Vintila Horia — Antologie. Poezia romaneasca noua (1956)

VINTILA HORIA o 
JJ? 
E ii a PO ARO ta a Du 


ANTOLOGIE 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


E | COLECTIA MESTERUL MANOLE 


POESIA ROMÂNEASCĂ NOUĂ 


VINTILĂ HORIA 


| 
| 
i 
| 
| 
M 
| 
H 


POE SIA 
ROMÂNEASCĂ NOUĂ 


ANII OROS SE: 


FONDUL BIBLIOTECA 
ZAHU PANA 


COLECȚIA «MEŞTERUL MANOLE» . 
Publicaciones de la Asociación Hispano-rumana 
SALAMANCA, 1958 


COLECȚIA «MEŞTERUL MANOLE» 


Nr. 1. ANTOLOGIA POEŢILOR ROMÂNI ÎN 
EXIL de Vintilă Horia. Buenos Aires, 1950. 


POESIA ROMÂNEASCĂ NOUĂ de Vintilă 
Horia. Madrid, 1936. 


Nr. 


N 


INTRODUCERE 


S'au tras din această ediție 25 exemplare 
pe hârtie vărgată, numerotate dela 1 la 25. 


PR NR II Re OLS SC at ha Le 


CEASTA carte apare după doisprezece am de exil. E 
sinteza subtilă a unei experiențe románestt. Crite- 
viul selecțiunii a fost de astă dată supus nu unei ge- 

nerale judecăţi de valoare—așa cum s'a întâmplat în 1950 
cu «Antología poeților români în exil—ci unei judecăți 
limitate de un anumit criteriu estetic: actuala culegere nu 
cuprinde productia tuturor poejilor románi din exil, ci 
numai pe a acelora care, mai cu seamă în ultimii ani, 
au încercat să se desprindă de o anumită tradiție şi, în 
contact cu poesia lumii libere, au procedat la reforma 
vechilor tipicuri poetice. Acest criteriu presupune exis- 
tenja a două curente poetice în exil. Excluderea curentului 
tradifionalist din paginile de față, nu implică o atitudine 
critic exclusivistă, ci numai o precizare de poziție. 
Până în I9qq—şi mai ales în anii războiului şi în 
Perioada care l-a precedal—poesia românească a urmat 
o lime mai de grabă vegresivă, legată de cântec şi de 
reprezentare. Intre 1934 şi 1944, România a fost silită 
de împrejurări să trăiască politic, în aşa măsură încât 
poesia s'a desfăşurat în general sub presiunea politicului, 
care a impus sensibilităţii poetice stilul său agoral, 


) 9 ( 


POESIA ROMANEASCA NO UA 


modalitatea sa publica, exterioará, de a fi. S'au cántal 
deci, ad usum delphini aut populi, participárile noastre 
la anumite întreprinderi politice sau războinice, S'au 
versificat angajárile noastre cetafenesti, spontane san 
obligatorii, durerile sau entuziasmele noastre naționale, 
şi s'a lăsat în umbră participarea noastră Personală la 
evoluția acelor esențe umane care mu încap în paginile 
istoriei, însă care reprezintă fundalul invizibil al acesteia. 
Antrenahi de viața pasionanta a cetății, poeții au reluat 
jirul romantic, sămănătorist, fir care venea dintr'un 
trecut la jel de exterior şi de dramatic ca şi prezentul, 
şi au istoricizat poesia, obligând-o a se supune unei 
tradiții care pretindea să impună, tn 1934, forme valabile 
la 1848, la 1877, Sau în preziua lui 1916. Am tráit astfel 
o întoarcere minoră, foarte explicabilă din punct de 


vedere politic, însă dăunătoare din punct de vedere poetic 
şi neesențială din punct de vedere uman. (Evident, dacă 
prin uman ne învoim a înțelege spiritual.) Modernizarea 
sau actualizarea liricei româneşti, începută după primul 
văzboiu mondial, de Lucian Blaga şi Ion Barbu, ŞI care 
promitea o interesantă întâlnire între substanța românească 
şi poesie, a fost frântă şi acoperită de acea fatală, şi 
de altfel logică, scufundare în politic, care a readus la 


suprafață, odată cu necesitatea de a trăi în afară, de a 
participa la evenimente, de a încerca reforma societății 
româneşti, sau de a plânge în comun, — şi necesitatea de 
a exprima aceste irezistibile stări de fapt. 

Această teribilă dependență punea din nou în relief 
situația noastră în istorie. Dacă la 1848 poesia noastră 
se afla la acelaş nivel de preocupări cu poesía din Europa 
occidentală —romantismul cântăreț, idealist, folkloric sau 
istoricist, reprezenta atunci o tendință generală europeană, 
şi coincidea cu frământarea politică şi socială care nu ne 


LOS 


VINTILĂ HORIA 


privea numai pe noi — către sfârşitul veacului recul ȘI 
; nostru s'a produs un desnivel între 


la începutul veacului , în 
noi şi restul vis occidentale, fenomen asemándlor 


cu ceca ce se $ la aceeaşi epocă. Atât 
în România, cât şi in Italia, pe nuante diferite, roman- 
tismul a acompaniat li beralismul oficial Până la D'Anmun- 
zio, în poesie, Şi până la Croce şi Gentile, în filosofie. 
In timp ce în vestul Europei situapa internă a fiecărm 
onsolidase în jurul unor idealuri 


or în parte se € Or t 
al, pa noi, şi în mare măsură în Italia, finta nu 
fusese încă atinsă, şi fiecare gest politic şi cultural n avea 
alt scop decât apropierea cât mai rapid post, bilă de unirea 
imtr'un singur corb statal a tuturor provinciilor aflate sub 
dominații străine. Astfel încât, în timp ce Occidentul 
produsese fenomenul Rimbaud, depásise apoi pe Mallar- 
mé şi, prin Apollinaire şi Valéry (amândoi debutează 
în 1013), se îndrepta câtre realizarea unei expresii poetice 
desfăcute cu totul de romantism, —la noi, Vlahuță şi 
Coşbuc continuau să exploateze aceleaşi teme pe care le 
exploatase Alecsandri, sau cum era Vlahuță, storceau din 


Eminescu o inexpresivă şi arhaică beție de cuvinte. 
Insási legătura dintre această perioadă poetică romá- 
mească şi romantism era pur formală, pentruca, deşi 
fenomenul romantic fusese consumat şi depăşit, era captat 
oară, retorică, şi ignorat, voit 


numai într'o măsură exteri 
sau inconştient, ca interioritate umand. De altfel, la noi 


Eminescu a fost ultimul poet care a îmbrăcat, odată cu 
haina romantica, şi implicațiile ei profunde, poetice şi 
filosofice. Cei care i-au urmat, Până la Blaga si Barbu, 
au ignorat faptul că a scrie versuri înseamnă şi a gândi. 

Realizarea unității interne, după aceea a umității 
politice, a reactualizat virulent sămănătorismul care, prin 
gándirism, a continuat comerțul cu romantismul. (Intre 


cultu A 
ntámpla în Itaka 


EI 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


timp, tn Italia, Ungaretti inaugura o nouă perioadă 
în poesie.) De astă dată, deşi pasiunea pentru baladă şi 
cântec şi-a păstrat întâietatea şi, deşi «bizantinismul» 
gándirist — care l-a cucerit şi pe Keyserling în timpul 
vizitei ce ne-a făcut-o atunci — ne-a conservat mai departe 
intactă mania pentru formă în dauna fondului, neo- 
romantismul gándirist a produs un fel de spontană 
necesitate de auto cunoaştere care ne-a fost extraordinar 
de utilă. 

Intre 1923 şi 1934, autohtonismul gándirist, în evidentă 
corespondență cu procesul realizării unității noastre 
interne, produce două fenomene poetice de importanță 
capitală: pe de-o-parte, Lucian Blaga, adâncind şi de- 
pásind gándirismul, descoperea complexul spiritual al 
omului românesc şi trasa în poemul «Drumul sfântului» 
(în volumul «Lauda somnului», 1929) un adevărat 
itinerariu gnoseologic care pătrundea în miturile noastre 
originare şi indica sensul adevăratei noastre drame 
— ciocnirea, încă neconsumată după donă milenii, dintre 
mitologia păgână şi crestinism—, Ion Barbu descoperea, 
pe de altă parte, um alt orizont interior, de structură mai 
recentă, însă nu mai putin angajant, acela al întâlnirii, 
consumată în ultimele două veacuri în sufletul nostru 
colectiv, dintre permanenta tendință către Occident a 
culturii româneşti şi suprastructura turco-fanariotă. («Joc 
secund) apare în 1930). Atât Blaga, cât şi Barbu, 
reluau o abandonată tradiție eminesciană, în sensul că 
redádeau poesiez eficacitatea ei ca instrument de cunoas- 
tere. In afara acestei semnificații, nici o artă nu e, de 
altfel, valabilă. 

E, aceasta, linia pe care încearcă să o continue culegerea 
de față. Cealaltă linie, etern regresivă, pe care s'a aşezat 
neo-romantismul românesc, dela Vlahuţă şi Coşbuc 


) 12 ( 


VINTILĂ HORIA 


încoace, o duce mai departe, cu aceeaşi evidentă indepár- 
tare de esentele noastre româneşti şi umane, poesia, care 
se scrie azi tn Romáma. Volumul antologic intitulat 
Poezia nouă în R. P. R.» ( Bucureşti 1954) e o întoarcere 
la un fel de sámánátorism de nuanță marxistă, lipsit 
până şi de entuziasmul care justifica oarecum eroarea 
artistică în care se agitau poeții noştri dinainte de primul 
rázboiu mondial. In România actuală, ca şi în Rusia, 
poesia, ca şi toate celelalte forme de expresie artistică, 
nu mai serveşte pentru a cunoaşte, deci pentru a permite 
o normală evoluție a spiritului către un adevăr mai mult 
sau mai puţin sezisabil, ci pentru a opri pe loc, pentru 
a îngheţa faustic în timp o perioadă pe care o anumită 
grupare politică o confunda cu infinitul, o consideră 
definitivă şi, evident, fericită, adică deplin realizată. 
Inteleasá astfel, poesia nu mai poate servi ca instrument 
de cunoaştere, deoarece la cunoaştere s'a ajuns, în mod 
absolut şi definitiv, prin intermediul câtorva genii tutelare 
care au scutit pe poeți de efortul cunoaşterii şi au oferit 
oamenilor adevărul atât de îndelung căutat. Poesia devine 
deci expresia unei eudemonii. Omului, posesor al adevă- 
rulus, nu-i mai rămâne decât să-şi exprime bucuria de a se 
şti satisfăcut, sau să tromizeze pe cei ce continuă a se 
strădui în întunerec, dincolo de frontierele paradisului. 
A poetiza înseamnă, astfel, a cânta. E ceea ce fac cei 37 
de poeți din Antologia menționată. Silif a renunța la 
cunoaştere, cântă falsa bucurie de a fi în posesia celui 
mat perfect instrument de cunoaştere. Evident, acest 
instrument e politic. Adevărul cunoscut devine relativ, 
var cântecele adunate în Antologie apar dintr'odatá ca o 
penibilá reprezentare a unei situații false: poeții din 
Románia cântă un entuziasm care nu există. Pentru a 
realiza artistic acest tur de fortá, se văd obligaţi a folosi o 


) 13 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


formá şi un limbaj poetic ieşit din timp, deposedat de 

orice semnificație artistică. Astfel parte din poeţii pre- 

zenți în Antologia R. P. R. mánuiau, între 1934 şi 1944, 

un instrument poetic valabil şi actual, şi veuşiseră — má 
refer la Eugen Jebeleanu, Maria Banus, Mihai Beniuc, 
Miron Radu Paraschivescu — să se desprindă din psihoza 
politică a acelui deceniu. Poesia lor era, sau tindea sá fie, 
o poesie nouă. Pentru a cânta marxismul şi entuziasta 
trădare a cunoaşterii, au trebuit să se întoarcă cu cincizeci 
de ani în urmă. Antologia are, din această cauză, un aspect 
de dezolantă unitate şi pare scrisă de un singur poet. 
Marxismul e un romantism. In mod fatal, expresia 
lui poetică e anacronică. De altfel, numai într'o țară în 
care cunoaşterea, sub toate formele ei, e obligatoriu poli- 
tică, arta e nevoită sá se pună în ritm cu doctrina oficială 
a Statului, să colaboreze la o întreprindere cu care nu 
are nicio afinitate. Când cineva poate scrie: «Dă-mi 
mâna să dărâmăm abatoarele | istoriei», absurdul e nu 
numai poetic, dar şi politic-normativ. In țările libere 
arta are o misiune de avanigardă, de căutare şi de inves- 
tigatie. Ea nu glosează o stare saw un regim politic, 
care, nefiind decât o consecinţă a unei evoluții spirituale 
în permanentá mişcare, nu poate pretinde a reprezenta 
adevărul absolut, ci numai a-l intruchipa în mod parțial 
şi trecător. 

Iată dece, în măsura corectă în care poeții cuprinşi 
în volumul de fatá şi-au dat seama cd poesia e cunoaştere, 
deci permanentă căutare, au renuntat să accepte şi, deci, 
să cânte. In acest sens, poesia lor înseamnă, nu o culme, 
ci un efort. Siliti de exil să se integreze intro «situație 
limită», ei nu pot accepta decât riscul de a cerceta, şi de a 


exprima apoi, tragicul contact al fiecăruia cu adevărul 
întrevăzut. 


) 14 ( 


VINTILĂ HORIA 


Când poesia renuntá la idealuri, când părăseşte piaţa 
publică şi nu mai e decât dialog între om şi mister, 
atunci, îeşită dintre trompete, steaguri şi aplauze, redevine 
sumbră. Misiunea ei nu mai e de a entuziasma, iar 
intrebárile pe care le pune, nu mai au răspunsuri opti- 
miste. Nici Homer nu era vesel. Coborârea spre adâncul 
din noi se face fără torje. O luptă surdă se deslánjue în 
intumerec, pe care greu o poate urmări cineva dim afară, 
dacă nu e dispus să însoțească pe poet, să se lupte, sá 
simtă cu el brațele nemiloase ale inamicului încolăcindu-l 
de pretutindeni. Nu totul e claritate de cristal, nici în 
noi, nici în relațiile noastre cu lumea care ne'nconjoará. 
Numai oprimaji de o poruncă, ne putem permite lasitatea 
de a cânta, de a cânta fals, pentrucă niciuna din notele 
pe care le emitem mu coincide cu ceva just, adevărat sau 
pur. Sunt notele unei false adeziuni la o veselie impusă, 
însă impostura e uşor de recunoscut, aşa cum se întâmplă 
cetind optimistele poeme din Antologia made in R. P. R., 
în paginile căreia niciun vers nu sună just, pentruca 
niciunul nu exprimă durerea. E greu de crezut că toți 
poeții din România de azi s'au împăcat brusc cu postu- 
latele condiției umane şi au relegat durerea între aminti- 
vile epocii burgheze. 

Poemele din volumul de faţă au cel puțin meritul de a 
fi fost scrise dincolo de orice baricadă. Chiar şi exilul 
tn sine, a cărui obsesie planează peste paginile Antologiei 
dela Buenos Aires, de acum cinci ani, a încetat de a ne 
mai scutura, romantic, constiintele. Orice om e, într'um 
fel, um exilat. Nu mai e vorba de a lua poziţie împotriva 
unei vealități exterioare, a cărei veche proectie interioară e 
mult mai cumplită şi mai fără soluţie. Cine se desprinde 
de istorie, sau cine reuşeşte să-i acorde o importanţă 
minimă, vedusă la o limită de timp pe care niciun coşmar 


Pa 


> 


a 


- POESI-L ROMANEASCA NOUA 


noscute, peste cari poesia românească nu s'a mai aplecat 
de mult. După Eminescu, Blaga şi Barbu, o nouă etapă 


Prezenja, nu în spațiul natural al limbii române, unde 
noutatea e interzisă, ci între tentaţii străine, acolo unde 
Poesia românească a butut să iasă la lumină, chiar 
dacă sunt foarte Puțini la număr cei care o pot vedea în 
această lumină şi-i pot descifra semnificaţia. 

Desigur că influențele la care fiecare din noi a fost 
supus, în cadrul cultural în care fiecare trăieşte şi scrie, 
sunt importante şi vizibile, însă nu împiedecă De nimeni 
să evolueze câtre o soluție personală. E mai natural 
să fii în contaci debitor cu Eliot, Ungareiti, Jouve sau 
Ezra Pound, decát într'o ciudată şi stingheritoave legá- 
tură cu Alecsandri sau Coşbuc. Poesia e creafiune, 
Plăsmuire de noui ŞI infinite forme de viață, din care 
numai una va fi aleasă Şi trăită de oameni, însă această 
una trebue să fie intuitá de cineva. Nimeni nu va desco- 
Peri-o căutând în urmă. 

Nu e locul să procedez aici — exilul înseamnă lipsă 
de spaţiu — la exegeza poemelor din paginile ce urmează. 
Las aceasta pe seama criticilor. Ceea ce îmi permit sá 
Pretind cetitorului e Participarea, fără Prejudecáti, la 
drama care, întorcând paginile ce-l despart de prima 


) 16 ( 


VINTILA HORIA 
Eee tdt EAS 


Poeste, îl va face să vedea poesiei un înțeles lipsit de 
echivocuri. Un înţeles care începea să fie uitat. 

Mulţumesc prietenului Aurel Ráutá Pentru sprijinul 
ce mi l-a dat şi fără a cărui călduroasă înțelegere, apa- 
ritia acestui volum nu ar fi fost posibilă. 


Vintilă Horia 


) 17 ( z 


VINTILA HORIA 


POESI:l ROMANEASCA NOUA 


politic nu o poale depăşi, devine conştient de faptul că 
acest exil, ca atátea altele înregistrate de istorie, e un 


eveniment tranzitoriu, legai de timp şi deci nedurabil.- 


Mai aproape de noi se află alte amenințări şi alte necu- 
noscute, peste cari poesia românească nu s'a mai aplecal 
de mult. După Eminescu, Blaga şi Barbu, o nouă etapă 
se deschide cu not. 

Suntem putins şi singuri. Vocabularul nostru se 
reínnoeste cu greutate, smulşi cum suntem din Pământul 
limbii, rămas departe. Insă tocmai aici, în această mira- 
culoasă înnoire de limbaj stă, cred, meritul cel mai mare 
al cărții acesteia. O nouă poesie românească îşi schițează 
Prezența, nu în spațiul natural al limbii române, unde 
noutatea e interzisă, ci între tentaţii străine, acolo unde 
poesia românească a putut să iasă la lumină, chiar 
dacă sunt foarte puțini la număr cei care o Dot vedea în 
această lumină şi-i pot descifra semnificația. 

Desigur că influențele la care fiecare din noi a fost 
supus, în cadrul cultural în care fiecare trăieşte şi scrie, 
sunt importante şi vizibile, însă nu împiedecă pe nimeni 
sá evolueze către o soluție personală. E mai natural 
să fii în contact debitor cu Eliot, Ungaretti, Jouve sau 
Ezra Pound, decát tntr'o ciudată si stingheritoare legă- 
tură cu Alecsandri sau Coşbuc. Poesia e creațiune, 
Piăsmuire de noui şi infinite forme de viață, din care 
numai una va fi aleasă şi trăită de oameni, însă această 
una trebue să fie intuitá de cineva. Nimeni nu va desco- 
Beri-o căutând în urmă. 

Nu e locul să procedez aici — exilul înseamnă lipsă 
de spațiu — la exegeza poemelor din Paginile ce urmează. 
Las aceasta pe seama criticilor. Ceea ce îmi permit să 
Pretind cetitorului e participarea, fără prejudecăţi, la 
drama care, întorcând Paginile ce-l despart de prima 


) 16 ( 


poesie, tl va face să vedea poesiei un înțeles lipsit de 


j j ý fie uitat. 
echivocuri. Un înţeles care începea să he ui E 
Mulţumesc prietenului Aurel Răuță pentru sprijinul 
ce mi l-a dal şi fără a cărui călduroasă înţelegere, apa- 


ritia acestui volum nu ar fi fost posibilă. 
Vintilă Horia 


HU PA 
133 BENNETT AWA e 
SI VOR: 
Sax 1979 


CONSTANTIN AMARIUTEI 


20 OCTOMBRIE 1023 


E cerul galben şi departe m'am mirat 
Ca de un chip săpat pe vasul lunii 
Când sbor albastru dintr'un început curat 
Trimite'n fund de ape palide lăstunii. 


Rămas cu toamna lângă mine, singur, 
Nu'nfelegeam de ce cad frunze şi se coace poama 
Si nici îndepărtatul alb al turmei, murmur 

Sub sat de doine şi de câini, lătrându-i goana. 


Se petreceau spre case'ntârzieri din timp 

Si voevozi nuntifi la cer de brazii Vrancii 
Primind odihna-amará-a morfii'n schimb 
Cu îmbătări de vânt ce desgoleau copacii. 


Iar se sfârșea Octombrie la Asfințit 

In ziua când mă începusem cu mirare 
Eram de-atáta vreme dintr'un neam, ursit 
Să meargá'n altă lume pe'nserare. 


Venisem de demult şi pentru 'ntâia oară 
La oameni de sub vremi Şi țara în ruine; 
— E prea târziu să plec cu ei spre-Odinioară, 


Şi ce devreme'nghiață iarna peste mine! 


) 21 ( 


POESIA ROMÂNEASCA NOUA 
e a AN Y i 


DIALOG PENTRU GENEZA POESIEI 


Domnului Mikhail Niculescu. 


I. Preludiu. 


DUMNEZEU. 


-întrerupe calea! Nu vezi 

Cum treptele fug spre largul mărilor verzi 
Ca un pământ defunct cu timpii rotunzi 
Sub nemișcate statui de brazi nefecunzi? 


OMUL. 
Păgân! Deja păgână-i fireasca 


Sete de corp, de nisip, de iasca 
Din ceruri... O, ceruri de arsifi de lună! 


DUMNEZEU. 
Opreste schismatica vorbă ce'ngână 
Aur din vasta topit-alchimie; 


Și chiar arătarea firească să fie 
De-acum adorarea zorilor piere. 


OMUL. 


Sonore chemári cu limbă de miere! 
(Nicăeri suire nu fu mai acidă.) 


15225 


„CONSTANTIN AMARIUTEI 


Si noaptea de veghe, hlamidă lichidă 
Din mări mătăsoase, cale desprinde. 


Ce gest întrerupe, când doruri aride... 


DUMNEZEU. 


...de lume! 
Cuvântul nespus singuratec 


Prin ape mâloase plutea: zeu static. 

Iar focul? :Abea părerea lumină 
Intruchipat-a ziua. O! zi prea senină 
Când dorul din verb fu lucid: pur dor. 
Avid de spaţiul de-agate, de timpul fuior. 


OMUL 


Intr'adevăr... 


DUMNEZEU. 


„„„Lăcere! 
.„„Tăcere de aur 
Scos-a încet cuvânt din coclaur 
O muzică pală din zári de nimic 
Intruchipat-a zidire de alb borangic 
Ce sue și țese hore astrale 
Cu mersul eliptic, străfunde, agale... 
Poate că ninsoarea?... Nu! prea devreme încă 
Si nici munţi pieptis suirea de stâncă 
Nu crește... ci doar plăpânde alge de seară. 


) 23 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


OMUL. 


Intáia algá... 
DUMNEZEU. 


Dar dus zeului. lará 
Bucuria îmi fu rece, amará. 


OMUL. 


Cum toamna pe arbori, trist-arámie, 
mi-aruncá lichenii de vesnicie. 


DUMNEZEU. 


Nu pururea; ci câlții de timp. Larg 
Inceput de lume: majestos catarg. 
Amintiri la proră, începutul îl trag: 


„„„«Prin nesfârşite ţinuturi ca umbra 
Acestor flori de mirt (negru parfum din ambra 
Necercetatului cetaceu: pur chaos) 


Am mers...» 
OMUL. 


(Absenfi de sine, searbád adaos.) 


DUMNEZEU. 


...Neînțeles! 
Doar fructelor șarpele spus-a pe nume. 


) 24 ( 


CONSTANTIN AMARIUTEI 


O! miez din vara unduitei lume. 
Poate că izvoarele-s prea strâmte, la setea 
Turmelor neîncepute. Cum vestea 


Intâiului om... 
OMUL. 


(...mereu, mereu sub pom 


Si întrebarea cerului şi sol temut 
Si nefireasca linişte şi raiul mut... 
Ori frica? Ori dorul de altă ființă 
Sădit-a un arbor de algá'n ştiinţă? 


O, moartea...) 


DUMNEZEU. 


„„„Intâiului om, oglindă 
Când zeul ursirea sub lună-şi perindă! 
O, şarpele! Șarpe! Strivi-ar călcâi 
Eden nespurcat — ființa Dintâi? 


Azi vremelnicia bucuria mi-o curmá. 


OMUL. 


„„„Pe urmă 
Vestmânt din miezul de noapte, astru sticlos 
Imbătat de aroma umbrelor de jos 
Veacuri de-aránd prefácu sânge în ghiață. 
Leagăn unic! Mama: fagure sterp de viață. 
Doar lazariana minune din grădină. 
— Deajuns! Ascundefi pustie, stupina 


) 25 ( 


PM a 
HU 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Ce roiu pentru alte decenii roește. 
Dor de clestar m'a prins ca un cleşte! 


DUMNEZEU. 


— Ascultă: 
Ogorul de clestar d'amiezi 


Rodise prea albe, fierbinte, zăpezi 

Şi zeul de sus — ființă'n troian — 

Se prăbuși sub timp, cu moartea liman. 
Iar lumea dintâi fu neagră de humă, 

Ca trupul de viață, de zeu ce se curma... 


Așa fu să fie, vechi vis prea ursit? 


O faguri de lună, ce zeu ați mințit! 
Searbăda clară fântână şi floare de grâu 
Roca sălbatecă frânge în mers fără frâu 
Roca sălbatecă plânge, cum plâng cu morții 
Câinii pribegi prin lumea preadusă'n pustiu. 


OMUL. 


— Ajunge! La ce bun amăgitoarea zidire? 
Sfârşitul de mâine, e Bună Vestire! 


LUMEA CEA ALBĂ 


Ce albă e lumea în somnul de-l pierzi 
Sub foşnet de ape'n pădurea de fag. 
Imagini de fármuri înalte şi verzi 
Se'ntorc la începutul neínfelesului prag. 


) 26 ( 


AR e 


CONSTANTIN AMARIUTEl 


Câte-o stea căzută zidește stupine 

Din cuvinte rămase pe buzele stinse 
Amiezii de fagure străpuns de lumine 
Privind spre amurgul cu porfile'nchise. 


Prin larga tăcere doar crengile scriu 
Dorurile noastre ce'n zare se frâng... 
— E devreme-acasă? In ape-i târziu? 
„„„De-aşteptarea lunii, gândurile plâng. 


JOCURI DE-A-L GHICI 


Albe, — Ivaivas? 

Negre, — Ivaivas? 
Hieroglife-ai tras. 

(Ivaivas — Plaivas!) 
Unde-au mas? Unde-au mas? 


I 
Melcul. 


Coarne de sonore 
Pline-amare hore 

In subtil ghioc: 

«Lanţ de melci în joc». 
(Ghici: cuvântul bici 
Se târa'n târlici). 

Din noian de dunări 


) 27 ( 


CONSTANTIN AMARIUTEI ON 


POESIA ROMANEASCA NOUA j o 
Unde-au mas? Unde-au mas? 


Doi ochi mici si tulburi: 
— Incotro? Incotro? 
Limba frunzei, iat-o! 
(Strânge-i táta'n buză 
Fără sex, lăuză!) 

Dar în paşii, şase, 
Timpul gol schimbase 
(Poticnind genunchii) 
Rostul limbii'n muchii. 
Ronduri de culbec 
Miersul şi-l petrec 

In jur de buştean 
Genetic Leustean 

Ce pururi scorneste 
Coarne boereste 
(...Luna: corn domol 
monedă d'obol!...) 
Coarnele sonore 
Pentru aştrii'n ore 
Din Strábun Ghioc: 
«Dans de melci în joc». 
(— Ivaivas, fuşi p'aci 


Te-as ghici!... Te-aş ghici?) 


II 


Vaca. 


— Eşti la hăis? Eşti la cea? 


Vacă stearpă, vacă grea! 
Fân de aur, (Ivaivas) 
Staul strâmb (Ivaivas); 


) 28 ( 


Pe mirişti, Lunaie 
Nicidecum Plávaie; 
Sí'n jur doară umbra 
Vacii Audhumbla! 
«Nordicele turfuri 
Lapte-ghef în ugeri». 
(Ghici: Strábuna vacá 
Staul vrea să-şi facă!) 
Dar în joacă, Ivănuş 
N'ai cunună de pănuş; 
Numai coarne de sidef 
Vacă, literă d'Alep! 
Alfabetul lumii dragi 
Inceputu-l-ai să-l ragi?! 
Cinci cimpoaie 

Trei drâmboaie 

Câţi îndoaie 

Coada tiri-tirilitá 

Sub azur de poeniță? 
Seara lingi, amară, 
Sarea din cămară 
Noaptea baţi în muciu 
Ziua baţi în buciu. 


* k k 


«Iată Popa măcelar 
Cată vacă în celar 

Pe aici, pe colea 

Că o fi, că o cofea 
Zapis fals îşi arvunea 
Vacii a sfârşit, cetea... 


) 29 ( 


C RI PR == AIE RI 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Pentru vremuri de găman 
Strânge sângele'n găvan. 
C'a rămas doar umbra 
Vacii Audhumbla... 

Staulul de-acuma-i strâmb 
Fân răscopt ai depe dâmb... 
Iară noaptea, lapte'n gheţ 
Stelelor le dă un preț... 

(— Ivaivas — străbuna 
Ghici: Când fată Luna?). 


III 
Pisica. 


«Tors sub perniți (Ivaivas): 
— Har, vår, fir! (Ivaivas) 
Visul purei din Ispas 
Tarna cautá pripas.» 
(Miaul trist doar ne-a rămas!) 
Oarba'n zile opt 

Somnul nopţii-a copt 
Ingropând de-agate 

Stele disparate: 

— Lumi fătate moarte! 
Singur doară, Susul 
Arde'n flăcări fusul 
Gonind cald fuiorul... 
«Purea fust: Cuptorul!» 
(Vis, când doar lichenii 
Mută'n Norduri renii; 

Sau ursari ologi 


) 30 ( 


y 
ez IA a ee e ai 


CONSTANTIN AMĂRIUŢEI 


Prisăcesc virogi...) 
Surá'n vis de cánepi 
Tese firi de curpeni 
Ce-acopăe vas sacru. 
(...Plin cu lapte acru!) 
Lung i-i firul, lung! 
Motăceii fug... 
Toarse'n aghioase 
Visul máfei scoase 
Drumuri siderale 

De pândiş sau gale 
Smântânit cu bale. 
Din lene divină 
Faptă strict felină: 
«Coada bate meiul 
Bot cojeste teiul 
Ghiare scarmán câlţii 
Pentru jocul mâții 
Când scoate din scrin 
Fundă'n chip de crin 
Augustul Felin. 
Doamnă nicidecum 
Toamnele molcum 
Nu si le întorn. 

(... Visul ţese'n horn!...) 
Dar din gene cadă 
Flocii de zăpadă 

Si'n musteți de ieri 
Vie primăveri; 

Când fus şi fuiori 
Rodesc mâțișori 

Sub celești uluci 

Pe sălcii sau nuci: 


) 31 ( 


iS li o ATI ASI ARI Rt, i USA Y AA AA E 
¡DANI 


lada id y HCD da tl a ABRE MA de di BA 


alta t 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


«Oameni puşi la munci». 
(Dragii mâții, prunci!) 
După zile, opt 
„Universu-i copt. 
Formă de ceaun 
Searbăd mic tăun 
Ce merge de-a dura 
După cum vrea sura. 
(A propos: Motanul 
Şi-a spoit Olanul?) 
Psalmul sáu din Saul 
Nu e cánt, e miaul! 
«lcoana-i mai las-o 
Pânzei lui Picasso, 
Când nici nu-i Cotoi 
Nici Pisoi: — Strigoi!» 
(Scuipă Sfântul Mucea: 
EA — «Cat! Bátute-ar Crucea!») 


AA 0 a vilă 


aa ULA în co AA dalti ai 


e e ea nana a | ape 
AAA 


L. M. ARCADE 7 


AN ii m a a d i ri e 
A e e 


AAA > 


| ) 32 ( : 3 


= RN) pe n 2 ee 


SCRISOARE 


ASUL vechi ce mi-ai dat în dar 
Stă la fereastră ca pe-un hotar. 
Toartele negre-i fin gura. în cleşte, 
Noapte rotundă ce noaptea pândește. 


Ca mii de maici îndoliate 

Stelele i se închină toate. 

Palide-1 ling şi rând pe rând, 
Lunecá'ntr'insul ca'ntr'un mormânt. 


Luna s'ascunde, luna s'arată, 
Umbrele toate se'ntind dintrodată; 
Vasul... s'adună'ntre toarte şi, mut, 
Soarbe si luna în tidva-i de lut. 


Vino şi ia-l şi fă-i un decántec. 


Nu mai am flori să-i înfig în pântec... 


Şi gol cum e și căscat spre hău, 
Mi-e greu de el ca de sufletul meu. 


) 35 ( 


LL A AA 


A AD ALLA AAA 


e dala dă fute sat 


|! 
IE 


i POESIA ROMANEASCA NOUA L. M. ARCADE 


Mânie blândă, zigzag mut 
Ca anatema unei urzici. 


y 
i 
ODÁ EX CATHAEDRA Sá te-ajung, sá te-ating... dar unde şi cum? | 
Fum gânditor în grădina rece... | 
Zigzag călător ce vine şi trece | 
Vivave ce mare e e | Rece'n lumina albitá de fum. 
Si cum îl arde soarele! | | 
| 


„peer ET 


Lumile, visele şi ce mai e 
Mistue vremea'n bobul lui e. 


Merele, perele galbene 
Toate pâlpâe vivave 
Lenese fetele rodnice 
Sferele-şi párgue în e. 


Cine nu ştie de a. b. c. | 
Cântă şi plânge vivave | 
Şi cine face farmece | 
Mistue, pâlpâe, pârgue. | 
| 
| 
| 


Dima 


ZIGZAG 


i Trece'n zigzaguri luminoase 

Şi-i aud doar urma... şi mai puțin 
| Stins ca ecoul unui suspin, 

i Departe de mine, în alte case. 


nu sl De SD ac di at du a a i tă CDR AAE i a 


Mai încet ca războiul dintre furnici... | 
Mai domol... umbra grădinii căzând peste lut | | 


) 36 ( ) 37 ( 


ANTOANETA BODISCO 


Poe a 


— aa 


NARCIS 


A ochiului ageră, proaspătă fugă 
Visătorul cleștar în undă o fine 
Oglindind în adânc sborul ei tânăr. 


Ca o floare a nopţii crește în tine 
Singuratecul dor, geamăn Iubirii, 
Turburând îndelung trupul tău palid. 


Ce aromă ciudată şi tare a mării! 
Pătimașul sărut risipindu-se'n apă, 
Străveziu când apare în umbră obrazul. 


Suferinfá a clipei stinsă'n privire! 
De un farmec se prinde ființa întreagă, 
Bucuria prea tristă lunecă'n valuri... 


ȚĂRM DANUBIAN 


Pluteşti în orizontul meu de navă, 
printre'nstelate goluri de lumină, 
Cleștar de ceruri umede, blajină, 
respiră marea briza ei suavă. 


) 41 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


In valuri reci, prea turbure argilă, 
îmi oglindesc hotarele de stele. 
Din alba unduire-a vâslei mele 
harta, uşor, ţi-o rotunjesc fragilă. 


Ce gânditoare porturi bucuria 
deschide printre ancore de seară, 
când îmi aprinzi în pânze nostalgia... 


Si'n evantai de unde, prin izvorul 
de ore, clipa modelând fugară, 
înalt catargul tău, biruitorul! 


VEGHE 


Izbăvitorul ceas prielnic tihnei 
Arhanghel învrăjbit l-ai frânt în mine 
Si-un rod ai smuls viclean, al neodihnei. 


Din volbura trufaşă —el — amarnic 
Indrumător de nave —gândul scapă; 
Tu-l prinzi, turnându-l rar 

Ca un paharnic... 


Apoi îl iscodesti, îi cugeti firea 
Neştiutorul sbor pándind cu arcul 
Intins spre creasta unde-i șovăirea... 


Înverşunat nesomn, ce mântuire E 
Îmi pregăteşti din neguri precum vraciul 
Din laur filtrul aprig de gândire?... 


) 42 ( 


N 


ANTOANETA BODISCO 


——————— ii PODISCO 


PASĂREA 


Se'nalță către ceruri tot mai limpezi, 
Aripa smălțuită pe'náltimi, 
Rotind un ochiu aprins şi fără cuget. 


In paşnicul azur când zăboveşte, 
Cu vântul în aripi fără de preget, 
Un abur i se'nchipue vázduhul. 


O prinde toropeala de amiază, 
Se sbate pieptu'ncet ca de-o'ntristare 
Ce-si lasă umbra spornicá în sânge. 


Şi piere în adâncuri fără urmă... 


Năierul către țărm își poartă luntrea 
Sorbit de-un gând statornic care-l duce. 


SOMN 


Ce leneșă înfrângere în pleoape... 
O rază se strecoară nevăzută 
Și tremură învinsă între gene. 


Conturul scade'n umbră, se destramă... 
Te doare sborul clipei în orbită, 
Tăcerea, fără rost din întuneric. 


) 43 ( 


POESIA ROMÂNEASCĂ NOUĂ 


n o... -zx-___—Á 


In sánge, domolit, se'ngáná somnul. 
Fără'ncetare mintea náscoceste 
Mánunchi imbelsugat de'nchipuiri. 


Aluneci, de odată, în genune; 
Zadarnic cauţi zorii între cefuri, 
Măsoară ceasul, vremea, din perete. 


MĂRTURISIRE 


Pândar în umbră, ai așternut mânia 
Frunzarelor urnite'n frământare, 
Innăbuşind în ramuri bucuria. 


Din ascunziș, spre zarea'nfiorată 
Indrepfi un ochiu învins de presimtire... 
Si, turburat cu frunzele de-odatá, 
Nespusul gánd veghiazá in neșştire... 


Culegi în seara deasă, când apune, 
Amara floare-a'ntoarcerii'n genune. 


FELINA 


Serpuitoare formă 'n ritm, arare, 
Te'nchegi din unduiri şi-ascunsă pândă, 
Cu prea'nfricatul dor ce-ţi urcá'n ghiare. 


) 44 ( 


IEI TA pai A 


ANTOANETA BODISCO 


Priveşti un sbor ce blând îl priveghezi 
Cu ochi prelung intunecafi de pofte... 
Din gând umbrit un arc te încordezi. 


Piezişul somn ar vrea să-ți stăpânească 
Neliniștea, dar trează en adâncuri, 
Pândar statornic, ghiara-ţi pământească. 


TRECERE 


Obrazul subtiat de jocul torfii 
Si slabul ochiu inmármurit al morții 
Cleştarul aburit abia-fi ghiceste. 


Răcoarea umple trupul greu si'nstruná 
prea iute sborul sângelui din tine... 
Răgazul sub arcade creşte, creşte... 


Dar duhul urcă lesne şi se-adună. 


In boarea răzvrătită care vine, 
te strângi în mușchiul tânăr, în tulpine. 


NOCTURNA 


Ce paşnic se topeste'n umbră firea 
Si ochiul insetat mai intárzie 
Invins de o nălucă rece-a minții. 


) 45 ( 


POESIA ROMANEASCĂ NOUĂ 


Dar trupul, mlădios, ușor tresare 


Când bate'n întuneric miezul nopții 
Si-i turbură odihna blânda-a cărnii. 


Aevea simţi aripa unei pasări. 
Arcul, tăcut, al nopții ispiteşte 
Sborul pe cerul palid, fără pată. 


Un abur înfășoară chipul lunii; 


Umblet de om se-apropie în taină, 
Zadarnic cauţi urma lui nocturnă. 


) 46 ( 


ño oa, 


A 3 


A 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


de y d vi DON aia e a 
ET cat e zii Ea ZRT rare di 
br MED ama pă, y 


NENUMITA LUMINA 
CARTEA DESCHISA 


PE vremeą aceea fructul de visare fără noapte 
diminefi mi-aducea si aripile lor 

Imi ardea steaua In cumpănă "mi sta soarta, 

si'n fiecare semn era în fiecare piatră un oracol 


De-atâtea zori în ochi deschişi 

se 'ntunecase fruntea zilelor 

Ascultam totul Tot vorbea Si'ntr'o tăcere 
fiecare lucru în cuvântu-și se năştea 


Nu mai eram în nicio parte Unii plecaseră 
Umpleau alții golul ce-l lăsăm în umbră 
Imi bătea inima de miezul nopții 


Aveam s'ajung știam, în ceasul de pe urmă 


Dar eu nu pentru voi vorbeam sau pentru alții 
Cât de departe de auz cuvântul! 


) 49 ( 4 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


Eu umblam singur drumu-mi singur 
Cu mine și cu voi de mână timpul 


O! unora le plac volutele înalte 

noru 'n război cu trandafirul și azurul vântului 
A umbla îmi ajunge Cuvântul meu e viafa-mi 
Şi totul e exact aici Eu Voi şi Cartea-mi 


STINGERE 


Unde or fi oare acele alte grădini 
palmieri de tăcere 'nclinánd umbre pure 
pe un orizont de lacrimă? 


Unde lumina acelor alte ceruri 
arhipelaguri de fum dormind lente 
în legănate golfuri de visare? 


Cu albe nevăzute mâini 
cine, ca un suspin a putut şterge totul? 


Nimic n'a mai rămas Nimic 
Tu singur — şi 'n lumina ce se stinge 
acele necrezute păsări 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


CETATE SACRĂ 


Te revád o! cetate cu mii de turnuri 
nenumáratá cetate a unui vis prea curat 
Mă 'ntorc, şi în ruina orelor ce gravitează 
chipul tău iar îl caut de neuitat 


Memoria. păstrează graţia ta nobilă 

înscrisă 'n curba vânturilor şi a cerului 
desenu” aerian al rozelor cupole 

sclipind în după-amieze imense de aşteptări 
şi de mari flamuri 


O! te revád cetate scumpă şi nu mai regăsesc 
a turnurilor tale 'nalte decât umbra 
Nenumărată umbră ce s'aşterne moartă 

pe goliciunea arsă a pământului de altădată 


Mai caut în văzduhuri mistica 'náltime 

a creştetului tău suprem spre ceruri îndreptat: 
Umbră căzută, mută, înconjurată 

de zborul păsărilor crude, "n cercuri, înnoptat 


DOR MARE 


zburând acum nocturne ca niște amintiri 
Nu Nu vreau lâncezeala acestei lumi frumoase 


mare trup leneş care 'n somnul său 
cu şolduri fără sațiu 'n adáncile vecernii 
viață şi vârste 'ngroapă în mutele limbagii 


şi cu lungi ciocuri sorbind încet 
auritele bălți de dorințe 
care mai întârzie în Asfinfit 


) 50 ( ) 61 ( 


a e i fir PE 


Í L — 


POESIA ROMANEASCA NOUA 
Nu vreau abandonarea unei stánci vii 


piatră ca un piept sau ca O inimă 
zvâgnind între ruine, între ceasuri oarbe 


Nu vreau teroarea de-a fi, de-a nu fi 

printre mii de obiecte, frumuseți convergente 
a muri 'ncet, pe 'ntuneric, în genunchi 

în aşteptare amară de miracole absente 


Insulă a mea adâncă! O! Eden adormit 
pământ în odihnă al uitării mele 
goliciune de voluptate 'n umbra enormă a veacului 


Somnul tău, în carne şi 'n spirit: moartea ta 

Și deşteptarea 'n alt paradis, Mare Trup Leneș 
pentru a 'ncepe fără linişte altă viață 

cu inima muscatá iar de şarpele de la 'nceput 


NENUMITA LUMINĂ 


Nu Nu e alt cer pentru tine 

Odihneste-fi fruntea pe stânca 'naltă 

a voinței tale de a nu muri nici în sânge nici în cenușa 
clipei 

şi priveşte această Mare, ideea ta sălbatică, 

cum din infernul de mii de obiecte gândite 

inima-fi năpădește, limitele tale orele tale 

izbucnind fără frâne 'n gloria-fi amará 


) 52 ( 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


Nu e drum pentru tine pe pământ 
Uşor, fără ofilire fără umbră 

pasu-fi în golul de azur se pierde 
fără vreo altă urmă decât o amintire 


şi poate pentru un ochi ce va veni vreo scânteiere 


A reînvia! 

A reînvia din strălucita moarte 

ce te 'nfăşoară în pădurile ei de miresme 
în sărbătorile-i diurne și nocturne 

în sclavia, impurá 'mbráfisare, a unei 
imbátátoare de mortală frumusețe 


lumi carnale nude 


Și a te libera 

într'un viitor veşnic, de cristal 

fluidă goliciune fără noapte fără trup 

intensitate eterică arzând numai în numele si 'n numá- 
rul tău 

nenumită lumină 

străbătând în traectorie invizibilul şi purul 

şi uneori 

consumându-te, fulger sau bolid instantaneu, 

în propria ta ființă, în ideea ta sălbatică 

şi pentru totdeauna 

fără vreo altă urmă decât poate vreo fugară scânteiere 


AURORE FĂRĂ CHIP 


Lumea se 'nchide asupra mea, umbră de cristal 
şi eu, mister 
sărman mister întunecat 


) 53 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


urmele-mi caut în transparența pe care n'o cunosc 
Piatră? vis? țărm al nopţii mele neașteptate? 


grădină eterică unde mâinile mele niciodată nu vor atin- 


ge vreo floare? 
Doamne! 
Unde sunt frumoasele figuri ale lucrurilor tale 
mari mici 
pe care eu le-am iubit 
şi ochii mei le-au văzut şi pierdut 
în miile de ape adânci 
în izvoarele 
ființei tale necunoscute? 


Eu singur între razele, 'ntre umbrele tale! 

singur în lumea ta, aurore fără chip şi fără destin, 
eu grăunte al mâinilor tale 

Doamne al suflării şi al cărnii mele 

— unde 'mi voi pune buzele 

în Edenul tău fără margini şi fără fruct? 


VEDENIE 


Poate că 'n umbra interioară am văzut 
acea nespusă mână pură și ușoară 

ca zborul sacru al unui porumbiel 

dela un cer trecând către alt cer 
înfăşurat în grație scánteietoare 


Poate 'ntr'o amintire foarte de demult 
sau în vestirea unei treceri viitoare 


) 54 ( 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


atingerea obscură o am simţit 
a gestului tău mână fără formă 
modelată în materia tăcerii 

şi 'n durerea, ascunsă fără chip 


Mână de umbră de lumină de dulceaţă 


mână de a muri şi a trăi adânc 
picăturile sângelui tău sunt eu 
şi cununa de spini ce-o porfi sfâşiată 
între lume şi lume trecând 


NOAPTE SONORĂ 


Nu! Mă 'nselam 

Acea neaşteptată rumoare 

cântec obscur ce rupea inelele nopții 
nu erau zorile 


Fructul de lumină dormea încă în grăuntele lui de argilă 


Lumea se odihnea Munţi de tăcere 
Sufletul gravita adânc către izvoarele sale 


Eram poate eu însumi 

sau ceeace în mine nu poartă vreun nume 
Cum să numești memoria adâncă 

umbra stufoasă, vis al rădăcinilor mele, 
arbore bătut de vânturi al spiritului meu 
fatalitate 'nverzitá înălțând în mine cupa 
frunzelor ei găurită de mistere? 


) 55 ( 


Lac EA 


o PET TT DEIA zi a eee o ea 
În SI 


POESIA ROMANEASCA NOUA ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


Eu ascultam acea voce obscură 


: această scară de cristal ce urcă în Origine 
singurătate a germenului meu, a Arborelui meu desfăşu- 


Totul se 'ntoarce la 'nceputuri 


Deşteaptă-te deşteaptă-te 

Noaptea a lăsat să cadă rumoarea astrelor 
Mâinile mele te-au chemat pe deasupra secolelor 
Tot peisagiul e de miracol 

şi 'n braţele lui, roză mistică, trupul tău necorupt 
în flăcări arde 


Pământul ne mai fine încă în tăcerea lui 

în miresmele 'n răşinele lui 

leneş paradis stins 

Dar mâinile mele nu se odihnesc 

au şi atins un spațiu invulnerabil 

şi pentru prima oară — deşteaptă-te deşteaptă-te — 
o lume fără teamă ne acopere 

din care eșim şi 'n care intrăm 

goi, fără oboseală 

fără eri şi fără mâine 


Totul e trecere 
Focul şi cenușa lui 


AA . 
A rat în lume lumea în cercurile ei 
E [i Eram eu da Si-o ușoară suflare cerul în numerele lui 
e [i un capriciu de vânt străbătând sonor umbra mea tu eu 
ni , In ecourile lui se rupeau inelele nopții — şi acest nimb de necrezut 
F Rădăcinile mele visau prevestirea zorilor ce ne 'nfásoará 'n candidele scutece 
Y în scutecele 'n care ne-am născut 
în veacuri 
în frageda în verdea dimineață a lumii 
NIMB 


TRUP CURTEAN DUMNEZEESC DE TRIST 


Pur spectacol de Om 

Trup curtean dumnezeesc de trist 
floare de gând şi de nerv 

Vis e carnea ta după chimia cerească 
undă coasta ta şi seminală mânia 

de dragon profund a sexului tău 


In durata de lumină trăind 

visul ia coloarea ochilor tăi 

Adevărul nu pătrunde 'n pupilă 

şi 'n fundul privirii tale te separi 

de iubirea, de rana şi cántu 'n care te-ai născut 


Singurătatea ta aspiră la condiția perfectă: 
gol un zeu pe norul atic 


) 57 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


Durerea ta fum fără memorie 
Mai uşoară cenușa decât umbra 
când arsă într'o clipă îţi e frumusețea 


NOIME 


COLUMBĂ 


Peste întinderi cu genune 
columba albă când trecea 
smicita aripă pe lume 
cuvântul singur o purta 


Columba, de cuvânt e grea 
şi nume pune peste lume 
Liman îi fie cine vrea 
corăbii albe cu minune 


NUMEN 


Cuvinte ape mai curate | 
vor trece dela mal la mal 
legând cetate de cetate 

şi buze miruind de har 


) 58 ( 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


Atunci lumină de departe 

spic viu ivit din ne-hotar 

va pune numen pe frunfi moarte 
numină din lumină dar 


SPIC 


Spic de tăcere scuturánd 
din viu seminfele náscute 
în holde a semănat cuvânt 
de azimă în spice multe 


Cuvântul, rod legând cuvânt 
de aur jerbele crescute 
secerătorii vin curând 
tăcerea s'o adune 'n fructe 


MIT 


(Fragmente) 


DRAGON URCÂND 


Dinţii dragonului fierbinții 

adânci columnele muşcând 

mai dure ape ale frunfii 

cascade lespezilor sunt | 


) 59 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


La acest în taină templu al tău 
necumpănite lănci ai frânt 

în diminefi de semizeu 
luminile jucánd pe scut 


In cerc de aramă solzi se strâng 
ghirlande grele pe columne 
Dragonul urcă semănând 
urmele tale printre rune 


TRIFOI DE FIER 


legând în ape deslegate 
lemnosul rege a citit 

In cârji venise de departe 
la nunțile din Asfinfit 


Un ochi de stei a pus în carte 
alt de cărbune neadormit 
Semne 'n cârlig descárligate 
în două ape le-a ghicit 


Dar rege 'n cârje vede moarte 
Trifoi de fier când s'a ivit 

în toarte cartea a 'nchis-o şapte 
Lemnos s'a 'ntors în Răsărit 


) 60 ( 


A) rara elite m 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


UN CERC ÍNTR'ALTUL 


În temniţi două magic prins 
durută și însingurată 

sub stea de herb în sânge scris 
cunoaște-ți ferecata poartă 


Un cerc într'altul e cuprins 
de vraje cetățuie înaltă 

tu ție temnicer şi 'nchis 

în mută 'n ederatá piatră 


Cuvânt atunci din singur zis 
cu buză de durere toată 
desferecă 'nchis cerc deschis 
de fiare iarbă și de piatră 


LANCE 


O lance ca o rădăcină 
scânteia 'n foarte clare ape 
Inima o fineai în mână 
rámurosului cerb de-aproape 
Sângerai lacrimi fără vină 
stelele amare să s'adape 


Prin rubine trecea lumină 
prin sfinfite păișuri şoapte 


) 61 ( 


E POESIA ROMANEASCA NOUA 


Dar mai e-o pajiște, despiná 
printre spini si 'nselári înalte 
Rămuros cerb dacă se 'ncliná 
la tine vine să s'adape 


OCHIUL 


Mă'nclin către 'ntuneric Dorm 
Din mine mă ridic şi merg 

Cu văz prin lucruri ca un orb 
adânc prin acest munte trec 


Sub pleoape mari mă furisez 
Un ochi s'a ridicat în somn 

Mă vede Sunt sub un priveghi 
In munte ochiul e de om 


Mă vede şi sub văz alerg 
Sub ochiul muntelui sunt gol 
Şi gol din orbită încerc 

să scap şi cercul scapă 'n gol 


CAETELE DE MIEZUL NOPTII 


(Fragmente) 


I 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


O plantă acvatică îți poate sorbi clorofila 

In curba brațului sau gândului e-o evadare din elipsa ta 

Nu cunosc o dimensiune adevărată 

Şi m'am văzut adeseori pierind în acolada gestului pe 
care-l credeam semnătura mea 


Adevărul meu nu e gregar 3 
Când apare 'ntái e ca un tráznet cu chip de copil 


Adeseori arde pe rug ca o jertfă de răscumpărare 

Se poate ca o constelație întreagă să se oprească asupră-i 

şi un semn să se producă pentru un cititor îndepărtat 

Chipul lui va avea atunci alt suris Nu-l vom cunoaşte 
niciodată 

De două ori acelaşi arc nu se poate 'ntinde către același 
punct din zenit 


3 


Iau mărturie de la cei ce veghează, pentrucă am un chip 
printre ei 
Ca un sat de păsări ce nu s'au născut sunt morții 
gândul lor îmi dă somn 
Nu e timp de dormit când lucruri de seamă mă invită 
i la inspecții, la alianțe, la aventuri 
Elipse noi s'au ivit în spațiu pe care nu le cunosc 


guvernăminte de mari aparente, legiuni de fiice 'n no- 
bilă mişcare, teritorii fundate pe geologii de po- 

; len şi heraldici vegetale 
O piramidă de lucruri sacrificate umbreşte totuși viitorul 


Dacă 'ntinzi palma peste jarul tainic al putrigaiului pă- 
durii 

absența o cunoşti de flacără a misterului 

Sângele fi se poate stinge la apropiere serii 


) 62 ( ) 63 ( 


4 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Nu ştiu cum asi mai ocoli-o 

Strada pe care umblu deşteaptă ecouri nejustificate 

Piatra e verde 

Piciorul meu pe ea stârnește un sunet care "n tăcerea fa- 
buloasă e un scandal 


4 


Renuntánd de-a'ntreba mi-am pus pe obraji máinile-mi 
grele de viitor 

Abia atunci au apărut lacrimi pe culmi 

Irizate dintr'un năuntru luaseră formă de pietre multi- 
colore 

Nu e bine ca toți să cunoască, ştiu 

Dar de pe asemenea trepte câmpiile sunt de fum, ora- 
sele de oțel şi numai cáteo apă se mai naşte 
din soarele verde 

Suflete! După prea multă vreme ajungem la asemenea 
stânci vulnerare 

Nu voi mai arunca cuvinte, pâine şi sare 'n pustiu Nu- 
mi voi mai scrie numele cu unghia pe perete 

Am o ispită bună să mă 'ntind pe ce e sub mine 

să-mi pun feasta 'ncet pe această muche oblică 

feasta mea de om liber 

Cánd má voi destepta voi vedea poate rásárind Soa- 
rele de Dreptate 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


TOTUL ÍNCEPE DIN NOU 


Zorile 'n zare 

Câtă pasăre sáditá 'n aer! 

De unde cu scufitá verde fatá verde 
cobori în răcoare? 

Toată ființa se naşte din ceață 2 E 
Din profefie de luminá la luminá exactá 


Din întuneric ieşam 

lumina mă inventa 

Cine eram nu ştiam 

aşteptam în sângele meu ceva 

In întuneric a ştire a neștire aştept 
Nu sunt 

decăt la locu 'ntálnirilor 

al iubirilor 

unde lumină şi culme 

cui în alt sânge m'aşteaptă 

pentru el tot, pentru mine uimire 
Repede repede! 

La răspântiile sángelui 

o clipá singurá 

poate lumina clipele toate 


) 65 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


3 


Lumina deschide ochii Carcere liberate 
Prizonieri nocturni vor ieşi pe balcoane 
Vor vedea limpede totul Si vor cânta cocogii 
Apoi realitatea va propune alt vis 


Pe aici am mai trecut 

Am mai simțit atâta fabulă pe frunte 

Câte prestigii! ; 

Poate am să regăsesc pârîul cu profil de pești şi spume 
arborele bântuit de păsări într'un spațiu atât de pur 


— Principe Principe! 
— Cine mă strigă? 


Catá invocație! Câtă vocație! 
de a fi! 


Pe malul zilei agere 

mi se visau în ochi peşti iuți 

ce-și luau realitatea dintr'o amintire 

a unei Chine ce-mi suride 

Eram jungla de bambusi care credea y 
că şi-a 'ncredintat apei rădăcinile cântecului 

Deodată clipe 'mi invadează 'n sânge ca un tigru 


) 66 ( 


AO RA E a > 


- 1] 


„i | A A UE — — 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


{ r i 
i £ — 


Complice al victimei lacomul animal 
îşi instalează pe inima mea ghiara 
uşoară ca un fluture 

Sucomb sub această agresiune 

—pe care ași numi-o violență 

dacă n'aşi şti că e echivalenfa finală 
a zilei prea agere 


Teologie de stamine 

Cerul de trandafir visănd, visezi 
Inimă 'n raze rouă eros 

(De trandafir și absenţa lui 
verdele rămânând pentru a muri) 


7 


Lucrul pierind, aureolă 

Din bloc de aer nume sunet laminar 
In accident esență fabulă de aur 
Tot lucrul curge spre poem 


IMEMORIALI 


Centauri 
abominabili lotri ai muntelui 
cu negurile hofomane 'n bárbi 
şi cu tufişuri verzi pe tâmple 
la oamenii din vale au coborât 
printre ferige getice 


) 67 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


casele albe siluind 

albe femei cu sale lente 

In toiul luptei 

orgoliul de femei îngenunchiate 

mai adânc plantează rădăcini secrete 
Copite negre strivesc tămâioare 

şi lungi și cu mai multă umbră 
braţe albe 'ncheie pacturi maternale 
Inaripaţi dintre popor de spice 
svácnesc centaurii de aur 

Copita fabuloasă se aude 

Holde blonde şi-amintesc 
ingenunchind cu lente şale 


LIBERTATE LIBERTATE 


(ANTIPOEM 1) 


Intre soare si luná Doamne nu sunt nimic 

Intre secrete nepátrunse nu pot fi 

nu pot voi sá fiu nimic 

Sunt sátul Doamne de-atáti profefi de-atâția mareșali 
de profeţi bine incálfafi 

de fotografici mareșali 

de barzii mai pleșuvi decât Homer 

cu frunfi de cremene, de trestie condei 

Din aceeaşi maimuţă au coborit ca să-mi arăte drumul 
să má 'nvefe Binele si Răul 

să ridice pentru mine spânzurători la răspântii 

şi piedestale pentru ei de paie 


) 68 ( 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


— în vreme ce eu prin fereastra mea obscură 
privesc misterul tău şi moartea 

incolfind pe stradă 'n pietre şi 'n ființe 

trecând în viteza roților 

în strigătele vânzătorilor de ziare 

în năluca gârbovă a femeii care traversează drumul 
în surisu' aproape de cicoare al acelor doi ochi de copil 


Ştiu Doamne cât de mic sunt între constelafiile tale 
şi de-aşi cunoaște adevărul pulberii mele 

poate aşi renunța la cuvânt 

Dar sunt lucid Doamne 

şi” ntre stelele tale mute când m'am născut 

am simţit în mine ca un várf de cuţit 

care mi-a dat gând şi grai 

şi m'a făcut să mă mişc pe orbita mea printre alte orbite 
singur ca un soare mic printre alți sori 

liber, după voința ta 

şi-am numit vârful de cuțit din mine libertatea mea 
Sunt sătul Doamne de profeți de mareșali de cancelari 
de mânuitorii de radar ai omenirii 

de conducătorii de mulțimi în coloane de marș 

de adevărul încălțat cu cisme 

de toţi care au pus sármele electrice în jurul câmpurilor 
şi-au pregătit fiecăruia o spânzurătoare exactă 

şi-o groapă comună pe măsura tuturor 


Nu mai am nimic Doamne 

Am lăsat totul la răspântii jefuitorilor de libertate 
femeea, casa mea, copilul 

şi grăuntele de nădejde pe care-l primisem în dar 
şi-l purtam cu mine de patruzeci de ani 

Acum dorm între ziduri goale 


) 69 ( 


ÉS DI ATT -.." 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


privesc prin fereastra mea eternitatea 

si simt că undeva un cariu o roade ca pe un lemn vechi 
că tu însuţi ești urmărit 

de rachetele care fi-au învins sunetul şi-ţi vor învinge 


lumina 
| / de maşinile care te-au pus în mâna roboților 
i pentru a te bombarda, a te des-a-gre-ga Doamne 
Eu ştiu că lumea sticleşte încă de rațiune pură 
că spaţiile dure pot lua forma mâinii tale fără umbră 
că poţi retrage Doamne spațiu si lumină 
în văgăuni ale universului care ne sunt ascunse 
Dar eu m'am născut la această lumină 


afară de furtunile şi de ciclonii tăi 

am dormit pe malul unui riu unde mâna femeii iubite 

ținea locul mâinii tale 

şi m 'am deşteptat cu capul pe o pernă de chihlibar NICOLAIE CARANICA 
care 'nchidea în ea toate mareele şi dulcefile lumii 

Sunt sătul Doamne de profeţi de mareșali 

| pe care ași vrea să-i cunosc desculți 

pe malul Tiberiadelor tale 


| mâncând lăcustele tale 
| încercând singuri cu beregata ştreangurile lor 


întinzându-se 'n gropile proaspăt săpate, 


| ca să nu fie greş, P f 
| şi comunicând prin telefoane de aur neinfricafilor barzi 


cum va fi fața lumii tale 'n gloriile cenușii 


cum ne vom legăna negri peste atomii violafi 
cum vom visa încă la libertate cu craniile inverzite 


af 
i 
| cum va răsări soarele iar peste oasele noastre frânte 


i bt De e e A da 


a a 


| 
| 
| Madrid, noaptea Anului Nou 1953 


| 
| 
| ) 70 ( 


CÂND MORȚII DRAGI 


GAR morții dragi te coplesesc de şoapte 

Si-ți pare că se apropie de tine 

Si ca un vultur ne'ncetata noapte 

Te sfâşie cu spusele-i străine, 

Când geamurile zuruie grăbite 

Si vântul lumii ca un om oftează 

Si tu pândeșşti, cu toată spaima trează, 

Cutremurat, fantomele iubite 

Si-o mână simţi prin păr şi miliarde 

Ti-aleargă ca termitele fiorii 

Si lupfi şi gândurile-ţi fug ca norii 

Pe cerul dinlăuntru care arde 

Si-fi spui: «Acum, acum au să-mi apară!» 

Si nu mai ştii: plesnesti din zeci de coarde 

Sau te destrami în lacrimi şi lumine... 

— O pace ţie! Nu privi'n afară: 

Ei sunt în tine. 

Pierdufi muncesc adâncul tău de ceară 

Ascultă-i bine. i 
ine-fi ridică'n linistile clare EUA LA 

Atáta seará'n murmur de cuvinte? 

Din ce făcut sub somnuri și tipare 


) 73 ( 


NICOLAIE CARANICA 


Se'ncheag3'ncet apoasele morminte? Salve, sponsa mundi, Nigkra Regina, 
i i de ve, Hekate! 

i p pe a PETES | ând morții dragi te'ntunecá de şoapte 
Brunţi fără ochi, surâsuri fără buze Şi 'n hore-adânci de dor te prind cu'ncetu 
i atât i lichide i nimicit şi orb de-atâta noapte 

O das a cl e, ala A să-i vezi mai limpede-alfabetul, 


| > 5 3 E | l 5 = 
E Mumia A aos SE Dare GARET Când morții mii te sfásic de pingen 
E dor de fire, foame de lumină. Si unul câte unul blând te chiam E 
Tu leagănă-i c'un fel de nani-nani, Si tu străpuns, dar izbávit de a 
Cântă-le raiul, cu inima strânsă, De muzici roşii luminezi şi sângeri, 
(«Pe pajişti albe, sus, se joacă anii»...). Incearcă navei, jos, adâncul aj 
Si-aşteaptă. Nu bate marea cu verge. Deschide-i ochiul, umple-te = apă x 
Ne-acoperă pe'ncetul seara plânsă, Si-alungă-ți ultimii planeţi să nceap 
Ziua se şterge. Senin banchetul mare de ntuneric... ae E 
Morţii la tine n'or veni, tu însă Drum bun, drum bun spre multă mpáráfie, 
La ei vei merge. Fii sănătos sub soarele himeric, 
7 Iubifilor, sburdam cándva'n lumină Pázeste-te de colții lunii pline. : 

Ci azi întreb ascunsa-vă fráfie Nu'ntoarce capul, nu chema'n tărie, 
Cobor şi iată, sare ca o mină Priveste'n tine. ace E 1 
Intorsul firii, oarbă bogăție. Eşti plin ca oul — simți? — eşti bogăție. 
Doarmă de-acum luminile plăpânde: Umblă cu bine! 
Numere, Euclid, idei, ce-i aia? 
Topáe desvelită numai Maia, 
Maia, boboc de'nlacrămate pânde. 
Jar voi, legănătoare'n viers de jele, , i TREI PRELUDII DIN BACH 
Umbre dô d pe lume, umbre, umbre, dia ÎI | 
Din nicáeri, neamintiri, penumbre, IL 
Plimbafi-má pe ape de-asfodele. 
Ascundefi Sudul, lámurifi tulpina, 
Vorbifi înalt, întunecate stele, 
Cresteti înalt, văpăi întunecate. 
Uşile, ușile! Noaptea Vecini” 
Noaptea ne cate. 


Unu! Bun pentru toate sferele și toate timpurile. Anul 
Unu! 

Inceputul. Naşterea luminii. Dimineaţa sunetelor salu- 
tând tăcerea 

sfântă şi gravă. 


) 74 ( 


AT PRI ACT ATI pai, RE OYEG y i ý 
MA a Ca ai tg BALON AE HEAS 3. leii aa AS 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


O, nesfârşitul liniştei străbătut de'ntáia senină mișcare 


sonoră, 
desteptarea creatului în nemárginitul roz de luminál 


Lumină, haos de lumină. 


„„şi nu bucuria luminii răsfrântă'n extazul ochilor 
strălimpezi 

de lacrimi, nu danful din inima fremătândă de bine- 
vestirea milioanelor de raze, 


ci lumina! lumina! Lumina singură, lumina calmă si 
nestiutoare, 

lumina ochiu al lui Dumnezeu deschis naiv-copilăreşte 
peste lume. 


Iată naşterea sunetelor. Ele murmură'n limba lor egal, 
liniştit: 

«suntem» — fără să ştie cât sunt de sfinte, fără să ştie 
cât sunt 

de grele de sămânța tuturor minunilor, ascunsá'n haosul 
lor purpuriu 

de lumină. 


Aici e totul: și Ruga, fluviu cald, subpământean, 
si'nlácrámata 

Bucurie, şi dulcea Durere — dar nerostit încă: mai 
târziu. 

şi ochii plutind mirafi în imposibil, şi inimile pulsând 
sângele de aur al Muzelor, şi frunfile mari 
străluminând de gânduri—dar ne'nflorit încă: 
mai târziu. 


) 76 ( 


re pe Ag e Pa as a 


E) 


SE NICOLAIE CARANICA 


sul táu purpuriu de luminá, o, dimi- 
netelor, numai tăcerea'nceputurilor 
tu, pură beție sonoră. 


Acum numai hao 
neafa su i 
peste care'mpărăţești, 


„şi totuşi, undeva poți auzi desluşit murind întâiul 
suspin al Iubirii. 


22. 
Pe aer, jalea mea, pe mări de aer! 


Pe vânturi, 

pe nori, 

pe goluri adânci de tăcere, 

pierduţi în imens, legánafi de spaţii, 
înalt legánafi de calmele spaţii, 


lin mă ridici ca sborul vulturilor 
rupfi dintre stânci. Tot mai sus, pe aer, pe aer, 
tu singur tovarăș, durere! 


Hohote'nábusite'n piept în valea lacrimilor 
Iată, vă nastefi acum cu voci fără număr, 
suifi, coborífi, vă chemați, vá ráspundefi, 
o, şoapte-adânci, o, fâlfâiri secrete, 

pasări nemaivăzute. 


Venifi, veniţi. E ora voastră 
şi spațiul îşi deschide'ntreagá roza veșniciei: 


Sus, cerul, 


Jos, adâncul; 


e te 
o „dă r 


Prem ips - E 


t AA aaa Tei DRE oct CARS 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


NICOLAIE CARANICA 
— TIE IES  _ _—_ Q_»>>--> 55% AN 
E sus, soarele, 


Tu, tristul meu veşnic izvor de dulceaţă, cât de-ale 
: A mele's lacrimile tale! 
Jos, slava norilor. : Nu plânge, nu vezi cât suntem de aproape? 
— Salut, infinit palat al durerii! Nu ne desparte decât imposibilul, dar ce'mpreuná 
Voci fără număr, suntem, strâns înfășurați în desnădejde! 
hohote nu mai conteniți, 


ieșiți din noaptea sufletului ca izvoarele 


— Dacă ai şti ramurile albe adăpostind inbirea porum- 
aprindefi de lacrimi grădinile mişcătoare ale norilor 


beilor sălbatici — o, cuiburi dragi ascunse'n 
A străl 5 idad: sárutárile de frunze! —dacă ai ști mâinile care- 
îs ora uce nECUpriuis o şi spun, împreunate, toate cele fără nume, 
Ea rer TA A vatra din interiorul dulce, flacările-i line 
q Ta ca gl EAE VO lază manei luminánd surásul blond al mult iubitei... 
rá — Dar n'am uitat: din fântâni, din adâncuri, a sie dusul Ra 
$ Mai cheamă plângând amintirea. Dar nu mai plânge. Iată, şi pe noi ca'ntr'o odae tainică 
$ Auzi-mă, scump ostrov de departe: À ne'nvălue tristețea, vezi? 
î n pi lângând amintir < aos 7 
; ET maA Sita RE pr ae moarte S Sin jurul nostru-i cald, si bine. Iată, suntem unul 
EA g ES altuia. 
K 
d ... Pe aer, durere, Aaa pS si š : 
; = : : proape, mángáerea mea amará! Doar imposi- 
i P a dE La e bilul, lama subțire dintre noi... 
tu, mutá de gánduri plutire! 


Dar nu vezi totul meu cum curge ca un râu spre marea 

ES Lead atii ta de lacrimi? Să-ţi explic cu de-amănuntul 

i sa: ea ala scai pi, negrăitul, tu, suavă, tu, găsită şi pierdută! 
trist legănați de calmele, blándele spații. Nu plânge: eşti în inima mea, prietenă, 

4 şi strâns uniți ne'nfăşură tristețea, taina noastră. 


| A ; iz setenă Iată, curg lacrimile noastre: nimeni nu le vede. 
AN Cat esti de-aproape de inima mea, prietená, 


danos dalla inca] latá, bat inimile noastre: nimeni nu le-aude. 


) 78 ( 


) 79 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA NI ` “NICOLAIE CARANICA 


Noi ştim ceva ce nimenea nu știe. —Spune, prietenă, Varsá-te, somn solar și dulceaţă erebră, 

nu suntem aproape? Mistuitoare pe veacul obez. 
Eu, bârb bolnav, cu mii de mâini de febră 

Adă mâinile, nu plânge, adă mâinile s'auzim părerile de Te binecuvántez. 
rău, durerea, murmurând în noi domoală, să 
privim prin lacrimi, depărtat, tremurând, 
murind, fericirea. 

DELA RAMBOUILLET LA VILLENEUVE 


IMN Pe cel meleag de forfote páscut 
| La minunata facere stau mărturie 
Uitaţi-vă: scáldate'n bucurie, 
Tu, ce'mpreuni în lumi depărtat rotitoare, Rotunde toate cele- sau născut. 
Preabuno, tu, soră cu roua bucurată i j 
a , , z , A > = ă | 
Viaţă şi moarte; tu, simplă, curată, s i x ss ZAO pe: x dieta Baii ză. 
Mi uita arcă mă'ngână ierburile, parcă = ză 
Mă leagănă'n lumină ca o barcă 
iati . à E Marea de lanuri cu slavă confuză. 
Tu mi-eşti mai proaspătă și mai plăcută e PERS 
Pasări pe socoteála mea. fac planuri... 


Ca vişina copilăriei 
Adânc fi-i ruga, murmurul tárie-i, Altele vestea-mi aduc până'n tărie 
Pe galbena coală de lanuri 


Potirul nectar și cucută. 
Peana luminii cu grijă mă scrie. 


Tu, răzvrătindu-mi trup şi mădulare, a 
M'ai rezidit în anarhie triumfală | Lunci, holde, drumuri: toate-s noui, toate mă chiamă 
Stăpâna mea, regina mea omfală, f Arzând uşor sub apa de safir E 
Rodnica mea de veşnic anulare. | Primul cu care mă'nhăitez la cataramă 

E noaptea lumii arzând de stele pierdute i E vântul musafir. - i - 

Te-aştept pândind cu sete de jivină z i E 
| —Bună ziua poteci! Ştiţi româneşte? 


Orficul danf să-l începem, divină, 
Fără sus, fără jos, fără «vină» şi «du-te», 


Potecile murmură'n cor: «Ştim! Ştim!» 


) 80 ( y 81 ( 


Bo <A e ; E 9 / 
pan ha a DA ADE A DIA. IIA Stau a e à „anon odi; 


fi 


POESIA ROMANEASCA NOUA NICOLAIE CARANICA 


— Arbori, felul meu liric vă priește? 
Arborii, babalâcii: —Aferim! 


—Dar tu, tu cum de'ngădui, soare, O, STEAUA... 


Să te sărute gura norului buzat? 
Soarele râde amuzat, 
Vântul aleargă prin secara sunătoare. 


O, steaua mărilor de ne-ar vorbi, 
Adâncul lumii de s'ar luminare! 
Ne-ar arde bucuria şi-am orbi 

Sub cer cumplit de semne flaminare. 


Veghiati fecioare! Conteniţi durerilor! 
Si-al timpului tumult să tacă rogu-l 
Că vine strălucind Alesul merilor 

Al nouei bogății Marele Mogul. 


JĂLANII 


Line cortegii de daruri sub cer apenin 
Voi amfore-adânci, diminefilor, serilor, 

Dafi-mi, vă rog, un singur strop de senin 
In cupa durerilor. 


Nu mă'ntrebaţi ce vreau: nu ştiu nici eu. 
Chelălăiesc prelung în limbi de îngeri. 
Pe-oriunde trec noptatec, ca un zeu 
Descarc peste cetăți furtuni de plângeri. 


Fraţi nesătui de ceruri, arbori în delir, 
Preaminunafilor, marilor, cuiburi de îngeri, 

Rogu-vă staţi din foşnit: trece Regele Lear 
In mantie de'nfrângeri. 


O, pentru clopotul din mări extaze 
Cu lacrimi voi spăla cerul Parisului 
Să-şi plimbe pură cozile-i de raze 
Pasărea mea, pasărea Paradisului. 


Iar tu mai ales, tu, soare bătrân, 
Lasá-má să mă'nbuib din mierea ta de toamnă. 
Cât timp? Cât timp? Ah, Italia-doamnă 

Mă strânge la sân. 


Din Aportunde mele jálanii barbare 
fi ghicind? Ce-o fi infelegánd? 
Nu ştiu. Ca o pată pe alba-i serbare 
Intârziu plângând. 


Dar niciun pas mai mult. Napoi din prag. 
Nu-i timpul să vă las adeverinţă; 

M'afund în noaptea luminii ca un mag 
Să-i distilez, fanatic, suferința. 


Hrăniv-oi deci mulțimile cu lotuși? 
Pentru'nsetafi ghicescu-mi o menire? 


EA ) 83 ( 


E A A OR 


AS SD e aaa 


POESIA ROMANEASCA NOUA NICOLAIE CARANICA 


—Vanitas vanitatum!... Totuşi, totuși... 
— Dormi ca un prunc, plăpândă omenire! 


Un glas implor din. inima tăcerilor, CÂNTEC DE BUCURIE 
Un cânt suprem ca orgile'ndurării, 
Cu Domnul merilor, fătul durerilor, 


Cu pasărea din rai, cu steaua mării. O, ceruri largi când totul meu iubea 


Soarele veşnic îşi vărsa potirul 
Şi-i mulfumeam în lacrimi.-Mirul 
Ardea lucind pe fruntea mea. 


UN VÂNT Un sbor eram prin ierburile'n jaruri 
Şi m'adăpam din focul lor lichid. 

O, bucurii! Străfunduri ce-și deschid 

Un vânt mă bate iar | Săltând ascuns fântânile de daruri! 

De noapte-mi dă de ştire | 

Un vânt má bate iar Si pasările'n ceruri mă chemau 

Un vânt din nesfársire. | Pre nume; «vină, vină Caranice!» 

Si razele mă’ncununau cu spice 

Un vânt cu glas de om | Şi mute crengi în flori mă salutau. 

Pe şapte scări coboară 

Mai tare ca un rom | Şi toate mă'mbiau iubind. Iar eu 

Mă'mbată, mă doboară. Treceam aprins de ráset şi uimire 

Ca soarele de tânăr, ca un mire 

—Ah, curge sumbrul Nord Purtat pe palmele lui Dumnezeu. 
anta mea plăpândă! 

E ea tot, E Şi-atât de plin şi cald mă'nvinse firea 


ice stau la pândă. | Că m'am oprit sub largul ei sărut 


ă fug şi-acum? Mai sorb Şi-o clipă, bratele'ntinzánd, am vrut 

De vânt o'nghiţitură. Să strâng la piept nemărginirea. 

Sub cer, sub cerul orb i | zi DA A 

Vă cânt cu moartea'n gură. | — O, spații largi când totul meu cânta, 
Când beat pluteam pe parfumate şesuri 


`) 84 ( ) 85 ( 


y RAI AER SR UAT AAA A SI IO 


di ui 


I PE 
ritual 


i 


* 


priha pl 


Yi 


€ 


a 


AAA 2 EKAM 


e 
EOL 


TAI AAA A de y i i pci 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Si strălucind, aprinsă de'nfelesuri 
Italia râzând mă'mbrățişa. 


Şi'n dulcea lumii glorie florală 

Pierdut atunci, genunchii mi-am plecat: 
Prelung, prelung am plâns, am adorat 
Sub boltá'n luminoasa catedrală. 


DARA 7 


N. A. GHEORGHIU 


y 


E 


A E 
ES 


aat 


VĂMILE VĂZDUHULUI 


I 


7 bátut crunt cu nuiele, 
Te-au lovit cumplit cu bice, 
Trupul fără sá ţi-l strice; 

Te spetiră cu ciomege, 
Carnea'ndatá fi se drege; - 
Spânzurat, legat-în chingi, 

Nu te'năbuşi, nu te stingi; 
Te'necará de prisos, 

Că doi peşti la mal te-au scos... 


Doar în casa ce i-a fost 
Scurt popas şi adăpost, 
Tihna Sfântului Vasile- 
Celui Nou înfruntă zile 
Jalnice, că Teodora, 

Care l-a'ngrijit ca sora, 
S'a împărtăşit din-somnul 
Veşniciei întru Domnul; - 
Iar la căpătâiul ei 

A deprins durerea ce-i: 


) 89 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Cată harul să-şi înfrângă, 
Ca să poată'ncet să plângă, 
Nu de răni ce nici nu-l dor, 
Ci de moartea fără spor, 
Nu de chinu-i nedurut, 

Ci de moartea fără scut. 


Treci din mila Tatălui 
Porţile uscatului, 
Cu-ajutorul Fiului 
Punfile pustiului, 

Si cu'ndemnul Duhului 
Vămile Văzduhului. 


II 


'Tâlc cercánd la vreo istorie, 
Ucenicul său, Grigorie, 

S'a sculat şi a pornit, 
Sfântul cum l-a sfătuit, 
Spre biserica Vlaherne, 

Ca prin noaptea ce se cerne 
Şi prin somn minţit de vis, 
Ce-i rămase'ntredeschis, 

Să priceapă, când se curmă 
Firul vieţii, ce-i pe urmă... 


Casele sunt mohorite, 
Uşile lor zăvorite; 

Iar subt cerul plin de stele, 
Teodora, prin zábrele — 
Că i-a fost ca şi o mumă — 


) 90 ( 


PPE e A # 


N. A. GHEORGHIU 


Viaţa lui si-acum i-o'ndrumá 
Şi-l învață ce desparte 
Traiul lui de a ei moarte. 


Treci din mila Tatălui 
Porţile uscatului, 
Cu-ajutorul Fiului 
Punţile pustiului, 

Si cu'ndemnul Duhului 
Vámile Vázduhului. 


III 


„Pentru când va fi să-ți fie, 
Câte sunt zugravul ştie 

Cu văpseaua să le scrie. 

Ia citește pe párefi 

La Humor sau Voroneț, 
Vatoped sau Hilandar; 

Cu zăbavă şi amar, 

Ia aminte gi te'ndeamnă 

Pe răboj de fi le'nseamnă... 


Cánd pe scara lor te sui, 
Vezi piciorul unde-l pui. 
Diavolii să tot aştepte 


Glezna să-ţi scrántesti pe trepte: 


Ca nădejdea să le mături, 
Să nu faci vreun pas alături. 
Iar ca nu cumva sá'ncurci 
Vámile pe cánd le urci, 

Sá le sari pe ránd hotarul 


) 91 ( 


ze 


ion bla Al 


pa MAE Sa me 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Tălmăcind pe Ion Scărarul: 
Pilda de-i urmezi din predici, 
N'ai să cazi, n'ai sá te'mpiedici, 
Ci-ai să treci pe scara dreaptă, 
Suflete, pe ceas o treaptă, 
Ca'ntr'o noapte si'ntr'o zi 

Să atingi — de n'or spori —, 
Printre drepţi să-ți fie vatra, 
Vama douăzeci şi patra. 


Treci din mila Tatălui 
Porţile uscatului, 
Cu-ajutorul Fiului 
Punfile pustiului, 

Și cu'ndemnul Duhului 
Vămile Vázduhului. 


VESNICUL PELERIN 


Hagiu cátre locul 
Spus nimánui, 

Cucernic, sorocul 
Viefii descui. 


Plutesc pe oceane, 
Mári fárá spor, 
Ascunse-s limane 


'n apele lor. 


Se-afundă corăbii 
*n drumul lor lung, 


92 ( 


N. A. GHEORGHIU 


Catarguri ca săbii 
Marea străpung, 


Deasupra, departe, 
Dându-le-ocol, 

Speriate, cad moarte 
Pasări în stol. 


Amiezele'n zare — 
Clopot de-argint — 

Scornesc, călătoare, 
Tármuri ce mint. 


In van cáláuza 
Nopţii o'ncerc: 

Se'ntunecá spuza 
Negrului cerc. 


In negurá moare 
Până şi cea 

Mai strălucitoare 
Rază de stea. 


Uscatul de apă 
Nu-l mai aleg, 

In valuri îmi scapă 
Telul întreg. 


Hotarul de moarte 
Peste năier, 

Abia mai desparte 
Apa de cer, 


) 93 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Schelete în zale — 
Veacuri de sorți — 

Se sfarmă de ale 
Iadului porfi. 


Ce rugi să mă'ndemne, 
Doamne, sá sed, 

Să-ţi caut în semne 
Mila, s'o cred? 


Părelnic, sorocul 
Trudelor l-am 

Aflat către locul 
Sterp, fără hram. 


VINTILĂ HORIA 


Cât timp amăgirea 
Poate-avea chip, 

Cu rod din nefirea 
Ei, o'nfirip. 


Lácas de metanie — 
Capát sau jind — 

Spre fara de danie 
Brafele'ntind. 


De viață pustie, 
Fără mormânt, 

Cu osul meu fie 
Locul său sfânt. 


în ES Ada 


Să stărui doar printre 
Visuri, păreri, 
Cu ele să intre 
Mâine în ieri. 


—— 
R 


sd PT 


) 94 ( 


WEE É a PE E E na Pat ne pere Petece Tape SI Ceea beta op a app 


ÎNTRE CÂMPURI 


OT aa e i 
aa a a a 


| | rau aici ca'ntr'un vechiu suflet 
| cunoscut. Spaţiul din jur e 
| o parte din trecutul meu. 

: In aerul roşu fuge prin amurg 
| un avion de vânătoare 

ca o săgeată obosită, 
| dornică să se întoarcă în tolbă, 
ursită să moară. 
In jur foşnetul aspru al porumbiştii 
i fluturând steaguri uscate 
| la fiece vânt. 

Linişte. 
Foşnet obosit. O gură parcă 
mestecánd băbeşte frunzele tăcerii. 
Lanurile vor rămâne neculese 
între fronturi. Stiulefii cárunfi | 
vor simţi sunând într'o noapte | 
clapele tăcute ale zăpezii. | 
Şi va fi mai linişte 
decât acum. Liniste de moarte 
peste lanul virgin 
în care gi eu şi Maria 
ne vom fi contopit demult. 


za 1 a 
m > E CET PER 


) 97 ( 


an 
A 
$ 


NEON ERA 


SAE EA 


FAO 
Setati dal DNA ul 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


(I-am auzit întâi vocea. 

Când m'am întors a tras 

fără să mă nimerească. 

Maria era un soldat inamic. 

Măruntă ucigașă, descoloratá de soarele 
şi de vântul războiului. 

Părea un soldat de jucărie 

gata să infepeneascá într'o poziție de plumb. 
La al doilea foc am căzut 

în genunchiu. Apoi m'am incolácit 

ca un câine pe pământul umed. 

Insă nu eram rănit. 

S'a apropiat. Când m'a izbit cu piciorul 
Am apucat-o si am trântit-o sub mine. 
Tremura. Mai încet, tot mai încet 

s'a împotrivit mâinilor mele 

înțelegând că nu port unelte de moarte. 
Pentru moarte ca si pentru dragoste 
nu mai e timp de oneste 

preliminarii. Muscátura a devenit 
sărutare. Ura dragoste. 

Brafele sortite să lovească 

au mângâiat, iar lupta 

care între bărbat şi bărbat 

se închide în moarte 

s'a lăsat cuprinsă în ritmul secular. 

Era o cumplită sete de moarte în aer 
pe ceruri mureau de disperare luminile, 
plesneau căzând castane şi ghiulele, 
gălețile scoteau din fântâni 

capete destrunchiate în van, 

însă pământul de sub noi 

era un culcuș pregătit, 


) 98 ( 


VINTILA HORIA 


o matcá ín sens unic. 
Misterios, ascuns, tiptil, 
minunea nu face zgomot niciodatá, 
creşte în locuri solitare 

unde se țese firul imortal 

al vieţii fără întrerupere. 
Maria, 

Maria a fost o veste de dincolo, 
o reîntâlnire cu trainicul fir 

pe care oamenii încercau 

în van să-l destrame.) 


Stau între câmpuri galbene de toamnă, 
ieri câmp de pace, lin supus de pluguri 
azi câmp de luptă frământat de bombe. 
Intre pâine şi sabie, între sudoare şi sânge 
stau cruci de întrebare măsurând 
distanța dintre faptă şi gând. 

Iată trupul aplecat armonic 

peste glia care aşteaptă sămânța: 

e un echilibru între pământ şi stele 

care se chiamă Viaţa. 

Iată schija rupând carnea, 

dând cep desordinii care gâlgâie 

roşie în spre Moarte: 

e un desechilibru, o stranie 

neînțelegere dela om la om. 

Când rămânem singuri, neam cu neam, 
ură cu ură, refuzăm inteleapta 

legătură cu eternitatea 

şi chemăm sângele 

să încheie cu stropi de întunerec 

pactul neintelegerii dintre noi. 


) 99 ( 


Maria, Maria, noi cumpănim 

în câmpul de porumburi 

ultimul rest de viață pe pământ. 
Din împreunarea noastră, 
incolfeste cruda sămânță 

a vieţii fără timp. 


In jur oamenii se vor ucide până la unul, 


căci războiul nu se varsă în pace, 
sângele care a început să curgă 
nu se va mai opri niciodată 

Şi într'o zi va veni să moară 


la marginea lanului cotropit de toamnă 


ultimul val de sânge al omenirii 
ca o răsuflare de agonie. 

In clipa aceea vom fi singuri 

iar din măruntaele noastre 
fecundate cu dragoste 

va porni spre un viitor fără nume 
pasul omului care va da mâna 

cu Dumnezeu. 


Printre porumburi a trecut un pas. 
Vânt din înaltul care-a mai rămas... 
Se mișcă-un muşuroiu. E un ariciu 
care se'nchide. Pasul a trecut. 

Se pierde ca un val peste câmpie 
ducând o veste frunzei care-asteaptá 
să dea căderii ultimul semnal. 


Nu-ţi scriu, Doamnă, de departe 
neavând nici toc nici carte, 
Cartea ti-ar purta-o cine? 

Sunt aici, esti lángá mine... 


) 100 ; 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


VINTILA HORIA 


Ameţit de timp te chem, 
fără chiot sau blestem. 
Nu sunt fiu de Domn și nici 
dictator peste pitici 

ca să-ți pun în inelar 

un strop verde şi amar. 
Nu cunosc cuvântul cald 
care schimbă în smarald 
boabele de păpușoiu. 
Însetat chema-te-voiu 
să-ți asez după ureche 

o podoabă si mai veche, 
ca în focu-i tremurat 

în scurt zbor de păsărea 
pe tot trupul fluturat 

să te ştii, Doamnă, a mea. 


A nins, Nu cu zăpadă, 

cu alți fulgi mai lungi, 

mai rari, străini de vânt, 

dușmani temufi de soare. 

E toamnă între câmpuri ca şi-atunci. 
Atunci? Cuvânt de granifi 

ireale, piatră de şters hotar. 

Nu-i nimeni să măsoare 

culesul zilei între câmpuri. 

(A fost şi vară, da, a fost şi vară, 
când tunurile au tăcut 

ca să poată trece nestingherită 
căldura cerului în inima bucatelor. 
A fost şi primavară 

cu voci vesele de tunuri 

care păreau inocente şi începătoare.) 


) 101 ( 


POESIA ROMANEASCĂ NOUĂ 


2 POESIA ROMANEASCA Le — 


Suntem singuri, secerători 

de clipe, strângători 

de spice fără socotite roade... 

În simpla neschimbare 

a câmpului, a ploii monotone, 
a'ndepărtatelor coline'ncremenite, 
noi singuri ne-am schimbat, 

tot mai incet intárziind pe dalta 
care sculpta obrajii celuilalt. 
Doamne, 

e adevărat că tot mai mult îți semán? 
Nu răspunde! Poate că'n limba 

în care mi-ai vorbi n'as înţelege 
tocmai cuvântul aşteptat mai mult. 
Răspunde! Oricum, un semn m'ar ajuta să ştiu 
că nu sunt singur cu îngrijorare. 
Liniste. 

Vântul aduce vestea cotidiană. 

Zvon de incendii, miros greu de fum. 
Carne umană sfârâind mirată, 
explozii de războiu neîntrerupt. 

Cer de furtună. Noaptea e de ură. 
Câţi sfinți vor fi murit între dezastre 
distribuind speranțe neinfelese! 

Câţi ochi vor fi cerșit o pace 
interzisă! Pe câte buze 

vor fi poposit lacrimi 

stingătoare de începute surâsuri! 
Acolo departe un haos cată să ne imite. 
Inseláciunea e reciprocă. 

Nu, din noi nu s'a născut rasa 

care să dea mâna cu Dumnezeu. 
Numai prada anilor e eternă, 


) 102 ( 


VINTILĂ HORIA 


calculată să dureze în trupuri 
de amăgitoare surpăciune. 

Nu, nu scriu. Inchipui o peniță 
culegând în cuvinte alese 

viața între câmpuri: 

eu și Maria. 

Indescriptibili, 

ne mulțumim a trăi. 


INSULĂ 


Insulă crescută'n timp 

De subt ape vechi venind 

Cum te-as paşte te-aș cunoaște 
Fructă verde'n anotimp. 


Parcă stai să mi te'nchini 
Ca un steag necucerit 
Neatins și obosit 

Insulá crescutá'n timp. 


Parc'as vrea şi parcă nu 
Pe tárámu-fi să má'ntind 
Neatins şi obosit 

De plimbarea'n anotimp. 


Depártarea má fácu 
Alb strigoiu pe miez de zi 


) 103 ( 


= 


A ——— 


POESIA ROMANEASCĂ NOUĂ 


Insulă de miazăzi 
Cu contur și eu de timp. 


Dor de tine mă'mplini 
Pe un țărm abia fiind. 
Insula se'ntrezári 

Şi pieri în anotimp. 


UN AGENT 


— Sunt un om! spusei agentului 
străin care venise 

să mă ucidă. Un om 

ca şi tine. 


Fereastra era deschisă 

şi perdeaua flutura 

între apele cerului 

ca un steag inocent. 

Câtă nevinovată lumină 

de toamnă aduna la fereastră 
acel steag fără patimă! 


Insă agentul nu pricepea 
metafora. — Iată, îi spusei, 
cum cad primele frunze. 

— Şi tu cu ele, îmi răspunse 
fără să surâdă, ca şi cum 
între el şi toamnă ar fi fost 


) 104 ( 


VINTILĂ HORIA 


vreo legătură secretă şi gravă. 
Ca şi cum a fi fost 
un agent al naturii. 


— Ascultă, îi spusei, ciripitul 
vrábiilor în ramurile 

lustruite de vânt. 

— Nu le băga în seamă, spuse, 
ciripesc pentru cei vii, iar tu 
eşti aproape mort. 

Moartea ta stă scrisă de ani 

în țeava pistolului meu. 


— Sunt un om, un om, UN OM... 
Nu vezi cá ne-am putea 

stránge mána fárá oprelisti, 

că nu e nimic între noi? 

— Ba este. Si finti către mine 
ochiul negru al acelei 

morți însetate. 


—E ca şi cum te-ai ucide pe tine însuţi. 
Nu-ţi dai seama că nimic 

în lume nu ne desparte? 

Că suntem asemenea şi egali? 

Cine te-a umilit obligându-te 

să mă ucizi? 


Auzii atunci trăgaciul, clic, 
sonor şi rece ca un cuvânt de metal. 
Şi mă înfiorai de spaimă. 


A trebuit să închid ochii 
ca să-l ucid. Nu puteam 


) 105 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


altceva decât să închid ochii 
ca să-l risipesc pentru totdeauna, 


(Era un biet agent străin 

care trăia din mila 

vieților secerate înainte de timp. 
L-am înmormântat apoi 

la locul lui, 

în eternitatea amândurora.) 


NOAPTE 


Palidă 
Oglindă a nevăzutului, 
Intunerec. 

Fără fund ştergi frontierele 
dintre lucruri. 

Lumina e lustruita limită. 

Tu, noapte, 

usuci pauza dintre ochi 

şi falsa margine a lumii. 

Nu din văzute 

lent nevăzute lumini 

Ci din lung trăita în timpuri 
viață a visului 

umpli florile negre ale ochilor 
cu chipuri de amenințătoare eternitáfi. 
Nu te trăda dormindule adevăr. 
Lasă pe pleoape mâna Celui 
care vine din vis 

din lumina întunerecului 


) 106 ( 


VINTILA HORIA 


misunánd în pădurile de noapte. 
Doamne, rugămu-ne Tie 

sub pecetea de taină 

a inchiselor porfi. 

Intre Tine si noi 

puntea sumbrej singurátáti, 
trecătoare firească, 

sânge în unica făptură 

care noaptea 

se lasă iubită de sfiala cunoașterii. 


O, câtă iubire şi moarte 
a lunecat pe sub punfile nopții. 
Brusc întunerec când 

în marginea Cetăţii 

pe dealul Căpățânii 

pământul s'a făcut cer. 

Un fir de noapte 

ca de paianjen urcător 

a surpat lumina fariseilor. 

Praful pustiului a clipit în stelele noastre. 
Ca un reflux speriat înainte de vreme 
moartea s'a retras în lucruri 

a coborât din acvile în stalactite. 
In om nu. 

Paşii măsoară lumina rămasă, 

visul n'are măsură. 

E o întoarcere spre ceea ce va veni, 
un imbold: 

Hai la drum! 

Consumă lumina! 

Dă foc gărilor, stinge porturile! 
Sparge digurile cu pumni 


) 107 ( 


de permisă, legitimă răzbunare! 
Oprelişti sunt numai 
zilele numărate în cronici, 
false comori de timp 
devenit inutil dintr'odată. 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


SĂRUTUL CUNOAŞTERII 


Vezi, buzele înfloresc către tine, 
Se fac coral maleabil 

Petale mușcătoare 

Vrednice valuri cáutátoare 

De țărm şi intunecime. 
Cuprinzătoare miracole neîmplinite 
Cald deschise, brusc înghețate 
In păcat ca'ntr'o insulă. 
Steaguri sufleteşti 

Fâlfâind pe maluri de genune, 
Chemate de lumină, 

Neostenit tentate 

De împreunarea cu stráfundurile. 
Buze albe de dragoste, 

Tácute de moarte 

Neostenit chemate 

De împreunarea cu stráfundurile. 
Vezi, buzele infloresc cátre tine 
Etern încrezătoare 

In inclestarea ultimá 

Din sărutul cunoașterii. 


Nu da buzelor decât ceea ce ştii. 


) 108 ( 


VINTILA HORIA 


EAT EN E 


VIAȚĂ 


Cine va îndrăzni să te ardă 
Eternitate văzută? 

Carul Mare stă să-și piardă 
O roată. Căzută 

Oiştea cu trei înstelaţii 

Se va consuma printre spaţii 
Ca un foc abia început. 
Numai nevăzutul e etern. 

O, Doamne, cum, să te culeg 
Si să te aştern 

Din vânturi sub ploi? 

Iarba din fabule nu se paşte 
Boaba de rouă nu e de băut, 
O clipă ai trecut printre noi 
Şi, credincioşi eternului nevăzut, 
Ti-am grăbit fiecare pe cruce 
Intoarcerea în prohibita 
Schimbare. 

Plângem cu capul pe Carte 
Ultimele lacrimi umane rămase. 
Moartea dăruită 

E un păcat fără iertare, 
Moartea primită 

O iesire-din soartă. 

'Trec popoare plângând 

Sau cântând către Moarte. 
Veacuri sau numărate ore 


) 109 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


LOA Az E EE EE--A<-tdHÓKSÓ< 


Ne mai despart de cunoaștere. 
Laudato si mi Signore. 

Nu, nu, pacea pe pământ 

Nu e pace: 

O palidă pasăre argintie 
Fâlfâind în văzutul 

Cu mască de veșnicie. 

Nu plânge cu capul pe Carte, 
Viaţă fără pace, pământie 
Nespusă foame de moarte. 


CALE 


Pe calea Omului 

Călcăm amândoi 

Singuri si mulţi ca aceste 
Aripi lopătânde 

Intre frunze şi ceruri. 


Pe drumul Omului, 

Fără anotimpuri, fără 
Siguranfe, pândind 

La ráscruci înnorate 

Apusuri cu revers de medalie. 


Dincolo de anotimpuri 
innodám dialoguri 

Între buze flămânde să afle 
Gustul nesfârşitului. 


) 110 ( 


VINTILĂ HORIA 


Lângă cerbul primăvăratec 
Cutremurat de trecerea sevelor, 
Sau sub foşnirea înghețată 

A pasilor zăpezii, 

Căutăm fără pauză răspunsuri 
În trupul de peste drum. 


Dincolo de anotimpuri 

Pe calea Omului 

Călcăm amándoi, tu și eu, 
Către enigma ştiută. 


UNIVERS 


Gura ta spune numele lucrurilor. 
Contururi aspre şi adevărate 

Se încheagă din cuvintele tale. 
Agale, ca o cămilă duhovnicească, 
Trece Lumea 

Din neființă 

In fiinţa buzelor care mă caută 
Fără pauze căutate. 

Nu e pământească 
Nici pámántie i 
Lumea pe care o faci să învie 

Cu un zâmbet zgomotos și pueril, 

Şi nici viața nu mai e trăită 

Sau afurisită 

Când din sunete faci să crească 


) ALE ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Lumina numelor cu silabe de întâietate. 
Cuvântul tău nu e adunare 

Ci singurătate 

Așa cum a fost în începutul de peste ape. 
Sunt atent la zgomotul vieții, 

Asta e datoria mea omenească, 

Insă dacă ai lăsa să crească 

Tăcerea ta între mine şi tine, 

Intre Lume şi mine, 

M'aş opri din mers 

Aiurit de zgomotul fără punctuație 

Al marelui vers 

De dincolo de poeme 

şi de univers. 


ULTIMA 


Un cer mai dublu decât rana 
Albastrul ochiu mi l-a închis. 

Nu trece-un zbor să nu-i simt vana 
Intrecere de paradis. 


In fundul bălții un miop 
Ascunde ultima lumină. 
De-a-lungul unui turn de plop 
Coboară steagul luna plină. 


Când insularul crocodil 
Amână ora'mpreunării 


) 112 ( 


VINTILĂ HORIA 


Aud cum sfârâie-un sigil 
Pe gura putredă a mării. 


Pe o spinare de măgar 

Un semn de cruce, solitar. 

Un cap de mort pe-un flutur viu 
Zburând pe zarea din sicriu. 

Si râsul scuturat amar 

Pe vrerea de-a mai vrea să fiul 


NIMENI 


Aerul pare pustiu, 
Nimeni e un cuvânt 
Care'nseamnă: 
Nimeni nu-i singur. 


Rădăcini albastre 
Ne leagă de cer, 
Pletele fiecăruia 
Mătură pământ. 


Cum a murit Petru 
Trăim. Dumnezeu 
Nu e'n vânt. 


Răstigniți pe-un cuvânt 
Care'nseamná: 
Nimeni nu-i singur, 


) 113 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


SEMNUL TRECERII | 


Vei fi semnul trecerii 

în eternitate. 

Te voiu avea ca pe un nume 

nou: Suflet 

pe care mă căsnesc să te termin 
înainte de moarte. 

Ne naştem egali 

cu noi şi cu lucrurile. 

Sufletul nu-i decât 

dificila ajungere. 

Celor mai mulți li se stinge 
flacăra înainte de moarte, 

celor care nu luptă cu disperarea, 
miriadelor asemănătoare 

cu lăcustele, 

îndestulaților, fericiților, 

celor care se împlinesc 

în contururi vizibile, 

meșterilor de mulțumire. l 
Nu s'a născut nimeni 

cu drept la suflet. 

Fiecare purtăm cer şi pământ 

în degetul destinului, 

inele egale, | 
inegale ajungeri. | 
Tu care treci, frumoasă, 

negând timpul, 


) 114 ( 


VINTILĂ HORIA 


promițând o eternitate 

rotundă mâinilor depe sâni, 

o eternitate dublă 

buzelor depe buze, 

o Eternitate majoră 

luminii care te spintecă, 

tu care totuși nu mă poţi face să uit —, 
ce secret porfi dincolo 

de limitele ameţitoare 

care nu gonesc moartea? 

Poate ai ucis între pulpe, 

între buze, între degete, 

vaga dorință de a rămâne. 

A fost de ajuns să te pierzi... 
Poate, dimpotrivă, 

nu vei muri niciodată, 

păstrată fecioară 

sub violența păcatului, 

o, tu, neştiută constructoare de suflet. 
Poate, iubindu-te, m'am pierdut. 
Poate, iubindu-te, 

ţi-am furat zborul. 


) 115 ( 


ho un e e N O O A =. = = i = =" | 


—_——— 


fr mW IRE ACUARIO ER A e 


VIRGIL IERUNCA 


DECEMVRIE 


Va fi dimineață amurg noapte sau noapte 

Atunci când noaptea se va vesti neagră 

Va fi dimineață amurg noapte sau noapte 

Atunci când orbii vor desluși zádárnicia luminii 

Orbii — pe orbii aceștia-i cunosc — decánd şi de unde? 
Dinaintea luminii din început începuturi 

Orbii aceștia sunt ciudafi pentrucă văd şi nu văd 

O dimineață o noapte de noapte sau un amurg 


Dimineața va fi mai de vreme decât toate diminețţile 
care s'au ivit 

Decând noaptea se desparte de zi-totdeauna în fiecare 
dimineață 

Va fi o dimineață devreme născută de nustiuunde 

Dintr'o noapte uitată dintro zi ne'nceputá dintr'un 
amurg sfârşit 

O dimineaţa aceasta creşte mereu în ochii tăi prin care 
încep să văd lumea 

Creşte în mâinile tale cu care mă rog în rugăciunea 
aceasta pe care o trăim laolaltă 

M'am născut în Decemvrie am răspuns în Decemvrie 

Intr'o dimineață într'o noapte de noapte sau întrun 
amurg 


) 119 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


Dimineţii dintâi i-am spus — bună! — si-am lăsat-o în 
ochii răspunsului tău 

Pentruca bună să fie vestirea sfârşitului pe care-l porfi 
ca pe un blestem și ca pe un miracol 

Totdeauna în ochii tăi dimineața e blestem și miracol 

Si ochii tăi sunt mai blestemafi decât povestea ce suie 
la cer 

Dar în dimineața aceea pe care o aștept acum ca pe 
o a doua venire 

— Veni-va simplu ca un dezastru veni-va repede ca o 
apă? 

— Veni-va frumos ca o întâlnire veni-va trist ca o 
dragoste? 

In dimineaţa aceia îţi zic toată lumea va citi în ochii tăi 

Taina minunii cea nouă —o poveste cu început și 
sfârşit 


Dar amurgul? 

Dar culorile necuprinse nepomenite necrezute ale amur- 
gului ? 

Dar zarea amurgului dar panica lui minunată ? 

N'am cunoscut niciodată un amurg pentrucă m'am 
născut am răspuns în Decemvrie 

Şi-n Decemvrie amurgul e undeva în lucruri în zăpezi 
nevăzute în duhurile de frig 

Câteodată doar tu îl ascundeai, în felul ciudat de a-mi 
întinde mâna 

Insă din mâinile tale amurgul pierea ca o arătare 

— Există o arătare a mâinilor o dăruire a mâinilor o 
furtună a lor 

Si cândva îmi spuneai că amurgul apare totuși în fire 

E'n firea lucrurilor ca trecerea lui să oprească petrecerea 
noastră 


) 120 ( 


VIRGIL. IERUNCA 


Ca în risipa lui să strângem belșugul amar al petrecerii 
lumii 

Il cunosc l-am văzut nu ştiu unde în oglinzile amânate 
ale pagilor tăi 

Sau poate în mâinile noastre neîntâlnite în ruga pentru 
alungarea amurgului 

O şi de câte ori singurătatea mâinilor e păcatul originar 
al amurgului 

Aceasta e o bună vestire a morții — se poate. 

Eu însă nu-l aştept nu-l cunosc n'am vreme nu vreau 
să-l cunosc 

Nevrerea mea dă morţii ce e al morţii şi întristării ce i 
se cuvine 

Dar adevărul nu poate să fie decât precis ca un pahar 
de apă ca o dragoste pustiitor de vie 

Ca pustiitoarea dragoste de Decemvrie 

Adevărată cu adevărat 


Va fi dimineață amurg sau noapte ? 

Lăsaţi-mi nopțile lásafi-mi nopțile 

Cine îndrăzneşte să ucidă o noapte de Decemvrie 

Cu o dimineaţă sau poate cu un amurg? 

Nopțile îmi aparțin când sunt ele nu mai sfârşesc 

Niciodată nopțile — ele — nu sfârșesc dimineața 

Nesfârşirea lor porneşte din noi din nesfârşirea de tine 

Din ochii tăi pe care îi văd întrebaţi în zodia albastră a 
lacrámilor 

Lacrámile sunt albastre ca nopţile dar nopţile nu sunt 
albastre 

Cine a dat nopților secretul lor potrivit ? 

Cine a pomenit luna fără'nfiorare ? 

Cine a intárziat sá nu audá din luná ecoul cálátoriei 
dela capătul nopţii ? 


) 121 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


Cine nu s'a pregătit pentru întâmpinarea teribilă a 
somnului ? 

Cine n'a avut timp să citească în stele în palme în 
umbre ? 

Cine a mers alături de tine cu pașii uitaţi de călători 
grăbiţi ? 

Cine a pus în părul tău întunerec de miez de noapte? 


Lásafi-mi doar nopţile în ele nu aud si nu văd 

Vestea nefericirii pe care o aștept dimineața sau poate'n 
amurg 

Vestea e a voastră a celor necredincioşi şi ferice rătăci- 
torilor a-tot-stiutorilor 

Eu nu ştiu nimic nu vreau nimic nu aştept nimic 

Nimic şi nimeni care să-mi arate că totul poate sfârşi 

Nimic şi nimeni care să-mi spună că o veste nu e 
decât o schimbare la față a morții 

Nimeni şi nimeni care să-mi arate că o veste poate veni 

Nimic şi nimeni nu mă poate vesti nu mă poate numi. 


EXIL 


Oprifi-vá şi cunoaşteţi 

E ceasul întoarcerii - limită. 

Legea a fost învinsă cuvântul ucis 

Cineva a vorbit în noapte despre nesocotinta în lucruri 

Si miezul nopții sa rupt în şapte— şapte zodii de 
întuneric 

Copiii şi morții îşi povestesc rar 

Cum că a fost odată n'a fost niciodată. 


) 122 ( 


VIRGIL IERUNCA 


Oprifi-vá si cunoaşteţi. 

E ceasul întoarcerii - limită 
Cânturile — toate patru —au apus 
Duhuri deszise iele pocite 
Incearcá o altá gráire 

Dar mute sunt apele 

Mute sunt lacteele cái 

Mute sunt figurile soarelui 
Mute sunt semnele din copaci 
Peste cetate și printre inşi 
Tăcerea circulă ca un alt sânge. 


Oprifi-vá şi cunoaşteţi 

E ceasul întoarcerii - limită 

Nu zárifi marea trecere prin cenușă ? 

Nu deslușiți taina nefericitei parabole ? 

Nu deschideţi celor ce bat în usa d'intái ? 

Nu vă isbăviţi de nepărtinirea timpului ? 

Nu vă apropiați de inima mirată a morţilor ? 

Nu investifi inima voastră cu tăria de aur a muririi 
frumoase ? 

Nu vă rugaţi pentru judecata mai înainte decât cea 
de pe urmă ? 

N'auzifi cântecul lebedei roşii? 

Nu citiţi în stele de jale? 


Opriţi-vă şi cunoaşteţi 
E ceasul întoarcerii - limită. 
Suna-va curând cornul ciudat 


Pe ciudatul tărâm al călătoriilor noastre 
Glasul lui va străbate năpraznic şi just 
Peste întinderi şi peste ape 


) 123 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Din ecou în ecou şi din zare în zări 
Sunetul lui va fi flacără 

Muzica lui lege 

Cine va avea urechi de auzit 

Il va auzi cu ființa întreagă 

Cine îl va primi 

Il va primi în durata cumplită a sufletului. 


Opriti-vá şi cunoaşteţi 

E ceasul întoarcerii - limită. 

Ceasul acesta bate adânc 

Ceasul acesta bate în spaţii. 

Ascultaţi-i chemarea minune 

Minunile sunt simple 

Apele risipitoarele se vor întoarce'n isvoare 

Cerul își va regăsi menirea-i înaltă 

Vânturile — toate patru — vor pleca iarăşi în lume 
Va exista apoi o rânduială o simfonie a pământului 
Morţii vor uita — ușor — de nesfârşire 

Şi marea pregătire va începe numaidecát 

Pentru ziua a opta. 

Pregátifi-vá pentru ziua a opta 

Pentru sărbătoare pentru pământ pentru morți 
Pentru re-Facerea una 

Ziua a opta e ziua ceasului — unul. 

Ceasul acesta bate adânc f 
Ceasul acesta bate în spații. 


) 124 ( 


AER G A EE SIN AN 


VIRGIL IERUNCA 


PROLOGUI, COPACILOR 


Cartea despre copaci o voiu scrie cu câteva ore 'naintea 
furtunii, 

Prologul copacilor începe însă acum, în amiază, la 
cumpăna orelor pline. 

Există un soroc în rădăcinile copacilor şi cine întârzie 
peste unsprezece 

Pierde ospățul avar al frunzelor care — se spune — 
şoptesc taina privirilor noastre pe fereastră. 

La amiază — mereu la amiază — eu privesc pe fereastră. 

Dela o fereastră străină, dintr’o casă străină, într'un 
ceas străin 

Copacii má'ntámpiná, întâi cu rădăcinile, apoi cu 
frunzele, apoi cu florile. 

Copacii aceştia au crescut de nuştiunde— cred în 
prinosul semnelor, în bunevestiri 

Copacii aceştia se'nalfá simplu la cer — mărturisesc 
simplu întru înălțarea lor. 

Copacii aceştia există, 


Dela o fereastră străină, dintr'o casă străină, într'un 
ceas străin 

Arunc între mine şi copacii mei o punte de zare 

Timpul pune niciodată pe lucruri 

Timpul săvârşeşte lumina — atât 

Timpul ia morţii deslegarea de a-i spune pe nume. 

Incolo restul e literatură 


) 125 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Cu ceruri descântate de lună 
Cu cimitire ca roiuri de albine 
Cu focuri aprinse de zodii 

Cu apă ne'nceputá, secundă 
Și alte parabole risipitoare. 


Dela o fereastră străină, dintr'o casă străină, într'un 
ceas străin 

Descopăr singurătatea unică — întâlnirea 

Copacii sunt martorii întâlnirii şi mărturia lor e de aur 

Vesnicia verde a frunzelor e o cucerire de eri 

De la săvârșirea minunilor simple lângă copaci. 


Dela o fereastră străină, dintr'o casă străină, într'un 
ceas străin 

Aud cum urcă'n copaci ca o sevă majoră, din rădăcină, 
din rădăcini — muzica. 

Gurre Lieder Gurre Lieder Gurre Lieder. 

Ingáduifi-mi trecerea peste táceri. 

Nu má turburafi — Am pogorít în mine împăcarea 
minune. 

Ştiu acum unde încep flacările şi unde sfârşeşte murirea. 


Dela o fereastră străină, dintr'o casă străină, într'un 
ceas străin 

Prin copacii aceștia bat vânturile turbate ale dorului. 

Sunt iarăși acolo lângă morţi şi lângă părinţi 

Vecin cu pământul, chemat în pământ. 


Cine-a vorbit ? 


) 126 ( 


VIRGIL IERUNCA 


ȘTIINȚĂ 


Nesfârşire de aur, dimineaţă crescută pe malurile Rinului 

In ore anotimpurile albe, tainele toate în clipă 

Si peste ape Diotima, risipitoarea de cărbuni. 

Steaua s'a ascuns încăodată şi numai pentru mine. 

O caut mereu dupăce am găsit-o aruncată în lumi. 

Magii, magii, părinții mei de noapte 

Magii, magii, frații mei de cruce sunt aici. 

Bat îndelung la porțile de piatră — miezul pietrelor: 

— Somnul magilor, miere de haos răpus. 

Ii chem, îi chem fiecare, pe numele lui de-Atunci: 

— Somnul magilor, cenușă de stele ude. 

De-i privesc peste aburi și pietre, peste legea legii 

Fraţii mei magii, părinții mei magii, se urcă la cer. 

De şaptezeci şi ori câte şapte pentru a fi 

De şaptezeci şi on câte şapte pentru a avea. 

„Şi cu fiecare urcuș oasele magilor rămân în matca de 
sânge a Rinului. 

Acum ştiu. 


CÂNTEC RĂTĂCITORULUI 


Rătăcitorule, să fugim din nou în Egipt 

Suntem la ceasul isprávit, grăbeşte-te 

Lasă pământului nedeslușirea păcatului 

Uită-te în ochii supremi ai soarelui pentru ultima oară 
Fă din pietre semne, din suflete, moarte 


) 127 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


Şi să pornim, rătăcitorule, înainte de bătăile vântului. 

Va trebui să ajungem de unde pornim — există cale mai 
lungă? 

Va trebui să începem începutul — există cale mai grea? 

Pierde-ţi huzurul şi sporul, tihna şi lacrima — pierzania 
îți va fi mană acum 

Din paharul pierzaniei vei sorbi până la îmbătarea-de- 
apoi 

Călătoria ta, rătăcitorule, va fi un blestem, o rugăciune 
mereu 

O sămânță aruncată întrun pustiu ce va rodi numai la 
urmă 

Târziu, când ultimul om va porni să ajungă de unde-a 
plecat, 

Când lumea întreagă va rătăci, ca şi tine, pentru zidirea 
cumplită, nouă. 

Până atunci deprinde-te cu trecerea, cu cina cea de 
pustiu, 

Scoate-fi ochii în fiece dimineaţă, când străinii asistă la 
răsăritul apocrif al soarelui 

— Soarele lor nu răsare şi peste cei buni şi peste cei răi — 

Aşează-i din nou în orbita lor circumstanțială numai 
nopțile cu lună plină 

Fiindcă numai atunci poţi privi înapoi, la gura de rai 
înnoptat. 

Când pátrunzi în orașele lor lasá-$i umbra în stele sau 
în copaci. 

Fii singur, mai singur, străinii nu tolerează decât ecoul 
rătăcirii 

Umbra rătăcitorilor e o primejdie inedită a cetăţii. 

Străinii şi-au trimis umbra la mânăstire — sunt liberi. 

Cum soseşti în orașele lor fără umbre, ascultă-mă, o, rá- 
tácitorule, 


) 128 ( 


VIRGIL IERUNCA 


PSA AA = 


Vesteste-le zodia sângelui si a harului 

In aşteptare, în mirare şi în cuvânt. 

Aşteaptă întrebarea de foc, pâinea şi vinul din urmă 

Aşteaptă învierea viilor ce va să vie mai iute ca roua de 
fulgere 

Miră-te de nevoinţele fraților, străinilor, mai vitregi de- 
cât șarpele 

Miră-te de arderile lor necurate, de cădere şi de noapte 

Aminteşte-ţi însă dela prima vamă din spaţii că rătăci- 
rea ta arde 

Aminteste-fi, rătăcitorule, că tu singur poţi sufla peste 
cuvânt, 

Tu singur dai cuvântului început şi cuvântul tău nu- 
meste, zideste începutul. 


ION PARVULESCU 


INGERUL N'A STRIGAT 


JE: viitor se prelungește zidul thracic 
dar fundul de-ar atinge, atuncia dimineața 

ce'n creştet o poartă, ca sângerată rană 

singură cum este n'ar mai rămâne 

ci nopți vii i-ar răspunde 

ci nesfârșiri vii i-ar răspunde 

«din neînchiderea timpului», înaltă Coloană 

piatră peste piatră desleagă 

înnoptarea şi zorile de sânge 

trecând peste cercul de săbii nevăzute 

sub «porțile Barbare» 

sub cerurile de Construcţii 

şi înceată geometrie a trupului Tău facă-se iarăși firma- 
mente de jar 

astfel la mijloc tot mereu se stinge bucuria 

de jur în jur un cocoș alb un cocoş negru se sbat spre 
viață 

zodiacul nostru pe Soarele urmându-l 

şi inimile noastre de soare arzând 

şi ochii noştri în soare arzând. 


) 133 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


«VÂNĂTORULU EUTHANASIU» 


piatră de horă fintii în Aleph, cerească aripă; tu getic 
parcurs peste brazi 
ce mistică prădare de sânge te-o mai aprinde de azi? 
sacrificiul doctrinei, cumpănă de vânt nici Fecioară; în 
aspre scântei 
împlini sărutul rece al odorului, sub moarte, la urmaşii 
săi: 
uitându-mă'ndărăt vázui vázui vázui 
gârla de sânge a závoaielor în sfârşit de toamnă 
şi alte chipuri copilăreşti împietrite în timp 
ca vechi zodii cámpenesti când întreci somnul de goli- 
ciune: 
în fafá-mi e acelaș zid de râuri şi de stânci 
albă ca dimineţile sufletelor senine ce stau 
sleite în treptele Cuvântului Ioanic care-așteaptă 
să le mişte, întru răsplătirea unui gălbior nume de fată —- 
a razelor morții eterne rece văpaie, Căzând 
din ochii de Aleph mai sus mai jos mai la dreapta în 
orbire 
pe gura de apă şi privighetori şi zăpadă în Paradis 
iată noua generație, viermuind mândră ale lumii oglinzi. 


SPĂLĂTORUL DE FERESTRE 
— vieafá 3 
— spre ceece în fund trăieşte în mine viață 


— valoarea extremă a stiintei moderne 


) 134 ( 


ION PARVULESCU 


— şi scut de bazalt peste buzele sángerate ale vieții 
— în fund alb animal 

— respirând înverzirea pământului putred 

— în fund de mine, înghiețată piatră vie — 

— în stânga neant şi nisipul grecesc aion 

— în dreapta pădurile sângelui începător Urghund 
— de-asupra alb nestrămutată Pasăre din Prag 
— sub mine izvorul morţii cel mai drag 

— astfel navigând spre 

— agonica desfacere din forma amintitá'n clar 

— enumerarea morților succesive întârzie 

— peste ruina nopții 

— ruină a tot ceeace așteptasem de-aici înainte 

— adunarea într'una. Tingirea de vânt. Stânci 

— stânci sub pânza apelor albe 

— încă vrând 

— încă vrând 

— ca şi când n'as şti ce depărtare arde 

— candelă sub acest cuvânt în aer 

— «drum lung». Niciodată. Azi. Tu. 


IO 


roata morii se invárteste, 
Domnu adoarme cátánd peşte — 
urcă roata şi coboară 

neamurile se omoară — 


denia inimii adâncă 
alde Petru însăşi cântă, 


) 135 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 
CI DEA Le E, 


căci așa le fu cuvântu 

să se chieme când stă vántu — = 
şease lespezi preste vis 

una sânt sub cer deschis, 

şi spărgând oglinda cefii 
S'arată stăpâna vieții 

unde beau nămol mistrefii — 
şi-i zise maica Fecioară, 
prefăcută căprioară, 

ce-i bea somnul singurea 

şi-l momea pe Domn să bea 
dintr'o gură de Blachernă — 


«ajungi domn la Țarigrad 

»şi'n Siculia împărat, 

vinima de-fi dauresti 

»cu legendele nemtesti, 

»şi cu zăpezi de pe Agnita 
»care stoarse dau amrita, 

»şi fruntea de-fi limpezesti 
»nu cu lăcrimi ci cu sângiuri 
»nu din Moarte nici sub mâine 
»ci când din pupul cu Pâine 
»câinile o să se-arate 

»ce vă e Tată si Frate, 

«căci tu vii după Alexandru — 
»şi n trei vieţi se fine hangu». 


Lacrimând de luminare 
Domnu Petru curagiu are 
să-i grăiască cu durere 
«Mamá! nu găsesc muiere — 


) 136 ( 


ION PARVULESCU - 


»fiindcă singur eu nu pot 
»ca să trec Letea îndărăpt, 
fiindcă viefuind în mine 
»dânsa-i roza cu albine, 


»Şi când s'o ofili miezu 
da ce mai e bun botezu? 
»sâmburele arde’n foc 
»ciasu sfânt e cu noroc — 


„căci o s'tá cinci zeci si trei 
sin năvod sunt peştii cei 
«care'ntro taftă ocultă 
»potrivit-au ora sfântă! 


»Chiar aşa va fi să fiel» 
zise roscata Mărie, 

într'o românească mândră 
ca şi îngerii s'audă — 


şi pe-Arhanghel să-l întrebe 
de nu-i coaptă castă vreme», 
ca să dea semnal din cer 
Sângelui Răzbunător: 


fetru peste fetru arde, 

un treispe din ceruri cade — 
slobozit e peste plai 

câinele lui Adonai — 


Adonai: Adonai! Adonai! 


) 137 ( 


4 dió 
i y ara pe. dl 
< Ape PRS sii ars AO. 0 „că 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


NARD 


crucificat în uitare cânt lunecarea numelui rupt în două, 

aşa cum nourii pe cerul stăpânei, și lupii sfintiti 

de zăpeziele arămilor verii ce căzând ca munți de sma- 
rald în mare ard 

așa cum cerşi-va, de sub timp, dimineața, de astăzi 

aceleași nopți, cei care-au zărit-o'n poartă cu fruntea 
găurită 

de-albastrul diamant: zăpadă! zăpadă! Paradis, Paradis 
vai 

— săbii de fier prin flăcări trec; negre şi ude 

mărgini de câmp, păduri fazane când 

un brâu secret va creşte tot mereu tăcerii 

dihorii-peşti sub soare, sau alte lungi sclipiri 

de pietre înaintând a fi cristale: 

râşii mai sus de coroană, cu ochi arzând 

lupii íncefi ca greata catifelii peste-un cadavru 

desfăcut de viermi dar totuși încă pur — 

neprihănită clipă, moarte niciodată tânără 

ajunsă iară gingie la gingie şi unită'n 

fulger, Tată! inconjurata ta, ce te 'nconjurá 

de foc în Zaharia, de ziduri în Isaia 

dincolo de prăpastie-i doar umbră de cuvânt lucitoare 

şi noi, genune suntem; dar puntea-i dărâmată la Ieru- 
salim 

şi-altunde rezidită, din pâine şi din vin — 

ci din cenușe crește sunet — aur 


) 138 ( 


oi rania A rr cl AA 


ION PARVULESCU 


nuntirea nevăzută a mărturiei noastre'n ochii voştri 
Clari, 

când nimicită aici, desleagá noaptea Păcii — 

şi-uneşte înalt de diamant cu solzii íntunecafi ai mării 
mai sus de orice «shâhid ânîy — 

nu punte-i așadar ruga-mi, ce trebuia să nu mai fie, 
ca să se arză'n gol roza lui Ilie — 

ci albă din mai sus încă, râul din Alba-Longa 

țipătul augural al dulcei porumbe sugrumate 

peste ceruri, mireasă a nădejdiei şi desnădejdiei, egal 
Tu, scut neprihănit al veghei, 

carne tristă, 

zodie preamărită de orgile albastre ale crimei — 
stinge-te. Eu, adormit, trec 

peste trandafirii îngropați ai grădinei și sânger 

ca fiara de sânge, cu râşii, cu lupii, dar fierul 

în veştede răni, nu se rupe. 

„amarnic plánset şi târziu 

din occident urmând la hexametrul magdalenic. 
făgăduiala vremii arde'n apa ne începută 

şi raze ceru de dincolo de 

Dumnezeu 

crucificarea noastră fár' de cruce — 

viu sunt, prin noi vei bea la ceasul din Sichar făgăduit, 
la fel de singură mi-e moarta, cât îți iubesc eu 

mortul tău, ei singuri amândoi ce-au împărțit 

«racla din vârf de stâncă» 

cu Clarul ochilor împărătești, smarald făcut ca diamant 
ce-i vom mărturisi'n iubirea noastră cruntă: 

ci noi aici, tu moartă şi eu viu ă 
tu înviată, eu nemuritor, uitaţi la pánda sfintei dimi- 

nefi, 

uitându-l, şi uitând-o 


) 139 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


he-am schimbat — 

fiat 

voluntas 

Tua, fiat voluntas tua, fiat voluntas tua 
sub ceru aprins de-un soare fár' de ceruri. 


ARS MAGNA DIDACTICA 


Leul care cu capul ín jos se sbate neheraldic 
sgáriind-pe cer numele táu de moarte, 

şi câinele urcând cu blana aprinsă 

scările umbrei unde Proserpina nu va fi admisă, 
alte animale, fructe, coji, sticliri si-argintáraie 
sunt tot atâția colti tăioși pe uşa la odaie — 


din somnul, cel mai blând cu mâini tăiate, crește, veghia 
val după val ca solzii mâinile se-adună, 

şi frunze cad pre mine când patul alb roieşte 

de-un nume care-uitarea îndată-l şi albeşte: 


Învățătorul nostru e mort şi-a Lui putere 

o fin cu dinții strânși episcopi, metropolifi şi Papa — 
dar strada cu ferestile calme ascunde ea 

misterul, şi boala mea cea neagră să fie-un fel de pâine? 


ca sborul în V al cocorilor, toamna să-i fie venirea, 

sau poate din senin, ca'n iulie tráznind la cornul caprei? 

trupu-i dogmatic s'a suit purtat de îngeri, 

tu încă sângeri, iarbă care verde-mi ești a vămilor cetire 
de aramă. 


) 140 ( 


PORRES: NE GE LEN Was cio ¿E 


AR a A AAN y ge ATA y ANA 


ION PARVULESCU 


(dar ce importanță sá mai aibe dialectica în Mărie, 
când mi se umplu gura de cuvântul din urmă, 

şi ce importanță sá mai aibe «dac'oi fi eu sau altul», 
când hoarda de smarald uneşte imperiul cu Preanaltul?) 


tot ce spusei e stinsă învățare; de-arginturi vii 

şi sulful zăpezilor se'nchină: ea, cititoare 

agale într'o grădină minunată trece peste vanga 
pământului şi-a ierbii. Pasul acesta, hotárit-a clipa. 


ale vremii valuri în fuior se strâng şi se desfac, cu nea- 
gra ei beteală; 

ce somn din nou acum desleagă viersul vostru viu, 

de-încet pe-o piatră caldă capul tău se-aprinde'n ado- 
rare? 


YVONNE ROSSIGNON 


LIE DO EIEEE E O et ÎN o PRE 


TÁCERI NOI 


Doamne, ce rară 

s'a făcut pădurea de umbre 
în jurul meu! 

'Păceri noi s'au deschis 
dincolo de tăcere 

ca un țărm neatins 

de pas omenesc 

şi nebătut de unda 
sgomotoasă a neliniştii. 
Singurátáfi mari 

şi-au revărsat orizontul de foc 
unde odată înfloreau grădini 
jefuite de vântul nebun 

al anilor tineri. 

Nici un chip. 

Nici un glas. 

Numai durerea Ta 

de jur împrejur 

ca o noapte fără stele şi fără lumini, 
şi fulgerul voii Tale 

care-mi înseamnă drumul, 
dincolo de drumurile bătute 
unde sângele meu 

a picurat zádarnic 

ca frunzele fárá destin 

pe cărările şterse ale vântului... 


) 145 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


SEARĂ 


RSS verzi de copaci 
curg liniştit pe prunduri dulci de lumină. 
Seara s'a deschis 
ca o dalie roșie în mâna lui Dumnezeu. 
Spada de umbră a plopilor 
tae tăceri de mătase. 
Iarba ascultă, 
frunzele ascultă, 
sufletele ascultă: 
cuvântul lui Dumnezeu pătrunde'n adâncul făpturilor, 
luminează iarba, 
frunzele, ochii, toată suflarea; 
mângâe ca o mână uşoară 
miriști dăruite, fructe prea grele 
pentru umerii de aur ai crengilor oferite; 
desleagă pe praguri de somn 
apele calme ale rugăciunii, iertarea. 


TOAMNA 


Bate vântul sfârşitului de anotimp 
clopotul de aur al codrilor uitaţi 

în impáráfiile nefiresti ale marii tăceri. 
Doamne, trupul Tău dăruit 


) 146 ( 


YVONNE ROSSIGNON 


se săvârşeste pe lanuri şi'n vii. : 

Voia Ta adie prin ierburi subțiri 

culegând suflete nestiute, cântece ascunse. 
Tainicá lumina ochilor Tăi cuprinde 
nemărginirile fără timp 

în care picură lin plânsul cocorilor ES 
şi frunzele rupte din cartea închisă a vieții. 


IATĂ, ÎN MÂINILE MELE... 


Iată, în mâinile mele 

s'a închis cartea cu basme a lumii. 
O boare de vânt 

a întors ultima pagină, 

pe nesimţite, asa 

cum ar fură de pe-o creangă 
ultima frunză. 


AŞTEPTARE 


Soare, pe prag de rouă 

nu má chema, 

spre întoarceri care nu mai au drum 
nu mai au urme. 

Nu-mi desvălui frumusețea 


) 147 ( 


POESIA ROMÂNEASCA NOUA 


isvoarelor: nu mă îmbie, 
ştiu că nu saturá. 

În mine s'a 'mplinit vârsta 

bucuriilor lacome şi ncepe odihna 
limpede şi uşoară a zărilor goale 

de toamnă culeasă. 

Zilele mele se desprind 

lin şi fără durere, ca frunzele săvârşite 
pe care vântul le duce'n exil 

de zări fără ajungeri. 

Soare, nu lumină umbra 

care mi se țese de jur împrejur, 

zi de zi mai deasă, zi de zi mai tăcută 
ca mătasa în care se'nchide 

viermele asteptándu-si aripile. 


DOAMNE, VIILE LUMII... 


Doamne, viile lumii 

sunt toate culese, 

grădinile jefuite, 

şi câmpurile s'au făcut 

tăcere pustie. 

Cine a semănat cântărește 
rodul în palmă şi-şi spune 

că truda fu prea grea şi prea mare 
pentr'un biet pumn de sămânță. 
Doamne, eu sunt o unghie 

de țărână în care 


) 148 ( 


YVONNE ROSSIGNON 


a cázut bobul bogat 
al milei Tale. 
Saturá-se din dar 
săracii durerei, 

robii trudei făcute 
pleavă şi pae. 
Doamne, viile lumii 
sunt toate culese. 
Oamenii se îmbată 
cu mustul râvnei degarte. 
Focurile de toamnă 
serpuesc ca balaurii 

pe miriști pustii. 

Şi'n tăcerea deschisă 

ca un iad se aude 

doar scrâșnirea neghinei 
prinsă de flăcări. 


RUGĂCIUNE 


Rouá de ghiatá pe frunze uscate, 

pe ierburi scrumite, ca un plâns obosit 
de ochi bătrâni pe zile pierdute 

pe bucurii irosite. 

Dulce lumină uitată pe miristi, 

pe mere, pe clăi, ca o mână ușoară. 
S'a 'mplinit vremea. Reintră în sine 
tot ce s'a sbátut sá se'ntreacá. 
Doamne, ne întoarcem la tine, 


) 149 ( 


___ POESIA ROMANEASCA NOUA 


suflete şi frunze, istoviţi, fără daruri. 

Am hrănit náluci şi omizi. 

Umiliți şi săraci, la picioare 

doar tristețea ţi-o punem, 

bucurii de cenușă, putrede roade. 

Nu ne judecă, Tată, ci iartă. 

Fă să atârne greu în balanță 

înțelegerea prea târzie, părerea de rău 

pentru tot ce-am pierdut, pentru tot ce-am lăsat 
să se spulbere'n vânt ca țărâna, ca fumul, 
pentru ce ţi-am furat, pentru ce nu ţi-am dat, 


MOARTE, EȘTI TU? 


Cine chiamă, cine bate la uşa 
cetluită a inimii? 

Vântul trudit de orgiile verii? 
(Aseară zăceă pe-o stradă pustie, 
un cerșetor în sdrențe decolorate de frunze.) 
Nu-i vântul: fir de iarbă nu mișcă. 
Nu-i vântul... 

Cine eşti, călător fără nume? 
Singurătatea poate? Nu, îi cunosc 
pasul uşor de pisică, mâinile dulci 
pe uşorul inimii, suntem prieteni. 
Poate vre-un dor rătăcit 

pe cărările şterse ale zilelor 
pierdute? O făptură visată 


) 160 ( 


SA Late A> EEPE A ta aia MR a a Da 


CAER NH CRIN e aie Ve a a AE 


: YVONNE ROSSIGNON 


si'ndelung așteptată, indelung?... 
De-ar fi, ar sári de la sine 
závorul de fier al tristefei. 
Moarte, esti tu?... 


CERBUL 


Avea în ochi reflexul brun și ud 
al acelor de brad şi pas ușor 

de furișat prin ierburi lin isvor 
şi trup de aur prin hățișul crud. 


Si anii și-i purtà regal pe frunte 
coroană de'mpărat prin timp străin 
de frunze călătoare şi de vin 

cu soare îndulcit în văi de munte. 


Eră tăria cremenii, puterea 
stejarului şi liniştea senină 
a crestelor topite în lumină 
şi pasul lui însuflețea tăcerea. 


Prelung mugeă, adulmecând răcoarea 
si se opreă mirat să se audă 

departe, printre chei, prin ceața udă 
a văilor, pe culmi iscate'n soare. 


Ca îutr'un început de lume, singur 
se oglindeă în lame vii de rouă, 


» 151 ( 


€” 


POESIA ROMÂNEASCĂ NOUA 


tăind talazurile verzi în două, 
ca într'un început de lume singur. 


Si umbra lui tánjea rănită 

ca o aripă, printre steiuri mute. 
Isvoare tropoteau cu pas de ciute, 
el le chemă cu mintea rătăcită. 


Din nicăieri, prelung, printre arini 
prelung svoni un corn de moarte, lin, 
de dincolo de culmi şi de senin, 

de dincolo de lut și rădăcini... 


Si cerbul ascultă cu ochi pierduţi 

în cefuri moi de-abisuri, ca'ntr'un vis. 
Veneă un glas de corn pe drum deschis 
în sânge, un corn veneă, cu paşi durufi... 


Incet veneă, topind în aur frunza, 

topind în plâns seninul şi lumina 

călcând pe flori de sânge, un corn, prin lina 
trezire a văilor, veneă, topind în aur frunza, 


ANII ASNI IINE 


Ani, ani, jefuite comori! 

Ce mâini risipiră, ce mâini 
visul furat aurorei, 

bucuria de soare şi dragostea 


) 152 ( 


editii 


YVONNE ROSSIGNON 


A V ON 


si increderea'n vorbe, doar vorbe, 
bani nebuni care cumpără amar? 
Singurătate. 

Tácere. 

Rare 

din creanga nudá a zilelor 

se desprind amintiri: 

frunze 

doar frunze moarte, incerte. 

Si cad 

cad subt paşii inimii obosite 

de cărări totdeauna pierdute 
totdeauna greşite 

în nicăieri... 


DOAMNE, DEPĂRTĂRILE... 


Doamne, depărtările!... 
necunoscutele, înșelătoarele depártári, 
care ispitesc sufletul 

ca pe frunze, ca pe cocori... 

Eu ştiu că dincolo de acest prag 
de coline pustii, de zile scrumite, 
alte depărtări se deschid, 

alte pustietáfi, alte cetăți 

peste care apasă 

umbra neliniștită a corbilor 

si tăcerea. Tăcerea... 

Eu ştiu că nicăeri nu «ajunge» 


) 153 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


sufletul obosit de dureri 

ca o frunză de soare. 
Primăvara e a anilor stinși 

şi poate a lăstunilor, 

care trec prin timp ca săgețile 
fără să-și scrie urma 

fără să însângere cerul. 

Și, totuși, Doamne, 

te-aşi rugă să ingádui 
gândului, măcar, să vâslească 
cu cocorii, prin cerul deschis 
ca un drum peste apele mari, 
până în țările soarelui nou. 
Te-aşi rugă să ajuţi sufletului 
să-şi facă încă odată un cuib, 
undeva, subt blânda privire 
a cerului pe care-l cunosc 
numai păsările şi vântul, 
care n'au cátusi si'nchisori. 
Indurá-Te, Doamne! In cer: 
un cuib în frunzișul albastru 
al liniştii Tale, în palma Ta. 
Dincolo de hotarele mincinoase 
ale clipei cu chip 

de frunză sfâşiată de vânt. 


HORIA STAMATU 


| 
| 
| 
| 
| 
| 


DE VORBĂ CU PAUL 


CAS în surghiun, în Miază-Noapte, 


Mi-ajunse ştirea morții tale, 
Valurile, Paule, erau pătate 
Cu aur sângerând de jale. 


Pe cerul jos din Warnemünde 
Se'ncrucișau aripi de fier 
Si n'aveam unde mă ascunde, 
Nici mângâere cui să cer. 


Copacii strâmbi şi cenușii 
Mă aruncau în alt tărâm, 
Pe care-acum, între stihii, 
Ifi căutai stingher de drum. 


O noapte'ntreagă fără somn 
La țărmul: mării de supt lună 
Zadarnic aşteptai alt svon 
Cu mărăcinii de pe dună. 


Uriaș, capacul de ciment 
Cădea și peste noi acum; 


) 157 ( 


A le e, 


k 


Boa 


Aj 
= 

+ 
= 
$ 
a 
á 
= 
E: 

ER 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


Era întregul firmament 
Noroi de lacrimi și de scrum, 


In dimineața când pe ape 
Se'ntinse un polei de foc 
Simţeam că esti și mai departe 
Şi vine timp de nenoroc. 


Tu ai plecat în străinie, 

Eu am rămas între străini; 
De-atunci doar visul te învie 
In fără loc ne întâlnim. 


Dar stai aşa de grav şi mut 
Cu fața fără pic de sânge, 
Parcă ţi-ași fi necunoscut 
Sau greu aminte ţi-ai aduce. 


S'a năruit tot ce văzusem 

Cu ochii'ntâiei noastre vieţi, 
Când bucuroşi am râs şi plânsem 
De-atât amar de frumuseți. 


Sperând o spifá mai aleasă 
Cuvântu-am vrut să-l încim, 
Să-i facem țara casa-casă, 
Chivotul iarăși să-l cinstim. 


Din tot n'a mai rămas nimic, 
Doar amintirea care arde; 


Cu ea la voi mă mai ridic 
Din sloiuri de singurătate. 


) 158 ( 


HORIA STAMATU 


CU —_—_— 


De Ligia ca prin ceață ştiu, 
In vis la fel e de tăcută, 

Parcă nimic n'ar mai fi viu 
Pe un pământ care ne uită. 


Iar Graţiela niciun semn 

Din partea mea n'a mai avut; 
In seara'ceea un blestem 

Pe soarta noastră a căzut. 


Ti-aduci aminte vinul greu 
Pe care l-am băut tăcând 
Eram bătuți de Dumnezeu, 
Golifi de sânge şi de gând. 


Era un vin din via ei 

Din anu'n care se născuse; 
La nunta mea voiai să-l bei 
Dar iată moartea ne băuse. 


De-atâţia ani mereu vă port 
Din Miază-Noapte'n Miază-Zi. 
Care din noi e viu sau mort 
Incep de-acum a nu mai sti. 


Ce-o fi cu tine în pământ, 

Ce-a mai rămas din mândrul chip? 
Desprins de orice legământ 

In noaptea oarbă te-ai topit. 


Nici lună şi nici stele n'ai 
Un vraf de goale oseminte 


) 159 ( 


EAS 


pr / 


zq AE 


meaa sta) — al 


ie ii 


POESIA ROMÂNEASCĂ NOUĂ 


Pe care creşte mucegai 
In locul fostelor veșminte. 


Ca o fântână îmi închipui 
De roşu foc, incendiind, 

Suvoiul sângelui. Pământul 
Si-acuma-i ars şi suferind. 


Vai, Paule, ce zori funebre 
Anunţă 'ndepărtate surle? 

Ce demoni din adâncuri negre 
S'au ridicat să facă turme? 


Dece uritul soarbe lumea 

Ce nu mai crede'n altă lume? 

In care smáre s'a stins minunea 
Cu purtătorii de minune? 


Dar tot surghiunul are capăt, 
Si morţii noştri ne așteaptă 
In pragul porţii fără lacăt, 
De-aici în partea ceealaltă. 


Nu ştiu cum vine clipa morții 
Dar poate este chiar sărutul 
Pe care-l jinduim cu toţii 

Când nu mai îndurăm urítul. 


han. 


hores h 4 


sy i 4 j 2 ) ] S Pi, A Ă EI] 
4 n... == 


HORIA STAMATU 


A HORIA A — — — 


EPIFANIE 


HV. R. AE. 


Intinsele ape nu pot să-l stingă, 
nici râurile nwl pot smulge. 


Cântarea Cântărilor, 7, VII. 


Anotimpul luminii fragede 

mângâe cu mâini străvezii morții 

de aer ai tulpinelor abia înfiripate. 
Corpul se smulge din sine, 

sborul învierii desvălue 

privelişti ameţitoare. 

A răsărit din genele de întuneric 

mai mult decât crinul 

luminii de mătase, în clopotul lacului 
caldă se face din nou răsuflarea. 


E, poate, Orientul, cu lenega cuprindere 
într'o prea clară, aeve'nchipuire. 
Atátea ecouri s'au întâlnit 

din muzici suspendate, ce încă plutesc 
pe firele vázduhului, ogivele fagilor 

le ascund în praf de argint. 

La început de vremi un murmur 

şi freamătul deasupra, din ape 

se împleteau în chipuri 


) 161 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


unul dintr'altul desprinse, 

tulpine și ramuri uimite 

cu ochi fără maluri. 

Mâna în ecouri albe, flaute ușor adiind 
peste colinele plecate somnului 

scoate din apele albastre luna; 
luceferii scăpărau de zi şi noapte. 


Ce somn adâncise marmura 

cu vinele de ghiatá? 

Cu toată sarea mărilor 

străbate zările sângelui 

fătul din geoda nopții d'intâi. 
Nimic în afară nu creşte 

din valul propriei tălăzuiri, 

dar e nimicul în carne şi oase 

tot ceea ce descântă, podoabelor: 
marmura, ghiața, purpura, aurul... 
si îndelung urzeste lumina mângâioasă 
a ochilor sorbifi de focul ce aşteaptă. 


Deplină, în amiaza sânului de mare, 
UNA, statornicia stelelor ce trec sau cad, 
nelinisteste mághirani şi dálii umbreşte. 

Din raze 
şi struguri de rouă surâsul minte nelinistea. 
Coboară înger al gratiei domol ascunse 

şi cântă desfătării! 
Umilă, dulce iarbă, așterne-te lin! 
Ploconitoare sălcii, plecafi-vá, plecafi-vá! 
Din umbra dăruită de braţul ridicat 
la focul de aramă din creştet, 
desprinde un alai de pajuri, 


) 162 ( 


HORIA STAMATU 


Serpi, jivine háde, 
: intrați în pământ! 
Iată cerbii adulmecă aerul, 

şoimii despică vázduhul, 

spinii si márácinii, plâng 

şi se fac mătase. 


Balaurul cu solzi de lună 

trăgea la celălalt tárim, 

la rădăcina somnului, în crângul 

de veșnică veghe, la nașterea nașterii, 
în leagănul cunoștinței fără pártinire. 
Pajişte verde, aer neînceput, 

cum adie vântul, şi desmiardă, şi cântă! 
Toţi cei iubiți veghiază în preajmă, 
în murmur descântă şi urzeşte 

cu mâinile, albele, UNA. 


Soare negru al nopţii de zăpadă caldă, 
nici răsărit şi nici în amurgire, 
de dincolo de zi gi noapte! 
La razele oarbe duc căi de lumină 
şi altele încep; din haos te-a moştenit 
şi te ascunde calea robilor 
plecată'n arcuirea prafului de lumi, 
arc triumfal, nesprijinit 
decât în nestiintá, 

fie 
toată inseláciunea întinsurilor calme, 
plocate asternute ploconului cocon, 
coroana de spini a seminfiei, 
atât de subtiatá, atât de biciuită, 
între aici şi dincolo, toată un ochiu 


) 163 ( 


e VADER cr m e m 


cra cdi tai 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


înlăcrimat şi singur, adevăratul soare, 
incandescentul, din mântuită limpezime. 
Soare al nopții de promoroacă vie 
Rămâi surghiunul dorului său. 


Pe râul de pierzanie 

al undelor şi clipelor 

ce nu se mai întorc, 

am lunecat la țărmul lumii 
unde spinările de apă întunecă cerul. 
Singur pe muchea râpei 

caut în sbaterea 

pustiului întins ce se despoae 
în sborul columbelor albe, 
tot ce-am pierdut 

de veacuri pierzând. 


Ascultă năucă nelinişte, 

a sângelui d'intâi 

prins în capcana pământurilor, 
ape cu tot întunericul vostru 
si tot inselátorul luciu, 
ascultați, aflați 

ce niciodată 

stelele nu v'au destăinuit, 
şi tot ce minte luna. 

Morţii din urmă au înviat 

şi stau să mă judece. 

Dar înainte de a mă sfâşia, 
rog cele patru vânturi 

să se astâmpere 

şi în pace să mă destăinui. 


) 164 ( 


HORIA STAMATU 


Era cátre amurgul lumii. 
Nici plai, nici grui şi nici 
pleşuve şesuri, locul înalt 
aşa se făcea când m'am smuls 
din somnul de smoală, din moartea 
lung dormită, 

pe braţe de zăpadă m'am ridicat 
şi nu era frig, se auzea doar murmurul 
cântărilor din roiul de stele. 

Cu rácnet de leu 

titanul încolăcit în nouri striga: 
şterge-te din cale-i, șarpe! 

Dar în colanul 
de zăpadă m'am înfășurat, în miresmele 
florilor m'am îngropat şi nici stupii de must 
ai viilor, nici mierea, nici vinul tămâiat 
din insule, nu mai puteau lecui; 
pletele lunii nu lunecau mai uşor 
ca bruma ochilor ce mi-au sorbit 
întreaga. noapte îngropată în mine. 

Asa se topesc toţi zeii 

inghetati de putinátate 

si lumea intinde aripi de foc 

sus, către oceanul dulcei nimicnicii, 

clipele sunt fără de seamăn. 

De n'am fi zei nimic nar avea nume, 
surde pe veci ar fi toate. 

Titan încolăcit în nouri, 

spaimă închipuită, ecou al jalei 

de când nimic nu era, trăznetul tău 

e zadarnic. Aerul gingas mă poartă 
pământul se înalță, în iarba supusă doarme 
făra să ştie nimic de sine, cu toată verdeata 


) 165 ( 


Le sara EES ES 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


şi apele şi corpul mântuit de suflet, UNA 
Duhuri ale puterilor oarbe, 

morți ai mei fără asemănare, titani! 

sorbifi o clipă din nestirea d'intái 

şi'n sbaterea voastră se vor desvălui 

ceruri ce n'au mai fost, oceane nestrábatute, 
zodii nestiute de nimeni. 


PLOAE PE PODIS 


Si pietrele se ofileau. 
Secetá, sete. 
Pásárile mor ín aer. 
Secetá, sete. 


Grául pitic 
E o perie de foc. 


Doar vipere 
Se mai práseau. 


Supt pietre, 
In suflete. 


Secetá, sete. 


) 166 ( 


HORIA STAMATU 


Dar într'o zi 
Cerul s'a făcut 
Capac de plumb. 


Podișul era un fest 
In care toți 

Fierbeau și se coceau 
In sudoarea lor. 


Pástorul de capre, 
Gánjuri sucite, 


Catá náuc 
In zarea de plumb. 


Atunci 
O viperá de foc 


Suerá din slavá 
Ştrăbătându-i teasta. 


Peste ghemul carbonizat 
Cu ochii albi smulşi din orbite 


Incep sa cadă 
Lacrimi cât pumnul. 


Caprele s'au risipit 
Cu bărtile sburlite. 


Tráznetele 
Desghioacă lumea. 


) 167 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA HORIA STAMATU 


amea, 


Se biciuau orbește. Si din lumina suptă 
Masculul cer 


Cu ramurile toate, 
Muntele femelă In noaptea ne'ntreruptá, 
Se îmbrățisau 


$ Se deschideau tárámuri 
Urlánd si muscándu-se. De infinitá noapte. 


III 


RĂSPUNS LA UN DESCÂNTEC 


Albastrul sloi în semi-cerc 
Mărea un ochiu frumoasei sale. 
Auzi: din valul spart în cer 
Nuntind alaiuri siderale. 


I 


In chihlimbar şi aur cald Căldură stinsă, verzi tufare, 
Din creştet de aramă, Căzuse tot ce e pământ, 
Trecând din vamă'n vamă Pe flăcări pâlpâia răcoare 
Vorbise Timp Inalt. Şi inima strigase: Sânt! 


Si cum din arsifá venea 

Scria'n țărâna arsă, IV 

Pe firul sorții toarsă: 

«Tu bucuria mea!» Nici din zăpada fulgilor 
nu cade noian 

mai bântuit de lună. 
Si nici pe creste arse 
de vipia așteptării 

Din râpa de supt soare, nu se topesc moliffii 
Din pulberea de sticlă, în brațele de spumă. 

Şi valuri suitoare, că 
Un sânge în albastru La margini de uscaturi 
Cu arbori se ridică. gemeau din vremi genune, 


II 


) 168 ( ) 169 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


ecoul despletindu-si 
în ploile de astre. 


Lumină niciodată arsă, 
din miezul lumii bate. 
In cearcăne de purpură 
am răsărit cu ea. 


V 


Nemângaiat Imperiul August, 
In rodii setea-şi istovise, 

Dar zodiile rămase n'au gust, 
Tot mustul nopţii le trezise. 


Din zodii rodie aurită 
Se'nclină surâzând curtean, 
Si ochii mari treceau prin sită 
Un abur vechiu răsăritean. 


Din boabe roşii de răcoare 
Soptea neîncetat: mi-e sete 
Si mâini de slavă purtătoare 
Topeau hieraticele trepte. 


HORIA STAMATU 


BUCOLICE 
Mandarinilor fără privilegii. 


Aproape de locul — sărac şi fără amintiri — 
în care melcul, oprit ori încă neurnit, 

timp fără nimeni nefiind, nici locul sterp, 
şi am fintit în miezul neîmpăcat în sine; 
dar altă cale n'are, ci însuși frángándu-se, 
temeiul îmi desvălue în împreuna cuvântare 
ce haosul în cântec puse, vrăjind neîncetat, 
în tot ce nu s'arată, ci numai se desvălue, 
dar e legat de ce e mut și orb gi surd 


şi se ascunde, când dela sine spune, 
fiindu-i totul simbol. 


a. 


Cu ştire au nu, de sine, albul se propagă 

pretutindeni, praf de lumină 

şi nepăsare; negrul păianjen 

prins de toate razele, deschide ochiul spaimei. 

Surprins de frumuseţe izvorul a stat 

şi nu mai picură timpul răcoros 

dar pe fața încremenită în oglindă 
ecoul apelor reci trezeşte 

mirarea, si murmurul stă. 

Al astrelor în zumzet perpetuu, si 

nevăzute în oceanul oarbei lumini. 


VELL 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Din el se deslănțue 
potopul de clipe-furnicile, frica 
s'a divizat, cancerul crește din sine. 
Oglinzile tremură. In iarba apusă 
supt lună tresare inima robilor 
către puzderia de lumi aprinse. 


b. 


Mai trage la malul albiei seci 

carul întors după racul de foc? 

Din praful de aur pierdut în colb 
vântul mai sună clipe-scântei. 

E tot ce mai doare pustiul nesafiu. 
Din naiul de cremene picură sânge 
pe vălul întinsei nălucă fecioară; 
apele-au fost, depánándu-si neliniştea 
răchite pe maluri şi turme. Sunt pietre 
supt aula sferelor nobile. Curge pe 
albie întors, unda lui fără vreodată 
ori cine, morţii nici ei nu se scaldă. 
Până când pietrele, plângând vor întreba. 


Focul răzbună ploaia. 

După ce apa curse cu lacrimile 

mai departe şi ne-am retras pe 
insule, au rămas femeile cu nelinistea. 
Mareele, mulțimile tălăzuite, suspină 
după odihnă. Vărsăndu-se sângele 


) 172 ( 


eo Í 


Y A A e ar ba e 
2 
í 


PT n e Ta ci 


TR ii o ii = HTA CABAS E SR e E, n aa 


HORIA STAMATU 


ne-am scăldat în el, dar s'a desprins 
un astru al sborului fără de capăt. 
De-am avea casă! Nici el n'are, 

tot ce-a făcut îl împiedică 

să spună: eu. Dar somnul 

e chinuit de zădărnicia trecerii, mereu 
deasupra unui veşnic abis, al nopții. 
Pe fire de păianjen, mințind cu lucrurile. 
Abia în pădure, cănd plouă, și 
trăznetele amenință, 

suntem în familie, acasă. 


d. 


E timp a gândi la timp, dar niciodată nu e 
timpul decât trecut. Mereu e prea târziu 
dar fără pierderea timpului, la timp 
descoperită, fără a găsi nimic. 

Doar un alt început, mereu fericit 

din grația primejdiei. Eram păstorul 
părerilor luate în horă, albe și negre, 

una după alta, asemeni oamenilor 
necunoscuţi, aidoma orelor pe care numai 
ceasul bătând le desparte, ei sunt timpul 
şi altfel ne par. Tu nu ești părere, altfel 
inceput-am indisolubilul, în plină incidență 
a elementelor, desbrăcându-ne în foc, 

de nesimţirea tuturor invențiilor, cu adevărat 
ne-a venit timpul. Nu e trecut, e focul 

din care crestem pierind, sunt păreri doar 
munții care se surpă, fundul necunoscut 
al oceanului. 


) 173 ( 


ca Pee re te 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


e. 


Asinul sunându-și urechile de aur 

frânt de şale, cade în genunchi să bea 
din apa începutului fără sfârşit, adevărată. 
Mireasa coboară mângâindu-i coama 

şi fără să se uite înapoi, urcă 

dealul ce-i sângeră tălpile goale. 

Apa e pulbere și nimic mai mult. 

Dealul se scufundă cu trecerea 

miresii ușoare, păsările explodează 

într'o dezordine rău prevestitoare. 
Văzduhul e plin de fulgi, destrămarea 
începe din aer. Asinul adoarme, sau 

nu se ştie ce, cu botul răsfrânt în țărână; 
dar măruntaele de foc ale precarei sfere 
noile descompuneri scutură în febră 
toate elementele surprinse de neliniște. 
Buzele uscate stârneau cenușa din naiul 
de cremene. 


t- 


Statuia era. Impotriva negării. Masivă. 
Dar iarba care creştea îmbrăcând-o 
era de foc, şi ochii se întoarseră 

dureros, cu albul marmorii 

răscopt. Așa au rămas: iarba sa i 
tras înapoi în pământ; 
de ce se uită mereu, cu albul | 


) 174 ( 


HORIA STAMATU 


ochilor întors, neclintită la 
dulcea melodie, când turma 
neastâmpărată vánturá pulberea 
albiei uscate, în căutarea 
timpului care n'a fost? Sclipesc 
în plină amiază firele de aur 

la ceasul atotputernicei zădărnicii. 


g 


Infinitul e curb. Din veşnicul ocol. 

Punctul e din care pleci, mereu fără 
întoarcere. Turma s'a întors după naiul 
mort în ogivele navelor, dar n'a ajuns 
niciodată, rămâne în afară vârtejul 
spiralei începute cu mine. Hora s'a închis 
în clipa de groază. Un vânt nápraznic 

şi trăznetele care despicau copacii s'au 
stârnit, oamenii atunci sau încleștat 

în roata mișcătoare. Acum e liniște. 
Braţele strânse s'au desprins unul de altul 
şi nu mai e decât munca. Orgile cântă 

de sus, în casele lor, închise. Infinitul e curb. 
Al mării de spinări îndoite, 

în toate muncile fără izbăvire. 


h. 
La vâna de fier, în multe feluri răsucită 
cum se iscase din pământ, adormise robul 


opac de nestire. A venit în fără 


) 175 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


vreme, cu ochi de apă, văzând sau nu 
prin mine, şi nu m'a cunoscut. Sezi, 
i-am spus, dar nu știa, Ascultă! Și cum 
mă pregăteam să disloc din neclintire 
suflul melodiei, s'a infepenit, cu 


ghiarele sgâriate în vâna de fier, sângerand-o 


din somn începuse lumea, dar somnul e 
mort. Cum să-l aduc la somn gi 

sângelui redându-l, să fie? 

In lunca de cristale, lupii care-l fugăreau, 
mușcă din turma de piatră, cu 

ochii străbătuți de raza galbenă a îndoelii. 


t. 


O lupá se márea gásindu-má, dar 

ochiul în valuri de țărână era 

unicul peşte. Si răsuflând abia 

de sete sau tristețe, de tot ce nu 

văzuse; când fulgerul tăind în 

linie frântă bucățile de cosmos 
amesteca fárána cu plânsul fără margini; 
din fundul văii seci năvalnică 

urca unda, visând cum lunecă 


DEC 


ee 


HORIA STAMATU 


j 
Ce mai veghiază când nicio veghe 
în ultimul spasm al focului nu va 
mai fi decât bucuria pieirii, fără 

de umbră, va fi cum a fost nefiind? 
Dar fie, suflul în trecere singura 
dâră din lucriri, în tot şi nimic 
fiind, locul încă nu i se ştie. Nici 
astrologii nu-l vor găsi. 

Părinți adormifi supt straturi de 
nopţi în bazaltul tăcerii, plutind 
uneori în somn către mine, în 

zorile lânii de aur aprinse cu voi 
m'am trezit şi rănile spinilor văii 

se vindecau în clipele şoptite de apă. 
In fără de vreme nici loc, renaşte 
pierderea vremii şi locului, părerii 
din statue şi melod, ale uneia 
neîntreupte spornice deveniri, din 
capătul nopții la capătul zilei, alte 
păreri, ale întoarcerii, ale uneia, ele 
fiindu-i aceleași, în tristeţe şi bucurie 


alte păreri, ale unuia, suflul începător 

ce se leagă în eros în foc se desleagă, 
naștere și moarte ştiindu-se astfel, 

cu trecerea în mereu neîntrerupte vârtejuri 
cu taina în fiecare stea, din necuprinsul 

al cărui centru e pretutindeni şi nicăeri, 
Astrologii, ciobanii, încearcă mereu să 
le-adune, bărboşii părinţi, în hlamide 


pe ea cei stinși de dorul timpului 
ce n'a fost, fosforescente, lungi alaiuri 
de ochi căutători. 

Pe iarba fragedă, 
cu naiul de trestie, cu straiul spălat 
din nou cântam la raza care în trecere 
strângea, 

lâna de aur depe cumintea turmă. 


) 176 ( Y A 


AA 


TOA cre rame en e Taia 


| cu munții. Din albul zăpezilor veşnic 

| un fir de răcoare se lasă, adapă 
| gândul pâlpâitor al ştirii de sine, | | 
| caută în el desfătându-se cu toată | | 
| bogata risipire a nopților, când | | 
| vulturul se scutură de somn şi soarbe | | 
cu sete adâncă din râul focului veșnic, | 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 
t 


[| 

IR 

| | 

| ) 178 ( 
| E | 
| 

i 

% 


| $ 
| | 
| | | 
| 
| 
| 
| | 
| 
| | 


ISTORIE 


GES au plecat la început din sate 
Nu bănuiau cufitele cât li-s 
De-apropiate pumnului deschis 
Pentru binete si pentru bucate. 


Munții-şi roteau în jurul lor colțunii 
Şi ceasul era liber şi comun, 

Un tulnic prevestea peste cătun 
Urcarea, nouă si târzie-a lunii. 


Aşa-şi înconjurară craiul lor 
— Ca pe un ulm—si îl priveau în gură; 
Iar vorba i-a fost psalm, i-a fost arsură 
Şi i-a fost negură și vin învingător. 


Când au plecat la început din sat 
Nu cunoşteau cufitele cum cresc 
Ci așteptau cuvântu'mpărătesc 
Ca anotimpul pentru secerat... 


Apoi a fost un vis şi o prea grea 
| Patimá ce isbucni pe-afará, 

O mie de oglinzi se frământară 
Şi'n toate ea lucea si strălucea; 


aa mai acea 


BN AAA NI 


) 181 ( 


i 


POESIA ROMANEASCA NOUA te 


O mie de oglinzi sfârşiră'nvinse 
In vinele lor strânse ca un bici, 
Se mâniară crunt pe venetici 
Şi sufletul le arse si le plánse. 


lar Horia își privi de-odatá'n sine 
O soartă grea se'naltá cât Vlădeasa. 
Atunci s'opriră ei şi ne'nțeleasa 
Vuire-a codrului nu le păru a bine! 


Şi ca să scape de un gând profund 

Isi ridicară ochii'n zări-de-odată 
Acolo, arama lunii în vârf de detunată 
Părea o armă aspru strânsă'n pumn. 


Pe-atunci domneau în codri urşii suri 
Si ora era grea şi-elementară 

Iar Horia a vorbit chiemánd afară 
Si oameni şi istoria din păduri. 


Ei şi-au simțit cuţitele cum bat 

Ca inimile scoase'n mâini — şi grele; 
Au pregătit tăciuni pentru castele 
Şi pentru veacu-acela necurat. 


Iar flacăra se'ntinse pe câmpie 

In josul drumurilor de dogari... 

Si era roșie noaptea'n ceruri mari 
Crescând pe-a munților statornicie. 


CA ŞI CÂND TOATE ARZĂTOARELE STELE... 


Ca si când toate arzátoarele 
Stele ale cerului ar fi drapele, 
Şi-ar fremătă sárbátorind sub ele 
Unite, toate popoarele; 


Ca şi când ale muntelui vânturi bune 
Ne-ar trimite inimii luntrile lor 

Sí pinii aromafi cu ale lor 

Ore de-argint ne-ar supune; 


Ca şi când trecând sub solstifii azure, 
Veşnicia pentru noi ar opri 

Trecerea lumii, şi ne-ar uimi 
Frumoşii săi ochi, prin aleile pure; 


Ca şi când mâna dușmanului apucând 
Aș iubi-o ca pe-a Mântuitorului, 

Si m'ar inobila bucuria poporului 

Cel mai de ránd; 


Acele fără de-aseamán peisagii 

Transilvane, ca şi când peste tot-m'ar urma, 
Ca şi când zilele mele încetând ași continua 
Să deschid cărţile dragi, 


) 183 ( 


A o Pata Pt SN A DOD 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


Asa astept dreptatea tuturor 

Şi-a libertății dimineață 'naltă, 

Şi fructul nou, şi fața ceealaltă 

A lumii acesteia de întrebare şi de dor. 


AMURGUL POETULUI 


Cândva la rădăcinile brazilor vinei 
Trupul său va înopta în fântâni; 
Ora culorilor de seară îl va descoperi 
Ca pe-o statue îngropată de Elini. 


Sufletul ostenit de bună seamă va rămâne 
Alături să moară'mpreună, 

Cum rămâne cearcănul tainei pe lângă lună 
Si bucuria pe lângă pâine. 


Serpii elementelor vor trece mai departe 
Framântându-se prin săptămani 

Numai cerul peste aerul înalt 
Oferi-se-va ca o carte... 


Atunci imaginea de sub lichide-oglinzi 
Va urca'n univers pe tácute 

Şi-i va fi împletirea în luminile argonaute 
Ca o glorie ce nu poți s'o cuprinzi. 


) 184 ( 


V. TARA 


De la un timp cicatricele inimii-voi le — aţi ştiut — 
Vor cădea cum frunzele cele verzi cad, 

Şi'n tomnă va fi împreună viul Septembre de brad 
Cu defunctul din ape, Septembre de lut. 


IN AMERICA 


Anii aceştia nu-i mai aminti, 

Viaţa mea de-o fi să fie poveste, 

Desi şi-acum un vânt mă chiamă peste 
Lumina cea de fiecare zi; 


Desi port visu'n mine ca pe-un val 

Si în privirea trecătorilor rămân 

Mai mult c'o clipă— şi rămân 

Mai mult cu-o oră'n bulevardul sideral; 


Şi neînduplecat eu am adus 
Romantic foc în trista urbe Montreal 
Când peste Lacuri un Octombre pal 
Desăvârşește-se în vânt şi'n sus, 


Deşi spre moartea tânără şi'nspre păduri 

Mă'ntorc şi aici cu-același vechi amor 

Şi recunosc porumbul călător - 
Şi cina mistică a celor puri. 


...0, Lume Nouă, doare şi mă infioará 
Puterea ta de alergare si de fier 


) 185 ( 


Potop electric, flacără și ger... 
Sub vulturul înalt ce'n cercuri sboará 


— Spre infinit— al lunii, tu alungi 
Trecutul timp, ca pe un lup ce nu mai are 
Nici crâng nici stuh, nici dinți de apărare 
Nici spațiul sur al nopților prelungi. 


CANTEC DE TOAMNĂ 


Zilele acestui Octombrie divin 

Se trec ca niște calme si falnice reptile; 
Metaforele prind făptură de argilă 

Şi cresc sub vântul molcom al timpului puțin. 


Eu mi-am ales de mult în jurul înălțimii 

Domeniul meu de paltini şi plopi cu frunze- agale... 
De-aici întocmai unui rege medieval, pe vale, 
Privesc cum se grupează armata vie-a climei. 


Puterile de-adânc trec lent şi orice pom 
Se'nváluie'n lumina roșcată ca'ntr'un sal, 
Pe când vibrează'n aer vestigiul ancestral 
Al erelor cázute ca un titan ín somn. 


In fund comuna-si poartă pádure'n sus şi prunii 
Ce'n chip de turlá'n visu-mi se'nvárt şi se frământă; 
Cáldura dupá-amiezei departe'n ceruri cántá 

Si gránele culese si vatra și străbunii. 


) 186 ( 


V. ȚARĂ 


„„Lăsaţi-vă belșugul ne-atins în fața porţii... 
Si aşteptaţi ca ceasul să bată o oră aparte 
Când gravitând spre nord cu luna de o parte 
Planeta ocoleste alternativa morţii... 


— AICI S'A ÎMPIETRIT ÎNGERUL 


Aici s'a impietrit irigerul bunului prieten al orelor 
Muntele Mare. 

Zborul i-a fost asemenea fumului tomnatec 

Căzut pe ogoare. 


Vázurám cu toții, într'un târziu 
— dar mai ales cei inflorifi în cerescul răzor — . 
Cum timpul său se agita nu ştiu 
Ca ce arbore întors spre viitor... 


In vremea aceia, vai, n'am bănuit 
Că într'o seară ogivală şi severă 
Si noi ca dânsul, într'o altă sferă 
Vom trece, şi-om vâsli necontenit. 


Şi n'am bănuit că fruntea doar 

Ne va rămâne astru singur dintr'o mie; 
Rásina brazilor vuia ca un bondar 

Sub scoarța — presimţire cenușie. 


Ce-a fost apoi se-aseamănă căderii 
Pe-un sol strein, si totu-i nou, afară 


) 187 ( 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


De marmora iubirii şi-a părerii 
In care o să cioplim o nouă țară. 


Aici şi-a sângerat muntele frumosul, 
Perfectul chip— si-apoi s'a impietrit... 
In vremea aceia vai, n'am bănuit 

Că moartea-i sâmburele lumii, savurosul. 


VECERNIE 


Cum m'a cuprins singuratea orei 
Şi-a vieţii întregi şi-a universului culorii, 


Inghenunchiat sub ulmii suri — la fel 
Pământului — azi mă petrec încetinel. 


La dreapta în sus, palatul luminat 
Al gândului, în brumă l-am abandonat. 


Spre stânga'n jos, şi geniul de-acum 
Si fiara vrerii am ucis-o, nu ştiu cum. 


Isuse tinere, voi mai putea, voi mai putea 
Dintru'nceput să fac o țară a mea, 


Să taiu în stâncă, să 'mpletesc, să ştiu 
Prin vara înaltă tălmăci frunzișul viu; 


Eu, ce pránzeam cu vulturii și sorii 
Cum m'a cuprins singurătea orii! 


) 188 ( 


PE MALUL STÁNG 


Pe malul stâng», clima singurătăţii 
Isi va lămuri apele si euritmia... 

Mă veţi întâlni de-acum in továrásia 
Ingerului cotidian și comun al cetăţii. 


Mai cu seamă în după-amiaza zilelor când 
Cărţile-adorm ostenite sub ora de chihlimbar; 
— Ochii lui te îndeamnă tăcând, 

Spre parcul interior, jucăuş şi amar. 


Așa vom hălădui mult timp împreună, 

Cu catedralele cuprinse, globule, în sânge... 
Nu plânge Maică Indurerată, nu plânge; 
Maică străbună! 


MAI CU SEAMĂ... 


Mai cu seamă pentru durerile pâinii 
Printre oamenii la ora amiazului, 
Oameni şi credincioşii lor câinii 

Ce așteaptă la sfârșitul săptămânii 
Luminarea obrazului... 


) 189 ( 


meee A N 


POESIA ROMANEASCA NOUA 


O, ulmi din subalpinele 

Primăveri ale Europei şi Asiei, 
Incomparabili ulmi şi voi jivine 
Sărbătoreşte imblánite, si voi pline 
De splendoare păduri ale galaxiei; 


Si fericite cicluri, în sine 

Impăcate, ale naturii fără de cuvânt 
Cărora electronicele- albine 

Impart nectarul forțelor, și bine 
Imbătător al verii vânt; 


Şi brațe albe ale timpului, ușor 
Recunoscute în somn, când ne purtați 
Prin săptămânile vâslind spre viitor, 
Şi astru al cerului interior 

Isuse, ascultați; 


Şi migratorule spirit — cel tânăr — pornit 
Spre-a caetelor mediterană fertilă.. 
O, bărăgane ale toamnei cu porumb odihnit 
Si toate ce-afi trecut ori încă n'afi venit 
Implorămu-vă milă, 


Mai cu seamă pentru spaimele pâinii 
Printre oamenii pă mântului larg; 

Cu ei de-asemeni înjugații boi şi câinii 
Şi zeii lor, şi lucrurile mâinii 

Si moartea lor desfășurată la catarg. 


TIMP 


August de platină şi de sonor senin 
De astă dimineață trece plin, 


Coline bete de-adevăr inaintará 
Spre timp cu o surprindere uşoară. 


Prin somnul dimineții lacu-apare 
Pătruns de-o vreme albastră şi mai mare; 


Foşnind ca o jivină minunată 
Lumina nopții către nord e înclinată. 


Mestecenii cei albi privind spre ieri 
Mă văd cum mă adun de nicăeri. 


Ce va urma, ce liturghii şi cine 
Mă va păzi de propria-mi mărime? 


CUPRINSUL 


CUPRINSUL 


INTRODUCERE de Vintilă HORIA. 


CONSTANTIN AMĂRIUȚEI ... 


20 Octombrie 1923 A so Ca 
Dialog pentru geneza poeziei. AT ODOFO 22 f | 
Lumea cea albă. în ez sete 26 | 
Jocuri de-a-L, ghici (Melcul, Vaca, Pisica). cuie 27 | 


| TM ARCADE, O e 33 
Scrisoare ... aa DEM RO pe ae, să area) o UNII e: e Nela ea 35 


f 
oee cathácaral AS a de-a A NE DO 36 : 
| LALA O E ne "36 | 


ANIOANE TASBODISCOE 39 


Narcis e ea ae ee Nei. 41 
) Verhena tn ae NS e: NAS 42 
| Pasărea aaa E E AR pie S ES a ec 43 
Mărturisire .. So 


PAE 


PA pi metre pre e 


POESIA ROMÂNEASCA NOUA 


ALEXANDRU BUSUIOCEANU 


NENUMITA LUMINĂ: 


Cartea deschisă ... 

Stingere 

Cetate sacră. 

Dor mare ... 

Nenumita lumină, . 

Aurore fără chip .. 

Vedenie A 

Noapte sonorá 

Nimb. a 

Trup Creí Att ir trist 


NOIME: 


Columbá 
Numen 


Spic ... 


MIT (Fragmente): 


Dragon urcând ... 
Trifoi de fier 

Un cerc într'altul. . 
Lance.. uad 
Ochiul . 


CUPRINSUL 


CAETELE DE MIEZUL NOPȚII (fragmente): 


TOTUL ÎNCEPE DIN NOU.. 
IMEMORIALI ... a 
LIBERTATE LIBERTATE (Antipoem 1 


NICOLAIE CARANICA ... 


Când morţii dragi. . 

Trei preludii din Bach.. 

Imn . 

Dela Rambouillet la Villeneuve 
Jálanii. A 5 
O, steaua ... 

Un vânt ... ; 

Cântec de becuri 


N. A. GHEORGHIU.. 


Vămile văzduhului 
Veguicul pelerin... 


VINTILĂ HORIA 


Între câmpuri 
Insulá . 

Un agent ... 
Noapte ... 
Sărutul cunoasterii 
Viaţă .. Sos 
Cale ... 

Univers 


POESIA ROMANEASCA NOUĂ 


Ultimá. 
Nimeni ... 
Semnul trecerii . 


VIRGIL IERUNCA... 


Decemvrie. .. 
Prologul copacilor. 
Stiintă o 
Cântec sătăcitorului 


ION PÂRVULESCU .. 


Îngerul n'a strigat. . 
«Vânătorulu Euthanasiu» 
Spălătorul de ferestre ... 
Io E E cari 

Nard . don 
Ars magna didactica DO 


YVONNE ROSSIGNON ... 


Táceri noi ... 
Seară . 

Toamna ao 

Iată în mâinile ct 
Așteptare ... 
Doamne, viile lumii 
Rugăciune. .. : 
Moarte, ești tu?... 


CUPRINSUL 


Cerbul . 
Ani ati 
Doamne, depărtările 


HORIA STAMATU ... 


De vorbă cu Paul . 
Epifanie : 
Ploae pe podiș ... 
Răspuns la un prd 
Bucolice 


V. TARA . 


Istorie . d 
Ca şi când toate arzátoarele. sale 


Amurgul poetului . 

În America... 

Cântec de toamnă. ; 
Aici s'a împietrit E 
Vecernie 5 

Pe malul stáng ... 

Mai cu seamá 

Timp .. 


< 
H 
2 
3) 
a 
; 
E 
A 
H 
E 
w 
H 
= 
(77) 


CARTE IN LUNA AUGUST 1956, IN TIPO- 
GRAFIA RIVADENEYRA, S. A., MADRID. 


Cărți publicate: Pretul $ USA 
1. G. Uscătescu: La Concepción jurídica rumana, 0,50 
2. C., Popovici: La organización judicial en Ru- 
A RAROS ES GOO 0,50 
3. Aurel Rauta: Bases jurídicas y sociales de la 
propiedad agraria en Rumania.......... 0,50 
4. F. Elias de Tejada: La filosofía del Derecho y 
del Estado en Rumania... ..... 0,50 
sa. Mihail Eminescu: Poesias 2,00 
5 b. Mihail Eminescu: Possii. Ediţia de luv. .... 20,00 
6. Horia Sima: Menirea Nationalismului...... 1,50 
7. Ion Luca Caragiale: Cuentos rumanos. ..... 1,50 
8. Jon Luca Caragiale: Teatru. oo... os. 3,00 
9. Poesia Româneasca Noua... 2.00 


Sub tipar: 


o. Aurel Rauta: O sută din cele mai frumoase 2,00 
poesii din limba ro nână —(Antologie).... 

lo Mihail Eminescu: Scrieri politice. (Antolozie). 3,00 

1 è IL D. C.-Coterlan: Sur. steuropa.—( lstuema 
pal'inolăzico del sures'e europ? r) E cae 4,00 


IMMM 


«<< _—_—— 


Cártil se pot comanda li: 


D-—l Aurel Rauta 


Montalbán, 5 - Teléf. 21 94 86 - MADRID 


A apărut ediţia 2.2 din: 


CUADERNOS HISPANO -RUMANOS 
5 


MIHAIL EMINESCU 


POESII 


PUBLICACIONES DE LA 
ASOCIACION CULTURAL HISPANO-RUMANA 


SALAMANCA,