John Fowles — Copacul

Pi N 


D ko~- 


John Fowles 
Copacul 


Traducere din limba engleză şi note 
de Veronica Focşeneanu 


POLIROM 
2007 


John Fowles s-a născut în 1926, la Leigh-on-Sea, 
o mică localitate din comitatul Essex. După ce a urmat 
cursurile Universităţii din Edinburgh, în 1950 a 
obţinut o diplomă în literaturile franceză şi germană 
la Oxford, unde i-a descoperit pe existenţialiştii 
francezi şi pe promotorii Noului Roman. A dobândit 
recunoaşterea internaţională odată cu apariţia 
primului său roman, Colecţionarul (1963), care a avut 
un mare succes la public şi a primit de îndată şi 
elogiile criticii, Fowles fiind considerat un scriitor cu o 
forţă imaginativă şi inovatoare excepţională, reputaţie 
pe care i-au confirmat-o următoarele sale romane: 
Magicianul (1965; ediţie revizuită în 1977), Iubita 
locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), 
Mantisa (1982), Omida (1985), Găuri de vierme 
(1998). Ecranizarea romanului Iubita locotenentului 
francez , cu un scenariu realizat de Harold Pinter 
(dramaturg şi laureat al premiului Nobel), a fost 
nominalizată la premiile Academiei Americane de 
Film, apoi la premiile Oscar şi a obţinut trei premii 
BAFTA şi un Glob de Aur. 

La Editura Polirom au apărut până în prezent 
Colecţionarul (2002), Iubita locotenentului francez 
(2002), Magicianul (2002), Mantisa (2003), Turnul de 
abanos (2003), Daniel Martin (2004), Omida (2005) şi 
volumul de faţă, Copacul (2007), care inaugurează 
seria de autor John Fowles. 

Copacul (1979) este un text cu tentă accentuat 
eseistică şi memorialistică, în care John Fowles 
dezvăluie impactul pe care l-a avut natura asupra 
vieţii sale şi avertizează asupra pericolelor implicite 
ale impulsului nostru tradiţional de a categorisi, de a 
îmblânzi şi de a lua în posesie lumea înconjurătoare. 
Dovedind o percepţie acută a alienării de care e 
cuprinsă lumea contemporană, autorul britanic 


polemizează cu aceeaşi uşurinţă şi acelaşi talent 
scriitoricesc care l-au consacrat în lucrările de 
ficţiune. 


rimii copaci pe care i-am cunoscut bine au fost 

merii şi perii din grădina casei unde mi-am 
petrecut copilăria. Poate că afirmaţia o să vă poarte 
cu gândul la o imagine rustică sau bucolică, însă nici 
vorbă de aşa ceva. Casa, lipită printr-un zid de o alta, 
era situată într-o suburbie a anilor '20 de la gura 
Tamisei, cam la şaizeci de kilometri depărtare de 
Londra. Grădina din spate era miniaturală - mai puţin 
de patru ari de teren -, însă tata împovărase un capăt 
şi o latură a gardului cu pomi şi arbuşti tunşi, sprijiniți 
pe plase de metal. Până şi pajiştea pitică avea cinci 
meri roditori, pe care numai curăţatul şi retezatul 
constant al crengilor îi ţineau în frâu. Grădina 
reprezenta o anomalie printre parcelele verzi şi mai 
convenţionale ale vecinilor, iar felul în care îşi dădea 
silinţa să arate ca o parte din livada cine ştie cărui 
conac de vază o făcea, poate, să pară uşor absurdă . 
Insă adevărul era că nimeni n-o lua în râs tocmai din 
cauza roadelor acestor copaci. 

Denumirile merelor şi perelor seamănă într-un fel 
cu cele ale vinurilor - nu te lămuresc prea mult în 
privinţa calităţii. Se prea poate ca două nume să aibă 
aceeaşi rezonanţă, însă cei doi pomi care le poartă pot 
da roade la fel de diferite între ele ca şi strugurii 
produşi de o vie întinsă şi una de mărime potrivită, 
amândouă pe aceeaşi costişă. Până şi acelaşi pom 
poate face roade diferite de la un an la altul. Ca şi la 
vie, lucrurile esenţiale sunt solul, amplasamentul, 
clima anului şi, după toţi aceşti factori aleatori, grija 
omului. Pomii tatălui meu, mulţumiţi deja de pământul 
aluvionar din regiune, erau probabil printre cei 


curăţaţi cu migala cea mai mare, cei mai alintaţi şi 
mai îngrijiţi din întreaga Anglie, şi-i aduceau în mod 
constant premii la expoziţiile locale. Oricum, personal 
n-am întâlnit fructe din soiul lor care să fie mai 
parfumate - ca să nu mai vorbim că astăzi atât de 
multe asemenea soiuri au devenit, în peisajul 
supermarketurilor, nişte rarităţi din cauza 
dezavantajelor lor comerciale, cum ar fi pulpa fragedă 
sau cerința misterioasă de a fi „mâncate din pom“. 
Incă mă mai obsedează amintiri legate de ele, de 
numele şi aroma lor - Charles Ross, Lady Sudeley, 
Peasgood's Nonsuch şi King of the Pippins. Până şi 
soiurile mai populare pe care le creştea tata, cum ar fi 
Comice sau Mozartul şi Beethovenul pomologiei 
engleze - James Grieve şi Cox's Orange umpleau 
pomii, transformați cu iscusinţă în copaci pitici, cu o 
abundență şi un rafinament pe care rareori mi-a fost 
dat să le mai întâlnesc după aceea. Se prea poate ca, 
parţial, asta să se fi datorat faptului că tata ştia cu 
precizie când anume trebuiau mâncate fructele. O 
pară din soiul Comice are nevoie de multe săptămâni 
până să se coacă pe spaliere, însă odată ajunsă la 
apogeu, nu ţine mai mult de o zi. La soiul Grieve 
desăvârşirea este aproape la fel de efemeră. 

Pomii aceştia au avut o influentă mult mai mare 
asupra vieților noastre decât îmi dădusem eu seama în 
tinereţe . li priveam aşa cum îi prezenta tata lumii, 
pur şi simplu ca pe o pasiune - la fel de obişnuită sau 
inevitabilă ca şi nelipsitele griji financiare, dispariţiile 
lui zilnice la Londra, ulcerul duodenal de care suferea 
sau lucrurile ceva mai vesele, cum erau golful de la 
sfârşitul săptămânii, tenisul şi bucuria de a urmări 
partidele de crichet din comitat. Şi totuşi ei depăşeau 
simpla noţiune de plante. Numele, comportamentul şi 
caracterul lor se aflau pe picior de egalitate cu ale 


celor din familie. 

Între mine şi tata exista deja o diferenţă netă. 
Eram însă prea copil ca s-o observ sau am luat-o, 
poate, drept o chestiune de gust, de vârstă sau drept o 
altă şi banală deosebire de pasiuni. Diferenţa era 
oricum încurajată şi - în ochii mei - consfinţită de 
diverse rude. Aveam un unchi care era entomolog 
împătimit şi care m-a luat cu el în câteva expediţii prin 
ţară. Aşa am deprins meşteşugul prinderii cu plasa, al 
conservării insectelor, al vânatului omizilor şi toate 
celelalte; în plus, m-a învăţat şi arta fixării în insectar. 
Pe urmă mai aveam doi verişori mult mai mari ca 
mine. Primul avea o plantație de ceai în Kenya şi era 
un neîntrecut pescar la muscă şi vânător de vânat 
mare, iar în ochii mei, atunci când apărea acasă la noi 
în vizitele sale ocazionale, era, indiscutabil, cel mai 
norocos om din lume. Celălalt era un membru 
indispensabil oricărei familii engleze decente 
aparținând clasei mijlocii - un excentric convins, care 
se potrivea suburbiei şi valorilor ei aşa cum se 
potriveşte ariciul pe o canapea. Reuşise să adune o 
gamă ameţitoare de interese personale: recoltele de 
vârf ale vinului de Bordeaux, cursele de alergări de 
fond (unde era competitiv la standarde 
internaţionale), topografia şi... furnicile - domeniu în 
care era o autoritate. L-am invidiat la culme pentru 
libertatea de a putea să colinde pe unde i se năzărea, 
pentru fotografiatul la nesfârşit al locurilor exotice, 
pentru cunoştinţele sale generale temeinice despre 
natură, obţinute prin contact direct. Mă nedumerea 
însă faptul că pentru tata această fiinţă fascinantă 
trecea drept pe jumătate nebună. 

Astfel de rude au stârnit foarte curând în mine 
pasiunea pentru istoria naturală şi peisajul de ţară, 
adică dorinţa de a scăpa de pomii extrem de nefireşti 


din grădina din spatele casei, ca şi de tot ceea ce 
reprezentau ei. lar asta însemna, fără să-mi dau 
seama, că începusem deja să calc în picioare sufletul 
tatălui meu. Tânjeam din ce în ce mai mult, în taină, 
după ceea ce nu găseam la noi: spaţiu, sălbăticie, 
dealuri, păduri... Cred că tânjeam mai cu seamă după 
crânguri, după copacii „adevăraţi“. Cu una sau două 
excepţii - şi anume terenurile mlăştinoase din Essex şi 
tundra arctică -, am urât întotdeauna ţinuturile plate 
şi lipsite de arbori. Acolo timpul pare că s-a înscăunat 
ca stăpân şi ticăie fără remuşcări, asemeni unui ceas. 
Copacii însă urzesc timpul sau mai degrabă 
plămădesc o varietate de timpuri: când dense şi 
abrupte, când calme şi întortocheate, dar niciodată 
greoaie, mecanice, monotone fără de scăpare. încă mă 
mai cuprinde acest sentiment în clipa în care intru în 
vreuna din nenumăratele pădurici tainice de la graniţa 
dintre Devon şi Dorset, unde locuiesc acum. E ca 
atunci când laşi în urmă malul pentru a intra în apă, 
într-un alt mediu, într-o altă dimensiune. Când eram 
mai tânăr, senzaţia era acută. Furişatul în pădure 
însemna furişatul în rai. 

Nu-mi dau seama cât de serioasă ar fi devenit 
ruptura dintre mine şi tata dacă pe scena lumii nu şi- 
ar fi făcut apariţia Hitler. Dar aşa cum s-au petrecut 
lucrurile, primejdiile aduse de cel de-al Doilea Război 
Mondial au făcut-o inevitabilă. Am fost nevoiţi să 
plecăm din suburbia noastră din Essex şi să ne 
refugiem într-un sat din comitatul Devon, unde toate 
dorinţele tainice aveau să-mi fie îndeplinite cu mult 
mai mult decât în visele mele cele mai nesăbuite . In 
noul meu univers am dat uitării, încântat, colecţia 
măruntă de pomi fructiferi zbârciţi şi îngrămădiţi a 
tatălui meu în schimbul Americii de copaci naturali pe 
care o descoperisem în Devon. Voi reveni la ceea cea 


însemnat - şi încă mai înseamnă - ea pentru mine, dar 
mai întâi mă voi strădui să redau ceea ce bănuiesc că 
va fi însemnat pentru el cea dintâi şi de ce anume. Pe 
măsură ce înaintez în vârstă, observ că diferenţa 
vădită şi profundă dintre atitudinile noastre faţă de 
natură - mai cu seamă în privinţa formei copacului - 
avea o identitate stranie în scop, un fel de sistem de 
rădăcini îngemănate, un tipar paradoxal, plin de 
întretăieri. 

Tatăl meu făcea parte dintr-o generaţie de 
oameni ale căror vieţi fuseseră marcate fără drept de 
apel de războiul din 1914-1918. Era convenţional şi, 
în toate situaţiile, extrem de atent să nu jignească 
moravurile celor două lumi în care trăia: suburbia şi 
lumea londoneză a afacerilor. înainte de război făcuse 
studii de avocatură, însă moartea unui frate la Ypres 
şi pe urmă cea a tatălui său - un victorian tipic de la 
sfârşitul secolului, care fusese căsătorit de două ori şi 
lăsase nenumărați copii în urmă - îl obligaseră să 
intre în negoţul cu tutun. Firma familiei nu era foarte 
mare. Era specializată în trabucuri, pipe de măceş 
cioplite de mână şi un sortiment propriu de ţigări 
Virginia (o altă aromă care s-a pierdut). Firma deţinea 
două sau trei prăvălii, inclusiv cea din Piccadilly 
Arcade, cu o clientelă distinsă, deşi nu foarte stabilă. 
Din diverse motive - fără îndoială nu pentru că tata nu 
s-ar fi zbătut -, cam prin anii '30 firmei a început să-i 
meargă din ce în ce mai prost, iar cel de-al Doilea 
Război Mondial a terminat-o definitiv, însă pe vremea 
când eram copil, tata, ca majoritatea vecinilor, pleca 
zilnic la Londra în costum şi cu melon: o oră cu trenul 
până acolo, o oră înapoi. Nu mi-a trebuit mult ca să 
intuiesc că Londra era sinonimă cu epuizarea fizică şi 
tulburarea nervoasă şi că n-aveam de gând să devin 
niciodată navetist - o decizie pe care bănuiesc că şi 


tata o luase pentru mine, deşi din cu totul alte motive. 

Imi dau seama acum că „Războiul cel Mare“ îl 
vămuise de două ori cu cruzime - nu numai în anii 
cumpliţi petrecuţi în tranşee, ci şi ca efect social. Il 
obişnuise cu gustul vieţii de ofiţer şi gentleman, mai 
cu seamă în perioada de după război, când se afla cu 
armata de ocupaţie în Germania. De atunci fusese 
condamnat la etosul şi aspiraţiile unei anumite clase, 
unui anume mod de trai, pe care afacerea sa din ce în 
ce mai nesigură nu i le permiteau, iar originea reală a 
familiei noastre le făcea absurde. Străbunicul meu 
fusese conţopist la un avocat din Somerset şi cred că 
tatăl lui fusese fierar. Mie nu-mi displace să am 
asemenea strămoşi de rând, însă tatălui meu, aflat 
doar la o generaţie distanţă de cei care se ridicaseră 
din obscuritatea imemorială a regiunii vestice până la 
Londra mercantilă a înstăriţilor, nu-i convenea deloc. 
Nu era snob, ci pur şi simplu tânjea după un soi de 
trai mai răsărit decât îi permitea viaţa. (Din păcate, nu 
poseda nici măcar supapa snobului, aceea de a 
încerca să facă ceva ca să-l obţină, întrucât era 
extrem de strâns cu banii, cum, de fapt, chiar şi 
trebuia să fie - o trăsătură pe care n-o moştenise de la 
tatăl său şi nici mie nu mi-a transmis-o.) Poate că nu 
era vorba că se încredea într-atât în ceea ce numim 
astăzi mobilitate socială pe verticală, cât că simţea 
permanent lipsa de comunicativitate jovială, lipsa 
spiritului de „trei într-o barcă“ al unei gospodării 
edwardiene de proporţii de pe la 1890, precum şi a 
stilului şi animației popotei companiei de artilerie a 
nobilimii. Nimic din toate acestea nu face din el o 
persoană ieşită din comun. însă, pe lângă livada lui 
miniaturală şi sacră, avea şi alte ciudăţenii personale. 

Cea mai stranie era fascinația lui pentru filosofie. 
Ea ocupa cam trei sferturi din lecturile sale, 


majoritatea alese din marii filosofi germani şi din 
pragmatiştii americani. Celălalt sfert era poezie, însă 
din nou aproape exclusiv versuri romantice nemţeşti 
sau franţuzeşti, foarte rar englezeşti. Probabil că ştia 
pe de rost o sumedenie de poezii de-ale lui Morike, 
Droste-Hulshoff sau poeziile de tinereţe ale lui 
Goethe. Cu toate că avea unul sau doi autori preferaţi, 
cum ar fi Voltaire şi Daudet, citea în franceză mai ales 
de dragul meu, după ce mi-o alesesem ca materie 
principală de studiu la şcoală şi la Oxford. 

Beletristică nu citea aproape niciodată, însă şi 
asta ascundea o taină. Abia când am devenit eu 
însumi romancier, am descoperit-o. Prima mea carte a 
fost primită bine, s-au vândut şi drepturile pentru 
ecranizare şi deodată m-a anunţat într-o zi că şi el 
scrisese demult un roman despre experienţele lui din 
timpul războiului şi credea că s-ar putea „scoate un 
film bun“ din el, după care m-a rugat să-l citesc. 
Romanul suna îngrozitor de forţat şi de demodat. 
Ştiam că nici un editor nu l-ar fi luat în seamă. O parte 
din detaliile legate de experienţa „ieşirii la atac“ în 
Flandra sunau destul de autentic, iar tema centrală - 
povestea unui englez şi a prietenului său neamt, 
îndrăgostiţi înainte de război de aceeaşi fată, cu 
întâlnirea lor faţă în faţă în no man’s land !, împăcarea 
şi moartea lor acolo - era, ca toate temele de roman 
prost rezumate, nici bună, nici proastă în sine. Parcă 
era scris de cineva care nu citise nici un rând din 
marea proză şi poezie engleză produsă de Primul 
Război Mondial (ceea ce era purul adevăr): nici vorbă 
de Owen, de Rosenberg, de Sassoon, de Graves, de 
Manning... Din punct de vedere tehnic şi emoţional, 
era atât de departe de complexitatea lor, încât 
aproape că prezenta valoarea unei curiozităţi, ca o 


1 Terenul neutru dintre tranşeele inamice. 


piesă de epocă. L-am întrebat dacă ar vrea să mă ocup 
să fie publicat pe cont propriu, însă el îşi dorea genul 
de şansă, acceptare şi succes de public de care 
avusese parte fiul său, aşa că a trebuit să-i înfăţişez 
crudul adevăr. 

Sunt convins că atunci când i-am spus prima oară 
că urma să mi se publice un roman, cel mai mare şoc 
pentru el a fost latura financiară, căci reversul 
anormal al acestei iubiri anormale pentru filosofie şi 
poezie romantică era obsesia lui cu privire la 
rentabilitate. Aşa cum îşi îngrijea la nesfârşit pomii 
roditori, la fel de grijuliu îşi urmărea acţiunile şi 
dividendele în Financial Times - şi, bănuiesc, cu 
aceeaşi pricepere, deşi niciodată n-a avut prea mult 
de investit. Într-adevăr, cele două lucruri s-au 
întrepătruns cumva, fiindcă o parte din ritualul 
recoltării fructelor din fiecare toamnă era calcularea a 
cât ar fi adus aceste fructe dacă ar fi fost vândute unui 
negustor local. De fapt surplusul, deloc neglijabil, era 
întotdeauna oferit rudelor şi vecinilor. Sunt însă 
convins că aceste „dividende“ ipotetice însemnau mult 
pentru el. Cea mai mare laudă pe care o acorda 
produselor sale era să anunţe cât valoraseră pe piaţă 
cu o săptămână în urmă, ca şi cum asta le-ar fi 
conferit un prestigiu imposibil de obţinut doar prin 
aroma şi aspectul lor minunat. Îl neliniştea nu 
conţinutul aproape scandalos - în termeni suburbani - 
al Colecţionarului, cât gândul că ar fi putut să fie un 
eşec. Pe urmă, când faza aceasta a fost depăşită, 
neliniştea i s-a concentrat asupra faptului că aş putea 
să renunţ la profesorat - cuibuşor călduţ şi sigur din 
punct de vedere economic, chiar dacă modest - pentru 
a mă apuca de meseria de scriitor . În ochii lui 
puneam la bătaie o miză serioasă într-un joc de noroc 
riscant. 


Tot ce am putut face până la urmă cu romanul lui 
a fost să folosesc fragmente din descrierea câmpului 
de bătălie într-un pasaj din Magicianul. Însă chiar 
înainte să moară, într-o după-amiază, stăteam lângă el 
la căminul de bătrâni. Suferea, i se administraseră 
nişte sedative şi părea toropit de somn. Deodată a 
început să vorbească - o rafală ciudată de propoziţii 
sacadate, urmată de tăcere, apoi iarăşi alte propoziţii 
şi din nou tăcere. Spunea ceva despre un prieten care 
a fost ucis lângă el în timpul unui atac şi totul era 
redat în termenii unui dialog între tata şi o a treia 
persoană, care fusese şi ea de faţă. Nu mi-era adresat 
câtuşi de puţin şi venea din starea de semicomă în 
care se afla. Nu făcea referire la un timp anume. Era 
din nou „acum“ şi iar „acum“, pentru veşnicie - infinit 
mai viu în acele frânturi de propoziţii disparate decât 
în orice scrisese sau îmi povestise vreodată în 
momentele de luciditate despre experienţele lui de pe 
front. Fuseseră întotdeauna tabu. Amintiri de la Ypres 
şi din alte oraşe distruse, încartiruiri în castele din 
afara liniilor frontului, viaţa în Kolnul ocupat - asta 
da; însă niciodată miezul lor, pentru cei care nu 
cunoscuseră războiul: alergatul, mersul, înaintarea 
greoaie printre sârmele ghimpate şi craterele de 
obuze, cu moartea pândindu-te la fiecare pas. 

În ziua aceea, lângă patul lui, m-am gândit la 
toate răscrucile din vieţile noastre unde eu mi-am ucis 
tatăl - sau cel puţin am ucis lucrurile în care el credea 
- şi mai cu seamă la una dintre deciziile lui majore, pe 
care nu i-am iertat-o niciodată, cu toate că nu mai 
sufăr de mult din cauza ei. S-a întâmplat la sfârşitul 
celui de-al Doilea Război Mondial. 

Plecaserăm din Londra de bunăvoie şi 
petrecuserăm perioada aceea într-o căsuţă dintr-un 
sat din comitatul Devon, pe care l-am romanţat în 


Daniel Martin. 

În ciuda ororilor externe şi a privaţiunilor din 
acea vreme, pentru mine au fost ani rodnici şi de 
pârguire. Era pentru prima oară când descopeream 
natura într-un sat autentic, cu fermieri autentici, şi, 
începând cu acea perioadă, am abandonat complet 
ideea de orăşean. De atunci încoace am fost nevoit să 
petrec mulţi ani în diverse oraşe, însă niciodată de 
bunăvoie, ci veşnic într-un exil resimţit zilnic. Chiar 
am preferat învechitul sistem de clase al vieţii de la 
sat, cu nobilimea de tară, „ţăranii“ şi nenumăratele 
grade între aceste două categorii, uniformităţii străzii 
suburbiei, care dă în altă stradă cu aceleaşi case, 
aceleaşi temeri, aceleaşi pretenţii, însă în clipa în care 
s-a terminat războiul, tata a hotărât că trebuie să 
abandonăm paradisul înverzit şi să ne întoarcem în 
iadul cenuşiu. Nici unul dintre motivele invocate de el 
- afacerile şi nevoia de a fi aproape de Londra - nu mi 
se părea corect. Firma familiei era aproape închisă, 
iar el, personal, nu avea interese culturale (doar dacă 
nu includem aici crichetul profesionist) pe care 
distanţa dintre Devon şi Londra să le stânjenească. 

Ducându-mă cu gândul înapoi, bănuiesc că îl 
deranjase experienţa distincţiilor sociale din lumea 
satului, flerul acela străvechi pentru diferenţa dintre 
statutul câştigat cu bani sau educaţie şi statutul atins 
prin descendență sau „creştere“, acea educaţie 
transmisă prin generaţii. Cred însă că, mai presus de 
toate, nu avea la inimă mult prea variata arie de 
posibilităţi în materie de cum şi unde locuieşti la ţară. 
Se prea poate ca unele dintre casele şi grădinile mai 
mari din satul nostru să fi fost pe măsura viselor lui, 
însă ele nu confereau neapărat şi un statut. 
Gentlemanul cel mai autentic de prin partea locului 
(un alt „omor“ la răscruce de drumuri, căci el m-a luat 


sub aripa lui şi m-a învăţat să pescuiesc şi să vânez) 
locuia într-una din casele cele mai mici de acolo. 

Am sentimentul că pentru tata amintirea 
suburbiei trebuie să fi reprezentat (în raport cu 
noutatea deplină pe care i-o oferea această 
experienţă) ceva în genul bine-cunoscutei camaraderii 
din tranşee, sentimentul consolator că sunt cu toţii în 
aceeaşi barcă, suferind toţi cu decenţă de aceeaşi jenă 
financiară, având aceleaşi speranţe vagi şi supunându- 
se aceloraşi coduri, acceptate cu multă discreţie . În 
De von lucrurile erau mult prea clare, mult prea 
apropiate de sisteme de valori injuste care, la rândul 
lor, erau prea apropiate de natură. lar pentru natură 
tata nu numai că nu arăta nici un fel de interes, ci 
manifesta chiar o ostilitate făţişă (care, în faţa 
propriei mele pasiuni, era de obicei redusă la o 
neîncredere plină de scepticism). Obişnuia să susţină 
că în cei trei ani în Flandra văzuse destule câmpuri şi 
respirase îndeajuns aer curat cât să-i ajungă o viaţă 
întreagă, iar plimbările cele mai scurte sau picnicurile 
cele mai simple, departe de casă şi şosea, le considera 
periculoase din capul locului, ca tot atâţia paşi spre 
anarhia totală. Singura excepţie era golful, dar cred 
că şi acolo socotea terenul accidentat şi pădurea din 
preajmă - pe traseul pe care juca - drept ceva mai 
mult decât un obstacol din joc. Ultima plimbare în 
natură pe care îmi amintesc că am încercat s-o facem 
împreună a fost în ţinutul mlăştinos din Essex. A mers 
vreo două-trei sute de metri de la locul unde 
parcasem, lângă un dig, pe urmă a refuzat pur şi 
simplu să meargă mai departe, dând ascultare 
instinctelor sale de o viaţă. La vremea aceea era 
bătrân, însă când era vorba să străbată un kilometru 
sau doi pe trotuar, nu se dădea în lături. 

De fapt avea un număr din trăsăturile - şi bune, şi 


rele - a ceea ce pe vremuri se chema mentalitate de 
ghetou: pe de o parte o admiraţie profundă pentru 
realizările intelectuale şi  agerimea financiară 
(îndemânare combinată cu eficiență), o slăbiciune 
pentru emoţional, pentru mendelssohnian, în lucruri 
precum poezia şi muzica clasică, pentru spectacolele 
de o virtuozitate debordantă (nu avea răbdare cu 
plantele de grădină care nu erau „arătoase“) şi pentru 
artele esenţial urbane, precum music-hallul (cu toate 
că una dintre surorile lui, care avusese îndrăzneala să 
intre în această lume şi o dublase odată pe Gertie 
Miliar, fusese scoasă din rândul lumii pentru 
totdeauna); pe de altă parte o opacitate aproape totală 
la natură. Genul ăsta de „evreizare“ nu era cu totul 
inconştient la el. Vecinii de mahala care dădeau 
dovadă de un antisemitism neostoit erau de obicei 
puşi la punct imediat. Li se vâra pe gât cu forţa 
Spinoza, poate Heine sau Einstein, iar apoi urma o 
prelegere generală despre ce anume datorează istoria 
intelectuală şi artistică a Europei geniului evreiesc . În 
Köln fusese procuror militar, iar înainte de război îi 
văzuse în acţiune pe majoritatea marilor avocaţi ai 
epocii edwardiene şi ştia cum să intimideze un martor 
nesigur. Argumentele filosofice puteau să ia la el 
amploarea chinuitoare a unui interogatoriu încrucişat, 
mai mult judiciar decât socratic, astfel că de atunci 
am evitat logicul. 

Se ştie că toţi copiii sunt orbi când e vorba de 
părinţii lor şi mai înclinați ca niciodată să nu vadă 
latura copilărească din ei - condiţionarea inevitabilă a 
trecutului. La început încercăm cu toţii să le atribuim 
părinţilor ceea ce se obişnuia să-i fie atribuit lui 
Dumnezeu: puterea nelimitată de a interveni şi 
înţelepciunea incontestabilă. Evident, conceptul 
teologic nu a fost altceva decât o idealizare a acestui 


lucru. Defectul său este confuzia inevitabilă dintre 
autoritate şi liberul arbitru - amăgirea comună că 
posesia uneia atrage după sine şi posesia celuilalt. 
Privind în urmă, sunt convins că hotărârea tatălui meu 
de a se reîntoarce în suburbii depăşea cu mult liberul 
lui arbitru. Nu putea să nu o facă, aşa cum, pe patul 
de moarte, n-a putut împiedica acea amintire 
îngrozitoare din „Marele Război“ să se ridice la 
suprafaţă. La vremea aceea însă am ghicit ce anume îi 
dictase cu adevărat retragerea din Devon. 

Nu era vorba de precauţie financiară sau de 
dragostea pentru suburbie. Nu era vorba decât de 
pomii lui şi de adăpostul pe care i-l ofereau... Fără nici 
o logică, asta însemna acea grădină miniaturală, 
câtuşi de puţin un sanctuar fizic, ci unul cumva poetic, 
oricât de banale ar fi fost împrejurimile: un loc asupra 
căruia deţinea controlul şi care se deosebea de tot 
ceea ce era în jur, nu în ultimul rând prin uriaşa 
recoltă anuală de fructe. Se afla de fapt la antipodul 
unui câmp de bătălie, inclusiv cel metaforic, al naturii 
sălbatice, şi, bineînţeles, nu putea fi reprodus nicăieri 
altundeva, având în vedere că el, personal, îl crease 
şi-l îngrijise. Am trăit în Devon înconjurați de livezi de 
ţară, însă tata avea nevoie de fructele cultivate de el, 
de cunoaşterea pe care o dobândise cu privire la 
fiecare particularitate, fiecare  capriciu, fiecare 
stimulent al rodirii (toate mlădiţele neroditoare erau 
extirpate fără milă) la fiecare dintre cei douăzeci de 
pomi ai săi. El însuşi fusese „altoit“ sever de istorie şi 
de condiţiile familiale, iar acesta era răspunsul său, 
împăcarea sa cu soarta, idealul său platonic de 
siguranţă şi control deplin, propria sa Grădină a 
Paradisului. Toată ura resimţită de mine în 
adolescenţă şi mai târziu faţă de mediul social şi fizic 
al acestui Eden - cu mama de partea mea - nu va fi 


făcut decât să-i sporească ataşamentul. 

Pomii aceia reprezentau de fapt filosofia lui în 
stare pură, iar dragostea pentru filosofia reală, pentru 
lumea ideilor abstracte, era în esenţă (la fel ca şi 
dragostea lui pentru avocaţii incisivi, cu foarfece de 
grădină în loc de limbă) doar o altă faţetă a urii sale 
fată de dezordinea naturii. Filosofii buni curăţă haosul 
realităţii şi îi dau anumite forme, obligând-o astfel să 
producă fructe delicioase şi valoroase - cel puţin în 
teorie. Unul dintre eroii tatălui meu era Bertrand 
Russell, pentru ale cărui abilităţi intelectuale incisive 
şi opere filosofice mai populare nutrea cea mai mare 
admiraţie. Totuşi faţă de atitudinile politice ulterioare 
ale lui Russell avea sentimente total opuse. Era ca şi 
cum şi-ar fi lăsat unul dintre pomii de spalier să 
crească în voia lui, o încălcare blasfemiatoare a celei 
de-a unsprezecea porunci: Să cureti toţi pomii. 

Pentru mine aceasta a fost întotdeauna 
deosebirea esenţială dintre noi stranie şi, totodată, 
misterioasă din punct de vedere genetic. Adoram ceea 
ce lui îi provoca repulsie. Propriile mele „livezi“ au 
fost, din clipa în care le-am văzut pentru prima dată, 
dumbrăvile şi crângurile uitate şi din ce în ce mai 
pustii din vestul Angliei, iar mai târziu al Franţei. încă 
mai am în grădină meri din soiurile preferate ale 
tatălui meu, cum ar fi James Grieve, precum şi unele 
soiuri ale mele personale - de pildă aromatul D'Arcy 
Spice -, însă nu-i stropesc şi nici nu-i curăţ cum s-ar 
cuveni şi n-am nici o scuză, pentru că el m-a învăţat 
noţiunile elementare ale acestei arte. înţeleg însă 
acum că atitudinile noastre foarte diferite faţă de 
aceste lucruri reprezentau în esenţă acelaşi fenomen, 
acelaşi copac. Refuzul său de a se lăsa impresionat de 
ceea ce mă impresiona pe mine în natură era, 
probabil, în mare măsură produsul propriei 


condiţionări; funcţia lui însă (fără ca eu să-mi dau 
seama, bineînţeles) era foarte asemănătoare cu ceea 
ce face curăţitul pentru pomii fructiferi tineri - le 
direcţionează creşterea şi le hotărăşte viitorul. 

Părinţii care au cariere încununate de succes pe 
plan artistic par să dea foarte rar naştere la fii şi fiice 
la fel de înzestrați în domeniul lor şi bănuiesc că asta 
vine din faptul că imboldul de a crea - care, în parte, 
trebuie să fie întotdeauna acelaşi cu nevoia de a evada 
din realitatea cotidiană - este mai bine întreţinut, în 
ciuda teoriei educaţionale modeme, nu de un mediu 
propice, plin de înţelegere şi „creativ“, oferit încă din 
copilărie, ci de opusul lui, obţinut prin „curăţire“ şi 
îngrădirea instinctului natural. (Nouă zecimi din orice 
creaţie artistică îşi absorb energia de bază din 
mecanismul refulării şi al sublimării, dincolo de 
definiţia strict freudiană a termenilor.) Acum, privind 
în urmă, faptul că mă deosebeam atât de mult de tata 
în această privinţă nu mi se pare un motiv pentru a fi 
copleşit oedipian de vină, ci un proces firesc, sănătos, 
aşa cum ramurile unui copac zdravăn nu încearcă să 
ocupe teritorii ce nu le revin. De fapt copacul are 
sisteme biochimice şi fotosensibile care împiedică o 
astfel de invazie secundară, inutilă şi risipitoare a 
spaţiului ocupat de o ramură de către o altă ramură. 
Chiar dacă două ramuri cresc în direcţii şi moduri 
diferite, asta nu înseamnă că ele nu împărtăşesc 
acelaşi mecanism al nevoii, acelaşi set de reguli 
fundamentale. 

Faptul că nu cultiv pomi în nici unul din sensurile 
pe care tata le-ar recunoaşte sau le-ar accepta nu 
înseamnă nimic. Cred că l-am îngrozit cu adevărat 
doar o singură dată în viaţa mea, când, la scurtă 
vreme după ce intrasem în posesia grădinii mele, l-am 
dus pentru prima oară să i-o arăt aşa cum era, 


crescută în voia Domnului, cumplit de neîngrijită şi, 
practic, de neîngrijit. Il şocasem şi mai înainte, când 
cumpărasem © fermă  părăginită, însă cele 
douăsprezece hectare de lăstăriş şi păşune ţepoasă 
erau o dovadă de sănătate mentală (cel puţin îi 
arendasem şi obţinusem o sumă simbolică) faţă de 
această nouă revelaţie a smintelii. I se părea o 
nebunie să te apuci să cureţi o asemenea „junglă“ şi 
nu m-a crezut când i-am spus că nu aveam de gând să 
mă îngrijesc de ea în nici un fel, ci să-i dau voie în 
bună măsură să-şi facă de cap, lăsând-o pe seama 
chiriaşilor mei, a păsărilor şi animalelor sălbatice, a 
plantelor şi insectelor. N-ar fi admis nici în ruptul 
capului că ea reprezenta echivalentul merilor şi 
perilor lui atât de frumos orânduiţi şi că era cultivată 
la fel de zdravăn, cu toate că nu în sens literal. N-ar fi 
putut înţelege că tot ceea ce eu am văzut acolo acum 
o oră şi notez în clipa de faţă - doi pui de bufniţă 
roşcaţi, abia ieşiţi din găoace şi aşezaţi pe o creangă 
de sicomor ca o pereche de ciorapi prost împletiţi, din 
cei care se atârnă în ajunul Crăciunului, aruncând 
amândoi ocheade dulci intrusului din grădina lor - 
înseamnă pentru mine ce obişnuiau să reprezinte 
pentru el cupele primite de la Societatea de 
Horticultură şi înşiruite pe poliţă: un semn al ordinii 
într-un haos nedrept, răsplata perseverenţei într-o 
direcţie de gândire corectă. Faptul că haosul lui este, 
întâmplător, ordinea mea nu mi se părea important. 
La scurtă vreme după acea primă vizită mi-a 
trimis doi peri de spalier pe care să-i plantez. Cred că 
acum au vreo cincisprezece ani şi în fiecare an - 
pentru că terenul meu nu este mănos şi e prea uscat 
pentru ei - dau câteva fructe pipernicite, iar de cele 
mai multe ori nu rodesc deloc . Însă nici nu mă 
gândesc să-i tai. Mă mişcă fidelitatea cu care aceşti 


peri îi ţin partea şi-mi aduc aminte că, practic, toate 
persoanele pe care le-am cunoscut - chiar şi prietenii 
care se declară naturalişti - i-au ţinut şi ei întotdeauna 
partea; că, mai presus de toate, lumea în general 
continuă să-i ţină partea. Cei care nu curăţă pomii nu 
au parte de rod; cei care pun la îndoială cunoaşterea 
nu au parte de rod; cei care se ascund în arbori 
neatinşi de mâna omului nu au parte de rod; trădătorii 
cauzei omenirii nu au parte de rod. 


Asu câţiva ani mă aflam într-un loc istoric. Nu 
era un câmp de bătălie nesfârşit, o casă, o piaţă, 
un loc unde s-a petrecut un eveniment aparte, ci doar 
un petic de pământ, un loc de desfăşurare pentru 
nenumărate evenimente mărunte - o grădiniţă 
îngrijită din secolul al optsprezecelea, împărţită prin 
cărărui pietruite în parcele cu flori, şi, într-un colţ, o 
căsuţă de lemn, unde locuise pe vremuri proprietarul 
ei . În toată istoria omenirii nu se află decât o singură 
altă grădină cu care să poată fi comparată, iar ea se 
găseşte în Cartea Facerii şi nu există decât în cuvinte. 
Cea în care m-am aflat eu este foarte reală şi se 
găseşte în vechiul oraş universitar suedez Uppsala. 
Proprietarul ei a fost marele magazioner şi taxonomist 
al naturii, Cari Linnaeus, care între 1730 şi 1760 a 
etichetat - sau a încercat să eticheteze - mai toate 
creaturile însufleţite. Poate că nimic nu este mai 
impresionant în Uppsala decât simplitatea ordonată şi 
dimensiunile reduse ale acelei grădini (tatăl meu ar fi 
adorat-o), ca şi imensele consecinţe care au decurs 
din ea în ce priveşte modul nostru de a vedea şi gândi 
lumea ce ne înconjoară. Este ceva mai mult decât un 
alt altar faimos al iubitorilor de natură, cum ar fi 
Selborne, Coate Farm sau Walden Pond. De fapt, cu 


tot aerul său tihnit şi delicat, se aseamănă mai mult ca 
o explozie nucleară ale cărei radiaţii şi mutații în 
interiorul creierului uman au fost incalculabile şi 
continuă să rămână astfel, locul unde a poposit o 
sămânță intelectuală care acum, ajunsă copac, 
umbreşte întregul glob pământesc. 

Sunt un eretic în ce-l priveşte pe Linnaeus şi nu 
mi se pare nimic mai puţin straniu - sau mai corect 
poetic - decât ca el să fi înnebunit spre sfârşitul vieţii. 
Nu contest valoarea instrumentului pe care l-a pus la 
dispoziţia ştiinţelor naturii - care de fapt nu era 
altceva decât o extensie abilă a sistemului aristotelic 
şi pe care, dacă n-ar fi fost el, oricum l-ar fi elaborat 
altcineva nu peste mult timp -, însă am reţineri faţă 
de schimbarea de durată pe care a produs-o în 
conştiinţa omului de rând. 

Nu că nu aş împărtăşi ceva din ataşamentul fertil 
al tatălui meu pentru copacul individual, copacul în 
sine, şi arta cultivării lui - la propriu sau în sens 
artistic. însă trebuie să mărturisesc că dragostea mea 
se îndreaptă spre mai mulţi copaci, mai exact spre 
peisajele interne complexe pe care le alcătuiesc când 
sunt lăsaţi în voia lor . În organismul coloniei, coralul 
verde al pădurii sau al crângului, experienţa, 
aventura, plăcerea estetică - şi cred că aş putea 
include aici şi adevărul -, toate se află dincolo de 
coronament, de zidul exterior al frunzelor, şi dincolo 
de individ. 

Evoluţia a transformat omul într-o creatură a 
cărei percepţie este izolatoare, căci ea priveşte lumea 
nu numai antropocentric, ci şi individualizat, oglindă a 
felului în care ne place să ne imaginăm propriile 
noastre euri. Aproape întreaga noastră artă de 
dinaintea impresioniştilor - sau a celui care a fost 
pentru ei un fel de Sfânt loan Botezătorul, William 


Turner - proclamă dragostea noastră pentru contururi 
clare şi identități unice, pentru lucrul individual 
desprins din neclaritatea fundalului. Această putere 
de a detaşa un obiect de ceea ce-l înconjoară şi de a 
ne concentra asupra lui este un criteriu implicit al 
tuturor judecăților noastre asupra laturii mai realiste 
a artei vizuale şi e foarte asemănătoare, dacă nu chiar 
identică, cu ceea ce aşteptăm de la instrumente optice 
precum microscopul sau telescopul - să mărească, să 
focalizeze, să clarifice imaginea, să individualizeze din 
mulţime. Ştiinţa este în mare parte dedicată acestui 
scop: de a oferi etichete specifice şi explicaţii pentru 
anumite mecanisme şi ecologii - pe scurt, de a sorta şi 
ordona ceea ce pare adunat de-a valma într-o masă 
amorfa. Până şi simpla cunoaştere a numelor şi 
comportamentului florilor sau copacilor declanşează 
acest proces de diferenţiere sau individualizare, 
îndepărtându-ne cu un pas de realitatea totală şi 
apropiindu-ne de antropocentrism. Cu alte cuvinte, 
acţionează mental ca un echivalent al obiectivului 
aparatului de filmat. Ea distruge sau limitează deja 
anumite posibilităţi de a vedea, de a înţelege, de a 
experimenta. Acesta este fructul amar al pomului 
cunoaşterii din Uppsala. 

El pune, de asemenea, imperios nişte probleme 
grave cu privire la realitatea graniţelor pe care le 
impunem lucrurilor văzute. Intr-o pădure „frontiera“ 
vizuală reală a fiecărui copac este de obicei imposibil 
de deosebit, cel puţin în timpul verii. Ne simţim - sau 
credem că ne simţim - mai apropiaţi de „esenţa“ 
copacului (sau a speciei lui) când se întâmplă să se 
afle, asemeni nouă, în izolare . Însă evoluţia n-a 
plănuit ca arborii să crească separat. 

Ei sunt nişte creaturi cu mult mai sociale decât 
noi şi nu sunt mai naturali ca specimene izolate decât 


este omul ca marinar naufragiat sau ca pustnic. 
Societatea lor creează sau sprijină la rândul ei alte 
societăţi de plante, insecte, păsări, mamifere, 
microorganisme. Pe toate le putem izola şi diseca, 
însă ele rămân aceeaşi entitate ideală - sau experienţă 
integrală - a pădurii şi fără îndoială că triburile 
primitive ale umanităţii încă le consideră ca atare. 

Savanţii restrâng cuvântul „simbiotic“ la acele 
relaţii dintre specii care aduc un folos reciproc şi 
evident, însă pădurea adevărată, locul adevărat, de 
orice fel ar fi el, este suma tuturor fenomenelor lui. 

Într-un anumit sens, toate sunt simbiotice, fiind 
apropiate într-o apropiere de fiinţe. Tocmai pentru că 
o asemenea sumă imensă de interacțiuni şi 
coincidente în timp şi spaţiu nu poate fi calculată de 
ştiinţă (un savant ar putea spune că ea n-ar avea nici o 
utilitate chiar dacă ar fi calculabilă), cel mai adesea o 
ignorăm şi tratăm zborul păsării şi ramura de pe care 
ea a zburat sau frunza în bătaia vântului şi umbra ei 
pe pământ ca evenimente separate sau ca pe nişte 
ghicitori - care pasăre? care ramură? care frunză? 
care umbră? Aceste graniţe problematice (unde clasez 
eu asta?) ne aparţin nouă, nu realităţii. Suntem 
conduşi spre ele, prinşi în capcana lor nu numai din 
punct de vedere cultural şi intelectual, ci şi cât se 
poate de fizic, prin neastâmpărul privirii, prin 
limitarea câmpului şi acuităţii noastre vizuale. Cu 
mult înainte de a se inventa lentilele şi aparatul de 
filmat, ele au existat în ochii şi minţile noastre, atât în 
modul nostru de percepţie, cât şi în modul de a 
analiza cele percepute: nesfârşite secvenţe scurte şi 
stop-cadre, nesfârşita nevoie de a edita şi clasifica 
acest material brut. 

Mi-am petrecut toată tinereţea ca naturalist 
amator mai mult sau mai puţin tradiţionalist, ca 


pseudosavant abordând natura ca pe un fel de enigmă 
sau joc intelectual, unde faptul că eram în stare să 
aplic denumiri şi să explic comportamente - prin 
urmare, să identific şi să înţeleg mecanisme - 
constituia tot ce-mi puteam dori pentru a mă simţi 
încântat şi răsplătit. Treptat, mi-am dat seama cât de 
nepotrivită era această abordare, faptul că, în mod 
insidios, natura era transformată într-un fel de 
oponent, o echipă adversă ce urma să fie întrecută şi 
învinsă, că, într-un număr foarte important de 
modalităţi, ea mă distrăgea de la experienţa totală şi 
de la înţelesul integral al naturii, nu numai de la ceea 
ce, personal, aşteptam de la natură, nu numai de la 
ceea ce începusem de mult să simt, fie şi inconştient 
(lucru care nu era nici ştiinţific, nici sentimental, ci 
pur şi simplu ceva aparte, pentru care n-am avut şi 
nici nu am cuvinte). Am ajuns să cred că această 
abordare reprezintă o înstrăinare umană majoră, care 
ne afectează pe toţi, atât personal, cât şi social; mai 
mult, că o asemenea înstrăinare are nişte rădăcini cu 
mult mai vechi decât accidentul istoric al formei sale 
ştiinţific sau pseudoştiinţifice actuale. 

Numirea lucrurilor este întotdeauna implicit o 
formă de categorizare şi, prin urmare, de adunare a 
lor într-o colecţie, o încercare de a le lua în posesie, 
şi, pentru că omul este o creatură extrem de 
acaparatoare, prostită de cele mai moderne societăţi 
până într-atât încât ajunge să creadă că actul 
acumulării este mai plăcut decât cel de a fi acumulat, 
că a obţine este superior lui a avea, simplele denumiri 
şi obiectele de care sunt ele legate se perimează 
foarte repede. Există o nevoie sau un impuls constant 
de a căuta noi obiecte şi denumiri - iar în contextul 
naturii, noi specii şi experienţe. Cele cotidiene, atât de 
familiare, nu ne mai spun nimic, aşa că, din 


cunoscute, devin necunoscute. Şi asta se întâmplă nu 
numai în natura nonumană. Numai proştii pot crede 
că atitudinea noastră faţă de semeni este diferită de 
atitudinea noastră faţă de viaţa „inferioară“ de pe 
planetă. 

Toate aceste lucruri constituie moştenirea 
nefericită lăsată de ştiinţa victoriană, care a fost atât 
de tipic obsedată de maşini şi de taxonomiile 
riguroase. Chiar zilele trecute, căutând într-un sertar 
uitat dintr-un mic muzeu al cărui custode sunt, am dat 
peste o scrisoare. Venea din partea unui bine- 
cunoscut expert în ferigi din epoca victoriană şi privea 
cele aproximativ douăzeci de specimene pe care le 
primise din Dorset - toate, pentru un botanist modem, 
putând fi reduse la trei specii. însă acest onorabil 
domn s-a simţit obligat să înzestreze fiecare specimen, 
într-un vălmăşag de cuvinte latineşti polisilabice, cu 
câte o nouă subdiviziune sau varietate, ca şi cum ar fi 
fost nişte copii necreştinaţi care, dacă n-ar fi primit 
nume individuale, ar fi putut să ardă în flăcările 
iadului. Ar fi absurd să neg realizările extraordinare 
ale victorienilor în domeniile ştiinţifice mai raţionale şi 
nu mă avânt aici în nici un fel de fantezie luddită?, 
căci nu-mi doresc ca maşinăria inventată de ei să fi 
fost altfel sau chiar să nu fi fost deloc. 

Insă ne pricepem mult mai bine să vedem 
avantajele imediate ale unor asemenea progrese în 
cunoaşterea lumii exterioare decât să evaluăm costul 
lor. Costul specific al înţelegerii mecanismului naturii, 
după ce l-am detaliat şi catalogat cu succes, constă în 


2 Opusă schimbării. Termenul este legat de mişcarea luddiţilor 
(sec. al XIX-lea), grupuri de muncitori industriali care au încercat 
să distrugă noile maşini, a căror introducere reducea necesarul 
de forţă de muncă, ca expresie a protestului lor împotriva 
şomajului şi a salariilor reduse. 


primul rând în percepţia pe care o are despre el omul 
de rând, în capacitatea lui sau a ei de a-l suporta sau 
îndrăgi, nicidecum de a-l socoti o provocare, o sfidare, 
un potrivnic. Selecţia din realitatea totală este la fel 
de necesară în ştiinţă ca şi în artă, însă în afara 
acestor domenii (pentru care testul final de selecţie 
este utilitatea sau beneficiul propriei noastre specii), 
ea distorsionează şi limitează grav orice relaţie 
profitabilă. 

Mi-am nedumerit întru câtva gazdele din 
Uppsala, unde mă dusesem să conferenţiez despre 
roman, cerându-le (după ce mi-am încheiat 
îndeletnicirea literară) să văd grădina lui Linnaeus şi 
nu comorile uneia dintre cele mai vestite biblioteci din 
Europa. Mă încerca din nou sentimentul că nu mă 
comport precum s-ar fi cuvenit s-o facă un scriitor la 
locul lui . În ultimii ani le-am tot repetat 
universitarilor care mă vizitează că pentru a afla cheia 
scrierilor mele - bune sau rele, cum or fi ele -, ar 
trebui să înţeleagă relaţia mea cu natura... era cât pe 
ce să spun, din motive pe care le voi explica ulterior, 
relaţia mea cu copacii. Am observat de nenumărate 
ori cum această afirmaţie este primită - cu mai multă 
sau mai puţină politeţe - ca un fel de tertip irelevant, 
o excentricitate, o eschivare şireată de la ceea ce ar 
trebui să fie adevărul firesc: influenţe literare şi teorii 
ale ficţiunii, precum şi toată grămada aceea de gunoi 
pur intelectual în care găinilor şi cocoşilor din poiata 
facultăţii le place atât de mult să scurme. Nu încape 
discuţie că asemenea probleme fac parte din adevăr, 
însă ele nu reprezintă întregul adevăr, după cum 
copacul pe care-l vedem deasupra solului nu 
reprezintă întregul copac. Chiar dacă discutăm despre 
natură, am imediat sentimentul că vorbim despre 
două lucruri diferite: din punctul lor de vedere un 


concept intelectual abstract, dintr-al meu o experienţă 
a cărei valoare profundă stă în faptul că nu poate fi 
descrisă direct de mei o artă... inclusiv cea a 
cuvântului. 

Un preopinent m-a acuzat chiar de rea-credinţă: 
dacă într-adevăr am trăiri atât de profunde în raport 
cu natura, ar trebui să mă apuc să scriu mai mult 
despre ele. însă câştigul cel mai mare pe care-l obţin 
din natură nu se poate descrie în cuvinte. încercarea 
de a-l capta verbal mă aşază imediat alături de 
taxonomişti şi de aşa-zişii proprietari ai naturii, adică 
mă izolează de ceea ce am cel mai mult nevoie să 
descopăr. Fenomenul seamănă întru câtva cu ceea ce 
se întâmplă în fizica atomică, unde însuşi actul 
observaţiei modifică procesul observat, cu toate că 
aici clenciul constă în încercarea de a descrie 
observaţia. A te apuca de o astfel de descriere 
seamănă cu a încerca să captezi ceea ce nu poate fi 
captat. Singurul scop clar poate fi acela de a gâdila 
vanitatea celui care descrie - o funcţie dureros de 
evidentă la mulţi dintre autorii mai sentimentali din 
istoria ştiinţelor naturii. 

Cred însă că schimbarea cea mai vătămătoare 
produsă de ştiinţa victoriană în atitudinea noastră faţă 
de natură constă în pretenţia ca relaţia noastră cu ea 
să aibă o finalitate, să fie productivă, mereu în căutare 
de cât mai multe cunoştinţe. Această abordare 
îngrozitor de serioasă şi de puritană (nicăieri mai bine 
etalată în secolul al nouăsprezecelea decât în 
nenumăratele ziare de un penny care se adresau 
tinerilor) a avut două efecte extrem de dăunătoare. 
Unul este acela că a îndepărtat vasta majoritate a 
omenirii contemporane apusene dinspre ceea ce 
devenise aproape o îndatorire sau o lecţie dintr-un 
manual. Cel de-al doilea este că s-a dat astfel uitării 


atitudinea cu mult mai sănătoasă a secolului al 
optsprezecelea, care privea natura ca pe o oglindă 
pentru filosofi, ca evocatoare de emoţii, ca desfătare, 
ca poezie. Există aici şi explicaţii intelectuale. Darwin 
a conferit  inocenţei sentimentale, naturii ca 
experienţă personală sau estetică, o uşoară tentă 
imorală. Nu numai că a propus un mecanism aparent 
la fel de imbatabil ca şi motorul cu aburi, dar chiar 
metoda sa de descoperire şi succesul ei în rezolvarea 
unei enigme importante au pus la dispoziţia 
naturalistului amator un model la fel de imbatabil şi 
unilateral, făcând ca abordarea mai veche şi mai 
umanistă să pară copilărească. în zilele noastre un 
naturalist amator „bun“ este doar cel a cărui muncă 
este preţuită de savanții profesionişti din domeniul 
respectiv. 

Un element suplimentar al înstrăinării a sosit 
odată cu cinematografia şi televiziunea, care sunt 
selective în alt fel. Ele prezintă realitatea naturii nu 
numai prin alţi ochi, ci ca pe o versiune a ei, în care 
noutatea şi raritatea subiectului joacă un rol 
preponderent în selecţie şi tratare. Bineînţeles că 
programul ori documentarul despre natură are 
valoare de divertisment, bineînţeles că există unele 
avantaje sociale în actuala accesibilitate generală a 
unor copii ale imaginilor şi opiniilor altor oameni 
despre lucruri şi evenimente reale, însă, ca şi în cazul 
sistemului lui Linnaeus, toate au un preţ. Deplasarea 
noastră cu ajutorul aparatului de filmat în cea mai 
adâncă junglă africană, peste întinderile arctice sau la 
zece metri adâncime în mare poate părea „un miracol 
al tehnologiei moderne“, însă ea nu va aduce 
privitorul mai aproape de realitatea naturii sau de o 
relaţie umană veritabilă cu natura reală din jurul lui, 
după cum lectura romanelor nu te învaţă să le şi scrii. 


Cel mult putem să spunem că s-ar putea să ne fie de 
folos, iar un rezultat mult mai frecvent este să ne 
lăsăm convinşi de inutilitatea încercării. 

Trăim din ce în ce mai mult (şi nu numai în 
materie de natură şi roman) după vechea zicală Aut 
Caesar, aut nullus. Dacă nu pot fi Cezar, mai bine nu 
sunt nimeni. Dacă nu pot avea cunoştinţele unui 
savant, nu stiu nimic. Dacă nu pot avea parte de acele 
minunate prim-planuri şi creaturi rare în natura din 
jurul meu, la naiba cu ea! Poate că pentru cei ce stau 
departe de natură în viaţa de zi cu zi e mai bine să 
existe o oarecare reprezentare a ei decât nimic. Şi 
totuşi o mare parte din această reprezentare mi se 
pare că descinde direct din conceptul de menajerie, o 
altă selecţie din realitate - tristă în înstrăinarea ei - 
sau reducţie a realităţii. Vârâtul umbrelelor printre 
gratiile de fier nu încetează odată cu trecerea de la 
grădina zoologică la ecran. 

O mare parte din ştiinţa şi erudiţia secolelor al 
şaptesprezecelea şi al optsprezecelea reprezintă, în 
termeni ştiinţifici moderni, o absurditate demodată 
prin interpolările personale, prin judecăţile vagi, prin 
interpretările greşite ale datelor ştiinţifice, prin 
amestecul frecvent de erudiție umanistă şi 
rigurozitate ştiinţifică - aşa cum sunt citatele din 
Horațiu şi Virgiliu în mijlocul unui tratat de 
silvicultură . Insă presupoziţia generală - fie şi 
inconştientă - care se afla îndărătul aproape întregii 
ştiinţe previctoriene - şi anume că ea este prezentată 
de o fiinţă umană integrală, cu toate complexităţile ei, 
unui public format din alte fiinţe umane integrale - a 
fost prea repede respinsă ca simplu fenomen istoric, 
vădind în cel mai bun caz un amatorism seducător, iar 
în cel mai rău prostie crasă, dar în nici unul dintre 
cazuri nefiind în stare să ne înveţe ceva. Desigur, nu e 


vina savanților moderni că astăzi cea mai mare parte 
a discursului lor public este atât de încâlcită, încât 
numai colegii lor specialişti pot spera să-l priceapă, că 
discursul însuşi este din ce în ce mai mecanic şi că 
înseşi cuvintele au fost reduse la condiţia de rotite sau 
de biete surogate ale unor formule pur ştiinţifice; nici 
nu este vina lor directă că viziunea acestora asupra 
cunoaşterii empirice, valoarea indispensabilă pe care 
o ataşează faptului dovedit sau demonstrabil, s-a 
infiltrat treptat în noi până a ajuns să domine 
concepţia publică şi educaţia despre natură. Eroarea 
noastră de logică constă în presupunerea că natura 
limitativă a metodei ştiinţifice corespunde naturii 
experienţei comune. 

Experienţa comună, de la o clipă la alta, este de 
fapt extrem de sintetică (în sensul de „combinativă“ 
sau „constructivă“) şi este alcătuită dintr-un amestec 
complex de trăsături, amintiri de odinioară şi percepții 
de moment, timpuri şi locuri, istorie personală şi 
publică, toate aflate dincolo de puterea de analiză a 
ştiinţei. Este esențialmente „sălbatică“, în sensul pe 
care tatăl meu îl detesta atât de mult: nefilosofică, 
iraţională, de necontrolat, de necalculat. De fapt ea 
corespunde foarte îndeaproape naturii sălbatice, în 
ciuda eforturilor noastre nesfârşite de a „grădinări“, 
de a inventa sisteme de disciplinare socială şi 
intelectuală. Aproape toată bogăţia existenţei noastre 
personale derivă din această conştiinţă sintetică - 
veşnic prezentă şi „tulbure“ - a realităţii interne şi 
externe şi, nu în ultimul rând, din faptul că ne dăm 
seama de imposibilitatea ştiinţei de a o analiza sau 
distruge. 

În ziua de azi ştiinţa dictează şi formează în mare 
măsură percepţia noastră comună - sau publică -, 
precum şi atitudinile noastre faţă de realitatea 


externă, în parte prin principiile, în parte prin 
invențiile ei. Putem spune despre o atitudine că este 
una general acceptată de societate, dar societatea 
însăşi este o abstracţiune, o etichetă asemănătoare cu 
cele ale lui Linnaeus, una pe care o aplicăm unui grup 
de indivizi aflaţi într-un anumit context şi într-un 
anumit scop, iar înainte ca atitudinea să fie general 
acceptată, ea trebuie să treacă prin filtrul conştiinţei 
individuale, unde se află acea componentă „sălbatică“ 
ireductibilă, care poate cădea la pace cu ştiinţa şi 
societatea, dar nu poate fi niciodată evaluată, 
prevăzută sau făcută să se supună ordinelor lor - nu 
pe de-a-ntregul. 

Una dintre cele mai vechi şi mai răspândite 
producţii mitologice şi folclorice a crescut în jurul 
conceptului de om în copac . În toate manifestările 
sale, ca hamadriadă, ca Heme cu cap de cerb ori ca 
haiduc, ea posedă ca notă specifică evazivul, abilitatea 
de a se „topi“ în arbori, şi sunt convins că farmecul 
mitului este atât de profund şi universal tocmai pentru 
că el se „derulează“ în mod constant în interiorul 
conştiinţei fiecărui individ. 

Această noţiune de om verde (sau femeie verde, 
cum a imaginat-o W.H. Hudson), văzută ca emblemă a 
strânsei legături dintre actualitatea conştiinţei 
prezente (nu în ultimul rând prin obişnuinţa ei de a se 
retrage într-un codru mental) şi ceea ce ştiinţa a 
cenzurat în atitudinea omului faţă de natură - adică 
latura „sălbatică“, sentimentul interior opus chipului 
exterior, întors spre fapte, modelat şi impus de modă 
-, m-a ajutat să-mi pun la îndoială vechiul meu eu 
pseudoştiinţific, dar în acelaşi timp m-a şi îndrumat 
greşit o vreme. Prin anii '50 începusem să fiu atras de 
teoriile zen despre estetică şi ce înseamnă a „vedea“: 
cum să priveşti dincolo de nume, la „lucrurile în sine“. 


Nu-mi mai băteam capul să identific specii care mi se 
păreau noi, ci mă concentram din ce în ce mai mult 
asupra naturii familiare, cotidiene, din jurul meu, de 
unde locuiam atunci. Pentru un scriitor însă a trăi fără 
denumiri e imposibil, ba chiar o mare tâmpenie, iar 
cel puţin pentru un vestic este aproape ca şi cum ar 
trăi fără explicaţii sau speculaţii cu privire la 
cauzalitate. Am aflat atunci şi că de fapt conflictul 
între natura văzută ca un ansamblu de nume şi fapte 
şi natura concepută ca sentiment interior e mult mai 
redus decât îmi închipuisem, că ambele moduri de 
percepţie sau cunoaştere puteau foarte bine să fie 
unite şi să se petreacă aproape simultan, 
îmbogăţindu-se reciproc. 

A stabili o relaţie cu natura este atât o artă, cât şi 
o ştiinţă, se plasează dincolo de simpla cunoaştere sau 
simpla simţire şi, cred eu acum, dincolo de 
misticismul oriental, de  transcendentalism, de 
„tehnicile de meditaţie“ şi toate celelalte - cel puţin în 
forma în care noi, vesticii, le-am convertit spre 
propria-ne folosinţă într-o manieră care se arată tot 
mai narcisistă, pentru a ne face să ne simţim mai bine, 
mai bogaţi în interpretări, mai dinamici. Cred că la 
natură nu se poate ajunge astfel, transformând-o într- 
o terapie, într-o clinică gratuită pentru admiratorii 
propriilor  sensibilităţi. Cea mai subtilă dintre 
înstrăinările noastre faţă de ea - dar şi cel mai greu 
de înţeles - este nevoia de a o folosi într-un anume fel, 
de a obţine un câştig personal. Nu vom înţelege 
niciodată pe deplin natura (sau pe noi înşine) şi, fără 
îndoială, n-o vom respecta niciodată până când nu 
vom disocia caracterul ei sălbatic de noţiunea de 
utilitate - oricât de nevinovată sau inofensivă ar fi 
utilitatea. Căci tocmai inutilitatea generală a unei 
părţi atât de mari din natură se află şi la rădăcina 


vechii noastre ostilităţi şi indiferente fată de ea. 

Există un fel de răceală - aş spune mai degrabă o 
amorţeală, un spaţiu gol în miezul coexistentei 
noastre forţate cu toate celelalte specii ale planetei. 
Richard Jefferies a forjat un cuvânt care s-o 
definească: ultra-umanitatea a tot ceea ce nu este 
om... nu alături de noi sau împotriva noastră, ci în 
afara noastră şi dincolo de noi, deci cu adevărat 
străin. Ar putea suna paradoxal, însă nu vom înceta să 
fim înstrăinaţi de natură - prin cunoştinţele, lăcomia 
şi vanitatea omului - până când nu-i vom recunoaşte 
propria ei înstrăinare inconştientă faţă de noi. 

Nu fac parte dintre optimiştii radicali care cred 
că toate relele lumii - şi mai cu seamă prăpastia 
crescândă dintre om şi natură - pot fi rezolvate printr- 
o întoarcere la o societate cvasiagricolă, „grijulie“ din 
punct de vedere ecologic. Teoretic, nu mă îndoiesc că 
ar putea fi o rezolvare, însă posibilitatea reîntoarcerii 
depăşeşte puterea imaginaţiei mele. Majoritatea 
vesticilor sunt acum orăşeni şi nu va trece mult până 
când întreaga omenire va urma aceeaşi cale. Spre 
sfârşitul deceniului ce vine se aşteaptă o înclinare 
foarte semnificativă a balantei în istoria omenirii - mai 
mult de jumătate din întreaga lume va ajunge să 
trăiască în oraşe şi metropole. Orice speranţă de a 
inversa acest curent, cu excepţia unei catastrofe 
universale, este la fel de fragilă şi infimă ca şi fluturii 
monarh pe care i-am urmărit acum câteva toamne 
migrând printre zgârie-norii de pe Fifth Avenue, în 
centrul Manhattanului. Orice posibilitate a unei relaţii 
mai apropiate cu natura - fie ea prin intermediul 
intelectului şi al educaţiei, fie pe calea cea mai simplă, 
şi anume având-o aproape - dispare pentru cei mai 
mulţi oameni, care trăiesc deja de-adevăratelea în 
spaţiul exterior, într-un sistem artificial, o creaţie a 


ştiinţei, lipsiţi de posibilitatea de a evada cultural sau 
economic. 

Insă problema nu este - sau este doar într-o mică 
măsură - aceea că natura însăşi se află într-un pericol 
iminent ori că vom pierde legătura cu ea doar pentru 
că avem mai puţin acces la ea. Un anumit număr de 
specii, habitate ori ecologii neobişnuite sunt în 
pericol, există şi probleme majore legate de poluare, 
dar până şi în ţările cele mai dens populate sălbăticia 
cea mai banală e departe de a fi pe cale de dispariţie. 
S-ar putea să nu exagerăm primejdiile şi amenințările 
viitorului, dar fără îndoială că exagerăm starea 
actuală şi reală a acestei naţiuni globale, subevaluăm 
gradul în care ea încă mai supravieţuieşte şi rămâne 
accesibilă tuturor celor care doresc să intre în contact 
cu ea. Natura este într-o primejdie mult mai puţin 
reală decât atitudinea noastră fată de ea. Ne 
comportăm deja ca şi cum am trăi într-o lume care 
mai conţine doar o rămăşiţă din ceea ce există încă în 
realitate, într-o lume posibilă în viitor, dar care 
deocamdată rămâne doar o ipoteză sumbră şi nu o 
realitate prezentă. 

Am convingerea că principala cauză a acestei 
dezbinări mai mult mentale decât fizice constă mai 
puţin în nebunia sau unilateralitatea societăţilor şi 
sistemelor noastre educaţionale sau în evoluţia 
istorică a omului spre o creatură predominant urbană 
şi industrială, o termită gânditoare, cât în felul în 
care, pe parcursul acestor ultimi o sută cincizeci de 
ani, am depreciat genul de experienţă sau cunoaştere 
pe care îl definim cu termenul lax de artă şi, mai cu 
seamă, în felul în care n-am reuşit să percepem cât de 
profund se deosebeşte ea de ştiinţă. 

În esenţă, nici o artă nu poate fi predată cu 
adevărat. Toate cunoştinţele din domeniul tehnicilor 


artei nu pot oferi decât imitații sau copii ale artei 
anterioare. La o ultimă analiză, de neînlocuit în orice 
obiect de artă nu este niciodată tehnica sau măiestria, 
ci personalitatea artistului, expresia sentimentului lui 
individual şi unic. Toate progresele majore în tehnică 
au fost făcute pentru a servi acestei nevoi. Tehnicile 
sunt întotdeauna reductibile la ştiinţe, adică la ceea 
ce se poate învăţa. Odată ce Joyce şi-a scris opera, 
Picasso şi-a pictat pânzele, Webem şi-a compus 
muzica, nu mai este nevoie decât de un talent minim, 
combinat cu răbdare şi exerciţiu, pentru a le copia cu 
exactitate tehnicile; şi totuşi ştim cu toţii de ce acest 
gen de tehnică a copierii, chiar şi atunci când este 
executată cu o asemenea migală, încât îi păcăleşte 
până şi pe muzeografi sau pe experţii caselor de 
licitaţie - ca în pictură este considerată fără valoare 
pe lângă lucrarea originală a artistului. Nu este deel 
sau de ea; nu este artă, ci imitație. 

Aşa cum se întâmplă cu adevăratele arte 
„producătoare“, la fel stau lucrurile şi în celelalte 
aspecte ale vieţii omeneşti despre care spunem că, 
pentru a fi cunoscute sau trăite cu adevărat, cer o 
anumită artă - un anume factor pur personal sau 
creator, aflat în interiorul nostru, dincolo de puterea 
de a-l insufla prin educaţie şi reţete sau de a-l prezice 
prin ştiinţă. încercările de a oferi reţete sau de a 
stabili formule cu privire la practică sau desfătare 
sunt întotdeauna cu două tăişuri, deoarece întrebarea 
se pune nu atât asupra capacităţii lor de a îmbogăţi 
experienţa normală a acelui lucru abstract - bărbatul 
sau femeia de rând -, cât asupra convingerii că ele 
trebuie să vatăme cumva cealaltă componentă 
esenţială a procesului, contribuţia artistului în această 
direcţie, contribuţia experimentatorului individual, 
„omul verde“ ascuns printre frunzele fiinţei sale unice, 


care nu trăieşte decât o dată. 

A le spune oamenilor de ce, cum şi când ar trebui 
să simtă cutare sau cutare lucru - fie că ne referim la 
desfătarea în faţa naturii, a mâncării, a sexului sau a 
oricărui alt lucru - poate, fără îndoială, să 
îndeplinească uneori o funcţie utilă, risipind diverse 
feluri de ignoranță, nocive din punct de vedere social . 
Însă ceea ce nu poate oferi acest instructaj este 
avantajul cel mai profund oferit de orice artă - fie ea a 
„fabricării“, a cunoaşterii sau a trăirii - şi anume 
exprimarea sinelui şi descoperirea sinelui. Un manual 
de sex nu va putea fi niciodată o ars amoris. O ştiinţă 
a copulării, poate, însă niciodată o artă a iubirii. 
Acelaşi lucru este perfect valabil pentru foarte multe 
manuale despre natură. Ele te pot învăţa cum şi ce să 
cauţi, ce să pui sub semnul întrebării în natura 
exterioară, însă niciodată în propria ta natură. 

În ştiinţă extinderea cunoştinţelor reprezintă 
întotdeauna şi fără tăgadă un lucru bun, însă în 
existenţa umană lucrurile stau diferit. Ştim acest 
lucru din arta propriu-zisă, unde reuşita şi bagajul 
mare de cunoştinţe concrete - ca şi gustul sau 
inteligenţa - nu sunt câtuşi de puţin tovarăşi esentiali. 
Dacă ar fi, cei mai buni artişti ai noştri ar fi şi cei mai 
erudiţi universitari. Putem afla acest lucru reducând 
povestea la absurd şi închipuindu-ne că Dumnezeu 
sau vreun vizitator proteic din spaţiul cosmic ar putea 
să ne ofere dintr-odată întreaga cunoaştere. Pentru 
specia umană în ansamblul ei o asemenea omniscientă 
ar fi mai teribilă decât cea mai cumplită catastrofa 
naturală. Am fi văduviţi de suflet, am pierde orice 
plăcere şi motivaţie de a trăi. 

Şi nu este singurul domeniu în care, aşa cum se 
întâmplă şi cu insidiosul computer îndrăgit de 
admiratorii literaturii ştiinţifico-fantastice, o anumită 


ofertă consacrată social sau cultural - care poate fi 
valabilă sau pozitivă în contextul ei social sau cultural 
- se extinde până la individ. însă este unul dintre cele 
mai devitalizante. Majoritatea artiştilor maturi stiu că 
un volum mare de cunoştinţe generale constituie mai 
degrabă un balast decât un ajutor. Numai romancierii 
de duzină, şablonarzi până în străfundurile lor, pun 
atâta preţ pe cercetare . În nouă cazuri din zece ceea 
ce cunoştinţele fireşti şi imaginaţia nu pot furniza 
constituie în mod precis exact ceea ce trebuie lăsat 
deoparte. Omul verde, care sălăşluieşte în fiecare 
dintre noi, este absolut conştient de acest lucru. 

În realitate petrecem mult mai mult timp 
respingând cunoştinţele decât încercând să le 
acumulăm - şi bine facem. Dar stă în natura oricărei 
societăţi - şi cu atât mai mult a uneia saturate de 
etosul ştiinţific şi tehnologic - să ne bombardeze cu 
tot mai multe cunoştinţe şi să catalogheze orice 
îndoială asupra lor sau orice respingere a lor drept 
nepatriotică şi imorală. 

Arta şi natura sunt înrudite, ca ramuri ale 
aceluiaşi copac, înrudire care apare în primul rând în 
constantul caracter inexplicabil al multora dintre 
procesele lor şi, mai presus de toate, al celor legate de 
creaţie şi de efectul ei asupra publicului vizat . In 
ultimul secol abordarea artei, ca şi a naturii, a devenit 
tot mai scientizată şi teribil de serioasă. Uneori ai 
impresia că ea se află acolo în primul rând nu pentru 
ea însăşi, ci pentru a furniza materialul necesar 
etichetării, clasificării şi analizării, adică specimene 
gata să fie „fixate în insectar“, aşa cum făceam şi eu 
odinioară cu musculiţele şi fluturii. Lucrul acesta este, 
bineînţeles, valabil - şi nociv - mai cu seamă în şcolile 
şi universităţile noastre. 

Cred că primul semn că într-o bună zi aş fi putut 


deveni romancier (deşi la vremea aceea nu-mi dădeam 
seama) a fost repulsia cumplită pe care o resimţeam 
tot mai mult faţă de acele ediţii ale cărţilor cerute la 
examene care începeau cu o lungă introducere, un fel 
de lecţie de anatomie care, până să ajungă la textul 
original, îl reducea întotdeauna la un cadavru, o 
demonstraţie inertă a unei teze prestabilite. Mi-au 
trebuit ani întregi ca să-mi dau seama că până şi 
geniile ca Shakespeare, Racine sau Austen au defecte 
omeneşti. 

Obscuritatea, şansa pe care opera de artă o oferă 
„enigmiştilor“ profesionişti de a-şi etala abilităţile, a 
devenit aproape o virtute estetică. La cealaltă extremă 
noţiunea de artă ca vocaţie (adică ceva pentru care 
eşti potrivit genetic) este respinsă ca neştiinţifică şi 
ne-egalitaristă. Nu mai vorbim despre un har, care nu 
tine de opţiunea individuală, ci despre ceva care poate 
fi deprins, ca şi cunoştinţele din ştiinţe, prin învăţare 
mecanică, prin reţete şi prin muncă asiduă . În alte 
cazuri devenim atât de şablonarzi şi ne lăsăm atât de 
uşor convinşi de tonul cronicilor de artă mai serioase 
din revistele şi ziarele noastre, încât nu mai remarcăm 
tonul copleşitor de ştiinţific sau paradoxul aplicării 
acestei tehnici de cunoaştere prin etichetare la un 
obiect neştiinţific, a cărui producere nici măcar 
artistul însuşi n-o poate explica pe deplin şi al cărui 
efect marea majoritate a publicului nespecialist în 
cronici nici nu încearcă să-l explice. 

Nu mă îndoiesc că pentru criticul şi universitarul 
profesionist lucrul acesta sună a pură ignoranță. Ei 
vor susţine că şi artiştii, şi publicul trebuie învăţaţi să 
se înţeleagă pe ei înşişi şi să înţeleagă obiectul care-i 
leagă, să facă din această legătură un fapt clar şi pe 
deplin conştient. Smulgeţi-i frunzele omului verde şi 
răutăcios, izgoniţi-l dintre copacii lui! Nu contest că 


există loc şi pentru analiza ştiinţifică sau cvasi- 
ştiinţifică a artei, aşa cum există unul (chiar cu mult 
mai cuprinzător) pentru cea a naturii. Pericolul însă - 
şi în artă, şi în natură - este că accentul se pune 
integral pe ceea ce este creat şi nu pe creaţie. 

Toate artefactele şi toate frânturile de cunoaştere 
ştiinţifică au în comun un lucru: ele vin la noi din 
trecut, sunt relicve a ceva deja observat, dedus, 
formulat, creat, şi astfel sunt apte să treacă prin 
moara lui Linnaeus sau prin oricare altă moară 
ştiinţifică. Şi totuşi nu putem spune că procesul 
„verde“ sau de creaţie nu se petrece sau nu are 
importanţă şi asta numai pentru că el este în mare 
măsură personal şi nu se înscrie în limitele descrierii 
lucide şi analizei raţionale. La fel de bine am putea să 
argumentăm că firul verde de grâu nu prezintă 
relevanţă, pentru că nu oferă nimic morarului şi 
pietrelor sale de măcinat. Ştim însă că în orice 
realitate raţională firul verde este totuna cu bobul 
copt, aşa cum copilul este părintele omului’. 
Comparaţia nu se aplică, bineînţeles, numai artei, de 
vreme ce cu toţii ne creăm într-un fel propriul nostru 
viitor din propriul nostru prezent, comportamentul 
nostru exterior, „publicat“, din propria noastră fiinţă 
interioară verde. Un motiv esenţial pentru care 
rareori simţim că aşa ceva are loc este acela că 
societatea nu o doreşte. O astfel de creativitate 
personală aleatorie jigneşte toate maşinăriile. 

Mi-am început prezenta cutreierare printre 
copaci (vom ajunge şi la ei - la propriu - spre sfârşit) 
în căutarea unei întrebuinţări mult mai flexibile a 


su 


cuvântului „artă“, una care să descrie un fel de a 


3 Aluzie la bine-cunoscutul vers al poetului romantic William 
Wordsworth, The Child is Father to the Man — „Copilul este 
părintele Omului“. 


cunoaşte, a trăi şi a te desfăta în afara modalităţilor 
majore ale ştiinţei şi artei propriu-zise... o cale ce nu 
are în vedere descoperirile ştiinţifice şi artefactele, o 
cale creatoare mai degrabă în interior decât în 
exterior, care lasă prea puţine urme în public şi care, 
tocmai din acest motiv, se concentrează totuşi 
aproape în totalitate asupra propriului proces creator. 
Numai savantul sau artistul specializat poate scăpa cu 
adevărat din interioritate şi din actualul continuu, din 
haosul verde al acestei experienţe, exteriorizând un 
aspect al ei şi fixându-l astfel într-un moment din 
trecut sau în setul de cunoştinţe acceptate. Astfel, el 
creează ordine şi categorii de fenomene noi, 
esențialmente parazite, care, la rândul lor, necesită 
atât o ştiinţă, cât şi o artă a trăirii. 

Natura nu se aseamănă însă cu arta în termenii 
produsului său - prin care o cunoaştem în general. 
Diferenţa este că nu vorbim numai despre ceva creat, 
despre un obiect extern, cu o istorie proprie - şi deci 
aparţinând unui trecut. Ea creează totodată şi în 
prezent, pe măsură ce trecem prin această experienţă. 
Când o privim, e ca şi cum ea s-ar rescrie, reformula, 
repicta, refotografia. Refuză să rămână fixată şi 
fosilizată în trecut, aşa cum simt că ar trebui să se 
întâmple savantul şi artistul şi, în general, amândoi 
vor încerca să-i impună această fosilizare. 

Atunci timpurile verbale ne pot încurca foarte 
uşor: în vorbire respectăm cu sfinţenie protocolul 
strict al timpului prezent. Despre prezent vorbim la 
prezent, despre trecut la trecut . Însă timpurile 
noastre psihologice pot fi foarte diferite. Poate tocmai 
fiindcă sunt scriitor (şi nimic nu este mai imaginar 
decât timpul trecut în care este pusă pe hârtie prima 
formă a romanului, extrem de vie şi de prezentă), am 
observat de ceva vreme în eul meu naturalist 


următorul lucru: un recul disproporționat în orice 
experienţă prezentă a naturii, o retragere sau o 
revenire la cunoştinţe sau trăiri din trecut, fie el 
trecutul predeterminat al memoriei personale, fie cel 
nedeterminat, imperfect, al cunoştinţelor formale 
acumulate şi al comportamentului ştiinţific adecvat. 
Deseori am avut impresia că asta aruncă un văl 
misterios de nefiinţare, de lucru deja petrecut, peste 
evenimentul sau fenomenul real şi prezent. 

Am văzut un exemplu viu doar cu câţiva ani în 
urmă, în Franţa, la mult timp după ce îmi imaginasem 
că am ajuns destul de înţelept în privinţa acestei 
spălări de creier autoimpuse. Am dat peste prima mea 
orhidee Zeuxine, o specie pe care îmi doream de mult 
s-o întâlnesc, dar pe care n-o văzusem decât în 
paginile cărţilor. Am îngenuncheat în faţa ei în felul 
pe care-l cunosc toţi botaniştii. 

Pentru siguranţă, am identificat-o cu ajutorul 
profesorilor pe care-i aveam la îndemână - Clapham, 
Tutin şi Warburg (Flora, lucrarea britanică standard) 
am măsurat-o, am fotografiat-o şi am însemnat pe 
hartă locul unde se afla, pentru referiri ulterioare. 
Eram emoţionat şi foarte fericit, căci ne amintim 
întotdeauna de „primele“ noastre specii rare. Şi 
totuşi, la cinci minute după ce soţia mea m-a smuls de 
acolo (nu numai alte femei constituie o formă de 
adulter), am avut un sentiment ciudat. Mi-am dat 
seama că de fapt nu văzusem cele trei plante în 
micuța colonie pe care o descoperisem . În ciuda 
tuturor măsurătorilor, identificărilor şi fotografiilor, 
reuşisem să îmi plasez experienţa într-un prezent 
trecut, un fel de „am văzut“, chiar în momentul în 
care, temporal şi fizic, încă le mai priveam. Dacă aş fi 
avut curaj, iar soţia mea răbdare, aş fi rugat-o să 
întoarcă maşina şi să ne înapoiem la locul respectiv, 


pentru că ştiam că tocmai căzusem, în cel mai 
prostesc mod, într-o capcană veche. La baza 
ignoranței nu stau neapărat cunoştinţele puţine; prea 
multe cunoştinţe sau dorinţa de a acumula prea multe 
pot duce şi ele la acelaşi rezultat. 

Există în natura naturii, în caracterul ei prezent, 
în aparenta ei efemeritate, în fermentul ei creator şi în 
potenţialul ei ascuns ceva care corespunde 
îndeaproape omului primitiv - sau verde - din viaţa 
noastră interioară, ceva care dispare de îndată ce este 
alungat către un trecut automat, un statut oarecare de 
lucru clasificabil, o imagine obţinută atunci. „Lucru“ şi 
„atunci“ se atrag reciproc. Dacă este lucru, a fost 
atunci. Dacă a fost atunci, este lucru. Ne lipseşte 
încrederea în prezent, în momentul de faţă, în ceea ce 
vedem cu adevărat, căci cultura noastră ne spune să 
nu ne încredem decât în ceea ce ni se aduce la 
cunoştinţă, în ceea ce este încadrat în tipare 
acceptate public, în ceea ce este editat, în obiectul 
plasat într-o perspectivă evident artistică sau evident 
ştiinţifică. Una dintre lecţiile cele mai profunde pe 
care trebuie să le învăţăm este că natura, prin natura 
ei, se opune tuturor acestor lucruri. Ea aşteaptă să fie 
privită altfel, în imediateţea ei individuală şi din 
imediateţea noastră individuală. 

Mă apropii acum de miezul a ceea ce îmi pare a fi 
singura şi cu adevărat mare primejdie din bogata 
moştenire lăsată de Linnaeus şi de alţi părinţi 
fondatori ai tuturor ştiinţelor, deprinderilor şi 
metodelor noastre ştiinţifice - sau, mai corect spus, 
cea lăsată nouă de ingeniozitatea noastră evolutivă 
săltăreaţă de care am dat dovadă în inventarea 
uneltelor. Toate uneltele, de la simplul cuvânt la cea 
mai avansată sondă spaţială, sunt factori perturbatori 
şi de rearanjare a naturii şi realităţii primordiale. 


Sunt, conform definiţiei din dicţionar, „instrumente 
mecanice de lucru asupra a ceva“. Ceea ce au făcut 
ele - şi bănuiesc că direct proporţional cu tot mai 
marea noastră dependenţă faţă de ele - a fost să ne 
transforme în nişte robi ai scopului: să căutăm un 
scop în tot ce există atât în afara noastră, cât şi în 
interiorul nostru, ba chiar în tot ce facem, să căutăm o 
explicaţie pentru lumea exterioară prin scop, să ne 
justificăm căutarea printr-un scop. Această 
dependenţă de găsirea unui motiv, a unei funcţii sau a 
unui beneficiu cuantificabil s-a infiltrat acum în toate 
aspectele vieţii noastre şi a devenit sinonimă cu 
plăcerea. Versiunea modernă a iadului este lipsa de 
Scop. 

Naturii îi lipseşte mai ales acest lucru, iar 
indiferența şi ostilitatea noastră se leagă strâns de 
faptul că singurul ei scop pare să fie existenţa şi 
supraviețuirea. Putem presupune că faptul respectiv 
se extinde asupra întregii existenţe însufleţite - 
inclusiv a noastră - si, în ultimă instanţă, chiar aşa şi 
trebuie, însă am încetat de mult să ne mai mulţumim 
cu un motiv atât de abstract. Un om de ştiinţă ar 
spune, pe bună dreptate, că toate formele şi 
comportamentele din natură au o anumită funcţie sau 
servesc strict scopului supravieţuirii - specific sau 
genetic, în funcţie de teorie . Însă o mare parte din 
acest scop funcţional îi rămâne ascunsă, 
indescifrabilă, celui care nu este om de ştiinţă, iar 
uriaşa varietate a naturii pare să nu ascundă nimic 
altceva decât un haos verde undeva în miezul ei, un 
haos pe care noi, maimuțe în căutarea frenetică a 
unor scopuri, îl putem folosi şi exploata după cum 
poftim, cu conştiinţa împăcată. 

Un haos verde. Sau o pădure. 


F ntr-un fel destul de misterios, pădurile nu mi s-au 
loirt niciodată lucruri statice. In termeni fizici, le 
cutreier şi totuşi, în termeni metafizici, se pare că ele 
mă cutreieră pe mine, ca atunci când urmăresc un 
film, stând practic pe loc, în vreme ce imaginile sosite 
prin ferestruica aparatului de proiecţie sunt cele care 
se schimbă; la fel cum fac şi cuvintele pe pagină, dar 
şi scenele evocate de ele atunci când sunt citite. 
Răsturnarea aceasta interioară sau mentală a mişcării 
reale, comună oricărei călătorii, se apropie foarte 
mult de lucrul pe care îl îndrăgesc nespus în toate 
artele narative, de la roman la cinema, adică 
deplasarea dinspre un prezent vizibil spre un viitor 
ascuns. Motivul pentru care pădurile oferă o 
asemenea experienţă într-un mod firesc şi atât de 
intens stă, fără îndoială, în caracterul pur fizic al 
oricărei comunităţi de copaci, în măsura în care ei 
ascund ceea ce există la un moment dat dincolo de 
împrejurimile imediat vizibile. Astfel, copacii seamănă 
cu un şir de camere şi coridoare, o casă cu uşi şi 
despărţituri înlănţuite şi totuşi separate, sau cu nişte 
pagini şi capitole, ca o lucrare de ficţiune. La fel ca 
într-o ficţiune, există în această privinţă comunităţi de 
copaci bune sau rele - unele care încearcă să-l 
ademenească pe vizitator să întoarcă pagina şi să 
exploreze mai departe, iar altele care-l opresc . Însă 
chiar şi cele mai de „necitit“ păduri şi crânguri sunt 
de fapt mai subtile decât orice ficţiune imaginabilă, 
căci cea din urmă nu poate prezenta niciodată acea 
multiplicitate a potecilor ce pot fi alese într-o pădure, 
ci doar o anumită potecă şi numai una. Şi totuşi acea 
multiplicitate de posibilităţi, cu toate că nu poate fi 
redată prin intermediul textului tipărit, îngheţat, este 
întru totul tipică pentru actul scrisului, pentru dilema 
constantă - durere sau desfătare, în funcţie de 


împrejurări - pe care o reprezintă practica sa reală, 
de la construirea propoziției de bază până la 
problemele mai mari, legate de linia narativă, evoluţia 
personajelor şi încheiere, îndărătul fiecărei cărări şi al 
fiecărei forme de expresie pe care le alegi până la 
urmă se află nălucile tuturor celorlalte, pe care nu le- 
ai ales. 

Nu-mi plănuiesc scrierile, aşa cum nu-mi 
plănuiesc plimbările prin pădure. Urmăresc poteca ce 
pare cea mai promițătoare la un moment dat şi nu un 
anumit itinerar, prestabilit la intrare. Sunt cât se 
poate de convins că nu e vorba de nici un fel de 
evaluare  raţionalizantă sau  iraţionalizantă post 
factum, că, după ce am descoperit că scriu ficţiune 
cumva la voia întâmplării, acum descopăr o analogie 
cu drumul printr-o pădure necunoscută. Tocmai 
această caracteristică aparte a explorărilor mele 
adolescentine prin ţinuturile  Devonului (aparte, 
pentru că nu am fost crescut într-o atmosferă rurală, 
deci nu puteam să iau peisajele de ţară drept un dat, 
ci fără îndoială că au ajuns la mine învăluite în ceva 
din irealitatea, din aerul de „nu tocmai real“ al unei 
ficțiuni), prin urmare tocmai acea caracteristică, zic, 
m-a făcut să fiu ceea ce sunt azi - şi asta în multe alte 
privinţe, pe lângă scris. 

Astăzi îmi dau seama că lucrul care-mi plăcea cel 
mai mult la bogăţia verde, la taina nepopulată a 
ținutului Devon, pe care şansa istoriei mi-a dezvăluit- 
o, a fost explorabilitatea lui. La vremea respectivă 
credeam că învăţ să vânez şi să pescuiesc (ba chiar, 
mă tem, să fac braconaj şi să mă furişez pe proprietăţi 
private), să botanizez şi să urmăresc comportamentul 
păsărilor, când de fapt nu făceam altceva decât să mă 
las înrobit fară scăpare de plăcerile descoperirii şi 
experienţei solitare. Cu cât locul era mai singuratic, 


cu atât mă încânta mai mult tăcerea lui, aura lui, 
configuraţia lui specifică, izolarea lui. Visam o vâlcea 
nesfârşită (bănuiesc că era aproape un vis de animal, 
visul unei vidre), cu pâlcuri nesfârşite de fagi umbroşi 
şi dumbrăvi de aluni, cu pajişti fără case şi fără 
oameni . In zilele acelea visul nu era complet rupt de 
realitate, astfel de vâlcele pierdute încă mai existau, 
iar în unele dintre ele restul lumii nu-şi avea locul . 
Insă, evident, aveau şi ele un capăt şi într-un anumit 
punct se sfârşeau cu o cărăruie, o căsuţă sau o fermă, 
cu „civilizaţia“ - şi atunci descoperirea pierea. 

Preţul tuturor acestor lucruri a fost acela că n-am 
căpătat niciodată gustul pentru ceea ce se află dincolo 
de experienţa descoperirii solitare sau, în termenii 
explorării geografice autentice, pentru exploatarea 
propriu-zisă a descoperirii. M-am ocupat ca amator de 
multe dintre ramurile istoriei naturale (şi umane) şi în 
nici una nu posed cunoştinţe solide - lucru valabil 
pentru nenumărate alte lucruri. îmi place să mă 
familiarizez cu pădurea cutreierând-o şi atâta tot. Ca 
un diletant, nu ca un virtuoz. Prefer întotdeauna 
haosul verde hărţii tipărite. Nu am o metodă în nimic 
din ceea ce întreprind, iar în privinţa puterii de 
concentrare, a răbdării în însuşirea cunoştinţelor de 
specialitate veritabile, până şi un copil mă face de râs. 
Pot să mă concentrez când scriu, însă doar pentru că 
scrisul este o formă sublimată de descoperire, o 
explorare izolată, vâlceaua mea nesfârşită de pe foile 
de hârtie. Sunt convins că totul se datorează primei 
experienţe din adolescenţă, pentru că nu cred să mă fi 
născut astfel, cu un prag al plictiselii dureros de 
scăzut faţă de o ştiinţă sau de nişte cunoştinţe care nu 
sunt asimilabile în mod evident experienței 
descoperirii solitare. 

Se prea poate însă ca, fiind crescut fără nici un 


fel de credinţă anume şi rămânând ca atare, în 
sentimentele mele faţă de păduri să se fi amestecat şi 
un anume fior religios. Atmosfera lor stranie, tăcerile 
lor, asemănarea cu naosurile pe pilaştri - mai cu 
seamă în cazul pădurilor de fag -, asemănare pe care 
Baudelaire a surprins-o într-un vers faimos, referitor 
la templul cu coloane vii - toate probabil că evocă 
locul sfânt înălţat de mâna omului. Ştim că primele 
locuri cu adevărat sacre din perioada neolitică, cu 
mult înainte de Stonehenge (care nu este altceva 
decât o dumbravă pietrificată), au fost crângurile 
artificiale făcute din trunchiurile de copaci prăbuşiţi, 
transportaţi şi înălţaţi din nou şi că acoperişurile lor 
trebuie să li se fi părut celor care le înălţau nu atât 
acoperişuri, cât coronamente artificiale. Până şi cele 
mai mărunte păduri au secretele lor, locurile lor 
tainice, hotarele lor nemarcate, şi sunt convins că 
toate clădirile sfinte din toate religiile lumii, de la cea 
mai impunătoare catedrală până la cea mai măruntă 
capelă, descind din aura naturală a anumitor crânguri 
sau locuri împădurite. în mijlocul lor ne trezim printre 
cu totul alte fiinţe, mai vârstnice, mai impozante şi 
mai îndepărtate de noi decât oricare alte forme 
nonumane de viaţă, oricât de bizare ar fi acelea: 
oarbe, imobile, mute (sau grăind doar acele confuses 
paroles ale lui Baudelaire), în aşteptare... semănându- 
i întru totul unicei forme pe care un zeu universal ar 
putea-o lua. Oamenii neoliticului, sclavi ai propriei lor 
mari „invenţii“ culturale, cea a agriculturii, aşa cum 
suntem şi noi faţă de economia industrială, au fost 
primii mari despăduritori ai peisajelor noastre şi poate 
că sentimentul de vinovăţie i-a făcut să se întoarcă la 
copaci în căutarea unui model pentru clădirile lor 
religioase - urmaţi apoi de Epoca Bronzului, de greci 
şi de romani, cu coloanele şi porticurile lor, de epoca 


celtă a fierului, cu druizii şi dumbrăvile lor sacre de 
stejari“ 


Asemeni tuturor locurilor care izolează şi 
tăinuiesc, au şi ele ceva erotic. însă pădurile sunt 
oricum nişte lucruri nespus de senzuale. Poate că nu 
depăşesc ca număr speciile altor habitate, dar sunt cu 
mult mai bogate şi mai dramatice în ceea ce priveşte 
impresiile senzoriale. Nicăieri altundeva cele două 
importante mijloace contemporane de reproducere a 
realităţii - cuvântul şi aparatul de fotografiat - nu sunt 
mai neputincioase, mai puţin capabile să surprindă 
sunetul (sau lipsa lui), mirosurile, temperaturile, 
stările, împrejurimile, multiplele nivele de fiinţare pe 
verticală, de la sol spre vârful arborelui, cu toată, 
diversitatea formelor de viaţă şi subtilitatea relaţiilor 
dintre ele. Într-un fel, pădurile sunt ca marea: mult 
prea diversificate senzorial şi mult prea necuprinse 
pentru a permite să li se surprindă altceva decât 
suprafeţele sau lucirile. Amândouă ies biruitoare din 
înfruntarea cu teleobiectivul, cu foaia de desen, cu 
pânza. Nu pot fi cuprinse într-un cadru, iar cuvintele 
sunt la fel de inutile, de silnice şi de uzate când 
încearcă să surprindă realitatea. 

N u întâmplător strămoşii romanului modern, care 

au început să apară în Evul Mediu timpuriu, au 
avut atât de des pădurea drept decor, iar căutarea 
drept temă centrală. Orice roman, încă de la 
începuturile literaturii, încă de la epopeea lui 
Ghilgameş, este o formă de căutare sau de aventură. 
Ca decor, numai alte două medii pot rivaliza cu 
pădurea - şi nici ele cu foarte mult succes. 


4 Preoţii vechilor celți, numiţi druizi, îşi desfăşurau 
ceremonialurile religioase în dumbrăvi de stejari. Stejarul era 
socotit un copac sfânt. 


Orizontalitatea mării nu ascunde mare lucru. Singurul 
fundal din spaţiul cosmic este însuşi spaţiul cosmic. 
Ambele sunt mult mai îndepărtate de scara umană, iar 
perspectiva pe care o oferă este prea îndepărtată şi 
prea monotonă. Şi, deşi pădurea reală este şi ea 
deseori monotonă, pădurea metaforică înseamnă un 
suspans continuu, o scenă în aşteptarea actorilor, cu 
eroi, fecioare, balauri şi castele misterioase la fiecare 
pas. 

S-ar putea ca ea să fi devenit inutilă ca decor 
concret într-o epocă în care s-a pierdut credinţa în 
fecioare, balauri şi castele fermecate, însă cred că noi 
n-am renunţat decât aparent la reţeta fundamentală 
(primejdia, erotismul, căutarea) descoperită pentru 
prima dată de acei scriitori medievali timpurii. N-am 
făcut altceva decât să schimbăm decorul oferit de 
copaci cu mult mai familiara pădure din cărămidă şi 
beton a oraşului ori metropolei. M-au mişcat 
întotdeauna anumite juxtapuneri de copaci şi clădiri, 
mai ales în inima metropolelor şi, poate, în chipul cel 
mai izbitor în New York. Priveliştea acelor ziduri de 
frunze - literale şi simbolice - stând unul lângă altul, 
pe jumătate tăinuind, pe jumătate dezvăluind, poate fi 
ciudat de poetică - şi nu numai în termeni 
arhitecturali. Cartierele mai vechi şi mai puţin 
sistematizate ale oraşelor şi metropolelor seamănă 
profund cu nişte păduri, mai cu seamă în privinţa 
felului în care trec prin noi, a modului în care 
dezorientează, se derulează, se deschid, se închid, 
surprind şi bucură. Greşeala cea mai stupidă dintre 
multele greşeli stupide ale arhitecturii secolului 
douăzeci a fost aceea că a dat uitării acest model 
străvechi în procesul sistematizării urbane tot mai 
grandioase. Oraşele lineare, geometrice, dau naştere 
la oameni lineari, geometrici; oraşele-păduri dau 


naştere la fiinţe umane. 

Unei minţi medievale această afirmaţie i-ar fi 
părut aproape o erezie, iar celor din Europa 
Renaşterii şi cea a secolului al şaptesprezecelea chiar 
una periculoasă din punct de vedere politic. Atracția 
pionierilor romanului pentru decorul oferit de pădure 
n-a fost câtuşi de puţin o atracţie pentru pădurea 
însăşi. Pădurea era în mod clar malefică, însă, 
malefică fiind, oferea o justificare convenabilă pentru 
portretizarea tuturor pericolelor reale sau presupuse 
pe care le scotea în calea drumeţului. Biserica se 
poate plânge de graba cu care publicul educat din 
întreaga Europă a îmbrăţişat poveştile cu copaci 
având ca subiect adulterul, magia, misterul, monştrii, 
pericolul etern şi ispita eternă. N-ar putea însă nega 
adevărul general al unei afirmaţii pe care era ea însăşi 
din ce în ce mai hotărâtă s-o susţină: răutatea 
inerentă a unei naturi lipsite de har divin, atât în 
realitatea exterioară, cât şi în om. Raymond Chandler 
şi alţi creatori ai detectivilor secolului nostru au 
folosit exact aceeaşi tehnică: au înlocuit copacii 
malefici cu oraşul malefic şi apoi, îndărătul pretextului 
eroului incoruptibil, şi-au permis marea libertate de a 
descrie toate viciile, ororile şi ispitele care îl abat pe 
erou de la calea cea dreaptă şi pe care acesta trebuie 
să le înfrunte pentru a-şi câştiga calificativul. Sir 
Galahad şi Philip Marlowe sunt fraţi de sânge. 

În aproape tot ultimul mileniu adevărata virtute 
umană (ca şi frumuseţea virtuoasă) era de găsit la 
europeni în natura îmblânzită, îngenuncheată în 
interiorul lui hortus conclusus sau a emblematicei 
grădini cu ziduri înalte a civilizaţiei. Concepţia 
amintită a fost atât de puternică, încât reprezentarea 
artistică naturalistă a peisajului sălbatic este total 
absentă înainte de secolul al şaptesprezecelea - dar şi 


atunci apare atât de rar, încât am putea spune chiar 
că a fost absentă „până la apariţia mişcării 
romantice“. Grija publică pentru natură, implicând 
măsuri concrete pentru a o proteja, nu a apărut decât 
destul de târziu, în secolul al nouăsprezecelea, şi chiar 
şi atunci cu mari intermitențe. Secolul nostru, ultimul 
din acest mileniu, este primul care etalează un 
oarecare interes general şi internaţional asupra 
problemei şi nu cred că ar trebui să fim prea mândri 
de acest lucru. Viitorul ar putea să considere - şi pe 
bună dreptate - că am avut la îndemână atât 
cunoştinţele ştiinţifice, cât şi organizarea politică şi 
potenţialul necesare pentru a face mult mai mult 
decât am făcut. 

Nu e vorba doar de faptul că la începuturile 
medievale ale atitudinii noastre suspicioase faţă de 
natură atât de mulţi pictori au folosit imaginile literale 
ale Grădinii Raiului, ale Paradisului, ale Fecioarei 
Maria şi ale docilei licorne într-un desiş. Chiar şi 
atunci când sălbăticia şi haosul - cele două fiind de 
fapt sinonime - trebuiau să fie reprezentate ca fundal 
al picturilor cu sihaştri sau al scenelor din iad, ele 
erau aranjate la fel de pedant ca într-un parc, ca într-o 
grădină împrejmuită, ca şi cum limitele fizice ale 
picturii erau zidurile metaforice ale grădinii şi nimic 
din interior nu putea fi prezentat aşa cum de fapt era, 
se comporta şi se dezvolta. Fără îndoială că 
pedanteria exagerată ni se pare astăzi una dintre cele 
mai fermecătoare calităţi ale artei medievale şi nu 
putem să-i acuzăm pe pictorii medievali timpurii că, în 
ciuda dorinţei şi a viziunii lor clare, nu au înfăţişat 
ceea ce oricum nu ar fi reuşit să pună pe pânză, având 
în Vedere lipsa tehnicilor necesare pentru o astfel de 
reprezentare. 

Însă, cu timpul, acele tehnici au apărut şi mi se 


pare că nu poate fi nimic mai relevant decât neputinţa 
unor pictori precum Pisanello şi Durer de a înţelege 
realitatea sălbăticiei, în ciuda hotărârii lor - ce 
răzbate, de pildă, în portretistica umană - de a privi 
natura drept în faţă. 

E evident că aceşti doi atenţi observatori şi 
excelenți desenatori ar fi reuşit s-o redea din punct de 
vedere tehnic - şi totuşi au fost împiedicaţi s-o facă de 
cine ştie ce orbire mentală profundă sau cine ştie ce 
complex. Mănunchiul de violete sau iepurele lui 
Dürer, ca şi şopârlele, cerbii, pupăza şi maimuța lui 
Pisanello (fără îndoială, cel mai frumos desen 
individual consacrat vreodată acestui animal), ni se 
par la fel de „naturale“, de realiste, ca şi o fotografie 
modernă . Însă în termenii istoriei artelor ele par în 
acelaşi timp clandestine, purtând un uşor stigmat de 
pornografic, de viciu secret, pe care pictorul, ca 
personalitate publică, trebuia să-l ascundă, căci de 
îndată ce asemenea elemente individuale devin doar 
componente dintr-o scenă mai amplă, ele trebuie 
„grădinărite“, aranjate şi dispuse artificial, fiind 
transformate în nişte simple semne vizuale. 

Avem cu toţii picturile sau imaginile noastre 
preferate, iar printre ale mele se numără de mult timp 
un tablou al lui Pisanello de la National Gallery din 
Londra, Viziunea Sfântului Eustațiu. Viitorul sfânt, 
plecat la vânătoare, s-a oprit din galop în mijlocul unui 
decor sălbatic, împădurit, la vederea unui cerb care îl 
poartă între coame pe lisus crucificat. Alte animale, 
păsări şi flori umplu până la refuz fundalul micuţei 
pânze. Artificialul ansamblului - în primul rând prin 
comparaţie cu schiţele care ne-au rămas de la 
Pisanello şi care au ca subiect animale şi păsări 
individuale - este aproape complet. Schiţele şi 
desenele sunt întru totul izbitor de naturaliste şi totuşi 


în tablou subiectele lor devin la fel de heraldice şi 
simbolice, la fel de nefiresc alăturate, ca animalele 
într-o tapiserie. Nu cunosc vreo altă pictură care să 
demonstreze mai convingător şi mai emotionant 
această stranie orbire culturală şi este cum nu se 
poate mai potrivit faptul că Pisanello l-a ales pe 
sfântul patron al câinilor (şi, iniţial, al vânătorii, 
înainte ca Sfântul Hubert să-i uzurpe rolul) ca figură 
centrală şi deformator al vieţii nonumane care îl 
înconjoară. Cu adevărat urmărită, hăituită şi 
crucificată în această capodoperă ambiguă de mici 
proporţii este natura însăşi, nu lisus. 

Până şi marii  peisagişti ai secolului al 
şaptesprezecelea, cum ar fi Ruysdael, nu se apropie 
îndeajuns de realitatea naturală - asta dacă facem o 
comparaţie între felul în care sunt reprezentate în 
operele lor pe de o parte natura şi pe de altă parte 
unele oraşe contemporane sau alte lucruri făcute de 
mâna omului -, ci o prezintă încă sub forma unui 
simplu fundal, care urma să fie compus şi aranjat 
conform noţiunii lor de pitoresc, astfel că la un pictor 
cum este Hobbema apar mult mai puţine peisaje cu 
copaci decât peisaje urbane cu arbori în loc de case. 
La vremea respectivă natura era mai degrabă 
desconsiderată şi privită cu neîncredere decât temută 
şi anatemizată. 

Ea trebuia îmbunătăţită, făcută să placă. 

În multe privinţe, pictorii n-au început să vadă 
natura ca un tot unitar până în momentul în care 
aparatul de fotografiat a surprins-o pentru ei, dar în 
acest context ea începuse deja să-i înlocuiască. 

Arta nu are nici o obligaţie specială să fie realistă 
şi naturalistă. De fapt nu are nici o altă obligaţie decât 
să spună ce doreşte sau ce anume vrea să exprime 
artistul. Şi totuşi această neputinţă durabilă de a reda 


întregul la fel de veridic ca şi partea izolată, acest 
eşec de a pune ochiul omenesc (sau aparatul de 
fotografiat) în concordanţă cu ansamblul, în ciuda 
faptului că acest lucru s-a petrecut în cazul detaliilor 
cu cel puţin patru secole înainte de inventarea 
aparatului foto (Pisanello a murit în 1455), reprezintă 
un simptom al unei îndoieli îndelungate şi 
vătămătoare pentru om. 

Există motive practice absolut de înţeles, ce 
explică de ce până târziu, în secolul al şaisprezecelea, 
europeanul (la el acasă, dar şi în expedițiile de 
explorare) a privit natura neîmblânzită tot aşa cum a 
privit şi marea: ca pe un deşert uriaş şi fundamental 
ostil, un fel de rău necesar. Comerţul, profitul 
personal, guvernul, stabilitatea socială şi multe alte 
lucruri impuneau traversarea acelei pustietăţi - pe 
atunci în mare măsură împădurită - care se întindea 
între oraşe şi târguri, dar traversarea în sine nu le 
aducea nici o altă plăcere în afara celei de a sosi la 
celălalt capăt teferi şi nevătămaţi... sau poate îi 
desfăta vânătoarea; însă şi ea era un sport practicat 
de o mână de oameni înarmaţi şi în cete, ceea ce îi 
conferea deplină siguranţă. 

Ca şi în multe alte cazuri, legenda lui Robin Hood 
- sau acea parte din ea care sugerează că viaţa 
petrecută în codrul verde poate fi o desfătare - se 
opune total sentimentului general şi specific spiritului 
Evului Mediu, ba chiar şi în culegerile de texte 
tradiţionale despre Robin Hood latura fericită a 
existenţei în codru este mai degrabă un element al 
baladelor şi povestirilor din perioada elizabetană şi de 
mai târziu, nu al celor mai timpurii. Probabil nu este 
nici o coincidentă în faptul că atât primul mare val de 
„împrejmuiri“>, cât şi apariţia etosului puritan au avut 


5 Engl. enclosures. Pe vremea dinastiei Tudorilor pământurile 


loc în perioada elizabetană. Primele semne ale unei 
mutații rebele şi nereligioase de la frica de natură la 
îndrăgirea ei au apărut tot atunci. Decorul şi temele 
pastorale ale unor piese shakespeariene - descrierea 
unor exiluri nu întru totul lipsite de atracţii din 
grădina paşnică a civilizaţiei în Visul unei nopți de 
vară, Cum vă place, Furtuna şi celelalte - nu sunt 
exemple de previziuni ale unui geniu, ci o abilă 
încurajare a unei mode care tocmai lua amploare. Şi 
totuşi prea puţin din toate acestea se regăseşte în 
modul de viaţă al secolului al şaptesprezecelea - şi cel 
mai puţin în grădinile sale, care au rămas în general 
la fel de artificiale ca şi cele medievale. Natura 
rămânea încă un potenţial dizolvant al decenţei, o idee 
pe care nesfârşitul şir de noi descoperiri despre 
apucăturile omului mai primitiv - cu cât mai aproape 
de natură, cu atât mai asemănător lui Caliban - nu 
făcea nimic pentru a o spulbera. Ea rămânea în esenţă 
o uriaşă pelerină verde pentru Satana, pentru 
săvârşirea fărădelegii şi a păcatului, pentru cei care 
se îndoiau de ordinea religioasă şi publică, dar, mai 
presus de toate, pentru cei care se îndoiau de însăşi 
fiinţa umană, aleasă de Dumnezeu ca supraveghetor şi 
vechil peste restul creaţiunii. 

Am putea crede că acum, de vreme ce 
supraveghetorul a inversat vechiul raport al naturii cu 
civilizaţia, asemenea temeri şi uri superstiţioase faţă 
de sălbăticie s-au stins - şi mai cu seamă corolarul lor 
indispensabil, ideea că virtutea şi frumuseţea se află 
între graniţele lui hortus conclusus. Văd însă prea 
puţine semne în acest sens şi mi se pare evident că nu 


comunale începuseră să fie parcelate şi împrejmuite cu garduri 
vii, ceea ce-i favoriza pe moşierii care se ocupau de creşterea 
oilor şi comerţul cu lână, stârnind astfel mânia ţăranilor, rămaşi 
fără hrană. 


le găsesc în felul în care gospodarii de rând ai Europei 
şi Americii încă îşi mai cultivă grădinile şi nici în 
industria de proporţii care le satisface nevoile de 
pesticide şi erbicide. Singurul loc - ameninţător de 
apropiat de noi, atât fizic, cât şi psihologic - în care 
natura sălbatică este detestată şi de unde este 
izgonită rămâne grădina personală, asta în ciuda 
popularității ei crescânde, dacă e să judecăm după 
numărul de cărţi şi emisiuni TV existente şi după toate 
strădaniile conservaţioniştilor. 

Imi amintesc de un eveniment ciudat, petrecut pe 
strada din suburbia noastră din Essex, unde m-am 
născut eu. Unul dintre locuitorii mai în vârstă o luase 
uşurel razna după moartea soţiei. Stătea cu draperiile 
trase şi nu voia să mai ştie de nimic din lumea de 
afară. La început sărmanul om a stârnit o compasiune 
profundă, dar a venit şi clipa în care s-a observat că el 
se izolase nu numai de lume, ci şi de propria grădină. 
Iarba nu era tunsă, răzoarele erau lăsate în paragină, 
copacii necurăţiţi, iar tot locul era năpădit de păpădie, 
rugină, urzici, răscoage şi Dumnezeu ştie câte altele. 
O asemenea declaraţie clară de apartenenţă la 
abominabila coloană a cincea i-a zguduit profund pe 
tata şi pe vecinii lui. întreaga lor compasiune s-a 
mutat către vecinii de alături ai acestui 
colaboraţionist, aflaţi acum sub invazia constantă a 
trupelor paraşutate de compozee şi răscoage. Am 
trecut într-o zi de iarnă rece pe lângă această dovadă 
de neglijenţă crasă şi, spre bucuria mea, am văzut una 
dintre cele mai rare şi mai frumoase păsări ale 
regatului - mătăsarul - hrănindu-se voioasă cu 
fructele unui copac de acolo. A fost, din păcate, doar o 
minoră răzbunare poetică. 


6 Grup de oameni care simpatizează în secret cu duşmanii ţării 
lor, iar în timp de război îi sprijină. 


Cei mai mulţi dintre noi rămânem înţepeniţi în 
medieval, detaşaţi şi distanţi de ceea ce nu putem nici 
poseda, nici controla pe deplin, de ceea ce nu putem 
vedea sau înţelege. La fel cum cea mai mare parte a 
literaturii ştiinţifico-fantastice a decretat că tot ce 
vine din spaţiul extraterestru trebuie în mod 
obligatoriu să aibă intenţii rele (în pofida oricărei 
evaluări probabilistice), tot astfel evaluăm şi cea mai 
mare parte a naturii - sau cel puţin pe cea care vine în 
contact cu noi. Inconştientul colectiv încă mai e 
bântuit de un refuz înrădăcinat de a accepta 
implicaţiile vestitului sarcasm al lui Voltaire fată de 
ferocitatea cu care se apără animalele atunci când 
sunt atacate. Tot ce nu este în mod clar de partea 
omenirii este împotriva ei. Nu putem înghiţi 
indiferența simplă, ultra-umanitatea unei părţi atât de 
mari din natură. Putem deplânge despădurirea 
bazinului Amazonului, poluarea mărilor şi râurilor 
noastre, exterminarea familiei balenelor şi 
nenumărate alte fărădelegi comise împotriva naturii 
sălbatice de către omul contemporan. Dar, la fel ca şi 
natura însăşi, majoritatea acestor lucruri se petrec în 
afara cunoaşterii şi experienţei noastre directe şi 
părem incapabili să presupunem că responsabilitatea 
faţă de ele (sau lipsa ei) ar putea începe mult mai 
aproape de casa noastră, în trecutul înfricoşat al 
propriei noastre specii, ca şi în prezentul ei 
neputincios, adică în primul rând în veşnica noastră 
combinaţie de ignoranță şi spaimă. Nu ştiu cum am 
putea explica altfel popularitatea de care se bucură 
acele manifestări recente şi dezgustătoare ale unei 
mentalități pur medievale, ca filmul Jaws (Fălci) şi 
toată prăsila lui nefericită. 

Ceea ce ne ameninţă în mileniul viitor nu constă 
în natura văzută ca un rechin ticălos, ci în detaşarea 


noastră emoţională şi intelectuală tot mai mare faţă 
de ea. Şi nu cred că remediul e de găsit doar în 
succesul sau eşecul mişcării ecologiste de conservare. 
El se bazează la fel de mult pe recunoaşterea faptului 
că revoluţia ştiinţifică are o datorie de plătit şi, mai cu 
seamă, că ea a provocat schimbări în modalităţile 
noastre de a percepe şi judeca lumea în mod 
individual. 

Ştiinţa este în chip esenţial - şi aproape metafizic 
- obsedată de adevăruri generale, de clasificări care 
se opresc la specii, de legi funcţionale a căror valoare 
este cântărită după universalitatea lor şi de statistici 
în care Bach sau Leonardo sunt doar o fracțiune, o 
gaură perforată în cartela unui computer. Savantul 
trebuie chiar să se generalizeze pe el însuşi, să 
elimine orice sentiment personal pe parcursul 
experimentului şi al observaţiei, precum şi în 
momentul enunţării rezultatelor. El poate studia 
indivizi, dar numai pentru a contribui la crearea unor 
legi şi fapte cu o aplicabilitate sporită. Ştiinţa are prea 
puţin timp pentru excepţii minore. Dar întreaga 
natură, ca şi întreaga umanitate, este constituită din 
explicaţii minore, din entităţi care, într-un anumit fel, 
oricât ar fi de neglijabile din punct de vedere ştiinţific, 
nu se conformează regulii generale. Credinţa în astfel 
de excepţii este la fel de vitală pentru artă ca şi 
credinţa în utilitatea generalizării pentru ştiinţă, astfel 
că am putea socoti aproape drept artă acea ramură a 
ştiinţei la care, din cauza propriilor dogme şi concepţii 
restrictive (din nou acea veche hortus conclusus ), 
ştiinţa nu poate ajunge. 

Nu prea avem speranţe să recunoaştem această 
stare de fapt dacă nu acceptăm trei lucruri despre 
natură. Unul este acela că a o cunoaşte pe deplin este 
în egală măsură o artă şi o ştiinţă. 


Cel de-al doilea este că esenţa acestei arte se află 
în propria noastră natură şi în relaţia noastră cu 
cealaltă natură, niciodată în natură ca o colecţie de 
„lucruri“ din afara noastră. Ultimul este faptul că 
acest gen de cunoaştere sau relaţie nu poate fi 
reprodus prin nici un alt mijloc - prin pictură, 
fotografie, cuvinte sau prin ştiinţa însăşi. Ele pot 
încuraja, cultiva şi stimula o astfel de artă a relaţiei, 
însă n-o pot reproduce, aşa cum nici pictura nu poate 
reproduce o simfonie şi nici invers . În cele din urmă 
ele pot sluji cel mult ca surogate, mai cu seamă dacă 
ne servim de ele aşa cum unele persoane se servesc 
de relaţiile sexuale - doar pentru a ne justifica sau a 
ne satisface orgoliul personal. 

În animalul înrăit al lui Voltaire există o şi mai 
mare ticăloşie. Nu poate fi posedat sau, mai precis, nu 
poate fi deposedat de anima, de suflet, în felul în care 
încercăm noi să-l posedăm . În clipa în care ne 
exercităm dreptul de proprietate, el dispare. Poate că 
nicăieri altundeva nu ne e mai dăunătoare această 
obsesie umană a posesiunii sau amăgirea că lucrul pe 
care îl posedăm nu mai poate avea un suflet al său. 
Văduvirea de suflet a justificat toate grozăviile 
comerţului cu sclavi din Africa. Dacă negrul este atât 
de prost, încât poate fi transformat în sclav, el nu 
poate avea sufletul unui alb şi nu poate fi decât un 
animal. Mai avem încă de depăşit pragul emancipării 
animalelor obişnuite; dar să nu uităm cine - sau ce-a 
declanşat emanciparea sclavilor din Imperiul Britanic 
şi America. Nu ştiinţa sau raţionamentul ştiinţific, ci 
conştiinţa religioasă şi sentimentul comuniunii umane. 

Spre deosebire de rechinii albi, copacii nu au nici 
măcar abilitatea de a se apăra atunci când sunt 
atacați. Braţele lor - atâtea câte au uneori -, ca şi 
spinii, sunt statice, iar mărimea şi imobilitatea lor 


dovedesc că nu se pot ascunde. Sunt făpturile cele 
mai lipsite de apărare în faţa omului, fiind plasate de 
el în mod universal sub nivelul creaturilor însufleţite 
şi devenind astfel cele mai expuse distrugerii. 
Principala lor apărare evolutivă, ca şi în cazul multor 
animale sociale, păsările şi peştii, constă în caracterul 
lor  nenumărabil, adică în capacitatea lor de 
reproducere, unde longevitatea arborilor joacă un rol 
major. Poate tocmai natura pasivă, răbdătoare, a 
sistemului lor de autoconservare i-a permis omului, în 
ciuda temerilor sale ancestrale cu privire la ceea ce ar 
putea ei ascunde în raport cu alte creaturi sau cu 
supranaturalul, să-i ierte măcar într-o anumită 
privinţă, şi anume să vadă în adâncurile lor tăcute şi 
ceva protector, matern, chiar asemănător pântecelui 
femeii. 

De-a lungul istoriei copacii au oferit sălaş şi 
refugiu celor urmăriţi şi persecutați pe drept sau pe 
nedrept . În pădurea pe care o cunosc cel mai bine 
există printre mesteceni o mică vâlcea chiar la poalele 
unei stânci de calcar. Şi, cum vâlceaua e plasată mult 
în afara oricărei poteci, abia dacă mai ajunge cineva 
acolo o dată pe lună. Cu trei secole în urmă însă era 
înţesată de oameni în fiecare duminică, căci acolo se 
întruneau  baptiştii, sosiți de la mulţi kilometri 
depărtare de-a lungul graniţei dintre De von şi Dorset 
pentru a-şi oficia slujbele lor religioase, pe atunci 
interzise. în pădure există anumite libertăţi de care 
poate că strămoşii noştri şi-au dat seama mai bine 
decât noi. Am vorbit despre acea pădure - şi chiar 
despre acea vâlcea anume - în romanul Iubita 
locotenentului francez, pentru că mi s-a părut că 
scenele dintr-o poveste de eliberare personală nu 
puteau să aibă loc într-un alt decor. 

Acesta este motivul principal pentru care 


consider copacii şi pădurea cea mai bună analogie 
pentru ficţiune. Toate romanele sunt, cumva, exerciţii 
în vederea eliberării, chiar şi atunci când, la una din 
extreme, ele neagă însăşi posibilitatea libertăţii. Un 
astfel de proces de retragere din lumea normală - 
oricât de mult ar aparţine, prin tema şi aspectul lui 
exterior, lumii normale - este inerent oricărui act de 
creaţie artistică şi cu atât mai mult acelui gen special 
de scriere care tratează situaţii şi personaje 
imaginare. lar o parte din acea retragere trebuie să 
fie întotdeauna în eul „sălbatic“ sau îndeobşte 
reprimat şi disimulat în societate, într-un loc alcătuind 
o complexitate ce depăşeşte realitatea cotidiană, 
niciodată pe deplin înţeleasă sau explicabilă, 
întotdeauna mai mult potenţială decât actualizată şi 
unde totuşi niciodată nu va reuşi cineva să pătrundă 
atât de adânc ca noi. Este ritualul nostru de trecere, 
misterul nostru personal, oricât de modestă ar fi 
relatarea prezentată ulterior lumii, pentru a fi văzută, 
auzită sau citită la mâna a doua. 

Experienţa artistului nu este aici decât un caz 
special - neobişnuit de intens şi de conştient de sine - 
al celei individuale şi universale. Reîntoarcerea la 
haosul verde, în adâncul pădurii şi în refugiul 
inconştientului este un fenomen nocturn, unul pe care 
psihiatrii - şi torţionarii - îl consideră esenţial pentru 
mintea umană. Fără el, mintea se dezintegrează şi o ia 
razna. Veneraţia mea pentru copaci, dincolo de nevoia 
şi pasiunea mea personală (poate cam ciudată) pentru 
ei, se datorează corespondenţei lor fireşti cu 
procesele mai „verzi“, mai misterioase, ale minţii şi, 
de asemenea, pentru că îmi par a fi mesagerii noştri 
cei mai revelatori din întreaga natură, cei mai 
apropiaţi de inima ei. 

Nici o religie nu reprezintă religia supremă şi nici 


o biserică unica biserică, iar religia naturii, 
înrădăcinată în dragostea pentru natură, nu face nici 
ea excepţie. Dar în toate teritoriile îndelung cultivate 
şi exploatate economic ale planetei pădurile noastre 
sunt ultimele fragmente de natură rămase relativ 
nealterate, fiind astfel corelativele externe cele mai 
accesibile, cele care ne oferă acea relaţie, acel 
sentiment, acea cunoaştere pe care suntem în pericol 
să le pierdem: ultimele biserici şi capele verzi din 
afara zidurilor civilizaţiei şi culturii, pe care le-am 
înălţat cu propriile unelte. Şi asta se întâmplă oricât 
de departe am fi fugit sau am fi evoluat în afara 
cunoaşterii, ataşamentului sau interesului pentru 
sălbăticie sau oricât de mult ne-am fi folosit de lumea 
ei de imagini pentru a ne descrie eurile ascunse sau 
ciudăţeniile mintii. 

Faptul că privim crângurile şi pădurile doar din 
perspectivă ştiinţifică, economică, topografică sau 
estetică şi nu înţelegem că utilitatea lor cea mai mare 
constă nu în faptele care derivă din ele, în 
cheresteaua şi fructele lor, în farmecul peisajului sau 
în utilitatea lor ca subiect pentru artist, toate acestea 
stau mărturie pentru viteza tot mai mare cu care ne 
retragem în spaţiul cosmic, departe de orice altă 
formă de viaţă de pe planetă. 

Fără îndoială că există savanţi conştienţi de 
respectiva alienare - cea mai profundă şi mai 
periculoasă dintre toate - şi ne previn asupra ei sau 
care întrevăd speranţe într-un remediu raţional, în 
educaţie şi într-o conştiinţă sporită, în comitete şi 
legislaţie. Le doresc succes în întreprinderile lor, însă 
eu, unul, sunt pesimist. Ceea ce a fost provocat de 
ştiinţă şi de „rațiune“ nu poate fi vindecat numai de 
ele. Atâta vreme cât se consideră că natura există 
cumva în afara noastră, mărginită de graniţe şi 


străină, separată, ea este pierdută pentru noi şi în noi. 
Cele două naturi - privată şi publică, umană şi non- 
umană - nu pot fi separate, după cum natura, ca şi 
viaţa însăşi, nu poate fi înţeleasă cu adevărat dacă e 
privită prin intermediari, prin ochii şi cunoştinţele 
altora. Nici arta, nici ştiinţa, oricât de măreţe şi oricât 
de profunde ar fi, până la urmă nu ne pot ajuta în nici 
un fel. 

Imi doresc nespus ca pesimismul meu să fie 
exagerat şi să ne revenim din nebunia ce ne împiedică 
să nu recunoaştem că, prin toate intenţiile şi scopurile 
noastre practice, suntem înlănţuiţi de această planetă; 
din nebunia ce ne face să pretindem că viaţa noastră 
aici este un inconvenient temporar, e ceva ce se 
desfăşoară într-un loc devenit neîncăpător, într-o 
pensiune din care vom pleca în curând şi pentru ai 
cărei chiriaşi şi al cărei conţinut nu trebuie să avem 
nici respect, nici interes. Savanţii vorbesc despre 
procesele biologice recreate în laborator ca fiind 
făcute in vitro : îndărătul geamului, nu în natură. 
Evoluţia mentalităţii umane ne-a pus acum pe toţi in 
vitro, îndărătul peretelui de sticlă al propriei noastre 
inventivităţi. 

Există un corolar spiritual al felului în care 
despădurim şi denaturalizăm în mod curent planeta 
noastră. în cele din urmă nu facem altceva decât să ne 
desfoliem şi să ne sărăcim pe noi înşine. Putem la fel 
de bine să începem să adunăm poezia lumii, vers cu 
vers şi volum cu volum, pentru a o arde pe un rugal 
sfârşitului, şi să ne imaginăm că după aceea vieţile 
noastre vor deveni mai bogate şi mai fericite. 

arcăm lângă un şir solitar de clădiri de granit. La 

răsărit şi în spatele lor se află o vale mică, pe 
jumătate ascunsă, cu două coşuri înalte şi tăcute şi 
cam o duzină de şoproane de piatră în ruină, 


răspândite de-a lungul unei pajişti prin care 
şerpuieşte un pârâu. Valea este adumbrită de fagi - 
lucru destul de ciudat în acest peisaj englezesc sudic 
cât se poate de dezolant. Ruinele sale sunt acum 
aproape clasice în simplitatea şi aparenta lor vechime, 
iar una dintre ele este cu adevărat veche: un pod 
medieval cu lespezi uriaşe de piatră care leagă 
malurile pârâului. Restul însă n-a fost planificat - şi 
nici fagii n-au fost plantați - ca să arate pitoresc. 

În epoca victoriană aici se fabrica şi se depozita 
praful de puşcă pentru carierele de piatră. Şoproanele 
şi coşurile au fost înşirate la distanţă, copacii aduşi şi 
locul însuşi ales astfel din pure raţiuni de siguranţă. 
Cei mai mulţi dintre oamenii care vizitează azi Powder 
Mill Farm, plasată pe latura sudică a întinderilor 
aride, fără copaci, de la nord de Dartmoor, sunt 
arheologi industriali atraşi de această mică vale 
împădurită şi arcadiană până la absurd - dacă e să ne 
gândim la destinaţia ei anterioară. 

Însă noi ne aflăm aici pentru ceva cu mult mai 
vechi şi chiar mai neobişnuit. 

Pornim spre nord-vest, de-a curmezişul unei 
pârloage, ca apoi să urcăm spre un şir îndepărtat de 
deluşoare, aflorimente groteşti ale granitului mâncat 
de vreme. Cu toate că este mijlocul lui iunie, iarba 
ostenită încă n-a ieşit cu totul din somnul ei iernatic, 
iar cerul e şi el istovit - un baldachin înalt şi cenuşiu, 
fără vreo adiere care să-l înfioare sau să-l sfâşie. 
Florile, atâtea câte sunt - steluțe galbene de buruiană 
de cinci degete, mustăţi albastre şi cenuşii de 
amăreală, violete de luncă, cu movuliul lor delicat -, 
par firave şi neîndestulătoare. Undeva în ţinuturile 
întunecoase şi nelocuite, sus, spre nord, cârâie un 
corb. Scrutez cerul, însă e prea departe pentru a 
putea fi zărit. 


Străbatem un kilometru şi jumătate din acest 
ţinut sever, pe urmă urcăm pieptiş un deal, trecem 
printr-o spărtură dintr-un vechi gard de ţarc şi ne 
continuăm ascensiunea. Ajungem în cele din urmă pe 
o creastă rotunjită, care duce spre nord, către un turn 
mătăhălos, o balegă uriaşă de stâncă primordială: 
Longford Tor. La picioare ni se întinde o altă vale 
mohorâtă, pe urmă, succedându-se cât cuprindem cu 
privirea, alte contururi punctate de dealuri şi mai 
sumbre, de teren mlăştinos şi fără arbori. 

Soţia mea îmi spune că, probabil, am greşit locul 
şi întreg peisajul îi dă dreptate. O contrazic, însă nu 
întru totul convins. Au trecut cel puţin treizeci de ani 
de când n-am mai fost prin această parte a Moor-ului. 

Coborâm pe panta convexă din faţă spre valea 
mohorâtă, iar eu încep să cred că trebuie într-adevăr 
să fi greşit locul. 

Însă deodată, ca un şir de infanterişti până acum 
ascunşi, îngrămădită sub cel mai abrupt coborâş al 
pantei, aproape de baza costişei, din ierburile joase şi 
din bălării se înalţă ceea ce căutăm: o brazdă îngustă, 
neregulată, de vârfuri de copaci, un val arboricol 
gălbui. Pentru mine această pădure tainică, poate cea 
mai stranie din întregul regat, nu se ridică de fapt ca 
un şir de infanterişti. Se ridică asemeni unei năluci. 

Nu-mi amintesc acum împrejurările exacte ale 
celeilalte - adică unicei - întâlniri cu ea, ci doar că 
trebuie să fi fost spre sfârşitul anului 1946, când mă 
aflam în tabăra de la marginea Dartmoor-ului, ca 
locotenent în infanteria marină. Nu făcea parte din 
terenul nostru de antrenament şi cu siguranţă că nu 
eram de gardă. Era iarnă. Aerul avea ace de gheaţă, 
ceața atârna ca o perdea, iar eu eram singur. Cred că, 
tot încercând să împuşc nişte becaţe, am ajuns pe 
altundeva şi am făcut un ocol în ultima clipă, poate ca 


să mă orientez. 

Cel puţin zona era pe măsura reputației cu care o 
înzestrase odată un fermier din Moor: era o poveste 
cu un prizonier evadat din Princetown, ce se afla la 
câţiva kilometri depărtare, şi găsit acolo mort, 
îngheţat - sau spânzurat, nu îmi mai aduc bine 
aminte. Locul însă nu avea nevoie de genul ăsta de 
înfloritură lugubră. Era părăsit, spectral şi aproape 
malefic, dar în mod cert straniu, chiar dacă eu nu sunt 
o persoană superstiţioasă, iar singurătatea în mijlocul 
naturii nu m-a speriat niciodată nici măcar o zecime 
din cât mă înspăimântă cea din oraşe şi case. Pur şi 
simplu îl simţeam ca pe un loc de rău augur, un loc în 
care nu trebuia să zăboveşti, şi nu m-am încumetat să 
înaintez printre copaci. Cu toate că după aceea m-am 
mai aventurat de multe ori în Dartmoor, abia acum mă 
întorceam în acel loc. Adevărul este că uitasem de el 
în toţi anii care se scurseseră de atunci - asta până 
când am început să aştern pe hârtie textul de faţă şi 
mi-am amintit de suspiciunea pe care o avea tata faţă 
de sălbăticie. Apoi, într-o bună zi, amintirea locului a 
ţâşnit misterios la suprafaţă, aşa cum el însuşi 
ţâşneşte ca din senin de pe panta terenului mlăştinos. 
Numele său este Codrul lui Wistman. 

Habar n-am cine a fost Wistman - dacă a fost 
vreun proprietar de demult sau dacă denumirea 
derivă din vechiul cuvânt dialectal din Devonshire 
wisht, care înseamnă melancolic şi straniu, 
fantomatic, şi care stă la baza uneia dintre cele mai 
vestite povestiri ale lui Conan Doyle, Câinele din 
Baskerville. Ea n-ar fi apărut niciodată dacă n-ar fi 
existat legenda, mult mai veche, a câinilor wisht din 
Dartmoor. 

Codrul lui Wistman poate că este situat într-un 
loc greu de găsit, însă nu mai e ca în anii '40 - vag 


cunoscut. A avut grijă de asta mişcarea ecologistă. În 
termeni ştiinţifici, este un eşantion extrem de rar al 
unei păduri primordiale dintr-o fază mai caldă a 
climatului planetar şi care a reuşit să reziste în acest 
loc neospitalier, cu toate că nu fără unele adaptări 
ieşite din comun. Fapt încă şi mai miraculos, ela 
reuşit să supravieţuiască multor secole de devastare 
umană, când oamenii au tăiat tot ce se putea arde pe 
Moor. Din punct de vedere cultural, este comparabil 
cu un mare şantier neolitic, fiind un fel de Avebury” al 
copacului, un Ur-codru. Concret, el e format dintr-un 
lanţ de dumbrăvi împrăştiate, puncte verzi într-o 
pictură taşistă, de-a lungul a ceea ce în Dartmoor se 
numeşte clitter - un grohotiş de sfărâmături şi 
bolovani de granit -, cu toate că, întâmplător, nu e 
bazat câtuşi de puţin pe principiile picturii taşiste. 
Aceşti bolovani oferă protecţie - esenţială pentru 
puieţi - împotriva vânturilor năprasnice de iarnă şi a 
oilor care pasc . Însă adevăratul miracol ecologic din 
Codrul lui Wistman este cel botanic. Specia lui 
dominantă, care nu e în esenţă una de zonă 
depresionară, n-ar trebui să fie reprezentată aici, iar 
la o asemenea altitudine se mai găseşte doar într-un 
singur alt loc din insulele britanice - undeva în 
Irlanda. Ici şi colo mai vezi în pădure câte un pâlc de 
frasini şi câţiva arbuşti de ilice . Insă arborele 
atotstăpânitor este bătrânul rege al tuturor arborilor: 
Quercus robur, stejarul englezesc sau comun. 
Coborâm spre marginea cea mai înaltă. Nume, 
ştiinţă, istorie... nici botanistul cel mai obsedat de 
clasificări nu se gândeşte la specii şi ecologii când se 
află pentru prima oară în Codrul lui Wistman. E un loc 
prea straniu pentru aşa ceva. înălţimea normală a 


7 Sit preistoric în comitatul Wiltshire, în sudul Angliei, unde 
există un cerc mare de pietre în poziţie verticală. 


stejarului comun matur este de treizeci până la 
patruzeci de metri. Aici cei mai masivi, chiar dacă 
sunt bătrâni de secole, rareori ating cinci metri. Abia 
le dă frunza, cu mult după ce ruda lor de la şes capătă 
toate nuanțele de frunziş, de la verde-gălbui până la 
bronz. Ramurile întunecate cresc pe lateral 
extraordinar de mult, se răsucesc, se încovoaie la 
nesfârşit, bifurcate, încălecate, ajungând să fie la fel 
de stufoase spre pământ ca şi spre vârf. Aceşti copaci 
sunt incredibil de diferiţi de tipul normal al speciei 
lor, cu mult mai aproape de specimenele dintr-o 
pepinieră de bonsai naturali. Cu toate că în aer nu se 
simte nici o adiere, par să se contorsioneze convulsiv, 
fiecare ca un fel de Laocoon individual, prinşi şi 
pietrificaţi într-o acerbă luptă personală pentru 
existenţă. 

Următorul lucru pe care-l observi în această 
ambianţă de epocă a glaciaţiunilor este unul şi mai 
fantastic. E, paradoxal, o calitate tropicală, pentru că 
fiecare ramură laterală, fiecare bifurcaţie, fiecare 
coamă a acestor pitici împovăraţi de ani este 
încotoşmănată în alte plante - nu numai în micuţele 
polipode ce există în mai toate pădurile de foioase, ci 
şi în ferigi uriaşe, ce-şi desfac elegant penajul, tufişuri 
de afini, ierburi, perne gigantice de muşchi şi festoane 
de licheni. Grohotişul golaş de bolovani granitici de pe 
întinderile pârloagelor bătute de vânturi desfăşoară 
aici o podea denivelată şi haotică de movile şi cocoaşe 
năpădite de muşchi, care sporesc impresia de mişcare 
pietrificată şi de fertilitate interioară uluitoare, 
întrucât par să vopsească văzduhul cu verdele lor 
intens. Acest covor asemenea unei mări de smarald 
înclinate, trunchiurile contorsionate ale arborilor, 
ramurile lor întreţesute, luxuriantele lor grădini 
secundare aeriene... nu există decât un singur epitet 


valabil care să poată reda prima impresie pe care ţi-o 
lasă chiar şi astăzi Codrul lui Wistman: de basm. El 
corespunde în mod straniu tipului de decor pe care 
artişti ca Richard Dadd l-au imaginat pentru acea 
lume în vremurile victoriene şi care acum ne-a fost dat 
pentru veşnicie: roditor şi cu fațete de giuvaier, 
aplecat spre sine şi plin de taine aflate imediat sub 
pragul simţurilor noastre de adulţi. 

Întrăm. Locul emană o tăcere profundă, ca şi cum 
aici ar domni latura vegetală a creaţiei şi până şi 
păsările au fost izgonite. Dedesubt, prin luminişurile 
verzi, minuscule şi întortocheate, prin grădinile- 
ramuri, urcă susurul unui şipot de pe Moor, care într- 
o bună zi va ajunge să se unească cu marea undeva 
departe, în sud. Zgomotul acesta de apă, iarăşi 
asemănător cârâitului unui corb, tremoloului unui 
ploier îndepărtat, pare să vină dintr-o altă lume după 
ce ajungi în inima pădurii. Bineînţeles că există şi 
păsări... Se aude o vrabie de pădure, invizibilă, al 
cărei ciripit nu se pierde aici - aşa cum se întâmplă de 
obicei - printre toate sunetele celorlalte păsări de 
grădină obişnuite şi nici nu se topeşte în propria-i 
ubicuitate în Marea Britanie. Este penetrant şi 
răspicat, unic şi de neînlocuit, cu toate că o clipă mai 
târziu îi auzim din nou ţipătul izbucnind prestissimo. 
Pădurea mea, pădurea mea... ea nu va fi niciodată a 
voastră. 

Unele părţi ale copacilor mai bătrâni sunt moarte 
şi putrezite, fărâmiţându-se şi devenind humus, şi, pe 
lângă umiditatea anuală mare, acesta este motivul 
pentru care stejarii poartă mânecile acelea uriaşe de 
ferigi şi alte plante. Unele sunt ca nişte banderole 
largi, care pot fi ridicate şi înlocuite. Singura culoare 
în afară de verde, bronzuliu sau roşcat, de cenuşiul 
trunchiului sau cafeniul bogat al lemnului putrezind, o 


dau mărgeluşele trandafirii de pe trunchiuri, viitoarele 
mere, în care vreo viespe şi-a depus ouăle pe o nouă 
mlădiţă . Insă tăcerea, aşteptarea pe care o degajă 
întregul loc, este obsedantă. E o calitate pe care toate 
pădurile o au câteodată, însă aici ea este copleşitoare 
- e o dramă de o durată pe care umanitatea n-o poate 
concepe. Un fel de „a fi trecut“, un fel de „a fi 
prezent“, o abilitate de a mânui timpurile verbale pe 
care scriitorul din mine ştie că nu o va stăpâni 
niciodată - în parte din cauza propriilor limite, în 
parte pentru că există timpuri verbale pe care 
limbajul oamenilor mai trebuie încă să le inventeze. 

Rătăcim dintr-o dumbravă în alta. Una dinspre 
sud este acum împrejmuită de un ţarc, pentru că 
Societatea pentru Conservarea Naturii doreşte să 
observe ce efect va avea împiedicarea păşunatului 
oilor, al boilor şi al poneilor sălbatici din Moorland. La 
nivelul solului vegetaţia este mai deasă, cu mai mulţi 
arbuşti. Probabil că aşa arăta pădurea în urmă cu 
multe secole, înainte ca vitele să fie purtate de colo- 
colo la păscut. Totuşi acum pare artificială - necesară 
din punct de vedere ştiinţific, dar mai puţin plăcută 
din punct de vedere estetic, mai puţin suprarealistă, 
mai puţin cinstită istoric pe lângă pădurea încă 
deschisă, „grădinărită“ de ceea ce a introdus omul. Se 
aude chiar că întreaga pădure va fi împrejmuită cu 
sârmă, izolată de public, ca altarul de la Stonehenge. 
Ne întoarcem şi dăm peste doi alpinişti cu rucsacurile 
lângă ei, întinşi pe spate pe sub copaci, ca doi oameni 
căzuţi în transă. Nu ne vorbesc, nu le vorbim. De vină 
e locul, în care ai vrea să fii singur, iar eu sunt pradă 
aceloraşi sentimente. O conving pe soţia mea să 
pornească urcuşul greu de la întoarcere. O voi prinde 
din urmă. 

Mă îndrept singur spre nord, spre cea mai 


detaşată şi mai izolată dintre dumbrăvi, ultima şi cea 
mai înaltă. Creşte într-un amfiteatru natural mic şi se 
dovedeşte a fi cea mai luxuriantă, cea mai încâlcită şi 
mai încântător de verde din toată seria. Poposesc în 
tăcerea ei, sub unul dintre cei mai contorsionaţi 
arbori, un stejar pitic patriarhal. Botanistul din mine 
observă o colonie de ţipirig, ca un fel de grâu verde 
închis, pătând smaraldul grohotişului, pe urmă, ca un 
fum care se înalţă, nişte Corydalis claviculata urcând 
gingaş, cu frunzele ei de ferigă asemănătoare pletelor 
de fecioară şi cu flori alb-verzui. E o plantă destul de 
banală în Dorset, unde locuiesc eu, şi totuşi ea îmi 
pare acum extrem de distinctă şi, în acelaşi timp, ca 
un fel de rezumat, de chintesenţă a tuturor 
descoperirilor şi cunoştinţelor mele trecute despre ea 
- ca şi cântecul vrabiei, ca şi stejarii sub care creşte, 
subsumând toţi ceilalţi stejari, îmi amintesc de o altă 
corydalis, bulbosa, care încă mai este cultivată în 
grădina din Uppsala, în cinstea marelui om care a dat 
numele speciei. 

De undeva din afară, mult deasupra, pe vârful 
Longford Tor, aud vocile unor oameni. Pe urmă se 
aşterne din nou tăcerea. Codrul aşteaptă, ca şi cum 
seva lui cea mai de preţ ar fi liniştea. Mă întreb de ce 
tocmai eu, care aparţin unei specii atât de incapabile 
de linişte, mă aflu aici. 

Imi vine în minte o după-amiază recentă, pe care 
mi-am petrecut-o stând de vorbă cu un fotograf vestit, 
şi cât de lucidă şi eminamente franţuzească mi s-a 
părut filosofia artei expusă de el în comparaţie cu a 
mea. L-am invidiat puţin, din labirintul propriilor mele 
sentimente, mereu schimbătoare şi confuze. Oricât aş 
pretinde, cu alţii de faţă, că sunt doar nişte teorii, în 
realitate sunt la fel de dense şi încâlcite ca şi această 
pădure, depăşindu-mi întotdeauna capacitatea de 


exprimare sau de înţelegere raţională - poate pentru 
că ştiu că am ajuns să scriu într-o măsură mult mai 
mare datorită naturii (sau izolării de ea) decât ca 
urmare a unui har lăuntric şi înnăscut. Mă gândesc la 
tata şi, în secret, mă întreb de ce am purtat ani de-a 
rândul cu mine o imagine mentală atât de rea, 
inconştient reprimată, a Codrului lui Wistman - o 
parte sau o creangă a tatălui meu pe care n-am reuşit 
niciodată s-o curăţ. Pare de neînțeles acum, când mă 
aflu faţă în faţă cu o astfel de tihnă interioară, cu 
atâta inocenţă, alteritate, altruism, cu atâta... 

Imi lipsesc cuvintele. Ştiu că nu-l pot descrie. Pe 
vremuri un poet s-a apropiat cât de cât de adevăr, cu 
toate că într-un alt context: straniul fosfor al vieții, 
nenumit sub o veche denumire greşită °. 

Aşa că stau în mijlocul nenumirii, în fosforul 
verde al copacului, înconjurat de denumiri greşite, 
impenetrabile. De fapt am venit aici numai ca să capăt 
o certitudine. Nu ca să-l descriu, pentru că nu sunt în 
stare - sau aş face-o numai după denumiri greşite -, ci 
ca să mă asigur că ceea ce am scris nu este câtuşi de 
puţin o elucubraţie, crochiul unui vis in vitro, la fel de 
epifit în raport cu realitatea ca şi ferigile de pe 
ramurile de deasupra capului meu. 

Acest lucru, această nenumire, se află dincolo de 
ştiinţa şi artele noastre, pentru că secretul ei este 
fiinţarea, nu zicerea. Valoarea ei extraordinară o 
reprezintă pentru noi faptul că nu poate fi reprodusă, 
că această fiinţare nu poate fi percepută decât de o 
altă fiinţare prezentă, de simţurile treze şi de 
conştiinţa vie. 

Orice experimentare a ei prin surogate şi copii, 
prin imagini selectate, prin cuvinte grădinărite, prin 


8 Citat din cartea lui William Carlos Williams, In the American 
Grain (1925) (n.r.). 


alţi ochi şi alte minţi, îi trădează sau îi exilează 
realitatea . Însă aceasta este consolarea pe care o 
oferă natura, mesajul ei, ce trece cu mult dincolo de 
Codrul lui Wistman, de limitele lui stricte. El poate fi 
cunoscut şi vizitat doar de fiecare în parte şi numai în 
prezentul lui propriu: nu de tine prin mine, nu de 
orice tu prin orice eu, ci numai de tine prin tine însuţi 
sau de mine prin mine însumi. Mai avem încă de 
învăţat următorul lucru: alteritatea inalienabilă a 
fiecărui sine, uman sau non-uman, poate părea o 
închisoare pentru sine, însă în miezul ei, în 
profunzimea acelor milioane nenumărate de copaci 
metaforici, din cauza cărora nu vedem pădurea, se 
află justificarea şi mântuirea. 

Mi-am întors privirea îndărăt, aproape de vârful 
pantei. Codrul lui Wistman dispăruse deja, cufundat 
din nou sub pământ, redevenind doar o altă urmă în 
memorie, transformat deja într-un artefact, într-un 
lucru utilizabil. Un sfârşit: trupul mort al frunzelor lui 
vii.