Spații Culturale nr.37

SPA TII 


APARE LA RÂMNICU SĂRAT DIRECTOR DE ONOARE - RADU CÂRNECI 


] Anul VII, nr. 37 | 


SPATII CULTURALE nr. 37 / 2014 


Cuprins 


Editorial: Politică şi literatură / pag. 1 

Petrache Plopeanu: Postcultura / pag. 2 

Mihaela Malea Stroe: Poem / pag. 3 

Simona Grazia-Dima: O caritate a tăcerii şi a somniei / 
pag.4 

Florea Costache: Drum în cer / pag. 5 

Radu Cârneci: Definiri întru puterea cuvântului / pag.6 
Leo Butnaru: principiul îngerului / pag.9 

Adrian Botez: Poeme / pag. 11 

Adrian Dinu Rachieru: Damian Ureche şi „Spectacolul 
privirii” / pag.12 

Camelia Manuela Sava: Peisaj pluvial / pag.13 

Doina Cernica: Maimuţele albastre din Akrotiri / 
pag.16 

Adrian Munteanu: Poveşti fără sfârşit / pag.18 

Fapte culturale: George Ştefănescu-Râmnic / pag.21 
Florin Dochia: Privelişti din fabrica de emoţii / pag.22 
Mircea V. Homescu: O psihologie a minciunii / pag.24 
Vasile Ghica: Despre prostie / pag.30 

Ion Roşioru. Poeme / pag.30 

Monica Duşan: Mihail Diaconescu — 77 / pag.33 
Isabel Vintilă: Practici ale iniţierii / pag.35 

Elena Ciobanu: Literaturbahn — un Orient Express al 
literaturii / pag.38 

Valeria Manta Tăicuţu: Cerc de zăpadă veghind / 
pag.39 

Diana Vrabie: Fabula: din istoria unei specii 
„moraliste” / pag.40 

Traian Cristea: Poem / pag.44 

Mihaela Grădinariu: Poeme / pag.45 

Georgian Ghiţă: Mozaic / pag.47 

Cărţi prezentate de: Marius Manta, Petre Isachi, Vasile 
Diacon, Ionel Necula, Mitu Sălcianu, Teo Cabel, Stan 
Brebenel, Silvia Ioana Sofineti, Valeria Manta Tăicuţu 
/ pag.48 

Petrache Plopeanu: Poeme / pag.62 

Nicolae Pogonaru: Poeme/ pag.64 

Nicolai Tăicuţu: Poeme / pag.66 

Raftul cu cărţi / pag.67 


e-mail : 


Apare sub egida Asociaţiei 
Culturale „Valman”, cu 
sprijinul Consiliului 
Municipal şi al Primăriei 
Râmnicu Sărat 


Redactor-şef: 
VALERIA MANTA TAICUŢU 


Redactori: 
PETRACHE PLOPEANU 
CAMELIA MANUELA SAVA 
VALERIU SOFRONIE 
NICOLAI TĂICUŢU 


Secretar de redacţie : 
SILVIA IOANA SOFINETI 


Redacţia şi administraţia: 
Str. Gh. Lupescu, nr. 67, 


Rm. Sărat, 125300, 
jud. Buzău 


TELEFOANE: 


0744-708.812 
0765-797.097 


valeria.taicutu(0 yahoo.com 
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău 


Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conținute de 
materialele publicate. 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


EDITORIAL 


Politică şi literatură 


Legătura dintre politică şi literatură este departe 
de a fi un subiect nou în cultura patriei. Încă din 
străvechimea scrisului românesc, primim lecţii despre 
influenţa reciprocă pe care şi-au exercitat-o cele două 
domenii care, în treacăt şi cu sinceritate fie spus, ar 
trebui să fie ca două drepte paralele şi să se întâlnească 
la plus ori minus infinit. Din păcate, suntem ființe 
sociale şi, prin urmare, politice, atâta vreme cât formăm 
grupuri ce interacționează între ele; dacă la începuturile 
umanităţii lucrurile erau simple, confruntările (de tip 
tribal) vizând nevoile primare (hrană, apă curată, somn 
liniştit etc.), pe măsură ce secolele s-au adunat secolelor 
şi mileniile mileniilor, confruntările au devenit 
sofisticate, presupunând ideologie, strategii, tehnici de 
manipulare şi subordonare, de impunere a convingerilor 
proprii şi câte şi mai câte alte nevoi şi belele. Politica 
n-a apărut din neant, ci, folosindu-se de incapacitatea 
celor mulți şi naivi de a avea o gândire prospectivă, a 
devenit, pas cu pas, ştiinţă: o ştiinţă a guvernării, pusă în 
practică şi menită să beneficieze de contextul social- 
istoric în veşnică şi profitabilă schimbare. 

Când au apărut poeţii/prozatorii/cărturarii cu 
nume vrednic de ținut minte, politica era deja stăpână 
peste tot, nimeni nu se gândea că este o anomalie a 
naturii, un fel de balaur cu mii de capete, demn să fie 
înfruntat, nu slăvit şi adorat. Dar poeţii, ei, în primul 
rând, au fost dintotdeauna săraci (cei cu adevărat mari şi 
talentaţi, fiindcă ceilalți s-au descurcat destul de bine); 
au avut nevoie de un Mecena care să-i scape de grijile 
materiale, pentru ca,  despovărați de  servituţile 
domestice, să trăiască în sfere ideale pure şi să creeze 
opere nemuritoare. Că printre aceste opere s-au mai 
strecurat niscaiva ode şi osanale poate fi trecut cu 
vederea, n-o să ne apucăm acum să-i reproşăm lui 
Grigore Ureche adoraţia față de Ştefan cel Mare, ori lui 
Miron Costin fascinația exercitată asupra lui de către 
Dimitrie Cantemir. Înţelegem şi ne explicăm fenomenul, 
aşa cum ne explicăm şi impactul politic al activității 
culturale a Şcolii Ardelene, ori militantismul unor poeți 
aproape uitaţi de generaţiile postdecembriste (Coşbuc, 
Goga ş.a.). 

Ne-a lăsat Dumnezeu toleranți, înțelegători şi 
capabili de compromis — mai ales când nu trebuie -, dar 
şi revanşarzi, vânători de vrăjitoare, surzi, orbi şi muţi în 
situaţii care ar fi cerut o atitudine tranşantă. Suntem 


capabili să mângâiem pe creştet poeți aserviți regimului 
comunist (de care credem că am scăpat), să-i 
înmormântăm cu onoruri militare, să le ridicăm statui şi 
să dormim cu operele lor sub pernă, dar, din păcate, la 
fel de capabili suntem şi să condamnăm la uitare pe alți 
poeţi, poate la fel de talentaţi, dar vinovaţi de opţiuni 
greşite (legionare, cu precădere). 

Politicul, ca subsistem al sistemului social, are 
toate şansele să prospere la noi: avem instituţii, avem 
organizaţii şi avem conştiinţă politică. La fel şi în 
domeniul literar: avem instituţii care să-i permită 
ființarea, organizaţii şi se presupune că putem vorbi şi 
despre o conştiinţă artistică. Teoretic, lucrurile sunt 
bune şi frumoase, numai că, dacă privim cu luciditate, 
instituțiile politice sunt corupte, nu se interesează de 
binele cel de obşte, nu cultivă patriotismul şi 
dispreţuiesc valorile morale fundamentale; la fel, 
organizaţiile politice au ca unic scop prosperitatea 
fondatorilor şi a membrilor marcanţi, confecționarea de 
discursuri care să adoarmă vigilența publică, înhățarea 
unei hălci cât mai mari din economia națională, din 
bugetul național, din munca celor care au ales să rămână 
şi să sufere în ţară. Oglindeşte literatura de astăzi aceste 
realități? Nu se omoară făcând-o, deşi nu duce lipsă de 
voci care încă sunt ascultate şi care ar putea crea un 
curent de opinie, o trezire a spiritului adormit al 
națiunii. Avem, ce-i drept, instituţii care se ocupă de 
cultură, dar care preferă să promoveze kitschul şi 
creaţiile suburbane, avem organizaţii, dar ele sunt mai 
mult o sumă de cotizanți, mândri de carnetele de 
membru care nu valorează mare lucru nici măcar în 
ochii vecinilor de scară, la bloc; cât despre conştiinţa 
artistică, mai bine să nu vorbim, de vreme ce, de 
exemplu, un mare poet acceptă să rescrie poemele nu 
ştiu cărui grafoman, astfel încât respectivul să devină 
membru „de bază” al Uniunii Scriitorilor din România. 
Conştiinţa artistică se constituie, în general vorbind, 
dintr-o bogată experiență personală, din meditaţia 
profundă asupra artei şi a ființei, a rostului ei în lume, 
din sensibilitate şi simţ al valorii; chiar şi în absența ei, 
am avut scriitori care au compensat, prin talent şi 
luciditate în fața artei, carențele morale. Din păcate, o 
cercetare critică asupra conștiinței artistice 
postdecembriste poate duce la descoperirea unui adevăr 
trist: acest tip de conştiinţă este simțit ca desuet, s-a 
ascuns pe nu se ştie unde şi a lăsat în loc o sfidătoare 
luare în râs a tot ceea ce nu aduce profit — în plan 
material, în planul promovării personale (traduceri, 
premii, plimbări în străinătate, sinecuri prin instituţii de 
stat etc.). Straiul de „purpură şi aur peste țărâna cea 
grea” a devenit mantie cu petice, zorzoane şi pietricele 
colorate, la care se adaugă tichia roşie cu zurgălăi. 


Valeria M.T. 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Petrache PLOPEANU 


POSTCULTURA: Spre o nouă logică a 
ştiinţei 


Dacă arta actuală, de factură postmodernistă, se 
întemeiază chiar pe negarea canoanelor, a rațiunii însăşi 
ca element de încorsetare, pe relaţii diferite față de 
perioada modernă, între creator şi creație, creatorul 
însuşi fiind dizolvat în materia creaţiei, prin 
independenţa creației față de creator etc., iar arta 
postculturală se defineşte prin tot ceea ce am trasat ca 
linii extrem de generale în articolul precedent, cum ar fi 
ştiinţa în această nouă societate a postculturii? Știința va 
face notă discordantă cu fenomenele generale din artă şi 
religie, sau se va încadra în ele, fiind determinată de 
aceste evoluţii? 

Ştiinţa de factură modernă se baza pe rațiune, 
experiment, observaţie, pe interpretarea în care adevărul 
era unul singur, chiar dacă relativ, obţinut însă după 
infinite stagii şi stadii de efort individual sau colectiv. 
Științele moderne s-au detaşat de  amalgamul 
generalizant al antichităţii, de latura magică a Evului 
Mediu, îndreptându-se spre o specializare tot mai 
evidentă și conturată tot mai apăsat. Postmodernismul a 
înregistrat o tendință de specializare foarte îngustă a 
domeniilor ştiinţifice, o reducere a plajei pe care 
diferitele domenii ştiinţifice se deplasează. În acelaşi 
timp, știința a devenit un factor de producţie evident, 
scuturându-se de hainele teoretice şi adaptându-se pieţei 
de consum. Se poate spune că ştiinţa postmodernă este, 
aşa cum a devenit şi arta, o ştiinţă a consumismului, 
Justificându-l şi creând baza pe care acesta să subziste. 
Știința aceasta s-a adaptat tendințelor pieţei, nu numai în 
ceea ce ţine de marile probleme ale epocii postmoderne, 
ci şi în acele articulaţii mai puţin semnificative pentru 
secolele anterioare, al XIX-lea şi al XX-lea. Iar aceasta 
pentru că ştiinţa acestor secole, indiferent că se apleca 
asupra inventării bicicletei şi telefonului sau asupra 
teoriei evoluţiilor speciilor ori teoria relativităţii, erau în 
genere la început de drum, în sensul marilor întrebări de 
mai târziu. Vorbim în epoca postmodernă de o ştiinţă 
dedicată loisirului, divertismentului și plăcerii. Timpului 
liber şi nesemnificativului. Marile probleme umane care 
îşi aşteptau rezolvarea de la ştiinţa secolului al XX-lea, 
eradicarea bolilor fatale, găsirea leacului pentru 
foametea endemică, oferirea unui habitat uman care să 
nu distrugă natura, ci să fie în consonanţă cu aceasta, 
crearea acelor instrumente pentru ca omenirea să nu mai 
recurgă la violență pentru rezolvarea problemelor 
diversității raselor umane, eliminarea crizelor de orice 
fel, inclusiv ale acelora ce caracterizează mintea omului, 
pregătirea pentru intrarea într-o nouă era a acelui homo 
cosmicus, nu au fost rezolvate într-un mod firesc, care 


să copieze natura, ci într-unul anormal, negând natura, 
atât umană cât şi natura în genere. Ştiinţa secolului al 
XX-lea şi mai ales din a doua jumătate a acestui secol, 
adică din acea perioadă când se impun noile cadre de 
gândire de tip modernist şi postmodernist, a încercat să 
ofere o teorie explicativă unificatoare a tuturor 
întrebărilor puse de om vreodată, dar a făcut-o 
absolutizând anumite perspective: cea filosofică prin 
apariția şi dezvoltarea marxismului, cea fizică prin 
teoria relativității, aceea matematică prin apariţia teoriei 
despre universurile paralele, etc. Fiecare domeniu al 
ştiinţei cu cât era mai specializat dorea să fie cel dintâi 
care să ofere această explicație cosmogonică şi 
cosmologică. 

Schița noastră de filozofie a postculturii 
propune o altă atitudine față de ceea ce trebuie să fie 
ştiinţa în această nouă etapă de evoluţie a societăţii 
umane. Pornim de la ceea ce am subliniat în articolul 
precedent: lumea se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre o 
etapă a uniformizării complexe a tuturor fenomenelor 
economice, sociale, politice, religioase și implicit a 
acelora legate de ştiinţă. Într-un simplu produs 
tehnologic găsim astăzi încorporate o multitudine de 
funcţii care nu au avut, aparent, puţine în comun până la 
momentul în care cineva a considerat că ele trebuie să 
stea laolaltă deoarece servesc unor scopuri comune 
oamenilor. Tehnica evoluează spre integrare şi 
uniformizare. Ştiinţa este aceea care permite, în urma 
progreselor teoretice acest fapt, aceea care face ca 
mobilitatea tehnică şi tehnologică să fie din ce în ce mai 
mare. Din ce în ce mai mult se vorbește despre noi 
ştiinţe care încă nu au decât denumiri provizorii, ce 
înglobează mai multe foste domenii distincte ale fostei 
ştiinţe moderne și postmoderne. Dar schimbările nu se 
produc doar într-un sens interdisciplinar, etapa a fost 
deja depăşită, ci într-un sens sinergic. O totală topire a 
domeniilor altădată distincte în noi ştiinţe în care fostele 
ştiinţe nu mai pot fi identificate precis. Granițele dintre 
ele se topesc, se formează alte granițe nu numai la 
suprafață, în extensie, ci şi în adâncime, în intensiune. 
Fenomenul este deja vizibil, dar asta nu înseamnă că 
există aici acea ştiinţă a postculturii despre care am 
anunțat, indirect încă din titlu. 

Pentru ca ştiinţa postculturii să poată exista este 
necesară o nouă logică a acestor ştiinţe care îşi capătă 
statute şi denumiri noi. Nu numai o topire, nu numai o 
sinergie, nu numai o sporire a granițelor extrinseci şi 
intrinseci, ci o nouă logică de existenţă, de relaționare 
cu universul, o nouă atitudine autoreflexivă şi o 
valorizare şi revalorizare a tuturor eforturilor omului 
actual, o extragere a ideii și practicii de pretutindeni: din 
efortul intens intelectualizat, dar şi din banalele 
activități ale oricărui om care depăşeşte banalul 
existenței. Ştiinţa postculturii este o ştiinţă a observaţiei, 
dar a observaţiei totalizante. Este o ştiinţă a raţiunii, dar 
a raţiunii tuturor creierelor umane, nu numai a acelora 
care au statutul de „oameni de ştiinţă”. Este o practică, 
dar nu numai a ideilor trecute prin laboratoare de 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


excepţie, ci a tuturor ideilor, venite şi din cel mai umil 
creier din cel mai umil bordei al lumii actuale. 

Logica nouă a ştiinţelor este totala lipsă de 
logică ştiinţifică şi o logică în care elementul central 
este ideea tuturor şi umanitatea ideilor tuturor şi 
aplecarea către observarea eforturilor creatoare ale 
fiecărui om de pe această planetă. Așa cum literatura 
postculturii acționează pentru a nu se pierde nimic din 
ceea ce un om a scris, aşa cum arta postculturii dorește 
să valorifice orice efort creator care place cuiva, aşa şi 
ştiinţa postculturii are ca scop valorizarea efortului 
rațional al omului şi a gesturilor sale practice. 
Reîntoarcerea către om şi la om trebuie să fie o axiomă 
a noului tip de ştiinţă. Noile ştiinţe care vor rezulta din 
acest efort sinergic, vor abandona, dacă vor să-şi 
realizeze scopul care nu este altul decât un om scăpat de 
servituţile bolii, ale foamei, ale frigului şi limitărilor 
impuse de toate acestea, ale vârstei, ale muncii 
extenuante, vechile logici ale respingerii unor rezultate 
care satisfac exigenţele superioare ale raţiunii abstracte, 
care se dovedesc apoi, într-un alt context temporal, 
parţial false, dacă nu complet false. 

Ştiinţa trebuie să meargă mai departe pe calea 
deschisă de eroare şi nu de adevăr. Eroarea poate 
călăuzi mult mai bine decât adevărul pe calea 
cunoașterii, pentru că ea, de la bun început este 
recunoscută de majoritate ca având acel statut, pe când 
adevărul are o situaţie tragică. Fie nu este recunoscut 
fiind numit eroare, fie este recunoscut doar de puțini 
oameni care nu au puterea să-l impună în practica 
umană pentru a-i ajuta pe oameni în acel moment şi nu 
după ce timpul a făcut imposibilă repararea traumelor. 

În actualele condiţii în care hipermedia poate 
crea baze de date imense prin contribuția tuturor 
oamenilor care au acces la ea, se impune ca un alt pas 
spre crearea acestei ştiinţe a postculturii imense hangare 
de stocare şi de dezbatere a ideilor tuturor oamenilor, o 
reluare a tuturor ideilor pierdute sau uitate în negura 
timpului, o reanalizare a conținutului acestora, o 
reevaluare a importanței lor pentru oamenii concreți, 
reali şi pentru problemele lor reale şi nu pentru sisteme 
politice, pentru experimente sociale, pentru uzul doar a 
unor indivizi. Știința postculturii va abandona proiectele 
dăunătoare omenirii, dedicându-se maselor de 
consumatori, dar și de creatori. Fiecare om poate deveni 
în acest context un creator, instrumentele tehnologice pe 
care vremea actuală i le oferă, putând să facă aceasta din 
fiecare individ al speciei. Atunci instinctul de 
supraviețuire al speciei va fi totuna cu instinctul de 
supraviețuire al individului, putându-se crea astfel o 
specie conştientă la nivel colectiv, de nevoile şi forțele 
el. 

În acest moment, vorbim de o logică de fier a 
ştiinţei. Postcultura va ajunge la o logică a proporţiei de 
aur a ştiinţei. 


Mihaela MALEA STROE 


Poem de recitit din când în când... 


Descarcerează-mi trupul din ispită, 
Dă-mi ochi să te văd altfel, să-ţi presimt 
Istorisirea cea neadormită, 
Înveşmântată-n lacrimă de-argint. 


Adună-mă-n pocalul dimineții, 
Fragedă rouă, dintre amintiri, 
Plutire fină-n faldurile ceții, 
Miere de mană, în tăgăduiri... 


Ci saltă-mă în şa, ca pe-o sabină, 
Şi înconjoară-mă cu braţ de fier, 
Să alergăm așa, întru lumină, 
Spre locuri unde țărmurile pier, 


Din lumea asta înspre alte vremi, 
Din vremea asta înspre alte lumi, 
Să fiu cu tine când de vis te temi, 
Să fii cu mine când se zbat genuni. 


Ce zi e azi, iubite?! Tu mai știi? 
E miercuri? Vineri? Sâmbătă sau luni? 
E zi de post? Sau Sărbătoare-o fi? 


Tu poartă-mă, iubite,’n larga zare, 
„„. Poveste, elegie, întrebare... 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Simona-Grazia DIMA 


O CARITATE A TĂCERII 
ŞI A SOMNIEI 


Indiferent de „„mesaj”, meritul poeziei mi s-a părut, 
dintotdeauna, a fi acela de a încetini existenţa şi, astfel, 
de a îndemna la cunoaşterea de sine cea adevărată. 
Problema este, aşadar, mult mai simplă decât pare. Elevă 
de liceu în perioada unei îndoctrinări ideologice care 
trecea faptul de cultură, obligatoriu, şi prin filtrul 
„Justeţii” relative (conform coordonatelor unei gândiri 
eminamente sociale/socializante, irelevantă şi grosieră, 
în opinia mea, în contextul dat, cel literar, în care ea ar fi 
trebuit să funcționeze cel mult ca o introducere 
contextualizatoare), vibram, la un text poetic, cu totul 
altfel decât mi se propunea la oră prin programa şcolară. 
Binecunoscuta poezie Noi a lui Goga, de pildă, mă 
trăgea într-o dimensiune a adâncului, a muzicalităţii şi 
melancoliei nesfârşite, topite într-o dulceaţă ce părea să 
anihileze pe moment ori să ţină cu hotărâre în loc orice 
aprig instinct de potențial luptător patriotic pe câmpul de 
bătaie, la propriu sau la figurat. Sorții bătăliei erau la 
voia Domnului, dar, atâta timp cât va exista limba 
română, poezia aceasta nu îndemna la strategii, nu 
producea anxietate cu privire la soarta finală, ci 
transmitea un dor neîmplinit, o aspirație eternă, o 
desăvârşire posibilă chiar şi în toiul luptei, al dezonoarei 
şi al asupririi. O frumuseţe supremă, dobândită aici şi 
acum, nu de făurit cu trudă, ci una, dacă făurită deja, 
atunci parcă preexistentă, o readucere-aminte, doar, a 
ceva prea bine ştiut, asemenea, întrutotul, pedagogiei 
platonice a cunoaşterii-reamintire. lată înţelepciunea 
poeziei, aceea de a hrăni, de a nu ne lăsa flămânzi, de a 
nu ne spolia, ci, dimpotrivă, de a dărui ceva cert, o hrană 
a percepţiei profunde, lăsându-ne intacți, într-o stare de 


veşnică stare de relaxare lăuntrică. Este acelaşi fior 
trezit, puțin mai târziu, de poezia lui Mallarmé, dificilă, 
nici vorbă, dar suficientă în sine, prin muzica ei 
interioară indubitabilă. 


(Poezia, o muzică a certitudinii, a ceva găsit, inalienabil, de ce nu? 


Se ajungea, treptat, prin lectura versurilor, la o 
linişte interioară totală, la o tăcere dinamică: poemul 
părea plăsmuit doar pentru a se anihila ulterior, pentru a 
trece, dincolo de relieful cuvintelor, la marea linişte. La 
început elemente de limbaj binecunoscut, cuvintele 
deveneau, pe măsura lecturii, nerecognoscibile, pure, 
simple creste ale unor munți ai liniştii, reliefuri 
geometrice ale unei egalități incipiente. Da, cele mai 
diverse cuvinte, disjuncte altminteri, se înfrăţeau în vers, 
fără a-şi clama vreo ierarhie. Poezia m-a deprins, în acest 
mod, cu adevărata caritate a liniştii, una aparent în 
mişcare, în care însă lucrurile lumii sunt prezente prin 
corpuri strălucitoare şi răcoroase, indestructibile, ca apa 
de izvor care calmează nebunia pasiunii şi trage 
subiectul cititor într-o somnie lucidă, într-o veghe 
asemenea unei transe ce-i revelează propria natură 
ascunsă, aceea făcută, de când lumea, din beatitudine şi 
fericire eternă (din păcate, la foarte puţin se reducea 
analiza propusă de profesoara conştiincioasă, dar cu 
simțire primitivă. În sinea lor, la oră, colegii mei, 
răutăcioși, râdeau, fiindcă o considerau încurcată cu 
directorul şi urmăreau dacă nu cumva, uneori, în 
excursii, o ținea în brațe, atunci când o durea capul, sau, 
invers, dacă nu cumva ea se impacienta teribil când el 
trecea printr-un fel de lipotimie — muncea prea mult 
pentru binele obştii. Eu i-am purtat o râcă statornică, 
pentru că nu aveam cu cine discuta, cu cine-mi verifica 
intuițiile şi opiniile. Preda sacadat, pe faţa ei se citea o 
bucurie dogmatică, precum şi grija apăsată pentru starea 
de bine a cuiva — poate familia, poate amantul). Însuşi 
contrastul evident între atari trivialități şi hieratismul 
liric m-a împins, de timpuriu, să consider poezia ca fiind 
menită principiilor şi, totodată, proceselor interioare de 
mare fineţe, iar nu elementelor realității percepute sub 
spectru vizibil, rezervate unui alt tip de festin artistic: 
prozei. Poezie şi proză, două realităţi (spaţii) distincte. 

Dacă limbajul uzual, bazat pe ego, deci pe hotărârea 
de a obţine ceva, este obiectual şi repetitiv, bazat pe 
memorie, cel poetic, artistic, insolitează realitatea 
contingentă. După atâția ani, Jean Klein (1912-1998), 
autentic iluminat, dar şi artist (muzician) îmi confirmă 
intuițiile: „Funcţia reală a cuvintelor este să acționeze ca 
indicatori al liniştii din care se ivesc” (Cine sunt eu? 
Căutarea sacră, Bucureşti, Ed. Herald, 2012, p. 115). 
Mai spune acelaşi extraordinar Jean Klein: „Cuvintele 
sunt ferestre ale golului, care se deschid spre gol. Ele 
sunt cadrul, pragul. Un cuvânt e ca o pasăre, care, 
trecând pragul, devine vizibilă pentru o clipă şi noi îi 
putem zări, într-o frântură, splendidele pene. Dacă 
urmărim cuvântul cum dispare, el ne conduce la gol, la 
linişte” (Ibidem). Apoi adaugă, în acelaşi loc: „Arta 
adevăratei comunicări este în linişte şi în încântătoarea 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


varietate de expresii spontane”. Poezia nu este repetitivă. 
Nu are importanță că „totul s-a spus”. 

Cei ce o iubesc, ştiu că ea, adevărata poezie nu vine 
din repetiţie, ci aşază lucrurile altfel, ca şi când le-ar 
vedea pentru prima oară. Prin contrast, falsa artă, kitsch- 
ul, de pildă, este comoditate, refugiul în deja ştiut, care 
conservă habitudinile şi deci ego-ul. Arta veritabilă, în 
pofida conţinutului ei care ar putea fi definit, cu 
mijloacele discursivităţii, drept acelaşi, este întotdeauna 
surprinzătoare. Doar falsa artă anticipează, adică vrea să 
vadă tot ce deja a văzut, ceea ce n-o ultragiază, nu o 
scoate din adormire: „imaginea eu-lui care găseşte 
securitatea în repetiție este cauza anticipării în tot ce 
priveşti” (Ibidem, p. 160). Arta, poezia pot fi deci 
mijloace de regăsire a prospeţimii originare. 

De ce este, în fond, aşa de prețioasă poezia? Pentru 
că ne aminteşte de natura noastră esenţială, cea făcută 
din linişte şi armonie. Este rară şi se cere ocrotită, cu atât 
mai mult cu cât puţini, în această lume, se gândesc să se 
caute pe sine, derutaţi de ceea ce ei nu sunt în realitate. 
Ea corespunde unei alte funcţii decât aceea egotică: 
„Astăzi, cel puţin în limbile occidentale, cuvintele şi-au 
pierdut apropierea de real. Pe măsură ce ne-am lăsat 
mânaţi de nesaţul de a realiza şi dobândi, centrii noştri 
au fost împinşi tot mai mult în lumea câştigului final. 
Limbajul nostru, fiind o activitate a creierului, s-a 
adaptat dorințelor noastre. Poţi vedea în jur tot mai multe 
obiecte de achiziţionat şi fiecare obiect are nevoie de un 
nume nou, care să-l distingă de celelalte obiecte. Numele 
acestea sunt într-adevăr departe de acele sunete care se 
ivesc, exprimă şi tind spre natura noastră esențială” 
(Ibidem, p. 116). 


Fără vreo explicație, o viziune (repetată): oameni 
ducând, în coborâre pe o pantă, tărgi de crengi, pe care 
stau întinşi bătrâni: iar aceştia, ridicați în coate, în loc să 
fie bolnavi (poate, de fapt, sunt, dar nu ne-o arată), sunt 
fericiți, râd, fac gesturi largi cu mâinile, de parcă au 
văzut ceva minunat, şi ne cheamă şi pe noi să vedem. În 
spate, dealurile, în culori pastel: verzui, azurii. Senzaţie 
de răcoare. O fericită intimitate, o familiaritate naturală, 
între purtători şi cei duşi, ca în familia obştească 
imaginată de Platon în Politeia. Ca şi când paznicii duc 
un lucru de seamă, păzindu-l: revelaţia unor bătrâni, 
inestimabil juvaer al cetăţii. Sau poate doar atât: 
revelația că, în realitatea profundă, nu există vârstă. 

Minunatele cuvinte, pline de nobleţe adevărată, ale 
înțeleptului Ramakrishna, despre  perseveranţa în 
credință, pot fi extrapolate şi la ideile despre succes din 
viața laică, inclusiv cea literară: „Agricultorul din tată-n 
fiu nu va abandona cultivarea pământului, chiar dacă se 
întâmplă să nu plouă doisprezece ani consecutiv, în timp 
ce acela care nu a fost niciodată agricultor şi se hotărăşte 
să cultive pământul cu gândul de a obține profituri mari 
în urma acestei activități este descurajat şi de un singur 
sezon secetos. Adevăratul credincios nu va înceta să 
cânte gloria lui Dumnezeu, chiar dacă, în toată viața sa 
plină de devoțiune, el nu ajunge să-L vadă”. 


Adevărata poezie poate deveni o cale directă, în care 
„accentul nu se pune niciodată pe obiect, pe percepție. 
Toate obiectele apar din şi dispar în fundal şi servesc 
doar pentru a dezvălui fundalul. Niciodată nu poţi obține 
cea ce eşti. Ceea ce eşti se descoperă de la sine, prin 
sine” (Jean Klein, op. cit., p. 149). 


Drum în cer 


Am ajuns la Tine, Doamne-al meu cel sfînt, 
Ca să-mi ierți păcatul greu de la Adam 

Şi pe celelalte cite le mai am, 

Ca toți muritorii tăi de pe pămînt. 


Ştiu că şi pentru mine, Doamne, sîngeri. 
Cînd mă primeşti la taina spovedirii, 
Dă-mi cît mai poți din harul mântuirii, 
Să-mi cînte psalmii cetele de îngeri. 


Cît stau în trupul lutului fierbinte, 
Vină la mine voia Ta stăpînă, 
Să-mi crească somnul în grădini de floare; 


Să-mi treacă visul puntea de țărînă 
Spre cerul tainic însetat de soare 
Şi către apa vieții din fintănă. 


Heruvim 


O lacrimă din ochi i se prelinge 

De cînd îmi stă de pază la răscruce. 
Ar vrea să-mi ştie drumul care duce 
Spre țărmul unde soarele se stinge. 


Priveşte lung prin gratii de lumină 
O umbră rece şi întunecată. 

E însăşi umbra mea înveşmîntată 
În straie zdrenţuite de hermină. 


Grăbeşte, îngere, de-ți schimbă locul!... 
Eu am s-adorm, cum doarme tot pămîntul, 
Vegheat din cînd în cînd de fața lunii. 


Dacă nicicînd nu m-a trădat cuvîntul, 


Pe frunza cînd şi-o leagănă gorunii 
Îți va mai povesti de mine vîntul. 


Florea COSTACHE 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Radu CÂRNECI 


Definiri întru puterea cuvântului — 
rondosonete în timp 


ÎN STEMĂ 


... ca zilele, iubirile trecură 

ca frunze-n vânt în înserarea sură 

pierzându-se în vagul fără zare 
lăsându-mă de duh şi întrebare 
asemeni ceței care-n ea ne fură 
ca zilele iubirile trecură... 


(... rămâi așa: înaltă-n frumuseţe 
orgoliul, cine, oare, să mă-nveţe 
să-ți dărui ce ? şi steaua cum să fie 
cum să pătrund cu clipa-n veșnicie 
iar lacrima, ce aştri s-o răsfeţe ? 
rămâi aşa: înaltă-n frumusețe...) 


„.. O, VOI, iubiri, dramatică emblemă 
cum v-aţi topit ca rimele-n poemă 
lăsându-mă-n această cathedrală 
spre-a o-ntâlni pe cea de imn și fală 
ŞI a intra cu ea de timp în stemă 

o, voi, iubiri, dramatică emblemă... 


Ianuarie, 1986 


SOMNUL-NEPUTINŢĂ 


... somn întru gând, re-inventând o lume 
în care viața-i stranie precum e 

ochiul tăcând sub pleoapa de-nchisoare: 
nimic nu doare-n ceea ce ne doare 
ne-îndrăznind către o stea anume: 
somn întru gând, ne-inventând o lume... 


(... de-ar fi plăcerea-n suferința pură 


8 


de m-ar topi, topindu-se augură 
tăcere 

de m-ar face, de cenuşă: 
privighetoare 

fără sfânta guşă aş fi abia ideea de 
făptură 

de-ar fi plăcerea-n suferinţa pură...) 


„.. nefericit e somnul-neputință 

şi toți îl dorm: ființă, neființă 

iar visul se topeşte-n fum şi piere 
acolo, sus, putere din putere 
veghindu-ne cu-a binelui ştiinţă: 
nefericit e somnul-neputinţă... 


DESEN DE ŢARĂ 


... Te desenez pe suflet: dor în dor 
precum un fruct în rumenit amor 
ca o fântână murmurând în vis 

ca pasărea în cântecul deschis 

ce mă cuprinde lin-mângâietor 

Te desenez pe suflet dor în dor... 


(... străvechiul tău hotar în mine-i gând 
ca horă-n piatra-ncremenită stând 

iar morții-şir: necunoscuţi viteji 

în roşii flori invindu-se pe vreji 
mă-mpodobesc: interior orând 
străvechiul tău hotar în mine-i gând...) 


.... 0, fără linişti ! vajnic voievod 

stăpân pe taine cântece înnod 

cunună- gând pe gândul tău așez 

regina mea, cu vis în proaspăt miez 

când peste-un câmp de ii dă rodu-n rod — 
o, fără linişti ! vajnic voievod... 


LIMBA DOMNITOARE 


... asemeni ierbii, pururea stăpână 
mereu înțelepțindu-se, fântână 
învăluind în sunete celeste 
adâncul de putere și aceste 
lumini care-n lumina-i se adună 
asemeni ierbii pururea stăpână... 


(... izvor de cer şi de pământ izvoare: 
noi am învins prin Limba domnitoare 
păstrând iubiri, rostindu-le-n iubire; 

Cap-Voievod sfinţind în mânăstire 
şi un cioban zidindu-se-n odoare: 
izvor de cer și de pământ izvoare...) 


„.. cale Lactee stirpea mea latină 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


spirală împlinindu-se regină 

mari frumuseți în vârf cu nestemate 
iar între ele imnele carpate 
rotindu-se-n culoarea lor divină: 
cale lactee stirpea mea latină... 


1 decembrie 1987 


LEAGĂN DE DOR 


cu neuitare, 
poetului Grigore Vieru 


... acel divin de cântece-odoare: 
iluminări din suflet către soare 
pânză de vis topindu-se-n armură 
înnobilând adâncul din făptură 
ce tăinuit se-nchipuie-n izvoare 
acel divin de cântece-odoare... 


(... leagăn de dor apusa mea pruncie 
iubiri şi nunți cu-alai de veşnicie 
colinde la a timpului fereastră 

şi pomeniri: lumina lor albastră 
între cei morți şi vii o punte vie — 
leagăn de dor apusa mea pruncie...) 


„.„ ce foc de neam; putere din putere 
ce clopote vuind întru veghere 

lin legănând în armonii Carpaţii 

cu aripi mari suind în constelații 

ce frumuseți în ceea ce nu piere 

ce foc de neam: putere din putere!... 


POEM ÎN ALB 


... ce alb în alb, însemn de puritate 
şi-nalturile cerului-cetate 
făcându-ne de imn şi de coroană: 
icoană-a stelei care ni-e icoană 

şi rază-chin când clipa ne răzbate 
ce alb în alb, însemn de puritate... 


(... te-aştept mereu în vârful de-aşteptare 
voievodița mea de adorare 

iar tu soseşti din timp cu /erui-leruri 
nălucă albă peste albe geruri 

fierbinte gând îngândurând hotare 
te-aștept mereu în vârful de-așteptare...) 


„.. să ningă, deci, precum în vechi poeme 
alb întru alb zăpezile ne cheme 

în codru-acela alb de-nţelepciune — 

— sălbăticiune spre sălbăticiune — 

şi, lupi de dor, ne vom ascunde-n steme — 
să ningă, deci, precum în vechi poeme... 


O DEFINIRE A POEZIEI 


... esențe sublimându-se-n esență 
vis colorat în somnul transparență 
tânjind în miezu-i spiralata formă 
spre-a-nvrednici materia informă 
iris veghind cea tainică prezenţă: 
esențe sublimându-se-n esență... 


(...desăvârşire în desăvârşire 
frământ al meu, iubire de iubire 
mereu mă subțiezi pân” la idee 
precum frumosul intră-n orchidee 
pisc irizând sublim apusul-mire: 
desăvârşire în desăvârşire...) 


...gând al Naturii ferm năzuitoare 
fluid etern dinspre şi către Soare 
distanță măsurând cu ne-distanțe 
precum speranța însumând speranţe 
ființa ta mă-nalță şi mă doare 

gând al Naturii ferm năzuitoare... 


VAN GOGH 


în amintirea pictorului 
George Ştefănescu- Râmnic 


„.. se-nalță Domn iluminând calvarul 
pisc din adânc, amarul din amarul 
acelui fruct cu miezul dulce-n fiere 
ducând prin timp imensa lui avere 
din care n-a gustat precum avarul 
se-nalță Domn iluminând calvarul... 


(...doi sori eram — a lui închipuire! — 
şi ne-adoram: iubire spre iubire 

mari hăuri stând în dedesubturi grele 
iar împrejur în largi noianuri stele 

şi între noi distanța-nemurire: 

doi sori eram — a lui închipuire!...) 


..-El stă mereu în stranie lumină 

cea a tăcerii de tăcere plină 

iar împrejuru-i timpul murmurându-l 
blând paradis în care creşte gândul 
când chipuri trec şi chipului se-nchină 
El stă mereu în stranie lumină... 


Amsterdam, 1984 


MOARTEA COLINDULUI 


... al semnelor semnul de aur ivind 
un tainic şi mistic şi straniu colind 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


în sunete picur de ceruri, odor 
miresmelor calme în veșnicul cor 

de îngeri spre care mă-ndeamnă cu jind 
al semnelor semnul de aur ivind... 


(... o vale de cântec, o vale de vis 
iar cerul deasupra cu ochiul deschis 
de veghe luminii din mugur lucea 
ŞI Steaua în suflet pornise şi ea 
ciudată şi naltă: iris în iris: 

o vale de cântec, o vale de vis...) 


„„„ sub zări de putere şi zări de oțel 
e timpul şi-nchină un vânăt drapel 
şi lacrima care, chircindu-se grav 
sărută colindul de moarte bolnav 
iar cerul nevolnic plecându-se chel 
sub zări de putere şi zări de oţel... 


Buc., 1975 


ÎMBLÂNZITORUL DE CUVINTE 


... cuvintele, ca pietre preţioase 
stând în adânc şi așteptând sfioase 
pe cel sortit luminii să le deie 

în străluciri de alte curcubee 

ca tainele din tainița lor scoase 
cuvintele, ca pietre preţioase 


(...Lubire, tu, ţi-am măiestrit carate 
în umbre şi lumini neaşteptate 

a' sângelui porniri şi-ale gândirii 

ți le-am trecut prin porțile rostirii 
făcându-mă de imn şi nestemate: 
Iubire, tu, ţi-am măiestrit carate...) 


„„„ce chin sublim să te înalți statuie 
cuvintelor şi sângerând în cuie 
spre înţelesuri veşnice cununa 

de spini să ţi-o așezi pe totdeauna 
simțind în tine nemuriri cum suie — 
ce chin sublim să te înalți statuie... 


CARNAVAL CU MĂŞTI 


în amintirea artistei 
Margareta Sterian 


... ivind Frumosul aţipești Durerea 
iar dulcele îl îndulceşti cu fierea 
cerului ametist în care-adastă 
neîmplinirea-n împlinire vastă 
surâzi plângând şi-ţi irosești averea: 
ivind Frumosul ațipeşti Durerea 


(...ce dans în sinea mea, ce căi ciudate 


străvechi mistere, invocări uitate 

când aerul e saturat de chipuri 

din lumi tăcute, stranii arhetipuri: 
om-animal mireasa mi-o străbate! 

ce dans în sinea mea, ce căi ciudate...) 


de unde vii, din care gintă-amară 

ce idoli bat în gândul tău, ce ţară 

ți se arată-n vuietul tăcerii 

şi ce iubiri te-mpresură, mă sperii 
cu-atâtea taine-n taina mea primară: 
de unde vii din care gintă-amară?!... 


ÎMPOTRIVA TĂCERII 


„.. tăcere-i totul?!, semn suprem, puterea 
tăcere: visul izvodindu-i vrerea 

tăcere: zborul către stele,-acele 

porniri de geniu, zămisliri rebele 

ce-și rotunjesc de gând avar averea 
tăcere-i totul?!, semn suprem, puterea... 


(... cuvântul fraged, fragedă făptură 
- ca bobul germinând în arătură — 
ivindu-se spre-a veșnici un spațiu 
de dor mereu în sufletu-mi nesațiu; 
o pasăre-i, albastră, şi ne fură 
cuvântul fraged, fragedă făptură...) 


„„„dorinţa ta înfăptuind o lume! 

o, cum te-aştept în dangăt de parfume 
cu străluciri: odoare în odoare 

un singur da şi clipa nu mai moare 

ci se-adânceşte într-un zeu anume 
dorinţa ta înfăptuind o lume...) 


10 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Leo BUTNARU 


Principiul îngerului 


Odată 

pe când eram învățăcel la cursul primar 
al şcolii personale de literatură 

văzând cum coboară din cer un înger 
mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el 
ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem 
tocmai despre lăsarea sa pe pământ 
despre ce simte 

etcetera. 

Chiar aşa i-am şi spus: 

Dăruieşte-mi te rog un poem. 


Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici 
atât: 
îngerul era surdo-mut. 


... Aşa gândeam 

însă uimitor îngerul a dat glas: 
Te-am lăsat să te descurci de unul singur 
a zis 

oprindu-se din drum. 

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu. 
Poate că am contribuit şi eu puțin 
oarecât 

aici 

în final 

prin ceea ce-ţi spun acum. 


Mai apoi 

din alte întâmplări similare 

am priceput principiul neabătut: 
de obicei 

îngerul te ajută la început 

sau la final de poem. 

Cât de cât. 

Deloc mai mult. 


19.X.2013 


Bacovia 


Dormea întors amorul meu de plumb. 
Geoge Bacovia 


Greu, dormea întors amorul său de plumb 
Iar, obosit, poetul dormea neîntors 

Şi obscuritatea-n lume tăinuia 

Metalul măsliniu şi omenescul tors. 


Alchimii erau, de azi şi de trecut, 
Vibraţie păgână-n vers de acatist 

Ca transfer de sens pe largul înțeles 
Al timpului de mâine, trist şi hedonist. 


Noduri mari de viaţă cu vipere, fachiri 
Legau umanul cu ce înseamnă plumbul 
In alianţe reci sub umbre albăstrui 


Ca despre ele însele lung şir de ştiri 
Şi negaţii care izvodeau poemul 
Ca dedicație şi-ofrandă nimănui. 


30.XI.-I.XII.2013 


Ziua internațională 


după atâtea zile internaționale a diferitor profesii 
fenomene şi iluzii 

inclusiv ziua internațională a nopţii internaționale 
(bineînţeles luminoase) 

odată şi odată se va sărbători şi ziua internaţională — pur 
şi simplu — a zilei internaționale 

pentru ca să fie cum s-ar spune tacâmul deplin 
dat fiind că sună chiar frumos: ziua internațională a zilei 
internaționale 


rămâne să se elaboreze statutul zilei internaţionale a zilei 
internaționale 

modul ei de a fi sărbătorită ziua împrejur 
circadian 

adică şi noapte 

inclusiv la circ 


precum există noaptea muzeelor deschise 

noaptea cărților neînchise (inclusiv în sine peste sine — 
cu copertele — dar 

neînchise şi în puşcăriile cenzurii) 

să existe şi noaptea zilei internaționale vraişte 

ca oiştea (simbolică a) tuturor celorlalte zile 


19.1V.2013 


11 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Cele două Salomee 


Salomeea venise la emisiunea „Dansez pentru tine” 

şi lumea presupunea că moravurile deja s-au mai 
îndreptat 

dar nu a fost să fie: peste câteva zile 

preşedintele juriului a fost găsit decapitat 

iar cu Salomeea s-a întâmplat exact ca la palatul lui Irod 
Antipa 

ceea ce însă nu-nseamnă că a fost adus jertfă şi ciclul de 
emisiuni 

„Dansez pentru tine” 

capii televiziunii considerând că fusese de ajuns 

capetele celor doi — al capului de juriu şi cel al 
dansatoarei... 


...humai că — îmi dau seama — deja mi-i cam dat a 
confunda 

a încâlci oarece ițe 

neştiind de care Salomeea a fost totuşi vorba — de 

fiica lui Iosif Logodnicul 

cea dintre milostivele mironosiţe 

care oblojiră cu mirt Mântuitorul 

sau de fiica Irodiadei care când mama-şi întreabă 

ce să ceară contra dansului său pentru regele Irod 
Irodiada îi zice nemernic: capul lui loan Botezătorul! 


20.X.2013 
Şi caii... 
I 


Aceşti căluți 

aceşti ponei cu ochi semi-ciclopici 

dar blânzi 

mă duc cu gândul la inevitabila vreme 
când mor şi caii 

inclusiv Pegas 

dar mai ales vremea când mor călăreții 
adică poeții 

indiferent de şi-au 

sau nu şi-au ars spatele acolo sus 

în prejma stelelor 

sau a flăcărilor ţâşnite pe nările himerelor 


II 


„„„Parcă nimic în legătură cu 

filmul tinereţii noastre 

Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Dar 
asta e... trist 

însă mor şi caii 

pentru că şi calul 

cât o fi el de cal în fastuoasă coamă 
tot cade în comă 

şi face spumă la gură 

cât un întreg lan de păpădii 


dii dii dii murgule dii... 
2.XI.2013 
Sufletul 


Probabil sufletul e ca un suflu 
ce ar face să vibreze o harpă eoliană 


însă uneori suflul sufletului te poate trage precum 
curentul 


(de asemenea prin ferestuica deschisă 
de asemenea la vreun colț de stradă 
unde rafalele vântului parcă s-ar opri şi 
brusc 

şi-ar privi peste umăr). 


Sufletul are multe în comun cu circulaţia aerului în 
univers 

cu fluxul şi refluxul acestuia 

tocmai din acest motiv uneori putând să te tragă precum 
curentul 

încât şi din cauza sufletului ai putea umbla obrintit 
aiurit 

poate chiar de nelecuit... 


15.X1.2013 


Pur şi simplu versuri dintr-o zi şi o noapte de 
septembrie 


I 


Probabil 

la ora asta 

în emisfera astrală apune constelația Săgetătorului 
vânător voinic 

cu ochi asiați 

de calibru mic. 


II 


Odată ce câinii urlă la lună 
probabil ar trebui să existe şi corăbii cosmice speciale 
pentru aceşti patrupezi curioşi... 


III 


În gândul său mic 
fluturele înjură omul care a stins lumânarea 
astfel salvându-i viaţa. 


IV 


E la revărsat de zori. Un colțişor de beznă 
câteva boabe de întuneric 


12 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


câte au mai rămas 

din noaptea asta de mas 

pe care le vom măcina 

ca pe negrul-ruginiul de cafea. 


y 


Când pui în ceainic la topit mici frunzulițe de ceai 
cârlionțate — 

de cum se topesc, se îndreaptă din spate, se desfac 
se desfată în apa fierbinte 

aceste frunzulițe de ceai care, inițial 

uscate, cârlionțate 


aduc a nişte circumvoluțiuni de nu prea multă minte. 


VI 

Biscuiţi şi fructe uscate... 

Cum arată fructele uscate?... 

Nu vi s-a întâmplat să vedeţi vulvele mumiilor?... 
VII 


Într-un loc anume al pustiului 

există o carieră special amenajată 

din care 

să se extragă nisipul pentru clepsidre... 


VIII 


Probabil 

la ora asta 

în emisfera astrală 

vreo cometă pe cer trece-aşa păgână şi neclară 
ca o fesă şi un şold atacată de celulită... 


IX 
În poeticească îndeletnicirea când 
des compun descompun o compun des 


ce bine că e şi un Happy End! 


Şi ce trist e că Happy 
are End... 


7-6.1X.2013 


Adrian BOTEZ 


Marian Botea 


TOAMNĂ APOCALIPTICĂ 


cotcodăcesc alarme de maşini 

bieţi maidanezi tot şchioapătă prin ploaie 
lumea-a-nceput la capăt să se-nmoaie 

iar de noroi copacii-s tot mai plini 


ce să iubeşti în astă-apocalipsă 
schiloadă şi leproasă cerşetoare 
când navigăm umili din lpsă-n lipsă 
iar morţii-i bat în geam la fiecare? 


urangutani au urinat lumină 
la gura peşterilor de pe stradă 
e rană puroiată orice vină 


e grea inima-n pieptu-ţi cât o ladă 
„„„mormane de gunoi cosmic clădite 
îmi cască-n sânge vastele-mi orbite 


kkk 


ARLECHINADĂ AUTUMNALĂ 


în valuri de noroi se-neacă noaptea 
cât de uscați sunt sfinții din copaci 
se-opreşte rugăciunea ca şi soartea 
şi vrei să mori şi nu mai vrei să faci 


orbii vampiri vomită peste gânduri 

podoabele de beznă se alintă 

chiar demonul s-a plictisit să mintă 
ceasul din urmă a căzut pe scânduri 


pe cruce Crist tresare printre clisme 
cerşeşte răni şi picoteşte sânge 
istoria vicleană nu se frânge 


rugini martire iscă reumatisme 
„„ne-nconjur' capul negrele coroane 
iar bufnița adaugă cinci piroane 


13 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


DUPĂ DOUĂZECI DE ANI 


Adrian Dinu RACHIERU 


DAMIAN URECHE ȘI 
„SPECTACOLUL PRIVIRII” 


„Poetul e rana cântând” 


Considerat un mare poet minor, vâlceanul 
Damian Ureche (1935-1994) a fost, prin jocul inerţial al 
etichetologiei, „expediat” (definitiv?) de critica literară. 
Un destin ingrat şi un dosar clasat, aşadar. Incapabil de 
a-şi gestiona talentul şi de a-şi gospodări gloria, poetul 
şi-a trăit / cheltuit exultanța între boemă şi disimulare. 
Dar vibrația sa lirică a fost sinceră. Poet născut, Damian 
Ureche a trăit poetic şi frenetic. Din el ţâşnea lirismul la 
orice provocare / ispitire. 

Făcând figura unui romantic întârziat, poetul s-a 
hrănit din „spectacolul privirii”, plonjând în concret, 
atacând dezinvolt, cu dexteritate, portativul trăirilor, de 
la fabulosul domestic la feericul pastelizant, risipind 
tandreţe. El nu era doar martorul unei primăveri „în 
expansiune”. Nu îndeajuns distilat, versul său, mizând 
pe cantabilitate şi şoc emoțional, vroia să cuprindă 
„alchimia clipei”. Chipu-i, desenat „în penumbra 
candorii”, se profila peste zări eterate, visând înaltul, 
imaculatul; dar acuzând, mai apăsat în anii ultimi, 
pecetea vârstei. Încercuit de „cărțile toamnei”, îşi 
temperase jubilaţia. Sentimentalismul îngâna lamentativ 
o romanță veştedă, lipsită — din păcate — de filtru critic. 
Autocenzura nu prea funcționa. Fluxul verbal se revărsa 
ispitit de „provocări”, fiind o „transcriere” a graficului 
erotic, cu o gesticulaţie îmbibată de patetism, aşteptând 
cu înfrigurare „o nălucă izvorând din cer”. Care nu mai 
venea. 

Mânat de temperament, Damian Ureche şi-a 
urmat destinul. Aici e cheia problemei. I-am fi putut 
cere să fi fost altfel? ÎI putem certa, fie şi în absenţă? Cel 
care era chiar Poetul urbei, timişorean prin adopție, nu 
avea conştiinţă de profesionist. Fireşte, nu era nici un 
talent virgin. Fiul risipitor, doldora de talent, călătorea 
„pe simțuri”. Îşi oferise  vitaminizarea culturală 
trebuincioasă. Erupțiile sale lirice stârneau entuziasm. 
„Gaşca” l-a adulat, poetul avea nevoie de aplauze, 
suporterii gălăgioşi foiau. Şi fremătau, în juru-i. 

Damian Ureche, din păcate, nu a fost sever cu 
sine. Disponibilitatea sa largă, paradoxal, a fost o frână 
în calea impunerii, a urcuşului în topul criticii. El trăia 
poetic şi — în consecinţă — scria despre orice. Azi, amicii 
ori prietenii poeziei sale îi evocă cu pioşenie fulguranta-i 


trecere. E doar o părere că Damian a existat, ne-a 
bucurat şi ne-a întristat? Ei, aceşti fideli, vor să-i 
zădărnicească uitarea. Bine fac. Dar critica rămâne în 
culpă. Citit inadecvat, cu strâmbături aristocrate ori 
restrictiv-euforic, pe latură „boemă”, glorificând 
producţia „de crâşmă”, Damian Ureche se cuvine recitit. 
O critică încă datoare urmează să-şi suflece mânecile. Îşi 
va face timp? Cred că trebuie, e chiar o obligaţie. 

Şi atunci vom descoperi, uşor dezorientaţi, că 
dincolo de facilitate, îndărătul voioşiei „de vitrină”, în 
omul plin de neastâmpăr locuiau impulsuri contrarii. 
Adevăratul Damian Ureche era un amalgam de stări 
contradictorii. De ce am crede că nu l-ar fi vizitat 
chinurile scrisului? Ori că acel calvar al căutării n-ar fi 
ascuns grimasele unui temperament jucăuş? În spatele 
ghiduşiilor se căsca abisul. Şi iată, ispitit de sirenele 
destinului, trecut şi petrecut prin „inelele candorii”, 
Poetul a gustat din „dulceața nemuririi” în schimbul 
unui „pumn de neant”. Incorigibilul boem, frecventând 
„salonul refuzaţilor”, se încăpățâna să lanseze lejere 
„Invitaţii la vis”, în plin context al deromantizării. Fiul 
risipitor al urbei, cel care propunea la start, ne amintim, 
o poezie luminoasă şi candidă a rămas, în pofida anilor, 
afectuos şi naiv, săritor şi neajutorat, generos şi 
sentimental, nota Ion Arieşanu. Părelnic, poezia lui 
Ureche stă sub semnul improvizației. Melodicitatea, dar 
şi facilitatea „minulesciană” hrănesc acest lirism de certă 
audiență, declamativ — suferitor, atins de angoasa 
singurătăţii. El poate eşua în ceea ce numim poezie 
comercială, ispravă care — deseori — s-a şi întâmplat. 
Damian Ureche, un gheizer liric versifica pe orice temă 
şi, probabil, la orice oră. Uşurinţa aceasta, urcând spre 
incantatoriu sau, dimpotrivă, biciuind „nervii destinului” 
ascundea însă o capcană. Existența accidentată a 
poetului, trecut prin grele încercări (intrate în circuitul 
foclorizant al cafenelei) se răsfrânge într-un dramatism 
discret, ferit — s-ar zice — de torturantele nelinişti 
existențiale. Substanţa melopeică estompează chinul 
interogaţiei; iar percutanţa acestei poezii, adresabilitatea 
ei cuceresc deîndată, seducând prin improvizație 
metaforizantă şi sensibilitate candidă, uşor manieristă. 

Preocupat să ne ofere „frunze căzute din toate 
cărțile”, recuperând ceea ce fosta cenzură, hăcuind 
atâtea manuscrise, eliminase, nădăjduind a ieşi dintr-o 
lungă singurătate, înjghebând dialogul cu „iubita de 
fum” (mângâindu-i umbra într-un eros crepuscular), mai 
puţin preocupat de aventura scriiturii şi, mai ales, 
antologat „la sânge”, Damian Ureche putea să-şi ia 
destinul în serios. O revanşă strălucită îi stătea la 
îndemână. Să-i reproşăm timpul pierdut? Inutil. 
Incorigibil, poetul cu zâmbetul „sigilat” revenea după 
experienţe traumatizante, livrate romanesc. Să amintim 
aici încercările sale prozastice (Prinţul marelui puţin, 
1971 şi Nunta utopică, 1993), e drept fără disciplină 
epică. „Frontierist”, suportând şi o condamnare, poetul 
va livra astfel de episoade autobiografice, încredințând 
cititorului experienţe dure. Va fi părăsit „iadul lichid”? 
La ce bun? Putem răspunde peste timp, câtă vreme 


14 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


cărțile sale, purtând amprenta altei vârste, despărțindu- 
se, aşadar, de „temperamentul primăverii” (1964, când 
debuta editorial) fac proba unui incontestabil talent, mai 
puţin atent (sau, pe alocuri, deloc preocupat) cu (de) 
propria-i reuşită. Cu cerneală „obosită”, risipitorul poet, 
cel care „bea singurătatea”, „uitat” (dar a fost el uitat?) 
şi „arestat de crini”, străin de lirismul apter, a navigat 
fără busolă, contemplând, patetic-gestual, cum „se 
scutură viața”. 


Camelia Manuela SAVA 


Peisaj pluvial 
Aş cere ploii să mă ierte dacă nu ştiu ce dor a 
cuprins obrajii ei de ceață 

mai mult nu i-aş putea spune 

şoaptele se topesc 
nu pot să cred că tu ai adormit în mine, 

Nori de alabastru cern nisipul mării: 

încerc să te prind din urmă printre valuri 

E ploaia cea mai scumpă dintre toate minunile 
care te așteaptă în rama ferestrei ca altă dată 
tunetul vocii ar vrea să te strângă la piept, iluzoriu 
si grav 

Senin, sângele se scurge printre umbrele... 
nu vezi casele aliniate pe partea dreaptă a străzii 
fiindcă circulă acolo doar aripa sfântului duh. 
Aliniaţi-vă! picurii de ploaie sunt atât de ordonați: 
Cuminţi şi idolatri, ei pot simţi zborul! 
Zeița palorii vă dă târcoale, 
veți adulmeca numele ei de fiară 

copacii rumegă în tăcere ultimii paşi ai secundelor 
abia atunci sufletul meu bolnav de tine 

îşi aminteşte că încă mai trăieşte... 


peisaj de toamnă 


Ik 


sub paşii mei îndureraţi, 

frunzele strivite 

îți şopteau numele: 

şi tu nu eşti aici... 

mă îndepărtez din ce în ce mai mult de tine 

te simt dezlipit din sufletul meu copt ca un fruct 
atârnat 

singuratic pe ram... 

te-am căutat şi nicăieri nu te-am putut afla... 

te-ai topit în sângele meu clocotind 

liniile şerpuitoare ale destinului te urmăreau până la 
capătul poveștii 

te-am uitat... 

odată ce piesa era terminată, actorii păşeau grăbiţi 
alături de frunze, 


ca nu cumva să atingă din greşeală visele clorofilei 
Kk e 

te vedeam din când în când dansând cu secundele 
ce şi-au aşternut obosite 

trupul de ceață între noi 

mărind şi mai tare umbrele înfricoşătoare ale serii 
aş vrea să plâng în pumni 

dar nu mă lasă vântul: 

ar fi zadarnic 

tot nu eşti aici 


toamnă 


toamna-şi plânge în somn 
lacrimile aurii: 
frunze! 


La cinematograf. Pânză 


Eşti ecranul perfect 

în care eu mă văd uneori: 

bătrână, mică, păşind spre pânza 

pe care va rula filmul 

cu încetinitorul — 

Pașii mei sunt moi, de pâslă 

Întind palmele să te pipăi prin nori 

Îmi amintești de zilele acelea 

Când mă duceam cu ai mei la cinematograful din 
centrul orașului: 

Mie îmi cumpărau acadele 

Ei ronțăiau mentosane... 

(A, nu erau seminţe de floarea-soarelui 

pe care toată lumea le scuipa pe jos până se făcea 
un covor rugos 

atunci te înecai cu mirosul lor grețos) 

Cojile stafidite îmi creau o impresie de peisaj uleios 
în care toţi înotam 

ca să ne salvăm dintre tentaculele caracatiței urât 
mirositoare 

Apoi mergeam din ce în ce mai rar, semn că 
îmbătrâneam, 

filmul se derula frenetic 

Era acelaşi pe care îl vedeam de fiecare dată 

ţinând mâna mea tremurândă 

în mâna celor mari din jurul meu 


Bătrâneţea miroase peste tot la fel: ca la 
cinematograf - 

în întuneric oamenii devin animale de manej vânate 
de cowboy 


cu pulpele cămășii sumese 

priveam westernurile preferate ale tatălui meu 
şi tot mă minunam de ce zâmbetul tău 
seamănă uneori cu al lui John Wayne 


15 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


pentru că şi tu eşti un vânător 

al felinelor domestice pe post de pradă... 

te urmăream pe ecranul 

vieții mele 

şi mă vedeam mereu pe mine 

prin tine, prin ochii tăi mari ascunși după o pânză 
veche... 


despre sfârșit. finalul tuturor lucrurilor 


îmi va fi greu să mor 

nu aş putea să mă despart decât greu de lumea 
aceasta 

a culorilor vii 

care îmi bucură retina cu fiecare anotimp 

petrecut sub imperiul întrepid al ochilor tăi 

nu aş avea cum să mă îndepărtez prea tare 

de cămășile tale care îmi vorbesc mult mai mult 
decât mâinile tale... 

îmi va fi greu să nu te mai iubesc 

dezlipindu-mă de tine ca un fir de nisip 

ce ţi-a alintat pentru o clipă 

epiderma viselor pustii 

îmi va fi greu să te urăsc: 

m-aş dezice de sângele meu curgând ca un şuvoi 
decolorat 

ce lasă o dâră fină înspre buzele tale 

îmi va fi greu să trăiesc 

ştiind că voi muri 

departe de melodia vocii tale pe care o ştiu pe 
dinafară... 


Ik 


eram ca doi eroi ponosiţi 
ce își dau palme la sfârșitul unui episod prea scurt 
atunci, ca să se simtă mai revigoraţi, spectatorii vor 
zice: 
prea repede s-a stins... 
măcar să fi apucat nouăzeci şi nouă de ani 
happyendul nu există decât pe ecranele gigantice 
ale unor lumi nevăzute... 
copacul își întindea spre tine ramura lui nevrotică — 
iarna îi smulgea din epidermă 
larvele unui cântec 
o frunză flască 
îşi spunea prea târziu povestea, mult prea târziu... 
era un cântec de lebădă 
nu aş putea să privesc finalul tuturor lucrurilor 
fără să mă ţii tu de mână... 


tu şi toamna 


mâinile tale miros a toamnă, 

a nuc cu frunzele întârziate pe ram, 

ochii tăi limpezi mi se înfig în carne 

de fiecare dată când strigi: 

aici nu e loc pentru amândoi... 

de aceea eu trec prin ploaie, căutându-te neîncetat 
mă agăţ de orice culoare ca de ultima șansă 

de a te mai iubi... 


Dimineaţă de noiembrie 


Litere negre se așterneau înaintea pașilor mei 
stridenţi: 

se aliniau pe cer păsări descriind un V perfect 

ele călătoreau mereu spre apus 

şi prin zborul lor maiestuos îmi aminteau de toate 
gândurile mele 

care se îndreptau spre inima ta ca spre un şuvoi cald 
cerul de noiembrie dogorea în sângele meu 
înscriindu-se în traiectorii nebănuite 

de ceilalți... 

Nici tu nu ştiai că diminețile de noiembrie 

îmi apăreau ca un stol de păsări negre 

ce se aliniau cuminţi printre nori şi vise... 


drumul dimineților sfărâmate 


alergam înspre bătăile ritmice ale inimii tale prea 
mari, 

străbătând artere năvalnice 

fără să le fi putut opri dinainte zbuciumul... 

înotând în valurile de lumină ce mă înconjurau 
pretutindeni albastre 

te visam lângă pleoapele mele - 

primind dimineţile ca pe un dar al zeilor - clipe 
fărâmate 

şi timp răsturnat — atât aş mai putea încălzi între 
gene: dorul de palmele tale! 


Mici încercări de resuscitare a gândului de a nu 
te avea aproape 


Îţi scriam din ce în ce mai greu 

acum că toamna îşi aliniase norii ei înspre ochii 
noştri fumurii - eram 

prea obosiţi să ne împreunăm mâinile pregătite de 
ultimul dans... 

Ce puteam să fac?! 

Te întrebam mereu ce culoare are părul meu 

ŞI nu ştiai ce să zici... nici aşa, nici altfel... 

Te întrebam cât de lungi sunt genele mele 

şi nu credeai că mă pot alinta chiar atât 


16 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


ca o frunză alungată spre pământ... cu profesorul foarte sever 

Da, nu aveam altceva în sânge — dormitau acolo Cu a treia lucrurile capătă o altă întorsătură, 

sute de întrebări ea fiind mult mai matură... 

Şi, da, te păstram doar pe tine... a patra te urăște destul... 
nu aveam decât gândurile mele ea e regina nesătulă care înghite pionii de pe tabla 


şi palmele umede când apăsam tastatura dureroasă de şah 
din care ieşea fumul visului în care noi doi valsam tot ea e cea care îşi cară regele în spate 


nebunește... uitând de lume, ar vrea să îl înjunghie mişeleşte, 
pe lângă mine trecea în fugă, pentru a mia oară, dându-i mat 
dorința de a te face să-mi răspunzi la fel de oride câte ori părăseşte cearceaful pătat 
fremătător ca a cincea e înaltă şi dreaptă 
prima dată... te înțelege perfect, te aşteaptă 
aflam care era concluzia ta - imperturbabilă ca a ca şi când lumea s-ar sfârşi inevitabil 
sfinxului într-un accident la nivel planetar, inamovibil 
iubirea ta dispăruse subit în ceață şi dinamic 
şi replica ta, ah, replica ta de final era la fel de a şasea e amanta care se dezbracă de fiecare dată în 
tăioasă prag 
ca un bisturiu uitat pe masa din sala aseptică lăsând parfumul ei ca un şarpe să îţi încolăcească 
partea plină a paharului trupul rănit în atâtea războaie 
e prea mică în comparaţie cu cea goală cu ochiul firav şi sânii prea plini 
nu aveai cum să ştii că ea ţi se dă liberă 
privindu-mi de la distanță părul argintiu fără să forțeze nota 
totul suna a refren al unei morți amânate... a şaptea chiar de e deja divorțată 
aici nu e vorba de jumătăţi, a păşit mândră sub ramurile tale — alintându-se 
ci doar de un pahar pe care îl primești la sfârşit: plin suficient de tare, ştiind că pământul se poate topi 
ochi... sub mâinile tale fierbinți 

ea e un copac cu dinți 
portretul unui orb care te va îmbrăţişa cu drag 

a opta e mama cea de mult uitată 
veneai înspre mine culcată într-un mormânt prea strâmt 
ca un orb care îşi îndreaptă paşii spre mâine prea golaş 
visând să se contopească într-una din zile în care nu te mai îmbraci de prea mult timp... 
cu verdele mării a noua femeie e cuceritoarea 
benzile străzii se  întretăiau numai ca să te cete lasă singur în casă 
primească la sânul ei: plecând la toate luptele importante pentru ea 
erai doar tu singur un cuceritor, un zeu... iar a zecea a încercat să fie doar un om bun 
nici nu te dezbrăcaseşi bine de epiderma tocită ca un rod folositor şi dulce... 


că şoaptele mele 

te întinereau din ce în ce mai mult 

atunci am văzut că ai trecut mai departe cu pupilele 
dilatate 

atins ca de un blestem: nu ai să mai poţi iubi 
niciodată! 


Zece femei Sp NL 


În mine locuiesc zece femei: 

prima te iubeşte nebunește 

recunoscând în sângele ei 

doar o culoare — a ochilor tăi! 

a doua - la fel: parcă ar fi nebună... 

se comportă şcolăreşte: ar copia şi ar lua un doi la 
examenul 


17 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Doina CERNICA 


Maimuţele Albastre din Akrotiri 


Poate le mai privisem şi înainte, dar de văzut le- 
am văzut prima dată când Niadi le-a ales pentru 
copertele cărții sale de eseuri de istoria filosofiei şi 
filosofia culturii. Din când în când m-am mai gândit la 
ele, dar parcă nu îndeajuns ca să-mi doresc cu atâta tărie 
să le întâlnesc de cum am coborât de pe puntea fermă a 
catamaranului pe ţărmul legănător al insulei Santorini. 
Cred că ultima dată le căutasem atentă vara trecută la 
Muzeul de Arheologie din Atena, dar între coaja 
frescelor recuperate de la Akrotiri nu am găsit şi 
faimoasele Maimuţe Albastre. Cei pe care i-am întrebat, 
mi-au zis că aproape sigur au rămas acasă, în Tira, cum 
continuă să-i spună grecii acestei insule intrate în 
circuitul turistic mondial sub numele dat inițial de 
venețieni, Santa Irini — Santa Rini — Santorini. Insulei şi 
arhipelagului deopotrivă, deoarece caldera, caldeira, 
craterul vulcanului din străvechime umplut azi de apele 
Mării Egee, numără şase bucăţi de uscat: Santorini, 
Tirasia, Palaia Kameni, Nea Kameni, Aspronisi şi 
Cristiana. Arhipelagul se află la aproximativ 200 km în 
sud-estul Greciei continentale, are o suprafață de 
aproape 91 kmp şi circa 15 mii de locuitori. Sunt 
amănunte pe care în majoritate vizitatorii acestei părți a 
Cicladelor le cunosc dinainte de debarcare sau de 
aterizare. După cum nu puţini, dar din ce în ce mai 
puţini din propria lectură a „Dialogurilor” lui Platon, îi 
ştiu şi numele antic, Tera, gravat pentru aceştia din urmă 
în memorie odată cu aerul fierbinte, inspirat până în 
adâncul, până la arsura plămânilor, al legendei care face 
din Tera de atunci Atlantida de odinioară. 


Legănarea uscatului ieşit abrupt şi înalt din 
albastrul intens al apelor cu felii suprapuse de roşu, 
negru şi brun — un document unic pentru vulcanologi şi 
geologi — ţine de orbitorul revărsatului mării pe cer şi a 
cerului pe mare, dar şi de seismul îngrozitor din jurul 
anului 1500 î.Hr. urmat de o uriaşă explozie vulcanică 


ce a dus la prăbuşirea centrului insulei înlăuntrul Egeei. 
Fără îndoială, acest cutremur, ale cărui unde-ţunami au 
provocat simultan distrugerea Cretei minoice, a rămas 
în memoria minerală a lui Santorini şi ecoul lui ne-a 
atins tălpile de cum am păşit în portul Atinias. Impulsul 
explicaţiei celei mai simple şi convingerea protecției la 
îndemâna noastră ne-au făcut să intrăm în primul 
magazin care ne-a apărut în cale în Oia pentru a adăuga 
şi câte o pălăriei ochelarilor fumurii de soare. O altă 
iluzie, a plusului ocrotitor de cunoaştere, ne-a dus şi în 
cel de-al doilea, pentru două cărți despre trecutul şi 
prezentul insulei. Dar cum una era în franceză şi cealaltă 
în engleză, patroana micuţei afaceri ne-a întrebat de 
unde venim. Răspunsul nostru a ridicat-o în picioare pe 
tânăra vânzătoare ghemuită în dreptul rafturilor de jos ca 
să găsească suvenirul cerut de un turist şi a făcut-o să ne 


arunce o privire luminoasă. Lina din Drăgăşani. „„Loate 
cele trei angajate sunt din România!”, ne-a zâmbit 
femeia, rostind câteva cuvinte de apreciere pentru 
seriozitatea şi hărnicia lor. Lina n-a zis nimic, doar 
mâinile i s-au mişcat accelerat, până a găsit plăcuţa de 
ceramică tradițională, cu o bisericuţă albă cu acoperişul 
albastru, pe fundalul azuriu al depărtării. Părea decupată 
chiar din peisajul prin care înaintam pe dale de marmură 
lunecoase, printre stâlpi şi perdele de flori roşii de 
trandafir şi buganvileea: o lume de zăpadă împietrită în 
forma unui oraş lung şi îngust deasupra lagunei fără 
fund, în care ne păstram echilibrul grație echilibrului 
forţelor de atracţie ale acestei lagune şi ale bolții cereşti 
de deasupra noastră. Vara prin care mergeam se 
îngemănă pe neaşteptate cu Primăvara crinilor roşietici 
în dulce mişcare sub respirația blândă a anotimpului şi 
sub bătaia de aripi a rândunelelor. Aceasta a fost prima 
pe care o văzusem la Muzeul de Arheologie din Atena, 
prima frescă provenind de la Akrotiri, enigmaticul oraş 
părăsit de locuitorii săi între devastatorul cutremur şi 
erupția care a absorbit în valurile Egeei aproape întreaga 
insulă, cel mai mare cataclism natural cunoscut din 
lume. Sub mireasma intensă, aproape grea, a crinilor de 
acum peste trei milenii şi jumătate, şi în aroma amiezii 
care ne învăluia îmbătător din stânga şi din dreapta 
noastră, am încercat să ne grăbim: timpul evadat din 
calendare al Maimuţelor Albastre şi timpul nostru atât 
de scurt aveau doar puntea unui ceas ca să se 
întâlnească. Dar cum, cât să te 


18 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


grăbeşti pe luciul marmurei şi prin densitatea 
inexpugnabilă a defileului uman? Apoi, lăcomia 
aparatelor de fotografiat care se întind şerpeşte sâsâind 
spre zidul negru al vilei Angelinei Jolie şi a lui Brad Pitt, 
singurul expus curiozității împreună cu elicopterul care 
îi supraveghează actriței plimbările (interzise) cu skijetul 
în calderă, ispita vitrinelor cu bijuterii în care preţul 
aurului se stabileşte în funcție de model, nu de gramaj, 
mâna tarabelor care te prinde de mână ţinându-te pe loc 
să-ți arate smochinele confiate, gemurile din fructe de 
cactus, vinul licoros, un litru din zece kilograme de 
struguri lăsaţi înainte să se stafidească două-trei 
săptămâni. Şi mai mult decât atât: priveliştea caselor 
săpate în rocă, în care terasa uneia este acoperişul 
celeilalte, pivniţa celei dintâi este mansarda următoarei, 
sprijinindu-se, susținându-se una pe cealaltă deasupra 
hăului, şi acel ceva indefinibil, dar atât de emoţionant, al 
crucilor albe pe acoperişurile semisferice albastre ale 
bisericilor până la senzaţia plutirii lor între cer şi 
pământ... Cum să ajungi în Fira înainte ca programul 
Muzeului de Arheologie, de la ora opt la ora 


trei, să-ți închidă uşa? 
Puteam să alegem orice în afară de ceea ce ne- 
am dorit atât de mult. Nu ştiu dacă un vulcan, creaţie 
imprevizibilă a naturii, era cu adevărat o alternativă la 
fresca artiştilor străvechimii, dar sprijinite de zidul alb, 
de balustrada povârnişului prăpăstios pe culmea căruia 
se întinde oraşul, ne-am uitat în lagună la Nea Kameni. 
Aici se află punctul cel mai fierbinte din calderă al cărui 
crater toarce fără oprire fumarole, pe care amiaza le ţese 
într-un soi de ceaţă cu forme schimbătoare. Am cercetat- 
o cu atâta atenţie, încât după o vreme o lacrimă a 
coborât să ne ocrotească şi să ne limpezească ochii. 
Atunci le-am văzut: Maimuţele Albastre ieşite nu din 
muzeu, ci chiar din încăperea pe care fresca o 
împodobise la Akrotiri, se cățărau agile şi voioase pe 
stâncile vulcanice, şi mai albastre pe roca lor alburie. 
Reîntoarse la Suceava, am alăturat călătoria în 
Santorini celor mai frumoase momente ale verii 2014 şi 
am pornit pe drumul obişnuit al zilelor, tot mai scurte şi 
mai reci mergând spre solstițiul de iarnă. Doar că la 
început de decembrie, tic-tac-ul ceasornicului a fost 
dublat de foşnetul cărților luate din magazinul trudei 
româncelor din Oia. Şi nu s-au liniştit până ce nu m-am 


aplecat asupra lor. Toate îl evocă pe profesorul şi 
arheologul grec Spiros Marinatos, care cu temeritatea 
tinereţii a formulat în anii 30 ai secolului trecut o teorie 
senzațională: celebra civilizație minoică a Cretei ar fi 
fost distrusă de unda de şoc, de valurile-ţunami 


provocate de catastrofa vulcanică suferită de Santorini în 
preistoria sa, preistorie în care unii cercetători o văd 
încorporată Atlantidei. În căutare de confirmări, în 1967 
Spiros Marinatos a venit la Akrotiri şi şi-a început 
săpăturile care au scos la iveală o aşezare din Epoca 
Bronzului comparabilă cu Pompei prin calitatea 
conservării şi a informaţiei. Şi care prin frescele, vasele 
şi chiar  mobilele sale a permis specialiştilor să-i 
reconstituie viaţa. Din ea au făcut parte imaginile de pe 
pereţii unora dintre încăperi, de o realizare artistică 
remarcabilă. De estetica şi funcţia lor religioasă avea să 
se ocupe mai târziu chiar fiica descoperitorului, Nannó 
Marinatos. Cele mai cunoscute sunt ale Doamnelor, 
Papiruşilor, Primăverii cu Crini, Navelor, Peisajul 
tropical, Pescarul, Preoteasa, Scena de box, Antilopele. 
Şi, fireşte, Maimuţele Albastre, cu taina lor. De ce 
această culoare? Pentru că alături de alb este a insulei, o 
guvernează şi o reprezintă, vine spontan răspunsul. La 
care aveam să renunţ doar câteva zile mai târziu, când 
colindând Palatul minoic din Knossos aveam să mă 
găsesc față în față cu o altă maimuţă, apucând delicat o 
floare, fie ca să o apropie şi să o vadă mai bine, fie ca 
să-i inspire parfumul. Tot o maimuţă albastră. 

Albastră este de altfel şi lumina care în acest 
început de seară năvăleşte neaşteptat pe fereastră. Întore 
capul şi pentru că nu e de ajuns, mă ridic şi mă apropii 
ca să privesc afară. Ninge repede, ninge bogat şi pe liane 
de zăpadă câteva maimuțe se leagănă şăgalnic- 
visătoare. Şi din când în când mă privesc cu ochi gravi şi 
misterioşi ca noaptea. 


19 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Adrian MUNTEANU 


POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT 
(jurnal de călătorie artistică în Canada) 


Cuvânt introductiv 


O cantitate incredibil de mare de cărți cu care au 
fost invadate librăriile te învaţă ce ai de făcut în viață, 
cum să-ți duci zilele ca să reuşeşti, să fii fericit, 
entuziasmat de fiecare clipă. În principiu, toate se reduc 
la sintagma „să aveţi o atitudine pozitivă!”. E un prim 
pas, dar am învățat că până la aplicarea practică a 
conceptelor e cale lungă, dificilă şi, deseori, omul 
renunță, la primele semne ale dificultăţilor ce nu vor 
întârzia să apară. 

Am decis că a venit vremea să scriu această carte 
în care nu vă voi vinde teorii. Voi da doar exemplul 
concret al felului în care mi-am schimbat total, decisiv şi 
definitiv atitudinea față de viață. Vă voi arăta , pas cu 
pas, pe viu, cum s-ar zice, cum se poate ajunge cu 
adevărat la izbânda finală, la plăcerea de a trăi, de a te 
simţi un om împlinit. 

Voi face aceasta sub forma unui jurnal, pe care am 
avut inspirația şi curiozitatea să-l ţin, zi de zi, timp de 
două luni, cât a durat turneul pe care l-am întreprins, de 
unul singur, în Canada. Un turneu, cu spectacole pentru 
copiii comunităților româneşti din cele mai importante 
oraşe de peste ocean, de la Atlantic la Pacific, de la 
Vancouver la Montreal. 

Vă voi purta prin lumi diferite, prin medii diferite, 
printre oameni diferiți, realizați sau însinguraţi, fericiți 
sau mascând adânca depresie şi iremediabila cădere în 
anonimat şi dezrădăcinare. 

Va fi o aventură spirituală şi artistică unică şi 
izbăvitoare. Cel puţin aşa sper eu, cel care am trecut prin 
toate cu forțele mele, cu dorințele mele, cu suferințele şi 
mirările mele. Oricum, va fi un parcurs plin de 
experienţe concrete, fără adăugiri şi presupuneri, fără 
prelucrări de concepte sterile şi inadaptabile la trăirile 
particulare ale fiecăruia dintre voi, fără falsitate şi 
distanțare. 

Nu vă voi învăța nimic, dar vă voi spune tot ce ar 
putea să vă înveţe, în aşa fel încât singuri veţi trage 
concluziile ce se impun şi veţi înţelege că poate fi un 
punct de plecare, în beneficiul fiecărei deveniri. 

Vă iau de mână, vă port peste tot, vă fac părtaşi ai 
tuturor nefericirilor şi speranțelor cultivate la zeci de mii 
de kilometri de casă, într-o casă fără casă, într-un 
continent în care, cei mai mulți, chiar nemărturisit, 
continuă să se simtă străini, toleraţi, inadaptaţi, 
neacceptați pe deplin. Va fi, cu alte cuvinte, un jurnal 
despre viaţă. 

Nici mai mult şi nici mai puțin. 


Luni, 21 aprilie 2003, Braşov 
„Poveşti fără sfârşit”. 


Aşa am intitulat recitalul conceput să dureze o oră 
de evoluţie, de unul singur, pe scenă. Aşa va rămâne. 
Deloc întâmplător. Asta pentru că, din primele clipe, cât 
încă nu era decât o magmă incoloră, am intuit că ceea ce 
începusem avea să-mi schimbe destinul. 

Primul meu recital cu „Poveşti fără sfârşit” la 
Liceul de Artă din Braşov. Erau prezenți toți elevii 
claselor I-IV, aproximativ 140 de prichindei, plus 
învăţătoarele. Colegul meu Viorel, de la radio, la 
ilustrație. Nu-mi era frică din acest punct de vedere. În 
spaţiul stabilit pentru joc, plantasem o scară potrivită, 
mică, circa cinci trepte. Fără lumini. Intimitate relativă, 
dar m-am simțit bine. Mai puţin emoţionat decât mă 
aşteptam. Poate era starea de aşteptare căreia îi adăugam 
certitudinea că drumul nu e greşit. Ştiam asta. Era pe 
jumătate succesul asigurat, din moment ce porneam cu 
această convingere. O convingere rămasă, totuşi, în 
limitele lucidităţii şi ale concentrării. 

Am intrat bine, am rostit tensionat, uşor prea 
încărcat, introducerea (prologul). Trebuia să simt o 
primă reacţie a copiilor, dar ea nu prea venea. Era mai 
mult o aşteptare. Simţeau nevoia să se clarifice, să 
înțeleagă despre ce e vorba, cu ce se mănâncă invitația 
asta de a lua loc în sala lor de protocol, o sală destinată, 
de regulă, concertelor şi recitalurilor periodice ale 
micuţilor muzicieni, la orele de după programul normal 
al fiecărei zile. Se pare că, pentru mine, este esenţial 
modul în care încep. Era o primă constatare. Altfel îmi e 
foarte greu să mă redresez pe parcurs, am tendința să 
forţez, în detrimentul firescului, al sincerității trăirii, a 
calității şi al existenței nuanţelor. Povestea „Barza? m-a 
prins pe lacrimă, ceea ce a făcut să mă simt neaşteptat de 
bine. Din acel moment a început implicarea micuţilor 
mei spectatori, reacția lor entuziastă după fiecare final 
de poveste, zgomotoasa participare cu aplauze ritmice la 
momentul inserturilor muzicale, majoritatea antrenante. 
Receptivi, înzestrați cu simț artistic prin filieră muzicală, 
au răspuns peste aşteptări la solicitările mele care 
încercau să aducă o variantă de spectacol interactiv. 
Altfel nici n-aş fi putut să-i ţin în mână de unul singur, 
timp de o oră. „Uitarea” a scârțâit. Era gata să-i pierd. 
Este obligatoriu să-i fac o pregătire. Viorica avea să mă 
sfătuiască, după spectacol, să scot această poveste pentru 
că-i depăşeşte pe copii, nu se pot transpune în stare, nu 
au experiența de viaţă pentru asta. Dar eu ştiam acest 
lucru de la început. Poveştile mele erau concepute astfel, 
încât să dea de gândit, să îi țină pe spectatorii de o 
şchioapă într-o stare de veghe. Voiam să-i învăţ ceva, 
să-i familiarizez cu un anume nivel al percepției, să-i 
determin să mai urce o treaptă a cunoaşterii, nu numai să 
se relaxeze molatec într-un scaun dincolo de care nu 
apărea niciun stimul care să le deranjeze moţăiala. De 
văzut, în funcție de spectatorii pe care-i voi avea în faţă, 


20 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


dacă povestea trebuie sau nu spusă. Am această libertate 
de mişcare să modific, chiar pe loc. Doar sunt autorul 
poveştilor, realizatorul scenariului, al regiei, 
scenografiei, ilustrației muzicale şi sunt singurul 
interpret al „Poveştilor fără sfârşit”. O formă de 
implicare absolută. Acel factotum care am fost mai toată 
viața. Nick zice să nu renunţ la povestea aceea tristă 
pentru Canada, deoarece acolo vor predomina maturii. 

Foarte bună şi necesară experiență şi rodajul 
obținut prin acest spectacol. Îmi dă speranțe, ştiu că se 
poate, nu lucrez în gol, nu consum timpul altora 
degeaba. Pot fi omul, interpretul care aduce farmecul 
inedit al imaginarului, zbenguiala printre cunoştinţele 
despre viață, despre animale şi plante, despre sentimente 
şi reacții într-o dreaptă viețuire cu tot ce ne înconjoară. E 
destul de mult şi merită susținut, merită eforturile. Da, 
satisfacțiile pot apărea, în reacția celorlalți, în aplauzele 
care consfințesc izbânda. Dar e păcat de finalul care nu 
permite aplauzele şi, eventual, bisul. Nu ştiu ce e de 
făcut!? Poate că ar trebui ca ilustrația să curgă până ies 
eu din scenă, după care să scadă în volum până se stinge. 
Atenţie la mişcare! Se poate lungi. Muzica permite. Se 
câştigă în dinamism şi culoare, se produce un echilibru 
între imagine şi cuvânt care, deocamdată, predomină. 
Varianta populară a fondului sonor este o găselniță 
excepțională. Ridică spectacolul cu cel puţin 30%. 
Învățătoarele ziceau că aveau tendința să se ridice de pe 
scaune sub impulsul ritmului. Dacă i-a plăcut şi 
Vioricăi.... e bine. Cel mai serios şi aplecat critic al 
meu. Mai târziu mi-a spus că aveam tendinţa prea 
accentuată de a mă implica, de a mă consuma, de a 
genera efort. E periculos! O spunea cu îngrijorare. Tot 
ea a remarcat privirea prea concentrată, serioasă, 
aproape hăituită. Ştiu eu de unde vine şi nu este chiar 
aşa de uşor să schimb ceva. Voi reuşi cu timpul, după ce 
voi ajunge să câştig încredere în mine, după ce voi fi 
convins că ceea ce fac e bine receptat. Numai în privința 
implicării peste limite normale, de protecţie fizică, nu 
ştiu dacă voi putea face ceva. Aşa sunt eu, gata să dau 
tot ce am, până la epuizare. Altfel nu văd rosturile celui 
care iese pe scenă. Interpretul nu poate izbuti printr-o 
economie de mijloace. Se simte asta. Oricum, reuşita a 
fost peste aşteptări. De la acest spectacol am început să 
înțeleg ceva: de câţiva ani sunt condus, sunt dirijat, sunt 
îndrumat de Sus. Mi se spune ce să fac, nu mi se dă pace 
până nu duc totul la bun sfârşit. Cred, cu tot mai multă 
tărie, că am intrat in perioada unei echilibrări a 
destinului meu, că mi-am găsit un drum propriu pe care 
păşesc singur, fără concurență. Asta înseamnă că ar 
trebui să urc serios. De la marginea hăului, oare către ce 
ar trebui să mă îndrept? Va trebui să urmeze o perioadă 
de mari realizări. Fiecare semn îmi spune că există 
premisele pentru aşa ceva. 

Acum e cazul să mă întorc în timp, ca să lămuresc 
de ce cred asta. Şi, la urma urmei, cum a început totul? 


Din senin, în câteva minute, într-o după-amiază a 
anului 1998, am hotărât să scriu 365 de basme în 


versuri, hotărâre care a schimbat radical datele mele 
existenţiale. Într-un singur an le-am terminat pe toate, 
adică una pe zi, într-un flux de la care nu m-am putut 
abate până nu am terminat. Ca în transă, ca un bântuit. 
După şase luni de la terminarea ultimului basm, a apărut 
primul volum, care conţinea 121 dintre poveştile mele, 
toate cu câte zece strofe fiecare. L-am scos în 4000 de 
exemplare, cantitate greu de atins în zilele noastre.  Într- 
un an şcolar le-am vândut pe toate, bătând zi de zi, 
şcoală de şcoală, clasă de clasă, vorbind nonstop 
copiilor, recitând din volum, revenind la o dată stabilită 
pentru a vedea câte cărți se cumpără. Ce bine că mi s-a 
dat şi darul actoriei! Aceste două pasiuni şi 
pentru că e mai greu să vezi un scriitor care recită bine, 
expresiv, profesionist, din propria creaţie. E un avantaj 
care poate face diferența, pe care nu-l poţi ignora. La 
drumurile mele s-au adăugat şi taberele şcolare bătute 
serie de serie, fără odihnă. Din banii câştigaţi pe prima 
carte, mi-am putut finanța apariția următoarelor două. 
După alt an a ieşit volumul doi, cu 122 de basme, editate 
într-o mie de exemplare, vândute la fel, singur, în şase 
luni. În anul următor a apărut volumul trei, ultimul. 
Conţinea tot 122 de basme cu care se completa seria 
celor 365, adică câte o poveste pentru fiecare zi a unui 
an întreg. Tot în 1000 de exemplare au apărut, epuizate 
repede. Era anul 2001. Anul următor am tatonat 
posibilitatea apariției altor cărți. Cu alte cuvinte, eram în 
priză, vedeam continuarea acestui proiect unicat, aveam 
ce face, proiectele veneau ca pe bandă. Acum a apărut 
ideea cărților miniaturale, aşa numitul „Buzunar cu 
poveşti“, cu câte o poveste în fiecare carte şi mai multe 
ilustraţii pentru fiecare, deci 365 de cărticele. O editură 
bucureşteană s-a arătat interesată. În 2002 a apărut, tot 
din senin, ideea realizării si interpretarii unui recital din 
basmele mele. Ca în transă, aşa cum am scris şi 
poveştile, am terminat de conceput recitalul în două 
luni, l-am învăţat pe dinafară în alte două şi am început 
să fac repetiții de mişcare pe scena Casei de Cultură a 
Studenţilor din Braşov. Recitalul conţinea 12 dintre 
poveştile mele. M-am oprit la acest număr pentru ca 
spectacolul să se întindă pe aproximativ o oră de recital. 
Nu era indicat mai mult pentru un spectacol la care 
privitori, destinatari prioritari, erau copiii. Poveştile 
selectate din cele trei volume erau însăilate într-o anume 
formulă de spectacol, cu lacrimă şi zâmbet deopotrivă. 
Pe foile mele de hârtie spectacolul începea aşa : 


Scenariu | 

Pe scenă se află o scară dublă şi un cuier pom de braţele 
căruia stă agăţat un balon umflat. 

Semnal sonor, urmat de o voce pe bandă care rosteşte : 


„Bine aţi venit în lumea fără margini a basmelor! 
Priviţi în jurul vostru ! 
Imediat după ce s-au închis uşile - printr-o vrajă —toți 
cei care se află în sală, indiferent de vârstă, s-au 
transformat în copii.“ 


21 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Alt semnal sonor, urmat de prima secvenţă muzicală. 

Pe acest fundal, intră în scenă interpretul. Poartă în mână 
o valiză de lemn şi o umbrelă. Examinează atent sala şi 
elementele aflate în scenă. Pune umbrela în cuier. 

Vine în fața spectatorilor, lasă valiza lângă el şi rosteşte 
(stop banda): 


M-a întrebat un puşti, la fel ca voi, 
De ce scriu basme, pentru ce anume? 
Am dat cumva secundele-napoi 

Şi vreau mai tânăr să mă văd în lume? 


Nici pomeneală. Anii nu se-ntorc. 

Nu eşti decât aşa cum ţi-a fost scris. 
Nici nu gândesc ca lacrimi eu să store 
Din ochii voştri, căutând un vis. 


Eu basme scriu, pentru că-i iarba verde 
Şi cresc copacii zilnic, către nori. 
Admir o floare. Trupul ei se pierde 

În ploile ce mă cuprind în zori. 


Nu-i rău când ploaia vine la fereşti; 
Sunt semne că natura mai respiră. 
Atunci rămân în casă, scriu poveşti 
Şi tot ce văd afară mă inspiră. 


Scriu basme, căci pisica cea blajină 
Îmi place să o văd cum se răsfaţă, 
Pentru că-i blândă ziua cea senină 
Şi-ţi vine-aşa, un straşnic dor de viaţă. 


Apoi să ştiţi, eu pălăria scot 

În faţa buburuzei ne-nsemnate. 

Nu o strivesc, rău să îi fac nu pot, 
Iubesc şi flori şi păsări, chiar pe toate. 


Vă spun că-mi pasă şi vă spun că-mi place 
Să scriu poveşti pentru al vostru joc. 

Aşa rămân şi pot trăi în pace 

Şi, drept să spun, nu sunt mâhnit deloc. 


Şi dacă toate-acestea le iubesc 

Şi visele sunt vise, cerul cer, 
Sunt semne că pe lume eu trăiesc 
Şi sunt bogat, căci visele nu pier. 


Aş vrea să vă mai spun, iubiţi amici: 
În basme cred, în toate împreună. 
Mă prind în jocul lor, le simt pe-aici 
Căldura lor ne farmecă, ne-adună. 


Să ştiţi copii, că nu eşti fericit 

Şi mulțumit nu poţi să fii un pic, 

Dacă un basm pe lume n-ai iubit. 
Nimic nu eşti, de nu iubeşti nimic. (bis) 


(ridică lada aflată lângă el): 


În lada asta am ascuns poveşti. 
Le-am născocit pe rând pe fiecare. 
Rămâi copil, şi dacă îţi doreşti, 
Cu ele vom porni prin lumea mare! 


Sunt fericit cu voi şi lada plină. 
Vreţi să înceapă basmul imediat? 
El vă aduce-n suflete lumină 
Puneţi-vă cu toți pe ascultat! 


Un alt semnal sonor şi începea prima poveste, pe 
care o numisem „Barza”. Repetiţiile au început cu 
energie şi bucuria de a descoperi la tot pasul câte ceva 
de adăugat, la mişcare, la intenţia interpretativă. Făceam 
diferite scheme de mișcare, dar realitatea, rostirea 
firească, cu glas tare, îmi indica precis care variantă este 
mai bună, mai atrăgătoare. Pe parcursul repetiţiilor am 
conceput şi planul de spectacole. Cui aveam să joc acest 
spectacol? Punându-mi întrebarea a apărut o altă idee, 
mult mai îndrăzneață şi cu aceeaşi aură de inedit. M-am 
întrebat dacă n-aş putea realiza un turneu în Canada, 
pentru copiii comunitățile româneşti de acolo. O idee 
apărută şi ea pe neaşteptate, dar care pornea de la un fapt 
real, acela că eram corespondentul revistei de cultură 
„Atheneum” din Vancouver, colectiv în care îmi 
făcusem prieteni. Totul putea avea un punct de pornire, 
de acolo putea veni invitația. Am antamat această 
oportunitate cu Nick Sava, redactorul şef al revistei, care 
este braşovean de-al meu. Nick a avut un cuvânt 
hotărâtor în definitivarea proiectului meu şi cel care 
urma să mă susţină în toată partea lui de început. I-a 
plăcut ideea. Fiind de 20 de ani în Canada, ştia bine că 
astfel de spectacole pentru copiii românilor erau o 
raritate, ceva care putea fi aşteptat cu sufletul la gură şi 
cu o mirare permanent întipărită pe fața micuţilor care 
cine ştie de când nu mai auziseră o poveste în limba de 
acasă. În câteva luni, turneul era perfectat, devenind un 
concept de proporţii megalomanice pentru slabele mele 
puteri inițiale şi pentru şubrezenia încrederii în forțele 
proprii, urmând să străbat cele mai importante aşezări 
canadiene, de la Pacific la Atlantic. Am întâlnit peste 
tot, în conversațiile mele pe Internet, oameni care 
vedeau oportunitatea unei asemenea propuneri. Apoi era 
cel mai simplu lucru din lume să primeşti un singur 
interpret căruia trebuia doar să-i găseşti un loc de cazare 
în vreo casă de român, să stabileşti sala în care se va 
juca şi să anunţi comunitatea despre apropierea acestui 
spectacol. Decorul îl aduceam eu. Era o valiză plină de 
jucării care urmau să servească la derularea poveştilor. 
O scară dublă se găsea pretutindeni. Altceva nu mai 
trebuia. Doamne, de unde atâta curaj, atâta încredere 
apărută peste noapte?! Numai pentru că aveam 
convingerea că sunt ocrotit şi mi se impune efortul şi 
consecvenţa? Nu era un efort fără justificare, ci venit din 
pasiune şi din conştientizarea că totul este realizabil, 
dacă atitudinea este una pozitivă, dacă se păstrează 
implicarea, parcurgerea fără răgaz a etapelor, credința în 


22 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


finalitatea străduințelor. O fantastică recuperare a 
timpului pierdut de mine în viață, până dincolo de 
hotarul celor 50 de ani. O transă apropiată de anxietate, 
dar, în acelaşi timp, unica ce te ţine în viaţă, îți dă un 
rost, este susceptibilă de a te conduce pe un traseu la 
încheierea căruia se întrevăd urme ale trecerii tale prin 
timp. Laşi nişte semne. Înseamnă că n-ai trăit degeaba, 
numai pentru a mânca, eventual pentru a te înmulţi şi a 
transfera totul, binecuvântarea realizării personale, doar 
pe umerii şi existența urmaşilor. Dar tu, individul 
trecător prin această lume, nu ai orgoliul de a lăsa un 
semn personal, un exemplu de urmat, o atitudine 
proprie, ceva al tău? Chiar n-ai nimic personal de predat 
celor ce vin după tine, nu ai satisfacția unei izbânzi 
majore în viață, dincolo de micile petreceri cu prietenii, 
bântuirea prin baruri, consumarea timpului la televizor şi 
pe la efemere distracții de zi cu zi, în urma cărora nu 
rămâne nimic, decât timpul pierdut? Șoimul acesta 
însetat de sângele clipelor, care ia în gheare secundele şi 
anii tăi, fără întoarcere. Fiecare are unicitatea sa, dar atât 
de puţini duc totul până la capăt, se preocupă de 
descoperirea şi cultivarea ei. Şi e mare păcat, pentru că 
rezonanţele particulare ale fiecăruia se consumă într-un 
cerc de gesturi comune, nedeteşabile din context, 
amorfe, neinteresante, fără individualizare. Se pierd 
ireversibil, odată cu părăsirea acestei lumi. E mare 
păcat! Trebuie să fac şi imposibilul, mi-am zis, pentru a 
nu se întâmpla aşa ceva în ceea ce mă priveşte. Peste 
toate cred că a fost şi conştiinţa că realizez ceva unic, 
din care nu lipseşte calitatea artistică. Nu făceam ceva 
doar de dragul de a face, ştiam că am ceva de spus lumii, 
ceva ce, poate, nu s-a mai văzut. 

În acelaşi timp au apărut şi mega-idei în ce 
priveşte activitatea de după întoarcerea în România, în 
toamnă: recital de basme şi muzică împreună cu 
filarmonicile din toată țara, spectacol jucat zilnic sub 
egida Teatrului pentru Copii, turneu gratuit prin Casele 
de Copii, spectacole săptămânale în sala studio a 
Radioului din Târgu Mureş. Dulcea siguranță că zilele 
nu vor trece fără folos îmi dădea o energie debordantă. 
Unde aş fi ajuns dacă aş fi lucrat toată viaţa în acest 
ritm? Pe culmi de performanță sau la balamuc? Nu ştiu. 
Poate toate au început la vremea lor. Uneori cam târziu, 
dar există şi o fantastică posibilitate de recuperare a 
timpului în fiecare dintre noi, până când totul e finalizat. 
Uiţi şi de suferințe şi de dificultățile traiului zilnic. Uiţi 
de toate, dar nu uiţi de tine. 


Fapte culturale: vernisajul 
expoziţiei de pictură 
George ŞTEFĂNESCU- 
RÂMNIC 


Artistul s-a născut la 20 aprilie 1914 în comuna 
Plăineşti, aproape de Rîmnicu Sărat. S-a pregătit pentru 
cariera de pictor cu Ion Theodorescu-Sion. Între 1933 şi 
1936 a studiat la Academia de Arte Frumoase din 
Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nicolae Dărăscu. A 
urmat cursurile Şcolii particulare de pictură (cu sediul în 
pasajul Villacrosse) cu Lucian Grigorescu. A lucrat 
multă vreme ca decorator şi pictor scenograf la teatrul 
„Lucia Sturdza Bulandra”. După 1960 a expus la Galeria 
Simeza, Căminul Artei, Galeriile de Artă ale 
municipiului Bucureşti, dar şi Willebroek (Belgia) şi 
Hagen (Germania). Din 1989 s-a stabilit în Germania, 
unde, după o bogată activitate expozițională, s-a şi stins 
din viață (2007). 

„Pictura lui George Ştefănescu decolează de pe un 
câmp de sensibilitate fauve. Reducţia figurativului în 
pictograme trasează amprenta unei iconografii teatrale: 
jocuri, dansuri, din care s-a extras şi s-a tradus 
hieroglific un principiu dionisiac. Spasmele liniei, 
caloriile culorii fac doar gesturile expresionismului, 
uneori vulgarizându-l prin stilizări rutiniere, decorative. 
Translația temei în simbol, a picturii descriptive în 
pictogramă, e actul său de spiritualizare, adresa 
metafizică, certificatul de cerebralitate modernă” (Anca 


Arghir) 


BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI 


Prezentarea albumului 
DISCRETA FRUMUSEȚE 


vernisarea expoziției 


George 
Ștefănescu-Râmnic 
(1914-2007) 


28 octombrie 2014 


23 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Florin DOCHIA 


Privelişti din fabrica de emoţii 
(4) Expansiune şi adevăr 


La sfârşit de mai, a.c., Les Assises internationales 
du roman de la Lyon l-au avut ca invitat pe filosoful 
Bernard-Henri Levy. Intervenţiile sale, din care câteva 
idei sunt publicate de Le Monde, într-un interviu semnat 
de Jean Birnbaum, au fost cu deosebire semnificative 
prin claritatea observaţiei asupra devenirii şi stării 
actuale a creaţiei literare. Desigur, perspectiva este 
dinspre filosofie, deci cu atât mai relevantă. În siajul 
tradiției antifilosofice de dinainte şi de după Nietzsche — 
acesta depăşeşte cu brio momentul — şi graţie ei, a 
„Interdicției fondatoare” platoniciene — „afară cu poeţii 
din Cetate” -, Levy discerne o triplă „priză de 
conştiinţă”: 1. „adevărații filosofi sunt cu toții, începând 
cu însuşi Platon, şi adevăraţi scriitori”; 2. „literatura este 
una dintre materiile, care, chiar dacă principiile 
filosofice o ştampilează ca atare, hrăneşte munca 
filosofului, o face să avanseze, să fie”; 3. „literatura, 
pura literatură, e un operator al gândului, sau al 
adevărului, care poate, în multe cazuri, să funcționeze 
mai bine ca filosofia, să producă rezultate”. Oricâtă 
iconoclastie filosofică l-ar stăpâni, Levy mărturiseşte că 
nu cunoaşte, spre exemplu, un mai prodigios tratat de 
fenomenologie decât romanul Manhattan Transfer, de 
Dos Passos (1928). Diferendul filozofie-literatură, în 
ceea ce s-ar numi „aventura adevărului”, este, astfel, 
rezolvat pur şi simplu prin explorarea ambelor căi de 
acces la ontologie, cea filosofică şi cea artistică, 
„văzându-le dialogând, rivalizând şi preluând, rând pe 
rând, puterea pe câmpul fără limite al Fiinţei.” 

Ideea de literatură ca „operator al adevărului”, 
exprimată de Levy în cartea consacrată lui Sartre (2) — 
„frumuseţea literară este efectul certitudini filosofice” -, 
a circulat din plin, romanul (şi nu numai...) lipsit de 
fundamentul unei reflecții despre Ființa umană situându- 
se în partea de jos a artei contemporane. „Ordalia 


conceptuală” ce traversează opera de maturitate a lui 
Sartre conduce la texte novatoare, ca puncte de vedere, 
complexitate a vocilor, limbajelor şi ritmurilor, „demne 
de marii americani ai epocii”, prin noutatea formală, 
prin ruptura de kitschul greoi al începuturilor. Este şi 
teza lui Milan Kundera, din Art du roman (1986): un 
roman nu e mare decât în măsura în care e reflecţie sub 
imperiul Ideii. De unde, zice Levy, deducem că, dacă 
Heidegger sau Lacan sunt scriitori deghizați, Céline, 
Joyce ori Kundera însuşi sunt metafizicieni sălbatici, dar 
compleți. Şi uite aşa, este cât se poate de limpede că 
„aventura literară” coincide cu „metafizica sălbatică”, 
depăşind cu brio aşa-numitul „depresionism ambiant”. 
Gânditorul francez descria filosofia ca fiind artă a 
războiului, pe când literatura e operă de camuflaj, gustul 
pentru măşti şi pentru identități multiple fiind inima 
„nevrozei” sale literare, şi-l citează pe Frederic al doilea, 
regele enciclopedist atât de admirat de Nietzsche: „Ne 
folosim [în război], de pielea leului şi de aceea a vulpii, 
una după alta.” E cea mai bună formulă, în opinia sa, 
dacă vrem, în acest război al unuia contra tuturor care 
este aventura de a scrie şi de a gândi, nu doar să 
supraviețuim, ci să câştigăm, ba chiar mai mult: să 
supraviețuim „dincolo de circumstanţă”. Scrisul este un 
gest ofensiv împotriva haitei (într-un dialog cu 
Houellebecq, a folosit termenul „la meute”, versiunea 
americană a tradus cu „the mob”), a mulțimii acelora 
care caută orice pretext fie ca să se lipsească de lectura 
scriitorilor, fie spre ai demoraliza, de a-i reduce la 
tăcere, de a-i nimici — a acelora pe care Nietzsche îi 
numea „chaoten”, asasini publici şi nihilişti. Gestul 
acesta este totdeauna câştigător, în final, pentru scriitor, 
cel ce, dincolo de şi în ciuda oricăror resentimente 
psihologice, trasează o linie de demarcație care duce de 
la lupta de altădată contra purității, la apărarea, pe toate 

Lumea e astăzi departe de visul frumos al vechilor 
greci, Oikoumene [Owovu&vn], „cetatea pentru toţi”, în 
care cu toţii sunt protejați. Aici şi acum, scriitorul 
trebuie — nu are încotro! — să-şi desfăşoare munca, 
fabricarea de emoție din orice material social şi 
psihologic aflat la îndemână. Sunt de reținut şi spusele 
lui Patrick Modiano (Nobel 2014): „Cred că, pentru o 
operă literară, trebuie doar să-ți visezi viaţa — un vis în 
care memoria şi imaginaţia se confundă.” Memoria şi 
imaginaţia — aşadar imaginea realității concrete 
împreună cu imaginea realităţii posibile ar fi sursa din 
care ni se oferă alte vieți de trăit. Poate este interesant să 
observăm că, între baia lui Arhimede, mărul lui Newton 
ori păpădia lui Claude Levi-Strauss, Marcel Proust a ales 
o madlenă... 

„Romanul e un gen mai viu ca niciodată” — scria, un 
pic provocator, acum aproape două decenii, Guy 
Scarpetta (1). Era poate prima dată când se nega 
prejudecata că „epoca de aur” se află mereu într-un timp 
trecut. Şi se recunoştea dominația romanului asupra 
literaturii din cam toate punctele de vedere, contrar 
cassandrelor ce-i proroceau pierea. Cursa începuse de 


24 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


două secole şi, acum, se încerca acreditarea ideii că 
romanul ar fi inadecvat timpurilor moderne, secolului al 
XX-lea — al vitezei, secolului al XXI-lea — al 
accelerației, fiind prea lent, prea static pentru o 
temporalitate percepută ca ținând de imediatitate, de 
instantaneu.  Avangardele de toate felurile s-au 
încrâncenat să sublinieze necesitatea dinamismului şi a 
conciziei, totul devenind, treptat, un conformism 
ambiant, de care, totuşi, scriitorii de roman nu au ţinut 
cont prea mult, mărindu-şi capacitatea de producere şi 
obținând efecte inedite de adevăr despre experiența 
umană aflată, poate, la încă o răscruce importantă. 
Romanul se adaptează continuu, încearcă formule mereu 
noi, unele doar experimente pe atrăgătoare drumuri 
înfundate, altele cu efecte semnificative asupra 
orientărilor narative, trece dezinvolt pe(ste) teritoriile 
genurilor vecine — dramatic, liric — înglobându-le într-un 
discurs complex, preia creator stilurile structurilor 
artistice sau non-artistice (extra)verbale — cinema & tv 
& cyberspace... Această producție romanescă e 
caracterizează printr-o foarte puternică meta- 
ficționalitate, prin bruiajul limitelor între registrele 
ficţiunii şi ale (auto)biografiei, prin importante 
dispozitive formale, convocarea unor elemente 
eterogene, rupturi în acțiune şi în narațiune, tratarea 
ludică a personajelor, a intrigii şi a reprezentării. După 
„cuminţenia” formală a literaturii absurdului şi a 
existențialismului din prima jumătate a secolului al XX- 
lea, vin „le nouveau roman” francez şi „real 
maravilloso” sudamerican, care se răspândesc imediat 
(şi i-mediat!) în toată lumea, y compris les Etats-Unis. 
Era, deja, o criză fără precedent. Noile strategii narative 
semnifică, pentru mulţi, moartea romanului. În Statele 
Unite, anii 70-80 cunosc o dezbatere este virulentă, care 
prevede chiar dispariția, prin epuizare, a literaturii în 
întregime. Criticii titrează provocator: Waiting for the 
End, What was literature?, The Curious Death of the 
Novel, The Novel Alive or Dead?, The End of the Novel, 
The Literature of Exhaustion (În aşteptarea sfârşitului, 
Încotro merge literatura, Ciudata moarte a romanului, 
Romanul — viu sau mort?, Sfârşitul romanului, 
Literatura epuizării). Chiar şi după două decenii, 
dinspre Orient, Köōjin Karatani, mai conciliant, 
semnează, totuşi, Janru no shoshitsu (Dispariția 
genurilor). O asemenea criză era, desigur, imaginară, ea 
semnifica, susține Guy Scarpetta, chiar ideea unei noi 
vârste de aur. Romanul nu încetase să se impună ca gen 
literar, iar spaima de moarte nu era decât expresia unei 
metafore care permitea exacerbarea unei situații de criză 
şi marcarea paroxismului ei. O figură de spirit, o ficțiune 
a criticii nostalgice şi leneşe, ataşată unei tradiții literare 
pe cale de dispariție, ce refuza orice nouă concepție în 
practica literară. Avem imaginea, aproape în oglindă, a 
disputei, din cam aceeaşi perioadă, de pe teritoriul 
poeziei americane, între susținătorii versului liber şi 
susținătorii rimei & ritmului. (Versul liber era pentru 
neoformalistul Robert Frost, cu o metaforă 
disprețuitoare, „a juca tenis fără fileu” — iar Charles 


Wright, „poet al limbajului”, îi răspundea nu mai puțin 
metaforic: „e mersul pe sârmă fără plasă de siguranță”. 
Între timp, Michelangelo Antonioni făcuse filmul Blow- 
Up, în care se joacă tenis fără minge...) Ultima jumătate 
a secolului al XX-lea înregistrează numeroase asemenea 
crize, „morți cu repetiție?” de ordin cultural. Moartea 
romanului e numai un episod dintr-o lungă serie, 
începută mult mai devreme, cu moartea lui Dumnezeu, 
apoi a picturii, a autorului, a muzicii, a Istoriei, a 
ideologiilor, a cărții şi a culturii imprimate. Toate au un 
sfârşit, anunțat ca o apocalipsă. Dar şi ca etternel 
retour... 

„Dacă romanul moare, ficțiunea poate şi trebuie să 
renască”, se exprima optimist Marc Chénetier. Da, dar 
formele în care tot renaşte încep să fie diferite. Ficțiunea 
verbală devine minoritară în cultura contemporană, care, 
totuşi, produce şi consumă mereu mai multă ficțiune, cu 
precădere din domeniul imaginii transmise pe toate căile 
mijloacelor de comunicare de masă. Ficţiuni, în sensul 
canonic al termenului, sau jocuri ficționale sunt 
reprezentări ale realului în sensul că se constituie în 
evenimente ca  înfățişări ale altor evenimente. 
Ontogenetic şi filogenetic, reprezentările ficționale sunt 
activități ludice şi imaginative esențiale pentru 
dezvoltarea sinelui. Deci calea abordată pentru a fi 
apropriat dispozitivul ficțional pare indiferentă, atâta 
vreme cât el există. De aici încolo, intră în joc funcția 
estetică, imanentă. Pentru aceleaşi conținuturi, 
diversitatea de forme poate simplifica sau poate face mai 
complexă receptarea; mai complexă, y compris mai 
profundă. Ficțiunea, ca „joc al reprezentărilor”, e o 
formă de libertate prin finalitatea ludică şi estetică şi 
prin funcția de interogare şi recompunere simbolică. 
Indiferent din ce direcție am aborda tema ficţiunii 
artistice, rămâne relevantă definiția poetică (şi poietică) 
propusă (povestită) de Henri James: „Casa ficţiunii nu 
are o singură fereastră, ci milioane, sau chiar un număr 
incalculabil de ferestre posibile; fiecare dintre ele a fost 
tăiată sau ar putea fi încă tăiată în vasta faţadă după 
nevoia de a vedea a fiecărui individ şi după presiunea 
exercitată de voința sa. Aceste deschideri de forme şi de 
mărimi diverse dau toate înspre scena umană, în punctul 
în care am putea aştepta de la ele o similitudine a 
observațiilor mai mare decât aceea în care ne găsim. Nu 
sunt ferestre decât în cel mai bun caz, pot fi simple găuri 
într-un zid fără viață, separate, la înălțime; nu sunt uşi cu 
balamale, deschizându-se direct asupra vieții. Dar au o 
caracteristică care le e proprie: fiecăreia dintre ele îi este 
ataşată o figură cu o pereche de ochi sau cel puţin un 
telescop care constituie mereu un instrument de 
observare unic ce garantează persoanei care-l foloseşte o 
impresie diferită de oricare alta. Această persoană şi 
vecinii ei contemplă acelaşi spectacol, dar unul vede 
multe lucruri acolo unde altul vede puţine, unul vede 
negru unde altul vede alb, unul vede mare acolo unde 
altul vede mic, unul vede vulgarul acolo unde altul vede 
rafinamentul etc. Din fericire, nu există mijloc de a 
spune, pentru o anume pereche de ochi, care fereastră să 


25 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


NU fie deschisă: am zis «din fericire» tocmai din pricina 
incomensurabilității acestui domeniu. Câmpul care se 
întinde, scena umană, constituie «alegerea subiectului»; 
deschiderea realizată, fie că e largă sau cu balcon, fie în 
formă de fantă şi joasă, constituie «forma literară»; dar 
separat sau împreună, aceasta nu este nimic fără 
prezenţa unui observator la postul său, fără, altfel spus, 
conştiinţa artistului. Spuneţi-mi ce e artistul şi vă voi 
dezvălui CEEA CE ESTE el conştient. Astfel vă voi 
putea explica imediat libertatea sa nelimitată şi 
încărcătura sa «morală».” (3) 

Romanul, ca orice ficțiune contemporană, pune 
destul de des problema limitelor ansamblurilor 
simbolice, a discursului şi a reprezentărilor ce decurg 
din identitatea obiectelor, a reprezentărilor culturale şi 
sociale. Această interogare, a ficţiunii literare asupra 
lumii care ar putea să nu fie ceea ce este, e o apropiere 
de „disoluția reperelor certitudinii” în care democraţia se 
instituie şi se menţine, de necunoscutul şi de 


nedeterminarea care o caracterizează. Dar, despre 
disoluţie şi dematerializare, data viitoare... 
(1) l'Âge d'or du roman, Grasset, 1996 
(2) Le Siècle de Sartre, Grasset, 2000 
(3) Henry James, Portrait of a Lady, Preface, 
eBooks(Adelaide, The University of Adelaide Library, 


University of Adelaide, South Australia 5005, 2014 


Mircea V. HOMESCU 


A 


O PSIHOLOGIE A MINCIUNII... ÎN 
OM ŞI ÎN LUME 


Este sigur că azi cunoştinţele noastre despre lume le datorăm 
creierului şi anume acelei părţi din el unde se află neuronii 
contemplatori: grupa a treia de celule nervoase care nu are 
legătură directă nici cu receptorii, nici cu efectorii, formând 
creierul impulsiv şi creierul reflexiv; primul se află în 
talamus, al doilea în scoarța cerebrală. (Grigore T. Popa, 
Comunicare la Academia Română, şedinţa din 14 martie 


1947) 


În chip de debut al opusculului pe care mi-am 
propus să-l dedic minciunii mărturisesc că n-aş fi 
îndrăznit să abordez „tema” cu care am „botezat” textul 
dacă n-aş fi cunoscut opiniile inegalabilei personalități 
care a fost Gr. T. Popa. Alături de Francisc Reiner a 
creat „anatomia ca ştiinţă a lumii vii” — alias anatomia 
funcțională — cu care are a se mândri — în lumea 
medicală mondială — ştiinţa medicală românească. În 
contextul mizeriei morale cu care bolşevismul maculase 
spiritualitatea românească încă din 1947, îndrăzneala 
periculoasă cu care Gr. T. Popa şi-a făcut cunoscute 
ideile în plenul Academiei Române, despre „boala 
secolului” în care corifeul moralității fără limite, care a 
fost Gr.T.Popa, a inclus şi minciuna, l-a costat viaţa. În 
martie 1947 susține comunicarea, în octombrie 1947 
este exclus din învăţământul medical şi din Universitate, 
în iunie 1948 este îndepărtat din Academia Română, iar 
în iulie 1948 este... „făcut să moară”. Nici azi nu sunt 
elucidate condiţiile exacte în care a decedat (7!) 
savantul, literatul şi muzicianul care a fost profesorul de 
anatomie umană Gr.T.Popa. Sfinte vor rămâne pentru 
mine, şi pentru orice om cu omenie şi intelect în 
persoana lui, cuvintele celui din a cărui gigantică cultură 
m-am hrănit... cu ceea ce a putut să răzbată până la 
mine, printre „gratiile” denigratoare ale socialismului 
bolşevic din România acelor ani grei şi negri: 

„Fără o cunoaştere adâncă a creierului, nimeni 
nu ar trebui să se încumete a dirigui societatea; sau 
altfel spus: nimeni dintre cei ce au un rol în conducere, 
în orice ramură socială sau politică, nu ar trebui să fie 
lipsiți de această cunoştinţă. Într-o vreme, la Atena sau 
Roma, conducătorul trebuia să cunoască bine poezia şi 
atletismul. În timpul Renaşterii trebuia să cunoască, tot 
aşa de bine, logica, gramatica şi filozofia”. 

Azi mă întreb eu — ce anume cunosc în 
profunzime cei ce conduc (spre ce?). lar drept 
consecință firească nu trebuie să ne mai mire haosul 
direcțional al călătoriei pe drumul acestei tranziţii care 
pare a nu mai avea sfârşit. Că politica în sine este o 
imensă minciună şi o ruşinoasă hoţie, este o realitate pe 
care o impune atât viaţa politică de la noi, dar şi de 
aiurea, din lumea întreagă... fără nici o excepţie... fie 
„democraţie”, fie dictatură. Important este să ştim acest 
crud adevăr şi să-i acordăm aprecierea cuvenită, fără a 
mai spera în vreo viitoare moralizare a ei, imposibilă 
după cum o dovedeşte istoria lumii. Mai grav ca orice 
este faptul că luând pildă de la „cei de sus” (din fruntea 
bucatelor!) am ajuns să ne minţim şi să ne furăm între 
noi, iar culmea degradării este că ne minţim pe noi 
înşine şi ne sărăcim în demnitate şi respect de sine, într- 
o măsură altădată inimaginabilă. Adevărul şi minciuna 
coexistă în lume dintru începuturi, cu precizarea că 
minciuna este creația omului, a minţii lui, alunecată pe 
panta decăderii. Animalele nu mint, mimetismul fiind la 
ele armă de apărare, nu intenţie rea , iniţială. În 
tratatul său de psihologie a animalelor, Mihai Beniuc, pe 
care cea mai mare parte dintre noi îl ştim doar ca poet 


26 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


(deşi el era profesor universitar de psihologie a 
animalelor) susține acest adevăr care... ridică 
moralitatea animalelor mai presus decât cea a omului. 
Există o relație surprinzătoare între minciună, reflecţie, 
rațiune şi meditaţie, oricât ar părea de bizară această 
conjunctură condițională. Să fi fost cândva minciuna, 
pentru om, armă de apărare cum este la animale? Sau 
doar o slăbiciune a inteligenței? Nu putem stabili azi 
nimic pe acest teren. Chiar Decalogul lui Moise — din 
Biblie — ne îndeamnă să nu mințim, dar noi încălcăm 
porunca chiar din timpii precedenţi primirii Decalogului; 
din vremea păcatului protopărinţilor stirpei omeneşti, 
Adam şi Eva. Ne mințim între noi, într-o țară anume; dar 
şi în afara țării... între state. Din asemenea „necesități” 
(vezi Alvin Plantinga, „Natura necesităţii”) a apărut 
diplomaţia, nimic altceva decât instituţia, cu minim două 
fețe, a minciunii oficioase şi... oficiale, convențional 
acceptată ca atare... fără nici o jenă. Presa din 
precedentele două secole, iar azi întregul complex mass 
media, contribuie cu entuziasm la  oficializarea 
minciunii, injuriei şi lipsei de demnitate şi respect. 
Aceleaşi „merite” se cuvin atribuite şi rapidităţii 
călătorilor dintr-un continent în altul, iar odată cu 
oamenii „călătoresc” şi minciunile... poate chiar mai 
rapid decât ei. 

Politica secolului XX a depăşit însă orice limită 
a lipsei de respect față de adevăr şi a practicării 
minciunii pentru acoperirea celor mai abominabile crime 
şi nedreptăţi sociale. Lenin, Stalin, Hitler, Beria, Polpot, 
inclusiv Nicolski si Drăghici de la noi, dar şi Drăghicii 
polonezilor, germanilor, ungurilor, bulgarilor şi 
albanezilor, sau genocidul anti-armean din 1919 — 1920, 
sau violenţa atitudinii turcilor împotriva kurzilor, 
conflictul interminabil (atenţie: interminabil decât printr- 
o confruntare inimaginabil de sângeroasă, în care 
islamismul îşi face proba tăriei celor 1.330.000.000 de 
adepți câți sunt în anul 2000, față de 600.000.000 câți 
erau în urmă cu doar 30 de ani) dintre palestinieni şi 
evrei, violențele din America Latină şi din zonele 
centrale ale Africii şi chiar din China...cea atât de 
necunoscută azi ca şi acum cinci sau şase secole, mizeria 
de neînchipuit din India, etc., etc., toate acestea sunt fr 
uctele care au rodit pe copacul minciunii, destinată 
să acopere nişte ruşini imposibil de conceput. Nu mă pot 
opri să nu rămân stupefiat citând părerea lui Gr. T. Popa, 
aflată în comunicarea din martie 1947, pentru care a şi 
murit: 

„S-a ajuns să se mintă cosmic pe plan 
geografic şi geologic, nu numai pe terenul mobil al 
istoriei şi sociologiei” 

Azi când se cotropeşte o ţară, sau un popor, se 
zice că este eliberată şi că acel popor mulţumeşte 
cotropitorului pentru „generozitate”. Aici a ajuns 
minciuna cu mutilarea adevărului, încât a modificat şi 
semantica firească a cuvintelor. Justiţia, poliția, nu sunt 
de loc străine de fenomene similare şi de practici 
ruşinoase de acelaşi calibru. Alături de minciună, şi 
izvorând chiar din ea, mituirea se extinde în întregul 


sistem relațional om-om şi om-instituție. Este înfiorător 
să asişti cum zici că învingi...când mănânci bătaie, să 
acuzi pe altul de atrocitățile pe care tu le comiţi şi să te 
proclami generos când tu jefuieşti, iată cruzimea şi 
sfidarea inimaginabilă a prezentului pe care-l trăim, îl 
acceptăm şi-l preferăm altor opţiuni demne. De ce aşa 
ceva? Fiindcă omul, sub imperiul fricii şi dictaturii, 
inclusiv al schingiuirii, îşi ascunde rezervele conştiinţei 
şi pactizează cu minciuna şi crima. Nu toţi oamenii pot 
să fie eroi şi martiri, mai ales când eroismul — strivit sub 
confuzia minciunii oficioase — devine inutil. Atunci 
oamenii recurg la măşti şi se mint reciproc chiar pe ei 
înşişi. Noi am trăit în România — din 1944 şi până în 
1989 — o atare conjunctură... şi nici acum, în 2006, nu 
ne-am dezbărat de anumite „tentaţii” nedemne. Avea 
dreptate Lenin, în 1918, când zicea că „o ideologie nu 
dispare decât odată cu ultimul individ care a trăit-o”. Iar 
între noi sunt încă destui care au dus-o bine în anii 
„LOşii”. 

Neurologic vorbind. Minciuna se „traduce” în 
creier printr-o dublă reprezentare: una a realităţii, alta a 
ficţiunii/contrafacerii, între care spiritul se căzneşte să 
aleagă calea convenabilă. Şi asta pentru că există două 
realități: una absolută, despre care nu ştim nimic în 
esență, şi alta, realitatea noastră relativă, construită de 
simţuri, de către fiecare dintre noi, cu „nuanţele” noastre 
individuale. Dacă în acest ansamblu introducem 
„concepte fără obiect” (minciuni!) provocăm o confuzie 
funestă, rătăcitoare a minții şi alienantă a ființei umane. 
Deoarece omul se  verifică/evaluează prin alții, 
conturarea adevărului fiind foarte dificilă, pentru aşa 
ceva creându-se limpezime în raționamente... nu ceață 
intelectuală. Oricât de bine s-ar ascunde la început, cu 
vremea minciună tulbură modul de conduită al 
individului, care devine misterios şi confuz. Cu multă 
vreme în urmă, Roux a dovedit că, în adâncul structurii 
cugetului omenesc, funcționează un mecanism de... 
auto-minciună, minciuna fiind o forță deformatoare şi ei 
i se supune — adesea — însuşi intelectul uman. Dacă forța 
vindecătoare a naturii, de care vorbea Hipocrate, nu este 
alterată sau diminuată, ea va reface gândirea şi va 
izgoni, din om, minciuna; numai că trezirea la adevăr 
poate avea efecte neplăcute pentru fostul mincinos. 
Poate că din nişte motive similare ne este atât de greu să 
ne despărțim de năravul minciunii. 

Ce rezultă din ceea ce am sintetizat până acum? 
Să fie limpede că minciuna rămâne un act psiho-social 
plurivoc, ontic, gnostic, axiologic, social şi moral. Este o 
opţiune nonconformistă, o abatere deliberată — deci 
conştientă — de la sistemul social de corespondențe 
admise între realitate şi ficțiune voit-contrarie. Aşa o 
vede Sutter şi de ce n-am fi şi noi de acord cu el? Se află 
departe de instincte, care nu mint niciodată, ci dirijează 
omul pe direcţii pragmatice, salvatoare. Ontic vorbind, 
minciuna este iluzorie — reală sau necesară — iar viața 
confirmă aserțiunea. Pe plan gnostic, minciuna versus 
adevărul se dovedeşte a fi fecundă... adesea. Axiologic, 
evaluarea minciunii se face din perspectivă istorică în 


27 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


raport cu morala, estetica şi „gustul” dominant al epocii. 
Sociologic, se are în vedere comunicarea reală dintre 
grupuri (macro sau micro). Mai dificilă este evaluarea 
psihologică a minciunii, fiindcă trebuie identificat 
complexul cauzal al personalităţii care minte, vârsta şi 
normalitatea sau anormalitatea mincinosului. În general 
vorbind copilul este un pseudo-mincinos cu grad redus 
de responsabilitate. Atenţie însă la riscul ca „gestul” 
minciunii să nu se prelungească şi în adolescență, când 
finalitatea minciunii poate avea „alte” consecințe. 
Adolescentul, tânărul şi adultul mint din cauza unei 
carenţe afective, sau datorită refuzului de a se integra în 
realitate. Alteori minciuna este semnul unei disarmonii 
în dezvoltarea personalității. Nu intră în conul de 
interpretare problema minciunii personalității 
psihopatice sau psihologice, ambele iresponsabile ca 
intenție, sau ca mod de „derulare” a actului mincinos. 
La adultul normal minciuna este un fenomen cu pondere 
şi frecvenţă variabilă, dar... în vertiginoasă creştere, mai 
ales în secolul care se va încheia în curând. Ea îmbracă 
forme benigne — minciuna convenţională - sau maligne 
— frauda, trădarea şi chiar crima. La adult minciuna e 
greu de depistat, fiindcă influenţa ambiantului negativ 
îl...  „specializează” pe mincinos, în perspectiva 
ascunderii faptei pătimaşe, cu tot mai mult succes. 
Reeducarea, care ar trebui să urmeze depistării 
patimei... nu este eficace, precum ar trebui... poate 
fiindcă nici nu se doreşte cu sinceritate. Nici justiţia, nici 
locurile de penitență/puşcăriile nu sunt la înălțimea 
nevoilor reale de remodelare conceptuală şi morală. 
Indiscutabil este faptul că a înţelege de ce minte adultul 
rămâne adesea o enigmă. În contextul acestui „fin de 
siècle?” ar trebui să ne întrebăm, cu mai multă 
îndrăzneală: oare de ce n-ar minţi omul, dacă trăieşte în 
minciună, imoralitate, alienare, fraudă (hoție) şi crimă? 
O clipă, doar, aş cere permisiunea cititorului de a-i irosi 
timpul referindu-mă la un tip „modern” de minciună: 
minciuna nevroticului. Ea este — involuntar — insolentă, 
greu credibilă, adesea inutilă, gratuită ca „beneficiu” 
real, cu finalitate dubioasă, deci... greu explicabilă. 
Înţelegând nevroticul îi vom înțelege şi „tentaţia” de a 
minţi gratuit, fără să ne mai deranjeze conduita lui în 
ansamblu. În continuare să încercăm să  circulăm, 
împreună cu minciuna prin lume, pe pământ. 

>  Mincinos priceput ar fi acela care ar 
face ca un dram de minciună să străbată o lume întreagă; 
performanța nu-i deloc rară în zilele noastre, cu ajutorul 
mass-media de care ne bucurăm cu generozitate. 

>  Judecaţi-l singuri pe Eminescu şi faceţi 
— sau nu — precum zice el că ar fi fost în stare să 
procedeze. Nu omiteți însă evaluarea modului în care... 
şi-a sfârşit existenţa. „Dacă lumea ar pieri, iar eu aş 
putea s-o salvez... spunând o minciună... n-aş minți, ci 
aş lăsa-o să piară”. În atare condiţii pare firesc de ce 
Veronica Micle, Doamna Remnitz, şi alte doamne şi 
„domniţe”, l-au „ocolit”, pe nefericitul poet, care pe 
stânga, care pe dreapta, cu toate Odele, Epigonii, 
Scrisorile şi Luceferii cu care acesta le-a asaltat pe ele, şi 


prin ele... pe noi. Şi trebuie totuşi să acceptăm că 
Eminescu, în primul rând pe el s-a minţit, într-un mod 
deplorabil, în comparaţie cu gratuitatea opțiunii de a 
sacrifica lumea... versus o banală minciună... 
salvatoare. 

> Deosebirea dintre o minciună şi o 
pisică constă în aceea că pisica are nouă vieți (crede 
lumea!?), iar minciuna este veşnică, precum se 
dovedeşte... prin tot ce pățim noi în întreaga viață. 

> Cele mai crude minciuni se rostesc în 
tăcere. Ceasuri şi zile întregi poți tăcea, fiind în tot acest 
timp un individ neloial, josnic şi calomniator-injurios. 
Aveţi dubii? 

> Cât de mult poate câştiga, în viaţă, o 
aşa-zisă celebritate... printr-o banală caricatură 
(minciună vizualizată!) convențional acceptată, fiindcă e 
doar „gustată”. 

> Atât îi place omului să mintă şi să fie 
minţit, încât ajunge în pragul nebuniei când nu mai 
poate minți şi când nu-l mai minte nimeni. Am întâlnit 
asemenea specimene deplorabile, gata sa facă pasul în 
şeolul demenţei... în lipsa minciunii oferite, sau a 
minciunii pe care n-au cui s-o mai „servească”, devenită 
cu vremea sursa fericirii lor. 

>  Mitomania este pentru mulţi dintre noi 
unicul mijloc de a nega viaţa, căreia nu-i mai putem 
face față cu luciditate şi răspundere. 

> Sunt situații când o minciună isteață 
valorează cât un sac de adevăr... stupid. Da, da, există şi 
adevăruri stupide. Nu le căutaţi în mod special; vă apar 
în viaţă când nici nu vă aşteptaţi. 

> În medicină şi în avocatură minciuna 
poate deveni o virtute; dar nu pentru multă vreme, ci 
doar pentru atâta timp cât poate folosi... fără să 
dăuneze. Vivat Einstein şi relativitatea, extrapolată în 
moralitate. 

>  Diplomatul minte pe punga ţării; 
bancherul pe punga poporului; politicianul minte pe 
punga ambilor păgubiți, de mai înainte... în mod 
neruşinat însă, adică sfidând pe față. 

> O minciună poate prăbuşi o încredere 
de o viață; şi e păcat să fie aşa, fiindcă o minciună o 
inventezi într-o clipă, pe câtă vreme încrederea n-o 
capeți — uneori — nici măcar într-o viață. 

> Doar un suflet meschin poate crede în 
minciuni, adesea doar ca să ieşi dint-o încurcătură în 
care tot meschinăria te-a băgat. 

>  Ticăloşia şi minciuna încep şi sfârşesc 
împreună; dacă se termină cumva... înainte ca ticălosul 
să moară. 

> Să nu minţi...este cea mai încălcată 
dintre „poruncile” demne şi moral-umane. 

> Caracterele liliputane sunt convinse că 
minciuna lor este comună şi celor cu care 
conviețuiesc... într-un liliputanism caricatural. 

> Din tot ce face omul, minciuna este 
răul cel mai lesne de înfăptuit, dar şi de... ascuns, care — 


28 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


în imens de multe ocazii — devine o virtute eroică. Doar 
un... Voltaire punte să gândească şi să scrie aşa ceva. 

> Nimic precum minciuna nu se află, nu 
s-a aflat şi nici nu se va afla — ca statut de impertinentă 
supremație — în toate epocile istorice, în toate formele 
sociale, în toate îndeletnicirile, în toate năzuinţele, în 
toate culturile şi civilizațiile lumii, în toate gândurile şi 
sentimentele omenirii. De ce oare? Poate fiindcă 
minciuna a fost şi rămâne... un fost sau viitor adevăr; 
dacă nu „în sine”, sigur că prin supravieţuire vis ă vis de 
toate cataclismele şi nenorocirile prin care a trecut lume. 
Asta e părerea mea după şase decenii de viață pe care-i 
port în „ranița” existenței, decenii în care — împreună cu 
Terenţiu — îmi permit să pretind că: HOMO SUM; 
HUMANI NIL A ME ALIENUM PUTO ... ceea ce în 
traducere liberă ar putea însemna că NICI O PROSTIE 
OMENEASCĂ NU M-A OCOLIT, DAR NICI N-AM 
OCOLIT-O! 

> Şi în aceeaşi „frecvenţă” de trăire aş 
mai putea să mărturisesc cititorului că viața m-a învăţat 
să consider minciuna — fără a-i hiperboliza indignitatea — 
ca fiind: un vis necurat prins asupra faptului. Dacă n-aş 
fi acordat unor texte, care au avut asupra mea o influență 
excepţională... sute şi sute de ore de lectură repetată, 
poate n-aş fi fost atât de „tolerant” faţă de minciuna cea 
de toate zilele a existenței noastre... mai mult sau mai 
puţin ticăloasă. Care sunt „textele”? 1. Fragmentul din 
Karamazovii lui Dostoievski, convenţional numit 
„marele inchizitor”. 2. Fragmentul din „Romanul lui 
Iisus” de A. Dumas, denumit chiar de autor „trei ceasuri 
de ispitire”. Câte nopți de meditaţie şi „comentarii” pe 
text nu mi-au produs aceste lecturi! Şi nici măcar nu mi- 
am răspuns mie... care, de către care — dintre cei doi 
romancieri contemporani — s-au influențat în 
similitudinea întrebărilor lansate?! Lectura paralelă a 
celor două texte oferă satisfacţii sufleteşti greu de 
întâlnit în alte pagini similare. M-am mai întrebat — cel 
puţin de câteva sute de ori, de-a lungul anilor: oare ce 
m-aş fi făcut, în 45 de ani de bolşevizare pe care i-am 
trăit, fără cârja morală, inegalabilă, a acestor două texte 
în care mi-am îngropat suferinţele sufletului, chinuit de 
tot ce a trebuit să fac... contra mea şi contra altora, în 
toți aceşti ani blestemaţi? Poate că vreodată mă va ajuta 
Dumnezeu să reuşesc să formulez tot ce simt când revin 
la cele două fragmente amintite. Încă nu găsesc în mine 
resursa ideatică de a putea aşterne, pe hârtie, ceea ce 
pluteşte proteic în mine şi proteicele trăiri în care plutesc 
eu, à propos de adevăr, minciună, Dumnezeu, om, păcat, 
bine, rău, frumos. 

> Minciuna şi talentul/valoarea stârnesc 
invidie şi ură în semenii noştri. Minciuna mai lent, 
talentul mai violent. De aceea oamenii mint mai des şi 
invidiază... mai discret. 

> Minciuna este pedeapsa fericirii. Este 
o ruşine dacă reuşeşti ceva, şi înseamnă... moarte dacă 
dai greş. 


> Oare de ce adevărul n-ar putea să fie o 
minciună isteţ „redactată”, care a biruit credulitatea — 
sau ignoranța — omenească?! 

> O minciună o cere neapărat şi pe doua, 
care să o „justifice” pe prima. 

> Adevărul este mărginit spaţial şi 
limitat în timp, în timp ce minciuna e veşnică şi 
ubiquitară. 

> Pot nega adevărul fără să-l murdăresc, 
iar minciuna o pot folosi fără să mă murdărească... afară 
de politică, în care te umpli de... merde (franţuzeşte!)... 
din cap şi până în picioare; ceea ce — se pare — că şi 
căutăm din moment ce nu ne ajunge oprobriul implicării 
în politică, ci îl hiperbolizăm adăugând şi minciuna. 
Oare o fi şi la alții, ca la noi în România? Rețineți că n- 
am zis... ca la noi, la români! 

> A eluda/escamota nu echivalează cu a 
elucida; chiar şi în aria minciunii şi adevărului. Poate 
fiindcă sublimul adevărului e uneori discutabil; al 
minciunii... totdeauna profitabil, deci... preferabil. 

> Nu poţi separa minciuna de adevăr, 
fiindcă minciuna implică — obligatoriu — tăgăduirea 
adevărului. 

> Minciuna este insaţiabilă. După ce îi 
„mănâncă” pe cei pe care-i compromite, îl devorează şi 
pe mincinos. 

> Cum ar putea să existe minciună 
absolută — dar şi adevăr absolut — câtă vreme conceptul 
de absolut a fost creat de însăşi mintea omenească... în 
limitele în care aceasta poate făuri absolutul?! 

> Dacă suferi de patima minciunii, ai 
nevoie de o memorie viguroasă şi fidelă; altfel te 
demaşti singur, în timp. 

> Dacă ne-ar copleşi adevărul şi 
minciuna — în exclusivitate — fără „intermediari”, am trăi 
doar cu conceptele de infinit, veşnicie şi neant. Ar fi 
bine? Ar fi rău? Până una, alta, e bine că este aşa cum 
este... şi nu cum ar putea să fie! 

> Adevărul care se cere demonstrat 
ascunde în el „o ţâră” de minciună. Care nu „strică” 
totdeauna, ci poate să fie utilă, fiindcă ne aruncă în 
îndoială şi, de aici, în judecată prevăzătoare. 

> Este mai util ca, bazat pe un adevăr 
nesigur, să învingi o minciună... sigură; decât invers. 

> Capcana minciunii constă în a fi 
refuzată... chiar şi când conţine un pic de adevăr, poate 
fiindcă mincinosul care minte... credibil, este acela care 
a trecut, o viaţă întreagă, drept un om cinstit. Încurcate 
sunt „căile” Domnului, în viaţă şi printre oameni. 

>  Una-i minciuna care te apără pe tine şi 
alta e minciuna folosită contra altuia. 

>  Mincinosul este ca şi falsificatorul de 
bani. La început surprinde şi chiar uluieşte, iar în final 
este demascat şi repudiat. 

> Să fie oare adevărat că adevărul nu e 
decât o minciună care — în final — a biruit opinia 
publică?! 


29 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


> Cele mai penibile minciuni sunt cele 
care se apropie foarte mult de adevăr. 

> Dragostea de adevăr nu e totuna cu 
fuga de minciună. Şi e imprudent să le confunzi, deşi 
adesea minciuna îți oferă... ceea ce adevărul 
tergiversează, poate în mod nedrept. 

>  Urcuşul spre piscul adevărului e greu — 
chiar foarte greu — motiv pentru care e bine să-l parcurgi 
călare pe un cărăuş patruped... fie el chiar şi „măgarul” 
minciunii... ad-hoc”. 

> Dacă te opui minciunilor epocii tale, 
rămâi solitar, dacă le adopţi cu entuziasm şi frenezie... 
nu e spre cinstea ta, cea ideală... deci intangibilă. 

> Dacă corifeii adevărului nu s-ar înşela 
adesea, cei ai minciunii ar trebui să intre în disperare; 
ceea ce nu se întâmplă decât pe ici, pe acolo. 

> Nu sunt puţine adevăruri care încep ca 
erezii, trăiesc ca superstiții şi mor ca minciuni. Şi 
adevăruri când mai sunt dacă „traseul” le este atât de 
incert? 

>  Inteligentului îi e greu să mintă fără să 
se demașşte, la un moment dat; şi ne mai mirăm că 
„Intelighenția” este atât de fragilă. Să fie de vină faptul 
că drumul spre adevăr trece... prin eroare, iar drumul 
spre minciună... prin ambiguitate? Sau faptul că pentru 
omul inteligent minciuna e un mare efort; acela de a-şi 
învinge demnitatea, versus avantajele minciunii. 

> Minciuna nu răpeşte nimic adevărului, 
precum noaptea nu ia nimic din lumina zilei. Dar asta 
merge à propos de indivizii încărcaţi cu moralitate; 
pentru  gloată seamănă cu o invitaţie perfidă la 
minciună. 

> Minciuna premeditată este problemă 
de caracter, nu de circumstanță. 

> Nu-ţi făuri vorbele tale pe nicovala 
minciunii, fiindcă pedeapsa mincinosului nu constă în 
neputința de a fi crezut de cei din jur, ci în aceea că... el 
nu poate crede pe nimeni. 

>  Rostind un adevăr, nu e nici o 
nenorocire dacă uiţi la un moment dat ce ai zis: când 
minți trebuie să ţii minte totul, fiindcă altfel cazi în 
haznaua construcției mincinoase. 

>  Mincinosul rareori îmbătrâneşte ca 
mincinos. La un moment dat se divulgă sau este 
demascat. De aceea se zice că pâinea mincinosului e 
dulce la început, apoi lasă în gură un gust amar. 

> Unii cred că minciuna are picioare 
scurte; alții... că n-ar avea deloc. 

>  Arată-mi un mincinos şi-ţi voi arăta un 
hot. 

> Minciunile plăcute, odată semănate... 
cresc în brazdă şi în snop. Dar, deşi „înfloresc”, nu 
rodesc niciodată. 

> Curios lucru:  mincinosul nu e 
specimenul care să ştie să înșele; adesea minciuna este 
„primită” din jenă, dar nu totdeauna este şi acceptată, 
crezută adică. 


> Cineva asemăna minciuna cu nisipul. 
Plăcut când te culci pe el şi neplăcut când te ridici de pe 
el. 

> Gura  mincinoasă nu  „pricepe” 
minciuna, aşa cum aceeaşi gură nu „pricepe” în mod 
special saliva... versus apa. 

> Zicea un filozof că în oceanul 
minciunii nu se află decât peşti...morţi. Ar fi bine dacă 
ar fi aşa! Iar un altul zicea că minciuna îți oferă prânzul, 
nu şi cina. 

> Uzând de o minciună poţi ajunge 
departe; dar, în nici un caz, nu te mai poţi întoarce... de 
unde ai plecat. 

> Nuse minte niciodată mai mult decât 
înainte de alegeri, în timpul războaielor şi după o 
vânătoare. 

> Omul de rând nu minte, ci se înşeală; 
nu spune niciodată adevărul, ci i se pare că-l spune; 
minciuna pentru el nu e minciună, ci un fel de 
„surprindere” spirituală(?!). 

> Femeile şi medicii sunt singurii — pe 
lume — care ştiu câtă minciună trebuie, ca să faci un 
om... fericit. 

> Fără minciuni adevărul ar pieri de 
plictiseală şi de disperare: depinde totuşi de minciună. 

> Se pare că o minciună, elegant rostită, 
ar fi de preferat unui adevăr... grosolan servit 
auditoriului. 

> Când mincinosul „scapă” un adevăr 
din gură, suferă în pragul îmbolnăvirii mortale. 

> Nici somn lung fără visuri, nici vorbă 
lungă... fără nici o minciună, măcar. Să dea — oare — 
minciuna, farmec, vorbăriei excesiv de serioasă, sobră şi 
solemnă chiar? 

> Se credea cândva că mincinos pe 
mincinos, nu se poate păcăli. În zilele noastre 
apoftegma, sigur, nu mai este „valabilă”; priviţi 
derularea activităților politice şi bancare din România, 
dar şi din restul (n-am zis...râsul) lumii şi veţi trage 
singuri concluzia. 

> Cine spune că n-a minţit niciodată... 
minte „de două ori” mai mult ca mincinosul „cinstit? 
care nu-şi neagă năravul... niciodată gratuit, totdeauna 
cu un scop profitabil. Cine minte fără scop este măcar 
prost, dacă nu nebun de-a binelea. 

> Blaga zicea că minciuna este „vacanţa 
adevărului” Şi bine zicea, fiindcă vine o vreme când ţi se 
cam acreşte rostind adevăruri pe care nimeni „nu-ţi dă” 
nimic... dacă nu te şi ia - cumva — în râs. Şi atunci cui 
prodest să tot predici „în pustiu”, adevăruri de care nu 
are nimeni nevoie? Şi asta fiindcă „am împuţit” lumea 
cu pseudo-adevărul că „omul se autoevaluează prin 
altul/alţii”! Azi, cel puțin, pare să fie o aberaţie, 
deoarece prea puţin ne mai interesează părerea altora 
despre... hoţiile noastre, reale sau doar „spirituale”. 

> Ci-că nici o minciună nu trăieşte 
veşnic. Nici nu trebuie, decât... atât cât îi e necesar 


30 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


mincinosului. Când  „conturile” 
încheiat... ducă-se aiurea, la alții. 

>  Unora le-ar fi frică să mintă; de cine? 
De Dumnezeu, de oameni? Şi-apoi frica este inutilă, 
fiindcă de cele mai multe ori adevărul, „în contul” căruia 
se minte, se cunoaşte din însuşi momentul minciunii 
rostite. Şi atunci de ce mințim? Fiindcă se câştigă — 
măcar timp, dacă nu altceva, mințind. Să derive aceste 
explicaţii din... Edmond Rostand (Cyrano de Bergerac): 
„Bretteurs et menteurs vergogne/ Ces sont les cadets de 
Gascogne!”. 

> Minciuna are un sâmbure care rodeşte 
în orice fel de sol ar fi însămânţat. Că fructul ei este, 
uneori, amar (?!)... asta e chestiune de gust; iar.. „de 
gustibus...” se ştie cum şi de ce optează omenirea, nu de 
ieri, sau de azi. 

>  Exagerarea nu e soră, ci doar 
verişoară... cu minciuna; ceea ce nu contează prea mult, 
atunci când se constată că ambele umbresc adevărul, 
dacă nu-l înăbuşă cu desăvârşire. 

> Ci-că o singură minciună ar putea 
compromite toată reputația unui individ... cândva onest. 
Ei şi? Dacă buzunarele acestuia se „garnisesc” 
substanţial, mai contează reputaţia pe care nici n-o 
mănânci, nici nu te îmbraci cu ea şi nu faci vile. 

> Cândva omul cinstit se „căznea” să 
mintă şi avea dureri cumplite... în regiunea sufletului, 
cum zicea mai anțărț o piesă de muzică uşoară (nu 
totdeauna şi uşuratică, ca azi!). Azi te chinuieşti să 
rosteşti adevărul ... fără să-ți pară rău că ai fost fraier 
(neacademic, dar real). 

> Scrie undeva (dacă nu mă înşel chiar şi 
în Biblie) că „libertatea înseamnă... a nu trebui să 
minţi”. Nu contest că ar fi aşa; dar unde, în această lume 
a noastră? Şi apoi unde se ascunde acea libertate care... 
recompensează adevărul şi cinstea? Am întâlnit — în 
cariera mea — sute şi mii de oameni care au făcut ani 
cumpliți de temniță (Canal, Aiud, Rm. Sărat, Sighet, 
Gherla, etc.) şi muncă ucigătoare, pentru motive de 
adevăr rostit aiurea, în timp ce minciuna te face 
„important” (mare era unul singur, fie Gh. Dej, fie 
Ceauşescu) şi destul de „avut” ca să „merite” să minţi. 

> Nici o pledoarie/argumentaţie nu e mai 
vehementă — dar şi mai convingătoare! — decât cea care 
apără o minciună. Cinstea, zice-se, s-ar apăra singură. 
Doamne, blestemate zile am ajuns să trăim: să trebuiască 
să fie apărată... cinstea, versus minciuna şi necinstea pe 
care o reprezintă cu prea mult succes. 

> Rareori — în viață — minţim ca să 
facem... un bine, cuiva (deşi rarissim se mai întâmplă şi 
astfel), fiindcă de cele mai multe ori mințim ca să 
întărim o răutate. Aveţi dubii? Ascultaţi doar „perlele” 
rostite în Parlament şi „gogoşile” puse în circulaţie de 
guvern. 


profitului s-au 


> Pentru a corecta o greşeală sunt mai 
multe posibilități, între care şi... minciuna; fără a fi cea 
mai potrivită, ea este totuşi cea mai comodă şi mai 


ieftină... din multe puncte de vedere. Iată că din nou 
trebuie să fac trimitere la ...”de gustibus etc.” 

> Nu are un suflet sănătos cel ce — în 
conştiinţa lui — nu are scârbă de minciună. Dar mai 
pretinde azi cineva că e sănătos moralmente, în această 
lume „bolnavă de ea însăşi”, adică de... propria-i 
decădere? 

> De câte ori în viaţă n-am preferat o 
laudă mincinoasă, unei critici sincere? Hai, vociferaţi-mi 
răspunsul! 

> O strategie contra minciunii: când 
cineva te minte, fă-te că-l crezi; astfel el devine tot mai 
îndrăzneț şi mai imprudent şi sfârşeşte prin a se 
demasca. 

> Minciuna — ca şi uleiul în apă — 
pluteşte la suprafața adevărului, sufocându-l adesea, 
fiindcă-i „ia fața!”. 

> V. Eftimiu vedea în minciună o armă 
defensivă contra indiscreţiei. Poate, dar totuşi rămâne o 
armă a slăbiciunii. 

> De ce - oare — mincinosul n-ar fi şi 
un... risipitor de jurăminte false. 

> Nimic nu-i mai periculos decât un pic 
de minciună amestecată cu un pic de adevăr. Te vei 
trudi, să le desparţi, până când...nu-ţi va mai folosi, la 
nimic, separarea. 

> Arabii cred că minciuna ar fi un fel de 
pâine — dulce la început — care lasă, celui ce o mănâncă, 
gura plină de nisip. Poate că aşa era pe vremea lui 
Averoe şi Maimonide; azi, însă, ceva mă face să cred că 
şi arabii s-au contemporaneizat/europenizat şi... mint pe 
rupte, ca noi toți, dacă nu în competiţie cu noi?! 

> Vis à vis de caracterul omului, 
minciuna ar putea să fie... un apus de soare care face 
vizibile unele detalii/slăbiciuni, greu depistabile în plinul 
luminii de amiază. 

> Se credea cândva că minciuna ar fi 
secretul supravieţuirii celor slabi şi politica victorioasă a 
celor puternici. Aşa pare să fie, din moment ce, până azi, 
apoftegma îşi păstrează valabilitatea. 

> Şi ce altceva — încă - ar mai putea să 
fie minciuna în contextul în care este sau nu de vreun 
folos, ție, mie sau cuiva. Dacă acceptăm că pe lume 
toate ar fi fost făcute de Dumnezeu, dar mai apoi ar fi 
adăugat şi diavolul „contribuția” lui la patrimoniul de 
făcături aflate azi pe lume, cu plăcere sau cu scârbă se 
cade a accepta şi minciuna şi s-o folosim sau nu, după 
inspirație şi mai puțin după rațiune. 


fi NE 


31 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Vasile GHICA 


Despre prostie 


Proştii nu se mănâncă între ei. Vor ceva mai fin. 
Nu s-a crăpat de ziuă în minţile tuturor. 


În privinţa proştilor, natura e vinovată de două ori: întâi 
că i-a creat; apoi că nu le-a adus la cunoştinţă. 


Mă tem de proştii cu aspirații. 


Sunt creiere care au mai puţine circumvoluțiuni decât 
ceapa. 


Visul prostului e să ajungă mediocru. 
Marea plăcere a prostiei e să se reverse. 


Afirmația că există un epicentru al prostiei este o 
diversiune. Proşti se găsesc pe toate drumurile. 


Dintr-un prost sănătos, indiferent şi infatuat se poate 
obţine oricând un om fericit. 


De regulă, majoritarii mustesc de mediocritate. 


Ucenicul care uită să-şi insulte maestrul este lipsit de 
personalitate. 


Târâtoarele râd întotdeauna de puii de vultur care se mai 
izbesc uneori de stânci. 


Muiat în puţină cultură, prostul devine snob. 


Ion ROȘIORU 


Carafa germană 


Copil fiind subscrisesem empiric 

la teoria celor ce vedeau 

războaiele ca pe ceva pozitiv. 

El, adică războiul din urmă, 

îi transformase-n eroi pe toţi cei 

ce muriseră pe front pentru cauze 
nobile, indiferent că-n existenţa civilă 
aveau în faţă cariere strălucite 

de beţivi, de curvari sau de hoți. 

Le citeam numele scrise otova 

pe o placă rotundă de bronz afumat 
fixată cu şuruburi în tinda bisericii. 
Altora războiul le luase câte o 

mână sau câte un picior, 

eventual două-trei degete şi 

le dăduse în schimb 

porecle lugubre şi dreptul de a 

lucra ca gardieni la primărie 

sau oameni de serviciu pe la şcoli, 
ipostază în care erau mobilizați 

de cum începea Anul Nou, 

să recenzeze orătăniile şi 

dobitoacele din sat ori iernând pe la stâni 
porneau inopinat cu noaptea-n cap 

să nu aibă stăpânii timp să le ascundă... 
Ehei, dar războiul mai era şi un loc 

de unde nimeni nu s-a-ntors cu mâna goală 
(în cazul că nu le-a fost amputată) 
Astfel, vecinul Nică Gâlmoceanu, 

ca şi părinţii şi copiii lui, se lăudau cu o garniză, 
un fel de găleată cu care cărau 

apă cât e ziua de mare, 

mândri foc că, spre deosebire de 
cofele noastre-nnegrite, 

garniţa lor nu se scovârda niciodată 

şi nici gardina nu i se rupea că n-avea. 


32 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Costică Gloj, cel din care 
frigul n-a ieşit niciodată, 
venise din Rusia cu trei maşini de cusut, 
de fapt cu trei capete cărora, 
tâmplar din Nazaret autoproclamat, 
le făcuse picioare, pedale şi roate de lemn; 
pe una din ele, 
țăcănind mai strident ca o mitralieră turbată, 
mi-a închiriat-o pentru doi sau trei ani 
când am devenit, mai târziu, croitor 
şi-am renunțat la meseria de cârpaci 
să nu sfârşesc, bolnav de nervi, la balamuc. 
Unchiul Mişu se întorsese de prin Tatra, 
păstrând asupra lui gamela din dotare; 
mulţi ani, chiar după ce se însurase, 
prăjea în ea fasole cu slănină; 
pot să prestez şi astăzi jurământ 
că n-am mâncat nicicând o fasole mai bună 
precum cea din gamela ale cărei găuri 
erau cu cârpă udă astupate. 
Tata, care n-a prins decât partea dintâi 
a războiului, s-a întors 
- filiera spital - c-o maşină nemţească de tuns 
şi două aparate de ras, unul dintre 
acestea aflându-se încă în posesia mea, 
celălalt fiindu-i confiscat 
de milițianul din sat cu ocazia 
unei percheziţii inopinate şi fără mandat, 
sub pretext că nu avea patentă 
şi că ferchezuia gratuit în weekend 
poporul muncitor sau mai puţin muncitor, 
după cum notase garnițistul delator 
cu creionul chimnic în sesizarea lui 
pentru că-ntre timp devenise asesor popular 
la proximul tribunal raional. 
În taină se mai vorbea de război 
la Crăciun şi la Paşti când finilor noştri veniți 
pă cinste de la Meledic, de la Malul Roşu 
sau Ploştina 
li se servea vin roşu din cana 
de marmură, cumpărată 
pe vinul din ea de trei ori 
de la Nea Stan Plăpană care-o capturase 
tocmai din Berlin 
unde, nu era deloc exclus, 
ca însuşi Hitler s-o fi golit-o de vin. 
Doamne, câte limbi n-a dezlegat 
de sărbătorile sfinte carafa germană 
din romburi de faianță sudate 
probabil cu lut între ele şi spoite 
în verde cazon, până când, 
venind acasă-n prima mea vacanță studențească 
(se întâmpla prin "68, anul când 
trupele roşii se jucau de-a lăcustele 
prin lagărul lor fericit), 
mama mi-a raportat cu un glas tremolat 
că vasul ciobit şi în care-şi păstra 
de la o vreme sămânța de in 


peste iarnă 

se întorsese, zobită, în lut; 

o ajunsese din urmă războiul 

al doilea mondial pe care l-a făcut 
biata carafă germană 

traversând Eruropa întreagă în ranița 
stăpânului vremelnic Stan Plăpană, 

la rându-i oale şi ulcele, 

ca, de altfel, toți „profitorii” războiului, 
reînviați, preț de-un zâmbet ironic-nostalgic-duios, 
în, inocente, stihurile mele... 


Blitz 


Bătrânul beţiv în sevraj 

culege fasolea pe care 

a pus-o doar ea în Armindeni. 
Cu paşii lui odinioară sprinteni 
va merge-ncet la cimitir 

c-o floare 

şi crâşma nu-i va da deloc curaj. 
Puterea cuvântului dat 

e mai mare! 


Crochiu 


Pentru întâlnirea 

cu nuca de curând căzută 
îmi aranjez ţinuta, 

ca un soldat, din mers. 
Râd, apoi, singur, 

de gestul galant şi o ţâră 
pervers. 


Flash 


Nevasta i s-a întors în pământ. 

Fiica, soțul ei şi nepoţii - în Spania. 
Singurătatea şi-o împarte frăţeşte 

cu câinele bătrân, c-un motan şi cu şase găini. 
Paşii pe drum şi-i ritmează, 

dându-și toată strădania, 

c-un baston orbitor de alun! 


Creion 


Alaltăieri am primit ca peşcheş 
un cocoș şi-o găină. 

Azi au ajuns amândoi în cuptor. 
Ograda e mult mai pustie 

decât înainte! 


Ascultă-l, Doamne, 
pe Avear! 


Nefericitul rege-Avgar 
Epistolă-i trimite iar 
Preabunului Mântuitor 


33 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Şi-n numele unui popor 
Trecut prin sabie şi foc 
Imploră-o umbră de noroc, 
De linişte şi căpătâi 
Creştin în patria dintâi. 


Ascultă-l, Doamne, pe Avgar 
La ceas pios de Centenar! 


Bragagiţa 


Bragagița-şi vinde casa bântuită. 
Bragagiţa are-n curte şapte meri. 
Bragagița-şi duce demonii-n ispită. 
Bragagiţa fură ouă pentru jderi. 


Bragagiţa arde în cățui tămâie. 

Bragagița plânge după morţii ei. 
Bragagiţa face ceaiuri cu lămâie. 
Bragagița-n piață cumpără ardei. 


Bragagița plimbă o căţea dresată. 
Bragagiţa pune ghebe la murat. 

Bragagița doarme ziua în polată. 
Bragagiţa ține un schelet sub pat. 


Nebuna 


Ce genunchi rotunzi avea nebuna! 
Din chiştoc cu patimă trăgea. 
Timpul ei stătea pe loc întruna. 
Izbăvirea-i nu se mai ivea. 


Unii spun c-a fost institutoare. 
Şocul i s-a tras dintr-un amor. 
Prin pubele caută mâncare. 

Vin ştrengarii-n urma ei ciopor. 


Albe i-s privirile pierdute. 

Ochii ei frumoşi cândva au fost. 
Hainele-i lălâi de ea-s cusute. 
Şanse n-are să-şi mai intre-n rost. 


A uitat demult să se mai spele. 
Pietre însetate-aruncă-n râu. 
În cosiţe-şi prinde micşunele. 
A avut obraji ca macii-n grâu. 


Strânge ambalaje de pe stradă. 
Utopia-n suflet i-a rămas. 
Moartea o s-o strângă şi pe fată. 
N-o să-i facă nimeni parastas! 


Dramoletă rurală 


Soacra cea rea către nora cea rea: 
-la-ţi şandramaua din grădina mea! 


Nora oţet spre soacra urâcioasă: 
-Ba trage-ţi tu grădina de sub casă! 


Soacra de roşu spre nora de verde: 
-Blestemul meu, ingrato, te va pierde! 


Nora de bej către soacra de gri: 
-Mulți înainte nu ţi-ar mai muri! 


Soacra zbanghie către nora şic: 
-Fura-ţi-ar hoţii caii de la dric! 


Nora piper spre soacra aguridă: 
-C-un şarpe boa să rămâi gravidă! 


Soacra viespar spre nora acritură: 
-Fă ciocul mic, stimată târâtură! 


Dar repliindu-se subit, tot ea: 
-Mai bine fă-te-ncoa” la o cafea! 


-Că bine zici, mămico, zău aşa: 
Să moară satu-n frunte cu mata! 


-Promit solemn, însă la parastas 
Să-mi faci un tort cu moț de ananas 


Şi să le dai la toți să bea lichior, 
De nu, strigoaică vin şi te omor! 


Că-i vreme bună sau că plouă 
Astfel se ceartă cele două 
Pe-un lot de casă care nu-i 
Trecut la rolul nimănui. 

Apoi se-mpacă, beau năut 
Şi-şi ponegresc amantul slut 
Care n-a fost mobilizat 
Războiul când s-a declanşat 
De n-a rămas deloc prin sat 
Picior pârdalnic de bărbat! 


Pantoum 


L'orage a eu besoin d'un seul quart d'heure 
Pour dévaster tout le verger en fleur. 

J'ai bien compris que ton pressé passage 
Par mon destin ne fut qu’un grand orage! 


34 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Monica DUŞAN 
MIHAIL DIACONESCU -77 


INTELECTUALUL ŞI 
DESTINUL NEAMULUI SAU 


Ni se pare potrivit să reluăm şi să nuanțăm 
aici unele observații cu privire la opera lui Mihail 
Diaconescu, pe care le găsim în ampla şi erudita 
monografie Fundamentele teologice ale fenomenologiei 
narative a părintelui prof. univ. dr. Dumitru Radu. 

Situația specifică a simbolurilor utilizate de 
romancier apare astfel mai clar. În Fundamentele 
teologice ale fenomenologiei narative Părintele Dumitru 
Radu a scris despre opera diaconesciană cu dăruire şi 
competenţă. 

Ca reinterpretare artistică şi redimensionare 
filosofică a unor valori consacrate, opera lui Mihail 
Diaconescu, scriitor care se declară rradiționalist, este 
mereu surprinzătoare. Este nouă în spirit. Este plină de 
puternice accente critice adresate contemporanilor. De 
altfel, romancierului, demisia spiritului critic i-a fost 
totdeauna străină. În actele de promovare a valorilor 


româneşti, Mihail Diaconescu nu este niciodată 
defensiv, obosit sau conciliant. Este ferm. Este 
categoric. Este insistent demonstrativ. In plus, 


scepticismul, agnosticismul şi relativismul civic şi 
moral, ca atitudini intelectuale, i se par hidoase. 

Aşa cum hidoasă i se pare şi agitația sterilă şi 
grotescă a celor apucaţi pe drumul înfundat, plin de 
gropi, al aşa zisei avangarde artistice, de fapt o formă a 
propagandei întreținute în Europa de Komintern şi 
plătită cu bani mulți din bugetul Uniunii Sovietice. 

Toate romanele lui Mihail Diaconescu, 
observă părintele prof. univ. Dumitru Radu, conțin 
evocări ale unor epoci istorice, care au în prim plan 
creatori de cultură şi operele lor. Pentru romancier, 
lumea românească poate fi înțeleasă prin raportare la 
operele acestor intelectuali şi la valorile artistice, morale 
şi filosofice dăruite lumii de ei. Fiecare dintre aceste 
personalități, împreună cu operele lor, sugerează profilul 
cultural al epocilor istorice pe care le reprezintă şi, 
implicit, al întregului neam românesc. 

Eroii săi reprezentativi sunt intelectuali 
preocupaţi (obsedați în anumite momente) de operele la 
care lucrează. Ei sunt pictori, filosofi, muzicieni, 
diplomaţi, sculptori, teologi, jurişti, istorici, scriitori, 
medici, dascăli, tipografi, actori, regizori de filme şi de 
teatru, coregrafi, folclorişti, etnografi, teoreticieni ai 
actului militar, oameni politici, sociologi, în general 
naturi vizionare şi anticipative, angajaţi total în 
eforturile stăruitoare de realizare a creaţiilor care le 
marchează destinele. 

În relaţie cu modul specific de a înţelege omul, 
tema creaţiei are caracter fundamental în toate romanele 


diaconesciene care laolaltă formează fenomenologia 
narativă a spiritului românesc. 

Mesajul personajelor  diaconesciene se 
revelează în actele lor de creație. Ca instituire, respectiv 
ca realitate nouă adăugată celei vechi, ca participare la 
sensul spiritual al lumii şi ca nelinişte a spiritului care se 
caută pe sine prin raportare la Absolut, creaţia dă sens, 
valoare şi îndeosebi demnitate vieților agitate ale acestor 
personaje. 

Omul creator ca 
imago Dei şi aspirație 
spirituală are o demnitate 
şi o valoare unică prin 
raportare la întregul 
univers. În acest punct 
convingerile filosofice şi 
morale ale lui Mihail 
Diaconescu se întâlnesc 
cu cele religioase. Apare 
limpede faptul că el este 
un mare apologet al 
Antropologia creştină ortodoxă 


valorilor 


creştine. 
susține sensul romanelor diaconesciene. 
Nici un alt scriitor n-a evocat în cultura 


română atâtea ipostaze a actului de creație intelectuală 
câte a înfățişat Mihail Diaconescu în romanele sale. 

Trecerea epică de la fenomene la esența 
spiritualității omeneşti, respectiv de la om ca realitate 
contradictorie şi mister inepuizabil în manifestările sale 
cele mai diverse, dar mai ales în actele de creație ne 
revelează în Mihail Diaconescu un scriitor orientat de 
mari elanuri teoretice şi demonstrative. 

Aşa cum s-a mai spus, creatorii de cultură 
înfățişaţi de Mihail Diaconescu nu sunt personalități 
istorice de prim plan. Dar, prin ceea ce au creat pentru 
contemporanii lor şi pentru posteritate, ei marchează 
mult mai profund şi mai durabil evoluţia istorică a 
neamului românesc şi a lumii întregi, decât 
personalitățile care au fost în prim planul vieții politice. 

Creaţiile în care ei se angajează sunt ordonate 
şi ierarhizate de valori pe care le servesc cu credință 
neabătută. 

Creaţiile acestea sunt acte de îndrumare a 
spiritului şi a faptei celor ce le cunosc şi le iubesc. 

Prin aceasta, autorul spune limpede că istoria 
culturii se leagă, prin numeroase fire, de planurile 
economic, social, politic, militar şi diplomatic, dar nu se 
confundă cu ele. 

Interpretarea eroică şi tragică, asociată cu 
viziunea monumentalizantă, a unor creatori de valori 
intelectuale  quasinecunoscuți, din care Mihail 
Diaconescu a făcut eroi literari de prim plan i-a surprins 
pe mulți cititori şi critici. Dar această interpretare eroică 
şi această viziune monumentalizantă sunt temeinic şi 
rafinat acreditate artistic. Ele s-au impus. 

Eroii portretizați de Mihail Diaconescu sunt 
veşnic nemulțumiți,  frământați, dedicați creației, 
dominați de idealurile sublime în care cred. Ei trăiesc 


35 


SPAŢII CULTURALE, nr. 3 7, noiembrie/decembrie 2014 


mereu între cele două stări abisale de „agonie” şi 
„extaz”. Ei nu acceptă decât în perspective unei lucide şi 
riguroase situări analitice şi critice opiniile dominante în 
epocile în care trăiesc. 

Aceşti intelectuali creatori sunt, pe de altă 
parte, nişte privilegiați ai sorții, ființe care pot să vadă 
sublimul. Ei sunt ochii prin care lumea reuşeşte să 
întrezărească sclipirile împărăției Divine, să vadă 
Frumosul şi Binele din lume, de care altfel ea nu ar fi 
conștientă. Creatorii au menirea să sensibilizeze, să 
educe, să înalțe, să şlefuiască şi să „construiască”. Ei 
modifică realul dându-i trăsături noi, expresive. Ei 
conturează spiritual o întreagă epocă, marcată de 
creaţiile lor. După fiecare nouă epocă în cultură, lumea 
nu mai este cum a fost. Ea face un salt evolutiv, creşte 
spiritual. Fără aceşti creatori, inovatori, am fi rămas 
mereu la stadiul de culegători primitivi. 

Tema intelectualului creator de valori, ca de 
altfel orice altă temă literară, este inepuizabilă. Tocmai 
această problematică, importanța extraordinară pe care 
creatorii, cu autoritatea lor intelectuală şi morală, au 
avut-o în conturarea destinului istoric al neamului 
nostru, l-a fascinat pe Mihail Diaconescu. De aceea, prin 
intermediul acestora, el a dorit să reliefeze epic şi 
simbolic o serie de epoci de cultură reprezentative 
pentru istoria şi spiritualitatea poporului român. Eroii săi 
sunt dominați de vocaţia lor creatoare şi spirituală. Ei 
sunt distinşi, erudiţi, introvertiți, dar în acelaşi timp, 
sensibili şi fragili, mereu activi, angajaţi în proiecte 
îndrăzneţe. Pentru a finaliza aceste proiecte, ei trebuie să 
dea dovadă de curaj şi înverşunare, să adopte un mod 
specific de viaţă, ascetic, să depăşească obstacolele ce le 
stau în cale. Aceste lupte şi nelinişti, căutări, căderi şi 
înălțări sunt prezente în operele artiştilor şi comunicate 
lumii prin intermediul unor simboluri. 

Eroii intelectuali  portretizați de Mihail 
Diaconescu se remarcă prin sensibilitatea lor dureroasă, 
insuportabilă uneori, în contextul unor momente istorice 
tensionate, apăsătoare şi ostile. Ei sunt preocupaţi de 
explorarea sinelui, de coborârea în abisul fiinţei umane, 
pentru a descoperi şi analiza resorturile spirituale care îi 
susțin pe semenii noştri. 

Ei cred în forța purificatoare a artei. Cred şi în 
arta care are puterea de a regenera modul de a simți, de a 
gândi şi de a trăi al oamenilor de pretutindeni. Pentru că 
adevărata artă se adresează oamenilor de pretutindeni. 
Însetaţi de real, ei cred în criteriul evidenţei sensibile, 
dar şi în vocația metafizică pe care o servesc. 

Fiecare dintre aceşti intelectuali este un om 
vulnerabil, fragil, preocupat de trăirea valorilor 
intelectuale, civice şi morale, angajat în variate proiecte. 
Fiecare este atras de contemplaţie, deoarece fără aceasta, 
fără visare, nu ar mai putea crea şi nici trăi. Intervin 
atunci când este necesar, acționează şi în planul real, 
implicându-se în evenimente sociale de mare amploare. 
Operele lor sunt revelatoare, deoarece răspund atât 
vocației speculative şi filosofice a creatorilor, cât şi unor 
necesități spirituale, sociale şi istorice precise. Existența 


lor complexă revelează, de fapt, dramele, neliniştile, 
tragediile, împlinirile, proiectele, ţelurile şi speranţele 
oamenilor din epoca în care trăiesc. Ei sunt însă, în 
primul rând, slujitori ai valorilor morale în care cred. 
Privirile lor sunt îndreptate mereu, indiferent de 
solicitările din existenţa pe care o trăiesc, spre cer, spre 
lumina, puterea, frumuseţea şi sprijinul ce vin de acolo, 
fiind într-o relație permanentă şi indestructibilă cu 
Divinitatea, susținând, în orice condiții, vechea 
spiritualitate ortodoxă a neamului nostru. Vocaţia lor 
metafizică este puternică şi se manifestă în variate 
moduri. 

Deşi străbat experienţe tragice, eroii aceştia s- 
au smuls definitiv din mizeria, satisfacțiile efemere, 
platitudinea, mărunţişurile, lipsa de perspectivă şi 
noroiul vieții cotidiene. Toţi au vocaţia eroismului, a 
creației, a  transcendentului, a eternității, a 
înduhovnicirii. Preocuparea acestor eroi pentru creaţie, 
filosofie şi sfințenie, apare ca un aspect semnificativ al 
istoriei spirituale a românilor şi, pe un plan mai larg, a 
neamului omenesc. 

În suferințele teribile ale personajelor tragice 
create de Mihail Diaconescu putem sesiza ceva din 
modul cum el, ca scriitor, istoric şi estetician, s-a 
raportat la lume şi îndeosebi la epoca sumbră, 
contradictorie şi violentă în care noi toți trăim. Marea 
demnitate, morala severă, aspiraţia spre Absolut şi 
salvarea prin creație carcaterizează personajele de care 
Mihail Diaconescu se simte puternic ataşat sufleteşte. 
Frumuseţea şi sublimul creaţiei sale romaneşti pot fi 
înţelese în primul rând prin raportare la aceste personaje. 

Ceea ce este eroic, tragic, moral, spiritual, 
misionar, sacru şi sublim în viaţa şi creaţiile acestor 
personaje, semnificative pentru destinul românilor în 
lume şi în istorie, ne apare ca un imperativ la o trăire 
demnă, dedicată unor idealuri înalte şi semenilor noştri 
de pretutindeni. De aceea, în pofida accentelor ei tragice, 
opera lui Mihail Diaconescu degajă un optimism 
fundamental. 

Acesta este unul dintre motivele pentru care 
admiratorii lui Mihail Diaconescu văd în el „un om 
mare”, respectiv pe „cel mai reprezentativ scriitor al 
spiritualității româneşti, începător al scrisului nostru 
viitor” (cuvintele acestea aparțin Părintelui Dumitru 
Stăniloae), un „titan al culturii” (cum a scris Părintele 
acad. dr. Irineu Popa, Arhiepiscop al Craiovei şi 
Mitropolit al Olteniei), un „mag” („magul de la 
Vultureşti”, cum s-a exprimat criticul şi istoricul literar 
N. Georgescu), „o personalitate de anvergură 
hasdeiană” (aprecierea aceasta îi aparține criticului şi 
istoricului literar Theodor Codreanu, care este şi un 
eminent filosof al culturii), un scriitor „care a schimbat 
definitiv modul nostru de a percepe realul istoric 
transfigurat artistic” (afirmaţia aparţine Părintelui prof. 
univ. dr. Dumitru Radu), un „aristocrat al spiritului”, un 
„mare boier al artei cuvântului” (sunt afirmațiile 
criticului şi istoricului literar Sergiu I. Nicolaescu). 


36 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Sunt opinii care explică faptul că despre 
Mihail Diaconescu s-a scris mai mult decât despre 
oricare alt romancier din literatura noastră de la 
cumpăna secolelor al XX-lea şi al XXI-lea. 

Numai cine l-a auzit pe Mihail Diaconescu 
vorbind în public, în special în fața studenţilor şi a 
masteranzilor, ştie cu câtă energie, eleganță, spirit 
ardent, fermitate intelectuală şi risipă de argumente îşi 
afirmă el convingerile, de la care nu s-a abătut niciodată. 
O memorie prodigioasă, o erudiție mereu aplicată şi o 
atitudine categorică îl ajută în afirmarea acestor 
convingeri. 

Găsim în opera sa un naționalism consecvent, 
puternic spiritualizat, afirmat limpede şi transfigurat cu 
mijloacele oferite de subtilitățile artei epice. 

În această operă, forma străveche şi foarte 
stabilă a romanului (ea vine spre noi din Antichitate) a 
fost utilizată pentru a comunica, în egală măsură, un 
naționalism ferm, dar şi un umanism neabătut, dedicat 
oamenilor de pretutindeni, aşa cum sunt ei, în cel mai 
autentic spirit al moralei creştine ortodoxe. 
Naționalismul său puternic interiorizat, transfigurat şi 
proclamat artistic, este expresia valorilor culturale, 
civice şi morale, care l-au zidit sufleteşte, dar şi al 
dragostei şi al respectului total, față de infinita bogăție 
spirituală a neamului omenesc de pretutindeni. Forţa 
ideilor şi convingerilor lui Mihail Diaconescu lucrează 
temeinic în cultura română de azi. 

„Personalitățile de cultură şi operele lor, 
remarcă părintele profesor Dumitru Radu în legătură cu 
personajele diaconesciene, determină mersul ascendent 
al istoriei spirituale a lumii. Sfinţii, teologii, filosofii, 
savanții, juriştii, logicienii, pictorii, scriitorii, preoţii, 
ierarhii, monahii,  sihaştrii, dascălii, sculptorii, 
muzicienii, actorii, constructorii, tipografii, aurarii şi 
învățăceii tuturor acestora, pe care Mihail Diaconescu 
îi evocă atât de insistent în romane, ilustrează şi 
determină evoluţia spirituală a neamului românesc în 
timp şi în lume. Ei contribuie, fiecare după puterile sale, 
la sfințirea pământului românesc prin creaţii orientate 
de cele mai nobile aspirații spirituale. Ei trăiesc mereu 
ameninţaţi de pericole copleşitoare, în epoci de criză 
socială profundă, şi îşi pun întrebări grave, insistent 
reluate, despre semnificaţiile cele mai înalte ale vieţii 
lor. 

Sensul istoriei este obiectul cel mai important 
al gândirii lor creatoare.” 


! Preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice 
ale fenomenologiei native, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 
Constanţa, 2005, cap. „«Magul de la Vultureşti» sau mitul 
Mihail Diaconescu. Datoria morală a elitelor...” pag. 359- 
360. 


Isabel VINTILĂ 


Practici ale iniţierii. Gellu Naum, 
parcursul unei experienţe: automuţirea 


Ideea că prin intermediul literaturii, şi mai ales 
al poeziei, se pot descoperi marile mistere ale omenirii 
nu este nouă. Redescoperirea şi revalorizarea unei lumi 
pe cât de necunoscută, pe atât de atipică şi 
surprinzătoare pentru fiecare individ în parte, lumea 
interioară, propriul sine, a reprezentat întotdeauna un 
scop fundamental al umanității a cărui rezolvare s-a 
concretizat de multe ori în spațiul literaturii şi prin 
literatură. Această latură inițiatică a scriiturii poate fi 
demonstrată în termeni suprarealişti şi prin anumite 
experienţe ale acestora, care au caracter de probe, de 
etape ale devenirii. Astfel, literatura poate deveni o 
experiență inițiatică în măsura în care sunt executate o 
serie de ritualuri menite să purifice spiritul şi intelectul. 
Aceste experienţe cu caracter ritualic erau realizate de 
suprarealişti în spațiul conştientului pentru a favoriza 
descoperirea în profunzime a subconştientului. Aceeaşi 
teorie a fost adoptată şi de Gellu Naum care considera 
valabile doar adevărurile care rezultau în urma acestor 
experienţe, singurele care nu trebuiau cântărite şi care 
duceau la conturarea poeziei cu caracter „profetic”. 


„Pentru mine singurele 
adevăruri (iartă-mi cuvântul) pe care nu 
simţeam nevoia să le pun în cumpănă 
erau cele care mi se impuneau singure, 
la capătul unor întâmplări cu accentuată 
tentă aş zice poetică, întâmplări trăite 
din plin... <Adevărurile> acelea eu le 
numeam într-un mod destul de 
pretențios <certitudini eruptive>... De 
fapt, erau nişte iluminări laice, iar 
declanşarea lor mi se pare mult mai 
fericit exprimată prin ceea ce limbajul 
omului de pe stradă numeşte <a-ţi cădea 
fisa>”. 


Astfel, până în momentul în care conştiinţa unei 
alte realităţi s-a dezvoltat şi a dus la formarea unui poet 
suprarealist original şi complex, tânărul Gellu Naum s-a 
supus la diverse experienţe despre care însă nu vorbea 
prea mult tocmai pentru că adevărul din spatele lor 
trebuia descoperit de fiecare, pe cont propriu. Aceste 
experiențe ale tinereții nu au determinat revelarea 
marelui mister al „Lumei”, ci au reprezentat primele 
etape ale procesului de individuaţie, primii paşi ai 
inițierii în spațiul suprarealității şi al poeziei. Cele mai 
interesante experimente sunt însă cele practicate de 
Naum individual, în afara grupului suprarealist. Printre 


37 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


aceste practici simbolice cu caracter magic la care apela 
foarte des Gellu Naum se numără automuțirea. Simona 
Popescu povesteşte că de-a lungul vieții Gellu Naum se 
automuţise voluntar de mai multe ori. În timpul 
războiului tăcerea autoimpusă a îmbrăcat însă forme 
foarte grave care au marcat în mod evident scrierile sale 
de mai târziu. În acea perioadă, suprarealistul trecuse 
printr-un tip de maladie bizară, în urma căreia nu mai 
reuşea să comunice deloc pe cale verbală. „Nu mai 
puteam să vorbesc, nu mai vroiam să văd pe nimeni”. 
Acelaşi coşmar l-a mai resimțit Gellu Naum şi în anii 
'50, când a „ieşit într-un fel din viaţă”. Spre sfârşitul 
vieţii, Gellu Naum mai apela încă la automuţire sau 
autosurzire pentru a se apăra de societate sau pentru a se 
purifica de elementele acesteia care îl perturbau: „Într-o 
zi mi-a deschis uşa chiar mai încet ca de obicei. Era în 
faţa mea şi îşi ținea degetul pe buze. «Fac greva tăcerii», 
m-a lămurit şi-apoi a râs. [...] Sau altădată, când se 
«automuţise voluntar»: «Tac pentru că sunt atâția 
deştepţi pe lume care au reuşit să distrugă misterul şi 
frumuseţea vorbind prea tare despre ele»”. 

Nu este întâmplătoare nici existența statuetei- 
idol preferată a lui Gellu Naum în casa de la Comana, un 
obiect magic despre care vorbesc mai mulți dintre 
apropiații poetului suprarealist. Această imagine a unei 
femei care îşi ţine degetul lipit de buze ca într-un ritual 
al tăcerii este reprezentativă pentru ceea ce Naum credea 
despre regăsirea sinelui în urma automuţirii, combinată 
deseori şi cu autosurzirea şi cu orbirea voluntară. 
Trebuie subliniat de la început faptul că tăcerea 
naumiană nu trebuie confundată cu tăcerea 
duhovnicească din credinţa creştin ortodoxă, deşi ea 
reprezintă semnul unei adânci experienţe interioare. 
Considerăm că această muţire naumiană este mai 
apropiată de tăcerea pitagoreică ce reprezenta o primă 
etapă a ritualului cunoaşterii Universului pe care această 
sectă îl practica în antichitate. Tăcerea în sens pitagoreic 
era urmată de o fază a purificării prin iniţierea în 
ştiinţele sacre pe care discipolul le înțelegea practicând 
exerciţii continue. După acest stadiu urma o treaptă a 
desăvârşirii prin învăţarea structurii cosmologice dată de 
focul central, lumile astrale şi cele cinci elemente 
arhetipale (pământul — componenta solidă, apa — 
componenta lichidă, focul — componenta 
imponderabilităţii, aerul — componenta gazoasă şi eterul 
— componenta sufletului universal), procesul inițierii 
fiind definitivat prin posibilitatea inițiatului de a privi de 
sus, de a obiectiva Universul şi procesele sale. Această 
vedere de sus a pitagoreicilor se suprapune peste 
privirea spre interior, spre sine în scopul recuperării unor 
energii ale elementelor arhetipale. 

În mod firesc, tăcerea este un act care implică o 
anume imobilitate corporală şi inhibă unul dintre cele 
mai complexe procese fiziologice, psihologice şi 
intelectuale: vorbirea. Cu toate acestea, tăcerea lui Naum 
este una „activă” pentru că implică rezolvarea într-o altă 
manieră a crizei limbajului de care suprarealiştii erau 
conştienţi, printr-o metodă de „reciclare” a limbajului 


diferită de cea a dicteului automat. Şi mai important este 
că dincolo de gestul simbolic al poetului-inițiat care nu 
poate destăinui verbal taina lumii şi a propriei 
interiorități se află poezia, un text care capătă în 
contextul de faţă valenţele unei scrieri magice. Pe de altă 
parte, tăcerea naumiană este aceea a unui individ care a 
cunoscut feribilul interzis şi pentru care nici o explicaţie 
a misterelor presimţite şi trăite nu este necesară. 


„Aş vrea să crezi că nu e vorba 
aici despre raportul interior-exterior, aş 
vrea să-ți spun că deşi uneori, ca 
adineauri, par vehement, continui să 
consider liniştea drept una din forțele 
cele mai active... Fireşte, vorbesc 
încâlcit (şi liniştea despre care 
pomeneam trebuie înțeleasă în sensul în 
care o înţeleg eu) pentru că ne învârtim 
în jurul unor lucruri care îmi sunt 
străine, pentru că ne aflăm încă pe 
poziţii care îmi sunt străine şi aşa mai 
departe”. 


Poate şi de aceea, nici în viaţa de zi cu zi, alături 
de prieteni, dar nici în cadrul interviurilor care i-au fost 
luate de-a lungul timpului, Gellu Naum nu explică 
poeziile şi nici experienţele poetice trăite. El vorbeşte 
doar despre poezie în general şi despre un gen de 
experienţe pe care le consideră esențiale cu luciditatea 
omului care nu mai are nimic de demonstrat, dar care 
trebuie să păstreze tăcerea pentru că are încă mult de 
descoperit. Această atitudine este surprinsă în Copacul 
animal, într-un fragment în care este prezentat un 
personaj foarte expresiv, un arhetip al bătrânului 
înțelept, ce ilustrează perfect postura poetului-inițiat 
ajuns la o etapă înaltă a cunoaşterii. Singurul cuvânt 
rostit de bătrânul înțelept nu este izvorât din ceea ce 
suprarealiştii numeau negare a tuturor convențiilor şi a 
lumii cangrenate din care făceau parte, ci reprezintă un 
refuz al inițiatului de a-şi împărtăşi taina cu oamenii 
„Involuaţi” în ceea ce priveşte cunoaşterea propriului 
sine. 


„Bătrânul şedea mort pe bălegar 

În groapa lui contemplativă 

el nu spunea nimic scâncea ca un copil 
într-un sâmbure 

venea aceeaşi barcă doar pasagerii se 
schimbau 

ei îi dădeau târcoale îl comemorau 
bătrânul şedea mort cu o pălărie pe cap 
câțiva discipoli, cei mai puri cei mai 
profund murdari 
scormoneau  bălegarul cu 
căutau râme pentru pescuit 
[...] ceilalți spuneau Te comemorăm ne 
târâm pe plăji răniţi în războaie 


degetele 


38 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


exprimă-te clar şoapta aceea la care îţi 
dă dreptul 

chitanţa ta de bătrân 

[...] bătrânul se zvârcolea pe bălegar şi 
şoptea NU Atâta şoptea ”. 


În poemul Mă aştepta, tăcerea este concentrată 
în jurul unui idol de pământ cu degetul lipit de buze, 
acelaşi despre care pomeneşte deseori în cartea sa, 
dedicată experienţelor trăite alături de Gellu Naum, 
Simona Popescu. Această reprezentare corporalizată a 
inconştientului, înconjurat de o lume vegetală aflată în 
contrast faţă de liniştea impusă, este absolut originală. 
Rădăcina lângă care se regăseşte pe sine reprezintă 
conform teoriei lui Bachelard un „act al profunzimii” 
care ne trimite cu gândul la trecut, la începuturile fiinţei. 
Visul coborârii în scopul recuperării unui trecut al 
omenirii plin de mistere este dominat atât de imaginea 
celui „care n-a fost foetus niciodată”, dar şi de un arhetip 
vegetal, un arbore al gnozei. Cele două femei martore 
ale miracolului pot fi comparate cu cele două Marii care 
găsesc mormântul lui Iisus Cristos gol înainte de Înviere. 
Femeile reprezintă o imagine arhetipală a martorului 
gata mereu să povestească ceea ce i s-a arătat. Gellu 
Naum transmite mesajul cât se poate de clar: ceea ce 
ochiul poate să vadă nu reprezintă neapărat adevărata 
revelație. Cel care înţelege de fapt adevărul cutremurător 
este însă silit să tacă. În astfel de momente cheie, Naum 
alege drept martori personaje feminine care în scrierea 
lui au cel puţin două funcții antitetice: una de 
reprezentare a lumii oarbe la miracolele care o 
înconjoară şi cealaltă de cale a manifestării miracolului. 


„În vegetaţia aceea înnebunitoare 
lângă o rădăcină îmi făcea semn să tac 
el care se născuse cu degetul pe buze 
el care n-a fost foetus niciodată 

îmi făcea semn să tac 


Poate că îmi spunea altceva 

prea mult timp a trecut şi gestul lui 
obnubilat lângă o rădăcină 

poate că li se adresa celor două femei”. 


Într-un alt poem din Heraclit, universul nu 
comunică nimic neinițiatului, datorită lipsei mijloacelor 
cognitive ale acestuia. Neiniţiaţii sunt şi de această dată 
în număr de doi şi presimt miracolul universului 
deoarece sunt acordaţi la ritmul lui. La polul opus, 
poetul îşi găseşte fericirea  „cuibărindu-se” prin 
intermediul somnului şi al visului în interiorul său. 
Sinele nu mai este ca în alte poeme reprezentat de un 
cerc, ci are forma unui cub care ne aminteşte de pătratele 
magice ale lui Agrippa şi Paracelsus, desene care 
încastrează în interiorul lor alegorii şi mistere păstrate de 
antici sub semnul fiecărei planete. În lucrarea sa, Dogme 
et rituel de la Haute Magie (Dogma şi ritualul Magiei 
Înalte), Eliphas Levi oferă reprezentările acestor pătrate 


magice care corespund fiecărei planete (Jupiter, Marte, 
Soare, Venus, Mercur, Lună), precum şi explicaţiile în 
acest sens ale hieroglifelor de pe cărţile de Tarot. 


„Seara când reintram în cubul meu 
vroiam să mă bucur 

şi lucrurile fumegau în contururi incerte 
cerbul vecinului tropăia în bucătărie 
dar cei doi bătrâni cu un ou la ureche 
ascultau tăcerea intactă a gălbenuşului 
şi clipeau ritmic după tic-tacul 
ceasornicului ” 


Tăcerea este pentru Naum sinonimă cu 
procesele alchimice, substanța unei omeniri pure, 
nealterate, fiind căutată în arhetipul pietrei ca prelungire 
a elementului pământ. Nu este întâmplătoare alegerea 
pietrei („metaforă a durității”) ca materie revelatoare 
deoarece ea este legată de simbolistica pământului, a 
interiorității umane în care se caută răspunsurile. Gellu 
Naum vorbeşte de „marile legături mute”, adică de 
legături invizibile cu inconştientul propriu şi prin aceasta 
cu inconştientul colectiv păstrător al secretului alchimic. 
Din nou elementul vegetal este propice descoperirii 
misterului. 


„Adept al marilor legături mute (câţiva au ales aerul 
pentru capacităţile lui de in albastru şi de creuzet) 


şi ierburile îmi sunt propice 


pe când cu fruntea în apă 
toporul meu pândeşte nunta de fier a peştilor” 


O ipostază foarte diferită a muţeniei este aceea 
din poemul Sala de așteptare. Naum proiectează o 
imagine cutremurătoare a ființei umane care din 
momentul naşterii şi până în clipa părăsirii acestui 
pământ este sortită unei false cunoaşteri a propriei lumi. 
Muţenia îşi schimbă manifestarea, fiind de această dată 
caracteristică şi Eu-lui neiniţiat, şi sinelui complet. 
Acestuia din urmă îi este refuzată comunicarea, tocmai 
pentru a nu dezvălui marele secret al umanității. 
Funcționarea lumii, a „reliefului”, este percepută însă cu 
uşurinţă de către poetul inițiat la nivel auditiv. 


„Jată-i că vin copiii Pământului Natalitar 
ca nişte îngeri poate chiar ceva mai rău 
noi le citim inițialele marcate pe revere şi 
cronicile de pe unghii 
pe fiecare descifrăm cele 32 de semne 
distinctive ale oricărei mari 
fiinţe 
ei ne surâd se ghemuiesc pe jos Când se ridică 
în picioare produc 
eclipsele acelea speciale 


se-aude clar cum funcţionează relieful 


39 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


când mohorâta lor muţenie începe să ne supere 
le facem semn să tacă 
atunci ei se multiplică prin colțuri 


un vameş le culege bănuţii de pe pleoape” 


Scrierile suprarealiste ale lui Gellu Naum pot fi 
văzute ca o literatură a inițierii în sensul recuperării 
purității interioare, a sinelui primar, complex şi nealterat 
de elementele perturbatoare ale exteriorului. Suprarealist 
autentic, Gellu Naum a fost preocupat, cum este lesne de 
înțeles, de o alchimie a spiritului, adevărurile aflate în 
urma demersului său fiind redate în poezie. Esenţială ni 
se pare concepția naumiană despre presimţirea 
miracolului Lumei, ca rezultat al experienţelor din plan 
spiritual, această stare depăşind în importanță actul 
creaţiei în sens tradițional. Faptul că poetul suprarealist 
se supune de-a lungul întregii vieţi la o serie de 
experiențe precum automuţirea, autosurzirea sau orbirea 
voluntară este important atât în procesul producerii unei 
literaturi autentice, cât şi în contextul unei autoinițieri 
realizate prin intermediul literaturii. 


Naum, Gellu, Teodorescu, Virgil, Spectrul longevităţii — 122 de 
cadavre, Bucureşti, Colecţia Suprarealistă, 1946, p. 8 

Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior, 
Piteşti, Ed. Paralela 45, 2003, p. 15 

Popescu, Simona, Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu 
Naum, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 172 
Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior , 
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 11 

Naum, Gellu, Partea cealaltă în Despre identic şi felurit (antologie), 
Ed. Polirom, 2004, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Simona Popescu, 
p.134. 

Popescu, Simona, Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu 
Naum, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000 

Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, Ed. 
Univers, 1999, p. 273 

Culianu, loan Petru, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la 
creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Bucureşti, Ed. Nemira, 
1998 

Naum, Gellu, Despre identic şi felurit (antologie), prefaţă şi notă 
asupra ediţiei de Simona Popescu, laşi, Ed. Polirom, 2004, p. 94 
Agrippa, Heinrich Cornelius, Of Occult Philosophy, Book I, 
Whitehead Edition, Edited by Willis F. Whitehead, Chicago, Halm & 
Whitehead, 1898, in http://scrib.com/doc/13221/ 
Heinrich_Cornelius_Agrippa_Of_Occult __Philosophy_Book_I 

Levi, Eliphas, Dogme et rituel de la Haute Magie (Dogma şi ritualul 
Magiei Înalte), Rider & Company, England 1896, în 
www.scrib.com/doc/89541/Dogma-Et-Rituel- 

Part2?ga related_document=1, pp. 26-28 

Ibidem, p. 80 

Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, Ed. 
Univers, 1999 

Dublul în Naum, Gellu, Despre identic şi felurit (antologie), prefață 
şi notă asupra ediției de Simona Popescu, laşi, Ed. Polirom, 2004, p. 
103 

Sala de aşteptare în op. cit. p. 246 


Elena CIOBANU 


Literaturbahn — un Orient Express 
al literaturii 


De Marius Manta mă leagă o prietenie 
luminoasă, care a crescut în timp, încet, dar sigur, încă 
din studenție. Totuşi, nu acesta e adevăratul motiv 
pentru care scriu despre cartea lui. Justificarea se află în 
însuşi volumul său, Literaturbahn, ce uneşte articolele 
publicate de-a lungul câtorva ani buni, în cadrul rubricii 
omonime din paginile revistei Ateneu. Pe lângă 
aprecierile critice de care s-a bucurat deja şi de care se 
va mai bucura cu siguranță, mi se pare că acest volum ar 
vrea să fie privit şi dintr-o perspectivă care îi este foarte 
dragă autorului său şi care este intim legată de nişte 
teme anglo-saxone. 

Primul argument că aşa ar putea să stea lucrurile 
este însuşi titlul, care face uz de două cuvinte germane 
pentru a anunţa simbolul forte sub care îşi aşază Marius 
Manta cartea: trenul. Nu e vorba de un tren oarecare, să 
ne înțelegem : ceea ce vedem încântați pe fondul sepia al 
elegantei imagini de pe copertă nu e altceva decât un 
Orient Express al literaturii în care nu călătoresc decât 
cărţile cu greutate reală, clasică, cele care, într-o ordine 
atemporală, neutralizează diferențele dintre cele trei 
dimensiuni ale timpului. Asta îmi aduce aminte de un 
poem al lui T. S. Eliot, marele critic englez al 
modernităţii, poem care începe aşa : „Time present and 
time past/Are both perhaps present in time future, /And 
time future contained in time past” (Four Quartets). 
(Timpul prezent şi timpul trecut/Sunt probabil prezente 
în timpul viitor/lar timpul viitor e inclus în timpul trecut. 
— Patru Cvartete). Sunt sigură că această asociaţie nu 
este întâmplătoare. Marius Manta îmi aminteşte de T. S. 
Eliot nu numai atunci când face o selecţie conservatoare, 
exclusivistă, canonică aproape, a cărților pe care le 
prezintă cititorilor (Eliot teoretiza idea unei ordini eterne 
în care nu pot pătrunde decât 
adevăratele capodopere), ci şi atunci când îşi afirmă clar 
preferința pentru continuitate, pentru cursul firesc şi 
profund al lucrurilor deturnate azi de la făgaşul lor din 
cauza superficialității şi a lipsei de substanță (la Eliot, 
talentul individual nu poate deveni canonic decât dacă a 
asimilat adecvat tradiția). 

Avem deci de-a face cu o lume vintage, termen 
deloc nepotrivit în acest context, pentru că Marius 
Manta foloseşte, ici şi colo, în puncte importante 
stilistic, alte cuvinte englezeşti (quest, de pildă), dar nu 
pentru a epata sau pentru că ar ceda vreunui impuls 
anglicizant, ci pentru că astfel îşi poate exprima textual, 
cu fineţe, admiraţia pentru acel British way, acel fel 
englezesc de a vedea lumea, de care aparține, 
paradigmatic, măcar parțial, un alt simbol al 
Literaturbahn-ului : ceaiul. E adevărat, Marius Manta 


40 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


face referire la cărți ale unor autori asiatici când se 
entuziasmează refăcând imaginativ ritualul străvechi al 
ceaiului, dar felul în care o face este, din nou, foarte 
British, adică reţinut, cerebral, sofisticat. 

Nu trebuie să ne lăsăm înşelați de acea aluzie a 
lui Marius Manta la „plăcerea textului”, pe care 
francezul Roland Barthes o disocia, în verva lui 
spumoasă, de aşa-zisa desfătare sau Juisanţă. Lui Marius 
Manta, un critic şi un cititor de tip aristocrat, căruia îi 
place să savureze pe îndelete, într-o tihnă bine aşezată, 
delicatesele spiritului, îi repugnă perversul şi pervertirea, 
cel puţin aşa cum le definea Barthes. Se disociază net de 
„un anume tip de cititor, capabil de a se autodescoperi 
într-o plăcere uşor masochistă şi de a înregistra 
capriciile vieţii” (în eseul despre Jurnalul unui bătrân 
nebun al lui Junichiro Tanizaki). Lectura lui Marius 
Manta este o lectură aproape apolinică, a bucuriei, a 
satisfacție! nu numai de a întâlni bijuteriile spiritului în 
sine, ci şi de a se putea vedea pe sine, măcar parţial, în 
oglinzile multiple ale textelor. Nemulţumirile şi le 
exprimă discret, in sotto voce, mormăit, asemeni unui 
urs deranjat din bârlogul său de câte o stridență 
supărătoare. El nu are de dus lupte sterile, nu are dat 
replici acide, sulfuroase, nu e băţos, nu cedează bârfei şi 
nu se teme deloc să fie generos, loial, prietenos, bonom, 
conservator (în sensul bun al cuvântului). E pătruns de 
marile texte, dar nu le imită pasiv, ci devine spontan prin 
ele, ştiind mereu să lase o dâră de tăcere în discursul său 
critic, prin care i se sugerează cititorului că însingurarea 
în fața cuvintelor sau a operelor de artă, dacă e corect 
drămuită, e prima treaptă pentru siguranța unei vieți 
înalte. 

Critica lui Manta se reclamă mai degrabă de la 
ideea discursului îndrăgostit la care se gândea Barthes, 
cu observaţia că e un discurs al unui îndrăgostit ce îşi 
potenţează, paradoxal, iubirea faţă de cărțile sau muzica 
sau picturile alese printr-o disciplină mereu căutată a 
sufletului.  „Pseudo-infuziile subiective”, cum îşi 
numeşte el plăcutele şi necesarele introduceri, sunt 
mereu sub controlul unei lucidități la care nu renunță 
niciodată, aşa cum nu renunță niciodată nici la criteriul 
lui infailibil de selecție : căutarea filonului adevărat al 
sensului vieții şi lumii, prin lecturi care pun în valoare 
nu doar textele, ci şi subiectul care le face să reînvie. 

Una din reuşitele acestui volum de eseuri este 
că, dincolo de conglomeratul critic ce pune în valoare o 
serie de izbânde spirituale ale umanităţii, lasă să se 
întrevadă, ca faimosul desen din covor al lui Henry 
James, figura autorului, care nu rămâne, aşa cum şi-l 
imagina James Joyce, invizibil, indiferent, pilindu-şi 
unghiile pe deasupra universului creat de el, ci este 
implicat onest şi iubitor în lumea pe care a schițat-o. 

Pentru a contura acest portret, o să mă folosesc 
de o mică întâmplare. Acum câțiva ani, Marius a lansat 
o provocare celor înscrişi pe lista lui de prieteni de pe 
Yahoo Messenger: aceea de a-i face o scurtă 
caracterizare. M-am numărat printre cei, deloc puţini, 
care au răspuns cu plăcere şi simpatie. Voi încheia 


citând din ce am scris atunci, bucurându-mă că volumul 
de față dovedeşte că intuiţia mea a funcționat bine, cel 
puțin în linii mari: 

„Marius e un urs. Ceea ce înseamnă că sub 
blana lui încap mulți: un tip serios, loial, taciturn şi 
profund (ceea ce îl cam enervează ca imagine), un 
profesor care apreciază discret şi corect frumuseţea, 
oriunde ar fi ea; un mistic melancolic şi răvăşit de care 
nu ştie nimeni; o minte iubitoare de rafinamente (cred că 
i-ar plăcea să se prefacă într-o piatră cu formă expresivă 
şi să stea mulțumit de sine în mijlocul unei minuţioase şi 
preţioase grădini japoneze); un interlocutor poznaş; ce 
mai e? un frate; un prieten; un viu; un necunoscut; o 
panteră roz, da, încape şi ea aici, că e subțire şi atât de 
reconfortant de diferită...” 


Cerc de zăpadă veghind 


brazii se strâng sub cerc de zăpadă 

a trecut pe acolo vârtejul cu umbrele lui 

nedormite 

mai cade câte-o pasăre îngheţată, tăind 

cu penele acest văzduh nemilos, 

mai cade câte-o creangă albă, de sticlă, 

mai moare-un mesaj despre lumina din munţi 

aştept să se trezească izvorul, să-mi vadă faţa 

ŞI să nu se recunoască 

nu timpul, ci şirul de ierni purtătoare 
de-oglinzi 

caută îngerul cu răspunsul în aripi, 

de-acolo vin cuvintele ca o ceaţă sonoră 

şi toată mâhnirea de flacără stinsă. 


duelul se terminase, copacul fusese împuşcat 

din rănile lui curgea sângele auriu al primilor 
oameni 

ce vezi prin fereastra ceea? — mă întrebau 

vrabia, crinul şi clownul, desenaţi cu creta 

pe mozaicul sălii; ridică-ne, să vedem 

ce vezi tu, lucrurile acelea care-ţi pun 

umbre pe față, ridică-ne, dă-ne volum 

şi înălțime în care să ne rotim, ridică-ne; 

copacul rămânea în picioare cu rănile lui, 

mai demn decât mine, pierduta cu ceață 

la încheieturi 

ştiam că e vremea să mă culc alături de crin, 

să râd o vreme cu clownul şi, cândva, 

pe la ceasul de seară, când sună toate 

clopotele din oraş, 

să rup firimituri din trupul acesta al meu, 

pentru vrăbii, pentru viaţa lor viitoare 


Valeria MANTA TĂICUŢU 


41 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Diana VRABIE 


| 
4A 


FABULA: DIN ISTORIA UNEI SPECII 
„MORALISTE” 


Moralizatoare şi  insinuantă, alegorică şi 
inteligentă, dreaptă şi necruțătoare, repercutantă şi 
balsamică, mereu în concordanță cu epoca, capabilă să- 
şi nutrească sevele tematice pe orice teren social, 
cultural şi politic, având o istorie pe cât de întinsă, pe 
atât de contradictorie, plasată între principiile de intens 
energetism şi cu o acţiune deosebită asupra viziunii şi a 
mijloacelor de exprimare, fabula își revendică meritoriu 
dreptul la existență, în pofida proclamării ostentative a 
morţii sale de ceva timp încoace. 

Odinioară o specie de largă circulaţie şi la mare 
preţ, destinul fabulei părea, într-adevăr, să fi apus o 
dată cu secolul al XIX-lea, după ce dăduse semne 
vădite de vulnerabilitate. Cariera sa efervescentă, 
acoperind secole, intrase într-un con de umbră vizibil, 
ce îi anunța implacabil declinul. 

În 1927, teoreticianul rus Boris Tomaşevski 
afirma categoric, în Poetica sa, lipsa de viitor a fabulei: 
„Astăzi fabula este un gen mort, dacă nu socotim unele 
tratări satirice ale acesteia (de pildă, în Franţa secolului 
al XIX-lea - Lachambeaudie, la noi - Demian Bedniîi) şi 
doar prin tradiție se mai păstrează în învățământul 
primar, al cărui moment necesar se crede a fi învăţarea 
pe de rost a fabulelor lui Krîlov”. E de reţinut din 
această înregistrare a condamnării la moarte a fabulei 
un element sesizat, dar neelucidat în definitiv. E 
adevărat că fabula, aşa cum remarca încă B.P.Hasdeu, 
constituie „o aplicațiune didactică sau etică a 


42 


particularităților luate din basm”, dar abordarea ei 
exclusiv drept suport didactic, drept exerciţiu punitiv 
pentru elevi, reductibil la exersarea memoriei, ce nu 
satisface nicidecum funcția ei primordială, nu putea să 
genereze interese afective din partea acestora. În 
consecință, reducerea speciei la cadrul didactic i-au 
periclitat grav imaginea, compromiţându-i valenţele 
artistice expresive. Să nu mai punem la socoteală şi 
numeroasele fabule facile, concepute pe ritmuri 
săltărețe, care nu făceau altceva decât să profaneze 
specia. 

În 1934, Gh. Cardaş, alcătuitorul antologiei 
Fabula în literatura românească, a explicat declinul 
fabulei şi imposibilitatea revenirii ei pe scena literară 
prin concursul mai multor factori: dispariția credințelor 
şi superstițiilor în animalele care vorbesc, lipsa 
talentelor creatoare, epuizarea subiectelor, forma 
primitivă a unor creaţii, limbajul rudimentar, lipsa 
mediului cultural şi social etc. 

Pe de altă parte, unii cercetători, printre care și 
Sanda Radian, autoarea unui studiu fundamental, 
Măştile fabulei (1983), despre evoluţia şi statutul 
contemporan al fabulei în literatura română, dar şi 
alcătuitoarea Antologiei fabulei românești (1961) 
afişează o încredere nejustificată de realitate în 
perenitatea acestei specii, invocând în acest scop 
declaraţii ale fabuliştilor, care, lucru evident, se pot 
angaja în acţiuni pro domo, fără să afecteze, de fapt, 
cursul inevitabil al realității. „Indiferent de cauzele 
perenităţii ei, trebuie constatat că fabula îşi urmează 
drumul din secol în secol, fără a cunoaște hiatusuri în 
literatura română şi e reprezentată viguros de scriitori 
care, fie că se consacră acestui gen de creaţie, fie că i se 
adresează doar în unele momente ale activităţii lor, 
reuşesc să realizeze opere valoroase şi de durată”, 
susține excesiv de optimist autoarea (Măştile fabulei, 
Minerva, 1983). 

Oricât de bine intenționate ar fi declaraţiile cu 
privire la supraviețuirea fabulei, realitatea nu poate fi 
ignorată. Înregistrarea cantitativă (cu suficiente goluri 
numerice şi aici) nu constituie nicidecum un argument 
în favoarea fabulei. Ea mai există din reflex în 
învățământul primar şi gimnazial şi, sporadic, îşi face 
simțită prezența în publicațiile şi emisiunile de 
divertisment. Raţiunile acestei retrageri de pe baricade 
sunt multiple şi de factură diferită. Una din explicaţiile 
fragilității sale ar fi dată de faptul că obiectivele ei 
embrionare (dezvăluirea adevărului, satirizarea unor 
vicii sau a unor imperfecțiuni) sunt realizabile astăzi 
prin alte procedee nealegorice, directe, ofensive chiar, 
cum ar fi, informaţia de presă, comentariul de ziar, 
caricatura etc. 

Dincolo de  exaltările exagerate sau de 
condamnările precoce la moarte, fabula îşi continuă la 
ora actuală traseul evolutiv, repliindu-se pe noile 
realități, rezonând cu restructurările artei literare. Ea 
devine parodică, autoreflexivă, livrescă, neignorând 
instrumentele codului postmodernist: „Însuflețiţi de 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


fabula-nţeleaptă / A lui Esop (neîntrecut în gen!) / Şi- 
apoi urcată pe o nouă treaptă / De Donici, I. Crilov şi 
La Fontaine, / Trei vânători pândiră-odată Lupul, / Cel 
cu obrazul gros de dobitoc ...” (Livrescă de A. 
Busuioc). 

Dovada existenţei fabulei, a continuității sale 
istorice o fac, în primul rând, autorii de vocaţie, ce 
perseverează în şlefuirea acestei specii necompromise 
artistic, iar, în al doilea rând, cititorii, care, nu ezită să 
afâneze pliurile genului. 


e e e 


Originea străveche a fabulei îşi trage rădăcinile, 
după toate probabilitățile, din Orientul imaginației 
eclatante, de unde ar fi trecut, prin ionieni, la europeni. 
Atât în literatura orientală însă, cât şi în cea elenă, au 
circulat fabule populare cu secole înainte de atestarea 
lor, prioritatea începuturilor fabulei rămânând dificil de 
stabilit cu certitudine. 

Din cele mai vechi timpuri motivele fabulistice 
au existat în fondul mitic şi folcloric, circulând de la un 
popor la altul pe calea tradiţiei orale. Se consideră că 
fabula era practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani 
înaintea erei noastre. În luptă cu natura, omul a desprins 
caracteristicile unor elemente și forţe pe care, conform 
mentalității sale, le-a însuflețit. Reprezentările mitice au 
pătruns în primele manifestări artistice şi au devenit, 
apoi, în mod firesc, simboluri etice, reprezentând binele 
sau răul în creaţia populară. Contactul omului cu 
anumite fenomene ale naturii, cu fauna şi flora ei, a 
făcut ca povestitorul popular să construiască în operele 
sale personaje care sintetizează o experiență milenară. 
Tablete provenind din bibliotecile epocii expun pe scurt 
povestea vulpii  lăudăroase, măgarului prost şi 
îndărătnic, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, 
neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu 
apă...“) etc. Multe din aceste texte indică o evidentă 
afinitate cu proverbele („Nu vorbeşti despre ceea ce 
găseşti; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea. ..“°), 
apropiind fabula de stilul gnomic. 

„Mitul, fabula, apologul, ca şi parabola şi toate 
alegoriile îşi au început în părțile Orientului şi putem 
zice că s-au născut deodată cu primele societăți sau mai 
bine cu primele reuniri la un loc sau întâlniri pacifice de 
oameni; pentru că mit sau fabulă va să zică vorbă, 
cuvânt, naraţie; a fabula va să zică a sta la vorbă, a 
nara”, observa, în acest sens, lon Heliade-Rădulescu, 
unul dintre primii teoreticieni ai speciei în cultura 
noastră. 

Cel mai probabil e că originea fabulei își 
marchează începutul în originalul sanscrit Panchatantra 
(Cele cinci cărți ale înţelepciunii), o culegere de 
povestiri populare indiene, organizate pe firul unor idei 
izvorâte din experiența vieţii, scrise pentru educația 
tinerilor prinți. Acestea cunosc o răspândire mai largă, în 
versiunea unei traduceri arabe, cu titlul Fabulele lui 
Pilpay (sau Bidray). 


Redactată inițial în sanscrită, între 300 î.Hr. 
şi 570, această antologie de fabule va cunoaşte 
numeroase modificări de-a lungul timpului. Una din 
versiunile derivate se numeşte Hitopadesa sau 
Îndrumarea utilă. Aceasta va influența Occidentul în 
sensul unui progres complex. Parcurgând un drum lung 
şi sinuos, de la indienii secolului al X-lea î.d.Ch., 
fabulele au fost traduse în persană, sub titlul Kalila şi 
Dimna, în secolul al VI-lea î.d.Ch., apoi, în secolul al 
VIII-lea d.Ch., în arabă, în următorul secol, în ebraică şi 
abia în secolul al XIII-lea d.Ch. în latină, purtând 
titlul Directorium humanae vitae (1280). O versiune 
persană va fi tradusă în franceză în 1644, purtând titlul 
de Cărţile luminilor sau Purtarea regilor, concepută de 
înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză de David 
Sahid, din Ispahan (numele traducătorului este de fapt 
un pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor 
sta la baza unor fabule de La Fontaine, şi anume Vaca 
de lapte şi căldarea de lapte şi Testoasa şi cele două 
lebede. Sub titlul Kalila şi Dimna sau Poveştile lui 
Bidpai va cunoaşte o versiune şi în limba română, 
datorată lui George Grigore. 

În literatura greacă, fabula apare amalgamată în 
opera unor poeţi antici, ca Hesiod şi Arhiloc. Prima 
fabulă cunoscută este Privighetoarea şi eretele, pe care 
o reproduce Hesiod, în Munci și zile, în jurul secolului 
VIII î.Hr. O găsim însă definitivându-se cu adevărat, 
într-o autonomie deplină, abia cu Esop (secolul al VI-lea 
î. Hr.), recunoscut drept creatorul ei legendar în Europa, 
în secolele VII-VI î.e.n. După unele surse, prima 
culegere cultă de fabule, atribuită simbolic lui Esop, 
intitulată Esopia, ar aparţine, în fapt, lui Demetrios din 
Phaleron — secolul IV î.e.n. Ea valorifică un tezaur 
folcloric căzut în desuetudine, reunind texte create atât 
înainte, cât şi după moartea lui Esop, naraţii cu o faună 
alegorică mediteraneeană şi orientală. Această antologie 
pierdută a dat naştere la numeroase versiuni, în urma 
îmbogăţirii, traducerii, prelucrării. Una din ele a fost 
păstrată sub forma unui ansamblu de manuscrise, datând 
din secolul I, şi numită Augustana. La această colecţie 
se face de fapt referire, când se menționează astăzi 
„fabulele lui Esop“. 

Din punct de vedere istoric, fabula a apărut 
atunci când nu s-a putut rosti adevărul în mod deschis, 
momentele ei de maximă înflorire fiind legate de 
perioadele de despotism. Proverbialele fabule ale lui 
Esop vin din experienţa sa amară de sclav. Se presupune 
că după lungile umilinţe pe care le-a îndurat în robie, 
Esop nu avea alt scop în viață decât să-şi dobândească 
libertatea. Sclav frigian (ipoteză susținută de Phaedru, 
Lucian, Dion Chrysostan) sau trac (conform mărturiilor 
lui Heraclit din Pont), originar din Asia Mică, Esop este 
o figură legendară căruia unii cercetători i-au pus la 
îndoială existenta reală, întrucât mărturiile răzlețe care 
ne-au parvenit, mai ales de la Herodot, sunt verosimile, 
dar neîntemeiate pe probe. Ezitând în privința figurii 
reale a lui Esop, unii cercetători consideră că el 
întruchipează spiritul popular, intrând în folclor ca un 


43 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


erou imaginar din tagma lui Nastratin Hogea sau 
Eulenspiegel. 

Alături de mărturiile lui Herodot, o altă sursă 
valoroasă de informații, care risipește vălul aureolei 
imaginare, oferind o imagine plauzibilă a vieții reale a 
lui Esop, îi aparține bizantinului Suidas, conform căruia, 
Esop ar fi trăit „pe vremea lui Cresus, care l-a prețuit. La 
Delfi a fost ucis pe nedrept prin aruncare de pe stâncile 
fedriene, în vremea celei de-a 54-a olimpiade. Unii spun 
că a fost sclav al lidianului Xantos, alții că al unui 
oarecare iadmon din Samos”. 

Fie că sunt rodul creaţiei populare, fie că artistul 
a trăit cu adevărat, fabulele esopice constituie o operă 
literară de mare impact, care a deschis calea dezvoltării 
fabulei în Europa. Fabula esopică a pus în circulaţie 
numeroase tipuri alegorice care, sub masca faunei şi 
florei, surprind prin adevăr sau verosimil. Modalitatea 
esopică de transfigurare alegorică a unor „universalii” 
morale şi-a câştigat durabilitate, din antichitate până 
astăzi, împrumutând criteriilor etice forța legilor naturii. 
Personajele alegorice esopice, recrutate din natură, nu se 
rețin prin valoarea lor intrinsecă, pitorească sau 
psihologică, aşa cum se întâmplă în fabula modernă, ci 
prin semnificaţia lor alegorică. 

Din Grecia fabula îşi croieşte drum spre Roma, 
unde devine o adevărată modă. Horaţiu va propune o 
adaptare remarcabilă a $obolanului de oraș și șobolanul 
de câmp (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră 
superioară versiunii lui Jean de la Fontaine. Esop va fi 
magistral imitat de Phaedru, în cuprinsul unei opere, 
care îl califică pe cel din urmă drept cel mai de seamă 
fabulist al literaturii latine. Fabulistul latin (şi el un sclav 
eliberat), îmbogățește tehnica esopică lineară, selectează 
detaliul semnificativ, răstoarnă topica, vădind certe 
intenții estetice. Lui îi revine, de asemenea meritul de a 
fi constituit fabula într-un gen literar poetic autonom. 
Intuind valoarea fabulelor esopiene, Phaedru a încercat 
să le adapteze la cultura latină, intitulându-şi opera 
Fabule esopice, într-un gest de venerație faţă de 
fabulistul grec: „Esop aceste teme ne-a adus, /lar eu în 
versuri iambice le-am pus. /Ce merit are cartea? ... Vrea 
să-ndrepte / Prin râs şi prin poveţe înțelepte.” (Phaedru, 
Prolog) 

Cartea Viaţa şi pildele preaînțeleptului Esop a 
făcut înconjurul lumii, devenind şi în literatura noastră 
din secolele XVIII - XIX, alături de Alexandria, o 
lucrare extrem de populară şi, sub numele de Esopia, a 
cunoscut o intensă circulaţie. „Pildele” grecului erau 
deseori rostite în mediul rural, aşa cum aflăm dintr-o 
poezie a scriitorului ardelean O. Goga: „Şi hâtrul 
dascălul Ilie /Cel înţelept, istet şi şchiop. /La vatră 
răzimat spunea / O pilduire din Isop...” 

În Imperiul Roman genul fabulistic va fi 
perpetuat, în secolul al IV-lea, de poetul Flavius 
Avianus, care ne lasă circa patruzeci de fabule elegiace, 
în versuri, din care majoritatea sunt adaptări din Esop, 
fiind foarte armonios construite. Avianus conferă 


formulei concise şi clare a fabulei esopice mai multă 
eleganţă şi ingeniozitate. 

Fabula va avea o continuitate vizibilă pe 
parcursul întregului Ev Mediu, motivele esopice şi 
creația lui Phaedru fiind perpetuate prin intermediul 
autorilor de colecții: Romulus, Syntipas, pseudo- 
Dosithea. Treptat însă valoarea literară este sacrificată în 
numele substratului moralizator, convertind fabula într-o 
specie de uz didactic. 

Tematica fabulei se va diversifica în mod 
considerabil datorită colecţiei Roman de Renart, ce 
aduna povestiri scrise de clericii anonimi din secolul al 
XII-lea. În aceste istorisiri inspirate din Ysengrinus, 
opera latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii 
împotriva lupului serveşte ca pretext pentru o satiră 
redutabilă a societăţii feudale şi a inechităților sale. 

Fabula ajunge la apogeul evoluţiei sale, 
obținând legitimitatea unei expresivități artistice fără 
precedent, în epoca clasicismului francez. Cel care a 
revoluționat cu adevărat străvechiul gen al fabulei a fost 
La Fontaine (1621-1695), o personalitate plină de 
contradicții, care şi-a câştigat faima prin cele 
douăsprezece „cărți” de fabule, dintre care şase au fost 
publicate în 1668, iar celelalte în 1678, în afară de 
ultima, care a apărut în 1694. Prima sa culegere, 
inspirată din creaţia lui Phaedru, se intitulează Fabule 
alese, tălmăcite în versuri de domnul de La Fontaine. 
De asemenea, La Fontaine s-a inspirat din Esop, dar mai 
ales din creația poetului elin al antichității, Babrios, cel 
care „a pus în versuri” fabulele esopiene. 

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul 
celui al XVIII-lea, rolul fabulei în polemica politică 
devine extrem de important. Fabula îşi găsește o 
valoroasă expresie în opera englezului Gay şi a 
francezului Florian. Franța va mai completa specia cu 
creațiile altor fabulişti valoroşi, ca Fenelon, La Motte, 
Aubert, Viennet, Boursault, H. Richter, Saint-Lambert, 
Le Monnier, Arnaut, Le Bailly, Lachambeaudie, Jouffret 
ş.a., cărora li se vor alătura din perimetrul literaturii 
italiene, Capaccio, Passeroni, A.Bertola, De Rossi, 
Luigio Clasio, Pignotti, din cel al literaturii spaniole, 
ilustrul Thomas de Yriate ş.a. În literatura engleză, 
fabula a fost cultivată în măsură mult mai insignifiantă 
de Johndon, Moore, în cea germană, de Gellert, 
Hagedorn, Lessing, Pfelel ş.a. 

În secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi 
practicată decât cu o singură fericită excepție: 
I.A.Krîlov, căruia îi revine meritul de a fi îndreptat 
fabula spre formula satirei social politice. Autorul rus 
este considerat de către istoricii literari drept ultimul 
mare fabulist. 

În literatura română fabula cultă se impune 
relativ târziu, în a doua jumătate a secolului al XVII- 
lea, prin contribuția lui Nicolae Oțălea, considerat 
primul fabulist român. Culegerea sa, intitulată Alese 
fabule, a fost publicată în limba română, cu caractere 
chirilice, la Viena, în 1784. Acest cărturar bănățean îl 
devansează astfel cu trei decenii pe Dimitrie Țichindeal, 


44 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


calificat de unii cercetători drept părintele fabulei 
românești. Sub influența fabulei sârbe, el va aduce, într- 
adevăr, o contribuţie majoră la impunerea speciei în 
perimetrul românesc, prin unica sa operă literară, 
Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule  moralnice 
învățături acum întâia oară culese şi întru acest chip 
pre limba românească întocmite (1814). Volumul 
constă în traducerea neschimbată a unui număr de 103 
fabule din opera literatului sârb Dositei Obradovici. 
Dimitrie Țichindeal acuză în fabulele sale abuzurile 
politice ale stăpâniri habsburgice, la care erau supuşi 
românii din Banat. Abordarea acestui gen „primejdios” 
are ca urmare persecutarea autorului. El este destituit din 
învățământ, iar volumul de fabule confiscat. 

Prima perioadă de înflorire a fabulei româneşti 
este legată de generația paşoptistă, pe fundalul 
frământărilor politice din prima jumătate a secolului al 
XIX-lea. Gh.Asachi, Anton Pann, Alecu Donici, George 
Sion, Gr. Alexandrescu, Barbu Paris Mumuleanu, 
Gheorghe Săulescu, Costache Faca, C. Bălăcescu, I. 
Heliade-Rădulescu, Constantin Negruzzi, Grigore 
Alexandrescu, Dimitrie  Rallet, Andrei Mureşanu, 
Neculai Istrati, Silvestru Morariu-Andrievici, Vasile 
Alecsandri, Iraclie Porumbescu, Dimitrie Bolintineanu, 
George Creţeanu vor contribui la impunerea şi 
consolidarea acestei specii alegorice, cu viguroase virtuţi 
moralizatoare în literatura noastră. 


Valeriu SOFRONIE 


ARCAȘUL 


Din picioare lucrurile se văd altfel. 

Sunt aproape convins că toate poveştile ar trebui 
spuse din poziția asta, nu tolăniți în fotolii leneşe. 
Cine să pună preţ prea mare pe cuvintele tale rostite 
prudent, la adăpost de întâmplare şi risc? Între 
atâtea poveşti din trecut, am auzit una spusă de 
cineva care nu putea să se întindă ca un covor. 
Oriunde s-ar fi aflat, se sprijinea numai pe picioare. 
Pământul întreg îi devenea un uriaş pilastru. La 
început, abia dacă se auzea ceva. Dar, după câteva 
secunde, de acolo de unde era, cuvintele începeau 
să capete un soi de gravitație sonoră, prefăcându-se 
uneori în ploi de vară, alteori în căderi de grindină 
peste simțurile noastre. Lucrurile astea nu le uiţi 
atât de uşor. Aşa cum uneori îţi trebuie o viaţă să le 
înţelegi, tot o viață ţi-ar fi necesară pentru a le uita. 
Dar nimeni nu are două vieți. Aşa că a trebuit să fiu 
foarte atent, mai ales că nimeni nu citise 
„Repetarea” lui Kierkegaard...Povestea aceea scurtă 
voi încerca să mi-o amintesc acum. Şi vă voi cere 


răbdarea şi înțelegerea cuvenite unor întâmplări de 
felul acesta. Nu-s povestitor, nu am avut niciodată 
şi nu cred că voi avea de-a face cu ele. Mă simt 
obligat să vă mărturisesc: ceea ce fac eu mă leagă 
într-un fel ciudat de lumea poveştilor; de fapt, mă 
leagă în aceeaşi măsură în care te leagă şi pe tine, 
iubite cititorule. Când o să înţelegi, vei vedea că 
povestea aceasta o ştiai de mult, că îţi fusese spusă 
de un alt povestitor sau că tu însuți i-ai spus-o cuiva 
cândva, undeva... 


„Arcaşul şi-a apropiat coarda de frunte şi aştepta 
într-o tăcere care făcea gălăgioasă orice absenţă... 
(Este una dintre regulile pe care maestrul său i le 
spusese la începutul călătoriei sale: când eşti strâns 
afară, trebuie să te desfaci înăuntru iar când vântul 
nu-ţi loveşte nicio cută, atunci vulcanul trebuie să-ți 
cutremure pereţii din tine. , fine bine minte asta! 
Să nu le amesteci. Apele nu stau lângă ape şi nici 
vânturile alături de altele. ” Atunci nu a înţeles ce a 
vrut să-i spună. Bătrânii ăştia, crezuse el, încep să 
piardă distincțiile odată cu anii). 

Privirea arcaşului era o privire fără direcţie... 

(Toţi ştim să privim. De la sânul alb al mamei la 
apusul de soare, numai priviri. Ne şi întrecem 
pentru asta, care priveşte mai departe. Unde ochiul 
încetează, cealaltă privire, a minţii, preia şi duce 
mai departe, augmentând diametrele). 

... afară nu se ghicea nimic. (Cine poate deosebi un 
arheu de o rândunică, dacă şi arheii iau chip de 
rândunici în zbor?). 

O privire fără privire... (De regulă, e un factor de 
determinare, o punte între el şi scop şi apoi o 
întreagă avalanşă de procese de corelare noetic- 
noematice care sfârşeşte, mai devreme sau mai 
târziu, în acţiunea victorioasă. Cu fiecare lucru bine 
făcut, se atinge Everestul. Privirile nu se pierd în 
ele însele. Trecem mereu dincolo de ele, 
proclamând realitatea lucrului-în-sine. Din astfel de 
definiri, Europa a ridicat scară spre Lună. De la o 
vreme ajungem să vedem şi cu ochii închişi, aşa 
cum, la fel de bine, de cele mai multe ori reuşim să 
nu observăm nimic, deschizându-i ca nişte grote 
flămânde). 

Respirația abia dacă i se mai ghicea, inima îşi 
redusese volumul de sânge la minim iar coatele îi 
atâmau ca plumbul. Timpul s-a scurs de pe trupul 
lui ca ploaia de pe o streaşină. În starea aceasta de 
inerție a repausului, numai arătătorul încerca o 
formă de compostare a liniştii. 

De parcă ar fi fost comandat din afară sa, degetul 
se pregăteşte să atingă sfoara care va trezi 


45 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


universul, călăuzindu-l pe direcția deschisă de 
vârful săgeții. 

Frica... frica te mai ucide o dată, înainte de a o 
face definitiv. (Maestrul îi vorbise multă vreme 
despre ea. Cum începe cu prima retragere a mâinii, 
urmată întotdeauna de starea de gol. Cum, cu 
fiecare încercare nereușită, mușcă cu poftă din 
viață, lăsând-o în urmă, fără vlagă). 

Senzaţii fine îi treceau prin ramificaţiile celulelor, o 
plăcere care stătuse ascunsă prea multă vreme). 
Ultima etapă. Respirația încetează definitiv. La fel 
se întâmplă şi cu roua de pe flori, dimineaţa. Arcul 
se întinde apoi coboară puţin pe linia imaginară 
care uneşte cele două puncte, comprimându-se într- 
unul singur. Un şuierat şi-atăt. Aşa cum ultima 
zăpadă se desprinde de pe ramura de braţ, 
eliberând-o. Distanța aceea constantă dintre 
fiecare şi vid dispare. Săgeata pleacă şi atinge în 
aceeaşi secundă finta din inima  arcaşului, 
umplând-o de bucurie. 


Pentru cei mai mulți, povestea ar trebui să se 
oprească aici. Rămâne o întrebare, totuşi... 

Cum vor ei să vâneze când n-au nici măcar o 
traistă la ei? Fiecare vânătoare pare neterminată, 
urmată de acelaşi cerc al semnelor — altă naştere, 
altă moarte, altă naştere, altă moarte. Săgeata pare 
să nu mai plece din arc. Ținta aşteaptă în ploaie 
şuieratul care urma, dar nu se întâmplă asta, să o 
facă demnă de menirea sa. 

Ce au toţi arcaşii ăştia cu lumea?, pare sa fie 
problema... 

La întrebarea asta, ne-ar trebui un arcaș. Din păcate, 
nu-s decât oameni în jur. 

Recunosc, mă simt tot mai încercat de şi încurcat în 
păcatul de a cere lămuriri. Credem că suntem 
stăpâni pe noi când vedem, auzim, gustăm, când 
gândim... Eul nostru, dilatat până cuprinde ultimele 
inventare galactice, închide totul în sine, iar la 
urmă, pe sine. Fără uşi şi ferestre ciocănim în 
lemnul fiindurilor, bucuroşi că suntem băgați în 
seamă. 


Când seara se lăsă, sub aburii ei, arcaşul îşi 
strânge lucrurile. Tot ce trebuia făcut, s-a făcut. 
Cine a învăţat să se retragă cu uşurinţă în punct, 
acela a aflat. 

Un om ce-şi întinde o coardă de arc... 

Un dialog între două infinităţi... 


Traian CRISTEA 


Povaţă? 


„Ar cam fi cazul să te opreşti 

-zise şarpele surâzător- 

prea ai plictisit oamenii serioşi, 

oamenii mârâind sub zâmbetul 

îmbrăcat în foşnet de bilete 

bancare, cu falsă pudoare... 

Ce dacă-s oameni struţ, cameleon, scons? 


Ajungă-ţi cu poezia, cu erezia, 

fă-te om de de milioane... 

În loc să ronțăi cuvinte până când miezul lor capătă 
silueta nălucilor, 

primeşte-ți politicos rația 


de fân, respectă şi tu sâsâitul 
doctoral, opulenţa analfabetă... 


Ajunge, fă-te ființă târâtoare, 

fără coloană vertebrală, 

încolăceşte-te insesizabil 

pe statutul nostru, 

urcă, urcă, sâsâie ascuţit, 

cu neruşinare înşeală amiezile,  crepusculul, muzica 
sferelor, cultul valorilor... Poate vei ajunge sus, sus, în 
ministerul demnitarilor fantomatici, deveniți celebri 
peste noapte... 


Ajunge cu poezia, nu mă face de râs; 

nimeni nu mai dă pe tine, pe scrisul tău, nici măcar o 
para chioară, 

până nu-ți vei da sufletul la-ntors... 


46 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 
x 


Mihaela GRĂDINARIU 


POEME 


Din bezne şi din pietre, cu rîs solomonar, 
Blesteme încuiate pe ochiul meu apar. 


I-un palimpsest albastru, cu brazde şi cu urme. 


Cei mulți, pierduţi în semne, ruina vor să-mi curme... 


Rudenii deşirate pe fire de paing 
Se luptă-n tîmpla stîngă; adesea mă înving... 


Strămoşii de sub cetini nuntesc din nou în pleoape, 


Născîndu-şi pruncii lîncezi, de moarte mai aproape. 


Din întuneric verde, un cîntec străveziu 
Apune pînză rară — tîrziu pentru tîrziu... 


Şi înzidită-n mine, pomelnic fără nume, 
Răsar, din ochiul beznei, un început de lume... 


* 

Lostriţă din ape mă ridici cu jind, 
Miere somnoroasă, degetelor pradă. 
Stropi de vorbe-n cercuri, limpede alint, 
Risipeşti tăcerii care dă să cadă. 


Ochii tăi mă-mbracă-n solzi de vreme rea. 
În rotunzii aspri soarele-asfințește. 

Oare cîtă ploaie năimită, grea, 

Cheltuie sărutul între gînd şi deşte ? 


Ape născocite sîngeră-ntre noi, 
Gurile dezgheaţă din curînd, curîndul. 
Rătăciţi pe graniți de cuvinte moi, 

De păcate albe ne dezbracă vîntul... 


... ŞI gura ta cădelniţînd risipă 
O ploaie de scîntei furate-n pripă, 


Tămiie lungă, fum de mîngiiere, 
La ceasul rupt de vrere şi nevrere, 


Săruturi vii, de zmeuri crude-coapte, 
Cînd ziua vinovată-şi cere noapte, 


Iar gura ta împrăștie cărbunii 
La subsuoara vîntului şi-a lunii, 


Cînd braţul tău ca secundar mă-mparte 
Sub ghilotina visului de moarte, 


Dintr-unul doi, din amîndoi aripa 
Cu care-am mîngiiat în taină clipa... 


* 


Făcătorule de zbor, 
Aripile alb mă dor. 
Una-i dată împrumut 
Unui gînd gîngav în lut. 
Alta filfiie-n hotar 
Flacăra în felinar. 

Încă două-s la furat 
Ploaie,-n raiul încuiat. 
Celelalte coase-le 

La un loc cu oasele. 
Coperiş de carne rea 
Într-o mincinoasă stea. 
Strai de nuntă şi covor, 
Suflet răstignit pe nor... 


* 


Sînt peştele ce n-a putut să-ncapă 
În mreaja greu zidită de sub apă. 


Acolo,-n cerul coborit cu sila, 
Un soare plin de solzi visează mila 


Din care, cu ispită peste-poate, 
Va învăţa în moarte să înoate... 


O dată-n an iar plasa se azvîrle 
De jos în sus, spre stelele-şopirle. 


Iar eu voi sta-ntre ape cu pescarul 
Ce-şi cumpănă în ochiul meu amarul... 


* 


Carte-aprinsă în fereşti, 
Vorbă-s eu şi noapte eşti, 
Printre gînduri umblă peşti 
De la moarte cerînd veşti, 
Dintre solzi pierdut priveşti 
Valea plîngerii cereşti... 


47 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Carte ruptă dintr-un os, 
Drum de scris cu fum pe jos, 
Gînd zburătăcit pe dos... 
Umbra miinii ţi-o descos, 
Între noi, timp noroios... 


Carte-n scris şi carte-n spus, 
Guri de rugăciune nu-s, 

Foi se torc pe-al limbii fus, 
Ciori cădelnită-n apus 
Infinit cu minus/plus... 
Amîndoi în tuş ne-am dus, 
În cruciş 

De poeziş 

Săruta-ne-vom furiș... 


> 


În rîșniţa lui Dumnezeu, 
Bob de cafea şi tu, şi eu. 


In ceaşca zilei ce trecu, 
O pulbere şi eu, şi tu... 


Dar înveliţi cu zaţul greu 
Nu adormim nici tu, nici eu. 


rintre zăpezi de da şi nu 
n ghem de-arome, eu şi tu. 


EnO 


Cu jarul răcoros mereu 
Ne-mpărtăşim cînd tu, cînd eu... 


Căutam pe buza ce bău 
Loc de popas și eu, și tu. 


Si tu, şi noi, şi eu, şi goi, 
Pierduți în margini de război, 


Azi, Dumnezeu ne vrea "napoi... 


Greul din aripi de ceară 
Clopote-n carne doboară. 


Greul din aripi cu brumă 
Ziua de ieri o afumă. 


Greul din gîndul de piatră 
Sfarmă lumina înceată. 


Greul uşor din nisipuri: 
Plînge oglinda pe chipuri. 


Greul din mine în tine — 
Clapcă de vorbe jivine. 


Greul-uşorul al nostru: 
Fără de rost este rostul... 


x 
Sus oglindă, jos oglindă. 
Miez de ape dă să-mi prindă 
Suflet ars în cărămidă... 


Jos pădure, sus secure, 
Miez de ape vrea să-mi fure 
Inserările impure... 


Sus grădină, jos lumină, 
Miez de ape dă să vină 
Peste moartea-rădăcină... 


Jos putere, sus tăcere, 
Miez de ape tot îmi cere 
Vamă, recea nevedere... 


Sus descîntec, jos încîntec, 
Miez de ape-n verde pîntec, 
Ochii, notele din cîntec... 


Sus amar, în jos prea dulce, 
Noi, balanţă pe o cruce, 


Timpul ploile ne smulge... 


Sus şi jos încep să urce, 
Eu, în tine, grea răscruce... 


48 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Georgian GHIŢĂ 


Mozaic 


Pot să mă sfâşii cu mâinile în multe bucăți 
să pătrund dincolo de stern 
poate găsesc pe altcineva în mine. 


Dar mi-e frică! 

Frica asta plumburie ce nu stă în fața cărnii 

şi nici nu trece dincolo de ea, 

îmi aduce aminte că sunt un conac uitat aici 
de generaţii hrănite cu boabe de griji şi nevoi. 


Pe holul principal dansează cei 25 de ani 

ca o părere aşezată pe umeri. 

Nu am putut niciodată să-i privesc, 

dar cu cât i-am aliniat, 

cu atât mai mult am înțepat burțile eşecurilor. 


Fără să vreau, îmi goleam mila în chiuvetă 
mototolind cadrul de sine missione 

în acel triunghi dreptunghic 

sub colţurile căruia orice decădere are o inimă. 


Sub zodia nopţii 


Caut cu greu un colț din carnea ta neprofanată 

sub zodia nopţii prăşesc visele neîmplinite de mâine 
lăsând în urmă calmul glaciar ce mi-a închegat sângele 
din genunchii zgâriați. 


Aruncat în ceața pavată cu amintiri 
îmi târăsc sub parfumul climei renăscute 
călcâiele versurilor limpezite de refluxuri 


pe care numele meu le-a strâns într-o singură cătușă. 


Mă zgârcesc să mai ascult ceasurile ce-şi îmbrățișează 
tic-tac-urile 

ca nişte țărmuri fără întoarcere 

spre oceanul în care păsările întrebărilor se îneacă. 


Nu vreau nici să mă retrag 

nici libertatea nu mi-e dragă 
stau şi îndur 

şi mă gândesc ce este mai uman 
acordul sau nota 

întrebarea sau răspunsul. 


Mai trece prin mine doar un anotimp 


Mai trece prin mine doar un anotimp 

Inima oscilează ca un ceas ce şi-a aruncat quartz-ul 
dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii 

sub care mă petrec. 


Las clipa ruginită pe genunchi să amorțească, 
gest codat al unui plan secund dezgheţat 
şi privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile. 


Tăcerea infernală 

zgârâie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin 
de la aceeaşi distanță sfărâm între dinți greşeala de a fi 
singur. 


Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau 
Pot doar să aştept să mai treacă prin mine doar un 
anotimp. 


Frigul 


Frigul naște umbre lungi, 
feţe de gheață îmbibate cu miros de benzină 
scuipată lângă semafoarele mioape. 


În acest anotimp, unele lucruri se ascund de noi, 
născându-se altele în căutare de hrană şi apă. 
Animalele zbiară la prima lună 

care străluceşte precum inimile îndrăgostiților 
prinşi sub ea. 


Ziua fuge din carul său luminat, 

totul golindu-se de ea, şi ea golind totul 

în fața noastră, unde pustiul adună stele, 

iar versurile mele se transformă într-un inel. 


De-aş putea cununa îngerii între ei... 


49 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


CĂRŢI PREZENTATE DE: 


Marius MANTA 


George Chiriac — al treilea final 


Ultima dată l-am atenţionat cu destulă 
seriozitate că e nebun. Vorbele mele se doreau a fi de 
fapt un vot de încredere. Slavă Domnului (eu rămân cu 
Domnul, George!) intuiţia mi-a funcționat. Cel puţin aşa 
consider. George Chiriac e din altă specie. Poezia lui 
pleacă din cuvinte dar se întrupează în largul celor mai 
lipsite de convenționalitate fantasme. Am mai spus-o, o 
repet, îl consider pe tânărul poet printre primii trei ai 
literaturii contemporane. Și nu glumesc - oricum la 
apariția fiecărui nou volum mă întreb dacă ar mai fi 
posibilă o continuare. Evident nu pentru a-mi face mie 
în ciudă, autorul a găsit până acum variante discursive 
ale acelorași temeri / bucurii. 

La prima carte mi-am dat seama cum o poezie 
a interioarelor şi-ar putea multiplica înțelesurile dacă ar 
fi citită doar cu voce tare, hotărât, devenind astfel ea 
însăși semn al lipsei de orizont, plus incantaţie ritualică. 
Consideram atunci, ca şi acum, că dacă nu eşti atent, 
uneori versul lui George Chiriac pare a fi un simplu joc 
de copii. Era cazul unui poem precum „sapă o groapă 
sapă o groapă”; structurile repetitive deveneau cu mult 
mai mult decât o asumare ludică şi inconștientă a 
câmpului semantic al morţii. După aceea, “S-a zis cu 
noi”; altfel spus, a urmat un al doilea periplu în această 
lume post-postmodernă. “S-a zis cu noi” are / avea ceva 
din aluatul “nemaiîntâmplatului.” Imaginea lupului 
echivala cu metafora ratării restabilirii unui echilibru 
cândva pierdut — “pe la miezul nopţii bate cineva la ușă 
stau cufundat în balansoarul meu de lemn în timp ce în 
cameră respiră muzica boemă a lui boris ivan bate 
cineva la uşă iau în mână un cuţit îl ascund binişor la 
spate și deschid încet e lupul mic şi rău mă tot căutase se 
sprijină într-o coasă apoi o ascute de limbă și o tot 
ascute mă privește fix în ochi mi te-am găsit îmi spune 
nu sunt acasă îi răspund” (“cine nu-i gata îl iau cu 
lopata”). Mi-am zis că poezia asta e penitență a 
sensurilor inversate, un outer / inner univers ce îşi 
conjugă concretul în absenţa luminii. 

Ei bine, cu ocazia celui de-al treilea final — a se 
citi cu ocazia celui de-al treilea volum -, George Chiriac 
iese cel mai mult din tipare şi amprentează poezia 
momentului cu “Lucruri care se desfac și se sorb” 
(Editura “Tracus Arte”). Făcând figura unui alchimist ce 
reinterpretează / redefineşte materia, autorul reușește să 
împletească sub semnul paradoxului instinctualul cu 
suma largă a experienţelor livreşti. Poemele sale 
presupun arte conexe; o muzică disonantă, alături de 
pelicule dark fuzionează explicit în aceeaşi lume a 


tenebrelor. Spaima terifiantă a clipei, a momentului îl 
conduc prin bolgiile fiinţei. “Subteranul” primului 
volum este înlocuit aici de metafora apei care are funcţia 
de a schimba polii existenţei — “Aerul sărat ne invada 
ușor nările. / Tot ce se scufundă își va găsi liniştea îmi 
spuneai / în timp ce valurile te înghiţeau. / Pescăruşii 
tăiau aerul în bucăţi egale. / Decupaje perfect simetrice. 
// În depărtare oameni bărboşi cu ochi albăstrui / poartă 
căciuli groase. / Muşcă din capul unui cod înghețat / 
pentru a avea noroc la pescuit. / Sorb din berea trapistă 
şi uită cum îi cheamă. // Te văd păşind în marea 
îngheţată. / Suntem pe val mi-ai zis. / Suntem morți ți- 
am răspuns.” (“Pe mare”) Imaginea bătrânului care 
ajunge să îşi mute casa în mijlocul mării (din “Către 
vârtejurile apei”) este însăşi proiecția dincolo de timp a 
autorului, într-o lacustră memorabilă. De l-ar vedea, 
francezii probabil l-ar supranumi Fin, pentru că 
întotdeauna “după căderea întunericului se produce 
efectul Kilimanjaro”; spectrul culorilor se îngustează, 
movul devine organică prefigurare a sfârşitului: “Ceva 
inventează plăcerea. Ceva / vestește întunericul. Inima 
mea zace pe o masă / căreia îi lipsesc mesenii. // Te 
zăresc din depărtare. Tu mă recunoști după plete. / Aşa 
că, printr-o manevră nevăzută, îmi sting ţigara de zid. / 
Brusc triplu şurub. / Întoarcerea corpului la 90°. 
Privirile. / Scopurile supunerii. // În capul meu s-a mutat 
/ clima temperat-oceanică. / Vocile mele. / O mie de 
voci / în gură, prenocturne și rele. / Tu așteptând să / 
strângi în mâini tot ceea ce ademeneşte moartea. / 
Atingerea de după furtună / ca o petrecere pe un vas / 
acostat în port. // Mă simt ca într-o poveste / în care toți 
mor la final. Mai puţin povestitorul...” (“Mov la mine”). 
Să ne înţelegem, George Chiriac nu forţează din dorinţa 
de a ieși din rând; nici nu îl bănuiesc de a fi interesat de 
modele ori premiile literare. Poezia sa nu e una care să 
epateze, să mimeze. Din cele trei secvenţe critice 
adunate pe cea de-a patra copertă, mi s-au părut nimerite 
cuvintele lui Janos Szantai: “George Chiriac este un 
mutant. Cu două caracteristici remarcabile. Prima: nu e 
sângeros. E blând. Privirea sa se mişcă pe cerul nostru, 
scotocind prin maţele nopţii. A doua: foloseşte cuvinte. 
Care, la rândul lor sunt mutante şi ele, evident. Mutaţiile 
acestea zise punctiforme (deşi aş folosi mai degrabă 
adjectivul «punctuale» în cazul acesta) — datorându-se 
substituirii, eliminării, inserării, inversării unor morfo-, 
sintacto-nucleotide — apar şi reapar pe parcursul corpului 
textual, transformându-l cvasi-miraculos de la un 
moment la altul. Rezultatul este un Proteu poetic 
admirabil. Şi într-adevăr viral.” 

“Lucruri care se desfac şi se sorb” e un amestec 
inteligent de luciditate aruncată în mrejele confesivului 
şi dorință de a sonda limitele vieţii. Cartea însăşi e un fel 
de “Insomnie la Moartea Heringului”, loc unde crimele 
sunt studiate în intimitatea ploilor. Refuzul (“R osteşte- 
mi numele la beţie îți urlam”) lărgeşte înțelesurile ratări, 
aşa cum poezia multiplică înțelesurile imaginilor fixate 
pe retină — “Alcoolul nu te înnebuneşte. / Nu îţi hrăneşte 
/ meningele. / Alcoolul ne face mai calzi. / Mult mai 


50 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


calzi decât visul din care nu ne putem trezi. / Mai calzi 
decât dragostea şi decât deşertăciunea. // Totul devine o 


SUS A 


verde”). 


Petre ISACHI 


Nu sunt Eu, Acela... *(4) 
(continuare din nr. 36/2014) 


» Trebuie să scriu să mă salvez”, notează aproape 
convins de afirmaţie, Viorel Savin, în celebra (deja!) şi 
neînțeleasa Evanghelie eretică. Să se salveze de ce şi de 
cine? De efectele incontrolabile ale Puterii, Răului şi 
Prostiei, de ispita demonică a Timpului sau a 
vulgarității!? De sine însuşi? Conflictul său deschis cu 
mediul social şi existențial îi alimentează permanent, 
inadaptabilitatea şi dorința faustică a veşnicei schimbări. 
Luciditatea camil-petresciană îi permite să fie simultan, 
actor, judecător şi spectator al pasiunilor proprii, al 
revoltelor sisifice şi al stărilor paradoxale, trăite sau 
imaginate. Se ştie, unde apare paradoxul, „surâs formal 
al  iraționalului, moare sistemul şi triumfă 
viaţa”(Cioran).  Omniprezența gândirii poetice 
paradoxale dă curs oficial absurdităţii expresive şi 
farmec atipic scriiturii. Cei ce i-au „Comentat în 
periodice (selectiv) de ...” (v. pp. 25-354) Opera au 
remarcat poetica nonconformistă a scriitorului şi voința 
sisifică a acestuia, de a transfigura în viziune 
(post)modernistă dorința de nevertebrare istorică a 
României, decadența morală perpetuă, marginalizarea 
intelectualului, miopia politică (reținem că politicienii 
actuali sunt reflexul fidel al viciilor etnice ale României 
europenizate şi globalizate), aristofobia, disoluția elitelor 
de orice tip, masificarea şi mediatizarea tot mai 
evidente, tendința românului de a avea mai multe patrii 
(s-a dus vremea când Ion Brătianu considera că românul 
are doar două patrii: România şi Franţa), mai multe 
religii, „m” doctrine (sau nici una!), nesiguranța 
dramatică privitoare la propria-i identitate (ca şi cum 
identitatea n-ar fi o stare eternă de la sine înțeleasă!?), 
absenţa unui spirit critic onest, deschis, pătruns de faptul 
că (redinterpretările sunt indecidibile şi caracterizează 
cultura şi civilizația postmodernă. Mai putem adăuga 
lipsa flagrantă de fermitate, identificarea cu o elită 
exterioară românismului (altfel spus, identificarea cu 
stăpânii, deşi jucăm de milenii, rolul de sclavi), 
resemnarea, disoluția patriotismului luminat, 
exacerbarea snobismului, incapacitatea românului de a 
deveni esențial,  răpind istoriei caracterul de 
temporalitate, condiția prizonierului, (co)relația victimă- 
călău etc. 


Înadaptabilitatea îi este benefică, estetic 


vorbind, scriitorului V.S. şi-i reperează devenirea 
personalității artistice, situându-l între criticii 
„nevertebrării” popoarelor, doctrină cu rădăcini 


filosofice în Nietzsche, Ortega y Gasset, Cioran, Mircea 
Vulcănescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen 
Ionesco etc.. Comentariile din periodice, incluse selectiv 
în volum, : Steagul roşu, Teatrul, Ateneu, Tribuna, 
România literară, Steaua, Familia, Contemporanul, 


Cronica, Tribuna României, Luceafărul, Ziua, 
Deşteptarea, Tomis, Cuget liber, Monitorul de 
Bacău, Convorbiri literare, Literatorul, Dacia 


literară, Radio România, Supliment Azi cultural, 
Evenimentul, Curierul, Dimineaţa, Obiectiv, Top 
Businnes, ABC, Timpul, Bucovina literară, Ziarul de 
Bacău, Drama, Salonul literar, Gardianul, 13 Plus, 
Plumb, Pro Saeculum, Spaţii culturale, Jurnalul de 
Vrancea, Oglinda literară, Ziarul de laşi etc. 
ilustrează în Texte critice plutitoare, semnate de condeie 
cunoscute şi recunoscute, cele trei tipuri de inadaptare 
din Scrierile saviniene (psihologică, social-politică, 
filosofic-ontologică) care corespund unor etape distincte 
din procesul înstrăinării şi alienării locuitorului 
(numărului) dintr-un oraş „ provincial cenuşiu şi perfect 
imbecil”. Este revelată caragialian, nu atât alienarea 
psihologică sau socială, cât alienarea metafizică, cu 
raportarea precarei condiții umane, bântuită simultan de 
tragic şi de absurd. „Bac(H)ăul, oraş dionysiac, adică 
de pus într-un roman postmodern”(v. Maria Pilchin, 
Dioynsiac, adică bahic în, „Evanghelia eretică”, pp. 
341-346) oferă, cum e şi firesc, posterităţii o schiță de 
portret a unui „homo ereticus” ce îşi scrie, borgesian 
vorbind, propria „contracarte” în care vede prin noi 
devenirea lumii, încât tu, cititorul, ajungi să asişti 
spectator la tine însuţi. De reţinut: autorul îi (re)găseşte 
şi-i transfigurează pe Ceilalți în epifaniile sinelui. De 
aici imaginea de explorator sisific al sinelui. (De văzut 
în acest sens, noul roman „Cine sunta”) 

Acest „apostol de hârtie”, cum îl numeşte cu 
tandreţe postmodernă, universitara Maria Pilchin, pe 
Viorel Savin obsedat de granița incertă dintre adevăr şi 
minciună şi aflat în „ipostaza kafkiană de insectă la 
pândă” (M. P.) constată (v. Opera în ansamblu, cu 
predilecție, Evanghelia eretică, Impostorul, Exilat în 
strigăt, Tragedii în fond etc.) absenţa aristocrației 
autohtone ce şi-a pierdut (dacă a avut-o!) condiţia de 
minoritate excelentă şi, prin urmare, autoritatea/ 
controlul asupra cetăţii, societăţii. Autorul contra-utopiei 
localizate în Cretinozauria lui Melec (numele acestui 
personaj-mască „ar veni de la Marx, Engels, Lenin şi 
Ceauşescu”, crede criticul Maria Pilchin, atunci când 
scrie despre Bac(H)ăul unei prefaceri) are o certă 
vocaţie a oximoronului şi a ludicului barbian care 
ascunde sub anticalofilismul programat (v. Anca 
Măgurean, Sub zodia destrămării:Evanghelia după 
Melec, pp. 333-336, îl consideră pe V.S., pe bună 
dreptate, „un eretic al limbajului”), filosofia lui Ortega 
y Gasset (de esență nietzscheană) ce confirmă că 


51 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


„nevertrebrarea ” istorică se datorează „insubordonării 
maselor contra oricărei minorităţi eminente” (v. La 
Rebelión de las masas, 1930). Maladia mortală a 
societății româneşti nu ar fi ca la spanioli şi ruşi, doar 
aristofofia. Corupţia, imoralitatea publică, violenţa 
excesivă a răului, claustrarea, inutilitatea, absurdul, 
emigrarea, dezrădăcinarea, inversarea valorilor, golul 
istoric etc. îşi află cauzele exclusiv, crede V.S., în faptul 
că „Aleşii” nu mai sunt ascultați, nu mai au autoritate 
morală, politică, religioasă, ştiinţifică etc.. Sau în 
limbajul lui Gasset: „Când într-o naţiune masa refuză 
să fie masă — cu alte cuvinte să urmeze minoritatea 
directoare — națiunea se desface, societatea se 
dezmembrează şi survine haosul social, nevertebrarea 
istorică”. 

Faranul, oraş din atât de reala, în esență, mitica 
Cretinozauria, semnifică tocmai acest spaţiu al 
decăderii, al morții spirituale şi al nevertebrării, adică al 
unei societăți ce nu mai este formată din conduşi şi 
conducători, ci dimpotrivă, o societate dominată de 
mase. (Scriitorul „exilat în strigăt” include în „mase” 
tot ceea ce nu aparține elitei morale). Artistul complet 
marginalizat, desigur cu voia lui, credem noi, aruncat 
„într-un interval în care se îngraşă dezbinarea”, ar 
putea salva România, redându-i demnitatea sau 
„vertebrarea”, în limbajul lui Gasset, dacă intelectualii, 
am adăuga noi, nu şi-ar pierde, resemnându-se mioritic, 
identitatea, vizibilitatea socială, dacă ar ieşi din 
pasivitatea  mioritică şi ar contribui concret la 
„schimbarea la față” a României (ce ilustrează nefericit, 
un caz tipic de cultură cu soartă minoră), şi nu la ratarea 
ei. (v. Umbra lui Caragiale la Luncani sau idei — 
haimanale în acțiune, pp. 318-322). 

Foarte revelator pentru gândirea estetică 
saviniană rămâne arta de a topi în Operă (am în vedere 
toate volumele Domniei — Sale), idei — cheie aparținând 
lui Nietzsche, Ortega y Gasset, Cioran, Mircea Eliade, 
Vulcănescu, deşi cu semn, sens valoric 
contemporaneizat. Culoarea cioraniană (la rându-i 
contaminată de „Aşa grăit-a Zerathustra” şi, de 
„España invertebrada”) a scriiturii saviniene ilustrează 
(post)ymodern, tezele că profetismul negativ, violenţa 
ideologică, oroarea de mediocritate, „furişarea” prin 
istorie, lipsa de cutezanță şi de revoltă, resurecția 
terorismului de tip totalitar etc. confirmă, cum spunea 
undeva Andrei Marga, filosofia crizei europene care 
începe, cronologic vorbind, cu Nietzsche. Se ştie, acesta 
spera că Europa va depăşi conformismul nivelator ce o 
caracterizează, în procesul personalizării pe care-l visa 
în termeni datorați redescoperirii lumii presocratice. 
Tema „bunului european” profilată de Nietzsche în 
„Dincolo de bine şi de rău” este asumată şi de Viorel 
Savin, care semnalează cu revoltă  ionesciană, 
proliferarea periculoasă a  fanaticului, simultan cu 
declinul vizionarului educat după principii umanist- 
renascentiste. Românul ieşit dintr-un sistem totalitar de 
tip bolşevico-ceauşist contaminat parțial de nazism/ 
legionarism şi ajuns la remorca ideologiilor curente, 


postcomuniste, pe care le ia drept adevăruri definitive, 
este uşor manipulabil, datorită snobismului, inculturii şi 
proverbialei credulități. Destrucţia Europei profetizată 
de criticii „nevertebrării” (Nietzsche, Gasset, Cioran 
etc.) înseamnă pentru autorul romanului Impostorul, 
disoluția României profunde şi renaşterea tipologiei 
fanaticului cucerit/ absorbit de „ismele” ideologice 
ajunse la culminaţie — naționalismul, postcomunismul, 
socialismul, nazismul, stalinismul, ceauşismul etc. — 
care sfidează spiritualitatea europeană şi principiile 
umanismului renascentist, încât adevărul ajunge „să stea 
fericit cu capul în jos”! Personal cred că aşa a stat de o 
veşnicie... 

Aşa se explică de ce în Opera saviniană sunt 
transfigurate, actualizate şi topite estetic aproape toate 
ideile — cheie din Schimbarea la faţă a României. 
Amintesc câteva glose caracteristice gândirii 
„nevertebrate” cioraniene, nu pentru a sublinia 
exclusivismul marilor culturi în războiul civilizațiilor, 
cât pentru a reitera excluderea şi după 1989 (mai curând 
autoexcluderea), intelectualilor români din conducerea 
reală a societății. Conștient sau inconştient, autorul unui 
„Alt rezumat al Secolului XX” (v. Funia sau Comédia 
supunerii”) confirmă îndrăzneala lui Cioran de a oferi 
românilor o lecție de trecere de la etnie la națiune. Are 
scriitorul român, de la Eminescu la Mircea Eliade şi 
recent nominalizatul pentru Premiul Nobel, Mircea 
Cărtărescu, patosul religios şi persuasiv necesar să 
devină personaj actant al istoriei, nu personaj martor? 
„Defectul autocriticii noastre este de-a nu fi avut nimic 
dintr-un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism 
o soteriologie” (Ed. H., 1990, p. 70). Confirmă Viorel 
Savin în „Comentat în periodice (selectiv)de ...” (pp. 
25-354) posibilitatea unei soteriologii („„mântuiri”) prin 
literatură? La o primă vedere pare de neimaginat în 
condiţiile în care plaga noastră seculară este 
scepticismul şi zădărnicia de sorginte biblică, încât 
„abandonarea pasivă soartei şi morţii, necredința în 
eficiența individualităţii şi a forței , distanța minoră de 
toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic şi 
naţional care se cheamă Mioriţa” (Ed. H., 1990, p. 66). 
Lucrurile nu se întâmplă însă aşa! Vitalismul domină 
scepticismul alimentat, printre alţii, şi de autorul 
„Scrisorilor”. „Poetul V.S. dă mărturie că, dincolo de 
ekstasa poetică este o ipostază a Omului eroic — o rasă 
care îi contrariază pe toți ceilalți oameni: cine s-ar 
aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieții să-l fi înăcrit 
pe Omul — Poet, cine crede că apropierea morţii îl 
covârşeşte ori înspăimântă, se înşeală profund, nu ţine 
cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet (...). Pentru 
Viorel Savin, lumea aceasta, degradată spre ură şi 
non-armonie, nu este decât o zonă de bătălie /polemos/ 
polemică dură cu răul...” (v. Adrian Botez, Viorel 
Savin — Exilat în strigăt, pp. 298-300). 

Criticii „nevertebrării” din România 
contemporană, de tipul autorului tragediei „Doamne, fă 
ca Schnauzer să cîştige!” nu sunt bocitori narcisiaci, 
deşi intuiesc cioranian că „deficiențele actuale ale 


52 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


poporului român nu Sunt produsul „istoriei” sale, ci 
istoria aceasta este produsul unor deficiențe 
psihologice structurale” (Ed. H. 1990, p.60). Există în 
scriitura saviniană, cum argumentează Adrian Botez, 
„pentru orice creştin autentic, o ipostază soteriologică 
trepidantă, dinamic — cosmică, în emersie şi imersie, 
totdeodată: aceea Supremă, Hristică — a fi bun 
conducător de durere” (Ateneu, aprilie 2011). Sufletul 
este pentru Omul-eroic, V.S., „simultan teritoriu privat 
de salvare (aşa se explică tendința spre autoexilul 
moral şi existențial, nevoia subiectivă de a lua 
lucrurile pe cont propriu), dar şi privat de salvare, în 
condiţiile în care, oriunde ne-am arunca privirea, nu 
ne vedem decât pe noi înşine (...). Eul îşi afirmă 
autonomia şi autarhia, până la a nega existența a orice 
altceva... în afară de propriul său scop” (Petre I., 13 
Plus, nr. 149/2011, pp. 293-297). 

„Povara absenței Binelui” nu potenţează în 
cazul lui Savin, „teroarea nimicului”, ci neputința 
omului contemporan de a mai crede în adevărul absolut. 
Se ştie de la Diogene (pe care Platon l-a numit „un 
Socrate nebun”): orice individ care nu crede în 
„adevărul absolut” are dreptul să falsifice totul. Aşa se 
explică de ce scriitorul din „Bac(H)ăul” bacovian oferă 
în Operă, „jurnalul exact al creşterii golului”, face 
concesii multiplicităţii, are curajul negaţiei de tip 
cioranian (nu ionescian) şi prefigurează profetic condiția 
nedesăvârşirii şi convertirea omului liber în sclav 
modern (sclavul cipat). 

Legea conservării Răului (problema Răului este 
una morală, spirituală etc.), istoria babilonică, voința de 
putere, starea de impostură devenită lege, ataşamentul 
necondiţionat ce „converteşte orice în tragedie”, 
organizarea piramidală a lumii, (v. Petre I, O 
monografie psihanalitică a imposturii, pp. 262-271), 
configurează o problematică descurajantă ce eternizează 
căderea în tragic şi potențează halucinant, minciuna, 
laşitatea, nedreptatea, trădarea, şantajul, interesul, 
delațiunea, ipocrizia, ura, vanitatea, manipularea, 
teroarea, prostituția intelectuală, tendința de a confisca 
trecutul, spălarea creierelor etc. exclude (cu toată iluzia 
noastră că ar putea fi altfel!) posibilitatea de a face din 
mesianismul literar o soteriologie. 

Comentatorii din periodice: Mircea Ghiţulescu, 
Nicolae Turtureanu, Carmen Mihalache, Maria Pilchin, 
G. Codrescu, Anca Măgurean, Rodica Lăzărescu, Ionel 
Necula, G. Ionescu, Petrache Plopeanu, Vasile 
Pruteanu, Adrian Botez, Constantin Dram, Mircea 
Ditutz, Adrian Jicu, Adrian Ţion, Ion Fercu, Viorel 
Şerban, Vlad Sorianu, Mihai Dascălu, Mariana Cris, 
Bogdan Ulmu, Constantin Cubleşan, Constantin Călin, 
Dinu Kivu, Petru Cimpoeşu, Cornel Galben, Laurenţiu 
Ulici, Cristian Livescu, Valentin Silvestru, Ştefan 
Oprea, Gina Modoran, Bogdan Ulmu, Ileana Berlogea 
etc. au remarcat estetica nudității şi a sincerității, 
teroarea ubicuă ce determină pactul mefistofelic şi ideea 
că omul este prizonier al istoricității sale. Includerea lui 
Viorel Savin în criticii nevertebrării popoarelor îl 


apropie nu doar de Nietzsche, Gasset, Cioran etc., ci şi 
de Al. Soljenițin, George Orwel, I. D. Sârbu, Marin 
Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, D. R. Popescu, 
Petru Cimpoeşu, Eugen lonescu etc. 

Citind şi recitind, am înţeles şi de ce trebuie să 
se salveze Viorel Savin, scriind: de frică. Tăcerea, 
cuvântul şi frica străbat persuasiv Opera saviniană 
(re)scrisă cu frică, în frică, spre frică, întru frică, cum ar 
fi spus Noica. Frica de a nu cădea, cum glosa undeva 
Cioran, în direcţia propriei singurătăţi. De ce guvernează 
frica, Lumea? Pentru că este incomensurabilă şi 
aminteşte de inutilitatea infinită a timpului. Găsesc 
fericită şi foarte utilă inițiativa Editurii, Valman din 
Râmnicu Sărat (Consilier ştiinţific: Valeria Manta 
Tăicuţu) de a oferi cititorilor de elită, „Istoria critică” a 
literaturii lui V. S. de la origini până în februarie 2014 
(632 pagini). De fapt, un portret spiritual în palimpsest 
al autorului Evangheliei eretice, imposibil de realizat de 
un singur critic/ istoric literar. 

Vremea istoriei literaturilor pare să fi apus în 
secolul XXI?! Posibilă ar fi doar o istorie a 
capodoperelor literaturii? În mod cert, scriitorul „Viorel 
Savin comentat de...” are organ pentru eternitate, 
vervă în agonie, este „propriul lui cerşetor”, 
conştientizează cioranian că nu El suferă în lume, ci 
Lumea suferă în el. Este tipul de scriitor (rar astăzi!) ce 
aude cum „putrezeşte” o idee. Ideea de Om. Să nu uit, s- 
ar putea naşte confuzii: românismul este pentru 
„Purtătorul de Nucă şi de Nyvas în Cretinozauria”, o 
componentă a europenismului şi nu invers. Dixit! 

(*Viorel Savin Comentat de... , 
Valman, Râmnicu-Sărat, 2014) 


Editura 


= (RU 


53 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Vasile DIACON 


O CARTE CÂT ACUTA 
REVERBERAȚIE A DANGĂTULUI 
UNUI CLOPOT DE CATEDRALĂ 


Două conștiințe aparținând unor generații 
diferite, una din Bălți şi alta din laşi, regăsite într-o 
frumoasă prietenie bazată pe idealul naţional, aruncă un 
arc peste Prut, realizând o captivantă carte intitulată 
Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei. Mărturii şi 
imagini, apărută la editura PIM din laşi, în 2014. 
Autorii, Diana Vrabie, cadru didactic la Universitatea 
„Alecu Russo” din Bălţi, este cunoscută în spațiul 
cultural românesc datorită prezenței active în presă, dar 
şi prin volumele publicate Urme pe nisip, 2005; 
Cunoaştere şi autenticitate (drama cunoaşterii şi 
tentația autenticității în literatura românească 
interbelică), 2008; Dialoguri francofone (în coautorat), 
2012, iar Constantin Chirilă este cunoscutul şi îndrăgitul 
publicist ieşean, nelipsit de la manifestările de suflet 
românesc din urbea bahluviană. 

Lansarea volumului s-a constituit într-o 
manifestare de referință, care a avut loc în deosebita 
ambianță a Muzeului Unirii din laşi, în ziua de 28 iunie, 
dată de tristă amintire, când România primea, în 1940, 
cea de-a doua notă informativă din partea Guvernului 


sovietic. 

Cartea se deschide cu un pertinent excurs 
istoric, o necesară şi utilă punere în temă, asupra 
destinului a două din instrăinatele provincii surori: 
Basarabia şi Bucovina. Problematica basarabeană este 
plasată de Diana Vrabie sub semnul cuvintelor lui M. 
Sadoveanu, care, în cunoscuta carte Drumuri 
basarabene, surprindea mutaţia sufletească a locuitorilor 
acestor meleaguri: „Ţara aceasta rar s-a bucurat deplin 
de bunurile ei. Pe pamântul ei au curs atâta sânge şi 
lacrimi, a fost atâta încălcare şi silă, încât privirile şi 
cântecele urmaşilor au rămas triste”. 


În aceeaşi idee, Diana Vrabie adaugă: „Mai mult 
în retragere decât pe baricade şi aproape niciodată în 
ofensivă, Basarabia şi-a profilat o imagine de ţinut 
paşnic, contemplativ, arborând o tăcere îndurerată, ce 
curge din pliurile unui mioritism angajat (...). 
Conservată în cercul strâmt arhaic, această muţenie 
asumată este menținută pentru a nu tulbura sacrul 
ceremonial la care a fost condamnată” (p. 7). 

Țara Fagilor, deşi „nu a constituit o unitate 
teritorială cu individualitate istorică”, a fost prima 
provincie ruptă din trupul milenarei Moldove şi botezată 
Bucovina de ocupantul habsburgic. 

Sunt menționate ceasurile astrale care 
marchează pierderea, redobândirea şi iarăşi pierderea 
teritoriilor din estul şi nordul României, cărora li s-a 
adăugat în mod cu totul arbitrar, ținutul Herţei. 

Sub semnul rememorării aşează Constantin 
Chirilă paginile sale atunci când relatează despre 
discuţiile dintre fratele mamei, ofițer, şi tatăl său, soldat, 
ambii combatanți entuziasmați la celebrele cuvinte ale 
mareşalului Antonescu: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi 
Prutul”. 

Fără să o spună explicit, pentru C. Chirilă 
versurile cunoscutului cântec ostăşesc 

„Azi-noapte la Prut, 

Războiu-a-început. 

Românii trec dincolo iară, 

Să ia înapoi, prin arme şi scut, 

Moşia răpită ast-vară” 
au vibrat profund în sufletul său, nereuşind, poate, să 
înțeleagă, copil fiind, de ce tatăl său, care a răspuns 
chemării patriei, întorcându-se invalid de pe front, 
aceeaşi patrie l-a pedepsit anulându-i pensia. 

Cartea pune în evidenţă antiteza, pe de o parte, 
dintre uriaşul entuziasm şi înflăcăratele speranţe care au 
pus stăpânire pe românii înstrăinaţi fără vrerea lor, 
exprimate cu ocazia cunoscutelor Poduri de flori, şi, pe 
de altă parte, indiferența, politicianismul fariseic 
dâmboviţean, (Halal guvernanți!; Treziţi-vă, domnilor 
politiceni!  Trezeşte-te, ţară!, exclamă C. Chirilă), 
bădărănismul unor amploiaţi de la Consulatul românesc 
de la Cernăuţi, ori, „K.G.B-ismul” vameşilor şi 
poliţiştilor de frontieră de pe malul drept al Prutului. 

C. Chirilă îşi exprimă fără echivoc dezamăgirea: 
„După revoluţia din 1989, am rămas profund afectat 
întrucât am conştientizat că pentru Basarabia, Bucovina 
şi tot ce înseamnă pământ românesc, NU s-a făcut ceea 
ce ar fi trebuit să se facă” (p. 25) şi trimite la celebra 
zisă a lui Grigore Vieru: „Eu nu sunt supărat pe Țară, 
sunt supărat pe ticăloşi!”. 

Pentru starea de spirit din nordul Bucovinei, 
autorii fac apel la un text al lui Grigore Bostan, primul 
preşedinte al Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, 
dar şi la poezia Pentru Bucovina a lui Vasile Posteucă, 
publicată în 1941. 

Pagini scrise cu tristeţe sunt cele care redau 
drama trăită de mama patriotului Ile Ilaşcu, care clama 
îndurerată: „Pentru ce, dragul mamei, eşti condamnat de 


54 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


două ori la moarte? Pentru că eşti român? Iată eu pentru 
Prutul aista, pentru granița aiasta şi sârma aiasta nu am 
aer”. 

În paginile cărții sunt redate primele ore de 
libertate ale lui Ilie Ilaşcu şi este reprodus un incitant 
interviu realizat de Diana Vrabie cu Ştefan Urâtu, 
membru al grupului Ilaşcu, despre războiul transnistrean 
şi încarcerarea la Tiraspol. 

Comemorarea masacrului din 1 aprilie 1941 de 
la Fântâna Albă, cunoscută ca fiind Katin-ul românesc, 
şi deportările în ţinutul îndepărtat al Siberiei, dincolo de 
cercul polar, le prilejuieşte autorilor să facă apel la 
poeziile Fântâna Albă şi Trenul Morţii, ale poetului 
cernăuțean Vasile Bâcu, care sugerează metaforic 
dimensiunile crimelor sovietice, pe care Diana Vrabie le 
readuce în atenţia românilor cu ocazia comunicărilor 


o > | 


diferite ale Simp ozionului 


prezentate la 
Internațional „Experimentul Piteşti, reeducarea prin 


ediţii 


tortură”, reţinând în mod deosebit, prezentarea 
volumului lui Alexei Marinat, Călătorii în jurul omului, 
considerat a fi „o excelentă frescă a anilor regimului 
comunist, realizată prin prisma destinului unui scriitor”. 

În acelaşi context al prezentării ororilor 
regimului comunist sunt discutate cărțile lui Nicolae 
Costenco, cel deportat „în tovărăşia înrăiţilor prin 
nenorocire”, Povestea Vulturului, conţinând dureroase 
pagini memorialistice, şi Din bezna temniţei... Scrisori 
din Gulag, considerată de Diana Vrabie ca fiind locul 
unde se „descoperă dimensiunea exactă a omului rupt de 
matricea lui spirituală, zbaterile şi dramele lui morale, 
reuşitele şi  eşecurile intelectuale, realizările şi 
aspiraţiile, într-un cuvânt toate meandrele unei vieți 
trăite dramatic de responsabil, cu o intensitate 
impresionantă...” (p. 102). 

Diana Vrabie alocă spaţiu importantei reviste 
„Limba română”, tribună a culturii româneşti, căreia 
celebrul lingvist Eugen Coşeriu îi prezicea rostul 
„cultivării limbii române”, savantului fiindu-i alocate 
pagini în ultima secvență a cărții, alături de cele dedicate 
lui Grigore Vieru, Andrei Vartic, Paul Goma, Sergiu 
Grossu ori Vlad Bejan, cel care a dat viaţă cunoscutei 
societăți „Ginta latină”. 

Cartea beneficiază de o bogată iconografie ce 
imortalizează momente deosebite din acţiunile culturale 
la care au participat personalități de marcă de pe ambele 


maluri ale Prutului şi din nordul bucovinean. Pe copertă 
stă bine o acuarelă Basarabia, Bucovina şi Herţa, 
semnată de tânăra şi talentata pictoriță Daniela Vrabie. 

Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei. 
Mărturii şi imagini constituie o apariţie de referință în 
peisajul publicistic românesc prin apelul făcut la trezirea 
de conştiinţe şi prin efectul de reverberaţie al unui uriaş 
clopot de catedrală mitropolitană care ar trebui să 
cuprindă întreaga noastră ființă națională. 


Diana Vrabie Constantin Chirilă 


DECLINUL ISTORIC AL 
BASARABIEI ŞI BUCOVINEI 
-mărturii şi imagini- 


editura pim 


Ionel NECULA 


Victor Aciocârlănoaie, Amintiri din vreme 
de ciumă 


Confesiunile unui ortodox 
revoltat, adunate de Victor 
Aciocârlănoaie sub un titlu 
incitant şi provocator, 
Dumnezeu a murit în 
Bărăgan (Editura Junimea, 
Iaşi, 2013), mi-a indus o 
surpriză perplexă, dar mi-a 
furnizat şi mai multe pretexte 


Victor Aciocîrlănoaiei 


de meditație - despre om, 
despre societate, despre 
i a nevolniciile unei istorii 


bolnave, tiranice, activate de tipologii lombrosiene, 
virusate de plăcerea răului şi de idiosincrazii ideologice. 
Reţinusem şi eu, ca şi autorul cărții despre care îmi 
propun să vorbesc în aceste rânduri, versetul biblic să nu 
dai, Doamne, omului cât poate să ducă, dar n-am dus 
reflecția mai departe şi nu i-am dat sens interogativ. 
Chiar aşa, câtă suferință poate suporta un om? Care este 
limita caznelor îndurate, dincolo de care omul decade, 
îşi pierde omenia, umanitatea, esența şi devine neom, 
adică fiară, reptilă, hultan. 

Cartea lui Victor Aciocârlănoaie ne convinge că 
omul, cea mai firavă ființă de pe pământ, are o 


55 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


capacitate de suferință imensă, neaşteptată. Am citit 
atâtea cărți despre infernul Piteşti, despre suferinţele 
îndurate de cei aflați în lagărele naziste, despre alte 
grozăvii inventate de om pentru torturarea semenului, 
dar parcă nici una nu m-a consternat mai mult ca 
destinul familiei Aciocârlănoaie, aşa cum sunt redate în 
lucrarea mai sus amintită. După lectura acestor 
confesiuni îmi dau seama că atunci când vom caracteriza 
un om va trebui să luăm în calcul, pe lângă bunătate, 
inteligență, cumsecădenie, credință şi însuşirile care 
configurează capacitatea lui afectivă, sentimentală sau 
de suferință, de chin, de îndurare. Căci în destinul ei, 
această familie a cunoscut suferința în formă 
colosalizată, prototipală. 

Rezumăm. Acţiunea începe în vechiul regim, cel de 
dinainte de instaurarea puterii comuniste. Pater familias, 
era polițist — drept, harnic, familist şi gospodar priceput 
în toate, iar mama era o femeie vrednică, luptătoare, 
inteligentă, (vorbea 6 limbi) şi dăruită vieţii de familie. 
Totul anunţa o familie fericită, cu şase copii şi nimeni nu 
putea anticipa cascada  nenorocirilor ce se vor abate 
asupra lor. Începutul dramei l-a constituit arestarea 
tatălui, şi condamnarea lui ca fost polițist al vechiului 
regim. Cum să se descurce o mamă cu şase copii, din 
care cel mai mare abia trecuse în ciclul gimnazial? 
Situaţia era disperată, dar, se ştie, o nenorocire nu vine 
niciodată singură. Fără nici o explicaţie prealabilă, 
familia este ridicată, îmbarcată în trenuri speciale cu 
vagoane pentru transportul animalelor (bou-vagon) şi 
transportată în Bărăgan, în domiciliu obligatoriu. 
Treceau drept nişte duşmani de clasă şi priviți ca nişte 
odioşi ai regimului comunist. Drumul lung şi 
privaţiunile de tot felul se asociau cu zvonistica 
spăimoasă a deportării lor în Siberia, pentru fabricile de 
săpun, şi cu brutalitatea autorităților. Nu mai boscorodi 
şi nu mai fă semne, boaită reacționară, nici tu şi nici 
puii tăi de viperă! Gata! Ştim cine este ticălosul de 
bărbatu-tău. O să vă lichidăm pe toţi: şi pe el şi pe tine 
şi pe năpârcile tale, clar? Dacă ar fi după mine, v-aş 
împuşca pe toți acum. Acuma! Lepădăturile dracului! 
Gata, s-a terminat! Dumnezeu a murit! Aţi înțeles? A 
murit, gata! N-are cine să vă mai scoată din căcat! 
(159-160). 

Dar chiar a murit? De-ar fi fost aşa înseamnă, cum 
remarcase şi Dostoievski la vremea sa, că totul e posibil. 
Inseamnă că-ntre oameni nu mai există lege, convenţie 
şi reglementări. Înseamnă că în comunitate 
atotstăpâneşte legea junglei şi dreptul celui mai tare, mai 
puternic. Orice turmă, în absența păstorului bun, se 
rătăceşte, rămâne de izbelişte, în devălmăşie şi-n bătaia 
tuturor vânturilor. Ar fi fost un semn de nevolnicie ca 
Dumnezeu, care s-a născut în exil, să-şi găsească 
obştescul sfârşit în câmpia Bărăganului, cum aşa de 
sentențios hotărâse  dolofanul slujbaş al puterii 
comuniste. 

Şi totuşi, titlul cărții este de departe, deplin 
justificat. Întreaga acțiune este privită cu ochii de copil 
ai autorului, care nu-şi poate explica nepăsarea divinului 


la toată gama năpastelor încercate de o familie drept- 
credincioasă şi cu frică de Dumnezeu. Zici: milă voiesc 
şi nu jertfă (Matei 9,13) Mă străduiesc să înțeleg un 
lucru elementar: Care dintre cele două vocabule e 
emblematică pentru Tine: milă ori jertfă? Dar cine-mi 
va lămuri această dilemă tulburătoare, când dialogul 
meu se reduce de fapt la un monolog pe care-l expediez 
spre înaltul cerului având ca destinatar o persoană 
inventată, imaginară şi deci inexistentă (p. 132). 

Ce să înțeleagă un copil din faptul că toate strigătele 
lui către cer se irosesc în vânt şi rămân fără răspuns? Că 
destinatarul nu dă nici un semn c-a primit mesajul să-şi 
arate într-un fel bunătatea, îndurarea, mărinimia şi 
iubirea de oameni? . 

Ne putem imagina disperarea acestei familii cu şase 
copii minori, basculată într-un perimetru decupat din 
imensitatea Bărăganului. Bărăganul... Câmpie întinsă, 
cu ploi puține, cu veri toride şi ierni bântuite de criveţe 
cumplite. Nu existau alternative. Trebuia să 
supraviețuim. Era un aspect edificator al luptei pentru 
existență şi, în acelaşi timp, al selecției naturale: cei 
puternici supraviețuiesc şi merg mai departe, pe câtă 
vreme cei slabi dispar. Vulpile au vizuini şi păsările 
cerului cuiburi. Fiul Omului n-are unde să-şi plece 
capul (Matei8,20). Nici noi nu aveam unde să ne punem 
capul. Ce era de făcut? Cui să ne adresăm? Cui să-i 
cerem ajutor? Lui Dumnezeu? Nu, Dumnezeu nu era 
acasă (p.166-167). 

A fost rolul mamei să-şi încurajeze copii şi să-i 
mobilizeze pentru a-şi înjgheba o minimă amenajare. N- 
a fost numai o mamă ca oricare, a fost chiar prototipul 
de mamă iubitoare şi protectoare, care nu se pierde cu 
firea uşor şi chiar în cele mai întunecate condiții găseşte 
resursele necesare pentru a ieşi la lumină. Şi mai avea, 
dincolo de calităţile amintite, până la urmă fireşti pentru 
orice mamă, un simţ pedagogic auroral. Ştia să inducă 
bieţilor copii un optimism contagios, chiar şi în cele mai 
cumplite situaţii. Niciodată obosită, niciodată epuizată 
de energie, niciodată cuprinsă de lehamite sau de lene şi- 
a mobilizat pruncii, a împărţit sarcini precise, după 
vârsta şi puterea fiecăruia şi s-au pus pe treabă. Mai întâi 
au improvizat un grup sanitar, apoi au săpat un bordei 
unde să se adăpostească noaptea. Nu erau singurii 
năpăstuiți. În aceeaşi situaţie disperată se aflau familiile 
de nemți, aduse din Banat — toate prinse în aceeaşi febră 
urgentă de a-şi amenaja o formă de locuire. Apoi s-au 
apucat, după modelul familiilor germane, să facă 
chirpicii necesari unei construcţii mai omeneşti. 


Alte secvenţe confesionale 


Era de aşteptat ca autorul, după interesul arătat față de 
primele sale confesiuni grupate sub un titlu mai mult 
decât incitant, Dumnezeu a murit în Bărăgan, să 
continue seria rememorărilor şi să dea naştere şi altor 
alcătuiri livreşti. 


56 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Volumul Domiciliu obligatoriu (Editura 
Charmides, Bistrița, 2014) este, bineînțeles, o 
completare şi o întregire a volumului anterior, dar altfel 
organizat şi cu alte modalități narative. 

Regăsim în acest volum toate insanitățile vieții 
desfăşurate în perimetrul 
circumscris domiciliului 
obligatoriu. Totul încremenise 
într-o formă de primitivism 
năprasnic şi nimic nu amintea 
de născocirile omului modern 
în probleme de confort şi 
civilizație. Nimic din 
achizițiile lumii moderne nu se 
mai conserva în Bumbăcarii 
Bărăganului, unde totul 
încremenise în condiția omului 
preistoric. De altfel nici viața nu mai era viață, ci un 
surogat, o caricatură, o parodie a grotelor primitive, 
unde istoria se rescria pornind de la punctul zero al 
evoluţiei omeneşti. 

Prima şi cea mai importantă problemă era aceea a 
lemnelor de foc pentru timpul iernii. În absenţa pădurilor 
care să furnizeze lemnul trebuincios, sau a altei forme de 
combustibil, oamenii se adaptau condiţiilor. Adunau 
tizic de pe mirişte, îl depozitau şi-l foloseau în timpul 
iernii. Ce era tizicul? Era bălegarul uscat, lăsat de 
şeptelul  gostatului Pavel  Tkacenco în timpul 
păşunatului pe care oamenii îl strângeau şi-l foloseau 
drept combustibil pentru sobe. Căutam plăcintele mai 
întregi, mai consistente şi cât mai uscate. Introduceam 
uşor lopăţica sub materia vizată şi o întorceam pe 
cealaltă parte. Dacă era proaspătă şi încă molcuţă o 
lăsam aşa, în bătaia soarelui arzător, care absorbea şi 
ultima moleculă de lichid încă neevaporat. (...) Cerinţa 
era să le aducem acasă întregi, pe cât posibil. Asta era 
marea performanţă! (p.21). 

Acţiunea noului volum nu mai este ordonată logic 
sau cronologic, ci dispusă în secvenţe epice, ca-ntr-un 
puzzle dezmembrat în fragmente componistice. Scene 
din timpul domiciliului obligatoriu alternează cu 
întâmplări de dinainte de deportare, petrecute în ultima 
localitate bănăţeană, unde familia se refugiase pentru a 
scăpa de ravagiile secetei ce bântuia în Moldova. 

Plină de dramatism este secvenţa în care descrie 
iarna cumplită şi ninsoarea atât de abundentă căzută 
peste câmpia Bărăganului, de nu se mai distingeau 
casele din troiene. Erau acoperite integral de zăpadă şi 
cei din interior nu aveau nici o posibilitate de a ieşi din 
izolarea etanşă în care se afla. Cu uşile şi ferestrele 
blocate de troiene, familia traversa o noapte groasă şi 
continuă, fără nici un reper privind curgerea vremii şi 
fără nici o legătură cu lumea exterioară. Nu doar 
acoperişul, dar nici hornul casei nu se vedea din neaua 
căzută cu nemiluita. Erau ca-ntr-un sicriu, ca-ntr-un 
copârjeu acoperit însă nu cu pământ, cum se obişnuieşte 


creştineşte, ci cu un strat gros de zăpadă, fără nici o 
speranță de a se elibera de sub carcasa albă şi rece 
înainte de venirea primăverii. Nu mai era drum, nu mai 
erau repere, era doar o plapumă albă şi groasă şi troiene 
imense aşezate strat peste strat, tasate sub forța 
crivăţului. Ambele ferestre erau potopite de zăpadă care 
se depozitase în straturi succesive şi inegale, bătătorite 
de rafalele războinice ale unui crivăţ inconştient de 
culoare albă, rivalizând în răutate şi demenţă cu celălalt 
crivăț de extracţie roşie-bolşevică, ce teroriza sărmana 
țară de aproape un deceniu. Concluzia se impunea de la 
sine: eram îngropaţi de vii sub nămeţi (p.53). 

I-au deblocat până la urmă oamenii locului, care nu 
şi-au abandonat omenia nici în aceste condiţii-limită. 

La fel de dramatic este şi episodul de căutare a 
mamei învinsă de un ger cumplit, în drumul ei de 
întoarcere de la spital spre casă. Văzând că gerul nu 
slăbeşte şi mama întârzie, cei doi copii mai răsăriţi au 
intuit perfect situaţia şi-au plecat în căutarea ei. Căzută 
în genunchi se stingea încet, încet din lipsă de aer şi din 
cauza frigului. Crivăţul o doborâse şi acum o prohodea 
în limbajul său  tăios şi glacial, acoperind-o cu un 
giulgiu protector de zăpadă (p.41). 

Au găsit-o căzută în nămeţi. A descoperit-o câinele 
pe care-l luase în recunoaştere. Stătea în aceeaşi poziţie 
cu brațele întinse şi cu fruntea sprijinită în zăpadă. l-au 
îndepărtat gheaţa formată pe ochi şi din nou i-au frecat 
tot obrazul cu zăpadă pentru a o reanima. Şi-a revenit 
încetul cu încetul. I-au frecat bine mâinile cu zăpadă 
luând fiecare deget în parte, pentru a îndepărta riscul 
unei degerături. Nici cel mai bun reflexo-terapeut ori 
masseur n-ar fi egalat modul în care cei doi fraţi ai mei 
se străduiau să o aducă pe mama în stare de conştienţă. 
Poate nu erau tocmai pricepuţi, dar iubirea şi dragostea 
profundă față de mama, încrederea absolută că 
Dumnezeu îi va ajuta în demersul lor disperat, toate 
acestea se constituiau într-un flux magnetic şi emoțional 
continuu cu vizibile puteri miraculoase (p.45). 

Ce să mai spun? Există în această carte multe 
secvențe dramatice asupra cărora s-ar cuveni să insist, 
dar oricum le-aş rezuma, demersul meu n-ar putea 
concura cu textul cărţii, aşa că prefer să recomand 
cititorilor lectura directă, nemijlocită. Îi asigur că nu vor 
regreta şi că vor fi beneficiarii unei lecturi memorabile. 

Încă ceva. Ambele isprăvi livreşti semnate de 
Victor Aciocârlănoaie s-au bucurat de cronici elogioase 
semnate de personalităţi bine aşezate în literatura 
românească de azi. E de înțeles. Ceea ce face autorul 
nostru prin aceste dezvăluiri confesive echivalează, din 
multe puncte de vedere, cu demersul narativ a lui 
Soljeniţân. Un demers întârziat, dar necesar şi bine 
venit. Lumea încă nu este convinsă că stafia lui Marx și- 
a încetat colinda prin conştiinţele lumii europene. Chiar 
în ţările care l-au pus în act, în active practice şi mai 
apoi l-au aruncat la tomberon, încă există nostalgici, 
mizând pe clasa muncitoare, ca forță politică înaintată şi 
singura îndreptăţită să guverneze o societate. Se ştie că 
mentalitatea oamenilor se schimbă mai greu - disimulat 


57 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


sau fățiş persistă încă multă vreme şi după ce şi-a 
pierdut suportul ideologic. 

De asta zic, comunismul rămâne încă o nucă greu de 
spart. L-am declarat criminal şi ilegitim, dar ne amintim 
bine de tărăboiul din Parlament şi la fel de bine 
constatăm că o Lege a lustraţiei a fost imposibil de 
adoptat. Democraţia este un lucru anevoios şi fragil. 
Atât de fragil că poate fi anulată în timp record şi prin 
mijloace aparent legitime. Ceea ce s-a întâmplat în vara 
anului 2012 ne dă, sau trebuie să ne dea, fiori reci pe 
şira spinării. Confesiunile d-lui  Aciocârlănoaie, 
răspunde, printre altele şi spiritului de veghe care nu 
trebuie încă să ne părăsească. 


Mitu SĂLCIANU 


Cel care a fost „la cununia cerului cu 
marea” 


Pentru a ne dovedi că demersul său poetic a fost 
trăit în spaţiu şi timp, F. M. Ciocea precizează ziua, luna 
şi anul naşterii fiecărei poezii din volumul Cartea 
secretelor (Editura Helis, Slobozia, 2014), la puţine 
dintre ele este menționat doar anul, cum foarte puţine au 
titlu. Din născare având căderi în starea de grație a 
poeziei, adică talent, F.M. Ciocea şi-a zis că, spre 
neuitare, e bine să noteze, să transcrie acele evenimente 
ale ieşirii din cotidian, când se bucura că era singur în 
siguranţa precară sau nu a mediului ostil sau binefăcător. 
Pentru poet important e să fie. 

Aranjarea nonconformistă în pagină a poeziilor 
din acest volum (tip revistă literară, fără coperte 
distincte), fără o ordine anume, aparţine autorului. Nu 
cred că a urmărit ceva anume, poate doar fuga de o 
eventuală monotonie (!?). Astfel, o primă poezie, scrisă 
în anul 1972, apare la poziţia 133, din totalul de 163, 
deşi aceasta putea să facă deschiderea sau să fie motto la 
întregul volum. Să-l cităm: M-am târât până la fântână/ 
Și am strigat:/ - Istorie!/ Ca-n Bărăgan am strigat:/ - 
Pământule!/ Unde-ţi sunt ochii/ Să ţi-i sărut, pământule! 

Poet al locurilor vaste ni se relevă încă din acești 
ani (anii '70): Oraşul cufundat în cerul prea adânc/ 
Trăieşte-n piatră marele dezastru (Histria) sau lar este 
primăvară în lume,/ lar poetul își mână mieii/ Pe 
câmpiile cerului (104). Să nu uită că, în afară de a fi 
poet, F.M. Ciocea a fost vaporean, iar acum mic fermier 
în Bărăgan. Poezia din anii '80 reflectă o stare de 
libertate anume, când: îmi trăiam fericit singurătatea 
(13), ...cu ecuatorul pe burtă (...) Dimineaţa citescpoezii 
umbrei mele... (6), dar şi cu accente de revoltă: Suntem 
mințiți, minţiţi, prieteni (încă) şi Oriunde, prieteni, 
oriunde,/ Ofiţerul de securitate este un mic împărat (12). 

După o sincopă, 1983-2009, poezia revine în 
acest volum, cantitativ şi calitativ, din anul 2010 până în 
anul 2013 inclusiv. Este reflectată o perioadă de intensă 
trăire afectivă, când autorul se conformează dictonului 
carpe diem (Să), devine vânător de iluzii pe cer (29), 


Ziua este o iluzie (22). Atitudinea față de sine capătă 
accente cum nu se poate mai poetice: Fiindcă sunt 
nebun, tractorist nebun stârnind germinaţii/ Oriunde 
lumina pipăie materia/ Cu degetele ei gingaşe (35). 

În lumea în care ...scena va deveni o junglă/ 
Unde nu ştii cine urlă:/ Omul sau fiara?, poetul F. M. 
Ciocea nu-şi uită cititorul: Adun paie în baloți mari, 
rotunzi, / Când brusc, într-o viziune teribilă/ realizez că 
strâng în baloți/ Cadavrele amintirilor voastre trecute. 
(163). Cartea secretelor este, de fapt, dezvăluirea 
tainelor care îl bântuie pe poetul F. M. Ciocea, prin 
venele şi arterele căruia curge un sânge sănătos 
împrospătat adesea de spuma mării şi de roua 
Bărăganului. 


Teo CABEL 


„Intre două iubiri” de Cornel Diaconu 


ECHILIBRUL FIINȚEI UMANE 


Iubirea întotdeauna este ardere şi manifestare. 
Firea umană operează, cu ştiinţa sau fără ştiinţa 
taxonomiei, cu principii și concepte. Aceste cărămizi, 
principiile şi conceptele, sunt aşezate în mod ludic în 
vârstele fragede, apoi mai mult sau mai puţin conştient, 
odată cu trecerea timpului. Artizanii acestei construcții 
sunt familia, mediul, societatea. 

O aşezare iraţională, superficială a acestor 
cărămizi va declanşa, mai devreme sau mai târziu, în 
viaţa persoanei sau a personajului prăbuşirea, surparea, 
dacă nu implozia. Cât de mult contează energia 
ursitoarelor într-o viață în care mama este cea care te 
provoacă în privința felului de a-ţi pune problemele în 
față? Condiţia este ca, în acelaşi timp, să le sesizezi 
importanţa, prioritatea, să conştientizezi urmările, ca şi 
consecinţe obligatorii de multe ori, să ai certitudinea că 
te zbaţi pentru a-ți crea sentimentul de învingător. 
Având acestea în rucsacul vârstei îți vei găsi mai lesne 
drumul în viață. 

Între două iubiri, romanul domnului Cornel 
Diaconu, recalibrează pentru vremurile actuale, în 
contextul dihoniilor, răstălmăcilor şi motivaţiilor 
egoiste, dialogul. Sentiment născut de multe ori din 
pasiuni răscolitoare, iubirea, este echilibrat cu acea 
prezenţă de spirit a valorii umane, a stăpânirii de sine. 
Tendinţa de duplicitate nu se adevereşte în interiorul 
romanului. „Între” nu este liantul îndoielii, al 
nehotărârii, al imoralității, nici o plutire în derivă. În 
grădina vieţii nu toate florile au parfum, doar unele, 
trandafirii, bunăoară, au o prezenţă anume, un fenotip 
caracteristic. Personajul principal, Radu, nume ales ca 
urmaş al unui anume prototip de om, tânărul locotenent, 
nu este măcinat de psihologia apăsătoare şi inefabilă în 
care ardea odată Ştefan Gheorghidiu; trecător cumva pe 
lângă Dulce ca mierea e glonțul patriei, al lui Petru 


58 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Popescu, şi neeşuând niciodată într-o amintire despre 
Francesca. 

Ratând o iubire, ale cărui culise destinul i le 
ascunde mulți ani, fire romantică, îşi valorifică totuşi un 
alt filon al firii sale, poate izvorând ca şi numele din 
energia locului natal, şi se duce la şcoala de ofiţeri. 

Orgoliul rănit, deziluzia, nu îl împiedică să-și 
descopere un potențial nevalorificat şi nebănuit, un 
curaj, pe care nu și-l bănuia, când observă o fată 
plângând, în gară... la Brașov. Își învinge timiditatea, 
neputând trece nepăsător pe lângă suferința fetei, 
marcată de pierderea trenului şi de lipsa banilor pentru a 
se putea întoarce acasă. Îi dă banii de drum, ocazie 
pentru a începe o fascinantă poveste de dragoste: Radu 
şi Silvia. 

Prima parte a romanului, Castelul de nisip, e 

aparent anacronică şi discordantă cu desfăşurarea 
evenimentelor. Toată viața omului poate deveni dintr-o 
dată un castel de nisip care nu se dărâmă precum a celor 
doi  purceluşi dintr-o cunoscută poveste, ci în 
instanteneul prezentului, ca un fulger. 
Iubirea celor doi trece proba timpului cât el este în 
Școala militară. Consolele podului dintre cei doi se 
asamblează încet. Scrisorile lor sunt cărămizi bine zidite. 
Când se vor întâlni prima dată, deja edificiul iubirii lor 
este o casă solidă aşteptând doar să fie deschisă şi 
mobilată. 

Silvia este fata nefericită din cauza atmosferei din 
casă. Nu are lipsuri materiale, tatăl medic, ci o acută 
lipsă de căldură părintească pe care a găsit-o, însă, la 
bunici. Este nemulțumită de ce vede şi simte; ştie sigur 
că nu va face aşa în viață şi de aceea caută și oferă 
iubire, înțelegere, armonie. 

Dialogul celor doi este un portativ al unei armonii 
rar întâlnite. 

Când dialogul nu este prezent, cotidianul se 
alimentează din izvorul limpede al amintirilor precum 
mersul la colindat, întâmpinarea mamei: Aici, acum, sub 
lacrima ostenită din ochii mamei, copilăria mea se 
ascunde-n trecut. (pag. 22) sau realitatea dură a primelor 
zile cazone: Mă uit în oglindă. Pe suprafața netedă şi 
lucioasă imaginea mea se așeza resemnată în conturul 
unui chip străin (pag. 23). 

Cornel Diaconu ne expune în fața ochilor, minții 
şi sufletului un dialog între oameni raționali, cu afectele 
ținute în frâu de bunul simţ al unei credințe vechi, 
strămoşeşti. Un dialog cu profunzimea patriarhală a 
timpurilor de demult, în care omul îşi percepea rostul 
sub îndrumare folositoare. Aşa sunt dialogurile dintre el 
şi mama sa, dintre Radu şi Silvia şi, mai târziu, cel cu 
fiica lor, fără dedesubturi ciuruite de echivocuri. 
Dialogul este o construcție a existenţei, ca mijloc de 
apărare împotriva realităţii, uneori dure, dar cu 
modalități rezonabile de rezolvare. Atmosfera între 
oamenii care dialoghează se construieşte cu grija 
durabilităţii, evitând prăbușurile, adevărate risipiri ale 
momentelor preţioase de viaţă. Umorul, jocul de cuvinte 
ca stare a flexibilităţii în a găsi soluții amiabile pentru 


toți: „O iubesc, mamă. Eu m-aș bucura să fie... Bănuiesc 
ce sfaturi îți stau acum pe limbă, dar hai să lăsăm 
lucrurile aşa cum ni le oferă Dumnezeu.(pag. 43), „Cel 
mai dezordonat spirit cazon te roagă să-l servești cu un 
prosop.” (pag.42). 

Întâlnirea dintre cei doi, prima noapte de iubire, 
un vals continu. Prezent ca soț iubitor, ca tată, ca ofiţer, 
în vremuri în care politica era o armă periculoasă, Radu 
demonstrează dibăcie pentru a rămâne în limitele 
omului de bun simţ, fără a fi cangrenat de microbul 
decăderii. Îşi consolidează cariera fără să se abată de la 
principiile învățate. Momentul însă, cu neprevăzutul său, 
îl convinge că trebuie aplicate și scenarii de compromis 
in extremis. Compromisul îi salvează valoarea de la 
nivelare şi desființare: primirea în rândurile PCR; mai 
mult o obligaţie, voalată sub masca consimțământului. 

Incursiunea în atmosfera cazonă, subiect aproape 
tabu în literatura ultimelor decenii, conturează aspecte 
reale ale vremurilor, ca o tuşă definitorie în roman, 
echilibrând aspectul pestriț la vieţii. 

Revoluţia din '89 este cutremurul care dărâmă 
castelul lui Radu, transformându-l într-un nisip al 
destinului, alunecând dincolo de logică. Moartea Silviei 
îi pune existenţa în paranteze, obligându-l la ceva 
supraomenesc, echilibrul, altul decît cel construit până 
atunci, evaluarea propriei vieți în situație de criză 
umană, personală. Un tată singur, cu responasbilitatea 
creşterii unui copil disperat de pierderea mamei. 

Faţă de evenimentul din '89, poziția este una 

distantă, rece, decantată într-un raționament uşor de 
combătut de patetici fără argumente solide. Realitatea 
acelor zile se limpezeşte în concluziile trase de Radu: 
„Regizorii unei revoluţii cu tentă ascunsă de lovitură de 
stat — ultima la finele unui mileniu, în care Occidentul 
îşi atribuia cu de la sine putere dreptul de a impune, în 
numele democraţiei, propriul model- au transformat 
România într-un teatru de confruntări aberante.” 
(pag.137) ”Se declanșase războiul psihologic, o noutate 
pentru toţi românii, manevrat cu isterie profesională de 
televiziunea română. Fixaţi în cătarea armelor, ochii 
supravegheau orice mișcare din jur. Un joc de-a viaţa şi 
de-a moartea, la îndemâna oricui. Fără discernământ, 
degetele apăsau pe  trăgaci, mânate de tentaţii 
nesăbuite; inconștiența domina raţiunea sub masca unui 
instinct primar, acela de conservare. (pag. 139). 
Iubirea pentru Silvia rămâne prin intensitatea ei un scut 
nevăzut împotriva  vicisitudinilor viitorului, o 
recapitualre a unei vieți trăite frumos. Chiar ea, în 
singurătatea unei nopți de maximă tensiune din acea 
vreme tulbure a revoluției, ultima de fapt, gândea: 
„Noapte de singurătate şi de nesomn. Mă ascund în 
liniştea tuturor clipelor dăruite de el.” 

În partea a doua, Provocarea destinului, Radu are 
în prim-plan viitorul fetei. Care sunt provocările la care 
te supune destinul? Opțiunile şi alegerile. Părinții 
Silviei, care nu au vrut să ştie de mariajul lor, acum vor 
să ia fata, să o crească ei. 


59 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Copila nu este de acord, dar nici el nu ar îngădui 
aşa ceva aducându-și aminte de copilăria nefericită a 
şoției sale. Nu se poate compensa lipsa, unei persoane 
dragi, iar suferința te macină până la disperare. În 
încercarea de a-şi îneca durerea într-un pahar de vin, ca 
un înger păzitor, vorbele mamei din ultima scrisoare au 
efectul unui duş rece: „Povaţa mamei însă îi zvâcnea în 
timpane, ca un puls: „Orice s-ar întâmpla, să nu cauţi 
vreodată liniștea şi resemnarea în pahar!” A stat în 
cumpănă, apoi l-a vărsat în chiuvetă. (pag. 145). A fost 
o alegere în fața destinului. Omul face alegeri cu 
sentimentul sublimului, al fatalismului, dar le face, 
obligat de însuşi faptul că respiră, este conștient unde se 
află sau că trebuie să facă următorul pas. Banale sau 
memorabile, alegerile sunt amprente apriorice pentru 
viitor. 

Comunicarea cu fata se îmbunătățește. Timpul 
cicatrizează rănile şi cei doi se regăsesc într-o nouă 
ipostază, tată şi fiică, dar cu sentimentul că se au unul pe 
altul. Conştiința şi prezența acestui sentiment aşează 
balanţa înspre linişte în adâncul lui Radu. Dar cum 
provocările s-au declanşat şi apogeul încă nu are un 
orizont vizibil, apare fosta iubire, Anda. Află că 
dezamăgirea lui nu a fost la vremea respectivă în 
cunoştinţă de cauză. Fata, atunci, nu a mai fost lăsată să 
îl vadă. Pentru a ascunde acest aspect a ales, la 
momnetul impus, acel mod de a se despărți de el. 
Lucrurile care ne fac să suferim au întotdeauna o 
explicație. De multe ori o aflăm, de multe ori, poate nu. 

Ca şi cum ar valida versurile lui Nichita 
Stănescu, din poezia Scrisoare: „Numai ceea ce se 
repetă/are valoare, Tom/Ceea ce e singur, ceea ce e 
unic/nu are valoare// Eu am pierdut numai lucruri/ 
fără de valoare, am pierdut/ numai ceea ce am iubit 
”. Radu actualizează sentimentul iubirii. Iubirea în 
ipostaza de cuplu bărbat-femeie. Văduvia lui se 
finalizează într-un happy end. Te poţi detaşa de un 
prezent care declanşează mereu amintiri? Ultima 
alegere a fost făcută. 


Stan BREBENEL 
MANUALUL LUI FLORIN 


Florin M. Ciocea este cunoscut, mai ales în 
cercurile literare din sud-estul țării, prin proza sa din 
care se degajă multă ironie şi umor, dar şi ca poet. 
Lucrările anterioare care îl recomandă sunt: 
„Nemaipomenitele isprăvi ale lui Florin Ciocea la Capul 
Bunei Speranțe” (2002), „Concubinajul perpetuu dintre 
diavol şi om sau scurtă dizertație despre Rai, lad şi 
Raiad” (2007) şi „Studiu sociologic despre anxietățile 
limbricilor împăiaţi” (2010). Anul acesta a fost mai 
rodnic pentru „fermierul” din Stelnica, Ialomița, în 
comparaţie cu perioada cât a fost marinar în Flota de 


Pescuit Oceanic, unde a trudit 11 ani până ce aceasta a 
fost păpată de rechini, publicând două cărți la Editura 
Helis: „Cartea secretelor” (versuri) şi „Manual de 
fenomenologie” (proză), de care ne ocupăm în cele ce 
urmează. 

Florin M. Ciocea scrie o proză în care realitățile 
zilelor noastre sunt zugrăvite cu umor, împănate cu 
ironii, de fapt aşa cum sunt ele, ceea ce arată că este un 
atent observator al fenomenelor şi că nu trece nepăsător 
pe lângă ele. În România post-socialistă au loc felurite 
întâmplări hazlii în care oamenii „serioşi” provoacă 
râsul. Sunt luate în vizor relațiile interumane, aspectele 


vieţii sociale şi spirituale. Nu lipsesc, ba chiar 
condimentează cotidianul, elementele specifice 
politicului. 


Toate întâmplările au loc şi se desfăşoară 
concomitent cu un fenomen ce a cunoscut un avânt 
nemaiîntâlnit în toate localitățile țării: construcția 
catedralei în oraşul scăldat de undele brațului Borcea, 
Feteşti. Părintele Vasile, parohul viitoarei catedrale, este 
şi un om de lume fiind un participant activ la 
eveneimentele culturale ce se desfăşoară periodic în 
piața centrală şi unde se produc manelişti celebri şi 
dansatoarele dezbrăcate ale lui Sisi, totul culminând cu 
nelipsitul foc de artificii. Însă petrecerea nu se termină 
aici, primăria ducea distracţia mai departe. Într-un cadru 
restrâns, unde curge multă băutură şi aşezonată cu 
mâncare din belşug, cu dezbrăcatele lui Sisi în prim 
plan, veselia durează până dimineaţă. Însă, ca în 
Meşterul Manole, odată ce zidurile catedralei ajungeau 
la câțiva metri înălțime, într-o singură noapte se 
prăbuşeau palancă la pământ. Toate încercările, inclusiv 
de a ține slujbe pentru alungarea duhurilor rele, nu au 
dus la un rezultat pozitiv. De fiecare dată, când zidurile 
ajungeau la aceeaşi înălțime, se prăbuşeau. Toată lumea 
comenta în fel şi chip, inclusiv la cârciuma „Bosky 
club”. Tot în acest timp se întâmplau fenomene ciudate 
şi la o bisericuţă din oraş în care preoţii, la un moment 
dat, începeau să leviteze, după care, plonjând din 
înălțime, dispăreau misterios în fântâna din curte fără să 
mai apară vreodată. S-au propus fel de fel de soluţii 
pentru ca zidurile catedralei să nu se mai dărâme. A fost 
aleasă una apropiată de cea folosită în celebra legendă, 
adică să se construiască în zidul din zona altarului o 
mică garsonieră în care să locuiască preoteasa parohului 
Vasile. Zis şi făcut. Construcția se înălța văzând cu ochii 
şi atâta timp cât preoteasa se afla în noua locuință nu se 
întâmpla nimic. Când aceasta părăsea garsoniera zidurile 
începeau să trepideze. Fenomenele stranii au atras, ca un 
uriaş magnet, posturile de televiziune din ţară şi din 
afară, astfel încât oraşul ialomiţeano-dunărean ajunsese 
un ombelico del mondo. Erau transmisii zilnice în direct 
ceea ce nu era chiar rău. Mulţi sponsori s-au oferit să 
contribuie cu bani pentru înălțarea sfântului lăcaş. Însă 
apăruse şi ceva şi câteva probleme. Preotul era 
nemulțumit că îi lipsea preoteasa din aşternut, 
constructorii se plângeau primarului că televiziunile le 
cereau să încetinească lucrările tocmai acum când se 


60 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


apropia iarna, iar primarul avea parte de un control în 
care era acuzat de corupție. Din fericire, toate au o 
rezolvare favorabilă, inclusiv faptul că preoteasa era 
înlocuită de nevestele altor preoți care să ocupe 
temporar garsoniera din zidul catedralei. 

Constatăm, după terminarea lecturii, că Florin 
M. Ciocea are ştiinţa nu numai de a crea situaţii comice, 
dar că ştie să le pună în valoare pentru realizarea 
efectului scontat: râsul. Un comic viguros, pe alocuri 
țărănesc, împănat nu numai cu vorbele de duh ale 
bătrânului şi schimnicului înțelept Ion Voinea, dar şi cu 
aducerea acestuia ca personaj de prim plan în partea a 
doua a povestirii. Iată câteva dintre zicerile lui: „E mai 
demn să cazi de tot decât în genunchi”; „O viaţă nu 
poate fi fatală, o clipă da”; „Unii sunt ca muştele — 
trăiesc din rana altora”; „Unii la moarte îşi dau seama că 
n-au trăit”; „Viaţa e o (scurtă) nebunie între două lucruri 
înțelepte: naşterea şi moartea”. Nu ştim dacă Ion Voinea 
este un personaj real sau imaginar. Şi într-un caz şi în 
celălalt autorul este de admirat pentru această găselniță. 
Tot ceea ce aflăm, nu numai din carte, este faptul că 
avem mereu nevoie, mare nevoie de înţelepţi şi că 
„Prostul are şi el o vanitate a lui, aşteptând să i se spună 
că e deştept”. Felicitări Florin M. Ciocea. Şi o 
rugăminte: ai mai mare grijă de cum îți „îmbraci” 
cărțile. 


DIN VIAȚĂ, ÎN ALT COŞMAR 


Poetul Nicolae Teoharie a publicat în acest an 
la Editura Helis volumul de versuri Să ne petrecem 
moartea împreună, al cincilea din carieră. Nu am avut 
ocazia să îl întâlnesc deşi îi cunosc pe câţiva dintre 
confrații săi ialomițeni: Gheorghe Dobre, Şerban 
Codrin, Titi Damian, Florentina Loredana Dalian şi, de 
curând, pe Florin M. Ciocea. Am încercat să compensez 
lipsa cunoaşterii căutând în versurile sale elementele 
care îl definesc. lată cum se prezintă, este adevărat, 
foarte succint: „sunt vântul fără de ţară, cu neînchipuit 
de multe umbre/ am fost aflat, îmblânzit, apoi muşcat şi 
hăituit/ de vulpi” (sunt vântul); „aveam o vârstă 
nefericită/ mă apropiam cu paşi repezi de marile regrete” 
(fără seamăn alcooluri);, „toţi spun că semăn cu un 
țipăt./ şi ăsta e motivul că dorm pe tăcerile altora./ şi 
nimeni nu mă are la suflet şi se adevereşte/ că mă aleg 
doar cu o canapea a dezolării...” ( am plâns-o din 
prima), „o vreme mă voi ascunde într-un viitor peste 
care vor boci/ tinere femei. o vreme chiar voi lăsa viaţa 
vraişte,/ voi lăsa cerul înstelat pe unde o vrea el” 
(trebuie să pun ordine în viața asta a mea); „sunt un 
bărbat vinovat, eurasian ce umblă toată/ ziua prin cărți. 
cunosc femei singure, cunosc bărbaţii/ lor dispăruţi...” 
(pricină de tulburare). Recunosc faptul că nu m-au 
ajutat prea mult tuşele folosite într-un posibil 
autoportret. A făcut-o cu mult mai bine Horia Gârbea 
care, prin câteva propoziţii, l-a încondeiat: „Poezia lui 
Nicolae Teoharie este plină de şmecherii, de poante... 
Adunate şi tescuite într-un volum relativ masiv pot crea 


o uşoară plictiseală.” (adnotări la vol. „Camera de 
concret”). 

Nicolae Teoharie, prin acest volum, ne face o 
invitaţie bizară. Poate că nu este adresată tuturor 
cititorilor săi însă, cu siguranță, este adresată unei 
persoane dragi, unor prieteni, unor membri ai familiei 
pentru a fi împreună o eternitate. Poemul care dă titlul 
volumului lămureşte oarecum cine beneficiază de 
invitația autorului: „„...apoi şi tânăra femeie se întorcea 
spre el şi muşca/ şi ea din carnea inflamată şi-l împingea 
înlăuntru. şi înlăuntru,/ acolo, nu mai mult de un gând: 
să ne petrecem moartea/ împreună. încolo e bine.”. În 
acest poem sunt scene lugubre care prefigurează iadul şi 
nu raiul promis de părinți: „în acest timp rupea încet, cu 
amar, când din femeia aceea,/ când din pahar...”, ce te 
fac să nu-i accepţi invitaţia. Dincolo de aceste scene, 
care produc o impresie deprimantă, asemenea unor 
tablouri de-ale lui Francesco Goya, poetul este un ludic. 
Are o uşurinţă, o dexteritate prin care îi aduce cititorului 
şi ceva zâmbete în colţul gurii, unele, ce-i drept, amare: 
„oamenii sunt la două minciuni distanță de mine/ în 
special cei siliți să fie vii.” (cât despre deşertăciune); 
„viețuiesc simplu şi neglijent şi asta de când mă ştiu./ 
aşa se face că acuş sunt un gândac, acuşica sunt 
îmbrăcat/ în haine de sac sau sunt voluntar într-un 
detaşament de muncă/ al închipuirii, asuşica sunt 
îngândurat şi-odată mă aud trăncănind” (câinele). Adept 
al poeziei cu vers alb, autorul nu-şi reprimă jocul, 
căutând şi găsind rime în interiorul versului ce dau un 
farmec aparte discursului liric: „cam la o oră după ce 
facem amor tu vii anume în decor/ cu pielea adormită 
peste tot restul vieții. în ochii tăi extrem/ de cruzi sunt 
mulți bărbaţi palizi şi uzi...” (octombrie cu femeile lui). 
Şi exemplele pot continua. 

În afară de titlul şocant, lui Nicolae Teoharie i 
se mai poate reproşa faptul că există o abundență de 
esențe tari care nu dau bine, cum ar fi: votcă, wischy, 
vin, bea, beţie, beţivi, băutură, cârciumă, hangiu. Te face 
să crezi că euforia bahică este cea născătoare de tablouri 
funambuleşti. lată câteva exemple surprinse într-un 
singur poem, „oraşul ambulant”: „un oraş ca ăsta al 
nostru îl mutăm cât ai bea o votcă”, „în acele clipe noi 
toţi bem cu nădejde, cu încredere şi disperare”, „bem cot 
la cot cu cuvintele noastre”; „mai beţi ca de obicei”; 
„deşi înapoiați, mulți deprinseră băutura”. 

În loc de concluzie citez părerea lui Romeo 
Aurelian Ilie după ce îi analizează, pe blogul personal, 
primele patru volume: „Nicolae Teoharie are o sferă 
proprie de idei, o estetică originală şi o stilistică în curs 
de personificare”. Subscriem. 


6l 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Silvia Ioana SOFINETI 


Octavian Mihalcea, printre bestii şi 
basme* 


Orice carte de poezie, pare a spune Octavian 
Mihalcea, este o condamnare, poate şi pentru că implică 
o relație necesară (şi uneori nedorită) cu afectivitatea 
cititorului. Ura sau iubirea acestuia nu opreşte 
alunecarea, urcuşul în imaginar, dedublarea poetului, 
sfâşierea între sine şi umbra sinelui: „glisez pe cărțile 
condamnării/ a fi cel mai adorat/ sau cel mai urât/ dintre 
locuitorii acestei părți simple// sunt umbra mea/ urc apa 
încrustată din nov/ trebuia să fie simplu” („Sunt umbra”. 

Motivul umbrei este, de altfel, o constantă a 
universului poetic creat de Octavian Mihalcea, un poet 
cu preferință pentru textul concentrat, ermetic, trădând 
complicate procese de decantare, până când, în limpedea 
apă ridicată peste straturi succesive de depuneri impure, 
nu mai poți decela nici emoția, nici gândul dintâi. 
„Bestiile” şi „basmele” sunt plăsmuiri ale imaginației şi 
ajung în poeme nu numai pentru a aminti de joacă şi 
copilărie, de o vârstă pierdută, ci şi pentru că permit 
aruncarea vinovăţiei pe alți umeri. Cel care stă „numai 
lângă tuşă”, pictorul ca şi „floarea colțului”, outsiderul 
adică, autoexilatul obişnuit să contemple/să observe, dar 
nu să se implice, împietritul în fața realității simte 
povara acestui exil bântuit de „viu întuneric”, de tristeţe 
şi nelinişte: „simple nuanţe înşelătoare// a sta numai 
lângă tuşă/ promite floarea colțului/ încercuind cu viu 
întuneric// pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge 
râuri triste/ prin venele pietrelor noastre// legile se 
ascund fără linişte/ şi urmează inimile alungate/ în 
cinstea vântului” („Bestii şi basme”). 

O alchimie subtilă şi complicată schimbă în aur 
ramele oglinzilor captatoare/ deformatoare de realitate. 
Ceea ce se vede acolo, „dezgolirea” până la adevăr, 
lepădarea de sine şi de toate iluziile lui fabricate, de 
toate miturile şi ideile-de-gata, devine înveninare, 
suferință şi moarte. Fabricile de vise, de porți sacre în 
spatele cărora nu mai există nici un zeu, de corăbii care 
şi-au nuntit substanţa cu nentul, în mişcarea indiferentă a 
elementelor mişcătoare, toate aceste elemente cu o 
simbolistică ce trimite la disperare şi moarte intră în 
discursul poetic în formă lapidară, mizând parcă pe 
inapetenţa pentru măreție şi tragic a cititorului: „către 
toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate 
corăbiile scufundate în zorii/ nunților de fier/ către toate 
focurile trudind pe maluri/ mişcătoare// acest oracol al 
oglizilor înveninate cu aur/ această dezgolire îngropată 
în ploaie// pe malul ud se fabrică vise” (Visele se 
fabrică”). 

Poetul nu se luptă cu monștrii, cu bestiile ascunse 
în întuneric, cu urâtul şi cu spaima, dar nici nu se 
victimizează, preferând chirurgia de sentiment, 


lamentației; nu numai somnul rațiunii, ci şi singurătatea 
poate să nască monştri, iar poetul nu stă să le reteze 
capetele, ştiind că ele vor creşte la loc, din altă 
singurătate, din altă aşteptare a mării, deci a vieții în 
necuprinsul ei: „marea mult aşteptată/ fără țărmuri/ a 
venit prea târziu// singurătate retezând capete” 
(„Salvamar”). Zidul, fierul, focul, elemente cu 
simbolistică străveche, se circumscriu unui text poetic 
modern, în care noţiunile/ conceptele trăiesc prin ele 
însele, fără a stabili relaţii de vecinătate/ contextualitate. 
Certă este doar ruptura, fragmentarismul, construcția din 
piese disparate, pentru ca impresia de spaţiu închis şi 
fără speranță să devină copleşitoare: „alarma se pierde/ 
între flăcările unui jar cuminte// la început a fost muzica 
schimbătoare// pagini vechi siluetele fierului credincios/ 
supus încercării// zidul rămas înconjoară/ marile măşti 
de sânge// curtea interioară salvează/ o aventură pentru 
totdeauna” („De piatră”). Parfumul medieval pe care îl 
degajă acest text poate fi regăsit şi în alte pagini ale 
volumului, pentru că timpul este fără de sfârşit şi 
început, iar pe axa lui poetul poate să gliseze, să caute şi 
să piardă sensuri, să renunţe şi să se întoarcă, pentru că 
punctul de plecare este întotdeauna mijlocul: „mai mult 
decât zborul/ soarelui păzit/ fiecare zăpadă/ aşteaptă 
chemarea// încă se poate acoperi/ mijlocul de ianuarie// 
toate plecările vor fi aici/ oginzi luminate încet” 
(„Mijloc”). Podul — simbol al legăturii — şi-a banalizat 
încărcătura semantică, el încă mai reprezintă un loc de 
trecere între două lumi/ două timpuri/ două realităţi, dar 
este un cuvânt secătuit, aruncat în banalul unei amintiri 
nechemate: „podul pe sub care am trecut/ lună incertă 
sau viitor întrebător// culorile somnului variază 
întâlnirile/ dincolo de veghea simțului/ poţi deschide 
ochii// pe linia intrării nu este decât tunelul/ cald cald 
cald în extaz// intrarea lumii noastre se vrea singură/ 
etapă jubiliară dus-întors/ simbol deschis pe veci” 
(„Singura intrare”). 

Poet complicat, poate prea cerebral pentru gustul 
cititorului de astăzi, Octavian Mihalcea nu scrie o poezie 
recitabilă, deci nu scrie o poezie pe care să o asculți, ci o 
poezie pe care trebuie să o vezi, pentru a-i înțelege 
sensul mişcării. 

„Bestii Ed. 


*Octavian Mihalcea, şi basme”, 


EIKON, Cluj-Napoca, 2014 


= N 


62 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Valeria MANTA TĂICUŢU 


Mirela Bălan: „Supradoză” 


Condiţia poetului, spune Mirela Bălan, este a unui 
Dumnezeu („mărunt în carne şi oase”), care, pentru a-şi 
desăvârşi universul creat, trebuie să practice sacrificiul, 
să-l aleagă „pe cel care sacrificat, să zămislească 
simțirea”;, ipostaza de creator atotputernic nu exclude 
nici truda, nici nevoia de inspiraţie, nici lupta cu 
eternitatea („inspirația e aproape fără durată; precum o 
amintire adusă-n prezent”, nici coborârea în sine, „în 
apele neclare ale subconştientului”. Paragrafele din 
„Inspiraţie” (un fel de „cuvânt înainte” al autoarei) 
compun o artă poetică ale cărei linii de forță se vor 
regăsi în cele trei cicluri ale volumului („La periferia 
simțirii”, „Alchimia durerii” şi „Reverberații”). A scrie 
şi a trăi devin sinonime pentru poeta care vede cuvintele 
ca pe nişte fiinţe purtătoare Dumnezeu, de sens şi scop, 
de voinţă şi autodeterminare: „- Dreapta e cea care 
scric;/ la dreapta Tatălui stau cuvioşii,/ la dreapta mâinii 
drepte stau cuvintele/ răbdătoare;/ cuvânt Dumnezeu la 
dreapta altui cuvânt Dumnezeu, / în şirag neîntrerupt.// Şi 
pentru că dintr-odată/ sufletului i se face dor de trup,/ 
poemul,/ timid,/ începe să prindă contur...” („Întrupare 
sau din Raiul cuvintelor”). 

Mirela Bălan scrie o poezie care, tematic, nu 
depăşeşte preocupările poeţilor din toate vremurile, dar 
care, la nivelul expresiei, se personalizează prin trăirile 
antinomice, (înfrigurarea/ gestica retractilă, deschiderea 
spre  ceilalți/ refuzul oricărei relații,  empatia/ 
contemplarea detaşată etc.), preferința pentru fragmentar 
şi transpunerea secvenţial-cinematografică a câte unui 
colţ nesemnificativ din realitatea imediată. Privirea 
(văzul) are un rol esențial în relația cu obiectele/ fiinţele/ 
micile evenimente ale căror nume vor intra în poem şi-i 
vor da corp/ substanță: „Ochii s-au adâncit cu încă o 
fracțiune în traiectoria lor spre soare-apune/[...] note 
divine de pian/ ochi strânşi/ în orbite neîncăpătoare” 
(„Anotimp indecis”). Ochiul exterior, de carne, se 
închide adesea, pentru ca ochiul dinlăuntru, cel care 
contemplă mişcarea şi esența sinelui, să întâmpine 
„îngerii rămaşi nenăscuţi”: „,[...] recitesc un vers/ închid 
ochii/ îl las să pătrundă/ până la începutul lui EU/ în era 
aceea sublimă/ îndrăznind să schimb/ căderea în zbor”. 

Preferința pentru construcția din perechi 
antinomice este vizibilă nu numai în planul profund al 
textului poetic, ci şi în cel de suprafață, în structură, în 
aşezarea textelor în paginile volumului. Două poeme — 
„puţin după facerea lumii” şi „amour fugitif” constituie 
doar un exemplu dintre cele (prea) multe oferite de 
„Supradoză”;, primul poem citat are ca temă iubirea 
curată, aşa cum propabil că Dumnezeu a lăsat-o să fie 
(„în şopron/ pasărea doarme/ două suflete/ alăturate/ 
migălesc trăiri/ în bezna trupurilor/ abia primite// se vor 


împreuna/ sau poate/ vor visa că se împreunează// 
oricum ar fi/ Dumnezeu despachetează stele”); al doilea 
poem are ca temă tragismul iubirilor transformate în 
comerț promiscuu: „femeia în roşu/ stă pe bancheta de 
muşama/ cu fruntea sprijinită de canatul ferestrei// e 
înaltă// picioare fusiforme/ întredeschid poveşti de iubire 
[...]/ o vampă/ ori poate o prostituată/ cum orice femeic/ 
se visează/ o dată”. 

Primul ciclu al volumului, pe lângă arte poetice, 
cuprinde, în general, poeme (unele în proză) de un lirism 
concentrat, în care mărcile subiectivităţii nu abundă; „la 
periferia simţirii” sunt exilate cele simple şi mărunte ale 
existenței; drumul spre epicentrul durerii necesită 
„alchimia” de care se va ocupa al doilea ciclu, acolo 
unde vom găsi şi poemul care dă titlul volumului: 
„Supradoză”. Poemul este interesant pentru că, sub 
aluviunile din cotidian, sub larma banală a străzii care 
pătrunde şi sufocă textul, se conturează, tragic şi 
limpede, mitul lui Iona, un mit „pe dos”: realitatea este 
victimizată, înghițită, închisă în burta chitului, urmând 
să fie născută/eliberată după îndelungă penitență 
purificatoare: „apoi clişee: minunile se țin lanţ/ orice 
minune ţine trei zile/ de crezi cu adevărat,/ se va- 
ntâmpla/ etcetera).// O oră mai târziu/ devenisem o burtă 
de balenă/ eviscerată” („Supradoză”). 

Poemele din cel de-al doilea ciclu surprind prin 
atitudinea față de sine, cumva persiflantă, urâtul/ 
grotescul fiind categorii mai puţin frecventate: de obicei 
este urâţit realul, nu este distorsionată imaginea de sine: 
„Îmi sunt o burtă de vacă/ sârguincios curăţată/ pentru 
cina cea de taină/ unde-mi voi afla adevărul / adevărat - 
// VINA” („Alchimia durerii”). „Trupul-carceră”, trupul- 
redută”, trupul-carcasă” sunt ipostaze ale confruntării 
dramatice dintre spirit şi materie, confruntare în urma 
căreia nu rămâne decât întuneric şi alienarea fiinţei: 
„Câteodată însă fără avertisment/ visul cel mai urât 
dislocă viața/ se revarsă iarna întunericul/ tot/ aici 
devine dincolo/ absurd/ în loc de firesc” („Alchimia 
durerii”). 

Una dintre temele ciclului este naşterea, lipsită de 
conotație sacră, adeseori sursă de angoasă, marcând 
pierderea ori micşorarea fiinţei şi nicidecum începutul 
/speranţa în viaţă şi lumină: „un embrion/ neîndeajuns 
de viguros/ a plecat din uter// Când am trecut pe lângă 
bătrânul din colțul străzii/ şi-a ascuns aripile// Până la 
urmă nu era înger” („„Opal”). 

Cel de-al treilea ciclu, „Reverberaţii”, pune 
singurătatea în epicentrul durerii: singurătatea mascată 
de rețelele de socializare  (www.soarelemeu.ro), 
singurătatea din mijlocul mulţimii („Un bătrânel frumos 
în auzobuz zâmbeşte în neştire/ (viaţa-i un geamăt, 
nimeni nu i-l aude”, singurătatea în cuplu („singurătatea 
se anunţă/ adâncă şi fertilă”). 

O lume „sedată”, în care celulele bolnave 
proliferează „de-a valma” şi cele vii pulsează în 
contrapunct este lumea văzută de Mirela Bălan, iar 
imaginea cinică a acestei lumi, aşa cum apare ea în 
volum, vine din neputinţa tragică a regăsirii echilibrului, 


63 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


a simetriei („simetria e o formă rară a iubirii/ simetrice 
trepte/ simetrice căderi/ din iertări repetate”), a sacrului 
în toate formele lui şi, mai ales, a comunicării reale. De 
aici —  însingurarea, condiție inevitabilă a omului 
modern: „Vârsta răspunsurilor se petrece/ mă îmbracă 
ales în veşmântul/ însingurării/ aşa cum bănuiam;/ iar 
senzualitatea care încă ne leagă/ seamănă milă/ în dor de 
cuvinte” („Însingurării”). 


(Mirela Bălan, „Supradoză”, Editura ePublishers, 
Bucureşti, 2014) 


Petrache PLOPEANU 


o dialectică înțeleasă ca alfabetul morse. 
privitor ca o pasăre strună 


meşterul înjurător se înconjurase de toți discipolii săi 
bifoimati rupea ceva pe ruseşte de când porcii ăştia 

- aşa spunea el cui voia să-l asculte - îi violaseră nevasta 
dar asta este o altă parabolă dintr-un alt război 

mult mai sincer decât cel ce avea să înceapă sub semnul 
prin care se învinge 


înjurăturile ca înjurăturile aveau să aibă trimiteri la 
anatomiiile oamenilor 

la cele ale îngerilor şi ale aceluia care deocamdată 
aştepta 

să clipească cineva dintr-un ochi triunghiular 

o lacrimă triunghiulară să cadă peste geana lumii 

ca apa unui baraj construit anapoda pe timp de criză 
din fonduri reduse cum învățământul la seral 

(şi la fel durerea oamenilor avea să fie a lui) 


priveau cu toţii şi înjurau pe cel ce înclina balanţa 
lemnului 
spre vârful pironului la fel ca pioletul alpinistului 


spre everest e şi aici un fel de munte care străpunge 
cuvântul 

fiecare îşi umplea gura cu blesteme pietroase şi le scuipa 
logosul 

în fragmente - nu erau în stare nici o lapidare ca lumea 
să strige spre magdala - 

de aceea mulți au plecat acoperiți de salivă 

şi prea puţini de glorie 


târziu în noapte 

după cel de-al 23-lea cântat al cocoşului 

alaiul hiperbolic transformase pe nesimţite vorba în duh 
fără să ştie fără să vrea altcineva cu un stat de zeu mai 
înalt 


marmura din sânge. la o plecare 


opriți a strigat cioplitorul de cruci 

e un fapt de neiertat aici cum de s-a putut strecura 
această eroare 

oare câtă atenție ar fi trebuit 

de câtă vigilență şi spirit de observaţie ar fi nevoie în 
aceste ceasuri care 

se duc ele însele să negocieze trecerea timpului? 


ție care ai fost alături de mine de atâta timp 

chiar dacă erai îndepărtat şi ţi se părea că umblă prin 
podul tău spirite 

şi lăsai impresia de indiferenţă altora 

- prea puţin învățați cu licurici - 

cum ţi-a putut scăpa inerția mirării dintâi ca şi cum aş fi 
privit lumea din nou 

cum de-ai crezut că sunt mai întâi cruce şi pe urmă om? 


mereu mândru aşa cum te-am vrut 

mereu al tău dar pururi în mine ca semnul plus ca un 
semn în plus 

de peste câţiva kilometri de câmp şi văzduh 

pasăre şi înger 


greşeala scrierii e o greşeală a căderii 

în tot ceea ce nu credeam că vreodată va căpăta nume 
numele meu e sus cioplit cu migală ca pentru veşnicie 
şi spun aici nu este nici un gând tremurat ca o mână 
uitucă 

e doar numele meu ursuz de atâta marmură închegată în 
sânge 

e doar numele meu sub formă de cruce care tace acum 


şi nimic greşit 


a venit anotimpul despre care nu se vorbeşte. 
colbuiri 


a stat cât a stat şi-a rotit ochii de la unul la altul 
şi-a plecat 


era plin de praf şi de pleavă şi de urme neşterse de soare 


64 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


pământul îi cântase din zori mersul cu tălpile pline de 
solzi 

ştia că altădată glodul fusese fund de mare şi-şi inspecta 
în fiecare seară unghiile 

să vadă nu cumva i s-au născut în sfârşit peştii? 

(îl dureau mult crăpăturile în care se adăpostea 

atunci când se simţea singur 

prea singur între cei mulți care îngenuncheau şi se 
rugau) 


a ştiut că nu este el cel care trebuie să zăbovească printre 
cei ce râdeau 

şi strigau dacă tu eşti acela salvează-te tu pe tine 

(erau simpli spectatori fără de slujbe vii 

fără de traiul sufletului) 


a mers pe drumul de fiecare zi 

a privit acelaşi grăunte lângă alt grăunte şi lângă altul 
mereu la fel 

şi nu a spus nimic despre brazdă 

şi ar fi fost poate simplu să spună de ce i se părea că 
simte începutul unei zile 

cum 

îşi spunea el 

cum încep această nouă zi când picioarele-mi sunt atât 
de ostenite 

când mâinile-mi sunt abătute ca şi când îmi sunt prinse 
de piroane 

(pământul intra cu el 

sta cu el şi cu femeia şi copii săi la masă 

şi se înfrățea cu ei ca şi grâul primăvara cu solzii pe 
care-i aştepta 

de undeva 

de unde?) 


şi era o zi nesfârşită şi o noapte nesfârşită şi nu ştia ce să 
aleagă 

pentru acea vreme acum îndepărtată 

a semănatului 


recviem. al doilea freud 


această cameră are prea mulți pereţi predispuşi la 
angoase 

se-ntorc de pe o parte pe alta ca bolnavii 

din secția de neurologie 

suspină că au ferestrele în semipareză 

(lumina pătrunde la mine murmurând ceva neinteligibil 
eu îmi aplec ochii către buzele sticlei rămase - rânjitură 
obscenă - 

să prind rana care se prelinge de-a lungul cărnii) 


mă sprijin de ei şi cânt 

nu ştiu care este punctul cardinal cel mai apropiat de uşă 
poate că mi se face semn dinspre frică 

poate dinspre ultima tresărire a peretelui alb 

- ei au multe înfăţişări şi mă strigă pe nume şi numele 
meu 


are ceva bolnav în el — 


e o ştiinţă a varului să-ţi spui 

doar atât fac stau culcat pe silaba luminii şi 

torn pe accente întâmplări cu ultimii mizantropi 

şi curcubeie de culoarea cenușii 

- unul dintre pereţi e gri altul iese în afară şi-şi caută 
omul — 

ecce homo rostesc trăgând de el ca de un om beat 
şi-şi întoarce un colţ spre coasta mea 


fac inventarul profeților ce anunță 

tot mai multe cutremure şi-mi privesc camera pe după 
ţevile reci 

e o duşmănie sacră între chipul imprimat neglijent 

pe o etichetă şi ultima crăpătură scăpată din tavan 

- cea din urmă se aşează ca o petală de smoală 

pe obrazul meu drept 

pe umărul meu drept 

pe trupul meu drept văruit în alb iar uneori în gri sau în 
albastru - 

ferestrele mele împiedică ziua să se mai nască 

doar angoasele forfotesc ca gândacii de bucătărie 

prin oase 


din lipsă de alte vorbe. înconjurat de veşnicie 


dacă nu e nimic este dragoste 

aceasta-i reciproca celebrei ziceri 

adăugă unul dintre chibiţii nopţilor pierdute 
pe lângă zidurile amorțite ale bisericilor 
închise înainte de sfârşitul liturghiei 


unde te-ai dus în acest timp de veselă ardere a 
nimicniciei 

unde au zburat cenuşile înconjurând pământul 
răsărit ca un muşuroi de furnici 

dintre apele abia abia strânse de-o inundație 


altul striga în gura mare către cei care ieşeau de la slujbă 
unde sunt potopurile de altădată 

unde sunt arcele de altădată 

erau mulți cei ce cârteau pe lângă zidurile ce stau să se 
năruiască 

sub uşurătatea necredinței 

şi-au plecat de pe pereți şi sfinții şi 

s-au desprins din icoane şi îngerii şi 

a rămas doar el 


să împlinească întreaga greutate a firii celei de după 
oarecari cuvinte 

spuse la răspântii de drumuri abia desenate în praful care 
acoperise totul 


o nouă hartă a cerului din suflet. 
nimic fix 


cu ochii pe cer a uitat ce se petrece pe pământ 


65 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


gropile s-au înmulțit exponențial iar fabulele cu morală 
îndoielnică 

despre căderile inerente 

ori în adâncuri ori în păcat 

au căpătat ceva consistență 


se mai spunea că măsura exactă a distanţei de la cer la 
pământ 

de la cineva care îi privea şi altcineva care 

închidea ochii cu un oftat iertător 

nu exista 

doar oamenii invidioşi ar fi creat stelele fixe şi 

sferele armonice 

dealurile amintite mai înainte cu 33 de ani de cei trei 
magi şi 

numărul stâlpilor de acum 


(nu se poate abţine să creadă că 
numărul trebuie să fie acelaşi şi acum ca şi sfânta 
sfintelor 


din trei) 


în trei numărați spun 

cei ce doresc să depăşească sistemul binar ca şi cum 
era computerelor in hoc signo abia acum începe prin 
oamenii stelelor 

unul abia atingând lutul priveşte spre găurile sufletului 
celălalt prins ca rădăcina de glod cu pupilele topite de 
quarci 


şi a plecat doar primul 

al doilea a rămas să creadă altceva despre ceea ce 
văzuseră ei 

şi să spună că toți au fost orbi 


Nicolae POGONARU 


orgoliu 


ai muncit toată viața 

în trei schimburi 

ţi-ai crescut copiii 

i-ai dat la şcoli 

i-ai făcut oameni 

ai stat la bloc 

într-o colivie de beton armat 
vara canicular 

iarna ca la polul nord 

dar l-ai aranjat 

ca tot românul ai pus faianță 
gresie termopane 

ai schimbat parchetul 

să fii în rând cu lumea 

să fie frumos la nunta băieților 
când vor veni din Spania 

să se însoare tot cu o fată 
de-aici din popor 

ţi-ai plătit facturile la zi 

şi acum când ai ieşit la pensie 
din economiile făcute cu greu 
ce ţi-ai zis tu 

să-ți faci un cavou să vadă lumea 
chipurile că te-ai ajuns 

la urmă ai murit 

dar mă amărâtule 

pe unde o să ieşi tu din cripta 
zidită tencuită 

când o să înviem 

că nevastă-ta nu ţi-a pus în sicriu 
nici picamăr nici baros 

nu mai bine te-ngropai 
normal în pământ 

să crească şi din tine o floare 
să mai vezi şi tu soarele 


66 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


prin ochii ei din când în când 
bacalaureat 


un profesor 

îşi întreabă un fost elev de gimnaziu 
acum absolvent de liceu 

dacă a luat bacul 

da domnu” dar de la Brăila 

că la Buzău nu avem Dunăre 


lonely 


seara târziu obosit 

nu reuşeșşti să te-aduni 

rătăceşti 

gândurile îți aleargă haotic 

eşti un tren de metrou 

blocat în subteran 

eşti trist până dincolo de linia orizontului 
până dincolo de orizonturile 

pe care le vezi după fiecare linie a orizontului 
ca o insulă între iad şi rai 

rămâne în urmă cazinoul 

în care ţi-ai topit ultimii bani 

primiți de la părinţii bătrâni 

după ce şi-au plătit toate taxele pe viață 
prietenii au început să te piardă 

puţin câte puţin 

tu începi de pierzi tot mai mult 

la telefon le spui alor tăi 

că eşti bine că stai la cămin 

că ai luat examenele cu note mari 

că lucrezi part-time la o multinațională 
şi tu ştii că din toate acestea 

doar notele sunt reale 

ai grijă de tine să ne mai suni 

se aude de la celălalt capăt 

doar ecoul vocii tatălui 

din ce în ce mai stinsă păşind în eter 

te pregăteşti să dormi cum ţi-aşterni 

pe banca de lemn dintr-un parc oarecare 
învelit cu faldurile vântului de toamnă târzie 
cerul ţi se pare un clopot imens 

sub care respiri din ce în ce mai greu 
inima ta e o pasăre mică şi speriată 
prinsă în laţ 

sub bancă un câine vagabond 

pe care l-ai mângâiat înainte 

nu îndrăzneşte să urle la lună 

de teamă să nu te trezească 

din visul în care se face că 

joci şi câştigi interminabil 


la felinare 
(locco) 


ca nişte vapoare ancorate 

după lungi croaziere exotice 

stăm la mese împreună 

cu destinele noastre bine fardate 

la etajul crâşmei 

un profesor de chitară 

antrenează tinerele talente ale urbei 

elevi de liceu care visează 

că vor lua bacul la anul 

devin prelungiri ale ţigărilor 

din care ies fumuri abundente 

şi îşi sting entuziasmele în exces 

cu halbe brumate sau cocktail-uri ameţitoare 
priviri în eter apatii alune de pământ 
telefoane mobile încinse clinchete de pahare 
voci la diferiți decibeli 

care de fapt sunt singurele evidențe 

ale persoanelor fizice pierdute-n alcooluri 
se face seară apoi noapte 

stelele -ochi de lup în adâncul 

pădurilor patriei care-au mai rămas netăiate 
licăresc anemic 

luna e o felie de pepene galben 

fără gust vândut 

spre sfârşitul verii 

peste toți se aştern muzicile de Pink-Floyd 
Jethro-Tull Uriah-Heep 

dintr-un poster Ozzie Osborne 

ne face complice cu ochiul 

clienții devin tot mai solidari cu scaunele 
la cap mă bate un gând solitar 

să mai iau un rând 

la al treilea cântat al cocoşului municipal 
mă disipez în zgomotele incipiente 

ale unei noi zile cu copy-paste 


regulament de ordine 
interioară şi exterioară 


managerul instituţiei de stat (degeaba) 

este menținut în funcție 

după ce s-a înscris în partidul de la guvernare 
aşezat la o masă distinct detaşată 

de restul sălii unde se ține şedinţa 

el prezintă cu aplomb noul regulament 

de ordine interioară şi exterioară 

în care are grijă să strecoare 

şi poliţele pe care le are de plătit 

celor care n-au fost cuminţi 

au cârcotit sau nu mai credeau 

că o să-l vadă în continuare în fruntea lor 
citeşte regulamentul punctual adică la timp 
şi pe puncte adică într-o anumită ordine 

1) subalternii cu studii superioare nu au voie 
să interacționeze cu femeile de serviciu 
pentru că ar trebui să se-aplece la nivelul lor 
şi ar face lombosciatică 

drept pentru care nu ar mai putea lua 


67 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


poziţia de drepţi când trece şeful prin faţa lor 
sau în alte situaţii conjuncturale 

2) colegii nu au voie să vorbească unii cu alții 
sau invers iar când se salută să dea din cap 
precum căţeii din pluş aşezati în maşini 
lângă lunetă la trecerea peste dâmburile 
ori gropile din asfalt 

3) când îşi iau la revedere 

să facă doar semnul pa cu mâna 

fără a deschide gura 

4) dacă au de reproşat ceva cuiva 

să arate degetul mijlociu 

perfect detaşat de celelalte degete 

5) dacă e vorba să se certe între ei 

să folosească tot mijlociile pe post de săbii 
într-un duel silențios 

6) dacă cineva susţine un raport periodic 
sau ţine o activitate extracuriculară 

ceilalți nu vor lua cuvântul 

ca să-şi exprime părerea 

ci vor folosi semnele de comunicare 
pentru surdo- muţi 

7) dacă un coleg de genul masculin 
organizează o excursie cu întregul colectiv 
colegele de genul feminin 

vor intra dacă vor în camera lui 

pe rând şi în ordinea vârstei 

iar cele de genul neutru 

vor comenta evenimentul 

numai în prezența conducătorului 
organizatorul va fi chemat separat la cabinet 
şi obligat să reconstituie ce a făcut 

atât în încăperea în care a fost cazat 

cât şi pe itinerarul pe care l-a parcurs 

8) toată lumea este obligată 

să ofere cadouri periodic 

să laude managerul cu voce tare 

inclusiv când merge la toaletă pe holuri 

în comunitatea locală sau chiar la forul 

de care depinde instituţia ai căror şefi 

la rândul lor sunt numiţi politic 

în funcție de jocurile de putere 


= N 


68 


Nicolai TĂICUŢU 


kkk 


harapnicul 
a şfichiuit deasupra urbei 
apoi 


a urmat o clipă de tăcere 
şi a doua clipă de tăcere 


surprinzător sau nu 
a urmat a treia clipă de tăcere 
şi a patra clipă de tăcere 


se-aşteaptă acum 
a cincea clipă de tăcere 
şi-atât 


kkk 


le-am strigat celor din stradă: 
treceţi, treceţi, nu vă opriți! 
lăsați-mă-n plata Domnului, 
astăzi nu mai vând vişine şi 

nici caise, nu mai am acest drept 


sunt nepregătit, le-am strigat 

treceţi, treceţi, nu vă opriți! 

astăzi e clipa aniversară a literei a, 
apoi va fi clipa aniversară a literei b 
şi apoi a literei c, a literei d şi tot aşa 
până mâine când va fi ziua cuvântului 
şi poate, poate va da Dumnezeu 

să ies cu un poem pe piaţă. 


kkk 


decupasem o bucată de timp, 

precum un calup de săpun 

şi am fixat-o, să nu alunece, 

să se ducă pe apa sâmbetei, 

în carcasa unui cărucior pentru invalizi 
recuperat de la fier vechi 


m-a costat cam mult această recuperare, 
dar a meritat s-o fac (nu aşa vine vorba?... 


stam şi ne uitam unul la altul: 
eu, victorios, mândru de 
încropirea acestui poem, 
bucata de timp, posomorâtă, 
neputincioasă în alunecarea ei 
pe lângă mine (şi nu numai) 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


Nicolai TĂICUŢU 


Raftul cu cărți 


Adrian Tion, Marcel 
Mureşeanu Promontoriul 75 (un 
poet), Casa Cărții de Ştiinţă, Cluj- 
Napoca, 2013 282 p. Autorul 
argumentează: Cartea de față îşi 
datorează apariția aniversării a 75 
de ani de viață ai poetului clujean, 
călătorit prin basmul cuvintelor din 
adolescența nebuloasă până la 
bătrânețea senină, cuprinzând 
tezaurul a peste cincizeci de ani de creație rodnică, 
materializată în cărți cu rezonanţă în lumea noastră 
literară. Acestora li se adaugă sumedenie de studii, 
cronici, recenzii, interviuri, răspândite prin zeci de 
publicații, din care mi-am propus să extrag secvenţe 
elocvente pentru cuvenita omagiere şi valorizare a celui 
aniversat. Fiind vorba despre un poet aflat în deplină 
forță creatoare la cei 75 de ani ai săi — şi nu exagerez 
cu nimic spunând asta -, paginile acestei cărți nu pot 
contura decât un bilanţ provizoriu asupra operei în 
ansamblul ei, aşa cum antologia de Poeme. 1968-2008 
din 2007 oferea un alt bilanț provizoriu al poetului 
septuagenar. 


Adrian Țion 


Marcel 
Murogeanu 


Promontoriul 75 
lun poat) 


taaa cary se ora 


Alexandru Ovidiu Vintilă, 
Obiecte psihice, Editura Karth, 
Bucureşti, 2014. 96 p. Trei scurte 
mențiuni critice însoțesc acest 
excelent volum de versuri. Ele sunt 
semnate de Al. Cistelecan, Lucian 
Vasilescu şi Sebastian Reichmann, 
din care cităm: Ceea ce surprinde în 
acest volum este nonşalanța 
talentului lui Alexandru Ovidiu 
Vintilă de a facilita întâlnirea dintre universuri menite 
în genere de a nu se cunoaşte/ recunoaşte între ele, prin 
ignorare reciprocă sau chiar prin evitare voluntară. Nu 
e deloc întâmplător, cred, că Gellu Naum sau Gherasim 
Luca se regăsesc în aceste poezii în proximitatea 
Marianei Marin sau a lui Petre Stoica, pentru a cita 
doar câteva nume printre cele evocate de poet. Nici că 
Zarathustra lui Nietzsche pare a nu refuza întâlnirea cu 
Dumnezeul revelației biblice... 


Ion Mureşan, Oglinda aburită Editura 
Charmides, Bistrița, 2013, 228 p. În deschiderea cărții 
de eseuri convenţionale, Alexadru Vlad adduce câteva 
argument, din care cităm: Textele din culegerea de față 
sunt un rezultat al coabitării poetului cu presa. Ai o 
rubric, un spațiu determinat, eşti în mod firesc tentat 
să-l foloseşti ca pe o oglindă. Şi, ca în orice oglindă, ai 


libertatea privirii (a temelor) şi 
obligativitatea dimensiunilor. 
Numai că, în cazul nostru, avem 
de-a face cu o oglindă aburită. 
Pe pânza de abur ce acoperă 
suprafața oglinzii “poetul 
desenează cu degetul tot ce-i 
trece prin minte”. Însă, de la o 
vreme, din spatele liniilor apare, 
fragmentar la început, apoi tot 
mail impede, propriul lui chip. 
Astfel spus “desenatorul” Ion Mureşan foloseşte prilejul 
ca să ne împărtăşească viziunea lui asupra lumii. A 
făcut asta şi prin poezie, a constatat, mai mult ca sigur, 
că nu suntem la înălțimea de înțelegere necesară şi s-a 
decis să “schimbe foaia”. 


Laurenţiu Belizan, Onirograme, Editgraph, 
Buzău, 2012, 163 p. Laurenţiu Belizan, deşi buzoian 
prin naştere, a poposit/ a revenit în 
spaţiul spiritual al Buzăului la vârsta 
maturității, ca poet modern format în 
alte spaţii ale culturii, cenaclul 
Virtualia fiind unul dintre acestea. 
Am luat la cunoştinţă de creaţia sa 
târziu, cu trei ani în urmă, în paginile 
revistei Fereastra. În anul 2013, la 
concursul organizat de Biblioteca 
Judeţeană “V. Voiculescu” Buzău, 
cu prilejul amplei manifestări Primăvara Poeților, 
volumul Onirograme, al doilea al autorului, a fost 
premiat. Până acum au scris despre creaţia sa literară: 
Răzvan Ţupa, Horia Gârbea, Radu Paraschivescu, Paul 
Cernat, Gellu Dorian, Adrian Botez, Lucian Mănăilescu. 


Laurenţiu Belizan 


ONIROGRATME 


Marieta Rădoi Mihăiţă, copilul postum, 
Editura Tipo Moldova, laşi, 2011, 
265 p. Între filele cărții oferite de 
autoare, la întoarcerea de la a 
patra ediție a Toamnei Bacoviene, 
următoarele referințe semnate de 
Radu Cârneci: ... Marieta Rădoi 
Mihăiţă face parte din acea 


Marieta Rădoi Mihăiţă 


copilul postum 


OPERA OMNIA 


sE f restrânsă categorie de poeți a 


P 


căror creaţie este lipsită de 
metafora spectaculoasă 
(gălăgioasă), beneficiind însă de taina cuvintelor, dând 
alăturării acestora acea imprevizibilitate, venind, parcă, 
dinspre Mallarmé sau, mai aproape de noi, de la Ion 
Barbu,  zicerea seacă dar cu acel farmec al 
imprecisului, cu largi pauze în care se simte din plin 
acel terț inclus (teoretizat admirabil de savantul 
Basarab Nicolescu), care asigură “ 


autoarei “o 
indiscutabilă originalitate şi esenţializare a acestei 
poetici”. Aşadar, o poezie lucrată cu deosebit talent şi 
voință, care impune un stil sobru, deci un creator 
authentic. 


69 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


şi toate celelalte cuvinte, 
Universitas XXI, laşi, 2011. 
74 p. Cu o prefață de 
Constantin Dram, postfață de 
Mircea Dinutz şi ilustraţii de 
Mihai Chiuaru. În prefaţă se 
menționează: Poet de înaltă 
ținută şi profund marcat de 
ştiinţa rară a cărţii, autorul 
acestui volum probează cu 
superbike şi acele abilități de 
care nu se legase altădată cu obligaţie expresă: notația 
fulgurantă, versul liber, sugestia ironic-filosofică, 
intruziunea  derizoriului deliberat, toate într-o 
construcție armonioasă la nivelul volumului în care, din 
când în când, muzicalitatea şi dulcea cadență levantină 
nu se pierd, ci renasc într-o eternă asumare şi 
conjugare ocultă cu tot ce e de văzut, de auzit, de simțit. 
Astfel, poetul Dan Petruşcă îşi verifică arsenalul poetic 
şi ne orientează, dejă, spre o nouă carte, germinând 
probabil într-un nevăzut laborator. 


Dan  Petruşcă, 


DAN PETRUŞCĂ 


ŞI TOATE CELELALTE CUVINTE 
poeme 


Valentin Popa, Serata 
crăițelor, Editura Istros a Muzeului 
Brăilei, 2013. 276 p. Alex Ştefănescu 
remarca în 1982 (SLAST, nr.66):... 
Are un stil elegant, plin de siguranţă 
dar şi de o indefinibilă ironie,ca 
Dumitru Anghel (Oglinda literară, 
nr.140/2013) să menţioneze: ... Proza 
scriitorului Valentin Popa se pliază 
pe canoanele filosofiei tradiționale, 
când alege şi dezvoltă temele şi subiectele celor 
unsprezece povestiri, cărora le deturnează evoluţia prin 
surprinzătoare destine de tipul unor parabole fantastice, 
absurde uneori, de tip kafkian. Literatura filosofului 
Valentin Popa este în contradicţie cu echilibrul şi 
distanțarea scorţoasă a legilor sacre şi rigide ale 
gândirii de salon elegant, pentru că epicul povestirilor 
sale... “ţipă” după sobrietatea textelor raţionale. Parcă 
nimic din „matematica ” gândirii echilibrate nu mai are 
vreo legătură cu nefirescul, dramaticul sau chiar 
absurdul din povestirile adunate în volumul ,, Papagalul 
şi revoluţia”. 


Florentina Loredana 
Dalian, Înainte de magnolii, 
Editura Tipo Moldova, laşi, 2014, 
306 p. Romanul de față se bucură 
de prefața criticului literar Adrian 
Dinu Rachieru. Cităm câteva 
referințe:  Lucidă, ironică (ca 
antidot) şi sentimentală, 
Florentina Loredana Dalian 
merită urmărită, capabilă — credem — de mari surprize. 
Într-o epocă sufocată de hiperintelectualism, prozele ei 
(curios!) pot fi citite fără caznă. Dincolo de bursa 
zvonurilor ori a clasamentelor de cafenea, „de azi pe 


mâine”, Florentina Loredana Dalian e un nume pe care 
mizăm. Romanul Înainte de magnolii vine să confirme 
aşteptările noastre. Arhitectonic, este un roman „„feliat”, 
construit pe vechea reţetă: douăzeci de episoade, având 

ca liant o poveste în trei, din 


vremea studenției,  reverberând 
dureros, cu iz melodramatic. 
RAUL CONSTANTINESCU 
ri ds | Raul Constantinescu, 
Periplu prin neant Editura Tracus 
PERIPLU PRIN NEANT Arte, Bucureşti, 2014, 136 p. Pe 


coperta a patra sunt redate texte 
din referinţele critice la poezia lui 
Raul Constantinescu semnate de 
Virgil Teodorescu, Iv Martinovici 
şi Valeria Manta Tăicuţu. Cităm din aceste referinţe: 
Raul Constantinescu imaginează un regat simbolic al 
tăcerilor, cu turnire organizate de heralzi misterioși, 
sărbătorind discret şi liric domniţe ce trebuie izbăvite de 
închisoarea cuvintelor, şi cu un „iubit cititor” luat ca 
martor al peregrinărilor prin infernul cotidian ce 
trebuie depăşit, pentru că dincolo de el se află ţinta 
imaginară, recuperarea şi izbăvirea sinelui de monştri 
şi de pedeapsa zeilor geloşi. (Valeria Manta Tăicuţu) 


Luminiţa Dascălu, 
a ținutul fratelui mai mare, 
| Editura Charmides, Bistriţa, 
2013. 74 p. Georgeta 
Drăghici, într-o emisiune 
radiofonică (Scriitori la 
microfon) din 03.04.2014, 
referitor Luminiţa Dascălu şi 
volumul său, evidenția: A 
debutat în anii '90, are prin 
urmare afinități cu generaţia 
din care face parte, dar combină, de fapt, mai multe 
experiențe poetice, începând cu neo-expresionismul şi 
terminând cu minimalismul. Rezultă o poezie foarte 
personal. Exemplificăm cu poemul scurt sunt un fruct 
invizibil : sunt un fruct invizibil/ nu mi se văd semințele, 
miezul, nici măcar coaja/ mici etichete multicolore îmi 
păstrează conturul/ fiindcă le-a lipit cineva pe mine/ 
dacă te uiţi atent printre ele/ vezi viermele gol ce umblă 
prin mine 


ținutul fratelui mai mare 


Culiţă loan  Uşurelu, 
Jurnalul unui singuratic, Editura 
Salonul literar, Odobeşti, 2013, 
324 p. Un roman cu „cheie” se 
intitulează prefața pe care o 
semnează criticul literar Theodor 
Codreanu. De aici, cităm câteva 
referințe: Culiță loan Uşurelu se 
încearcă într-un roman de factură 

i” (.). De astă 


„memorialistică 
dată, autorul surprinde prin 


Culiță loan Ușurelu 


Jurnalul 
unui 
singuratic 


rE 


sprinteneala stilistică a narațiunii, care se vrea una 


70 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


realistă, vijelioasă, cu accente chiar cinice.(...) Cartea 
devine una „cu cheie”, o cvasiautobiografie, cu 
personaje identificabile în realitate. Culiţă loan Uşurelu 
țintind către un tablou „realist”, aproape grotesc nu 
numai al vieţii locale, ci al societății româneşti 
postdecembriste. Riscurile sunt desigur, ale 
subiectivității pentru care a optat prozatorul, dar şi ale 
intruziunii ideologicului, care poate întrece, pe 
neobservate, chiar şi o experiență estetică matură. 


Eleonora Stamate, De ce 
plâng fluturii în fa minor, Editura 
Armonii Culturale, Adjud, 2013, 
168 p. Prezintă această carte: Dan 
Movileanu, Ileana Georgescu 
Tulică-Caledoniu, Vasile Sevastre 
Ghican, Gh. A. Stroia şi Nicolae 
Dabija, din referințele critice căruia 


cităm: Dintr-un simbol al 
imponderabilităţii, Eleonora 
Stamate transformă fluturele într-un simbol al 


frumuseții vitale. Ea e o ambițioasă creatoare de viziune 
şi univers poetic, zborul fluturelui, descris cu 
solemnitate, dincolo de aparențe, semnifică traiectoria 
poeziei, iar naşterea lui din crisalidă — o altă viață sau 
însăşi învierea pe care ne-o promite. Poetul. Eleonora 
Stamate scrie o poezie originală, de reflecţie, în spiritul 
unor descoperiri poetice făcute pe risc propriu, menite 
să înnoiască, să însuflețească şi să perpetueze Poetul. 


Petre  Abeaboeru, Constelații Literare 
Vrâncene, Dicţionar vol. I, Editura Terra, Focşani, 
5 ] 2013, 272 p. Dicţionarul are un 
cuvânt înainte al acad. Eugen 
Simion (la o solicitare a acad. 
Valeriu D. Cotea), care precizează: 
... Valoarea lui se poate deduce, în 
primul rând, din numărul şi 
calitatea informației pe care poate 
s-o aducă... În postfața (de la 
pagina nr.7 !) autorul spune: 
Sperăm ca prin această operă să 
aducem la cunoştinţa publicului larg şi a specialiştilor 
stele apuse sau care mai strălucesc încă, destul de 
numeroase şi valoroase pentru cultura națională, pe 
care pământul vrâncean le-a zămislit sau hrănit cu seva 
sa. Prin răsfoirea dicționarului, am constatat că multe 
personalități culturale prezentate aici au fost/ sunt legate 
de oraşul sau de fostul județ Râmnicu Sărat: Ion St. 
Bogza (Ion Stoian), Pimen R. Constantinescu, Constanța 
Cornilă, Victor Frunză,  Georgică Manole, Octavian 
Moşescu, Florin Muscalu, Cincinat Pavelescu, Oana 
Diana Renea, Alexandru Sihleanu, Theodor M. 
Stoienescu, Nicolae  Georgescu-Tistu, Alexandru 
Vlahuţă, G.M. Vlădescu, Duiliu Zamfirescu. 


Upu dm, th 6 k pa Son E 
AA A 
cani petele ien igh anl 
pá Me en popke ` t'hnigh w 


REVISTE LITERARE 


Actualitatea literară, Anul V, nr. 42, octombrie 
2014, Lugoj Cităm din editorialul Despre cum am luat 
eu premiul Nobel semnat de Nicolae Silade: Printre 
literaturile din fostele ţări comuniste, sîntem cam ultimii 
pe această piață, iar una din aceste cauze, poate 
principala cauză a acestei situații, ar putea fi felul cum 
au fost aleşi autorii care reprezintă literatura română. 
Remarcăm: eseul doamnei Magda Ursache, Din partea 
lui Dumnezeu-Popescu, comentariul critic al lui Cornel 
Ungureanu la cărțile Omul născut pe brazdele plugului. 
Viaţă de orfan de Petru Vintilă, Iarba din curtea mea şi 
Din însemnările unui medic veterinar de Mihai Vintilă 
şi cronicile semnate de Elisabeta Iosif (Veronica Balaj, 
Ierusalim/ Jerusalem şi Oraşul alb), Antoaneta Turda 
(Silvia Urlih, Și icoanele plâng şi Suflet pribeag), 
Daniela Micu (Ionel Ciupureanu, Venea cel care 
murisem). Premiatele revistei la Festivalul Naţional de 
Literatură Agatha Grigorescu Bacovia au fost Maria 
Stan (poezie) şi Mariana Irimia (proză). Dintre cărțile 
prezentate de Remus V. Giorgioni amintim: Solilocvii. 
Via dolorosa, Vasile Burlui, Vânare de vânt, Valeriu 
Armeanu, Festina lente, Ionuț Caragea, Doina, George 
Vlaicu, Întoarcerea, Ion Catrina, Cetăţenia unchiului 
Sam. Fuga lui Hitler, loan Cârja. 


ARGEŞ, Serie nouă, Anul XIV (XLIX), nr. 
11(389), noiembrie 2014, ...Cei mai buni critici de 
poezie au fost, nădăjduiesc că incontestabil, criticii- 
poeți... eseizează Gheorghe Grigurcu la o provocare a lui 
Dumitru Augustin Doman. Petre Isachi face critica 
criticii la cartea Cronicar întârziat de Nicolae Oprea. 
Dintre eseuri remarcăm: Inserturi noi în urzeli vechi de 
Petru Pistol, Emoţiile văzute şi nevăzute de Magda 
Grigore, studiile: Taina scrisului românesc. Paisprezece 
„basne” filologice. 3. Lumina, ca expresie de N. 
Georgescu, Mitică: un personaj caragialian emblematic 
de Gabriela-luliana Andrei, Estetică, limbaj, stil de 
Marian Victor Buciu şi o samă de cronicari cu cronicile 
lor: Ioan Lascu (Gheorghe Crăciun, Pupa russa), Vasile 
Spiridon (prefață la cartea Poezia confesiunii la Silvia 
Plath şi la Mariana Marin de Cristina Maria Pipoş), 
Adrian Alui Gheorghe (Monede cu portretul meu de 
Mircea Bârsilă), Ion Lazu (Jocul de-a viațade Ana 
Calina Garaş). Poezie este semnată de: Alexandru Roşu, 
Vasile Mic, Irina Roxana Georgescu, Marina Popescu, 
Vlad Ionuț Sibechi, Irina Codruța Corocea, Ippolit 
Sokolov (trad.Leo Butnaru, Evgheni Evtuşenco (trad. 
Ştefan Dimitriu), Mario Luzi (trad. Geo Vasile), iar 
proza aparține lui Ioan Viştea şi Marin Ioniță. 


a teneu, Anul 51 (serie nouă), nr. 542, 
octombrie 2014, Bacău Niciodată toamna nu fu mai 
frumoasă... reuneşte cuvântul de mulțumire a celor 
premiaţi, la jubileu, de revista Ateneu: Premiul OPERA 
OMNIA — Radu Cârneci — Tara Bacovia-Scrisoare 


71 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


sentimentală, Premiul pentru proză — Eugen Uricaru — 
După jumătate de secol, Premiul pentru poezie — Ion 
Tudor lovian — eu scriu ca să generez existență, 
Premiile pentru critică şi istorie literară — Cristian 
Livescu — Un premiu care m-a adus înapoi, la Ateneu şi 
Theodor Codreanu — Fenomenul „ ATENEU” şi premiul 
special — Victor Mitocaru — Un zbor neîntrerupt al ideii. 
La ancheta inițiată de Violeta Savu, Creativitatea între 
potențial şi împlinire, răspund: Răzvan Tupa, Radu 
Vancu, Anca Mizumschi, Adrian Jicu, Chris Tănăsescu, 
Dan Perşa, Felix Nicolau şi Stoian G. Bogdan. Cronici 
semnează: Adrian Jicu (Sebi Şufariu, cel nebun după 
poezie), Monica Grosu (Rodica Lăzărescu, Semne de 
carte), Silvia Munteanu (AlexandruOvidiu Vintilă, 
Traian Brăileanu. Dialectica unei istorii personale), 
Marius Manta (Doina Cernica, Cititoarea, călătoarea şi 
Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui), Ion Fercu (Titi 
Damian, Cronicile muscelenilor), Ana-Maria Ticu 
(Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica). 


Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXV, nr. 9- 
10 (283-284), septembrie-octombrie 2014, Suceava 
Invitatul revistei, Adrian Alui Gheorghe este prezent cu 
un poem consecință a dialogului provocat de Lucian 
Mănăilescu, din care cităm: Apocalipsa culturii, a 
culturilor, va fi reală atunci când omului îi va fi 
indiferent dacă e mort sau dacă e viu. Un moment pe 
care eu îl cred imposibil. Din bogata colecţie de eseuri 
şi comentarii amintim pe: Elena-Brînduşa Steiciuc 
(Modiano, magnificul), Adrian Dinu Rachieru (Dumitru 
Popescu şi „Cenușa din ornic”), Magda Ursache (Din 
grădina lui Dumnezeu-Popescu), Theodor Codreanu 
(„Prin” şi „peste” ochelarii matematicii), Alexandru 
Ov. Vintilă (Anfifascismul un atribut al avandardiştilor 
români. Tristan Tzara. Un scriitor al maquis-ului), Petru 
Ursache (Omul real), Valeria Manta Tăicuţu (Nobili şi 
plebei), iar dintre cronicari pe: loan Holban (Aurel 
Gurghianu-90), Isabel Vintilă (Lucian Vasilescu, Tara 
mea, viața mea, dragostea mea, despre modesta mea 
ratare personală), Rodica Mureşan (loan Holban, 
Literatura de azi: Poezia, Proza), Al. Cistelecan (Liviu 
Georgescu, În umbra luminii). Leo Butnaru este prezent 
cu trei proze eseistice, dar şi cu poezie alături de Marcel 
Mureşeanu şi loana Vintilă. 


Cafeneaua literară, Anul XI, nr. 11/142, 
noiembrie 2014, Piteşti La Arte poetice, Virgil Diaconu 
prezintă Poetica lui Edgar Allan Poe — Principiul poetic 
şi Filosofia compoziţiei. Premiile Cafeneaua literară — 
ediția a III-a, 2014 au fost: premiul pentru critică literară 
— Alex Ştefănescu, prezent în acest număr cu eseul În 
literatură nu există progres, premiul pentru poezie — 
Coniţa Lena şi Costin Tănăsescu, prezenţi cu câte un 
grupaj de versuri şi premiul pentru traduceri — Liana 
Alecu prezentă aici cu textul tradus din limba franceză 
Isidore Isou: Introducere într-o nouă poezie. Evoluția 
spirituală a poeziei. Spre menţinerea trează a minţii sunt 
aforismele lui Gheorghe Grigurcu, iar Adrian Dinu 


Rachieru ni-l readuce în memorie,printr-un profil, pe 
Nicolae Tic, între sentiment şi document. Lucian Gruia 
face cronică la cartea lui Emanoil Toma, Teatru. 
Semnează poezie: George Vulturescu, Victor Diaconu şi 
Firiţă Carp, iar Ovidiu Dunăreanu ne prezintă Oameni 
din Ostrov şi istorisiri după chipul şi asemănarea lor, 
un fragment dintr-un viitor roman. 


Constelații diamantine, Anul V, nr. 11(51), 
noiembrie 2014, Craiova Eseul-editorial Viața 
filozofică, viața poetică aparține lui George Popa. Elte 
eseuri: Erosul ca artă în secolul al XVIII-lea românesc 
de Al. Florin Ţene, Şcoala Ardeleană şi cea Moldo- 
valahă, ideea, fapta şi orientarea naţională de Viorel 
Roman, Epoca de aur a picturii chineze — Dinastia Song 
(960-1279) de Camelia Pantazi Tudor, iar dintre 
cronicari amintim: Doina Drăguţ (George Filip, Şamanul 
—versuri ecologice), Constantin Miu (Loredana Ionela 
Toader, Zbor printre stele), George Filip (Doina Drăguţ, 
Timpul dintre valuri de lumină), Al. Florin "Ţene (Doina 
Drăguţ, Timpul dintre valuri de lumină),Daniel Marian 
(Luminiţa Potîrniche, În țara lui nicăieri), Stelian 
Gomboş (Mirel Bănică, Nevoia de miracol), Livia 
Ciupercă (Alexandru Maier, Am fost medic la Gherla), 
Livia Fumurescu (loan Vasiu, Târziu în cuvinte), Andrei 
Potcoavă (Janet Nică, Un juvete printre peşti), Gheorghe 
A. Stroia (Mariana Mihai, Călător prin suflet), Georgeta 
Blendea Zamfir (Ioana Stuparu, Viziune şi credință). 


Contraatac, Anul XV, nr. 33, decembrie 2014, 
Adjud Din acest număr remarcăm eseurile: Eminescu — 
un mare patriot, Valeriu D. Popovici-Ursu, Hristosul 
românilor. Valahul etern şi poezia ca ritual, Adrian 
Botez, Se promovează subcultura de succes, Liviu loan 
Stoiciu, Din  inimă/,Ligya Diaconescu, poate 
separatismul garanta unitatea noastră prin limbă?, 
Corneliu Leu, compilația realizată de Florin Liviu Jianu, 
Mihai Eminescu (1850-1859): 125 de ani de la trecerea 
în LUCEAFĂR. Mihai Eminescu, despre vinderea 
pământului ţării şi îndatorarea României, itinerarii 
istorice: Saşii şi secuii transilvăneni, Corneliu Florea, 
Adevărata obârşie a ceangăilor din Moldova şi Din 
legendele şi istoria Braşovului, Valeriu D. Popovici- 
Ursu. ...Aveam un dar al meu: întotdeauna, îmi ziceam 
un proverb, o glumă românească, şi, trimițând totul la 
judecata lui Dumnezeu, îmi linişteam sufletul... declară 
loan Miclău-Gapianul într-un interviu realizat de Ben 
Todică. Semnează poezie: Eugen Evu, George Anca, 
Dumitru Ichim, Theodor Răpan, Paul Spirescu, Irina 
Lucia Mihalca, Teo Cabel, Virgil Ciucă, Valerian Călin, 
Bianca Coştiug ş.a. 


Fereastra, Anul XI, nr. 7(88), noiembrie 2014, 
Mizil În editorial, Emil Proşcan constată:Este şi în 
oameni o toamnă profundă din toate punctele de vedere. 
Mihai Lovin Căşoca scrie comentariul Duhul literaturii, 
despre a VIII-a ediție a Festivalului de literatură 
„Agatha Grigorescu Bacovia”, în care inserează din 


72 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


intervențiile juriului  sauinvitaților: Adrian  Alui 
Gheorghe, Valeria Manta Tăicuţu, Rodian Drăgoi, 
Florentina-Loredana Dalian, Florin Dochia şi Dinu 
Săraru. Au fost premiaţi la poezie: Marele Premiu — 
Laurenţiu Belizan, Premiul I — Ioana Vintilă, Premiul al 
Il-lea — Iulia Ivanciuc, Premiul al II-a — loan Peia, 
Menţiuni: Mihaela Aionesei, Maria Stan, Doina Anton, 
Adi Filimon, Andrei Zbârnea, lon Maria, Oana Mihaela 
Pop, Daniel Bratu (fiecare are câte un grupaj de poezie 
în paginile revistei), la proză: Dorin Mureşan — premiul 
I, Radu Părpăuţă — Premiul al II-lea, Corina Bran — 
Premiul al III-lea, Menţiuni: Radu-lon Dragomir, Oleg 
Carp (prezenţi cu texte în revistă), loan Ticalo, Corina 
Militaru, Claudiu Şimonaţi, Mariana Irimia, Neculai 
Laza, Irinela Vişan şi George Anton (scurte prezentări). 
Lucian  Mănăilescu realizează comentariul Ovidiu 
Genaru — 80 de ani în fermecătorul gri de Bacău, iar 
Emil Niculescu, cronică la volumul Stihie peste stihuri 
consacrate de Constantin Ardeleanu. 


Helis, Anul VII, nr. 10-11 (138-139), octombrie- 
noiembrie 2014, Slobozia Prima pagină creează 
ambientul de prezentare a patru cărți helisiste: Și-au trăit 
ani mulți, fericiți — microroman de Gheorghe Dobre, 
lisus şi Proiectul Asaltul Cerului de Alexandru 
Bulandra, Jon Budai-Deleanu/ Johann von Buday, 
Tiganiada poem recitit în proză de Şerban Codrin, 
Groapa cu var de Dan Elias. Jurnalul intim din Fondul 
Constantin Țoiu se află la episodul al VI-lea. Lili Balcan 
îşi continuă expunerea Momente din viața oamenilor 
simpli din provincie de ieri şi de azi, iar F.M. Ciocea, în 
stilu-i caracteristic, citează texte aparținând prietenilor 
C. Bunoaica, N. Teoharie şi Gh. Dobre. Scriu cronici 
literare: Nicolae  Teoharie (Cartea secretelor, 
F.M.Ciocea), Dan Elias (Senecte 111 Sonete, Marin 
Constantin), Titi Damian (Ploi în oglinzi, Florina 
Isache), C.T. Ciubotaru (Cartea secretelor şi Manual de 
fenomenologie,  F.M.Ciocea), Grigore Spermezan 
(Manifest de unire, Nicolae Dabija). Cinci poeți sălăgeni 
sunt prezenți în acest număr de revistă: Viorel Mureşan, 
Viorel Tăuşan, Marcel Lucaciu, Alice Valeria Micu, Ion 
Piţoiu-Dragomir. Tot poezie semnează Georgian Ghiță, 
lon Roşioru, Petre loan Crețu, Adrian Bucurescu, 
Constantin Gherghinoiu, proză: Marian Ştefan, iar proză 
aforistică: Ioan Neşu. 


Hyperion, anul 32, nr. 7-8-9/ 2014 (243-244- 
245), Botoşani (Partea a doua) Semnează cronici: 
Lucian Alecsa (Simona-Grazia Dima, Călătoria ăn 
petalele trandafirului, Marius Grama, dresorul de 
duminici şi Vlad A. Gheorghiu, frate mut. la nord apa e 
curată), Vasile Spiridon (Dumitru-Mircea Buda, 
Războinicii invizibili) Mircea A. Diaconu (Liviu 
Georgescu, În umbra luminii), Lucian Gruia (lon 
Cristofor, Gramofonul de pământ, Adrian Dinu 
Rachieru (Florentina Loredana Dalian, Înainte de 
magnolii). Remarcăm câteva dintre eseuri: Autoritate, 
samavolnicie, aroganță — coordonate majore ale 


„tratamentului” identității româneşti din Bucovina de 
Valentin Coşereanu, Eminescu în presa Botoşanilor de 
altădată (VII) de Lucia Olaru Nenati, Jon Pop, 
amplitudine şi atitudine de Adrian Popescu, Horia loan 
Avram de Al. Cistelecan, Pro metafora de Leo Butnaru, 
Mihai Ursachi, inițiatul în solitudini şi miracole de 
Victor Teişanu, O nouă filosofie a timpului de Dumitru 
Mateescu, În matricea fonică a limbii române de Ala 
Sainenco, O descindere fulger la Milano (1) de Simona- 
Grazia Dima şi Junimea, club politic (2) de Gică 
Manole. 


Litere, Anul XV, nr. 10 (175), octombrie, 2014, 
Târgovişte Tudor Cristea, prin intermediul editorialului 
său (Un frondeur îmblânzit), aduce în discuţie pe Mihail 
Ilovici şi a sa carte „scandaloasă”: Manifestul unei 
generații. Barbu Cioculescu este prezent cu profilul 
Radu Tudoran (I), iar Mihai Cimpoi cu un fragment din 
volumul aflat în curs de apariție: Elena Văcărescu, poeta 
„neliniştii divine”. Semnează eseuri: Marian Popa 
(Negativități şi negativări-2), Dumitru Copilu-Copillin 
(Eminescu universal. Receptarea operei în publicaţii de 
limbă engleză-2), studii: Ana Dobre (Marin Preda — 
confesiune şi romanesc în căutarea temei povestitorului- 
2), Dorina Grăsoiu (Viaţa cărților lui Ovidiu Papadima), 
cronici literare: Henri Zalis (lon V. Strătescu, Muntele 
uitat), Sultana Craia (Sylvain Tesson, În pădurile 
Siberiei), Daniela-Olguţa Iordache (Ştefan Mitroi, Să 
locuieşti într-un lătrat de câine), Magda Grigore (Alex 
Ştefănescu, Cum se fabrică o emoție), Corin Bianu 
(George D. Piteş, Destine furate), Mihai Stan (George 
Coandă, Imago mundi; Istoria Târgoviştei; O carte, o 
patrie, o lume), George Toma Veseliu (Ion Mărculescu, 
Spovedanie şi Oglinzi zgăâriate). 


Oglinda literară, anul XIII, nr. 155 noiembrie 
2014, Focşani. Din bogăţia sumarului şi al acestui 
număr am ales prezentările de carte ale lui Dorel 
Vidraşcu: Paraşutat în Fleet Street Londra de Vasile 
Dumitru Fulger, Viziune şi credință de Ioana Stuparu şi 
Marea apocalipsă de col (r) Florian Gârz şi pe cronicari 
şi însemnările lor: Dumitru Anghel (Regine efemere de 
Georgeta Muscă Oană şi Ordine în gânduri de Mihai 
Vintilă), Aureliu Goci (Poemele din templu de Gheorghe 
Andrei Neagu şi Poezii pentru şcolari, şi mai mici, dar 
şi mai mari de Elis Râpeanu), Ana-Maria Cornilă- 
Norocea (prefață la Pompei fregatta de Dumitru 
Coşereanu), Tudor Cicu (Șevalet cu epilog de Mihaela 
Roxana Boboc), Ionel Necula (Dosoftei — vestitorul lui 
Eminescu de Adrian Botez şi Cântecul păsării pe 
acoperiş de Ignatie Grecu), Lucian Gruia (Drumul 
rătăcit al vieţii de Elena Ionescu Colcigieanni), Theodor 
Codreanu (Exilat în strigăt de Viorel Savin), Ioan 
Dobreanu (Ore suplimentare de Lucian Strochi), 
Eugeniu Nistor (Temeliile Turnului Babel de Daniela 
Gâfu. 


73 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


P l u m b, anul X, nr. 92, noiembrie 2014, 
Bacău Ediția este deschisă de eseul lui Calistrat Costin: 
Şi a fost şi va fi „Toamnă bacoviană”, apoi Nicolae 
Cârlan scrie comentariul: Nicolae Labiş despre George 
Bacovia, iar Cornel Galben face profilul: Ovidiu Genaru 
— 80. Eseistica lui Dumitru Brăneanu, De la un gând la 
altul, a ajuns la episodul al 20-lea. Eugen Verman 
continuă eseul Apa dulce , apa sărată (II), iar Mihaela 
Băbuşanu este prezentă cu comentariul: Haiku, tanka, 
tanrega şi renga, pilonii podului suspendat peste abis. 
Mihai Cimpoi scrie despre volumul /ronia moderată a 
lui Calistrat Costin, iar Emilian Marcu, despre Jocuri de 
umbre de Corneliu Bârleanu. Alte cronici sunt semnate 
de: Ioan Țicalo (Ion Lupu, Teofana), Ionel Necula (Ion 
Toderiţă, Vâltoarea clipelor eşarfe), Theodor George 
Calcan (Daniel Nicolescu, Dreptul la subiectivitate). 
Joan Dănilă este prezent cu evocarea: Tiberiu Căliman — 
exponent al învățământului superior pedagogic, Grigore 
Codrescu scrie despre a sa călătorie literară la Dublin, 
iar Mircea Bostan inserează în calendarul său o samă de 
oameni brumaţi de litere. 


Sintagme literare, nr. 6(11), noiembrie 2014, 
Dudeştii Noi În rubricile frumos ordonate se înscriu, la 
poezie: Daniel Corbu, Monica Rohan, Paul Vinicius, 
Maria Dobrescu, Ion Cristofor, Iulia Pană, Lucian 
Vasilescu, Diana Caragiu, Adrian Grauenfels, Adi 
Filimon, Paul Blaj, la proză: Virgil Elisei, Cristina- 
Monica Moldoveanu, Dorina Şişu, Florina-Sanda 
Cojocaru, la atelier critic: Adrian Dinu Rachieru cu 
studiul critic DRP şi un roman ignorat, iar cu cronici 
literare Ionel Bota (Case în amurg, Eduard von 
Keyserling, Scrisori din Republica Utopia, Cristian 
Ghinea, Arta conversaţiei, Ileana Vulpescu), Alexandru 
Moraru (iubirea nu bate la uşă, Nicolae Silade), Ion 
Roşioru (Transcrierea fonetică a iubirii, Luminiţa 
Zaharia), la eseu: Andrei Zanca (Lumea — un limbaj al 
invizibilului — 1), Florin Caragiu (Limbaj şi Prezenţă), 
iar la curțile dorului se încheie această ediţie, cu Bocetul 
solilocvial. Plânsul şi tânguirea pentru sine (IV) de Ion 
Căliman. 


Vatra veche, serie veche nouă, anul VI, nr. 11 
(71), noiembrie 2014, Târgu Mureş. Nicolae Băciuţ 
aduce în paginile revistei câteva „istorii? despre 
nominalizarea lui Nichita Stănescu pentru Premiul 
Nobel, două poeme inedite ale acestuia şi o apreciere a 
lui Ştefan Aug. Doinaş: Nichita Stănescu este cel mai 
important poet român de după cel de-al doilea război 
mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia 
revanşa asupra poeților ei. Tot Nicolae Băciuţ 
realizează profiluri pentru patru personalităţi ale culturii: 
Romulus Guga, Patric Modiano, Ion Vartic-70, Ion 
Vlad-85. George Popa semnează eseul: Poezia şi 
politica, iar Gabriela Ciobanu comentariul: /leana 
Mălăncioiu — în căutarea abisalului, a absolutului sau a 
ancestralului. Fac cronici literare: A.I. Brumaru (Silvia 
Bitere, De-a Caroline), Adrian Erbiceanu (Flavia 


Cosma, Zgârieturi pe fața oglinzii), Constantin Stancu 
(Raul Constantinescu, Periplu prin neant), Constantin 
Mănuţă (Constantin Bihara, Ființa luminii), lonuţ 
Caragea (Geo Galetaru, Întâmplările simple), Menuț 
Maximinian (Veronica Ştir, Ninge), Mircea M. Pop 
(Lucia Bibarț, Șuvife şi irişi) ş.a. 


Revista Nouă, Anul XI, nr.4 (83) 2014, Câmpina. 
După mai bine de un secol, spaţiul Kafka este la fel de 
actual, la fel de misterios, la fel de angoasant prin 
aparența de provocare/ proiectare a realității... Am 
citat din eseul lui Florin Dochia, Actualitatea lui Kafka. 
Încă un secol în labirint. Octavian Onea este prezent cu 
a doua parte a eseului Menodrama Haşdeu - Caragiale. 
A. De la Societatea „Românismul” la ratarea premiului 
academic, iar Christian Crăciun, cu comentariu la cartea 
Terezei-Brânduşa Palade, Infinitul fără nume — Câteva 
reflecții despre paradoxurile credinţei. Cronică literară 
semnează: George Paşa (loan Vintilă Fintiş, Fântânile 
frigului), Maria Dobrescu (Magda Mirea, Desenând cu 
degetul pe cer), Dan Drăguş (Serghie Bucur, Apter), 
Serghie Bucur (Codruţ Radi, Porțile poetului), iar Omul 
cu dor este segmentul de folclor al lui Gherasim Rusu 
Togan. Dintre cei care semnează poezie amintim pe: 
Ioan Vintilă Fintiş, Diana Trandafir, Daniela Şontică, 
Camelia Manuela Sava, Magda Mirea, Marian Hotca, 
Ştefan Al.-Saşa, iar la proză pe: Iulian Moreanu, Ani 
Bradea şi loan Toderiță. 


URMUZ, seria a doua no. 9, septembrie 2014, 
Câmpina Aportul lui Florin Dochia la realizarea acestui 
număr este considerabil. El este cel care semnează cele 
două eseuri: Criza poeziei? şi Twiteratura, avangarda 
din cyberspaţiu, cronicile literare la cărţile: fuga din 
urmă de loan Matiuţ şi Întâmplările simple de Geo 
Galetaru, iar la rubrica arte poetice, traduce textul: 
Tensiune/ Augmentare/ Extensie, interviu cu Alessandro 
De Francesco realizat de Frank Smith. La aceeaşi 
rubrică amintită mai sus, Liliana Ene traduce: Un scurt 
ghid al poeziei Flarf de Gery Sullivan. Semnează 
poezie: loan Matiuţ, George Paşa, Monica Manolache, 
Costel Stancu şi prin traducerile lui Florin Dochia: Bob 
Dylan, Saila Susiluato, Yves Bonnefoy şi Alessandro De 
Francesco. 


Cititorul de reviste 


74 


SPAŢII CULTURALE, nr. 37, noiembrie/decembrie 2014 


La sfârşitul celui de-al şaptelea 
an de apariţie, redactorii revistei 
„SPAȚII CULTURALE” le 
mulţumeşte din toată inima 
talentaţilor colaboratori — 
permanenţi sau ocazionali -, 
precum şi principalilor sponsori, 
respectiv Consiliul Local 
Municipal şi Primăria Râmnicu 
Sărat. 


La mulţi ani tuturor, iar cele 
bune să se adune! 


75