Mircea Eliade — Oceanografie (1934)

ZI erat sau 


AT 


e 


ici sala 


OCEANOGRAFIE 


DE ACELAŞ AUTOR: 


Isabel și apele diavolului, Roman, 1930 


(Editura „Naţionala“ Ciornei) 


Soliloquii, Esseuri, 1932 


(Colecţia „Cartea cu Semne“) 


Maitreyi, Roman, 1933 


(Editura „Cultura Naţională”) 


Intoarcerea din Rai, Roman, 1934 


(Editura „Naţionala“ Ciornei) 


Lumina ce se stinge..., Roman, 1934 


(Editura „Cartea Românească”) 


India, Carnet de drum, 1934 


(Editura „,Cugetarea'”) 


MIRCEA ELIADE 


OCEANOGRAFIE 


CU UN DESEN INEDIT DE 
MARCEL IANCU 


EDITURA „CULTURA POPORULUI!” 


O PREFAŢĂ PROPRIU ZISĂ 


Am ezilat multă vreme dacă war fi mai simplu 
să scriu, în loc de prefaţă, câteva cuvinte drepi 
motto. De pildă: „Cartea aceasta nu e o carte de 
gândire, ci una de înțelegere“. Căci întradevăr aşa 
este. Cei ce vor căuta între coperţile ei dialectică, 
demonstraţie sau tontroversă — vor fi deziluzio- 
nați. In timpul când «ai fost scrise paginile ce ur- 
mează, nu mă interesa gândirea propriu zisă, ci 
înțelegerea. Care, după cum se poate constata de 
către oricine, este cu desăvârşire deosebită de „gán- 
dire“. Putem, gândi mult și bine, ; şi totuşi nu înțe- 
bătrânețe esfe este că cea dintâi “practică sindira. iar 
celeilalte î îi i apartine intelegere gerea. 

Fiind o simplă carte de „întelegere“, deci de ex- 
periență ă personală. şi de afirmare — mă temeam 


e rară 


să nu fie considerată a decât ceiace este în 


prea mult demine, ca ins şi ca dutor, în anp ce ea 


6 MIRCEA ELIADE 


na este legată de nimic; sau poate numai de în- 
tâmplări pe care acum chiar eu le-am uitat. Nici 
o p pogina.. nwa fost E ca în, nici o con- 
cluzie n a fost trasă prin diălectică. In această carte 
nu sunt decât constatări, mărturisiri; nu în sens 
de confesiune dramatică, ci de simplă prezenţă; 
măturisire a ceva ce am văzut sau am înțeles; de- 
poziție. Deaceia, deșie-legată de întâmplări și stări 
sufleteşti cu totul personale — mi se pare a fi 
tot ce am scris eu i “Împersonal“. Paradoxul 
acesta aparent se rezolvă Nmplu pentru cei ce știu 
că numai trăirea nudă, autentică, poate “ajunge 
„fapt“; adică poate fi depăşit, uitat;-poate supra- 
viefui “dincolo de memorie. 

Prefaţa aceasta pe care o scriu acum, să mărtu- 
risesc, mă intimidează. Socotesc că ar fi trebuit 
să anexez o prefață fiecăreia din cărțile pe care 
le-am tipărit. Nu pentru justificarea sau explici- 
tarea lor (deşi nici lucrul acesta nu e de ruşine). 
Ci înainte de toate pentru a mărturisi de ce a fost 
scrisă fiecare carte, şi cum a fost scrisă. Poate 
că cetitorului nu-i spun nimic asemenea prefețe, sau 
le găsesc deadreptul abuzive. Și asta mi'se pare o 
ciudată nedreptate, pe care, în cartea de față, sunt 
hotărît s'o înlătur. Vă mărturisesc că țin cu tot dina- 
dinsul să spun aici tot ce n'am putut spune în pre- 
fatele celorlalte cărți ale mele. Dacă sunt puțin 
intimidat acum, asta se datorește mulţimii de confe- 
siuni, atâta timp suspendate. 

Aşi vrea să scriu un ghid pentru cetitor, deşi, 


OCEANOGRAFIE 7 


continuând a vorbi despre mine. Dealtfel, de mult 
mă urmăreşte ispita unui manual de introducere 
în tehnica şi voluptatea cetitului. Nu ştiu dacă am 
să-l încep vreodată. Ceia ce vreau să scriu acum 
este foarte simplu: o invitație către cetitor de a 
ceti cartea aceasta aşa cum a fost ea improvizată. 
Chesterton spune undeva că atunci când ești gră- 
bit, apuci calea cea mai lungă. Nu ştiu dacă vorba 
asta e adevărată întocmai. Dar sunt sigur că atunci 
când eşti grăbit, apuci calea cea mai primejdioasă, 
cea mai dramatică. De felul meu foarte liniştit, 
foarte calm — mă coprinde panica de câte ori tre- 
buie să scriu ceva pentru public, sau să vorbesc 
unui anumit public. (Cei care au avut prilejul să 
mă asculte, ştiu ce penibil mă bălbăi şi cu câtă 
greutate îmi păstrez firul gândului). Mi se pare, 
atunci, că oamenii aceia aşteaptă dela mine un a- 
devăr de care au urgentă nevoie, fără de care se su- 
focă, se pierd, se năruie. Orice îndemn la calm 
și la prezență de spirit, este inutil. Mi se pare că 
trebuie să spun repede anumite lucruri, și anumite 
lucruri grave, eficiente. Și atunci mă grăbesc, sar 
peste obstacole, fac greșeli de limbă şi de logică 
(dar ce importanță pot avea toate acestea?) numai 
ca să pot ajunge mai repede la țintă. 

Ceiace este ridicul, este faptul că „ținta“ aceasta 
nu are nimic dramatic în ea. Nu e nici revelație, 
vai de mine!, nici mister, nici profetism. Este pur 
si simplu o invitație la înţelegere, la luarea de cu- 


8 MIRCEA ELIADE 


noștință de anumite lucruri din jurul nostru sau din 
inima noastră. Un lucru atât de simplu şi de la 
mintea omului, încât, probabil, dacă nu m'aşi grăbi 
nici nu l-aşi mai spune. Și totuși sentimentul de 
panică stăruie de câte ori sunt chemat să scriu sau 
să vorbesc ceva. Stăruie impresia că e vorba de 
nişte lucruri esenţiale și urgente, de niște socoteli 
care trebuesc făcute cât mai e timp. 

Cât mai e timp?! Dar timp avem, slavă Dom- 
nului, destul, aţi spune D-stră. Eu cred altfel. Cred 
că suntem blestemaţi să ne consumăm inutil timpul, 
şi că dacă nu ne „pierdem“ niciodată timpul nu 
înseamnă că îl avem, că îl stăpânim, îl fecundăm. 
Lucrurile acestea le-am mai scris odată în cartea de 
fată, şi mare sens să le repet aci. 

Dar, fie că îmi daţi dreptate sau nu-mi dați, eu 
așa am simțit şi așa am scris. Grăbit, deci; dra- 
matic. Şi ca să cetiți cu oarecare participare car- 
tea, trebuie să mo cetiți grăbit nici pasionat. Un 
text compus-încet, cu grijă, în perfect control — 
poate fi cetit cât de repede. Gândirea care îl sus- 
ține e limpede, riguroasă, rectilinie. Ce nu prindeți 
la cea dintâi fugă a ochilor, poate fi reconstituit 
aproape automat, poate fi ghicit fără nici un efort. 

Cu totul altul e cazul unui text scris în gravă, 
care vrea să spună anumite lucruri repede și dra- 
matic. Dacă vă grăbiţi şi D-stră, cetindu-l, nu mai 
are nici un sens. Pentrucă nu interesează finalul, 
„concluziile“ (ca la un text compus pe îndelete), 


OCEANOGRAFIE 9 


ci alunecările pe de lături, scăpările din condeiu, 
parantezele, ezitările. Sunt lacune “care trebuesc 
complectate cu imaginația D-stră. Sunt fraze care 
par paradoxale din pricină că autorul n'a lavut timp 
să le limpezească, și nu s'a îndurat să le şteargă 
din manuscris și să le exprime altfel. Sunt obsta- 
cole pe care el le-a ignorat, cu sau fără voia lui. 
(Dar nu vă lăsaţi păcăliți de asemenea obstacole. 
De multe ori sunt numai aparente. Și dacă autorul 
nu le-a menţionat, nu înseamnă întotdeauna că le-a 
evitat, ci că gândind mai adânc, s'a convins că ele 
nu rezistă — şi a trecut mai departe). 

Totul, într'o carte improvizată, febrilă, drama- 
tică — vă invită la control. Dar să ne înțelegem; 
nu e vorba de un „spirit critic: permanent treaz — 
ci de o luciditate simpatetică. „Spiritul critic“ nu 
are ce căuta aici. Ar avea o victorie prea facilă. 
Nu e vorba de a „prinde“ pe autor cu felurite in- 
suficiente, contradicții şi chiar incoherenţe. Vă rog 
să mă credeti că sunt tot atât de inteligent ca ori- 
care dintre D-stră, şi că îmi dau și eu seama de 
toate lipsurile şi abuzurile de încredere din această 
carte. Le-am păstrat, totuși. Fie pentrucă de când 
le-am scris mi-am modificat atât de mult părerile 
(Sau, mai precis, am ales alte puncte de vedere) 
încât erorile de acum câțiva ani nu mai mă inte- 
resează, nemai fiind ale mele; — fie pentrucă ero- 
rile acestea sunt prezentate întrun sistem de pa- 
ranteze și divagații care rămân interesante în sine, 
oricare ar fi concluziile la care conduc. 


10 MIRCEA ELIADE 

Deci, păstrați-vă controlul și garda contra ispi- 
telor dramatice — dar renuntati la jocul de a mă 
prinde cu mâţa în sac. Intre noi fie zis, ce impor- 
tanță pot avea toate „greșelile“ mele sau ale al- 
tora? Greșelile unui om sunt grave numai atunci 
când înapoia lor nu se ascunde decât mediocritate, 
suficientă sau onestitate profesională. Dacă un au- 
tor de manuale filosofice face erori de logică sau 
de istorie — atunci e grav. Dacă un economist, 
sau un istoric, sau un critic, practică greșeli — cu 
sau fără voia lor — este chiar extrem de grav. Dar 
ce contează greșelile, contradicţiile, incoherențele — 
într'o carte ca cea de faţă? Eu nu fac nici istorie, 
nici critică, nici filosofie. Ceva mai mult; chiar 
dacă aşi face filosofie sau istorie, și s'ar întâmpla 
să încerc în asemenea scrieri valorificări noi sau 
puncle de vedere inedite — chiar și atunci „gre- 
șeliie“ mar avea nici o importanță. (Fireşte, dacă 
ași propune ceva efectiv, nou, important). Profe- 
sorul meu de persană, Lucian Bogdanof, îşi înce- 
pea cursul arătându-ne, în prima pagină din „Grun- 
driss der neu persischen Etymologie“ a lui Horn 
greșeli atât de grave încât, spunea el, vom pierde e- 
xamenul. Dar adoăga: „Aşi dori ca după douăzeci şi 
cinci de ani de studii, să puteti asimila numai jumă- 
tate din substanta acestei cărți geniale“. Iar în filo- 
sofie, nu se întâmplă acelaş lucru? Toate sistemele 
care au fecundat întradevăr timpul şi au făcut 
un pas mai departe în cunoaşterea filosofică — nu 


OCEANOGRAFIE II 


sunt pline de asemenea „greșeli“? Perfecte sunt nu- 
mai comentariile, numai rezumatele și monogra- 
fiile. 

Iată, deci, de ce nu mi-e teamă de greșelile pe care 
am fost nevoit a le face și, hădăjduesc, voi continua 
să le fac atât timp cât voi rămâne om viu. Și asia, 
nu pentrucă socotesc că 'am „creiat“ cine știe ce 
„Sistem“ de gândire cu care mași putea mândri 
— ci pur şi Simplu pentrucă în cartea de față 
altele sunt criteriile prin care trebuie judecată. Dar, 
în primul rând, trebuie să mă credeți pe cuvânt. 
Eu bănuesc cât e de greu lucrul acesta, și deaceia 
nu m'am îndurat să las și cartea de față fără o 
introducere prealabilă. E greu, pentrucă 'oricine se 
poate 'prezenta în fața D-stră cu aceiași tehnică 
dramatică, refuzând să se justifice prin argunfënte. 
Sinceritatea și autenticitatea pot fi, chiar ele, per- 
fect mimate. Eu am încercat de câteva ori, și am 
obținut efecte impresionante. Totuși, vă rog să mă 
credeți pe cuvânt. Vă ajut chiar eu să-mi acordati 
această încredere. 

In primul rând, multe, foarte multe, din pagi- 
nele de față — nu-mi mai aparțin. Aşi refuza să le 
scriu astăzi. Am învățat sau am uitat multe lucruri 
de când le-am scris. Le republic astăzi tocmai pen- 
trucă cred în puritatea izvorului care. le-a hrănit, 
penttiică' ştin cum an fost scrise: dintr'o sufocantă 
nevoie de a spune un lucru urgent şi capital — 
pe care mam apucat, totuși, a-l spune niciodată 
până la capăt. 


12 MIRCEA ELIADE 


in ul doilea rând, trebuie să vă mărturisesc că, în 
fundul fundului sufletului meu, sunt puțin altfel 
decât apar în cartea asta sau în celelalte cărți. Sunt 
un om foarte corect cu textele altora, muncind câte 
cinci ani pentru a scrie un mic tratat știintific. Mă 
grăbesc grozav în tot ceiace privește gândurile sau 
sentimentele mele scrise. Dar am infinite scrupule 
față de ceiace presupune tehnică, erudiție, gândire. 
In cartea aceasta și tehnica și erudiția și gândirea 
sunt disprețuite, dintr'un anumit punct de vedere, 
al creației, al istoriei care se face. Dar, ca și orna- 
mentele, ele pot fi disprețuite, numai după ce le 
ai din belşug. 

Dacă îmi acordati, deci, oarecare încredere, dacă 
cetiți paginele ce urmează cu o luciditate simpate- 
fică' — fără a uza de o critică sau de o gramatică 
ce mare ce căuta aici — veți întâlni o serie de 
divagaţii care var putea interesa. Ceiace e cumplit 
în rezultatele unui scris dramatic este faptul că ele 
apar, în cele din urmă, divagații. Toate apocalip- 
sele apar astfel, şi toate fraudele literare. Când vrei 
să spui repede un lucru esențial, nu numai că îl 
spui dramatic, dar îl spui oarecum ridicul. In ceia- 
ce mă privește, lucrul acesta nu mă înspăimântă. 
Divagaţții ridicule apar toate lucrurile centrale, e- 
sențiale, ireversibile ale existenței noastre. O decia- 
ratie de 'dragoste, este o divagație plină de ridicul 
pentru o ia treia persoană. O agonie exprimată prin 
cuvinte, este iarăş o divagație ridiculă. Și câte altele 
nu sunt? Foamea, betia, caritatea, bucuria—cunoa- 


OCEANOGRAFIE 13 


șteți alte bălbâieli mai ridicule decât expresia a- 
cestor experiențe decisive și esenţiale unui om ade- 
vărat? 

Așa dar, nu de divagaţie mi-e mie teamă. Cum 
spuneam undeva, chiar în această carte, cred P o 
curgerea, creșterea, nesimţita prefacere oia, 
Mi-e teamă numai că, din cauza aspectului alert și 
familiar al acestor divagații, cetitorul să nu se lase 
târât şi să treacă peste sensurile noi în care sunt 
întrebuințate, în carica de fată, o serie de cuvinte 
uzuale. Atrag atenția asupra acestui lucru. fără nici 
o urmă de orgoliu sau de îngâmfare literară. E 
vorba aici de cu totul altceva. Un text dramatic, o 
divagație pură, fascinată de ținta pe care vrea s'o 
facă accesibilă, s'o precizeze — neglijează în pro- 
cesul său de expresie preciziunea semantică. Când 
vrei să arati cu tot dinadinsul un lucru pe care tu 
îl vezi precis înaintea ta, a cărui preciziune în con- 
tururi te obsedează — te exprimi la întâmplare. 
Alegi cele dintâi cuvinte care îţi cad sub 'condeiu. 
Prezența ideei pe care vrei s'o faci clară e prea 
furburătoare pentru vocabularul tău. Deaceia, o 
sumă de cuvinte ( aventură, experienţă, timp, fapt, 
gândire, întâmplare, etc. 7 capătă aici sensuri noi. 
Puțină atenție şi foarte puțină bunăvoință ajung 
ca ele șă poată fi suficient luminate prin context. 

Caracterul de divagațtie și de improvizatie al a- 
cestor pagini nu e deloc respectat de titlul acestui 
volum: Oceanografie. O analiză oceanografică pre- 


14 MIRCEA ELIADE 


supune o tehnică bine controlată, o mare răbdare 
și, mai ales, o putere_de analiză precisă de care 
mam dat deloc dovadă în acest volum. T Totuşi, tit- 
lul „Oceanografie“ își are un anumit sens. Pe care 
îl preţuiesc și acum; și pentru luminarea căruia îmi 
îngădui să reproduc aici un articol tipărit mai de 
mult sub acelaş nume. 

„Nu am deloc impresia că zonele cele mai pu- 
țin luminate întrun suflet contemporan sunt așa 
numitele activități subconșliențe şi inconștiente, 
Cred, dimpotrivă, că obscuritățile cele mai imper- 
meabile şi mai primejdioase se găsesc în gesturile 
şi intențiile socotite de toată lumea clare, evidente, 
simple şi etern valabile. Intrebaţi în jurul vostru 
despre cele mai imediate și mai decisive fapte, și 
veți vedea cât de neclare, de inerte sau de com- 
plicate zac ele în sensibilitatea şi inteligența oame- 
nilor. Un om vă poate spune foarte mult despre me- 
moria lui, despre visele şi superstițiile lui, despre 
îndoelile, nostalgiile, regretele lui — dar va fi in- 
capabil să lege două fraze coherente asupra unui 
lucru socotit neesențial sau dela sine înțeles, bună- 
oară, de ce face cutare lucru, de ce vorbește, de 
ce pornește în fiecare dimineață la muncă; sau, de 
unde: are siguranța că un lucru este bun și altul 
rău, că un lucru trebuie făcut și altul evitat sau 
ascuns, ș. a. m. d. 

Mi se par mult mai obscure și mai complicate 
aceste „simple“ fapte pe cari fiecare dintre noi le 
repetăm o viaţă întreagă, fără să ne întrebăm încă 


OCEANOGRAFIE 15 


asupra validității, sau eficacităţii lor, convinşi fiind 
că ele trebuie săţie şi să rămână aşa. Superstițiile nu 
trebuiesc căutate numai în ceiace ni se pare nouă 
obscur; superstițioase sunt însăşi actele de bază 
ale vieții noastre sufletești. Participă adică la un 
automatism în care nu încercăm niciodată să in- 
tervenim; le facem din teamă sau din obișnuință, 
credem în realitatea lor fără să o cercetăm, nu in- 
cercăm nici să le depășim nici să le modificăm; în- 
trun cuvânt suntem trăiţi de viată, nu trăim noi 
viața; şi superstiția perfectă este tocmai complecta' 
abdicare la orice autonomie, la orice arbitraj, la 
orice libertate. Suntem automaţi când ajungem su- 
perstițioşi. Şi nicăieri nu întâlneşti mai multe super- 
stiții decât în conştiinţa nui modern, cât ar [Tel 
de educat şi de Experimentat în ştiinţele secolului. 

“Greşim cănd socotim popoarele primitive“ sau 
celelalte rasse, superstițioase. Superstițiile lor sunt 
numai eșuări în fața unei intuiţii precise a lumii. 
Sunt înțelegeri eronate sau imperfecte, fragmente 
dintr'o viziune globală, dintr'um W eltanschaung — 
dar sunt vii, sunt cadrele organice unei experienţe 
perpetue, au o structură. 

Adevăraţii suprestiţioși sunt modernii, civilizaţii 
— nu „sălbatici Pentrreti- nr COSTIN lor acti- 
vează o serte-de automatisme, asupra cărora nu se 
întreabă nimeni, şi pe cari le suportă toți până la 
moarte. Mai cu seamă defunctul pozitivism a fost 
[ortil în sisteme de superstiții, pe care elita și, după 
ca, publicul le-au îmbrățișat cu o incohreență şi o 


6 MIRCEA ELIADE 


siguranță înmărmuritoare. După atâtea generații 
impotente, incapabile să gândească pe realități, ci 
gândind întotdeauna automat, superstițios — mi se 
pare că însăși inteligența s'a alterat. Intr un anumit 
sens se poate vorbi despre crepusculul inteligenții 
în civilizația noastră. 

Validitatea inteligenții nu constă numai în per- 
fecta ei funcționare — ci mai ales în aplicarea ei la 
obiectul necesar. O inteligență poate funcționa per- 
fect chiar asupra unui alt obiect decât icel cerut de 
actul gândirii. Deaceia avem atâția oameni deştepţi 
printre noi; pentrucă intrăm într'o nouă scolastică, 
în sensul pejorativ al cuvâtului. Gândim perfect, 
gândim magnific — dar nu pe obiectele „bune“, nu 
pe cele cerute. Sunt o infinitate de asemenea „,0- 
biecte““ cari scapă unui modern (din motive pe cari 
nu avem a le cerceta aici, deși istoria lor este fasci- 
nantă şi edificatoare); de pildă, incomprehensibili- 
tatea simbolului în timpul nostru. Cei mai abili 
gânditori contemporani sunt incapabili să înțeleagă 
direct un simbolism organic, cum ar fi acela unei 
culturi streine (fie asiatice, fie amerindiene ) sau al 
unui hermetism european dinaintea iluminismului. 
Ei au nevoia unei chei, unui instrument cu care 
să deschidă “automat acel sistem simbolic. Ceva 
mai mult; sunt incapabili să gândească simbolic, 
pentrucă au superstițioasa teamă de superstiție, și 
aceasta îi paralizează. Ori, simbolul mi se pare 
un obiect esențial inteligenţii; cred că judecălile 
simbolice, ca şi intuițiile simbolice, nu pot lipsi 


OCEANOGRAFIE 17 


dintro inteligență care se vrea validă şi comlectă. 
Simbolul este indispensabil unei viziuni libere și 


personale asu ra existentii — “și [âcuna aceasta în 
gândirea oricărui modern îmi dă mult de bănuit. 


Dar nu e numai atât. Luaţi problema ontologică 
sau antropologică, și vedeţi cât de fără sens a a- 
juns ea în mintea contemporanilor, chiar a profe- 
sorilor de filozofie. A înțelege sensul existenţii este, 
astăzi, pentru un modern, un lucru extrem de rar. 
A înțelege omul sau destinul este şi mai rar. Toate 
acestea te fac să te întrebi dacă nu oare inteli- 
genta a funcționat prea multă vreme în gol, pe o- 
biecte streine sau pe mai puține obiecte decât era 
absolut indispensabil. Majoritatea oamenilor pe cari 
i-am întâlnit se fereau să accepte toate întrebările 
cari li se puneau. Superstiția cea mai primejdioasă, 
este aceia de a ignora anumite întzebări fundamen-! 
tale, sau a le rezolvi automat, printr'o simplă for- 
mulă care, la o analiză mai adâncă, se dovedește: 
a fi fără sens. 

Un exerciţiu reconfortant şi tare este găsirea a- 
cestor lipse de sens în însăși viața cea de toate 
zilele a modernilor. Deaceia spuneam la început că 
zonele cele mai puțin luminate se întâlnesc în în- 
săși presupusa lor lumină, în gesturile şi intelecția 
lor de toate zilele. S'a vorbit de mecanizare, şi a- 
ceastă formultă a circulat cu succes dela războiu 
încoace. Dar nu înțeleg ce au de-aface mașinile cu 
oamenii. E vorba aici de o abdicare din umanitate, 
care conduce la brută sau la diavol, niciodată la 


18 MIRCEA ELIADE 


mașină. Este absurd să crezi că o mecanizare com- 
plectă transformă omul în mașină. Nu; îl trans- 
formă în bestie. Maşina are o, hai să-i spunem, 


„psihologie“ foarte simplă: € blândă, e transpa- 
rentă în dorințele şi putințele ei, e, mai ales, icoana 
unet 6rdini interioare şi umit simt al ierarhiei foarte 
im resionănt Nu trebuie să tie fie teamă de măşini, 
și să ne Feri de comertul lor. Acum, când „uma- 
nitățile“ sunt atât de putin frecventate, spectaco- 
ful maşinilor este o propagandă admirabilă pentru 
lordine, pentru ierarhie, pentru stil. Are şi tehnica 
“un -anumit clasicism pe care îl putem potenta şi 
promova. Primejdia vine din bestie sau din demon, 
'din libertatea rău înțeleasă, din libertinaj. Şi acea- 
sta nu e provocată de mașinism, ci din lipsa de 
sens a unui uluitor număr de acte esențiale în viața 
oricărui modern. 

Sunt în jurul nostru oameni cari înțeleg foarte 
multe lucruri dar niciodată nu s'au întrebat: de ce 
trăiesc?, de ce acceptă criteriile etice ale întregei 
societăți?, de ce fuge de sinceritate?, de ce su- 
portă zi după zi o existență care ar putea fi altfel? 
Și totuși asemenea întrebări nu aparțin acelei clase 
de ghicitori, denumite „problematici“ — și, cari 
pot fi trecute cu vederea fără multă pagubă — ci ar 
trebui să crească din însăşi roiul conștiinței, ar 
trebui să doară cumplit ceas după ceas atât timp 
cât rămân nedeslegate. Au ceva urgent și decisiv 
în) formularea lor, Totuși, deşi se presupun înapoia 
oricărui fapt „clar“ şi „simplu“ al vieții noastre 


OCEANOGRAFIE I9 


de toate zilele — ele rămân mereu uitate, mereu ne- 
deslegate; iar oamenii cred că le-au rezolvit de 
mult, atunci când s'au convins, de pildă, că pă- 
mântul e rotund, că nu există Dumnezeu, că omul 
se trage din primate, etc. 

O foarte surprinzătoare și bogată recoltă așteaptă. 
pe un. cercetătâr al acestei oceanogra] 
tului co ontemporani.. ndemnafi nu ştiu de ce elan 
exagerat. ne 'repezim toţi deadreptul în adâncuri, 
în zonele plămadelor moştenite şi ale „refulărilor'“, 
pentru a descifra ceva mai mult din viața sufletea- 
scă. Nu e nevoie să coborâm atât de mult. Enig- 
mele cele mari le aflăm la suprafață, în plină !u-, 
mină şi în ı plină simplicitate“. Re Pa 

- Iñücercarea aceăstă de a privi viața de toate zi- 
lele a sufletului, de a deslega iarăș, cu seriozitate, 
problemele simple — pe care nu le mai ia nimenie 
în seamă pentrucă sunt prea mari sau prea simple — 
o numesc „oceanografie“. Căci ceiace mă turbură 
mai mult la contemporanii mei (şi adesea, la mine 
însumi) este această stranie uitare a sensului prim 
al existenți, +această dezinteresare față de cele mal 

urgente nevoi ale inteligenții noastre. Sunt oameiti 
care știu tot despre etică, şi nu s'au întrebat nici- 
odată ce înseamnă o adevărată prietenie. Sunt alții 
care se laudă cu lucruri făcute şi probleme dezle- 
gate — în timp ce simpla lor prezenţă este o ade; 
vărată minune. Toate cuvintele din vocabularul no- 
stru cel mai uzual ascund miracole. Ți se cere nu 

mai să-ți dai seama de ele. O bună parte din p 


29 MIRCEA ELIADE 


ginele primei părți a cărții :de față au fost scrise 
pentru a face pe câțiva oameni să privească ase- 
menea miracole. 

Fără îndoială, nu pot spune că tot ce am scris 
atunci accept întru totul și astăzi. Dar mi se pare 
că lucrurile astea n'au nici o legătură cu mine, cu 
ceiace gândesc eu astăzi. Poate că mie îmi trece 
astăzi prin cap să construesc un întreg „sistem“; 
și aşi fi nevoit atunci să sacrific o sumă de lucruri, 
silindu-le să se așeze unul lângă altul corect și ar- 
monic. Ambiţia aceasta a mea mare nimic aface cu 
cetitorul, cu gusturile şi nevoile lui. Complectarea 
gândirii unui om îl priveşte pe el însuși, şi numai 
pe el. Experiențele şi etapele lui, dacă sunt într'a- 
devăr fapte, în sensul dat la începutul acestei pre- 
fete, pretuiesc întotdeauna prin ce exprimă ele, 
autentic şi substanțial. 

Vreau să atrag atenția și asupra unui alt grup de 
pagini, culegerea de fragmente dela urma volumur- 
lui. Nu vă lăsați înşelați de aspectul lor concentrat, 
Jaconic şi oarecum sentenţios. Nu sunt transcrise 
idin caietul unui filosof, ci din jurnalul unti om 
tânăr. Sunt scurte pentrucă le-am scris pe îndelcte. 
Sunt schematice pentrucă le-am scris întâi pentru 
mine însu-mi, pentru lămurirea mea. Imi propuneam 
întotdeauna să reviu asupra lor, să le coordonez 
și să le prezint întrun tot organic. N'am făcut-o 
până acum, din nenumărate şi felurite cauze. Dar 
nu mă îndoesc că, și aşa cum sunt prezentate, pot 
interesa, pentru partea lor de experientg şi observa- 
ție personală, sau pentru virtuțile lor de controverţă. 


OCEANOGRAFIE 21 


Acum, când mă aflu în fața unui teanc de foi 
albe, găsesc atât de multe de spus încât, pe nesim- 
tite, maşi antrena peste limitele îngăduite unei pre- 
fețe. Poate că unele din ele le-am scris deja în 
carte. Lucrurile pe care le spui des şi sincer, le uiţi 
repede. Aşi fi fericit dacă aşi şti că găsiţi conti- 
nuarea în cea dintâi pagină care vă aşteaptă, tipă- 
rită de mult, alături. 


MIRCEA ELIADE 


Octombrie 1934 


INVITAȚIE, LA RIDICUL 


Mi se pare că ridiculul este elementul dinamic, 
creator şi nou în orice conștiință care se voieşte vie 
şi experimentează,e viu. Nu mi-aduc aminte de 
vreo schimbare la față a omenirii, de vreun salt 
voinicesc în înțelegere, de vreo fecundă descoperire 
pasională — care să nu fi apărut contemporanilor, . 
ridiaulă. Dar aceasta încă nu. dovedeşte prea mult; 
căci orişice depășește prezentul și limita. înțele- 
perii, pare ridicul. Este însă un alt aspect al ridicu- 
tului care mă interesează: este disponibilitatea, veş- 
nica viață, veșnica posibilitate de rodire — a unui 
fapt, sau gând, sau atitudini ridicule. Ai întotdea- 
una de învăţat dela ridicul; îl poți asimila sau in- 
terpreta: cum vrei, ești liber să iei ce-ţi place și să 
faci cu el ce-ţi trece prin cap. Nu se petrece acc- 
laș lucru cu ceiace e just, raţional, justificat, veri-: 
ficat, premiat. Adevărurile sau atitudinile acestea 
nu-mai interesează viața care se pregătește să -a-: 
pară. Ele ţin lumea pe loc. Nimeni nu le contestă. 


24 MIRCEA ELIADE 

şi nimeni nu se îndoiește de veracitatea lor. Sunt 
moarte. Victoria lor le-a fost piatra de mormânt. 
Sunt bune pentru familii, instituţii şi pedagogie. 

Cetiţi o carte bună, una din acele cărți perfect 
scrise, perfect construite, remarcată de critici, apro- 
bată de public, încoronată de premii. O carte bună 
— adică o carte moartă. E atât de bună încât nu 
zguduie nimic din mairasmul şi mediocritatea noa- 
stră; dimpotrivă, se integrează perfect în toate mă- 
runtele noastre idealuri, micile noastre drame, rni- 
cile noastre vicii, micile noastre nostalgii. Atât. 
Peste zece sau o sută de ani — nu o va mai ceti 
nimeni. 

Tot ceiace nu e ridicul — e caduc. Dacă ar tre- 
bui să dau o definiție a efemerului, aș spune că 
efemer este orice lucru „perfect“, orice gând bine 
exprimat şi bine delimitat, orice participă la raţio- 
nal şi la justificat. Mediocritatea se confundă de 
cele mai multe ori cu „perfectul“ şi „definitivul“. 

Volumele de filosofie ale unui profesor de pro- 
vincie franceză sunt mult mai coherente, mai raţio- 
nale, mai frumos scrise, mai serioase decât cutare 
pamflet din secolul XIX, care a fecundat zeci de 
gândiri şi a fost mai târziu comentat în zeci de 
cărți. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura 
şansă de nemurire. Singurul contact direct cu eter- 
nitatea. O carte care nu e ridiculă, un gând care 
e plaudat de toţi dela început, a renunţat prin în- 
săși faptul succesului la orice potenţialitate, la orice 
virtute de a putea fi reluată și continuată. 


OCEANOGRAFIE 25 


Mi se pare că o bună definiţie a ridioulului ar fi 
următoarea: ceiace poate fi reluat şi adâncit de 
altul. Nu vorbesc de ridiculul mecanic, de ridiculul 
unui om alergând după o pălărie de paie sau de 
ridigulul unei fete care vrea să apară drept femeie 
fatală. Acesta e un ridicul de superficii, un ridicul 
social, creiat de reflexe şi de inhibiții — și el e 
nefecund spiritualiceşte, ca orice act reflex. 

Dar gândiţi-vă la ridiculul lui lisus, care afirma 
sus şi tare că El e fiul lui Dumnezeu; la ridiculul 
unui Don Quichotte, care agoniza pentrucă oa- 
menii de lângă el (oameni cu bun simţ, oameni ra- 
ționali, oameni cu frica ridiculului, oameni morţi) 
refuzau să vadă într'o fată slută pe Dulcineea lui; 
sau la ridiculul lui Gandhi, care opune diploma- 
țiței şi artileriei britanice — non-violenţa, viaţa in- 
terioară și forţa contemplaţiei. Aminti-vă ce izvoare 
de viaţă, câți sâmburi și cât miez mau găsit şi nu 
vor mai găsi oamenii — mii de ani după ce urmele 
creiatorilor „perfecţi“ vor pieri — în viaţa şi gân- 
direa acestor oameni cu desăvârşire ridiculi. 

Orice act care nu e ridicul — într'o măsură mai 
mică sau mai mare — e un act mort. Aceasta se 
verifică chiar în cea mai cotidiană şi mai banală 
viaţă socială. Când îţi bei ceaiul într'un salon şi pui 
liniștit ceaşca la loc — ai împlinit un act perfect, 
un act mort; căci nu are consecinţe nici în con- 
ştiinţa ta, nici în conştiinţa celorlalţi. Dar ia scapă 
ceaşca jos, și varsă ceaiul în poala unei domnişoare 


26. MIRCEA ELIADE 


care vorbește . franțuzește, și scuză-te bâlbâin- 
du-te, și încearcă să repari gafa ştergând parchetul 
cu batista de mătase. Fii o clipă ridicul, pur şi simplu 
ridicul. Actul acesta devine deodată încărcat de ne- 
numărate posibilități. Suferi — şi poți înțelege în 
acele clipe de panică și. sfială cât de inutilă e viața 
ta, cât de goale sunt vieţile celorlalți, ce maimuţă 
protescă ești tu, bine îmbrăcat şi perfect stilat, în- 
tr'o încăpere unde se pierde timpul și unde oame- 
nii se adună mânaţi de spaima singurătăţii și de a- 
tracția vacuității lor. O întreagă filosofie. dintr'o 
ceașcă de ceai spartă la întâmplare. Şi încă n'ai 
fost ridicul de cât într'o mică măsură. Dar ia apu- 
că-te şi spune-le în faţă ceiace ce crezi tu despre 
ceaiul lor (ceiace crede, dealtfel, toată lumea care 
gândeşte), spune-le răspicat că își pierd vremea, 
că se păcălesc unul- pe altul, că trăiesc o viaţă arti- 
ficială, factice, inutilă. Spune tot şi spune-le cu 
pasiune. Atunci vei fi tu adevărat ridicul, atunci lu- 
mea va- râde de tine, atunci vei înțelege că nu-ți 
poţi trăi viața ta fără a fi ridicul. 

Căci la aceasta se rezumă ridiaulul: la trăirea 
vieţii tale proprii; nude, imediate — refuzându-te 
superstițiilor, convențiilor şi dogmelor. Cu cât sun- 
tem mai personali, mai identificați cu intenţiile noa- 
stre, cu cât. fapta noastră concide mai perfect cu 
gândul nostru — cu atât suntem mai ridiculi. 

„Ridiculut eo valoare lansată de oameni contra 
sincerității. Nu există act, uman, sincer — care 
să nu fie ridicul. Şi ceiace e cu adevărat înălțător 


OCEANOGRAFIE 27 


în dragoste este însuşi faptul că a izbutit să suprime 
ridiculul între două fiinţe, să suprime cenzura a- 
ceasta aplicată reflex sincerităţii lor. Dragostea nu 
este ridiculă decât pentru o a treia persoană. Cele- 
lalte mari sincerități sunt ridicule chiar pentru per- 
soanå a doua. 

Deaceia mi se pare că acele cărți și acei autori 
cari au. fost cândva ridiculi — din cauza sincerităţii 
lor nude şi totale — posedă nestârșite virtualităţi, se 
pot relua și se pot adânci de fiecare dintre noi. 
„Cu cărţile ridicule se petrece un lucru ciudat: ele 
nu frapează, ca un fapt social ridicul, pentrucă le 


citim în singurătate — și valorile singurătăţii nu 
sunt aceleaşi ca valorile colectivităţii. Suntem mai 
sinceri atunci, pentrucă suntem mai singuri — şi 


nu ne-am ferecat sensibilitatea şi inteligența cu bun 
simț şi cu logică. De ce irită un paradox ascultat 
în public şi, dimpotrivă, încântă un paradox cetity 
în singurătate? De ce lăcrămăm emoționaţi cetind. 
o confesiune — și ne închircim jenaţi când o auzim 
cetită în public? Poate tocmai pentru faptul că a- 
pare aici ridiculul, acea cenzură contra sincerității, 
creiată de societate pentru a stăvili excesele de in- 
dividualism. 

Mă uit în jurul meu și, sincer vorbind nu. găsesc 
nimic de învăţat decât dela oameni și dela autori 
ridiculi. Ei singuri sunt sinceri, ei singuri mi se dez- 
văluiesc fără reticenţă. Ei singuri sunt vii. Va veni 
un timp când vor muri și ei, când vor fi şi ei distri- 
buiți rațional în sisteme, când vor fi acceptați şi ci, 


25 MIRCEA ELIADE 

premiaţi şi ei. Nu vreau să mă gândesc la cazuri 
prea ilustre; îmi amintesc numai de acel om cu 
desăvârşire ridicul, singurul autor pe care maşi a- 
vea curajul să-l citesc în public, de Sören Kierke- 
gaard — căruia astăzi i se închină volume de cri- 
tae tradus, comentat, înțeles şi ucis. Intr'un a- 
numit sens e mort — și totuşi câte izvoare de viață 
şi de gândire nu se găsesc şi astăzi în nebunul din 
Koppenhaga? Căci poate fi oricând reluat şi con- 
tinuat. 

"” Ridiculul singur merită să fie imitat. Căci numai 
imitând ridiculul imităm viața; deoarece acolo se 
ascunde sinceritate ei deplină, iar nu ideile şi con- 
venţiile ei — cari sunt aspecte de ale morţii. Şi 
moarte, slavă Domnului, găsim destulă şi în noi. 


DESPRE DESTINUL ÎNŢELEGERII - 


Adesea m'am gândit, cu oarecare tristeţe, la 
destinul marilor înțelegeri şi marilor suferințe; cari 
se experimentează nu în împrejurări grandioase — 
aşa cum ar fi fost de așteptat — ci de cele mai 
multe ori în împrejurări amorfe, în ceasuri mono- 
tone, liniștite, mediocre. Câteodată asiști la scene 
deadreptul tragice şi te întorci în tine tot atât de 
opac ca şi mai înainte. Nu ești străbătut de nimic 
esențial (reții anecdotica sau estetica: sângele pe 
care l-ai văzut curgând, gesturile, vorbele, un amă- 
nunt fără importanță, un om care se află acolo din 
întâmplare). Sau 'aștepţi de ani să întâlneşti un om 
scump ție, unul ale cărui cărți te-au călăuzit în 
viață, a cărui gândire te-a nutrit și te-a ajutat mai 
mult decât toată lumea din jur, lume căreia i-ai dat 
şi afecțiunea şi timpul tău. Iar când îl întâlneşti, te 
surprinzi inert şi somnoros, îți descoperi gândirea 
preocupată de amănunte ridicule (câte camere o fi 
având? ce carte o fi aceia de pe birou? ce-am să 


30 MIRCEA ELIADE 


spun prieteniior când voi pleca de aici? etc.) și îl 
asculţi cu greu, te întrebi de ce nu te bucură pre- 
zența lui, te superi ghicindu-te cât ești de neutiu, 
de ieneş, de adormit. 

S'ar spune că întreaga ta viață se refuză șocului 
acesta revelator (care poate fi o mare durere sau 
o mare bucurie), că toate instinctele tale se opun 
experienţii ce tinde să-ți depăşească bietul tău ins 
limitat și inert. Şi atunci, când împrejurarea se i- 
vește, când moartea îţi întinde mâna (căci cineva 
din tine trebuie să moară, în fiecare din aceste re- 
velaţii) — devii mineral, devii apă, devii orice, nu- 
mai om nu, căci omul s'ar dărui complect, şi cine 
ştie dacă s'ar mai regăsi pe sine, acelaș, după ce 
experienţa s'a consumat. 

Numai astfel îmi explic dece atâți oameni cari 
au făcut războiul, cari au văzut și auzit atâtea 
prozăvii, atâtea scene cari i-ar fi putut ridica din 
mocirla cea de toate zilele — s'au reîntors aceiași. 
Puțin mai dezaxați, puțin mai sceptici, mai neu- 
rotici — dar, omenește vorbind, aceiași. 

Ei mau experimentat nimic din tot tragicul și 
omenescul în care au trăit atâţia ani; „i-a întărit 
Dumnezeu“, adică i-a mineralizat instinctele, i-a 
adormit spaima lor animală de suferință. Un copil 
care a văzut un rănit murind pe stradă în ger — 
a înţeles poate mai mult din tragicul războiului de 
cât un om matur care a luptat pe trei fronturi. 
După cum iarăş sunt sigur că un adolescent ex- 
perimentează mai eficace o călătorie în Orient, pri- 


OCEANOGRAFIE 31 


vind'o la cinematograf — decât un reporter um- 
blând peste țări şi mări; căci acesta din urmă se 
zidește pe dinlăuntru cu nevăzute platoșe împotriva 
oricărui şoc, oricărei experienţe care lar putea 
scoate din el, oricărei experiențe care iar putea 
descoperi şi lui gustul de cenuşă al absolutului. 

E ciudat acest dualism în veşnică luptă, născut 
în om, în toți oamenii: pe deoparte setea de ieși 
din el, de a trece dincolo, de a iubi uitându-se pe 
sine — și pe dealtă parte, rezistența de mineral îm- 
potriva oricărei experienţe care l-ar putea zgudui, 
l-ar anula trecându-l dincolo. Câţi dintre noi nu 
așteptăm o viaţă întreagă un eveniment, un om, o 
cunoaștere — prin care întrevedem o spargere a 
cercului de fier ce ne ține zidiţi în noi și numai 
în noi, prin care ghicim o viață nouă, o bucurie 
adevărată — iar când acea întâmplare sau acel 
om se iveşte, ne închircim cu toate puterile instinc- 
tului nostru, ne refuzăm, ne neutralizăm, ne re- 
întoarcem la mineral. 

Spun oamenii că au căutat viața întreagă „,ie- 
meia ideală“, şi n'au găsit-o. Absurd. O puteau 
găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le tre- 
buia iubirea aceia adevărată, care să rupă cercul 
insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care 
îi zidea în fața dragostii, să anuleze acel abstract 
dor de „femeie ideală“, creiat numai pentru con- 
fortul lor, pentru odhina lor melancolică şi amu- 
zantă; căci e foarte confortabil să „cauţi“ veșnic, 


32 MIRCEA ELIADE 


mai greu e să găseşti şi să nutreşti ca un perfect 
amant ghimpele acela de iubire. 

Şi acum, ca să ne reîntoarcem de unde am ple- 
cat: marile înţelegeri și marile suferinţe se expe- 
rimentează în împrejurări monotone. Aşi vrea să 
întâlnesc pe acel om care a înţeles experimental ca- 
ducitatea și evanescenţa lumii noastre pământești, 
contemplând Vezuviul. Nu, domnilor, se minte în 
fața Vezuviului, ca și în faţa piramidelor, sau a 
fiordurilor, sau a oceanului. Oamenii mu văd nimic 
din tot ce e solemn și senin în aceste fenomene, nu 
văd nici moartea, nici florile; văd vapoare, gesturi 
şi recitări de versuri, 

De aceia oamenii cu bun simţ evită împrejurările 
cari îi depăşesc; nu pentmucă li se par ridicule (tre- 
buie să te cheme Anatole France, ca să ţi se pară 
ridiculă solemnitatea sfințirii unui steag, de pildă) 
— ci pentrucă își dau seama că vor reacţiona pe- 
nibil, vor fi mici, mineralizaţi, narcotizaţi. Cred că 
asemenea oameni cu bun simţ, dacă sar afla cu 
desăvârșire singuri în faţa unui mare spectacol, și 
dacă ar putea fi sinceri față de ei înșiși, chiar nu- 
mai pentru câteva clipe, ar reflecta cam în acest fel: 
„Ce neputincios sunt să simt tot ce am acum în 
față! Ce canalie ascund în mine, dacă sunt capabil, 
uneori, să-mi bat joc de asemenea lucruri. Ce mic 
sunt — şi ce mincinos!“ 

Din fericire pentru noi, nu ni s'a evitat pe acest 
pământ experiența marilor dureri şi a marilor bu- 
curii şi nu ni s'a ascuns înțelegerea lor. Numai că 


OCEANOGRAFIE 33 


ea se actualizează, devine vie şi prezentă, în îm- 
prejurări fără însemnătate, în acele ceasuri şi în- 
tâmplări, când spiritul şi instinctele nu se zidesc 
pe dinăuntru, căci nimic nu le ameninţă, pare-se, 
confortabilul lor somn de siguranţă vegetală. 

Ai văzut atâtea morţi, și ai rămas acelaș. lar 
răsfoind pachete cu hârtii vechi, dai peste scrisoa- 
rea unui prieten mort de mult, și vezi scrisul lui 
îngălbenit şi rămâi deodată mut, cu ochii în nevă- 
zut, gândind. Nu e sentimentul acela detestabil al 
„trecutului“, romanţa aceia desgustătoare de „pri- 
măveri moarte““, de evenimente şi oameni cari nu se 
vor mai repeta; — dacă aşi bănui asemenea melan- 
colii femeieşti în sufletul meu, aşi pune pachetul 
cu hârtii pe foc, şi aşi ieşi să mă plimb pe bule- 
varde. Căci sentimentele acestea în legătură cu 
„trecutul“ n'au nimic viril în ele, nimic ce priveşte 
moartea ca atare — ci ele se leagă de cadavre, de 
forme depăşite, de întâmplări epuizate. Se con- 
fundă prea des moartea cu cadavrul. Acesta din urmă 
nu mă poate interesa; e o formă îngheţată, mişcare 
oprită pe loc. Orice facem şi gândim în timp, sunt 
cadavre (o carte, un gest, o acţiune, o iubire) — 
și ele trebuesc necontenit depășite, aerul trebuie 
mereu primenit, dacă nu voim să ajungem noi în- 

i-ne cadavre, mumii, acte moarte, dogme. 

( De cealaltă moarte vorbesc eu, de trecerea to- 
tală şi „vie“ în neant; și pe aceasta ne-o revelă, 
cum am spus, nu morţile tragice și scumpe la cari 


34 MIRCEA ELIADE 


ne e dat să asistăm — ci întâmplări banale, de 
fiecare ceas. Ca şi marile bucurii, dealtfel, pe care 
le experimentăm față de evenimentele ridicule—în 
timp ce în faţa adevăratelor evenimente maxime, 
rămânem neutri, scoici sparte. 

Nimic nu e bine corelat în lumea aceasta, nimic 
nu e armonizat. Gândiţi-vă cât timp pierdeţi cu 
oameni cari nu vă înţeleg, câtă afecţiune risipiţi 
pentru oameni cari nu simt — iar pentru acei foarte 
puţini, cari vă sunt adevăraţi frați, nu găsiţi de- 
cât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe 
goale. Tot ce e mai bun din noi, îl dăm oamenilor. 
cari n'au ce face cu darurile noastre. Te întâlneşti 
cu un oarecare, şi lui îi sacrifici timpul tău şi îi 
deschizi sufletul; iar prietenului nu-i dai nimic, sau 
îi dai resturi. De ce o fi aşa? Cunosc câţi-va oa- 
meni mari din acest veac înconjurați de lichele, de 
tipi oarecare, de vacuităţi. Aproape că am fost ge- 
los pe aceşti fericiți cari pot avea în fiecare zi 
ceiace alții, poate mai buni decât ei, nu pot avea 
decât un ceas în toată viaţa. 

Dar aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi, de ce 
să ne ascundem? Preferăm să „căutăm“, pierzân- 
du-ne timpul, decât să ţinem în braţe ceiace am 
înțeles de mult că e vrednic de noi. 


DESPRE ADEVĂRURILE GĂSITE 
LA ÎNTÂMPLARE 


Un prieten de al meu îmi tot spune că adevărul 
e tragic. El vrea să înţeleagă experienţa pasiunii 
adevărului, drama revelaţiei, agonia. Imi plac şi 
mie asemenea adevăruri nupte din sânge, smulse 
din viscere. Au ceva prometeic în apariţia lor teri- 
fiantă, ceva luciferic și înmărmuritor. Numai că 
le-ași spune mai degrabă adevăruri catastrofice, de- 
cât adevăruri tragice. Inţeleg din ce în ce mai 
mult, prin tragedie, o experienţă fără izbucniri și 
fără proporţii; o experienţă ce se condensează ver- 
tiginos către hotarele înţelegerii statice, contempla- 
tive; o experienţă fără agonie, viscere şi fără sânge. 

Viziunea catastrofică a vieţii e alimentată de a- 
devăruri apocaliptice, cari vor împietri și vor ucide 
prin pogorârea lor; viziunea catastrofică e carna- 
lä (sânge, viscere, viaţă organică, etc.), e mai de 
grabă o dramă a întrupării și a descărnării (ac- 
centul pe care îl dau asemenea autori ascezei, don- 


36 MIRCEA ELIADE 


quichottismului, viciului, păcatului, mântuirii, etc.), 
e o continuă ardere la alb a vieţii fiziologice (aşi 
spune, cardiace, vasculare, muschiulare). Când vi 
se vorbește despre „viață tragică“, despre „âdevă- 
ruri tragice“, fiți siguri că descoperiţi acolo o dra- 
mă a cărnii, o dramă ce porneşte dela o catastrofă 
sau ajunge la o catastrofă. Dar nu la o tragedie. 
Adevărurile tragice nu se obțin niciodată prin 
ciocnire, prin efort sau prin agonie. Noţiunile de 
conflict şi de ciocnire, de rezistență și de inerție 
— aparţin, aşi spune, unei conştiinţe geologice. 
Vreau să spun că viața inorganică prezintă mult 
mai multe şi mai plastic impresionante conflicte 
decât viaţa organică. Adevăratele catastrofe aparțin 
geologiei sau șantierelor. Izbiri magnifice, uriaşe 
rostogoliri de forțe, vulcanice irupţii, nemărgenite 


revărsări — toate acestea sunt mult mai firești 
în lumea anorganică. 
Dar ele nu sunt „tragedii“; — sunt catastrofe. 


O viață spirituală sau um adevăr crescut dintro 
experienţă ce imită gestul acesta de conflict, rezis- 
tență, victorie — nu surprinde ceiace are tragicul 
mai inefabil şi mai intraductibil. Tragicul ezită în 
fața agoniei, ocolește lupta, e suprimat de conflict. 
Tragicul se apropie tot mai mult de static, de con- 
templativ, de înţelegere revelată la întâmplare. lar 
adevărurile tragice sunt adevărurile găsite la în- 
tâmplare, fără aprehensiuni, fără luptă, fără zba- 
tere. Mi se pare că însăși esența spiritului e tra- 
pică, iar spiritul e ponderat şi deasupra extre- 
melor, deasupra conflictelor. 


OCEANOGRAFIE 37 


Marile adevăruri — și singurele cari contează, 
dealtfel — sunt găsite la întâmplare. Moartea, dra- 
gostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate a- 
cestea le întâlnim şi le cunoaștem la întâmplare. 
Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă 
vreme până să înţelegem că le-am cunoscut. Sunt 
atât de cenușii, de umile, de cotidiene — încât nici 
nu le băgăm în seamă. Conştiinţa noastră este a- 
trasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, 
sumare, agonice — căci asemenea adevăruri siluesc 
şi se cer siluite, ele exaltă vertiginos şi carnea și 
duhul, ele sunt revelate prin experienţe dramatice, 
cu o dramaturgie bogată şi o punere în scenă meş- 
teșugită. 

Dimpotrivă, adevărurile găsite la întâmplare nu 
au nimic demonstrativ şi dramatic. Le descoperim 
deodată în suflet, fără să ştim cum au ajuns acolo. 
Ele sunt, şi nu poţi spune nimic altceva despre ele 
decât că sunt. : 

Te pomenești cu o vară trosnind de rod, cu o 
vară întreagă în suflet — și te întrebi de unde ai 
găsit tu bogăţia aceasta nemeritată în înţelegere, 
în muncă, în bucurie. Vara! iată un adevăr găsit 
la întâmplare, şi care preţuieşte mai mult decât 
toate adevărurile „tragice“ (cari nu sunt tragice). 
Vara e un adevăr pe care nu-l ia nimeni în seamă, 
care rătăceşte haihui pe străzi, pe lângă care ai 
trecut poate de nenumărate ori. Dar pentrucă e nu- 
mai un simplu adevăr de întâmplare, pentrucă nu 
poate fi obținut prin încleştări și eforturi, nimeni 


38 MIRCEA ELIADE 


nu vorbeşte de el și nimeni nu-l exaltă. Răsare de- 
odată în suflet, și te minunezi de adâncurile hui, 
de bucuriile lui, de roada lui. 

Pilda dragostei este iarăşi cunoscută. Cât timp 
dragostea rămâne dramă şi agonie, ea nu oferă 
decât o pseudoounoaștere, o cunoaștere catastro- 
fică, personală, redusă la limitele şi destinele acelui 
binom sufletesc în care se petrece experienţa. Dar 
deodată se întâmplă ceva ciudat, intraductibil; dra- 
gostea s'a limpezit sau s'a dus, o cunoaştere reală 
se alipește sufletului, un adevăr care înmărmureşte 
sau consolează; un adevăr găsit la întâmplare. Căci 
totul se petrece la întâmplare, fără voinţa noastră, 
fără ştirea noastră, dincolo de previziunile, de aş- 
teptările și idiosincraziile noastre. Ceva real, nud, 
impersonal, pe care nu știi cum să-l numeşti, nu 
ştii cum să-l valorifici. 

Aceasta e adevărata tragedie, iar nu conflictele 
și rostogolirile prometeice; acestea sunt adevărurile 
tragice — reale până la despersonalizare, deasupra 
timpului, dincolo de istorie, — iar nu adevărurile 
catastrofice, care pornesc întotdeauna dela date in- 
dividuale, limitate, istorice. Catastrofa presupune 
un itinerariu în timp, o personalitate gata de acţiune 
sau de rezistenţă, o purificare prin luptă; prin as- 
ceză; tragedia e dincolo de timp şi dincolo de per- 
sonlitate, ea nu cunoaște nici acţiune nici rezis- 
tență — ci simpla prezență a tragicului; e ireduc- 
tibilă la gest, e intraductibilă dialectic, e mister 
real. Catastrofa o vezi și tu, o vede şi lumea; tra- 


OCEANUGRAFIE 39 


gedia mo vezi, câtodată, nici tu. Te depăşeşte, te 
despersonalizează, este atât de reală, încât numai 
poate da naştere la conflicte în jurul esenţii ei 
(căci majoritatea conflictelor se nasc din contro- 
versa asupra iluziei sau realităţii unui fapt, asu- 
pra gradului său de realitate, etc.; dar când un 
fapt e cu adevărat real, orice conflict e imposibil, 
totul se linişteşte în juru-i ; deaceia cunoaşterea 
realului este atât de senină, atât de bruscă, e mai 
mult ó revelaţie). Cred că tragedia cea mai pură, 
cea mai esențială — nu poate fi decât statică. Ea 
depăşeşte chiar experienţa, căci experienţa implică 
dinamism mental, schimb, suferinţă. Ori tragedia 
se află absolut deasupra oricărei experienţe, sau su- 
ferințe, sau lupte, sau victorii — pentrucă înnu- 
cleiază în miezul ei cea mai multă realitate din cât 
ne e dat să cunoaştem. Ea ajunge deadreptul on- 
tologie. Se poate spune despre tragedie numai 
atât: că este. 

Cunoașterea catastrofică imită şi gestul naturii 
inorganice (aspectul său de revoluţie geologică, 
de efort vulcanic) şi gestul naturii organice (viaţă 
viscerală, cardiacă, experienţe ce ne amintesc ex- 
perienţele biologice). Cunoaşterea tragică imită 
gestul unei naturi supra umane, pe care teologia 
o va numi angelică, pe care eu o numesc imper- 
sonală. 

Catastrofa cunoaşte adevăruri Mari. 

Tragedia cunoaşte adevăruri aflate la întâm- 
plare. 


DESPRE UN ASPECT AL ETERNITĂȚII 


Tristram Shandy a lui Sterne este o carte de 
care te îndrăgosteşti anevoie; după ce ai cetit câ- 
teva sute de romane bune şi te-ai desgustat de 
ele. Iubesc în cartea aceasta tocmai deslânarea 
aparentă a naraţiunii și spontaneitatea divagaţii- 
lor. Arta de a divaga — și a rămâne totuș în 
veşnicie — mi se pare un secret pe care majori- 
tatea modernilor l-au uitat. Cărţile lor de diva- 
gaţii sunt „făcute“ şi oarecum tendenţioase, di- 
vagaţii fără vastitate, mai degrabă neputinţă de 
concentrare decât creiație generoasă şi liberă. Mi 
se pare că ceiace constituie farmecul şi eternitatea 
unei divagaţii este tocmai coincidenţa „gestului“ 
său cu cel al naturii, al vieţii însăși. Nu cred că 
viața trebuie definită întotdeauna ca „un şir de 
explozii“, ca un efort şi o ciocnire. Ceiace e esen- 
țial şi intraductibil în viață este curgerea sa li- 
beră prin ţesuturi de nenumărate forme, este con- 
tinuitatea plasmei, a sevei, a sângelui; o victorie 


OCEANOGRAFIE 41 


manifestată prin prezență, prin plutire, —. nu ob- 
ţinută prin conflicte, prin încleştări prometeice. 
Efortul şi ciocnirile mi se par mai de grabă ca- 
racteristice regnului mineral. Adevăratele drame 
cosmice le cunoaște geologia. Viaţa e mult mai 
inefabilă, mai discretă, mai puţin muzicală. 

Ori dimineaţa aceasta, specifică vieţii, se re- 
găseşte în divagaţiile mari ale literaturii. Fireşte, 
fac apropierea aceasta paradoxală numai în ceiace 
priveşte gestul creaţiei, nu creaţia propriu zisă; 
care, în literatura divagaţiei, e autonomă şi spi- 
rituală, şi nu trebuie, nici nu poate fi explicată 
prin. viaţă. 

Dealtfel, divagaţia în literatură este numai un 
aspect al acestei dimensiuni ale vieţii spirituale. 
Aşi vrea să adaog că există și o divagaţie filoso- 
fică, dacă n'aşi şti că termenul acesta e deja con- 
sacrat, și implică discontinuitate şi incoherenţă în 
gândire, inconsistenţă, supertficialitate, compromis, 
joc de nuanţe. Ar trebui să găsesc alt termen pen- 
tru a nucleia într'un singur cuvânt ceiace, de fapt, 
înseamnă divagarea filosofică: gândire care nu se 
lasă niciodată paralizată de propriile ei forme, de 
regulile ei, de istoria ei; gândire care se vrea în- 
totdeauna nouă, schimbându-și optica şi instru- 
mentele după cum o cere ceasul; gândire care să 
nu se oprească la sisteme (aceste pietre de mor- 
mânt ale filosofiei, cum spune Nae Ionescu) ci să 
coincidă necontenit cu experienţele şi emoţiile cea- 
sului. 

Dacă precizările acestea sunt acceptate, un om 


42 MIRCEA ELIADE 


care divaghează filosofic este un om cu desăvâr- 
şire rar. Pe el îl puteţi recunoaşte după amănumn- 
tul că nu scrie niciodată, nu crede niciodată că 
ceiace spune e absolut şi etern, speră întotdeauna 
la o depășire, la o perfecţionare a gândirii, gân- 
dește totdeauna așa cum o cere ceasul (nu cum 
au făcut marile genii filosofice, Platon sau Kant, 
pentrucă ei şi-au realizat gândirea lor, a vremii 
lor, dar n'au rezolvat problemele personale ale al- 
tora) şi discută foarte rar, socratic, turburător. 
Acest om mă interesează îndeaproape. Mi se 
pare că a înţeles datoria inițială a vieţii: aceia de 
a creia, de a creia neodihnit forme şi expresii prin 
cari viața să se manifeste, cari s'o ilustreze, s'o 
satisfacă şi s'o sece. Un asemenea om nu stă la 
o parte, nu se retrage, nu se izolează într'o orto- 
doxie oarecare. El coincide permanent cu ceasul, 
deși nu se lasă violentat de efemerul experienţelor, 
nu se abandonează lor, nu se despersonalizează 
(în sens de „împrăştiere“ și „inimă a altor per- 
sonalităţi“). El nu imită nici o formă a vieţii; 
nu vrea să fie nimic altceva decât el însuși, chiar 
dacă acel altceva ar fi un geniu sau un sfânt. 
Dacă ar trebui să cred în existenţa reală a unui 
asemenea ins, aşi spune că el a imitat o singură 
dată şi un singur gest: gestul naturii, gestul vieţii, 
creaţia continuă, colaborarea la înoirea formelor 
şi bucuriilor telurice. In timp ce cei mai buni din- 
tre oameni imită fie opera lui Dumnezeu (artiștii), 
fie pe -Dumnezeu însuşi (sfinţii). Aceştia imită, 


OCEANOGRAFIE 43 


actualizează, promovează forme deja împlinite, 
bucurii deja trăite, ceiace a fost deja (chit că a 
fost mare, formidabil, admirabil) — iar omul meu 
imită invitaţia naturii de a o suplini sau de a o 
complecta, creiând alături de ea forme și expresii 
pe cari instrumentele ei primare nu le pot concre- 
tiza. Este o substituire de cel mai înalt gen, în 
cazul gânditorului care divaghează. E o substi- 
tuire a lui în locul naturii... 

Intr'o carte a lui Soffici găsesc aceste rânduri, 
pe cari le-aşi aplica bucuros omului meu: „Sunt 
oameni atât de avuţi în realitate, încât neagă to- 
tul, siguri că nu vor rămâne niciodată secătuiţi. 
Pentrucă ei însăși sunt o plină şi vie afirmare“. 
(Giornale di Bordo, p: 169). A nega, însă, mi se 
pare foarte puțin. Dărâmătorii de idoli, în ochii 
mei, preţuiesc în ceiace e spectaculos și dezar- 
mant în activitatea lor, sau pentru poliţele în alb 
pe cari le semnează, şi a căror scadenţă va veni 
într'o zi. Incolo, aceşti prodigioși negatori, acești 
abili dărâmători, aceşti iconoclaşti, saltimbanci și 
ciocănitori de valori — nu mă înmărmuresc prin 
insinuarea tragicei lor existenţe. Mult mai tragic, 
mai agonic și mai greu mi se pare a afirma, nu. 
a nega. Afirmare care să nu fie, însă, pronunțare 
de sentinţe, frazeologie, mimică. Ci afirmare or- 
ganizată, vie, revelantă. Gânduri cari să trăiască 
prin ele înșile, să plece de lângă tine și să nu se 
împleticească pe drum şi să se înece în şanţ. Gân- 
duri care să se asemene unei forme vii, asemenea 


44 MIRCEA ELIADE 


oricărei alteia din natură, şi să rodească prin pro- 
pria lor viață, să se împrăştie prin propriul lor im- 
bold, să zboare, să cutreere, să crească. 

Asemenea afirmații de gândire mi se par mult 
mai anevoie de realizat. Afirmații, însă, repet, care 
să nu se explice şi să se justifice printr'o dogmă, 
printr'un sistem la care să se refere neîncetat pen- 
tru ilustrare şi verificare. Ci să fie complecte în 
ele înşile, organic complecte, nu prin sinteze arti- 
ficiale. Atât de vii şi de amtonome, încât să nu-și 
implice autorul, şi să nu-l lege de ele. Să nu se 
simtă dator, autorul, să revină la cele ce-a spus, 
să adaoge, să refacă, să schimbe. Să nu pună ba- 
zele unui sistem. Să nu continuie nimic, ca într'un 
roman sau un volum filosofi. Ci s'o ia mereu dela 
capăt — ca într'o divagaţie. Să fie pur şi simplu 
un îns care divaghează. 


DESPRE STIMULARE 


Cred că nu s'a atras destulă luare aminte asu- 
pra unui fapt caracteristic acestui nou sfert de 
veac de curând început; faptul că stimularea gân- 
dirii şi imaginaţiei vine tot mai puţin dela viață 
şi lume, şi tot mai mult dela cultură, în deosebi 
dela cărţi. Dar lucrurile nu sunt chiar atât de sim- 
ple. Nu e vorba aici despre :ceiace poate forma 
obiectul gândirii ci despre ceiace stimulează gân- 
direa. Se poate gândi foarte bine în marginea căr- 
ților, în marginea unui gând scris — fără ca acest 
lucru să fie păgubitor sau ineficace. Cărţile, cum 
spuneam, sunt și ele obiecte, şi ca atare pot ali- 
menta gândirea ca oricare alt obiect. A fi stimi- 
lat, însă, de un gând scris, a avea nevoie de o 
carte sau de un fapt împlinit de altul pentru a des- 
coperi prin ele anumite adevăruri personale — 
este cu totul altceva. 

Vedeţi D-stră, este o mare deosebire între a te 
folosi de ceva şi a fi stimulat de ceva. Un om 


46 MIRCEA ELIADE 


perfect nu poate respinge nimic din tot ce a adu- 
nat experienţa omenirii până la el, nu poate res- 
pinge, aşa dar, nici cărţile. Când e vorba, însă, 
de a gândi asupra tainelor şi vieţii, asupra dru- 
murilor şi sufletului — el trebuie să găsească sti- 
mularea acestei gândiri creatoare şi imaginaţii în- 
ţelegătoare în însă-şi viaţa din el şi din jurul lui. 
Căci orice gândire stimulată de altă gândire este 
provizorie şi ineficientă. Deaceia faptul că oame- 
nii gândesc tot mai mult pe cultură şi tot mai 
puţin pe viaţă — ni s'a părut destul de represen- 
tativ pentru a-l discuta în acest articol. 

'Dela început trebuie să remarcăm un lucru; 
aceşti oameni gândesc personal şi caută interpre- 
tări personale în marginea unor anumite cărți. 
Este foarte ciudată această încercare de a-ţi ex- 
prima originalitatea gândirii plecând dela o carte 
— în care oamenii de cari vorbim văd adesea un 
simbol — iar nu dela viață. Eu nu spun că aceşti 
oameni nu cunosc viaţa, nu i-au experimentat cul- 
mile şi prăpăstiile, nu i-au gustat amărăciunile şi 
bucuriile. Nu pot spune aceasta pentrucă un Mi- 
guel de Unamuno a gândit pe cartea lui Cervan- 
tes, un Chestov pe literatura lui Dostoewski, un 
Simmel pe arta lui Rembrandt. Pot spune, însă, 
că toţi aceşti oameni, deşi cunosc viaţa, nu sunt 
stimulaţi în gândirea lor creiatoare, în înțelege- 
rea largă a vieţii, decât de cărţi şi de opere de 
artă, de fapte împlinite de alţii. Şi, ceiace este mai 
interesant, toţi acești oameni îşi găsesc origina- 


OCEANOGRAFIE 47 


litatea în interpretarea lucrurilor altora. Cele trei 
nume menţionate mai sus ilustrează perfect cele 
ce voim să spunem. Originalitatea lui Unamuno, 
de pildă, nu constă în faptul că a gândit asupra 
vieţii într'un mod personal şi și-a exprimat această 
gândire stimulat de propria sa descoperire, de 
propriul său izvor. Nu; originalitatea lui Una- 
muno constă în faptul că a gândit în jurul vieţii 
lui Don Quichotte, în jurul textului lui Cervan- 
tes — pe care l-a înțeles şi interpretat original. 
A văzut în Don Quichotte un simbol sau un erou, 
şi l-a urmărit pas cu pas, silindu-l să gândească 
cele ce gândea el, să spună cele ce credea el. 

Ciudăţenia aceasta, care a fost atât de alau- 
dată la început, aproape că mă nelinişteşte. Bine 
domnule, dacă ai atâtea lucruri originale şi per- 
sonale de spus, de ce îţi iei un pretext exterior, 
de ce ai nevoie de un stimulent și de wn vehicul 
strein care să-ţi poarte gândirea? De ce nu spui 
pur și simplu: asta gândesc eu despre lume și 
despre viață — în loc să sileşti pe alţii, prin „,in- 
terpretare“, să spună acest lucru? 

Inainte vreme, un scriitor care voia să spună 
ceva despre viaţă sau despre moarte, scria sus pe 
carte „Despre viață“ sau „Despre moarte”, şi în- 
cepea să-și aştearnă gândurile după cum se pri- 
cepea; mai bine sau mai rău, cu experienţa lui 
şi cu experienţa altora. Acum, există o modă nouă. 
Acum scrii pe carte Dostoewski sau Nietzsche, și 
începi să spui ce-ţi trăzneşte ţie prin cap despre 


48 MIRCEA ELIADE 


tot ce ar fi putut gândi sau nu gândi Dostoewski 
şi Nietzsche. 

Ai crede la prima vedere că e vorba de comen-- 
tarii. Dar în cazul gândirii stimulate de care ne 
ocupăm, comentatorul trece pe primul plan. Rie- 
tul Nietzsche sau bietul Dostoewski sunt simple 
pretexte ca să-ți poată spune el ce crede despre 
viață şi despre moarte. 

Nu întâlneşti o interpretare organică şi critică 
a gândirii lui Nietzsche sau a lui Dostoewski. In- 
tâlneşti lucruri originale, interpretări simbolice, ar- 
bitrare, fără nici un Dumnezeu — toate obţinute 
prin stimulare. Autorii mari au slujit drept exci- 
tant, apoi au fost trecuţi pe al doilea plan. Ei sunt 
chemaţi numai ca să justifice gândirea pe care 
au stimulat'o, interpretarea sau simbolismul pe 
care, prin opera lor, le-au făcut posibile. Căci 
dacă nu ar fi existat ei, fără îndoială că n'ar fi 
existat şi toate acele gândiri ţeswte în marginea 
operii lor. 

Se răspândește tot mai mult, în zilele noastre, 
moda de a răstălmăci şi de a inventa simboluri. 
Simboluri în orice: în eroii cărţilor celebre, în per- 
sonagiile biblice, în vieţile imaginare, în realizări 
plastice, în experienţe artistice. Faptul se pierde 
adesea sub simbol, este strivit de interpretare. 
Este o foarte ciudată pornire nu spre abstract, ci 
spre abstractizare. Viaţa şi faptele se transformă 
în simboluri, în tâlcuri, în semnificaţii. S'ar spune 
că anumiţi moderni sunt incapabili să mânuiască 


OCEANOGRAFIE 49 


realitățile, să le prindă direct în înţelegerea lor, și 
atunci le sterilizează și le prefac în abstracţiuni, 
singurele pe cari sunt în Siae să le înțeleagă şi să 
le justifice. 

Această pornire spre simbol şi spre răstălmă- 
cire explică succesul şi abundența interpretărilor 
marilor autori sau a marilor artişti. Căci îndată ce 
ai renunțat să interpretezi real și critic o carte 
sau o operă de artă — câte tâlcuri ascunse nu 
inundă imaginaţia, ce ocean de asociaţii și de 
simboluri, ce junglă de ghiciri şi revelații! Şi ast- 
fel se naște o literatură filozofică, în care găseşti 
şi lirică şi metafizică, și teologie și pornografie —. 
care te impresionează prin paradox şi prin iureș, 
prin bogăţie şi diversitate. Este opera perfectă a 
unei admirabile gândiri şi imaginaţii stimulate. 


PIERDEȚI-VĂ TIMPUL 


Dacă m'aşi încumeta vreodată să scriu un ma- 
nual de „Savoir vivre“, nu ași uita să dedic un 
întreg capitol artei de a-ţi pierde timpul. Mi se 
pare că această fericire — care este în acelaş 
timp şi un admirabil instrument de cunoaştere — 
a fost de mult uitată. Şi a fost uitată tocmai pen- 
tru că modernii, adică civilizaţii, nu ştiu cum să-şi 
preţuiască timpul, şi au atât de mult timp liber 
încât îşi reglementează până şi distracţiile. Nici- 
odată n'a fost în lume mai mult „timp liber“ de- 
“ât în veacul acesta. Deaceia niciodată n'au fost 
mai multe distracţii automate, care încearcă să um- 
ple acest timp liber, să-l integreze într'o pseudo- 
activitate (sport, cinematograf, lectură uşoară, 
flirt); cu alte cuvinte să-l prefacă din „timp pier- 
dut“ în „timp plăcut consumat“. Este o înspăi- 
mântătoare sete de „umplere”, de „consumare“, 
de „petrecere“ (adică de uitare nebăgată în sea- 
mă) în toate manifestările vieţii moderne. Aşa îmi 


ULELANUUGURALrIE 5I 


explic eu incomprehensibilitatea epocii noastre faţă 
de anumite adevăruri simple, cari nu pot fi pă- 
trunse decât de unul care ştie să-şi piardă tim- 
pul. 

Dar să ne înţelegem. Nu e vorba de o lene in- 
telectuală, de un etern vagabondaj, de o disponi- 
bilitate determinată de incapacitatea de a acţiona 
sau de un spleen spiritual. Acestea toate nu izvo- 
răsc decât dintr'o lipsă de certitudini; ori, ceiace 
e absolut indispensabil unei adevărate pierderi de 
timp, este abandonarea provizorie a certitudinilor 
tale, pentru a te putea apropia de certitudinile 
străzii. Este, cu alte cuvinte, o deschidere către 
miracol. Toate adevărurile acestea simple aw as- 
pect de miracol; căci sunt neaşteptate, fertile şi 
izbăvitoare ca un miracol. 

Gândiţi-vă, însă, la viaţa pe care o duc con- 
temporanii noştri. Când îşi pierd ei, cu adevărat, 
timpul? Au întotdeauna o distracţie la îndemână, 
iar când asta le lipseşte, au somnul. Niciodată 
nu rămân singuri. Au întotdeauna narcotice — 
după cum în timpul liber au ceasornice. Nu vă 
miră aderenţa aceasta ciudată a omului modern 
la ceasornic? Nu vă înspăimântă continua verifi- 
care a timpului lor prin săgețile ceasornicului? De 
mult doresc să mă informez undeva despre felul 
cum îşi dedeau întâlniri oamenii altor secole. Ași 
vrea să ştiu, de pildă, dacă şi ei cunoșteau aceste 
cruzimi (pe cari eu le cred cu desăvârşire mo- 
derne) ale aşteptărilor, ale amânărilor, ale întâr- 


52 MIRCEA ELIADE 


zierilor. Oare de ce suferim noi după indicaţia lim- 
bilor de oţel ale ceasornicului? De ce bătăile 
ornicului ajung şi bătăile inimii noastre? Nu cste 
ceva cu desăvârşire nefiresc această exteriorizare a 
timpului nostru, această transformare a unui sen- 
timent întrun indicator automat? 

Poate că s'ar putea caracteriza întreg stilul epo- 
cii noastre prin ceiace se înţelege acum prin aş- 
teptare; este o așteptare statică, dependentă de un 
eveniment precis anunţat și verificat de ceasornic; 
în timp ce altădată, când se creiam legende cu 
sfinți şi eroi, aşteptarea era exaltare, anxietate, 
creşterea până la paroxism a unor stări sufleteşti 
nutrite de o viaţă asociată; era toată setea de 
viaţă şi voinţa de mântuire a unei rasse sau a 
unui popor concentrată în aşteptarea unui singur 
om... 

Numai cineva care este cu adevărat ocupat şi 
responsabil în munca lui — poate experimenta 
acea beatitudine şi acel instrument de cunoaștere, 
pierderea timpului. Dar modernii, în genere, nu 
sunt niciodată „ocupați“, sunt mai totdeauna dis- 
ponibili unor eventualități efemere; munca lor nu 
izbucnește din însăşi voinţa de manifestare a vie- 
ţii pe care o poartă; ei prestează numai un servi- 
ciu, sau se narcotizează urmărind o idee (cum e 
munca științifică, erudiţia, cultura în genere), sau 
lucrează automat, de teamă să nu rămână singuri. 
In asemenea condiţii, nu poate creşte setea de a 
pierde timpul; cel mult, dorinţa de recreaţie, de 


OCEANOGRAFIE 53 


„petrecere“. Pierderea timpului implică un prea 
plin, o suspendare provizorie a certitudinilor pre- 
zente — dar păstrează și atenţia şi luciditatea. 
Dimpotrivă, distracţiile contemporane îţi creiază și 
îţi impun o atenţie exterioară ție; cum e bunăoară 
cazul cinematografului, unde atenţia sentimentală 
şi critică îţi este regisată și dominată de subiec- 
tul şi arta filmului; sau cazul matchurilor spor- 
tive, unde iarăși atenţia îţi este impusă de un bine 
precizat eveniment, exterior ţie, de care ai aflat 
cu mult înainte şi la care poţi asista întrucât ai fá- 
cut uz de ceasornic. 

Toate aceste distracţii nu-ți dau timpul — ci ţi-l 
fură. In sensul că toate sunt astfel automatizate, 
tipizate, încât ştii precis că ai să fii prizonierul 
unei regii pentru două sau trei ceasuri. Lucrul 
acesta este admirabil, nimic de zis, dar el nu în- 
seamnă „a pierde timpul“, ci a-l omori, a-l uita. 
Este o dureroasă tendinţă a spiritului modern de 
a uniformiza totul, de a automatiza până şi ma- 
nifestările cele mai spontane. Această uniforini- 
zare nu are nimic deaface cu armonia, cu ritini- 
zarea, care constituie țelul cel mai valid al orică- 
rei vieţi omeneşti. 

Rareori trăieşti mai surprinzător, mai fertil, ca 
atunci când îţi pierzi timpul. De fapt, numai atunc! 
poți asculta cu adevărat; altădată, asculți numai 
ca să dai replica, sau 'ca să complectezi o informaţie 
Spuneam că dacă anumite adevăruri simpla. nu 
circulă și nu nutresc viaţa contemporană, aceasta 


54 MIRCEA ELIADE 


se datoreşte în bună parte faptului că nimeni nu 
te ascultă, nimeni nu îşi pierde timpul, ci toți vin 
pregătiți pentru răspuns, toţi îţi interpretează spu- 
scle cum vor ei, toți ştiu mai dinainte ce se află 
în tine și cum gândești tu. Ori, unul dintre cele 
mai decisive adevăruri — şi în acelaș timp unul 
dintre cele mai simple — este tocmai acest dubiu 
pe care trebuie să-l ai, cel puţin câteva clipe, în 
fața oricărui om; poate acel om ascunde o trage- 
die sau poate trăește un miracol, cine ştie? Dar 
cineva care nu ştie să-şi piardă timpul nu cu- 
noaşte această simpatetică expectativă, și deaceia 
nu cunoaște oamenii. El activează întotdeauna au- 
tomat; îi stimulezi cutare sentiment, capeţi o for- 
mulă; îi redeștepţi cutare asociaţie de idei, capeţi 
altă formulă. Dar miracolul tău, viaţa ta —- unde 
este? Oamenilor aceştia grăbiţi, cari ştiu întot- 
deauna mai înainte și mai mult decât tine, le 
scapă tocmai esenţialul; trăirea ta autonomă crea- 
ţia ta. Ei nu ştiu să-şi piardă timpul, nu pot să 
lase viaţa să curgă prin ei, cu toate revelaţiile şi 
toate miracolele sale. 

După cum măsoară timpul cu ceasornicul şi în- 
cearcă să şi-l piardă printr'o pseudo-activitate dis- 
tactivă — tot aşa cunosc oamenii printr'ua sis- 
tem exterior, de cadrane şi cifre. Vei înţelege acea- 
sta când îi vei asculta vorbindu-ţi despre tine in- 
suţi; îți vor spune atâtea lucruri logice, atâtea 
teorii justificate — dar tu unde eşti în toate aces- 
tea, viaţa liberă din tine? 


OCEANOGRAFIE 55 


Cât de puţin se cunosc oamenii, cât de singuri 
rămân — chiar în decorul cel mai bine regisat al 
unei intimităţi şi dragoste încercate — înţelegi nu- 
mai într'o zi când îţi vei pierde timpul. şi vei sta 
de vorbă cu ei fără să încerci să-i convingi la un 
adevăr al tău, îi vei privi fără să ştii mai dinainte 
pe cine ai în față. Este o deplină deschidere, o 
deplină nuditate, această fericită pierdere de timp. 
Şi cunoaşterea capătă atunci o perspectivă şi o 
certitudine pe care niciodată nu o vor avea-o cei 
cari judecă prin cadranul lor, prin înţelegerea lor 
stereotipă şi moartă. 


LA VIDA ES SUENO! 


Calderon a scris o piesă de teatru celebră pe 
această veche temă: „viața e un vis“. Acum vren 
15 ani, Arturo Farinelli a dat la iveală două mari 
volume de comentarii istorico-filozofice în jurul 
acestei La vida es sueño. Şi despre Calderon, și 
despre opera lui Arturo Farinelli, am avut prilejul 
să mă ocup acum câţiva ani. Mai deunăzi, am co- 
borât toate aceste cărți din raft, le-am aşezât în 
îața mea şi am început să le răsfoiesc la întâm- 
plare, amintindu-mi pagini iubite şi învățând să 
iubesc pagini uitate la cea dintâi lectură. M'am 
gândit atunci, că faimoasa La vida es sueño îşi 
aşteaptă încă un comentariu filozofic. O încercare 
de lămurire a acestei teme universale că viaţa este 
un vis. 

In ce sens este adevărată această afirmație? 
In nici un caz în sensul că viața e ireală; ci mai 
de grabă că viața este o continuă creație de mi- 
ragii, o continuă intervențițe a visului prin instinc- 


OCEANOGRAFIE 57 


tul pe care îl are de a ieși întotdeauna din rea- 
litate, de a nu fi prezent; mai precis, de a creia: 
incontinu un prezent al lui personal, o sinteză pro- 
prie organismului său spiritual. 

Sa vorbit cândva de bovarism, de facultatea 
de a te crede altul decât care ești. Asta încă nu 
înseamnă prea mult. Dar oamenii merg mai de- 
parte şi îşi închipuie nu, numai viaţa lor altfel, ci 
şi întâmplărilor lor sau âle altora, inşii pe cari îi 
întâlnesc și îi iubesc, însfârşit toată viaţa din jurul 
lor şi-o închipuie altfel. Văd lucrurile mai bune, 
mai extraordinare, mai medievale (dacă mi-e îngă- 
duit să folosesc acest cuvânt într'un sens mult mai 
larg) — şi filmează această lume nouă, creiată, 
personală, alături de lumea reală, mediocră -şi im- 
personală de totdeauna. 

Cinematograful este aproape un destin al o- 
muli; setea lui de aft spaţiu, de o altă libertate, 
de o altă justiţie; şi, mai ales, setea lui de fan- 
tastic, de medieval. Intr'adevăr. facultatea aceasta 
de a visa treaz, alături de realitate, de a creia 
un prezent paralel prezentului concret — este atât 
de specifică omului, încât socotesc descoperirea 
cinematografului ca ceva predestinat, ceva care 
nu are nimic deaface cu tehnica şi cu legile fizice, 
ci deadreptul cu fantasticul, cu sufletul ascuns al 
omului. 

Filmele sunt nişte vise miraculoase, la care pu- 
tem participa și noi; sunt viziunile unor titani, u- 
nor oamnei mai liberi decât noi. Cred că atunci 
când se va înţelege bine analogia dintre film și 


58 MIRCEA ELIADE 


însăşi condiția vieții noastre sufleteşti — vom în- 
țelege mai mult şi esența omului și covârșitorul 
rol al visului. 

Intr'adevăr, ceiace mă minunează şi ceiace nu 
puteam înțelege prin vechile teorii psihologice — 
este faptul că foarte puţini oameni sunt atenți la 
ceasul care îl trăesc, foarte puţini oameni sunt 
prezenţi în timpul concret. Ni se spunea că omul 
a „progresat“ şi facultăţile lui mentale au „evo- 
luat“ — prin atenție la mediul înconjurător. Vă 
rog să vă gândiţi bine şi să vă amintiţi propria 
d-stră viață; este adevărat că aţi fost atenţi în mo- 
mentele decisive? Eu unul, nu. Dimpotrivă, cu cât 
ceasul era mai primejdios, cu cât realitatea era 
mai hâdă — cu atât visul intervenea mai hotărît şi 
filmul meu mental înlocuia prezentul concret. Imi 
amintesc că am rătăcit odată, împreună cu şease 
tineri, aproape patruzeci de ore pe Marea Nea- 
gră, în furtună, pe o barcă al cărei catarg fusese 
rupt, ale cărei vâsle erau ineficace. Ei bine, toți 
acei tineri, dar absolut toţi, au visat incontinuu; 
unul se închipuia acasă, pe o bancă în grădină; 
altul era la Paris, şi citea cu voluptate un autor 
favorit, altul era cu iubita lui, altul cu prietenul 
lui, $. a. m. d. Am verificat aceasta de sute de 
ori; nu suntem niciodată atenți la viața din jurul 
nostru; visăm incontinuu, şi paralel cu filmul con- 
cret al vieţii, filmăm un alt univers, al nostru, pe 
care suntem stăpâni. Nu mai vorbesc de eveni- 


OCEANOGRAFIE 59 


mentele care ne angajează viaţa sau sufletul, de o 
întâmplare primejdioasă sau altceva. 

Mai mult; dacă se întâmplă să fim atenți în a- 
cele ceasuri — nu mai ne-amintim nimic, în ur- 
mă. Atenţia nu are memorie; ea consumă prezentul 
şi se consumă prin el. Nu ţinem minte decât amă- 
nunte din filmul nostru interior; nu avem decât me- 
moria Iucrurilor creiate de noi, sau a lucrurilor în 
care am intervenit și noi cu visul, obținând o sin- 
teză personală. Observaţi că foarte multă lume 
spune, despre evenimentele capitale ale vieţii lor, 
că și-le amintesc ca prin vis? Adică își amintesc 
turbare tocmai lucrurile cu adevărat reale, la care 
a trebuit să fie atenţi. Foarte multe femei spun: 
„Imi amintesc ca prin vis, când am intrat în bi- 
serică“, vorbind despre ziua nunței lor. Am auzit 
foarte mulţi bărbaţi, cari au făcut războiul, spu- 
nând că, atunci când nu se închipuiau mental în- 
traltă parte decât pe front (acasă, la spital sau 
„în timp de pace“), trăiau o viaţă despre care 
acum nu-şi mai amintesc nimic, sau își amintesc 
ca prin vis. EC: 

Toate lucrurile acestea nu sunt lipsite de impor- 
tanță pentru înţelegerea „progresului“ speciei u- 
mane. Nu cred că evoluţia s'a făcut prin atenție 
la mediu, așa cum spune ştiinţa şi psihologia. Sau, 
atunci când omul a fost cu adevărat atent. nu cred 
că a putut învăţa ceva prin aceasta, pentrucă nu 
îşi mai amintea nimic, după; atenţia l-a ajutat să: 
supravieţuiască, în acest caz, dar ea s'a consumat 


60 MIRCEA ELIADE 


în acea clipă, nu s'a transformat în memorie, n'a 
putut avea o funcţie pedagogică. Este dealtfel 
bine cunoscut faptul că ceiace ne amintim dintr'o 
întâmplare decisivă, în care am putut îi atenţi, sunt 
amănunte cu desăvârşire fără importanţă; un o- 
biect, un cântec, o expresie, etc. De multe ori, în 
asemenea întâmplări decisive, ne amintim ceva cu 
desăvârşire absurd; de pildă, în ziua unui examen 
hatărâtor, ne amintim, fără nici un motiv aparent, 
un amănunt fără nici o importanţă (că unchiul cli- 
peşte din ochi când râde, că poarta liceului a fost 
odată vopsită şi un trecător s'a murdărit, că există 
o stradă Calomfirescu, etc.). Cineva îmi spunea 
că în ziua când şi-a „declarat“ dragostea în fața 
femeei iubite, îşi amintea tot timpul de un desen 
stupid dintr'o revistă veche, reprezentând un ani- 
mal oarecare; şi că încerca, cu o voință extraor- 
dinară, să înlăture tentația de a complecta această 
imagine uitată. 

Veţi spune; toate lucrurile acestea se cunosc, din 
teoriile psihologiei asociaționiste, din psihanaliză, 
din mai ştiu eu ce. E adevărat; se cunosc, dar in- 
terpretarea a rămas tot aceiaşi, mecanică, punând 
accentul pe mediu şi pe atenţie. Ceiace a izbutit 
să dovedească filozofia şi psihologia (dela Kant 
încoace, pe deoparte, şi dela William James în- 
coace, pe de altă parte) este că lumea ne este dată 
ca o sinteză. Dar această sinteză este, aş spune, 
una generală, care aparţine întregei speţe umane, 
şi care se bazează pe funcțiunile generale (simţuri, 


OCEANOGRAFIE 6I 


categoriile conştiinţei, memorie, etc.). Mult mai in- 
teresantă, mai obscură şi mai fertilă este sinteza 
personală, a fiecărui om în parte, filmul lui men- 
tal suprapus universului concret (adică universului 
aşa cum este dat întregei specii umane). Şi în acest 
film, prin care omul evadează din prezent, din ac- 
tualitate, creiază memoria, creiază acea paradoxală 
eternitate a personalităţii umane. 

Este un lucru eroic, şi care cere o educaţie pe 
care nu avem unde s'o învăţăm, să rămâi în pre- 
zent, să nu ai o continuitate cu trecutul nici o le- 
gătură abstractă, proectată în timp, cu viitorul. Este 
un lucru foarte greu să consumi timpul; majo- 
ritatea oamenilor îl evită, ies din el, fie că evocă 
trecutul, fie că se gândesc la viitor, fie că creiază 
timpul lor personal, filmul lor interior. In acest 
sens se poate spune că viaţa e un vis; în sensul 
că nu trăim niciodată în prezent, în actualitate 
concretă. (Există şi o altă „actualitate“, sinteză 
de vis şi realitate, adică un prezent modificat de 
personalitatea noastră, un prezent creiat de noi). 
In acest sens se poate spune că deşteptarea este 
dureroasă, că deșteptărea din vis este eroică; căci 
atunci întrerupem filmul nostru, sfărâmăm uni- 
versul nostru sintetic, rupem legăturile de vis cu 
trecutul și cu viitorul iş ne hotărâm să trăim în 
ceasul acesta, numai în ceasul acesta, fără un ideal 
proiectat în timp, fără o memorie consolatoare — 
şi atunci ne trezim foarte singuri, înspăimântător 
de singuri. . 


DESPRE NUMAI ZECE OAMENI 


Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe cari nu 
le începi niciodată. Nu eşti învins decât dacă re- 
fuzi lupta. Altminteri, orice faci, orice încerci în 
această existenţă miraculoasă — sunt victorii; şi 
cât ar fi ele de mutilate, nu trebuie să regreți că 
le-ai obţinut. In conştiinţa omului modern există 
această gravă confuzie între victorie şi premiu. Cei 
mai mulţi dintre noi credem că am făcut un lucru 
bun numai dacă primim o recompensă; o felicitare, 
o distincţie, o observaţie favorabilă. Şi, dimpo- 
trivă, socotim eşuate acele acte ale noastre cari 
au trecut neobservate, sau au fost privite cu neîn- 
credere, sau deadreptul cu dispreţ. 

Confuzia aceasta îşi are rădăcini mai adânci; 
în setea omului pentru fructul faptelor sale. Noi, 
care nu știm niciodată ce să facem cu pasiunile 
noastre, credem că o acţiune detaşată de dorinţa 
recompensei este o acţiune „fără pasiune“, un fapt 
neutru sau o simplă „disponibilitate“. Ni se pare 


OCEANOGRAFIE 63 


că numai acele acţiuni sunt într'adevăr omenești 
cari sunt promovate de o mare pasiune. Uităm, 
însă, că pasiunea este aici numai elementul dina- 
mic, vechiculul realizării — iar dorinţa de recom- 
pensă, de fruct, aparţine egoismului nostru, şi tot 
ceiace facem în vederea unui astfel de premiu ne 
limitează şi ne leagă de limitele noastre. O pasiune 
îndeamnă întotdeauna la victorie, la perfecta ei 
consumare în fapt, la o liberare prin plenitudine. 
O pasiune — care se află prezentă înapoia oricărui 
act al nostru — nu caută niciodată premierea sau 
promovarea ei, nu caută o recompensă. Dorinţa 
aceasta e creiată și alimentată numai de „prea o- 
menescul“ din noi, adică de mizeriile şi limitările 
egoismului nostru. 

Ne-am obişnuit să acuzăm mereu pasiunile pen- 
tra tot ceiace e scăzut şi hidos în noi. De fapt pa- 
siunile — cari nu caută altceva decât o desăvâr- 
şită actualizare şi implicit consumare — nu au 
nimic deaface ou ceiace credem sau ne place să 
credem noi despre ele. E absurd să osândeşti o 
pasiune pentrucă n'ai ştiut s'o stăpâneşti. Şi nu 
poţi stăpâni decât acele lucruri la care ai re- 
nunţat, de care te-ai liberat, nu prin detaşare de 
ele înşi-le, ci prin detaşare de dorinţa. fructelor 
lor. Am mai spus și altădată că renunțarea la o 
acțiune, deci la o pasiune, nu înseamnă nimic; 
e o negaţie, o castrare, o alterare. Singura renun- 
țare eficace e renunţarea la fructul acţiunii, la li- 
mitele impuse 'de pasiunea care ne agită în acel 
ceas. 


64 MIRCEA ELIADE 


Dacă acestea sunt adevărate, apoi fără îndoială 
că nici o bătălie nu e pierdută, că putem fi vic- 
torioşi fără a obţine vreun premiu, că putem fi li- 
beri şi noi înşi-ne fără ca lumea să o ştie. Această 
„noţiune““ de lume este un non-sens. Lumea îţi cere 
totdeauna un efort personal minim şi o deplină a- 
bandonare în voia superstiţiilor ei. Gândiţi-vă ce 
cere astăzi lumea dela un om perfect: să fie co- 
munist sau să fie dictator. Aceasta este maximum 
de plenitudine pe care îl concepe în ceasul de față, 
lumea. Sunt epoci când nu: poţi înainta decât 
mergând contra curentului. Şi epoca noastră este 
o astfel de epocă; un primat absolut al tempo- 
ralului asupra spiritului, o religie a acţiunii de 
orice fel, (adică de stradă, de urale, de manifeste), 
un haos complect. i 

Ceiace deosibeşte pe om de celelalte creaturi 
nu este inteligenţa nici raţiunea. Caii savanţi dela 
Ebberfield şi maimuţele d-rului Watson depăşesc 
cu mult limita inteligenţii unui om normal. Ceia 
ce ne deosibeşte pe noi este simţul valorilor, ierar- 
hia. Acea înţelegere globală a lucrurilor, care ştie 
să vadă ordinea, ştie să cosmizeze haosul din jurul 
nostru, ştie să orânduiască valorile aşa oum tre- 
buie, respectându-le pe toate dar păstrându-le pen- 
tru justa lor funcţiune. Un om perfect, adică un 
om cu desăvârșire liber, este acela care poate 
„Îuncţiona'* pe toate planurile realităţii, reacțio- 
nează la. toate stimulele (biologice, etice, este- 
tice, raționacitive) şi are valenţe active pentru tot 


OCEANOGRAFIE 65 


ce e viu și eficient din jurul lui. Unul care nu gân- 
deşte toată ziua decât artă, politică, pâine sau 
dragoste — este uin monstru, admirabil, magnific, 
dar numai un monstru. Pentru el nu mai există 
ierarhie, nu ştie că realitatea şi viața e un tot 
care trebuie experimentat pe mai multe planuri. 
Omul acela trăieşte ca mn halucinat, ca o bestie, 
condus de un singur instinct sau de o singură ideie. 
Veacul nostru cunoaşte milioane de asemenea mo- 
noideici, cari cred că totul se poate schimba din- 
tr'o singură ştersătură de condeiu, că totul va merge 
bine dacă s'ar pune „planul“ lor în aplicare. 

Există şi un misionarism monoideic, foarte pri- 
mejdios; Sunt oameni cari au apucat odată să 
spună un cuvânt cul majusculă, și nu mai văd nimic 
din realitate decât prin această iluzie fonică a 
lor. Unii 'spun: Sex, Libertate, Pâine, Sport, Re- 
voluţie, Karl Marx, Mussolini, etc. — și spun a- 
ceasta toată viaţa, în oricare împrejurare s'ar afla. 
E tragic destinul lor, să le treacă viaţa printre de- 
pete, în timp ce ei repetă fascinaţi un singur cu- 
vânt. Nu ştiu care Rus a spus odată: „Ciubota 
aceasta a mea prețuieşte mai mult decât Faust!“. 
Rusul acela a fost un simplu imbecil, ca mai toţi 
rușii. Este ca şi cum în mijlocul «unui concert sim- 
fonic s'ar scula unul și ar spune: „Aşi prefera 
sin castravete acru!'“. 

Inteligența — opusul imbecilității — este o func:, 
țiune elastică şi polivalentă, care încearcă să pre- 
țuiască toată realitatea şi s'o evaluieze cu valorile 


66 MIRCEA ELIADE 


ei proprii. Recunosc un om inteligent după câte 
valori evită să confunde. Ori epoca noastră trece 
acum printr'o criză, printr'o penibilă confuzie a va- 
lorilor. Valorile spirituale sunt ori complect des- 
considerate, ori puse în funcţiunede cauze exte- 
rioare (economice, politice, sexuale). lar în faţa 
acestui haos care ne înconjoară, nu avem nimic 
ce să-i împotrivim. Nu avem, pentrucă vechile noa- 
stre experienţe efective şi victorioase nu mai co- 
respund ceasului de faţă; pentrucă acele câteva 
adevăruri cu cari s'a lăudat, până la saţietate, con- 
tinentul nostru, au ajuns dogme, scheme moarte, 
prea strâmte pentru dimensiunile omului care se 
naşte acum. Şi atunci stai şi priveşti în jurul tău, 
cu singura consolare că eşti viu, că eşti gata ori- 
când să creşti şi să te amplifici. 

„„Deaceia trebuie să ne purtăm înainte, fiecare, 
bătăliile noastre. Dacă fiecare ins ar activa fără 
gândul recompensei, pământul acesta ar fi un raiu. 
Dacă numai zece inşi ar activa detașați — adică li- 
beri, deschişi întregei realităţi, fără prejudecăţi şi 
fără dogme — viaţa ar putea merge înainte nestin- 
gherită. Pentrucă nu interesează ceiace se face 
în jurul nostru. Interesează numai ce facem noi. 
Să nu uităm că fiecare ne purtăm la sân imbeci- 
lul nostru, şi numai noi îl putem sugruma. 


DESPRE O ANUMITĂ EXPERIENȚĂ 


Aşteptând, ca fiecare altul, un om nou. în acest 
veac — mă întreb dacă lui îi vor mai folosi glo- 
rioasele noastre instrumente de cunoaştere; dacă 
nu cumva el va poseda o cunoaştere plenară, in- 
tegrală, obţinută prin colaborarea întregei lui fi- 
inţe, adică şi a pasiunilor, agoniilor şi. instinctelor 
lui. S'a vorbit prea mult despre opacitatea şi tri- 
stețea pasiunilor; s'a confundat prea adesea pa- 
siunea cu o întunecare a minţii. De fapt, numai 
acele pasiuni sunt întunecate şi triste cari rămân 
închise în individ, rămân limitate, încercuite. Nu 
eşti trist decât dacă te iubeşti mai mult pe tine 
însuți decât îţi iubeşti pasiunea. Nu e nimic pa- 
radoxal aici; durerea nu există decât atâta timp 
cât te refuzi ei, cât îi împotriveşti un „contrariu:“ 
(fericirea, bien-être, calm, confort), adică îţi a- 
minteşti de o stare sufletească pe care ai trăit-o 
cândva, şi' pe care acum o regreți. Numai o con- 


68 MIRCEA ELIADE 


îuzie de acest fel te poate face să suferi, îți po- 
goară în sutlet tristețea, acel taedium cordis, acea 
inefabilă acetia, care îți risipesc liniştea, îți usucă 
bucuria de a fi viu, îţi întunecă mintea. Nu e nimic 
mai neiertii, mai puţin bărbătesc, mai puțin res- 
ponsabil — decât asemenea tristeți şi melancolii. 
Nu depind decât de limitarea în care te afli. Nu 
sunt alimentate decât de laşitatea ta. Nu au nimic 
deaiace cu pasiunea care te arde. 

N'aşi ști să definesc altfel „experienţa“ (orice 
experiență) decât spunând că e o nuditate desă- 
vârşită şi instantanee a întregei ființe. Nu poţi ex- 
perimenta nimic, dacă nu ştii să te desgoleşti, dacă 
nu lepezi toate formele prin cari ai trecut până 
atunci, dacă nu faci din tine o prezență. Expe- 
rienţele ieşite din „disponibilitate““, din dorinţă es- 
tetică, din spleen — nu conduc la nimic, căci 
nu se anulează una pe alta (fiecare ajungând me- 
diul nutritiv, plasma creiatoare a celeilalte), ci se 
adună ca într'un muzeu, duzini de forme moarte, 
de mumii, de care te leagă infinite nostalgii, re- 
grete, amintiri duioase sau vesele, etc. Experiențele 
acestea sunt pur şi simplu acumulări de forme 
moarte, deşi au fost vii în ceasul care le-a cerut şi 
le-a actualizat. Adevărata experienţă, însă, ajunge 
aproape o funcțiune a fiinţei tale întregi, se con- 
fundă cu însă-şi viaţa care te poartă şi te îndeamnă 
s'o cunoşti, actualizând'o, într'o infinită manifes- 
tare, într'o continuă creație. 

Deaceia mi se pare că termenul de „experienţă“ 


OCEANOGRAFIE 69 


este puțin cam confuz. Mai nemerit ar fi „trăirea“, 
acel Erlebnis german, atât de bogat și de su- 
gestiv ca sens. Trăirea aceasta nu înseamnă, însă, 
o simplă abandonare în voia ecuaţiilor vitale, cari 
sunt întotdeauna variabile, contingente și întot- 
deauna limitate. Când te abandoezi, numai trăieşti 
tu — ci ești trăit, la întâmplare. Cred că tot mi- 
sterul ..experienții“ rezidă în această coincidență 
perfectă cu termenul exterior ție (care poate fi o în- 
tâmplare sau o stare de suflet) și, în acelaș timp, 
o depășire a lui, o liberare de el. Deaceia fiecare 
nouă experiență cere o renunțare; nu la faptul în 
sine, care trebuie realizat, actualizat, cunoscut real, 
ci renunțare la limitele inerente acestui fapt și la 
limitele insului care îl cunoaşte. Nu cunoşti nimic 
renunțând la o experiență. Dar, deasemenea, cu- 
noşti foarte puțin dacă nu renunți Ia limitele impuse 
acelei experiențe. 

Intotdeauna mi s'a arătat stranie judecata ace- 
lora cari socotesc renunțarea o atitudine negativă 
în faţa vieţii. Dimpotrivă, nimic positiv, eficace și 
maior nu se poate obține fără a renunța la anumite 
limite, fără a depăși termenii experienții, fără a 
încerca să ieşi din „istorie“ (adică din devenirea 
formală a vietii, care creiază în acelaş timp forme 
— istoria — și trece totuși prin ele, dincolo de ele). 
Dacă nu renunţi la trecutul tău, la „istoria“ ta — 
nu poți experimenta nimic pe viu, deci nu poți cu- 
noaște imediat, real, ci printr'o transparență, prin 
mijlocire, prin relaţii; experiența ajunge atunci e- 


70. MIRCEA ELIADE 


ventualitate, abstracție, şi își pierde caracterul ei 
de cunoaștere reală, imediată. 

Singura libertate posibilă o concep prin expe- 
riență, căci nu pot scăpa de anumite lucruri decât 
trăindu-le, nu pot limpezi anumite obsesii decât pri- 
vindu-le în față, și nu pot cunoaște adevărata 
dragoste decât depășind-o. In afară de libertate, 
nu pot concepe o adevărată viaţă spirituală, adică 
o adevărată creaţie, o continuă colaborare cu ge- 
stul esenţial al vieţii. Dar libertatea nu înseamnă 
libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în 
hazard şi în eventual. Este o imensă iluzie liber- 
tatea aceasta care te robeşte oricărei eventualități, 
te joacă și te chinuie fără scop, luându-ţi și în- 
țiativa şi cumpănirea. Libertate înseamnă, înainte 
de toate, autonomie, certitudinea că ești bine înfipt 
în realitate, în viață, iar nu în spectre sau dogme; 
că trăirea ta, nemai fiind a individului din tine, 
a limitetor din tine, — este o actualizare liberă 
a întregei' tale vieţi, dându-ţi necontenit alte forme 
şi neoprindu-se niciodată la ele. 

Și ca să obţii această libertate, după care tân- 
jește omul modern, nu este altă cale — practică, e- 
roică, iar nu contemplativă — decât acea aex- 
perienţelor. Numai experimentând totul poţi cu- 
noaşte real viața omenească, poți ajunge un om 
întreg. Şi numai o astfel de cunoaştere — adică 
o astfel de realizare — face posibilă libertatea o- 
mului nou, deschizându-i calea adevăratei creaţii 
şi adevăratei fericiri. Nu e un peisagiu panoramic 
acest „tot“ (căci nimic nu se adună, unul lângă 


OCEANOGRAFIE 7I 


altul, ci fiecare fapt se întregește prin ceiace îl 
urmează), deoarece nu va fi o oglindire a totului 
în suflet, ci coincidenta lui cu orice. (Cuvintele 
sunt uzate, şi ar trebui să fiu mai prudent când 
întrebuințez unele din ele; dar sunt sigur că cei ce 
vor să mă înțeleagă, mă vor înțelege și așa, în 
pofida tuturor imperfecțiunilor de expresie). 

Mi se pare că un asemenea om nou este stră- 
dania întregei noastre epoci. Peste tot se experi- 
mentează, se încearcă să se libereze omul vechiu 
de toate prejudecățile și gloriile trecute, se refac 
şi se fac forme not de viață socială, unele mai ris- 
cante decât altele, dar fiecare străduindu-se să eli- 
bereze individul de anumite obstacole (politice, re- 
ligioase, spirituale) şi să creieze altceva în loc, 
mai viu, mai plin şi mai fericit. 

Tristeţea inevitabilă marilor prefaceri — fie ele 
individuale, fie implicând întreaga viață asociată — 
nu trebuie să ne oprească pe loc. Nimic nu sa 
creiat prin tristețe, în afară de o anumită poezie. 
Tristețea e produsă mai întotdeauna de conștiința 
zădărniciei și evanescenţii rosturilor acestei lumi 
— dar, cum am mai spus, ea trădează limitele 
acelei conștiinți, e produsă de „istoria“ ei, de oglin- 
dire în trecut. Nicio durere nu mai e tristă dacă 
e scoasă din „istoria“ omului care o încearcă, dacă 
e lăsată să lucreze singură, fără a te împotrivi ei 
şi fără a regreta-o. Omul are acest miracol la în- 
demână (și totuși îl folosește atât de rar) că ar 
putea fi întotdeauna ceeace, în fond, este. Câţi 
înțeleg acest simplu adevăr cu aspect de ghicitoare? 


DESPRE ENTUZIASM ȘI ALTCEVA 


Nimic nu mi se pare mai enigmatic decât en- 
tuziasmul. Un entuziast este întotdeauna, pentru 
mine, “in om cu taine, un om faţă de care mă simt 
atras, pe care nu-l uit repede, chiar dacă i-am 
înţeles fronda dela cea dintâi întâlnire. De multe 
ori m'am întrebat de ce îmi sunt simpatici gândi- 
torii de majuscule, acei inşi cari spun şi scriu: 
Fiul Omului, Elanul Vital, Revoluţia, Moartea, 
Destinul, Femeia. Cunosc și eu câţiva gânditori 
din aceștia, pe cari îi ascult cu plăcere, deşi nimic 
nu mă irită mai mult decât majuscula (vă amintiţi 
sunetele acelea perfect întonate, majusculele). Cred 
că marele lor merit este dicţia. Când îţi spun, de 
pildă, Fiul Omului — ştii fără greşală că ţi-au 
spus Fiul Omului —, iar nu „fiul omului“. Sunt 
detalii de acestea cari preţuiesc în orişice cultură. 

li scuz pennrucă sunt entuziaști. Şi pentrucă en- 
tuziasmul poate ascunde orişice. Aici regăsesc în- 
totdeauna mitacolul, enigma entuziasmului. E o 


OCEANOGRAFIE 73 


metodă simplistă şi ineficace, aceia de a considera 
pe orice entuziast un creer intoxicat sau vacuu. 
Dacă îmi aduc bine aminte, majoritatea oamenilor 
cari au însemnat ceva în istoria acestui continent 
— au fost entuziaşti. Deci nu putem suprima atât 
de repede specia aceasta de inşi, printre care se nu- 
mără şi mulţi gânditori contemporani. Şi apoi, 
nici nìam avea vreun interes să o facem. Specta- 
colul unei gândiri entuziaste este mai fertil decât 
orice meditaţie asupra eroarei. 

Anumiți entuziaști gândesc întotdeauna aforistic, 
automatic (nimic nu mi se par mai automat în 
gândire decât aforismele, cari se nasc direct din 
gramatică, iar câteodată chiar din ritmul verbo- 
motrice: „extremele se ating“, etc.). Ei vor pro- 
ceda la o răsturnare mentală a imaginilor sau no- 
țiunilor consacrate — și vor gândi prin acest un- 
ghiu răsturnat. „Se știe“, de pildă, că trupul e 
păcătos, că noaptea e întunerec, că femeia e fe- 
meie, etc. Entuziaștii aforistici vor vorbi, atunci, 
de o Metafizică a Cărnii (deşi nimeni nu poate 
gândi așa ceva; dar, oricum, e nou, e aforistic), 
se va spune: Noaptea e Lumina față de Destin (sau 
cam aşa ceva), şi se vor scrie pagini asupra Fe- 
meiei-Vis, Femeiei-ldee, Femeiei aproximative, și 
aşa mai departe. 

« Ceiace caracterizează pe aceşti autori de afo- 
risme, este certitudinea lor că gândesc, că jocul lor 
automat e Gândire, că entuziasmul lor este gest 
creiator. lar ceiace este deprimant și amuzant în 


74 MIRCEA ELIADE 


toată această afacere, este faptul că s'ar putea să 
aibă dreptate. Intr'adevăr, majoritatea problemelor 
gândirii omeneşti se reduce la asemenea aforisme 
automate. Cineva a spus odată, cu majusculă, „Via- 
tă“ — şi mii de oameni au găsit o întreagă proble- 
matică în acest cuvânt, şi s'au aplicat s'o rezolve. 
Altul a spus acest aforism: „Moartea este adevă- 
rata viață“, și în jurul «acestei „idei“ (care în fond 
nu spune nimic; căci şi „,„moartea” şi „adevărata 
viață“ ni sunt necunoscute) s'au scris sute de cărți. 
Dar celebrul: „cunoaște-te pe tine însuţi?“. Dar 
„caută și vei găsi“, „bate şi se va deschide”, etc.? 
Toate aforismele acestea nu spun nimic, sau spun 
numai atunci când ştii deja ce vor să spună -— 
şi, totuş, în jurul lor s'a înălțat filosofia europeană. 
E deprimant. 

Este incontestabil că tot ceiace merită atenţia 
noastră în istoria culturii s'a creiat prin și cu en- 
tuziasm. Deși — și vreau să accentuez acest punct 
— entuziasmul poate ascunde orice vacuitate și 
orice aproximaţie. Poate deaceia un entuziast ne 
impresionează întotdeauna; s'ar putea să spună un 
lucru magnific, s'ar putea, cu tot aparentul său 
ridicul, să trăiască un adevăr de bază. Inţeleg 
foarte bine impresia de sacnu pe care o lasă en- 
tuziasmul în lumea greco-romană. Era punctul de 
contact cu viitorul, cu ceiace s'ar putea să se rea- 
lizeze într'o zi. Era puntea către o lume iraţională, 
dar vie, de unde se adapă toate imaginațiile și care 
se ghiceşte în orice istorie. (Nu cumva veți spune 


OCEANOGRAFIE 75 


că istoria este o devenire raţională și perfect co- 
herentă? că nu există irațional, ireductibil, liber- 
tate şi arbitrar, fantastic şi obscur?). Poate era 
chiar contactul direct cu viața. 

Mărturisesc odată că am învăţat foarte mult 
dela oamenii ridiculi. Trebuie să adaug că 
poate am învăţat tot atât de mult, dela oamenii 
entuziaşti. O întreagă morfologie a eroarei ași 
putea scrie din comerţul meu cu entuziasmul. In- 
tr'adevăr, ceiace e fermecător în eroare e faptul că 
o recunoști cu atât mai repede ca atare cu cât ai 
îmbrăţişat-a mai entuziast, mai direct şi mai cu 
majusculă. O eroare ce ţi se impune prin logică 
și experienţă, prin meditații și rezistenţă — e a- 
proape fatală. Aproape toți medicii şi inginerii pe 
cari i-am cunoscut, sunt iremediabil morţi întru 
cele spirituale, tocmai pentrucă şi-au asimilat eroa- 
rea metodic și experimental. Eroarea are această 
virtute, că poate fi mai ușor înţeleasă decât ade- 
vărul; că adesea e mai simplă decât adevărul, mai 
verosimilă (gândiţi-vă la evoluţia fizicei în ultimii 
cincizeci de ani; nu erau mai simple și mai vero- 
simile concepţiile despre materie și energie dela 
1880-1890 decât cele de astăzi, pe cari nu le mai 
pricepe nimeni?) — iar când e mai complicată de- 
cât adevărul, apoi atunci e mai atrăgătoare, mai 
vie, mai fascinantă, în timp ce adevărul rămâne 
plat, simplist și inoperant. 

Ei bine, oamenii entuziaști au acest mare merit 
că te introduc în eroare, te pun faţă în faţă cu 


76 MIRCEA ELIADE 


eroarea; fie că ţi-o descoperă atât de evident pe a 
lui, încât te învaţă pentru toată viața să te fe- 
reşti de ea; fie că îți relevă instantaneu eroarea 
în care trăieşti tu până atunci, şi te invită s'o pă- 
răsești. Din acest punct de vedere, comerțul cu oa- 
menii entuziaşti poate ajunge o adevărată maieu- 
tică spirituală, adică un excelent instrument de cul- 
tivarea adevărurilor. 

Există o specie de entuziaști pe care nimeni nu: 
i-ar considera ca atare. Sunt oamenii cari trăiesc 
cu probleme, cari au întotdeauna de verificat sau 
de justificat ceva, în orice experienţă. Oameni cari 
ajung câteodată foarte sus pe scara valorilor aşa 
zise spirituale; cari creiază în artă şi scriu 'căr+ 
celebre. Aici entuziasmul însuşi ajunge o proble- 
mă, un leit-motiv pentru alte entuziasme. Insul a- 
cela mai că îşi repetă zilnic: „hai să mă entuzias- 
mez!“, Cunosc un om foarte mare în această țară 
care repetă această experiență zilnic de treizeci 
de ani, de când scrie articole de gazetă. Şi există 
deasemenea Romain Rolland, care posedă aproape 
o tehnică specială a entuziasmului factice, a auto- 
sugestiei întru gândirea cu majusculă. Şi el spune 
Viaţă, Libertate, Viaţă Interioară, Spiritual — cum 
spune Swami Vivekananda — dar pe când acesta 
din urmă era un entuziast în eroare, Romain Rol- 
land este unul sugestionat în eroarea entuziasmu- 
lui. Vedeți că lucrurile se complică. 

Sunt limite şi în entuziasm. Odată a trebuit să 
mă mut dela un hotel, pentrucă zilnic venea un co- 


OCEANOGRAFIE 77 


mesean care striga: Oh! la bonne soupe! De fapt 
supa era proastă, dar omul meu trăia cu majuscule, 
şi viața aceasta în mit ajunge la un moment dat 
să te exaspereze. Am ales într'adins un exemplu 
vulgar, pentrucă exemplele spirituale sunt mai us- 
turătoare. Cine nu ne cunoaște entuziaștii, oamenii 
noștri cari gândesc în aforisme sau cu majuscule, 
cari au un întreg aparat fonetic şi o întreagă se- 
mantică la îndemână, pentru a ne face să credem 
că au adăpostit la sânul lor o gândire personală? 
Şi ceiace e deprimant în cazul lor este faptul că 
niciodată nu se gândesc că sar putea să se înșele. 
Ei au depăşit de mult experienţa entuziasmului, 
şi trăiesc acum numai prin inerția lui. Şi această 
inerție a mişcării perpetuie în gol e (dacă mi se 
iartă expresia) e mult mai primejdioasă decât iner- 
ţia cealaltă, statică. Pentrucă pune în gardă pe 
oameni contra oricărui entuziasm. Şi ar fi păcat. 


DESPRE SPECIILE GÂNDIRII 


Adesea, când mă îndoiesc chiar şi de lucrurile 
cele mai onorabil stabilite, privesc cu oarecare in- 
vidie — şi milă în acelaș timp — siguranța ace- 
lora cari vorbesc despre gândire. Procesul acesta, 
al gândirii, mi se pare mult mai complex, mai ob- 
scur şi mai bogat decât vrea să-l înfățișeze căr- 
țile de logică şi limbajul curent. 

Nu mă refer la rezultatele gândirii, la părerile 
sau certitudinile pe cari ea le elaborează. Acestea 
sunt lucruri mult mai grave, dar mai uşor de în- 
țeles. Obscur şi necercetat mi se pare, însă, chiar 
jocul gândirii. Sunt fel și fel de chipuri de a gândi, 
şi sunt atât de mult deosebite unul de altul încât 
mă întreb dacă mai pot fi numite cu acelaş termen. 

In ceiace mă priveşte, efortul pe care îl fac de 
a gândi asupra unui fapt de toate zilele (un aran- 
jament bănesc, o încurcătură morală, un articol 
scris sau cetit, o judecată asupra unui om) nu 
are nimic deaface, dar absolut nimic, cu efortul 


OCEANOGRAFIE 79 


de a gândi o problemă generală (Orient-Occident, 
civilizaţia, opera de artă, etc.) nici cu efortul de- 
pus în gândirea unei robleme finale (moartea, ne- 
antul, sensul existenţii), sau a unei întrebări tur- 
burătoare (Dumnezeu, sufletul, etc.). 

Am ales dinadins câteva clase de obiecte ale gân- 
dirii net diferenţiate între ele, pentru a facilita în- 
țelegerea celor ce vor urma. Dar trebuie să adaog 
că sunt nenumărate alte clase pe care nu le pot 
nici chiar defini. Există, de pildă, un binecunoscut 
act de gândire — când încerci să duci mai departe 
ceva, nu ipotetic, ci real — care nu se aseamănă cu 
nici o altă gândire. Nu mai vorbesc de gândirea 
matematică, sau de gândirea simbolică, sau de cea 
relativă la muzică; fiecare cunoaşte din propria 
lui experienţă cât de aparte sunt aceste acte de 
înţelegere. 

Am menţionat de mai multe ori termenul „efort“. 
Adevărul este că adesea nici nu există efort în gân- 
dire. Ci un fel de alergare pe un drum neted, fără 
obstacole şi fără ezitări. Ai atunci precis impre- 
sia că se gândește prin tine, că înduri o operaţie 
fără voia ta; n'aş putea spune că această operaţie 
se săvârşeşte automat, dar ea este în orice caz au- 
tonomă. li lipseşte adică cea mai specifică va- 
loare: voinţa, personalitatea. Şi ceiace este ciudat, 
mai toate gândurile cari ne lovesc prin personali- 
tatea lor — sunt obţinute printr'un asemenea pro- 
ces pasiv. 

Există o specie de gândire care se deosibește 


80 MIRCEA ELIADE 


de toate celelalte prin — să mi se ierte îndrăz- 
neala — fiziologia ei. Observaţi că decâte ori me- 
ditaţi profund asupraunor probleme greu de definit 
(moartea, sensul vieţii, scopul), nu izbutiţi să obţi- 
neţi acea concentrare iniţială indispensabilă fără a 
înţepeni trupul, a opri răsuflarea (sau a o ritma 
cât se poate mai lent), a suspenda provizoriu orice 
mişcare a trupului şi, în acelaş timp, conştiinţa lui. 
Chiar în cazul unei probleme de matematică, se 
cere o concentrare care nu se poate realiza decât 
prin suspendarea conştiinţei trupului. Pot foarte 
bine să mă gândesc la evenimentele politice sau 
la o problemă de filozofie, și să-mi mișc în acelaş 
timp membrele, perfect conştient de trupul meu 
(mai precis, având prezentă conştiinţa trupului). 
Dar sunt anumite gândiri cari nu se pot realiza 
sub nici un chip dacă această conştiinţă a trupu- 
lui nu se suspendă, provizoriu desigur. 

Ceiace mă amuză pe mine în toată această pro- 
blemă complicată a gândirii, este faptul că oame- 
nilor li se pare că știu cum gândesc pentru simplul 
motiv că cunosc regulele raţionamentului şi au în- 
văţat puţină psihologie, care le spune o groază 
de lucruri despre senzaţii, sentimente şi procese su- 
fleteşti. Adevărul este că problema aceasta a gân- 
dirii vii, nu este studiată nici de psihologie nici 
de logică. (Ceva mai mult, dominaţia psihologiei 
în ultima jumătate a secolului trecut a complicat 
acest studiu şi l-a îngreunat cu un balast de care 
anevoie se poate libera un ins modern). 


OCEANOGRAFIE 8I 


Ştiinţa gândirii vii, ştiinţa spirituală (dacă vreți) 
se află astăzi într'un stadiu asemănător aceluia 
în care se afla știința naturală înainte de Co- 
pernic și Galilei. Nu avem nici o ipoteză generală 
pe care s'o justifice un număr cât mai mare de 
fapte, nu avem nici o metodă riguroasă şi verifi- 
cată pentru a putea studia şi înţelege gândirea 
vie. (Dar parcă alte realităţi sufletești. le înţele- 
gem?. Metodele şi valorile se schimbă la fiecare 
treizeci de ani, și „sufletul“, e studiat cu ultima. 
metodă promovată de ştiinţele pozitive. „Sufletul“ 
este rând pe rând „materie“, „senzaţie”, „,ener- 
gie“, „elan vital“, „epifenomen”, şi mai ştiu eu ce, 
numai suflet nu este). 

De câte ori s'a încercat să se studieze gândirea 
vie, s'au aplicat metodele ştiinţei experimentale, 
s'a făcut psihologie. Este totuşi foarte uşor de 
înţeles, cred eu, că psihologia nu are nimic de-aface 
cu speciile gândirii, cu feluritele eforturi mintale 
şi intuiții turburi cari ne alimentează necontenit 
conştiinţa. De fapt, noi experimentăm o multitu- 
dine de specii de gândire fără să ne întrebăm, 
şi să încercăm să înţelegem, cum se petrec toate 
procesele acestea. Şi totuşi, sunt lucruri pe cari 
nu le vom găsi în nici o carte, sunt realităţi pe cari 
numai o meditaţie introvertă le poate descoperi. 

Că trebuiesc descoperite, nu mai încape îndo- 
ială. Obișnuim să denumim cu acelaș termen, „gân- 
dire“, o serie de lucruri care, poate, nu au nimic 
deaface cu gândirea. Dar nu despre o querelle de 


82 MIRCEA ELIADE 


termeni este vorba; ci despre o nouă serie de înțe- 
legeri a lucrurilor celor mai esențiale. 

Cred, deasemenea, că nu prea ne înţelegem între 
noi Când vorbim de gândire; sunt atâtea feluri 
de a gândi, şi atât de deosebite, încât mi s'a în- 
tâmplat de câteva ori acest lucru paradoxal: să 
accept un „adevăr“ printr'un act de gândire, şi a- 
poi să-l resping recurgând la altfel de gândire. 
Pare foarte ciudat ceeace spun, dar dacă aţi fi 
sinceri aţi afla că lucrul acesta se întâmplă destul 
de des, cu fiecare dintre noi. Nu e vorba, cum se 
spune, de greşeli de logică, de insuficientă concen- 
trare, de întunecare prin pasiuni, de necorectitu- 
dine — ci, de cele mai multe ori, de procese com- 
plect deosebite pe cari noi le numim gândire. 

Nu ştiu dacă aţi experimentat lucrul următor: 
găseşti într'o carte această expresie, „dacă ne gân- 
dim, etc.“ — şi te opreşti din cetit ca să te gân- 
deşti la ceiace propune autorul, şi vezi că nu ajungi 
la concluziile la cari a ajuns el. Şi aceasta nu în- 
totdeauna din cauză că autorul e pătimaş, sau ne- 
informat, sau ilogic. Nu poţi spune că sunt falșe 
teiace afirmă el, şi totuşi nu le poţi primi. Ii 
spui: „n'aşi crede aşa“, și treci mai departe, în- 
văţat să fii politicos cu „punctele de vedere“ ale 
altora. Totuşi, se întâmplă — după prima încercare 
de gândi cum gândeşte autorul — să revii asupra 
pasagiului, să-l gândeşti altfel, şi să vezi că are 
dreptate. 

Noi credem, că în acest caz, este vorba de o 


OCEANOGRAFIE 83 
reîmprospătare a atenţiei, de o concentrare mai 
precisă; că, la prima lectură, n'am gândit cum 
trebuie. Este adevărat că n'am gândit cum trebuie, 
dar nu în sensul că n'am gândit „destul de bine”, 
ci că n'am gândit „aşa“ cum trebuia, cum a gân- 
dit autorul. Am făcut alt efort decât acela care ni 
se cerea. x 

Cât de neserioase ar părea afirmațiile acestea, 
ele sünt totuşi juste; şi dacă începeți să vă ocupați 
puțin şi de gândirea d-stră vie, nu numai de gân- 
direa moartă a altora, veți descoperi și alte lu- 
cruri mult mai senzaţionale. 

Lucrurile acestea însă, atât de esențiale, nu le 
ia nimeni în seamă. Continuăm să repetăm truis- 
mele despre gândirea geometrică şi gândirea intui- 
tivă, şi pentrucă am găsit aceste două cuvinte ni 
se pare că am rezolvat întreaga problemă a înţe- 
legerii. 


DESPRE FERICIREA CONCRETĂ 


Fericirea este o problemă pe care nu trebue să 
ţi-o pui niciodată pentru tine. Fericirea are un 
sens și un conţinut concret numai atunci când o 
envisajezi pentru altul. De câte ori îţi spui: „dacă 
fac cutare lucru, dacă sacrific cutare slăbiciune, 
dacă trec obstacol — sunt fericit!“, de câte ori îţi 
spui astfel, trăieşti o iluzie, care te va face să su- 
feri mai mult şi mai desnădăjduit. Ne putem aranja 
conforturi, bucurii, plăceri, voluptăţi, satisfacţii, re- 
compense — dar niciodată nu ne putem anticipa și 
realiza fericirea. Observaţi că decâte ori reduceţi 
noțiunea aceasta la propria D-stră personalitate 
— ea îşi pierde complect sensul. E reală cât timp 
e absentă, cât timp e o simplă nostalgie, o aştep- 
tare, o iluzie. Vă spuneţi: „dacă ași câștiga un mi- 
lion aşi fi fericit!“. Dar încercaţi şi convingeţi-vă 
singuri; niciodată o asemenea aşteptare a fericirii, 
o asemenea prefigurare a fericirii, nu se concre- 
tizează, nu se poate experimenta. De cât ori veţi 


OCEANOGRAFIE 85 


creia mental sau sentimental o fericire, care se află 
undeva în spaţiu sau în timp, într'o absentă, într'un 
„ideal“ — fiţi sigur că nu o veţi întâlni niciodată. 

E stranie această obiectivitate a fericiri. Este u- 
nul dintre puţinele lucruri pe cari nu izbutim să 
le realizăm singuri, pentru noi. Dimpotrivă; pu- 
tem face un număr infinit de oameni fericiţi, de 
un număr inifinit de ori. Fericirea ajunge concretă, 
stare, experiență — numai atunci când dorinţa 
care o precedează este îndreptată către altul. Pentru 
realizarea fericirii altuia, nici o renunțare nu e prea 
mare, nici un sacrificiu nu e prea costisitor. Un 
om care înţelege că nu poate atinge niciodată fe- 
ricirea, prin propriile lui mijloace, prin propria sa 
ascensiune spirituală — nu are decât un singur lu- 
cru de făcut (vorbind din punctul de vedere al 
carităţii, criteriul prin care sunt scrise aceste note): 
să realizeze fericirea altuia, a altora. Trăim o epocă 
prea puţin paradisiacă; oamenii înţeleg tot mai 
puţin că există o realitate a fericirii şi o dato- 
rie de a o împlini, fie chiar pentru alţii. Deaceia 
rândurile acestea, despre un subiect atât de plat, 
„fericirea“, poate par neserioase. Nu încerc să le 
scuz: lămuresc numai pentru ce le scriu și cum 
se integrează ele în glosa timpului nostru. 

Trebuie să fim realişti şi să privim realitatea în 
față. Alte vremi îşi creiau „idealuri“, îşi creiau 
o abstracţiune întrun timp și întrun spațiu ireal, 
pe care experiența nu-l va cunoaște niciodată. A 
trăi în realitate este cea dintâi datorie a noastră. 


86 MIRCEA ELIADE 


Şi niciodată nu verificăm mai decisiv realitatea 
decât în suferința noastră și în fericirea altora. 
Maximul de concret îl cuprindem în aceste două 
extreme, niciodată între ele. Este o iluzie să crezi 
că o viaţă obişnuită, mediocră, fără suferinţe şi fără 
fericiri, întruchipează adevărata viaţă reală, ma- 
ximul de concret. Dimpotrivă, o astfel de viaţă o- 
rizontală participă la gradele cele mai inconștiente 
ale existenţei şi se depărtează deci de concret. 
Dacă ne propunem să trăim o viaţă reală, trebuie 
să renunțăm la orice act care — întrun spațiu- 
timp proectat mental — este orientat către feri- 
cirea noastră. Cele mai abjecte iluzii, cele mai 
otrăvite idealuri, cele mai deprimante abstracţiuni 
sunt legate de această alergare după fericirea noa- 
stră. Dacă ne este dat cândva să cunoaştem feri- 
cirea „concretă, o` Smi întâlni _pe. neaşteptate, pe 
nevrute, dela altul; dăruită, nu cucerită, Să î încer- 
căm så ne &xtirpăm chiar nostalgia fericirii noa- 
„Stre. Să renunţăm până şi la gândul că ne-ar pu- 
tea fi, într'o zi, dăruită Să ne despersonalizăm în- 
tr'atât — în această privinţă — încât să ajungem 
simple instrumente în voia vieţii şi a destinului. 
Caritatea, care plutește, larg, în această viaţă uni- 
versală din preajma noastră — va găsi în făptura 
noastră despersonalizată potirul în care să se a- 
dune, pentru alţii. 
' Ceiace vreau eu să subliniez este faptul că a- 
ceastă atitudine nu este altruism, nu este morală, 
nu este religie. Nu facem aşa pentru aşa este 


OCEANOGRAFIE 87 


bine; facem aşa pentrucă nu se poate altfel, pen- 
trucă aşa este real, astfel trăim în concret şi ne 
izbăvim de exasperantele noastre abstracţiuni. Nu 
este o lege morală ceiace spun eu; este o stare na- 
turală, reală. Cine vrea să trăiască în concret, tre- 
buie să se supună implicaţiilor concretului: nici- 
odată pentru tine. 

Un om cu cât este mai tare cu atât are mai pu- 
țină nevoie de el. Tăria NU, „se > măsoară, prin. i 


ret: rea 


de tare, Ca să. ă poţi Pei la “o putere pe. care o 
stăpâneşti — puţin îți pasă. Cu cât renunţi mai 
mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor 
tale — cu atât eşti mai plin pe dinăuntru, eşti 
mai concret şi mai viu. 

Fericirea altuia merită orice renunțare, orice 
abdicare. Nu confortul lui, nu orgoliul sau vo- 
luptatea lui — ci fericirea. Majoritatea oameni- 
lor practică renunţarea pentru confortul celorlalţi; 
şi o practică d din lașitate, din lene, din indiferență. 
Renuaţi Tă tine ca să nu plictiseşti pe celălalt, să 
nu-l contrazici, să nu-l oboseşti, să nu-l incomo- 
dezi. Aceasta nu e renunțare, ci laşitate, nebăr- 
băţie. Veţi spune: „dar aşa înțeleg oamenii fe- 
ricirea, asta e concepția lor despre fericire, e bine 
să le-o păstrăm“. Nu; oamenii exagerează întot- 
deauna influența unui act de al lor asupra seme- 


88 MIRCEA ELIADE 


nilor. De fapt, îşi camuflează prin aceasta dorința 
lor de a nu fi puși în situaţii neconfortabile. Se 
spune: „N'am vrut să-i răspund ca să nu-l fac 
să sufere!“ Adevărul e altul; ma vrut să-i spună 
(ce, nu importă) pentrucă s'ar fi aflat atunci într'o 
situaţie incomodă, deşi cel de al doilea n'ar fi su- 
ferit într'atât cât lasă a înţelege cel dintâiu. 
Deci, când tolerăm slăbiciunile altora nu în- 
seamnă că le procurăm fericirea. Le menţinem con- 
fortul, atâta tot. Dar dacă, la urma urmelor, feri- 
cirea n'ar fi decât o serie de lucruri confortabile? 
Este un punct de vedere care, cu o inteligență mai 
ascuţită decât a mea, sar putea susține. Numai 
că, asemena discuţii interesante nu mă interesează, 
deşi ele par poate mai originale şi mai profunde. 
Nu cred, totuși, că o serie prelungită de confor- 
turi creiază fericirea. Mai întâi, orice confort are 
o parte negativă; absenţa lui aduce a atenuare a 
plăcerii, durerea , chiar suferința. Fericirea este o_ 
nu “se mai i poate adăoga nimic, “Apoi, fericirea este 
întotdeătifia un lucru neînsemnat, un lucru oare- 
Care, peste care trecem cu vederea, car nu ne 
poate atrage atenţia. Un confort poate fi situat; 
localizat, exteriorizat; îl schimbi, îl îndepărtezi, îl 
porţi cu tine. Pe când fericirea este o stare fluidă, 
la care nu ajungem prin grade; nu urcăm spre ea, 
nu o cucerim, nu o mărim. Ea este, pur şi simplu. 
Cineva mă poate întreba: nu este mai bine să 
păstrezi intacte conforturile unui ins, în loc de a-l 


fe 


OCEANOGRAFIE 89 


sgudui ca să-i dai fericirea? Evident, atât timp 
cât nu eşti sigur că poți aduce în loc fericirea, este 
fără sens orice încercare de suprimare a confor- 
turilor cuiva. E absurd să spui: „există o stare de 
fericire, pe care tu nu o ai“ — şi să treci mai 
departe. Cine are curajul să aducă fericirea cuiva, 
trebuie să rămână pe loc. Dar, haide să ne numă- 
răm, să vedem câţi suntem atât de tari, câţi a- 
vem curajul acestei nebunii supreme? Există mii de 
cerşetori, de invalizi, de prostituate. Fericirea lor 
stă în puterile noastre. De asta nu ne mai putem 
îndoi. Câţi suntem gata să ne sacrificăm viaţa pen- 
tru fericirea unuia singur (căci numai unul singur 
este într'adevăr concret) dintre aceşti bătuţi de 
soartă? Şi câţi putem rămâne, până la sfârşit, în 
împlinirea acestei carități? 

Ne-am născut toți cu o superstiție; că ne aşteaptă 
locuri mai bune sus, niciodată mai jos. Avem fie- 
care un ulcior cu uleiu, şi în loc să-l împărţim o- 
paiţelor oamenilor sărmani, care putrezesc în în- 
tunerec, îl. păstrăm haini la piept, aşteptând felina- 
rul farului pe care fiecare credem că suntem me- 
niți să-l aprindem, să lumineze lumea întreagă. 
Şi în timpul acesta, oamenii mor lângă noi. 


DESPRE UN ANUMIT SENTIMENT 
AL MORȚII 


Miracolul morţii nu constă în ceiace sfârşeşte ea, 
ci în ceiace începe. Nu mă înspăimântă nimic în 
faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie 
definitiv seria experienţelor organice, că, întrun 
cuvânt opreşte pe loc viața. Sub acest aspect, cu- 
nosc deja moartea; din experienţele mele, din ce- 
iace văd la alții; m'am întâlnit de nenumărate ori 
cu fenomenele morţii, cu agonia, cu stingerea, cu 
oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, 
ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mai 
mă poate înspăimânta. Fiecare cunoaşte moartea 
în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul 
de după moarte. Este adevărat că după fiecare 
moarte în viaţă, izbutim, într'un fel sau altul, să 
ne naştem din nou, să reluăm altă viaţă. Dar toate 
aceste renaşteri se petrec în cadrul vieţii organice 
şi morale, au conținut identic, nu variază decât 
structurile. Renaștem necontenit, dar renaștem cu 


OCEANOGRAFIE 91 


aceleaşi valori, cu aceiași experienţă organică, a- 
proape cu aceleași lumini spirituale. Nu este o 
schimbare decisivă, unică, ireversibilă. 

Schimbarea aceasta ireversibilă o experimentăm 
numai prin moarte. Şi ceiace este miraculos în 
moarte este faptul că începe atunci „ceva“ cu de- 
săvârşire deosebit de tot ce cunoaştem noi, cu 
desăvârşire deosebit de ceiace ne așteptăm să fie. 
Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l 
vedem în timpul vieţiţi. Se continuă ceva pe care 
l-am fi putut cunoaşte, dar pe care nu ştim să-l 
căutăm în timpul vieţii; un imponderabil, o taină, 
o absurditate, știu eu ce? Adevărul e că; deşi în- 
cepe ceva complect deosebit de viaţă, moartea con- 
tinuă totuşi o conştiinţă pe care am fi putut s'o 
intuim încă din timpul vieţii. Acesta e și parado- 
xul central al morţii: altceva decât viaţa şi totuşi 
ceva pe care l-am putea cunoaşte chiar cu ajuto- 
rul vieţii. 

Mă întreb chiar dacă adevărata esenţă a vieţii 
nu este tot una cu esența morţii. Dar nu în sensul 
pe care îl dați d-stră morţii şi vieţii. Pentru d-v. 
viaţa este permanentă trecere, un fluviu continuu 
— iar moartea este acelaş lucru, cel puţin în fap- 
tul ei iniţial, este o trecere, o pierdere dincolo 
D-stră pulverizaţi viaţa, şi proectaţi această ima- 
gine evanescentă asupra morţii. Identificaţi viaţă 
şi moartea în ceiace au ele neesenţial. Pentru mine 
dimpotrivă, esenţa vieţii nu este dinamismul ei ex: 
terior — ci o saturare, ceva din care nu se ma 


92 MIRCEA ELIADE 


poate scade nimic, la care nu se mai poate 
adăoga nimic. Şi atunci mă întreb dacă moartea 
nu este acelaş lucru. 

Oamenii, care experimentează de milenii partea 
negativă a vieţii, golurile ei, nefiinta ei, oamenii 
au conceput moartea ca un maximum de neființă, 
ca un vacuum etern, ca un absolut negativ. Ei au. 
proeciat în eternitate, în moarte, absența vieţii din 
viaţa de toate zilele. Dacă cercetaţi concepţiile (fi- 
lozofice și ştiinţifice, căci cele populare au. mai 
multă intuiţie, şi sunt deci mai aproape de ade- 
văr) despre moarte, veţi găsi la rădăcina lor in- 
capacitatea de a vieţui, impotenţa, nefiinţa. D-stră, 
care aveţi superstiţia filozofilor şi scienţiaţilor, 
credeți că dacă un savant vă prezintă o carte bine 
gândită G„,profund“ gândită) asupra vieţii — tre- 
buie să-l credeţi pe cuvânt. Dimpotrivă; nu cre- 
deţi niciodată astfel de oameni, cari trăiesc în 
marginea vieţii, în afară de viaţă, trăiesc abstract 
și livresc, simțind ce pot simţi (deci: foarte puţin), 
gândind în maniera lor, adică atât cât pot gândi. 

Printre marile anomalii ale lumii moderne se 
numără şi faptul că ştiinţa şi filosofia ne învaţă 
viața și moartea. Gândiţi-vă o clipă la absurdita- 
tea acestui lucru: oameni care cunosc viaţa din la- 
borator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenome- 
nele ei şi oameni care gândesc asupra vieţii din- 
trun cabinet, tocmai aceștia sunt chemaţi să ne în- 
veţe cel mai esenţial și cel mai decisiv fapt: exis- 
tenţa noastră, moartea noastră. Dealtfel, ei nu fac 


OCEANOGRAFIE 93 


decât să 'complecteze şi să articuleze experienţele 
noastre negative, nefiinţa noastră. 

Dar să ne întoarcem. Spuneam că am putea cu- 
noaşte moartea încă din viaţă; nu moartea aşa 
cum o ştim toţi (osificările spirituale, oprirea pe 
loc) ci moartea în înţelesul ei prim, de începere, 
de inaugurare ireversibilă. Ne lipsește, pentru 
aceasta, un imponderabil, o trăire complectă a vie- 
tei, ne lipsește ceva pe care nu-l cunoaşte nimeni; 
şi deaceia moartea ni se prezintă ca un miracol, 
căci ne introduce firesc în acel imponderabil pe 
care, poate, atâţia din noi îl căutăm zadarnic în 
timpul vieţii. 

Miracolul constă mai ales în totala răsturnare 
de valori. Viaţa, așa cum o înţelegem noi, este o 
continuă ascensiune, o continuă perfecţiune morală 
şi spirituală, un neîntrerupt şir de cuceriri, de po- 
sesiuni, de înţelegeri, de experienţe. Un om per- 
fect, după judecata noastră, este acela care a cu- 
noscut mai mult, sa înălţat mai sus cu mintea şi 
cu sufletul, a înţeles mai mult. Dela 12 la 60 de 
ani, să spunem, omul acesta perfect se trudeşte ne- 
contenit să ajungă mai sus, să se purifice, să în- 
țeleagă, să cunoască. Ajunge în pragul morţii un 
om perfect. Şi atunci, printr'o simplă experienţă 
organică, el moare, se trezeşte deodată într'o altă 
lume, unde începe altceva, unde valorile sunt al- 
tele şi ascensiunea este înțeleasă altfel. 

Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul ; 
cheltuieşti o viaţă întreagă pentru a te înălța, a te 


94 MIRCEA ELIADE 


purifica şi a cunoaşte, ca să ajungi, în moarte, cine 
ştie, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin 
simplul fapt al morţii, o biată femee bătrână poate 
ajunge mult mai sus decât un Bergson, un Ein- 
stein, un Rodin. Umbli pe stradă şi întâlneşti pe 
la colțuri cerșetori în zdrenţe, femei sărmane, sau 
auzi de oameni cari suferă cele mai cumplite boli, 
care şi-au pierdut tinereţea în spitale — şi îi com- 
pătimeşti, fără să te gândești o clipă că poate oa- 
menii aceştia sunt îngeri printre noi, sunt arhan- 
gheli veniţi să ne ispitească, sau sunt simple suflete 
care, atunci când îşi vor lua zborul, se vor afla 
mult mai aproape de lumină decât cei mai mari în- 
țelepţi, cei mai mari sfinţi şi filantropi ai noștri. 
Este o simplă închipuire a mea, fără îndoială, dar 
paradoxul şi miracolul morţii ne dă drept la orice 
închipuire. Mă gândesc, însă, la zădărnicia setei 
noastre de perfecţiune, de ascensiune — atât timp 
cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte 
nimeni. 


DESPRE MIRACOL ȘI ÎNTÂMPLARE 


Cei care contestă existenţa miracolului, uită că 
miracolul are și el o istorie, o fenomenologie. In 
antichitate, miracolul era contrastul. Miracolul mo- 
dern, dimpotrivă, este contactul; simpla alăturare 
de fapte, nu numaidecât opoziţia lor, dramatică, 
revelantă. Miracolul — adică întâmplarea, venirea 
împreună a unor lucruri care ar fi putut rămâne: 
izolate pe vecie. 

Gândiţi-vă bine la esența acestui miracol coti- 
dian ca să puteţi înțelege posibilitățile unei noi 
apologetici, a unei noi demonstraţii a lui Dumne- 
zeu. 

Căci, nimeni nu ne poate dovedi că Dumnezeu, 
sau zeii, nu intervin zilnic în viața noastră. E po- 
sibil, e probabil, că Dumnezeu ni se arată neconte- 
nit, Dar cum vreți să-l vedem și noi, să-l recunoa- 
ştem? Dumnezeu nu e obligat să ia forma pe care 
i-o acordăm noi. 

Oamenii spun: „Nu mai există mister!“ — pen- 


96 MIRCEA ELIADE 


trucă misterul nu se revelează sub forma pe care o 
aşteaptă ei. „Unde sunt îngerii?“ întreabă. Dar în- 
gerii nu sunt aşa cum i-am închipuit noi. Poate că 
ei vin necontenit în viaţa noastră, dar noi ne aştep- 
tăm să-i vedem fie așa cum i-au închipuit părinții 
noştri, fie contrariu, adică la cealaltă extremă. Dar 
îngerii, ca și toate celelalte făpturi cereşti, divine 
— nu au nici o obligaţie faţă de felul nostru de 
a-i concepe, faţă de demonstrațiile noastre scep- 
tice sau apologeticile noastre entuziasmante. Ei 
sunt aşa cum sunt. Noi dăm miracolului — adică 
intervenţiei divinităţei în istorie — o valoare de 
pur: mister. Dar adevărații agenţi ai miracolului nu 
sunt obligați de loc să-i accepte aceiași valoare. 
Dacă concepţia noastră asupra misterului nu coin- 
cide cu adevărata substanţă a misterului — cu atât 
mai rău pentru noi. Nici o logică din lume nu poate 
obliga divinitatea să ia forma şi să activeze în for- 
mele pe cari i le-am propus noi. Toate demonstra- 
țiile contra existenţii lui Dumnezeu, contra îngeri- 
lor (adică a oricărei erarhii cerești), contra mira- 
colelor — sunt absurde și ridicole. Toate aceste 
demonstraţii pornesc dela un punct fals: absenţa 
lui Dumnezeu din lume, absența miracolului din is- 
torie. Dar aceasta e cu desăvârșire ridicol. Căci 
despre ce absență poate fi vorba? Despre absenţa 
lui Dumnezeu de acolo unde l-am fi aşteptat noi, 
despre absenţa miracolului așa cum ni l-am închi- 
puit noi. Sincer vorbind, este cu totul alt lucru. 


OCEANOGRAFIE 97 


Creştinismul, făcând pe Christos fiu de om, a 
îmbibat miracolul şi caritatea în omenire într'un 
grad mult mai mare ca înainte, când zeii erau alt- 
ceva decât oamenii. (Deaceia se poate spune, 
foarte logic, foarte ştiinţific, că dela Christos în- 
coace substanța întregei istorii sa schimbat). 
Acum, Christos fiind ŞI om, minunile se fac sub 
chipul oamenilor, în fiecare zi. Inainte de Christos 
minunea mai putea fi taumaturgă, excepţională, 
dramatică. Deatunci ea este umană — adică ire- 
cognoscibilă. 

Miracolul are această singură deosebire de un 
fapt ordinar (adică de un fapt explicabil, produs 
de forțe fireşti, cosmice, biologice, istorice) că nu 
poate fi deosebit. Cât de paradoxală ar părea 
această definiţie ea este totuşi foarte simplă. (Gân- 
diţi-vă bine şi o veţi înţelege). lrecognoscibilul este 
forma perfectă de revelaţie divină; căci divinitatea 
nu se mai manifestă, nu se mai realizează prin 
contrast, ci activează direct în umanitate, prin con- 
tact, prin venirea laolaltă. 

Intâmplarea — în sensul propus la începutul 
acestor note — capătă acum o altă valoare. (In- 
tâmplarea este luată aici nu în înţelesul de ceva 
excepţional, neprevăzut, nici în înţelesul de ceva 
fatal, predestinat — ci pur şi simplu ca „fapt“, 
ca ceva întâmplat, adică realizat). Dacă miracolul 
este ceva irecognoscibil, adică un fapt după toate 
aparențele ordinar — atunci toate faptele ordinare 
capătă o maximă importanţă, căci în oricare din 


98 MIRCEA ELIADE 


ele poate fi o intervenţie iraţională, divină. Intâm- 
plarea poate ajunge atunci călăuza existenţei noa- 
stre. 

Dar mai e ceva, și mai important. Intâmplarea 
înseamnă lucru real, lucru realizat — şi orienta- 
rea noastră către întâmplări înseamnă o orientare 
realistă. lată deci încă un paradox al miracolului 
creştin (adică a fenomenologiei miracolului după 
intervenţia lui Christos în istorie): întoarcerea la 
realism, la bun simţ, la cotidian. O concepţie anti- 
mistică a miracolului, căci se delimitează foarte 
strict experienţa religioasă, adică experimentarea 
pe căi excepţionale a miracolului. 

Dumnezeu nu se mai lasă cunoscut numai pe 
calea experienţii mistice — o cale gravă, obscură, 
plină de tentaţii, plină de obstacole — ci se lasă 
„Cunoscut“ mai ales pe calea irecognoscibilităţii. 
Adică, aşa cum trebuie şi aşa cum a fost întot- 
deauna: cunoaşterea de toate zilele a lui Dumne- 
zeu (deosebită de celelalte grade, mai clare, ale 
cunoașterii divine: contemplaţia, mistica, extazul) 
este obscură, este fără voie, este firească. Nu mai 
e o cunoaştere propriu zisă, ci o recunoaştere, o 
foarte obscură participare la divinitate. Miracolul 
ne conduce fără știrea și fără vrerea noastră. 


DESPRE SCRIS ŞI SCRIITORI 


Un prieten îmi vorbea de curând de o propu- 
nere; „tinerii să tacă zece ani“. Adică să se re- 
tragă fiecare în cămăruţa lui, să muncească, să 
sufere — şi numai după zece ani să scrie. Intra- 
rea lor în publicistică ar fi atunci fulgerătoare. 
S'ar impune cu atâta siguranţă — încât nu le-ar 
putea rezista nimeni. Şi lichidarea aceasta a ca- 
davrelor culturale şi literare, cu care se ocupă 
acum unii din noi, ar fi atunci aproape automată. 

Nu vreau să discut dacă izbânda, după zece 
ani de „tăcere“, ar mai putea avea vreun rost, ar 
mai putea aduce vre-o mângâiere. Mă gândesc nu- 
mai la eficacitatea acestei soluţii, retragerea. Pen- 
trucă problema e și foarte încurcată, şi foarte sub- 
tilă. De pildă, cunosc un om care publică de zece 
ani aproape zi la zi, și totuși ma început încă a 
scrie; se pregătește numai. Şi ca el sunt mulţi al- 
lii; cari refuză să publice ceiace au scris, sau re- 
fuză să scrie ceiace gândesc. La urma urmelor, 


100 MIRCEA ELIADE 


scrisul nu e chiar aşa de simplu pe cât pare; nu 
înseamnă că tot ce se publică, se scrie. A fi sau 
nu în publicistică, a intra sau a ieși din ea — sunt 
lucruri fără nici o importanţă. 

Singurul lucru important din toate acestea ești 
tu. Fiinţa ta interesează, gândirea, experienţele, 
reacțiunile, terapeutica ta. Cred că am scăpat de- 
acum de superstiţia „stilului“, cu care s'a confun- 
dat atâta vreme scrisul. Ca.să-ţi faci „stil'“, poate 
că e necesară o claustrare; nu de zece, ci de cinci- 
zeci de ani. Pentrucă stilul deja implică perfec- 
țiunea, ameliorarea prin tehnică — şi perfecțiunea 
aceasta nu e niciodată atinsă. 

Dar scrisul? Ce legătură poate avea scrisul cu 
„stilul“, cu „perfecțiunea“, cu  ,„,ameliorarea”? 
Scrii aşa cum ești tu acum. Nu peste zece ani. 
Peste zece ani vei fi altul, mai completat, mai 
adânc, poate, — dar altul. Pe mine mă intere- 
sează omul din tine, cel deacum, şi pe acesta nu- 
mai scrisul tău mi-l poate releva. Puțin îmi pasă 
de imperfecțiuni, de naivităţi; de contradicții, de 
obscurități. Acesta eşti tu cel deacum; cel singur 
viu; şi dacă simţi imboldul scrisului (care este şi 
el un fel de a te trăda, de a te mărturisi), scrie şi 
nu te corecta peste un an. Am trăit destul în mi- 
tologia corectărilor şi perfecțiunilor. A venit, cred, 
timpul să lăsăm toate prejudecățile la o parte şi 
să privim adevărul în faţă: că toate ostenelele noa- 
stre pe acest pământ sunt pieritoare, că nu merită 
nici o revenire și nici o perfecționare după ce a 


OCEANOGRAFIE IOI 


trecut ceasul care le-a cerut, că tot ce facem, dar 
absolut tot, e ursit distrugerii, ca orice lucru pä- 
mântesc; că, în clipa când vom trece dincolo, în 
viața adevărată, orice lucru al nostru de aici se 
va pierde în ceața completei dezinteresări și nu va 
mai exista pentru noi decât ca fapte, şi faptele au 
această virtute — că sunt la fel de valoroase 
toate, sau la fel de inutile. 

Imi amintesc că unul din profesorii mei dela 
Universitate m'a întrebat odată de ce scriu şi de 
ce public „atât de tânăr“; că ar trebui să mă coc, 
să aştept nu ştiu câţi ani (mi se pare vre-o două- 
zeci), ca o să-mi pară rău mai târziu, etc. La care 
eu am răspuns simplu: Domnule profesor, poate 
că peste zece ani mor. Şi acesta e adevărul. (Nu 
„poate“, ci sigur). Pentrucă suntem îndemnați să 
creştem, suntem ursiți să ne schimbăm, și ceiace 
aşi putea gândi la douăzeci de ani (şi care în sine, 
are de sigur o valoare — dacă nu judecăm prin 
„stil“) fără îndoială că nu mai pot gândi la pa- 
truzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tâ- 
nărul a murit de mult în mine, ca să lase locul al- 
tui ins, mai matur şi mai potolit. Şi ar fi stupid 
ca acel om de atunci să regrete entuziasmul şi gre- 
șelile tânărului. Ce are deaface unul cu altul? 

Mi se pare că toată problema asta cu aştepta- 
rca, cu perfecțiunea în tăcere, cu compromiterea, 
etc., îşi are rădăcinile în nume. Deaceia — dacă 
propunerea ca să se renunţe la nume e prea inu- 
mană (dumnezeiască) pentru a se realiza vreo- 


102 MIRCEA ELIADE 


dată — ar fi foarte nemerit ca autorii să-și schimbe 
numele din trei în trei ani. Ca să nu-i stinghereasca 
trecutul, să judece întotdeauna proaspăt, să ră- 
mână întotdeauna vii, în viaţă, nu cu o carapace 
de legendă pe spate. Perfecţiunea scrisului îşi avea 
un rost numai când se credea, încă, în „stil“. Pe- 
atunci autorul îşi lucra fiecare pagină, îşi ordona 
cartea, îşi transcria de șeapte ori manuscrisul. Era 
un permanent „nemulţumit de ceiace făcuse“. Dar 
sentimentul acesta de „nemulțumire“ e cu desă- 
vârșire exterior scrisului. Nimeni (sau poate nu- 
mai un cretin) va fi vreodată mulţumit de cele ce 
scrie. Atunci, nu e inutilă râvna şi suferința pen- 
tru a ameliora un lucru peste care ai trecut de 
mult? 

Nu ştiu când se va înţelegere de toată lumea 
că nu importă cum e scrisă o carte. Importă numai 
cel care o scrie. Şi ați văzut că numai cărţile „im- 
perfecte“ au sfidat şi sfidează timpul (Rabelais, 
Cervantes, Shakespeare, Balzac, Dostoewski)? 
Sunt cărţi cari pot fi scrise în douăzeci de feluri 
(d. p. Gulliver, sau Don Quichotte). /ntâmplător 
ni-a rămas cartea aşa cum o avem. Ea putea fi 
scrisă cu totul altfel, și ar fi fost nu mai puţin 
savuroasă, sau genială, sau adâncă. Tristram 
Shandy este o carte pe care orice romancier de 
mâna treia, orice gazetar și orice profesor de limba 
engleză ar fi putut-o scrie „mai corect“, mai stili- 
zită, mai ordonată. lar Climats a lui Maurois este 
o carte pur şi simplu „perfectă“. 


OCEANOGRAFIE 103 


Nu domnilor, povestea aceasta cu aşteptarea, 
pregătirea şi perfecţionarea mare nici un sens. Nu 
trebuie să ne preocupe prea mult nici viitorul, după 
cum nu ne preocupă trecutul. E aproape absurd să 
cred că peste un anumit număr de ani cartea pe 
care o scriu acum ași scri-o „mai bine“, Aşi scri-o 
altfel, atâta tot. Problema cu care mă zbat acum, 
nu o voi rezolva „mai corect“ — ci o voi ignora 
pur şi simplu, având a mă lupta cu alte probleme. 
Aşa e, şi aşa trebuie să fie. 

Căci toate acestea, în fond, nu au o prea mare 
însemnătate; ele participă la zădărnicia ceasului 
de faţă, și tot pieritoare sunt. E bine că le facem, 
dacă simţim imboldul şi dacă e nevoie să le facem. 
Dar atâta tot. Le uiţi apoi, cum uiţi atâtea lucruri 
urgente, fierbinți, nebuneşti, dureroase, dulci, ale 
ceasului de faţă — și cari, mâine, îţi vor părea 
numai fapte. 

Dacă izbutim să facem din fiecare pagină a noa- 
stră un fapt, apoi puţin importă dacă o scriem la 
cinsprezece sau la şeaptezeci şi cinci de ani. „Fap- 
tele“ acestea nu au nimic de a face cu perfecţiu- 
nea, cu stilul. Cel mult dacă pot fi numite „operă“; 
căci înapoia lor se ghiceşte un creer şi un suflet 
care au crescut, ci nu au dăltuit toată viața acelaş 
bloc de marmură, ca să obțină o statuie perfectă. 
Mi-e milă de asemenea nemuritori de provincie. 


DESPRE OAMENI ŞI ROMAN 


Citind Manhattan Transfer al lui John Dos Pas- 
sos mă gândeam ce admirabil lucru e să întâlneşti 
întrun roman oameni vii pe cari, dacă i-ai fi în- 
tâlnit în viaţă, ai fi ezitat să-i crezi sinceri şi, mai 
ales, vii. Se întâmplă un fapt, în aparenţă, para- 
doxal: că psihologia curentă în viața de toate zi- 
lele complică şi faisifică oamenii. Judecându-le 
acţiunile şi intimitatea după psihotogie, ajungem 
la o serie de clasificări factice; cea dintâi, clasifi- 
carea oamenilor în sinceri și falşi, în verosimili și- 
neverosimili, în normali şi exageraţi, etc. Toate 
acestea sunt nu numai clasificări arbitrare, dar şi 
cu desăvârşire false. Te convingi cunoscând, de 
plidă, pe Stan din Manhattan Transfer, pe acel co- 
pilandru desechilibrat şi alcoolic de care se îndră- 
posteşte Ellen, şi care activează întrun mod cu 
totul „anormal“, „exagerat”, fără a avea, totuş, o 
singură clipă impresia că te afli în faţa unei fan- 
toşe. Stan trăieşte cu o vigoare şi o immediateza 


OCEANOGRAFIE 105 


care te depăşete pur și simplu; ridici ochii de pe 
carte, și viaţa ta şi a prietenilor tăi ţi se pare de- 
odată searbădă, transparentă, automată. Inţelegi 
că psihologia te-a păcălit încă odată. 

Cazuri de acestea se mai cunosc în literatură: 
dacă n'ar fi decât Dostoewski, care a descoperit 
psihologiei zone noui şi cunoaşterei instrumente 
noui. Cazuri când judecăţile curente asupra oame- 
nilor și criteriile simpliste asupra vieţii sufletului 
sunt modificate 'de realitatea revelată într'o carte. 
Şi încă la Dostoewski oamenii sunt explicaţi, co- 
mentaţi, justificaţi. Li se creiază o întreagă ar- 
mură psihologică, prin care autorul a crezut poate 
că îi susține — când ei se susțineau prin simpla 
lor viaţă. | 

In romanul lui John Dos Passos, ceiace impre- 
sionează şi impune este totala lipsă de psihologie, 
de analiză şi explicaţție. Nici o linie care să ex- 
plice „ce vrea personajul“ sau „de ce a făcut el 
ce-a făcut“. O perfectă autonomie a oamenilor, o 
desăvârşită nuditate. Ei se mișcă, trăiesc şi mor 
conduși de destinul lor — fără ca autorul să-i sus- 
lină şi să-i corecteze. 

Calitatea aceasta este cu adevărat rară în roma- 
nele continentale: ca oamenii să trăiască singuri, 
fără psihologie, adică fără intervenţia autorului în 
explicaţia și justificarea lor sau a acţiunilor lor. 
Mă gândesc la ce eforturi de analiză și construcţie 
recurg romancierii continentali ca să poată pune 
pe picioare o jumătate duzină de oameni (în Man- 


106 MIRCEA ELIADE 


hattan Transfer sunt aproape cincizeci), câte ad- 
mirabile pagini de „psihologie“ trebuie să com- 
pună ca să dea aparenţa de normal unui erou (ca 
şi când aceasta ar avea ceva deaface cu viaţa unui 
om adevărat), însfârșit câte aparate trebuie să in- 
'venteze ca să poată umbla personagiile. Supri- 
maţi introducerile de biografie, explicaţiile psiho- 
logice, nuanţările analitice — și veţi vedea că un 
foarte bun roman rămâne deodată inert şi perso- 
nagiile lui fantoşe. Cunoaştem aceste personagii 
pentrucă ne vorbeşte autorul de ele, ne asigură că 
au o stare civilă, ne spune că au făcut cutare sau 
cutare lucru, ne destăinuieşte ce cred ele despre 
anumite realităţi, le poartă de mână prin tot cu- 
prinsul romanului, le explică, le justifică şi le ilu- 
strează. Tare aşi vrea să le privesc trăind singure, 
aceste personagii cari îmi vin întotdeauna în faţă 
cu o armură de justificări psihologice, pe cari nu 
le pot cunoaşte direct din faptele sau gândurile lor 
şi despre care nu pot spune, la urma urmelor, că 
nu le cunosc (căci cunosc orice stare sufletească 
sau virtualitate ce mi se prezintă coherent, aşa cum 
cunosc și sălbatecii dintr'o carte de antropologie) 
dar despre care nu pot spune, în acelaş timp, că 
sunt oameni. i 

Pentrucă noi, în viața cotidiană, cunoaştem mai 
mult etichete (snobul, omul cumsecade, tânărul 
zăpăcit, mondenul, fata inteligentă, femeia supe- 
rioară, etc.) şi un automatism psihologic (triste- 
tea, bucuria, voluptatea, entuziasmul, deprimarea, 


OCEANOGRAFIE 107 


etc.) — și ne-am obişnuit a crede că cunoaștem 
oamenii — tot aşa credem că personagiile unui ro- 
man trăiesc îndată ce le ghicim oarecum structura, 
ştim cam ce virtualităţi se ascund în sufletul lor şi 
bănuim ce-ar putea face într'o anumită împreju- 
rare. Dar aceasta nu e o cunoaştere propriu zisă 
— şi 'ceiace cunoaștem nu sunt oameni propriu 
zişi. Când ni se prezintă un domn drept poet şi o 
femeie drept demimondenă, noi am stabilit deja 
anumite formule asupra lor — şi prin aceasta cre- 
dem că-i cunoaștem. Deasemenea, când într'un ro- 
man ni se spune că Ion Ionescu este muzicant şi 
neglijent şi iubește o vecină de mahala — credem 
că cunoaştem pe d. Ion Ionescu. Dar aceasta nu 
numai că este o cunoaștere sumară; este deadrep- 
tul o pseudo-cunoaștere. Autorul nu trebuie să ne 
vorbească despre d. Ion Ionescu — ci să-l lase 
să activeze aşa cum e el, nu așa cum îl vede au- 
torul. Orice explicaţie psihologică e inutilă, atât 
timp cât nu se referă decât la o etichetă sau la 
un automatism sufletesc. 

Deci să nu credem că cunoaștem personagiile 
unui roman numai pentru faptul că ştim să le ex- 
plicăm psihologicește și știm în ce clasă să le in- 
tegrăm. Aşa, „psihologiceşte“, cunoaştem. o sumă 
de oameni alături de noi, din chiar viaţa noastră, 
despre care, totuș, în fond, nu știm nimic. Există 
o cunoaștere esențială, reală, directă, care nu are 
nevoie de psihologie. Poate unii au experimentat-o 


108 MIRCEA ELIADE 


în viaţă; în literatură ea se întâlneşte mai rar, şi 
în speţă la anglo-americani. 

Când am cunoscut astfel un om, orice s'ar în- 
tâmpla cu el nu ne sâcâie, nu ne dă impresia de 
factice, de exagerat, de arbitrar. Pomeneam de 
Stan din Manhattan Transfer. Aşi putea aminti 
Tarr al lui Wyndham Lewis, ale căror personagii 
(în special acel magnific Kreisler) activează de- 
zordonat, funambulesc, arlechinesc — și sunt to- 
tuşi vii, reale, imediate. Autorul a ştiut să ni le 
facă cunoscute; și apoi şi-a permis orice cu viața 
lor, fără să mai recurgă la „psihologie“. Căci psi- 
hologia e adesea piatra de mormânt a romancie- 
rului. 


DESPRE MOARTE ȘI ISTORIE 
LITERARĂ 


Am recitit de curând unul dintre cele mai fru- 
moase şi mai personale esseuri ale lui Samuel But- 
er, „Cum să realizezi o viaţă perfectă“ (tradu- 
cere aproximativă; originalul e How to make the 
best of life). Butler se scuză dela început că i s'a 
cerut să vorbească despre o temă atât de dificilă; 
căci el însuși nu e deloc sigur că a realizat tot ce 
a putut mai bun din viaţa pe care a trăit-o. „Viața 
e asemenea unuia care cântă solo la vioară în 
public, dar fără să ştie să cânte, ci învățând atunci, 
în faţa publicului“. Totuşi, în cele din urmă, ne 
spune care ar fi, după El, secretul vieţii perfecte, 
pline şi_rc rodnice: acela de a trăi după. moarte, „în 
dragostea “prietenilor, a elevilor, „a...urmaşilor. 
„Moartea dă unor oameni o viață față de care 
existența lor pământească ajunge o simplă um- 
bră“. 

Am pomenit de acest esseu al lui Butler pen- 


110 MIRCEA ELIADE 


trucă, deşi fără aparentă legătură cu cele ce voi 
spune mai la vale, el este o admirabilă introdu- 
cere în discuţia rolului unui gânditor sau scriitor 
care merge împotriva timpului său. 

Adică unul care trece peste timp. Insuşi Butler 
a fost unul dintre aceştia. Cea mai bună carte a 
sa n'a publicat-o în timpul vieţii; şi de fapt tot 
ce-a publicat în timpul vieţii a trecut neluat în 
seamă. Nu numai că n'a fost remarcat de public. 
Asta mar fi însemnat prea mult. Dar n'a fost re- 
marcat nici de critică, nici de elită, nici de prie- 
teni. Toţi au văzut în el un om ciudat, şi s'au 
oprit la ciudăţeniile lui. A trebuit să treacă două- 
zeci de ani ca să înceapă să fie cercetat şi tradus. 
Vor mai trece încă cincizeci până va ajunge popu- 
lar. Până ce va obţine acea „viaţă faţă de care 
existența pământească va îi o simplă umbră“. 

In tot ce am spus până acum este vorba despre 
moarte, şi aceasta este o problemă care mă depă- 
şeşte. Dar mi se pare că există şi alte specii de 
moarte. O moarte care se confundă în bună parte 
cu istoria oricărui om. Fiecare dintre noi am lăsat 
în urmă câteva morţi, pentrucă fiecare am început 
de mai multe ori o altă viaţă. Sunt lucruri pe care 
eşti chemat o singură dată să le faci sau să le spui 
— şi după aceia nu te mai interesează; le-ai uitat, 
au trecut în istoria ta, în moartea ta. Şi se în- 
tâmplă ca tocmai aceste lucruri = cari pentru tine 
au murit de mult — să fie prilejuitoare de viață, 


OCEANOGRAFIE III 


să provoace gândirea altora, să le deştepte curjo- 
zitatea, furia sau dragostea. 

Mă gândeam la soarta acelor reviste bune des- 
pre care se află că sunt bune numai un sfert de 
veac dela dispariţia lor. Mai toate curentele lite- 
rare s'au născut şi au fost alimentate de aseme- 
nea reviste, cari au circulat un număr de ani în 
cercuri foarte închise şi numai întâmplător (cum 
e cazul lui Nouvelle Revue Frangaise) au ajuns 
populare şi puternice. La noi, o seamă de reviste 
de scurtă și nervoasă apariţie represintă aproape 
tot ce a fost mai bun în literatură şi gândire dela 
războiu încoace. Nu știu ce va cerceta istoricul li- 
terar a’, viitorului din rafturile bibliotecii Acade- 
miei. Dar sunt sigur că la zece ani odată se vor 
găsi o duzină de tineri cari să caute, să savureze, 
să scoată note din Cetatea Literară, de pildă. Mor- 
tile acestea pun capăt efemerului, diurnului, tran- 
sitorietății — ca să facă loc unei adevărate vieţi, 
pe care autorul nici nu a bănuit-o, sau pe care, în 
cel mai bun caz, a uitat-o. Sunt sigur că „Fals 
tratat pentru uzul autorilor dramatici“ se va bu- 
cura în cincizeci de ani de o atenţie pe care scrie- 
rile d-lui Camil Petrescu nu a obținut-o niciodată 
până acum şi pe care, foarte probabil, nu o va ob- 
ţine nici deacum înainte. 

E surprinzător cum lucrurile cele mai puţin în- 
semnate, cele mai puţin solemne și cele cari evită 
cât mai net eternitatea —au şanse să trăiască cel 
mai mult. Cazul jurnalelor intime, pomelnic de 
morţi, de fapte moarte, de gânduri moarte. Nimic 


112 MIRCEA ELIADE 


mai viu şi mai fascinant, totuş, decât cimitirile ace- 
stea. Autorii lor au știut atât de bine să moară în 
fiecare zi... lată solemnele amintiri ale lui D'Annun- 
zio: Le Faville del Maglio, pagini câteodată ad- 
mirabil scrise — dar uscate, uscate, nu moarte. 
Şi comparaţi-le.cu jurnalul lui Otto Braun, acel tâ- 
năr filosof german, care a murit pe front, și care 
habar n'avea de comoara pe care o purta în ra- 
niţă. 

Incontestabil, trebuie să ai talent, inteligenţă, 
geniu. Dar câţi nu au și talent, și inteligenţă, şi 
geniu? Asta nu înseamnă aproape nimic; înseamnă 
aproape că eşti un candidat. Candidat la orişice. 
Ca să treci mai departe, trebuie să ştii și altceva: 
să mori. Şi se pare că ştiinţa aceasta e mai greu 
de învăţat. Să mori în fiecare zi, cu fiecare operă, 
cu fiecare pagină scrisă. Ceasul acela de viață să 
fie cu desăvârșire ars — ca să-l poţi uita, să nu-ţi 
mai aparţie, să-l laşi în urmă ca pe un cadavru. 
Deaceia cred eu că „jurnalul“, însemnările intime, 
notele fără importanţă — conţin atâta tărie şi 
atâta sete de veşnicie. Pentrucă sunt scrise subit 
ca şi o moarte, sau agonizează ca şi o moarte, sau 
sunt dătătoare de seamă ca despre o moarte. Nu 
au nimic din viul acestei lumi în ele — și nu sunt 
„făcute“. Sunt așa cum le vede autorul în clipa 
când le scrie: prea incendiate, prea chinuitoare, 
prea nude ca să poată exista mult timp în această 
lume vie a transitorietăţii şi a instantaneului. Şi 
atunci, ca printr'o taină trec în cealaltă viaţă, a 
lucrurilor moarte, mari sau mici, dar moarte. 


PUNCTE DE VEDERE 


Mi-a căzut în mână Cartea unui medic indian, 
Dr. Rele, asupra zeilor vedici, intitulată The Vedic 
Gods as figures of biology. (Bombay, ed. Tara- 
porewala, 1931). Dr. Rele nu e un nume necu- 
noscut amatorilor de ephemeride orientale. Cu câ- 
ţiva ani mai înainte a publicat două cărți cari au 
provocat amândouă interminabile discuţii în presa 
indiană, cu răsunete vagi și în Europa şi America. 
Cea dintâi, The Mysterious Kundalini, se ocupă de 
yoga; cealaltă era o interpretare asupra Bhaga- 
vadgitei. Amândouă, însă, scrise de un medic — 
erau soluţii pe jumătate ştiinţifice, pe jumătate 
fanteziste aduse unor probleme de fiziologie mis- 
tică şi psihologie religioasă. Antrenante la cetit, 
bogate în sugestii, surprinzătoare în dialetica lor 
intimă. Cărţi cari s'au bucurat de prefețe ilustre 
(Sir, John Woodroffe, E. J. Thomas, etc.) și de 
multă atenţie din partea publicului. 

Acum, ceiace mă interesează în cazul acestui 


II4 MIRCEA ELIADE 


Dr. Rele nu e numai faptul că el crede că a găsit 
criteriul prin care trebuesc interpretaţi zeii vedici; 
ci și faptul că își susține exegeza cu o consistenţă 
şi o bogăţie de amănunte impresionantă. Cetindu-i 
cartea, urmărindu-i argumentul — descoperi că 
întradevăr zeii vedici ar putea fi foarte bine „fi- 
guri biologice“, cum spune doctorul. Expresia tre- 
buie înţeleasă; nu e vorba de principii generale 
biologice — de lumină, de soare, de viaţă, de ali- 
mentaţie, aşa cum interpretau până acum anumiţi 
teoreticieni îndrăzneţi dela Vedic Magazine (or- 
ganul sectei Arya-Samaj) — ci de fapte precise, 
de localizări în scoarța cerebrală, de foarte difi- 
cile și subtile amănunte anatomico fiziologice, cari, 
spune dr. Rele, erau cunoscute rishilor şi sunt pe 
deplin destăinuite în himnurile vedice. Agni, de 
pildă, nu e numai zeul focului ceresc şi sacrificial; 
ci e „materia cenușie din sistemul nervos cerebro- 
spinal“ (p. 90). Astfel spusă, părerea doctorului 
pare deconcentrantă; dar argumentul şi textele o 
justifică. Agni poate fi şi materia cenuşie, după 
cum fiecare alt zeu vedic poate îi acel organ sau 
acea funcțiune fiziologică indicată de.dr. Rele. 

Ceiace e interesant e coherenţa şi complectitu- 
dinea pe care o capătă personalităţile sau riturile 
vedice dacă sunt interpretate biologic. Nu apar 
arbitrare. Ci ca o viziune perfect obiectivă — ro- 
dul atâtor observații:și experienţe asupra corpului 
omenesc şi funcţiunilor sale — care e exprimată 
mitologic, adică fantastic. 


OCEANOGRAFIE 115 


Dar tot așa de verosimile, de coherente şi de 
fireşti, apar şi celelalte ipoteze asupra figurilor ve- 
dice. Orice ipoteză, pentru un anumit timp, pentru 
o anumită structură intelectuală — e justificată, şi 
acopere faptele; dacă nu toate, cel puţin pe cele 
esențiale. Intrebarea care a turmentat ştiinţa şi 
critica filosofică a veacului trecut e: cum se deo- 
sebește adevărata ipoteză de ipotezele frauduloase, 
de pseudo-explicaţii? lată, de pildă, cazul de care 
ne ocupăm: exegeza vedică. Dela Sâyana până la 
Arthur Berridale Keith — câte interpretări şi câte 
puncte de vedere! Roth, pe la mijlocul secolului 
trecut, se emancipează de interpretarea medievală 
a lui Sâyana, ca să ofere o alta mai pură, mai 
aproape — credea el — de spiritul primitiv al 
acestor cărți sfinte. După el vine Max Müller, cu 
binecunoscutele şi nefundatele lui teorii, cărora. le 
ia locul alte ipoteze, mult mai verosimile, ale lui 
Bergaigne şi şcoala franceză. Insfârșit, apare cu- 
rentul sociologic — care înlătură ultimele rămă- 
şițe de antropologie — şi în cele din urmă, inter- 
pretarea fenomenologică. 

Acum, care din toate aceste interpretări e cea 
justă? Greu de spus. Un linguist va alege pe aceea 
care va acoperi cât mai multe fapte din istoria lim- 
bii sanskrite. Un istoric al religiilor va opta pen- 
tru o ipoteză care interesează pantheonul vedic în 
linia generală a evoluţiei religioase. Un sociolog, 
va gândi şi explica faptele prin punctul său de 
vedere. 


116 MIRCEA ELIADE 


Totuşi, un lucru trebuie reţinut: că Vedele pot 
îi interpretate şi înţelese în atâtea feluri. După 
cum pot fi interpretate şi prin maniera surprinză- 
toare a d-rului Rele. Acum, ceiace se poate învăţa 
din cartea doctorului e mult mai important decât 
ceiace vrea el să ne înveţe. Eu nu cred că rishii 
ştiau toate acele adevăruri biologice pe cari dr. 
Rele încearcă să ne convingă că le ştiau. Dar re- 
cunosc că zeii vedici pot figura ca valori biologice. 
Cu alte cuvinte, un fapt poate fi valorificat (şi co- 
herent valorificat, nu alegoric sau simbolic) într'o 
pluralitate de puncte de vedere. 

Şi cred că criteriile nu se exclud unele pe altele. 
Zeii vedici pot fi foarte bine, şi în acelaș timp, 
forțe naturale, cosmice, sacrificiale şi biologice. 
Pot avea și valori etico-sociale, religioase și ştiin- 
țifice. Nu pentrucă vechii indieni cunoșteau toate 
acestea şi voiau ca zeii lor să simbolizeze aceste 
adevăruri. Ci pentru simplul motiv că mitologia 
vedică — alături de alte multe creaţii ale vieţii 
asociate — e o.realitate polivalentă, care poate fi 
apropiată, înţeleasă şi valorificată prin oricâte 
puncte de vedere. 

Amintiţi-vă de Cântarea Cântărilor, un poem 
nupțial (după ultimile rezultate ale exegezei bi- 
blice) pentru mirii păstori, care posedă, totuș, o 
structură mistică, una alegorică, una eclesiastică. 
Privit printr'un anumit punct de vedere, poemul se 
transfigurează îndată, capătă alte valori, altă 
oriențare şi cu totul alte intenţii. Dar cine ar pu- 


OCEANOGRAFIE 117 


tca spune că autorii au știut sensul mistic sau sen- 
sul alegoric al poemului? Şi totuşi, cine poate 
nega evidenţa acestor sensuri? 

Se pare că sunt lucruri, sau adevăruri, cari se 
verifică tot atât de bine și în acelaş timp pe o 
pluralitate de planuri. Faţă de ele, nu mai putem 
păstra un criteriu monovalent, o judecată de va- 
loare absolută. Sunt creaţiile activităţii fantastice 
a unei colectivităţi, a unei epoci, a unei rasse. Şi 
deşi sunt „simbolice“, nu aparţin nici unui sim- 
bolism; vreau să spun că nu e nimic făcut, nimic 
individuat în creaţia lor. Sunt datele imediate ale 
unei conștiințe asociate. Şi de câte ori încercăm 
să le izolăm și să le valorificăm — nu obţinem 
decât puncte de vedere. 


MODA BĂRBĂTEASCĂ 


Mi s'a părut întotdeauna ciudată dezinteresarea 
contemporanilor pentru marile şi adevăratele pro- 
bleme. Când se găsesc atâtea sute de mii cari să 
soarbă și să comenteze din tot sufletul cele din 
urmă ştiri politice — cu greu întâlneşti unul sau 
doi cari să se ocupe îndeaproape cu moda bărbă- 
tească, de pildă, o problemă mult mai sobră și 
mai vitală decât toate remanierele și comploturile 
politice din lume. Care să fie cauza acestei stranii 
indiferenţe, e uşor de spus. Dar nu ea interesează. 
Ci faptul că stăruie de zeci de ani, în pofida for- 
midabilului rău pe care îl produce, în pofida neu- 
rastenizantei monotonii pe care o introduce trep- 
tat în existenţa bărbaţilor. 

Se pare că dela moartea „frumosului Brummel““, 
elita gânditoare şi curagioasă n'a mai dat nici o 
atenţie acestei capitale probleme: higiena şi es- 
tetica hainelor bărbătești. Câte un izolat la fiecare 
deceniu a încercat o reformă, a propus o cămaşă 


OCEANOGRAFIE 119 


fără guler, a izbutit un nou şi mai comfortabil 
model de gheată. Dar nici elita nici mulțimea nu 
i-au urmat. Incercările lor au fost privite cu aerul 
amuzat şi nepăsător cu care se privește un lucru 
senzaţional. Şi moda bărbătească a ajuns un su- 
biect frivol. Şi bărbaţii nu se mai îmbracă decât 
după ritualul stupid al croitorilor eleganţi, după 
fantezia snobilor sau gustul cucoanelor. 

Problema s'a  trivializat atât, încât nu-mi 
amintesc să fi întâlnit vreodată un bărbat serios 
care să consimtă încai că există o problemă a îm- 
brăcămintei bărbătești. 

Bărbatul serios socoate o obligație de castă să 
umble cu haine plate, modeste, cenușii, vechi, mur- 
dare. E şi acesta un romantism întârziat. Un soiu 
de împotrivire contra instinctelor — cari cer în- 
ainte de toate o haină comodă (iar nu sacul cu 
nasturi care e vestonul modern), un pantalon larg 
şi decent (nu burlanele de postav, cari îți împie- 
decă mișcarea coapselor, te fac să asuzi şi să-ţi 
iasă genunchii, te ţin legat pe scaun şi-şi flutură 
atât de grotesc marginile în mers), o cămașă hi- 
pienică şi flatând frumuseţea gâtului masculin (nu 
cele cu guler, cu cravate, cu manşete). 

E groaznic cât de caraghios ne îmbrăcăm noi. 
Nu numai că nu e higienic, nu e confortabil, nu e 
decent — dar e'cât se poate de urât. Aţi privit 
un bărbat alergând pe stradă, după tramvaiu sau 
după pălărie? Cea mai slută fată pare o Diană, 
comparându-le mișcările, poziţia trupului în fugă, 
atitudinea capului. Fără îndoială, un european mo- 


120 MIRCEA ELIADE 


dern e făcut să fie urât și ridicul. Colaborează la 
meschinizarea lui duzini întregi de agenţi, super- 
stiţii şi mode. De aici, probabil, surpriza, plăcută 
ochiului, a bărbaţilor în costum de baie — şi in- 
diferența mai mult sau mai puţin generală cu care 
sunt privite femeile în acelaş costum. Dar moda a 
izbutit să ascundă sau să meschinizeze tot -ce e li- 
nie, echilibru, semnificaţie, în frumuseţea virilă. 

Se spune că actualul costum e comod şi ieftin. 
Dar asta e o gogoriţă. Mult mai comod e costu- 
mul de cercetaş (care e universal în Europa nor- 
dică, în colonii, în Răsărit), sau costumul de golf, 
sau şalvarii. Dacă e vorba de comfort, apoi şal- 
varii sunt neîntrecuţi. Sunt atât de largi încât nici 
nu-i simți, sunt discreţi, majestoşi şi plini de de- 
cor. Dacă maţi umblat niciodată în şalvari, nu ştiţi 
ce e aceia fericirea genunchilor şi a coapselor. Dar 
nu şalvari de carnaval, ci o pereche zdravănă de 
şalvari afghani, largi şi catifelaţi. Apoi, gândiţi-vă 
ce oribile sunt cămăşile' noastre, cu manşete și bu- 
toni, cu guler care te sufocă, și cravata care rupe 
spaţiul magnific al pieptului. O cămaşă mexicană, 
cu mâneca largă şi nu prea lungă, e de o mie de 
ori mai comodă şi mai frumoasă. 

Mijlocul nostru e meschinizat de betelia panta- 
lonului și de cordon. V'aţi gândit vreodată la brâu? 
Schimbă instantaneu silueta şi scoate agreabil în 
evidenţă, linia umerilor. E inutil să insist asupra 
pantofilor de tot soiul, un adevărat canon. 

Va să zică nu costumul actual e cel mai co- 


OCEANOGRAFIE 121 


mod. El s'a introdus şi a fost acceptat printr'o 
prodigioasă serie de mutilări, ajustări şi sudări. 
Dacă s'ar scrie vreodată istoria modei bărbătești 
dela „frumosul Brummel“ încoace — sar putea 
descoperi lucruri extraordinar de interesante: in- 
fluența marilor industrii, decadența spiritului 
„dandy“ şi înlocuirea lui prin „snob“, orientarea 
tot mai accentuată către fantezie, iniţiativa oame- 
nilor fără gust (croitorii parizieni, lorzii) în locul 
iniţiativei artistului, etc. Decadă după decadă, cos- 
tumul nostru s'a trivializat și sa urâţit. 

Acum a ajuns monoton, plat şi impersonal. 
Viaţa de interior a unui bărbat modern e lipsită de 
orice culoare, de ceremonial, de armonie. In 
această privinţă, viaţa de interior a unei femei e 
o viaţă privilegiată. S'ar spune că aceasta nu in- 
teresează și nu influențează pe un om serios. Ba 
face şi una şi alta. Gândiţi-vă cât de mult dispune 
o cameră luminoasă, sobră și personală — compa- 
rată cu una de hotel, tipică, străină. Acelaş lucru 
şi cu hainele; cari constituie un fel de „experienţă 
indistinctă““ de care nu ne putem scăpa niciodată. 
O haină comodă, cu un mic dar kinetic ceremo- 
nial, dispune tot atâta cât o glastră în soare, cât o 
fereastră bine luminată. Dar aceste mărunte vo- 
Huptăţi de interior ni sunt interzise, nouă. Cel mult 
dacă pijamaua ne mai oferă asemenea voluptăţi. 

Dar la problemele acestea nu se mai gândeşte 
nimeni. Şi urmăm toți, placizi, fanteziile unui croi- 
tor milionar şi snob din Capitala Lumii. 


APOLOGIE PENTRU DECOR 


Acum câteva zile am scris un articol despre 
„moda bărbătească“ în care atrăgeam atenţia asu- 
pra seriozităţii acestei probleme. Se pare că ar- 
ticolul a fost socotit o simplă glumă. Sau, în cel 
mai bun caz, o chestiune inactuală. Cred că înţe- 
leg dezinteresarea aceasta: moda bărbătească, îm- 
preună cu alte oapitale elemente de „mediu“ (es- 
tetica interiorului, ceremonialul meselor zilnice, 
umbletul pe stradă, etc.) face parte din aşa nu- 
mita „experienţă indistinctă“, o experienţă conti- 
nuă și oarecum neutralizată pe care modernii şi-o 
asimilează treptat, inconștient şi de care nu se pot 
desface niciodată. | 

Incontestabil că ceiace interesează în primul 
rând pe un ins modern — e experienţa; adică rea- 
lizarea unor sinteze întotdeauna noui, inedite; des- 
coperirea unor adevăruri, voluptăţi sau decepții 
nemai întâlnite; într'un cuvânt, surprinderea, ete- 
rogenitatea, unicul. Icontestabil că fericirea auten- 


OCEANOGRAFIE 123 


tică tot de o asemenea experienţă depinde; şi orice 
progres — emoţional, intelectual, estetic, etic — 
numai prin asemenea noi sinteze se poate obţine. 
Sinteze cari angajează întotdeauna un element 
esenţial din personalitatea umană; care, de cele 
mai multe ori, sunt întovărăşite de luciditate de- 
plină sau, în orice caz, de o prezență. 

Dar nu e mai puţin adevărat că o bună parte 
din existenţa noastră se consumă într'o experienţă 
indistinctă. De care, evident, nu depinde fericirea 
noastră, dar depinde un indiscutabil bien-être ne- 
cesar și muncii și contemplaţiei. Foarte rar expe- 
rimentăm sau gândim cu voia noastră. Dar, in- 
continuu, se experimentează pe socoteala noastră 
şi gândim fără voie cu rezultatele acestor expe- 
rienţe. Ceiace spun aici va fi mai puţin înțeles de 
un cerebral auster, dar va; fi, fără îndoială, perfect 
înţeles de un artist, de un om de teatru, de oricine 
e convins de covârșitoarea influență a decorului 
asupra emoţiei și creaţiei. 

Nu ne putem emancipa niciodată de acest in- 
distinct pentru că nu ne putem emancipa niciodată 
de mediu; nu de mediul social, în genere, ci de 
cele mai neînsemnate amănunte fizice (lumina, fil- 
trarea luminii prin ferestre, geometria camerii, ar- 
monia mobilelor, zgomotele, culorile, idiosincra- 
ziile străzii, etc. etc.). Acum, ceiace mă uimește 
pe mine la occidentalul modern e tocmai dezin- 
teresarea aceasta de „indistinct“, de decorul via- 
bil, de „personalizarea“ mediului. Inţeleg să o 


124 MIRCEA ELIADE 


facă un om spiritual, sau un mistic, sau un îndră- 
gostit; căci setea pentru absolut a acestor oameni 
îi izolează şi imunizează în mijlocul experienţii in- 
distincte. Dar nu înţeleg să o facă un om tempo- 
ral, unul care se orientează către structuri orizon- 
tale. Dimpotrivă, insul modern — fără voia lui, 
desigiir — a pierdut atât de mult comuniunea cu 
decorul încât l-a și scos din „indistinct“, și îl 
caută la cinematograf, la radio, în romane. Foarte 
rari sunt modernii cari şi-au alcătuit un decor atât 
de personal încât s'a transformat în mediu, și un 
decor în care se pierd, se confundă, fără să mai în- 
tâlnească rezistenţa şi surpriza „experienţii“, și 
care totuși îi influențează indistinct, potenţându-le 
bien-âtre-ul,  promovându-le jocul  inteligenții, 
intensificând  voluptăţile. Deaceea un număr 
înfricoșător de oameni suferă cronic de neu- 
rastenie sau placiditate, de inerție intelectuală sau 
idiosincrazii morbide — rezultate din conflictul 
lor subconștient și permanent cu mediul cosmic — 
însfârşit de spaima de solitudine, de contemplaţie, 
de reverie lucidă. 

Mi se pare că viaţa modernă ar putea fi mult 
mai plină, mai armonioasă, mai fecundă, într'un 
cuvânt mai vrednică de a fi trăită — dacă oamenii 
ar încerca să-şi organizeze experiența lor indis- 
tinctă. Experienţa pur și simplu — adică acea 
aventură către inedit — a fost promovată în toate 
ramurile activităţii omenești moderne. A influen- 
țat și filosofia, şi etica şi arta. E cu atât mai ciu- 


OCEANOGRAFIE 125 


dată, aşa dar, dezinteresarea de tot ceiace con- 
stituie mediul nostru personal continuu. Incercă- 
vile arhitecturii moderne, de pildă, nu au fost încă 
asimilate; ele rămân exterioare, un decor formal 
sau fantezist, aşa cum e, încă, cinematograful. 

Că o „reformă“ a elementelor cari alimentează 
experienţa indistinctă înseamnă o complectă ame- 
liorare a vieţii sufleteşti intime — o dovedeşte o 
serie întreagă de fapte. Băiatul care părăseşte că- 
maşa de noapte pentru pijama descoperă bucurii 
necunoscute, când se poate plimba decent şi con- 
fortabil prin odaie, poate fuma răsturnat într'un 
fotoliu, poate ceti ziarele altfel decât cum le citea 
într'o cămaşă de noapte. Tânărul în costum de 
tenis nu e nici odată trist, nici deprimat, nici îm- 
bufnat. O cămașă nouă fără guler îl face gene- 
ros. O cameră curată, plină de lumină, cu o masă 
de lucru sobră şi îmbietoate — îl face fericit. E 
atât de simplu să fii fericit dacă ştii cum să-ţi 
triezi şi să-ţi organizezi experienţa indistinctă. E un 
soiu de magie, armonia aceia de culori, linii şi 
forme — al cărui secret îl păstrezi numai tu, în 
care numai tu poţi rămâne fără să te simţi strein. 
Un actor, care joacă în fiecare seară într'un alt 
„mediu“ — vă poate spune dacă influenţează sau 
nu covârșitor toate aceste elemente cari la o laltă 
alcătuiesc decorul. E singura dată când dinamica 
psihică se schimbă complect fără ca insul să ob- 
serve sau să sufere. 

“Sunt anumite climate culturale unde decorul a 


126 MIRCEA ELIADE 


fost întotdeauna indispensabil, dar nu ca element 
exterior, ci asimilat într'o experienţă indistinctă. 
Aşa e în Orient, unde viaţa de interior cunoaște 
adâncimi şi linişti nebănuite europeanului, unde 
gesturile cele mai banale (umbletul 'prin casă al 
tinerelor fete indiene, care se schimbă după pre- 
zența odăiei; dacă e singură, dacă e cu mama, 
cu tatăl, cu un străin, cu un bătrân, etc.) ajung 
ceremonial. Nu mai vorbesc despre viaţa de inte- 
rior a japonezilor pe care, toţi cei ce au cunos- 
cut-o în deaproape, o descriu ca pe un şir neîntre- 
rupt de emoţii — datorite tocmai kimonourilor cu 
valori simbolice, ritualelor meselor, a ceaiului, etc. 
Mi se pare semnificativă, în această privinţă, 
rezistenţa europenilor, mai ales a anglo-saxonilor, 
la decor — înţeles ca o experienţă indistinctă, iar 
nu ca ceva care trebuie arătat altora, a show. Oa- 
menii aceștia, când se stabilesc în Orient, în loc 
să împrumute ceiace singur poate fi împrumutat 
deacolo — decorul — păstrează cele mai șterse 
şi mai incomode manii occidentale. In Darjeeling, 
în plină arhitectonică nepaleză, întâlneşti groaznice 
hotele europene, cu sufragerii ca la Birmingham, 
cu paturi înalte şi ferestre înguste, cu coridoare 
în loc de terase, totul colorat cenuşiu. In Sudul 
Indiei, în provincia Bangalore, într'o floră tropi- 
cală — întâlneşti castele englezești stil John Com- 
pany, cu parcuri geometric tăiate, cu alei cu pie- 
triș, cu tunele și donjoane. Iţi vine să urli. 
Englezii sunt în privinţa aceasta nişte oameni 
prodigioşi. Pentrucă ţin la apucăturile și mediul 


OCEANOGRAFIE 127 


lor nu întrucât acestea le sunt o experienţă indis- 
tinctă, ci întrucât ele se confundă cu tradiţia. Păs- 
trează un formalism atroce, beau ceaiu noaptea 
(deşi e peste o sută de grade Fahrenheit), cinează 
în smoking, (chiar dacă sunt izolaţi în vre-o de 
Dumnezeu uitată plantație), umblă pe străzile Cal- 
cuttei cu guler tare, etc. Fac toate acestea dintr'un 
admirabil spirit de solidaritate cu Marea Britanie, 
din prestigiu. Şi duc o viaţă insuportabilă, ajung 
neurastenici, se îndoapă cu whisky şi tutun, bles- 
teamă Asia. 

Cred că nu exagerez spunând că neînţelegerea 
Orient-Occident se datoreşte în bună parte inca- 
pacităţii occidentalilor de a aprecia elementul ce- 
remonial şi decorativ din viaţa orientală. Am în- 
tâlnit o sumă de europeni inteligenţi cari nu pot 
înţelege de ce orientalii sunt atât de fericiţi, duc 
o viață mai plină şi mai densă, se bucură mai mult 
şi de soare şi de paseri, sunt mai aproape de na- 
tură — în ciuda defectelor lor, în ciuda ignoran- 
ţii, lenei şi bolilor. 

Mi se pare că nimic nu poate potenţa mai mult 
bucuria de a trăi, de a fi viu printre alți oameni 
vii — decât transformarea -existenţii brute, inerte 
şi obscure, într'o serie magnifică de ceremoniale ` 
şi decoruri. Viaţa mentală şi emotivă capătă va- 
lenţe noi, antene noi. Sufletul ajunge un vas ales 
în care şi creaţia şi Creatorul toarnă minuni. 

„„Deaceia moda bărbătească nu e o problemă 
inactuală, nici o îndeletnicire frivolă, cum atâţia - 
s'au grăbit să afirme. 


SEX 


Nu ştiu de ce se bucură modernii decâte ori 
descifrează întrun simbol sau întro ceremonie 
antică — sexul. E aproape o manie, cercetarea 
aceasta abilă şi surprinzătoare a tuturor implica- 
țiilor sexuale în religia, în arta, în instituţiile ci- 
vilizaţiilor pre-europene.. Manie care, câteodată, 
alunecă deadreptul în ridicul; de pildă, atunci când 
nu vede în toată arhitectura asiatică şi mediterană 
decât simbolurile organelor de reproducere (cu- 
noașteţi interpretarea moscheiei dată de şcoala 
dela Viena, sau cea a lui Maurizius Hirschifeld 
despre tectonica egeeană). 

Nu încerc să tăgăduesc prezenţa nudă şi nemij- 
locită a sexului în foarte multe acte religioase, ci- 
vile și artistice ale acestor civilizaţii cari au pre- 
cedat civilizația noastră; civilizaţii în cari, de alt- 
fel, aceasta din urmă şi-a împlântat adânc rădă- 
cinile şi şi-a alimentat multă vreme viziunea des- 
pre lume și despre viaţă. Dar cred că e un ana- 


OCEANOGRAFIE 129 


cronism și o dezolantă lipsă de perspicacitate, să 
se confunde valoarea şi funcțiunea sexului din 
acele timpuri şi acele zone de cultură — cu mo- 
rala sexuală a veacului nostru sau cu funcțiunea 
sexuală aşa cum a fost reglementată ea în civili- 
zaţia noastră, creştină. Judecăm cu emoţiile și cu 
criteriile noastre, mai ales cu superstiţiile noastre, 
şi credem că oamenii aceia erau lubrici, că religia 
lor era orgiastică şi viaţa lor civilă libertină — 
numai pentrucă întâlnim peste tot sexul și simbo- 
lurile sexuale. E cu adevărat deprimantă opacita- 
tea aceasta întru înţelegerea şi justificarea altor 
zone de cultură decât a noastră. Pentrucă unii 
dintre noi se revoltă împotriva rigorismului civili- 
zaţiei creştine — privesc înapoi spre Grecia şi îi 
exaltă libertăţile, vorbesc de orgiile ei religioase şi 
de libertinajul moravurilor ca și cum grecii ar fi 
fost atât de obsedaţi de aceste probleme sexuale 
şi tot atât de intoxicaţi de voluptăţi refulate ca și 
contemporanii noștri. Se laudă Grecia, Orientul 
apropiat, Asia Major, etc., etc. — penttucă mo- 
dernii cred că găsesc acolo ceiace ar fi dorit să 
găsească aici: libertinajul, morală sexuală eman- 
cipată, voluptăţi, etc. Şi aceleaşi zone de cultură 
sunt condamnate, de alţi moderni, pentrucă auto- 
nomia şi primatul pe care îl avea câteodată sexul 
— le jicnesc frumoasele lor sentimente și orgoliul 
civilizaţiei şi moralei lor. 

Nu se înţelege un lucru esenţial: .relativitatea 
valorilor funcţiunii sexuale. In fond, funcțiunea 


130 MIRCEA ELIADE 


aceasta a fost şi va rămâne neutră; fiecare civili- 
zaţie o colorează cu propriul său Weltanschaung. 
Acolo unde sexul și simbolica sexuală predomină 
— nu înseamnă că există o mai mare libertate se- 
xuală, pentrucă noţiunile acestea de „libertate se- 
xuală“ şi celelalte aparţin problematicei noastre, 
sunt puşe de civilizaţia noastră, şi nu avem nici 
un indiciu să credem că ele au fost cunoscute și 
altor zone de cultură. Noi nu avem nici un motiv 
să credem că prezența simbolurilor sexuale exer- 
cită asupra conștiinței lor aceiaşi emoție pe care 
o exercită în conștiința noastră. Iţi trebuie foarte 
puţină pregătire istorică și perspicacitate ca să în- 
țelegi că multe popoare nu se excită în prezenţa 
indicaţiilor sexuale (plastice sau literare) așa cum 
se cxcită europenii. Erotica din ,,1001 de nopţi“ 
poate excita pe un André Gide, dar pe un orien- 
tal îl „desfată“* — adică îi procură acea emoție 
senină pe care o primește în faţa primăverii, a bel- 
şugului, a tinereţii, a bogăției; e numai un prea- 
plin, o încântare a întregei lui fiinţe — iar nu tur- 
burarea aceia fiziologică, lupta aceia libidinoasă a 
modernului. Fecioarele indiene ating simbolul măr- 
turisit genital al zeului Shiva fiind perfect con- 
ştiente de rostul lui. Dar ele nu văd eroticul, ome- 
scul, tentaţia sau obsesia sexuală în acest simbol; 
văd pur şi simplu ceiace este esenţial: puterea lui 
creeatoare, dătătoare de viaţă. 

Acesta este un amănunt asupra căruia trebuie 
să stăruim. Majoritatea popoarelor şi civilizaţiilor 


OCEANOGRAFIE 131 


m'au văzut în sex ceiace văd europenii — un iz- 
vor de voluptate și o problematică morală — ci 
numai funcțiunea lui fundamentală: procreaţia. 
Deaceia l-au integrat firesc printre marile rădă- 
cini ale vieţii, alături de sete şi de foame, şi l-au 
implicat, real sau alegoric, pretutindeni unde era 
vorba de viaţă, de energie vitală, de creaţie, de 
regenerare. Dela generare: la regenerare -e numai 
un singur pas; şi popoarele cu mentalitate realistă: 
(mai ales grecii) l-au făcut — căci cum să sim- 
bolizeze mai precis a doua naştere, naştere în viaţa 
spirituală, liberă și beatifică, decât prin funcţiu- 
nea naşterei celei dintâi, naşterea carnală? 

Faptul că întâlnim sexul în religie nu trebuie 
să ne scandalizeze nici să -ne facă să credem că 
origina tuturor religiilor e josnică, e un simplu 
complex de tabu. Cine gândeşte aşa dovedește că 
nu înţelege nici sexul nici religia. 

Fundamentul oricărei religii a fost regenerarea 
omului, armonizarea lui cu mediul cosmic sau cu 
creiatorul — şi experienţa aceasta de a „doua 
naştere“ nu putea fi mai bine. explicată decât prin 
sex, așa după cum filosofia e ilustrată prin „sete 
de cunoaştere“ iar evoluţia civilă prin „foame de 
libertate“. Sunt funcțiunile nutritive ale omenirii 
— şi sunt în acelaş timp funcțiunile nutritive ale 
spiritului. Sexul nu are nimic impur, nimic păcă- 
tos şi obscur în sine — şi ilustrarea unirii cu di- 
vinitatea printr'un simbol sexual nu dovedeşte alt- 


132 MIRCEA ELIADE 


ceva decât realismul mentalităţii acelui popor care 
a folosit-o. 

E cu desăvârşire greşit să crezi că, pentrucă în 
civilizaţia europeană sexul a fost alterat şi cere- 
bralizat, oriunde se întâlneşte simbolica sau rea- 
lismul. sexual se întâlneşte şi problematica (sau 
mai bine zis cazuistica) moralei sexuale moderne. 
La Eleusis, în cele dintâi două nopţi se înfăptuiau 
exibiţii sexuale cari jenează “penibil pe savanții 
contemporani când trebuie să le descrie. Imi amin- 
tesc cât de stingherit era P. Foucart şi cât de sa- 
tisfăcut Pâre Lagrange față de episodul Baub6 din 
misterele dela Eleusis, episod care constă în cele 
mai obscene exibiţii de choilia și phalus. Şi totuş, 
nimic mai firesc, mai pur şi mai înălţător decât 
aceste exibiţii — pentru conştiinţa celui care se 
pregătea de epoptia nopţii a doua. Pentru noi, 
însă, surmenaţi de sexualitate cerebrală — toate 
acestea nu sunt decât orgii şi bacchanale. Am 
ajuns atât de opaci, încât nu înţelegem nici istoria 
unui fapt sau simbol sexual; nu înţelegem, de 
pildă, că acel episod Baubâ a putut cândva, îna- 
inte de Eleusis, să fie un ritual agrar, iar mai târ- 
ziu, în epoca alexandrină, prilej de amuzament 
pentru sceptici. Noi vedem sexul deavalma, și sa- 
vanţii noştri, când s'au hotărât să caute sexul în 
istoria omenirii, îl găsesc pretutindeni, fără dife- 
renţieri,. fără să precizeze unde era într'adevăr 
(dacă era) prilej de desfrâu şi unde era funcţie 
firească. 


OCEANOGRAFIE 133 


Recentele investigaţii psihologice şi pseudo. psi- 
hologice asupra sexului în cultură, sunt aproape 
fără aport real. Pentrucă sunt pornite dintr'un 
punct greşit: că sexul a fost întotdeauna socotit 
impur şi că împotriva lui s'au dus lupte de mile- 
nii. Se uită că singurul fapt care impresiona pe 
oameni până la Socrate — și care impresionează 
încă şi astăzi, în alte zone — era creația, viaţa, 
ritmul vital. Şi că tot ceiace se leagă de această 
creaţie — ca și de reciproca ei spirituală, de re- 
generare — nu putea fi decât promovat, lăudat şi 
ilustrat, 


ROMANUL POLIȚIST 


Sunt un pasionat și îndărătnic cercetător al psi- 
hologiei publicului cetitor; dela noi şi din toate 
părțile. Mi se pare că nimic nu dezvăluie mai com- 
plet ceiace ar vrea să fie un ins, decât cărţile pe 
cari le caută şi le citește. Şi, evident, ceiace vrea 
să fie e mult mai vorbitor decât ceiace este. 

E ciudată, deci, dezinteresarea unui „anumit pu- 
blic“ de romanele polițiste. O sumară anchetă pe 
la librării și pe la chioșcuri vă va convinge, dacă 
mai e nevoie, că Pittigrilli și Dekobra se vând mai 
mult decât Edgar Wallace. Acest lucru se petrece 
şi în Italia şi în Franța, unde literatura erotic-sen- 
timentală a fost întotdeauna mai apreciată decât 
cea de aventură şi crimă. La noi, romanul poliţist 
e savurat în cursul inferior de liceu și în anumite 
medii de funcţionari (de obiceiu, cei dela Bănci). 
In cursul superior, colegienii descoperă romanul 
sentimental, la cari se vor opri pentru restul vie- 
ţii (nu vorbesc de elită). Iar straturile cari rămân 


OCEANOGRAFIE 135 


sub nivelul liceului, se alimentează cu romanele 
fascicole, cari nu sunt, în ele înşişi, decât o formă 
inferioară și impură a romanului sentimental. 
Faptele acestea ar trebui să dea de gândit. Dis- 
preţul elitei pentru romanul poliţist este, iarăş, un 
amănunt destul de grav. Pentrucă romanul poli- 
tist, când e scris de un condeiu ales — cum ar 
fi Edgar Wallace, Sapper, Leroux, — e incontes- 
tabil de preferat unui roman erotic-sentimental din 
acelea cari stârnesc entuziasmele mulțimii. Un ro- 
man poliţist este întotdeauna o lectură reconfor- 
tantă, stenică şi pură. Inainte de toate o lectură 
pură; acolo toţi criminalii sfârșesc prin a îi prinşi, 
excrocii se sinucid iar detectivul se logodește. E 
singura speţă de roman în care morala nu ener- 
vează; pentrucă e un roman fantastic şi logic, şi 
nu ştiu dacă aţi observat că în jocurile (iluzorii) 
ale fanteziei nebunești (adică perfect logice) 
există o paradisiacă puritate morală. Când cineva 
visează treaz, nu se închipuie niciodată criminal, 
borfaş, satir — ci se închipuie erou, binefăcător, 
detectiv, mecena. Visarea trează — când umbli pe 
stradă, când te odihneşti fumând o ţigare — e 
un monument de logică şi de puritate, și nu tre- 
buie confundată cu mizeriile sexuale și neurotice 
de cari face atâta caz Şcoala dela Viena. 
“Puţinul succes de care se bucură romanul poli- 
țist printre cetitorii români dovedește și altceva; 
dovedeşte puţina lor seriozitate. Un om care crede 
cu adevărat în ceva, care munceşte consumân- 


136 MIRCEA ELIADE 


du-se, care e preocupat ziua întreagă de o pro- 
blemă serioasă, responsabilă, nu poate ceti ceiace 
citeşte în general românul: o literatură sentimen- 
tală, vulgară, cosmopolit-erotică. El are nevoie de 
un divertisment pur, gratuit, ceva inutil şi agrea- 
bil ca o conversaţie între două femei proaste. El 
nu poate ceti un roman cu psihologie de a zecea 
mână, cu eroi vulgari (în sensul că vor să apară 
eroi, când nu sunt decât nişte biete manechine), 
cu problematică ridiculă (e vinovată femeia?), 
cu „poezie“ și „analiză“ inutilă. Literatura aceasta 
vulgară poate satisface pe o croitoreasă, pe un 
student la drept, pe un funcţionar — toţi inși cari 
muncesc, e adevărat, dar nu muncesc dârz, cu 
responsabilitate şi cu speranţa unei mari victorii; 
muncesc ca să nu moară de foame, şi idealul lor e 
să tragă chiulul cât mai mult — chiar dacă s'ar 
plictisi de moarte, ceasuri întregi, fără să facă 
nimic. 
Evident, faţă de asemenea cititori, literatura 
erotic-sentimentală prezintă toate deliciile: le fla- 
tează gustul şi efortul (acel efort minim care, 
trecut, încântă pe cetitor de puterea inteligenţii 
lui — şi recompensează pe autor cu geniu). 
Dar un om care munceşte așa cum trebuie, în 
orele lui libere se duce la un film sau citeşte un 
roman polițist. El nu cere cărţii nici drame, nici 
analiză psihologică, nici poezie. Cere să fie o po- 
vestire bine spusă, care să-l odihnească și să-l ţină 
atent până la urmă. Am cunoscut cel puţin o ju- 


OCEANOGRAFIE 137 


mătate duzină de oameni mari, savanţi cu renume 
universal, cari citeau aproape zilnic, la încheierea 
lucrului, un roman poliţist. Şi cu cât era scris mai 
prost, mai direct, cu atât îl savurau mai mult. Iar 
celebrul filozof englez, Mc. Taggart, cetise atât 
de multe romane polițiste, încât ajunsese o auto- 
ritate la Cambridge. El îşi amintea perfect toate 
amănuntele crimelor, toate trucurile detectivilor, 
toată încrăngătura dramei. Era un bărbat care a 
studiat o viață întreagă logica lui Hegel, unul 
dintre cei mai lucizi gânditori ai timpului. 

E vrednic de analizat cauzele succesului roma- 
nului detectiv printre anglo-saxoni. In Anglia s'a 
perfecționat atât de mult acest gen încât izbutesc 
câteodată adevărate capodopere, Romanul ajunge 
o naraţiune pură, fără balast şi fără stilistică, cu 
personagii admirabile, vii și coherente, cu o in- 
trigă desvăluită cu mână de maestru. In loc de a 
mai fi o poveste cu eroi şi zmei, e o poveste cu 
criminali şi detectivi. Dar e aceiași luptă între bine 
şi rău — izvorul etern al fantasticului. E aceiași 
lungă serie de aventuri, de „încercări“, din poves- 
tea lui Amor și Psyche, din Măgarul de Aur, din 
Don Quichotte. După ce a trecut printr'o tristă 
serie de schimbări (romanul post-cavaleresc, ro- 
manul misterios, lugubru, romanul foileton, încăr- 
cat, prolix, fad, factice, romanul aventură Far- 
West, romanul istoric, romanul spiritist) — iată 
că romanul de aventuri s'a întors iarăși la misiu- 
nea lui originară: aceia de a povesti extraordina- 


138 MIRCEA ELIADE 


rul și neașteptatul fără nici o altă pretenție de a 
mișca sau amuza pe cetitor în afară de subiectul 
pur. Ne aflăm de data aceasta în fața naraţiunii 
pure, care odihnește și desfată — și desfată cu 
atât mai mult cu cât o poţi uita îndată ce ai lă- 
sat cartea din mâini. 

Acum, preferința Anglo-Saxonilor pentru o ast- 
fel de literatură se înțelege lesne. Oamenii aceia 
muncesc mult, și cu îndârjire şi cu ideal. Viaţa e 
pentru ei dacă nu întotdeauna o luptă — cel pu- 
țin ceva care are un rost și o orânduire; ceva față 
de care insul e responsabil. Când asemenea oa- 
‘meni vor, deci, să se amuze — ei nu iau o carte 
mediocră, nici una porcoasă. Cel mult dacă fe- 
meile lor iau asemenea cărţi. Ei preferă romanul 
polițist pur,: antrenant şi reconfortabil. Vor să vi- 
seze cu adevărat, să uite de munca lor, de viaţa 
care e grea şi de socoteala pe care vor trebui s'o 
dea într'o zi. Un cetitor de romane polițiste e un 
ins cu simț moral, aproape un puritan. 

Faptul, deci, că publicul românesc nu frecven- 
tează literatura polițistă — mă îngrijeşte. E o do- 
vadă de lene intelectuală, de lâncezire, de femini- 
tate. Inţeleg de ce numai liceenii citesc romanele 
polițiste, pentru că numai ei, în bloc, au o res- 
ponsabilitate zi la zi verificată; numai ei muncesc, 
sau trebuie să muncească, regulat; numai la vâr- 
sta lor visul depășește orice activitate normală. 
Dar mă tem să înțeleg de ce publicul cel mare 
preferă pe Pittigrilli şi Dekobra lui Edgar Wallace. 


OCEANOGRAFIE 139 


Pentrucă ar trebui să spun că publicul cel mare e 
leneş, dezordonat, fără ţel, fără responsabilitate, 
vacuu şi sărac cu duhul. Iar literatura pe care o 
citeşte — şi pe care nu o citeşte ca amuzament, 
ci ca pe o literatură bună — îi umple golurile su- 
fletești cu psihologie de cinci parale, cu idile idi- 
oate, cu vicii inutile, cu ideologie, poezie, medi- 
cină frauduloasă. In loc să se distreze două ore 
cu un roman poliţist, cum face englezul, el ci- 
teşte patru ceasuri şi discută patruzeci o carte 
mediocră pe care o ia, apoi, îndreptar și în viață 
şi în Artă. Cel puţin dacă ar uita ce citește. Dar 
numai cărţile excelente și cele proaste de tot se 
uită: una mediocră, niciodată. 


DESPRE ANUMIȚI CELIBATARI 


In epilogul dela Pygmalion, Bernard Shaw su- 
perează o foarte interesantă explicaţie a celibata- 
rilor intelectuali. El spune, anume, că acei băr- 
baţi cari au avut în copilărie și în adolescenţă o 
mamă instruită, apropiată şi înțelegătoare — 
foarte rareori cad în mrejele căsătoriei. Pentrucă 
o mamă instruită presupune numaidecât un inte- 
rior cu gust alcătuit, o viață de interior aleasă, 
permeată de simpatie, o educaţie armonioasă, fără 
pedagogie şi fără penalităţi vulgare. Desvoltân- 
du-se întrun asemenea mediu interiorizat și con- 
fortabil — tânărul e făcut atent asupra unei pro- 
bleme de o covârșitoare importanță: aceia de a 
nu confunda femeia cu sexul, atmosfera prieteniei 
feminine cu o legătură sentimental-genitală, aşa 
cum fac cea mai mare parte dintre tinerii cari n'au 
avut norocul unei mame instruite şi a unei vieţi 
de familie armonioase și elevate. 

Nu ştiu dacă această observaţie se aplică tot 


OCEANOGRAFIE I4I 


atât de bine societății româneşti cum, după spusa 
lui Shaw, se aplică celei britanice, dar fără îndo- 
ială că e justă, şi ca intuiţie şi ca raționament. 

Intr'adevăr, ceiace aşteaptă tinerii, în primul 
rând, dela tinerele fete pe cari le aleg tovarăşe 
vieții — e o emancipare de viaţa chinuită, ti- 
phoidă, macerată de certuri zilnice, de „scene“, 
care a fost viaţa din casa părintească. Cei mai 
mulţi nu se pot emancipa singuri; nu pot găsi, 
adică, într'o perfectă autonomie fericirea şi com- 
fortul pe care îl caută. Şi ei confundă viaţa se- 
xuală cu viaţa comfortabilă, senină, camarade- 
rească — pe care o cred că va fi căsnicia. In rea- 
litate, lucrurile stau astfel; un tânăr care nu cu- 
moaşte ce înseamnă viaţă de interior, aşa dar un 
tânăr care n'a avut o mamă instruită, nu diso- 
ciază nobilul instinct sexual — care îi cere o to- 
varăşă de plăceri — de mult mai dificilul instinct 
al armoniei interioare. Necunoscând o altă viaţă 
familiară decât cea de acasă — e gata să pri- 
mească tânăra (care în realitate nu-i va putea sa- 
tisface decât primul şi fundamentalul instinct) şi 
să o ia colaboratoare şi la viaţa, mult mai aleasă, 
a interiorului. 

Cu tânărul fericit, se întâmplă altfel. EI, dis- 
tingând necesităţile lui sexuale de necesitatea ar- 
moniei şi camaraderiei casnice — rămâne celiba- 
tar, permiţându-şi legături şi aventuri, dar con- 
tinuând a fi independent la el acasă. Nu poate fi 
fermecat de nurii oricărei dudui, pentrucă știe că 


142 MIRCEA ELIADE 


înapoia magnificei ei vieți sexuale se ascunde va- 
cuitate, inerție, opacitate, turpitudine. Şi un tânăr 
cu o anumită densitate interioară nu-și riscă nici- 
odată libertatea și liniştea unei întregi vieţe, pen- 
tru o simplă experienţă sexuală. Mai. ales când 
dulceaţa timpurilor a îndepărtat o riguroasă res- 
ponsabilitate din asemenea experienţe. 

Ce se întâmplă cu ceilalţi tineri e, întrun anu- 
mit sens, trist. Tinerii aceștia vor păstra întot- 
deauna față de femei o atitudine confuză, lipsită 
de perspective şi de nuanţe. Intr'o continuă dis- 
ponibilitate conjugală, ei vor privi femeia sexual 
şi sentimental, adică posesiv. Cred că le-ar fi greu 
să cunoască o femeie frumoasă, fără să aibă în- 
dată un joc mental — de imaginaţie sau de tac- 
tică — orientat sexual. Ori câte femei ar cunoaște 
şi ar avea, nu vor intui totuşi decât un singur tip 
(sau o singură faţetă) femenin: Soaţa, femeia asu- 
pra căruia el are drepturi legale. O camaradă, o 
prietenă, o colaboratoare, o amantă, o maestră, 
sau o elevă (în dragoste) — li sunt inaccesibile. 

Ceiace înalță hotărît pe un celibatar deasupra 
celorlalţi bărbaţi, e faptul că el poate aprecia di- 
rect şi sincer toate speciile de femei și, mai ales, 
toate vârstele. Echilibrul lui sexual fiind stabilit 
într'un fel sau altul, celibatarul e liber să se îm- 
prietenească și să profite spiritualicește de orice 
specie femenină. Tinereţea, sex-appeal-ul, frumu- 
sețea, luxul — sunt câtimi nule pentru el. El se 
numără printre acei puţini fericiţi cari pot gusta 


OCEANOGRAFIE 143 


prietenia unei fete urâte, conversaţia unei fete bă- 
trâne, înțelepciunea unei femei trecute și optimis- 
mul reconfortant al unei femei de 60 ani. El a- 
junge cu timpul să-și canalizeze atât de perfect 
viaţa sexuală încât în relaţiile lui cu femeile nu 
mai ține seama de anumite superstiții pe cari tra- 
gedia sexuală le păstrează de atâtea mii de ani. 
E cu adevărat un om liber, cu a viaţă mentală echi- 
librată, sănătoasă, fără refulări şi fără conflicte. 
Pentrucă imensa atracție către femeie — care la 
majoritatea bărbaţilor e nediferenţiată, acționând 
în bloc, pe toate planurile deodată — la el e di- 
sociată, distribuită în numeroase unghiuri de ve- 
dere. Bărbaţii cari trăesc confuzia sex-femeie, sunt 
roși de eterne pofte posesive, neliniștiți și zădarnici 
în numeroasele lor experienţe. Pentru ei, orice fe- 
meie evoacă actul sexual — chiar dacă le plac 
acea femeie mai întâi pentru inteligența, sau bu- 
nătatea, sau pitorescul ei. 

Confuzia aceasta între sex şi femeie, evident că 
nu-și are rădăcina numai în absenţa sau josni- 
cia vieţii familiare din copilărie, cum crede Shaw. 
Ea aparţine unei anumite structuri masculine, senti- 
mental-vulgare. E comună și tipului periferic şi 
celui intelectualizat, care nu poate trece peste o 
anumită vulgaritate sentimentală în relațiile lui cu 
femeia (știți refrenul: amor etern, femeia e aceiași, 
o singură dragoste, nu vă încredeţi în femei, înfi- 
pe-te mă că-i place, etc.). Deobiceiu, asemenea 
specii de bărbaţi sunt singurii cari au idei bine fi- 


144 MIRCEA ELIADE 
i & 
xate asupra femeiei şi dragostei, mărturisesc că 
cunosc femeie și „filosofează“ asupra femeiei. 
Din acest scurt synopsis trebuesc excluşi mono- 
valenții în dragoste, caracterele izolate, danteşti, 
cari caută şi trăiesc absolutul într'o singură dra- 
goste. Cândva, căsătoria creştină dădea loc la a- 
semenea legături — absolute, eterne, unice. Bărba- 
tul şi femeia erau legaţi printr'o taină, în virtutea 
unei uniri suprafirești, durabile. Din motive atât 
de cunoscute, asemenea legături au ajuns astăzi 
rarisime. In jurul nostru nu întâlnim decât aceste 
două mari clase: conjugabili și celibatari, cores- 
punzând celor două vaste şi importante structuri. 


DESPRE FEMEILE SUPERIOARE 


Există o mediocritate a culmilor spirituale. Ceva 
iremediabil mediocru și vulgar în ceiace, la o pri- 
mă vedere, pare extraordinar, adânc, plin de per- 
sonalitate. Nimic nu mă desgustă mai profund, de 
pildă, decât spectacolul unei femei „superioare“, 
unei femei din acelea care te impresionează prin 
varietatea tropismelor ei, prin dinamismul ei, prin 
sclipirile ei, prin oceanografia ei pasională; care 
se vrea complexă, magnifică, şampanie, plină de 
taine, de posibilităţi, de imbolduri, de primejdii. 
Circulă prin literatură şi prin viață asemenea fe- 
mei „superioare“, conştiente de culmile la cari s'au 
ridicat, orgolioase de pasiunile pe cari le pot des- 
lănţui. Nu spun că toate creaturile acestea şi-au 
mimat pur şi simplu personalitatea dorită. Proba- 
bil că unele din ele au ajuns acolo conduse de expe- 
rienţă organică, de o sete sinceră de superioritate, 
din mai știu eu ce elan de cunoaștere. Probabil. 
Dar nu e mai puţin adevărat că rezultatele expe- 


146 MIRCEA ELIADE 


riențelor acestea sunt jalnice, că mediocritatea e cu 
atât mai impresionantă cu cât o descoperi într'o 
structură ce se crede deasupra mediocrității. 

Cunoaşteţi rusoaicele, desigur că le cunoaşteţi; 
geniul slav, profunzimile sufletului omenesc şi ce- 
lelalte. E numai un aspect al femeei „superioare“; 
aspectul ei teluric, barbar, femeia necuprinsurilor, 
femeia dansului, a crimei, a prostituţiei, a crești- 
nismului slav. Există un tip al acestor femei, şi e 
mediocru pentrucă se vrea „original“, se vrea dea- 
supra celorlalte — a femeilor de rând, a mamelor 
şi nevestelor anonime, cu pasiuni ţinute sub obroc, 
cu dureri fără gesturi, cu bucurii mărunte, cu viaţă 
de câine, cu soartă de rob. 

Nu spun că asemenea femei „superioare“ nu sunt 
interesante, nu sunt decorative, nu sunt odihnitoare. 
Dar sunt mediocre — oricâtă intensitate şi sin- 
ceritate aşi descoperi în viaţa lor. Sunt mediocre 
pentrucă tind către un tip pe care literatura și sno- 
bismul l-a bagatelizat, pe care imaginaţia l-a vul- 
garizat, un tip de vis adolescent, de cinema, de 
roman. Femeile acestea nu înțeleg cât de ieften a- 
pare tipul lor unui bărbat ca lumea, care cunoaşte 
oarecum şi viața şi cărţile. leften până la exaspe- ` 
rare. Recunoşti în el toate personagiile literaturii 
universale, toate mărimile, toate originalităţile, tot 
pseudo-geniul şi pseudo-misticismul eroinelor din 
cărți. Fără să vrea, femeia „superioară“ eșuiază 
întrun asemenea personagiu — și lasă acea peni- 


OCEANOGRAFIE 147 


bilă impresie de factice, de arbitrar, de sec, de va- 
cuitate. : 

A te vrea deasupra celorlalţi, a te dori deosebit 
până la nuanţe, a fi însetat de recunoașterea una- 
nimă a acestei diversități — e semn de mediocri- 
tate, de inconştientă şi dezastruoasă mediocritate. 
E traducerea permanentă în gesturi şi în gândire 
a unui lucru care, dacă ar exista cu adevărat acolo, 
mar avea nevoie de nici un fel de traducere. Femei 
cu adevărat superioare nu voi căuta printre ase- 
menea specii „lucrate“ — ci în mlaștina de toate 
zilele a feminităţii, prin case mijlocii, prin maha- 
lale, pe la sate, pe la vechi conace. Acolo aşi pu- 
tea descoperi, după ani de cercetări, admirabile 
femei — cari nu sunt nici prostituate, nici sfinte, 
nici rafinate, nici inteligente, nici blânde, nici săl- 
batece. Femeia aceasta nu va spune niciodată: 
„îmi trăiesc viaţa din plin până la ultima picătură!'“, 
nu va dori „experienţele“, nu va ceti Evanghelia 
ca în Dostoiewski, nu se va umili, nu va avea 
zâmbet serafic, nu va face bine aproapelui, nu-i 
va face nici 'rău. Va trăi aproape fără spasmuri, 
tragedia ei nu o va cunoaşte nimeni, nici chiar ea. 
Va avea păcate şi virtuţi după cum s'o îndura 
Dumnezeu sau or vrea împrejurările. 

Ceiace îmi repugnă la Ruşi, este tocmai faptul 
că au creiat tipuri din ceiace trebuia să rămână 
anonim, au urlat în gura mare barbarii şi tâm- 
penii pe cari le-au socotit „profund umane“ pen- 
trucă şocau şi dezorientau pe spectator. Oamenii 


148 MIRCEA ELIADE 


aceştia cari ucid un sat întreg dintr'un capriciu (a- 
dică pentrucă s'au îmbătat) şi-apoi sărută picioa- 
rele orfanilor, plângând — ororile acestea slave 
au fost promovate „profund umane“. Dece? Pen- 
trucă dezlănţuiau prin barbaria lor şuvoaie de milă, 
de sbucium sufletesc, împingeau emoția până la 
isterie şi apropiau judecata de demenţă. E adevă- 
rat, şi barbaria dăruiește o „experiență“. Dar tre- 
buie să mergem atât de departe ca să culegem un 
pic de adevăr omenesc, să descuiem un lacăt al su- 
fletului? Şi putem creia un tip din massa aceasta 
de instincte? 

Fiecare civilizat poartă în el un barbar, un Rus. 
Dar cel mai neînsemnat sentiment de decență și 
de omenie împiedică pe un bărbat să săvârşească 
ororile şi să triască haosul pe cari le promovează 
Ruşii (vorbesc aici de Ruşi ca tipuri psihologice, 
de Rușii romanelor rusești şi de cei din Rusia e- 
ternă). Ori tocmai aceste orori au fost considerate 
dovadă de „trăire“, de „profundă umanitate“, etc, 
Şi au fost creiate tipuri, au fost justificate, ilus- 
trate, imitate. 

Femeile „superioare“ urmează, îndeobşte, ase- 
menea „tipuri“ — fie ele ruseşti, fie spaniole, fie 
orientale. Am discutat aici numai tipul rusesc, ca 
să. arăt cât de puţin original este el, cât de medio- 
cru prin exuberanța sa spumoasă și magnificența 
sa sonoră. Puteam să discut alte tipuri; de pildă 
tipul femeiei senzuale, femeia cabotin erotic, femeia 
care se crede menită să cunoască viata trecând 


OCEANOGRAFIE 149 


prin cât mai multe paturi; sau femeia inspirată, 
femeia care se lipește de oameni ca să le arate 
drumul, femeia care se sacrifică, femeia care re-- 
nunţă; sau femeia intelectuală, femeia care „caută“, 
femeia „nemulțumită de monotonia lumii și de in- 
suficiența adevărurilor ştiinţifice“; femeia fatală, 
etc., etc. 

Toate acestea sunt tipuri, sunt formule, sinteze 
bovarice, reacţii falșe, vacuități. Sufletele lor sunt 
mediocre, pentrucă împrumută ecuaţii dintr'o al- 
pebră care le atrage pentrucă nu o înţeleg; pen- 
trucă, chiar dacă ar realiza un asemenea tip din 
propria lor experienţă, „tipul“ e cunoscut şi e ba- 
nal, nu mai posedă nimic propriu, nimic inedit, 
nimic personal. 

Biete femei „superioare“! Ce cruntă e mediocri- 
tatea sus pe culmi, când te descoperi inutil şi gol, 
ratat și superficial, numai un tip! Femeile acestea 
mau înțeles că tipul femeiei superioare e ceiace dis- 
place mai organic unor bărbaţi (singurii cari con- 
tează, dealtfel; căci majoritatea, întrec în mediocri- 
tate chiar pe femei). 

Contemporanii au început să se scuture de ad- 
miraţia către Ruşi. Nu mai impresionează pe ni- 
meni beţiile lor şi pasiunile lor. Va veni curând 
şi sorocul femeilor superioare? 


DESPRE BĂRBAȚII SUPERIORI 


Ca să nu fiu rău înţeles dela început, mărturisesc 
că sunt convins şi eu, ca oricare altul, de existența 
reală a acestor bărbaţi superiori. Nu mă îndoiesc 
că mulți dintre ei umblă pe aceleași străzi ca și 
mine, văd aceleaşi spectacole, citesc aceleaşi cărţi 
şi îşi consumă timpul tot atât de stupid cum mi-l 
consum și eu. Cred că nimeni nu contestă realitatea 
şi actualitatea bărbaţilor superiori. Altceva se poate 
spune asupra lor. In primul rând, că sunt cei mai 
puţini interesanți oameni dintre toate speciile pe 
cari le cunoaște civilizaţia modernă. Intr'un medio- 
cru, într'un ratat, într'un prost, într'un păcătos — 
ghicești totdeauna cel puţin o dramă, sau o sufe- 
rință macerantă, sau o scânteie de uluitoare ome- 
nie, sau un gest revelator. Ghiceşti în orice caz, 
ceva viu, ceva care se naște sau moare. Un bărbat 
superior, dimpotrivă, se apropie necontenit de un 
tip; şi tipul său este din cele mai dezagreabile pe 
care le cunoaște cultura. 


OCEANOGRAFIE I5I 


Oamenii aceştia sunt neinteresanți și obositori 
şi din alt punct de vedere. Ei sunt eternii „neînţe- 
leşi“; și-ți arată mereu cu degetul că sunt aşa. A- 
cum, a fi sau nu a fi înțeles este o problemă cu 
desăvârşire fără importanţă. Verificările acestea 
în public, aderenţele acestea în contemporaneitate 
— sunt necesare şi decisive numai pentru cineva 
care trăieşte, creiază şi progresează prin stimu- 
lare, prin conflict, prin promovare. Sunt oameni 
cari simt o permanentă nevoie de a da examene, de 
a primi felicitări, de a avea obstacole de surmon- 
tat. Nimic de zis. Ceiace e plictisitor până la urmă, 
e specia oamenilor „neînţeleși“, a bărbaţilor supe- 
riori. Un asemenea ins subliniază necontenit orice 
face, orice gândeşte, orice scrie. I se pare că totul 
merită reţinut din activitatea şi gândurile lui. Oa- 
menii aceștia sunt permanent conştienţi că ceilalți 
nu-i pot înţelege, şi deaceia subliniază, explică, su- 
perează. In cele din urmă, eșuiază în specia gân- 
ditorilor cu majusculă, a gânditorilor aforistici, a 
autorilor de paradoxe şi sublinieri. 

Deprimant în acest spectacol al omului „,neîn- 
teles“ este deplina lui lipsă de originalitate. El se 
crede atât de original și de inedit, de adânc şi de 
hermetic — iar în realitate aparţine celei mai co- 
mune specii dela romantism încoace: tipului „neîn- 
țeles*. Să fim clari; nu e vorba de anumitele di- 
stanţe şi dificultăți de comunicare intelectuală în- 
tre diverşi oameni; acestea sunt fireşti, mai ales 
într'o societate în dezvoltare, și au existat de când 
lumea. Mă gândesc, însă, la tipul omului „neîn- 


152 MIRCEA ELIADE 


teles“, la bărbatul superior care e conştient de a- 
ceastă superioritate a sa, și face ce-i stă cu pu- 
tinţă ca să și-o arate. Ei sunt totdeauna conştienţi 
de viața lor interioară, de întreaga paraphernalia 
a sufletului lor neînțeles — și o subliniază pretu-" 
tindeni, prin izolarea lor ostilă în societate, prin 
tonul lor dur sau trist, prin vocabularul lor „ori- 
ginal“, prin gândirea lor aforistică. Ei vorbesc 
întotdeauna de „mediu“ ca de un duşman personal. 
Nu găsesc nicio punte de comunicaţie cu restul 
lumii. Sunt meniţi să sufere sau să comande — 
niciodată să iubească și să înțeleagă, Ei cer tutu- 
rora sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu 
datorează nimănui nimic. Pentru un bărbat supe- 
rior nu există femeia decât ca să-l stimuleze pe 
el, să-l mângâie sau să-l oblojească pe el. El are 
dretul să primească acest sacrificiu; căci ceilalți 
nu-l „înţeleg“. 

Bărbaţii superiori au despre toate lucrurile o pă- 
rere personală. Iți vor spune despre „suflet“, des- 
pre „tragedie“ sau despre „iubire” cele mai ieftine 
şi mai mediocre platitudini; dar le vor spune „ori- 
ginal“, din „viața lor interioară“, pentrucă pentru 
un asemenea bărbat superior viaţa lui interioară 
preţuiește cât întregul Univers și se referă mereu 
la ea, ca la o nouă Biblie; deși de cele mai multe 
ori nu vei găsi acolo nimic viu și nimic creator, 
pentrucă oamenii aceștia nu sunt niciodată sinceri, 
nici față de ei nici față de ceilalți. Poartă pretu- 
tindeni cu ei conștiința „superiorității“ lor, şi dacă 


OCEANOGRAFIE 153 


aceasta poate impune unui public mistificat şi câ- 
torva femeiuști în căutarea de idoli — apoi nici- 
odată nu poate păcăli pe alt „bărbat superior“. 
Nicăieri nu musteşte o invidie mai rafinată și o ipo- 
crizie mai sălbatică decât în sufletul unui om su- 
perior; mai ales dacă n’a avut noroc, şi se refu- 
giază din „mediu“, într'o „lume a lui“, zidită din 
gânduri „originale” sau din manii inofensive. Su- 
perstiţia turnului de fildeş, a izolării, a dispreţu- 
lui față de contemporani — nu s'a născut din or- 
goliul celor câtorva mari creatori (cari cu adevă- 
rat nau fost înţeleşi de contemporani), ci din psi- 
hoza tuturor rataţilor „superiori“, din inflaţia de 
originali, din romantismul frondei. Un Leonardo 
da Vinci sau un Spinoza nu s'au plâns că sunt 
„neînţeleși“; nu s'au retras în celula lor de studiu 
din disprețul pentru „mediu“ care nu le poate pre- 
tui superioritatea. Au dus o viaţă solitară pentrucă 
erau într'adevăr preocupaţi de anumite gânduri cari 
se cereau adâncite şi maturizate în linişte. Dar ei 
nu s'au retras ostil. N'au dat să înțeleagă altora că 
sunt „neînțeleși“. 

Ceiace e plicticos la un bărbat superior, este 
faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, nici- 
odată nu-ţi va spune în faţă că el e geniu şi tu 
un simplu muritor — ci îți va da a înţelege aceasta. 
Orice face și orice scrie, dă să înțeleagă ceva pe 
care nu are curajul să mărturisească. De aici o 
serie de rafinamente și subtilități insuportabile pen- 
tru orice om cu bun simţ. Cred că exerciţiul favo- 


154 MIRCEA ELIADE 


rit al oricărui bărbat superior este analiza. Anali- 
zează orice şi se analizează oricând, cu o atenţie 
dureroasă, cu o sete neverosimilă, cu o subtilitate 
întradevăr remarcabilă. Intr'un anumit sens, se 
poate spune că psihologia au creiat-o femeile și 
bărbaţii superiori. Este un exerciţiu plin de sur- 
prize, balsamic, fascinant, în cele din urmă steril 
— dar stimulator prin proporţiile pe cari le capătă 
insul în propria lui contemplaţie microscopică. 

Ducând o asemenea viață „interioară“, un băr- 
bat superior — deşi el permanent „neînțeles“ — 
te înțelege totdeauna. El înţelege durerea ta îna- 
inte de a i-o spune; el „a trecut pe acolo“, el te 
patronează cald şi sfătos; e gata să-ţi deschidă 
supfetul, să-ți facă mărturisiri, să te ia de mână; 
dar numai atâta timp cât nu ghiceşte în tine un 
bărbat tot atât de superior ca şi el. Atunci se 
schimbă lucrurile. El n'are nevoie de camarazi; el 
are nevoie de adoratori, de consolatori, de specta-. 
tori, din când în când de aplauze. Preferă orice, 
egalităţei; preferă să rămână „neînțeles“, să fie 
înjurat, calomniat — dar niciodată egalul altuia. 
Oamenii pe care îi iubește el sunt morți, sunt idoli; 
când iubeşte un contemporan, fiți siguri că acesta 
e atât de „mare“ încât a depășit de mult statura 
umantiății. 

Bărbaţii aceştia superiori sunt ori revoltați, ori 
resemnați. Niciodată împăcați cu ceasul şi lumea 
în care trăiesc. Cea mai mare bucurie a lor — în- 
afară de aceia produsă când se vorbeşte de ei — 


OCEANOGRAFIE 155 


este să-și analizeze necontenit înălțimile sufletești 
la cari trăiesc, şi să măsoare distanţele care îi 
desparte de ceilalți. Analiză, chimere și automa- 
tism; rămân întotdeuna un tip, oricât s'ar strădui 
să se deosibească de mediocritate şi de plebe. Căci 
a fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea în 
cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior 
— este deadreptutl vulgar. Succesul oamenilor su- 
periori — bărbaţi şi femei — se datorește acestei 
vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care îşi alege 
idoli ce le flatează nostalgiile de „superioritate“, de 
„geniu neînțeles“, de „om tare”, de „trimis“, de 
„salvator“. Căci, în fond, fiecare ar dori să fie 
un bărbat superior... 


DESPRE SINCERITATE ŞI PRIETENIE 


Mi se pare că foarte mulţi oameni își fac despre 
sinceritate o idee atât de puţin clară încât ajunge 
mai degrabă o superstiție. Se spune: a îi sincer 
înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui 
nimic, a te deschide tot. Exact; dar criteriul acestei 
sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti 
considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic“ ce- 
luilalt — ci când nu ascunzi ceiace se așteaptă 
dela tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar aşa e; 
sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin ce- 
lălalt. Eşti sincer numai când spui ceiace vrea şi 
ceiace se așteaptă altul dela tine să spui. 

Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă 
şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta 
— nu ești sincer. Dacă îi spui că e urâtă și foarte 
puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturi- 
sești că toate acestea n'au absolut nici o impor- 
tanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă că 
îşi macină timpul întrun mod stupid, că trăieşte 


OCEANOGRAFIE 157 


o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care 
o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fe- 
ricire) — atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, 
eşti nebun. „Sinceritatea“ este o voluptate amară 
pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentrucă 
adesea ne face să suferim; dar totuş o voluptate, 
pentrucă ni se descoperă cele ce voim să aflăm, 
şi, mai ales, pentrucă ne satisface acea eternă sete 
de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (de- 
oarece atragem atenţia celorlalți), că nu ne învârtim 
într'o lume nefavorabilă (e ciudat cât de mult ne 
temem de o lume „defavorabilă“, de un mediu 
strein, cu care nu putem comunica, faţă de care nu 
putem fi „sinceri“; de a ne verifica şi justifica, 
întrun cuvânt, existența. Vrem să fie lumea sin- 
ceră cu noi ca să ne asigurăm că nu suntem sin- 
guri. Nimic nu dă mai mult decât sinceritatea a- 
cea certitudine că suntem înconjurați de prieteni, 
de oameni care ne iubesc; că nu suntem singuri. 
Deaceia în ceasurile de mare singurătate se fac cele 
mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută 
unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înmăr- 
muritor sentiment al solitudinei, al izolării defini- 
tive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de 
conservare, ca atâtea altele. i 
Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceri- 
tatea aceasta este o superstiție a noastră, nu o 
realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai a- 
cele lucruri sau acele adevăruri pe cari le aş- 
teaptă tovarășul nostru. Eşti cu desăvârşire sincer 


158 MIRCEA ELIADE 


nu când spui tot ce gândeşti — ci când ghiceşti 
perfect tot ce vrea celalt să afle dela tine. Dacă 
spui altceva, eşti nebun sau ești ridicol. 

In fond, şi sinceritatea participă la acea foarte 
complicată clasă de sentimente şi orgolii care se 
numeşte, în bloc, prietenie — şi care, trebuie s'o 
recunoaştem, constitue una dintre cele mai serioase 
motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se în- 
tâmplă acelaş lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit 
nu pentru ceiace eşti tu, ci pentru cele ce vede şi 
crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat 
întotdeauna. Ca şi în „sinceritate“, în prietenie nu 
poți fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine — ci 
eşti iubit pentru ceiace poţi da, ceiace poți justifica, 
sau verifica, sau contrazice, sau afirma în senti- 
mentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentrucă 
şi tu faci la fel; toată lumea face la fel... 

Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum 
există şi altfel de prietenii. Câteva pilde de aseme- 
nea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să 
le menţionăm, atunci când am scris despre ridicul. 
Este întotdeauna destinul marilor sincerități şi ma- 
rilor prietenii să pară ridicule. Un om care îţi dă 
bani la nevoie, este „un bun prieten“. Altul, care 
îţi spune că nu există nevoie , că nu există toate 
aceste complicaţii cu bogăţie şi sărăcie, că rostul o- 
mului depăşeşte simpla fugă după bani, — este 
un exaltat, un om ridicul. 

Ceiace întristează oarecum într'o prietenie, este 
faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea 


OCEANOGRAFIE 159 


celuilalt. Şi înţeleg prin „libertate“ suma posibili- 
tăţilor lui, voința lui de a se schimba, de a se mo- 
difica, de a se compromite. Eşti iubit pentrucă prie- 
tenii s'au obișnuit cu tine să te vadă pe stradă, să 
te întâlnească la cafenea sau pe terenul de sport, 
s'au obişnuit să-i întovărășești la cinematograf sau 
la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le place 
şi lor, să gândeşti, iarăşi în general, ceiace gân- 
desc și ei. Unde ești tu în toate aceste sentimente 
ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după 
voia sau capriciul lor; iar tu faci la fel. 

Dacă, însă, într'o zi vrei să fii liber, şi vrei sa 
taci altceva decât ceiace se aşteaptă ei dela tine 
să faci — atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci 
incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti to- 
lerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prie- 
tenilor tăi, libertăţii tale; toleranța... 

Prietenia cea mai încercată îți desvăluie uneori 
ziduri de nestrăbătut; parcă i-ar spune: „până aici 
te-am urmat, până aici te-am lăsat să intri; deacum 
eşti un caraghios, eşti absurd, ești ridicul; nu te 
mai pot urma!'“. Incercam zilele trecute să vorbesc 
cu câţiva prieteni despre moarte — şi am cunos- 
cut încăodată tristeţea de-a vedea cât de multe 
ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: „dragă, 
fii serios şi lasă prostiile la o parte!“. Ei nu voiau 
să simtă că ceiace le apare lor prostii poate în- 
semna pentru mine o problemă esenţială. Ei nu 
înțelegeau că s'ar putea discuta o asemenea pro- 
blemă, că o puteau combate — dar nicidecum 


160 MIRCEA ELIADE 


demite dispreţuitori sau indiferenți. De multe ori 
m'am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aşi 
săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de 
libertatea mea; dacă, de pildă, m'ași converti la 
judaism, sau la baptism, sau aşi deveni luptător 
de circ, sau șampion de biliard; ceva însfârșit, care 
i-ar incomoda şi i-ar neliniști. Ei mar judeca schim- 
barea din punctul meu de vedere. Ei n'ar încerca 
să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă ne- 
bunia. M'ar decreta pur şi simplu nebun, poate 
m'ar tolera, sau poate m'ar lăsa cu desăvârşire 
singur. In nici un caz nar trece în mine. Ori; 
dragostea adevărată nu înseamnă decât această. 
complectă renunțare la individualitatea ta pentru 
a trece în celalt. 

O prietenie nu se verifică în aşa numitele „cea- 
suri grele“ ale vieţii. O prietenie se verifică nu- 
mai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi 
celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi 
cu mângâierile tale, a-l încuraja cu „,sincerităţile“ 
tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele pro- 
be ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l 
judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi 
real şi justificabil dar poate nu corespunde expe- 
rienţii destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ce- 
iace îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru 
ceiace este pentru el însuși, prin ceiace trebuie el 
să realizeze ca să ajungă un om iar nu un sim- 
plu manechin. 


OCEANOGRAFIE IGI 


Toate acestea, însă, nu ţi le cere nimeni, după 
cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci nu- 
mai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi 
că într'o prietenie nu contează numai ceiace ia ce- 
lalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta 
este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, 
că ne mulțumim cu sferturi; deaceia avem fiecare 
dintre noi atâta spaimă de ridicul. Nu numai că 
nu dăm pe cât ar trebui, dar şi luăm cu mult mai 
puţin decât ni se oferă... 


DESPRE TINEREȚE ȘI BĂTRÂNEȚE 


Imi place să revin mereu la probleme banale sau 
insolubile (ceiace poate să însemne acelaş lucru) 
şi găsesc în contemplarea lor o hrană pe care nici 
actualitatea nici problematica de avantgardă nu 
mi-o pune la îndemână. Meditez adesea, de pildă, 
la foarte vechea şi foarte complicata problemă a 
tinereţii. Tinereţea, în sine, rămâne pentru mine 
o enigmă; căci ea are întotdeauna dreptate şi, to- 
tuși, este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. 
Infiorătoarea impotenţă a tinereţii! Cât ești tânăr, 
eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi 
realiza nimic, adică nu poţi naşte din tine nimic 
organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar 
numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, 
fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gândeşti; nu în- 
ţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu reali- 
tăţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinere- 
tea este mai aproape de viaţă, căci între ea şi viață 
nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile men 


OCEANOGRAFIE 163 


tale cari caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, ti- 
nereţea aduce cu sine un milion de superstiții, de 
idei gata, de sugestii şi iluzii — pe cari le inter- 
pune întotdeauna între ea şi viață. Un contact di- 
rect, nud, nu-l poate da decât maturitatea, şi per- 
fect numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real 
decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până a- 
tunci, nu trăieşti decât în gesturi, în intenţii, în 
nostalgia viitorului şi amintirea trecutului. 

Este ciudat că tinerii au mai precis simțul tre- 
cutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte 
mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om 
de cincizeci-şeaizeci de ani. Nu numai atât; la un 
tânăr, trecutul este un element întotdeauna pre- 
zent, cât de paradoxal ar părea aceasta. Este per- 
manent legat, printr'o osmoză neîncetat alimentată, 
de amintirile lui. Nu le vede, încă, așa cum le 
poate vedea un om matur. Nu s'a detaşat încă de 
ele. 

Ceieace este deprimant în spectacolul tinereţii 
manifestate, este totala ei lipsă de originalitate. E 
absurd să se spună că „tinerii“ sunt originali, per- 
sonali, noui. Originalitatea lor constă în faptul că 
nu înțeleg bine anumite lucruri pe cari mai târziu 
le vor înţelege precis, şi atunci nu le vor mai spune, 
pentrucă nu îi vor mai interesa. Tinerii sunt un 
soiu de lăutari, cari trag cu urechea și apoi repro- 
duc „adevărurile“ după ureche, dând impresia de 
originalitate. 

Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii, 


164 MIRCEA ELIADE 


şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, 
într'atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, 
de semnificative i se par toate. Un om matur va 
scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult două- 
zeci. Este în această anecdotă întreg destinul tine- 
reţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu și 
de timp. 

Obişnuiesc tinerii să-și bată joc de frica de 
moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu 
care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu 
să sacrifici ceiace nai avut încă timpul să preţu- 
iești. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind? Ce cu- 
noaște el din viaţă ca s'o iubească? Dar mai este 
ceva; este definitiva opacitate a tinereţii față de 
sentimentul morţii, faţă de agonie, de “irecere. Şi 
această, £ opacitate. trădează mediocritatea; căci o 
conştiinţă în care nu s'a zbătut, întrun fel sau 
altul, problema morţii, mai are încă de crescut 
până să atingă acel minim de elevaţie indispen- 
sabil contemplaţiei și înţelegerii vieţei. 

Cineva îmi spunea că tinereţea este mediocră 
pentru lipsa ei de experiențe sau pentru puțină- 
tatea acestor experiențe. Poate să fie așa. Dar, 
judecând după propria mea observaţie, nu expe- 
riențele lipșesc unui. tânăr, ci înţelegerea lor. Ti- 
nerii nu ştiu ce să facă și cum să scape de expe- 
riență. Deaceia chiar întâmplările cele mai extra- 
ordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă 
după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în 


înţelegere. Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslo- 


OCEANO&RAFIE 165 


vac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cu- 
noscut toate mizerile și toate aventurile, a străbă- 
tut oraşe de vis și de coșmare — și când s'a în- 
tors, după patru sau cinci ani, era tot atât de 
mediocru, de opac, de grosolan sufletește ca şi mai 
înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, 
adică un perfect mediocru. 

„„„Şi cu toate acestea, tinerețea are întotdeauna 
dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tine- 
rești pentru a susține o perfecțiune bătrânească — 
e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii cre=. 
iatori sunt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevă- 
raţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu 
interesează, iar cei din urmă trebuie întotdeauna 
să ne intereseze. Nu pentrucă ei sunt viitorul cul- 
turii, etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentrucă 
nu-i cunoaștem, încă, pe când pe maturi și bătrâni 
îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecțiunea o- 
prită pe loc; mă interesează însă întotdeauna o se- 
rie de eșuări, de bâjbâieli, de căderi. Intr'o perfec- 
țiune, într'o certitudine — gestul vieţii sa împli- 
nit; prin însuși faptul că e „perfectă“ şi „certă“, 
a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate 
naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naş- 
terea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, im- 
perfecte, — decât să contemplu la nesfârşit o for- 
mă magnifică dar moartă, desăvârşită. Cine știe, 
acea naştere mediocră îmi va putea aduce într'o zi 
şi o naștere care să revoluționeze lumea (și a- 
tunci, funcția ei fiind desăvârșită, se va opri, va 


166 MIRCEA ELIADE 


pieri) — pe când monumentul perfect rămâne 
mereu acelaș monument perfect, şi nimic mai mult. 

In fond, preţuim tinereţea tocmai pentrucă ştim 
că într'o zi va ajunge bătrâneţe. Şi e paradoxal a- 
ceasta; pentrucă, odată bătrânețea ajunsă, ea nu 
ne mai interesează. E paradoxal să te străduieşti, 
să lauzi și să ţii în braţe un ideal, nu pentrucă 
e „ideal“ ci pentrucă va ajunge într'o zi astfel. 
lar când a ajuns, nu ne mai interesează... 

S'ar putea, totuşi, ca şi tinereţea şi bătrâneţea 
să fie numai niște destine ale vieții noastre; “dir 
care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe cari 
boala sau suferința și simţul morţii i-a întinerit 
la bătrânețe. Mi se pare că tinereţea ca și bătrâne- 
țea aparţin mai mult spiritului decât trupului. Nu 
spun aceasta în sensul că sunt tineri bătrâni şi bă- 
trâni tineri. Specimenele acestea îmi repugnă pro- 
fund. Nu pot suferi un tânăr prea întelept, sau un 
bătrân zurbagiu, „băiat de viață”, afemeiat, nebuna- 
tec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, cari a- 
tunci când încearcă să pară altfel decât au drep- 
tul să pară — sunt hotărât desgustătoare. 

Spun că bătrâneţea ca și tinerețea aparțin mai 
mult spiritului în, sensul că ele pot fi — foarte 
rareori, e drept — sintetizate sau armonizate. Dacă 
ar rămâne numai destine trupești — orice încer- 
care de apropiere şi unire între ele, ar eşua. Şi pot 
fi apropiate, unite, numai atunci când renunţi la 
amândouă, când nu te mai interesează nici una 
nici alta, când nu te mai obsedează „istoria“. E- 


OCEANOGRAFIE 167 


xistă anotimpuri tinere şi anotimpuri bătrâne, şi 
totuşi pe pământ este o permanentă palingeneză, o 
admirabilă și continuă renaștere. Dacă știi să faci 
dintr'un singur ceas și tinereţe și bătrâneţe, apoi 
nu mai ai nici o teamă, de nici una din ele. Când 
nici mediocritatea, nici perfecțiunea, nici eroarea 
nici certitudinea nu te mai interesează — te-ai 
liberat de aceste destine, pentrucă ai rămas numai 
tu însuţi, fără bătrâneţe şi fără de moarte. Mă 
gândesc adesea la acel basm al nostru cu elis 
refe fără bătrânețe şi bătrâneţe fără de n mo arte“. 
Oare miturile acestea nu reprezintă ele însăşi dra- 
ma centrală a unei civilizaţii? De ce nu încearcă 
nimeni să le înţeleagă? 


MENTALITATEA FRANCMASONICĂ 


Nu cunosc nici un francmason și din toate căr- 
tile pe cari le-am citit n'am înţeles nimic asupra 
francmasoneriei. Nu ştiu ce vor acești oameni, cine 
le-a băgat în cap că îşi trag doctrinele dela Solo- 
mon şi dela Piramide, şi de ce sunt atât de miste- 
rioşi cu „,secretele““ lor pe cari le publică totuşi în 
sute de cărți de propagandă. Dar un lucru am 
învăţat din comerțu! meu cu literatura aceasta aiu- 
ră: am învăţat să cunosc mentalitatea francma- 
sonică, 

Vă veţi mira, poate, aflând că acord o mentali- 
tate francmasonică unor oameni cari n'au nimic 
deaface cu această societate secretă. Intr'adevăr, e 
uimitor cât de mulţi intelectuali judecă lumea, spi- 
ritul și istoria cu o asemenea mentalitate francma- 
sonică. Pe care aşi putea-o rezuma astfel: fel sim- 
plist de a vedea lucrurile, criterii abstracte în ju- 
decarea istoriei. Un marxist, de pildă, exemplifică 
de minune mentalitatea . aceasta francmasonică. 


OCEANOGRAFIE 169 


Pentru un marxist, toate lucrurile sunt clare, toată 
istoria este un joc de forțe economice, rigide, sim- 
pliste până la absurd, abstracte până la confuzie. 
Cu un marxist nu poți discuta. Cu nici un intelec- 
tual de formație „francmasonică““ nu poţi discuta. 
In capul lui e prea multă „lumină“, sunt prea multe 
„certitudini“; problemele se rezolvă, toate, cu a- 
ceiași ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaș 
grad, pe acelaș plan. 

Am început să mă gândesc serios că paradoxul 
acesta — mentalitate francmasonică — nu este un 
simplu paradox, după ce am cunoscut în mai de- 
aproape mentalitatea marxistă. Un marxist este un 
om cu o mie de certitudini şi care acceptă un singur 
miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se 
rezolvă în câteva formule simple, cari explică tot, 
satisface orice curiozitate, preîntâmpină orice con- 
troversă. Iraţionalul, imprevizibilul, ireductibilul 
— toate acele forţe obscure şi peste putinţă de an- 
ticipat care fac ca istoria unei țări să se deose- 
bească net de istoria altei țări — pentru un fe- 
ricit marxist cu mentalitate francmasonică, nu e- 
xistă. 

Ceiace caracterizează această mentalitate franc- 
masonică este strania conjugare a abstractului şi a 
grosolanului. Intr'adevăr, un spirit francmason ju- 
decă lumea și istoria într'un chip abstract (adică 
fără atingere directă cu realitățile, fără experiența 
timpului, fără priză asupra prezentului). Un franc- 


170 MIRCEA ELIADE 


mason pur sânge, ar spune de pildă cam astfel: 
Mihai Viteazul a reprezentat cutare Forţă şi a 
jicnit cutare simbol; din această cauză, lipsindu-i 
ajutorul Maestrului Trei Stele, şi-a găsit moartea 
aşa cunr era de aşteptat. (Am pe masă, acum când 
scriu, o serie întreagă de cărţi ale „magistrului“ 
Ragon. Dacă cineva se îndoește de felul cum am 
rezumat judecata masonică asupra istoriei, pot cita 
din Ragon. Şi jocul poate continua). 

Aţi observat cât de „abstract“ şi cât de gro- 
solân totuşi judecă un mason — sau un marxist, 
unul cu mentalitate masonică — istoria, lumea, 
viaţa. Nu există concret pentru ei; nu există fapte, 
pur şi simplu fapte, adică evenimente imprevizi- 
bile, ireductibile, iraționale. Ei posedă o schemă 
simplistă — adică semidoctă, pseudo-raţională, lip- 
sită de pătrundere filozofică și în acelaș timp lip- 
sită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor — 
și cu această schemă rezolvă totul. Pentru un fe- 
ricit participant la mentalitatea masonică nu e- 
xistă enigmă după cum nu există destin. Toate se 
pot prevedea, toate se pot explica; toate 
şi pentru oricine.) Nu mai e nevoie de efort, 


1) Freud şi psihanaliza alcătuiesc încă un admirabil 
exemplu de ceiace numesc mentalitate francmasonică. 
Freud [aicizează Absolutul, adică pune la îndemâna ori- 
cui o cheie unică prin care, crede el, se explică toate 
cele sufleteşti. De unde înainte înțelegerea Absolutului 
(adică a sensului existenţii, a sufletului, a realităţilor 
suprafireşti) presupunea efort, asceză, inteligență — 
deci inepalitate — psihanaliza oferă tuturor această în- 
țelegere în schimbul a trei sau patru cărţi, accesibile ori- 


OCEANOGRAFIE I7I 


de inegalitate, de inteligență deci — căci schema 
e la îndemâna oricui. Invaţă un simbol în plus, și 
ai înțeles Evul Mediu. Citeşti un volum din „Capi- 
talul“ lui Marx şi ai înțeles feudalismul. Plăteşti 
încă o taxă la Lojă şi înveţi un al doilea simbol; 
înţelegi atunci misterul secolului al XVIII-lea. Ci- 
teşti un al doilea volum din „Capital'“' — şi înţe- 
legi Revoluţia Franceză. 

Poate că cele ce scriu eu aici par vorbe glumeţe. 
Şi n'aş vrea să pară așa. Lucrurile sunt prea se- 
rioase și prea triste. Nu știu ce e aceia societate 
sau lojă masonică, dar mi se pare că spiritul ma- 
soneriei — simplism, anti-istorie, abstracţiune ver- 
sus grosolănie — a pătruns și a răscolit întreaga 
mentalitate europeană. Sunt clase întregi de oa- 
meni atât de siguri că posedă cheia universului, 
clavis absconditorum, încă nici nu mai poţi sta de 
vorbă cu ei. Şi observați că această certitudine nu 
se referă la principii, la esența lucrurilor, la un do- 
meniu propriu filozofiei sau religiei — ci se referă 
la un domeniu de realităţi fenomenologice, în veş- 
nică prefacere, în evanescentă devenire; viața, is- 
toria, omul de toate zilele și omul faptelor mari. 

Nu ştiu dacă aţi întâlnit şi d-stră asemenea „in- 


cui, costând aproximativ 1000 lei. Freud este un grav 
exemplu de trădare a spiritualităţii judaice — adică de 
monovalenţă transferată şi de laicizare a Absolutului. 
Dealtfel, ar fi interesant de studiat apariţia elementului 
dramatic în spiritualitatea iudaică (unde n'a existat ni- 
ciodată, unde liturgia era singurul dinamism acceptat în 
experienţa spiritului) — care, după părerea noastră, coin- 
cide cu această laicizare a absolutului. 


172 MIRCEA ELIADE 


telectuali'' de formaţie masonică, oameni cu care 
nu poţi sta de vorbă asupra lucrurilor de toate zi- 
lele ci cu care trebuie să te întâlneşti pe un teren 
neutru de discuţie. Priviţi cu mai multă luare a- 
minte asemenea oameni. Veţi observa că ei toți ac- 
ceptă un miracol în centrul înţelegerii lor univer- 
salé. Ei admit că, în cursul istoriei, a intervenit la 
o anumită dată un eveniment unic, singular, irever- 
sibil — prin care se explică totul şi pentru toată 
lumea. Este un proces invers, de degradare, a ce- 
iace am putea numi mentalitatea creștină, dacă creș- 
tinismul ar fi ceva abstract şi nu s'ar contopi, în 
cazurile sale autentice, cu însăşi firea omului, cu 
omenia. Şi un creştin admite că prin faptul istoric 
al venirii Mântuitorului pe pământ, lumea s'a schim- 
bat. Şi acest fapt este ireversibil şi este un miracol. 
Dar observați câte deosebiri de mentalitatea laică 
modernă, de mentalitatea masonică. In primul rând, 
creștinul (religiosul în general, filosoful, moralis- 
tul) acceptă harul, mântuirea, destinul, istoria; ac- 
ceptă o economie spirituală paralelă cu economia, 
să mi se ierte expresia, „economică“. Continuaţi 
d-voastră și veţi găsi câte deosebiri veţi vroi. 
Există un lucru pe care mentalitatea masonică îl 
refuză îndârjit: subtilitatea, disocierea planurilor. 
Un socialist știe una și bună; un teozof știe trei 
şi bune. Dar numai una, sau numai trei. Niciodată 
altceva, niciodată altfe]. Veţi spune; bine, dar a- 
cesta este însăşi scopul raţiunii (al gândirii şti- 


OCEANOGRAFIE 173 


ințifice sau filozofice), de a găsi numai o lege, 
numai un criteriu de înțelegerea lumii. 

Foarte just. Numai că, raţiunea caută o lege care 
să se refere la principii, la esențe. Unitatea ra- 
țiunii constă în coherenţă, nu în monovalență. Men- 
talitatea masonică, dimpotrivă, ignoră coherenţa, 
ocupându-se numai de monovalneţă. Adică, în loc 
de a judeca lumea organic (coherent), o judecă 
simplist (constrâns, monovalent). In loc de a o 
judeca realist, o judecă abstract şi grosolan. 

Nu știu, și nu interesează orientarea acestor note, 
dacă există vreo legătură istorică între feluritele 
manifestări ale mentalității masonice în lumea mo- 
dernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-isto- 
rism, etc.). Dealtfel mentalitatea masonică se ma- 
nifestă şi în afara cadrelor menţionate mai sus. Am 
un excelent prieten care judecă lumea masonic, 
fără a fi nici marxist nici teozof. Este numai sim- 
plist, și puţin cam semi-doct. Cu cât știi mai con- 
vins „una şi bună“, cu atât te apropii de menta- 
litatea masonică. 

lată, de pildă, istoria politicei româneşti dela 
paşoptism la 1933. Peste tot nu întâlneşti decât 
legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană. 
Lipsește cu desăvârșire simțul realului, al concre- 
tului, al omeniei, intuiţia de toate zilele. Şi lista 
exemplelor poate continua. 


ORIGINALITATE ȘI AUTENTICITATE 


Un prieten dela ţară mă roagă să-l lămuresc ce 
înseamnă „Originalitate, original şi originali“. Iată 
o problemă la care nu m'am mai gândit din ado- 
lescenţă. Mi se pare, chiar, că este o pseudo-pro- 
blemă, că cel ce şi-o pune nu are nimic de câști- 
gat de pe urma acestei desbateri; că, în definitiv, 
a fi sau a nu fi original este ceva de o secundară 
importanță. Cunosc o sumă de autori minori, ori- 
ginali dela început până la sfârşit; şi cari rămân, 
totuşi, autori minori; te amuză, te surprind, te în- 
cântă, și atâta tot. Este ceva „făcut“, silit, exterior 
şi oarecum ostil în orice originalitate. Şi dacă re- 
citim operile autorilor originali (sau cari s'au im- 
pus publicului prin originalitate) — înţelegem că 
alte calităţi decât această originalitate le susţine 
creaţi. Bunăoară Papini, André Gide, Unamuno, 
James Joyce; toţi aceştia ascund alte gesturi şi altă 
substanță sub atitudinea lor de originalitate, care 
îrapează la început, dar care până la urmă ar fi 
obosit dacă s'ar fi manifestat singură. 


OCEANOGRAFIE 175 


Ceiace îmi repugnă în originalitate este faptul 
că de cele mai multe ori mistifică. Firește, ca orice 
mistificare, răspândește un farmec al ei, căruia cu 
greu îi poţi rezista. Dar când ai cetit câteva cărţi 
bune și ai întâlnit câţiva oameni vii, autentici — 
farmecul acesta al originalității nu mai are nici o 
putere. Ghiceşti îndată sub gesturile ei o voinţă 
de a fi altfel, un bovarism filosofic sau magic, care 
te pune pe gânduri. Mă rog, stai şi te întrebi D-ta, 
de ce-o fi vrând omul ăsta să fie, să vorbească şi 
să scrie altfel decât îi este măsura? De ce o fi a- 
vând nevoie să se impună, să se verifice prin inti- 
midarea celorlalţi, să iasă din comun? Există ceva 
dubios şi neferti] în orice dorință de originalitate. 
Pentrucă creaţia artistică sau gândirea filosofică, 
asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, 
nu-ţi cere decât să fii tu însuţi, să surprinzi perfect 
şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi desăvâr- 
şit experienţa ta, trăirea ta. Orice efort de exage- 
rare, de tipizare, de automatizare a acestui act au- 
tentic — cu alte cuvinte orice încercare de voită 
originalitate — este un act ratat. Ceeace puteai 
spune frumos şi simplu, ai spus retoric şi emfatic, 
sau ipocrit şi hermetic; l-ai spus, în orice caz, cu un 
ceremonial oarecare, de pe o înălțime și la o tempe- 
ratură silită. 

In ceace mă priveşte, mi-e peste putinţă să citesc 
pe un om care caută cu orice preţ să spună lu- 
crurile „frumos” sau „adânc”. Mai ales dacă acest 
„îrumos“ și acest „adânc“ nu face parte dintr'un 


176 MIRCEA ELIADE 


canon clasic, și sunt propria descoperire a auto- 
rului, „originalitatea“ sa, marca sa personală. Mi 
se pare că îl aud ascultându-se în timp ce gân- 
deşte, minunându-se singur în timp ce scrie — și 
jocul acesta ratează orice posibilitate de comuni- 
care directă a gândului. Orice efort de a creia „at- 
mosferă', atunci când nu e vorba de epică, dove- 
deşte o pseudo-spiritualitate. Cunosc atâţia tineri 
esseiști, gânditori şi cronicari români cari scriu 
cu „atmosferă“; fie ea hermetică, fie voit vul- 
gară, fie agonică (ştiţi refrenul: „din sângele meu, 
din carnea mea!“). Deaceia, singura atitudine față 
de aceşti gânditori cu „atmosferă“, este expecta- 
tiva. Nu-i poţi neglija sau ignora pentru simplul 
motiv al fervoarei şi altitudinilor dela care îşi pro- 
clamă gândirea. Nu poţi face aceasta, pentrucă un 
Unamuno a putut creia şi un Papini a putut crește 
deşi au debutat cu un astfel de scris. Dar, oricum, 
tendinţa aceasta către „original“ cu orice preţ — 
nu îngăduie prea multe speranţe... 


In fața originalității, eu propun autenticitatea. 
Care, de fapt, înseamnă acelaş lucru!), în afară 


1) Afirmația aceasta a provocat, la apariţia: articolu- 
lui de faţă, o adevărată panică. Mulţi tineri (în deosebi 
Eugen lonescu) au crezut că găsesc în ea o contradicţie 
atât de frapantă încât demonstra definitiv confuzia gân- 
dirii mele. Am menţionat acest lucru ca să se ştie cu 
ce candoare primară erau primite speculaţiile asupra 


a 


„identităţilor” în anul 1932. 


'OCEANOGRAFIE 177 


de ceremonialul, de tehnica şi fonetica inerentă în 
orice „originalitate“. A trăi tu însuţi, a cunoaște 
prin tine, a te exprima pe tine. Nu există nici un 
„individualism“ în aceasta, pentrucă o floare care 
se exprimă pe sine în existența ei deplină, nealte- 
rată, neoriginală — nu poate fi acuzată de indi- 
vidualism. Aici nu mai e vorba de persoane, ci de 
fapte. A povesti o experienţă proprie — nu înseam- 
nă „individualism“, „egocentrism“ sau mai știu 
eu ce formulă. Inseamnă că exprimi și gândești pe 
fapte. Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu 
atât eşti mai puţin personal, cu atât exprimi o ex- 
perienţă universală sau o cunoaştere universală. Un 
jurnal intim are, pentru mine, o mai universală va- 
loare omenească decât un roman cu masse, cu zeci 
de mii de oameni. Faptele celui dintâi, fiind cu 
desăvârșire autentice şi atât de „personal“ expri- 
mate încât depăşesc personalitate experimentato- 
rului și se alătură celorlalte fapte decisive ale exi- 
stenţii — reprezintă o substanţă peste care nu se 
poate trece. Dimpotrivă un roman cu zece mii de 
oameni, este o simplă carte făcută, cu personagii, 
cu originalitate. 

Nu ştiu dacă se înţelege bine cele ce vreau să 
spun. Mi se pare că universalitatea autentică — 
singura care poate înălța o operă literară alături 
de celelalte opere ale geniului omenesc — nu se 
întâlneşte decât în creaţii strict personale. Lumea 
este astfel făcută încât un simplu fragment o poate 
reprezenta esenţial; după cum viaţa este reprezen- 


178 MIRCEA ELIADE 


tată esenţial într'o picătură de sânge sau una de 
sevă. O experienţă autentică, adică nealterată şi 
neliteraturizată, poate reprezenta întreaga conşti- 
inţă umană a acelui ceas. In timp ce o carte „,să- 
cută““, cât de vaste iar îi bazele și de universale 
tendințele — nu izbutește să surprindă această 
conștiință, după cum un muzeu nu surprinde viața, 
oricâte animale ar cuprinde împăiate. Toată pro- 
blema stă în acea picătură de sânge... 


JUSTIFICAREA BUCURIEI 


In ultimul timp — din cauze atât de felurite şi 
de interesante încât s'ar putea scrie un întreg vo- 
lum discutându-le — s'a încetățenit şi la noi sen- 
sul tragic al spiritualităţii şi valorificarea agoniei 
ca justificare supremă a vieţii spirituale. Se afir- 
mă tot mai des și tot mai frumos că o viaţă au- 
tentic spirituală conduce la agonie şi că în afară 
de experienţa desperării şi a tristeţei solitudinei 
nu mai există o altă posibilitate de afirmare a spi- 
ritului. Se instaurează, aşa dar, şi: în tânăra cul- 
tură românească o viziune negativă a existenții. 
Am cunoscut până acum pesimismul lui Eminescu 
şi orgoliul solitudinei tragice al lui Vasile Pârvan. 
Am cunoscut şi izvoarele acestor doi gânditori. 
Dar acum ne aflăm în faţa unei viziuni mult mai 
desperate şi mai iraționale: vacuitatea tuturor sen- 
surilor existenţii, primatul agoniei asupra vieții, 
reducerea bucuriei la clipă. 

Să recunoaştem dela început că o experienţă a 


180 MIRCEA ELIADE 


desperării şi agoniei este un fenomen necunoscut, 
şi ca atare interesant, rassei noastre. Românii s'au 
mulțumit până acum să plece capul şi să se aco- 
modeze. N'au protestat niciodată, n'au blestemat 
şi mau reacționat nici contra umilințelor pămân- 
teşti nici contra mâniei dumnezeieşti. Agonia este 
o stare cu totul streină sufletului românesc. Noi 
nu am experimentat decât ratarea; singura mare 
suferință a intelectualilor noștri a fost, până mai 
anii trecuţi, aceia „de a nu fi înţeleși“. Observati 
cât de mare este deosebirea; pe deoparte senti- 
mentul, minor fără îndoială, ai singurătăţii şi inuti- 
lităţii insului în mediu; pe de altă parte sentimen- 
tul zădărniciei vieţei însăși faţă de realitatea mor- 
ţii, față de singurătatea cosmică, decisivă. 

Ori de unde ar fi venit stimularea unei astfel 


de viziuni agonice a existenţii — dela Unamuno 
(rău înţeles, desigur) sau dela Heidegger, dela 
Chestov sau dela Klages — ea nu infirmă auten- 


ticitatea experienţii care se află înapoia gândirii 
şi scrisului. A fi influențat de cutare sau cutare 
autor nu dovedește altceva decât o asemănare de 
problematici, o intuiţie comună a existențţii. Fie- 
care îşi caută ajutoarele de cari are nevoie. 

A repeta aici motivele pentru cari experienţa 
durerii este un moment necesar în cunoaştere, a 
dovedi că durerea este element dinamic și con- 
structiv în viaţă — ni se pare strădanie zadar- 
nică. Nimeni nu pune la îndoială acest caracter de 
prealabil, de preimplicat, al durerii. Dacă ea este 


OCEANOGRAFIE 181 


sau nu un blestem, dacă participă sau nu la pă- 
cat — sunt chestiuni pe cari nu le vom discuta în 
acest articol. Destul să spunem în treacăt ceiace 
am spus altădată mai pe larg (în „Soliloquii“), 
că o singurătate cumplită este destinul omului, că 
un cerc de fier îl păstrează ferecat în sine, că în- 
săși experienţa şi cunoașterea sa îl limitează. Con- 
ştiinţa acestei singurătăţi alimentează neîncetat 
durerea, și oricâte iluzii ar creia viaţa din jurul 
tău ca să-ţi adoarmă acest ghimpe de luciditate 
şi preîntâmpinare a morții, ele rămân, până la 
urmă, neputincioase. 

Deaici, din experiența singurătăţii, a izolării 
ursite printre oameni și în viață, răsar toate ce- 
lelalte experienţe ale deznădejdii, agoniei, zădăr- 
niciei. Este fără îndoială o goană a omului spre 
moarte, către o moarte singură şi decisivă. 

Dar, oricum, această alergare spre moartea de- 
finitivă, şi acest gust dezolat al morţii — pe care 
ni-l lasă orice clipă trăită, orice oră trecută — nu 
are nimic deaface cu cealaltă moarte, deadreptul 
în viață, moartea prin oprire pe loc, prin somn şi 
inerție. Sunt oameni cari mor, şi putrezesc sau se 
mumifiază chiar din timpul vieţii. Experienţa ago- 
niei și a deznădejdii — dacă ni se îngăduie să 
repetăm un paradox celebru — este cea mai bună 
confirmare a vieţii, cea mai sigură verificare a 
trăirii furioase și majore. Deci, chiar aceia cari 
pornind dela deznădejde și agonie încearcă să co- 
boare valorile vieţii, să le umilească așezându-le 


182 MIRCEA ELIADE 


continuu în faţa neantului şi a morții — chiar ei 
demonstrează, prin propria lor afirmare a vieții, 
victoria vieţii asupra morţii. Propria lor expe- 
riență, deşi dureroasă, infirmă primatul durerii şi 
al morţii; căci există şi un alt fel de durere, aceia 
de care nu mai iei cunoștință; după cum există și 
un alt fel de moarte, moartea în viață, descompu- 
nerea, putrefacţia. - 

Vreau să spun că acei cari vorbesc și scriu des- 
pre agonie, deznădejde şi moarte — nu au atins 
ultimile culmi. Altminteri, nu ar mai avea nici is- 
pita nici puterea de a-şi mai striga desnădejdea. 
Vreau să spun că o deznădejde mărturisită poartă 
încă izvorul nădejdii; că o agonie de care îți dai 
seama şi împotriva căreia lupţi, justifică încă 
odată victoria vieţii. Căci, am văzut, există și alt 
fel de morţi şi altfel de deznădejdi de care nu ne 
dăm seama decât noi, cei vii, dimprejur.. Şi ase- 
menea morți și deznădejdi ilustrează strivitor viaţa 
şi bucuria celor vii. 

Mi se pare, așa dar, că experiența deznădejdii 
şi a agoniei confirmă întâietatea și plenitudinea 
vieţii şi a bucuriei. Şi de aceia instaurarea unor 
astfel de preocupări în tânăra cultură românească, 
verifică însăşi vitalitatea şi resursele rassei noas- 
tre. E de preferat gândirea unui Emil Cioran şi 
Petru Manoliu tuturor literaturilor şi filosofiilor 
clădite pe vechile forme de pesimism românesc. 
Ne aflăm dintr'odată, în cazul celor doi tineri, 
în faţa unor experiențe majore; cu toată 


OCEANOGRAFIE 183 


diformarea provincială (la cel din urmă) şi mono- 
tonia celui dintâi. 

Mă întreb, însă, dacă stăruința în agonie și în 
deznădejde nu este ea însăşi o oprire pe loc, o 
automatizare a unei experienţe iniţiale. Mă întreb, 
mai ales, care este eficacitatea şi rostul unei ase- 
menea poziţii spirituale — dacă se renunţă de a 
o mai socoti preliminarie. Durerea este un mo- 
ment necesar în realizarea cunoaşterii, şi agonia 
este o experienţă necesară în realizarea bucuriei. 
Dar şi durerea şi agonia ajung negative, sterpe şi 
inutile dacă nu sunt depăşite. Moartea nu se află 
întotdeauna la capătul agoniei; moartea poate 
ajunge stăpână chiar pe agonie,prin automatizarea 
ei, oprirea ei pe loc, transformarea ei în dogmă. 
Singura valoare a agoniei este verificarea vieţii, 
după cum singura valoare a durerii este verifi- 
carea cunoaşterii. Preţuiesc agonia întrucât si- 
leşte pe ins să lapede toate iluziile şi narcoticile, 
să trăiască direct şi personal. Iar durerea o pre- 
țuiesc prin ceiace are ea nud şi plenar, prin des- 
sofisticarea cunoaşterii. 

A te așeza, însă, în deznădejde şi a privi şi ju- 
deca viața și lumea de acolo — mi se pare și 
neesenţial şi ineficace. Desnădejdea şi agonia pot 
fi trepte, nu centre. Atâta timp cât sunt trepte, 
preţuiesc tocmai pentru verificările pe cari le dau 
vieţii şi cunoaşterii. In clipa când ajung centre de- 
finitive, automatisme de stări sufleteşti sau de cu- 
vinte, sunt nu numai inutile şi nesănătoase, dar 


184 MIRCEA ELIADE 


sunt deadreptul necaritabile. Ceiace îmi displace 
mai mult în desperare este egoismul ei, este lipsa 
de caritate, ca să nu mai vorbesc de celalt mare 
păcat, împotriva nădejdii. In această privinţă, teo- 
logia creştină s'a adăpat din însăși izvorul central 
al vieţii şi al bucuriei — socotind deznădejdea ca 
cel mai negru păcat, împotriva Duhului Sfânt. Să 
nu uităm că şi o crimă poate fi iertată, în morala 
creștină, dar o deznădejde consumată (sinucide- 
rea) nu. De data aceasta, viaţa întreagă şi bu- 
curia existenţii vorbeşte printr'un precept de mo- 
rală. 

Cea dintâi şi singura esenţială datorie a omului 
este caritatea, adică o neobosită justificare a bu- 
curiei existenţii. A face din viața şi cunoașterea ta 
o permanentă bucurie — în pofida tuturor mize- 
riilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, și neputinţe- 
lor, şi deznădejdilor — iată o datorie cu adevărat 
virilă, o datorie a omului şi a omeniei din tine. 
A face din viaţa ta o victorie continuă contra mor- 
ţii, contra răului, contra întunerecului — aceasta 
este :o datorie peste care nici o morală din lume 
şi nici o societate nu poate să treacă. Bucuria de 
a fi viu, oricât de deznădăjduite ar fi bălțile din 
sufletul şi din jurul tău, nu e tot una cu optimis- 
mul vulgar al simplei existenţe biologice. Bucu- 
ria vieţii depăşeşte cu mult confortul și sănăta- 
tea. Ea nu exclude suferinţa, agonia, desperarea 
— ci dimpotrivă, le implică. Pentrucă nu înseamnă 
nimic a te bucura de viață atunci când ea nu îţi 


OCEANOGRAFIE 185 


întâmpină obstacole și crucificări. Nu preţuiește 
decât bucuria care a trecut prin toate încercările 
şi a îndurat toate umilinţele omului. Cunoşti atunci 
acea înseninare pe care ţi-o dă sentimentul vic- 
toriei vieţii din tine, Caritatea, siguranţa că nu 
mai eşti singur, bucuria că dai altora, deci că 
acei alții există, deci că ai trecut peste hotarele 
egoismului tău, hotare înlăuntrul cărora a luat 
naştere suferinţa. 

Nu cunosc poruncă mai valabilă decât aceia de 
a fi viu şi caritabil. Căci aceste două îndemnuri de 
omenie luptă chiar împotriva destinului tău, des- 
tin zidit în cercul ferecat al individului, destinul 
singurătăţii şi al tristeţei. Cred că cea mai mare 
justificare a bucuriei este tocmai această rezis- 
tenţă a neantului şi întunerecului din noi, această 
rezistenţă a cercului predestinat în care suferă in- 
dividualul. Impotriva bucuriei vieţei și cunoaşterei 
se coalizează voluptăţile amare, efemere, zădar- 
nice ale individualului. In altă parte (,,Soliloquii'“) 
am arătat eforturile pe cari le face omul, orice om, 
împotriva acestei tragice limitări, încercările de 
comuniune, de trecere dincolo, de dragoste, toate 
pornite din aceiaşi sete de rupere de sine, de con- 
topire cu altul. Vedeam în acest instinct cealaltă 
forţă, luminoasă și caritabilă, care însufleţeşte 
omul, alături de forța tragică, a închiderii în sine, 
a inerţiei, a limitării egoiste. In aceste pagini fu- 
gare închinate bucuriei, se cuvine să facem un pas 
mai înainte, şi să arătăm că această tendință că- 


186 MIRCEA ELIADE 


tre lumină şi dragoste, această sete de comuniune 
şi contopire, este sprijinul nădejdii, este izvorul 
care poate adăpa o nouă omenie, mai liberă şi mai 
caritabilă. Cred că binele se justifică şi se recu- 
noaşte prin bucurie. Cred că bucuria este însăşi 
structura nouei omenii pe care o aşteptăm. Cred 
că cel mai mare păcat contra umanităţii este tris- 
tețea desperată ridicată ca valoare supremă a spi- 
ritualității. Cred că omul se poate tot atât de mult 
apropia de Dumnezeu prin bucurie, ca și prin dra- 
goste. Şi dacă omul mai poate colabora cu Crea- 
ţia, mai poate adăoga ceva lumii acesteia atât de 
pline şi de bogate — acel lucru este bucuria, cât 
de mult întunerec, demoniac şi mizerie ar exista 
în noi. Agonia şi desperarea preţuiesc numai în- 
trucât sunt itinerariile cele mai viguroase cari 
conduc la victoria vieţii. 


EXERCIŢII SPIRITUALE 


Scopul acestor câtorva exerciţii spirituale pe 
care le public mai jos este, înainte de toate, com- 
baterea şi rezistenţa contra tristeţii. Atât timp cât 
ești întunecat de tristeţe, rămâi în afară de viaţă 
şi, deci, de înţelegere. Nu există pasiune mai uci- 
pătoare şi păcat mai strigător la cer de cât tris- 
teţea. Impotriva ei omul tânăr este dator să pro- 
moveze toate forţele luminoase şi victorioase. 

Exerciţiile spirituale trebuesc înțelese ca niște 
adevărate eforturi, adevărate fapte de conștiință. 

Ele aparţin unei tehnici, nu unei filozofii. Lu- 
crurile astea se fac, nu se gândesc. 

De pildă, oboseala mentală (nu cea fizică) nu 
se combate nici-odată prin odihnă — ci prin efort. 
Când spiritul este obosit, deprimat, dornic de va- 
gabondaj, de reverie — nu vă intimidaţi, nu ce- 
daţi. Reveniţi la un efort mai aspru, la o concen- 
trare mai continuă. 

Nici o evanescenţă spirituală nu rezistă unui 


188 MIRCEA ELIADE 


ceas de concentrare. Vă veţi descoperi atunci mai 
lucizi, mai calmi, mai pătrunzători. 


De câte ori vă abate tristeţea acestei condiţii 
umane, încercaţi să vă uitaţi pe voi înşi-vă. In- 
cercaţi să priviţi viaţa ca și cum maţi exista. Dar 
să nu vă închipuiţi viaţa dintr'un alt punct de vé- 
dere (să nu vă spuneţi, de pildă, „dacă ași fi un 
vagabond, sau un lucrător în mină, ce-aşi crede 
despre lume?'*). Acestea sunt puncte personale 
de vedere; şi din orice punct de vedere personal 
izvorăşte tristeţea. 

Incercaţi să vă despersonalizaţi în imaginație, 
în proecţia aceia ireală, fantastică, pe care o îm- 
pliniţi cu ajutorul timpului interior, mental. Acesta 
este un exerciţiu foarte dificil, pentrucă trebuie să 
evitați o sinteză abstractă — și în acelaș timp să 
evitaţi reeditarea unui punct de vedere personal. 

Se spune că lucrul cel mai liber al personali- 
tăţii noastre este imaginaţia. Totuși, la o analiză 
mai adâncă, imaginaţia ne apare de foarte multe 
ori drept o facultate pedestră, greoaie, îngrădită 
de foarte multe superstiții, de nenumărate tipare. 
Ne imaginăm întotdeauna dintr'un punct de ve- 
dere personal. In loc să ne imaginăm posibilitățile 
noastre, ne imaginăm alte posibilităţi personale; ale 
unui rege, ale unui miliardar, ale unei star, ale 
unui mare aventurier etc. 

Ca să ne putem ignora, deci, pe noi înși-ne, 


OCEANOGRAFIE 189 


avem nevoie de o puternică imaginaţie; prin care 
să cuprindem viaţa direct, în afară de limitările ei, 
de valorile şi personalizările ei. 

Oamenii fără imaginaţie sunt cei mai nefericiţi 
trişti. Ei nu se pot uita pe ei, nu pot scăpa de 
povară limitelor, a individualităţii. 

Gândiţi-vă ce mare balsam (şi ce lucid instru- 
ment de cunoaștere, în acelaş timp) e posibilita- 
tea de a contempla trunchiurile tăiate, vagoanele 
cu piatră, cu sare, cu petrol, toate aceste mate- 
riale pe care un tren le poartă către orașe pentru 
a încălzi, a construi, a rezista. întunericului. Să 
poţi sta în fața unui asemenea tren de marfă — și 
să compari, apoi, tristeţile tale personale cu fap- 
tele acestea atât de „brute“ dar atât de obiec- 
tive! 

Cred că dacă facultatea de imaginaţie desper- 
sonalizată de care vorbeam ar fi mai adâncită și 
mai dezvoltată — ar exista foarte puţini oameni 
trişti. Noi nu ştim să chemăm în ajutor, însă, for- 
tele bune din jurul nostru; nu ştim să comunicăm 
cu atâtea puteri ale bucuriei şi ale luminii. (Gân- 
diţi-vă, de pildă, ce concepţie stranie, alterată, 
avem noi, cei din sec. XX, despre bogăţie. O is- 
torie a concepţiei despre bogăţie ar dovedi eta- 
pele prin care omul s'a izolat de natură, a rupt 
colaborarea cu forţele victorioase şi bune ale pă- 
mântului, a uitat că bogăţia e o datorie a vieții 


190 MIRCEA ELIADE 


omeneşti, deoarece bogăția adaogă ceva naturii, o 
complectează, o împlineşte). 


Incercaţi să nu vă gândiţi la voi. Să vă trans- 
formaţi în potire în care să se adune altă viaţă, 
mai plină, mai umană. Când aveţi de făcut un lu- 
cru, gândiţi-vă la ceiace trebuie făcut, nu la cine 
îl face. Ignoraţi ou furie fructul actelor voastre. 
Să nu vă intereseze dacă un lucru e apreciat, e 
recompensat, e premiat. Treceţi peste el îndată ce 
Pați făcut. 

Nu renunţaţi niciodată la voi pentru un om, cât 
ar fi el de mare, de sublim, de extra-ordinar. Re- 
nunțaţi întotdeauna pentru un fapt, pentru o idee, 
pentru un lucru concret. 

Cel care izbuteşte să depăşească orgoliul, umi- 
linţa, remuşcarea, răzbunarea, ura, — singur omul 
acela poate fi un om nou. Să nu sufere niciodată 
pentru o înfrângere personală; să nu-i pese de 
opinia publică; să nu urască pe cel care i-a tre- 
cut, pe nedrept, înainte! Un om care să nu aibă 
o memorie personală, mai ales; adică o memorie 
sentimentală, nostalgică, prin care actele nu se 
consumă, oamenii nu se uită, durerile şi bucuriile 
însămânțează alte acte inutile. 

Creiarea unei memorii impersonale, care să prindă 
viaţa în totalitatea ei, în gestul ei fertil, mai ales. 
O memorie care să nu păstreze sentimentele ade- 
rente ale unui fapt — ci faptul însuşi. O memo- 


OCEANOGRAFIE JQI 


ue care să nu păstreze oamenii — ci semnul sub 
care se mişcă oamenii. 


De nicăeri nu creşte mai cumplită tristețea de- 
cât din sentimentul timpului, din cuprinderea lu- 
mii prin această țesătură a timpului, a devenirii, 
a trecerii, a morţii în viaţă. Existenţa ne apare 
deznădăjduită mai ales când o privim ca o aler- 
pare spre moarte; când înţelegem că fiecare ceas 
este o mușcătură mai mult în insula aceia incertă 
care e viața noastră: când simțim cum trece tim- 
pul, că chiar cele mai extatice bucurii sunt triste, 
perrtrucă sunt trecătoare. 

Invăţaţi, deci, să ignoraţi timpul, să nu vă te- 
meţi de implicaţiile lui. Suprimaţi cu desăvârșire 
orice urmă de memorie sentimentală, suprimaţi 
contemplaţiile evanescente, amintirile din copilă- 
vic, regretele, toamnele, florile presate, nostalgiile. 

Incercaţi să concepeţi viața aşa cum e: sub sem-. 
nul întâmplării („evenimentul filozofiei, ceiace 
realiștii englezi numesc the event). Fără continui- 
late, mai ales, fără punți de trecere (care creiază 
sentimentele, regretele, etc.), fără timpul perso- 
nal, adică acea legătură sentimentală pe care o 
creiază individul între diverse evenimente ce se 
succed. 

Când treceţi dela un lucru la altul, dela o stare 
de suflet la altă stare de suflet, gândiţi-vă că nu- 
mai întâmplător acele evenimente se succed în 


192 MIRCEA ELIADE 


trăirea unui singur individ; ele puteau fi împărtă- 
şite unele de un individ, altele de alt individ. 

Nu creiaţi memoria sentimentală, nu păstraţi 
starea de descompunere a unui lucru (stare ce 
există întotdeauna până la instaurarea lucrului ur- 
mător). Ceiace numeam mai sus „timpul perso- 
nal“ este tocmai acest interval între întâmplări — 
care ne creiază cele mai mari suferinţe, şi a cărui 
memorie ne dă o contemplaţie tristă a existenții 
(căci ne aduce mereu aminte că lucrurile trec, că 
nimic nu e stabil, că era mai bine „înainte“, etc.). 

Invăţaţi să concepeţi o altă eternitate decât eter- 
nitatea timpului, a istoriei. Atunci „trecerile“, 
„schimbările“ nu mai dor. Atunci numai întâm- 
plarea contează. 


A NU MAI FI ROMÂN! 


A apărut, acum de curând, o nouă modă prin- 
tre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi ro- 
mâni, a regreta că sunt români, a pune la îndoială 
existența unui specific naţional și chiar posibili- 
tatea inteligenţii creiatoare a elementului româ- 
nesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu de- 
păşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile 
universale; ei nu spun: „nu mai sunt român pen- 
tru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai 
prin acest criteriu universal și etern“. Tinerii ace- 
ştia nu dispreţuiesc românismul pentrucă sunt co- 
muniști, sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă 
social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că 
sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) ori 
ce altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, 
scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români — 
nu. S'au săturat până în gât de destinul acesta de 
a fi și rămâne români. Şi caută prin orice fel de 
argumentare (istorică, filozofică, literară) să de- 


194 MIRCEA ELIADE 


monstreze că românii sunt o rasă incapabilă de 
gândire, incapabilă de eroism, de probleme filo- 
zofice, de creaţie artistică, și așa 'mai departe. 

Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de rea- 
litatea unui neam românesc războinic, încât îşi 
propune să citească „Istoria Imperiului Otoman“ 
a lui Hammer, ca să verifice dacă într'adevăr s'au 
luptat vreodată Românii cu Turcii, şi i-au învins! 
Altul crede că orice creer care contează în isto- 
ria şi cultura „românească“, nu e de origine ro- 
mână. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hajdeu, 
Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan, etc., etc. — toţi, 
dar absolut toţi, sunt streini. Sunt slavi, ovrei, ar- 
meni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii 
nu pot creia, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, 
sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori nici cre- 
iatori. 

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se 
ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este 
din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? 
Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? 
Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care 
spun cu mândrie: „am sânge grecesc!“; sau „stră- 
moşu-meu a fost rus“. Singura lor șansă de a fi 
oameni adevăraţi este de a-și dovedi că originea 
lor nu este curat românească. 

Nu cred că se află țară europeană în care să 
existe atâţia intelectuali cărora să le fie rușine de 
neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, 
să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească, 


OCEANOGRAFIE 195 


in gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naş- 
lere, altei ţări. 

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamu- 
lui românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt 
deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame inte- 
rioare, să cunoască profunzimile sufletului ome- 
uesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are 
probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din 
cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pra- 
gul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pen- 
tru zece ani neurastenic, cine nu urlă „Neant! Ago- 
nie! Zădărnicie!“, cine nu se dă cu capul de pe- 
reți ca să afle „autenticitatea“, „spiritualitatea“ 
şi „viaţa interioară” — acela nu poate fi om, nu 
poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu 
poate creia nimic. Românii sunt deştepţi — ce 
oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi 
foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, rea- 
litatea — când îţi lipseşte facultatea de a imagina 
probleme, îţi lipsește boala prin care poţi între- 
zări moarte și existenţa, îţi lipsește însăși ele- 
mentele dramei lăuntrice? 

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul româ- 
unesc pentrucă românii nu au drame, nu au con- 
flicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. 
Tinerii au descoperit o întreagă literatură euro- 
peană de metafizică şi etică a desperării. Şi pen- 
Iru că desperarea este un sentiment necunoscut 
românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii 
şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsări- 


196 MIRCEA ELIADE 


tene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea ire- 
mediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte 
în Pascal, în Nietzsche, în Dostoewski şi în Hei- 
degger — și toate aceste genii au elaborat o gân- 
dire impenetrabilă structurii gândirii româneşti — 
tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din 
Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile 
unui catolic în veşnică îndoială, nu înseamnă ni- 
mic, nu are o valoare filozofică, nu are valoare 
umană. | 
Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame 
europene, voind cu orice preț o spiritualitate care 
să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea 
occidentală sau rusă — tinerii n'au înțeles nimic 
din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâ-. 
tea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălu- 
cind totuși cu o inteligență și o simţire proprie. 
Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum 
zece-doisprezece ani, pornit dela „Gândirea“ și 
„Ideea Europeană“ (Pârvan, Lucian Blaga, Nae 
Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în 
cursurile și publicaţiile lui N. Iorga), care procla- 
mase „,autohtonismul”, „specificul etnic” în artă 
şi în gândire, şi încercase cea dintâi filozofie or- 
todoxă prin creiarea tipologiei româneşti. Cauzele 
acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spi- 
rituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, nega- 
ție a istoriei, relativism în cultură, disoluția con- 
ceptelor critice, etc.) sunt mult prea interesante 
şi prea aproape de noi ca să „ne încumetăm să le 


OCEANOGRAFIE 197 


discutăm în acest articol. Dealtfel, nici mam în- 
cercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu 
mai fi român“, ci numai să denunțăm câteva din 
aberaţiile ultimei mode intelectuale. 

Acei care desperează de destinul de a se fi năs- 
cut români, judecă strâmb meritele şi defectele po- 
porului. Ei vor problematici, îndoeli, eroism — iar. 
poporului român îi e cu totul streină îndoiala și 
despre eroi are o concepţie cu totul familiară. 
Pentru un tânăr intelectual credința şi îndoiala au 
valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun 
probleme; pentru un țăran român, nu există în- 
doială, el crede firesc („așa cum curg apele, cum 
cresc florile“), fără „probleme“ (ţăranul român 
este realist; vezi colecţiile de proverbe ca să în- 
țelegi cum a reacționat el contra încercărilor de 
idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care 
a intrat în legătură). 

Intelectualii au despre eroi o concepţie morală 
sau magică; şi întrun caz şi în altul, ei judecă 
individualist, iar la limită demoniac. Am arătat în 
altă parte :) ce cred românii despre eroii neamu- 


i 


1) Intr'un articolaş din „Cuvântul”, intitulăt Românul 
şi Eroii Neamului, pe care îl republic aici pentrucă 
ne. ajută să înţelegem mai bine o chestiune Mesa puțin 
cunoscută. 

„O revistă de vară a pus la îndemâna psihologului un 
episod care ilustrează admirabil atitudinea românului 
[aţă de istorie. Apar pe scenă cei doi miari eroi ài na- 
fiunii: Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. O apariţie 
salutată de grădină cu aplauze şi bună dispoziție, căci 
cei doi oameni mari nu apar într'o atmosferă solemnă, 
shakespeareană, profetică — ci apar în carne şi oase, 


198 MIRCEA ELIADE 


lui; ceiace cred şi despre personagiile biblice şi 
apostolice: că trăiesc într'un raiu ca un plaiu ro- 
mânesc, se gândesc la nevoile lor, familiare, ca 
şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, 
stau de vorbă cu oamenii într'un limbaj familiar, 
etc. Eroii aşa cum sunt înţeleşi de popor, şi eroii 
aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri — 
nu au nimic deaface între ei. Unii au un eroism 
pe care li-l dau viaţa asociată, ceilalți concep un 
eroism etic, de probleme, de drame și conflicte. 
Apoi, tinerii intelectuali judecă întotdeauna un 
popor prin ce creiază, nu-l judecă prin ceiace este, 
prin supraviețuirea lui. A „creia“ este o concep- 
ție individualistă; a fi, aşa cum a lăsat Dumne- 
zeu, este adevărata axă a „spiritualității“ popo- 


pe o scenă modernă, şi vorbesc şi se sărută ca doi oa- 
meni vii şi de treabă, aşa cum au fost întotdeauna văzuţi 
de români. 

Un confrale a găsii cu cale să condamne această „im- 
pietate“ față de istoria neamului. Mie mi se pare reve- 
lantă pentru atitudinea sănătoasă şi omenească ce o are 
publicul român faţă de istorie. Pentru noi, eroii neamu- 
lui sunt vii şi prezenţi, cu toate mizeriile (aparente) iale 
omului de pe stradă. Solemnitatea e bună pentru 10 Maiu. 
Dar în restal anului, românul are faţă de marile figuri 
şi momente 'ale istoriei naţionale o-atitudine, i-aşi spune, 
comunicativă. Nu se simte stingherit cu nici un erou ală- 
turi. Pentru el, Domnii noştri au fost oameni viteji şi cu 
frica lui Dumnezeu — dar oameni. Moartea lor a fost 
o trecere. în viața cealaltă — dar nu o transfigurare, o 
pierdere a prezenții umane. Când e evocat, Mihai Vitea- 
zul nu' apare ca un Rege Lear; èl nu vorbeşte ca o Pyt- 
hie; imic misterios, nimic lugubru, nimic subpământean 
nici ceresc în raporturile românului cu Eroii lui morti. 
Ştefan cel Mare şi Tudor Vladimirescu sunt tot atât de 


OCEANOGRAFIE 199 


rului; nimic nu se creiază, nimic nu se face; lu- 
crurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar 
aceasta este o problemă prea complicată pentru 
a 0 rezolvi aici. 

Este adevărat că poporul românesc suferă de 
multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe 
axe — dar aceasta e condiţia noastră umană, 
acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge uni- 
versalitatea. Putem pleca dela ele sau le putem 
ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, 
nici eficace — să ne fie ruşine că ne-am născut 
români, numai pentru simplul motiv că nu găsim 
în valenţele românești ceiace vrea Chestov sau 
Dostoewski. 


aproape și, mai ales, de vii; o apropiere carnală, caldă, 
dela om la om, nu dela spirit la om. 

Nu sunt doi hierofanți, ci „unul Muntean şi altul Mol- 
dovean“. N'au buzele pecetluite 'cu: taina vieţii de dincolo, 
ci au rămas legaţi ogorului, necazurilor şi încercărilor 
neamului. Au rămas români şi dincolo de moarte. 

Atitudinea aceasta față de istorie nu face decât să com- 
plecteze atitudinea globală pe care o are românul des- 
pre ceiace îl depăşeşte, despre minuni şi eroi. Când fă- 
ranul vă va vorbi despre Maica Domnului, ea nu va fi 
Madona Indurerată din Apus, nici Maica tânguitoare a 
Ruşilor; va fi o mamă din zilele bune, cu marile ei du- 
reri tăinuite, cu marea ei dragoste nemărturisită, cu ma- 
rea mândrie pentru Fecior. Durerea Maicii Domnului e 
durerea oricărei țărănci cu fiul mort. Şi Sfinții — oare 
nu sau coborât ei de atâtea ori pe aceste tărâmuri ro- 
mâneşti? Ştiu ceva românii despre Războiul Sfânt, des- 
pre Sfântul Mormânt, despre setea Apusenilor de a stă- 
pâni ei Țara Sfântă? Nu. Ei ştiu că România e o fară 
creştinească, pe care au vizitat-o atâţia trimişi ai Ce- 
rului — şi că ea trebuie: apărată de celelalte lifte, pă- 
gâne. 


200 MIRCEA ELIADE 


Marii Domni români nu sunt decât blagosloviţi ai Ce- 
rului. Nu sunt figuri titanice, demiurgice; nu sunt „eroi“, 
cari izbutesc pentru că vor şi se despart atât de mult 
de restul oamenilor încât numai printr'o mistică mai pot 
fi apropiați. Personalitatea lor e un dar de sus, nu o 
individuare. Au fost mari şi viteji, după cum un stejar e 
mândru şi o floare parfumată: pentru că aşa i-a lăsat 
Dumnezeu. Cei ce vorbesc despre indiferența poporului 
român față de religie, vorbesc în neştire. Pentru că creş- 
tinismul românului nu presupune nici moralitatea nici mis- 
tica — ci împăcarea cu Firea şi cu sufletul lui. 

„Jar dacă apar eroii neamului nostru pe scena unei re- 
viste de vară, nu e impietate. Dimpotrivă, 'e şi recon- 
fortant şi educativ. Căci iau și ei parte la necazurile noa- 
stre de astăzi — şi ne fac a înțelege, astfel, cât de mă- 
runte sunt şi cât de trecătoare față de marile lor neca- 
zuri. 


GLOSSE PENTRU OMUL NOU 


Nu ştiu care este cea dintâi datorie a omului. 
Dar una din datoriile lui inevitabile este de a fi 
prezent, de a coincide cu viața. Trăirea aceasta în 
prezent, despre care sa vorbit și sa scris atât 
de mult, e în fond un lucru foarte simplu de în- 
teles; dar foarte greu de realizat. Căci a fi pre- 
zent nu înseamnă a trăi superstiţiile prezentului, a 
te ţine în pas cu moda. Moda este şi ea o formă 
a istoriei; este istoria care se consumă, este viaţa 
care se realizează într'o formă oprită pe loc, la 
promovarea căreia au colaborat foarte multe 
cauze, pe care au alimentat-o foarte multe forţe — 
dar care acum se realizează, adică se consumă. 

A trăi în prezent înseamnă a lua contact, direct 
și intim, cu forţele nerealizate, neformulate; a trăi 
istoria care se face, nu istoria care se consumă. 
De pildă, Revoluţia rusă, astăzi, este realizarea 
unor forțe care au fost vii acum douăzeci sau trei- 
zeci de ani; când ideile și intuiţiile nouei societăți 


202 MIRCEA ELIADE 


au fost însămânţate. Intuiţia omului nou, pe care 
au avut-o făuritorii Revoluţiei Ruseşti — aceea 
era istorie vie, istorie care se face. Formele socie- 
tăţii ruseşti de astăzi sunt manifestări ale istoriei 
care se consumă. Ele ajung „modă“, „tip“, adică 
sunt cadre date, impuse dinafară individului, nu 
izvorâte din forţele neformulate ale sufletului co- 
lectiv. 

Pentru oamenii care se străduiesc să realizeze 
întradevăr acest prezent autentic, să coincidă cu 
istoria care se face — nevăzută, în jurul lor — nu 
încape îndoială că ceasul de față cere, cu toată 
puterea şi cu toată urgenţa, un om nou. Un om 
descătușat de superstiţiile laice — mult mai pri- 
mejdioase decât superstiţiile religioase, de care 
l-au liberat alte revoluţii precedente. Un om care 
să privească în față realităţile, să nu mai fugă de 
viaţă, (să nu mai fugă de „compromisurile“, ñe- 
cesare, ale vieţii :) — mai ales). Un om despre 
care se poate spune foarte puţine lucruri acum; 
care nu e formulat și nu poate fi formulat; dar 
pe care îl presimţim, îl intuim, îl așteptăm — tot 
aşa cum era presimţit „omul nou'“ al epocii lui 
Alexandru, sau omul nou al Creștinismului, al Re- 
nașterii, al Revoluţiei Franceze. 

Se poate spune despre el, precis, numai că tre- 
bue să vină, trebue să ia ființă. Altminteri, istoria 


1) Termenul acesta, de ,„,compromisuri', trebuie expli- 
cat. El înseamnă: justă apreciere, realism, obiectivism. Să 
nu se mai ceară un absolut acolo unde realitatea nu-l 
poate accepta; în politică, de pildă, în viaţa socială, etc. 


OCEANOGRAFIE 203 


se năruie, omenirea se năruie. Intotdeauna, : în 
preziua „omului nou“, societăţile care nu voiau 
să se schimbe şi să-l realizeze, aveau impresia că 
sa apropiat sfârşitul lumii, încetarea istoriei sau 
începutul decadenţii. Intotdeauna a existat un apo- 
calips care prevestea omul nou; Socrate înainte de 
Alexandru, reviviscența profetică înainte de Hris- 
tos, Gioachinno da Fiore înainte de Renaștere, 
Rousseau înainte de Revoluţia Franceză, Dostoew- 
ski înainte de Revoluţia Rusă. In ultimii ani, aş- 
teptarea Omului Nou s'a accentuat până la pa- 
nică. Toate schimbările prevestite, toate răzbună- 
rile făgăduite, toate răsturnările, totul se aşteaptă 
dela această Mare Schimbare. 

Ar fi interesant de urmărit prevestirile acestei 
schimbări, care, probabil, nu va fi nici ultima, nici 
cea mai bună. De pildă, valoarea nouă pe care o 
capătă Sexul, valenţele inedite care se acordă ace- 
stei funcțiuni neutre. Reformarea moralei sexuale 
e cel dintâi semn al unei aşteptări; aşteptarea vie- 
tii noui, a vieţii purificate. Dealtfel, tendinţele mo- 
derne converg către o concepţie purificatoare a se- 
xului; sexul ca mărturisire, sexul ca ispăşire.! In 
noua morală sexuală frivolitatea dispare, făcând 
loc purității; voluptatea se întoarce înapoi, la ener- 
gie naturală, mărturisire a vieţii, purificare a vieţii. 

Greşit s'a interpretat primatul sexului în cul- 
tura şi civilizația modernă. Nu este vorba de o 
degenerare — ci de o regenerare; o întoarcere la 
viaţă. Numai că, după cum prea bine se ştie, 


204 MIRCEA ELIADE 


„Viaţa“ este un lucru greu de înţeles, deși nu atât 
de greu de exprimat. Cea dintâi formă a vieţii ac- 
cesibilă oamenilor este .sexul. O dorință de maxi- 
malizare a vieţii se manifestă întotdeauna prin- 
trun primat (neutru) al sexului. De aici întreg 
simbolismul sexual — care nu este decât o măr- 
turisire a vieţii, a nașterii, a generării și regene- 
rării — atât de greşit înţeles de moderni. 


Acest om nou care se așteaptă, această istorie 
care se face — oare de cine poate fi mai bine rea- 
lizată? Cine poate experimenta mai real, mai per- 
sonal, noile condiții de viață ale ceasului de față 
— care mai târziu se vor transforma în condiţii 
sociale, riguroase, bine delimitate? 

Răspunsul care poate fi dat acestei întrebări 
lămurește și mult desbătuta problemă: spiritual şi 
politic, istorie vie și istorie realizată, acţiune și 
forţă. 

Cine trăieşte mai autentic în prezent? Acela care 
e mânat de certitudinile lumii care se va face, și 
la ridicarea căreia colaborează cu gândul şi fapta 
lui — sau acela care trăiește în ceas, clipă după 
clipă, consumat de toate forțele în joc, antrenat în 
toate acţiunile care au fost de mult însămânțate 
(şi care, acum, nu fac altceva decât să rodească)? 

Gândiţi-vă la epocile istoriei când omul nou a 
fost intuit de câţiva, apoi realizat de cei mulți; 
când specia umană într'adevăr s'a schimbat, s'a 


OCEANOGRAFIE 205 


modificat. Cine a făcut istoria? Cei care au ex- 
perimentat-o spiritual, sau cei care au înţeles-o 
politic? Omul nou din epoca lui Alexandru se bi- 
zuia pe o concepţie nouă de viaţă, pe o etică re- 
voluţionară. „El a îndemnat pe toți să privească 
lumea drept patrie, să socotească pe cei bifhi ca 
frați ai lor iar pe cei răi ca streini“ (,,Soarta lui 
Alexandru“ de Pseudo-Plutarch, 1, 6). Dela „grec“ 
şi „barbar” — la „bun“ şi „rău“. A fost nevoie 
de această revoluţie a valorilor spirituale, ca Eu- 
ropa să poată realiza politiceşte victoria lui Ale- 
xandru. Limba universală (acea Koiné), legile uni- 
versale, costumul universal — nu au fost cu pu- 
tință înainte de revoluția aceasta spirituală: su- 
primarea binomului grec-barbar. Dar cine a în- 
teles şi a experimentat această revoluție? Cine au 
realizat, cei dintâi, omul creat de Alexandru? Is- 
toria e bogată în detalii asupra acestei probleme: 
numai oamenii spiritului, numai „filozofii“, numai 
„oamenii umerilor goi“ (oamenii turnului de fil- 
deş, s'ar spune astăzi). 

Intervenţia în istorie a creştinismului activ nu 
mai e nevoie s'o discutăm. Cred că atunci s'a pre- 
cizat pentru întâia oară în lume deosebirea din- 
tre acțiune şi forță; s'a demonstrat esenţa activă, 
dinamică, creatoare a spiritului. Spiritul care e 
una cu viaţa; spiritul creator de istorie. 

Revoluţia primilor misionari creştini, înlocuirea 
vechei economii „politice“ printr'o economie spi- 
rituală (fapta iubirii în locul faptei drepte; ac- 


206 MIRCEA ELIADE 


ţiunea intimă în locul acţiunii sociale, juridice) — 
au făcut-o oameni care credeau într'un „primat al 
spiritualului“, în credință, în mântuire. Istoria 
mare, istoria vie, au făcut-o întotdeauna astfel de 
oameni. Omul nou a fost întâi realizat de o elită, 
de o minoritate — și apoi a fost „consumat“, imi- 
tat de cei mulți. | 

Renaşterea a fost prevăzută nu în mediile uma- 
niştilor, ci de către acel vizionar calabrez, Gioa- 
chinno da Fiore, care a predicat şi el un om nou, 
Omul Iubirii şi al libertăţii, în locul creștinului Evu- 
lui- Mediu (omul mijlociu). Lucrurile acestea au în- 
ceput acum a fi bine cunoscute. Inutil deci să mai 
stăruim asupra originilor celor două Revoluții poli- 
tice, cea franceză şi cea rusă. 

Orice mare revoluţie începe printr'un primat al 
spiritualului, oricât de paradoxală ar apărea afir- 
maţia aceasta. Altminteri, nu un Om Nou apare — 
ci cel mai vechiu om, deşi cel mai atractiv, Bar- 
barul. 


CINCI SCRISORI CĂTRE UN PROVINCIAL 


CEASUL TINERILOR? 


Când portarul mi-a dat plicul, am avut o tre- 
sărire ciudată. Iți recunoscusem scrisul, și am aş- 
teptat cu bucurie ceasul când aveam să citesc acea- 
stă scrisoare grea, chinuită, tristă fără motiv. Me- 
sagiile d-tale nu sunt hrană de toate zilele. Ai un 
fel brutal de a cere răspunsul, parcă de el ar 
atârna voinţa d-tale de supraviețuire. Când întrebi, 
parcă ai cere ajutor, parcă te-ai înăbuși. Nu știu 
cum mai poate dormi un ins după ce scrie ase- 
menea scrisori, 

Pentrucă n'am mai auzit nimic de d-ta de atâ- 
ţia ani, credeam că ai depășit ceiace eu numeam 
(nu fără oarecare ironie) sentimentul catastrofic 
al vieţii. Credeam că ţi-ai găsit, hai să-i spunem, 
axa existenţii; şi că poți porni la drum cu mai pu- 
țină înfrigurare şi fără așteptarea aceia obsedantă 
a unei catastrofe care să schimbe legea lumii şi 
plasma vieţii d-tale interioare. 

Mam înșelat, firește, dar nu-mi pare rău că 


208 MIRCEA ELIADE 


m'am înşelat. Te regăsesc acelaş, după trei sau 
patru ani: îndârjit şi totuşi melancolic, furios pe 
lucruri dar mai furios pe d-ta, cerând și amenin- 
țând cu cea mai incendiară proză pe care am ce- 
tit-o în româneşte, negăsindu-ți niciodată rostul şi 
totuși suferind stupid de pe urma acestui rar pri- 
vilegiu. Nici călătoriile, nici studiile nu te-au li- 
niştit. Şi, ceiace e într'adevăr magnific, continui 
să-ți păstrezi anonimatul, nu vrei cu nici un chip 
să ieși din întunerecul în care lupți şi sângerezi 
fără rost. Eşti scriitor, şi n'ai publicat încă nici 
o pagină. Ai muncit atâţia ani în biblioteci, şi m'ai 
nici un titlu universitar. Ai gândit mai mult decât 
oricare dintre noi, și nai împărtăşit nimănui — în 
afara celor doi trei prieteni (toţi silvicutori!) şi, 
întâmplător, mie. Le faci toate acestea cu voință, 
dar suferi că le faci; regreţi că nu publici, că nu 
vorbeşti, că nu cunoşti anumiţi oameni. Ciudăţenia 
aceasta mă înfioară şi mă atrage; ai avut totul 
ca să te singularizezi, şi iată că primesc o scri- 
soare în care te plângi că n'ai nici un rost, că nu 
ți se găsește nici-o muncă de împlinit, că trăești 
o viață de câine nu numai pentrucă e singura care 
ți-ar conveni, ci pentrucă nu ai cum să-ți croiești 
alta. 

Intr'un cuvânt, d-ta care ești atât de tânăr şi 
de călit, care ai ispitit toate experienţele la îifde- 
mână — numai ca să te convingi că trăieşti — te 
plângi astăzi împotriva acestei societăți românești, 
te vaiți că nu ţi se cere nimic, că-ţi macini inutil 


OCEANOGRAFIE 209 


forțele şi că vei sfârşi în istovire sau ratare, din 
vina celor bătrâni. Am cetit cu strângere de inimă 
această parte a scrisorii d-tale. Iubite prieten ne- 
cunoscut, mi se pare că nu ai nici un drept să te 
tânguieşti, nici să invidiezi pe cei dinaintea noa- 
stră, pe cei înfipţi în bucate și în cultură. Pen- 
tru simplul motiv că un om viu nu are dreptul să 
insulte sau să invidieze pe unul mort. E atât de 
evidentă moartea oamenilor cari te supără, e atât 
de trist spectacolul descompunerii lor publice, îi 
compătimeşti atât de instinctiv — biete fantoşe 
culturale, bieţi licheni universitari, fără. viaţă, fără 
etică, fără nici-o scânteie creatoare în imensa lor 
maculatură — încât mi-e ciudă pe d-ta, mi-e. 
ciudă că luminile acestea ale putreziciunii îţi pot 
opri o clipă privirile şi ispiti dorinţele. 

Iubite prietene, nu cred că e o suferință mai 
vie decât aceia de a fi nevoit să trăieşti printre 
morți, aşa cum ni e dat nouă să o facem. In acea- 
stă plagă uriaşă, unde nu.ne putem striga nici bu- 
curia suferinții — pentrucă o firească stânjenire 
te: împiedecă să-ți cânți viața alături de atâtea 
stârvuri. Dar nici nu trebuie să te plângi. Nu te 
poți plânge de faptul că eşti viu, că te zbaţi, că 
eşti dat la fund şi lovit în creştet. Toate acestea 
sunt privilegii. Ai dorit atâta experienţele. Iată, 
le-ai avut, şi le vei mai avea — dacă vrei să tră- 
ieşti şi să crești. Vrei să te opreşti de pe acum? 
Ai obosit numai după cinci, şease ani de înfrân- 
geri? Vrei să ajungi? Dar toate acestea sunt în- 


210 MIRCEA ELIADE 


spăimântător de groteşti. Pentrucă dacă ești cu 
adevărat tânăr şi viu — e absurd să-ţi cauţi un 
sprijin în exterior, să-ţi legi dinamica d-tale per- 
sonală şi creaţia d-tale de o bucată de pâine, de 
un confort oarecare, de un nume sau de o carte 
publicată. Atunci ar însemna că toată libertatea 
dtale și orgoliul suferinţii şi setea de a creşte şi 
a creia — au fost numai efuziuni retorice, dannun- 
ziene, livreşti; că de fapt nu ești decât o biată um- 
bră care a strălucit un răstimp sub lumini împru- 
mutate, a 'agonizat sub drame factice şi a creiat 
în gol, din reminiscenţe și din nostalgii. 

Vezi d-ta, sunt anumite lucruri pe cari le spui 
cu sfială, dar cari trebuesc totuşi şoptite, ca să 
fie auzite de cei mai aproape nouă. Trebuie să 
spui, astfel, că ceiace se întâmplă cu tineretul de 
astăzi e un lucru firesc şi binevenit. E o jertfă a 
generaţiei noastre, măcinarea aceasta continuă, 
excluderea aceasta tot mai severă, coruperea acea- 
sta meşteşugită a unora dintre noi. E o jertfă nu 
mai. puțin sângeroasă decât aceia a generaţiei care 
ne-a precedat, cea care a făcut războiul. Incontes- 
tabil că au pierit atunci o bună parte dintre ti- 
neri, şi nu dintre cei mai de pe urmă. Este iarăș 
incontestabil că vor pieri şi dintre noi mulţi: câ- 
țiva au pierit chiar sub ochii noștri: înghiţiţi de 
baltă, otrăviţi de imoralitate, sufocaţi de dogme 
moarte, osificaţi, mumificaţi. Sunt morţi 'pe care le 
regretăm, cari ne dor — dar pe cari le lăsăm în 
urmă pentrucă aşa e firesc şi aşa 'e frumos. Da, 


OCEANOGRAFIE 2II 


e o admirabilă frumusețe în faptul abandonării 
morților pe drum. Ceiace mi se pare cu adevărat 
grandios e însăși seninătatea cu care suntem ne- 
voiți să privim pierderile acestea dureroase, des- 
compunerile acestea publice, trădările acestea. Dar 
laptul că rămânem vii este atât de admirabil, atât 
de magnific — încât oricâtă durere ne-ar aştepta 
pe drum, orice ne-ar fi destinat, nu-l poate egala. 

Teama aceasta de trăire până la fund, de sufe- 
rință cotidiană, neeroică, macerantă şi minimă — 
lcama aceasta de rezistenţa vieţii împotriva mor- 
tii, mă întristează s'o ghicesc (nădăjduesc întâm- 
plător) în scrisoarea d-tale. Nu ştiu cum să scriu 
ca să-ți comunic încai o scânteie din bucuria ne- 
prefăcută de a fi viu. Aşi vrea să-ţi scriu altfel 
de cum sunt nevoit s'o fac de mai multe ori pe 
săptămână. Dela om la om, dela tânăr la tânăr. 
Să-ţi împărtăşesc ca unui vechi camarad pofta pa- 
nică de a trăi, de a te descoperi în fiecare dimi- 
neață tot mai disponibil marilor fapte, gata s'o 
ici dela început dacă ceva din construcţie te nemul- 
juimeşte — şi acea mirare victorioasă cu care în- 
tilneşti la tot pasul oameni morţi, oameni seci, 
uboţi, prăfuiţi, abstracţi, imorali, obosiţi, haluci- 
naţi, fantomatici, mii şi mii de forme de ale acestei 
morţi înspăimântătoare în care trăim. 

Zău, nu mai ştiu ce vrei d-ta. Nu ştiu de te aş- 
I«pți vreun sfat dela mine, dela oricare altul. Cum 
de poţi crede că cineva de-aici, din metropolă, ar 
putea schimba ceva din ritmul minunat al vieţii pe 


212 MIRCEA ELIADE 


care ești chemat s'o duci? Cum de mai ai timp să 
te superi pe cele ce se întâmplă în afară de d-ta, 
care nu te pot interesa și nu te pot ucide, pen- 
trucă sunt biete moaşte inerte, a căror singură pri- 
mejdie constă în numărul lor şi toxicul lor? Dar 
ţi-e teamă de primejdie? Ţi-e teamă de baloanele 
de săpun ale celor puternici? Şi poţi d-ta tânji 
vacuitatea personagiilor atât de ilustre ale cultu- 
rii noastre? Ce Dumnezeul... 


DE CE FACI FILOSOFIE? 


Din ultima d-tale scrisoare am să te rog să-mi 
îngădui să citez aceste rânduri: „Mi-a plăcut în- 
lotdeauna să compar pe filosof cu acel om care, 
pus în fața unui căţel, să se joace, îl ţine inert 
pe genunchi, întrebându-se: prin ce minune, oare, 
am ajuns eu faţă în față cu acest căţel? oare sim- 
urile nu mă înşeală? Şi chiar dacă simţurile nu 
„ar înşela, tare aşi vrea să ştiu descendența ace- 
stui căţel, ași vrea să știu dacă și el are suflet ca 
şi mine, dacă e rău sau blând, dacă are crize de 
conştiinţă, dacă cunoaşte liberul arbitru. Prins de- 
odată în această fascinantă problematică, omul 
lasă cățelul jos şi începe să mediteze. Mai înainte 
nu ştiu. Poate cățelul a ajuns câine, şi a plecat 
de lângă el fără ca omul meu să bage de seamă...“ 

S'a întâmplat ca, chiar în ziua când am cetit şi 
savurat această scrisoare a d-tale, să mă întâlnesc 
pe stradă cu unul dintre prietenii mei, filozof. 
l-am spus aşa, într'o doară: Gânditorii s'au tru- 


214 MIRCEA ELIADE 


dit până acum să înțeleagă lumea dintr'un alt 
punct de vedere decât cel al cunoaşterii imediate. 
Au creiat o problematică a existenţii şi apoi şi-au 
petrecut timpul în rezolvirea ei. De ce nu se ac- 
ceptă lumea ca fiind de la sine înţeleasă, și apoi 
să se treacă mai departe, s'o întregească prin gân- 
dire? De ce au căutat ei sensul gândirii numai în 
reluarea şi reactualizarea dialectică a Creaţiei, 
când gândirea putea conduce şi la alte lucruri? 
(de pildă, la coincidenţa cu creaţia, la creaţie 
propriu zisă, la o colaborare eficientă cu viaţa). 

Prietenul meu m'a avertizat că asemenea între- 
bări şi le-a mai pus şi Hăberlin, care acceptă și 
el lumea ca fiind dela sine înțeleasă (Selbstver- 
stăndlichkeit). Vezi dară, că mai ai de cetit înainte 
de d te încumeta să renegi filosofia. Un răspuns, 
însă, la întrebările d-tale, pe cari eu le rezumasem 
cúm m'am priceput mai bine — nu mi-a dat. Cu 
atât mai puţin mă voi încumeta să ţi-l dau eu. 
Dacă îţi scriu scrisoarea aceasta, o fac numai 
pentrucă îndoelile d-tale mi-au iscodit câteva re- 
flecţii cari, poate, te vor interesa. 

Nu ştiu cum îţi pui d-ta problema, dar pentru 
mine întreaga dramă a filosofiei se rezumă în 
acest conflict: pe deoparte setea, setea acei 
aproape organică a gândirii de a da seama de tot, 
de a înlănţui totul printr'un singur principiu con- 
sistent, a cosmiza înțelegerea noastră (adică de 
a găsi axa în jurul căreia toate se vor armoniza 
în sufletul nostru, după cum totul se armonizează 


OCEANOGRAFIE 215 


în Cosmos în jurul unei axe ideale) — iar pe de 
altă parte, sentimentul morţii, intuiţia aceia teri- 
fiantă că alergăm spre moarte, că suntem deja 
morţi în fiecare clipă, că moartea e o „experiență 
nediferențiată'“ în tot timpul vieţii, dar că se poate 
transforma oricând în experienţă finală, absolută. 
Ori cum ai privi filosofia, ea se reduce la una din 
aceste atitudini (general omenești, dealtfel), sau 
la amândouă deodată, în continuă şi ursită ago- 
nie. 

Ți s'ar părea că instinctul fundamental al ori- 
cărei filosofii — ceiace am numit mai sus setea 
dătătoare de seamă, dorința de a te armoniza cu 
totul din jurul tău, de a nu mai trăi inert, deza- 
cordat, ci a te pătrunde de acelaş ritm care stră- 
bate totul — ţi s'ar părea că dorința aceasta de 
acordare prin înţelegere conduce la o eternă viaţă 
şi rămâne etern vie. Totuși, nu este aşa. Orice fi- 
losof trebue să moară; nu ca individ, în carne, ci 
ca gândire, în înţelegere. In clipa când e perfect 
armonizat cu totul, în clipa când înţelegerea lui 
e definitivă (pentru el, fireşte), când gândirea lui 
a ajuns sistem — atunci se închide vieţii, i se usucă 
rădăcinile, moare. Tragedia poate este destul de 
impresionantă: să cauţi o viaţă întreagă să te ar- 
monizezi cu viaţa din jurul tău, înțelegând-o, iar 
când ai biruit munca aceasta de Sisif, să mori. E 
un destin, ancorarea aceasta supremă a tuturor fi- 
losofiilor în moarte. Căci este o adevărată moarte 
să înţelegi totul, să poţi integra totul într'un sis- 


216 MIRCEA ELIADE 


tem închis, să poţi încadra în sistemul tău chiar 
ceiace nu se poate încadra nicăieri, numindu-le 
„ireductibili“, „irațional“, „elan vital” şi mai ştiu 
eu cum. Când chiar aceste elemente insurgente, 
cari se refuză înţelegerii, sunt arbitrate de înţe- 
legere și distribuite fiecare la locul său — nu e 
această moarte, sistem, filosofie? 

Impăcarea aceasta supremă, intrarea ' aceasta 
eroică sub piatra mormântului, este fără îndoială 
frumoasă; deși sistemele la cari au ajuns alţi gân- 
ditori sunt bune şi valabile numai pentru 'ei, re- 
prezintă formula armonizării lor proprii, a cosmi- 
zării lumii lor interioare, şi nu ajută întru nimic 
pe cei cari vin în urmă, şi cari vor fi nevoiţi să 
ia totul. dela capăt, dacă vor într'adevăr să facă 
filozofie iar nu cărți de filosofie. 

Dar dacă mori mai înainte? Dacă mori pe drum, 
ca un câine? Nu se poate să nu fi simțit şi d-ta 
cel puţin în anumite ceasuri, alergarea aceasta că- 
tre moarte; intrarea aceasta sigură şi „vie“ şi ime- 
diată, şi inpronunciabilă în neant. Dacă intuiţia 
aceasta de fiecare clipă a morţii se preface brusc 
în experienţă definitivă? Vezi d-ta, filozofia poate 
îi, cum se spune, o pregătire pentru moarte şi o 
consolare pentru viaţă; dar numai atunci când ştii 
că îţi trăeşti viața toată. Altminteri, când mori as- 
tăzi sau peste un an, filozofia este numai un aver- 
tisment. Căci stă în destinele gândirii să înţelegi 
un lucru numai când ai trecut peste el, şi să ar- 
monizezi viața numai când ai pierdut-o. 


OCEANOGRAFIE 217 


Atunci, dece faci filozofie? M'am întrebat ade- 
sea dacă filozofia nu. este o atitudine care trebuie 
depăşită, dacă nu cumva am avea și altă menire 
în afară de aceia de a armoniza lucruri pe cari 
le încurcăm noi la început, cu întrebările noastre 
fără răspuns și cu problematica noastră inutilă. 
M'am întrebat dacă acest sacrificiu al spiritului 
nu a fost prea mult repetat în rassa şi cultura noa- 
stră europeană, şi dacă nu e timpul să pornim mai 
departe. Unde, nu știu — pentrucă nimeni n'a în- 
cercat, încă, să treacă peste obsesia „înţelegerii“ 
vieţii ca să colaboreze cu ea; nimeni din Europa. 

Nu ştiu de când s'a statornicit superstiția acea- 
sta a dinamismului gândirii europene, a activis- 
mului ei. Mi se pare, dimpotrivă, că gândirea fi- 
lozofică europeană — îndreptându-și toate efor- 
turile către înțelegerea vieţii, către moartea insu- 
lui în acel suprem épanouissement al spiritului — 
c o gândire statică, ași spune chiar. contempla- 
tivă. Ancorarea în moarte a tuturor filozofiilor eu- 
ropene — deși majoritatea sunt inconștiente de 
acest itinerariu — e un lucru care ar trebui să 
dea de gândit. De ce nu vede nimeni că singurele 
metafizici ale vieţii sunt cele asiatice? De ce vor- 
beşte toată lumea despre „pesimismul“ oriental, 
despre „dorința de extincţie“ a buddhismului, des- 
pre „asasinarea vieţii“* în filosofiile asiatice? Pen- 
Iru simplul motiv că nimeni nu le cunoaște, şi re- 
petă toţi două trei adjective culese la întâmplare 
m niște cărți funeste ale științei europene. Ar fi 


218 MIRCEA ELIADE 


interesant de scris istoria acestei mitologii, creiate 
de europeni pentru foarte multe motive. Aşi în- 
cerca s'o scriu într'o zi, dacă m'aşi şti că e inutilă. 
Căci nimeni nu va putea înţelege că adevărata 
viaţă depăşeşte viaţa prinsă în ins, limitată de iu- 
birea lui, paralizată de înţelegerea lui. Există anu- 
mite vieţi personale, atât de acute şi de trepidante 
— încât îți evocă magnific moartea. Nicăeri nu 
văd moartea mai precis decât în viața arzând în- 
tr'un cerc închis. Până acum, noi europenii, nu am 
creiat decât asemenea cercuri de viață, formida- 
bile, e drept — dar numai cercuri. Şi atunci când 
ni se spune despre altă viață, care rupe cercurile, 
care trece peste ins — răspundem comozi: ex- 
tincţie. 

Iubite prietene, nu mai pot da de firul acestei 
scrisori; căci ţi-am scris-o din inimă, fără să mă 
controlez, şi acum când trebuie să o închei, în- 
țeleg că nu ţi-am spus mai nimic din cele ce erau 
în mintea mea să-ți spun. E vorba aici despre fi- 
losofie şi despre moarte, când eu voiam să-ţi vor- 
besc despre altceva: despre mâini şi gesturi. Nu 
zâmbi; ai observat mâinile oamenilor, mâinile 
prietenilor d-tale, cum nu-și găsesc astâmpăr, şi 
creiază neîncetat spaţiul în jurul lor, și-l pal- 
pează, şi se zbat, şi se afirmă, mâini de om, cu 
forme totdeauna noi? Sunt zile când observ aceste 
lucruri fără să ascult ce mi se vorbeşte. Şi nu mă 
pot opri să nu compar viața mâinilor unui om cu 
însuşi destinul filozofiei europene; întotdeauna 


OCEANOGRAFIE 219 


afirmându-se, întotdeauna creiând forme noi, dar 
întotdeauna limitându-se. Am văzut un singur om 
în viața mea căruia nu-i observam mâinile. Nu 
m'am înşelat: acel om, 'cel mai mare pe care îl 
are veacul nostru, era un adevărat gânditor, unul 
la care gândirea a pornit mai departe, peste pro- 
blematici şi peste enigme. 

Invaţă să priveşti mâinile, prietene: Europa 
toată vorbeşte în jocul lor. 


SIMPLE PRESUPUNERI 


Nu ştiu prin ce minune ai ajuns d-ta la marea 
întrebare: „există un adevăr?“ Asemenea între- 
bări mi se-par fără sens, ca și cum mi-ași spune: 
„există conştiinţă? există acţiune? există moarte, 
etc.“. Cuvântul acesta, „adevăr“, e unul dintre 
acelea cari fac pe anumiţi oameni să sufere, nu 
pentrucă nu i-ar corespunde o realitate obiectivă, 
ci tocmai pentrucă îi corespund prea multe. Ne- 
norocirea nu e că nu există un adevăr, ci că există 
prea multe. Cu cât înaintezi în viaţă, înţelegi că 
foarte mulţi oameni au ajuns la adevăr și că foarte 
mulți au dreptate. Este aproape un destin, acesta, 
ca toată lumea să aibă dreptate. Papini se plân- 
gea odată că toţi tinerii din Florenţa sunt inteli- 
genţi. Eu mă plâng că toată lumea din jurul meu 
are dreptate, că toată lumea a găsit un adevăr şi 
din punctul de vedere al dreptățiţi lor sunt inex- 
pugnabili. 

Să nu crezi că filozofez ieftin pe marginea aces- 


OGEANOGRAFIE 221 


tei probleme. Mai întâi, eu nu văd o problemă în 
„adevăr“; adevărurile aproape că ne sunt date, ca 
niște obiecte, și toată truda nu constă în căpăta- 
rea lor, ci în ierarhizarea lor, în cosmizarea lor. 
Să nu te miri dacă întâlneşti oameni păstrători de 
numeroase adevăruri, şi cari totuş sunt un haos, 
fără nici o ierarhie, fără nici un ritm. Adevărurile 
au această virtute că nu preţuiesc nimic când le 
posezi izolate, așa cum le au, medicii, de pildă, 
sau inginerii, sau profesorii de ştiinţele naturale. 
Fiecare dintre acești oameni are dreptate — şi to- 
tuş fiecare este un adevărat haos. Ei nu și-au cos- 
mizat adevărurile, le-au primit deagata, le-au adu- 
nat unul lângă altul, ca întrun cufăr sau un mu- 
zeu, şi scot deacolo câte unul, când au nevoie, sau 
le arată pe toate, ca într'o vitrină. 

Mă întreb adesea ce lipseşte omului modern ca 
să fie om întreg, și cred că e tocmai această in- 
tuiţie a ierarhiei, a cosmizării. Fiecare dintre noi 
este un mic haos. Credem în cauzalitate, în gravi- 
tate, în evoluţie, în descendența din primate, în 
atomi, în liberul arbitru sau în fatalitate, în anul 
naşterii lui Mihai Viteazul, în cavalerism, în pro- 
gres, în Revoluţia Franceză — și mai știu eu în 
ce nu credem. Adunăm o viață întreagă asemenea 
adevăruri, şi, ceiace e deprimant, este că fiecare 
dintre noi are dreptate susţinându-le şi promo- 
vându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproa- 
pe nu mai ai de ce să te îndoiești în 
această inflaţie de adevăruri inutile; tragedia este 


222 MIRCEA ELIADE 


în violenţa pe care o exercită asemenea adevăruri 
asupra conştiinţei şi neputinţa noastră de a le or- 
dona, de a le cosmiza. Le primim aşa cum ni se 
impun, felii felii, sau bulgăre după bulgăre. De- 
aceia mi se pare mai real un țăran — în con- 
ştiinţa căruia toate „adevărurile“ se armonizează 
într'o intuiţie globală a lumii şi a. existenţii — 
decât un civilizat de al nostru, care stăpâneşte 
„adevăruri“ aparţinând la cinci-şease culturi, în- 
cepând din epoca de piatră şi sfârșind cu cea a 
lui Einstein. 

Vei găsi în conştiinţa unui om modern super- 
stiţii de primitiv locuitor al peşterilor alături de 
siguranța dogmatică a ştiinţei actuale. Nu mai 
avem simţul stilului, al ritmului, al consistenții. 
Suntem baroci, adăogând la fiecare structură a 
gândirii noastre bazice mici amănunte şi decoraţii 
care şi-ar fi avut rost numai într'o structură di- 
ferită. Nimic arhitectonic în gândirea noastră, toc- 
mai pentrucă nu ne mai preocupă decât adevărul 
şi adevărurile, iar nu viaţa. Trăim într'o neconte- 
nită panică; dacă mă înşel? dacă am uitat vreun 
adevăr? dacă greşesc? Panica aceasta este inutilă 
căci, de fapt, nu greşeşte nimeni şi toată lumea, 
din punctul lor de vedere, are dreptate. Dar ce im- 
portanță poate avea aceasta? Important şi vital 
este nu să desprinzi adevărul, ci să-l legi de viaţa 
ta, să-l integrezi în tine. Să găseşti un adevăr nu 
înseamnă nimic; să poţi dispune de el poate în- 
semna Ceva. Adevărul şi eroarea sunt, orice s'ar 


OCEANOGRAFIE 223 


spune, obiecte exterioare atâta timp cât le gândim 
numai, iar nu le înţelegem. (Cred că nu faci şi 
d-ta confuzia între gândire şi înţelegere; poți gândi 
o viaţă întreagă o serie de adevăruri, fără ca să 
înţelegi, totuş, nici pe cel mai neînsemnat dintre 
ele). 

Găsirea adevărului (sau adevărurilor) a fost vre- 
me de două mii de ani ținta gândirii europene. 
Să recunoaştem că am adunat până acum un nu- 
măr impresionant de adevăruri, şi jocul poate con- 
tinua. Se descopăr pe fiecare zi noi microbi, noi 
dotumente hitite, noi stele şi noi legi psihologice. 
Şi, totuş, ne aflăm permanent înainte de Copernic. 
Trăim un cosmos antropocentric. Aşteptăm mereu 
o intuiție mai largă, care să cosmizeze altfel miile 
acestea de adevăruri, să le ierarhizeze şi să le ar- 
monizeze. Dacă am avea cel puţin mângâierea că 
ne înşelăm, că trăim un vis, că suntem înconjurați 
de iluzii! Dar nu, nenorocirea noastră este că sun- 
tem inundaţi de adevăruri. Şi fiecare dintre ele 
încearcă să se instaureze stăpân absolut; avem ast- 
fel concepţia materialistă a istoriei, freudismul, bio- 
logia, teologia, individualismul magic, etc. — care 
ne explică totul prin punctul lor de vedere. Ni se 
pare că am progresat dela primitivi până azi, dar 
cu mă întreb unde este progresul dacă majorita- 
tea modernilor sunt monoideici, oameni ai unei sin- 
gure formule, prin care văd lumea şi o explică? 
Să abuzezi de un adevăr este mai mult decât a-l 
compromite (cum e cazul freudismului, de pildă). 


224 MIRCEA ELIADE 


Abuzând de el, treci direct în eroare. Adevărurile 
nu ati valoare izolate; dar ajung deadreptul pri- 
mejdioase când încerci să compensezi cu unul sin- 
gur absenţa celorlalte. 

Mă întreb dacă nu ne-am jucat dejuns de-a a- 
devărul. Ce Dumnezeu, să nu fie şi altceva mai 
bun pe lumea aceasta? (în afară de efemeridele 
simţurilor şi artei, cari nu pot, orice sar spune, sa- 
tisface o conştiinţă complectă). Mi se pare că sin- 
gurul lucru care merită atenția noastră nu este 
adevărul în sine, ci cosmizarea lui. Suntem fără 
stil şi fără ritm, de aceasta ducem lipsă, nu de 
adevăruri. Şi dacă aşi avea ceva de obiectat civi- 
lizaţiei acestui continent, este tocmai abuzul pe care 
l-a făcut de adevăruri, în paguba stilului, adică a 
vieţii. O viaţă reală şi prețioasă nu se judecă după 
cantitatea de adevăruri pe care a acumulat-o, ci 
după stilul ei interior, după ritmul care o animă. 
Avem lângă noi oameni foarte deștepţi, foarte ori- 
ginali şi foarte erudiţi — cărora le lipseşte, totuşi, 
stilul, adică viaţa proprie, ierarhică, ritmică, a a- 
devărurilor adunate. Oamenii aceştia port o sută 
de morţi cu ei, cât ar părea ei de sclipitori şi de 
vii. Pentrucă nimic nu poate ucide mai sigur — 
după cum nimic nu poate alimenta mai viguros 
viața — decât adevărurile. Erorile, aproximaţiile, 
obiceiurile, superstiţiile, sunt produse 'şi asimilate 
automat, și ele nu implică întreaga conştiinţă. Dar 
adevărurile, iată, acestea sunt primejdioase. Un 
țăran care crede în stafii este un om normal, pen- 


OCEANOGRAFIE 225 


trucă această eroare aparţine intuiției lui globale 
despre lume și existență. Dar un medic care crede 
numai în glandele cu secrețiune internă este un 
anormal, pentrucă abuzează de acest adevăr, şi în- 
cearcă să-l înlocuiască unei intuiţii globale a lumii 
şi existențţii, care îi lipseşte. 

Stilul acesta pe care nu-l avem, nu-l vom pu- 
tea căpăta decât atunci când adevărurile nu vor 
mai fi o obsesie, o violentare din exterior, — ci 
vor creşte din însăși viața noastră. Un adevăr nu 
prețuieşște atât de mult în el însuși cât preţuiește 
împrejurarea prin care l-am găsit. Şi e suficient 
un adevăr neînsemnat ca să ne indice calea marii 
intuiții, după cum mărul picat din pom a indicat lui 
Newton structura legii gravităţii. Şi împrejurările 
nu depind decât de viaţa noastră, iar dacă gă- 
sim adevăruri vii (formal judecate, ele sunt iden- 
tice cu cele moarte) vom găsi şi stilul vieţii ade- 
vărate, care e ritmică, armonică, cosmizată. Căci, 
trebuie s'o recunoaștem, viața aceasta de bric-à- 
brac în care se complac aproape toţi modernii, 
nu prea merittă să fie trăită, când ştim că e la 
îndemâna noastră o viață nouă, a unui om nou care 
aşteaptă în fiecare dintre noi. 


MOMENT NESPIRITUAL 


După ce am cetit ultima d-tale scrisoare, am a- 
şezat-o cu oarecare indiferență în săltarul unde — 
din 1927 încoace — obișnuiesc să-ți așez cores- 
pondenţa. D-ta poate nici nu bănuiești ce manu- 
scris voluminos am adunat eu în acești șease ani; 
sunt cincizeci şi opt de scrisori mari, toate scrise cu 
sânge, cu furie, dense şi violente, amare şi nostal-. 
gice, erudite și subtile, câteodată aducând cu ele 
spaime de apocalips (de câte ori am așteptat neli- 
niştit să aflu din ziare vestea sinuciderii d-tale!...), 
altădată comunicând o seninătate nefirească, pe 
care ţi-ași fi invidiat-o dacă nași fi știut că în 
câteva săptămâni avea să fie urmată de o nouă 
„Criză“, de noi lamentaţii și agonii. 

Şi toate aceste cincizeci şi opt de scrisori mi 
le-ai scris mie, nu atât pentru a-mi dezvălui ceva 
din întunecatul și complicatul d-tale suflet — ci 
pentru a vorbi iarăş de d-ta, pentru a te scruta 
mai lucid și mai complect, pentru a te convinge 


OCEANOGRAFIE 227 


încă odată că ești omul pe care îl caut eu şi d-ta, 
că eşti omul spiritului. Oricare ar fi temperatura 
la care sunt compuse scrisorile, un caracter comun 
le înfrăţește: toate sunt „spirituale“. Ai crezut 
poate — cum am crezut și eu un timp — că sin- 
gura esenţă în această viaţă este „spiritualul“. Ei 
bine, domnule, te întreb acum, cât se poate de 
sincer şi de prieteneşte: nu te-ai plictisit să macini 
de atâţia ani aceleaşi şi aceleași noţiuni? Nu te-au 
obosit atâtea pasiuni abstracte? N'ai vrea, sincer, 
să fii şi altceva, să faci şi altceva, să te uiţi pentru 
un ceas sau pentru un an, să te contrazici, să te 
joci, să-ţi baţi joc de d-ta — să ieşi, înstârşit, din 
exasperanta d-tale agonie, să dai „pe loc repaos“ 
disciplinatei d-tale conştiinţe, să pui odată capăt 
durerilor şi entuziasmelor, şi depăşirilor, şi expe- 
riențelor, şi înțelegerilor, şi revelaţiilor, şi tuturor 
acelor lucruri crucificante ale „spiritualităţii“ 
d-tale? Domnule, în situația în care mă aflu eu 
astăzi față de d-ta — n'ași putea să-ţi răspund decât 
vulgar, suficient, mediocru, nespiritual. Crede-mă, 
momentele acestea de refuz şi negaţie sunt tot atât 
de nutritive şi de decisive ca și momentele pe cari 
d-ta le cultivi cu atâta furie. Mi se pare că a pre- 
fera — pentru o epocă mai lungă sau mai scurtă — 
mediocrul şi neesenţialul, lenea şi jemanfichismul, 
dezaxarea şi anarhia lăuntrică, într'un cuvânt orice 
în afară de „spiritual“ şi de „perfect“, — mi se 
pare că atitudinea aceasta este și necesară și bine- 
făcătoare. 


228 MIRCEA ELIADE 


Intrun astfel de „moment“ mă aflu eu acum, 
când îţi scriu. Şi îţi repet că ceiace mă sufocă în 
jurul meu — la d-ta, la prietenii mei, la mine şi 
ceilalți — este lașitatea noastră de a ne sc/zimba, 
Chiar cu riscul de a ne compromite, chiar cu pri- 
mejdia îlagelărilor. Domnule, îţi mărturisesc că 
am obosit să văd pe toată lumea făcând acelaș 
şi acelaş lucru. D-ta faci „,spiritualitate“* cutare 
face „autenticitate“; unul mistică şi altul scepti- 
cism, unul exasperează lumea cu India şi altul 
cu America, cinci urlă despre agonie şi alți cinci 
despre ortodoxie, unul mai breaz scrie apologia 
barbariei și altul mai filozof sare în puț după el 
— ca să-şi dea iluzia că experimentează nean- 
tul. Repetăm, domnule, şi ne repetăm până la des- 
gust, până la vomitare. Şi toţi voim să ne între- 
cem pe noi, să ne creiăm, să ne „realizăm“ 
şi scrim, şi vorbim, şi dăm din mâini, şi facem con-' 
fidențe, şi ne lăudăm, şi ne batem joc, zi după 
zi, an după an. Numim aceasta „creştere“, „spiri- 
tualitate““, „autenticitate”, sau ne răsfățăm ca ni- 
şte cocote și ne prefacem că nu vrem să dăm eti- 
chete experiențelor noastre, că noi suntem liberi: și 
pliabili, că suntem „viaţă“ și așa mai departe. Sun- 
tem toţi, în fond, nişte caraghioși — și ași vrea 
să-ţi mărturisesc în acest ceas de furie contra d-tale 
şi contra mea însu-mi, că mi-e silă și mi-e milă de 
toată fanfaronada noastră. Aşi prefera să fiu orice, 
în acest miez de noapte când îţi scriu, în afară 
de ceiace pretind că sunt: un scriitor și un gân- 


OCEANOGRAFIE 229 


ditor. Dă-mi voie să-ţi spun că unul care îşi iu- 
beşte atât de sincer meseria și gândul — are drep- 
tul, are datoria, să şi-o urască de moarte câte- 
odată. Te urăsc şi te dispreţuiesc şi pe d-ta cu 
aceiași sinceritate. Ai venit din anonimatul d-tale 
de șease ani (simplă poză de cabotin mediocru, de 
altfel) cu o scrisoare lungă şi plicticoasă, ca să-mi 
pui în fața ochilor propria mea icoană, propria 
mea precaritate şi lene şi spaimă. Ei bine, dom- 
nule, ai nimerit-o prost de astă dată. Ai nimerit 
într'un ceas când sunt dispus să fac socotelile 
cu oricine, căci am avut grija să mi le fac, sân- 
geros, cu mine însu-mi. Nu-mi ascund și nu-ţi 
ascund nici d-tale că sunt un om dăruit de Dum- 
nezeu (sau spune-i Natură, căci te pretinzi filo- 
zof) cu toate păcatele. Dar, până acum, de pă- 
catul acesta m'a ferit Dumnezeu (sau Energia U- 
niversală, sau Viaţa, cum spui d-ta). . 

Deci, domnule, află că m'au obosit până la li- 
mită toate leit-motivele spiritualităţii d-tale și ale 
prietenilor mei. Aşi fi fericit să aflu că Petru Ma- 
noliu s'a angajat muncitor într'o uzină, că Emil 
Cioran a renunțat să mai umple lumea cu retorica 
lui abilă şi facil profundă asupra neantului şi a 
agoniei, că Petru Comarnescu nu mai militează 
pentru eternele lui drepturi ale omului, că Mir- 
cea Vulcănescu citește romane detective, iar Mi- 
hail Sebastian se hotărâşte să uite „bunul gust“ 
şi „spiritul critic“. Altceva, nu ştiu cum să-ţi spun 
cât de însetat sunt după altceva, complect strein 


230 MIRCEA ELIADE 


de cele ce am făcut sau facem acum, ceva me- 
diocru, brutal, întunecat, neinteresant — dar prin 
care să putem trăi altfel şi altundeva. 

Iti mărturisesc că am început să stimez din nou 
ştiinţa, în fața avalanşei de spiritualitate, autenti- 
citate şi viață interioară care s'a abătut asupra 
țării noastre. Ştiinţa aceia neinteresantă şi nespi- 
rituală, formată din obiecte și din operații cari 
nu-ți cer nici „inteligenţă“ nici „viaţă interioară“ 
— ci numai puţină luciditate, multă metodă, şi 
enorm de multă muncă, asceză, submitere. 

Dar mi-e teamă să mă îndemn şi să te îndemn pe 
d-ta din nou în ştiinţă. Mi-e teamă, pentrucă e su- 
ficientă o invitație, un gest, o sugestie — ca oa- 
menii să se fixeze, să se usuce, să se mumifieze în 
ideile altora. Acum n’aşi vrea decât o adâncă schim- 
bare, o complectă prefacere. Dar, pentru Dumne- . 
zeu, în altă direcţie decât aceia a spiritualităţii. 
Oare să nu mai fie nimic pe lume care să odih- 
nească şi să poată rodi în afară de spiritualitatea 
de gesturi, măşti, cuvinte, microbi şi geniu? +) 


1) Mi-am propus să nu fac nici un comentariu în mar- 
pinea acestor articole scrise şi publicate între anii 1932— 
1934. Fiecare îşi are o viaţă a sa propire în care n'am 
voit să intervin, şi o justificare asupra căreia nu m'am 
simțit obligat să revin. Dar, recitind în corectură acest 
„Moment nespiritual“, îmi dau seama că poate da naş- 
tere la grave confuzii, cu tot titlul său destul de bine 
precizat. Mi-ar părea rău, însă n'am ce face. Asemenea 
momente nespirituale sunt importante, şi sunt hotărât să 
păstrez aici cel puţin unul din ele. 


A FACE... 


Pe neaşteptate, în mijlocul unor treburi cu totul 
streine de preocupările d-tale, primesc această,scri- 
soare târzie. Şi îți răspund împotriva voinţei mele. 
Căci, dacă îți aduci bine aminte, cu ultimul răspuns 
pe care ți l-am dat, „Moment nespiritual”, înche- 
iasem o serie întreagă de foiletoane subiective, „au- 
tentice” (cum se spune), şi mă mulțumisem să fac 
numai colportaj cultural. De data aceasta, însă, sunt 
nevoit să întrerup linia păstrată dreaptă dela înce- 
putul verii — şi îți scriu cum îţi scriu. 

* „Vezi d-ta, în lumea asta binele e limitat. „De 
ce nu facem lucruri mari“?, mă întrebi. Nu facem, 
pentrucă este în firea lucrurilor să nu admită in- 
tervenția binelui decât într'o anumită măsură, cal- 
culabilă metafiziceşte sau istoriceşte. Răul este in- 
finit, şi orice om poate ajunge până la capătul rău- 
lui. Dar lumea, omenirea (cum se spune) se împo- 


232 MIRCEA ELIADE 


triveşte oricărui act de Bine care depăşeşte limita 
dispusă de destin sau de întâmplare. 

Niciodată n'ai încercat să ajuţi pe un om bol- 
nav? Dă-ţi atunci seama cât de neputincioase sunt 
eforturile noastre, cât de mult ne depășește su- 
ferința celuilalt — suferință concretă, directă, vie. 
Impotriva suferinţii nu putem lupta niciodată. Sau, 
când luptăm, în anumite prilejuri, ceiace putem 
aduce noi este o câtime infimă, care are toate ca- 
lităţile, în afară de aceia a eficacității. Pentrucă 
nu este vorba, aici, de a ajuta pe oameni sau de 
a-i lumina. Nu fac nici un pas mai departe dacă 
omului care are 20 de lei îi voi da 30, iar omu- 
lui care a citit o carte, îi voi da încă una. Nu în- 
teleg prin „bine“ operă de caritate sau de reformă 
socială. Binele este cu totul altceva: mântuirea u- 
nui om, ajutorul eficace pe care i-l poţi da; să-l 
împaci cu sufletul lui și cu lumea din jur, acesta 
este un act de bine. 

Ori, toate acestea nu se pot face în 'lume, 
printre oameni. Le făceau sfinţii, a făcut-o lisus. 
Dar noi, cu mijloace lumeşti, nu le putem. Pentrucă 
binele este limitat de însăşi firea lucrurilor. Pentrucă 
omul, în însăşi carnea lui, poartă măsura binelui 
pe care îl poate face şi pe care îl poate suporta. 

Noi putem contribui la susţinerea binelui dela 
om la om. Nu printr'un punct de vedere universal, 
bun pentru toată specia şi pentru toată istoria. 

Şi a face binele dela om la om, a susţine sufle- 
tele lor împotriva morţii, a le îndulci în suferință — 


'OCEANOGRAFIE 233 


este o acțiune care numai rareori izbutește. Ca- 
ritatea de care vorbeam trebuie să se adune atâta 
încât să ajungă iubire; iubire pentru persoană, 
pentru insul acela limitat şi mizer, sugrumat de su- 
ferință, extenuat de întunerec — nu iubire pentru 
Om sau pentru Oameni. O iubire care să-i iu- 
bească mai ales limitele, mizeria, contingenţele, pă- 
catele; să-l iubească în libertatea lui, în starea lui 
de păcat. Să nu luăm lucrurile în grabă şi să nu 
greşim. Eu nu spun că nu se poate colabora la 
menţinerea și victoria binelui din această istorie 
pământeană. Eu spun, numai, că nu putem face 
nimic în liniile grandioase pe care le întrevezi d-ta. 
Căci, cum poate ai observat, binele are această 
stranie particularitate de a fi eficace numai în 
câtimi mici, numai în împrejurări distincte (adică 
„bine“ este întrun moment precis, într'o conjunc- 
tură unică. Nu poți face bine în linii mari. (Şi 
când spune „bine“, nu mă gândesc la înţelesul lui 
caritabil, social, familiar — ci la toate sensurile 
pe care i le poate da o limbă creștinească). Nu poți 
face binele pentru un tip abstract, un grup de oa- 
meni, o societate, sau o ţară. Le poţi da ajutoare, 
le poţi da sfaturi — dar bine nu le poţi face decât 
individual, fiecăruia în parte. 

Toată tragedia binelui constă în faptul că el, 
pentru noi, oamenii, și pentru mintea noastră ome- 
nească, — nu poate fi experimentat întrun mod 
universal. Se refuză cu furie oricărei încercări de 
a fi adunat la un loc. Chiar juridicește, abstract, 
binele este mult mai vag, mai aproximativ, decât 


234 MIRCEA ELIADE 


răul. Despre rău se pot da oricâte definiţii şi pre- 
ciziuni; iar pe scara experimentărilor, sâmburele 
lui nu se epuizează niciodată. 

A face, a porni să faci „bine“ (cu alte cuvinte 
a colabora la depăşirea stării noastre sociale şi a 
istoriei noastre umane, de acum) este o acţiune 
necalculabilă. Pe un om îl poţi face să sufere. până 
la limita închipuirii. Dar, din clipa când răul a 
pus stăpânire pe el, când a început să sufere — 
orice intervenţie a binelui, a iubirii, este zădar- 
nică. 

Există atâta suferință în jurul nostru încât un 
om simţitor, dacă s'ar gândi într'una la ea, ar tre- 
bui ori să se sinucidă, ori să ucidă, aşa la întâm- 
plare. Mai poate face ceva; se poate retrage din 
lume, se poate abţine dela existenţa activă. Con- 
templaţia suferinţii, dusă până la urmă, zvârle pe 
om într'o eroare fundamentală; deznădejdea, pă- 
catul împotriva vieţii. Nu ştiu prin ce miracol 
uită oamenii oceanul de suferinţă din jurul lor. De- 
aceia wam nimic de zis contra acelora care nu duc 
până la capăt contemplaţia suferinţii, ci, dimpotrivă, 
îşi inventează fel şi chipuri de mijloace prin care se 
mențin într'o permanentă acţiune, într'un continuu 
zbucium. Oamenii aceştia, cel puţin, păstrează con- 
tactul cu viaţa. 

Dar, dacă binele e limitat în omenire și în is- 
torie, dacă orice am face nu vom putea depăși 
gradul de fericire pe care ni-l îngăduie condiţia 
noastră umană — toate întrebările d-tale, toate 
dramele d-tale, îşi găsesc un răspuns și o soluție 


3 


OCEANOGRAFIE 235 


firească. „Ce putem face? De ce nu facem?“. Ia 
gândeşte-te bine, şi vezi dacă merită câtimea aceia 
incomensurabilă sacrificiul pe care ţi-l impui 
d-tale; sacrificiul vieţii şi „persoanei“ d-tale pen- 
tru istaurarea unui nou veac, al libertăţii şi al 
binelui, 

Numai o astfel de caritate, numai o astfel de dra- 
goste poate schimba ceva în lume. Foarte puțin, 
dar eficace. Şi numai la ins, numai în limitele in- 
sului, ale suferinţii şi păcatelor lui. Specia nu se 
schimbă. Specia a încercat s'o schimbe lisus. Şi 
victoria Lui este încă taină pentru mintea noastră; 
căci dacă a izbutit să schimbe sau nu specia ome- 
nească, n'o putem ști decât după moarte 

Vezi d-ta, chemarea aceasta a Binelui este foarte 
înşelătoare. Este mai mult un entuziassm, o în- 
cercare de a ne uita pe noi, gândindu-ne la ceilalți 
şi găsind ceva de făcut. Trebuie să reacţionăm îm- 
potriva sensului uzual al acestui verb: a face. Din 
toate părțile nu suntem chemaţi decât să facem. 
„De ce stai? de ce nu faci ceva?“ Toţi intelectualii, 
toţi tinerii au auzit de cel puţin zece ori întrebările 
acestea. 

Dar dacă e vorba de „a face“ întradevăr ceva 
—- apoi aceasta să nă fie în sensul exterior şi en- 
tuziastic pe care cuvântul îl are pe toate drumurile. 
Să nu începem a face — pentru a ne păcăli sau a ne 
încânta pe noi. Foarte multe lucruri au limite. Şi 
cât timp ignorăm aceste limite, ne păstrăm în ab- 
stract, în vis, în magie. 


FRAGMENTE 


Pe un prieten bun, să nu-l uzezi vizitându-l des. 
lar dacă ești silit de viață să-l vezi şi să-i vor- 
bești în fiecare zi — cată să fii cât mai plat, mai 
mediocru şi mai vulgar în comerțul tău cu el. 
Numai o asemenea atitudine poate conserva mult 
timp miracolul prieteniei. 

Fii cât poţi mai mult camarad cu el, şi cât poţi 
mai puţin prieten. Incheie un armistițiu, şi rupe 
acest armistițiu numai în anumite ceasuri, când 
simți că trebuie să-i fii cel mai bun prieten. 

Dacă ești sociabil şi nu poţi trăi decât cunos- 
când și frecventând mulți oameni, învaţă să vor- 
beşti cât mai multe fleacuri. Conservă prieteniile 
mari prin fleacuri multe. Fii prietenos cu toată 
lumea, ca să poţi fi aşa cum ești tu numai cu prie- 
tenii. 

Când ai nevoie de ajutoare, de orice fel, nu-ți 
căuta prietenii adevăraţi; au să fie prea buni cu 
tine, și au să-ți facă mai mult rău. 


238 MIRCEA ELIADE 


Nu judeca un om după prietenii pe cari îi are, 
ci după tovărăşiile pe cari le caută, după fleacurile 
pe cari le vorbeşte în anumite ceasuri de panică. 

Fă în aşa fel încât oamenii pe cari îi frecventezi 
mai mult să nu-ți calce niciodată în casă; dimpo- 
trivă, prietenii pe cari îi vezi rar, să te poată vizita 
oricând. Invaţă că sunt prietenii de stradă și prie- 
tenii de interior. 

Nu-ţi complica viața încercând să fii tu însuți 
cu toată lumea. Sunt oameni cărora nu le place și 
nu le convine să fii tu însu-ţi. Este o superstiție de 
prost gust, aceia care îţi cere să fii tu în orice clipă, 
în orice împrejurare a vieţii. Dimpotrivă, învaţă 
arta de a fi un oarecare faţă de câţi mai oameni; 
există şi în viața socială o lege a rezistenței ma- 
terialelor. In comerțul tău cu oamenii respectă cât 
poți mai mult această lege a rezistenții materia- 
lelor.. Numai așa vei izbuti un lucru frumos, orga- 
nic, cu un s'il al său propriu. După cum un sculptor 
ține seama de rezistenţa materialelor, când lucrează 
în lemn, în marmură sau în lut, tot așa învaţă să 
respecţi materialele omenești pe care le ai în față 
şi vei vedea că obţii un comerț mult mai omenesc 
şi mai organic decât dacă ai neglija insul din faţa 
ta şi ai ţine seama numai de tine. 

Când cei mai mulți oameni sunt de lut, nu în- 
cerca să lucrezi cu ei ca şi cum ar fi de piatră — 
pentrucă nici statue de piatră n'ai să izbutești, 
şi nici frumuseţe de lut mai să faci. 

Invaţă că marele secret al vieţii asociate stă în 


OCEANOGRAFIE 239 


putinţa ta de a-ți descoperi păcatele oricui — şi 
de a-ți păstra calităţile pentru cei puţini. 


Acum câțiva ani, ain trăit o bucată bună de timp 
în preajma unui om mare. Era într'adevăr un om 
mare; matur, creiator, original, glorios. Se vorbea 
despre el în trei continente. Opera lui ştiinţifică 

“era pe deplin acceptată şi premiată pretutindeni. 
Aproape că nu mai întâmpina acea rezistenţă sau 
controversă care caracterizează un om viu. 

Şi acest om mare primea zilnic scrisori sau in- 
tervenţii, din toate părţile lumii, pe care el le citea 
cu multă plăcere. Un singur lucru îl umilea; se 
vorbea acolo, întotdeauna, de „timpul răpit“, de 
„bunătatea“ la care face apel petiţionarul, şi al- 
tele. Ori, acest om mare şi celebru, își pierdea o 
bună bucată din zi cetind romane polițiste, mo- 
țăind pe fotoliu, sau ciorovăindu-se cu nevastă-sa. 
Am asistat odată la o scenă impresionantă. O a- 
mericancă, în trecere prin localitate, a vrut să-l 
vadă şi să-i vorbească. Eram de față. Buna femeie 
a stat numai vreo zece minute, în care timp a as- 
cultat cu sfinţenie tot ce i-a spus maestrul. Se scuza 
mereu că îi răpeşte timpul preţios. Ea credea — 
cum credem toți, noi, ceștilalți — că maestrul îşi 
consumă timpul creind, scriind sau meditând. A 
plecat cerând mii de scuze. Am condus-o până la 
ușă. Făcuse o călătorie de patruzeci de zile ca să 
stea zece minute de vorbă cu maestrul ei spiritual. 


240 MIRCEA ELIADE 


Când m'am întors din nou în camera lui, l-am gă- 
sit scărpinându-se pe picioare cu o imensă volup- 
tate. Mi-a spus: „Ce oameni interesanți, americanii 
ăştia!“. Apoi şi-a reluat romanul, inevitabilul ro- 
man de Edgard Wallace.: In acea seară a fost la 
cinematograf. 

Vă spun toate acestea fără nici o ironie. Omul 
acesta era și este într'adevăr mare. Totuşi, nu tre- 
buie să exagerăm; să nu credem că asemenea oa- 
meni sunt imateriali, că un geniu nu are nevoie de 
cele mai mediocre bucurii, de cele mai plate di- 
tracţii. De aceia m'am adresat întotdeauna oa- 
menilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare o- 
brăznicie. Imi închiuiam că timpul pe care li-l 
răpesc eu nu era destinat operii lor geniale, ci, 
poate, scărpinatului pe picioare... 

De ce, totuşi, asemenea oameni mari preferă să 
se scarpine pe picioare sau să citească pe Edgard 
Wallace, în loc de a prelungi convorbirile cu noi, 
cu oameni tineri cari venim la ei ca la nişte ma- 
eştri? Este un fel de tragedie la mijloc, recunosc. 
Poate îi obosește faptul de a trebui să fie, întot- 
deauna, mari. Poate le e dor de puţină umanitate, 


câ Iulie ea E scor to fab 49; Au nevoie, ei, 
geniile, de căldură şi platitudine — mai mult ca 
noi, care trăim în căldură şi în platitudine tot tim- 
pul. 

Totuși, să recunoaştem, e trist. E destul de 


trist să stai numai cinci minute de vorbă cu omul 
pe care îl admiri, cu care te-ai înțelege atât de 


OCEANOGRAFIE 241 


bine, care ţi-ar fi de atâta folos — și să vezi, în 
clipa când închizi uşa, un tip oarecare, „un prie- 
ten“, venind lângă maestru ca să pălăvrăgească 
stupidităţi până seara. 


u t 


$ 


Tot mai mult mă conving că gelozia nu este 
chiar un sentiment atât de simplu pe cât ni se 
pare. Mai întâi, nu cred că gelozia este numai un 
sentiment. Ea se manifestă adesea în viața pasio- 
nală, dar se poate recunoaşte şi 'în alte structuri. 
De pildă, în destinu] cunoaşterii, Mi se pare că e- 
xistă întotdSauna un dualism la rădăcina certitu- 
dinilor obținute prin cunoaştere, dualism care nu se 
rezumă la lupta oarecum clasică între adevăr şi, 
eroare — ci între două adevăruri. Noi avem despre 
cunoaștere în genere idei cu totul înapoiate. Cre- 
dem că adevărul este universal, continuu, etern; 
etc. Poate că există și un asemenea adevăr, dar eh 
nu este, în orice caz, adevărul nostru. De cele 
mai multe ori, noi avem puncte de vedere, înţelegeri 
parțiale a realităţii. Cunoaşterea noastră este afir- 
marea unui asemenea punct de vedere. Şi dualis- 
mul de care vorbeam nu se manifestă prin lupta 
între punctul de vedere just şi punctul de vedere 
fals — pentrucă „just“ şi „fals“ sunt -abstrac- 
țiuni, pe planul „adevărurilor” cotidiane — ci a- 
cest dyalism se manifestă prin gelozia _ unui punct 


de vedere faţă de de_ altul. 


Indată ce ajungem la o anumită certitudine, la 


242 MIRCEA ELIADE 


un adevăr (cum spunem noi, fără să ştim că ade- 
vărul înseamnă cu totul altceva decât un punct 
de vedere) —- o certitudine opusă, sau similară, 
sau mijlocie, ne tentează spiritul, ne turbură cu 
gelozia lor nemărturisită, ne risipește liniștea. 
Este o atitudine superficială să spui că un spirit 
gelos (în acest sens al cuvântului) este instabil și 
necreator, sau chiar deadreptul imoral. Cred că se 
află o adevărată dramă înapoia acestei gelozii or- 
ganice cunoaşterii. Observaţi că nu este vorba aici 
„de a trece neapărat la cealaltă extremă, de a te 
contrazice pur şi simplu — ci o tentaţie de a trece 
alături, de a te îndoi de fidelitatea adevărului tău, 
de a te îndoi de „certitudinea“ lui, de universali- 
tatea lui. 
= Lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât 
par. Este ușor să spui că momentele acestea pre- 
mergătoare cunoașterii sunt momente de eroare, 
sau că sunt aproximative; că mersul spiritului este 
întotdeauna dela eroare la adevărul definitiv. Ma- 
niera aceasta simplistă de a vedea lucrurile ne face 
cel mult optimişti, dar ea nu corespunde reali- 
tăţii. Realitatea este că noi abuzăm de puncte de 
veșlere şi că, în fond, fiecare punct de vedere este 
elozit de altul, apropiat sau depărtat. Certitudi- 


nile noastre sunt efemere tocmai pentrucă gelozia 
stă la baza cunoașterii, Firește, vorbesc de cunoa- 


şterea autentică, sinceră, vie — nu de cea pe care 
oricine o poate găsi deagata, în orice carte, la orice 
catedră. 


OCEANOGRAFIE 243 


Este o continuă luptă, nu numai decât între în- 
tuneric şi lumină, ci şi între felurite lumini. Şi sunt 
unele putreziciuni cari produc o lumină fosfores- 
centă mai fascinantă decât lumina de zi. 

a 


'Boala și nebunia geniilor poate să-și aibă o ex- 
plicație mult mai simplă; poate că ele nu sunt 
decât pedeapsa sau răsplata faptului că aceşti oa- 
meni au pătruns cei dintâi într'o zonă nouă de 
gândire. Trebuie să fii bolnav, desechilibrat, ne- 
bun, ca să poţi descoperi geografii spirituale Cars 
— în urmă — vor echilibra și vor însănătoși pe 
alții. 

Ceiace mă turbură (şi mă încântă totodată) în 
această enigmă a bolii şi desechilibrului anumitor 
gânditori — este faptul că gândirea lor ajunge 
un stenic, un stimulent de viaţă, o structură orga” 
nică și sănătoasă pentru ceilalți. Este ciudat că 
viaţa şi bucuria se răzbună și în, acest caz; asis- 
tăm _iarăş la o victorie a vieții. Căci boala şi ne- 
bunia geniului stimulează —— prin gândirea sau 
opera lui — însăşi principiul vieţii şi sănătății turmii 


E pe AT To 
simplă şi miraculoasă, care este viața, știe să se 
folosească în lupta ei contra neantului de însăşi 
victoriile provizorii ale neantului. Un om bol- 
nav, desechilibrat, nebun — este adus din nou în 
lagărul vieţii și al sănătăţii; dar nu direct, ca ins, 


244 MIRCEA ELIADE 


pea 


ci prin influența vitală, organizatoare, stenică, pe 
care gândirea lui o exercită asupra celorlalți. 


Se exagerează mult când se spune că teama de 
suferință ne sileşte să facem sau să răbdăm anumite 
lucruri de care am fi fericiţi să scăpăm. Teama de 
suferința noastră joacă un rol mult mai modest 
în conștiința modernă. Există una mai decisivă, 
care dintr'o ciudată pudoare rămâne întotdeauna 
în umbră: teama de a face pe alții să sufere. In 
privința aceasta suntem mult mai altruiști, adică 
mai lași, decât s'ar crede. Răbdăm o serie de com- 
promisuri, viețuim adevărate orori morale, ne com- 
placem în cele mai sinistre minciuni, nu pentrucă 
iubim confortul nostru lânced sau pentrucă ne este 
teamă de suferința noastră—ci pentrucă avem spai- 
mă de suferinţa celorlalti, implicaţi în experienţa 
noastră. i 

Şi aici întâlnim un alt grad de laşitate, de lipsă 
de virilitate. Este tocmai această teroare pe care 
o exercită asupra noastră suferința celor pe care 
îi iubim sau care ne sunt aproape. Evităm să facem 
anumite lucruri şi să spunem anumite adevăruri nu 
pentrucă s'ar dezlănțui, prin aceasta, evenimente 
cari ne-ar aduce nouă suferință; ci pentrucă ar tre- 
bui să asistăm la durerea celorlalți. In sinea noa- 
stră, am prefera să suferim noi — numai anumite 
situaţii să se sfârşească, anumite întunecimi să se 
limpezească. Dar nu putem face aceasta, pentrucă 
atunci n'am suferi numai noi, ci mai ales ceilalți. 


OCEANOGRAFIE ’ i 245 


Lașitatea aceasta este mai grozavă, mai subtilă 
şi mai „morală“ decât lașitatea simplă a unui om 
căruia îi repugnă și îi este teamă de propria sa 
suferință. Un tratat de etică ar trebui să ţină 
neapărat seamă de ea. Şi o apologie a curajului 
ar trebui să ne înveţe că este mult mai ușor să 
suporţi o suferință inutilă decât să o suprimi băr- 
bătește, chit că actul acesta de voință ar aduce 
după sine adevărate agonii în sufletul celorlalţi. 

Ne rămâne de învățat un lucru foarte greu: de 
a privi suferinţa altora cu aceiași ochi cu care pri- 
vim suferința noastră; de a provoca suferința al- 
tora, atunci când este necesar. cu acelaş curaj cu 


care știm s'o provocăm pe a noastră. 


Et: 


Ceiace împiedică pe adevărații oameni de ac- 
țiune, de fapte şi inițiativă, să se ocupe cu po- 
litica — este aceasta: acțiunea politică este întot- 
deauna stimulată; se face cutare mişcare din cu- 
tare cauză, pentru anumite rezultate. In politică, 
totul se face stimulat din exterior (nu numai decât 
în sensul brutal al cuvântului; ci „exterior“ în sens 
de viziune mentală proectaiă în viitor, de ideal, 
de ceva din afară și de departe către care tinde 
omul politic). Oamenii așa zişi de acţiune trăiesc 
şi activează printr'un foarte ciudat sistem de tro- 
pisme; tropismul momentului, tropismul succesu- 
lui, tropismul viitorului, al interesului personal, al 
moralității civice, etc. Este o acțiune veşnic ali- 


246 MIRCEA ELIADE 


mentată din afară. Ei spun că sunt actuali pentrucă 
afectează panica actualităţii şi acceptă numai acele 
criterii de judecată pe cari experienţa istorică le-a 
verificat de veacuri. Sunt criterii cari se fac acum, 
cari n'au fost încă verificate, cari vor face Ia rândul 
lor istoria; dar pe acestea, un om politic, adică 
un om care nu trăieşte în prezent — ci în „ideal“ 
(care poate fi peste un veac sau peste un ceas), 
— nu le poate înțelege nici aprecia. 

Dacă expresia „primatul spiritualului asupra po- 
liticului“* poate avea vreun sens — ea îl cuprinde 
pe acesta: a gândi şi a acţiona nestimulat de fac- 
tori exteriori (ceiace nu înseamnă că nu trebuie 
să intri în legături de înţelegere sau comuniune cu 
aceşti factori). Se întâmplă, însă, ca majoritatea 
curentelor „spirituale“ din veacul nostru să fie 
politice în esenţa lor intimă. Să nu-şi aibă, adică, 
autonomia lor în sine. 


r w 
ta 

” Adesea luăm o atitudine contra unei păreri, sau 
unui adevăr, numai pentrucă persoana care o sus- 
ține ne este antipatică; negăm.un adevăr numai pen- 
trucă ceasul sufletesc deatunci vrea cu tot dina- 
dinsul să contrazică, să se opună, să nege. Foarte 
multe din părerile noastre sunt creiate din aseme- 
nea negaţii pasionale. Imprumutăm mai mult dela 
alţii în acest sens negativ — adică afirmând o pă- 
rere contrarie părerii susținute de ei — decât îm- 
prumutăm în sens pozitiv. Suntem stimulaţi mai 


OCEANOGRAFIE 247 


mult de către acei pe cari îi negăm decât acei pe 
cari îi imităm. Ceiace este uluitor în acest proces, 
este faptul că din asemenea nimicuri pasionale ne 
creiăm „filozofia“ noastră, ne organizăm opinii 
cu care judecăm lumea; transformăm jocurile efe- 
mere ale sentimentelor şi orgoliului nostru în jude- 
căți critice — şi ne conducem viața după aseme- 
nea judecăţi, ne antrenăm gândirea toată pe câ- 
teva propoziţii prin care ne-am exprimat cândva 
revolta, sau necazul, sau negația într'o simplă dis- 
cuţie prietenească. 

Ceiace este și mai deprimant, foarte multe din 
afirmaţiile acestea sentimentâle, pasionale, efe- 
mere — izvorâte din nevoia de a contrazice — co- 
prind adevăruri esențiale asupra existenţii. Ade- 
vărul are mijloace foarte:ciudate de a se descoperi 
oamenilor. m 


Sunt ceasuri de cumplită torpoare, de neverosi- 
milă tristeţe, când te descoperi deodată singur, cu 
nenumărate morţi alături, cu alte morţi în suflet. 
Este o singurătate decisivă, şi orice ai face nu iz- 
butești s'o alungi; te descoperi bătrân, inutil, ratat, 
uluit că ţi-a trecut atâta viață pe-alături — fără 
s'o ştii, fără so simți —, deprimat de toate vic- 
toriile pe cari nici mai încercat să le câştigi, obo- 
sit de toate ispitele din care nici n'ai încercat să 
muşti. Numai în asemenea ceasuri înţelegi vacui- 
tatea tuturor mobilelor şi stimulilor cari ţi-au ali- 


248 MIRCEA ELIADE 


mentat bucuria şi durerea de până acum; în astfel 
de ceasuri înţelegi ce goană inutilă este prietenia, 
ce act imposibil este iubirea, cât de perfect inutile 
sunt toate. Ți-este silă de orice, chiar şi de odihnă, 
de moarte. Ai vrea să poți pieri fără s'o ştii, să 
te cufunzi în neant fără să faci un singur gest. 

Şi, totuşi, după asemenea ceasuri, și zile, de 
acetya, redescoperim iarăş soarele și sensul tutit- 
ror actelor. Ne integrăm în cealaltă conştiinţă, de 
toate zilele. Ieşirea aceia din viață, descompunerea 
aceia din care am fi putut învăța atâtea — des- 
pre moarte, despre înviere — nu ne-o mai amin- 
tim. Ne-am obișnuit să numim „boală“ sau „,sur- 
menaj“ orice fel de torpoare prin care luăm cuno- 
ştință de cele ce ne așteaptă. Şi ne întoarcem fără 
grijă de unde am plecat. 

Mă minunează întotdeauna secretul acesta mare 
al vieţii: să nu înveţi nimic din descompunere, să 
nu înveți decât foarte târziu, la bătrânețe, când 
descompunerea este definitivă şi sufletul un mor- 
mânt. Mă întrebam odată cum de mai poţi face 
aceleași lucruri după ce ai cetit La divina commedia. 
Mă întreb şi acum prin ce miracol poți lua totul 
dela început — după ce torpoarea ţi-a lăsat o clipă 
gustul celor ce vor veni. 


Părerile perfect contrarii celor pe cari le avem 
noi, ne interesează, ne bucură și ne stimulează. 
Oamenii cari le afirmă ne sunt de cele mai multe 


OCEANOGRAFIE 249 


ori simpatici. Ei sunt la antipozi, sunt în afară de 
fizica şi economia noastră intimă. Nu ne incomo- 
deaă, nu ne sileşte să gândim altfel; prea sunt 
departe de noi. Ne place să ne afişăm cu priete- 
nia lor, ne lăudăm că „îi înțelegem“ deși sunt toc- 
mai opusul nostru. Voim să declarăm prin aceasta 
“lărgimea noastră de spirit, posibiltăţile noastre de 
înţelegere. 

Dar cu oamenii cari gândesc aproape ca noi, cu 
părerile cari se despart numai prin nuanțe de ale 
noastre — se întâmplă altfel. Oamenii aceştia cari 
ne seamănă ne irită profund, ne incomodează, ne 
sunt antipatici din motive obscure. Ne obsedează, 
ne turbură. Părerile lor ne produc adevărate su- 
ferințe. Sunt prea aproape de ale noastre ca să nu 
suferim că nu sunt, totuş, identice cu ale noastre. 
In acelaş timp, ele ne descoperă tot ceiace este im- 
provizat, arbitrar, abstract, factice, ineficace în pă- 
rerile noastre. Suntem întotdeauna îurioşi pe aceia 
cari, voind sau nevoind, ne demonstrează facili- 
tatea sau insuficienţa părerilor noastre despre lu- 
me şi viață. Ori, o asemenea demonstraţie nu ne 
convinge când este făcută din celalt pol (după cum 
nu ne convinge când este obiectivă, rece, raţională). 
O demonstraţie convinge numai când este făcută 
în acelaş spirit, cu aceleaşi metode, ca şi a noa- 
stră. Şi, ciudat, nu ne convinge prin ce vrea să de- 
monstreze, să afirme — ci prin ceiace realizează 
aproape ca şi noi. In fața unei asemenea păreri, 
demonstrate ca şi părerile noastre, ne dăm seama 


250 MIRCEA ELIADE 


de insuficienţa și improvizaţia „teoriilor“* noastre. 
Cea mai eficace critică nu ne-o fac adversarii spi- 
rituali, ci prietenii spirituali; căci în operile lor, 
atât de aproape de ale noastre, sunt perfect oglin- 
dite toate metehnele și autosugestiile spiritualităţii 
noastre. 

Dar mai e ceva. Ciuda şi jena pe care ne-o 
produc părerile sau oainenii asemănători nouă, îşi 
mai are şi o altă explicaţie, simplă şi psihologică, 
Urâm să ne vedem multiplicaţi în ceiace conside- 
răm „original“ şi profund intim. Ne repugnă să 
ne recunoaştem în contemporani; mai ales că a- 
ceştia trădează, parcă, însuşi, secretul personali- 
tății noastre, al activităţii noastre spirituale. / 

Deaceia preferăm pe ceilalţi, faţă de cari putem 
fi obiectivi. 

B 

Sunt unii oameni pentru care fericirea este cea 
mai cumplită suferință; în asemenea ceasuri ei 
nu se pot nici măcar plânge, nu se pot destăinui 
altuia, ci rămân mai închişi decât în cele mai gro- 
zave nenorociri. Nu poţi consola pe un om care 
suferă din cauza fericirii. Nu poţi pătrunde în sufe- 
rința lui — pentrucă nu o poți fixa nicăieri, nu o 
poţi intui, este o condiţie fluidă a sufletului 
care scapă oricărui act de înțelegere sau de dra- 
goste. Oamenii aceștia care suferă în fericire, în- 
tâlnesc pentru întâia oară singurătatea. Majori- 
taiea făpturilor, sunt singure în durere, în sufe- 


OCEANOGRAFIE 251 

pa 
rință. Dar cei cari suferă într'adevăr peste limi- 
tele ghicirii omenești, sunt a'cei cari întâlnesc sin- 
gurătatea în fericire. Este aproape o sufocare, o 


ardere nevăzută — căci atunci nimeni nu-ţi bănu- 
eşte suferinţa, nimeni nu poate schița un gest de 
mângâiere. 


Oamenii aceştia au un instinct al conservării de- 
stul de rafinat: în preajma îericirij ei cheamă ori- 
ce în ajutor; zeflemeaua, satira, pornografia, vul- 
paritatea, bătaia de joc, cinismul. Evită cu orice 
preţ fericirea; caută în acele ceasuri tovărăşii ve- 
sele, vulgare, zgomotoase. Pentru asemenea oa- 
meni, un cer înstelat, o noapte clară, o noapte în 
munţi — înseamnă cel mai sălbatec blestem. Este 
atâta seninătate în jurul lor, atâta profunzime, a- 
tâta neant. Ar vrea atunci să audă glume, să trăn- 
cănească prostii, să povestească, să audă glasuri 
şi inteligenţă în jurul lor. N'ar rezista altminteri 
măreției, fericirii, „,firescului“ din preajmă. 

Deaceia oamenii aceștia iubesc viaţa citadină, ce- 
rurile terne şi văzduhurile îmbâcsite, singurătatea 
în mijlocul unei odăi — iar nu singurătatea în mij- 
locul unui codru —, preferă mediocritatea, vulga- 
ritatea, cotidianul; dacă aşteaptă ceva, acel ceva 
nu e niciodată fericirea, ci un echilibru oarecare, 
o indiferenţă, o seninătate placidă, aproape neutră. 


Durerile mari, experienţa aceia atât de variată a 
neantului care urmează oricărei suferințe, conduce 


252 MIRCEA ELIADE 


totuşi la o înseninare mai certă şi mai totală decât 
eventuala seninătate dinainte de durere. Din acest 
punct de vedere — al stării sufleteşti care va urma 
— durerile sunt cel mai trainic colaborator al echi- 
librărilor sufleteşti. E o prostie sau un truism să 
crezi că durerea creiază bucuria și bucuria creiază 
durerea. Lucrurile nu sunt atât de simple. Şi bu- 


curia şi durerea tind către TRN de calm 
sufletesc, da neutralitate pasională. Când atingi! 
aeeâstă indiferența, coborând Te dintro stare de 
bucurie, păstrezi o anumită impresie. stete, de 
melancolie; deaceia ni se pare că bucuriei îi ur- 
mează mai întotdeauna durerea'*Când experimen- 
tezi, însă, starea neutră şi placidă a echilibrului 
după o durere adâncă — aproape că o socotești 
beatitudine. O mare linişte sufletească, o foarte 
ciudată toleranță a tot și a toate, o dorinţă sin- 
ceră de milă, de caritate; însfârșit, ceiace este 
foarte preţios, o sete de valori trainice, universale, 
câteodată chiar „prea omeneşti“. 

Marea valoare a durerii este acest elan către 
echilibru, către platitudine, către cumințenie — pe 
care îl dă sufletului. Durerea purifică omul de multe 
nebunii frumoase, de multe idealuri impunătoare. 

Rareori veţi întâlni un om care a suferit mult. 
Oamenii aceştia niciodată nu sunt; ei au fost sau 
devin. Nu cred pe acela care îmi spune: „eu sufăr 
mult“ sau „eu am suferit mult“. Lumea este ast- 
fel făcută încât pe omul care suferă nu-l vezi, nu-l 
poţi privi; toate instinctele noastre ne apără de 


OCEANOGRAFIE 253 


contactul direct, viu, cu un om care suferă. lar cei 
cari au suferit mult nu mai sunt aceiași; vreau 
să spun că între omul care a suferit cândva şi cel 
cu care stai de vorbă — există o prăpastie. Omul 
acela își amintește numai că a suferit. Ceiace este 
cu totul altceva; și este, în acelaş timp, ceva foarte 
omenesc, foarte frumos chiar. 

Oamenii cari au suferit se întorc la o umanitate 
caritabilă, sunt apărători ai valorilor plate, uzate, 
dar veşnic vii. Un om care nu înnebuneşte sufe- 
rind (vreau să spun: nu-şi pierde nici una din 
axele existenţii sale) va fi în cele din urmă un om 
foarte muncitor, foarte cuminte, foarte aşezat. Ce- 
iace mă nedumirește în acest „clasicism“ al oa- 
menilor cari au suferit cu adevărat, este toleranța 
lor față de durere. Dar se pare că suntem tole- 
ranţi faţă de orice ne putem aminti. 

Sunt oameni care depăşesc durerea numai prin 
moarte. Pentru aceștia, înseninarea, echilibrul, neu- 
tralitatea pasională — nu pot fi experimentate de- 
cât atunci când nu mai există nici o experienţă, a- 
dică în moarte. Sunt, deci, oameni cari se odihnesc 
murind. Dar sunt și alţii cari îşi anticipează moar- 
tea biologică printr'o moarte omenească, supravie- 
țuind ca simplu animal sau ca simplu monstru 
unei dureri care le-a oprit cândva firul vieţii, le-a 
stăvilit creşterea. Morţile acestea din urmă sunt 
singurul fapt asupra căruia nu se poate opri ju- 
decata oinenească. Şi dacă mai pot intui ceiace în- 
seamnă sacrilegiu, cred că sacrilegiu este orice 


254 MIRCEA ELIADE 


încercare de a judeca asemenea oameni din jurul 
nostru, morți de mult din cauza. unei singure du- 
reri, şi cărora le-a îost retrasă şi unica salvare de- 
centă: aceia de a înebuni. 


Câteodată îți simţi gândirea organică, plastică, 
pliabilă. Simţi cum luminează direct obiectele, cum 
înțelegerea crește firesc și viu, ca un organism. 
Parcă se luminează altfel întreaga lume. Nu mai 
întâlneşti obstacole, nu mai sunt incoherențe. Gân- 
dești aproape fără să vrei, şi sentimentul acesta că 
întelegi îţi dă o plenitudine interioară nemaiîntâl- 
nită; este un sentiment stenic, de creștere, de ro- 
dire. 

Cred că gândirea aceasta plastică ne descoperă 
adevărata noastră esență: aceia de a fi organisme, 
celule vii. Deaici bucuria obscură pe care o încer- 
căm de câte ori gândim organic. Parcă ne-am în- 
toarce la un izvor pierdut, de mult uitat. Este sin- 
gurul prilej când intuim grandoarea lumii vege- 
tale, a cristalelor, a curenților de aer. i 


Faceţi cu grijă deosebirea între bunul simţ anal- 
fabetic şi bunul simţ cultivat. Bunul simţ analfa- 
betic (rural sau urban) are înapoia lui istoria, ju- 
decata lumii, prezența. proverbului. Bun simţ cul- 
tivat are înapoia lui o clasă socială, o laşitate, o 


spaimă de ridicul. Ruralul se teme de ridicul pen- 


OCEANOGRAFIE 255 


trucă îi opune „omenia“ lui Dumnezeu; cultivatul 
cu bun simţ se teme de ridicul pentrucă îi opune 
confortul lui individual, superstiţiile clasei lui so- 
ciale. Ridiculul, pentru rurali, este nebunie, ne-om, 
ne-bun. Pentru cultivatul cu bun simț, este pur şi 
simplu ridicul (adică situație penibilă individuală, 
jicnire şi suferință personală). Deoparte prover- 
bul — de cealaltă parte „spiritul“, şarja. 


Mi se întâmplă, foarte rar, să cunosc adevărate 
ceasuri de fericire: când nu am adevăruri; când 
nu am timpul nici dispoziţia să mă întreb „ce 
cred“ şi „pentru ce cred“ ceva sau altceva despre 
un fapt oarecare. Există atunci o apropiere directă 
şi o comuniune totală cu acel fapt. Habar nu am 
de unde vine şi cum îl integrez în ceiace m'am 
obişnuit să numesc conştiinţa mea. El este — şi 
eu sunt. Dar nici o clipă nu ştiu dacă este ade- 
vărat, dacă ar trebui să fie aşa sau altfel, dacă 
n'ar fi mai bine să nu fie deloc, etcetera. 

Mă întreb câteodată dacă depărtarea omului de 
adevăr nu se datorește problematicei adevărului; 
dacă nu cumva anticiparea mentală a „adevărului“, 
exteriorizarea lui (eu sunt în punctul A; „„adevă- 
rul“ este în punctul D; dacă trec prin B şi C, gă- 


sesc adevărul!!) — nu fac decât să permanen- 
tizeze la infinit o goană în vacuitate. 


O însemnată parte din activitatea noastră se da- 
toreşte unei îraze pe care am spus'o involuntar sau 


256 MIRCEA ELIADE 


pe jumătate distraţi, și pe care ne silim — din, £- 
goliu sau pasionată curiozitate — s'o explicăm, 
so popularizăm, legând-o de dogme şi principii 
acceptate. 

Mulţi apucă un drum pentrucă au vestit că vor 
merge pe drumul acela. Mulţi .se îndrăgostesc de 
o carte pentrucă au lăudat-o, şi de o femeie pen- 
trucă li s'a părut că o iubesc. Alţii se încăpăţâ- 
nează să cerceteze întreaga viaţă un colţ de întu- 
nerec — pentrucă și-au certat odată semenii că 
nu preţuiesc îndeajuns acel colț. 

Totuși, ceiace este surprinzător, foarte multe lu- 
cruri noi se descopăr prin procesul acesta. S'ar 
spune că adevărul ascultă de voinţa acelora cari 
îl caută, și se revelează oriunde ochiul omului vrea 
să-l găsească. 


Intotdeauna m'a turburat faptul acesta; că zorii 
oricărei schimbări în viaţă, în gândire, în pasiune 
— se anunţă printr'o senină indiferență faţă de 
carne. 

Un calm inuman pentru tot ceiace priveşte legile 
trupului, cuprinde pe cel ce pășește întrun nou 
spaţiu spiritual, pe cel ce se schimbă. Şi aceasta 
se întâmplă chiar când viaţa i se schimbă prin 
acceptarea unei victorii a cărnii... 


Am asistat zilele trecute la o convorbire între doi 
prieteni. Unul spunea celuilalt: „de ce nu taci? 


OCEANOGRAFIE 257 


cum poţi vorbi chiar despre moarte, despre acele 
luc, „ri pe cari nimeni nu trebuie și nu poate să 
le destăinuiască? Cum de poți spune totul, fără 
să-ți mai rămână nimic ascuns?!“ 

Adesea am întâlnit în jurul meu concepția acea- 
sta primară a tăcerii și a vorbirii. Sunt oameni 
cari cred că dacă vorbeşti și scrii, spui tot ce ai 
pe suflet. Este un fel cu totul rudimentar de a ju- 
deca sufletul. Mi-aduc aminte că Sören Kierke- 
gaard spune undeva în jurnalul lui că cel mai si- 
gur mutism este acela de a vorbi mereu. Nu cred 
că aceasta este întotdeuna adevărat. Jocul acesta 
al contrariilor nu este de multe ori decât un auto- 
matism psihologic, care nu duce nicăieri (să spui 
că dacă râzi eşti tragic, dacă taci ești volubil, etc.). 

Dar nu e mai puţin adevărat că nici părerea pe 
care unii oameni și-o fac despre secretul celuilalt 
— judecând numai după ceasurile lui de tăcere 
şi de vorbire — nu este mai justificată, Lucrurile 
acestea nu au nimic de-aface cu „,secretul“* sufle- 
lui. Sunt oameni cari spun trei cuvinte pe ceas, şi 
îți dau totuși impresia că au spus tot ce aveau pe 
suflet. Alţii, vorbesc mereu — și nu ajung nici- 
odată familiari, niciodată nu comunică acele inti- 
mităţi cari definesc omul, și miracolul , și taina. 
Sunt prieteni cari ţi se destăinuie săptămânal, și 
totuș după atâţia ani nu-i cunoști încă. lar pe 
alţii, cari nu-ţi vorbesc niciodată, îi cunoşti după 
întâile săptămâni. Mi se pare că toate lucrurile 
acestea cu tăcerea. cu vorbirea. secretul, miraco- 


258 MIRCEA ELIADE 


lul, sufletul, etc. — nu au nimic deaface între ele. 
Dar o anumită psihologie primară şi accesibilă a- 
dolescenţii ne-a învăţat de timpuriu să tragem con- 
cluzii oarecum automate. Şi ni se are că, astfel, 
cunoaştem oamenii. 


De mult mi-am propus să analizeze sensul cu- 
vântului românesc „om“ și „omenie“. In limba noa- 
stră, cuvântul acesta nu are sensul umanist, nici pe 
cel creștin. li lipseşte o valoare cosmică; îi lip- 
seşte orice nuanţă majoră, orgolioasă. Când scrii 
Om cu majusculă, aproape că faci retorică. „Omul” 
limbii române este umil, anonim, șters, resemnat. 
Se spune: „păcatele omului“ (dar nu cele teo- 
logale, ci instituţionale, disciplinare) ; „îşi face ne- 
voile ca omul“ (o biologie rușinată de sine, cerân- 
du-şi scuze); „mai calcă alături, ca omul!“ (un 
soiu de mediocrizare colectivă a păcatului, o în- 
cercare de scuză prin solidaritatea cu esenţele ani- 
male, balcanice, ale omenirii). 

Sunt anumite maxime streine asupra omului, care 
nu îşi au sens în traducere românească. De pildă: 
„Quand on se trouve homme, on se trouve seul“ 
(H. de Livry), sau „Der Mensch ist eine Sonne, 
seine Sinne sind seine Planeten“ (Novalis). In lim- 
ba noastră cel mult dacă se pot traduce anumite 
titluri de cărţi: „L'homme qui assasina“ sau „The 
man from San-Francisco'“. 

Nicolae Iorga a făcut mult caz în jurul. acestor 


OCEANOGRAFIE 25y 


două cuvinte: om şi omenie. Totuşi, noţiunea de 
„om“, în limba română, capătă un conţinut spiri- 
tual, etic, numai când este pusă față în faţă de 
contrariul ei: neom. Numai în asemenea ecuații sen- 
sul cuvântului om se purifică, ajunge major, cu a- 
devărat etic. Cât timp este întrebuințat singur, cu- 
vântul „om“ are sensuri pejorative, umile, infe- 
rioare. Cred că trăstura aceasta nu este lipsită de 
importanţă pentru înțelegerea spiritului limbii ro- 
mâneşti şi chiar a portului românesc. O.inferiari- 
tate în izolare, în autonomie; o solidarizare, atunci? 
cu tot ce este terestru, umil, întunecat, păcătos, O 
tendinţă de acoperire prin mediocritatea speciei (a 
rassei), prin păcatele strămoșilor („ca românul“, 


„ca tot omul“, etc.). 
u g 


Despre metoda experimentală în filozofie. Dacă 
în loc de a argumenta — filozofii ar încerca să 
experimenteze? Din toată istoria spiritului euro- 
pean un singur lucru este sigur: că succesul şi dez- 
voltarea oricărei ramuri de activitate creiatoare este 
experimentarea, curajul, trecerea pragului. Firește, 
nu există încă o metodă experimentală în metafi- 
zică; dar ea nu există pentrucă nu a fost cercetată. 
Trebuie descoperită, creiată, promovată, amplifi- 
cată — aşa cum s'a întâmplat și cu experimentarea 
ştiinţifică. Dar nu trebuie împrumutată dela ştiinţă 
(cum a făcut psihologia, care, pe drumul pe care 
plecase ar fi ajuns la un punct mort, dacă n’ar fi 
intervenit și abateri neştiinţifice). 


260 MIRCEA ELIADE 


Noţiunea de „experimental“ se asociază fără voia 
noastră de noţiunea de ştiinţă pozitivă. Dar ele 
sunt perfect autonome. Metoda experimentală în fi- 
lozofie poate să însemne cu totul altceva decât în 
ştiinţă. Trebuie, însă, curajul de a creia, revolta 
îmotriva argumentării, a conformităţii; exemplul lui 
Kierkegaard, al lui Dostoiewski, Heidegger." 

Ceiace sterilizează filozofia este tocmai spaima 
de creiație, conformismul, scolastica. Ne confor- 
măm cu sau fără voia noastră unor mari modele, 
uitând însă că ceiace alcătuiește „mărimea“ acestor 
modele este curajul ior în creiaţie, libertatea lor, 
neconformismul lor. Am putea folosi un model imi- 
tând gestul lui de creaţie, invitaţia la libertate şi 
autonomie pe care opera lui ne-o adresează neîn- 
cetat, pe deasupra secolelor. Totuşi, noi imităm 
sistemul lui, cadrele creiaţiei, formele moarte — în 
loc să imităm gestul viu care le-a creiat. 

Când gândim ceva, ne e teamă să nu contrazi- 
cem un mare model. lar dacă voim să-l 'contrazi- 
cem, scrim o carte despre el şi contra lui. Facem 
un fel de operă de punere la punct, de ajustare, 
de comentariu — când am putea face una de cre- 
iaţie liberă, autonomă. 

Fiecărui dintre noi ne e teamă să nu contrazicem 
pe Kant sau pe Husserl. Ne e teamă să nu ne com- 
promitem în ochii elitei, ignorând sau contrazicând 
litera de evanghelie care slujeşte astăzi drept su- 
premă verificare a inteligenţii filozofice. Şi atunci 
ne mulțumim să fim „originali“ în umbra acestor 


OCEANOGRAFIE - 261 


mari idoli, să creiăm ajustându-i şi interpretându-i 
— ca în epoca cea mai sterilă a scolasticismului. 
Deşi puteam îi pur și simplu noi înşine, nici origi- 
nali nici ne-originali, ci noi înşinc. Aceasta nu u- 
seamnă că trebuie să neglijăm adevărul, ci să-l 
experimentăm pe seama noastră. Nu trebuie să că- 
dem în cealaltă extremă, a negaţiei; nu suntem 
mai originali „negând“ pe Kant sau Husserl de cum 
suntem adorându-i. Experimentarea şi creația nu 
au nimic de aface — în actele lor decisive — nici 
cu Kant nici cu Husserl. Ei pot sluji drept obiecte 
gândirii, ca oricare altă realitate, și atâta tot. 

Să nu ne sperie, iarăși, întrebarea: „ce va fi a- 
tunci?“, Puțin îmi pasă ce va fi când fiecare va 
gândi pe cont propriu şi fiecare va creia experi- 
mentând. Va fi, în orice caz, o viață nouă; și voi 
şti să mă adaptez ei tot atât de bine ca şi în 
aceasta pe care o viețuim acum cu toţii. Dar mă 
gândesc că, din zecile de mii de experimentatori 
în ştiinţele pozitive, numai câteva sute au creiat 
ceva. Cu singura deosebire că în ştiinţele pozitive 
creiația este transmisibilă, pe când în filozofie — 
atunci când se va descoperi o metodă experimen- 
tală — ea nu va mai îi. Este acum, dar atunci nu 
va mai fi; pentrucă o metodă experimentală în 
filozofie nu poate să însemne altceva decât expe- 
riență pe toate planurile vieţii. Şi viața este atât 
de bogată în fiecare dintre noi încât nici o creiație 
hu o va putea epuiza. Şi nimeni nu va fi nevoit, 


262 MIRCEA ELIADE 


atunci, să imite pe altul. Creiaţia ar putea fi tot 
atât de organică cum este şi trăirea. 


L:.] 
Paradoxul oricărei filozofii — activitate prin 
excelență universală și impersonală — este că se 


poate reduce întotdeauna la o experiență precisă, 
concretă, personală. lar dacă o filozofie nu are şi 
această preimplicare concretă și personală înapoia 
ei — nu face doi bani. Este, atunci, numai un 
frumos sistem, adică o încercare realizată după toate 
regulile filozofice, școlăreşte sau profesoral. Dar 
nu e filozofie, adică unitate vie, organism spiritual. 
Paradoxul de care vorbeam e următorul: filozo- 
fiile, deși au la baza lor experiențe, întâmplări, e- 
venimente — deci realităţi din afara axelor spiri- 
tului — sunt totuşi creaţii perfect spirituale, de va- 
loare universală. S'a crezut până mai acum vreo 
sută de ani că activitatea filozofică trebuie păstrată 
dincolo de întâmplări, de „experienţe“. De ce? 
Pentrucă, după concepţia întregei filozofii stoice 
şi creștine — concepţie care se transmite prin Pas- 
cal și filozofiei sec. XIX—,,experiențele” sunt pro- 
dusul pasiunilor. Orice se „întâmplă“, orice se „rea- 
lizează““, aparţine unui ordin pasional, deci despărțit 
esenţial de spirit, participând la eroare. 
Caracterizarea filozofiilor „personale“ din a doua 
jumătate a sec. al XIX-lea este tocmai această 
depăşire a disociaţiei precise și definitive care se 
făcea între „pasiune“ (întâmplare, experienţă, ete- 


OCEANOGRAFIE 263 


rogeneitate) şi „spirit“ (stare, dialectică, omoge- 
nitate). Depășirea a fost făcută posibilă printr'o 
revoluție a sensului „experienții“ şi „întâmplării“: 
scoaterea lor din cadrele pasiunii, valoarea spiri- 
tuală (deci universală şi eternă) pe care a luat-o 
experienţa şi întâmplarea. Intr'adevăr, de acum 
înainte „întâmplarea“ (experiența) capătă valori 
tot mai accentuat spirituale. Experiențele, care ca- 
racterizează atât de mult „personalitatea“, încep 
să caracterizeze şi o filozofie, pentrucă ele nu mai 
sunt obligatoriu pasionale şi obscure — ci pot par- 
ticipa la un ordin de realităţi spirituale, aşa dar 
universale. Lumea începe să vadă tot mai limpede 
că şi întâmplările pot fi obiecte spirituale, adică o- 
biecte de cunoaştere pură. Cu alte cuvinte, că și 
întâmplările sunt eterne. 

Așa se explică atunci afirmaţia unui gânditor ro- 
mân (profesorul Nae Ionescu) ca orice filozofie tre- 
buie să înceapă dela o experiență aproape fizică; 
de pildă, cineva care te calcă pe picioare. Căci, 
logic vorbind călcatul pe picioare mar fi posibil în- 
tro lume perfect echilibrată şi perfect orientată. Iar 
dacă el există, asta înseamnă că există eroarea. 
Deci, iată problema logicei. 

Dar, cele scrise mai sus au implicaţii şi mai res- 
ponsabile. Pentrucă de conceptul de eternitate care 
se acordă întâmplării şi experienţii — depinde tot 
destinul viitoarei metafizici europene. Degajarea 
experienţii de timp, valoarea ei de stare pură — 
cu alte cuvinte eternitatea oricărui fapt personal, 


264 MIRCEA ELIADE 


real, le vom vedea abordate de metafizica euro- 
peană. 


Pentru o revizuire globală a vocabularului. S'au 
creiat tipare, scheme mentale, care ne împiedică să 
gândim eficace. De pildă: politic, politică, spiritual, 
acțiune, instrument, gândire, contemplație, aven- 
tură, etc. Toate acestea sunt cuvinte care nu spun 
nimic, dar cărora le corespund scheme mentale de- 
zastruoase. Când auzim sau citim un asemenea 
cuvânt sau unul asemănător se creiază automat 
o schemă mentală, complect falsă. 

De pildă, când cetim cuvântul „politic“ — sche- 
ma mentală evocată automat ne prezintă urmă- 
toarele noţiuni organic legate între ele: acţiune re- 
ală, precizie în mişcări, eficacitate, interese mari 
(sau meschine; căci exi.tă şi o schemă mentală 
paralelă, pejorativă), luptă, tactică, etc. Iar când 
întâlnim cuvântul spiritual”, o schemă mentală 
creiată de atâtea lecturi și atâtea conversații con- 
fuze ne prezintă noțiunile: abstracţie, renunțare la 
realități, singurătate, izolare, lipsă de viaţă, inca- 
pacitate de acțiune, lipsă de interes imediat, etc. 

Toate acestea nu sunt numai false, dar sunt 
şi ineficiente, adică nu ne ajută deloc să gândim. 
Nu facem decât să uzăm de schemele mentale pe 
care ni le-am asimilat până la o vârstă oarecare. 

Gândirea trebuie să fie nu numai reală, dar şi 
eficientă — adică nu trebuie numai să ne conducă 


OCEANOGRAFIE 265 


la lucruri, dar să ne şi învețe să mergem mai uşor 
şi mai sigur la lucruri. Din cauza unui vocabular 
uzat, confuz, improvizat — nimeni nu mai poate 
gândi eficient. E nevoie să se anuleze toţi acești; 
termeni care nu mai spun nimic, sau spun fals. 
Gândiţi direct, și veți constata că încercarea sche- 
melor mentale de a goni spiritualitatea din acţiune 
şi viață, din realitate — este absurdă. Ni se spun 
astăzi o sumă de enormităţi asupra „primatului po- 
liticului““, asupra „luptelor de clasă“, asupra „vieţii 
revoluționare” — care nu sunt altceva decât auto- 
matisme puse în lucru de către schemele mentale. 


Incă un semn al transparenţei şi debilității epocei 
pe care o depășim acum: absenţa noţiunii de pă- 
cat, de greșeală general omenească. Se pune ac- 
centul pe eroare (individuală), pe greşală întâm- 
plătoare, de natură tehnică, pe incapacitate (per- 
sonală) — dar păcatul general nu-l mai luăm în 
seamă când judecăm faptele unui om sau orienta- 
rea unei naţiuni. 

In piesele noastre mentale păcatul e de mult eva- 
cuat. De aici senzaţia de apă chioară pe care ţi-o 
lasă orice demonstraţie modernă asupra omului. Ai 
impresia că asculți ceva fără rădăcini adânci în 
realitate, în omenesc. De câte ori citeşti ceva „ge- 


266 MIRCEA ELIADE 


neral“ asupra omului — scris de un modern — ai 
senzaţia penibilă că îţi pierzi timpul. 


Observaţi cât de mult seamănă epoca pe care o 
depășim acum — cu sincretismul filozofic şi ale- 
xandrinismul clasic. Oameni care nu cred și totuşi 
acceptă credința. Admit posobilitatea experienţii re- 
ligioase, a cunoaşterii mistice. Foarte mulţi oameni 
care gândesc şi vorbesc despre credință. Un inte- 
res relativ în „toate“. Incercări de sinteză prin 
mozaic, nu prin lăsarea la oparte; unitate prin 
aglomerare, nu prin intoleranță. (Dealtfel, intole- 
ranța politică pe care o constatăm în unele ţări 
sunt semnele probabile ale lumii care va veni. O 
lume care va fi la început barbară. Compară cu 
intoleranța creştină la sfârşitul imperiului roman). 
Insfârşit, fenomenologia — adică metoda de a 
explica nevăzutul ca pe văzut. 


Omul de gust, de bun gust, este mai întotdea- 
una incult. Sau, în orice caz, foarte puţin informat 
în orice depășește sfera în care și-a pregătit el 
„bunul gust“ (literaturile clasice, literatura fran- 
ceză, arta clasică, arta modernă). Iaţorimaţia, cu- 
riozitatea —. strică gustul. Il lărgeşte necontenit, 
îl face sincretist, îl face relativist — sfârşind prin 


a-l anihila. Cui îi plac prea multe lucruri, nu-i 
plac numai lucrurile bune. Cine înţelege prea bine 


OCEANOGRAFIE 267 
natura umană — înţelege greşit arta şi „frumo- 
sul“, Incepe să piardă intoleranţa, singurul criteriu 
fix al bunului gust. 

Un om de bun gust nu iubește barocul. Un om 
informat îl adoră (d. p. Eugenio .d'Ors). Unui om 
de gust nu poate să-i placă arhitectonica indiană, 
brutală, monstruoasă, fără perspectivă, fără sens. 
Şi, de fapt, toți oamenii de gust care au scris a- 
supra arhitectonicei indiene au mărturisit răspicat: 
că e oribilă. Au trebuit să vină alți oameni, for- 
mați nu la școala bunului gust, ci formați în etno- 
grafie, în antropologie — ca să ne explice arta in- 
diană, și să ne facă s'o iubim. 

Ce e trist în afacerea aceasta este că dacă re- 
nunți la intoleranță, ești nevoit să renunți și la 
gust. Criteriul frumosului nu admite sincretism. 
lar informația, cultura, conduce la o totală tole- 
ranţă faţă de tot ce a produs efortul uman. Un de- 
sen primitiv, o oală sumeriană, o scoică melane- 
siană, un plug, o casă, o scoarță, un cântec — toate 
se explică prin informaţie, şi toate se înţeleg. Iar 
înţelegându-le, nu se poate să nu le iubeşti. Iar 
dacă iubeşti totul, se mai poate numi că ești un om 
de gust? 

Omul de gust trebuie să aleagă, să compare tot 
ce-i aduce nou experienţa cu canoanele sale bine 
clădite (clădite pe o anumită cultură), să respingă 
tot ce nu este justificat de aceste canoane. Ana- 
tole France, când a respins pe Dostoewski, în nu- 
mele bunului gust a făcut-o. Şi avea perfectă drep- 


268 MIRCEA ELIADE 


tate. Acum, Dostoiewski este acceptat de bunul 
gust. Dar câți alții nu sunt acceptați! Eugenio d'Ors 
a luptat ca să introducă barocul în sfera bunului 
gust, fără să izbutească. Dar arta eschimoșilor, 
dar cea mongolă, dar cea melaneziană? Modernis- 
mul a revendicat pentru sine o sumă din aceste ex- 
perienţe artistice „primitive“. Dar nu ştim câtă se- 
riozitate se punea în aceste revendicări, și nu știm 
mai ales, succesul lor. Şi încă, numărul experien- 
telor „primitive“ era extrem de redus. 

Lucrurile sunt lesne de înţeles. Bunul gust este 
clădit din trecut, pe un anumit trecut. Iar cultura 
este clădită pe experiența tuturor trecuturilor, şi 
mai ales pe prezent; pe ceiace se descoperă, se 
învață şi se iubește acum. Cel care vrea să afle 
întreaga solidaritate a speţei umane în efortul ei 
către cunoaștere şi iubire — trebuie să renunțe 
la bunul gust. lar cel care voeşte să rămână un 
bun critic de artă (de orice artă), cel care voește 
să-și menţină şi să-și perfecționeze bunul gust — 
trebuie să-şi apere cu orice preţ ignoranța. Căci 
numai ignoranţa (relativă; adică limitată la anu- 
mite sfere) ştie să afirme cu hotărâre ierarhia va- 
lorilor. 


a 


Anul 1933 a cunoscut cele mai multe încercări 
literare, esseistice și filozofice asupra morţii. Ti- 
nerii scriitori şi gânditori români au luat atitu- 
dine şi față de această problemă esenţială. 


OCEANOGRAFIE 269 


Am crezut întotdeauna că cei cari nu se în- 
treabă asupra morții nu-şi pot trăi complect şi 
competent viața. Dar, mi se pare că există aici 
o mare neînțelegere, care zădărniceşte şi cele mai 
superbe eforturi de a cuprinde realitata morții. 
Căci toți cei cari au scris despre moarte, au por- 
nit dela reflecții filozofice sau dela experiențe per- 
sonale. Ori, moartea — ca şi viața — își refuză 
sensul ei ultim celui care este singur, celui care o 
priveşte ca un ins. Experiența morți, dintr'un 
punct de vedere personal, nu revelează de cât ca- 
racterele ei superficiale: transitorietatea, evanes- 
cența, pierderea. 

lar dintr'un punct de vedere filozofic, raționa- 
bil, abstract, teoretic, — moartea se relevă fie 
drept un fenomen natural (și ca atare ne-mai-în- 
teresând conştiinţa intimă) fie drept un mister, un 
paradox. In ambele cazuri, nu se ajunge la reali- 
tatea morţii, ci numai la constatarea ei. Fiecare 
constată că există moarte, și constatarea aceasta 
îi conduce la o serie de lamentări, de premonitii, 
de aforisme. Lucruri frumoase, fără îndoială, dar 
care nu au nimic deaface cu realitatea morții. 

Acum câţiva ani, când moartea nu ajunsese încă 
o modă și nu se punea ca problemă primă, am în- 
ceput a publica o serie de articole tehnice asupra 
învățăturii morţii, a pedagogiei şi artei de a muri 
bine. Lucrurile acestea nu erau inventate de mine. 
Le-am adunat din documente certe — şi asiatice, 
şi europene — şi am încercat să obțin o priză 


270 MIRCEA ELIADE 


mai directă și mai concretă asupra acestei taine de- 
cât aşi fi putut obţine prin experiența mea pro- 
prie şi reflecţii teoretice. 

Moartea este un _ lucru care se învață. La în- 
ceput nu înţelegi nimic, după cum nimic nu în- 
țelegi nici din viaţă. Işi are o gramatică a ei, un 
dicționar al ei. Şi după cum nimeni nu poate în- 
văța o limbă complect deosebită ascultând pe cei 
care o vorbesc și încercând să ghicească ce spun 
— ci deschid gramatica şi dicționarul, și încep a 
învăța, lecţie după lecție — tot așa nu veți afla 
ce este moartea atât timp cât vă veţi mulțumi să 
vă daţi cu părerea cam ce poate fi ea. (Inţeleg per- 
fect că ceiace vreau eu să compar — moartea cu 
o limbă străină — sunt incomparabile. Este nu- 
mai un fel de a sugera, și nimic mai mult). 

Documentele acestea există. Ele sunt folclorul 
şi „cărţile morților“ (egipteană, tibetană, celtică, 
iudaică). Moartea nu poate. fi înțeleasă de om, ci 

i de o i. In om, în ins, intuiţia fantastică, 
intuiţia care poate cuprinde global şi esenţial rea- 
litatea — este fărămiţată, este mai ales alterată. 
Prezenţa fantastică într'un ins este nevroză; pre- 
zența fantastică într'o colectivitate este folclor. 
Fantasticul, iraționalul (teluric sau ceresc) este 
asemenea unei limfe care străbate prin tot orga- 
nismul vieţii asociate; îndată ce se izolează, se in- 
dividuiază, limfa aceasta se descompune, putre- 
zeşte, 

Povestirile fantastice, chiar scrise de un geniu 


OCEANOGRAFIE 271 


ca Edgar Poe, îți repugnă prin exalaţiile lor neu- 
rotice, bolnave, inumane, demoniace. Fantasticul 
folcloric, dimpotrivă, te pune în contact direct cu 
o realitate iraţională dar concretă; cu o experiență 
asociată în care s'a concentrat intuiţia globală a 
vieţii şi a morţii. 3 

Inveţi despre moarte numai dela aceia cari au 
cunoscut-o, care au cultivat-o, care s'au întreţinut 
cu ea în lungile secole de aşteptare, în nopţile apo- 
caliptice. Inveţi despre. moarte numai dela oamenii 
care au cunoscut-o fără să moară. Cât de para- 
doxal pare lucrul acesta, el este totuși adevărat, 
simplu și adevărat. Intr'o intuiție reală, folclorică, 
întâlneşti realitatea morţii, cunoşti vămile ei, în- 
țelegi întunecatul ei destin. Un om care moare în- 
tro legendă prețuiește mai mult (din acest punct 
de vedere, al cunoașterii) decât toţi eroii cari mor 
în toate romanele moderne. 

Un om moare, într'un roman, individual, moare 
pe cont propriu; ne dă o emoție estetică, și atâta 
tot. Un om, care moare într'o legendă, exprimă în- 
treaga problemă, reală, (nu artistică) a morţii. Po- 
vestirea morţii lui este astfel redată (cu mijloace 
magice, ritmul, sonoritatea, fantasticul) încât ni 
se comunică o emoție reală, obiectivă — nu una 
estetică. Moartea, în folclor, este o cunoaştere tot 
atât de concretă ca şi în religie. Pentrucă e într'un 
contact direct şi viu cu însăși esenţa existenții ome- 
nești, contact magic, fantastic, pe care numai viața 


272 MIRCEA ELIADE 


asociată îl poate menţine, pe care orice individua- 
lizare îl anulează. - 

Reprezentarea morţii în folclor este cel mai bun 
instrument de cunoaştere pentru cercetarea acestei 
realități de care vorbeşte toată lumea astăzi. Ce- 
titi bine izvoarele, şi veți înțelege că fiecare om 
își întâlnește moartea în care a crezut, moartea pe 
care şi-a reprezentat-o. 


Ce deosebește o bucată literară de alta din ace- 
iaşi ţară, din aceiași epocă? Ce aseamănă o bu- 
cată literară folclorică din Balcani de alta din Aus- 
tralia? Şi o legendă folclorică asiatică, veche de 
două mii de ani, de una creiată acum în Pirinei 
sau Vosgi? Doi scriitori, din aceiaşi țară, de ace- 
iaşi vârstă, de aceiaşi meserie — vor produce două 
opere literare fundamental deosebite. Acelaş lucru 
cu ceilalți artişti, pictori, sculptori, iconari. Com- 
paraţi şi operile folclorice; din orice timp ar fi 
ele, din oricâte continente ar fi culese — au un 
aer de familie pe care oricine îl observă. 

Asemănarea aceasta se datorează prezenții fan- 
tastice păstrată de orice producţie folclorică. Viaţa 
asociată care creiază folclorul — deşi realizarea 
este obținută întotdeauna de un individ, care ştie 
să concentreze emoția aceasta coiectivă — impri- 
mă o anumită magie formelor verbale, ritmurilor, 
schemelor dinamice. Creaţia folclorică este un pro- 
ces nedisociat de subconştientul uman (nu indivi- 


OCEANOGRAFIE 273 


dual) din toate timpurile. Este un contact direct 
cu fantasticul. O creaţie „cultă“ se rupe din acea- 
stă ţurbure_mapis; ea exprimă o viziune perso- 
nală á lumii, o emoție obţinută pe cont propriu, 
nu participând la emoția unei întregi colectivităţi. 

Este ceva concret şi pozitiv în această asemă- 
nare fundamentală dintre toate producţiile folclo- 
rice. Nu trebuie să vorbim de „mentalitate primi- 
tivă“, de „superstiții“, etc. 

Acestea n'au ce căuta aici. Ele sunt mediul nu- 
tritiv în care şi-a înfipt adânc rădăcinile instru- 
mentul de cunoaștere mitică, simbolică, fantastică. 
Este o cunoaştere concretă în folclor, ceiace nu se 
păseşte în opera oricărui mare literat sau artist. 
Trebue să fii un Dante, un Shakespeare, un Go- 
ethe, un Dostoewski, ca opera să ajungă un in- 
strument de cunoaştere. Pe câtă vreme, orice pro- 
ducţie folclorică poate fi un instrument de cunoa- 
ştere; pentrucă participă la această. prezență fan- 
tastică, prin care se ajunge la rădăcinile lucruri- 
lor, se intueşte substanța realităţii, se exprimă li- 
mitele vieţii şi nemărginirea morţii. 


Pentru mine, cel care suferă mai mult în „Lu- 
minile Orașului“ nu este Charlie Chaplin. Sa vor- 
bit atât de elogios despre tragismul acestui film 
încât nu mai încerc să-l comentez aici. Dar mi se 
pare că s'a exagerat „suferinţa“ lui Charlot. Un 
om care suferă continuu, care se mişcă pe o linie 


274 MIRCEA ELIADE 
tragică întreruptă pe alocuri de comic şi grotesc, 
dar niciodată de uitare, de inconştienţă — ajunge 
să-și atenuieze suferința, aproape s'o neutralizeze. 

Cu totul altfel stau lucrurile în ceiace priveşte 
pe celalt personagiu principal al „Luminilor Ora- 
şului““, pe bogătaşul care trăieşte două vieţi pa- 
ralele, are două conştiinţe ce niciodaă nu se în- 
tretaie. Tragicul acestui om mi se pare dincolo de 
orice limilă. Omul acesta se deşteaptă la o viață 
nouă (când se îmbată) uitând cu desăvârşire cea- 
laltă viață de toate zilele (când e sobru). Dacă 
Chaplin are geniu, apoi fără îndoială că geniul 
său este definitiv realizat în acest film care sim- 
bolizează cu rară discreţie, dar precis, eternul dua- 
lism al sufletului omenesc, eterna viaţă dublă pe 
care o trăim fiecare dintre noi. Căci, tragicul con- 
stă tocmai în faptul de a nu mai putea trăi o anu- 
mită viață, în nevoia obscură de a o uita, de a 
scăpa de ea — și în revenirea continuă la viața 
dintâi. Uităm o viață, un fel de a trăi și de a 
înțelege lumea, pentruca s'o reîntâlnim a doua zi. 
Ne zbatem întotdeauna între două lumi, trăim 
două vieţi, complect separate între ele, ne deștep- 
tăm pe rând în fiecare dintre aceste trăiri — și ne 
deșteptăm într'una uitând-o pe cealaltă, dar nici- 
odată uitând-o definitiv. 


Neputinţa aceasta de- ita definitiv, de a în- 
cheia sau lichida definitiv o trăire în dauna celei- 


lalte, alimentează un tragism dintre ccie mai au- 
tentice. Inchipuiţi-vă pe Dogătașul din „Luminile 


OCEANOGRAFIE 275 


Orașului“; viața lui dublă, așa cum e viața fie- 
cărui om, îl întrerupe necontenit dintro înlăn- 
țuire de experiențe ca să-l zvârle în altă îniăn- 
țuire, unde regăsește memoria, judecățile de va- 
loare, maniile temperamentale, într'un cuvânt tot 
ce constituie o viață complectă. Intre cele două 
vieţi nu există continuitate; le desparte un soiu de 
„salt calitativ“ extrem, căci fiecare alimentează 
altă personalitate, și aceste două personalități nu 
se întâlnesc niciodată. 

Tragicul nu constă în acest dualism, ci în re- 
venirea lui ritmică, în destinul omului de a nu pu- 
tea încheia definitiv una din cele două personali- 
tăți. Prelungirea dualismului produce tragicul, prea 
lungirea lui până ce se identifică cu destinul. 


Lică 


Sunt oameni care, cetind, asimilează atât de 
personal materia cărții încât nu o mai memorează, 
nu rețin nici amănunte, nici. scheme generale. Işi 
amintesc de carte ca de o melodie, păstrează nu- 
mai starea sufletească provocată sau precipitată 
de lectură. Alţi oameni, citesc și rețin; nu e vorba 
de memorie — ci de bucuria pe care o au desco- 
perind în materia cărților obiecte pe cari le pot 
iubi, în jurul cărora pot reflecta, cu care pot face 
cultură, sau artă, etc. 

Cunosc lectori prodigioşi cari nu pot vorbi de- 
cât foarte vag, foarte general, despre cărţile ce- 
tite. Şi sunt alți cetitori, cari cunosc puţin o carte, 


276 MIRCEA ELIADE 


şi cari totuși pot spune admirabile lucruri în ju- 
rul lecturilor, pot vorbi foarte frumos, memorează 
şi comentează cu o adresă uluitoare. 

Speciile acestea de cetitori nu trebuiesc con- 
fundate. Noi apreciem, e drept, pe aceia cari au 
memoria vie a cărților, cari ne pot vorbi despre 
autorii favoriți, pot cita copios pasagii şi între- 
prinde oricând exegeze Dar nu e mai puţin ade- 
vărat că cei mai preţioşi cetitori sunt aceia care 
uită cărţile, care asimilează atât de personal gân- 
durile sau emoţiile autorilor încât nici nu-și mai 
amintesc de unde le-au luat; cetitorii cari izbutesc 
să transforme funcția aceasta dificilă a lecturii în- 
tro funcțiune organică, naturală, imitând gestul 
naturii (care nu păstrează niciodată contururile 
obiectelor asimiliate, memoria lor, ci transformă 
necontenit substanța). Autorii preferă să aibă câți 
mai mulți cetitori din prima clasă. In ceiace mă 
priveşte (aducându-mi aminte şi de cele ce scria 
André Gide vorbind despre Gourmont) aşi dori 
să nu am decât cetitori care să mă uite îndată ce 
m'au cetit; osmoza dintre substanța scrisului meu 
şi sensibilitatea lor să fie perfectă. 


Marea dificultate a unui roman modern este ur- 
mătoarea: eşti nevoit să insufli personagiilor o viață 
interioară inautentică, formată din sentimente de- 
modate și truisme, pentrucă majoritatea oamenilor 
moderni nu cunosc alt mecanism psihologic, nu 


OCEANOGRAFIE 277 


au alte experienţe interioare. Și atunci romanul 
pare învechit, vieţile de-acolo par cunoscute, prea 
cunoscute. Intr'adevăr, romancierul modern se gă- 
seşte într'o curioasă dilemă; sau acordă persona- 
piilor o adevărată viață interioară, așa cum a fä- 
cut-o posibilă experiențele veacului acesta, și în 
acest caz romanul nu e real, nu e adevărat, şi 
deci nu e autentic; sau lasă personagiile aşa cum 
sunt, şi atunci ele îşi descoperă o viaţă interioară 
automatizată, alimentată de aceleași vechi scheme 
şi aceleași sentimentalisme — și deci romanul nu 
mai e modern, personagiile nu mai sunt autentice. 
Dar într'un roman adevărat autenticitatea este egală 
cu inautenticitatea personagiilor. Pentrucă aşa 
sunt, de fapt, oamenii: inautentici, automatizați. 
Şi dacă vrei să-i redai aşa cum sunt, apoi trebuie 
să le păstrezi tocmai specificul lor: inautenticita- 
iea. In acest caz, însă, romanul nu va prezenta 
nici un interes, căci oamenii vor gândi, vor simți 
şi vor vorbi acolo ca în orice roman de o sută de 
ani încoace... 

Adevărul este că progresul realizat de cultura 
modernă nu a fost încă asimilat de oameni. Ceiace 
ne-a învățat psihologia, arta, știința modernă — 
n'a trecut dincolo de sfera pur intelectuală a con- 
ştiinţei noastre. Un om modern poate vorbi foarte 
frumos despre relativitate, despre expresionism şi 
despre noua biologie — dar viaţa lui interioară 
a rămas tot atât de automatizată, reacțiile lui sunt 
tot atât de primare. Dacă am putea prinde pe o 


278 MIRCEA ELIADE 


placă de gramofon reveriile lui, gândurile lui, sen- 
timentele lui, ne-ar înspăimânta gradul de inferio- 
ritate. Am întâlni cele mai penibile truisme, cel 
mai plat sentimentalism, cea mai detestabilă in- 
coerență. Și totuși omul acesta cunoaște o sumă 
de lucruri pe care nu le cunoștea un om dela 1880, 
judecă şi apreciază arta modernă, gândeşte pe ur- 
mele unei filozofii moderne... 

E fatal, deci, ca într'un roman care vrea să sur- 
prindă cursul ascuns al vieţii interioare a fiecărui 
personagiu — oamenii aceștia să pară învechiți, 
tipuri cunoscute, neutri. Totuşi, aşa sunt ei, și 
aceasta înseamnă autenticitate în roman. Altmin- 
teri, vei scrie o carte în care viața interioară se 
armonizează cu viața exterioară a personagiilor — 
dar aceasta ori e o excepţie, ori e un neadevăr. 

Important însă e faptul: cum să faci să înțe- 
leagă pe cetitor că ceiace i se pare lui banal şi 
inautentic în roman este singura autenticitate va- 
labilă? 


a 


Ași vrea să citesc un roman în care oamenii să 
nu aibă păreri. Cred că aceasta ar fi cea mai mare 
autenticitate îngăduită creaţiei literare: personagii 
cari nu au păreri personale — ci le împrumută, 
le argumentează, le critică, după împrejurări. Ob- 
servați bine un om modern; la el împrejurările 
contează. Intr'o anumită zi, la un anumit ceas, în- 
tro anumită întâmplare, susține un lucru, crede în 


OCEANOGRAFIE 279 


el, îl aprobă şi îl promovează. In alte împrejurări 
crede şi susține — dacă nu contrariul, cel pu- 
țin un lucru deosebit, alături de cel susținut altă- 
dată. 

Oamenii moderni nu au opinii; împrumută fe- 
lurite opinii sau credințe, după împrejurări. Am 
urmărit îndeaproape câţiva contemporani de ai 
mei; am verificat această continuă adaptare îm- 
prejurărilor. Nu adevărurile, nici părerile, erau 
cele care contau într'o discuţie; ci tensiunea sufle- 
tească, împrejurarea „istorică“ (dacă mi se iartă 
această expresie). Oamenii vorbesc de cele mai 
multe ori nu pentru a-și exprima anumite păreri, 
sau pentru a colabora la lămurirea unui adevăr — 
ci vorbesc ca să exprime împrejurarea, „,eveni- 
mentul“ sufletesc de atunci, liniile lor de forță de 
atunci. 

Se spune: oamenii se schimbă. E o exagerare. 
Nu se schimbă — pentrucă nu sunt niciodată. Din 
zecile de împrejurări prin care trec — şi în care 
vorbesc, în jurul cărora gândesc — sunt câteva 
care se repetă, sau sunt mai viguroase, mai ac- 
centuate. Evident, din împrejurările acestea care 
se repetă, oamenii alcătuiesc un fel de schelet teo- 
retic, un „sistem“ embrionar. Pe care îl părăsesc 
lesne, evident; și atunci se spune că şi-au schim- 
bat ideile, că „se schimbă“... 

Ceiace mă miră, este faptul că n'am întâlnit, 
încă, în literatură această autenticitate umană. 
N'am cetit, încă, un roman în care un personagiu 


280 MIRCEA ELIADE 


să afirme într'o zi un lucru, și a doua zi alt lu- 
cru; așa cum se întâmplă în viață. In romane, oa- 
menii sunt grozav de consecvenți în ceiace pri- 
veşte părerile lor. Proust şi cei cari au venit după 
el au ilustrat admirabil inconsistența, pluralitatea, 
ambiguitatea tuturor sentimentelor, orgoliilor și 
reveriilor umane; dar nici unul, după câte ştiu, n'a 
realizat această mare autenticitate, scriind un ro- 
man în Care să se vadă oamenii așa cum sunt și 
din punctul de vedere „rațional“, argumentativ ; 
oameni, adică, fără opinii, ci. numai_cu reacţii per- 
sonale față de împrejurări. 
m 


Pentru anumiţi oameni încrezători în progresul 
continuu al ştiinţei şi al civilizaţiei, aş recomanda 
lectura monografiei lui Lucien Thorndike: „A his- 
tory of magic and experimental science“. Veţi ve- 
dea ce tragică e inconștiența cu care oamenii re- 
petă „adevărurile“ timpului lor. E uimitor cât de 
rezistente sunt „adevărurile“. Deprimant nu e fap- 
tul că acei oameni inteligenţi ai antichităţii și evu- 
iui mediu au făcut erori grosolane — ci faptul că 
sute de asemenea oameni inteligenți le-au repe- 
tat şi le-au acumulat în decursul secolelor. E de- 
primant spectacolul omenirii care se încăpățânează 
întrun „adevăr“, împotriva tuturor evidenţelor. Pe 
mine nu mă neliniştește faptul că Biserica Romană 
a prelungit câteva din erorile antichităţii (alături 
de atâtea alte adevăruri fertile) — ci faptul că 


OCEANOGRAFIE 281 


Biserica este atacată pentru acest lucru. Lumea se 
încăpățânează să socotească Biserica o molimă, o 
pacoste — pentrucă au apucat în tinereţea lor 
„adevărul“ ştiinţific, care le spunea asemenea in- 
epţii despre Biserică și despre religie. 

Adevărurile sunt tot atât de primejdioase ca și 
erorile. Când te cramponezi de un „adevăr“ (pe 
care l-ai împrumutat în tinerețe, înainte de osifi- 
carea spirituală) nu mai poți vedea nimic altceva 
din toată realitatea care te înconjoară .Nu mai 
poţi creşte, şi eşti condamnat să „înţelegi“ toată 
viaţa acel sector de realitate pe care ţi l-ai ales 
în ceasul când te-ai solidificat. 

Dacă omul'ar şti să renunțe la adevăruri cu 
aceiași libertate cu care renunță la eroare, poate 
că s'ar putea vorbi de evoluţie şi de progres. Dar 
noi vedem oameni în cari adevărurile rezistă cum- 
plit, mult timp după ce le-a trecut timpul. De 
pildă, evoluționismul. Dela o ipoteză mai mult sau 
mai puţin justificată în biologie, a ajuns temelia 
tuturor ştiinţelor, superstiția tuturor înțelegerilor. 
Sunt oameni cari nu mai pot înțelege nimic, toc- 
mai pentrucă nu mai sunt liberi să admită și altă 
ipoteză, să încerce și altă metodă, să adopte şi 
alt punct de vedere. 

Nici nu bănuiți ce încet progresează omenirea 
din cauza adevărurilor. 


13 


Compară succesul hegelianismului în prima ju- 
mătate a secolului trecut cu succesul freudismu- 


282 MIRCEA ELIADE 


lui în prima jumătate a secolului nostru. Amân- 
două, chei prin care se explică realitatea şi expe- 
riența, în mod absolut. Totul se explică, dar cum? 
Prin identitatea dintre interior şi exterior; la he- 
gelianism acestea sunt concepte metafizice, la 
freudism „concepte“ psihologice. Vuigarizarea şi 
automatizarea explicaţiilor; toți pot înţelege to- 
tul; explicaţia în serie. Nu mai există individualul, 
neprevăzutul, gratuitul, saltul liber, aristocraticul. 
Totul se explică prin identitatea interior-exterior. 
Totul îşi are un rost, o explicaţie, o necesitate. 
Arta de a suprima dificultățile. 

Vezi acum şi deosebirea dintre hegelianism şi 
freudism; cel dintâi abstract, cel de al doilea se- 
mi-abstract, diletant, demagogic, libertin. La cel 
dintâi, Absolutul cu majusculă; la cel din urmă 
degradarea absolutului, laicizarea lui. In această 
sută de ani care îi despart, a intervenit ceva: de- 
mocraţia, cultura în serie, pentru toți și pentru 
oricine. Hegelianismul îţi cerea să fii filozof ca să 
poți înțelege totul, dar absolut totul; freudismul 
îți cere numai să fii semidoct. 


i 
Dacă putem învăţa ceva din istorie şi din isto- 
ria civilizațiilor, atunci fără îndoială că acel lucru 
este următorul: nimic nu se distruge prin critică, 
nimic nu-și justifică existența sau rostul prin ra- 


țiune; nici negarea unei valori, nici afirmarea ei 
nu depinde de inteligența sau de voința noastră; 


OCEANOGRAFIE 283 


o valoare este suprimată numai prin creiarea al- 
tei valori, un sens este anulat prin creiarea altui 
sens,. o concepţie a lumii rămâne în picioare — 
oricât ar fi ea de absurdă, de înapoiată, de şu- 
bredă — până ce e înlocuită de altă concepţie des- 
pre lume. Dacă putem înţelege ceva din acest exas- 
perant mister al vieţei şi al istoriei, trebue să re- 
cunoaștem că nimic nu contează în afară de ges- 
tul inițial al vieţii, creația. Perfecţiunea este o 
absurditate, de care viaţa nu ţine niciodată seama. 
Un lucru perfect este o abstracțiune, un ideal, o 
himeră. In locul perfecțiunii, viața ne oferă orga- 
nicitatea, trăirea articulată, stilul. 

Orice am face noi, oricât ne-am zbate cu infi- 
nitele resurse ale inteligenţii noastre — nu putem 
trece peste acest adevăr simplu: că singura justi- 
ficare a unui gest este organicitatea lui. Inutil să 
reflectezi, inutil să critici, inutil să lauzi; un lu- 
cru, 'um om, o judecată, rezistă atât timp cât ră- 
mân alimentate de viaţa: din jurul lor. Nu există 
decât o singură posibilitate de negaţie: depăș:- 
rea lor, înecarea vieții lor cu altă viață, mai vastă, 
mai densă, mai fertilă. 

Astiel stând lucrurile, singura certitudine prac- 
tică, de care ne putem folosi pentru articularea 
vieţii noastre proprii, este următoarea: că existența 
trebuie să coincidă cu creația; că a fi trebuie să 
însemne o creație continuă, o neîntreruptă depă- 
şire, o îmbogăţire a vieții universale cu forme noi 
şi vii, cu gesturi noi și fertile. Suntem, întrucât 


284 MIRCEA ELIADE 


viața noastră este un organism — adică o struc- 
tură bine articulată, în care seva circulă fără ob- 
stacole, în care formele se împlinesc unele pe al- 
tele, în care a supraviețui înseamnă a te creia ime- 
încetat pe tine. Aici nu există „superior“ şi „in- 
terior“; nu se poate spune despre o formă că este 
mai bună decât alta. Tot ce se poate spune este 
că poate folosi de model, că poate folosi de me- 
todă, că poate fi înțeleasă de mai multă lume, că 
valenţele ei sunt mai mici sau mai mari, că reali- 
zează mai aproape de universalitate îndemnul ini- 
țial al vieţii. 

Singura justificare a unei existențe este viața 
din ea, intensitatea, fertilitatea, adâncimea ei. Bu- 
curia, lumina, victoria, caritatea, depășirea, conti- 
nua depăşire, speranța — toate acestea sunt semne 
că viața gâlgâe acolo plină și organizată. Apre- 
ciez un om, o gândire, o operă — după autenti- 
citatea lor; adică după gradul de apropiere de 
coincidența existență = creație. 


EA 


Culturile sau civilizațiile nu stau niciodată, între 
ele, în raport de inferioritate sau superioritate. 
Este absurd să spui că civilizația austro-asiatică, 
de pildă, este inferioară civilizației indiene, iar 
aceasta inferioară civilizației mediteraniene. Fie- 
care are un sti aparte, și noţiunea de „inferior“ 
sau „superior“ (ca şi aceia de „,perfecțiune““) ire- 
buie aplicată înăuntrul acestui stil; ea poate avea 


OCEANOGRAFIE 285 


un sens numai față de istoria acestei culturi, de 
formele vii și moarte ale acestei civilizații. 

Singurul criteriu de comparaţie al culturilor și 
civilizaţiilor este gradul lor de universalitate; unele 
culturi sunt pur locale, altele sunt (sau tind a fi) 
universale; adică, au o valabilitate mult mai ridi- 
cată. Evident, nu există cultură — cât ar fi ea de 
„primitivă“ — care să nu poată fertiliza o altă cul- 
tură. Dar unele culturi (cea mediteraniană, cea 
indiană) au izbutit să-şi sublimeze stilul lor, ti- 
pul lor specific, în metodă. Şi metodele sunt, cel 
puțin temporar, universal aplicabile. 

Asta nu înseamnă că o civilizație austro-asia- 
tică este „inferioară“ civilizației noastre. Sunt cre- 
iatori cari au făcut şcoală; alţii, cari au rămas 
izolați. Sunt familii de plante cu peste o mie de 
specii; altele, cu două sau trei specii. 


Dintr'o scrisoare a lui Tomas Morus către fii- 
că-sa Marquerite Roper, ilustra umanistă: „Nu 
trebuie să căutăm numai gloria în Litere, ci mai 
ales înțelepciunea care ne dă fericirea. Aceasta e 
şi părerea filozofilor celor mai luminaţi, piloții 
aceștia pricepuţi însărcinați de providență să ne 
conducă pe marea furtunoasă a vieții...“ (cit. 
Emile Dermenghem, „Thomas Morus et les uto- 
pistes de la Renaissance“, p. 25). 

Observaţi că „filozofii“ la care se referă auto- 
rul Utopiei mau nimic comun cu controversiștii 


"286 MIRCEA ELIADE 


timpurilor noastre. Acei oameni căutau în primul 
rând înţelepciunea, care dădea fericirea; nu feri- 
“cirea mundană, se înţelege, ci o stare de echili- 
bru, de lumină interioară și consistenţă sufletească 
pe care anevoie o vom întâlni în timpurile noas- 
tre. Filozofii deacum au problematici, adică ob- 
stacole zvârlite unul după altul în calea realizării 
de sine, în calea trăirii. Dela Kant încoace, de 
când filozofia a început să se confunde cu teoria 
cunoașterii, sensul vechi al filozofiei (înţelepciune 
— fericire — echilibru interior — mântuire) a dis- 
părut. Deaceia vechea ecuaţie „filozofie = feri- 
cire““ ni se pare acum ridiculă. Noi nu mai putem 
înţelege că, pe vremuri, se făcea filozofie pentru 
a atinge fericirea; nu înţelegem de ce, de pildă, 
filozofia era foarte mult asemănată cu erotica. Şi 
totuşi, între aceste două „funcțiuni“ cei vechi gă- 
seau o foarte interesantă analogie; amândouă 
erau reale (nediletante, deci), amândouă căutau 
o fericire laică (în afara harului), amândouă dă- 
deau un sens existenții — un sens creiat dintr'o 
serie de experienţe. 

Pentru noi modernii, care nu cunoaștem viața 
spirituală decât în cadrul unei problematici, în ca- 
drul unei „căutări“ dramatice (sau, mai precis, 
catastrofale) — este foarte greu să înţelegem ana- 
logia dintre filozofie şi comfort spiritual. 

Noi credem că comfortul spiritual este o atitu- 
dine sceptică, ilustrată de un Renan sau 'Anatole 
France, uitând însă că, mult mai înainte de acești 


OCEANOGRAFIE 287 


sceptici comozi, comfortul spiritual era căutat şi 
trăit real de atâţia filozofi. 

Kant, instaurând primatul teoriei cunoaşterii în 
orice filozofie, a introdus o siccitate şi o asceză 
laică prin care filozofia se îndepărtează tot mai 
mult de confortul spiritual, de înţelepciune și mân- 
tuire. Aşa se şi explică, dealtfel, dece orice spirit 
viu al timpului se simte dator să ia atitudine con- 
tra filozofiei ca atare. Marile creere cari au adus 
un aport real acestui continent modern, dela Niet- 
sche la Heidegger (trecând prin filozofi de mese- 
rie ca Bergson, Max Scheller şi Chestov) — s'au 
manifestat dela începutul maturității lor contra fi- 
lozofiei ca teorie a cunoașterii. Dealtfel, de vreo 
optzeci de ani încoace, Europa şi gândirea euro- 
peană nu învață şi nu progresează decât prin ase- 
menea oameni. 


V'aţi închipui că Montaigne a fost cel dintâi 
apologist al „primitivilor?*“ In Essais (liv. III, ch. 
VI) vorbeşte cu mult entuziasm de naivitatea, cu- 
răţenia sufletească și omenia indienilor americani. 
Viciile europenilor și morbul „civilizației“ sunt cu 
multă artă puse față în față de virtuțile și natu- 
ralețea amerindienilor. Şi „în ceiace priveşte în- 
drăzneala şi curajul lor, fermitatea, constanța, ho- 
tărârea contra durerilor şi a foamei şi a morții“, 
Montaigne nu ezită să le pună alături de marile 
pilde ale antichităţii. 


288 MIRCEA ELIADE 


Multă lúme bănuia că simplitatea și „natura“ — 
ilustrate de apologia ,„primitivilor“ — sunt no- 
țiuni cari aparțin secolului XVIII-lea. Iată însă, în 
plin Montaigne, aceste elemente de apologie. Nu- 
mai că acest mare francez justifică înțelepciunea 
amerindienilor prin pildele greco-latine. Acordă ace- 
lor „naivi“ o morală civică pe care Renașterea o 
popularizase. Şi iată pe primitivi vorbind și făp- 
tuind ca în „Vieţile paralele“ ale lui Plutarc. 

Dar această îmbinare organică a lumii greco- 
romane cu exoticul nouei geografii este tocmai ca- 
racteristica stilului baroc (analizat de Eugenio 
d'Ors). Şi atunci Montaigne, la o a doua lectură, 
apare ca cel dintâi teoretician al barocului — con- 
cluzie care ne încuţcă puţin socotelile. Căci Mon- 
taigne era socotit ca cel dintâi dintre clasicii vea- 
cului nou. lar dacă el se leagă — așa cum trebuie 
să fie legat — de secolul XVIII-lea, istoria gân- 
dirii europene capătă alt aspect. 

In orice caz, pentru iubitorii lui Montaigne, re- 
comand o iectură atentă a întregului acest capi- 
tol al VI-lea din cartea III-a. 


E 


Imi cade în mână o etimologie a cuvântului 
„problemă“. O găsesc interesantă de comentat, 
pentrucă în jurul acestui cuvânt și a derivatelor lui 
(„problematică“) se poartă de câtva timp zgo- 
motoase polemici. 

Cuvântul grecesc problema derivă dela verbul 


OCEANOGRAFIE 289 


proballo şi desemnează orice se interpune sat 
poate fi voluntar interpus în drumul nostru către 
scop. Obstacol, deci, dar şi apărare. Acesta era 
sensul lui organic, universal: punct obscur pus în 
urmă sau zvârlit în faţa capacităţii noastre cog- 
noscitive. Obstacol — sau apărare. De pildă, în 
tragedia lui Eschil, „Cei 7 în faţa Tebei“, scutul 
celui de al cincilea erau numit Kyklopon bó- 
matos problema adică „apărarea rotundă și mo- 
bilă a trupului“. Eschil cunoștea cuvântul „pro- 
blemă“ întrun sens foarte direct, foarte realist. 
Este adevărat că, mai târziu, sensul de „apărare“ 
s'a complicat. Dar nu era mai puțin o „apărare“, 
sau un obstacol. 

Acum, sensul matematic al cuvântului a întrecut 
cu mult şi a făcut să dispară din mintea moder- 
nilor sensul real al „problemei“. De unde cândva 
problema era o apărare a minţii contra erorilor şi 
confuziilor, era un obstacol în calea aproximații- 
lor și a semi-adevărurilor — acum ea este o com- 
plicație dramatică, creiată de mintea noastră. Este 
ceva pe jumătate gratuit, şi inutil. O intrusiune 
nebănuită a matematicei în viața spirituală. 


Cu câtă melancolie se citesc lucrările de ştiinţă 
şi critică erudită mai vechi de 50 de ani. Cu cât 
sunt mai 'exacte, mai riguros științifice, cu atât 
sunt mai melancolice. Imi vine să cred câteodată 
că, din toată această grămadă de lucrări exacte, 


290 MIRCEA ELIADE 
ştiinţifice, adevărate, nu se alege nimic; şi nu se 
alege nimic cu cât sunt mai riguroase. O carte 
ştiinţifică în care supraviețuiesc anumite neadevă- 
ruri de bază; anumite sentimentalisme structurale, 
o voință personală de a interpreta lumea sau isto- 
ria — are mai multe şanse să intereseze, peste 50 
sau o sută de ani, decât o carte cinstită sau per- 
fectă. In istorie, mai mult decât în literatură, o 
carte supravieţuieşte nu prin adevărurile ei — ci 
prin valoarea umană, personală, a autorului. Lu- 
crarea voluminoasă a contelui Gobineau, Sur liné- 
galité des races humaines, n'a fost niciodată o 
carte riguros ştiinţifică acceptată de savanții spe- 
cialişti, deşi dovedea o erudiție prodigioasă pen- 
tru vârsta autorului. Totuşi, această carte se mai 
citeşte şi astăzi, pentru ceiace ascunde ea perso- 
nal şi temperamental — nu pentru „adevărurile“ 
ei. Dela apariţie şi până astăzi au apărut cel pu- 
țin cinci cărți de epocă, asupra aceluiaş subiect, 
cinci cărţi riguroase, științifice, adevărate, obiec- 
tive — cari şi-au trăit traiul lor de 15—20 de ani, 
şi au sombrat apoi pentru totdeauna. Au fost în- 
locuite cu altele. 

Cazul „Istoriei critice“ a lui Hajdeu e identic. 
O carte plină de ipoteze fantastice, cu intuiţii de 
geniu; care n'a fost acceptată de știință nici în 
anul care a apărut, nici în urmă. Şi totuşi se ci- 
teşte; pentru Hajdeu, nu pentru „adevărurile“ care 
le coprinde. „„Adevărurile“* acestea, atât de schim- 
bătoare, atât de perfectibile încât ajung uluitor de 


OCEANOGRAFIE 291 


relative, se găsesc la îndemâna oricui în ultimul 
manual, mai precis în ultima recenzie a ultimei ediții 
a acestui manual. Dacă ești un cetitor harnic şi te 
prăbeșşti să sfârşeşti cartea într'o lună de zile—poţi 
fi sigur că stăpâneşti „adevărurile“ în chestiune 
timp de câteva luni, poate chiar un an. 

Sunt unele cărţi care necesită atât de îndelungă 
maturizare încât se învechesc şi sunt depăşite de 
ştiinţă înainte chiar de apariție. Cam astfel a fost 
cazul Geticei lui Vasile Pârvan, lucrare genială 
care se va ceti pentru Pârvan, nu pentru adevă- 
rurile sale, adevăruri an după an tot mai îndo- 
ielnice. 

Nu rezistă, şi în istorie, și în ştiinţă, decât 
cărţile personale, cărțile care trasează autabiogra- 
fia eruditului sau a savantului. Orpheus, manualul 
de istoria religiilor al lui Solomon Reinach, este 
o carte profund eronată, T stițioasă, personală; 
o apologie a toleranței, a libertății inviduale; o 
teorie cu desăvârşire fantastică a originilor reli- 
giilor. Şi totuşi se citeşte şi astăzi. Pentrucă e 
scrisă personal şi temperamental. Pentrucă afirmă 
o atitudine, greșită, strâmtă — dar o atitudine. 
Ştiu zece manuale contemporane cu Orpheus, in- 
finit superioare, care astăzi sunt deja învechite. 
Peste zece ani nu le va mai ceti nimeni. 

Istorja e o voluptate foarte înșelătoare şi o dis- 
ciplină care nu-și salvează niciodată pe cei mai ri- 
guroşi adepți. Istoria nu ajută să_supravieţu- 
iască a acei care o CaTa nu şi ea -a 


292 MIRCEA ELIADE 


o cercetează obiectiv. Cu cât eşti mai obiectiv, cu 
atât eşti mai trecător, mai muritor. Subiectivita- 
tea, voința personală, elanul temperamental — nu- 
mai acestea sunt păstrate în istorie. Obiectivita- 
tea era recompensată, în serie lungă, numai în 
alte timpuri, când nu ajunsese „disciplină ştiinţi- 
fică““, nu erau: mijloace de informaţie, nu existau 
biblioteci cu milioane de volume. | 

Un istoric poate fi cetit, de către cei cari vin 
pe urmă, numai dacă a adăogat ceva vieţii, isto- 
riei concrete şi numai dacă a avut o personalitate 
vie, dacă a izbutit să violenteze lumea din juriul 
lui sau s'o- refracte puternic prin cristalul perso- 
nalității sale. E: 

Pentrucă viața a obținut înscăunarea criteriubti 
„obiectivităţii“ ca singurul criteriu pentru aflarga 
adevărului — se răzbună anihilând pe toți mat- 
tirii rigurozitățiți probe şi ştiinţifice, păstrând $ 
memoria ei vie numai pe marii subiectivi, pe oå- 
menii cari au tratat istoria şi știința paradoxâl, 
fantastic, personal. : 

Este un ritm pe care ar trebui să-l studieze toţi 
acei care vor să înțeleagă ceva din rostul istoriei 
în 'cultura contemporană. 


In timpul nostru sunt foarte mulți oameni câre 
cred că pătrund şi interpretează realitatea spiri- 
tuală prin „expresii fericite“. De pildă, spui că X 
este un pitagorician proteic, sau Y este un pas- 


GCEANOGRAFIE 293 


calian fără agonie — și brodezi o pagină întreagă 
pe aceste „trouvailles“ pur verbale; care deobi- 
ceiu n'au nici un sens, iar când au vreunul, nu me- 
rită nici o atenție. 

Căci, să fim serioşi, ce importă dacă „Rubens 
este un privat-dozent fără auditori“ sau dacă „Do- 
stoewski este un iluminat cu pergamente“? Intru- 
cât ne ajută să înţelegem opera lor aceste simple 
jocuri verbale, aceste calambururi care se pot re- 
peta la infinit, în infinite variante, despre orice şi 
despre oricine? Asemenea „expresii fericite“ care 
epatează pe burghezii spiritului sunt o tristă moş- 
tenire a romantismului. Se spunea atunci — cu 
câtă solemnitate, înţelegeţi — că, de pildă, creş- 
tinismul este un astru mort, că Iuda este un ghe- 
țar topit în caritate, că omul este un fabulist fără 
subiecte, că femeia este o durere de cap, etc. Şi 
„biografii“ de mâna treia au reactualizat jocul 
acesta de-a expresiile ca să facă mai giganți, sau 
mai ermetici, sau mai fascinanți pe eroii a căror 
viață le-o povesteau. Ludwig, Zweig, Maurois — 
dar mai ales Zweig — au abuzat până la triviali- 
tate de aceste expresii fericite. Şi ele circulă acum 
peste tot locul. 

Nu se mai vorbește corect. Nu se mai scrie sub- 
stanțial. Se vorbeşte şi se scrie prin expresii feri- 
cite, prin „interpretări“ noi, alegorice, misterioase, 
metafizice. Ştiţi cine a fost Victor Hugo? Un mon- 
stru geologic persecutat de libelule. Ştiţi cine a 
fost Pascal? Inchipuirea propriului său regret. Dar 


204 MIRCEA ELIADE 


Goethe? Visul codrilor germani care, transformați 
în celuloză, se răzbunau contra securei teutone și 
a schismei lui Luther. 

Există o șuperstiţia, naivă, foarte răspândită în 
tânăra publicistică românească, anume: că irven- 
tând un joc de cuvinte oarecare surprinzi aspecte 
noi ale realităţii: Am arătat cu alt prilej automa- 
tismul şi stupiditatea cu care se gândeşte „,para- 
doxal'“: spui despre orice lucru, contrariul decât 
se spune. Pur și simplu. Şi cu asta faci paradox, 
faci gândire adâncă, „originală“. Dar boala acea- 
sta mentală (căci, fără îndoială, este vorba de o 
maladie) a luat proporţii şi mai mari. Din gândire 
„paradoxală“ a ajuns gândire „profundă“ şi „ori- 
pinală”; a ajuns gândirea expresiilor fericite. Care, 
mai e nevoie s'o spunem?, se bucură de cel mai 
spontan succes de public. Este mediocritatea com- 
plicată, mediocritatea transfigurată, alambicată, 
majestuoasă. Căci, fireşte, se găsesc totdeauna o 
mie de proști care să încrunte din sprincene în 
fața unui asemenea text — d. p. omul este o eșarfă 
uitată într'un cuib de rândunici —, să-l mediteze 
profund, și-apoi să exclame: „al dracului e ăsta!“ 
Este flatată propria lor capacitate de reflexiune. 
Se face apel la imaginaţia lor, la puterea lor de 
abstractizare. Şi acest apel, această flatare, nu 
rămâne nerăsplătită. Al draculuil... 

Asemenea „expresii fericite“ sunt interesante 
numai când aparţin colectivităţii, când s'au năs- 
cut din creșterea organică a limbii, aparţin argot- 


OCEANOGRAFIE 295 


ului sau limbilor tehnice. Ele sunt atunci o mani- 
fețtare spontană şi autentică a unor anumite pă- 
râri, a unor anumite judecăţi la care ajung un 
rup de oameni. De pildă, ce frumoasă este ex- 
resia: „Omul e ca oul!“ Nu este nici proverb, 
hici folclor. Şi, totuşi, este cea mai crâncenă for- 
mulare a sentimentului de evanescență a existen- 
tei umane. Proverbul însuși a fost la început o ex- 
presie fericită, dar câtă experiență colectivă îna- 
poia lui, câtă precizie în imagini, cât fantastic acu- 
mulat. Nimeni nu poate face un proverb din capul 
lui. Şi nici nu poate colabora la creşterea unui 
argot dacă nu se integrează perfect în organici- 
tatea acelei colectivități sau acelei bresle. 


INVITAȚIE LA BĂRBĂȚIE 


Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre .noi. 
Toată lumea ştie că trăim un ceas înstristat şi dez- 
nădăjduit, că suntem lichele şi neputincioşi, că ne 
îneacă descompunerea, lașitatea şi cinismul. Unde 
întorci capul nu auzi decât strigăte, bârfeală, cri- 
tică şi tânguire. Ne lamentăm fără nici un orgo- 
liu, ne pierdem vremea plângând, ne risipim ener- 
gia în critică, în negație, în argumente. Dacă un 
strein ar asculta spusele noastre — şi nu ne-ar 
cerceta și viața — ar crede că suntem cea mai 
bătută de Dumnezeu țară, că ne aflăm în pragul 
unei catastrofe definitive, că totul e pierdut, și 
pentru totdeauna. Suntem cu adevărat un popor 
fără orgoliul suferinții; sau, mai precis, am pier- 
dut cu desăvârşire acest orgoliu. 

In mijlocul acestei totale descompuneri, în mij- 
locul acestei mlaștini sociale în care trăim — un 
singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lau- 
da, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie 


298 MIRCEA ELIADE 


împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care știe să 
reia totul dela început, gestul furios al zidarului 
care durează în fiecare zi o temelie pe care des- 
tinul nopţii o dărâmă. In mijlocul iadului contem- 
poran, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale 
de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale 
umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său 
spiritual — o singură tărie trebuje să-și înalțe bra- 
tele: bărbăţia, orgoliul suferinții, orgoliul mize- 
riei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Când totul 
în jurul tău putrezește, de ce să-ți fie teamă? Viața 
ta toate să ia totul dela început. Când totul își 
pierde sensul, totul ajunge neant și zădărnicie, 
dece să te plângi? Simpla ta prezenţă vie calcă 
sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia 
creaţiei. E adevărat, suntem proşti și netrebnici, 
suntem mărunți și păcătoşi, suntem incapabili, li- 
chele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. In faţa ace- 
stor adevăruri, ași vrea ca o duzină de tineri să 
poată striga: Ei și?! Să-şi strige disprețul lor 
faţă de destin, față de întristatul ceas care ne-a 
fost ursit să-l trăim, față de mizera noastră con- 
diţie umană, faţă de tot ceiace este mediocru, la- 
mentabil şi inert în tradiția noastră europeană, 
creştinească şi românească. Să strige în fiecare 
zi, în faţa oricui om, în faţa oricărei întâmplări: 
Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevă- 
rat tot ce se întâmplă, e adevărată şi limitarea 
noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi eva- 
nescența actelor noastre. E adevărat, e adevărat, 


"“OCEANOGRAFIE 299 


e adevărat! Şi totuşi să strigi: Ei și? Atât timp 
cât sunt viu, cât am viaţa de partea mea, cât timp 
miracolul creiaţiei se află în trupul, în sângele, în 
spiritul meu — ce putere a întunerecului mă poate 
înghiţi, ce miragiu al neantului mă poate fără- 
miţa, ce haos este atât de mare ca să se poată 
măsura cu câtimea aceia incomensurabilă de viaţă 
care mi-a fost dată? 

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru 
nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o 
invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, crea- 
ţia; nașterea; renașterea. Este o invitație la voie- 
bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă 
efort exterior, ci chiar viața noastră, împlinirea 
ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa 
noastră — să ne fie fapta. Pe ea s'o luminăm, 
s'o înălțăm, s'o păstrăm inalterată în mijlocul atâ- 
tor forţe ale întunerecului. Viaţa noastră întreagă 
este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice 
critică, orice dinamită metafizică nu mai poate 
trece. Moartea nu există decât pentru cei cari o 
acceptă. Infrângerea nu există decât pentru acel 
care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate dis- 
truge, totul se poate preface în pulbere, totul trece 
— înafară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem 
în noi, existența noastră este o justificare a lui. 

Mi se pare atât de absurde obiecțiile pe care 
le întâlnesc dela o vreme în calea mea; atât de 
absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii 
sunt atenuaţi și mediocri. Poate e adevărat. Ei şi 


300 MIRCEA ELIADE 


ce dacă e adevărat? Asta e un motiv mai mult să 
fim îndârjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră... Să 
strigăm mai tare bucuria noastră că suntem ro» 
mâni. Să avem certitudinea că prin curajul gestu- 
lui nostru vom depăşi modelele de perfecţiune eu- 
ropeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă 
de carte ni le aduc mereu înainte. 

Altul îmi spune: trăim un ceas tragic, un ceas 
care anulează orice încercare de creaţie, orice 
avânt spiritual. Ei şi ce dovedeşte asta? Cu cât 
e mai tragic ceasul, mai vitreg, mai întunecat — 
cu atât trebuie să ne îndârjim în nădejde, în 
muncă, în bărbăţie. Sunt alte popoare care suferă 
mai mult ca noi. Sunt alţi oameni cari au expe- 
rimentat un tragic mult mai hain ca noi. Cred că 
Prometeu, Oedip, Antigona, Fedra — au suferit un 
iad interior de o mie de ori mai crâncen ca al 
nostru. Şi dacă s'au dat bătuţi, au făcut-o pen- 
trucă nu cunoșteau nădejdea. Dar noi care cu- 
noaștem și viaţa și nădejdea, noi care verificăm 
zilnic deznădejdea noastră prin nădejde — mai 
avem noi dreptul să ne plângem, să criticăm, să 
ne resemnăm? 

Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăție. Iți 
vine să-ți iei lumea în cap când vezi oameni deș- 
tepţi desperând de condiţia noastră umană și so- 
cială, și lamentându-se în cele patru colţuri ale 
văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e 
zădărnicie. Toate acestea sunt fleacuri. Toate ace- 
stea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de 


OCEANOGRAFIE 301 


ani că viaţa e zădarnică — ea nu va înceta o clipă 
să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige 
pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice 
negaţie e ineficace în faţa vieţii. Viaţa care poate 
totul — în pofida oricărui haos sau oricărei ca- 
tastrofe. Ar putea să se zguduie pământul, şi tot 
n'ar însemna nimic. Dacă ași fi ultimul om, ași 
striga încăodată „EI ŞI?“ în faţa oricărui cata- 
clism. Ce poate face moartea împotriva miracolu- 
lui existenţii noastre vii?... 

Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să 
le ia în seamă. Este o panică a desperării, o ma- 
nie colectivă în faţa răului, o histerie în fața efe- 
merului, o frică sugestionată în faţa neantului. 
Toţi oamenii aceștia privesc cu patimă întunerecul, 
haosul. Le e îrică de lumină, pentrucă lumina în- 
seamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei even- 
tualități, înseamnă continuă depășire, continuă 
viaţă. E mult mai confortabil întunerecul și nega- 
ţia. E mult mai puţin responsabil. E mult mai pu- 
țin curajos să desperezi, decât să nădăjduești îm- 
potriva oricărei evidențe şi a oricărei nădejdi. 

Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai 
domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul ființei 
D-stră acel crâmpeiu de nebunie şi de faptă, adu- 
cei la lumină acel ridicul EI ŞI?, şi zvârliţi-l bär- 
bătește în mijlocul descompunerii generale. Există 
atâta moarte în jurul meu încât nici nu ştiu cum 
să-mi comprim sălbateca bucurie că din toate 
aceste cadavre va crește mâine o altă lume. 


CUPRINSUL 


Pag. 
O prefaţă propriu zisă... cp... 5 
Invitaţie la ridicul ....... cnc. 23 
Despre destinul înţelegerii ...........cccoc. 29 
Despre adevărurile găsite la întâmplare .......... 35 
Despre un aspect al eternității ........... cc... 49 
Despre stimularea ce aa aa e ore ei e e dial i 45 
Pierdeţi-vă timpul ..... eee 50 
La vida es sueho! ...... ceai 56 
Despre numai zece oameni ........c.c- cc... 62 
Despre o anumită experienţă ..........c.cc.c.. 67 
Despre entuziasm şi altceva .....,....,...c. cc... 72 
Despre speciile gândirii ........ cc... 78 
Despre fericirea concretă ............ cc... 84 
Despre un anumit sentiment al morţii ............ 90 
Despre miracol şi întâmplare .............c..... 95 
Despre scris şi scriitori ...........ccc.. cc... „98 
Despre oameni şi roman .......c.c cc... 104 
Despre moarte şi istorie literară ................ 109 


Puncte de vedere ......... cei 113 


Moda bărbătească ...,.......cccenaceo o... 113 
Apologia pentru decor ...........ccmoec co... 122 
ST E PI II Po RDI E E E E 128 
Romanul poliţist ......... cn eee. 134 
Despre anumiţi celibatari ...........c cc... 140 
Despre femeile superioare .................. `.. 145 
Despre bărbații superiori ............cc.cc..... 159 
Despre sinceritate şi prietenie ................. 156 
Despre tinereţe şi bătrâneţe ..............c.cc. 162 
Mentalitatea francmasonică .........c.c cc. 168 
Originalitate şi autenticitate ..,.........cccc, 174 
Justificarea bucuriei ............ PEEN a da la cela 179 
Exerciţii spirituale .....cec eee 81 
A nu mai fi român! ........ AE a TSS 198 
Glosse pentru omul nou .......... cc... 201 
Ceasul: tinerilor? ....... cec ernen 207 
De ce faci filozofie? ........c cnc. 213 
Simple presupuneri ...... ceea 220 
Moment nespiritual...... eee 26 
A face; oa arte seat at 007107 dea i editata a da 231 
Fragmente sic st ataca at ea e de Dă ac ai aia 237 


Invitaţie la bărbăție ...........c cc... 297 


MTY 


Aelia 


MAT AATU 
cozi sea 
cae puli 


Si 
See Tia 
rate 


ia LA 


putu