii vii 
Şi gura zâmbitoare. 


Natura toată se-nchina, 
Ascultătoare ţie: 

Aveai palat un crâng întreg 
Şi-o luncă-mpărăţie! 


De-acolo, într-o zi, te-au dus 
Între străini, departe, 

Să uzi cu lacrimi de copil 

O urâcioasă carte. 


Dar anii lungi, ducând cu ei 
Pustiu-nvăţăturii, 

N-au stins văpaia ochilor, 
Nici zâmbetele gurii. 


Ştiai să cânţi şi să iubeşti, 
Pornit pe râs şi glume... 
Dar tot avântul tău pieri 
Când ai intrat în lume. 


Aşa pesemne-ai fost ursit 
Să suferi prea devreme. 

Şi gura ta, nici chiar acum, 
Nu ştie să blesteme! 


Uşor păstrează urmele 
De paşi adânci nisipul. 
Ci sufletul meu nu-i aşa 
Cum mi-l arată chipul: 


Veninul suferințelor 

În piept să mi se strângă, — 

Eu vreau să râd!... Dar ochii tăi 
Au început să plângă.” 


CHEMARE 


În zadar te ispiteşte visul vieţii nestatornic! 
Nu vezi tu că-n înţelesul strânsului de mână dornic, 


Tremură belşugul unei dulci comori nerisipite 
De dorinţi, pe care ochii nu le lasă tăinuite? 


Din pustiul păcii tale, tresărind fără să vrei, 

Ai rămas aşa, uimită, cu privirea-n ochii mei, 

Dar un gând străin, deodată, ţi-a înmărmurit avântul — 
Şi sfielnicele buze n-au putut şopti cuvântul... 


Unde ţi-ai lăsat podoaba sufletului de fecioară, 

Ca să tremuri înaintea gândului ce te-nfioară? 

Nu vezi tu că fără veste umbra serii te-a cuprins, 
Când pe cerul tău văpaia dimineţii nu s-a stins — 

Şi comoara ta de visuri vânturile-au risipit-o?... 

O, -ţi cunosc povestea toată, parcă însumi am trăit-o. 


EI ţi-a fost ursit pe viaţă, — dar e-atâta de străin 

Şi de inima ta caldă, şi de sufletul senin! 

Cum să-i treacă lui prin minte 

Să-ţi cuprindă trupul tânăr şi cu vorba să te-alinte? 

Şi aşa, nedumerită, stai pe gânduri ziua-ntreagă, 

Nici nu-ţi mai aduci aminte de ţi-a zis vreodată: dragă!... 


Ci ridică-te şi-ascultă, în a firii dimineaţă, 

Glasul cântecului tânăr cum te cheamă la viaţă, 
Tremurând te-aşteapt-un suflet să te-alinte şi să-ţi spună 
Că nu-i moartă pentru tine taina nopţilor cu lună! 

Vin' din umbra unde floarea tinereţii tale moare, 

Inima să ţi-o-ncălzească focul razelor de soare, 

Dă-mi-i mie ochii dornici de iubiri necunoscute, 

Şi te-oi săruta cum nimeni n-a ştiut să te sărute! 

Că de n-am podoabe scumpe, fericit să te slăvesc, 

Eu am numai o avere: ştiu să cânt şi să iubesc! 


NOAPTE ÎN PLOAIE 


(Fragment dintr-un poem) 


„„„Mai sus, la poalele pădurii, 
Se-mbină umbrele-n coroană 
Şi ca-n poveste se deschide 
În faţa noastră o poiană: 


Mesteceni albi, cu ramuri goale, 
Pe margini codrul adormit 

Şi-n raza lunii, risipite, 

Căpiţe mici de fân cosit... 


Aici nu-i nimeni să ne vadă 
În pacea nopţii-ncremenite, 
O, farmec negrăit de dulce 
Al sărutărilor oprite!... 


Dar un fior prin noapte trece. 
Şoptesc copacii îngroziţi. 

Un tainic murmur, — ca o apă, — 
Coboară-n codrii adormiţi. 


Vin freamăte nelămurite, 
Prevestitoare de furtună, 

Şi nouri vineţi, colo-n zare, 
Deasupra munţilor s-adună... 


Acum pe bolta răzvrătită 
Aleargă cum îi poartă vântul. 
În valuri negre luna moare 
Şi umbra-ntunecă pământul. 


O, doamne! Ploaia-n noaptea asta 
Ne strică fără milă rostul. 

Dar colo jos, într-o căpiţă 

De fân, găsi-vom adăpostul... 


Stăm bine-aşa, sub bolta moale, 
Cu frunţile alăturate 

Ca doi copii cuminţi. — Ne-mbată 
Mirosul florilor uscate. 


De peste deal abia s-aude 

Un ropot repede-n păduri, 

E ploaia... Pân' la noi deodată 
Ajung răzlețe picături, 


Şi tot mai dese cad. Un fulger 
Tăria norilor despică 

Vuind departe-n munţi. lubita 
S-a strâns la pieptul meu cu frică. 


Simţeam atunci viaţa caldă 
Cum tremură ca o văpaie 

De foc nestins, în trupul tânăr, 
Sub haina umedă de ploaie... 


Cum norii-ntunecau seninul 
Nemărginirilor albastre, 
O noapte dulce-nvăluise 
Lumina gândurilor noastre. 


Dar n-a fost patimă nebună 

Cu gânduri risipite-n şoapte, — 
A fost un vis frumos... Şi ploaia 
Curgea cu ropot lung, în noapte. 


La răsărit încet s-aprinde 
Văpaie rece de rubin 

Când printre norii rupţi s-arată 
Ferestre mari de cer senin. 


ICOANEI 


Împins mereu către păcate 

Un suflet trist mi-au dat părinţii — 
Bolnav de dorul clipei moarte 

Şi ars de flacăra dorinţei. 

Dar tu mi-ai luminat de-a pururi 
Al nopţilor convoi tăcut, 

Icoană scumpă, — şi cu tine 

Mi-ai dus norocul în trecut. 


La tine-şi caută, sfioase, 

Un adăpost în clipe grele, 
Speranţele mângâietoare 

Şi toate visurile mele... 

Uşoare zboară câtre tine, 

Cum zboară fluturii uşori 

Spre floarea tăinuită-n umbră, 
Spre cea mai dulce dintre flori... 


Tu, cea dintâi, mi-ai dat putere 
Să sfarm zăgazurile minţii 
Când mi-ai sădit în piept ispita, 
Fiorul tainic al dorinţei. 


Şi coborând în ochii-mi tulburi 
Adânc, privirea ta de sfântă, 
Mi-ai dat belşug de viaţă nouă 
Şi iubitoare mi-ai zis: cântă!... 


Acum sunt singur. Eşti departe, 
Nepreţuita mea comoară... 

Dar vii în ceasul mut al serii 
Când liniştea din cer coboară, 
Şi văd cum genele plecate 

În tremur necurmat le mişti, 
Întunecând surâsul gurii 

Cu noaptea ochilor tăi trişti. 


Zadarnic pizma altor inimi 
Ne-a despărţit atâta vreme, 
Că ochii nu mai vor să plângă 
Şi gura uită să blesteme: 

Simt umbrele ce mă-nconjoară 
Că nu m-apasă atât de greu 
Când luminezi, icoana scumpă, 
Altarul sufletului meu... 


1908 


Domnului A. Vlahuţă 


Bine-ai venit, an nou! — Cu voie bună, 
Încrezători ţi-ngenunchem-nainte: 
Ne-aduci comoară de speranţe sfinte, 
Ori prevestiri grozave de furtună?... 


De pretutindeni se ridică şoapte 
Şi plâns înăbuşit spre cel ce, ţie, 
Înduioşat acum, ţi-a dat solie 

Să luminezi odată trista noapte! 


Că sunt aici dureri nemângâiate, 

Blesteme dureroase, — sunt copii 
Flămânzi şi goi, şi casele pustii, — 
Sunt cruci de lemn, la margine de sate... 


Şi morţii lor aşteaptă de la tine, 

An milostiv, în toate să fii darnic — 
Şi să le spui că n-au jertfit zadarnic 
Atâta sânge, gloanţele haine. 


C-au încetat sălbaticele goane, — 
Iar dacă sunt colibele cernite, 

Copii orfani şi mame văduvite 

Nu vor mai plânge, sara, la icoane... 


X 


Un glas pornit din inimă curată, 
Un tânăr glas te-ntâmpină acum: 
Din largul ţării spulberă odată 
Mirosul greu de sânge şi de fum. 


An nou, an sfânt, — adu belşug în ţară! 
Dar să nu lege-n ţernă sângerată 

Un rod spurcat, sămânţa cea bogată... 
— An sfânt, adu-ni altă primăvară! 


Să-nfrâni, cu grija zilelor de mâine, 
Nelegiuitul râs al lăcomiei — 


Şi din prinosul roadelor câmpiei 
Să se hrănească cei ce ne dau pâine. 


De fructe multe, pomii încărcaţi 

Şi spicul greu de boabe să se rupă! 
O, an frumos, — cu bogății astupă 
Prăpastia deschisă între fraţi!... 


Împacă vrajba sufletelor noastre! 

Nici plânsu-amar, nici blestemele gurii, 
Nici pumnii strânşi de vechiul foc al urii 
Să n-ameninţe cerurile-albastre... 


Te-om preamări în laude, cu toţii, 
O, an al păcii binefăcătoare! 

Şi-ţi vor aduce-n veacuri viitoare 
Prinosul lor de cinste, strănepoţii! 


ÎN TAINA NOPŢII 


Pe cărare, lângă codru, 
Numai pasul meu s-aude... 
Ploaia picură din frunze 

Şi din ramurile ude. 


Norii-ntunecaţi îmbracă 
Cerul nopţii fără stele, — 
Luminoşi mi-arată calea 
Numai ochii dragii mele! 


Du-mă, dorule, cu tine, 
Toată jalea să mi-o-ngropi — 


Pân' la casa tăinuită, 

Casa albă dintre plopi. 

Dulce clipă a-ntâlnirii, 
Mintea-ntreagă mi-o răpeşti!... 
„„„Dar nu-i nime-n prispă-afară, 
Nici lumină la fereşti! 


ÎNSERAREA 


(Fragment dintr-un poem) 


După culmi de piatră sură când îşi pleacă-ncet mărirea, 
Soarele sărută codrii unde doarme mânăstirea. 

Între brazi feriţi de vânturi, lângă zid de stâncă drept, 
A durat-o-n vremuri grele domn viteaz şi înţelept. 


Sus, la turla care-apasă boltă grea de cărămidă, 
Pe o lespede umbrită în privazul de firidă, 

Slova veche, ocrotită de al vremii sfânt Visternic, 
Spune leatul şi domnia voievodului cucernic. 


Umbra lui veghează parcă din bătrânele chilii 
Prin despicătura neagră a ferestrelor pustii... 


Dar acum încremenită poarta schitului rămâne, 

Când coboară seara, nimeni n-o mai mişcă din ţâţâne. 
Vremea-i macină cu-ncetul putregaiul sub zăbrele, 

Pe veriga ruginită nu mai cad lacăte grele, — 

Ci prielnic duhul păcii stăpâneşte-aici de veacuri... 


Iar pe stâlpi cu zugrăveală, din înaltele cerdacuri, 
Ca un semn de biruinţă râde veselă-n culori 
Minunata strălucire a belşugului de flori. 


Şi-n amurgul serii calde munţii Coziei s-arată 

Cum îşi zugrăvesc pe ceruri muchea neagră şi crestată, 
Tot mai roşii scad în zare luminoasele văpăi, 

Vălul nopţii se coboară tot mai negru peste văi... 


ÎMPACARE 


Tovarăş scump de clipe grele 

Am vrut să-mi fii pe drumul greu: 

Ţi-am dat nădejdea vieţii mele, 

Un cer senin cu mândre stele — 
Şi floarea sufletului meu. 


Dar floarea, când ai vrut s-o scuturi, 
S-a veştejit în mâna ta. 
Acu-n zadar îmi ceri săruturi, 
Aleargă iar: vei prinde fluturi 

Şi alţi obraji vei săruta!... 


Nu-ţi mai cerşesc, ca-n altă vreme, 
Îngenuncheat surâsul tău. 
O, nu, — cu tainice blesteme, 
Din calea ta n-or să te cheme 
Nici lacrimi, nici păreri de rău. 


A mea a fost cea mai frumoasă 


Din partea minunatei pâini; 

De restul ei nimic nu-mi pasă: 

Adună restul de pe masă 
Şi-aruncă-l, draga mea, la câni!... 


Pe tine, cea de altădată, 
Lumină stinsă pentru veci, 
Aşa cum visul meu te-arată, 
Eu te iubesc... Dar niciodată 
Pe tine, umbră care pleci! 


De-aceea, împăcat cu mine, 
In urma ta, străin mă vezi. 
Nu-ţi zic decât: te du cu bine! 
Şi zâmbitor mă uit la tine, 
Cum tot mai mult te depărtezi. 


VECINA 


Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină, 
Ci numai ochii, — ochii tâi, vecină, — 
Că ţi-am făcut potecă prin grădină... 


Adeseori tu laşi la geamuri storul, 
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul, 
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul! 


Şi tot mai des mă poartă necuratul 
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul 
Pe care-l ţin ispita şi păcatul. 


De dorul tău, de dragul suferinţei, 
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, — 
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii? 


Să leg acum ce nu se mai dezleagă, 
Să ispăşesc viaţa mea întreagă 
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă? 


Decât să fug cu tine-n largă lume, 
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, — 
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume. 


Zâmbind să-mi vindeci inima rănită, 
Păstrează calda ochilor ispită, 
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă! 


Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare 
Şi clipele de-acum le laşi să zboare, 
Când ducea tinereţe-i trecătoare... 


De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul 
De datini grele ce-mi ucid avântul, 
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul! 


Când umbra nopţii cade peste vale, 
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale, 
C-un văl uşor pe umerele goale. 


Să vin, când luna nopţilor măiestre, 
Frumoasă ca o fată fără zestre, — 
Se uită lung şi tainic prin ferestre... 


CLIPE DE ZBUCIUM 


Iubita mea, te simt aşa departe... 
Mi-ai pus pe frunte mâinile subţiri, — 
Dar, ca un zid puternic, ne desparte 
O pânză de cernite amintiri. 


Fiinţa mea întreagă când te cere, 

Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti, — 
Şi câte taine pline de durere 

Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti! 


Eu chem osânda care mă omoară, — 
Sălbatic vântul patimii să bată, — 
Eu cer icoana ta de-odinioară, 

Pe care n-am văzut-o niciodată. 


O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele! 
Atâtea nopţi pustii am adorat-o, 

I-am dat şi jertfa tinereţii mele 
Zâmbind... Tu numai inima mi-ai dat-o. 


Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte 

Ce stă deasupra unui larg abis... 

(Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte, 
Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!) 


Căci sufletul, ca tristele ruine, 
Păstrează-n el lumina altor vremuri, — 
Şi când o rază-ajunge pân” la mine 
Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri: 


Ea luminează-n tine, fără veste, 
Prăpastia trecutului întreg... 
Şi-atunci duioasa inimii poveste 


Eu o ascult, — dar n-o mai înţeleg. 
De-aceea-n sara asta mi-e totuna, 
Sporeşte-mi iar durerea sau alin-o, 
Te-ntreb, — pierdută pentru totdeauna: — 
De unde vii şi cine eşti, strâino?... 


PRUNCUL 


Un văl de ceaţă albă şi subţire, 
Ca un linţoliu străveziu de mort, 
Inconjura biserica bătrână. 


Şi-n dimineaţa zilei de aprile 

Simţeai plutind în aer, pretutindeni, 
Fiori, adânci fiori de fericire, — 
Prinosul larg al firii, când pământul 
În mii de forme dăruie luminii 
Belşugul lui puternic de viaţă... 
Pluteau spre cer miresme-ngemănate 
Căci liliacul tânăr înflorise 

Şi crengi plecate ascundeau în umbră 
Mănunchiuri de sfioase viorele. 


Şi-n dimineaţa zilei de aprile 
Vedeai cum stă încremenită gloată 
De muncitori şi de femei tăcute 

Pe treptele amvonului pustiu. 

Iar colo, jos, pe-o lespede de piatră, 
În faţa lor sta pruncul părăsit. 


Un pumn de ţărnă, o scânteie ruptă 
Din flacăra eternă a vieţii... 

Şi trupul cald topise bruma nopţii 
Ce se-nchega în picături curate 

Ca nişte lacrimi reci de muceniţă 
Sclipind pe faţa lespezilor aspre. 
Părea că piatra neclintită plânge!... 


Cum se strângea, înfiorat de frig, 
Plăpândul trup ursit de-acum durerii, 
Şi faţa-i mică s-o cuprinzi în palmă, 
Cum întindea guriţa după hrană, 

Cu buzele-i atât de diafane 

Ca două foi subţiri de trandafir! 


Cum, printre voi, nu-i nimeni, — nici o mamă 
Să-şi smulgă-acum veşmântul de la sân?... 

O, ascultați micuțul glas cum plânge. 

Cum cere pruncul partea lui de soare! 

Dar unde eşti, să-l vezi acum, pierduto, 
Femeie, tu, de trei ori blestemată!... 


Te-o blestema bastardul fără nume, 
Nevinovatul osândit să moară 

Când nimănuia n-a cerut viaţă, — 

Şi când întâiul vânt de patimi grele, 
Din lumea rea, porni-va să-l doboare, 
Te-o blestema copilul trist şi palid 

Că n-are cui şopti, cu lacrimi: „mamă!” 


Te-i blestema tu singură odată, 
Ducând povara vechiului păcat, 
Zadarnic vei întinde după sprijin 
Tremurătoare braţe istovite, — 
Şi pânza neagră-a gândurilor tale 
Cerni-va golul nopţilor târzii, 


Că nu-i avea nici trista mângâiere 
Să gemi plângând: „aveam flăcău acum!...» 


De ce nu vii să ţi-l ridici în braţe?... 
Cu mânile de muncă sângerate, 

Să curmi ţărâna şi să-i cauţi hrană, 
Râzând să lupţi, — să plângi învingătoare, 
Să-nfrunţi apoi disprețul tuturora, 
Nevrednicul dispreţ al celor slabi, — 
Şi mândră, cu privirile senine, 

Punând un braţ pe umăru-i puternic, 
Tu să-l arăţi atuncea lumii-ntregi: 
„Copilul meu, — al meu ş-al nimănui!... 


LLA 


X 


Dar iată, — gloata-ncet se risipeşte... 
Posomorât, în vinete veşminte 

Un om s-apleacă şi ridică pruncul, — 
Apoi cu paşii rari şi grei se duce... 


Iar soarele, însângerând altarul, 
Se ridică din ceața dimineţii 

Şi razele, sclipind tremurătoare, 
Cădeau pe faţa zidurilor aspre, 
În dimineaţa zilei de aprile, 
Cădeau ca pe-o ruină... 


TAINA NOPŢII 


În lumina lunii doarme 


Casa dragii mele, 
I-au cuprins pridvorul tainic 
Ramuri de zorele. 


Dulci chemări nelămurite 
Tremură departe. 

Draga mea a dat sfioasă 
Crengile-ntr-o parte. 


Şi pridvorul parc-aşteaptă, 
Oaspele grădinii, 

Dar mă bate luna-n faţă 
Şi mă ştiu vecinii... 


— Lună albă, lună mută, 
Lună călătoare, 

Cum te-aş smulge de pe ceruri 
Să te-arunc în marel... 


EPIIAFURI 


pe mormântul: 


Unui beţiv 
De sărăcie şi necaz 
Întâia oară doarme treaz. 


Unui soț iubit 
Ici doarme Niţă Busuioc, — 
Şi nu mai sforăie deloc! 


Unui vardist 


Ce te-ai oprit la criptolog? 
Hai, circulaţi, mă rog! 


Unui prost 
El doarme ţeapăn, doarme drept, — 
Dar ştiţi voi: când a fost deştept? 


Lui A.C. Cuza 
Hei, trecătorule, -napoi! 
„„Să nu-i miroşi a usturoi. 


Iubitei 
S-a stins. Dar să n-o plângi, străine, 
Mai mult pe ea decât pe mine! 


CÂNTEC 


Şi-mi făcui din doruri mute 
Cântece nepricepute, — 

Şi din cântecele mele 
Salbă de mărgele. 


Inimă cu dulce chin, 
Cine m-a-ndemnat s-anin 
După gâtul dragii mele 
Salba de mărgele? 


Că le smulse fără vină 
Să le risipească-n tină 
Roşii boabe de mărgele, 
Dorurile mele!... 


FATA TRISTĂ 


Firul gândului frumos 
Un suspin mi-l taie, 

Că de-atâta vreme cos 
Singură-n odaie. 


Şi doar mâna mea, cu greu, 
Flori de fir împarte. 

Flori aleg, — dar gândul meu, 
Gândul mi-e departe! 


Uneori, când ţin la piept 
Strânsă cusătura, 

Închid ochii şi-l aştept 
Să-mi sărute gura. 


Iar când umbra serii vine 
Dorul creşte-n mine 

Şi tristeţea mă doboară 
Grea, ca o povară... 


O, ştiu bine că-n zadar 
Dragostea mă mână 

Să-l aştept cu lacrimi iar 
Noaptea, la fântână. 


Nu mai vine să-i şoptesc 
Dorurile toate 

Şi la sân să-i încălzesc 
Mâinile-ngheţate! 


Ci doar vântul nopţii rece 
Fruntea mi-o sărută, 

Peste codri luna trece 
Galbenă şi mută. 


Lung suspină-n freamăt greu 
Fagii de pe coaste... 
Noapte dulce, dragul meu 
A plecat în oaste. 


CEASORNICULUI MEU 


Ce, — iar ai aţipit?... Ruşine 
Că porţi blazonul de „patent 
Te ţiu, de-o lună, eu pe tine 
Cu mersul vremii în curent. 


LLA 


Maşinăria ta perfectă 
Cunoaşte ordinul legal 
Şi-n fiecare zi respectă 
Repaosul... duminical. 


Dar poate laşi necontrolate 
Să curgă clipele în haos, — 
Că ai şi tu nevoie, frate, 

De linişte şi de repaos. 


Eşti surmenat şi tu pesemne 


Ca şi stăpânu-tău, săracul! 
Ce lege poate să te-ndemne 
Să baţi necontenit tic-tacul?... 


Eşti „atacat”, cu siguranţă. 
Deci, câtă vreme pulsu-ţi bate, 
Te duc la munte pe vacanţă, — 
„„.„La muntele de pietate. 


ECLIPSĂ 


Pe-aceleaşi căi de mii de ani umblate, 
În goluri vaste legănându-şi sfera, 
Neptun adoră visător pe lerra, — 

O biată lume plină de păcate... 


EI niciodată n-a trecut bariera 
Singurătăţii lui nevinovate, — 
Şi-n clipa asta ea e moartă, poate: 
O umbră deasă-i umple atmosfera. 


Neptun, se vede că tu n-ai lunetă 
Să-i studiezi eclipsa de departe, — 
Când inocenta tânără planetă 


Se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte: 
„Ce face oare Venera cochetă 
Pe întuneric, singură cu Marte?” 


DOLEANŢELE 
UNUI CRONICAR TEAIRAL 


Pe cerul plin de sclipitoare puncte, 
Trec efemere linii de lumină. 

Sub pasul meu întârziat, suspină 
Sonorul glas al frunzelor defuncte. 


Zadarnic luna mă petrece-n cale 

Pe bulevardul alb şi singuratic, — 

Că subsemnatul, „cronicar dramatic”, 
Acum e-n rolul misiunii sale. 


De-abia încerc un singur vers de odă, — 

Şi-n capul meu vin stafii inedite, 

Cu gesturi largi, — cu răcnete cumplite: 

Moţoc, Spancioc, Ciubăr şi Despot-vodă! 

„Sunt eu?... Sunt treaz?... Deschide-te, morminte!...” 
Deodată tace ritmicul meu pas: 

În scena a III-a, mi-am adus aminte, 

Madam Pruteanu a strâmbat din nas. 


De ce-a strâmbat?... Probabil, o nuanţă 
De fin dispreţ, când vede pe Carmina, — 
Fiindcă-şi pierde ultima speranţă... 

De n-aş uita nuanța cu pricina! 


Şi iar pornesc... dar mă opresc deodată. 
Ah, sunt dator să fiu cu mintea-n patru: 
De ce nu vin ieşenii toţi la teatru?... 

O chestiune foarte complicată! 


Francisca... artă... rasa şi talentul... 
Deci, vasăzică, vor să se răzbune... 
Ce-i vinovat Onor. Direcţiune? 
Domnia-sa regretă incidentul... 


„„„.Vâr degetul în buzunarul vestii, 
Sunt plictisit şi-mi pare rău de lună. 
Hm!... bulevardul pare o lagună... 
Mi-e capul plin cu fel de fel de chestii. 


Dar e-n zadar!... 

Va trebui să scriu 
(Chiar dac-ar fi să nu mai cânt o lună) 
De Dragomir, de piesă — că e bună. 
De lomşa, de Pisoschi, tot ce ştiu! 


„„Aş ataca pe d. Sadoveanu 
(Căci n-a aniversat pe d. lorga), 
Aş lăuda pe d-ra Horga, 

Dar ce-o să zică d. Ibrăileanu? 


Chiar dacă-n Iliaș a fost perfectă, 

O să vă pară că... mi s-a părut! 
(Dealtminteri, eu ştiam de la-nceput 
Că voi emite-o laudă suspectă...) 


X 


Aşa, mă duc ursuz prin promoroacă, 

În pacea nopţii albe şi compacte, — 

Şi nici nu ştiu că-n capul meu „se joacă” 
O tragedie-n paisprezece acte!... 


y 


DE PROFUNDIS 


Nu, asta nu pot s-o suport! 

Curând, e-un an şi jumătate 

De când aţi declarat că-s mort 
În unanimitate. 


Toţi proştii câţi m-au cunoscut 
Ziceau: „Mi-era un fel de rudă — 
Săracul! Cine-ar fi crezut?...” 
Îmi vine să-nviez de ciudă! 


Profane mâini mi-au răsfoit, 
La laşi, arhiva. 

Revistele m-au prohodit, 

Amicii mi-au mâncat coliva. 


Mă pipăi, stau nedumerit. 

Mă trag de păr, simt că mă doare... 
Nu, n-am murit! 

Vă dau cuvântul de onoare. 


Scriu versuri proaste, deci exist! 
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fată. 
Trăiesc, de vreme ce sunt trist 

Şi râd ca altădată. 


Dar astăzi, negru şi zburlit 
De cum m-a prins duşmanul, — 
Vă dau de veste c-am sosit 


Întreg, şi eu, şi geamantanul! 


II 


Am fost la început în rai 

La Neamţ, la mănăstire: 
Păduri de cetini, flori de plai, 
Singurătate şi iubire... 


Pe urmă am intrat în iad 
La Turtucaia, 

Şi încă miroseam a brad 
Când s-a-nceput bătaia. 


Acolo jos, un căpitan 

Cu barba rară 
M-a pus alături d-un ţigan 
Să-mi dau viaţa pentru ţară. 


Mi se părea că e un basm, 
Când gloanţele veneau din vale 
Spre mine, cu entuziasm 

Şi cu intenţii criminale. 


Mă căutau prin cucuruz 

Să mă mănânce, să mă frigă! 
Şi când cădea câte-un obuz 
Cât un ceaun de mămăligă, 


Trosnea, cu flacără şi fum, 
De se cutremura maidanul, — 
Încât mă minunez ş-acum 
Că nu mi-au spart timpanul!... 


De-acuma chiar de m-aş zvârli 


Într-o vultoare, 
De mine Moartea va fugi 
Cu coasa-nire picioare. 


Căci îşi va zice-n gândul ei: 
„Mor toţi, — flămândul şi sătulul... 
Dar ăsta are obicei 

Să-mi tragă chiulul!” 


POȘTA REDACŢIEI 


Citeşte-mi oda şi repet-o, 
Amicul meu necunoscut. 
Tu, colaborator in petto, 
Primeşte primul meu salut! 


De cum începe să vorbească 
Românul nostru e poet. 
Nu-i om în ţara românească 
Să nu fi scris un triolet, 

O strofă p-un album de fată 
Sau cel puţin un acrostiş 

Pe care, tremurând, odată, 
L-a dat iubitei pe furiş... 


De-aceea fără supărare 

Noi îţi întindem mâna, frate: 

A tale crime literare 

Mai dinainte-ţi sunt iertate... 
De vrei să publici versuri nule, 
Vreo nuveletă, un articol, — 


Noi am luat măsuri destule 

Să te scăpăm de-acest pericol. 
Consemnul nostru e teribil: 
S-aduci întâi certificat 
Precum că eşti inamovibil, — 
Profesor... popă... magistrat... 
Să-ţi faci întâi o carieră, 

Ori cel puţin o sinecură, 

Ceva, un loc în atmosferă... 

Şi mai apoi literatură. 
Credeam şi noi odinioară 

Şi poate astăzi credem încă, 
Deşi iluziile zboară, — 

Că tot ce zboară se mănâncă... 
Da, zboară gândurile mele 

Şi versul meu e-naripat, — 
Şi-n loc să mănânc eu din ele, 
Pe mine ele m-au mâncat! 


X 


Dar dacă simţi arzând în tine 
Al artei foc nepotolit, 

Căldura „flăcării divine” 

Ce şi pe mine m-au părlit; 

De vrei ca vulgul să te-admire 
Şi orice prost impertinent 
C-un zâmbet de compătimire 
Să-ţi zică: bravo, ai talent! 

În existenţa ta pribeagă 

Tot singur, mândru şi sărac, 
De vrei să lupţi cu lumea-ntreagă 
Ca Cyrano de Bergerac; 

De-s în zadar a mele sfaturi 
Pe lângă visul tău, frumos 


Ca un castel cu zece caturi 

Din care cazi cu capu-n jos; 

De vrei să fii trimis în frunte 
Când s-o isca un nou război, 

Şi nenorocul să te-nfrunte 
Când te-i întoarce înapoi, — 
Necazuri cu nemiluita 

În lunga ta captivitate, 

Să-ţi pierzi amicii şi iubita 

Ş-un post la Universitate... 
Visând, în urmă, o baladă 

Cu munţi, cu soare, şi cu 

Să tragi pe Lucifer de coadă 
Precum l-ai tras de-atâtea ori; 
Şi dacă vrei să ai, pe lângă 
Acestea, ş-alte mici belele: 

De vrei ca gheata să te strângă 
Şi ca iubita să te-nşele, 
Flirtând cu primul nătăfleaţă 
Pe care-l are la-ndemână, 
Ş-apoi din nou să-ţi cadă-n braţe 
De şapte ori pe săptămână; 

De vrei ca după astea toate 
De-a binele să-nnebuneşti, 

C-o haină verde roasă-n coate 
Şi cu jambiere muscăleşti; 
Când ţi-ai pierdut complet busola 
Să faci bucluc după bucluc, 

De vrei să intri la Socola, 

Să scapi de-atâta balamuc, 

Ori să-ţi fii victimă şi gâde 

Tu ţie singur deopotrivă... 

Şi dacă totuşi îţi surâde 
Această neagră perspectivă, 

la pana, domnul meu, şi... scrie! 
Eu unul nu pot să te scap. 


Dar te previu, ca să se ştie, 
Că singur ţi-ai făcut de cap. 


SCRISORI IUBIIE 


Scrisori păstrate de demult... 

În liniştită zi cu soare, — 

Cu fruntea-n mâini mă plec s-ascult 
Tăcerea voastră vorbitoare. 


Ce fericit eram odată, 

Şi cât sunt ostenit de drum! 
Dar ea, — pe unde-o fi acum? 
Ce s-a făcut frumoasa fată?... 


Că ne-am iubit ca doi nebuni, 
Iar astăzi nu mai am în faţă 
Decât un maldăr de minciuni 
Legate cu un fir de aţă. 


CATRENE IMPROVIZATE 


(în onoarea ilustrului Tăslăoanu) 


Ca o cometă fără coadă 
Ai apărut pe firmament 
Cu-al tău Luceafăr pus pe sfadă, — 


Dar n-ai talent. 


Ai tot ce-ţi trebuie: hârtie, 
Cerneală, public indulgent, 
Parale şi tipografie, — 

Dar n-ai talent. 


Te-ai instalat în Capitală 

Ca să creezi şi tu curent. 

Vrei să te-afirmi ca cap de şcoală, — 
Dar n-ai talent. 


La cafenea când vii alene 

Îţi iei un aer grav, absent... 

Satisfăcut te umfli-n pene, — 
Dar n-ai talent. 


lar când te duci să scrii acasă 

Un nou articol vehement, 

Te strâmbi urât, te-aşezi la masă... 
Dar n-ai talent. 


Avântul tău şi idealul 

Plasat în ţară cu procent 

Îţi saltă-ntruna capitalul, — 
Dar n-ai talent. 


Constaţi de două ori pe lună 

Că-ţi dă bilanţul excedent. 

Negustoria merge strună, — 
Dar n-ai talent! 


Eşti fără scrupul şi măsură 
Când vrei să scapi de-un concurent. 
Îţi fierbe sufletul de ură, — 

Dar n-ai talent. 


Nu ne distruge dintr-o dată, 

Catone, fii mai indulgent! 

Tu aio mutră indignată, — 
Dar n-ai talent... 


PORIREI 


Ea are ochii mari, 
Ea are gura mică, 
Un corp cu forme tari 
Şi graţii de pisică. 


Dorinţe, pururi noi — 
Scântei ascunse-n vatră — 
Şi două braţe moi, 

Şi-o inimă de piatră. 


ȘOAPTE 


În noaptea tristă care ne desparte, 
Tu poate simţi în jurul tău suspine 
Şi fâlfâiri de aripi şi de şoapte... 

E dorul meu ce vine de departe 

Şi ostenit adoarme lângă tine, 
Cuminte ca un fluture de noapte 
Ce s-a lăsat la capul tău, pe-o carte 


Închisă de la sine 
Când ai simţit că somnul ne desparte... 


FABLES MICROSCOPIQUES!17+ 


TOIO EI ILAUTO 


— Au revoir! dit Toto 
Et partii en auto. 

Il n'avait nul souci. 

Au tournant dangereux 
Il lui creva un pneu... 
Toto creva aussi. 


Moralite: 
Mourir c'est partir un peu... 

LE VAILLANI MOUCHERONIIE+ 
Un moucheron d'un jour pigua le grand Ene... 
Moralite: 
La valeur n'attend pas le nombre des annees! 

FABLE ESQUIMAUDE:1» 

Un grand ours blanc mangea un petit daim. 


Il assouvit sa faim 
Au moins pour une fois... 


Moralite: 
On a toujours besoin d'un plus petit que soi. 


LÂNE PHILOSOPHE!2% 


Un jeune âne amoureux d'une noble cavale, 

Lui demanda la main (le sabot de devant). 

— Mais... vous 6tes du peuple, et moi — je suis pur sang, 
Je vous ferai cocu! lui promit-elle. 

— J avale 

Tout ce que vous voudrez! dit lâne sans emoi 

Car... 


Moralite: 
Promettre c'est noble, tenir serait bourgeois... 


LUMINĂ 


Visează plopul, nemişcat în soare, 
Şi umbra din el, neagră, îi curge la picioare... 


Un melc îşi taie drumul prin grădină 
De-a dreptul, ca un tanc de gelatină, 
Ameninţând albine şi furnici 

Cu patru tunuri mici. 


Tăcerea îşi adună trupul sferic 
Intr-un boboc de nalbă. 
O muscă trece prin lumina albă, 


Ca o scânteie de-ntuneric, 


Un fluture, cu aripi de umbră şi mătasă 
Stropite-n două locuri cu carmin, 

Din zboru-i frânt şi plutitor se lasă 

Pe vârful unui spin. 


Şi florile se-nalţă-ntr-un picior 

Să-l poată contempla mai bine. 

Cum doarme-n pragul clipei care vine, 
Cu aripile desfăcute-n viitor. 


ACUARELĂ 


În pădurea de cristal 

Ca un alb decor de teatru, 
Stau copacii vertical 

(Trei plus douăzeci şi patru). 


Înger trist de abanos, 
Înger mic 

S-a trezit cu faţa-n jos 
Într-un cuib de borangic. 


Un luceafăr ideal, 

Verde i s-a prins pe gene, 
Ca un fulg de papagal 
Din păduri braziliene. 


lar căpşunii de pe jos 


Îi trimit în nări mireazmă 
De tămâie şi aghiazmă, 
Pruncului de abanos. 


PARAGINI... 


Pe-aici, 

A fost pământul binecuvântat 
De trei vlădici 

Şi de-un mitropolit primat. 


A fost odinioară şi-un castel 

Cu brâu multicolor de portolac. 
Şi-n fundul parcului, un lac 

Cu nuferi de argint pe luciu de oţel. 


A fost... 

Acum, abia se mai cunoaşte 

O baltă părăsită, la o parte, 
Singurătatea strigă din apele ei moarte 
Spre cer, cu glas de broaşte. 


Şi numai calul-dracului, 

Prin liniştea săracă dimprejur, 
Atinge faţa lacului 

Cu aripi de azur. 


BIOGRAFIE 


(Replică) 


A fost un om ca orice om de treabă 
Ca tine şi ca mine bunăoară, 

Şi care niciodată nu se-ntreabă 

Ce interes au oamenii să moară. 


Aşa, fiindcă s-a trezit pe lume 
Ca omul care n-a cerut anume, 
EI şi-a făcut în atmosferă loc, 


Şi-a-nfipt în vânt căciula ţuguiată 
Şi s-a-ncrustat în spaţiu ca un bloc 
De piatră detunată. 


Dar într-o zi, căscând prea tare gura, 
Pe veci i-a-ncremenit făptura. 


Şi sufletul închis în el, săracul, 
Spre cer a dat năvală, 


Ca întunericul dintr-o cutie goală 
Când ai deschis capacul. 


MARILE 


I. SINGURĂTATE 


Prin luminişul crângului tăcut, 
De-atâta vreme nimeni n-a trecut. 


Copacii goi, în lungă nemişcare, 

Pe umbra lor ce stă-nălţată în picioare. 
Arar ajunge până-aici 

O pasăre cu aripile mici, 

Şi glasul ei răsună în linişte prea tare. 


Dar Primăvara, care ştie tot, 

Va risipi prin iarba dimprejur 
Scântei de-azur — 

Albastru miozot. 

Şi dintre foi tivite cu argint, 

Vor creşte ciucuri albi de mărgărint. 


X 


Pe-aici, o zână mică coboară dintre stele, 
Şi-n fiecare noapte culege viorele. 

Dar nimănui pe lume nu-i e dat s-o vadă 
Cum vine pe cărările din mladă, 

Făcând în taină îndelung popas, 

Din loc în loc, pe unde-a mai rămas 
Zăpadă... 


II. VIN ŢIGĂNCILE LA CRÂNG... 


Vin ţigăncile la crâng 
Să culeagă viorele, 

Vin cu fustele-n parâng 
Şi cu dancii după ele. 


Şi e soare 
Pe ponoare, 
Şi miroase-n vânt a floare 


Pe cărările pustii, 


Prin stufişurile goale 
Năpădite de basmale 
Şi de zdrenţe stacojii... 


Vin ţigăncile grăbit, 

Să culeagă pe sub mladă 
Flori cu mâzgă de zăpadă 
Din huceagul adormit, 

Şi s-aducă-n paneraş 
Primăvara la oraş: 


— Urzicele, urzicele, 
Ghiocei şi viorele, 
Albăstriţe de suhat! 

— larbă-mare, iarbă-mare, 
Să şi-o puie-n scăldătoare 
Fetele de măritat... 


APRILIE 


Baloane mari de spumă albă prin grădini 
(Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii) 
Stau gata să se-nalţe din tulpini 

Spre cerul primăverii... 


Caisul nostru s-a gătit la poartă 

Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi, 
Şi cu zulufi de floare la urechi, 

Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă. 


Pe strada mare, 
Ies flori înalte la plimbare 
În rochii de sezon, uşoare, 
Cu toate că-i o vreme aşa de schimbătoare. 


Ah, fetele — şi mai ales cucoanele — 
Când vine primăvara 
Sunt dulci şi colorate ca bomboanele! 


Pe cea care-a trecut o cheamă Clara, 
Fiindcă are 
Ochi albaştri tare, 

Şi gura ei cu rouge ca de coral 
Surâde vertical... 


Un mic vârtej, copil al Nefiinţei, 

De-a curmezişul străzii rătăcit, 
Nebun în jurul lui s-a răsucit 

Să-şi prindă coada galbenă cu dinţii. 
Departe, în azurul dintre nori, 
S-arată bifurcat pe cer 

Un şir subţire de cocori, 

O escadrilă de pe vremea lui Homer... 


CÂŢI CA VOI 


Sus, pe gardul dinspre vie, 
O găină cenuşie 

Şi-un cocoş împintenat 
S-au suit şi stau la sfat: 

— la te uită, mă rog ţie, 


Cât de sus ne-am înălţat!... 


Şi deodată, cu glas mare, 
Începură amândoi, 

Să cotcodăcească-n soare: 
— Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!... 
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!... 


Dar de sus, din corcoduş, 
Pitulându-se-ntre 

Mititel şi jucăuş, 

Le-a răspuns un piţigoi: 

— Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!... 


IEPURELE 


Vine iarna de la munte, 
Peste ape face punte 
Şi pe câmp fără hotar 
Parcă presură zahar. 


Uite, colo, moş Vasile, 
C-un cojoc de zece chile 
Şi cu flinta la spinare 

A ieşit la vânătoare. 


Dintr-un codru, din tufiş, 
lese-un iepure furiş 


Şi cum scapă pe cărare... 
Fuge ca o arâtare... 


Flinta face bum! iar moşu 
Stă şi-şi freacă nasu roşu, 
Şi-nciudat luleaua-şi muşcă; 
Iepurele fuge puşcă. 


Mogşului îi vine-n minte 
Ca să-i iasă înainte; 
Fuga-n rariştea de tei: 
Iepurele e hei-hei! 


Ei, ce faci tu, moşulică, 
Că n-ai împuşcat nimică? 
Du-te-acasă binişor, 

Că-i mai bine pe cuptor! 


RÂNDUNELUL 


Un vânt şi-o ploaie necăjită 
S-au repezit ca din senin 
Şi răpăie prelung pe frunze 
Şi-mi culcă florile de crin. 


Grădina toată-i răscolită... 

Ce tristă e grădina mea! 

Pe-o creangă tremură de frică 
Un pui plăpând de rândunică. 


E singur, în bătaia ploaiei, 


Şi-n ciripitu-i rugător 
Imi spune să-i deschid fereastra: 
Şi eu deschid, el intră-n zbor. 


Şi iată-mi-l rotind prin casă 
Şi parcă nu mai e pustiu 

În casa mea înveselită 

De ciripitul lui zglobiu. 


Dar iată... soarele s-arată... 
Pe frunze picurii sclipesc 
Şi rândunelele, pe-afară, 
În zboruri vesele vorbesc. 


La glasul lor, grăbit, mă lasă, 
Plăpândul pui de rândunea... 
Mai vino, ploaie, înc-o dată 

Să-l văd din nou în casa mea. 


POSTUME 





CATREN 


Lunii 


Lună nouă, corn de aur, 
Scump al nopţilor tezaur, 
Subsemnatul — proletar 
N-am nimic în buzunar! 


ZI DE VARĂ 


Linişte. Căldură. Soare. 
Sălciile plângătoare 
Stau în aer, dormitând. 
Un vițel în râu s-adapă 
Şi-o femeie, lângă apă, 
Spală rufele, cântând. 


Şi din vale abia vine 
Murmur slab, ca de albine, 
Somnoros şi uniform: 
Râul, strălucind în soare, 
Ceartă sălciile, care 

Toată ziulica dorm. 


Sub o salcie bătrână 
Şi cu-o carte groasă-n mână 
Care-mi ţine de urât, 


M-am culcat în fân pe spate, — 
Somnul lin, pe nechemate, 
A venit numaidecât. 


Cântec, murmur, adiere 
De zefir în frunze piere 
Şi rămâne doar un glas 
Care umple valea-ngustă. 


la te uită, o lăcustă 
Mi-a sărit tocmai pe nas! 


[MI-A RĂSĂRIT ÎN SUFLET DORUL...] 


Mi-a răsărit în suflet dorul 

Ca o plăpândă floare-albastră, 
Şi-ntr-un amurg de seară dulce 

A înflorit iubirea noastră, — 

Dar tu te-ai îngrijit, iubito, 

Mai mult de floare, ca de glastră... 


În taina nopţilor tăcute, 

Când clipele se pierd mai greu, 
Eu am hrănit cu lacrimi floarea 
Ce-ntinerind creştea mereu, 
Dar azi chemând uitarea sfântă 
Smulg floarea sufletului meu. 


ȘOAPTELE NOPŢII 


Întrebam aseară luna gânditoare: 

— Dacă prin poiene a rămas o floare 
Neculeasă încă pentru draga mea, — 

Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate, 
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea, 

Raza ta sfioasă printre crengi străbate 
De-mi încurcă paşii luminoase fire, 
Deşteptând în cale câte-o amintire, — 
Dacă până-n ziuă visurile trec 

Dar rămân în suflet, — pentru ce să plec?... 


— Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna, 
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna. 


Şi-ntrebai lumina sufletului meu: 

— Dacă fără dânsa timpul trece greu, 

Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine, 
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, — 
Pentru ce, când toate lacrimile trec 

Fără nici o urmă, — pentru ce să plec?... 


Sufletu-mi răspunse: — Pe cărări pustii, 
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii. 


Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită: 

— Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită, 
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată 

Că mă cert cu mine şi cu lumea toată. 
Când stelele nopţii farmec nu mai au 
Fără ochii dragii, — pentru ce să stau?... 


Şi-mi răspunse-n şoaptă (0, inima mea!) 
— Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea. 


CÂNTEC 


Florile uscate 

Care-mi stau în glastră, 
Florile uscate 

Ştiu povestea noastră. 


Într-o dimineaţă 
Le-ai adus grăbită 
Şi-ntr-o dimineaţă 
Ea mi-a fost iubită... 


Şi-a murit iubirea 

Ca o floare-n glastră, 
A murit iubirea 
Înaintea noastră. 


DOAMNEI AFIALION 


Declar aici că, prin telepatie, 

O mână delicată mi-a trimis 
Ţigări şi zece lei într-o cutie — 

Şi pentru toate astea dau în scris 


Că orice floare poate fi plantată 
Într-un pământ străin — dar, în sfârşit, 
Ea n-o să-şi uite patria vreodată, — 
Grădina mândră-n care-a răsărit... 


Deci pentru mine are importanţă 

Nu darul, ci pornirea care dă. 
De-aceea, scumpă doamnă, vă rog să... 
Să nu-mi luaţi poezia drept chitanţă! 


Vă dau şi eu în schimb aceste glume, — 
Primiţi-le c-un zâmbet, doamna mea... 
Cea mai frumoasă fată de pe lume 

Nu dă decât ce are... chiar când vrea! 


DOAMNEI ERMOSA AFIALION 


O amintire, doamna mea, 

E ca un vag parfum de floare. 
Cu cât te depărtezi de ea, 
Cu-atât se-ntunecă şi moare. 


Pe când imaginile vii 

Rămân frumoase după moarte, 
Ca nişte fluturi argintii 

Fixaţi cu acul într-o carte. 


Primeşte dar acest album 

În care-am aruncat pe pagini 
Tristeţea zilelor de-acum 
Topită-n vesele imagini. 


CATREN 


O, de ce nu sunt o floare, 
Un lăstun purtat de vânt, — 
Ca să uit o clipă numai 
Unde eşti — şi unde sânt!... 


LA NEIGE 


Que de fois, mon amour, aupres du feu qui tremble, 
Penetres par les doux regrets du jour mourant, 
Nous restâmes reveurs ă regarder ensemble 

Les grands flocons de neige qui tombaient lentemeni... 


Maintenant je suis seul, helas! Le jour se pâme... 

Et je souris (combien plus triste qu'autrefois!) 

Aux doux regrets d'antan qui tombaient sur nos âmes 
Comme les grands flocons de neige, sur les toits! 


LE PAPILLON 


Je fis un voeu tendre: 
Je cueilllerai la fleur 
Ou il va descendre, 
Pour guerir mon coeur. 


Il vole, il hesite, 

Il monte, il descend — 
Puis pose un instant, 
Sur ta main petite, 
Son vol inconstant. 


O, la belle offrande, 

La petite fleur! 

Je te la demande 

Pour guerir mon coeur... 


ȘOMERUL 


Umblând în sus şi-n jos pe bulevard, 
A poposit la umbră sub un gard, 

Şi-i trist fiindcă nimeni nu-l întreabă 
Dac-a mâncat ori dacă are treabă... 


PROZĂ 


Ce muritor e omul din popor! 

De când există aburi şi benzină, 
Eu nu cunosc ceva mai muritor 
Ca omul, când îl calcă o maşină... 


Îşi ia-ntr-o zi nevasta şi băiatul 
Sau fata, 

Şi pleacă cu acceleratul. 

Dar la un pod stricat, la un tunel, 
O roată sare de pe linie... şi, gata! 
S-a isprăvit cu el. 


Te uiţi la altul cum adună bani, 
Parc-am trăi un milion de ani. 

Dar într-o bună zi, te miri ce-l doare, 
Şi când să zică bogdaproste, — moare. 
Ce n-a făcut maşina, face boala 

Şi tot acolo iese socoteala... 


BIMBIRIŢICHEL 


Fraţii lui, băieţi şi fete, 

Au crescut mai pe-ndelete, 
Toţi plângoci şi dolofani. 
Cel mai tânăr dintre şapte 
Se numeşte Papă-lapte 
Şi-a-mplinit abia doi ani. 


Toată ziulica ţipă — 
Nu stă locului o clipă, 
(Cere lapte), vrei-nu vrei. 


Biata mă-sa la tot pasul 
Trebuie să-i şteargă nasul 
Şi să-l aibă-n grija ei. 


N-au nici capră, n-au nici vacă. 
Mama-i văduvă săracă. 

Numai Bimbiriţichel 

O ajută câteodată 

Când o vede supărată... 

Ce s-ar face fără el? 


II 


Într-o seară, o vecină 
Zice: — Vin de la grădină, 
Dintr-o margine de sat. 
Mă dusesem, eu cu fata, 
Şi-am luat şi pe cumnata, 
Să culegem zarzavat. 


Dar nici nu intrasem bine: 
De sub gard, de lângă mine 
Ţâşt! un iepure şoldan! 
Arză-l focul să mi-l arză, 

Mi-a mâncat un car de varză, 
Toată munca dintr-un an!... 


Bimbiriţichel deoparte 

Stă uitându-se-ntr-o carte, 
Parcă nici n-ar auzi 
Chestia cu zarzavatul... 
Dar a doua zi, băiatul 

S-a sculat în zori de zi. 


Unde pleacă? La grădina 


Unde ieri a fost vecina, 
Într-o margine de sat, — 
Că-şi făcuse noaptea planul 
Cum să prindă el şoldanul 
Care fură zarzavat. 


FABULE PENIRU COPII 


BIVOLUL ŞI COŢOFANA 


Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros, 
Se plimba o coţofană 
Când în sus şi când în jos. 
Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc: 
— Ah, ce mare dobitoc! 
Nu-l credeam aşa de prost 
Să ia-n spate pe oricine... 
Ia stai, frate, că e rost 
Să mă plimbe şi pe mine! 


Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt, 
Se piteşte la pământ 
Şi de-odată — zdup! — îi sare 
Bivolului în spinare... 


Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit. 

Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit, 

Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi 
Să-l răstoarne, 


Să-l ia-n coarne 
Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi. 


— Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt 
mort? 
Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport 
Că mă apără de muşte, de țânțari şi de tăuni 
Şi de alte spurcăciuni... 
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci? 
Nu mi-ar fi ruşine mie de viței şi de malaci, 
Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate, 
Să te port degeaba-n spate?... 


ÎNTREBARE ŞI RĂSPUNS 


Rumegând cocenii de pe lângă jug, 
S-a-ntrebat odată boul de la plug: 


— Doamne, pe când alţii huzuresc mereu, 
Pentru ce eu singur să muncesc din greu?... 


La-ntrebarea asta, un prelung ecou 


I-a răspuns din slavă: 
— Pentru că eşti bou... 


BOIERUL ȘI ARGATUL 


Un boier, călare pe-o frumoasă iapă, 
Trebuind să treacă într-un loc o apă 


Peste-o punte-ngustă — şi fiind grăbit, 
Şi-a chemat argatul şi i-a poruncit: 

— Ia-mi în spate iapa 

Şi mi-o trece apa! 
— Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos. 
— Hm! făcu boierul foarte mânios: 


Leneşul la toate 
Zice că nu poate... 


LEUL DEGHIZAT 


Leul s-a-mbrăcat odată 
Într-o piele de măgar, 
Să colinde ţara toată 
Din hotar până-n hotar, 


Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători) 
Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători. 


Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng 
Ca un biet măgar nătâng, 

Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc 
Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc. 


— Staţi, mişeilor! Ajunge, — că vă rup în dinţi acuşi! 
(Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.) 
Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiții mei supuşi.?... 


Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată, 
Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi. 
— O, măria-ta! lertare! 


Zise cel mai diplomat, — 
Semănai aşa de tare 
C-un măgar adevărat!... 


FABULE MICI PENIRU OAMENI MARI 


OMUL ŞI RAŢA 


Unui om, săracul, într-o dimineaţă, 
I-a murit o rață, 
Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat, 
Când văzu că-i moartă cu adevărat. 
Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună, 
I-a murit şi soacra — tot de moarte bună... 


Morala: 
Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie: 
După întristare, vine bucurie. 


DOI PRIETENI 


Un beţiv din lumea toată 

(Care se numeşte Nae), 

Ce fusese rupt odată 

De nevastă-sa-n bătaie, 
Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit 
Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit... 


Morala: 
Râde ruptul de cârpit. 


CIN' S-A FRIPT CU CIORBĂ... 


Fratele nevestei unui negustor 

A venit odată pe la casa lor, 

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie, 
Are gând să plece în călătorie 

Şi că, prin urmare, 

Vrea să-şi sărute sora la plecare. 


— Ba să nu pui gura pe nevasta mea, 

A strigat bărbatul, că intri-n belea! 

— Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate, 
Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate? 
— Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, — 
Cin s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt. 


VĂDUVA ȘI PITICUL 


Zice că demult, odată, 
Un pitic s-a însurat 
Cu o văduvă bogată, 
Ce fusese măritată 
Cu un mare om de stat. 
Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită, 


Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită... 


Cu muncă şi cu răbdare, 
Poţi face cât unul mare. 


MĂGARUL ÎN GREVĂ 


Un măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce... 
Eşti folositor, vezi bine, 
Dar să nu crezi că pe lume nu se poate fără tine. 


MICROSCOPICĂ 


Când pleca odată la război un om, 

I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom: 
— Du-te la bătaie, pentru ţară mori, 
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori. 
Omul, 

Auzind acestea, n-a mai vrut să plece, 
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat, 
Condamnat la moarte şi executat. 


Morala: 
Cine crede tot ce-i spui 
Este vai de capul lui. 


PLOUA... 


Pe-aici când plouă, plouă îndesat, 

Nu ţine ca la noi un ceas ori două. 

Că ziua plouă, plouă pe-nserat, 

Şi când se crapă iar de ziuă, — plouă. 


În faptul zilei, streşinile plâng. 

Pădurea stă plouată ca o curcă. 

Natura calcă cu piciorul stâng: 

Pe-aici când plouă, — plouă, nu se-ncurcă! 


Iar când s-arată soarele sărac. 

De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă, 
N-apuci a scoate nasul din cerdac, 
Că până la întoarcere, — te udă. 


Există şi răstimpuri când se moaie, 
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus, 
Şi cerul câte-oleacă, spre apus, 

Se luminează puţintel — a ploaie. 


Atunci se cheamă că e timp frumos 
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură), 
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos, 

Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură... 


ROMANȚĂ ÎN STIL VECHI 


Se stinge amurgul cu roşii văpăi, 
Şi noaptea de vară 

Coboară-n tăcere pe munţi şi pe văi, 
Înaltă şi clară. 


La marginea apei să-şi caute vad 
O turmă s-abate. 

Răsare şi luna din codri de brad, 
În singurătate. 


Măicuţele-n umbra părerii de rău 
Se duc să se culce; 

Din vale s-aude un glas de pârău 
Sălbatic şi dulce. 


Odihna s-aşterne pe sfântul lăcaş 
Din vremea străbună. 

Şi numai o fată cu dor pătimaş 
Mai cântă sub lună. 


Iubitul şi-aşteaptă s-o prindă în braţ 
La poală de munte, 

Şi lung s-o sărute cu dulce nesaţ, 
Pe ochi şi pe frunte. 


DIN TREN 


Ca un val de cer senin 
Prins în volbură nomadă 
Curge vântul cristalin 
Pe câmpia de zăpadă. 


Fără urmă, fără ţel, 

Gândul meu pierdut aleargă 
La întrecere cu el, 

Şi se pierde-n zarea largă. 


REFERINŢE ISIORICO-LIIERARE 


DI Topirceanu este mai întâi un poet liric. Dar un poet 
liric de o natură specială. D-sa combină în multe din 
poeziile sale, şi anume în cele mai reuşite, 
impresionabilitatea şi pasiunea celui mai subiectiv liric cu 
observaţia pătrunzătoare a unui realist. Poate din această 
cauză inspiraţia sa poetică ne dă o impresie neobişnuită de 
luciditate, dacă cumva luciditatea aceasta nu se datoreşte 
controlului pe care-l exercită inteligența asupra inspiraţiei. 
A releva rolul prea excesiv al inteligenţei în creaţia lirică nu 
credem că este un elogiu de invidiat, adus unui poet liric. 
De aceea ne vom permite să-i aducem dlui Topîrceanu acest 
elogiu. Cu atât mai mult cu cât singur ne-a dat de multe ori 
a înțelege (de pildă, în prefața Parodiilor originale) că 
facultatea lui dominantă, creativă, este inteligenţa. Fără 
îndoială că dl Topirceanu greşeşte. Ar fi banal să-i mai 
dovedim acum că nu există artă fără instinct artistic şi să-i 
arătăm că d-sa are un instinct artistic sigur. Este drept însă 
că, în invenţia şi mai cu seamă în realizarea poetică a dlui 
Topirceanu inteligenţa joacă un rol neobişnuit. Aceasta este 
însă o forţă şi o slăbiciune în acelaşi timp. O forţă, căci prin 
inteligenţă dl Topirceanu este stăpân pe toate mijloacele 
sale — senzaţii, imagini, sentimente —, din care ştie să 
scoată maximum de randament... 

Dar dl Topirceanu a făcut şi critică. Şi nu ne gândim 
deloc acum la recenziile sale, iscălite şi neiscălite. Ne 
gândim la minunatele sale Parodii..., în care a prins esența 
şi fizionomia atâtor scriitori şi le-a redat în Chip 
surprinzător prin acel gen de exagerare care constă în 
izolarea şi reliefarea însuşirilor caracteristice ale unui 


scriitor. Unele din aceste parodii scot în relief fizionomia 
scriitorului respectiv mai bine decât orice critică propriu- 
Zisă. 


G. IBRĂILEANU, Pagini alese, vol. 2, Editura pentru 
literatură şi artă, Bucureşti, 1957, p. 55—57 


Versurile lui Topîrceanu se caracterizează de obicei 
printr-o frazare lirică scurtă. Când se întâmplă să il 
surprindem pe poet acordându-şi lira de Ariel năstruşnic 
pentru o compunere de un ritm mai amplu, ca în Broaştele, 
avem senzația a ceva care sună parcă străin de el, chiar 
dacă altfel nu putem să contestă m frumuseţea lucrului în 
sine: 


Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă. 
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin. 
Fra o lună plină în fiecare baltă, 

Și-n fiecare undă o piatră de rubin. 


Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă 
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val, 
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă 
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal. 


Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii 
Iar papura, mişcată în treacă t de zefiri, 
Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii, 
Prin pânza de lumină a undelor subțiri. 


Analizând stilistic poezia lui Topirceanu, trebuie să 
constatăm frecvenţa cu totul redusă a comparaţiilor şi 
metaforelor. O singură bucată pare a ne dezminţi, însă 
această bucată nu reprezintă decât un exerciţiu incidental 
de acrobație imagistică. Este vorba de Cioara, care lasă 
aproape impresia unei parodii: 


Neagră ca un as de pică , 
Sub nemărginitul cer; 
Singuratică şi mică 

Cât o boabă de piper; 


Gârbovă ca o feştilă 
Intr-un cap de lumânare; 
Ca o mutră imobilă 
De harap cu nasul mare. 


Dar sinistră şi pârlită 
De la coadă până-n plisc, 
Ca o pajură trăsnită 
Intr-un vârf de obelisc; 


Încrustată-n atmosferă 
Ca un ou de ciocolată ; 
Amărâtă şi stingheră 
Ca o prună afumată ; 


Cu alura interlopă 

Ca un muzicant în frac, 
Cuvioasă ca un popă 
Și smolită ca un drac... 


În general, poetul nostru este departe de-a avea cultul 
imaginii.  Metaforismul lui  Topirceanu nu depăşeşte 
niciodată o anume limită a îndrăznelii. Stelele sunt 
„licuricii înălțimilor albastre”, aeroplanul se desemnează ca 
„un ţânţar cu coada lungă şi cu aripi nemişcate”; iepurele 
este „un măgar-miniatură” (reminiscență din Jules Renard, 
cum bine s-a observat); şirul cocorilor, pe cerul primă verii, 
apare ca „0 escadrilă de pe vremea lui Homer"... 
Meticulozitatea realistă, care caracterizează spiritul de 
observație al poetului, îl face să noteze de cele mai multe 
ori lucrurile direct, cu cât mai puţine artificii: 


Sub cerdac, pe lăuruscă 
Cum trecură Babele, 

A ieşit un pui de muscă 
Să-şi usuce labele. 


Păsările migratoare 
Se re-ntorc din tropice 
Găzele depun la soare 
Ouă microscopice 


(Primăvara) 


Trebuie să spunem deschis că sub raportul capacității 
metaforice Topirceanu lasă de dorit. Ibrăileanu l-a definit 
bine ca pe „un poet mai mult expresiv decăt sugestiv"izi. 
Vizualul, care face din Topirceanu un pictor deosebit de 
sensibil la fenomenalitatea naturii, se relevă deopotrivă un 
auditiv, de o acuitate demnă de menţionat. Surprinderea 
unui amănunt ca sunetul „căldăruşei atârnate de oblânc”, 
din Balada popii din Rudeni, contribuie bunăoară ca nimic 
altceva la sublinierea prin contrast a liniştii silvestre din 
memorabilul tablou al dimineţii de iarnă , în care toate stau 
încremenite ca sub o vrajă în gerul Bobotezii. În gama de 
notații acustice a autorului, dăm până la urmă şi de 
efectele mai ieftine ale onomatopeii, ca in versul cu 
cântecul broaştelor: „Cum bat ca toaca toate şi-o clipă 
toate tac"... 

Oricât de ciudat poate să pară lucrul la un poet, 
Topirceanu nu admite fanteziei nicio inadvertenţă care să 
contrazică logica naturii. În nişte pagini în proză, intitulate 
Curiozităţi poetice şi strânse de el în volumul Scrisori fără 
adresă, îl vedem amuzându-se să identifice asemenea 
inadvertenţe la câţiva dintre poeții noştri mai de seamă. 
Topirceanu se leagă bunăoară de Iosif, pentru că acesta 
spune într-un Cântec de-al său că „işi unesc mireasma ” în 
grădină un număr de flori, care de fapt „nu sunt 
contemporane, nu înfloresc în aceeaşi vreme”. In nişte 


versuri de Goga, îl izbeşte propunerea fă cută iubitei de-a 
se cununa „în dimineaţa de florii”, când se ştie doar bine că 
nunțile sunt suspendate „în pragul săptămânii Patimilor”. 
Nici Eminescu nu este iertat, semnalându-ni-se la el o 
strofă unde ni se descrie în aşa fel poziţia amanţților încât 
poetul nu poate să aibă sub buze gura iubitei, ci ceafa ei. 

Dacă urmărim din punct de vedere stilistic evoluţia 
poeziei lui Topîrceanu, evoluţie care se desăvârşeşte în cea 
mai mare parte până în1920, trebuie să constatăm că 
aceasta il relevă pe autor mereu egal cu sine însuşi, bine 
definit de la inceput în formula lui lirică. Nu sunt de găsit la 
el acele etape de căutare, care fac ca opera anumitor poeţi 
să fie bogată în sinuozităţi, rezervându-ne adesea de la un 
volum la altul surpriza unor ipostaze inedite de 
reprezentare în cuprinsul propriului lor univers perceptiv. 
De la Parodii originale la Balade vesele şi triste, Migdale 
amare și chiar la acele Fabule pentru copii, publicate în 
volumul Postume, stilul lui Topîrceanu aproape că nu suferă 
modificări. Cel mult dacă putem să vorbim despre 0 
tendinţă la conciziunea epigramatică . Formal, Topirceanu 
a rămas toată viața un poet neoclasic. 


Dinu PILLAT Itinerarii istorico-literare, Fditura Minerva, 
Bucureşti, 1978, p. 204—207. 


Cu privire la G. Topirceanu se constată două atitudini în 
sfera unei consideraţii generale. Unii îl preţuiesc ca pe un 
poet mare, alţii ca pe un poet minor. Cea dintâi opinie este 
greu de susținut. Însă în starea poeziei de azi, când adesea 
lipseşte scriitorului îndreptățirea însăşi de a scrie, expresia 
„minor” poate să fie rău interpretată. Să spunem dar că 
Topirceanu e socotit ca un poet al universului mic. Dar 
unde se află adevărata poezie? Oricâtă încântare ne-ar 
produce Parodiile originale, spiritul nostru critic întâmpină 
greutate să găsească alt merit decât acela de observație şi 
virtuozitate în nişte compuneri al căror punct de plecare 
este în poezia altora. O parodie este în definitiv o pastişă, 


exagerată, ca spre a-şi găsi iertarea în recunoaşterea 
imitării. Topîrceanu însuşi le numea „pagini modeste de 
critică literară în pilde”. Totuşi se poate observa la el acel 
fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei 
inspirații... 


G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini 
până în prezent. Ediţia a [l-a revăzută şi adăugită. 
Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 826 


Spiritul persiflant a convertit neologismul sau termenul 
prozaic, a dat viaţă unei poezii a cărei valoare stă nu în 
mărturisirea, ci în disimularea sentimentului, nu în 
grandilocvenţă, care, ori de câte ori apare, umbreşte opera, 
ci în discreţie, în şăgălnicie, în onestitatea lirică a poetului. 
Căci faţă de mulţi contemporani, Topirceanu a avut 
luciditatea propriilor sale forţe pe care a ştiut să le utilizeze 
cu folos. Umorul nu e numai 0 trăsătură fundamentală a 
Baladelor şi Parodiilor, dar şi formula ingenioasă care, 
dezvoltându-se în tiparele clasice, a izbutit să închege un 
mesaj profund original. Cine mai discută azi cu interes 
despre poezia lui Al. 1. Stamatiad, lon Al. George, George 
Georgian, Mircea Dem. Rădulescu sau chiar a lui Mihail 
Săulescu, toţi colegi de generaţie ai poetului ieşean, 
elogiaţi cu ropote de aplauze de critica vremii? Nimeni, sau 
aproape nimeni. Poezia lui Topîrceanu învinge timpul 
datorită acestui spirit care se acordă perfect cu tradiția, 
dar în acelaşi timp şi cu cerinţele poeziei noi, prin etalarea 
unui nou erou Liric. 

Atitudinea literară a poetului are la origine, aşa cum 
spuneam, o atitudine de viaţă. Sentimentul va fi aproape 
totdeauna „voalat”, dar niciodată estomparea ironică nu va 
ținti să producă „hazul“, pur şi simplu. Profunzimea lirică a 
lui Topîrceanu, pe care unii i-au contestat-o, trebuie căutată 
în mecanismul care stă la baza umorului său... 


„„Umorul lui Topirceanu se dovedeşte un mod de 
autentică oglindire poetică, ce nu exclude, ci presupune cu 
necesitate atitudinea morală, filozofică. Poetul porneşte de 
la observaţia lucidă a vieţii şi a societăţii. Se mâhneşte, se 
umple de amărăciune, dar nu vrea să plângă, din teama de 
a nu se da în spectacol. Și atunci râde ascunzându-şi 
lacrimile, râde, chemând şi pe alţii să râdă, cu un gest de 
încurajare, de  încrederei2:. E atitudinea  realistului, 
teoretizată în articolul Câteva păreri inactuale, care 
produce noul erou liric specific poeziei din jurul anului 
1900, mai puţin sentimental şi mai reținut, spirit ironic şi 
persiflant. Poezia franceză îl cunoştea în această epocă prin 
Paul Geraldy, dar mai cu seamă prin Edmond Rostand, care, 
adresându-se cititorului în Les Musardises sub masca unor 
„bagatele şi copilării”, ascundea un suflet îndurerat: „...Tu 
ne pourras €tre etonne que, sous un titre qui ne semble 
convenir quă de tres legeres poesies, je me suis permis 
quelquefois de tristesses ou des melancolies...»123: 

Aici, în această atitudine tragică şi comică deodată, 
descoperim resursele cele mai importante ale liricii lui 
Topirceanu, care se cristalizează în acel „umor duios”, 
desăvârșit în Rapsodii de toamnă. 

Și în alte poezii va fi cântată întomnarea, nu atât cu 
psihozele, cât cu cortegiul ei de 


Ploi mărunte, 
Frunze moarte, 
Stropi de tină, 
Guturai... 


În afara unor tragedii ca aceea a greieraşului şi a unor 
decoraţiuni amuzante (Octombrie, La vânătoare, Ioamna în 
parc etc.), motivul va produce admirabile hiperbole, de care 
o antologie a pastelului românesc nu se va putea dispensa. 

Viziunii mitologice, terifiante, din Balada munţilor: 


„Și, cum stă cu ceaţa-n spate 
Istovită lângă trunchi, 
Rădăcini şi crengi uscate 

Ii atârnă pe genunchi. 


Negurile-i sug puterea. 
Ochii-i nemişcaţi şi suri 
Cheamă noaptea şi tăcerea 
Din adâncuri de păduri...” 


i se adaugă în Rapsodii de toamnă imaginea impetuoasă 
a unei madone îmbătrânite, care însă nu şi-a pierdut graţia 
şi maiestatea: 


„lat-o]... Sus în deal, la strungă, 
Aşternând pământului 

Haina ei cu trenă lungă 

De culoarea vântului, 


S-a ivit pe culme Toamna, 
Zâna melopeelor 
Spaima florilor şi Doamna 
Cucurbitaceelor.. 


Lung îşi flutură spre vale, 
Ca-ntr-un nimb de glorie, 
Peste şolduri triumfale 
Haina iluzorie. “ 


Topîrceanu işi depăşeşte aici toate celelalte „autumnale”, 
înscriind bucata cea mai valoroasă din albumul său de 
pasteluri. Denumirea nu se aplică decât în parte, deoarece 
ne aflăm în faţa unei fabule, plină de personaje şi peripeții, 
ca în Nunta în codru a lui Coşbuc. E o natură animată, mai 
puţin robustă decât ţăranii din Balade şi idile, dar mai 
agitată şi mai sensibilă, ca însăşi societatea pe care o 
întruchipează. Asistăm la o tragicomedie unde râsul e 


mereu  întretâiat de oftaturi, declarate în final, cu 
înduioşare: 


„Gaze, flori întârziate! 
Muza mea satirică 
V-a-nchinat de drag la toate 
Câte-o strofă lirică. 


Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe 
Iarna mizerabilă, 

Mă cuprinde o tristeţe 
lremediabilă...” 


Venirea toamnei umple inimile de spaimă şi îngrijorare: 
„Într-o clipă alarmate / Iles din şanţuri vrăbiile, /Papura pe 
loc se zbate / Legănându-şi săbiile; /Zboară veşti 
contradictorii, /Se-ntretaie ştirile/Ce e?... Ce e?... Spre 
podgorii/ Toţi întorc privirile.” Ne găsim într-o urbe mic- 
burgheză, foarte apropiată ca atmosferă cu aceea din 
Balada chiriaşului grăbit, ai cărei modeşti locuitori se tem, 
şi pe bună dreptate, de incertitudinea zilei de mâine. 
Momentul astronomic al sosirii anotimpului ucigător este 
perceput ca o „întâmplare” care-a făcut „senzaţie”. Lumea 
comentează în adevărate întruniri publice, unde aplaudă 
sau insultă pe vorbitor: 


„Un lăsutun, în frac, apare 
Sus pe-un vârf de trestie 
Ca să ţie-o cuvântare 

In această chestie. 


Dar broscoii din răstoacă 
II insultă-n pauze 

Și din papură-l provoacă 
Cu prelungi aplauze. “ 


Semnalându-se „gravitatea” celor petrecute, autorităţile 
nu întârzie să ia măsuri, ordonând operații de recunoaştere 
şi de pedepsire urgentă a vinovatului: 


„Când deodată un erete, 
Poliţai din naştere, 
Peste baltă şi boschete 
Vine-n recunoaştere 


Cu poruncă de la centru 
Contra vinovatului, 

Ca să-l aresteze pentru 
Siguranţa statului...” 


Este normal ca precipitarea evenimentelor care au luat o 
asemenea turnură să producă victime: 


„De emoție, în surdină, 
Sub un snop de bozie, 
O pastaie de sulcină 

A făcut explozie. ” 


La un moment dat, spiritele par să se liniştească, cronica 
„faptelor diverse” înregistrând mai departe viaţa diurnă, cu 
intrigile şi invidiile, cu dispariţiile miraculoase şi cu 
decesele de „inaniţie”. Destinul inexorabil îşi împlineşte 
totuşi menirea, spulberând iluziile pe care bietele fiinţe le 
mai nutreau în acele câteva clipe de calm, prevestitoare ale 
furtunii. Fabula devine aşa de transparentă, încât aluziile 
critice nu mai au nevoie de explicaţii. Lumea animalieră 
adusă aci, în cadrul unor acţiuni umane, işi are însă rostul 
ei bine determinat. Fără îndoială că prin gingăşie, prin 
candoare, se bucură de simpatia nelimitată a autorului. Dar 
ea dobândeşte o maximă importanţă, ca element de bază al 
tragicomediei, constituind în permanenţă al doilea termen 
al contrastului umoristic. În fond râsul din Rapsodii de 


toamnă nu-l provoacă numai neologismul, ci în primul rând 
convențiile sociale, aplicate la viaţa plantelor, păsărilor şi 
animalelor. 

De aici, aerul de bunăvoință, tonicitatea acestui râs 
duios, care aminteşte, prin compasiune, acele spirituale, 
dar nu mai puțin realiste Histoires naturelles ale lui Jules 
Renard. Deşi perspectiva e alta, efectul moral e aproape 
acelaşi: descifrarea unei tragedii sau a unei tragicomedii în 
faptul mărunt, banal şi în aparenţă neimportant. Păsările şi 
animalele domestice,  păunii şi  bibilicile,  broaştele, 
furnicile, greierii şi melcii au „istoriile” lor, în care se 
reproduce parcă o a doua viață umană. Împodobitul păun e 
plin de aroganță încât celelalte păsări „sont lasses de 
ladmirer”. Un biet câine mulţumeşte cu lacrimi în ochi 
stăpânului care l-a chemat la adăpost: „A Lheure ou les 
dents des chiens perdus crissent de froid, Pointu, au chaud, 
poil roussi, fesses cuites, se retient de hurler et rit jaune 
avec des larmes pleins les yeux... "2%... 

Într-un fel, Topîrceanu adoptă aceeaşi atitudine, mai 
puțin consecvent, el neajungând până la albumul de tipuri 
psihologice ale scriitorului francez, dar cu acelaşi 
sentiment de solidaritate, de adâncă omenie. 

În jurul acestui ax, al dragostei de om şi de natură, 
gravitează şi acele poeme, care-l pun, aşa cum zicea M. 
Sadoveanu, „alături de marii noştri poeţi naţionali“. Aflăm 
acum nu numai permanenţa unei atitudini, dar şi formula 
poetică în întregul ei. 

Balada munţilor şi Balada morţii, Noapte de iarnă şi 
Balada călătorului dezvoltă, fără îndoială, tradiţia 
Alecsandri şi Coşbuc, dar la o altă scară şi o altă tonalitate. 
Poetul Baladelor elaborează aici un vers lapidar bine 
sculptat, care absoarbe definitiv influenţele... 

Baladele lui Topirceanu (mai cu seamă acelea la care ne 
referim) înaripează emoții îndelung filtrate de cenzura 
severă a inteligenţei şi, de aceea, cu atât mai durabile şi 
mai autentice. Nu e nimic improvizat (aşa cum dau 


impresia unele cronici vesele), nimic secundar şi de prisos. 
Un echilibru rar întâlnit face ca sentimentul să se transmită 
cu toată vigoarea iniţială, atingând tonuri pe care critica în 
genere nu le-a intuit. 


Al. SANDULESCU, G. Topîrceanu, Editura pentru 
literatură şi artă, Bucureşti, 1958, p. 90—96 


Creatorul de balade a fost un clasic, însă un clasic cu 
viziunea epocii, fiindcă altfel clasicismul inseamnă trecut, 
canonizare, formă. G. Topirceanu a consultat trecutul 
pentru a înțelege mai bine prezentul, pentru a distinge 
viitorul. Din totalitatea sugestiilor a ales câteva, totdeauna 
convenabile, legându-le de viaţă. În esenţă, clasicismul lui e 
clasicismul unui realist. 

Intr-o epocă de convulsii sociale şi estetice, scriitorul a 
dovedit clarviziune şi consecvență. lubitorul tezaurului 
popular a fost un democrat. Din realism şi-a construit O 
fortăreață, dinlăuntrul căreia a respins teoriile decadente. 
Cu optica unui realist, a văzut esenţțialul, dând o 
semnificaţie naturii, bucuriei şi suferinței. 

L-au interesat, altfel decât pe  înaintaşi, omul, 
necuvântătoarele, peisajul. A simţit o permanentă nevoie de 
afecțiune față de alţii, dăruindu-se cu discreţie, participând 
la suferinţă. Şi rațiunea şi sentimentul duc tot spre natură, 
în care poetul nu caută atât grandiosul, cât omenescul. În 
natură e şi sublim, şi graţie, şi luptă. Acolo unde la alții 
găsim lauda energiei, a forței dominatoare, la el se 
manifestă solidaritatea cu cei slabi şi dezarmați. 

E greu să găseşti întrunite la acelaşi om, spunea un mare 
critic, inteligență, sensibilitate şi spirit. G. Topirceanu le 
întrunea. Însă inteligenţa lucidă contribuie la dezintegrarea 
lirismului, deschizând drum ironiei. Ironia şi bunătatea 
merg de multe ori împreună, descoperind un fond uman 
stăpânit de întrebări. Râsul lui Cyrano era acela al 


comediei eroice, cu un aer voit fanfaron. Râsul „chiriaşului 
grăbit” se învecinează cu tristeţea. 

La G. Topirceanu, umorul şi înţelepciunea sunt ca şi 
sinonime. Râsul devine un corectiv; umorul are o funcţie 
înaltă: impunerea valorilor spirituale, respectul omului. 
Umorul poetului e un aspect al umanismului. 

Nici vorbă că umanizarea universului mic din Rapsodii de 
toamnă și din alte poezii exprimă înţelegerea pentru soarta 
unor existențe efemere. Dar mai este ceva: de ce n-am 
vedea în gâzele şi florile amenințate de adversităţi nişte 
simbolizări, apariţii umane fragile, demne de aceeaşi 
compasiune?  Ironistul practică alternanţa planurilor 
căutând semnificaţii. 

Nu se va putea scrie istoria umorului românesc fără să se 
rezerve un loc de frunte poetului. 

Conştiinţă artistică exemplară, autorul de balade şi 
rapsodii a creat un stil. Verva neastâmpărată, mobilitatea 
ritmurilor, preciziunea notaţiilor sugerează o naturaleţe 
organică. Totul e armonic şi rotund, de o mare simplitate. 
Părând foarte puţin „compuse”, paginile reprezentative 
implică totuşi o lungă luptă cu materia rebelă, geometria 
impecabilă fiind rezultatul voinţei ordonatoare. Elanurile 
comprimate n-au lăsat nici o urmă care să jeneze claritatea 
arhitecturii. Arborescenţele şi podoabele frivole lipsesc, 
aici prezidând o limpezime latină. 


Const.  CIOPRAGA, G. Topîrceanu, Editura pentru 
literatură, Bucureşti, 1966, p. 395—396 


Adversar de temut al pseudopoeților şi al admiratorilor 
acestora, care le cântau osanale, G. Topirceanu s-a străduit, 
în destul de scurta sa carieră literară, să dea la lumină o 
operă pătrunsă de un profund umanism şi specific naţional, 
înveşmântată într-o haină artistică fin cizelată şi care va 
duce la un triumf ineluctabil al poeziei noastre. 


În perioada care a urmat „ieşenizării” sale, versurile lui 
G. Topirceanu capătă noi valenţe, poetul abandonând unele 
dintre clişeele mai vechi, cum ar fi sentimentalismul primei 
perioade poetice. In poezia intitulată semnificativ 
Metamorfoză — publicată în Viaţa românească din 1910, şi 
pe care o va republica în Însemnări literare, în anul 1919, 
în nr. 42(30 noiembrie), sub titlul Prefaţă la volumul 
„Balade vesele şi triste” care va apărea — G. Topîrceanu îşi 
va analiza stihurile din perioada de început, pe care le va 
nega şi va ară ta în acelaşi timp noul drum pe care se 
îndrepta: „Am plâns şi eu în versuri pesimiste / Amorul meu 
dintâi, ca orice om. / Şi poate că aş fi sporit c-un tom / 
Biblioteca sufletelor triste. // Dar azi vă dau o veselă agapă 
/ De inedite şi răzlețe pagini. / Durerea mea, topită în 
imagini, / Dispare ca un fulg de nea în apă .” 

EI îşi dă dea seama, după cum va afirma şi mai târziu, că 
în conjunctura societăţii în care trăia, societate practică, 
lipsită de veleităţi romantice, apariția unei poezii romantice 
ar fi fost anacronică, sortită eşecului. De asemenea, G. 
Topirceanu nu era — după cum s-a mai afirmat — un poet 
cu profunde rezonanţe, cum au fost unii dintre marii săi 
contemporani. Ne gândim în primul rând la Tudor Arhgezi, 
Octavian Goga, Lucian Blaga, George Bacovia, lon Barbu. 
El face parte din familia acelor scriitori valoroşi, dar 
sensibili la micile vibrații, cum ar fi Anghel-losif. Nu 
întâmplător G. Topirceanu îşi alege în special pe aceştia doi 
ca modele demne de urmat. Fiind conştient de acestea, 
având permanent teama de a nu se face inoportun şi 
ridicol, G. Topîrceanu îşi ia măsurile de precauţie: „In 
cazuri rare, când şi mândria şi sentimentul acesta de jenă 
sunt excesive, poetul se răzbună  întrecându-şi 
contemporanii în ironie şi luând în râs până şi propriile-i 
sentimente“. Această atitudine a făcut pe unii cercetători 
oneşti, dar insuficient pregătiţi, sau pe alţii docţi, dar rău 
intenţionaţi în interpretarea operei lui G. Topîrceanu, să 
afirme că el este un poet umorist. 


Într-un singur caz — remarca Ibrăileanu — poetul se 
îndepărtează de la acest procedeu: în poezia erotică, prin 
excelenţă poezie a suferinţei, poezie în care un scriitor fie 
el cât de cerebral sau de zgârcit cu darea în vileag a 
sentimentelor sale, nu poate să nu destâinuie unele dintre 
durerile sufleteşti. Dar acest gen de poezie se află în opera 
lui G. Topirceanu într-o proporție infimă. Și chiar atunci 
când există — remarca M. Ralea — „sentimentalismul dlui 
Topirceanu e şi el critic, inteligent. Versurile ce i se par 
prea emoţionante le exprimă cu rezervă, oarecum între 
ghilimele, având aerul că se scuză”. Desigur nu intră în 
discuţie unele versuri în care poetul — în general atât de 
reținut cu dezvăluirea sentimentelor sale, poetul de o rară 
sensibilitate sufletească şi de o sfiiciune şi o decență demne 
de remarcat: „Că mă ştie fiecare, / Sunt sfios ca fata mare” 
(Scrisoare) — și-a exprimat într-un mod surprinzător de 
direct anumite dorinţe pământeşti (ultima strofă din poezia 
Sahara, sau strofa a patra din Balada unei stele mici), ci 
acele poezii în care G. Topirceanu a slobozit pentru o clipă 
sentimentele ce-i clocoteau în suflet. Ne referim la poeziile 
Singuri (a nu se confunda cu poezia Singur), În drum, 
Noapte de toamnă și Epilog. Ele nu sunt interesante din 
punctul de vedere al realizării artistice (poeziile au fost 
scrise — ne gândim la primele trei — între anii 1907 şi 
1911, deci în perioada de început a poetului), ci pentru 
faptul că datorită lor il putem cunoaşte pe G. Topirceanu şi 
din acest unghi de vedere. Totodată este necesar să facem 
şi următoarea precizare: între toate poeziile din această 
categorie şi unele versuri din poezia închinată prietenei 
sale de-o viață — Otilia Cazimir — versuri din poezia 
intitulată Vis alb este o evidentă deosebire, atât în ceea ce 
priveşte tematica, cât şi în privinţa ansamblului stilistic. 
Sentimentele poetului izbucnesc din prima strofă, într-o 
menţionabilă cadență a versului: „A vrea cu tine să mă duc 
departe, / La Polul Nord, sub cerul de opal, / Când gheaţa 


mării clare se desparte / În blocuri plutitoare de cristal”. 
Aceeaşi cadență o întâlnim şi în strofele următoare. 

La G. Topirceanu versurile erotice fiind atât de restrânse, 
ne ingăduim să ne oprim succint şi asupra celorlalte poezii 
de acest gen. În poezia Singuri, prima strofă, pe lângă alte 
carențe, ne aminteşte mult prea puternic de bardul de la 
Mirceşti: „Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n 
casă . / Tremurând s-a stins vă paia lumânării de pe masă , / 
lar acuma numai ochiul de jăratic din câmin / Licăreşte-n 
umbra dulce ca o piatră de rubin”. În final, îşi deplânge 
soarta crudă care-l desparte de iubita sa: „Ci-ntunericul 
prieten stăpânind până departe, / Şi de oameni, şi de patimi 
fericirea ne-o desparte. / Singur eu veghez în noapte, / 
Ploaia cântă tot mai tare... / Şi m-apropii, ochii negri să-i 
deschid cu-o sărutare”. In strofa de mai sus întunericul le 
era prieten, cu toate că îi despărțea! — în schimb in poezia 
In drum „firea mută doarme” şi cerul este spuzit de stele. 
Și dacă la Mihai Eminescu casa iubitei era străjuită de plopi 
fără soț, la G. Topirceanu ei alcătuiesc un număr par: 
„Peste firea mută doarme / Cerul plin de stele. /Patru plopi 
ascund în umbră / Casa dragei mele”. Ca şi luceafărul 
poeziei noastre, nici autorul versurilor de mai sus nu se 
bucură de o soartă mai ferice, de o implinire a dragostei: 
„Dar mi-a fost pesemne calea / De-un duşman ursită: / Am 
găsit lumina stinsă, / Uşa zăvorâtă...” Finalul poeziei este 
tipic topircenian: „Gânduri triste, mâine seară / Vin în ciuda 
voastră , — / Şi de-o fi zăvor la uşă / Intru pe fereastră !” 

Superioară ca împlinire artistică este poezia Noapte de 
toamnă, pe care G. Topîrceanu a conceput-o în două părți 
distincte. În prima, poetul descrie o mohorâtă zi de toamnă: 
„Murmur lung de streşini, risipite şoapte/ Cresc de 
pretutindeni şi se pierd în noapte. / Rareori prin storuri O 
lumină scapă / De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă / Și- 
mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă... /Ploaia bate-n geamuri, 
streşinile cântă”, iar în partea a doua a poeziei se 
adresează iubitei în versuri realizate suficient de fluent, cu 
excepția primului şi ultimului vers, care ne amintesc de 


poezia anacreontică: „Dormi, iubire dulce!... / Numai eu 
întârzii, singur pe cărare, / Farmecul acestei clipe 
călătoare... / Gândurile mele vin să te deştepte,/Din 
pridvorul tainic să cobori pe trepte. / Să cobori în toamna 
limpede şi rece / Şi visând cu mine clipa care trece, / Să-mi 
sporeşti tristețea ceasului târziu / Când, străin de tine, 
sufletu-mi pustiu / Va porni zadarnic, rătăcind pe drum, / Să 
sărute urma paşilor de-acum. 

De la o asemenea poezie, deosebit de limpede, de o 
formulă clasică , G. Topîrceanu trece apoi treptat spre o 
poezie care îl va autodefini, şocând pe contemporani prin 
neobișnuitul ei, dar care inchide mărturii pentru trăirile 
proprii, pentru universul lui lăuntric. 

Cucerit de natură, G. Topirceanu o va descifra în maniera 
impresioniştilor; atent la nuanţe, pastelul său, subtil şi 
difuz, prins în versuri de o senzaţie auditivă deosebită, ne 
apare ca o decantare a sufletului poetului: „Soare crud în 
liliac, /Zbor subţire de gândac, / Glasuri mici/ De rândunici, 
/ Viorele de urzici... / Primăvară, din ce rai / Nevisat de 
pământeni, / Vii cu mândrul tău alai/Peste crânguri şi 
poeni?”... „Și porneşti departe-n sus / După iarna ce s-a 
dus, / După trena-i de ninsori / Aşternută pe colini... / 
Drumuri-nalte de cocori, / Călăuzii cei străini, / Își 
îndreaptă an cu an / Pasul tainic şi te mint/ Spre ţinutul 
diafan / Al câmpiilor de-argint. / lar acolo te opreşti / Şi 
doar pasul tău uşor / În omăt strălucitor / Lasă urme 
viorii/De conduri împărăteşti/Peste albele stihii...” (Rapsodii 
de primăvară). 

Acelaşi joc al nuanţțelor va caracteriza poezia erotică a 
lui  G.  Topirceanu, împletire până la contopire a 
sentimentelor faţă de natură şi faţă de fiinţa iubită. Dar aici 
intervine din nou una dintre caracteristicile artei acestui 
poet, la care tradiția şi inovaţia se interferează tot timpul, 
anunțând un spirit iscoditor de continue căutări. 

Rapsodiile de vară ne apar ca o piesă interesantă pentru 
specificul liricii lui G. Topirceanu, în care întâlnim într-un 


joc ingenios, inteligent un sensibil, un timid, încercat de 
pudoare în dezvăluirea sentimentelor. 

Astfel, după un început adolescentin — nu lipsit de notă 
umoristică, menită să învăluie sentimentul: „Cine-ar putea 
să spună / Câţi secoli au trecut / De-o lună, / De când nu te- 
am văzut?...”, poetul îşi continuă mărturisirile în aceeaşi 
alternanță de sinceritate şi autopersiflare: „lubito, fără tine 
/ Începe-o nouă zi... / Dar cine / Le poate socoti? // Că zilele- 
n restrişte/Se-nalţă şi apun/Ca nişte/Baloane de săpun... 
//Cu mâinile sub tâmplă / Cum stau aşa culcat, / Se 
întâmplă / Un fenomen ciudat: // Privirea mea distrată, / 
Prin negre rămurişti/ Mi-arată/ Doi ochi adânci şi trişti”. 

Vorbind despre specificul poeziei lui Marin Sorescu, 
istoricul literar Vladimir Streinu găsea cheia inrudirii G. 
Topirceanu-Marin Sorescu — atât de discutată în presa de 
specialitate — tocmai în această experienţă a trecerii de la 
parodie la liric, care constituie un pas „nu gigantic, dar 
orişicum neobişnuit şi, ca să ne referim numai la literatura 
noastră, pasul acesta la fost] făcut de un G. Topirceanu”. 

G. Topirceanu nu este deci, cum s-a afirmat, prin 
excelență un poet umorist. El este un poet liric, ce este 
drept, de o natură specială . Opera sa este o îmbinare unică 
de lirism duios şi spirit ironic. 

„„Dacă în Balade vesele şi triste G. Topirceanu este în 
primul rând liric, umorul duios şi uneori ironia menţinându- 
se pe un plan secund, în Parodii originale spiritul critic, 
maliţiozitatea şi umorul autorului se află în prim-plan, ele 
fiind folosite în funcţie de opera asupra căreia s-a aplecat. 
Mai trebuie precizat şi faptul că G. Topirceanu, chiar atunci 
când a scris parodii... „prieteneşti”,... le-a elaborat la o 
înălțime egală... În ansamblu însă în acest „gen nou de 
poezie”, cum îl considera G. Topirceanu, autorul Parodiilor 
originale, datorită mult prea ascuţitei sale inteligențe, a 
dovedit „putinţa de a trăi pe felurite chei muzicale”... 


Virgiliu ENE,  G. Topîrceanu, Editura tineretului, 
Bucureşti, 1969, p. 67—73, 103 


Opera lui George Topirceanu, la fel ca cea a lui Ion 
Creangă şi Mihail Sadoveanu, este o strălucită expresie a 
specificului naţional. Peisajul, istoria, datinile, tradiţiile şi 
limba neamului nostru — în ceea ce au ele mai autentic şi 
mai firesc — sunt prezentate în versurile şi proza celui ce-a 
dat viață Rapsodiilor. Tonalităţi grave, uşor melancolice 
alternează cu aparent improvizate ritmuri săltăreţe, unde 
optimismul, voia bună şi umorul se află la ele acasă. Toate 
acestea, în impecabila formă a unui vers cizelat cu 
minuțiozitate de artizan, de-o rară sobrietate, perfecțiune şi 
muzicalitate. 


Mircea HANDOCA, Pe urmele lui George Topîrceanu, 
Editura Sport-lurism, Bucureşti, 1983, p. 7. 


George Topirceanu a crezut (prea mult) în „muza 
satirică” ce i-ar fi inspirat stihurile. Se referă la ea în 
Rapsodii de toamnă , iar Prefaţa versificată la ediția a doua 
din Balade vesele şi triste este un text aproape 
programatic. 

Spiritual din fire, autorul n-a avut totuşi forța să-şi 
înfrâneze dorința de succes facil. Vizând aplauzele 
„galeriei“, a ignorat pretenţiile „esteților“”, oferind o tipică 
literatură „de consum *: În jurul unui divorţ, Bacilul lui Koch 
ş.a.m.d. A cultivat cronica rimată, încercând să revigoreze 
o specie de mai bine de un secol defunctă. Ca şi Păâstorel, a 
optat, în poezie, pentru o „miză” prea măruntă. A vizat 
agreabilul (atingându-l adesea: Balada chiriaşului grăbit, 
Acceleratul etc.), în care Hegel văzuse un stadiu de 
decadenţă a artei. 

Versurile originale ale lui Topîrceanu sunt expresia celui 
mai autentic provincialism cultural. Autorul a intuit 
psihologia succesului literar rapid (pe care l-a şi dobândit, 


de altfel, numărul reeditărilor antume stând mărturie): 
frivolitate, ton satiric,  licenţios pe alocuri |... |], 
discursivitate ce face versurile uşor inteligibile şi lesne de 
memorat. Stihurile lui nu tulbură, nici nu pun pe gânduri 
lectorul, oferindu-i cu generozitate o literatură de vacanţă, 
echivalentul unei cafele ori al unei carafe de vin. 

Verva lui satirică a dat compoziţii notabile în genul 
parodic. Nu mă gândesc doar la volumul atât de cunoscut 
(în ciuda neinspiratului titlu: Parodii originale)... Multe alte 
texte ale poetului se inscriu în registrul parodic: Balada 
unui greier mic (dezvoltare a motivului din La Fontaine), 
Infernul (subintitulat: „Stanţe apocrife la Divina Comedie“), 
Plouă ... (spirituală persiflare a unuia din motivele 
predilecte ale autorilor simbolişti). 

Uneori după o strofă originală , precum cea secundă din 
Cioara, se declanşează procesul parodic, o atare 
compunere putând continua la nesfârşit, „mecanismul“ 
fiind acelaşi. Debitul verbal este la fel de mare cala Anton 
Pann, gratuitatea curgerii  stihurilor (mai degrabă 
automatismul construirii lor) producând efectul comic. 

In afara parodiei, modalitatea ce a asigurat succesul de 
public al versurilor lui Topîrceanu a fost antropomorfizarea 
mucalită a plantelor şi animalelor celor mai banale. Într-un 
rând, băârta tipică a țaţelor de târg este plasată în mediul 
vegetal (Rapsodii de toamnă ). Poetul se „specializase” în 
imaginarea celor mai surprinzătoare dialoguri, unul dintre 
ele purtându-se între... ouă (La Paşti). Personală este şi 
maniera şăgalnică în care sunt exagerate „minunile” 
tehnicii moderne, în Acceleratul (factura opusă celei 
folosite de Barbu Nemţeanu în Trenul Crasna—Huşi) şi 
aeroplanul. 

Când iese din „mrejele satirice“, George Topîrceanu este 
de o desuetudine literară dezarmantă , amintindu-ne 
frecvent mijloacele poeziei româneşti preeminesciene (vezi 
tehnica descriptivă din Balada călătorului; în partea a doua 
din Balada munţilor este reactualizată tehnica lui Dimitrie 


Bolintineanu din San-Marina). Inocentă , desuetudinea 
aceasta produce surpriza pe care ar fi oferit-o orice... 
noutate. Este suficient să amintesc sentimentalismul din 
Cântec, comparaţia puerilă („les gospodinele / luţi ca 
albinele”) şi diminutivarea tipică veacului trecut: „Stol 
bălai / de îngeraşi, / cu alai de toporaşi” (Rapsodii de 
primăvară). Unele rime neinspirate („pică” / „păsărică”, în 
Balada munţilor) şi comparaţiile stereotipe (Cioara) l-au 
făcut pe autor necompetitiv între marii săi contemporani. 

Poezia originală a lui Topirceanu a fost subminată de un 
gust îndoielnic (vezi finalul la Bacilul lui Koch) şi de o 
viziune desuet patriarhală : „Orientul îşi înalţă fumul greu 
de mirodenii: / Visul păgodelor albe şi-al fachirilor gângavi. 
/ Miază noapte, ceața deasă care-nchipuie vedenii, /lar 
Apusul, fum de fabrici, / Jertfa turmelor de sclavi.” (Fum). 

In ciuda valorii literare seă zute şi a anacronismului 
estetic, pretenţiile nu-i erau tocmai mici, de vreme ce-şi ară 
ta nemulţumirea că nu fusese premiat de Academia 
Română (Expunere de motive). Prea încrezător în 
corozivitatea ironică a versului său, semna ameninţări 
precum: „Păzea, că muza mi-i fecundă'** / Şi când te-oi 
prinde nu te scap: / Cu şapte rime pe secundă / Iţi dau la 
cap! /ă ... î Şi-apoi în hazul galeriei, / C-un vers subţire ca 
un ac, / Pe frontispiciul Veşniciei / Să te fixez ca pe-un 
gândac!” (Ripostă ). Indulgenţa „galeriei“ a găsit-o uşor; 
mult mai uşor decât pe cea a criticii literare. 


Mircea SCARLAT Istoria poeziei româneşti, vol. IV 
Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 106—108. 


Imitând forma, dar şi fondul unor poeţi, Topirceanu 
cultivă un mimetism Superior izbutind să recreeze, 
depăşind sau chiar înlocuind originalul...  Desăvârşit 
tehnician, poetul nu e şi în poezia sa proprie la acelaşi 
nivel, fie dintr-o incoercibilă dispoziție pentru comic, ceea 
ce i-a adus reputaţia nu totdeauna îngăduitoare de poet 


umorist, fie dintr-o alunecare într-un sentimentalism minor 
oricât de cenzurat. Adevărul e că G. Topirceanu are 0 
natură duală , e în acelaşi timp jovial şi duios, niciodată 
atât de vesel încât să frizeze ridicolul, niciodată atât de 
duios încât să devină dulceag. 

Specialitatea sa erau baladele, la început Balade vesele 
(1916), apoi Balade vesele şi triste... Celebre sunt Balada 
chiriaşului grăbit pe tema nostalgiei locurilor părăsite 
(după Rondel de l'adieu de Edmond de Haraucourt), Balada 
popii din Rudeni, cu portretul pitoresc al unui cleric voios 
de ţară ... Balada morţii... Balada munţilor... Balada unui 
greier mic şi Balada unei stele mici... 

O largă audienţă au avut şi au încă rapsodiile lui: 
Rapsodii de vară (1915), Rapsodii de toamnă (1919) şi 
Rapsodii de primă vară (1928), indeosebi Rapsodii de 
toamnă, replică modernă la Concertul în luncă de 
Alecsandri, la Nunta lui Călin de Eminescu şi la Nunta în 
codru de Coşbuc, bizuită pe trucuri stilistice şi nu mai puțin 
ingenioase rime... 


Al. PIRU, Istoria literaturii române, Editura „Grai şi suflet 
— Cultura naţională “, Bucureşti, 1994, p. 159—160). 


Înainte de primul război mondial s-a definit în paginile 
Vieţii româneşti și personalitatea poetică a lui Gheorghe 
Topirceanu (1886—1937). Nota definitorie a operei sale 
este un aliaj sui generis de umor şi sentimentalitate. Mai 
precis, poetul e un sentimental care işi disimulează stă rile 
sufleteşti prin umor autoironie şi autopersiflare. EI işi 
preface, cum 0 spune singur „în glume lacrimile clare“. O 
constantă a liricii sale este elanul de simpatie, de 
înțelegere pentru dramele neştiute, pentru neliniştile şi 
durerile celor mici, fără apărare, umiliţi şi ofensaţi. Tot ce e 
mărunt, nebă gat în seamă , apă sat, tot ce suferă (oameni, 
dobitoace, găze, plante) se bucură din parte-i de o atenţie 


tandră. lată , de pildă, un cizmar sărac lucrând, într-o 
noapte de mai, când toată lumea petrece. hRevoltat, el se 
imaginează rostind tirade incendiare, răsculând mulţimi, în 
timp ce, dându-i târcoale pe furiş, un somn liniștitor îi 
închide ochii (Noapte de mai). Câteva din poeziile cele mai 
reprezentative transfigurează zbuciumări ale universului 
ființelor ne cuvântătoare. Un „greier mic” îşi destăinuie 
panica provocată de venirea intempensivă a toamnei 
(Balada unui greier mic); gâze şi ierburi de tot soiul se 
agită, asemenea unor oameni simpli de la ţară sau de la 
periferia oraşelor tulburate de vestirea că vine vânt de 
iarnă, „răscolind pădurile” (Rapsodie de toamnă). În 
expresie directă, decantată, lirismul se realizează în poeme 
şi privelişti de peisaje brumate sau ninse, ca Balada 
călătorului, Noapte de toamnă şi, mai ales, Balada morţii, 
un recviem sobru, de o simplitate maiestoasă , pentru „un 
drumeţ sărman “, mort la o margine de drum. 


Dumitru MICU, Scurtă istorie a literaturii române, 
Editura lriana, Bucureşti, 1994, p. 342. 


UL „Atunci ei porni şi eu îl urmai” (Infernul, Cântul 1) 

AZ: „Şi am căzut cum cade un trup fără viaţă” (Infernul, Cântul V). 

131 Lucruri expuse pe larg în traducerea dlui Murnu, 

Harnicul nostru tălmaci care-a tradus Iliada, 

Carte ce fu mintenaş premiată cu premiul cel mare, 

Pentru că suntem un stat eminanente agricol... (n.a.). 

ASR Zeița sorții. 

18 „Prin liniştea binevoitoare a lunii...” (Virgiliu — Eneida). 

16% Mai sigură, mai promptă şi mai puţin stupidă... (n. a.). 

1) Trei sferturi (fr). 

18 Arhiva, publicaţiile istorică şi filologică. A apărut la Iaşi în 1892—1940. 
Cu vremea a devenit o revistă arhivistică, lipsită de interes literar, şi se pare 
că asupra acestei caracteristici se îndreaptă ironia lui Topîrceanu. 

19. N. N. Zaharia, publicist burghez, autorul unor studii mediocre despre 
Eminescu şi Vlahuţă. 

410). se referă la profesorul C. Rădulescu-Motru, care se afla în anii 1913— 
1914 la conducerea Noii reviste române. Această publicaţie, caracterizată 
prin tendinţa ei oficial burgheză în anii amintiţi, polemiza cu Viaţa 
românească. De aici ironiile lui Topîrceanu. 

U1) poetul face o regretabilă confuzie între zeul indian Brahma şi fluviul 
Brahmaputra. 

a Contradicţie numai aparentă. în fond liniştea cântă, precum muzica tace 
(n. a.). 

113) Verb nou, formaţie proprie. Se simţea nevoie (n. a.). 

(14) A se observa impresia de infinit palpabil a acestui vers magistral (n. a.). 

115) precum se poate observa, ritmul a variat deja puţin (n. a.). 

(16) M. Săulescu (1888—1916), poet care s-a afirmat sub auspiciile 
simbolismului; a murit pe front în timpul primului război mondial 

UZ FABULE MICROSCOPICE 

Toto şi otomobilul 

Toto spuse: — Pe curând! 

În maşina lui urcând. 

N-avea griji de nici un fel. 

La virajul cu bucluc, 

I-a plesnit un cauciuc. 

Toto a plesnit şi el. 

Morala: 

Când mori parcă pleci niţel... 

(Traducerile Fabulelor microscopice aparţin lui Romulus Vulpescu.) 

118) viteazul de țânțar 

Pe marele Enea îl ciupe-un mic ţânţar... 
Morala: 
Valoarea nu aşteaptă s-ajungi la centenar! 


49! fabulă eschimosă 


Un urs alb uriaş, pe căprior mâncându-l, 
Se sătură, flămândul, 
Măcar o dată, bine... 
Morala: 
Ai pururea nevoie de-un mai mărunt ca tine. 
1204 Măgarul filozof 
Se-namoră măgarul de-o nobilă sireapă... 
Ba i-a cerut şi mâna (copita dinainte). 
— Păi... Eşti neam prost; eu, însă, am nobilă sorginte... 
Şi i-a promis îndată: Am să-ţi pun coarne, ţoapă. 
— Mă rog, rosti el calm, dar eu, de, nu prea crez... 
Morala: 
Promit cei nobili, vorba, s-o ţii, e cam burghez... 

1214 G. Ibrăileanu: G. Topârceanu, în Note şi impresii, laşi, 1920, p. 202. 

122. Cf. şi Ov. Crohmălniceanu — Humorul lui G. Topîrceanu, în Viaţa 
românească , nr. 4, aprilie 1953, pp. 212—237. 

123) ,... Tu nu vei putea fi mirat că , sub un titlu, ce pare să se potrivească 
numai unor poezii foarte uşoare, eu mi-am îngăduit câteodată tristeţi sau 
melancolii” (Edmond Rostand — Les Musardises, Pierre Lafitte et comp. 
Editeurs, Paris, Au lecteurn). 

124) „La vremea când dinţii câinilor pierduţi scrâşnesc de frig, Pointu, la 
căldură, cu blana înroşită, cu fundul încins, se stăpâneşte să nu urle şi râde 
galben, cu ochii plini de lacrimi.” (Jules Renard — Histoires naturelles, Paris, 
Emest Flammarion Editeur, pag. 73.) 

125). Nefericită expresie!