STANCU, POEME (1923-1943).ocr_pypdf2

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)

Cumpără: caută cartea la librării

ACADEMIE]

mn, rnt SÒ

geL TEOA

Fotografie din anul 1920

ZAHARIA STÂNCII

im ru
1111UU

1923-1943

Cu un cuvint înainte al autorului
şi o postfaţa de Sorin Arghir

EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ
1957

Poemele cuprinse în aceste pagini au fost scrise şi publicate în
diferite reviste între anii 1923 —1943 şi au fost tipărite în volumele:
Poeme simple 711927), Albe 71937), Clopotul.de aur 71939).
Pomul roşu (4940), Iarba fiarelor 71941) şi Anii de fum {ianuarie
1944).

Tălmăcirile din Serghei Esenin au apărut în reviste între
anii 1929—1933 şi au fost adunate în volum în 1934.

Nu toate poemele pe care le-am publicat între 1923—1943
au fost retipărite în volume şi nu tot ceea ce a fost introdus în sus-
numitele cărți şi-a găsit locul în culegerea de față.

Astăzi socotesc că „tălmăcirile* din Esenin au fost cam nepotri-
vit numite „tălmăciri" Nu am urmărit să redau cu exactitate
versurile marelui poet sovietic. Cu nepriceperea mea de acum un
sfert de veac, nici nu aş fi izbutit. M-am străduit să tom materialul
poetia esenian în forma care, atunci mi s-a părut a fi cea mai
potrivită mijloacelor de expresie de care dispuneam. întrucît
„tălmăcirile' aparțin istoriei literare în forma în care au apărut
în cărticica publicată în 1934, le-am inclus în prezenta culegere
fără modificări.

Fără modificări au fost incluse aci şi poemele originale cu
excepția cîtorva in care am schimbat un cuvînt, un vers, sau am
îndepărtat rînduri care, la o lectură atentă, mi s-au părut confuze.

Pentru viitor, dacă timpul mi-o va îngădui, aş dori să pregă-
tesc o nouă ediție, mai largă, a poemelor mele scrise în anii înde-
păriaţi şi, de asemeni, să public poemele la care am ostenit în aceşti
ani din urmă.

Martie 1957 z. S.

POEME SIMPLE
1927

Miniaturi

FUGĂ

Azvirli în colţ ghiozdanul supărată
Că azi ai căpătat o notă rea.

I/epezi rochiţa ta numerotată
Şi-mbraci o iie proaspătă, de nea,
îmi faci un semn, ne furişăm desculți
Spre cîmpul plin de mure şi de rugi.
De sprinten ţirîit de greieri mulţi

Şi iepuri ce-ţi arată cum să fugi.

CULES

Un cuc se strigă singur în livezi.
Azi, călăuză niî-i poteca verde
Spre lunca unde au ieşit cirezi
La iarbă soarele să le dezmierde.
Sprinţară, filfii mînile surori

Şi le îngropi în griul înspicat
Trudindu-te-n căuşul lor, în zori,
Să scuturi ceru-n spice lăcrimat.

JOC

Te joci cu mine cum odinioară

Naiva te jucai cu o păpuşă.

Aci-mi schimbi gîndu-n fir de lăcrămioară,
Aci în vîlvătaie ori cenuşă.

Tu poate ştii cuvîntul ce-1 aştept

Dar taci, fiindcă de mi l-ai fi dat
Zbuciumul meu s-ar fi surpat din piept
Greu ca vulturu-n slavă săgetat.

INEL DE IARBĂ CĂPRIOARĂ

C-un fir de iarbă degetul mi-1 legi Dacă pe-aici, în loc de mîndru plai,

Să am, asemeni ţie, un inel. Ar fi crescut, cu piscuri-nalte, munţi,
Ridici sprîncenele şi nu-nţelegi Şi prin păduri, ţi-aş fi cîntat din nai

Ce dor mi-a odrăslit în gînd din el, — Ca-n vremi bătrîne Pan, — cu paşi mărunți
Că-n ochii mei te uiţi adînc, deodată, Pe cărărui cînd ar fi fost să treci,

Şi cum îmi prinzi obrazul turburat De-ţi răsărea în cale-o căprioară,

Te depărtezi de mine bujorată Te-ai fi luat, la fugă, s-o întreci

Cu capul greu către pămînt plecat. Cît eşti de sprintenă şi de uşoară.

14 15

ALBINA MĂGURA

Priveşti: prin lanurile verzi se pierde O măgură ne-a răsărit în drum
Un fir de vînt şi-o dungă de lăcustă Şi tu alergi spre ea cu paşi mărunți,
Şi ierburile prind ca să-ţi dezmierde Te urci în virf şi eu te bănui cum
Picioarele şi tivul de la fustă, — De pe-nălţime cauţi să mă-nfrunţi, —
Iar o albină gura bujorată Şi ridicînd, aripe zvăpăiate,
Ţi-o caută în zbor ca pe-un ulei Larg, mîinile, rămiîi o clipă cruce
în care duce mierea adunata Asemeni troiţei ce-ar vrea s-arate
Din florile de cîmp, cu truda ei. Pe care drum pribeagul să apuce.
Ut
16 17

ti. a PT-

PÎRÎUL.

Auzi un cîntec de pîrîu zglobiu?

Cu trupul tău despică unda rece

în soare legănînd argintu-i viu

Şi florile pe lingă care trece.

Eu te voi aştepta-nsemnînd un vers,
îngenunchiat, la piatra de hotar,
Să-mi amintesc că lîngă tine-am mers
Cu gîndul rouă şi mărgăritar.

18 2*

FLUTURI

Ai prins pe-o gură de ciulin doi fluturi.
Sloboade-i peste lanuri verzi să zboare.
Uşure, uşurel, să nu le scuturi

Podoaba desenată-n puf de soare.

Ştii? tu mi-eşti fluture alăturea,

Cu aripi albe, fluture plăpînd,

Şi te-am făcut lumină-n noaptea mea
Să ard spre tine fiecare gînd.

PUIUL

Cu ciripiri sfioase vii din lan
Unde-ai găsit un cuib şi-un pui golaş,
îl porţi în palmă,-abia e cît un ban.
Ţi-e milă şi în iarba crudă-1 laşi.

în cuibul cald al mînii tale mici
Mi-e sufletul un pui plăpînd şi mic.
Şoim de va creşte,-o să-ţi aducă-aici
Din lanurile cerului un spic.

MACUL

Din spice cu ţepi lungi, cum au aricii,
Ti-am pus pe frunte, ca la pension
Cunună, şi din rochia rîndunicii

Peste mijloc ţi-am împletit cordon, —
Şi cîud am căutat să-ţi prind în plete
Un mac rotund, în soare legănat,

Din care rouă să sorbim cu sete

Mai roş ca gura-ţi, altul n-am aflat.

FURTUNĂ

Furttmă-n cîmp. Şi tu-mi dai mina mică.

Ţi-e teamă şi te ghemui Ungă mine
Sfioasă ca un pui de rîndunică,

Şi ploaia, răpăind grăbită, vine.

Ţi-e parul ud şi faţa toată udă,
Alergi cu mîna caldă-n mîna mea.
Miroase cîmpu-a gnu şi-a iarbă crudă
Şi tremuri şi eşti albă ca o stea.

ÎNNOPTARE

Amurgul risipeşte zvon de clopot

Şi clatină grădinilor foi sfinte,

Se schimbă vorba noastră-n tainic şopot
Şi tu, strîngîndu-mi mâînile, cuminte,
Mi-arăţi cum seara, —pasăre măiastră,
Bătîndu-şi aripile moi pe-aproape,
îndeamnă ziua naltă şi albastră

în crîngurile negre să se-ngroape.

SEARĂ

Aseară-am stat sub mărul nostru, bun,
Cu mere, ca obrazul tău, domneşti.

Cît aş fi vrut şi n-am cercat să-ţi spun
Că-n gîndurile mele, floare, creşti.
Ne-am ridicat deodată amîndoi

Şi-am părăsit livada împreună

Cu buzele-ngheţate; peste noi

Curgea molatic un pîrîu de lună.

ARBOR

Cînd mîna ta pe frunteajmea e floare
Şi-nfrigurat cealaltă mînă-ţi caut
Mi-e sufletul ca lanul copt, în soare
ŞI cugetul ca apa unui flaut, —

Dar cînd departe paşii tăi îmi sînt
Şi sînul cu miros de busuioc.

Mă simt un arbor frînt către pămînt
încins în roşii vâlvătăi de foc.

Tu nu te apleca deasupra mea

Ca peste-o gură largă de fintînă

Să n-auzi cum în fundul sclipitor
Izvoarele chemîndu-te, se-ngînă.

S-ar prea putea să vrei să guşti răcoarea
Fîntînii fără cumpeni şi găleată

Şi te-ai zvîrli adîncului din care

Nu te-ar mai scoate nimeni niciodată.

DIMINEAŢĂ

Pe uliţi dau năvală zorii albi,
Colibele deschid ferestre mici,
Adună drumul luncii boi codalbi,
Şi străşinile-alungă rîndunici
Din lanuri soarele o să răsară
Răcoarea s-o culeagă de pe foi,
Şi numai roua gîndului amară

O va lăsa să lăcrimeze-n noi.

SOARE

Copiii satului se scaldă-n rîu

Şi goi se-ntind cu soarele pe prund.
Adie vînt cu miros crud de grîu

Şi-n stuhărişuri boi de var s-ascund.
Pe crengi, cu roadele, dă vara-n pîrg,
Prisaca veche zumzăie albine

Şi eu îmi freamăt către cer cu sîrg
Livezile cu roade mari din mine.

ÎNDELETNICIRE

Cu slove mici scrisoarea ta mă-ntreabă
De ce nu mai îţi scriu, ce gînduri port.
De la un timp sînt năpădit de treabă:
Cerc spinii gîndurilor să-i amort

Şi mă frămâînt, mă zbucium, fără preget,
Să uit, că luminat de lună nouă

Ti-am sărutat sideful unui deget.

Şi ochii mari, îmbrobodiţi în rouă.

PÎCLĂ

Mi-s ochii stinşi şi gura mi-e amară,
Mi-ard mânile de dorul altor mînî.
îşi plînge codrul foile de ceară,

Nu se mai uită nici o stea-n fîntîni.
Văzduhul plumburiu s-a pogoriît

Şi se tîrăşte, pîclă, pe ogoare.

Cu vîntul, sălcii, fără sălbi la gît,
Gem frînte peste ape stătătoare...

Scrisori din cîmp

3 — Poeme simpla

SCRISOARE DIN CÎMP

Pe-aicea soarele mă află treaz,

Strîns în chimir > proptit într-un baltag,
Şi cînd lumina-mi joacă pe obraz

îmi murmur gîndu-n fluier vechi, de fag.

Sînt limpede şi liber, cum e vîntul.
Pe unde vreau îmi pot croi cărare*
M-a înfrățit viaţa cu pămîntul,

Cu cerul nalt, belşugul cald de soare.

Şi lăinicese prin ierburi verzi, din zori,
Cu şerpi, cu prepeliţe, cu şopîrle,

Leg mieilor, lîngă corniţe, flori,

Şi turma albă mi-o adăp în gîrle.

Şi doar atunci îmi aciuiez popas,
Cînd păsări cad în cuiburi pe aproape
Şi-amurgul îngenunche, fără glas,
Şi-şi pleacă chipul galben peste ape.

IUBIRE NOUĂ

îmi crese pe umeri aripi de cocor.

Plaiuri şi codrii-mi freamătă sub frunte,

Mi-e cugetul pîrîu sprinţar de munte
Şi graiul fluier de argint sonor.

Cărările pe care paşii-mi pleacă
Merg albe prin livezi şi primăveri,
Naintea mea-nfloresc salcîmi şi meri,
Izvoare izbucnesc din piatră seacă.

Albine vin de la uleie lin

Văzduhul clar cu zumzet să mi-l coasă
Şi florile cu pleoape de mătasă
Mi-mbiîe setea cu potirul plin.

Şi eu în inimă, ca-ntr-un ulcior,
Prin soarele ce-n aur mă îngroapă
Port roua ce vrăjeşte şi adapă,.
Hulubii. îmbătaţi de slăvi şi zbor.

MĂ VREAU ÎN MUNŢI

Din cîmpu-acesta simplu pe care-l ar cu boii
Dacă mă sui pe măguri cînd e văzduhul pur
Văd zugrăviți pe zare, cu fruntea-n nouri, munţii...

Mă vreau atunci în munţi c-o turmă de mioare
S-o pasc prin pajişti pline de iarbă şi de soare.
Prin smeurişte ursul să-1 junghii în grumaz,

Cu praştia să fulger ierunca printre brazi

Iar seara cînd din flăcări o floare de lumină
Va filfîi spre ceruri mireasmă de răşină,

Spre culmea cea mai naltă, cu paşi de căprioară
Să urc semeţ ca omul dintîi, odinioară.

DAC-AI VENI...

Dac-ai veni, hulubii-n zbor rotat
Ar împleti cunună peste casă
Şi soarele lîngă poteci culcat
Ţi-ar săruta pantofii de mătasă.

Prisaca ar trimite o albină

Ca să-ţi aducă miere în ulcior

Şi merii rezemaţi într-un picior
Te-ar îmbia cu freamăte-n grădină.

Şi eu ţi-aş cere mîna cu brățară

Şi te-aş ruga să-ţi porţi cu mine paşii
Pe unde fluiera de zor cosaşii

în ochi cu ziuă blîndă şi sprinţară.

Am rătăci pe cîmpurile ude

Să vezi cum se desfoaie dimineaţa
Şi-am asculta cum colcăie viaţa
în ierburile proaspete şi crude.

Ar creşte galben soarele din grîu

Şi apele s-ar arginta în zare,

Tu ai cule'ge-n ochi privelişti clare

Şi te-ai scălda-n lumină ca-ntr-trn rîu.

La un răzor te-ai frînge de mijloc

Şi de pe-un rug ghimpos ai rupe-o mură,
De pe-un măceş sălbatic o răsură

Şi-aî agăţa-o-n plete, ca la joc.

Un smoc de spice-ai treera în palmă
Să afli de e bobul copt şi plin
Şi-un greier negru şi-o lăcustă, lin,
Ar năvăli în sînul tău de-a valma.

Pe lunci am întîlni cirezi de boi
Şi bivoli goi cu şoldurile strîmbe
Şi-amiaza le-ar zvîrli,pe spate trîmbe
De vâlvătăi, ca nişte şaluri moi.

Şi-aceleaşi drumuri ne-ar aduce-ntoarse
Lingă căsuţa albă, cu livadă,

Şi ne-am lăsa făpturile să cadă

De dor şi trudă,-n umbră deasă, arse.

Iar cînd amurgul ar suna tălăngi
Noi am zîmbi c-a mai trecut o zi.
Şi luna floare albă-ar înflori

Prin marile-ntunericului crăngi...

CUM FETELE DESCULŢE.

Cum fetele desculţe culeg în coşnicioare
Gheorghinele din branişti şi zmeura din codrii
Pe unde urşi roşcaţi şi-au înjghebat bîrloage, —
Eu, harnic, am cules din cîmpu-acesta soare
Sa am ce-ţi duce-n dar în tîrgul tău de piatră
Cînd şerpii s-or ascunde să doarma-n văgăuni,
Cînd strînsă în butoaie podgoria va geme,
Cînd ploile vor curge belşug peste ogoare...

DE ŢI-AI PURTA FĂPTURA...

De ţi-ai purta făptura prin satul meu sărac
Şi-ai înflori-n amiază cu nuferii pe lac,

De te-ai culca cu seara pe maldăre de flori,

Cu prepeliţi pestriţe de te-ai trezi în zori

Şi-ai număra ţăranii ce trec spre lunci la coasă
Cu tălpile desculţe prin iarba de măţasă,

De-ai lainici prin soare cu drumul şi cu vîntul
Eu mi-aş iubi în tine iubirea şi pămîntul;

Şi cînd te-ai reîntoarce — rod pîrguit de vară —
Din câmpul meu cu măguri, vioaie şi sprinţară,
în tîrgul mohorît, cu uliţi de asfalt,

Ţi-aş săruta pe ochi văzduhul meu înalt,
Surîsul unui mac, rotund, pe gura-m rouă,

Pe braţe.,-argintul lunii, cînd se-ncovoaie nouă,
Şi chiar copilăria-mi cu zbor de berze lin

Pe trupul tău: mînunchi de grîu cu spicul plin.

CEARCĂN VIORIU

Cearcăn vioriu în jurul lunii
Prevesteşte chiot de furtună.

Tind spre cer ghirlande albe prunii
Seara pune satului cunună.

Clopotului care-mi sună-n piept
Ce nebun îi zguduie frînghia?
Bate inima pripit, aştept,

Şi-mi sfărîm în pleoape bucuria.

Lanuri ualte-n mine simt crescînd,
Gînduri multe, stele ciipîtoare.
De ţi-aş scrie-acuma o scrisoare

Trist aş fi în fiecare rînd.

DUMINECĂ

Doar pe cer sînt doi, trei uli de pradă.
Am plecat alături amîndoi

Să găsim pe cîmpuri azăvada

Dorurilor mugurite-n noi.

Drumurile se ascund şi fug

Să ajungă zarea, uşurele.

Tu-mi vorbeşti de drumurile mele
Şi mă arde vorba ta pe fug.

Bănui că mi-e chipul întristat,
Tremuri în lumina gene lungi
Apoi taci şi cerci cu mînile s-alungi
Soarele bogat ce ne-a-mbrăcat.

Rupi un fir de grîu neînflorit,
Răsuceşti inele degetelor moi,
Umbre mari s-au zămislit în noi
Şi-aripi de răcoare-au filfiit.

Soarele a prins să ne dezbrace
Singur de lumina dăruita

Dar în gînduri ne-a rămas pitită
Luminiţa care nu dă pace.

Şi cîud clopotul ne cheamă-n tîrg,
Noi purtăm priu crengi de înserare
Sufletele noastre tinere şi-amare
Ca o roadă abia dată-n pîrg.

AMURG

Uite, cu zbetig şi muget, vin boii din ceaire.
Pe sus, ca umbre şui, trec şoimii, în plutire,
Din ţarcuri fură miei şi-i urcă-n cer vulturii,
Chindia-ncet se stinge în creştetul pădurii
Şi-amurgul piere simplu c-un piîlc de pitulici.
De pretutindeni curge mireasmă de aglici.

Pe lîngă drumuri largi se scaldă-n neguri plopii,
Răzoarele ascund, în cuiburi calde, dropii.
Cu cîmp în straie trec ţărani cu chipul brun,
îi cheamă către case un clopot, în cătun.

Ne odihnim alături, pe maldăre de fîn,
Pamiîntul bun ne strînge, şi cerul, lîngă sîn.

AMURGUL PIERE-N TRESTII

Amurgul piere-n trestii cu şerpi vărgaţi de balta
Şi seara, ca o floare cernită, se învoaltă.
Hulub fricos, în mîni, tot sufletu-ţi tresaltă.

îngenunchiîază cumpeni şi murmură tălăngi,
Vin păsări mari şi negre şi se pitesc prin crăngi
Şi stelele-mpung cerul cu-argint în vîrf de spăngi.

Miroase-a grîu, a oi, a cimbru şi-a trifoi,
Se roagă în ocoale, cu muget paşnic, boi,
Şi umbre mari şi teci se strîng pe lîngă noi.

Herghelii sălbatice-n boaz

Ni se-nchină ca şi boii jugări,
Greieruşi în straie de călugări

Şi brotaci pe margini verzi de iaz.

TORA Toate, toate sînt ca la-nceput

Pe aici, şi-s numai pentru noi.
Chiar şi soarele ce ne-a-nvăscut
în lumină, ca să nu fim goi.

Te-aştepta căsuţa în lumină

Să-i aduci în dar un fir de glas>
Drumul ca să-ţi şerpuie sub pas
Şi hamacul ca să-ţi dea hodină.

Ai venit din tîrgul tău să vezi
Cum cad seara stelele-n fîntîni.
Dar acum cînd umbli prin livezi
Pomii îţi aruncă roade-n mîniî.

De ne poartă calea printre grîne.
Spice ţi se prind de poala rochii
Şi cîmpia la picioare, ca un cîne,
Ţi se culcă s-o mîngii cu ochii.

Viile se-aţin lîngă cărare

Şi te-mbie cu ciorchini de coarnă
Şi cişmeaua gureşă-ţi răstoarnă
Şîpot clar în palme şi răcoare.

PE DEALURILE ROŞII

Pe dealurile roşii podgoriile ard.

Zorelele cu rouă în pleoape rîd pe gard.
Văzduhul dimineaţa e limpede şi rece.

Nimic nu s-a schimbat şi rîul încă trece

Cu ape străvezii să cînte-n roata morii.

Dar undeva, sub zare, în pilcuri negre, norii
S-au adunat, — şi cerul pe unde porumbei

Cu aripile albe adună funigei

îl vor surpa curînd, întunecaţi şi răi.
De-aceea murmuriud îţi spun: în ochii tăi
Culege, azi, lumina din mine şi din soare.

Cad stelele în noapte, se prăbuşesc frunzare.
Mi-e teama, vreau tristeţea să n-afle unde sînt.
Ca pe-o sămînţă-n toamnă ascunde-mă-n pămînt.

TOAMNĂ

Lăsînd potecii paşii să nî-i fure
Azi am pornit pe cîmpuri amîndoi.
Cădeau ca o beteală peste noi

Albi funigeii toamnei sure.

Ca-n nişte amfore de aur mici

Ne revărsa în preajmă soarele
Lumina-n care florile pitici

Si-au răsturnat de vînt ulcioarele.

Şi ne-am oprit la o răspînte-n drum.
Un spic se scutura pentru jivine,
Văzduhul clar da florilor albine

Şi fluturilor miere şi parfum. '

Un pom sălbatic mai păstra în soare
Roadă răscoaptă pentru viermi şi ciori
Şi într-o leasă sivă doi cocori .

îşi învățau puiendrii cum să zboare.

Podgoria pe dealul sîngeriu

îşi dăruia ciorchinii ei de aur
Şi rîu-ncovoiat pe lîngă plaur
îşi arunca în vîrşi argintul viu.

Livezile de pruni bătrîni şi nuci
îşi scuturau belşugu-n coşnicioare.
Dau gureşe-nsetaţilor răcoare
Fîntînile străvechi pe la răscruci.

C-un şarpe-n plisc se cobora spre cuib,
Din cer, o barză, pentru puiul ei

Şi un copil zvîrlea cu pumnul buîb
Grăunţe unui pîlc de porumbei.

Şi pretutindeni unde ne-am întors
Am întîlnit aceeaşi dăruire
Şi, bucuraţi că din aceleaşi fire

Cu slăvi şi tarini cin'ne-a tors, ne-a tors
5 9 9

Mînile noastre-au început să-şi dea
Mireasmă, struguri, cîntece şi flori,
Cum cerul apelor dă stea cu stea,

Cum mierla cîntă codrului în zori.

MĂ PIERD PE PLAIURI VECHI

Mă pierd pe plaiuri vechi de basm şi de arama,
Podgoria mă-mbie cu chiote la cramă,

în linuri tălpi desculţe se-ngroapă pîn'la pulpe.
Ca frunza, roşcovana, din viţe iese-o vulpe
Chefnind — şi după ea fug puii dolofani.

O ia la ochi pîndarul şi-o dă în bolovani.

Pe blana-i înfloresc deodată maci de sînge.
Amurgul se prăvale în zări, un clopot plînge,
Şi vîntul bate lîn cu miros copt de struguri.

Pe drumurile*toamnei se leagănă în juguri

Boi blînzi cu truda-n trupuri şi cu văzduhu-n
coarne.,.

Şi ziua — ziua de-astăzl — nicicând
n-o să se-ntoarne.

CERUL E VÎNÂT

Cerul e vînăt, cîmpul'gol şi sur.
Vîntul uscat miroase a mour,
Cirezile bălţate bat tălăngi,

Fac coroniţe funigeii-n crăngi,

în şiruri trec cocorii gîngurind,
Plopii ca nişte ruguri se aprind

Să lumineze toamnei care moare

în vie sub sfărîmături de soare.
Eu nu mai am nici gînd, nici dor; trăiesc
Numai fiindcă vinele zvicnesc

Ori poate pentru că din b<^ta rea
Nu s-a putut desprinde steaua mea.

COPILUL

Zvîrlit-am şi coiful şi zaua de fier

Şi lancea am frînt-o, izbind-o de-un trunchi
Iar murgul, departe, la margini de cer,

Cu spume-n zăbale rămase-n genunchi.

Pătrund în pădurea cu freamăte moi
Şi caut copilul cu tălpile goale

Pe crengi legănate, spre cuiburi, în foi,
Dînd mierlei din cuibul de aur ocoale.

Şi umblu să-i văd pe margini de rîu,
Plecat peste unde cu undiţă-n mîna.
Şi-alerg să-1 găsesc cu fluier la brîu
Şi turmă bălană la jghiab de fintînă.

Copilu-a pierit bătut de osîndă!...
Tăcut mă strecor, m-ascund în frunzişuri,
Tresar şi aştept şi tremur la pînda
Să-i prind despicînd, sprinţar, luminişuri.

Şi pîcla deodată mă prejmuie rea.
Cad stelele stinse de truda vegherii,
în mine s-aprinde lovită o stea

Şi murgul nechează la marginea serii.

VIAȚA

Aud într-una chiote de hoarde,

Şi tropot greu de cai nepotcoviţi,

Şi plîns sfişietor de robi izbiţi,

Cu bice lungi de flăcări şi cu joarde.

Măceluri crîncene, măceluri crude

Se făptuiesc pe undeva pe-aproape.
Am stropi de sînge risipiţi pe pleoape
Şi mânile de sînge cald mi-s ude.

Şi eu sînt fără za, n-am coif pe plete.
De laurii îzbînzii nu mi-e sete,
Nu-s dornic de omor, de jaf, de pradă.

Blestemul vechi mă îmbrînceşte-n luptă
Spre cîmpul alb de oasele-n grămadă
Cu scutul ciuruit, cu lancea ruptă...

1937

LLI
CD
—
<

PENTRU ÎNCEPUTUL CÎNTECELOR

Din virfurile degetelor, din călcîie,
Din creştet, din coapse, din genunchi,
Rupe-te aprinsă melodie.

leşi cîntec din măduvă de trunchi.

Din elocotul frunţii, dîn miezul inimii.
Din oase, din sînge, din piele,
Desprindeţi-vă, cîntece ale lumii.

Ale pămîntului, ale norilor, ale mele...

e pui
Canl
lop
©
lo
T

- Poeme

ÎNTOARCERE

Mă întorc de lîngă luceferii uitaţi,
De lîngă zăpezile veşnice,

De lîngă vulturii împărați,

De lîngă piscurile sfeşnice.

Mă întorc de lîngă luminile vii,

De lîngă piatra aspră şi dură,

De lîngă izvoarele aurii,

Cu semnul rotund al morţii pe gură.

simple

SUN CĂTRE NORD..

Numele tău, simplu, ca al Maicii Domnului,
Mă înfăşură cald, ca un şal.

Zac uitat la porţile somnului

Cu ochii spre celălalt mal.

-/ii [>

Paşii cenuşii, ca paşii zorilor,
Pe unde or fi? Nu-i mai aud.
Cu inima, clopot al florilor.
Sun către nord, sun către sud...

FLACĂRA ALBĂ

Viscolul arde ca sîngele.

Arde ca mîinile tale mici.
Odată creşteau ierburi pe-aici
Verzi, şi cu flori cum e sîngele.

Viscolul arde ca flacăra.

Arde ca părul tău de mărgean,

Nu mai ştiu, sînt o mie de ani ori un an
De cînd totul era flacără, flacără...

DAR

Norii au pogorît pe pămînt

Şi umblă cu oamenii, printre case.
Aveai umeri rotunzi. Unde sînt?
Iată, zăpezile vin maiestoase.

Oraşul e alb şi tăcut,

Copacii cresc basme şi fast,
Iarna mi-aduce genunchi luminoşi
în dar, şi pîntecu-i cast...

ALBUM

Albumul e vechi. Fiecare pagină

Are alt trup, alt suriîs.

Trupuri şi surisuri de piatră. Fereastra
Păstrează o singură imagină.

Am strîns atîtea miîini, atîtea minuni,
Una singură şi-a lăsat tiparul

Pe mîinile mele, în acest album.

Pe orele mele nearătate.

CALM AMINTIRE

Pe străzi de vată, cu tălpi de vată, Luna cu cerc roşu, cireşii

Caut un țipăt, o zvîcnire, Copleşiţi în fum alb —şi noi doi.
E calm, ca după sfirşitul lumii, Seara cu cirezi se-ntorcea

Ca după o ultimă limpezire. De la ţărmul apusului roşu.
Iarnă, de ce ţi-ai mâînat viscolele? Luna cu cerc roşu, — şi tu

Cum de ţi-ai risipit haitele? Cu faţa ca marginea lunii.

Fiara bălană îşi muşcă inima Copleşiţi în fum alb dorm cireşii,
Şi nu i se aud vaitele. Copleşiţi dorin numai cireşii.

MOARTE

Nu ştiu ce este dincolo de mîini,
Dincolo de tălpi şi ferestre.
Luminări, luminări ard pretutindeni,
înalte şi fumurii luminări.

Nu ştiu ce este dincolo de dinţi,
Dincolo de sînge şi chiot.

Ce rece era gura ta — fagur!
Clopote mari vin dinspre poartă.

ORĂ

Cadranul e fără semne. Zborul mare
Nu-1 mai măsoară nici o aşteptare.
Lîngă tine aerul beat

S-a oprit şi a îngenuncheat.

Cadranul e fără semne. Anul
Şi-a părăsit cuibul şi lanul,
Dar tîmplele bat şi se clatină
Reci, ca şerpii de platină.

SOMN PLIMBARE

Departe, departe, în munţii de piatră, Mantia cade, urechile zvicnesc,

Urşii dorm în bîrloage tăcute, Ciutele n-ar fi mai sfioase.

Urşii dorm şi în somn năzărese Munţii sînt albi. Odăjdiile

Primăveri cu-nfioriri în tumult. De-a poleit soarele vînăt.

Departe, în munţi somnoroşi, a-mpietrit, Caii tropotă moale. Sania

Un genunchi, un obraz, un călcîi. Lunecă lin, cometă desprinsă.

Urşii dorm în bîrloage şi-n somn Brazii stau mîndri şi drepţi. Tu le-arunci
Năzăresc primăveri ameţite. Clinchet şi rodii din ţările calde.

14 75

DIMINEAŢĂ

Lumina neclară. Spre fluviu
Merg zorii să-şi scuture miezul,
Cu coşuri de piatră pe umeri
Trec muncitori către fabrici.

Mărgelele-n somn abia-ţi sună.
Pantofii dorm goi lîngă uşă.

Trec muncitorii spre fabrici, pietroşi.
Şi scuipă în fluviu cenuşă.

NOU

Azi totul e proaspăt. Tristeţea
Mă doare mai puţin ca-n alt cea».
Peisajul alb tremură

Ca o mînă atinsă în somn.

Dar eu mohorăsc peisajul,
Pămîntul cu flăcări îl junghii.
Da, totul e nou, dar degetele
Au rămas lîngă vechile unghii.

MUNTE

Gemătul iernii e suplu şi alb
Lîngă urechile casei mărunte.

Muntele lunecă alb şi-mi întinde

Braţe vînjoase spre virfuri.

îndemnul mă suie cu stele,

La tîmple, la umeri, la glezne,
în urmă rămîne gemătul iernii
Şi urechile iernii, urechile roşii.

LUMINĂ

Se schimbă lumina şi norul,
Munţii rămîn mereu rezemaţi
De zările mereu altele,

De brazii mereu tineri şi nalţi.

Se schimbă lumina şi norul,
Dar candela pîlpîie la fel,

Candela viorie dintre zăpezi,
Candela întîilor cîntece albe.

PLOAIE CE ARC ORI CE LANCE

Miriştile latră, copoii

Bat tufele uscate de măceşi,
Toamna aruncă fum şi alice
Spre dropii şi iepuri ciuliţi.

încep ploile, încep înverzirile,
încep cîntecele cu alt sunet,
Tot ce-a fost şoaptă se preface
în tunet, în tunet.

Ploaie de primăvară, pătrunde-mă, Sînge în linul podgoriei, — sînge

Sparge-mă ca pe o brazdă, în crînguri, în branişti, pe mirişti.
Fă-mă fecundității tale lăcaş,

Fă-mă buciumului tău gazdă, gazdă.

Toamnă, ce arc ori ce lance
îţi va ucide pofta de veşted?

80 81

Fuga lebedelor

DOUĂ

Două mîini ai tu, da, numai două.
Şi doi genunchi, da, numai doi,
Două călcîie ai, da, numai două,
Şi sîni numai doi, numai doi.

Două urechi ai, da, mimat două,

Şi două sprîncene lungi, prelungi, urîte,
Doi umeri, da, şi şolduri numai două,
Dar gemete, dar scrîşnete, dar chiote, cîte.

VEZI-MĂ NUMAI, MÎINHyl?

Cîndstrîng pumnii spre slăvi vezi-mă, Aş fi cîntat numai zăpezile
.9

Cînd îmi strig fericirea auzi-mă. Numai sălciile, numai miiiiile,
Vezi-mă cînd îţi cad în genunchi, Numai obrazul lung şi codat
Auzi-mă, auzi-mă cînd te sudui. Al şesurilor, al munţilor

j A
Cînd te lovesc cu picioarele simte-mă, Dar amintirea mi-e plina de chipuri,
Cînd te rog umilit, crede-mă. Din viaţa asta şi din alte vieţi,
Vezi-mă cînd îţi sfarm stelele, Ochii, fîntîni în cari-au căzut
Auzi-mă, auzi-mă cînd îţi surp temeliile. Zări şi păduri, oameni şi lişiţi

A i...

86 87

VIOARĂ UITATĂ

Ţi-am vorbit de-o vioară uitată,
Undeva, într-un cadru romantic.
Ti-am vorbit de-o vioară tăcută
într-o seară cu ceaţă albastră.

Zidurile nalte şi rupte

Poartă încă vorbele mele
Dintr-o parte în alta prin casă,
Mingi fără rost, vechi şi cîrpite.

ÎŢI DAU...

îţi dau freamătul meu negru şi
Fruntea crestată de săbii,
Sîmburul morţii, ce port
în măduvă, de la-nceput.

îţi dau codrii albaştri, şi-ţi dau
Miezul munţilor aprigi şi zvelţi,
Munţii voinici şi pietroşi

Din asprul şi negrul meu trup.

FUGA LEBEDELOR

Pămiîntul cîntă-n paşii noştri proaspeţi,
Tremură în văzduh învierea,

Mîinile ţi s-au făcut mai mici, mai înguste
Şi unghiile mai viorii.

Cu steme voievodale pe frunte
Melcii suie în crengile livezii.

S-au furişat spre munţi, spre munte.
Lebedele zăpezii.

FOCUL DIN SÎNGE

De unde a început cîntecul?

De unde s-a ridicat întîi zarea?

Nimeni nu cunoaşte marginea peisajului,
Nimeni nu sărută buzele soarelui.

De unde a izvoriît sîngele?

Focul din sînge de unde a venit?

Cine ne-a înnebunit cu foc sîngele?

Cine a înnebunit cu sînge focul şi 1-a hrănit?

AMAR

Amarul din coaja nucilor crude,
Amarul din rodul pămîntului vechi
Aleargă prin sîngele meu

Ca un blestem puternic, din bătrîni.

Amarul din seva cucutei înalte,
Amarul din apele mărilor verzi
Aleargă prin sîngele meu, prin ochii
Pe care-i plimb, verzi, peste lume.

' 92

RĂDĂCINI

Cireşii-şi zumzăie-nflorirea nouă,

Un mînz îşi sună clopoţelul sprinten,
O gîză bucurată taie-n două

Iarba împiedicată-n pinten.

Acum, pe şesu-n straie de lumini,

De ne-am opri să smulgem o brînduşă,
Ca troscotul în roua jucăuşă

Am prinde-n lutul reavăn rădăcini.

MOTIVE

O seara sura-şi risipea cenuşa

Sub cerul vast cu limpezimi de iaz
Cînd mîna ta şi-a despuiat mînuşa
Şi pasăre a fost lîngă obraz.

Apoi în iazul cu-adîncimi de cer
Copacii s-au plecat şi au căzut.
Hulubii droaie vin de-atunci şi pier
Iar buciumul străbun stă mut.

CU PÎINE ŞI CU VIN

;Nu te-am cusut icoană pe zare, în argint,
pCu ochii depărtării albastre să te-aîint,
INici nu te-am îmbrăcat în pietre ca safirul

Şi nu ţi-am prins în plete, podoabă, trandafirul,-

| Ci mîna mea, naivă, te-a zugrăvit pe-o frunză
I Sa poată mai aproape de suflet sa te-ascunză,

Şi-n inima ce cînta, clopot prelung de hram,
*eCu pîine şi cu vin, desculţă, să te am.

VEDENIE PENTRU O MOARTA

în munţi stîncoşi, sălbatici, mi-ai fost alături ciută Şi dacă vreodată va fi să mai reviu

Şi veveriţă-ai fost; acolo, cu vulturul Pe cîmpul sur pe unde ai fost izvorul viu

Am măsurat adîncul, am încercat azurul Care adapă boii bătuţi de bici şi iezii,

Şi-am dibuit poteca de urşi în stei bătută Cînd stelele cresc ciucur pe crengile livezii,

Dar astăzi în oraşul de piatră şi de fum N-am să-ţi mai caut urma prin ierburile nalte

Eşti numai umbra sivă ce-mi cade peste frunte, Pe unde ştiu, sub lună, lungi, iepurii să salte

Şi-mi poartă amintirea cu inima prin munte, Fugind, ca nişte umbre din celălalt tărîm,—

Prin stoguri roşcovane de ierburi şi ozum. Ci în mireasma crudă a florii de salcîm.

96 7 — Poeme simple 97

CEASUL TRECUT

Trecutul ceas al nostru a fost cu-albastre stele,
Cu umbre de matasă, cu zbor de rîndunele, '
Cu flăcări fulgerate în trupuri şi în gînd, '
Cu ciute-n luminişuri de brazi adulmecînd

Mireasma frunzei crude, — cu zumzete de stupi,
Apoi c-o haită neagră, sălbatică, de lupi

Ce-au sugrumat în neguri, pe-o pajişte, miori,
Şi două mini ce-au plins în alte mîini, surori...

= - MI-I --.

PASĂRE ALBĂ

Numai zbura? Pasare aiba?

N um ai cînta > Pasare aiwa%
Cuibul tău cald în palma mea
Saa to Pit; ca un bu gar de. neah

Pasăre albă, lasă-ţi aripa,
Pasăre albă, macină-ţi clipa.
Cu palmele mele, cuibul tău
S-a prăvălit peste muntele rău.

Obraz de lună

LUNĂ

Mi-e inima lună, inima

Şi mîinile întinse în gol.
Copacii înalţi vin şi se pleacă
Spre inima lor, spre inima lunii.

Mi-e pasul de lună, pasul

Pe care-1 îndrept pe drumul ştiut,
Spre ţărmul ştiut, spre ţărmul

Pe care pasc lunare herghelii.

103

VINO CU FULGERE

Vino cu'fulgere şi cu furtuni.
Cu norii plini, cu norii buni,
Urşii mei dorm în văgăuni

Cu fulgere, cu ploi, cu furtuni.

Luceferii mei au ars şi s-au stins,
Nici o fărîmă nu m-a atins,

Nici o fărîmă nu m-a aprins.

Din luceferii mei, din luceferii lumii.

104

FUMURIE

Trece o vedenie fumurie
Prin amurgurile mele rotate.
Trece o vedenie mlădioasă
Prin orele mele fumurii.

O vedenie fumurie şi naltă

Prin fumuriul amurgurilor mele,
Prin zorile mele pufoase

Trece cu tălpile goale şi reci.

105

JALE
STRUGURI

în vasul ciudat femeia din casă
A sădit o floare de seră Soarele a căzut în panere,
Firavă şi fără culoare Albastru, violet, auriu,
Ca obrajii copiilor trişti. Soarele dealurilor mele,
Soarele dulce pe care îl ştiu.
Fără culoare precisă, firav,
Trecutul mă bate pe umăr. Strugurii mei, luminile mele,
Din vasul ciudat buzele cui Mor în panerele lumii.
Soarele din viile acestea mustoase

Firave vin cu chemări din trecut?
Ale pămîntului larg...

JURNAL

Ce să mai scriu pe foile acestui jurnal?
Numele tău l-.m uitat, l-am uitat.
Cuvintele vin sonore ca izvoarele.
Imaginile trec albastre ca amurgurile.

Ce sa mai scriu pentru tine, pentru mine, pentru
noi?

Gîndul e greu ca o piatră din munte,

Mîna e grea ca o vită căzută,

Ochii sînt grei şi trişti ca obloanele vechi.

108

BUCOLICĂ

Trist am plecat prin munţi fără hotare
Ca să-mi sfişie trupul gadini rele.
Zori mari veneau cu stingere de stele.
Văzduhul mirosea a iarba mare.

Şi-am mers cu paşi cu aripi la picior
Dar urşii dolofani dormeau pe brînci
Şi de-i loveam cu bolovani şi stînci

Cădeau tot mai adînc în somnul lor.

109

ÎN CODRUL CRUD

în codrul crud am omorît o mierlă
Ce fluiera pe-o creangă-n vîrf cu rouă
Şi-am sugrumat cu mîiuile-amîndouă

Un pui căzut din cuib, cu ochi de perlă.

Fîntînile le-am potmolit, —apoi
Cărările le-am împînzit cu spini
Şi-abia atunci au licărit lumini
Pe cerul de-ntuneric dintre noi.

OBRAZ DE LUNĂ

îţi mîngîi obrazul de lună,
Obrazul de lună,

Feriga părului, fildeşul trupului,
Feriga părului.

Visele tale prin mine le treci
Negre şi reci...

Stîncile tale de var şi mărgean

în rnine le clatini ca-ntr-un ocean.

CĂLĂTORIE

Vom trece simplu dintr-o stea în alta
Cînd steaua noastră va îngheţa.

Cînd inima se întunecă, inima

Nu caută lumina în alta?

Soarele îl vom schimba cu altul
Cînd miezul lui va deveni rece.
Cînd ni se năruie înaltul

Spre alte privelişti pasul nu trece?

115

GEMENE

Carnea e oaselor geamănă,
Oasele, sîngehii gemene.
Moarte, cine îţi seamănă,
Cine mai poate să-ţi semene?

Poate eşti cîmp înflorit,
Poate eşti hrubă de sare,

în care, ca un stîlp înlemnit.
Stă, fără-ntrebări, fiecare.

116 117

LAUDĂ ORBI

Casa aceasta e oarbă,
Copacul de colo e orb,
E orb trecătorul şi oarbă
E luna, în cercul ei orb.

Călătoresc de cînd mă ştiu
Mînat fără hodină

De un luceafăr vioriu,

De vioria lui lumină.

Inima, o cîrtiţă oarbă
în clocotul trupului orb,

Prin steblele de stele noi

Abia mă mai strecor

; i Aa dide ai ; i in rbă
Şi-s plin de pîine proaspătă şi de oloi Lumina, lumina e oarbă

De cîmp, ca un ulcior Şi orbi sînt ochii pămîntului orb.]
; ;

118 119

PROPUNERE

Cîine care mereu mă muşti, mă mii,
N-ai vrea tu-n codrul negru să rămii
Şi să alungi cu colții tăi sălcii

O fiară prin sălbăticii?

Faţa de aur mi-o spăl

Şi stupul cu sînge şi zumzet îl sparg.
Cu-o luntre îngustă, pe ape de smoală,
Apuc spre alt larg.

CONDURII RECI Al LUNII

Cu pasărea, cu iarba vie

Mă porţi din veşnicie-n veşnicie,

Prin nopţi de smalţ şi pe sub bolți de in
Mă cbemi pe urma ta să vin.

îţi spun: pentru cînd vei pofti la trîntă
Sa te apuci cu vijelia mea

Am încălţat condurii reci ai lunii

Şi-n praştie mi-am pus o stea.

121

NĂLUCĂ DEGETUL
Nu mai am sînge; sînt ca o nălucă Văzduhul proaspăt e sonor şi ud,
Ce umblă peste cîmpuri sumbre, vie. Colinda ta pe nouri o aud.
Nici umbra crudă nu mă mai îmbie, Ca-n urma unui vast potop
Nici drumul talpa nu mi-o mai usucă. Mă salt şi vreau sub palme să te-ngrop.
Fluieră sturzu-n codri şi n-aud, Mi-ai scris cu zboruri frînte zările,
Fulgeră-n plopii nopţii şi nu văd, Mi-ai argintat cu zale mările,
Mă zvirl în flăcări, nu-mi găsesc prăpăd, Mi-ai ars cu fulger, pasul, pregetul.
M-afund în ape repezi, în zadar. Nu ştiu unde să-ţi caut degetul...

122 123

GOL

Azi am bătut cu talpa în pămînt
Şi nu mi s-a răspuns niciun cuvînt.
Slăvile le-am lovit c-un stol

Şi-au răsunat a gol.

E gol ţinutul; pare goală faţa
Acestei lumi pe care-o sorb într-una,
Şi-mi pare fără sîmbure chiar ora

în care mi se clatină sub frunte luna.

PLOI AMARE

Cînd mi-arde gura rîurile seacă,

Norul atins se clatină şi pleacă,

Şi-n ceasul meu de foame

Pomii mi-aruncă pietre-n loc de poame.

Auzi? Pînă şi gheaţa lunii

Cînd vreau să-mi răcorească fruntea arsă
Se-mprăştie sub umerii furtunii

Şi-n ploi amare se revarsă.

125

v
i
=
aa)

JERTFA EUI AVRAAM

Copilul avea părul buclat,
Părul buclat ca al tău,
Şi mielul corniţele-ntoarse
Şi ochi fumurii.

Cuţitul era roşu şi cald

Iar îngerul Vesel de jertfă,

Dar părul buclat, părul, căzuse
Peste corniţele-ntoarse şi moarte.

9 — Poeme simple 129

NAŞTEREA
MĂRIA

Păstorii se-ntorceau în somn pişcaţi de purici,
îngerii n-au sunat din trîmbiţe,

Nu s-au cutremurat înălțimile,

Magii îşi iubeau pe covoare moi femeile.

Te caut Măria, te caut,

în grădinile Ierusalimului pierdut,
în icoanele sparte de ani,

în obrazul ciuntit al lunii.

Dar vitele în adevăr rumegau paie.
Te caut Măria, te caut,

Lîngă zidurile fără cuvinte,
Lîngă copacii muţi şi pletoşi,
Lîngă pietrele vechi din Magdala.

Măria se zbuciuma în chinuri, în sînge,
Şi în vreme ce ochii lui Iosif creşteau văpaie,
Pruncul trandafiriu a prins a plînge.

131
130

IROD

Pe străzi obosite se agită Irod

Cu vestmîntu-n turtii colorate.

Pe străzi de decembre se agită Irod
în hazul copiilor străzii.

Eu însă îl aud pe Ioan

Cum blestemă, şi-i văd pe tipsie
Figura crispată, cu melci,

în barba zburlită, leşie.

Gravuri vech

LEGENDĂ

Ţara bălană era cucerită. Voievodul
îşi pierduse fruntea în soare.

Calul cu şaua goală colinda

Codri umbroşi, ceaire albastre.

Spada căzuse între copaci,
în corn suna vintul năier.
Brăţara Domniței, viorie,

în jurul lunii rotea pe cer.

135

VOIEVOD UCIS

Femei îngenunchîate şi-un cap bărbos pe tavă.
Al lui Ioan Cumplitul? Al lui Mihai Viteazul?
în zare stol de corturi şi oameni fără slavă
Adapă cai focoşi unde luceşte iazul.

Turbane roşii, coifuri şi suliţi; în țarină

Un leş umflat din care mpeşte se hrănesc
Dulăi; deasupra, luna, rotundă, ca o mînă,
înalță-n peisaj alb buzdugan domnesc.

136

MĂSCĂRICI

Dă zărilor cu tifla; se strimbă spre stăpîni;
La perne-a renunţat ca să se culce-n glod;
Merindea şi-o împarte cu cîini lăţoşi, hapsîn*,
Şi pe golani îi scuipă deşi e din norod.

Sparge altare; fură argintul din icoane;

Nu-i pasă de boieri; nici de copaci nu-i pasă,
Dar într-o* seară smeadă l-au prins între cucoane
Slugoii,—şi de-atunci l-au alungat din casă.

137

SCAMATORUL CAPRICII

în dreapta-i stă un vultur, în stînga un hulub,
Cu fiarele odată într-un culcuş a mas,

Cu gadinele-n rîuri s-a întrecut şi sub
Palmieri cu fete negre ani tineri a rămas.

A luat soarele de sus şi-i ţine în pahar,—
De la-nceput pămîntul îi geme sub călcîi.
Cu apele lui verzi, cu munţii lui de var,

Şi cu ogari sălbatici, tărcaţi dar cam lălîi.

Cînd vrei îşi sună scufa cu clopoței de măr,
Obrazul şi-1 vopseşte aşa cum ţi-e pe plac.
Dar plănuie o spelcă în inimă, şi-n p&r
O floare ca o lună, căzută roşie-n lac.

A prins pe zare luna, i-a pus pe chip o mască,
A îmbătat-o şi, a aruncat-o-n cer,—
Uitaţi-va la ea,—e galbenă şi cască

Spre noaptea care suie cu negură şi fier.

i 139

TÎNĂRA

Ce tînără ţi-e fruntea şi cit de tînăr chipul
Pe care-i dărui străzii şi casei tale seara,—
Ce proaspătă ţi-e coapsa şi şoldul ce-n nisipul
Balcicului îşi lăsă pentr-un sezon povara!

Ce fragedă ţi-e soarta şi cît de sprinteni anii
Pe care-i porţi şi nu vrei să-i dărui nimănui,—
Nici mării ce-şi păstrează, avară, bolovanii,
Nici cerului ce-şi ţine, avar, albastrul lui.

SMINTIT

Cine i-a prins pe umeri aripe nevăzute

Să năzuie spre ceruri, semeţ, să le atingă?

De-o fi lîngă o stea, steaua o să se stingă

Căci miîinile-i stau proaste şi buzele-i stau mute.

Făşii de cer şi aur îi cad pe trup drept straie,
Tălăzuie în ochi oceane de lumină,

Dar e mîhnit că-1 muşcă de umeri o jivină,
E trist că-i arde gura, frumoasă, o văpaie.

141

PARADIS

Erau la fel cu somnii de arămii şi goi,

Şi gîndurile lor, ca iezii de naive.

Dar plopii-şi ascundeau privirile sub foi
Şi se-nchideau speriaţi în ramurile sive.

Erau la fel cu plopii de agitaţi şi căşti.
Nici şarpelepeEva şi niciAdamn-o vrea,
Ce vină avea oare? Roşie, pe grumaz,
Garoafa unei guri, sta plină, ca o stea.

142

PRIVELIŞTE VECHE

Roibul fără şea, fără frîu,

Pădurea fără sfirşit,— cerul

Adînc şi boltit peste luceferi; singură,
Calea Robilor se veghea singură.

Herghelia fără zăbale alerga,

Tropotul toamnei în urmă suna.

Singură inima, strugur sub teasc,

Singură inima, smalţ şi luceafăr şi vreasc.

143

PĂDURE

Acum cînd umblu singur pe unde-alt'dată-doi,
Aş vrea să-mi fii pădurea cu frunze vii şi noi
Pe unde-alearga ciute şi-şi au sălaş vultanii,
De unde rupe rîul, spre şesuri, bolovanii,—

Plopul ce-n frămîntare cu salcia se-ntrece,
Izvorul care cîntă, în mîini, cu şipot rece,—
Ori plumbul ce topit în amfore cereşti
Mi-ar arde gîndu-n care drăceşte clocoteşti.

144

ALUNGAT

L-a alungat cu pietre prin munţi şi peste ape,
L-a biciuit cu grindini şi fulgere-n văzduh,

Şi chiotele lui pe limbă să nu-i scape
L-a-nnăbuşit în zale de cînepă şi stuh.

Dar azi cînd primăvara îi creşte ramuri crude,
Azi cînd se-nalţă-n soare cu crengile-nflorite,
îşi lasă către suflet urechea şi aude

Cum muge amintirea în urmă, cîrd de vite.

145

PLECARE

A doborit un codru, l-a grămădit pe vatră
Şi l-a aprins în noapte s-ajungă pînă sus;
Cresc flăcările roşii dînd semn, zăvozii latră
Şi tîmplele se pleacă pe urma celui dus.

Tu, în cetatea gravă, de vei primi o veste,
i Să nu-ţi mîhneşti obrazul, nici semn să-ți pui la prag;
Jp. Voi luneca din viaţă tăcut, ca-ntr-o poveste,
Purtînd sleit pe buze numele cel mai drag.

O haită urlă; corbii se zvîrcolesc în vînt.
Chiot şi groază; cîmpul răsună ca o goarnă.
Fug şerpii şi se-ascund în scorburi, sub pămînt,
Dar sufletul, uituc, tot nu se mai întoarnă.

wiv

>
—
U
D
=
(asi
O
(eD)
(ær
fan)
5
ly)
D
—
VW

STEAUA PE CARE STĂM

Steaua pe care stăm e roşie,
Roşie ca sîngele soldaţilor căzuţi,
Roşie ca buzele femeilor aprinse.
Roşie ca bujorii pădurilor.

Steaua pe care stăm e roşie,
Roşie ca pleoapele vitelor ucise,
Roşie ca soarele în declin,
Roşie ca steagurile revoltei.

151

OASTEA FĂRĂ ZALE

Oaste fără zale, oaste minunată.
Nici o armă nu te poate ucide,
Nici un vrăjmaş nu te poate dobori,
Panica nu te poate cuprinde.

Oaste de fantome, oaste fără zale,
Oaste a viselor veşnice,
Aprinde-ţi miile de sfeşnice
Pentru chipurile prelungi şi pale.

152

ZORILE APROPIATE

Pentru zorile purpurii cari vin

Chiui cu sufletul beat şi plin.

Visule, pentru zilele cari vin proaspete
Te poftesc la masa mea oaspete.

Mîine, dă, Visule, mîine,

Nimeni nu va mai sta-n culcuş de cîine,
Nimeni cu spinarea cujbită,

Şi nimeni, da, nimeni, cu smalţ pe copită.

153

CÎNTECUL MAMELOR a
ZIUA DE MIINE

Mamele rîd lîngă leagăne, rîd

Lîngă lungi şi tăcute sicrie. Ziua de miine, ziua de miine,
Copiii cresc pentru şanţuri de foc, Roşie va fi, fără-ndoială,
Pentru steagul ce seamănă moarte. Va sugruma verdea cocleală

Roşia zi, ziua de mîine.

Mamele rîd lîngă leagăne, rîd,

Leagănele se clatină ca sicriele, Ziua de azi e strimbă şi proastă, —
Copiii au dinţi ca oasele goale, Roşie va fi, ziua de miine,
Ochi fumurii ca fumul ce dă moarte. Vine cu steaguri, vine cu piine, —

Fraţilor, ziua de azi e săracă şi proastă.

154
155

MARII FLĂMÎNZI AI LUMII
CÎNTEC PENTRU VIAŢA FIULUIMEU

Pentru mulţii flămînzi ai lumii

Cerul nu-şi scutură grădinile coapte,
Cîmpul nu-şi macină grînele,

Mările nu-şi aruncă belşugu-n năvoade.

Viaţa ta şă fie nuinai faptă, numai faptă,
Şi gura ta, azi cireaşă coaptă.

Să strige pentru dreptate, pentru flămînzi,
Pentru muncitorii negri, uscați, plăpînzi.

Pentru marii flămînzi ai lumii
Somnul nu vine dulce şi lm,
Copiii nu cresc rumeni şi sprinteni,
Femeile n-au coapse de piatră.

Mîna ta sprintenă, de,zece ani,

Care acum îşi scrie lecţia cuminte,

Să ridice spadă roşie, necruțătoare, fierbinte,
Pentru- izbînda neamului- tău dîrz de ţărani.

157

Pentru adormirea cîntecelor

PENTRU ADORMIREA CÎNTECELOR

Nu te-am rugat pentru zîmbet şi aur,

Nu te-am rugat pentru somnul copilului, nu,
Nu te-am rugat pentru linişte, nici

Pentru-o mai sălbatică clocotire.

Nu te-am rugat pentru viaţă,

Nu te-am rugat pentru moarte, pentru pîntec,
Acum te implor pentru adormirea cîntecelor,
Pentru stingerea şuvoiului cîntec.

— Poeme simple 161

ULTIMĂ

Pleacă zăpezile mele, pleacă
Arborii înalţi şi cerul de sticlă.
Pleacă zăpezile mele. Inima
Rămîne cu vechile-i rădăcini.

Mîine schimb cîntecul. Apele,
Aceleaşi, în acelaşi făgaş.

Am vrut să pitesc sub zăpezi netopite
Petele soarelui, petele lunii...

162

CLOPOTUL DE AUR
1939

D
da
CO
=
(e7 0)
O
em
aa

Da:
Da:
Da:
Da:

DA: AM CRESCUT CU MACII...

am crescut cu macii şi strugurii pe cîmp.

mai păstrez, ca iarba,şi-acum,sub pleoape rouă.
m-am scăldat în rîul cu cînepi la topit.

mi-am julit genunchii în vişini şi-n cireşi.

167

Privelişti

TOAMNĂ) CODRII SÎNT ROŞII

Toamnă; codrii sînt roşii: dar brazii mai rămîn
Tineri şi verzi, cu guşteri şi veveriţe-n sin.
Toamnă; tristeţi şi pîclă; dar inima rămîne

în care eşti bălană şi dulce ea o pîue.

171

PE UNDE-AU FOST MIRESME

Pe unde-au fost miresme doar bălţile-au rămas
Cu nuferii-n nămoâle şi stelele pe faţă.

Nufăr, sub pleoapa ta fă-mi leneşul popas,
Tu, apără-mă, stea, de-amurgul care-ngheaţă.

172

ALTUNDEVA, DEPARTE

Altundeva, departe, au înflorit cireşii,
Altundeva, departe, sînt codri şi izvoare.

Dar nu rîvnesc; alături am ochii tăi, megieşii,
Dar nu rîvnesc; alături am mîna ta, răcoare.

173

METALUL CARE SUNĂ

Metalul care sună descoperă-1 şi-l schimbă
Tu ce mi-ai prefăcut cocorii zvelţi în dropii,
în ţarcuri zăvorite trişti mînjii mi se plimbă
Şi pajiştea păleşte, de care îi apropii.

174

CÎMP ZVELT

Cîmp zvelt şi ape limpezi şi pretutindeni iarba
Cu dinţi tăioşi, cu spice şi fluturi mari, stelaţi.
Aici te-aş vrea codană cu ochii verzi, miraţi,
Că-n ciuda ta văzduhul îşi despleteşte barba.

175

AŞ VREA SĂ-MI ÎNFLOREŞTI

Aş vrea să-mi înfloreşti cu zarzării grădinii.

Să nu te scuturi însă cu ei şi nici ca ei.
Sub frageda mătase şi galbenă-a luminii
Cu inima să datini mărgean şi clopoței.

176

PE-APROAPE TRECE-O APĂ

Pe-aproape trece-o apă ce trebuie sărită,
Pe-aproape-aşteaptă-o luntre şi un unchiaş ghebos.
Nu mă grăbesc; ai gura caisă pîrguită,

Nu mă grăbesc; ai părul roşcat şi arţăgos.

177

CÎND VII ŞI-MI DĂRUI

Cînd vii şi-mi dărui coşul şi umărul belşug
Şi tălpile ţi-s umezi ca foile cu rouă
Eşti norul pogoriît, din slavă, să-1 ajung,

Eşti zorii ce-mi aduc cu zvon lumina nouă.

178

DIN SMÎRCURI CREŞTE SEARA

Din smîrcuri creşte seara'cu nori şi foi tărcate,
Cu rugăciuni de turle şi ochi de ape verzi,

Cu vite ce se-ntorc de la păscut, minate,

Şi cu vedenii nalte prin care fruntea-ţi pierzi.

179

VREAU, VARA DULCE

Vreau, vară dulce, leneşi cireşii şi bostanii

Dulci mult, pe care-i coace, goi şi gălbui amiaza,
Vreau gura ta cireaşă, şi trupul tău, bostan,
Vreau apele şi norii culcaţi pe cîmp cu snopii.

180

VINĂTOARE

Dropii căzute droaie şi un mistreţ ca un
Uriaş culcat pe labe alăturea de foc;
Amurgul roş desface o coadă de păun
Pe zarea răsucită cu soarele-n soroc.

181

PĂDURE, IARNA ÎN MARE, ROD DE STELE

în mare, rod de stele, şi peste cîmp copoi.
Din crengile amiezii mi-am făurit un flaut
Dar cîntecul stă simplu în noi şi lîngă noi,
îngemănat iubirii pe care n-o mai caut.

Copaci de smalţ şi sticlă , de platină şi fier.
Viaţă cîntătoare, mai poţi să te-nfiripi?
Chem sturzul: nu m-aude; şi strigătele pier
Aşepenj unor pasări lovjte în aripi,

183
182

Insula fără nume

CLOPOTUL DE AUR

Vrea clopotul de aur în pieptul tău să sune?
Obrazul meu e astăzi întunecat şi vechi.
Aruncă-n urmă paşii trecutul să-1 adune
Şi să ţi-a ducă ghem de gemăt în urechi.

187

VARĂ CU HOLDE GRASE

AMURGUL CADE-N APE

Vară cu holde grase, primeşte-mă la sîn
în peisagiu-n care vor gizele să-noate;
Mă voi simţi speriat ca un copil ce în
Garafa cu dulceaţă se zbate pînă-n coate,

Amurgul cade-n ape, se-ntunecă şi moare.
Dar boiiTnai rămîn cu stelele în coarne:
Vii petice din ziua păscută pe răzoare,

Din ziua care mîine din nou o să se-ntoarne,

188 189

RUGACIUNE DE DIMINEAŢA INSULĂ FĂRĂ NUME

Cer pentru azi o cană rotundă, ochi de vin, i ate i TA
bul la d def Insulă fără nume, pierdută în ocean,
Un bulgărca e pîine şi-un piept crunt de femeie . ati 5
A 8 Pe ppt. , ? Adolescența mea şi-acum te mai visează.
Şi vechea ta dumbravă cu zvonul ei senin pi cutite A y
A pici Femeie fără nume, cu tîmple de mărgean,
Şi bucuria să te ştiu aproape, Zee, Ă Si i a 5
Şi astăzi carnea mea aprinsă te cutează.

190 191

PĂTRUND CU ARMA-N CODRII BRAŞOVULUI FLOAREA AMARA

Nici caprele n-o pasc, nici orbii n-o culeg,
Dar creşte pretutindeni, clorotică, amară.

Pe trupul tău de fum nu mă pricep s-o şterg.
Din inima mea nu ştiu cum s-o arunc afară.

Pătrund cu arma-n codrii Braşovului şi-ucere
Să iau la ochi vînatul; copoii mi-1 îndreaptă.
Dar gîndul stă în urmă, copoi plouat şi berc,
în preajma prea frumoasei cu neg pe coapsa dreaptă.

193

192 13 — Poeme sîmpto

Steaua care nu cade

STEAUA CARE -NU CADE

Steaua; care nu cade o port mereu pe- umăr,
Roşie cum e- jarul, greoaie cum e globul.
Steaua care nu cade doar una e la număr ^
Şi printre milidane, şi eu, şi eu i-s robul.

VÎRCIGROVA VECHI CIMITIR ÎN CARE

O haltă.n zdrenţe, munţii şi Dunărea spumoasă. Vechi cimitir în care strămoşii mei dorm, oase,
Pe-aici.am fost cîndva centurion în zale Mi-eşti drag cum mi-e odihna în care intru seara.
Şi-am alintat în treacăt, o pâmînteancă-ochioasă Nu uit: în plasa ta cu ferige umbroase

Care fugea în toamnă cu hoarda ei la vale. Viaţa mea o să-şi descarce şi ea povara.

198 199

IUBIREA MEA E PLINĂ

Iubirea mea e plină de vis şi amintire

Cum e-ncărcat de flori un ram de măr în mai;;
Un ram cu candeli albe de smirnă, unde vin
Albinele s-adune pentru ştiubeie miere.

SPUNEA UN CRIN

Spunea un crin: cînd maiul mă bate cu lumină
Nu ca să port pe gene un aripat gîndac,
Ci ca să-mi zvîrl mireasma şi zîmbetu-n gradin
îmbobocesc în soare şi-n ziuă mă desfac.

Cîmpuri

ALERG PE ŞESURI

Alerg pe şesuri sprinten cU dorul în răgaz,
Desculţ, ca un hulub, prin ierburile crude,
Prelung tresar cînd vîntul îmi şterge pe. obraz
Aripele-i de rouă şi' aur rece, ude.

205

SPRE.ZIUĂ STEIvE-N ROI

Spre ziuă stele-n roi s-au năruit în munte

Ca să le prindă-n ramuri şi-n coarne brazi şicerbi
Ori ca să nu lovească-n somn gizele mărunte

Şi iepurii-n răzoare culcaţi sub frunze-n-ierbi.

206

CAD CU AMURGUL

Cad cu amurgul şi;măceşii în genunchi «e.
Pe lutul reavăn unde cresc grînele-nspkate
Şi simt cu spor în mine urcînd,ca seva-n trunchi,

Pămîntule, blajinu-ţi belşug de sănătate.

207

AM PRINS ÎN MÎINI MI-S DRAGI HULUBII

Am prin's în mîini în zori o stea care cădea Mi-s dragi'hulubii albi ce-mi ciugulesc din palme,

Să nu lovească-n aripi, în aer, o albină Albine zumzăind lîngă uleie-n zori,

: e Ce. s-ar fi-ntors-zorită, în zbor, cu cofa grea, Bălţi cenuşii cu nuferi pe cerurile calme,

Cătreprisaca ei, de miere şi lumină. Pajiştea legânînd colori de grîu şi flori.

"208 j 209

ARD APELE-NTRE MALURI TE VREI CÎTEODATĂ

Ard apele-ntre maluri de trestii, macii-n lan, “

| i | f i A Te vrei cîteodată prin codrii vechi izvor

Şi muntele, sălbatic, cu buciume mă strigă A ga mr că Ara : ;

a i S ci oa în umbră- şi răcoare trecutul sâţi-1 pierzi,
Să-i duc furiş, pe braţe, cald, trupul tău bălaii A i A :

T i A j y Sau peste vîtfuri nalte, purtat de vînturi, nor
Să mi-1 ascundă-n codrii pe-un maldăr de ferigă.

Ca destrămat în ploaie frunzişuri să dezmierzi.

210
11'

AZI-NOAPTE

Azi-noapte-am fost pe cîmpuri cu visele duium
Şi nu m-am întîlnit, prin flori, cu nici un duh
Dar am simţit salcîmîi cădelniţind parfum

Şi filfiiri de aripi de pîslă, prin văzduh.

IZVOARELE CLAR CÎNTÂ

Izvoarele clar cîntă din fluiere de-argint:
î-n unde oglindind plecate flori pe ele.
Eu tot îmi cînt iubirea, din fluier, ca izv
Cînd oglindesc în ochi o naltă arătare.

213

VISEZ: ÎN MIEZ DE CODRU R
DAC-AI VENI-N GRADINA

Visez: în miez de codru, lîngă izvoare, melci;
Şi cer căzut prin ramuri cu soarele-n amiază.
Lung părul inelat să ţi-1 desprind din spelci

Cînd ochii se ascund şi graiul se retează.

Dac-ai veni-u grădina cu steme şi medalii.'
Albinele se roagă acolo şi se-nchină

Pe fiecare dintre molaticele dalii

Ca-ntr-o bisericuță de zumzet şi lumină.

215

Cenuşiu

IN'VREME PASUI, MEU

în, vreme pasul meu şi-al melcului, la fel,
Dar clocote sub frunte un gînd ca unda clară,
Se-nalţă o livadă, un bucium saltă munţii,
Şi-un spic rodind belşug: se-ndoaie sub povară.

AM FOST, TÎLHAR

Am-fost,' tîlhar, prin droguri şi crînguri,
după pradă

Şi-acum -mă-ntorn c-un braţ de spice şi agiici

Să şi. le prindă-n- păr păpuşa de zăpada

Ori să le calce-n ciudă sub tălpile ei mici.

220

TRISTEŢEA CE-MI RĂSARE

Tristeţea ce-mi răsare în iriîmă-n amurg
Cînd apele sînt albe sau galbene ca norii
De nu va fi cuvîntul tău blînd, să mi-o alunge,
Va,ii mereu tristeţe, cu faţa ca amurgul.

221

CICORILE CULESE

Cicorile culese de tine în mănunchi

Umblînd hâi-hui pe mal le-am aruncat, pe aţ>e
Şi-am: stat lîngâ-6 rugioară de ceară, în genunchi,
Să-i scutur pttnsul care îi izvorise-n pleoape.

322

PE UNDE-I FX ACUMA

Pe unde-i fi acuma? Eu de-aş pleca prin soare
Şi n>aş opri în holde cu braţele în vînt

Aş fi-.luat de Oameni drept o sperietoare
Şi m-ar ochia ciobanii cu bulgări de pămînt.

223

AM RIDICAT SPRE CER AZI NU MĂ MAI LOVEŞTI

Am ridicat spre cer împreunate mîini

Şi cerul înstelat mi-a fost atît de-aproape

Că slava i-am cules-o-n ulcioare, din: fîntîni,
Şi i-am sfărniat aprinşii luceferi între plepape.

Azi nu mă mai loveşti, greşind, cu nici o piatră.
Cu nici o mînă nu vrei obrazul să-mi mîngii

Dar eu tot mai veghez la focul stins, în vatră,

Şi lîngă umbra ta, de cremene,-ntirzii.

224

15 — Poeme simple 225

M-AM VRUTDRUMEȚ SE ZBATE-N PIEPTUL MEU

M-am vrut drumeţ spre zare, dar paşii nu m-au dus, Se zbate-n pieptul meu un şoim de munte-nchis
Şi cum pe umeri nu port largi aripi de vultur Cînd înfloreşte-n rarişti şi-n piscuri reci prierul.
Am îmbiat hulubul cu doru-n lume dus Dar nu-1 slobod; azi zboru-i de colivii ucis
Şi s-a-uturnat în cioc c-o ramură de-azur. N-ar mai putea să-nfrunte cu semeţie cerul.

226 155 227

DE-AŞ FI STEJAR PE CULME CÎND MI-O-NGHEŢA CUVÎNTUL

De-aş fi stejar pe culme cu vinele-n pămînt Cînd mi-o-ngheţa cuvîntul pe virful asprei limbi
M-aş ridica vînjos spre cer, ca peste nori, Nu vreau să mă prefac în fluture sau floare,

Să port în vîrf, sub stea, lin legănat în vînt, Ci aş dori în nor de aur să mă schimb.

Un cuib ferit de fulger şi ochi de vînător. Belşug de grîu să scutur pe sterpele ogoare.

228 229

O TOACĂ SUNĂ-N SOARE

A toaca sună-n soare şi inima îmi bate

Asemeni unui clopot de bronz străvechi ce-ar vrea
Să stingă plinsu-amar al lumii întristate

Cu dangătu-i sonor, şi luminos, de stea.

230

AŞ VREA, CÎND VOI PORNI SPRE CER

Aş vrea, cînd voi porni spre cer, pe nori, să fiu
Mai limpede şi mai sprinţar ca un izvor
Ce-adapă ciurde-n zori şi-n ceasul sîngeriu
Al serii, umple cofe şi amfore, cu spor.

231

AZI AM VĂZUT VĂD SEARA UMBRE ALBE

Văd seara umbre albe în juru-mi şi aud

Cum sună-n depărtare clopotniţe, mereu,

în carnea mea pogoară, ca într-un cort, un zeu,
Ca să-şi ascundă trupul şi taina lui, zălud.

Azi am văzut, semeţ, cum rîul se frămîntă
Să-şi surpe-ii matcă malul roşcat şi rupt, de humă;
Framîută, gînd amar, inima mea nenfriiita
Cît nu mă risipesc pe ape-n solzi de spumă.

Soarele

ÎNCEPUT

Uite pe-aicea toate sînt ca la început

Şi toate-s pentru noi, da, numai pentru noi.
Chiar soarele-a venit acum şi ne-a-nvăscut
în şaluri de lumină, să nu rămînem goi.

237

CÎND CADK-NCET AMURGUL

Cînd cade-ncet amurgul şi ne alungă-n tîrg
Noi doipurtăm prin crengi aprinse de-nserare
Ceva amar şi bun, ca prunele amare,
Ceva amar şi bun ca roadă dată-n pîrg.

238

POATB

Poate mi-e prea drag cîmpul, livada, codrul sur,
Podgoriile, boii, albinele şi mînjii

Ce trec, năruci: sirepe, prin porumbişti brumate.
Poate mi-e prea drag cîmpul, livada, codrul sur.

239

ÎN INIMĂ PORT VIAŢA SOARELE

în inimă port viaţa, ca apa un ulcior, Azi soarele mereu mă află treaz, mai treaz,

Prin soarele ce-n aur şi sînge mă îngroapă, Cu capul prins în mîini, încovoiat, la masă.

Prin roua care cade pe ierburi şi adapă Cuvintele se plimbă cu paşi mărunți prin casă,

Hulubii îmbătaţi de lungul lor sobor. Şi soarelui îi rîd, şi mie, în obraz.
240 241

RÎNDUNICI ZBOR ZVELT ŞI NEGRU

Vin, în ulcioare pline, cu freamăt de lumini, Zbor zvelt şi negru: scrîc-ntiia rîndunică.
Şi zarea, tot mai strînsă, tot mai întunecată; Răsare colţul ierbii prea veşted şi prea crud.
Şi rîndunici aduc, grav, doliul în grădini; Spre soare primăvara, voinică, mă ridică.
Mîhnirile se-adună, cu toamna, deodată. Te ştiu pe-aici, te ştiu; rămîn să te aud.

242 16% 243

TE SIMT

Te simt burghiu de foc în orice mădular,

în ceasul viu din piept ce sună slab şi rar.

Şi îu amurgul care din trestii o să vie
Să-şi scalde-n ape fiara lui albă-viorie.

244

Auzi

Auzi; plesnesc pe ramuri mugurii verzi şi moi.
Tristeţe,-n mine iarăşi bobocii ţi-i desfoi

Şi-mi tremuri peste umeri crengi mari, pletoase, creşti,
Şî-n rămurirea ta mereu mă cotropeşti.

245

Seară roşie

LOC

Străbunii mei vîujoşi, cu tulnice şi ghioage,
Pe-aci şi-or fi păscut cirezile blajine,
Cioporul de mioare bălane, herghelia,
Pe-aici, pe unde azi, gem grelele tractoare.

DESEN DUŞMANĂ, ADUNĂ-MI

Se leagănă rîul Duşmană, adună-mi
Şi cînta în scoc, Belşugu-n hambar,

Pe cîmpuri cu griîul, Şi-n brazdele toamnei
îu soare, mă coc. Mă seamănă iar.

250 251

DAR MICĂ RUGĂCIUNE

Norii scutură livezi, Uite mîinile zălog,

Cad din cer crenguţi de-argint. Mi-au roit în suflet fluturi,
Inima fără alint Pomii-s albi, să nu mi-i scuturi,
Azi ţi-o dau s-o vezi. Doar atît te rog...

252 253

GRAVURĂ DE TOAMNĂ STARE

Văzduhul plumburiu, greoi s-a pogorit

vŞi se tîrăşte, pîclă tăcută, pe ogoare,

Cu vîntul, sălcii strîmbe şi fără sălbi la gît,
Se răsucesc de mijloc pe ape stătătoare...

Am ochii stinşi. Am gura tăcută şi amară,
Ard mîiuile-neleştate de dorul altor mîini.
Dar codru-şi plînge singur foile reci, de ceară,
Dar stelele se uită, într-una, în fîntîni...

254 255

COPACII SE ÎNTIND ÎN SOMN

De-aseară stau în cîmp, lungit trîndav, pe-o claie
În jur încheagă rouă şi cu răcoarea perle,

O stea se surpă-n ţăndări şi negura o taie,
Copacii se întind în somn, cu zvon de mierle.

256

PAŞI GOI

Şi iată: zorii sprinteni aleargă; trup de fum.
Deschide zarea lunga, o geană viorie.
Mă scol şi-aştept cu giudul,
Paşi goi să se ivească şi rîurată iie.

17 — Poeme simple

257

necruţător,

la drum,

SEARĂ ROŞIE

Mi-arăţi cum seara roşie, o pasăre măiastră,
îşi bate fulguiala aripelor pe-aproape
în timp ce ziua naltă, mlădie şi albastră,

Spre crîngLiri negre-aleargă, cu teamă, să se-ngroape.

258

CIREZI BLAJINE PASC

Cirezi blajine pasc trifoişti lîngă ape

Şi-şi nalţă în văzduh argintu-n bot, cu muget,
Cînd vulturii dau zborul în rotocol, pe-apro;
Sau tainici paşi de lup în ierburi vin, şi-n cuget.

17% 259

Vulpi de aramă

AMURGUL SE ÎNTOARCE

Amurgul se întoarce cu zvonuri largi de clopot
Şi clatina-n grădini măslini cu roade sfinte,

Se schimbă vorba noastră deodată-n tainic şopot
Şi tu mi te alături, cu umărul, fierbinte.

263

CER SINIIJU i'E CÎMPUE NEHOTĂRNICIT

Cer siniliti şi amintirea prin mirişti umede, cu gropi, Pe cîmpul nehotărnicit toate cărările par strîmbe
Iar gîndurile mohorite, mă încolţesc, flămîndă haită. Şi pretutindeni toamna sură-şi mînă cirezile tristeţii.
Aş vrea să mă pitesc, n-am unde, şi-ascult cum Resfiră ariile-n sat mireasma-n stive a fineţii
vîntul trist se vaită Şi faţa cerului albastră au potopit-o norii-n trîmbe.
Prin sălciile despletite, prin bălți cu trestii şi
cu plopi.

264 265

VULPI DE ARAMĂ LINII

Prin braniştile desfrunzite vulpi de aramă se ascund, vintul Cu pantol ibon borik lonor aridoaie

n SIN MAE NR Ne ile În î ină hi umezi, pl r
Se-aud chcfniri de cîini răzleți şi chiote de vînătoare. i cînd toamna, gospodină cu oc gr a ana ia
sy A S EPA A A Ss Li Ss Ss Vir rl r
Gem ulmii-ntîrziați în cîmp pe lîngă drumuri călătoare T P puia oii sates: peste p : pa y S:
: A r-un r, m icuri grei
Şi soarele, de ceară veche, în ape mari s-a dat afund. IE BORA BECI; EA E Meer L-A PISUT EFS
de ploaie.

266 207

TOAMNĂ CRAMĂ, ȚI-AM ADUS BUTNARI

Sub belşug de roade coapte-şi pleacă umerii grădina, Cramă, ţi-am adus butnari să-ţi dogească în butoaie,
Doarme-n fiecare frunză aurul căzut din soare. Mîne-o să-ţi aduc, cu dible şi guslari, culegători.
Ca un lup, halucinant, urlă vintul pe ponoare. Şesule, adună soare, cît nu-ţi bate-n brazde ploaie
Şi pe dîmburi prinse-n zare pete mari a-ntins rugina. Şi în gene strînge aur cît mai porţi în vîrfuri nori.

268 269

ÎNDEMN

Pasăre, lungeşte-ţi zborul, creangă, scutură-ţibeUugul,

Umple coşurile toamnei cu argint sonor şi ceara.

Mirişti care paşteţi turme, şi tălăngi, v-aşteaptă
plugul

Pentr-un nou belşug de spice sa vă sfiViie în fiara.

270

Nori

NOR DE VARĂ

Tu, nor de vară rumen, belşug de-argint şi apă,
Cu fulgere şi tunet destramă-te îii ploi,

Azvîrle semn de roadă pe unde-a fost o sapă:

în țarina mea arsă am pus seminţe noi.

273

APRIN'DE-N PIEPTUL MEU

Aprinde-n pieptul meu, cît îl mai am, o stea,
Ca să mă ardă-ntr-una cu bulgăru-i de foc,
O.mînă dă-mi, s-o ţin, aprinsă-n mîna mea,

Ca pc-uii buchet vrăjit de foi de siminoc.

274

Dîrz, cu securea albă a cerului în mîini
Şi-n pinteni cu luceferi scăpărător 'de noi
Surp slăvile boltite în iazuri şi fîntîni

Si luna mi-o înfig în piept, ca pe-un altoi.

275

SE-NAEŢĂ IARBA

Priveşti mirată cum prin lanuri verzi se pierde
Un fir de vînt şi-o dungă vărgată de lăcustă,
Priveşti mirată cum, deodată, să-ţi dezmierde
Se-nalţă iarba spre volanul de la fustă.

276

CÎND VEI VENI

Cînd vei veni prîn soare, pe drum cu bălării,
Albinele-ţi vor pune coroane aurii,
Măceşii vor zîmbi cu gurile lor roşii

Spre gleznele rotunde şi-obrajii tăi, frumoşii.

277

Hulubi

LUNA

Luna îşi pierde-n lene veşmintele ei grele
Prin ramurile pline de licurici bătrîm

Şi finită, ca o babă, pe margini de fîntîni
Din palma-i cad în fund şiraguri de mărgele.

281

PEISAJ RURAL

Poteca peste mirişti coboară-n drumul strîmb
Pe care-1 ştiu şi ţarcuri şi casele de lut.
Dintre butucii viei rămasă sus, pe dîmb,
Ciorchine galben creşte un chip de lună slut.

282

DESEN

De ulmii risipiţi e ceru-ncondeiat,
Văzduhul se sfişie în plopul cel mai lung,
Pădurile-şi resfiră şuviţele spre sat,
Trec vitele; viţeii se-alungă şi se-mpung.

283

PRIVELIŞTE

Pe uliţi umbre-nalte şi sure curn e pruna
Şi peste case ca peste o punte moale
Păşeşte noaptea caldă şi-n mlădieri domoale

în păr c-o floare-nvoaltă, de răuruscă, — luna.

284

HULUBII

Lasă-i hulubii-n palme, aici, să-i am aproape,
Sfioşi, cum se framîntă de teamă şi se zbat:
Cu sufletul spre ziuă i-am slobozit pe ape
Şi mi-au adus măslinul cu semnul aşteptat.

285

DIN LANURI ORI DIN CERURI

Poate în cuibul cald al mîinii tale mici

Mi-e sufletul ca-n cuib un pui plăpînd şi mic.
Şoim de va creşte poate o să-ţi aducă aici

Din lanuri ori din ceruri un spic, — măcar un spic

286

PĂMÎNTU-NTREG TRĂIEŞTE

Poate pămîntu-ntreg trăieşte-n viaţa mea

Şi poate eu prin viaţă trec doar ca printr-tm rîu.
Poate că sînt al nopţii, aşa cum e o stea,

Ori poate al miriştii, cum e un snop de griu.

287

19 — Poeme simpla

Iu*

MI-ERAI PÎN'LA GENUNCHI

Mi-erai pîn'la genunchi; acum mi-eşti pîn-la umăr.
Ca mîine-mi vei ajunge cu creştetul la creştete
Nu mai văd cum trec anii după frunzişul veşted
Ci după cum te-nalţi cerc vîrsta să mi-o număr.

291

MÎINILE CARI-ACUM '

Mîinile cari-acum scriu teme şcolare,
Mîinile tale dulci cu degete subțiri,
Vor da şi ele moarte pe cîmpuri de bătaie?

Vor putrezi şi ele, prea tinere-n tranşee?

292

SĂ NU UIȚI NICI O CIJPĂ

sä onu niei o clipă: străbunii au fost şerbi,

Primiră-n veacuri aspre sudâlmi şi bice-n spate.

Să nu nici o clipă:

Dar ţărua lor mai

se odihnesc sub ierbi
strigă şi-acum după dreptate

293

DEŞI NĂSCUT ÎN ŞESUL

Deşi născut în şesul cu gîrle adormite

Şt lanuri care-şi pleacă spinarea-n vînt, ca robii, —
Vreau munţii să se-nalţe sub fruntea ta, vreau marea
în pieptul tău să-şi bată talazurile-n spume.

294

AI GENELE PREA LUNGI

Ai genele prea lungi cum le avea bunicul

Care muri-n amurg cînd îşi ara ogorul.

Ai părul castaniu cum îl avea bunica

Şi trupul cum e plopul din poarta casei noastre,

295

întregirea biografiei

MAMEI

Nu mi-ai lăsat nici parul de ovăz,
Nici fruntea naltă pururea senină.
Doar dulcea ta tristeţe mi-ai lăsat-o,
Doar inima ta caldă, mult prea caldă.

299

TATEI

Suit ca şi tine crunt şi drept şi bun
Şi duşmănos cu munca mea,
Nenduplecat sînt ca şi tine şi pornit

Sa rup grumazul celor ce-mi ţiu calea.

300

BUNICULUI

La optzeci de ani te-ai sfîrşit şi-ai trecut
în pulberea albă bătuta de ploaie

Dar sufletul tău în mine-nvăscut

Tot dîrz a rămas şi tot nu se-ndoaie.

301

Cîntec de sfîrşit

POATE GREŞESC

Poate greşesc:
Poate greşesc:
Poate greşesc:
Poate greşesc:

dar steaua tot roşie-a rămas.
dar fluviul e-acelaşi ca-nainte.
dar munţii îşi au şi ei un glas.
dar cîmpul şi el are cuvinte.

305

POMUL ROŞU
1940

ŞI ACUM FIINDCĂ M-AM ÎNTORS

Şi acum fiindcă m-am întors

La poleiul fragil al cuvintelor,

La clătinarea holdelor de albăstrele,
La zburdălnicia mînjilor sălbatici,

îngăduie-mi să-mi număr clipele
După zvicnirile tîmplelor tale,
îngăduie-mi să-mi însemn sărbătorile
După zilele-n care-ţi vîntur părul.

309

PORT PE OBRAZ

Port pe obraz, port pe obraz

Puful zilei care-a trecut.

Şi pe grumaz, da, pe grumaz
O amforă din care n-am băut.

Port pe genunchi, da, pe genunchi,
Pîntecul proaspăt al lunii,

Iar între dinţi, ţin între dinţi,
Dezghiocat, miezul alunii.

310

DORM URŞI SINGURATICI

în şoldurile puţine, puţine,

Dorm urşi singuratici şi gravi,

Dorm pantere bălţate şi crude,

Dorm vulpi viclene cu coade stufoase.

în şoldurile tale, sub pielea prea albă,
Dorm bivoli de apă, greoi,

Cu coarncle-ntoarse şi bot de metal,
Şi-n somn, cînd se-ntorc, mă cutremur.

311

PK UNDE TRECEM „SOARELE MI-A APRINS MIJLOCUL

Mă reazim, moarte, mă reazim de tine,
Umărul tău e tare şi rece.

Soarele mi-a aprins mijlocul,

Norii amurgului mi-au rupt degetele.

Pe unde trecem, roşii la faţa,
Zăpezile ne păstrează urmele.
Paşii mei grei, ca paşii de urs,
Rămîn lîngă paşii tăi zvelţi.

Din cupa inimii vreau să beau

Vinul cel mai vechi, vinul cel mai negru.
Moarte, soarele mi-a aprins mijlocul,
Umbra ta mi-a-ngheţat buzele.

Semnele, semnele ce le faci

Cînd mă chemi, cînd mă depărtezi,
Le păstrează în cutele lui aerul
Clătinat între cer şi zăpezi.

32 313

MOARTEA SUB UNGHII . PEON
CÎND SE LEAGĂNĂ PLOPII

Moartea sub unghiile lungi

7 a Cînd se leagănă plopii, îmi spun:
Se zbate, pasare în colivie. 8 PAPI p

A SOAS A Aşa se leagănă ea pe străzile oraşului.
Cîntecul ei îmi arde obrajii, 5 8 p iaca

Cu flšcšri colilie. Cînd furtuna bîntuie pădurea, îmi spun:

Trupul ei e o pădure în veşnică frâmîntare.

Sub unghiile lungi fluieră moartea

Tristă, ca sturzii pădurii, Cînd calc ierburile cîmpului, îmi spun:
Sub unghii şi în ochii umbriţi Ca ierburile acestea e rouată, e proaspătă.
De sprîncene în culoarea murii. Cînd niînjii nechează, îmi spun:
Ca niînjii, ca niînjii e sprintenă.

1
314 315

DACĂ AW FI PICTOR
ÎŞI TRIMITE NUMAI PICIOARELE

Dacă aş fi pictor, aş spune:

Cîteodată îşi trimite numai picioarele, ledule, pozează-mi pentru ea.
Ctteodată numai tîmplele. Dacă aş fi pictor, aş spune:
Buzele ei vin rar de tot să mă simtă, Vreau să am model vijelia.

Urechile, urechile, niciodată.

Dacă aş fi pictor, aş spune:

Ochii şi-i lasă undeva, în trecut. Ca rîul acesta îi clocoteşte pieptul,
Inima o uită undeva, între copaci negri, Ca livada aceasta înfloreşte,
Cel mai des îmi trimite mijlocul, Ca lanul acesta-n dogoare aşteaptă ploaie.

Cel mai des îmi trimite umerii.

317
316

VA E aS B S Aa PRIMĂVARA EŞTI NUMAI SOARE

îţi ghicesc în palmă: ee ori e atu i E f
i N aia pu aie, ul Primăvară eşti numai soare, numai soare,
Ai genunchi, căîcîie şi dinţi,

Vara garafă plina şi rece.
Ai fruntea rotundă şi calmă B p 3

i i ta Toamna eşti strugur brumat, piersică pufoasă,
Şi glezne fierbinţi. ; : ; Jo io A ;
Mireasmă de livadă, lin sîngeriu.

îţi ghicesc în cafea:

Ai coapse cu pielea bălană,

îţi ghicesc în stele, în stea:
Eşti tînără, tînără, abia codană.

Dar iarna, iarna eşti viscol,

Pădure vrăjită, rîu îngheţat,

Dar cel mai des, cel mai des iarna

Eşti fiară flămîndă scrîşuind după pradă.

sje
319

NU POT SĂ UIT ŢINEAM ÎN MÎINI PĂMÎNTUL.

Nu pot să uit salcia trupului tău, Ţineam îu niîîui pămîntul, pămîntul,
Aroma părului tău nu pot s-o uit. Tu-mi spuneai: iarba, a-ncoîțit iarba.
Nu pot să uit glasul care-mi spunea: Ţineam în mîini norii, toţi norii,
Dragule, dragule... Tu-mi spuneai: a-nserat, înnoptează.
Nu pot să uit grumazul tău alb, ca viscolul alb, Ţineam în mîini cerul, tot cerul,
Nu pot să nit dogoarea umerilor, dogoarea, Tu-mi spuneai: a-nnoptat, e tîrziu.
Ceasul în carc-mi spuneai: duşman, mi-eşti Aduceam soarele, soarele.

duşman, Tu-mi spuneai: e tîrziu, prea tîrziu,

Nu pot să-1 uit...

320 21 — Poeme simple 321

PIATRA CARE-A RĂMAS

Vişinii-au venit şi-au plecat,
Norii au venit şi-au plecat.
Numai piatra aceasta a rămas, a rămas,

Lîngă tîmple-ii popas.

Unghiile cresc, cresc mereu,
Apele curg, apele şi eu.

Numai piatra aceasta de foc,
Piatra inimii, rămîne pe loc.

322

21»

TE ŞTIU LACOMĂ

Te ştiu lacomă şi-ţi dau în dar

Să-ţi faci sălbi şi centuri aurul lunii,
Argintul mărilor pentru brățări,
Albastrul amurgului pentru petunii.

Te ştiu lacomă şi-ţi dau în dar
Puful norilor sa dormi pe el,
Pledul zorilor, să te-acopere,
Soarele, să-ți fie inel.

323

NU MI-E DOR DE NIMIC

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă
îmi sfişii totuşi pieptul şi viaţa,
O fac fiindcă îmi place cumplit
Să mă iau la trîntă cu viaţa.

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă
Fruntea mi-o sfişii, coapsa şi capul,
O fac fiindcă aceasta mi-e vrerea,
O fac fiindcă acesta mi-e placul.

324

TOATE VORBESTI CU GENUNCHII

Poate vorbeşti cu creştetul,
Poate vorbeşti cu călcîilc,

Cu şoldurile poate vorbeşti
Ori poate cu genunchii.

Gura ta aprinsă, aprinsa,

Ride mereu, dinţii rîd mereu.
Poate chiui cu unghiile,

Poate plîngi numai cu coapsele.

325

PĂPUŞA DE CÎRPÂ

Păpuşa de cîrpă mi-a spus:
Puţi să-mi spargi sticlele ochilor, nu ţip,
Poţi să-mi spargi pîntecul de tăriîţe, nu ţip,

Poţi să-mi răsuceşti gîtul de sîrmă, nu țip.

Dar dacă-mi vei muşca umerii, umerii,
Dacă-mi vei muşca degetele, degetele,
Dacă-mi vei răscoli genunchii, genunchii,
Voî învia, voi învia sigur.

326

DEDICAŢIE PE UN „ESENIN"

Ce să-ți însemn pe această carte
Scrisă pentru alta, de altul?
Tot mai rîvnesc să culeg înaltul
în viață, în vis, în moarte.

Sîngelui nu i se poate pune frîu,

Dar inima se destramă ca norii,

Fruntea se îndoaie ca spicul de giîu

Şi luceferii rîd de veşnicia noastră, ci, trecătorii.

327

LA ORA ŞASE CINE ŢI-A SPUS PĂPUŞĂ

Ala ora me pasarile luminii Cine ţi-a spus păpuşa a mințit,
Viu grele şi-mi deschid ferestrele, A minţit cine ţi-a spus trestie.

L r oA . . į ? K $ CI . .

a ora şase pasările luminii Cine te-a numit fiară a mințit,
Vin şi-mi ci inima. inţit ci j j j

Ş ciugulesc inima A minţit cine ţi-a şoptit rodie.

La ora şase pasările luminii Eşti miezul zăpezilor, eşti miezul
Vin şi mi se aşază pe umeri, Amar al cucutei amare.

La ora şase pasările luminii Ai pielea amară ca sucul de sălcii,
Inii vor aduce într-o zi întunericul. Ca vişina-n pîrg ai gura amară

28
3 329

ÎN MĂCEŞII ROŞII

în măceşii roşii, în mătasea porumbului,
în coaja mesteacănului, în măceşii roşii,
în toamna cu vulpi roşii văd părul iubitei,
Numai părul iubitei.

în despletirea pădurilor, în despletirea cocorilor,
în despletirea amurgului roşu, în nori,

Văd părul iubitei, numai părul iubitei

în vulpile roşii ale toamnei.

330

CINE MI-A FURAT CUVINTELE

Cine mi-a furat cuvintele cu care te chemam?
Cine mi-a furat mîinile cu care-ţi făceam semne?
Primăvara mi-a aflat grădina veştedă,

Toamna mi-a găsit livezile sterpe.

Cine mi-a zdrobit fuga după ciute?

Cine a risipit fulgii Somnului împărtăşit împreună?
Vara nu-mi mai coace grîul inimii,

Iarna nu-mi mai aduce zăpadă şi lună.

331

IERI ERAI ÎNCĂ TÎNĂRĂ

Ieri erai încă tînără, ea frunzele,
Ieri erai încă zarzăr şi plop,

Ieri erai încă proaspătă, ca izvoarele,
Ieri erai încă ulcior şi vioară.

Ieri erai încă podgorie în pirg.

Ieri erai încă sprintenă ca niînjii,

Ieri îţi tremurau încă buzele, genunchii,
Acum sălciile-s galbene, galbene...

332

LUNA POGORÎSE PE ROCHIA TA

Luna pogorîse pe rochia ta,
Luceafărul ţi se clătina pe creştet.
Cine a sfişiafe luna, cine?

Cine a stins luceafărul, cine?

Cînd treceai, daliile zîmbeau,

Cînd treceai, casele îşi deschideau porţile.
Ieri fremătau încă pădurile,

Casele şi-au tras peste ochi obloanele grele.

333

ÎMI VORBESC OAMENII

Aşa îmi vorbesc oamenii;
Unde a plecat minunata, unde?
Nu i se mai aud pe nicăieri paşii,

Nu i se mai văd pe nicăieri degetele.

Oamenii mă întreabă mereu:
Cînd se întoarce minunata, cînd?
Drumul ei pare fără întoarcere,
Pară întoarcere zulufii ei.

334

ZĂGAZURILE S-AU RUPT

Pe neaşteptate zăgazurile s-au rupt,
întunericul s-a rostogolit vîlvoi
Peste tot ce a fost înflorire

Si cîntec în noi.

Au rămas numai plopii, voinici şi înalţi,
Pe unde odată rîdeau trandafiri

Cu fuste-ncreţite sumese în soare

Şi picioare ghimpoase, subţiri.

335

DE-AŞ AVEA FLUIERUL CODRILOR

De-aş avea fluierul codrilor,

Lăuta apelor de-aş avea,

De-aş avea şopotul norilor,

Cînd se scurg printre creste pleşuve, —

Poate ţi-ai întoarce obrazul,
Privirea poate ţi-ai pogori
Peste vinetele mele răsărituri,
Peste amurgurile mele vinete.

336

CÎND NICI LUCEFERII

Cînd nici luceferii nu sîut eterni
Ce rost are cuviutul „totdeauna"?
Trecem ca şopotul vîntului,
Putrezim ca firele ierburilor.

în corola iiiimeî cît bate, cît mai bate,
Purtăm lumina frunţii şi smoala ochilor.
Nu-mi cere să-ţi răspund „totdeauna”
Cînd nici luceferii nu sînt eterni.

337

N-AM ŞTIUT CÎND S-AU IVIT ZORILE MIINILE CINTAU CA PADURILE

Miîinile cîntau ca pădurile,

Şoldurile nechezau ca stepele,

Ochii purtau corăbii cu pînzele umflate,
Genunchii păşteau: căprioare.

N-am ştiut cînd s-au ivit zorile,
N-am ştiut cînd a trecut amiaza.
Văd că stau faţa-n față cu seara
Şi-i mingii umerii frînţi.

Dar buzele, buzele rămîneau neclintite,
Iar tîmplete roşii zvicneau

Lîngă roşul urechilor ciulite,

Lîngă roşul timid al obrajilor.

N-am auzit cîntecul-izvorului plin,

N-am auzit freamătul pădurilor proaspete.
Stau pe țărm de izvoare secate,

în păduri uscate şi reci.

338 PI 339

DACĂ AŞ PUTEA AUZI IN
PÎNĂ ACUM AM URCAT

Daca aş putea auzi ce nu-mi spun buzele,

Dacă aş putea vedea ce nu-mi arată obrazul,

Dacă aş putea desluşi ce nu-mi spun bătăile inimii,
Şi zvicuirile tîmplelor,,.

Pîna acum am urcat spre amiază,
Acum, în amiază, mă clatin,
Galben de oboseala urcuşului,
Palid de emoția pogortrii.

Dacă ţi-aş putea citi în palmă, în călciie,
Dacă aş putea şti unde-ţi stau gîndurile,
Dacă ţi-aş cunoaşte umerii, aş striga:

Am descoperit o nouă Americă.

Tu urci încă primele trepte, —

O! de-aş putea să te-aştept

Cu flăcările zorilor pe braţe,

Pe braţe cu mîhnirea dulce a amurguri!

340
341

CA STRĂBUNII DIN PEŞTERI

Ca străbunii din peşteri chiui

Cînd simt sulița duşmanului în coastă,
Ca străbunii din peşteri mă ridic

Cu munţii, cu norii, cu cerul pe ţeastă.

Ca străbunii din peşteri mă zbat năprasnic
Cînd îmi simt călcîiul străpuns,

Cînd văd o femeie cu ochii codaţi

Şi pieptul ca marea-n furtună.

342

NICI O PĂRERE DE RĂU

Nici o părere de rău nu-mi cutremură carnea,
Nici o spaimă nu-mi sparge oasele,

Dar o furtună năprasnică mă clatină

Ca pe-o pădure vînjoasă.

Nimeni, nimeni nu-mi smulge unghiile,
Nimeni, nimeni nu-mi sfişie pielea,
Dar o sabie nevăzută mă străbate

Ca o luntre apele lacului.

343

LÎNGĂ APELE ÎNTUNECATE

Lîngă apele întunecate ale somnului
întîrzii, întîrzii.

Zilele, ziduri de piatră, mă string între ele,
Steaua, bulgăr de piatră, mi-apasă fruntea.

Apele somnului trec întunecate
Şi nu mă fură.

Zorile vin învolburate

Şi mă găsesc cu lumină pe gură.

344

PE CÎMP CAII SĂLBATICI

Pe cîmp caii sălbatici pasc şi nechea
întăritaţi de ploile toamnei.

Sîngele lor îmi arde tîmplele,
Nechezul lor îmi arde tălpile.

în ploaia toamnei pasc şi necheaza,
Roşii şi murgi, caii sălbatici.
Coamele lor îmi biciuie umerii,
Copitele lor îmi tropotă inima.

345

M-AM OPRIT LÎNGĂ COŞUL VIEŢII
SOMNULE, SOMNULE

M-am oprit lîngă coşul vieţii,

Roadele, roadele, dulci şi amare. Cetatea doarme; înaltă
Din fiecare gust şi arunc Se ridică noaptea, stăpînă.
Sîmburii-n țarina grasă, sîmburii. Mă plimb cu somnul de mîna,

Hai-hui, pe lumea cealaltă.

M-am oprit lîngă coşul morţii,

Roadele, roadele, dulci şi amare. îţi număr mărgelele, noapte,
Gust doar un fruct: mai amar, mai amar Cînd luneci sub paşii mei vii.
Şi sîmburu-1 sparg între dinţi. Somnule, somnule, ţiue-ma, să mă ţii

Pe cărările tale de lapte.

346
347

UMERII MEI SUB POVARA TOAMNEI

Umerii mei sub povara toamnei

S-au aplecat, s-au frînt; mă uit în fîntîni.
Al cui să fie chipul zburlit

Ce-mi face semne din mîini?

Ale cui, ale cui braţele

Ce se clatină goale, în gol?
Umerii mei sub povara toamnei
S-au aplecat ca o creangă sub stol.

348

DESEN

Tărmul alb şi-nsorit
Clatină calm o corabie.
De oţel, ca o sabie,
Marea, sau de granit.

Un şlep pîntecos, ca o dropie.
Dar din fund, două rime

De fum, vin să dărîme
Peisajul, —vin, se apropie...

349

POMUL ROŞU

La marginile apelor,

La marginile cîmpurilor,
La marginile cerurilor,
Au răsărit pomi roşii.

Roadele lor le-am cunoscut: roşii.

Frunzele lor le-am cunoscut: roşii.

Măduva lor am cuuoscut-o: roşie.

Inima, inima, cel dinţii pom roşu.

350

INSCRIPŢIE PE UN LEAGĂN

Leagănul în care creşti seamănă,

Ca toate leagănele, a sicriu.

Viaţa ţi-e geamănă, moartea ţi-e geamănă
Şi drumul sîngeriu.

Degetele roze vor purta flori şi arme,
Ochii cu care dulce zîinbeşti

Vor învăţa să ochească; creşti
Pentru obuzele ce-or să te sfarme.

351

PĂDURILE SE APROPIE

Pădurile, pădurile se apropie
Cu paşi gigantici de oraşe.
Erăiuîntarea lor o aud,
Miasmele lor lc simt în nări.

Pădurile cresc negre; crengile

Se clatină uscat, ca oasele.
Aseundeţi-vă, ascundeţi-vă, oameni,
Pasările îşi caută alte ţinuturi.

352

ÎNCEPE O NOUĂ DOMNIE

Ca un uragan se ridică

O nouă, o diavoleasca putere.
Apele se trag ÎJI adîncuri,
Mormintele se tem de înviere.

Oamenii rîd încă; soarele
Luminează, luminează încă,
Norii dau încă ploi şi belşuguri,
Semințele prind încă rădăcini în

353

23 — l:oeme simple

stiucă.

CINE A SPUS CĂ SABIA TAIE? E
EŞTI SINGURA VIOARA

Cine a spus că sabia taie?

Cine a spus ca glonţul străpunge?
Am înfruntat o mie de săbii,

O mie de gloanţe am înfruntat.

Pişti singura vioară pe care-aş vrea sa cînt,
Eşti singurul izvor la care-aş vrea s-adăp
Şi setea mea şi setea acestui vast pămînt
în care într-o zi va trebui să-ncăp.

Cine a spus că flacăra arde?
Eşti singura-nflorire pe cerul larg şi gol,

Şi glasul tău c-acela pe care-1 tot aud.
Ai mîinile asemeni zăpezii de la pol,
Ai părul tumultos, ca marile din sud.

Cine a spus că tunul ucide?
Am trecut priutr-o mie de flăcări,
Am trecut prin bătaia a o mie de tunuri.

354
dă 355

SÎNGELE DEVINE NEGRU TORUD E BCA RER ENU

A : . Totul era straniu; obrazul
Sîngele devine negru, mai negru

A ae a A A Mereu cu alt contur, ca fumul.
Decît pămîntul, decît smoala. i

Annea zai Părul în vînt, ca flăcările,
Plopii şi-au ridicat brațele.

e sr i ai y Buzele reci, ca zăpezile.
Salcia singură şi-a lăsat poala.

: $ y Totul era straniu ; chiar noaptea
Soarele nu vrea, nu mai vrea să apună,

S y împrumuta obrazul halucinat
Vulturul zboară, zboară mereu. p z

Mi-e sete numai de luna, numai de lună, Obrazul tău, părul tău, buzele tale,

Si iiir de sinde meu Zăpezile şi flăcările tale.

357

CU PAŞI DESCULŢI DOMNIŢE

Cu paşi desculți domniţe ieşeau din mînaştiri
Şi clopotele nopţii se alungau prin munţi ;
Purtau făclii albastre în mîinile subţiri,

Şi inimile-aprinse sub rochiile de nunţi.

Nici un haiduc în codru şi nici un cavaler!...

Doar urşii-n smeuret, doar feriga, doar brazii,
Doar sfinţii-11 zugrăveală urîţi şi doar un cer
De care luna-n lacrimi îşi rezema obrajii.

358

CÎNTECUI, MORŢII

Ia seama, ia seama, am rupt zăvoarele,
Nu mai crede în puterea porţii.

Ia seama, ia seama, chiar soarele

Stă sub marele semn al morţii.

Ia seama, ia seama, glasul pamintului

E la fel cu glasul stelar.

la seama, ia seama, am paşii vîntului,
Nici un fugar nu-mi scapă, nici un fugar.

Ia seama, ia seama, se scutură norii
Pe unde trec numai, pe unde...
Ia seama, ia seama, în marginea serii
O umbra galbenă mă ascunde.

Ia seama, ia seama, steagul furtunii
Mă poartă — şi flamura-i rece.

Ia seama, ia seama, obrazul lunii
Te săruta, surîde şi trece.

359

la seama, ia scama, fără plîns
Vino spre mine, cu dreptul.

la seama, ia seama, ţi-am strîns
Mîinile, umerii, pieptul.

MUNȚI MINUNAŢI
Ia seama, ia scama, îţi schimb locul

Să te duc din vecii în vecii.
Ia seama, ia seama, omule, focul,
înalță flăcări mari, aurii.
Munţi minunaţi
Cu creste-ngheţate
Şi cerbi căţăraţi
Pe stînci luminate, —

Alerg către voi

Din şesul — livadă
Să mă vîntur şuvoi
De soare-n cascadă.

Sa mă mîrnie slava.
Mireasma şi vîntul

Şi să aflu dumbrava
înflorindu-mi pămîntul.

Apoi nou şi rouat
Să pogor la-nserare
Ca un şoim aripat
Pentru calea cea mare.

361

PRIVELIŞTE DE NOAPTE

Apele descîntate au plîns si-au leşinat,
Luceferi viorii s-au clătinat în aur,

Clari clopoţeii nopţii sonori au înviat,

Luna împunge iazul, cu fruntea, ca un taur.

Pe maluri rupte diavoli zburliţi, cu melci în barbă,
Ţin sfat, ucid cocoşii în ţipete, apoi

Zărindu-ne la pîndă, cu foc vrăjit, în iarbă.
Ascund în nori lumina şi dau cu smoală-n noi.

362

MAI PASTORAL

Mi-e teamă să te strig, ca-ntiia oară.
Văzduhul e sonor ca o vioară.
Zarea, dac-aş putea să o ating.
S-ar rupe ca o pînză de paing.
Şesul de smalţ aleargă, se sfărâmă
De codrul cu cocleală de arama.
Drumul e puf, pămîntul clocot viu,
Hulubii joacă-n soarele-argintiu,
Munţii pe zări se clatină ca norii,
Slăvile limpezi despletesc cocorii
Şi măgurile s-au săltat pe brînci.

în maiu-acesta tumultos

Mă simt ca un copac vînjos

Şi-aş vrea ca şoimii să m-agăţ de stînci.
Ca florile să mă desfac în soare.

S-alerg spumat ca apa călătoare,

Să mă frămînt

Cu fiecare brazdă-ntoarsă de pamînt,
Şi-n noua primăvară sa fiu nou

Ca un ecou.

363

GRĂDINA AMINTIRII PEISAJ

A-nvineţit amurgul; fîntînile-au să tacă. Cerul s-apleacă
Grădina amintirii e tristă şi săracă, Spre zarea seacă.
Fără havuzuri zvelte şi ape cîntătoare, Cornul în lună
Fără păuni şi lebezi de puf prin stuh de soare, Sună, răsună.

Doar cu copaci sălbateci foşnind frunzişul ud,
Cu paşi albaştri cari prin ani mereu se-aud,
Cu miros de mixandre, cu zîmbet de petunii
Şi plopi pe cari seara îi scoate-n calea lunii.

Vine cu sturzi
Zvonul pădurii.
Brazii, răsurii,
Suspină surzi.

Din măguri, pe şes,
Nălucile ies.

Mari, paşii lor,
Adie mohor.,

Grîul e-n val,
Vîntul în guier.
Te cînt şi te fluier
Peisaj natal.

364 365

CINTEC DE ÎNCHEIERE

Pe obrazul leneş al lacului
Leneş obrazul dragostei s-a culcat.
Trec pe lîngă el lebedele somnului,
Lebedele negre ale visului.

Obrazul dragostei alb ca luna, rotund ca luna,
înfăşurat în cununa părului, în roşcată cunună,
Se ţine după mine ca luna,

Se ţine ca o lună, ca o lună.

366

IARBA FIARELOR
1941

POIDIELE MELE

Vechile mele poeme,
Poemele mele mai noi
Toate pe fruntea ta, steme
De rouă, de trifoi.

Poemele mici din trecut,
Poemele-nalte de azi,
Proaspete ca un stol de brazi,
Din aceleaşi stînci au crescut.

Poemele mele de mîine

Cînd voi fi matur şi grav,
Cu trupu-ndoit şi bolnav,

Cu sufletul sfişiat ca o pîine :

Covor înstelat sub aceleaşi picioare,
Brăţări pentru aceleaşi mîini,
Pentru aceeaşi sete fîntîni

Adînci şi răcoritoare.

3b'J

IARBA FIARELOR

Iarbă a fiarelor, poezie,
Deschide-mi inima ei.
Noaptea înaltă şi albăstrie
Şi-a făcut din luceferi cercei

Iarba a fiarelor, rupe zăvoarele

Dintre dragostea veche şi dragostea noua.
Zorile îmi vor aduce soarele

Şi lanurilor mele coapte, rouă.

Adună, iarbă a fiarelor, adună
Banii de aur din adîneu-nii coclit.
Amiaza se ridică şi sună

Talgerul cerului învechit.

Capră de munte, cu paşii tăi

La iarba fiarelor vreau să ajung.
Dincolo de pădurea-n văpăi
Amurgul se prăvale prelung.

370 SI

Iarba a fiarelor, aruncă peste
Cuvintele mele pulbere aurie.
Mlaştinilor, ca-ntr-o veche poveste,
Vîntul miros de cimbru le-adie.

Urc printre stînci, spre piscuri; mai sus
Iarba fiarelor scîntee, scîntee.

Iată; noaptea albastră şi-a pus

Pe umeri vulpea căii lactee.

PLOPII

Plopii mi-au ieşit în drum; beţi
îşi legănau virfurile moi

în vintul ce rostogolea seaeţi
Şi fum de păpădie spre zăvoi.

Plopilor, le-am spus, plopi de platină,
Ca şi voi sînt drept şi înalt.

Creştetul zburlit mi se clatină

De parcă-s pe tarimul celălalt.

Ca şi voi sînt legat de painînt,

în părnînt ca şi voi m-oi întoarce.
Ani cu ţărîna un legămînt

Pe care nimeni nu-1 ploate desface.

Poate-mi sînteţi fraţi; va ascult

Dar frunza voastră nimic nu-mi mai spune.

Strămoşii care-au vieţuit demult
încep în mine oasele să-şi sune.

372

PLECARE

Pleci cu tîmplele mele, cu unghiile,
Cu umerii, cu genunchii mei pleci.

Peste trup mi-ai trecut o dată cu dinții

Acum nici cu tălpile uu mai treci.

Pleci cu coapsele mele, cu gleznele, cu sîngele

Cu măduva oaselor, pe totdeauna.
Altădată mă-nibătam cu vinul soarelui,

Acum numai cu umbrele, numai cu luna.

373

meu,

CONDURII DOAMNEI

Ard stuhurile şi sălciile; ulmii

Au frunza ca banii de var,

Aerul a cucută; amar,

Amar şi singur am rămas lingă culmi.

în măceşi tot sîngele toamnei
Şi sîngele meu cu al cîmpului.
Leneşa trecere a timpului

O măsor cu condurii doamnei.

374

DAPHNIS ŞI CHLOE

Daphnis şi Cbloe se iubeau în păduri,
Noi în odăi întunecoase,
Fără copaci în fereastră, fără răsuri.

Lîngă izvoarele ce curg şi azi
Daphnis şi Cliloe se îmbrăţişau,
Noi nici măcar la umbra unor brnzi.

Daphnis şi Chloe, limpezi ca apele,
Noi mereu trişti şi încruntaţi.
Zidurile ne apăsau pleoapele.

Nimic proaspăt în dragostea noastră,
Nici măcar ele, cuvintele,
Nu desfăşurau o eşarfă albastră.

375

N-am văzut marea-mpreuna, nici munţii,
Doar asfaltul prelins printre pietre,
Doar luceferii din mirajul frunţii.

Daphnis şi Chloe dorm os lîngă os,
între noi dorm oameni şi case ELEGIK

Şi crucea veche-a unui nou Hristos.

Am uitat de mult cum arăţi
Dar poate ochii ţi-erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile, toamna,

Mîinile mici şi viorii.

Am uitat de mult cum vorbeşti
Dar poate aveai glasul scăzut.
Mai aud, ca prin somn, o vioara
îngînînd din trecut.

Am uitat cu totul de tine

Doar un umăr rotund mi-amintesc,
Doar obrazul prea tînăr, pufos,
Ca o piersică-n pîrg.

Nici nu-mi pasă de tine; nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti.

Dar o ciudă smintită mă zbuciumă; creşti
Din zăpezi şi mătasă.

377

MĂRIA

Adevăr, adevăr vă spun vouă

Din inima cît soarele de marc:

Măria avea ochii în rouă
Şi tîmplele strîiise-n sudoare.

Fulgere căzuseră bicele; cîte?
Nimeni nu le putuse număra.
Rănile, vinete şi uriîte,
Fiecare semăna cu o stea.

Cineva pregătea crucea şi cuiele,
Cineva săpa harnic mormîntul.

Pădurile de smochini freniătau

Şi pălmuiau eu frunzele vintul.

Adevăr, adevăr vă spun vouă:
Ce mult a fost iubită Măria
O ştie un măslin din Magdala

Şi Golgotbu ce domină cînrpia.

378

CÎNTEC DE DRAGOSTE

îţi cînt mereu umerii şi mijlocul,
Mîinile, obrajii, picioarele.

Cînt încă şesurile şi focul,
Măgurile mărunte şi soarele.

Cînt încă dragostea năucă, nebună,

Care m-a străpuns ca o suliță
C-un vîrf în inima mea, cu altul în lună.

Nu mai văd nimic, doar obrazul oval,
Doar părul aprins buclat spre urechi,
Nici o imagine, una măcar, din cele mai vechi.

Cine a adus fierberea, cine
A venit cu această dulce tristeţe
Si i-a aşezat cuibul în mine?

Poate tinereţea ta, poate
Vîntul care mi-a ciufulit capul,

379

Poate apele, poate copacul,
Orî toate acestea, acestea toate.

Poate şi altădată am trăit,
Altădată! Nimic nu mai ştiu.
Parcă din ape proaspete m-am ivit UNA

Pe braţe cu trupul tău auriu.

îţi cînt încă umerii şi mijlocul,
Mîinile, picioarele, obrajii, Nimeni, nimeni nu ne desjiarte.

ia A N , sa - i pămi i st
Mă îmbată cu mireasma lor brazii, Pe-acelaşi pămînt, sub aceeaşi stea

M-a orbit focul soarelui, focul. Carnea ta e una cu a mea
în viață, în moarte,

Şi dincolo, dincolo, mult mai departe.

Nimeni nu ne poate împărți
în două; noi doi sîntem una
Şi-aceeaşi făptura, cît luna
Obrazul şi-1 va rostogoli
între miazănoapte şi miazăzi.

Nimeni, nimeni nu ne mai scoate
Unul din altul,

Nici raiul, nici iadul, nici naltul
în care plutesc sărutările toate,
Ce ni le-am dat, sărutările toate.

Os din acelaşi os, gînd din acelaşi gînd,
Din mîinile mele sîngele trece

381

în mîinile tale, cînd fierbinte, cînd rece.
în noi doi un singur lup flâmînd
închis ca-lntr-o cuşcă,

Muşcă,

După viaţă flămînd.

Cine să-ncerce să fure

Umerii lipiţi de umerii mei?

Aceiaşi albi porumbei

Filfiie peste-aceeaşi pădure

Şi vor cădea, dintr-o dată, sub aceeaşi secure.

Dacă s-ar mai putea alege,
Din nou, pămîntul de ape!
Ochii mei sînt la tine sub pleoape,

Pieptul meu pentru tine respiră, pentru tine culege.

Nici îngerul morţii n-o să ne deslege.

Nici palidul, nici înfricoşătorul înger al morţii...

382

CARUL DE FOC

Aurul toamnei căzut în noroi
îl zdrobim în călcîie, în tălpi
Ţinem pe umeri ca nişte stilpi
Zările vinete amindoi.

Sîngele ni-1 adună pămîntul.

Doar carnea ne-o lasă şi oasele
Să le clătinam prin frumoasele
Zile în cari ne spulberă vintul.

Y A

Sub frunte gîndul încă rămîne,
îl rup cu inima-u două, în doua,
îl mînjesc cu lună; cu rouă

Şi ţi-1 întind proaspătă pîine.

Aurul toamnei pe cîmp şi-n pădure
îl strivim mohorîţi cu picioarele.
Dîrdîim şi-aşteptam soarele

în carul lui de foc să ne fure.

383

Tremurăm amîndoi încleştaţi,
Palizi, năuci,
Tremurăm amîndoi asudaţi.

LÎNGĂ ZORILE ULTIME Dacă am putea să ue-ascundem în lună
Ca într-o adîncă văgăună,
Să ne-ascundem în lună
Cu sîmburul vieţii în noi...
Tremurăm amindoi,
Tremurăm amindoi; ne apasă Amîndoi tremurăm şi nu ştim
Tîmplele, inima, o pulbere deasă, De ce îngheţăm şi ne zgribulim.
Ne apasă, ne gîtuie, ne sugrumă
Şi-o ciutură în noi se apleacă,
Ne adună, ne seacă, Poate luceafărul ne pîndeşte
O neagră pulbere ne sugrumă. Cu spada lui tăioasă, hoţeşte.
Zorile ultime, zorii de-apoi
îşi zornăie zalele reci lîngă noi.
Tremurăm, tremurăm amîndoi, Le zornăie să le-nibrăcăm.
Singuri pe-ntregul pămînt.
Ca două sălcii în vînt
Tremurăm, tremurăm amîndoi. Amîndoi tremurăm, tremurăm,
Străvezii, asudaţi,
Ameţiţi, străvezii, încleştaţi.
Amîndoi tremurăm şi nu ştim
Ce ne-a aprins, ce ne îngheaţă,
Cine ue-uvăluie-n piuze de ceaţă,
Cine ne poartă luntrea prin soare,
Tremurăm, tremurăm şi nu ştim
Dacă miîine-o să fim
Flăcări înalte, filfiitoare,
Sau numai sticloase năluci.

384

25 — Poeme simplu

VÎRTEJ DE FLĂCĂRI

Departe sau pe undeva pe-aici, pe-aproape,
Mii şi mii de picioare, mii şi mii de umeri.
Mii şi mii de sîni,

Mii şi mii de picioare,
Trandafirii, bronzate, ispititoare.

Mii şi mii de glezne, mii şi mii de genunchi,
Mii şi mii de pulpe

Prinse-n vîrttj de flăcări sălbatic

La porţile cărnii bat fnrtunatic,

La porţile sîngelui bat furtunatic,

Mii şi mii de glezne, mii şi mii de genunchi,
Mii şi mii de pulpe.

Mii şi mii de umeri cer săruturi fierbinţi,
Ca buzele soarelui fierbinţi,
Mii şi mii de săruturi fierbinţi.

Mii şi mii de pîntece goale se cer muşcate
De botul turtit şi umed al taurului,

386

Mii şi mii de pleoape, mii şi mii de bătăi de pleoape,

Mii şi mii de coapse, mii şi mii de mîini seducătoare.

Mii şi mii de pîntece înfierbiutate,
Oacheşe, palide sau aurii

Ca faţa aurului,

Palide, oacheşe, aurii.

Mii şi mii de coapse se vor

Frămîntate ca pîînea, ca pîinea zdrobite,
Mii şi mii de talii rotunde ca un ulcior
Pînă la fund se vor sorbite, băute,

Mii şi mii de talii subţiri, ca nişte lăute.

Mii şi mii de călcîie, mii şi mii de tălpi,
Mii şi mii de glezne aleargă

De mii şi mii de bice bătute,

împinse de mii şi mii de suliţi nevăzute,
Mii şi mii de tălpi desculţe aleargă

Prin pulbere, prin ghimpi, prin iarbă,
Departe prin iarbă,

Ori în pantofi de mătase mici \
Pe undeva pe-aproape, pe aici,

Mii şi mii de glezne aleargă

în marea noapte a sîngelui să arda,

în marea noapte a cărnii să se afunde, să fiarbă.

Departe sau pe undeva pe aproape, pe aici,

Mii şi mii de inimi ameţite, înnebunite, ţipă şi gem,

Gem şi suspină
Şi-aşteaptă păcatul să vină
Cu zvîrcoliri cumplite, dibuind hoţeşte să vină,

Cu somn chinuit, serîşnit, să vină
Cu piepturile noduroase ale zimbrilor,
Cu pînteceîe lungi, calde, vioaie ale lupilor.

Apoi cu zîmbetul dulce şi adormitor şi lung al
stupilor.

Departe sau pe undeva, pe-aici, pe-aproapc,-nfricoşaţi,
Mii şi mii de grumazi se cer îndoiţi, frînţi, împovăraţi,

De plumbul topit al sîngelui împovăraţi,
De arama topita a cărnii împovăraţi,
Mii şi mii de obraji se cer mîiugiiaţi,

Mii şi mii de obraji proaspeţi ca piersica,
Negri, roşii, bălani ori brumaţi

Ca strugurii toamnei,

Mii şi mii de obraji se cer frâmîntaţi

De mîini necruțătoare, păroase,

Mii şi mii de obraji zbuciumaţi,

Mii şi mii de bărbii rotunde, pufoase.

Mii şi mii de sîni bîntuiţi de furtună
Aşteaptă o gură roşie, de urs, ca o lună,
Să-i zdrobească, să-i smulgă, să-i rupă,
Să-i mîngiie şi să-i adoarmă după.

Cu unghiile aprinse,
Cu mii şi mii de braţe întinse,
Aşteaptă un trup vînjos să le-ncovoaie

388

Mii şi mii de piepturi în jar,
Aşteaptă vijelie, fulgere, ploaie,
Mii şi mii de pîntece în jar.

Mii si mii de pleoape

Neliniştite, încordate, înspăiniîntate,

De aşteptare înspaimîntatc,

Departe sau pe-aici, pe undeva, pe-aproape,
Bat mii şi mii de pleoape,

Departe sau pe-aici, pe undeva, pe-aproape,
Bat mii şi mii detîmple, mii şi mii de pleoape.

Mii şi mii de genunchi în zbucium.

Mii şi mii de genunchi plaiiturosi

Ca pădurile ecuatorului,

Mii şi mii de genunchi limpezi, mătăsoşi,
Odihnitori, răcoroşi

Ca zăpezile veşnice ale nordului

Departe sau pe undeva, pe-aici, pe-aproape,
Mii şi mii de genunchi în zbucium,

Mii şi mii de umeri, mii şi mii de coapse,
Mii şi mii de şolduri în zbucium.

Singure în noaptea de flăcări a cărnii,
Singure în noaptea de flăcări a sîngelui,
Se macină mini şi coapse, picioare şi guri,
Singure, în noaptea de flăcări a vieţii.
Mii şi mii de urechi se pleacă sub uşi

Să audă, să audă, să audă venind

389

Paşi de lupi, paşi de tauri, paşi de urşi
Alergînd, gifiind, alergînd

Prin noaptea de flăcări a sîngelui,

Prin noaptea de flăcări a cărnii.

ARBOR APRINS

Mii şi mii de pîntece se frămîntă
Singure, tot mai singure,
în odăi singure, în parcuri singure, tot mai sin
Mii şi mii de degete se frămintă. Păstorul îşi mîna turma domol,
Cerul copleşea pămîntul pietros,
Ape mari şi tulburi şi nămol
i , A , TS ; La ţărmul pustiului ros.
în miezul fierbinte al pămîntului
Apele se adună gi cîntă,
Sub soare, sub lună, | e |
; A ; 5 zi Un arbor s-a aprins şi din crengi
Ierburile, crengile, viespile se adună. , fă
Glasul puternic s-a ridicat:
Ca sa grăiască lumii, Dumnezeu

în flăcări înalte s-a-nfăşurat.

Departe, sau pe undeva, pe-aici, pe-aproape,
Mii şi mii de genunchi, mii şi mii de şolduri.

Mii şi mii de pleoape, Mai înainte, ca pe un stîrv,

în noaptea de flăcări a cărnii înnebunite, Vremea abia mă clătina.

în noaptea de flăcări a vieţii fără-nceput Acum din rădăcini pînă în vîrf
Şi fără sfîrşit, M-a cuprins, m-a încins flacăra.

Mii şi mii de braţe, mii şi mii de obraji,

Mii şi mii de picioare,

Aşteaptă mii şi mii de îmbrăţişări mistuitoare, Arderea mea atît de cumplită

Ca buzele soarelui mistuitoare, O adun aci în strofe simple.

Mii şi mii de săruturi mistuitoare. O, de-aş putea sa-mi încarce vorbei
Cu jarul care mă umple!

391

Poate mi-ati fost dragi genunchii tăi, poate
Numai umerii, numai degetele,

Ori poate numai slava care

Ne încununa creştetele.

Poate „.-au fost dragi „,„.nniii

Poate numai obrazul, poate urechile,
Ori poate numai cuvintele, vechile

Cuvinte de îa marginea minţii.

De privirile tale departe, departe
Arborul aprins arde într-una.
Cenuşa lui o s-o azvirle luna

Peste nisipul care ne desparte.

SANIE-N IUREŞ

Peste troienele anilor calmi

Sania vremii o să ne poarte,

Pe tine printre triştii mei psalmi,
Pe mine printre Lebede moarte.

Cîndva doi sălbatici copaci
Din osebite ținuturi smulşi,
Azi, încătugați, ferecați

Cu lanțuri grele, ca nişte urşi.

Nici o fereastră, nici un zid, nici o uşă
Nu se mai ridică între noi.

Te port în carne, jn oase, şuvoi

Dc albă şi vie cenuşă.

Zăvoriți pentru totdeauna

Unul îutr-altul ca într-un glob de oțel,
Doar soarele lîngă noi, doar buna
Lună cu pârul rebel.

393

Pe mine năuc, p. tine năucă,
Sania-n iureş o să ne ducă

La marginea vremii, să ne lepede
încleştaţi, sub aceeaşi lespede.

SONATA

Anii cu zăpezile lor vor trece,
Vor trece anii cu flăcările lor.
Din noi doi un singur ulcior,
Un singur pumn de pulbere rece.

Zilele şi nopţile albe

Sub streaşină ceruluj. le-am petrecut.
Pomul roşu al inimii-n salbe

Şi-n mantii de purpură ne-a-nvăscut.

Amîndoi ani bătut, am sunat
Clopotul trupului, clopotul de aur.
Nu mai ştiu dacă poemelor mele
Ku le-am fost ori tu le-ai fost faur.

Chiotele îmi năpădesc gura
Şi-ţi dan ocol, ca lupii flămînzi.
Aruncă-le, pentru astîmpăr,
Mireasma umerilor plăpînzi.

395

Cuvintele, cuvintele cad

Peste părul tău ca o ninsoare. CALEA LACTEE ŞI-A DESPLETIT COZILE
Am crescut, am crescut ca un brad

Cu creştetul dincolo de soare.

De mulţi ani purtam printre semeni

Un obraz aspru, trist, întunecat,

închis în mine ca într-un ulcior de piatră,
Singur nu-mi cunoşteam murmurul.

: Crîucen pe propria-mi făptură,
Crîncen eram pe toţi, pe toate.
Nu-mi năvăleau niciodată pe gură
Decît cuvinte pietroase, uscate.
Limba mea împrăştia sudalme
Spre altul, spre unul,
Mîinile se apărau, împărțeau palme,
Glasul ca praştia, ca trăsnetul, ca tunul.

Ziua şi noaptea: negre amiudouă.
Soarele cu luna

Mi se păreau totuna,

Totuna cerneala cu stropul de rouă.

397

Eu şi cu umbra mea, numai noi, gemeni, încălţaţi cu sandale de aur,

De mulţi ani purtam printre semeni Cu tîmplele prinse-n coroane de laur;
Acelaşi obraz aspru, încruntat, chinuit, îi fereau de pumnalele vîntului
De viaţă şi vis răvăşit. Aprinsa purpură a vestmîntului.

Atunci am auzit dincolo de puterea auzului meu
Frămîntarea pădurilor, creşterea lanurilor, vuietul
cascadelor,

Ulciorul de piatră s-a lovit şi s-a spart,
Murmurul a devenit vijelie.
Peste obrazul aspru soarele

, Am auzit fierbînd bogăţiile pîna în miezul plan i
A aruncat o perdea aurie. gät p iezul planetei,

Şi-am văzut milioanele de oameni
încordaţi, istoviţi,

Sfredelind cu unghiile, cu dinţii de fier,
Peste ochii trişti, mult prea trişti, luna Să smulgă adîncul şi să-l salte spre cer.
Şi-a slobozit în zbor porumbeii.

Cu corniţele-ntoarse, pe pajişti, iezii şi micii

Au smuls din rădăcini mătrăguna. ! Atunci am auzit paşii urşilor grei la pol,

Luceferii prinşi în horă de iele j Chiotele renilor sprinteni gonind pe zăpezi nesfîrgitc,
Ca Saturn s-au încins eu inele Lunecarea peştilor de argint

Să n-o apuce razna prin spații, în marile limpezi şi înflorite ale sudului

Cum o apucă vara, lovite de streche, cirezile. Unde in insuli rotunde

Izvoarele au crescut aprige fluvii, Alături de pasărea paradisului

Măgurile cît munţii, cît munţii. Leproşii îşi ung cu ulei cald rănile vechi.

Sub coaja fragilă a frunţii
Calea Lactee şi-a despletit cozile.

Cu zvonuri şi grații Atunci am auzit ce nu se poate auzi cu urechile,
Sturzii au năpădit livezile Atunci am văzut ceea ce cu ochii nu se poate vedea.
Şi-au adunat cu ciocurile lor gîndaciiî. $ Atunci am înţeles că o stea

E tot atît de uşoară ca rodia.

Atunci ochii mei au întîlnit săracii,
Toţi săracii pămîutului, Cine, cine mi-a schimbat zodia?

398 399

Toate zidurile subţiri, subţiri.

Norii, jerbe de trandafiri,

Dacă aş fi pus mîna pe un toiag ar fi înverzit,

Ar fi crescut fără rădăcini, fără ploaie, fără lumină
Şi-ar fi înflorit.

Cine, cine fusese mai înainte de vină,
De nu văzusem nimic, de nu auzisem nimic?

Sub tălpile mele pămîntul
Se încovoia ca un pitic.
Bolta o ajungeam cu degetul.
Mi se lovea creştetul

De marginile stelelor jucăuşe.

Cerul, printre stele, era de cenuşe...
Din zarea dreaptă, spre zarea stingă
Vijeliile au început să se stingă,

în pieptul meu, inima, înalta,

A fost lovită eu dalta.

Viscolul şi-a aruncat zăpezile, -$
Mi-a potmolit livezile,

Mi-a ucis florile, toate florile,

Şi viorile,

Toate viorile mi-au plesnit.

400

Uraganul s-a potolit.
Sesurile, albe de oase,
Roase, hidoase.

Aruucaţi-vă măştile, oameni,
Copaci, aruncaţi-vă frunzele.
Cuvintele pe care le sameni
M-au încolăcit ca meduzele.
Fiecare din ele vrea

Sîngele meu, inima n.ea.

Mai gîngnr, încă urni gîngur.
Singur, încă mai singur.
Sînt ca o stea căzută, spartă,
Din care fiecine vrea să fure
O ţandăra de aur, moartă.

Cu cîinii lui sălbateci, lăţoşi, uzi,
Viscolul a fugit printre duzi.
Izvoarele, rîurile,

S-au ascuns în pămînt ca şerpii.

De cumpăna fîntînii

Ori poate, aici, de glezna miînii,
S-a spînzurat o margine de lună
Ca din samiuţa ei

Să crească iar pe lume mătrăgună

Parcă mi-ar fi smuls lupii

Grumazul, mijlocul, picioarele.

Din bălți cleioase bivolii

S-au repezit, mi-au răsturnat toţi stupii,
Şi mi-au mînjit ogoarele.

Vrăbiile gureşe au dărîmat stelele,
Vulturii, soarele. Vîntrelele
Corăbiilor, în larguri, s-au rupt.

Cineva m-a luat de umeri şi m-a
Ascuns dedesubt.

CÎNTECE DE TOAMNĂ

Roşii ca frunzele sîngerilor

Ţi s-au aprins obrajii, obrajii.
Uite, chiar brazii, chiar brazii
Ard ca aripele îngerilor.

Sîngele ţi-ar năpădi în faţă

Dacă ţi-aş muşca buzele, buzele.

Dacă ţi-aş legăna genunchii, meduzele,
Ţi-ar cădea peste ochi o pînză de ceaţă.

Hulubii sînt roşii în toamnă,
Poate-au trecut prin inima mea.
Ca o roşie stea, ca o stea.
Tremuri în toamnă.

Apele, arborii, norii se zbat,
Dar eîntecul e atît de mărunt!
Pe fiecare vatră pîlpîie, pîlpîie
Subţire flacăra din trecut.

Odinioară, roşii, focmile

Se ridicau pînă la cer.

Acum călcîie uriaşe de fier

Au stins, au împrăştiat jocurile

Poate din adîncul globului vechi

Flăcări vor mai zbucui prin vulcani.

De sub ani, printre ani,
Chiote mai ajung în urechi.

Cîntecul acesta mărunt

învie seînteile, mocneşte lumina.
Curînd se vor aprinde pădurile
Luminînd lina ta frunte, prea lina.

Sub cerul scund, în cîmpul gol
Numai măceşul ardea.

Ca o fiară flămînda gura mea
Iţi da într-una ocol.

404

Pasările de lîngă pămînt
Abia se mai ridicau, grase.
Privirile, reci şi sticloase.
Nu rosteai un cuvînt.

Rîul prea tulbur, crescut.
Ploaie purtau norii, doar ploaie.
Peste umerii mei se-ucovoaie
Şi-acum peisajul slut.

Roşu măceş iar te arăţi

Şi mă îrnbii cu mătrăgună.
Lupoaica toamnei, nebună,
Mă rupe în mii de bucăţi.

Cum să aprind cu soarele toamnei
încă nedesfăcuţii boboci?

Lacul e grav, prea nămolos
Pentru mărgeanul adus de la sud.

Sîmburul piersicii abia pîrguite
Cum sa-1 mai sparg între dinţi?
Ca urşii în august mă clatin greoi
Printre mînji cu dinţii de lapte,

Copoi tărcaţi alungă sălbăticiuni spre moarte,

Dar plopii mai rămîn, stol nalt de hoţi, la pîndă.

A răsunat o armă şi-o pasăre flămîndă
Cu aripile-ntoarse s-a prăbuşit departe.

Vii, toamnă,-n oboseli de dropii să mă-ucerci.
Grădinile sub ploaie cad una cîte una.

Din tot colanul nopţii nu mi-a rămas nici luna,
Pămîntul doar în care dorm morţii sub ciuperci.

Nori se prăbuşesc şi se înalţă,

Dar luna creşte din aceeaşi pădure.
Oriîncotro aş merge steaua mea
Aşteaptă să-mi cadă în ceafă, secure.

Apele, zilele trec mai departe,

Dar şesul acesta rămîne pe loc.

La marginea lui ne aşteaptă năluci
Şi steaguri înalte, de foc.

Dragoste, dragoste, rămii lîngă mine
Cu dinţii tăi albi şi umerii buni.
Ogari de oţel prin ploile toamnei
Alungă pe câmpuri sălbăticiuni.

406

FAUN BAT RIN

Măslinii verzi, mai verzi; izvorul clar, mai clar,
Şi nimfele sprinţare şi tinere într-una.

Doar el, puhav şi gras, abia mai sparge-aluua
Nu-n dinţi ci în gingii ce sîngeră amar.

Tocitele copite si le ascunde-n iarbă
Unde-a căzut sleit pe coastele-i păroase,
îi bilbiie grumazul şi măduva în oase,
Băloasă, albă, buza i-atîrnă peste barbă.

Dar nările şi pofta tot tinere, mereu,

Şi cînd femei desculţe mai trec prin luminiş
Sălbatic ar zvîcni spre ele ca pieptiş

Să le răstoarne sub răsufletul lui greu.

încearcă să dea chiot; un semn măcar, cu vrerea
Gîtlejul nu-i ajută; mai tremură din pleoape,
Apoi şi-aduce-aminte că i-a secat puterea

Şi-i roagă-n gînd pe zei sub frunze sa-1 îngroape

407

în poemele mele, crînceni, oamenii
S-au înfăşurat în sudoare,

Străbunii în straie de in, în cojoace
Prin vifor, prin soare.

CÎNTKC
în poemele mele înjug taurii

Şi scutur de rod livezile,
Străbunii creşteau pentru jug,
Şi pentru piele, cirezile.

în poemele mele nechiază niînjii

Şi se rostogolesc vijeliile.

Străbunii încruntaţi şi calmi păşteau în poemele mele închid
Te sesuri ruginii hergheliile. Viaţa în flăcări, în cuvinte,
/ în aceleaşi cuvinte lăsate,

De cei topiți în morminte.

în poemele mele zbucnesc copacii
Peste cari zboară vulturi,
Străbunii cumpliţi de dreptate
Haiduccau prin păduri.

O! de-aş putea în poemele mele

Să zăvoresc obrazul tău rotund
Lîngă obrazul străbunilor cari

De glezne m-au prins şi mă cheamă-n

în poemele mele plesneşte pămîntul, ]
Plesnesc luceferii ce mi-au aprins leşul,

în plugurile străbunilor plesneau

Dealurile, poeuele, şesul.

în poemele mele femeile
Au părul pulbere de mătase.
Străbunii iubeau în bordeie

Neveste pietroase.

408

CÎNTF.C

Ai crescut în pîntec trei feciori
Şi i-ai aruncat în poarta lumii
Trei amare,-ntunecate flori.

Aspru, cel clintii întoarce plugul
Pe pămînturi sterpe şi străine,
Şi i-a îndoit grumazul jugul.

Cel mai mic a devenit burghez,

Primul, din măduva ta, cu burtă,
Primul, din măduva ta, obez.

Mijlociul suduie viaţa,
Răsărituri noi poartă sub timple,
Şi se luptă şi frămîntă ceața.

Trei feciori ţi-au răsărit din pîntec
Unul singur astăzi te păstrează
Siluetă fumurie-n cîntec.

410

CÎNTEC AMĂRUI

Cenuşiu. Cenuşie.
Amurgea. Amurgea.
Ca un clopot suna
Mîna ta viorie.

Nufăr negru purtai
Luluindu-1, în leagăn.
Pînze vagi de păiangâu
împleteam. împleteai.

Duşmănoşi. Ne-am zbătut.
Amurgea. Cenuşiu.

Cerul nalt. Şi pustiu.

Ai tăcut. Am tăcut.

Mărul copt. Ca o pîine.
Fiecare-a muşcat,
înnopta ondulat.
Amîndoi. Pînă mîine.

411

Iarbă grasă. Petunii.
Prea destul. Deajuns.
Cornul lunii a-mpuus

Cerul gol. Cornul hmii.

Amărui. Amăruie.

Noaptea vine şi pleacă.

Ziua vine şi pleacă.
Amărui. Amăruie.

FIECARE AŞTEAPTĂ

Fiecare aşteaptă să-i vină

în casă, sub ochi, o jivină.

Şi eu şi tu şi el şi noi toţi, noi toţi
Aşteptăm la ferestre, la marginea mării,
Ori pe potecile codrului, ca nişte hoţi,
Jivinele dragostei, fiarele desmicrdării.

Fiecare aşteaptă o floare-n văpăi

Să pătrundă în miezul ei de văpăi,
Şi ea şi tu şi noi toţi şi el
Aşteptăm un flaut, o vioară.
Aşteptăm un violoncel,

Şi aşteptarea ne mistuie, ne doboară.

Aşteptăm, aşteptăm fiecare

Marea lumină orbitoare,

Cu carnea, cu oasele, cu sîngele o aşteptăm,
Astăzi şi mîine, astăzi, acum,

Cu tăriile ei sa ne-mbătăm,

Să ne aprindem, să ardem, acum.

413

Dar negurile, negurile se apropie, vin.
Amfore vechi, mai păstram puţin vin,
Numai puţin undeva, undeva, în afund
Mai avem aripi pentru un zbor.

Mai avem puţină aromă-n ulcior,
Numai puţină aromă... ALTĂ LUMK

Zările vin să ne sugrume,

Norii împung munţii, ca taurii.

Ni s-au veştejit laurii, laurii,

De cînd ne-am rătăcit în altă lume.

Poate a furat cineva soarele,
Stelele şi-au acoperit ocliii.

De sub ridicatele rochii

Ploaia îşi arată, goale, picioarele.

Casele scunde, mai scunde,
Sub cerul scund

Te ascunzi, ma ascund,
Iarba plînge lacrimi rotunde.

Ca o pasăre grasă, inima grea
Abia se mai clatină.

Din cuşca de platină

Nu mai poate să zboare nici ea.

415

Ochii au uitat şesul şi grîul,

Paşii au uitat cărările.

Două mîini îşi mai sună brăţările,
Şi, printre pietre, lanţul lui, rîul.

LANDOUL ROŞU

Prin păduri de porumb
Landoul roşu ne legăna.

Inima mea lîngă inima ta,
Negru hulub lîngă negru hulub.

Norii, cîți au trecut peste noi,

Cu viscolul, cu soarele împreună s-au dus
Către colina dinspre apus.

Doar noi în neguri, în ploi.

Dar roşul, eternul nostru landou

Ne poartă mereu înainte, ne poartă.
Se-nehide o poartă, se deschide o poartă
Peste sufletul vechi, pentru sufletul nou.

27 - Poumi! simple 41.7

STEAUA POLARA

Cerul şi-a scuturat vişinii-n floare,
Zăpezi, nesfirşite zăpezi.

Galben, abia de mai vezi

O fărîmă de soare.

Şi totuşi, cîndva a fost vară.
Urşii sînt albi, de hîrtie.
Umblăm pe această cîmpie
în creştet cu steaua polară.

418 îi

CÎNTEC DE MOARTE

Pînă aici am mers împreună,
Aici o rece sabie ne desparte.
Singur, plec mai departe,

O cîmpie de luna

în două ne rupe, ne-mparte.

Pînă aici mînă în mină

Am venit, cu gîudul un gînd,
Aici pogor singur în golul flămînd,
Ca-utr-o răcoroasa fîntina,

Singur, pogor în golul flămînd.

Te las pe ţărmul vieţii

Unde crîngul adie tămiie.

O, de-ar putea sa rămiie.

Acolo, pe marginea cetii

Şi inima mea, de-ar putea să rămiie.

Golul spre care pornesc e mut.
Fur clopoţeii riîsului tău

419

Sâ-i sun, luceferi, în hău.
Să-i sun ca-n trecut
Clopoţeii de aur ai rîsului tău.

Sub aceeaşi cunună

Pîna-aici am venit împreună.
Aici se aşterne-ntre noi
Iyimpedea cîmpie de lună,
Nesfîrşita cîmpie de lună.

Luat de puhoi,

Imaginea ta o aprind, o cuprind,
Apoi mă dezleg, mă desprind,
De țărm, ca un sloi,

Ca un sloi...

ANII

DE FUM
1944

INSULA DK CORALI

Prin livezile pămîntului unii
Oameni se-alungă cu alţii-n neştire.
Noi, înotînd prin bălțile lunii,
Mai vorbim, naivi, de iubire.

Careta morţii aleargă năucă,
Huruie roţile ei, năruie.
Nălucă se-adunâ lingă nălucă
Şi fiecare oasele-şi dăruie.

Dar steaua noastră uicicînd n-o să cadă,
Ca jarul inimii o păstrăm vie.
Marginea ei, luminoasă zăpadă,
împrăştie negura şi o sfîşie.

Azi doar insula de corali se pogoară
Sub talaz, pînă trece furtuna.
Zadarnic soarelui în fiece seară
îi retează ţeasta, cu barda ei, luna.

423

CÎNTEC

Seara şi-a luat haitele galbene,

Şi-a lăsat cîmpului numai florile.

Spărgînd bostanul nopţii, zorile
Vor năvăli din nou galbene.

Apoi văzduhul va fi luminos.
Chiar de vor răsări şapte sori
Pădurile vor păstra subsuori
întunericul lor răcoros.

424

CÎNTEC

Ce inimă caută inima lunii

De rătăceşte într-una prin spaţii?
Noaptea vine cu acekaşi petunii,

Saturn cu acelaşi inel, cu aceleaşi graţii.

Ce inimă caută inima noastră.
Poate aceeaşi dragoste, vechea,
în goana lui prin zina albastră
Soarele nu-şi ajunge perechea.

425

Curînd zorii vor veni-n cîrcă cu ziua de mîine
Alungind în vizuini vulpile.

Poate, acum, undeva, ca un cîine,

Noaptea îţi sfirtecă pulpele.

ODAIE

Un pian, un pat, o păpuşă...
Daoaş fi sub pămînt
Nimeni nu mi-ar bate în uşă.

Strada, casa şi scara

Sună, răsună.

întunericul cade din lună

Ori poate l-a zvirlit din landoul ei seara.

Aud în miezul pămîntului

Cum pleacă în lume izvoarele.
Mîine voi auzi cum din tainiţa lor
Se rup vijelioase cohortele vîntului
Şi-aleargă cu steaguri de nori

Să şteargă de sudoare soarele.

Mă ia în corabia ei luna,

în treacăt lovesc cu unghia stelele.
Ţi-am aruncat o stea, numai una

Dar toate inelele slăvii, toate inelele.

426

PULBEREA SOARELUI

Pulberea soarelui, luminoasă,

Ne-o scutură amiaza peste creştete

Dar seara ne va prinde în vechea ei plasă
De fire destrămate şi veştede.

Dincolo de oras

Poate mai latră şi-acum cîini
Dar măceşii mărunți si trufaşi
Leagănă buzdugane roşii în mîini.

Nu te mai teme; lumina ochilor
N-o sting, lăsate, pleoapele.

Ochii celor din smoala gropilor

îi poartă prin lume, deschişi, apele.

Peste brazi pulberea soarelui, peste ca?e.
Sună clopotul marc-al amiezii

Dar umerii tremură sub mutase

Şi zburdă iezii genunchilor, iezii,

428

HALUCINAŢII

Cerul nu e decît un uriaş iaz,

31ă plimbă pe apele lui corabia norilor,
încotro mă întorc văd acelaşi obraz,
Aceiaşi ochi miraţi, ca ai florilor.

Tu întinde-mi mîm;., doar mina,

îți voi citi în miezul ghidului.
N-ai mai putea să-mi purifici țarina
Nici dac-ai da foc pămîntului.

Poate sînt sămînţă de lotru,
Nici o stîncă nu mă striveşte,
Dar la marginea marelui codru
întunericul gras mă pîudeşte.

Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot nitîndu-se mereu după soare.
Cîrtiţele uitate pe cîmp

Şi-au săpat singure, în pămînt, închisoare.

429

Easă-mă. crîncen cîine al vieţii,
Să iau în braţe o stea mai nouă.
Zorile sună zdrenţele cetii

Peste cînipuri de rouă.

CÎNTEC

Pădurile pămîntului s-au aprins,
într-una arde inima, într-txna.
Sfîrcurile flăcărilor topesc
Albastrul pe care lunecă luna.

Te strig, se cutremură munţii,
Nu mă auzi.

I,a o fereastră a cerului, Măria
Mă oglindeşte în ochii ei uzi.

Prin lume te caut, prin lume,

Pe umăr cu luceafărul serii.
Mijlocul ţi se legăna ca plopii.
Ca merii-nfloriţi obrajii, ca merii.

Poate nici nu-ţi mai supără tălpile
Jarul pe care umbli.

Nu ştiu din ce blestemată fîntînă
Setea-ţi mai umpli.

431

Nici o lumină nu te ajunge
Nălucă donioală,
Stingete-ai, stinge,

în smîreun de smoală.

Pădurile s-au aprins şi ard.

Arde inima în vârtejul furtunii.

Flăcările roşii topesc
Zăpezile lunii.

O«

GROTESCA

Ruginesc, putrezesc ierburile.
Bat cu degetul în aceeaşi uşă.
Seara, cu paşi friguroşi,
Mi-aruncă-u fereastră cenuşă.

Au venit norii, burdufuri pline,
De vinul ploilor pămîntul e beat,
în galbene straie, galbene.
Pădurile vînjoase se zbat.

în landoul toamnei plec către sud,
Nu mai aud cîmpul sufocat în oboi,
Nu mai văd zvîrcolirile copacilor,
Nici umerii zgribuliţi şi goi.

Poate sufletul e o fîntina,
Pogor ciutura şi o înalţ,

De fiece dată arunc în lumină
Un cîntec proaspăt, de smalţ.

433

Dintr-un nor în alt nor

Panerul lumii se plimbă gol,

Tot mai roşii zorile, tot mai roşii,
Dar pămîntul poartă în spate nămol.

Poate luna e doar o inimă
Zvîrlită în slăvi din pieptul mărilor,
Creşte şi descreşte prin spaţii

Din marginea zărilor spre marginea zărilor.

Pe uesfirşite cîmpuri lucioase

Curînd voi patina cu sprintene sănii.
Acum pe ţărmul vînăt al rîului
Sălciile bat mătănii, mătănii.

Poate va veni din nou primăvara
Şi va topi toate zăpezile,

Atunci ca un niînz voi muşca

Cu gură proaspătă livezile.

Parcă am fi două flăcări înalte

Cu vetrele în aceeaşi salbă,

Se-mpletese pîuă-n virf, se-mpletesc.
Flacăra mea albastră cu flacăra ta albă.

434

28+

Dacă mi-aş lepăda urşilor oasele
Cum mă lepăd de tinereţe,

Dacă mi-aş zvîrli lupilor carnea
Poate m-aş despărţi de tristeţe.

Curînd ne vom aşeza pe tronul soarelui,
Pe tronul lunii ne vom aşeza,

Să ne oglindim în limpezi oceane

Chip lîngă chip, stea lîngă stea.

Umbra noastră va-ntrece umbra munţilor.
Voia noastră va sufla navele

Spre fericite insule de mărgean,

Si inimile noastre, bolnavele.

Acum vîntul toamnei mă clatină.
Măceşii îşi sună roadele, florile,
Din fiece clopot deschis cade
Zvonul care anunţă zorile.

Pentru fierberea marilor vulcani

Mîinile omului sînt neputincioase.

Toate lanţurile le-am rupt, toate lanţurile.
Chiar pe acelea dulci, de mătase.

435

Poate toamna îmi va săgeta ochii
Dar nu-mi va stinge luminile.
Din stupii rotunzi, zborul de aur
Şi-1 poartă prin lume albinele.

ELEGIE

în fiece zi din pomul vieţii

Mai cade o frunză, o creangă.
Noi privim, cum creşte, mai greu,
Lanţul care ne leagă.

Mai rîvuim în iureş să bem
Spaţiul nopţii albastre.

Mai avem de mers, mai avem,
Pînă la marginea dragostei noastre.

Cu berze de aur primăveri

Vor mai trece-n zbor lin peste noi
Pînă ce sloiul de ghiaţă al lunii
Ne va prinde-n şuvoi.

Poate padurile-ar fi vrut să se culce
Dar rănun mereu în picioare.

Nici un copac pînâ-acum n-a ajuns
Cu creştetul proaspăt în soare,

437

ELEGIE

Dragoste, nu mă prinde-ntre gratii,

Nu mă ademeni cu glas de viori.

Vreau să ascult cum cresc pădurile, plantele,
Cum cade roua în palmele-ntinse de flori.

Nu mă părăsi, nu, tinereţe,

Din mărul galben al lunii tot n-am muşcat.
Poate vinul toamnei, ori poate

Fumul nopţilor m-a îmbătat.

întîrzie zi neagră, zi de apoi,
Luntrea ta e plină, prea plină.

Am încă roade de scuturat,

Mai am de aprins o flacără, o lumină.

De marele pas al timpului

Pasul meu se ţine mereu.

Vreau să mai dărui cîteva cîntece,
Ţăndările de aur ale visului meu.

438

ELEGIE

Mă părăsesc lupii tinereţii; amintirile
Sfişie cu dinţi de oţel.

Pârul altădată ciufulit şi rebel

Şi-a albit, şi-a rărit firele.

Aud departe, în urmă, cum

Anii de aur banii de aur şi-i sună,
Zvonuri trecute, pierdute în fum,
Pe-o cîmpie străbună.

Cu fiece pas mă apropii

De neagra, dc tainica margine,

Poate zilele, poate plopii

îşi mai leagănă umbrele-n vechea paragbe-.

Noul luceafăr va vesti alte zori.
Nu voi fi bătrîn prea bâtrîn?
Şarpele galben al lunii

îl strîng lîngă sîn.

439

Vin anii de fum, trec anii de fum,
Pulbere abia adiată.

în toba galbenă a lunii

Unghia timpului mereu o să bată.

ANII DE FUM

Cum au trecut anii de fum

Cu pulberea lor ele aur uşoară!
Lingă fintina adincă, adîncă,
Plopul mai ciută ca o vioară.

Din depărtatul trecut

Norii aduc chipuri uitate,
în toba galbenă a lunii
Bate degetul timpului, bate.

Pădurile, mai vechi decît noi,

Mai vechi, în albia lor, apele,

Dar cc limpezi, ce proaspete

Apele şi pleoapele soarelui, pleoapele.

Zile şi ore, ore şi zile,

Creştem ca iarba, ca iarba pierim.
Oasele, carnea putrezesc în ţărînă,
Tinereţea ţarinii o jinduim.

440

CÎNTEC DE MOARTE

Ne furişăm mereu pe lîngă zidurile morţii.
De cînd ne naştem pînă ce murim.

Noi, care u-am rîvnit să fim,

Mereu ne strecurăm pe lingă zidurile morţii.

Albă, ca pînza de in, mai trece o zi.

Catifelată, leneşă, se mai rostogoleşte o noapte.

Rupem un fruct din pomul vieţii,

Gălbui, amărui,

Mai rupem un fruct din pomul vieţii,

Un pumn de pulbere-aurie furăm, mai furăm,
Din soarele proaspăt al dimineţii.

Mai răpim timpului un sărut
Roşu, fierbinte,

Ori poate-i răpim un sărut
Searbăd, gălbui, amărui,

Şi drumul ne mînă-nainte

442

Spre marginea ţării de somn şi cenuşă,
Spre tainica, spre neştiuta uşă.

Grăbiţi, ne furişăm pe lîngă zidurile morţii.

Din marele, din unicul lumii ulcior,

Un pahar mai sorbim, un pahar,

Unii din ieftine oale de lut,

Alţii din cupe de-argint şi cleştar.
Hulpavi sorbim din dulcele lumii ulcior,
Din amara lumii licoare,

Din tulburea lumii licoare.

Gustăm, sorbim, ne-mbătăm.

Şi palizi ne strecurăm

Pe lîngă înaltele ziduri ale morţii.

Mereu ne furişăm pe lîngă zidurile morţii.

ÎNCHINARE

Departe de hune, lingă vechiul măslin,
Zeului pădurii mă-nchin.

Nici naşterea lui, nici naşterea mea
N-au auuirţat-o-n slavă vreo stea.

în faţa colibelor noastre n-au venit magii,
Nici în Egipt nu ne-au ascuns părinţii, prea dragii.

Amîndoi am umblat cu tălpile goale.
Viaţa mea, viaţa lui, egale, egale.

Voi ride în nai, voi plînge în nai.
Nu mi-a făgăduit nici un rai.

Greaua vieţii cruce
Şi el, ca şi mine, în spate o duce.

CtKTEC

Mi-eşti atît de aproape şi totuşi
Atit'de departe, atît de departe!
Nu ne desparte

Decît iazul cu lotuşi.

Numai iazul cu lotuşi al cerului ne d

445

CÎNTEC DE DRAGOSTE NESTINSĂ

Cine-ar mai şti din inima mea
Imaginea ta s-o alunge, s-o şteargă!
De la o margine la alta a lumii
Aleargă flăcări înalte, aleargă.

Eşti atît de departe,

Poate-n zăpezile veciei din luna.
Goarnele zărilor proaspete
Primăvara o sună, o sună.

Cum să te chem, umbră şi fum,
Apele roşii sînt seara, roşii în zori.
Gurile morţilor s-au deschis

Şi sărută văzduhul în galbene flori.

Poate m-aştepţi în cetatea de piatră,
Poate-n livezi mugurite m-aştepţi.
Pămîntul ne cere sub ierburi

Şi slăvile-n fumul plopilor drepţi.

446

Stele aprinse cad în oraş

Şi mai departe-n pădure.
Singur mi-ntind grumazul golaş
Sub a lunii secure.

CHI,OE

Mici coapsele, mici
Obrajii de lapte,
Dar sînii, smochine
Cu sfircuri răscoapte.

Prea fragezi genunchii,
Dar buzele, struguri
De toamnă, — şi ochii

Miraţi, deschişi muguri.

Cum calcă desculţă,
O ciută-n alunec.
Dm urmă, din urmă,
Adînc o adulmec.

Prea candide mîini,
Dar dc ce foc, ce jar!
Le prind, le desprind,
Le-am primit în dar.

448

29 - Poeme

simple

Umerii puțini,
Mîinile vibrează
Şi-s fierbinți precum
Stinca în amiază.

Din fugă Diana
Zvîrli o săgeată
Ş: luna, lovită,
A-ugălbenît toata.

Din fiuuze, din scorhun,

Ies fauni, păroşii,
Cu buze căzute
Şi laţele roşii.

Fe uita holbaţi,
Lingavi şi flămînzi.
iu ierburi zvicnesc
1<7Â golaşi, plăpînzi.

Ar fugi, speriată,
Chloe să se-aseunză.
Năuca, năucă,

Mai tremura, frunză.

CÎNTEC DE RĂSCRUCE

Sint drumurile pline de fîntîni
Rotunde, scunde.

Te joci cu degetele-n unde

De apă tulbure, verzuie.

De vrei s-o guşti, licoarea amăruie
Se face mizgă-n mîini.

Eîntînile adinei nu mai au ciuturi,
Nici scări în fundul lor să te pogori,
Unduitor, uşor,

Să furi răcoarea negrelor izvoare
Şi-n cupe clare

S-o dărui gurii, din leşin s-o scuturi.

Vrei sa-ţi astînvperi foamea de înalt
Şi setea de adînc, la o răscruce.
Nu poţi să te avînţi în salt,

Nici o potecă spre afund nu duce.

450
29%

Pe culmi te-aşteaptă pom brumat.
Fîntînî adînci pe undeva te-aşteaptă.
Nu ştii să urci o treaptă,

Sau să pogori o treaptă,

îusetoşat, înfometat,

Gol de nădejde ochi holbezi în gol.
Ca pe o salcie te-ndoaie vîntul,

Dar soarelui îi dai şi tu ocol

Odată cu pămîntul.

CÎNTEC

Cînd ai trecut
Florile şi-au întrnr- gurile, ocinii,

Departe, departe, cade amurgul, Pentru- saiit.

Vînăt p:iun cu penele veştede.

Ploaia de cenuşa a nopții

Ile va cădea peste creştete. Plopii-au băut
Fumul sălciu al zării.

înalţi se clatină la marginea serii.
Poate se vor aprinde copacii

Uncieva-n păduri seculare.
Aceeaşi faţă ro;ic a lunii Clopotele pădurilor suna,
Vom pune-o căpătii fiecare. Clopotul serii

Filfiie, sună, răsună.

Poate-ain sorbit din vinul iubirii,
Poate dragostei i-am gustat mătrăg
Galbenă, se furişeaza-ntre noi.

Ca o vulpe clc aur, luna.

153

452

CÎNTEC ÎN CEAȚĂ

Copacii, prea negri, ne ies în drum.
Umbrele lor clătinate sînt fum.

O spaimă tăcută ne-nvăluie rea.
Poate vîntul ne poartă prin lume, ori poate o
stea,

Ne ţinem de miîini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o minţim, poate dragostea minte.

Cîndva ne-am plimbat prin soarele dimineţii.
Acum bîjbîim prin pădurile cetii...

Ori poate pe marginea vieţii...

454

BUNA VESTIRE.

Lui Iloiia

S-a deschis ochiul galben al lunii.
Pădurile oftează mai adînc, mai greu.
E ora albastră în care nimeni

Nu geme, nu îngenunche, nu se roagă.
Cerul pare mai subţire, mai uşor
Decît rochia unei fete sprinţare

Ce n-a împlinit încă şaptesprezece ani.

Poate şaptesprezece ani avea Măria,
Poate numai şaptesprezece ani,
Cînd fiul ei cu creştet auriu

Sub ochiul galben al lunii

Creştea îu pustiu.

Cum poţi fi atît de albastră, noapte,
Atît de albastră, atît de străvezie?
Am vrut cîndva să-ţi mingii creştetul,
Aveam doar şaptesprezece ani,

Da, am fost şi cu odată atît de tînăr

455

Cînd. viorile pădurilor, viorile cîmpurilor,
Fiuierile subţiri ale plopilor
Tu inimă îmi curtau...

Atunci umblam, ca iezii, eu picioarele goale
Prin bălți cenuşii, cleioase, miloase.

Sub ochiul galben al lunii.

Broaşte holbate cu pîntecul alb şi spatele verde
Cîntau printre trestii,ori poate

Doar vîntul cînta printre trestii.

Ani cunoscut şi eu cu trestiile, cu spicele,
Mîngiierile dulci ale vîntului

Pe obrajii oacheşi, bătuţi de soaie.
Degetele moi ale vîntului

S-au jucat deseori prin părul meu gălbui, ciufulit,

Erau doar singurele degete din lume
Care aveau vreme să-mi mîngiie
Obrajii, urechile, părul.

Am crescut, am crescut

Sub ochiul galben al lunii.

Pentru ce oare-oi fi crescut nu ştiu.
Poate nu ştie nici iarba, nici salcia,
Poate nici feriga nu ştie de cc creşte.
A ştiut vreodată cineva pentru ce creşte?
Poate nici Măria n-a ştiut

Pentru ec-a născut, pentru ce-a legănat.
Pentru ce a crescut

456

o e

La sînu-i mic cît piersica în pivg
Copilul ei eu creştet auriu.

Odată cu el creşteau în păduri
Copacii blestemaţi din care
Tîmpiarii i-au cioplit o cruce înaltă,
Şi spinii veninoşi pentru cunună.

Pentru ce vine noapte şi pentru ce pleacă?

De ce rămîne mereu deschis

Ochiul galben, tulbure, al lunii?

Penau cc am venit noi t< ]i din pămînt.

Pe pămînt,

Ca apoi sa plecăm îngheţaţi şi urîji în pâmii
Poate vrei să-ini destăinui tu, noapte,

Taina aceasta pe care nimeni

Nu ştie sa mi-o spună?

Am avut ciudva şaptesprezece ani
Şi ochii foarte albaştri.

Acum fiul meu arc şoptespreze-fo nri
Şi părul zbuilit, ciufulit.

Tu, noaptea, umbli de la îmvprit

Cu picioarele goale şi răniîi

Tînără, mereu tînără.

Lasă-ţi şalurile pe umerii mei.

Ochiul galben al lunii m-a îmbătat.

Ca fiul meu am fost odată tînăr.

Viorile lumii în inima mea au cîntat
Şi-acum pling viorile lumii şi pădurile lumii
în inima mea.

457

Ce tînăr eram,

Ce tînăr, ce sprinten, ca o lăcustă.
Ca fiul Mariei şi eu visam

O lume mai bună.

Peste visurile albastre ochii albaştri s-au închis,
A rămas deschis numai ochiul galben al lunii,

A rămas deschis numai ochiul aprins al soarelui,
Numai ochii colorați aî florilor.

Aveniu şaptesprezece ani,

Visam o vedenie proaspătă, înaltă ea o liană,
Paşii ei umblau Ungă paşii mei,

Şalurile nopţii ne apăsau umerii,

Mîinile mele cîntau ca izvoarele.

Era atît de tînăr, atit de fierbinte, atît de sănătos
Sîngele care-mi zvicnea tîmplele, coapsele.
Inima mea cînta imnul vieţii

Ca pădurile, ca ierburile,

Dar ochiul galben al lunii

Mă urmărea ea un tîlhar.

M-am temut, ni-am ascuns,

Sîngele a curs mai aprins, mai fierbinte,
Mîiuile mele au căutat alte mîini.

Coapsele mele fierbinţi alte coapse.

Cîte veri au trecut de atunci, cîte ierni?
Sufletul şi-a făcut culcuş în zăpezile munţilor,
Mîinile streine, coapsele streine au plecat.
Dar tu vii mereu, ea sa pleci, noapte.

458

Vii mereu cu ochiul deschis, viclean, galben al lunii,
Tînără, străvezie, vii mereu.

Cu picioarele goale calci iarba şi munţii şi apele,
Seara arunci stele din poala albastră,

Pînă sus îţi sumeţi rochia fumurie

Ca o fată de şaptesprezece ani, —

Eu nu mai am şaptesprezece ani

Dar îţi văd încă pîntecul gol, pătimaş,
Pîntecul proaspăt şi crud.

în zori îţi culegi stelele somnoroase şi pleci.
Vine ochiul aprins al soarelui, vine,

îmi arde creştetul, mi-1 arde, auzi?

Şi eu te aştept, mereu te aştept,

Să vii fără ochiul galben al lunii,

Galben, tulbure şi viclean.

Poate m-a îmbătat fumul tău, noapte,
Poate vinul soarelui m-a ameţit.

Nu mai am şaptesprezece ani,

Parul zvăpăiat, îucîlcit, ciufulit.

Poate am băut din cupa rotundă a lunii
Vinul vechi, vinul cel mai vechi,

Ori poate m-a-mbătat marele cîntec

Pe care anii mi-1 şoptesc la urechi.

Vreau sa-mi scurm, pîua-n fund inima.
Soare, da-mi lancea ta aurie.

459

Poate din adîncuri va zbucni

O văpaie mai nouă, mai vie. Nopțile astfel au fost cîndva.

Acum stăm singuri: noaptea şi eu.
Somnul trece pe-alături domol.

Nu ştiu să-1 cuprind, să-1 opresc,
Pleoapele roşii ca pleoapele soarelui
Se zbat şi chiamă odihna-n zadar.
Zorile-au venit şi mă-ndeamnă să beau
Din paharul lor clar.

Poate s-or ivi rîuri mai noi,
Poate altfel vor pliuge gorunii.
Ca pe un şarpe sufletul greu
Vreau să-1 ucid cu sabia lunii.

Să-mi curgă fulgi de aur pe creştet,

Pîntecul soarelui să-1 rup, să-l spintec. Voi fugi în munţi, voi fura
Iarba poate va creşte mai înalta, Albele lor odăjdii, zăpezile,
Poate salcîmii-mi vor spune alt cîntec. Cu flăcările buzelor voi înflori

Macii roşii, roşii livezile,

Dar zăpezile lunii le voi feri
Ca într-o amforă în. inima mea
Pînă ce va cădea peste ele
Roşie stea.

O stea s-a pogorit lingă mine.
Măria, Buna Vestire, Măria.
Pădurile s-au aprins şi ard,
Apele s-au aprins şi cîmpia.
Florile şi-au deschis ochii mari.
Da, şi-au deschis ochii florile,
Noaptea a plecat goală şi singură
Gol şi singur m-au găsit zorile.

Cîndva am avut şaptesprezece ani,

Acum fiul meu are şaptesprezece am.

Cîndva aşteptam noaptea să vină albastră, — acum
Noaptea vine cu smoală, cu spaimă, cu fum.
Cîndva mă temeam de ochiul galben al lunii.

Pentru get fost sabia nopţii De ochiul fierbinte, aprins, al soarelui,
Atît de subţire, atît de rece? Acum de ochiul omului mă tem,

Am ji PEDALA De ochiul omului putred mă tem.
Lama ei albastră îmi trece. Cîndva, ca fiul Măriei, visam,

O lume mai bună, visam.
460

461

Mi se-aşează pe umeri, pe creştet,

Parc-aş fi un stejar milenar.

Parcă vin din alt ev, obosite, sleite,

Mari pasări negre, ciudate, cu ochii galbeni,

Cerul pare mai înalt ca în alte zile.
Fiul meu are șaptesprezece ani.

Din bălți de sînge luna se ridică roşie,
Din mări de sînge, roşu,

Se iidică” luooatănal! diiint Mai galbeni ca ochiul prea galben al lunii.

în vechea ta luntre de aramă coclită

Nici ploile toamnei, nici ploile primăverii è ace î K
Lună, pogoară, şi ia-mâ tu, lună.

Nu prididesc să spele pămîntul de sînge.

Doar soarele amiezii a rămas auriu,

Doar soarele şi grînele au rămas aurii. Umblu prin pădurile nopții; toamna

B încă departe, departe.

Mîine mă voi îutîlni cu lanurile verii,

Cu bogatele grădini ale verii,

Voi stropşi între dinți vişini amare,piersici sîngerii,

Voi sorbi licoarea dulce a bostanilor,

Voi asculta zumzetul albinelor, zborul fluturilor, —

Ca vechiul Pan mă voi plimba prin poeni,

Voi pîndi fecioare cu cofe pe umeri mergînd spre
izvoare,

Griîul copt, cum îl leagănă vîntul!...
Fiul meu are şaptesprezece ani. Soarele
Cu buze de foc sărută pămîntul.

Cocorii vor năvăli într-o zi.
Atunci se vor topi toate zăpezile.
Cerul va fi o livadă albastră,

se ca tia LLIA ; f = Voi cînta din fluier, din frunză, —
Dar cireşii pămîntului vor fi roşii.

Am avut odată şaptesprezece ani.
Am fost odată tînăr, atît de tînăr, atît de sprinten,

în apele în care m-am uitat altădată Ca o lăcustă.
Chipul meu a rămas ca atunci, în fîntîni. La şaptesprezece ani, ca fiul Măriei, visam
Negri, lăţoşi, lacomi, colţoşi, O lume mai bună, mai dreaptă, visam.

Cîinîi morţii mă-mprejmuie.

Umblu prin pădurile nopţii,

Ori prin noaptea pădurilor, nu ştiu.

Veacul se clatină din temelii

Dar creştetul sălciei e tot auriu,

Creştetul fiului meu e tot auriu, auriu.

Umblu prin pădurile tale uriaşă, năvalnică noapte.

Lună, pogoară şi ia-mă tu, lună

în vechea ta luntre de-aramă verzuie.

Mari pasări negre vin, mi se-aşează pe umeri.
Giîfiind, sleite de zbor,

Parcă vin din tărîmuri pierdute, uitate,

462 463

Vîntul clatină crengile, clatină frunzele; ierbmilc

Aprind felinarele verzi ale licuricilor,

Ori poate Calea Lactee şi-a aprins felinarele verzi ale
stelelor.

Mă strecor prin pădurile tale de întuneric, noapte,

Singur şi temător ca întiiul om,

Mă tem ca întîiul om de ochiul de venin galben al
lunii,

Ca întîiul om ma tem de peşterile tale, noapte.

Umblu singur prin peşterile nopţii,

Poate prin peşterile lumii umblu singur.

Lumea se clatină din temelii,
Luna răsare din sîrge,
Crengile arborilor sînt roşii,
Roşu, luceafărul plînge.

Maria, Buna Vestire, Măria.

Am avut odată şaptesprezece ani,

Acum fiul meu are şaptesprezece ani.

Apele curg, ani fug; sloiuri de ghiaţa

Zilele albe îmi trec peste faţă.

Albinele soarelui, albinele de aur,

Sug florile cîmpului, gurile putrede ale morţilor.
Atîţia morţi poartă pămîntul în spate, Măria,
Atîtea cruci, atîtea cimitire,

Şi toate Măriile lumii plîng

Fiii lor dulci ca dulcea primăvară

Care-au pierit tăcuţi, nerăstiguiţi.

464

Nimeni nu le-a spălat cu ulei de măslin picioarele,
Nimeninule mai aşteaptă învierea, — numai soarele
îsi trimite albinele lui de aur

Să le sărute gurile strîmbe şi reci
Şi florile ochilor cu pleoape închise pe veci.

Măria, Buna Vestire, Măria.

Din sîuge şi din gemăt, din oase şi din rouă
Se plămădeşte poate-o viaţa nouă,

Măria, Buna Vestire, Măria.

Undeva, se află paradisul pierdut.

Acolo meri roşii de roade aşteaptă

Mîini omeneşti, flămînde mîini omeneşti.
Seminţe purtate de viut au cotropit pămîntul,
Au odrăslît, s-au înălţat.

Sumedenie de meri roşii aşteaptă
Flămînde, lacome, istovite mîini omeneşti.
Mişună şerpi prin ierburi şi-asteaptă

Pas omenesc sortit amăgirii.

La poarta paradisului strujuie

Dîrz heruvim cu spadă de flăcări,

Alb heruvim.

Undeva se află marele pom al vieţii.

Aprinşi, setosi, înfriguraţi
îl căutăm prin lume,
Si dincolo de Inme-îl căutam.

ai 435

Poate e un pom uriaş, albastru, răsturnat,
Cu rădăcinile înfipte în soare,

Cu crengi pletoase, albastre, despletite ca norii,
Peste cuprins, peste necuprins,

Ca o albastră ori ca o viorie ninsoare.
Ori poate e un pom stufos, întunecos.

Cu frunze negre, gălbui, sîngerii, străvezii
— Nopțile pămîntului, —

Cu frunze vinete şi albe şi-nsorite,

— Zilele pămîntului...

Ori poate e un pom mărunt,

Şi fiecare îl purtăm în noi

Cu rădăcinile în inimă,

Cu frunze luminoase şi rotunde, ochii.

Cu buze lacome, fierbinţi.

Nimeni nu ştie,

Poate nu ştii nici tu, spumoasă noapte,
Tu care ştii atît de multe

De la-nceputul lumii pînă azi,

Tu care-ţi sprijini tălpile pe ape

Şi şoldurile moi în brazi,

Tu ce stiveşti luceferii între pleoape

Şi-ţi reazemi umerii rotunzi de lună,
Poate nu ştii nici tu noapte străbună.

Cîndva sub ochiul galben al lunii visam,
Ca fiul Măriei,
O lume mai bună, mai dreaptă visam.

Ce dulci sînt poamele vieţii pentru unii
Şi ce amare pentru alţii...

466

Plopii, înalții,

Au prins în creştet clătinarea lunii.

Ce dulci sînt poamele vieții şi mustoase,
Pufoase, mătăsoase,

Ce dulci şi ce amare!

Plecate sălcii plîngătoare

La țărm de ape, în genunchi,

Culeg în vîrfuri soare

Şi-amarul suc al smîrcului în trunchi.

Şi noi purtăm amarul must al vieții-n noi

Şi alergăm mereu după licoarea dulce,

Sleiţi şi asudaţi săpăm ca după o comoară

Şi căutăm

Un strop de fericire dulce şi amara,

Un strop măcar din mustul ce adoarme şi omoară.

Poate oricare dintre noi, Măria,
E pom al vieţii.

Dulce rodim şi amar

în livezile lumii.

Rodim în zadar,

Nu satură inima roadele noastre.

Cîndva am avut şaptesprezece ani,
Acum fiul meu are şaptesprezece ani.
Poate am fost cîndva o fîntînă adîncă
Cu limpezi ape, mari şi răcoroase.

30: 467

Ochiul galben al lunii mi-a tulburat izvoarele,
Gura fierbinte a soarelui mi-a ars ciutura,
Ochiul cenuşiu al omului m-a privit cu ură

Şi mîinile lui rele

Mi-au înecat matca

în cenuşă de stele.

Şi eu am avut odată şaptesprezece aui, Măria,

Ca fiul tău, ca fiul meu, am visato lume maibună.

N-am izbutit să mă înalţ la lună,

Am pogorit luna la picioarele omului

Şi omul i-a mînjit ninsorile,

Cu paşi de zgură i-a mînjit zăpezile.

Şi eu am avut odată şaptesprezece ani. Măria.

Am vrut sa port în jurul frunţii cercul vioriu allunii

Ca pe o coroană,

Dar cercul, prea larg, a căzut în jurul trupului meu,

A crescut ca un zid pînă la cer, ca un zid de cetate.

Mă zbat înlauntrul lui şi nu pot să-1 dărîm, să-1 sparg,
să ies.

Cu cercul vioriu al lunii în jurul meu

Am chiuit, am dat semn de furtună,

Nimeni n-a înţeles semnul furtunii.

Furtuna a venit,
Viscol de foc,
Vijelie de flăcări.

468

Pădurile, munţii, cîmpiile,

Roşii, mai roşii,

Ochii limpezi ai iazurilor s-au tulburat, au îngălbenit,

Toţi ochii din lume au devenit galbeni, mai mari,
mai miraţi,

Asemeni ochiului galben al lunii.

Cîndva am rîvnit să port pe degetul mie

Inelul de aur al lui Saturn.

Acum brăţările, inelele.

S-au schimbat în lanţuri, în câtuşi,

Asudaţi, spăimîntaţi, alergăm spre poalele înaltului
turn

îu virful cărui picoîă pajură albă.

Batem cu pumnii în uşi.

Din urmă repezi, ne ajung apele,

Sîngele risipit ne alungă, ne îneacă,

Batem în uşi

Şi nu se deschid.

Deasupra noastră în dans drăcesc ielele

Hora oaselor o-nchid şi-o deschid.

Pajura albă picotă-n aripi de piatră.

Muria, Buna Vestire, Măria.

Tu ai plîns şi-ai îngropat

în pămîntul negru şi afinat
Inima fiului tău, Măria,

Rod bun şi curat.

Pomul vieţii a crescut, a crescut,

469

A-nflorit, a rodit

A Peste cîmpuri de sînge, peste amurguri de sînge,
Dar roadele, roadele unde sînt?

Pogoară albastră, mai albastră seara.
Poate cineva v-a deschide porţile cerului,
Ferestrele cerului.

Măria, Buna Vestire, Măria. Poate vom privi în grădinile celelalte,
în grădinile pierdutului paradis,

în grădinile paradisului pe care-1 rîvnim.

Cîndva, am avut şaptesprezece ani,
Acum fiul meu are şaptesprezece ani.

Cum au trecut anii, nu ştiu... Poate stelele sînt flori, numai flori,
Zilele s-au alungat una pe alta, Pe care nimeni nu le rupe
Nopțile s-au alungat una pe alta, Ori

Ba poate sînt fructe prea coapte, mustoase, gustoase
Ca nişte fiare apocaliptice.

Şi-aşteaptă ceasul mare-al scuturării.
Poate cerul e marele fluviu albastru
Cu izvoarele-n raiul uitat,

Poate stelele-s luntrii de aur,

Poate luna e vechea corabie ce poaită,
Spre un nou Ararat,

Lumea de mîine

Care n-a gustat încă

Din arborul cunoaşterii un rod,
Poate Calea Lactee

K drumul alb pe care albe

Se plimbă sufletele morților

în aşteptarea noii învieri.

Cîndva am vrut să dau lumii să bea
Din cupa albastră a lunii,

Dar pînă acum

Nici eu n-am băut din amarul ei fum.

Am vrut să scutur poamele marilor arbori
Pentru mulţii flămîuzi ai pămîntului,
Arn vrut să port oamenii, sa-i legăn

Prin marile crînguri ale marelui vis.

Cu ochii la celălalt paradis
Plîngem, Măria,

Lîngă pomul bătrîn al vieţii,
Plîngem, Măria,

Măria, Buna Vestire, Măria
Acum cînd toate Măriile lumii pling,
Măria, Buna Vestire, Măria.

470 471

Paradisul avut aici pe pămînt,
Paradisul pierdut aici pe pămînt.

Cîndva am avut şaptesprezece ani.
Ce tînăr, ce sprinten eram,

Ca o lăcustă.

Acum fiul meu are şaptesprezece ani.

Sub ochiul galben al lunii
Aşteptăm, aşteptăm,
Să zboare pajura albă.

Aşteptăm, aşteptăm.

Poate curînd se va ivi noua cometă

Aprinsă, roşie, uriaşă.

Coada ei îşi va scălda vîrful în oceanele sudului,
Va lovi cu sfîrcurile subţiri

Peştii de argint viu cu ochii totdeauna deschişi,
Ca ochiul galben al lunii deschis totdeauna,

Va aprinde insule străvezii de mărgean,

Va legăna ape albastre, alge,

Apoi va alerga la poli, va alunga

Urşii albi şi molatici, cerbii prea zvelţi,

Va mîna spre ecuator ghețarii, —

Bucăţi de lună pierdute cîndva

Cînd luna se plimba pe pămînt, —

Va incendia pădurile, oraşele, cîtnpiile...

472

Aşteptăm, aşteptăm.

Poate curînd se va ivi noua cometă,
Ca rochia de nuntă a unei mirese,
Ca un alai imens de albine, năvălind
Din stupul spart al cerului.

Atunci pulberea zăpezilor polare

Se va ridica din nou la cer,

Pulberea însemnată de urmele urşilor albi,
De urmele ncsfirşitelor turme de reni sperioşi.
Zăpezile zdrobite sub tălpi de noroi

Cu noi vor rămîne, cu noi.

Cînd va veni noua primăvară

Va îneca văzduhul

Abur roşu, fum roşu.

Poate atunci din coapsele altei Marii
Se va naşte veac nou, om nou printre vii.

Aşteptăm, aşteptam.

Măria,
Acum cînd toate Măriile lumii pling,
Buna Vestire, Măria...

1943

CÎNTEC DE SFÎRŞIT

în grădini mi-a intrat un tîlhar,

Mi-a furat uleile, albinele, fericirea.
Am cîntat cetatea şi cîmpul, iazul clar,
Viaţa, moartea, iubirea.

Pomii au înflorit, au rodit, s-au scuturat,
Ploile toamnei au năpădit livezile.

Apoi au venit şi-au plecat,

Dragile mele, zăpezile.

Acum nu mai rîd, nu mai pling: trăiesc

Cum trăiesc copacii, plantele, florile.

Noaptea privesc Ursa mare, Ursa mică; privesc
Şi aştept să vină iar zorile.

Mă mir; cum să cînte sufletul
Cînd nu cunoaşte schimbarea norilor.
Vişinul din marginea drumului
Se dăruie tuturor trecătorilor.

474

Zboară în slăvi un vultur, poate erete.
Văzduhul e albastru, subţire, de lînă.
Buzele soarelui sînt mereu aprinse de sete
Dar soarele nu se opreşte Ia nici o fîntînă.

TĂLMĂCIRI
DIN
SERGHEI ESENIN *

1934

* La transpunerea acostor poeme în romîneşte am fost ajutat
de Esfir Efimovna şi ştefan Baljalarsehi (n. a.).

DRUMUL MEU

Viaţa-şi intra-n matcă.
Fost locuitor de sat,
îmi amintesc

Cele văzute la ţară.
Poeme dragi,
Povestiţi liniştit
Despre viaţa mea.

O izbă ţărănească,

Miros de hamuri,

Icoane vechi,

Lumină slabă de candele.
Ce bine am păstrat
Senzaţiile din anii copilăriei.
Sub ferestre

Foc de viscol alb.

Am nouă ani.
Divanul, bunica, pisoiul...

479

Bunica îngîna un cîntec.
Trist, de stepă.

Cascînd din cînd în cînd
Şi închînîudu-se.

Viscolul mugea.

Sub ferestre

Parca jucau morţii.
Atunci Imperiul

Se lupta cu japonii,
Şi toţi vedeau,
Departe, cruci.

Atuuci nu cunoşteam
Treburile negre-ale Rusiei
Şi nu înţelegeam

Pentru ce e război.
Cîmpiile din Reazaui
Unde coseau mujicii

Şi îşi semănau pîinea,
Erau ţara mea.

Ştiu doar atît:

Ţăranii murmurau,
înjurau pe draeu.

Pe Dumnezeu şi pe ţar.
Ca răspuns

Le zîmbeau numai depărtările

Şi zările noastre

Rari şi de coloarea lămîiei.

480

Atunci pentru întiia oară

M-am întîlnit cu rima.

Vîrtejul senzaţiilor

Mi-a ameţit capul

Şi-am zis:

Fiindcă s-a iscat acest bar,

Am să-mi arăt sufletul prin cuvinte.

Ani depărtaţi —

Acum sînteţi ca-n ceața.

Ţin minte: bunicu-mi spunea cu mîbnire
„Fleacuri.

Dacă-ţi vine să scrii,

Scrie despre secară

Sau despre cai”.

în capul meu

Aprins de chemarea muzei
Răsăreau visuri.

în tăceri tainice gîudeam:
Voi fi renumit şi bogat
Şi mi se va ridica
Stătuie-n Reazani.

La cincisprezece ani
M-am îndrăgostit straşnic
Şi mă gîndeam duios
Cînd rămîneam singur:

31 — Poeme simple

Anii treceau...
Anii schimbă feţele.
Alte lumini

Se aştern pe ele.
Visător în sat,

în capitala

Am devenit poet de mîna-ntiia.

Şi bolnăvindu-mă

De plictiseală scriitoricească

Am început să rătăcesce

Prin felurite ţări.

Nu m-am încrezut în nimeni,
Nu mi-a părut rău după nimeni,
Am socotit totul minciună.

Atunci am înţeles

Ce înseamnă Rusia,

Ce e gloria,

Şi de aceea

în suflet mi-a intrat tristeţea
Ca o otravă amară.

482 31%

Ce-mi foloseşte

Că sînt poet?

Şi fâră mine e destul gunoi.

Sa mor.

Dar...

Nu...

Să nu-mi mai faceţi monument în Reazani.

Rusie, Ţarism...
Tristeţe....

Şi nobilime binevoitoare...
Ei, şi!

Primeşte, dar tn, Moscovă,
Huliganismul deznădăjduit.
O să vedem

Cine pe cine va învinge.

Şi acum poemele mele stropesc
Pe lustruiţii saloanelor
Cu urina iepei din Reazani.

Nu vă place?

Da, aveţi dreptate,

Sînteţi obişnuiţi cu Origan,
Dar pîinea aceasta

Cu care va hrăniţi

Din bălegar o scoatem.

483

Au mai trecut alţi ani.

Şi-n ani au fost atîtea

Că în cuvinte

Nu pot să-ncapă toate.

în locul ţarismului

Cu forţă uriaşa

A venit puterea muncitorilor.

Obosit de rătăciri
Prin ţări străine
Am revenit

La casa părinteasca.
Cu coade verzi

Şi fustişoară albă

Veghează lîngă lac mesteacăuul.

Ce minunat mesteacăn
Şi ce piept!

Nici-o femeie n-are

Unul la fel.

Din cîmpuri,

Oamenii stropiţi cu soare

Se-ntorce în sat în care cu secară.

Nu mă mai recunoaşte nimeni!
Sînt pentru ei drumeţ străin,

Dar iată, trece fără să se uite
O veştedă femeie.

Un fulger mi-nfioară trupul.

484

Să fie ea?

Să nu mă fi recunoscut?

Ei, fie,

Las' să treacă.

Şi fără mine e destul de tristă.
Chipul ei e chip de martiră.

Pe înserate,

Cu şapca pe faţă.
Să nu-mi trădez
Răceala ochilor.
Merg să privesc
Stepele cosite

Şi să aud

Cum cîntă pîrîul.

Ei, ce?

Tinereţea a trecut.

E vremea să m-apuc
De lucru

Şi sufletul neastîmpărat
Să cînte matur.
Noua viaţă a satului
Să mă umple

De forţă nouă,

Cum înainte

M-a dus' la renume
Draga iapă rusească,

MI S-A URÎT TRĂIND

Mi s-a urît trăind în ţara mea.

Sub alte ceruri dorul meu m-ar vrea,
O, izba,-am, să te părăsesc, să plec,
Prin lume vagabond şi hoţ să trec.

Voi merge pe zulufii albi ai zilei

Cîntînd coliba liberă — a milei, —
Şi un prieten scump cuțitul strîmb
Mi-1 va ascute, scos de la carîmb.

Cu primăvara-n stepă şi cu soare
Se-mbrobodeşte drumul, galben floare.
Şi tu, al cărei nume-1 tăinui, drag,

O să m-alungi din nou de lingă prag.

Şi iarăş o să mă întorc aici

Să mă mîngit cu bucurii prea mici.
Dar într-o seară verde, sub fereastră

O să mă spînzur cu-o eşarfă-albastra, —

486

Şi sălcii sure, peste garduri vii,

Spre mine-or să întindă crengi mlădii.
Şi cîinii vor lătra cînd, nespălat,

Mă vor zvirli-n pămîntul desfundat.

Iar luna goală va pluti-n văzduh.
Pierzîndu-şi vislele pe lac, în stuh.
Şi Rusia va dăinui la fel

Jucînd la gard cu gleznele-n inel.

ÎN CEAS STRĂVEZIU

în ceas străveziu cînd noaptea-şi înfige

Pe degetul ei negru luna,

Cui cîntă de dragoste

Privighetoarea nebuna?

Mai poate cineva să iubească acum?

Inimile sînt toate sînge şi fum.

O, noi sîntem tineri, dar noi

Mergem să deschidem uşi noi.

Am aruncat cuvintele rare,

Numai forţa e creatoare.

Ce e pentru noi soarele sau convoiul de stele?
Rîul de aur al mulţimii rebele.

Ce e pentru noi India? Tolstoi mai are vreun rost?
Vîntui acesta parcă a fost şi n-a fost.

Acum oamenii simpli, cu bluze albastre,

Sînt mai înalţi ca înaltele astre.

488

Pe deasupra malurilor rupte ale rîului
Zăngănitul potcoavelor albastre, clinchetul

Pasările sînt toate cenuşă, cerul nomol.
Vîntul prin vestejiri calcă domol.

Şi pe măceşii roşii sărută mut
Rănile Hristosului nevăzut.

489

frîulu

TOT CE E VIU

Doamne, tu oare l Tot ce e viu e-nsemnat

Ai legănat în vis pămîntul? % Cu un har de la-uceput.

Pulberea stelelor f Dacă nu as fi poet

A scuturat-o îu părul meu vîntul. ji Aş fi fost iilhar temut.

Răsună cedrii cerului I Slab şi mic, totdeauna

Prin broboada luminii, I Printre băiețandrii erou vestit,

în văile tristeții I Adesea, adesea mă întorceam acasă
Cuvintele se-nfig ca spinii. I Cu nasul zdrobit.

Cuvintele, cuvintele cînta Şi înaintea mamei speriate

Despre ținuturile depărtate Spuneam cu gura sîngerată, rece:
Unde gura lunii a muşcat — „Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră.
Tufele roşcate. Pînă mîine trece".

Acolo, în crînguri adînci, Şi acum că s-a potolit

Fierberea din zilele acele
O putere nestăvilită
Zbucneşte în poemele mele.

Sar veverițe, iepuri şi grauri,
Şi joacă, sprintenă şi goala,
Ploaia cu genunchii de aur.

490 491

Cuvintele vin rîuri de aur,

Şi peste fiecare rînd se revarsă
îndrăzneala copilului zburdalnic
Cu vestmînt sfişiat, faţă arsă.

Ca. şi atunci sînt mîndru şi cutezător.

Pasul mi-e nou; nici o cătuşă nu-1 strînge.

înainte mă băteau peste bot
Acum sufletul mi-noată în sînge.

Şi astăzi nu mamei

Ci adunăturii străine care rîde îi zic:

— „Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră,
Miine nu se mai cunoaşte nimic"...

PRIN SEARA ROŞCOVANA...

Prin seara roşcovană poteca se strecoară.
Loviţi, macieşii toamnei dau sunet de vioară.
Soarele s-a strivit în zare ca un frag.

Izba mă cheamă simplă să-i odihnesc în prag.

Aria amiroase a fin cosit şi-a orz.

Prin geam odrasla crudă cu păr gălbui şi-ntors
Priveşte jocul simplu al păsărilor grase

în frigul care vine cu neguri şi mătase.

Fum verde toarce hornul din sobele roşcate.
Adoarme-acoperişul cu pleoapele lăsate.
Cine lipseşte? Vîntul cu buzele subţiri
Prin noapte strigă ori strigă prin amintiri?

Cine-o mai călca frunza colţată ochind cerbii,
Şi cu călcîie goale aurul viu al ierbii?
Suspinul vag se pierde cu sunet slab prin ani

Şi întâlneşte bufniţi, — nici şoimi şi nici vultani.

493

Ce deasă cade picla! în grajd e somn de pîslă.
Drumul e adormit alb, lîngă şanţul vîslă.
Şi-un smoc de fîn, tăiat de fier, duios suspină
Lin legănat de buza vacii care se-nchină.

MAGDALENA

în dantelă de lună

Valea momeşte stihii.
Din icoană Magdalena
Zîmbeşte către copii.

Seara albastră uimită
Holbează ochi mari.
Luna se clatină-n leagăn
Printre stejari.

Se vesteşte furtună şi viscol
Cu mărgele de sticlă, reci,
O pasăre trece şi ţipă

în vînturi de veci.

Moartea-şi ascute toporul
Şi iată, Magdalena plînge.
Cineva rătăcit în stepă
Mîinile-şi frînge.

495

Şi ţie ca şi mie ţi-e dor

De cerul înalt cu amurg roşcovan
Şi de văzduhurile libere cu zbor
De şoim şi vultan.

DUPĂ ŞUVIȚA ÎNTUNECATĂ... Dar pe deasupra-ţi, întindere-albastră,

întunericul se uită greoi
Şi s-aud lanţurile Siberiei
Dincolo de cocoaşa Uralilor goi.

După şuviţa-ntunecată a pădurii,
în albăstrimea neclintită,

Duna, — mieluşea cîrlionţată, —
Se plimbă prin iarba-nflorită.

Pe lacul în roata de sălcii bătrîne
Corniţele ei împung mătasa.

De pe cărare privind îmi pare

Că apa clatină malul şi casa.

Stepa învestmîntată în şal verde
Cădelniţează fum de ceremuşă.
în zăvoaiele dese se-ascund
Păsări cu pene de cenuşă.

O, ţinut nesfirşit şi sălbatec
Ce aproape eşti de inima mea,
în adîncul tău s-a pitit
Tristeţea şi galbena-mi stea.

496 32

LUCEAFĂRUL ROŞU

Cîmpul cules, codrul pustiu,
Stuliul alungă stol cenugşiu.
Munţii sînt fier, balta aramă,
Soarele scamă.

Drumul se-ngroapă, rîmă, sub frunză,
Urmele dragii au să se-ascunză.
Fulgeră-n inimă şi cade sub stîncă
Cerul mărunt în apa adîncă.

O, şi eu singur aseară-am văzut:
Luceafărul roşu cobora tăcut
Şi ca un mînz sălbatic se-nhamă
La sania mea, la sania ta...

498
32%

DOAMNE, AZURUL.

Doamne, azurul fără fund

E poate pîntecu-ţi rotund.

Şi soarele, buric de aur,

Cu care vezi şi munţi şi plaur.

Vrei tu-n cîrlige să ne prinzi,
De stele, cînd te uiţi spre noi?
într-ale lacului oglinzi
Luceferi blonzi desfoi, desfoi.

O plasă mică de pescar

Nici cînd nu prinde somnul mare,
Tu nu mă vei tîrî-n năvod

Spre casa-ţi nălucită-n zare.

Dacă te bizui, vino gol,
Tulbură apa cu nămol

Şi răsăritul, vise şi smoală,
Aruncă-mi-1 pe cap din poală,

499

Fă buza focului să ardă
Păcatul din lumescu-mi trai
Şi-abia atunci, cu-n vîrf de bardă
Dă-mi aripi să mă urc la rai.
CÎMP LEŞINAT

Cîmp leşinat, pe cine vrei să chemi?
Visule, ce te zvircoleşti şi gemi?
Aleargă herghelia şi secara,
Rămîne-n urmă satul, codrul, sara...

Aleargă gerul alb pe sterpe stepe,
Ferestre sparte, uşi dogite, trepte...
Pînă şi soarele-a-ngheţat

în drum, ca o băltoacă de pişat.

Rusie, cine ţi-a mînjit zăpezile?

Cine ţi-a speriat cirezile?

Cîinii flămînzi se-mpleticesc şi fug —
Şi marginele zărilor le sug.

S-alerg şi eu? O, nu, rămîn aici

Cu huliganii mei calici.

Lupoaicei, Dumnezeu i-a dat un pui.
Dar Omul i-a ucis puiul vătui.

501

ACUM, DRAGOSTE

Acum, dragoste, dragostea mea

Nu mai e tînară şi nouă.

Tu eşti mîhnită că mătura lunii
îmi scutură peste poeme rouă.

întristîndu-te şi bucurîndu-te în faţa stele:
Ce-ţi cade pe sprîncenele subţiri

Ţi-ai dăruit inima izbei,

Inima ta cu trandafiri.

Cel aşteptat cu tremur în noapte
A trecut înainte şi nu s-a oprit.
Cheile tale cu sunătoare şoapte
Cui le-ai dăruit?

Raiul n-ai să-i vezi prin fereastră
Şi n-o să cînţi mereu despre soare.
Moara pe deal îşi zbate aripile
Dar pămîntul n-o lasă să zboare.

502

NU RĂTĂCESC

Nu rătăcesc prin ierburi si nu caut
Urma nimănui sub cerul închis.
Cu snopul părului tău de ovăz
Mi-ai ieşit pentru totdeauna din vis.

Cu mireasmă de mură pe piele
Ce frumoasă erai în alint:
Semănai cu-n apus purpuriu,
Cu zăpezi de argint.

Boabele ochilor tăi s-au trecut.
Glasul ţi s-a stins în tăcere,

Dar în cutele şalului a rămas

De la mîinile mici adiere de miere.

Cînd zorile pe acoperişuri

Ca pisicuţele îşi spală cu labele faţa,
Fagurii apei cu vintul

Mi te tot amintesc dimineaţa.

503

Şi seara albastrăjcîteodată îmi spune

Că ai fost numai cîntec şi vis visat.

Eu te ştiam făptură gingaşă; umerii frumoşi
Cu buzele tainei i-am sărutat.

SÎNT UI/FIMUL POET
Nu rătăcesc prin ierburi şi nu caut
Urma nimănui sub cerul închis.
Cu snopul părului tău de ovăz
Mi-ai ieşit din gînd şi din vis.
Sînt ultimul poet al satului,
în poeme podul de lemn e neînsemnat.
Privesc cum cădelniţează mesteacănul
Cu frunziş întomnat.

Trupeasca mea făclie de ceară

Va arde pînă la sfîrşit cu flacără aurie.
-Ceasul de lemn galben ai lunii

îmi va suna răguşit intrarea-n veşnicie.

Pe nesfîrşitele cîmpuri albastre
Va ieşi uriaşa maşina de fier.
Palmele ei negre vor aduna

Ovăzul risipit de zori sub cer.

Cîntecele acestea nu vor trăi cu voi,
Palme fără viaţă, palme străine.
Numai spicelor şi cailor

O să le pară rău după mine.

505

Fierul va alunga hergheliile.

Coame n-or să mai fluture-n vînt.
Curînd, ceasul de lemn galben al lunii
îmi va suna răguşit iutrarea-n pămînt.

VULPEA

S-a tîrît cu piciorul zdrobit
Şi în vizuină s-a încolăcit.
O dantelă de sînge-nflorata
Se scria pe zăpada curată.

Se împleticea prin fumul detunăturii,

în ochi i se clătinau copacii pădurii.

Din tufişuri vîntul zbucnîse cu părul vilvol
ŞI risipise alice sonore prin foi»

Deasupra ei întunericul se zbătea,
Seara umedă şi roşie creştea,
Capul se tot ridica speriat să audă,
Limba încremenea pe rana udă.

Apoi coada galbenă, flacără, în viscol a căzut.
Buzele morcov copt s-au făcut.

Mirosea a frunză Tmtredă, a zăpadă ca luna.
în vizuina sîngele picura într-una, într-una....

507

Poate, slabă, va cerca-mpotrivire
Proptindu-şi coarnele vechi în pamint.
Acum visează un crîng cu frunza subţi
Şi cîmpuri ierboase legănate de vmt.

VACA

De bătrîneţe dinţii i-au căzut.

Ani mulţi pe coarne s-au însemnat.
A bătut-o într-una văcarul băut
Pe izlazul rouat.

Inima ei numai linişte vrea

Dar şoarecii rod în colţ şi s-aud.
Odată, odată, viţeluşul

Avea picioarele albe, botul ud.

Mamă a fost jefuită de fiu

Şi copleşită de întristare,

în obor, sub salcîm, pe prăjină
Vîntul flutura pielea în soare.

Şi în anul ce vine şi ea, şi ea

Va porni către marea tăcere.

I se va trece peste gît o funie cu nod,
Şi va fi dusă în amurg, la tăiere.

508

PISICA

Scrisoare surorei mele Şura

Sînt atît de multe pisici pe lume.

Numărul lor n-ar putea nimeni să-1 spună,
îmi amintesc: în izba noastră mirosea a mazăre,

Şi steaua albastră sună, sună...

în viaţă, în vis ori în somn
Mi se nazare o zi depărtată:
Pe laiţă torcea pisoiul de puf
Şi se uita cu privirea dungată.

Pe atunci eram copil, copil,
Bunica-ngîna un cîntec bătrîn.
Pisoiul ca un tigru tînăr sărea

Şi se juca cu ghemul scăpat din sîn.

Au trecut anii, bunica e moartă.
Din pielea pisoiului iubit
Bunicul a făcut o căciulă

Şi a purtat-o pînă s-a-nveehit.

510

AM PĂRĂSIT CASA PĂRINTEASCĂ

Am părăsit casa părintească

Şi Rusia cu iarbă albăstrie.
Trei stele, în plop, lîngă lac,
Tristeţea mamei o păstrează vie.

Luna ca o broască de aur

Se risipeşte pe faţa apei.

Ca floarea de măr, părul cărunt
S-a revărsat în barba tatei.

N-am să mai revin acolo curînd,
Am mult de cîntat. am mult de sunat.

Rusia albastră e păzită
De plopul străvechi cu frunziş legănat.

Voi îi strîngeţi la piept coaja crăpată
Şi-i sărutaţi ploaia foilor line.
Plopul bătrîn e încă mîndru şi zvelt
Şi tot neliniştit ca mine.

511

PE CINE SĂ CÎNT

Pe cine, pe cine să cînt

în jocul cu inorţi fugiţi de pe dric?
Priviţi: la femei un al treilea
Ochi—iese-n buric.

Din pîntecul gol se uită ca luna
Rotund şi flămînd.

De mine eu însumi rîzînd

Am scris un poem pentru una.

Dar unde sînt fetele toate
Cîte ne iau tinereţea vioaie?
De vrei sa te-nsori, cîntăreţe,
Cunună-te-n staul c-o oaie.

Ca facla de ceară topeşte-te-n cîntec,
Alină-te-n paiele roase din şură.
Octomvre-auriul ţi-aruncâ inele

Cu miîini tremurate de salcie sură...

512

CÎINILOR

Clinilor* crinilor, veniţi aici
Cu botul în mîinile mele.

N-ar fi oare vremea ca luna
Să nu mai Ungă nori, stele?

Norii sînt pîntece sfîşiate, de iepe,
Pînze înnegrite de ciori.

Fraţilor cîini, fraţilor cîini,

Am fugit departe de grăitori.

Cînd foamea printre ziduri dărimate
Se va înfige în părul meu stufos
îmi voi mînca jumătate piciorul.
Jumătate vi-1 voi da pentru ros.

N-am să mă mai întorc între oameni.
Mai bine între voi să mă sfirşesc.
Nu pot să arunc în semeni cu piatra.
Nu pot să lovesc.

33 — Poeme simple 513

RĂTĂCESC PE ÎNTÎIA ZĂPADĂ

Rătăcesc pe întîia zăpadă

Cu chiote-n inima grea.

Seara, cu o luminare albastră.
Mi-a luminat drumul cu o stea.

în pădure cîntă vîntul sau cocoşul sălbatec?
Nu ştiu: lumina sau întunericul a venit?
Poate, în locul iernii, pe cîmpuri

Păsări de-argint au poposit.

Ce frumoasă eşti, albă nesfiîrşire.

Gerul îmi schimbă sîngele-n foc şi-n şuvoi.
îmi vine să string lîngă piept

Arborii goi.

Minune a pădurilor pure,
Bucurie a zăpezilor curate,
îmi vine să mîngii coapsele
Sălciilor pe ape plecate.

514

SPOVEDANIA UNUI HULIGAN

Nu fiecare ştie să cînte
Şi nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, .măr, la picioare străine.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.

Eu înadins umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri.

Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri,

îmi place cînd pietrele înjurăturii
Zboară spre mine ca grindina furtunii.

Atunci îmi string mai tare cu mîinile
Balonul clătinat al părului.

515

Mi-aşa de bine,

Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc

Lacul verde şi foşnetul plopului,

Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.

Lor puţin le pasă de poemele mele,

Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul.

Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa,

Ei, dacă ar şti, ar veni şi v-ar, străpunge cu furci
Pentru fiecare strigăt zvirlit în mine.

Săraci, săraci, ţărani!

V-aţi făcut probabil urîţi.

Vă e frică şi-acum de Dumnezeu şi de adîneurile
bălților,

O, dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia,

E cel mai de seamă poet!

N-aţi tremurat voi oare, cu inima pentru viaţa mea,

Cînd umblam cu picioarele goale prin bălțile toamnei?

Acum port cilindru

Şi pantofi de lac.

Dar clocote în mine mîndria de altădată

A îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.

Vacile de pe firmele măcelăriilor

Le salut de departe.

Birjarii pe care-i întîlnesc în piaţă

Îmi amintesc mirosul de bălegar de pe cîmpurile
noastre.

Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal

Ca trena unei rochi de nuntă.

516

Iubesc ţinutul acela,

Iubesc mult de tot patria aceea,

Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeţii.

îmi sînt dragi riturile murdare ale porcilor
Şi în liniştea nopţii glasul sonor al broaştelor.

Sînt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pîcla umedă a serilor de aprilie

Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.

O, cîte ouă de corbi din cuiburi

Am furat căţărîndu-mă prin crengile lui.
O mai avea el creştetul capului verde?
Coaja lui tot atît de tare o fi?

Dar tu, iubitul,

Credinciosul meu cîine?

De bătrîneţe te-ai prostit, ai orbit,

Şi rătăceşti prin ogradă tîrîndu-ţi coada.

Nu mai ghiceşti după miros unde e uşa şi unde e
grajdul.

O, cît de dragi îmi sînt zilele cînd

Furînd de la mama o bucată'de pîine

O mîneam amîndoi muşcînd pe rînd

Fără să ne fie greață unul de altul.

Eu am rămas acelaşi,
Cu inima eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc în faţa mea ochii.

517

Ţesînd din poeme pînze de aur.
Aş vrea să vă spun ceva duios.

Noapte bună!

Noapte bună, vouă tuturor!
A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aş vrea

Să mă învirtesc în jurul lunii ca o viespe.

L/Umina e atît de albastră

Că nu ţi-ar părea rău să mori.

Ei, şi ce dacă par un cinic

Care şi-a legat de spate o lanternă?
Bătrînule şi mult călăritule Pegas,
îmi trebuie mie oare şeaua ta moale?

Am venit ca un meşter aspru
Să cînt şi să proslăvesc guzganii.

Capul meu, ca luna august,
Varsă vinul părului vilvoi.

Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi...

NOI, GENERAȚIA...

Noi*; generaţia victoriei leniniste,
De multe încă nu ne dăm seama.
Cîntecele noi

Le cîntăm tot aşa cum ne-au învăţat bunicii.
Prieteni, prieteni!

Ce fierbere e în ţară

Şi ce tristeţe în fierberea aceasta veselă!
De-aceea poate îmi vine şi mie

Suflecînd pantalonii -

Să alerg după Komsomoli."

Nu învinuiesc pe cei ce se retrag în tristeţe.
Cum ar putea bătrînii

Să se ţină de tineri?

Ca semănăturile lăsate necosite

Ei au rămas'să putrezească şi să se scuture,
Şi eu, eu însumi,

Nici tînăr, nici bătrîn, <

Sînt sortit să fiu bălegar pe cîmpul timpului.

Nu de aceea cîntecul ghitarei din cîrciumi
Mă adoarme cu somn dulce?

Ghitară dragă,

Cîntă, cîntă!

Să-mi cîrjţi, ţigane,

Să uit zilele otrăvite

Fără mîngiieri şi fără linişte.

Pe soviete nu le învinuiesc.

Sînt mîhnit doar,

Că tinereţea mea luminoasă

S-a risipit zadarnic. x
Ce-am văzut eu?

Război, numai război.

în loc de cîntece

Am ascultat tunuri.

Nu de aceea oare cu capul galben

Am alergat pe planetă pînă la istovire?
Totuşi sînt fericit.

Din vîrtejul furtunilor

Am rămas cu impresii care nu se repetă,
Uraganul mi-a împodobit soarta

Cu vegetații de aur.

Eu nu sînt omul nou!

De ce s-o tăinui? r
Eu am rămas cu un picior în trecut
Şi vrînd să calc cu celălalt în viitor
Mă simt căzînd în gol.

Dar sînt şi alți oameni,

Aceia,

Sînt mai nenorociți şi mai uitaţi,
Decît nişte butuci

Printre evenimente ne-nțelese.

520

Eu îi cunosc

Şi i-am observat:

Ochii le sînt mai trişti ca ai vacilor
Şi pe sîngele lor e mucigai

Ca pe lacuri mătasa broaştei.

Cine o să arunce cu pietre în lacuri?
Nu v-atingeți de ei

Căci se vor stinge singuri

Arzînd mocnit ca frunzele stropite.

Mai sînt şi alți oameni:

Aceia care cred

Şi-aruncă vagi priviri în viitor.
Aceştia scărpinîndu-şi singuri pielea,
Vorbesc despre o viaţă nouă.

Eu îi aud:

„Cu sovietele nu prea trăim pe plac.
Ar fi mai bine s-avem stambă, cuie."
Ce puţin le trebuie acestora!

Viaţa lor e în cartofi şi-n pîine.
Atunci de ce înjur eu noaptea

Şi mă supăr

Pe soarta mea amară şi nc-ntreagă?
Invidiez pe cei

Cari şi-au petrecut viaţa-n lupte.

Pe cei-ce-au apărat ideea mare.

Eu mi-am pierdut zadarnic tinereţea
Şi nici măcar o amintire n-am.

521

Ce scandal!

Ce mare scandal!
M-am trezit în cuşcă.
Şi doar puteam să fac
Nu ceea ce-am făcut
Ci altceva.

Ghitară dragă,

Cîntă, cîntă!

Să-mi cînţi, ţigane,

Să uit zilele-otravite

Fără mîngiieri şi fără linişte.

Ştiu: tristeţea nu se poate îneca în vin.

Sufletul nu se lecuieşte
Cu pustiu şi cu pustnicie.
Poate de aceea îmi vine,
Suflecînd pantalonii,

Să alerg după Komsomoli.

OMUJ< NEGRU

Prietenul meu, dragul meu,
Sînt rău bolnav!

Nu ştiu care mi-e boala:
Poate şuieră vîntul

în stepa pustie,

Poate iarăşi creerul

Mi-1 cuprinde alcoolul
Scuturîndu-1

Ca pe o dumbravă

în toamna tirzie.

Capul meu mişcă urechile

Ca o pasăre aripele.

Omul negru stă pe patul meu.
Omul negru nu mă lasă să dorm.

Omul negru

îmi arată cu degetul
O carte mîrşavă

Şi ca un călugăr

La capul unui mort

523

îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,

A unui beţivan,

Plictisindu-mi sufletul şi speriindu-1.

Omul negru!

— „Ascultă, ascultă,—
Bolboroseşte el, —

în cartea asta sînt noian de planuri,

Multe idei frumoase.

Acest om

A trăit în ţara

Celor mai mari

Şarlatani şi tîlhari,

în decembrie, în ţara aceea.
Zăpada e albă, albă,

Şi viscolul îşi toarce vesel
Fuioarele.

Omul acesta a fost aventurier
De cea mai curată esenţă.

A fost elegant,
Şi poet

Deşi cu o putere
Nu prea mare.

A iubit o femeie
De peste patruzeci de ani,
Pe care o numea ades

524

«Fetiţa“*, «ştrengărită»,
«Iubita mea»,

Fericirea, —zicea el, —

E-n mîini şi-n minte.

Toţi cei cu sufletul stîngaci
Sînt fără fericire.

Nu e nimic că gesturile false
Aduc prea multe chinuri.

E arta cea mai-naltă

Să pari voios şi simplu
Cînd eşti tnîhnit,

Cînd ai pierdut pe cineva.
Sau în timpul furtunii
Şi-al vieţii îngheţate”.

Omule negru,

Să nu mai îndrăzneşti!
Tu nu faci slujbă

De scafandrier.

Ce mă priveşte viaţa
Unui poet scandalagiu?
Citeşte-o altora.

Omul negru se uită fix la mine.
Ochii i se îneacă

în vomitări albastre,

Parcă ar vrea să-mi spună

Că sînt tîlhar şi hoţ

525

Şi e-am prădat fără ruşine
Pe cineva.

Prietenul meu, dragul meu,
Sînt rău bolnavi

Nu ştiu care mi-e boala:
Poate şuieră vîntul

în stepa pustie.

Poate iarăşi creerul

Mi-1 cuprinde alcoolul,
Scuturîndu-1

Ca pe o dumbravă

în toamna tîrzie.

Noaptea e ger.

E linişte-n răscruce.
Sînt singur la fereastră.
N-aştept pe nimeni.
Cîmpul e acoperit

Cu nisipos var moale.

Pomii s-au adunat în grădină

Ca nişte călăreţi.
Plînge undeva

O pasăre de noapte.
Călăreţii de lemn

Cern lovituri de copite.

Omul negru
Stă în fotoliul meu.

526

îşi ridică jobenul
Şi-1 pune de-o parte
La poalele surtucului.

— „Ascultă, ascultă! —

Horcăie el privindu-mă de-aproape
Şi aplecîndu-se:

N-am mai văzut nicicînd mişel
Să sufere de insomnie,

Ca tine.

De-altfel, am greşit!

Afară-i lună.

Ce mai vrea oare

Şi luna asta

Pierdută-n toropeli?

Poate va veni «ea»

;Cu pulpe groase

Şi tu îi vei citi din putreda
Ta lirică

Sentimentală?

îmi plac poeţii!

Caraghioşii!

în ei trăieşte totdeauna
Povestea monstrului cu plete
Care vorbind unei studente
Cu coşi pe faţă,

527

De Univers,
Abia îşi mai reţine
Dorinţa sexuală.

Nu ştiu, nu-mi amintesc prea bine,
Odată, într-un sat,

Poate în Kaluga,

Poate în Reazani,

Trăia un băieţandru

într-o casă de ţărani.

Cu părul auriu

Şi ochi albaştri...

Şi iată a crescut,

E mare şi poet.

A iubit o femeie

De peste patruzeci de ani
Pe care o numea ades:
«Fetiţa», «ştrengărită»,
«Iubita mea»".

— „Omule negru!

Eşti un musafir plicticos.
Află că lumea

De tine spune-aşa”.

Sînt furios, turbat.

Şi bastonul meu zboară
Spre fruntea lui...

528

Luna a murit,

Se arată lumina albastră.
Ce dracu-mi făcuşi tu,
Noapte?

Stau cu jobenul pe cap.
Nimeni nu e cu mine,
Sînt singur.

Oglinda e spartă.

MOSCOVA CÎRCIUMĂREASCĂ

S-a hotărît! Pentru totdeauna

Am părăsit şesul natal, comuna.

N-o să mai răsune din frunziş aripat
Plopul deasupra mea legănat,

Căsuţa fără mine s-a gîrbovit.

Dulăul bătrîn a zăcut şi-a murit.

Pe ulițele acestea întortochiate,

M-a ursit Dumnezeu să mor, poate.

Şi totuşi mi-e drag acest oraş de ulmi şi platani,
învechit de ploi, înnegrit de ani.

Pe cupolele lui moţăie obosită

Asia, Asia, aurită.

Aici, noaptea, cînd luna luminează,

Cînd luminează dracu' ştie cum şi visează,
Mă strecor cu capul în piept, frînt,

Spre circiuma de sub pămînt.

E zgomot şi gălăgie în această vizuină

Şi eu, de seara, pînă se face lumină,
Citesc versuri curvelor cu miros de pudră şi mirt
Şi cu tilharii beau spirt.

Inima îmi bate din ce în ce mai des,
Vorbesc încîlcit, abia înţeles:

530

Sînt ca şi voi un om pierdut, uitat,

Nu mă voi mai întoarce de unde-am plecat,

Căsuţa fără mine s-a giîrbovit,

Dulăul bătrîn a zăcut şi-a murit.
Pesemne pe ulițele Moscovei, sub cer,
M-a ursit Dumnezeu să pier.

Oamenii beau, se bat şi pling,
Armonistul suspină galben, trist, şotîng,
îşi blestemă norocu-n trezie

Şi-mi aminteşte de vechea Rusie

Şi eu, şi eu cu capul în jos

îmi torn vin peste faţă, slinos,
Gîndul să-mi adoarmă sub tîmplă,

Să nu ştiu ce mai mi se-ntîmplâ.
Ruşii sînt veseli, chiuie, cîntă.

Şi sorb basamacul de-1 zvîntă.
Armonistul cu chip de tătar

Cîntă de Volga, de Ceka, arar,

Şi-n privirile lui de nebun

Fulgeră gînduri ce nu se mai spun.
Oamenii ăştia se tiînguie toţi.

Că şi-au pierdut tinereţile, netoţi,

Că asprul Octombrie i-a amăgit

Cu viscolul lui alb, întețit,

Dar îşi ascut cu. nouă-ndrăzneală
Cuţitul din cismă, prins de cocleală.
Unde sînteţi voi care aţi plecat?
Razele vi s-or fi întunecat)
Armonistul se caută cu spirt, cu prize,
De sfrinţia luată în stepele chirchize,

531

Nu, pe ăştia nu-i mai împrăştii,

Putregaiul le-a dat curaj, le-a dat praştii.

Ei, Rusia mea, Rusie,
Asiatic pămînt, Rusie!...

Zi, armonică! plictiseala nu se ascunde.
Degetele armonistului curg unde.
Bea cu mine, căţea parşivă,

Bea cu mine, căţea guralivă.

Toţi te-au iubit,

Toţi te-au stilcit,

Toţi te-au mînjit!

Ce te uiţi cu albăstrelele tale, ca florile,
Ori vrei una în bot?

Eşti bună de pus sperietoare, ciot,
Să alungi ciorile.

Pînă în ficaţi, pînă în rărunchi,

Mă chinul, mă tai, mă îngenunchi.
Armonica, armonica să nu stea!
Bea, viezure, bea!

Aş lua-o pe aia, pare mai cu ţiţe,
Mai proastă, mai cu fiţe.

Dintre cele ca tine nu eşti cea dintii
Pe care o mîngii,.

însă cu una ca tine uriîtă, uşoară,
Sînt prima oară.

E dureros ce fac şi sfidător,

Dar pentru asta n-o să mă omor.

Ce te clatini? Ce-ţi dezveleşti crăcii?
Du-te la toţi dracii!

532

EH D w wy ww w w

W w o to o i a w E tu to E o i w

E vremea să mă fac mai rece

Cu haita voastră ce mereu petrece...

Draga mea... Draga mea... uite, plîng, scîncesc,
Iartă-mă... iartă-mă... te iubesc...

Zi măi, zi! Fi-ți-ar ghitara a dracului.
Degetele tale joacă pe ea ca dinții daracului.
Aş vrea să mă înec în acest năduf.

Amicul meu, amicul meu, uf,

Nu te mai uita la brățările ei,

Ea mătasa rochiei, la cercei,

La această femeie am căutat fericire

Şi am aflat negură, pieire.

Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,
Nu ştiam că dragostea e ciumă.

A venit spre mine, m-a privit

Şi m-a înnebunit.

Cîntă prietene, să-mi aduc aminte,

De viaţa dusă mai înainte.

Eas-o să o sărute cine-o vrea,

E tîrfă şi e draga mea.

Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,

Şi n-o blestem.

Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă
Să cînt despre viaţa-mi furtunoasă.

S-a spart cupola verde-a vieţii mele.
Inima mea acum e o desagă

Cu visuri mari de aur şi cu stele.

Multe fete am pipăit,

Ee-am strîns prin colţuri, le-am ciupit.

533

Dreptatea pămîntului s-a răzbunat:
Cu ochii copilăriei am privit mirat
Dulăii ce lingeau rnîrîitori
Căţelele, sub coadă, de scursori.
De ce să fiu gelos?

De ce să fiu bolnav, sfios?

Viaţa noastră: patul şi cearceaful,
Sărutul pătimaş, prăpădul.

Zi, zi mai tare! Mîinile fatale

Să cînte zilele-mi fatale.

Ştii ce? Mai bine dă-le-n măsa, iată.

Eu n-o să mor, amice, niciodată..,

INONIA

Prorocului Eremia

„Nu mă înspăimînt de pieire,
Nici de lănci, nici de săgețile ploii”.
Aşa spune după Biblie
Prorocul Serghei Esenin.

A venit timpul meu.

Nu mi-e frică de cnut.
Trupul lui Hristos

îl scuip din gură.

Nu vreau să fiu izbăvit

Prin chinurile şi crucea lui.
Altă învăţătură-nţeleg,

Să întreacă veşnicia stelelor.
Am văzut alt Mesia.
Moartea n-o să mai joace
Deasupra dreptăţii.

Voi tunde albastrul cerului,
Ca pe o oaie,

De Una murdară.

Voi ridică mîinile spre lună
Şi o voi sparge ca pe-o nucă.
Nu vreau ceruri fără scară.
Nu vreau să cadă zăpezi.

535

Astăzi voi oua ca o găină

Vorbe de aur.

Astăzi, cu mînă vînjoasă

Sînt gata să răstorn lumea.

Nu vreau să se încrunte soarele
Pe faţa lacului.

Ca o furtună

Opt aripi îmi vor răsări pe umeri.

Peste Rusia înfricoşată latră clopotele.
Plîng zidurile Kremlinului.

Astăzi pe lănci de stele

Pe tine te vom ridica, pămîntule.

Mă voi întinde pînă la Cetatea Nevăzută,
Voi muşca din Calea Lactee.

Lui Dumnezeu îi voi smulge barba

Cu colții mei

Şi înfingîndu-mi mîna-n coama-i albă
îi voi grăi cu glas de viscol:

Am să te fac, pe tine, Dumnezeule,
S-asculţi ce-ţi spun!

Blestem mînăstirile,
Blestem potecile ce duc spre ele.

Vreau să-mi ridic deasupra golului palatul.

Cu limba mea voi şterge de pe icoane
Chipurile sfinţilor şi ale mucenicilor.
Vă făgăduiesc cetatea Inonia

Unde trăieşte zeul celor vii.

Plîngi tu o, Moscovă,

536

A doua oară a venit Mogolul.
Rugăciunile din ceaslovul tău "
Le voi risipi cu ciocul.

Din zori voi duce dîrz poporul meu
Sa are.

Cîmpul lui de cuvinte

Să fie presărat de stupii griului.
Grăunţele, sub cerul înstelat,

Să lumineze, ca albinele, întunericul.

Te blestem, mînăstire.

Blestem călcîiele şi urmele tale.
Soarele tău, cu ascuţişul ghiarelor,
Mi s-a înfipt în suflet ca un cuțit.

Am plîns pe.nurile Babilonului
Şi ploaie de sînge ne-a udat.
Astăzi strig cu glas de furtună;
Să-1 despuiem pe Dumnezeu.
Spălaţi-vă mîinile şi părul

în albia lunii noi.

Spun: — Totul va pieri.
Credinţa va fi înăbuşită.
Deasupra noastră, Dumnezeu
S-a umflat ca o vacă.

El va făta alt soare

Pentru meleagurile noastre.

Un nou Olimpiu va veni

Să-i zugrăvească chipul nou.
Vă spun: — Voi bea tot aerul

537

Şi-mi voi întinde limba

Ca o' cometă.

îmi voi răşchira picioarele

Pînă-n Egipt,

Vă voi scoate potcoavele chinului.
în amîndoi polii

îmi voi înfige cleştele miîinilor,
Voi apăsa ecuatorul cu genunchiul

Şi-n plînsetul furtunii, în gemătul viscolului
Voi rupe ca pe un colac
Pămîntul.

în beznă,

Să-1 vadă-ntreaga lume

Voi scoate capul

Cu păr de stele

Şi străluciri de soare.

Patru sori,

Ca niştebutoaiece şi-aupierdutcercurile deaur.
Din nori,

Ca de pe munte

Se vor rostogoli speriind lumile.

Şi ţie-ţi spun, Americă,

Parte ruptă din continent —
Fereşte-te pe mările necredinţei
Să dai drumul corăbiilor de fier.

Nu îngenunchia cu curcubee de tuci şi granit
Lanurile şi rîurile.

538

Nu sfişia cu miîini albastre
Slăvile.
Cu simple cuie de fier

N-ai să întuneci strălucirea stelelor,

Fierberea sorilor
N-ai s-o stingi
Cu lavă de oţel.

Am să mă aşez sus, pe nori.
Cu câlcîiele-n jos.

Voi pune soarele şi luna,

Ca nişte covrigi,

Pe osia' pămîntului.

îţi spun: — Nu mai cînta imnuri
Razelor tale de sîrmă.

Ele nu vor lumina a doua venire.

Mielul aleargă prin munți.

Un trăgător dibaci

îi va zvîrli o săgeată în piept.
Sînge cald va ţişni în întuneric
Prin lîna albă.

Copitele, ca stele de aur,

Se vor rostogoli în noapte —
Şi ploaia cu spiţe de apă

Va străluci.

Atunci voi răsuna ca un tunet
Din roţile soarelui şi ale lunii,
îmi voi filfîi părul de flăcări,
îmi voi acoperi faţa c-o aripă,
Voi trage munţii de urechi.
Voi smulge, cu lănci, ierburile,

539

Şi-ţi voi mătura toate nuielele
Ca praful.

Cu plug nou

Voi ara obrajii negri ai cîmpurilor tale.

Pe deasupra ținuturilor tale
Belşugul va zbura ca o coţofană.
Razele soarelui

Vor fi prăjini de aur.

Alţi spini vorcreşte în palmele cîmpurilortale.

Ca nişte veveriţe,

Primăverile galbene

Vor sări pe crengile zilelor.

Rîuri albastre vor izvori

Şi vor străpunge zăgazurile de piatră.
Zările, lăsîndu-şi în jos pleoapele
Vor prinde în ele peşti de stele.

îți spun: — Va veni timpul cînd
Spicele “griului tău i
îţi vor străpunge ceafa.

Deasupra lumii

De pe o scară nevăzută

Răsunînd peste şesuri şi peste dealuri

Va sparge coaja lunii un cocoş
Şi va zbura.

Umblu pe nori ca pe un lan,

Cu capu-n jos.

Aud clocotul ploii

Şi şuierul aştrilor cu ciocuri subţiri.

540

Mă uit în iazuri albastre

Şi te văd oglindită, pe tine, Inonia,
Cu căciulile de aur ale munţilor.
Văd ogoarele şi casele tale
Şi-ntr-un pridvor pe mama mea bătrînă,
Cu degetele caută să prindă
I/uminile-asfinţitului roşcat

Dar soarele, ca o pisică,

îşi trage lacom ghemul

Şi pleacă mohoriît cu el în spate.
Sub şoaptele pîrîului,

în poala ecoului din munţi

Picură de pe o luminare nevăzută
Cîntecul meu.

Slavă Domnului din ceruri

Şi pe pămînt pace.

Cu cornul ei albastru, luna —
A sfişiat norii.

Cineva a scos o pasăre
Din oul luceafărului
Să ciugulească

Urma lui Hristos.
Cineva cu o credinţă
Fără cruce şi fără chin
A întins pe cer curcubeul
Ca un arc.
Bucură-te Sioane,
Şi răspîndeşte-ţi lumina.

Pe zare, la marginea cerului,
S-a ivit un nou Nazaret.

541

Pentru a doua oară,

Pe o iapă,

Vine Mîntuitorul.

Crezul nostru e în putere.
Dreptatea noastră e în noi.

ANA SNEGHINA

„Satul nostru se cheamă Radova
Şi are două sute de ogrăzi.
Celor cari l-au vizitat

De-au plăcut locurile noastre.
Sîntem bogaţi în păduri şi ape,
Avem izlazuri, avem pămînturi,
Şi peste tot domeniul nostru
Sînt răsădiţi plopi.

Nu vrem să trecem drept bogătani.

Dar nu ne plîngem de soartă.

Casele ne sînt acoperite cu tablă de fier,
Fiecare om are livadă, arie,

Fiecare are obloanele vopsite,

Iar sărbătoarea avem carne şi cvas.
Pentru toate acestea ispravnicului,

Pe vremuri, îi plăcea să stea la noi.

Birul îl plătim la vreme.
Judecătorul aspru care e cel mai mare în sat

543

De trei ani într-una

Adaugă la bir , | |
Ba vitele cad, ba s-aprind pîrjoluri.!

O baniţă de făină şi una de grîu zobit.
Ca să. nu avem neplăceri

Dăm fără greutate acest plus.

Ei sînt tăria şi puterea.

Noi numai simplu norod.

Asemenea veşti triste

îmi cînta vizitiul pe drum.

Pe atunci mă duceam să mă odihnesc
în împrejurimile Radovei.

at: eg f P gois Războiul mî-a mîncat sufletul.
însă toți oamenii au sufletele păcătoase

Şi mulţi au ochii ca nişte colți.
Din satul vecin, Kriuşi,
Mujicii se uitau la noi chioriîş.
Viaţa la ei era proastă.

Pentru interese streine

Am lovit trupuri apropiate

Şi cu pieptul mi-atacam fraţii.

Am înţeles că sînt o jucărie

în urmă însă lăfăiau nobilii şi negustorii.

Aproape tot satul i RAN i i
EA . Atunci m-am hotărît să mă despart de tunuri
Ara pămîntul cu un singur plug,

Şi cu-o pereche de gloabe prăpădite.

Nici nu putea fi vorba de belşug la ei, *—
Sufletul să rămînă'viu,—

v§i pe ascuns tăiau lemne

Din pădurea noastră.

Odată i-am prins...

Hm! Ei cu topoare, noi la fel.

De răsunetul şi scrîşnetul oţelului

Şi să mă războiesc numai în versuri.
Mi-ani aruncat puşca,

Mi-am cumpărat hîrtie şi iată

Cu această hotărîre

Am întîmpinat anul al 17-lea.

Libertatea s-a ridicat cu putere nebună
Şi într-un foc roz, puturos,

Era calif peste ţară

Kerenski pe calul cel alb.

Toţi strigau:

Război „victorios", „piu: la sfîrşit”.
Hoţii, paraziţii

Trimeteau spre front

Armate sure de ţărani.

Eu n-am pus mîna pe sabie.

Ne treceau fiori.

Cearta aceia mirosea a crima.

Şi ei şi noi eram de vină.

Unul dintre ai lor a lovit pe neaşteptate,
Unul de la noi a căzut ucis.

Adunarea satului a judecat, a pus cătuşe,
Şi zece inşi au fost trimişi în Siberia.

De atunci la noi treburile merg prost.
Fericirea a scăpat din hamuri.

544 35 — Poeme simple 545

în urletul grelelor tunuri
Am dovedit alt curaj:
în ţară primul am fost dezertor.

Drumul e destul de bun.

Răcoarea plăcută, răsunătoare.
Luna a presărat depărtarea satelor
Cu zăpadă măruntă de aur.

— „Uite şi Radova pe care-o cauţi”
Zise cărăuşul.

„Nu degeaba am biciuit gloaba —
Pentru nărav,

Vă rog, cetăţene, bacşiş.

Doriţi să mergeţi la morar?

E colo!

Vă cer foarte puţin

Pentru un drum atît de lung”.

îi dau pentru o litră de rachiu.
„E prea puţin.”
Eu îi mai dau ceva.
„Nu , nu!
O, ce flăcău nesuferit.”
Flăcăul e de treizeci de ani.
— „Ce? Tu ai pătimit ori nu?
De ce vrei să mă scuturi de toţi banii?"
Şi namila-mi răspunde:
— „Secara e proastă.
Mai daţi-mi din cele ce nu sună,
Zece sau măcar şase.

546

35*

Voi bea la circiuma un basamac
în sănătatea şi în cinstea ta”.

Sînt la moară.

Desişul brazilor

E presărat de luminările licuricilor.

De bucurie, bătrînul morar

Nu poate spune două cuvinte.
„Oare tu eşti?

Serghei!

Ţi-e frig, desigur?

Hai, pune repede, bătrîno,

Pe masă samovarul şi budinca."

Nu prea e frig în aprilie
Mai ales spre sfîrşitul lunii.
E o seară minunată, gînditoare,
Ca zîmbetul pe faţa prietenului,
îmbrăţişările morarului sînt tari,
Sub ele chiar şi ursul ar urla.
Dar totuşi, în momente grele,
E bine să mai ai prieteni,
„De unde? Pentru cîtă vreme?"
„Pentru un an."
„Atunci, prietene, fii vesel!
Anul acesta am putea trimite
Ea Moscova chiar frage şi ciuperci.
Şi e vînat, măi frate, ca la dracu,
Singur se viră în bătaia puştii.
Gîndeşte-te şi tu...
De patru ani

547

Nu te-am văzut...!

Am sfîrşit vorba.

Cuviincioşi

Tot samovarul l-am băut.

Ca-n alte vremuri cu-n cojoc
Mă duc sa dorm în fîn.

Trec prin grădina

Cu pomi rotaţi.

Liliacul înflorit îmi mîngîie faţa.
Mi-e drag

Gardul bătrîn de nuiele.
Cîndva, lîngă'portiţa ceia,
Aveam şasesprezece ani,

O fată-n pelerină albă

îmi spuse blînd şi încet: „Nu!”
Lucruri uitate, frumoase,

Chipul acela în mine încă nu e stins.

Noi toţi am iubit mult
însă iubiţi n-am fost.

„Ei, scoală, Serghei!
Zorile încă nu s-au scurs.
Bătrîna ţi-a gătit
Plăcinte gustoase.

Eu voi pleca
la doamna Sneghina...
Pentru masă am împuşcat

Prepeliţe frumoase."

548

Te salut, dimineaţă a vieţii!
Mă scol, mă îmbrac, mă duc.
Roua se odihneşte fumurie
Pe merii albi din grădină.
Gîndesc:

Ce frumos e pămîntul

Cu oameni pe el.

Şi pe cîţi războiul

I-a schilodit,

I-a calicit!

Cîţi au fost îngropaţi în şanţuri.
Şi cîţi vor mai fi încă!

Simt peste maxilare

Spasmul crud al obrajilor.

Nu, nu!
Niciodată nu mă voi duce!
Fiindcă o putoare
Aruncă soldatului ciung în noroi
Cinci sau zece copeici.

„Ei, bună dimineaţa bătrînicc!
Parc-ai mai obosit
Şi te aud tuşind.),

„Munca m-a doboriît.
Aici, la noi, nu prea e pace
Şi totul se cîştigă cu sudoare,
între mujici se dau mereu războaie,
Se bate sat cu sat.
Am auzit cu urechile mele
De la trecători:

Ba cei din Radova îi bat pe Kriuşeni,

549

Plecai să-i salut pe ţărani

Ba Kriuşenii pe cei din Radova.
Ca un oaspe vechi, cunoscut.

Asta înseamnă lipsă de stâpîn.

Pe ţar îl alungară,

Şi iată-acum...

Toate pacostele

în capul prostului norod se sparg.
Au deschis, nu ştiu de ce, temniţele,
Şi au dat drumul răufăcătorilor.

Pe drumul mare

Nimeni nu poate trece-n voie.

Iată, de pildă, — aceştia din Kriugşi,
Ar trebui să putrezească-n ocne,

Dar ei,,cu suflete-nraite,

Acasă s-au întors cu toţii.

Se află printre ei unul Pron Ogloblin,
Zurbagiu, bătăuş, îndrăzneţ.

Veşnic e supărat pe toţi.

Şi umblă beat cu săptămînile.

Merg pe cărarea albastră

ŞM vad venind spre mine pe morar
Pe-o droaşcă.

— „Hei, Serghei! Stai!

Căci am să-ţi spun ceva,

Dar să-ndrept haţu-ntii.

De ce azi dimineaţă nu mi-ai spus-o?
Cînd am ajuns la Sneghina am zis:

Ea mine a venit un tînăr vesel, ciudat.
(Sînt bine ascultat acolo

Căci o cunosc de zece ani.)

Iar fiica ei, Ana, ce-i măritată,

A întrebat:

— Nu cumva e acela care scrie, poetul?
— Ei, da — zic, — el e...

— E blond?

— Desigur, blond.

— Cu păr cîrlionțat?

— Aşa-i. Un domn simpatic!

— Cînd a venit?

— Nu de prea mult.
— Să ştii, mămico, el el
Pe vremuri

A fost îndrăgostit de mine.

Acum trei ani

Cînd începu războiul,

A ucis, în fața poporului adunat
Pe «cel mare».

Oameni ca el sînt azi cu miile.
Tilharia se face pc faţă.

Rusia s-a prăpădit de tot...

S-a prăpădit mama-Rusia..."

Era un băieţel modest.

îmi aminiii de vorba cărăuşului.
Pe cînd acum...

Euîndu-mi pălăria şi bastonul»

550 551

De, ce să-i faci...

E scriitor...

Şi e ceva...

Desigur, fără rugăminte,
Nu va veni la noi.”

Şi morarul, ca după o izbîndă,

îmi făcu semn cu ochiul:

— „Ei bine, bună ziua, pîn' la prînz!
Mai am şi alte treburi..."

Mergeam pe drum spre Kriuşi

Şi doboram verdeţuri cu bastonul.
Nu mi-a pătruns nimic în suflet.
Nu. m-a tulburat nimic.
Miresmele curgeau dulci,

Peste gînduri îmi plutea o ceaţă de beţie“

Ar fi bine să încep acuma un roman
Cu o vădană de soldat.

lată şi Kriuşi...

De trei ani

N-am văzut acoperişurile cunoscute.
Vremea e ca de liliac.

Liniştea e stropită cu liliac.
Lătratul cîinilor nu se mai aude, —
Pesemne nu mai au ce păzi.

Casele sînt putrede.

Nu se mai vede în ele decît soba.

552

Lingă casa lui Pron

Gălăgie mare, ţărănească.

Se discută despre legea nouă,
Despre preţul secarei şi vite.

— „Bună ziua, prietenilor!"

— „Eşti vînător?!"

— „Stai jos!

Tu eşti fără griji,

Ascultă despre viaţa noastră.
Ce se aude pe la Piter?

îi cunoşti.desigur, pe toţi miniştrii?
Nu degeaba, afurisitule,

Ai fost crescut de un culac.
Dar noi nu te certăm,

Eşti de-al nostru, dintre mujici.
Nu prea te lauzi,

Şi n-ai să-ţi vinzi inima.

Ai fost cumsecade cu oamenii
Şi pentru noi făceai pe dracu-n patru,
Spune: vor căpăta oare ţăranii
Păşuni fără plată de la boieri?
Ţipă cu toţii

Să nu ne atingem de pămînt:
Spun toţi că n-a venit sorocul încă.
Atunci de ce-am mai -suferit

Pe front, şi pe alţii i-am ucis?"
Şi toţi cu zîmbete întunecate
Mă privesc în faţă şi-n ochi.

Şi eu, îngreuiat de gînduri,

Nu ştiu ce să le spun.

Se clătinau, se cutremurau,
Treptele sub mine,

553

Şi-mi aduc aminte Răceala m-a lăsat.
De-o întrebare: M-am sculat
i

E on în fa A
„Spune, cine e Lemn: Am pus pe duşumea piciorul tremurînd
Am răspuns încet: Şi-am auzit glas dulce:

„Lenin sfoteți voi”. — „Bună ziua, dragul meu!
De mult nu te-am văzut,

Din anii copilăriei.
3 Acum, eu, vezi, am devenit o doamnă,

Zvonurile se tîrau pe brinci, Tu, cunoscut poet.

Se judeca, se hotăra în şoapte.
Eu căpătăm destule
De la bătrîna'mea. Stai jos.
Ti-a trecut febra?

Nu mai eşti ca înainte.

Odată, sosit de la vînătoare, Petana e E Oa ue pr

Mă culcai să moţăi pe divan.

š $ Atingîndu-ți mîna.
Aducătoare de umezeală

Da...
Ceea ce-a fost nu se mai întoarce.
Anii se scurg la canal.

Mă pătrunsese ceața din bălți.

Odinioară îmi plăcea
Să stăm lîngă portiță.
Visam amîndoi gloria.
Tu ţi-ai ajuns ținta.

Tremuram ca de friguri.

Treceam prin jar şi prin ghiață.
Şi acest acces blestemat

M-a legat de pat patru zile.
Morarul, pesemne e nebun,

A plecat şi-a adus pe cineva...
Eu am văzut numai o rochie albă

~er

Pe mine însă m-a făcut s-o uit
Un tînăr ofițer."

i un nă ridi în sus. Serau cai
SEN âsuc ridicat O ascultam şi fără să vreau

îi cercetam chipul zvelt.
Voiam să spun:

Destul!

Acum să căutăm alt grai.

Pe urmă, făcîndu-mă mai bine,
într-a cincea zi, spre seară,

554 555

Dar, nu ştiu cum,
Spusei fără să vreau:
„Da, da! Mi-aduc aminte.
Stai jos. îmi pare bine.
îţi voi citi
Poeme
Despre Rusia cîrciumărească....
Sînt bine cizelate,
Conţin — tristeţea țigănească."
„Serghei!
De ce eşti rău,
Mi-e milă,
Şi-s supărată
Că chefurile tale
Le ştie toata ţara.
Spune-mi: ţi s-a-ntîmplat ceva?"
— „Nu ştiu!"
„Atunci cine să ştie?"
„Pesemne,-n pîcla toamnei
Am fost născut."
„Glumeştil”
— „Şi tu la fel, o, Ana."
— „lubeşti pe cineva?"
— „Nu, nu!”
— „Ciudat de tot,
Să-ţi prăpădeşti viaţa-n aşa chip
Cînd ai un viitor..."

Depărtările s-au întunecat, s-au înnegrit,,,
Nu ştiu de ce îi atingeam
Mînuşile şi şalul...

556

Luna rîdea ca un clovn.

Deşi în inima mea nu mai era trecutul
Eram plin de amintirile

Vîrstei de şasesprezece ani,

Ne-am despărțit dimineața

Cu ochii-n cearcăn.

în vară e ceva frumos,

Acel frumos e în noi odată cu vara.

Morarul meu,
Acest morar,
Mă-nuebuneşte.
Aleargă toată ziua
Ca un factor.
Azi a venit din nou cu un bilet
Ca şi cînd cineva ar fi îndrăgostit:
„Veniţi.

Cu dragoste,

Ogloblin Pron."

Mă duc.
Sosesc în Kriuşi.
Ogloblin stă la poartă,
Şi beat,
înjura tot norodul sârac:
— „Voi neam, de viermi,
Cu toţii la Sneghina...
Mergeţi şi-i spuneţi:
Ne dai ori nu pămîntul tău
Fără răscumpărare?"
Şi deodată,
Zărindu-mă, s-a potolit un pic

557

Zicînd nepreiăcut:
— „Ţăranii, mai trebuiesc oleacă fierţi.

„De ce m-ai chemat, Proga?"
„în nici un caz nu pentru treierat,
Nici pentru coasă.
Să-mi scoată calul
Şi mergem amîndoi la Sneghina
Să o rugăm..."
A înhămat gloaba.
De aşa cal
Să dai şi de la tine
Numai să scapi de el, —
Să nu-1 mai vezi.
Mergeam la pas.
Drumul ne supăra şi ne veselea.
Urcînd rîpile,
Duceam cu noi căruţa.

Am sosit.

Casa s-a cam lăsat pe temelii.
Miroase tare a iasmin

Gardul înalt de nuiele.

Ne dăm jos.

Mergem spre terasă.

Şi, scuturînd praful de pe umeri,
Auzim vorbe despre ceasul din urmă:

— „De plîngi sau nu, e totul în zadar.

Acum, el e cadavru rece...
Bate cineva în uşă...

558

Pudrează-te...
Mă duc să deschid..."

O doamnă tristă, grasă,
Lasă zăvorul greu.
Pron al meu îi aminti,
Fără prea multe vorbe,
Despre pămînt.

„Da, să ni-i dai!"...
Şi-i repeta mereu:

„Sau vrei să-ţi sărutăm picioarele?!
Ea primea vorbele
Fără gînduri, fără auz.
Pe urmă, biruindu-şi teama
M-a întrebat:

—,„ Probabil aţi venit la fiică-mea?
Staţi jos...
Am s-o anunţ îndată..."

Acum îmi amintesc precis
Fatalitatea zilelor acelea.

Ce greu îmi venea

Să-i văd faţa.

Am înțeles.

Se întîmplase o nenorocire,

— „L-au ucis, l-au ucis pe Boris.
Lăsati-mă!

Plecaţi!

-559

Eşti laş, eşti josnic şi mişel.

El a murit...

De ce-aţi venit aici?"

Nu, pentru mine era prea destul...

Nu oricine poate suporta aceasta...
Ruşinîndu-mă ca de oplagă, ca deo palmă,
I-am spus lui Pron:

— „Ele azi sînt mîhnite,

Pron, hai la circiumă”.

Am vînat toată vara.

Nu i-am uitat nici numele, nici chipul.
Supărarea mea

A plîns-o pe baltă

Sitarul-bocitor.

Cînd înfloresc pomii

Patria noastră cea blîndă e săracă.
Vara e scurtă

Ca o caldă noapte de mai.

Zorile sînt reci şi purpurii,

Ceaţa se lasă mai jos.

Şi în dumbrava fără frunze

Se aud glasuri rare de păsări.

Morarul meu zîmbeşte mereu
Cu veselie-n el;

560

„Acum, Serghei dragule, vom împuşca,

Şi iepuri..."

Mă bucur şi eu

Fiindcă nu am —

Cu ce să-mi mai împrăştii

Plictiseala şi somnul.

Astăzi spre seară, la mine ,

Pron s-a rostogolit ca o lună:
„Amice!

Cu mare bucurie te felicit!

A sosit ceasul aşteptat!

Te felicit pentru noul guvern!

Acum lovim în toţi deodată!

Şi cvas se alege de ei.

Fără plată, luăm de cu vară

Toate pădurile şi păşunile.

Acum în Rusia sînt Soviete

Şi Lenin mare comisar.

Amice!

Acum e bine.

De bucurie era chiar să mor

Iar frate-meu s-a omenit pe el.

Afurisitule, fii, măi băiete,

Un pic mai vesel.

Chiar astăzi voi alcătui «Comuna»

Aici, în satul nostru.

Pron mai avea un frate — Labutia,

Mujic şi el ca toţi cei de acolo,
Şi pe deasupra mare beţivan.
Lăudăros şi laş.

561

Aţi văzut, sigur, aşa diavol, Răsunau în vorbele sale.

îi răsucea nervii lui Pron,

Şi Pron îl înjura de mamă.

Şi totuşi acela a plecat primul

Să confişte casele Snegninei.

Soarta i-a lăsat să trăncănească.

Labutia purta două medalii albe pe piept
Din timpul războiului cu japonii.
Şi cu voce răguşită şi beată

Ţipa, intrînd în circiumă: La jaf s-au grăbit toţi:

— „Să ne dai totul! Ne vom înțelege pe urmă!"

„Îîmprumutaţi-l pentru o litră
Pe cel slăvit în lupta de la Leaoiau”. Toată moşia au adus-o-n comună
Cu stăpîne şi vite.

Pe urmă îmbătîndu-se, plingea
Dar morarul...

Morarul meu bătrîn
Le-a adăpostit pe stăpîne la el!
M-a făcut, om fără de lucru,

Cu lacrime fierbînţi,

Pe umărul vecinului

Soarta cetăţii Port-Artur

Ce s-a predat.

— „Prietine!" ţipa el, — „Petrica!
Mă doare, să nu crezi că sînt beat,

Să mă amestec în soarta altora.

Şi din nou m-a cuprins ceva...
Atunci toată noaptea

Mă uitam la gura frumoasă, senzuală.
Şi strîmbată de griji.

Curajul meu pe lumea asta
îl ştie tot Leaoianul."

Aşa făpturi,

Trăiesc fără să-şi facă bătături la mîini.
Şi iată, el, intrînd în Soviet

Şi-a tupilat medaliile-n ladă.

Şi tot cu aerul simandicos

Al unui veteran cărunt

Pălăvrăgea alcoolizat

Despre Siberia, Nercinsk şi Turuhan:
— „Da, fraţilor, am prins amare zile
Dar niciodată teamă nu mi-a fost”.
Medalii, medalii, medalii

îmi amintesc.

Ea spunea:

„Să mă ierţi... N-am avut dreptate...
L-am iubit mult pe bărbatul meu...
Cînd îmi aduc aminte... mă doare capul.
V-am insultat din întîmplare...
Cruzimea a ţinut loc judecății...

Era aci o taină tristă,

O criminală patimă...

Desigur, pînă-n toamnă

562 36* 563

Aş fi gustat din pliu din fericire,

Pe urmă m-ai fi lepădat
De-aceea m-am ferit —
De întîlniri — şi de urmări...

Aceasta ar fi supărat-o mult pe mama

Cu vechile-i idei."

Uitîndu-mă în ochii ei,

Am schimbat vorba.
Trupu-i de cauciuc
S-a-ndoit puţin.

— „Spune-mi, Ana, te doare
Pierderea moşiei?"

Ea, tristă şi ciudată,

Şi-a lăsat ochii-n jos.

Priveşte.

Se face oare ziuă?

Zorile, ca un foc de zăpadă,
îmi aduc aminte de ceva...
De ce? Nu pot să ştiu...
Da... în copilărie...

într-o dimineaţă... cu totul alta

Stam împreună

Şi-aveam cîte şasesprezece ani...

564

Pe urmă, uitîndu-se blînd
Şi încovoindu-şi lebăda mîinii
Mi-a spus, neglijent parcă:
— E vremea de odihnă”...

Spre seară au plecat

Unde?

Nu ştiu unde.

Pe cîmpia-nsemnată cu stilpi

Uşor se află drumul.

Nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat.
Nu ştiu ce-a făcut Pron.

Eu am plecat curînd la Piter

Să scap de plictiseală şi de somn.

Ani aspri şi grozavi!

Se poate oare scrie totul?

Bolţile palatelor

Auziră înjurături soldăţeşti de „mamă"!
Depărtările înfloriră!

Nu degeaba adunătura tuciurie

Cînta prin curţi la pian

Foxtrotul din Tambov

Avînd auditori vacile.

în loc de pîine, ovăz şi cartofi
Mujicul a căpătat gramofon

Şi sucind o ţigară „picioruş de capră”
Asculta un tango.

5605

îcusia...

Mujicii îşi frecau mîinile de atîta cîştig |
Vrei să crezi? Vrei urechilor să nu crezi?

înjurau birurile
t, Şi se gîndeau ameţiţi

! La ce li se bălăngăne între picioare.

Treceau anii

Largi, înflăcăraţi.

Norocul ţăranului se stingea.
Multe bancnote de-ale lui Kerenski
Se stricară pitite în sticle.

Un posesor de pămînt şi de vite
Se lăsa doboriît cu cnutul

Pentru o pereche de hirtii

Cu portretul Ecaterinei.

Ei, bine. Ajung atîtea suspine,
Astăzi mi-a scris morarul o scrisoare
Despre soarta lui Pron:

„Serghei, de dragul sufletului

Te salut, frăţioare, te salut!

Iar nu mai vii pe la Kriuşi

De vreo şase ani!

"Vino te rog!

La primăvară vino negreşit!

La noi atîtea s-au mai întîmplat
Că nu ie pot cuprinde în scrisoare.
Acum norodul s-a liniştit.
Furtuna începe a se potoli.

Află că în anul 190

A fost împuşcat Ogloblin Pron.

.566

Odată detaşamentul lui Denikin
A venit peste Kriuşieni

Şi-a început petrecerea.

Decît aşa petrecere, mai bine moarte.
Cu scrîşnete şi risete

S-au plimbat nagaicele căzăceşti.
Atunci l-au ucis pe Pron,

Iar Labutia s-a vîrît în paie

Şi a ieşit

După ce caii căzăceşti

Intraseră-n pădure.

Acum el, da, cu chipul beat

Tot mai răcneşte:

— «Ar trebui pentru curajul meu
Să port pe piept medalie roşie!»
Acum că norii au trecut cu totul.
Deşi nu vieţuim ca-n rai,

Tu totuşi vino,

Să mă mai linişteşti puţin.”

Şi iată, iarăşi sînt pe drum.
întuneric de Iulie.

Căruţa aleargă vorbăreaţă

Ca şi înainte.

Drumul e destul de bun.
S-aude zvon liniştit de cîmpuri.

Luna a risipit peste depărtările satelor

Zăpadă măruntă de aur. .
Se văd troițe, fîntîni,

567

(Jarduri de nuiele, margini de sate.
Inima bate cum a bătut pe vremuri.
Mă aflu din nou la moară.

Brazii sînt acoperiţi cu luminările licuricilor.

Ca şi mai înainte
Morarul nu poate spune două cuvinte:
„Ce bucurie Serghei!
Ţi-e frig? Pune repede bătrîno,
Pe masă samovarul şi budinca.
Serghei! Aurul meu! ascultă!
Şi tu, Serghei, eşti mai bătrîn...
Acum, de sufletul cel drag.
Eu îţi voi da un dar."
„Un dar?"
„Nu...
O scrisoare.
Sînt două luni
De cînd mi-o dete poşta.'*

Desfac... Citesc... O, da!...

Din altă parte nu putea să fie.
Şi scrisu-i tot acela... fără griji...
Stampila e din Londra.

„Tu mai trăieşti? Sînt bucuroasă...
Şi, precum vezi, trăiesc...

Şi-aşa de des visez

Portiţa, gardul şi vorbele tale.
Sînt departe de tot...

Acum, acolo-i primăvară blondă,
Şi cu albastru sînt acoperiţi
Brazii, mesteacănii...

568

Acum, cînd eu încredinţez hîrtieî
Tristeţea ce m-apasă

Tu poate, cu morarul,

Pîndiţi pe undeva fazani.

Mă duc adese-n port

Şi, sau cu bucurie, sau cu teamă,
Nu ştiu, mă uit printre vapoare
Ea steagul roşu, sovietic.

Acum, acolo, ei sînt la putere.
Drumul mi-e clar.

Dar tu tni-eşti drag ca şi mai înainte,
Ca patria, ca primăvara”.

Scrisoarea e, ca orişice scrisoare.

Fără vreun scop.

N-aş scrie-n viaţa mea aşa ceva.

Ca şi mai înainte-mi iau cojocul

Şi merg să dorm în fîn.

Trec prin grădină, printre pomi,

Şi liliacul îmi atinge faţa.

Ce drag, ce scump îmi cade gardul vechi!
Cîndva, lîngă portiţa ceea

Eram de şasesprezece ani,

Şi-o fată-n pelerină albă

Mi-a spus sfioasă: „Nu!"

Făptura ei în mine nu s-a stins.

Noi toţi pe vremea ceea am iubit,

Şi, sigur,

Şi noi am fost iubiţi.

Ianuarie 1925. Batum.

POSTFAŢĂ

„At ţARÎNÎÎ CUM K UN SNOP Î)K GRÎ.U"

„Pămîntu-ntreg trăieţte-n viata mea
Şi eu prin viaţă trec ca vrintr-un tiu.
Mă Btml al cerului cum e o stea

Şi-al (arinii cum e un snop de grîu."

(Zaharia Staucu: Poeme simple)

Arborele genealogic al lui Zaharia Staneu îşi des-
făşoară ramurile în versurile poetului. Cu nedisimu-
lată mîndrie, Zaharia Staneu îşi cîntă străbunii, păs-
tori viguroşi şi povestitori nocturni:

„Străbunii mei vînjoşi, cu tulnice şi ghioage,
Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine,
Cioporul de mioare bălane, herghelia
Şi lingă crama scundă cu chiote in căzi

Băsmeau lungiţi la locuri cînd adormea prisaca."

Pare o imagine mirifică. Aceşti străbuni ai poetului
nu sînt, totuşi, vieţuitori fericiţi ai unui paradis teres-
tru, saturați de ambrozia viilor şi de roadele pămîn-
tului. Zaharia Staneu îşi revendică descendența din
dîrji şi nedreptăţiţi iobagi:

„Să nu uiţi nici o clipă: străbunii au fost şerbi,
Primirâ-n veacuri aspre sudălmi şi bice-n spate
Să nu uiţi nici o clipă“, se odihnesc sub ierbi
Dar ţărna lor mai strigă şi-acum după dreptate."

Poetul se reclamă moştenitor aj virtuţilor strămoşeşti:

„Ca străbunii din peşteri chiui
Cînd simt sulița duşmanului în coastă,
Ca străbunii din peşteri mă ridic

Cu munţii, cu norii, cu cerul pe ţeastă."

573

Stâncii socoteşte literatura Sa drept o prelungire

l^rş^firească a îndeletnicirilor pe care le-au avut străbunii

săi:

„în poemele mele zbucnesc copacii
Peste care zboară vulturi.
Străbunii cumpliţi de dreptate

Haiduceau prin păduri...

în poemele mele închid
Viaţă în flăcări, în cuvinte,
în aceleaşi cuvinte lăsate

De cei topiţi în morminte."

Şi-acum iată întregirea biografiei. Ce i-au testat
poetului părinţii şi bunicii?

Mama:.
„Doar dulcea ta tristeţe mi-ai lâsat-o,
Doar inima ta caldă, mult prea caldă."
Tatăl:
„Sînt ca şi tine crunt şi drept şi bun
Şi duşmănos cu munca mea,
Nenduplecat sînt ca şi tine, şi pornit
Să rup grumazul celor ce-mi ţiu calea."
Bunicul:

„La optzeci de ani te-ai sfîrşit şi-ai trecut
în pulberea albă bătută de ploaie
Dar sufletul tău în minte-nvascut

Tot dîrz a rămas şi tot nu se-ndoaie."

Descendentul neamului de şerbi neînduplecaţi
are un crez poetic generos. Se doreşte stejar pe culme
—cu vinele în pămînt—sau nor de aur care să-şi
scuture belşugul pe ogoare sterpe. El ar dori să fie
mai limpede decît apa unui izvor care în zori adapă

574

turmele „şi-n ceasu singeriu al serii, umple cofe şi
amfore cu spor".

Inima-i bate asemeni unui străvechi clopot de bronz
a cărui menire este:

„Să stingă plîusu-amar al lumii întristate

Cu dangătu-i sonor şi luminos de stea."

Cîntecele acestui poet vibrant sînt sălbatice, smulse
din străfundurile ființei sale:

Din clocotul frunții, din miezul inimii,
Din oase, din sînge, din piele,
Desprindeţi-vă cîntece ale inimii.

Ale pămîntului, ale norilor, ale mele."

Autorul lor se mărturiseşte a fi un om dîrz, voluntar,
înzestrat cu o pronunțată conştiinţă a rolului său
social:

„De marele pas al timpului
Pasul meu se ţine mereu.
Vreau să mai dărui cîteva cîntece,

Ţîndârile de aur ale visului meu."

Drumul lui Zaharia Stancu spre poezia realistă
nu a fost lipsit de meandre. Stancu a debutat în poezie
în urmă cu maibine detrei decenii, în atmosfera litera-
turii burgheze, în confuzia şi haosul anilor de după
primul război mondial. Puţini au fost poeţii care să
na fi suferit nefastele influenţe ale unui asemenea
climat.

Zaharia Stancu a făcut parte, în perioada debutului
său, din cercul revistei Gîndirea* Sub înrâurirea lui
Nichifor Crainic, revista căpătase o direcţie mistică,
religioasă şi naționalistă. Ortodoxismul fusese ridicat
aici la rang de dogmă literară. Scriitorii erau judecaţi
în funcţie de modul în care corespund canoanelor

575

însămînţeaza țarina arsă a poetului şi asistă la ceasu-
rile sale de iubire.

Deşi unele din poeziile din această etapă sînt popu-
late de locuitorii cerurilor, deşi unele dintre versuri au
iz mistic, se poate spune totuşi că „poemele simple”
ale lui Zaharia Staneu nu au plătit un tribut fatal
gîndirismului.

Admiratorii poeziei religioase l-au asociat pe Zaha-
ria Staneu poetului francez Francis Jammes. între
poetul francez, catolic rusticizant şi Zaharia Staneu
există unele înrudiri, sensibile îndeosebi la începuturile
poetice ale lui Zaharia Staneu. Poetul nostru posedă
candoarea, ingenuitatea şi prospeţimea lui Jammes.
I-ar mai apropia pe cei doi poeţi dragostea pentru
cîmpuri şi dobitoace. Autorul Georgicelor creştine,
care a pornit de la un soi de păgînism, are însă o
umilinţă, o resemnare fatalistă în faţa divinității,
care i-au fost dintotdeauna străine luî Zaharia Staneu.
Satisfacţia pe care o încearcă poetul francez în umilinţa

ortodosiste. Paginile Gindirii erau doldora de sfinţi,
îngeri, mucenici. în vîrful piramidei se afla însuşi
Dumnezeu cu care — cum observa cu maliţiozitate
G. Călinescu, —gîndiriştii se aflau, în genere, în ra-
porturi amicale. Revista a jucat un rol nefast în dez-
voltarea literaturii noastre, degenerînd, cu timpul,
într-o publicaţie huliganică.

Colaboratorii revistei nu pot fi apreciaţi în bloc.
La unii din ei creaţia literară nu poate fi despărțită de
obiectivele şi atmosfera Gindirii. Trebuie făcută o
distincţie netă între aceştia şi scriitorii care, fără
structurale afinități cu Gîndirea, au făcut parte,
vremelnic, din gruparea revistei, în perioada căutărilor
de drum. Zaharia Staneu face parte dintre aceştia din
urmă. Primul său volum de versuri, Poeme simple
(1927), tipărit în perioada colaborării la Gîndirea
atestă influenţa gîndiristă, însă nu recomandă un poet
aflat sub tirania misticismului religios.

Poezia lui Zaharia Staneu din această primă peri- creştină nu e proprie fizionomiei poetice a lui Zaharia
oadă nu este o lirică mistică, de inspiraţie religioasă, Staneu, poet cu suflet,şi verb de răzvrătit.
ci una frustă, o poezie a naturii. Elemente gîndiriste O adevărată şi rodnică influenţă a exercitat asupra j
sînt totuşi prezente uneori, atît de neorganice încît lui Zaharia Staneu poezia lui Serghei Esenin. Plecat 1
ai senzaţia hibridităţii. într-o poezie de autentic fior, de la Gîndirea Staneu scoate revista Azi 11932). Aici 1
de nelinişte creatoare, influenţa gîndirismului se face continuă publicarea traducerilordin Esenin, înmănun-
simțită în cîteva versuri artificioase: chate maiapoi în volum (1934). Prin tălmăcirea lui
Esenin, Staneu a revelat literaturii romîneşti un
„Văd încă îngeri în văzduh şi-aud mare poet rus. Poezia lui Esenin în traducerea lui
Cum sună-11 ceruri clopote mereu Staneu s-a bucurat de un mare si un bine meritat
Şi cum la mine-n suflet. Dumnezeu succes şi a exercitat o puternică influenţă asupra liricii
Şi-ascunde seara trupul gol şi ud." noastre.
Staneu s-a simţit atras spre Serghei Esenin datorită
Zaharia Staneu îl simte pe Dumnezeu în apropierea forţei elementare, autenticului tragism şi uriaşei
cirezilor blajine, receptează paşi desculți de îngeri, sincerităţi a poetului rus. Autorul Poemelor simple,
prin ierburi. în hoinărelile sale nocturne, pe cîmpuri, - în care sînt evocaţi cu gingăşie fluturii, puii, albinele,
poetul aude zborul heruvimilor prin văzduh şi-1 vede porumbeii, şi-a întîlnit un mare confrate în poetul
pe Dumnezeu „plutind cu aripile sfişiete-n crengi". care a cîntat moartea vulpii. L-a atras, fără îndoială
în această primă perioadă a creaţiei poetului, munca, pe Zaharia Staneu şi revolta sinceră, adesea deznă-
şi iubirea sa sînt ades priveghiate de îngeri. Aceştia
37 — Poeme simple 577

576

dăjduită a lui Esenin, cântarea înfrigurată şi chinui-
toare a adevărului şi dreptăţii. Şi, bineînţeles, poezia
cîmpului natal/a satului.

Tălmăcirile lui Zaharia Stancu izbutesc sa dea,
în pofida împrejurărilor vitrege în care au apărut, o
imagine expresivă a figurii lui Serghei Esenin. Geni-
alul liric rus nu apare numai în postura de poet aî
stepii şi al animalelor. Răzbat în culegerea de poeziişi
accentele celui care spunea:

„Invidiez pe cei
Cari şi-au petrecut viaţa-n lupte.
Pe cei ce-au apărat ideea mare."

ale poetului care se încorpora generaţiei sovietice
(Noi, generaţia victoriei leniniste) şi care-şi tămăduia
rănile sufletului cu balsamul înviorător al realităţii
socialiste, („Ştia: tristețea nu se poate îneca în vinj
Sufletul nu se lecuieşte/ Cu pustiu şi cu pustnicie/ Poate
de aceea îmi vine/, Suflecînd pantalonii/, Sa alerg după
Komsomoli").

Traducînd amplul poem Ana Sneghina, tablou al
satului rusesc în vremea revoluției, Stancu a îndeplinit
un veritabil act de curaj. Ana Sneghina nu este numai
poemul regretului nostalgic după anii adolescenței,
ci, mai ales, strigătul de revoltă împotriva trecutului
țarist, împotriva războiului şi a oricăror stavile puse
elanului şientuziasmuluijuvenil.

Pentru Zaharia Stancu întîlnirea cu poezia lui
Esenin a fost fertilă. Stancu nu a devenit însă un emul
al poetului rus, un Esenin romîn, pastişă minoră a
originalului. Contactul cu Esenin îi lărgeşte lui Zaha-
ria Stancu orizontulvieţii, îireveleazăunşirde aspecte
spre care temperamentul său poetic era înclinat.
Esenin are pentru poezia lui Stancu valoarea unui
stimulent, a unei forţe care grăbeşte un proces normal.
Lirica eseniană îi ajută lui Zaharia Stancu să se auto-
descopere.

578

Albe (1027) şi Clopotul de aur (1939), volumele de
versuri care urmează Poemelor simple, ilustrează
drumul ascendent al poetului. Orizontul vieţii se
lărgeşte, sfera de investigaţie psihologică e îmbogăţită.
Cititorului acestor volume de poezii, în care Zaharia
Stancu apare în maturitatea artei sale, îi este clar că
„Poemele simple” reprezentau doar un jalon, un punct
de plecare, e drept deosebit de revelator, fără stîngăciile
şi naivităţile începuturilor,un punct de plecare totuşi,
mai ales sub aspectul căutării unui drum propriu.
Albe şi Clopotul de aur mărturisesc găsirea acestui
drum, angajarea poetului pe o cale personală, câşti-
garea definitivă a unui glas propriu.

Acest glas va răsuna, nu cu aceeaşi intensitate şi
limpezime, şi în ultimele volume de versuri Pomul

roşu (1040), Iarba fiarelor (1941), Anii de fum (1044).

Domină în poeziile lui Zaharia Stancu elogiul na-
turii. El însuşi om al ţarinilor, Stancu devine poetul
cîmpurilor, al vegetației, al vietăților. Poetul, crescut
în decor rural, are orgoliul rusticității sale:

„Eu am crescut cu macii şi strugurii pe cîmp '

Şi mai păstrez ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă."

„De-aceea mi-e drag cîmpul, livada, codrul sur.

Podgoriile, albinele, boii şi mînjii

Ce trec, năluci sirepe, prin porumbişti brumate..."

Asemenea versuri echivalează cu o mărturisire pro-

gramatică. Autorul lor nu va uita țarina natală, muză a
începuturilor sale poetice. Liric, de pronunţată notă
personală, comunicînd propriile sale impresii şi sen-
zaţii, Stancu elogiază natura ca pe un martor şi prie-
ten al copilăriei şi adolescenţei sale:

37% 579

„Da: ra-am scăldat în rîul cu cînepl la topit
Da: rai-am julit genunchii-n vişini şi-n cireşi.”

„Alerg pe şesuri sprinten cu dorul în răgaz

Desculţ, ca un hulub, prin ierburile crude."

Natura — cadru familiar poetului, — este surprinsă
în varietatea evenimentelor sale, mărunte sau gran-
dioase :

„Simt fiecare iarbă nouă
Cum încolțeşte-n cîmpuri şi răsare
Şi fiecare floare cum tresare

Cînd zorile îi plîng pe pleoape rouă."

Stancu este un cîntăreț al anotimpurilor pe care le
evocă cu nuanțele lor, în diversitatea şijoculde lumini
pe care ochiul poetului țăran le surprinde. Toamna
provoacă poetului reacții sufleteşti intense. „Anotimpul
poeților" i se înfăţişează lui Zaharia Stancu în ipostaze
variate. Stancu omagiază liric începutul toamnei.
Imaginea toamnei rodnice, cu belşug de roade sub
care „gr4dina-şi pleacă umerii", cu frunze aurii, toamnă
arămie cu perdele de funigei albi, cu podgorii aşezate
pe dealuri sîngerii, străluceşte în gravurile lirice ale
poetului. Pe drumurile acestei toamne bogate merg
care stivuite cu roade şi vintul toamnei poartă miros
aţiţător de struguri. Om al cîmpului poetul nu rămîne
nepăsător la orgia de roade a toamnei. O notă sănă-
toasă răsună în versurile care celebrează belşugul toam-
nei. Sănătoase sînt şi accentele grave, îndurerate, expri-
mînd tristeţea poetului în faţa toamnei crepusculare,
„toamnei care moare". Această moarte poetul o vede
peisagistic, în versuri largi şi solemne:

„Cerul e vînăt, cîmpul gol şi sur
Vîntul uscat miroase a mour,
Cirezile bălţate bat tălăngi

580

Fac coroniţe, funigei şi crăngi
în şiruri trec cocorii gîngurind
Plopii ca nişte ruguri se aprind
Să lumineze toamnei care moare

în vie sub sfărămături de soare."

Sufletul poetului vibrează la moartea firii. Iarna,
pădurea i se înfăţişează halucinant populată de copaci
de smalţ şi sticlă, de platină, de fier.

Primăvara şi vara smulg poetului adevărate chiote
de bucurie:

„Se leagănă rîul
Şi cîntă în scoc.
Pe cîmpuri cu grîul,

în soare mă coc."

„în maiu-acesta tumultos

Mă simt ca un copac vînjos

Şi-aş vrea ca şoimii să m-agăţ de stînci,
Ca florile sa mă desfac în soare,

S-alerg spumat cu apa călătoare.

Să mă frămînt

Cu fiecare brazdă întoarsă de pămînt,
Şi-n noua primăvară să fiu nou

Ca un ecou,"

în genere peisajul preferat al poetului este cîmpia.
„Livada, codrul sur... porumbiştile brumate”. Muntele
lipseşte din decorul plăsmuit de Stancu. Am impresia
că aceasta se simte în versurile poetului unde perspec-
tiva e largă şi lină, a cîmpeanului, fără avînturile
abrupte pe care le implică muntele. Deşi pare hazar-
dată această observaţie, cred că s.ar putea întări com-
parîndu-1 de pildă pe Stancu, cu Beniuc, primul prin
excelenţă poet al cîmpurilor, cel de al doilea reven-
dicînd cu temeritate peisajul carpatin.

581

Asemeni lui Esenin, Staneu a profesat iubirea şi
înţelegerea vietăţilor. Pentru a salva o albina, poetul
face gesturi spectaculoase:

„Am prins în mîini în zori o stea care cădea
Să nu lovească-n aripi în aer o albină.
Ce se-ntorcea zorită, în zbor cu cofa grea.

Către prisaca ei, de miere şi lumină."

în ambianța naturii se desfăşoară iubirea. Cîntecul
de iubire e un motiv ce a însufleţit mereu poeziile lui
Staneu, constituind o preocupare constantă a poetului.
Autorul poemelor simple profesa o iubire candidă,
cristalină.

Poemele simple atestă îndeosebi ingenuitatea ins-
piraţiei şi frusteţe -spontană. Fiorul senzual şi îndoiala
chinuitoare nu-şi fac loc în această lirică pură, chiar
pudică. Mai tîrzhi, ingenuitatea va cedauneisenzuali-
tăţi naturiste. Femeia iubită sublimează aromele şi
„culorile naturii. Iubita e miezul zăpezilor şi al cucutei
amare, gura îi este o vişină în pîrg. în feeria naturii
eroul liric al lui Staneu vede, obsedant, chipul femeii
dragi:

„în măceşii "roşii, în mătasea porumbului,
în coaja mesteacănului, în măceşii roşii,

în toamna cu vulpi roşii, văd părul iubitei,
Numai părul iubitei.”

Cîntecul de iubire a sfîrşit uneori la Zaharia
Staneu într-un adevărat imn senzorial. Panerotismul
este unul din semnele de oboseală pe care le mani-
festă eroul liric al lui Zaharia Staneu. în ultimele
volume de versuri, elementele realiste, protestatare
sînt mai firave. Viziuni halucinante, spăimoase, încep
să populeze versurile poetului. îndoiala şi scepticismul
iau adesea locul profesiei ferme de credinţă:

„Pentru ce am venit noi toţi din pămînt, pe pămînt?

Ca apoi să plecăm îngheţaţi şi urîţi în pămînt?"
%

582

„De-s negre undele sau verti
îmi e tot una, mi-e tot una.
Mîn toţi luceferii-n cirezi

Din luntrea mea ca mătrăguna."

Putem vorbi după Albe şi Clopotul de aur de o curbă
descendentă în creaţia lui Zaharia Staneu. Potentele
creatoare ale poetului nu se anihilează însă şi chiar
în aceste ultime volume dăinuie puternice elemente
de protest social.

Zaharia Staneu este, structural, un răzvrătit. Re-
volta sa, elementară şi tulmultuoasă, iconoclastă,
străbate întreaga-i creaţie poetică. Este interesant de
observat că, în toate culegerile de poeme ale lui Za-
haria Staneu, se întîlnesc accente de revoltă, sincere
şi pătimaşe. Chiar dacă aceste izbucniri nu sînt domi-
nante cantitativ, faptul că ele sînt prezente de-a lungul
întregii creaţii este elocvent. Poetul a simţit nevoia
să împletească imnul senin închinat naturii cu cîntecul
vibrant de revoltă.

Esenţa-revoltei lui Staneu este ţărănească. Ea poartă
pecetea elanurilor ţărănimii muncitoare din care pur-
cede şi al cărei legatar se socoatepoetul.El aminteşte
fiului său că se trage dintr-un neam de şerbi şi-i porun-
ceşte să lupte pentru „Izbînda neamului său dîrz de
țărani"

„Mîna ta sprintenă, de «ece ani,

Care-acum' îşi scrie lecţia cuminte.

Să ridice spadă roşie, necruțătoare, fierbinte.

Pentru îzbînda neamului tău dîrz de ţărani.”
TAlbe)

Asemenea accente hotăriîte n-au caracterizat din-
tru început versurile lui Staneu. Poemele simple ex-
primau un crez poetic generos, dar oarecum abstract.
Autorul-lor nu învățase încă să urască şi să-şi cunoască
duşmanii. Luptătorul se anunţa totuşi. Viaţa i se
înfăţişează tînărului poet ca o bătălie dură şi nemiloasă:

583

„Aud într-una chiote de hoarde

Şi tropot greu de cai nepoteoviţi,

Şi plîns sfişietor de robi izbiţi.

Cu bice lungi de flăcări şi cu joard«."

Cu tristeţe, sub zodia fatalităţii, poetul se avînta
în luptă, fără arme, cu sufletul curat:

„Şi eu sînt fără za, n-am coif pe plete
De laurii izbînzii nu mi-e sete,
Nu-s dornic de omor, de jaf, de pradă."

în sufletul tristului cavaler existau totuşi uriaşe
resurse necheltuite, o vitalitate care mai tîrziu îşi va
găsi matca:

„Ce sete blestemată
De fapte neinplinite îndeajuns,
Mă chinuie mereu ca o săgeată

Şoimul care-n aripe l-a străpuns."

Orizontul de viaţă al poetului, la început oarecum
piclos, se luminează. Accentele de revoltă iau locul
avînturilor generoase şi adesea mesianice. Poetul capătă
conştiinţa nedreptăţii sociale. Limpezi şi răspicate
sînt versurile din ciclul programatic: Steaua pe care
stăm. Aici răsună deschis îndemnul la luptă:

„Viaţa ta să fie numai faptă, numai faptă.
Şi gura ta, azi cireaşă coaptă.
Să strige pentru dreptate, pentru flămînzi.

Pentru muncitorii negri, uscați, plăpînzi."

Imaginea nedreptăţii e cosmică; „marii flămînzi
ai lumii” sînt lipsiţi de roadele cîmpurilor, ale mării
şi ale cerului:

„Pentru mulţii flămînzi ai lumii

Cerul nu-şi scutură grădinile coapte,
Cîmpul nu-şi macină grînele.

Mările nu-şi aruncă belşugu-n năvoade."

584

Asemenea versuri sînt scrise în anii care premerg
celuidealdoileacarnagiu mondial, în atmosfera tulbure
a pregătirilor de război. Poeziile lui Stancu din această
perioadă exprimă, informă directă sau aluzivă, senti-
mentele antirăzboinice ale poetului. Acesta atrage
atenţia semenilor săi asupra pericolului care-ipîndeşte.
în două poezii, publicate în volume diferite, întîlnim
imaginea leagănului-sicriu în care sînt legănaţi copiii
aceiaşi care mai tîrziu vor îngraşă pămînturile pustiite
de război:

„Mamele rîd lîngă leagăne, rîd,
Lîngă lungi şi tăcute sicrie.

Copii cresc pentru şanţuri de foc.
Pentru steagul ce seamănă moarte."

„Leagănul în care creşti seamănă,

Ca toate leagănele, a sicriu."

Războiul e înfăţişat — simbolic — ca o pădure
înspăimîntătoare, care se apropie cu paşi ameninţători
de aşezările omeneşti. Crengile acestei păduri, roşie
de sînge, au sunetul uscat al osemintelor omeneşti.
Păsările se retrag din calea apocalipticei vegetaţii,
oamenii sînt nevoiţi să-şi caute alte adăposturi. Mai
clar este formulată ideea într-o poezie intitulată, fără
echivoc, începe o nouă domnie:

„Ca un uragan se ridică

O nouă, o diavolească putere.
Apele se trag în adîncuri.
Mormintele se tem de-nviere."

Poeziile în care Zaharia Stancu se face ecoul revoltei
poporului împotriva pregătirilor de război sînt pre-
ţioase mărturii. într-o perioadă în care răsunau cîn-
tece patriotarde, în care versificatori sîngeroşi intonau
imnulsumbrualmăcelului, Stancu vestejeşte cu patimă
şimînie viitorulrăzboi.

585

Războiul a însemnat pentru aedul cîmpurilor şi
al iubirii o realitate cumplită. îndurerat, dezamăgit,
torturat de viziunea caretelor morţii gonind năuce
prin livezile pămîntului, poetul îşi socoate naive
cîntecele de iubire şi doreşte sa se refugieze departe de
talazurile întunecate:

„Totuşi, insulă de corali, coboară

Sub talaz, pînă trece furtuna."

Generaţii crescînd pentru şanţurile morţii, leagăne-
sicriu, păduri fantomatice cotropind paşnice livezi
ale lumii, carete ale morţii, gonind în neştire pe cîm-
puri, iată elementele care compun viziunea războ-
iului la Zaharia Staneu.

Această optică, cu luminile şi obscurităţile ei, o
întîlneşte cititorul, în chipul cel mai elocvent, în
amplul poem Buna Vestire scris în anul 1943. Poemul
foloseşte drept pretext mitul Bunei Vestiri — fiind
însă, de fapt, o adevărată autobiografie lirică, împletire
inextricabilă de elemente contradictorii. Imprecaţiile
şi rechizitoriul se vor exprima simbolic, aluziv.

Poetul se prezintă nu ca visător solitar şi utopic,
însingurat pe culmi semeţe, ci ca un om al timpului
său, dornic sâ-şi aşeze viaţa pe alte temelii. Un om
a cărui existenţă a fost bîntuită de flagelurile societăţii
capitaliste, în al cărui suflet au muşcat adînc deza-
măgirea şi tristeţea. Astfel se explică unda de tristeţe
care scalda versurile poemului. Buna Vestire este un
poem de o mare, coviîrşitoare tristeţe. Printre versurile
poemului se aud, sfişietoare, strigăte pătimaşe, con-
fesiuni înfrigurate.

Eroul liric al poemului are nostalgia tinereţii sale,
nostalgia vremiiîncare, la 17 ani „viorile pădurilor,
viorile cîmpurilor:, îi răsunau în suflet. E regretul după
anii de puritate, de visare, ani de contopire cu natura
— simbol suprem pentru poet — al purității. Adoles-
cenţa aureolată afectiv, se desfăşoară sub „ochiul

586

galben al lunii”. Imaginea ochiului galben, tulbure şi
viclean al lunii revine obsesiv în poem.

Uneori patosul rupe zăgazurile versului criptic.
Revolta se revarsă asemeni lavei fierbinţi. Simţămin-
tele adevărate apar fără fardulprudenţei. Poetul deplîn-
ge nenumăraţii oameni căzuţi pe cîmpul de bătălie,
lipsiţi de ultimul omagiu al celor dragi:

„Atlţia morţi poartă pămîntul în spate, Măria,
Atîtea cruci, atîtea cimitire,

Şi toate Măriile lumii plîng

Fiii lor dulci ca dulcea primăvară

Care-au pierit tăcuţi, nerăstigniţi.

Nimeni nu le-a spălat cu ulei de măslin picioarele,
Nimeni nu le mai aşteaptă învierea — numai soarele
îşi trimite albinele lui de aur

Sâ le sărute gurile strîmbe şi reci

Şi florile ochilor cu pleoape închise pe veci."

Finalul poemului e impregnat de o speranţă informă
în schimbarea din temeliia lumii, de speranţa într-un
nou răsărit. Poetul aşteaptă o cometă imensă care va
alunga spre ecuator ghețarii, înălţînd spre cer pulberea
zăpezilor polare şi vestind o nouă şi eternă primăvară.

In clipele aspre şi încrîncenate ale războiului („Acum
cînd toate Măriile lumii pling:) poetul păstrează spe-
ranţa zilelor de pace:

„Sub ochiul galben al lunii
Aşteptăm, aşteptăm,
Să zboare pajura-albă".

Buna Vestire este opera unui pacifist plin de oroare
în faţa războiului. Nu mai puţin, însă, creaţia unui
poet în a cărui viziune îşi fac loc elemente confuze şi care
arareori doar îşi depăşeşte tristeţea şi dezamăgirea.

în labirintul metaforelor, se desluşesc unele idei
interesante şi îndrăzneţe. Mesianic, Staneu revendică
„paradisul pierdut, unde roade bogate aşteaptă „fia-

587

miî-ide mîini omeneşti”. Reîntîlneşti poetul răzvrătit,
apăsat însă acum de o tristeţe amară:

„Ce dulci sînt poamele vieţii pentru uuii

Şi ce amare pentru alţii...

Am vrut să scutur poamele marilor arbori
Pentru mulţii flămînzi ai pămîntului,
Am vrut să- port oamenii, să-i legăn

Prin marile crînguri ale marelui vis.

Se simte oboseala poetului. Eroul liric din Buna
Vestire este un învins care-şi socoteşte eforturile sterile,
elanurile zdrobite de orealitate ostilă. Poemule saturat
de tristeţe deznădăjduită, de incertitudine. Eroul liric
al Bunei Vestiri cunoaşte spaime cosmice. Noaptea,
cu pâdurile-i de întuneric, îi inspiră groază. Somnul
poposeşte arar lîngă e1 pentru a-iaduce alinare. Obsedant
revine sentimentul de groază în faţa morţii, conştiinţa
inutilităţii vieţii. Buna Vestire rămîne totuşi un docu-
ment sufletesc semnificativ şi puternic. Printre mean-
drele imaginilor ermetice, printre strigătele de groază
şi accentele de tristeţe deprimantă îşi face drum pro-
testul împotriva lumii nedrepte, repulsia faţă de război
şi o condamnare îndurerată a crimelor lui.

Folosirea mituluicieştinal BuneiVestiri este subtilă.
Teologic, Buna Vestire semnifică anunţarea de către
îngeri a naşterii lui Crist. Stancu a folosit elementele
mitului pentru a da glas visului său nebulos într-o
lume nouă, „mai bună, mai dreaptă”.

Eroul liric al lui Stancu refuză să accepte societatea
care i-a ucis străbunii, care îi siluieşte visurile pure
şi-i batjocoreşte idealurile. El doreşte o altă lume, a
cărei întocmire nu i se arată încă îndeajunsde limpede.
Ştie însă că „ziua de azi e strîmbă şi proastă” şi nădăj-
duieşte că ziua de mîine va aduce o schimbare în
orînduirea vieţii sale.

588

E în această perspectivă ceva din visul îndrăzneţ
şi confuz al luptătorilor din răzmeriţele ţărăneşti,
cărora flăcările conacelor incendiate nu le luminau
îndeajuns rostul uriaşei lor ridicări. Să nu uităm,
Stancu este — şi revendică aceasta cu mîndrie heral-
dică — descendentul unei adevărate dinastii de iobagi.
Înaintaşii lui — o va istorisi poetul în Desculţ — au
participat la răscoala din 1907. De aceea eroul liric
al lui Stancu aşteaptă şi doreşte cu înfrigurare o lume
nouă care să nu fie „săracă şi proastă”, dar nu-i sînt de
ajuns de limpezi drumurile care duc spre ceea ce nu-
meşte „paradisul pierdut”.

„Ziua de azi e strîimbă şi proastă, —

Oricum va fi, 2iua de mîine

Vine cu sînge, vine cu pîine, —

Fraţilor, ziua de azi e săracă şi proastă."

Visul unei lumi noi are un profund sens social.
Poetul aşteaptă şi năzuieşte o lume în care:
„Nimeni nu va mai sta în culcuş de cîine,

Nimeni cu spinarea cujhita.

Şi nimeni, da, nimeni, cu smalţ pe copită."

O asemenea speranţă luminează tabloul liric închegat
de poet, tabloul unei lumi în care „marii şi mulți
flămiînzi ai lumii” sînt frustaţi de roadele vieţii. Jus-
tiţia este deci strigătul ip Paos, de-o bucurie şi forță
elementară, cu care se vestesi „zorile apropiate".

„Pentru zorile purpurii care vin
Tg A_ a A “| 87.1" T E p r Ti SS l 4/33 3 3 Sa SI A S S S p T E A

în Anii de fum ai războiului, poetul nădăjduieşte că
strălucirea stelei sale vaîmprăştia negura.

„Dar steaua noastră nîcicînd n-o să cadă.
Cu jarul inimii o păstrăm vie.
Marginea ei luminează zăpadă,

împrăştie negura şi o sfîşie."

Pe poet nu-1 înfricoşează primejdia şi afişează dis-
preţ superb şi bravadă:

„Cine a spus că sabia taie?

Am înfruntat o mie de săbii...

Cine a spus că tunul ucide?

Am trecut prin bătaia a o mie de tunuri."

Şi totuşi se aud în lirica lui Zaharia Staneu accente
de tristeţe sumbră,se distingnostalgiicenuşiişipîcloase.
Eroul liric âl lui Staneu n-a rămas întotdeauna surd
la cîntecele de sirenă care răsunau în jurul său; ele
au semănat adesea tristeţea în faţa trecutului, incerti-
tudinea în faţa viitorului.

Adesea întîlneşti în poeziile lui Staneu sentirr.etul
consumării inutile a vieţii şi groaza în faţa cuigerii
inevitabile a timpului:

„Vin anii de fum, trec anii de fum.
Pulbere abia adiată.
în toba galbenă a lunii

Unghia timpului, mereu o să bată.

Zile şi ore, ore şi zile.
Creştem ca iarba, ca iarba pierim."

Sentimentul morţii este intens, dezolant:

„Ne furişăm mereu pe lingă zidurile morţii

De cînd ne naştem, pînă ce murim.

590

Şi drumul ne mînă-nainte
Spre marginea ţării, de soare şi cenuşa,

Spre tainica, neştiută uşă."

Poetul emite — e drept cu îndemînare artistică—
idei banale despre moarte. Toţi oamenii, fie ei mizeri
sau potentaţi, sînt supuşi pieirii. Nu are valoare dacă
unii au sorbit licoarea vieţii în oale de lut, iar alţii
din cupe de argint şi cleştar. Viaţa oamenilor e stră-
juită de înaltele ziduri ale morţii. Sufletul poetului „e
plin de cenuşă” şi între dinţi are „stropi mari de leşie..

Uneori se intonează un adevărat imn morţii. Poetul
îşi vesteşte drumul spre nesfirşitul şi eternul hău. El
se cufundă „în golul flâmînd,ca într-o răcoroasă fintînă",
şi se asemuie cu sloiurile care se despart de țărm.
Răzbat şi în acest negru cîntec de moarte razele iubirii
de viaţă care nu izbutesc totuşi să lumineze cerul înnou-
rat al poetului. Dorul de viaţă e sfişietor:

„Te las pe ţărmul vieţii

Unde crîngul adie tămiîie.

O, de-ar putea să rămlie, A
Acolo pe marginea cetii

Şi inima mea de-ar putea să rămîie."

Expresie a unei puternice frămîntări lăuntrice eşte
amplul poem Calea lactee şi-a despletit cozile. Exis-
tă în poem viziunea poetului revoltat, protestatar,
care receptează vuietul milioanelor de truditori ai
pămîntului, îi aude:

„Sfredelind cu unghiile, cu dinţii de fier,
Să smulgă adîncul şi să-l salte spre cer"

Există de asemeni perspectiva cosmică a „săracilor
pămîntului” încălţaţi cu sandale de aur, aflaţi însfîrşit
la adăpost de „pumnalele vîntului”. Găseşti însă în
poem şi mărturii ale îndoielilor poetului. Acesta se
socoate stea căzută şi spartă. Inima i-a fost lovită cu

591

dalta, lupii i-au smuls grumazul şi mijlocul, bivoli
î-au călcat ogoarele, viscolul i-a ucis florile. Un strigăt
pătimaş răzbate din versurile poemului: “Cine, cine mi-a
schimbat zodia!" Calea lactee şi-a despletit cozile” e măr-
turia dramatică a unui poet căruia lumea capitalistă
i-a călcat înpicioare visele şi a încercat să-i rupă strunele
viorii. Din acest unghi trebuie văzute momentele de
tristeţe din poezia lui Stancu şi întunecatele prevestiri
ale morţii. Sînt manifestări ale unui poet, iubitor al
vieţii, împins de o realitate ostilă spre deznădejde.

Pe vigurosul/e-rou liric al lui Stancu, îl regăseşti
atunci cînd celebrează viaţa. Poetul respinge vane
ispite („dragoste, număprinde între gratii jnu mă ademeni
cu coapse, cu viori). Imploră tinereţea să nu-1 pără-
sească, sufletul fiindu-i lacom de viaţă. Cere imperios
răgaz morţii pentru a-şi împlini misiunea pe pămînt:

„Am încă roade de scuturat,

Mai am de aprins o flacără, o lumină”.

Critici literari burghezi i-au tăgăduit lui Stancu
autenticitatea revoltei, opînînd că ea nu e proprie
poetului, pe care l-ar fi dorit împietrit în decor rustic,
în poză bucolica.

Ţăran viguros, Stancu a continuat să înalțe statui
strămoşilor săi şerbi, elogiindu-le lupta şi suduindu-şi
cu violenţă duşmanii, deopotrivă ai săi şi ai străbunilor
iobagi.

Stancu comunică direct cu elementele firii. Poetul
se află într-o stare de intimitate cu natura, firească
pentru un om crescut în ambianţă rustică. Atitudinea
familiară e dezinvoltă şi nu frizează poza. E limpede
că te afli în faţa unei ipostaze spontane şi nu a unui
artificiu poetic menit să consacre o himerică origina-
litate.

592

Comunicarea poetului cu firea se exprimă nu numai
în sezisarea şi zugiăvirea peisajelor naturii. O verita-
bilă fuziune e îndeplinită între conţinutul liricii şi
imagistica poetului. Frecvent, Stancu apelează la
componentele mediului natural, antropomorfizînd cu
înlesnire, adesea în maniera stihuitorului popular,
în viziunea poetului universul se transfigurează luînd
trăsături umane, doar rareori acest antropomorfism
riguros încâlcind hotarele veridicului poetic. Cîmpul
natal e zvelt şi acoperit de iarbă cu dinţi tăioşi. Dea-
supra ţarinilor văzduhul şăgalnic îşi despleteşte barba.
Norii se culcă osteniţi pe cîmp, alături de snopii de
grîu.

Elementele firii sînt supuse şi ele suferințelor ome-
neşti. Sălcii g*m, frînte de mijloc, iar codrul îşi plînge
frunzele pierdute. Euna îşi rătăceşte uneori veşmin-
tele prin lanuri şi frîntă de mijloc ca o babă, zăbo-
veşte la margini de fîntîni. Eanurile au spinări care
se pleacă-n vînt iar grădina umeri îndoiţi sub povara
roadelor. Iarna are genunchi luminoşi, pîntec cast,
geamăt suj"lu şi alb. Munţii — braţe viguroase.

Adesea acest univers este ostil- şi încrîncenat. în
asemenea ceasuri, pomii, altădată darnici, acum farsori
cruzi, aruncă pietre în loc de roade. Capricios în răz-
bunare, poetul smulge soarele de pe cer şi-i ţine captiv
înpahar, pune o mască lunii, o îmbată şi-apoi otrimite
să-şi îndeplinească mai departe slujba pe bolta cerească.

Poetul face daruri măreţe. Satură lăcomia iubitei,
dăruindu-i aurul lunii, argintul norilor, albastrul
asfinţitului şi pufni norilor. într-un superb ultim
elan îi dăruie soarele drept inel.

Elementele cosmice au gingăşii şi zburdălnicii
omeneşti. Stelele îşi acoperă ochii, ploaia îşi arată
picioarele goale, înserarea circulă în landou şi filtrează
întunericul către pămînt. Florile, înzestratecu ochi şi
urechi, jinduiesc după sărutări, plopii în elan bahic
se îmbată de fumul sălciu al zării şi beţi se clatină la
hotarul serii.

să 593

„21

în universul poetic al lui Staneu imaginile circulă
după principiul vaselor comunicante. Omul este ase-
muit forţelor naturii cu care ades se contopeşte prin
simpatie. Să reconstituim portretul unei femei iubite.
Părul e aprins ca pădurile toamnei, obrazul rumen ca
o piersică în pîrg. Ochii-muguri, călcătura de ciută,
umărul alb ca viscolul, trupul salcie, făptura înflo-
reşte ca o livadă. Iubita împrumută aromele şi lumi-
nile anotimpurilor.

„Primăvara eşti numai soare, numai soare,
Vara carafă plină şi rece.
Toamna eşti strugur brumat, piersică pufoasă,

Mireasmă de livadă, lin sîngeriu"

Eroul liric al lui Staneu se doreşte izvor şopotind în
codrii vechi sau nor destrămat în ploaie. Plaiuri ii
zvicnesc sub tîmple, cugetul e un pîrîu sprinţar.
Cascade înalte şi vulcani impetuoşi duduie în sîngele
poetului, iar herghelii năvalnice îi aleargă prin trup.
Stăpîn al firii, împrăştie stele aprinse şi seamănă
oaze în pustiuri dezolante.

Elementele naturii sînt ades plasticizate prin ase-
muirea cu alte particule ale mediului natural. Cerul
e un uriaş iaz pe ale cărui ape plutesc corăbiile uriaşe
ale norilor. Noaptea, ca un dulău se năpusteşte asupra
prăzii. Euna—vulpe argintie. Tristeţea e definită
apelîndu-se la noţiuni agricole.

„Uite, plugul
Şi l-a înfipt în mine tristeţea ca-ntr-o brazdă.

Şi pretutindeni toamna sură

îşi mină cirezile tristeţii."

Dinamica naturii este asociată efortului omenesc.
Ciclul anotimpurilor e în acelaşi timp un caleidoscop
al muncilor agricole.

Staneu are o viziune dinamică a naturii. Arareori
peisajele zugrăvite sînt inerte. îndeobşte tabloul din

594

co.

natura este surprins depoet în mişcare. Pentru azugrăvi
înnoptarea, Staneu imaginează un colocviu pecare-1
rioartă seara — pasăre măiastră şi ziua — înaltă
şi albastră — ziua fiind convinsă să se refugieze în
crîngurile întunecate.

în această optică vitală particulele firii sînt agitate
şi tumultuoase. Dimineaţa dă năvală, zoriialeargă
prin fum deschizînd geamuri luminoase. Văzduhul se
tîrăşte pe ogoare, stelele se năruie-n munte, apele ard
între maluri de trestie.

în vitalismul poetului, care vede natura într-o puter-
nică pulsaţie, găseşti înţelegerea procesului de con-
struire a imaginilor artistice. Antropomorfismul nu e
unmecanism rigid pus înfuncţiune din veleităţi tehnice
literare. Poetul simte permanenta necesitate de a
însufleţi elementele cadrului în care îşi plasează eroii
lirici. Identificarea acestora cu forţele naturii vine din
dorinţa de a împrumuta omului ceva din măreţia şi
puritatea proprii naturii precum şi din intimitatea
poetului cu natura.

Nu întîlnim la Staneu o peisagistică uscată, ruptă
de simţămintele omului. Natura este întotdeauna
martorul activ al frămîntărilor sufleteşti. Descrieri
de natură gratuite nu există în lirica lui Staneu. Poetul
nu cultivă pastelul. îndeosebi în primele sale poezii,
eroii lui Staneu îşi petrec viaţa în natură. Poetul va
păstra mereu o dulce şi duioasă amintire acestui mediu
evocat mai tîrziu cu nostalgie şi cu un uşor sentiment
de dezrădăcinare. în unele versuri îşi fac drum negația
şi hula oraşului în care zidurile de piatră închid ori-
zontul omului. Sînt rare asemenea izbucniri şi ele îl
arată pe poet drept un ţăran cu admiraţie şi nostalgie
pentru cîmpia natală, şi nu ca pe un dezrădăcinat
semănătorist.

Staneu eunpoetplin de sevă şi sănătate, fireaprinsă şi
pătimaşă. Violentase îngemănează cu duioşia şi maiales
la începutul carierei poetice cu candoarea. Nu greşim,
cred, socotindu-1 pe Stancuun elementar, sentimental

şi ades exaltat. Această dualitate sufletească a germi-

nat versuri dure, de cremene, dar şi melodii suave şi
discrete. Dotat cu o rară intensitate sufletească Staneu

s-a remarcat prin cultivarea catrenelor sau a scurtelor
stanţe. Nu trebuie văzut aici manierismul poetic sau
lipsa sufletului liric, ci concentrarea şiconsumareaunui
moment sufletesc. Poetul poate constitui un model
pentru puritatea diamantină a versului, în care nu
întîlneşti balast. Staneu selectează un crîmpei de viaţă
sufletească şi îl epuizează în cîteva versuri grele de
simţire. Nu ne aflăm numai în faţa unei maxime con-,
centrărici evorba mai ales de orientarea spre momentele
sufleteşti cele mai intense. Staneu nu se risipeşte în
preliminarii şi implicaţii. Sentimentul căruia îi dă
glas, fie el iubire sau revoltă, este captat în punctul
său maxim de intensitate şi înălţime. La capătul puţi-
nelor versuri ai senzaţia totalei împliniri:

„Cînd seara se desface şi se întoarce-n tîrg,
Noi doi purtăm prin crengi aprinse de-nserare
Ceva amar şi bun, ca prunele amare,

Ceva amar şi bun ca roadă dată-n pîrg.

Deşi născut în şesul cu girle adormite
Şi lanuri care-şi pleacă spinarea-n vînt, ca robii, —
Vreau munții să se urce sub fruntea ta, vreau marea

în pieptul tău sâ-şi zbată talazurile-n spume."

Interesant de observat că poetul şi-a dezmembrat
în scurte stanţe poeme mai lungi , conştient de posi-
bilitatea existenţei independente a unor grupuri de
versuri. Ar fi greşită însă ţărmurirea lui Staneu în
hotarele poeziei de scurtă respiraţie. Poetul a dovedit
remarcabile însuşiri şi atunci cînd a abordat poeme de
amploare, rămînîndtotuşi în esenţă un liric de concen-
trare maximă, de sensibilitate intensă, un poet vital,
împreunare de forţă reţinută şi gingăşie virilă.

Excepţionala economie artistică este slujită de mij-
loace de expresie de o sublimată simplitate, discretă

596

şi frustă, nu lipsite uneori de duritate. Poet de intensă
sensibilitate, ades nefiresc de intensă, Staneu chiar în
confesiunile lirice are o anumită rezervă. Eroul său
liric este îndeobşte reținut, puțin expansiv. Deosebit
structural de pildă de eroul lui Beniuc, răzvrătit de
asemeni de esență ţărănească, însă exuberant, vioi,
strigîndu-şi simțămintele „în gura mare" după formula
maiakovskiană. Patima, răzvrătirea sînt exprimate la
Staneu cu intensitate însă cu voce scăzută, adîncă.
Poetul preferă notele joase.

Zaharia Staneu — poetul — va rămîne îndeosebi ca
aed al țarinilor, al naturii.

„Sînt limpede şi liber cum e vintul.
Pe unde vreau îmi pot croi cărare
M-a înfrățit viața cu pămîntul,

Cu cerul nalt, belşugul cald de soare

Şi simt că parcă-s una cu pămîntul.

Cu soarele, cu slăvile, cu vintul"

Cîndva poetul se întreba cu îneîntare candidă şi
juvenilă:
„Prin ce minune ori prin ce deseîntec
Mi s-a turnat în trup atîta vis.

Şi ce izvor lăuntric s-a deschis

De-s numai chiot însorit şi cîntec?"
«Era de fapt un nebănuit, dar sigur diagnostic literar.

Poezia lui Staneu oferă spectacolul unei explozii
de vitalitate captată în aspirații de ţăran răzvrătit.

SORIN ARGHIR

SUMARUL

POEME SIMPLE

Miniaturi
Pag.

AFUE ae h adut a A e p a Bo 2 E gi a
«Cules. E bi dă ce d dia de Mia SF
A AE O E E E OEO EET Y
Inel de: iarnă... rele eseo A i a a
t-Căprioară aaa aa 15
lAlbina

i/Măgura y
SPODLULE on mas ona a pa dade tatago 30 eng aa al adei go A?
VELOENEI: eo preerie a n Vana Pe pila 3 nuante uta a Ex aia 19
I/PULul spre e a st a Pc ba ca Sa la e ge aa A
Macula e e i i n e aa, Da 21
1/Furtună o „22
ccAmforă aa a 23

Inoptare oo 24
ASE RA i g edi ng IE ie a 2 o Eta PE d E desi . 20
UATDOT ece s eedi a eia ai sr ae a aula ah an a RIDE, +o
*>Fmtlnă 27

Dimineata eitame e d a tată e aa e a an 28
PSCA a foaia Sina dp ste 3 ONU iati die pg >

îm del etnie, i on re e PA e a a dee e De ia le A h d Pe A 30
VI PICLă, en rs te i a n e nAra Si de n a i Ri

Scrisori din cîmp

V Scrisoare din cîmp o. 35
"/TUDIULE:. DOUĂ: nS o desart Gene Boca e de Bd d

Mâ vreau în munţi

*Pac-ai veni si

VCum fetele desculţe .. a aaa AE E
De ţi-ai purta făptura 42
VCearcăn vioriu 43
Dümine ta creat a s pi a A fe caer ceea ct a a sh E arat nl vă 44
ATU TO se ei ae sari pe Baa parte 3 Benna 46
ti Amurgul piere-n trestii o. 47
PAAS se se paie aa Aaa curtat ae aa Cn tau ad 30 a Rada a a Al, aci că 48

hPe dealurile roşii .. o... SD

AF Oa fă? e e cn ee Pat oltean eee d, i ete tăia Anita e uz lt d 51
«Mi pierd pe plaiuri vechi .. 2 a a aaa a 53
Cerul e vînăt 54
COPILUL s e sarea isare e meat mă de E e 33 O 0 0 D amane ra 55
VVrata cn i emotia so 3 ali ate ii ci a arii Titan 03 IL 57
ALBE
“Pentru începutul cîntecelor .. 2a a aaa 61
Flăcări
întoarcere 65
Sun către nord... non . 66
Flacăra albă s ec ecua nse aa deona de a „67
Dab seen cati ati e ae Be eat i a E dei ea E ide e e n N urata) . 68
Album. 69
Cal 1 RI N r a E a aa iT . 70
AMINTE A 8 a e ri. a pat eade h ra d i hen d a 71
MOIE E ua a e, lea eea i a erai dna ean 72
Ora ses a E a aa et ae a a e e i aae i dn N Pa 73
Somn. . a pe. pai 9 ie dee alai 74
Plimbare 75
V Dimineata: n age e Tien y A g SRR Da 8 3 16
VN OUS 3 ta e ra et e ie 0 Pta AA a Dr S e EE EI 70 e tă a NA Fi
MUNTE zinuen aaa a a an are a e ne 78
ÎTI DE e co, ca E er e aa Se at a da au a ee, ea a ee A 79
* Ploaie . ie vise a 80
Ve arc. "orice: lante „n i pe gaseta ee ud ce 81
Fuga lebedelor
Doaa deaan mero range tn it i Ta PO e eat an da d 85
Vezi-mă .......... îti n ra pia 7 i opiu denis 86
VNumai mîinile ...... AA EN A ca der le le i 87
Vioară. Witata se a g oT e ti nt 0 re EI ae ea i 88
wii dau... e ata pă E cl aie a 26 e tie d 8 Să 89
Fuga lebedelor ............... 90
Focul din sînge ........ TEEPEE Sade Menta age 9. |
HAMAT Porcii e a ae ln ei za 0 rate ni A ET Ati ret . 92

Rădăcini

MOţIVE: es a nec Tiag ce e Sa e Ir se at
e“Cupiineşicuvin .......... Pa
eVedenie ... ae oo era gi
Pentru o moartă ........
Ceasul trecut .........

Pasăre albă ..........

Lună aaa’ NOTO XR aie

«e Struguri aaa
Jurnal o ie a e ara e în ia ak A
e/Bucolică aaa a
*în codrul crud
Obraz de lună

Călătorie .. _.. d kutid nad

Propunere. . WANE
A Condurii reci ai lunii ...

Nalus a i e tie a o o ea orale i fe e a to

LEO e Na E maia Di Tu i a piu pita Ti AA

Legendă .. .......

AVoievod ucis. ................

Măscărici
Scamatorul

000

Capricii
ÎI MATA i se ae nt taia e nn e nina d 28, ae sa

Smântăt; e pa pa PE Da ab e prea ah 8

Paradis. . beat
Privelişte veche

Pădure. i sr ce ce n a ae a at at AS e a ta a E Aa

Alungat .......... EEE SEA

Plecare: soo n a aot Raen t ea a e 8 dt aia di miei i S

Viitor

Steaua pe care stăm

"/Steaua pe care stăm ...............
Oastea fără zale .............

i/Zorile apropiate..... ... o.

i Cîntecul mamelor .................

t Ziua de mîine aaa a
v Cîntec pentru viaţa fiului meu.
v Marii flămînzi ai lumii

Pentru adormirea ciîfltecelor

Pcutru adormirea cîiitecelor .. ......

UIAA: ci e se e i ae e a vă pa n a a id Era

CLOPUTUL DE AUR

Biografie

I- Da: am crescut cu niacii,, .. 200a

Privelişti

Toamnă; codrii sînt roşii
t. Pe unde-au fost miresme ..
vAltundeva, departe
Metalul care sună
Cîmp zvelt
Aş vrea să-mi înfloreşti
Pe-aproape trece-o apă

Cînd vii şi-mi dărui ...... N E

Din smîrcuri creşte seara . .

Vreau, vară dulce...

Vînătoare.. ........ e ad pe N EEEE
“''Pădure, iarna

în mare, rod de stele ................

Insula făiă nume

Pag.
Clopotul de aur. .............cccc 187
Vara cu holde grase. ................... "188
Amurgul cade-n ape. ................... 189
Rugăciune de dimineaţă. ............... 190
Insulă fără nume. ..................... 191
Pătrund cu arma-a codrii Braşovului .... 192
Floarea amară. ...... cc. 193

Steaua care nu cade

NSteaua care nu cadu. ................... 197
a\'Îrciorova. .. 7 zi ici Dra i e eta Era ati îi a îA 198

vVechi cimitir în care ................... 199
Iubirea mea e plină ................... 200
Spunea un crin. ....... cc. 201

Cîmpuri
Alerg pe şesuri. ........... cc... 205
Spre ziua stele-n roi. ................... 206
Cad cu amurgul ...........cccccc 207

i-Ani prins în mîini. cc. 208
Mi-s dragi hulubii. .................... 209

. Ard apele-ntre maluri ................. 210
Te vrei citeodatâ .................. 211
Azi-noapte; s el o a ae ete EE ala e tao a 212
Izvoarele clar cîntă. ................... 213
Visez: în miez de codru. ................. 214
Dac-ai veni-n grădină. ................. 215

Cenuşiu
în- vreme pasul meu. ................... 219
Am fost, tîihar.............. cc... 220

vTristeţea ce-mi răsare. ................ 221
Cicorile culese. ............. cc... 222
i£e unde-i fi acuma. ............... 223
Am ridicat spre cer. ........... cc... 224
Azinu mă mailoveşti. ..................._ 225

"M-am vrut drumeţ .................... 226
Se zbate-n pieptul meu. ................. 227

vDe-aş fi stejar pe culme. ............... ; 228

yCînd mi-o-ngheţa cuvîntul ............ 229

v O toacă sună-n soare ................... 230
Aş vrea, cînd voi porni spre cer. ......... 231
Azi am vazut, e aa i cae faza a Fa 0 E în Deca a aa 232
Văd seara umbre albe. ................. 233

Soarele

Pag.

= ÎNCEPUL e aia ti tea de în a a ea ata Baiat a nu i i 237
v Cînd cade-ncet amurgul ................. 238
V Poate, . sei i d aa taiata SE maia Atu tata E cu Mata 239
vw în inimâportviaţa ........ cc... 240
Soarele: e asi a o Asau EENE e a aa Ea ER 241
JEîNdUNI EL. se e e ir do aa a aa A m d cal ta 242
*Zbor zvelt şi negru. ..................... 243
Ie Sint A io cae ca a a a aa carte a e EEIN HEEN: 244
AUZE oase as (A maica ala nina aa atata etate Sda aha 245

Seară roşie
OC ete i ea ora et Asti denari eta oa (e aia ardă dai aa, ES ti E 249
Desen: oan e cea Pie na Dat a Reala Oaza A 250
Duşmană, adună-mi. ....................... 251
Dar sr a e elit areal, cină tn de T Et e da rate ma 252
v Mică rugăciune ......... cc... 253
Gravură de toamnă. .................. 254
Starnes sita ci aa e ii Pa Sah aa e ai alia p Eroul A 255
Copacii se întind în somn. ............ 256
Paşi poi: 3 na e sis a o Ton Tao e ie ao a So seră aa la 257
Seara TOŞIE i i ae p d doo a de co a cat ada ua 258
Cirezi blajine pasc. ..................... 259
Vulpi de aramă
Amurgul se întoarce .,.......... cc... 263
Cer: sinili are ip aa EE pn e ag ba aer sue rN 264
Pe cîmpul nehotărnicit. ................. 265
"Vulpi de aramă. ............ cc... 266
Gimik eee e A eee cizma ae AR A eee A ee ca A e a E d 267
Toamna sia iei ee a atare a ata cat AE E G EDE S 268
Cramă, ţi-am adus butnari. ............ 269
îndemn. cc 270
Nori
Nor de vară. ocer aa nnna noiae elen re a 273
Aprinde-n pieptul meu. ................ 274
> DT Zeita Dea a CA etate casă Ee Aleea CE d dp dep 215
Se-nalţă iarba. ........ cc... 276
ir Cînd vei veni ......... naaa Al se e 0 it, e ca 277
603

Hulubi

Lâna

Peisaj rural
Privel Ştei -a aie se za îti ae at a dai da e

* Hulubii ..........
Din lanuri ori din ceruri.
Pămintu-ntreg trăieşte. ...........

Horia

* Mi-erai pîn'la genunchi...
tMîinile cari-acuni

\ Să nu uiţi nicio clipă.
«Deşi născut în şesul ...... f
t/Ai genele prea lungi .........

întregirea biografiei

Cîntec de sfîrşit

«*Poate greşesc

POMUL ROŞU

Şi acum fiindcă m-am întors. ...
Port pe obraz. ... nd
Dorm urşi singuratici
Pe unde trecem
Soarele mi-a aprins mijlocul .......
Moartea sub unghii .............
Cînd se leagănă plopii ............
Îşi trimite numai picioarele.

Dacă aş fi pictor ...............

îți ghicesc în palmă .............
Primăvara eşti numai soaie .......
Nu pot să uit. ...................
Țineam în mîini pămîntul

Piatra care-a rămas

Te ştiu lacomă....... tnt

Nu mi-e dor de- nimic ...........
Poate vorbeşti cu genunchii ...,...

Pag-

282

il!

fejPecîmp

Dedicaţie pe un „Esenin 2 a aaa 327
Lanora Sase, maa se toate de fat ie ace tatea de vu d aa 35 set 328
Cine ţi-a spuspăpuşă ..............._ 329
în măceşii roşii 330
Cine mi-a furat cuvintele 331
Ieri erai încă tînără .. o... 332
Lunapogorîseperochiata .... .. a a a a a 333
îmi vorbesc oamenii .. n. 334
Zăgazurile s-au rupt ........ n... 335
De-aş avea fluierul codrilor ...... a aaa 336
Cînd nici luceferii .. o. 337
N-am ştiut cînd s-au ivit zorile 338
Mîinile cîutau ca pădurile . o... 339
Dacă aş putea auzi 340
Pînă acum am urcat 341
Ca străbunii din peşteri ...... Ed fn pia ce a 342
Nici o părere de rău. 343
Lingă apele întunecate. 344
caii sălbatici . o. 345

M-am oprit lîugă coşul vieţii 346
Somnule, somnule .. on. 347
Umerii mei sub povara toamnei 348
DES ET sei e site sati it A ti du Aa atit aa 349
t Pomul togu soe Dance meta de btana pe EI aa pe 350
„Inscripţie pe un leagăn 351
Pădurile seapropie ............. 352
i.'. începe o nouă domnie aa aa aa a 353
"-Cine a spus că sabia taie? ......... 354
^Eştisingura vioară ... aa aaa 355
Sîngele devine negru .. aaa a a 356
Totulera straniu n 357
Cu paşi desculți domniţe .... aaa 358
Cînţecul mortii e me ep ate te e meta ete 359
WMunţi minunaţi 361
fPrivelişte de noapte ......... 362
iMai pastoral. .... ne. 363
vGrădina amintirii aa aa 364
Peisaj. . Daaa ae 0 ES da eee i ra e i 365
Cîntec de încheiere .... a aaa a 366.

IARBA FIARELOR.

APoemele mele ..... on. 369
i,iarba fiarelor .. ....... ce III SEE 370
&=PIOPIL ce so tea A aa ce e Er pa se us era 912,
Plecare ..........2 Se e a eda ae Eleea, apte XM 373
Condurii doamnei 374

Pag.

Daphnis şi Chloe ... n... 375
Elegie o > Oa eee ae eee lee gaa Se Dug 377
Mălai sea cit cca et a E a ta Ata at i a uita E 378
Cintec de dragoste O. .................. 379
Unan Katae aTa AA E EA 381
Carul,:delOc etsare rop eta e T Baa A 383
Lîngă zorile ultime ...... 384
Vîrtej de flăcări oo. 386
Arbor aprins pre i act ie arti e 2 e a 391
Sanie=niureş: eis ee poe pă mac e aa E 28 3 Aa ei 393
Sonatăl e sdas ară cc g ast ban aa ce ti Sa ai fa d 395
V Calea Lactee şi-a despletit cozile ......... 397
Cintece de toamnă ....., ......... 403
Faun bătrin: eco a ca e 0 e 0 a 0 ca aa alta ca 407
Veintec; oeta pa ear sapa Sal cuie te ap tarii 408
LEA NI] n) ne = e IP IE INI III II a O RO RI RC: 410
Cintec amărui ......... a 411
Fiecare aşteaptă . ....... 413
fr-Altă lume ............ i - 415
Ladoul roşu... 417
Steaua polară ....................... 418
Cîntec de moarte ......................2 419

ANII DE FUM

Vinsula de corali ............ aaa 423
CINEEG cr ina e za, ct ai al (3, E 8 Aa ai aste atat 424
CINCEC: e ns az a e Iota det Pa ate altă adica, 260.7 i di 425
Odalen a Aaa S Aa OR. 426
Pulberea soarelui... aa aaa a 428
t/Halucinaţii a a 429
GENCE Er 7 oen e 2 ai AA i sal tă a Pa Bt ta entre căi 431
T/Grotescă; rena pt se ca stau di ae ae a 7 eta aia a a bagi cd 433
ULEI JIEI soene mc tn e E aere pe atei pe iat, e d atu aia ala 437
L Elegie 2 i re el a a e i eat Toia ta alee 438
Elegie race ist aia aia e ata ste Ei aut taca asi 431?
VARII de: fum a oo Ji cos ea a i a Bre ete II în să 440
Cîntec de moarte ......................2 442
(închinare ....................... 444
CinteG o runa N ai NOE a e RI 445
Cîntec de dragoste nestinsă ............. 446
Ghe. g ii rca ec i tel arat a ca pna n ar a i 448
Cîntec de răscruce ............p„ ... 450
Ginte sas aie ez za E Date e tt e An e Mato A 452
GIN LOC aene ceta ai a batea pa nulă a i araur Aa ata, A Yi 453
„Cîntec în ceaţă . >. 454
JhBunaVestire on 455
pîntec de sfîrşit... a aaa a 474

TĂLMĂCIRI DIN SERGHEI ESENIN

Pag.
Drumul meun. sbe; oa AT 2 Da Ba cui 479
Mi s-a nrit trăind aaa 486
în ceasstrăveziu. aaa a 488
Toamnă nn 489
Doamne, Tu oare? ......... aaa a 490
Totceeviu ......... aiaa bie USG ao ard aa 491
Prin seara roşcovană. .................. 493
Magdalena ................ a 495
După şuviţa întunecată .. aaa aaa 4%
Luceafărul roşu... 498
Doamne, azurul ............... 499
Cîmp leşinat ................. a 501^
Acum, dragoste ......... aaa aa aaa a 502
Nu rătăcesc ooa a 503
Sîntultinxulpoet-. ........... po §05-
Vulpea ecrane Anara A Dae es aae ag ah ta 507
Vaca ma ie 10 Ei tr aie JP a a a Ta ir a a a A 508
PSI Gai: tea toaa anl e aaa E si e Ce e AE ae 510
Am părăsit casa părintească ............. 511
Pe cine. să:cint 4 a pe e a a Pe e aa a e a 512
GENIO ea ec e ate a 3 a a aa da Pa Bre a ap Aa A 513
Rătăcesc pe întiia zăpadă ............... 514
Spovedania unui huligan. ............... 515
Noi, generaţia. .............. o... 519
Omul “negru: e ac fe ee eee ea a aa ie rata ii caci 523
Moscova circiumărească ................. 530
Ola: is e zii) Paz e sii ele Ba ate DA E aAA 535
Ana Sneghina ........ n. 543
Postfaţă de Sorin Argkir 573